Caută 
1 MIN
Prezentul şi mai ales viitorul aparţin însă din ce în ce mai mult tehnologiei ca mediator, facilitator şi catalist pentru distribuţia şi receptarea artei. Vizitatorii devin utilizatori, iar muzeele se reconfigurează pentru a crea spaţii confortabile, neproblematice. Rolul pedagogic pierde teren în faţa dorinţei de a livra conţinut cu rol mai degrabă terapeutic.
În mijlocul unei frenezii globale legată de acest tip de spectacol, săptămâna trecută s-a deschis şi la Bucureşti un spaţiu care oferă o experienţă imersivă în relaţie cu lucrările lui Gustav Klimt. Promovat ca fiind cel mai mare centru de new media art (arta noilor media) din această parte a Europei, MINA (Museum of Immersive New Art) s-a deschis în Pipera, în clădirea primei fabrici de calculatoare româneşti, ICE FELIX. Spectacolul dedicat lui Klimt, precum şi un altul, intitulat „Lumea Subacvatică – O călătorie imersivă a apei”, au loc într-un spaţiu de 1500 de mp, cu 7 metri înălţime. La acestea se adaugă încă 1000 de mp pentru MINA Kids, care se deschid în septembrie, unde copiii vor avea la dispoziţie 16 instalaţii educative interactive.
Arta imersivă implică spectatorii sau participanţii într-o experienţă captivantă şi interactivă, în care simţurile lor sunt adesea copleşite de mediul creat. Poate să ia o varietate de forme, de la proiecţii video la instalaţii cu realitate virtuală/ augmentată/ mixtă şi până la teatru interactiv, expoziţii interactive ş.a. Scopul este de a oferi un mediu în care spectatorii să poată explora, să interacţioneze şi să se simtă conectaţi la lucrarea de artă într-un mod profund şi personal. Arta participativă şi arta experienţială au o istorie bogată, de la Dada la Fluxus şi până la conceptul de estetică relaţională, teoretizat de Nicholas Bourriaud la finalul anilor ‘90. Vizitatorul nu mai este un spectator pasiv, ci este parte integrantă a activării instalaţiei, lucrării sau spaţiului.
Un exemplu foarte cunoscut de artă imersivă este „Infinity Mirror Room” a artistei japoneze Yayoi Kusama. Prima astfel de instalaţie a fost produsă încă din 1965, pe baza repetiţiei din lucrările sale de pictură şi sculptură, multiplicate la infinit de o serie de oglinzi. Între timp, artista a creat peste 20 de astfel de instalaţii, pe una dintre ele având şansa să o văd în vara aceasta la New York. Adusă de galeria David Zwirner (probabil cea mai de succes galerie de artă contemporană din lume), expoziţia dedicată lui Kusama putea fi vizitată gratuit, după ce stăteai la o coadă de minimum o oră, care n-am observat să scadă vreun moment sub câteva zeci de persoane. Spre deosebire de majoritatea camerelor de acest gen, claustrofobe, aceasta avea 16 mici ferestre din care puteai să vezi din interiorul său.
Proliferarea de spectacole imersive din ce în ce mai complexe şi captivante are mai multe explicaţii. Explozia new media şi tehnologia din ce în ce mai accesibilă au facilitat intrarea pe piaţă a numeroşi jucători. O cauză de natură psihologică este obsesia în creştere a societăţii pentru imaginea de sine, aspiraţia noastră de a ne vedea în centrul unei experienţe instagramabile, „wow”, pe care să o putem ulterior disemina şi ataşa identităţii nostre virtuale. Această dorinţă de a intra în opera de artă, de a ne vedea reflexia ca în oglinzile lui Kusama, este poate unul dintre motivele pentru care experienţele artistice imersive au devenit atât de populare.
Deşi n-am apucat încă să vizitez spaţiul din Bucureşti şi show-ul dedicat lui Klimt, am văzut „Van Gogh, La nuit étoilée”, produs de Culturespaces în Atelier des Lumières din Paris. Centrul de artă digitală a fost inaugurat în 2018, într-un fost atelier de turnătorie (sunt 8 astfel de centre Culturespaces în Franţa şi în lume, cel mai recent fiind deschis anul trecut în New York). Chiar dacă între timp au apărut mai multe astfel de spectacole imersive dedicate lui Van Gogh (nu mai puţin de 5 la nivel mondial!), cel produs de Gianfranco Iannuzzi, Renato Gatto and Massimiliano Siccardi pentru Culturespaces este unul de referinţă, mai ales după ce a fost promovat în 2020 şi Emily in Paris, serialul creat de Netflix.
