dunarea de jos 116 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

Cronici culturale gălăţene 

foto 1 

foto 2 

Ediţia a X-a 

Din sumarul 

acestui 

număr: 

Ceata lui Piţigoi, 

la cea de-a X-a ediţie: 

Fotografii de la Gala 

laureaţilor, cu Sergiu 

Dumitrescu, 

directorul Centrului 

Cultural şi Monica 

Măciuceanu, profesor 

de canto-muzică 

uşoară, în prim plan, 

printre laureaţi. În 

paginile următoare 

interviuri cu 

compozitorul Virgil 

Popescu, preşedintele 

juriului şi Petrică 

Şovăială, şef secţie 

Şcoala de Arte. 

Evenimente şi 

cronici culturale 

gălăţene (p.34, 36, 39, 

copertele 1 şi 3). 

Literatura la extreme, 

de Violeta Ionescu, p.38. 

Ireland Poetry, microreportaj 

şi poezie 

irlandeză (p.12-14). 

Poezie de Oana 

Zahiu,(p.10-11). 

Cenaclul literar CUBUL 

CRITIC OBLIO - p.46: 

poeme de Fl.Buzdugan. 

Proză de Russell Baker 

(p.15 - trad.P.Iamandi) şi 

Livia Ciupav (p.16). 

Cronici de cărţi de 

a.g.secară, Andrei Velea, 

paul blaj, Silvia Dumitriu, 

I.Toderiţă la volume 

semnate de Iulia 

Militaru, M.Şt.Aldea, 

Virgil Titarenco, Corneliu 

Stoica, Culiţă Ioan 

Uşurelu (p.18-20, 30). 

MMXI NR.116

„Ceata lui Piţigoi” este unul 

dintre cele mai importante şi 

serioase festivaluri... 

Micro - Interviu cu Petrică Şovăială (foto 

dreapta, în prim plan), profesor de orgă electronică, 

şef secţie Şcoala de Arte din cadrul Centrului Cultural 

Dunărea de Jos 

Stimate Domnule profesor Petrică Şovăială, 

Festivalul Internaţional de muzică uşoară „Ceata 

lui Piţigoi” şi-a încheiat cea de-a X - a ediţie! Care 

sunt principalele reuşite sau repere ale acestei 

ediţii jubiliare? Vă întreb aceasta şi pentru că aţi 

fost director de festival... 

P.Şovăială: Am ajuns la a X-a ediţie, valoarea 

concurenţilor crescând de la an la an, din toate punctele 

de vedere... La ediţia din acest an s-au înscris peste 90 de 

concurenţi, pe trei categorii de vârstă: 5 - 9 ani, 10 - 13 

ani şi 14 - 18 ani, cei mai mulţi fiind la prima categorie. Au 

putut fi ascultaţi solişti din Bacău, Iaşi, Bucureşti, Brăila, 

Oradea, Piatra Neamţ, Galaţi, Focşani, dar şi interpreţi din 

Chişinău, Republica Moldova şi din Bulgaria. 

Din juriu au făcut parte compozitorii Virgil Popescu, 

Dan Dimitriu, Cristian Alivej, Valentin Dânga (Republica 

Moldova), profesorii Aurelia Vaida şi eu, precum şi 

directoarea Festivalului de Muzică Uşoară pentru Copii de 

la Veliko Târonvo, Bulgaria, Rumi Nacheva. 

Prezentatorii celei de-a 10-a ediţii a Festivalului „Ceata 

lui Piţigoi”, care a ţinut trei zile, au fost Monica Măciuceanu, 

Livia Crăiescu şi Mihai Topa, invitaţi speciali fiind elevii de 

clasa de balet a profesoarei Rodica Androne, din cadrul 

secţiei noastre. 

Deschiderea oficială a avut loc vineri, 9 septembrie, 

astăzi, începând cu ora 16.00, pe scena Teatrului Dramatic 

„Fani Tardini”. La finalul zilei, Vasilia Stoichkova (laureată 

a mai multor festivaluri, printre care Sezoni - Bourgas, 

Muzicalen Festival Plovdin - Bulgaria) a avut un recital. 

Sâmbătă a cântat în recital Iva Angelicheva (căştigătoarea 

Marelui Premiu la Concursul Internaţional Rechni Nob 

Tutrakhan 2011 - Bulgaria) iar duminică a avut loc Gala 

laureaţilor. Palmaresul vi-l transmit mai târziu (n.red.: a se 

vedea p.2, în chenar)... 

Care este istoria acestui festival? Care este locul 

acestuia în cadrul festivalurilor de gen din România 

şi nu numai? 

Festivalul a fost înfiinţat de către regretatul Ion 

Şerban, acum zece ani... Începând de anul acesta chiar se 

acordă un trofeu care îi poartă numele, un trofeu acordat 

de către Centrul Cultural... În juriu au fost întotdeauna 

personalităţi marcante ale culturii, precum regretaţii Aurel 

Manolache ori Cornel Fugaru, pentru a-i pomeni pe cei 

plecaţi prematur dintre noi. Dar şi Dumitru Lupu, Silvia 

NR.116 

Dumitrescu sau, cum a fost anul acesta, Virgil Popescu... 

Astfel de personalităţi sunt o garanţie a calităţii... 

Deşi numărul de festivaluri pentru copii este foarte 

mare, unele dintre ele devenind o afacere, „Ceata lui Piţigoi” 

este unul dintre cele mai importante şi serioase, deşi s-ar 

putea spune că este o chestie relativă... Festivalul nostru 

şi-a păstrat valorile în care a crezut de la început... De 

pildă, am ţinut întotdeauna la corectitudine, mai ales că 

întotdeauna sunt încercări de manipulare ale unor membri 

ai juriului, uneori chiar de către alţi membri... 

Dacă ne întoarcem la ediţia a X-a... În presă se 

scrie că au fost nemulţumiri... Sunt situaţii des 

întâlnite, sunt amuzante până la un punct? Ce alte 

momente sunt de neuitat, prin caracterul lor haios? 

Nemulţumirile sunt inerente... Unii copii sunt 

supraevaluaţi de către profesorii şi părinţii lor. Merg pe 

acel principiu al puiului de cioară... dar cred că sistemul de 

notare este infailibil... Desigur, copilul fiecăruia este cel 

mai frumos şi cel mai talentat dar principiile critice sunt 

altele... Unii cântă atât de fals încât, cum se spune, cade 

tavanul pe noi... 

Unii profesori nu-i învaţă linia melodică bună, corectă 

a pieselor... La această ediţie s-a văzut clar la interpretarea 

piesei „De-ai fi tu salcie la mal...” (compozitor Horia 

Moculescu, versuri Mihaela Mihai), pe care am ascultat-o 

în trei variante, una sau chiar două aproape de 

nerecunoscut decât la refren... 

Astăzi (n.red. - 12 septembrie) începe un nou an 

şcolar. În calitate de şef de secţie Şcoala de Arte, care 

sunt obiectivele şi proiectele noului an? Puteţi da un 

exemplu de premiu prestigios, care ar face invidios 

orice centru şcolar? 

Suntem mulţumiţi că avem un număr mare de cursanţi 

înscrişi la cursurile Şcolii noastre. Ca în fiecare an, ne 

propunem să participăm la cât mai multe spectacole, 

festivaluri, concursuri, de la care să venim cu cât mai multe 

premii. Chiar anul acesta am obţinut premiul al II-lea la 

Mamaia copiilor, prin Diana Zaharia... 

MMXI 

1

2 

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL 

DE MUZICĂ UŞOARĂ 

PENTRU COPII 

„CEATA LUI PIŢIGOI” 

EDIŢIA A X-A, 09 – 11 septembrie 2011 

TROFEUL FESTIVALULUI 

PAŞA VALERIA - BĂLŢI, REPUBLICA MOLDOVA 

(CATEGORIA 14 – 18 ANI) 

CATEGORIA 5 – 9 ANI 

PREMIUL I - ZAHARIA DIANA - Galaţi 

PREMIUL II - SAVA TEODORA - Piatra Neamţ 

PREMIUL III -PÂNZARU MIRUNA ANDREEA - 

Bucureşti 

MENŢIUNEA I - MOVILĂ DIANA - Galaţi 

MENŢIUNEA II BOBEICĂ RAFAEL - Chişinău- 

R. Moldova 

MENŢIUNEA III - FLOREA BEATRICE MARIA - Iaşi; 

CAPTARU MARIA – Bucureşti 


PREMIUL I - TOTOLICI AURORA MĂDĂLINA - Galaţi 

PREMIUL II - BEJAN GABRIELA - Braşov 

PREMIUL III - ENGALICEVA VALERIA - Bălţi 

MENŢIUNEA I - BOGDĂNESCU RALUCA - Oneşti 

MENŢIUNEA II - BOSTAN MĂDĂLIN CONSTANTIN, 

Oneşti, Bacău 

MENŢIUNEA III - CIOBOTARU PATRICIA CASANDRA 

DENISA - Oradea 


PREMIUL I - GAVRILĂ ADRIANA GEORGIANA - 

Călăraşi 

PREMIUL II - MARICA BIANCA VASILIANA – Lupeni, 

Hunedoara 

PREMIUL III - ROMAN TINA – Galaţi 

MENŢIUNEA I - DAMIAN GIULIANA - Botârlău, 

Vrancea 

MENŢIUNEA II - VANESA ILIEVA - Velico Tîrnovo, 

Bulgaria 

MENŢIUNEA III - POPA RAMONA, Galaţi 

MMXI NR.116 

foto 1 

Interviu cu Virgil Popescu 

Virgil Popescu (26 februarie 1955, Craiova) este un compozitor 

şi instrumentist român, absolvent al Conservatorului de Muzică 

George Enescu din Iaşi, secţia vioară (1975-1981). Din 1980 desfăşoară 

o intensă activitate în domeniul muzicii uşoare şi de jazz, colaborând 

cu majoritatea interpreţilor importanţi de gen din România: Oana 

Sârbu, Andra, Monica Anghel, Luminiţa Anghel, Silvia Dumitrescu, 

Manuela Fedorca, Angela Similea, Aura Urziceanu şi mulţi alţii. Din 

1986 este membru definitiv al Uniunii Compozitorilor şi 

Muzicologilor din România. Între 1984-1990 ocupă funcţiile de 

chitarist bas, dirijor secund, dar şi de orchestrator la Teatrul de 

Revistă C.Tănase din Bucureşti. În paralel cu această activitate, 

face parte din formaţia de jazz Trio Puiu Pascu (cu care cântă şi în 

prezent). Timp de 2 ani, între 1985-1987, a colaborat şi cu formaţia 

de muzică experimentală Hyperion, condusă de compozitorul Iancu 

Dumitrescu. Participă la numeroase festivaluri de jazz din România. 

În 1982 scrie muzica pentru spectacolul de teatru Cum vă 

place de W. Shakespeare, pus în scenă la Teatrul Naţional din Iaşi. 

Din 1995, timp de 4 ani, scrie în exclusivitate muzica emisiunii TV 

pentru copii Abracadabra, difuzată la postul Pro Tv. Din 1998 până 

în 2000 susţine cu formaţia proprie compartimentul muzical al 

emisiunii de mare succes Chestiunea Zilei, difuzată la acelaşi post 

Pro Tv. În 2002 scrie muzica de balet Visul unei nopti de vară de W. 

Shakespeare, pentru o şcoală de balet din Shweinfurt - Germania. 

Lucrarea este premiată de U.C.M.R. cu Premiul anului 2003. Între 

anii 2002-2003 susţine cu formaţia proprie compartimentul muzical 

al emisiunii Sara bună de la TVR 1. Din 2004 până în prezent 

susţine cu formaţia proprie compartimentul muzical al emisiunii 

Garantat 100% de la TVR 1, moderată de Cătălin Ştefănescu. Din 

1995 este conducătorul muzical al formaţiei Zan, formaţia de 

acompaniament a lui Nicu Alifantis şi este prezent pe toate albumele 

semnate de acesta. A făcut şi face parte din numeroase jurii ale mai 

multor festivaluri şi concursuri de muzică uşoară pentru copii. În 

prezent predă muzică la câteva grădiniţe particulare. 

Discografie: „Te iubeam” - 1992 (solista Oana Sârbu); „Acel 

care-a pierdut, eşti tu”- 1993; „Virgil Popescu şi invitaţii săi”- 1996; 

„Îmi vei lipsi”- 1995; „Vine Moş Crăciun”- 1999; „Lumea basmelor” 

- 2000; „Te-aşteptăm să vii, Moş Crăciun” – 2006.

Mi se pare de domeniul trecutului conceptul 

de muzică uşoară... 

1. Cum a fost la Galaţi, domnule Virgil 

Popescu? Este pentru prima oară când sunteţi la 

Festivalul „Ceata lui Piţigoi”? Care sunt prietenii 

dumneavoastră în oraşul de la Dunăre? 

- Este pentru a treia oară când sunt în juriu la festivalul 

Ceata lui Piţigoi de la Galaţi (ultima oară, în urmă cu 

patru ani, am fost în juriu alături de compozitorii Jolt 

Kerestely, Marius Ţeicu şi regretatul Cornel Fugaru). Şi 

atunci, şi acum m-am simţit foarte bine. 

- N-aş putea spune că am prieteni în Galaţi, dar cred 

că anul acesta am descoperit ceva afinităţi cu d-l 

Sergiu Dumitrescu, ceea ce ne-ar putea apropia ca 

prieteni. Am în schimb destul de mulţi 

foşti colegi de conservator... 

2. Cum este viaţa în timpul 

unui festival? Mai ales în calitate 

de preşedinte de juriu, cum a fost 

în acest caz... 

- Am mai spus-o şi o mai spun : 

funcţia de preşedinte de juriu, deşi este 

extrem de onorantă, e îngrozitor de 

incomodă (cel puţin în cazul meu...) 

Fiind o persoană foarte sensibilă, şi 

democratică, încerc să ţin seama de 

părerile tuturor membrilor juriului 

(nepunând la socoteală că unii dintre ei 


au interese personale şi adesea subiectivismul lor e 

deranjant...) Şi-atunci, nu de puţine ori, se întâmplă ca în 

final clasamentul să fie destul de diferit faţă de ceea ce 

cred eu. Şi asta îmi provoacă un dezgust total, şi faţă de 

cei ce „strică” ierarhia firească, 

valorică, dar şi faţă de neputinţa 

foto 1 

mea de a-mi impune punctul de 

vedere.... 

foto 2 

3. Cum vi se pare 

festivalul de la Galaţi, 

comparativ cu alte festivaluri de 

gen, din ţară/ Europa? 

foto 2 

- E mult spus din Europa 

(n-am participat niciodată la vreun 

festival din afara ţării...) Festivalul 

de la Galaţi, „Ceata lui Piţigoi”, se 

înscrie în categoria festivalurilor din 

ţară bine organizate. Ba, aş putea 

spune că la capitolul „găzduire” (şi 

a membrilor juriului, dar mai ales al 

locaţiei desfăşurării festivalului) stă 

extrem de bine. 

4. Care ar fi viitorul muzicii uşoare în general, 

al celei româneşti în particular? Ce nume (aceasta 

apropo şi de festivalurile pentru copii) propuneţi 

pentru acest viitor? 

- Credeţi-mă că nu ştiu să vă răspund la întrebarea 

asta. Viitorul muzicii uşoare româneşti ?!... Mi se pare 

de domeniul trecutului oricum conceptul de muzică 

uşoară. Cel puţin din punct de vedere comercial (al 

vânzării şi cumpărării de cd-uri care să conţină astfel de 

MMXI 

3

4 

muzică) realitatea este foarte dură : ZERO! În schimb, 

există încă o anumită inerţie, aş zice chiar benefică, în 

virtutea căreia această muzică mai trăieşte, şi face chiar 

bine : modelează talente, pregătindu-le pentru un eventual 

viitor... 

5. Cum decurge predarea de... muzică uşoară 

(relaţia profesor/grădinar) la grădiniţe? Cum aţi 

rezuma colaborarea la emisiunea „Abracadabra”? 

- Sunteţi informat, cât de cât... Da, predau muzică la 

câteva grădiniţe particulare din Bucureşti, deşi ceea ce 

fac eu acolo nu se poate numi predare a disciplinei muzică, 

ci un fel de terapie prin muzică. Eu folosesc melodiile 

respective ( în proporţie de 90% compoziţii proprii) pentru 

dezinhibarea copiilor, pentru descoperirea personalităţii 

lor, si mai ales pentru o anume 

conştientizare a importanţei 

expresivităţii în artă, şi nu numai... În 

viaţă, în general... 

- Experienţa „Abracadabra” (în 

perioada anilor 1996 - 2000 am scris 

muzică în exclusivitate pt. emisiunea 

„Abracadabra” de la ProTv - peste 

40 de melodii...) a fost benefică 

pentru mine. M-a făcut să mă apropii 

foarte mult de universul copiilor, 

uneori identificându-mă cu el... 

Mărturie stau mai ales cântecele de 

Crăciun pt. copii din perioada 

respectivă... 

6. Care ar fi cea mai bună 

pledoarie pentru muzica jazz? 

- Deja e un salt foarte mare : de 

la muzica pentru copii la muzica de 

jazz... Jazz-ul cred că este cea mai 

frumoasă muzică, mai ales din punct 

de vedere al instrumentistului (numai 

că îţi trebuie o pregătire extrem de 

serioasă...altfel n-ai putea să te exprimi...) Ce poate fi 

mai frumos decât să inventezi în orice moment noi şi noi 

melodii?!... Ori asta înseamnă să improvizezi pe o temă 

dată (de fapt pe structura armonică a unei teme...) Cu 

cât eşti mai bine instruit, cu cât tehnica este mai avansată, 

cu atât satisfacţia de a transpune în sunete, imediat, orice 

stare ai în momentul respectiv, e mai mare... E o joacă 

inteligentă, pentru oameni mari.... E o satisfacţie pe care 

oamenii de rând (fără pregătire muzicală, din păcate) nu 

o vor putea înţelege niciodată.... 

7. De ce muzica uşoară şi nu... altceva? (Mic 

istoric sentimental sau nu al evoluţiei d-voastră). 

Mai aveţi timp de alte hobby-uri; care ar fi acestea? 

- Am crescut cu muzica Beatles-ilor (fiind influenţat 

în special de creaţiile lui Paul McCartney) Probabil, 

menirea de artist (pe care ţi-o poate da numai Dumnezeu) 

m-a determinat să mă exprim mai bine prin cântece (mai 

stângace la început, în adolescenţă, apoi din ce în ce mai 

elaborate...) Niciodată nu am avut intenţia de a mă înscrie 

intr-un anumit gen muzical. Mi s-a părut că fuziunea 

diferitelor genuri (muzica uşoară, samba, bossa, jazz-ul, 

muzica preclasică, dar şi influenţele folclorice) m-ar putea 

ajuta să exprim mai bine ceea ce vreau să comunic prin 

muzica mea: o anumită stare... marca Virgil Popescu... 

- Hobby?!... Mda, obişnuiam să fac portrete în 

creion... Acum nu prea mai am timp.... 

8. Ce vă inspiră/ cum vă inspiraţi? De 

exemplu, la muzica de la „Visul unei nopţi de vară”... 

(trebuie să mărturisesc că o parte dintre întrebări - 

cele inspirate, evident - au fost „concepute” în timp 

ce ascultam această muzică de balet care mi se pare 

demnă de reţinut, eu fiind un mare „devorator” de 

soundtrack-uri...) 

- Exact ce vă spuneam mai 

înainte: când simt nevoia să comunic 

celorlalţi (bineînţeles, care sunt 

receptivi la muzica mea) anumite 

stări prin care trec şi pe care le 

consider important de comunicat, 

compun... Cu excepţia situaţiilor în 

care primesc comenzi cu un anumit 

specific (sunt totuşi profesionist, şi 

trebuie să fiu pregătit să răspund 

solicitărilor, oricât de diferite ar fi 

ele.... Aşa s-a născut în 2002 şi 

muzica de balet „Visul unei nopţi de 

vară” după W.Shakespeare... A fost 

comanda unui profesor de balet de 

la o şcoală de balet din Schweinfurt, 

Germania...) 

9. Vă consideraţi un... 

umanist? Celebritatea v-a 

schimbat în vreun fel ( în - 

aproape - bine/ în - aproape - 

rău? Care vă este şlagărul cel mai drag? Şlagăr... 

personal, ca să zicem aşa... 

- Umanist ?!... E un termen mult prea savant... Aşa 

cred... Sunt un tip generos (uneori generozitatea mea fiind 

interpretată drept un defect ?!....). Iar celebritatea (nu 

chiar aşa de mare pe cât pare când pui întrebarea...) nu 

cred că m-a schimbat în rău. M-a făcut mai responsabil 

în tot ceea ce fac, şi mai ales în relaţiile cu cei din jur.... 

- N-aş putea spune că am o melodie anume 

preferată... Le îndrăgesc aproape pe toate (sunt şi 

excepţii...), dar, cum ultimii copii sunt cei mai iubiţi, vă 

mărturisesc că „Un altfel de portret” şi „Doar cu-o floare 

nu se face primăvară”, de pe cel mai recent album al 

Oanei Sârbu, intitulat „Un altfel de portret” le consider 

ca fiind reprezentative pentru compozitorul Virgil Popescu 

(de fapt tot albumul îmi e foarte drag !... Şi când Dan 

Dimitriu, colegul meu de juriu din anul acesta la festivalul 


„Ceata lui Piţigoi” mi-a spus că albumul respectiv l-a văzut 

la mall-ul din centrul oraşului Galaţi, m-am bucurat ca un 

copil... Cine vrea să „mă asculte” poate procura albumul 

„Un altfel de portret” de la mall-ul respectiv...) 

10. Dacă puteţi să daţi o definiţie a... Prieteniei? 

Cum aţi... împărţi prietenii? În funcţie de ce criterii? 

Este muzica cea mai bună prietenă? Cum este relaţia 

dintre un compozitor şi un/o solist(ă)? Este 

Dumnezeu un prieten dificil? 

- Da’ ştiu că puneţi întrebări, nu glumă!.... 

- Prietenia mi se pare cel mai frumos sentiment 

uman, şi cel mai important. E chiar mai frumos decât 

dragostea (care poate fi extraordinară pentru o perioadă 

de timp, dar care se diminuează pe parcurs....) E foarte 

greu să-ţi găseşti un prieten adevărat... uneori ţi se pare 

chiar imposibil. Sunt atâtea aspecte care trebuie să 

coincidă între tine şi cel pe care îl consideri prieten încât 

ai senzaţia câteodată că vei rămâne singur... Prieten doar 

cu tine... 

- Muzica o poţi considera prietenă doar când te simţi 

abandonat, înlăturat, respins... Altfel, muzica e un mijloc 

excelent de comunicare (pt. muzicieni) a 

sentimentelor lor.... 

- Relaţia dintre un compozitor şi o solistă diferă de la 

caz la caz: poate fi benefică...sau anevoioasă.... 

- Ar fi mult prea simplu (ca să nu zic simplist) să-l 

considerîm pe Dumnezeu „Prieten”. El e totul... Şi un tot 

despre care nu ştim nimic, şi de la care aşteptăm... tot.... 

11. Cum vă raportaţi la istorie? Contemporană 

sau nu... Aceasta vizavi şi de participarea la emisiuni 

precum „Chestiunea zilei” şi „Garantat 100%”. 

Care este... istoria participării la aceste emisiuni? 


- Colaborările cu emisiunile tv „Chestiunea zilei” şi 

„Garantat 100%” au întregit experienţa mea în domeniul 

practicării muzicii (şi pe plan componistic, dar şi 

instrumental) 

12. Care este moto-ul sau filosofia care vă 

călăuzeşte/ v-a călăuzit când totul pare/părea mai 

greu, mai absurd? Dacă nimic nu este grav, greu 

sau absurd, credeţi în fericirea... absolută sau măcar 

simplă? Viaţa poate fi un cântec de Crăciun? 

- Originalitatea ! Asta mă face să merg mai departe, 

indiferent de schimbarea modei în muzică... Iar când ceea 

ce compun simt că face bine unora, credeţi-mă că mă 

simt cel mai fericit!!! 

- Aţi intuit bine: uneori, când am compus cântece de 

Crăciun, intram atât de mult în atmosfera de sărbătoare 

încât mi se părea că nimic nu poate fi mai minunat !...... 

Idel Ianchelevici, Claudine 

MMXI 

5

6 

Ecouri la Festivalul de Film 2011 

...filmul românesc trăieşte un moment interesant... 

Festivalul naţional de film de la Galaţi a adus 

şi filmele unor regizori români din generaţii diferite. 

Am discutat cu ei despre viaţa şi viitorul posibil al 

filmului românesc. Primul dintre ei, Gheorghe 

Preda, se poate lăuda, pe lângă studii… economice, foto 3 

cu facultatea de cinematografie terminată la 

Bucureşti şi, în continuare, cu studii la Paris, unde 

şi-a luat licenţa la Academia de Teatru şi Film şi 

masterul în cinema şi audiovizual la Sorbona. A 

lucrat şi în televiziune: la ProTv, TVR, Antena 1. A 

fost 2 ani director de creaţie la MTV România. În 

prezent este lector universitar drd. la UATC şi 

regizor artistic la Realitatea TV. Autor de 

scurtmetraje artistice, documentare pentru 

televiziune, foto 3 clipuri muzicale şi spoturi publicitare. 

A fost distins de două ori cu Premiul Uniunii 

Cineaştilor, de două ori cu Premiul Naţional de 

Televiziune (APTR) şi de trei ori cu Premiul Special 

al Juriului la Festivalul Internaţional de film 

Dakino. În 1996 i s-a acordat Marele Premiu la 

Festivalul Filmului de artă Teplice, Slovacia, cu un 

documentar. Filmul de lungmetraj „Îngerul 

necesar”, prezentat la Galaţi, a primit necesarele 

aplauze şi a lăsat o puternică impresie… 

- Se vorbeşte despre un „nou val” în 

cinematografia românească… 

Gheorghe Preda: - De vreo 7-8 ani, câţiva cineaşti 

care au abordat tematica aceasta foarte socială şi foarte 

foto 1 apăsat critică la adresa societăţii din 

România au avut o priză 

extraordinară… 

- E o reţetă? 

Gheorghe Preda: - E o reţetă! 

Şi aici veţi vedea că mă poziţionez 

pe o zonă care n-are nicio legătură 

cu tendinţa asta. Dar trebuie să 

recunosc faptul că e o reţetă: dacă 

foto 4 faci filme aşa, cu siguranţă ai un 

paşaport pentru Cannes. 

- Festivalul de la Cannes, 

totuşi, nu merge cumva tocmai 

pe încurajarea producţiilor cu 

buget mic, poate pentru a da o 

palmă cinematografiei scumpe hollywoodiene? 

Gheorghe Preda: - Pentru un film precum „Îngerul 

necesar”, niciun producător din lumea civilizată, care ar 

vrea să scoată bani dintr-un asemenea film, n-ar oferi 

finanţare. Acesta e un dat. 

Reţeta, dacă există, e următoarea: fie că există 

producători care investesc într-un film pentru ca acel 

film să fie un obiect care la rândul său să scoată bani, fie 

că sunt fonduri internaţionale şi naţionale, cum este fondul 

de la CNC de care şi noi beneficiem, care dau bani 

doar pentru nişte filme extrem de personale, extrem de 

europene şi aşa mai departe. 

Şi evident că în faţa unui film american foarte scump, 

făcut cu 15 milioane de euro, când tu vii, ca român, cu 

un film făcut cu telefonul mobil, lumea se miră. Dacă la 

New York apari cu aparatură din 1970, lumea se miră 

şi zic: wow, mai e posibil, se mai fac lucrurile aşa? 

- Se poartă filmarea cu camera pe umăr, se zice 

chiar că e mai sinceră… 

Gheorghe Preda: - Se poate şi cu camera pe umăr, 

se poate şi cu telefonul mobil: la Viena este un festival 

de filme făcute cu telefonul mobil; sunt tot felul de domni, 

doamne care filmează cu telefonul mobil şi apoi fac rost 

de bani şi le transformă în pelicule… Deci tendinţele 

sunt foarte variate. 

Mi se pare culmea sărăciei să faci un film cu telefonul 

mobil; probabil că limita de dincolo de asta ar fi să nu 

mai faci film deloc: să stai lângă un ecran şi să povesteşti 

ce vrei să faci. În filmul mut din Japonia anilor ‘30 - ’33 


nu exista un domn care cânta cu pianul sub ecranul pe 

care rula filmul, ci era un domn care explica filmul. 

Ca să vă răspund deci la întrebare - îmi vine foarte 

greu să recunosc chestia asta, dar trebuie 

s-o recunosc - noi trebuie să facem filmele pentru 

festivaluri, pentru că nu există săli de cinema unde un 

film să vină să scoată bani, backgroundul social al filmului 

românesc este că „a, este un film cu multă mizerie, nu 

mai bine să vedem un film de dragoste american?” 

Receptarea socială românească este una defavorabilă 

filmului, deci n-ai cum să-ţi scoţi banii! 

- De unde resurse financiare pentru film? 

Gheorghe Preda: - Evident, n-ai cum să-ţi scoţi 

banii de la public şi atunci apelăm la Centrul Naţional al 

Cinematografiei! - sunt nişte concursuri, unul sau două 

pe an, în urma cărora beneficiem de nişte sume. La un 

moment dat nu mai avem bani… 

Filmul meu, „Îngerul necesar”, s-a făcut în 4 ani, 

pentru că am avut un producător care m-a furat de nam 

avut aer! Ei din ce să trăiască, săracii? Trăiesc din 

asta! Îi fură pe regizori cât pot. Şi uneori, pentru chestia 

asta suntem nefericiţi. Dar nu tot timpul. Noi ne bucurăm 

că venim la Galaţi şi arătăm filmul care, în ciuda faptului 

că afară e o căldură îngrozitoare, atrage spectatori 

dornici să vadă ce fel de ciudăţenii se mai pot naşte din 

mintea unui regizor român de film. Şi pe un ecran mare... 

- Aţi lucrat şi în Televiziunea Română, deci ştiţi 

cum merg lucrurile acolo: speraţi într-un viitor în 

care televiziunea naţională va putea cumpăra filmele 

româneşti? 


Interviu cu 

Gheorghe Preda 

©a.g.secară-ccdj 

Gheorghe Preda: - Televiziunea naţională 

subvenţionează, în sensul că dă 50.000 de euro pentru 

un film ca acesta. Dar televiziunea ca instituţie în România 

a ajuns la nivelul la care dumneavoastră vedeţi că a ajuns, 

adică o prostituţie neplăcută şi jenantă. Îţi imaginezi că 

televiziunea naţională - deşi ar fi de dorit să se întâmple 

asta - ar putea ajunge în poziţia BBC sau Channel 4, 

care să finanţeze filme în întregime? Sau în poziţia în 

care se află HBO New York, care face filme… Gus 

Van Sant are trei filme făcute de HBO, ca filme de 

televiziune, după care au fost montate în peliculă şi date 

în săli. Vedeţi, lumea încă nu ştie că, făcând filme, scoţi 

bani. 

