Atlas - Plante medicinale din flora Republicii Moldova - Anatolie Nistreanu

Anatolie Nistreanu

PLANTE MEDICINALE

DIN FLORA

REPUBLICII MOLDOVA

(Atlas)

Anatolie Nistreanu

PLANTE MEDICINALE

DIN FLORA REPUBLICII

MOLDOVA

(Atlas)

Chişinău, 2006

Idee:

Dennis Zeedyk

Director Executiv PDBA

Aliona Pidghirnaia

Consultant Dezvoltare Agribusiness PDBA

Grafică şi design:

Vladimir Tofan

Consultant

Elena Morari

PROIECTUL DE DEZVOLTARE

A BUSINESSULUI AGRICOL

SUSŢINEREA SECTORULUI AGRICOL

DE VALOARE ÎNALTĂ DIN MOLDOVA

PENTRU A SPORI VENITURILE

ŞI A CREA LOCURI DE MUNCĂ

ÎN ZONELE RURALE

Proiectul de Dezvoltare a

Businessului Agricol (PDBA) lansat în

iunie 2004 este finanţat de Agenţia

Statelor Unite pentru Dezvoltare

Internaţională (USAID) şi este

implementat de organizaţia americană

non-profit Citizens Network for Foreign

Affairs (CNFA). Acest proiect are drept

scop sporirea veniturilor şi crearea

locurilor de muncă în sectorul rural prin

îmbunătăţirea competitivităţii pe plan

internaţional a Sectorului Agricol de

Valoare Înaltă (AVÎ) din Moldova şi

respectiv pentru a-i mări potenţialul de

export şi capacitatea comercială.

PDBA consolidează Sectorul AVÎ din

Moldova abordând patru elemente

principale ale lanţului valoric:

·Asigurarea accesului larg la

informaţia comercială pentru a intra

pe pieţe noi de export, pentru a

diversifica liniile de produse şi a

satisface mai bine cererea;

·C o n s o l i d a r e a c a p a c i t ă ţ i i

businessului agricol de a exporta

produse agricole în stare proaspătă

şi prelucrată prin prestarea

asistenţei tehnice şi dezvoltarea

legăturilor de piaţă;

·Îmbunătăţirea capacităţii fermierilor

de a asigura volumul şi calitatea

necesară ale produselor agricole

pentru a susţine exporturile

competitive prin consolidarea

abilităţilor manageriale la nivel

tehnic şi de afaceri;

·Consolidarea asociaţiilor de

producători şi industriale pentru a

facilitata colaborarea pe întregul lanţ

valoric.

Constrângerile şi barierele cu care se

confruntă producătorii, prelucrătorii şi

exportatorii în cadrul lanţului AVÎ sunt

soluţionate prin prestarea asistenţei

tehnice în procesul de producere,

recoltare, gestionare post-recoltare şi

păstrare la rece (managementul

lanţului frigorific).

Beneficiarii PDBA includ micii

p r o d u c ă t o r i , p r e l u c r ă t o r i i ş i

exportatorii de produse agricole de

valoare înaltă (PAVÎ) cu potenţial

comercial, precum şi asociaţiile de

producători şi exportatori de PAVÎ, şi

afaceri agricole rurale.

Pentru a solicita asistenţă tehnică şi

consultanţă în domeniul businessului

agricol din partea PDBA, vă puteţi

adresa la biroul CNFA Moldova: Str.

Bulgară 33/1, Chişinău, MD-2001,

tel. 022 577930, fax 022 577931 sau

puteţi vizita pagina web a CNFA

(www.cnfa.md , www.cnfa.org).

Bazele procesului de colectare a

produselor vegetale

Colectarea produselor vegetale

include un şi de operaţii, începând cu

recoltarea şi terminând cu adoptarea

măsurilor despre corectitudinea

păstrării lor. În natură colectarea se

începe cu identificarea plantei după

descrierea ei botanică. Pentru aceasta

e necesar de a o compara cu desene

din atlas, carte, cu ierbarul, diapozitive.

Dacă planta după toate caracterele

morfologice coincide cu descrierea

botanică se poate de-o colectat.

Colectarea şi prelucrarea primară

a produselor vegetale.

Creşterea plantelor este în directă

legătură de condiţiile înconjurătoare.

Condiţiile de climă şi sol imprimă plantei

un anumit ritm de dezvoltare care este

diferit la plantele crescute în condiţii

neasemănătoare. Factorii care au o

influenţă deosebită asupra creşterii

plantelor sunt:

·condiţiile atmosferice. Datorită

condiţiilor atmosferice diferenţiale de

la an la an, plantele medicinale se

dezvoltă şi ajung la maturitate la

termene diferite în decursul anilor şi

chiar în acelaşi an;

·condiţiile de sol. Momentul optim de

recoltare este influenţat de terenul pe

care cresc plantele;

·expoziţia şi lumina. Pe terenurile cu

expoziţie sudică, plantele înfloresc

mai repede decât pe cele cu

expoziţie nordică sau estică;

·altitudinea influenţează puternic

momentul optim de recoltare. La şes,

înflorirea se produce mult mai

devreme decât la deal sau munte.

Stabilirea în mod corespunzător a

momentului optim va trebui făcută pe

bazine naturale, în mod diferenţiat,

ţinând seama de condiţiile de creştere a

plantelor.

Recoltarea organelor subterane

adică a rădăcinilor, rizomilor, bulbilor şi

tuberculilor se face primăvara timpuriu

sau toamna târziu. În această perioadă

părţile subterane au cea mai mare

cantitate de principii active. Rădăcinile

plantelor de doi ani se culeg în toamna

primului an de vegetaţie, în decursul

iernii sau primăvara celui de al doilea

an. Rădăcinile plantelor anuale se

recoltează cu puţin timp înainte de

înflorire. Rădăcinile se recoltează cu

diferite unelte (sapă, plug, hârleţ, furcă),

în funcţie de forma lor, terenul pe care

cresc şi adâncimea la care ajung. După

aceasta ele se scutură bine de pământ,

unele numai prin spălare, se înlătură

părţile necorespunzătoare, se taie

coletul (partea de sus care este plină de

muguri de unde începe să crească

tulpina), rizomii prea groşi se

fragmentează în 2-4 părţi.

Recoltarea mugurilor foliari. Aceste

organe se formează toamna, iar

recoltarea lor se face primăvara

timpuriu când planta îşi intensifică

activitatea ei de vegetaţie. Recoltarea

se termină când solzişorii care acoperă

mugurii încep să se desfacă, mugurii

plesnesc şi se alungesc. Ei se culeg

numai cu mâna, ciupindu-se mugurii de

pe ramurile laterale ale arborilor ajunşi

la maturitate. Se interzice ruperea

mugurilor terminali de pe tulpina

principală a coniferelor, deoarece prin

aceasta va fi oprită creşterea lor în

înălţime.

Recoltarea frunzelor, deşi, în

general, are loc primăvara, atunci când

acest organ a ajuns la o dezvoltare

normală, ea variază însă de la specie la

specie. În cazul plantelor erbacee

recoltarea cea mai adecvată

corespunde epocii lor de înflorire. De

asemenea, mai trebuie amintit că

frunzele care conţin uleiuri volatile

trebuie recoltate pe timp noros, iar

celelalte pe vreme cu soare.

Recoltarea frunzelor se face cu

mâna, prin ciupire sau prin strujirea lor

de pe tulpină. În general, frunzele se

culeg fără peţiol (podbal, pătlagină,

nalbă) sau se lasă numai codiţele

foliolelor, îndepărtându-se peţiolul

principal (nuc, zmeur). Frunzele prea

mici nu pot fi recoltate prin ciupire şi nici

prin strujire, operaţia fiind neeconomică

pentru culegători. În acest caz se

recoltează ramurile întregi cu frunze, se

usucă sub această formă şi când

frunzele s-au uscat sunt desprinse

printr-o uşoară lovire a ramurilor

(merişor, afin).

Recoltarea florilor are loc atât cu

puţin timp înainte de înflorire, adică în

boboc (salcâmul japonez), cât şi în

timpul înfloririi (tei, muşeţel, albăstrele),

însă în nici un caz mai târziu, adică

după ce floarea s-a trecut. Timpul cel

mai prielnic pentru recoltarea florilor

este în jurul prânzului, pe vreme uscată

şi de obicei însorită. Florile, în general,

se recoltează întregi, adică cu petale,

sepale etc., rupându-se cu o codiţă cât

mai scurtă, însă la unele se culeg

n u m a i p e t a l e l e ( l u m â n ă r i c ă ,

albăstrele). Recoltarea florilor se face

cu mâna prin ciupire, cu foarfeca, în

buchete, cu piepteni speciali.

Recoltarea părţilor aeriene se face

când ele sunt înflorite, în aşa fel ca

produsul rezultat să conţină cât mai

multe flori. Nu se va recolta partea

lignificată a plantelor, lipsită de ramuri

cu frunze; când plantele au crescut

prea înalte, se recoltează numai

vârfurile în lungime de 20-25 cm,

împreună cu ramurile. Pentru a proteja

plantele în vederea unor recoltări

ulterioare nu este recomandată

recoltarea prin smulgere.

Recoltarea părţilor aeriene se face

numai pe vreme uscată rupându-se cu

mâna, cu ajutorul secerii, a cosorului

sau a unui alt obiect tăios.

Recoltarea fructelor variază în

funcţie de natura fructului; astfel, în

cazul fructelor cărnoase (afin, soc,

ienupăr), recoltarea lor se recomandă

să se facă atunci când ele sunt complet

dezvoltate, iar cele uscate înainte de

deschiderea lor, când seminţele sunt

deplin dezvoltate, însă maturizarea şi

deschiderea lor având loc în timpul

uscării. Această operaţie se efectuează

toamna până la căderea brumei.

Recoltarea seminţelor în scopuri

terapeutice trebuie făcută când

seminţele au ajuns la maturitate, iar în

cazul când fructele, care le conţin sunt

dehiscente, înainte de desfacerea lor

spontană.

Recoltarea scoarţei. De la unele

specii de plante se foloseşte în scopuri

medicinale numai scoarţa recoltată fie

de pe tulpini, fie de pe ramuri şi chiar de

pe rădăcini. Epoca cea mai

corespunzătoare acestei operaţii este

primăvara până în momentul formării

primelor frunze, deoarece, pe de o

parte, în această perioadă scoarţa

conţine o cantitate suficientă de principii

active, iar, pe de altă parte, ea se poate

desprinde uşor de partea lemnoasă a

organului respectiv. Indiferent de

anotimp şi de organul folosit se

recomandă ca recoltarea să se facă pe

vreme uscată, fără umiditate şi cu

soare, cu excepţia, după cum am

precizat mai sus, organele ce conţin

uleiuri volatile. Recoltarea se face cu

ajutorul unui briceag cu care se fac

tăieturi până în ţesutul lemnos în formă

de cerc la distanţe de 10-15 cm unele

de altele, după care se unesc printr-o

altă tăietură în linie dreaptă de-a lungul

ramurii. Cu vârful briceagului, cu mâna

sau cu ajutorul unei pene de lemn

netede şi bine ascuţite se face

descojirea. Mai departe se înlătură

cojile prea bătrâne, care prezintă

crăpături şi îngroşări, cele cu muşchi

sau alge, înnegrite şi cu resturi de lemn.

După recoltare se trece la

pregătirea plantelor medicinale în

vederea uscării lor. Pregătirea plantelor

în vederea uscării constă în fasonarea

lor şi în îndepărtarea tuturor corpurilor

străine organice şi minerale, precum şi

a impurităţilor, care pot fi:

- corpuri străine organice: toate

plantele sau părţile de alte plante decât

cea recoltată. Astfel, la muşeţel sunt

socotite drept corpuri străine organice

florile altor specii de muşeţel, de

pătlagină şi de graminee, resturi de

tulpini şi flori de urda-vacii, fragmente

de nuiele, rogojini, paie etc.;

- corpurile străine minerale sunt

nisipul, praful, pietricelele, bucăţile de

pământ. Ele se amestecă cu plantele

când recoltarea s-a făcut cu diferite

unelte, mecanic sau când plantele

recoltate au fost întinse până la

transportul lor în locuri nepodite sau

necorespunzător pregătite;

- impurităţi sunt şi alte părţi din

planta medicinală decât organul

recoltat. Astfel, la frunzele de afin,

resturile de tulpini, ramurile sau

rădăcinile din herba de cimbrişor,

constituie impurităţi.

De asemenea, impurităţi sunt

socotite şi părţile decolorate sau

brunificate ale produsului respectiv.

Corpurile străine organice, minerale şi

impurităţile nu vor putea depăşi

anumite limite, exprimate în procente şi

stabilite prin condiţiile tehnice de

recepţie.

Uscarea produselor vegetale.

Problema uscării plantelor

medicinale impune o abordare

diferenţiată în funcţie de:

- organele (părţile) de plantă

folosite, textura şi conţinutul în apă al

acestora;

- natura principiilor active şi a

echipamentului enzimatic din organele

supuse deshidratării.

Uscarea reprezintă veriga finală în

obţinerea unui produs de calitate,

înţelegând prin aceasta nu numai

aspectul comercial al produsului, ci în

mod deosebit păstrarea neschimbată a

conţinutului şi a compoziţiei chimice a

acestuia. Ea începe în momentul

recoltării plantei.

Pentru a nu fi expuse alterării şi

pentru menţinerea aspectului şi

conţinutului în principii active

majoritatea produselor uscate din

plantele medicinale şi aromatice nu

trebuie să conţină mai mult de 14%

apă.

Uscarea corectă a diferitelor părţi de

plantă recoltate necesită cunoaşterea

structurii chimice a principiilor active.

Cu toate că nu se cunoaşte în detalitate

esenţa proceselor biochimice ce se

produc în timpul uscării, practica

îndelungată a stabilit că pentru uscarea

plantelor ce conţin uleiuri volatile

temperatura maximă nu trebuie să

o

depăşească 30-35 C, iar pentru cele cu

heterozide şi alcaloizi este cuprinsă

o

între 50 şi 80 C corespunzător.

Uscarea plantelor medicinale se

poate realiza pe două căi, şi anume:

naturală, la soare sau la umbră, şi

artificială.

Uscarea la soare. Aceasta este cea

mai simplă şi mai economică metodă,

fiind utilizată numai pentru anumite părţi

ale plantei ca: rădăcini, rizomi, scoarţe,

muguri, fructe sau seminţe, al căror

conţinut este mult mai stabil, razele

solare neputând deprecia aspectul

comercial al produsului. Direct în

brazde se pot usca şi herba sau chiar

frunzele unor specii, dar acestea numai

în zone calde lipsite de precipitaţii şi

rouă. În orice caz uscarea direct în

câmp este întotdeauna însoţită de

multe pierderi nerecuperabile. De

aceea se practică uscarea pe platforme

special amenajate. În vederea utilizării

raţionale a acestora produsele supuse

uscării se vor aşeza pe rame

suprapuse. Pentru evitarea pierderilor

atât ramele, cât şi platformele de

uscare vor fi acoperite cu prelate,

rogojini sau coli de hârtie. Locurile de

uscare vor fi neapărat protejate de

curenţi de aer. În timpul uscării

p r o d u s e l e v o r f i p e r m a n e n t

supravegheate şi întoarse pentru

grăbirea şi uniformizarea deshidratării.

Prin uscarea la soare foarte multe

părţi ale plantei se decolorează,

deoarece razele solare distrug repede

clorofila din părţile verzi şi pigmenţii

galbeni din flori.

Uscarea la umbră. Metoda este cea

mai răspândită în zonele cu condiţii

climaterice instabile şi mai ales în

regiunile deluroase şi montane. Pentru

uscarea la umbră se vor folosi podurile

caselor, şcolilor, orice încăperi goale,

şoproane, şuri, magazii, etc. Aceste

spaţii vor fi în prealabil dezinfectate,

văruite, curăţite, reparate etc. şi în

special se vor crea posibilităţi de

aerisire continuă. Se recomandă ca

într-o încăpere să se usuce un singur

produs pentru a se evita amestecul şi

împrumutarea reciprocă a mirosului.

Uscarea artificială. Această metodă

s-a impus ca urmare a extinderii şi

concentrării culturilor de plante

medicinale şi aromatice, a necesităţii

scurtării duratei de uscare şi a sporirii

garanţiei obţinerii unor materii prime de

calitate corespunzătoare. Se cunosc

uscătoare cu aer rece şi cu aer cald.

Prin uscare, produsul suferă o serie

de modificări. Datorită pierderii apei,

volumul său scade, din care cauză îşi

modifică aspectul, mai ales la

suprafaţă. Numai părţile tari îşi schimbă

puţin forma (scoarţele, seminţele,

rădăcinile), în timp ce frunzele, fructele,

florile şi părţile aeriene se zbârcesc.

Culoarea produsului vegetal uscat

trebuie să rămână însă neschimbată.

Frunzele rămân verzi, florile îşi

păstrează culoarea naturală. Culoarea

arată dacă uscarea a fost făcută sau nu

în mod corespunzător.

Produsul uscat trebuie mânuit cât

mai puţin posibil, pentru că se sfărâmă

la cea mai mică atingere, uneori

pierzându-şi complet valoarea.

Aducerea produsului vegetal în

stare finită.

Produsele vegetale ajunse la

depozitele centrale sunt recepţionate

calitativ şi cantitativ. Uneori, produsele

sosite au acumulat umezeală în timpul

transportării. Ele nu pot fi depozitate şi

nici prelucrate în asemenea condiţii,

deoarece prin păstrare vor mucegăi

sau înnegri, depreciindu-se calitativ. De

asemenea, maşinile nu le vor putea

prelucra în condiţii optime dacă au o

umiditate peste normă. În aceste cazuri

se face imediat o uscare suplimentară.

Înainte ca produsele vegetale să fie

livrate beneficiarilor interni (industria

chimico-farmaceutică, farmacii etc.)

sau la export, sunt controlate cu atenţie

la masa de prelucrare. Operaţia se face

manual la flori, frunze, părţi aeriene,

rădăcini. La alte plante însă sau pus la

punct diverse procedee mecanice, cu

ajutorul cărora se curăţă seminţele,

unele flori şi chiar unele frunze. Prin

aceste operaţii se îndepărtează mai cu

seamă praful, pământul fin şi nisipul.

D u p ă a c e a s t a u r m e a z ă

operaţiunea de transformare a

produselor vegetale în fragmente de

anumite dimensiuni uniforme, aşa cum

sunt cerute de industrie, farmacii sau la

prepararea speciilor medicinale. Pentru

aceasta se folosesc maşini speciale,

site şi anumite mori.

Ambalarea şi marcarea produselor

vegetale.

Produsele vegetale trebuie păstrate

în pungi de hârtie dublă, pergaminate,

în cutii de lemn sau de carton în

conformitate cu cerinţele documentaţiei

tehnice de normare.

Marcarea produsului vegetal

înseamnă inscripţiile efectuate pe

ambalaj. Se arată denumirea asociaţiei

ce a efectuat recoltarea produsului

vegetal, denumirea produsului vegetal,

greutatea neto şi împreună cu

ambalajul, luna şi anul recoltării,

numărul partidei, inscripţiile DTN la

produsul vegetal corespunzător.

În fiecare ambalaj se introduce foaia

de ambalare cu inscripţiile: denumirea

asociaţiei care a efectuat colectarea

produsului vegetal, denumirea

produsului vegetal, numărul partidei,

numele sau numărul răspunzătorului

de ambalare.

Conservarea

produselor vegetale.

După ambalare, în cazul când nu

pot fi expediate imediat, produsele

vegetale trebuiesc depozitate în

camere corespunzătoare, deoarece

numai astfel se poate asigura o bună

păstrare a lor. De obicei însă, indiferent

de măsurile luate, după un timp

îndelungat, activitatea lor este mult

diminuată până dispare complet. Din

această cauză este bine ca produsele

vegetale să fie prelucrate cât mai

repede după obţinerea lor sau stocul

din depozite să fie reînnoit anual mai

ales dacă la sondajele făcute s-a

constatat o cantitate din ce în ce mai

mică de principii active.

Încăperile în care sunt depozitate

produsele ambalate trebuie să fie

extrem de curate, bine aerisite, uscate,

cu luminozitate corespunzătoare şi să

nu permită diferiţilor agenţi dăunători să

pătrundă în interior.

Organele subterane, scoarţele,

fructele şi seminţele se păstrează mai

bine în încăperi luminoase, fiind astfel

mai puţin expuse agenţilor dăunători

(rozătoare, insecte, etc.).

Produsele toxice sunt depozitate în

încăperi separate. La fel se procedează

şi cu cele aromatice.

În încăperile depozitului cu produse

vegetale, nu este permis să se

depoziteze petrol, benzină, naftalină

sau orice substanţe cu miros puternic,

din cauză că ar putea să impurifice

mirosul produselor vegetale.

În depozite, aşezarea sacilor sau a

baloturilor trebuie făcută pe

postamente speciale confecţionate din

grinzi de lemn uscate. Sacii, baloturile

etc. să nu fie aşezate în număr prea

mare unul peste altul, pentru a evita

degradarea produselor prin fărâmiţare.

Produsele în depozit se păstrează

în cantităţi mari întregi nefărâmiţate,

folosindu-se în general ambalajul în

care au fost primite sau se

reîmpachetează în vederea expedierii.

Ocrotirea plantelor medicinale

din flora spontană

În ţara noastră cresc cele mai

diferite şi cele mai căutate plante

medicinale. Această bogăţie trebuie

însă păstrată, întreţinută şi dezvoltată

pentru ca ea să fie folosită an de an.

Fără o grijă permanentă, această mare

diversitate de plante medicinale poate

să descrească şi chiar să dispară. Aşa

s-a întâmplat în trecut când datorită

recoltărilor neraţionale s-a ajuns ca

unele plante medicinale să fie pe cale

de dispariţie (imortelă, ghiocei,

lăcrămioare). Azi, aceste plante sunt

declarate monumente ale naturii, iar

recoltarea lor este interzisă.

Micşorarea rezervelor poate avea

loc pe suprafeţe mai mari sau mai mici.

Acest lucru se petrece mai cu seamă cu

acele plante care sunt an de an foarte

căutate sau prezintă un mai mare

interes pentru culegători, cum şi cu

acele plante care au capacitate redusă

de înmulţire sau nu sunt lăsate să

ajungă la deplina lor maturitate pentru

a-şi încheia ciclul complet de viaţă.

Pentru a preîntâmpina micşorarea

bogăţiei de plante medicinale, pentru a

înlătura pericolul dispariţiei unora din

ele, pentru a reface şi menţine în

întreaga ei putere acest dar al naturii

trebuie luate anumite măsuri de

protecţie şi înmulţire.

Culegătorii trebuie să cunoască

bine particularităţile fiecărei plante.

Culesul nu trebuie făcut total, lăsânduse

exemplarele cele mai bine

dezvoltate să producă sămânţa şi să se

înmulţească; se vor lăsa din loc în loc

câteva plante deplin dezvoltate la

fiecare 3-4 metri pătraţi. La plantele de

la care se culeg mugurii se vor proteja

vârfurile de creştere (pin, plop). Coaja

va fi luată de pe o parte din ramuri,

lăsând ramurile subţiri să se dezvolte,

iar tulpina principală trebuie să rămână

nevătămată. Atunci când se culeg

florile, se vor lăsa neatinse restul

organelor şi o parte din flori.

În cazul muşeţelului, acesta se

recoltează pe măsură ce capitulele

florale se dezvoltă, însă îndată ce ele

au trecut de maturitatea tehnică de

recoltare vor fi lăsate pentru ca

sămânţa scuturată să formeze o

rezervă care să asigure apariţia

plantelor şi în anul următor.

Frunzele se recoltează de la plante

prin ciupire sau strujire. În acest caz,

pericolul dispariţiei lor este mic,

deoarece o parte din frunze rămân pe

plantă pentru a o hrăni şi întări, în

vederea formării pe deplin a organelor

de înmulţire, florile şi seminţele. Când

plantele sunt cosite sau tăiate de la

bază şi apoi recoltate frunzele, pericolul

de dispariţie este mai mare. Recoltarea

plantei întregi se face de obicei la câţiva

centimetri de la suprafaţa pământului.

Pentru menţinerea plantelor din

această grupă se vor lăsa din loc în loc

exemplare neculese, cu atât mai multe,

cu cât capacitatea de înmulţire a plantei

respective este mai mică. La plantele

de la care se recoltează rădăcinile,

pericolul de dispariţie fiind cel mai mare,

recoltarea lor se va face toamna cât mai

târziu, după ce planta şi-a format şi

răspândit seminţele. Este bine ca la

plantele care se înmulţesc mai greu prin

seminţe (lemn dulce, omag) şi în

general la plantele perene, după

scoaterea rădăcinilor sau rizomilor să

se replanteze în acelaşi loc coletul,

partea de sus a rădăcinii tăiată care are

câţiva muguri şi câteva fire subţiri de

rădăcină sau bucăţi tinere de rizomi.