Odată ce ţi-a fost scanat biletul (pe care e bine să ţi-l rezervi online, pentru a avea garantat un interval orar), intri într-un spaţiu de peste 3000 de mp, în care peste 100 de proiectoare sunt coordonate să-l inunde cu imagini suficient de diverse încât, dacă stai mereu cu faţa către un singur perete, vei rata o parte din conţinutul creat. Dacă unii stăteau sprijiniţi de un zid, pentru a avea un unghi cât mai larg, alţii căutau locuri în mijlocul spaţiului sau chiar se întindeau pe spate pentru a-şi elibera cât mai mult simţurile pentru experienţă. De la observator de la o anumită distanţă de siguranţă a lucrărilor lui Van Gogh din oricare muzeu, în Atelier des Lumières devii parte a spectacolului, una dintre zecile sau sutele de umbre din el (odată cu mine erau peste 100 de alţi spectatori). Deşi se spune că ai nevoie de cam o oră pentru a vedea tot (urmează şi un mic spectacol dedicat lui Yves Klein), partea dedicată lui Van Gogh durează 35 de minute, timp în care sunt proiectate imagini cu lucrările sale realizate în Neunen, Arles, Paris, Saint-Rémy-de-Provence şi Auvers-sur-Oise.
Când am văzut păsările din „Lan de grâu cu corbi” (1890) dând din aripi, n-am putut să nu compar această experienţa cu cea pe care am avut-o când am petrecut minute în şir în faţa lucrării de la Muzeul Van Gogh din Amsterdam. Un tablou de doar 50×103 cm este mărit de măcar 10 ori în proiecţie. La fel şi în cazul lucrării „Noaptea înstelate” (1889), de 73×92 cm, pe care o poţi vedea la MoMA, împreună cu pensulaţia, tuşele groase de vopsea, culorile fenomenale care nu pot fi reproduse fidel, indiferent de cât de bine ai fotografia, proiecta şi anima ulterior lucrarea. Iar exemplele pot continua.
Specialiştii sunt, de altfel, destul de sceptici faţă de aceste puneri în scenă. Criticul Peter Conrad scria într-un articol din The Guardian că, experimentate în acest fel, picturile nu mai sunt privite analitic de la distanţă şi apreciate în termeni formali, scopul lor fiind doar de a furniza senzaţii. Alţii susţin că aceste expoziţii de artă imersive bazate doar pe proiecţii reprezintă comercializarea şi comodificarea istoriei artei, prin hrănirea unei obsesii individualiste a sinelui.
Pe de altă parte, pentru cei alienaţi ori inhibaţi de experienţa de vizitare a unui muzeu, sau care vor să aibă acces facil la o selecţie relevantă de opere, pentru a-şi dezvolta ulterior apetitul pentru artă şi dorinţa de a vedea lucrările originale, un astfel de spectacol poate avea un impact pozitiv, în ciuda kitsch-ului inevitabil. Din păcate, nu există o listă a imaginilor prezentate sau detalii despre lucrări, de aceea experienţa este mai mult una care ţine de entertainment decât de educaţie (a apărut, de altfel, termenul de artainment care descrie această fuziune dintre artă şi tehnologie). Trecerea oarecum cronologică prin lucrările lui Van Gogh, în care unele imagini sunt animate, ceea ce reprezintă un produs cultural distinct, derivat din opera sa, este punctată de o coloană sonoră diversă, care trece prin muzică clasică, Janis Joplin, Miles Davis, pentru a culmina, în timp ce seria de autoportrete se perindă pe pereţi, cu Don’t Let Me Be Misunderstood a Ninei Simone. Arta poate fi experimentată şi aşa, într-o formă light, superficială şi senzorială, dar ar fi păcat ca aceasta să rămână singura întâlnire cu opera unor artişti care merită o abordare mai profundă, dătătoare de satisfacţii pe termen lung.
Nu întâmplător Pace, o altă superputere în lumea galeriilor, s-a asociat cu iniţiativa japoneză teamLab pentru a oferi nu doar proiecţii ale operelor artiştilor cunoscuţi, ci lucrări noi, dezvoltate de artişti contemporani. Chiar dacă acestea sunt greu de vândut unor muzee sau colecţionari privaţi, procente din banii de pe bilete sunt împărţite între galerie şi artişti.
Prezentul şi mai ales viitorul aparţin însă din ce în ce mai mult tehnologiei ca mediator, facilitator şi catalist pentru distribuţia şi receptarea artei. Vizitatorii devin utilizatori, iar muzeele se reconfigurează pentru a crea spaţii confortabile, neproblematice. Rolul pedagogic pierde teren în faţa dorinţei de a livra conţinut cu rol mai degrabă terapeutic. Rosalind Krauss, critic şi fost editor al Artforum, afirma încă din anii ‚90 că o arta imersivă a modificat natura muzeelor. Odinioară spaţii pline de obiecte, amenajate cu grijă pentru a spune o poveste, sub presiunea de a-şi diversifica audienţele şi de a umple noile volume generoase, proiectate de arhitecţi de renume, aceste instituţii caută acum să „renunţe la istorie în numele unui fel de intensitate a experienţei”.
George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi
