Am vorbit cu o drag queen din România despre cum a fost bătută în stradă, la Cluj

Zilele astea are loc la Cluj primul festival LGBT din afară Bucureștiului, adică cinci zile de evenimente, dezbateri, ieșiri în parc, care se încheie cu Marșul #spunedrept. Spre deosebire de Pride-ul din București, marșul din Cluj nu-și propune, în acest prim an, să fie o paradă a mândriei, ci o procesiune serioasă, în tăcere, pentru a atrage atenția asupra problemelor comunității LGBT în aceste vremuri în care Coaliția pentru Familie manipulează pocnind din degete. Unul din punctele asupra cărora insistă activiștii LGBT de la Cluj este și violența.

Din păcate, în România, nu avem statistici care să dovedească o creștere a cazurilor de agresiuni fizice asupra persoanelor LGBT, deși știm că există întâmplări făcute public. Însă, odată cu propaganda CpF, poți să observi cu ochiul liber ura care crește de pe internet până în societate. Am fost bătuţi şi de poliţişti în anii '90, și, după eliminarea articolului 200, am continuat să fim ţinte.

În 2012, Petruța Grasa, femeie transgender, a fost bătută, în plină stradă, la Cluj, în noaptea de Înviere. Petruța este una dintre cele mai cunoscute drag queens de la noi; activează în comunitatea LGBT de peste 15 ani, a făcut parte şi dintr-o trupă, Veverițele Vesele, cu apariții la „Românii au talent" și un gig semipermanent la Mondenii, pe Prima TV, alături de Mihai Bendeac. Petruţa are 35 de ani, locuiește în comuna Baciu, judeţul Cluj, provine dintr-o familie obişnuită, are o soră mai mică care e căsătorită și două nepoate de care e foarte mândră.

La bază, e ceramistă, a fost angajată la diverse firme de porțelanuri, apoi a lucrat în cluburi din Cluj, Timișoara și București, însă acum face spectacole de drag în toată țara. Poate e bine să știi că drag-ul este diferit de orientarea sexuală (atracția pe care o simți) și de identitatea de gen (felul în care cineva se simte). Drag-ul este un performance, un show care ține de arta travesti-ului: joci un rol pe o scenă. În comunitatea LGBT drag-ul este o tradiție, mai ales sub forma drag queen-ului.

Povestea Petruței este cunoscută în oraș. Dar, în contextul primului marș LGBT din Cluj, am vorbit cu ea despre experiența traumatizantă de acum cinci ani și despre cum ar putea oamenii să urască mai puțin.

VICE: De cât timp ești out și cum te identifici?
Petruța: Mi-am descoperit identitatea de mică, ştiam că ceva e diferit la mine, aveam 9-10 ani și nu simțeam atracţie faţă de fete, în schimb eram curioasă de băieţi. Îmi plăceau hainele mulate, încălţările şi fardurile mamei, iar sora mea şi-a dat seama că ceva e diferit cu mine. Ea a ajuns în Austria şi a văzut acolo persoane ca mine, când avea doar 18 ani. Ştiam că sunt atrasă de băieţi, nici nu mă jucam cu ei foarte des, ci umblam mai mult cu fetele, dar nu îmi zicea nimeni nimic.

Cum e pentru tine să fii trans în afara unui oraș mare, în România?
Nu am întotdeauna curajul să ies pe stradă ca femeie trans, mai ales că locuiesc în mediul rural, mă îmbrac mai sport, nu mă machiez mereu. Am prieteni din toată România, cunosc multe persoane LGBT. Stau la curte, mă ocup și de grădinărit, am și câțiva iepurași. Am avut o copilărie obişnuită, zic eu. O primă amintire e dintr-o zi când am luat o rochie portocalie și am mers îmbrăcată așa să cumpăr țigări, toți vecinii se uitau la mine, mă întrebau de ce am ieșit așa. Acum mă simt un om cu demnitate şi bun simţ.

Cum a fost când ți-ai făcut coming out-ul față de ai tăi?
Iniţial am avut probleme cu tatăl meu, dar lucrurile s-au rezolvat repede şi acum locuim împreună, sub acelaşi acoperiş, deşi nu discutăm prea des despre viaţa mea privată. Am participat la Miss Travesty la Cluj, presa a filmat și tatăl meu m-a văzut la televizor. Atunci a luat foc, mi-a spus că îl fac de rușine, așa că mi-am făcut bagajul și a trebuit să plec de acasă. Am locuit o perioadă pe la prieteni, la un moment dat am ajuns și într-o comunitate de romi. Din păcate, mama a trebuit să plece să muncească, tatăl meu s-a îmbolnăvit, au fost discuții în familie, și-așa am fost chemată înapoi acasă. Țin minte că o soră a bunicii mele, mai deschisă, le-a spus părinților mei că trebuie să-și accepte copilul. Cum spuneam, nu vorbim prea des despre viața mea personală, dar mama - când mă mai vede supărată - mă mai întreabă câte ceva, mă roagă să am grijă cu cine ies, unde ies.

Cum vezi tu comunitatea LGBT? Avem grupuri acum care apar peste tot, mai multe evenimente, mai mulţi oameni ies în faţă, cum crezi tu că au evoluat lucrurile în toţi aceşti ani?
Da, avem activişti frumoşi în comunitate, am observat oameni care se implică, educaţi, cu cei șapte ani de acasă. Eu urmăresc tot ce se întâmplă și văd o comunitate colorată, sunt multe persoane dragi mie şi mă bucur să văd că au curajul să iasă în faţă, fără ruşine. Sunt orașe în România unde nu am avut probleme, nu a strigat nimeni după mine pe stradă, nu am fost insultată, în Timișoara, Constanța, Oradea. Și la București îmi place, dar e un oraș mai mare, unde găsești tot felul de oameni. Și la Cluj sunt exemple pur și simplu de admirat, am o prietenă învățătoare cu o fată lesbiană și este alături de ea, o sprijină, o acceptă așa cum e ea.

Urmăreşti, sunt sigur, toată povestea cu Coaliţia pentru Familie. Ce poziţie ai faţă de încercarea de a schimba Constituţia?
Cred că toţi ne dorim o familie, un parteneriat civil, să fim fericiţi alături de o persoană dragă. Eu sunt catolică şi sunt nemulţumită de influenţa Bisericii Ortodoxe, aud peste tot despre „familia tradiţională". Eu ce sunt, unde e locul meu în această societate? Îmi doresc o familie, vreau să văd familii diverse şi vreau ca oamenii să îşi deschidă minţile, pentru că suntem în secolul 21.

Violenţa este o problemă extrem de importantă în comunitatea LGBT. Avem în ultima vreme tot mai multe cazuri de persoane LGBT agresate. Te-ai hotărât şi tu să vorbeşti despre un incident care ţi s-a întâmplat în 2012. Ai fost bătută?
Da, din păcate, violenţa încă există. Nici eu nu am scăpat de ea. Ştiu că era în anul 2012, în noaptea de Înviere, am mers la biserică, apoi am hotărât cu nişte prieteni să ieşim în club. Totul bine şi frumos, până dimineaţă, în jurul orei 5-6 când, în drum spre casă, am fost încolţită de șase persoane, aveau lanţuri cu bilă la capăt și feţele acoperite. Au început să dea în mine ca într-un animal, de fapt, nici într-un animal nu dai aşa. Mă întreb şi în ziua de astăzi de ce? Dacă nu mă adunam să mă ridic de pe jos, unde căzusem, cred că acolo îmi era sfârşitul.

Povestea sună aproape ireală. Multe din poveştile astea nu ajung în public. Cum te-ai recuperat psihic după o astfel de agresiune?
M-am recuperat încet, cu calm, cu răbdare. Nu cred că mi-am revenit complet, totuşi, şi acum am frică pe stradă, deşi sunt un om cât un munte. Fobia de a merge prin faţa supermarketului unde a avut loc bătaia a rămas şi acum.

Cum te-au tratat autorităţile, Poliţia, ai depus plângere, au fost găsiți făptaşii?
Salvarea m-a dus la Urgenţă, la primiri, iar acolo mi s-a făcut o serie de analize. Mă durea partea dreaptă a corpului foarte tare, aveam două coaste fisurate, ochiul drept era spart în două locuri. Am avut intervenţii chirurgicale în două locuri, fără rezultat însă, vederea mi-a fost afectată pentru totdeauna. Poliţia şi medicii şi cei de la IML au fost ok, m-au tratat cu respect.

Am avut un comisar foarte ok care s-a ocupat de plângere și mi-a spus la un moment dat: „Doamne, putea să fie băiatul meu în locul tău". Asistentul care îmi făcea poze plângea când îmi vedea pielea despicată în două pe spate, m-a întrebat: „Cum ai răbdat?". Poate aşa m-a încercat Cel de Sus.

Cum a reacţionat comunitatea LGBT din Cluj când a aflat ce ţi s-a întâmplat?
Cei din comunitate m-au căutat, m-au întrebat, m-au sprijinit, deşi s-au speriat când m-au văzut, nu le venea să creadă. Dar viaţa merge înainte şi eu am ţinut capul sus. De atunci m-am mai îmbărbătat, dar oriunde merg nu îmi lipseşte sprayul cu piper din geantă.

Există atât de multă ură în jurul nostru, spui totuși că autoritățile s-au comportat OK cu tine.
Acest comisar mă suna des şi mă ruga să îi dau un indiciu, ceva, pentru a rezolva cazul. Nu aveam de unde să îi dau, singurul indiciu erau filmările din faţa supermarketului. A trecut un an şi nu s-a făcut nimic, au închis cazul. Nu au reușit să găsească făptașii, aveau cagule pe față, filmarea din fața supermarketului nu a ajutat. Domnul comisar mi-a spus că, dacă aflu noutăţi, să îl contactez, mi-a lăsat şi numărul personal de telefon. Mi-a spus să-l sun imediat dacă mi se mai întâmplă vreun act de violență. Am tot respectul pentru poliţistul care mi-a recuperat poşeta cu toate actele.

Mulţi tineri LGBT trăiesc zilnic cu frica de a fi agresaţi la şcoală, pe stradă, în familie, ce sfat ai pentru ei?
Dragii mei tinerii mei, pregătiţi-vă trup şi suflet să vă faceţi coming out-ul, siguri pe voi, feriţi-vă de oameni care nu îşi au locul pe lângă voi şi fiţi atenţi cu cine vă întâlniţi. Dar nu lăsaţi frica să vă oprească. Personal, nu îmi văd un viitor strălucit, dar nici rău, atât timp cât am familia alături, pe sora mea şi cele două comori de nepoate. Dumnezeu să vă ajute tuturor să fiţi fericiţi din toate punctele de vedere.

Ești o persoană religioasă?
Mă rog în fiecare zi și relația mea cu Dumnezeu este una personală, destinul nostru este în mâinile lui Dumnezeu, chiar dacă biserica, mai ales preoții ortodocși, nu acceptă persoanele LGBT.

Cum crezi că ar trebui ca oamenii să lupte împotriva urii?
Cred că ține de vizibilitate, de expunere și de educare. Trebuie să explicăm lumii că orientarea sexuală sau identitatea de gen diferită nu sunt boli, că existăm peste tot, suntem și noi oameni, ca toți ceilalți. Am ieșit și eu în față la o emisiune la TVR Cluj, am primit reacții pozitive din comunitate, pas cu pas și cu răbdare trebuie să educăm.