CER SI PAMANT ROMANESC

POFTELE ANEXIONISMULUI TITOIST LA GRANIŢA ROMÂNO – IUGOSLAVĂ

 

 

TITOISMUL LA GRANIŢA ROMÂNO – IUGOSLAVĂ

 

 

Antifascismul sârbilor din Banat în debutul anului 1945

 

 

Dincolo de jocul intereselor de stat, al disputării zonelor de dominaţie între cei mari şi al conflictului unor sisteme politice ireconciliabile, cel din urmă război mondial a fost în Europa de est şi un război între rase; un război care a redeşteptat, cu violenţă, animozităţi dormitânde între germani şi slavi, imemoriale şi mereu vii când cele două mari ramuri şi-au făcut loc, ca parte a spiritului contradictoriu în neliniştitul orizont european.

După loviturile germane din primăvara lui 1941, care au sfâşiat şi nimicit Iugoslavia, sârbii minoritari din Banat nu au arătat prea mult entuziasm pentru campania antirusească, motivată prin interese naţionale româneşti.

Cu cât frontul înainta spre est, cu atât sporea numărul fugarilor sârbi, ascunşi prin satele lor de la graniţă. Hăituiţi de justiţia română şi de instrumentul acesteia, jandarmii, dezertorii sârbi fugeau încotro vedeau cu ochii, mai ales în Serbia.

Aici războiul civil şi cel antifascist era în toi. Şcoala urii se însuşea repede, exemplele crude abundau, la tot pasul.

Iureşul nestăvilit, cotropitor al armatei ruse a fost pentru aceşti sârbi molipsitor, dar şi izbăvitor: germanii i-au umilit; românii i-au obligat să lupte în est şi apoi i-au hăituit fără încetare, făcându-i să-şi ia lumea în cap … în faţa justiţiei de război erau răspunzători, dezertând de la datorie.

Astfel, viaţa de război i-a convertit brutal, fără scăpare. Au dezertat pentru că nu voiau să lupte împotriva ruşilor, slavi şi pravoslavnici; cei care le-au năpăstuit neamul erau germanii; sau, redus la limbajul propagandei aliate, fasciştii.

Prin urmare, dacă voiau să se sustragă din mâna necruţătoare a justiţiei române, trebuiau să se pună sub protecţia unei forţe impunătoare, în afara atingerii acesteia. Aşa au apărut, ca “ciupercile după ploaie”, sute şi sute de partizani antifascişti de-ai lui Tito în satele bănăţene de la graniţă.

Carne de tun în continuare, de această dată pe frontul antifascist din Serbia şi Vojvodina, o parte importantă dintre aceştia au reuşit să se sustragă pericolului iminent al primei linii, îmbrăţişând sloganurile propagandei comuniste iugoslave.

La început a trecut un prim val de răfuială şi teroare exercitat de unii dintre aceşti dezertori (şi apoi partizani antifascişti) asupra prigonitorilor lor din trecut, jandarmii; s-a soldat cu mai multe asasinate şi alte fapte criminale săvârşite asupra oamenilor legii, la care s-au găsit părtaşi şi soldaţi sau chiar ofiţeri ruşi[1].

Apoi a urmat o acţiune mult mai susţinută dar şi haotică, care parţial a animat şi populaţia civilă: încercarea propagandistică de a îngloba în circuitul comunist iugoslav şi părţi din Banatul românesc, sub deviza aceleiaşi lupte antifasciste; de această dată lozinca era manevrată însă cu o tentă voit deformată, antiromânească, ignorându-se cu bună ştiinţă angajarea masivă şi legitimă a României în efortul militar general al aliaţilor.

După reacţia brutală a forţelor de jandarmi împotriva gărzii sârbeşti de la Moldova Veche (27/28 ianuarie 1945) propaganda pentru Banatul iugoslav s-a diminuat simţitor în această zonă a Dunării, cel mai mult expusă influenţei titoiste.

Prin satele sârbeşti dintre Moldova Veche şi Baziaş îl mai aflăm încă, la începutul lunii februarie 1945, într-o maşină militară rusească, pe fostul comandant al gărzii de la Moldova Veche; aceasta distribuia manifeste sârbeşti, tipărite la Biserica Albă, agitând împotriva jandarmilor şi a grănicerilor români, că… “aceştia sunt fascişti”[2].

Dacă la Dunăre lucrurile s-au mai liniştit un pic[3], starea de tensiune a reizbucnit în zona de fâşie de uscat, în Timiş-Torontal. Într-o acţiune de control a situaţiei militare a locuitorilor din graniţă, jandarmii au ridicat la Ivanda patru dezertori.

Reacţia localnicilor a fost foarte vehementă: la 13 februarie toată populaţia a ieşit în stradă, manifestând împotriva jandarmilor, că “armata şi poliţia sunt legionare” şi ovaţionând armata sârbă şi pe cea rusă[4].

În afară de Biserica Albă un alt centru al propagandei iugoslave a fost Vârşeţul. Dinspre această localitate se abăteau, foarte frecvent, echipe de propagandă, agitând pentru anexarea Banatului la Iugoslavia.

Ţinta lor predilectă erau comunele Denta şi Deta, unde respectivii se însoţeau cu “anumiţi locuitori de origine etnică sârbă”[5].

Din rapoarte reieşea şi că şefii de post locali, care aveau în sarcină menţinerea ordinii publice au pierdut de sub control situaţia, dovedindu-se neputincioşi, ameninţaţi cu împuşcarea dacă ar încerca să intervină.

Starea aici se deteriorase într-atât că şeful de post din Deta, nemaiputând suporta “mizeriile” acestor partizani sârbi şi probabil – spre a-şi acoperi teama sau ineficienţa la datorie – îşi oferea demisionarea din funcţie[6].

La nivelul central, al Direcţiei Siguranţei, evenimentele de la graniţa iugoslavă sunt receptate corespunzător intereselor securităţii statului român; un ordin concis, către forul din Timişoara cu menţiunea “secret” şi “F. urgent”, sintetizează limpede percepţia agitaţiilor sârbeşti din perspectiva de la Bucureşti[7].

Să vedem acum cum funcţionează mecanismul propagandei “de suprafaţă” în alternanţă cu efectele de durată, ce ating interesele de stat.

Manifestele difuzate printre sârbii din Clisura Dunării îndemnau la organizarea gărzii cetăţeneşti, antifasciste şi antilegionare; în favoarea – prin urmare – a luptei aliaţilor, îndemnând spre urmarea făgaşului evenimentelor la scară majoră, aceea a războiului antifascist.

Necazul începea însă, de îndată ce se dădea tălmăcire concretă îndemnurilor mobilizatoare.

Pentru minoritarii sârbi, puţin instruiţi şi de regulă percepând realitatea prin regulile dure ale războiului din răsărit, cu tot arsenalul demagogic antibolşevic, realitatea fascismului erau Antonescu, chiar Mihai, ofiţerii de la unitate şi mai ales gradaţii, zeloşi să reprime orice nu radia suficientă simţire curat românească. Iar simţire românească în ultimii 4–5 ani (cât a durat pregătirea militară şi participarea pe frontul de răsărit), aşa fuseseră instruiţi, era echivalent cu ura de moarte faţă de tot ce aducea a bolşevici…ruşi…slavi.

Lucrurile se complicau enorm prin necesara reducere a mesajelor la nivelul de percepţie şi de indispensabilă motivare a soldatului simplu care, totuşi, el făcea războiul.

Firesc, cum am şi arătat, recruţii sârbi nu erau din cale afară de entuziaşti să participe la campania împotriva ruşilor.

Că nu se identificau cu o asemenea opţiune o dovedea numărul extrem de mare de dezertori de pe front. Aş îndrăzni o comparaţie, prin contrast, cu participarea angajată, conştiincioasă, fără defecţiuni, a germanilor din cadrul unităţilor române.

Acei 4-5 ani de pregătire şi de campanie în est, nu au zdruncinat conştiinţa nemţilor noştri în aceeaşi măsură; ei participau şi simţeau laolaltă şi cu toţi germanii, identificându-se, deocamdată, cu aspiraţiile politice şi militare ale României (evident, până în august 1944).

