MOMENTE ÎN DEZVOLTAREA POLITICO-JURIDICĂ A ROMÂNIEI

CUPRINSCuvânt introductiv ........................................................................... 9PARTEA IORGANIZAREA POLITICO-JURIDICĂ ÎN EPOCAANTICĂ ŞI MEDIEVALĂ ............................................................ 11CAPITOLUL IORGANIZAREA POLITICĂ, SOCIALĂ ŞI JURIDICĂ A DACIEIÎN PERIOADA ÎNGLOBĂRII ÎN IMPERIUL ROMAN ......................... 11Secţiunea I: Viaţa economico-socială a Daciei romane ............................... 12Secţiunea II. Organizarea politică şi juridică a Daciei romane...................................... 16Secţiunea III: Dreptul în provincia romană Dacia ....................................... 21Secţiunea IV. Domeniile imperiale. Organizarea financiară a provinciei Dacia .... 23Secţiunea V. Starea militară a provinciei Dacia romană .............................. 24Secţiunea VI. Abandonarea Daciei de către romani .................................... 24ÎNCHEIEREÎn cuprinsul acestui volum se regăsesc două scurte monografii :prima parte este dedicată participanţilor în procesul penal român, a douamonografie are ca temă acţiunile în procesul penal român.Cele două monografii alcătuiesc părţile prezentului volum. Laredactarea lor a fost avută în vedere doctrina de specialitate elaborată deprofesotii de drept procesual penal precum şi doctrina elaborată deprofesorii de drept civil şi drept procesual civil.Reuşita demersului nostru rămâne, bineînţeles, la apreciereacititorilor. Cartea a apărut pentru a omagia profesorii de Drept procesualpenal, Drept penal şi Drept procesual civil care mi-au îndrumat paşii în aniistudenţiei petrecuţi în capitala Moldovei, la Iaşi.Vom păstra o vie amintire tuturor dar mai ales regretaţilor profesoriOctavian Loghin ( Drept penal – partea specială) şi Dumitru Radu ( Dreptcivil – drepturi reale şi obligaţii şi Drept procesual civil).AUTORULCAPITOLUL IICONTINUITATEA DACO – ROMANĂ .................................................. 26CAPITOLUL IIICÂTEVA ASPECTE – CONSIDERATE ESENŢIALE –REFERITOARE LA FORMAREA POPORULUI ROMÂN ŞI ALIMBII ROMÂNE (ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ) ........................... 31CAPITOLUL IVORGANIZAREA SOCIAL-POLITICĂ ŞI JURIDICĂ ÎNPERIOADA MEDIEVALĂ ...................................................................... 37Secţiunea I. Trecerea de la sclavagism la feudalism ................................... 38Secţiunea II. Feudalismul timpuriu pe teritoriul actual al României(sec. X-XIV) .................................................................................. 40Secţiunea III. Perioada feudalismului dezvoltat (sec. al XIV-lea pânăla jumătatea sec. al XVII-lea) .......................................................... 436555

CONCLUZIIPartea a II-a a prezentei lucrări constituie o monografie distinctădedicată analizei "acţiunilor în procesul penal român". Redactarea ei a pornitde la ideea corelării instituţiei participanţilor în procesul penal român cuinstituţia acţiunilor în procesul penal român pentru a putea surprindeactivitatea participanţilor şi în special a părţilor în procesul penal, atât dinpunct de vedere static (partea I) cât şi sub aspect dinamic ( fapt concretizatîn partea a II-a).Din acest punct de vedere cele două părţi prezintă o continuitateorganică.În această scurtă monografie au fost creionate câteva aspecte cucaracter general referitoare ala acţiunea în justiţie.Ulterior au fost analizate succint acţiunea penală şi acţiunea civilă.Desigur, analiza realizată de noi este sumară dar ea se întemeiază peconcepţiile şi teoriile afirmate în doctrina juridică procesual – penalăpublicată în România.BACĂU§.1. Viaţa social – economică a Ţărilor Române ........................................ 44§.2. Structura socială existentă în Ţările Române în perioada sec. alXIV-lea până în sec. al XVII-lea...................................................... 46§.3. Raporturile de vasalitate specifice, în perioada sec. al XIV-leapână la jumătatea sec. al XVII-lea .................................................. 48§.4. Caracterul orânduirii de stat existentă în Evul Mediu între sec. al XIV-leaşi sec. al XVII-lea în Ţările Române ....................................................... 48Secţiunea IV: Organizarea politică şi socială a Voievodatului Transilvaniei ........... 55§.1. Organele centrale existente în Transilvania ............................................. 55§.2. Organizarea la nivel local a Voievodatului Transilvaniei. ...................... 55§.3. Organizarea oraşelor şi satelor transilvănene ........................................ 56§.4. Organizarea militară în Voievodatul transilvănean. .............................. 57Secţiunea V: Dreptul pozitiv (obiectiv) în perioada evului mediudezvoltat (sec. al XIV-lea până în sec. al XVII-lea). ........................ 57Secţiunea VI: Instituţii juridice prevăzute în obiceiurile juridice (încutume). ................................................................................................... 61PARTEA A II-ASISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL ROMÂNIEI ÎNPERIOADA ANILOR 1831 – 1989. VIAŢA POLITICĂ ŞIJURIDICĂ REGLEMENTATĂ DE ACTELE FUNDAMENTALE,ÎN PERIOADA MENŢIONATĂ .................................................................... 65CAPITOLUL IORGANIZAREA POLITICO-JURIDICĂ A PRINCIPATELOR ROMÂNE –MOLDOVA ŞI VALAHIA – ÎN TIMPUL PROTECTORATULUIŢARIST (1828-1834). REGULAMENTELE ORGANICE –PRIMELE CONSTITUŢII MODERNE ALE PRINCIPATELOR.DOMNIILE REGULAMENTARE (1834 – 1848) .................................... 65§. 1. Organele centrale ale puterii de stat în Principatele Române ............ 67§. 2. Administraţia locală potrivit dispoziţiilor regulamentare. ....................... 69§. 3. Armata Principatelor Române. ................................................ 70§. 4. Sistemul de învăţământ ........................................................... 70§. 5. Organizarea judecătorească instituită de Regulamentele Organice ............ 70§. 6. Dreptul şi ştiinţa dreptului în perioada Regulamentelor Organice........... 725547

Instanţa de judecată civilă poate fi sesizată cu soluţionarea acţiuniicivile în cazurile prevăzute de art. 10 lit.b, d, e, f, g c.p.p.,dacă în faza deurmărire penală s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetareaurmăririi penale.În faza de judecată, instanţa penală se pronunţă prin sentinţă penalăde condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal şi asupraacţiunii civile.Instanţa de judecata poate acorda despăgubiri civile în cazurile deîncetare a procesuluii penal prevăzute de art. 10 lit. g, i, i¹, c.p.p.Dacă este incident art. 10 alin .1 lit. b c.p.p., art. 10 alin .1 lit. d c.p.psau art. 10 alin .1 lit. e c.p.p instanţa de judecată penală poate obliga larepararea pagubei materiale şi a daunelor morale, potrivit legii civile ( art.346 alin 2 c.p.p.).Art. 346 alin 4 c.p.p. menţionează cazurile în care instanţa dejudecată penală nu soluţionează acţiunea civilă : în caz de achitare pentrucazul prevăzut de art. 10 alin 1 lit. b c.p.p. ori în caz de încetare aprocesuluii penal pentru cazurile prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. f şi j c.p.p.De asemenea, instanţa de judecată penală nu soluţionează acţiuneacivilă în cazul prevăzut de art. 10 alin.1 lit h, teza I c.p.p. (retragereaplângerii prealabile).Art. 347 c.p.p. prevede posibilitatea instanţei de judecată penale de adisjunge acţiunea civilă şi de a amâna judecarea acesteia la un nou termende judecată, într-o altă şedinţă dacă rezolvarea pretenţiilor civile ar provocaîntârzierea solouţionării acţiunii penale.Conform dispoziţiilor art. 348 c.p.p. instanţa de judecată penală sepronunţă din oficiu asupra reparării pagubelor materiale şi a acopeririidaunelor morale, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, în situaţiileprevăzute de art. 17 dinc.p.p.Instanţa de judecată penală se pronunţă din oficiu, în celelalte cazurinumai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unuiînscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.Art. 476 c.p.p. prevede că în cazul infracţiunilor flagrante, dacăsoluţionarea acţiunii civile ar conduce la amânarea cauzei, instanţa dejudecată rezervă soluţionarea acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate,care este scutită de plata taxelor de timbru.Cu privire la raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă,legiuitorul a prevăzut în art. 19 şi art. 22 c.p.p. câteva reguli importante.Art. 19 alin 2 c.p.p. prevede că în cazul în care subiectul de dreptprejudiciat material sau moral a introdus acţiunea civilă în despăgubiri la§.1. Regulamentele Organice. Convenţia de la Paris. Statutuldezvoltător al Convenţiei de la Paris. ............................................... 112§ 2. Constituţia din anul 1866 şi Constituţia din anul 1923 ....................... 119§.3. Constituţia din anul 1938. Actele din perioada septembrie 1940 –august 1944..................................................................................... 129§.4. Principiul independenţei judecătorilor şi organizarea instanţelorjudecătoreşti în perioada regimului socialist ..................................... 139ÎNCHEIERE ......................................................................................... 160BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ............................................................ 161ANEXE .................................................................................................. 1645529

CUVÂNT INTRODUCTIVFiicei mele Ioana – Teodora.În cadrul sistemului ştiinţelor sociale, un loc important este deţinut deştiinţele juridice datorită faptului că acestea studiază fenomenele politicojuridiceale societăţii.Dreptul Constituţional constituie o ramură fundamentală a Dreptuluialcătuită dintr-un ansamblu de norme juridice, cuprinse prioritar înConstituţie, prin care se reglementează raporturile sociale din domeniulinstituirii şi exercitării puterii de stat, asigurându-se înfăptuirea puteriisuverane a poporului.Ştiinţa Dreptului Constituţional are ca obiect de studiu organizareasocietăţii în stat, raporturile din domeniul instituirii şi exercitării puteriipolitice.Ştiinţa Dreptului Constituţional este studiată de disciplina ştiinţificăacademică denumită „Drept Constituţional şi instituţii politice”.În paginile care urmează am analizat „momentele” apreciate ca fiindde importanţă deosebită, din punctul nostru de vedere, cu privire laorganizarea politică şi juridică a teritoriilor care alcătuiesc, încontemporaneitate, statul naţional unitar român.Pentru realizarea demersului nostru am utilizat şi doctrina aparţinândaltor ramuri ale ştiinţelor juridice, cum ar fi Ştiinţa Dreptului Administrativşi elemente de administraţie publică.O importanţă capitală în fundamentarea întregii lucrări a avut-orecurgerea la tezaurul de cunoştinţe înmagazinat de două ştiinţe juridiceistorice: Dreptul Roman şi Istoria Dreptului Românesc.Pentru realizarea coeziunii dintre capitolele lucrării şi subdiviziunileacestora (secţiuni; paragrafe) am urmărit, în mod activ, evoluţia Istorieipolitice a Statului Român şi totodată raporturile entităţilor etatice de peteritoriul actual al ţării noastre cu puterile vecine europene, într-un cadrumai larg consacrat de Istoria universală.De un real folos ne-au fost şi analizele efectuate de autori celebri îndomeniul ştiinţelor politice cu incidenţă asupra: teoriei generale a statului, afilosofiei politice şi a istoriei ideilor politice.Prezenta lucrare intitulată „Momente în dezvoltarea politico-juridicăa României” este oferită cititorilor care rămân singurii ei „judecători”.Cartea se adresează cu prioritate studenţilor de la Facultatea de Drept dar, înAcţiunea civilă se exercită de partea civilă, în procesul penal, în faţaorganelor judiciare penale.Exercitarea acţiunii civile are ca scop tragerea la răspundere civilă ainculpatului şi eventual a părţii responsabile civilmente.În cadrul exercitării acţiunii civile, partea civilă trebuie să producădovada existenţei prejudiciului şi a cuantumului despăgubirilor civilemateriale pretinse (numai în ipoteza solicitării daunelor materiale). Pentrudespăgubirile cu caracter moral partea civilă nu este obligată să producădovada cuantumului daunelor morale solicitate.Art. 18 alin. 1 c.p.p. prevede aptitudinea procuroruluii de a susţineacţiunea civilă în faţa instanţei de judecată penale.Procurorul nu are obligaţie în acest sens, activitatea de susţinerepotenţială a acţiunii, sau a acţiunilor civile din cadrul procesului penal fiind,de principiu, facultativă.Alin 2 al articolului precizat instituie obligaţia procurorului, dacăparticipă la judecată, de a susţine interesele civile ale persoanelor fizice fărăcapacitate de exerciţiu sau ale parsoanelor fizice cu capacitate de exerciţiurestrânsă. Aceasta chiar în condiţiile în care categoriile de persoane fizicenominalizate nu sunt constituite părţi civile.La rândul ei, instanţa de judecată penală este obligată să se pronunţedin oficiu asupra reparării pagubei materiale şi asupra despăgubirilormorale, deşi persoana vătămată nu este constituită parte civilă ( art. 17 alin 3c.p.p.).4. SOLUŢIONAREA ACŢIUNII CIVILE. RAPORTULEXISTENT ÎNTRE ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂAcţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal se stinge prinsoluţia adoptată de instanţa de judecată cu privire la pretenţiile afirmate departea civilă în contradictoriu cu inculpatul şi, eventual, cu partearesponsabilă civilmente.Stingerea sau epuizarea acţiunii civile are loc prin admitereapretenţiilor, prin admiterea în parte a despăgubirilor solicitate de parteacivilă sau prin respingerea pretenţiilor afirmate.Dacă sunt incidente cazurile prevăzute de art. 10 lit.a şi lit. c c.p.p.când fapta nu există sau când deşi există în materialitatea sa, fapta nu a fostsăvârşită de învinuit sau de inculpat, nu pot fi acordate despăgubiri civile decătre instanţa de judecată penală ( art. 346 alin 3 c.p.p.). în aceste cazuriinstanţa civilă nu poate fi sesizată cu o acţiune civilă în despăgubiri.10551

Art. 19 alin. 3 c.p.p. prevede că " poate să pornească acţiune înfaţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă saupentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă din procesul penal, dar acestaa fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă lainstanţa civilă se suspendă"; Când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetareaurmăririi penale, se poate exercita acţiunea civilă în faţa instanţei dejudecată civile, întrucât soluţia procurorului nu dispune de autoritate delucru judecat; Art. 20 alin 1 c.p.p. care prevede " persoana vătămată constituităparte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţeicivile, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă defintivă, a lăsatnesoluţionată acţiunea civilă"; Art. 20 alin 2 c.p.p. prevede o situaţie specială :" în cazurile încare acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată din probenoi că paguba şi daunele morale nu au fost integral reparate, diferenţa poatefi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă": Art. 20 alin 3 c.p.p. prevede o altă ipoteză:"... persoana vătămatăse poate adresa cu acţiune la instanţa civilă pentru repararea pagubelormateriale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit dupăpronunţarea hotărârii penale de prima instanţă".Ultimele două cazuri apar ca fiind situaţii speciale în care acţiuneacivilă deşi a fost exercitată în procesul penal poate fi, în continuare,promovată şi exercitată şi în faţa instanţei de judecată civile, în vedereareparării integrale a pagubei generate prin activitatea infracţională.egală măsură, tuturor juriştilor pentru care materia analizată constituie opreocupare constantă sau un prilej de „delectare intelectuală”.Desigur, analiza realizată de noi este perfectibilă şi, în scopulelaborării unei viitoare ediţii, aşteptăm cu interes criticile, observaţiile şisugestiile cititorilor. Lucrarea constituie o excelentă ocazie de a-mimanifesta profunda recunoştinţă faţă de marile personalităţi ştiinţifice şiintelectuale care au contribuit la formarea subsemnatului: prof. dr.Genoveva Vrabie (Drept Constituţional şi Instituţii Politice), prof. dr. MariaV. Dvoracek (Istoria dreptului românesc) precum şi celorlalţi profesori aiUniversităţii „Mihail Kogălniceanu” din Iaşi – Facultatea de Drept.Las cartea la îndemâna publicului larg având sentimentul datoriei împlinite.03.01.2008BACĂUAUTORULB) PORNIREA ACŢIUNII CIVILEPornirea acţiunii civile în cadrul procesului penal se realizează princonstituirea de parte civilă (art. 15 alin. 1 c.p.p.).Se poate constitui parte civilă orice subiect de drept (persoană fizicăsau juridică) care a suferit un prejudiciu material sau moral prin infracţiuneasăvârşită.Art. 17 c.p.p. menţionează cazurile în care acţiunea civilă se exercitădin oficiu în cadrul procesului penal.În legătură cu constituirea de parte civilă şi cu analiza cazurilorprevăzute de art. 17 c.p.p. am făcut referiri cu ocazia analizei capitoului III,§ 3. În consecinţă nu vom reveni asupra acestor chestiuni.C) EXERCITAREA ACŢIUNII CIVILE55011

PARTEA IORGANIZAREA POLITICO-JURIDICĂ ÎN EPOCAANTICĂ ŞI MEDIEVALĂCAPITOLUL IORGANIZAREA POLITICĂ, SOCIALĂ ŞI JURIDICĂ ADACIEI ÎN PERIOADA ÎNGLOBĂRII ÎN IMPERIULROMANDisponibilitatea acţiunii civile rezultă din dreptul recunoscutpersoanei vătămate prin infracţiune şi care a suferit un prejudiciu materialsau moral, de a promova şi de a exercita acţiunea civilă în procesul penal şitotodată din dreptul părţii civile de a renunţa la despăgubirile solicitate.Acţiunea civilă este o acţiune accesorie în procesul penal.Desigur, acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale, aceasta dinurmă reprezentând, cum este şi firesc, acţiunea principală.Accesoriul urmează soarta principalului, adagiu fiind concretizat înfaptul că soluţiile date în acţiunile civile sunt dependente desfăşurăriiacţiunii penale şi mai ales modul în care se soluţionează acţiunea penală.Acţiunea civilă este o acţiune divizibilă. Ea poate fi exercitatăîmpotriva inculpatului dar şi împotriva părţii responsabile civilmente(părinţi, institutori şi artizani, comitenţi, persoanele menţionate îndispoziţiile Legii nr. 22/1969).3. DESFĂŞURAREA ACŢIUNII CIVILE ÎN CADRULPROCESULUI PENALA) CHESTIUNEA DREPTULUI DE OPŢIUNEDacă prin activitatea infracţională desfăşurată a fost generat unprejudiciu material sau moral, persoana prejudiciată are un drept de opţiuneîn privinţa exercitării acţiunii civile, fie la instanţa penală, fie la instaţa civilă.Pentru a exista deptul la opţiune este necesar să fie pornit procesulpenal pentru infracţiunea săvârşită.Dacă persoana prejudiciată se constituie parte civilă în procesulpenal, în temeiul principiului disponibilităţii acţiunii civile, ea a exercitatdreptul de opţiune. În consecinţă, partea civilă din procesul penal nu mai areposibilitatea de a se adresa instanţei civile, promovând o acţiune civilăseparată, având ca obiect pretenţii rezultate din săvârşirea infracţiunii.Se recunoaşte subiectului de drept prejudiciat prerogativa alegeriiinstanţei în vederea obţinerii reparaţiei prejudiciului generat. Dacă instanţa afost aleasă persoana prejudiciată (în speţă partea civilă din procesul penal)nu mai are posibilitatea să deschidă, să promoveze acţiune la o altă instaţă(respectiv la instanţa civilă).Acesta este principiul care generează şi asigură materializareadreptului de opţiune al persoanei prejudiciate printr-o infracţiune.Firesc, principiul admite şi excepţii sau derogări, limitativ prevăzutede textele legale. Astfel:12549

Alin 5 al art. 14 c.p.p. – introdus prin Legea nr. 281/2003, art. I pct.8- prevede că : "acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspunderecivilă pentru repararea daunelor morale, - potrivit legii civile".La data intrării în vigoare a respectivului alineat jurisprudenţaconsacrase deja acordarea daunelor morale în cazul încălcării unui dreptsubiectiv civil cu caracter personal – nepatrimonial."Complinirea " legislativă are însă menirea de a spulbera orice urmăde îndoială în privinţa acordării despăgubirilor morale.B) SUBIECŢII ACŢIUNII CIVILEAcţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal dispune de: unsubiect activ si de un subiect pasiv.Subiectul activ este persoana fizică sau persoana juridcă care asuferit prejudiciul material sau moral.Subiectul pasiv este inculpatul şi uneori, partea responsabilăcivilmente.Dacă una dintre părţile acţiunii civile decedează în acea cauză penalăurmează a fi introduşi moştenitorii respectivei persoane fizice.Dacă una dintre părţi este o persoană juridică, iar aceasta este supusăreorganizării, în cauza penală vor fi introduşi succesorii în drepturi.Dacă persoana juridică, subiect al acţiunii civile în procesul penal, esupusă desfiinţării sau dizolvării, urmează a fi introduşi în cauză lichidatorii.Succesorii unei părţi civile dintr-un proces penal pot exercitaacţiunea civilă în nume şi în drept propriu, dacă infracţiunea a generatdecesul părţii civile şi respectiv în temeiul dreptului de succesiune, dacădecesul părţii civile nu a fost urmarea activităţii cu caracter infracţional.2. PARTICULARITĂŢILE SAU TRĂSĂTURILECARACTERISTICE ALE ACŢIUNII CIVILEAcţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal prezintă o seriede trăsături caracteristice, denumite şi paticularităţi.Doctrina de specialitate recunoaşte următoarele trăsăturicaracteristice ale acţiunii civile promovată şi exercitată în cadrul procesuluipenal: Acţiunea civilă este disponibilă.Secţiunea I: Viaţa economico-socială a Daciei romaneDacă în nordul Dunării se cristaliza statul dac, în sudul fluviului seextindea şi se consolida stăpânirea romană. La sfârşitul sec. al II-lea î.e.n.dominaţia romană se instaurase până la zona Dunării de Jos, fiind întărite şilegăturile comerciale cu dacii din nordul fluviului. Realizarea politiciiImperiului se concretiza prin intermediul a două mijloace fundamentale:războiul şi comerţul.La începutul sec. I î.e.n. moneda romană – denarul – avea puterecirculatorie predominantă în statul daco-get, înlocuind practic celelaltemonede străine şi ducând la încetarea baterii monedei autohtone. Acest fapt,atestat documentar, se datorează unui comerţ intens pe care dacii îl făceau cuRoma, facilitat şi de pătrunderea negustorilor romani pe teritoriul daco-get.Astfel, au fost descoperite 222 de tezaure monetare corespunzătoareacelor vremuri pe teritoriul actual al României.În acest context apreciem că o etapă premergătoare expansiuniiromane în Dacia a fost reprezentată de acapararea pieţei economice.Concomitent, Imperiul Roman utiliza în raporturile cu societateageto-dacă şi mijloacele militare care asigurau procurarea de bunuri materialeşi de sclavi. Astfel, cu titlu de exemplu, în anul V e.n. Aelius Catus acapturat 50.000 de daci. În anul 65 e.n. Tiberius Silvanus a capturat 100.000de daci care au fost strămutaţi la sud de Dunăre, pe teritoriul ImperiuluiRoman.Pe măsură ce convulsiile şi crizele din societatea romană, la începutsporadice, se accentuau, conducerea politică a Imperiului a conştientizat căbogăţiile aurifere ale Daciei sunt în măsură să redreseze situaţia financiarădelicată.Cucerirea Daciei de către romaniÎn urma incursiunilor dacilor la sud de Dunăre, ca de altfel şi aleromanilor în nordul fluviului, cele două armate se înfruntă la Tapae (anul 88 e.n.).În urma bătăliei se încheie o pace prin care regele dac Decebal serecunoaşte rege clientelar al Imperiului Roman primind în schimb de laImperiu ajutor tehnic şi subsidii.Imperatorul roman Marcus Ulpius Traianus a purtat două războaie peteritoriul Daciei.Primul război daco-roman s-a desfăşurat în perioada 25 mai 101 e.n.până în toamna anului 102 e.n. şi a avut drept consecinţă anulareastipulaţiilor păcii încheiate de imperatorul Diocleţian.54813

Prizonierii, dezertorii şi tehnicienii sunt restituiţi autorităţilor romanede către regele dac. O parte din statul dac – respectiv zona subcarpatică – afost anexată de Imperiu şi repartizată celor două provincii romane suddunărene:Moesia Superior şi Moesia Inferior iar o garnizoană militarăromană a fost mutată pe teritoriul Daciei.Ca urmare a celei de-a doua conflagraţii daco-romane (primăvaraanului 105 e.n. – vara anului 106 e.n.) regele dac, Decebal, s-a sinucis şi afost creată provincia imperială Dacia, condusă de un guvernator delegat deimperator (legatus Augusti pro praetore).Dacia înglobată în cadrul Imperiului cuprindea: aproape întreagaTransilvanie, Banatul şi vestul Olteniei.Provincia era apărată iniţial, în răsărit, de limesul Alutanus (Izlaz,jud. Teleorman – Boiţa, jud. Sibiu); ulterior prin prelungirea sa cu limesulTransalutanus (Dunăre-Roşiori de Vede-Piteşti – Câmpulung Muscel –Carpaţi).Sub autoritatea guvernatorului provinciei Moesia Inferior au fostplasate: estul Olteniei, Muntenia şi sudul Moldovei.Imperatorul Marcus Ulpius Traianus îşi ia titlul de „DACICUS” şiinaugurează la Roma, în amintirea crâncenelor războaie daco-romane, ocolumnă în data de 13 mai 113 e.n., monument ce apare tuturor românilor caun original şi veridic act de naştere al poporului nostru.Noua provincie după pacificare a fost înglobată în Imperiul Romansub denumirea – Dacia Augusta provincia. Capitala provinciei primeştetitlul (rangul) de coloniae (superior rangului de municipium), precum şidenumirea de Ulpia Traiana Augusta Dacica, neoficial fiind numită şiSarmizegetusa romana.În anii 123 / 124 e.n., provincia imperială Dacia a fost împărţită în:Dacia Superior, cu capitala la Apulum (Alba Iulia), Dacia Inferior şi DaciaPorolissensis, atestată în anul 133 e.n., fiind desprinsă din Dacia Superior,cu capitala la Porolissum (Moigrad, judeţul Sălaj).În jurul anilor 167 e.n. – 169 e.n. sunt atestate istoriograficurmătoarele provincii: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis şi DaciaPorolissensis, având în frunte un guvernator (legatus Augusti pro praetoretrium Daciarum).Cucerirea romană şi în mod implicit ocuparea Daciei au produsadânci prefaceri în organizarea social-politică şi în cadrul instituţiilorjuridice din Dacia.Prezenţa populaţiei autohtone în provincia romană Dacia a fostatestată de mărturii ale istoricilor antici. Astfel, sunt menţionate răscoaleledacilor organizate şi coordonate cu atacurile dacilor liberi; campaniile14În jurisprudenţa recentă a instanţei noastre supreme s-a stabilit căinstanţele de judecată, la solicitarea părţii civile, trebuie să procedeze laactualizarea cuantumului despăgubirilor, ţinând seama de coeficientul deinflaţie la data pronunţării sentinţei penale în raport cu data când a fostgenerat prejudiciul prin activitatea cu caracter infracţional 32) .În literatura de specialitate mai ales au apărut opinii controversate înlegătuzră cu posibilitatea acordării depăgubirilor morale. Majoritateacovârşitoare a doctrinarilor români au susţinut teza acordării despăgubirilormorale pentru prejudiciile generate prin fapte ilicite, inclusiv infracţiuni,care aduc atingere personalităţii umane.Această tendinţă s-a manifestat pregnant după evenimentele dinDecembrie 1989 şi până la modificarea codului de procedură penală prinLegea nr. 281/2003 (Monitorul Oficial nr. 468/01.07.2003), modificată înceea ce priveşte intrarea în vigoare a anumitor dispoziţii prin OUG. Nr.66/2003 (Monitorul Oficial nr. 502/11.07.2003).În perioada 1990 – 2003 jurisprudenţa s-a manifestat fără rezerve însensul acordării de despăgubiri cu caracter moral pentru atingerea adusădrepturilor subiective civile cu caracter personal – nepatrimonial, privitoarela existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei, privitoare laidentificarea şi individualizarea subiectelor de drept şi cu privire la creaţiaintelectuală a persoanei.În perioada regimului socialist totalitar a existat celebra decizie nr.6/1952 a fostului Tribunal Suprem care statua asupra imposibilităţiiacordării unei despăgubiri civile pentru prejudicii de ordin moral.De altfel, Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi lapersoanele juridice, prevedea în dispoziţiile art. 54 si art. 55 obligaţiaautorului faptei ilicite (inclusiv infracţiune) de a plăti o amendă către stat, cucaracter de "pedeapsă civilă".Până la apariţia Legii nr. 281/2003 este de menţionat intrarea învigoare a OUG nr. 53/2000 pentru unele măsuri privind soluţionareacererilor referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale (Monitorul Oficial nr. 227/23.05.2000).Acest act normativ prevede posibilitatea acţionării în judecată civilă,în vederea acordării de despăgubiri civile cu caracter moral, de cătresubiectele de drept care se consideră prejudiciate prin atingerea adusă unuidrept subiectiv civil cu caracter persoanl – nepatrimonial.32) Curtea Supremă de Justiţie, Sectia Penala, decizia nr. 826/03.04.1997547

1. ELEMENTELE ACŢIUNII CIVILE EXERCITATĂ ÎNCADRUL PROCESULUI PENALA. OBIECTUL ACŢIUNII CIVILEArt. 14 alin.1 c.p.p. prevede :" Acţiunea civilă are ca obiect tragereala răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabilecivilmente".Ce reprezintă tragerea la răspundere juridică civilă a subiecţilormenţionaţi de textul legal?Tragerea la răspundere juridică civilă presupune obligareainculpatului şi eventual a părţii responsabile civilmente, la reparareaprejudiciului generat prin activitatea infracţională.Acoperirea pagubei pricinuite prin infracţiune se face potrivit legiicivile, astfel:- în natură: prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţieianterioare săvârşirii infracţiunii şi prin desfiinţarea totală sau parţială a unuiînscris. De asemenea, repararea pagubei în natură se poate realiza prin oricealt mijloc de reparare;- prin plata unei despăgubiri băneşti dacă repararea pagubei înnaturănu este cu putinţă.Chestiunile referitoare la repararea pagubei şi analiza sintetică arăspunderii civile delictuale au format obiectul preocupărilor noastreanterioare 31) .În prezenta lucrare vom puncta câteva chestiuni legate de obiectulacţiunii civile, mai concret, probleme în legătură cu modalităţile de repararea pagubei.O precizare credem că se impune cu necesitate: repararea pagubei înnatură constituie regula.Aceasta inseamnă că dacă repararea pagubei în natură nu esteposibilă, prejudiciul va fi acoperit prin echivalent (despăgubiri băneşti).Prejudiciul generat prin activitatea infracţională (fapta ilicită ceconstituie şi infracţiune şi delict civil) cuprinde atât prejudiciul efectiv creat(damnum emergens) cât şi beneficiul sau câştigul nerealizat (lucrumcessans).Beneficiul sau profitul nerealizat trebuie să se afle în directă corelaţiecu activitatea infracţională.31) Vasile Sorin Curpăn, cu participarea Mihaela Curpăn, Drept Civil, Drepturi Reale, Obligaţii,Contracte Speciale. Succesiuni. Sinteze, Bacau, Editia I -2006, Editia a II-a - 2007546militare organizate de imperatorii romani în scopul de a înfrânge acesterăscoale; faptul că unii împăraţi (imperatori) au preluat după Traian titlu de„dacicus” ca o recunoaştere a victoriilor militare obţinute.(De asemenea, sunt atestate dovezi epigrafice în care suntconsemnate nume dace, ceea ce demonstrează, fără putinţă de tăgadă,existenţa şi continuitatea dacilor după ocupaţia romană.Economia Daciei Romane, a fost intim legată de stadiul dedezvoltare economică al întregului Imperiu Roman.Statul roman a influenţat în mod activ dezvoltarea economică aprovinciei nou create.Sub aspectul raporturilor de proprietate trebuie menţionat căîntregul teritoriu al provinciei a fost declarat ager publicus, ceea ce adeterminat punerea sa la dispoziţia statului roman, care îl împărţeacetăţenilor săi.În Dacia se dezvoltă şi o formă de proprietate privată având catitulari pe cetăţenii romani.Astfel, coloniştii aduşi în Dacia şi veteranii dobândeau în proprietateloturi de pământ, stabilindu-se pe teritoriul provinciei.Sclavagismul care se dezvoltă în Dacia Romană este de tip clasicspecific civilizaţiei greco-latine.În vederea stimulării sclavilor, proprietarii acestora obişnuiau să leacorde o libertate limitată de iniţiativă, fie înzestrând pe sclavi cu unpeculiu, fie prin cointeresarea acestora sub forma atribuirii unei cantităţideterminate din producte / fructe.Specific secolului I e.n. pe întreg teritoriul Imperiului Roman,inclusiv în provincia Dacia, este apariţia şi dezvoltarea instituţieicolonatului.Iniţial colonatul se prezenta sub forme multiple.Pe teritoriul Italiei acesta îmbracă forma contractului în temeiulcăruia proprietarul unui teren agricol îl arendează unui localnic care îllucrează personal sau unui orăşean care îl lucrează cu sclavi. De principiu,arendaşul se obligă la plata unei rente în bani şi la prestaţii în favoareaproprietarului.Deoarece schimbarea frecventă a arendaşilor nu era tocmaifavorabilă proprietarilor funciari, mijlocul de a-i lega de pământ consta înplata rentei băneşti. Astfel, obligaţiile (datoriile) provenite ca urmare aneplăţii rentei obligau pe arendaşi să cultive terenul agricol până la plata lor.De regulă, nici proprietarii nu insistau în raport cu arendaşii în vedereaachitării datoriilor la scadenţă.15

În Africa, domeniile imperiale, administrate de un procurator alimperatorului, erau lotizate în moşii şi arendate unor concesionari, care, larândul lor, le cultivau cu coloni. Colonii din această regiune a Imperiului seobligau prin regulament, către concesionari la o rentă în produse, o rentă înbani pentru vite, fiind datori să presteze muncă un număr determinat de zilepe an în favoarea concesionarilor.În Asia şi Egipt terenurile aparţinând statului roman sunt arendate lamici gospodari. Arendaşii nu puteau părăsi terenul dat în arendă. Practic,arenda avea un caracter obligatoriu.Este de presupus că instituţia colonatului a exercitat o influenţăasupra sclaviei.Practic, se acordau sclavilor loturi agrare, cu titlu de peculiu, cuobligaţia de a-l lucra în condiţii similare colonatului. Aceştia se deosebeaude coloni prin faptul că nu erau oameni liberi. Totodată aceşti sclavi nu suntsocotiţi ca parte din inventarul moşiei şi nu erau lăsaţi moştenire.Fără îndoială, cucerirea Daciei urmată de declararea teritoriului cafăcând parte din ager publicus precum şi instituirea marilor latifundii a făcutposibilă utilizarea raporturilor de colonat.Structura socială existentă în Dacia romană.Categoria stăpânilor de sclavi era alcătuită din elementul dominantroman, incluzând funcţionarii imperiali, ofiţerii armatei romane staţionate înDacia, latifundiarii precum şi negustorii şi coloniştii înstăriţi.Ţărănimea colonară cuprindea pe ţăranii daci aflaţi în raporturi decolonat cu stăpânitorii romani. Ţăranii îşi păstrau obştile ca o formă deorganizare a muncii care a existat şi anterior ocupaţiei romane.O categorie intermediară o reprezentau păturile sărace dar liberedin punct de vedere juridic, care cuprindea: agricultori cu activitate redusă;păstori, mici negustori, meşteşugari.Consecinţa structurii sociale existente dar şi a tentativei de eliberare adacilor de sub ocupaţia romană o reprezintă răscoalele ca mod demanifestare social-politică cu caracter extrem şi violent. Astfel, sunt demenţionat răscoalele din anii 119 – 120 e.n. ocazie cu care C. Iulius Bassus,guvernator al Daciei, este ucis. Această răscoală a fost înăbuşită laintervenţia personală a imperatorului Hadrian, care la un moment dat aintenţionat să abandoneze provincia; de asemenea este de menţionat şirăscoala din anii 157 e.n. – 158 e.n. iniţiată tot de populaţia autohtonă.În anul 167 e.n. a avut loc o mare răscoală a dacilor, desfăşuratăconcomitent cu războiul marcomanic, care a fost înăbuşită în anul 174 e.n.de către Marcus Aurelius.16- prejudiciul trebuie să fie direct, adică să fie consecinţa directă afaptului generator.Ca un aspect de drept comparat, în doctrina şi jurisprudenţa francezăs-a admis şi prejudiciul indirect – "prin ricoşeu"- când reparaţia nu estecerută de persoana ce a suferit paguba, ci de altcineva 30) .D) Prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat.Dacă prejudiciul a fost recuperat integral acţiunea civilă nu mai poatefi exercitată deoarece făptuitorul sau faptuitorii nu mai pot fi traşi larăspundere juridică civilă delictuală.De principiu, făptuitorii sunt cei care trebuie să acopere prejudiciulgenerat prin activitatea infracţională (autor, coautori, instigatori, compliciori tăinuitori, favorizatori).Prejudiciul poate fi însă acoperit şi de un alt subiect de drept, cum arfi o societate de asigurări.Dacă prejudiciul a fost doar parţial recuperat, acţiunea civilă va aveaca obiect tragerea la răspundere civilă pentru diferenţa de prejudiciunerecuperată.Nimic nu se opune ca un terţ subiect de drept să acopere prejudiciulgenerat de inculpat, fie parţial fie total.În aceste condiţii partea vătămată constituită parte civilă în procesulpenal va putea solicita diferenţa de prejudiciu, dacă acoperirea a fostparţială.Dacă terţul a reparat integral prejudiciul acţiunea civilă rămâne fărăobiect. În acest caz terţa persoană are aptitudinea de a se subroga îndrepturile părţii civile (a victimei) putând solicita despăgubirea integrală dela autorul prejudiciului.E). Existenţa manifestării de voinţă din partea persoanei vătămatematerial sau moral prin infracţiune în sensul despăgubirii sale de cătreautorul sau de ceilalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii.Manifestarea de voinţă a persoanei vătămate se realizează princonstituirea de parte civilă în cadrul procesului penal sau în momentul încare acţiunea civilă este pornită şi se exercită din oficiu, potrivit dispoziţiilorart. 17 c.p.p.Aceste chestiuni au fost tratate în partea I a lucrării de faţă, capitolulIII, § 3. În consecinţă nu vom reveni asupra lor.30) V. S. Curpăn, Răspunderea civilă delictuală a comitenţilor pentru faptele prepuşilor, Bacau, 1999545

Persoanele întreţinute nu aveau nici un drept subiectiv legal privitorla întreţinere dar ele aveau anumite interese rezultate dintr-o situaţie de fapt,interese care au fost vătămate prin infracţiunea săvârşită.În jurisprudenţă s-a admis obligarea autorului prejudiciului larepararea daunei şi în aceste situaţii în care pierderea suferită era consecinţaîncălcării nu unui drept subiectiv civil ci doar a unui simplu interes. Acestesoluţii au fost apreciate favorabil şi în doctrina de specialitate 25) .S-a decis, spre exemplu, în practica judiciară să se acordedespăgubiri concubinei şi copilului acesteia dacă, în fapt, au fost întreţinuţide victimă 26) .Într-o altă speţă s-a decis plata de despăgubiri pentru pierdereaîntreţinerii pe care victima accidentului o presta în fapt, fără a avea vreoobligaţie legală, copiilor soţului său care erau proveniţi dintr-o altă căsătoriea acestui soţ 27) .Pentru a putea fi reţinută situaţia reparării prejudiciilor cauzate prinvătămarea simplelor interese este necesar ca prestarea întreţinerii, în fapt, săfi avut un anumit caracter de stabilitate. Aceasta înseamnă că: "cel ce prestaîntreţinerea, în fapt, îşi asumase un adevărat angajament juridic în acest sens 28) .Este necesar să facem precizarea că lezarea unui simplu interers nudă dreptul la despăgubire dacă este vorba de vătămarea unui interes ilicit saua unui interes contrar normelor de convieţuire socială.Condiţiile de existenţă a prejudiciului cauzat prin săvârşirea uneiinfracţiuni (în general, a unei fapte ilicite) sunt următoarele 29) :- prejudiciul trebuie să fie cert, adică să se fi produs şi să poată fidovedit; cu toate acestea se acordă dezdăunare şi în cazul în care victima apierdut o şansă;- prejudiciul trebuie să fie determinat, adică să poată fi apreciat subaspect material, pecuniar;- prejudiciul trebuie să fie actual. Privitor la această condiţie, înjurisprudenţă s-a admis uneori, acordarea despăgubirii şi pentru unprejudiciu viitor, dacă acesta este cert, inevitabil şi determinabil (genericdeterminat);25) M. Eliescu, Opere citate, pag. 10126) Tribunalul mun. Bucuresti, Secţia a-II-a penala, Deciyia nr. 593/1974, inRevista Romana deDrept nr. 10/1974, pag. 74 (cu nota de Octavian Radulescu si Corneliu Barsan)27) Tribunaluzl Suprem, Colegiul Penal, Decizia nr. 39/1963 în Justitia Noua, nr. 4/1964, pag. 17828) C. Statescu, C. Barsan, Opere citate, pag. 13629) P.M.Cosmovici, Drept Civil. Drepturi reale. Obligatii. Legislatie, Editura ALL; Bucuresti,1994, pag. 175544Alte răscoale în Dacia au avut loc în timpul domniilor următorilorimperatori: Commodus, Caracalla, Maximinus şi Gallienus, în perioada celeide-a doua jumătăţi a sec. al III-lea e.n.În toate aceste tulburări enumerate succint un rol determinant l-a avutşi sprijinul acordat populaţiei din provincie de către dacii liberi.Ideea „pacificării” Daciei „felix” urmată de instituirea uneiguvernări liniştite, binecuvântată de populaţia daco-getă nu rezistă fiinddezminţită de lupta – chiar şi armată, violentă – dusă de poporul dac înscopul eliberării.Secţiunea II. Organizarea politică şi juridică a Daciei romaneDupă cum am precizat anterior provincia imperială Dacia cuprindeaîn hotarele sale Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o partedin Moldova.Provincia a fost condusă în timpul imperatorului Marcus UlpiusTraianus de un guvernator denumit legatus Augusti propaetore. Aşa fiind,porţiunea din statul dac cucerit şi anexat Imperiului Roman a format iniţial osingură provincie.După moartea violentă a guvernatorului roman C. Iulius QuadratosBassus imperatorul Hadrian a numit un guvernator cu puteri depline şiextraordinare în persoana lui Q. Marcius Turbo. Sub guvernarea acestuiaDacia a fost împărţită în două provincii (anul 120 e.n.) pentru a se preveni oeventuală răscoală.Astfel au fost create două entităţi: Transilvania şi nordul Banatului auformat Dacia Superior iar Oltenia, sud-estul Transilvaniei şi zona de sudesta Banatului au fost incluse în provincia Dacia Inferior.Izvoarele arheologice şi inscripţiile descoperite atestă faptul că dupărăscoala din 119 e.n. – 120 e.n. o parte din pătura bogată a populaţieiautohtone s-a înţeles cu autorităţile romane.Răscoala produsă în anii 157 e.n. – 158 e.n. determină pe imperatorulAntoninus Pius ca în anul 158 e.n. să reorganizeze Dacia în trei provincii,astfel:* Dacia Malvensis, care includea Oltenia şi vestul Munteniei; cucapitala la Malva;* Dacia Apulensis, care cuprindea partea de sud a Transilvaniei şi oparte din Banat; cu capitala la Apulum;* Dacia Porolissensis în care au fost incluse teritorii din nordulTransilvaniei de astăzi; cu reşedinţa la Porolissum.17

Organele de conducere ale provinciei Dacia romană.Guvernatorul provincieiDacia fiind aşezată geografic la extremitatea Imperiului Roman aconstituit o provincie imperială, subordonată direct imperatorului, acestaexercitându-şi atribuţiile prin delegaţi. În Dacia, delegatul imperatoruluiavea titlul de legatus Augusti propraetore provinciae Daciae. Elconcentra puterea supremă de stat în domeniile: militar, administrativ şijudiciar.După împărţirea Daciei în provincii la conducerea DacieiSuperioare a fost numit un legatus Augusti pro praetore (ales dintresenatorii cu rang pretorian – foşti pretori). Acest guvernator avea atribuţiicivile şi administrative. Era totodată comandant al legiunii a XIII-a Geminaşi a tuturor trupelor auxiliare care staţionau în Dacia.În Dacia Inferioară guvernatorul purta titlul de procuratorpresidial. Acesta comanda trupele auxiliare din provincia sa dar eradependent de guvernatorul cu rang pretorian existent în Dacia Superioară.Procuratorul Daciei Inferioare nu deţinea comanda nici unei legiuni romane.În consecinţă, această dependenţă de rang dintre guvernatorii celordouă provincii a condus la păstrarea unei unităţi administrative şi mai alesde comandament militar, unitate necesară atât pentru apărarea provinciilor şiimplicit a Imperiului de atacurile din exterior cât şi pentru a asigura oreprimare dură a unor posibile răscoale din partea populaţiei autohtone.Odată cu împărţirea în trei provincii s-a perpetuat unitatea decomandament militar prin conferirea unor atribuţii supreme guvernatoruluidin Dacia Apulensis. Acesta deţinea titlul de consularis et dux triumDaciarum.Titulatura „dux” reprezintă etalarea atribuţiilor excepţionale conferitepe plan militar care, de regulă, erau recunoscute exclusiv şefilor militarisupremi pe timp de război.Guvernatorul Daciei era investit cu imperium deoarece guverna înnumele imperatorului. Drept consecinţă, guvernatorul putea adopta orice felde măsuri cu caracter administrativ, militar sau jurisdicţional.Pentru o bună guvernare a provinciei, guvernatorul Daciei dădea unedict provincial care prevedea normele juridice în temeiul cărora eraureglementate raporturile dintre cetăţenii romani, dintre cetăţenii romani şiperegrini precum şi raporturile dintre peregrini.Guvernatorul avea aptitudinea de a judeca în materie penală şi de adispune executarea sentinţelor, inclusiv a celor care prevedeau pedeapsa cumoartea (Jus gladii).18Premisa este evident greşită 22) ea fiind contrazisă de realitate."Raportul cauzal este un raport obiectiv care există indiferent dacă subiectuleste sau nu conştient de acesta" 23)Problema previzibilităţii constituie un aspect de imputabilitate afaptei şi nu unul de cauzalitate.Această teorie nu este nici ea de natura – decât în mod parţial- sărezolve problema stabilirii raportului de cauzalitate. Este posibil ca prinintersectarea unor evenimente naturale ori fapte umane, raporturile decauzalitate să capete caractere atipice (netipice).B) Prejudiciul trebuie să fie cert.Prejudiciul reprezintă un element esenţial al răspunderii civiledelictuale şi constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană, caurmare a săvârşirii unei infracţiuni ( a unei fapte ilicite, în general) de cătreo altă persoană.Constituie prejudicii, de exemplu : vătămarea sănătăţii unei persoanecare are drept urmare reducerea sau pierderea capacităţii sale de muncă;sustragerea de valori; distrugerea sau deteriorarea unor bunuri; decesulsusţinătorului legal al unei persoane, în urma unui accident, cu toateconsecinţele patrimoniale care decurg pentru urmaşii decedatului şi multeasemenea cazuri.Problema care s-a pus în practica judiciară şi în literatura juridică despecialitate a fost aceea de a se şti dacă se iau în considerare, ca prejudicii,numai rezultatele încălcării, prin fapta ilicită, a unor drepturi subiective saudacă nu este cazul de a se reţine răspunderea făptuitorului şi pentru pagubelerezultate din încălcarea unor simple interese ale persoanei vătămate, acesteinterese nealcătuind conţinutul unui drept subiectiv.Astfel vor trebui acordate despăgubiri ori de câte ori prejudiciulconstituie rezultatul încălcării unui drept subiectiv, spre exemplu: a unuidrept real, a unui drept de creanţă, a unui drept de întreţinere, ş.a. 24)Poblema se pune diferit în situaţia în care o anumită persoană prestaîntreţinere unei alte persoane, fără însă a avea o astfel de obligaţie legală,având deci calitatea de simplu susţinător de fapt care nu ar fi putut în nici uncaz, să fie obligat să acorde această întreţinere. Întrebarea, care firesc seridică este următoarea: vor putea – persoanele care au beneficiat deîntreţinere – să pretindă despăgubiri de la autorul accidentului care aprovocat decesul persoanei fizice ce presta întreţinerea ?22) C. St5atescu, C. Barsan, Opere citate, pag. 17023) Ibidem24) C. Statescu, C. Barsan, Opere citate, pag. 135543

I). Unităţi administrativ - teritoriale urbane.Colonii şi municipii – teritorii urbaneColoniile şi municipiile erau oraşe care constituiau reşedinţeleteritoriilor urbane.Coloniile – erau oraşe cu populaţie formată din cetăţeni romani saudin latini, care beneficiau de quasi - totalitatea drepturilor conferitecetăţenilor romani, cu excepţia dreptului de proprietate asupra terenuriloragricole.În provincia Dacia primele colonii au fost: Ulpia Traiana(Sarmizegetusa); Apulum (Alba – Iulia); Napoca (Cluj); Potaissa (Turda) şiDierna. Cu timpul şi alte oraşe au dobândit statutul de colonie: Drobeta(Turnu – Severin); Romula etc. Teritoriile atribuite coloniilor dobândeaucondiţia „jure italico” fiind scutite de plata impozitelor către stat.Municipiile – constituiau centre urbane în care majoritatea populaţieiera formată din autohtoni, existând în minoritate şi cetăţeni romani şirespectiv latini. Municipiile dobândeau anumite drepturi stabilite prin legispeciale.Conducătorii aşezărilor urbane (colonii şi municipii) erau aleşi dinrândurile aristocraţiei locale.Se constituia un senat al oraşului – ordo decurionum – asemănătorsenatului roman. Membrii senatului local erau stabiliţi, prin recensământspecial, din 5 în 5 ani, fiind înscrişi pe o listă denumită album decurionum.Aceştia trebuiau să aibă minim 25 de ani şi să deţină magistraturiimportante. Senatorii oraşului răspundeau cu propria lor avere pentrustrângerea impozitului datorat statului de contribuabili. Calitatea de decurion(membru al senatului oraşului) s-a transmis, la un moment dat, pe caleereditară din dispoziţia autorităţilor romane.Decurionii aveau ca atribuţii principale: investirea şi revocarea dinfuncţii; controlul finanţelor oraşului; organizarea instanţelor pentrujudecarea amenzilor; stabilirea prestaţiilor în natură din parteacontribuabililor; fixarea zilelor de celebrare a sărbătorilor şi pentrudesfăşurarea spectacolelor. Aceştia posedau anumite privilegii concretizateîn: dreptul de a purta ornamente în vederea distingerii rangului lor şi dreptulca, în ipoteza condamnării, decurionilor să nu li se aplice pedepse infamanteori să fie supuşi torturii.Nu puteau dobândi calitatea de decurion foştii sclavi (liberţii) şicondamnaţii (infames).Un alt organ municipal de conducere l-a constituit ordo angustaliumdin care puteau face parte şi liberţii (spre deosebire de ordo decurionum)20specificul categoriei cauzalităţii în acest domeniu să fie precizat în sensul cănu întotdeauna raportul cauzal este un raport direct între faptă şi prejudiciu 18) .Uneori raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu nu esteimediat ci numai mediat, în sensul că prin acţiunea sau inactiuneasocialmente periculoasă s-a creat posibilitatea ca anumiti factori (umani saunaturali) să acţioneze şi să producă în mod direct prejudiciul.Toate premisele menţionate exemplificativ mai sus, demonstreazăcomplexitatea şi specificitatea pe care le prezintă raportul de cauzalitate caelement obiectiv al răspunderii civile delictuale.Pentru determinarea concretă a raportului de cauzalitate s-au propustrei criterii îmbrăţişate de literatura juridică occidentală 19) . Sistemul echivalenţei condiţiilor numită şi teoria condiţiei sinequa non.Această teorie consideră că, în ipoteza în care nu se poate stabili cuprecizie cauza prejudiciului, se atribuie valoarea egală tuturor faptelor careau precedat acel prejudiciu.Deci, se acordă valoare egală din punct de vedere cauzal fiecăreicondiţii, în lipsa căreia prejudiciul nu s-ar fi produs.Sistemul echivalenţei condiţiilor are meritul de a aface o primădelimitare între faptele care au incidenţă cu prejudiciul şi faptele care suntindiferente pentru producerea acestuia.Acordând valori egale tuturor condiţiilor, fără luarea în considerare aunei ierarhizări ori gradări, în funcţie de rolul şi eficienţa lor, se ajunge laincluderea în sfera cauzală a unor condiţii necauzale, a unor simple condiţiiprilej.Astfel, pe plan practic acesta poate duce la extinderea excesivă acercului persoanelor care urmează a răspunde." Iată un exemplu edificator 20) : un paznic surprinde o persoană pecâmp în vreme ce fura din recoltă; la amenintarea verbală a paznicului,persoana respectivă fuge, sare peste un gard, se împiedică şi îşi fractureazăun picior, internată imediat în spitasl este supusă unui tratament medicaldefectuos şi decedează ca urmare a unei infecţii".Pe baza teoriei echivalenţei condiţiilor în câmpul cauzal, ar trebuireţinută nu numai fapta medicului ci şi fapta paznicului. Dacă fapta acestuiadin urmă ar fi lipsit, întregul lanţ cauzal – fractură, tratament defectuos,infecţie- nu s-ar fi declanşat.18) A se vedea : C. Statescu, C. Barsan, Opere citate, apg. 169; Dumitru Radu, Drept civil.Teoria generala a obligatiilor, Iasi, pag. 37 – 3819) M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Ed. Academiei RSR, Bucuresti, 1972, pag. 115-12020) C. Statescu, C. Barsan, Opere citate, pag. 169541

Astfel, pentru angajarea răspunderii unei persoane în generalvorbind, nu este suficient să existe o faptă ilicită (infracţiunea privită subaspect civil, ca delict) şi un prejudiciu fără nici o legătură între ele.Din aceste considerente că este absolut necesar ca între infracţiune(faptă) şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptăilicită cauzatoare de prejudicii – infracţiunea (care este cauza) a provocatprejudiciul (efectul cauzei).Probleme deosebite se ridică în situaţia în care efectul a fost precedatde o multitudine de acţiuni umane sau de alte împrejurări.În aceste condiţii, pentru a putea fi stabilit raportul de cauzalitate – înmateria răspunderii civile delictuale - câteva premise trebuiesc să fie, înprealabil, precizate 17) .Astfel: necesitatea de a stabili nu un raport de cauzalitate în general, ciraportul de cauzalitate specific dintre fapta ilicită, în speţă infracţiunea şiprejudiciu. Pentru analiza raportului de cauzalitate specific interesează peprimul plan faptele care au declanşat punerea în mişcare a acestor cauze,faptele care au favorizat desfăşurarea nestingherită a cauzelor ori faptelecare nu au împiedicat această desfăşurare; caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate. Chiar dacă oacţiune implică o desfăşurare unitară pe plan fizico – psihic, în privinţaraportului de cauzalitate nu interesează aspectele de ordin psihic, ele facparte din condiţia generală subiectivă şi anume vinovăţia; la stabilirea raportului de cauzalitate se va ţine seama pe lângăfapta ilicită socialmente periculoasă ca acţiune pozitivă şi de fapta ilicită cainacţiune respectiv de neindeplinirea anumitor obligaţii prevăzute de lege; o anumită incidenţă asupra raportului de cauzalitate o reprezintăfaptele umane şi factorii exteriori. Factorii naturali sunt: vizibilitatearedusă, staţionarea pe şosea a unei turme de oi care a favorizat o manevrăgreşită a unui autovehicol, etc. La săvârşirea faptei cu caracter infracţionalse poate întâlni nu numai fapta ori contribuţia autorului ci şi faptele oricontribuţiile instigatorilor, complicilor, favorizatorilor sau tăinuitorilor(când infracţiunea a fost săvârşită în participaţie penală); un alt aspect oferit chiar de lege îl reprezintă cerinţa evaluăriicomportamentului uman; nu în ultimul rând este de remarcat faptul că datorită varietăţiicazurilor de răspundere civilă delictuală, rezultă necesitatea ca însuşiAcest organ asigura cheltuielile impuse pentru întreţinerea cultuluiimperial şi pentru organizarea jocurilor publice.Magistraţii municipali – erau aleşi dintre decurioni şi aveau rolul deconducători ai întregii vieţi publice a oraşelor colonii sau municipii, după caz.Magistraţii oraşelor nu aveau imperium.În colonii, adunările decurionilor erau conduse de către duumviri.Conducerea supremă a coloniilor era încredinţată celor doi magistraţidenumiţi duumviri. Atribuţiile acestora erau limitate şi se circumscriau lacontrolul gestiunii financiare şi la administrarea generală a oraşului. Dinpunct de vedere jurisdicţional judecau procese civile (pretenţii avândcuantum relativ redus) şi luau măsuri privind detenţia în procesele penale.Existau şi alte categorii de magistraţi în teritoriile urbane, respectivedilii şi chestorii.Edilii (duumviri aediles) – câte doi supravegheau lucrările edilitareşi asigurau buna funcţionare a pieţelor.De asemenea, edilii aveau dreptul de a soluţiona litigii civile (până lavaloare de 1000 de sesterţi).Chestorii (quaestores) – aveau în atribuţii controlul fondurilorbăneşti a coloniei sau a municipiului.Curatorii – nu constituiau o categorie de magistraţi propriu-zişi.Erau desemnaţi de imperator pentru a verifica gestiunea finanţelor oraşului.II). Unităţi administrativ – teritoriale ruraleÎn această categorie includem aşezările rurale cu regiunea adiacentă.Satele mari erau denumite vici iar satele mici (cătunele) eraudenumite pagi. Terenul dependent de aceste aşezări era denumitterritorium.Unele sate s-au dezvoltat devenind comune urbane precum:Porolissum, Rotaissa, Ampium sau Tibiscum. Altele au rămas în continuarecentre rurale ajungând să deţină o importanţă economică pregnantă (ex:Cumidava, Sucidava, Micia, ş.a.).Conducerea centrelor rurale era asigurată de consiliul comunal,denumit ordinul curialilor (curiales). Acesta asigura administrareaintereselor localităţii prin intermediul persoanei care îl prezida, persoanădenumită magister vici sau princeps loci.17)C. Statescu, C. Barsan – Tratat de drept civil. Teoria generala na obligatiilor. EdituraAcademiei RSR, Bucuresti, 1981, pag. 166 si urmatoarele54021

Secţiunea III: Dreptul în provincia romană DaciaDupă cucerirea romană Dreptul în provincia Dacia s-a manifestat atâtsub forma dreptului scris cât şi sub forma cutumei (obiceiului juridic).Evident că după cucerire romanii au introdus în provincie normeledreptului roman (Jus Civile).Locuitorilor Daciei le erau acordate în raport de statutul personal,anumite drepturi, cele mai importante fiind: drepturile politice şidrepturile civile.* Drepturile politice – erau acordate exclusiv cetăţenilor romani.Acestea se concretizează în: dreptul de a alege (jus sufragii); dreptulde a fi ales în funcţii de conducere politică (magistratură) – jus honorum;dreptul de a face parte din cadrele armatei romane (Jus militiae), ş.a.Sistemul drepturilor politice avea menirea de a prezerva toatefuncţiile politice în favoarea cetăţenilor romani.Doar unele drepturi politice erau acordate şi locuitorilor liberi dinImperiu aduşi în Dacia în calitate de colonişti. Aceşti locuitori se numeau latini.Majoritatea populaţiei daco-gete din cadrul frontierelor provincieiromane Dacia era lipsită de drepturile politice. Dacii, nefiind cetăţeniromani, nu puteau fi decurioni, augustali sau curali. Or, numai dintre acestecategorii erau aleşi magistraţii.Concluzia este limpede: populaţia autohtonă constituie o categoriesocială aparte numită plebe.Din punct de vedere juridic locuitorii autohtoni ai satelor daceposedau statutul de peregrini, fiind oameni liberi, lipsiţi de calitatea decetăţeni (până în anul 212 e.n.) dar supuşi ai Imperiului Roman.* Drepturile civile – erau recunoscute cetăţenilor romani formând,în principiu, conţinutul dreptului roman (drept privat). Astfel, cetăţeniiromani aveau o serie de drepturi subiective: dreptul de a încheia în modvalabil o căsătorie conform legilor romane (Jus connubii); dreptul de aîncheia acte juridice conform Dreptului Civil (jus quiritium) – juscommercii; dreptul de a testa în forma romană (testamenti factio).Remarcăm faptul că cetăţenii romani au dobândit şi jus italicum.Solul provinciei, printr-o ficţiune, a fost considerat ca fiind italic şi ca ataresusceptibil de a face obiectul unui drept de proprietate quiritară.Aceste drepturi civile acordate cetăţenilor romani erau recunoscute şilatinilor, cu excepţia lui jus connubii.Populaţia dacă neavând cetăţenia romană, era exclusă de la exerciţiuldrepturilor civile. În relaţiile dintre daci sau dintre daci şi cetăţenii romaniCAPITOLUL III : ACŢIUNEA CIVILĂUneori săvârşirea unei infracţiuni generează nu numai rezultatulsocialmente periculos ori o stare de pericol privitoare la relaţiile socialeocrotite prin incriminarea faptei dar şi un prejudiciu, fie material , fie moral.Acest prejudiciu este cauzat în dauna unui subiect de drept, personă fizicăsau persoană juridică.Izvorul acţiunii civile este acelaşi ca izvorul acţiunii penale şi constăîn infracţiunea săvârşită. Drept consecinţă, obiectul acţiunii civile care esteexercitată în cadrul procesului penal îl reprezintă repararea integrală aprejudiciului generat prin activitatea infracţională.Art. 14 alin 2 c.p.p. prevede: "acţiunea civilă poate fi alăturatăacţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoaneivătămate ca parte civilă".Pentru a fi exercitată în cadrul procesului penal, acţiunea civilătrebuie să îndeplinească anumite conditii:a) - infracţiunea săvârşită să fi generat uin prejudiciu material sau moral;b) - să existe un raport de cauzalitate între infracţiunea săvârşită şiprejudiciul material sau moral generat;c) - prejudiciul trebuie să fie cert;d) - prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat;e) - persoana vătămată prin infracţiune să îşi manifeste voinţa însensul despăgubirii sale de către autorul sau ceilalţi participanţi la săvârşireainfracţiunii;Să analizăm succint desigur, fiecare dintre condiţiile menţionate :a) Pentru a fi exercitată acţiunea civilă în cadrul procesului penal, înmod firesc, natural, infracţiunea săvârşită trebuie să fi generat un prejudiciu,fie material fie moral.Dacă nu a fost cauzat un prejudiciu acţiunea civilă nu se poateexercita. Desigur, infracţiunea comisă trebuie sa fie o infracţiune de rezultat,aptă prin natura ei să genereze un prejudiciu. Infracţiunile formale, depericol social, nu generează un prejudiciu şi în consecinţă, în privinţaacestora nu se poate exercita o acţiune civilă.b) Raportul de cauzalitate reprezintă relaţia, legătura între cauză(infracţiunea săvârşită) şi efectul cauzei ( prejudiciul generat).Pentru a aborda în toată complexitatea ei problema raportului decauzalitate dintre infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cauzat trebuie săanalizăm criteriile propruse in dreptul pozitiv (obiectiv) pentru determinarearaportului de cauzalitate, în general, cu privire specială asupra răspunderiicivile delictuale.22539

C. EPUIZAREA (STINGEREA ) ACŢIUNII PENALECând ajunge la momentul final, acţiunea penală se epuizează.Acest moment final coincide cu data rămânerii definitive a hotărâriijudecătoreşti de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.Stingerea acţiunii penale se poate realiza când se constată incidenţauneia dintre cazurile menţionate în art. 10 c.p.p. Soluţia se adoptă în temeiulart. 11 c.p.p.Astfel, în faza de urmărire penală procurorul dispune:- clasarea, când nu există învinuit în cauză;- scoaterea de sub urmărire penală, în cazurile prevăzute de art. 10alin. 1 lit a – e c.p.p., când există învinuit sau inculpat în cauză;- încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute de art. 10 lit. f , h, işi j , când există învinuit sau inculpat în cauză.În faza de judecată instanţa pronunţă:- achitarea în cazurile prevăzute la art. 10 alin 1 lit. a – e c.p.p.;- încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de art. 10 lit f – j c.p.p.3. SESIZAREA ALTOR ORGANE DECÂT CELE JUDICIAREÎn cazurile prevăzute de art. 10 lit. b, d şi e c.p.p., procurorul caredispune clasarea sau scoaterea de sub urmărire penală sau instanţa dejudecată care pronunţă achitarea, dacă apreciază că fapta ar putea atragemăsuri ori sancţiuni altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizeazăorganul competent.4. CONTINUAREA PROCESULUI PENALÎn caz de amnistie, prescripţie sau de retragere a plângerii prealabile ,precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire , învinuitul sauinculpatul poate cere continuarea procesului penal.Dacă se constată vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. a– e c.p.p., procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţade judecată pronunţă achitarea. Dacă nu se constată vreunul din cazurileprevăzute de art. 10 alin 1 lit. a – e c.p.p., procurorul dispune încetareaurmăririi penale cu excepţia cazului prevăzut în art. 10 alin 1 lit. i c.p.p., iarinstanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.era aplicabil dreptul peregrin, respectiv normele dreptului ginţilor (jusgentium).Populaţia autohtonă utiliza, în mod cert, şi obiceiul juridic care erarecunoscut ca fiind valabil de autorităţile romane.Instituţiile juridice peregrine de sorginte dacicăDreptul roman recunoştea unele instituţii peregrine şi, în consecinţă,făcea trimitere la obiceiuri peregrine (secundum leges morequeperegrinorum).Dădeau naştere la efecte juridice aceste instituţii peregrine?Răspunsul nu poate fi decât afirmativ suportând o oarecare nuanţă. Aceastaîn sensul că efectele juridice produse erau „inferioare” celor izvorâte dindreptul civil roman.Sclavia, spre exemplu, era recunoscută peregrinilor fiindreglementată şi de jus gentium. Dacă un peregrin, proprietar de sclavi,elibera un sclav, avea asupra acestuia drepturi mai reduse sau mai„inferioare” decât cele recunoscute de dreptul roman (jus civile).Peregrinilor li se recunoştea dreptul de proprietate imobiliarădobândit exclusiv prin tradiţiune. Acest drept putea fi apărat prinintermediul acţiunii posesorii (ficticii). Dacă peregrinul a dobândit cu justtitlu un teren în provincia Dacia şi dacă l-a stăpânit o perioadă necesarăpentru uzucapiunea de lungă durată (10 sau 20 de ani), acesta putea săintenteze acţiuni de apărare a posesiunii împotriva oricărei tulburări sauputea să revendice acel bun imobiliar (în baza acţiunii ficticii).Se putea transmite dreptul de proprietate către descendenţi dar nuputea utiliza formele recunoscute de dreptul civil roman deoarece peregrinulnu avea jus commercii. Deci nu se putea realiza un testamenti factio.Peregrinii daci aveau la îndemână posibilitatea de a testa în temeiulobiceiurilor locale iar unul dintre aceste obiceiuri era utilizareatestamentului oral. Mai târziu, în plină epocă medievală, dacii romanizaţi –românii – au identificat legatul oral cu „testarea cu limbă de moarte”.Aşa fiind, în Dacia romană obiceiul regional sau obiceiul provincial(mos regionis / mos provinciae) constituia un veritabil izvor de drept întreperegrini dar chiar şi în anumite situaţii pentru cetăţenii romani.53823

Secţiunea IV. Domeniile imperiale. Organizarea financiară aprovinciei DaciaDomeniile imperiale cuprindeau minele din care se extrăgeau metale(aur, argint, fier), păşunile şi latifundiile din zona Banatului şi, probabil, dinCâmpia Dunării. Ele erau administrate de împuterniciţi ai imperatorului,denumiţi procuratores sau de arendaşi, denumiţi conductores.O parte din teritoriul Daciei a fost donat veteranilor sau a fost atribuitlegiunilor staţionate în provincie.Terenurile nefertile, izolate sau periferice au continuat să fiestăpânite de autohtoni în schimbul redevenţelor. Majoritatea teritoriuluiprovinciei a fost arendat cetăţenilor romani sau vândut coloniştilor.Ca urmare a acestor operaţiuni s-au obţinut venituri substanţiale decătre Imperiu.O altă sursă de venit era reprezentată de impozitul funciar numitcens. De la plata acestui impozit erau scutite loturile deţinute de cetăţeniiromani, loturi care beneficiau de „jus italicum”.Censul reprezenta un impozit egal cu 1% din valoarea fonduluifunciar.Capitaţia – reprezenta un impozit care trebuia plătit de oricepersoană care împlinea vârsta de 25 de ani.Existau pe lângă aceste două forme de impozitare directă şiimpozitele indirecte: vicessima hereditatis în cuantum de 5% din valoareasuccesiunii; vicessima libertatis în cuantum de 5% achitat de un proprietarîn momentul eliberării unui sclav.Vânzările de mărfuri erau impozitate cu 1% din preţul obţinut.Statul roman a constituit monopoluri pe anumite domenii deactivitate. Cel mai important, desigur, îl constituia monopolul instituit peexploatarea aurului. Această activitate era încredinţată unor procuratorispeciali (procuratores Augusti aurarium Daciarum) aceştia fiindmandatari ai imperatorului roman.Existau şi alte monopoluri, cum ar fi cele ale exploatării sării, apăşunilor, a minelor pentru extragerea fierului. Acestea erau arendate unorpersoane particulare denumite „conductores”: conductores salinarum; conductoresferariorum, ş.a.).O importantă sursă de venit o reprezentau vămile. Acestea, de regulă,se arendau.Interesant de remarcat este faptul că provincia Dacia, din punct devedere al administraţiei vamale, forma o singură unitate alături de provinciaIliria.- a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazulinfracţiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile sau împăcareapărţilor înlătură răspunderea penală ( art. 10 alin 1 lit. "h" c.p.p.).Retregerea plângerii este reglementată în art. 131 alin 2 c.p.. ea areefect în raport cu toţi făptuitorii. Împăcarea părţilor înlătură actiunea penalăşi conduce la stingerea acţiunii civile.Atât retragerea plăngerii prealabile cât şi împăcarea părţilor conducla încetarea urmăririi penale, în faza de urmărire penală , respectiv laîncetarea procesului penal în faza de judecată.- s-a dispus înlocuirea răspunderii penale ) art. 10 alin 1 lit. "i"c.p.p.).Înlocuitrea răspunderii penale se dispune de instanţa de judecată şiatrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, în anumite condiţii legale.- există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege ( art. 10 alin. 1 lit."i¹" c.p.p.).Prin voinţa legiuitorului persoana care a săvârşit o infracţiune nu estepedepsită dacă, spre exemplu, denunţă autorităţii fapta mai înainte caorganul de urmărire penală să fi luat la cunoştinţă despre infracţiune ( art.255 alin. 3 c.p.).Dacă intervin impedimentele prevăzute de art. 10 alin 1 lit. "i" şi lit ."i¹" c.p.p. instanţa de judecată va pronunţa încetarea procesului penal.- există autoritatea de lucru judecat ( art. 10 alin 1 lit. "j" c.p.p.).Împiedicarea exercitării acţiunii penale produce efecte chiar dacăfaptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.Autoritatea de lucru judecat presupune : identitatea de persoane şiidentitatea de obiect.Soluţiile sunt: de încetare a urmăririi penale în faza de urmărirepenală respectiv de încetare a procesului penal în faza de judecată.Alin 2 al art. 10 c.p.p. prevede că în cazul prevăzut la lit. f, acţiuneapenală poate fi pusă în mişcare ulterior în condiţii legale.Art. 10 lit. a, b, c, şi e c.p.p. se referă la impedimente privitoare latemeiul de fapt al acţiunii penale.Art. 10 alin. 1 lit. b, d c.p.p. privesc impedimente referitoare latemeiul de drept al acţiunii penale.Art. 10 alin. 1 lit. f - j c.p.p. se referă la cauze care înlăturărăspunderea penală.Într-o altă opinie, art. 10 alin. 1 lit. a - e c.p.p. se referă la cauze încare acţiunea penală este lipsită de temei, iar cazurile prevăzute de art. 10alin. 1 lit. f - j c.p.p. reglementează cazuri în care acţiunea penală este lipsităde obiect.24537

poate realiza, în integritatea sa, conţinutul constitutiv şi nici implicit nu sepoate realiza nici conţinutul juridic al infracţiunii. Fapta săvârşită nu esteinfracţiune, ea este doar o faptă prevăzută de legea penală.În faza de urmărire se dispune scoaterea de sub urmărire penală iar înfaza de judecată se pronunţă achitarea.- există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei .Este vorba de despre incidenţa uneia dintre cauzele menţionate în art. 44 –51 c.p. precum şi de cauze speciale având acelşi efect: ex. darea de mită princonstrângere – art. 255 alin 2 c.p.Dacă există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei se vadispune scoaterea de sub urmărirea penală ( în faza de urmărire penală)respectiv se va pronunţa achitarea (în faza de judecată).- lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sausesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesarăpentru punerea în mişcare a acţiunii penale ( art. 10 alin 1 lit "f" c.p.p.).Lipsa plângerii prealabile este prima cauză de inaptitudinefuncţională a acţiunii penale, dintre cele menţionate la această literă.Plângerea prealabilă este reglementată în dispoziţiile art. 279 c.p.p. şi art.131 c.p.Celelalte cauze se referă la autorizarea ori sesizarea organuluicompetent ( sesizarea organelor competente ale căilor ferate – art. 278 c.p.;sesizarea comandamentului – art. 337 c.p.; art. 335 c.p.; exprimarea dorinţeiguvernului străin – art- 171 alin "2" c.p.Intervenirea unei asemenea cauze conduce la adoptarea soluţiei deîncetare a urmăririi penale sau după caz, de încetare a procesului penal.- a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau , dupăcaz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor ( art. 10alin. 1 lit "g" c.p.p.).Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită;prescripţia înlătură răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii, cuexcepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii ( art. 119 c.p., art. 121raportat la art. 124, ambele c.p.).Decesul făptuitorului persoană fizică împiedică exercitarea acţiuniipenale, aceasta fiind strict personală. La fel, radierea persoanei juridicefăptuitoare conduce la inexistenţa acesteia. În consecinţă acţiunea penală numai are împotriva cui să fie exercitată.Soluţiile sunt: încetarea urmăririi penale dispusă de procuror,respectiv încetarea procesului penal pronunţată de instanţa de judecată.Secţiunea V. Starea militară a provinciei Dacia romanăLegatul imperial era comandantul trupelor din fiecare unitateteritorial – administrativă a Daciei.Organizarea militară a trupelor era, în mod evident, cea existentă înarmata romană (legati, tribuni, militum).În toată perioada anexării Daciei la Imperiul Roman în provincie astaţionat legiunea a XIII-a Gemina, având sediul la Apulum.Până la finalizarea celor două războaie de cucerire în Dacia a fostcantonată legiunea I Adiutrix.Legiunea a IV-a Flavia a rămas în Dacia de la cucerire şi până laprima împărţire, în anul 119 e.n. când a fost retrasă în Moesia.Pe lângă legiuni în provincia Dacia existau corpuri de armatăauxiliare denumite cohortes – pedestraşi sau alae – călăreţi. De asemenea,existau şi corpuri neregulate, cu caracter militar, formate din barbari, avândfie organizare proprie – numeri – fie organizare romană – vexillationes.Toate unităţile militare dobândeau terenuri extinse din interiorulprovinciei. Veteranii obţineau loturi de pământ în deplină proprietate.Fiind o provincie de margine şi sfâşiată de desele răscoale alepopulaţiei autohtone, Dacia a necesitat prezenţa permanentă a unui numărînsemnat de soldaţi şi ofiţeri ai armatei romane.Nu credem că este hazardată afirmaţia potrivit căreia de la cucerire /anexare şi până la abandonare / părăsire, în Dacia a staţionat, an de an,aproximativ 10% din totalitatea trupelor Imperiului Roman.Secţiunea VI. Abandonarea Daciei de către romaniÎn anul 271 e.n. autorităţile romane, armata, administraţia, negustoriişi proprietarii de pământuri şi de sclavi împreună cu alţi cetăţeni romani şicu alte categorii sociale legate din punct de vedere economic de Imperiu aupărăsit provincia Dacia, retrăgându-se în sudul Dunării.Imperatorul Gallienus (253-258 e.n.) a rezistat atacurilor combinateale dacilor liberi şi a altor popoare (marcomani, quzi, goţi, gepizi, roxolani,bastarni, heruli, iazigi şi sarmaţi) menţinând Dacia în orbita Imperiului.Dovada o reprezintă ultimul document epigrafic din Ulpia TraianaSarmizegetusa din anul 255 – 258 e.n. precum şi ultima emisiune monetară dinDacia din anul 256 e.n.Deşi a respins atacurile „barbarilor” recucerind provincia, Gallienusnu a reuşit să stabilizeze frontiera nordică a Daciei.53625