Pe lângă aceste măsuri de care

trebuie să ţină seama un culegător

conştient, este bine să se organizeze

recoltări de seminţe care să fie

răspândite pe locurile naturale de

creştere a plantelor medicinale.

Oamenii, care se ocupă cu

recoltarea şi achiziţionarea plantelor

medicinale au îndatorirea de a menţine

bogăţia naturală a ţării, a supraveghea

ca recoltarea să nu fie făcută la

întâmplare, ci să fie bine organizată,

permiţându-se achiziţia numai a acelor

plante dintr-un sat, comună, raion sau

regiune unde nu există pericolul de

dispariţie. Tehnicienii trebuie să

îndrumeze permanent pe culegători

atât în privinţa recunoaşterii şi

însuşirilor plantelor medicinale, cât şi a

normativelor corespunzătoare, de

urmărit ca plantele culese să nu dispară

din zona respectivă.

ALBĂSTRELE

Denumirea latină:

Centaurea cyanus L.

Denumirea rusă: Василек синий

Denumirea engleză:

Cornflower

Familia: Asteraceae

1. ALBĂSTRELE

Descriere. Plantă erbacee cu

rădăcină fusiformă. Tulpina erectă,

muchiată cu frunze alterne, liniare,

adânc crestate. Florile de pe disc sunt

violacee, cu corola regulat tubuloasă,

iar cele marginale albastre.

Răspândire. Creşte prin locuri

uscate, pietroase, pe marginea

drumurilor şi mai ales pe lângă lanurile

de grâu şi secară.

Organul utilizat, recoltare. Florile

ligulate, de culoare albastră se adună

numai pe timp uscat, după ce roua s-a

ridicat şi în momentul când ele sunt

complet deschise. Eliminarea florilor

centrale, culese eventual din greşeală,

se face înainte de uscare, deoarece din

produsul uscat ele se înlătură foarte

greu. În cazul uscării cu ajutorul căldurii

artificiale, temperatura nu trebuie să

0

depăşească 35 C.

C o m p o z i ţ i e c h i m i c ă ,

întrebuinţări. În florile marginale se

conţin antociane, cumarine, heterozida

centaurina, tanin, mucilagii, săruri de

K, Mg etc.

S u b f o r m ă d e i n f u z i e s e

administrează în tratamentul bolilor

renale, iar extern sub formă de

cataplasme şi spălături în diferite boli

de ochi. Întră în compoziţia speciilor

medicinale diuretice. Substanţele

amare îmbunătăţesc digestia.

ALBUMEALĂ

Denumirea latină:

Gnaphalium uliginosum L.

Denumirea rusă:

Сушеница топяная

Denumirea engleză:

Marsh cudweed

Familia: Asteraceae

2. ALBUMEALĂ

Descriere. Plantă anuală erbacee

cu înălţimea de 5-25 cm. Tulpina de la

bază ramificată, puternic pubescentă.

Frunze alterne, liniar-alungite,

acoperite cu perişori cenuşii.

Inflorescenţa – paneraşe, aşezate în

fascicule dense la vârful tulpinilor.

Florile sunt de culoare galbendeschisă

cu rostru; florile mijlocii sunt

tubulare, cele ligulate – filiforme.

Fructul – achenă verde-cenuşie sau

cafenie-deschisă.

Răspândire. Creşte în lunci

inundabile, pe malurile râurilor, ca

buruiană în grădini.

Organul utilizat, recoltare. Ca

produs vegetal se folosesc părţile

aeriene de albumeală, recoltate în tot

timpul înfloririi.


întrebuinţări. Planta conţine caroten,

ulei volatil, rezine, substanţe tanante,

flavonozide.

Infuzia şi granulele din părţi aeriene

de albumeală se întrebuinţează la

ulcere stomacale şi duodenale.

Extracţiile uleioase, obţinute din părţi

aeriene de albumeală, se folosesc

pentru uz extern la lecuirea bolnavilor

cu plăgi puroioase greu cicatrizabile,

arsuri ale pielii.

ALUN

Denumirea latină:

Corylus avellana L.

Denumirea rusă:

Лещина обыкновенная

Denumirea engleză:

Common hazel

Familia: Corylaceae

3. ALUN

Descriere. Arbust cu frunze

obovate, alterne, pe margini inegaldublu-serate,

pe dos păroase, mai

ales pe nervuri. Florile mascule în

amenţi, iar cele femele – în

i n f l o r e s c e n ţ e a s e m ă n ă t o a r e

m u g u r i l o r. F r u c t u l – a c h e n ă

globuloasă înconjurată de o cupă

lungă, uneori tubuloasă, cu margini

laciniate.

Răspândire. Creşte în păduri de

câmpie şi deal, la marginea pădurilor

de fag, pe soluri calcaroase, fertile,

afânate.

Organul utilizat, recoltare.

Frunzele verzi, întregi şi nepătate se

recoltează în iunie-iulie; mugurii (prin

strujire) – toamna târziu după căderea

frunzelor, iar florile la înflorire. Uscarea

se face la umbră, în straturi subţiri.

0

Uscarea artificială până la 50 C.


întrebuinţări. Uleiul volatil din frunze

manifestă proprietăţi vasoconstrictive;

polifenolii formând membrane de

coagulare pe ţesuturi lezate rezultă o

acţiune hemostatică şi dezinfectantă,

iar flavonozidele potenţează acţiunea

antihemoragică, mărind rezistenţa

capilarelor.

ANGELICĂ

Denumirea latină:

Angelica arhangelica L.

Denumirea rusă:

Дудник лекарственный

Denumirea engleză:

Angelica

Familia: Apiaceae

4. ANGELICĂ

Descriere. Plantă erbacee,

bianuală sau perenă. Organele

subterane sunt reprezentate de un

rizom gros şi de rădăcini. Tulpina

apare începând cu anul al doilea de

vegetaţie, este robustă, cilindrică,

fistuloasă, de culoare galbenăverzuie.

Frunzele sunt de trei ori penat

sectate, cu foliole ovate, inegal serate,

cu zimţi. Florile sunt grupate în umbele

globuloase.

Răspândire. Creşte în apropierea

apelor curgătoare, pe locuri adăpostite

şi însorite.


Rădăcinile de angelică se recoltează

toamna. Se scutură de pământ şi,

dacă este nevoie, se spală repede întrun

curent de apă şi se pun la zvântat.

Fructele se recoltează în stadiul de

pârgă. Se usucă la soare sau în poduri

bine aerisite. Uscare artificială, la 35-

0

40 C.


întrebuinţări. Părţile subterane ale

plantei conţin ulei volatil în compoziţia

căruia se găsesc substanţe furanocumarinice.

Au mai fost identificaţi

acizi organici şi graşi, substanţe

tanante, oze. Se foloseşte datorită

proprietăţilor sale aromatice,

stimulente, stomahice şi carminative.

ARDEI

Denumirea latină:

Capsicum annuum L.

Denumirea rusă: Перец горький

Denumirea engleză: Red pepper

Familia: Solanaceae

5. ARDEI

Descriere. Plantă ierbacee, anuală,

cu tulpină sufructescentă glabră,

ramificată. Frunze alterne, ovale,

acuminate, cu marginea întreagă, de

culoare verde închis. Flori albe, destul

de mari, solitare sau câte două la locul

de bifurcare a tulpinii şi la subsuoara

frunzelor. Ovar bilocular, care la

maturitate se transformă într-un fruct

baciform foarte variabil ca mărime.

Răspândire. Astăzi se cultivă în

Europa, Asia Mijlocie în mai multe

varietăţi, cu gust iute sau dulce, în

terapeutică fiind întrebuinţate varietăţile

iuţi.


Fructele de ardei se recoltează la

maturitate şi se usucă în locuri ferite de

razele solare directe şi la o temperatură

o

moderată (cca 30 C), pentru a se

păstra culoarea roşie sau roşieportocalie.


întrebuinţări. Gustul iute, arzător este

imprimat de capsaicina, localizată în

celule secretoare separate. În fructe se

mai conţine ulei volatil şi gras,

carotenoide, de care depinde culoarea

fructelor, acid ascorbic etc.

Fructele de ardei şi preparatele

medicamentoase din ele au acţiune

rubefiantă şi revulsivă, care nu produc

vezicaţii. Sunt folosite la combaterea

durerilor reumatice, nevralgice,

lumbago.

ARIN

Denumirea latină:

Alnus incana Moanch.

Denumirea rusă: Ольха серая

Denumirea engleză: Alder

Familia: Betulaceae

6. ARIN

Descriere. Arbore cu coroana

îngust ovată. Frunze ovale, ovallanceolate,

ovate sau ovat-eliptice, cu

marginea zimţată. Flori mici, grupate

în amenţi, cele feminine fără periant,

aşezate câte două în subsuoara

solzilor inflorescenţei şi care înspre

toamnă se lignifică formând conuri

scurte, ovale de culoare brună, iar cele

masculine sunt aşezate în subsuoara

solzilor amenţilor lungi. Fructe –

nucule cu aripioare.

Răspândire. Creşte pe malurile

râurilor şi pe soluri mlăştinoase. Se

admite la întrebuinţarea în medicină şi

a doua specie – arinul negru sau cleios

– Alnus glutinosa Gaerth., care se

deosebeşte de prima specie prin

aceea că are frunze rotunde cu

marginea zimţată, pe partea

superioară strălucitoare, verzi-închise,

glabre, pe cea inferioară – verzi-mate;

frunzele tinere sunt foarte lipicioase.


produs vegetal se folosesc conurile de

arin, recoltate toamna sau iarna când

ele se lignifică complet.


întrebuinţări. Conurile de arin conţin

substanţe tanante în componenţa

cărora întră 2-5% tanin şi cca 4% acid

galic.

Decoctul din conuri se foloseşte ca

astringent la colite şi enterite, are

acţiune antidiareică.

ARMURARIU

Denumirea latină:

Silybum marianum Gaerth.

Denumirea rusă:

Расторопша пятнистая

Denumirea engleză: Milk Thistle

Familia: Asteraceae

7. ARMURARIU

Descriere. Plantă erbacee, anuală

sau bienală cu tulpină erectă,

ramificată, glabră sau slab tomentoasă.

Frunzele sunt mari, spinoase,

marmorate cu alb şi îmbracă bine

planta. Florile liliachii sunt organizate în

antodii mari, spinoase. Fructele sunt

achene cu papus, de culoare galbenbrună,

cu gust amărui..

Răspândire. La noi se întâlneşte

numai în culturi, uneori, apărând

spontan în sudul ţării. Cere temperatură

ridicată mai ales în timpul înfloritului şi

fructificării, cerinţe moderate faţă de

umiditate şi sol.


Fructele mature se recoltează

dimineaţa, pe soare, după căderea

frunzelor, prin tăierea antodiilor. Se

usucă, treieră şi selectează.


î n t r e b u i n ţ ă r i . Î n a f a r ă d e

flavanolignane (silimarină) fructele mai

conţin tiramină, histamină, ulei volatil,

lipide, glucide, saponozide, vitamine C,

E, K, flavonozide, acizi organici,

mucilag. Silimarina este indicată ca

antihepatotoxic şi protector al

hepatocitelor şi membranelor acestora,

în tratamentul inflamaţiilor hepatice,

hepatite cronice, ciroză hepatică.

Complexul enzimatic din achene

asigură asimilarea siliciului, cu rol

benefic în procesele de oxidare, de

aceea este indicat în stări de oboseală,

surmenaj intelectual, efort prelungit.

ARONIE

Denumirea latină: Aronia

melanocarpa (Michx.) Elliot

Denumirea rusă:

Арония черноплодная

Denumirea engleză:

Black chokeberry

Familia: Rosaceae

8. ARONIE

Descriere. Arbust multianual cu

numeroase ramuri – de la 10-15 până

la 50-60 la cei vârstnici. Frunze simple

de formă eliptică sau invers-ovate,

peţiolate, cu marginea dinţată,

primăvara verzi-întunecate, iar la

începutul căderii lor devin roşiipurpurii.

Flori cu corole albe grupate în

inflorescenţe corimbiforme. Fructe –

drupe negre cu depunere fină

albăstruie, suculente.

Răspândire. Planta în Europa a

fost introdusă în cultură la sfârşitul

secolului XIX, mai întâi ca decorativă,

apoi şi medicinală.


produs vegetal se folosesc fructele

proaspete, recoltate la maturitate. Ele

se păstrează în loc rece (nu mai mult

o

de 5 C) şi ferit de razele directe ale

luminii. Termenul de păstrare până la 2

luni. Se pot usca.


întrebuinţări. În fructele proaspete se

conţin heterozide flavonoidice,

substanţe tanante, vitaminele C, E,

PP, acizi organici, microelemente,

carotenoide, zaharuri etc. Fructele

proaspete se folosesc în profilaxia

insuficienţei P-vitaminice şi ca

hipotensive. Din fructele proaspete şi

uscate se obţine suc prin metoda de

presare, care după structura chimică şi

întrebuinţări este identic fructelor

proaspete.

BRUSTUR

Denumirea latină: Arctium lappa L.

Denumirea rusă: Лопух большой

Denumirea engleză: Burdock

Familia: Asteraceae

9. BRUSTUR

Descriere. Plantă erbacee, bienală,

cu o rădăcină puternică, cărnoasă,

brună. În primul an de viaţă formează o

rozetă de frunze lat-triunghiulare sau

ovate, verde-închis pe partea

superioară şi albicios tomentoase pe

cea inferioară. Tulpina cilindrică,

păroasă se formează în anul al doilea.

Flori purpurii în calatidii globuloase,

protejate de un involucru cu ţepi ce au

vârful întors.

Răspândire. Plantă rezistentă la

secetă şi temperaturi extreme, întâlnită

pe terenuri necultivate, pe marginea

drumurilor, căilor ferate, pe lângă

garduri, zăvoaie inundabile.


Recoltarea rădăcinilor se efectuează

toamna pentru cele de un an şi

primăvara la plantele de doi ani;

frunzele (fără peţiol ) – înainte de

înflorire. Se usucă la umbră într-un

singur rând. Uscarea artificială la 35-

0

50 C.


întrebuinţări. Acţiunea diuretică,

sudorifică, depurativă, coleretică,

hipoglicemiantă, antifuruncul-oasă este

determinată de principiile active: nitrat

de potasiu, ulei volatil, acid cafeic,

vitamine din complexul B, lactone etc.

CASTAN

Denumirea latină:

Aesculus hippocastanum L

Denumirea rusă: Каштан конский

Denumirea engleză:

Horse-chestnut

Familia: Hippocastanaceae

10. CASTAN

Descriere. Arbore înalt de 20 - 30

m, cu un ritidom solzos, de culoare

brună, mult ramificat. Ramurile sale

poartă muguri lipicioşi, lucioşi şi frunze

opuse, lung peţiolate, digitatcompuse.

Florile reunite în panicule

compuse, terminale, erecte. Fructul

este o capsulă cărnoasă, sferică, cu

numeroşi ghimpi.

Răspândire. Creşte prin toate

parcurile şi pe marginea drumurilor şi

străzilor. Preferă soluri profunde,

nisipoase.


produs vegetal se folosesc: seminţele,

care se recoltează toamna la completa

lor maturitate; florile culese în zilele

senine, când 50 - 60% din

inflorescenţe sunt deschise şi

frunzele, care se culeg fără peţiol în

timpul înfloririi. Uscarea se face în

camere bine ventilate, iar cea

0

artificială, sub 65 C.


întrebuinţări. Castanele conţin

saponozide, derivaţi cumarinici şi

flavonici. Seminţele sunt bogate în

amidon, ulei gras, albumine.

Castanele servesc la extragerea

escinei, substanţă cu acţiune

vasocon-strictoare venoasă, ce se

utilizează în tratamentul varicelor,

flebitelor şi hemoroizilor.

CĂLIN

Denumirea latină:

Viburnum opulus L.

Denumirea rusă:

Калина обыкновенная

Denumirea engleză: Snowball

Familia: Caprifoliaceae

11. CĂLIN

Descriere. Arbust indigen cu

rădăcină puternic ramificată. Tulpini cu

scoarţă netedă, galben-brună, apoi

cenuşie. Frunze lat-ovate, trilobate, cu

marginile dinţate şi peţiolul canaliculat,

toamna se colorează în roşu. Flori

a l b e , g r u p a t e d e n s î n c i m e

umbeliforme terminale. Fructe, drupe

sferice, roşii.

Răspândire. Creşte pe soluri

bogate, reavăn-jilave până la umede,

prin păduri şi tufărişuri, păduri de

luncă, tufărişuri de pe malul râurilor.


Scoarţa se recoltează primăvara, la

pornirea în circulaţie a sevei. Uscarea

se face la soare, în strat subţire sau în

poduri bine aerisite. Fructele se culeg

la maturitate deplină împreună cu

pedunculi, se usucă artificial la 60-

o

80 C; după uscare pedunculii se

înlătură.


întrebuinţări. Scoarţa conţine

vitaminele K, C, caroten, saponozide

triterpenice, rezine; fructele –

vitaminele C şi P, acizii clorogenic,

cofeic, ursolic, carotenoide, glucide,

pectine, substanţe tanante, săruri de

K. Scoarţa se foloseşte ca hemostatic

în practica ginecologică, tonic general

al sistemului nervos şi sedativ uterin.

Fructele în specii se folosesc ca

remediu vitaminic, hipotensiv, de

asemenea diuretic şi sudorific.

CĂTINĂ

Denumirea latină:

Hippophae rhamnoides L.

Denumirea rusă:

Облепиха крушиновидная

Denumirea engleză:

Sea Buckthorn

Familia: Eleagnaceae

12. CĂTINĂ

Descriere. Arbust tufos cu rădăcini

superficiale. Tulpina ramificată cu

scoarţa brun-închisă. Lujerii anuali

solzoşi, cenuşii-argintii. Frunze

alterne, liniar-lanceolate, întregi, scurt

peţiolate, pe faţa inferioară cenuşiiargintii

cu solzi ruginii. Flori galbeneruginii,

cele mascule grupate în

inflorescenţe globuloase, iar cele

femele în raceme. Fructe, drupe

"false", ovoide, portocalii.

Răspândire. Creşte în pâlcuri sau

tufărişuri întinse, pe nisipuri şi

pietrişuri, pe prundişurile din lungul

râurilor, izlazuri, coaste pietroase.


Culegerea fructelor se efectuează de

la începutul maturizării, când ele au

cantitatea cea mai mare de vitamina C

şi se continuă până la primul îngheţ. În

vederea conservării vitaminei C,

fructele de cătină se usucă numai pe

cale artificială, la o temperatură de 70-

0

80 C.


întrebuinţări. Fructele conţin acid

ascorbic, carotenoide, vitamine E, B 2,

PP, P, acid folic, ulei. Uleiul este utilizat

în tratamentul ulcerului, arsurilor şi în

ginecologie. Sucul apos, filtrat şi

îndulcit cu zahăr, adăugându-se şi 2%

carbonat de calciu este transformat în

sărurile de calciu ale unor acizi

organici, existenţi în fructele de cătină,

constituie un sirop vitaminizat şi

răcoritor.

CERENŢEL

Denumirea latină:

Geum urbanum L.

Denumirea rusă:

Гравилат городской

Denumirea engleză: Herb bennet

Familia: Rosaceae

13. CERENŢEL

Descriere. Plantă ierbacee, vivace

cu un rizom cilindric, din care îşi iau

naştere numeroase radicele. Tulpina

dreaptă, ramificată; frunzele bazilare

sunt penatcompuse cu 5-7 foliole

dinţate pe margini, iar cele tulpinale

sunt mai mari şi trifoliate. Flori de

culoare galben-aurie, solitare, în vârful

tulpinii sau la subsuoara ultimelor

frunze.

Răspândire. Planta este foarte

răspândită în partea europeană prin

locurile umede, păduri şi luminişuri.


produs vegetal se folosesc rizomii cu

rădăcini de cerenţel, recoltaţi

primăvara devreme sau toamna

târziul. După scoatere din pământ se

scutură, se curăţă de părţile aeriene,

se spală într-un curent puternic de

apă, se lasă câteva zile la zvântat, apoi

se usucă.


întrebuinţări. Planta conţine

substanţe tanante, acid galic şi elagic,

mucilagii, rezine. Se mai conţine

heterozida geozida, care, prin

hidroliză, pune în libertate eugenol,

substanţă bactericidă răspunzătoare

de mirosul de cuişoare pe care-l au

rizomii. Planta se foloseşte în

tratamentul dispepsiilor gastrice, al

enteritelor de natură infecţioasă şi al

hemoragiilor. Întră în compoziţia

speciilor medicinale antidiareice şi

pentru gargară.

CICOARE

Denumirea latină:

Cichorium intybus L.

Denumirea rusă:

Цикорий обыкновенный

Denumirea engleză: Chicory

Familia: Asteraceae

14. CICOARE

Descriere. Plantă bienală sau

perenă cu o rădăcină lungă, subţire,

spiralată. Tulpina floriferă, dezvoltânduse

abia în anul al doilea, este verdedeschisă,

muchiată, cavă în interior şi

pubescentă. Frunzele în rozetă din

primul an şi cele bazale sunt peţiolate şi

ovat-lanceolate, cele tulpinale sunt

sesile, uşor amplexicaule şi mai adesea

lanceolate. Florile sunt de culoare

albastră-azurie.

Răspândire. Planta este prezentă

în câmpie, prin pagişti, luminişuri, în

faneţe, pe marginea drumurilor şi a

căilor ferate, în poienele din pădure.


Frunzele şi partile aeriene se

recolteaza in prima parte a perioadei de

inflorire, când tulpinile nu au intrat in

faza de lignificare. Radacinile se

recoltează toamna târziu sau

primăvara devreme. Se spală într-un

curent de apă, se usucă la soare, în

poduri cu tablă.

Compoziţie chimică, întrebuinţări

Planta conţine acid cicoric, principii

amare, inulină, colină, flavonozide,

substanţe minerale, ulei volatil, tanin.

Radacina de cicoare are proprietăţi

laxative, depurative, diuretice, mai

stimulează sistemul nervos (cafea de

cicoare), secreţia de bila si

îmbunătăţeşte funcţionarea ficatului. Se

utilizează pentru scăderea nivelului de

zahăr în sange, deasemenea în

obezitate, constipaţii cronice.

CIMBRIŞOR

Denumirea latină:

Thymus serpyllum L.

Denumirea rusă: Чабрец

Denumirea engleză: Wild thyme

Familia: Lamiaceae

15. CIMBRIŞOR

Descriere. Plantă vivace, cu ramuri

culcate la pământ, care prind rădăcini.

Din aceste ramuri cresc numeroase

tulpini cilindrice, păroase, de culoare

verde-roşiatică. Frunze mici, opuse,

glabre, de formă ovală, cu marginea

întreagă. Privite în zare, frunzele

prezintă nişte puncte transparente,

care sunt în realitate celule cu ulei

volatil. Flori roz-violacee grupate în

pseudoverticile globuloase.

Răspândire. Creşte pe soluri aride,

pietroase, nisipoase, cu expoziţie

sudică, în fâneţe de pe dealuri,

ajungând până în zona muntoasă.

Organul utilizat, recoltare. Părţile

aeriene se culeg fără rădăcini, la

începutul înfloririi. Recoltarea se face

cu foarfeca sau cuţitul. Înainte de

uscare se înlătură rădăcinile şi ramurile

lemnoase.


întrebuinţări. Părţile aeriene de

cimbrişor conţin ulei volatil, alături de

care se conţine un principiu amar

(serpilina), acid ursolic şi oleanolic, acizi

cafeic şi rozmarinic, flavone, tanin,

rezine. Se foloseşte sub formă de

infuzie sau sirop aromatic, îndeosebi în

medicina infantilă, ca stomahic,

antispastic şi coleretic, în tratamentul

tusei şi al gripei. Are, de asemenea şi

proprietăţi cicatrizante, antidiareice,

diuretice şi antivirale. Se mai foloseşte

pentru băi medicinale.

CIMBRU

Denumirea latină:

Thymus vulgaris L.

Denumirea rusă:

Тимьян обыкновенный

Denumirea engleză:

Common thyme

Familia: Lamiaceae

16. CIMBRU

Descriere. Subarbust cu tulpina

lignificată în partea inferioară şi

acoperită cu un suber de culoare

cenuşie. Frunze mici, alungit

romboidale, ovate sau lanceolate.

Flori mici şi grupate în pseudoverticile

aşezate la subsuoara frunzelor din

vârful tulpinilor. Caliciul este tubular,

iar corola bilabiată şi colorată în roz.

Fructe - nucule elipsoidale.