E o glumă foarte simpatică: Samuel Goldwyn- 

Meyer, patronul de la MGM, când a intrat, în 1908, 

într-o sală de cinema unde rulau filme mute, a văzut că 

toată lumea era mulţumită, a plătit un dolar şi l-a întrebat 

pe cel de la poartă pentru ce plăteşte. Şi s-a uitat pe 

pânza aia la nişte imagini. „A, deci nu le-am vândut 

nimic? Le-am vândut doar nişte imagini pe o pânză? 

Asta da comerţ!” Da, lumea scoate bani dintr-un astfel 

de comerţ… 

- Şcoala europeană de film - şcoala franţuzească, 

cea italiană - pare acum sufocată de cinematografia 

americană, mai tehnicizată, mai agresivă. Aţi studiat 

în Franţa şi aţi văzut la faţa locului: simţiţi că, totuşi, 

Europa trăieşte? Iată, de exemplu, Luc Besson este 

foarte apreciat ca regizor european, dar este foarte 

american ca expresie. 

MMXI 

7

8 

Gheorghe Preda: 

Nu mai este interesat de 

ce filme făcea înainte, erau 

filme foarte interesante, 

acum e interesat să facă 

foarte mulţi bani din film. 

Eu cred că şcoala 

noastră de film trăieşte: în 

momentul acesta se află în 

poziţia în care s-au aflat 

şcolile celebre deja - 

şcoala cehă în anii ’50, 

şcoala poloneză în anii 

’50-’60. O şcoală foarte 

prizată, din moment ce în 

toate festivalurile de film 

din lume există aşa-zisa 

retrospectivă „Focus 

Romanian”! Oriunde te 

duci la un festival acum, 

există snobismul ăsta că 

trebuie să fie acolo şi o 

selecţie de filme 

româneşti. Au fost 

snobisme succesive: a fost 

snobismul filmului iranian, 

la care toate universitarele 

franceze cădeau în dulci 

extazuri, deşi nu se 

întâmpla mai nimic în 

filmele iraniene, a fost un 

snobism al filmului 

argentinian, destul de 

prizat, al filmului sudcoreean. 

Acum, filmul 

românesc trăieşte un 

moment interesant şi e foarte bine că trăieşte, pentru că, 

dacă spui că eşti din România, automat nişte uşi se 

deschid puţin mai uşor. Dar ca un film românesc să ia 

Marele Premiu la Cannes e ceva de neimaginat! E ca şi 

cum ai zice că România ar putea lua titlul de campioană 

mondială la fotbal într-o zi. 

- Gusturile se schimbă, modele trec - ar trebui să 

se adapteze cinematografia românească la teme mai 

puţin minimaliste? 

Gheorghe Preda: Nu ştiu dacă este vorba de 

adaptat, fiecare face după gustul lui şi tot timpul trebuie 

să fii extrem de original şi să te situezi pe nişa unei 

aşteptări. Adică, dacă toată lumea se uită la filmele 

americane extrem de sofisticate ca limbaj, ca tehnică, 

tu, dacă vii cu un poliţist care urmăreşte două ore un 

adjectiv... Este 

extrem de 

interesant, este o 

contradicţie la toate 

regulile învăţate de 

ei: „Wow, dar ia 

stai, ce film 

interesant!” Eu cred 

că tot timpul 

funcţionează 

marketingul 

aşteptărilor - când 

lumea se aşteaptă 

ca tu să fii într-un fel 

şi tu contrazici acele 

aşteptări, s-ar putea 

să te situezi undeva 

într-un 

interesant. 

unghi 

– Am vorbit 

de americani, de 

francezi, de 

români; să vorbim 

şi de finlandezi: ce 

este proiectul vacii 

finlandeze? 

Gh.Preda: 

Da, am terminat 

acum un film de 

scurt metraj numit 

„Vaca finlandeză”. 

Să ştiţi că vaca se 

cheamă Cecilia şi 

©a.g.secară-ccdj 

are un cont pe 

Facebook: Cecilia 

Vaca Finlandeză. 

Dacă vreţi să vă împrieteniţi cu ea, are deja 450 de 

prieteni. Este un scurtmetraj dintr-o serie de patru. 

Povestea este inspirată din întâmplarea cu un artist 

spaniol care a lăsat un câine să moară de foame într-o 

galerie din Spania şi mi-am imaginat că el a venit la 

Bucureşti şi a cumpărat o vacă somptuoasă pe care o 

lasă să moară de foame într-un muzeu de artă 

contemporană. Şi fermierul care încearcă să o salveze 

intră cu fânul în geantă, rămâne în toaleta muzeului şi 

hrăneşte vaca până ce este arestat. Sper să obţin finanţare 

şi pentru celelalte trei, ca totul să se transforme într-un 

film care are patru poveşti despre animale. 

Interviu realizat de Victor Cilincă (foto 1, stânga) 


Cultură şi/sau civilizaţie 

Cu o frecvenţă demnă de o cauză mai bună, cei doi 

termeni - desemnând realităţi distincte - se utilizează 

adesea unul în locul celuilalt sau cu sensuri tot mai 

îndepărtate de semnificaţia lor originară. Nu ne 

interesează neapărat definiţiile, care oricum diferă de la 

sursă la sursă, ci mai degrabă mobilitatea în timp a celor 

doi termeni. Distincţia cea mai simplă se face prin 

dihotomia spiritual-material, ceea ce presupune că prin 

cultură desemnăm, de regulă, ansamblul produselor 

spirituale, adică cele validate estetic şi ca plus de 

cunoaştere, pe când civilizaţia vizează tot ceea ce 

ameliorează viaţa omului contemporan. Multă vreme 

sporul de cultură a mers sincron cu cel de civilizaţie, astfel 

încât un câştig spiritual se regăsea imediat în standardul 

de viaţă al omului din diferite epoci. Avem în vedere inovaţii 

culturale de tipul tiparului, marilor călătorii sau teoria 

heliocentrică care s-au regăsit apoi în aport civilizator 

substanţial: lumea de după Gutenberg, Columb sau 

Copernic n-a mai semănat cu cea de dinainte, omul a 

trecut rapid de la simpla satisfacere a nevoilor primare la 

sete de cunoaştere aptă să-i amelioreze viaţa. Orice câştig 

spiritual a fost valorizat, în consecinţă, pentru a da vieţii 

orizonturi noi şi a-l pune pe om în situaţii favorabile în 

raport cu mediul în care trăia. 

După mai multe „revoluţii” ( industrială, cibernetică, 

mediatică) între cultură şi civilizaţie s-a produs iniţial un 

clivaj care s-a manifestat printr-o evoluţie paralelă, nu 

neapărat şi sincronă, însă, de la un moment dat cele două 

nu numai că şi-au mărit decalajele de avansare, ci şi-au 

schimbat de-a dreptul direcţia. În timp ce civilizaţia merge 

triumfător spre înainte, cultura a ales mersul melcului, 

adică se întoarce vertiginos spre epoci anterioare. Omul 

de azi se bucură atât de mult de avantajele civilizaţiei 

(confort, igienă, viteză de deplasare, acces la informare, 

divertisment etc.), încât uită să mai citească, să mai scrie 

sau să mai gândească, să se bucure de un spectacol, 

să-şi încânte privirea şi sufletul cu forme şi culori. 

Binefacerile civilizaţiei, pe care nu le hulim, îl 

îndepărtează, pe zi ce trece, de actul de cultură pentru 

care găseşte tot mai puţin timp şi pentru care nu mai e 

pregătit să-l recepteze la adevărata valoare. 

Şcoala şi-a pierdut şi ea mult din statutul cultural, 

fiind mai degrabă un spaţiu al divertismentului şi 

al socializării. 

Relaţia profesor-elev nu mai e aceea în care 

magistrul oferă ucenicului cât mai mult din cultura 

anterioară, ci una în care predomină aspectele ludice: 

profesorul se face că transmite elevilor zestrea culturală 

a umanităţii, iar elevii se prefac că învaţă, că-şi fac temele, 

că acordă respectul cuvenit valorilor. 


George Lateş 

Rezultatele de la examene de tipul bacalaureatului 

din 2011 confirmă scepticismul nostru în ceea ce priveşte 

aspectul cultural al şcolii, care, în ciuda modernizărilor, 

reabilitărilor şi reformelor, regresează de la an la an. În 

loc să dea societăţii tineri cu apetit cultural ridicat, şcoala 

produce nonvalori şi noncunoaştere, nu în totalitate, e 

adevărat, dar într-o proporţie alarmantă. De la absolvenţi 

derutaţi de oferta culturală a sistemului de învăţământ, 

obişnuiţi cu frecventarea căilor de a evita efortul 

intelectual, neinteresaţi de creativitate, dar sensibili la 

oferte tentante, chiar seducătoare, nu se poate aştepta o 

reacţie culturală normală. Eşuarea culturală a mai multor 

generaţii de absolvenţi de liceu nu va rămâne fără urme 

adânci într-un viitor apropiat. 

Starea culturii rămâne nu deloc roză, deşi statul 

subvenţionează masiv instituţii de cultură, de la un minister 

al culturii până la preţul cărţilor, spectacolelor, accesului 

în instituţii de profil. Alocaţia pentru cultură din bugetul 

anual al statului nu e prea mare, dar nici efectele cheltuirii 

cu folos a banilor publici nu sunt prea vizibile. Orice 

barometru cultural dă valori în descreştere de la an la an 

şi atunci poate că şi diminuarea alocaţiei bugetare are, în 

ochii politicienilor, o justificare sui generis. Cultura e însă 

o realitate de dincolo de bani, niciodată suficienţi, ea 

progresează prin entuziasm, prin solidaritate, prin emulaţie. 

Statul democratic nu mai poate aloca sume la nivelul 

statului totalitar care se folosea de cultură ca instrument 

de propagandă politică. Sumele investite în cultură nu cresc 

consumul, nu aduc costuri şi nu conferă notorietate celui 

care face gestul nobil de a sprijini actul cultural cu bani 

publici sau personali. Omul de cultură rămâne un model 

neconvingător pentru cei mulţi, notorietatea lui e 

circumscrisă domeniului în care activează, chiar şi aici, 

circulaţia informaţiei fiind deficitară, valorile de excepţie 

sunt tot mai greu cunoscute. Un sondaj de opinie care ar 

solicita să se indice numele ministrului culturii, al 

preşedinţilor uniunilor de creaţie sau al creatorilor marcanţi 

din fiecare domeniu ar da rezultate jalnice, deşi efortul de 

culturalizare nu e nesemnificativ. 

Ne ferim să folosim cuvântul criză, compromis prin 

utilizare excesivă. Pe lângă atâtea crize (economică, 

financiară, politică, alimentară etc.), încă una n-ar spune 

nimic. O criză culturală ar fi un succedaneu nefericit pentru 

regresul cultural, mai mult decât evident. Cât de departe 

va merge acest regres e greu de anticipat, dar ce e sigur 

e faptul că scindarea dintre cultură şi civilizaţie se va 

accentua. Nu vom plânge pe umerii unei culturi care 

nu-şi mai găseşte receptarea adecvată la nivelul omului 

(continuarea la pagina 32) 

MMXI 

9

10 

Oana 

Zahiu 

Premiul revistei Dunărea de Jos 

la Festivalul Naţional de Poezie Costache Conachi 2011 

în căutarea urşilor polari 

pe strada de lângă biserică 

un bătrân mătură frunzele în fiecare dimineaţă 

de la fereastra mea 

linişte 

îmi place să cred 

că plutesc la altitudini uluitoare. 

enola gay face cu mâna 

şi lumea se opreşte 

cu respiraţia întretăiată 

e doar mănuşa aia roşie 

aici ne uitam fascinaţi cum iese abur din gură 

de parcă între coaste am fi găzduit tăciuni 

eram mici 

şi eu mândră 

de căciula mea cu blăniţă de iepure 

tata trăgea sania 

îmi doream 

să am puterea să ţin lumea pe umeri 

un acrobat păşind graţios 

pe coada unei libelule 

* 

ne-am sărutat aici scurt şi definitiv 

inoubliable 

şi apoi am lăsat să treacă noapte după noapte 

lilieci negrii prinşi în pletele 

unei mult prea frumoase 

chiar nu mai ţin minte 

dacă purtai puloverul acela roşu 

îţi plăcea atât de mult 

iar mie mi s-a aşezat un fluture pe mână 

trebuia doar 

să nu ne mişcăm 

Pussy 

bodega noastră era la demisol 

de la ferestrele ei 

oamenii erau numai picioare 

şi lumea-ntreagă plutea 

la capătul balonului roşu 

noi însă, îngropaţi acolo 

pe jumătate oameni 

pe jumătate cârtiţe 

lăsam firul gândirii să scape printre degete 

nu erai niciodată singur 

îngropat aşa 

pe jumătate 

alma dormea lângă sobă 

şi tresărea în somn 

puţină adrenalină acum 

la pahar, la halbă, în ulcele de lut 

uneam mesele 

şi ne-ncălzeam în haită 

însetaţi până la gând 

ne st(r)ângeam acolo seară de seară 

eram ridicoli şi mândri 

suflam cu putere în ţevi de plastic 

cornetele noastre se înfigeau în viitor 

cădea răpus de fiecare dată 

- eu mă preadau- 

bodega mea se numea simplu şi necuviincios pussy 

şi blugii noştri semănau cu ea 

de tavanul ei atârnau ouăle a sute de viermi de mătase 

eclozau poeţi în fiecare seară 

unul mi-a spus că-s o rună 

cu timpul 

am devenit una 

Frizerul, dictatorul şi lassoul 

m-am născut într-o vreme în care oamenii 

priveau viaţa cu coada ochiului 

dictatorii defilau în maşini autohtone 

cu o haită de dulăi în urma lor 

mama a mers pe jos la maternitate 

a fost ca o plimbare spunea ea 

înflorise un corcoduş 

şi a nins alb atunci când a durut-o 

mai era şi un frizer 

în faţa prăvăliei 

a privit-o ca unul de le ştie pe toate 

hai că mai e puţin 

şi totul a devenit atât de simplu 

m-am născut într-o cameră albă 

aerul avea gust de metal 

lângă mine 

o asistentă tricota mecanic 

timpul se-ncolăcea în jurul andrelelor ei 

translucid 

insinuant 

era un lassou 

în strânsoarea lui 

salonul gemea 

dar nimeni nu vedea nimic 

în odaia de alături 

brancardierul juca table 

o femeie întindea un cearceaf în blocul de-alături 

se aruncau garoafe-n aer 

şi laţul se strângea de în jurul camerei mele 

şi viaţa sufla rece 

scurt 

ca o lighioană hăituită 

cu capul lipit de faianţa albă 

fiecare se descurcă cum poate 

a zis iar frizerul 

şi gura de aer rămasă 

mi s-a părut suficientă 

pentru o viaţă întreagă 


mamma, guarda le farfalle! 

m-am dus la veneţia să văd poetul 

se spune că stă la masa cafenelei din piaţă 

acolo unde-o bere face cât zece ore de muncă onestă 

dar n-am ce-i face 

cum a rămas înscris în piatră 

aşa ca la hollywood 

cum el a scris/ băut/ iubit nepermis de mult 

am văzut acolo 

porumbeijaponeziporumbeijaponezi 

un bărbat cânta la vioară 

iar femeia dansa 

până la glezne în apă 

toţi garguii îi ciuguleau din palmă 

poetul nueranueranuera 

* 

ne-a apucat noaptea 

şi apa răsturna lumea în luciul ei 

am ajuns într-o piaţă ferită 

ni s-a părut ok să o facem acolo 

lumina se reflecta în pereţii de var 

ca pe faţa unei gheişe 

scria no fucking pe un perete 

era şi o cameră de filmat 

şi mi s-a făcut ruşine 

ca într-a II-a 

când am copiat la lucrare 

* 

sunt mulţi turişti 

şi străzile duhnesc a 

made in china 

stăm la o masă 

lângă un pod 

şi soarele se varsă acum în lagună 

poetul n-a venitîncăvenitîncă 

la o masă o americancă începe să cânte 

o melodie de dean martin 

niciodată nu mi-a plăcut de dean 

nici după americani nu mă dau în vânt 

dar tipa e oacheşă 

eu obosită 

porumbeijaponeziporumbeijaponezi 

iar mintea mea se aprinde 

ca o reclamă pop 

- mamma, guarda le farfalle! 


Oarecum definitiv 

îmi zâmbeşti de parcă ar fi dimineaţă 

şi dimineaţa vine 

ca o pisică roşie 

traversează podul cu prea multe statui 

cercei coloraţi 

turiştii 

se înghesuiesc la colţ de stradă 

să rupă o bucată din oraşul nostru 

care ştie să plângă 

să-şi adune norii deasupra turlelor 

aşa ca o curvă 

care-şi ţine picioarele strânse 

ia-mă de mână de parcă ai zâmbi 

şi ar fi soare 

* 

mă iei în braţe uneori 

ca într-un film mut 

îmi trebuie o rochie lungă 

puţin prăfuită 

îmi trebuie o inimă în plus 

să se-odihnească lângă paharul ăsta cu vin 

ai putea să o pictezi 

în seara în care a căzut răpusă 

ca după un drum mult prea lung 

la capătul lui 

o cetate 

un labirint 

de mâini întinse spre cer 

* 

la mine în oraş nimeni nu se roagă 

oamenii beau bere neagră mor onest şi definitiv 

li se pune o piatră la căpătâi 

cu numele lor scris pe ea 

ca-ntr-o poveste 

spusă demult 

aveai palmele îngheţate 

le ţineai deasupra focului 

şi podul creştea deasupra ta 

ploaia nu trece prin zidul gros 

iar la noi în oraş 

oamenii se privesc drept în ochi 

îşi spun te iubesc 

fără să clipească 

seara când arlechinii îşi lasă jobenul să se odihnească 

tu mă iei după umeri 

declarativ 

onest 

oarecum definitiv 

mă priveşti drept în ochi 

şi apoi linişte 

MMXI 

11

12 

Irlanda Poetry 

Scriitorii Peter Sragher şi Florina Zaharia (foto 2, în picioare) au răspuns invitaţiei Uniunii Scriitorilor din Irlanda de a 

susţine două lecturi publice la Ambasada României în Dublin şi la Clubul Artelor în perioada 27 septembrie – 1 octombrie. 

Primul eveniment a avut loc în ziua de 28 septembrie: ambasadorul României în Irlanda, dl. Iulian Buga, a ţinut un 

cuvânt de bun venit pentru oaspeţi (foto 1) şi a subliniat faptul că „poezia e o întâmplare din ce în ce mai rară de care 

sufletele noastre are nevoie din ce în ce mai des”, după care a oferit invitaţilor o recepţie la care a participat şi consulul 

României, Ion Tudor împreună cu soţia Corina Tudor, directorul de la „Actualitatea irlandeză”, domnul Hamilton Niculescu, 

preşedinta Comunităţii Româneşti în Dublin, Anca Lupu, dar şi Alina Pop (First Secretary EU Affairs), organizatoarea acelei 

seri minunate. 

Cea de-a doua lectură a avut loc în seara următoare, la The United Arts Club, un club exclusivist, cu public dornic de 

a plăti bilet pentru a avea parte de o seară de poezie. 

Helen Dwyer, Lissa Oliver, Sorcha de Brun (traducătoarea poemelor în Irish language), Liz Carty, Sean Carabini, Ena 

May şi Mr.Connor au fost gazdele celor doi invitaţi care au vizitat, pe lângă Trinity College, Irish Writers’ Union şi The 

Garden of Remembrance şi străzile renumite pentru shopping and souvenirs sau pub-urile din zona Temple Bar. (A.S.; 

foto:H.M.). În paginile care urmează, poezie de Helen Dwyer în traducerea Mariei Veronica Anghel, Geaninei Câşleanu, 

Oanei Crăciunescu, Sânzianei Mihalache şi a Lilianei Ştefan. Poemul Returned emigrant este tradus de P.Sragher. 

foto 1 

Dublin Writers Museum 

Helen Dwyer 

Trinity College 

Anca Lupu, P.Sragher şi Corina Tudor 


foto 2

Haiku 

Frozen snow falling 

So loudly on frozen snow 

Softens the winter 

Haiku 

Fulgi şi sloiuri cad 

Atât de zgomotoase 

Îmblânzind iarna 

Decision 

Options closing, 

Voices harden. 

The wind changes. 

Midnight – 

The rain decides 

And cries for us. 

All that night 

The wind howled. 

Decizie 

Opţiunile se restrâng, 

Vocile se-năspresc. 

Vântul se schimbă. 

Miez de noapte – 

Ploaia decide 

Şi plânge pentru noi. 

În toată acea noapte 

Vântul a urlat. 


Helen Dwyer – Irlanda 

traduceri de Maria Veronica Anghel, 

Geanina Câşleanu, Oana Crăciunescu, 

Sânziana Mihalache şi Liliana Ştefan 

Ireland Poetry 

Founder member of the writer’s group based in South Dublin and has been 

a member of Irish Pen. 2000-2008 – Executive Committee – Irish Writers’s Union. 

2002-2006 – member of the Board of the Irish Writers’s Centre. 2007 May – 

member of the Board of the Irish Copyright Licensing Agency. 2008 March - 

Chairperson of the Irish Wirters’ Union. 

She currently produces a weekly arts programme called Rhyme & Reason 

for Dublin „South FM”. This involves recruiting and interviewing writers and 

poets about their work. 

She had poetry and prose published in Ireland and England and has won 

awards in both countries. Her work has also been read on local and national 

radio and produced on CD. An anthology containing her work reached no.3 in 

the national chart of best-selling books and remained on the chart for several 

months. She has read her poetry in theatres in Dublin during poetry festivals. 

Helen Dwyer took early retirement from the Civil Service in 2001 having served 

for many years at management level in the area of consumer protection and 

policy making. She is currently completing a novel, a coming-of-age story set in 

Dublin and Italy. 

Membră fondatoare a Uniunii Scriitorilor cu sediul în sudul Dublinului şi 

membră a Pen-ului din Irlanda. 2000-2008 - Membră a Comitetului Executiv - 

Uniunea Scriitorilor din Irlanda. 2002-2006 - membră a Consiliului de Scriitori din 

Irlanda. Mai 2007 - Membră a Consiliului agenţiei irlandeze pentru autorizarea 

drepturilor de autor. Martie 2008 - Preşedinta Uniunii Scriitorilor din Irlanda. 

În prezent realizează un program săptămânal de artă numit Rimă şi Raţiune, 

difuzat de postul de radio “South FM” din Dublin. Este vorba de selectarea şi 

intervievarea unor scriitori şi poeţi în legătură cu opera lor. A publicat poezie şi 

proză în Irlanda şi Anglia şi a câştigat premii în ambele ţări. Opera ei a fost citită 

pe posturile de radio locale şi naţionale şi înregistrată pe CD. Antologia care-i 

conţine opera a ajuns pe locul trei în topul naţional al celor mai bine vândute 

cărţi şi a rămas în top timp de câteva luni. Şi-a citit poeziile în teatrele din Dublin 

în cadrul festivalurilor de poezie. Helen Dwyer s-a retras din Serviciul Civil, 

înainte de vreme, în 2001, unde a lucrat mulţi ani la secţia de management pentru 

protecţia consumatorului luând decizii în acest domeniu. În prezent finalizează 

un roman, o poveste despre maturizare, plasată în Dublin şi Italia. 

Haiku 

New Hampshire autumn 

Gold almost gone from the hills 

A leaf falls crisply 

Haiku 

Toamnă-n New Hampshire 

Aur din deal dispărând 

O frunză foşnind 

MMXI 

13

14 

Helen Dwyer 

Returned emigrant 

New again, 

Yet old. 

Same smiles, 

Same cold breeze 

Bruising the corners 

Where lovers meet. 

Same warm pub lights 

Beckon and promise friendship inside. 

Smokey air, 

Murmurs rise. 

Wet city streets 

Reflect the sights, 

Sleeping bags in doorways 

On rainy Dublin nights. 

Emigrant reîntors 

Iarăşi nou, 

Totuşi vechi. 

Aceleaşi zâmbete, 

Aceeaşi briză rece 

Învineţind colţurile 

Unde se-ntâlnesc iubiţii. 

Aceleaşi lumini calde de pub 

Cheamă şi promit prietenie-năuntru. 

Aer plin de fum, 

Se aud murmure. 

Străzi de oraş ude 

Reflectă priveliştile, 

Saci de dormit la uşi 

În ploioase nopţi din Dublin. 

peter sragher 

the garden 

of remembrance 

I bathe my eyes in the 

watercross 

the watercross crosses 

my heart 

and I’m floating over old 

grief and hope 

and all of a sudden 

underground 

I lie low 

drinking the vibrating 

holy water 

and I cover my body 

with earth in 

awe 

to feel freedom 

only my left wing stirs 

the earth 

and reminds me of 

the soul 

the earth brings 

to light 

dublin, garden of remembrance, 29.09. 2011 

The Garden of Remembrance 


OCOLUL PĂMÂNTULUI ÎN 80 

SCHIŢE UMORISTICE 

Russell Baker (SUA) 

Tancuri prin poştă 

Ştiam, desigur, că actuala guvernare se apucase 

de comerţul cu arme pe scară mare. Cu toate acestea 

mare mi-a fost mirarea când m-am trezit, în miez de 

noapte, cu un tanc chiar în faţa casei. 

Cu ochii cârpiţi de somn l-am înfruntat pe unul dintre 

cei care îşi poartă documentele ilizibile prinse cu clame 

de nişte planşete mai mari decât ei. 

- Semnaţi aici, mi-a ordonat el. 

M-am conformat imediat, îngăimând: 

- Pentru ce? 

- Pentru tancul dvs. 

- Dar n-am comandat nici un tanc. 

- Asta nu e treaba mea. 

Spre dimineaţă am fost trezit din nou. Poliţia. 

- Ce-i cu tancul ăsta care blochează toată 

strada? 

- Habar n-am. Trebuie să fie o glumă. 

- Lasă că vedem noi, m-au asigurat poliţiştii şi 

au confiscat tancul. 

Am uitat de toată tărăşenia până când am primit 

nota de plată de la guvern. O sumă absurdă. Am aruncat 

hârtia cât acolo. 

Două zile mai târziu am primit o notificare: „Felicitări! 

Aţi intrat în posesia celui mai perfecţionat tanc pe care 

specialiştii noştri l-au proiectat vreodată. Dar, prieten 

drag, să nu vă amăgiţi crezând că numai tancurile vă pot 

apăra graniţele de o eventuală agresiune. Pentru un sistem 

de apărare inexpugnabil vă propunem achiziţionarea unei 

game largi de avioane supersonice, elicoptere şi 

submarine, tehnică de ultimă oră, din bogatul şi 

inepuizabilul nostru stoc …” Am aruncat-o cât acolo. 

Peste câteva săptămâni am primit o altă notificare: 

„În controversele zilnice cu adversarii noştri ideologici e 

firesc să uităm de unele lucruri cum ar fi notele de plată 

…” Am aruncat-o cât acolo. 

Următoarea notificare suna cam aşa: „Regretăm, 

dar neachitarea de către dvs. a notei de plată ne-a adus 

în situaţia, deloc plăcută, de a ne adresa justiţiei”. 

O săptămână mai târziu am primit un telefon: „Ia 

ascultă bă, amărâtule, când ai de gând să achiţi tancul 

ăla?” Am trântit receptorul în furcă. 


La birou, şeful şi-a manifestat dorinţa de a mă vedea: 

„Natura lucrurilor pe care angajaţii noştri preferă să-şi 

cheltuiască salariul nu ne interesează câtuşi de puţin, dar 

când aceştia comandă tancuri de milioane de dolari şi 

refuză să le achite …” 

M-am adresat în scris Ministerului Afacerilor 

Externe şi Ministerului Apărării Naţionale: „Computerele 

dvs. au comis o eroare. Eu nu am comandat tancul ce în 

mod eronat mi-a fost …” 

În replică, guvernul mi-a trimis o broşură: „De câte 

ori aţi auzit o ţară vecină şi inocentă exclamând: Vai, 

dar n-am nevoie de tancuri, avioane, submarine sau 

rachete - graniţele mele nu sunt ameninţate de 

nimeni! Şi de câte ori aţi văzut-o pe aceeaşi vecină 

înhăţată de o vecină mai mare? De aceea, cu permisiunea 

dvs., vă propunem ca, la finele acestei săptămâni, să 

treceţi pe la depozitele noastre şi să vă serviţi după pofta 

inimii din nenumăratele arme expuse spre vânzare la 

preţuri …” 

Am scris din nou: „Tancul pe care imbecilul dvs. 

sistem de computere mi l-a trimis din greşeală a fost 

confiscat de poliţie. Drept care vă sugerez să achitaţi 

dvs. amenda şi să reintraţi în posesia lui pentru ca, mai 

apoi, să-l folosiţi împotriva departamentului de vânzări”. 

Răspunsul mă avertiza că sunt pe punctul de a fi dat 

în judecată pentru neachitarea notei de plată. Şi adăuga: 

„Ameninţarea dvs. de a utiliza respectivul tanc în scopul 

atacării depozitelor noastre de armament, într-o perioadă 

în care aceste depozite sunt supraaglomerate de 

participanţii la vânzările de vară, constituie o încălcare 

flagrantă a legii ce reglementează comerţul cu arme în 

ţara noastră”. 

Replica mea a fost pe măsură: „Tancul pe care mi laţi 

vândut nu mi-a adus decât necazuri. Din întâmplare, 

am făcut această remarcă şi în prezenţa ataşatului militar 

al unei superputeri; respectivul mi-a spus să nu-mi fac 

probleme, ai lui îmi vor furniza tancuri superioare din 

toate punctele de vedere, la jumătate de preţ”. 

Ceea ce a dus la un nou telefon. Sunt invitat în 

capitală pentru o vizită de trei zile pe care am refuzat-o 

dacă nu mi se oferă şi o excursie la Disneyland. Copiii 

vor să le cumpăr un submarin de acolo. 

Traducere de PETRU IAMANDI 

MMXI 

15

16 

Livia Ciupav 

Cei mai buni prieteni 

La ora 7 era instalat deja la locul lui obişnuit, de lângă 

geam, sorbind încet licoarea maronie, care-i punea sângele în 

mişcare. Era după a treia noapte nedormită. 

O rază îl izbi drept în faţă, făcându-l să clipească des şi săşi 

schimbe un pic poziţia capului. Se întrevedea o zi frumoasă, 

soarele sărea nebun peste clădiri, viola cu cea mai mare 

nonşalanţă intimitatea încăperilor, scotea limba trecătorilor şi 

halucina aiurit, lăsând văzduhul în urma lui ca sângele. 

Era devreme încă. Timp avea berechet. Deocamdată totul 

se desfăşura conform planului. 

Îşi examină distrat linia vieţii. „N-o să trăieşti mult”, îi 

spusese, cu ceva timp în urmă, Adina, „dar linia inimii arată că 

ai ... noroc în dragoste”. Apoi îl sărutase lung şi poate din 

cauza surprizei sau a miresmei de flori care-i răzbătea din păr 

sau poate din alte cauze, el chiar o crezuse. Cinci zile mai târziu 

îl părăsea. 

Linia vieţii. 

Linia norocului. 

Linia inimii. 

Şi alte zeci, sute, mii de linii şi liniuţe care le întretăiau. 

Pe vremea aceea nu se cunoştea cu adevărat. Nu ştia câtă 

putere zace în el, nefolosită. Sau nu voia să ştie. Îi era poate şi 

un pic frică. Acum însă nu se va mai ascunde. Nu va mai ţine 

cont de părerile celorlalţi. Pentru prima oară în viaţa lui 

simţea curaj. 

Pregătise de mult terenul. Până în cel mai mic detaliu. Cu 

banii fusese simplu, îi dăduse taică-său. Nici măcar nu-l 

întrebase pentru ce-i trebuia o sumă atât de mare. Era fericit că 

i se oferea în sfârşit ocazia de a se revanşa, îndeplinindu-şi 

datoria de părinte, pe care multă vreme, după divorţ, o neglijase. 

Era un mod de a compensa absenţa din viaţa lui. De a-şi curăţa 

conştiinţa. Cu cât avea pretenţii mai exagerate, cu atât se simţea 

taică-său mai împăcat sufleteşte, că poate să i le satisfacă. 

Cu dinamita durase mai mult, până reuşise să dea de-o 

filieră. Mai departe o împărţise în două pachete, pentru 

siguranţă. Două ceasuri deşteptătoare cu arc pe post de 

detonator. Două ace mici, ca de gămălie, ce urmau să închidă 

circuitele în momentul în care limbile ceasurilor le vor atinge şi 

nu-i rămânea decât să aştepte să facă ... fâssss şi buuum ... ca 

artificiile! 

Primul pachet luase calea vestiarelor. Ochise de multă 

vreme o ascunzătoare potrivită. Pândise momentul să rămână 

singur. Nimeni nu-l văzuse scoţând obiectul, nimeni nu-l 

întrebase nimic. 

Mai rămăsese a doua încărcătură. Inventase un pretext, 

pentru a se întoarce după ore în laboratorul de chimie. Ştiindul 

olimpic, omul de serviciu îi descuiase sala şi îl lăsase singur 

câteva minute. Timp suficient pentru a scoate pachetul şi a-l 

ascunde în interiorul dulapului cu ustensile, în spate de tot, 

lângă suporturile de eprubete. 

Soarele năvăli în cafenea din toate părţile, ameţindu-l. Îşi 

schimbă din nou poziţia, fără a părăsi geamul. Era locul ideal 

pentru supraveghere, de aici putea urmări cel mai bine cine 

intră şi cine iese. Se vedeau la perfecţie liceul, strada … Toate 

se aflau în câmpul lui vizual. Se hotărî să mai comande o cafea. 

Ar putea cineva să-l oprească acum? Să-l facă măcar să 

ezite? Poate chelneriţa, dacă i-ar aduce ceaşca aia zâmbind, 

dacă i-ar spune ceva drăguţ, dacă i-ar cere numărul de telefon. 

Parcă ghicindu-i gândurile, fata de la masa vecină îi făcu semn 

cu mâna. Aaaa, nu lui, bărbatului care tocmai intra. 

Unde a greşit? Ce trebuia să facă şi nu a făcut? 

Nimeni nu are nevoie de tine, nimeni. N-o să fii niciodată 

fericit, dar niciodată. Cui îi trebuie un pămpălău ca tine? 

Eşti inutil şi după ce că eşti prost, eşti şi dobitoc că te gândeşti 

la asta. Nu meriţi decât dispreţ. Cum adică de ce? Ai făcut 

ceva să îndrepţi lucrurile? Şi anume? Te ascunzi în cafeneaua 

asta împuţită şi-ţi priveşti colegii intrând şi ieşind pe poarta 

liceului până le pierzi şirul. Tu nu eşti niciodată cu ei. Ţi-ai 

pus vreodată problema de ce? Pentru că nimeni nu are nevoie 

de tine! Ce altă dovadă vrei? 

Şi totuşi astăzi va fi altfel. Cu totul şi cu totul diferit. O 

zi specială, numai pentru tine. Ceva de care n-ai mai avut 

parte până acum. 

Abia după jumătate de oră, lucrurile începură să prindă 

un pic de viteză. Un idiot în trening păşi pe poarta liceului. Mai 

norocos, un altul cu şapcă ieşi. Nu trecu mult şi se întoarse. Se 

dovedea a nu fi chiar atât de norocos, la urma urmei. Un grup 

gălăgios de fete. Apoi colegele lui, gemenele, coborând întrun 

echilibru precar din Mercedesul negru, care le adusese. 

Păreau drogate, încă de la ora asta. Păcat, vor pierde mare 

parte din distracţie, aşa torpilate cum erau. Le tăie, cu o linie 

imaginară, dar sigură, de pe lista aceea doar de el ştiută. 

O pereche de îndrăgostiţi. Apoi încă o pereche. Şi 

încă una. 

Numai tu eşti singur. Îţi vine să urli, nu? Un coşmar din 

care nu poţi scăpa, decât creând un alt coşmar şi mai mare, 

care să-l înghită pe primul, să-l digere, până nu mai rămâne 

nimic din el, nici măcar amintirea. 

O profesoară într-un Opel argintiu … cea care l-a creat 

după chipul şi asemănarea ei … maică-sa. Trebuia să fie şi ea 

pe listă, îi datora asta. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru 

acel „Fir-ai tu al dracu’ să fii, din cauza ta trebuie să stau aici, 

să te cresc, să te hrănesc, să te îmbrac!” 

Şi abia acum, în ultimele minute, puhoiul. Casa a 11-a A, a 

10-a B. Alţii. Şi alţii şi alţii, necunoscuţi. Uite-l şi pe Vali. Cel 

căruia îi rezolva cu regularitate temele la mate, numai pentru al 

determina să-l accepte coleg de bancă. Cel care îi ceruse, în 

numele prieteniei, să-i împărtăşească un secret. 

- Ceva ce n-ai mai spus nimănui. 

- Confidenţial adică? 


- Da, ceva ce nu mai ştie nimeni, în afara ta. 

Şi nu trecuse o pauză până să descopere că secretul lui 

devenise principala ştire a zilei. Nu exista nimeni în şcoală care 

să nu-l fi aflat. 

Da, încă un nume de bifat pe listă. 

La două mese distanţă, îl recunoscu pe Mihai. Trăgea ţigară 

după ţigară. Se adunaseră mai mulţi colegi în cafenea. 

- Liber? îl bătu unul pe umăr, făcându-l să tresară. 

Colegul arătă întrebător spre scaunul de lângă el. 

- Da, răspunse, revenindu-şi. Transpirase. Nu-şi explica 

ce-l apucase, dar pentru o clipă crezuse că era poliţia. 

Colegul luă scaunul şi-l trase alături de prietenii lui, la 

altă masă. 

Clopoţelul anunţă ora 8. Colegii lui se ridicară şi plecară. 

Nu-i aruncară în treacăt nicio privire. 

Din stânga apăru Adina. O văzu oprindu-se în poarta 

liceului. Îl aştepta probabil pe dobitocul pentru care îl lăsase. 

Pe el nu-l aşteptase niciodată, ajungea de fiecare dată primul la 

întâlnire. 

Era foarte frumoasă, la fel de frumoasă ca înainte. De unde 

până unde i se năzărise lui că s-ar fi urâţit? O privi fascinat, 

uitând aproape pentru ce se afla aici. Ieşi din transă doar la 

apariţia dobitocului, care alerga agitând pe deasupra capului 

un urs uriaş de pluş. Ursul purta la gât o panglică mare, roşie. 

Adina îl primi râzând şi sări în braţele dobitocului, sărutându-l 

de mai multe ori, pe gură şi pe obraji. 

Râdeţi, oricum nu veţi mai râde mult. Râdeţi, în curând 

veţi plânge. 

Eşarfa fetei flutură o clipă, într-un gest, pe care el îl 

interpretă imediat ca pe unul de rămas-bun. 

- Tu ce mai aştepţi? Iar întârzii? Sau eşti prea deştept 

pentru orele noastre? 

Tresări, împingând involuntar ceaşca, care se clătină, 

periculos de mult, dar totuşi nu se răsturnă. 

Ei drăcie, dar tu ce faci aici? 

Blestematul de profesor de sport. De când fusese învoit 

pentru olimpiadă de la ora lui, ce-i drept în repetate rânduri, nul 

mai avea la suflet. 

Adina dispăruse. Sigur intrase? În cel mai rău caz o să afle 

abia la sfârşit. Va trebui să aibă răbdare. Le va lua ceva vreme so 

identifice. 

Ce moment şi-a găsit şi proful ăsta! Înciudat, îşi aruncă 

rucsacul în spate şi alături de ultimii întârziaţi, trecu şi el pe sub 

poartă, pentru a se scufunda încă o dată, ultima oară, în 

păienjenişul coridoarelor fără ieşire. Traversă culoarele, lăsânduse 

dus de aţe până în laboratorul în care se ţinea ora. Şi ajuns 

aici îi păru bine că putea să-şi mai privească o dată colegii, săşi 

întipărească în memorie chipurile lor de dinainte de … . Un 

gest pe care nu-l va mai putea repeta. 

Răsuflă uşurat. Adina era acolo. Intrase. În schimb, Doru 

se pregătea să chiulească. 

- Nu ne mai dă extemporal, îi strecură el. Mi-a zis mie 

profu’. 


- Pe bune? 

- L-am întâlnit adineauri, pe coridor. 

Era singurul olimpic din liceu la chimie, şi preferatul 

profului din cauza asta, astfel încât Doru îl crezu imediat şi 

uşurat, se reîntoarse în bancă, la locul lui. 

Ce dobitoci! Te-au dat la o parte ca pe un lucru vechi şi 

nefolositor. Dacă ar şti cum îi învârţi tu acum pe degete … 

Naivitatea lor îl amuza. Nările îi tremurară. Inima i se 

strânse. De ce era atât de greu să lase în urmă nişte imbecili, 

care nu dădeau doi bani pe el sau pe sentimentele lui? Îi privi 

încă o dată, lung, din curiozitate. Nişte bieţi şoricei intraţi întro 

capcană, fără a avea măcar idee în ce se băgaseră. Îi privi cu 

înduioşare. Erau ca mieii, pregătiţi pentru tăiere. Adina nu avea 

ochi pentru el, nici acum. Privi în urmă cu ură. Chipurile li se 

amestecară, începând să semene tot mai tare. În câteva minute, 

trupurile pline de viaţă se vor contorsiona în urma impactului, 

asemenea unor ciuperci pârlite de soare. Privi înainte cu 

satisfacţie. 

Eşti cel mai desăvârşit regizor. Pentru prima dată tu 

tragi sforile. 

Nimeni nu-l observă când ieşi. 

În stradă, soarele se repezi asupra lui, muşcându-l de faţă 

şi de gât. Îşi reluă repede vechiul loc din cafenea. De data asta 

îşi comandă un coctail cu alcool. Simţea nevoie de ceva mai 

tare. 

Îşi aminti că astăzi era ziua lui. Nimeni nu-i spusese încă 

„La mulţi ani!”. Avea telefonul lângă el, dar nu suna. Ştia că nu 

va suna nici mai târziu. Întotdeauna era aşa. Nimeni nu va 

alerga spre el cu un ursuleţ de pluş în braţe, nimeni nu se va 

chinui să-i lege o panglică roşie de gât, nu va fi nimeni acolo 

pe care să sărute în semn de mulţumire. Dar astăzi nu-i părea 

rău. Era abia 8 şi 10. Trebuia doar să aibă răbdare. 

În curând se va termina. În curând tot ce a fost rău va 

dispărea. Va rămâne doar ceea ce era cu adevărat important: 

faptul că i-ai cunoscut, că i-ai iubit şi că nu i-ai lăsat să-ţi 

întineze iubirea. 

Nu vor şti niciodată ce ai făcut pentru ei. Nu vor şti 

niciodată cât de mult ai ţinut la ei. Nu mai conta. Viaţa 

însemna singurătate şi durere. Doar prin moarte, dragostea 

putea învinge. Numai moartea putea salva prietenia. 

Soarele era alb acum, ca făina. Plutea printre blocuri, 

înfăşurat într-un giulgiu lăptos, ca o pasăre mare de pradă, 

înaintea atacului. 

2 minute … imediat va elibera artificiile ... 1 minut şi totul 

va fi redus la tăcere … mai sorbi o dată din pahar… privi în jur, 

ca într-un film ce rula cu încetinitorul... soarele rotindu-se … 

cafeneaua îmbâcsită de fum ... Secundele treceau tot mai greu 

… tot mai greu … 50 de secunde … se târau … se târau … 40 

de secunde … artificiile vor învolbura cerul … 30 de secunde 

… scotoci rucsacul după o ţigară … 20 de secunde … dădu să 

o aprindă … 10 secunde … ceva ce era adormit în el se trezea 

şi vroia cu disperare să iasă … 

(urmarea la pagina 35) 

MMXI 

17

18 

În paginile 

care urmeazã: 

Gravitaţia 

cuvintelor: 

„Este interzis să te 

plimbi mort în viaţă” 

Iulia Militaru- 

Marea pipeadă, 

Timişoara, 

Ed.Brumar, 2010. 

Noi, aceştia, pateticii, apărătorii candorii copilăriei, 

nostalgicii paradisului pierdut, creatori de cruciade absurde, 

plângăcioase, grave, poate chiar involuntar ipocrite, ne-am 

găsit, la o primă impresie, un adversar pe măsură. Un superanti-erou... 

Şi pentru că tot observam o resurecţie a epopeii ca gen 

literar (la Radu Vancu), Iulia Militaru (şi ea un soi de anti-Amélie 

Poulain a tinerei noastre literaturi - universul cărţii ei pare a fi 

din Jeunet, dar din cel mai sumbru, nu din filmul Améliei...) vine 

cu o frumoasă şi convingătoare surpriză: „Marea pipeadă”, în 

care găsim acel anti-erou despre care aminteam, „domnul Clau” 

sau „Clovny”. 

Alexandru Matei, în deja menţionata carte „Ultimele zile 

din viaţa literaturii” (p.7) scria despre două noi zone de scriitură 

din literatura franceză, dintre care una este denumită chiar 

„literatura Amélie Poulain” . „specie de autoficţiune, caldă sau 

călduţă, ultimul stil prozastic, în ordine cronologică”. Dacă 

Iulia Militaru se încadrează în vreun fel în acest tip de literatură 

- eu fac aluzie doar la un sistem movie-cinetic de imagini (şi 

literare) - stabiliţi dumneavoastră; mie nu mi se pare cald sau, 

în orice caz, deloc călduţ, în sens biblic. Ci doar ludic-procesual, 

asumându-şi, într-un fel, şi ea „scăderea riscurilor asociate 

risipirii” (p.7 în „Marea pipeadă”, M.p. de aici încolo)... 

Cred că uitam ceea ce este cel mai important... Subtitlul 

cărţii: „discurs împotriva copilăriei”. Mai exact, a copilăriei 

idilice, idealizate, romanţate, edulcorate, chiar de este denumită 

această lume chiar Inocenţa (p.8). Dar „aici trăiesc demonii, 

spaimele fără măsură şi gândurile întunecate”. Desigur, poate 

nu pentru toţi copiii (la modul absolut) „lumea privită prin ochii 

de copil este nevinovată şi înfricoşătoare” dar nu cred că 

autoarea vrea să fie, într-un univers relativ (precum şi cel al 

literaturii) să fie exactitatea... militară. 

Totul (care va să zică „intriga”) începe de la nedumerirea 

lui Clovny, referitoare la un „băieţel de celuloid, cu ochelari şi 

cu o şepcuţă de pâslă. Poate l-ai văzut şi tu, îţi aminteşti? Dacă 

ţi-ai aminti, mi-ai înţelege uimirea; băieţelul, ca oricare altul, are 

în mâna dreaptă o pipă uriaşă, care se sprijină de colţul stâng al 

gurii, în timp ce, cu mâna dreaptă, îşi ţine puţulica scoasă din 

pantaloni; pe acolo, face el pipi pe lume. Acum, cred că oricine 

s-ar întreba, la fel cum s-a întrebat şi Clovny, ce dracu‘ mai 

caută şi pipa aia în gura lui. În rest, situaţia părea destul de 

limpede - păpuşa făcea parte din categoria acelor imagini 

folosite la intrarea în toalete, pentru a indica sexul corect al 

posibilului utilizator.” (p.6-7). 

Clovny „are un cap rotund” (un cap foarte important, 

deoarece multe vieţuiesc aici! Şi multe treburi serioase şi pline 

de importanţă au loc!), merge şi el spre casă, se uimeşte şi el de 

„cum poate fi şi înăuntru şi în afară” în acelaşi timp, ştie „foarte 

multe despre iubire, sau aşa crede el, dar sunt unele treburi pe 

care nu le poate înţelege” (p.12). 

Iulia Militaru chiar transfigurează literar teoria (chiar de 

mai face şi cu ochiul înspre Artaud; aceasta apropo şi de 

teatralismul primei părţi şi de „teatrul cruzimii” al lui Artaud - 

putem vorbi însă de cruzimea Iuliei Militaru doar înţeleasă - 

vorba unui Andrei Şerban, din autobiografia sa - ca rigoare, 

determinare absolută, şi nu ca sadism), scriind artistic despre 

voinţa de plăcere, fără perdea despre sexualitate, reuşind să 

dea şi urii ceea ce este a ei (noi, aceştia, pudibonzii, rău-crescuţii 

ascunzându-ne în spatele unei altoite auto bine creşteri, nu 

prea vrem să ne recunoaştem ura şi frustrarea; noi vrem să fim 

cei mai buni!): 

„Urăsc pe lume totul, 

Am sufletul sătul 

De aerul şi locul 

În care m-am născut” (p.18). 

Oricât ar vrea cronica (înţeleasă ca text aproape de sine 

stătător) să fie măcar la fel de strălucit-genială ca şi cartea, în 

acest caz trebuie să se recunoască învinsă... Discursul briliant 

al Iuliei Militaru, mai mereu surprinzător ( a se vedea 

reprezentaţiile de la Cirque du Soleil, împreună cu soundtrackurile 

lor), împrospătându-se când credeai că se va împotmoli, 

oscilând între diverse forme literare (dar având mereu un firişor 

de resveratrol), ba chiar şi genuri, fiind aproape o mamă de 


hipertext din care se vor naşte, probabil, multe dintre cărţile 

viitoare ale autoarei. Şi aceasta poate fi şi de bine şi de rău... 

Dar până dincolo de acestea, după aproape 20 de pagini, 

facem cunoştinţă şi cu o „copilă blondă, din parcul Crângaşi”, 

lolitizând mai mult sau mai puţin textul în continuare (nu 

exagerat), text multidimensional care este subordonat pe trei 

faţete un timp: una a clovnului, alta a pipei şi alta a copilei... 

Imaginarul ce ni se relevă este demn de un Magritte (sau, 

de ce nu, pentru cunoscători... Dorin Coltofeanu. În aproape 

aceeaşi ordine de idei, o grafică precum cea din „Enciclopedia 

zmeilor” ori „Moş Opposum...” ar pune şi mai mult în valoare 

textul!), Fellini (vorba unui Felix Nicolau de pe coperta a IV-a), 

este, probabil, îndatorat clasicilor şi (post)modernilor noştri 

(fluturii lui Cărtărescu vă spun ceva?), dar şi unui Poe, Nabokov, 

culturii cinematografice, pop au ba, ca să nu spunem ceva şi 

despre folclor şi basmul mai mult decât cult... 

Când se face ţăndări „băieţelul de celuloid” (nu spunem 

de ce), plânsetul copilei nu se opreşte decât atunci când clovnul 

îi promite „cea mai frumoasă pipă din întreaga lume, pipa care 

pluteşte printre pisici şi inimioare!”. 

Între epopeic şi minimalism, Iulia Militaru se descurcă de 

minune mai deprate, pe potrivitul drum către Oraşul Pipelor. 

Cei atenţi stau cu inima cât un purice, ştiind că pipa căutată era 

(şi nu era) undeva, pe un articol de lenjerie... 

Solicitând atenţie maximă, textul este necruţător: la pagina 

34 deja copila este moartă de foame... Şi Clovny are un nou 

chip şi un geamantan... kinder cu surprize (acolo e trupul copilei 

deja mirosind infernal). Şi urmează noi şi noi aventuri 

gargantuelice şi pantagruelice, dacă vreţi şi cum vă place, Iulia 

Militaru dovedindu-se o maestră a imposibilităţii anticipării 

mişcării viitoare... 

Imaginaţi-vp (sunt inspirat de un documentar de pe 

National Geographic) că Pământul ar rămâne fără Lună... Ceea 

ce ar urma... ar fi... literatură adevărată (poate de dragul 

literaturii, dar literatură!). 

Apocalipsă, sfârşit de lume şi o nouă geneză - toate acestea 

nu o intimidează pe autoare, încercându-şi tastatura fără teamă... 

Ceea ce rezultă o trimite undeva pe o Rowling (prin prisma 

filmelor cu Potter, necitind-o pe doamna aceea care câştigă 

indecent în comparaţie cu un scriitor decent din România) iar 

băiatul strifdie al lui Tim Burton ar părea soft. Dar poate 

exagerez... 

Dar cine (în afara unui Apollinaire) ar visa „plăceri cu zeci 

de nimfe”? Cine ar mai vedea atât de bine interioare umane 

(reflectând exterioare supra-naturale): 

„Pe stânci şi-n iarmaroc se îmbulzeau, 

Să guste din plăcere-n hoarde, 

Schilozi focoşi iubindu-se pe şleau 

În aerul duhnind a trupuri goale.” (p.44). 

Cert este că ajungem şi în ORAŞUL PIPELOR, asupra 

căruia nu vom insista dintr-un motiv simplu: „ceea ce moare 

aici este ceea ce nu se vede, iar viaţa veşnică o primeşte ceea 

ce se vede.” (p.48). 

Pentru pudibonzi şi credincioşi patrioţi, poate fi ceva mai 

grav? Un Daniel Bănulescu sau un Mihail Gălăţanu sunt, întrun 

fel, mici copii pe lângă Iulia Militaru, o generăleasă care şia 

câştigat gradele pe infinitul câmp de luptă al literelor... O 

generăleasă care îţi arată (aparent uşor) cât de cuminte eşti ... 

(poate şi) din punct de vedere literar. 


În Oraşul pipelor „a muri este o afacere neprofitabilă. Nu 

îţi dai seama dacă eşti mort sau viu”. Dar poţi înţelege aceasta 

din punct de vedere literar... 

Divina Comedie a Iuliei Militaru este, în ultimă instanţă, 

despre tot ce vreţi şi contează: Viaţă (şi a Imaginarului), Moarte 

şi Înviere (cu pipe, cu ciocolată ş.a.m.d.)... Despre Vină şi 

Pedeapsă... 

„Este interzis să te plimbi mort în viaţă” ar (trebui să ) fi(e) 

scris pe orice poartă de maternitate, pe orice şcoală... 

Un citat care ar fi trebuit ştiut şi de „femeia din spatele 

tejghelei” şi de toţi cei care au „istorii nehotărâte” (p.57). „Marea 

povestitoare”, care poate fi autoarea, sau doamna măcelar, care 

poate fi autoarea ş.a.m.d. se întoarce, se răsuceşte, povesteşte, 

într-un fel, despre semnificaţia poemului. Şi a dorinţei, şi a 

pipei... Şi a cronicarului, al cărui joc are rolul de a trezi definitiv 

curiozitatea cititorului pentru ceva care merită ceva mai multă 

atenţie. ŞI pentru că „nu poţi primi ceea ce doreşti fără ca 

lucrurile să fie clare” (p.61). dacă vreţi, trecute prin „maşina de 

tocat pipe mirabile” (pardon, „corpuri vii”) descrisă la p.64-65, 

amintind vag de Süskind şi odiosul său parfumier. Sau, cine 

ştie, sufocate de răbufnirea vreunei cloace primordiale... 

Cum-necum, la un moment dat (p.69), textul se transformă 

într-un jurnal pentru Claudia (numele fetişcanei moarte care nu 

era numai fetişcană şi numai moartă). Un jurnal alcătuit din trei 

părţi: „Poeme albe”, „Poeme negre” şi „Poeme roşii”, fiecare 

parte cu câte şapte zile, primele două având şi suplimente... 

Jurnal purtând ca moto un citat din Sylvia Plath: „Dying/ Is an 

art, like everything else./ I do it exceptionally well.” 

Jurnal aproape de sine stătător în cadrul cărţii (deşi există 

câteva puncte şi nume comune, exprimându-ne filosofic, 

sofianic, erotico-saphic, dacă vreţi, cu tot restul care este şi el, 

după cum am încercat să demonstrez, probabil, literatură), cu 

scene memorabile, cu definiţii ale morţii ( să nu uităm că sunt şi 

versete „scoase la lumina zilei după ce au aşteptat sub pământ, 

lângă cadavrul Claudiei din Valiză, vreme de câteva secole”), 

falsă fenomenologie a aşa-numitelor legături bolnăvicioase, o 

bună explicaţie, deşi nu exhaustivă, a păcii sufleteşti (p.85 - 

„Ce altceva să însemne pacea sufletească dacă nu desfătarea 

gustului, ori a altor simţuri, cu mese bogate urmate apoi de un 

somn pe cinste”?), câte o promisiune subînţeleasă: fiindcă mia 

amintit de bătrânul şi dragul Will, ce ziceţi de aceste două 

versuri, numai bune de epitaf pentru o carte: 

„Din umbre vechi, îmi voi înălţa un schit, 

Pe unde vremea-n armonii s-o toc...” 

Probabil ar mai fi multe de spus, dar cred că este îndeajuns 

faptul că undeva deja se aşteaptă ziua a opta, următoarea carte 

a Iuliei Militaru, (care are) un debut cu adevărat excepţional... 

La final, nu pot să nu mă întreb cum va fi când Iulia Militaru 

va trage în pipă adevărata realitate, nu pe cea a poeziei... 

a.g.secară 

MMXI 

19

20 

Aldea aşteptând poezia 

(despre „iona îl 

aşteaptă pe godot” de 

Marius Ştefan Aldea) 

„Poezia a plecat demult. 

Poate s-a sinucis. Nu, nu cred; 

eu totuşi nu cred. Eu sunt Aldea, 

am fost cu ea la cârciumă, ne-am 

îmbătat, atâta tot. Nu ştiu dacă 

ar trebui să ştiu dacă s-a sinucis 

sau nu” – cam aşa se termină 

volumul de poeme „Iona îl 

aşteaptă de Godot”, subintitulat 

„poeme teatrale”, de Marius 

Ştefan Aldea (editura „Marineasa”, Timişoara, 2010). Cu o singură 

modificare - nu e vorba de „poezie”, ci de „Iona”. „Aldea” rămâne, 

deoarece e parte din piesa absurdă a propriilor poeme. 

Dar cine e personajul „Aldea” (sau „poetul străzii”, aşa cum 

îşi spune el pe internet, după titlul celui de-al doilea volum de 

poeme lansat în 2010: „Poetul.străzii@yahoo.com”). Putem afla 

mai multe despre autor de pe blogul personal 

(mariusaldea.wordpress.com): „Mă numesc Marius-Ştefan Aldea, 

născut(nu făcut!) din dragostea lui tata pentru mama, pe 23 iunie 

1987, în zodia racului, împrumutând de la ciudata creatură talentul 

de a progresa în regres prin celebrii paşi de dans ”. Mai mult: „În prezent locuiesc în Timişoara, îmi asigur 

traiul vânzându-mi poeziile din uşă-n uşă; am întâlnit o toantă 

care să-mi spele cămăşile, nu am copii, locuiesc la etajul 1 în chirie 

la o familie de medici dentişti, cu toate astea o dată la câteva 

săptămâni mă doare foarte tare o măsea, direct în suflet; sunt 

ipohondru, doctorii îmi dau mult şi bine de trăit. Cum sunt de 

modă veche, îmi scriu textele pe caiete cu pixul, de aceea categoriile 

umilului blog sunt, de fapt, caietele mele de poezie. În prezent 

sunt redactor-colaborator la revista literară şi redactor-şef la , revistă de literatură 

vie distribuită prin licee, universităţi şi cămine studenţeşti.” 

„Iona îl aşteaptă pe godot” este un volum dens. Are peste o 

sută de pagini şi conţine poeme foarte pestriţe atât ca mesaj, cât 

şi ca estetică şi valoare. După cum remarcă şi prefaţatorul, Daniel 

Vighi, poemele nu sunt egale ca valoare şi aparţin, cel puţin aparent, 

mai multor perioade de creaţie, dând impresia că este scris „pe 

două voci”. Acelaşi reproş îl formulez şi eu: poemele puteau fi 

structurate pe cicluri tematice şi autorul putea să renunţe la anumite 

piese, care nu îşi au locul în volum (din punct de vedere valoric). 

Să revin la aspectele pozitive – totuşi avem de faţă un tânăr 

poet, cu doar două cărţi publicate până în momentul de faţă. Iată 

ce poem excelent este capabil să creioneze Marius Ştefan Aldea 

(„poem claustrofob”, p.24): „deschideţi geamurile/ camera mea 

vrea să vomite fluturi/ atât, viermii rămân la mine în gât,/ da, dulapul 

este plin cu dinamită/ şi moarte de rezervă./ sub patul meu poezia 

latră/ ca un înger de pază,// de când te-ai mutat la mine,/ nu mai fac 

pipi în pat,/ tu ai părul lung şi ne învelim noaptea în el./ odată am 

visat că era toamnă şi ţie/ îţi cădea părul ca frunza de plop.// de 

când tot vreau să renunţ la pereţi./ de fiecare dată când îi dărâm,/ 

ei se regenerează precum coada de reptilă;/ deschideţi geamurile, 

am oase de copil în gând/ şi ceva peşti care-mi înoată sub ochi./ 

ţie îţi sărut genunchiul până când luna/ devine o rotulă 

abstractă/ şi apoi te înşel cu o dinamită.// bum!” Din punctul 

meu de vedere acest poem este cel mai bun exemplu din 

volum: are imagini inedite, curgere firească, duritate dar şi 

rafinament. 

Altminteri… Marius Ştefan Aldea este când prea dur, 

„viu” în termenii autorului, urmând estetica douămiistă după 

cum sugerează prefaţatorul („căcat şi tristeţe,/ decembrie se 

uşurează la colţ/ şi cerul acesta flegmează brumă/ ca un 

pensionar tuberculos,/ proasto, am visat azi noapte morţi” - 

un exemplu mediu ca intensitate, p.10), când rămas undeva 

în spate, pradă unor poeme adolescentine („eu eram tramvai, 

tu erai o străină, te-ai urcat în mine/ cu o greutate de frunză 

ţi-am ghicit din prima/ cifrul verdelui din ochiul tău”, p.16). 

