253308073-81153628-Cantari-Bisericesti-Tradition-Ale-Gata-pdf (1)

Pr. conf. univ. dr. Nicolae Belean 

Cântări bisericeşti 

tradiţionale 

Ediţia a III-a 

Apărută cu binecuvântarea 

Înalt Prea Sfinţitului NICOLAE, 

Mitropolitul Banatului 

Editura Marineasa 

Timişoara, 2009 

1

ortodox 

Cântarea în cultul creştin 

Muzica nu a lipsit din cultul nici unei religii, cântarea fiind una din 

formele de manifestare ale cultului divin. „Mult timp omenirea n-a cunoscut 

decât arta care avea ca obiect transmiterea sentimentului religios”, arată Lev 

Tolstoi 1 . Muzica rămâne mijlocul cel mai potrivit prin care omul îşi exprimă 

starea sufletească cea mai profundă, de bucurie sa u de durere, dar mai ales 

dependenţa sa de o Fiinţă atotputernică, de Dumnezeu. Ea naşte, întreţine şi 

dezvoltă sentimentul religios. Prin cântare, adevărurile creştine pătrund în 

adâncul inimii” arată Fericitul Augustin. Prin cântarea adresată divinităţii, 

Biserica preamăreşte necontenit pe Dumnezeu. Cântarea întăreşte Biserica în 

zilele grele, şi o mângâie în zilele bune 2 . 

Explicând Ps. 41, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu adaugă la 

cuvintele profetului melodia, pentru ca atraşi de ritmul cântării, să-i înalţe toţi cu 

căldură imnurile sfinte. Căci nimic pe lume nu trezeşte sufletul, dându-i aripi, 

eliberându-l de piedicile din lume şi desfăcându-l de cele trupeşti, dându-i râvna 

de a se apleca asupra cugetărilor filosofice, făcându-l să nu-i pese de toate 

lucrurile ce ţin de viaţa pământească, ca o melodie şi o cântare divină” 3 . 

Textul şi melodia în cântare sunt inseparabile în concepţia Sfinţilor Părinţi 

şi a scriitorilor bisericeşti. În lucrarea sa Întrebări şi răspunsuri către ortodocşi, 

alcătuită pe la sfârşitul sec. IV, Diodor din Tars scrie: „Cântarea trezeşte în 

suflet o dorinţă arzătoare pentru conţinutul imnului cântat; ea potoleşte 

1 

Apud Dumitru David, op. cit. p. 14. 

2 

Gheorghe Şoima, op. cit. p. 13. 

3 

Theodor Gerald, Les peres de l’Eglise et la muzique, Paris, 1931, p. 220, apud Sebastian Barbu Bucur, op. cit. 

p. 87. 

2

pasiunile ce se nasc din carne, ea alungă gândurile rele care ne-au fost sugerate 

de vrăjmaşii nevăzuţi, ea se revarsă în suflet ca să rodească şi să dea fructe bune; 

pe cei care se luptă cu pietate, îi face în stare să îndure încercările cele mai 

grozave; pentru cei pioşi, ea este un leac împotriva relelor vieţii pământeşti” 4 . 

Sfântul Apostol Pavel numeşte cântarea „sabia duhului” (Efeseni 6,17 şi Evrei 

4,12), pentru că le este luptătorilor o armă împotriva duhurilor nevăzute; căci 

cuvântul lui Dumnezeu umple sufletul, când este cântat şi exprimat, alungă 

demonii. Toate acestea dau sufletului putinţa de a dobândi, prin cântarea 

bisericească alese virtuţi 5 . 

Pe lângă alte roluri şi binefaceri ale muzicii, Sfânta Scriptură îi atribuie 

muzicii şi o funcţie terapeutică şi liniştitoare. Astfel în I Regi 16,23, citim: „Iar 

când duhul cel rău a trimis peste Saul, David lua harpa şi cânta; Saul răsufla 

atunci mai uşor, se simţea uşurat şi duhul cel rău se depărta de el” 6 . 

În Vechiul Testament cel mai renumit cântăreţ este considerat Iubal fiul 

lui Lameh şi al Adei „tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi” 

(Facere 4, 21). dar cel mai important promotor al muzicii de cult a fost David 

fiul lui Esei, supranumit: „dulcele cântăreţ al lui Israil” (II Regi 23, 1). Pentru 

executarea muzicii vocale şi instrumentale, el a orânduit o anumită parte din 

leviţi ca să slujească înaintea Chivotului, „să cânte, să mărturisească şi să laude 

pe Domnul Dumnezeul lui Israil” (Paral. 16,4). Cântăreţii (patru mii la număr), 

(I Paral. 23,5), împărţiţi în douăzeci şi patru de clase, cu schimbul trebuiau ca 

toată ziua să însoţească serviciul divin cu cântare, care era executată cu cobze, 

harfe şi cimbale (I Paral. 25, 1-31). În I Paral. Cap. 15, unde se descrie aşezarea 

chivotului în Ierusalim, se arată că „a poruncit David căpeteniilor leviţilor să 

pună pe fraţii lor cântăreţi, cu unelte muzicale, cu psaltirioane, ca să vestească 

cu glas tare de bucurie. Aşa tot Israilul au adus chivotul legământului Domnului 

cu sunete de corn, de trâmbiţe, de ţimbale şi de harpe. 

4 

Ibidem. 

5 

Petre Vintilescu, op. cit., p. 220. 

6 

În medicină se foloseşte această terapie de vindecare prin muzică şi s-a constatat că organismul bolnavului 

asimilează mai bine medicamentele administrate spre vindecare. 

3

Pe vremea lui Solomon, muzica la templu capătă o şi mai mare amploare. 

La sfinţirea templului lui Solomon, marii cântăreţi Asaf, Eman şi Iedutum, fiii 

lor şi fraţii lor, stăteau la răsăritul altarului, cu trâmbiţe, ţimbale şi psaltirioane şi 

harfe, împreună cu o sută douăzeci de preoţi, care sunau din trâmbiţe. Şi erau ca 

şi cum numai unul ar fi cântat, unindu-se într-un singur glas, mărind pe Domnul, 

că este bun, că în veac este mila Lui” (II Paral. 5, 12-13). 7 

După refacerea templului, se reintroduce muzica în cultul divin, trecând 

perioada exilului babilonic, în care cântarea a încetat.” Cum vom cânta cântarea 

Domnului în pământ străin” (Ps. 137). „Iar când s-a hotărât sfinţirea zidurilor 

Ierusalimului, a trimis Neemia după leviţi, în toate părţile, ca să vină să 

săvârşească sfinţirea … cu cântări de mulţumire şi de laudă, cântate din chitare, 

harpe şi alăute. Fiii cântăreţilor s-au adunat din împrejurimile Ierusalimului şi 

mergeau cu instrumentele muzicale ale lui David. Apoi amândouă corurile au 

mers în casa lui Dumnezeu. Cântăreţii şi-au înălţat glasul, conduşi de Izrahia. 

Cântăreţii şi-au îndeplinit datoria după rânduiala lui David şi a fiului său 

Solomon (Neemia, 12, 45 şi 47) 8 . 

Menţiuni despre cântarea cultică în Sf. Scriptură sunt nenumărate, vom 

prezenta câteva dintre ele: 

„Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu până voi 

fi” (Ps. 103, 33); Bine este a lăuda pe Domnul şi a cânta numele Tău, Preaînalte, 

a vesti dimineaţa mila Ta şi adevărul Tău în toată noaptea (Ps. 95, 2); „Ziua-mi 

va arăta Domnul lila Sa şi cântarea Lui va fi noaptea în gura mea” (Ps. 41,9); 

„Cântaţi lui Dumnezeu cântaţi! Cântaţi Împăratului nostru cântaţi! (Ps. 46,6); 

Cântaţi Domnului celui ce locuieşte în Sion” (Ps. 9,11) „Aşa voi cânta numele 

Tău în veci” (Ps. 60,8); „Ajutorul meu eşti, Ţie voi cânta” (Ps. 58,21); „Înalţă-te 

Doamne, întru puterea Ta, cânta-vom şi vom lăuda puterile Tale” (Ps. 44). 

7 

Aceste stihuri se cântă şi astăzi la Utrenia Praznicelor Împărăteşti şi a sărbătorilor mari, la Polieleul „Robii 

Domnului” 

8 

Muzica de cult trecând printr-o perioadă de criză, a fost restabilită de către Iuda Macabeul, când altarul a fost 

sfinţit din nou cu cântări de laudă, însoţite de harfe, alăute şi chimvale, însă fără splendoarea pe care a avut-o în 

timpul lui David şi Solomon. (I Mac. 4, 54). 

4

Sfânta Scriptură ne dezvăluie mai multe categorii de cântări, cum ar fi de 

pildă, cântări de laudă, de rugăciune, de mulţumire etc. Cântările de laudă şi 

rugăciune sunt menţionate cu prioritate în Vechiul Testament. Astfel Ps. 47 are 

suprascrierea „Cântare întru slava Sionului”; Psalmul 67: „Cântare în cinstea 

proniei dumnezeieşti”; Psalmul 80, „Cântec de sărbătoare”; Psalmul 107 şi 144: 

„Cântec de laudă şi rugăciune”; Psalmul 9, „Cântarea de slavă lui Dumnezeu 

care pierde pe nelegiuiţi şi ocroteşte pe cei sărmani”. Neîncetat psalmistul 

îndeamnă: „Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm cu bucurie către 

Dumnezeu, stânca mântuirii noastre. Să ieşim întru întâmpinarea Lui cu laude şi 

cu cântările noastre să-l preamărim” (Ps. 94). „Cei ce vă temeţi de Domnul, 

cântaţi laudele Lui” (Ps. 21,25). „Cânta-vom şi vom lăuda mărirea Ta” (Ps. 

56,10). „Cântaţi Domnului cei cuvioşi ai Lui, slăviţi cu laude sfinţenia Lui” (Ps. 

29,4). „Voi lăuda numele Dumnezeului meu cu cântare, cu slavoslovii Îl voi 

preamări” (Ps. 68,34). „Cântaţi Dumnezeului nostru cântaţi! Cântaţi numele Lui! 

Lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea, voi cânta Dumnezeului meu până voi fi” 

(145,1). „Cânta-voi mila şi dreptatea Ta, Pe Tine Doamne Te voi cânta” (Ps. 

100,1). „Cânta-voi şi voi face să zbârnâie coardele, că aceasta-i lauda mea. 

Deşteptaţi-vă alăută şi chitară, şi zorile să tresară! Lăuda-te-voi printre popoare 

Doamne, în mijlocul neamurilor Te voi cânta” (Ps. 107, 2-4). 

Când Domnul i-a trecut pe israieliţi prin Marea Roşie ca pe uscat, şi apele 

au acoperit pe faraon şi egipteni, „atunci au crezut în cuvintele Lui şi au cântat 

lauda Lui (Ps. 105,12). „Te voi lăuda printre popoare şi voi cânta numele Tău”, 

scrie Sfântul Apostol Pavel către Romani (15,9). Filo, scriitor iudeo- elen din 

sec. I, relatează despre creştini: „Ei compun imnuri întru preamărirea lui 

Dumnezeu în felurite ritmuri şi după felurite melodii” iar când creştinii din 

Bitinia au fost pârâţi lui Traian pentru răutăţi inventate de păgâni, Pliniu, 

proconsulul Bitiniei, cercetând ce de-amănuntul viaţa creştinilor, nu i-a găsit 

5

întru nimic vinovaţi, decât că „se închinau lui Hristos ca lui Dumnezeu, şi-i 

cântau Lui imnuri de laudă” 9 . 

Cântările de mulţumire lui Dumnezeu sunt de asemenea deseori amintite 

în Sfânta Scriptură. Astfel, cap. 12 şi 25 din Isaia au suprascrierea: „Cântare de 

mulţumire”, iar cap. 26, „Cântarea celor răscumpăraţi” (Ps.17) 10 . Când Domnul 

l-a izbăvit de toţi vrăjmaşii şi din mâinile lui Saul, a cântat cântarea aceasta: 

„Domnul este întărirea mea, scăparea mea şi izbăvitorul meu…” şi tot David 

spune: „Cânta-voi Domnului celui ce mi-a făcut bine ! Cânta-voi numele 

Domnului celui Preaînalt!” (Ps. 12,6). 

Cântările îngereşti sunt cele cântate de îngeri, în cer şi pe pământ. Dacă 

mitologia greacă instituia drept patrie originară a muzicii înălţimile Olimpului, 

Sfânta Scriptură afirmă prezenţa muzicii în însăşi Împărăţia cerească. Astfel ni 

se spune că lumea cerească răsună neîncetat de cântările cetelor îngereşti. 

Capitolul 5 din Apocalipsă are suprascrierea: „Cartea cu şapte peceţi este dată 

Mielului. Mielul este lăudat cu cântări cereşti”. „Şi iată am văzut pe biruitorii 

fiarei – cei şapte îngeri, cântau cântarea lui Moise… şi cântarea Mielului şi 

ziceau: mari şi minunate sunt lucrurile Tale Doamne, Dumnezeule Atotputernice” 

(Apoc. 5, 8-9). „Cele patru vietăţi care aveau câte şapte aripi… nu au odihnă 

nici ziua nici noaptea, ci strigă necontenit: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul 

Dumnezeu Atotţiitorul care a fost este şi va să fie” (Apoc. 4,8). Şi tot Sfântul 

Evanghelist spune: „Am auzit un sunet ca de lăutişti care cântau din lăutele lor, 

ei cântau o cântare nouă înaintea tronului… şi nimeni nu putea să înveţe această 

cântare afară de cei o sută Patruzeci şi patru de mii, răscumpăraţi de pe pământ” 

(Apoc. 14, 2-3). Şi profetul Isaia mărturiseşte că serafimii, care i-au apărut în 

viziunea din anul morţii lui Ozia, strigau unul către altul zicând: „Sfânt, Sfânt, 

Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui” (Isaia, 6,3). 

9 

Badea Cireşanu, Tezaur liturgic, tom II, Bucureşti, 1911, p. 479 

10 

În unele traduceri ale Sfintei Scripturi apare suprascrierea : „Cântare de mulţumire şi de laudă a lui David, 

după înfrângerea tuturor duşmanilor săi” ( Ps. 66, 118, 149). 

6

Cântare nouă se cântă în cer şi pe pământ. Abordând această idee, 

presupunem că la baza imnografiei alcătuite de Sfinţii Părinţi şi imnografii 

bisericeşti, stă tocmai modelul cântării cereşti a îngerilor care au cântat „o 

cântare nouă înaintea tronului dumnezeiesc” (Apoc. 14, 2-3), precum şi 

permanentul îndemn al Sfintei Scripturi pentru cântarea de slavă şi mulţumită lui 

Dumnezeu, care trebuie să răsune şi în lumea aceasta „Cântaţi Domnului cântare 

nouă! Cântaţi Domnului tot pământul!” (Ps. 95,1); „Cântaţi Domnului o cântare 

nouă, cântaţi laudele Lui în adunarea credincioşilor” (Ps. 149,1); „Cântaţi 

Domnului o cântare nouă că minuni a făcut Domnul” (Ps. 97,1); Cântare nouă îţi 

voi cânta Dumnezeule, în psaltire cu zece strune Te voi lăuda (Ps. 143,9); „Pus-a 

pe buzele mele o cântare nouă, lauda Dumnezeului meu” (Ps. 39,4). Şi profetul 

Isaia ne îndeamnă astfel: „Cântaţi Domnului o cântare nouă, cântaţi laudele Lui 

până la marginile pământului” (42,10). 

Sfânta Scriptură precizează şi cine să cânte imnuri de laudă lui 

Dumnezeu: „Strigaţi către Dumnezeu toţi locuitorii pământului. Cântaţi slava 

numelui său! Aduceţi-I slavă şi laudă” (Ps. 65,1); Cântaţi Domnului împărăţiile 

pământului şi daţi mărire lui Dumnezeu” (Ps. 67,33). Agheu şi Zaharia 

îndeamnă că nu numai omul să-L laude pe Dumnezeu, ci întreaga Sa zidire, 

văzută şi nevăzută, însufleţită şi neînsufleţită: „Lăudaţi pe El toţi îngerii Lui1… 

Lăudaţi-L pe El soarele şi luna, stelele cele luminoase… munţii şi toate 

dealurile… fiarele şi dobitoacele (Ps. 148, 2-10); „Toată suflarea să laude pe 

Domnul (Ps. 150,6) 11 . 

Sfânta Scriptură ne oferă şi modalităţi de cântare cultică. Astfel, în 

Vechiul Testament apar menţionate numeroase astfel de modalităţi. Astfel în Ps. 

97, v. 4-6, citim: „Prăznuiţi, veseliţi-vă şi cântaţi”, profetul Isaia spune: „Cântaţi 

în strune pe Domnul…”. „Cu alăută Te voi lăuda, Doamne Dumnezeul meu”, 

scriu fiii lui Core (Ps. 12,5). „Cântaţi cu bucurie lui Dumnezeu tăria noastră” 

11 

Şi astăzi la Muntele Athos, la privegheri şi la hramuri, în timpul troparului Litiei, „Născătoare de Dumnezeu 

Fecioară…”, la Polieleu, la doxologie şi la „Sfinte Dumnezeule…” de la Liturghie, se pun în mişcare toate 

policandrele în sensuri opuse formând semnul sfintei cruci, simbolizând faptul că tot ce există lucruri şi fiinţe să 

laude pe Domnul. 