Imperatorul Aurelian a încercat să acopere „ruşinoasa” retragereînfiinţând în sudul Dunării două provincii purtând numele de „Dacia”,respectiv: Dacia Ripensis, cu capitala la Ratiaria şi Dacia Mediterranea,cu capitala la Serdici, actuala Sofie.Practic, Dacia a fost sacrificată din raţiuni politice superioareprivitoare la siguranţa statului roman. Dar la fel de adevărat este faptul căprovinciile Imperiului erau categorisite în raport de veniturile imediateaduse Romei.Deşi Imperiul era promotorul universalismului, al „imperiuluiuniversal”, Dacia a fost părăsită lăsând în mâinile „popoarelor barbare” opopulaţie romanizată. Este prima abandonare oficială a unei provinciiromane ceea ce nu a reprezentat şi o rupere totală a dacilor romanizaţi înraport cu lumea romană. Intenţia Imperiului a fost aceea de a-i considera pecei părăsiţi oficial la nordul Dunării ca fiind proprii cetăţeni, nevoiţi a seapăra singuri.Desigur, de retragerea aureliană au beneficiat, în primul rând, daciiliberi, care au luat, în mod nestingherit, contact cu dacii din fosta provincieromană. Acest fapt a determinat o omogenizare lingvistică şi culturală peîntreg teritoriul daco-get.Lipsit de instrumentul său de aplicare – statul roman – reprezentatde administraţie şi de armată – Dreptul Roman nu a mai fost utilizat peteritoriul fostei provincii decât în mod sporadic iar folosirea normelorjuridice a continuat doar în primele două – trei decenii după părăsireaDaciei. Din punct de vedere economic Dacia se ruralizează în modaccentuat, vechile oraşe fiind în mare parte abandonate. Sub aspect socialpopulaţia băştinaşă reia vechile tipare de convieţuire în obşti teritoriale sausăteşti care existau şi anterior anexării la Imperiu. Aceste forme de agregareşi de organizare socială, adevărate „ROMANII POPULARE”, cum ledenumea marele istoric român Nicolae Iorga au conservat, timp de unmileniu, „fiinţa” materială şi spirituală a daco-romanilor şi mai apoi aprotoromânilor, pentru ca aceasta să renască viguroasă, în sec. al XIII-lea şial XIV-lea prin superba manifestare a întemeierii Ţărilor Române. Şi iată,toţi domnitorii moldoveni şi munteni de la întemeierea Ţărilor şi până în1453 au privit către „împărăţia a toată lumea” cu încrederea că înConstantinopol se regăseşte o nouă Romă, o Romă orientală şi ortodoxăprin excelenţă. Iar după căderea ultimului bastion al bătrânului ImperiuRoman, tot Ţărilor Române din estul şi din sudul Carpaţilor le-a revenitmisiunea de a continua opera imperatorilor romani, şi a bazileilor romanobizantini,păstrând vie şi nepieritoare amintirea „împărăţiei universale”.Art. 10 c.p.p. menţionează, în mod expres, situaţiile şi cazurile careconstituie impedimente în punerea în mişcare sau, după caz, în exercitareaacţiunii penale.Impedimentele se referă : la temeiul de fapt al acţiunii penale, latemeiul de drept al acţinii penale şi la existenţa unor cauze care înlăturărăspunderea juridică penală.Cazurile la care ne referim sun următaorele:- fapta nu există. Este prevăzut de art. 10 alin 1 lit a c.p.p. dacă faptanu există în materialitatea sa nici un subiect de drept nu poate fi tras larăspundere juridică penală. Este un impediment referitor la temeiul de faptal acţiuniii penale. Când se constată inexistenţa faptei se dispune scoatereade sub urmărire penală, respectiv se dispune achitarea inculpatului în faza dejudecată.- fapta nu este prevăzută de legea penală. (art. 10 alin 1 lit. b c.p.p.) .Fapta (acţiunea sau inacţiunea) există în materialitatea sa dar nu constituieinfracţiune deoarece nu este incriminată de legea penală.În aceste condiţii, în faza de urmărire penală se va dispune scoatereade sub urmărire penală, dacă este învinuit în cauză sau clasarea dosaruluidacă nu există învinuit în cauză. În faza de judecată, instanţa va pronunţaachitarea inculpatului.- fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni ( art. 10alin 1 lit b c.p.p.).Constatarea lipsei gradului de pericol social al unei infracţiuni serealizează prin raportarea la dispoziţiile art. 18 c.p.Nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni fapta care prinatingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutulei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu necesită tragerea larăspundere juridică penală a infractorului.Aprecierea asupra gradului de pericol social revine organului judiciarpenal. În faza de urmărire penală procurorul va dispune scoaterea de suburmărire penală iar în faza de judecată instanţa va pronunţa achitareainculpatului, aplicându-se acestuia o sancţiune cu caracter administrativ.- fapta nu a fost săvârşită de către învinuit sau de inculpat ( art. 10alin 1 lit. C c.p.p.). Fapta există în materialitatea sa, ea constutie infracţiunedar nu învinuitul sau inculpatul a savârşit-o. Procurorul dispune în faza deurmărire penală, scoaterea de sub urmărire iar în faza de judecată instanţapronunţă achitarea inculpatului.- faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii(art. 10 alin. 1, lit. "d" c.p.p.). inaptitudinea funcţională a acţiunii penale esteevidentă. Dacă lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii nu se26535

exclusiv al procurorului, desigur, care se materializează în condiţiileexistenţei plângerii prealabile a persoanei vătămate.La fel se proceda şi anterior modificării art. 279 c.p.p. prin Legea nr.356/2006, în ipotezele menţionate de alin 2 lit. "b" şi "c". În aceste cazuri totprocurorul era organul judiciar penal abilitat să pună în mişcare acţiuneapenală, bineînţeles, în condiţiile existenţei manifestării de voinţă a persoaneivătămate, concretizate în plângerea prealabilă.Pentru identitate de raţionament, apreciem că în cazul "acţiunilor asazisedirecte" persoana vătămată nu avea aptitudinea de a pune în mişcareacţiunea penală, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin 2 lit. a(actualmente abrogat şi înlocuit).Instanţa de judecată efectua inculparea, punerea în mişcare a acţiuniipenale prin intermediul primei încheieri pronunţate în dosarul penal. Chiarîn respectivele încheieri nu se menţiona nimic în legătură cu inculpareapersoanei reclamate de persona vătămată, totuşi în baza legii aceste încheiericonstituiau dovada efectuării actului procesual al punerii în mişcare aacţiunii penale.CAPITOLUL IICONTINUITATEA DACO – ROMANĂB. EXERCITAREA ACŢIUNII PENALELegea procedurală prevede că acţiunea penală se poate exercita în totcursul procesului penal (art. 9 alin 3 c.p.p.).În faza de urmărire penală organul de cercetare penală procedează lastrângerea probelor şi la administrarea acestora, sub directa şi nemijlocitasupraveghere a procurorului.În faza de judecată, exercitarea acţiunii penale se realizează deprocuror. Desigur, şi partea/părţile vătămate au aptitudinea de a îndepliniunele activităţi menite să conducă la exercitarea acţiunii penale: formulareade cereri sau excepţii, punerea de concluzii, utilizarea căilor de atac legale.Dinamizarea procesului penal se realizează prin exercitarea acţiuniipenale.După cum s-a mai precizat în cadrul capitolului I, unul dintre factoriiacţiunii în justiţie, inclusiv a acţiunii penale, îl reprezintă aptitudineafuncţională.Sunt anumite cauze ori situaţii care conduc la inaptitudineafuncţională a acţiunii penale.Aceste cauze determină imposibilitatea punerii în mişcare a acţiuniipenale sau, dacă acţiunea penală a fost deja pusă în mişcare, determinăimposibilitatea exercitării ei pe mai departe.53427

Teoria roesleriană are ca punct important faptul că în anul 271 e.n.imperatorul Aurelian a retras din Dacia traiană, în urma înfrângerii suferiteîn faţa goţilor armata, administraţia şi ÎNTREAGA POPULAŢIE.În general acestei teze i se aduc următoarele argumente:I. Informaţiile păstrate din antichitate (cea mai importantăaparţinând lui Flavius Vospicus);II.Existenţa provinciei Moesia în care imperatorul Aurelian aformat o nouă provincie, denumită Dacia;III. Asemănările existente între limba română şi limba albaneză;IV. Existenţa enclavelor româneşti în sudul Dunării;V. Lipsa informaţiilor literare despre prezenţa daco-romanilor înnordul Dunării.Faţă de această teză istoricii români şi străini au contrapus tezacontinuităţii daco-romane după anul 275 e.n., aducându-se argumente careprobează, în mod ştiinţific, prezenţa populaţiei daco-romane în nordulDunării.În analiza noastră – succintă de altfel – vom avea drept repereargumentele teoretice roesleriene prezentate cu litere romane.I. Jordanes împreună cu alţi istorici antici au susţinut că imperatorulAurelian ar fi retras din Dacia armata, administraţia şi o serie de cetăţenicare erau legaţi organic de administraţia romană. Trebuie să punem maimultă bază pe informaţiile istoricului Jordanes deoarece era originar dinMoesia şi era un fin cunoscător al realităţilor de la Dunăre.II. O mişcare de asemenea factură cu o mutare a unei populaţii atâtde numeroasă ar fi trebuit să lase urme adânci în conştiinţa contemporanilor,dar cu excepţia a două informaţii nu s-a păstrat nimic în legătură cueventuala mutare în sudul Dunării. Nu apare nici o inscripţie şi nici unmonument funerar care să dea indicii despre o mutare a populaţiei. Dacă amadmite că, totuşi, imperatorul Aurelian ar fi mutat populaţia în sudulDunării, în noua provincie Dacia Aureliană, dimensiunile acestei provinciierau mult reduse pentru a putea primi un număr atât de mare de locuitori.Săpăturile efectuate de istoricii şi arheologii sârbi nu demonstrează oprezenţă atât de numeroasă în sudul Dunării şi nu există vreo reformă agrarăelaborată în acea perioadă care să fi dat de lucru unei populaţii numeroasede agricultori. Daco-romanii au fost căutaţi în oraşele sud-dunărene, dar înaceastă perioadă istoricul Procopius din Cezareea, în lucrarea sa „Deedificis” menţionează o decădere a oraşelor asociată cu o scădere masivă apopulaţiei.Dacă însă acţiunea penală se pune în mişcare la finalizarea urmăririipenale, aceasta se pune în mişcare prin rechizitoriu.În acest caz, rechizitoriul constituie atât actul de sesizare al instanţeide judecată cât şi actul de inculpare, adică actul prin care se pune în mişcareacţiunea penală.În ipoteza extinderii procesului penal pentru alte fapte (art. 336c.p.p.) sau cu privire la alte persoane (art. 337 c.p.p.) , procurorul poate puneîn mişcare acţiunea penală prin decalrţie verbală dată în faţa instanţei de judecată.Totodată reţinem că, potrivit art. 336 alin. 2 c.p.p. instanţa dejudecată are aptitudinea de a pune în mişcare acţiunea penală prin încheiere.De asemenea, în literatura juridică de specialitate s-au purtat discuţiiîn legătură cu punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilorpentru care acţiunea penală se punea în mişcare la plângerea prealabilă apersoanei vătămate adresată direct instanţei de judecată, prevăzut de art.279 alin 2 lit. a c.p.p. (actualmente abrogat prin Legea nr. 356/2006).În această ipoteză unii autori considerau că actul de inculpare erareprezentat de însăşi plângerea prealabilă. Jurisprudenţa penală a îmbrăţişataceastă opinie.Există însă şi teza potrivit căreia, în acest caz instanţa de judecată eraobligată prin încheiere să pună în mişcare acţiunea penală. Se pornea de lamodul de exprimare al legiuitorului în sensul că acţiunea penală se punea înmişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi nu prin plângereaprealabilă a acesteia.Se considera că persoana vătămată, fiind un simplu particular, nuavea capacitatea de a pune în mişcare acţiunea penală.Deşi în practică ne-am raliat opiniei dominante, credem că şi tezacontrară comporta o mare doză de veridicitate.Într-adevăr, actul de inculpare credem că este şi trebuie să fieapanajul exclusiv al unui organ de stat specializat din carul autorităţilorjudecătoreşti.De aceea, în cazul îmbrăţişării acestei ultime opinii până la abrogareaart. 279 alin 2 lit a c.p.p., putem aprecia, cel puţin teoretic, că instanţa dejudecată efectua punerea în mişcare a acţiunii penale prin încheiere.Conform art. 279 alin. 1;2 c.p.p. în vigoare, plângerea prealabilă seadresează - întotdeauna- organului de cercetare penală sau procurorului. Caatare, la momentul de faţă, chestiunea în discuţie nu mai prezintă relevanţădin punct de vedere practic.Şi totuşi, chiar în condiţiile actuale- legislative desigur- punerea îmmişcare a acţiunii penale nu o face persoana vătămată ci este un atribut28533

2. DESFĂŞURAREA ACŢIUNII PENALE ÎN CADRULPROCESULUI PENALDesfăşurarea acţiunii penale, presupune anumite momente, distincteşi succesive: Punerea în mişcare a acţiunii penale; Exercitarea acţiunii penale; Epuizarea (stingerea) acţiunii penale.A. PUNEREA ÎN MIŞCARE A ACŢINII PENALEPunerea în mişcare a acţiunii penale reprezintă actul de inculpare şiconstă în efectuarea actului procesual prevăzut de lege prin care seformulează învinuirea împotriva unei persoane determinate şi sedeclanşează activitatea de tragere la răspundere juridică penală arespectivului subiect de drept.După punerea în mişcare a acţiunii penale ia naştere raportulprocesual penal principal sau fundamental dintre organul judiciar penal şiinfractor. Învinuitul devine inculpat, deci parte în procesul penal.Punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează, după cum s-a maiprecizat, prin actul de inculpare care poate fi: ordonanţă, rechizitoriu,declaraţie verbală sau încheiere.Practic, dacă sunt date suficiente în legătură cu săvârşirea uneiinfracţiuni, se dispune începerea urmăririi penale care se poate efectua, fie inrem, fie in personam, după cum faptuitorul este sau nu este cunoscut.Dacă există probe suficiente că o anumită persoană se face vinovatăde comiterea unei infracţiuni iar acea persoană este cunoscută procurorul(sau instaţa de judecată uneori) poate dispune punerea în mişcare a acţiunii penale.Ca atare, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale trebuie ca în prealabil :- să fi fost începută urmărirea penală;- să fie cunoscută persoana învinuitului (făptuitorului);- să existe probe suficiente pentru dovedirea vinovăţiei făptuitorului.Organele de urmărire penală procedează, de regulă, la începereaurmăririi penale, pentru ca la finalizarea acestei activităţi să fie pusă înmişcare acţiunea penală (cu ocazia trimiterii în judecată).Dar, organul de urmărire penală are aptituidinea de a pune în mişcareacţiunea penală pe parcursul desfăşurării urmăririi penale. Astfel, în cursulurmăririi penale, procurorul poate dispune punerea în mişcare a acţiuniipenale, fie la propunerea organelor de cercetare penală, fie din oficiu.În acest caz, acţiunea penală este pusă în mişcare prin ordonanţă.532În plus, se poate adăuga faptul consemnat şi de un istoric român: cememorie ar fi avut strămoşii noştri ca după opt sau nouă secole să sereîntoarcă la vechile lor locuri de viaţă?III. Cele mai puternice argumente în momentul de faţă suntargumentele arheologice. Pe teritoriul Dobrogei sau al Daciei traiane există,până acum, 1500 de aşezări, cetăţi şi cimitire daco-romane şi româneşti careacoperă perioada cuprinsă între sec. al IV-lea şi sec. al XI-lea, după cumurmează:- în sec. IV-V ↔ 300 de astfel de aşezări;- în sec. VI-VII ↔ 160;- în sec. VIII-IX ↔ 435;- în sec. X-XI ↔ 623. 1)Cele mai importante dintre acestea sunt în Transilvania unde s-audescoperit un număr de 630 de aşezări şi de cimitire. În Dobrogea ele suntmult mai numeroase dar trebuit să remarcăm că acest spaţiu geografic arămas între graniţele Imperiului până în sec. al VII-lea.Cele mai numeroase aşezări s-au descoperit în lumea satelor,descoperirile fiind explicabile prin mutarea centrului de greutate economicădin oraşe la sate şi prin faptul că oraşele, în mod firesc, reprezentauobiectivele principale ale atacurilor populaţiilor migratoare.Totuşi în fosta provincie Dacia, în oraşele acesteia, sunt dovezi alevieţii sociale pentru sec. al IV-lea – al V-lea aşa cum s-a descoperit laApullum, Napoca, Potaissa şi Sarmizegetusa.IV. Cu privire la documentele epigrafice în perioada sec. al IV-lea –al XIII-lea numărul lor nu este prea mare în comparaţie cu perioadastăpânirii romane. Acest fenomen este însă valabil pentru toate provinciilecare au făcut parte din Imperiul Roman. Explicaţia rezidă din faptul că,centrul de greutate, fiind în lumea satelor practica inscripţiilor a fost treptatabandonată.Există o serie de inscripţii cu caracter latin, cele mai multe fiind înDobrogea, Oltenia şi Banat, acestea acoperind perioada dintre sec. al IV-leaşi sec. al VI-lea. Merită menţionate inscripţiile descoperite la Sucidava,Slăveni, Romula (jud. Olt), la Drobeta (în Mehedinţi) şi la Potaissa. Înaceste inscripţii se întâlnesc nume utilizate şi astăzi în onomastică, cumsunt: Pricopie, Petre, Iosif, Gheorghe.V. În ceea ce priveşte religia creştină aceasta conferă numeroaseargumente cu privire la continuitatea daco-romană. Creştinismul a pătruns înDacia odată cu coloniştii romani dar şi cu misionarii veniţi din sudul Dunării1) Numerele rezultă din săpăturile şi raportările efectuate până în anii 1990-199329

care predicau şi scriau în limba latină. Unii dintre ei au avut o soartă tragică;spre exemplu Sava Goticul care, în anul 372 e.n. a fost înecat în apaBuzăului deoarece a fost prins de goţi făcând propagandă noii religii. Celmai mare misionar care a lăsat şi cele mai bogate informaţii despre populaţiaautohtonă a fost Niceeta din Ramesiana. El a trăit la sfârşitul sec. al IV-lea –începutul sec. al V-lea predicând aproape o jumătate de veac creştinismul înnordul Dunării. Acest misionar aminteşte în lucrările sale despre romanii„care trăiesc în nordul Dunării şi care sunt urmaşii lui Traian”. Tot datorităacestui fenomen s-a păstrat din limba latină cele mai importante cuvinte dinpatrimoniul religios: biserică, Dumnezeu, cruce, creştin, înger, botez,rugăciune, Crăciun, Paşte. Venirea slavilor urmată de creştinarea acestuipopor i-a determinat să preia această terminologie latină păstrând-o pânăastăzi. Terminologia creştină de origine slavă s-a format mai târziu şi este înlegătură cu organizarea bisericească.Cele mai vechi urme paleocreştine sunt de la sfârşitul sec. al III-lea şiînceputul sec. al IV-lea; ele s-au descoperit la Turda.Alături de donariul de bronz de la Biertani mai există unul laPorolissum în care apare următoarea inscripţie: „Ego Paulus votum posui”.Cele două descoperiri atestă, în mod concludent, existenţa unei populaţiivorbitoare de limbă latină. Pe teritoriul României s-au descoperit cimitirecreştine dovedind existenţa unei populaţii creştine, înainte de venireamaghiarilor în Transilvania (Ciumbrud, Blandiana, Deta şi Sălacea).VI. Pe teritoriul ţării noastre există 161 de localităţi unde s-audescoperit tezaure monetare care acoperă perioada cuprinsă între sec. al III-leaşi sec. al V-lea.Aceste tezaure sunt formate din monede mărunte de bronz care erauutilizate de populaţia băştinaşă. Populaţiile migratoare foloseau monedele deaur şi de argint, mai preţioase, sau nu cunoşteau monedele ca mijloc detranzacţionare.Aceste monede descoperite cuprind emisiuni anterioare anului 275e.n. dar şi emisiuni bătute după acest an, ceea ce, în mod indubitabil, atestălegăturile continue existente la acea vreme între nordul şi sudul Dunăriiprecum şi faptul că acest fluviu nu a constituit o graniţă ermetică.VII. Din punct de vedere lingvistic originea cuvântului „păcură” dinlimba română care are drept corespondent cuvântul „picula” din limbalatină – de unde de altfel derivă – este edificatoare. Aceasta întrucât estesingurul cuvânt pe care nu îl mai întâlnim în celelalte limbi neolatine(romanice). Acest termen nu se putea forma în sudul Dunării deoarece înacest spaţiu geografic nu există rezerve de petrol. Savantul şi domnitorul1. PARTICULARITĂŢILE SAU TRĂSĂTURILE CARACTERISTICEALE ACŢIUNII PENALEÎn literatura juridică procesual – penală au fost afirmate anumitetrăsături caracteristice ale acţiunii penale. Acţiunea penală este personală. Ea poate fi exercitată exclusivîmpotriva subiectelor de drept care au participat la săvârşirea uneiinfracţiuni. Acţiunea penală este autonomă. Prin însăşi natura sa, acţiuneapenală se deosebeşte fundamental de orice alt tip de acţiune exercitată înjustiţie . Ea marchează naşterea raportului procesual penal principal saufundamental dintre organul judiciar penal sau stat şi infractor. Acţiunea penală este indivizibilă. Aceasta în sensul că, chiar încaz de participaţie penală, va exista o singură acţiune penală îndreptatăîmpotriva tuturor participanţilor (autor, coautori, instigatori, complici). Indivizibilitatea infracţiunii săvârşite determină indivizibilitateaacţiunii penale. Acţiunea penală este indisponibilă şi irevocabilă. Odată pusă înmişcare acţiunea penală nu poate fi retrasă, ea continuând până la epuizare.Epuizarea se realizează prin soluţionarea, cu caracter definitiv a cauzeipenale. Această particularitate ori trăsătură caracteristică nu este aplicabilăîn cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare laplângerea prealabilă a persoanei vătămate. Acţiunea penală este obligatorie. Aceasta în sensul că acţiuneapenală trebuie pusă în mişcare, din oficiu, ori de câte ori organele judiciarepenale constată săvârşirea unei infracţiuni şi totodată constată lipsa vreunuiimpediment pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.Acţiunea penală nu este obligatorie în cazul în infracţiunilor, pentrucare acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoaneivătămate. În sfârşit, acţiunea penală reprezintă o acţiune de stat,adicăaparţine statului.Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită prin intermediulorganelor judiciare penale, care sunt organe etatice specializate.Statul prin intermediul autorităţii publice abilitate, stabileştecondiţiile şi modalităţile de exercitare ale acţiunii penale. Acestea suntprevăzute de Codul de procedură penală, lege organică, adoptată şimodificată de autoritatea legislativă.30531

institutori, comitenţi, etc) sau împotriva succesorilor în drepturi aiinculpaţilor (moştenitorii).În cadrul procesului penal acţiunea penală este acţiunea principală iaracţiunea civilă reprezintă acţiunea accesorie.Când în procesul penal sunt exercitate mai multe acţiuni penaleacestea formează latura penală, iar cand se exerciteaza mai multe acţiunicivile acestea se includ în latura civilă.În procesul penal acţiuna civilă se poate exercita doar dcă a fost pusă,în prealabil, în mişcare acţiunea penală. Uneori stingerea acţiunii penaleobligă instanţa de judecată în materie penală să soluţioneze acţiunea civilă.Este cazu,l spre exemplu, al intervenirii amnistiei. În acest caz deşieste stinsă acţiunea penală trebuie soluţionată acţiunea civilă de instanţa dejudecată penală, legal investită.CAPITOLUL II : ACŢIUNEA PENALĂAcţiunea penală – reprezintă mijlocul procesual prin care o persoanăcare a săvârşit o infracţiune este adusă în faţa organului judiciar penal învederea tragerii la răspundere juridică penală.Prin intermediul acţiunii penale se realizează scopul procesului penal.Ea reprezintă o instituţie de bază, fundamentală a procesului penal.Temeiul de drept al acţiunii penale constă în norma juridică încălcatăsau nesocotită. Săvârşirea efectivă a faptei interzise reprezintă temeiul defapt al acţiunii penale.Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere juridicăpenală a subiectelor de drept care au săvârşit infracţiuni.Subiecţii acţiunii penale sunt activi respectiv pasdivi.Subiectul activ este statul care exercită acţiunea penală exclusiv prinintermediul organelor judiciare penale – Minister Public şi instanţele dejudecată. Există opinia că subiect activ al acţiunii penale este organuljudiciar penal. La infractiunile pentru care punerea în mişcare a acţiuniipenale se realizează la plângerea prealabilă a persoanei vătămate subiectactiv al acitiunii penale este şi partea vătămată.Subiectul pasiv al acţiunii penale îl constituie persoanele fizice şipersoanele juridice care săvârşesc infracţiuni, în calitate de autori, coautori,instigatori, complici, tăinuitori sau favorizatori.moldovean Dimitrie Cantemir a sesizat acest aspect, relatând despreoriginea acestui cuvânt în monumentala sa lucrare „Descriptio Moldaviae”.VIII. Informaţiile literare – atât de citate de adepţii teorieiimigraţioniste – există, e drept puţine la număr, dar concludente în sensulcontinuităţii daco-romane.Astfel, Priscus pomeneşte utilizarea la curtea lui Atilla a limbii latinede către unele căpetenii venite să aducă tributul hunilor.Există o ştire din perioada imperatorului Justinianus (527 – 565e.n.) care menţionează despre existenţa unui slav în câmpia munteană carevorbea limba latină. Nu se pune problema slavilor în perioada imperatoruluiJustinianus şi mai mult ca sigur este vorba de un reprezentant al populaţieiautohtone.Izvoarele atestă existenţa unor martiri „goţi” care au avut de suferitde pe urma creştinismului dar aceştia poartă nume latine!!!Cea mai importantă informaţie literară apare în lucrarea – tratat – alui Maurikios – „Strategicon” în care se aminteşte despre existenţa unorromani trăind alături de slavi şi care erau utilizaţi drept călăuze de cătreaceştia din urmă.Punctarea câtorva repere în favoarea tezei continuităţii daco-romaneîn spaţiul carpato-danubioano-pontic poate fi considerată ca lipsită deimportanţă în raport cu titlul ales acestei lucrări.După modesta noastră opinie nimic nu e mai fals decât acest punct devedere, anterior enunţat. Continuitatea daco-romană, mai corect spuscontinuitatea dacilor romanizaţi, reprezintă unul dintre punctele esenţiale –alături de formarea poporului român şi de formarea, peste secole, a naţiuniiromâne – cu valoare sine qua non în afirmarea politică, socială şibineînţeles juridică a românilor.53031

CAPITOLUL IIICÂTEVA ASPECTE – CONSIDERATEESENŢIALE – REFERITOARE LA FORMAREAPOPORULUI ROMÂN ŞI A LIMBII ROMÂNE(ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ)Temeiul de drept îl constituie norma juridică care instituie dreptul laacţiune dacă fapta interzisă a fost săvârşită.B) Obiectul acţiunii în justiţie îl reprezintă tragerea la răspundere aautorului faptei. Aşa fiind, obiectul acţiunii penale îl constituie tragerea larăspundere juridică penală a faptuitorului / făptuitorilor.C) Subiecţii acţiunii în justiţie sunt subiecţii raportului juridic deconflict (de contradicţie) aflaţi în poziţii inverse în raport cu poziţia dindreptul subtanţial: Subiectul activ al faptei ilicite, adică făptuitorul, devine subiectpasiv al acţiunii în justitie; Subiecţii pasivi ai faptei ilicite (subiectul generic- statul şisubiectul specific – victima) devin subiecţii activi în cadrul acţiunii înjustiţie.Precizăm că pentru persoanele fizice fără capacitate de exerciţiusubiect activ al acţiunii în justitie devine reprezentantul legal al acesteia.Totodată, pentru persoanele juridice reprezentanţii legali ai acesteia suntsubiecţii activi ai acţiunii în justitie.D) Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie implică posibilitateautilizării acţiunii. Astfel, dacă există o cauză care dă ineficienţă aptitudiniifunţionale a acţiunii în justiţie, respectiva acţiune nu mai poate fi exercitată.Sunt astfel de cauze care generează inaptitudinea funcţională aacţiunii în justiţie: prescripţia, decesul făptuitorului, amnistia, etc.Dacă nu există aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie acţiuneafie că nu este pusă în mişcare, fie dacă a fost deja pusă în mişcare, ea vaînceta a se mai exercita.În cadrul procesului penal se exercită acţiunea penală care are cascop tragerea la răspundere penală a infractorilor.Este posibil ca în procesul penal să fie exercitată alături de acţiuneapenală şi acţiunea civilă, prin intermediul căreia se urmăreşte a se realizatragerea la răspundere civilă (delictuală) a inculpatului şi uneori, alături şi însolidar cu acesta, a părţii responsabile civilmente.Acţiunea penală este o acţiune publică, ea are ca obiect pedepsireainfractorilor în timp ce acţiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciilorgenerate prin activităţile cu caracter infracţional. Acţiunea civilă nu estepublică ea fiind lăsată de cele mai multe ori, la latitudinea persoaneiprejudiciate.Acţiunea penală este îndreptată întotdeauna împotriva subiectelor dedrept care săvârşesc infracţiuni, în timp ce acţiunea civilă se poate îndrepta,în anumite situaţii şi contra persoanelor responsabile civilmente (părinţi,32529

CAPITOLUL I: ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIEASPECTE GENERALEÎn literatura juridică procesual-penală acţiunea în justiţie este definităca fiind mijlocul (instrumentul) juridic prin care o persoană este trasă larăspundere în faţa instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să suporteconstrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate 16) .Acţiunea în justiţie se află în relaţie directă cu norma juridicăîncălcată.În funcţie de norma juridică nesocotită sau ignorată se va constitui şisuportul acţiunii în justiţie – acţiune penală, civilă, contravenţională, etc.Dacă a fost săvârşită o infracţiune desigur că se va utiliza acţiuneapenală faţă de făptuitori.În literatura juridică de specialitate se subliniază faptul că dreptul laacţiune poate fi exercitat în concret şi personal din momentul încălcăriinormei juridice şi în urma sesizării organelor judiciare competente.Se întrepătrunde astfel aspectul substanţial al acţiunii în justiţie cuaspectul eminamente procesual, formal, al acesteia.În ipoteza încălcării legii se iniţiază desfăşurarea procesului penal depersoane oficiale – agenţi ai statului- sau de persoane private lezate prininfracţiune.Procesul penal presupune o activitate dinamică, energică, desfăşuratăde participanţi şi în mod deosebit de agenţii autorităţilor publice.Această activitate se concretizează în materialitatea sa prin actejuridice specifice procesului penal cu un pronunţat caracter judiciar,denumite acte procesuale.Pentru exercitarea unei acţiuni în justiţie, în general, este necesarăexistenţa mai multor factori sau termeni. Aceştia sunt proprii acţiunii înjustiţie : temeiul acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii acţiunii şi aptitudineafuncţională a acţiunii.Dacă unul dintre aceşti factori lipseşte acţiunea în justiţie nu poate fiexercitată.A) Temeiul acţiunii în justiţie se referă la temeiul de fapt şila temeiul de drept al acţiunii.Temeiul de fapt este însăşi fapta ilicită care a înfrânt prescripţiilenormei juridice.16) Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept Procesual penal, Editura Didactica si pedagogica,Bucuresti, 1979, pag. 74528Într-o serioasă expunere a chestiunii în discuţie ar trebui temeinicanalizate următoarele probleme: istoriografia etnogenezei; cucerirea Dacieide către romani; continuitatea dacilor după anul 106 e.n.; raporturileautohtonilor cu coloniştii şi romanizarea dacilor; retragerea aureliană –continuitatea daco-romană după anul 271 e.n.; continuarea procesului deromanizare după anii 271-275 e.n.; raporturile populaţiilor migratoare cuautohtonii; venirea slavilor pe teritoriul ţării noastre; semnificaţia numeluide „vlah”; românii în izvoarele medievale; prezentarea teoriilorimigraţioniste şi a argumentelor pe care se sprijină şi demonstrareanetemeiniciei teoriilor imigraţioniste.Tema propusă spre dezbatere nu ne permite abordarea tuturor acestoraspecte. Autori din domeniul ştiinţei istorice, atât în lucrări de istoriepolitică a statului cât şi în lucrări de istorie a dreptului, au analizat, în modexhaustiv, acest vast subiect.Noi vom încerca, fără a avea pretenţia de a reuşi, să punctăm doarcâteva probleme.* **Departe de a fi „un miracol şi o enigmă” cum s-a exprimat un istoricfrancez, etnogeneza românilor a trezit interesul istoricilor români şi străini.Există astăzi numeroase teorii şi ipoteze care încearcă să explice cum s-aformat acest popor, perioada de formare şi aria de etnogeneză. Toate acesteteorii se pot clasifica în două mari categorii în funcţie de răspunsurile pecare le dau la problemele fundamentale ale etnogenezei.*. teoriile imigraţioniste care susţin că poporul român s-a formatnumai în sudul Dunării şi de aici ar fi urcat la nord de fluviu, începând cusec. al IX-lea.*. teoriile autohtonismului care susţin că poporul român s-a formatatât în nordul cât şi în sudul Dunării, cu centrul de greutate în nordulfluviului.Teoriile imigraţioniste s-au născut începând din sec. al XVIII-lea înImperiul Austriac când autorităţile, sesizând renaşterea poporului român, auîncercat să le conteste românilor drepturile imprescriptibile asupraTransilvaniei. Primul doctrinar care a elaborat o teorie imigraţionistă a fostSchultzer, elveţian de origine, jurist de profesie care a scris o lucrareintitulată „Istoria Daciei transalpine”. În această lucrare autorul susţine căîntreaga populaţie dacică a fost masacrată în urma războaielor şi că în anul271 e.n. imperatorul Aurelian a mutat întreaga populaţie în sudul Dunării33

unde s-a format poporul român. Din sudul Dunării această populaţie a urcatîn nordul fluviului, în sec. al XII-lea – sec. al XIII-lea. Trebuie remarcat cădupă ce a venit în Transilvania şi a cercetat numeroase, documente, autorulnu a mai susţinut, într-un final, lipsa continuităţii daco-romane după anul271 e.n.Un al doilea adept al teoriei imigraţioniste a fost Engel, ungur dinnaştere, funcţionar al Imperiului Habsburgic. Acesta a reluat teoriapredecesorului său – Schultzer – numai că i-a adus pe români din sudulDunării în secolul al IX-lea.Cea mai completă şi mai unitară teorie a imigraţionismului a lăsat-oRobert Roesller în lucrarea sa „Studii romanice”. Doctrinarul sus-citat afost adeptul distrugerii dacilor în războaiele daco-romane din anii 101-102e.n. şi 105-106 e.n. insistând asupra importanţei romanizării în cei 165 deani de ocupaţie. Autorul considera că daco-romanii au fost mutaţi în sudulDunării de unde au revenit în sec. al X-lea.Teoriile imigraţioniste au fost reluate după prima conflagraţiemondială, când Transilvania s-a unit cu România.După al doilea război mondial aceste teorii au fost reluate, iniţial, detransfugii unguri dintre care cel mai important istoric a fost Olfödy care şi-adesfăşurat activitatea la Munchen. În faţa argumentelor zdrobitoare privindcontinuitatea dacilor acesta a abandonat teza distrugerii dacilor dar, înschimb, a încercat să demonstreze imposibilitatea romanizării în cei 165 deani de ocupaţie romană a Daciei.Teoriile imigraţioniste au fost reluate şi în Republica Ungară după1956 şi au culminat cu cele două volume editate de Academia Maghiarăintitulate „Istoria Transilvaniei”. În această masivă lucrare sunt reluate întotalitate teoriile imigraţioniste, afirmându-se că poporul român, venit dinsudul Dunării, s-a înmulţit rapid în Transilvania datorită faptului că sehrănea cu brânză şi cu lapte şi datorită faptului că atât epidemia de ciumă câtşi invazia tătaro-mongolă i-a ocolit pe români.Argumentele care sunt aduse în favoarea tezelor imigraţioniste suntîn sinteză următoarele:*. interpretarea eronată a unor scene de pe columna traiană şi a unorinformaţii literare privind distrugerea dacilor în urma războaielor din anii101-102 e.n. şi 105-106 e.n.;*. lipsa de informaţii literare privind populaţia daco-getă după anul 106 e.n.;*. lipsa unor inscripţii numeroase privind existenţa dacilor după anul 106 e.n.;*. imposibilitatea romanizării în cei 165 de ani de ocupaţie a Daciei;PARTEA A II AACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL ROMÂNCUVÂNT INTRODUCTIVPartea a II-a a prezentului volum constituie o monografie distinctă.Ideea redactării acestia a apărut din necesitatea analizării activităţilorparticipanţilor în cadrul procesului penal, sub aspect dinamic şi în mod concret.Desigur, instituţia juridică procesual-penală poate fi abordată şiseparat. Acţiunea penală şi acţiunea civilă reprezintă mijloacele,instrumentele juridice prin intermediul cărora se asigură tragerea larăspundere - penală şi eventual civilă - a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.Importanţa acţiunilor în dreptul procesual penal este covârşitoare, eleavând menirea de a asigura echilibrul social care este denaturat prin apariţiafiecărui raport juridic penal de conflict (de contradicţie).Rezolvarea, soluţionarea fiecărui raport juridic penal de conflict serealizează prin tragerea la răspundere juridică penală a persoanei care asăvârşit infracţiunea. Aceasta implică exercitarea acţiunilor în cadrulprocesului penal.Ca şi monografia anterioară (partea I-a volumului) prezentamonografie se adresează studenţilor de la Facultatea de Drept precum şituturor juriştilor practicieni.Eventuala reuşită în elaborarea acestei monografii se datorează, încea mai mare parte, doctrinei elaborată de valoroşi profesori de Dreptprocesual penal din România.Contribuţia noastră este modestă şi constă, în principal, în aplecareaasupra acestei teme şi redactarea monografiei.Aducem omagiul nostru tuturor cadrelor didactice universitare carene-au îndrumat în studiul ştiinţelor juridice penale. Ne înclinăm în faţa lorcu modestie în suflet.Profesorii Octavian Loghin şi Dumitru Radu vor rămâne în icoanasufletului nostru. Ne simţim mândrii că am avut şansa de a ne număraprintre studenţii care le-au audiat valoroasele prelegeri.BACĂUAUTORUL34527

CONCLUZII:În cadrul acestei mongrafii dedicată analizei "participanţilor înprocesul penal român" am încercat să reliefăm aspectele esenţiale referitoarela : organele judiciare penale, părţile din procesul penal şi apărătorul sau maicorect spus poziţia apărătorului în cadrul procesului penal.Pe parcursul redactării acestei monografii am conştientizatnecesitatea abordării unei alte instituţii fundamentale pentru întregul dreptprocesual penal : instituţia acţiunilor - penală şi civilă - în cadrul procesuluipenal.Aceasta întrucât participanţii în procesul penal, care au fost analizaţidin puct de vedere static, se manifestă în concret, în cadrul celor două tipuride acţiuni care pot fi exercitate în procesul penal.Aceste aptitudini de manifestare valorizează "starea dinamică" aparticipanţilor în procesul penal român. Aceasta este, de altfel, şi teza, ideeacare creează liantul dintre cele două monografii create de noiBACĂU*. retragerea întregii populaţii în timpul imperatorului Aurelian,bazată pe informaţiile de tipul celei lăsate de istoricul antic FlaviusVospicus;*. lipsa unor informaţii literare şi a unor inscripţii care să îi ateste pedaco-romani la nordul Dunării după retragerea aureliană;*. existenţa Daciei Aureliene ca provincie de sine stătătoare în cadrulImperiului Roman;*. aşa-zisele asemănări între limba română şi limba albaneză;*. enclavele româneşti existente în sudul Dunării;*. faptul că în limba română nu există cuvinte de origine germanică,ca urmare a prezenţei neamurilor germanice pe teritoriul ţării noastre.Toate aceste „argumente” care se bazează pe informaţii trunchiate, peinterpretarea forţată a un unor documente cel puţin îndoielnice dar în specialpe lipsa informaţiilor scrise nu pot să confere acestor ipoteze şi teoriiimigraţioniste un caracter ştiinţific.Istoricii români şi unii istorici străini au sesizat interesul politicurmărit de aceste doctrine care încearcă să explice tendinţa de dominareasupra teritoriului Transilvaniei. Acest fapt a fost sesizat şi de istoriciimaghiari realişti care au luat atitudine faţă de variantele teoriilorimigraţioniste.Cea mai interesantă afirmaţie ne-a lăsat-o filosoful Lucian Blaga caresusţinea că „noi am dispărut din izvoare pentru a rămâne în istorie”.Faptul că românii apar în izvoarele medievale relativ târziu esteexplicabil, în momentul actual, dacă ne gândim la faptul că diversele croniciabordau probleme de ordin politic şi militar fără să intereseze viaţa unorpopoare paşnice care se ocupau cu agricultura şi cu păstoritul şi care nu auintervenit în diferitele conflicte.Nu este cazul numai al poporului român ci şi a altor popoare care nuau fost menţionate sau menţionarea lor a fost târzie dar cărora nu li s-acontestat existenţa.Poporul şi limba română s-au format în acelaşi mod şi în acelaşi senscu popoarele romanice (neolatine), cu particularităţile inerente fiecărei zonegeografice în parte.* **Teoria autohtonismului - reprezintă una din cele mai vechi teorii cuprivire la etnogeneza românească. Una din cele mai vechi variante aleacestei teze apare în opera cronicarilor. Aceştia susţineau originea latină a52635

poporului român, continuitatea noastră pe aceste meleaguri şi unitateapoporului român.În sprijinul acestor teze cronicarii aduceau argumente lingvistice,istorice şi de bun simţ. Mai târziu savantul şi domnitorul moldoveanDimitrie Cantemir a reluat etnogeneza românească aducând noi argumenteistorice alături de cele arheologice. Marele om de ştiinţă a susţinut – în plus– că trebuie reţinută în discuţie influenţa slavă.Reprezentanţii Şcolii Ardelene în interesul luptei lor naţionale ausacrificat adevărul ştiinţific fiind de acord cu teza distrugerii dacilor şi cuteza originii pur romane a poporului român. S-a mers cu exagerarea pânăla extrem în sensul că s-a încercat înlăturarea cuvintelor care nu erau deorigine latină din vocabularul limbii române.Primul mare istoric care a luat atitudine împotriva teoriilorimigraţioniste, indiferent de variantele lor, a fost A.D. Xenopol în sinteza sa„Istoria românilor în Dacia traiană” şi în alte lucrări. Acest istoric aduceargumente privind continuitatea dacică, continuitatea daco-romană şi susţineteza formării românilor atât în nordul cât şi în sudul fluviului Dunărea.Istoricul Vasile Pârvan adânceşte argumentele în domeniulcontinuităţii dacilor susţinând rolul jucat de geto-daci în etnogenezaromânească.Cel mai mare istoric român şi unul dintre cei mai mari istorici ailumii, Nicolae Iorga a produs şi cele mai consistente răspunsuri lachestiunea etnogenezei româneşti.Marele istoric a afirmat că în urma romanizării s-au format„romaniile populare” care au conservat limba, religia, tradiţiile şi cutumelecare au cristalizat latura spirituală şi morală a poporului român.Istoricul Constantin C. Giurescu a adus argumente importanteprivind locul şi rolul creştinismului în procesul romanizării, iar istoriculGheorghe Brătianu a adunat documente literare din arhivele străine care serefereau la daco-romani şi la români.Petre P. Panaitescu, istoric de renume european, a elaborat „teoriapânzelor de populaţie”. Potrivit acestei teorii din nord până în sud – înspaţiul carpato-pontic – există o pânză de populaţie daco-romană peste cares-a suprapus o pânză de populaţie slavă.Dacă în nordul Dunării slavii au fost asimilaţi formându-se poporulromân, în sudul fluviului slavii au asimilat (în mare parte) contribuind laformarea popoarelor din Peninsula Balcanică.După al doilea război mondial datorită ideologiei staliniste şi adogmatismului s-a motivat de către istorici, străini de spiritul românesc, căpoporul român este de origine slavă şi că daco-romanii ar fi fost asimilaţiREPREZENTAREA PĂRŢILOR DIN PROCESUL PENAL DECĂTRE AVOCAŢIDespre reprezentare am discutat în capitolul I al acestei monografii.Aşa fiind ne vom contura exclusiv asupra reprezentării părţilor deapărători în cadrul procesului penal. Reţinem că această formă dereprezentare este în esenţă, o reprezentare juridiciară cu caracterconvenţional.Reprezentantul avocat, aşa cum am mai avut ocazia să subliniem, areposibilitatea de a pleda în cauza penală în favoarea părţii pe care oreprezintă .Art. 174 c.p.p. prevede că:" învinuitul şi inculpatul precum şicelelalte părţi pot fi reprezentaţi , cu excepţia cazurilor în care prezenţaînvinuitului sau inculpatului este obligatorie". Această reprezentare judiciarăcu caracter convenţional se referă exclusiv la faza de judecată.Dacă instanţa de judecată apreciază ca fiind necesară prezenţaînvinuitului sau inculpatului, chiar atunci când legea admite reprezentareaacestora, va dispune aducerea acestora la judecată.DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE APĂRĂTORULUIApărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul – în faza deurmărire penală- să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală careimplică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asiguraapărarea. El poate formula cereri sau depune memorii.Dacă apărătorul lipseşte şi a fost încunoştiinţat, organul judiciar areposibilitatea, prerogativa de a efectua actul de urmărire penală.Despre încunoştiinţarea avocatului organul de urmărire penală vaîncheia un proces – verbal.Dacă însă asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului esteobligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului laascultarea acestuia.Persoana fizică reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cuapărătorul său, în condiţii de confidenţialitate.În faza de judecată, apărătorul are dreptul să –l asiste pe inculpat, săexercite toate drepturile cu caracter procesual ale acestuia şi să ia contact cuinculpatul când acesta este arestat.Fie că este ales sau desemnat din oficiu avocatul este obligat săasigure asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului, după caz.36525

Cu privire la asistenţa juridică facultativă, art. 171 alin 1 c.p.p.prevede că :" învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător întot cursul urmăririi penale şi a judecăţii, iar organele judiciare sunt obligatesă-i aducă la cunoştinţă acest drept":În vederea asigurării asistenţei juridice facultative partea din procesulpenal îşi va alege un avocat în vederea acordării acestei asistenţe. Întreavocat şi partea din procesul penal se va încheia un contract de asistenţăjuridică.În practica judiciară s-a statuat că în cazul în care una din părţile dinprocesul penal are apărător ales, iar acesta nu este prezent, instanţa dejudecată nu va proceda la soluţionarea cauzei penale, deşi asistenţa juridicăa fost realizată în mod efectiv, de un alt avocat desemnat din oficiu, încalitate de aparator al părţii respective 14) .Referitor la asitenţa juridică obligatorie, art. 171 alin 2 c.p.p.nominalizează cazurile în care aceasta se impune:- când învinuitul sau inculpatul este minor;- când învinuitul sau inculpatul este internat într-un centru dereeducare sau într-un institut medical educativ;- când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză;- când în raport cu învinuitul sau inculpatul a fost dispusă măsurade siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical, chiarîn altă cauză;- când organul de urmărire penală sau instanţa de judecatăapreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea.Aceste cazuri de asistenţă juridică obligatorie se aplică atât în fazade urmărire penală cât şi în faza de judecată.Alin. 3 al art. 171 c.p.p. prevede un caz în care asistenţa juridică esteobligatorie în faza de judecată: atunci când pentru infracţiunea săvârşitălegea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 anisau mai mare.Noi nu vom analiza în detaliu cazurile în care , în procesul penal,asistenţa juridică este obligatorie 15) .de populaţiile slave datorită „superiorităţii” acestora. Această teză ne-aprodus şi încă ne mai produce multe „necazuri”. Abia după anul 1964acad. Constantin Daicoviciu a elaborat teoria „vetrei de populaţie”.Conform acestei teorii, în etnogeneza românească două componente suntfundamentale: cea dacică şi cea romană. Se susţine că poporul român s-ar fiformat exclusiv în Transilvania de unde ar fi „plecat” în celelalte regiuniromâneşti.Trecând peste exagerările din ultimele decenii istoricii au izbutit,eludând celebrele „documente de partid” să poată prezenta în mod ştiinţificetnogeneza poporului nostru.* **Etnogeneza poporului român şi a limbii române reprezintă ochestiune studiată, pe bună dreptate, de ştiinţele istorice şi de ştiinţelelingvistice.Am elaborat câteva consideraţii, sumare desigur, deoarece „actul denaştere” al poporului român nu poate să nu constituie un „moment” (camîndelungat ce-i drept) cu semnificaţii extraordinare asupra dezvoltării socialpoliticedar şi juridice ulterioare.Etnogeneza românească rămâne, credem cu sinceritate, pilonulfundamental al întregii noastre istorii.Dacă există un „moment zero” al tuturor instituţiilor politicojuridiceromâneşti, în întreaga lor evoluţie, acesta este – pe drept cuvânt –reprezentat de procesul formării poporului român, care rămâne totuşi „oenigmă şi un miracol istoric”.14)Tribunalul mun. Bucureşti, sectia a I-a penală, decizia nr. 712/1991, analizată de V.Papadopol în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991, Casa de Editură si PresăSansa srl, Bucureşti, 1992, pg. 23-2515) Pentru analiza amănunţită a cazurilor a se vedea cursurile şi tratatele celebrilor doctrinari,publicate în România, în materia dreptului procesual penal52437

CAPITOLUL IVORGANIZAREA SOCIAL-POLITICĂ ŞIJURIDICĂ ÎN PERIOADA MEDIEVALĂGarantarea dreptului la apărare reprezintă unul dintre principiilefundamentale ale procesului penal român.Acest principiu fundamentasl are un conţinut complex, care includeşi dreptul de a fi apărat de o personaă specializată în ştiinţele juridice.Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei deavocat 6213) prevede în art. 2 alin 4 :" orice persoană are dreptul să îşi aleagăîn mod liber avocatul".Profesia de avocat este independentă cu organizare şi funcţionareautonome şi se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului dincare fac parte.Baroul reprezintă o parte componentă a Uniunii Naţionale aBarourilor din România.Art. 3 din legea sus citată menţionează modalitătţile prin care serealizează activitatea avocaţială, respectiv:- consultaţii şi cereri cu caracter juridic,- asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, aorganelor de urmărire penală sau a altor autorităţi publice,- redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, aconţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare şi altele.Poate fi membru al unui barou din România persoana fizică careîndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:- este cetăţean român şi are exerciţiul drepturilor civile şi politice;- este licenţiat al unei facultăţi de drept sau este doctor în drept;- nu se găseşte în vreunul din cazurile de nedemnitate prevăzute de lege;- este apt din puct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei(art. 11 din Legea nr. 51/1995, republicată).Desigur, analiza apărătorului în cadrul acestei monografii secircumscrie rolului pe care acesta îl joacă în cadrul procesului penal.În cadrul procesului penal activitatea desfăşurată de avocat semanifestă prin intermediul asistenţei juridice şi a reprezentării.Asistenţa juridică presupune sprijinul acordat părţilor din procesulpenal de către avocaţi. Acest sprijin se materializează sub forma: sfaturilor,lămuririlor, consilierii şi a intervenţiei directe a acestor specialişti în ştiinţejuridice.În cadrul asistenţei juridice avocatul (apărătorul) pune concluzii înprezenţa părţii ale cărei interese le apără în cadrul procesului penal.Asistenţa juridică poate fi facultativă şi obligatorie.13) Republicată. S-a avut în vedere textul, în vigoare, începând cu data de 11.07.2006 6238523

Partea responsabilă civilmente poate fi introdusă la cererea celorinteresaţi sau din oficiu ori poate interveni în procesul penal din proprieiniţiativă.Practic partea civilă poate solicita introducerea părţii responsabilecivilmente în procesul penal datorită faptului că aceasta prezintă un grad desolvabilitate mai ridicat faţă de inculpat.Instanţa de judecată poate dispune introducerea în procesul penal apărţii responsabile civilmente ex officio, pentru repararea daunelorpricinuite unor persoane fizice fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitatede exerciţiu restrânsă.Există şi posibilitatea ca partea responsabila civilmente să intervinădin proprie iniţiativă în procesul penal dacă aceasta îşi manifestă interesul înacest sens.În acest caz, părţii responsabile civilmente îi sunt opozabile toateactele procesuale şi procedurale efectuate până în momentul intervenţiei sale.Din acest motiv legea procesual penală prevede că : " ... poateinterveni... luând procedura din stadiul în care se află în momentulintervenţiei " (evident textul se referă la partea responsabilă civilmente).Concluzia cu caracter general şi de însemnătate practică deosebităeste aceea conform căreia instanţa de judecată nu poate introduce din oficiu,ca parte responsabilă civilmente, pe comitentul inculpatului când parteacivilă dispune de capacitate de exerciţiu deplină.CAPITOLUL IV: APĂRĂTORULLegea fundamentală, Constituţia României, consacră dreptul laapărare care este garantat în tot cursul procesului penal.Art. 6 c.p.p. – Garantarea dreptului la apărare- prevede:" (1) dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şicelorlalte părţi, în tot cursul procesului penal.(2) în cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate săasigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiileprevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.(3) organele judiciare au obligaţia să-l încunoştiinţeze , de îndată şimai înainte de a-l audia, pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru careeste cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitateapregătirii şi exercitării apărării.(4) orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursulprocesului penal".După retragerea administraţiei romane din Dacia, pe teritoriul actualal României orânduirea sclavagistă decade, în locul ei impunându-serelaţiile social-politice şi economice de tip feudal.Baza raporturilor de tip feudal o constituia proprietatea feudalului (anobilului) asupra bunurilor imobile, în special asupra terenurilor arabilecompletată cu proprietatea incompletă (quasi proprietatea) asupraproducătorului iobag.Ia naştere un tip de relaţii speciale caracterizate prin subordonare,întemeiate pe constrângere de natură economică dar şi un tip deconstrângere rezultat din dependenţa personală a iobagului în raport cunobilul.Perioada medievală în istoria politică a românilor ia naştere dupăanul 271 e.n. şi se întinde, cronologic vorbind, până la mijlocul sec. alXIX-lea.Secţiunea I. Trecerea de la sclavagism la feudalismDupă părăsirea Daciei de către Imperiu s-a mărit considerabilponderea proprietăţii private. Foştii sclavi au devenit oameni liberi care auîntemeiat gospodării individuale pe pământul pe care forţat îl lucraseră şicare aparţinuse marilor latifundiari sau, după caz, statului roman.În cadrul obştilor teritoriale s-a trecut la constituirea proprietăţiiprivate. De altfel, obştile săteşti, în mare parte, s-au descompus în miciproprietăţi private ceea ce a determinat o stratificare socială, generând înmod obiectiv şi apariţia dar şi accentuarea unor inegalităţi de tip social.În cadrul obştei o parte din pământuri era cultivată individualconstituind proprietatea privat – individuală iar o altă parte din fondulfunciar este cultivată în comun de membrii comunităţii.S-a dovedit în mod indubitabil că, în timp, „războinicii” au uzurpatproprietatea comună precum şi prestaţiile efectuate în folosul acesteia.Împreună cu clericii aceşti războinici dobândesc demnităţi cu caracter politicfiind apăraţi de cete militare fapt ce determină instituirea unei autorităţi.Reşedinţele acestor demnitari sunt întărite, fortificate fiind adevăratecentre regionale din care un empiric aparat administrativ exercită controlulasupra unui ţinut determinat.Descompunerea sclavagismului a fost favorizată în mod direct şi delegăturile stabilite de populaţia autohtonă cu migratorii. Populaţiilemigratoare erau, fără îndoială, interesate de procurarea unor produsenecesare fie dobândite prin schimb, în mod paşnic, fie impunând predarea52239

unurilor prin violenţă. Indiferent de modalitatea de dobândire a valorilormateriale conducătorii migratorilor au fost nevoiţi să apeleze la o categoriede reprezentanţi ai populaţiei autohtone în vederea strângerii şi predăriibunurilor.Primele valuri de năvăliri au provocat imense distrugeri dar dupăaşezarea migratorilor – chiar şi numai temporară – aceştia au intrat încontact nemijlocit cu populaţia locală.Astfel, dintre populaţiile migratoare care au stăpânit teritoriul Dacieişi bineînţeles au dobândit variate bunuri menţionăm: goţii şi hunii (375 e.n.);gepizii (454 e.n.); longobarzii şi avarii (566 e.n.). Organizaţiile quasi-stataleîntemeiate de migratori erau conduse de regi, ajutaţi de aristocraţie. Toateformele de organizare statal-politică impuse de migratori au avut un caractervremelnic şi nu au implicat cu nimic populaţia autohtonă. Aceasta din urmăa continuat să trăiască în obşti sau în uniuni ale acestora denumite îndoctrină confederaţii de obşti.Şcoala istorică germană a prezentat influenţa goţilor ca fiinddeterminantă asupra feudalismului timpuriu românesc.Considerăm că asupra populaţiei daco-romane sau mai corect spusasupra dacilor romanizaţi a avut o influenţă mai deosebită populaţiamigratoare denumită anţi, încă din sec. al II-lea e.n. Anţii sunt strămoşiislavilor iar în secolele al III-lea şi al IV-lea s-au stabilit în nordul Daciei.Slavii au avut, în general, raporturi paşnice cu autohtonii. Influenţa acestorpopulaţii a crescut în mod considerabil începând cu sec. al VI-lea e.n. odatăcu pătrunderea slavilor propriu-zişi.Ca urmare a contactului îndelungat cu băştinaşii în limba română apătruns un număr însemnat de cuvinte de origine slavă referitoare la numede persoane, la viaţa militară, la organizarea politică, ş.a.Totodată populaţiile slave prezentau diferenţieri sociale tipiceorânduirii feudale având o pătură conducătoare guvernată de un conducătordenumit cneaz.Stadiul avansat al feudalizării slavilor care au convieţuit cu daciiromanizaţi în Dacia a accelerat stratificarea societăţii autohtone.- persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum şi oricealte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinereaîn funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale de vârstă, studiişi stagiu şi a dispoziţiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia (art. 28 şi art. 30 din Legea nr. 22/1969);- persoanele cu privire la care s-a constatat printr-o hotărârejudecătorească că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acestadin avutul public şi că le-au dobândit în afara obligaţiilor de serviciu alegestionarului, cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri (art. 34 dinlLegea nr. 22/1969);- persoanele care au constituit garanţie pentru gestionar ( art. 10 şiurmătoarele din Legea nr. 22/1969).Garantul răspunde în solidar cu gestionarul pentru pagubele cauzatede acesta în gestiunea unităţii: fiind o explicaţie a contractului defidejusiune, garantul are o răspundere subsidiară, cu caracter accesoriu. Elpoate invoca beneficiul de discuţiune.Garantul poate fi obligat în solidar cu inculpatul gestionar la plataprejudiciului material efectiv produs dar şi la plata dobânzilor, acesteaconstituind o parte componentă a pagubei, în ipoteza în care suma garantatăeste mai mare decât paguba efectiv generată prin infracţiune, fără a se puteadepăşi cuantumul sumei garantate.De asemenea, garanţii nu vor putea fi obligaţi la plata prejudiciilorproduse în gestiune până la data încheierii contractului de garanţie.Dacă paguba generată direct prin săvârşirea infracţiunii depăşeştelimita sumei garantate, garantul nu poate fi obligat la plata dobânzilor.Totodată garanţii nu pot fi obligaţi la plata cheltuieliulor judiciare în cadrulprocesului penal. Considerăm că se impune punctarea câtorva chestiuni relative lapartea responsabilă civilmente, conform art. 16 c.p.p.În partea introductivă a acestui paragraf am antamat dispoziţiilelegale menţionate. Urmează să facem doar unele succinte precizări.Astfel, dacă partea responsabilă civilmente este introdusă în procesulpenal după citirea actului de sesizare şi dacă aceasta a ridicat obiecţiuni,partea responsabilă civilmente nu mai poate fi obligată la despăgubiri însolidar cu inculpatul, valorificarea pretenţiilor în raport cu partearesponsabilă civilmente se poate realiza în mod separat prin introducereaunei acţiuni în despăgubiri la instanţa de judecată civilă.40521

Prezumţia de culpă instituită este relativă şi în consecinţă, poate ficombătută de profesor, învăţător sau meşteşugar dacă probează că nu a pututîmpiedica faptul prejudiciabil.Condiţiile generale ale acestei forme de răspundere pentru fapta alteipersoane sunt identice cu condiţiile generale ale răspunderii civile delictualepentru fapta proprie: fapta ilicită generatoare de prejudiciu, prejudiciu,raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul şi culpa (vinovăţia).Condiţiile speciale sunt următoarele: Autorul faptei ilicite generatoare de prejudicii să aibă calitatea deelev sau ucenic şi să fie minor; Fapta ilicită generatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timpulcât elevul sau ucenicul se afla sub supravegherea profesorului, învăţătoruluisau meşteşugarului.Dacă condiţiile sunt îndeplinite, victima are dreptul să acţioneze înjudecată fie pe profesor, învăţător sau meşteşugar, fie pe elev sau ucenic, învederea recuperării prejudiciului.Dacă profesorul, învăţătorul sau meşteşugarul a despagubit victimapentru prejudiciul generat prin fapta elevului sau a ucenicului, se poateîndrepta cu acţiune în regres, fie împotriva elevului sau ucenicului, fieîmpotriva părinţolor acestuia.În măsura în care profesorul, învăţătorul sau meşteşugatrul esteexonerat de răspundere, victima se poate îndrepta împotriva elevului sauucenicului sau împotriva părinţilor acestuia.În acest caz, răspunderea părinţilor are un caracter subsidiar 12) .PERSOANELE RESPONSABILE CIVILEMENE MENŢIONATEÎN LEGEA NR. 22/1969Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor a fost modificatăprin Legea nr. 54/1994. În acest acest act normativ sunt instituite cazurispeciale de răspundere civilă delictuală pentru fapta altei persoane.Sintetic, aceste cazuri se referă la următoarele categorii depersoane:12) Pentru tratarea detaliată a subiectului răspunderii civile delictuale a se vedeea : C. Stătescu.Răspunderea civilă delictuală pentru faptele altei persoane, Bucureşti, 1984, C. Stătescu. C.Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor , 1981, M. Eliescu, Răspundereacivilă delictuală, Bucureşti, 1972. Pentru tratarea monografică a răspunderii delictuale acomitenţilor pentru faptele prepuşilor, a se vedea : V.S.Curpăn, Răspunderea civilă delictuală acomitenţilor pentru faptele prepuşilor, Bacau, 1999.520Secţiunea II. Feudalismul timpuriu pe teritoriul actual alRomâniei (sec. X-XIV)Organizarea politică a primelor organizaţii statale autohtone –cnezatele şi voievodatele – prezintă interes în demersul nostru.Remarcăm că vârfurile ierarhiei feudale în cnezate şi în voievodateerau alcătuite din cnezi şi voievozi.Între aceşti conducători s-au stabilit raporturi de suzeranitate, ceeace demonstrează, cu prisosinţă, instaurarea feudalismului în perioada sec. alX-lea şi a secolelor următoare pe teritoriul fostei Dacii.Practic, un voievod avea mai mulţi cnezi vasali. În timp de război cneziierau obligaţi să lupte sub ordinele voievodului suzeran.Termenii care denumesc conducătorii politici (voievod; cneaz) suntde origine slavă, probând influenţa slavilor asupra autohtonilor 2) .Piramida feudal-medievală se completa prin existenţa, la nivelulconducătorilor, a nobililor denumiţi maiores terrae (marii, puternicii ţării).Aceştia erau proprietari tipic feudali aflaţi în raporturi de vasalitate cucnezii. Puterea lor politică derivă din puterea economică pe care o deţineau,concretizată în stăpânirea unor mari moşii. După constituirea statelormedievale româneşti această categorie de feudali nobili a fost denumităclasa feudală a boierilor.Existau desigur şi ţărani dependenţi de aceşti maiores terrae. Aveauaceste entităţi statale funcţii specifice unei organizări statale?Din punct de vedere al stabilităţii interne şi voievozii şi cneziidispuneau de un aparat de represiune 3) necesar pentru a se impune înraporturile cu categorii sociale inferioare. Construirea în interiorul unorcnezate şi voievodate a unor întărituri atestă preocuparea clasei politice nunumai pentru apărarea externă dar şi pentru apărarea de atacurile sau derăscoalele populaţiei autohtone aservite.Cnezatele şi vioevodatele au exercitat, este drept discontinuu şimarginal, şi o funcţie externă. Aceasta s-a concretizat în stabilirealegăturilor cu alte cnezate sau cu voievodate. Mai rare erau, desigur,contactele cu statele medievale puternice care dispuneau, în mod evident, deforţe militare însemnate.Prezintă o importanţă aparte influenţa exercitată de statele medievalevecine asupra dezvoltării entităţilor politice româneşti conservatoare a unorstructuri de stat incipiente.2) Despre cnezatele şi voievodatele care au existat pe teritoriul ţării noastre – vezi Tratatele deistorie antică şi medievală, indiferent de autor3) Denumit „Aparatus bellicus” ↔ în latină.41

Din punct de vedere cronologic dar şi ca însemnătate politică cea maiconsistentă influenţă asupra quasi-statuleţelor româneşti a avut-o, fărăîndoială, Imperiul Roman de Răsărit.După abandonarea Daciei, partea orientală a Imperiului a izbutit săaducă unele teritorii din fosta provincie în graniţele sale. 4)Imperatorul Teodosius I proclamă religia creştină ca religie de statprin edictul „De fide catholica” dat la Thesalonic în anul 380 e.n. la 28februarie.După moartea acestui imperator, survenită la 17.01.395 e.n. Imperiulse divide; partea de răsărit cu capitala la Constantinopol având caimperator pe Flavius Arcadius iar partea de apus cu capitala la Ravennafiind atribuită imperatorului Flavius Honorius.Niciodată ideea unităţii Imperiului nu a suferit de pe urma acesteiîmpărţiri care totuşi s-a dovedit a fi permanentizată până în sec. al V-lea e.n.Spunem acest lucru deoarece în secolul al V-lea, mai exact în 28.08.476 e.n.imperatorul Romulus Augustulus a fost detronat de regele germanic alherulilor, Odoacru. Acest rege a trimis însemnele imperiale ale apusuluila Constantinopol la 04.09.476 e.n. recunoscând implicit ca unicimperator pe cel instalat în răsăritul Imperiului. De altfel, Odoacru şi-aluat titlu de rege al Romei, guvernând o perioadă relativ scurtă întreagaItalie sub ascultarea imperatorului din Est.Istoria consemnează astfel, nu o prăbuşire a unei părţi din Imperiu cio reunificare prin absorbţia provinciilor occidentale de către Imperiulorganizat în răsărit. Evident, populaţia dacă romanizată a fost influenţată şicultural şi politic iar după 16.07.1054 5) şi din punct de vedere religiosde Imperiul Roman restaurat (convenţional intitulat Imperiul Roman de Răsărit).Formarea Imperiului Bulgar în Peninsulşa Balcanică în sec. al IXleaa întrerupt contactul direct şi nemijlocit al populaţiei româneşti cuImperiul Roman (de Răsărit). În vremea ţarului bulgar Boris, în sec. al IXlea,frontiera nordică a Imperiului Bulgar era fixată în partea de nord aArdealului. Acest fapt, atestat istoriceşte, conduce de la sine la ipotezainfluenţelor exercitate asupra organismelor statale româneşti.De asemenea, în sec. al IX-lea în estul spaţiului românesc s-a formatstatul rus, cu capitala la Kiev. În jurul anului 1116 cneazul rus VladimirMonomahul include viitoare Moldovă sub autoritatea sa. Acesta numeştedregători în cetăţile dunărene.Menţionăm doar faptul că în anul 971 e.n. Imperiul Bulgar s-aprăbuşit fiind ocupat în mare parte de romani. În aceste condiţii pecenegiiAceasta din urmă este acceptată, în ultimul timp, ca temei alrăspunderii civile delictuale a comitenţilor pentru faptele prepuşilor.Condiţiile generale ale răspunderii comitenţilor sunt identice cu celenecesare pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie. Ele trebuie săfie întrunite cumulativ în persoana prepusului : fapta ilicită generatoare deprejudicii, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciuşi culpa (vinovăţia) prepusului.Condiţiile speciale ale răspunderii comitenţilor sunt, existenţaraportului de prepuşenie şi prepusul să săvârşească fapta în funcţiileîncredinţate.Reglementarea răspunderii comitentului întemeiată pe ideea degaranţie acordată terţelor persoane oferă posibilitatea victimei de a urmăripentru recuperarea pagubei provocate, fie pe comitent, fie pe prepus, fie pecomitent şi prepus deodată sau succesiv.Deşi răspunderea comitentului este fundamentată pe ideea degaranţie acordată de comitent terţului prejudiciat, comitentul nu este asimilatfidejusorului.Comitentul nu poate invoca în raport cu victima beneficiul dediviziune şi nici beneficiul de discuţiune. Comitentul răspunde în modsimilar cu prepusul, iar victima se poate îndrepta direct împotrivacomitentului deşi prepusul este solvabil.Comitentul nu poate invoca beneficiul de discuţiune solicitândvictimei să se îndrepte mai întâi împotriva prepusului şi numai dacăprepusul este insolvabil să-i solicite lui acoperirea prejudiciului.Răspunderea comitenţilor şi prepuşilor este o răspundere solidară,întemeiată pe dispoziţiile art. 1003 c.civ., potrivit căreia :" când delictul saucvasi-delictul este imputabil mai multor persoane , aceste persoane suntţinute solidar pentru despăgubire".În raporturile dintre comitent şi prepus, comitentul îşi poate recuperaintegral despăgubirea plătită victimei, pe calea unei acţiuni dedrept civil –acţiunea în regres.C) A treia situaţie de răspundere civilă indirectă, pentru fapta alteipersoane, este prevăzută de art. 1000 alin 4 c.civ. şi se referă la răspundereainstituţiilor pentru faptele elevilor şi meşteşugarilor pentru faptele ucenicilor.Răspunderea profesorilor, învăţătorilor şi meşteşugarilor seîntemeiază pe o prezumţie de culpă a acestora pentru neîndeplinirea în modcorespunzător a obligaţiei de supraveghere a elevilor şi ucenicilor.4) Este vorba de Oltenia, Banat şi sudul Munteniei5) Data formală a despărţirii celor două biserici creştine ecumenice: ortodoxă şi catolică.42519

Elementul central, fundamental în definirea calităţilor de comitent şide prepus îl constituie raportul de prepuşenie (de subordonare) care trebuiesă existe între cele doua persoane, raport în virtutea căruia o persoană(comitentul) încedinţează altei persoane (prepusul) anumite atribuţii caretrebuie să le exercite în limitele funcţiei, a însărcinării dată de comitent.Comitentul are dreptul de a îndruma şi obligaţia de a supraveghea şicontrola activitatea prepusului.Raportul de prepuşenie rezultă, de principiu, dintr-un constract demuncă încheiat între comitent (angajator) şi prepus (angajat).Există şi alte raporturi de prepuşenie care nu izvorăsc din contractulde muncă. Astfel, de exemplu, poate exista un raport de prepuşenie întreşcoală şi elev sau între părinte şi copilul său.Raportul de prepuşenie se stabileşte în funcţie de faptul existenţeiunei încredinţări a unei funcţii de către o personaă către altă persoană, faptce creează raportul de subordonare a prepusului faţă de comitent.Fundamentarea răspunderii comitentului are în vedere, în principal,trei teze:- întemeierea răspunderii comitenţilor pe ideea unei prezumţiiabsolute de culpă. Aceasta întrucât comitenţii nu au înlăturat posibilitateaproducerii de către prepus a faptei ilicite generatoare de prejudicii.Principalul neajuns al acestei teorii constă în imposibilitatea explicăriiadmisibilităţii unei acţiuni în regres formulată de comitent în contradictoriucu prepusul său, în vederea recuperării despăgubirilor plătite victimei;- întemeierea răspunderii comitenţilor pe ideea de risc. Întrucâtcomitentul beneficiază în mod direct de rezultatele activităţii prepusului,trebuie să suporte, în mod firesc, şi eventualele pagube generate de prepusulsău terţelor persoane cu ocazia exercitării funcţiilor încredinţate. Şi aceastăteorie în formele sale -risc de activitate şi risc de profit- nu explicăaptitudinea comitentului de a se întoarce împotriva prepusului, prin acţiuneîn regres, prepus care până la urmă, este singurul care trebuie să răspundă;- fundamentarea răspunderii comitenţilor pe ideea de garanţie faţă devictima prejudiciului este îmbrăţişată de majoritatea doctrinarilor şi este largacceptată de jurisprudenţă.Ideea de garanţie justifică atât dreptul victimei de a se îndreptaîmpotriva comitentului pentru a fi despagubită, cât şi dreptul comitentului dea se întoarce cu acţiune în regres împotriva prepusului, în vederearecuperării despăgubirilor achitate victimei.Reţinem că în legătură cu fundamentarea răspunderii comitenţilor peideea de garanţie , în doctrina juridică civilă s-au conturat două concepţii :concepţia garanţiei obiective şi concepţia garanţiei subiective.aşezaţi în Bugeac din anul 890 e.n. şi-au impus autoritatea asupra zoneigeografice a viitoarei Muntenii.„Clasa” politică din cnezate şi din voievodate se sprijinea pe putereastatelor bulgar şi rus, acordându-le acestora întreaga influenţă de care aveaunevoie asupra populaţiei locale.Ca urmare a fărâmiţării statului rus (Rusia Kieveană) a apărut un noustat, Haliciul în sec. al XII-lea mai exact în jurul anului 1140 care dominapolitic partea de nord a zonei geografice a Moldovei viitoare. În anul 1185,după răscoala românilor (valahilor) şi a bulgarilor din Imperiul Roman (deRăsărit), se formează în sudul Dunării Imperiul Româno-Bulgar sub dinastiaimperatorilor Asăneşti (români sud dunăreni).Popoarele migratoare cum sunt cumanii şi pecenegii nu au exercitato stăpânire efectivă asupra stătuleţelor româneşti, ei fiind la un moment datfie asociaţi cu populaţia majoritară, fie conduşi de către români.Năvălirea mongolico-tătară, în anul 1241, pune teritoriul de la estulCarpaţilor în stare de dependenţă efectivă. În sudul Carpaţilor dominaţiatătară are un caracter nominal fiind şi intermitentă.Nu întâmplător vom trata în finalul acestui capitol pătrundereaungurilor (maghiarilor) în zonele geografice care vor forma mai târziuTransilvania.Această populaţie fino-ugrică la venirea pe continentul european eragrupată în 108 ginţi, alcătuind şapte clanuri.Când au pornit să cucerească Pannonia ungurii au format o uniunetribală cu un conducător unic.După ce a pătruns în Transilvania uniunea tribală s-a „teritorializat”,luând pământurile de la autohtonii români după lupte grele. Sfatulcăpeteniilor tribale se transformă în „consiliul princiar” iar căpeteniile detriburi devin „nobili”.Ungurii au pătruns în Transilvania în secolele al XI-lea şi al XII-leaşi au cauzat întreruperea procesului de formare a unui stat medievalromânesc independent. Ruinarea feudalilor români şi maghiarizarea acestoraprecum şi colonizările masive cu populaţii străine au constituit o practicăadoptată şi continuu aplicată de regii unguri.Cu toate acestea, Transilvania s-a constituit într-o unitate statalpoliticăautonomă, având în frunte un voievod (voievozii Roland şiLadislau Borşa au fost români neaoşi), în care a predominat, din punct devedere numeric dar şi ca vechime, populaţia românească.51843

Secţiunea III. Perioada feudalismului dezvoltat (sec. al XIV-leapână la jumătatea sec. al XVII-lea)Formarea statelor medievale româneşti 6) constituie un efect aldezvoltării orânduirii feudale şi al luptei pentru stoparea ingerinţelorputerilor străine.Întemeierea Ţărilor Române a fost menţionată în tradiţia populară înstrânsă corelaţie cu acţiunea unor personaje de sorginte transilvană: Negru-Vodă din Făgăraş pentru Ţara Românească şi respectiv Dragoş dinMaramureş pentru Ţara Moldovei.Unii istorici români printre care A.D. Xenopol, D. Onciu, Gh.Brătianu au acceptat teza aşa-ziselor „descălecări”, considerând că au avutloc intense imigrări ale populaţiei româneşti din Transilvania în viitoareaŢară Românească şi respectiv în Ţara Moldovei.Alţi istorici apreciază că Ţara Românească s-a format ca urmare aacţiunilor energice a voievodului Basarab care şi-a subordonat toateentităţile politice învecinate.Apariţia Ţărilor Române a fost intim legată de existenţa celor douămari drumuri comerciale, de importanţă europeană, care străbăteauviitoarele ţări (state) extracarpatice. Marele nostru istoric Nicolae Iorga darşi istoricii Petre P. Panaitescu şi Gheorghe Brătianu au afirmat că apariţiastatelor româneşti s-a datorat necesităţii de a asigura păzirea acestor maridrumuri.Indiferent de teza împărtăşită formarea Ţărilor Române a reprezentatun proces obiectiv, o necesitate legică în dezvoltarea poporului român.Istoriografia românească este puternic atrasă de subiectul întemeieriiŢărilor Române din dorinţa de a răspunde la o întrebare fundamentală: Dece un singur popor a ajuns să constituie trei state medievale româneşti?S-a acreditat ideea că datorită munţilor Carpaţi şi a orientării acestoraau apărut cele trei state româneşti.Cercetări de dată mai recentă au demonstrat că nu Carpaţii auinfluenţat hotărâtor destinul poporului român ci factorii externi, respectivinvazia maghiară în Transilvania şi dominaţia tătaro-mongolică pentru ŢaraRomânească şi pentru Ţara Moldovei.6) Analiza detaliată a formării Ţărilor Române fiind o chestiune de istorie pură o regăsim, cu luxde amănunte, în tratatele marilor noştri istorici. Acest subiect nu formează obiectul efectiv altemei luată în discuţie (N.A.)44subiect de drept este tinut să răspundă pentru prejudiciul generat de o altăpersoană.Răspunderea civilă delictuală operează în mod excepţional, limitativşi în temeiul exclusiv al legii.A) În primul rând legiuitorul reglementează răspunderea părinţilorpentru faptele copiilor minori care se fundamentează pe o prezumţie deculpabilitate a părinţilor în modul de creştere şi educare a copiilor.Această prezumţie poate fi răsturnastă dacă părinţii dovedesc că aufost în imposibilitatea obiectivă de a împiedica faptul prejudiciabil. În lipsaunei asemenea probaţiuni părinţii vor răspunde în solidar, pentru pagubelecauzate de copiii lor.Pentru angajarea acestei forme de răspundere civilă delictualăindirectă trebuie să fie îndeplintie, în mod cumulativ, două condiţii: Copilul să fie minor; Copilul să aibă locuinţa la părinţii săi.Referitor la prima condiţie , prevederile art. 1000 alin 2 c.civ. seaplică doar dacă copii la data săvârşirii faptei erau minori. Răspundereapărinţilor este angajată indiferent dacă minorul este lipsit de capacitate deexerciţiu (până la 14 ani) sau dacă minorul dispune de capacitate deexerciţiu restrânsă (intre 14-18 ani).Referitor la a doua condiţie, în literatura juridică civilă au fost datemultiple interpretări, datorită faptului că nu întotdeauna locuinţa minoruluicoincide cu domiciliul său legal.Art. 100 alin 1 din codul familiei prevede că minorul locuieşte cupărinţii săi, iar art. 14 alin 1 din decretul nr. 31/1954 privitor la persoanelefizice şi la persoanele juridice dispune : " domiciliul minorului este lapărinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuişte în mod statornic".E totuşi posibil ca minorul să aibă locuinţa la o terţă persoană, deşidomiciliul său legal rămâne , pe mai departe, la părinţii săi.Dacă domiciliul minorului nu coincide cu locuinţa sa legală, în cazulrăspunderii civile delictuale a părinţilor se va avea în vedere locuinţa nudomiciliu.B) A doua situaţie de răspundere civila delictuală indirectă pentrufapta altei persoane este răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilorîn funcţiile ce li s-au încuviinţat.Această formă de răspundere civilă delictuală indirectă, pentru faptaaltei persoane, este reglementată în dispoziţiile art. 1000 alin 3 c.civ.Literatura juridică civilă şi jurisprudenţa au "definit" noţiunile decomitent şi prepus.517

Partea responsabilă civilmente este parte în procesul penal pentru ase proteja persoana care a suferit un prejudiciu, material sau moral,împotriva eventualei insolvabilităţi a autorului faptei penale.Calitatea procesuală de parte responsabilă civilmente implicăinstituirea răspunderii civile a unei alte persoane decât autorul faptei ilicitegeneratoare de prejudicii.Din punct de vedere procedural reţinem că declaraţiile părţiiresponsabile civilmente făcute în cursul procesului penal au aptitudinea de aservi la aflarea adevărului, în măsura în care acestea se coroborează cusituaţia de fapt rezultată din ansamblul materialului probator administrat în cauză.Organul judiciar penal, fie organul de urmărire penală, fie instanţa dejudecată, este obligat să cheme în vederea ascultării, partea responsabilăcivilmente.Ascultarea părţii responsabile civilmente se realizează, în general,după tipicul ascultării învinuitului sau a inculpatului, bineînţeles, cu anumiteparticularităţi.Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmentepoate avea loc, la cerere sau din oficiu, atât în faza de urmărire penală cât şiîn faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penalpână la finalizarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată,luând procedura din stadiul în care se afla în momentul intervenţiei.Legea recunoaşte părţii responsabile civilmente toate drepturilesubiective cu caracter material şi procesual prevăzute pentru inculpat.În categoria juridică procesuală de "parte responsabilă civilmente"sunt incluse subiectele de drept care răspund in baza art. 1000 c.civ. acesteasunt considerate persoanele responsabile civilmente de tip tradiţional, clasic.Totodată, literatura juridică procesual penală consideră că au calitateade parte responsabilă civilmente şi subiectele de drept chemate să răspundăcivil pentru fapta altuia, menţionate în Legea nr. 22/196 (astfel cum a fostmodificată prin Legea nr. 54/1994) privin angajarea gestionarilor.PERSOANELE RESPONSABILE CIVILMENTE DE TIPTRADIŢIONAL, MENŢIONATE ÎN DISPOZIŢIILE ART. 1000 DINCODUL CIVIL ROMÂNPotrivit art. 1000 alin 1 din c.civ. :" suntem de asemenea responsabilide prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi arăspunde sau de lucrurile care sunt în paza noastră." În alineatele următoaredin articolul menţionat sunt stabilite anumite cazuri limitative, în care un§.1. Viaţa social – economică a Ţărilor RomâneViaţa economică se caracterizează, în perioada menţionată, prinexistenţa unei stări de dependenţă datorată stratificării sociale.Principala sursă de venit o reprezenta producţia de cereale şicreşterea animalelor. Dijmele erau stabilite în raport cu aceste categorii debunuri.Producţia artizanal-meşteşugărească era în strânsă corelaţie cudomeniile boierilor unde lucrau ţărani dependenţi, meşteri străini sau robipentru prelucrarea diferitelor produse.În Transilvania meşteşugurile săteşti dar şi cele organizate la curţilemedievale fie laice, fie bisericeşti s-au dezvoltat începând cu sec. al XII-lea.Aceste îndeletniciri iau o amploare deosebită în sec. al XIV-lea, crescândnumărul breslelor şi organizând producţia de comandă. În sec. al XVI-lea serealizează şi o oarecare specializare pe meserii şi tot în această perioadă seorganizează breslele.Ţara Moldovei şi Ţara Românească înregistrează în al XVI-lea veaco creştere a producţiilor agricolă şi meşteşugărească. Totuşi în raport cuTransilvania creşterea economică este mai redusă iar centrele de producţiespecializate nu apar în peisajul economic.Comerţul – ca element important în dezvoltarea economico-socială,se exercita de negustori români şi străini în bâlciuri şi în târguri. Existaupuncte de vămuire internă utilizate ca surse de venit pentru domnie şi pentrumarii boieri. Acestea au dispărut abia în sec. al XVI-lea, când se constată înoraşele ţărilor extracarpatice puncte sau centre de negoţ permanente.Comerţul exterior era axat, cu precădere, către statele din centrul şivestul european.Începând cu sec. al XVI-lea se constată instituirea monopoluluiotoman asupra comerţului Ţărilor Române cu alte state, monopol concretizatîn primul rând asupra exportului de grâu şi de vite.Comerţul impus de otomani se realiza la preţuri fixe, păguboasepentru români (cam ¼ din valoarea bunurilor exportate).Fără îndoială în viaţa social-economică au jucat un rol excepţional şianumite instituţii juridice. De departe cea mai importantă instituţie erareprezentată de proprietate.În Ţările Române existau simultan multiple forme de proprietate.*. Proprietatea feudală însumând toate dezmembrămintele dreptuluide proprietate, fiind absolută şi perpetuă se manifesta asupra pământurilor.Există şi o proprietate sui generis, incompletă asupra ţăranilor dependenţi.Această formă de proprietate caracterizează practic epoca medievală şi s-aformat înainte sau după întemeierea statelor româneşti. Izvorul acestei forme51645

de proprietate se materializează, în principal, în acapararea pământuriloraparţinând obştilor. Alte izvoare erau constituite din: achiziţii, formarea denoi sate, danii din partea domnitorilor, ş.a.Proprietatea feudală, având în vedere pe titular, se prezenta sub treimari forme: proprietate domnească, proprietate boierească şi proprietate amănăstirilor.O parte din proprietatea feudală se împărţea ţăranilor pentru folosireîn schimbul rentei feudale ce trebuia prestată proprietarului. Restulproprietăţii era cultivată de stăpân (boier) prin intermediul ţăranilordependenţi (claca).Pentru a putea fi lucrată orice proprietate feudală deţinea unul saumai multe sate locuite de ţărani dependenţi (vecini în Ţara Moldovei;rumâni – în Ţara Românească; iobagi sau şerbi – în Transilvania).*. O altă formă de proprietate o reprezenta proprietatea îndevălmăşie a obştii săteşti. Loturile agricole erau trase la sorţi până în sec.al XV-lea. Ulterior loturile sunt atribuite în proprietate privată membrilorobştii care le cultivă.Pădurile, apele, imaşurile rămân, în continuare, în proprietatecomună.*. Proprietatea individuală a ţăranilor era specifică ţăranilor libericare nu erau membri ai obştei. Această formă de proprietate cuprindea, deregulă: gospodăria ţăranului, uneltele agricole şi o suprafaţă de pământdeterminată, pentru practicarea agriculturii.*. Proprietatea individuală asupra uneltelor necesaremeşteşugarilor – se materializa cum era şi firesc asupra tuturor uneltelorsau pieselor necesare pentru practicarea meşteşugului respectiv.Vom încerca în cele ce urmează să „aruncăm o privire” specialăasupra unei modalităţi a proprietăţii feudale, respectiv asupra proprietăţiidomneşti.Aceasta întrucât domnitorul ţării era stăpânul întregului teritoriu alstatului. Aşa fiind şeful statului avea atribuţii suplimentare cu privire lapământurile deţinute de alţi proprietari.Domnitorul administra un domeniu numit domnesc compus dinpământuri fără proprietar, din sate domneşti, din confiscarea averilor(terenuri şi sate) boierilor vinovaţi de trădare, din robii domneşti şi din robiifără stăpân.Dar domnitorul deţinea simultan şi domeniul său privat, în calitateasa de mare feudal.În legătură cu disponibilitatea acţiunii civile o precizare se maiimpune: în art. 17 c.p.p. legiuitorul a menţionat cazurile în care acţiuneacivilă se porneşte şi se exercită din oficiu: Când persoana fizică vătămată este o persoană fără capacitate deexerciţiu - minor sub 14 ani sau alienat ori debil mintal pus sub interdicţieprin hotărâre judecătorească; Când persoana fizică vătămată prin fapta penală dispune de ocapacitate restrânsă de exerciţiu. Este vorba de minorii care au vârstacuprinsă între 14 şi 18 ani.Pesoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate deexerciţiu restrânsă beneficiază de o reprezentare legală.Pentru persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu actelejuridice, inclusiv cele cu caracter procesual pot fi îndeplinte dereprezentanţii săi legali.Pentru persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie săreţinem că acestea au aptitudinea de a încheia acte juridice, inclusiv de a semanifesta prin acte procesuale , dar numai cu încuviinţarea reprezentantuluisău legal.Legea instituie obligativitatea pentru instanţa de judecată de a sepronunţa din oficiu asupra reparării pagubei, de natură materială sau morală,chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă în procesul penal.De asemenea, art. 348 c.p.p. dispune că instanţa , chiar dacă nu existăconstituită parte civilă, se pronunţă asupra reparării prejudiciului material şimoral în cazurile prevăzute de art. 17 c.p.p. iar în celelalte cazuri numai cuprivire la : restituirea totală sau parţială a unui înscris şi pentru restabilireasituaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.În aceste trei situaţii instanţa de judecată penală este obligată să sepronunţe din oficiu, chiar dacă persoana vătămată nu s-a constituit partecivilă, deşi aceasta nu face parte din categoria persoanelor fizice expresprevăzute de art. 17 c.p.p., adică este o persoană fizică cu capacitate deexerciţiu deplină sau de o persoană juridică.Situaţiile prevăzute de art. 17 c.p.p. şi respectiv de art. 348 c.p.p.constituie excepţii de la regula disponibilităţii acţiunii civile exercitate înprocesul penal.§ 4. PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTEArt. 24 alin 3 c.p.p. prevede următoarele :" persoana chemată înprocesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocateprin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilăcivilmente".46515

original, siglilat cu sigiliul parchetului sau al instanţei de judecată , sepăstrează la sediul respectivului organ judiciar.Organul judiciar penal – procuror sau instanţă de judecată- poatedispune şi protejarea deplasărilor părţii vătămate în sensul supravegheriidomiciliului sau reşedinţei acesteia şi a însoţirii părţii vătămate la sediulorganului judiciar penal şi respectiv la domiciliu.Protejarea se realizează, în materialitatea sa, de organele poliţiei.§3. PARTEA CIVILĂArt. 24 alin 2 c.p.p. prevede următoarele :" persoana vătămată careexercită actiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă".Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată au obligaţia săcheme în vederea ascultării persoana care a suferit o vătămare prininfracţiune.Înainte de a fi ascultată, persoanei vătămate i se pune în vedere că areaptitudinea de a participa în proces prin constituirea de parte civilă în cazulîn care a suferit un prejudiciu de ordin material sau moral, după caz.Persoanei vătămate i se pune în vedere , de asemenea, că se poateconstitui parte civilă în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa instanţei dejudecată, până la citirea actului de sesizare.Prin constituirea de parte civilă se alătură acţiunii penale în cadrulprocesului penal.În cadrul procesului penal, acţiunea civilă are ca obiect tragerea larăspundere civilă a inculpatului şi, eventual, a părţii responsabile civilmente.Pesoana vătămată prin infracţiune se poate constitui parte civilăpăstrând totodată şi calitatea de parte vătămată în procesul penal.Acţiunea civilă este guvernată de principiul disponibilităţii, ca atarepersoana vătămată are dreptul să o promoveze (prin constituirea de partecivilă) precum şi dreptul de a renunţa la acţiune (renunţarea la calitatea departe civilă).Cu privire la modalităţile speciale de ascultare a părţii civile acesteasunt identice cu modalităţile de ascultare a părţii vătămate.Reţinem că ascultarea părţii civile ca de altfel şi a părţii vătămate, serealizează în acelaşi mod în care se procedează la ascultarea învinuitului sauinculpatului.Partea civilă are dreptul de a propune administrarea de materialprobator în dovedirea pretenţiiilor de natură materială şi a cuantumuluiacestora, are dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege.Partea civilă poate fi reprezentată în procesul penal în acelaşi mod încare poate fi reprezentată şi partea vătămată.514Erau cele două domenii distincte sau exista o confuzie întrepatrimoniul statului şi patrimoniul privat al domnitorului privit ca marefeudal?Deşi nu erau greu de delimitat cele două patrimonii credem că – celpuţin până în sec. al XVII-lea şi chiar al XVIII-lea – acestea se confundau înmod voit de titularul lor. Cine ar fi putut şi ar fi avut curajul să atragăatenţia, domnitorului Moldovei sau al Valahiei, că un anumit bun aparţinedomeniilor statului şi nu patrimoniului său privat? Aceasta cu atât mai multcu cât domnitorul era considerat funciarmente şi originar ca fiind stăpânulţării, cu tot ceea ce cuprindea aceasta.§.2. Structura socială existentă în Ţările Române în perioada sec.al XIV-lea până în sec. al XVII-leaÎn Ţările Române, ca de altfel pe întreg continentul european, existao stratificare socială puternic conturată.*. Clasa caracterizantă, specifică, era alcătuită din feudali fiindcompusă din: domnitor, familia domnitorului, boierii ţării şi înaltul cler.În Ţara Moldovei şi în Ţara Românească boierii au fost categorisiţi înboieri mari şi boieri mici. Existau şi nemeşi – mici boieri – care aveauobligaţii de ordin militar în raporturile cu domnitorul ţării.O consecinţă a întemeierii Ţărilor Române a fost şi necesitateaexercitării atribuţiilor statului prin intermediul boierilor. Domnitorulconferea dregătorii; persoanele care exercitau funcţii statale fiind denumitedregători. Aceştia erau consideraţi „boieri de curte” spre a-i deosebi deboierii lipsiţi de dregătorii, care erau denumiţi „boieri de ţară”.Pe bună dreptate istoricul Constantin Giurescu apreciază că nu oriceproprietar de pământ era considerat membru al clasei feudale a boierilor.Apartenenţa la clasa boierească presupunea pe lângă deţinerea unor marisuprafeţe de terenuri şi investirea persoanei fizice cu o serie de drepturispeciale şi cu imunităţi.Spre deosebire de ţările extracarpatice, în Transilvania suprapunereadominaţiei ungureşti a determinat apariţia marii nobilimi, proprietari demoşii şi de iobagi, compusă din: conţi – titulari de funcţii administrative şibaroni. Împreună cele două categorii alcătuiau clasa aşa-zişilor magnaţi.După cucerirea Ardealului marea nobilime includea nobili de toateetniile: maghiari, saşi, secui şi români. Ulterior după anul 1291, nobilimearomână îşi pierde poziţiile datorită, în principal, apartenenţei religioase laBiserica Răsăritului.47

În Transilvania existau şi nobili ecleziastici, exponenţi ai BisericiiApusene, aprigi luptători împotriva „schismasticilor” de confesiune creştinortodoxă.În perioada analizată exista şi o mică nobilime compusă din cavalerisecui, persoane aflate în slujba conţilor sau baronilor şi cnezi români.*. Ţăranii dependenţi – de stăpânii feudali sunt denumiţi diferit înfiecare din Ţările Române. În secolul al XV-lea se cristalizează noţiunea de„vecini” în Ţara Moldovei şi de „rumân” în Ţara Românească, pentru a-idesemna. Strămutarea ţăranilor dependenţi – în ţările extracarpatice – erapermisă în condiţii grele de răscumpărare ajungând ca în sec. al XVI-lea săfie prohibită.În Ardeal, ţăranii dependenţi, numiţi iobagi, au fost legaţi de glie laînceputul sec. al XVI-lea.*. Ţărani liberi erau proprietari pe suprafeţe de pământ relativ micifiind denumiţi răzeşi în Ţara Moldovei, moşneni în Ţara Românească şiliberţi în Transilvania.Ţăranii liberi, din punct de vedere juridic dar fără a fi proprietari depământ, erau numiţi săraci în ţările extracarpatice şi jeleri în Transilvania.*. Târgoveţii sau orăşenii erau meşteşugari şi negustori sau altepersoane fizice care deţineau în proprietate imobile – terenuri şi case – înocoalele târgurilor. În ţările extracarpatice orăşenii se aflau într-o stare derelativă dependenţă în raport cu domnia. Dimpotrivă, orăşeniitransilvăneni se aflau într-o stare de autonomie în raport cu putereacentrală.*. Robii reprezentau categoria socială cea mai inferioară, compusădin ţigani şi din tătari. Deşi aparent, noţiunea de „rob” este utilizată, învorbirea curentă, neacademică, ca fiind echivalentă cu noţiunea de „sclav”,trebuie specificat că „statutul” robilor din Ţara Românească şi din ŢaraMoldovei era diferit, fiind net superior, în raport cu „statutul” sclavilor dinantichitatea greco-romană. Astfel, robii deţineau bunuri în proprietateprivată. Proprietarii robilor nu aveau dreptul de dispoziţie materialăasupra robilor în sensul că nu-i puteau ucide. Aceştia păstrau un drept dedispoziţie juridică având aptitudinea de a înstrăina prin acte între vii saupentru cauză de moarte pe robi. Dacă ţăranii dependenţi puteau fiînstrăinaţi numai odată cu moşia pe care lucrau, robii puteau fi înstrăinaţi înorice condiţii, separat de moşii sau de sălaşuri.Persoanele fizice ajunse în stare de robie aparţineau feudalilor:domnitorului, boierilor sau mănăstirilor. Este interesant de remarcat că, înpofida condiţiei juridice, această categorie socială beneficia de un dreptspecial parte a Dreptului obiectiv (pozitiv), denumit „Dreptul robilor”.48Participarea în procesul penal a părţii vătămate constituie un dreptprocesual cu caracter stric personal.O situaţie deosebită se întâlneşte în cazul infracţiunilor pentru carepunerea în mişcare a acţiunii penale se realizează numai la plângereaprealabilă a persoanei vătămate.Aşa fiind, art. 279 c.p.p. indică în mod expres, necesitatea existenţeiunei manifestări de voinţă exprimată de persoana vătămată în scopuldeclaşării procesului penal.Fiind o acţiune public-privată, în lipsa unei astfel de manifestăriexprese a persoanei vătămate nu se declaşează procesul penal.Dacă procesul penal a fost deja declanşat acţiunea penală nu se maipoate exercita, în cazul în care partea vătămată îşi retrage plângereaprealabilă sau când partea vătămată se împacă cu inculpatul.În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiuniipenale se face la plângere prealabilă a persoanei vătămate apreciem că înmomentul depunerii plângerii prealabile la organul de cercetare penală saula procuror ori chiar la un organ necompetent - obligat să o trimităprocurorului- persoana vătămată dobândeşte calitatea de parte vătămată.Manifestarea de voinţă exprimată în sensul declaşării procesuluipenal, implică şi dobândirea calităţii de parte vătămată de către persoanavătămată prin fapta penală.Există posibilitatea ca partea vătămată să fie reprezentată în procesulpenal de un mandatar sau procurator, în temeiul reprezentăriiiconvenţionale.De asemenea, în anumite situaţii, partea vătămată este reprezentatăde către reprezentantul său legal. Este vorba desigur, de reprezentarealegală 11) .MODALITĂŢI SPECIALE DE ASCULTARE A PĂRŢIIVĂTĂMATEÎn cazul în care poate fi periclitată viaţa, integritatea corporală saulibertatea părţii vătămate ori a rudelor apropiate ale acesteia, procurorul sauinstanţa de judecată poate încuviinţa ca aceasta să fie ascultă fără a fiprezentă fizic la locul unde se află organul judiciar penal, prin intermediulmijloacelor tehnice.Partea vătămată poate fi ascultată prin intermediul unei reţele videoşi audio.Declaraţiile sunt înregistrate prin mijloace tehnice şi se redau înformă scrisă . suportul pe care s-a înregistrat declaraţia părţii vătămate în11) A se vedea capitolul I al lucrării "Chestiuni preliminarii"513

Interpretul, de asemenea, semnează declaraţia dacă aceasta a fostluată prin intermediul său.În cazul în care învinuitul sau inculpatul se află în imposibilitate de ase prezenta în vederea audierii, organul de urmărire penală sau instanţa dejudecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află.Valoarea probatorie a declaraţiilor invinuitului sau ale inculpatuluirezultă din faptul că ele pot servi la aflarea adevărului numai dacă secoroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probeloradministrate în cauză.De principiu, aceste declaraţii conservă o doză de subiectivitate, fiindrelative. Ele nu dispun de o forţă probantă dinainte stabilită, nemaifiindconsiderate "regine ale probelor".În acest sens, considerăm că în ipoteza în care inculpatul a adoptat opoziţie constantă de recunoaştere a faptei comise, atât în faza de urmărirepenală cât şi în faza de judecată, dar declaraţiile sale nu se coroborează cucelelalte probe administrate în cauză, sau mai corect nu se coroborează cunici una din celelalte probe , soluţia adoptată de instanţa de judecată trebuiesă fie de achitare a inculpatului.§2. PARTEA VĂTĂMATĂArt. 24 alin 1 din c.p.p. dispune: " Persoana care a suferit prin faptapenală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesulpenal, se numeşte parte vătămată".Organul de urmărire penală respectiv instanţa de judecată suntobligate să cheme persoana care a suferit vătămarea, ca urmare a săvârşiriiinfracţiunii, pentru a o asculta.Persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă faptul că poate participaîn proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit prejudicii materiale sau unprejudiciu moral, i se comunică faptul că se poate constitui parte civilă.Persoanei vătămate, prin săvârşirea infracţiunii i se atrage atenţia cădeclaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire caparte civilă se poate face oricând în cursul urmăririi penale, iar în faţa primeiinstanţe de judecată, până în momentul citirii actului de sesizare.În aceste condiţii se pune întrebarea dacă persoana vătămatădobândeşte sau nu, în mod automat, şi calitatea de persoană vătămată.Suntem de părere că persoana vătămată nu dobândeşte de drept ,automat, calitatea de parte vătămată. Tocmai din acest motiv organuljudiciar penal trebuie să-i pună în vedere că poate participa în procesulpenal, în calitate de parte vătămată.Aceasta, cu atât mai mult cu cât persoana vătămată care nu participăîn procesul penal în calitate de parte vătămată poate fi audiată ca martor.512§.3. Raporturile de vasalitate specifice, în perioada sec. al XIV-leapână la jumătatea sec. al XVII-leaRaporturile sau relaţiile de vasalitate constituiau legături desubordonare, de ierarhie, între feudali (suzeran şi vasal).Conţinutul acestor raporturi era format din drepturi şi obligaţiicorelative acordate respectiv asumate de subiecte.Noi vom analiza, desigur succint, raporturile instituite în perioadamenţionată pe teritoriul Ţărilor Române.Pe plan intern, erau conturate raporturi de vasalitate întredomnitorul ţării şi boieri precum şi raporturi de vasalitate existenteîntre domnitor şi slujitorii domneşti, recrutaţi, din rândul micilor boieri.Pe planul relaţiilor internaţionale, s-au instituit raporturi devasalitate între domnitorii moldoveni sau munteni şi respectiv suveraniistrăini.Drepturile şi obligaţiile părţilor raportului de vasalitate constituiauconţinutul acestui raport şi se concretizau în:- dreptul, respectiv obligaţia de ajutor armat;- dreptul de consiliere manifestat prin prezenţa vasalilor (boieri) însfatul domnesc, convocat de suzeran (domn).- executarea întocmai a poruncilor suzeranului (a domnului, depildă);- obligaţia de protejare a vasalului şi a bunurilor acestuia;- răsplătirea vasalului, prin „milă domnească”, pentru slujirecredincioasă.În mod aproximativ identic se prezenta şi conţinutul raportului devasalitate instituit pe plan extern, între un domnitor şi un monarh străin.§.4. Caracterul orânduirii de stat existentă în Evul Mediu între sec.al XIV-lea şi sec. al XVII-lea în Ţările RomâneStatele româneşti extracarpatice – Ţara Moldovei şi ŢaraRomânească – se afirmă plenar în plan extern fiind recunoscute ca entităţistatal-politice independente. Precizăm că patriarhul Constantinopulului seadresează voievodului Nicolae Alexandru cu titulatura „domn”. Regeleungar Ludovic îl recunoaşte drept „domn” pe urmaşul lui NicolaeAlexandru, Vladislav, după victoria reputată în anul 1369 asupra armateimaghiare.În mod asemănător Roman I (1391-1394) se intitulează „domn” alŢării Moldovei, de la munte până la mare.Rolul decisiv în organizarea tinerelor state şi în consolidarea domnieia revenit domnitorilor români Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş în Tara49

Românească şi respectiv Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare şi Sfânt înŢara Moldovei.Domnitorii români din estul şi din sudul Carpaţilor s-au preocupat dedezvoltarea relaţiilor economico-comerciale cu statele străine, acordândprivilegii şi protejând dezvoltarea meşteşugurilor în ţările lor. Simultanaceştia au fost animaţi de intenţia organizării unui puternic front antiotomanpentru salvarea fiinţei Ţărilor Române. Succesele reputate pe câmpul deluptă au sporit autoritatea şi prestigiul internaţional al domnitorilor şi astatelor româneşti conduse de aceştia.Organele puterii de stat. Autorităţile centrale*. În Ţara Românească şi în Ţara Moldovei şeful suprem al statuluiera domnitorul (domnul).Domnitorul dispunea de prerogative largi cu privire la conducereapolitică şi administrativă, îndeplinind şi funcţiile legislativă şijudecătorească a statului.Din punct de vedere legislativ voinţa domnitorului era asimilatălegii. Au apărut astfel hrisoave cu caracter legislativ începând cu sec. alXVII-lea. Acestea conţineau norme juridice empirice cu un caracter demaximă generalitate.Sub aspect executiv – administrativ atribuţiile domnului erauabsolute în sensul că acesta decidea în mod suveran asupra tuturorproblemelor, cum ar fi: împărţirea teritoriului în unităţi administrative(ţinuturi; judeţe; ocoale; plăşi); încasarea dărilor; investirea dregătorilor,baterea monedei proprii statului, etc. De asemenea, domnul încheia, înnumele statului, tratate politice cu statele străine, declara pace sau stare derăzboi cu o terţă putere sau acredita reprezentanţi pe lângă alţi suverani.Competenţele militare ale domnitorilor români reprezintă doar ocomponentă a atribuţiilor executive, e drept, cu un caracter specific,Domnitorul era, de jure, conducătorul armatei (a oştii), fapt demonstrat demenţinerea titlului de voievod în titulatura domnească. De facto,domnitorul asigura coordonarea armatei compusă din „steagurile” mariiboierimi (vasali ai săi). Treptat centralizarea puterii de stat şi concentrarea eiîn mâinile domnitorului a condus la instituirea unei armate proprii,separate de corpurile armate ale boierilor, şi la înfiinţarea unor funcţiimilitare de comandă, denumite generic dregătorii militare.Autoritatea judecătorească în Ţările Române era un apanaj aldomnitorului. Considerat a fi judecătorul suprem al tuturor vasalilor şisupuşilor, domnitorul avea aptitudinea de a condamna la moarte şi de aconfisca averea imobilă şi mobilă a vinovatului.Învinuitul sau inculpatul trebuie să fie ascultat de către organuljudiciar penal.În faza de urmărire penală învinuitul este ascultat cu ocazia începeriiurmăriirii penale (art. 70 alin 2 si alin 3), înainte de terminarea cercetăriipenale (art. 255 c.p.p.), cu ocazia prezentării materialului de către procuror(art. 257 c.p.p.).Inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii arestării preventive, aprelungirii acestei măsuri (art. 148 – 150 c.p.p., art. 159 c.p.p.) şi cu ocaziaprezentării materialului de urmărire penală (art. 250-254 c.p.p.).În faza de judecată, inculpatul este ascultat (audiat) după citireaactului de sesizare al instanţei de judecată (art.323 c.p.p.), cu ocazia puneriiîn discuţia părţilor şi a procurorului a schimbării încadrării juridice (art. 334c.p.p.), cu prilejul extinderii acţiunii penale ( art. 335 alin 3 c.p.p.), cu ocaziaacordării ultimului cuvânt al inculpatului (art. 341 c.p.p.) şi cu prilejulaudierii inculpatului în căile de atac ordinare apel şi recurs (art. 377 c.p.p.sşi art 385¹³ din c.p.p.).Când legea de procedură penală impune audierea învinuitului sau ainculpatului, iar organul judiciar penal omite să îi ia declaraţie, acest aspectpoate determina nulitatea actelor procedurale efectuate, întrucât învinuituluisau inculpatului, după caz, i-a fost încălcat dreptul la apărare.Procedura de ascultare include trei momente importante: momentulprocedurii prealabile, momentul obţinerii declaraţiei şi momentul punerii deîntrebări relative la fapta săvârşită.Astfel, învinuitul sau inculpatul, înainte de a fi ascultat este întrebatcu privire la nume, prenume, data , locul naşterii, cetăţenie, studii, loc demuncă, etc.Acestuia i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei,încadrarea juridică a faptei, dreptul de a nu da nici o declaraţie, punându-iseîn vedere că tot ce declară poate fi folosit împotriva sa.Învinuitul sau inculpatul este ascultat separat, fiind lăsat să declaretot ce ştie privitor la cauză.După ce declaraţia a fost dată organul judiciar penal poate puneîntrebări cu privire la fapta săvârşită şi cu privire la învinuirea adusă.Declaraţiile date de învinuit sau inculpat sunt consemnate în scris. Înfiecare declaraţie se va indica ora începerii şi ora încheierii ascultării.Declaraţia se citeşte invinuitului sau inculpatului de către organul judiciarpenal sau i se dă să o citească.Ulterior, dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei, cel audiat osemnează pe fiecare pagină şi la sfârşit.Declaraţia scrisă este semnată de organul de urmărire penală sau depreşedintele completului de judecată şi de grefier.50511

În literatura juridică de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreias-ar impune renunţarea la calitatea de învinuit şi au fost expuse argumente înfavoarea acestei teze 10) .Inculpat – este acea persoană împotriva căreia s-a pus în mişcareacţiunea penală. Inculpatul este parte în procesul penal.Calitatea de inculpat o poate avea atât persoana fizică cât şi persoanajuridică.Inculpatul dispune de drepturi şi are obligaţii bine determinate încadrul procesului penal. El are aptitudinea de a propune administrarea deprobe, poate formula diverse cereri, poate ridica excepţii, are aptitudinea dea utiliza căile de atac, este obligat să se prezinte în faţa organelor deurmărire penală, este obligat să accepte măsurile preventive luate împotrivasa, etc.Reţinem că învinuitul capătă calitatea de inculpat în momentulpunerii în mişcare a acţiunii penale.Punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează: Prin ordonanţa procurorului de punere în mişcare a acţiuniipenale; Prin rechizitoriu, care constituie şi actul de sesizare a instanţei dejudecată penale; Prin declaraţia realizată oral de procuror cu ocazia extinderiiprocesului penal pentru alte fapte; Prin încheierea instanţei de judecată în cazul extinderii procesuluipenal pentru alte fapte, dacă procurorul nu participă la judecată; La plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă legea prevedecă este necesară o astfel de plângere. Plângerea prealabilă se adreseazăorganelor de cercetare penală sau procurorului.Calitatea de inculpat încetează în momentul stingerii acţiunii penale,când inculaptul este condamnat sau, după caz, achitat.DECLARAŢIILE ÎNVINUITULUI SAU ALE INCULPATULUIDeclaraţiile învinuitului sau ale inculpatului reprezintă unul dinmijloacele de probă prin care se relevă situaţia de fapt.Ele pot servi la aflarea adevărului în procesul penal.Învinuitul sau inculpatul au dreptul de a da declaraţii. Declaraţiiledate contribuie în mod efectiv la exercitarea dreptului la apărare de cătreînvinuit sau inculpat.10) Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, pg. 103-106; PetreBuneci, Drept procesual penal, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004, pg. 69-70.510În viaţa cotidiană, şeful statului delega atribuţiile de judecată unordregători. Neexistând, în mod firesc pentru acea epocă, principiul puterii(autorităţii) de lucru judecat, succesorii la Tron puteau rejudeca oricândprocesele şi să modifice hotărârile pronunţate de domnitorii anteriori. Petimpul vieţii domnitorului sau în perioada cât deţinea titlul de domnhotărârile pronunţate de acesta erau opozabile erga omnes – tuturorsubiectelor de drept.Reţinem, în concluzie, că în persoana domnului se realiza o confuziesau o contopire a atribuţiilor din domenii variate.Succesiunea la Tron se realiza în baza ideii că orice persoană, rudă înlinie directă sau colaterală, cu un domnitor anterior putea pretinde calitateade şef al statului. Erau exceptaţi totuşi pretendenţii cu defecte fizice evidentesau cei care îmbrăţişau alte culte decât cel creştin ortodox.Până la instaurarea regimului dominaţiei otomane domnitorul era alesde boieri, de şefii armatei şi de capii clerului.Acest sistem de succesiune la Tron fiind unul electiv-ereditarimplica intervenţia boierilor pentru dobândirea de privilegii sau pentrumenţinerea celor deja obţinute de la domnii anteriori. În consecinţă, deşi uniidomnitori au impus încă din timpul vieţii un succesor, nu se poate acceptateza constituirii unor dinastii în Ţările Române.Când domnitorul uns era minor se instituia o regenţă caz în careatribuţiile domnului, ca şef de stat, erau exercitate de către mamadomnitorului minor sau de un mare boier, dregător la curtea domnească.După instaurarea regimului de dominaţie otomană alegereadomnitorului a devenit formală, acesta urmând să fie învestit de suzeranulsău, sultanul otoman. Începând cu a doua domnie a lui Petru Rareş în ŢaraMoldovei, domnitorii sunt numiţi de Poarta Otomană fără a mai fi, înprealabil, aleşi de feudalii locali.*. Divanul domnesc. (Sfatul domnesc).Participarea boierimii la conducerea treburilor statului s-a concretizatprin intermediul Sfatului domnesc. Această instituţie constituia un organcentral colegial care funcţiona pe lângă şeful statului, având atribuţii bineconturate.Astfel: asista domnul la judecarea cauzelor penale sau civileexprimând o opinie şi întărind judecata domnească; garanta, alături dedomnitor, executarea tratatelor încheiate cu puterile străine, vizând raporturisuzerano-vasalice; consilia domnitorul atunci când acesta solicita; întăreatoate categoriile de acte juridice împreună cu domnitorul (transfer deproprietăţi; danii domneşti; acte de imunitate etc.).51

După întemeierea Ţărilor Române Sfatul domnesc era alcătuit dinmarii proprietari funciari, denumiţi jupani sau pani în Ţara Româneascărespectiv în Ţara Moldovei.Odată cu sporirea autorităţii domnitorilor rolul membrilor Sfatuluiera acela de martori la hotărârile adoptate de şefii de stat.Se mai produce încă o mutaţie în sensul că dacă până în sec. al XVleamembrii Sfatului moldovean (spre exemplu) erau mari proprietari fărădregătorii, de la jumătatea amintitului veac acest „organ colegial” estecompus din „boierii de curte”, deţinătorii de dregătorii domneşti.Nu doar boierii erau reprezentaţi în Sfatul domnesc; biserica îşitrimitea conducătorii pentru luarea deciziilor majore ce interesau stateleromâneşti extracarpatice.Din secolul al XVI-lea Sfatul domnesc este, în totalitate, alcătuit dinboierii dregători ai statului.Întotdeauna acest „organ de conducere” era convocat şi prezidat dedomnitorul ţării. Hotărârile adoptate de Sfatul domnesc nu erau obligatorii;pentru domn ele aveau cel mult un caracter consultativ.*. Adunările cu caracter excepţionalSunt cunoscute în istoria politică a Ţărilor Române situaţii în careerau consultate adunări mari, alcătuite din membri ai stărilor privilegiate(boieri mari, boieri mici, cler, dregători, slujitori ai curţii), micii proprietaride pământ şi din orăşeni sau târgoveţi.Petru Aron a convocat o astfel de adunare în anul 1456 la Vaslui,pentru a se decide un răspuns la cererea sultanului otoman de a i se plătitribut.Adunările erau organizate extrem de rar când situaţia cu adevăratexcepţională o solicita. Ele seamănă din anumite trăsături cu „Statelegenerale”, sau „Cortezurile” convocate în Europa apuseană dar nu au avut oactivitate permanentă şi nici anumite atribuţii delimitate care să le revină încompetenţă.*. Dregătorii domneştiInstituţionalizarea dregătoriilor domneşti şi particularizarea fiecăreidregătorii s-au realizat, pe deplin, în timpul domniilor lui Mircea celBătrân în Ţara Românească şi a lui Alexandru cel Bun în ŢaraMoldovei.Dregătoriile domneşti din Ţările Române au constituit o „imitaţie” –în sensul pozitiv al termenului – a dregătoriilor existente în Imperiul Roman(de Răsărit). Desigur, transmiterea rolului şi a locului fiecărei dregătorii s-a(2) Persoana vătămată care solicită acţiunea civilă în cadrulprocesului penal se numeşte parte civilă.(3) Persoana chemată în procesul penal să răspundă potrivit legiicivile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, senumeşte parte responsabilă civilmente."Din lectura celor două texte legale, anterior menţionate, rezultă că înprocesul penal avem următoarele părţi: inculpatul, partea vătămată, parteacivilă şi partea responsabilă civilmente.Aceste părţi acţionează astfel: inculpatul şi partea vătămată în laturapenală a procesului penal respectiv inculpatul, partea civilă şi dacă estecazul partea responsabilă civilmente, în latura civilă a procesului penal.§1. INCULPATULSubiectul de drept, persoană fizică sau persoană juridică, care asăvârşit o infracţiune poartă în dreptul procesual penal, trei denumiridistincte, in raport de momentul desfăşurării procesului penal.Făptuitor – este acea persoană faţă de care nu s-a început urmărireapenală şi nici nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, dar în raport cu careorganele de urmărire penală desfăşoară activităţi de verificare a sesizării şide strângere a probelor: acte premergătoare efectuate în vederea începeriiurmăririi penale (art. 224 c.p.p.); acte încheiate de organele de constataresau cele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave, precum şi de agenţiide poliţie de frontieră (art. 214 c.p.p., art. 215 c.p.p.); acte desfăşurate deorganul de urmărire penală în cazul săvârşirii unei infracţiuni flagrante (art.465 c.p.p.).Învinuit – este acea persoană faţă de care a fost începută urmărireapenală.Art. 229 c.p.p. prevede :" Persoana faţă de care se efectueazăurmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcareacţiunea penală împotriva sa ."Nici făptuitorul nici învinuitul nu sunt părţi în procesul penal. Totuşi,învinuitul este subiect procesual : el are drepturi şi obligaţii prevăzute denormele procesuale penale în vigoare.Învinuitul poate fi arestat în cursul urmăririi penale pentru o perioadăde maxim 10 zile la propunerea motivată a procurorului, de către judecător(art. 146 c.p.p. raportat la art. 233 c.p.p.).De asemenea, învinuitul poate fi arestat la instanţa de judecatăconform prevederilor art. 147 c.p.p.De regulă, persoanele care au săvârşit o infracţiune şi sunt cercetatepenal au calitatea de învinuiţi.52509

** *În cadrul acestui capitol am încercat să analizăm organele judiciarepenale: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public, organele de cercetarepenală. Am făcut unele referiri la corpul magistraţilor din România.În mod inevitabil ne-am ocupat de cele doua direcţii din Parchetul depe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Direcţia Naţională Anticorupţie(DNA) şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatăşi Terorism.Înfiinţarea acestor direcţii are menirea de a contracara, în modeficient, activitatea cu caracter infracţional în domeniul corupţiei şi a crimei organizate.Cele două instituţii – DNA şi DIICOT- structuri integrate în cadrulParchetului de pa lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi-au dovedit şi îşidovedesc eficienţa, confirmând raţionamentele avute în vedere la momentulînfiinţării lor.CAPITOLUL III : PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENALPe lângă subiecţii oficiali - magistraţi şi organe de cercetare penală -în cadrul procesului penal participă şi alte subiecte de drept, persoane fiziceşi persoane juridice, denumite în doctrină subiecţi particulari principali.Subiecţii particulari principali poartă denumirea de părţi în procesul penal.Părţile în procesul penal sunt acele subiecte de drept, fie persoanejuridice, fie persoane fizice, care au propriile interese în soluţionarea cauzeipenale.Părţile în procesul penal sunt titulare de drepturi şi pobligaţii cucaracter procesual, care îşi au fundamentul în exercitarea acţiunii penale şieventual în exercitarea acţiunii civile, în cadrul procesului penal.Dacă Codul de procedură civilă nu defineşte părţile din cadrulprocesului civil, Codul de procedură penală nominalizează şi defineştefiecare parte din procesul penal.Astfel, art. 23 din c.p.p. precizează: "persoana împotriva căreia s-apus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşteinculpat".Art. 24 din c.p.p.are următorul conţinut :"(1) Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică,morală sau materială, dacă participă în procesul penal se numeşte partevătămată.realizat prin intermediul statului bulgar, care despărţea geografic ŢărileRomâne de Imperiu. Dintre dregătoriile mai importante precizăm: logofătul,vornicul, postelnicul, spătarul (hatmanul), vistierul.Logofătul – era şeful cancelariei domneşti şi păstrătorul arhivelor şidocumentelor emise de domnitor.Vornicul – conducea pe slujitorii domneşti, judeca anumiteinfracţiuni şi supraveghea frontierele statului prin subordonaţi. În Moldovaexistau un vornic pentru Ţara de Sus şi un vornic pentru Ţara de Jos. Îninteriorul acestor mari unităţi administrative vornicii erau şefii armatelordislocate.Postelnicul – sau stratornicul – era interpretul (traducătorul)domnitorului. Se îngrijea de relaţiile cu puterile străine şi judeca anumitepricini ivite între slujbaşii de la curtea domnească (aprozi; curieri).Spătarul în Ţara Românească – păstra spada domnitorului. Eracomandantul călăreţilor iar în timp de război avea atribuţii de comandăasupra întregii armate. În Ţara Moldovei hatmanul avea competenţesimilare fiind comandant al armatei şi portar al capitalei Suceava, începândcu domnia lui Ieremia Movilă.Vistierul – avea în atribuţii strângerea dărilor şi ţinerea socotelilorocazionate de întreţinerea curţii domneşti şi a armatei. Se ocupa, dindispoziţia domnitorului, de plata haraciului către Înalta Poartă Otomană.Dregătorii domneşti nu erau salarizaţi de domnitor. Pentruactivitatea depusă dobândeau moşii donate de suzeran precum şi diverseprivilegii. Spre exemplu un dregător putea primi veniturile obţinute într-unanumit ţinut sau judeţ.Existau şi alt dregători de mai mică importanţă precum şi o serie deslujbaşi de rang inferior care îşi exercitau atribuţiile fie la curtea domnească,fie în ţinuturi sau în judeţe ori în oraşele târguri.Începând cu secolul al XVI-lea dregătorii componenţi ai Sfatuluidomnesc îşi adaugă la titlurile deţinute şi apelativul „mare” (mare logofăt,marele vornic etc.) cu intenţia de a se distinge de subordonaţii în ierarhie,care purtau aceeaşi titulatură (logofăt, vornic etc.).Organizarea curţilor domneşti şi instituirea dregătoriilor reprezintă,din punctul nostru de vedere, o embrionară întemeiere a demnităţilor şi afuncţiilor publice consacrate, în mod efectiv, prin intrarea în vigoare aRegulamentelor Organice 7) .7) La 01.07.1831 în Muntenia şi respectiv la 01.01.1832 în Moldova50853

Organizarea administrativ - teritorială. Organele de conducere cucaracter localAtât în Ţara Românească cât şi în Ţara Moldovei au existat anumiteparticularităţi sau specificităţi între diferitele zone geografice.În Ţara Românească este atestat un Banat al Severinului, caunitate administrativă, încă de la fondarea statului. Mai târziu subdomnitorul Radu cel Mare teritoriul din partea dreaptă a râului Olt se bucurade autonomie, fiind cunoscut sub denumirea de Banatul Olteniei, cureşedinţa la Craiova. Chiar în momentele de maximă centralizare a ŢăriiRomâneşti autonomia Olteniei a persistat.În Ţara Moldovei a existat o divizare a teritoriului, partea de nordfiind denumită „Ţara de Sus” iar partea centrală şi de sud purtânddenumirea de „Ţara de Jos”.„Ţara de Sus” era pusă sub administraţia unui mare vornic situat pescara ierarhică a dregătorilor, în timp ce „Ţara de Jos”, care cuprindea unteritoriu intrat mai târziu în competenţa statului, era administrată de un altmare vornic, care pe lângă comanda armatei din această zonă a ţării aveaprimul loc în ierarhia dregătorilor Ţării Moldovei.Pe lângă aceste mari diviziuni existente, în ambele ţări extracarpatice(care nu au condus la o secesiune a statelor sau la o autonomie quasi totalăîn raport cu autoritatea domnitorilor) existau aşa-zise unităţi administrativteritoriale(accepţiunea contemporană a noţiunii) materializate în ţinuturipentru Ţara Moldovei şi în judeţe pentru Ţara Românească.În Ţara Moldovei avem atestate următoarele ţinuturi: Vaslui,Suceava, Neamţ, Cârligătura, Tutova, Ţeţinului, Trotuş, Adjud, Horinca,Bârlad, ş.a. Denumirile acestor unităţi teritorial-administrative au fostîmprumutate de la numele oraşelor, târgurilor şi cetăţilor de reşedinţă.În Ţara Românească sunt atestate următoarele judeţe: Jaleş (Tg. Jiu),Motru, Gilort, Judeţul de Baltă, Mehedinţi, Romanaţi, Gorj (ultimele trei înOltenia), judeţul Pădureţ, Săcuieni, ş.a.În Ţara Moldovei existau subdiviziuni ale ţinuturilor, denumiteocoale, care cuprindeau mai multe sate, sub autoritatea unui pârcălab.În Ţara Romănească existau ca subdivizini ale judeţelor aşa-numiteleplase, cu sensul originar de porţiune de moşie funciară.grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii ori grupări constituite înscopul săvârşirii de infracţiuni.Dacă infracţiunile menţionate anterior sunt săvârşite de militari activicercetarea şi urmărirea penală se efectuează de Parchetul Militar şi suntjudecate în instanţa militară competentă.Legea se referă, de asemenea, la anumite condiţii de comitere ainfracţiunilor care atrag competenţa unităţii centrale a DIICOT: Dacă prin activitatea lor au aptitudinea de a aduce atingeresiguranţei naţionale a României; Dacă activitatea infracţională s-a desfăşurat ori s-a produsrezultatul în circumscripţia a cel puţin doua curţi de apel; Dacă s-a cauzat un prejudiciu material mai mare decâtechivalentul în lei a 1.000.000 euro; Dacă există pericolul producerii sau dacă s-a cauzat o tulburareimportantă a relaţiilor sociale la nivelul colectivităţii.Următoarele infracţiuni sunt de competenţa serviciilor teritoriale aleDIICOT: Infracţiunile contra securităţii statului prevăzute in titlul I dinpartea specială a Codului penal; Infracţiunile prevăzute de Legea nr. 535/2004; Infracţiunile analizate iniţial la competenţa acestei direcţii,săvârşite de persoanele care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sauunor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni, dacăactivitatea infracţională s-a desfăşurat sau şi-a produs rezultatul pe teritorulmai multor judeţe din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel ori s-a cauzat opaguba mai mare decât echivalentul in lei a 500.000 euro. Toate celeloalteinfracţiuni precizate la competenţa DIICOT revin pentru efectuareaurmăririi penale birourilor teritoriale.Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procurorulspecializat DIICOT pentru infracţiunile date de lege în competenţa acesteidirecţii.Dacă infracţiunile sunt săvârşite asupra minorilor sau de către minori,urmărirea penală se efectuează de către procurori din cadrul DIICOT anumedesemnaţi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtede Casaţie şi Justiţie.54507

şi agenţii de poliţie judiciară care desfăşoară activitatea sub coordonareaDIICOT.Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară astfel desemnaţi efectueazăactele de cercetare penală dispuse de procurorii DIICOT.Funcţia de magistrat procuror în cadrul DIICOT este incompatibilăcu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice dinînvăţământul superior.7. COMPETENŢA DIICOTDe competenţa DIICOT sunt următoarele infracţiuni prevăzute încodul penal şi în legi speciale, cu excepţia celor date în competenţa DNA:art. 189 alin (4),(5) şi (6) din c.p., art. 215 c.p., dacă s-a produs o pagubămai mare decât echivalentul în lei a 500.000 euro, art. 279, art. 279¹, art.280, art. 282, 284 c.p., infracţiuni contra siguranţei statului prevăzute întitlul I din partea specială a c.p. şi cele prevăzute în legi speciale, Legea39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Legea678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, OUG. Nr.105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată prin Legea nr.243/2002, dacă infracţiunile sunt săvârşite de persoane fizice care aparţinunor grupuri infracţionale organizate, OUG.nr 112/2001 privindsancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeniiromâni, aprobată prin Legea nr. 252/2002, dacă infracţiunile sunt săvârşitede persoane fizice aparţinând unor grupări infracţionale organizate, Legeanr. 141/1997 privind Codul Vamal al României, dacă infracţiunile suntsăvârşite de persoane fizice aparţinand unor grupuri infracţionale organizate,Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sacţionarea spălării banilor, Legeanr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicitde droguri, Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilorfolosiţi la fabricarea ilicită de droguri, Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şitransplantul de ţesuturi şi organe umane, dacă infracţiunile sunt săvârşite depersoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate, Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, Legea nr.535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, Legea nr. 161/2003privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitareademnităţii publice, - titlul III privitor la criminalitatea informatică, Legeanr. 365/2002 privind comerţul electronic, infracţiunile prevăzute de Legeanr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, dacă s-aprodus o paguba mai mare decât echivalentul in lei a 500.000 euro, Legeanr. 297/2004 privind piaţa de capital şi infracţiunile în domeniul proprietăţiiintelectuale şi industriale, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor506Oraşele – unităţi teritoriale ale Ţărilor Române extracarpaticeVechile târguri existente încă înainte de fondarea Ţărilor se dezvoltădin punct de vedere economic 8) . Apar noi oraşe 9) întemeiate prin voinţadomnitorilor români. Altele s-au dezvoltat ca urmare a stabilirii, permanentesau temporare, a unor reşedinţe ale ţinuturilor sau ale judeţelor 10) .Oraşele se aflau, din punct de vedere juridic, sub stăpânirea şipatronajul domnitorilor. Spunem aceasta întrucât teritoriul de care eraamplasat oraşul sau târgul era proprietate domnească.Conducerea administrativă a oraşelor oglindea atât intereseleorăşenilor dar şi interesele domniei, concentrate la nivelul sfaturilortârgurilor compuse din judeţ sau şoltuz 11) şi 12 pârgari.Pe măsura centralizării statelor conducerea oraşelor este încredinţatăunor dregători: vornici, pristavi, vameşi în Ţara Românească şi respectivstaroşti şi vornici în Ţara Moldovei.Oraşele beneficiau şi îşi asumau anumite drepturi şi obligaţiistabilite prin actele emise de domn (privilegii sau urice). Alteori acestedrepturi şi obligaţii erau recunoscute în virtutea cutumei, a obiceiului /tradiţiei).Sfaturile târgurilor (judeţul /şoltuzul împreună cu pârgarii) deţineau oserie de privilegii şi de drepturi.Astfel aveau:- dreptul de dispoziţie juridică asupra fondului funciar accesoriuoraşului, dreptul de a administra ogoarele şi averea oraşului;- dreptul de confirmare a tranzacţiilor relative la proprietăţile privatecu locaţia în oraşe;- dreptul de reprezentare a oraşului în faţa autorităţilor statului;- dreptul de a judeca pe orăşeni privitor la litigiile relative laproprietăţi imobiliare;- dreptul de a deţine şi utiliza pecetea proprie a oraşului, ş.a.Această organizare corelată cu drepturile conferite a reprezentat„piatra de temelie” pe baza căreia, peste câteva secole, oraşele de peteritoriul României se vor dezvolta – în epoca modernă – atât din punct devedere social cât şi din punct de vedere economic.8) Ex.: Tg. – Jiului, Tg. – Snagov, Buzău (Ţara Romănească); Tg. – Trotuşului, Tg. Moldoveisau Baia, Vaslui, Bârlad, Suceava (Ţara Moldovei).9) Ex.; Mihai Viteazul fondează oraşele Ploieşti şi Caracal – în Ţara Românească; Roman Ifondează oraşul Roman – în Moldova.10) Ex.: Iaşi, Neamţ, Bacău, Tecuci – toate în Ţara Moldovei.11) Judeţ sau sudeţ ↔ în Ţara Românească, şoltuz ↔în Ţara Moldovei.55

Secţiunea IV: Organizarea politică şi socială a Voievodatului TransilvanieiÎn continuare vom încerca să analizăm dezvoltarea şi organizareapolitică a Voievodatului Transilvaniei, de la constituirea sa (sec. X – XI) şi pânăîn anul 1541.Demersul ne apare cât se poate de firesc întrucât, în primele trei secţiuniale capitolului al IV-lea, ne-am raportat aproape exclusiv la Ţările Româneextracarpatice.§.1. Organele centrale existente în TransilvaniaAvând o organizare autonomă Transilvania a beneficiat de organeproprii de conducere, atât la nivel local cât şi la nivel central.Organul suprem, din punct de vedere al administraţiei, era Voievodul. Îndocumentele epocii se utiliza pentru desemnarea sa şi titlul de „princepsultrasilvanus”. Unii dintre voievozii atestaţi la conducerea statului transilvăneanerau de origine română. Astfel: Leucă, Roland, Ladislau Borşa, Ioan Corvin aufost voievozi români ai Transilvaniei.În perioada anilor 1100-1315 o serie de voievozi şi-au manifestat expres,prin acte publice, o stare de independenţă în raport cu Regatul Maghiar. Sunt demenţionat, spre exemplu, preluarea titulaturii de „Dux transilvanus” de cătrevoievodul Leustachius (1113-1176), investirea de către voievodul Roland Borşa(1284-1294) a fiului său în calitate de vicevoievod, ceea ce echivala cusubminarea autorităţii palatinului regelui ungar, ş.a.Principalele atribuţii voievodale se circumscriu activităţii cucaracter administrativ. Spre deosebire de domnitorii Ţărilor Româneextracarpatice voievodul transilvănean era limitat în exercitarea atribuţiiloradministrative, fie de dregătorii locali investiţi cu competenţe speciale, fiede către atribuţiile regalităţii maghiare.Sub aspectul competenţelor judecătoreşti voievodul deţinea undrept de jurisdicţie limitat de îngrădirile impuse de regele maghiar. Secuii şisaşii nu se aflau sub jurisdicţia voievodului transilvănean, aceştia fiinddependenţi, sub aspect jurisdicţional de regalitate. Biserica romano-catolicăavea drept de jurisdicţie asupra satelor transilvănene dependente.În îndeplinirea atribuţiilor administrative voievodul era comandantularmatei (a oştirii) transilvănene, drept recunoscut, fără alienări, sub toţi regiimaghiari.§.2. Organizarea la nivel local a Voievodatului Transilvaniei.Existau, în principiu, patru categorii de unităţi administrativteritoriale(în accepţiunea contemporană a termenului).56Direcţia de investigaţii a infracţiunilor de criminalitate organizată siterorism (D.I.I.C.O.T.) este condusă de un procuror şef şi este coordonată deprocurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J, având următoareleatribuţii: efectuează urmărirea penală pentru infracţiunile date încompetenţa sa; conduce, supraveghează şi controlează actele de cercetare penalăîndeplinite din dispoziţia procurorurlui de către ofiţerii şi agenţii de poliţiejudiciarăaflaţi în coordonarea DIICOT; studiază cauzele care generează săvârşirea infracţiunilor decriminalitate organizată, trafic de droguri, macrocriminalitate economicofinanciară,criminalitate informatică şi terorism, precum şi condiţiile care lefavorizează, elaborând propuneri în vederea eliminării acestora şi pentruperfecţionarea legislaţiei penale în domeniu; constituie şi actualizează baze de date vizând infracţiunile date încompetenţa DIICOT; îndeplineşte şi alte atribuţiuni prevăzute de lege.6. ORGANIZAREA D.I.I.C.O.TD.I.I.C.O.T este condusă de un procuror şef, ajutat de un procuroradjunct şi este organizată pe servicii, conduse de procurori şefi, astfel: Servicul de combatere a criminalităţii organizate; Serviciul de combatere a traficului de droguri; Serviciul de combatere a macrocriminalităţii economicofinanciare; Serviciul de combatere a criminalităţii informatice; Serviciul de combatere a infracţiunilor de terorism.În cadrul serviciilor se organizează birouri, conduse de procurori şefi.Legea nr. 508/2004, republicată, nominalizează un birou pentrustudierea cauzelor care generează şi a condiţiilor care favorizează săvârşireainfracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism.La nivelul parchetelor de pe lângă curţile de apel funcţioneazăservicii ale DIICOT, iar la nivelul parchetelor de pe lângă tribunalefuncţionează birouri. Serviciile şi birourile din teritoriu sunt conduse deprocurori şefi.Procurorul şef al biroului de la nivelul parchetului de pe lângătribunal se subordonează procurorului şef al serviciului de la nivelulparchetului de pe lângă curtea de apel, iar acesta din urmă se subordoneazăla rândul său, procurorului şef al DIICOT.Ministrul internelor şi al reformei administrative, cu avizul favorabilal procurorului general al Parchetului de pe lângă ICCJ desemnează ofiţerii505

mareşali, ofiţeri de poliţie, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene,primarul general şi viceprimarul municipiului Bucureşti, primarii şiviceprimarii sectoarelor minicipiului Bucureşti, primarii şi viceprimariimunicipiiilor, consilierii judeţeni, prefecţii şi subprefecţii , conducătoriiautorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţiide control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şiinstituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a peroanelor cufuncţii de control din cadrul acestora ; avocaţii , comisarii Gărzii Financiare,personalul vamal, persoanele care deţin funcţii de conducere de la director ,inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şisocietăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul esteacţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul deprivatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare , persoanele prevăzutela art 8¹ din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare,lichidatorii judiciari, executorii Autorităţii pentru valorificarea avtivelor statutului.Infracţiunile împotriva intereselor financiare ale ComunităţilorEuropene sunt de competenţa DNA.Această direcţie este competentă să efectueze urmarirea penală, dacăs-a cauzat o pagubă materială mai mare decăt echivalentul în lei a 1.000.000euro, in cazul infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin (1),(2),(3) şi (5) , art.246,247,248,248¹, din codul penal, al infracţiunilor prevăzute de art. 175,177 şi 178-181 din Legea nr. 141/1997 privind codul vamal al României şidin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.Urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute în ultimele douăalineate se efectuează în mod obligatoriu, de către procurorii din cadrul DNA.Dacă infraţiunile precizate au fost săvârşite de militari activiurmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procurorimilitari din cadrul DNA, indiferent de gradul militar deţinut de persoanelefizice cercetate.Infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 care nu sunt decompetenţa DNA sunt de competenţa parchetelor de pe lângă instanţelejudecătoreşti.4. DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DECRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISMDirecţia de investigare a infracţiunilor de criminalitate şi terorism afost înfiinţată prin Legea nr. 508/2004 9) .Ea reprezintă o structură specializată din cadrul Parchetului de pelângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.*. Subdiviziuni administrativ-teritoriale româneşti. Populaţiaromânească şi-a păstrat formele vechi de organizare. Districtele româneşti 12)erau conduse de o adunare a nobililor şi cnezilor iar autoritateajurisdicţională se exercita de un complet compus din 12 juraţi, conformvechilor cutume din jus valahicum.O organizare quasi-identică era întâlnită în Ţara Făgăraşului şi înŢara Chioarului.În voievodatul Maramureşului exista o autonomie mai accentuatăpână la momentul constituirii comitatului în locul voievodatului (1349).Satele maramureşene, în mod tradiţional, erau conduse de cnezi români.Banatul – administrat de un ban poseda opt districte româneşti încare atât procedura de judecată cât şi dreptul substanţial aplicabil era jusvalahicum.*. Zone administrative cu populaţie maghiară.În aceste regiuni forma de organizare teritorial-administrativă eraaceea a comitatelor, conduse de un comite şi de o adunare a comitatului,denumită oficial în documente congregaţie, alcătuită din nobilimea locală.*. Scaunele secuieşti – aveau centrul la Odorhei şi beneficiau de oorganizare proprie. Constituirea acestora a avut în vedere asigurarea graniţeiprovinciei.Scaunele secuieşti erau conduse de comiţi, în calitate de reprezentanţiai regelui ungar. Atribuţiile judecătoreşti erau încredinţate unor căpitani. Însecolul al XV-lea a fost numit şi un judecător regal, acesta constituind unorgan de control al funcţionarilor şi fiind declarat vicecomite.*. Scaunele săseşti – erau organizate sub autoritatea unui comite,beneficiind de autonomie teritorială recunoscută de autoritatea centrală.În fiecare scaun era numit administrator un judecător regal.§.3. Organizarea oraşelor şi satelor transilvănene.Aşa cum am avut ocazia să menţionăm anterior oraşeletransilvănene, în raport cu cele din Ţara Moldovei şi Ţara Românească, s-au bucurat de o mai largă autonomie şi de o dezvoltare economică maiaccentuată.Conducătorii oraşelor erau denumiţi judex, bürgermeister şiadministrau interesele comunităţii împreună cu un consiliu orăşenescalcătuit din 12 juraţi.9)Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 1098/23.11.2004, modificată prin OUG. Nr.7/2005, Legea nr. 247/2005; OUG. Nr. 190/2005; OUG. Nr. 27/2006 şi Legea nr. 356/200612) Hunedoara, Deva, Haţeg, Strei, etc.50457

Autorităţile centrale erau reprezentate la nivelul oraşelor, dejudecătorii regali.Satele româneşti de pe teritoriul voievodatului Transilvaniei erauconduse de cnezi, cu atribuţii jurisdicţionale, având în competenţă soluţionareaunor litigii de importanţă relativ redusă.§.4. Organizarea militară în Voievodatul transilvănean.Armata din Transilvania a constituit practic un corp distinct, autonom încadrul armatei regale, aflându-se sub comanda exclusivă a voievodului.Armata era compusă din dregători, nobili subordonaţi marilor dregătorifeudali, corpuri de militari (ostaşi) organizaţi de oraşele voievodatului sau declasa feudalilor.Începând cu anul 1435 armata se organizează sub forma banderiilorcare nu erau altceva decât cete alcătuite din oşteni, având semne militaredistincte. Acestea erau organizate de voievodat sau de marii dregători feudalicare le subvenţionau.Tot în această perioadă în alcătuirea suscitatelor cete au intrat şimercenarii.Oraşele precum şi scaunele secuieşti şi săseşti au organizat şisubvenţionat corpuri de armată proprii.În temeiul raporturilor de suzeranitate – vasalitate nobilii şi clerul eraudatori să contribuie la oastea regală maghiară cu un număr de militari, în moddirect proporţional cu întinderea feudelor (a moşiilor) deţinute în proprietateprivată.Secţiunea V: Dreptul pozitiv (obiectiv) în perioada evului mediudezvoltat (sec. al XIV-lea până în sec. al XVII-lea).Cunoaştem de la disciplina „Teoria generală a dreptului” că normajuridică reprezintă o regulă de conduită generală şi impersonală, creată orisancţionată de către organele competente ale statului, care poate fi aplicată,la nevoie, prin intermediul coerciţiei statale, cu ajutorul organelor etatice.Fiind o regulă de conduită generală şi impersonală rezultă că normajuridică, se adresează tuturor subiectelor de drept sau unei categorii dincadrul acestor subiecte. Chiar şi atunci când norma juridică se adreseazăunui organ unipersonal, ea nu se referă la persoana fizică ce exercită, la unmoment dat, acea demnitate sau funcţie publică, ci are în vedere toatepersoanele fizice care au aptitudinea de a ocupa respectiva demnitate saufuncţie publică.58DNA este organizată în secţii conduse de procurori şefi secţie, ajutaţide procurori şefi adjunţi secţie.În cadrul DNA se pot înfiinţa servicii teritoriale, servicii, birouri şialte compartimente de activitate, prin ordin al procurorului şef al direcţiei.Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea încadrul secţiilor, serviciilor sau al altor compartimente de activitate, fiindrepartizaţi prin ordin al procurorului şef al DNA.În cadrul DNA funcţionează poliţia judiciară a direcţiei aflată subautoritatea exclusivă al procurorului sef al DNA.Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea subdirecta conducere, supraveghere şi control din partea procurorului DNA. Eisunt detaşaţi în interesul serviciului, pentru o perioadă de 6 ani, cuposibilitatea prelungirii detaşării, dacă poliţistul şi-a exprimat acordul.Funcţia de magistrat procuror, ofiţer de poliţie judiciară sau despecialist în cadrul DNA este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sauprivată, cu excepţia funcţiilor didactice din învătământul superior.3. COMPETENTA DNAÎn competenţa DNA intră infracţiunile prevăzute de Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una din următoarele condiţii:a) dacă indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, aucauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro,ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice,instituţii publice ori oricărei alte persoane juridice, ori dacă valoarea sumeisau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai maredecât echivalentul în lei a 10.000 euro.;b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitateaperturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei altepersoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectulinfracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi, senatori, membrii aiguvernului, secretari de stat, ori subsecretari de stat şi asimilaţi ai acestora,consilieri ai miniştrilor, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi aiCurţii Constituţionale, ceilalţi judecători şi procurori, membrii ai ConsiliuluiSuperior al Magistraturii , preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorulacestuia, avocatul poporului şi adjuncţii săi, consilierii prezidenţiali şiconsilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, consilierii de statai primului-ministru, membrii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şiai camerelor judeţene de conturi, guvernatorul, prim-viceguvernatorul şiviceguvernatorul Băncii Naţionale a României, preşedintele şivicepreşedintele Consiliului Concurenţei, ofiţeri, amirali, generali şi503

Direcţia Naţională Anticorupţie a luat fiinţă prin reorganizareaParchetului Naţional Anticorupţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţieşi Justiţie conduce Direcţia Naţională Anticorupţie prin intermediulprocuroruloui sef al acestei direcţii.D.N.A este independentă în raport cu instanţele judecătoreşti şiparchetele de pe lângă acestea, precum şi cu celelalte autorităţi publice,având urmatoarele atribuţii: Efectuarea urmăririi penale, în condiţiile prevăzute de codul deprocedură penală, de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şisancţionarea faptelor de corupţie, pentru infracţiunile prevăzute de aceasta şisunt în competenţa D.N.A; Conduce, supraveghează şi coordonează actele de cercetarepenală, efectuate din dispoziţiile procurorului de către ofiţerii de poliţiejudiciară aflaţi sub autoritatea exclusivă a procurorului sef al DNA; Conduce supraveghează şi controlează activităţile cu caractertehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialişti în domeniul economic,financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, numiţi încadrul DNA; Sesizează instanţele judecătoreşti pentru luarea măsurilorprevăzute de lege şi pentru judecarea cauzelor privind infracţiunileprevăzute de Legea 78/2000, cu modificările ulterioare, infracţiuni care suntîn competenţa DNA; Participă, prin procurorii săi, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; Exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti; Studiază cauzele care generează fenomenul corupţiei şielaborează propuneri pentru perfecţionarea legislaţiei penale; Elaborează raportul anual al activităţii DNA şi prezintă acestraport către Consiliul Superior al Magistraturii şi către ministrul justiţiei, numai târziu de luna februarie a anului urmator. Ministrul justiţiei va prezentaParlamentului României concluziile asupra raportului de activitate a DNA; Constituie şi actualizează baza de date în domeniul faptelor de corupţie; Exercită alte atribuţii prevăzute de lege.2. ORGANIZAREA DNADirecţia Naţionala Anticorupţie este condusă de un procuror şef.Procurorul şef al DNA este asimilat prim-adjunctului procurorului general alParchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Procurorul şef al DNA este ajutat de doi procurori sefi adjuncţi.Aceştia sunt asimilaţi adjunctului procurorului general al Parchetului de pelângă Înalta Curte.502N.J. 13) poate fi creată ori sancţionată de organele competente alestatului.De principiu, organul competent să elaboreze legile este Parlamentul,ca titular al funcţiei (puterii) legislative.Norma de drept poate fi creată adică elaborată efectiv de autoritateapublică sau poate fi doar sancţionată, adică recunoscută cu valoarea de actnormativ juridic de autoritatea publică competentă (ex.: norme moral – eticeprin sancţionare dobândesc caracterul obligatoriu devenind norme juridice).Norma juridică poate fi aplicată de bună voie (cum se întâmplă înmarea majoritate a situaţiilor) sau se poate aplica, în caz de nerespectare,prin intermediul forţei coercitive a statului.Forţa coercitivă etatică, ca forţă materială, este superioară oricăroraltor forţe manifestate ca acte de voinţă, deoarece ea derivă din laturainterioră a suveranităţii statului, din supremaţie.În caz de nevoie coerciţia statală se realizează cu ajutorul organeloretatice (statale). Aceste autorităţi sunt special delegate (competente) săintervină pentru realizarea echilibrului social în sensul restabiliriiraporturilor juridice de conformare 14) ; a restabilirii drepturilor subiectiveîncălcate sau nerecunoscute 15) şi a reeducării persoanelor fizice care auîncălcat prescripţiile legale 16) .Această analiză a n.j. se realizează în condiţiile dezvoltării Dreptuluicontemporan, reflectând sinteza tuturor concepţiilor, ideilor şi teoriilorelaborate de valoroşii doctrinari din epoca modernă şi cea contemporană.Revenind la tema pe care o analizăm apar ca fireşti următoareleinterogaţii: Exista un drept pozitiv (obiectiv) în perioada medievală în ŢărileRomâne? Era dreptul pozitiv sancţionat în vreun fel de autorităţile statelorromâneşti? Existau instituţii juridice cristalizate la acea epocă? Au existatcodificări (sau încercări de codificare) a dreptului scris?Pentru început, trebuie precizat că, în conştiinţa populaţiei, legeaţării reprezenta un drept vechi, o cutumă, existentă fie dinainte, fie dinmomentul întemeierii Ţărilor Române.După întemeierea Ţărilor cutumele juridice (sau mai corect moraljuridice)au fost sancţionate de autoritatea de stat. Astfel, legea ţării a13) Prin „N.J.” se înţelege în expunerea noastră noţiunea de „normă juridică”14) În Dreptul Penal Român contemporan15) În Dreptul Civil Român contemporan16) În Dreptul Execuţional Penal actualmente aplicabil.Notă: scurta analiză a n.j. îmi aminteşte de anii studenţiei petrecuţi în capitala Moldovei, laIaşi. Mulţumiri şi respect etern d-nei prof. univ. dr. Genoveva Vrabie care, alături de ceilalţimari profesori, mi-au destăinuit, în toată splendoarea sa, „Ştiinţa Dreptului”.59

devenit un „instrument” de consolidare a statelor întemeiate dar, totodată aservit – în mod indubitabil – şi la apărarea, prezervarea poziţiilor social -politice şi a celor economice a clasei feudalilor (boieri, cler respectiv nobili– pentru Transilvania).O îndelungată perioadă după fondarea statelor medievale, cutumelejuridice nu au fost codificate şi nici nu s-a manifestat vreo intenţie în acest sens,aşa cum s-a întâmplat în alte state medievale europene.Lipsa codificării cutumelor (izvoare de drept originare) s-a datorat,probabil, marii varietăţi a acestora şi faptului că în fiecare zonă geografică,componentă a Ţărilor Române, existau cutume diferite.A existat, în Transilvania, o codificare a cutumelor prin decretarea aşanumitului„TRIPARTITUM” elaborat de juristul maghiar Verböczy (1517) carea servit exclusiv la întărirea influenţei Regatului Ungar asupra ţării şi laconsolidarea privilegiilor sociale ale nobilimii.În Ţările Române extracarpatice au apărut norme juridice scrise lamijlocul sec. al XVII-lea, după consolidarea instituţiei domniei şi dupăcentralizarea autorităţii de stat.Aceste legiuiri scrise nu erau inspirate de cutumele juridice locale şi, deaceea, ele nu pot fi considerate ca o tentativă de codificare cutumiară. Dreptulpozitiv scris a reprezentat o compilaţie a dreptului aplicabil pe teritoriul unorstate mai avansate. Practic, modelul „legislaţiei” româneşti l-a constituitlegislaţia romană din partea răsăriteană a Imperiului (convenţional denumităImperiul Bizantin).Obiceiurile sau cutumele juridice s-au aplicat în continuare în pofidaadoptării dreptului obiectiv scris.Apreciem că, în epoca analizată, cutumele au reprezentat un produsmoral, spiritual şi, nu în ultimă instanţă, juridic efectiv (eminamente) românesc,în timp ce normele juridice scrise şi edictate de puterea de stat au constituit o„adaptare” a unui drept oarecum străin, în raport cu spiritualitatea românească aacelor timpuri. Aşa se explică, probabil, de ce după intrarea în vigoarea adreptului obiectiv scris şi sancţionat de stat, obiceiurile cu caracter moral-juridic(cutumele) s-au aplicat nestingherite, conducând practic la realizarea uneidiversităţi de soluţii în aplicarea Dreptului.Cu privire la fundamentul cutumelor (a legilor ţării) s-au formulat decătre jurişti şi de către istoricii români multiple puncte de vedere. Merită,credem, să le nominalizăm pe fiecare dintre aceste teorii.*. O primă teorie, susţinută de istorici precum B.P. Haşdeu, Pârvan,Tocilescu şi alţii, susţinea că dreptul nescris aplicabil în Ţările Române(cutumele) sunt de origine romană. Această teorie a fost combătută energic604. Ofiţerii poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentru infracţiunilede frontieră;5. Căpitanii porturilor pentru infracţiunile contra siguranţeinavigaţiei pe apa şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentruinfracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în CodulPenal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pussau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.Organele de cercetare specială prevăzute la punctele 1-3 efectueazăîn mod obligatoriu cercetarea penală.Organele de cercetare penală joacă un rol determinant în descoperireainfracţiunilor, identificarea şi cercetarea făptuitorilor .Ele încep urmărirea penală, administrează probe în dovedireavinovăţiei, efectuează acte procedurale (cercetarea la faţa locului,reconstituirea).Poliţiştii care nu fac parte din organele de cercetare penală ale poliţieijudiciare au dreptul şi obligaţia de a efectua acte de constatare a săvârşiriiinfracţiunilor, încunoştiintând despre acest aspect imediat, procurorul sauorganele de cercetare ale poliţiei judiciare, înaintându-le totodată actele deconstatare efectuate.Se mai impune o precizare în legătură cu competenţa organelor decercetare penală speciale.Organele de cercetare speciale penale militare sunt singurele organecare au competenţă exclusivă în legătură cu efectuarea cercetării penale. Aşafiind, ofiţerii poliţiei de frontieră şi căpitanii porturilor, deşi sunt organe decercetare penală speciale nu dispun de competenţa exclusivă de a efectuacercetarea penală. In aceste cazuri cercetarea penală poate fi efectuatăşi decătre organele de cercetare ale poliţiei judiciare, (care sunt organe decercetare penală de drept comun în raport cu organele de cercetare penalăseciale).§5. DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE. DIRECŢIA DEINVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATEORGANIZATĂ ŞI TERORISM1. DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIEEste reglementată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.43/2002 8) , aprobată cu modificările şi completările aduse prin Legea nr.503/2002 9) .8) Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 244/11.04.2002;9) Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 523/18.07.2002501

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare îşi desfăşoară activitateasub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtede Casatie şi Justiţie.Retragerea avizului conform al procurorului general de pe lângăÎnalta Curte conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare.Cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţieijudiciare, pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu încompetenţa altor organe de cercetare penală.Poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie,specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, destrângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală.Organele de cercetare ale politiei judiciare sunt organizate şifuncţionează în structura aparatului central al Ministerului Internelor siReformei Administrative, în structura Inspectoratului General al PoliţieiRomâne, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi a unităţilorteritoriale ale acestora 8) .Lucrătorii de poliţie judiciară din structurile teritoriale îşi îndeplinescatribuţiile, în mod nemijlocit, sub autoritatea şi controlul prim-procurorilorparchetelor de pe lânga judecătorii şi tribunale, corespunzător arondării acestora.Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel îşiexercită autoritatea şi controlul nemijocit asupra lucrătorilor de poliţiejudiciară din circumscripţia curţii de apel.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţieşi Justiţie îşi exercită autoritatea şi controlul direct sau prin procuroridesemnati asupra organelor de poliţie judiciară din întregul teritoriu.Art. 208 alin (1) c.p.p. menţionează organele de cercetare speciale.Acestea sunt următoarele:1. ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare,pentru militarii în subordine . Cercetarea poate fi efectuată şi personal decătre comandanţi;2. ofiţeriii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor degarnizoană, pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilormilitare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor degarnizoană.3. Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare,pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanecivile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şide către comandanţii centrelor militare.8)A se vedea Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi8 funcţionarea poliţiei judiciare(Monitorul Oficial, partea I, nr. 869/23.09.2004)500susţinându-se că dreptul roman şi-a încetat aplicabilitatea din momentulabandonării Daciei de către Imperiul Roman.*. O altă teorie, având ca adepţi pe D. Onciu, A.D. Xenopol şi alţii,susţinea originea slavă !!! a dreptului nescris românesc. Se pornea de la ideeaunei – deosebit de intense – influenţe din partea slavilor în ceea ce priveşte atâtformarea limbii române cât şi a obiceiurilor poporului nostru (inclusiv influenţaasupra obiceiurilor juridice).Adevărată într-o anumită măsură această teorie nu poate explica, nicimăcar satisfăcător, izvorul cutumelor româneşti întrucât acordă un rol hotărâtorinfluenţelor străine (în speţă – celor slave).*. Teoria originii trace acordă un rol important influenţelor exercitatede albanezi. Istorici precum N. Iorga, I. Nădejde şi alţii, care au susţinutaceastă teză, au precizat că teoria s-ar explica prin faptul că atât la formareapoporului român cât şi la formarea poporului albanez au avut un rol hotărâtorelementele populaţionale trace.Este o teorie cel puţin forţată dar interesantă. Este forţată deoarece înmomentul de faţă – şi cu atât mai mult în epoca elaborării teoriei – nu ne suntcunoscute instituţiile şi obiceiurile juridice trace. O eventuală descoperire aacestor instituţii şi obiceiuri juridice la traci urmată de o comparare cu legea ţăriiexistentă la români ar demonstra „interesul” acestei teorii.Cu modestie, precizăm că nu ne raliem nici uneia dintre aceste teorii,succint enumerate mai înainte.În opinia noastră, izvorul sau fundamentul cutumelor juridiceromâneşti este reprezentat de dreptul roman aflat în continuă evoluţie în partearăsăriteană a Imperiului (convenţional denumită Imperiul Bizantin). Nu estevorba, nici pe departe, de dreptul roman clasic (jus civile / jus gentium) ci de undrept roman sui generis, transformat potrivit necesităţilor societăţii feudale,concretizat, în sec. al IX-lea – al XIII-lea, la Constantinopol şi în provinciilerăsăritene ale Imperiului. Este un drept în mare parte canonic datorită influenţeiBisericii Răsăritene şi nu este sclavagist ci esenţialmente feudal, fiind adaptatîntr-o oarecare măsură la viaţa cotidiană.Tocmai acest Drept a inspirat cutumele juridice româneşti, datorităprestigiului său: era un drept roman, era un drept conform prescripţiilorortodoxiei, îmbrăţişată şi de români şi, totodată, era adaptat la viaţaeconomică şi socială din Evul Mediu european. Pe scurt, sursa cutumelorjuridice româneşti a constituit-o, în opinia noastră, acel Drept - denumit deromaniştii şi latiniştii noştri – „Dreptul romano – bizantin”* **61

Secţiunea VI: Instituţii juridice prevăzute în obiceiurile juridice (în cutume).Cu adevărat, prima instituţie reglementată de cutume – şi îi dămîntâietate deoarece prezintă un loc central, vital chiar în cadrul raporturilorjuridice, stabilite atât pe planul Dreptului public cât şi pe planul Dreptuluiprivat – o reprezintă o specie de raporturi juridice, respectiv raporturile desuzeranitate – vasalitate.Aceste raporturi, tipice pentru întreaga perioadă medievală, propriistructurii social-politice din feudalism (în orice stat european) eraureglementate cutumiar în Ţările Române.În relaţiile internaţionale unii domnitori români, cu ocazia încheieriiunui contract de vasalitate, au invocat obiceiurile statornicite de domnitoriianteriori.La fel, boierii – vasali ai domnitorilor români – se angajau prinprestarea unui jurământ să sfătuiască pe suzeran pentru a ţine „aceleaşiobiceiuri ca bătrânii voievozi … dinaintea lui, din acele obiceiuri să nu iasăniciodată, până la moarte” 17) .Drepturile şi obligaţiile care alcătuiau conţinutul raportului juridic devasalitate 18) erau consacrate de obiceiul ţării, adică de cutume.În lucrare noi am preferat denumirea de raporturi de vasalitate înlocul celorlalte titulaturi: raporturi de suzeranitate sau raporturi desuzeranitate – vasalitate (Cap. IV; Secţ. III; § 3).Este drept că ambele părţi ale raportului aveau, cum este firesc,drepturi şi obligaţii corelative. În consecinţă, s-ar părea că cea mai corectădenumire ar fi - raporturi de suzeranitate – vasalitate.Reţinem că ambele părţi prestează obligaţii specifice, caracteristice,dar vasalul efectuează acea prestaţie caracteristică care evidenţiazăchintesenţa întregii structuri sociale medieval-feudale, care constă înexecutarea întocmai a poruncilor suzeranului. Această poziţie deierarhizare – subordonare a vasalului, ne-a determinat să optăm pentruutilizarea noţiunii de „raport juridic de vasalitate”. Dar asupra acesteichestiuni, desigur, se mai poate discuta.O altă instituţie juridică, fundamentală în orice societate, deci şi însocietatea medievală românească era instituţia juridică a proprietăţii.17) Citat menţionat de I. Bogdan, „Documentele lui Ştefan cel Mare” vol. II, pagina 289.18) Văzut din perspectiva vasalului; poate fi considerat şi un raport juridic de suzeranitate, privitdin unghiul suzeranului feudal.62O chestiune de terminologie trebuie, credem noi, explicată. DacăLegea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească , republicată, areintrodus şi a utilizat noţiunea de magistrat, Legile nr. 303/2004 privindstatutul judecătorilor şi procurorilor, republicată si Legea nr. 304/2004privind organizarea judiciară, republicată, evită oarecum utilizarea acestei notiuni.Reiterăm unele argumente expuse în lucrări anterioare pentrusuţinerea punctului de vedere materializat în existenţa pe mai departe a"corpului magistraţilor" .În primul rând sunt prevederile constiţuţionale care utilizează în modexpres termenul de "magistrat".În al doilea rând Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior alMagistraturii, republicată, în dezvotarea unor prevederi constituţionale,utilizează această noţiune ( art. 14 alin (2) din lege).În al treilea rând Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şiprocurorilor, republicată, defineşte magistratura în art. 1:" Magistraturareprezintă o activitate judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuiriijustiţiei şi de procurori în scopul aparării intereselor generale ale societăţii, aordinii de drept, precum şi a drepturtilor şi libertăţilor cetăţenilor".Credem că voinţa legiuitorului cu ocazia amendării Legilor 303/2004şi 304/2004 a fost aceea de a evidenţia particularităţile şi diferenţele dintrestatutul judecătorilor şi respectiv statutul procurorilor.Acest impuls a pornit chiar de la textele constituţionale care trateazăşi reglementează distinct statutul procurorilor în raport cu statutuljudecătorilor.Nici pe departe legiuitorul nu a urmărit – cum au apreciat uniidoctrinari- suprimariea calităţii de magistrat, recunoscută atât judecătorilorcât şi procurorilor. De altfel, nu ar fi fost posibil, notiunea fiind utilizată înlegea fundamentală a ţării noastre.§4. ORGANELE DE CERCETARE PENALĂArt. 201 c.p.p. menţionează în alin 2 : "Organele de cercetare panală sunt:a) organele de cercetare ale poliţiei judiciare;b) organele de cercetare speciale."Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrătorispecializaţi din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, desemnaţinominal de ministrul internelor şi reformei administrative, cu avizulconform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie.499

Judecătorul este incompatibil de a participa la judecarea uneicauze în căile de atac, atunci cand soţul, ruda ori afinul sau până la gradul IVinclusiv a participat ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi cauze.Cazurile de incompatibilitate menţionate anterior se aplică, în marealor majoritate şi procurorilor, persoanelor fizice care efectuează cercetarepenală şi grefierului de şedinţă.Procurorul care a participat , în calitate de judecator!! la soluţionareacauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea aceleiaşi cauzepenale în căile de atac.Judecătorul sau procurorul (magistratul) incompatibil trebuie sădeclare preşedintelui instanţei sau procurorului ierarhic superior că se obţinede a participa la desfăşurarea procesului penal. În mod obligatoriumagistratul va indica cazul de incompatibilitate pe care se întemeiazăcererea de abţinere.Dacă magistratul care se află într-un caz de incompatibilitate nu afăcut declaraţie de abţinere oricare dintre părţile din procesul penal îl poaterecuza de îndată ce a luat la cunoştinţă de existenţa respectivului caz deincompatibilitate.Analiza deteliată a cazurilor de incompatibilitate precum şi proceduraabţinerii şi cea a recuzării magistraţilor nu intră în preocupările noastre, laredactarea acestei monografii 5) .Incompatibilităţile şi interdicţiile privind pe magistraţi au rolul de acreiona statutul judecătorilor şi al procurorilor.Instituirea incompatibilităţilor şi al interdicţiilor are menirea de a"acorda" magistraţilor probitatea morală necesară în vederea soluţionăriicauzelor penale.Icompatibilităţile determină o manifestare obiectivă şi imparţială amagistraţilor în desfăşurarea activităţilor judiciare.Tot referitor la magistraţi, la statutul acestora, trebuie subliniatăimportanţa condiţiilor de selecţionare, a modului de investire în funcţie şiasigurarea independenţei şi a imparţialităţii prin statutul disciplinar alacestora 6) .Cu privire la raporturile dintre cele două categorii de magistraţi amfăcut anumite precizări într-o lucrare recent publicată. În consecintă nu vomreveni asupra acestor chestiuni. 7)5) Ea poate fi studiata din orice tratat sau curs universitar de Drept procesual penal publicat derenumiţi doctrinari din ţara noastră6) Aceste aspecte sunt pe larg dezbătute în lucrarea "Independenţa judecătorilor şi garanţiile eijuridice". Bineînţeles , chestiunile sunt tratate , în special, cu referire la judecători.7) A se vedea volumul "Stat şi Cetăţean", monografia "Puterea de stat în Romania, autorităţilepublice", (partea I), Bacau, 2007498Cutumele – obiceiurile juridice – au „consfinţit” importanţaproprietăţii cu precădere a proprietăţii feudalilor (boieri; cler).Dreptul de proprietate deplin aparţine domnitorului ţării. Serecunoştea existenţa proprietăţii având ca titular pe feudalii vasali aidomnitorului (boierii).Ţăranii dependenţi beneficiau de un drept de folosinţă asuprapământului (a lotului) pe care îl lucrau.Dreptul de proprietate având ca titulari pe boieri (feudali) era însoţit,în mod accesoriu, de imunităţi.Spunem că imunităţile constituiau accesorii ale proprietăţii întrucâterau conferite marilor proprietari de pământ. Totodată imunităţile se aflauîntr-o strânsă corelaţie cu proprietatea imobiliară funciară. Astfel, un boiermoldovean sau muntean obţinea de la domnitor un drept de administrarepolitică şi un drept de judecată asupra pământurilor pe care le avea înproprietate. Sau, acelaşi boier român dobândea de la domnitor dreptul de ase bucura de o quasi independenţă politică, asupra pământurilorproprietatea sa privată. În temeiul acestei imunităţi (sau privilegiu)acordate de autoritatea centrală supremă respectivul feudal (boierul) se puteaopune la desfăşurarea anumitor activităţi, pe domeniile sale imobiliare, decătre dregătorii domneşti.Exista în cursul Evului Mediu în Ţările Române şi o formă(modalitate) de proprietate comună asupra pământului exercitată deobştile săteşti.Se putea efectua un partaj al terenului aflat în proprietatea comunădar cu respectarea, în toate situaţiile, a dreptului de protimisis (depreemţiune). Acest drept de preemţiune, potrivit cutumelor, era recunoscutîn favoarea rudelor şi vecinilor proprietarului în ipoteza în care acesta doreasă înstrăineze, cu titlu oneros, dreptul său de proprietate.Cu privire la starea şi capacitatea persoanelor fizice – instituţieimportantă reglementată tot de cutume – ne rezervăm dreptul intangibil de areveni cu o cercetare completă. Totuşi vom remarca următoarele aspecte:Cu privire la statutul boierilor şi a ţăranilor dependenţi, aţăranilor liberi, a târgoveţilor şi a robilor am făcut – din punct de vedereal Dreptului public în special – referiri în cadrul Cap. IV; Secţ. III; § 2.Din punct de vedere a Dreptului privat vom puncta în aceastăsecţiune doar situaţiile în care prin intermediul unui titlu juridic o persoanăfizică intra sau ieşea dintr-o stare de dependenţă în raport cu un feudal(boier).*. Intrarea în starea de ţăran aservit (vecin sau rumân).63

Se realiza prin încheierea unor contracte de drept privat sau întemeiul unei hotărâri judecătoreşti. Hotărârea judecătorească – puteaobliga o persoană sau un grup de persoane la plata unor amenzi. Dacăsumele datorate cu titlu de amenzi nu erau achitate persoana sau grupul depersoane fizice pierdeau statutul de om liber şi proprietatea privată asuprapământului.Cu privire la contracte precizăm următoarele: prin contractele dedonaţie sau de vânzare – cumpărare – un ţăran liber se închina (se dăruia)sau se vindea pe sine împreună cu pământul aflat în proprietatea sa.Prin intermediul încheierii unui contract de împrumut se puteapierde starea de libertate dacă ţăranul liber nu putea achita datoria lascadenţă şi dacă în contract se specifica că în caz de neplată ţăranul vadeveni dependent de feudalul creditor.*. Modalităţi de ieşire din starea de dependenţă personalăŢăranul dependent putea fi „iertat” de vecinie sau rumânie adică i seridica, gratuit, starea de dependenţă prin voinţa boierului feudal. Actuljuridic îmbrăca fie o formă testamentară fie forma unui act de donaţie.O altă modalitate de ieşire din starea de dependenţă a ţăraniloraserviţi o reprezenta răscumpărarea din vecinie sau din rumânie. Serealiza practic prin plata unor importante sume de bani efectuată de aservitîn favoarea feudalului. Această modalitate de ieşire din starea de dependenţăse realiza numai dacă boierul era de acord cu plata sumei avansată pentrurăscumpărare.Hotărârile judecătoreşti – care stabileau, pe bază de probe, căţăranul a fost aservit prin constrângere. Principalul efect al stabilirii acesteisituaţii de fapt era redobândirea libertăţii de către persoana fizică aservită.Fuga de pe pământul boierului – deoarece prin fugă se urmăreapierderea statutului de ţăran aservit (statut legal şi adevărat) şi dobândireaunui statut de ţăran liber. Dacă erau recunoscute aceste persoane eraureaduse forţat pe pământul feudalului, pierzând libertatea aparentă, în modretroactiv.Distrugerea titlurilor – se producea fie datorită calamităţilor(incendii, inundaţii), fie datorită răscoalelor ţăranilor aserviţi. De regulă,boierii dobândeau de la domnitorii ţării noi titluri care le reconstituiau pecele distruse sau pierdute.* ** dobândirea calităţii de asociat sau de membru în organele deconducere, administrare sau control la societăţi civile,societăţi comerciale,bănci, societăţi de asigurarea, etc., obţinerea calităţii de membru al unui grup de interes economic.Magistraţilor le este interzis să facă parte din partide sau formţiunipolitice sau să desfăşoare ori să participe la activităţi cu caracter politic. Einu trebuie sa îşi exprime, în orice mod, convingerile politice.Magistraţii judecători şi magistraţii procurori nu trebuie să îşiexprime public opinia cuprivire la procesele aflate în desfăşurare sau cuprivire la cauzele cu care a fost sesizat parchetul.Ei nu pot da consultaţii în chestiuni litigioase, chiar dacă proceselerespective se află pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea unde îşidesfăşoară activitatea.Există şi alte cauze de incompatibilitate, legate strict de activitateajudiciară, referitoare în principal la magistraţi. Acestea sunt prevăzute încodul de procedură penală: judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul alIV-lea inclusiv, nu pot face parte din acelaşi complet de judecată, judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu maipoate participa la judecarea aceleiaşi cauze intr-o cale de atac sau lajudearea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere in apel sau dupăcasare cu trimitere în recurs, judecătorul care si-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţiacare ar putea fi dată într-o cauză nu mai poate participa la judecarearespectivei cauze penale, judecătorul este incompatibil dacă: a pus în mişcare acţiuneapenală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate deprocuror la instanţa de judecată, a soluţionat propunerea de arestarepreventivă sau de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale,a fost reprezentant sau aparător al vreuneia din parţi, a fost expert saumartor, daca există împrejurări din care rezultă că este interesat sub oriceformă, el , soţul sau vreo rudă apropiată;dacă soţul, ruda sau afinul său pânăla gradul IV includiv a efectuat acte de urmarire penală, a supravehegheaturmărirea penală, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori deprelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale; dacă este soţ,rudă sau afin, până la gradul IV inclusiv cu una dintre părţi sau cu avocatulori mandatarul acesteia;dacă există duşmănie între el, soţul sau una dintrerudele sale pana la gradul IV inclusiv şi una dintre părţi, soţul sau rudeleaceteia până la gradul al III-lea inclusiv ; dacă a primit liberalităţi de la unadintre părţi, avocatul sau mandatarul acesteia.64497

intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilorşi libertăţilor cetăţenilor".Magistraţii sunt judecătorii şi procurorii din cadrul tuturor instanţelorşi a parchetelor din România.Judecătorii, respectiv procurorii, deşi în mod indubitabil suntmagistraţi, beneficiză de statute distincte.Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili încondiţiile prevăzute de Legea 303/2004, republicată.Judecătorii inamovibili pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşaresau promovare, numai cu acordul lor şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi dinfuncţie în condiţiile prevăzute de lege.Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fieimparţiali.Procurorii numiţi de şeful statului se bucură de stabilitate şi suntindependenţi, în condiţiile legii.Procurorii care se bucură de stabilitate, deci sunt definitivi, pot fimutaţi prin transfer, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor.Procurorii pot fi delegaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiileprevăzute de lege.Funcţiile de judecător şi procuror (de magistraţi) sunt incompatibilecu orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice dinînvăţământul superior, precum şi a acelor de instruire din cadrul InstitutuluiNaţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri.Este instituită obligaţia magistraţilor de a declara pe propriarăspundere dacă soţul , rudele sau afinii până la gradulal IV-lea inclusiv,exercită o funcţie sau desfăşoară o activitate juridică ori activităţi deinvestigare sau cercetare penală.Magistraţii sunt obligaţi, de asemenea, să facă o declaraţie autentică,pe propria răspundere, referitoare la apartenenţa sau neapartenenţa ca agentsau colaborator al organelor de securitate ca poliţie politică.Este instituită interdicţia magistraţilor de a fi lucrători operativi,inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serivciilor de informaţii.În acest sens magistraţii vor da o declaraţie autentică, pe proprierăspundere, sub sancţiune penală, în fiecare an.Alte interdictii privitoare la magistraţi – judecători si procurori – sereferă la: desfăşurarea de activităţi comerciale, direct sau prin persoaneinterpuse, desfăşurarea de activităţi cu caracter de arbitraj în litigiile civile,comerciale sau de altă natură,În această primă parte a lucrării am analizat unele momenteconsiderate importante în dezvoltarea politică şi juridică a ţării noastre.Ne-am aplecat asupra următoarelor chestiuni: Cap. I: Organizareapolitică, socială şi juridică a Daciei în perioada înglobării în ImperiulRoman; Cap. II: Continuitatea daco-romană; Cap. III: Câteva aspecte –considerate esenţiale – referitoare la formarea poporului român şi a limbiiromâne (etnogeneza românească); Cap. IV: Organizarea social – politică şijuridică în perioada medievală.49665

verifică respectarea legii la locurile de deţinere preventivă, exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.PARTEA A II-ASISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL ROMÂNIEI ÎNPERIOADA ANILOR 1831 – 1989VIAŢA POLITICĂ ŞI JURIDICĂ REGLEMENTATĂ DEACTELE FUNDAMENTALE ÎN PERIOADAMENŢIONATĂCAPITOLUL IORGANIZAREA POLITICO-JURIDICĂ APRINCIPATELOR ROMÂNE – MOLDOVA ŞI VALAHIA –ÎN TIMPUL PROTECTORATULUI ŢARIST (1828-1834).REGULAMENTELE ORGANICE – PRIMELECONSTITUŢII MODERNE ALE PRINCIPATELOR.DOMNIILE REGULAMENTARE (1834 – 1848)Analiza detaliată a fiecărei dintre atribuţiile Ministerului Publicexcede cercetărilor noastre.Trebuie însă să remarcăm faptul că prin naturaatribuţiilor sale Ministerul Public desfăşoară o activitate cu caractercomplex.Dată fiind încadrarea Ministerului Public în cadrul "puterii"judecătoreşti de către Constituţia României, în mod firesc această autoritatepublică se manifestă preponderent în activitatea judiciară, cum de altfel esteşi firesc.În doctrina juridică au fost afirmate mai multe puncte de vedereprivitoare la natura juridică a Ministerului Public.Unii doctrinari apreciază că procurorii sunt incluşi în putereaexecutivă 3) .Alţi autori apreciază că Ministerul Public constituie o parte aautorităţii judecătoreşti, asa cum de altfel prevede şi legea fundamentală a ţării 4) .Considerăm că instituţia Ministerului Public prezintă o naturăjuridică duală : atât executivă cât şi judecătorească. Detalierea acestei tezeeste o chestiune de ordin constituţional.Totuşi, noţiunea de minister Public provine din expresia "manuspublica" care indică forţa executivă a statului.Pe lângă aspectul terminologic, care este un aspect formal, MinisterulPublic fiind constituit din procurori se află sub autoritatea organului de vârfal executivului, prin intermediul ministeruluzi justiţiei.Relativa dependenţă a Ministerului Public în raport cu ministeruljustiţiei constituie un argument serios în favoarea tezei naturii duale aacestei autorităţi publice.Ministerul Public nu face parte efectiv din autoritatea executivă , iarprocurorii nu sunt simpli funcţionari publici, ei beneficiind de calitatea demagistraţi.§3. MAGISTRAŢIIArt. 1 din Legea 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilorşi procurorilor, prevede: "Magistratura este activitatea judiciară desfăşuratăde judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării3)M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan si altii, Constituţia Romaniei – comentată şiadnotată, R.A. Monitorul Oficial-Bucureşti, 1992, pag. 2894) Procedură penală (partea generală), vol. I, de Gheorghiţă Mateuţ, Ed. Chemarea Iaşi, 1993, pag. 5566495

PARCHETELE MILITAREFuncţionează pe lângă fiecare instanţă militară.Conducerea parchetelor militare este asigurată de către primprocurorimilitari ajutaţi de către un prim-procuror militar adjunct. Teza sereferă la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar TeritorialBucureşti şi la parchetele militare de pe lângă tribunalele militare.Parchetul militar de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti estecondus de un procuror general militar ajutat de un procuror general militaradjunct.Parchetele militare dispun de organe de cercetare penală puse înserviciul lor.Procurorii militari conduc şi supraveghează activitatea de cercetarepenală a organelor de cercetare penală speciale.Dacă inculpatul este militar activ, procurorul militar care efectueazăurmarirea penală trebuie să facă parte cel puţin din aceeaşi categorie de grade.În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiefuncţionează secţii sau servicii de combatere a infracţiunilor săvârşite de militari.3.ATRIBUŢIILE MINISTERULUI PUBLICProcurorii din cadrul Ministerului Public exercită următoareleatribuţii: efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzutede lege şi participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloacealternative, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţieijudiciare şi a altor organe de cercetare penală, sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelorpenale, potrivit legii, exercită acţiunea civilă, in cazurile prevăzute de lege, participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, încondiţiile prevăzute de lege, apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, alepersoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, încondiţiile legii, acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, subcoordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea,elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminăriiacestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu,494După revoltele popoarelor din Peninsula Balcanică îndreptateîmpotriva stăpânirii otomane, Imperiul Ţarist a intervenit militar, armatarusă ajungând în apropierea Constantinopolului.În Ţările Române – Moldova şi Valahia – armata ţaristă a staţionatdin mai 1828. Principatele au fost conduse de guvernatori investiţi deîmpăratul tuturor Rusiilor.Astfel, la 22 februarie 1828, Pahlen a fost numit guvernator alPrincipatelor de către ţar fiind înlocuit de generalul Jeltuhin care aguvernat până în noiembrie 1829. În perioada noiembrie 1829-1834 a fostnumit guvernator al Principatelor generalul rus Pavel Kiselev.Pentru ambele Principate a existat un singur guvernator avândreşedinţa la Bucureşti, în capitala Valahiei, purtând titulatură de „preşedinteplenipotenţiar al divanurilor Valahiei şi Moldovei”.În anul 1828 în fiecare principat s-a instituit o comisie de redactare aunui regulament general, document prevăzut în Convenţia de la Akerman.Cele două comisii s-au întrunit la Bucureşti fiind prezidate deMinciaki, vicepreşedinte pentru Principatul Moldovei. Aceste comisiierau alcătuite astfel: pentru Moldova: Mihai Sturdza – vornic; C. Paşcanu –vistiernic; desemnaţi de imperialii ruşi; Costache Conache – vornic şiIordache Cantacuzino – vistiernic, aleşi de Adunarea Obştească a Moldovei.Secretar al comisiei era Gheorghe Asachi.Pentru Valahia comisia era compusă din: Grigore Băleanu – ban;Gh. Filipescu – vornic; numiţi de imperialii ruşi; Ştefan Bălăcean – logofătşi Alexandru Vilara – hatman, aleşi de Adunarea Obştească a Valahiei.În contextul internaţional dominat în această parte a Europei derivalităţile ţaristo-otomane, în anul 1829, Turcia a încheiat cu Rusia ţaristăTratatul de la Adrianopol.Acest tratat încheiat de cele două puteri a cuprins dispoziţiiimportante relative la Principate. Astfel se garanta autonomia administrativăa acestora; frontiera dintre Principate şi Imperiul Otoman era stabilită petalvegul fluviului Dunărea ceea ce a implicat restituirea raialelor din stângaDunării (Turnu, Giurgiu şi Brăila) către Valahia. S-au înfiinţat unităţimilitare având ca atribuţii menţinerea ordinii interne şi apărarea graniţelor;s-a desfiinţat monopolul otoman instituit asupra produselor agricole.Principatele au fost reorganizate în temeiul regulamentelor intrate învigoare în timpul administraţiei ţariste, Turcia obligându-se să le recunoascăvalabilitatea. Imperiul ţarist a dobândit „calitatea” de putere protectoare aPrincipatelor.Ca urmare a desfiinţării monopolului otoman asupra materiilor primeale Principatelor, economia şi în special comerţul se revigorează. Câteva67

date statistice sunt elocvente în acest sens. Astfel, în 1831 ambele ţări auexportat bunuri în valoare de 32.955.671 de lei, în 1832 s-a exportat până lavaloarea de 60.813.585 lei. În anul 1833 mărfurile exportate se ridicau lavaloarea de 70.987.944 lei pentru ca în anul 1840 nivelul exporturilorromâneşti să atingă cifra record de aproximativ 100.000.000 de lei.Această explozie economico-comercială a generat, în mod firesc, oreaşezare a structurii sociale din ţările noastre. Clasa capitaliştilor seîntăreşte continuu, acumulându-se capital din negustorie şi din arendareapământurilor. Un efect direct l-a reprezentat şi creşterea număruluimeseriaşilor şi a muncitorilor din centrele urbane.În anul 1844 sunt eliberaţi robii proprietate publică a instituţiilor saua statului.§. 1. Organele centrale ale puterii de stat în Principatele RomâneAu beneficiat de o reglementare nouă:*. Domnia – ca instituţie – devine electivă şi cu caracter viager.Totuşi primii domni sunt numiţi de Turcia şi de Rusia – MihailSturdza în Moldova (1834-1849) şi Alexandru Ghica în Valahia(1834-1842)Domnitorul era ales dintre marii boieri, investit de Imperiul Otomanşi comunicată această investire Imperiului Ţarist.Art. 27 din Regulamentul Organic al Moldovei prevedea: „Domnulse alege pe viiaţă. El trebuie să aibă 40 de ani deplin şi să fie din familiemoldovană, a căruia evghenie să fie suitoare cel puţin până la bun, iarîmpământenirea sa până la tată. El să va alege numai între boierii cei maivrednici, având ranguri de mare logofăt, de mare vornic al Ţării de gios şi alŢării de sus, de hatman sau de vistiernic sau cari, după punerea în lucrare aacestui regulament, ar avea ranguri potrivite cu cele sus însămnate, adicăprezident al Înnaltului Divan şi miniştri, deşi aceştia nu s-ar afla în slujbălucrătoare. Pe lângă acestea, cel mai mare fiu al Domnului carile larăposarea, abdicţia paretisis sau discăunarea părintelui său ar fi agiuns lalegiuita vârstă, după pravilile ţărei, se va priimi în numărul candidaţilor laDomnie; să înţălege însă că şi celelante formalitate cerşute spre adiverireamulţimei glasurilor şi spre a face alegirea sa legiuită, vor fi deopotrivă şicătră dânsul păzite”.Art. 44 din acelaşi regulament prevedea: „După alegire Domnului,mădulările Obştestii Ecstraordinare Adunări, în aceia sesie, vor iscăli dupăîntâime rangurilor arzmagzariu cătră Poartă, spre a se cere învestitura(întărirea Domnului), precum şi o notă ofiţială spre a înştiinţa pe Curteaproteguitoare despre alegirea Domnului. Însă, spre a se putea închiia toatePARCHETELE DE PE LÂNGĂ CURŢILE DE APEL,TRIBUNALE, TRIBUNALE PENTRU MINORI ŞI FAMILIE ŞIJUDECĂTORIIParchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe langătribunale au personalitate juridică.Parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori şi familie şiparchetele de pe lângă judecătorii nu dispun de personalitate juridică.Parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângătribunale au în structură secţii. În cadrul secţiilor pot funcţiona servicii şibirouri.Parchetele de pe lângă curţile de apel au în structură şi câte o secţiepentru minori şi familie.În raport cu numărul, natura şi complexitatea cauzelor la uneleparchete de pe lângă judecătorii pot funcţiona secţii maritime şi fluviale.CONDUCEREA PARCHETELELOR DE PE LÂNGĂ CURŢILEDE APEL, TRIBUNALE, TRIBUNALE PENTRU MINORI ŞI FAMILIEŞI JUDECĂTORIIParchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de către procurorigenerali.Parchetele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori şi familie şicele de pe lângă judecătorii sunt conduse de prim-procurori.Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel şi primprocuroriiparchetelor de pe lângă tribunale coordonează şi controleazăadministrarea parchetului unde funcţionează şi administrarea parchetelorsubordonate din cadrul circumscripţiei.Prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunalele pentru minori şifamilie precum şi prim-procurorii parchetelor de pe lângă judecătoriiexercită atribuţii de administrare a parchetului.La parchetele de pe lângă curţile de apel pot funcţiona 1-2 procurorigenerali adjuncţi ; la parchetele de pe lângă tribunale pot funcţiona 1-2prim-procurori adjuncţi.La parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori şi familie şi laparchetele de pe lângă judecătorii poate funcţiona un prim-procuror adjunct.Secţiile şi serviciile sau birourile parchetelor de pe lângă instanţesunt conduse de către procurori şefi.În cadrul fiecărui parchet funcţionează colegii de conducere.Componenţa colegiilor de conducere este identică cu cea de la instanţelejudecătoreşti.68493

2. ORGANIZAREA MINISTERULUI PUBLICParchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordoneazăactivitatea parchetelor din subordine. Această unitate dispune depersonalitate juridică , fiind condusă de un procuror general ajutat de unprim-adjunct şi de un adjunct.În activitatea sa procurorul general al Parchetului de pe lânga ÎnaltaCurte de Casaţie şi Justiţie este ajutat de 3 consilieri.Procurorul general de al Parchetului de pe lângă Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie reprezintă Ministerul Public în raport cu toate celelalteautorităţi publice, cu persoanele fizice şi persoanele juridice precum şi înrelaţiile internaţionale.Procurorul general de al Parchetului de pe lângă Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie participă la şedinţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie înSecţiile Unite. El poate participa la orice complet al instanţei supreme dacăconsideră necesar.Prim –adjunctul sau adjunctul ori un alt procuror poate fi delegat săparticipe în locul procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎnaltaCurte de Casaţie şi Justiţie, la şedinţeloe instanţei supreme, în secţiile unite.În atribuţiunile procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎnaltaCurte intră şi desemnarea procurorilor care participă la şedinţele CurţiiConstituţionale.Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are înstructură secţii, conduse de procurori şefi, ajutaţi de adjuncţi. În cadrulsecţiilor funcţionează servicii şi birouri conduse de procurori şefi.În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiefuncţionează Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de CriminalitateOrganizată şi Terorism precum si Direcţia Naţională Anticorupţie.Legea pentru organizarea judiciară menţionează detaliat condiţiile şimodalitatea de numire a procurorilor în cadrul Direcţiei de Investigare aInfracţiunilor de Criminalitate organizată şi Terorism (art. 75 alin (2) – (13)din Legea 304/2004, republicată).Sunt prevăzute de asemenea, modul de funcţionare, structura şiorganizarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie.Asupra celor două direcţii din cadrul Parchetului de pe langă ÎnaltaCurte de Casaţie si Justiţie vom insista intr-un paragraf distinct.aceste operaţii în aceiaşi sesie, caimacamii să vor îngriji de a alcătuiamândoă arătătile acturi, lăsând loc spre a înscrie numile Domnului ales”. 1)Dacă Tronul era declarat vacant se instituia o căimăcămie din care,de drept, făceau parte: marele logofăt, marele vornic al „trebilor dinăuntru”şi preşedintele Divanului domnesc. La fel în situaţia decesului sau destituiriidomnitorului (art. 18 din Regulamentul Moldovei; idem RegulamentulValahiei).*. Adunarea obştească extraordinară era competentă să aleagădomnitorul. În Moldova era alcătuită din 132 de membri iar în Munteniacuprindea 190 de reprezentanţi.*. Adunarea obştească ordinară era compusă din 35 de membri înMoldova (erau membri de drept: mitropolitul şi doi episcopi şi aleşi 32 deboieri), respectiv 42 de membri în Valahia (erau membri de drept – 3; 20boieri de rangul I, 18 boieri aleşi dintre boierii fiecărui judeţ, unreprezentant al Craiovei). Membrii aleşi aveau un mandat de 5 ani (art. 48şi următorul din Regulamentul Moldovei; art. 45 şi următorul dinRegulamentul Valahiei).Competenţa Adunării obşteşti ordinare respectă principiulseparaţiei puterilor în stat. Spre edificare cităm:Art. 61: „Însuşirile Obşteştii Obicinuite Adunări, însămnate laarticurile de mai sus, în nici o întâmplare nu vor putea împiedica lucrareaputerii suverane de administraţie şi de pază bunei orânduieli şi a linişteipublice, ce este dată Domnului, pe temeiul aşezământurilor şi a vechilorobiceiuri a ţării”.Art. 62: „Obşteasca Obicinuită Adunare nu va putea de acum înaintea avea nici o putere giudecătorească, fiindcă aceasta este dată de acunînnainte unui osebit Divan sau unui Înnalt Tribunal giudecătorescu, de cărilesă va vorovi la al XIII cap al acestui reglement”. 2)Deci, rezultă fără putinţă de tăgadă, că se interzicea ObişnuiteiObşteştii Adunări să se amestece în exercitarea atribuţiilor executive saujudecătoreşti, atribuţii date în competenţa unor alte organe nominalizateefectiv !!!Legea devine un rezultat al acordului de voinţă între Adunare şidomnitor, încetând astfel competenţa domnului de a legifera, în modexclusiv.1)Paul Negulescu, George Alexianu, Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei, vol. I,Bucureşti, 1944, pag. 173-184.2) Articole din Regulamentul Organic al Moldovei, conform Paul Negulescu, George Alexianu,Opere citate pag. 184 şi următoarele.49269

Iată deci că Regulamentele Organice nu impun doar separaţiaputerilor constituite în stat dar obligă organele centrale ale statului (puterile)să colaboreze, în vederea înfăptuii unei bune guvernări !!!*. Administraţia centrală.Domnitorul reprezenta, conform dispoziţiilor regulamentare,întruchiparea puterii executive fiind şeful suprem al acestei puteri.El avea în atribuţii numirea / învestirea şi respectiv revocareadregătorilor (adică, a demnitarilor), recrutaţi dintre boierii ţării.Dregătorii erau în număr de şase şi aveau atribuţii corespunzătoareminiştrilor, instituiţi mai târziu3) . Aceste dregătorii, menţionate deRegulamentele Organice, erau conduse de: vornicul dinăuntru (ministrul aladministraţiei şi internelor), vistierul (ministrul de finanţe); logofătuldreptăţii (ministrul justiţiei) logofătul pricinilor bisericeşti (ministrulinstrucţiunii şi al cultelor); spătarul (ministrul apărării naţionale) şipostelnicul (ministrul afacerilor externe).Aceşti dregători, adevăraţi demnitari ai statului, se întruneau, în cazde nevoie, sub preşedinţia domnitorului Ţării şi coordonau întreaga putereexecutivă precum şi administraţia publică.*. Sfatul administrativ – se întrunea de două ori pe săptămână şi eracompus din: vornic – în calitate de preşedinte, vistier şi postelnic - casecretar. Acest sfat soluţiona treburile administrative curente.Comparând cu instituţiile existente în contemporaneitate Sfatuladministrativ ne apare ca un cabinet restrâns, abilitat cu rezolvareachestiunilor urgente. Dregătorii întruniţi sub preşedinţia domnitoruluiprefigurează organizarea de mai târziu a Consiliului de Miniştri(actualmente Guvern).§. 2. Administraţia locală potrivit dispoziţiilor regulamentare.Ţinuturile şi judeţele, moldovene respectiv valahe, sunt menţinute.La data de 13 – August – 1831 a fost desfiinţată căimăcămia Craiovei.Unele unităţi teritorial – administrative sunt desfiinţate 4) şi s-au realizatmodificări de delimitare a ţinuturilor şi a judeţelor.Oraşele Principatelor sunt conduse de sfaturi alese dintre boieri.Sfaturile aveau în atribuţii administrarea veniturilor, protecţia comerţului,amenajarea urbană. În aşezările urbane se înfiinţează comisariate de poliţie.Reprezentanţii Ministerului Public sunt obligaţi să intervină defiecare dată când un subiect de drept a încălcat prescripţiile legii penale.Procurorii exercită acţiunea penală care prin natura ei este o acţiunepublică. Aceştia utilizează funcţia de acuzare dar atitudinea lor trebuie să fieobiectivă, echidistantă.Procurorii trebuie să desfăşoare activitatea în plan judiciar numai întemeiul dispoziţiilor legale.Principiul controlului ierarhic realizează esenţiala diferenţă destatut între magistraţii judecători şi magistraţii procurori.De asemenea, acest principiu apropie instituţia Ministerului Public demodul de organizare şi funcţionare a autorităţii executive.Controlul ierarhic implică aptitudinea organelor superioare de a dadispoziţii obligatorii în raport cu organele ierarhic subordonate.Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului aceluiparchet. Conducătorul unui parchet se subordonează conducatoruluiparchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţieşi Justiţie sau procurorii generali ai parchetelor de pe langă curţile de apelpot exercita controale asupra procurorilor din subordine, fie în mod direct,fie prin intermediul unor procurori anume desemnaţi.Ministerul justiţiei are aptitudinea de a exercita controlul asupraprocurorilor prin intermediul unor procurori desemnaţi de procurorulgeneral al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau decătre ministerul justiţiei.Controlul constă în verificarea eficienţei manageriale, a modului încare procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoarăraporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate înlucrările de competenţa parchetelor.Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursulurmăririi penale şi soluţiile adoptate.Aceste dispoziţii trebuie interpretate în lumina dispoziţiilor art. 3 alin(1) din Legea nr. 303/2004, republicată, în care se prevede :"procuroriinumiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi suntindependenţi, în condiţiile legii."3) După 1848 dregătoriile s-au numit „departamente” iar după unirea Principatelor Românes-au numit „ministere”.4)În anii 1831-1832 s-au desfiinţat ţinuturile: Hârlău, Herţa şi Cârligătura şi respectivjudeţul Săcuieni (absorbit de judeţele Buzău şi Prahova).70491

procesuale , nu intervine sancţiunea nulităţii absolute, nefiind incidentedispoziţiile art. 197 alin (2) c.p.p. 2)Avem îndoieli în legătură cu acest punct de vedere atât timp câtnulitatea absolută nu poate fi în nici un mod înlăturată. Orice interpretarepermisivă s-ar îndepărta de la spiritul şi voinţa legiuitorului, deoarece aradăuga la lege, fapt cu desăvârşire inadmisibil.§2. MINISTERUL PUBLICÎn cadrul activităţii judiciare Ministerul Public reprezintă intereselegenerale ale societăţii şi apără ordinea de drept precum şi drepturile şilibertăţile cetăţenilor.Această autoritate publică îşi exercită atribuţiile în temeiul legii, fiindcondusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie.1. PRINCIPIILE ÎN TEMEIUL CĂRORA MINISTERUL PUBLICÎŞI DESFĂŞOARĂ ACTIVITATEAArt. 62 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,republicată, prevede în alin. (2) că " procurorii îşi desfăşoară activitateapotrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, subautoritatea Ministerului Justiţiei, în condiţiile legii."Principiul legalităţii implică desfăşurarea întregii activităţi aprocedurilor în temeiul dispoziţiilor legale.Acest principiu nu trebuie confundat cu activitatea de supravegheregenerală a legalităţii desfăşurată în perioada regimului socialist totalitar defostele organe ale procuraturii.Cum întregul proces penal se fundamentează pe lege este evident căactivitatea cu caracter judiciar desfăşurată de membrii Ministerului Publiccu observarea şi aplicarea strictă a dispoziţiilor legale .O precizare se mai impune : Ministerul Public reprezintă intereselegenerale ale societăţii exclusiv în activitatea judiciară.Principiul imparţialităţii se afla în strânsă corelaţie cu principiullegalităţii, derivând practic din acesta.2) T.S., secţia penală, decizia nr. 3011/1982 în R.R.D. nr. 11/1983, pag. 73-74, T.S. , secţiapenală, decizia nr. 148/1974 în R.R.D nr. 10/1974, pag. 72, T.S., secţia penală, decizia nr.1151/1981 în R.R.D.nr. 1/1982, pag. 61490Satele româneşti nu cunosc mutaţii spectaculoase păstrându-sevechea organizare medievală.§. 3. Armata Principatelor Române.După intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice se formeazăcorpurile de armată ale Principatelor. Satele sunt datoare să predea un numărde tineri care sunt încorporaţi timp de 6 ani.Dintre negustorii şi meseriaşii primiţi în rândurile armatei se alegsubofiţerii, în timp ce dintre boieri sunt aleşi ofiţerii.Armele care compuneau forţa armată erau: artileria, cavaleria şiinfanteria.Efectivul militar era de 4700 de soldaţi în Valahia şi 1554 de soldaţiîn Moldova.§. 4. Sistemul de învăţământAşezămintele educaţionale oficiale cuprindeau patru grade: şcoliîncepătoare (3 – 4 clase); umanitoare; complementare (de grad mediu); şicursuri cu caracter şi nivel academic ( durata de doi ani).Deşi pentru epoca modernă şi contemporană va exista – la finalullucrării – un capitol dedicat organizării judecătoreşti în România, trebuie săanalizăm incidenţa Regulamentelor Organice asupra puterii judecătoreşti şiasupra organizării judiciare.§. 5. Organizarea judecătorească instituită de RegulamenteleOrganiceRegulamentele Organice prevedeau că puterea judecătorească eraseparată de puterea „ocârmuitoare” cu scopul de a se asigura o „bunărânduială în pricini de judecată şi pentru paza dreptăţilor particularilor”.Inamovibilitatea judecătorilor a fost consacrată dar nu a fostintrodusă decât parţial şi cu caracter temporar.Cu privire la organizarea ierarhică a instanţelor şi la specializareaacestora, remarcăm succint următoarele:*. Tribunalele săteşti de împăciuire erau alcătuite din preot şi treijuraţi, câte unul pentru fiecare categorie ţărănească (fruntaş, mijlocaş şicodaş). Soluţionau litigiile între săteni. Părţile puteau să se adresezetribunalelor judeţene în caz că nu se împăcau. Precizăm totodată că litigiiledintre ţărani şi boieri erau în competenţa unor alte instanţe.*. Ispravnicii ţinuturilor (judeţelor) şi zapciii ocoalelor (plăşilor)erau funcţionari administrativi care păstrau în competenţă atribuţii specificeputerii judecătoreşti în litigii de poliţie (adică privind ordinea publică) care71

erau sancţionate cu pedepse până la 3 zile de închisoare şi până la 50 delovituri. Judecau litigiile fiscale şi abaterile de serviciu săvârşite de slujbaşiide rang inferior precum şi plângerile boierilor în care pârâţi figurau ţăraniiclăcaşi.*. Tribunalele poliţiei îndreptătoare – funcţionau în capitalelePrincipatelor, la Iaşi şi la Bucureşti; erau tribunale administrative care aupreluat atribuţiile şi competenţele instituţiilor desfiinţate – agia şi spătăria.*. Tribunalele ţinutale (Moldova) şi judeţene (Valahia) erauinstanţe speciale constituite în locul vechilor ispravnici judecători. Acestetribunale judecau în complete formate din: un preşedinte, doi membri şi unprocuror. Competenţa acestor instanţe era generală, având plenitudine dejurisdicţie în cauze civile, comerciale şi corecţionale.Dacă tribunalul judeca cauze comerciale, în compunerea completuluiintrau doi negustori. Judecau, de asemenea, plângerile ţăranilor clăcaşiformulate împotriva boierilor.Tribunalele ţinutale (judeţene) aveau competenţa de a soluţiona litigiipatrimoniale, cu petitul până la 1500 lei, cu drept de apel la divanurilejudecătoreşti.*. Divanurile judecătoreşti îşi desfăşurau activitatea la Iaşi, laBucureşti şi la Craiova; aveau o secţie civilă şi o secţie criminală. La Iaşinu exista secţia criminală dar funcţiona un Tribunal al pricinilorcriminaliceşti.Divanurile judecătoreşti judecau în primă şi ultimă instanţă, înmaterie civilă, până la valoarea petitului acţiunii de 5000 lei. Judecau şipeste această valoare litigiile patrimoniale dar cu drept de apel în termende o lună la Înaltul Divan. Judecau în calitate de instanţe de apel.Compunerea divanurilor judecătoreşti era: un preşedinte, patruasesori şi un procuror.*. Tribunalele apelative de comerţ – aveau sediul la Bucureşti,Craiova şi Iaşi. Cel de la Iaşi a fost mutat la Galaţi în anul 1833. Faptele decomerţ care intrau în competenţa acestor instanţe erau: vânzările de mărfuri,întreprinderile de manufacturi, transport şi comision, cambia, vasele denavigaţie, ş.a., fiind prevăzute de art. 335 din Regulamentul Organic.Compunerea completelor era identică cu cea a divanurilorjudecătoreşti, cu unica diferenţă că trei dintre asesori erau aleşi din rândulnegustorilor.*. Înaltul Divan cu sediul la Iaşi şi la Bucureşti judeca toate pricinileîn ultimă instanţă (erau venite în apel de la divanurile judecătoreşti). Eracompus astfel: un preşedinte (marele ban în Valahia), patru membri numiţiArt. 367 c.p.p. prevede în alin (1) : "Cererea de apel se depune lainstaţa a cărei hotărâre se atacă". Evident este vorba despre depunereacererii la judecătorie sau la tribunal.Compunerea completelor de judecată (a instanţei de judecată) nutrebuie confundată cu constituirea "instanţei de judecată".Constituirea instanţei presupune prezenţa completului de judecată şiparticiparea procurorului de şedinţă şi a grefierului de şedinţă. Ea priveştealcătuirea instanţei în toată complexitatea sa.Colegiile de conducere ale instanţelor judecătoreşti stabilesccompunerea completelor de judecată.Compunerea completelor de judecată constă în nominalizareajudecătorilor care urmează să soluţioneze cauzele, la termenele stabilite.Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă ajudecătoriei, a tribunalului sau a curţii de apel se judecă în completmonocratic, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurărisociale.Apelurile se judecă în complet colegial format din 2 judecători, iarrecursurile se soluţionează tot în complet colegial format din 3 judecători.În ipoteza completului colegial format din 2 judecători, dacă membriicompletului nu cad de acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa,procesul se judecă din nou în complet de divergenţă.Completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul dejudecată, a preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui desecţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă.Ce se întâmplaă dacă nu sunt respectate prevederile legale referitoarela alcătuirea completelor de judecată ?Dispoziţiile art. 197 alin.(2) c.p.p. dispun: "dispoziţiile relative la lacompetenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei,la compunerea acesteia ... sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii..." . Estevorba despre sancţiunea nulităţii absolute care nu poate fi înlăturată în niciun mod şi care poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia înconsiderare chiar din oficiu.S-a acreditat teza conform căreia formarea completului dintr-unnumăr mai mic sau mai mare (diferit) de judecători, atrage sancţiuneanulităţii absolute doar dacă completul nelegal format a soluţionat cereri, aadmis sau a respins probe, a audiat părţi sau martori.Jurisprudenţa a statuat că deşi completul de judecată a fost greşitcompus, dacă nu au fost încuviinţate probe şi dacă nu s-au luat măsuri72489

La judecarea cauzelor penale, când inculpatul este militar activ,preşedintele completului de judecată şi procurorul care participă la judecareacauzei trebuie să facă parte cel puţin din aceeaşi categorie de grade.Tribunalele militare funcţionează în municipiile Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara.Tribunalul militar este condus de un preşedinte ajutat de unvicepreşedinte.Colegiul de conducere al tribunalului militar este format dinpreşedintele instanţei judecătoreşti şi din doi judecători.Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti este condus de un preşedinteajutat de un vice preşedinte, iar colegiul de conducere al acestei instanţejudecătoreşti este alcătuit din preşedintele instanţei şi doi judecători.Curtea Militară de Apel Bucureşti este condusă de un preşedinteajutat de un vicepreşedinte. Colegiul de conducere al acestei instanţejudecătoreşti este format din preşedinte şi doi judecători.3. COMPUNEREA COMPLETELOR DE JUDECATĂÎn literatura juridică procesual-penală noţiunile "instanţăjudecătorească" şi "instanţă de judecată" au semnificaţii diferite, distincte.Astfel, "instanţa judecătorească" constituie o instituţie din cadrulsistemului organelor judecătoreşti din România.Instanţă judecătorescă este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o curtede apel, un tribunal, un tribunal specializat sau o judecătorie."Instanţa de judecată" indică completul de judecată investit cusoluţionarea unei cauze penale determinate.În cadrul unei instanţe judecătoreşti funcţionează mai multe instanţede judecată, adică mai multe complete de judecată.Codul de procedură penală utilizează termenul de intanţă atât cusensul de instanţă judecătorească cât şi cu sensul de instanţă (complet) dejudecată.Art. 292 alin (1) prevede că: "Instanţa judecă în complet de judecată,a cărui compunere este cea prevăzută de lege".Art. 300 alin (1) c.p.p. dispune: "Instanţa este datoare să verifice dinoficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare".În ambele cazuri, prin notiunea de "instanţă" se înţelege completul dejudecată investit cu soluţionarea cauzei penale.Există însă prevederi in Codul de procedură penală în care termenulde "instanţă" este utilizat în sensul de instituţie componentă a sistemuluiorganelor autorităţii judecătoreşti.de domnitor şi trei membri aleşi de Adunarea Obştească Obişnuită aPrincipatului.Membrii Înaltului Divan erau aleşi pentru un mandat de 3 ani, iar pedurata mandatului se bucurau de inamovibilitate (art. 281 din RegulamentulOrganic).*. Divanul domnesc în Moldova era prezidat de domnitor. Soluţionacazurile de greşită aplicare a legii de către celelalte instanţe, dacă deciziaÎnaltului Divan nu era luată cu unanimitate de voturi sau când aceastădecizie contrazicea jurisprudenţa într-o materie.*. În anul 1833 Divanul domnesc a fost contopit cu Înaltul Divan subdenumirea de Divan domnesc, prezidat de domnitor. Aceasta a reprezentato sporire a amestecului divanului în atribuţiile puterii judecătoreşti,implicând un regres în aplicarea faptică a principiului separaţiei puterilor în stat.*. În Ţara Românească (Valahia) o competenţă identică cu aDivanului domnesc iniţial din Moldova o avea Înalta Curte de Revizie.Domnitorul trimitea la această instanţă pricinile de judecare fără a aveaatribuţii judecătoreşti cum avea domnitorul Moldovei. Instanţa era compusădin nouă membri din Înaltul Divan sau din Divanul Judecătoresc.Pe lângă domnitorii Ţărilor Române extracarpatice sunt numiţi legiştiai statului care aveau ca atribuţii asigurarea corectei interpretări a legilor decătre instanţele judecătoreşti.§. 6. Dreptul şi ştiinţa dreptului în perioada Regulamentelor Organice.În acest paragraf ne vom mărgini doar asupra evoluţiei DreptuluiPublic şi în mod deosebit a Dreptului Constituţional şi a DreptuluiAdministrativ deoarece aceste ramuri – şi ştiinţele corespunzătoare lor –reglementează şi respectiv studiază – cu prioritate - evoluţia politico-juridicăa statului.Cele două regulamente organice au constituit un exemplu clar deidentitate legislativă. În consecinţă, cele două ţări au beneficiat de oorganizare politică identică.Aceste legi fundamentale au introdus: separaţia puterilor statului, aulimitat prerogativele domnitorilor, au înfiinţat un quasi regim parlamentar,au prefigurat constituirea Guvernului, ca organ conducător al administraţieipublice, au desfiinţat în mare măsură dreptul domnitorilor de a judeca peproprii supuşi etc.Sub imperiul Regulamentelor Organice capitalismul începe să sedezvolte la noi, iar burghezia obţine drepturi politice şi administrative. Esteadevărat că aceste legi fundamentale menţin rânduielile feudale împreună cu48873

privilegiile boierilor, fapt care va genera ulterior (momentul 1848 esteedificator) o luptă dusă pentru înlocuirea acestora.* **Regulamentele Organice constituie, în opinia doctrinarilor români,profesori de Drept Constituţional şi Instituţii politice, prima legefundamentală de organizare a Moldovei şi a Valahiei. Deşi consacră putereaboierimii române asupra domeniilor vieţii social-politice a ţărilor prinintermediul acestor legi fundamentale au pătruns elementele claseicapitaliştilor (aflată în dezvoltare) la conducerea vieţii politice.Regulamentele Organice au introdus marile principii constituţionale,necesare pentru modernizarea societăţii româneşti, principii care erau dejaconsacrate în majoritatea statelor europene. Ele au schimbat însăşi regimulpolitic din Principate prin limitarea puterii domneşti şi prin precizareaatribuţiilor şi competenţelor în privinţa tuturor organelor centrale deconducere a Ţărilor Române extracarpatice.Apreciem că, după intrarea în vigoare a Regulamentelor Organiceregimul politic, la noi, s-a transformat din monarhie absolută în monarhietemperată cu caracter constituţional.Deşi au fost elaborate cu încuviinţarea a două mari puteri (ImperiulŢarist şi Imperiul Otoman), fără consultarea maselor largi, datorită faptuluică au „revoluţionat” societatea românească 5) şi au asigurat autonomiainternă a Principatelor, Regulamentele Organice, apreciem, că pot ficonsiderate primele noastre Constituţii.În raport de volumul de activitate în cadrul judecătoriilor se potinfiinţa secţii sau complete specializate. Legea privind organizarea judiciarăprevede obligativitatea organizării de secţii sau de complete specializatepentru minori şi familie.La curţile de apel, tribunale şi judecătorii se pot înfiinţa secţiisecundare cu activitate permanentă în alte localităţi, avându-se în vederevolumul de activitate şi complexitatea acesteia.1. CONDUCEREA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTIInstanţele judecătoreşti sunt conduse de un preşedinte care exercităatribuţii manageriale.Preşedinţii curţilor de apel şi ai tribunalelor efectuează coordonareaşi controlul adminstrării instanţei la care funcţionează precum şi aleinstanţelor din circumscripţie.La curţile de apel, la tribunal şi la tribunalele specializatepreşedintele este ajutat de 1-2 vicepreşedinţi. La judecătorii, preşedintelepoate fi ajutat de un vicepreşedinte.Prşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecatoreşti iau măsuripentru organizarea instanţelor pe care le conduc şi eventual, a instanţelor dincircumscripţiile acestora.Ei asigură şi verifică respectarea obligaţiilor statutare şi aregulamentelor de către judecători şi de către personalul auxiliar despecialitate.Preşedinţii instanţelor judecătoreşti desemnează judecătorii careurmează să îndeplinească şi alte atribuţii decăt cele privitoare la activitateade judecată.La instanţele judecătoreşti unde sunt înfiinţate secţii, acestea suntconduse de către un preşedinte de secţie.Colegiile de conducere statuează asupra chestiunilor cu caractergeneral referitoare la conducerea instanţelor de judecată. Ele sunt formatedintr-un numar impar de membri.Astfel, la curţile de apel şi la tribunale, colegiul de conducere estealcătuit din preşedintele instanţei şi un număr de 6 judecători, aleşi pentru operioadă de 3 ani, de adunarea generală a judecătorilor.2. INSTANŢELE MILITAREConform dispoziţiilor Legii 304/2004 privind organizarea judiciară,republicată, în alcătuirea instanţelor militare intră: Curtea Militară de ApelBucuresti, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi tribunalele militare.5) Vezi argumentele expuse mai înainte.74487

Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justitie estealcătuit din preşedinte, vicepreşedinte şi din 9 judecători aleşi de adunareagenerală a judecătorilor pentru o perioadă de 3 ani.Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie esteprezidat de preşedinte sau dacă acesta lipseşte de vicepreşedinte.Completele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justitie secompun din 3 judecători din cadrul aceleaşi secţii.Completul de 9 judecători este prezidat de preşedintele sauvicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În lipsa acestoracompletul poate fi prezidat de un preşedinte de secţie sau de un judecătordesemnat de preşedintele sau de vicepreşedintele Înaltei Curti.Secţiile unite sunt prezidate de preşedinte, vicepreşedinte sau de unpreşedinte de secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Preşedintele, când participă la judecarea cauzelor, poate prezida oricecomplet de judecată din cadrul secţiilor instanţei supreme.Preşedintii secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pot prezidaorice complet de judecată din cadrul secţiei pe care o conduc.Judecata în Secţiile Unite se desfăşoară dacă iau parte minimum 2/3din numărul judecătorilor instanţei supreme.Curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriileîntregesc sistemul instanţelor judecătoreşti din ţara noastră, alături de ÎnaltaCurte de Casaţie şi Justiţie.În circumscripţia unei curţi de apel funcţionează mai multe tribunaleşi tribunale specializate. Curţile de apel beneficiază de personalitate juridicăşi au în componenţa lor mai multe secţii. De asemenea, în cadrul lorfuncţionează unul sau mai multe complete specializate.Tribunalele au personalitate juridcă, fiind organizate în fiecare judeţşi în municipiul Bucureşti.În circumscripţia tribunalului sunt incluse toate judecătoriile dinjudeţul respectiv sau din municipiul Bucureşti, după caz.Şi în cadrul tribunalelor funcţionează secţii şi complete specializatepe materii.În domeniile civil, penal, comercial, cauze cu minori şi de familie,contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale sepot înfiinţa tribunale specializate.Tribunalele specializate nu dispun de personalitate juridică şifuncţionează la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti.Judecătoriile sunt instanţe judecătoreşti fără personalitate juridicăorganizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti.CAPITOLUL IIASPECTE RELATIVE LA MOMENTUL DE LACARE SE POATE DISCUTA DESPRE APARIŢIACONSTITUŢIONALISMULUI ÎNŢĂRILE ROMÂNE48675

Acest capitol poate ar fi trebuit să constituie capitolul I al părţii adouă a lucrării sau poate chiar să constituie un capitol introductiv al întregiilucrări.Introducerea capitolului de faţă în acest loc este intim legată dechestiunea tratării Regulamentelor Organice ca aşezămite fundamentale(legi fundamentale) sau, după caz, ca fiind veritabile Constituţii alePrincipatelor.Prin aşezarea problematicii regulamentare la începutul părţii a II-aam exteriorizat intenţia noastră de a le considera adevărate Constituţii.Cum majoritatea celebrilor doctrinari 6) nu consideră RegulamenteleOrganice veritabile Constituţii am apreciat că este necesară o tratare, dupăputerile noastre, a chestiunii momentului iniţial de la care începe dezvoltareaconstituţională în România.Problema este corelată cu ciclurile sau valurile deconstituţionalism, teză dezvoltată de renumiţi profesori de DreptConstituţional şi Instituţii politice 7) din România.Reţinem că în doctrina juridică constituţională, teza ciclurilorconstituţionale nu este îmbrăţişată de toţi doctrinarii 8) .De-a lungul timpului cu referire la ţara noastră, au existat opt marivaluri sau cicluri constituţionale. Astfel: primul ar fi cuprins între sec. alXIV-lea şi sfârşitul sec. al XVIII-lea; al doilea include perioada dintreadoptarea Regulamentelor Organice (1831-1832) şi Convenţia de la Paris(1858); al treilea val (ciclu) este cuprins în perioada 1858-1866 (de laConvenţia de la Paris până la publicarea Constituţiei); al patrulea valinclude perioada 1866-1938 (datele se referă evident la cele două Constituţiiromâne), al cincilea – perioada 1938-1940 (septembrie) – regimul dictaturiiregale; al şaselea - declinul democraţiei parlamentare (31.08.1944 până la30.12.1947); al şaptelea – priveşte organizarea constituţională în regimulsocialist (1948 – 1989) şi în sfârşit, al optulea ciclu reprezentat deadoptarea Constituţiei României, prin referendum naţional, la 08.12.1991.6) Ne referim la teoreticienii Dreptului Constituţional: a se vedea: Prof. dr. Genoveva Vrabie –Drept constituţional şi instituţiile politice, Ed. Chemarea Iaşi, 1992; Prof. dr. Tudor Drăgan,Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998; Prof. dr. IoanMuraru - Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1995.7)Prof. dr. G. Vrabie, Opere citate, pag. 172-178.Prof. dr. Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. a II-a, Ed. All Beck,Bucureşti, 2004, pag. 300-304.8) Prof. dr. I. Muraru, Opere citate, pag. 104-130.76CAPITOLUL II: ORGANELE JUDICIARE PENALE§1. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTIArt. 1 alin (1)din Legea nr. 304 din 2004 privind organizareajudiciară 1) prevede că: "puterea judecătorescă se exercită de Înalta Curte deCasatie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege."Art. 2 alin (2) din acelaşi act normativ nominalizează instanţelejudecătoreşti din România : Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile deapel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune de personalitate juridică şifuncţionează în municipiul Bucureşti.Instanţa supremă este organizată în patru secţii : secţia civilă şi deproprietate intelectuală, secţia penală, secţia comercială şi secţia decontencios administrativ şi fiscal. De asemenea, funcţionează completul de 9judecători si secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .Fiecare secţie din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecărecursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel.Sectia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă:- în primă instanţă procesele şi cererile date prin lege în competenţăde primă instanţă a Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie,- recursurile, în condiţiile prevăzute de lege,Completul de 9 judecători soluţionează recursurile şi cererile încauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţieşi Justiţie.In secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se judecă:- recursurile în interesul legii,- sesizările privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţieşi Justiţie,- dispune sesizarea Curţii Constituţionale a României în vedereaefectuării controlului constituţional legilor, anterior promulgării.Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se ralizează de:preşedintele, vicepreşedintele şi de colegiul de conducere a acestei instanţejudecătoreşti.Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă aceastăinstanţă judecătorească , aflată în vârful piramidei instanţelor de dreptcomun în relaţiile interne şi în relaţiile internaţionale.1) Adoptată la data de 28 iunie 2004, republicată485

Reprezentanţii înlocuiesc părţile, fiind împuternicite să participe laactivitatea procesuală desfăşurată în numele şi în interesul părţiireprezentate. Ei sunt subiecţi procesuali dar nu devin părţi in procesul penal.Reprezentarea poate fi legală sau convenţională.Reprezentarea legală – cum arată şi denumirea este prevăzută în modexpres de lege. Reprezentantul legal este împuternicit prin efctul legii săreprezinte partea din procesul penal.Art. 222 alin (6) din c.p.p prevede:"Pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu , plângerea seface de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiurestrânsă poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute delegea civilă".De asemenea, tot un caz de reprezentere legală este instituit prindispoziţiile art. 134 alin (3) c.p.p. : " Când inculpatul este arestat, instanţacare urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărătordin oficiu, care îl va reprezenta."Reprezentarea convenţională presupune desfăşurarea unei activităţiîn cadrul procesului penal de către o persoana fizică în temeiul unui mandatconcretizat printr-o procedură specială.Raporturile dintre partea reprezentată şi reprezentant sunt de naturăcontractuală.De principiu, părţile din procesul penal pot fi reprezentate.Cu privire la inculpat acesta poate fi reprezentat cu excepţia cazurilorîn care prezenţa sa este obligatorie.Partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fireprezentate, în faza de judecată.Reprezentarea judiciară cu caracter convenţional poate fi realizată deun avocat sau de o persoană fizică ce nu posedă această calitate.Reprezentantul care nu este avocat nu poate pleda în cauza penală.Acest drept este recunoscut exclusiv reprezentanţilor care deţin calitatea de avocaţi.Substituiţii procesuali îndeplinesc activităţi cu caracter procesual înnume propriu dar pentru realizarea unui drept aparţinând altui subiect.Potrivit dispoziţiilor art. 362 c.p.p. soţul inculpatului poate declaraapel în favoarea acestuia. Art. 222 alin. (5) c.p.p. prevede că plângerea sepoate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilulmajor pentru părinţi. Art. 160 (6) alin 1 c.p.p. prevede că cererea de liberareprovizorie poate fi facută de către învinuit sau inculpat, de soţ sau de rudeleapropiate ale acestuia.În doctrina s-a specificat că substituiţii procesuali beneficiază de olegitimatio ad processum dar nu au o legitimatio ad consam.484Faptul că primul val de constituţionalitate se referă la perioadaEvului Mediu românesc justifică, într-o anumită măsură tratarea realizată înpartea I a acestei lucrări.Totuşi, considerăm că până la adoptarea Regulamentelor Organice nuse poate vorbi de existenţa unui curent constituţionalist în Ţările Române.Se poate însă vorbi despre existenţa unei organizări administrativ –politice şi instituţional – juridice a Ţărilor noastre, ceea ce determinăconcluzia existenţei - în perioada menţionată, respectiv în Evul Mediu – aunor raporturi de drept constituţional axate, în principal, pe corelareacompetenţelor organelor centrale ale statelor.Pentru că indiferent dacă era sau nu constituită ramura DreptuluiConstituţional sau / şi a ştiinţei juridice corespunzătoare acesteia există o„îndatorire de onoare” de a analiza raporturile care în orice perioadă istorică,fie şi în „întunecatul” Ev Mediu, au asigurat instituirea şi exercitareaputerii de stat. Pentru acelaşi raţionament, deşi nu putem vorbi de unveritabil „proces” de dezvoltare constituţională în epoca feudală, nerevine obligaţia de a încerca să desluşim, cu toate nuanţele necesare,instituţiile politice care au fost configurate, în acea epocă relativ îndepărtată.Faptul că „începuturile constituţionalismului românesc” sunt legatede diverse acte cu dublu caracter politic şi juridic (Proclamaţia de la Islaz;Convenţia de la Paris din anul 1858; momentul 1864 – legea electorală;poate, înaintea acestora, adoptarea Regulamentelor Organice etc.) nuîmpietează cu nimic asupra analizării vieţii social-politice şi juridice (chiarşi economice şi culturale) a poporului român în îndelungata, bimilenara saistorie 9) .9)Evident, această nobilă îndatorire revine doctrinarilor consacraţi, profesorilor de DreptConstituţional dar şi profesorilor de Drept Administrativ şi ştiinţa administraţiei şi de IstoriaDreptului Românesc, din cadrul Facultăţilor de Drept din ţara noastră.77

CAPITOLUL I : CHESTIUNI PRELIMINARIICAPITOLUL IIICONVENŢIA DE LA PARIS. STATUTULDEZVOLTĂTOR AL CONVENŢIEI DE LA PARIS.În doctrina juridică penală se aprecizează ca raportul de conflict (decontradicţie) ia naştere în momentul săvârşirii unei infracţiuni, adică atuncicând este înfrântă o dispoziţie legală imperativă, care incriminează o faptăîntrucât prezintă pericolul social al unei infracţiuni.Raportul de conflict este rezolvat prin intermediul justiţiei penale.Aceasta se realizează în cadrul procesului penal prin apariţia unor raporturijuridice procesual penale având ca subiecţi: organele judiciare penale sipărţile din procesul penal (eventual şi aparătorii acestora).Ca atare, prin participanţi în procesul penal înţelegem: organelejudiciare penale, alcătuite din instanţele judecătoreşti, Ministerul Public siorganele de cercetare penală, părţile care sunt subiecte titulare de drepturi siobligaţii derivate din exercitarea acţiunii penale şi eventual, exercitareaacţiunii civile în cadrul procesului penal si apărătorul care în procesul penalse situează întotdeauna pe pozitia părţii pe care o asistă.Este posibil ca în procesul penal să intervină şi alti subiecţiprocesuali în locul părţilor. Aceştia sunt: succesorii, reprezentanţii şisubstituiţii procesuali.Succesorii sunt introduşi în procesul penal în timpul desfăşurăriiacestuia, dacă una dintre părţi decedează.Intervenţia succesorilor prezintă importanţă în soluţionarea laturiicivile din procesele penale.Art. 21 din c.p.p. prevede:"(1) Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz dedeces al uneia din părti, introducându-se în cauză moştenitorii acestuia.(2) Dacă una dintre părţi este o persoană juridică, în caz dereorganizare a acesteia se introduc în cauză succesorii în drepturi, iar în cazde desfiinţare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii".Succesorii care intervin în latura civilă a procesului penal devin părţiprin succesiune.Aşa fiind, succesorii nu sunt substituiţi procesual şi nici nu suntreprezentanţi. Ei nu valorifică drepturile părţilor iniţiale - decedate,desfiinţate sau dizolvate - deoarece acestea nu mai au calitatea de subiectede drept. Succesorii îşi exercită drepturile proprii deoarece ei au înlocuitpărţile iniţiale decedate, desfiinţate sau dupa caz, dizolvate. Ei vor luaprocedura de la momentul introducerii în cauza penală.Reprezentantii asigură continuarea activităţii procesuale atunci cândpărţile din procesul penal nu pot fi prezente.78483

PARTEA IPARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL ROMÂNCUVÂNT INTRODUCTIVÎn cadrul încercărilor noastre pe tărâmul ştiinţelor juridice ne-ampreocupat pană în prezent de analiza unor instituţii juridice aparţinând maimultor ramuri de drept: Drept constituţional şi instituţii politice, Drept civilşi drept penal (partea generală).În mod inevitabil suntem datori şi totodată onoraţi să analizăm, dupăputerile noastre, o institutie fundamentală a dreptului procesual penal.Ştiinţa dreptului procesual penal reprezintă o ramura autonomă aştiintelor juridice care cuprinde totalitatea cunostinţelor, concepţiilor siteoriilor referitoare la dreptul procesual penal ca ramură a sistemului dedrept român.Demersul nostru se cantonează asupra "participanţilor în procesulpenal român". În analiza noastră vom valorifica doctrina de specialitatepublicată in România.Desigur, nu avem pretenţia unei reuşite depline în realizarea acestuiproiect. Vom încerca însă să abordăm chestiunile teoretice relative laparticipanţii în procesul penal român având în vedere şi unele opinii cucaracter personal.Elaborarea şi publicarea acestei monografii constituie o excelentăocazie de a-mi manifesta întreaga mea consideraţie şi deplinul respect faţăde dl. Prof.univ.dr. Grigore Theodoru, celebru autor în materia dreptuluiprocesual penal.O lacrimă de veşnică aducere aminte pentru că viaţa este trecătoare,efemeră, pentru dl. Prof.univ.dr. Octavian Loghin, unul dintre marii penaliştiai ţării noastre si pentru dl. Prof.univ.dr. Dumitru Radu, proceduristdoctrinar de referinţă (drept procesual civil).Aducem întreaga noastră gratitudine şi admiraţie faţă de profesoriiTudorel Toader, decanul Facultăţii de Drept din Universitatea "Al. I. Cuza"din Iaşi, Narcis Giurgiu si Ioana – Maria Michinici.Reuşita demersului nostru urmează a fi apreciată de cititori.Monografia se adresează, în principal, studenţilor de la Facultatea de Drept,dar ea poate fi lecturată şi de juriştii practicieni.BACĂUAUTORUL482Valul revoluţionar din anul 1848 a zguduit din temelii întreagaEuropă. În anul 1849 Rusia şi Turcia au încheiat Tratatul de la Balta Limanla data de 19 aprilie / 1 mai (1849) care încălca autonomia Moldovei şi aValahiei. Domnitorii urmau să fie numiţi de cele două puteri – Turcia şiRusia. Se prevedea desfiinţarea adunărilor obşteşti şi înlocuirea acestora cudivanuri (art. I şi art. II din tratat).În anul 1853 izbucneşte un nou război ruso-turc finalizat prinTratatul de pace de la Paris din anul 1856. Acest tratat 10) conferă un statutnou Principatelor Române.Tratatul prevedea: „19. În schimb de oraşele, porturile şi teritoriileenumărate în art. 4 al acestui tractat, şi spre a asigura mai bine libertateanavigaţiunei Dunărei, Majestatea Sa Împăratul tuturor Ruşilor, consimte a serectifica fruntaria sa, în Basarabia.Noua fruntarie va pleca de la Marea Neagră, la un kilometru spre estla lacul Burna – Sola, va întâlni perpendicular calea Akermanului, va urmaaceastă cale până la valul lui Traian, va trece spre sud de Bolgrad, se va urcaîn lungul gârlei Ialpuk, până la culmea de la Saratsika şi va sfârşi laKatamori pe Prut. În sus de acest punct, vechea fruntarie, între cele douăimperii, nu va încerca nici o modificare.Delegaţii puterilor contractante vor fixa în amănuntele sale linia noiifruntarii.21. Teritoriul, cedat de Rusia, se va anexa la Principatul Moldovei,sub suzeranitatea sublimei Porţi.Locuitorii după acest teritoriu se vor bucura de drepturile şiprivilegiile asigurate principatelor, şi, în timp de trei ani, le va fi permis de atransporta în altă parte domiciliul lor, dispunând liber de proprietăţilor lor.22. Principatele Valachiei şi Moldovei vor continua a se bucura, subsuzeranitatea Porţei şi sub garanţia puterilor contractante, de privilegiul şiimunităţile pe cari le posedă. Nici o protecţiune exclusivă nu se va exercitaasupra lor de către una din puterile garante. Nu va exista nici un dreptparticular de ingerinţă în afacerile lor interioare.23. Sublima Poartă se angajează a conserva ziselor Principate oadministraţiune independentă şi naţională, precum şi deplină libertate decult, de legislaţiune, de comerţ şi de navigaţiune.Legile şi statutele astăzi în vigoare se vor revizui. Spre a se stabili uncomplect acord asupra acestei reviziuni, o comisiune specială, asupracompunerei căreia se vor înţelege înaltele puteri contractante, se va aduna,fără întârziere, la Bucureşti, cu un comisar al sublimei Porţi.10) Încheiat la 18 / 30 Martie 1856.79

Această comisiune va avea de misiune a examina starea actuală aprincipatelor şi a propune bazele viitoarei lor organizaţiuni.24. Majestatea Sa Sultanul promite de a convoca imediat, la fiecaredin cele două provincii, un Divan ad-hoc, compus aşa cum se constituiereprezentaţiunea cea mai exactă a intereselor tuturor claselor societăţii.Aceste Divanuri vor fi chemate a exprima dorinţele populaţiunilor în ceeacepriveşte organizaţiunea definitivă a principatelor.O instrucţiune a congresului va regula raporturile comisiunei cuaceste Divanuri.25. Luând în consideraţiune opiniunea emisă de ambele Divanuri,comisiunea va transmite fără întârziere la reşedinţa actuală a conferinţelor,rezultatul propriei sale lucrări.Înţelegerea finală cu puterea suzerană va fi consacrată prin oconvenţiune încheiată la Paris între înaltele părţi contractante; şi un Hati –Scheriff, conform stipulaţiunilor convenţiunei, va constitui definitivorganizarea acestor provincii, puse de acum înainte sub garanţia colectivă atuturor puterilor semnătoare.26. Se stipulează că va fi în principate o forţă armată naţionalăorganizată în scop de a menţine siguranţa interioară şi de a asigura pe aceeaa fruntarelor. Nici o pedică nu se va putea aduce măsurilor extraordinari deapărare, ce ele vor fi chemate a lua, în acord cu sublima Poartă, spre arespinge orice agresiune străină.27. Dacă liniştea interioară a principatelor s-ar afla ameninţată saucompromisă, sublima Poartă se va înţelege cu celelalte puteri contractanteasupra măsurilor de luat spre a menţine sau a restabili ordinea legală. Ointervenţiune armată nu va putea să aibă loc fără un acord prealabil întreaceste puteri”. 11)Tratatul de pace de la Paris prezintă deci o importantă capitală asupradispoziţiilor relative la Principatele Române.A fost desfiinţat protectoratul Rusiei ţariste, Principatele Românefiind trecute sub garanţia colectivă a celor şapte puteri semnatare.S-a dispus convocarea Divanurilor ad-hoc şi consultarea românilorcu privire la organizarea definitivă a Principatelor (eventuala unire a lor).Divanurile au fost convocate în septembrie 1857 şi au stabilit următoarele:respectarea autonomiei Principatelor conform vechilor capitulaţii din 1393,1460, 1511 şi 1634; unirea politică a Principatelor într-un singur stat subnumele de „România”: consacrarea pe tronul ţării a unui principe străin ales11) C. Hamangiu – Codul general al României. Legi uzuale, vol. II, pag. 6-8.80481

VASILE – SORIN CURPĂNPROCEDURĂ PENALĂPARTICIPANŢII ŞI ACŢIUNILE ÎNPROCESUL PENAL ROMÂNEDITURA GRAFIT- BACĂU -2008din una din dinastiile europene; organizarea unui regim constituţional –parlamentar.Drept urmare, la 07. 08. 1858, a fost finalizată conferinţaambasadorilor puterilor contractante prin încheierea Convenţiei de la Paris.Convenţia de la Paris – a reprezentat o Constituţie stabilită deputerile europene celor două principate.Puterile contractante nu au admis unirea efectivă a Principatelor şi austabilit ca fiecare ţară să aibă organe de conducere distincte (domnitor,parlament).Au fost create două instituţii politico – juridice comune Principatelor:Comisia Centrală de la Focşani şi instituirea Curţii de Casaţie cu sediul înacelaşi oraş 12) .Principatele au fost organizate avându-se în vedere principiulseparaţiei puterilor în stat. Astfel puterea legislativă era încredinţatăhospodarului (domnitorului), Adunării Elective şi Comisiei Centrale de laFocşani.Pregătirea legilor de interes comun se realiza de Comisia Centralăiar a celor de interes special de către hospodarul (domnitorul) fiecăruiPrincipat. Legile erau supuse de domnitor Adunării pentru votare.Puterea executivă – aparţine hospodarului (domnitorului).Puterea judecătorească – se exercita de judecători, numiţi dehospodar, în numele acestuia.În concluzie, reţinem că puterea legislativă era încredinţatădomnitorului şi Adunării. Adunarea Electivă era aleasă pentru un mandat de7 ani. Era convocată de domnitor iar sesiunile durau 3 luni.Comisia Centrală de la Focşani – era alcătuită din 16 membri: 8moldoveni şi 8 munteni, în fiecare Principat 4 membri fiind numiţi dehospodar şi 4 de Adunarea Electivă.Proiectele de lege întocmite erau înaintate guvernelor Principatelorcare le supuneau votului Adunărilor. Comisia şi-a desfăşurat lucrările pânăîn anul 1862 elaborând proiecte de interes general comune ambelorPrincipate.Cu privire la puterea judecătorească precizăm că Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie, cu sediul la Focşani a realizat unitatea deplină a puteriijudecătoreşti. Aceasta exercita un control jurisdicţional asupra curţilor deapel şi tribunalelor din Principate.În esenţă, Convenţia de la Paris instituia unitatea deplină ajurisdicţiei (a puterii judecătoreşti); o unitate quasi – totală în domeniul12) Oraşul Focşani, din Moldova, a reprezentat prima capitală a Principatelor Unite48081

puterii legiuitoare şi perpetua separaţia puterii executive (prin existenţa celordouă guverne de la Iaşi şi de la Bucureşti) în Principate.Acest act fundamental consacra şi drepturi şi libertăţi cu caractercetăţenesc. Articolul 46 prevedea egalitatea moldovenilor şi muntenilor(ultimii denumiţi români în textul originar) în faţa legii. Se instituia, deasemenea, principiul dreptului la proprietate privată şi se desfiinţauprivilegiile cu caracter feudal.** *După înfăptuirea unirii Principatelor Române, guvernul prezidat deMihail Kogălniceanu a demarat procedura revizuirii raporturilor dintreproprietarii de pământ şi ţărani.Acestei reforme i s-au opus, în mod firesc, Adunările parlamentare(compuse din moşieri) fapt ce l-a determinat pe domnitorul Alexandru IoanCuza să le dizolve, dând o proclamaţie către popor, la data de 02. 05. 1864.Domnitorul a propus modificarea Convenţiei de la Paris şi a legiielectorale.În aceste condiţii, la data de 02. 07. 1864. a intrat în vigoare Statutul,confirmat prin plebiscit şi recunoscut de puterile garante.Potrivit Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris – Statutullui Cuza – parlamentul se organizează bicameral (Adunare electivă şiAdunare ponderatoare). Cele două Adunări împreună cu domnitorulexercitau puterea legislativă.Puterea executivă – aparţinea exclusiv domnitorului. Acesta aveadreptul de iniţiativă legislativă. Proiectele de legi erau susţinute de miniştrisau de membri Consiliului de Stat în faţa Parlamentului (AdunareaElectivă).Corpul ponderator - Senatul – era condus de mitropolitul primar alRomâniei şi era alcătuit din: mitropoliţi; episcopi; întâiul preşedinte al Curţiide Casaţie; cel mai vechi general de armată în activitate şi alţi 64 de membrinumiţi de domnitor.Senatul avea în atribuţii ocrotirea Constituţiei – realiza un control alconstituţionalităţii legilor.Adunarea electivă – cameră inferioară a Parlamentului, eracompetentă să adopte bugetul statului.Domnitorul – şeful puterii executive - guverna prin decrete – legipână la efectuarea unor noi alegeri legislative.82479

Lucrări publicate de către autor:1. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor, Bacău,1999;2. Complicitatea – formă a participaţiei penale, Iaşi – Bacău,2000;3. Momente in dezvoltarea politico-juridica a României, Bacău,2006;4. Statul – instituţie social – politică şi juridică fundamentală,Bacău, 2006;5. Drept Civil. Drepturi reale. Obligatii. Contracte speciale.Succesiuni. Sinteze, Bacău, Editia I- 2006;6. Drept Civil. Drepturi reale. Obligatii. Contracte speciale.Succesiuni. Sinteze, Bacau, Editia a II-a – 2007;7. Drept Constituţional. Stat şi Cetăţean, Bacău, 2007;8. Procedură penală. Participanţii şi acţiunile în procesul penalromân, Bacău, 2007;9. Independenta judecatorilor si garantiile ei juridice, Bacău,2007;10. Studii juridice, Bacău, 2008;11. Drept Civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bacău, Ed I - 2008;12. Drept Civil. Teoria generala a obligatiilor, Bacau, Ed a II-a –2008;13. Drept Penal – partea generală, Bacău, 2008;14. Fenomene juridice şi politico – etatice, Bacău, 2008;15. Tratat de stiinte juridice, Bacau, 2008;16. Enciclopedie juridica. Tratat, Bacau, 2008.Statulul dezvoltător al Convenţiei de la Paris preciza că legeafundamentală a României rămâne pe mai departe Convenţia de la Paris.Totuşi pe bună dreptate se apreciază că Statutul lui Cuza reprezintă oadevărată Constituţie. O Constituţie care – pentru partea modificată dinConvenţia de la Paris – constituie un „produs” exclusiv naţional.În temeiul Statutului s-au adoptat acte normative fundamentalepentru dezvoltarea social – juridică a României moderne: Codul Civil;Legea privind administraţia publică şi justiţia, Legea instrucţiunii publice.Legea electorală era anexată la Statut şi stabilea drepturile electorale;condiţiile necesare pentru exercitarea dreptului de vot şi a dreptului de a fiales precum şi normele tehnice privind procedura desfăşurării alegerilor.Convenţia de la Paris din 7 August 1858 şi Statutul dezvoltător alConvenţiei de la Paris din 02. 07. 1864. reprezintă nu doar Constituţii aleromânilor ci adevărate repere cu caracter constituţional. Cele două actefundamentale se încadrează în valurile de constituţionalitate – al treilea –existente de-a lungul istoriei în ţara noastră 13) .13)Detalierea problemei valurilor (ciclurilor) constituţionale vezi cap. II din partea a II-a alucrării.47883

CAPITOLUL IVCONSTITUŢIILE „CLASICE” ALE ROMÂNIEIDIN ANII 1866; 1923 ŞI 1938.84477

VASILE – SORIN CURPĂNPROCEDURĂ PENALĂPARTICIPANŢII ŞI ACŢIUNILEÎN PROCESUL PENAL ROMÂNEDITURA GRAFIT- BACĂU -2008476Secţiunea I: Constituţia adoptată la data de 30 iunie / 12 iulie 1866.Constituţia din anul 1866 a ignorat tradiţiile constituţionale româneştifiind practic o „traducere” a Constituţiei belgiene din anul 1831.Proiectul de constituţie a fost elaborat de Consiliul de Stat (sarcinăprimită la 16 februarie 1866), depus de consiliul de miniştri pe biroulAdunării Constituante, cu adresa Locotenenţei Domneşti din 01. 05. 1866. Afost dezbătut de Adunare între 17 (29) iunie şi 29 iunie (1 iulie), votată înunanimitate la data de 30.04.1866 şi promulgată prin decretul numărul1071/1866.Este prima Constituţie efectivă a Statului Român elaborată, votată şipusă în vigoare exclusiv de Naţiunea Română fără patronarea şi intervenţiaunei puteri străine.Votarea din 29. 06. 1866 s-a realizat numai în Adunarea deputaţilor14) , Senatul nefiind convocat.Constituţia din 1866 era compusă din opt titluri: I – Despre teritoriulRomâniei; II – Despre drepturile românilor; III – Despre puterile Statutului;IV – Despre finanţe; V – Despre puterea armată; VI – Dispoziţiuni generale;VII – Despre revizuirea Constituţiei; VIII – Dispoziţii tranzitorii şisuplimentare.Constituţia consacră o serie de principii: principiul suveranităţiinaţionale (art. 31); principiul monarhiei ereditare (art. 82); principiulinviolabilităţii monarhului (art. 92); principiul guvernării reprezentative (art.31); principiul responsabilităţii ministeriale (art. 92); principiul separaţieiputerilor în stat (art. 32; art. 35; art. 36); principiul rigidităţii Constituţiei(art. 129) şi principiul supremaţiei Constituţiei (art. 128).Tot în Constituţie sunt menţionate drepturile politice apărute înDeclaraţia franceză de drepturi din anul 1789.Statul Român a fost organizat în baza principiului separaţiei puterilorîn stat. În Titlul III – „Despre puterile statutului” – se pun bazele puterilorstatutului exercitate prin organele etatice specializate.Puterea legislativă – se exercita, de comun acord, de către domnitorşi de Reprezentanţa Naţională – parlamentul ţării. Reprezentanţa naţionalăera compusă din Adunarea Deputaţilor (cameră inferioară) şi din Senat(cameră superioară).14)Datorită acestui fapt unii autori consideră procedura ca neconstituţională; a se vedea I.Ceterchi ş.a., Istoria dreptului românesc, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, pag. 67.85

Puterea executivă – era încredinţată domnitorului. Se instituieregimul monarhiei ereditare (a dinastiei) prin stabilirea succesiunii la Tronulţării.Puterea judecătorească – era exercitată de curţi şi de tribunale.Curtea de Casaţie şi Justiţie avea aptitudinea de a caracteriza un delict şi adetermina pedeapsa dacă un ministru era pus sub acuzare de către Adunărisau de domnitor, potrivit art. 101 (art. 102 din Constituţie).Domnitorul, în calitatea sa de şef al puterii executive, dispunea deprerogative însemnate în cadrul puterii legislative.Constituţia din anul 1866 consacra marile principii stabilite deRevoluţia franceză de la 1789: libertatea, egalitatea şi fraternitatea, ocrotindlibertatea fizică şi morală a individului ca subiect de drept.Constituţia adoptată în anul 1866 este apreciată ca fiind o constituţierigidă.În art. 129 al legii fundamentale sunt menţionate modalităţi extremde dificile pentru revizuire.Marele doctrinar P. Negulescu aprecia referitor la Constituţie că,atunci „când o lege nu corespunde situaţiilor de fapt cărora se aplică, cândea nu răspunde unei nevoi a acelui monument ea riscă să rămână fărăaplicaţie” 15 .Tot cu privire la Constituţia din 1866, marele nostru istoric NicolaeIorga preciza: „Constituţia de la 1866 este izvorâtă dintr-o simplă operă detraducere a unei Constituţii apusene; ea n-are nici o legătură cu trecutulnostru propriu şi nu reprezintă nici o elaborare particulară nouă.” Istoriculconsidera că actul adoptării Constituţiei din anul 1866 a fost „fără nici unefect aproape asupra vieţii noastre politice decât acela de a introduce oipocrizie mai mult.” 16)Au existat desigur şi doctrinari care au salutat adoptarea Constituţieidin anul 1866 precum profesorul Constantin Dissescu 17) . Acesta aprecia căpentru întâia oară ţara şi-a dat propria sa Constituţie.Constituţia din 1866 a suferit de–a lungul timpului multiplemodificări. La 19. 10. 1879. a fost modificat art. 7 pentru a se pune de acordConstituţia cu prevederile art. 44 din tratatul de pace de la Berlin.În anul 1884 s-au modificat articolele referitoare la denumirea şefuluistatului (denumit rege), la întinderea teritorială şi la rangul ţării (denumită15) P. Negulescu, Curs de Drept Constituţional Român, Bucureşti, 1927, citat de G. Vrabie,Drept Constituţional şi Instituţii politice contemporane, partea I, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992, pag.227.16) G. Vrabie, Op. citate, pag. 224 (notă de subsol).17) G. Vrabie, Op. citate, pag. 224.86475

P. Vasilescu - Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Iaşi,f.a.R. Martin - Théorie générale du procés (Droit processuel), E.T.J.Semuren-Auxeis, 1983.R. Martin, J. Martin - Le troisiéme pouvoir, Presses des Éditions C.E.F.,Nisa, 1989.R. Perrot - Institution judiciaires, 4 édition, éd Montehrestion, Paris, 1992.T. Gomperz - Les Penseurs de la Gréce. Histoire de la philosophie antiqueIII, Premiére et deuxiéme éd., Lausannem LibrairiePayet & Cie, Paris, Librairie Felix Alcan, 1910.T. Pungă - Reflecţii în legătură cu interdicţiile magistraţilor, Dreptul nr.10/1999, pag. 68;T. Stoienică, S. Barbu - Justiţia militară în România şi Ungaria, Revistade Drept Penal, nr. 2 / 2000.V. Dongoroz - Curs de procedură penală, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1942.V. Pătulea - Lucrările Uniunii Internaţionale a Magistraţilor, Helsinki,1990;V. Pop - Răspunderea disciplinară a magistraţilor, Studii de DreptRomânesc, nr. 1-2 / 1996.V. Zamarowsky - La început a fost Sumerul, Editura Albatros, Bucureşti,1981.V. Pătulea - Protecţia judecătorilor contra influienţei lor externe,Dreptul nr. 11 / 1992* * * - Constituţia “Cărvunarilor” în Dezvoltarea constituţională aRomâniei. Acte şi documente, 1741-1991, EdituraLumina Lex 1998, Bucureşti, colecţionate de autorconf. dr. Cristian Ionescu.* * * - Hrisov cu ponturi în ce chip să urmeze dumnealor boieriijudecători de pe la rînduitele mese (anul 1775).* * * - Reglementări din Codul de conduită judecătorească A.B.A.(Asociaţia Baroului American), Revista Pro Lege, nr. 1 / 1997.Regatul României), la sistemul electoral şi la regimul presei. De asemenea,trebuie menţionată modificare efectuată în anul 1917 în vedereaîmproprietăririi ţăranilor, a introducerii votului universal pentru Cameră şipentru modificarea compunerii Senatului.Cu toate criticele aduse Constituţiei adoptate în anul 1866 aceastareprezintă în evoluţia constituţională din România, prima Constituţiemodernă în adevăratul sens al cuvântului.Raportându-ne la valurile de constituţionalitate, acesta se află ladistincţia, delimitarea valului trei, respectiv valului patru, la delimitarea unuivechi regim în raport cu unul nou.Constituţia din 1866 deschide ascensiunea unor constituţii denumite„burgheze” care îşi vor pune amprenta pentru totdeauna asupra dezvoltăriiulterioare a Statului. Concret menţionăm că sub imperiul ei România şi-aproclamat şi ulterior a dobândit prin recunoaştere internaţionalăindependenţa de stat, ţara obţinând-o – pe lângă supremaţia preexistentă– pentru conturarea deplină a suveranităţii de stat.Secţiunea a II-a: Constituţia adoptată la data de 28 martie 1923După înfăptuirea unităţii naţionale în anul 1918, se impuneaadoptarea unei noi Constituţii care să fie conformă cu realităţile societăţiiromâneşti din acea perioadă şi care să asigure procesul de dezvoltaregenerală a României.În condiţiile participării ţării noastre la desfăşurarea primeiconflagraţii mondiale s-a cristalizat, în provinciile aflate sub dominaţiaImperiului Austro – Ungar şi a Imperiului Ţarist, ideea autodeterminăriiromânilor şi a unirii acestor teritorii cu Vechiul Regat, patria mamă.*. Altfel, prima provincie care s–a unit cu România a fost Basarabia,teritoriul dintre Prut şi Nistru, încorporat de Imperiul Ţarist în mai 1812, înurma încheierii păcii de la Bucureşti între Imperiul Otoman şi ImperiulŢarist.După încorporare, Basarabia a deţinut statutul de oblastie apoi din1825 a devenit o gubernie ţaristă. Autorităţile au încercat - şi în parte auizbutit să deznaţionalizeze populaţia românească şi, în special, vechilefamilii boiereşti.Ca urmare a prăbuşirii ţarismului şi a anarhiei manifestate înprovinciile din fostul Imperiu şi în armata rusă, la data de 28.11. /47487

11.12.1917 Sfatul Ţării a adoptat „Proiectul organizării ocârmuiriiBasarabiei” 18) .19)Ulterior, la 1 / 16.12.1917 a fost proclamată RepublicaDemocratică Moldovenească constituită pe teritoriul fostei gubernii aBasarabiei.La data de 24.01.1918. (06.02.1918.) Sfatul Ţării a emis o declaraţiede proclamare a independenţei Republicii Moldoveneşti 20) iar la 27 Martie /09 Aprilie 1918 Sfatul Ţării cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineria votat rezoluţia de unire a Republicii Democratice Moldoveneşti îngraniţele vechii Basarabii cu Regatul României.La 27. 11. 1918. Sfatul Ţării a anulat condiţiile din actul unirii,declarând unirea necondiţionată a Basarabiei cu România.*. Românii din Imperiul Austro-Ungar s-au manifestat activ înfavoarea întregirii naţionale.Astfel, românii din „ţara pădurilor de fagi” dependenţi de coroanaaustriacă din anul 1775, prin reprezentanţii lor din Adunarea Constituantăau hotărât votarea Moţiunii relative la unirea necondiţionată a Bucovineicu România 21) , la data de 14 / 27.10.1918.Congresul general al Bucovinei a votat la data de 15 / 28.11.1918unirea acestei provincii, în vechile ei hotare, cu Regatul României.*. Transilvania, încorporată forţat în Regatul Ungar la 1867, şi-acăutat identitatea naţională iar românii din această provincie istorică auadresat popoarelor lumii un Manifest 22) în care îşi exprimau dorinţa de unirecu România.Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania a dispusla 07 / 20.11.1918 convocarea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia pentru01.12.1918 23) .La data de 18.11 / 01.12.1918 a fost votată unirea Transilvaniei cu RegatulRomâniei 24 .18)Publicat în ziarul de limbă română „Cuvântul Moldovenesc” din Chişinău, nr. 109 /03.12.1917.19) Declaraţia Sfatului Ţării publicată în „Cuvântul Moldovenesc”, nr. 110 / 06.12.1917.20) Cuvântul Moldovenesc, nr. 15 / 20.01.1918.21)Vasile Arimia şi colab., Cartea Neamului, Marea Unire din 1918. Documente istorice.Editura Globus, Bucureşti, 1993, pag. 146-147.22) Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1 decembrie 1943, pag. 41-44.23)Vasile Arimia şi colab., Cartea Neamului, Marea Unire din 1918. Documente istorice.Editura Globus, Bucureşti, 1993, pag. 175-177.24) Vasile Arimia şi colab., Opere citate, pag. 219-238.88BIBLIOGRAFIE GENERALĂA. Bouar - Judecătorul - putere şi răspundere, Dreptul nr. 1 / 1998.A. Brimo - Les Grands Courants de la philosophie du droit et de l’Etat,2- eme , ed. Paris, Éditions A. Pedone, 1968.C. Bădoiu - Constituţia şi magistratura militară, Dreptul nr. 5 / 1995.Gr. Theodoru - Drept procesual român, Editura “Cugetarea” Iaşi, 1998,partea specială.Gr. Theodoru, T. Plăeşu - Drept procesual penal, Partea generală,Tipografia Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, 1986.I. Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii politice, II, Editura Fundaţiei“Chemarea” Iaşi, 1992.I. Deleanu - Statul de drept, în Revista “Dreptul” nr. 7 / 1993.I. Dumitru - Condiţiile care trebuie îndeplinite, Dreptul nr. 4 / 2000.I. Ionescu - Dolj - Curs de procedură penală român, Editura Soccec,1937.I. Leş - Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi activităţiinotarului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.I. Neagu - Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997.I. Voinea - Independenţa şi imparţialitatea justiţiei în Convenţiaeuropeană a drepturilor omului, Revista Română aDrepturilor Omului, nr. 10 / 1995.L. Duguit - Traité de droit Constitutionnel, deuxiéme édition, tomedeuxiéme, Paris, 1923.L. Moldovanu - Organizarea şi funcţionarea organelor judecătoreşti aleRomâniei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti, 1984.M. Djuvara - Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Dreptraţional, izvoare şi drept pozitiv. Editura A.L.L.,Bucureşti, 1995.M. Voicu - Controlul activităţii profesionale a judecătorilor, Dreptul nr.1 / 1996, pag. 40.Montesquieu - De l’esprit des loix, traducere în limba română de DanBădărău, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, vol. I.N. Cochinescu - Introducere în deontologia judiciară, Dreptul nr. 4 /1995;N. Cochinescu - Organizarea puterii judecătoreşti în România, EdituraLumina Lex, Bucureşti, 1997.N. Volonciu - Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paideia, parteagenerală, Bucureşti, 1993.473

parte din autoritatea judecătorească sunt exponenţi ai autorităţii executive,fiind sub autoritatea ministrului justiţiei.Evident, după aderarea României la U.E. , fapt concretizat la data de01.01.2007, în faţa autorităţilor etatice române se ridică noi probleme cucaracter legislativ-normativ şi executiv-aplicativ.România, alături de marea familie europeană, trebuie să acorde un rolcapital înfăptuirii efective a principiului independenţei judecătorilordeoarece acest principiu reprezintă un corolar al principiului Statului deDrept.Cu referire la principiul juridic-constituţional al independenţeijudecătorilor, autori celebri au realizat valoroase şi extinse cercetări.Studiul nostru concretizat în prezenta teză de doctorat oferă posibilerăspunsuri la această problemă, care este de un deosebit interes teoretic şipractic.După Marea Unire din anul 1918, Constituţia din anul 1866 nu a fostabrogată. Autoritatea Constituţiei a fost extinsă – prin adoptarea decretelor – legede consfinţire a Unirii – asupra noilor provincii.Totuşi din punct de vedere administrativ şi judiciar teritoriile unite cuVechiul Regat au beneficiat de un statut de autonomie, formându-se nişte organeproprii de conducere, cu caracter autonom şi regional. Aceste organe au fostdesfiinţate la 04.04.1920.Astfel, în Basarabia, organele locale de conducere s-au numit„Directorate” iar provincia avea doi miniştri fără portofoliu în Guvernul de laBucureşti.În Bucovina organele autonome de conducere administrativă eraudenumite „Secretariate”. În Guvernul Regatului, Bucovina era reprezentată dedoi miniştri fără portofoliu.În Transilvania organul autonom de conducere era un „ConsiliuDiriginte”, această provincie fiind reprezentată în Guvernul de la Bucureşti deminiştri fără portofoliu.Asupra tuturor provinciilor unite cu Vechiul Regat, pe perioada existenţeiorganelor autonome, Guvernul Regatului Român a exercitat atribuţii care prezentauimportanţă pentru unitatea statului: armată, afaceri externe, transporturi etc.Unirea cea Mare a determinat atât din punct de vedere obiectiv cât şi subiectiv odezvoltare şi un nou elan în scopul consolidării statului naţional unitar român.Datorită acestui fapt s-a procedat la adoptarea unei noi Constituţii care săasigure o nouă temelie naţiunii române.La 26 Martie 1923 a fost votată noua Constituţie în Camera Deputaţilor iarla 27 Martie 1923 a primit şi votul Senatului României.Constituţia a fost sancţionată la 28 Martie 1923 şi a fost publicată înMonitorul Oficial nr. 282 / 29.03.1923.Noua lege fundamentală era sistematizată în VIII titluri: I. – Despreteritoriul României; II. – Despre drepturile românilor; III. – Despre putereastatului; IV. – Despre finanţe; V. – Despre puterea armată; VI. – Dispoziţiunigenerale; VII. – Despre revizuirea Constituţiei; VIII. – Dispoziţii tranzitorii.Organizarea etatică a Regatului României s-a întemeiat – conform acesteiConstituţii – pe principiul separaţiei puterilor în stat.Au fost consacrate o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale cu caractercetăţenesc.Titlul I (art. 1-4) – se referă la teritoriul statului şi la organizareaadministrativ-teritorială.Titlul II (art. 5-32) – consacră drepturi şi libertăţi şi instituie garanţiijuridice în scopul protejării acestora.47289

Titlul III (art. 33-108) – analizează puterile constituite în Statul Românavând ca temelie separaţia fiecărei puteri şi totodată colaborarea autorităţilor înscopul desfăşurării vieţii politico-statale.Puterea legislativă – a fost reglementată în cap. I (art. 42-76) fiindîncredinţată Reprezentanţei Naţionale şi Regelui.Regele poseda dreptul de a sancţiona legile şi dreptul de a convoca şi de aînchide sesiunile Parlamentului.Puterea executivă – a fost reglementată în cap. II (art. 77-100) fiindexercitată de rege şi de miniştri. Doar miniştrii erau responsabili în faţaautorităţilor legislative.Erau reglementate atribuţiile îndeplinite de rege (art. 88) şi instituţiaregenţei (art. 83 - 85).Puterea judecătorească – consacrată în cap. III „Despre autoritateajudecătorească) (art. 101 – 107) avea în atribuţii exercitarea controluluiconstituţionalităţii legilor şi controlul actelor cu caracter administrativ. Era instituitjuriul în materie criminală şi pentru delictele politice şi de presă (art. 105).Se interzicea înfiinţarea unor instanţe extraordinare (art. 101 alin. 2).* **Constituţia din anul 1923 a consacrat caracterul unitar şi naţional al statuluiromân. Această sintagmă era net superioară în raport cu prevederea din Constituţiadin 1866 care menţiona că Principatele Unite Române constituie un statindivizibil.Raportul dintre cele două Constituţii poate fi privit şi sub un alt aspect.Astfel, Constituţia din 1923 are 76 de articole menţinute din Constituţia anterioară.Doar 25 de articole au fost modificate sau completate în raport cu vecheareglementare iar 7 articole au fost adăugate.De aceea, se poate considera că în anul 1923 s-a procedat la o revizuiretotală a Constituţiei din anul 1866, fără a se vorbi despre adoptarea unei noiConstituţii.Din punct de vedere legislativ chestiunea nu a fost tranşată. Spreexemplificare avem „Decretul Regal nr. 1626 / 31.08.1944 pentru fixareadrepturilor românilor în cadrul Constituţiunii din 1866, cu modificările din29.03.1923” 25) .Titlul decretului - regal amintit se referă expressis verbis la Constituţia dinanul 1866 ca fiind legea fundamentală care stabileşte drepturile românilor.proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre ale Uniunii.Preeminenţa Dreptului Comunitar determină caracterul obligatoriu alacestuia în raport cu sistemele juridice naţionale. Astfel, sistemul juridiccomunitar are calitate de ordine juridică, reprezentând un ansambluorganizat şi structurat de norme juridice având propriile sale izvoare,înzestrat cu organe şi proceduri apte să le emită, să le interpreteze, precum şisă constate şi să sancţioneze încălcările.Este consacrată supremaţia Dreptului Comunitar în rapot cusistemele de drept naţionale, el aplicându-se direct şi mijlocit în statelemembre ale U.E. .& 3. Alinierea legislaţiei naţionale la imperativele europene dindomeniul justiţiei şi cu prioritate asupra independenţei judecătorilordin România.Din momentul în care România a devenit stat asociat al UniuniiEuropene reprezentanţii acestui organism supranaţional au accentuatnecesitatea demarării unei reforme în sistemul judiciar. În condiţiilepreaderării s-au făcut eforturi legislative în direcţia compatibilizăriilegislaţiei cu caracter procesual penal şi de organizare judiciară din ţaranoastră cu normele europene. În acest sens se înscriu: modificările adusecodului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 şi Legea 356/2006,adoptarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, aLegii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a Legii nr. 317/2004privind Consiliul Superior al Magistraturii. Cu referire la activitateaorganelor judiciare penale menţionăm: adoptarea Legii nr. 508/2004 privindînfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public aDirecţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şiTerorism, a Legii nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţieijudiciare, a Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, a Legii nr.211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelorinfracţiunilor, a Legii nr. 302/2004 privin cooperarea judiciară internaţionalăîn materie penală, a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi amăsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şirespectiv Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea şifunţionarea serviciilor de probaţiune sub autoritatea Ministerului Justiţiei.Cea mai importantă concretizare a întăririi rolului şi loculuijudecătorului independent constă în trecerea aptitudinii de a lua măsurilepreventive - inclusiv arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului – încompetenţa judecătorilor. În acest mod s-a înlăturat posibilitatea luăriimăsurilor preventive de către membrii Ministerului Public, care deşi fac25) Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 202 / 02.09.1944.90471

formează baza oricărei adevărate democraţii. Cele 10 state fondatoare aleConsiliului Europei au fost: Marea Britanie, Be-Ne-Lux-ul, Franţa,Norvegia, Suedia, Danemarca, Italia şi Irlanda.Consiliul Europei s-a constiuit astfel într-un adevărat forum aldemocraţiilor europene, la care orice stat care asigura respectarea valorilorenunţate în Statutul organizaţiei putea să solicite aderarea.În urma evoluţiei de integrare pe coordonatele politice, economice şimilitare, la finele deceniului al V-lea din secolul XX, statele vest-europeneerau angajate pe calea refacerii economice bazată pe sprijinul S.U.A.,precum şi pe calea asigurării securităţii şi democraţiei prin constituireaOrganizaţiei Atlanticului de Nord şi respectiv a Consiliului Europei. Oproblemă majoră care rămânea nerezolvată viza relaţia tensionată germanofranceză,ce punea sub esmnul întrebării viitorul unei Europe integrate.& 2. Geneza şi evoluţia Uniunii EuropeneUniunea Europeană, constituită pe baza Tratatului de la Maastrichtdin 07.02.1992, reprezintă expresia adâncirii gradului de integrare atins pânăîn acel moment şi constituie cadrul perfecţionării fenomenului comunitar.Deşi U.E. se grefează pe temeiurile juridice ale ComunităţilorEuropene, utilizănd cea mai mare parte a instituţiilor comunitare, ea nu sereduce însă la acestea din urmă, fiind mai extinsă şi dând expresie niveluluimai ridicat al integrării.U.E. cuprinde noi domenii de integrare deosebit de importante şianume politica externă şi de securitate comună şi respectiv justiţia şiafacerile interne. Pe baza dispozişiilor Tratatului de la Maastricht, U.Einclude: cele trei comunităţi (care reprezintă primul Pilon); cooperarea îndomeniul politicii externe şi de securitate (al doilea Pilon) şi cooperarea îndomeniul justiţiei şi al afacerilor interne (al trilea Pilon).Spre deosebire de Comunitatea Europeană, Uniunea Europeană nudispune de personalitate juridică, conform prevederilor Tratatului de laMaastricht.În procesul integrării europene un rol decisiv îl joacă compromisulpolitic, spiritul de comprehensiune, de luare în considerare aparticularităţilor şi intereselor statelor componente.Situându-se printre primele puteri economice, politice şi militare aleplanetei U.E. joacă un rol important pe mapamond.În procesul de tranziţie de la bipolarism la multipolarism U.E.constituie un centru de putere mondială şi un factor modelator cu ampleinfluenţe asupra viitoarelor destine ale lumii.Manifestarea cea mai coerentă, unitară şi concretă a U.E. seconcretizază în Dreptul Comunitar. Acesta constituie o ordine juridicăTotodată decretul regal nu se referă la „modificări … din 29 martie 1923” cimenţionează „cu modificările Constituţiei din 29 martie 1923”.În consecinţă, deşi recunoaşte valabilitatea Constituţiei din 1866, actulnormativ exemplificat recunoaşte expres şi existenţa Constituţiei din anul 1923.Această interpretare credem că exprimă în modul cel mai clar cu putinţălegătura dintre cele două legi fundamentale, în sensul asigurării continuităţii unuiproces constituţional unic existent în ţara noastră în perioada 1866-1923.Ca atare, în 1923 a fost adoptată o nouă Constituţie care a adaptat şi adezvoltat, conform realităţilor social-politice existente după Marea Unire,dispoziţiile cu caracter constituţional adoptate în iunie 1866.Secţiunea a III-a: Constituţia adoptată şi sancţionată la 27 februarie 1938.Această Constituţie este cunoscută sub denumirea de Constituţia RegeluiCarol al II-lea al României. Ea inaugurează al cincilea val al consituţionalismuluiromânesc (vezi partea a II-a, cap. al II-lea) care mai include şi actele cu caracterconstituţional din septembrie 1940.Acest val constituţional reprezintă un regres în dezvoltarea constituţionalăa ţării noastre şi se caracterizează prin învestirea şefului de stat – monarhul – şimai apoi a conducătorului statului cu prerogative extrem de lărgite în conducereapolitico-administrativă.Regimul politic personal a fost instituit de regele Carol al II-lea la data de10.02.1938.La 20.02.1938 monarhul prezintă naţiunii o proclamaţie prin careînfăţişează o nouă Constituţie „menită să aşeze temelii mai solide şi mai drepteStatului nostru …”.Corpul electoral a fost de acord cu Constituţia impusă de suveran(4.297.581 voturi pentru şi numai 5.483 voturi împotrivă).Decretul Regal nr. 1045 / 27.02.1938 a sancţionat Constituţia aceastaintrând efectiv în vigoare.Constituţia din februarie 1938 a păstrat structura Constituţiei anterioare darau intervenit semnificative schimbări.Astfel, Titlul II era intitulat „Despre datoriile şi drepturile Românilor”indicându-se clar importanţa obligaţiilor cetăţenilor în raport cu drepturileconferite acestora.În Titlul III – „Despre puterile Statului” s-a dat prioritate normelor carereglementează instituţia monarhică în raport cu puterea legiuitoare, care constituieorganul reprezentativ suprem al naţiunii.Potrivit art. 30 „Regele este capul Statului”. Acesta este şeful puteriiexecutive dar are atribuţii sporite. Este titular al puterii legislative exercitate prin47091

Reprezentanţa Naţională (art. 31 alin. 1); este titular al puterii executive exercitatăprin guvern (art. 32). Regele are aptitudinea de a sancţiona judecătorii prin decretregal până la adoptarea legii privind inamovibilitatea acestora (art. 76).Parlamentul României (Reprezentanţa Naţională) a devenit „purtătorul decuvânt” al unor categorii sociale. Aceasta deoarece, potrivit art. 61 deputaţii eraualeşi de cetăţenii români cu vârsta de 30 de ani care practicau una dintreurmătoarele îndeletniciri: agricultura şi munca manuală; comerţul şi industria;ocupaţiuni intelectuale.Senatorii erau de drept sau numiţi de rege ori aleşi prin vot obligatoriu(art. 63). Guvernul, respectiv miniştrii care îl alcătuiau, avea răspundere politicăexclusiv în raport cu regele. Ministrii au devenit astfel simpli funcţionari numiţi şirevocaţi de şeful statului.Puterea judecătorească a fost văduvită de principiul inamovibilităţiijudecătorilor care puteau fi sancţionaţi prin decret - regal de şeful statului.Libertatea de opinie a fost total îngrădită. Art. 7 prevedea că „nu esteîngăduit niciunui Român a propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formeide guvernământ a Statului, împărţirea ori distribuirea averii altora, scutirea deimpozite, ori lupta de clasă”.Regimul autoritar instaurat de regele Carol al II-lea s-a prăbuşit ca urmarea izolării României în relaţiile internaţionale, ceea ce a determinat imenselepierderi teritoriale suferite de ţara noastră în vara anului 1940.La 28 iunie 1940, în urma notelor ultimative formulate de guvernulU.R.S.S., România a cedat, fără luptă, Basarabia şi partea de nord a Bucovinei darşi ţinutul Herţa din Vechiul Regat.În urma „arbitrajului” puterilor Axei, al Germaniei şi al Italiei la 30August 1940 România a pierdut partea de nord-vest a Transilvaniei, Crişana şiMaramureşul care au fost încorporate Ungariei.Prin Tratatul de la Craiova partea română ceda Cadrilaterul (Durostor şiCaliacra) în favoarea Bulgariei.Regimul politic instituit de suveran „nu s-a sfiit” să impună o unicăorganizaţie politică – Frontul Renaşterii Naţionale în scopul „propăşirii Patriei şide consolidare a Statului” (art. 1).Art. 7: Orice altă activitate politică decât aceea a „Frontului RenaşteriiNaţionale” va fi socotită clandestină, iar autorii ei pedepsiţi cu degradarea civică,pe termen de 2 până la 5 ani 26) .În pragul colapsului regimului autoritar şi a dezmembrării României a fostpublicat un decret – lege pentru transformarea „Frontului Renaşterii Naţionale” în26)Legea pentru înfiinţarea organizaţiei politice a „Frontului Renaşterii Naţionale” din16.12.1938.92CAP. V. CHESTIUNEA INDEPENDENŢEI JUDECĂTORILOR ÎNCONTEXTUL ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ& 1. Integrarea europeană - premise.Procesul actual de integrare europeană îşi are originea înevenimentele ce au urmat celei de-a doua conflagraţii mondiale. Într-oEuropă devastată de război şi divizată datorită confruntării dintre Est şiVest, ideea unificării a fost lansată de către primul ministru WinstonChurchill, care în anul 1946, într-un discurs prezentat la Universitatea dinZürich propunea constituirea unor state unite ale Europei.În 1948 pe scena europeană au avut loc evenimente majore de naturăsă determine divizarea continentului, divizare ce va dăinui până laprăbuşirea regimului socialit totalitar din Estul Europei. În martie 1948 afost semnat tratatul de la Bruxelles având ca părţi semnatare Regatul Unit alMarii Britanii şi Irlandei de Nord, Republica Franceză, Regatul Belgiei şiDucatul de Luxemburg. Acest tratat care va sta la baza constituirii în anul1955 a Uniunii Europene Occidentale, a reprezentat un prim pas pe caleacolaborării social- economice şi militare vest- europene, statele semnataregarantându-şi sprijin reciproc în caz de agresiune militară. Tratatulprefigurează constituirea Organizaţiei Atlanticului de Nord şi constituie unpas decisiv pe calea instituţionalizării cooperării economico- militareoccidentale prin intermediul creării unui Consiliu Consultativ, a uneiComisii şi a unor Comitete permanente cu atribuţii privind cooperarea îndomeniile social şi cultural.În urma tratativelor desfăşurate la Washington în luna aprilie 1949 afost semnat Tratatul Atlanticului de Nord, care reuneşte într-o alianţămilitară S.U.A. şi Canada precum şi Marea Britanie, Franţa, Be-Ne-Lux-ul,Italia, Islanda, Norvegia, Portugalia şi Spania.Pe plan politic, ideea unificării europene pe baze democratice s-acristalizat tot mai mult, iar în 1948 are loc la Haga „Congresul Europei”organizat de Comitetul Mişcărilor de Unificare Europeană. În cadrulcongresului, la care au fost participanţi ai diferitelor curente de unificareeuropeană, a fost adoptat Mesajul adresat europenilor, ce cuprindea ideeaunei Charte a Drepturilor Omului, precum şi cea a instituirii unei Curţi deJustiţie care să asigure aplicarea acestor drepturi. Între obiectivelecongresului s-a înscris şi constituirea unei Adunări Parlamentare europene încare să fie reprezentate popoarele Europei.Materializarea acestor deziderate s-a realizat în mai 1949, prinformarea Consiliului Europei, organizaţie interguvernamentală ale căreiobiective vizau realizarea într-un cadru instituţionalizat a protecţiei valorilordemocratice, a libertăţilor individuale, precum şi a regulilor de drept ce469

- când unei părţi i s-a respins în mod nejustificat o cerere de amânareşi din această cauză nu a putut să-şi facă apărarea.c). – Când prin hotărârea atacată nu a fost rezolvat fondul cauzei.În conformitate cu prevederile art. 385 18 Cod procedură penală,instanţa de rejudecare (fie instanţa de apel, fie prima instanţă, după caz),trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în caresituaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului.Indicaţiile date de instanţa de recurs pot să se refere la chestiuni defapt sau la chestiuni de drept.Dacă instanţa de recurs a dispus refacerea unor acte procesuale sauproceduale care au fost anulate, instanţa de rejudecare este obligată să refacăactele respective.În ipoteza în care instanţa de recurs a dat indicaţii cu privire laîncadrarea juridică a faptei, această indicaţie este obligatorie pentru instanţade rejudecare, dacă situaţia de fapt rămâne neschimbată.Dacă recursul este declarat împotriva unei sentinţe penale care nupoate fi atacată cu apel sunt obligatorii şi indicaţiile date de instanţa derecurs cu privire la chestiunile de fapt. 1)Din examinarea aspectelor procesuale referitoare la obligativitateaindicaţiilor date de instanţa superioară pentru instanţa inferioară, în cadruldesfiinţării sentinţei penale cu trimitere spre rejudecare în apel şi a casăriihotărârii judecătoreşti (sentinţa penală sau decizie penală) cu trimitere sprerejudecare în recurs, reţinem că în ambele situaţii nu este afectat sub nici oformă principiul independenţei judecătorilor, cu referire în mod deosebit lajudecătorii de la instanţele inferioare ierarhic.Aceasta deoarece indicaţiile date prin deciziile pronunţate deinstanţele de control judiciar, privitoare la unele chestiuni de drept sau launele chestiuni de fapt, se impun judecătorilor de la instanţa de rejudecaredoar dacă situaţia de fapt reţinută de instanţa ierarhic superioară însoluţionarea căii de atac ordinare (apel sau recurs), nu se schimbă.Aceasta reprezintă – în opinia noastră – principala garanţie aindependenţei judecătorilor de la instanţele de rejudecare.Principiul enunţat confirmă faptul că judecătorii sunt suverani înrejudecarea cauzei (fie la primă instanţa, fie la instanţa de apel, unde practicare loc o nouă judecată în fond a cauzei).„Partidul Naţiunii”, la data de 22.06.1940. Partidul Naţiunii era definit ca fiindun „partid unic şi totalitar” !!!Tot la 22.06.1940 a fost publicat un „decret - lege pentru apărareaordinii politice unice şi totalitare a Statului Român”.** *Actele cu valoare constituţională adoptate în perioada antonesciană.Dezastrul provocat de amputările teritoriale ale României au generat dinpartea clasei politice o reacţie în sensul silirii monarhului autoritar să părăseascăTronul.Guvernul condus de Ion Gigurtu îşi depune mandatul la 04.09.1940 iarregele îl numeşte în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe generalulIon Antonescu (Decret Regal nr. 3051 / 05.09.1940).Tot la 5 septembrie 1940 Constituţia din 1938 s-a suspendat iar CorpurileLegiuitoare au fost dizolvate (Decretul Regal nr. 3052 / 05.09.1940).Prin Decretul Regal nr. 3053 / 05.09.1940 preşedintele Consiliului deMiniştri exercită puterile Statului fiind investit cu depline puteri pentru conducereaStatului Român.Ca urmare a solicitării generalului Ion Antonescu, printr-o scrisoare trimisăsuveranului, acesta din urmă transferă prerogativele regale asupra fiului său Mihai,la data de 06.09.1940.În declaraţia făcută de generalul Ion Antonescu Regelui Mihai la06.09.1940, cu prilejul depunerii jurământului de suveran, preşedintele Consiliuluide Miniştri recunoaşte că la 05.09.1940, respectiv 06.09.1940 s-au efectuat douălovituri de stat „care au înlăturat pentru totdeauna posibilitatea de a mai veni lacârma statului un regim ca acela care a fost spulberat”.Fiind investit cu depline puteri preşedintele Consiliului de Miniştri îşi iatitulatura de „Conducătorul Statului Român”.Prin două decrete regale 27) din 06.09.1940 şi 08.09.1940, ambele pentruinvestirea cu depline puteri în conducerea statului regele îşi reducea prerogativeleconferind depline puteri preşedintelui Consiliului de Miniştri.Prin Decretul Regal nr. 3151 / 14.09.1940 28) Statul Român devine StatNaţional Legionar, Mişcarea Legionară fiind singura mişcare recunoscută în noulStat.1)Pentru cazurile de desfiinţare / casare cu trimitere spre rejudecare, a se vedea: GrigoreTheodoru, Drept procesual penal, Ed. “Cugetarea” Iaşi, 1998, partea specială, pag. 368-369;372-373; 428-430; 435-436.46827) Î.D.R. nr. 3067 / 1940 publicat în M.Of. partea I nr. 206 bis din 06.09.1940 şi Î.D.R. nr. 3072/ 1940 publicat în M.Of. partea I, nr. 206 din 08.09.1940.28) M. Of. partea I nr. 214 bis din 14.09.1940.93

Generalul Ion Antonescu a fost desemnat Conducătorul Statului Legionarşi Şeful Regimului Legionar iar Horia Sima a fost numit Conducătorul MişcăriiLegionare.Tensiunile create între general şi Mişcarea Legionară au culminat curebeliunea legionară din februarie 1941. Drept urmare, miniştrii legionari au fostdemişi iar Satul Naţional Legionar a fost desfiinţat 29) .Generalul Ion Antonescu a preluat, după părăsirea ţării de regele Carol alII-lea, mai multe prerogative pentru ocrotirea regelui Mihai I, acesta fiind un„regent” al suveranului.Fără îndoială, generalul Ion Antonescu a fost, cel puţin formal, un adept alformei de guvernământ monarhice. În raportul Conducătorului Statului Româncătre M.S. Regele, Antonescu se consideră „prea plecat şi prea supus servitor”al suveranului. El confirmă că a primit „din partea regelui - puterea smerit,cum primeşte credinciosul sfânta cuminecătură în faţa altarului”.Faptele Conducătorului statului atestă o altă realitate.Regele a fost izolat în palatul regal având toate onorurile dar fiind lipsit deputere. Hotărârile cu caracter politic au fost luate de Conducătorul statului fărăconsultarea prealabilă a suveranului.Două aspecte foarte controversate, în opinia noastră, confirmă faptul căinstituţia monarhiei a fost lăsată de Ion Antonescu în afara istoriei.Deşi a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi investit cu deplineputeri de către rege – delegaţie dată nelimitat în consideraţia persoanei generalului,deci intuituu personae - Ion Antonescu, fără a avea consimţământul suveranului, adesemnat un înlocuitor al său în persoana prof. Mihai Antonescu.Aceasta demonstrează că Antonescu nu respecta nici măcar competenţarămasă suveranului, prevăzută în art. 2 lit „e” din Decretul Regal pentru învestireacu depline puteri din 8 septembrie 1940.Această competenţă se materializa în capacitatea regelui de a numi peprimul ministru, însărcinat cu depline puteri. Ori, firesc era ca monarhul sădesemneze un eventual înlocuitor pentru această funcţie, pe baza principiuluifundamental de drept potrivit căruia cine poate mai mult poate şi mai puţin.În al doilea rând, un aspect şi mai controversat reiese din Decretul Legeprivitor la depunerea jurământului primului preşedinte, procurorului general şipreşedinţilor de secţie de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 06.09.1940. Art.2 prevede în formula jurământului: „Jur credinţă Şefului Statului Român”.Cine era – în acele momente – şeful statului: suveranul sau conducătorulstatului? Dacă totuşi mai sunt rezerve în privinţa titularului funcţiei supreme în29)„D. Regal pentru abrogarea Decretului Regal nr. 3151 / 14.09.1940” din 15.02.1941decretat cu Î.D. nr. 314 / 14.02.1941 – M. Of. partea I, nr. 39 / 15.02.1941.94În cazul desfiinţării sentinţei penale în apel cu trimiterea cauzei sprerejudecare la prima instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 alin. 1Cod procedură penală, instanţa de rejudecare trebuie să se conformezehotărârii şi indicaţiilor instanţei de apel.Această obligaţie a instanţei de rejudecare subzistă atâta timp câtsituaţia de fapt rămâne cea avută în vedere de instanţa de control judiciar lasoluţionarea apelului.Indicaţiile date prin decizia instanţei de apel se pot referi la chestiunide drept sau la chestiuni de fapt.Spre exemplu: în ipoteza în care s-a desfiinţat sentinţa penală pentrumotivul că inculpatul nu a fost citat la adresa la care locuieşte efectiv,instanţa de rejudecare trebuie să-l citeze pe acesta la adresa indicată îndecizia instanţei de apel.Dar, dacă inculpatul printr-o cerere adresată instanţei indică o altăadresă la care solicită să fie citat, instanţa de rejudecare îl va cita la nouaadresă, pe considerentul că a fost modificată situaţia de fapt avută în vederede instanţa de apel la soluţionarea căii ordinare de atac.În ipoteza în care la soluţionarea unui recurs penal instanţa de controljudiciar a admis recursul şi a dispus casarea hotărârii judecătoreşti recurate,în temeiul prevederilor art. 385 15 pct. 2 lit. “c”, cauza se va trimite sprerejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost casată, în cazurile prevăzute înart. 385 9 alin. 1 pct. 3- 5, pct. 6 teza a doua, pct. 7- 10 şi pct. 21; şirejudecarea de către instanţa competentă, în cazul prevăzut în art. 385 9 alin.1 pct. 1.Astfel, dacă a fost casată numai hotărârea instanţei de apel cauza seva trimite spre rejudecare la instanţa de apel. Dacă prin admiterea recursuluiau fost casate şi hotărârea primei instanţe şi hotărârea instanţei de apel,cauza penală se va trimite spre rejudecare la prima instanţă.Cazurile în care instanţa de recurs poate adopta soluţia de casare cutrimitere spre rejudecare sunt următoarele:a). – Când casarea s-a realizat ca urmare a existenţei unuia dintrecazurile de nulitate absolută prevăzută de art. 197 alin. 2 Cod procedurăpenală.Soluţia porneşte de la ideea că actul nul absolut trebuie refăcut decătre instanţa care a încălcat legea procedurală.b). – Când casarea a avut loc ca urmare a existenţei unor nulităţirelative prevăzute de lege. Acestea sunt următoarele:- judecata s-a desfăşurat în lipsa unei părţi nelegal citate sau care,deşi a fost legal citată, s-a aflat în imposibilitatea de a se prezenta la judecatăşi de a înştiinţa despre această imposibilitate;467

Şi unele şi altele din cele două categorii de hotărâri pronunţate deSecţiile Unite ale Î.C.C.J. nu au autoritate de lucru judecat. Astfel,soluţionând un recurs în interesul legii, Secţiile Unite pot adopta o altăsoluţie decât cea cuprinsă într-o hotărâre privind propria jurisprudenţă.În acest caz, vechea hotărâre devine caducă, în viitor urmând a firespectată, de toate instanţele judecătoreşti, inclusiv de completele Î.C.C.J.,noua decizie adoptată.Obligativitatea deciziilor pronunţate de Secţiile Unite ale Î.C.C.J., cuprivire specială asupra recursului în interesul legii-limitează independenţajudecătorilor?Considerăm că prin conferirea calităţii de izvor al dreptului pozitiv(obiectiv) deciziilor pronunţate de Secţiile Unite ale Î.C.C.J. în soluţionareaunui recurs în interesul legii, nu se încalcă principiul separaţiei puterilor înstat care se completează tocmai cu colaborarea dintre puterile etatice.Cum principiul independenţei judecătorilor derivă din principiulseparaţiei puterilor în stat, nefind uzurpat ultimul principiu evident că nueste înlăturat nici primul principiu.Pe de altă parte deciziile Secţiile Unite ale Î.C.C.J. privesc exclusivchestiunile de drept şi deci asupra situaţiei de stabilire a stării de fapt,judecătorul este suveran (la judecata în fond şi în apel). Rezultă căindependenţa judecătorului există cu toate garanţiile aferente.2. Problematica obligativităţii indicaţiilor date de instanţa superioarăpentru instanţa inferioară în cadrul desfiinţării sentinţei cu trimiterespre rejudecare în apel şi a casării hotărârii judecătoreşti cu trimiterespre rejudecare în recurs.Dacă la judecarea cauzei penale în apel, instanţa de control judiciaradmite apelul, în baza art. 379 pct. 2 lit. “b” Cod procedură penală,soluţionarea cauzei în fond va reveni instanţei a cărei hotărârejudecătorească a fost desfiinţată. În această ipoteză, cauza se trimiteinstanţei competente spre rejudecare în primă instanţă.Codul de procedură penală prevede cazurile în care se pronunţă deinstanţa de apel desfiinţarea sentinţei apelate cu trimiterea cauzei sprerejudecare la prim instanţă.a). Când judecata la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţinelegal citate sau care, legal citată a fost în imposibilitate de a se prezenta lajudecată şi de a înştiinţa despre această imposibilitate;b). Când prin sentinţa apelată nu a fost rezolvat fondul cauzei;c). Când prima instanţă a judecat fără a avea competenţa, înconformitate cu dispoziţiile legale.466stat, Decretul Lege privitor la reglementarea succesiunii la Tronul României aMarelui Voievod de Alba-Iulia din 06.09.1940 pare a lămuri situaţia 30) .La pct (art.) 2 din acest act normativ se prevedea că: „Jurământul decredinţă se va depune în prezenţa Şefului Statului, preşedinte al Consiliului deMiniştri…”Cu alte cuvinte rezultă că Ion Antonescu era considerat, in terminis, şef alstatului !!!Faptul că regele putea numi preşedintele Consiliului de Miniştri era unaspect pur formal având în vedere că întreaga putere o concentra generalulAntonescu.Probabil pentru a nu crea tulburări în ţară sau din convingere generalul apreferat să menţină instituţia monarhică, de facto, subordonând-o.După deschiderea ostilităţilor germano-sovietice Ion Antonescu ordonăparticiparea armatei române la acest război având ca obiectiv recuperareaBasarabiei şi a nordului Bucovinei.Conducătorul Statului şi-a asumat întreaga răspundere cu privire la politicadusă alături de puterile Axei.La sfârşitul lunii iulie 1941 armata română eliberează teritoriul Basarabieişi a nordului Bucovinei, cele două provincii istorice fiind reîncadrate în graniţeleStatului Român.Generalul Antonescu, devenit Mareşal prin Decretul nr. 2352 / 1941 –august – 21, dispune continuarea luptelor de către armata română alături de forţelemilitare germane peste Nistru, în interiorul U.R.S.S. deoarece nici RegatulRomâniei şi nici Uniunea Sovietică nu au solicitat încheierea păcii.Campania militară din Ucraina şi sudul Rusiei (republici unionale în cadrulU.R.S.S. la acea dată) a fost confirmată prin adeziunea exprimată de naţiune înplebiscitul organizat în noiembrie 1941.Adolf Hitler, führerul Germaniei, a declarat după cucerirea Odesei(16.10.1941) că „pentru România, războiul este terminat”.Guvernul german a solicitat guvernului român să instaleze o administraţieteritorială în zona Nistru – Nipru. Ion Antonescu a acceptat să administrezeteritoriul dintre Nistru şi Bug, încheindu-se o convenţie româno-germană, laTighina, în 30.08.1941.România nu a proclamat anexarea Transnistriei şi nu şi-a extinssuveranitatea de stat dincolo de Nistru.Desfăşurarea războiului fiind o chestiune de istorie politică şi militarăexcede tema lucrării de faţă.30) Publicat în M. Oficial nr. 206 bis din 06.09.194095

Totuşi, cu privire la perioada 1940 – 1944 un aspect ar mai fi de analizat şianume acela al titlului de „Conducător al Statului” însuşit de generalul (apoimareşalul) Ion Antonescu.Acest titlu reprezenta, în opinia noastră, concentrarea întregii puteri în stat.Deşi mareşalul Antonescu nu a semnat niciodată în calitate de şef al statului, defacto - cel puţin – calitatea de conducător era echivalentă cu cea de şef de stat.Noţiunea de „conducător al statului” era o titulatură oarecum echivalentăcu cele adoptate de conducătorii principalelor state europene componente aleAxei: Germania – führer – şi Italia – duce.Ion Antonescu a guvernat România într-o perioadă de stare de necesitatedublată, după data de 22.06.1941, de instituirea stării de război.B) Hotărârile pronunţate de Î.C.C.J. în Secţii Unite cu privire lasoluţionarea sesizărilor referitoare la schimbarea jurisprudenţeiproprii.Sediul materiei îl reprezinta art. 25 lit. “d” şi art. 31 din Legea nr.56/1993 a C.S.J. şi art. 9, art. 11, lit. “h” şi art. 12 din Regulamentul deorganizare şi funcţionare a C.S.J. 1) astfel cum a fost modificat prin HotărâreaCurţii Supreme de Justiţie nr. 1/1995 2) , până la data adoptării următoarelorLegi: nr. 303/2004; nr. 304/2004 şi nr. 317/2004, toate republicate.Dacă un complet de judecată al unei secţii a Î.C.C.J. înţelege să seîndepărteze de jurisprudenţa respectivei secţii o va sesiza pe aceasta. Ladezbateri vor participa: judecătorii secţiei şi magistraţii – asistenţi, cu dreptde vot consultativ.Pot participa fără drept de vot, judecători din alte secţii.Dacă cu majoritatea voturilor judecătorilor respectiva secţieapreciază că este necesar să revină, asupra propriei jurisprudenţe, judecatacauzei va fi întreruptă şi vor fi sesizate Secţiile Unite ale Î.C.C.J., care suntcompetente să soluţioneze sesizările privind schimbarea jurisprudenţei Î.C.C.J. .Interpretarea dată de Secţiile Unite cu votul majorităţii judecătoriloreste obligatorie pentru toate completele de judecată, indiferent dacă estevorba de schimbarea jurisprudenţei respectivei secţii sau de menţinereaacesteia.Hotărârile Secţiilor Unite în sesizările privind schimbareajurisprudenţei se pronunţă numai cu privire la chestiunile de drept.Hotărârile pronunţate de Secţiile Unite în soluţionarea sesizărilorprivind schimbarea jurisprudenţei proprii constituie izvor de drept, avândcaracter obligatoriu pentru complete de judecată ale Î.C.C.J. .Ele nu au un caracter obligatoriu în raport cu celelalte instanţejudecătoreşti, dar, în mod indirect, se impun.Multe din soluţiile instanţelor inferioare ajung în faţa secţiilorÎ.C.C.J., iar completele secţiei instanţei supreme, la pronunţare, vor trebui sărespecte deciziile pronunţate de Secţiile Unite în sesizările privindschimbarea propriei jurisprudenţe.Deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Î.C.C.J. în soluţionarearecursurilor în interesul legii şi hotărârile pronunţate cu privire laschimbarea jurisprudenţei proprii au caracter obligatoriu, primele în raportcu toate instanţele judecătoreşti din România, iar secundele numai pentrucompletele Î.C.C.J.1) Publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 257/2 noiembrie 1993.2)A se vedea Monitorul Oficial, partea I, nr. 157 din 20 iulie 1995.96465

Legea prevede că dezlegarea (adică soluţia) dată problemelor dedrept judecate este obligatorie pentru instanţele de judecată civile.Deciziile pronunţate au efect numai pentru viitor.*. În materie penală (materială şi procesuală), recursul în interesullegii este considerat tot o cale extraordinară de atac. Sediul materiei, de legelata, este în art. 414 2 Cod procedură penală din Titlul II – partea specială,cap. IV, secţiunea III.În principiu dispoziţiile menţionate la tratarea recursului în interesullegii în materie civilă rămân valabile.Scopul recursului în interesul legii în materie penală îl reprezintăasigurarea aplicării unitare a legilor penale şi a legilor de procedură penalăpe tot cuprinsul ţării.Această instituţie vizează exclusiv chestiuni de drept, iar titularii eisunt: Procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., în mod directsau ministrul justiţiei prin intermediul procurorului general al Parchetului depe lângă Î.C.C.J. .La şedinţele de judecată ale Î.C.C.J. în Secţii Unite, din parteaMinisterului Public în calitate de reprezentant, participă procurorul generalal Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., un adjunct al acestuia sau un alt procurordin Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. .În temeiul ar. 311 alin. 2 Cod procedură penală, hotărârea adoptată deÎ.C.C.J. în Secţii Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii este o decizie.Soluţiile adoptate se pronunţă exclusiv în interesul legii şi înconsecinţă ele nu au nici un efect cu privire la hotărârea judecătoreascăexaminată sau cu privire la părţile din procesul penal.Legea nu prevede dacă deciziile pronunţate de Î.C.C.J. – SecţiileUnite, în soluţionarea recursurilor în interesul legii, în materie penală, auforţă obligatorie în faţa instanţelor de judecată penală.Credem că această lacună a legii nu poate fi interpretată altfel decâtprevăd dispoziţiile legale cu referire la obligativitatea recursului în interesullegii în materie civilă.Deciziile pronunţate de Î.C.C.J. în Secţii Unite, în materie penalăsunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, deoarece altfel instituţiarecursului în interesul legii nu ar avea nici o eficienţă şi în consecinţă nu s-arjustifica raţiunea de a fi reglementată. La fel ca în materie civilă şi înmaterie penală deciziile pronunţate în recursurile în interesul legii au efectnumai pentru viitor.CAPITOLUL VACTELE CU VALOARE CONSTITUŢIONALĂADOPTATE ÎNTRE ANII 1944-194746497

La data de 23 August 1944 mareşalul Ion Antonescu este arestat întrucât arefuzat în cadrul unei audienţe la Palatul Regal să încheie imediat armistiţiul cuNaţiunile Unite.Partidele componente ale Blocului Naţional Democratic constituit la20.07.1944 – format din Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc,Partidul Social – Democrat şi Partidul Comunist Român – au hotărât instaurareaunui regim democratic, constituţional, cu acordarea drepturilor şi libertăţilorfundamentale tuturor cetăţenilor.Prin Decretul Regal nr. 1626 / 31.08.1944 a fost repusă în vigoareConstituţia din anul 1923 cu unele rezerve.Astfel, art. IV preciza că: „o lege specială va statornici condiţiunile în caremagistraţii sunt inamovibili”.Art. III din actul normativ juridic menţionat prevedea; „un decret dat înurma hotărârii Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională.Până la organizarea Reprezentanţei Naţionale, puterea legislativă se exercităde către Rege, la propunerea Consiliului de Miniştri” 31) .Decretul – lege nr. 1849 / 11.10.1944 pentru modificarea Decretului Regalnr. 1626 / 31.08.1944 prevedea în articolul unic următoarele: „Legi speciale vorprevedea condiţiunile în care vor putea fi urmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care în oricecalitate şi sub orice formă au contribuit la dezastrul Ţării, în special în legătură curăzboiul purtat împotriva Naţiunilor-Unite” 32) .Acest decret – lege conferea puterii legislative dreptul de a înfiinţa instanţespeciale pentru judecarea criminalilor de război sau a persoanelor fizice care,conform criteriilor prestabilite, erau asimilate criminalilor de război.Legea nr. 86 / 07.02.1945 privind Statutul naţionalităţilor minoritareprevedea că toţi cetăţenii români, indiferent de rasă, naţionalitate, limbă sau religie audrepturi civile şi politice identice, putând ocupa funcţii publice sau desfăşura orice profesiune,Legea nr. 187 / 23.03.1945 – a iniţiat exproprierea şi trecerea forţată înproprietatea statului a pământurilor criminalilor de război, pactizanţilor cu puterileAxei şi a oricăror proprietăţi funciare mai mari de 50 de hectare. Proprietariiimobiliari nu obţineau nici un fel de despăgubiri din partea expropriatorului.Decretul nr. 2218 / 1946 – a încredinţat puterea legislativă regelui şiReprezentanţei Naţionale. Camera superioară a Parlamentului – Senatul – a fost desfiinţată.Legea nr. 560 / 1946 – a statuat asupra procedurii de desfăşurare a alegerilorparlamentare. Erau reglementate: repartizarea mandatelor; incompatibilităţile şinedemnităţile; situaţiile de incapacitate. În temeiul acestei legi dreptul de vot eradobândit la împlinirea vârstei de 21 de ani iar dreptul de a fi ales se putea exercita laîmplinirea vârstei de 25 de ani.31) Publicat în M. Oficial, partea I, nr. 202 / 02.09.1944.32) Publicat în M. Oficial, partea I, nr. 235 / 11.10.194498Pentru o prezentare comparativă, deşi ne referim la procesul penal,vom aborda chestiunea în discuţie având în vedere atât dispoziţiile procesualpenale cât şi cele procesual civile.*. În materie civilă, recursul în interesul legii este calificat de Codulde procedură civilă ca fiind o cale extraordinară de atac, sediul materiei fiindîn Cartea II, Titlul V, Cap. III.Întrucât exercitarea recursului în interesul legii nu produce nici unefect cu privire la părţile din proces, considerăm că, înainte de fi o caleextraordinară de atac, această instituţie reprezintă un mijloc de asigurare aunităţii jurisprudenţei.Titularul recursului în interesul legii este Procurorul General alParchetului de pe lângă Î.C.C.J. care îl poate exercita din oficiu sau îl poateexercita la cererea ministrului justiţiei. Considerăm că în acord cudispoziţiile art. 131 pct. 1 din Constituţie – care prevăd că procurorii îşidesfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi alcontrolului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei – cererea formulatăde ministrul justiţiei şi adresată procurorului general al Parchetului de pelângă Î.C.C.J. în temeiul art. 329 alin. 1 Cod procedură civilă are caracterobligatoriu pentru acesta din urmă.Orice persoană fizică sau persoană juridică poate solicita directprocurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. să declare recurs îninteresul legii, după cum se poate adresa şi ministrului justiţiei care vaefectua o solicitare către procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. .Condiţia de exercitare a unui recurs în interesul legii o reprezintăexistenţa unei practici judiciare neuniforme, cuprinzând soluţiicontradictorii, referitoare la probleme de drept care au primit o soluţionarediferită din partea instanţelor judecătoreşti.Deci, nu se poate declara recurs în interesul legii în ipoteza în careproblema de drept pusă în discuţie a primit o soluţionare unitară din parteatuturor instanţelor de judecată.Din momentul în care a fost declarat, recursul în interesul legii numai poate fi retras. La judecarea recursului în interesul legii din parteaMinisterului Public participă la şedinţele de judecată a Î.C.C.J. în SecţiiUnite, procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., un adjunct alacestuia sau un alt procuror desemnat din Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. .Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă în conformitate cudispoziţiile art. 255 alin. 1 Cod procedură civilă printr-o decizie.Soluţia se pronunţă exclusiv în interesul legii şi nu are efect cuprivire la hotărârea judecătorească examinată şi nici cu privire la situaţiapărţilor din acel proces.463

Curtea Supremă a unui ordin de jurisdicţie este instanţa la care ajung,prin intermediul căilor de atac, hotărârile judecătoreşti pronunţate deinstanţele inferioare, iar hotărârile instanţei supreme nu mai suntsusceptibile de a fi atacate în faţa unei alte jurisdicţii. De asemenea, instanţasuperioară are şi rolul de a asigura unitatea de jurisprudenţă a ordinului dejurisdicţie în care este inclusă.În ţara noastră există jurisdicţia judiciară, care este unicul ordinjurisdicţional 1) , a cărui curte supremă este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Curtea Constituţională a României nu este inclusă în jurisdicţiajudiciară, ci reprezintă o jurisdicţie specializată. Fiind vorba de o singurăinstanţă, Curtea Constituţională nu formează un ordin de jurisdicţie. Deasemenea, nici Curtea de Conturi nu are caracterul de Curte Supremă a unuiordin de jurisdicţie, întrucât hotărârile pe care le pronunţă pot fi atacate înfaţa instanţelor judecătoreşti de drept comun, în baza principiului accesuluiliber la justiţie (art. 21 din Constituţia României).Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmăreşte aplicarea corectă şiunitară a legilor de către toate instanţele judecătoreşti.În consecinţă Î.C.C.J. trebuie să dispună de mijloacele necesarepentru îndeplinirea acestei atribuţii. Deci pentru ca efectiv să se asigureuniformizarea jurisprudenţei este necesar ca anumite categorii de hotărârijudecătoreşti să fie obligatorii pentru toate instanţele care compun ordinul dejurisdicţie judiciară. Dacă unele hotărâri pronunţate de Î.C.C.J. în vederearealizării unităţii jurisprudenţei sunt obligatorii pentru instanţele inferioareînseamnă că aceste hotărâri judecătoreşti constituie izvoare ale dreptuluipozitiv (obiectiv).Hotărârile Î.C.C.J. care au calitatea de izvoare de drept sunt deciziilepronunţate de Secţiile Unite cu privire la recursurile în interesul legii şihotărârile prin care Secţiile Unite soluţionează sesizările privindschimbarea propriei jurisprudenţe.A) Hotărârile Î.C.C.J. prin care se soluţionează recursurile îninteresul legii.Prevederile art. 414 2 Cod procedură penală şi respectiv prevederileart. 329 Cod procedură civilă prevăd competenţa de a soluţiona recursurileîn interesul legii. Potrivit textelor de lege indicate, competenţa desoluţionare revine Secţiilor Unite ale Î.C.C.J. .1) În Franţa există: o jurisdicţie judiciară, având în frunte Curtea de Casaţie şi o jurisdicţieadministrativă, organul de vârf fiind Consiliul de Stat. În Germania există mai multejurisdicţii: ordinară, administrativă, financiară, de muncă şi socială, fiecare cu propriainstanţă supremă: Curtea de Casaţie, Tribunalul Administrativ Federal, Curtea FederalăSupremă de Materie Fiscală, Tribunalul Federal al Muncii şi Curtea Federală de arbitraj Social).462Legea nr. 363 / 30.12.1947 a fost adoptată după abdicarea forţată a regelui Mihai I.Această lege prevedea instituirea formei de guvernământ republicane. Art. 3prevedea: „România este Republică Populară”.Denumirea statului Român este: >.”„Constituţia din 1866 cu modificările din 29 Martie 1923 şi acelea din 1Septembrie 1944 şi următoarele, se abrogă” (art. 2).Legea pentru constituirea Statului Român în Republică Populară Românăinstituia o Adunare Constituantă pentru adoptarea unei noi Constituţii – art. 5.Art. 4 şi art. 6 cuprindeau dispoziţii referitoare la puterile legislativă şi executivă.„Puterea legislativă va fi exercitată de Adunarea Deputaţilor până ladisolvarea ei şi până la constituirea unei adunări legislative constituante care se vaface la data ce se va fixa de Adunarea Deputaţilor”.„Până la intrarea în vigoare a noii constituţii puterea executivă va fi exercitatăde un prezidium compus din cinci membri aleşi, cu majoritate, de AdunareaDeputaţilor dintre personalităţile vieţii publice ştiinţifice şi culturale ale RepubliciiPopulare Române” 33) .Membrii prezidiumului trebuiau să depună jurământ de credinţă poporului,conform art. 7 din Lege.De asemenea, toţi funcţionarii publici erau datori a depune jurământ decredinţă, potrivit dispoziţiilor art. 8, în termen de 3 zile.Legea nr. 363 / 30.12.1947 a fost ulterior modificată prin Legea nr. 32 /25.11.1948 care a stabilit că puterea de a emite legi revine guvernului din momentuldizolvării Adunării Deputaţilor şi până la formarea Adunării Constituante.Acestea sunt actele normativ - juridice elaborate şi intrate în vigoare înperioada 23.08.1944 – 30.12.1947.Fiind acte normative care, în ansamblul lor, reglementau raporturi sociale dindomeniul instituirii şi exercitării puterii de stat, decretele şi legile adoptate în perioadamenţionată reprezintă acte normativ – juridice cu valoare constituţională. Ele reflectădin punct de vedere politic „marile prefaceri” demarate odată cu ocuparea teritoriuluiţării de către armatele sovietice precum şi sprijinul larg acordat de P.C.U.S. şi destatul sovietic Partidului Comunist Român în lupta dusă pentru acapararea întregiiputeri politico-statale.Perioada 1944-1947 constituie al şaselea val al constituţionalismuluiromânesc, etapă marcată de declinul democraţiei parlamentare în România 34) .* **33)Monitorul Oficial, partea I, nr. 300 bis / 30.12.1947.34) A se vedea partea a II-a, capitolul II din prezenta lucrare.99

CAPITOLUL VICONSTITUŢIILE SOCIALISTE ALE ROMÂNIEIDIN ANII 1948, 1952 ŞI 1965integralitatea sa, a conţinutului constitutiv al infracţiunii, sau a unei cauzecare înlătură caracterul penal al faptei.Calitatea esenţială a Curţii cu juraţi constă în caracterul democraticconcretizat în participarea cetăţenilor la activitatea de judecată. Astfel secreează sentimentul siguranţei că fiecare cetăţean va fi judecat – în situaţiacomiterii unei infracţiuni – de reprezentanţii poporului, care sunt cooptaţi laexercitarea puterii etatice, în cadrul autorităţii judecătoreşti.Considerăm că desfăşurarea judecăţii cauzelor penale de către oinstanţă care are în componenţă juraţi prezintă şi inconveniente.Funcţia de judecată trebuie exercitată – în opinia noastră – depersoane fizice specializate.Judecătorul trebuie să aibă cunoştinţe aprofundate în domeniulştiinţelor juridice în materia dreptului penal şi a dreptului procesual penal,precum şi cunoştinţe din domeniul auxiliar al dreptului: criminologie,sociologie juridică, psihologie, medicină legală ş.a.Disputa cu privire la o eventuală înfiinţare a Curţilor cu juraţi înRomânia trebuie să pornească de la utilitatea acestei forme de exercitare aautorităţii judecătoreşti. Fără îndoială trebuiesc avute în vedere şi tradiţiilejuridice puternice ale acestei instituţii, fapt pentru care ţările în carefuncţionează astfel de instanţe nu au renunţat la această formă democraticăde exercitare a puterii judecătoreşti.În condiţiile sociale şi juridice din ţara noastră, existente ca urmare aRevoluţiei din Decembrie 1989, instituirea Curţilor cu juraţi ar reprezenta –cu toate inconvenientele precizate – o etapă importantă în realizarea Statuluide Drept, prin consacrarea formelor organizatorice democratice demanifestare a societăţii civile, în toate aspectele vieţii sociale, inclusiv înactivitatea de judecată a cauzelor penale.§ 3. LIMITELE GARANŢIILOR JURIDICE ACORDATEPRINCIPIULUI INDEPENDENŢEI JUDECĂTORILOR.1. Problematica obligativităţii deciziilor pronunţate de Curtea Supremăde Justiţie în cadrul recursurilor în interesul legii.Potrivit art. 126 pct. 1 din Constituţia României: “Justiţia serealizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţejudecătoreşti stabilite de lege”. Deci, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiereprezintă instanţa supremă în raport cu organul jurisdicţional judiciar.Prin noţiunea de ordin de jurisdicţie – se înţelege un sistem deautorităţi jurisdicţionale – instanţe judecătoreşti – ierarhizate care au în vârfo curte supremă.100461

În sistemele juridice care cunosc împărţirea tripartită a infracţiunilorîn crime, delicte şi contravenţii, aceste instanţe au competenţă criminală.Legislaţia franceză permite judecarea tuturor infracţiunilor conexe cucrimele la această categorie de instanţe.Organizatoric, Curţile cu juraţi sunt compuse din două organisme:completul de judecată alcătuit din judecători profesionişti şi juriu.Completul de judecată este alcătuit dintr-un număr de trei judecătoridin care unul are calitatea de preşedinte; există legislaţii care prevăd unsingur judecător de profesie.Juriul este format dintr-un număr de persoane care nu au studiijuridice superioare fiind alese dintre cetăţeni.Numărul persoanelor care compun juriul este variabil. Tradiţionaljuriul este format din 12 juraţi 1) .În Republica Franceză, în prezent juriul este format din 9 membri iarlegislaţia elveţiană prevede un număr de 6 juraţi.Codul judiciar belgian indică condiţiile pe care trebuie să leîndeplinească un cetăţean pentru a fi jurat: să fie înscris în listele electorale,să se bucure de plenitudinea drepturilor civile şi să aibă vârsta cuprinsă între30-60 ani.De asemenea, juratul trebuie să ştie să scrie şi să citească şi căcunoască limba în care se desfăşoară procesul penal.Inculpatul şi procurorul au dreptul să recuze un număr de juraţi fără afi obligaţi să motiveze această manifestare de voinţă.Înainte de a începe activitatea juraţii sunt instruiţi de preşedintelecompletului de judecată şi depun un jurământ.Jurământul se referă la atitudinea independentă şi imparţială pe carejuratul trebuie să o manifeste în desfăşurarea judecării cauzei penale.Judecarea cauzelor penale în faţa Curţilor cu juraţi comportă dinpunct de vedere procedural anumite particularităţi. Astfel, trimiterea înjudecată a inculpatului nu este dispusă de judecătorul de instrucţie sau deprocuror ci de un organism judiciar denumit cameră de acuzare. Înainteaefectuării cercetării judecătoreşti atât acuzarea cât şi apărarea trebuie să-şinotifice martorii propuşi în vederea audierii.După terminarea şedinţei de judecată juriul se retrage şi delibereazăîn secret cu privire la stabilirea situaţiei de fapt.În concret se are în vedere: existenţa infracţiunii (plenitudineaconţinutului constitutiv al acesteia – latura obiectivă şi latura subiectivă),existenţa eventuală şi incidenţa circumstanţelor reale şi personale, atenuatesau agravante, existenţa unor cauze care împiedică formarea, înToate Constituţiile adoptate în perioada regimului socialist prezintă oserie de caracteristici proprii tuturor sistemelor totalitare de guvernare desorginte marxist-leninistă.În general, aceste trăsături caracteristice se concretizează în: abolireaprincipiului separaţiei puterilor în stat; instituirea monopolului politic al partiduluimarxist; subordonarea organelor etatice către partidul unic; restrângereadrepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; controlul riguros şi ierarhic al statului – subconducerea partidului unic – asupra activităţilor economice şi a vieţii sociale şipolitice.Desigur, nu toate aceste caracteristici sunt prezente cu aceeaşi intensitate încele trei Constituţii socialiste dar din punct de vedere politic aceste trăsături aleregimului socialist s-au perpetuat în întreaga perioadă cuprinsă între 1948 şi 1989.Constituţiile socialiste reprezintă al şaptelea val al constituţionalismuluiromânesc privit ca proces istoric.Secţiunea I: Constituţia adoptată la 13 aprilie 1948Această constituţie reprezintă prima lege fundamentală inspirată deideologia marxist-leninistă din România.Constituţia prezintă următoarele titluri: I) Republica Populară Română; II)Structura Social-Economică; III) Drepturile şi îndatoririle fundamentale alecetăţenilor; IV) Organul suprem al puterii de Stat; V) Organele Administraţiei deStat: Consiliul de Miniştri şi ministerele; VI) Organele locale ale puterii de Stat;VII) Organele judecătoreşti şi Parchetul; VIII) Stema, Sigiliul, Drapelul şi CapitalaIX) Modificarea Constituţiei şi X) Dispoziţiuni tranzitorii 35) .Deşi se instituie şi se recunoaşte existenţa mai multor forme de proprietate(art. 5) Constituţia prevede în art. 6 alin. 2 şi în art. 11 necesitatea etatizăriiprincipalelor mijloace de producţie aflate în proprietatea privată.Constituţia consacră pentru prima dată în istoria României forma deguvernământ republicană.Cu referire la organele statului Constituţia din anul 1948 pregăteşte terenulconsacrării a patru mari categorii de atribuţii şi competenţe care revin efectiv unorautorităţi în stat constituite distinct: de exercitare a puterii de stat, în domeniileexecutiv şi judecătoresc şi în domeniul „supravegherii respectării legilorpenale” (parchetul).Aceste autorităţi au fost organizate pe principiul marxist al centralismuluidemocratic.1) Este numãrul membrilor din juriu, prevãzut de legislaţia românescã, pânã în anul 1939.35) Publicată în Monitorul Oficial, partea I, Nr. 87 bis / 13.04.1948.460101

Procedura de modificare prevăzută de art. 103-104 caracterizează aceastăConstituţie ca fiind o lege fundamentală suplă.Secţiunea a II-a: Constituţia adoptată la data de 24 septembrie 1952.După adoptarea Constituţiei din 1948 în ţara noastră a fost acceleratăconstrucţia societăţii socialiste.La data de 11.06.1948 au fost naţionalizate principalele mijloace deproducţie aflate până atunci în proprietate privată (fabrici, uzine, ateliere, ş.a.). Afost începută colectivizarea locală, desfiinţarea structurilor puterii judecătoreştiurmată de crearea unor noi structuri independente de instituţiile judecătoreşti,reorganizarea parţială a unităţilor administrativ - teritoriale, sub influenţa U.R.S.S.,în sensul consacrării raionului şi a regiunii ca unităţi cu caracter intermediar.A doua Constituţie a regimului socialist instaurat în România a fost o legefundamentală eminamente impregnată nu numai de ideologia marxistă dar şi deconceptele staliniste atât de dăunătoare vieţii intelectuale şi spirituale a poporuluiromân.Constituţia din 1952 cuprindea următoarele capitole: unul introductiv; cap.I – Orânduirea socială (art. 1 – 15); cap. II – Orânduirea de stat (art. 16 – 21); cap.III – Organul suprem al puterii de Stat a Republicii Populare Române (art. 22 –art. 41); cap. IV – Organele administraţiei de Stat ale Republicii Populare Române(art. 40-art 50); cap. V – Organele locale ale puterii de stat (art. 51 – art. 63); cap.VI – Instanţele judecătoreşti şi procuratura (art. 64 – art. 76); cap. VII – Drepturileşi datoriile fundamentale ale cetăţenilor (art. 77 – art. 92); cap. VIII – Sistemulelectoral (art. 93 – 101); cap. IX – Stema, Drapelul şi Capitala Republicii PopulareRomâne (art. 102 – 104) şi cap. X – Procedura de modificare a ConstituţieiRepublicii Populare Române (art. 105).Pentru a caracteriza dependenţa Republicii Populare Române de U.R.S.S.lecturarea capitolului introductiv din această Constituţie este pe deplinedificatoare.Osanalele adresate Uniunii Sovietice se completează cu tentativa unor„lingvişti” de a slaviza limba naţională şi a unor „istorici”, precum acad. MihailRoller, care se străduiau să „dovedească” originea slavă a poporului român,rolul civilizator al populaţiilor slave (migratoare) exercitat asupra protoromânilor!!!; „prietenia şi colaborarea” Imperiului Rus cu poporul român în cursul deselorocupaţii a Ţărilor Române !!!; caracterul progresist al eliberării Basarabiei la 1812de către Imperiul Ţarist !!!; subjugarea populaţiei moldoveneşti a Basarabiei deburghezia şi moşierimea română între 1918-1940 !!!; acordul (care ??) româno –sovietic din 28 iunie 1940 privind liberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord desub dominaţia română şi alipirea acestor provincii la U.R.S.S., cu asentimentulhotărârilor judecătoreşti pronunţate, care au rămas definitive (art. 415 Codprocedură penală).Considerăm că indiferent dacă completul cu judecată este constituitmonocratic sau colegial, judecătorii care participă la activitatea de judecatăsunt inamovibili şi independenţi.În stadiul actual al reformei justiţiei în România s-a optat pentruinstituţia judecătorului unic care conduce la o responsabilitate sporită ajudecătorului şi în consecinţă la o soluţionare mai atentă a cauzelor penale.În raport cu completele colegiale, completul monocratic prezintă oserie de dezavantaje.Dintre acestea cel mai important este judecarea cauzelor penale decătre judecătorii stagiari şi de tinerii judecători inamovibili, constituiţi încomplete monocratice.Completele de judecată fiind constituite de judecători de carieră careanterior investirii în funcţie sunt selecţionaţi pe criterii de competenţăprofesională, creează certitudinea aplicării normelor juridice în litera şispiritul voinţei legiuitorului.Cu privire la compunerea instanţei de judecată ne vom referi încontinuare la participarea persoanelor nespecializate la activitatea dejudecată şi în mod deosebit la organizarea şi funcţionarea Curţilor cujuraţi.În statele – oraşe din Grecia antică şi în Imperiul Roman cetăţeniiparticipau în mod activ la judecarea cauzelor în piaţa publică.Intervenţia cetăţenilor în soluţionarea cauzelor penale reprezenta oformă de manifestare a democraţiei şi o garanţie împotriva arbitrariului şiabuzurilor funcţionarilor de stat.În dreptul modern, participarea nespecialiştilor la activitatea dejudecată se realizează prin intermediul juriului, care este frecvent întâlnit înlegislaţiile statelor vest-europene.Instituţia juriului a fost introdusă în sistemele juridice ulteriorrevoluţiei franceze.Curţile cu juraţi au o tradiţie în sistemul de drept romano-germanicde aproape două secole. Această categorie de instanţe a funcţionat şi în ţaranoastră până în anul 1939.Curţie cu juraţi sunt instanţe cu caracter nepermanent. Elefuncţionează în sesiuni şi judecă cauzele penale cu care au fost sesizate.Din punct de vedere ierarhic şi organizatoric, Curţile cu juraţi suntsuperioare în grad instanţelor de drept comun, fiind ierarhic inferioare înraport cu instanţa supremă.De regulă, Curţile cu juraţi funcţionează ca secţii ale Curţilor de Apelşi au în competenţă infracţiuni de mare gravitate.102459

În cazul în care judecătorii care intră în compunerea completului dejudecată nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa,procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, prevederile art. 54 alin3 şi 4 fiind aplicabile.”În conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la judecătorii,tribunale şi la curţile de apel se judecă, în primă instanţă, cu complete dejudecată compuse dintr-un singur judecător.Prevederile legii de organizare judiciară au introdus, în soluţionareaunui număr important de cauze, instituţia judecătorului unic.Completul monocratic funcţiona şi înainte sub imperiul Legii nr. 92/1992 prin Legea nr. 142/1997 1) , numai în cazurile limitativ prevăzute delege.Astfel, în materie penală, se judecau în complete formate dintr-unsingur judecător următoarele categorii de cauze:- infracţiunile la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângereaprealabilă a persoanei vătămate şi se adresează direct instanţei de judecată;- cererile şi căile de atac de competenţa judecătoriilor, în legătură cuinfracţiunile, prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. “a” Cod procedură penală.- cererile de reabilitare.Ulterior modificării legii, aceste categorii de cauze penale au fostjudecate de către judecătorii stagiari care au promovat examenul deverificare susţinut după 6 luni de funcţionare, în complete monocratice.Instituţia judecătorului unic este relativ răspândită în legislaţiilemoderne datorită avantajelor de ordin practic.În sistemul legislativ al altor ţări s-a prevăzut că judecătorul unicînfăptuieşte judecata în cauze mai puţin complexe în raport cu natura maiuşoară a faptelor penale săvârşite.Situaţiile în care o cauză penală se soluţionează de un complet dejudecată compus dintr-un singur judecător sunt distincte în raport cuîmprejurările în care o activitate judiciară este desfăşurată de un singurjudecător, cum ar fi: preşedintele instanţei, preşedintele completului dejudecată sau un alt judecător care funcţionează la instanţa respectivă.Spre exemplu: măsurile premergătoare judecării cauzei penale suntluate de preşedintele completului de judecată (art. 313 Cod procedurăpenală), preşedintele completului de judecată asigură ordinea şisolemnitatea şedinţei şi constată infracţiunile de audienţă (art. 298-299 Codprocedură penală), judecătorul delegat la Biroul de Executări Penale alinstanţei judecătoreşti îndeplineşte activitatea de punere în executare a1) Publicatã în Monitorul Oficial, partea I, nr. 170 / 25 - iulie - 1997.458localnicilor !!!; faptul că provinciile sus menţionate ar fi populate în principal deucrainieni!!! etc.Asemenea jicniri aduse Naţiunii Române şi Statului Român nu vor putea fitrecute cu vederea nici peste un mileniu !!!Este evident că asemenea exagerări şi minciuni, cu caracter insultător laadresa poporului român, au fost făcute datorită constrângerii morale exercitată denoul ţarism roşu din Răsărit.Prezenţa unităţilor militare sovietice pe teritoriul românesc a accentuatstarea de dependenţă a ţării în raport cu U.R.S.S.Lupta dintre cele două facţiuni din P.C.R. (devenit P.M.R.) una condusă deAna Pauker, alta condusă de Gheorghe Gheorghiu Dej a necesitat arbitrajul luiI.V. Stalin care a optat pentru o conducere formată din foşti ilegalişti români,excluzând pe comuniştii moscoviţi.Conducătorul Partidului, Gh. Gheorghiu-Dej, a internat în lagărele morţiipe oamenii politici aparţinând partidelor istorice dizolvate şi pe intelectualii demarcă ai ţării.Opoziţia conducerii R.P.R. faţă de planul Valev privind crearea unei zoneeconomice unice în lagărul socialist coroborată cu obţinerea retragerii unităţilormilitare sovietice din România (1958) a creat posibilitatea desovietizării treptate aRomâniei.Revenirea la valorile culturale tradiţional româneşti, eliberarea deţinuţilorpolitici şi redactarea celebrei „Declaraţii de independenţă a P.M.R.” (1964) auasigurat consacrarea ţării noastre pe planul relaţiilor internaţionale.Ca urmare a demascării crimelor staliniste de N. Hrusciov în Raportulsecret, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a angajat pe o linie „naţională” de dezvoltare asocialismului în România.Pentru poporul nostru relativa relaxare ideologică şi represivă a dus laconştientizarea fundamentalelor erori săvârşite de conducerea comunistă atât înU.R.S.S. cât şi în România.Vanitatea lui I.V. Stalin nu a fost cu nimic mai prejos decât paranoia lui A.Hitler.În acest context – sumar şi incomplet menţionat – trebuie analizatăConstituţia din anul 1952.Organizarea puterii de stat pe baza subordonării din treaptă în treaptă pânăla un organ la vârf – Marea Adunare Naţională, consacrarea rolului conducător alP.M.R., îngrădirea şi eliminarea proprietăţii privat – capitaliste au constituitprincipii de forţă ale acestei Constituţii (art. 86 alin. 4; art. 11 alin 2).Organele puterii de stat, organele administraţiei de stat, organelejudecătoreşti şi organele procuraturii au reprezentat cele patru mari categorii deautorităţi recunoscute de legea fundamentală.103

Din organele puterii de stat făceau parte Marea Adunare Naţională şiPrezidiul M.A.N., pe plan central şi respectiv sfaturile populare, pe plan local.Organele administraţiei de stat, atât cele de la nivel central (inclusivConsiliul de Miniştri) cât şi cele de la nivel local erau subordonate Marii AdunăriNaţionale.Toate instanţele judecătoreşti trebuiau să apere „dictaturaproletariatului”. În frunte cu Tribunalul Suprem acestea erau subordonate MariiAdunări Naţionale, de facto.De jure, art. 70 prevedea că „judecătorii sunt independenţi şi se supunnumai legii”.Procuratura R.P.R. era organizată pe baza centralismului şi a subordonăriifaţă de M.A.N..Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, această Constituţie înfiinţează RegiuneaAutonomă Maghiară (art. 19; 20; 21)Art. 18 prevedea împărţirea întregii ţări în regiuni nominalizate efectiv în text.Art. 5 consacra „trei formaţiuni social-economice: formaţiunea socialistă,mica producţie de mărfuri şi formaţiunea particular – capitalistă”.A fost afirmată voinţa politică a statului de lichidare „a formaţiuniiparticular – capitaliste”, adică a proprietăţii private în Republica PopularăRomână (R.P.R.).Secţiunea a III-a: Constituţia adoptată la data de 21 August 1965La data de 19 Martie 1965 încetează din viaţă primul secretar al C.C. alP.M.R., preşedinte al Consiliului de Stat al R.P.R., Gheorghe Gheorghiu - Dej.Încă înainte de decesul acestui lider comunist economia ţării devenise, întotalitate, socialistă. Cooperativizarea forţată a agriculturii se încheiase în anul1962. Proprietatea privată a fost practic lichidată în România.De aceea, Constituţia din anul 1965 era o constituţie a socialismuluivictorios.Faţă de Constituţia anterioară, cea din 1965 cuprindea nouă titluri,sistematizate astfel: Titlul I – Republica Socialistă România (art. 1 – 16); Titlul II –Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (art. 17 – 41); Titlul III –Organele supreme ale puterii de stat (art. 42 – 76); Titlul IV – Organele centraleale administraţiei de stat (art. 77 – 85); Titlul V – Organele locale ale puterii de statşi organele locale ale administraţiei de stat (art. 86 – 100); Titlul VI – Organelejudecătoreşti (art. 101 – 111); Titlul VII – Organele procuraturii (art. 112 – 115);Titlul VIII – Însemnele Republicii Socialiste România (art. 116 – 119) şi Titlul IX– Dispoziţii finale (art. 120 şi art. 121).Astfel, judecătorii investiţi cu soluţionarea cauzei penale trebuie sănu fie, sub nici o formă, interesaţi de soluţia ce urmează a se adopta. Înscopul garantării imparţialităţii şi independenţei judecătorilor legea prevedeinstituţiile: incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării.Sub raport exterior, judecătorii trebuie să fie feriţi de influenţe,intervenţii sau presiuni din partea organelor de conducere, a celorlalţimagistraţi, a altor puteri constituite în stat, a grupurilor sociale de presiunesau din partea anumitor persoane.În esenţă reţinem că respectarea independenţei judecătorilor implicăşi garanţia aplicării, în litera şi spiritul legii, a tuturor instituţiilor procesualpenale, inclusiv a principiilor fundamentale ale procesului penal.Datorită acestui fapt considerăm că principiul independenţeijudecătorilor se află în corelaţie (în interdependenţă) cu principiilefundamentale ale procesului penal român.§ 2. COMPUNEREA ŞI FUNCŢIONAREA INSTANŢELORJUDECĂTOREŞTI ÎN MATERIE PENALĂ – GARANŢIAAPLICĂRII ÎN PRACTICA JUDICIARĂ A PRINCIPIULUIINDEPENDENŢEI JUDECĂTORILOR.Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată,prevede în art. 54 următoarele: “Cauzele date, potrivit legii, în competenţade primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă încomplet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictelede muncă şi de asigurări sociale.Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurileîn complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legeaprevede altfel.În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung laun acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă dinnou în complet de divergenţă, în condiţiile legii.Completul de divergenţă se constituie prin includerea, în completulde judecată, a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedinteluide secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă.”Art. 55 din acelaşi act normativ juridic prevede:” Completul pentrusoluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şiasigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.Asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şisemnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre,iar opinia separată se motivează.104457

În baza art. 20 din Constituţia României documentul internaţionalprecizat face parte din dreptul intern, naţional şi în consecinţă principiulanalizat este unul din principiile fundamentale ale procesului penal român.Principiul prevede că orice persoană are dreptul la judecarea sa înmod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, de către o instanţăindependentă şi imparţială, constituită pe baza dispoziţiilor legale.Dreptul la un proces echitabil implică, în mod corelativ şi obligaţiaorganelor judiciare penale de a asigura punerea efectivă în practică a acestuiprincipiu.Acest principiu presupune egalitatea drepturilor şi obligaţiilorprocesuale ale acuzării cu cele care revin apărării.Acest principiu fiind relativ nou în legislaţia românească nu a fostaplicat în mod frecvent de către organele judiciare penale.* * *Aceasta a fost analiza – pe scurt – a principiilor fundamentale aleprocesului penal român, consacrate în doctrina juridică procesual penală.Urmează să analizăm corelaţia principiilor fundamentale cuprincipiul constituţional-juridic al independenţei judecătorilor.Principiul independenţei judecătorilor garantează aflarea adevăruluişi corecta soluţionare a cauzelor penale. Principiul presupune înlăturareaoricărei influenţe exterioare actului de justiţie realizat de către judecători.Formularea principiului independenţei judecătorilor prezintă undublu caracter în sensul că judecătorul este independent pentru că se supunenumai legii şi totodată se supune numai legii deoarece este independent.Deci independenţa judecătorului se manifestă în raport cu participanţii laprocesul penal şi cu apărătorii acestora. În scopul înlăturării arbitrariului,judecătorul nu este independent în raport cu legea deoarece acesta, pe de oparte, reglementează cadrul procesual şi activitatea judiciară, desfăşurată încauzele penale, iar, pe de altă parte, aptitudinea judecătorului de a pronunţadreptul este conferită de lege.Toate principiile fundamentale ale procesului penal trebuie să fieaplicate, în cadrul fazei de judecată, de judecători independenţi. Tot acestorale revine obligaţia legală de a verifica activitatea procesuală, inclusivrespectarea principiilor fundamentale, desfăşurată de organele judiciarepenale, în cadrul fazei de urmărire penală.Independenţa judecătorilor se realizează în cadrul activităţii dejudecată. Pentru activitatea administrativă pe care o desfăşoară, judecătoriirămân subordonaţi ierarhic în raport cu organele de conducere.Independenţa judecătorilor trebuie să se manifeste atât pe planintern cât şi pe plan exterior.456Constituţia din anul 1965 a schimbat denumirea Statului Român dinRepublica Populară Română în Republica Socialistă România. Astfel a fostconsacrată finalizarea construcţiei temeliei fundamentale a socialismului înRomânia.În baza Constituţiei s-a adoptat Legea nr. 2 / 1968 privind organizareateritorial – administrativă în: comune, oraşe, municipii, municipii reşedinţă dejudeţ şi judeţe.În anul 1974 a fost instituit un nou organ suprem al puterii de stat –Preşedintele R.S.R. 36) .După modelul contopirii funcţiei supreme în partid cu funcţia supremă înstat, în unităţile administrativ – teritoriale au fost create organe cu dublă natură departid şi de stat. Depăşind sfera organelor instituite prin Constituţia din anul 1965,au fost cristalizate trei niveluri structurale: de partid, de stat şi de partid şi de stat.Ca în toate statele socialiste şi în România s-a pus problema raporturilordintre partid şi Stat, mai ales că art. 3 consacra: „În R.S.R, forţa politicăconducătoare a întregii societăţi este P.C.R. 37) .Partidul imprima Statului un caracter dinamic; partidul defineşteobiectivele în domeniile de interes pentru societate iar Statul legiferează. Statulsocialist era reprezentantul Partidului Comunist în raporturile cu terţele state alelumii, deoarece exclusiv statul deţinea (şi deţine şi în momentul de faţă) calitateade subiect de drept internaţional, titular de drepturi şi de obligaţii corelative înrelaţiile internaţionale.Cu privire la organele judecătoreşti şi cele ale procuraturii nu intervinschimbări substanţiale în raport cu prevederile Constituţiei anterioare.Realitatea vieţii sociale a demonstrat că după o relativă relaxare a vieţiieconomice şi sociale (1965-1971), care reprezenta o continuare a politicii deindependenţă promovată în ultimii 5 ani de fostul lider Gh. Gheorghiu Dej (1960 –1965), Nicolae Ceauşescu a revenit la metodele staliniste, ce-i drept mai voalate,de control asupra societăţii civile. După anul 1980 s-a accentuat penuria de materiifinite şi de produse alimentare şi a fost exacerbat cultul personalităţii în ceea ce îlpriveşte pe şeful de stat.Deşi căpătase prestigiu pe plan internaţional (invadarea Cehoslovaciei în1968; relaţiile cu R.F.G., stabilirea relaţiilor diplomatice cu Statul Israel; mediereaîn conflictul israeliano-egiptean etc.) preşedintele Nicolae Ceauşescu, prinpoliticile atât internă cât şi externă, pe care le-a promovat, în anii ‘80 şi-a pierdutcredibilitatea fapt ce a contribuit treptat la o oarecare izolare politică a Românieipe planul relaţiilor internaţionale.36)Legea nr. 1 / 1974 publicată în Buletinul Oficial nr. 45 / 28.03.1974.37 ) Buletinul Oficial, partea I, nr. 65 / 29.10.1986 (republicarea Constituţiei).105

Conflictul deschis avut cu Mihail Seerghievici Gorbaciov a determinatcaracterizarea preşedintelui român ca fiind cel mai stalinist conducător comunistdin Europa de Est.Iritarea atât a puterilor occidentale (în special S.U.A.) dar şi a U.R.S.S.aflată în plină reorganizare, suprapusă pe profunda nemulţumire a poporuluiromân faţă de regimul politic dictatorial au determinat răsturnarea de la putere a luiCeauşescu la 22 decembrie 1989.La acea dată întreaga putere în stat a fost preluată de Consiliul FrontuluiSalvării Naţionale.Pe 25 decembrie 1989 fostul şef al statului Nicolae Ceauşescu, împreunăcu soţia sa au fost executaţi prin împuşcare după un proces organizat în pripă şiregizat de noua putere constituită la Bucureşti.procesului penal, ca urmare a investirii instanţei de judecată să soluţionezeaspectele referitoare la actele materiale, faptele şi persoanele descoperite întimpul judecării cauzei penale.În ultimii ani se observă în activitatea Consiliului Superior alMagistraturii un interes deosebit pentru stimularea operativităţii soluţionăriicauzelor penale aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.XI. Limba în care se desfăşoară procesul penal.În conformitate cu dispoziţiile art. 128 pct. 1 din ConstituţiaRomâniei: “Procedura judiciară se desfăşoară în limba română”.Codul de procedură penală prevede în art. 7 alin. 1 că: “În procesulpenal procedura judiciară se desfăşoară în limba română”.Art. 128 pct. 2 din Constituţie prescrie că: “cetăţenii româniaparţinând minorităţilor naţionale, au dreptul să se exprime în limba maternăîn faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice.”Reglementarea constituţională citată anterior diferă de prevederileart. 7 alin. 2 din Codul de procedură penală care au următorul text legal: “Înfaţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate înproces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limbaromână.”Prin urmare, concluzia logică care se deduce este că dispoziţiile art. 7alin. 2 din Codul de procedură penală sunt abrogate implicit (tacit), în bazadispoziţiilor art. 150 pct. 1 din Constituţie: “Legile şi toate celelalte actenormative rămân în vigoare, în măsura în care nu contravin legii prezenţeiConstituţiei”. Deci toate dispoziţiile care contravin Legii fundamentale –inclusiv art. 7 alin. 2 Cod procedură penală – sunt implicit abrogate.În consecinţă în procesele penale desfăşurate în unităţileadministrativ-teritoriale locuite şi de populaţie de altă naţionalitate decât cearomână, se utilizează exclusiv limba română. Persoanele care nu înţeleg saunu vorbesc limba română au dreptul la asistare de către un interpret, care săle faciliteze participarea efectivă la soluţionarea proceselor penale.Cu privire la stabilirea gradului de cunoaştere de către inculpat alimbii în care se desfăşoară procedura judiciară, s-a statuat că dreptul deapreciere al acestui aspect revine judecătorului investit cu soluţionareafondului cauzei.XII. Principiul dreptului la un proces echitabil.Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacrăprincipiul dreptului la un proces echitabil. 1)1) Ratificată de România prin Legea nr. 30 / 1994, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.135 / 31.05.1994.106455

Din aceste dispoziţii cu caracter general cuprinse în Legeafundamentală rezultă şi egalitatea procesuală a tuturor participanţilor înprocesele penale.De altfel Legea nr. 304/2004, republicată, prevede că justiţia seînfăptuieşte în mod egal în raport cu toate persoanele.Egalitatea procesuală a participanţilor în procesul penal implică, înmod necesar, şi accesul liber la justiţie care este consacrat în art. 21 dinConstituţie.Egalitatea persoanelor în procesul penal nu trebuie privită în sensulcă toţi participanţii, indiferent de poziţia lor, ar putea exercita în modconcret anumite drepturi procesuale fără a exista distincţii sau particularităţi.Existenţa unor norme procesuale derogatorii de la dreptul comun saua unor proceduri speciale, în raport de calitatea participanţilor, care atrag ocompetenţă determinată nu infirmă principiul egalităţii persoanelor înprocesul penal.De cele mai multe ori instituirea unei proceduri speciale – spreexemplu procedura specială ce se aplică infractorilor minori – constituie oprotecţie acordată de lege, în temeiul principiului umanismului dreptulprocesual penal.Trebuie să menţionăm că în raporturile cu organele judiciare penalepărţile au aptitudinea de a exercita aceleaşi drepturi procesuale. Legea nucreează nici privilegii procesuale şi nici restricţii procesuale în raport cuanumite categorii de persoane.Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal este garantat prinincriminarea în art. 247 din Codul penal a infracţiunii de abuz în serviciu pinîngrădirea unor drepturi.X. Principiul operativităţii în procesul penal.Cunoscut şi sub denumirea de rapiditate sau de celeritate acestprincipiu nu este reglementat în dispoziţiile Codul de procedură penală.Doctrina juridică procesual penală consideră acest principiu de bazăîn desfăşurarea procesului penal.În mod indirect acest principiu rezultă din dispoziţiile art. 1 Codprocedură penală care prevăd că procesul penal are ca scop constatarea latimp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni.Operativitatea în procesul penal reprezintă o garanţie în vedereaaflării adevărului în procesul penal cu efect direct asupra calităţii probeloradministrate.Cea mai importantă instituţie a dreptului procesual penal carestimulează operativitatea cauzelor penale este termenul.Instituţiile reglementate de dispoziţiile art. 335, art. 336 şi art. 337din Codul de procedură penală au în vedere simplificarea şi operativitateaCAPITOLUL VIIPRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA ORGANIZĂRIIPUTERII JUDECĂTOREŞTI ŞI ACONSACRĂRII PRINCIPIULUIINDEPENDENŢEI JUDECĂTORILOR ÎNROMÂNIA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ454107

Cu toate că analiza procesului de dezvoltare constituţională a fostfinalizată, aşa cum am precizat anterior 38) , având în vedere chestiuni deordin subiectiv concretizate în pregătirea noastră academică şi în profesiaexercitată, dar şi aspecte de ordin obiectiv, intim legate de preocupărileteoretice anterioare, vom încerca să tratăm organizarea instituţiilor puteriijudecătoreşti în ţara noastră, începând cu perioada sfârşitului secolului alXVIII-lea şi până la Legea de organizare judecătorească nr. 58 / 1968.Consacrarea principiului independenţei judecătorilor înlegislaţia româneascăAspecte de ordin istoric (1730 – 1831)Necesitatea reorganizării judecătoreşti a apărut în Ţările Românepentru a se evita extinderea regimului capitulaţiilor în materiejudecătorească.Pentru început vom trata succint organizarea judecătorească şicristalizarea principiilor generale procesuale, începând cu a doua jumătate asecolului al XVIII-lea şi până la adoptarea Regulamentelor Organice.Domnitorul Constantin Mavrocordat a introdus judecata veliţilorboieri, după cea a ispravnicilor de judeţ şi mai înainte de cea a Divanuluidomnesc. Practic această judecată o putem asimila – în accepţiunea modernă– cu o judecată a unei instanţe de apel.Împreună cu măsura adoptată de acelaşi domnitor în anul 1739, denumire a unor ispravnici judecători sau comisari-boieri, salarizaţi de visteriastatului, pentru a desfăşura activitatea de judecată, aceste noi instanţe, deşinu au avut un caracter permanent, au marcat începutul specializăriislujbaşilor statului cu atribuţii judecătoreşti, separate de cele administrativeşi constituirea unor instanţe cu caracter colegial.Ocupaţia rusească a Ţărilor Române din perioada războiului din1768-1774 a favorizat urgentarea reorganizării judecătoreşti, prinintroducerea de către comandamentul ţarist, în ambele Principate, a unormăsuri după modelul instanţelor ruseşti, care ulterior au fost menţinute şilegiferate în Ţara Românească de Alexandru Ipsilanti prin hrisovul din anul1775 39) şi în Praviliceasca condică, iar în Moldova de domnitorulAlexandrul Moruzi, în anul 1792.Praviliceasca condică prevedea, în esenţă, din punct de vedereorganizatoric următoarele instanţe de judecată:B) Asistenţa juridică – este oferită ca posibilitate tuturor părţilor dinprocesul penal.Învinuitul sau inculpatul are dreptul de a fi asistat de un apărător, cuexcepţia cazurilor prevăzute de art. 171 Cod procedură penală când apărareaînvinuitului sau inculpatului este obligatorie.În situaţia în care asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie,inculpatul nu va putea fi judecat dacă apărătorul (ales sau din oficiu)lipseşte, iar cauza va fi amânată.C) Dreptul la apărător este garantat şi prin modul de organizare şifuncţionare al instanţelor judecătoreşti.În acest sens, ierarhizarea instanţelor judecătoreşti asigurăposibilitatea exercitării căilor de atac prevăzute de lege.Dar, poate cea mai importantă garanţie a dreptului la apărare oreprezintă din punct de vedere organizatoric, independenţa judecătorilorinvestiţi cu soluţionarea cauzei penale.În lipsa unei independenţe reale a judecătorilor exercitarea căilor deatac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate, ar reprezenta o garanţieformală a dreptului la apărare.Tot sub acest aspect considerăm că dreptul la apărare este garantat şide normele de competenţă a instanţelor în materie penală.Instanţele care reprezintă veriga de bază a organizării au cea mailargă competenţă, practic au plenitudinea de jurisdicţie.Cu cât instanţa judecătorească este de un grad superior în structuraorganizării judecătoreşti, cu atât competenţa de judecată a acesteia în fond(în primă instanţă) este mai redusă.IX. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal.Considerat de unii autori ca fiind un principiu fundamental alprocesului penal 1) , iar de alţi autori ca un principiu complementar 2) , acestprincipiu al procesului penal se fundamentează pe unitatea poporului românşi pe egalitatea între cetăţenii României, fără deosebire de rasă, denaţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, deapartenenţă politică, de avere, sau de origine socială.Art. 16 din Constituţia ţării stipulează principiul supremaţiei legii şisubliniază egalitatea cetăţenilor români în faţa legii şi a autorităţilor publice,fără privilegii şi fără discriminări.38) A se vedea cap. I, § 4 alin. 2 din partea a II-a a prezentei lucrări.39 ) “Hrisov cu ponturi în ce chip să urmeze dumnealor boierii judecători de pe la rânduitele mese”(anul 1775).1081) A se vedea: Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, pag. 64-66;2)A se vedea: Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Partea generală, Ed.Paideia, Bucureşti, 1993, pag. 117-119453

de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. Încondiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate săia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului,dacă acesta nu are apărător ales.”În redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 32 / 1990,art. 6 din Codul de procedură penală, prevedea: “Dreptul de apărare estegarantat învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi în tot cursulprocesului penal, în condiţiile prevăzute de lege.”Faţă de reglementarea anterioară, textul modificat prevedeurmătoarele prevederi:- organele judiciare sunt obligate să încunoştiinţeze pe învinuit sauinculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistatde un apărător, consemnându-se acest aspect în procesul-verbal de ascultare;- organele judiciare penale au obligaţia de a lua măsuri în vedereaasigurării asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, când acesta nuare apărător ales;- organele judiciare penale au obligaţia de a încunoştiinţa pe învinuitsau inculpat despre fapta pentru care este învinuit şi despre încadrareajuridică a acesteia;- organele judiciare penale au îndatorirea de a administra probe înapărarea învinuitului sau inculpatului.Dreptul la apărare, astfel cum este reglementat în dispoziţiilelegale, prezintă o serie de caracteristici:- este un drept garantat în tot cursul procesului penal;- este un drept procesual garantat tuturor părţilor din procesul penal;- dreptul la apărare se realizează prin multiple modalităţi.Referitor la cea de-a treia caracteristică facem precizarea cărealizarea dreptului la apărare se concretizează prin: dispoziţiileprocedurale, prin asistenţa juridică şi, nu în ultimul rând, prin modul deorganizare şi funcţionare al instanţelor judecătoreşti.A) Dispoziţiile procedurale – garantează dreptul la apărare.Astfel, cu referire exclusivă la faza de judecată, există obligaţiaînştiinţării tuturor părţilor, prin citare, cu privire la data şi locul judecăţii(art. 175- 179 şi art. 319 Cod procedură penală); judecata nu se poatedesfăşura decât în prezenţa inculpatului dacă acesta este arestat (art. 314Cod procedură penală); instanţa, judecând cauza penală, este obligată săprocedeze la interogarea inculpatului (art. 323 Cod procedură penală); înurma dezbaterilor judiciare preşedintele completului de judecată va acordaultimul cuvânt inculpatului (art. 340 Cod procedură penală); părţile audreptul să depună, după lăsarea cauzei în pronunţare, concluzii scrise (art.342 Cod procedură penală).I. Judecătoriile de la judeţe, care erau compuse dintr-un judecător,ajutat la ţinerea condicilor de un logofeţel şi de alţi doi slujitori pentrudiverse treburi. Ispravnicul judeţului îşi păstrează în această perioadă dreptulde a judeca, fie singur, fie împreună cu judecătorul. Judecătorii aveaucompetenţă deplină, generală în soluţionarea proceselor civile dintre ţărani,scop în care aplicau obiceiul pământului şi legile scrise privitoare la plugari.Judecătorii aveau aptitudinea de a efectua cercetări şi în cauzele penale cuexcepţia infracţiunilor considerate de o gravitate sporită (cu un grad depericol social ridicat).Din aspectele menţionate anterior reţinem că în perioada de referinţăcristalizarea principiul separaţiei puterilor în stat nu se conturase pe deplindeoarece, deşi au fost instituţionalizaţi judecători speciali, profesionişti,totuşi s-a practicat şi ulterior sistemul cumulării atribuţiilor administrative şijudecătoreşti de către ispravnic.II. O altă categorie de instanţe de judecată consacrată dePraviliceasca condică o reprezintă departamenturile.După modelul rusesc, departamenturile au fost instanţe compuse dinmai mulţi judecători, cu competenţă specială, civilă sau penală.Instanţele considerate a doua categorie de departamenturi erauinstanţe cu competenţă în materie civilă.La Bucureşti existau două astfel de instanţe; un departament încadratcu opt judecători şi altul încadrat cu şapte judecători.La Craiova există o judecătorie cu competenţă civilă, compusă dinpatru boieri, înfiinţată în anul 1785 de domnitorul Mihail Şuţu.Hotărârile civile erau duse la îndeplinire în Ţara Românească decătre marele hatman, dregătorie înfiinţată în anul 1793 de AlexandruMoruzi.La Iaşi, tot domnitorul Al. Moruzi înfiinţează în anul 1792departamentul al doilea pentru pricinile civile mai mici şi divanuljudecătoresc pentru cauzele de o importanţă deosebită. Hotărârile acestorinstanţe erau aduse la îndeplinire de către vornicul de aprozi, slujbăînfiinţată în locul vechiului vătaf de aprozi, de către domnitorul Al.Mavrocordat între anii 1782-1785.În materie penală s-a înfiinţat la Bucureşti cel de-al doileadepartament, numit “departamentul vinovăţiilor” sau “criminalion”. Oinstanţă similară s-a înfiinţat şi la Craiova, de către N. Caragea, în anul1782, compusă din trei boieri împreună cu cel de-al doilea armaş.Un “departament al afacerilor criminale” a început să funcţioneze şila Iaşi începând cu anul 1793. Această instanţă a fost reorganizată în anul1820 de către domnitorul Mihail Şuţu. Un departament special deosebit de452109

important o fost “departamentul străinelor pricini” din Ţara Românescă,înfiinţat în anul 1812 iar la Iaşi “departamentul treburilor străine” destinatsă judece procesele dintre supuşii străini şi localnici.Pentru infracţiunile cu un grad redus de pericol social – cu caracterpoliţienesc – la Bucureşti, s-a înfiinţat, de către Pravilniceasca condică,spătăria şi agia, prima pentru infracţiunile săvârşite în mahalale iar cealaltăpentru cele comise în zona rezidenţială.De principiu, în Moldova reforma departamenturilor s-apermanentizat mai greu din cauza condiţiilor şi structurilor feudale maiputernice.III. Departamentul veliţilor boieri de la Bucureşti, compus din boieride rangul I în funcţii şi din trei mazili veliţi precum şi Divanul Olteniei de laCraiova, compus din cinci mari boieri, constituiau prima instanţă dejudecată pentru cauzele în care părţile litigante erau boieri şi respectivinstanţă de apel pentru hotărârile pronunţate de celelalte departamenturi.Apelul se putea declara în termen de 60 de zile.IV. Divanul domnesc constituia instanţa supremă şi era compus dinboieri veliţi sub preşedenţia domnitorului.Înmulţirea proceselor în urma dezvoltării economiei şi necesitatea dea finaliza cu celeritate procesele aflate pe rolul instanţelor a determinat oînmulţire a instanţelor judecătoreşti precum şi iniţierea unei specializări ajudecătorilor în raport de materie şi de competenţă.Totuşi boierii au monopolizat funcţiile judecătoreşti la toateinstanţele de judecată.Progresul realizat s-a concretizat în începutul separării atribuţiilorjudecătoreşti de cele administrative, apariţia completelor de judecată în loculjudecătorilor unici şi specializarea judecătorilor.Înnoiri s-au făcut şi în reglementarea desfăşurării procesului,materializate în: introducerea condicilor de judecată la toate instanţele,obligativitatea redactării hotărârilor şi a motivării acestora, cu indicareatemeiului de drept pe care se întemeiază soluţia adoptată, ceea ce a condusla o îngrădire a arbitrariului judecătorilor.Aceste situaţii concrete au determinat adoptarea unei politici deînceput de impunere a supremaţiei legii.Totuşi judecătorii mai păstrează o largă autonomie de voinţă înaprecierea pedepselor penale, în special cu privire la individualizareaacestora.Pentru înlesnirea tranzacţiilor, care devin mai numeroase, se permitereprezentarea în justiţie în procesele civile prin “vechili”, adică mandatarisau avocaţi, denumiţi şi “vechili de judecăţi”.Constituţia României prevede în dispoziţiile art. 22 pct. 2 că: “nimeninu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratamentinuman ori degradant”.În aplicarea acestui principiu, în art. 68 alin. 1 Cod procedură penalăse prevede că este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloacede constrângere precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obţine probe.Tot în Codul de procedură penală au fost reglementate anumiteinstituţii care concretizează principiul enunţat. Între aceste instituţiiprecizăm: amânarea executării pedepsei închisorii (art. 453 lit. “a”),întreruperea executării pedepsei închisorii (art. 455), suspendarea judecăţii(art. 303).În Codul penal au fost reglementate şi incriminate anumite infracţiuniîmpotriva înfăptuirii justiţiei, care privesc pe subiecţii oficiali ai procesuluipenal: art. 266 alin. 2 şi alin. 3 şi art. 267 1 .VIII. Principiul garantării dreptului la apărareAcest principiu a fost consacrat din antichitate, în dreptul romanexistând regula că nici o persoană nu poate fi judecată fără a fi apărată.Dreptul la apărare a fost proclamat în Declaraţia Universală aDrepturilor Omului, care a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. înanul 1948, fiind inclus printre drepturile fundamentale ale omului.Dreptul persoanei de a se apăra sau de a fi asistată de apărător a fostprevăzut în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, în art.14, pct. 3, lit. “d”.Constituţia României prevede în art. 24 dreptul la apărare.“Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile audreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”Art. 6 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prinLegea nr. 32/17.11.1990 şi prin Legea nr. 281/2003, precizează:“Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şicelorlalte părţi în tot cursul procesului penal.În tot cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate săasigure părţile de deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condiţiileprevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştiinţeze, de îndată şi maiînainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care estecercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătiriişi exercitării apărării.Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursulprocesului penal.Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau peinculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat110451

În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestatpreventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub controlul judiciarsau pe cauţiune”.Legiuitorul a instituit o serie de garanţii pentru a asigura libertateapersoanei în procesul penal:- Cazurile şi condiţiile generale pentru luarea măsurilor preventivesunt strict determinate de lege. În acest sens dispoziţiile art. 23 din Legeafundamentală se complinesc cu prevederile art. 136, art. 143, art. 145, art.146 şi art. 148 din Codul de procedură penală;- De regulă, măsurile preventive pot fi dispuse de organe judiciarecalificate. Astfel, cu excepţia reţinerii, măsură care poate fi luată de organelede cercetare penală şi de procuror, toate celelalte măsuri preventive sedispun exclusiv de judecător;- Legea a determinat durata fiecărei măsuri preventive restrictive delibertate. Astfel, reţinerea se poate aplica pentru 24 de ore, arestareapreventivă a învinuitului poate fi luată pentru maxim 10 zile. Măsuraobligării de a nu părăsi localitatea se poate lua pe o durată de 30 de zile.În cazul arestării preventive a inculpatului, această măsură – de celmult 30 de zile, poate fi prelungită, fiecare prelungire fiind tot pentru celmult 30 de zile şi este dispusă numai de instanţa de judecată;- Respectarea principiului legalităţii care determină efectuareaanumitor acte procesuale şi procedurale în vederea luării, menţinerii saurevocării uneia dintre măsurile preventive;- Posibilitatea ca inculpatul arestat preventiv, care îndeplineştecondiţiile prescrise de lege, să fie pus în libertate provizorie fie sub controljudiciar, fie pe cauţiune;- Măsurile preventive luate pot fi menţinute atâta timp cât suntîntrunite temeiurile care le justifică. Dacă aceste temeiuri nu mai subzistă,măsurile preventive trebuiesc înlocuite sau revocate. De asemenea, legeaprocesual-penală a prevăzut cazurile în care măsurile preventive înceteazăde drept.VII. Principiul respectării demnităţii umane – Acest principiufundamental al procesului penal este înscris în dispoziţiile art. 5 1 Codprocedură penală, care prevede că: “orice persoană care se află în curs deurmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţiiumane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumaneori degradante este pedepsită de lege” 1) .În noile condiţii de dezvoltare a tranzacţiilor se modifică şi sistemulde probe. În locul vechilor “probe” cu caracter mistic, capătă întâietatedovezile cu acte, mărturiile martorilor oculari, cercetările întreprinse îninstanţă, cu oprirea utilizării torturii şi a jurătorilor 40) , dar cu menţinereajurământului pentru situaţiile în care proba nu se poate face printr-un altmijloc de dovadă.Tot o noutate în organizarea judecătorească o constituieobligativitatea judecătorilor de la judeţe de a ţine condici pentru vânzările demoşii, transcriind zapisele şi foile de zestre, toate acestea constituindînceputuri de organizare a publicităţii tranzacţiilor imobiliare şi a activităţiinotariale.Elemente noi în organizarea proceselor sunt concretizate în unelereguli şi proceduri speciale.Supunerea judecătorului faţă de lege, obligaţia de a motiva hotărârileşi de a se adresa domnitorului ţării pentru interpretarea dispoziţiilor neclareale legii, introducerea instituţiei recuzării judecătorului în situaţia în careacesta are interese comune sau este rudă cu una dintre părţi, interzicerea de aexercita acte de comerţ sau de a deţine alte funcţii, consacrarea salarizăriijudecătorilor şi a pedepselor pentru infracţiuni de luare de mită, toate acestereguli au creat judecătorului o poziţie nouă, de independenţă şiimparţialitate, caracterizată prin îngrădirea arbitrariului şi încadrarea strictăîn aparatul statului centralizat, astfel ca prin scoaterea lui de sub influenţeleexterioare, să asigure o bună desfăşurare a activităţii judecătoreşti.Sub aspect procesual, recunoaşterea cu precădere a forţei probante aînscrisurilor, introducerea termenelor de prescripţie a acţiunilor – pe lângăcele referitoare la proprietate şi la dreptul de opţiune al moştenitorului,reglementate anterior – precum şi reglementarea embrionară a autorităţiilucrului judecat, 41) urmăresc să asigure facilitarea circuitului civil general încondiţiile dezvoltării economice.Un aspect important în dezvoltarea organizării judecătoreşti şi încristalizarea principiului independenţei judecătorului, îl reprezintă Proiectulde reformă elaborat în anul 1882 în Moldova, de boierii secundari, intraţi înistorie sub denumirea de “cărvunari” şi intitulat “Cererile cele maiînsemnătoare ce se fac din partea obştei Moldaviei … spre a slujipământeştii ocârmuiri de temelie”.Acest proiect a prevăzut următoarele instanţe de judecată:1) A se vedea Legea nr. 32/1990, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 128/17.11.199045040) Jurătorii se utilizau în mod exclusiv în procesele de hotărnicii (grăniţuire).41) Hotărârile întărite de doi domni şi judecăţile cercetate de trei domni nu mai pot fi atacate –Codul Caragea (VI, cap. 4, art. 9; art. 10).111

I. Ispravnicii împreună cu un judecător.Judecata trebuia începută în primă instanţă, la judecătoria ţinutuluiunde se afla obiectul cauzei sau persoana fizică chemată în judecată.Această dispoziţie avea drept scop suprimarea privilegiilor acordateboierilor mari de a fi judecaţi, în primă instanţă, de instanţe judecătoreştiierarhic superioare.Ispravnicii, fără participarea judecătorului, erau competenţi să judecedoar cauzele referitoare la încasarea birurilor, economia recoltelor sau bunadesfăşurare a activităţii târgurilor.În capitala Moldovei, la Iaşi, proiectul prevedea existenţa unuitribunal al agiei în componenţa căruia intrau aga şi un judecător.II. Instanţa de apel în materie criminală (penală) era în concepţiaproiectului boierilor secundari, tribunalul penal, considerat ca primă instanţăde codul domnitorului M. Şuţu, adică tribunalul criminalicesc din Iaşi,compus din cinci boieri de orice rang.Proiectul prevedea în materie civilă o instanţă specială de apel, caresă înlocuiască judecata veliţilor boieri, compus din cinci boieri de rangul aldoilea.În privinţa datei înfăţişării la apel acesta urma să fie fixată de primainstanţă, ca urmare a manifestării nemulţumirii în privinţa hotărâriipronunţate la fond, de oricare dintre părţi.III. A treia instanţă urma să fie în locul vechiului divan domnesc,divanul întâi, compus din cinci boieri de rangul întâi şi doi boieri din frunteacelor de rangul al doilea.Această instanţă era exclusiv o instanţă de casare care urma să aibă învedere doar conţinutul actului de dispoziţie al instanţelor inferioare.Proiectul cărvunarilor mai prevedea, ca şi legiuirea lui AlexandruIpsilanti, condicari, pe lângă judecătoriile de ţinuturi şi logofeţi pe lângăcelelalte instanţe, precum şi cancelarii ale judecătorilor, cu logofeţiînsărcinaţi cu evidenţa şi conservarea dosarelor.Atribuţiile şi prerogativele Domnitorului Moldovei urmau să fiesubstanţial reduse.Practic aceste prerogative erau menţinute în situaţia în care întreinstanţa de apel şi instanţa de casare exista un dezacord referitor lasoluţionarea pricinii.Art. 34 din Constituţia “Cărvunarilor” din 13 septembrie 1822:“ … Dacă însă de cuvinte de rezon a divanului întâi nu va fi vre-onedumerire; iar fiind aceasta, atunci să facă iarăşi raport la divanul întâi,trimiţându-i şi actul tot precum a fost şi, divanul ori îl va întări, ori prinînfăţişare a Domnului, care poate să adune şi sfatul obştesc spre mai112“Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.Percheziţionarea 1) , reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numaiîn cazurile şi cu procedura prevăzută de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24de ore. Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursulprocesului penal.În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispunepentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile,fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de180 de zile. În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, săverifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeiniciaarestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate ainculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă auîncetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justificemenţinerea privării de libertate. Încheierile instanţei privind măsura arestăriipreventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.Celui reţinut sau arestat i se aduc la cunoştinţă, în limba pe care oînţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurttermen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, alessau numit din oficiu.Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacămotivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa înlibertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Până la rămânereadefinitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este consideratănevinovată. Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât încondiţiile şi în temeiul legii. Sancţiunea privativă de libertate nu poate fidecât de natură penală.”Art. 5 din Codul de procedură penală prevede următoarele: “În totcursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoanănu poate fi reţinută sau arestată şi nici nu poate fi supusă vreunei forme derestrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Dacăcel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispusinternarea medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră căaceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului, să se adresezeinstanţei competente, potrivit legii.Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată delibertate sau căreia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptulla repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.1) Se are în vedere de legiuitorul constituant percheziţia corporală.449

Principiul rolului activ al organelor judiciare penale nu este consacrat– in terminis – în legislaţiile altor state.Astfel, fostul Cod de procedură penală al Republicii Cehia, prevedeacă organele active prevăzute de legea penală acţionează în vederea aflăriiadevărului circumstanţelor cauzei.Paragraful 2, punctul 4 precizează că, dacă legea nu prevede altfel,organele active prevăzute în procedura penală îşi îndeplinesc obligaţiile dinoficiu, acţionând cât mai repede şi cu respectarea deplină a drepturilorcetăţeneşti garantate prin Constituţie.În paragraful 2, punctul 5 se precizează că organele active prevăzuteîn procedura penală acţionează astfel încât să se constate situaţia reală afaptelor, iar la luarea hotărârii îşi încetează activitatea. Ele elucidează cuegală grijă circumstanţele în defavoarea, ca şi în favoarea învinuitului şiefectuează probe în ambele direcţii.Codul de procedură penală al Republicii Federative Ruse, nuconsacră expres rolul activ al organelor judiciare penale, însă dininterpretarea dispoziţiilor art. 20 şi art. 21 reţinem că legea impune acestprincipiu subiecţilor oficiali ai procesului penal.În art. 20 prevăzându-se obligaţia cercetării multilaterale, complete şiobiective a împrejurărilor cauzei, se arată că instanţa, procurorul,anchetatorul şi persoana care efectuează cercetarea penală sunt obligaţi să iatoate măsurile prevăzute de lege pentru constatarea în totalitate a situaţieide fapt.În art. 21 din acelaşi Cod se prevede că, în cursul cercetării penale, aanchetei prealabile şi a judecării cauzei penale, organele de cercetare penală,anchetatorul, procurorul şi instanţa au obligaţia să stabilească cauzele şicondiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii şi să ia măsuri pentruînlăturarea lor.VI. Principiul garantării libertăţii persoanei – Libertateapersoanei fizice constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului.Acest drept subiectiv cu caracter personal-nepartimonial este recunoscut, înmod unanim, pe plan internaţional.Art. 20 din Constituţia României prevede regula potrivit căreiadispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fiinterpretate şi aplicate în acord cu Declaraţia Universală a DrepturilorOmului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.Libertatea individuală este consacrată în dispoziţiile art. 23 dinConstituţie.desăvârşită deslegare a pricinei, va face obşteasca izbăvire şi va dahotărâre…” 42)Un al moment important în dezvoltarea principiilor moderne aleorganizării judecătoreşti îl reprezintă Proiectul de constituţie, elaborat demarele logofăt Dimitrie Sturza, în Moldova.Potrivit acestui proiect, puterea executivă urma să fie separată deputerea judecătorească.Puterea judecătorească era încredinţată divanului pravilnicesc,compus din 15 boieri mari, care erau numiţi pe viaţă.În concepţia iniţiatorului proiectului, în Moldova, instanţelejudecătoreşti urmau să fie organizate pe sistemul dublului grad dejurisdicţie, respectiv:- un tribunal alcătuit din trei judecători, aleşi de boierii fiecărui ţinutşi- divanul pravilnicesc, cu reşedinţa la Iaşi.Cu excepţia celor două proiecte menţionate precizăm că în anul 1827s-a convenit un aranjament între domnitorul Moldovei Ioniţă Sandu Sturza(1822-1828) şi marea boierime care a consfinţit privilegiul boierilor de oricetreaptă de a fi judecaţi, în primă instanţă, de Divanul veliţilor boieri.Totuşi acest act, deşi a avut un caracter retrograd, a introdus înMoldova instituţia autorităţii lucrului judecat.O sentinţă pronunţată de Domn în divan, împreună cu mitropolitul,boierii mari şi cu divanul veliţilor căpăta autoritate de lucru judecat sau dupăexpresia utilizată în act “săvârşea totul în veci”.Cristalizarea principiilor generale ale organizării judecătoreşti înperioada 1750 – 1832 precum şi instituirea în formă incipientă a separaţieiputerilor în stat şi a independenţei judecătorilor reprezintă o consecinţă aintenţiei manifestată de marea boierime în privinţa limitării puterii domneşti.§.1. Regulamentele Organice. Convenţia de la Paris. Statutuldezvoltător al Convenţiei de la Paris.Regulamentele Organice reprezintă practic prima lege fundamentalăde organizare a Ţărilor Române – Moldova şi Muntenia – care au schimbatcaracterul formei de stat şi au favorizat trecerea lentă de la feudalism lacapitalism, după modelul prusac, adică prin aplicarea noilor principii cuprioritate în favoarea claselor dominante.Cele două regulamente organice au limitat prerogativele domneşti şi42) Constituţia “Cărvunarilor” în Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente,1741-1991, Ed. Lumina Lex, 1998, autor Conf. dr. Cristian Ionescu, Bucureşti.448113

au precizat organele de conducere al fiecărui stat, în acord cu principiulseparaţiei puterilor în stat. Deşi mai păstrează destule atribuţii din celeanterioare, domnitorii Ţărilor Române nu mai pot fi consideraţi, odată cuintrarea în vigoare a regulamentelor organice, monarhi absoluţi.De principiu, domnitorul trebuie să guverneze în conformitate culegea, voinţa acestuia nu mai este considerată lege şi pe cale de consecinţăţara şi veniturile ei nu mai constituie proprietatea domnului.Apreciem că sub regimul Regulamentelor Organice forma de stat aŢărilor Române s-a apropiat de monarhia constituţională.Cu privire la organizarea judecătorească Regulamentele Organiceprevedeau că puterea judecătorească este separată de puterea”ocârmuitoare”, motivând că aceasta este “de neapărată trebuinţă pentrubuna orânduială în pricini de judecată şi pentru paza dreptăţilorparticularilor”.S-a prevăzut în Regulamentele Organice principiul inamovibilităţiijudecătorilor, care însă a fost introdus doar parţial şi pe termen limitat.Costache Conachi, purtătorul de cuvânt al protipendadei Moldoveiîmpotriva amestecului domnului la judecată, membrul al Comitetului formatpentru elaborarea Regulamentului Organic al Ţării Moldovei s-a declaratîmpotriva inamovibilităţii tuturor judecătorilor, inclusiv a celor de lainstanţa supremă. În opinia sa judecătorii urmau să fie numiţi în funcţie pe operioadă de zece ani, căci în acest fel nu vor fi “sub veşnica apărare desprepretenţiile ce ar avea lumea asupra lor şi pentru că ar lăsa perspective deînaintare Moldovenilor vrednici…prin câştigarea cunoştinţelor şiînvăţăturilor trebuincioase la acest loc.”Îmbunătăţirile de substanţă aduse de Regulamentele Organice, înambele principate, privesc organizarea ierarhică a instanţelor şi specializareaacestora.Din acest punct de vedere prima instanţă de judecată o formautribunalele săteşti de împăciuire, alcătuite din preot împreună cu trei juraţi,câte unul din fiecare categorie ţărănească (fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi), careerau competente să judece litigiile dintre ţărani. În situaţia în care părţile nuse împăcau se puteau adresa tribunalelor judeţene (ţinutale). Litigiile dintreţărani (indiferent din categoria din care făcea parte) şi boieri nu erau decompetenţa acestor instanţe.Ispravnicii judeţelor sau ai ţinuturilor şi zapcii plăşilor sau aiocoalelor erau funcţionari administrativi care mai păstrau atribuţiijudecătoreşti în pricini de poliţie (sancţionate cu pedepse până la 3 zile deînchisoare şi până la 50 de lovituri), cauze fiscale sau abateri de serviciusăvârşite de slujbaşi.instituţiile retragerii plângerii prealabile şi împăcării părţilor, care înlăturărăspunderea penală şi implicit conduc la stingerea acţiunii penale.- cauzele de acuzare public-privată – în aceste cauze penale,pornirea procesului are loc în baza plângerii prealabile formulate de parteavătămată, însă odată cu declanşarea acţiunii penale actele procesului penalse desfăşoară din oficiu.Un exemplu în acest sens, sub imperiul Codului penal anterior îlreprezintă infracţiunea de viol în formă simplă, deoarece pentru punerea înmişcare a acţiunii penale era necesar să existe plângerea prealabilă apersoanei vătămate, însă odată introdusă plângerea prealabilă nu mai puteafi retrasă.În categoria aceasta intră şi cauzele în care punerea în mişcare aacţiunii penale şi exercitarea ei se realizează din oficiu, însă părţii vătămate ise recunoaşte dreptul de a stinge acţiunea penală, prin împăcarea părţilor.Art. 199 din Codul penal care incriminează infracţiunea de seducţie este unexemplu tipic. Legea penală nu condiţionează punerea în mişcare a acţiuniipenale de introducerea plângerii prealabile de către partea vătămată, darprevede că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.V. Principiul rolului activ al organelor judiciare – este consacratlegislativ în dispoziţiile art. 4 Cod procedură penală şi se concretizează înobligaţia organelor judiciare de a manifesta nu rol activ atât în iniţiereaprocesului penal cât şi în realizarea activităţilor cerute de urmărirea penală,de judecată şi de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti penale.Principiul rolului activ al organelor judiciare penale deşi a fostconsacrat ca un principiu absolut el prezintă un anumit grad de relativitate,în situaţia aplicării în practica judiciară.În ipoteza realizării actelor procesuale strict personale, acesteadepind în mod exclusiv de voinţa subiecţilor procesuali care le pot îndeplini.(Actul procesual prin care partea vătămată se constituie parte civilă, actulprocesual prin care se renunţă la exercitarea căii ordinare de atac a apeluluisau a recursului, actul procesual prin care se retrage apelul sau recursul dejadeclarat).În această privinţă trebuie observat că organele judiciare penale auobligaţia legală de a informa subiecţii procesuali neoficiali cu privire ladrepturile procesuale pe care le pot exercita în cadrul procesului penal şi cuprivire la termenele în care pot fi exercitate drepturile procesuale.De asemenea, organele judiciare penale au obligaţia de a dispuneefectuarea actelor necesare pentru desfăşurarea procesului penal, cum ar fiadministrarea de material probatoriu, chiar dacă în cursul procesului penal,subiecţii neoficiali ar presta o atitudine de nepăsare şi de lipsă de diligenţă.114447

Art. 131 alin. 5 din Codul penal prevede că în situaţia în care celvătămat este o persoană fizică fără capacitate de exerciţiu (minor sub vârstade 14 ani şi alienat sau debit mintal pus sub interdicţie prin hotărârejudecătorească rămasă definitivă) sau o persoană cu capacitate de exerciţiurestrânsă (minor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, cu excepţia femeiicăsătorite de la 16 sau 15 ani), acţiunea penală se pune în mişcare şi dinoficiu.În această situaţie dacă plângerea prealabilă a fost retrasă, fie dereprezentanţii legali, fie de persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă,însă având încuviinţarea prealabilă a reprezentanţilor legali (părinţi saututore), iar acţiunea penală a fost pusă de procuror, retragerea plângeriiprealabile nu are nici un efect la încetarea procesului penal, menţinându-seprincipiul oficialităţii.În temeiul art. 13 Cod procedură penală, învinuitul sau inculpatul, încazul retragerii plângerii prealabile, are posibilitatea să ceară organuluijudiciar continuarea procesului penal.Şi în acest caz, retragerea plângerii prealabile împiedică tragerea larăspundere penală a făptuitorului. Dar, dacă inculpatul (învinuitul) este găsitvinovat, respectiv dacă se constată existenţa uneia dintre cazurile în careacţiunea penală este lipsită de temei (art. 10 alin. 1 lit. a, b, b 1 , c, d, e Codprocedură penală), respectiv fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legeapenală, fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta nua fost săvârşită de învinuit sau de inculpat, faptei îi lipseşte unul dintreelementele constitutive ale infracţiunii şi există una din cauzele care înlăturăcaracterul penal al faptei, în locul soluţiei de încetare a procesului penal saude încetare a urmăririi penale se va adopta soluţia scoaterii de sub urmărirepenală (în faza de urmărire penală) sau de achitare (în faza de judecată).Dacă însă nu intervine vreuna din cauzele menţionate anterior, organuljudiciar penal, având în vedere retragerea plângerii prealabile de către parteavătămată, nu va dispune trimiterea în judecată sau condamnarea inculpatuluici va adopta soluţia încetării urmăririi penale (în faza de urmărire penală)sau soluţia încetării procesului penal (în faza de judecată).Literatura juridică procesual-penală împarte procesele penale – înraport de gradul de aplicabilitate a principiului oficialităţii – în trei categorii:- cauzele de acuzare publică – care implică aplicarea integrală aprincipiului oficialităţii;- cauzele de acuzare privată – în aceste cauze acţiunea penală sepune în mişcare sau se stinge prin manifestarea de voinţă a părţii vătămate.Caracteristicile acestor cauze penale este faptul că acţiunea penală sepune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate şi că sunt aplicabileIspravnicii judeţelor sau ai ţinuturilor erau competenţi să judeceplângerile formulate de boieri împotriva ţăranilor clăcaşi.Tribunalele poliţiei îndreptătoare cu sediul în Iaşi şi la Bucureşti,erau tribunale administrative care au preluat competenţa spătăriei şi agieicare au fost desfiinţate.Tribunalele judeţene şi tribunalele ţinutale – în Ţara Româneascăşi respectiv în Moldova erau instanţe speciale şi funcţionau în locul vechilorispravnici judecători.Aceste instanţe erau compuse din: un preşedinte, doi membri şi unprocuror. Ele aveau competenţă generală în materie civilă, comercială şicorecţională.Când se judecau litigiile de natură comercială, în compunereatribunalului intrau doi negustori. Plângerile ţăranilor clăcaşi împotrivaboierilor se judecau de tribunalele judeţene (ţinutale).Aceste instanţe erau competente din punct de vedere material săsoluţioneze procesele civile până la valoarea de 1.500 lei, împotrivahotărârilor putându-se exercita calea de atac a apelului la divanurilejudecătoreşti.Divanurile judecătoreşti funcţionau la Iaşi, Bucureşti şi Craiova,având fiecare câte o secţie civilă şi o secţie criminală. La Iaşi în loculsecţiei criminale funcţiona un Tribunal al pricinilor criminaliceşti.Ulterior s-au înfiinţat mai multe secţii civile ca urmare a volumuluimare al dosarelor aflate pe rol.Divanurile judecătoreşti judecau în primă instanţă şi respectiv cainstanţă de apel în materie civilă.Competenţa după materie, în primă şi ultimă instanţă, reveneadivanurilor judecătoreşti în cadrul litigiilor civile în care se afirmau pretenţiipână la cuantumul de 5.000 lei.Peste această valoare, judecau cu drept de apel în termen de o lună,cale de atac care putea fi exercitată la Înaltul Divan.Divanurile judecătoreşti erau constituite din complete de judecatăalcătuite din: un preşedinte, patru asesori şi un procuror.Tribunalele apelative de comerţ erau instanţe specializate înmaterie comercială. Funcţionau astfel de instanţe la Bucureşti şi la Iaşi.În Moldova, tribunalul apelativ de comerţ a fost mutat în anul 1833de la Iaşi la Galaţi.Art. 335 din Regulamentul Organic prevedea faptele de comerţ careintrau în competenţa acestor instanţe: vânzările de mărfuri, întreprinderile demanufacturi, de comision şi de transport, vasele de navigaţie, cambia ş.a.Tribunalele apelative de comerţ aveau acelaşi compunere ca şi446115

divanurile judecătoreşti cu particularitatea că, în mod obligatoriu, trei dintreasesori erau aleşi dintre negustori.Înaltul divan funcţiona la Iaşi şi la Bucureşti.Judeca toate cauzele în ultimă instanţă, venite în apel de la divanurilejudecătoreşti. Erau compuse din: un preşedinte (în Ţara Românească era dedrept preşedinte Marele Ban), patru membri numiţi de domn şi trei aleşi deObişnuita obştească adunare.Art. 281 din Regulamentul Organic prevedea că membrii ÎnaltuluiDivan sunt aleşi dintre boierii proprietari de moşii pe termen de trei ani, iarpe timpul executării mandatului aceştia se bucură de inamovibilitate.Divanul domnesc în Moldova era astfel denumit deoarece eraprezidat de către domn. Judeca în cazurile de rea aplicare a legii de cătrecelelalte instanţe, când decizia Înaltului divan nu era dată cu unanimitate devoturi sau când această decizie contrazicea jurisprudenţa statornicită anteriorîntr-o anumită materie.În anul 1833 Divanul domnesc a fost contopit cu Înaltul divan subdenumirea de Divan domnesc, prezidat de către domn, ceea ce a însemnat ocreştere a amestecului divanului şi implicit a domnitorului în afacerilejudecătoreşti şi deci un regres în aplicarea principiului separaţiei puterilor înstat.În Ţara Românescă aceeaşi competenţă atribuită Divanului domnescîn Moldova o avea Înalta curte de revizie, căreia domnul îi trimitea sprejudecare cauzele, fără să aibă atribuţiile judecătoreşti cu care era investitdomnul Moldovei. În compunerea Înaltei curţi de revizie intrau nouămembri din Înaltul divan sau din Divanul judecătoresc.Pentru corecta interpretare a legilor de către instanţele de judecată aufost numiţi pe lângă domnitorii Principatelor, legişti ai statului. În situaţiaîn care legea era obscură sau în lipsa reglementării legale, domnitorul aveaobligaţia să se adreseze Obişnuitei obşteşti adunări pentru ca aceasta săprocedeze la interpretarea legală a textului sau eventual să complineascălipsa prin adoptarea unei norme juridice.La data de 14 noiembrie 1857, s-au formulat plângeri în Divanul adhocal Moldovei prin care s-a cerut independenţa puterii judecătoreşti înraport cu puterea executivă.Sistemul cercetării sentinţelor judecătoreşti de către domn a fostconsiderat abuziv şi de către diplomaţii statelor străine acreditaţi la Iaşi şiaceste aspecte au făcut obiectul unui memoriu adresat marilor puteri, în anul1858.Conferinţa celor şapte mari puteri întrunită la Paris, în lunile maiaugust1858, stabilea, printr-o convenţie, pe baza cererilor formulate dePentru unele din infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căileferate, prevăzute de art. 273-275 din Codul penal, acţiunea penală se pune înmişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate.Pentru infracţiunile săvârşite de militari contra ordinii şi disciplineimilitare prevăzute de art. 331-334 Cod penal, precum şi pentru infracţiuneade sustragere de la serviciul militar, prevăzută de art. 348 Cod penal,acţiunea penală se pune în mişcare în urma sesizării organului judiciar penalde către comandantul militar.În cazul infracţiunilor săvârşite de civili contra capacităţii de apărarea ţării, prevăzute de art. 353-354 Cod penal, acţiunea penală se pune înmişcare la sesizarea comandantului.În toate cazurile menţionate oficialitatea procesului penal a fostînlăturată, numai cu privire la declanşarea acţiunii penale.Aceasta deoarece, ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale,procesul penal se desfăşoară din oficiu, toate celelalte acte procesuale şiprocedurale fiind realizate din iniţiativa organelor judiciare penale.Principiul oficialităţii nu este aplicabil nici în ipoteza în care legeacondiţionează pornirea şi desfăşurarea procesului penal de existenţa uneiplângeri prealabile, formulată de partea vătămată.În această situaţie, oficialitatea procesului penal este înlocuită cuprincipiul disponibilităţii.Dacă acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilăformulată de partea vătămată, această persoană are prerogativa de aîmpiedica exercitarea acţiunii penale, până la finalizarea ei, prin retragereaplângerii.Instituţia retragerii plângerii prealabile produce efecte “in rem”, însensul încetării desfăşurării procesului penal în raport cu toţi inculpaţiichemaţi în judecată, numai dacă se referă la toţi participanţii la infracţiune.În situaţia în care partea vătămată înţelege să stingă exercitareaacţiunii penale, în raport cu un singur inculpat (în ipoteza în care în cauzapenală există mai mulţi inculpaţi), aceasta se poate împăca cu respectivulinculpat.Împăcarea părţilor, are ca efect stingerea acţiunii penale “inpersonam”, adică exclusiv în raport cu inculpatul cu care s-a împăcat parteavătămată şi această instituţie juridică poate interveni doar în ipoteza în carelegea o prevede expres.Există situaţii în care pentru ocrotirea drepturilor subiective a unorpersoane fizice legea a prevăzut, pentru anumite categorii de infracţiuni, pelângă principiul disponibilităţii şi posibilitatea punerii în mişcare şi aexercităţii acţiunii penale din oficiu.116445

În art. 72 din Constituţia României se prevede instituţia imunităţiiparlamentare:” Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridicăpentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitareamandatului.Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penalăpentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politiceexprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţisau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarealor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de cătreParchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa dejudecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şisupuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pepreşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în careCamera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere va dispuneimediat revocarea acestei măsuri”.Tot în Constituţia României, în art. 84 alin. 2, este prevăzutăimunitatea Preşedintelui României.Membrii Guvernului României pot fi urmăriţi penal în ipotezasăvârşirii de infracţiuni. Prerogativa de a solicita urmărirea penală a unuimembru al Guvernului revine, în mod exclusiv, Camerei Deputaţilor,Senatului sau Preşedintelui României, în conformitate cu dispoziţiile art.109 alin. 2 din Constituţia României.În Constituţie (art. 125 alin. 1) se prevede inamovibilitateajudecătorilor. Ca efect al inamovibilităţii, exercitarea acţiunii penaleîmpotriva unui judecător implică suspendarea din funcţie a acestuia până înmomentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.În temeiul art. 5 Cod penal, punerea în mişcare a acţiunii penale seface cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pelângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru infracţiunile contra siguranţeistatului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus ovătămare gravă, integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, cândsunt săvârşite în afara teritoriului ţării, de către un cetăţean străin sau de opersoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării.Un alt caz în care se cere autorizarea prealabilă, este în ipotezaprevăzută de art. 171 Cod penal, referitoare la situaţia săvârşirii uneiinfracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii saudemnităţii reprezentantului unui stat străin, când acţiunea penală se pune înmişcare numai în ipoteza exprimării dorinţei de către guvernul străin.adunarea ad-hoc, statutul intern şi internaţional al Principatelor.Din punct de vedere politic s-a nesocotit voinţa românilor de a seconstitui într-un stat unitar, conferinţa dispunând organizarea unei uniunistatale sub denumirea de “Principatele Unite ale Moldovei şi ŢăriiRomâneşti”.Principatele Unite, menţinute sub suzeranitatea Porţii Otomane,aveau o autonomie garantată “colectiv” de cele şapte puteri (ImperiulOtoman, Imperiul Ţarist, Imperiul Habsburgic, Anglia, Franţa, Prusia şiSardinia).Convenţia de la Paris din anul 1858 a dat satisfacţia opiniei publicedin Moldova prin adoptarea hotărârii de a înfiinţa o Curte de Casaţie – ÎnaltaCurte de Justiţie şi Casaţie a Principatelor Unite – cu sediul la Focşani, carereprezenta forul judecătoresc suprem al noului stat.Prin înfiinţarea Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie au fost reduseconsiderabil atribuţiile judecătoreşti ale domnitorului, care se limitau dinpunct de vedere practic la două situaţii: dreptul de graţiere şi dreptul deamnistie în materie penală.În aceeaşi perioadă, în Muntenia, hotărârile Înaltului Divan erausupuse domnitorului ţării de către marele logofăt al dreptăţii (ministruljustiţiei).Domnitorul era obligat să confirme hotărârile Înaltului Divan înipoteza în care erau date cu unanimitate de voturi sau în ipoteza în care deşierau date cu majoritate, erau conforme cu sentinţele ambelor instanţeinferioare. (Tribunalele judeţene respectiv Divanurile judecătoreşti).Partea interesată putea cere domnului revizuirea cauzei judecate iaracesta trimitea pricina unei a patra instanţe de judecată, respectiv la ÎnaltaCurte de Revizie compusă din: marele logofăt al dreptăţii, membrii ÎnaltuluiDivan, preşedinţii tribunalelor din Bucureşti, cu excepţia celui care judecasecauza. Hotărârea pronunţată de această instanţă obliga pe domnitor să oconfirme.Convenţia de pace de la Paris dintre Puterile garante privindPrincipatele Române 7 / 19 august 1858“Art. 38. Se va înfiinţa o înaltă Curte de justiţie şi casaţiune, comunăambelor principate. Ea va rezida la Focşani. Se va regula printr-o legeconstituirea ei. Membrii săi vor fi inamovibili.Art. 39. Hotărârile date de Curţi şi Tribunale în ambele principate vormerge exclusiv la această Curte de casaţiune.Art. 40. Ea va exercita un drept de cenzură şi de disciplină asupra444117

Curţilor apelative şi tribunalelor.Ea va avea drept de jurisdicţiune exclusivă asupra însuşi membrilorei, în materii penale.Art. 41. Ca Înaltă Curte de justiţie ea va judeca urmăririle cari vor fiprovocate în contra miniştrilor de către Domn sau de către adunare şi vajudeca fără apel.” 43)În perioada domniei lui Al.I. Cuza au fost elaborate două proiecte deConstituţii.Primul proiect a fost elaborat de Comisia Centrală de la Focşani înşedinţa din data de 9 / 21.10.1859 şi s-a intitulat “Proiect de Constituţiune aPrincipatelor Unite Moldavia şi Ţara Românescă”.Cap. VI al Proiectului de Constituţie a fost intitulat “Despre Putereajudecătorească” şi cuprinde dispoziţiile din art. 96 – art. 114.Referitor la statutul judecătorilor art. 99 alin. 4 prevedea că:“Membrii curţii de Casaţiune vor fi neamovibili chiar de la întocmirea ei.”Art. 100 prevedea că: “… pentru membrii celorlalte Curţi şiTribunale o lege specială va hotărâ condiţiunile de admisibilitate şi deînaintare în magistratură, luând de bază aplicarea progresivă a principiuluineamovibilităţii”.Art. 101 stabilea că: “Curtea de Casaţiune, în acord cu ComisiuneaCentrală, va hotărî când trebuie să înceapă a se aplica în toată puterea caprincipiul neamovibilităţii în magistratură. Aceasta se va face prin o anumelege. Atuncea şi judecătorii celorlalte instanţii se vor numi pe viaţă; şi unjudecător nu va putea fi dat afară din serviciu, nici suspendat din funcţiunilesale decât numai după o hotărâre judecătorească.Până atuncea judecătorii pot fi schimbaţi de Domn dacă se ridică încontra lor un caz de nemoralitate sau de necapacitate din partea Curţii deApel sau din partea Curţii de Casaţiune; iar asupra curţilor de apel din parteaCurţii de Casaţiune.” 1)Potrivit proiectului menţionat judecătorii Înaltei Curţi de Justiţie şiCasaţie a Principatelor Unite au dobândit inamovibilitatea din momentulnumirii în funcţie.Referitor la ceilalţi judecători, proiectul a consacrat principiulinamovibilităţii care urma să fie aplicat progresiv de către Înalta Curte deJustiţie şi Casaţie de comun acord cu Comisia Centrală.Unul din efectele inamovibilităţii îl constituia numirea pe viaţă a43) Conf. univ. dr. Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţionlă a României. Acte şi documente1741-1991, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 255.1) Conf. univ. dr. Cristian Ionescu, Op. citate, pag. 292-293118De asemenea, în situaţia neintroducerii plângerii prealabile sau aintroducerii tardive a plângerii, organul judiciar penal se află înimposibilitatea de a cerceta cauza în scopul aflării adevărului.În temeiul art. 372 Cod procedură penală, în apelul declarat de cătreinculpat instanţa de control judiciar nu va modifica în defavoare situaţia defapt reţinută de instanţa inferioară, deoarece ar afecta principiul neagravăriisituaţiei în propria cale de atac – “non reformatio in pejus”.Acelaşi principiu este consacrat şi în calea de atac ordinară arecursului, prin dispoziţiile art. 385 8 alin. 1 Cod procedură penală.Şi în aceste ultime două ipoteze regula neagravării situaţiei în propriacale de atac, împietează asupra posibilităţii organelor judiciare penale – înspeţă instanţele judecătoreşti ierarhic superioare – de a stărui în privinţaaflării adevărului.Materializarea concretă a principiului aflării adevărului rezidă înconcepţia că organele judiciare penale şi cu prioritate instanţele de judecatănu se pot pronunţa asupra cauzelor penale deduse judecăţii decâtfundamentându-se pe cunoaşterea exactă şi veridică a situaţiei de fapt şirespectiv a împrejurărilor şi circumstanţelor referitoare la faptă, înmaterialitatea ei şi la făptuitor.Pornind de la aplicarea, în plenitudinea sa a principiului aflăriiadevărului, legea a conferit hotărârilor judecătoreşti (sentinţe şi decizii)definitive, prezumţia absolută, irefragabilă, că exprimă adevărul.IV. Principiul oficialităţii – este prevăzut, de lege lata, îndispoziţiile art. 2 Cod procedură penală, care prevăd că actele necesaredesfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, cu excepţia cazurilorcând prin lege se dispune altfel.Principiul oficialităţii presupune înlăturarea, cu anumite excepţii, aprincipiului disponibilităţii care este caracteristic desfăşurării procesului civil.Disponibilitatea - în opoziţie cu oficialitatea, presupune libertateasubiectelor de drept de a se adresa – dacă consideră necesar – organelorjudiciare.După pornirea procesului, subiectele de drept au aptitudinea, dupăcaz, fie să urmărească dreptul reclamat în justiţie pentru ca prin hotărârea cese va pronunţa instanţa să statueze asupra existenţei şi a valorificăriiacestuia, fie să renunţe la obiectul litigiului, respectiv să renunţe la judecatăsau să renunţe la însuşi dreptul subiectiv, pretins a fi încălcat saunerecunoscut.În procesul penal român principiul oficialităţii cunoaşte anumite excepţii.- Este cazul, într-o ipoteză, situaţiei în care organul judiciar penal nueste în drept să declanşeze acţiunea penală din oficiu, în lipsa uneiîncuviinţări sau autorizări prealabile.443

III. Principiul aflării adevărului – implică obligaţia legală aorganelor judiciare penale – instanţa de judecată, procurorul, organul decercetare penală – de a stabili situaţia reală de fapt precum şi toateîmprejurările şi circumstanţele – reale şi personale – referitoare la faptasăvârşită şi la făptuitor.În doctrina juridică procesual-penală se consideră că prin noţiunea deaflare a adevărului se înţelege constatarea existenţei sau inexistenţei faptei(ceea ce presupune cunoaşterea circumstanţelor reale: de loc, de timp, demod, de mijloace, de scop), a stabilirii formei şi eventual a modalităţiivinovăţiei, a constatării existenţei unui scop sau mobil care unit cu laturasubiectivă, o caracterizează (sub forma intenţiei directe calificate) şigenerează un conţinut constitutiv lărgit.De asemenea, aflarea adevărului presupune cunoaşterea naturii şicuantumului prejudiciului generat prin actul ilicit de conduită, precum şiaspectele care influenţează asupra răspunderii făptuitorului.Cu privire la circumstanţele personale ale făptuitorului aflareaadevărului implică constatarea vinovăţiei inculpatului (învinuitului),stabilirea cu certitudine a datelor de identitate şi de stare civilă alefăptuitorului, precum şi a eventualelor antecedente penale ale acestuia carecaracterizează, în situaţia în care există, o anumită persistenţă în activitateainfracţională.Acest principiu este prevăzut în Codul de procedură penală îndispoziţiile art. 3 în care se arată că în desfăşurarea procesului penal trebuiesă se asigure aflarea adevărului, cu privire la faptele şi împrejurările cauzei,precum şi cu privire la persoana făptuitorului.În doctrina juridică procesual-penală din perioada interbelicăprincipiul aflării adevărului era denumit principiul “veracităţii” 1) sauprincipiul “realităţii” 2) .Principiul aflării adevărului în procesual penal este estompat înlegislaţia procesual-penală în vigoare de unele instituţii procesuale.Pentru infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare laplângerea prealabilă formulată de persoana vătămată introdusă la organulde cercetare penală sau la procuror (pentru infracţiunile prevăzute de art.279 Cod procedură penală), aflarea adevărului de către organele judiciarepenale se poate realiza numai în situaţia în care nu a intervenit retragereaplângerii prealabile de către partea vătămată sau împăcarea părţilor dinprocesul penal.1) Vintilă Dongoroz, Curs de procedură penală, Ed. a II-a, Bucureşti, 1942, pag. 19;2) Ion Ionescu – Dolj, Curs de procedură penală român, Ed. Socec, 1937, pag. 12442judecătorilor şi totodată se preciza că aceştia nu vor putea fi înlăturaţi dinmagistratură sau suspendaţi din funcţie decât în baza unei hotărârijudecătoreşti rămasă definitivă.Până la aplicarea integrală a principiului inamovibilităţii cu privire latoate categoriile de judecători cu excepţia celor de la Înalta Curte de Justiţieşi Casaţie, fiind amovibili, puteau fi înlăturaţi din magistratură de cătredomn.Se observă că deşi amovibili potrivit proiectului de Constituţie,judecătorii erau îndepărtaţi din funcţia deţinută prin Decret al şefului statuluifără intervenţia ministrului de resort.Art. 101 alin. final prevedea că: “mutarea unui judecător de la untribunal la altul nu poate avea loc decât printr-o nouă numire, fiind cu a saînvoire.”Deci, transferarea judecătorilor în funcţiile din magistratură, se putearealiza, definitiv sau temporar, în mod exclusiv cu acordul prealabil aljudecătorului în cauză.Al doilea proiect de Constituţie a fost elaborat din iniţiativaDomnitorului Alexandru Ioan Cuza la data de 30 iulie / 11 august 1863.Acest proiect nu prevedea nici o dispoziţie cu privire la putereajudecătorească.Având în vedere dispoziţiile art. 66 din proiect potrivit cărora:Dispoziţiunile Convenţiunei (de la Paris) „care nu sunt contra Constituţiuniide faţă rămân în vigoare până când nu se vor abroga prin drumul legal.”Deci în ipoteza în care acest proiect ar fi intrat în vigoare,organizarea şi funcţionarea puterii judecătoreşti precum şi statutuljudecătorilor urmau să fie reglementate, în continuare, de dispoziţiilecuprinse în Convenţia de la Paris din anul 1859.În urma loviturii de stat care a condus la dizolvarea Adunării (2 Mai1864) domnitorul Al.I. Cuza a organizat un plebiscit pentru aprobarea uneinoi Constituţii, care a fost un act eminamente românesc – StatutulDezvoltăror al Convenţiei de la Paris.Deşi în textul noii Constituţii se prevedea că: “Convenţiuneaîncheiată la Paris în 7 / 19 august 1858, între Curtea suzerană şi întrePuterile garante autonomiei Principatelor Unite, este şi rămâne legeafundamentală a României”, practic convenţia a fost înlăturată, stăvilinddrumul instaurării unui regim de tutelă al marilor puteri europene.Act excepţional de important în privinţa organizării politice aRomâniei moderne, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, adoptat înanul 1864, a cuprins prevederi referitoare la organizarea şi exercitareaputerilor legislativă şi executivă.119

În privinţa puterii judecătoreşti precizăm că această legefundamentală a instituit un organ juridic nou – Consiliul de Stat, care vaavea ca principală atribuţie iniţiativa legislativă, pe care o exercită împreunăcu şeful statului.Printre legile importante adoptate în perioada 1859-1866 şi careinteresează în mod deosebit organizarea judecătorească în Principatele-Unite, este legea de înfiinţare a Curţii de Casaţie şi Justiţie, sancţionată la 24ianuarie 1861, care prevedea că instanţa supremă este compusă din treisecţii: o secţie a reclamaţiilor, o secţie pentru afaceri civile şi o secţie pentruafaceri penale.Legea prevedea că această instanţă era “una singură pentru întregulStat al Principatelor Unite – Moldova şi Ţara Românescă”.§ 2. Constituţia din anul 1866 şi Constituţia din anul 1923Constituţia din anul 1866 a fost decretată, sancţionată şi publicată înMonitorul Oficial la data de 01.07.1866 44) .Titlul III al Constituţiei din anul 1866 intitulat “Despre puterileStatului”, include cap. IV care purta titulatura “Despre putereajudecătorească”.Acestui capitol i-au fost alocate două articole: art. 104: „Nici ojurisdicţiune nu se poate înfiinţa, decât numai în puterea unei anumite legi.Comisiuni şi tribunale extraordinare nu se pot crea sub nici un fel denumire şi sub nici un fel de cuvânt.Pentru întreg Statul Român este o singură Curte de casaţiune.”Art. 105 (modificat prin Legea din 8 iunie 1884).Juriul este statornicit în toate materiile criminale şi pentru delictelepolitice şi de presă.Acţiune pentru daune interese rezultând din fapte şi delicte de presă,nu se poate intenta decât înaintea aceleiaşi jurisdicţiuni. Numai comisiuneajuraţilor va judeca şi pronunţa asupra daunelor şi asupra cuantumului lor”.Dezvoltarea principiilor constituţionale a fost realizată prin Legeapentru organizarea judecătorească, adoptată la data de 4 iulie 1865 şisancţionată prin decretul nr. 982 / 04.07.1865, promulgată şi publicată ladata de 09.07.1865. 45)Art. 1 din Legea pentru organizarea judecătorească din 186544) Constituţia din 1 iulie 1866 a fost modificată prin legile din 13 octombrie 1879 şi 8 iunie1884.45) Legea pentru organizarea judecătorească din 04.07.1865 a suferit modificări la: 16.07.1868;12.03.1870; 12.11.1871. Aceasta şi-a produs efectele până la intrarea în vigoare a legii din 1septembrie 1890.120Evului Mediu. Acest principiu a fost consacrat pentru prima oară înDeclaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789 (art. 9).În contemporaneitate, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă îndocumentele internaţionale, cum ar fi: Declaraţia Universală a DrepturilorOmului, adoptată de O.N.U. în anul 1948 (art. 11); Convenţia europeană deapărare a drepturilor omului, adoptată în anul 1950 (art. 6 & 2); Pactulinternaţional relativ la drepturile civile şi politice, adoptat în anul 1966 (art.14.2) etc.Constituţia României, adoptată prin referendum, la 08.12.1991,modificată prin referendum naţional în 2003, prevede în dispoziţiile art. 23alin. 11 că: “până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti decondamnare, persoana este considerată nevinovată.”Prevederea constituţională se aliniază la prevederile documentelorinternaţionale. Astfel art. 14 pct. 2 din Pactul internaţional relativ ladrepturile civile şi politice, prevede că: “orice persoană acuzată desăvârşirea unei infracţiuni se prezumă nevinovată, atâta vreme cât vinovăţiasa nu a fost legal stabilită.”De lege lata, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă în legislaţiaprocesual penală, în dispoziţiile art. 66 Cod procedură penală, unde seprevede că învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţiasa şi, în situaţia în care există probe de vinovăţie, acesta are dreptul săprobeze lipsa lor de temeinicie.Acest principiu, deşi a fost încadrat în materia probelor, constituie oregulă fundamentală a procesului penal român, deoarece funcţionalitateaprezumţiei de nevinovăţie este mult mai largă decât aspectele fapticerezultate din probaţiune.Prezumţia de nevinovăţie garantează protecţia persoanelor înprocesul penal (învinuiţi, inculpaţi), de arbitrariul organelor judiciare penale,cu privire la stabilirea vinovăţiei şi a tragerii la răspundere penală.Prezumţia de nevinovăţie constituie baza tuturor garanţiilorprocesuale referitoare la protecţia persoanei în procesul penal.În cadrul raportului juridic procesual penal principal (fundamental)dintre organele judiciare penale şi învinuit sau inculpat, acesta din următrebuie să beneficieze de protecţie juridică, în aşa fel încât să nu fie pus îninferioritate procesuală în raport cu organele judiciare, sau în raport cucelelalte părţi din procesul penal.Principiul prezumţiei de nevinovăţie a învinuitului sau inculpatuluicontribuie la necesitatea stabilirii situaţiei de fapt, pe baza probeloradministrate în procesul penal, având ca efect principal stabilirea cucertitudine a vinovăţiei persoanei fizice care a săvârşit o faptă prevăzută delegea penală.441

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilorprevede, în dispoziţiile art. 2 alin.3, că „ judecătorii sunt independenţi, sesupun numai legii şi trebuie să fie imparţiali”.Principiul legalităţii implică necesitatea ca activitatea procesualpenală să se desfăşoare, în întregime, de către organe judiciare specializate,cu respectarea competenţei acestora, cu asigurarea exerciţiului drepturilorprocesuale ale părţilor în vederea soluţionării cauzelor penale.Principiul legalităţii procesului penal prezintă garanţii. Astfel, dacă însituaţia dispunerii unui act procesul sau cu ocazia realizării unui actprocedural, dispoziţiile legale nu au fost respectate, există posibilitateaanulării actului (art. 197 alin. 1 Cod procedură penală), iar când vătămareaprocesuală este de neînlăturat, nulitatea dobândeşte caracter absolut (art. 197alin. 2 Cod procedură penală)Cu excepţia sancţiunilor procedurale, legiuitorul a instituit şi altesancţiuni care pot fi aplicate persoanelor care au încălcat dispoziţiile legale.Aceste sancţiuni sunt de ordin administrativ, civil sau, după caz, penal.În ipoteza săvârşirii unor abateri judiciare se poate aplica o amendăjudiciară.Dacă subiecţii oficiali ai procesului penal au încălcat legea, îndesfăşurarea procesului penal, ei pot fi traşi la răspundere civilă, dacăsituaţia generatoare de daune s-a datorat relei credinţe sau unor graveneglijenţe (art. 507 Cod procedură penală).Dacă încălcarea legii prezintă un grad ridicat de pericol social,constituind o infracţiune subiecţii oficiali pot fi traşi la răspnudere penală.În partea specială a Codului penal, în cadrul titlului VI, cap. II, suntprevăzute infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, care de principiusunt săvârşite în timpul desfăşurării procesului penal. 1)Cu privire la desfăşurarea activităţii procesuale în faza de judecată,precizăm că instanţa de judecată are posibilitatea verificării legalităţiiactivităţii judiciare desfăşurate în faza de urmărire penală (art. 300, 332 Codprocedură penală).Activitatea instanţei desfăşurată în cadrul etapei judecării cauzei înprimă instanţă este controlată de instanţa ierarhic superioară care înexercitarea căilor de atac prevăzute de lege are aptitudinea să desfiinţeze (înapel) sau să caseze (în recurs) hotărârea judecătorească, dacă constată căaceasta este nelegală sau netemeinică, provocând o nouă judecată a cauzei.II. Prezumţia de nevinovăţie – a apărut ca reacţie împotrivaprezumţiei de vinovăţie, care a dominat doctrina şi jurisprudenţa în perioada1) Sunt astfel de infracţiuni: arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art. 266 C.p.), supunerea larele tratamente (art. 267 C.p.), tortura (art. 267 1 C.p.), represiunea nedreaptă (art. 268 C.p.)440prevedea că: “Justiţia se dă în numele Domnului”. Ulterior potrivitmodificărilor aduse prin legea din anul 1890, s-a statuat că justiţia seîmparte în numele legii. Această modificare s-a întemeiat pe dispoziţiileConstituţiei din anul 1866, care a proclamat principiul descentralizăriiadministrative şi al independenţei comunale.Art. 3 din Legea pentru organizarea judecătorească din anul 1865,enumera instanţele judecătoreşti care erau: judecătoriile de plasă,Tribunalele judeţene, Curţile de Apel, Curţile de Juraţi în materie criminalăşi Curtea de Casaţie.Ca urmare a nominalizării realizată prin art. 3 din lege, în mod tacit(implicit) au fost desfiinţate judecătoriile de împăciuire (săteşti), dar acesteaau fost reînfiinţate, în anul 1879.Judecătoriile de împăciuire săteşti se compuneau din primarulcomunei, în calitate de preşedinte şi doi juraţi aleşi de locuitorii comuneirespective. Atribuţiile de grefier erau îndeplinite de notarul comunei.Judecătoriile săteşti judecau cu drept de apel la judecătorul de ocoltoate cauzele, (forme de prigonire, asuprire, persecuţii, împilare, oprimare),săvârşite pe raza comunei, indiferent de cauza din care ar fi izvorât.Erau de asemenea, competente să judece acţiunile în pretenţii al cărorobiect nu depăşea 50 lei capital şi dobânzi sau care aveau ca obiect bunurimobile sau debite (creanţe) de orice fel care se judecau în primă şi ultimăinstanţă.Ulterior aceste instanţe au fost desfiinţate şi reînfiinţate prin Legeajudecătoriilor de pace din 1 iunie 1896, pentru a fi definitiv desfiinţate prinLegea judecătoriilor de pace din 30 decembrie 1907.Ca urmare a desfiinţării judecătoriilor săteşti, legiuitorul a creatinstituţia ambulanţei judecătoreşti, prin care judecătorul de ocol eraobligat, cel puţin de două ori pe lună, să se deplaseze în comunele rurale dincircumscripţia lui pentru a judeca la sediul primăriei cauzele ivite întresăteni. După primul război mondial datorită greutăţii întâmpinate înprocurarea mijloacelor de transport dispoziţiile referitoare la instituţiajudecătorului ambulant au căzut în desuetudine.Judecătoriile de plasă se înfiinţau în fiecare plasă sau ocol(subdiviziuni ale judeţului).Judecătorii de plasă se împărţeau în trei clase:- clasa I – cuprindea judecătoriile din oraşele: Iaşi, Bucureşti,Craiova, Galaţi, Brăila, Focşani, Botoşani, Giurgiu, Ismail, Ploieşti, Bârladşi Turnu – Severin.- clasa a II-a cuprindea judecătoriile înfiinţate în celelalte oraşe,reşedinţe de judeţ.121

- clasa a III-a era alcătuită din judecătoriile rurale care au funcţionatpână în anul 1875, deoarece au fost suprimate aceste instanţe, prin Legea din17 mai 1875. Atribuţiile acestor instanţe desfiinţate au fost preluate, în modtemporar, de exponenţii puterii executive (subprefecţi).Competenţa judecătoriilor a fost legiferată prin Codul de procedurăcivilă (art. 1 - 53) şi a fost modificată succesiv prin legile de organizare ajudecătoriilor de ocoale din anii: 1879 1894, 1896 şi 1908.Tribunalele judeţene funcţionau în fiecare capitală de judeţ, raza lorteritorială confundându-se cu aceea a judeţului (art. 17 din Lege).Exista şi o excepţie cu privire la judeţele din sudul Basarabiei alipitela 1856; Tribunalul Ismail, cuprindea în raza sa teritorială, judeţele Ismail şiBolgrad.Fiecare tribunal era compus din una sau mai multe secţii. Astfel,Tribunalul Ilfov avea 5 secţii: una corecţională, trei secţii civile şi unacomercială şi de notariat. Prin Legea din 17 aprilie 1868 la acest tribunal amai fost creată o secţie corecţională.Tribunalul Iaşi avea în componenţă patru secţii: una corecţională şitrei civile.Tribunalul Craiova avea în componenţă trei secţii: una corecţională şidouă civile.Tribunalele Galaţi şi Ploieşti aveau fiecare câte două secţii: unacorecţională şi una civilă.Toate celelalte tribunale aveau o singură secţie, mixtă, corecţională şicivilă.Legea pentru organizarea judecătorească mai prevedea înfiinţareaCurţilor de Apel, care erau în număr de patru: Curtea de Apel Bucureşti,Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Craiova şi Curtea de Apel Focşani.În anul 1890 Curtea de Apel de la Focşani a fost mutată la Galaţi.În urma alipirii Dobrogei la Statul Român (1878), a fost înfiinţată acincea Curte de Apel cu sediul la Constanţa, în anul 1914.Şi Curţile de Apel erau organizate pe secţii. Curtea de Apel Bucureştiera alcătuită din trei secţii. Curţile de Apel din Iaşi, Focşani (ulterior Galaţi)şi Craiova, aveau două secţii, iar Curtea de Apel din Constanţa avea încomponenţă o singură secţie.Competenţa Curţilor de Apel era stabilită prin dispoziţiile Codului deprocedură civilă.Curţile cu Juraţi au fost instituite pe lângă fiecare Curte de Apel,pentru aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură penală referitoare laprocedura de judecată a crimelor.Ulterior, prin legea din 12 iulie 1868 pentru organizarea Curţilor cu122Literatura juridică de specialitate a reţinut ca principii fundamentaleale procesului penal român, următoarele: legalitatea procesului penal,prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, principiuloficialităţii, principiul rolului activ al organelor juridice penale,principiul garantării libertăţii persoanei, principiul respectăriidemnităţii umane, principiul garantării dreptului la apărare, principiulegalităţii persoanelor în procesul penal, principiul operativităţii, limbaîn care se desfăşoară procesul penal şi principiul dreptului la un procesechitabil 1) .O altă parte a autorilor în materia dreptului procesual penal, împartprincipiile fundamentale ale procesului penal în: principii înscrise expres careguli de bază în Codul de procedură penală şi principii complementare (alteprincipii) ale procesului penal.În cadrul principiilor înscrise expres în Codul de procedură penală, ca regulide bază, se includ următoarele: principiul legalităţii procesuale, principiuloficialităţii, principiul aflării adevărului, principiul rolului activ al organelorjudiciare, principiul garantării libertăţii persoanei, principiul respectăriidemnităţii umane, principiul garantării dreptului la apărare, respectiv,principiul folosirii limbii materne.În cadrul principiilor complementare ale procesului penal suntincluse: principiul egalităţii persoanelor în procesul penal, principiulprezumţiei de nevinovăţie, principiul respectării vieţii intime, familiale şiprivate în procesul penal şi principiul operativităţii procesuale 1) .Vom proceda la analiza succintă a principiilor fundamentale aleprocesului penal român, pentru ca ulterior să stabilim corelaţia (legătura)acestor principii cu principiul constituţional şi juridic-organizatoric alindependenţei judecătorilor.I. Principiul legalităţii procesului penal – este o transpunere peplan particular a principiului general al legalităţii, prevăzut în art. 1 alin. 5din Constituţia României în care se afirmă că: “În România, respectareaConstituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.Principiul legalităţii procesului penal este consacrat în dispoziţiile art.2 alin. 1 din Codul de procedură penală care precizează că procesul penal sedesfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivitdispoziţiilor prevăzute de lege.1) A se vedea: Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, pag. 37-731)A se vedea: Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Ed. Paideia, Parteagenerală, Bucureşti, 1993, pag. 73-129439

CAP. IV. MANIFESTAREA INDEPENDENŢEI JUDECĂTORILORPRIN APLICAREA GARANŢIILOR JURIDICE ÎN CADRULPROCESULUI PENAL ROMÂN§ 1. CORELAREA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALEPROCESULUI PENAL ÎN ROMÂNIA CU PRINCIPIUL JURIDIC-CONSTITUŢIONAL AL INDEPENDENŢEI JUDECĂTORILOR ŞIAL SUPUNERII ACESTORA NUMAI LEGII.Noţiunea de principiu fundamental al procesului penal reprezintăo regulă cu caracter general privind structura şi desfăşurarea procesuluipenal.Pe baza principiilor fundamentale ale activităţii judiciare în materiepenală se desfăşoară, în integralitatea sa, procesul penal 1) .Principiile fundamentale ale procesului penal prezintă o importanţădeosebită, ele fiind orientări absolute irefragrabile, de la care nu trebuie săexiste nici o abatere.Există situaţii când între proclamarea formală a unor principii şitranspunerea lor în practică sunt deosebiri decurgând, în primul rând, dinmodalităţile în care normele existente asigură protecţia drepturilor şiintereselor părţilor din proces.Astfel, în Constituţiile din anii 1952 şi 1965, elaborate în perioadaregimului socialist, era inserat atât dreptul la apărare cât şi garantarealibertăţii persoanei fizice.Aceste drepturi inerente persoanei fizice erau prevăzute şi înlegislaţia procesual – penală anterioară anului 1990, însă legiuitorul a vizattocmai consolidarea şi garantarea acestor principii, prin modificărilelegislative ale art. 5 şi 6 din Codul de procedură penală.Legislaţiile occidentale nu cuprind un capitol distinct referitor laprincipiile fundamentale ale dreptului procesual penal (şi implicit aleprocesului penal). Astfel, legislaţiile franceză, elveţiană, belgiană, italiană,spaniolă s.a. nu au incluse în codurile de procedură penală un titlu sau uncapitol care să cuprindă principiile fundamentale.Codul de procedură penală român, intrat în vigoare la data de01.01.1969, prevede, în concordanţă cu legislaţiile statelor foste socialiste,principiile fundamentale de desfăşurare a procesului penal, în cadrul cap. I,intitulat “Scopul şi regulile de bază ale procesului penal”.Juraţi, ca urmare a modificării art. 246 Cod procedură penală, au fostînfiinţate Curţi cu Juraţi pe lângă Tribunale. Curtea cu Juraţi era competentăsă judece cauzele criminale şi delictele de presă şi cele politice (art. 24modificat prin Legea din 08.06.1884 din Constituţia de la 1866). Aceasta eracompusă dintr-un consilier de Curte de Apel, în calitate de preşedinte, doijudecători de Tribunal, în calitate de membri şi 12 juraţi traşi la sorţi.Durata sesiunilor Curţilor cu Juraţi era determinată prinRegulamentul adoptat la data de 16 iulie 1868.Cea mai importantă reglementare a legii de organizare judecătoreascădin anul 1865 este cea referitoare la inamovibilitatea judecătorilor.Art. 103 din lege prevedea că preşedinţii şi consilierii de la Curtea deCasaţie şi de la Curţile de Apel erau, de drept, inamovibili.Legea prevedea că inamovibilitatea preşedinţilor şi judecătorilor dela tribunale urma să se adopte prin lege specială.Prin Legea de organizare judecătorească din 24.03.1909 a fostacordată inamovibilitatea şi membrilor tribunalelor şi a judecătorilor deocoale.La 1 septembrie 1890 a intrat în vigoare o nouă lege de organizarejudecătorească care a comportat mai multe modificări. 461)Această lege recunoştea un drept de priveghere şi un drept dedisciplină asupra corpului judecătoresc.Dreptul de priveghere se materializează în prerogativa de a trimiteînaintea Tribunalelor disciplinare un membru al corpului judecătoresc.Dreptul de disciplină conferea aptitudinea de a pronunţa o sancţiuneîmpotriva unui judecător.În baza art. 111 din legea menţionată ministrul justiţiei avea dreptulde priveghere asupra membrilor corpului judecătoresc.Ministrul justiţiei avea dreptul de disciplină asupra judecătoriloramovibili, asupra membrilor Ministerului Public şi asupra funcţionarilorauxiliari ai Justiţiei.Ministerul justiţiei poseda dreptul de disciplină şi asuprajudecătorilor inamovibili, cărora le putea aplica sancţiunile disciplinarereferitoare la prevenire şi mustrare. (art. 124 din Legea de organizarejudecătorească din 1.09.1890).Legea de organizare judecătorească din anul 1909 recunoştea, prindispoziţiile cuprinse în art. 168, un drept de priveghere şi un drept dedisciplină asupra corpului judecătoresc.Art. 169 preciza că ministrul justiţiei avea dreptul de priveghere1)În acest sens: Grigore Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal, Partea generală,Tipografia Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, 1986, pag. 3843846) În anii: 1891; 1892; 1896; 1900; 1901; 1902; 1903 şi 1905.123

asupra membrilor întregului corp judecătoresc. Acesta exercita aceastăprerogativă, fie în mod direct fie prin inspectorii judecătoreşti sau prindelegaţie dată oricărui alt magistrat.În baza dreptului de priveghere, ministrul justiţiei avea dreptul de atrimite pe judecătorii inamovibili în judecata disciplinară a ConsiliuluiSuperior al Magistraturii sau a Curţii disciplinare.Art. 173 din lege preciza că ministrul justiţiei avea “dreptul dedisciplină asupra magistraţilor amovibili şi asupra funcţionarilor auxiliari aijustiţiei”.Legea de organizare judecătorească din anul 1909 recunoştea şipreşedinţilor Curţilor de Apel un drept de control bazat pe o disciplinăierarhică asupra judecătorilor de la Tribunalele din circumscripţia teritorialăa Curţii de Apel.Acelaşi drept era recunoscut şi preşedinţilor de Tribunale asuprajudecătorilor de ocol din circumscripţiile teritoriale ale fiecărui tribunal.În cazul săvârşirii unei abateri de la îndatoririle profesionale, şefulierarhic deschidea acţiunea disciplinară împotriva celui acuzat, acţiune carese judeca în Camera de Consiliu, iar hotărârea se comunica ministruluijustiţiei spre confirmare şi aducere la îndeplinire.Legea pentru organizare judecătorească din anul 1909 a prevăzut şiincompatibilităţi pentru judecători: de a face acte de comerţ, de a reprezentapărţile în proces, de a fi judecaţi în afacerile lor personale de cătrejudecătorii de la instanţele la care îşi desfăşurau activitatea (unde eraunumiţi şi funcţionau în mod efectiv).După ce printr-o lege publicată la 29.12.1864 în scopul asigurăriisolemnităţii şedinţelor de judecată, judecătorii au fost obligaţi ca în timpuljudecăţii să poarte uniformă, legea din 1 septembrie 1890 prevedea cănumirile în funcţia de judecători nu se puteau face decât dintre persoanelecare obţinuseră titlul de Licenţiat în Drept.Spre deosebire de legea de organizare judecătorească din 1865, legeadin 1890 prevedea că pentru judecarea abaterilor disciplinare alemagistraţilor s-a instituit Tribunalul disciplinar la nivelul Curţii de Casaţiepentru judecătorii inamovibili, urmând ca judecătorii amovibili să fiejudecaţi disciplinar de Tribunalele disciplinare constituie pe lângă Curţi deApel.Legea de organizare judecătorească din anul 1909 a consacrat noireglementări în raport cu legea din 1865.Astfel, a fost instituit examenul de capacitate, ca mijloc deselecţionare a acestora şi au fost creaţi inspectorii judecătoreşti. Totodatălegea a înfiinţat Consiliul Superior al Magistraturii.Se recunoaşte judecătorilor dreptul de a se adresa C. S. M. pentruorice faptă de natură să le afecteze independenţa, imparţialitatea şi reputaţiaprofesională.De asemenea, în acest capitol sunt reluate mai multe prevederi legalereferitoare la incompatibilităţile şi interdicţiile judecătorilor (art. 3- art. 6).În capitolul IV numit „ Imparţialitatea judecătorilor şi procurorilor”sunt reluate dispoziţii legale menite a prezerva obiectivitatea magistraţilorjudecători (art.9- art. 11).Mai menţionăm capitolul VI denumit „Demnitatea şi onoareaprofesiei de judecător sau procuror” în care se precizează modul decomportament şi relaţiile pe care trebuie să le cultive la locul de muncă şi însocietate magistraţii judecători.124437

principal acestea sunt: relaţiile cu ceilalţi judecători şi cu alte categorii demagistraţi, relaţiile cu justiţiabilii, relaţiile cu avocaţii, experţii, martorii şicu ceilalţi participanţi la activitatea de judecată, relaţiile cu funcţionariipublici din cadrul celorlalte puteri constituite în stat s.a.Normele deontologice trebuiesc deosebite de normele de procedură.În doctrina procesual-penală se recunoaşte existenţa a trei categoriide norme procedurale, respectiv:1. – norme de organizare;2. – norme de competenţă;3. – norme de procedură propriu-zise.Nici una din cele trei categorii nu menţionează, în mod expres,normele deontologice.Aceasta deoarece normele deontologice sunt de principiu normemorale, spre deosebire de normele de procedură care sunt norme juridice.O altă diferenţiere priveşte natura reglementării. Normeledeontologice reglementează conduita judecătorilor în activitateaprofesională şi extraprofesională, în timp ce normele de procedurăreglementează drepturile şi obligaţiile participanţilor la procesul judiciar(penal, civil etc.).În Statele Unite ale Americii, Asociaţia Baroului American a redactatun cod deontologic intitulat: “Codul de conduită judecătorească”.Acest cod a fost adoptat de “Conferinţa juridică a Statelor Unite”care este o asociaţie profesională a judecătorilor americani.În statele membre ale Uniunii Europene nu sunt adoptate Codurideontologice ale judecătorilor. De aceea, normele deontologice suntprevăzute în mod fragmentar, în legile de organizare judecătorească, încodurile de procedură sau în alte acte normative.În ţara noastră a fost conştientizată necesitatea codificării normelordeontologice judiciare. Utilitatea acestui cod este evidentă, atât sub raportulsistematizării acestei materii cât mai ales sub raportul valorizării etice aconduitei profesionale şi a comportamentului social al judecătorilor.Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor a fost publicată înM. Of. Nr. 815/08. 09. 2005 fiind aprobat în prealabil prin HotărâreaPlenului C. S. M. nr. 328/2005 pentru aprobarea Codului deontologic aljudecătorilor şi procurorilor.În capitolul II intitulat „ Independenţa justiţiei” este inserată obligaţiajudecătorilor de a apăra independenţa justiţiei, precum şi obligaţia de a-şiexercita funcţiile cu obiectivitate, imparţialitate şi exclusiv pe baza legii.A fost instituită ordinea ierarhică în care judecătorii urmau să seprezinte la ceremoniile publice şi a fost consacrată legislativ ierarhia încorpul magistraţilor.Inspectorii judecătoreşti erau delegaţi de către Ministerul Justiţieidintre consilierii Curţilor de Apel. Aceştia aveau drept de control şisupraveghere asupra judecătorilor de tribunale şi de ocoale dincircumscripţia teritorială a Curţii de Apel.Pentru supravegherea şi exercitarea controlului asupra consilierilorde la Curţile de Apel, erau delegaţi inspectori judecătoreşti dintre membrii(consilierii) Curţii de Casaţie.* **După primul război mondial s-a remarcat din partea autorităţilorstatului strădania de unificare, în general, a întregii legislaţii aplicabile peîntreg teritoriul României Mari, inclusiv a legislaţiei referitoare laorganizarea puterii judecătoreşti.La data de 29 martie 1923 a fost publicată o nouă Constituţie, înMonitorul Oficial nr. 282 / 29.03.1923. 47)În cadrul titlului III, intitulat “Despre puterile Statului” este înseratcap. IV denumit “Despre puterea judecătorească”, capitol căruia i-au fostalocate art. 101 – 107 din Constituţie. Această Constituţie reprezintă omodificare şi completare a Constituţiei din anul 1866.Sub aspectul statutului judecătorilor şi a organizării instituţiilorputerii judecătoreşti precizăm că a fost sancţionată o nouă lege pentruorganizare judecătorească prin decretul regal nr. 2110 / 25 iunie 1924, care afost publicată în Monitorul Oficial nr. 136 / 26.06.1924. Această lege a fostcompletată prin legea sancţionată prin decretul regal nr. 1207 / 13.04.1925 şipublicată în Monitorul Oficial nr. 81 / 14.04.1925, precum şi prin legeamodificatoare din 28.11.1925.Legea pentru organizarea judecătorească din 1924 a înlocuit vechealege din 24.03.1909 aplicabilă în vechiul regat şi decretul-lege din09.10.1919 referitor la organizarea judecătorească din Basarabia.În art. 1 legea unificatoare enunţă instanţele judecătoreşti, în calitatealor de organe ale puterii judecătoreşti: Judecătoriile, Tribunalele, Curţile deApel, Curţile cu Juraţi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.47) Constituţia a fost sancţionată prin Decret-Regal la data de 28.03.1923. Ea a fost redactatădupă modelul Constituţiei Regatului Belgian din 25.02.1885.436125

*. Art. 3 din lege prevedea că judecătoriile erau de trei categorii:urbane, rurale şi mixte, în raport de caracterul comunelor care corespundeaucircumscripţiilor acestora.Circumscripţiile judecătorilor urmau să fie stabilite de MinisterulJustiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii şi cu aprobareaConsiliului de Miniştri.Competenţa judecătoriilor era reglementată prin legea judecătoriilorde pace. De regulă, judecata se desfăşura la sediul judecătoriei.*. Tribunalele – funcţionau în fiecare capitală de judeţ cu una saumai multe secţii.Exista şi o excepţie, în judeţul Severin unde funcţionau douătribunale, respectiv unul cu sediul la Lugoj şi altul cu sediul la Caransebeş.La fiecare tribunal pe lângă numărul necesar de judecători de şedinţăexistau un număr de judecători care prin delegaţie îndeplineau atribuţiispeciale, spre exemplu: judecător de instrucţie, judecător sindic, judecătorpentru tutele, judecător abilitat pentru a judeca infracţiunile săvârşite deminori.Judecătorul de instrucţie era delegat de ministrul justiţiei şi se aflasub supravegherea procurorului general de pe lângă Curtea de Apel înprivinţa atribuţiilor de poliţie judiciară.La tribunalul de minori putea fi numită asesoare a judecătorului ofemeie de cel puţin 30 de ani care a condus cel puţin trei ani o societate depatronaj sau care era Licenţiată în Drept şi avea cel puţin un copil legitim.Numirea se realiza temporar, pe un termen de 2 ani iar asesoarea avea numaiun vot consultativ.*. Curţile de Apel – erau în număr de 12:- Bucureşti – cu 6 secţii;- Cluj şi Timişoara – cu câte 3 secţii;- Braşov, Chişinău, Craiova, Galaţi, Iaşi şi Oradea – cu câte 2 secţii;- Constanţa şi Târgu Mureş – cu câte 1 secţie.La Curtea de Apel Bucureşti una dintre secţii îndeplinea funcţia deCameră de punere sub acuzare.La fiecare Curte de Apel, la data de 15 septembrie, se desemnau treiconsilieri care formau Camera de punere sub acuzare, cu excepţia Curţiide Apel Bucureşti, la care această cameră constituia o secţie distinctă.*. Curţile cu juraţi funcţionau pe lângă fiecare tribunal competent ajudeca în toate materiile criminale, delictele politice şi de presă, cu excepţiacazurilor menţionate de art. 26 din Constituţia din 1923.Art. 26 alin. 4 din Constituţie prevedea că: “Delictele de presă sejudecă de juraţi afară de cazurile aci statornicite, cari se vor judeca de** *Întreaga procedură disciplinară (cercetarea prealabilă, judecata şipunerea în executare a hotărârii definitive), se realizează potrivit normelorspeciale – substanţiale şi procesuale prevăzute în Legea privind ConsiliulSuperior al Magistraturii nr. 317/2004, republicată.În materia răspunderii juridice disciplinare a judecătorilor, dreptulcomun material este reprezentat de Codul Muncii, care la rândul său, sepoate completa, în tăcerea legii speciale, cu normele dreptului civil.Deci, invocarea în subsidiar, a normelor juridice civile esteinadmisibilă în situaţia în care există instituţii juridice distincte, specialereglementate de legislaţia muncii.Sub aspect procesual, dreptul comun este reprezentat de dreptulprocesul civil.Potrivit art. 721 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile acestuicod constituie dreptul comun în materie civilă, comercială, precum şi în altematerii (inclusiv în materie disciplinară), în măsura în care acestea nucuprind dispoziţii contrarii, derogatorii.Tot sub aspect procesual remarcăm faptul că dispoziţiile legalemenţionate anterior se completează în mod corespunzător cu prevederileCodului de procedură civilă.7) Câteva consideraţii referitoare la deontologia profesională ajudecătoriloDeontologia profesională a judecătorilor reprezintă o totalitate dereguli care guvernează comportamentul judecătorilor, în calitatea acestorade membri ai puterii judecătoreşti.Întrucât preceptele de conduită generală ale judecătorilor sunt într-ocorelaţie organică cu răspunderea juridică disciplinară a acestora, care estegenerată tocmai de nesocotirea, în bună măsură, a comportamentuluiprofesional, considerăm necesar să includem în cadrul acestui paragra –referitor la “Asigurarea independenţei judecătorilor prin statutul lordisciplinar” – a unor elemente de deontologie judiciară.Fundamentul deontologiei profesionale a judecătorilor rezultă dinprincipiul general al libertăţii. Din punct de vedere al filosofiei dreptului,omul este liber, adică poate să acţioneze în conformitate cu propriileopţiuni, în măsura în care nu lezează drepturile subiective sau intereselelegitime ale altor subiecte de drept.În cadrul domeniului de studiu al deontologiei judiciare se includtoate relaţiile sociale în care intervine comportamentul judecătorului. În126435

În situaţia în care achiesăm la prima opinie este firesc să ne punemîntrebarea: Aceste termene sunt după caz:A) – fie termene de prescripţie a răspunderii disciplinare;B) – fie termene de prescripţie a dreptului la acţiune disciplinară?A) – Dacă aceste termene sunt considerate termene de prescripţie arăspunderii disciplinare, organele competente care sunt sesizate să judeceabaterile disciplinare trebuie să procedeze la judecarea efectivă a cauzei şi,în ipoteza reţinerii elementelor constitutive ale abaterii, instanţa să constateprescripţia răspunderii disciplinare.B) – În cazul în care termenele precizate sunt considerate termene deprescripţie a dreptului la acţiune disciplinară, instanţa sesizată trebuie săconstate prescrierea dreptului la acţiune – în sens procesual – fără săprocedeze la judecarea efectivă, în fond, a abaterii disciplinare cu care a fost sesizată.Oricum, din punct de vedere practic şi într-o ipoteza şi în alta, esteînlăturată răspunderea juridică disciplinară.Deosebirea, din punct de vedere procedural, constă în aceea că dacăse acceptă teoria termenului de prescripţie a răspunderii disciplinare,instanţa disciplinară este obligată să stabilească existenţa sau inexistenţaabaterii şi a vinovăţiei, în timp ce dacă se îmbrăţişează teoria termenului deprescripţie a acţiunii disciplinare, instanţa va respinge acţiunea ca fiindintrodusă tardiv, fără a proceda la examinarea cauzei în fond.Urmează în mod firesc ca instanţele disciplinare competente săopteze, în soluţionarea cauzelor, în favoarea uneia sau alteia dintre cele două teorii.6) Executarea hotărârilor disciplinarePunerea în executare a hotărârilor se poate face numai dupărămânerea definitivă a acestora. Aceasta întrucât hotărârile pronunţate deorganele abilitate sunt rezultatul unei proceduri cu caracter jurisdicţional.În vederea punerii în executare a hotărârilor este necesar ca, înprealabil, acestea după rămânerea definitivă să fie comunicateSecretariatului general al C. S. M. pentru a evita prescrierea executăriisancţiuni aplicate.Aşa cum am mai avut prilejul să remarcăm, în situaţia în care instanţadisciplinară a aplicat sancţiunea excluderii din magistratură, prevăzută deart. 100 lit. d din Legea nr. 303/2004, republicată, se va comunica hotărâreairevocabilă Preşedintelui României pentru emiterea decretului prezidenţialde eliberare din funcţia de judecător (art. 50 din Legea nr. 317/2004 privindConsiliul Superior al Magistraturii, republicată).În cazul în care sancţiunea disciplinară a excluderii din magistraturăse referă la un judecător stagiar, C. S. M. va dispune eliberarea presoaneifizice respective din funcţia de judecător stagiar.tribunalele ordinare, potrivit dreptului comun:a) Delictele ce s-ar omite împotriva Suveranilor ţării, PrincipeluiMoştenitor, membrilor Familiei Regale şi Dinastiei Şefilor Statelor Străineşi reprezentanţilor lor;b) Îndemnurile directe la omor şi rebeliune în cazurile când nu aufost urmate se execuţiune;c) Calomniile, injuriile, difamaţiile aduse particularilor saufuncţionarilor publici oricari ar fi, atinşi în vieaţa lor particulară sau încinstea lor personală”.În temeiul unei legi din anul 1931, în situaţia în care erau mai multecauze în curs de judecată, Curtea cu Juraţi se putea permanentiza pe operioadă de un an.Asesorii Curţii cu Juraţi erau traşi la sorţi de primul preşedinte alTribunalului, dintre judecători, iar acuzarea era susţinută de un membru alCurţii de Apel sau de unul al parchetului tribunalului respectiv, pe bazadelegaţiei procurorului general.*. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unică pentru întreg statulromân, se situa în vârful piramidei sistemului jurisdicţional. Această instanţăera compusă din: prim-preşedinte, trei preşedinţi de secţie şi 51 de consilieri.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie avea trei secţii.În secţii reunite această instanţă judeca cauzele politice şi acuzaţiileformulate împotriva membrilor Consiliului de Miniştri.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie avea drept de jurisdicţie exclusivăîn privinţa membrilor care o compuneau, în materie penală.Pe lângă Curtea de Casaţie şi Justiţie erau încadraţi un număr demagistraţi asistenţi. Aceştia erau incluşi în cadrul corpului judecătoresc şiaveau grad de judecător de Tribunal sau de consilier de Curte de Apel.Titlul VII al legii reglementa instituţia inspectorilor judecătoreşti.Inspecţia Curţilor de Apel se realiza prin delegaţie de cel mult treiconsilieri ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Inspecţia tribunalelor şi a judecătoriilor se realiza prin intermediul adoi, trei consilieri ai Curţii de Apel, în raza cărora se aflau respectiveleinstituţii.Titlul VIII (art. 61-66) reglementa instituţia Consiliului Superior alMagistraturii.Consiliul avea, în baza legii, următoarele atribuţii:- să îşi exprime opinia asupra confirmării, numirii şi promovăriijudecătorilor inamovibili;- să îşi dea avizul în situaţiile în care era consultat de ministruljustiţiei;434127