Revolta lui pare uneori o simplă furtună într-un pahar cu 

apă: „fraţilor, nebunia mea este un samurai/ care vă taie 

capetele din prima/ când încercaţi să mimaţi poezia” (p.29). E 

frumos dezideratul douămiist al autenticităţii, însă mi l-aş 

dori exprimat mai subtil. Alteori Aldea poetizează calin (aici 

nebunia lui e un fel de pisoi blând): „tu eşti un fel de mare/ eu 

intru şi ies din tine/ la apus - la răsărit/ ca un fel de soare./ tu 

eşti un fel de femeie/ eu sunt un fel de bărbat […] tu eşti un 

fel de poezie/ iar eu un fel de poet.” Doar „un fel de poet”? Să 

nu uită, totuşi - poezia s-a sinucis! Nu, doar Iona s-a sinucis. 

În alte locuri, Aldea abundă de imagini, care coerente, care 

incoerente, mimând dicteul automat: „neclar de lună, femeia 

cu două pântece/ are o gură cusută în locul sexului,/ inima 

mea şi-a sucit glezna de sânge şi râde ca o ţigancă cu dinţi 

roşii pictaţi,/ încă puţin şi învăţ să mă nasc, ca şi cum până 

acum a fi-ul mi-ar fi fost constipat,/ tot timpul există o mamă 

care te screme din dragoste.” (p.69) 

Un lucru se mai spune despre autorul de faţă: cum să ar 

fi „neo-bacovian”. Într-o cronică intitulată sugestiv „Bacovia 

în secolul XXI”, Horia Gârbea spune tranşant: „Marius Ştefan 

Aldea este un autentic neo-bacovian”. Sunt suficiente locuri 

în volumul de faţă care să ne arate că, între poeţii preferaţi ai 

lui Aldea, între maeştri, Bacovia ocupă un loc extrem de 

important. Imagini bacoviene, motive şi atmosferă bacoviană, 

ba chiar şi poeme bacoviene „rescrise”: „sunt câteva urme 

de copite de reni în oraş, iubito,/ chiar pentru asta moş crăciun 

a fost prins/ în flagrant coborând pe coşul pieptului tău” 

(p.40). Sau: „sunt rece, iar parcul acesta cu aerul lui de morgă/ 

mă primeşte cu o poftă de autopsie” (p.12). Însă Aldea are 

un limbaj bogat, luxuriant, iar Bacovia era sărac în cuvinte şi 

imagini - nu ar fi spus niciodată: „soldatul îşi descarcă arma/ 

în pântecul femeii lui/ iar aceasta va naşte la foc automat” 

(p.76). Nu mi-e foarte clar ce înţeleg unii prin „neo-bacovian”, 

aşa că, în cazul lui Aldea, aş spune doar că Bacovia este o 

mare dragoste şi nimic mai mult. 

Poemele „teatrale”, cele cu Iona şi Godot, se remarcă în 

primul prin limbajul viu, autentic, dur, douămiist şi prin 

imaginile bogate, inedite. Mai puţin prin filozofie sau ecou. 

În primul dintre ele, intitulat chiar „iona îl aşteaptă pe godot” 

(p.32), aflăm cum că Iona a mâncat peştele („l-am mâncat eu 

pe el, am întins felii de mămăligă rece în el”), că Godot trebuie 

să aducă „ţigări, votcă, salam şi brânză de oaie” sau că Godot 

e frate cu Iona: „şi ce credeţi că a făcut iona, ce credeţi că am 

făcut? m-am dus la mama, ţineţi minte, neexistând şi am rugato 

aşa: mamă, după ce mă naşte pe mine, naşte-l şi pe godot, 

te rog eu, că mă-sa nu vrea să-l nască şi mama nu a pus nicio 


întrebare, l-a născut şi pe godot, imediat după ce m-a născut pe 

mine”. Remarcaţi limbajul: „e ca şi cum am fi fraţi, de aceea strig: 

godot, godot, hai mă odată, ce-ţi ia atât, mă cac pe mine de atâta 

singurătate, auzi tu, godot, go-dot, go-dot…” 

Aldea aşteptă poezia. Ba nu: poezia este deja cu Aldea! Iată 

ce declară „inculpatul” (p.48): „sunt un om anormal pentru că 

vorbesc poezie./ sunt un geniu şi mă gândesc la mine/ […] m-a 

născut o notă pocită care şi când tace vorbeşte poezie./şi iar vin şi 

spun:/ punct”. Punct! 

Andrei Velea, septembrie 2011 

Mirabile Dictu – 

Virgil Titarenco la o 

relectură 

Este o seară, una dintre 

primele seri ale lui iunie 2011, 

când ascultând ultimul 

album al trupei blackfield: 

welcome to my DNA, am 

decis interior să mă îndrept 

spre lungile drumuri dragi , 

drumuri care m-au 

transformat lent, cum apa 

insistă făcându-şi loc spre 

necunoscut. Iar aceste 

drumeţii sunt pentru mine 

relecturile. Pentru că de 

fiecare dată descopăr ceva care îmi devine mai apropiat. Deja e 

noapte, s-a mai răcorit. Citesc două cărţi dar am să vă povestesc 

numai despre una. Am să las De la moarte până în zori a lui 

Thomas Clayton Wolfe unde sunt adevărate bijuterii stilistice 

narative, povestiri cu mare impact asupra mea şi voi încerca a 

spune, în felul meu, câte ceva despre Mirabile Dictu a poetului 

remarcabil, gălăţean pentru cei care nu ştiu, nu doar în opinia 

mea, Virgil Titarenco. 

Pe Virgil pot spune că îl cunosc ca pe un om integru. Un om 

care, idealist fiind, se descurcă într-o lume concret pragmatică şi 

o face foarte bine. Prima dată m-a atras la el capacitatea de răbdare, 

care este o îndelungă răbdare din plin. Apoi m-a surprins plăcut 

un alt aspect uman: iertarea. Nu este Virgil omul care să ţină 

mânie. Acest fapt îl poate observa oricine privind trecutul 

Hermeneei, relaţionările, atitudinile, luările de poziţie faţă de 

incidente. Dar cel mai mult m-a atras la caracterul lui raţionalitatea 

cu care se raportează la tot ce îl înconjoară fizic sau metafizic mai 

ales, dublată de o sensibilitate acută până la durere transparentă. 

Că mi-e drag omul acesta, e clar. Că îl respect, e firesc. Pentru 

că mi-a câştigat respectul. Oare cine ar putea scrie atât de lejer: 

după o vreme mă dureau încheieturile mîinilor/ ca de o 

sensibilitate a zgomotului/ oasele mi se strîngeau speriate spre 

înăuntru/ asemeni unei fiinţe abisale îmi doream să fiu lăsat în 

pace/ să dorm fără vise fără lumină fără glasuri/ aveam nevoie 

de adînc şi de pietrele acelea rotunde albe/ din sufletul meu/ 

acolo unde este pururea linişte/ unde nu burniţează şi nu bate 

vîntul/ să mă închid acolo unde mă înţeleg atît de bine cu mine 


însumi/ ca doi buni prieteni la un pahar de vin lîngă 

şemineu/ seara în întuneric/unde nu mai am nimic ce să 

îmi reproşez (…) p. 9 

Sunt poemele din cartea apărută în 2006, la editura 

Grinta, Cluj - Napoca, cu un lector profesionist, Alina 

Manole, cu o prefaţă plină de entuziasm sub semnătura 

scriitorului Alexandru UIUIU, dovezi adevărate de 

inteligenţă emoţională, poeme puternic afiliate afectului 

auctorial. Dar ele păstrează ceva, nu se destăinuie până la 

capăt, rezervându-şi dreptul de a apela la toate mijloacele 

stilistice pentru a cuceri atenţia şi de ce nu admiraţia. uneori 

cînd privesc foarte atent pot vedea/ timpul trecînd ca un 

şnur luminos şi rece/ prin fisurile dilatate ale spaţiului/ se 

aude bach aproape imperceptibil/ aerul îngheaţă spirale 

violete pe stîlpii pămîntului/ aşezat ca o tipsie de aur 

bătută în mii de circumvoluţiuni/ trenurile se opresc în 

gări/ focurile mor înfrigurate/ iar valurile îmbrăţişează 

porturile într-o tăcere neverosimilă/ iubirile noastre 

încetează să mai existe/ inimile devin un fel de ceşti 

aproape străvezii (…) p. 17 

Erosul se fugăreşte prin versurile lui V. Titarenco cu 

Agape. Din fiecare întorsătură de conjuncturi ambientale 

poate izbucni conştientizarea prezenţei divine în viaţa 

autorului. O prezenţă pe cât de discretă pe atât de puternică 

şi dominantă. (…) suna întruna ca o toacă a mănăstirii de 

surzi/ suna de undeva de sub lemnele rînduite frumos în 

pîntecul căruţei/ suna dumnezeu să îmi spună că iadul e 

pe încălzire centrală/ iar la poarta raiului mă aşteaptă 

cursa de bahamas/ suna dar eu aveam mîinile ocupate cu 

treabă/ am isprăvit de cumpănit istoriile mari şi cele mici/ 

am îmbucat o ţîră de pită cu slană/ am dat bice cailor/ şi 

am pornit/ pînă la iordan mai era cale lungă/ sau cam aşa 

se vedea de pe deal. P. 42 … aici parcă în dialog cu Elisei… 

Nostalgia, impunătoare, se afişează dezinvoltă, 

transparentă însă cât de fin redată într-un poem care m-a 

cucerit definitiv încă de la prima lectură: îmi beau yerba 

mate încet/ ritual al singurătăţii/ fără lacrimi şi fără 

întrebări/ aproape inconştient/ în această înfrigurată/ 

tăcere a ţării de foc/ stîncile mării desenează/ întunecimi 

bizare/ insule înnegrite de lavă/ eu şi nălucile lor/ zei ai 

pămîntului răsturnat/ în cenuşa unui foc de vreascuri 

marine/ rămăşiţe ale ultimelor corăbii/ doar spre seară/ 

bătrîne foci/ îşi latră speriate umbrele/ apoi ceaţa îmi 

acoperă coliba/ ca o mînă de ciclop uriaş// e aproape 

noapte. (yerba mate II) 

Aş fi nedrept să nu amintesc că există particularităţi ce 

ţin de psihologia poetului, cum ar fi agathosune, kresthotes 

ori macrothumia ce îmbie la recitire, o recitire cam ca aceasta, 

când relecturându-i poemele mi-am făcut plinul inimii sau 

mai bine zis pofta ei. 

Noaptea e frumoasă şi nu aş vrea să termin aceste 

rânduri către voi, despre poetul Virgil Titarenco, fără a mai 

cita dintr-un poem. Prin urmare: fericirea este ca sinuciderea/ 

niciodată nu vei găsi prea mult curaj pentru ea/ o vei 

MMXI 

21

22 

privi mereu ca pe un spectru pe chipul celorlalţi/ cei care 

deşi nu merită au/ deşi nu cred pot/ deşi nu sînt sînt apoi vei 

înţelege dincolo de gînd/ că în asprimea scoarţei sale/ fiecare 

copac ascunde o luntre pe care ţi-o trimite dumnezeu/ în 

oraşul de la marginea pustiei/ în fiecare zi de marţi/ niciodată 

vineri p. 93 

E cam pustiu oraşul la ora aceasta, mă încearcă somnul, 

dar dacă am fi concitadini, nu aş refuza o plimbare peripatetică 

cu Virgil, printre zgomotele înăbuşite ale aleilor, printre luminile 

reclamelor însingurate, printre cupluri îndrăgostite, întârziate, 

vorbind despre ceea ce ne macină pe noi oamenii şi poate câte 

altele, uitând de zilele în care nu facem decât să ne asigurăm 

traiul. Simt însă că această plimbare a avut deja loc. 

paul blaj 

Corneliu Stoica: 

„Acorduri cromatice la 

Dunăre” 

În noua sa carte, „Acorduri 

cromatice la Dunăre” (Editura 

Sinteze, Galaţi, 2011), Corneliu 

Stoica a reunit 86 de texte, 

reprezentând studii, eseuri, 

portrete, medalioane, articole, 

cronici plastice şi literare, scrise 

în ultimii doi ani, unele dintre ele 

fiind publicate în presa culturală, 

iar altele văzând acum pentru 

prima oară lumina tiparului. 

Cartea se deschide cu un studiu în care autorul prezintă o 

ipostază mai puţin cunoscută a activităţii de tinereţe a lui Camil 

Ressu, nume emblematic pentru plastica gălăţeană şi naţională, 

cea de grafician satiric. Sunt parcurse desenele satirice, 

portretele-şarjă şi caricaturile publicate de pictor în „Furnica”, 

„Adevărul”, „Acţiunea”, „Revista celorlalţi”, „Facla”, „Seara”, 

„Cronica” etc., subliniindu-se contribuţia acestuia la dezvoltarea 

graficii social-politice româneşti din primele decenii ale secolului 

al XX-lea. Ca şi alţi artişti din generaţia sa (Mantu, Vermont, 

Iser, Tonitza, Şirato, B’Arg, Ary Murnu), subliniază Corneliu 

Stoica, „Ressu a cultivat acest gen al artei nelimitându-se doar 

la deformări şi exagerări ale formelor, ci surprinzând specificul 

unor tipologii umane, pătrunderea în psihologia personajelor şi 

găsirea unor elemente plastice care să configureze cât mai 

sugestiv cadrul de desfăşurare a acţiunii”. 

În strânsă legătură cu Camil Ressu, Corneliu Stoica evocă, 

într-un alt articol, personalitatea tatălui acestuia şi raporturile 

lui cu Galaţii („Tatăl lui Camil Ressu şi Galaţii”). Magistrat 

integru, stabilit în oraşul dunărean, Constantin Ressu a fost 

primar al Galaţilor în patru rânduri, deputat de Covurlui în 

parlamentul României, director al cotidianului „Poşta”, 

remarcându-se în vremea sa ca un redutabil politician, cu 

profunde convingeri democratice, pe care şi le-a exprimat direct 

şi energic ori de câte ori a avut prilejul.ĘÎn calitate de primar a 

luptat pentru modernizarea şi înfrumuseţarea oraşului, pentru 

înzestrarea lui cu pieţe publice şi spaţii comerciale, pentru 

înfiinţarea unor noi clase şi şcoli în care să se poată face copiilor 

educaţia şi instrucţia corespunzătoare. În timpul primariatului 

său a fost pavată strada Domnească, au fost plantaţi teii, a fost 

extinsă şi înfrumuseţată Grădina Publică, a fost pavată piaţa 

„Costache Negri”, a fost introdus iluminatul cu gaz, a fost 

reparat abatorul etc. În anii studenţiei, Constantin Ressu a 

cutreierat târgurile Moldovei cu o trupă de teatru, a participat 

la Congresul studenţesc din august 1871 de la Mănăstirea 

Putna, unde l-a cunoscut pe Mihai Eminescu şi cu care s-a 

împrietenit. Mai târziu, în momentele când viaţa politică îi 

provoca dezamăgiri, se refugia în pictură, talentul său fiind 

moştenit de Camil Ressu. 

Cu obiectivitatea-i cunoscută, având la bază o 

documentare arhivistică de substanţă, Corneliu Stoica se 

opreşte asupra unor alţi pictori afirmaţi în perioada interbelică, 

născuţi pe meleagurile gălăţene, dar aproape necunoscuţi de 

cei de astăzi: Ludovic Bassarab (1868-1933), Dumitru Brăescu 

(1886-1947) - fratele celebrei paraşutiste Smaranda Brăescu, 

Mihail Gavrilov (1899-1968) şi Dumitru Popa (1902-2000), 

luminând aspecte importante ale activităţii şi operei acestora. 

Pentru prima oară, autorul dă publicităţii corespondenţa 

integrală purtată cu pictoriţa Georgeta Arămescu-Anderson, 

stabilită din 1948 în S.U.A., în legătură cu donaţiile făcute de 

aceasta Muzeului de Artă Vizuală şi Bibliotecii „V. A. Urechia”. 

Este impresionantă dragostea acesteia faţă de oraşul natal şi 

dorinţa ca lucrările ei şi ale fratelui-sculptor, Constantin Ticu 

Arămescu, să ajungă la Galaţi, într-o vreme când un critic de 

notorietatea lui Petru Comarnescu, ce le-a consacrat şi un album 

monografic (Editura Meridiane, Bucureşti, 1972), o sfătuia să 

le doneze Bucureştiului. „Dorinţa domnului Comarnescu, scrie 

artista într-o epistolă din 19 aprilie 1972, era să se organizeze 

un Muzeu de Artă Modernă la Bucureşti, în care lucrările 

noastre să figureze alături de cele ale lui Brâncuşi, Ţuculescu, 

Victor Brauner şi alţii. Desigur, la Bucureşti, prezenţa publicului 

ar fi mai mare, dar din punct de vedere sentimental aş fi fericită 

ca oraşul în care am văzut lumina zilei să adăpostească această 

colecţie, pe care şi fratele meu a dorit şi eu doresc să devină 

parte a patrimoniului artistic al României”. 

În alte articole, autorul cărţii scrie despre unii artişti 

contemporani, legaţi de meleagurile gălăţene, pe care nu i-a 

cuprins în Dicţionarul său din 2007 (Muzeul de Artă Vizuală 

Galaţi, Editura Terra, Focşani, 2007). Aceştia sunt: Mariana- 

Popescu-Suciu, Gheorghe Enache, Tudor Şerban, Elena 

Nicoleta Ilaş, Teodosia Avram. Cronicile plastice sunt 

numeroase şi ele se referă atât la expoziţiile organizate la Galariile 

de Artă „Nicolae Mantu” şi Muzeul de Artă Vizuală, dar şi la 

unele deschise la Muzeul de Istorie, Biblioteca „V. A. Urechia” 

şi Galeriile „Gheorghe Petraşcu” din Tecuci. Este comentată 

creaţia plasticienilor Ion Sălişteanu, Valeriu Şuşnea, Marilena 

Ioanid, Florin Menzopol, Cristina Lefter, Nelu Pascu, Gheorghe 

Suciu, Sava David, Antonio Romeo Pălie, Aurel Manole, Sterică 

Bădălan, Jana şi Gheorghe Andreescu, Mihnea Baran, 

Constantin Severin, Simona Soare, Florette Piquemal, Alexandru 

Paraschiv, Mircea Nicolau, Zamfira Bîrzu, Gheorghe Mihai- 

Coron, Anca Tofan, Cristian Bedivan, Vasilica Gavrilă, Cornel 

Corcăcel, Nicolae Einhorn, Vladimir Crivoi etc., dar şi a unor 

tinere debutante ca Diana Nor sau Ioana David. 

Cronicile de carte incluse se referă la volume datorate lui 

Paul Sân-Petru („Alchimia Muzelor”), Valentin Ciucă („Un secol 

de arte frumoase în Moldova”), Vasile Parizescu („Viaţa ca o 


pasiune”), Alexandru Cucereanu („Stanţe pe pânzele vremii”), 

Gaby Michăilescu („Leonard, sdoldatul de ciocolată”), Ştefan 

I. Neniţescu („Scrieri de istoria artei şi de critică plastică”), 

Roxana Păsculescu („Ritmuri expoziţionale”), albumele Nicolae 

Spirescu, Florian Doru Crihană ş.a. 

Prin ceea ce a publicat în acest volum, Corneliu Stoica a 

făcut şi de această dată dovada că este un foarte bun 

cunoscător al plasticii gălăţene din toate timpurile, că munca 

sa rodnică este benefică iubitorilor de frumos. Caracterizarea 

pe care i-a făcut-o reputatul critic şi istoric de artă ieşean 

Valentin Ciucă ni se pare relevantă şi o cităm în întregime: 

„Comentator fidel al artelor frumoase din Galaţi, Corneliu 

Stoica a îmbinat armonios cronica jurnalieră de expoziţie 

cu studiul aplicat asupra unui artist mai vechi sau mai nou. 

Documentarea riguroasă, spiritul aplicat şi obiectiv i-au 

permis să configureze corecte judecăţi de valoare şi să devină 

deţinătorul memoriei artistice a oraşului de la Dunăre. 

Dicţionarele, monografiile sale sunt indispensabile atât 

cercetătorilor în domeniul artei, cât şi colecţionarilor de 

bunuri simbolice. Activitatea literară dezvăluie însuşirile 

unui veritabil intelectual” (Valentin Ciucă, Dicţionarul ilustrat 

al artelor frumoase din Moldova 1800-2010, Editura Art 

XXI, Iaşi, 2011). 

Cu noua sa carte, „Acorduri cromatice la Dunăre”, a 21-a 

şi a 13-a de critică şi istoria artei, Corneliu Stoica deschide şi 

adânceşte orizonturi noi cercetării şi luminării multor aspecte 

ale fenomenului artistic gălăţean. Ea este o carte consistentă 

ca material epic, densă sub raportul numelor incluse în paginile 

ei, este scrisă cu respect pentru cuvântul tipărit, oferă o lectură 

plăcută şi constituie un îndemn la cunoaşterea a ceea ce se 

zămisleşte în arealul geografic al Moldovei de Sud într-un 

domeniu dătător de atâtea satisfacţii şi bucurii estetice. 


Silvia Dumitriu 

Cărţi primite la 

redacţie 

MMXI 

23

24 

Pagini realizate de V.Plăcintă 

GRIGORE CREŢU - CREŢESCU - UN SCRIITOR NECUNOSCUT 

Avocat şi prozator, s-a născut la 12 octombrie 1853, în comuna Măcreşti, judeţul Cahul (din alte surse este 

indicată comuna Tomaia, ţinutul Tigheci, Basarabia). Pseudonimul lui a fost Demogorgon. Studiază la seminarul 

din Ismail, iar din anul 1873 se înscrie la liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. Face studii de drept tot la Bucureşti, 

luându-şi licenţa în 1879. Intră în magistratură, peregrinând prin diferite oraşe ale României: Târgovişte, Buzău, 

Hârşova, Tulcea, până în anul 1886, când se stabileşte definitiv ca avocat în Galaţi. 

Creţu-Creţescu participă activ la şedinţele literare ale lui Al. Macedonski, colaborând în 1881-1882 şi la 

revista „Literatorul”. Mai târziu publică la revista societăţii „Tinerimea română” a colegiului de facultate Al. I. 

Şonţu. Colaborează la mai multe publicaţii apărute la Galaţi: „Poşta”, „Timpul”, „Galaţii”, „Acţiunea”, 

„Galaţii noi” ş.a. 

A fost un foarte bun prieten cu Jean Bart. Petre V. Haneş, bazându-se pe o listă prezentată de Neculai V. 

Coban, indică şi romanul „Butuc”, 1882. Creţescu mai este şi autorul unei lucrări denumite „Cântecele mele”, 

Galaţi, Tipografia Bălăşescu, 1891, mici poeme în proză. A mai scris proză scurtă: „Din viaţa moşului meu Trohin, 

Creţul, poreclit şi Mocanul”, Galaţi, Tipografia Dacia,1883, „Şcolarii”, Galaţi, Tipografia Bălăşescu, 1900, inspirate 

din viaţa satului basarabean sau a mocanilor dobrogeni. În 1924 scrie lucrarea „De ziua lui Alexandru Cuza”, Galaţi. 

„Grigore Creţu-Creţescu, un avocat basarabean, descoperit peste un secol, în anii ’50 ai sec. XX, de Nicolae. 

V. Coban, care a lăsat la „1884, iulie 30” un original şi excepţional poem în proză, un „cântec de leagăn” cu titlul 

„Cântecul împăraţilor” cântat la căpătâiul popoarelor, printre „teze” fiind şi perlele: „mângâierea e numai somnul 

pentru cei care muncesc şi ale căror roade alţii le mănâncă”; „v-am pus la cap de pernă nevinovata prostie”; „la 

căpătâi am pus de vi s-a săpat izvoare bogate de rachiu, mai îmbătător şi mai trăsnitor la cap decât gazul”; „de ce 

vreţi din ştiinţă să vă adăpaţi?! De ce vreţi să vă uitaţi la soare?!” Şi tot aşa, tot cu asemenea „argumente”, 

însoţite, din când în când, cu „Aide, nani! nani! popoarelor, de ce vreţi să vă treziţi?!” A mai lăsat şi alte poeme „în 

proză care poate face cinste chiar unei pene extrem de rafinate”.(E.Tamazlâcaru, Literatura Şi Arta, 7 oct. 2010). 

ZI DE IARMAROC 

Schiţă din viaţa alor noştri 

I 

-Eşti un naţionalist înfocat. 

-Cum să nu fiu?! Sunt rezeş neam de neamul meu, de 

la Ştefan cel Mare. Strămoşului meu marele Ştefan i-a dat 

o moşie pe valea Bârladului. Sunt român curat, fără nici o 

amestecătură cu sânge strein... 

Cei doi vorbitori erau pe jos, iar trăsura lor se 

apropiase de fântână. 

Vizitiul opri, se dete şi el jos, trase caii de urechi, îi 

şterse pe la ochi şi apoi se apucă să-şi umple luleaua, privind 

nepăsător când la cai, când la şirul neîntrerupt de care, 

cari’şi vedeau de drum spre Galaţi. 

Cam la trei-patru paşi de cumpăna fântânei cei doi 

prieteni, tot vorbind, unul de binefacerile 

cosmopolitismului, celalt de vătămătoarele lui efecte, de 

odată amândoi au dat cu ochii de două legături mici: una, 

cu tutun de ultimă calitate; în alta, spre marea lor 

surprindere, aur, două-zeci şi patru galbeni, nici mai mult, 

nici mai puţin. 

-Munculiţa unui om dintr’un an de zile. 

-O pereche de boi, nu de frunte, mijlocii; ori câteva 

chile de bucate, răspunse celălalt. 

-De mâhnire, sărmanul om îşi va fi smulgând din 

cap părul. 

-De unde ştii?! Poate să’l întâlnim pe drum, 

căutându-şi banii. 

-În claia cu fân mai găseşti oare acul? 

-De nu va avea noroc, pace bună. 

-Frăţeşte ori la spital? 

-Să’i hărăzim altarului durerii, bolnavilor. 

-Lucrul cel mai bun, la spital! 

*** 

Vizitiul porni cu trăsura în pasul mic al cailor, înainte, 

pe şoseaua largă care, cu petrişul ei cel bătătorit şi prin 

câmpiile cele verzi ce le străbătea, părea că’i pânză ghilită 

de curând. 

La un semn, vizitiul se opri. Cei doi prieteni se suiră în trăsură, caii 

purceseră în trapul cel mare, iar convorbirea începând mai înflăcărată 

ca mai înainte, şi pe tema de naţionalism şi streinism, ajunse la un timp 

la punctul acesta: 

-Ce facem cu neamul? 

-Cu neamul? întrebă celălalt, uitându-se lung. 

-Vezi bine, cu neamul ce facem?! El se duce, nu-l mai cunoaştem, 

în straturile de sus. 

-Cât despre neam, nu trebuie să ne îngrijim; îl vom perpetua; avem 

mijloace; suntem destul de tari. 

-Tari?! 

-Negreşit. 

-Îndrăzneşti să spui tari, ori glumeşti?! De crezi că suntem tari, 

amar te mai amăgeşti. Am decăzut din ceea ce eram odată; nu mai avem 

vigoarea de mai ’nainte; sângele nostru nu mai e sânge românesc 

românesc. 

-Eartă-mă; nu văd un rău în absorbirea elementelor streine. Dăm 

dovadă de viaţă cu aceasta. 

-Protestez în numele curatului neam românesc. Tocmai viaţa ne 

lipseşte şi suntem aproape de peire din cauza streinilor. 

-Ce ciudată teorie mai susţii! Streinii ne-au nimicit neamul?! Din 

contra, socot că i-au dat vigoare, viaţă; am smuls de la toate neamurile 

străine, cari au trecut prin valea Dunărei, câte ceva. Organismul unui 

popor creşte prin două căi: una prin absorpţie de elemente străine, altă 

cale e înmulţirea internă a poporului, întemeiată această înmulţire pe 

prosperarea lui materială şi intelectuală. De streini nu mă tem. Însuşi 

Hristos a spus: toţi oamenii sunt fraţi. 

Celălalt nu răspunse, clătină însă din cap; părea supărat, amărât 

chiar, de cele auzite. 

*** 

Toate drumurile cari duceau spre Pechea înţesate erau de lume. 

Care cu căruţele, care cu carul, care pe jos, se duceau la iarmaroc. 

Unii duceau vite, alţii producte şi alţii paseri; iar unii marfă, fiind 

negustoraşi de pe la târgurile vecine. 

Era un drum vesel şi călătorilor noştri nu li se ura, se luau ba cu 

vorba, ba cu privirea la drumeţi, ba cu admiraţia câmpului înverzit din 

pricina ploilor ca primăvara, deşi era toamnă. 

În marginea comunei, unde aproape toate drumurile se uneau, 

viaţă şi mai multă. Se vedea cât de colo că era zi de târg. 


La o cârciumă, un ţigan eşea ca vai de el din fundul unei pivniţe şi 

ocăra urât pe un flăcăoan, care, lângă gârliciul pivniţei, râdea împreună 

cu alţii. 

-„Ai?” se răsti ţiganul la el. „Închizi uşa, pui zăvorul; tu să rîzi şi eu 

să plâng!... Negustor eşti tu, măi? Ori ce eşti?!” 

Mai încolo un ţăran, cu nişte desagi plini cu târguială, din cari 

zăreai săpun, o pereche de care o întâlnise în drum şi care în pestelcă 

avea ca la un mertic făină de popuşoi: 

-Mi-a prins băetul la porumbele în via lui. Minte de copil nu-i? 

Minte de copil nu-i? I-a luat traista şi căciula şi mi l’a bătut măr, naşă, 

că nici până astăzi, nu şi-a venit în fire. Şi, dragă doamne, cumetri! 

Tresare noaptea din somn; striga; dă să fugă; mi l’a speriat, mânca-l’ar 

focul de cumătru! 

-Şi n’ai spus, fine, la consilier?! 

-Cum să nu? S’a ajuns cânele de consilier cu cumătrul. Da, mă duc 

eu la primar; nu las, aşa, lucrul mort; auzi, să’mi prăpădească bunătate 

de bâiat pentru o mână de porumbele! Las că’i arăt eu lui! 

II 

Târgul începuse. 

Pe un câmp întins, cam în marginea comunei, căruţe şi care cu 

bărbaţi, cu femei şi copii, îmbrăcaţi ca de serbătoare şi sosiţi de pe la 

satele vecine. Mai multe baratce de scânduri, cu mărfuri de toată mâna 

şi mai cu samă cu îmbrăcăminte de iarnă; apoi venea târgul de vite care 

era tocmai în ferbinţeala lui. Şi gură, şi sgomot cât vrei, în tot acel 

câmp, ca la iarmaroc, mai ales prin vecinătatea cârciumilor. 

-Nu mai face, voie rea! se auzea o gură amorţită înaintea unei 

cârciume, înăuntrul căreia cârciumarul nu’şi putea trage sufletul de lume. 

-Vrei să fac haz de necaz şi voie de nevoie! Asta vrei, măi 

Niţă, măi?! 