7

(Ps. 80,1). „Lăudaţi-l în glas de trâmbiţe, lăudaţi-l cu alăuta şi cu harpa, lăudaţi-l 

cu timpane, lăudaţi-l cu cântări din strune şi din fluier, lăudaţi-l cu chimvale 

răsunătoare” (Ps. 150,3-5). „Cântaţi Domnului din alăută, cântaţi cântece din 

harpă şi din gură” (Ps. 97,5).„Faceţi să răsune coardele şi glasurile voastre” (Ps. 

32,3) 12 . 

Sfânta Scriptură ne arată cum să fie cântarea: Plăcută, frumoasă, alcătuită 

cu pricepere, îngrijită şi plină de evlavie şi umilinţă. Ioan Casian relevă acest 

adevăr când afirmă că „uneori un verset din psalm ne dă ocazia unei rugăciuni 

înflăcărate, în timp ce cântăm. Altădată, modularea armonioasă a vocii unuia 

dintre fraţi provoacă în sufletul nostru, o rugăciune fierbinte 13 . De aceea 

psalmistul David ne îndeamnă: „Cântaţi-I frumos cu strigăte de bucurie” (Ps. 

32,3), în alt loc spune: „Plăcută să-i fie Lui cântarea mea şi eu mă voi veseli de 

Domnul” (Ps. 103,34). Şi fiii lui Core (Ps. 46, 6-7), subliniază aceeaşi idee: 

„Cântaţi lui Dumnezeu cântaţi! Cântaţi Împăratului nostru cântaţi”! Iar împăratul 

David, reliefând alt aspect al cântării, spune: „Slujiţi lui Dumnezeu cu frică şi vă 

bucuraţi Lui cu cutremur (Ps. 1,9). 

Într-adevăr imnografii au alcătuit imnuri cu pricepere, frumoase şi plăcute. 

Sunt semnificative în acest sens cuvintele de apreciere adresate Sfântului Ioan 

Damaschin de către fratele său adoptiv, Cosma de Maiuma, referitoare la 

Canonul Paştilor şi, în special la oda a treia: „Acum toate s-au umplut de lumină, 

cerul şi pământul şi cele dedesupt…”, „Tu frate Ioane ai cuprins totul în aceste 

trei şi n-ai lăsat nimic afară. Deci sunt învins (erau concurenţi în alcătuirea 

imnurilor), şi mărturisesc înfrângerea mea”. 

În creştinism, cântarea a constituit încă de la început, un mijloc de 

preamărire a lui Dumnezeu. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, a cântat în anumite 

momente împreună cu apostolii. Evanghelia după Matei şi cea după Marcu ne 

dau mărturie clară în acest sens, că Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli foloseau 

frecvent cântarea religioasă. Astfel, Sfântul Evanghelist Marcu (14,26), relatează 

12 

Observăm că se face deosebire clară între cei care cântau cu instrumente muzicale şi cei care cântau cu glasul. 

13 

Convorbiri cu Părinţii deşertului, apud Petre Vintilescu, op. Cit. p. 224. 

8

că: „După ce au cântat – la Cina cea de taină – cântările de laudă, au ieşit la 

Muntele Măslinilor”, iar Sfântul Evanghelist Matei (26,30), referindu-se la 

acelaşi eveniment, scrie: „Apoi cântând de mulţumire, s-au dus la Muntele 

Măslinilor”. 

Prin acest act, s-a dat Bisericii de către însuşi Întemeietorul ei, cea mai 

directă pildă, ca orice laudă adusă lui Dumnezeu să fie însoţită de cântări 

religioase. Sfinţii Apostoli, urmând exemplul Învăţătorului, au continuat 

folosirea cântării religioase. Aşa de pildă, când Sfântul Apostol Pavel şi cu Sila 

propovăduiau în oraşul Filipi, din Macedonia, fiind întemniţat, „pe la miezul 

nopţii… s-au rugat şi au cântat laude lui Dumnezeu şi cei legaţi ascultau” 

(Fapte, 16,25). 

La început, se adunau Apostolii în scopul rugăciunii şi al cântării 

psalmilor şi imnurilor în templul din Ierusalim şi în sinagogile iudeilor (Fapte 

13, 14; 14, 1-3; 18, 4 ; 19, 8). Mai apoi cântarea psalmilor şi a imnurilor, citirea 

Sfintelor Cărţi, vestirea cuvântului dumnezeiesc, rugăciunea şi aducerea jertfei 

celei nesângeroase, erau pe timpul Apostolilor părţi principale ale serviciului 

divin 14 . Exemplul şi poruncile Mântuitorului Hristos referitoare la cult, se 

împlineau cu conştiinţă şi fidelitate de Apostoli, care la rândul lor au orânduit şi 

ei altele în acest sens. Astfel adresându-se corintenilor (1,14), Apostolul neamurilor 

scrie: „Când vă adunaţi …şi unul dintre voi are o cântare, altul o învăţătură… 

acestea să fie spre întărire” , iar efesenilor (5,19) şi colosenilor (3,16), le spune: 

„Întăriţi-vă sufleteşte prin psalmi, prin slavoslovii şi prin cântări duhovniceşti, 

cântând şi lăudând în inimile voastre pe Domnul”. Făcând mărturie despre 

ascultarea şi buna comportare a corintenilor, acelaşi Apostol le scrie: „Vă laud 

fraţilor, că de toate ale mele învăţături vă aduceţi aminte şi ţineţi predaniile 

precum vi le-am dat eu” (1 Cor. 11,2). Sfântul Apostol Iacob, în Epistola 

sobornicească (5,13), zice: „De pătimeşte rău cineva dintre voi, să se roage, este 

vreunul cu inimă bună să cânte cântări de laudă”. Astfel cântarea însoţea citirile 

14 

Petre Vintilescu, op. cit. p. 225. 

9

din Scriptură şi predica sau omilia ce urma ca explicare a textului, rituri 

premergătoare „frângerii pâinii” 15 . 

Muzica religioasă iudaică a format elementul primordial, esenţial şi 

fundamental în originea cântării noastre de cult. Primii creştini fiind recrutaţi 

dintre iudei, veneau în biserica cu vechea manieră a cântărilor de la templu. 

Istoria liturgică ne confirmă faptul că solistul de la ceremonialul primilor 

creştini era urmaş al cântăreţilor din sinagogile vechi evreieşti. Studiile de 

muzicologie comparată cu privire la vechile melodii creştine şi cântecele 

sinagogale ale evreilor, care locuiau în ţinuturi vechi şi izolate de orice fel de 

influenţe ale civilizaţiei (Babilon, Iemen), dovedesc o înrudire şi origine 

comună 16 . Asemănarea cea mai izbitoare se poate constata în citirile 

rugăciunilor, psalmilor, Apostolului şi a Evangheliei, care poartă în ele scheletul 

lecturii mozaice din sinagogi. 

Oficiile de cult creştin, în forma existentă astăzi nu s-au încheiat decât 

treptat. Apostolii însăşi, care mergeau la templu, nu au avut altă formă de 

închinare decât cea obişnuită în cultul evreiesc. În primele secole, cultul şi 

implicit muzica de cult erau simple. Chiar şi mai târziu, Sfântul Sava de la 

Buzău (martirizat în anul 372), „cânta psalmi în biserică şi cultiva cântarea 

psalmilor cu mare zel” 17 . 

Caracterul biblic al cântărilor bisericeşti nu se referă în mod strict numai 

la „litera” textului biblic, imnurile cu caracter dogmatic, apărute împotriva 

ereziilor, chiar dacă păreau că se îndepărtează ca text de cuvintele Scripturii, 

conţinutul de învăţătură rămâne tot biblic 18 . Foarte multe cântări transpun 

formulări dogmatice, învăţături cu caracter dogmatic, hristologic şi trinitar 19 . 

15 

Petre Vintilescu, Încercări de istoria Liturghiei. Liturghia creştină în primele trei veacuri, Bucureşti, 1930, p.35. 

16 

Gavril Galinescu, op. Cit. p. 11. 

17 

Sebastian Barbu Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în sec. XVIII şi începutul 

sec. XIX, şi aportul original al culturii autohtone, Bucureşti, apud, Sebastian Barbu Bucur, op. Cit. p. 93. 

18 

Orice carte de cult cuprinde cântări care au sugestie, nuanţă sau trimitere scripturistică. Acest fapt rămâne 

valabil chiar şi pentru cântările inspirate din Istoria Bisericii, Vieţile Sfinţilor, evenimente bisericeşti importante, 

pentru că toate capătă relevanţă în lumina Istoriei Mântuirii, pe care Biblia o cuprinde şi o păstrează slujind 

„duhul” Scripturii. 

19 

Ene Branişte, Liturgica generală, op. Cit. p. 692: „Învăţătura sau dogma ortodoxă şi-a găsit formele de 

exprimare în cadrul cultului său atât în imnografia bizantină, cât mai ales în textele liturgice răsăritene. 

10

Există chiar o categorie de cântări care se numesc „Dogmatice”, tocmai în 

virtutea conţinutului lor dogmatic 20 . 

În urma celor prezentate putem concluziona că muzica rămâne mijlocul 

cel mai potrivit prin care omul îşi exprimă starea sufletească cea mai profundă, 

de bucurie sau de durere, dar mai ales dependenţa sa de o Fiinţă atotputernică, 

de Dumnezeu. Această posibilitate de manifestare a sentimentelor religioase 

creştinul le poate manifesta în Biserică în cadrul cultului creştin ortodox, în care 

muzica este prezentă într-o proporţie considerabilă. 

20 

Toate cântările de la Vecernie, după stihirile de la „Doamne strigat-am”, se numesc dogmatici deoarece textul 

acestora cuprinde o învăţătură de credinţă. 

11

Uniformizarea cântării liturgice şi 

participarea credincioşilor la cultul divin 

public 

Cântarea liturgică are un rol însemnat în cadrul cultului creştin ortodox, 

dacă avem în vedere faptul că „orice manifestare cultică, nu este altceva decât o 

formă de exprimare sau revărsare în afară a unui fond sufletesc” 21 .Între cult şi 

cântarea bisericească există un raport de profundă intimitate. Cultul ortodox este 

alcătuit dintr-o serie întreagă de slujbe: Taine, ierurgii, laude, care la rândul lor 

au în componenţa lor forme poetice de exprimare a adevărului de credinţă: 

imnuri, tropare, antifoane, polielee, chinonice etc. Toate aceste forme poetice 

sunt înveşmântate în haina cântării cultice. 

Cântarea are un mare rol şi în pregătirea interioară a credinciosului pentru 

a intra în comuniune de iubire cu Dumnezeu, în cadrul cultului creştin public. Ea 

îl sensibilizează, îl pregăteşte pentru o participare activă şi eficientă în efortul lui 

de dialog cu divinitatea. Psalmodia „aduce cu sine tot ce poate fi mai bun: 

iubirea, făcând din unirea glasurilor un fel de legătură de unire între oameni, 

aducând poporul laolaltă într-un singur glas de cor” 22 . „Psalmul cântat, spune 

Sfântul Vasile cel Mare, este liniştea sufletului, răsplătitorul păcii, potolitorul 

gălăgiei şi valului gândurilor” 23 . 

Există o relaţie strânsă între muzică şi constituţia psiho-fizică a fiecărui 

om. Relaţia este evidentă, dacă luăm în considerare structura muzicii şi a 

omului. Muzica este formată din combinaţii de sunete, sunetele la rândul lor 

„reprezintă o adevărată organizare de sunete armonice, nesfârşite ca număr, în 

perfect echilibru de forţe, având în centrul sistemului lor un sunet 

21 

Ene Branişte, Cultul Bisericii Ortodoxe Române faţă de cultul celorlalte confesiuni creştine, în Studii 

Teologice, nr. 1-2 / 1951, p. 3. 

22 

Sfântul Vasile cel Mare, Omilia la Ps. I, 2,25, apud Ştefan Alexe, Foloasele cântării în comun după Niceta de 

Remesiana, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2 / 1957, p. 181. 

23 

Ştefan Alexe, op. cit. p. 182. 

12

fundamental” 24 . La fel este şi omul, un complex psiho-fizic, în care toate 

elementele funcţionează într-o unitate indestructibilă şi într-o armonie 

impecabilă. Universul uman însuşi este un complex armonic, simfonic, în 

colaborare cu alte lumi armonice, simfonice 25 . 

Capacitatea de a trăi emoţia ca rezultantă a contactului sufletului uman cu 

muzica, se dobândeşte prin angajare, prin participare directă, prin deschidere 

sinceră în faţa lui Dumnezeu şi către semen 26 . În acest fel sufletul este educat 

special, este pregătit pentru a înfăptui binele, fiind impulsionat către promovarea 

acţiunilor nobile, muzica poate chiar să aducă şi roade terapeutice foarte 

importante 27 . Prin urmare, sunetele muzicale organizate în melodie, tropar, 

condac, colindă, irmos sau altă cântare bisericească, ne sunt proprii şi putem să 

le înţelegem, să le reţinem, să le simţim vibrând în adâncul fiinţei noastre, 

„pentru că legile care armonizează fiinţa sunetului muzical sunt în acelaşi timp 

legile vieţii noastre sufleteşti” 28 . 

Astfel, dacă muzica face parte integrantă din viaţa omului, cu atât mai 

mult ea nu poate lipsi din viaţa comunităţii religioase, mai ales dacă ţinem 

seama de scopul cântării în Biserică. Prin cântare creştinul participă direct la 

lucrarea de preamărire a lui Dumnezeu, în vederea realizării comuniunii cu 

Mântuitorul Iisus Hristos, care este Capul Bisericii. Cântarea având şi calitatea 

de a sensibiliza rugăciunea, creştinul are posibilitatea să participe în mod intens 

la viaţa liturgică a Bisericii. De aici se poate desprinde ideea că muzica 

bisericească este un puternic factor misionar menit să contribuie la 

propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, la intensificarea rugăciunii şi la 

întărirea unităţii Bisericii, şi a comuniunii dintre membrii ei 29 . 

24 

Gheorghe Şoima, Înfrăţirea popoarelor prin muzică, in volumul Biserica şi problemele vremii, Sibiu, 1942, p.132. 

25 

Hector Berlioz, În lumea cântului, Bucureşti, 1927, p. 7. 

26 

Emilian Vasilescu, Valoarea omului, în Biserica şi problemele vremii, Sibiu, (fără an), p. 73. 

27 

Corneliu Cezar, Introducere în sonologie, Bucureşti, 1984, p. 29. 

28 

Gheorghe Şoima, op. cit. p. 134. 

29 

Ene Branişte, Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea în comun a credincioşilor, în Studii teologice, nr. 

1-2 / 1954, p. 24. 

13

Muzica bisericească, dar mai ales cântarea în comun a credincioşilor s-a 

dovedit a fi „una dintre metodele cele mai eficiente pentru participarea activă a 

credincioşilor la slujbele religioase. Prin realizarea acestei vii participări se 

obţine şi sprijinirea şi înfăptuirea unor acţiuni pastorale a preotului. Cântarea 

bisericească poate fi folosită drept mijloc de activitate misionară pentru că are 

putere de comunicare şi comuniune, prin expresivitatea şi gingăşia ei. Încă din 

epoca primară când cei din afara Bisericii ajungeau să cunoască ritualul creştin, 

„se simţeau impresionaţi unii de atmosfera lui de taină, alţii de strălucirea lui, 

dar aproape toţi erau cuceriţi de expresivitatea melodiilor bisericeşti 30 . 

Astăzi, când cultul creştin ortodox este împodobit cu melodii diverse de o 

uimitoare frumuseţe, cântarea noastră bisericească poate servi ca un foarte 

eficient mijloc de activitate misionară în rândul credincioşilor. Cântarea în 

comun se poate realiza pretutindeni, în special la Sfânta Liturghie, la diferite 

Taine şi Ierurgii sau Laude. Direct implicat şi responsabil în acest sens este 

preotul, care trebuie să fie conştient de faptul că muzica bisericească practicată 

intens în parohie poate da roade nebănuite. Aşadar tânărul preot, de curând venit 

la parohie, va lua iniţiativa promovării cântării în comun, de învăţare a cântărilor 

liturgice pe principiul foarte bine cunoscut al educării deprinderilor pornind de 

la uşor la greu de la simplu la compus. Pornind astfel treptat şi cu multă răbdare, 

ajutat de cântăreţul de strană, va putea cu timpul să imprime în mintea 

credincioşilor melodiile tradiţionale ale Sfintei Liturghii. În timp, cu 

perseverenţă va putea trece la cântările de la utrenie, vecernie, paraclis şi acatist, 

şi unele Sfinte Taine. 

Credincioşii vor simţi foarte repede efectul binefăcător al acestei participări 

active la slujbele religioase, devenind pasionaţi, vor cere preotului să-i 

înveţe cântări noi. 

În sprijinul cântării în comun a credincioşilor, Sfântul Sinod al Bisericii 

ortodoxe în anul 1950, cu revenire în anul 2004, arată necesitatea participării 

30 

Gheorghe Şoima, op. Cit. p. 62. 

14

tuturor credincioşilor la cântare, la citirea unor rugăciuni, ca un drept legitim, 

întemeiat pe o veche şi îndelungată practică creştină. De asemenea s-a hotărât ca 

toate cântările bisericeşti să se execute monodic, după cărţile bisericeşti aprobate 

de Sfântul Sinod, fără să se excludă şi posibilitatea cântării corale polifonice. 

Pentru aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri, o importanţă deosebită s-a dat 

tipăririi cărţilor de cult cu dublă notaţie muzicală 31 . 

Odată cu introducerea cântării în comun s-a ridicat şi problema 

uniformizării cântării bisericeşti care nu este la fel peste tot în Biserica noastră. 

În Moldova, Muntenia şi Oltenia, există o unitate relativă în cântarea liturgică, 

pe când în Transilvania şi Banat, „cântarea s-a îndepărtat de vechea cântare 

tradiţională, bizantină, din pricina slăbirii legăturilor cu Biserica din celelalte ţări 

româneşti, a influenţei muzicii populare şi a cântărilor liturgice utilizate în 

bisericile confesiunilor neortodoxe din Transilvania şi Banat” 32 . 

Uniformizarea cântării liturgice nu se poate face decât prin revenirea la 

tradiţie, adică luându-se ca bază muzica bizantină tradiţională , adusă din Bizanţ 

odată cu formele cultului ortodox şi adaptată treptat „firii şi simţului artistic al 

poporului nostru” 33 . 

Măsurile luate de conducerea Bisericii noastre de a se introduce cântarea 

omofonă bizantină, uniformizată, nu urmăresc înlăturarea sau diminuarea rolului 

cântăreţilor, ci dimpotrivă, aceştia răspund mai departe de buna executare a 

cântării, conduc pe credincioşi la cântare. De asemenea, ele nu tind nici la 

desfiinţarea corurilor bisericeşti, pentru că o formaţie corală bisericească, poate 

servi la înfrumuseţarea cultului divin a slujbelor religioase cu prelucrările şi 

31 

Pentru realizarea cântării în comun s-au alcătuit şi publicat mai multe cărţi de muzică bisericească după cum 

urmează : Cântările sfintei Liturghii şi cântări la cateheze, Bucureşti, 1951; Carte de rugăciune pentru tot 

creştinul, Bucureşti, 1951; Prohodul Domnului, Bucureşti, 1952; Vecernierul, Bucureşti, 1953; Utrenierul, 

Bucureşti, 1954; Cântările Sfintei Liturghii şi podobiile celor opt glasuri, Bucureşti, 1963; Cântări din slujbele 

Sfintelor Taine şi ale Ierurgiilor principale, în Studii Teologice nr. 1-2 / 1964; Cântări din slujba Sfintelor Paşti, 

în Studii Teologice, nr. 1-2 / 1966. 

32 

Antim Târgovişteanul, Despre cântarea credincioşilor în biserică, în „Biserica Ortodoxă Română” nr. 71 / 

1959, p. 1122. 

33 

Ibidem, p. 1123. 

15

armonizările făcute de marii noştri maeştri ca : G. Muzicescu, D.G. Kiriac, Gh. 

Cucu, N. Lungu, Sabin Drăgoi, Paul Constantinescu ş. a. 34 . 

Cu toate că în întreaga ortodoxie se practică acelaşi rit liturgic, cel 

bizantin, trebuie să remarcăm faptul că un există pretutindeni o cântare 

uniformă, ci se disting unele diferenţe între diferitele Biserici Autocefale, cum 

de fapt există diferenţe de stil şi între diferite regiuni geografice care fac parte 

din aceeaşi Biserică Autocefală, cum este cazul românilor. 

O primă diferenţă provine din limba liturgică folosită în cultul ortodox. 

Astfel în Biserica Ortodoxă Rusă şi în celelalte Biserici de limbă salvă (Bulgară, 

Sârbă, Cehă, Poloneză), participarea credincioşilor la cult este oarecum 

stânjenită de întrebuinţarea în cult a limbii paleoslave, care s-a vorbit de 

popoarele slave sud - dunărene prin sec. IX-X. Diferenţele dintre această limbă 

şi cele neoslave sunt aşa de mari ca între limba latină şi cele neolatine. Nevoia 

de a se întrebuinţa în cult limbile vii vorbite azi de popoarele respective, se 

simte şi în aceste Biserici. De aceea cu excepţia Bisericii Ruse şi Bulgare, care 

ţin la folosirea limbii slave veci, în celelalte Biserici slave s-au făcut unele 

concesii în această privinţă, traducându-se părţi din cultul divin ca : Imnuri, 

paremii, pericope de Apostol şi Evanghelie, dar fără să se renunţe total la 

slavona veche 35 . Cu toate acestea, deşi în aceste Biserici se întrebuinţează în 

cult o limbă cu totul deosebită de limba maternă a credincioşilor, totuşi 

participarea la cult a credincioşilor se realizează într-un mod satisfăcător. 

Limba folosită în cult fiind limba vorbită, credincioşii Bisericii noastre au 

posibilitatea să participe efectiv la cultul divin, fiindcă îl înţeleg. Cu toate 

acestea nici la noi nu s-a făcut tot ce trebuia pentru realizarea acestui deziderat. 

Sub aspect misionar, cântarea în comun a credincioşilor în Biserică s-a 

dovedit a fi „una dintre cele mai eficiente metode pentru participarea activă a 

34 

Nicolae Necula, Participarea credincioşilor laici la cult, în bisericile răsăritene, în „Studii Teologice”, nr. 3-4 / 

1970, p. 283.. 

35 

Milan Şesan, Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12 / 1953, p. 1115. 

16

acestora la sfintele slujbe” 36 . Rolul misionar al cântării cultice ortodoxe reiese 

din faptul că ea reprezintă un puternic factor de educaţie moral - religioasă. Prin 

cântare credinciosul poate spori în viaţa duhovnicească, devine mai sensibil la 

problemele existenţiale ale vieţii, abordează cu mai multă seriozitate 

preocuparea sa pentru mântuire. Cântarea îl smulge de multe ori din nepăsare şil 

cheamă la realitate, după cum ne îndeamnă şi condacul : „Suflete al meu 

suflete al meu, scoală pentru ce dormi, sfârşitul se apropie şi vrei să te tulburi. 

Deşteaptă-te dar, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este 

pretutindeni şi toate le plineşte” 37 . 

Cântarea îl conştientizează pe credincios de omniprezenţa lui Dumnezeu 

şi-l îndeamnă la smerenie şi supunere: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi 

neamuri şi vă plecaţi”. Tot prin cântare se picură în sufletul credincioşilor 

mireasma rugăciunii fierbinţi şi umile: „Până când Doamne mă vei uita? până 

când întorci faţa Ta de la Mine? Până când voi pune sfaturi în sufletul meu? 

până când se va-nălţa vrăşmaşul meu asupra mea? Prin cântare trăim real 

prezenţa mântuitoare a harului Prea Sfintei Treimi: „Nădejdea mea este Tatăl, 

scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime sfântă, 

mărire Ţie”. 

Muzica bisericească are o încărcătură plină de rezonanţe în sufletul 

creştinului însetat după Dumnezeu, datorită legăturii ei intime cu sufletul 

omului. De aceea „cântarea este modul cel mai propriu de a vorbi cu Dumnezeu 

sau despre Dumnezeu, în activitatea misionară a preotului” 38 . Ba mai mult prin 

cântare „spunem de multe ori mai mult decât putem exprima prin cuvinte, 

exprimăm inexprimabilul, apofaticul” 39 . 

Pe lângă rolul religios - moral, cântarea bisericească se dovedeşte a fi şi 

un mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă. În muzica religioasă melodia 

36 Nicolae Lungu, Problema transcrierii şi uniformizării cântărilor psaltice în Biserica noastră, în „Studii 

teologice”, nr. 3-4 / 1956, 

37 

Condacul Canonului cel Mare a Sfântului Andrei Criteanul. 

38 

Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă, în „Ortodoxia”, 

nr. 1 / 1980, p. 58. 

39 

Ibidem. 

17

este în concordanţă cu textul pe care-l înveşmântează, dându-i noi valenţe. De 

fapt „melodia nici nu ar putea face abstracţie de text pentru că în acest caz se 

substituie textul şi pierde din eficienţă, depărtându-se vizibil de scop” 40 . 

Cântarea este nu numai un mijloc de înţelegere, ci şi de întărire a adevărurilor de 

credinţă 41 , „face să se comunice în mod convingător şi altor suflete simţiri alese 

ale credinţei, sau îi face să se unească în cântare comună pe toţi cei care o 

folosesc” 42 . 

Cântarea bisericească este şi un mijloc de cultivare şi de întărire a unităţii, 

a comuniunii dintre membrii Bisericii. Nimic nu contribuie la lucrarea de 

unificare a credincioşilor cum o face muzica bisericească. Cântarea îi înrudeşte 

pe oameni, îi apropie, îi adună în jurul unei idei comune, aceea de preamărire a 

lui Dumnezeu. Biserica tocmai acest rol îl are de-a uni credincioşii, de-a trezi în 

ei aceleaşi gânduri şi sentimente. Prin acestea, constatăm că muzica bisericească 

este nu numai o formă de exprimare a sentimentului religios a omului, ci şi un 

mijloc de cunoaştere a adevărurilor de credinţă, dar mai ales un mijloc de 

comunicare între membrii Bisericii 43 . 

Cântarea în comun, are menirea de a face să dispară dintre oameni 

deosebirile şi dezbinările, de a-i uni într-un singur mănunchi şi de a stabili între 

ei relaţii puternice. Ea ne înalţă către tot ce este drept şi frumos, calităţi prin care 

se poate ajunge la desăvârşire, aşa cum ziceau înţelepţii timpurilor 

anterioare 44 .Astfel Sfântul Vasile cel Mare relevă în cuvinte vii puterea 

psalmodică de a revărsa în suflete tot ce este mai bun, de a potoli gândurile 

furtunoase şi tulburătoare, de a le da odihnă şi pace. „Psalmodia, zice Sfântul 

Vasile cel Mare, aduce cu sine iubirea, făcând din unirea glasurilor un fel de 

trăsură de unire dintre între oameni, aducând poporul laolaltă într-un singur glas 

40 

Marin Pană, Cântarea psaltică tradiţională ca mijloc de susţinere a unităţii cultului în Biserica ortodoxă 

Română, în „Glasul Bisericii”, nr. 7-7 / 1972, p. 784. 

41 

Dumitru Stăniloae, op. cit. p. 60. 

42 

Ibidem. 

43 

Petre Vintilescu, Cântarea poporului în biserică, în lumina liturghierului, în „BOR”, nr. 9 / 1949, p. 429. 

44 

Nicolae Lungu, Problema transcrierii şi uniformizării cântărilor religioase în Biserica noastră, în „Studii 

Teologice”, nr. 3-4 / 1956, p. 241. 

18

de cor” 45 . Sfântul Ambrozie de asemenea remarcă puterea cântării în comun, de 

a uni pe credincioşi, spunând că „sunt deosebite sunetele chitarei dar armonia 

este una” 46 , tot astfel şi oamenii, deşi sunt diferiţi armonia dintre ei este una şi 

această armonie este favorizată de către cântarea bisericească. Marele liturghist 

român, Ene Branişte referindu-se la cântarea în comun zice: „prin cântarea în 

comun în biserică, fiecare credincios în parte are conştiinţa de mădular al 

bisericii şi-l face astfel să trăiască profundul sentiment de comuniune cu fraţii lui 

de credinţă, integrându-se de bună voie, în chip conştient şi efectiv, în 

comunitatea sau enoria din care face parte. Aşadar toţi înălţând într-un singur 

glas cântări de preamărire lui Dumnezeu, coborâm cerul pe pământ şi ridicăm 

pământul la cer pe scara plină de armonie a cântării religioase” 47 . 

În Biserica Ortodoxă, credincioşii pot fi dinamizaţi şi antrenaţi de către 

preot şi pot contribui substanţial la realizarea acestei mult dorite comuniuni prin 

cântare. Credincioşii contribuind prin participarea lor la săvârşirea slujbelor 

religioase, „preotul ortodox se simte apropiat de ei, întărit cu credinţa şi 

dragostea lor, cu căldura şi cu dorinţa lor de a se ruga, între preot şi credincioşi 

realizându-se o puternică comuniune” 48 . În acest fel, cântarea cultică ortodoxă 

poate prilejui legături fiinţiale ce nu se mai rup niciodată, întrucât: „comuniunea 

cultică realizează nu numai comuniunea sufletească între credincioşi, ci şi între 

credincioşi şi preot şi a tuturor cu Dumnezeu, care este forma şi treapta cea mai 

înaltă a comuniunii” 49 . 

Sfânta Liturghie fiind centrul cultului ortodox, credincioşii pot preamări 

pe Dumnezeu „cu o gură şi o inimă”, deoarece Liturghia cântată de către toţi 

credincioşii le dezvăluie frumuseţi de neînlocuit. Ea „prin marele ei mister, 

precum şi prin măreţia şi frumuseţea ei, lucrează asupra sentimentului şi 

45 

Sfântul Vasile cel Mare, Omilia la ps. I , 2,5, apud, Ştefan Alexe, Foloasele cântării în comun după Sf. Niceta 

de Remesiana, în „BOR”, nr. 1-2 / 1957, p. 181. 

46 

Ene Branişte, Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea în comun a credincioşilor, în „Studii Teologice”, 

nr. 1-2 / 1954, p. 24. 

47 

Ene Branişte, Participarea credincioşilor laici la cult în Bisericile Răsăritene, în „Studii Teologice”, nr. 3-4 / 

1970, p. 278. 

48 

Dometie Manolache, Dogmele şi valoarea lor în viaţa ortodoxă, în „Studii Teologice”, nr. 3-4 / 1975, p. 237. 

49 

Teodor M. Popescu, Duhul comunitar al Ortodoxiei, în „Ortodoxia”, nr. 1 / 1956, p. 152. 

19

imaginaţiei tuturor credincioşilor, pentru că ei retrăiesc în timpul liturghiei 

întreaga Taină a Întrupării, începând de la Naşterea din Betleem şi până la 

Înălţarea la ceruri” 50 . 

Astfel putem afirma cu toată convingerea că muzica bisericească poate 

contribui la menţinerea şi întărirea unităţii de credinţă a tuturor creştinilor 

ortodocşi şi la angajarea lor în viaţa creştină autentică al cărei centru este 

Biserica. Muzica bisericească este un foarte bun mijloc de păstrare a 

credincioşilor în sânul Bisericii, pentru că prin cântare ei rămân legaţi de 

biserica lor străbună, nefiind interesaţi de alte culte, ei rămânând în căldura 

sufletească oferită de cântarea bisericii ortodoxe. 

.Aşadar participarea credincioşilor la cult, prin cântarea în comun, trebuie 

încurajată şi susţinută, pentru a deveni o realitate în toate Bisericile, în special în 

cele rurale, unde mai greu se poate instrui un cor. Numai prin participarea 

directă şi activă la slujbele religioase, credincioşii îşi dovedesc calitatea lor de 

mădulare vii ale Trupului lui Hristos, făcându-se părtaşi la comoara de har şi 

sfinţenie de care Biserica dispune şi pe care o împărtăşeşte credincioşilor la 

sfintele slujbe. 

Cântările sfintei Liturghii 

50 

Dometie Manolache, op. cit. , p. 237. 

20

Dacă în Biblie predomină cuvântul lui Dumnezeu către om, în Sfânta 

Liturghie predomină cuvântul omului către Dumnezeu 51 . Rugăciunile citirile şi 

cântările din slujba Sfintei Liturghii ne întorc gândul către Dumnezeu, ne 

determină să ne oprim pentru câteva momente din frământarea noastră zilnică 

pentru cele pământeşti, oferindu-ne priveliştea cerului, a vieţii spirituale, a 

întâlnirii cu Dumnezeu prin rugăciunea cântată. Cântările liturgice atrag 

milostivirea şi îndurarea lui Dumnezeu asupra noastră precum spune psalmistul: 

„Înalţă lui Dumnezeu jertfă de laudă (cântare), … şi te voi izbăvi…” (Psalmul 

49,14-15). Cântarea liturgică ne învaţă nu numai bunătatea şi iubirea faţă de 

Dumnezeu şi semeni dar şi dreptatea şi judecata Lui, prin care ne facem mai 

zeloşi pentru păzirea poruncilor dumnezeieşti. Rugăciunile şi cântările Sfintei 

Liturghii nu numai că ne îndeamnă spre virtute dar mai ales ne determină să 

vedem cu ochii minţii opera de mântuire realizată de Iisus Hristos, pentru că în 

cursul acestei slujbe este „simbolizată lucrarea izbăvitoare a Mântuitorului” 52 . 

La Sfânta Liturghie trebuie să ne apropiem nu numai cu evlavie, credinţă şi 

dragoste faţă de Dumnezeu, să nu ne închipuim numai cu mintea cele văzute , ci 

ne să încredinţăm sufletul lui Dumnezeu să-i dăruim viaţa şi să ne apropiem cu 

credinţă şi cu dragoste de trupul lui Hristos care ne face părtaşi la viaţa cea 

veşnică pe care o doreşte orice muritor. 

Pentru aceasta participarea la Sfânta Liturghie nu trebuie să se asemene cu 

cea a unei participări la o piesă de teatru, ci trebuie alungată orice grijă lumească, 

orice gând străin pentru a dobândi pregătirea necesară unirii cu Hristos. 

În cele ce urmează vom urmări mai mult aspectul muzical al Sfintei 

Liturghii, cu unele completări legate de diferitele acte şi mişcări care înlesnesc 

buna înţelegere a acestei slujbe religioase, marcându-se şi diferenţele dintre cele 

trei Liturghii ortodoxe, a Sf. Ioan Gură de Aur, a Sf. Vasile cel Mare şi a Sf. 

Grigorie cel Mare. 

51 

Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti 1972, p. 12. 

52 

Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi despre viaţa în Hristos, Bucureşti, 1992, p. 28. 

21

Preotul rosteşte binecuvântarea mare 53 : 

Cuvântul „ectenie” vine din l. greacă şi înseamnă întins, prelung, de la 

stilul de interpretare recitativ, cu sunet prelung. Toate ecteniile se încheie cu un 

„ecfonis” care înseamnă sunet înalt, sunet puternic, pentru a marca sfârşitul 

ecteniei. La ectenia mare strana răspunde: „Doamne miluieşte”. 

Răspunsurile la ectenia mare pe glasul VIII, după Nicolae Lungu: 

53 

Din motive de uniformizare am preluat recitativul liturgic după Nicolae Lungu, Combaterea inovaţiilor în 

recitativul liturgic, în „Studii Teologice”, seria II, VI/ 1957, p. 566. 

22

Denumirea antifoanelor vine de la intonarea lor alternativă de către cele 

două strane. Aşezarea lor la începutul Liturghiei simbolizează preînchipuirea 

venirii Mântuitorului în scrierile Vechiului Testament şi perioada de dinaintea 

începerii activităţii Mântuitorului când propovăduia Sf. Ioan Botezătorul 

„apropierea împărăţiei cerurilor” (Matei 3,2) 54 . 

54 

Nicolae Cabasila, op. cit. p. 50; Petre Vintilescu, op. cit. p. 166. 

23

Antifoanele pe glasul V şi VIII, au fost preluate după Liturghia notată de 

Nicolae Lungu, pentru uniformizarea acestora în toate zonele ţării. 

24

55 

La Praznicele împărăteşti în locul antifonului I, se cântă „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu…” , iar 

în locul antifonului II, se cântă „Mântuieşte-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu…” la care se adaugă textul specific al 

sărbătorii, cum reiese din textul cântărilor prezentate. 

25

Antifoanele în varianta bănăţeană sunt pe glasul VIII. Deşi melodia diferă 

faţă de cea psaltică pe acelaşi glas, dacă le aşezăm paralel putem observa că 

ambele variante au aceleaşi cadenţe, aceeaşi scară muzicală (a glasului VIII). De 

aici concluzia că deşi cântarea bănăţeană s-a îndepărtat de cântarea bizantină 

datorită condiţiilor în care s-a păstrat şi influenţelor la care a fost supusă totuşi 

se poate constata că este de origine bizantină. 

26

Ectenia şi antifoanele,varianta 

bănăţeană 

27

28

29

30

După Ectenia mică, urmează „Fericirile” (Matei 5, 3-12) 56 . În timpul 

cântării acestora, preotul face vohodul 57 cu Sfânta Evanghelie. Vohodul 

simbolizează venirea în lume a Mântuitorului. După terminarea Fericirilor, 

56 

Fericirile amintesc de începutul propovăduirii Mântuitorului, când vestea Împărăţia cerurilor. Ieşirea cu Sfânta 

Evanghelie simbolizează ieşirea în lume a Domnului, când a început să facă cunoscută Evanghelia Sa 

mântuitoare. 

57 

Vohod, din slavonă, înseamnă ieşire. Vohodul mic se face cu Evanghelia, iar vohodul mare cu Sfintele Daruri. 

Mai există vohod şi la Vecernie (se face cu cădelniţa). 

31

preotul din faţa uşilor împărăteşti rosteşte cu voce mare: „Înţelepciune drepţi”, 

iar strana cântă „Veniţi să ne închinăm…” 

32

33

34

În varianta Banat, „Fericirile” se cântă pe glasul de rând, iar „Fericiţi veţi 

fi…” şi „Bucuraţi-vă …”, se cântă întotdeauna pe glasul IV. 

35

Fericirile după varianta Banat, pe glasul IV 

36

37

Veniţi să ne închinăm… după melodia uniformizată 59 

Varianta Banat: 

58 

Fericirile sunt preluate după „Cartea de cântări bisericeşti”, Timişoara, 1989, pp. 218-219. 

59 

Melodie preluată din Cartea de cântări bisericeşti, Bucureşti, 1975, p. 18 

38

La slujba arhierească intervin unele modificări 60 . 

60 

La Liturghia arhierească, prima parte a acestei cântări se cântă de către sobor (Veniţi să ne închinăm şi să 

cădem la Hristos…), după care strana sau corul cântă mai departe (mântuieşte-ne pe noi…). Înainte de 

„Trisaghion”, se cântă „Doamne mântuieşte pe cei binecredincioşi, de către sobor şi strană, apoi „Şi ne auzi pe 

noi” 

39

Imnul Trisaghion este un imn trinitar, provine din imnul serafimilor (Isaia 

6, 1-3), iar cuvintele „Sfinte tare, sfinte fără de moarte”, provin din psalmul lui 

David: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu Cel tare , cel viu” (Ps. 41,2). Prin 

„Trisaghion”, Biserica arată legătura dintre Vechiul şi Noul Testament, iar în al 

doilea rând că îngerii şi oamenii se unesc într-o singură suflare aducând laudă 

lui Dumnezeu 62 . 

La slujba arhierească, Trisaghionul se întrerupe de trei ori după cum 

urmează: înainte de a se cânta a treia oară, arhiereul din uşile împărăteşti (binecuvântând 

credincioşii cu dicherul şi tricherul) zice: „Doamne, Doamne, caută 

din cer şi vezi…”, strana sau corul: „Sfinte Dumnezeule…” Arhiereul: „Doamne, 

Doamne, caută din cer şi vezi…”, strana sau corul: „Sfinte tare.” din nou arhiereul: 

Doamne…”, strana sau corul: „Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. 

61 

Varianta Banat 

62 

Nicolae Cabasila, op. cit. p. 59. 

40

La Praznicele împărăteşti în locul Trisaghionului se cântă: „Câţi în 

Hristos…” (Gal. 3,27). Aceasta pentru că în veacurile primare la aceste praznice 

erau botezaţi catehumenii, iar cântarea mai sus menţionată face parte din slujba 

Botezului. De asemenea la 14 septembrie şi în duminica a III a din Postul Sf. 

Paşti, în locul Trisaghionului se cântă: „Crucii Tale…” 63 . 

63 

Şi aceste cântări respectă aceeaşi rânduială, în sensul că se cântă de trei ori cu mărire… şi acum… cu repetarea 

„şi sfântă învierea Ta”, apoi se repetă de la început „Crucii Tale…” 

41

42

64 

Cele două cântări fac parte din Liturghia uniformizată a lui Nicolae Lungu şi au fost preluate după Cartea de 

cântări bisericeşti, Bucureşti, 1975, p. 20. 

43

44

65 

. 

După cântarea întreit sfântă, urmează citirea Apostolului şi apoi a Evangheliei 66 . 

Dialogul dintre preot şi strană după citirea Apostolului, pregăteşte citirea 

Evangheliei, cântările „Aliluia” şi „Mărire Ţie Doamne…” sunt cântări de preamărire 

a lui Dumnezeu. 

65 

Varianta Banat a celor două cântări, a fost preluată după Cartea de cântări bisericeşti, Timişoara 1995, p. 29. 

66 

Lecturile biblice au fost introduse în slujba Sfintei Liturghii cu scopul instruirii credincioşilor în învăţătura lui 

Hristos. Ele ne pregătesc pentru sfinţirea prin Sfintele Taine .Prin citirile biblice ne amintesc despre 

propovăduirea lui Iisus Hristos despre cele ce a învăţat pe Apostoli şi ucenicii Săi. Acestea nu sunt piese 

muzicale, pentru că „deşi se recită, nu îndeplinesc condiţiile unei adevărate cântări cu intervale muzicale” (Petre 

Vintilescu, op. cit. p. 188). Ele pot fi numite recitări solemne, în care se scoate în evidenţă conţinutul textului. A 

se vedea Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din citirile de ritual şi cântarea bisericească, pp. 278-283. 

45


46

67 

După citirea Evangheliei urmează Ectenia întreită, care aminteşte de 

rugăciunea pe care Mântuitorul o făcea în locuri retrase după ce predica 

mulţimii. Această ectenie îi îndeamnă pe credincioşii prezenţi să participe cu 

toată fiinţa lor la rugăciune 68 . 

67 

Recitativul liturgic a fost preluat din Nicolae Lungu, op. cit. p. 570. 

68 

Petre Vintilesacu, op. cit. p. 190. 

47

Prezentăm mai jos un model de ectenie întreită 69 : 

. 

Răspunsuri la ectenia întreită 71 : 

69 

După Nicolae Lungu, op. cit. p. 271. 

70 


71 

Liturghia uniformizată, Carte de cântări bisericeşti, op. cit. p. 22. 

48

Varianta Banat 72 : 

Răspunsuri la ectenia pentru cei răposaţi 73 : 

72 

Nicolae Belean, Carte de cântări bisericeşti, Timişoara 1995, p. 30. 

73 

I.Popescu Pasărea, Liturghier de strană, 1925. 

49

Varianta Banat 74 : 

Dacă ţinem seama de cele trei părţi ale Sfintei Liturghii, Proscomidia, 

Liturghia catehumenilor şi Liturghia credincioşilor, în acest moment se încheie 

partea a doua a sfintei Liturghii 75 . Partea a treia, numită a credincioşilor, este 

centrul şi punctul culminant al Liturghiei, în care apare jertfa euharistică, „ea 

constituie adevărata Liturghie creştină” 76 . După ectenia mică, Liturghia 

credincioşilor continuă cu imnul heruvimic 77 . 

74 

Nicolae Belean, op. cit. p. 31 

75 

Ectenia pentru invitarea catehumenilor de a ieşi din biserică nu mai este actuală, prezenţa ei în Liturghia de azi 

„nu este decât efectul unei legi sau proces mecanic legat de o succesiune ereditară liturgică” Petre Vintilescu, op. 

cit. p. 194. Din acest motiv în unele eparhii această ectenie a fost scoasă, trecându-se de la ectenia pentru cei 

răposaţi la ectenia mică de dinaintea Heruvicului. 

76 


77 

Denumirea vine de la numele cetei îngereşti a heruvimilor. Datează din timpul împăratului Iustin II, (565-578), 

apud, Vasile Grăjdian, Elemente de cântare bisericească şi tipic, Sibiu 2002, p. 225. 

50

În acest imn, noi oamenii îi închipuim tainic pe heruvimi, pentru a-L 

vedea cu ochii spirituali pe Fiul lui Dumnezeu, Cel care s-a jertfit pentru 

mântuirea noastră. Pentru aceasta sufletul trebuie să fie desprins de tot ce este 

pământesc „toată grija cea lumească să o lepădăm”, să se detaşeze de puterea şi 

sugestia simţurilor care ne ţin legaţi de cele lumeşti după cum arată Sfântul 

Gherman al Constantinopolului: „Imnul heruvic, îndeamnă pe toţi să fie mai cu 

luare aminte de acum şi până la sfârşitul Liturghiei, lăsând toată grija de aici, ca 

să primească pe Marele Împărat prin Împărtăşanie” 78 . 

Intonarea într-un tempo mai rar a acestui imn constituie un îndemn pentru 

crearea unei dispoziţii sufleteşti adecvate, corespunzătoare momentului. În ce 

priveşte termenii de nuanţă în care trebuie cântat Heruvicul trebuie precizat 

faptul că pe tot parcursul imnului să se folosească un piano continuu, iar la 

sfârşitul imnului chiar un pianissimo (la „toată grija cea lumească să o 

lepădăm”), îndemnând la interiorizare la desprinderea sufletului de grijile 

lumeşti şi contopirea lui cu cele spirituale, pentru a fi pregătit pentru momentul 

înălţător al prefacerii Sfintelor Daruri în Trupul şi Sângele Domnului. 

Partea a doua a Heruvicului, care se cântă după terminarea pomenirilor 

făcute de către preot , respectiv „Ca pe Împăratul tuturor primind…”, sugerează 

primirea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim,. Cântarea trebuie să surprindă 

măreţia manifestării entuziasmului a celor mulţi pentru Hristos. Acest imn fiind 

o cântare de preamărire a lui Mesia, trebuie interpretat într-un ritm alert şi cu o 

intensitate mai mare decât prima parte, pentru a reda bucuria venirii Sale în lume 

pentru mântuirea noastră. 

Dispoziţia credincioşilor pentru jertfa ce se apropie este pregătită nu 

numai prin aceste imnuri, ci şi prin ectenia care urmează în care suntem 

îndemnaţi să ne rugăm pentru „cinstitele daruri ce sunt puse înainte”. 

Interpretarea răspunsurilor la această ectenie trebuie să fie una de interiorizare, 

de înălţare sufletească. 

78 

Sfântul Gherman al Constantinopolului, Expunere despre biserică şi studiu mistic despre Liturghie, apud Petre 

Vintilescu, op. cit. p. 202. 

51

. După Heruvic urmează Vohodul cel mare cu sfintele Daruri. Intrarea cea 

mare este „începutul ritualului Sfintei Jertfe euharistice” 80 . Preotul ajungând în 

mijlocul bisericii, cu faţa spre credincioşi, face pomenirile înscrise în Liturghier, 

la care strana răspunde de fiecare dată amin. După terminarea pomenirilor 

preotul intră în altar, iar la strană se cântă „Ca pe Împăratul tuturor…” 

79 

După cântarea uniformizată de Nicolae Lungu 

80 


52

53

. 

După intrarea cu Sfintele Daruri, se face hirotonia întru preot, deoarece 

va avea puterea de a sluji Sfânta Liturghie. 

81 

Nicolae Belean, op. cit. p. 31. 

54

Preotul rosteşte ectenia: „Să plinim rugăciunile noastre Domnului…”, 

urmată de ectenia cererilor 83 . 

82 

Apud Nicolae Lungu, op cit.26. 

83 

Redăm un scurt fragment reprezentând modelul cel mai autorizat de rostire a acestei ectenii, apud Nicolae 

Lungu, op. cit. p. 572. 

55

După ecfonisul: „Cu îndurările Unuia Născut Fiului Tău…”, preotul 

binecuvintează credincioşii din uşile împărăteşti, zicând: „Pace tuturor” la care 

strana răspunde: „Şi Duhului Tău”. Revenind la Sfânta Masă, preotul rosteşte: 

„Să ne iubim unii pe alţii…”, iar strana cântă: „Pe Tatăl pe Fiul…” 

84 

Apud Liturghia uniformizată a lui Nicolae Lungu. 

56


85 

Apud Nicolae Lungu, Liturghia uniformizată. 

57

Înainte de jertfa euharistică, ceremonialul sfintei Liturghii creează o 

predispoziţie religios morală a credincioşilor printr-un act simbolic de 

mărturisire a dreptei credinţe. Citirea Simbolului de credinţă este un moment de 

meditaţie şi pietate care premerge ritualul Sfintei Jertfe. Crezul rezumă punctele 

esenţiale ale credinţei creştine ortodoxe, nu este o compoziţie poetică nici 

rugăciune, ci o mărturisire a convingerilor religioase menite să fie declarate 

public. Pentru aceasta forma de rostire nu este cântată, nici recitată, ci rostită 

prin cursivitatea obişnuită a vorbirii solemne. Prin rostirea cu voce tare a 

Crezului de către toţi credincioşii în comun se realizează comuniunea prin 

cuvânt a credincioşilor la Sfânta Liturghie. 

După rostirea Simbolului de credinţă urmează ritualul pentru aducerea 

jertfei Euharistice, adică anaforaua (ofrandă, jertfă, înălţare, ridicare). Ea 

reprezintă partea centrală a Sfintei Liturghii, pentru că se atinge momentul către 

care tinde întreaga slujbă, adică prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângele 

Domnului, pentru sfinţirea credincioşilor. 

Credincioşii sunt îndemnaţi să se concentreze cu toată fiinţa la momentul 

cel mai sublim prin cuvintele „Să stăm bine, să stă cu frică, să luăm aminte…”. 

Răspunsul stranei trebuie să fie dat cu gingăşie, cu puritatea sufletului pregătit 

pentru întâlnirea cu Hristos „cutremuraţi şi vărsând lacrimi, ca şi cum am vedea 

pe Dumnezeu Omul pătimind, aşa să stăm cu atenţie şi cu linişte desăvârşită, 

pentru ca în pace şi fără nici o tulburare cu gânduri pământeşti, să ne 

învrednicim a vedea dumnezeiasca Lui înviere” 86 . 

86 

Teodor de Andida, apud Petre Vintilescu, op. cit. p. 222. 

58

59

Varianta Banat 88 

87 

Liturghia uniformizată, Nicolae Lungu, op. cit. p. 28. 

88 

Nicolae Belean, Cântări bisericeşti, op. cit. p. 33. 

60

61

Imnurile care preced Jertfa Euharistică, ca omagii adânci pornind din 

adâncul inimii, sunt considerate „sacrificii spirituale” 89 , intonate spre mărirea lui 

Dumnezeu, de către cei care recunosc perfecţiunea lui Dumnezeu în comparaţie 

cu mărginirea şi nimicnicia noastră. Suntem îndemnaţi de către preot, „Sus să 

avem inimile”, pentru ca în acest moment „să ne îndreptăm mintea şi gândul 

către Dumnezeu, iar nu spre lucrurile pământeşti” 90 . 

Dialogul dintre preot şi credincioşii care participă la serviciul anaforei, are 

drept scop pe de o parte concentrarea tuturor către Dumnezeu, iar pe de altă 

parte unirea acestora într-un gând, într-o dispoziţie religioasă specifică 

momentului. Momentul culminant în rugăciunea euharistică este atins când se 

intonează imnul serafimic. Este o cântare îndreptată către Dumnezeu din partea 

oamenilor care se unesc cu sfinţii îngeri în armoniile aceluiaşi imn întreit sfânt, 

imn care a fost auzit încă din Vechiul Testament de către Isaia (6, 3). Acest imn 

ne introduce şi în atmosfera momentului intrării triumfale a Mântuitorului în 

Ierusalim „Osana întru cei de sus, Binecuvântat este Cel ce vine întru numele 

Domnului” (Matei 21, 9; Marcu 11, 9 ; Luca 19, 38). Cântarea aceasta exprimă 

bucuria şi entuziasmul prezenţei reale a Domnului pe Sfânta Masă. 

Iată un moment în care se uneşte cerul cu pământul. Cel care a fost trimis 

să aducă pacea în suflet , bunaînţelegere între oameni, duce la bun sfârşit ceea ce 

i-a fost încredinţat. În acest moment sublim, când noi credincioşii lepădându-ne 

de toată grija cea lumească şi înfăptuind pacea în sufletul nostru, ne ridicăm 

către cer şi împreună cu îngerii preamărim pe Dumnezeu. Noi care suntem nişte 

fiinţe muritoare, păcătoase, ne facem părtaşi la cântarea cetelor îngereşti. Este un 

moment cu totul solemn şi de aceea trebuie interpretat din punct de vedere 

muzical cum se cuvine, cu o intensitate care redă bucuria măreţia momentului 

dar nu cu ţipete şi urlete. Cântarea are mai multe gradaţii de bucurie, o săltare a 

sufletului, când se cântă de trei ori „Sfânt”, se porneşte de la piano până la forte, 

în mod gradat, primul sfânt se va cânta în piano, ca un cântec, care se aude din 

89 


90 

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogică, apud Petre Vintilescu, op. cit. p. 225. 

62

depărtare, se va creşte în intensitate la al doilea şi al treilea. La cuvintele „Bine 

este cuvântat…” se va folosi un forte religios, scoţând în relief sensul cuvintelor. 

Cuvântul „Osana”, reprezintă un accent de bucurie, de triumf şi de salutare, 

echivalent aclamaţiilor moderne: „Ura”, „trăiască” 91 . Trebuie să avem tot timpul 

în minte scena intrării Mântuitorului în Ierusalim pe un asin, înconjurat de o 

mare mulţime care-i cânta: „Osana, Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele 

Domnului”, oamenii îşi aşterneau hainele în calea Lui fluturând ramuri de finic. 

Din cântare trebuie să transpară bucurie, bucuria unirii cerului cu pământul, 

bucuria venirii Mântuitorului pe pământ. Să nu se uite faptul că în acest moment 

al sfintei liturghii trebuie să creăm o atmosferă specifică de rugăciune, tensiunea 

creşte până la momentul culminant care urmează, la marele mister al prefacerii. 

Fiecare act, rugăciune sau cântare colaborează la formarea acestui grandios 

edificiu liturgic. 

Prin cuvintele „Luaţi mâncaţi acesta este Trupul Meu, care se frânge 

pentru voi spre iertarea păcatelor” şi „Beţi dintru acesta toţi acesta este Sângele 

Meu, al Legii celei noi, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor”, suntem 

conduşi la Cina cea de taină. Aici trebuie să lăsăm sufletul să cânte, adică cele 

două „aminuri” să fie executate în pianissimo. De aici trebuie să-L însoţim pe 

Mântuitorul în drumul Său spre Golgota pentru răstignire, cântând „Pe Tine te 

lăudăm…”. În altar prin invocarea Sfântului Duh, Sfintele Daruri se prefac în 

însuşi Trupul şi Sângele Domnului. Am ajuns la „Taina cea de nepătruns de 

mintea omenească” . Prefacerea se produce prin transformarea materiei în „izvor 

de viaţă dătător”. Nimicirea materiei trebuie să ne aducă aminte de moartea 

mântuitorului iar transformarea ei de Învierea Sa. Este greu pentru noi oamenii 

să pătrundem această mare taină. Aici pe pământ acest mister rămâne mister. 

Taina însă prin taină se va dezlega, dincolo în cer. Acest moment al Liturghiei 

transformă pământul în cer şi ne pregăteşte pe noi credincioşii pentru a învia 

prin Sfânta Împărtăşanie. Aşadar cântarea „Pe Tine Te lăudăm…” trebuie să fie 

91 


63

caldă, sensibilă, gingaşă, înălţătoare, în ton cu momentul care se desfăşoară în 

timpul interpretării ei. 

. 

Preotul: Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate. 

92 

Nicolae Lungu, op. cit. p.572. 

93 

Carte de cântări bisericeşti, op. cit. p. 29. 

64

. 

Jertfa fiind săvârşită prin prefacerea darurilor,este momentul potrivit pentru 

rugăciunea de cerere, de mulţumire pentru toate câte s-au făcut în scopul 

mântuirii noastre. Cea dintâi mulţumire pentru , după cea adusă lui Dumnezeu 

94 

Nicolae Belean, op. cit. p. 34. varianta a II a este după N .Ştefu şi S. Drăgoi. 

65

pentru binefacerile revărsate asupra noastră se cuvin Maicii Domnului de aceea 

preotul zice: „Mai ales pentru Preasfânta Curata …”, după care strana cântă 

„Axionul” 

66

67

68

. 

95 

“Cuvine-se cu adevărat…” de I.P.Pasărea şi „De tine se bucură…”, de Nicolae Lungu, au fost preluate după 

Cartea de cântări bisericeşti, op. cit. p. 

69

70

. 

96 

Axionul „Îngerul a strigat”, de la Sfintele Paşti de Nicolae Lungu a fost preluat cupă Cartea de cântări 

bisericeşti, op. cit. p.97. 

71

72

73

74

75

. 

După terminarea Axionului, preotul rosteşte ecfonisul pentru pomenirea 

ierarhului locului: „Întâi pomeneşte Doamne pe…”, la care strana răspunde: „Pe 

toţi şi pe toate”. Preotul citeşte o rugăciune de mulţumire şi încheie cu ecfonisul: 

„Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă…”, strana: „Amin”. 

Preotul: „Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului Iisus 

Hristos cu voi cu toţi”. Strana: „Şi cu Duhul Tău”. 

În acest moment al Sf. Liturghii se săvârşeşte hirotonia întru diacon. 

97 

Se cântă la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare după „Pe toţi şi pe toate” 

76

98 

. 

Cel mai însemnat act din ultima parte a Liturghiei este Împărtăşirea cu 

Trupul şi Sângele Domnului. Rugăciunea pregătitoare pentru acest moment 

începe cu ectenia prin care se cere ajutorul tuturor sfinţilor: „Pe toţi sfinţii 

pomenindu-i, iar şi iar cu pace Domnului să ne rugăm. Urmează o serie de cereri 

la care strana răspunde „Dă Doamne” 100 , după care se cântă „Tatăl nostru…” 

98 

După Nicolae Lungu, Liturghia uniformizată. 

99 


100 

Răspunsurile se găsesc la p. 38, respectiv 39. 

77

78

. 

Preotul: Pace tuturor 

Strana: Şi Duhului Tău 

Preotul: Capetele noastre Domnului să le plecăm 

Strana: Ţie Doamne 

Preotul: rosteşte ecfonisul: 

Strana: Amin 

Preotul: Să luăm aminte Sfintele Sfinţilor 

Strana: 

101 

După Anton Pann, preluată din Florin Bucescu, Învăţarea cântărilor Sfintei Liturghii, Iaşi 1998, p.80. 

79

102 

103 

. 

În timp ce la strană se cântă priceasna (chinonicul), în altar preoţii se 

împărtăşesc. Urmează predica, după îndrumările Sfântului Sinod. 

Preotul: Cu frică de Dumnezeu cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi 104 . 

102 

Varianta uniformizată , apud Nicolae Lungu, op. cit. p. 33. 

103 

Melodie bănăţeană apud Nicolae Belean, op. cit. p. 36. 

104 

Dacă sunt credincioşi pregătiţi pentru Sfânta Împărtăşanie, se apropie de preot având fiecare în mână o 

lumânare aprinsă, pentru a fi Împărtăşiţi, în timp ce la strană se cântă „Cu Trupul lui Hristos…” 

80

. 

105 

Carte de cântări bisericeşti, Bucureşti, 1975, p.33. 

81

. 

Ta. 

Preotul: Mântuieşte Dumnezeule poporul Tău şi binecuvintează moştenirea 

106 

Nicolae Belean, op. cit. p.37. 

107 Cartea de cântări bisericeşti, op. cit. p. 34. 

82

În săptămâna luminată, în loc de „Bine este cuvântat…” , „Am văzut 

lumina cea adevărată…” şi „Să se umple gurile noastre, se cântă „Hristos a 

înviat…”(în locul cântării „Am văzut lumina…”, se cântă „Hristos a înviat…” 

până la sărbătoarea Înălţării Domnului. 

Preotul: Totdeauna acum şi pururi şi în vecii vecilor. 

Strana: Amin. Se citeşte sau se cântă „Să se umple gurile noastre de lauda 

Ta Doamne…” 

108 


83

84

În săptămâna luminată, în loc de „Fie numele Domnului…”, se cântă 

„Hristos a înviat…” (de trei ori). 

109 

Nicolae Belean, op. cit. p.38. 

85

. 

La sfârşitul Liturghiei, în timpul împărţirii anafurei, se poate cânta 

„Stăpână, stăpână…”, pricesne şi alte cântări religioase. 

110 

Carte de cântări bisericeşti, Bucureşti 1975, p. 35. 

86

111 

Cântări bisericeşti, Timişoara, 1987, p. 246. 

112 

Ioan Brie, Cântări la serviciile religioase, Cluj-Napoca, 1987, p.56. 

87

La hirotonia în treptele de diacon şi preot se cântă „Vrednic este”: 

113 

113 

Nicolae Belean, op. cit. p. 

114 

Variantă Bănăţeană. 

88

Liturghia Darurilor mai înainte 

sfinţite, 

ce se zice a fi a Sfântului Grigorie cel 

Mare 

Se oficiază numai în perioada Postului Paştilor, miercuri şi vineri, având 

denumirea de Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite 115 . Este o combinaţie între 

Vecernie şi Liturghie, oficiindu-se seara după citirea Ceasului al nouălea 

(aprox. ora 16). Astăzi se săvârşeşte dimineaţa la vremea săvârşirii sfintei 

Liturghii (ora 10), aducând şi deplasarea Ceasului 9 şi a vecerniei tot dimineaţa 116 

Autorul acestei liturghii este Sfântul Grigorie cel Mare, supranumit 

Dialogul, papă al Romei (+ 604) 117 . 

În săptămâna în care se săvârşeşte această liturghie trebuie să se 

pregătească din duminica precedentă, cele două Agneţe, procedând precum arată 

Liturghierul 118 . 

Preotul: Binecuvântarea mare 

Rânduiala slujbei 

Strana: Amin, „Veniţi să ne închinăm…”cu ps. 103. 

Preotul: Ectenia mare 

Strana: Doamne miluieşte 119 . Urmează Catisma 18, partea I-a 

115 

Această denumire vine de la faptul că Darurile sunt sfinţite la o Liturghie anterioară a Sfântului Ioan Gură de 

Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare. În ediţiile mai vechi ale Liturghierului românesc se numea şi cu termenul 

slav „Presveştenie”. Nu se săvârşeşte în vinerea patimilor. Se mai oficiază luni şi marţi din Săptămâna Patimilor, 

în Joia Canonului celui mare şi la unele sărbători cu polieleu: Sfântul Haralambie (10 februarie); Întâia şi a doua 

aflare a cinstitului cap al Sf. Ioan Botezătorul (24 februarie); la Sfinţii 40 de mucenici (9 martie); 

Înainteprăznuirea Buneivestiri (24 martie) dacă acestea cad în zile de rând ale săptămânii de luni până vineri. 

116 

Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti 1980, p. 337. 

117 

Ibidem. Ene Branişte menţionează că Sf. Grigorie are doar meritul sistematizării acestei liturghii. Ea este de 

fapt opera anonimă a mai multor generaţii de clerici, monahi şi pusă sub numele unuia dintre cei mai de seamă 

ierarhi ai creştinătăţii. 

118 

A se vedea Liturghierul la cap. pregătirea pentru oficierea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite. 

119 

A se vedea răspunsurile de la Sf. Liturghie. 

89

Preotul: Ectenia mică 

Strana: Starea a II-a, a Catismei 

Preotul: Ectenia mică 

Strana: Starea a III-a, a Catismei, în timpul acesta, preotul duce sfintele de 

la Sf. Masă la Proscomidiar. 

Preotul: Ectenia mică. 

Strana: Doamne strigat-am… Să se îndrepteze… pe glasul stihirilor din 

Triod (Preotul face cădirea mare) 

Preotul: Vohodul cu cădelniţa, cădire, Înţelepciune drepţi. 

Strana: Lumină lină… Prochimenul, Paremia I, din Triod. Prochimenul II. 

Porunciţi. 

Preotul: (cu sfeşnicul şi cădelniţa): Înţelepciune drepţi. Lumina lui Hristos 

luminează tuturor. 

Strana: Paremia a II-a 

Preotul: Să se îndrepteze… (cădeşte cele patru laturi ale altarului şi rosteşte 

stihurile) Strana: Să se îndrepteze… 

Strana: Apostolul (dacă există) 

Preotul: Evanghelia (dacă există). 

Preotul Ectenia întreită, ectenia mică. 

120 

Nicolae Belean, op. cit. p. 191 

90

Strana: Heruvicul „Acum puterile…” (se face cădirea mică) 

91

92

93

Preotul face Vohodul mare cu Sfintele Daruri, nimic zicând. La intrarea în 

Altar se cântă mai departe heruvicul de la „Cu credinţă şi cu dragoste…” 

Preotul: Ectenia cererilor, Tatăl nostru. 

121 


94

Strana: Priceasna: „Gustaţi şi vedeţi…” În timpul pricesnei preotul se 

împărtăşeşte. 

95

96

Preotul: Cu frică de Dumnezeu cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi. 

Strana: Bine voi cuvânta pa Domnul în toată vremea. 

Ta. 

Preotul: Mântuieşte Dumnezeule poporul Tău şi binecuvintează moştenirea 

Strana: Pâinea cea cerească… 

Preotul: Totdeauna acum şi pururea … 

97

Strana: Amin. Să se umple gurile noastre… (a se vedea la Liturghia Sf. 

Ioan) 

Preotul: Ectenia mică, rugăciunea amvonului, Fie numele Domnului şi 

Otpustul ca şi la Liturghia Sf. Ioan. 

Cântări la Sfintele Taine 

Sfintele Taine sunt lucrări văzute (slujbe bisericeşti), prin care se 

împărtăşesc credincioşilor harul lui Dumnezeu, în cele mai alese momente ale 

vieţii. Ele se săvârşesc în biserică, (deşi unele pot fi oficiate şi în afara bisericii), 

atunci când este nevoie, nefiind legate de anumite termene sau date fixe. 

Taina Sfântului Botez 

Înainte de slujba Botezului, preotul citeşte „Lepădările” la intrarea în biserică 

şi-l uneşte pe cel ce se botează cu Hristos. Naşul rosteşte Crezul, se rosteşte rugăciunea 

de intrare în biserică şi în mijlocul bisericii se oficiază slujba propriuzisă: 

Preotul: Binecuvântarea mare, Ectenia mare, sfinţirea apei 

Strana: Doamne miluieşte 122 . 

Preotul: Rugăciunea de sfinţire a undelemnului, unge pe cel ce se botează 

peste tot corpul, apoi îl botează prin afundare în numele Sfintei treimi, îl unge cu 

Sfântul mir şi împreună cu naşul şi pruncul înconjoară cristelniţa şi masa, 

cântând de trei ori: „Câţi în Hristos v-aţi botezat…” 

122 

A se vedea răspunsurile de la Sfânta Liturghie. 

98

. 

Urmează Apostolul, Evanghelia, ritualul spălării pruncului, tunderea, 

ectenia întreită şi otpustul 124 . 

Taina Sfintei Cununii 

Prima parte a Cununiei este Logodna care se oficiază în faţa uşilor 

împărăteşti. După terminarea logodnei preotul cu cădelniţa merge în faţă iar 

mirii şi naşii îl urmează în mijlocul bisericii unde se oficiază Cununia, cântând: 

„Mărire Ţie Dumnezeului nostru, mărire Ţie” (glasul VII): 

a mirilor. 

Preotul: Binecuvântarea mare, ectenia mare, rugăciunile de binecuvântare 

Strana, răspunsurile ce se cuvin (Doamne miluieşte, amin). 

123 


124 

Preotul împărtăşeşte copilul cu Sfintele Taine în faţa uşilor împărăteşti, cum prevede Molitfelnicul. 

99

Preotul: formula de cununie,după care se cântă: 

Apostolul, Evanghelia, Ectenia întreită, Tatăl nostru…, binecuvântarea 

vinului. Preotul dă mirilor să guste vin iar strana cântă: 

troparele: 

Urmează ocolirea mesei de trei ori de către preot, miri şi naşi, cântându-se 

100

101

Preotul ia cununiile de pe capul mirilor, citeşte rugăciunile de 

jurământ şi binecuvântare, apoi face otpustul. La sfârşitul Cununiei se 

cântă: 

126 

. 

125 


126 

Ioan Brie, Cântări la serviciile religioase, Cluj- Napoca, 1987, p. 281. 

102

Taina Sfântului Maslu 

Preotul: Binecuvântarea mică. 

Strana: Amin, rugăciunile începătoare, Canonul pe glasul IV: 

. 

După cântarea a IX a, se cântă „Cuvine-se cu adevărat…” 128 , apoi 

luminânda (are melodie specială). 

. 

Strana continua cu Laudele pe glasul IV şi troparul tot pe glasul IV. 

127 

Stihul redat mai sus reprezintă numai un model de aplicare a glasului IV ( stihoavnă), pe care se vor cânta 

toate celelalte ode ale canonului, respectiv cântările I-IX. 

128 

A se vedea la Liturghie, pag.47. 

129 

Dimitrie Cusma,Ioan Teodorovici,Gheorghe Dobreanu, Cântări bisericeşti, Timişoara 1985,p. 333. 

103

Preotul: Binecuvântarea mare, ectenia mare, rugăciunea de sfinţire a 

untdelemnului (de şapte ori), după care urmează citirea celor şapte Apostole şi 

Evanghelii, citirea celor şapte rugăciuni,după fiecare rostindu-se ectenia mică. În 

timpul ungerii cu untdelemn sfinţit, strana cântă „Doamne armă asupra 

diavolului…” pe gl. VIII: 

104

Preotul citeşte rugăciunea de iertare a păcatelor aşezând Sf. Evanghelie 

pe capul bolnavului. Urmează ectenia întreită, „Miluieşte-ne pe noi 

Dumnezeule…”, otpustul. 

Preotul împreună cu bolnavul: „Binecuvântaţi părinţi sfinţiţi şi mă iertaţi 

pe mine păcătosul”. Preotul răspunde: „Dumnezeu să te ierte şi să te binecuvânteze, 

sănătate să-ţi dăruiască”. 

105

Ierurgiile 

Sunt slujbe de binecuvântare şi sfinţire a omului, a naturii înconjurătoare 

a diferitelor locuri, lucruri sau obiecte de folos omului 130 . Scopul acestora este 

de-a purifica firea înconjurătoare care de la căderea în păcat a primilor oameni 

este potrivnică omului. Astfel prin puterea sfinţitoare a preoţilor se împărtăşeşte 

firii neînsufleţite harul Sfântului Duh, căci „natura neînsufleţită în urma 

blestemului ajunsese în dezarmonie cu omul” 131 . Ierurgiile constituie astfel 

mijlocul prin care Biserica realizează desăvârşirea creaţiei, prin ele rugăciunea 

trece dincolo de persoana omului, tinzând să cuprindă întreaga lume creată. 

Ele se deosebesc de Sfintele Taine, în primul rând pentru faptul că Sf. 

Taine au fost instituite direct de către Mântuitorul Iisus Hristos iar Ierurgiile de 

către Biserică, apoi Sf. Taine sunt necesare pentru mântuire, unele fiind chiar 

obligatorii(Sf. Botez), pe când Ierurgiile nu atrag după sine pierderea mântuirii. 

Sfintele Taine lucrează prin ele însele, nu depinde de vrednicia săvârşitorului 

sau primitorului, pe când ierurgiile depind de vrednicia preotului şi a 

primitorilor. 

Sfeştania 132 

Pentru sfinţirea apei este nevoie de o masă pe care trebuie să se aşeze, o 

icoană, Sf. Cruce, Vasul cu apă, un mănunchi de busuioc, lumânări aprinse şi o 

farfurioară cu jar şi tămâie. 

130 

Ene Branişte, op. cit. p. 437. 

131 


132 

Se mai numeşte Agheasma mică sau Sfinţirea cea mică a casei. Cuvântul „aghiasmă „vine din l. greacă şi 

înseamnă sfinţirea apei. Se săvârşeşte ori de câte ori este nevoie, în orice loc curat, la cererea şi trebuinţele 

credincioşilor. În anumite momente importante din viaţa omului. La mutarea într-o casă nouă, la renovarea unei 

case, la sfinţirea icoanelor, a cimitirului, a izvoarelor etc. 

106

Preotul: Binecuvântarea mică, rugăciunile începătoare, preotul rosteşte 

ecfonisul, apoi strana după amin, cântă pe glasul IV, aplicare după melodia 

troparului: 

. 

Stihirea care urmează se cântă cu mărire… şi acum…tot pe glasul IV. 

133 

D. Cusma, I.Teodorovici, Gh.Dobreanu, op. cit. p. 335. 

107

. 

Urmează Apostolul, Evanghelia, ectenia mare, rugăciunea de sfinţire a 

apei, ectenia întreită, otpustul şi stropirea cu apă sfinţită a casei, a celor prezenţi, 

timp în care se cântă Troparul „Mântuieşte Doamne poporul tău…” pe glasul I: 

134 

Ibidem,p. 336. 

108

. 

Efectul Sfeştaniei este alungarea duhurilor celor rele, iertarea păcatelor 

mici de peste zi, alungarea gândurilor celor rele, curăţirea minţii de lucrurile 

spurcate, îndreptarea minţii omului spre rugăciune, aduce pază, înmulţirea 

câştigului şi îndestularea, gonirea bolilor, aduce sănătate sufletească şi 

trupească 136 . 

135 

Ibidem,p. 280. 

136 

Molitfelnicul, Bucureşti 1937, p. 139. 

109

Înmormântarea mirenilor 137 

Preotul: Binecuvântarea mică, se continuă cu rugăciunile începătoare, 

apoi strana cântă troparele morţilor pe glasul IV: 

137 

Se mai numeşte prohod sau pogribanie. 

110

Preotul: Ectenia întreită pentru cei răposaţi (Miluieşte-ne pe noi 

Dumnezeule, după mare mila Ta…) 

Strana: 

111

Preotul. Otpustul. Trupul celui decedat este scos în curtea casei, este dus 

la biserică (dacă este obiceiul) sau scos în faţa capelei de la cimitir, unde se 

continuă prohodul cu „Binecuvântările învierii” pe glasul V: 

112

113

114

115

Preotul: Ectenia pentru cei răposaţi, cu răspunsurile prezentate mai sus. 

După ecfonis strana cântă troparul glas V: 

116

Se cântă irmosul de la cântarea a 3 a, din Canonul lui Teofan, pe glasul 

VI, „Nu este sfânt…”, după care urmează sedealna glasul VI, „Cu adevărat…”, 

„Marea vieţii…”, icosul şi condacul „Cu sfinţii…”, „Pe Dumnezeu al vedea…” 

117

118

119

. 

138 

Această variantă este după Dimitrie Cunţanu, Ioan Brie, Cântări la serviciile religioase, op. cit. p.296. 

120

Stihirile morţilor: „Care desfătare lumească…” glas I 

121

„Vai câtă luptă are sufletul…”, glasul II 

122

123

Stihirea „Plâng şi mă tânguiesc…” glas VIII 

124

Urmează Fericirile, Apostolul (I Tes. 4,13) 139 , Evanghelia (Ioan, 5,24 ş.u.), 

ectenia pentru cei răposaţi, rugăciunea de iertare, de dezlegare a sufletului de 

orice blestem, să-i ierte păcatele, ca sufletul său să se odihnească în lumea 

drepţilor. 

Strana cântă apoi „Veniţi fraţilor …”, glas II 140 : 

139 

În timpul citirii Apostolul , preotul cădeşte. 

140 

În timpul acestei cântări, preotul, rudele, prietenii şi cunoscuţii vin pe rând, sărută crucea şi icoana de pe 

pieptul mortului, adresându-i acestuia ultimul salut. 

125

126

127

128

129

130

Preotul face otpustul, ţine necrologul (cuvântarea funebră), veşnica pomenire. 

Trupul mortului este dus la groapă. Se cântă „Sfinte Dumnezeule…” 

Preotul, ectenia pentru cei răposaţi, varsă untdelemn amestecat cu vin 

peste trupul mortului zicând: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă vei curăţa…” (Ps. 

50,8). După ce se coboară sicriul în mormânt preotul aruncă peste el pământ 

cruciş zicând: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce 

locuiesc într-însa” (Ps. 23,1). 

131

Parastasul 141 

Este rânduiala înmormântării prescurtată. 

Pentru oficierea parastasului trebuie colivă, colaci şi vin. Coliva simbolizează 

însuşi trupul mortului. Bobul de grâu ca să încolţească trebuie aşezat în 

pământ unde putrezeşte, tot aşa şi trupul omului trebuie îngropat pentru a învia 

întru nestricăciune. Dulciurile din colivă simbolizează dulceaţa vieţii veşnice, pe 

care nădăjduim să o dobândim. Colacul fiind făcut din grâu are aceeaşi 

semnificaţie . Vinul este simbolul sângelui, al sevei de viaţă, stropirea trupului 

celui decedat cu vin este simbolul curăţirii de întinăciunea păcatelor din viaţă. 

Preotul: Binecuvântat este Dumnezeul nostru… 

Strana: Amin, aliluia de trei ori cu troparul „Cela ce cu adâncul 

înţelepciunii…”, pe glasul VIII: 

141 

Cuvântul vine din l. greacă şi înseamnă mijlocire. Se săvârşeşte la biserică ( după rugăciunea amvonului), la 

casa mortului sau la mormânt. 

132

Urmează binecuvântările morţilor, ectenia pentru cei răposaţi, troparul 

„Odihneşte Mântuitorul nostru…”, din Canonul morţilor, „Nu este sfânt…”, 

„Marea vieţii…”, „Pe Dumnezeu a-l vedea …”, sedealna „Cu adevărat…”, „Cu 

sfinţii…”, urmate de troparele „Cu duhurile drepţilor…”, otpustul şi veşnica 

pomenire (toate se găsesc la slujba înmormântării). 

133

Pricesne 

Taina creştinătăţii (I Timotei, 3,14) 

Cu noi este Dumnezeu 

142 


134

135

În casa Tatălui meu, D. Bortneanschi 

143 

Carte de cântări bisericeşti, op. cit. p. 86. 

136

Doamne înaintea Ta 

Nădejdea mea 

144 

N.Belean, Cântări bisericeşti, op. cit. p. 211. 

137

Ascultă Doamne pe robii Tăi 

Auzi-se- vor graiurile mele 

145 

N. Belean, op. cit. p. 205. 

146 


138

. Spune-mi mie Doamne, ce este omul? 

Doamne Dumnezeul meu 

147 


139

Doamne unde voi să fug? 

148 

Ioan Brie, op. cit., p.218. 

140

141

Ridicat-am ochii mei la ceruri 

149 

Ioan Brie, op. cit. , p.220. 

142

Pricesnele sărbătorilor mari 

Paharul mântuirii – priceasnă la Întâmpinarea Domnului, Naşterea Maicii 

Domnului, Intrarea în Biserică 

143

Însemnatu-s-a peste noi – priceasnă la Înălţarea Sfintei Cruci 

Mântuire a trimis Domnul – priceasnă la Naşterea Domnului 

144

Arătatu-s-a Darul – priceasnă la Botezul Domnului 

145

Ales-a Domnul Sionul – priceasnă la Bunavestire 

146

Bine este cuvântat – priceasna de la Florii 

147

Trupul lui Hristos-priceasna de la Sfintele Paşti 

148

Suitu-s-a Dumnezeu – priceasna de la Înălţarea Domnului 

149

Duhul Tău cel Sfânt – priceasna de la Pogorârea Duhului Sfânt 

150

Doamne întru lumina feţei Tale – priceasna de la Schimbarea la faţă 

151

Ochiul inimii mele – priceasna de la Adormirea Maicii Domnului 

152

Axioanele Praznicelor Împărăteşti şi ale 

Maicii Domnului 

Axionul Naşterii Maicii Domnului * 

153

* Axioanele au fost preluate după D. Cusma, I. Teodorovici; Gh. Dobreanu, Cântări 

bisericeşti, Timişoara, 1985, pp. 356-372. 

154

Axionul Înălţării Sfintei Cruci 

155

156

Axionul Intrării în Biserică 

157

158

Axionul Naşterii Domnului 

159

Axionul Botezului Domnului 

160

161

Axionul Întâmpinării Domnului 

162

163

164

Axionul Buneivestiri 

Axionul Floriilor 

165

166

Axionul Sfintelor Paşti 

167

168

Axionul Înălţării Domnului 

169

170

Axionul Pogorârii Duhului Sfânt 

171

172

Axionul Schimbării la Faţă 

173

174

Axionul Adormirii Maicii Domnului 

175

176

Cântările celor opt glasuri 

Vorbind despre cele opt glasuri bisericeşti, termenul de glas, echivalentul 

ehului din l. greacă, nu este folosit în muzica religioasă în sens de voce 

omenească, ci în sens de stil de cântare, gen, sistem sonor sau cadenţial. Pentru a 

distinge un glas de altul, trebuie să cunoaştem bine semnele caracteristice ale 

fiecărui glas în parte, adică: scara, care este treapta fundamentală, numită de 

bază, formulele melodice folosite, inclusiv formula de încheiere, derularea, 

cadenţele şi formulele lor. 

Glasul I (psaltic) foloseşte scara diatonică având treapta fundamentală pe 

re (pa) 150 . Dacă urmărim scara glasului I, varianta Banat, constatăm că prezintă 

aceeaşi structură melodică cu varianta psaltică. Dacă urmărim în mod special 

troparul învierii glas I pe Banat, comparativ cu varianta psaltică, vom observa o 

asemănare care merge până aproape de identitate. 

Materialul sonor al glasului I este alcătuit din formule melodice restrânse 

dar şi mai ample, aflate în poziţii variabile. Principalele formule melodice 

întâlnite pe parcursul unor cântări ca de ex. Doamne strigat-am…, Stihoavna sau 

150 

Glasul I se mai numeşte şi dorian, pentru că provine din provincia Doria din Grecia 

177

troparul, se numesc modele pentru că ele constituie fondul din care sunt 

alcătuite celelalte cântări, cuprinzând de asemenea criteriile de bază după care se 

realizează aplicarea melodiei pe alte texte ale cărţilor de cult. Ţesătura muzicală 

este încadrată în intervalul de cvintă, pe care nu-l părăseşte pe tot parcursul 

cântării. Ambitusul restrâns precum şi repetarea formulelor melodice, determină 

însuşirea fără dificultăţi a melodiei şi aplicarea acesteia pe text necunoscut. 

În muzica psaltică se întâlnesc trei categorii stilistice de cântări, trei 

modele, pentru fiecare glas în parte: stihirarice (silabice), irmologice (uşor 

ornamentate) şi papadice (bogat ornamentate). 

În stilul stihiraric se cântă: Doamne strigat-am, stihirile, dogmatica, 

laudele şi voscreasna (stihirea evangheliei). 

În tactul irmologic se cântă: stihoavna, troparul, sedelnele, binecuvântările 

învierii, antifoanele,catavasiile,doxologia şi fericirile. 

În tactul papadic: heruvicul, chinonicul sau priceasna. 

În Banat nu se mai păstrează aceste denumiri. Majoritatea melozilor 

autohtoni, Terenţiu Bugariu, Timotei Popovici, Aurel Popovici, Trifon Lugojan, 

vorbesc despre trei variante sau modele: glasul însuşi, care corespunde în 

muzica psaltică cu tactul stihiraric, modelul stihoavnei şi al troparului. 

Aplicarea cântărilor pe textele cărţil9or de cult este următoarea: 

Pe „însuşi glas” se cântă (la Vecernie): Doamne strigat-am, Să se 

îndrepteze, Stihirile şi Dogmatica cea mare, iar la Utrenie, Mărire… Pentru 

rugăciunile Apostolilor tăi, Şi acum… Pentru rugăciunile Născătoarei de 

Dumnezeu…, Miluieşte-mă Dumnzeule după mare mila Ta… (cu stihirea sa), 

Laudele şi Voscreasna 

Pe modelul stihoavnei: Stihoavna, Antifoanele, Catavasiile, Măreşte 

suflete al meu pe Domnul…, Şi acum… Prea binecuvântată, Doxologia şi 

Fericirile. 

Pe modelul Troparului se cântă: Sedelnele, condacul, troparele învierii. 

178

Dacă modelul „însuşi glas”, prezintă deosebiri esenţiale faţă de cântarea 

psaltică, modelele stihoavnei şi a troparului se aseamănă foarte mult. 

Întregul discurs muzical al glasului I, reprezintă reluarea variţională a 

primei formule, instaurându-se un climat de unitate, de echivalenţă sonoră impus 

de caracteristica textului. Fiecare cântare are trei sau mai multe formule 

melodice, care se repetă dar se impune întotdeauna formulă melodică de la 

început, întrucât aceasta reprezintă stabilirea unui anumit context, a unei acţiuni 

a cărei acţiune cronologică a avut loc după evenimentul expus în prima parte. 

Formula a treia îndeplineşte rolul de sinteză, de fapt reprezintă finalul sau 

încheierea cântării. 

Al treilea model al glasului I, Troparul, în care se preamăreşte Învierea 

Mântuitorului, formulele melodice se succed cu fiecare propoziţie având o 

legătură vizibilă şi un caracter optimist, scoţând în evidenţă, prin ţesătura 

melodică de la sfârşit, marea minune a lumii: Învierea lui Hristos. Urcarea 

melodiei în final (mărire purtării Tale de grijă…, ne sugerează puterea lui 

Dumnezeu de a învinge moartea, de a birui prin învierea Sa puterea morţii. 