Deci, acea Românie corespundea aşteptărilor germane; nu însă şi celor sârbeşti. Doar aşa putem explica entuziasmul de necontrolat al celor 912, care s-au înrolat voluntari în armata lui Tito, să lupte pentru a şterge ceea ce au detestat în ultimii ani – ignorarea identităţii lor; deci, a fost şi o foarte puternică nevoie a unei reparaţii morale.

Comunismul era plin de idealuri optimiste. Din nefericire, realitatea s-a dovedit mai tristă. Tocmai aceste idealuri, sub care subscriau atât partizanii cât şi ruşii, i-au îmbătat, pentru început, mai ales pe sârbii din Banat.

Aşa se face că cei aproape 1000 de partizani (precum şi întreg mediul din care s-au hrănit aceste predispoziţii, adică mai toată populaţie sârbească de la noi) au pornit cu tot avântul (şi prezenţa ocrotitoare a tancurilor ruseşti) la lupta împotriva a ceea ce ei presupuneau că întruchipa fascismul.

Să ne amintim că România nu era, încă, “democrată şi populară” ci doar urma să devină. Aşadar, chiar ruşii dădeau de înţeles că nimic din ce e vechi nu mai trebuia să supravieţuiască în România.

Iată că lupta împotriva fascismului, la această scară drastic simplificată, însemna şi lupta împotriva vechilor rânduieli de stat româneşti. Că problema integrităţii teritoriale nu era în dispută în acest sector, iar lupta de clasă nu însemna neapărat şi modificarea în teren a graniţelor, aceasta sârbii de la sate nu prea ştiau (sau nu voiau să înţeleagă).

Au fost suficient umiliţi, hărţuiţi, desconsideraţi. Voiau dreptate, într-o lume ideală, nouă, în care să încapă cu identitatea lor slavă.

Poveşti auziseră despre Lenin, Stalin şi comunismul rus…ceva palpabil, pe un clişeu asemănător, însă mai ademenitor, fiind vorba de rânduiala din preajmă, a conaţionalilor, era demagogia egalitaristă a comisarilor lui Tito.

De la vorbă la acţiune în asemenea vreme calea părea extrem de simplă, de cuprins într-un slogan; “Banatul – Iugoslavia”. Iar masa celor ce agitau, practic, întreaga minoritate erau de-o potrivă şi activişti “antifascişti” (în percepţie proprie); pe când, din interesul statului, ei apăreau “agitatori periculoşi” şi uneltitori împotriva integrităţii teritoriale şi a securităţii statului.

Privit deci, la rece, “tehnic”, adică din perspectiva construcţiei logice a viitoarei acţiuni punitive, a identificării duşmanului (vinovatului) care trebuia reprimat, ordinul în cauză al Direcţiei Siguranţei reţinea doar că[8]:

1. În Clisura Dunării au luat fiinţă “gărzi sârbeşti”, “înarmate”. Deci, pentru instituţia “specializată”, un adversar destul de dificil (problema sârbească se bucura de simpatia ruşilor şi aici erau greu de “încolţit”, deocamdată) dar şi periculos (ceea ce era, totuşi, mai simplu de dovedit, fiind într-o situaţie de încălcare flagrantă a unor banale legi; deţineau arme, fără aprobare pentru aceasta).

2. Aceste gărzi “naţionale sârbeşti” au luat fiinţă “pentru paza tuturor comunelor cu populaţia sârbească”. Iată deja introdus, deliberat, un element fals, necesar însă pentru a netezi calea represiunii, printr-un “tonifiant de conştiinţă” destinat jandarmilor ce acţionează . Garda locală “antifascistă” se închegase, cu adevărat, doar în Moldova Veche; dar şi aici nu a avut o viaţă lungă, fiind brutal desfiinţată prin acţiune a jandarmilor, din noaptea de 27/28 ianuarie 1945[9]. Deci, un caz rezolvat, cunoscut ca atare, e folosit ca pretext pentru pregătirea viitoarei răfuieli, generalizate, cu o minoritate “incomodă”.

3. Se identifică deductibilele ţeluri antistatale din manifestările spontane ale partizanilor, intoxicaţi cu propaganda titoistă; ar fi vorba de gărzi “compuse exclusiv din sârbi”, purtând banderole pe care scria doar sârbeşte, activau “numai în comunele sârbeşti”[10] … această repetare ostentativă a unor atitudini comportamentale din sfera exclusivismului naţional, sugerând, implicit, nevoia excluderii. Şi ca un cap de acuzare concretă, sugerat prin însuşi ordinul citat, venit să uşureze misiunea în teren a jandarmilor: gardiştii ar fi înzestraţi cu armament şi muniţie “de provenienţă necunoscută”. Nu spunea, de fel, că ar fi de provenienţă aliată, spre a fi folosite împotriva fasciştilor. Se încerca, în orice chip, minimizarea şi eventual discreditarea statutului de partizan, de care sârbii erau mândri.

4. Ca o concluzie, aceste gărzi (de fapt, partizani, plecaţi cu de la sine voie din unităţi) refuzau ca “anchetarea sau cercetarea anumitor cazuri” să fie efectuată de cei în drept, de autorităţile legale. Deci, se sugera că-şi făceau singuri dreptate, fapt ce trebuia curmat, prin măsurile ce se impuneau. Desigur, într-un asemenea timp era cu mult mai uşor să emiţi ordine decât ca acestea să şi fie duse la bun sfârşit.

Din cauza neputinţei de a se opera “cu mâinile libere”, sârbilor li s-au trecut cu vederea îngrijorătoarele “iniţiative” din lunile tulburi ale sfârşitului de război.

Nu li s-a întâmplat nimic în 1945, când ar fi putut să li se reproşeze destule…Erau însă necesari pentru reeducarea “roşie” a românilor. Vor ispăşi totuşi, cu vârf şi îndesat, începând cu anul 1948, când pepiniera de zeloşi şi obedienţi stalinişti autohtoni a furnizat deja suficiente “cadre” ca aparatul să funcţioneze şi prin forţe proprii.

Sârbii si tulburarea siguranţei frontierei

 

Cuprinse de vâltoarea inexorabilelor prefaceri forţate prin desfăşurarea evenimentelor de război din toamna anului 1944, instituţiile de stat ale României regale parcurg o dramatică criză de autoritate în zona limitrofă cu Iugoslavia.

În această privinţă lucrurile stăteau mult mai prost decât fuseseră în vremea anterioară, a subordonării intereselor româneşti celor ale Reich-ului. Spre exemplificare, conducerea Grupului Etnie German din Banat trebuia să aştearnă o acuzaţie în scris, pentru a încerca să fie in­terzise petrecerile dansante ale sârbilor din Cenad, de la finele anului 1942 şi debutul lui 1943. Instanţa de jandarmerie s-a pronunţat însă, în deplină consecvenţă cu atributele suveranităţii instituţiei: “… până în prezent ordinele ce avem nu interzic nici petrecerile şi nici muzica.

Lo­cuitorii ţării credem că în cadrul aprobărilor autorităţilor şi legilor în vigoare, se pot manifesta liberi”[11]. Chiar mai mult, maiorul Ioan Peşchir, comandant al Legiunii de Jandarmi Timiş – Torontal, va observa, iritat “…metodele şvabilor de ponegrire a autorităţilor, mai ales atunci când sunt descoperiţi în conflict cu legile ţării şi mai ales acei ce fac parte din organizaţiile germane”[12].

O asemenea, conduită de autoritate nu mai era posibilă în ipostaza decorului penslav roşu, al “eliberatorilor” sovietici şi al răsfăţaţilor acestora de moment, partizanii sârbi. Aceştia din urmă, foarte mulţi de baştină din satele de pe graniţă (în evidenţele jandarmeriei ei figurau, ca repatriaţi deja în octombrie 1944, în număr de 476 originari din Timiş – Torontal şi 436 din Caraş[13]), deveniseră un adevărat coşmar pentru prigonitorii lor de ieri, jandarmii.

Vremurile erau tulburi, paza frontierei mai mult o ficţiune; mulţi conaţionali de-ai partizanilor, dezertori de pe frontul de răsărit, au sfârşit în faţa instanţei marţiale, descoperiţi de sârguincioşii jan­darmi sau chiar împuşcaţi de aceştia, în stogurile de fân din Sâmpetru Mare sau Diniaş. Erau clipe când se putea muri extrem de uşor; sângele cerea alt sânge…

Unul dintre cei care au activat intens pentru prinderea dezertori­lor sârbi “din rândurile cărora au fost împuşcaţi de către jandarmi în timpul urmăririi un număr destul de mare”[14] era şi maiorul Ioan Peşchir.

Acesta, chiar în intervalul iunie – 15 august 1944, făcuse “serioase cercetări” în legătură cu activitatea unei organizaţii comuniste pe teritoriul său şi nu-şi mai putea, în noile condiţii, exercita corespun­zător însemnatele atribuţii.

La 1 octombrie 1944 a fost ridicat de către ostaşii ruşi, însoţiţi de doi civili sârbi, plutonierul major Mateiciuc Alexandru, şeful sec­ţiei de jandarmi Giulvăz.

Acesta a fost dus sub escortă în localitatea Diniaş şi apoi, în chip bestial, ucis. Maiorul Peşchir, deşi primise ordin să plece la faţa locului şi să ia legătura cu comandamentul rus în vederea eliberării celui sechestrat, nu va îndrăzni să întreprindă cele cuvenite, fiind şi el urmărit de sârbii din Diniaş pentru acţiunea “intensă” desfăşurată împotriva foştilor dezertori. Ca atare, se va solicita la Bucureşti înlocuirea acestui (capabil, de altfel) ofiţer din funcţie, din cauza imposibilităţii de a-şi mai exercita atribuţia. În dimineaţa zilei de 4 octombrie

s-a aflat arestarea de către ruşi a plutonierului de jandarmi Sindilă Alexandru, şeful postului din Racoviţa – Timiş, imputându-i-se responsabilitatea pentru împuşcarea unui ostaş rus (fapt săvârşit de un civil din acel sat)[15]. În cursul aceleiaşi luni a fost asasinat şi plutonierul Andrei Costache, şeful postului din Sâmpetru Mare „tot pentru motivul că a fost activ în urmărirea dezertorilor sârbi..”

La 21 octombrie îşi făceau apariţia în lo­calitatea Johanisfeld 12 partizani sârbi, porniţi în urmărirea unui „evadat” german din 1agărul de la Pardani (Iugoslavia).

Majoritatea erau din comune sârbeşti de pe frontieră (Gad, Sânmartinul Sârbesc, Diniaş), porniţi, de fapt, pe răfuială cu nemţii: de la unul au luat nişte cizme şi bocanci iar de la notar lână toarsă. La intervenţia şefului de post lucrurile sustrase au fost restituite[16].

Încercând să menţină respectarea legii în condiţiile stării tensionate, deja degenerate, Inspectoratul de Jandarmi Timişoara va apela la o soluţie, se pare general practicată, pentru situaţii de criză: jandarmii „cu păcat” vor fi mutaţi din satele de graniţă în teritoriul învecinat al judeţului Severin; iar cei indezirabili aici, vor fi transferaţi pe graniţă[17].

Între timp, avem cunoştinţă de producerea unui alt incident tragic la Sâmpetru Mare – Timiş. În seara zilei de 9 decembrie au sosit din Iu­goslavia, într-un camion, 6 partizani. Cu toţii s-au pornit 1a un localnic, spre a-i confisca tractorul.

Alertat de săteni, plutonierul Flore Ioan a venit la faţa locului. La somaţia şefului de post, partizanii sârbi au deschis focul, împuşcându-l mortal; apoi, după, ce l-au descălţat de cizme, au dispărut[18].

Dincolo de încărcătura emoţională a răfuielilor haotice şi de ca­racterul criminal al faptelor ce atentau la viaţa reprezentanţilor în teritoriu ai autorităţii de stat, o asemenea stare de lucruri are la origine şi o motivaţie deliberată.

Ne-o prezintă nota emisă la conferinţa de la Timişoara a Inspectoratelor Teritoriale de Jandarmi Timişoara şi Oradea (din 12 decembrie 1944); problema maghiară, evident pentru oricine, principală problemă naţională a statului român, a fost tratată la această conferinţă a conducerii Jandarmeriei din vestul ţării la acelaşi numitor cu problema sârbă.

Din felul cum a fost redată nota rezumativă a importanţei întruniri, problema sârbă o devansează chiar, de această dată, pe cea maghiară. Componentele ei sunt, după cum urmează:

“1. Acţiunea partizanilor sârbi pe teritoriul naţional:

–                     Treceri peste frontieră

–                     Jafuri pe teritoriul naţional

–                     Dezarmarea şefilor de posturi

2. Măsuri de întărire şi dotare a posturilor de jandarmi de pe frontie­ra cu Iugoslavia.

3. Stadiul înarmării populaţiei sârbeşti de către organizaţiunea comunistă din Timişoara”[19].

Spre comparaţie, chestiunea maghiară la aceeaşi conferinţă, e ilustrată de pericolul activităţii pro-comuniste a MADOSZ-ului, de relaţiile ungurilor cu Armata Roşie şi de necesitatea supravegherii activităţii ungurilor fugiţi la 1940 şi de curând reîntorşi în ţară.

Prin urmare, e de presupus că atât ungurii cât şi sârbii au fost pioni importanţi ai procesului de forţare a evenimentelor în vederea schimbării cursului vieţii interne, spre comunizarea României.

Sârbii – foşti partizani iar restul în mare număr aderenţi sau măcar simpatizanţi ai cauzei ruseşti, în baza unei solidarităţi panslavă, roşie, militanţi activi ai sovietizării, se dovedeau dintre cei mai potriviţi în zdruncinarea rânduielilor stabilităţii româneşti:

„Aproape peste tot circulă unguri, evrei, sârbi şi chiar germani înarmaţi ilega1 şi de multe ori în uniforma militară sovietică iar legiunile de jandarmi nu s-au sesizat de acest fapt…”, observa cu legitimă îngrijorare la acea dată, şeful Inspectoratului teritorial Timişoara[20].

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Liderul comunist iugoslav Iosip Broz Tito

 

 

 

„Titoismul” şi zvonurile despre anexarea Banatului

Mai mult decât de trecerile ilegale de frontieră sau de atacarea posturilor de jandarmi, Direcţia Siguranţei din Bucureşti era îngrijo­rată, de informaţiile referitoare la faptul că sârbii „s-ar pregăti în vederea ocupării Banatului”[21]. Conducerea din Timişoara era solicitată în consecinţă, la o atentă supraveghere a întregii activităţi a sârbilor.

Suficient de bine încunoştiinţati asupra realităţilor terenului, Inspectoratul din Timişoara va răspunde printr-o mai cuprinzătoare dare de seamă, din care sunt de reţinut:

1. Starea de spirit a sârbilor din Banatul românesc „este destul de bună”. Majoritatea, agricultori, cu o situaţie materială relativ bună, îşi vedeau liniştit de treburile gospodăriei proprii.

2. Pe acest fond da relativă linişte, foştii dezertori din armata română mai săvârşeau încă activităţi “în detrimentul siguranţei publice şi a intereselor româneşti”. Concret, aceşti dezertori în asociere cu partizani de peste frontieră şi cu ostaşi sovietici izolaţi, se dedau la jafuri contra românilor, germanilor şi ungurilor…”.

Sârbii din această categorie ar fi lansat şi zvonurile tendenţioase “în legătură cu alipirea Banatului Românesc la Iugoslavia”, iscând ne­înţelegeri între ei şi români.

3. Unii dintre sârbi căutau prin toate mijloacele să împiedice autorităţile româneşti în exercitarea atribuţiilor, urmărind preluarea acestora de către o administraţie sârbească. Faptul s-a observat în localităţile “cu populaţie compactă sârbească”, din regiunea frontierei.

4. Datorită măsurilor luate “în înţelegere cu comandamentele sovietice” această propagandă sârbească…. “s-a diminuat simţitor”. Iată deci că propaganda pentru un Banat iugoslav avea un serios temei, exercitându-se până la un punct şi cu bunăvoinţa Armatei Roşii.