Răspândire. Ca plantă cultivată

cimbrul are o largă răspândire în

Grecia, Spania, Portugalia, Franţa,

Algeria, Germania, Ungaria, Bulgaria,

România, Moldova.

Organul utilizat, recoltare. Se

recoltează ramurile tinere nelignificate

în perioada deschiderii primelor flori.

Se usucă la umbră sau în uscătorii la

0

35 C.


întrebuinţări. Produsul vegetal

conţine ulei volatil alături de tanin, acid

cafeic, flavonozide, un principiu amar,

precum şi triterpenoide reprezentate

prin acizii ursolic şi oleanolic. Thymi

herba se întrebuinţează sub formă de

infuzie, extract fluid în tuse, bronşite şi

tuse convulsivă, datorită proprietăţilor

a n t i s e p t i c e ş i c a l m a n t e .

Componentului principal al uleiului

volatil i se atribuie proprietăţi

antibacteriene, antimicotice şi

antihelmintice.

CIUBOŢICA CUCULUI

Denumirea latină:

Primula veris L.

Denumirea rusă:

Первоцвет весенний

Denumirea engleză: Cowslip

Familia: Primulaceae

17. CIUBOŢICA CUCULUI

Descriere. Plantă erbacee cu rizom

cilindric, din care pornesc numeroase

rădăcini adventive, dese, subţiri,

ramificate la vârf. La suprafaţa

pământului din rizom se formează o

rozetă de frunze eliptic-ovale, cu

suprafaţa reticulată, vârful obtuz,

marginea crenată sau ondulată, pe faţa

inferioară des-păroasă şi cu nervuri

proeminente, peţiol aripat, lung. Tulpina

floriferă poartă 6-18 flori galbene-aurii,

grupate într-o umbelă simplă.

Răspândire. Planta are cerinţe

ridicate faţă de umiditate, comună prin

pajişti, fâneţe, păşuni însorite, poieni,

luminişuri de pădure, livezi, lunci.

Organul utilizat, recoltare. Rizomii

cu rădăcini se recoltează primăvara de

timpuriu şi în timpul înfloririi. Se spală

într-un curent de apă. Se usucă la

soare sau în poduri învelite cu tablă,

bine aerisite. Uneori se mai recoltează

frunzele şi florile. Se usucă la umbră

într-un singur strat. Uscare artificială la

0

35 – 40 C.


întrebuinţări. Rizomii cu rădăcini de

ciuboţica cucului conţin saponozide

triterpenice. S-au mai izolat: amidon,

zaharuri, ulei volatil, enzime, substanţe

tanante, flavonozide, săruri minerale.

Datorită măririi şi fluidificării secreţiei

bronhice rizomii şi rădăcinile de

ciuboţica cucului se utilizează ca

expectorant, sub formă de decoct.

COACĂZ

Denumirea latină: Ribes nigrum L.

Denumirea rusă:

Смородина черная

Denumirea engleză: Black currant

Familia: Saxifragaceae

18. COACĂZ

Descriere. Arbust tufos cu rădăcini

adventive. Tulpini viguroase, erecte,

negricioase. Lujeri cenuşii care se

exfoliază în partea inferioară. Frunze

subrotunde, cordiforme, cu 3-5 lobi

triunghiulari, neregulat-dublu-seraţi, pe

dos cu glande galbene mirositoare şi

nervuri pubescente. Flori verzuiroşcate,

dispuse în raceme. Fructe,

bace sferice, negre, gust dulceag.

Răspândire. Planta este întâlnită

pe soluri argilo-lutoase şi luto-argiloase,

prin păduri şi tufişuri, lunci, zăvoaie, în

regiunile deluroase şi muntoase, din

părţile nordice. Se cultivă cu succes pe

marginea aleilor din grădini, pe

marginea parcelelor şi în apropierea

gardurilor.


produs vegetal se folosesc fructele,

recoltate la maturitate.


întrebuinţări. Fructele conţin

vitaminele C, P, B 2, B 6, K, caroten,

zaharuri, acizi organici, deasemenea

flavonozide, microelemente, substanţe

tanante. Fructele posedă acţiune

favorabilă în maladiile gastrointestinale

(ulcer duodenal, gastrite, colite), în

afecţiuni hepatobiliare, nefrite şi

p i e l o n e f r i t e , î n u n e l e b o l i

cardiovasculare ca insuficienţă

cardiacă şi respiratorie, ateroscleroză.

Din fructe se pregătesc specii, siropuri

vitaminice.

COADA CALULUI

Denumirea latină:

Equisetum arvense L.

Denumirea rusă: Хвощ полевой

Denumirea engleză: Horsetail

Familia: Equisetaceae

19. COADA CALULUI

Descriere. Plantă perenă, erbacee.

Tulpini de două feluri: fertile şi sterile.

Cele fertile apar primăvara, de culoare

brun-deschisă, fără ramuri, cu frunze

concrescute care se termină cu un spic

sporifer oval. Tulpinile sterile apar la

începutul verii, de culoare verdedeschis,

cu coaste evidente,aspre şi

tari, ramificate verticilat; tulpina în

secţiune prezintă o lacună centrală,

ramurile sunt pline în interior şi cu patru

muchii la exterior.

Răspândire. Planta este foarte

comună prin fâneţele şi luncile umede,

pe râpe şi la marginea apelor, pe

terenuri nisipoase şi argiloase.



aeriene - tulpinile sterile, recoltate

vara, pe timp uscat şi însorit. Uscarea

lor se face repede în poduri bine

aerisite, deoarece produsul înnegrit

pierde proprietăţile sale terapeutice.


întrebuinţări. Produsul vegetal conţine

saponozide triterpenice, flavonozide,

săruri de siliciu şi potasiu, ulei volatil,

acizi organici, substanţe tanante şi

amare, caroten, vitamina C. Produsul

prezintă o acţiune diuretică în gută şi

reumatism, bolile de rinichi şi vezică;

prescris ca expectorant în bronşite; în

t u b e r c u l o z a p u l m o n a r ă , c a

remineralizant.

COADA ŞORICELULUI

Denumirea latină:

Achillea millefolium L.

Denumirea rusă: Тысячелистник

обыкновенный

Denumirea engleză:

Common yarrow

Familia: Asteraceae

20. COADA ŞORICELULUI

Descriere. Plantă perenă, erbacee

cu un rizom lignificat, din care se

dezvoltă stoloni subterani. Ea prezintă

două feluri de tulpini: cele florifere, care

poartă inflorescenţele, sunt ramificate,

înalte, erecte, cu internodii lungi,

pubescente, şi cele cu internodii scurte,

care poartă numai frunze. Frunze

alterne, 2-3-penate, sectate,

lanceolate, cu un număr mare de lacinii.

Cele bazale sunt mai scurte, iar cele

tulpinale mai lungi. Florile albe, uneori

cu o nuanţă cenuşie sau roz,dispuse în

corimb.

Răspândire. Planta creşte cel mai

adesea la marginea drumului, în locuri

uscate, acoperite cu iarbă, pe marginea

ogoarelor, păşuni, poiene, râpe.


aeriene şi florile se recolectează la

începutul înflorii plantelor, în zile senine

şi calde. Uscarea se face la umbră, în

strat subţire sau în uscătorii.


întrebuinţări. Principiul activ al plantei

este uleiul volatil. Gustul amărui al

plantei este dat de lactone. Se mai

conţin flavonozide, vitamina K, tanin,

glucide, substanţe anorganice. Sub

formă de infuzie, decoct şi specii

amare, gastrice se întrebuinţează ca

stomahic, astringent şi aromatic amar.

Se mai utilizează în tratamentul

hemoroizilor şi arsurilor. Datorită

achilinei are acţiune coleretică, mărind

cantitatea bilei.

CORN

Denumirea latină: Cornus mas L.

Denumirea rusă:

Кизил обыкновенный

Denumirea engleză:

Cornelian cherry

Familia: Cornaceae

21. CORN

Descriere. Arbust sau arbore mic

cu lemnul tare şi scoarţa de culoare

galbenă-cenuşie cu crăpături.

Ramurile tinere verzi, co coaste

proeminente, acoperite cu peri scurţi;

mai târziu glabre, de la cenuşiu-galben

până la roşii-brune. Frunze ovate până

la lanceolate cu vârful ascuţit şi peţioli

pubescenţi. Flori galbene grupate în

cime umbeliforme, care se deschid

înaintea frunzelor.

Răspândire. Creşte spontan prin

tufişuri, margini de pădure, zăvoaie din

zona de deal, des formează desişuri

cu alţi arbuşti. Rezistent la ger, secetă;

se cultivă.


Scoarţa se recoltează primăvara

devreme în timpul circulaţiei intense a

sucului sau toamna târziu la sfârşitul

perioade de vegetaţie, iar fructele – la

maturizare deplină. Uneori odată cu

fructele se recoltează şi frunzele.


întrebuinţări. Scoarţa, bogată în

taninuri se utilizează ca febrifug.

Fructele conţin acid ascorbic, tanin,

pectine, flavonozide şi au acţiune

a s t r i n g e n t ă , a n t i d i a r e i c ă ş i

antidizenterică. În medicina populară

cornul se foloseşte în dereglări ale

funcţiilor tractului gastro-intestinal.

Decoctul din frunze se utilizează în

tratamentul viermilor intestinali.

COŞACI

Denumirea latină:

Astragalus dasyanthus Pall.

Denumirea rusă:

Астрагал

шерстистоцветковый

Denumirea engleză: Milk vetch

Familia: Fabaceae

22. COŞACI


cu un rizom gros, cilindric. Tulpini

erecte, roşiatice, pubescente. Frunze

alterne, compuse, imparipenat-partite,

cu 12-14 perechi de foliole alungitovale

şi bractee alungit-lanceolate.

Florile galbene, pufoase, grupate în

capitule sferice.

Răspândire. Planta se întâlneşte

rar, desişuri nu formează. Creşte în

poiene, printre arbuşti de stepă, în

văile râurilor şi pantele dealurilor. Nu

este pretenţioasă faţă de sol şi

umiditate.


aeriene se recolectează în faza de

butonizare sau la începutul înflorii

plantelor, până la ivirea pe frunze a

petelor ruginii. Se taie planta la

înălţimea 5-7 cm deasupra solului, fără

tulpini lignificate. Uscarea se face la

umbră, în strat subţire sau în uscătorii.


întrebuinţări. Părţile aeriene ale

plantei conţin saponozide triterpenice,

flavonozide, amidon, mucilag, acizi

organici, săruri minerale. Infuzia,

obţinută din produsul vegetal, dilată

vasele sanguine, are acţiune

hipotensivă, sedativă şi diuretică; se

utilizează la hipertonie, stenocardie,

insuficienţe cardio-vasculare, nefrite

acute şi cronice.

CREŢUŞCĂ

Denumirea latină:

Filipendula ulmaria L

Denumirea rusă:

Лабазник вязолистный

Denumirea engleză:

Meadow sweet

Familia: Rosaceae

23. CREŢUŞCĂ

Descriere. Plantă erbacee, perenă,

rizom orizontal, noduros din care

pornesc rădăcini adventive, filiforme.

Tulpină erectă, glabră, unghiulară,

roşcată, de obicei simplă. Frunze

penate, cu 3-5 foliole perechi din care

cea terminală este mai mare şi

prevăzută cu 3-5 lobi palmaţi, faţa

superioară glabră, cea inferioară albpăroasă,

pe margine serate; stipele

mari, închis serate. Flori albe-crem

dispuse în cime multiflore.

Răspândire. Planta creşte prin

zăvoaie, pajişti umede, marginea

râurilor, şanţuri.



aeriene de creţuşcă, recoltate în timpul

înfloririi. Se usucă în strat subţire,

0

artificial la temperaturi până la 35 C.


întrebuinţări. Părţile aeriene conţin

aldehidă salicilică, vanilină, ceruri,

taninuri, substanţe minerale,

flavonoide, avicularină, spireozid,

gaulterozidă etc. Datorită gaulterozidei

şi spireozidei, al căror agliconi sunt

derivaţi ai acidului salicilic, produsul are

acţiune antireumatismală, iar

flavonoidele sunt răspunzătoare de

acţiunea lui diuretică. Sub formă de

infuzie şi în special asociat cu coaja de

salcie se întrebuinţează ca adjuvant în

tratamentul reumatismului articular

acut şi ca diuretic şi diaforetic.

CRUŞIN

Denumirea latină:

Frangula alnus Mill.

Denumirea rusă:

Крушина ольховидная

Denumirea engleză:

Alder buckthorn

Familia: Rhamnaceae

24. CRUŞIN

Descriere. Arbust cu ramuri alterne

lipsite de spini. Scoarţa este netedă, de

culoare brun-cenuşie la exterior şi

galbenă la interior, lucitoare. Frunze

alterne, de formă ovală, ascuţite la vârf,

cu marginea întreagă, netede şi

lucitoare. Flori mici, de culoare albverzuie,

strânse în grupuri la subsuoara

frunzelor. Fructe globuloase, la început

verzi, apoi de culoare roşie, iar la

maturitate devin negre-violacee cu 2-3

seminţe.

Răspândire. Planta creşte în păduri

de luncă, zăvoaie, pe malul apelor,

mlaştini, comun la câmpie şi dealuri.


Scoarţa se recoltează în momentul

când începe dezvoltarea frunzelor. Nu

se vor recolta cojile de pe ramurile de

un an, care se recunosc prin lipsa

lenticelelor şi cele bătrâne cu crăpături

adânci, deoarece sunt sărace în

principii active. Sunt uscate pe cale

naturală, la soare sau în uscătorii

o

termice la 40 C


întrebuinţări. Principiile active sunt

reprezentate de derivaţii antracenici. Au

mai fost identificate saponozide, acidul

ascorbic, mucilagii, substanţe amare.

Scoarţa de cruşin se administrează ca

laxativ sau purgativ, în funcţie de doză,

precum şi împotriva hemoroizilor, în

compoziţia speciilor depurative.

CUCURBEŢICĂ

Denumirea latină:

Aristolochia clematidis L.

Denumirea rusă:

Кирказон ломоносовидный

Denumirea engleză: Birthwort

Familia: Aristolochiaceae

25. CUCURBEŢICĂ

Descriere. Plantă erbacee, perenă

cu rizom scurt, ramificat, galben-brun,

de la care pleacă rădăcini adventive.

Tulpină simplă, erectă cu noduri.

Frunze alterne, cordiforme sau ovattriunghiulare,

lung-peţiolate, cu vârf

obtuz şi aspect pielos. Flori tubuloase,

ventriculate la bază, de culoare verde

pal cu tentă gălbuie, aşezate câte 3-5 la

subsuoara frunzelor. Fructul globulos,

galben-verzui cu seminţe castaniibrune.


semănături, vii, crânguri, tufărişuri,

marginea pădurilor şi drumurilor, pe

malurile râurilor, poiene.


şi rădăcinile se colectează toamna, la

sfârşitul perioadei de vegetaţie, părţile

aeriene – în timpul înfloririi şi pentru

seminţe se culeg fructele în iulieaugust,

se usucă şi se freacă pentru

eliberarea lor.


întrebuinţări. Planta conţine acizi

aristolochici, alcaloizi, alantoină, tanin,

flavonozide, substanţe amare, rezine.

Acizii aristolochici dezvoltă o acţiune

imunostimulatoare, favorabilă în

tratamentul unor infecţii cronicizate

(fistule anale şi dentare, plăgi greu

vindecabile); la supradozare sunt toxici

şi iritanţi. Planta se mai utilizează în

a n o r e x i e , n e v r o z e , d u r e r i

premenstruale şi ca antiinflamator;

posedă acţiune purgativă drastică.

DENTIŢĂ

Denumirea latină:

Bidens tripartita L.

Denumirea rusă:

Череда трехраздельная

Denumirea engleză:

Three-lobe beggarticks

Familia: Asteraceae

26. DENTIŢĂ

Descriere. Plantă ierbacee, anuală

cu rădăcină rămuroasă, deasă, uneori

fusiformă. Tulpină erectă, glabră,

ramificată, înaltă până la 100 cm.

Frunze opuse, glabre, 3-5 lobate, incisserate,

peţiol de obicei aripat. Calatidii

solitare aşezate în vârful ramurilor, cu

foliole involucrale foliacee, cele interne

alungit-ovate, gălbui-brunii. Nu are flori

marginale ligulate. Fructe – achene

turtite, slab-păroase sau glabre, finspinoase

pe colţuri, prevăzute cu 2-4

sete spinoase.

Răspândire. Creşte prin mlaştini cu

şi fără turbă, şanţuri umede, în zona de

margine a lacurilor, râurilor, pe lângă

izvoare, fântâni, locuri ruderale umede.



aeriene de dentiţă, recoltate până şi în

timpul înfloririi. Se rup frunzele şi părţile

superioare tinere.


întrebuinţări. Părţile aeriene conţin o

cantitate însemnată de caroten, acid

ascorbic, substanţe tanante,

flavonozide, substanţe minerale,

mucilagii, ulei volatil. Infuzia din plantă

are proprietăţi diuretice, sudorifice, uşor

laxative, sedative, efecte stimulatorii

asupra circulaţiei arteriale şi

amplitudinii contracţiilor cardiace. La

copii se fac băi cu decoctul plantei

pentru întărirea organismului,

vindecarea de urticarii şi scrofuloză.

DRĂCILĂ

Denumirea latină:

Berberis vulgaris L.

Denumirea rusă:

Барбарис обыкновенный

Denumirea engleză:

Common barberry

Familia: Berberidaceae

27. DRĂCILĂ

Descriere. Arbust ramificat cu

rizom orizontal, cu lemnul galbenaprins.

Lăstari numeroşi, drepţi,

ramificaţi. Tulpinile bătrâne de culoare

cenuşie cu scoarţă crăpată, cele tinerebrăzdate,

brune-gălbui sau cenuşiigălbui.

Ramurile au ghimpi tripartiţi în

subsuoara cărora se află lăstari scurţi

cu fascicule de frunze. Frunze inversovate,

pe margine cu zimţi ascuţiţi,

florile în raceme. Fructe - bace roşii.

Răspândire. Creşte spontan prin

tufărişuri, la marginea ogoarelor, în

locuri însorite sau umbrite. Se cultivă ca

arbust ornamental şi medicinal.


Frunzele se recoltează în timpul

butonizării. De pe tulpini şi ramuri

scoarţa se obţine primăvara, sub formă

de jgheaburi sau tuburi înguste, de pe

rădăcini – toamna. Fructele se culeg la

maturitatea deplină, iar rădăcinile se

recoltează toamna târziu.


întrebuinţări. Frunzele, scoarţa şi

rădăcinile conţin alcaloizi din şirul

izochinolinei. Fructele conţin glucide, în

special glucoza şi fructoza, acid

ascorbic, pectine, acid malic, gume.

Datorită berberinei produsul vegetal

posedă acţiune colagogă, hemostatică,

tonic stomahică, febrifugă, diuretică.

Pentru aceste proprietăţi este utilizată

în tratamentul icterului, a metroragiilor,

în afecţiuni hepatobiliare.

FECIORICĂ

Denumirea latină:

Herniaria glabra L.

Denumirea rusă: Грыжник голый

Denumirea engleză: Rupturewort

Familia: Caryophyllaceae

28. FECIORICĂ

Descriere. Plantă erbacee, anuală,

bienală, rar perenă. Tulpini târâtoare,

lungi până la 30 cm, ramificate, glabre

sau foarte scurt păroase, formând tufe

dese circulare. Frunzele sunt dispuse

opus, mici, eliptice sau lanceolate.

Florile mici, grupate în glomerule la

subsuoara frunzelor, de culoare verzuie

şi alcătuite din 5 sepale libere, glabre,

fără peţiol şi cu androceul format din 5

stamine libere. Fructul monosperm,

aspru, mai lung decât caliciu, seminţe

lentiforme, negre, lucioase.


locurile nisipoase şi pietroase,

surpături.



aeriene de feciorică, recoltate în timpul

înfloririi. Se usucă la umbră, în strat

subţire, de preferat în poduri acoperite

cu tablă.


întrebuinţări. Părţile aeriene de

f e c i o r i c ă c o n ţ i n s a p o n o z i d e ,

deasemenea derivaţi cumarinici,

flavonozide, ulei volatil. Complexul

saponinic acţionează în sensul creşterii

diurezei şi al activării metabolismului.

Infuzia se foloseşte pentru tratarea de

afecţiuni renale (litiază renală), afecţiuni

ale vezicii urinare (litiază vezicală),

cistită cronică, afecţiuni ale prostatei, în

albuminurie.

FERIGĂ

Denumirea latină:

Dryopteris filix-max L.

Denumirea rusă:

Мужской папоротник

Denumirea engleză: Male ferns

Familia: Aspleniaceae

29. FERIGĂ

Descriere. Plantă ierbacee, vivace

cu un rizom gros, târâtor. În secţiune,

rizomul şi resturile de peţiol sunt de

culoare verde. Frunzele sunt alungite

având de o parte şi alta a nervurei

principale numeroase foliole, de

culoare verde-închis, care la rândul lor

sunt divizate în aripioare (segmente)

mai mici. Pe spatele acestor aripioare,

de-a lungul nervurei, se observă

grămăjoare de sporangi (sori)

conţinând spori, cu ajutorul cărora

feriga se înmulţeşte.

Răspândire. Planta creşte în păduri

de foioase, tufărişuri, locuri umbrite,

buruienişuri de depresiune, sporadică

în molidişuri.


produs vegetal se folosesc rizomii, care

se recoltează toamna împreună cu

resturile de peţioli rămaşi din anii

trecuţi. Rizomul se poate recolta şi

primăvara în momentul când frunzele

sunt încă în faza de cârje.


întrebuinţări. Principiile active din

rizomii de ferigă sunt derivaţi ai

floroglucinolului în diferite stadii de

condensare, denumite global filicină.

Deoarece, substanţele active din

rizomul de ferigă paralizează

musculatura netedă a celor mai multe

specii de tenie, constituie unul din cele

mai bune tenifuge, naturale, indigene.

FRAG DE PĂDURE

Denumirea latină: Fragaria vesca L.

Denumirea rusă:

Земляника лесная

Denumirea engleză:

Wild strawberry

Familia: Rosaceae

30. FRAG DE PĂDURE


cu rizom cilindric, orizontal. Stolonii

supratereşti târâtori, înrădăcinează la

noduri. Frunze trifoliate, lungpedunculate,

cu foliole ovate, pe

margine dinţate, faţa inferioară scurtpăroasă.

Stipele lanceolate, lungacuminate,

pe faţă brun-roşcate, pe

dos alipit-păroase. Flori albe, tipul 5,

dispuse în cime, cu pediceli păroşi.

Fruct, achenă înfiptă în receptacul, care

devine zemos, aromat.


în pajişti, fâneţe, păduri rărite, tufărişuri

etc.


produs vegetal se folosesc frunzele de

frag, recoltate fără peţiolul principal şi

fără tulpinile târâtoare. Uscarea se face

la umbră, în strat subţire, în uscătorii

0

artificiale la temperatura de 40-50 C.

Fructele se folosesc proaspete.



vitaminele A, B

1, B

2

, C, acizi organici,

zaharuri, urme de ulei volatil,

flavonozide, săruri minerale, substanţe

tanante. Infuzia se întrebuinţează în

tratamentul diareii, cistitei, pentru

stimularea diurezei cu eliminarea de

acid uric şi a toxinelor, deasemenea la

diabet zaharat şi anemii. Fructele ca

tonic, depurativ, hipotensor, reglor

hepatic.

GĂLBENELE

Denumirea latină:

Calendula officinalis L.

Denumirea rusă:

Нoготки лекарственные

Denumirea engleză: Marigold

Familia: Asteraceae

31. GĂLBENELE

Descriere. Plantă anuală sau

bianuală, cu tulpina erectă, ramificată.

Frunze alterne, sesile, întregi,

pubescente sau glabre; cele inferioare

oblanceolate, rotunjite la vârf; frunzele

mijlocii şi superioare sunt lanceolate.

Inflorescenţele sunt antodii terminale,

formate din flori ligulate periferice, de

culoare portocalie, şi din flori centrale

sterile, tubuloase, galbene-portocalii.

R ă s p â n d i r e . P l a n t a e s t e

răspândită aproape în toată Europa ca

plantă ornamentală, prin mai toate

grădinile.


se recoltează la deschiderea primelor

2-3 rânduri de flori ligulate; se rup cu

mâna, fără codiţe. Se usucă în straturi

subţiri, afânate.


întrebuinţări. În paneraşele florale se

conţin carotenoide. Mirosul florilor este

determinat de prezenţa urmelor de ulei

volatil. Se mai conţine acidul ascorbic,

rezine, substanţe amare, flavonozide,

tanin, acizi organici. Planta posedă

acţiune emenagogă, coleretică,

a n t i s p a s t i c ă , c i c a t r i z a n t ă ,

antiinflamatoare, fiind utilizată în

tratamentul dismenoreelor şi al

tulburărilor menstruale, deasemenea

dă bune rezultate în tratamentul

plăgilor, rănilor, înţepăturilor de insecte,

degerăturilor, arsurilor.

HAMEI

Denumirea latină:

Humulus lupulus L.

Denumirea rusă:

Хмель обыкновенный

Denumirea engleză: Common hop

Familia: Cannabaceae

32. HAMEI

Descriere. Plantă erbacee, vivace,

cu rizomi târâtori lungi. Tulpina

volubilă, poartă frunze opuse, cu 3-5

lobi dinţaţi, cordate la bază, cu

bractee. Florile mascule dispuse în

ciorchine ramificate, iar cele femele

grupate câte două la baza unei bractei

alcătuind o inflorescenţă aproape

globuloasă. Fructificaţiile sunt conuri

false, formate din bractee galbenverzui,

reunite în jurul unui ax central,

alcătuind un con globulos, denumit

strobil, fiecare bractee având la baza

sa câte o achenă; bracteea şi achena

sunt acoperite cu numeroase glande

rezinoase de culoare galben-aurie.

Răspândire. Planta creşte

spontan prin lunci, crânguri, păduri,

malurile râurilor.


produs vegetal se folosesc numai

conurile femele, recoltate când au

culoare galben-verzuie. Se usucă la

umbră sau în încăperi bine aerisite.


întrebuinţări. Principiul activ este o

oleo-rezină localizată în perii

glandulari, formată dintr-un ulei volatil

şi rezină. Compuşii fenolici sunt

prezenţi prin flavonoide, cumarine,

acizi fenolici. Produsul vegetal este

bogat în vitamine din grupul B, acid

ascorbic, tocoferoli. Planta prezintă

proprietăţi sedative blânde,

antispastice, tonic amare; întră în

compoziţia speciilor calmante şi

sedative.

HOLERĂ (GHIMPE, SCAI)

Denumirea latină:

Xanthium spinosum L.

Denumirea rusă:

Дурнишник колючий

Denumirea engleză:

Spiny cocklebur

Familia: Asteraceae

33. HOLERĂ (ghimpe, scai)


cu rădăcină fusiformă. Tulpina

ramificată, pubescentă, cu spini

trifurcaţi la baza fiecărei frunze. Frunze

opuse, lung obovate, obovate sau

ascutit romboidale, uneori trilobate,

peţiolate. Culoarea frunzelor pe fata

superioara este verde dar in dreptul

nervurilor principale, datorita

pubescentei verde albicioasa, pe fata

inferioara – sur-alb-păroasă. Flori mici

verzui grupate în calatidii globuloase.

Răspândire. Planta creşte spontan

prin locuri necultivate, pe lângă

drumuri, garduri, în jurul clădirilor

părăsite.



aeriene, recoltate în timpul verii. Se

usucă în strat subţire în locuri bine

aeresite.

C o m p o z i t i a c h i m i c a ,

î n t r e b u i n ţ ă r i . C o n ţ i n e a c i z i

polifenolcarboxilici (cafeic şi

clorogenic), taninuri catehice, b-

sitosterol, saponine triterpenice, urme

de ulei volatil. Specia este utilizată in

afecţiuni ale căilor urinare şi prostatite,

ca antitumoral; sialagog şi diuretic, în

febra intermitenta şi impotriva turbării.

Cercetările farmacodina-mice au

demonstrat că posedă actiune

anticongestivă, epitelizant-cicatrizantă

şi dezinfectantă.

HREAN

Denumirea latină: Armoracia

rusticana Gaerth

Denumirea rusă:

Хрен обыкновенный

Denumirea engleză: Horse radish

Familia: Brassicaceae

34. HREAN

Descriere. Plantă ruderală,

erbacee, vivace prin rădăcină

pivotantă, groasă. Tulpina dreaptă,

ramificată în partea superioară, cu

frunze mari alungit-ovate, cordate,

peţiolate (cele bazale) sau sesile

( t u l p i n a l e ) . F l o r i m i c i , a l b e ,

numeroase, grupate în racem. Fructul

– siliculă globuloasă.

Răspândire. Planta creşte în locuri

umede, prin văi, pe lângă garduri şi

case de locuit; deasemenea se cultivă.


Rădăcinile plantelor de 1-2 ani se

recoltează toamna târziu, după

uscarea frunzelor, sau primăvara

devreme; cele groase înainte de

uscare se despică longitudinal.

Uscarea se face la umbră, în strat

subţire sau în uscătorii.


întrebuinţări. Rădăcinile conţin

tioglicozide (sinigrozida), ulei volatil,

alături de glucide, aminoacizi, vitamine

B,C, săruri minerale, enzime. Hreanul

m o d i f i c ă s e c r e ţ i i l e b r o n h i c e ,

stimulează diureza şi exercită, în plus

o acţiune balsamică şi antiseptică. În

doze mici este eupeptic, diuretic şi

stimulent general. În doze crescute

devine iritant şi provoacă gastrite,

enterite, nefrite, cistite. Nu se

recomandă suferinzilor de hemoroizi,

dereglări de ritm cardiac, stări

congestive.

IARBĂ MARE

Denumirea latină: Inula helenium L.

Denumirea rusă:

Девясил высокий

Denumirea engleză: Elecampane

Familia: Asteraceae

35. IARBĂ MARE


cu o tulpină dreaptă, puternică, păroasă

şi ramificată în partea superioară. În

pământ are un rizom scurt, cilindric,

cărnos. La baza plantei se află frunze

mari alungit-ovale, cu marginea dinţată,

lung peţiolate. Frunzele superioare sunt

alterne, sesile, ovale şi înconjoară

tulpina. Florile formează capitule mari,

galbene, având florile ligulate şi

tubuloase.


fâneţe umede, pe lângă pâraie, în lunci,

livezi, în regiunea pădurilor de deal.


Toamna se recoltează rizomii cu

rădăcinile de la plante viguroase, de cel

puţin 2-3 ani. Se scot din pământ cu

ajutorul cazmalei, se îndepărtează

părţile aeriene, se spală într-un curent

de apă, apoi se înlătură rădăcinile

cioturoase, subţiri, lemnoase şi seci.


întrebuinţări. Părţile subterane ale

plantei conţin ulei volatil, inulină,

saponozide şi terpene. Decoctul este

un calmant al tusei şi modificator al

secreţiilor bronhice. Acţionează atât ca

expectorant, cât şi ca spasmolitic, dar

mai posedă şi o acţiune general-tonică.

Se prescrie în tratamentul bronşitelor

cronice, catar bronhic, în tusea cronică

a bătrânilor, bronşită emfizemică.

IARBĂ ROŞIE

Denumirea latină:

Polygonum persicaria L.

Denumirea rusă:

Горец почечуйный

Denumirea engleză: Ladysthumb

Familia: Polygonaceae

36. IARBĂ ROŞIE

Descriere. Plantă erbacee, anuală.

Tulpină erectă, glabră, ramificată, cu

noduri bazale pronunţate şi ochree

tubuloasă prevăzută cu peri. Frunzele

alterne, lanceolate sau oblonglanceolate,

lung-acuminate, glabre, des

cu pete brune-roşietice, scurt peţiolate

sau sesile. Tecile dens îmbracă tulpina,

cu perişori alipiţi de suprafaţă. Flori albe

sau roşietice, neglanduloase, grupate

în spice axilare şi spice terminale.


locuri mlăştinoase, pe marginea

râurilor, pâraielor, lacurilor, din zona

dealurilor până în cea subalpină.



aeriene de iarbă roşie, recoltate în faza

înfloririi. Se taie părţile plantei înflorite

cu lungimea până la 40 cm, înlăturând

tulpinile lignificate de la bază. Se usucă

la umbră în strat subţire în încăperi bine

aerisite.



flavonoidele: hiperozida, avicularina,

cvercitina, izocvercitina, rutinozida,

kempferolul; vitaminele C şi K,

substanţe tanante şi pectinice,

poliholozide, acizi organici, ulei volatil.

Infuzia din părţi aeriene de iarbă roşie

se foloseşte ca remediu hemostatic la

hemoragii uterine şi hemoroidale şi ca

purgativ la constipaţii atonice şi

spastice.

IEDERĂ

Denumirea latină: Hedera helix L.

Denumirea rusă:

Плющ обыкновенный

Denumirea engleză: Ivy

Familia: Araliaceae

37. IEDERĂ

Descriere. Liană cu tulpini

lignificate, viguroase, care se fixează

de arbori sau de pereţii caselor cu

ajutorul unor crampoane (rădăcini),

dezvoltate la nivelul nodurilor de pe

tulpini. Frunze alterne, cu 3-5 lobi

triunghiulari, lipicioase şi persistente.

Flori galbene-verzui mici în formă de

umbele sferice grupate în raceme.

Fructul este o bacă globuloasă neagră

cu 4-5 seminţe, toxic.

Răspândire. Planta creşte pe

soluri bogate în humus prin păduri

umbroase şi umede, deasemenea pe

stânci şi ziduri, în zăvoaie. Se cultivă în

parcuri, grădini ca plantă decorativă.


produs vegetal se folosesc frunzele,

recoltate în faza înfloririi. Se usucă la

umbră în strat subţire în încăperi bine

aerisite.


întrebuinţări. Frunzele conţin

saponozide triterpenice, deasemenea

vitamine din grupul B, săruri minerale,

iod legat, flavonozide, acizi

polifenolici, steroli, caroten, fitoncide.

Se utilizează în bronşite acute şi

c r o n i c e , a s t m b r o n h i c , t u s e

convulsivă, migrene, dureri de ficat şi

stomac; ulceraţii, micoze şi alte

afecţiuni dermice. Frunzele proaspete

se aplică pe arsuri şi răni puroioase.

IENUPĂR

Denumirea latină:

Juniperus communis L.

Denumirea rusă:

Можжевельник обыкновенный

Denumirea engleză:

Common juniper

Familia: Cupressaceae

38. IENUPĂR

Descriere. Arbust cu frunze în

formă de ace, ascuţite la vârf, aşezate

în verticil câte 3 la un loc. Florile femele

au aspectul unor muguri, de culoare

verde şi sunt formate din 3 solzi

superiori. După fecundare, solzii

superiori devin cărnoşi formând

fructul, globulos, sferic. Florile

mascule au forma unor conuri. Galbule

(seminţe + înveliş cărnos) sferice, la

început verzui, apoi negre-albăstrui.

Răspândire. Arbustul creşte în

pâlcuri sau formând tufărişuri, în rarişti

şi margini de păduri, poiene, păşuni.

Preferă locuri luminoase, aerisite, cu

umiditate atmosferică ridicată.


Fructele se recoltează când sunt de

culoare neagră-albăstruie. Se

recoltează prin scuturarea ramurilor

deasupra unei prelate aşezate sub

arbust. Ramurile se scutură uşor

pentru ca pe lângă fructele coapte să

nu se scuture şi cele neajunse la

maturitate, încă verzi şi care formează

producţia anului următor.


întrebuinţări. Fructele de ienupăr

conţin ulei volatil. însoţit de răşini,

zahăr invertit, pectine, acizi organici,

principiu amar iuniperina. Se

întrebuinţează ca diuretic, stomahic,

antireumatic şi sudorific. Administrat

un timp mai îndelungat provoacă iritaţii

renale, care conduc, în primă fază, la

albuminurie.

IPCĂRIGE

Denumirea latină:

Gypsophila paniculata L.

Denumirea rusă: Гипсолюбка

(качим) метельчатая

Denumirea engleză: Baby’s breath


39. IPCĂRIGE

Descriere. Plantă perenă cu rizom

gros de 2-8 cm, care se continuă cu

rădăcini lungi de 1,5-2 cm. Tulpini mult

ramificate la bază formând tufe dese,

aproape sferice. Frunzele sunt

dispuse opus, lanceolate, întregi,

ascuţite, cu 3 nervuri şi suprafaţă

ceroasă. Florile numeroase, foarte

mici, albe sau slab roz, dispuse în

panicul. Fructul monosperm, aspru,

mai lung decât caliciu, seminţe

lentiforme, negre, lucioase.

Răspândire. Planta nu suportă

terenuri grele, creşte prin locurile

nisipoase, de-a lungul pâraielor şi

râurilor, pe lângă garduri şi drumuri, în

lizierele pădurilor de pin. Se cultivă ca

decorativă în florării.


Rădăcinile se recoltează toamna, la

sfârşitul perioadei de vegetaţie, de la

exemplarele de 3-4 ani, când

conţinutul de substanţe active este mai

bogat. Se reţin numai rădăcinile,

lăstarii subterani replasându-se. Se

usucă la soare sau în uscătorii termice.


întrebuinţări. Constituentul principal

este gipsozida A (gipsozida saponina),

deasemenea zaharuri, cantităţi mici de

ulei volatil, săruri minerale. Rădăcinile

sunt utilizate pentru proprietăţile lor

expectorante (în bronşite), diuretice şi

depurative; deasemenea pentru

combaterea viermilor intestinali şi ca

cicatrizant pentru răni.

IZMĂ BUNĂ (mentă)

Denumirea latină:

Mentha piperita L.

Denumirea rusă: Мята перечная

Denumirea engleză: Peppermint

Familia: Lamiaceae

40. IZMĂ BUNĂ (mentă)

Descriere. Plantă erbacee cu

rădăcini adventive fibroase. Tulpina

patrunghiulară, compusă din noduri şi

internoduri, mai mult sau mai puţin

erectă, puternic ramificată. Frunze

opuse, ovat-lanceolate până la

lanceolate, cu marginea limbului

serată, pe partea superioară netede, iar

pe cea inferioară au nervuri

proeminente; colorate în verde închis

cu glande oleifere. Inflorescenţa este

de forma unui spic, conic alungit.

Răspândire. Plantă care preferă

solurile fertile de luncă, luto-nisipoase,

cu apă freatică la mică adâncime,

heliofilă.


Frunzele se recoltează când acestea

ajung la lungimea de 6 cm. Părţile

aeriene se recoltează pentru uscare

când plantele sunt înflorite în proporţie

de 15-20%, iar pentru extragerea

uleiului volatil, când plantele sunt

înflorite peste 25%.


întrebuinţări. Frunzele de mentă

conţin ulei volatil (principiu activ), lipide,

sitosterol, acizii ursolic şi oleanolic,

taninuri, flavonozide, caroten. Ele se

prescriu ca spasmolitic, colagog şi

antiemetic; întră în componenţa

speciilor cu acţiune carminativă,

gastrică, colagogă şi calmantă. Tinctura

se foloseşte ca analgezic.

LEURDĂ

Denumirea latină:

Allium ursinum L.

Denumirea rusă:

Лук медвежий (черемша)

Denumirea engleză: Wild garlic

Familia: Liliaceae

41. LEURDĂ

Descriere. Plantă perenă cu

rădăcini fibroase pornite dintr-un bulb

ovoidal. Tulpina floriferă erectă cu trei

muchii. Frunze (2) ovat-lanceolate sau

eliptictic-lanceolate cu două nervuri

paralele, la bază treptat îngustate întrun

peţiol lung; verzi-închise pe partea

superioară şi mai deschise pe cea

inferioară. Flori albe, grupate în

inflorescenţe umbeliforme.

Răspândire. Creşte pe soluri

bogate în humus, umede, prin păduri

umbroase de fag, tei, stejar.


Recoltarea frunzelor se efectuează în

timpul înfloririi, pe timp uscat, după ce

se ridică roua. Bulbii se sapă

primăvara devreme sau toamna târziu.

Planta are miros de usturoi.


întrebuinţări. Planta conţine un

principiu activ la nivelul musculaturii

uterine, dar încă neidentificat

structural. Se conţine ulei volatil,

fitoncide, vitamina C, săruri minerale.

Produsul vegetal se foloseşte pentru

mărirea tensiunii arteriale, elimenarea

toxinelor din organism (combate

intoxicaţia cu nicotină), activează

peristaltismul intestinal, este vermifug,

febrifug.

LEVĂNŢICĂ

Denumirea latină:

Lavandula angustifolia Mill.

Denumirea rusă:

Лаванда узколистная

Denumirea engleză: Lavender

Familia: Lamiaceae

42. LEVĂNŢICĂ

Descriere. Plantă perenă cu

rădăcină lignificată. Tulpina, ramificată

puternic de la bază, formează o tufă

aproape globuloasă, semisferică; cea

bătrână este brună, cu scoarţa

exfoliată, iar ramificaţiile tinere sunt

patrunghiulare, pubescente. Frunze

opuse, liniar-lanceolate, acute; cele

inferioare cenuşii, pe ambele feţe

păroase, cu peri ramificaţi, stelaţi, cele

superioare cenuşii-verzi, mai puţin

păroase. Florile sunt grupate într-o

inflorescenţă spiciformă.

Răspândire. Planta creşte pe soluri

afânate, permeabile, relativ uscate.


Recoltarea inflorescenţelor cu

rămăşiţi scurte de tulpini se face în

prima jumătate a zilei, când conţin

maximum de ulei volatil şi se transportă

imediat la locul de extragere a uleiului

sau uneori la cel de uscare.


întrebuinţări. Florile proaspete de

levănţică conţin ulei volatil,

deasemenea tanin, cumarine, acid

ursolic, un principiu amar, rezine,

substanţe pectice. Florile, ca atare, se

folosesc ca stimulent aromatic, ca

vermifug în medicina tradiţională, ca

insecticid. Uleiul de levănţică, ca şi cel

de melisă, conduce la o normalizare a

funcţiei cardiace; se foloseşte pentru

corectarea mirosului unguentelor şi

cremelor medicinale.

LUMÂNĂRICĂ

Denumirea latină:

Verbascum thapsiforme Schrad.

Denumirea rusă:

Коровяк скиперовидный

Denumirea engleză: Mullein

Familia: Scrophulariaceae

43. LUMÂNĂRICĂ

Descriere. Plantă ierbacee,

bianuală, cu tulpina dreaptă, cilindrică,

ramificată şi acoperită cu frunze care

îmbracă tulpina. Întreaga plantă este

acoperită cu peri deşi şi stelaţi, ceea ce

îi dă un aspect catifelat. Florile sunt

aşezate în formă de spic la vârful tulpinii

sau al ramurilor.


însorite, pe terenuri nisipoase şi

pietroase, de-a lungul gardurilor. La noi

se întâlneşte peste tot.


Începând din luna iunie se culeg florile

fără sepale (corola cu staminele).

Deoarece planta înfloreşte treptat

începând de la bază spre vârf,

culegerea florilor se poate continua

până în luna septembrie. Cercetările au

arătat că principiul lor activ

(saponozidele) se află numai în florile

complet deschise. Uscarea trebuie să

se efectueze repede, la temperatura de

o

m a x i m u m 4 5 C , p e n t r u

preîntâmpinarea brunificării.

Întrebuinţări. Proprietăţile

expectorante şi emoliente (datorită

mucilagiului) fac ca florile de

lumânărică să fie incluse în speciile

pectorale, sau se folosesc ca

diaforetice şi antiastmatice. Datorită

saponozidelor, flavonozidelor,

iridoidelor, sterolilor mai au acţiune

antiinflamatorie, diuretică, antivirală,

antihistaminică, antispastică,

antimicrobiană.

MĂCEŞ

Denumirea latină: Rosa canina L.

Denumirea rusă:

Шиповник собачий

Denumirea engleză: Rose-hip

Familia: Rosaceae

44. MĂCEŞ

Descriere. Arbust cu ghimpi; frunze

compuse, formate din mai multe foliole

ovale, dinţate pe margini, cu 2 stipele la

baza. Flori de culoare roz, uneori albe,

cu 5 sepale, 5 petale, numeroase

stamine dispuse pe un receptacul, care

la maturitate devine cărnos, de culoare

roşie. În acest receptacul se află

numeroase achene, în realitate

adevăratele fructe, cărora în mod

obişnuit se spune seminţe.

Răspândire. Creşte prin tufişuri, pe

dealuri, la marginea drumurilor şi a

pădurilor.


Recoltarea fructelor începe în

momentul când ele trec de la culoarea

cărămizie spre roşu-portocaliu. Mai

târziu, măceşele întră în perioada de

supracoacere şi le fac inutilizabile

pentru scopuri medicinale. Fructele

recoltate nu se vor lăsa la soare,

deoarece se încing uşor, scade

conţinutul în vitamina C. După

eliminarea corpurilor străine şi a

impurităţilor, fructele se transportă la

locul de uscare.


întrebuinţări. Fructele de măcieş

conţin vitaminele C, B

2, K, PP,

provitamina A, zaharuri, acid malic şi

citric, pectine, taninuri, uleiuri volatile,

dextrină, săruri de K, Ca, Fe, Mg.

Siropul, extractul, infuzia se utilizează

ca vitamin-izant, astringent şi

antidiareic, iar uleiul – la arsuri,

dermatite, decubitus.

MĂLIN

Denumirea latină:

Padus avium Mill.

Denumirea rusă:

Черемуха обыкновенная

Denumirea engleză: Bird Cherry

Familia: Rosaceae

45. MĂLIN

Descriere. Arbust sau arbore cu

coroană deasă. Rădăcina rămuroasă.

Tulpină dreaptă. Scoarţa netedă,

cenuşie-negricioasă. Frunze eliptice,

obovate sau oblong-ovate, bruscacuminate,

la bază rotunjite, groase,

uşor zbârcite, pe margine acut-serate,

pe faţa inferioară cu smocuri de peri la

subsuoara nervurilor. Flori albe,

mirositoare, grupate în raceme.

Fructe, drupe sferice mici, negre,

strălucitoare cu seminţa rotund-ovată

şi miezul dulce-astringent.


păduri de luncă, tufărişuri, zăvoaie,

vegetând sporadic în regiunea de deal

şi munte, rar la câmpie.


produs vegetal se folosesc fructele de

mălin, recoltate la maturizare deplină.

Se rup raceme întregi, iar după uscare

la soare sau în uscătorii termice (40-

0

60 C) pedunculii se înlătură.


întrebuinţări. În fructe se conţin

substanţe tanante condensate, ulei

volatil şi gras, acizi organici,

flavonozide; în seminţe a fost

identificată heterozida amigdalina şi

ulei gras. Decoctul, sucul şi geleul din

fructe de mălin, datorită acţiunii

astringente, se întrebuinţează, ca

remediu antidiareic, se socoate, că

chiar un strugure de mălin mâncat

poate opri diareia.

MĂRAR

Denumirea latină:

Anethum graveolens L.

Denumirea rusă:

Укроп огородный

Denumirea engleză: Common dill

Familia: Apiaceae

46. MĂRAR

Descriere. Plantă erbacee anuală.

Rădăcina pivotantă, slab - ramificată.

Tulpină cilindrică, fistuloasă, striată,

verde, înaltă până la 160 cm, glabră.

Frunze tripenat-sectate, cu foliole

filiforme, peţiolate. Flori mici, gălbuiverzui,

grupate într-o umbelă

c o m p u s ă . C a l i c i u l i p s ă s a u

neînsemnat. Fructe, diachene ovaleliptice,

cafenii.

Răspândire. În sudul Europei

mărarul creşte sălbatic, printre

cereale. Astăzi cunoscut pe tot globul.



mărar, recoltate la maturizarea a 50-

60% din umbele.


întrebuinţări. În fructe au fost

identificate cumarinele bergaptena,

scopoletina, umbeliferona; ulei volatil

format din limonen şi carvonă. Conţin,

de asemenea, şi ulei gras, vitaminele

C, PP, carotenoide. Posedă proprietăţi

stomahice, carminative, antispastice

şi diuretice. Se utilizează sub formă de

apă aromatică, ca infuzie sau chiar

uleiul volatil picurat pe o bucată de

zahăr. Ca antihemoroidal se

administrează sub formă de clisme cu

infuzie. Preparatul Anetinum, care

conţine totalul tuturor compuşilor

fenolici posedă acţiune spasmolitică.

MESTEACĂN

Denumirea latină: Betula pendula

Roth. (B.verrucosa Ehrh.)

Denumirea rusă: Береза

поникающая (бородавчатая)

Denumirea engleză: Silver birch

Familia: Betulaceae

47. MESTEACĂN

Descriere. Arbore cu scoarţa albă

şi netedă în tinereţe, crăpându-se la

bătrâneţe. Frunze alterne, glabre, în

formă de romb sau triunghi, ascuţite la

vârf, dinţate pe margini. Cele tinere sunt

lipicioase datorită unor glande ce

secretă o răşină. Florile bărbăteşti se

formează în timpul verii, iernează sub

formă de amenţi, iar primăvara se

deschid. Florile femeieşti ies din muguri

numai primăvara o dată cu apariţia

frunzelor.

Răspândire. Creşte peste tot, atât

în păduri de foioase, cât şi de conifere,

în poieni, pe pante, drumuri, ca arbore

ornamental pe marginea străzilor, în

grădini sau parcuri.


Frunzele tinere se recoltează începând

din luna mai, când sunt lipicioase, şi

continuă până la sfârşitul lunii iulie.

Mugurii se recoltează de pe ramurile

tinere prin strujire.


întrebuinţări. Frunzele de mesteacăn

conţin ulei volatil, taninuri, rezine,

vitamina C, heterozide. Mugurii conţin

ulei volatil în componenţa căruia întră

betulina, betulol, cariofilen; se mai

conţin flavonozide, compuşi triterpenici.

Infuzia, decoctul din frunze şi muguri

posedă acţiune diuretică (la edeme de

provinenţă renală şi cardiacă) şi

colagogă (la colecistite).

MUR

Denumirea latină:

Rubus caesius L.

Denumirea rusă: Ежевика (ожина)

Denumirea engleză: Blackberry

Familia: Rosaceae

48. MUR

Descriere. Arbust cu lăstari târâtori,

subţiri, cilindrici, ghimpi scurţi. Frunze

trifoliate cu foliole romboidal-ovate şi

marginea neregulat serată, pe partea

superioară dispers-păroase, pe cea

inferioară tomentoase. Flori albe, mici,

grupate în raceme scurte. Fructe

polidrupe cărnoase, globuloase, negrealbăstrui,

pline de seminţe, cu gust

astringent-acrişor.

Răspândire. Creşte pe malurile

râurilor, în tufişuri, pe râpele pădurilor,

preferând luminozitatea directă. În

grădini întâlnim de obicei specii hibride,

rezultate din încrucişarea cu alte specii.

Organul utilizat, recoltare. Lăstarii

tineri, frunzele se recoltează înainte şi

în perioada de înflorire, fructele la

maturizare, iar rădăcinile toamna târziu,

sau primăvara devreme.


întrebuinţări. Fructele, frunzele conţin

substanţe tanante, cea ce le conferă

proprietăţi astringente, antidiareice. Au

mai fost identificate zaharuri, pectine,

caroten, vitamine C, din grupa B, săruri

de potasiu, cupru, mangan. Aceşti

compuşi activează procesele de

eliminare a toxinelor pe cale

gastrointestinală, renală şi prin

glandele sudoripare. Datorită

conţinutului în acizi organici fructele

sunt folosite ca laxativ uşor în pediatrie.

MUŞEŢEL

Denumirea latină: Chamomilla

recutita L. (Matricaria chamomilla L.)

Denumirea rusă:

Ромашка аптечная

Denumirea engleză: Chamomile

Familia: Asteraceae

49. MUŞEŢEL

Descriere. Plantă anuală cu

rădăcina pivotantă, fusiformă. Frunze

sesile, inserate altern, bifidat compuse,

bi- sau tripenat sectate. Florile,

reprezentate prin inflorescenţe, sunt

grupate în capitule compuse din flori

ligulate, de culoare albă, iar

receptaculul - din flori tubulare, de

culoare galbenă-aurie. Fructul este o

achenă mică, de culoare argintie.

Răspândire. Creşte pe ogoare, pe

terenuri uscate, locuri virane, în alte

culturi, pe lângă drumuri. Preferă locuri

însorite, pe soluri diferite, de la cele

nisipoase până la cele argiloase.


Recoltarea florilor se face atunci când

50% din florile tubulare sunt deschise,

iar florile ligulate au un aspect proaspăt

şi se află în poziţie orizontală.

Inflorescenţele nu trebuie să aibă codiţe

mai lungi de 1 cm.


întrebuinţări. Florile de muşeţel au

acţiune antiinflamatoare, cicatrizantă şi

antialergică datorită azulenelor şi

bisabololului din uleiul volatil.

Proazulenele, care sunt substanţe

amare, au acţiune stomahică şi

carminativă. Acţiunea spasmolitică este

atribuită flavonozidelor şi cumarinelor

alături de care se mai conţin mucilag,

colină, acid ascorbic, fitosteroli şi acizi

graşi. Are o largă întrebuinţare în

dermatologie şi cosmetică.

NALBĂ DE PĂDURE

Denumirea latină:

Malva silvestris L.

Denumirea rusă:

Просвирник (мальва) лесной

Denumirea engleză:

Common mallow

Familia: Malvaceae

50. NALBĂ DE PĂDURE


bianuală cu rădăcină pivotantă,

cărnoasă. Tulpina erectă sau

ascendentă, păroasă, ramificată.

Frunze lung-peţiolate, cu limb rotund

până la reniform, păros, cu 3-7 lobi

semicirculari sau triunghiulari, pe

margine neregulat-seraţi. Flori roşiiviolacee

dispuse la subsuoara

frunzelor.

Răspândire. Creşte pe terenuri

necultivate, în culturi de cartof, sfeclă,

pe lângă garduri, marginea drumurilor,

şanţuri, dealuri aride, rar prin tăieturi de

pădure şi fâneţe.


folosesc frunzele, recoltate fără peţiol

până în perioada înfloririi. Dacă

frunzele sunt sănătoase, neatacate de

rugină, ele se pot recolta în continuare.

Florile de nalbă se recoltează de

asemeni manual, complete sau fără

caliciu, în momentul deplinei maturaţii.



mucilagii, acizi organici, taninuri, urme

de ulei volatil, vitaminele A şi C.

Prezenţa mucilagiilor conferă celor

două produse vegetale proprietăţi

demulcente. Planta se recomandă în

afecţiuni ale bronhiilor, în gargarisme,

în tratamentul furunculozei, întră

deasemenea în compoziţia speciilor

pectorale.

NALBĂ MARE

Denumirea latină:

Althaea officinalis L.

Denumirea rusă:

Алтей лекарственный

Denumirea engleză: Marsh mallow

Familia: Malvaceae

51. NALBĂ MARE

Descriere. Plantă ierboasă cu

rizom scurt şi numeroase rădăcini de

culoare cenuşie deschis la suprafaţă,

albă până la slab gălbui la interior, cu

gust dulceag, mucilaginos. Tulpinile

acoperite cu frunze de culoare verdealbicioasă

aşezate altern, având un

peţiol lung. Flori de culoare alb-roz,

fructul este turtit, compus din

numeroase achene.


umede, pe malurile râurilor şi pe

marginea şanţurilor. Apare mai rar prin

tufişuri. În prezent se cultivă în multe

ţări.


Părţile aeriene se recoltează înainte

de înflorire, începând de la vârful

plantei. În cazul când frunzele sunt

sănătoase, neîngălbenite şi neatacate

de boli, recoltarea poate continua şi în

timpul înfloririi. Rădăcinile se scot din

pământ în momentul când planta s-a

uscat şi înainte ca pământul să

îngheţe. Spălarea nu este permisă,

deoarece apa dizolvă cu uşurinţă

mucilagiile.


î n t r e b u i n ţ ă r i . A c ţ i u n e a

farmacodinamică principală este

determinată de mucilag, datorită

căruia este utilizată ca emolient. Întră

în compoziţia speciilor pectorale iar

sub formă de gargarisme este utilizată

pentru acţiunea antiinflamatoare în

tratamentul inflamaţiilor gingivale.

NEGRILICĂ

Denumirea latină: Nigella sativa L.

Denumirea rusă:

Чернушка посевная

Denumirea engleză:

Black cumin

Familia: Ranunculaceae

52. NEGRILICĂ

Descriere. Plantă ierboasă anuală

cu rădăcină pivotantă subţire. Tulpina

cilindrică sau muchiată, ramificată,

p u b e s c e n t ă . F r u n z e a l t e r n e

bipenatpartite cu lacinii liniare. Flori de

culoare alb-albăstrui, mari, solitare, în

vârful tulpinii sau ramurilor. Fructul

este polifoliculă, cu numeroase

seminţe negre, curbate, trunchiate,

având suprafaţa acoperită cu

asperităţi.

Răspândire. Creşte ca buruiană în

semănături, pe locuri părăsite.

Vegetează bine pe soluri mijlocii,

afânate, este rezistentă la temperaturi

înalte şi insolaţii puternice.


Seminţele se recoltează când

polifolicula are culoare neagră. Planta

se seceră, leagă în snopi, apoi se

treieră.


întrebuinţări. Nigelona, componentul

carbonilic al uleiului volatil, posedă

proprietăţi antispastice, fiind activă în

b r o n h o s p a s m u l p r o v o c a t d e

histamină. Uleiul volatil se manifestă

ca diuretic, carminaiv, depresiv şi

analgezic. În medicina populară planta

este folosită în indigestii, colici, în boli

de piept şi contra viermilor intestinali.

OBLIGEANĂ

Denumirea latină:

Acorus calamus L.

Denumirea rusă: Аир болотный

Denumirea engleză: Sweet flag

Familia: Araceae

53. OBLIGEANĂ

Descriere. Plantă perenă, erbacee,

cu un rizom orizontal, gros, cărnos, cu

1-2 rânduri de rădăcini adventive

gălbui. Tulpina aeriană este

tetraunghiulară şi poartă o singură

frunză la subsuoara căreia se dezvoltă

o inflorescenţă. Frunzele pornite din

rizom, sunt înguste, cu teacă, roşcate la

bază, cu limbul întreg, ascuţit la vârf.

Florile sunt grupate într-o inflorescenţă

de tip spadice, cilindrică.

Răspândire. Creşte pe lângă iazuri,

bălţi, mlaştini, atât pe malul apelor

curgătoare, cât şi al celor stătătoare.


se recoltează toamna, după evacuarea

apei şi zvântarea terenului, cu ajutorul

unor greble sau furci. Rizomii recoltaţi

se spală de mâl, se curăţă de părţile

aeriene şi rădăcină, cele groase se

despică. Se aşează la zvântat timp de

câteva zile la umbră, apoi se usucă.

C o m p o z i ţ i a c h i m i c ă ,


ulei volatil, amidon, tanin, rezine,

heterozida amară acorina, acid

ascorbic. Datorită principiilor amare şi

celorlalţi compuşi ai uleiului volatil,

produsul vegetal are acţiune stimulentă

asupra secreţiilor gastro-intestinale.

Este un bun stomahic, carminativ şi

prezintă acţiune sedativă. Se foloseşte

ca eupeptic amar în tratamentul

anorexiilor şi dispepsiilor.

ODOLEAN

Denumirea latină:

Valeriana officinalis L.

Denumirea rusă:

Валериана лекарственная

Denumirea engleză: Valerian

Familia: Valerianaceae

54. ODOLEAN


cu rizom vertical, care dezvoltă stoloni

şi formează rădăcini. În primul an

formează numai o rozetă de frunze

imparipenat sectate. Tulpini fistuloase,

cu suprafaţa brăzdată. Frunzele

tulpinale sunt opuse, marginea întreagă

sau serat dinţată. Inflorescenţa este un

racem corimbiform de culoare roşiatică,

violacee-roz sau albă.

Răspândire. Creşte în locuri

umede, de-a lungul apelor, precum şi în

staţiuni mai înalte, pe locuri stâncoase

sau în păduri mai puţin umede.


cu rădăcini se recoltează toamna târziu

(cel mai bine în primul an de viaţă). Se

taie partea aeriană de la colet, se curăţă

de pământ prin scuturare, se spală întrun

curent de apă în timp cât mai scurt

pentru a nu-şi pierde calităţile şi se lasă

la zvântat 1-2 zile, apoi se usucă.


întrebuinţări. Principiul activ nu este

încă definitiv cunoscut, se presupune

existenţa unui fitocomplex bazat pe

sinergismele ce se stabilesc între diferiţi

componenţi (ulei volatil, valepotriaţi,

enzime, glucide, lipide, flavonozide).

Odoleanul are acţiune sedativă asupra

sistemului nervos şi cardiac; mai este

hipnotic şi antispastic, spasmolitic la

nivelul tractului gastrointestinal.

OSUL IEPURELUI

Denumirea latină:

Ononis spinosa L.

Denumirea rusă:

Стальник колючий

Denumirea engleză:

Spiny restharrow

Familia: Fabaceae

55. OSUL IEPURELUI

Descriere. Subarbust cu rizom

continuat într-o rădăcină flexibilă,

cenuşie. Tulpină lignificată la bază,

ramificată, păroasă, foarte spinoasă.

Frunze superioare simple, cele

inferioare trifoliate, cu foliole ovale,

dinţate pe margine, glandulos-păroase.

Flori papilonate, roz cu dungi mai

închise, dispuse la subsuoara unor

bractei.

Răspândire. Creşte prin fâneţe şi

păşuni uscate, prin locuri nisipoase,

mărăcinişuri şi de-a lungul apelor.

Spontan se întâlneşte altă specie

Ononis arvensis L., care se deosebeşte

prin flori mari, roze, grupate în

inflorescenţe spiciforme, aşezate câte

două pe pedunculi scurţi în subsuoara

frunzelor.


Rădăcinile trebuie recoltate toamna

târziul sau primăvara devreme. Pentru

a asigura înmulţirea plantei se taie

partea cioturoasă care constituie

coletul şi se îngroapă în acelaşi loc.


întrebuinţări. Principiile active de bază

sunt heterozidele izoflavoniceononina

şi onospina. Se mai conţin onocerina,

acid citric, substanţe tanante, ulei gras

şi volatil. Planta se foloseşte ca

h e m o s t a t i c ( l a h e m o r o i z i ) ,

normalizează scaunul (la constipaţii

cronice); ca remediu diuretic,

favorizează expulzarea calculelor

renali şi înlesneşte eliminarea clorurilor.

PĂDUCEL

Denumirea latină:

Crataegus sanguinea Pall.

Denumirea rusă:

Боярышник кроваво-красный

Denumirea engleză:

Redhaw hawthorn

Familia: Rosaceae

56. PĂDUCEL

Descriere. Arbust cu tulpină mult

ramificată. Lujeri brun-verzui, glabri,

lucitori, cu spini. Frunze alterne,

rombic-ovate, cu 3-7 perechi de lobi

seraţi pe margine, pe faţa superioară

glabre, pe cea inferioară cu smocuri de

peri. Florile sunt constituite pe tipul 5, cu

15-20 stamine cu antere de culoare

neagră. Fructele sunt globuloase, uşor

ovale de culoare roşie.

Răspândire. Creşte prin păduri şi

tufişuri, izolat prin poienile din regiunea

de câmpie până la regiunea muntoasă.

Des se cultivă în parcuri.


se recoltează în momentul când încep

să se deschidă, pe timp uscat. Fructele

se culeg toamna în momentul când ele

se înroşesc. Florile trebuie uscate în

straturi subţiri, fără accesul luminii

directe, iar fructele se pot usca şi la

soare.


întrebuinţări. Flavonozida principală

este hiperozida, alături de care se

găsesc vitexina, rutozida, acizii

clorogenic şi cafeic, carotenoide, ulei

volatil. Păducelul are activitate

cardiovasculară; a fost pusă în evidenţă

acţiunea simpaticolitică, hipotensivă,

vasodilatatoare şi sedativă asupra

sistemului nervos central. Se

recomandă în scleroză coronariană la

persoane în vârstă, pentru tratamentul

unui cord hipertonic.

PĂPĂDIE

Denumirea latină:

Taraxacum officinalis L.

Denumirea rusă:

Одуванчик лекарственный

Denumirea engleză:

Common dandelion

Familia: Asteraceae

57. PĂPĂDIE


cu rizom gros scurt, vertical, care dă

naştere unei rădăcini pivotante. Tot

sistemul posedă o culoare neagră la

exterior şi albă la interior. Frunze

lanceolate, atenuate în peţiol, inegal

invers fidate, cu lobii triunghiulari acuţi

sau obtuzi. Nervura mediană are pe

faţa superioară aspect de şanţ.

Inflorescenţele sunt dispuse în antodiu

şi alcătuite numai din flori ligulate, de

culoare galbenă.

Răspândire. Creşte pretutindeni

din regiunea de şes până în cea

deluroasă, prin fâneţe, locuri

necultivate, la marginea drumurilor etc.


Frunzele şi părţile aeriene se

recoltează înainte şi la începutul

înfloririi, iar rădăcinile toamna sau

primăvara devreme.


întrebuinţări. În sucul laticifer al plantei

se conţine taraxacină, substanţă amară

cu structura guaianică, carotenoide.

Din rădăcini au fost izolaţi compuşi

triterpenici, în general cu caracter

alcoolic, deasemenea sitosteroli şi

stigmasteroli, inulină. Se mai conţine

ulei gras şi oze. Atât rădăcinile cât şi

părţile aeriene ale păpădiei se

utilizează ca tonice amare. Rădăcina

întră în compoziţia speciilor gastrice,

colagoge şi de mărire a poftei de

mâncare.

PĂTLAGINĂ MARE

Denumirea latină:

Plantago major L.

Denumirea rusă:

Подорожник большой

Denumirea engleză:

Common plantain

Familia: Plantaginaceae

58. PĂTLAGINĂ MARE


cu rizom scurt şi rădăcini fasciculate.

Frunze lat-ovate, glabre, cu trei-şapte

nervuri, brusc-atenuate în peţiol,

dispuse în rozetă. Flori galbenealbicioase,

grupate într-un spic. Fruct,

capsulă ovoidală.

Răspândire. Creşte la marginea

drumurilor, în locuri cultivate şi

necultivate, păşuni umede, fâneţe,

locuri bătătorite, nisipoase, de la

câmpie până în zona subalpină.


Frunzele de pătlagină se recoltează

atât înainte cât şi în timpul înfloritului, pe

timp uscat, după ce se ridică roua.

Frunzele se taie de la suprafaţa

pământului cu peţiolul nu mai lung de 5

cm. Se usucă la umbră în strat subţire,

o

artificial la 40-50 C.


întrebuinţări.

Frunzele conţin mucilag, vitaminele A,

C, K, acid oleanolic, tanin, flavone,

pectine şi posedă proprietăţi emoliente,

uşor hemostatice, astringente. Se

folosesc în tratamentul gastritelor

cronice anacide, bronşite, astm

bronhic, diaree, ulcer gastrointestinal,

hipertensiune arterială, iar extern

pentru tratarea afecţiunilor vasculare,

stomatitelor, laringitelor, traheitelor,

rănilor purulente, ulceraţiilor.

PELIN

Denumirea latină:

Artemisia absinthium L.

Denumirea rusă: Полынь горькая

Denumirea engleză: Wormwood

Familia: Asteraceae

59. PELIN

Descriere. Plantă vivace cu tulpina

ramificată în partea superioară,

acoperită cu frunze aşezate altern.

Întreaga plantă are un aspect albcenuşiu

din cauza perilor deşi şi

mătăsoşi. Frunzele de la bază sunt lung

peţiolate, pe măsură ce înaintează pe

tulpină, peţiolul este mai scurt. Ele sunt

adânc divizate în lobi lunguieţi cu

margini întregi. Florile formează mici

capitule globuloase, de culoare gălbuie,

aşezate la vârful tulpinii şi al ramurilor.

Toate florile din capitul sunt tubuloase.


necultivate şi uscate, pe lângă garduri,

locuinţe, drumuri.


Frunzele de pelin se recoltează pe

timpul înfloririi, iar pentru ulei volatil –

înaintea înfloririi. Frunzele bazilare şi

vârfurile înflorite ale plantei după

tăierea cu foarfecele, cuţitul se întind în

straturi subţiri, în locuri aerisite şi se

usucă la umbră, artificial temperatura

0

nu trebuie să depăşească 35 C.


întrebuinţări. Principiile amare ale

pelinului sunt formate din sesquterpene

(proazulene). Pelinul se foloseşte ca

tonic amar, stomahic, vermifug şi

emenagog; este partea componentă a

preparatelor stomacale, speciilor

colagoge şi de mărire a poftei de

mâncare. Trebuie administrat însă cu

atenţie din cauza toxicităţii tuionei.

PIPERUL BĂLŢII

Denumirea latină:

Polygonum hydropiper L.

Denumirea rusă: Горец перечный

Denumirea engleză: Water-pepper


60. PIPERUL BĂLŢII


Tulpină glabră, roşiatică, erectă sau

ascendentă. Frunze alterne, lanceolate,

glabre, ascuţite sau obovate, la bază

îngust cuneiforme. Tecile sunt

peliculare, roşietice, cilindrice, pe

suprafaţă glabre, pe margine uneori cu

perişori subţiri. Inflorescenţele

spiciforme, constituite dintr-un perigon 4

(-5) laciniat, cu 6 (-8) stamine, ovar

superior cu 2-3 stiluri.

Răspândire. Planta este răspândită

în toată partea europeană şi creşte prin

locuri umede pe malurile râurilor,

lacurilor, mlaştinilor.



aeriene, recoltate în timpul înfloririi.

Planta se taie la înălţimea de 4 - 5 cm

deasupra solului şi imediat se

transportă la locurile de uscare, în locuri

ferite de razele solare directe.



sunt flavonozidele; se mai conţin

vitaminele C şi K, substanţe tanante şi

pectinice, mucilagii, acizii organici, ulei

volatil. Planta este utilizată ca hipotensiv

şi hemostatic în hemoptizii, hemoragii

gastrice, vezicale, hemoroidale. Este

folosit şi în ginecologie, pentru

tratamentul meno- şi metroragiilor, sau

după raclarea uterului. Extractul fluid

întră în componenţa supozitoarelor

antihemoroidale.

PIR

Denumirea latină: Agropyron

repens P.B. (Elytrigia

repens (L.) Nevski )

Denumirea rusă: Пырей ползучий

Denumirea engleză: Couch grass

Familia: Poaceae

61. PIR


perenă cu rizom lung târâtor,

stolonifer, galben. Tulpină erectă,

verde, cenuşiu-verde sau albăstruie,

cu noduri. Internodurile sunt fistuloase

şi au un lumen redus. Frunze liniare,

cu teacă despicată ce înconjoară

tulpina şi limb îngust, lung. Flori

dispuse în spic compus.


terenuri părăsite, pe marginea

drumurilor, prin pajişti, grădini, pe

lângă garduri.


Rizomii se recoltează primăvara

timpuriu sau toamna târziu. Se înlătură

părţile aeriene, se spală într-un curent

de apă şi se usucă în strat subţire la

soare sau în camere bine aerisite.


î n t r e b u i n ţ ă r i . P i r u l c o n ţ i n e

polifructozani (triticină,inulină),

mucilag, săruri de potasiu şi fier,

carotenoide, vitamine din complexul B,

A. Acţiunea antibiotică s-ar datora

formării unei cetone, ca urmare a

oxidării agropirenului din uleiul volatil.

Sub formă de decoct este utilizat ca

diuretic, depurativ, diaforetic. De

a s e m e n e a a r e ş i a c ţ i u n e

cardiovasculară, scăzând presiunea

arterială, ca tonic general, cu

proprietăţi stimulative ale poftei de

mâncare şi ale unei bune digestii.

PLĂMÂNĂRICĂ

(mierea ursului)

Denumirea latină:

Pulmonaria officinalis L.

Denumirea rusă:

Медуница лекарственная

Denumirea engleză: Lungwort

Familia: Boraginaceae

62. PLĂMÂNĂRICĂ


perenă cu rizom târâtor, ramificat, din

care pornesc rădăcini adventive.

Tulpinile erecte, neramificate,

cilindrice, cu peri tari. Frunzele rozetei

eliptice sau cordat-ovate, lung

peţiolate; cele tulpinale – spatulate sau

alungit-ovate, cu vârful ascuţit. Flori

mici, la început roşii-purpurii, apoi

violet-albăstrui, grupate în cimă

scorpiodă.


umbrite, pe soluri cu umiditate

accentuată, prin pădurile de foioase,

fâneţe, margini de păduri, maluri

umbroase ale pâraielor.


Frunzele şi părţile aeriene se

recoltează în timpul înfloririi şi după

înflorire, pe timp frumos, după ce s-a

ridicat roua. Uscarea se înfăptuieşte în

strat subţire în condiţii naturale sau în

uscătorii artificiale.


întrebuinţări. Planta conţine mucilag

şi alantoină, alături de saponozide,

acid silicic, substanţe tanante,

vitamina C, rutozidă şi microelemente.

Se foloseşte în afecţiuni ale vezicii

urinare, hemoroizi, diaree, ulcer

gastric şi duodenal, deasemenea

afecţiuni ale căilor respiratorii, tuse,

laringite, răguşeală, catar bronşic,

expectoraţii cu sânge.

PODBAL

Denumirea latină:

Tussilago farfara L.

Denumirea rusă: Мать-и-мачеха

Denumirea engleză:

Coltsfoot

Familia: Asteraceae

63. PODBAL


vivace cu un rizom cărnos, din care

cresc frunze rotunde, cu margini

dinţate, peţiol semicilindric. Culoarea

frunzei pe faţa superioară este verde,

iar pe cea inferioară albicioasă din

cauza perilor deşi. Florile de culoare

galbenă sunt aşezate în inflorescenţe

capitule.


umede, văile râurilor, în şanţuri, pe

locuri argiloase şi abrupte, comună în

întreaga ţară.


Frunzele de podbal sunt recoltate fără

peţiol, începând din luna aprilie şi până

în iunie, când sunt încă mici (8-15 cm

în diametru). La recoltare se vor

prefera plantele expuse soarelui,

deoarece acestea sunt mai bogate în

mucilagii.

Uscarea se face în condiţii

naturale sau cu aer cald la o

o

temperatură de 40-50 C.


întrebuinţări. Frunzele de podbal

conţin 7-8% mucilagiu, inulină, un

principiu amar, tanin, saponozide,

carotenoide, flavone, de aceia infuzia

din frunze de podbal are acţiune

emolientă, expectorantă şi antiinflamatoare.

POCHIVNIC

Denumirea latină:

Asarum europaeum L.

Denumirea rusă:

Копытень европейский

Denumirea engleză:

European wild ginger

Familia: Aristolochiaceae

64. POCHIVNIC

Descriere. Plantă ierbacee, perenă

cu rizom subţire, superficial, albicios,

ramificat, din care pornesc rădăcini

adventive firoase. Tulpinile aeriene

pornesc din rizom, ascendente,

scvamiforme. Frunze circularreniforme,

de obicei hibernante, lungpeţiolate,

scurt păroase. Flori

întunecat-purpurii, solitare, cu miros de

piper.


umbrite, umede, pe soluri grele prin

pădurile de foioase.


Frunzele se recoltează în timpul

înfloririi, iar părţile subterane toamna

târziu. După recoltare se rup frunzele

brunificate, se curăţă de alte impurităţi.

Uscarea se înfăptuieşte în strat subţire

în condiţii naturale sau în uscătorii

0

artificiale la temperatura de 30-35 C


întrebuinţări. Planta conţine ulei

volatil, bogat în azaronă şi aldehidă

azarilică, care confirmă şi toxicitatea

produsului. Au mai fost identificate

vitaminele C şi B, săruri minerale, tanin,

zaharuri, rezine. Preparatele de

Asarum se remarcă, în primul rând, prin

acţiunea lor vomitivă (emetică), iar în

doze mici, expectorantă. În doze şi mai

reduse are proprietăţi diuretice,

sudorifice şi antibiotice pe un mare

număr de germeni patogeni.

Întrebuinţarea se recomandă numai cu

prescripţia medicului.

PORUMB

Denumirea latină: Zea mays L.

Denumirea rusă: Кукуруза

Denumirea engleză: Maize, corn

Familia: Poaceae

65. PORUMB

Descriere. Plantă ierbacee, anuală

cu rădăcini fasciculate, bine

dezvoltate. La primele 2-5 noduri

tulpinale se formează rădăcini

adventive, de sprijin. Tulpină cilindrică,

plină cu măduvă, prevăzută cu noduri.

Frunze lanceolate, dispuse altern pe

două rânduri, cu nervura mediană

pronunţată. Florile mascule sunt

grupate într-un panicul terminal, femele

– ştiuleţi.

Răspândire. Preferă soluri cu

structură lutoasă, luto-nisipoasă,

cernoziomuri levigate, cerinţe termice

ridicate în tot cursul vegetaţiei.


produs vegetal se foloseşte mătasea

(stilurile şi stigmatele recoltate de la

florile femele), care se culege înainte de

maturizarea porumbului, când boabele

se află în faza de lapte. Se usucă la

umbră şi se prezintă sub forma unei

mase filamentoase galben verzuie

până la brun roşcat.



vitaminele K, C, B 1, B 2, B 6, flavonozide,

saponozide, săruri de potasiu,

stigmasterol şi sitisterol, lipide,

substanţe minerale, alantoină etc.

Infuzia, extractul fluid şi siropul se

folosesc în disfuncţiile hepatobiliare,

litiază biliară, menstre neregulate şi

dureroase, tulburări de menopauză,

cistite, afecţiuni ale sistemului

cardiovascular, litiază renală,

hidropizie, reumatism, hemoragii.

PORUMBAR

Denumirea latină:

Prunus spinosa L.

Denumirea rusă:

Терн ( терновник)

Denumirea engleză:

Blackthorn

Familia: Rosaceae

66. PORUMBAR

Descriere. Arbust spinos; tulpina cu

numeroase ramificaţii laterale. Lujeri

cenuşii, acoperiţi cu perişori. Frunze

alungit-eliptice, alungit-obovate, cu

baza cuneată, pe margine crenatserate,

pe faţa de jos pubescente. Flori

albe, solitare, apar înaintea frunzelor.

Fructe – drupe globuloase, albăstruinegricioase,

brumate, comestibile.

Răspândire. Spontan creşte pe

coaste însorite, dealuri pietroase,

fâneţe, păşuni, margini de pădure,

poiene; formează desişuri spinoase.


Frunzele se culeg în luna iulie, florile –

la începutul înfloririi, fructele – la

maturizare deplină, rădăcinile mai

subţiri se recoltează toamna la sfarşitul

vegetaţiei. Toate se usucă în straturi

subţiri în camere bine aeresite.


î n t r e b u i n ţ ă r i . F l o r i l e c o n ţ i n

flavonozide, leucoantociani şi o

heterozidă cianogenetică; fructele –

antociane, taninuri, glucide, acid

ascorbic. Se folosesc pentru efectul lor

c a a n t i d i a r e i c , a s t r i n g e n t ,

antidizenteric, şi în tratamentul

leucoreei, ca diaforetic şi depurativ. În

unele localităţi ca antidiareic se flosesc

rădăcinile, scoarţele de pe rădăcină şi

tulpini. O utilizare eficace o are scoarţa

de pe tulpini contra durerilor de inimă.

Florile sunt menite şi ca antidiabetice şi

ca antiastmatice.

REVENT

Denumirea latină:

Rheum palmatum L.

Denumirea rusă:

Ревень тангутский

Denumirea engleză:

Chinese rhubarb


67. REVENT


cu rădăcini cărnoase, viguroase, ce

pornesc dintr-un rizom puternic,

napiform. Tulpina cilindrică, goală, cu

articulaţii evidente şi ohree ca un

manşon membranos la fiecare nod,

apare în anul al doilea. Frunze bazale

mari, cordiform-palmat-lobate, mai

lungi decât late, lobii cu 1-2 dinţi, cu faţa

superioară aspră. Flori roz sau

roşietice, dispuse în inflorescenţe

paniculiforme.

Răspândire. Planta preferă cerinţe

moderate faţă de căldură, umiditate,

lumină şi soluri.


Recoltarea rădăcinilor se face numai de

la plante în vârstă de 6-10 ani,

primăvara sau toamna, după

maturizarea seminţelor. După curăţire

de pământ şi spălare sunt mundate,

operaţie prin care se îndepărtează

suberul şi o parte din parenchimul

cortical, apoi se usucă, adeseori

înşirându-se pe o sfoară.


întrebuinţări. Reventul conţine două

g r u p u r i d e p r i n c i p i i a c t i v e ,

reoantracenozide şi reotanoide,

deasemenea acizi organici, ulei volatil,

enzime. În doze mici are acţiune

antidiareică şi totodată excitant al

secreţiei gastrice. În doze mai mari,

principiile purgative atingând doza

terapeutică acţionează mai întâi laxativ,

apoi purgativ. Peţiolii frunzelor tinere

se întrebuinţează în pregătirea

compoturilor, geleurilor, dulceţei.

ROIBĂ

Denumirea latină:

Rubia tinctorum L.

Denumirea rusă:

Марена красильная

Denumirea engleză: Madder

Familia: Rubiaceae

68. ROIBĂ

Descriere. Plantă erbacee, perenă.

Rădăcinile au la exterior o culoare roşie

brună, iar la interior, roşie. Tulpina

târâtoare sau agăţătoare, cu patru

muchii, prevăzute cu peri mici şi aspri.

Frunze lanceolat-eliptice, dispuse câte

4-6 în verticii, pe nervuri şi margini cu

peri acuelaţi, aspri şi retorşi. Flori mici,

palid-galbene, grupate în cime laxe,

pauciflore.

Răspândire. Creşte pe lângă

garduri, prin vii, pe coastele dealurilor.

Este introdusă în cultură.


produs vegetal se folosesc rizomii şi

rădăcinile, recoltate până la începutul

vegetaţiei sau toamna târziul după

maturizarea seminţelor. Părţile

subterane se curăţă de pământ şi se

usucă.


î n t r e b u i n ţ ă r i . P r i n c i p a l a

antraheterozită o constituie acidul

ruberitric; se mai conţin acizi organici

(citric, tartric, malic), flavonozide,

zaharuri, pectine, albumine. Se

foloseşte, în special ca diuretic şi

saluretic, spasmolitic, tonic şi

emenagog. Extractul este folosit în

tratamentul calculozei renale, datorită

eficienţii preparatului în eliminarea

cristalelor şi a calculelor renali. Mai este

indicat în cistite, pielonefrite,

insuficienţa renală.

ROINIŢĂ

Denumirea latină:

Melissa officinalis L.

Denumirea rusă: Мелисса

Denumirea engleză: Lemon balm

Familia: Lamiaceae

69. ROINIŢĂ


cu rizomul orizontal, colorat în brungălbui,

lignificat. Tulpina ierboasă,

patrunghiulară, glabră la bază şi

păroasă în partea superioară. Frunze

opuse, cu limbul frunzei de formă ovată,

cu vârful obtuz şi marginile crenatserate.

Frunzele sunt acoperite cu peri

şi glande. Florile grupate în verticile

aşezate la noduri, la subsuoara

bracteelor.

Răspândire. Roiniţa creşte în flora

spontană prin locuri necultivate, prin

luminişurile din pădurile de stejar şi se

cultivă ca plantă medicinală şi meliferă.



aeriene de roiniţă. Epoca optimă de

recoltare este sfârşitul butonizării şi

apariţia primelor flori deschise. Se va

recolta pe timp însorit, călduros şi fără

vânt, după ce s-a ridicat roua.


întrebuinţări. Pe lângă uleiul volatil, în

frunzele de roiniţă mai sunt prezenţi

acizi cafeic, clorogenic, substanţe

amare şi minerale, taninuri, mucilagii,

acizii oleanolic şi ursolic. Principala

acţiune farmacodinamică a părţilor

aeriene de roiniţă este spasmolitică şi

sedativă, din care cauză se

administrează în afecţiuni nervoase ale

tractului gastro-intestinal şi nevroze

cardiace. Posedă, de asemenea, o

acţiune carminativă evidentă.

ROSTOPASCĂ

Denumirea latină:

Chelidonium majus L.

Denumirea rusă:

Чистотел большой

Denumirea engleză:

Celandrine

Familia: Papaveraceae

70. ROSTOPASCĂ

Descriere. Plantă cu rizom brunroşiatic.

Tulpini erecte, în partea de sus

ramificate, goale, iar în partea de jos cu

perişori. Frunze alterne, în partea de

sus verzi, cea de jos - albăstrii, penatsectate,

inferioare peţiolate, cele

superioare sesile. Segmentele

frunzelor sunt rotunde sau ovate, cu

dinţi rotunjiţi. Florile galbene-aprinse,

grupate în umbele simple.

Răspândire. Planta preferă

umiditate ceva mai accentuată, de

aceea creşte prin locuri umbroase din

păduri, tufărişuri, grădini, pe lângă

garduri, în jurul locuinţelor. Iubeşte

soluri uşoare, chiar nisipuri.



aeriene de rostopască, care se

recoltează în timpul înfloririi. Se usucă

fără întârziere.

C o m p o z i ţ i a c h i m i c ă ,


plantei conţin alcaloizi, saponozide,

flavonoide, acid ascorbic, carotenoide

şi acizi organici. Infuzia şi extractele

obţinute din rostopască se folosesc în

tratamentul afecţiunilor ficatului şi căilor

biliare, papilomatozei laringelui şi

intestinelor. Însă administrarea în

cantităţi mari poate avea acţiune toxică

constând din iritaţia tubului digestiv,

vomă, respiraţie încetinită. Sucul

proaspăt de plantă se întrebuinţează

pentru extirparea negilor, prin aplicarea

latexului în strat gros.

SALCÂM GALBEN

Denumirea latină:

Sophora japonica L.

Denumirea rusă:

Софора японская

Denumirea engleză:

Japanese pagodatree

Familia: Fabaceae

71. SALCÂM GALBEN

Descriere. Arbore cu scoarţa

netedă, de culoare verde-închis.

Frunze asemănătoare celor de salcâm

alb, însă cu foliolele ceva mai mici. Flori

de culoare alb-gălbuie sau alb-verzuie,

grupate în inflorescenţe piramidale,

ramificate, aşezate la vârful ramurilor şi

îndreptate în sus, spre deosebire de

florile de salcâm alb care sunt aplecate

în jos. Floarea are forma de fluture ca şi

cea de salcâm. Fructele sunt nişte

păstăi cărnoase.

Răspândire. La noi se cultivă

numai în scopuri ornamentale prin

parcuri, grădini, uneori în plantaţii şi

perdele forestiere.


Bobocii florali se recoltează în

momentul formării lor, atunci când

caliciul şi corola sunt bine distinse. În

această perioadă primele flori încep să

se deschidă. Fructele se recoltează

imature. Uscarea se înfăptuieşte la aer

liber sau în uscătorii la o temperatură de

0

40 C.


întrebuinţări. Atât bobocii florali cât şi

fructele ca principiu activ de bază conţin

rutozida, alături de pectine, mucilagii,

glucide, betulinol. Rutozida este

folosită în tratamentul unor afecţiuni ale

rezistenţei şi permeabilităţii capilarelor,

în cazuri de fragilitate capilară,

accidente circulatorii, hipertensiune

arterială, hemoragii cu diferite cauze.

SALCIE

Denumirea latină: Salix alba L.

Denumirea rusă:

Ива белая (верба, ветла)

Denumirea engleză: White willow

Familia: Salicaceae

72. SALCIE

Descriere. Arbore cu scoarţa

cafeniu-închisă, crăpături longitudinale;

ramurile tinere de culoare cafenii-gălbui

sau roşietice, lucioase, pubescente.

Frunze înguste sau late, lanceolate,

ascuţite la vârf, pe partea superioară

verzi-închise, pe cea inferioară verzideschise.

Flori unisexuate grupate în

amenţi, care apar odată cu frunzele.

Răspândire. Creşte pe lângă ape,

pe aluviuni cu prundişuri, prin zăvoaie,

mlaştini şi prin păduri umede. Planta

fiind înmulţită vegetativ prin butăşire

este folosită la fixarea malurilor.


Scoarţa se recoltează de primăvară

până în timpul verii (când conţinutul în

salicozidă este maximum) de pe

ramurile în vârstă de 3-4 ani. Se usucă

în straturi subţiri la temperatura

ambiantă.


întrebuinţări. Scoarţa conţine tanin şi o

heterozidă specifică salicozidă, alături

de populozidă şi alte substanţe active.

Având acţiune antiinflamatoare,

febrifugă, analgezică, antiagregantă

plachetară şi sedativă se utilizează în

artroze şi alte afecţiuni reumatismale,

dismenoree, dureri pelviene,

hiperexcitabilitate nervoasă, anxietate.

SALVIE

Denumirea latină:

Salvia officinalis L.

Denumirea rusă:

Шалфей лекарственный

Denumirea engleză: Common sage

Familia: Lamiaceae

73. SALVIE

Descriere. Plantă perenă cu un

rizom ramificat, lignificat. Tulpina

lemnoasă la bază, erectă, machiată în

partea superioară, pubescentă şi foarte

ramificată. Frunze opuse, lanceolate

sau ovate, fin zimţate, uniform

reticulate, cu nervuri proeminente pe

partea inferioară, pubescente, de

culoare albă-cenuşie sau verdeargintie.

Flori brune-violacee grupate în

pseudoverticile, în vârful tulpinilor, unde

formează inflorescenţe spiciforme.

Răspândire. Planta preferă cerinţe

ridicate faţă de căldură, cu veri

caniculare şi ierni blânde, preferă soluri

lutoase, uşor-alcaline.


Frunzele de salvie ajung la maturitatea

tehnică în faza de butonizare, care este

considerată a fi optimă, deoarece

conţinutul de ulei volatil atinge valorile

cele mai ridicate.

Compoziţie chimic, întrebuinţări.

Principiul activ de bază este uleiul

volatil. Afară de aceasta se conţin

substanţe tanante, acizii ursolic şi

oleanolic, flavonozide, vitamina C,

enzime, lipide. Frunzele de salvie se

f o l o s e s c c a a n t i n e v r a l g i c ,

hipoglicemiant şi coleretic, de

asemenea ca antisudorific. Sub formă

de gargarisme se utilizează în

tratamentul anginei, ca antiinflamator

bucal şi faringian.

SĂPUNĂRIŢĂ

Denumirea latină:

Saponaria officinalis L.

Denumirea rusă:

Мыльнянка лекарственная

Denumirea engleză: Soapwort


74. SĂPUNĂRIŢĂ

Descriere. Plantă erbacee cu rizom

cilindric, ramificat, târâtor, cu suber

roşcat, din care pornesc rădăcini.

Tulpină erectă, puţin sau deloc

ramificată. Frunze eliptice, opuse, cu 3

nervuri puţin concrescute la bază,

marginea limbului întreagă. Flori albe

sau roze, cu caliciu gamosepal,

tubulos, frumos mirositoare. Fruct,

capsulă cu numeroase seminţe

reniforme, negre.

Răspândire. Planta creşte pe locuri

nisipoase, însorite, pe marginea

râurilor, a drumurilor, pe lângă garduri,

în zona de şes şi deal.


Rădăcinile de săpunariţă se recoltează

toamna târziul sau primăvara devreme

până la începutul vegetaţiei; se scot din

pământ cu casmaua. Se spală într-un

curent de apă. Se usucă la soare, în

strat subţire sau în locuri bine aerisite.


întrebuinţări. Constituentul principal

este saporubina; se mai conţin, un

derivat flavonic, cantităţi mici de lipide,

ulei volatil şi substanţe minerale.

S a p o n a r i n a s e f o l o s e ş t e c a

expectorant, diuretic, depurativ,

antireumatic, antinevritic. Extern se

administrează în dermatoze, pitiriasis,

pentru tratamentul faringitei, împotriva

oxiurilor. Nu se depăşesc dozele pentru

că apare fenomenul de toxicitate,

constând din tremurături, uscarea gurii

şi gâtului.

SCLIPEŢI

Denumirea latină:

Potentilla erecta L.

Denumirea rusă:

Лапчатка прямостоячая

Denumirea engleză:

Common tormentil

Familia: Rosaceae

75. SCLIPEŢI

Descriere. Plantă perenă cu rizom

scurt, neuniform îngroşat, acoperit cu

numeroase rădăcini adventive. Tulpini

drepte, subţiri, slab păroase, în partea

de sus ramificate. Frunzele bazilare

sunt tri- sau cincilobate, lung peţiolate

cu foliole cuneat-obovate, cele tulpinale

trilobate, sesile cu stipele mari. Florile

solitare, galbene, cu 4 petale pe floriferi.

Răspândire. Planta creşte pe soluri

calcaroase, turboase, umede, prin

poieni, marginea pădurilor.


produs vegetal se folosesc rizomii de

sclipeţi, recoltaţi primăvara de timpuriu

sau toamna cât mai târziul. Se sapă,

scutură de sol, curăţă de rădăcini, se

spală într-un curent de apă rece şi după

zvântare se usucă.


întrebuinţări. Rizomii conţin substanţe

tanante, acid galic, chinic şi elagic. Au

mai fost identificate flavonozide,

saponozide, amidon, răşini, ulei volatil.

Rizomii posedă proprietăţi astringente

şi hemostatice. Se folosesc la bolile

inflamatorii ale tractului gastrointestinal,

chiar la dizenterie. Se

întrebuinţează la diferite hemoragii

interne (stomacale, intestinale,

uretrale). Produsul vegetal de

asemenea, poate fi folosit, cu bune

rezultate în aplicaţii externe, pentru

tratamentul degerăturilor.

SCORUŞ

Denumirea latină:

Sorbus aucuparia L.

Denumirea rusă:

Рябина обыкновенная

Denumirea engleză:

Rowan or mountain ash

Familia: Rosaceae

76. SCORUŞ

Descriere. Arbore indigen cu

tulpină relativ dreaptă, scoarţă netedă,

lucioasă, cenuşiu-pătată în tinereţe,

mai târziu cu ritidom negricios. Lujeri

tomentoşi în tinereţe, apoi bruni-roşcaţi,

glabrii, lucitori. Frunze alterne,

imparipenat- compuse, cu foliole

oblong-lanceolate, acute sau obtuze la

vârf, marginile acut-serate, spre bază

sesile; toamna, înainte de cădere, se

colorează vişiniu. Flori albe, păroase,

dispuse în corimbe terminale, erecte.

Răspândire. Scoruşul creşte în

regiunile de deal, sporadic în câmpie,

prin luminişuri, păduri rărite. Se cultivă

ca plantă decorativă în parcuri.



scoruş, recoltate la maturitate, până

sau după îngheţuri, prin ruperea

ciorchinelor în întregime. Uscarea

artificială timp de 3-4 ore.



carotenoide, acid ascorbic, pectine,

sorbitol, vitamina P, acizi organici,

substanţe amare şi tanante. Se

folosesc pentru tratamentul scorbutului,

dar a fost preconizată utilizarea lor şi

pentru tratamentul diabeticilor, ca

urmare a conţinutului ridicat în sorbitol;

calmant al tusei, antituberculos, în

tratamentul reumatismului. Fructele

întră în compoziţia speciilor vitaminice

şi polivitaminice.

SCUMPIE

Denumirea latină:

Cotinus coggygria Scop.

Denumirea rusă:

Скумпия кожевенная

Denumirea engleză: Smoketree

Familia: Anacardiaceae

77. SCUMPIE

Descriere. Arbust ramificat cu

scoarţa brună-cenuşie şi lemnul

galben. Frunze alterne simple eliptice

până la ovate, peţiolate, cu baza

cuneată, la vârf rotunjite sau uşoremarginate,

pe margini întregi, cu

nervuri puternic proeminente, zdrobite

emană miros de morcov. Toamna

frunzele devin de culoare roşie închisă

cu nuanţă violetă. Flori mici, grupate

într-o paniculă.

Răspândire. Spontan este

răspândit pe povârnişuri pietroase,

printre arbuşti. Pe larg se cultivă ca

plantă medicinală şi decorativă (mai

ales în parcuri).


produs vegetal se folosesc frunzele,

recoltate de la începutul înfloririi până la

maturizarea completă a frunzelor.

Frunzele se usucă în încăperi bine

aerisite sau în uscătorii termice.



sunt substanţele tanante. Au mai fost

identificate flavonozide, ulei volatil.

Frunzele de oţetar se folosesc ca sursă

de obţinere a taninului – ca remediu

astringent şi antiinflamator. Se

utilizează în procesele inflamatorii ale

căii bucale, faringelui, laringelui, la

arsuri, ulcere, fisuri; la otrăviri perorale

cu sărurile alcaloizilor şi metalelor grele

deoarece taninul formează compuşi

insolubili cu aceste substanţe.

SIMINOC

Denumirea latină:

Helichrysum arenarium DC

Denumirea rusă:

Бессмертник песчаный

Denumirea engleză: Everlasting

Familia: Asteraceae

78. SIMINOC


cu tulpină erectă, neramificată,

acoperită cu peri mici, surii, des-foliată.

Frunze alterne cu marginea întreagă,

cele inferioare lanceolate peţiolate,

mijlocii şi superioare – sesile, liniarlanceolate

sau alungite, pe ambele feţe

cu peri mici, surii. Flori galbene, grupate

în calatidii globuloase, adunate în

panicul corimbiform.

Răspândire. Planta creşte în

regiunea de câmpie, prin locuri

înierbate şi nisipoase.


produs vegetal se folosesc florile de

siminoc, recoltate la începutul înfloririi

plantei, când paneraşele încă nu s-au

deschis cu totul, dar sunt bine

dezvoltate. La recoltarea prea devreme

produsul o să constea din paneraşe

mici, iar la întârzierea colectării în

produs o să avem receptacule goi.


întrebuinţări. Florile de siminoc conţin

flavonozide. Au mai fost identificate

vitamina C, caroten, substanţe tanante

şi amare, vitamina K, microelemente.

Utilizat în tratamentul colicistitelor,

hepatitelor, colangitelor, şi ca

colicistochinetic, produsul vegetal

reduce greaţa, senzaţia de durere din

regiunea ficatului, meteorismul,

vărsăturile, reduce dimensiunile

ficatului mărit patologic.

SOC

Denumirea latină:

Sambucus nigra L.

Denumirea rusă: Бузина черная

Denumirea engleză: Elder

Familia: Caprifoliaceae

79. SOC

Descriere. Arbust cu tulpina

neregulat ramificată, scoarţa

verucoasă, cenuşiu-verzuie. Lujeri

groşi, verzui-cenuşii, cu măduvă

spongioasă, albă-gălbuie. Ramurile

poartă frunze imparipenat-compuse din

foliole eliptice sau ovat-eliptice, acute,

cu miros neplăcut. Florile de culoare

albă sunt reunite în cime corimbiforme

plate. Fructele drupe negre.

Răspândire. Socul este o specie

euroasiatică întâlnită pe soluri fertile,

afânate, bogate în humus. Întâlnită la

noi prin păduri, lunci şi zăvoaie, pe

lângă garduri.


de soc se recoltează când 75% din flori

sunt deschise. Se usucă la soare

puternic, cu florile în sus, într-un singur

strat, pe rame acoperite cu hârtie. Pe

timp nefavorabil se usucă în poduri

acoperite cu tablă, bine ventilate.


întrebuinţări. Constituentul principal al

florilor de soc este o heterozidăsambunigrozida.

Mirosul greţos al

florilor proaspete este conferit de o

serie de amine alifatice. Florile mai

conţin mucilag, urme de ulei volatil,

tanin, acizi organici, saponozide,

rutozidă. Ele au acţiune diuretică,

sudorifică şi emolientă, laxativă,

antireumatică şi antinevralgică; extern

pentru tratarea arsurilor, abceselor,

furunculelor.

SORBESTREA

Denumirea latină:

Sanguisorba officinalis L.

Denumirea rusă:

Кровохлебка лекарственная

Denumirea engleză: Great burnet

Familia: Rosaceae

80. SORBESTREA


cu rizomi bruni, groşi, orizontali,

lignificaţi. Tulpini cu coaste, glabre,

erecte, în interior deşerte, în partea de

sus ramificate. Planta dezvoltă o rozetă

bazilară de frunze mari, lung peţiolate,

imparipenate, cu 7-25 foliole alungitovate,

pe partea inferioară verzialbăstrii.

Frunzele tulpinale rare, sesile.

Florile mici de culoare roşie-închisă, cu

periantul simplu, grupate în

inflorescenţe capitulare ovale sau ovalcilindrice

– spice.


fâneţe umede, marginea pădurilor, în

poiene, printre arbuşti.


produs vegetal se folosesc rizomii şi

rădăcinile, recoltate toamna după

fructificare. Produsul mai întâi se

vestejeşte la aer apoi se usucă la

umbră, în poduri cu tablă, în strat

subţire.


întrebuinţări. Produsul conţine

substanţe tanante, acid galic şi elagic,

amidon, ulei volatil, saponozide,

substanţe colorante. Decoctul din

sorbestrea posedă acţiune astringentă,

hemostatică, antiinflamatoare şi

antiseptică. Se foloseşte la boli

gastrointestinale (enterocolite, diaree),

hemoragii uterine, hemoroizi,

deasemenea în stomatite, gingivite,

alte procese inflamatorii.

SOVÂRV

Denumirea latină:

Origanum vulgare L.

Denumirea rusă:

Душица обыкновенная

Denumirea engleză:

Common marjoram, Oregano

Familia: Lamiaceae

81. SOVÂRV

Descriere. Plantă perenă cu tulpina

în 4 muchii, verde, uneori roşietică,

acoperită cu peri, lemnoasă şi

ramificată la partea superioară. Frunze

opuse, scurt peţiolate, de formă ovală,

aproape glabre, cu marginea întreagă

sau uşor dinţată. Privite în zare se

observă puncte transparente (celule cu

ulei volatil). Florile au culoarea

purpurie, rareori albă, reunite în

buchete la vârful tulpinii şi al ramurilor.

Răspândire. Planta creşte mai ales

prin tăieturi de păduri, margini de

pădure, poieni, tufărişuri, marginea

pădurilor, de la câmpie până în

regiunea subalpină.



aeriene de sovârv. Se recoltează planta

înflorită, de la punctul de unde începe

să se ramifice. În perioada de înflorire şi

mai ales în orele de dimineaţă, planta

conţine cea mai mare cantitate de ulei

volatil. Se usucă la umbră, în locuri bine

aerate, în uscătorii termice la

0

temperatura nu mai mare de 35 C.



ulei volatil, tanin, antociane, flavone, în

acid ascorbic. Produsul vegetal posedă

acţiune antiseptică, stomahică,

antispastică şi se găseşte în compoziţia

speciilor antibronşitice, sudorifice şi

sedative. Uleiul volatil posedă

proprietăţi antimicrobiene.

SPORICI (urzicuţă)

Denumirea latină:

Verbena officinalis L.

Denumirea rusă:

Вербена лекарственная

Denumirea engleză:

Vervain, Wild hyssop

Familia: Verbenaceae

82. SPORICI (urzicuţă)


cu tulpina erectă, cu 4 muchii,

ramificată. Frunze opuse, peţiolate,

cele inferioare ovat-triunghiulare,

aproape până la bază simplu-penatsectate,

cele superioare mai puţin

divizate. Florile au culoarea palid-roşii

sau palid-violete, rareori albe, reunite

în spice.

Răspândire. Planta creşte mai

ales prin tăieturi de păduri, pe şesuri,

mirişti, în apropierea izvoarelor, mai

rar prin tufărişuri, marginea pădurilor,

dealuri pietroase.



aeriene, recoltate în perioada de

înflorire. Se taie din apropierea solului

şi se usucă la umbră, în locuri bine

aerate; în uscătorii termice la

0

temperatura nu mai mare de 40 C.


întrebuinţări. Produsul vegetal

conţine o substanţă amară de natură

iridoică, verbenozida, care este un

parasimpatometic slab. Are şi

proprietăţi galactogoge. S-au

identificat şi heterozide cardiotonice.

În medicina populară se foloseşte ca

v u l n e r a r , a n t i i n f l a m a t o r ş i

antimigrenos, în tratamentul colicilor

hepatice, renale şi de splină. Această

specie este utilizată pentru atenuarea

durerilor de cap.

STEJAR

Denumirea latină: Quercus robur L.

Denumirea rusă:

Дуб обыкновенный

Denumirea engleză:

Common oak

Familia: Fagaceae

83. STEJAR

Descriere. Arbore foios cu o

coroană largă, ramuri puternice.

Scoarţa cu ritidom brun-negricios, tare,

adânc brăzdat longitudinal şi

transversal. Lujerii viguroşi, muchiaţi,

glabri, bruni-măslinii. Frunze lobate

până la penatfidate, cu 4-8 perechi lobi

obtuzi sau rotunjiţi, inegal separaţi prin

sinusuri neregulate, glabre, pieloase la

maturitate. Flori unisexuat-monoice,

dispuse în ciorchine.

Răspândire. Stejarul preferă soluri

profunde, fertile, cerinţe ridicate faţă de

căldura verii, rezistent la geruri,

pretenţios faţă de lumină, creşte în

păduri, cultivat în parcuri.


recoltează scoarţa tulpinilor tinere şi a

ramurilor de 3-5 ani, al căror diametru

nu trebuie să depăşească 10 cm.

Recoltarea începe primăvara, când

seva începe să circule intens.


întrebuinţări. Scoarţa conţine taninuri

mixte, deasemenea flavonoide,

substanţe amare şi pectice, calciu

oxalic. Produsul se utilizează ca

astringent, hemostatic şi antidiareic.

Sub formă de pulbere fină se foloseşte

pentru pudrarea plăgilor, mai ales în

arsuri; decoctul – în gargarisme, în

tratamentul stomatitelor, sub formă de

clisme la tratarea hemoroizilor.

SUNĂTOARE

Denumirea latină:

Hypericum perforatum L.

Denumirea rusă:

Зверобой продырявленный

Denumirea engleză: St. John’s wort

Familia: Hypericaceae

84. SUNĂTOARE

Descriere. Plantă perenă cu tulpina

dreaptă, lemnoasă la partea inferioară

şi ramificată începând de la jumătate.

Tulpina este cilindrică, având 2 muchii

în lungime pe care se observă puncte

negre. Frunze opuse, sesile, de formă

ovală, glabre, cu marginea întreagă.

Privite în zare se observă pungi

transparente cu ulei volatil şi puncte

glanduloase negre pe margini şi faţa

superioară. Florile – corimb.

Răspândire. Planta creşte pe locuri

destul de uscate, calcaroase sau

silicioase, prin fâneţe, la marginea

drumurilor şi pădurilor, tăieturilor de

pădure, locuri necultivate.


folosesc părţile aeriene de sunătoare,

culese de la începutul înfloririi şi până în

momentul formării fructelor. Un produs

de calitate se obţine în perioada când

jumătate din flori se află în stare de

boboci.



antraderivaţi, tanin, flavonozide, acizi

cafeic, clorogenic, vitamina C,

carotenoide. Se utilizează în tulburări

depresive. Prezenţa derivaţilor flavonici

determină acţiune favorabilă asupra

vaselor, prin sporirea rezistenţei şi

permeabilităţii capilarelor, precum şi

prin vasodilatare. Datorită acţiunii

antiinflama-toare şi colagoge, în boli ale

stomacului, intestinului şi ficatului.

SULFINĂ

Denumirea latină:

Melilotus officinalis L.

Denumirea rusă:

Донник лекарственный

Denumirea engleză:

Yellow sweet clover

Familia: Fabaceae

85. SULFINĂ


sau bienală cu tulpina erectă, cilindrică,

glabră, ramificată. Frunze trifoliate, cu

foliole obovate în partea interioară şi

lanceolate în partea superioară, pe

margine neregulat-serat-dinţate;

stipelele înguste. Flori papilionate,

galbene grupate în raceme alungite cu

5 dinţi triunghiulari.

Răspândire. Planta creşte în lunci

uscate, ca buruiană pe locuri părăsite şi

în semănături, marginea drumurilor şi

căilor ferate.



aeriene de sulfină, recoltate în timpul

înfloririi, pe timp frumos, după ce se

ridică roua, prin tăierea la o distanţă de

cca 30 cm de la vârf în jos. Se usucă la

umbră, în strat subţire.



cumarine. Ca substanţe însoţitoare au

fost identificate alantoina şi acidul

alantoic, colina, mucilagii, ulei volatil.

Se foloseşte ca emolient, în afecţiuni

gastrice, iar datorită acţiunii

anticoagulante a cumarinelor, în varice

şi tromboflebite. În medicina populară

se utilizează ca remediu pentru

vindecarea icterului, astringent,

cicatrizant şi diuretic, sub formă de

infuzie de 2%. A fost mult utilizat sub

formă de loţiuni oftalmice

ŞTEVIE

Denumirea latină:

Rumex confertus Willd.

Denumirea rusă: Щавель конский

Denumirea engleză:

Common sorrel


86. ŞTEVIE

Descriere. Pantă erbacee cu

rizomul scurt, cu multe capete, care

trece într-o rădăcină puternică

cărnoasă, slab ramificată. Frunze

alterne, cele inferioare - triunghiularovate,

la bază cordiforme, obtuze,

marginea ondulată, cu perişori scurţi pe

nervurile părţii de jos; cele tulpinale

treptat micşorându-se, lanceolat ovate.

Flori mici verzui, grupate în inflorescenţă

îngust paniculată.

Răspândire. Planta creşte în lunci,

pe malurile râurilor, în poiene, pe

marginea drumurilor.


recoltează rădăcinile cu diametrul mai

mare de 2 cm, se taie uneori longitudinal

înainte de uscare. Timpul de recoltare

este sfârşitul toamnei sau primăvara

devreme, până la începutul vegetaţiei.

Compoziţie chimică, întrebuinţări.

Rădăcinile de ştevie conţin derivaţi

antracenici, combinaţii organice de fier

şi vitaminele K şi C, glucide,

flavonozide, oze. Decoctul manifestă

acţiune laxativă şi purgativă, iar datorită

conţinutului bogat de substanţe tanante

este folosit pentru acţiunea lui

astringentă (în doze mai mici). În ultimii

ani interesul faţă de această plantă este

mărit în legătură cu izolarea din rădăcini

a leucoantocianelor şi catechinelor, care

în investigaţii pe animale au acţiune

antitumorală

TALPA GÂŞTEI

Denumirea latină:

Leonurus cardiaca L.

Denumirea rusă:

Пустырник сердечный

Denumirea engleză:

Common motherwort

Familia: Lamiaceae

87. TALPA GÂŞTEI


cu tulpină erectă, în 4 muchii, goală în

interior, păroasă pe muchii. Frunze

opuse, palmat-lobate, cu peri aspri,

peţiolate. Frunzele mijlocii au 3

crestături, iar cele din vârful tulpinei

sunt alungite şi dinţate. Flori roze,

dispuse în pseudoverticile foarte

strânse (dicazii îndesite) la baza

frunzelor din partea superioară a

tulpinii.


marginea drumurilor şi căilor ferate,

marginea pădurilor, poiene, pe lângă

garduri, pe terenuri necultivate, printre

dărâmături.



aeriene de talpa gâştei, recoltate pe

timp frumos, după ce s-a ridicat roua, la

începutul şi în timpul înfloririi.


întrebuinţări. Principiile activ biologice

sunt heterozidele flavonoidice. Au mai

fost identificate substanţe tanante şi

amare, ulei volatil, vitamina C, caroten.

Planta produce relaxarea musculaturii

netede a vaselor care alimentează

cordul ca şi a cordului însuşi, fiind deci

indicată în tulburări vegetative

funcţionale ale cordului (în tratamentul

nevrozelor cardiovasculare şi la stadiile

temporare ale hipertoniei).

TĂTĂNEASĂ

Denumirea latină:

Symphytum officinale Lepech.

Denumirea rusă:

Окопник лекарственный

Denumirea engleză:

Common comfrey

Familia: Boraginaceae

88. TĂTĂNEASĂ


cu rizom scurt, gros, ramificat, din care

pornesc rădăcini cărnoase, negre la

exterior şi albe la interior. Tulpina

erectă, muchiată la bază, ramificată,

aspru-păroasă. Frunze alterne

decurente, cele inferioare eliptic sau

ovat-lanceolate, cu peţiol aripat, cele

mijlocii şi superioare din ce în ce îngustlanceolate,

îngustate într-un peţiol

aripat, păroase. Flori roşii-violacee,

grupate în cime.


soluri grele, argiloase în şanţuri, pe

marginea apelor stătătoare, fâneţe

umede, uneori ca buruiană prin culturi.


Rădăcinile de tătăneasă se recoltează

toamna târziu sau primăvara devreme.

Rădăcinile săpate se spală în apă, se

taie în bucăţi nu mai lungi de 20 cm, iar

cele groase se despică.


întrebuinţări. În cantităţi mici se conţin

alcaloizi, de asemenea s-a izolat

alantoină, tanin, mucilagii, substanţe

minerale. Decoctul din rădăcini,

datorită mucilagiului şi alantoinei, se

utilizează în tratamentul ulcerului

gastric şi duodenal, gastritelor

hiperacide, tusei de diverse etiologii.

Extern se întrebuinţează sub formă de

comprese pentru tratamentul

hematoamelor, diverselor traumatisme,

varicelor deschise.

TEI

Denumirea latină: Tilia cordata L.

Denumirea rusă:

Липа сердцевидная

Denumirea engleză:

Littleleaf linden

Familia: Tiliaceae

89. TEI

Descriere. Arbore cu o coroană

deasă. Frunzele sunt lung-peţiolate,

rotunde, ascuţite la vârf, iar pe faţa

inferioară se observă nervuri

proeminente. Florile alb-gălbui, plăcut

mirositoare, aşezate pe un peduncul

comun, concrescut aproape pe

jumătatea lungimii lui, cu o bractee

lungă în formă de limbă, de culoare

verde-gălbuie.

Răspândire. Toate speciile cresc

prin pădurile noastre sau sunt cultivate

ca arbori ornamentali.


de tei se recoltează în momentul când

majoritatea lor sunt complet înflorite, iar

un număr mic de boboci se află în curs

de deschidere.


întrebuinţări. În afară de acţiunea

emolientă, datorată mucilagului, pentru

care florile de tei sunt folosite ca

medicament cu proprietăţi behice, la

aceasta se mai adaugă acţiunea

diaforetică şi uşor sedativă a

farnezolului, acţiunea spasmolitică şi

diuretică determinate de flavone şi cea

uşor antiinflamatoare a substanţelor

triterpenice, fapt ce le recomandă în

tratamentul afecţiunilor reumatice, ale

gripei şi răcelii, ca antipiretice şi

sedative, dar şi ca antivirale,

hipotensive. Florile de tei fac parte din

compoziţia speciilor calmante,

pectorale, sedative şi sudorifice.

TRAISTA CIOBANULUI

Denumirea latină:

Capsella bursa pastoris L.

Denumirea rusă: Пастушья сумка

Denumirea engleză:

Shepherd's purse

Familia: Brassicaceae

90. TRAISTA CIOBANULUI

Descriere. Plantă anuală, la care

din mijlocul rozetei de frunze ese

tulpina florală. Frunzele bazilare sunt

alungite, adânc scobite, uneori până la

nervura principală. Frunzele tulpinale

sunt rare, nedinţate pe margini,

îmbrăcând tulpina cu baza lor. Florile

sunt mici, având 4 sepale verzi cu

dungă albă, 4 petale de culoare albă şi

6 stamine.


păşuni, livezi, culturi, marginea

drumurilor, pe lângă ziduri, uneori

formează chiar desişuri.



aeriene. Se culege planta întreagă, fără

rădăcină, în primele stadii de

dezvoltare, adică la apariţia primelor

flori. Culeasă mai târziu va avea un

procent crescut de fructificaţii.


întrebuinţări. În părţile aeriene ale

plantei se conţin vitaminele K şi C,

amine biogene, colină, acetilcolină,

tiramină, histamină, flavone, rutozida,

acid fumaric, citric, malic, urme de ulei

volatil. Pentru acţiunea hemostatică şi

vasoconstrictoare, se administrează

sub formă de infuzie, extract fluid şi

uscat, în hemoragii uterine. Cercetări

experimentale pe animale au confirmat

proprietăţile antitumorale ale

extractului, această acţiune fiind

atribuită acidului fumaric.

TREI FRAŢI PĂTAŢI

Denumirea latină: Viola tricolor L.

Denumirea rusă:

Фиалка трехцветная

Denumirea engleză: Wild pansy

Familia: Violaceae

91. TREI FRAŢI PĂTAŢI

Descriere. Plantă erbacee, anuală,

bienală cu rădăcină subţire şi tulpina

ramificată, în interior cavă. Frunze ovatalungite,

rar dinţate pe margini,

stipelate, cu stipele polimorfe, de regulă

adânc fidate. După poziţia pe tulpină a

frunzelor, peţiolul are diverse lungimi.

Flori lung peţiolate cu petale inegale şi

divers colorate: petalele superioare

sunt violet-închise, mai rar violetdeschise

sau alb; laterale – albe,

galbene, sau albăstrui şi cea inferioară

– totdeauna galbenă, cu 5-7 dungi

colorate mai închis şi terminată cu un

pinten lung în formă de cornet.


poiene, liziere, fâneţe, la marginea

pădurilor şi drumurilor, în lunci umede,

pe coastele dealurilor.


aeriene ale plantei se recoltează în

timpul înfloririi, pe timp frumos, după ce

se ridică roua, prin tăierea tulpinilor de

la bază. Se usucă la umbră, în strat

subţire.



saponozide triterpenice, care alături de

flavonozide, ulei volatil, mucilag, tanin,

vitamina C, imprimă diferite acţiuni

farmacodinamice. Se utilizează ca

diuretic, depurativ, expectorant; în

tratamentul unor dermatoze. Planta

intră în compoziţia speciilor antialergice

şi desensibilizante.

TROSCOT

Denumirea latină:

Polygonum aviculare L.

Denumirea rusă: Спорыш

Denumirea engleză:

Knotgrass


92. TROSCOT


Rădăcină pivotantă, fusiformă. Tulpină

târâtoare, rar ascendentă sau erectă,

ramificată, glabră, cu noduri umflate şi

manşoane membranoase albicioase

(ochree) la baza frunzelor. Frunze

alterne, eliptice sau lanceolate, plane,

scurt peţiolate până la sesile. Flori

axilare verzui sau roşietice, scurtpedunculate,

grupate câte 3-5 la

subsuoara frunzelor.


pe lângă aşezările omeneşti, pe

terenuri virane, marginea drumurilor,

adeseori printre pietrele de pavaj, pe

malurile râurilor, de la câmpie până în

etajul subalpin.



aeriene de troscot, recoltate în timpul

înfloririi. Se înlătură partea de jos a

tulpinii, care este lignificată şi lipsită de

frunze.


întrebuinţări. Părţile aeriene de troscot

conţin flavonozide, vitaminele C şi K,

caroten, substanţe tanante, compuşi ai

acidului silicic, mucilagii, săruri

minerale. Infuzia din părţi aeriene se

foloseşte ca hemostatic uterin,

antiinflamator şi la înlăturarea petrelor

renale din rinichi şi vezica urinară.

Datorită conţinutului mare în siliciu se

utilizează şi ca adjuvant în tratamentul

tuberculozei pulmonare.

TURIŢĂ (turicioară)

Denumirea latină:

Agrimonia eupatoria L.

Denumirea rusă:

Репейничек обыкновенный

Denumirea engleză:

Common agrimony

Familia: Rosaceae

93. TURIŢĂ (turicioară)


cu rizom scurt târâtor. Tulpină erectă,

cilindrică sau cu coaste puţin

proeminente, acoperită de peri

abundenţi, se termină cu inflorescenţe

neramificate. Frunze alterne, întrerupt

imparipenate, formate din 5-9 foliole

dinţate pe margini, între care se găsesc

6-10 foliole mici. Flori regulate,

galbene-aurii. Fructul – achenă.

Răspândire. Planta iubeşte locurile

umede şi semiumbrite din păduri,

poiene, pe margini de drum, tufărişuri,

pajişti, livezi, dealuri.


aeriene se recoltează la începutul

înfloririi prin tăierea părţilor foliate

nelignificate. Se usucă la umbră în strat

subţire.


întrebuinţări. Planta conţine ulei

volatil, substanţe amare, tanin, siliciu,

flavonozide. În tulburările căilor biliare şi

gastro-intestinale, favorizează

eliminarea secreţiei biliare, aducând

astfel o uşurare şi o descongestionare a

ficatului. Prin taninul care-l conţine are

acţiune astringentă în tratamentul

diareii. Extern, sub formă de băi, se

foloseşte în ulcere varicoase,

afecţiunile oculare, iar sub formă de

gargară în stomatite, gingivite. Turiţa

intră în compoziţia speciilor antidiareice

şi hepatice.

ŢINTAURĂ

Denumirea latină:

Centaurium umbellatum Gilib.

Denumirea rusă:

Золототысячник зонтичный

Denumirea engleză:

Common centaury

Familia: Gentianaceae

94. ŢINTAURĂ

Descriere. Plantă ierboasă cu

tulpină în patru muchii, simplă, glabră,

ramificată spre vârf. La baza tulpinii se

află o rozetă de frunze ovale. Frunzele

aflate pe tulpină sunt opuse, cu

marginea întreagă şi au 3-5 nervuri.

Florile sunt dispuse la vârful tulpinii şi al

ramurilor. Ele au forma unor steluţe cu 5

dinţi, de culoare roz, cu petale unite întrun

tub ce înconjoară cele 5 stamine cu

anterele răsucite în spirală.

Răspândire. Ţintaura creşte prin

fâneţe şi poieni umede, în luminişurile

de pădure de la şes până la munte.



aeriene de ţintaură, care se culeg în

timpul înfloririi, prin tăierea tulpinelor cu

foarfeca sau cuţitul la 5 cm de la

suprafaţa pământului. Uscarea se face

la umbră, în buchete, atârnate pe

sârmă sau întinse în strat subţire.


întrebuinţări. Conţine heterozide

amare. Au fost identificate şi izolate o

serie de substanţe: eritaurozida

identică cu genţiopicrozida; alcaloidul,

eritricina, identic cu genţianarina; o

rezină, acid oleanolic şi ulei volatil. Se

foloseşte ca tonic amar şi laxativ uşor.

Pentru tratarea eczemelor şi

cicatrizarea rănilor se întrebuinţează

amestec de suc proaspăt, obţinut din

ţintaură şi păpădie.

URZICĂ

Denumirea latină: Urtica dioica L.

Denumirea rusă:

Крапива двудомная

Denumirea engleză: Stinging nettle

Familia: Urticaceae

95. URZICĂ

Descriere. Plantă ierbacee cu un

rizom subţire, cilindric, de culoare

albicioasă, lung şi ramificat. Tulpini

drepte, cu 4 muchii, acoperite cu frunze

opuse, dinţate pe margini. Atât tulpina

cât şi frunzele sunt prevăzute cu peri

urticanţi. La bază frunzele sunt cordate,

la vârf ascuţite, prinse de tulpină printrun

peţiol lung. Florile sunt de culoare

verzuie, aşezate la subsuoara frunzelor

superioare.

Răspândire. Urzica creşte

pretutindeni, în locuri cultivate şi

necultivate, în şanţuri pe lângă drumuri,

pe marginea apelor, în păduri şi pe

locuri grase unde au fost stâne de oi.

Organul utilizat, recoltare. De la

urzică se recoltează frunzele în timpul

înfloririi. Atunci, când planta creşte în

masă, se coseşte. Imediat după cosire,

frunzele se separă de tulpini, ţinând cu

mâna stângă capătul de jos al tulpinii,

iar cu dreapta se strujesc frunzele.


întrebuinţări. Frunzele conţin

vitaminele C, K, B

2, carotenoide, acid

pantotenic, deasemenea glucide,

clorofilă, săruri minerale. Este utilizată

pentru proprietăţile sale antianemice,

hemostatice, antidiabetice, diuretice şi

colagoge. Mai importantă însă este

pentru extracţia -carotenului, ca sursă

de provitamină A şi pentru obţinerea

clorofilei.

VERIGAR

Denumirea latină:

Rhamnus cathartica L.

Denumirea rusă:

Жостер слабительный

Denumirea engleză:

Common buckthorn

Familia: Rhamnaceae

96. VERIGAR

Descriere. Arbust cu scoarţă brună,

aspră, ce se exfoliază în inele; lemn cu

alburn gălbui, durament roşcat, tare,

greu. Lujerii cenuşii, frecvent terminaţi

cu un ghimpe. Frunze opuse, eliptice,

cu nervuri ascuţite, pe margini crenatserate,

glabre. Flori verzi-gălbui,

poligame, mici, dispuse câte 2-5 în

fascicule axilare. Fructe, drupe sferice,

negre cu gust dulceag-amărui.

Sămânţă ovoidală.


poienele pădurilor foioase şi

amestecate, printre arbuşti, în lunci

umede.



verigar, recoltate la maturitate. Se

adună fără pedunculi şi se usucă

0

artificial la 50-60 C.



antraderivaţi, care după structură sunt

identici de cei ai cruşinului, şi anume:

r a m n o c a t a r t o z i d a ( i d e n t i c ă

glucofrangulozidei), ramnoxantozida

(frangulozidă), frangula-emodolul. Se

mai conţin flavonozide, derivaţi de

kemferol, cvercetol şi ramnetol,

deasemenea zaharuri, pectine.

Decoctul, siropul, extractul uscat din

fructe este un purgativ foarte energic şi

se folosesc la combaterea constipaţiilor

cronice. Câte 5-10 fructe administrate

pe zi au şi acţiune depurativă. Produsul

vegetal are şi o acţiune diuretică

atribuită flavonozidelor.

VETRICE

Denumirea latină:

Tanacetum vulgare L.

Denumirea rusă:

Пижма обыкновенная

Denumirea engleză: Common tansy

Familia: Asteraceae

97. VETRICE


cu rizom noduros, rădăcini adventive.

Tulpină erectă, cilindrică, glabră.

Frunze alterne, penat-sectate, cu 10-12

perechi foliole ovoide până la

lanceolate, adânc-serate, cele

inferioare lung-peţiolate, superioare

scurt-peţiolate, glabre. Flori galbeneportocalii,

grupate în calatidii, iar

acestea la rândul lor adunate într-un

corimb.

Răspândire. Planta creşte în zona

de şes şi deal, pe ogoare, în fâneţe, pe

lângă drumuri, garduri, locuri

necultivate, lunci mai uscate, malurile

râurilor.


s e r e c o l t e a z ă p r i n t ă i e r e a

inflorescenţelor sau a paneraşelor

individuale. Părţile aeriene se

recoltează în timpul înfloririi prin tăierea

tulpinilor la cel mult 25 cm sub

inflorescenţă.


întrebuinţări. Conţine ulei volatil,

deasemenea, o sesquiterpenă amară,

flavone, acid cafeic. Produsele

vegetale sunt pe larg folosite pentru

proprietăţile vermifuge şi emenagoge.

În combaterea oxiurazei se utilizează

pulberea, infuzia. Administrarea

preparatelor nu este lipsită de risc.

Datorită prezenţei tuionei, provoacă

intoxicaţii ce se caracterizează prin

inflamaţii gastro-intestinale grave. În

doze mici prezintă proprietăţi

stimulente, emenagoge, excitante ale

funcţiilor digestive.

VÂSC

Denumirea latină: Viscum album L.

Denumirea rusă: Омела белая

Denumirea engleză: Mistletoe

Familia: Loranthaceae

98. VÂSC

Descriere. Plantă ce are aspectul

unor tufe cu tulpini scurte, cilindrice şi

groase, ramificate de mai multe ori.

Frunzele opuse, fără peţiol, groase,

pieloase, străbătute de 5-6 nervuri

paralele. La subsuoara frunzelor şi în

vârful ramurilor iau naştere florile

galbene unisexuat dioice sau monoice,

grupate în mici capitule lipsite de

peduncul.

Răspândire. Plantă semiparazitară

care se dezvoltă pe ramurile unor arbori

fructiferi şi nefructiferi.


Ramurile tinere însoţite de frunze se

recoltează din noiembrie până în

aprilie. Nu se recomandă de recoltat de

pe salcie, tei, arţar, frasin, salcâm şi

plop, deoarece produsul este foarte

toxic. Cele mai puţin toxice varietăţi şi

care se folosesc în terapeutică, sunt

cele care cresc pe măr şi păr, apoi pe

brad, mesteacăn, trandafir.


întrebuinţări. În vâsc se află trei

grupuri de principii active: un principiu

puternic hipotensiv care acţionează la

nivelul centrilor bulbari; un alt principiu

cu acţiune hipotensivă mai slabă, dar

toxic pentru inimă, şi un principiu toxic

respirator. La administrarea acestui

produs este necesară respectarea

strictă a dozelor indicate, deoarece în

cantităţi mai mari produce intoxicaţii

manifestate prin încetinirea pulsului,

aritmie şi tahicardie.

VINĂRIŢĂ

Denumirea latină:

Asperula odorata L.

Denumirea rusă:

Ясменник душистый

Denumirea engleză:

Sweet woodruff

Familia: Rubiaceae

99. VINĂRIŢĂ


rizom orizontal, lung, subţire, ramificat,

de la nodurile căruia pornesc rădăcini

adventive şi tulpini aeriene cu 4 muchii,

glabre, înalte de 15-25 cm. Frunze

lanceolat-eliptice, uninerve, glabre,

sesile, cu peri mărunţi pe margine şi pe

nervura mediană de pe faţa inferioară;

sunt dispuse verticilat, câte 6 spre bază

şi câte 8-9 în partea mijlocie şi

superioară a tulpinii. Flori albe, mici (4-6

mm), grupate în cime laxe; caliciu redus

la o margine îngustă, verde; corolă

gamopetală, infundibuliformă, cu 4

lacinii.


pădurile de fag sau fag cu brad, pe

soluri fertile, afânate, suficient de

umede.



aeriene ale vinariţei, recoltate înainte

de înflorire sau în timpul înfloririi. Se taie

la 4-5 cm deasupra solului, se

îndepărtează părţile brunificate şi se

0

usucă în strat subţire la 30-35 C.



heterozide cumarinice, ulei volatil,

substanţe amare, tanin, acid nicotinic,

ulei gras, substanţe minerale. Infuzia

din părţi aeriene se foloseşte ca sedativ

şi antiseptic al căilor urinare. În doze

mari este toxică; otrăvirea se manifestă

prin dureri de cap, ameţeli.

VOLBURĂ

Denumirea latină:

Convolvulus arvensis L.

Denumirea rusă: Вьюнок полевой

Denumirea engleză:

Bindweed

Familia: Convolvulaceae

100. VOLBURĂ


volubilă, are un rizom lung, subţire şi

ramificat care poartă numeroase

radicele şi este de culoare albicioasă.

Tulpina aeriană în 5 muchii poartă

frunze dispuse altern, hastate sau

sagitate, cu urechi mici la bază. Flori

albe sau slab roze, solitare, axilare,

lung pedunculate, în formă de pâlnii.

Ele sunt plăcut mirositoare.


ca buruiană în culturi, locuri necultivate,

grădini, câmpuri, pe lângă drumuri,

abundentă în regiunea de câmpie şi

dealuri.



aeriene de volbură fără fructificaţii,

recoltate înainte de înflorire sau în

timpul înfloririi. Se smulge întreaga

plantă împreună cu rădăcinile, se

scutură de pământ, se înlătură frunzele

îngălbinite şi se transportă în coşuri la

locul de uscare.



plantei conţin rezine, substanţe tanante

şi minerale, vitamina C. Tinctura are

proprietăţi laxative, provoacă un scaun

unic, abundent, neînsoţit de fenomene

secundare, ca colici sau vomismente.

În uz extern pentru vindecarea de răni,

arsuri, furuncule, frunzele întregi

proaspete se pun pe locul afectat şi se

bandajează.

ZMEUR

Denumirea latină: Rubus idaeus L.

Denumirea rusă:

Малина обыкновенная

Denumirea engleză: Raspberry

Familia: Rosaceae

101. ZMEUR

Descriere. Arbust ramificat

ghimpos, care dezvoltă lăstari tereştri

bianuali. În primul an de viaţă lăstarii

sunt verzi, acoperiţi cu ghimpi subţiri. În

al doilea an ei se lignifică, din subsuoara

frunzelor cresc ramurile, care poartă

muguri florali. Frunze alterne,

imparipenate cu foliole ovate. Pe partea

superioară frunzele sunt verzi, pe cea

inferioară cenuşiu-pufoasă. Florile albeverzui.

Fructul – drupă compusă roşiezmeurie.

Răspândire. Zmeurul iubeşte locuri

iluminate, umede, sol bogat.


produs vegetal se folosesc fructele

mature, recoltate pe timp uscat, după ce

s-a luat roua. Mai preţios se consideră

zmeurul de pădure – fructele sunt mai

mici, mai acre ca la cea cultivată, dar ele

sunt mai aromate, conţin mai puţină

umiditate şi mai bine se păstrează la

uscare.

Compoziţie chimică, întrebuinţări.

Fructele de zmeur conţin oze, acizi

organici, caroten, vitamine din grupul B,

C, substanţe tanante, antociane. Ele se

folosesc ca remediu sudorific la diferite

boli de răceală. Pentru aceasta se

pregăteşte infuzie şi se administrează în

stare caldă. Fructele de zmeur întră în

componenţa speciilor sudorifice. Se

produce sirop de zmeură, care se

foloseşte pentru corijarea gustului

formelor medicamentoase.

Plante din Cartea Roşie

a Republicii Moldova

ANGIOSPERME

Familia Asteraceae

1. Albăstrea Angelescu –

Centaurea angelescui Grint.

2. Albăstrea thirke - Centaurea

thirkei Sch. Bip.

3. Iarba-ciutei - Doronicum

hungaricum Reichenb. Fil.

4. Iurinee lavandifolie - Jurinea

stoechadifolia (Bieb.) DC

5. Stevie turcească -

Rhaponticum serratuloides

(Georgi) Bobr.

Familia Berberidaceae

6. Gimnospermiu de odesa –

Gymnospermium odessanum

(DC.) Takht.

Familia Betulaceae

7. Arin negru - Alnus glutinosa

(L.) Gaertn.

8. Arin alb - Alnus incana (L.)

Moench

9. Cărpiniţă - Carpinus orientalis

Mill.

Familia Boraginaceae

10. Rinderă umbelată - Rindera

umbellata ( Waldst.et Kit.)

Bunge

Familia Brassicaceae

11. Hodolean ţăţăresc - Crambe

tataria Sebeok

12. Colţişor glandulos - Dentaria

glandulosa Waldst.et Kit.

13. Colţişor pentafoliat - Dentaria

quinquefolia Bieb.

14. Lunaria annua L. - Panazburătorului

15. Lopăţea - Lunaria rediviva L.

16. Şiverechie podoliană -

Schivereckia podolica ( Bess).

Andrz.ex DC.

Familia Caryophyllaceae

17. Studeniţă capitată -

Eremogone cephalotes

(Bieb.) Fenzl.

18. Studeniţă rigidă - Eremogone

rigida (Bieb.) Fenzl.

19. Paronihie capitată -

Paronychia cephalotes

(Bieb.) Bess

20. Ipcărige glomerată -

Gypsophila glomerata Pall.

ex Adams

Familia Celastraceae

21. Vonicer pitic - Euonymus nana

Bieb.

Familia Cistaceae

22. Iarba- osului - Helianthemum

canum (L.) Hornem

Familia Convolvulaceae

23. Volbură cantabrică -

Convolvulus cantabrica L.

24. Volbură lineată - Convolvulus

lineatus L.

Familia Crassulaceae

25. Urechelniţă - Sempervivum

ruthenicum Schnittsp.et C. B.

Lehm.

Familia Fabaceae

26. Zăvăcustă - Astragalus

dasyanthus Pall.

27. Coşaci pubiflor - Astragalus

pubiflorus DC.

28. Coronişte elegantă - Coronilla

elegans Panc.

29. Drobişor tetramuchiat - Genista

tetragona Bess.

30. Grozamă - Genistella sagittalis

(L.)Gams.

31. Trifoi panonian - Trifolium

pannonicum Jacq.

Familia Lamiaceae

32. Dumbravnic - Melittis

sarmatica Klok.

33. Mirgău pitulat - Scutellaria

supina L.

Familia Monotropaceae

34. Sugătoare - Hypopitys

monotropa Crantz

Familia Nimphaeaceae

35. Nufăr alb - Nymphaea alba L.

Familia Paeoniaceae

36. Bujor-de-pădure - Paeonia

peregrina Mill.

Familia Rhamnaceae

37.Verigariu - Rhamnus tinctoria

Waldst.et Kit.

Familia Ranunculaceae

38. Nemţişor fisurat - Delphinium

fissum Waldst.et Kit.

39. Popâlnic - Hepatica nobilis Mill.

40. Dediţel mare - Pulsatilla

grandis Wend.

Familia Rosaceae

41. Păducel pentagin - Crataegus

pentagyna Waldst.et Kit.

42. Mălin comun - Padus avium

Mill.

43. Păr- de- dobrogea - Pyrus

elaeagrifolia Pall.

44. Scoruş - Sorbus domestica L.

Familia Rutaceae

45. Frăsinel gimnostil - Dictamnus

gymnostylis Stev.

Familia Scrophulariaceae

46. Degetar lânos - Digitalis lanata

Ehrh.

Familia Solanaceae

47. Mutulică - Scopolia carniolica

Jacq.

Familia Thymelaeaceae

48. Tulichină - Daphne

mezereum L.

Familia Trapaceae

49. Cornaci - Trapa natans L.

Familia Vitaceae

50. Viţă-de-pădure - VItis sylvestris

C.C.Gmel.

Familia Alliaceae

51. Ceapă bulgărească -

Nectaroscordum bulgaricum

Janka

Familia Amaryllidaceae

52. Ghiocel elvez - Galanthus

elwesii Hook. fil.

53. Ghiocel nival - Galanthus

nivalis L.

54. Ghiocel plicat - Galanthus

plicatus Bieb.

55. Ghiocel bogat - Leucojum

aestivum L.

56. Ghiocel-de-toamnă -

Sternbergia colchiciflora

Waldst.et Kit.

Familia Cyperaceae

57. Bumbăcăriţă latifolie -

Eriophorum latifolium Hoppe

Familia Convallariaceae

58. Lăcrimiţă bifolie -

Maianthemum bifolium (L.)

F.W. Schmidt

Familia Hyacinthaceae

59. Belevalie sarmaţiană -

Bellevalia sarmatica (Georgi)

Woronow

60. Luşca ambiguă - Ornithogalum

amphibolum Zahar.

61. Luşcă-de-munte -

Ornithogalum oreoides Zahar.

Familia Iridaceae

62. Săbiuţă imbricată - Gladiolus

imbricatus L.

63. Stânjenel pontic - Iris pontica

Zapal.

Familia Liliaceae

64. Lalea pestriţă - Fritillaria

meleagroides, Patrin ex Schult.

Et Schult. Fil.

Familia Melanthiaceae

65. Bulbocodiu diversicolor -

Bulbocodium versicolor (Ker-

Gawl.) Spreng.

66. Brânduşă fomin - Colchicum

fominii Bordz.

67. Brânduşă trifilă - Colchicum

triphyllum G. Kunze

Familia Orchidaceae

68. Căpşuniţă grandifloră -

Cephalanthera damasonium

(Mill.) Druce

69. Căpşuniţă longifolie -

Cephalanthera longifolia (L.)

Fritsch

70. Căpşuniţă roşie -

Cephalanthera rubra (L.) Rich.

71. Papucul-doamnei -

Cypripedium calceolus L.

Familia Orchidaceae

72. Poroinic-de-mai - Dactylorhiza

majalis (Reichenb.) P.F. Hunt

et Summerhayes

73. Mlăştiniţă palustră - Epipactis

palustris (L.) Crantz

74. Mlăştiniţă purpurie - Epipactis

purpurata Smith

75. Untul-vacii - Orchis morio L.

76. Poroinic palustru - Orchis

palustris Jacq.

77. Poroinic purpuriu - Orchis

purpurea Huds.

Familia Poaceae

78. Sadină - Chrysopogon gryllus

(L.) Trin.

79. Kelerie moldovenească -

Koeleria moldavica M.

Alexeenko

80. Firuţă diversicoloră - Poa

versicolor Bess.

81. Seslerie heufler - Sesleria

heufleriana Schur.

GIMNOSPERME

Familia Ephedraceae

82. Cârcel - Ephedra distachya L.

PTERIDOFITE

Familia Aspleniaceae

83. Năvalnic - Phyllitis

scolopendrium (L.) Newn.

Familia Athyriaceae

84. Spinarea-lupului - Athyrium

filix-femina (L.) Roth

85. Gimnocarpiu ferigoideu -

Gymnocarpium dryopteris (L.)

Newm.

86. Gimnocarpiu robert -

Gymnocarpium robertianum

(Hohhm.) Newm.

Familia Dryopteridaceae

87. Ferigă cartuziană - Dryopteris

carthusiana (Vill.) H.P.Fuchs

88. Creasta-cocoşului -

Polystichum aculeatum (L.)

Roth

Familia Ophioglossaceae

89. Limba-şarpelui - Ophioglossum

vulgatum L.

Familia Salviniaceae

90. Peştişoară - Salvinia

natans(L.) All.

Familia Thelypteridaceae

91. Ferigă palustră - Thelypteris

palustris Schott

CUPRINS

1. Albăstrele – Centaurea cyanus L.

2. Albumeală – Gnaphalium

uliginosum L.

3. Alun – Corylus avellana L.

4. Angelică – Angelica arhangelica L.

5. Ardei – Capsicum annuum L.

6. Arin – Alnus incana Moanch.

7. Armurariu – Silybum marianum

Gaerth.

8. Aronie – Aronia melanocarpa

(Michx.) Elliot

9. Brusture – Arctium lappa L.

10. Castan–Aesculus hippocastanum L

11. Călin – Viburnum opulus L.

12. Cătină – Hippophae rhamnoides L.

13. Cerenţel – Geum urbanum L.

14. Cicoare – Cichorium intybus L.

15. Cimbrişor – Thymus serpyllum L

16. Cimbru – Thymus vulgaris L.

17. Ciuboţica cucului – Primula veris L.

18. Coacăz – Ribes nigrum L.

19. Coada calului – Equisetum

arvense L

20. Coada şoricelului – Achillea

millefolium L.

21. Corn – Cornus mas L.

22. Coşaci – Astragalus dasyanthus

Pall.

23. Creţuşcă – Filipendula ulmaria L

24. Cruşin – Frangula alnus Mill.

25. Cucurbeţică – Aristolochia

clematidis L.

26. Dentiţă – Bidens tripartita L.

27. Drăcilă – Berberis vulgaris L.

28. Feciorică – Herniaria glabra L.

29. Ferigă – Dryopteris filix-max L.

30. Frag – Fragaria vesca L.

31. Gălbenele – Calendula officinalis L.

32. Hamei - Humulus lupulus L.

33. Holeră (ghimpe) – Xanthium

spinosum L.

34. Hrean – Armoracia rusticana

Gaerth., Meyt

35. Iarbă mare – Inula helenium L.

36. Iarbă roşie - Polygonum

persicaria L.

37. Iederă - Hedera helix L.

38. Ienupăr – Juniperus communis L.

39. Ipcărige – Gypsophila paniculata L.

40. Izmă bună – Mentha piperita L.

41. Leurdă – Allium ursinum L.

42. Levănţică – Lavandula angustifolia

Mill.

43. Lumânărică – Verbascum

thapsiforme Schrad.

44. Măceş – Rosa canina L.

45. Mălin – Padus avium Mill.

46. Mărar – Anethum graveolens L.

47. Mesteacăn – Betula pendula Roth.

(B.verrucosa Ehrh.)

48. Mur – Rubus caesius L.

49. Muşeţel – Chamomilla recutita L.

(Matricaria chamomilla L.)

50. Nalbă de pădure – Malva

silvestris L.

51. Nalbă mare – Althaea officinalis L.

52. Negrilică – Nigella sativa L.

53. Obligeană – Acorus calamus L.

54. Odolean – Valeriana officinalis L.

55. Osul iepurelui – Ononis spinosa L.

56. Păducel – Crataegus sanguinea

Pall.

57. Păpădie – Taraxacum officinalis L.

58. Pătlagină – Plantago major L.

59. Pelin – Artemisia absinthium L

60. Piperul bălţii – Polygonum

hydropiper L.

61. Pir – Agropyron repens P.B.

(Elytrigia repens (L.) Nevski )

62. Plumănărică (mierea ursului) –

Pulmonaria officinalis L.

63. Podbal – Tussilago farfara L.

64. Pochivnic – Asarum europaeum L.

65. Porumb – Zea mays L.

66. Porumbar – Prunus spinosa L.

67. Revent – Rheum palmatum L.

68. Roibă – Rubia tinctorum L.

69. Roiniţă – Melissa officinalis L.

70. Rostopască – Chelidonium

majus L.

71. Salcâm galben – Sophora

japonica L.

72. Salcie – Salix alba L.

73. Salvie – Salvia officinalis L.

74. Săpunăriţă – Saponaria

officinalis L.

75. Sclipeţi – Potentilla erecta L.

76. Scoruş – Sorbus aucuparia L.

77. Scumpie – Cotinus

coggygria Scop.

78. Siminoc – Helichrysum

arenarium DC

79. Soc – Sambucus nigra L.

80. Sorbestrea – Sanguisorba

officinalis L.

81. Sovârv – Origanum vulgare L.

82. Sporici – Verbena officinalis L.

83. Stejar – Quercus robur L.

84. Sunătoare – Hypericum

perforatum L.

85. Sulfină – Melilotus officinalis L.

86. Ştevie – Rumex confertus Willd.

87. Talpa gâştii – Leonurus cardiaca L.

88. Tătăneasă – Symphytum

officinale Lepech.

89. Tei – Tilia cordata L.

90. Traista ciobanului – Capsella bursa

pastoris L.

91. Trei fraţi pătaţi – Viola tricolor L.

92. Troscot – Polygonum aviculare L.

93. Turiţă – Agrimonia eupatoria L.

94. Ţintaură – Centaurium

umbellatum Gilib.

95. Urzică – Urtica dioica L.

96. Verigar – Rhamnus cathartica L.

97. Vetrice – Tanacetum vulgare L.

98. Vâsc – Viscum album L.

99. Vinariţă – Asperula odorata L.

100.Volbură – Convolvulus

arvensis L.

101. Zmeur – Rubus idaeus L.

Informaţia de contact:

Proiectul de Dezvoltare

a Businessului Agricol (PDBA)

Str. Bulgară 33/1, Chişinău, MD-2001,

tel. 022 577930, fax 022 577931

Realizarea acestui material este posibilă

graţie suportului generos oferit de poporul

American prin intermediul Agenţiei SUA

pentru Dezvoltare Internaţională

(USAID), în cadrul Proiectului de

Dezvoltare a Businessului Agricol (PDBA).

Opiniile exprimate aici aparţin autorilor şi

nu reflectă neapărat poziţia USAID.

Atlas - Plante medicinale din flora Republicii Moldova - Anatolie Nistreanu

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?