Vecernia glas I 151 

În practica bisericească, această slujbă se înfăţişează în trei ipostase: 

Vecernia de toate zilele, când se oficiază în zilele de rând; vecernia mică, ea 

fiind o prescurtare a Vecerniei din zilele de rând; vecernia mare de sâmbătă 

seara şi din preziua sărbătorilor mari. 

Ne vom referi la Vecernia de sâmbătă seara, semnalând deosebirile, la 

vecernia sărbătorilor mari. 

151 

Cuvântul „Vecernie”, provine din l. slavonă, înseamnă slujba de seara, corespunde cu vesperina din l. latină. 

Se oficiază seara în jurul orei 18, 00. 

179

Preotul: Binecuvântat este Dumnezeul nostru… 152 

Strana: Amin, Ps. 103 

Preotul : Ectenia mare 

Strana: „Fericit bărbatul…” 

152 

De la Paşti până la Înălţare , după binecuvântare se cântă de trei ori „Hristos a înviat…” 

180


181

Strana: „Doamne strigat-am…”, „Să se îndrepteze…” „Din straja 

dimineţii…”, „Că la Domnul…”. 

Preotul face cădirea mare, în timp ce la strană se continuă cântarea 

stihirilor învierii pe glasul I. 

182

183

Preotul terminând cădirea intră în Sf. Altar pe uşa diaconească din dreapta, 

îmbracă felonul şi face vohodul cu cădelniţa. La strană se cântă dogmatica mare. 

184

185

Preotul: Înţelepciune drepţi 

Strana: „Lumină lină…” 

186

Preotul: Să luăm aminte. Pace tuturor. 

Strana: Şi Duhului Tău 

Preotul: Înţelepciune. Să luăm aminte 

Strana: Prochimenul zilei 

187

188

189

La Praznicele împărăteşti, urmează citirea Paremiilor din Minei, Triod sau Penticostar. 

Sâmbătă seara, urmează ectenia întreită, rugăciunea „Învredniceşte-ne Doamne…” 

Preotul: Ectenia cererilor. 

Dacă se face Litia, la strană se cântă acum stihirile litiei din Minei. 

Preotul zice rugăciunea: „Mântuieşte Doamne poporul Tău…” 

Strana: Doamne miluieşte. 

Se pomeneşte cârmuirea ţării, Ierarhul locului ş.a. 

Preotul:rosteşte rugăciunea: „Stăpâne mult milostive…” 

Strana: Stihoavna, Mărire… Şi acum… de la stihoavnă, Acum slobozeşte… Sf. Dumnezeule… 

Prea Sfântă Treime… Tatăl nostru…După ecfonisul: „Că a Ta este împărăţia…”, se 

cântă troparul „Născătoare de Dumnezeu Fecioară…”, glasul V, dacă este duminică, iar dacă 

este sărbătoarea unui sfânt cu polieleu se cântă mai întâi troparul sfântului de două ori şi apoi 

Născătoare de Dumnezeu… Când este praznic se cântă numai troparul praznicului 

190

Cântare preluată din Ioan Brie, Cântări la serviciile religioase, p. 123. 

Preotul rosteşte rugăciunea de sfinţire a prinoaselor, strana: Fie numele Domnului (de 

trei ori), Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit… pe glasul VII (de trei ori). Preotul cu faţa spre 

credincioşi. Binecuvântarea Domnului peste voi toţi… 

191

Dacă este vecernie obişnuită atunci după ecfonisul: Fie stăpânirea împărăţiei Tale…, 

la strană se cântă stihoavna glasului de rând. 

192

Strana: Acum slobozeşte… 

193

194

Sfinte Dumnezeule… (de trei ori), Preasfântă Treime…, Doamne miluieşte 

(de trei ori), Mărire … Şi acum…, Tatăl nostru… 

Preotul: Că a Ta este împărăţia şi puterea… 

Strana: Amin. Troparul Învierii glas I, Mărire… Troparul Sfântului, Şi 

acum… Troparul Născătoarei de Dumnezeu, pe glasul pe care s-a cântat troparul 

Sfântului. La sărbătorile sfinţilor se cântă troparul sfântului de două ori, apoi 

Mărire… Şi acum… al Născătoarei de la glasul de rând al Octoihului. La 

praznicele împărăteşti se cântă numai troparul praznicului de trei ori. 

149 

195

196

Preotul: Înţelepciune 

Strana: Binecuvintează 

Preotul: Cel ce sete binecuvântat… 

Strana: Amin. Întăreşte Dumnezeule, sfânta şi dreapta credinţă a dreptmăritorilor 

creştini şi Sfântă Biserica Ta o păzeşte în veacul veacului. 

Preotul: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. 

Strana: Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de 

asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai 

născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim. 

Preotul: Mărire Ţie Hristoase Dumnezeul nostru mărire Ţie. 

197

cuvântează 

Strana: Mărire…, Şi acum…, Doamne miluieşte (de trei ori), bine- 

Strana: Amin, şi cântă Nădejdea mea… 

198

Utrenia glas I 

Utrenia este slujba de dimineaţa, aşa cum îi spune şi numele. Deosebim 

trei variante de utrenie săvârşite în cultul creştin ortodox: Utrenia de toate zilele, 

din cursul săptămânii când nu este nici o sărbătoare, Utrenia duminicii şi Utrenia 

oficiată în mănăstiri la privegherea de noapte, la diferite sărbători. Ultimele două 

sunt aproape identice. La această slujbă de dimineaţa, rolul preotului este mult 

simplificat, el se reduce doar la rostirea unor ectenii mici, partea dominantă a 

slujbei revine stranei care are cele mai multe cântări şi rugăciuni brodate în jurul 

ecteniilor. 


Strana: Amin. Veniţi să ne închină Împăratului nostru Dumnezeu (de trei 

opri), se citesc psalmii 19, 20, Mărire… Şi acum… Sfinte Dumnezeule… Tatăl 

nostru… După binecuvântare preotul face cădirea mare. Când trebuie să 

rostească ecfonisul: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea…, trebuie să fie 

în mijlocul bisericii sub policandru. 

Strana: citeşte troparele „Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvântează 

moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui 

potrivnic dăruieşte; şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tău. 

Mărire Tatălui… Cel ce te-ai înălţat pe cruce de bunăvoie, poporului Tău 

celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i Hristoase 

Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe binecredincioşii creştini, dăruieşte-le 

lor biruinţă asupra protivnicului, având ajutorul lor armă de pace, nebiruită 

biruinţă. 

199

Şi acum şi pururea… Ocrotitoare, neînfricată şi neînfruntată nu trece cu 

vederea, ceea ce eşti bună, rugăciunile noastre, întru tot lăudată Născătoare de 

Dumnezeu. Întăreşte viaţa cea de obşte a dreptcredincioşilor. Mântuieşte pe cei 

ce i-ai rânduit să conducă şi le dă lor biruinţă din cer, pentru că ai născut pe 

Dumnezeu, ceea ce eşti singură binecuvântată. 

Preotul: Ectenia întreită 

Strana: Doamne miluieşte (de trei ori) 

Preotul ecfonisul: Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti… 

Strana: Amin. Întru numele Domnului binecuvintează părinte 

Preotul: Mărire Sfintei şi celei de op fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi 

nedespărţitei Treimi, totdeauna acum şi pururi şi în vecii vecilor 153 . 

Strana citeşte cei şase psalmi (Ps. 3; 37; 62; 87; 102; 142) 

Preotul: după psalmul 62, iese din altar şi citeşte ultimele şase rugăciuni 

ale dimineţii în faţa Sfintelor Uşi. După terminarea psalmilor rosteşte ectenia 

mare. 

Strana: Dumnezeu este Domnul… (de trei ori) cu troparul glasului de 

rând. 

153 

De la duminica Tomii până la Înălţarea Domnului, Utrenia se începe direct cu „Mărire Sfintei…” după care se 

cântă „Hristos a Înviat… (de trei ori) 

200

201

Preotul: ectenia mică 

Strana: primul rând de sedelne 

202

203

Preotul: ectenia mică 

Strana: al doilea rând de sedelne 

204

Dacă este un Praznic împărătesc se cântă Polieleul şi Mărimurile. În 

duminica Fiului Risipitor, duminica lăsatului sec de carne, dum. Lăsatului sec de 

brânză se cântă Ps. 136: „La râul Babilonului…” 

205

206

207

208

209

210

Psalmul 136 „La râul Babilonului…” 

211

212

213

214

Dacă este duminică, se cântă Binecuvântările Învierii pe glas V. 

154 

Polieleul, mărimurile şi Ps. 136, a fost preluat după D.Cusma, I.Teodorovicişi Gh.Dobreanu, Cântări 

bisericeşti, Timişoara, 1980, pp. 217-221. 

215

216

217


Strana: Citeşte Ipacoiul şi îndată cântă Antifoanele: 

218

Preotul: Înţelepciune! Să luăm aminte! 

Strana: Prochimenul (de trei ori). 

Preotul: Domnului să ne rugăm. 

Strana: Doamne miluieşte. 

Preotul: Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm… 

Strana: Amin şi se cântă „Toată suflarea…” 

Preotul: Şi pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe 

Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm. 

Strana: Doamne miluieşte (de trei ori). 

Preotul: Înţelepciune drepţi să ascultăm Sfânta Evanghelie. Pace tuturor. 

Strana: Şi duhului Tău 

Preotul: Din Sfânta Evanghelie de la… citire 

Strana: Mărire Ţie Doamne mărire Ţie. 

219

Preotul: Citeşte Evanghelia. După terminarea Evangheliei se mai cântă încă odată 

”Mărire Ţie Doamne…”. În timp ce preotul scoate Sf. Evanghelie şi o aşează pe un analog în 

mijlocul bisericii, strana citeşte rugăciunea „Învierea lui Hristos…”, Ps. 50 şi se continuă cu 

cele două stihuri pe glasul II: 

220

221

222

223

224

225

226

Preotul: Rugăciunea „Mântuieşte Doamne poporul Tău…” apoi ecfonisul: 

Cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni… 

Strana: Catavasiile Bunei Vestiri pe glas IV 156 . 

155 

„Uşile pocăinţei…”, „În cărările mântuirii…” şi „La mulţimea faptelor mele celor rele…” se cântă de la 

Duminica Vameşului şi a Fariseului până la duminica a cincia din Postul Mare (inclusiv). 

156 

Orânduirea Catavasiilor în decursul anului bisericesc este următoarea: 24- aug. - 21 sept. Catavasiile Înălţării 

Sf. Cruci; 22 sept.- 20 nov. , Catavasiile Bunei Vestiri; 21 nov. 30 dec. Catavasiile Naşterii Domnului; 1-14 ian. 

Catavasiile Botezului; 15 ian. 9 febr., Catavasiile Întâmpinării Domnului; 10 feb. Duminica Floriilor, Catavasiile 

Buneivestiri, de la dum. Fiului Risipitor, la dum. III a din Postul Mare Catavasiile sunt din Triod. Între Sf. Paşti 

şi Înălţare, Catavasiile Sf. Paşti;Între Înălţare şi dum. I după Rusalii, Catavasiile Rusaliilor; între dum. Tuturor 

Sfinţilor şi 1 aug., Catavasiile Buneivestiri; între 1-14 aug., Catavasiile Sf. Cruci: între 15-23 aug., Catavasiile 

Adormirii Maicii Domnului (apud Catavasierul, Bucureşti 1970, p. 44.) 

227


Strana: Cântările IV-V-VI. 

228

229

230

Minei) 

Preotul: Ectenie mică. 

Strana: Condacul, icosul şi sinaxarul, (viaţa pe scurt a sfântului zilei din 

231

232

233

Preotul: Pe Născătoarea de Dumnezeu… (face cădirea mare). 

Strana: Măreşte suflete al meu pe Domnul… pe glasul de rând. 

234

235

236

Preotul: Ectenie mică. 

Strana: Sfânt este Domnul… cu luminânda de rând (svetilna zilei). 

237

238

(Se cântă pe „însuşi glas”, respectiv pe melodia de la „Doamne strigat-am…”) 

239

Mărire… Voscreasna sau stihirea de rând a Evangheliei, pe „Însuşi glas”, 

iar Şi acum… „Prea binecuvântată…”, după modelul stihoavnei. 

240

Preotul: Mărire Ţie celui ce ne-ai arătat nouă lumina. 

241

Strana: Doxologia pe glasul de rând (după modelul stihoavnei). 

242

243

244

245

246

247

Strana: Troparul (pentru glasurile I-II-III-IV, se cântă troparul „Astăzi 

mântuirea…”; pentru glasurile V-VI-VII-VIII, se cântă troparul „Înviind din 

mormânt…”. După tropar preotul rosteşte ectenia întreită, ectenia cererilor şi 

face otpustul. Se cântă „Apărătoare doamnă…” 

248

249

250

Glasul II 

Glasul II psaltic, are scară cromatică, cu nota fundamentală pe sol (di). În 

tactul stihiraric şi papadic are cadenţa perfectă pe sol (di) şi imperfectă pe mi, do 

şi si. În tactul irmologic se serveşte de scara glasului VI, având cadenţe perfecte 

pe re(pa) iar imperfecte pe sol (di). 

În varianta bănăţeană, se remarcă amplificarea ambitusului, mult mai 

elastic , prin mersul intervalic până la sunetul do În acest caz avem de-a face cu 

o desfăşurare a melodiei între sunetele mi-do, dar mai ales diatonizarea tactului 

stihiraric, numit în Banat” însuşi glas”. Ca un argument al originii cântării 

bănăţene din cea bizantină este păstrarea cromatismului la Stihoavna glasului II, 

deosebindu-se doar ca organizare internă a sunetelor. Discursul muzical al 

stihoavnei, urmăreşte sensul textului, cu o semnificaţie profundă pe plan 

spiritual. În cazul troparului glas II, se poate sesiza, ca şi în cazul „însuşi 

glasului”, cromatizarea melodiei. Formulele melodice rămân aproape la fel doar 

că în varianta Banat au fost diatonizate datorită trasmiterii pe cale orală a acestor 

cântări o perioadă de timp foarte îndelungată. Dacă troparul în varianta Banat ar 

fi cântat ţinându-se cont de caracterul cromatic al glasului psaltic, atunci 

asemănarea dintre cele două variante ar merge până la identitate. 

251

Cântările vecerniei, glas II 

252

253

254

255

256

Troparul, glas II 

257

258

Cântările Utreniei, glas II 

259

260

261

Sedealna a II-a 

Antifoanele 

262

263

264

265

266

267

268

Doxologia, glas II 

269

270

271

272

273

Glasul III 

În varianta psaltică, se cântă pe scara diatonică având nota fundamentală 

pe ga (fa).Atât în tactul irmologic cât şi în cel stihiraric, face cadenţe perfecte în 

Re (pa), imperfecte în La (ke) şi finala în Fa (fa). 

Varianta Banat se apropie foarte mult de cea psaltică, în unele formule 

melodice se merge până la identitate. Ceea ce este specific glasului III, precum 

şi glasului VII plagalul său, este faptul că nu există diferenţe între cele modele 

ale fiecărui glas, decât formula de final, care fixează melodia în zona stihoavnei 

sau a troparului. Materialul sonor al glasului, este plasat în cel de-al doilea 

tetracord, în care treapta Si, apare întotdeauna cu bemol. Formulele melodice 

îmbracă forme mai diverse, cu desene mai ornamentate decât în cadrul ehurilor 

precedente. Melodia glasului III, are un caracter optimist, dă încredere textului 

care-l îmbracă, accentuează sensul cuvântului, îl ajută să se dezvăluie mai uşor 

celor prezenţi la rugăciune. 

Cântările Vecerniei, glas III 

274

275

276

277

278

279

Stihoavna, glas III 

280

281

282

Cântările Utreniei, glas III 

283

284

285

286

287

288

289

290

Laudele, glas III 

291

292

293

294

295

296

297

298

Glasul IV 

În muzica psaltică se cântă pe scara diatonică, având fundamentala pe Sol 

(di) în melodia papadică, şi pe Mi (Vu) în melodia stihirarică şi irmologică. 

În cântarea bănăţeană, acest eh se situează la începutul celui de-al doilea 

tetracord, având semicadenţele pe notele La, Do, iar cadenţa finală pe La. Nota 

Si pe tot parcursul cântărilor este cu bemol. Ambitusul este mai larg decât la 

celelalte ehuri. 

Cântările Vecerniei, glas IV 

299

300

301

302

303

304

305

306

Cântările Utreniei, glas IV 

307

308

309

310

311

312

313

314

315

316

317

318

319

320

321

Glasul V 

Se cântă, ca şi glasul autentic I, tot pe scara diatonică, având acelaşi 

ambitus ca şi autenticul său Deşi este foarte asemănător ehului I, glasul V are ca 

iniţiativă sunetul La, semicadenţele pe Si, La, Mi, iar finala pe nota Si, cu 

atingere pe nota Mi. 

Intervalica este asemănătoare cu cea a ehurilor descrise anterior. Mersul 

treptat de secunde, terţe, cvarte, asigură varietatea structurilor acestui eh care, 

deşi legat de autenticul său(glasul I), are o anumită notă personală, ce provine şi 

dintr-o altă asamblare a intervalelor, înlănţuite prin acelaşi tip de discurs unitar 

remarcat şi în cazul celorlalte ehuri. 

La glasul V, melodia stihoavnei este identică cu cea a troparului, având 

puncte comune cu varianta psaltică. 

Cântările Vecerniei, glas V 

322

323

324

325

326

327

328

329

330

Cântările Utreniei, glas V 

331

332

333

334

335

336

337

338

339

340

341

342

343

344

Glasul VI 

În varianta psaltică, este plagalul glasului II, având denumirea de 

ipolidian. Are scara cromatică proprie, cu nota fundamentală în Re (Pa). În 

melodia stihirarică are cadenţe perfecte şi finală pe Re (Pa), imperfecte pe Sol, 

(Di), şi La (Ke), iar în cea irmologică întrebuinţează scara glasului II, din care 

derivă. 

În cântarea bănăţeană glasul Vi este construit dintr-un material sonor 

cuprins între Mi şi Re, având semicadenţele pe Mi şi La, iar cadenţa finală pe 

La. Formulele melodice mai puţin numeroase, ca de pildă la glasurile IV şi V, se 

caracterizează prin insistenţa unor întorsături melodice preluate identic. De 

remarcat că secunda mărită între Sol diez şi Fa natural, ne aminteşte de glasul VI 

cromatic din muzica psaltică din care provine şi cea bănăţeană. Caracterul 

cromatic al acestui glas s-a păstrat numai în tactul stihiraric, nu şi în cel 

irmologic (stihoavnă sau tropar). 

Cântările Vecerniei, glas VI 

345

346

347

348

349

350

351

352

Cântările Utreniei, glas VI 

353

354

355

356

357

358

359

360

361

362

363

364

365

366

Glasul VII 

În muzica psaltică este plagalul glasului III, numit şi ipofrigian. Nota sa 

fundamentală se află mai jos decât al tuturor glasurilor, adică pe treapta Si (Zo). 

Pentru o mai uşoară interpretare i s-a mutat isonul pe Ga (Ga). Are cadenţele 

imperfecte atât în melodia stihirarică cât şi în cea irmologică pe treptele Sol (Di) 

şi Re (Pa), iar perfecte şi finale pe Fa (Ga). În anumite cântări întrebuinţează 

scara diatonică a gl. I, având nota fundamentală în Si (Zo), în această situaţie 

numindu-se protovaris (întâiul varis). 

În varianta bănăţeană, formulele melodice, mai puţin variate ca număr şi 

profil decât cele ale glasului III din care provine, se caracterizează printr-un 

desen melodic mai unitar, în care elementul nou este reluarea variţională a unuia 

expus deja. Repetările identice, conferă glasului VII, o deosebită sobrietate şi o 

expresivitate unică. 

Cântările Vecerniei, glas VII 

367

368

369

370

371

372

373

374

Cântările Utreniei, glas VII 

375

376

377

378

379

380

381

382

383

384

385

386

387

388

Glasul VIII 

În cântarea psaltică provine din glasul IV, este numit şi ipomixolidian,foloseşte 

scara diatonică, având nota fundamentală Do (Ni). Acest glas atât 

în tactul stihiraric cât şi în cel irmologic are cadenţe perfecte şi finale pe Do 

(Ni), iar imperfecte pe Mi (Vu), Sol (Di), şi Fa (Ga).Glasul VIII, tropar, se cântă 

de la Sol (Di), ca de la Do Ni). 

În varianta bănăţeană, glasul VIII, are un caracter majestuos, la fel ca şi 

glasul autentic IV din care provine. Deşi se înrudeşte cu glasul IV, configuraţiile 

melodice sunt diferite, ca şi cadenţele finale. Ceea ce este caracteristic acestui 

glas este apariţia intervalelor mai mari decât secundele şi terţele, respectiv 

cvartele, care-l face mai amplu, optimist, oferind imbold spre viaţă şi înviere, 

spre îndreptarea privirilor către cer. 

Cântările Vecerniei, glas VIII 

389

390

391

392

393

394

395

396

397

Cântările Utreniei, glas VIII 

398

399

400

401

402

403

404

405

406

407

408

409

410

411

412

Cântări la sărbătorile mari de peste 

an 

La Naşterea Maicii Domnului – 8 septembrie 

Troparul, glas IV 

413

Condacul, glas IV 

414

Troparul, glas I 

Înălţarea Sfintei Cruci – 14 septembrie 

415

Condacul, glas VIII 

Catavasiile Înălţării Sfintei Cruci, glas VIII 

416

417

418

419

420

421

422

La Sfânta Liturghie, în locul cântării: „Veniţi să ne închinăm…”, se cântă, 

„Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru…”, glas IV: 

Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş – 15 septembrie 

Troparul: 

423

424

Cuvioasa Paraschiva – 14 octombrie 

Troparul, glas VIII: 

425

Sfântul Mucenic Dimitrie izvorâtorul de mir – 26 octombrie 

Troparul, gas. III: 

426

Mărire… Şi acum… troparul cutremurului, glas VIII: 

427

Condacul, glas II: 

Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil – 8 noiembrie 

428

Condacul, glas II 

429

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie 

Troparul şi Condacul, glas IV: 

430

431

Sfântul Nicolae – 6 decembrie 

Troparul, glas IV: 

432

433

Naşterea Domnului – 25 decembrie 

Troparul Naşterii Domnului, glas IV: 

Condacul, glas III, podobie 

434

Catavasiile Naşterii Domnului, glas I: 

435

436

437

438

Luminânda Naşterii Domnului: 

439

La Sfânta Liturghie în locul cântării „Veniţi să ne închinăm…”, se cântă 

”Din pântece mai înainte de luceafăr te-am născut…”, glas II: 

440

Sfântul Arhidiacon Ştefan – 27 decembrie 

Troparul, glas IV şi condacul, glas III, podobie: 

441

442

Tăierea Împrejur a Domnului şi Sfântul Vasile cel Mare – 1 ianuarie 

Troparul Praznicului, glas I: 

443

444

445

Botezul Domnului – 6 ianuarie 

Troparul Botezului, glas I: 

446

Catavasiile Botezului Domnului, glas II: 

447

448

449

450

451

Luminânda Botezului: 

452

Condacul Botezului, glas III, podobie: 

Sfântul Ioan Botezătorul – 7 ianuarie 

Troparul, glas 2 

453

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan – 30 ianuarie 

Troparul, glas IV: 

454

Varianta Arad, după Atanasie Lipovan 

Întâmpinarea Domnului – 2 februarie 

Troparul, glas I: 

455

456

Condacul, glas I: 

Catavasiile Întâmpinării Domnului: 

457

458

459

460

461

462

Bunavestire – 25 martie 

Troparul, glas I 

463

464

Intrarea Domnului în Ierusalim – Floriile 

Troparul, glas I: 

465

466

Cântări la Ceasuri 

Ceasul I 

Veniţi să ne închinăm… cu ps. 5, 89, 100, apoi troparul gl. VI „Dimineaţa 

auzi glasul meu…” (de trei ori), strana citeşte rugăciunea: „Cum te vom numi, 

ceea ce eşti plină de har…”. Se continuă cu celelalte stihuri după cum urmează: 

467

Se va vedea continuarea slujbei în Ceaslov sau Antologhion. 

Ceasul III: 


Strana: Amin, veniţi să ne închinăm…cu ps. 16, 24, 50, troparul glas VI: 

Se continuă slujba după rânduiala din Ceaslov sau Antologhion. 

157 

Ceasurile sunt alcătuite din citiri făcute la strană. În prima parte sunt lecturi din psalmi, simbolizând epoca 

Vechiului Testament, în partea a doua sunt cântate o serie de tropare, care ne duc cu gândul la împlinirea 

profeţiilor di V. Test. , iar partea a treia cuprinde rugăciunea de încgeiere. Rolul preotului este foarte redus 

468

Ceasul VI 

Veniţi să ne închinăm…(de trei ori) cu ps. 53,54, 90, apoi troparul glas II: 

Ceasul IX 

Veniţi să ne închinăm… (re trei ori), ps. 83, 84, 85, troparul glas VIII: 

Mărire…Şi acum… „Cel ce pentru noi Te-ai născut din Fecioară…” (glas 

VIII). Se continuă slujba după Ceaslov sau Antologhion. 

469

Obedniţa 158 (După Ceasul IX, strana cântă Fericirile.) 

158 

Obedniţa se mai numeşte şi Prânzânda (de la obed = prânz, din slavonă) se oficiază în mănăstiri. Ea înseamnă 

şi închipuirea Sf. Liturghii, uneori fiind făcută în locul Sf. Lit. 

470

471

472

473

474

Cântări la Denii 

Deniile 159 sunt slujbe de priveghere, care se oficiază (la mănăstiri), seara 

în ajunul sărbătorilor, sau în Postul Mare, în toate bisericile, (săptămâna a V a, 

miercuri, Canonul cel Mare a Sf. Andrei Criteanul, iar vineri, Acatistul 

Buneivestiri). În săptămâna patimilor se oficiază denii începând cu seara 

Duminicii Floriilor până în vinerea patimilor. La Deniile din Duminica 

Floriilor, luni şi marţi, se cântă troparul „Iată Mirele vine în miezul nopţii…”, pe 

glasul VIII: 

159 

Cuvântul denie vine din l. slavonă (vdenie), priveghere sau slujbă de noaptea. Ea aminteşte de vremea 

persecuţiilor când slujbele se oficiau noaptea 

475

La Deniile din Duminica Floriilor, luni, marţi şi miercuri se cântă 

luminânda (svetilna) „Cămara Ta Mântuitorule…”: 

476

La Denia de miercuri şi joi seara se cântă troparul „Când măriţii 

ucenici…”, glas VIII: 

La Denia de joi seara, înainte şi după citirea Evangheliilor se cântă 

„Mărire îndelung răbdării Tale Doamne”: 

477

iudei”. 

Antifonul 12, glas VIII, din Joia Patimilor, „Acestea zice Domnul către 

478

Sedealna glas IV, „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii…”, 

se cântă după antifonul 15: 

Prochimenul glas IV din Joia Patimilor, 

„Împărţit-au hainele mele loruşi…”: 

479

Prohodul Domnului – Denia din 

Starea I: 

Vinerea Patimilor 

2 Dar cum mori, Viaţă, 

Şi cum şezi în mormânt, 

Şi împărăţia morţii Tu o zdrobeşti 

Şi pe morţii cei din iad îi înviezi. 

3 Te mărim pe Tine, 

Iisuse Doamne, 

Şi-ngroparea Îţi cinstim şi patimile, 

Că din stricăciune Tu ne-ai izbăvit. 

4 Cel ce-ai pus pământul, 

Cu măsuri, Hristoase, 

480

Astăzi şezi în mic mormânt, Ziditorule, 

Şi din gropi, pe cei ce-au murit înviezi. 

Starea a II-a: 

2 Cuvine-se dar, 

Să-ţi dăm slav-a toate Ziditorul, 

Că din patimi Tu ne-ai scos, prin patima Ta, 

Şi din stricăciune toţi ne-am izbăvit. 

3 Soarele-a apus, 

Iar pământul s-a clătit, Cuvinte, 

Apunând Tu, ne-nseratul Soare, Hristos, 

Şi cu trupul în mormânt punându-Te. 

4 Somn învietor, 

În mormânt dormind, Hristoase Doamne, 

Din cel greu somn al păcatului ai sculat, 

Întreg neamul omenesc cel păcătos. 

5 Una-ntre femei, 

Te-am născut Fiu, fără de durere; 

481

Starea a III-a: 

Dar acum sufăr dureri, prin patima Ta, 

Cea curată, mult jelindu-se zicea. 

2 Arimatianul, 

Jalnic Te pogoară, 

Şi în mormânt Te-ngroapă. 

3 De mir purtătoare, 

Mir Ţie, Hristoase, 

Ţi-aduc cu sârguinţă 

4 Vino-ntreagă fire, 

Psalmi de îngropare, 

Lui Hristos să-I aducem. 

5 Pe cel viu cu miruri, 

Ca pe-un mort să-L ungem, 

Cu mironosiţele. 

6 Fericitul Iosif, 

Trupul ce dă viaţă, 

Al lui Hristos îngroapă. 

7 Cei hrăniţi cu mană, 

482

Variantă de la starea a III-a: 

Oţet şi cu fiere 

Ţi-aduc, Hristoase al meu 

La înconjurarea bisericii se cântă „Sfinte Dumnezeule…”: 

160 

Stările au fost preluate din Cartea de cântări bisericeşti, Timişoara 1989, pp.49-411. 

483

Învierea Domnului – Sfintele Paşti 

Preotul din uşile împărăteşti, înalţă lumânarea aprinsă şi rosteşte cu glas 

mare (de trei ori): Veniţi de luaţi lumină. Se înconjoară biserica, cântându-se 

„Învierea Ta…”: 

484

După înconjurare, în faţa uşilor bisericii, preotul se rosteşte Evanghelia, 

apoi: „Mărire sfintei şi celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei 

Treimi, totdeauna…” 

Strana: Amin. 

Preotul cântă: „Hristos a Înviat…” 

485

Varianta Podoleanu: 

Varianta psaltică, glas II: 

Varianta Muzicescu: 

486

. 

Preotul: Stihurile Paştilor (după fiecare stih se cântă Hristos a înviat…). 

Preotul: Deschideţi-vă porţi veşnice… (de trei ori). Se intră în biserica 

cântându-se Hristos a înviat… 

Preotul: Ectenia mare, Catavasiile Sfintelor Paşti: 

161 

Apud Nicolae Belean, op. cit. p. 14. 

487

488

489

490

491

492

Luminânda (Svetilna): 

493

Laudele Paştilor, glas V, podobie: 

494

495

496

497

498

Urmează troparul „Din gura ta ca o taină…” (glas VIII), ecteniile finale şi 

otpustul special al Praznicului. 

499

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – 23 aprilie 

Troparul şi condacul, glas IV: 

500

Înălţarea Domnului – la 40 de zile de la Paşti 

Troparul, glas IV şi condacul, glas VI: 

501

Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile) – la 50 de zile de la Paşti 

Troparul şi condacul, glas VIII: 

502

503

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena – 21 mai 

Troparul, glas VIII şi condacul, glas III: 

504

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – 24 iunie 

Troparul, glas IV şi condacul, glas III: 

505

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – 29 iunie 

Troparul, glas IV şi condacul, glas II: 

506

507

Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul – 20 iulie 

Troparul, glas IV şi condacul, glas II: 

508

Schimbarea la Faţă – 6 august 

Troparul şi condacul, glas VII: 

509

510

Adormirea Maicii Domnului – 15 august 

Troparul, glas I şi condacul, glas II: 

511

Bibliografie 

Trifon Lugojan, Cântări bisericeşti, Arad, 1905. 

Atanasie Lipovan, Colecţiune de cântări bisericeşti, Sân-Miclăuşul-Mare, 1906. 

Atanasie Lipovan, Cântări bisericeşti pentru toate sărbătorile de peste an, şase 

volume, Arad, 1946. 

Preot militar, Terenţius Bugariu, Sentinela cântărilor bisericeşti, Timişoara, 1908. 

Tirfon Lugojan, 70 cântări religioase, Arad, 1942. 

Nicolae Stoicescu, Cântări ortodoxe, Bucureşti, 1942. 

Trifon Lugojan, Irmoase şi pricesne la Praznicele Împărăteşti, Arad, 1927. 

Dimitrie Cusma, Melodii bisericeşti, Caransebeş, 1934. 

Trifon Lugojan, Răspunsuri liturgice, Arad, 1939. 

Traian Vulpescu, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Cluj, 1939. 

Cornel Givulescu, Trei Liturghii, Arad, 1933. 

Nicolae Firu, Cântări bisericeşti, Oradea, 1933 

Vasile Petraşcu, Pricesne, pentru Liturghiile duminicilor, Cluj, 

Nicolae Lungu, Anton Uncu, Carte de cântări bisericeşti, Bucureşti, 1975. 

Cântările Sfintei Liturghii şi cântări la cateheze, Editura Institutului Biblic şi de 

Misiune ortodoxă, Bucureşti, 1957. 

Vecernierul, EIBMO, Bucureşti, 1953. 

Utrenierul, EIBMO, Bucureşti, 1954 

Prohodul Domnului, EIBMO, Bucureşti, 1976. 

Catavasier, Cluj, 1933. 

Ceaslov, Bucureşti, 1945. 

Liturgica generală, Ene Branişte, EIBMO, Bucureşti, 1985. 

Tipic bisericesc, EIBMO, Bucureşti, 1976. 

Dicţionar de muzică, Iosif Sava, Bucureşti, 1979. 

Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, Bucureşti, 1992. 

Florin Bucescu, Învăţarea cântărilor Sfintei Liturghii, Iaşi, 1998. 

512

Dimitrie Cusma, Ioan Teodorovici, Gheorghe Dobreanu, Cântări bisericeşti, 

Timişoara, 1980. 

Nicolae Belean, Cântări bisericeşti, Timişoara, 1995. 

Cornel Givulescu, Cele opt glasuri, litografie, Oradea, 1929. 

Sfânta Liturghie în cântare omofonă, EIBMBOR, 2004. 

Vasile Grăjdean, Elemente de Cântare bisericească şi tipic, Sibiu, 2002. 

Cântările serviciilor religioase, Timişoara, 1985. 

513

253308073-81153628-Cantari-Bisericesti-Tradition-Ale-Gata-pdf (1)

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?