-Tocmai. Ean bea; să vezi cum ţi se mai deschide inima; bea, că 

sunt vesel pe ziua de astăzi: mi-a dat stăpânul simbria. 

Cel care îndemna la băut era un flăcăoan voinic şi frumos. Se 

vedea cât colo că era cioban, căci avea caţă şi zeghe. Celalt, un bătrân 

slăbuţ, cu privirea încă vioaie, se vedea că era vacariu, căci avea ghioagă 

şi peste un cojocel scurt, bun pentru alergătură, un suman ce’i trecea 

mai jos de genunchi. 

-Să trăeşti, moş Stane! 

-Să trăesc, măi Niţă?! Tare n’aşi mai vrea! M’a răpus pustia de 

bătrâneţă şi vacile. Picioarele nu mă mai duc. M’aş lăsa de cireadă; nu 

pot; cu vacile m’am deprins. Trei zeci de ani cu vacile pe câmp, nu-i 

glumă, măi! 

-Să trăeşti, moş Stane! Să dea Dumnezeu să trăeşti! Te am drept 

tată. Dacă n’ai mai fi nici dumneata, măi moş Stane, cum sunt singur în 

lume cuc, ce m’aşi face? 

-Dacă vrei, eacă: Să trăesc cât cioara în par, cât vinul în pahar, cât 

banul în punga săracului!... Să te însori, măi Niţă!... Cine nu-i însurat, 

măi, cine n’are nevastă şi cei patru păreţi, nu-i om pe lume!... Să trăesc 

cât cioare în par, cât banul în punga săracului, cât vinul în pahar... Eacă, 

eu m’oiu căi până la groapă, că n’avusei nevasta, gospodăria mea... Să 

trăesc, măi Niţă, măi! Să trăesc cât vinul în pahar! 

Şi moşneagul dete peste cap paharul plin. 

-Să mă însor? Să te auză Dumnezeu, că doar fete sunt pe lume. 

-Oţeţit! Oţeţit, dar tot încălzeşte! Răspunse bătrânul. Par’că şi 

vinul nu mai este cum era odată. 

Mai dincolo de cioban şi de vacariu, câţiva ţărani stăteau de vorbă. 

Ei păreau din localitatea târgului. 

-Când nu joacă baniţa, nu joacă nici banul. 

-Estimp am bagat-o pe mânecă mai toţi plugarii. Nici tu bucate 

îndeajuns; nici tu preţuri pe cele ce s’au făcut. 

-Nu ştiu, zău, cum ne vom mai hrăni! 

-De noi ca de noi. Ce te faci tu cu copiii când nu vom avea ale 

îmbucăturei? 

-Ean tăceţi, măi! Ce vă văicăraţi aşa? Nu vedeţi că vitele au început 

să se caute, deşi timpul merge spre iarnă? 

-Aşa-i. Ţine Dumnezeu cu noi. 

-Sunt în târg vr’o trei patru greci; mai pune câţiva jidani, cari 

umblă după vite. 

-Şi slavă Domnului, vite tot avem. 

-Anul trecut şi estimp, greu! Greu! 

-Ce vrei! Tot bine, bine, uităm de cel de sus. 

-Ai dreptate. 


-Bătrânii mai întotdeauna au dreptate. Ştiu multe... Ai vr’o şasezeci? 

-Ce spui, măi?! Numai şase-zeci? Aş fi tânăr! Ce-i drept, până pe 

la şase-zeci şi cinci le mai ţineam şi eu socoteala; dar de atunci încoace, 

şi e nişte timp, le-am perdut rostul. Merg şi anii mei în bobote. Ce să’mi 

mai bat capul?! Câţi or mai fi, i-oi trăi. 

-Eşti om vechiu. 

-Mai vechiu n’are cum. 

-Vechiu, părul alb; voinic însă ca un tânăr. 

-Vorba celuia, măi băete, usturoiul îi cu rădăcina albă şi cu trunchiul 

verde. Aşa şi eu cu bătrâneţea mea. 

*** 

Mai dincolo de cei cari vorbeau, mai multe baratce: unele cu ale 

îmbrăcămintei, altele cu încălţăminte; o baratcă cu albii şi cofe, dinapoea 

căreia sta carul plin cu aceeaşi marfă, coborât la câmp despre munţii 

Dornei; apoi două, trei tarabe cu alviţă şi covrigi, cari făceau să lase gura 

apă la un roiu de băeţei şi fetişoare de prin târg, gătiţi şi dânşii ca de 

sărbătoare. 

Târgul de vite era în câmpul din faţa primăriei, boii şi vacile de 

vânzare, legate dinapoea carelor. Caii ţinuţi de căpestre mai mult mai 

mult şi câte cinci şi şase oameni prin împrejurul lor tocmindu-se, unul 

mai dând, altul mai lăsând, făcându-se destulă gură până să se ajungăla 

vr’o înţelegere. 

-Nici un ban mai mult! 

-Nu te scumpi. Vita’i mândră şi tânără. 

-Roibişorul îi fără nărav. Sunt dintr’un sat cu dumnealui Ion Hâncu. 

Mai sue, de! 

-Încă cinci lei, dacă mi se laudă atâta! 

-Care vra să zică o sută cinzeci? 

-Suntem departe; nu vi-i de cumpărat, măi vere. Aşa văd. Două 

sute şi ţi’l dau. 

-Ce mai roibişor! Face. A ajuns şi Hâncu să’şi dea vita dela casă! 

-Vorbesc drept: mă doare inima că’l dau: dar ce să fac? Pânea nu 

mi s’a făcut nici în estimp. De trei-patru ani unde am văzut un grăunte 

de semănătură pe arie şi în hambar! Guri la mâncare multe; şapte copii, 

care mai de care din ei mai mic, nevasta şi eu, şi nici o facere de nicăirea, 

numai de la Dumnezeu. Atât mi-au mai rămas: roibişorul şi maică-sa; mă 

uitam la ei ca ochii din cap. Ce să fac? N’am boi... Dau pe roibişorul 

să’mi închipuesc bani pentru o pereche de boi. Cine n’are boi între noi 

sătenii, n’are mâni. 

-Am dat potrivit. 

-Îmi dau inima cu căluţul ăsta. Mai sue. O sută optzeci. Inima’i 

scumpă! 

-O sută şaptezeci. Mai mult nici un bănuţ. 

-Ceas bun! Al domniei tale a fost să fie drăguţul meu roibişor. Să’l 

îngrijeşti bine. Vita care n’o îngrijeşti, nu te ajută. 

Şi vânzătorul, înotându-i ochii în lacrimi, sărută coama calului. 

-Să nu’ţi mai pară rău, cumetre Hâncule, că mâne poimâne ai 

prăsilă de la maică-sa. 

-Trăeşte? Întrebă cumpărătorul. 

-Voinică, de şi’i de opt mânzi. 

-Ai să ai prăsilă. Am văzut’o mai alaltăeri, tot mândră. Doar 

Hâncu’şi îngrijeşte vitele, cum îşi îngrijeşte nevasta şi copiii. 

-Eaca, mă doare inima ca după un copil. Dobitoc crescut în ochii 

mei, mândru, bun la călărie şi la căruţă. Un sat întreg se uita la el. „Ce 

mai căluţ are Hâncu!” spuneau oamenii. D’apoi jocuri la călărie! D’apoi 

coardă! D’apoi buestru! Parcă te leagănă. Să’l stăpânesc sănătos! 

Şi omul îşi şterse iarăşi de duioşie cu mâneca cămeşei lacrimile. 

*** 

În marginea târgului de vite, cât puteai să cuprinzi cu ochii, se 

întindea un câmp, în care nişte flăcăoani de ţigani lăţoşi, alergau ţanţoşi 

de-a călare, să arate lumei cât de fugari li erau bidiviii. 

Şi pocnituri de arapnice şi de biciuşte, şi gură, şi lovituri în sermanii 

cai cât vrei, încât lumea din aprepiere se uita la dânşii cu haz, glumind 

feliu de feliu pe socoteala lor. 

-Au prins la aripi cioarele! 

(urmarea la p.32) 

MMXI 

25

26 

MONUMENTE ISTORICE ŞI DE ARHITECTURĂ DIN GALAŢI - de VALENTIN BODEA 

Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri“ Galaţi 

La 26 august 1867, 

Ministerul Instrucţiunii Publice 

şi al Cultelor, ministru fiind D. 

Gusti, anunţa prin adresa 

numărul 8735, Primăria oraşului 

Galaţi că la articolul 590 din 

bugetul Ministerului a fost 

prevăzut înfiinţarea unui 

gimnaziu cu o singură clasă la 

Galaţi, începând cu anul şcolar 

1867-1868. Totodată se cerea 

găsirea unui local cu chirie în 

centrul oraşului unde să 

funcţioneze gimnaziul nou 

înfiinţat 1 . La 30 octombrie 1867 

se încheia contractul de 

închiriere dintre Vangheli Ioan, 

proprietar şi Comisia Interimară 

a Comunei Galatz, pe un an de 

zile 26 octombrie 1867-26 octombrie 1868, pentru etajul al II-lea a casei proprietarului menţionat din strada Brăilei (un 

salon, o odaie mare, două camere şi două săliţe), numărul 19, cu preţul de 2240 lei 2 . Primarul Comunei Galatz, P.S. 

Sgrumalla, anunţa prin adresa numărul 6935 din 23 noiembrie 1867, că la data de 26 noiembrie 1867, ora 11.00 erau 

invitaţi cetăţenii oraşului în localul gimnaziului din strada Brăilei, numărul 19, pentru inaugurare 3 . Inaugurarea gimnaziului 

s-a desfăşurat astfel: la început a avut loc ceremonialul sfinţirii apei oficiată de către preot Ion Toma de la biserica 

Mavromol, iar printre participanţi s-au numărat Prefectul Al. Lupaşcu, Primarul Procopie S. Sgrumala, profesorii şcolii, 

cei şase elevi ai şcolii şi notabili ai oraşului. 

Primii profesori au fost: Ioan Cetăţianu (director), Gh. Ghimbăşanu şi Nicolae C. Sabin, iar mobilierul a fost 

împrumutat de directorul şcolii numărul 1 de băieţi (două bănci şi alte câteva piese de mobilier). Primul mobilier propriu 

al şcolii a fost confecţionat de către tâmplarul Zaharia Menagache pentru suma de 60 de galbeni, în luna mai a anului 

1868 (mai multe bănci lungi vopsite negru pentru cinci-şase elevi, tabele pe trepiede, mese şi scaune, un dulap pentru 

arhivă, o masă mai lungă pentru cancelarie şi o canapea), iar materialul didactic, lemnele de foc şi un servitor lipseau 

încă şcolii 4 . Aşa cum arătam mai sus la început gimnaziu a funcţionat cu o singură clasă, dar cu timpul s-au mai 

adăugat alte trei clase în anii următori. În anul şcolar 1887-1888 gimnaziu se transformă în liceu cu şapte clase, iar în 

anii 1899-1901 se face trecerea la liceu cu opt clase 5 . 

Localul şcolii s-a mutat la 23 aprilie 1868, în casa închiriată de la Dimitrie G. Covrig din strada Făinăriei, numărul 

18, iar la 23 aprilie 1870, în casa lui Dimache Balaban din strada Foti (şase camere din care trei ocupate de clase, o 

cancelarie şi două pentru locuinţa directorului) 6 . La 23 aprilie 1873, a fost închiriată pentru localul şcolii casa lui Hacic 

Navasart din strada Instrucţiei, iar între anii 1888-1890 s-au desfăşurat lucrările de construcţie la noul local al şcolii din 

strada Mavromol, ulterior General Berthelot, după planurile elaborate de Serviciul Construcţiilor din Ministerul 

Instrucţiei Publice 7 . Locul a fost achiziţionat de către Primăria oraşului Galaţi (primar Constantin Ressu) de la Elpinica 

Hristodor Alexandri cu suma de 40.800 lei 8 , iar costurile construcţiei s-au ridicat la suma de 257.400 lei 9 , în alte surse 

suma indicată era 300.000 lei 10 . Localul şcolii era descris astfel: „…cinci grupuri de clădiri, la mijloc, pe strada Berthelot 

se găseşte poarta de intrare în curtea liceului pe sub un gang, având pe ambele laturi câte o cameră, destinate locuinţei 

portarului, în colţul dinspre nord se ridică locuinţa directorului, alcătuită din şase camere, trei sus, trei jos şi subsolul, 

în colţul dinspre sud, tot la stradă este locuinţa servitorilor, alcătuită din şase camere, dispuse câte trei dealungul unui 

coridor, în fundul curţii sala de gimnastică, aşezată între cele două rânduri de privăţi, în mijlocul curţii se înalţă grupul 

principal al liceului cu cancelariile, biblioteca , clasele, amfiteatrul şi laboratoarele de chimie cu 

celelalte patru săli adiacente. Trupul principal ocupă o suprafaţă de 40 metri pe 40, afară de o prelungire înspre vest, 

pe care se află zidite amfitetrul şi laboratorul de chimie. Încăperile sunt grupate în jurul unei curţi de onoare pătrată cu 

latura de 20 metri. Sălile de clase, în număr de opt, se găsesc câte patru, două sus şi două jos, aşezate în aripile de nord 

şi sud. În faţă, pe latura dinspre est, se află jos cancelariile, iar sus două săli spaţioase despărţite printr-o arcadă şi 

menite a servi ca săli de caligrafie şi desen, dar care au fost ocupate de biblioteca , în spate pe latura 

dinspre vest paralelă cu cancelariile şi biblioteca, se ridică alte patru săli, menite, în planul primitiv al clădirii, să 

servească pentru adăpostirea şi conservarea zestrei didactice a şcolii sau pentru alte destinaţii eventuale” 11 . 

În timpul primului război mondial (1914-1918), localul liceului a fost rechiziţionat pentru Spitalul militar numărul 

191 (15 august 1916-15 mai 1918), iar cursurile liceului au fost suspendate între anii 1916-1917, fiind reluate în anul 


şcolar 1917-1918, la 15 noiembrie 1917, în localul şcolii germane 

din strada Lascăr Catargiu. La 1 septembrie 1918, după reparaţii 

sumare, liceul a revenit în localul său. În anul 1922, Comitetul 

şcolar a decis ridicarea unei noi aripi în partea de sud-vest a 

vechiului local, planurile fiind întocmite de arhitecţii Virgil 

Ionescu şi Al. Popescu. Noua clădire a fost executată în vara 

anului 1923, inginerul Ap.N. Constantinescu fiind cel care a 

supravegheat lucrările, iar costurile s-au ridicat la suma de 

1.836.000 lei, din care contribuţia Primăriei a fost de 500.000 lei. 

Între anii 1923-1924, directorul Ion Tohăneanu şi Comitetul 

şcolar al liceului au comandat mobilier de la atelierul Czell din 

Braşov pentru aripa nouă în valoare de 240.000 lei 12 . 

De la înfiinţare şi până în anul 1927, au fost înscrişi 5899 

de elevi din care au absolvit ciclul complet de cunoştinţe 1303 

elevi, restul au parcurs o clasă, două sau mai multe. Cheltuielile 

de întreţinere au crescut an de an, astfel 

în anul 1867 se ridicau la suma de 

10.057 lei, iar între anii 1897-1898 la 

suma de 157.033 lei 13 . 

Simion Gheorghiu membru în 

Comitetul şcolar al liceului, din anul 

1919 14 , pentru ca în anul 1927, să devină 

preşedintele acestuia 15 . În această 

calitate printr-o corespondenţă asiduă 

în lunile februarie-octombrie 1923, cu 

Comisia Interimară a oraşului Galaţi, 

reprezentată de Theodor Thenea, apoi 

de Iancu D. Prodrom, cerea un teren 

pe care dorea să construiască un 

internat destinat elevilor săraci ai 

liceului, intitulat ,,Căminul elevilor 

secundari Simion Gheorghiu“ 16 . 

Pentru construcţia acestui edificiu care 

avea să adăpostească 100 de elevi 

lipsiţi de mijloace, dar silitori, aloca din 

averea sa suma de 5.000.000 lei, din 

care 2.000.000 pentru clădire, sală de 

baie, mobilier etc. şi 3.000.000 lei, pentru 

a produce venitul necesar cheltuielilor de întreţinere al acestui 

cămin 17 . Simion Gheorghiu preconiza că acest edificiu va fi 

gata la 1 septembrie 1924 18 , dar pentru a demara lucrările avea 

nevoie de la Comisia Interimară de un teren de 2000-3000 de 

m˛, pe cât se poate în apropierea liceului 19 . Comisia Interimară 

a oraşului Galaţi, prin amabilitatea lui Theodor Thenea, 

răspundea lui Simion Gheorghiu că în şedinţa din data de 6 

martie 1923, s-a constituit o comisie compusă din: I. Coltofeanu, 

N. Protopopescu şi I. Haşiganu, care să ia legătura cu Simion 

Gheorghiu şi directorul liceului, pentru a studia în amănunt 

chestiunea legată de construcţia căminului 20 . Simion Gheorghiu 

apare în corespondenţă cu titlul de ,,puternic sprijinitor al 

culturii naţionale” 21 . Comisia Interimară alocă construirii 

căminului din locul destinat şcoalelor comerciale, 30 de metri 

de faţadă din strada Lascăr Catargiu, cu adâcimea care o are şi 

anume lipit de locul Societăţii Femeilor Ortodoxe Române 22 . 

Mai târziu revine asupra deciziei şi acordă un alt teren în strada 

Heliade Rădulescu, unde se găseşte depozitul de materiale al 

Comunei, cerând totodată lui Simion Gheorghiu o schiţă a 

căminului 23 . Planurile au fost întocmite de arhitectul Peternele 24 , 

iar Comisia Interimară a cedat terenul din strada Cuza Vodă, 

numărul 72, lui Simion Gheorghiu pentru a construi căminul, 


lucrările urmând să înceapă cel târziu în primăvara anului 1924 

şi să se finalizeze un an mai târziu 25 . Comisia Interimară avertiza 

donatorul că atunci când nu se va mai putea îngriji de 

întreţinerea căminului, acesta va reveni Comunei, fără 

despăgubire, iar Simion Gheorghiu a fost de acord cu condiţiile 

impuse la data de 3 octombrie 1923 26 . Comisia Interimară a 

oraşului Galaţi, preşedinte fiind Ştefan H. Ştefan, la 6 iunie 

1925, aproba din bugetul comunal suma de 1.400.000 lei pentru 

construcţia căminului. Lucrările s-au desfăşurat în regie proprie, 

după planul arhitectului M. Popescu, în Piaţa Cerealelor, la 

întretăierea străzilor Dr. Carnabel cu strada Zimbrului. 

Materialele de zidărie au fost puse la dispoziţie de către Primărie, 

iar lemnăria avea să fie achiziţionată de la exportatorii de 

cherestea. La 6 decembrie 1925, căminul a fost inaugurat, în 

prezenţa Ministrului Instrucţiunii, Dr. C. Anghelescu, deşi nu 

erau terminate toate lucrările sanitare. La 1 martie 1926, era dat 

în folosinţă căminul care purta numele ministrului „Dr. C. 

Anghelescu“, iar costurile s-au ridicat la suma de 3.140.000 lei. 

Între anii 1934-1935, a fost construită sala de gimnastică şi 

baia, de către inginer Canner 27 . 

Directorul liceului Ion Tohăneanu se adresa Primăriei 

Municipiului Galaţi, încă din anul 1933, pentru Căminul 

Municipal „Dr. Angelescu” aflat în paragină, unde ar fi găzduiţi 

elevii merituoşi şi nevoiaşi din mediul rural şi pentru terenul 

din spatele şcolilor primare împreună cu atenasele care se 

găsesc pe aceste locuri de grădină, precum şi terenul care duce 

până în strada Spitalului, unde ar construi un laborator şi un 

muzeu de ştiinţe naturale 28 . Prin actul de donaţie din 9 iulie 

1937, autentificat la Tribunalul Judeţului Covurlui S. I-a, numărul 

2094, la 10 iulie 1937, Primăria prin intermediul primarului 

Municipiului Galaţi, Gh.H. Dimitrescu, dona liceului cu titlul 

gratuit, reprezentat în baza delegaţiei numărul 43961 din 19 

februarie 1937, a M.E.N., Casa Şcolilor, de directorul liceului 

„Vasile Alecsandri“ Ion Tohăneanu, în urma deciziei Comisiei 

Interimare numărul 43 din 17 iulie 1936, Jurnalului Consiliului 

de Miniştri numărul 1774 din 27 august 1936, Înaltului Decret 

Regal numărul 610 publicat în Monitorul Oficial numărul 47/ 

MMXI 

27

28 

1937 şi articolului 138 alineatul 2 din legea administrativă, 

căminul din strada Dr. Carnabel 29 . Între anii 1937-1938, s-au 

realizat adaptările necesare la clădirea internatului, s-a înzestrat 

cu aparate şi mobilier sala de educaţie fizică, s-a dat în 

construcţie laboratorul de fizică şi chimie pe aripa de nordvest 

a şcolii, s-a înfiinţat poligonul de tir şi încep lucrările de 

construcţie la căminul coloniei şcolare a liceului de la Cheia, 

judeţul Prahova. La începutul anului 1939, s-au început lucrările 

la infirmeria şcolară necesară internatului 30 . 

În vara anului 1928, liceul revine la şapte clase, acest fapt 

a dus la reducerea numărului de clase şi a numărului de elevi. 

În anul şcolar 1927-1928, s-au înregistrat 20 de clase şi un 

număr de 1115 elevi, iar în anul şcolar 1930-1931, clasele au 

scăzut la 14 şi numărul elevilor la 611 31 . În anul 1932, s-a 

renunţat la liceul de şapte clase şi se revine treptat la cel de opt 

clase pe secţii (1934-1944). În anul şcolar 1934-1935, numărul 

elevilor a fost de 737, iar în anul următor a crescut la 744 32 . În 

urma cutremurului din 10 noiembrie 1940, liceul a fost grav 

avariat necesitând ample reparaţii. În timpul celui de al doilea 

război mondial (1939-1945), a fost ocupat de trupe care se aflau 

în trecere spre front, după care a fost transformat în spital 

militar german, iar în perioada 23 august 1944-octombrie 1944, 

în spital sovietic. Localul liceului a fost deteriorat, iar arhiva şi 

materialul didactic care nu a putut fi evacuat în localitatea 

Cermei, judeţul Hunedoara, s-a pierdut. Între anii 1944-1948, sau 

realizat amenajări sumare ale localului, iar după anul 1948, a 

fost îmbunătăţită baza materială prin reparaţii în interior şi 

exterior, biblioteca, laboratoarele şi sala de sport au fost 

amenajate şi dotate etc.. Între anii 1958-1959, a fost înlocuit 

acoperişul vechi cu unul nou din tablă zincată, a fost 

consolidată clădirea principală, podeaua de scândură a fost 

înlocuită cu parchet, gardul vechi a fost înlocuit cu altul 

ornamental, careul din incinta clădirii şi căile de acces din interior 

au fost asfaltate 33 . 

Reforma învăţământului din anul 1948, a adus pentru liceu 

alte schimbări. În perioada 1948-1954, a funcţionat cu profil de 

şcoală medie de băieţi de 11 ani, în perioada 1954-1957, cu 

profil de şcoală medie de băieţi de 10 ani, în perioada 1957- 

1958, cu profil de şcoală mixtă de 10 ani, iar în perioada 1958- 

1964, cu profil de şcoală medie de 11 ani. Între anii 1964-1968 se 

transformă în liceu teoretic de 12 ani cu două secţii (ştiinţifică 

şi umanistă), apoi în liceu de matematică-fizică de 12 ani (1968- 

1989), iar în perioada 1989-1992 în liceu teoretic de 12 ani, cu 

profil real-umanist. În perioada 1967-1989, un număr de 3565 

de elevi au absolvit cursurile la zi, dintre ca un procent de 

97,5% au obţinut diploma de bacalaureat 34 . 

Liceul a devenit după 1990, şcoală afiliată la UNESCO 35 şi 

a colaborat cu liceul Jeanne d’Arc din Rouen, High School „St. 

Peter and Paul“ din oraşul Lincoln (Anglia) 36 . În anul 1992, s-a 

desfăşurat un schimb cultural-educativ cu liceul „Sainte 

Thérčse” din Maromme (Seine Normandie) Franţa. Elevii 

liceului „Vasile Alecsandri“ au fost în ultimii ani premiaţi la mai 

multe competiţii, concursuri, olimpiade naţionale şi 

internaţionale, iar unii dintre ei au continuat studiile în 

universităţi de prestigiu din lume, astfel a primit titlul de colegiu 

naţional şi certificatul de „şcoală europeană“ (2007) 37 . 

Astăzi Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri“ se regăseşte 

în lista monumentelor istorice din anul 2004, din judeţul 

Galaţi, la poziţia 102, cod GL-II-m-B-03002, sub numele de Şcoală 

tip „Spiru Haret“, strada Nicolae Bălcescu, numărul 41, anii 

construcţiei fiind 1888-1890 38 . 

Note: 

1 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Galaţi, Fond Primăria 

Galaţi, dosar 65/1867-1868, f. 1. 

2 Ibidem, f. 6-7, 14. 

3 Ibidem, f. 19. 

4 Alexandru Nicolescu, Primii 60 ani de activitate ai liceului „Vasile 

Alecsandri“ din Galaţi, Tipografia „Lumina“, Galaţi, 1928, 

p. 12-14, 29. 

5 Ibidem, p. 15-17. 

6 Ibidem, p. 19-20. 

7 Ibidem, p. 20-21. Casa lui Hacic Navasart, strada Instrucţiei avea 

două rânduri, intrarea se făcea printr-un gang, pe dreapta erau sălile 

destinate claselor a II-a şi a IV-a, iar pe stânga sălile claselor I şi a IIIa; 

în rândul de sus, accesul se realiza pe o scară de lemn, erau cinci 

camere (cancelaria, una pentru conservarea materialului didactic şi 

trei pentru director). În anul 1884, proprietarul a construit în fundul 

curţii o sală mai mare pentru clasa I. La înfiinţarea clasei a V-a, în luna 

septembrie a anului 1887, această clasa a funcţionat în camera de jos 

de sub scară, rămasă liberă în urma trecerii clasei I în sala mare din 

fundul curţii, iar clasele a VI-a şi a VII-a, înfiinţate treptat la 1 

septembrie 1888 şi 1 septembrie 1889, au funcţionat în nişte 

dependenţe situate deasupra bucătăriei directorului şi a camerei 

servitorului. Clasa a I b, înfiinţată la 1 octombrie 1889 a primit o 

cameră din cele locuite de director. 

8 Moise N. Pacu, Cartea Judeţului Covurlui, I-II, Stabilimentul Grafic 

I.V. Socec, Bucuresci, 1891, p. 166. 

9 Alexandru Nicolescu, op. cit., p. 21. 

10 Moise N. Pacu, op. cit., p. 166. 

11 Alexandru Nicolescu, op. cit., p. 21-23. Noul local avea suprafaţa 

de 11.000 m˛ ţi vecini: în est strada General Berthelot, la sud fostele 

proprietăţi ale defuncţilor general Cotrutz, colonel I. Mateescu şi G. 

Tomazi, în vest localurile şcolilor numărul 2 de băieţi şi numărul 4 de 

fete, construite de Primăria oraşului Galaţi în anul 1892, pe porţiunea 

de teren rămas la dispoziţia Comunei tot din locul cumpărat de la 

Elpinica Hr. Alexandri, iar la nord cu proprietăţile defunctului 

Constandache Constantinescu, construite mai târziu pe locul, care 

aparţinuse rusului I. Mihailof. 

12 Ibidem, p. 26-27, 30, 57-58. Noua clădire cuprindea şase săli de 

cursuri, trei sus şi trei jos. 

13 Ibidem, p. 72, 93. 

14 Ibidem, p. 121. 

15 Ibidem. 

16 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Galaţi, Fond Primăria 

oraşului Galaţi, dosar 25/1923, f. 1-19. 






22 Ibidem, f. 6 verso. 





27 Gh.V. Chiricuţă, D.D. Şoitu, L. Bourceanu, Monografia Liceului 

Vasile Alecsandri Galaţi 1867-1967, Întreprinderea Poligrafică, Galaţi, 

1967, p. 64-66. În şedinţa Comisiei Interimare din 10 iulie 1925, se 

aproba la cheltuieli pentru cămin suma de 600.000 lei, iar la 6 

noiembrie 1925, se augmenta articolul 16 al bugetului extraordinar cu 

suma de 1.400.000 lei. Comisia Interimară aproba la 19 decembrie 

1925, suma de 4.800 lei pentru vopsirea a 80 de paturi de fier. 

Conducerea căminului o avea un comitet format din persoane onorabile, 

iar fondurile de întreţinere erau provenite din contribuţiile benevole şi 

de la Primărie. În ianuarie 1926, Comisia Interimară la propunerea 

preşedintelui Ştefan H. Ştefan, aproba o nouă augumentare a articolului 

16 pentru terminarea căminului cu suma de 670.000 lei. 


28 Serviciul Judeţean al Arhivelor 

Naţionale Galaţi, Fond Primăria 

oraşului Galaţi, dosar 135/1935- 

1937, f. 2 şi verso. 

29 Ibidem, p. 34-35, 35 verso. 

Primăria a impus anumite clauze: 

1) Jumătate din imobilul donat va 

servi drept cămin pentru liceu, iar 

jumătate pentru celelalte şcoli 

secundare din Galaţi. Lucrările de 

amenajare a căminului şi 

transformarea lui în internat, le 

suporta liceul. 2) 20% din locurile 

de interni vor fi pentru elevii săraci 

şi merituoşi din oraşul Galaţi şi 

judeţul Covurlui cu titlul gratuit, 

după intervenţia şi dispoziţia 

Municipiului Galaţi. 3) Căminul va 

lua fiinţă după terminarea tuturor 

lucrărilor şcolilor primare numărul 

2 de băieţi şi 4 de fete şi odată cu 

începerea funcţionării acestor şcoli. 

4) Consiliul de conducere al 

căminului va fi compus din: 

directorii tuturor şcolilor secundare 

din oraşul Galaţi sub preşedinţia 

directorului liceului „Vasile 

Alecsandri “ şi din acest comitet va 

face parte de drept, primarul 

Municipiului Galaţi şi prefectul 

Judeţului Covurlui sau câte un 

delegat. 5) Suma de 800.000 lei s-a 

vărsat Primăriei Municipiului 

Galaţi, reprezentând cheltuielile 

reparaţiilor şi amenajărilor efectuate 

căminului „Dr. C. Angelescu“ de 

către Municipiul Galaţi. 

30 Gh.V. Chiricuţă, D.D. Şoitu, L. 

Bourceanu, op. cit., p. 67. 

31 Ibidem, p. 81. 

32 Ibidem, p. 87, 91. Patru clase la 

cursul inferior şi patru clase la cursul 

superior, ultimele două clase (a VIIa 

şi a VIII-a) erau împărţite pe secţii 

(literară şi ştiinţifică). 

33 Ibidem, p. 92, 113-114. 

34 D.D. Şoitu, Gh.S. Ştefănescu, 

Jubileu 125 de ani de la înfiinţarea 

Liceului „Vasile Alecsandri“ 

Galaţi, Editura Graphix, Iaşi, 1992, 

p. 27, 31. 

35 Maria Brăilescu, Mihail Brăilescu, 

Corneliu Goldu, Colegiul Naţional 

„Vasile Alecsandri“, Galaţi 1867- 

2007, Editura Sinteze, Galaţi, 2007, 

p. 80. 

36 D.D. Şoitu, Gh.S. Ştefănescu, op. 

cit., p. 47. 

37 Maria Brăilescu, Mihail Brăilescu, 

Corneliu Goldu, op. cit., p. 81, 89. 

38 Lista monumentelor istorice 

2004. Judeţul Galaţi, sub egida 

Ministerul Culturii şi Cultelor. 

Institutul Naţional al Monumentelor 

Istorice, p. 10. 


REGULAMENTUL FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE POEZIE ŞI EPIGRAME 

„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” 

ED. A V-A, 2011-2012 

„Mizilul!... Aşezată la poalele Tohanilor, celebre podgorii, această urbe - o 

grădină - se răsfaţă cu multă cochetărie pe o pajişte plană, asupra căreia bate 

soarele în plin de cum răsare şi până apune, iarna şi vara. Rar se găseşte o panoramă 

aşa de plăcută şi atât de luminată: la miazănoapte, trâmba podgoriilor aci aproape, 

şi mai sus, în depărtare, treptele din ce în ce mai azurii ale Carpaţilor; la miazăzi, 

câmpia vastă, care se-ntinde, uşor povârnită, până departe-n Dunăre. La spate, cea 

din urmă treaptă a munţilor; în faţă, neţărmurita zare a câmpiei. Se poate zice că 

Mizilul este poarta Bărăganului.” 

I.L Caragiale, O zi solemnă 

SECŢIUNILE CONCURSULUI: 

POEZIE – maxim patru poezii 

EPIGRAME – maxim patru epigrame 

La concurs pot participa tinerii români de… orice vârstă şi de pretutindeni!!! 

ÎNSCRIERE: 25.08.2011– 30.12 2011. 

Înscrierea se face pe www.romeojulietalamizil.ro sau prin poştă, pe adresa liceului: 

prof. Laurenţiu Bădicioiu, Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”, str. N.Bălcescu, nr.131, 

Mizil, Prahova, cod 105800, cu menţiunea: pentru „Romeo şi Julieta la Mizil”, ed. a V-a. 

PREMII TOTALE: 4000 DE LEI 

Toţi participanţii şi profesorii îndrumători primesc diplome şi adeverinţe de 

participare. După premiere edităm Antologia cu textele selectate ale concursului şi o 

trimitem prin poştă celor selectaţi de juriul festivalului. 

Tema impusă-MIZILUL-este pentru o singură epigramă. 

Sugestii beletristice: Geo Bogza, 175 de minute la Mizil, I.L Caragiale, O zi solemnă, 

George Ranetti, Romeo şi Julieta la Mizil. Textele menţionate sunt pe 

www.romeojulietalmizil.ro 

Celelalte trei epigrame au teme libere. Textele nu trebuie să fi fost publicate până la 

data premierii, adică 30.01.2012. Un motto trebuie adăugat în FIŞA DE ÎNSCRIERE 

pentru ca, numai ulterior jurizării, concurentul să poată fi identificat. 

Precizăm că, pentru cei care nu au internet, materialele pot fi trimise prin poştă 

(adresa este menţionată mai sus), semnate cu un motto, în acelaşi plic introducându-se 

încă un plic închis, pe care va fi scris acelaşi motto, în interiorul căruia va fi fişa de 

înscriere Aceasta conţine adresa, telefonul, ocupaţia şi CNP-ul participantului. 

Jurizarea în ianuarie 2012; premierea pe 30.01.2012, la Mizil, în Sala de Festivităţi a 

Liceului „Grigore Tocilescu”. 

COMPONENŢA JURIULUI: 

Prof. univ.dr.ing. Corneliu Berbente - vicepreş. Clubului „Cincinat Pavelescu” 

Corneliu Leu - prozator şi jurnalist, administrator al portalului cultural 

www.cartesiarte.ro 

Conf. univ.dr. Daniel Cristea Enache – critic literar, scriitor 

Emil Proşcan - primarul oraşului Mizil, scriitor 

Ioan Toderaşcu– epigramist 

Ion Busuioc – epigramist 

Nicolae Dragoş - scriitor 

Prof.univ.dr. Titus Constantin Vîjeu - critic de artă, scriitor 

Coordonator proiect: prof. Laurenţiu Bădicioiu, tel.0744438247 

Mail: badicioiu_laurentiu@yahoo.fr www.romeojulietalamizil.ro 

MMXI 

29

30 

Culiţă Ioan Uşurelu 

Kieful şi ataraxia cuvântului veridic 

Ioan Toderiţă 

S-a născut, la 5 octombrie 1944, în comuna Moviliţa - Vrancea. A absolvit Facultatea de Filologie Alexandru Ioan 

Cuza, Iaşi, secţia română-franceză. 

Cărţi publicate: Profesorii - roman (Suplinind au dobândit), 1977; Cerşetori în loden - roman, 1999; Multum in parvo, 

eseuri, tratat despre perfecţiune, 2001; Joc în timp, teatru, 2004; Conacul dintre vii, proză scurtă, 2005; Generaţii – 

dialoguri necesare, 2009; Convorbiri esenţiale, interviuri, 2010; Ionel Bandrabur, omul şi scriitorul, 2010. Toate publicate 

la editurile: Salonul literar , Coresi - Bucureşti, Prototransilvania - Bucureşti, Andrew Focşani. 

Din 2003, are rubrică permanentă în ,,Romanian Times” Portland, SUA. 

Primeşte Diploma de om al anului 2004, din partea ,,The American Biographical Institute”, pentru merite în cultură şi 

educaţie. 

În anul 2005, este inclus în Dicţionarul ,,2000 Outstanting intellectuals, of the 21-st century - Grand edition”. 

Conduce, începând cu anul 2000, revista Salonul literar, pe care o finanţează din salariul său de profesor. 

Membru al Uniunii Scriitorilor, din 2009. 

Culiţă Ioan Uşurelu ne prezintă în opera sa, ca şi în cartea Conacul dintre vii, pe care o lecturăm astăzi, omul de rând 

împovărat de evenimente afective, mnezice, de superlativele îngândurărilor reversibile. Într-o tăiată în felii istorie, cu săbii 

intelectuale atârnate în conştiinţa celor vorbitori ori, plutind numai peste fiinţa lor povestitoare, spre a le îndulci infinitivul ,, a fi”, 

în ,,cum va fi”, socio-destinul strict românesc, feţele lui neunivoce, contrariile lui, ca joc al anti-monstruozităţii constantelor 

native, constanţei lor. 

O lucidă, aspră, totodată, acceptare a relaţiilor inter / intra - umane, în spaţiul claustru al amintirii fiecărui erou - povestitor, 

personaj principal, eliberator de prizonierate, de insatisfacţii intelectuale. 

Totul sub imperiul noocraţiei, unui stat / statut filozofic şi Platonic, a unor segmente de timp guvernator. 

Dialogurile presară foc în text: ,,prezent continuu” în ,,past tense continuu”, perfectul simplu în mai mult ca perfectul 

verbelor declamate determinativ, în folosul substantivării e-ului revoltat, oprimat, ori numai de clipă oprit în suflare. Cu sensuri, 

cauze finale, diverse: focul iubirii erotice, nelegiuirea moravurilor tranzitorii, nedreapta soartă a credinţei în.....,,conacul speranţelor”. 

A schimbărilor democratice liberale de azi, liberal stângace, mereu de stânga, de acum. 

Vârtelniţa cuvintelor deapănă şi ghemuieşte povestirea, ca-ntr-o şezătoare, în ,,Kieful” ( repaosul absolut) acultătorilor, în 

propria lor ascultare: uneori şi ei actanţi secunzi, prinşi în dialog cu ,,împovăratul de amintiri”, cu făclii în mâini iluminânđ 

înţelesul tâlcurilor presărate de erou în ,,drame la vedere”, în realităţile (ne)faste, ale (co)memorării povestirii lui. 

Conacul dintre vii, fiind în viziunea scriitorului Culiţă Ioan Uşurelu, o ,,reformă cenaclistă”, în care intelectualii, odată pe 

lună, să-şi verse focul amintirii. De fiecare acumulat peste măsură, acest foc, poartă sâmburii literaturii orale şi confesive. Unii 

dintre ei, cititori numai de literatură bună, alţii, înfăptuitorii scrierii ei. 

Conacul este casa unor profesori pensionari, loc, pitoresc generos şi ..... monahal, de reuniune cenaclistă: Prietenul nostru 

George, profesor pensionar şi mare cititor de literatură bună, dar având cu deosebire darul de a se face ascultat, împreună 

cu soţia sa Zenaida, profesoară pensionară, şi-au construit o casă pe dealul Şarbei, în Odobeşti... Datorită ospitalităţii lor 

şi a plăcerii de a povesti, a membrilor cenaclului de la Conacul dintre vii, s-a născut această carte. 

Douăzeci de povestiri, de şezători literare la gura focului vorbirii, aduse în ascultători, să ardă, din două tărâmuri... 

contradictorii: ante ’89, post ’89 antebelice, postbelice. 

Povestitorii, toţi ,,oameni moderni”, toţi realişti - pur - sânge, nu-şi metaforizează plăsmuirea vorbelor rostite. Ei deapănă 

într-un soi de limbaj cotidian faptele trăite aşa cum au fost. Fiecare, oprimat de lexicul relevanţei, de vocabularul timpului 

consumat în comunism ori în imediata apropiere a omului simplu şi el vorbitor cu pietre în gură, diofantic. 

Ritmul lent, omogen şi monoton, progresia lentă a evoluţiei faptelor depănate sprijină şi suspansul - mereu final, şi 

învăţătura morală finală. 

Multe din aceste povestiri, momente monumentale ale convieţuirii, sunt dominate de Complexul Oedip, al focului sexualităţii 

masculin - feminine, al lemnului ,,tată - mamă”, sacrificat să ardă, al unui eros ,,vânător - vânat „ de oameni. 

Iată acest complex, în Autobuzul, poveste spusă de doctorul Dănuţ Ioan, povestea navetei lui cu autobuzul din Judeţul 

Vaslui în Focşani. Complex, uşor strecurat, nu fără ironie, în dialogurile celor înghesuiţi în ,,măgăoaia” autobuzului: - Margareto, 

e adevărat ? Tu te freci de alţi bărbaţi? Tu- ţi Hristoşii şi toţi ceilalţi sfinţi, de femeia dracului! Cum nu te mai saturi tu de 

frecat de treizeci de ani!, se mânie bărbatul - soţ al unei femei. Bărbat care primeşte replica (ne)feminină: - Hai, mai du-te 

dracului de neputincios! Mai frecat tu vreodată cum trebuie? 

Complexul focului sexual al ,,lemnului frecat de lemn” în văzul lumii. În acest sens, fără echivoc, finalul povestirii motivează 

tensiunile crawdităţii, gregarităţii, în ipostaza claustrării fiinţelor şi nevoii lor de eliberare individuală, dar şi .... naţională: 

mulţimea eliberată dintr-un astfel de lagăr (autobuz sau ţară), mergea când pe trotuar, când pe mijlocul drumului, unii o 

luau înainte, alţii înapoi, alţii se opreau în loc, plesnindu-se cu palme peste frunte, neştiind încotro s-o ia... Mişcare 

brawniană tipică poporului român de ieri şi de azi... (Autobuzul). 

Inginerul Ion Bocu, are şi el povestea lui în Bătrânul şi femeile. Erou fiind un avocat cu studii în Franţa, Basarabescu, 


Fo

personaj foarte bogat şi celebru în zonă, suplinitor de limbă 

franceză, la 75 de ani, în învăţământ. Acesta îşi povesteşte cea 

mai frumoasă aventură erotică din vremea primului război 

mondial. Totul în aceeaşi atmosferă de aşteptare - Kief total, în 

acelaşi stil ordonat spre ,,suspans şi clauzulă”: Eram 

tânăr ofiţer, povesteşte Basarabescu, în primul război 

mondial. Regimentul nostru se retrăsese, undeva aproape de 

Iaşi. Armata rechiziţionase cai, căruţe, case şi un conac 

boieresc. În conac, erau încartiruiţi ofiţerii. Cum eram tânăr 

locotenent, aveam şi eu o cameră în acel mic palat. Într-o 

seară, băusem şi întorcându-mă în cameră am adormit 

imediat. Deşi eram buimăcit de vin şi de somn, după miezul 

nopţii, am auzit un zgomot uşor în jurul meu... Era Monique, 

stăpâna conacului. Urmează scufundările erotice, acelaşi 

Complex Oedip. Ne-am iubit toată noaptea. Când am căzut 

epuizat, nu mă alunga, ci mă împingea uşor cu mâinile.... Vă 

închipuiţi cred că tot timpul cât am stat la conac am avut-o 

alături pe Monique. Aş fi vrut, ca Faust, să opresc zilele şi 

nopţile în loc (O, instant reste!) 

Erou ce, în final, elaborează cauza sau învăţătura acumulată 

de hazardul erotic: Dragostea face dintr-un laş un viteaz, dintrun 

înţelept un nebun.... dragostea este cea mai bună, dar şi 

cea mai nebună dintre pasiuni. 

Uneori, exagerând actul erotic în scopul ponegririi 

anumitor personaje din tagma activiştilor de partid de ieri, 

deveniţi peste noaptea unui crăciun sângeros, politicienii 

amorali de azi. 

Cum se răzbună, în La vremuri noi, tot noi, scriitorul Culiţă 

Ioan Uşurelu, pe moralista capitalistă Lenuţa, povestindu-ne 

în detaliu scena ei erotică cu un coleg de birou, căruia după o 

tatonare de câteva săptămâni, i-a propus, culmea, chiar în 

scris, o întâlnire amoroasă, în care l-a tras lângă ea, şi-a 

descheiat larg bluza albă... Bărbatul, Relu, îi introduse mâna 

sub fustă şi o sărută între sâni. Atât i-a trebuit Lenuţei ....După 

aceasta .... femeia ţepoasă de până atunci (activista Lenuţa) 

deveni o mieluşea care mergea goală în patru labe pe covor. 

Detalii ale arderii imorale, ale focului negru, cei dădea 

putere Lenuţei să-şi transforme ura în patimă, ura în caracterul 

depravat al ambiţiilor politice postdecembriste. 

În biroul în care Lenuţa ţine piept colegilor persiflanţi, 

lucizi, dar şi cunoscători ai nedreptăţii de a fi rămas la putere, în 

România, tot nomenclaturiştii, Ioan Culiţă Uşurelu, drămuieşte 

în gura personajelor sale temele dezbaterii politice a acestei 

,,rămâneri la putere”. 

Ca în multe alte ipostaze, de acest fel, în alte cărţi, susţine, 

crede în ,,dezbatere”, în ,,nepasivitatea politică a individului 

social”: Apoliticul nu este deloc ..... nedăunător. El participă 

la perpetuarea nelegiuirii, corupţiei şi imoralităţii. Am exclus 

politicul din viaţa noastră şi iată ce avem sus, la conducerea 

ţării: trădători şi nemernici. Pascal spunea că ,,orice eroare 

provine din excludere”. 

De reţinut, scop ori liberă credinţă, cum limbajul 

personagiilor - Culiţă Ioan Uşurelu - păstrează ,,cultura lor 

profesională”. Expresiile curg în povestire alături de o posibilă 

reformă lexicală. Pe care scriitorul nu o acceptă de dragul 

autentificării istoriei morale a fiecărui personaj: Dar ce mama 

poate să innoculeze copiilor astfel de bazaconii? ; Dacă v-aş 

spune că frumuseţea nu are rol primordial în viaţa omului, 

m-aţi crede?, dialoghează inginerul Ion Bocu în Bătrânul şi 

femeile. 

Limbaj, care se repetă, pe acelaşi diapazon striat, dar bine 


strunit, în Femei şi bărbaţi: Veştile de la ţară circulă rapid; 

n-am spus nimic de acest gen, până acum; ştiu un caz povestit 

chiar de el; am cunoscut acum vreo câţiva ani aspecte din 

viaţa unor oameni. 

Aceste verbe, adverbe, locuţiuni, epitete şablon, ar 

îndulci naraţiunea (lucru ce nu-şi doreşte autorul), spre o 

prezenţă a satisfacţiei frumosului literar pentru un eventual 

lector al cărţii - conac literar în dispută, în aristocratică prezenţă 

a celor ,,vii”. 

De consemnat, încă odată, este, în intenţia scriitorului 

Culiţă Ioan Uşurelu, în această carte, clauzulele frazelor: 

Prieteni, eu m-am simţit obligat că trebuie să cunoşti bine 

omul cu care-ţi pui în plug (Femei şi bărbaţi); Luciene, 

lumea nu s-a deşteptat, din contră. Aşa că Lenuţa va avea 

unanimitate. ,,Bravos naţiune, halal să-ţi fie!”, cum spunea 

nenea Iancu (La vremuri noi, tot noi); încep să-i cred chiar 

şi pe cei care se sinucid (Mama); dar am vrea enorm de mult 

să fie iar ca odinioară, să primim cuvinte de folos, ziditoare, 

şi de mângâiere pentru sufletele noastre neliniştite, dornice 

de învăţătură şi de întărire în dreapta credinţă strămoşească 

(Mânca-v-ar Raiul); înseamnă că acuma e mai rău ca pe 

vremea odiosului! Atunci exista o teamă că te chema la partid 

şi la miliţie (Zevzecul). 

Această reliefare crudă, a celor temători de Dumnezeu şi 

netemători de omenesc, se / ni se / înfăţişează în toată opera 

lui Culiţă Ioan Uşurelu. Luminătoare de istorii, luminate justiţiar 

de autor, observator a fenomenologiei, dezmoştenirii neamului 

românesc: a virtuţiilor lui ancestrale, romano - dacice, a 

continuităţii lui mioritice. 

Şi merită să-i fie lăudată strădania ,,neuitării dramelor 

acestui popor”, prin care am trecut şi noi lectorii operei sale, 

în numele celor care nu au trăit cât noi, în numele celor ,,noi 

pelerini puri”, într-o societate a impurităţilor virale, viscerale, 

neostatale, neoanarhice. 

Să lăudăm, totodată, opera lui Culiţă Ioan Uşurelu pentru 

euristica abstrusului ei ce preţuieşte estetica problematicului 

social, ataraxia cuvântului veridic. 

MMXI 

31

32 

Cultură şi/sau civilizaţie 

-Hââş! Hâşş! Hâşşş, cioare, că daţi peste noi. 

-Aoolică! Mânca-v’aş! Că’i drumu’ mare! 

-S’au întărâtat balaurii, măi! 

-Cine ştie de pe unde şi-au ciordit harmasarii! 

III 

(continuarea paginii 9) 

contemporan, ci doar sperăm ca opoziţia dintre cultură 

şi civilizaţie să nu devină ireversibilă, căci atunci ar fi 

afectată însăşi condiţia umană. O lume fără cărţi, fără 

spectacole, fără expoziţii e posibilă, dar ar fi mai tristă şi 

mai secată de entuziasm decât cea în care cultura de azi 

se zbate să supravieţuiască în faţa ofensivei civilizatorii, 

un câştig material indubitabil în defavoarea spiritului. 

ZI DE IARMAROC 

(continuarea de la p.25) 

Dar se aude un zgomot care întrece tot zgomotul târgului. 

Despre primărie veneau ţipete sfâşietoare şi se vedea lumea adunată. 

Un sătean îşi bătea nevasta, de o prăpădea. 

-Unde ţi-a fost capul, femeie hăi? Douăzeci şi patru de gălbenaşi 

nu se iau din drum... 

Şi mai la fie ce vorbă se repezea de o plesnea cu palma cât putea 

peste obraz şi când ostenea cu palma, o apuca de coade şi o târnuea ca 

un turbat. 

Cei mai îndrăzneţi din lume săriră în ajutorul sărmanei femei, care 

abea îngâna: 

-Omule! Omule! Nu mi-ai dat mie banii! 

-Nu vreau să ştiu de ce’mi cânţi, femeie fără cap. Eu ştiu că ţie 

ţ’am dat. 

Şi trosc, şi pleosc, şi iar de păr, şi cei adunaţi iar se sileau s’o scoată 

pe sărmana martiră din mânile lui, însă nu era chip, de turbat ce era. 

- Omule! Omule! - ţipa ca din gură de şarpe femeea, - degeaba mă 

baţi. La tine au fost. 

-La mine? Mi-ai lăsat copiii săraci. Ian să-ţi arăt că nu faci nici o 

ceapă degerată! 

Şi trosc, şi pleosc, şi iar de păr. 

-Măi, unde te pomeneşti? În codru, de’ţi ucizi femeea ca pe un 

câne? 

Era primarul. 

Doi miliţieni desfăcură mânile bărbatului din părul nevestei şi 

luându-l unul de piept şi altul de spete, îl îmbrânciră spre primărie, la 

arest. 

-Lăsaţi-l! Lăsaţi-l. Cum ţ’ai perdut, omule, banii? 

-Parcă eu?! Ean cea nevastă, fire-ar fost să nu mai fie, că degeaba 

a mai dăruit’o Dumnezeu cu bărbat şi cu copii. 

-Ioane! Ioane! Nu’s vinovată. 

-Lasă că-ţi mai îndrept eu coastele şi acasă, că n’au să mă ţină 

acolo câtă’i lumea! Te învăţ eu cum se păstrează banii, munculiţa mea, 

boişorii mei. Parcă duminica trecută vândui boii cei bătrâni să’mi iau o 

pereche de juncănaşi şi’mi făcuşi pozna. 

Deodată o trăsură se opri şi doi inşi dându-se jos se apropiară de 

omul, pe care miliţienii voiau să-l ducă la primărie. 

-De unde eşti, măi române? 

-Din lume. Eaca dinspre Sardarul. Am plecat astăzi dimineaţă la 

târg. Am odihnit puţin pe drum la o fântână, făcuiu o ţigară... 

-Unde ţi’i tutunul? 

-Unde’i întotdeauna. În sân. 

-Pe ce ne prindem? 

Ne ferim de orice tonalitate pesimistă şi de aceea 

refuzăm să credem în criza culturii, care e o stare de 

moment, urmată de o revenire semnificativă la un nivel 

identic sau apropiat de cel anterior, disoluţia culturii fiind 

în fapt, o marcă a timpului de azi, ale cărui repere valorice 

nu mai seamănă cu cele anterioare. I-am putea zice 

postmodernitate, dacă vrem să fim preţioşi în 

terminologie, deşi nu seamănă cu nimic anterior şi nu 

are semnele unei creativităţi manifeste sau potenţiale. 

Singurul regret ce-l avem e că trebuie să renunţăm la 

conjuncţia şi în favoare lui sau, disjuncţia fiind nu doar 

vizibilă, previzibilă ci de-a dreptul o certitudine. 

Ţeranul se uită lung la călători, la trăsura lor şi la drumul de pe 

care veneau. 

-Eaca măi, că nu-i! L’am uitat la fântână. 

-Ţine-ţi banii şi tutunul, omule. Să nu-ţi mai baţi nevasta, că-ţi 

baţi norocul. Numără-i! 

Toţi acei de faţă deschiseră ochii şi mai mari decât sermanii păgubaşi, 

cărora nu le venea să crează că li erau banii în mână, şi se uitau uimiţi şi 

la munca lor dobândită iarăşi ca prin minune, şi la cei doi drumeţi. 

Când trăsura porni în drumul ei, bărbatul şi nevasta plângeau de 

bucurie. Uitaseră neînţelegerea şi bătaea parcă nu fusese de un an. 

-Vr’un copil ne a fost cu noroc, Ioane, zise femeea într’un târziu. 

-Da, fă! Aşa a vrut Dumnezeu! Să le dea Hristos sănătate! 

Noembrie 1908 

Revista Tecuciul literar-artistic a împlinit o 

frumoasă vârstă - 5 ani, ceea ce în termeni revuistici 

înseamnă chiar mai mult (sau un pic mai puţin) decât 

vârsta majoratului. În numărul 26 aniversarea este 

marcată de nume importante ale culturii (unele 

regăsindu-se şi în echipa redacţională): acad.Mihai 

Cimpoi, Preşedintele U.S.R. din Republica 

Moldova, Valeriu Stancu, Nicolae Dabija, 

Horia Zilieru, C.D.Zeletin, Theodor Codreanu, 

Nicolae Paul Mihail, Nicoale Bacalbaşa, 

Calistrat Costin, Ion Manea, D.Plăeşu, V.Dinescu, 

D.Parascan. 

Să fie într-un ceas bun şi la cât mai mulţi ani! 



FESTIVALUL NAŢIONAL DE EPIGRAMĂ „UMOR LA MILA 80” 

Ediţia a XIV-a 

GALAŢI, 7- 8 octombrie 2011: Festivitatea de premiere. Amănunte în paginile 34-35. 

Constantin Iuraşcu-Tataia – Iaşi 

Laurenţiu 

Ghiţă 

Ion Diviza- Chişinău (în prim plan) 

Constanţa Apostol 

şi Ion Manea 

Gh. Bâlici 

Aurelia Bogatu Matei şi Ion Moraru 

Sala de conferinţe a Protoieriei Galaţi, gazdă de 

neuitat a acestei ediţii 

Mihai Sălcuţeanu 

Vasile 

Plăcintă, 

prezentându-şi 

Istoria 

umorului 

gălăţean 

MMXI 

33

34 

FESTIVALUL NAŢIONAL DE EPIGRAMĂ 

„UMOR LA MILA 80” 

Ediţia a XIV-a 

GALAŢI, 7- 8 octombrie 2011 

Ca şi la ediţia precedentă, în cadrul acestui festival, 

devenit deja tradiţional, s-a lansat un concurs cu două 

secţiuni: 

Secţiunea „Carte umoristică” 

Secţiunea „Epigramă” 

La prima secţiune au participat un număr de 16 

volume de autor şi 3 antologii de umor. 

Comisia de jurizare, formată din cunoscuţii scriitori 

gălăţeni Dan Căpruciu, Constantin Cristian şi 

Adi Secară au acordat, în mod egal, premii următoarelor 

volume: 

- „Trei crai de la râsărit”-Gh. Bâlici, Ion Diviza, 

Efim Tarlapan (epigrame) 

- „Nu râdeţi că-i chiar aşa”- Gh. Bălăceanu (proză 

scurtă umoristică) 

- „Restituiri în patru rânduri”- Mihai Haivas 

(antologie de umor) 

La secţiunea „Epigramă”, concursul a avut ca teme 

„Calul troian” şi „Dinte pentru dinte”, două teme 

inedite şi foarte generoase, dovadă şi numărul mare de 

participanţi- 66 de epigramişti din România şi Republica 

Moldova - cu un număr total de aproape 400 de catrene 

umoristice. 

Comisia de jurizare, formată din cunoscuţii epigramişti 

Vasile Bârzu, Nicolae Precupeţu şi Ion Moraru, 

membri ai Clubului umoriştilor „Verva” din Galaţi, a avut 

o misiune foarte dificilă în a selecta cele mai valoroase 

catrene întrucât numărul epigramelor de calitate a fost 

foarte mare. După lungi consultări, comisia a decis 

acordarea următoarelor premii: 

Premiul I : Ion Diviza- Chişinău 

Premiul II: Gheorghe Constantinescu-Braşov 

Premiul III: Constantin Iuraşcu-Tataia – Iaşi 

Menţiune: Laurenţiu Ghiţă-Bucureşti 

Menţiune: Constantin Tudorache-Ploieşti 

Vă prezentăm mai jos o selecţie a celor mai izbutite 

epigrame: 

Povestea calului troian 

De întâmplarea cea stupidă 

Ce poţi acuma să mai zici: 

O iapă blândă şi gravidă 

S-a dus să fete...inamici! 

Ion Diviza- Chişinău 

Republicanul 

Tot cu ura înainte, 

Nu se luptă de pomană... 

Are el mereu un dinte 

Pentru cei ce au...coroană! 

Gheorghe Constantinescu-Braşov 

Calul troian românesc 

Să lămuresc un lucru simt nevoia: 

Cum lumea azi a primenit modelul 

Cel folosit de greci în vechea Troia, 

Vecinii ruşi spun că-i la Deveselu! 

Constantin Iuraşcu-Tataia- Iaşi 

România troiană 

E Ilionul ideal 

De vrei cumva să-l cucereşti, 

Că nici nu-ţi trebuie un cal 

Când ai atâtea bănci...greceşti! 

Laurenţiu Ghiţă- Bucureşti 

Unui amic 

Suntem de acum-nainte 

Într-un declarat război: 

Contra lui eu am un dinte 

Contra mea el...n-are doi! 

Constantin Tudorache-Ploieşti 

Calul troian 

Un cal făcut de-un grec pervers 

Ca pe troieni să-i păcălească... 

Istoriceşte a premers 

Vestita cioară românească! 

Gheorghe Şchiop-Sibiu 

Primim cadouri de la greci 

La noi, vă spun, mi-e martor cerul, 

Un Cal Troian îşi are rost 

Căci o să vină iarăşi gerul 

Şi stăm cu lemnele cam prost! 

Nicolae Bunduri-Braşov 

Schimb pe schimb 

Oferta ce-o lansez din timp 

E pentru voi un chilipir: 

Dau spaţiu-mi veşnic din Olimp 

Pe-un loc de veci în cimitir! 

George Petrone-Iaşi 

Din dilemele naturii 

M-am dumirit şi-am luat aminte 

C-aşa a fost şi fi-va-n veci: 

Mai cresc măselele de minte 

Şi-n guri cu capetele seci! 

Alexandru Hanganu-Brăila 


Nostalgie 

Firul alb la tâmplă-apare 

Ca un cal troian cu care 

Timpu,-n pragul bătrâneţii, 

Intră în cetatea vieţii! 

Elis Râpeanu-Bucureşti 

Eroare homerică 

Este clar precum o apă 

De izvor, deci cu temei, 

„Calul” cred c-a fost o iapă 

De-a „fătat” atâţi ahei! 

Vasile Vajoga-Iaşi 

Globalizare 

Mai amărâţi din an în an, 

Ne cântă şi prohodul, popa. 

Când Grecia-i un cal troian, 

Nechează toată Europa! 

Gheorghe Leu- Brăila 

Calul troian 

Pe autostrăzi păstrăm 

De la greci subtilul plan, 

Căci, din când în când, mai dăm 

De un cal sau de-un troian! 

Ionel Negruţ-Brăila 

(grupaj realizat de către Ion Moraru) 


Cei mai buni prieteni 

(continuarea de la p.17) 

O zi numai bună de murit. Oricum nu aveau 

pentru ce trăi. Şi nici nu ar fi avut vreodată. Ar 

fi făcut numai umbră pământului. 

Sigur nu a stat ceasul? Nicio mişcare. Niciun 

sunet. Poate nu fixase ceva cum trebuie ... era 

posibil să fi greşit … 8,25 … o lumină orbitoare ... 

geamurile zdrăngăniră, clădirea se cutremură, 

suflul exploziei deschise larg porţile. Ţipetele 

dezechilibrară soarele, angrenând, în căderea lor 

nesfârşită, vârtejuri de praf şi cenuşă. Mirosul 

de moarte trecu strada. Lucrurile decurgeau exact 

aşa cum şi le imaginase. Pentru prima dată în viaţă, 

simţi că el era dirijorul. Abia se abţinu să nu 

aplaude. 

De acum înainte te vor urma peste tot. 

Numai prin tine vor trăi mai departe. Nimic nu 

vă va mai despărţi. 

Pe de o parte, gândul să plece, s-o ia la fugă, 

să nu se mai oprească, pe de alta, curiozitatea 

care îl îndemna să privească în extaz, cu ochii 

ieşiţi din orbite. 

Toţi cei din cafenea năvăliră afară. Îşi impuse 

să se ridice, să facă şi el ce făceau ceilalţi. Încercă 

din răsputeri să se arate surprins. Îşi simţi dinţii 

clănţănind de emoţie. I se păru ciudat că nu-l 

auzea nimeni. 

Lumea fugea în toate părţile. Alergă şi el 

câteva secunde alături de ceilalţi, până se lămuri 

că nimeni nu-l băga de fapt în seamă. 

O bucată de perete se prăbuşi cu zgomot, 

încet-încet, toată clădirea îşi vărsă stomacul afară, 

arătându-şi măruntaiele. În spatele 

dărăpănăturilor se afla probabil ceea ce mai 

rămăsese din foştii lui colegi: un pumn de cenuşă 

amestecat cu moloz. Cuprinşi de panică, puştii 

care scăpaseră se buluciră afară, în rând cu câţiva 

dascăli, livizi. Pe maică-sa n-o zări. Ar fi trebuit să 

fie în partea afectată a clădirii. Nu ar fi avut cum 

să scape. De la etaj, un băieţel îşi sfâşie hainele 

cuprinse de flăcări şi se aruncă în gol, ţipând. 

- Aduceţi nişte pături, strigă cineva. 

În mod ciudat, pe lângă sticlă, tencuială şi 

cenuşă, trotuarul era presărat cu bucăţi mici de 

aţe, cu capetele arse, frânghii rupte şi bucăţi de 

pâslă. 

Traversă strada, evitând în ultimul moment 

o maşină. „Condu repede, ia-o pe principală”. 

Şoferul se întoarse mirat spre tânărul ce se aşezase 

pe locul din dreapta: să tot fi avut vreo 17 ani. Nu 

părea să fie înarmat, dar ceva, poate inflexiunea 

glasului, îi atrase atenţia că nu era omul pe carear 

fi putut să-l refuze, astfel încât se supuse 

comenzilor noului păpuşar şi porni. În spate, 

clădirea sfârtecată fumega. 

MMXI 

35

36 

Cronici culturale gălăţene 

PREMIILE 

ediţiei a XIX-a a Concursului Naţional de 

Poezie ,,Costache Conachi” 

Tecuci, 29 -30 sept. 2011 

· Marele premiu: IRINA ROXANA GEORGESCU (Bucureşti) 

Premiul ,,Cezar Ivănescu” al Muzeului Literaturii Române Iaşi 

Premiul Societăţii Scriitorilor ,,C. Negri” Galaţi 

· Premiul I : ANDREEA TELIBAN (Suceava) 

Premiul revistei ,,Dacia literară” 

Premiul revistei ,,Tecuciul literar artistic” 

Premiul Cenaclului literar Cubul critic OBLIO 

· Premiul II : MIHAI GHEORGHE (Tg. Jiu) 

Premiul revistei ,,Luceafărul de dimineaţă” 

Premiul revistei ,,Porto Franco” Galaţi 

· Premiul II : ANA MARIA LUPAŞCU (Suceava) 

Premiul revistei ,,Convorbiri literare”; 

Premiul revistei ,,Tecuciul literar artistic” 

· Premiul III : OANA ZAHIU (Ploieşti) 

Premiul ,,Mihai Ursachi” al Muzeului Literaturii Iaşi; 

Premiul revistei ,,Dunărea de Jos” Galaţi 

· Premiul III : ANDREEA LĂCĂTUŞ (Buzău) 

Premiul revistei ,,Oglinda literară” ; 

Premiul ,,Ioanid Romanescu” al Muzeului Literaturii Române Iaşi 

P o e t u l 

Ioan Pintea, preşedintele 

juriului alcătuit anul acesta 

din scriitorii Lucian Vasiliu, 

Dionisie Duma, Dan Cristea 

şi a.g.secară 

· Menţiune: VICTORIA BORTĂ (Chişinău) : Premiul Cenaclului literar ,,Calistrat Hogaş” al Casei de Cultură 

Tecuci; Premiul revistei ,,Poezia” Iaşi şi Premiul revistei ,,Tecuciul literar artistic” 

· MARIANA BOGDĂNOIU (Tecuci): Premiul pentru promovarea poeziei religioase oferit de Protoeria Tecuci; 

Premiul special al Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Galaţi 

Două zile pline de evenimente la Festivalul tradiţional de la Tecuci, în organizarea Casei de Cultură de acolo, cu partenerii 

săi tradiţionali: lansări şi prezentări de cărţi, recitaluri, micro-conferinţe, concerte, discuţii aprinse sau nu despre poezie. 

Invitat de onoare, poetul Ioan Pintea de la Bistriţa, prezentat de către jurnalista şi poeta Angela Ribinciuc. După decernarea 

premiilor, pelerinaj în parcul Catedralei, unde, la statuia patronului spiritual al manifestării, participanţii s-au fotografiat pentru 

mica noastră eternitate. Îi recunoaştem, în fotografia de sus, de la stânga la dreapta, pe Mariana Enache şi Lucian Vasiliu 

(lângă statuie), Ioan Pintea, Angela Ribinciuc, Marin Moscu, Viorel Burlacu, Tase Dănăilă, Ionel Necula, Ana-Maria Lupaşcu, 

Mariana Bogdănoiu, Mihai Gheorghe, Oana Zahiu, Andreea Teliban şi Eleonora Stamate. Alte imagini, la pagina 37şi coperta 

3. (text şi foto: a.g.secară) 


Oana Zahiu 

Epitaful unei zile 

mergeam pe câmp în spatele oamenilor în costum 

era şi un oier pe-acolo 

avea şi oi negre 

le suduia de răsuna cerul 

au sărit gardul cu toţi 

să vadă un conac 

– nu-i nimic de văzut – 

a spus unul 

şi totuşi s-au dus 

fluturând costume negre 

printre mărăcini şi câini 

am mâncat pizza apoi 

în mod indecent 

în timp ce un domn vorbea despre cărţi 

cineva şi-a pierdut telefonul 

în buzunarul de la spate 

era de la nesomn 

şi multă poezie 

oraşul devenise o haltă 

n-aveai prea multă vreme să cunoşti pe nimeni 

puteai doar să mergi printre magazine 

şi strada nu ducea nicăieri 

ar fi putut veni chiar atunci tătarii 

călare pe bidivii vânjoşi 

să taie capul celui care mai avea putearea să-şi ridice ochii 

paul stătea pe nişte trepte 

şi am ştiut 

că oricât de mult aş fi mers 

eram cumva aproape de casă 

Paul Blaj 

1. Insomnie şi cafea 

sunt atât de obosit încât (...) mă uit urât la oameni nevinovaţi 

poate că acum înnebunesc dar e o zi acceptabilă pentru 

a te întinde pe asfalt în faţa unui magazin 

de pe strada cu magazine 

acolo să cadă lângă tine din cer o ţigară două trei doar ca 

să te enerveze 

dar e mult mai calumea să fii tu cel enervant 

te iei de mihai deşi el e un băiat vesel de gaşcă şi cult 

sunt atât de obosit încât dacă bag mâna în buzunar 

nu mai simt dacă e plin sau gol simt doar că am pantaloni (...) 

vede asta până şi ana maria a propos nu mai ştiu 

dacă i-am mulţumit pentru covrig de parcă ar conta 

poate că asta e prima mea insomnie în care poeziile mi-au 

ros din haine m-au deşirat 

2. lângă mine un ipod străin 

mi-aduc aminte de tremurul oanei când recita 

sau de plictiseli comune nouă 

de francheţea ei sau tăcerea îngăduitoare 

şi de talibanca micuţă de care eram atras 

era tunsă scurt teribilistă cu ochii plictisiţi 

înţelegători frumoşi 

ştie ce vrea de la un poem 

dar eu nu sunt poem eu sunt un lămâi 

(...) 

cât de mult e între mine şi anii de liceu 

dă-mă cu 14 ani înapoi şi am să te intimidez 

planetă crem 


Ecouri literare şi fotografice la un festival… 

De la stânga la dreapta, concurenţi laureaţi: 

Mariana Bogdănoiu, Oana Zahiu, Ana-Maria Lupaşcu, 

Mihai Gheorghe şi Andreea Teliban. Foto 2: Formaţia 

Trei parale, invitaţi speciali. Foto 3, în prim plan Viorel 

Dinescu şi Eleonora Stamate. 

foto 3 

Paul Blaj şi Lucian Vasiliu 

foto 1 

foto 2 

MMXI 

37

38 

Începând din martie 2011, Editura Centrului Cultural „Dunărea 

de Jos” din Galaţi, a început să tipărească un şir de cărţi miniaturale, 

destinate în special bibliofililor, în colecţia „cArtESENŢE”. Până 

acum sunt trei: 1. Tudor Cristian Roşca, „nişteversuri”, 2. Iulian 

Grigoriu, „Daniel în groapa cu lei” şi 3. Stela Iorga, „Scrum 

de aripi”. Dimensiunea lor este de cca. 3,5/2,5 şi conţin: pe lângă 

descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale şi ISBN, numele Directorului 

CCDJ, al coordonatorului de proiect, Florina Zaharia şi al 

executorului coperţii, Eugen Ungureanu, poemele propriu-zise, apoi 

o descriere a autorului şi cuprinsul, asta în 64 de mini-pagini. La 

sfârşit aflăm că tiparul aparţine SC GRAFFPRINT SRL, cu telefonul 

de rigoare. 

Lăudabilă iniţiativă, dacă ţinem cont că poezia, odată citită, se 

„atomizează” în sufletul cititorului şi că cine deţine o astfel de colecţie 

se simte poate mai fericit la gândul că aceste „mici” seminţe de 

cuvinte vor sădi cândva sentimente nobile şi poate chiar alte opere 

mari de pus în „vase mici”. 

Să ne amintim însă cum erau lucrate manual aceste opere de 

artă, în vechime. 

„Luceafărul” văzut la microscop 

Literatura la extreme: Cărţi mici, opere mari 

Iniţiativa de a tipări cărţi miniaturale există din vechi timpuri. 

Desigur, mijloacele tipografice erau pe atunci destul de reduse, aşa 

încât literele se făceau manual şi imprimarea de asemenea. 

Primele informaţii pe care le deţinem în 

acest domeniu în ţara noastră sunt legate de 

editura „H. Fischer-Galaţi”. Proprietarul era 

Heinrich Fischer-Galaţi, 1879-1960, industriaş, 

publicist, editor, promotor al Esperanto în 

România), care a publicat, în 20 mai 1933, 

poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu în 

format milimetric: 8 mm lăţime/28 mm înălţime. 

O carte mai mică decât un timbru fiscal, cu 72 

pagini şi un portret al poetului. Aceasta a fost, 

până la acea dată, cartea cea mai mică tipărită în 

România. În felul acesta – scria H. Fischer- 

Galaţi în „Vocea Galaţilor” nr. 4593/20 ian. 1933, 

p. 4 - „cea mai mare operă a literaturii române 

a încăput totuşi în cartea cea mai mică ce s-a 

tipărit vreodată în Ţara Românească” . 

Ea apărea în România după un alt volum minuscul, „Dicţionar 

român-german” (60/50 mm), publicat la Editura „Cugetarea” şi care 

în 1933 încă se găsea la Biblioteca Academiei. 

Pasiunea pentru astfel de miniaturi avea tradiţie în familia 

Fischer-Galaţi. Soţia editorului poseda o colecţie de cărţi minuscule, 

printre care „Divina Comedie” (de 37/20 mm) şi „Galiles a Madona 

Christina din Lovena”, o scrisoare inedită a lui Galileo Galilei (de 

10/6 mm). Istoria acestor volume milimetrice ne-o povesteşte tot 

editorul, în acelaşi articol de ziar: „Hoepli, un editor din Milano, a 

încercat în 1878 să publice capodopera lui Dante „Divina Comedie” 

în format minuscul. A lucrat la această carte opt ani de zile şi a 

realizat cea mai mare performanţă pentru vremea aceea: litera „n” 

măsura doar 0,42 mm, adică 42 de sutimi dintr-un milimetru. Cu 

această literă, care a fost ulterior distrusă, s-a tipărit mai târziu şi 

„Galiles a Madona Christina din Lovena”, pe 208 pagini, fiecare cu 

9 rânduri şi 110 litere”. 

În zilele noastre, cartea cea mai mică din România conţine tot 

poemul „Luceafărul” şi se află la Galeriile Anticariat din Iaşi, are 

doar 3x3 milimetri, poate fi manipulată numai cu penseta şi citită la 

microscop. A fost dăruită vestitului anticar Dumitru Grumăzescu 

de un miniaturist din Focşani. Se ştie că acest pasionat anticar a 

adunat 7000 de obiecte privitoare la Eminescu, deţinând cea mai 

importantă colecţie de gen din lume. La scrierea acestei minuscule 

cărţi s-au folosit fire de păr, după o tehnică secretă. Fiecare 

pagină conţine câte şase strofe din „Luceafărul”. Cu această 

carte, autorul speră să intre în Cartea Recordurilor. 

Cartea, la care s-a lucrat 1 an şi 8 zile, este păstrată cu 

grijă, într-o cutie specială. Copertele ei au culoarea albă şi sunt 

făcute din celuloid. Pe coperta I se află un portet al lui Eminescu 

şi este scris titlul poeziei. Iar ultima conţine numele autorului şi 

oraşul unde a fost făcută cartea. Fiecare pagină este numerotată. 

Grumăzescu a declarat presei că miniaturistul din Focşani 

lucrează acum la o carte şi mai mică decit prima, care va conţine 

tot o poezie eminesciană. 

Printre cărţile de dimensiuni reduse existente azi, amintim: 

Coranul, Pater Noster în latină şi Manifestul Kaiserului German. 

La Galeriile Anticariat din Iaşi se mai gasesc şi cărţi de 

mărimea unui pachet de tigări, şi chiar mai mici. Dintre acestea, 

“El Zeviruri”, publicată în 1530, iar celalaltă în 1610. Cărţi 

religioase, care la vremea lor aveau cele mai mici dimensiuni. Tot 

acolo se găsesc cărţi şi mai mici decât acestea, cum ar fi: 

„Jurământul olimpicilor” de la jocurile organizate la Montreal, 

în 1976, o carte albastră care măsoară doar 10/9 milimetri. 

Cartea nanometrică 

Dar fantezia ultra-miniaturiştilor nu se opreşte aici. Cel 

mai mic volum din lume este o carte... nanometrică. A fost 

publicată pe 9 aprilie 2007, de Robert 

Chaplin la Universitatea Simon Fraser şi este 

intitulată „Micuţul Tom din oraşul Turnip”. 

Are o dimensiune de 0,07 X 0,10 mm şi 

fiecare pagină a fost sculptată pe o bucată 

lustruită de siliciu cristalin unic de către un 

fascicul focalizat-galiu-ion. Fasciculul a avut 

un diametru minim de aproximativ 7 

nanometri, adică aproximativ 7 atomi. Cartea 

are în total 30 de pagini fiecare măsurând 11 

- 15 microni. Poate fi citită numai cu 

microscopul electronic. 

Cărţile uriaşilor 

La polul opus, cea mai mare carte din lume se spune că va 

avea o tonă si jumatate! (anunţă surse on-line). O firmă din 

Dubai este preocupată să doboare recordul pentru cea mai mare 

carte din lume, deţinut până acum de Ungaria (în localitatea 

maghiară Szinpetri, jud. Borsod, există o carte înaltă de 4,18 

metri, lată de 3,77 m, cu o greutate de 1.420 kilograme, care a 

intrat în Guinness Book. Ea prezintă comorile naturale ale 

Parcului National Aggtelek). 

Firma care execută lucrarea a anunţat ca volumul va fi înalt 

de 5 metri, lat de 4 m, cu o greutate de 1.500 de kg şi va avea 420 

de pagini... care nu vor putea fi răsfoite decât de 4-5 oameni 

odată! Cartea va fi tiparită în Germania şi legată în Dubai. Este 

vorba despre biografia profetului Mohamed scrisă de savantul 

Abdul Aziz al-Musla. Detaliile sunt ţinute în mare secret până 

la apariţia cărţii. Se ştie doar că tipărirea ei va dura 9 luni. 

Varga Bela, deţinătorul recordului Guinness din Ungaria, a 

spus că i-a trecut şi lui prin cap să prelucreze Coranul sau 

Biblia în acest fel, dar a renunţat la idee. Dacă totuşi mă hotărăsc, 

o să fac un record de care nimeni nu se va putea apropia... 

Violeta Ionescu 


CARTEA VIE

VERNISAJ NĂSTASĂ FORŢU 

Am încercat să văd bârna din 

ochii mei... 

La Muzeul de Artă Vizuală s-a dechis vineri, 9 septembrie, 

expoziţia de pictură şi grafică a plasticianului bârlădean 

Năstasă Forţu, de organizarea căreia s-a ocupat muzeograful 

şi sculptorul Alexandru Pamfil. Criticul şi istoricul de artă 

Gheorghe Macarie, vorbind despre autor, a declarat: „Năstasă 

Forţu este un pictor poate puţin inedit, puţin derutant, pictura 

lui surprinzând în peisajul plastic actual. Ea porneşte din 

zbuciumul, din marasmul vieţii cotidiene. În această lume, în 

niciun caz armonioasă, este normal ca pictorul să fie atras de 

subiecte vechi: motivul apocalipsei şi al crucii. Este o 

apocalipsă ce lasă loc şi pentru speranţă, şi motivul crucii - 

mai ales în grafica lui, unul dintre cele patru simboluri 

fundamentale ale omenirii, este simbol al victoriei, al mântuirii 

dar şi al cumplitei jertfe. Astfel că nu ne mai mirăm nici de 

contorsiunile oamenilor, de tensiunea şi zbuciumul picturii sale 

şi ne dăm seama că acest om, care apelează la simboluri 

străvechi, de fapt, se inspiră din realitatea contemporană”. 

Năstasă Forţu a mărturisit cu deosebită căldură: „Spre 

deosebire de alţi artişti, eu niciodată nu mi-am propus să ajung 

un pictor mare. Eu nu mi-am dorit altceva decât să ajung în eul 

meu, să-l înţeleg, să mă regăsesc... Un artist are harul de a intra 

în transă, de a juca un rol. În creaţia mea, am plecat în primul 

rând de la două surse de inspiraţie: „Les fleurs du mal”, de 

Baudelaire şi Isaia pustnicul. Am încercat să-mi văd bârna din 

ochii mei... Pictura mea este o eliberare. Credinţa m-a salvat, 

nu însă fără a fi, de multe ori, pe muchie de cuţit. Apocalipsa 

nu este sfârşitul lumii: ea trebuie privită ca o bucurie, ca o 

schimbare în bine după amputarea păcatului. Lucrând, adică 

pictând, mă purificam şi ieşeam în lume ca un om bun, 

normal...”. 

Numărul acesta al revistei „Dunărea de Jos” este ilustrat 

cu reproduceri ale lucrărilor extraordinarului artist bârlădean. 

Foto 1, de la stânga la dreapta: Dan Basarab Nanu, 

Năstasă Forţu, Gheorghe Macarie, Al.Pamfil (foto:a.g.secară). 


foto 1 

MMXI 

39

40 

…the winner takes nothing 

„Pot să iert pe cineva care a făcut o crimă dar nu pe cineva care a 

plagiat, care a furat de undeva.” 

Interviu cu Victor Cilincă 

Nicoleta Onofrei: Când te-ai apucat de scris? 

Victor Cilincă: La cinci ani. Tata ne citea cărţi 

(bunica era oarbă). Lumina, când era, când stăteam la 

lampă - că se stingea lumina de la stâlp. Nu exista 

televizor şi atunci, seara, el – tata - ne citea. Ţin minte 

„Toate pânzele sus” - m-a influenţat foarte tare. Atunci 

mi-am dorit să fiu marinar, după aia nu mi-am mai dorit. 

S-a întâmplat să fiu. Şi pe chestia asta m-am apucat să 

scriu un roman (aproape cinci ani aveam, ştiam să citesc, 

nu ştiam toate literele, când scriam „n”-ul îl făceam pe 

dos, de exemplu) cu eroi care semănau cu Haralamb 

din povestea lui Radu Tudoran. Am scris atunci vreo 

trei pagini de roman, cum văd că se scrie şi astăzi. Am 

încercat să fac nişte inovaţii. Inovaţii am căutat toată 

viaţa, dar am căutat în temă şi în gen. 

N.O.: De la roman, la povestire S.F., povestire 

pentru copii şi teatru. Ţi-ai căutat forma… 

V.C.: Am schimbat toate genurile, le-am încercat 

pe toate. Am căutat, dar inovaţie nu mai fac de la cinci 

ani. Spre 14 ani am încercat povestiri S.F. Am scris 

multă poezie, extraordinar de proastă. Nu aveam nici 

un pic de talent. Poezie am scris numai când am simţit 

nevoie, pentru că versific foarte uşor. Intru foarte uşor 

în transă şi pot să scriu în orice condiţii. În liceu am scris 

poezie. Am înfiinţat, să zic aşa, o societate literară, un 

fel de cenaclu. A venit la un moment dat poetul Ion Chiric 

şi a lansat o cărticică, iar eu m-am dus să-mi dea un 

autograf. După ce îi citesc o poezioară de-a mea, îmi 

scrie cu amabilitatea pe care o are orice scriitor la lansare: 

“Lui Victor Cilincă, poet în frumoasă devenire”. Ei , mi 

s-a urcat la cap! N-am ajuns niciodată poet în frumoasă 

devenire, dar el m-a impulsionat. Pe urmă, m-am 

îndrăgostit de o fată care juca într-o trupă de teatru de 

amatori, antrenată de Eugen Popescu Cosmin, şi care 

îmi dădea cărţi de teatru să citesc. Am început să citesc 

Cehov la sala de lectură iar Eugen Popescu Cosmin mia 

dat Bernard Shaw… 

N.O.: Aşa ai început să scrii teatru. Câţi ani 

aveai atunci? 

V.C.:Aşa am început teatru. Eram în liceu. M-a luat 

Eugen Popescu Cosmin pe lângă aripa lui, mă ducea la 

spectacole… Am scris şi i-am dat vreo zece piese, în 

total. La un moment dat, era Festivalul de comedie şi 

una dintre piese a ajuns la Dumitru Solomon, care a 

primit-o foarte bine. M-a citit şi a zis că trebuie să mă 

duc să citesc la cenaclu, la Euridice. N-aveam cum să 

ajung acolo, eram băiat sărac… şi mi s-a rupt cariera 

de mic. 

N.O. : Ce gen te atrage cel mai mult? 

V.C.: Genul la care lucrez în momentul de faţă, pe 

urmă mă atrage altul. Întotdeauna mi se pare prost ce 

am scris înainte. 

N.O. : Cât îţi ia să scrii un roman sau o piesă de 

teatru? 

V.C.: La „Buze subţiri”, de exemplu, scriu de doi 

ani. E multă cercetare, fiind şi o zonă istorică la un 

moment dat. Depinde, am scris în şapte zile o piesă la 

care ţin. 

N.O.: Fără cercetare? Fără bucătăria din spate? 

V.C. : Fără, fără, nu scriu teatru istoric, sau carte 

istorică. Nu vreau să mi se pună eticheta asta. Nu scriu 

nici carte pentru copii. Mă tot caut. Am făcut Liceul de 

artă, şi am învăţat că dacă iei o piatră şi vrei să sculptezi 

în ea, domnule, e simplu, iei piatra şi scoţi ce e în plus. 

Când ai un subiect, trebuie să ştii ce vrei să faci din el. 


Mi s-a întâmplat ca o povestire să o pot transforma 

peste ani într-un roman, dar în cazul ăsta ai nevoie de o 

altfel de tratare. Mi s-a întîmplat să transform o povestire 

în scenariu de film şi după aceea în piesă. Îmi place jocul 

ăsta. 

N.O.: Ceva despre antologia din America în care 

vei fi publicat? 

V.C.:Antologiile au ieşit deja, de fapt, cea S.F.. Este 

vorba de o editură din Maryland care scoate 900 de 

titluri pe an şi s-o fi gândit să încerce şi cu noi. L-a scos 

şi pe Doru Tătar cu un roman. Scoate în toamna asta 

piesa Polonius şi dacă tot apare tipărită, după aia sper 

să ajungă să fie pusă şi pe scenă - contractul semnat cu 

ei e şi pentru drepturi de montare pe scenă. Antologia 

S.F. a apărut şi deja sunt citit. 

N.O.: Cum ai ajuns la editură? 

V.C.: La editură am ajuns prin Petru Iamandi. El 

printr-o scriitoare, A.E. Moreland, o scriitoare pe care 

a tradus-o şi a adus-o la Galaţi. I-a făcut o impresie 

bună scriitoarea directorului editurii, directorul editurii a 

dat telefon să se intereseze cine e traducătorul, i-a cerut 

nişte texte din România, iar Petru Iamandi i-a dat ce 

avea tradus de ani buni, printre care şi cartea de poveşti 

apărută în ‘91 şi care m-a ajutat să-mi cumpăr casă la 

vremea aceea. Aşadar, urmează să apară şi asta tot la 

aceeaşi editură. Petrică mi-a tradus-o împreună cu 

Richard Wright. 

N.O.: Scrii în fiecare zi, are nevoie scriitorul/ 

artistul de exerciţiu? 

V.C.:Dacă nu scrii în fiecare zi, n-ai cum. Când nu 

scriu, sunt bolnav. 


N.O.: Consideri că e valabil pentru toate 

genurile? 

V.C.: Consider că aşa trebuie. Pentru că i-am văzut 

pe colegii de la muzică, pe când eram la plastică. Erau 

violonişti şi eu credeam că s-au născut cu talent. Ai 

ureche muzicală, ai o vibraţie , ai o voce a ta, 

inconfundabilă, dar oamenii ăia făceau în fiecare zi flexiuni 

de încheietură, ca să poată mânui arcuşul. Fără lucrul 

ăsta nu se poate. În teatru veneai dimineaţa şi făceai 

gimnastică, apoi vocalize, pregăteai glasul. Intrai în rol 

cu o oră înainte. Povestea Mihai Mihail că intra cu o oră 

înainte în pielea personajului şi îi trebuia o oră ca să 

iasă. În ultima vreme nu vezi decât improvizaţie, actorul 

nu ştie ce joacă. Dacă omul ăla lucrează două ore pe zi, 

şi eu trebuie să lucrez două ore pe zi. Lucrez nopţile. E 

o nevoie organică. Un mod de a te uşura. Te simţi grozav 

când ţi-a ieşit. Îmi iese bine, îmi iese uşor, după care 

trebuie să treci de câteva ori prin text, pentru că scapă 

întotdeauna probleme de logică, nu găseşti cuvântul... 

Cred că am un simţ al cuvântului pentru că mă deranjează 

cuvintele care nu sunt din familia potrivită. 

N.O.: Cât de mult contează experienţa de viaţă 

în opera unui scriitor? 

V.C.: Contează foarte mult. Dacă nu treci printr-o 

dramă, printr-o bucurie, neavând ce povesti, eşti foarte 

sărac, imaginezi nişte lucruri care nu le vezi decât în film, 

trebuie să copiezi, să furi de undeva, ceea ce mi se pare 

cea mai mare crimă. Pot să iert pe cineva care a făcut o 

crimă dar nu pe cineva care a plagiat, care a furat de 

undeva. 

A consemnat Nicoleta Onofrei 

MMXI 

41

42 

DICŢIONAR - Artişti plastici gălăţeni (54) 

HASCHKE-MARINESCU, Elena – artist decorator – 

tapiserie (n. 26 octombrie 1936, Galaţi - m. 10 octombrie 2000, 

Bucureşti). A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae 

Grigorescu” din Bucureşti, promoţia 1961, unde a studiat cu 

profesorii Petre Dumitrescu-senior, Emilia Niculescu Petrovici 

şi Maria Pană-Buescu. Între 1974-1975 a beneficiat de o bursă 

de studii postuniversitare la Viena, în cadrul Institutului de 

Artă Aplicată, clasa de modă, prof. Fred Adlmuller. Din 1994, 

anul debutului artistic, până în 2000 a participat la majoritatea 

expoziţiilor de artă decorativă organizate de U.A.P.R. şi 

Ministerul Culturii. Între 1961-1969 a lucrat în atelierul de creaţie 

al Întreprinderii textile „Dacia” din Bucureşti, unde a realizat 

peste 300 de proiecte de imprimeuri pentru ţesături din bumbac. 

Membră a U.A.P.R. din 1966. Între 1970-1972 a colaborat cu 

UCECOM pentru colecţia de modă „ Folk”, prezentată de 

ICECOOP la expoziţii şi târguri internaţionale de modă. În 1991 

a devenit membră a European Textile Network, iar între 1992- 

1996 a funcţionat ca profesoară la Universitatea „Hyperion” 

din Bucureşti. Expoziţii personale : 1974, Bucureşti, Galeria 

Simeza (tapiserii şi panouri imprimate) ; 1975, Viena, Palais Palffy 

; 1975, Klagenfurt, Stadthaus Gallery; 1976, Galaţi, Muzeul de 

artă modernă şi contemporană românească (cu participarea lui 

George Apostu - sculptură); 1977 Köln, Dansck Design Gallery; 

1994, Bârlad, Muzeul „Vasile Pârvan” (cu participarea Gabrielei 

Manole – sculptură); 1995, Bacău, Muzeul de Artă şi Etnografie 

; 1996, Veneţia, Institutul Român de Cultură ; 1996, New York, 

Centru Cultural Român. Participări la expoziţii intenaţioanale : 

1978 şi 1982, Erfurt (Germania), Quadrienala de Artă Aplicată; 

1983, Piran, Bienala de Tapiserie; 1985, Lodz (Polonia), Trienala 

de Tapiserie; 1993, Gelhausen (Germania), Zilele artei; Tournai 

(Belgia), Trienala de Tapiserie. Participări la expoziţii de artă 

românească organizate peste hotare: 1965, Budapesta ; 1966, 

Praga ; 1967, Varşovia/ Sofia; 1970, Moscova; 1974, Londra/ 

Moscova; 1976, Dortmund / Praga / Bratislava; 1978, Sofia / 

Plovdiv/ Zagreb / Novi-Sad; 1980, Stockholm; 1981, Genova / 

Montreal; 1983, Detroit / New York; 1984, Berlin / Sofia; 1989, 

Moscova. Premii: Laureată a Quadrienalei de Artă, Erfurt, 

Germania, ediţia a II-a. Lucrări de Artă Decorativă 

Monumentală: 1970-1972, Costineşti, 

Tabăra Internaţională a Studenţilor 

(decoraţie textilă, tehnică serigrafică); 

1990, Studioul Televiziunii din Timişoara 

(panou decorativ, tehnică mixtă, 16 m.p.). 