Ea diminuează după ianuarie 1945, când se remarcă, în cele din urmă, o colaborare a autorităţilor militare ruseşti, aceasta fiind du­blată de o energică consolidare a efectivelor de jandarmi din Timiş – To­rontal, cu participarea legiunilor Bihor şi Sălaj[22].

Situaţia totuşi nu era uşor de stăpânit, mai ales în satele cu populaţie compactă sârbă, din Clisura Dunării şi de pe Valea Nerei.

În comuna Câmpia partizani de-ai lui Tito, veniţi acasă în scurte permisii, benchetuiesc de Crăciunul pravoslavnic (7 şi 8 ianuarie 1945) cu focuri de arme automate ce dau fiori de nelinişte jandarmilor, “în urma cărui fapt lumea avea impresia că se afla pe front”[23].

Dacă la Timişoara domnea impresia că situaţia e sub control (sau aceasta era doar o sugestie, ticluită să impresioneze Bucureştiul), în sudul Banatului lucrurile numai liniştite nu erau. Zurbangii partizani  după trei zile de petrecere, în care şi-au făcut voia după pofta inimii, s-au înapoiat fără probleme în Serbia.

Ordinul sever de la Oraviţa, ca în asemenea cazuri sa se procedeze “la arestarea şi dezarmarea turbu­lenţilor”[24] suna deocamdată, în teren, mai mult ca o glumă bună.

La Ministerul de Interne existau informaţii despre înrolarea a 80 de voluntari sârbi din România în armata lui Tito, în tabăra de la Biseri­ca  Albă[25]. Prin solicitarea ca datele să fie verificate, vor ieşi la iveală lucruri şi mai interesante: numai din localitatea Moldova Veche s-au înrolat “până în prezent” în armata mareşalului un număr de 67 de voluntari. Printre aceştia doi se aflau chiar în urmărirea Ministerului de Interne (Constantinovici Voia şi Iovanovici Ilie – Deda)[26].

O mostră de propagandă  iugoslavă la Dunăre s-a desfăşurat în zilele de 24 ianuarie (la Moldova Veche) şi 25 ianuarie 1945 (la Belobreşca). Iată desfăşurarea evenimentelor, în versiunea din nota informativă a Jandarmeriei judeţului Caraş[27].

Convocarea s-a făcut de către autorităţile locale, prin sunet de tobă, în baza unei aprobări de la prefectură.

Pe la ora prânzului, la Şcoala confesională sârbească din Moldova Veche s-au adunat aproape toţi localnicii.

Deschiderea adunării a revenit în­văţătorului din sat Milan Mircov. Acesta a făcut referire la persecuţiile naţionale trecute îndurate de sârbi “când duşmanii noştri de aici din comună. ne urmăreau: dacă ieşeam pe stradă, eram urmăriţi, dacă încercam să cântăm cântecele noastre naţionale eram opriţi…”.

Concluzia era faptul că biruinţa a fost dobândită „prin curajul tovarăşului nostru Tito”, nume acoperit prin aclamaţiile însufleţite ale celor de faţă.

A urmat la tribună un locotenent-colonel sârb care, într-un limbaj înflăcărat, a dezvăluit crâmpeie din cumplita tragedie a luptei antifascis­te:

“Noi ne-am retras în munţi, unde la început am format o divizie du­când lupta nai departe contra călăilor germani. În munţi am îndurat toate mizeriile, fără arme şi fără alimente şi totuşi nu ne-am descurajat. Germanii văzând că nu cedăm au pornit prigoana contra familiilor noastre. Astfel, în comuna Hust din Serbia Veche toată populaţia a fost dusă la o carieră… unde a fost măcelărita. şi aruncată apoi în groa­pă… Aceste fapte au înspăimântat poporul sârb, fugind în masă în munţi…”

Ofiţerul lui Tito a subliniat apoi că “prima lovitură a fost dată nemţilor la Stalingrad”.

Discursul a curs spre evocarea meritelor de război ale armatei sovietice, cei de faţă fiind îndemnaţi “atunci când văd un rus sa-l ajute cu tot ce au”. Si ruşii au suferit ca şi sârbii “ţara le-a fost prădată şi jefuită de germani, italieni, români, unguri, etc… România credea că Odesa va fi pe veci a ei cum şi Trans­nistria şi o parte din Ucraina”.

Concluzia ofiţerului propagandist pe linia lui Tito era că “acest lucru ruşii nu-l uită, din care cauză nu-i văd cu ochi buni pe români”; şi constată la urmă că “în România mai sunt încă mulţi fascişti”.

Întregul cortegiu propagandistic titoist a pornit să cutreiere şi să agite satele sârbeşti din jur: Măceşti, Radimna, poposind în cele din urmă la Belobreşca.

A doua zi în această din urmă localitate s-a desfăşurat un al doilea miting, cu acelaşi ceremo­nial al convocării populaţiei de către autorităţile locului. Însufleţitorul acestei întruniri a fost “partizanul Sfeta” din localitate. Ofiţerul iu­goslav s-a pornit de acum să-l ia la întrebări pe şeful de post, asupra motivului arestării sârbilor care doreau să treacă în Iugoslavia pentru a se înrola la Tito. Jandarmul s-a justificat prin ordinele primite, care-l obligau să procedeze astfel.

Sârbul i-a spus atunci “să nu mai execute ordinele primite de la superiori… agenţi ai Mareşalului Antonescu …”. Apoi s-a exprimat către sârbii de faţă că “în scurt timp vor veni ei şi vor face serviciul pe clisură”. La urmă a plecat, nestinghe­rit, cu maşina, în Iugoslavia[28].

La aflarea întâmplărilor din Clisura Dunării, o furie, abia stăpâ­nită în termeni de cancelarie, răbufneşte din instrucţiunile comandan­tului Inspectoratului de la Timişoara., colonelul Alex Băleanu.

Conclu­zia sa este de reţinut ca atare: “…aşa cum s-a petrecut la Moldova Veche înseamnă că şeful postului este inexistent”. Şeful secţiei de jandarmi şi şeful de post au fost pedepsiţi cu câte 10 zile de arest “pen­tru totală lipsă de autoritate în comună, unde străinii fac ce vor”.

A fost apoi avertizat şi prefectul de Caraş, asupra deficienţelor autori­tăţii administrative prin care se făcea răspunzător de încurajarea sârbilor care au început să-şi facă de cap, văzându-se toleraţi…”.

Subalternii erau avertizaţi “să se comporte energic”[29]; instrucţiune ce va fi, în limbajul jandarmilor locali, răstălmăcită în sensul mâini libere de a se opera cu brutalitate.

Informaţiile culese de la unii partizani, se pare deja sătui de agitaţia belicoasă a comisarilor iugoslavi din tabăra de la Biserica Albă, sugerau că aceştia cu dragă inimă ar abandona lupta şi s-ar înapoia în ţară dacă ar şti numai că nu vor fi pedepsiţi pentru dezertarea din unităţile româneşti[30].

Cu oarecare întârziere agitaţia sârbă se propagă şi în satele mai izolate ale clisurii, Liupcova şi Sviniţa. În comuna Sviniţa “comună compactă minoritară sârbă” spune materialul incriminator[31], s-a pornit constituirea unei organizaţii localele de partizani.

S-a apreciat ca în fruntea ei era preotul sârb din Liupcova, bănuit de strânse legături cu partizanii din Iugoslavia.

Preotul în cauză ar fi stabilit legături cu un localnic din Sviniţa., Iovanovici Vitomir, instructor P. P. (pre­gătire premilitară, n. n. ) în acea comună. Prin urmare instructorul adunase laolaltă 20 – 25 de viitori partizani (?!), care, dacă, nu erau încă, urmau cel puţin să fie înarmaţi.

Cei din sătucul Sviniţa – şi azi încă izolat, fără de comunicaţii, erau sortiţi să acţioneze pur şi simplu pentru “anexarea Banatului Românesc la Iugoslavia şi sabotarea măsurilor luate de autorităţile şi statul român.” (!)

Ar fi de-a dreptul neverosimil ca un preot ortodox să se asocieze cu duşmanii Bisericii; ştiut fiind că Biserica sârbă a fost promotoare şi inspiratoare a mişcării de rezistenţă promonarhică, declarat anti titoistă (mişcarea „cetnicilor”).

Acceptând că această notă ar rosti adevărul întocmai, e de presupus că starea de spirit antiromânească era extrem de pronunţată, într-atât încât să-i fi reunit pe cei de re­gulă ireconciliabili.

Mult mai simplu pot fi tălmăcite însă spusele informatorilor în sensul unei adversităţi faţă de respectivul „instructor P. P.” din sat, calomnia ducând până la etichetarea tuturor celor 20 – 25 de tineri instruiţi, ca partizani titoişti şi destabilizatori ai Banatului. Nu e exclus ca „zvonistica” iugoslavă să le fi şi tulburat unora simţul raţiunii, cu magnetul sloganului „Banatul va fi Iugoslavia”. Pe undeva e şi greu de găsit explicaţie raţională în zonele unde raţiune nu e. Dar trecând dincolo de nişte porniri individuale, ale unor exaltaţi, nu găsim nimic în afara unor simple şi nefondate supoziţii.

În dosarele Jandarmeriei avem însă de acum un întreg scenariu a ceea ce s-ar presupune a fi o mişcare secesionistă antistatală sârbă. Dacă nu am cunoaşte “pe trăite” faptele, mai că ţi-ar veni să dai crezare închipuirilor plăsmuite de zeloşii informatori ai securităţii de mâine; deja ne cufundăm încet – încet într-un marasm unde interferează fanteziste cugetări şi iluzii: iugoslavism nord-dunărean (perceput de­format, de către oameni neinstruiţi, ţinând sufleteşte de o comunitate sârbă, aceeaşi, pe ambele maluri ale Dunării), asociat cu o naivă de­magogie de Crăciun, despre o justiţie a învingătorului, titoistă, an­tifascistă şi antimonarhică. Intimitatea unei lumi de minuscule comunităţi închise, care de secole îşi hrăneau visele cu reminescenţe „de dincolo”, a fost brutal dezvelită şi încriminată pentru că…visa.

Avem, deocamdată doar în note informative ultra secrete, un simptomatic gest de rezervă şi de neîncredere fată de cei ce păreau a fi altfel. Se aşterneau deja încet – încet, în teren, seminţele intoleranţei.

Un prim important semnal este intervenţia brutală a trupelor de jandarmi la Moldova Veche, fieful agitaţiei sârbeşti din întreaga Clisură (în noaptea de 27/28 ianuarie 1945). Jandarmii au năvălit în şi prin casele oamenilor, i-au arestat şi maltratat pe 18 dintre membrii gărzii locale (straja poporului), pe alţi locuitori de frunte ai comu­nei, printre ei şi bătrânul preot ortodox Kiril Seculici[32].

În legătură cu acest violent incident s-a tipărit un manifest la Biserica Albă, cu însemnele statalităţii iugoslave ( steaua roşie proletară, în cinci colţuri), care a fost difuzat prin satele Almăjului şi ale Clisurii Dunării)[33].

Manifestul incita, deja tardiv, împotriva Jandarmeriei ce a reprimat straja locală., legal constituită (cu aprobarea Prefecturii de Caraş şi a preturii locale şi cu acordul Armatei Roşii) pentru că, „…urmele fascismului nu sunt distruse…” etc.

Situaţia din Banat a fost, prin urmare, readusă sub controlul autorităţilor româneşti, deşi cu unele dificultăţi, inerente unor vremuri tulburi, de reaşezare complexă.

 

Despre congresul care n-a mai avut loc

În primăvara anului 1945 un „fapt divers” de la Timişoara reţinea atenţia unor segmente importante ale autorităţii publice, chiar şi pe cea a prim-ministrului dr. Petru Groza[34].

Ce se întâmpla, de fapt?

Se mişcau sârbii. Şi o făceau într-un chip de natură să îngrijore­ze puterea de la Bucureşti.

Sensul revendicărilor, în limbajul stângii comuniste româneşti dezlănţuite, era prevestit de-un manifest programatic pentru uzul sârbilor din 10 octombrie 1944[35]. „Tovarăşii şi fraţii” luau cunoştinţă de faptul că lupta cu reacţiunea, sinonimă cu statul român de atunci, abia înce­pea.

Aşteptata schimbare întârziind să se facă PCR a trecut la fapte pe cont propriu, difuzând un apel către organismele de masă ale minorităţilor, în vederea definitivării victoriei împotriva fascismului, a strân­gerii legăturilor „sincere” cu URSS, pedepsirea criminalilor de război, reconstrucţia economică, democratizarea ţării etc. Consiliul antifas­cist al slavilor (Antifašcistićki odbor Slovena) din România, de fapt, identic cu stânga sârbă din Banat, îşi însuşea declarativ limbajul şi opţiunea PCR vizând o nouă Românie[36].

Coerenţa doctrinară a acestor texte ce-şi însuşeau masajul Platfor­mei-program a PCR către FND sugerează că aceeaşi iniţiativă, care a conceput FND ca un organism sub controlul PCR se afla şi la originea acestui Consiliu antifascist Slav (CAS).

De fapt, înclinăm să credem că mani­festul din 10 oct. 1944 reprezenta chiar „certificatul de naştere” al primului organism politic sârbesc aşezat la remorca PCR, după formula ideea generează structura.

0 privire asupra incompletelor piese de arhivă ce au supravieţuit până la noi lasă să se întrevadă gândul că populaţia sârbă s-a manifes­tat sub forma unui corp relativ unitar şi coerent, uşor de mânuit, dove­dindu-se deosebit de receptivă la orice semn propagandistic antigerman (= antifascist) şi-n aceeaşi măsură prosovietic (= democratic).

În paralel cu acest mesaj de la Bucureşti (comunist) minoritatea sârbă, mai ales cei din zona de locuire relativ compactă din Clisura Dunării, era sensibilă şi la mesajul comunist iugoslav, răspândit din centrele de recrutare ale partizanilor (voluntarilor) de la Biserica Albă şi Vârşeţ.

Astfel, în paralel eu acest Consiliu antifascist slav, existent deocamdată doar pe hârtie şi în mintea celor ce proiectau modelul comunist pentru România, lua fiinţă „de-adevăratelea” garda (straja) naţională sârbă de la Moldova Veche, ca instrument al luptei antifasciste locale şi – nedeclarat – promotor al opţiunilor comuniste (iugoslave).

Avem, prin urmare, două mesaje politice în competiţie. Dacă împo­triva comuniştilor de la Bucureşti forţele de ordine erau neputincioase, în schimb, împotriva „anarhiei” de la Moldova Veche s-a intervenit în forţă şi cu brutală eficienţă (la finele lui ianuarie 1945)[37].

Afirmam, sârbii erau uşor de mânuit, ca masă în folosul stângii. Nu ştim, deocamdată, când şi cum s-a transformat Consiliul antifascist slav în Frontul antifascist slav.

Foarte probabil că lucrurile s-au petrecut prin ordin „de sus”, după regula „umflării” peste noapte a stângii procomuniste. Iar clişeul, în fazele progresive ale multipli­cării, impunea, ca treaptă următoare momentului „consiliu” pe acela de „front”.

Cert este că, aproape la comandă, în bloc, la 25 februarie 1945 fosta strajă de la Moldova Veche s-a preschimbat în organizaţia loca­lă a Frontului antifascist slav din România[38].

Mesajul lui Tito şi mitul lui Stalin aveau deocamdată aceeaşi semnificaţie locală, fiind tot slavi, deci de-ai lor. Comunismul româ­nesc era ceva insignifiant încă, la început de drum, undeva la partea de jos a piramidei de valori care-şi avea vârful la Moscova. iar pe Tito undeva, pe aproape.

Într-o asemenea naivă percepţie se putea deduce că stânga românească avea uriaşe obstacole de depăşit spre a-şi face ordinea socială. Fascismul german era departe, ca şi frontul; fascismul autohton era însă, mai la îndemână de combătut, fiind identificat cu tot ce stătea în calea stângii comunistoide dezlănţuite: stat, monarhie, jandarmerie justiţie…

Iar sârbii erau gata şi ei să ajute, mai cu seamă că aceasta se petrecea sub semnul îngemănat al celor doi mari; era în aceeaşi măsură şi al comuniştilor români, aceştia complexaţi încă, deocamdată dar zeloşi, cinstind cu veneraţie tot ce venea de la Moscova.

FAS se afla integrat în structurile existente ale FND, precum fusese şi predecesorul său recent, CAS. La finele lui februarie 1945 se pare că avem deja o oarecare ierarhie în organizaţia antifasciştilor sârbi; ca principali reprezentanţi ai acestora în cadrul organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a FND sunt menţionaţi învăţătorul timişorean Rada Fenlaćki şi avocatul Borislav Popović [39].

După clişeul deja existent FAS avea şi o organizaţie proprie de femei precum şi una de tineret, aceasta din urmă exaltată şi mult mai radicală decât cea a confraţilor seniori. Apăreau şi două publicaţii, „Pravda” (Dreptatea) şi „Omladinska Pravda” (Dreptatea Tineretului), purtătoare de opinie a celor două generaţii de antifascişti, oarecum în competiţie.

De la „Omladinska Pravda” s-a pornit iniţiativa organizării unui congres al tineretului antifascist sârb[40] prin care aceştia urmăreau să-şi clarifice obiectivele şi metodele de atingere a acestora.

Entuziasmul tinerilor s-a extins, molipsitor, asupra întregii comunităţi sârbeşti. Inutil de adăugat că în acele zile şi partizanii iugoslavi circulau în voie, cu socoteală cât şi fără[41], prin Timişoara cât şi prin satele sârbeşti, întreţinând o atmosferă, euforică, panslavă.

Iniţiativa a tot sporit astfel într-una vizând reunirea tuturor organizaţiilor locale FAS (de fapt, sârbeşti) la Timişoara, precum şi invitarea tineretului[42] cât şi a reprezentanţilor armatei iugosla­ve[43]; aceasta avea la Timişoara şi un delegat permanent în persoana fostului învăţător din Clisura Dunării Miloš Šaletić[44]. Curând s-a af­lat şi un învăţător slovac la Nădlac, Jan Buban, doritor să se alăture unei astfel de iniţiative.

Organizarea a fost astfel regândită, dorindu-se ţinerea unui congres general, al FAS din România[45].

În fruntea organizatorilor îi aflăm pe tânărul şi dinamicul Pavel Stojanov(ici) din Diniaş şi pe amintitul avocat timişorean Borislav Popović. Preşedintele FAS Rada Fenlaćki, mai degrabă un moderat, care între timp a primit o serie de atribuţii la Ministerul Învăţământului (la organizarea învăţământului minoritar) era de acum depăşit de iniţiativele oarecum haotice ale celorlalţi activişti.

S-au păstrat şi câteva modele (copii) ale invitaţiei de participare la anunţatul congres sugerând, oarecum, prefacerea din sânul cercului de idei şi iniţiative al organizatorilor.

0 primă circulară de care avem cunoştinţă este datată 9 aprilie 1945. A fost emisă în numele organizaţiei de tineret a FAS din Româ­nia şi vorbeşte despre “ţinerea, în zilele de 8 şi 9 mai 1945, primu­lui congres al tineretului antifascist slav din România”[46].

Este un apel către organizaţiile de tineret de stânga, să-şi trimită delegaţi la Timişoara, „unde se va manifesta frăţia şi unitatea tineretului nostru, în lupta comună pentru dorinţele şi drepturile popoarelor noastre.” Această invitaţie a fost trimisă organizaţiilor de tineret de stânga din România dar şi celor din Iugoslavia; avem o confirmare de participare în acest sens, din partea reprezentantului armatei iugoslave la Timişoara (al Consiliului districtual al Frontului naţional de eliberare pentru Banatul de Nord)[47].

Că era o stare difuză ne arată şi un raport, din 21 aprilie 1945 care vorbeşte pur şi simplu de…”linia slavă”, ce ar îngloba 12300 de membri, din 42 de sate. La acest nivel s-ar fi organizat echipe ce răscoleau lumea rurală spre a pregăti congresul.

Aceşti delegaţi de la ţară trebuiau să întocmească şi rapoarte, cu privire la mersul reformei agrare, starea însămânţărilor… Iar viitorul congres trebuia să dezbată despre „lupta pentru democratizarea ţării, pentru drepturi de­mocratice în cadrul principiilor democratice (?), ajutorarea naţiunilor conlocuitoare, a duce lupta contra reacţiunii şi şovinismului”[48].

Un alt model de invitaţii, emis în numele FAS din România, vorbea de începerea „congresului populaţiei slave democratice din România”, la 8 mai 1945 orele 11 a. m., la sala Manej din cadrul cazărmii timi­şorene Transilvania.

Se spune apoi că aici „se vor discuta modalităţile pentru o cât mai strânsă şi cât mai efectivă colaborare a popoarelor noastre cu democraţia română în scopul democratizării ţării, precum şi problemele noastre naţionale în cadrul revendicărilor democratice.

Acest model a fost emis între 3 şi 5 mai 1945, fiind adresat organelor de stat (prefectului, primarului[49], organizaţiilor judeţene ale PCR[50] şi FND[51], MADOSZ[52], comandantului militar al oraşului Timişoara[53] şi reprezentantului în Timişoara al Comisiei Interaliate de Control, maiorul sovietic Pundik[54].

Profesorul Zdravko Fenlaćki, fiul preşedintelui de atunci al FAS, amintindu-şi de acele zile (era adolescent), menţionează că desfăşurarea evenimentelor a fost oprită de intervenţia acestui maior sovietic („ne budet kongresa!”); argument era faptul că ministrul Molotov ar fi garantat integritatea României. Între timp delegaţii tineretului iugoslav din Becicherec sosiseră deja la Timişoara; dur cum au sosit aşa s-au şi înapoiat, cu vaporul, pe Bega.

Ţinem să precizăm că nici un material, cât de cât oficial, din cele consultate, nu aminteşte, măcar cu un cuvânt, problema Banatului sau a rectificării frontierelor în vreun fel.

Toate referirile sunt la democratizarea României şi la necesitatea ca minorităţile să ia parte activă, la acest proces[55].

Şi totuşi… Pe invitaţia adresată primarului oraşului Timişoara social-democratul Traian Novac[56] acesta aşternuse, în scris de mâna: „Cu ocazia acestui congres a fost programat şi intrarea “delegaţilor” din Banatul iugoslav înarmaţi /sublin. în orig./ p.(entru) a ocupa oraşul Timişoara şi restul Banatului românesc; am aflat la timp această mârşăvie şi cu concursul Dr-ului P. Groza căruia i-am cerut telefonic să intervine de urgenţă pe lângă comandamentul rusesc din Bucureşti ca acest congres să fie interzis; mi s-a comunicat apoi tot de Dr. Groza… că i-a reuşit să obţină interzicerea…”

Sunau de acum în van revenirile către gen. Vinogradov de la Co­misia interaliată din Bucureşti, de a se aproba totuşi congresul, în următoarea ordine de zi:

„1. Lupta pentru eliberarea slavilor împotriva fascismului; 2. Poziţia şi rolul slavilor în România, în democra­ţie”[57].

Practic, în paralel, la 7 mai 1945, a fost curmată existenţa FAS, printr-o directivă a PCR[58], care indica reorganizarea acestei for­maţiuni politice devenite, iată, stânjenitoare chiar şi pentru evoluţia stângii procomuniste din România.

Aşteptata aprobare de la Bucureşti n-a mai sosit; în schimb, a venit solicitarea de dizolvare a FAS.

În legătură cu acest ultim act avem o interesantă şi detaliată relatare[59]. Din iniţiativa „celulei” PCR care avea în subordine FAS­-ul şi a auto-intitulatului „comitet central” al „Liniei slave” s-a constituit o delegaţie în frunte cu Borislav Popović, care s-a depla­sat la Bucureşti, în zilele de 29 mai – 1 iunie 1945.

Au călătorit cu autocamionul, luând cu sine şi arhiva documentară proprie. Au fost găzduiţi la Reprezentanţa Iugoslavă; unul din membrii acesteia a in­termediat pe lângă Comisia Interaliată de Control, oferind datele so­licitate, despre motivaţia congresului cât şi despre activitatea frontului în general.

Delegaţii au făcut cunoscute următoarele: „con­gresul n-a avut ca scop de a se formula cereri sau revendicări cu ca­racter teritorial; astfel de intenţiuni au fost atribuite frontului şi congresului prin influenţe din afară (sublin. noastră) şi că ştirile alarmante au fost răspândite de către elementele reacţionare; că orga­nizaţia n-a avut un program politic aparte care program s-ar abate de la programul FND şi că a căutat să înfăptuiască o colaborare cât mai strânsă ca partidele democratice din ţară”.

Argumentele lor nu mai interesau însă; telefonic au fost înştiinţaţi „că rezolvarea problemei organizaţiei… a intrat în faza finală. Aceasta, mai departe, însemna că FAS urma să se transforme într-o or­ganizaţie „cu caracter cultural-educativ” iar activitatea politică e de dorit să şi-o continue „în partidele democratice române, prin care vor solicita şi revendicările lor de ordin naţional”.

Delegaţilor li s-a sugerat că nu era necesară o dizolvare formală, schimbarea impli­când doar numele şi organul central de conducere. Ziarul „Pravda” urma să apară în continuare „urmând a se ocupa mai mult cu problemele de­mocraţiei româneşti”[60].

Înclinăm să credem că luarea mai fermă a evenimentelor vieţii interne sub controlul PCR, care între timp a dobândit creditul deplin al aliatului-stăpân sovietic, este adevărata cauză a decesului politic al stângii comunistoide slave din România.

Comuniştii români erau mult mai uşor de ţinut în frâu de către sovietici (căci doar prin cuvântul de ordine al acestora ei puteau nădăjdui la o legitimare pe scena po­litică) decât orgoliosul Tito şi tovarăşii săi anarhici.

Iar sperie­toarea „Banatul – Iugoslavia!” a fost doar o diversiune, strecurată chiar de autorităţile de atunci şi întreţinută în lumea rurală ce tră­ia şi cugeta instinctual, apolitic; motiv suficient însă pentru declanşarea campaniei pătimaşe şi devastatoare de răfuieli politice împotri­va sârbilor, când le va veni vremea, la finele anilor 40 şi începutul anilor 50.

 

Miodrag Milin – Universitatea „Banatul” din Timişoara

http://www.historica-cluj.ro/anuare/AnuarHistorica

*

 

Fragmente din acest studiu au fost publicate anterior, după cum urmează:

232. Milin, „Titoismul” la graniţa româno-iugoslavă. Preliminarii (octombrie 1944 – ianuarie 1945), în „Revista istorică”, Serie nouă, tom VII, nr. 3–4 (martie – aprilie), 1996, p. 221–232.

                Idem, Afectivitate şi comportament la răscruce de lumi (Antifascismul sârbilor din Banat în debutul anului 1945), în Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, coordonatori N. Bocşan şi V. Leu, I (1996), p. 149–154.

[1] Arhivele Statului Timiş, Fond Inspectoratul Teritorial de Jandarmi Timişoara, 49/1945, f. 1–41.

[2] Ibidem, f. 57. Raportul Berescu Grigore, inspector regional de poliţie către Inspectoratul de Jandarmi Timişoara, 9 februarie 1945.

[3] Ibidem, f. 36. Raport col. Al. Băleanu, inspector de jandarmi Timişoara către Inspectoratul General al Jandarmeriei, 20 februarie 1945.

[4] Ibidem, f. 42. Notă informativă, lt. col. N. Caracaş, Legiunea de jandarmi Timiş-Torontal către Inspectoratul de Jandarmi Timişoara, nr. 185/17 februarie 1945.

[5] Ibidem, f. 63. Notă informativă, Berescu Gr., inspector regional de poliţie către Inspectoratul de Jandarmi Timişoara, 9 februarie 1945.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, f. 37. Ordin, lt. col. D. Penescu, Direcţia Siguranţei şi Ordinii Publice din Inspectoratul General al Jandarmeriei, biroul 2, către Inspectoratul de Jandarmi Timişoara, nr, 53572 din 8 februarie 1945.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, f. 53. Manifest sârbesc, nedatat.

[10] Ibidem, f. 37.

[11] Ibidem, 37/1943, f. 5. Raport nr. 4226 din 2 aprilie 1943, maior Ioan Peşchir, Legiunea de Jandarmi Timiş-Torontal către Inspectoratul Jandarmi Timişoara.

[12] Ibidem.

[13] Idem, Fond cit., 49/1945, f. 193–200 (Legiunea Jandarmi Timiş-Torontal. Tabel nominal de cetăţeni români de origine etnică sârbă din raza acestei legiuni  ce au fost înrolaţi în armata iugoslavă ca partizani şi reîntorşi în comunele lor); f. 184–190. (Legiunea de Jandarmi Caraş. Tabel nominal de partizanii din raza acestei legiuni care au fost înrtolaţi în armata mareşalului Tito şi în prezent se află la domiciliile lor, întocmit conform ordinului Inspectoratului Jandarmi Timişoara nr. 1610 din 18 octombrie 1945).

[14] Idem, Fond cit., 39/1944, f. 1–2./Timişoara/, nr. 24 din 4 octombrie 1944, raport confidenţial – personal, colonelul Sârbu Ioan, Inspectoratul de Jandarmi Timişoara către Inspectoratul General al Jandarmeriei, Cabinet Bucureşti.

[15] Ibidem, f. 2.

[16] Idem, Fond cit., 49/1945, f. 8. Raport nr. 13829 din 30 octombrie 1944, maior Ioan Peşchir, Legiunea de Jandarmi Timiş-Torontal către Inspectoratul Jandarmi Timişoara.

[17] Idem, Fond. cit., 39/1944, f. 5./Timişoara/, nr. 14766 din 26 noiembrie 1944. Inspectoratul Jandarmi Timişoara, Biroul Comandament către Legiunea Jandarmi Severin (copie).

[18] Ibidem, f. 6. Timişoara, 22 decembrie 1944. Proces verbal, colonel N. Caracaş, cdt. Legiunii Jandarmi Timiş-Torontal.

[19] Idem, Fond cit., 49/1945, f.13. Notă. Conferinţa Timişoara, Instectoratele Jandarmi Timişoara şi Oradea 12 decembrie 1944/.

[20] Ibidem, f. 12. Ordin circular nr. 3209 din 21 decembrie 1944, Inspectoratul Jandarmi Timişoara, comunicat Legiuni 1–4 (copie).

[21] Ibidem, f. 9. Ordin / Bucureşti / nr. 51508 din 8 ianuarie 1945, lt. col. S. Teodorescu, Inspectoratul General al Jandarmeriei Timişoara.

[22] Ibidem, f. 3. Dare de seamă / Timişoara / nr. 266 din 8 ianuarie 1945, colonel Al. Băleanu, Inspectoratul Jandarmi Timişoara către Inspectoratul General al Jandarmeriei.

[23] Ibidem, f. 11. Raport, Oraviţa, nr. 3180, 17 ianuarie 1945, comandantul Legiunii Jandarmi Caraş către Inspectoratul Jandarmi Timişoara.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem, f. 14. Raport secret / Timişoara / nr, 18182 din 30 ianuarie 1945, cvolonel Băleanu Alexandru, Inspectoratul Jandarmi Timişoara către Inspectoratul General al Jandarmeriei, Direcţiunea Sig. şi Ord. Publ..

[26] Ibidem.

[27] Ibidem, f. 27. Notă informativă / Oraviţa / nr. 3301 din 30 ianuarie 1945, maior Nicoară Nicolae, Leg. Jand. Caraş către Inspectoratul Jandarmi Timişoara.

[28] Ibidem, f. 33. Notă informativă / Oraviţa / nr. 3308 din 30 ianuarie 1945.

[29] Ibidem, f. 28. Ordin / Timişoara /, nr. 229 din 1 februarie 1945, Colonel Alex. Băleanu, Inspectoratul de Jandarmi Timişoara către Legiunea de Jandarmi Caraş.

[30] Ibidem, f. 16. Notă informativă / Oraviţa /, nr. 3299 din 30 ianuarie 1945, maior Nicoară Nicolae, Legiunea de Jandarmi Caraş către Inspectoratul de Jandarmi Timişoara.

[31] Ibidem, f. 17. Notă informativă / Lugoj /, nr. 19 din 4 februarie 1945, Maior N. Diaconescu, Legiunea Jandarmi Severin către Inspectoratul de Jandarmi Timişoara.

[32] Ibidem, f. 53. Manifest iugoslav tradus româneşte / februarie 1945 /. Că interesul de stat al jandarmilor în acţiune la Moldova Veche a fost dublat şi de o vădită pornire de jaf, ne-o relatează bilanţul faptelor: „ … bătrânul preot ortodox Chirilă  Seculici l-au lepădat din pat dezbrăcat şi desculţ şi în timpul gerului l-au jefuit cu un ceas şi tot banul care l-a avut în casă; Milan Stoianovici zis Glăvan, l-au jefuit cu 100 kg. untură şi 20 kg. săpun; Jiva Savici … au ridicat 5 oi; Stanca Nicolici un costum de haine şi toate albiturile; Iva Simici … 20 kg. untură l-au bătut în mod bestial; Mladen Iancovici … au luat şunca şi slănina; Iva Jivkovici i-au luat un cal şi aşa mai departe”.

[33] Ibidem.

[34] Vezi nota 23.

[35] Arhivele Statului Timiş, Fond Uniunea Asociaţiilor Culturale Democrate Slave din România (UACDSR), 1/1944, 47. Manifest imprimat, Drugovi, braćo! (Fraţi, tovarăşi!), 10 octombrie 1944.

[36] Ibidem, f. 48. Antifašistički odbor slavena u Rumuniji. Projekt platfor me podnesene od strane centralnog komiteta komunističke stranke i i preko demokratskog narodnog fronta predložen svima demokratskim snagama (Consiliul antifascist slav din România. Proiectul platformei CC al PCR către FND şi toate forţele democratice), 10 octombrie 1944.

[37] Idem, Fond Inspectoratul Teritorial de Jandarmi Timişoara, 49/1945 53. Manifest iugoslav, tradus în româneşte, relatând despre acţiunea jandarmilor români împotriva gărzii (strajei) din Moldova Veche, din noaptea de 27/28 ianuarie 1945. / Databil februarie 1945/.

[38] Idem, Fond UACDSR, 4/1945, 76–80. Proces verbal, şedinţa de constituire a organizaţiei locale a FAS, Moldova Veche. Au aderat 333 membri, preşedinte fiind ales localnicul Alexandru Balea, 25 februarie 1945. Respectivul va fi unul dintre deţinuţii sârbi de seamă ai temniţelor comuniste şi deportat politic în Bărăgan. A. Balea apare şi în dramaticele relatări ale consătenilor săi, fiind unul supus regimului celui mai sever, rezervat deportaţilor „politici”. (Vezi M. Milin, Lj. Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România. 1951–1956, Timişoara,1996, relatările de la pag. 126–128).

[39] Ibidem, f. 85. Notă a conducerii FAS adresată Comit. Jud. Timiş-Torontal al FND („… FAS din România vă face cunoscut că delegaţii săi permanenţi în FND sunt tov. Rada Fenlački ca membru şi tov. Borislav Popović ca supleant …”), 28 februarie 1945.

[40] Relatare, prof. Zdravko Fenlački, căruia-i aducem alese mulţumiri pentru colaborare.

[41] Ibidem, f. 86. Dispoziţie a conducerii centrale a FAS către organizaţiile locale FAS, 21 martie 1945. (Traducere: „Spre a fi eliminate orice suspiciuni şi neînţelegeri cu privire la persoanele militare ce sosesc din Iugoslavia, pe viitor îi veţi legitima pe toţi cetăţenii iugoslavi, militari sau civili. Nu sunt rare cazurile când indivizi apar în uniforme militare cu stea la chipiu, autonumindu-se „partizani” deşi nu posedă acte din Iugoslavia, încât asemenea persoane trebuie urgent deferite autorităţilor locale. Toate persoanele militare din Iugoslavia au datoria să se prezinte la tovarăşul Šaletić, care este mandatat din partea regiunii militare Voivodina, spre a controla cetăţenii iugoslavi, persoane militare cât şi civile…”).

[42] Ibidem,  f. 135. Invitaţie, eliberată de organizaţia de tineret a FAS, Timişoara, 9 aprilie 1945. (Traducere: „… Vă inştiinţăm că în zilele de 8 şi 9 mai 1945 se va ţine primul congres al tineretului antifascist slav din România … trimiteţi-vă delegaţii la acest prim congres al nostru, unde se va manifesta frăţia şi unitatea tineretului nostru … nevoile noastre sunt comune – comună trebuie să ne fie şi lupta!”).

[43] Ibidem, f. 170. Corespondenţă FAS către Consiliul districtual al Frontului naţional de eliberare pentru Banatul de nord, 30 aprilie 1945. (Traducere:  „… Cu cea mai mare bucurie am primit confirmarea Dvs. din 28 aprilie 1945, prin care ne anunţaţi că veţi lua parte la congresul nostru …”).

[44] Vezi nota 8.

[45] Relatare prof. Z. Fenlački.

[46] Vezi nota 9.

[47] Vezi nota 10.

[48] Ibidem, 1/1944–1945, f. 80. Raport, linia slavă, Timişoara, 21 aprilie 1945.

[49] Ibidem,  4/1945. Circulare 363 şi 364, din 3 mai 1945, 177, 179.

[50] Ibidem, circulara 366/3 mai 1945, 178.

[51] Ibidem, circulara 365/3 mai 1945, 180.

[52] Ibidem, circulara 367/4 mai 1945, 182.

[53] Ibidem, circulara 368/5 mai 1945, 184.

[54] Ibidem, circulara 369/5 mai 1945, 186.

[55] Ibidem, 1/1944-1945, f. 79. În confirmarea afirmaţiilor din text, oferim extrase edificatoare, din raportul asupra activităţii FAS între 2–10 aprilie 1945: „ … Organizaţiile noastre săteşti, în strânsă legătură cu Frontul Plugarilor au trecut la îndeplinirea directivelor date de Partid, iar în acele sate unde Fr. Plugarilor nu există, FAS a trecut singur la lucru, în urma directivelor date de organizaţia centrală a FAS şi primite de la Partidul Comunist …;” alte date de arhivă: FAS „este o organizaţie politică, care se recrutează din populaţia slavă din România, în special din judeţele Timiş-Torontal, Arad, Caraş şi Severin … numărul actual al membrilor … 22082 … s-a organizat în mod public imediat după 23 august 1944, fiind ajutată în mare măsură de către PCR …”, 81; Scopuri şi mijloace politice: „strângerea popoarelor slave din România în lupta contra fascismului.  Crearea unei conştiinţe politice democratice la popoarele slave din România. Lupta pentru nimicirea fasciştilor şi profasciştilor, pentru înfăptuirea democraţiei adevărate în România, în strânsă colaborare cu partidele democratice din România (FND). Munca pentru reînnoirea ţării. Crearea unei prietenii sincere cu popoarele Rusiei Sovietice şi cele ale Iugoslaviei.”, 81; membri comitetului executiv FAS: Rada Fenlački, preşedinte, Obrad Komanov, vicepreşedinte, Borislav Popović, secretar … Timişoara, 28 mai 1945, 82.

[56] Piesă aflată în arhiva familiei Traian Novac. Documentul ne-a devenit accesibil prin amabilitatea mai tânărului coleg Vasile Rămneanţu, căruia-i mulţumim pe această cale.

[57] Arhivele Statului Timiş, Fond UACDSR, 4/1945, f. 300–301.

[58] Ibidem, 1/1944–1945, f. 89. Raport FAS, Timişoara, 30 iunie 1945: „ … Activitate mai mare nu avem din cauză că de la data de 7 mai 1945 nu avem primite nici un fel de directive în scris de la Partid ce să facem …”.

[59] Ibidem, f. 88. Referat asupra rezultatului demersului delegaţiei FAS la Bucureşti în chestia dizolvării frontului, semnat B. Popović, Timişoara, 7 iunie 1945.

[60] Ibidem.

 

27/07/2016 Posted by cersipamantromanesc | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | banat, banatul sarbesc, marea unire, problemele romanilor din serbia, razboiul mondial, reglementarile tratatului de la paris, romanii din jurul romaniei, romanii din serbia | Lasă un comentariu