Are lucrări în colecţii de stat şi 

particulare din România, Austria, 

Germania, Elveţia, Italia, Japonia, Grecia, 

S.U.A. 

Elena Haschke Marinescu se 

numără printre acele artiste care alături 

de Ileana Balotă, Mimi Podeanu, Lena 

Constante, Teodora Moisescu-Stendl, 

Cela Neamţu s-au făcut cunoscute prin 

căutările şi realizările legate de 

expresivitatea materialului textil. A lucrat 

în tehnica haute-lisse şi în tehnici mixte, 

a cultivat tapiseria în forma ei de 

ornament parietal, dar şi în cea 

tridimensională, a folosit lâna, cânepa, 

iuta, borangicul, sfoara de cocos etc. Compoziţiile ei, fie că se 

numesc „Brâiele cerului”, „Brâiele gândurilor”, „Brâiele 

pământului ”, „Altar arhaic” „Soare străbun“, „Omagiu” sau 

dezvoltă motivul arborelui, se caracterizează prin 

mounumentalitate şi modernitate, printr-o repartizare echilibrată 

a registrelor cromatice. Ele sunt metafore şi simboluri plastice 

cu o bogată încărcătură ideatică, conţinând o lume imagistică 

de o deosebită frumuseţe. Artista construieşte cu siguranţă, 

dă frâu fanteziei, se exprimă clar, desenul urmează o geometrie 

bine gândită, tonurile încheagă pe suprafaţa ţesută rafinate 

armonii coloristice. „Omagiu” este un cald elogiu în material 

textil adus ţesătoarelor anonime de pe meleagurile româneşti, 

femei simple, adesea neştiutoare de carte, care la războiul de 

Explozie lirică 

ţesut au făcut să înflorească de-a lungul mileniilor o artă care 

uimeşte prin bogăţia motivelor, prin marea capacitatea de 

sinteză, prin luminozitatea tonurilor, prin libertatea neîngrădită 

a compoziţiei şi a armoniilor cromatice. Aşezate în interioare de 

locuit sau în instituţii publice, lucrările 

Elenei Haschke Marinescu înnobilează 

arhitectura acestora, uneori poate chiar 

rigidă, o umanizează, îi dă personalitate. 

Bibl.: Octavian Barbosa, 

Dicţionarul artiştilor români 

contemporani, Editura Meridiane, 

Bucureşti, 1976; Corneliu Stoica, 

Dicţionar al artştilor plastici gălăţeni, 

Editura Terra, Focşani, 2007; Valentin 

Ciucă, Un secol de arte frumoase în 

Moldova, Editura Art XXI, Iaşi, 2010; 

Valentin Ciucă, Dicţionarul ilustrat al 

artelor frumoase din Moldova 1800- 

2010, Editura Art XXI, Iaşi, 2011. 

Corneliu Stoica 


Morphochroma 

Muzeul de Artă Vizuală a primit în 1992 o importantă 

donaţie de 13 lucrări de sculptură şi 50 de desene alb-negru 

din partea lui Idel Ianchelevici, sculptor franco-belgian de 

origine română, deţinător al Ordinului de Cavaler al Artelor şi 

Literelor primit din partea Guvernului Franţei (1990), Membru 

de Onoare al Academiei Române (1992), autor a peste 20 de 

monumente de for public aflate în Franţa, Belgia, Israel, Congo, 

artist căruia îi poartă numele trei 

muzee din La Louvičre (Belgia), 

Maisons-Laffite (Franţa) şi 

Goudriaan (Olanda). Această 

donaţie nu a fost făcută 

întâmplător muzeului gălăţean. 

Sculptorul (n. 5 mai 1909, Leova, 

Basarabia - m. 26 iunie 1994, 

Maisons-Laffite, Franţa) şi-a 

efectuat serviciul militar în Galaţi, 

în cadrul Regimentului 11 Siret. 

Începuturile lui artistice datează 

din această perioadă. La îndemnul 

şi solicitarea colonelului 

Constantinescu, comandantul 

regimentului, el a realizat busturile 

a 14 voievozi români (Mircea cel 

Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai 

Viteazul, Vlad Ţepeş etc.). Artistul 

nu a uitat că debutul său artistic 

s-a petrecut la Galaţi, aşa că donaţia făcută cu doi ani înainte 

de a muri a însemnat gestul său de recunoştinţă faţă de oraşul 

care i-a fost martor la începuturile unei cariere ce avea să se 

împlinească şi să strălucească în Occident, unde s-a stabilit în 

1933 după absolvirea Academiei de Arte Frumoase din Liegč, 

Belgia. Acelaşi gest îl făcuse Idel Ianchelevici şi Muzeului 


Ligia Macovei, Portretul unei 

cântăreţe 

Naţional de Artă al României căruia îi donase în 1985 10 

sculpturi şi 275 de desene. 

În 2010, donaţia de la Galaţi a fost amplificată cu alte 76 de 

desene ale marelui sculptor dăruite de doamna Helmi 

Veldhuijzen din Olanda, critic de ară, exeget al operei artistului 

cu dublă cetăţenie, română şi belgiană. Cu o parte din aceste 

lucrări de sculptură şi de desen, muzeul a organizat în sala 

„Ioan Simion Mărculescu” o expoziţie, astfel că iubitorii de 

artă au putut să se familiarizeze cu opere importante ale 

artistului. 

Atât sculpturile cât şi desenele sunt prin tematica lor 

strâns legate de fiinţa umană şi de universul acesteia. Portrete, 

compoziţii, nuduri şi reliefuri realizate în bronz sau în ghips 

sunt mărturia unui artist de o mare forţă creatoare, deplin stăpân 

pe mijloacele de exprimare de care dispune, capabil de sinteze 

şi de reducerea formelor la ceea ce consideră esenţial. 

Compoziţiile cu cai sunt dinamice, modelajul are robusteţe, iar 

personajele exprimă fie exuberanţa adolescentină în prezenţa 

frumosului animal („Bucurie”), fie o stare sinonimă cu dezolarea 

(„Cal şi călăreţ”). „Claudine”, „Tânără femeie şezând”, „Gisela”, 

ca şi medalioanele în relief „Cititoarele”, „Concurs internaţional 

de cântec” sunt expresii sugestive ale lumii copilăriei şi 

adolescenţei, în timp ce „Mamă şi copil” tratează tema 

Donaţia Idel Ianchelevici 

maternităţii. Formele şi volumele au 

gingăşie şi candoare, linia este suplă, 

carnaţia este catifelată. Sculptorul 

modelează cu siguranţă, pătrunde în 

psihologia personajelor, le surprinde 

trăsături şi trăiri sufleteşti semnificative. 

Lucrarea „Lebedele” impresionează prin 

armonia proporţiilor, sensibilitatea 

modelajului şi atitudinea 

protectoare pe care pasărea-mamă 

o are faţă de puiul său, căldura şi 

dragostea aproape umană cu care 

aceasta îl hrăneşte. 

Desenele expuse pe simeze, 

realizate în tuş şi creion, 

evidenţiază acelaşi profund interes 

al artistului pentru figura umană, 

preocuparea lui pentru a reprezenta 

omul în ipostaze şi atitudini dintre 

cele mai diferite. Îl întâlnim fie în 

tovărăşia calului, singur, în familie, 

pe câmp, mângâindu-şi pruncii, fie 

dialogând în varii împrejurări. Idel 

Ianchelevici este un excelent 

desenator, linia lui este subţire, 

elegantă, fluidă, mlădioasă şi 

rafinată. Compoziţiile cu cai sunt 

impecabile. Privindu-le, înţelegem cât de mult a iubit sculptorul 

acest frumos şi elegant animal şi cu câtă voluptate şi pasiune 

l-a imortalizat în toate perioadele creaţiei sale. 

Parte a unei valoroase donaţii de sculptură şi grafică, 

expoziţia a oferit un prim contact direct, în dimensiunile unei 

manifestări mai ample, cu opere ale unuia dintre reprezentanţii 

de frunte ai sculpturii figurative clasice din secolul al XX-lea. 

Rămâne ca în viitor, muzeul să prilejuiască publicului 

posibilitatea de a putea viziona şi celelalte lucrări pe care le 

deţine din creaţia reputatului sculptor. 


MMXI 

43

44 

RADU MOŢOC 

Scriitorii din Basarabia uitaţi fantezie de Istoria româneascã 

Literaturii Române (1840-1918) 

III. În Basarabia exista o literatură didactică 

în limba română care merită a fi consemnată. În 

1840 încep să apară operele eruditului Iacob 

Hâncu. 

Născut în anul 1800 în oraşul Ovidiopol din 

judeţul Tiraspol, din familia preotului Dănilă 

Hâncu, Iacob începe studiile la seminarul teologic 

din Ecaterinoslav (1811-1814). Din anul 1814, 

sub influenţa Mitropolitului Gavril Bănulescu- 

Bodoni, se transferă la seminarul din Chişinău, 

pe care îl termină în anul 1821. Încă din perioada 

când era elev la seminar, preda la clasele inferioare 

gramatica românească. În perioada V.Gonceariuc 1820-1821, - Deşertul 

Răsărit (tapiserie) 

este selectat pentru a studia la Petersburg tătarilor metoda 

sistemului „lancasterian”. 

Castelul zburator, acvatinta, 620x760 mm 

1 

În anul 1821, este numit profesor la pensionul 

nobilimii de pe lângă seminarul teologic din 

Chişinău, iar începând cu anul 1824 devine 

directorul şcolii lancasteriene din Chişinău. Pentru 

calităţile deosebite este remarcat şi solicitat să se 

mute la Petesburg, în anul 1830, unde devine 

profesor de limba română la universitate şi 

dragoman pe lângă ministerul afacerilor externe 

în relaţiile ce privesc Principatele Române 

Important este faptul că Iacob Hâncu 

tipăreşte la Academia imperială două cărţi: o 

crestomaţie românească şi o gramatică. Prima 

lucrare este intitulată: Adunare de scrieri şi 

traduceri în proză şi versuri în limba valahomoldavă, 

care apare la Petesburg în anul 1840. 

Lucrarea cuprinde printre alte texte şi selecţiuni 

din Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, 

şi fragmente din Istoria Moldovei şi Munteniei a 

prof. Aaron. 2 

din limba română nu sunt luate din text, de obicei sunt cuvinte 

izolate, ceea ce dă gramaticii un caracter prea arid”. Totuşi, 

această gramatică este prima gramatică a limbii române. (În 

imagine, Gramatica limbii române a lui I. Hâncu.) 

Crestomaţia lui Iacob Hâncu a fost prima 

care include texte româneşti şi primul dicţionar 

româno-rus. Cartea conţinea şi multe exemple din 

proza şi poezia românească din acea perioadă şi 

fragmente din cele mai frumoase pagini de istorie 

românească despre Ştefan cel Mare şi Mihai 

Viteazul. Toate lucrările tipărite la Petesburg sunt 

semnate cu numele rusificat de Hânculov, fiind 

obligat să-şi schimbe numele. 

A doua lucrare este o Gramatică a limbii 

române, care apare în acelaşi an, 1840. În prefaţa 

acestei lucrări autorul precizează: „Moldovenii şi 

muntenii au aceeaşi limbă şi este prin excelenţă 

de viaţă latină” După părerea lui Hâncu: „Limba 

română este mai aproape de limba latină decât 

cea italiană, care se trage din acelaşi izvor 

comun”. Ştefan Ciobanu consideră că această 

gramatică a lui Hâncu este complicată, chiar dacă 

este erudită, explicând în continuare: “Exemplele 

3 

În prefaţa gramaticii, a ţinut să dea ruşilor informaţii 

exacte despre limba română, corectând greşelile care 

circulau. I. Hâncu era încă bine ancorat în mişcarea culturală 

românească, pentru că se manifestă ca un apărător al idei de 

latinitate propagată de I. Eliade Rădulescu. 

Iacob Hâncu a mai scris două cărţi, tipărite la Petersburg 

în anul 1854: „Concluziile din gramatica Valaho-Moldavă” 

şi a doua: 

„Carte de 

buzunar 

p e n t r u 

militarii ruşi 

din campania 

p r i n 

Principatele 

Valahia şi 

Moldavia”. 4 

Evident, 

ruşii, care 

ocupaseră 

milit a r 

Principatele 

Române în 

perioada 1828- 

1834, au 

realizat 

importanţa 

unui dicţionar 

de buzunar 

român-rus 

pentru a face faţă mai uşor administrării acestor provincii. 

Acest dicţionar de buzunar era planificat pentru ocuparea 

militară rusă care a avut loc în perioada 1853-1854. Din 

fericire pentru noi, ruşii au fost obligaţi să se retragă din 

Principatele Române, pierzând Războiul Crimeii. 

Din scrisorile lui C. Negruzzi, rezultă că acesta nu era 

de acord cu Iacob Hâncu, care propunea un alt alfabet 

românesc, cu 47 litere vechi. 5 

Note: 

1 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub 

stăpânirea Rusă,Ed. Enciclopedică „Gh. Asachi”, Chişinău, 1992, 

pag. 89. 

2 Ibidem, pag. 90. 

3 Ibidem, pag. 92-94. 

4 Ibidem, pag. 97. 

5 Petre V. Haneş, Scriitori Basarabeni, Ed. Casei Şcoalelor, 

Bucureşti, 1942, pag.7-8. 


TUDOSE TATU 


Primele consulate străine la Galaţi, spionaj, politică, 

comerţ şi matrapazlâcuri imperiale (III) 

Este bine de reţinut, 

pentru istoria consulatelor 

străine din Galaţi, faptul că, 

cel puţin în anii 1817-1818, 

reprezentantul diplomatic al 

Rusiei ţariste a fost un 

anume Serafiani, acesta 

urmând în funcţie celor doi 

agenţi muscali pomeniţi în 

numerele anterioare, Belici 

şi Cernevici - Albişor şi 

Negrişor, dacă ar fi să 

traducem numele lor, 

diminutive în limba rusă. 

Acest Serafiani, 

persoană cu nume de 

levantin, dacă nu italian, 

sicilian sau sard, va fi urmat 

pe linia bunei tradiţii de 

recrutare ţaristă de un grec 

pe nume Arghiris sau 

©a.g.s. 

Arghiropolo. Respectivul nou agent consular pe 

probleme de comerţ, cu rang de consilier sau, 

cum îi ziceau ruşii, Sovetnic, se afla în slujbă 

înainte de data menţionată mai jos. Într-o 

scrisoare trimisă lui Alexandru Ipsilanti la 28 

septembrie 1820, de un oarecare Aristide Papas, 

acesta amintea printre cei mai stimaţi fraţi din 

Galaţi pe Dimitrie Arghiropoulos, consulul Rusiei 

în oraş şi pe Dimitrie Themelis. Primul frate 

amintit făcea parte din nu mai puţin vestita 

Eterie, fiind arestat alături de Nicolaos Gallatis 

Itachianul, adică din insula Ithaka din Hepta 

Nissos şi Perrevos, primul dintre ei fiind pus 

sub supraveghere, agenţii raportând ţarului cu 

ce uşurinţă răspândea Gallatis în toată lumea 

caracterul şi proiectul societăţii secrete. 

Alexandru I, simpatizant dualist al mişcării 

destabilizatoare a balanţei de putere în Orient, 

dă ordin de arestare a acestuia. Numai că peste 

o zi amândoi au fost eliberaţi, li s-au cerut scuze, 

ba chiar drept satisfacţie lui Perrevos i s-au dat 

100 galbeni, iar lui Arghiropulos 50 galbeni. 

Având în vedere acest lucru putem bănui că 

Dimitrie Arghiropulos a fost recrutat ca şi colegul 

său de structurile informative ţariste. Acest lucru 

este subliniat şi de faptul că la intervenţia 

personală a lui Alexandru Ipsilanti, a fost numit 

într-un post diplomatic important, cel de consul 

al Rusiei la Galaţi. Pe atunci, viitorul şef al 

Eteriei greceşti era aghiotant al ţarului 

Alexandru I. Pe data de 22 

Poarta turcească la 

februarie 1821 Dimitrie 

Galaţi 

Arghiropoulos avea să dea bir 

cu fugiţii de teama represaliilor 

turceşti, în urma asasinării 

negustorilor turci şi a familiilor 

acestora de către eteriştii 

conduşi de tagmatarhul, 

adică şeful de ceată, Vasilis 

Caravias ori Vasile Caravia, pe 

rumâneşte, la Galaţi. 

Respectivul sovetnic urma săşi 

dea obştescul sfârşit la 

11.04.1836. În locul lui, pe data 

de 16.04.1836 este numit vice 

consul provizoriu un oarecare 

Machedon, cu rangul tot de 

consilier, funcţie ce o deţine 

până la data de 18.05.1836. 

La sfârşitul minusculei, 

dar binevenitei pagini de istorie 

diplomatică din portul Moldovei, capitala economică a 

principatului, Schela Galaţilor sau Kalas Iskelessi, cum îi 

spuneau pe atunci, de pe la 1520, turcii, avem a face un 

inventar consular, cronologic. 

Iată-i pe primii reprezentanţi, desigur imperiali: 

16 noiembrie 1796 - Iosif Monzuoli de Corrolari, 

neoficial din partea Imperiului Habsburgic. 

16 noiembrie 1796 - Pavel Renski, probabil neoficial, 

reprezentant al Rusiei ţariste. 

24 iunie a anului 1797 - Pavel Renski, sub acoperire, 

aşadar neoficial. 

14 mai 1798 - Pavel Renski, cu gradul de 

sublocotenent, numit oficial. 

1798 octombrie - Iosif Monzuoli de Corrolari, staroste 

chezaro-crăiesc, adică austriac, până la decesul acestuia 

în data de 8 mai 1825. 

29 mai a anului 1802 - transferul lui Pavel Renski în 

capitala Valahiei, în urma plecării viceconsulului L.Kiriko 

din Bucureşti. 

29 mai 1802 - dragomanul Belici, de la Iaşi, este numit 

reprezentant consular ţarist la Galaţi. 

16 mai 1806 - Cernevici, dragoman, pe acelaşi post 

diplomatic. 

1817-1818 – Serafiani, agent consular rus. 

Înainte de 28 septembrie 1820 - Dimitrie Arghiris 

sau Dimitrie Arghiropoulos, agent consular până la 

decesul acestuia în data de 11 aprilie 1836. 

Despre celelalte două prime consulate şi istoria lor 

de început, cu altă ocazie. 

MMXI 

45

46 

Florin Buzdugan 

CUBUL CRITIC OBLIO 

azi am fost la biserică, lume, oameni, viaţă. am ascultat muzica lui 

bach, lui mozart, lui mendelssohn, vioară, chitară, cântece. oameni. viaţă. 

tu-ţi dădeai lacul jos, erai atentă la unghiile tale, erai atentă la mine, 

eram atent la unghiile tale, cu câtă măiestrie le piguleai, le secai, puţin 

câte puţin, să nu bată prea mult în ochi. un bătrânel se juca de-a boreu 

cu aparatele condiţionate, care gâjâiau de oboseală, de somn. scaunele 

ascultau atente cum oamenii se foiau în fotolii, cum copiii stăteau crucificaţi 

pe podea, zâmbind, fericiţi c-au putut să-i aducă o jertfă domnului nostru 

Iisus Hristos, 

amin! 

* 

buddha stă plictisit pe raftul din sufragerie, cu burta până-n cer, cu 

mâinile până-n pământ, cu ochii privindu-mă liniştit, adormit chiar, 

întrebându-mă de toate şi nimic, crezând că-s un om pe care-l poate 

ameţi cu povestea vieţii sale, despre cum a fugit de-acasă, cum l-au luat 

zeii sub aripa lor şi l-au făcut tăticul tuturor tăticilor cu nefericirea sa. 

dar buddha e un mincinos mai mare decât tata, care încă doarme 

prin cine ştie ce parc, gonit de câinii comunitari, gonit de copiii comunitari, 

de poliţiştii comunitari. doarme pe unde apucă, îşi scrie gândurile şi 

memoriile strâmb pe nişte pietre şi mai strâmbe, dar nu-i nimic, oamenii 

merg, şi merg, şi tot merg după el, slăvindu-l pentru înduplecarea sa. 

buddha stă plictisit pe raftul din sufragerie, ofticat până la dumnezeu 

şi-napoi că nu-i iau în seamă poveştile. 

Programul noului „semestru” al Cenaclului literar: 

17 octombrie 2011 14 şi 28 noiembrie 2011 12 decembrie 2011 

16 şi 30 ianuarie 2012 13 şi 27 februarie 2012 

Cărţi primite la 

redacţie 



Midnight in Paris 

(2011) 

De: Woody Allen 

Cu: Owen Wilson, Kathy 

Bates, Adrien Brody, Carla Bruni, 

Marion Cotillard 

După comediile spumoase 

„Whatever Works” (2009) şi 

„You Will Meet a Tall Dark Stranger” (2010), regizate 

după aciditatea fină caracteristică, Woody Allen încearcă 

ceva nou. De data aceasta nu mai are în vedere neapărat 

satirizarea obiceiurile americane, deşi nici asta nu îi scapă 

din ochi. După cum ne obişnuise deja, cineastul îşi 

plasează acţiunea într-un oraş cosmopolit: de la New 

York, trecând prin Londra, acum încearcă să surprindă 

sufletul franţuzesc, în „Midnight in Paris”. Să ne aşteptăm 

la următoarele filme tot mai la est, la Roma, Berlin, poate 

chiar Bucureşti? Departe de crezut aşa ceva, deşi nu 

imposibil, mai ales că e vizibilă o tendinţă greu de anticipat 

înainte: Allen se joacă, din ce în ce mai mult, de-a destinul. 

Dacă până nu demult o făcuse mai mult marginal şi 

surprindea ideea unei „pronii” dincolo de înţelegerea 

umană, dar numai ca o „morală” la sfârşitul filmului, acum 

îşi face din fantezie un scop în sine, iar destinul devine o 

preocupare cu tentă de-a dreptul filosofică. 

Noaptea pariziană înseamnă pentru mâncătorul de 

popcorn american o plimbare pe cheiurile Senei, pe sub 

turnul Eiffel şi eventual în toiul unei ploi bogate de vară, 

condimentată cu o povestioară de amor cu iz de vin sec 

franţuzesc şi muzică de acordeon. Uşor pedant, Allen nu 

se sfieşte să surprindă aceste lucruri, ba chiar oboseşte 

cu primele trei minute care amintesc mai degrabă de un 

clip turistic. Miezul nopţii aduce însă cu sine şi începutul 

visării, intrarea într-o lume apusă, iar recrearea unei 

maşini a timpului, deşi pare la început truc ieftin, demn 

de filmele cu buget redus, are în sine farmecul ei. 

Gill, un scriitor fără prea multă experienţă, cam prea 

romantic şi prea fricos pentru un american, ajunge în 

Paris cu viitoarea soţie într-o scurtă vizită, ocazie cu care 

nu ezită să facă escapadele turistice de rigoare în „oraşul 

îndrăgostiţilor”. Visătorul nostalgic al vaudeville-ului 

interbelic se trezeşte purtat nu de o un dovleac prefăcut 

în caleaşcă, ci de o maşină de modă veche, dar tot la 

miezul nopţii, în atmosfera anilor ‘20 aşa-numita „Golden 

Age” a Parisului. Întâlnirile cu marii vremii, Scott 

Fitzgerald sau Hemingway, Gertrude Stein, Picasso, Dali, 

ori Bunuel sunt şi ele exagerări, dar Woody Allen nu se 

sinchiseşte de kitsch-uri, integrându-le în peisaj chiar bine. 

Anii de glorie Parisului sunt evaluaţi sub lupă, aşa se 

face că personajul nostru, interpretat remarcabil de Owen 

Wilson, până acum doar comediant de mâna a doua, 

ajunge la concluzia unei „Golden Age imagination”. 

Mitruţ Popoiu 

Pentru fiecare, epoca dinainte este cea în care virtuţile 

erau mai înalte, oamenii mai buni, muzica mai de calitate, 

vinul mai dulce ş.a.m.d. Nostalgia paradisului nu e însă 

de ieri-alaltăieri, descoperă acesta, ci veche de când 

lumea şi istoria. Procedeul maşinii timpului din maşina 

timpului, aparent copiat din Inception, revelează 

constanta omulului nemulţumit, care îşi caută idealurile 

în arta, literatura, muzica şi întreaga viaţă a trecutului 

aparent glorios. 

Deghizat într-un Hemingway mustuind de revelaţii, 

Allen ne împărtăşeşte undeva pe la mijlocul filmului, 

ruşinându-se parcă de propria nostalgie, că insatisfacţia 

prezentului, nemulţumirile pe care le aduce viaţa de zi cu 

zi, chiar bunăstarea, toate acestea ne determină, mai ales 

pe cei cu tendinţe uşor melancolice, să credem în 

supremaţia vremilor apuse. Epoca de Aur este un vis 

care prinde cel mai bine la miezul nopţii, la o plimbare 

haotică pe străzile urbei. Iar dacă este vorba despre 

Parisul, atunci totul e parcă aievea. 

De remarcat distribuţia de zile mari, din care nu 

lipseşte Prima Doamnă a Franţei, Carla Bruni, cum altfel 

decât ghidând turiştii prin Paris. 

MMXI 

47

48 

Din 

sumarul 

acestui 

număr: 

Pagini de 

istorie: Galaţii de 

altădată, de 

prof.Valentin 

Bodea şi Tudose 

Tatu (p.26, 45). 

Interviuri cu 

scriitorul Victor 

Cilincă şi regizorul 

Gh.Preda, realizate 

de N.Onofrei şi... 

V i c t o r 

Cilincă.Scriitori 

basarabeni, de 

Radu Moţoc (p.44). 


– dicţionar al 

artiştilor plastici 

gălăţeni şi 

Morphochroma 

(p.42-43), cronica 

de film (p.47). 

Programul 

activităţilor 

Centrului Cultural la 

p.48. 

Anunţuri de 

festivaluri şi 

concursuri literare: 

p.29. 

Agenda 

Centrului Cultural 

Dunărea de Jos 

Galaţi 

Luna noiembrie: 

Programele: 

MEMORIA- Proiecte: 

Revista „Dunărea de Jos”, Cubul 

critic OBLIO, Lansare carte 

poştală, Clubul umoriştilor 

VERVA, Editare cărţi, CD-uri, 

DVD-uri, pliante etc. 

ROGVAIV- Proiect: Seri 

culturale ale etniilor (concerte, 

spectacole) 

VISIO- Proiecte: Arte 

Vizuale, Arta Fotografică, Artele 

Spectacolului 

CLEPSIDRA- Proiect: 

FILANTROPIA (concerte) 

POMUL VIEŢII- Proiecte: 

Tezaur etnofolcloric, Casa 

Satului. 

SATUL DIN NOI - proiect: 

Tânărul şi tradiţia strămoşilor 

RO-ETHNOS - proiecte: 

La români de sărbători, 

Şezătoarea, Selecţii locale pentru 

Festivalul de Datini şi Obiceiuri 

de Crăciun şi Anul Nou „Tudor 

Pamfile” 

PĂMÂNT şi SUFLET - 

Proiect: Târgul Meşterilor 

Populari (Târgul de Sf.Andrei) 

1 Revista „Dunărea de 

Jos” - Nr.117 

1 Lansare carte poştală 

2 - Clubul Umoriştilor 

„Verva” 

6 - Toamna la Brateş 

8 - Deplasarea Ansamblului 

„Doina Covurluiului” în satele din 

Euroregiunea „Dunărea de Jos” 

11 - „Hai la horă, 

măi flăcăi!” 

11 - Clepsidra - spectacol 

filantropic 

14 - Cubul critic OBLIO 

20 - FOTO-DIA-CLUB 

25 - Clepsidra - spectacol 

filantropic 

28 - Cubul critic OBLIO 

25-30 - Expoziţia 

„Icoana, dar de suflet” 

25-27 - Târgul 

Sfântului Andrei 

25 -27 - Serbările 

Galaţiului 

Alte detalii despre activitatea Centrului 

Cultural Dunărea de Jos Galaţi pot fi aflate pe 

pagina web a instituţiei (http://www.ccdj.ro/) ori 

pe adresa de facebook. 

CONSILIUL JUDEŢULUI GALAŢI 

CENTRUL CULTURAL “DUNĂREA DE JOS” 

DIRECTOR: 

SERGIU DUMITRESCU 

REVISTA 

foto 5 

Redactor-şef: Florina ZAHARIA 

florinazaarina@yahoo.com 

Secretar de redacţie, layout, documentare, 

redactare: secaradi@yahoo.com 

Rubrici: Valentin BODEA, 

Eugen HOLBAN, Ion HORUJENCO, 

Petru IAMANDI, George LATEŞ, 

Clara MĂRGINEANU, Radu MOŢOC, 

Ionel NECULA, Nicoleta ONOFREI, 

Vasile PLĂCINTĂ, Mitruţ POPOIU, 

Corneliu STOICA, Andrei VELEA 

Culegere şi corectură: Laura DUMITRACHE 

Realizarea copertei: Eugen UNGUREANU. 

Ilustraţiile copertei: detalii din lucrări de 

Năstasă FORŢU (a se vedea pagina 39). 

ISSN: 1583 - 0225 

Adresa: Strada Domnească nr. 61, Galaţi 

cod 800008; tel/fax: 0236/418400; 415590 

e-mail: office@ccdj.ro www.ccdj.ro 

Adresa on-line a revistei: http://cubulcritic.blogspot.com/ 

Responsabilitatea pentru grafie, conţinutul 

opiniilor, argumentelor sau părerilor aparţine, în 

exclusivitate, autorilor. Materialele primite, publicate 

sau nepublicate, nu se înapoiază. Redacţia revistei nu 

împărtăşeşte întotdeauna ideile conţinute în 

textele publicate. 


foto 1 


foto 2 

foto 4 

foto 5 

album foto 

Foto 1: Lissa Oliver,Helen Dwyer, Florina Zaharia 

(Dublin, 28-29 septembrie 2011). Foto 2: Peter Sragher, 

tot la Dublin. Foto 3: Max Popescu, anunţându-şi o 

nouă carte. Foto 4 şi 5: Tecuci, 30 septembrie - îi 

recunoaştem pe Ioan Pintea, Angela Ribinciuc, Marin 

Moscu, Mariana Enache şi Lucian Vasiliu. 

MMXI

dunarea de jos 116 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?