- să îndeplinească orice altă atribuţie stabilită de lege.Consiliul Superior al Magistraturii era prezidat de ministrul justiţiei.În situaţia în care ministrul justiţiei nu participa la lucrări, preşedenţiaConsiliului se exercita de primul-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie.În ipoteza în care nici primul-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie nu participa la şedinţă, Consiliul era prezidat de cel mai vechipreşedinte de secţie al Curţii de Casaţie şi Justiţie sau de consilierul cu rang,caracter şi atribuţii de preşedinte.Legea pentru organizarea judecătorească din 25.06.1924 stabileaatribuţiile de selectare şi modul de învestire în cadrul corpului judecătoresc.Condiţiile generale pentru admiterea în magistratură, prevăzutede lege, erau:- cetăţenia română;- exerciţiul drepturilor civile şi politice;- serviciul militar satisfăcut.Condiţiile speciale pentru admiterea în corpul judecătorilor aveau învedere vârsta candidatului, titlurile universitare obţinute şi promovareaexamenului de capacitate.Funcţia de ajutor de judecător impunea întrunirea condiţiilorgenerale.Referitor la condiţiile speciale, candidatul trebuie să aibă vârstacuprinsă între 25 ani şi maximum 32 de ani. De asemenea, candidatultrebuia să deţină titlul de Doctor în Drept, însă în lipsa unor persoane fizicecare să posede acest titlu ştiinţific se admiteau şi candidaţii Licenţiaţi înDrept.Cererile de numire în funcţiile de judecător erau adresate primuluipreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Acestea erau examinate de o comisie compusă din: un preşedinte alCurţii şi doi consilieri de la aceeaşi instanţă, desemnaţi la începutul fiecăruian de colegiul preşedinţial.Ministrul Justiţiei, proceda la numirea judecătorilor dintre candidaţiideclaraţi admişi de comisie.Stagiul judecătorilor era de un an şi se finaliza cu examen decapacitate.Pe perioada stagiului persoana fizică numită în funcţie avea calitateade ajutor de judecător.Promovarea judecătorilor se realiza cu avizul conform al ConsiliuluiSuperior al Magistraturii. În această privinţă se excepta de la obţinereaavizului conform în situaţia numirii primului – preşedinte şi preşedinţilorJudecătorul supus procedurii disciplinare şi respectiv judecătorul careîl reprezintă ori avocatul care-l asistă sau, după caz îl reprezintă, au dreptulsă ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi pot propune administrarea deprobe în apărare.Evident, titularul acţiunii disciplinare are dreptul să ia cunoştinţă deactele depuse în apărare de judecătorul împotriva căruia s-a pornit proceduradisciplinară.Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii vasoluţiona acţiunea introdusă prin hotărâre motivată. Aceasta se va comunicaîn scris judecătorului, prin grija Secretariatului general al C. S. M. . Înesenţă hotărârea pronunţată de secţia pentru judecători a C. S. M. trebuie săcuprindă următoarele: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şiîncadrarea juridică a acesteia; temeiul de drept al aplicării sancţiunii;motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător;sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza aplicării acesteia; caleade atac şi termenul în care hotărârea poate fi atacată şi instanţa competentăsă judece calea de atac.Hotărârile Secţiei pentru judecători a C. S. M. se redacteazăobligatoriu în termen de maxim 20 zile de la pronunţare.Împotriva hotărârii, prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară,pronunţată de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturiise poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.Competenţa de soluţionare a recursului revine Completului de 9judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 9judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai C. S. M. precum şijudecătorul sancţionat disciplinar, dacă acesta funcţionează la Î. C. C. J. .Recursul formulat suspendă executarea hotărârii disciplinare adoptată deSecţia pentru judecători a C. S. M. .Hotărârea prin care se soluţionează recursul, pronunţată deCompletul de 9 judecători al Î. C. C. J., este irevocabilă.** *Pe scurt, am analizat procedura disciplinară referitoare la cercetareaprealabilă şi la faza de judecată în privinţa judecătorilor de la toate instanţelejudecătoreşti.În continuare ne vom ocupa de analiza naturii juridice a termenelorprevăzute de lege în vederea exercitării acţiunii disciplinare.O întrebare se impune: Care este natura juridică a acestor termene legale?Opinia dominantă consideră că aceste termene sunt de prescripţie.Într-o altă opinie s-a acreditat ideea potrivit căreia aceste termene arfi termene de decădere.128433

Cercetarea prealabilă se efectuează de către inspectorii din cadrulServiciului de inspecţie judiciară pentru judecători.Pe parcursul cercetării prealabile se vor lua explicaţii de lapersoanele care pot da relaţii cu privire la fapta ce constituie abateredisciplinară.Obligatoriu persoana care efectuează cercetarea prealabilă trebuie săprocedeze la ascultarea judecătorului în cauză.Persoana desemnată să efectueze cercetarea prealabilă trebuie săverifice afirmaţiile şi susţinerile judecătorului în cauză.Dacă judecătorul cercetat refuză să se prezinte la cercetări, acest faptse va constata printr-un proces - verbal. Neprezentarea judecătorului cercetatnu împiedică terminarea cercetării prealabile.Rezultatul cercetării prealabile se înaintează comisiei de disciplină întermen de 60 de zile de la înregistrarea sesizării la C. S. M. . În următoarele20 de zile comisia de disciplină va sesiza Secţia pentru judecători în vedereasoluţionării acţiunii disciplinare.Dacă înainte de sesizarea Secţiei pentru judecători comisia dedisciplină constată că sunt necesare verificări suplimentare va desemna uninspector din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecătoripentru completarea cercetării prealabile. În maxim 30 de zile comisia dedisciplină trebuie să primească rezultatul verificărilor suplimentare. Înaceastă ipoteză termenul de 20 de zile în care comisia de disciplină urmeazăsă sesizeze Secţia pentru judecători a C. S. M. pentru soluţionarea acţiuniidisciplinare va curga de la primirea rezultatului obţinut în urma verificărilorsuplimentare.Pe baza probatoriului administrat de către persoana desemnată, încadrul cercetării prealabile, comisia de disciplină - în calitate de titular alacţiunii disciplinare – va da unul din următoarele acte:- act de clasare – când fapta nu a fost comisă sau deşi a fost săvârşitănu constituie abatere disciplinară ori în cazul în care judecătorul nu a lucratcu vinovăţie (art.46 alin.6 din Legea 317/2004, republicată);- act de sesizare a instanţei disciplinare –– Secţia pentru judecătoria C. S. M. - în cazul în care sunt întrunite elementele răspunderii juridicedisciplinare a judecătorului.4) Judecata.Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Superioral Magistraturii reglementează faza de judecată din cadrul procedurii desoluţionare a sesizărilor privind abaterile disciplinare.Judecătorul împotriva căruia s-a exercitat acţiunea disciplinară estecitat în mod obligatoriu. Judecătorul poate fi reprezentat de un alt judecătorsau poate fi asistat ori reprezentat de un avocat.Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a procurorului general de laÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Potrivit art. 126 al legii, funcţiile judecătoreşti erau incompatibile cufuncţiile publice de orice natură, cu excepţia funcţiilor didactice laFacultatea de Drept.Judecătorii erau opriţi să exercite ei înşişi, sub numele soţiilor lor sauprin persoană interpusă, acte de comerţ.Ei nu aveau dreptul să participe la conducerea sau administrarea uneisocietăţi comerciale sau civile.Judecătorii nu puteau adera la acţiuni politice şi nici nu aveau dreptulsă ia parte la manifestări cu caracter politic.Membrii corpului judecătoresc erau inamovibili, cu excepţiasupleanţilor, substituiţilor şi ajutorilor de judecători, cărora li se garantastabilitatea.De altfel, art. 104 din Constituţia din 1923 prevedea că “Judecătoriisunt inamovibili în condituinile speciale pe cari legea le va fixa”.Disciplina judecătorească se manifesta (concretiza) printr-o acţiuneîn priveghere care presupunea dreptul de notare şi control şi printr-oacţiune disciplinară care avea drept scop aplicarea după forme prestabilite,a sancţiunii disciplinare.Acţiunea de priveghere – aparţinea ministrului justiţiei, care o puteaexercita fie direct, fie prin intermediul inspectorilor judecătoreşti sau aşefilor ierarhici.Acţiunea disciplinară se exercita exclusiv de ministrul justiţiei încazul în care abaterile disciplinare erau săvârşite de judecătorii amovibili.În cazul săvârşirii abaterilor disciplinare de către judecătoriiinamovibili acţiunea disciplinară se exercita de comisiile disciplinare.Împotriva judecătorilor inamovibili ministrul justiţiei avea dreptul dea-i sancţiona pentru abaterile comise de la îndatoririle legate de exerciţiulfuncţiei.Sancţiunile care puteau fi aplicate direct de ministrul de resortjudecătorilor inamovibili erau: prevenirea sau mustrarea.Orice altă sancţiune disciplinară nu putea fi aplicată judecătorilorinamovibili decât de comisiile disciplinare.Această reglementare avea ca efect asigurarea independenţeijudecătorilor inamovibili în raport cu reprezentanţii puterii executive.* **432129

În raport cu reglementările legale anterioare (legile de organizarejudecătorească din anii: 1865, 1890 şi 1909), legea de organizarejudecătorească adoptată la data de 25 iunie 1924 reprezintă o etapăsuperioară în cristalizarea principiilor generale ale organizării judecătoreştişi a consolidării statutului judecătorului în România.Prin determinarea concretă a condiţiilor generale şi speciale necesarepentru accederea la funcţia de judecător, precum şi a modului de investire înfuncţie, s-a creat posibilitatea instituirii unui corp judecătoresc de elită.* **În cele ce urmează, ne vom ocupa de consacrarea principiuluiindependenţei judecătorilor – prin studierea în ansamblu a statutuluijudecătorului – în perioada dictaturii regale şi a dictaturii antonesciene.§.3. Constituţia din anul 1938. Actele din perioada septembrie1940 – august 1944Instaurarea regimului autoritar instituit de Regele Carol al II-lea s-arealizat prin intermediul a trei acte de valoare politico-juridică, adoptate înperioada 20.02.1938 – 27.02.1938.Iniţial, la data de 20 februarie 1938 regele a dat o proclamaţie princare a prezentat poporului român noua Constituţie prin care “se proclamăhotărât întâietatea Naţiunii Române, care prin jertfele şi credinţa sa a creatStatul nostru naţional.”La data de 25 februarie 1938 a intrat în vigoare prin sancţiune regalălegea pentru apărarea ordinii de stat, prin care erau dizolvate grupărilepolitice care periclitau ordinea publică şi socială, în concepţia noului regiminstituit. Ulterior, la data de 31.03.1938 a intrat în vigoare un Decret – Legepentru dizolvarea tuturor asociaţiunilor, grupărilor sau partidelor politice.În sfârşit, actul cu valoarea politico-juridică cea mai însemnatăpentru perioada respectivă îl reprezintă noua lege fundamentală - Constituţiadin data de 27 februarie 1938.Titlul III al Constituţiei intitulat “Despre puterile Statului”, cuprindeacap. V consacrat puterii judecătoreşti (art. 73-78).“Art. 73: Nici o jurisdicţiune nu se poate înfiinţa decât în putereaunei legi.Comisiuni şi tribunale extraordinare nu se pot crea, sub nici o numireşi nici un cuvânt, în vederea unor anume procese fie civile, fie penale sau învederea judecării unor anume persoane.5) Instanţele disciplinare. Exercitarea acţiunii disciplinare.Titularul acţiunii disciplinare. Cercetarea prealabilă. Judecata.1) Instanţele disciplinare.Legea pentru organizarea judecătorească nr. 92/1992 prevede că instanţeledisciplinare care judecă abaterile săvârşite de magistraţi sunt:- Consiliul Superior al Magistraturii- Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieAvând în vedere tema lucrării vom aborda în continuare doar aceleinstanţe disciplinare care judecă abaterile săvârşite exclusiv de judecători.Consiliul Superior al Magistraturii.Îndeplineşte în temeiul art. 44 alin. 1 din Legea nr. 317/2004,republicată, prin Secţia pentru judecători rolul de instanţă de judecată îndomeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor.Secţia pentru judecători are rolul de instanţă disciplinară şi pentrumagistraţii asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.În competenţa Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior alMagistraturii intră judecarea tuturor abaterilor disciplinare, săvârşite de cătrejudecătorii de la toate instanţele judecătoreşti.Acţiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale C. S.M. formate dintr-un membru al Secţiei pentru judecători şi doi inspectori aiServiciului de inspecţie judiciară pentru judecători. Secţia pentru judecătoria C. S. M. numeşte anual membrii comisiei de disciplină. În comisiile dedisciplină nu pot fi numiţi doi ani consecutiv aceeaşi membri. Membrii dedrept, preşedintele şi vicepreşedintele C. S. M. nu pot fi numiţi în comisiilede disciplină.2) Exercitarea acţiunii disciplinare.Titularul acţiunii disciplinare.În cazul abaterilor disciplinare săvârşite de judecători, acţiuneadisciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior alMagistraturii în conformitate cu dispoziţiile art. 46 alin. 1 coroborat cuart.45 alin. 1 din Legea nr. 317/2004, republicată.3) Cercetarea prelabilă.În cadrul procedurii judecării abaterilor săvârşite de judecători existăo cercetare prealabilă.Obiectul cercetării prealabile îl constituie stabilirea în concret aexistenţei faptelor imputate judecătorului, a urmărilor dăunătoare produsesau care s-ar fi putut produce, a împerjurărilor în care a fost săvârşită fapta,a mijloacelor de săvârşire, a modului de operare, a existenţei sau inexistenţeivinovăţiei făptuitorului, a circumstanţelor reale sau / şi personale în care afost comisă fapta, precum şi adunarea de date concludente şi utilizate cauzei.130431

Este firesc ca această sancţiune să fie aplicată pentru acele abateridisciplinare care dăunează bunului mers al unităţii sau pentru repetareasistematică, de către subiect, a unor abateri disciplinare mai uşoare.c) Mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni lao instanţă situată în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel.În primul rând se observă că această sancţiune disciplinară este temporară;poate fi aplicată pentru o perioadă limitată de 1-3 luni.Apoi, trebuie să constatăm faptul că mutarea disciplinară ajudecătorului nu poate avea loc decât la o instanţă situată în circumscripţiateritorială a aceleiaşi curţi de apel.Legiuitorul a limitat, din punct de vedere teritorial, posibilitatea de“mutare disciplinară” a judecătorului, având în vedere credem cel puţin douăconsiderente:- judecătorul să se afle, din punct de vedere administrativ, subcontrolul conducerii respectivei curţi de apel;- să nu îngreuneze, în mod excesiv, situaţia judecătorului, cu referirespecială la distanţa dintre domiciliul său şi noul loc de muncă temporar.Aceste considerente sunt, în opinia noastră, atât favorabile cât şidefavorabile judecătorului.Este salutar faptul că judecătorul nu este obligat să se deplaseze la oinstanţă din circumscripţia altei curţi de apel, ceea ce ar reprezentaparcurgerea unei distanţe considerabile.Dar, odată ce judecătorul a fost sancţionat disciplinar, de regulă, lasesizarea preşedintelui instanţei unde funcţionează sau la sesizareajudecătorilor-inspectori de la Curtea de Apel, ar fi de dorit, ca acesta să numai fie “supravegheat” de aceeaşi şefi ierarhici care şi-au format deja o“părere” despre el !!!d) Excluderea din magistratură.Aceasta reprezintă cea mai gravă sancţiune disciplinară ce poate fiaplicată unui judecător.Excluderea din magistratură trebuie să intervină, ca sancţiunedisciplinară, în situaţia săvârşirii unor abateri disciplinare foarte grave sau înipoteza în care deşi judecătorul a mai fost sancţionat disciplinar, acestacontinuă să comită abateri disciplinare grave.Efectul principal al acestei abateri disciplinare îl reprezintă pierdereacalităţii de judecător şi implicit de magistrat.În consecinţă persoana fizică este exclusă din cadrul corpuluimagistraţilor, încetând orice raport juridic de autoritate existent la numireaîn funcţie.Ulterior, Preşedintele României îl va elibera din funcţie pe judecător,prin decret prezidenţial, care va fi publicat în Monitorul Oficial al României.430Juriul se desfiinţează.Art. 74: Pentru întreg Statul Român există o singură Curte de Casaţieşi Justiţie; în secţiuni unite care are dreptul de a judeca constituţionalitatealegilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt potrivnice Constituţiei.Judecata inconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat.Curtea de Casaţie şi Justiţie se va rosti asupra conflictelor deatribuţiuni.Dreptul de recurs în casare este de ordin constituţional.Art. 76: Judecătorii sunt inamovibili. Inamovibilitatea se va statorniciprintr-o lege specială care va interveni cel mai târziu în termen de şase lunide la promulgarea prezentei Constituţii. În acest răstimp sancţiuniledisciplinare se vor aplica prin Decret - Regal.Art. 77: Justiţia militară se organizează prin lege.Ar. 78: Contenciosul administrativ este în căderea puteriijudecătoreşti, potrivit legii speciale.Puterea judecătorească nu are cădere să judece actele de guvernământprecum şi actele de comandament cu caracter militar.” 48)Deoarece Constituţia de la 27 februarie 1938 a statornicit principiilegenerale pe baza cărora urmau să se organizeze şi să funcţioneze autorităţilestatului, la data de 27 august 1938 a intrat în vigoare o nouă lege pentruorganizarea judecătorească.Art. 1 din lege enumera instituţiile puterii judecătoreşti: judecătoriile,tribunalele, Curţile de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Hotărârile instanţelor judecătoreşti enumerate erau pronunţate înnumele legii şi erau executate în numele Regelui României.*. Judecătoriile erau organizate pe două grade – judecătoriicomunale şi judecătorii de pace.Judecătoriile de pace supravegheau şi controlau personalul “încadrat”în judecătoriile comunale.Judecătoriile comunale funcţionau în fiecare comună rurală unde nuîşi avea reşedinţa o judecătorie de pace.Judecătoria comunală judeca cu un complet de judecată compus din:primarul comunei – în calitate de preşedinte – şi doi membri desemnaţi dejudecătorul de pace, la începutul fiecărui an judecătoresc, dintre foştiifuncţionari publici, preoţi, învăţători sau medici domiciliaţi în comunarespectivă.Calitatea de grefier era îndeplinită de notarul comunei.Membrii judecătoriei comunale nu erau incluşi în corpul48) Conf.univ.dr. Cristian Ionescu, opere citate, pag. 601.131

judecătoresc, iar notarul nu era considerat funcţionar judecătoresc.În privinţa competenţei, judecătoriile comunale judecau, fără drept deapel, litigiile dintre locuitorii comunei privind creanţe, revendicări de bunurimobile fungibile sau obligaţii de a face până la valoarea de 500 lei, inclusiv.Erau, de asemenea, competente să judece contravenţiile constatate deautorităţile administrative, când sancţiunea prevăzută era pedeapsa amenziide la 50 lei la 500 lei.Judecătoriile comunale pronunţau hotărâri care se numeau cărţi dejudecată.Împotriva acestor hotărâri judecătoreşti se putea exercita calea deatac a recursului, în termen de 10 zile, la judecătoria de pace.Judecătoriile de pace erau după statutul comunelor care erau incluseîn circumscripţia lor, de trei feluri: judecătorii urbane, judecătorii rurale şijudecătorii mixte.*. Tribunalele – funcţionau în fiecare capitală de judeţ, cu excepţiajudeţului Severin unde funcţionau două tribunale: Tribunalul Lugoj şiTribunalul Caransebeş; a judeţului Hunedoara, unde funcţionau treitribunale: Tribunalul Brad, Tribunalul Deva şi Tribunalul Haţeg şi ajudeţului Alba unde funcţionau două tribunale: Tribunalul Alba şiTribunalul Abrud.La începutul fiecărui an judecătoresc primul preşedinte altribunalului delega pe judecătorii care urmau să îndeplinească atribuţiispecifice: judecător sindic, judecător de instrucţie, judecător pentru tutele şicuratele.Cu privire la judecătorul de instrucţie, acesta se afla subsupravegherea procurorului general de pe lângă Curtea de Apel, în privinţaatribuţiilor exercitate pe linie de poliţie judiciară.*. Curţile de Apel - erau alcătuite din două sau mai multe secţii.Curţile de Apel, cu excepţia celei din Bucureşti, aveau şi câte o secţiespecială denumită “Secţie criminală”. Curtea de Apel din Bucureşti avea înalcătuire două “Secţii criminale”.Cu excepţia Curţii de Apel Bucureşti, la fiecare Curte de Apel,ministrul justiţiei delega trei consilieri care formau Camera de Acuzare.*. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – era unică pentru întreg statulromân (art. 74 din Constituţia din 1938, coroborat cu art. 48 din Legeapentru organizarea judecătorească din 27.08.1938). Ea era compusă din:primul preşedinte, patru preşedinţi de secţii şi 68 de consilieri.Cu privire la statutul judecătorilor, în art. 60 din lege se prevedeacă erau consideraţi magistraţi şi făceau parte din corpul judecătoresc:judecătorii şi ajutorii acestora, supleanţii şi judecătorii de tribunal, consilieriiDatorită acestor argumente tehnice şi juridice considerăm să a douaopinie este cea corectă; aceasta în sensul că, de principiu, eroarea de drept înmaterie disciplinară este producătoare de efecte juridice pozitive.Desigur, instanţa disciplinară va avea în vedere întregul materialprobator administrat, inclusiv pregătirea universitară şi profesională ajudecătorului, temeiuri care coroborate cu alte probe pot conduce laînlăturarea unei astfel de apărări.Sancţiunile disciplinare ce se pot aplica judecătorilorArt. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, prevede următoarelesancţiuni disciplinare, care se pot aplica judecătorilor, în raport cu gravitateaabaterii:a) avertismentul;b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 15%pe o perioadă de la o lună la 3 luni;c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la oinstanţă situată în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel;d) excluderea din magistratură.Sancţiunile disciplinare, în general, reprezintă mijloace deconstrângere, cu un pronunţat caracter educativ.Scopul existenţei şi a aplicării sancţiunilor disciplinare îl constituieapărarea ordinii disciplinare, întărirea spiritului de responsabilitate pentruîndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi pentru respectarea normelor deconduită, precum şi prevenirea comiterii actelor de indisciplină.Sancţiunile disciplinare sunt prevăzute, în principiu, în mod expres şilimitativ de lege, respectând, în acest fel, principiul legalităţii sancţiunii.a) Avertismentul– reprezintă cea mai puţin severă sancţiunedisciplinară ce poate fi aplicată unui judecător.Prin intermediul acestei sancţiuni disciplinare i se pune în vederejudecătorului faptul că nu şi-a îndeplinit, în mod normal, una sau mai multeobligaţii de serviciu. Credem că această sancţiune fiind cea mai uşoară,trebuie să fie aplicată judecătorilor care au săvârşit abateri de micăimportanţă, de regulă din culpă ca formă de vinovăţie.b) Diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu pânăla 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni.Prin excelenţă această sancţiune disciplinară are un efect precumpănitorpatrimonial, constând în micşorarea (reducerea) veniturilor ce pot fi obţinutede către judecător.Desigur, ca orice sancţiune disciplinară, şi aceasta are un efect moralasupra respectivului judecător.132429

cea administrativă, spre exemplu) care însă au o legătură cu fapta penală,aceasta echivalează cu eroarea de fapt 1) .Problema care se pune în discuţie este următoarea: În dreptuldisciplinar (în cadrul răspunderii juridice disciplinare), eroarea de drept estetratată în conformitate cu dreptul comun sau în conformitate cu dispoziţiilepenale? Sau, altfel spus, este eroarea de drept în materia disciplinară ajudecătorilor producătoare sau nu de efecte juridice?Într-o părere pe care o afirmăm, credem că, având în vedere calitateaspecială a subiectului, în materie disciplinară, eroarea de drept nu estegeneratoare de efecte juridice.Judecătorul este persoana care cunoaşte legea. El pronunţă dreptul –juris – dictio. Cu alte cuvinte el – judecătorul – nu poate invocanecunoaşterea normelor juridice.Conform acestei opinii, indiferent cărei ramuri de drept îi aparţine onormă judecătorul este prezumat juris et de jure (absolut) că o cunoaşte.Într-o altă părere, la care subscriem, considerăm că judecătorul poateinvoca eroarea de drept cu scopul producerii de efecte juridice pozitive.Această aserţiune ar părea bizară: un judecător care nu cunoaşte textele legiiproprii de organizare !!!Deşi la prima vedere, această teorie este lipsită de temei, credem căsunt două elemente care pot fi aduse în favoarea acestei teze.Primul argument – priveşte relaţia dintre dreptul disciplinar şidreptul comun în materie.În materie disciplinară, dreptul comun îl reprezintă ramura dreptuluimunci, iar în tăcerea legii se apelează la dreptul privat general, la dreptul civil.Pe de altă parte, instanţa disciplinară va proceda la judecarea cauzei,în baza procedurii disciplinare, iar în completare se va aplica procedura civilă.Este firesc, deci, având în vedere caracterul dreptului civil, de a fidreptul comun în materie, ca în cadrul dreptului disciplinar teoria erorii dedrept să facă corp comun cu cea reglementată de doctrina juridică civilă.Al doilea argument – se referă la natura normelor juridice penale. Înraport cu celelalte norme din sistemul juridic, normele de drept penal sunt destrictă interpretare datorită caracterului represiv, punitiv şi retributiv alDreptului Penal.În consecinţă, atât timp cât abaterea disciplinară nu întruneşteconţinutul constitutiv al unei infracţiuni, este firesc să se aplice în modexclusiv dreptului disciplinar şi, în subsidiar, normele dreptului comun.1) Ion Oancea – Tratat de Drept Penal – Partea generalã, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag. 192-193428Curţilor de Apel şi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prim-preşedinţii şipreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ai Curţilor de Apel şi aiTribunalelor.Deşi excede cercetarea noastră, precizăm că, erau consideraţimagistraţi şi membrii de orice grad ai Ministerului Public.Legea prevedea şi posibilitatea reprimirii în magistratură a foştilormagistraţi (judecători şi procurori – N.A.), dacă aceştia au promovatexamenul de capacitate, dacă le-a fost acordată inamovibilitatea şi dacă autrecut cel puţin trei ani de la data depunerii demisiei.Practic, instituţia reprimirii în magistratură se referea în mod exclusivla magistraţii care au demisionat din funcţie din motive neimputabile.Aceasta deoarece foştii magistraţi care au săvârşit abateri disciplinare şi careîn loc să fie sancţionaţi disciplinar şi-au înaintat demisiile, nu puteau fireprimiţi în corpul magistraţilor.Art. 96 din legea precizată prevedea că membrii corpuluijudecătoresc aflaţi în funcţie la data intrării în vigoare a legii (27 august1938), sunt şi rămân inamovibili.Coroborând dispoziţia art. 96 din lege cu art. 76 din Constituţie careprevedea că: “… inamovibilitatea se va statornici printr-o lege specială careva interveni în termen de şase luni …” rezultă că judecătorii nu au beneficiatde garanţia inamovibilităţii în perioada 27 februarie – 27 august 1938, adicăexact şase luni, astfel cum a fost precizat în textul constituţional.Pe această perioadă de timp inamovibilitatea judecătorilor a fostsuspendată.Ministrul Justiţiei, Victor Iamandi, preciza în “Expunerea de motive”prezentată, la data de 18 august 1938, în faţa Consiliului de Miniştri că:“Inamovibilitatea judecătorilor este doar condiţia esenţială a unei funcţionărinormale şi imparţiale a justiţiei. De tăria acestei garanţii trebuie să se sfarmetoate intervenţiile interesate şi trebuie să rămână zadarnică orice injoncţiunevenită din afară”.Cu aceeaşi ocazie, este necesar să precizăm că ministrul justiţiei aatras atenţia asupra consecinţelor negative rezultate din înţelegerea eronată ainamovibilităţii.“Inamovibilitatea magistraţilor noştri ajunsese să fie consideratădrept un bun definitiv câştigat, iar funcţionarea ei, spre cinstea şi laudaordinului judecătoresc, a fost în genere şi multă vreme apreciată şi elogiată.Trebuie însă să mărturisesc că, la mai mult de un deceniu, la început maiizolat şi apoi cu tendinţe de generalizare, în cazurile în care priveau ordineaşi siguranţa Statului şi care erau deferite justiţiei, magistraţii au alunecattreptat de pe linia obiectivităţii şi intransigenţei legale, manifestând o133

îngrijitoare toleranţă iar uneori chiar o simpatie făţişă pentru acei caretulburau liniştea publică şi pregăteau fără nici o grijă de sancţiuni,destrămarea şi anarhizarea societăţii. Am putea spune fără să exagerăm, cătrecerea pe dinaintea Justiţiei ajunsese pentru infractorii din aceastăcategorie un stimulent în continuarea acţiunii dizolvante la care erauangajaţi, iar hotărârile de permanentă achitare, pe care le primeau de lajudecători o periculoasă justificare a abaterilor grave ce le săvârşeau.”În realitate se pregătea purificarea şi sancţionarea judecătorilor carenu s-au alăturat noii ordini instituite în stat, de către regimul autoritar.Dreptul disciplinar consacrat de Legea pentru organizarejudecătorească din 27 august 1938Legea de organizare judecătorească a prevăzut într-un capitol,ansamblul normelor juridice care reglementau abaterile disciplinare.Textele legale au prevăzut: infracţiunile disciplinare, pedepseleaplicabile, organele de anchetă şi cele de judecată.Partea a VI-a a legii, referitoare la “Dreptul disciplinar”, nu utilizanoţiunea de infracţiune în sensul pe care îl are astăzi în Dreptul Penal – defaptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută delegea penală.În “Dreptul disciplinar” prin noţiunea de infracţiune se desemnafiecare abatere disciplinară, cum ar fi de exemplu: domiciliereamagistratului judecător într-o altă localitate decât unde profesează oriabsenţele de la serviciu, fără concediu, etc. Legea utiliza noţiunea depedeapsă în sensul de sancţiune disciplinară. Pedepsele disciplinareprevăzute de legea pentru organizare judecătorească din 27 august 1938erau: prevenirea, mustrarea, eliminarea temporară de la înaintare,suspendarea pe timp limitat, disponibilizarea şi destituirea.În textele legale era explicată fiecare sancţiune disciplinară în parte.Spre exemplu, prevenirea – ca sancţiune disciplinară constă înîncunoştinţarea făcută magistratului materializată prin atragerea atenţieiasupra neglijenţei sau abaterii comise şi recomandarea de a nu mai repetafapta. Sancţiunea disciplinară a prevenirii se aplica în scris în modconfidenţial.Judecătorii inamovibili nu puteau fi sancţionaţi, în principiu, decât pebaza unei hotărâri pronunţată de o comisie de disciplină, cu excepţiaaplicării sancţiunilor disciplinare – prevenirea şi mustrarea – care puteau fiaplicate în mod direct de ministrul justiţiei.134- pe de altă parte, există o eroare de fapt cu privire la o stare, situaţie,împrejurare care constituie o circumstanţă agravantă a unei abateridisciplinare (alin. 2).În prima situaţie, care priveşte eroarea de fapt referitoare la unelement al conţinutului de bază, efectul juridic este reprezentat deinexistenţa – în plenitudinea conţinutului constitutiv a abaterii disciplinare.În a doua situaţie, care priveşte eroarea de fapt referitoare la ocircumstanţă agravantă, efectul juridic este reprezentat de inexistenţa formeiagravante sau calificate a abaterii disciplinare.În concret, în raport cu reglementarea legală în vigoare, deşi fiecareabatere disciplinară prezintă un pericol social generic (abstract), legiuitorulnu a prevăzut, în sistematizarea textului art. 99 din Legea nr.303/2004,republicată, forme agravante ale abaterilor disciplinare.Cu alte cuvinte, s-a optat din punct de vedere al sistematizării, pedescrierea abaterilor disciplinare, exclusiv în forma de bază.O chestiune ce poate fi ridicată se referă la efectele juridice ale eroriide drept în cazul săvârşirii abaterilor disciplinare de către judecători.Eroarea de drept – reprezintă o falsă reprezentare asupra existenţeisau conţinutului unei dispoziţii normativ-juridice.În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia eroarea dedrept nu ar putea constitui o cauză de înlăturare a caracterului ilicit, întrucâtlegiuitorul prezumă că toţi cetăţenii cunosc şi oricum trebuie să cunoascălegea (nemo censetur ignorare legem) 1) .În doctrina juridică, exceptând-o pe cea penală, s-a apreciat că opiniasus-citată prezintă un caracter formalist şi trebuie privită cu rezervă,deoarece pot exista situaţii când populaţia ia cunoştinţă cu întârziere deexistenţa unor norme juridice, datorită uneori sistemului deficitar depublicitate şi difuzare 2) .În doctrina juridică penală se cunoaşte instituţia erorii de drept, carepotrivit legii penale, nu produce efecte juridice.Din punct de vedere penal, eroarea de drept înseamnă necunoaştereasau cunoaşterea greşită că fapta săvârşită de o persoană este o faptăincriminată şi sancţionată de legea penală, constituind infracţiune.Art. 51 alin. final din Codul penal se referă în mod exclusiv lanecunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale.În situaţia în care necunoaşterea sau cunoaşterea greşită din parteasubiectului priveşte legea civilă sau o altă lege extrapenală (legea fiscală sau1) A. Ionaşcu, Drept Civil, Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963, pag. 322) Traian Ionaşcu s.a., Tratat de drept civil. Teoria obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, pag. 50427

Efectele juridice ale constrângerii morale coincid cu efectele juridiceale constrângerii fizice. Deci fapta săvârşită de un judecător, care a fostconstrâns moral, nu va constitui abatere disciplinară întrucât nu existăvinovăţie. Neexistând atitudinea nocivă psihică care compune laturasubiectivă, desigur că nu există nici abatere disciplinară şi, drept consecinţă,nu este generată răspunderea juridică disciplinară.6. Eroarea de faptAceastă cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei este consacratăprin dispoziţiile art. 51 Cod penal: “Nu constituie infracţiune fapta prevăzutăde legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acestuia, nucunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depindecaracterul penal al faptei.Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe careinfractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe carelegea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sauîmprejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlăturăcaracterul penal al faptei”.Şi această cauză exoneratoare de răspundere este reglementată cuprioritate de Codul penal român. Desigur, eroarea de fapt este analizată şi înalte domenii ale răspunderii juridice cum ar fi, spre exemplu, în cadrulrăspunderii juridice civile.Abaterile disciplinare ce pot fi comise de către judecători, după cumde altfel am mai precizat, sunt în mod limitativ prevăzute de Legea privindstatutul judecătorilor şi procurorilor nr. 303/2004, republicată.Credem că, datorită calităţii speciale circumstanţiale pe care o aresubiectul abaterilor disciplinare menţionate, este greu de admis existenţaunei erori de fapt.Spre exemplu: faptul că un judecător care a participat la o activitatepublică cu caracter politic, nu a cunoscut – cel puţin în faza incipientă –natura politică a respectivei manifestări.Desigur eroarea de fapt nu poate fi înlăturată – ab initio – dintrecauzele care exonerează pe un judecător de răspundere juridică disciplinară.Din punct de vedere analitic precizăm faptul că eroarea de fapt, astfelcum rezultă din dispoziţiile legale, priveşte două aspecte distincte:- pe de o parte, există o eroare de fapt cu privire la o stare, situaţie,împrejurare care constituie un element al conţinutului de bază al abateriidisciplinare (alin. 1);Art. 240 din Legea de organizare judecătorească prevedea că atuncicând magistratul (judecătorul –N.A.) se făcea vinovat că a achitat “cuneîndoielnică rea credinţă sau dintr-o vădită eronată apreciere a faptelor”, peinfractorii care au încălcat legea de apărare a statului sau pe cei care auviolat dispoziţiile art. 323-326 din Codul penal, judecătorului i se aplicăsancţiunea disciplinară (pedeapsa) prin Înalt Decret Regal, în urmaîntocmirii unui raport motivat al ministrului justiţiei.Deci, în această ipoteză judecătorul nu mai era trimis înaintea uneicomisii disciplinare în vederea judecării abaterii disciplinare şi, eventual, aaplicării sancţiunii disciplinare.Art. 323-326 din Codul penal erau incluse în Titlul VI – “Crime şidelicte în contra liniştii publice”, capitolul III – “Aţâţări, instigări şi altedelicte contra liniştii publice”.Întrucât Constituţia din 1938 a desfiinţat Curţile cu Juraţi, judecareacrimelor a trecut în competenţa instanţelor de drept comun, ceea ce adeterminat, înfiinţarea unor secţii speciale în cadrul Curţilor de Apel.Legea a interzis tuturor judecătorilor să colaboreze la publicaţii, cuexcepţia celor de specialitate sau a celor literare. A interzis judecătorilorprerogativa de a critica, în scris sau verbal, pe şefii ierarhici sau acele organeîn a căror atribuţii intra dreptul de a se pronunţa asupra situaţiei lor demembrii a corpului judecătoresc.Ministrului Justiţiei i s-a conferit dreptul de a dispune directsuspendarea din funcţie a judecătorului până în momentul în care comisiadisciplinară pronunţa o hotărâre definitivă.Ministrul Justiţiei avea dreptul de a suspenda pe un judecător care, înurma raportului motivat al anchetatorului, se dovedea că a participat la oacţiune cu caracter politic.Legea din anul 1938 a menţinut dispoziţiile referitoare la numireafemeilor, în calitate de asesoare, la tribunalele de minori.* **Prin Decretul Regal nr. 3051 din 05.09.1940 Generalul IonAntonescu a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi fostînsărcinat cu formarea noului guvern.Prin Decretul Regal nr. 3052 din 05.09.1940 a fost suspendatăConstituţia promulgată la 27 februarie 1938 şi au fost dizolvate CorpurileLegiuitoare, iar prin Decretul Regal nr. 3053 din 05.09.1940 a fost investitGeneralul Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline426135

puteri pentru conducerea statului român.În urma rebeliunii legionare, la data de 15 februarie 1941 a fostpublicat în Monitorul Oficial nr. 39, Decretul - Regal nr. 314 / 14.02.1941pentru abrogarea Decretului – Regal nr. 3151 din 14 sept 1940, pentrucrearea Statului Naţional Legionar.Din punct de vedere politic la data de 22 iunie 1941, Generalul IonAntonescu, conducătorul statului, a emis un ordin de zi către Armată 1) princare solicita ostaşilor români să dezrobească Basarabia şi partea de nord aBucovinei, ocupate de sovietici la 28 iunie 1940.După data de 6 septembrie 1940 nu s-au produs schimbări majore cuprivire la organizarea şi funcţionarea instituţiilor puterii judecătoreşti.Starea de asediu proclamată din perioada regimului autoritar alRegelui Carol al II-lea a fost transformată după rebeliunea legionară (21-24ianuarie 1941), în stare de război.Principala consecinţă a acestei stări de fapt şi de drept a reprezentat-ocreşterea deosebită a importanţei instanţelor militare.Au fost create instanţe militare speciale, constituite din trei generalinumiţi de Ministerul Apărării Naţionale sau în cazuri urgente de cătrecomandantul Armatei sau al Corpului de Armată unde fapta a fost săvârşită.În perioada amintită, instanţele militare au fost următoarele:- Consiliile de disciplină – funcţionau pe lângă fiecare regiment şijudecau infracţiuni cu un pericol social specific (concret) redus care erausăvârşite de militari cu grade inferioare.- Tribunalele militare – funcţionau pe lângă corpurile de armată şijudecau infracţiunile comise de ofiţeri şi infracţiunile săvârşite de civili, pecare legea le dădea în competenţa acestor instanţe.- Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie era competentă să judecerecursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare.Judeca în primă instanţă infracţiunile săvârşite de generali şi de către ofiţeriimagistraţi.În perioada războiului, începând cu 22 iunie 1941, tribunalelemilitare au fost înlocuite de Curţile marţiale, care dispuneau de oconducere proprie iar dispoziţiile procedurale aplicabile erau distincte înraport cu cele aplicate de instanţele de judecată civile.În perioada menţionată (septembrie 1940 – august 1944) a intrat învigoare Legea nr. 726 (decretul nr. 2902 / 29.11.1943, publicat în M. Of. Nr.258 / 03.11.1943).În baza noii legi de organizare judecătorească, organele puterii1) Publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 145 / 22.06.1941.136aplicabilă şi în domeniul celorlalte forme de răspundere juridică, inclusivpentru răspunderea juridică disciplinară.Apreciem că această cauză de exonerare de răspundere juridicădisciplinară este pe deplin aplicabilă şi în privinţa abaterilor disciplinaresăvârşite de judecători.Condiţiile de operare a constrângerii fizice:- judecătorul să săvârşească o faptă (acţiune sau inacţiune) careconstituie elementul material al unei abateri disciplinare;- fapta să fie comisă datorită exercitării unei constrângeri fiziceasupra judecătorului, adică să fie urmarea exercitării unei energii fiziceasupra corpului persoanei investită cu funcţia de judecător;- persoana constrânsă (judecătorul) să nu poată rezista aceleiconstrângeri fizice şi nici să nu poată înlătura respectiva constrângere fizică.Imposibilitatea de a rezista constrângerii fizice trebuie examinată înraport de toate datele concrete ale speţei, de către instanţa disciplinară.Efectele juridice – ale constrângerii fizice constau în aceea că faptasăvârşită nu este considerată abatere disciplinară. Temeiul juridic al acesteicauze care înlătură caracterul disciplinar al faptei, constă în lipsa laturiisubiective.Or, în lipsa laturii subiective nu este întrunit conţinutul constitutiv alabaterii disciplinare, ceea ce conduce la inaplicabilitatea răspunderii juridicedisciplinare.Condiţiile de operare a constrângerii morale- judecătorul să comită o faptă, prevăzută de statutul disciplinar saude Codul deontologic al magistraţilor;- fapta săvârşită să fie comisă din cauza unei constrângeri morale, adicădatorită unei ameninţări cu un pericol grav pentru viaţa, libertatea,integritatea corporală ori bunurile persoanei ameninţate (a judecătorului), aaltei persoane (a unei rude) sau pentru interesul public - (de ex: siguranţanaţională, proprietatea publică etc.).Desigur, este absolut necesar ca ameninţarea adresată să provoace ostare de temere puternică. Pericolul grav cuprins în ameninţare trebuie să fieresimţit de persoana ameninţată ca o presiune morală care îi răpeştelibertatea de voinţă.Aceste chestiuni fiind situaţii de fapt vor fi probate în faţa instanţeidisciplinare.- pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod, decât prinsăvârşirea abaterii disciplinare, care este pretinsă de cel care ameninţă.Privitor la această condiţie, trebuiesc avute în vedere felul şi naturaconstrângerii morale, împrejurările în care constrângerea morală s-aexercitat, personalitatea celui care a fost constrâns etc.425

subiectiv, prin încălcarea relaţiilor sociale ocrotite, fapta generatoare – înesenţa ei – nu va avea caracter ilicit şi, în consecinţă, nu se va puneproblema angajării răspunderii disciplinare, deoarece ne aflăm într-o situaţieexoneratoare de răspundere juridică.Ordinul superiorului nu poate fi invocat ca o cauză care înlăturăcaracterul disciplinar al faptei, în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare,de către un judecător.Această chestiune, deşi în principiu este veridică, impune anumitenuanţări.Deoarece judecătorul este independent şi se supune numai legii, înactivitatea pur jurisdicţională pe care o desfăşoară nu poate interveni ordinulsuperiorului.În consecinţă, pentru activitatea de judecată efectivă – jurisdictio –judecătorul nu poate invoca, ca o cauză exoneratoare de răspundere, ordinulsuperiorului.Pentru activitatea administrativă, pe care o desfăşoară judecătorul,ordinul superiorului (de regulă preşedintele instanţei) implică obligaţia deexecuţie. În acest caz, dacă ordinul a fost emis de organul competent curespectarea formelor legale şi dacă ordinul nu este vădit ilegal ori abuziv,acesta constituie, în opinia noastră, o cauză care înlătură caracterul ilicitdisciplinar al faptei comise de judecător.Cu privire la ilegalitatea vădită a ordinului această trăsătură seapreciază în mod concret, în raport de pregătirea şi experienţa judecătorului,avându-se în vedere urgenţa acestui ordin, precum şi persoana superioarăierarhic care a emis acest ordin.Astfel, apreciem că ilegalităţile care nu sunt vădite pentru uniijudecători (de regulă cei tineri) pot şi trebuie să fie considerate vădite pentrualţi judecători (cei cu experienţă).5. Constrângerea fizică şi constrângerea moralăAceste situaţii sunt reglementate în dispoziţiile art. 46 alin. 1 şi alin.2 din Codul penal român:Alin. 1: “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penalăsăvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a pututrezista”.Alin. 2: “De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută delegea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prinameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şicare nu putea fi înlăturat în alt mod.”Deşi sediul materiei acestei cauze care, în principiu, înlăturăcaracterul ilicit al unei fapte, se găseşte înscris în Codul penal, ea estejudecătoreşti erau: Judecătoriile, Tribunalele, Curţile de Apel şi Înalta Curtede Casaţie şi Justiţie.Justiţia militară, potrivit art. 2 din legea menţionată, era organizatăprintr-o lege specială.*. Judecătoriile – erau urbane, rurale sau mixte în raport de felulcomunelor care compuneau circumscripţia lor.Judecătorii de la judecătoriile rurale şi de la cele mixte erau obligaţisă judece o zi pe săptămână şi la primăriile din comunele rurale, situate la odistanţă mai mare de 15 km de comuna de reşedinţă a judecătoriei.*. Tribunalele – funcţionau în fiecare capitală de judeţ.Circumscripţia teritorială a tribunalului era identică cu suprafaţa judeţului.Acestea erau organizate fie pe o singură secţie, fie pe mai multe secţii.Judecătorul de instrucţie era delegat printr-o decizie a ministruluijustiţiei dintre judecătorii tribunalului, pe baza recomandării primului –preşedinte al tribunalului şi cu avizul procurorului general al Curţii de Apel.Primul – preşedinte al tribunalului desemna pentru o perioadă de doiani judecătoreşti, judecătorii care urmau să formeze secţiile tribunalului,judecătorii sindici, judecătorii pentru tutele, curatele şi fonduri dotaleprecum şi pe judecătorii desemnaţi să judece infracţiunile săvârşite deminori.*. Curţile de Apel – erau în număr de 11 pe întreg cuprinsul ţării şipurtau, de regulă, numele localităţii unde funcţionau.Erau şi două excepţii, respectiv: Curtea de Apel din Arad care sedenumea Curtea de Apel Arad – Oradea şi Curtea de Apel din Sibiu care eradenumită Curtea de Apel Sibiu – Cluj.Fiecare Curte de Apel era organizată pe secţii.Existau şi Curţi de Apel cu o singură secţie – nedivizată.Conducerea Curţii de Apel cu o singură secţie era asigurată depreşedintele Curţii iar în cazul Curţilor de Apel cu mai multe secţii deprimul preşedinte.*. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – era, ca şi în reglementărileanterioare, una singură pentru întreg statul român. Organizarea şifuncţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era stabilită printr-o legeorganică.Pe lângă Ministerul Justiţiei funcţionau două Consilii aleMagistraturii, fiecare cu o competenţă determinată prin legea de organizarejudecătorească.Exista un Consiliu Superior al Magistraturii care avea ca atribuţiiîntocmirea tabelelor de propunere pentru numiri şi transferări în funcţiile deconsilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de prim-preşedinte sau424137

preşedinte la Curţile de Apel;Un alt Consiliu Superior al Magistraturii întocmea tabelele depropuneri pentru numirea în funcţie sau pentru transferul în funcţiile deconsilieri la Curţile de Apel, de prim-preşedinţi sau preşedinţi de tribunaleori în funcţiile de judecători.Amândouă Consiliile erau prezidate de ministrul justiţiei sau în lipsaacestuia, de primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dacă niciprimul-preşedinte al instanţei supreme nu era disponibil, preşedinţia eraasigurată de procurorul general al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Art. 143 din legea de organizare judecătorească prevede că membriicorpului judecătoresc erau inamovibili, cu excepţia judecătorilor stagiaricare beneficiau de stabilitate.Incompatibilităţile judecătorilor prevăzute în Legea nr. 726 / 1943erau aceleaşi cu cele prevăzute în Legea de organizare judecătorească din 27august 1938.Exista şi o excepţie referitoare la aptitudinea judecătorilor de aîndeplini funcţii administrative pe perioada de timp cât România se afla înstare de război.Dreptul disciplinar era reglementat în linii generale în mod identic cucel prevăzut în legea din 1938.Existau două acţiuni la care erau supuşi membrii corpuluijudecătoresc.- o acţiune de priveghere – care abilita pe ministrul justiţiei şi peşefii ierarhici să execute inspecţii şi controale asupra judecătorilor;- o acţiune disciplinară propriu-zisă – care se aplica de comisiadisciplinară.La fel ca şi în legea din 27.08.1938, ministrul justiţiei putea aplica înmod direct sancţiunile disciplinare mai uşoare – prevenirea şi mustrarea.În plus, Ministrul Justiţiei putea aplica direct judecătorilor amovibili(stabili) alte două sancţiuni disciplinare: pierderea salariului pe o duratăde până la 15 zile şi mustrarea disciplinară. Aceste două sancţiuni nuputeau fi aplicate de reprezentantul puterii executive decât în privinţajudecătorilor stagiari (care reprezentau unica categorie de judecători care nuerau inamovibili).La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionau două Comisiidisciplinare.Prima comisie era constituită pentru judecarea membrilor ÎnalteiCurţi de Casaţie şi Justiţie.A doua comisie era formată cu scopul de a judeca disciplinar pemembrii Curţilor de Apel şi pe magistraţii – asistenţi de la Înalta Curte deProblema care s-a ridicat a fost temeiul juridic. Altfel spus s-a pusfiresc întrebarea: pe ce temei juridic s-ar fundamenta această acţiune care nueste de răspundere civilă ci doar de reparare sau de recuperare a pierderii?Temeiul general se consideră a fi îmbogăţirea fără justă cauză, iar însituaţia în care cel prejudiciat a consimţit la producerea prejudiciului pentrusalvarea valorilor altei persoane, acţiunea se întemeiază pe principiulgestiunii de afaceri.3. Cazul fortuitPotrivit dispoziţiilor art. 47 Cod penal român constituie caz fortuit:“fapta prevăzută de lege … al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurăricare nu putea fi prevăzută”.În înţelesul textului, prin fapta săvârşită în caz fortuit se înţelege ofaptă peste care se suprapune o întâmplare ce nu putea fi prevăzută şi careproduce un rezultat ce nu putea fi prevăzut.Rezultă că în situaţia cazului fortuit este vorba de un rezultat, de ourmare periculoasă şi vătămătoare, care însă se datorează unei împrejurărineprevăzute.Condiţiile cazului fortuit:a) să se săvârşească o faptă ilicită care constituie elementul materialal unei abateri disciplinare;b) fapta să se datoreze unei acţiuni peste care se suprapune o altăacţiune sau întâmplare care provoacă un rezultat socialmente periculos;c) persoana care a săvârşit prima acţiune să nu fi prevăzut şi nici sănu fi putut prevedea apariţia celei de-a doua şi totodată a rezultatuluisocialmente periculos.Ceea ce caracterizează cazul fortuit este imposibilitatea de prevederea ivirii acţiunii sau întâmpinării suprapuse, care, în final, produce rezultatulsocialmente periculos.Această imposibilitate de prevedere este generală şi obiectivă, însensul că nici o altă persoană, într-o situaţie similară nu ar fi putut prevedeaacea întâmplare.Datorită faptului că făptuitorul nu prevede întâmplarea ce se iveşte,nu prevede nici rezultatul care se produce.În privinţa efectelor juridice apreciem că această cauză care înlăturăcaracterul disciplinar al faptei, exclude vinovăţia autorului. Întrucâtrăspunderea disciplinară este o răspundere juridică subiectivă, având cafundament culpa agentului, lipsa vinovăţiei autorului implică lipsa abateriidisciplinare şi implicit a răspunderii juridice respective.4. Riscul normal de serviciu şi ordinul de serviciu al superiorului.Îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege sau aordinului superiorului, deşi este de natură să cauzeze prejudicii unui drept138423

1. Legitima apărare.Definiţia legitimei apărări o găsim înscrisă în dispoziţiile art. 44 codpenal român, ea producând efecte exoneratoare în privinţa răspunderiipenale, a răspunderii civile şi a răspunderii disciplinare.Pentru ca fapta să fie considerată că a fost săvârşită în legitimăapărare, sunt necesare următoarele condiţii:a) Atacul la care se reacţionează trebuie să fie material, adică să nufie (per a contrario) un atac verbal constând în ameninţări, insulte, calomnii;- să fie direct, adică să ameninţe nemijlocit obiectul împotriva căruiaeste îndreptat;- să fie imediat, în sensul că pericolul pe care îl produce fie că s-arealizat (pericolul actual) fie că este pe punctul de a se produce (pericoluliminent);- să fie injust, atacatorul să nu aibă temei juridic care să-i justificecomportamentul.b) Atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane ori a drepturiloracesteia sau împotriva unui interes general.c) Atacul să pună în pericol grav – persoana ori drepturile celui atacatsau interesul general.d) Apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cuîmprejurările în care s-a produs atacul.Depăşirea limitelor unei apărări proporţionale este consideratălegitimă apărare, cu efecte total exoneratoare, numai dacă această depăşires-a datorat tulburării sau temerii în care s-a aflat persoana în cauză.2. Starea de necesitateEste reglementată ca element exonerator de răspundere în art. 45 Codpenal. Art. 45 alin. 2 Cod penal prevede că: “este în stare de necesitate acelacare săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu puteafi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sauun bun important al său ori al altuia, sau un interes obştesc”.Potrivit art. 45 alin. 3 Cod penal: “nu este în starea de necesitatepersoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama căpricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacăpericolul nu era înlăturat”.Dacă este indiscutabil just ca starea de necesitate să ducă laexonerarea de răspundere disciplinară, sub aspect civil se remarcă totuşi căsalvarea valorilor aparţinând cuiva se face cu preţul distrugerii, deteriorăriisau degradării unor valori aparţinând unei terţe persoane.În literatură se opinează, tocmai din această cauză, în sensulrecunoaşterii în favoarea celui prejudiciat a unei acţiuni de recuperare avalorilor distruse.Casaţie. Această comisie avea competenţa de a judeca apelurile declarateîmpotriva hotărârilor judecătoreşti disciplinare pronunţate de Comisiileconstituite pe lângă Curţile de Apel.O noutate absolută în sistemul legislativ românesc a fost reprezentatăde instituţia acţiunii recursorii, reglementată în art. 221 din Legea nr. 726 /1943. În temeiul acestei norme juridice, judecătorii puteau fi chemaţi înjudecată, prin formularea unei acţiuni recursorii, de către persoanele pe carele-au judecat.Condiţiile prevăzute pentru exercitarea acţiunii recursitorii –prevăzute de textul legal – erau:- să se pretindă că în timpul cercetărilor sau al judecăţii pricinii,judecătorii au lucrat cu viclenie sau au fost mituiţi;- în situaţia în care legea îi declara răspunzători;- în caz de tăgadă de dreptate;- dacă exista o decizie disciplinară de condamnare împotrivajudecătorului.Acţiunea recursorie putea fi introdusă pe rolul instanţei după ce, înprealabil, comisiile disciplinare stabileau în mod definitiv vinovăţiajudecătorului.Această acţiune se judeca în conformitate cu procedura specialăprevăzută de Codul de procedură penală (Codul de procedură penală Carolal II-lea, în vigoare de la 01.01.1937).Considerăm că prin dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare, directde către ministrul justiţiei, ca exponent al puterii executive, în privinţajudecătorilor inamovibili, legile de organizare judecătorească din 1938 şi1943 au afectat serios independenţa puterii judecătoreşti.Faptul că sub imperiul legii din 1943 existau două ConsiliiSuperioare ale Magistraturii – unul pentru propunerea consilierilor la ÎnaltaCurte de Casaţie şi Justiţie şi a prim-preşedinţilor şi preşedinţilor Curţilor deApel, iar altul pentru numirea celorlalţi judecători – a reprezentat, în opinianoastră, un pas înapoi în consacrarea rolului de garant al independenţeijudecătorilor a acestei instituţii.Mai mult, faptul că pe lângă Curtea de Casaţie şi Justiţie funcţionaudouă comisii disciplinare – prima având ca obiect judecarea membrilorÎnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar a doua având competenţa de a judecaîn materia disciplinară, pe membrii Curţilor de Apel şi pe magistraţiiasistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – lasă impresia instituiriiunui regim de judecată şi de aplicare a sancţiunii diferenţiat în raport degradul judecătorului care era judecat disciplinar (adică în funcţie de instanţala care funcţiona în momentul comiterii abaterii disciplinare).422139

Deşi prezintă anumite imperfecţiuni, legile de organizarejudecătorească din anii 1938 şi 1943 reprezintă momente importante îndezvoltarea principiului inamovibilităţii membrilor corpului judecătoresc,principiul care reprezintă “o piatră de temelie” în afirmarea independenţeijudecătorilor.De asemenea, a fost îmbunătăţită organizarea instanţelorjudecătoreşti precum şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, în calitate deorgan al puterii executive care administrează justiţia în România.Trebuie avută în vedere, în caracterizarea legilor de organizarejudecătorească şi situaţia politică a ţării aflată sub guvernarea a douăregimuri politice autoritare şi, din punct de vedere militar, sub stare deasediu (februarie 1938) şi sub stare de război (ianuarie 1941).§.4. Principiul independenţei judecătorilor şi organizareainstanţelor judecătoreşti în perioada regimului socialistÎn data de 23 august 1944 în jurul orelor 1530 Mareşalul IonAntonescu a fost arestat din ordinul Regelui Mihai I al României, deoarece arefuzat, în mod repetat, să semneze armistiţiul cu aliaţii.În seara zilei de 23 august 1944 a fost transmisă Proclamaţia RegeluiMihai I către Ţară prin care se anunţa ieşirea României din alianţa cuputerile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.Prin Decretul – Regal nr. 1626 din 31 august 1944 au fost fixatedrepturile românilor în cadrul Constituţiei din 1866, cu modificările aduseprin Constituţia din 29 martie 1923. 49)Decretul Regal nr. 1626 / 31.08.1944 a fost ulterior modificat prinDecretul Regal nr. 1849 / 11 octombrie 1944. 50)La data de 12 septembrie 1944 a fost semnată la Moscova, convenţiade armistiţiu între guvernul român, pe de o parte şi, guvernele UniuniiSovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte.Punctul 14 al acestei Convenţii prevedea următoarele: “Guvernul şiÎnaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu ÎnaltulComandament Aliat (sovietic), la arestarea şi judecarea persoanelor acuzatede crime de război.” 51)Această convenţie a recunoscut dreptul de jurisdicţie a părţiisovietice asupra cetăţenilor români. Pe baza ei “o mare parte a cetăţenilorromâni şi în mod deosebit comandanţii militari, oamenii politici şi toţi cei49) Publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 202 din 2. sept. 194450) Publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 235 din 11.10.194451) Convenţia împreună cu Anexa a fost publicată în M.Of., Partea I, nr. 219 / 22.09.1944.140Distribuirea direcţionată a cauzelor ar putea crea impresia interesuluijudecătorilor de a judeca doar anumite cauze sau anumite părţi litigante.Urmarea vătămătoare constă în crearea aptitudinii de a lezaindependenţa şi imparţialitatea membrilor completelor de judecată.Raportul cauzal rezultă din săvârşirea actului de conduită interzis,adică din materialitatea faptei.n) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurilede tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţiipentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor încondiţiile legii.Respectiva abatere disciplinară are menirea de a împiedica membriicorpului judecătoresc să participe la jocuri de tip piramidal, la jocuri denoroc sau la sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţafondurilor. Legea doreşte să prezerve moralitatea, onestitatea şi cinsteajudecătorilor în societate.Urmarea vătămătoare constă în crearea unei stări de pericol relativăla încrederea opiniei publice în cinstea, corectitudinea şi moralitateacorpului judecătoresc.Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei deoareceabaterea disciplinară analizată este formală sau de pericol social.Cu privire la elementele preexistente (obiect şi subiect) nu vominsista asupra lor în cadrul acestui punct deoarece, în partea introductivă apunctului 3 – intitulat: “Teoria generală a răspunderii juridice disciplinare.Condiţiile răspunderii disciplinare” – au fost analizate.Poate ar mai fi necesară o precizare referitoare la obiectul abaterilordisciplinare săvârşite de către judecători.Obiectul juridic comun (generic) al acestor abateri este reprezentatde relaţiile sociale privitoare la: independenţa şi imparţialitateajudecătorilor, la prestigiul puterii judecătoreşti şi la reputaţia membrilor careo compun, la buna organizare şi funcţionare a organelor puterii judecătoreşti s.a.** *Cauzele care înlătură caracterul de abatere disciplinară a faptei.În materia dreptului, principiile generale fiind puternic ancorate în morală,au consacrat unele împrejurări referitoare la vinovăţie sau la caracterulfaptei ilicite, care înlătură natura penală, disciplinară, civilă oricontravenţională a unei fapte (comisive sau omisive).Cauzele care înlătură caracterul de abatere disciplinară a faptei, sunturmătoarele: legitimă apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, risculnormal de serviciu, constrângerea fizică şi constrângerea normală, eroareade fapt, ordinul de serviciu al superiorului.421

absenţă. Utilizarea în textul legal a sintagmei „în mod repetat” apare cafiind inutilă şi lipsită de relevanţă sub aspect juridic.Raportul cauzal trebuie stabilit în fiecare caz concret în parte,deoarece abaterea este reală sau de rezultat. Ori de câte ori se poatedemonstra că fără actul de conduită interzis nu s-ar fi produs urmareavătămătoare există raport de cauzalitate chiar dacă intervin factori anteriori,concomitenţi sau posteriori comiterii faptei ilicite.k) atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor drserviciu faţă de colegi, avocaţi, experţi, martori saujustiţiabili.Atitudinea nedemnă în exercitarea atribuţiilor de serviciu este prinnatura sa aptă de a aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la bunadesfăşurare a activităţii profesionale. Atitudinea nedemnă se concretizeazăîn forme variate: cuvinte obscene, cuvinte indecente, gesturi cu caracterobscen, expresii triviale sau lipsite de politeţe.Această atitudine trebuie, pentru a constitui abatere disciplinară, să semanifeste în raport cu: judecători, procurori, avocaţi, experţi, martori şijustiţiabili.Urmarea vătămătoare constă în crearea unei stări de pericol pentrurelaţiile sociale privitoare la educaţia civică şi bunul simţ al membrilorcorpului judecătoresc.Raportul cauzal rezultă din însăşi materialitatea faptei.l) neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei debază la instanţa la care funcţionează judecătorul.Această abatere disciplinară se referă exclusiv la judecătorii care auşi calitatea de cadre didactice în învăţământul universitar.Urmarea vătămătoare constă în stabilitatea locului de muncă şi înataşamentul judecătorului faţă de autoritatea judecătorească, acestea putândfi afectate.Raportul cauzal rezultă din materialitatea faptei, abaterea diciplinarăfiind de pericol social, formală.Din punctul nostru de vedere această abatere disciplinară estediscutabilă. Aceasta în sensul că judecătorul care îndeplineşte şi funcţia decadru didactic universitar poate avea norma de bază la universitate fără a-i fiafectate în vreun fel independenţa şi imparţialitatea cu ocazia soluţionăriicauzelor deduse judecăţii.m) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie acauzelor.Această abatere disciplinară are rolul de a asigura în mod directindependenţa şi imparţialitatea judecătorilor cu ocazia soluţionării cauzelor.420care au ocupat diferite funcţii de stat în perioada 1940 – 1944 au fost lăsaţila discreţia unei puteri străine…” 52)Pe data de 21.01.1945 au intrat în vigoare Legea nr. 50, pentruurmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război şi Legea nr. 51,pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării. Ca urmarea adoptării Legii nr. 312 / 1945, la data de 24.04.1945 a fost înfiinţat unTribunal al Poporului cu sediul în municipiul Bucureşti.Prin Legea nr. 527 / 11.07.1945 a fost înfiinţat un al doilea Tribunalal Poporului cu reşedinţa la Cluj.Completul de judecată al Tribunalului Poporului era constituit din 9membri: doi judecători profesionişti numiţi de ministrul justiţiei şi şaptejudecători aleşi de grupările politice.Acuzatorii publici, care au fost instituiţi prin Legea nr. 50 / 1945,aveau prerogativa de a cerceta toate cauzele cu care erau învestiţi deConsiliul de Miniştri.Legea de organizare judecătorească nr. 726 / 1943 a fost abrogatăprin legea nr. 640 / 1944 pentru instituirea unui regim tranzitoriu deorganizare judecătorească. 53)Legea menţionată, care a intrat în vigoare la 01.01.1945, a repus învigoare legea de organizare judecătorească din 1924.Timp de 4 luni de la publicarea legii în Monitorul Oficial, a fostsuspendată inamovibilitatea judecătorilor de la toate instanţele. Acestora nuli s-a recunoscut nici măcar stabilitatea în funcţie!!!În acest interval de timp, ministrul justiţiei avea aptitudinea de adisponibiliza pe oricare judecător, fără să indice motivele şi fără să fi fost, înprealabil, sancţionat disciplinar.O altă curiozitate a textului rezultă din faptul că deşi legea intra învigoare la data de 1 ianuarie 1945, suspendarea inamovibilităţii judecătorilora fost aplicată din ziua publicării legii în Monitorul Oficial (19 decembrie1944).Ulterior, organizarea puterii judecătoreşti şi consacrarea statutuluijudecătorilor s-a realizat prin două acte normative: Legea nr. 34 / 1945 şiLegea nr. 492 / 1945.Nici una din cele două legi nu a adus modificări substanţialesistemului judecătoresc existent.Denumirea instanţelor de drept comun şi competenţa acestora au52) Ioan Dan, “Procesul Mareşalului Antonescu”, Editura Tempus, Bucureşti, 1993, pag. 2953)Legea nr. 640 / 1944 a fost publicată împreună cu Decretul nr. 2443 / 18.12.1944 înMonitorul Oficial, partea I, nr. 294 / 19.12.1944.141

ămas, în linii mari, aceleaşi.Au fost introduse sfaturile de împăciuire – care consiliau părţile învederea împăcării, în materie penală pentru comiterea infracţiunilor de:lovire, ameninţare, calomnie, injurie, tulburare de posesie, degradareabunurilor altuia, strămutare şi desfiinţare de semne de hotar, iar în materiecivilă şi comercială pentru litigiile dintre locuitorii comunei respectiveprivind creanţe, bunuri mobile sau obligaţii “de a face”, până la valoarea de50.000 lei, cu excluderea penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor dejudecată.Judecătoriile şi tribunalele funcţionau potrivit sistemului legislativanterior, cu deosebirea că au fost înfiinţate judecătorii în materii speciale, demuncă şi în materie contravenţională, care aveau acelaşi statut ca şijudecătoriile urbane, rurale sau mixte.Curţile de Apel – erau în număr de 12 iar reşedinţele acestora şi razalor teritorială erau stabilite exclusiv prin lege.Organizarea şi funcţionarea Curţii de Casaţie şi Justiţie eradeterminată prin lege organică.Consiliul Superior al Magistraturii avea aceleaşi atribuţii prevăzute înlegislaţia din perioada interbelică. Era prezidat de ministrul justiţiei iarsarcinile sale au fost limitate la propunerile de numiri în funcţiile vacante, deavizare în cazurile în care era consultat de ministrul justiţiei.De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii, îndeplinea oricealtă atribuţie conferită prin dispoziţii legale.Cazurile de incompatibilitate a judecătorilor erau acele prevăzute delegislaţia anterioară. Ca excepţie, legea permitea judecătorilor să fie membriai asociaţiilor culturale, de asistenţă socială sau naţională, recunoscute destat, fără a exercita administrarea financiară a acestor persoane juridice.Inamovibilitatea judecătorilor a fost suspendată pe perioada 19decembrie 1944 – 01 septembrie 1945. Pe aceeaşi perioadă membriicorpului judecătoresc nu au beneficiat nici de stabilitate în funcţie.Adunările Generale ale Curţilor de Apel şi ale Tribunalelor aveaucompetenţă pe linie disciplinară.Legea prevedea aplicarea de sancţiuni disciplinare în cazul în caresentinţele sau deciziile nu erau pronunţate în termen de 10 zile de laînchiderea dezbaterilor, sau dacă hotărârile judecătoreşti nu erau redactate întermen de maximum 15 zile de la pronunţare.Ministrul justiţiei avea aptitudinea de a exercita acţiunea depriveghere asupra judecătorilor inamovibili direct sau prin inspectoriijudecătoreşti.De asemenea, şefii ierarhici puteau exercita acţiunea de priveghereraporturi să fie efectiv prejudiciate; este suficient să existe aptitudinea de a filezate adică de a fi puse în pericol.Raportul cauzal rezultă din săvârşirea actului de conduită interzis.h) exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor deprocedură, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, dacăfapta nu constituie infracţiune.Această abatere disciplinară este reprodusă astfel cum a fostmodificată prin art. II alin. 3 din Legea nr. 356/2006.Ea constă în exercitarea funcţiei cu rea –credinţă sau din gravăneglijenţă. Legiuitorul a particularizat incluzând în cadrul abateriidisciplinare şi nerespectarea normelor de procedură.Fapta constituie abatere disciplinară doar dacă datorită pericoluluisocial specific (concret) ea nu constituie infracţiune.În esenţă se are în vedere exercitarea abuzivă a funcţiei în modintenţionat (cu rea –credinţă) sau din culpă gravă (culpa lata –gravăneglijenţă).Urmarea vătămătoare constă în lezarea efectivă a bunului mers aactivităţii instanţelor judecătoreşti.Raportul cauzal trebuie stabilit în fiecare caz concret în parte, abtereadisciplinară fiind reală, adică de rezultat.i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile.Această abatere disciplinară se referă la efctuarea lucrărilor cuîntârziere, care trebuie să fie determinată de motive imputabilejudecătorului. Situaţia tipică o reprezintă redactarea hotărârilor judecătoreştipenale. Potrivit art. 310 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură penală: ”....Hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare.”Dacă hotărârea judecătorească penală se redactează după depăşireatermenului menţionat, desigur că ea îşi va produce efectele, termenulstipulat fiind de recomandare. Totuşi, dacă judecătorul redacteazămajoritatea hotărârilor cu întârziere se poate angaja răspunderea disciplinarăa acestuia. Pentru a se angaja această formă de răspundere juridică estenecesar ca efectuarea cu întârziere a lucrărilor să constituie un „ stil demuncă” al judecătorului, întârzierile fiind dinainte programate.Urmarea vătămătoare constă în prejudiciarea prestigiului justiţiei.Raportul de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea fapteisăvârşite.j) absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat.Absenţele nemotivate de la serviciu constituie, în mod evident, oabatere disciplinară. În acest fel sunt grav prejudiciate relaţiile de serviciu.Legea utilizează noţiunea de „absenţe”, ceea ce înseamnă că nu se poateangaja răspunderea juridică disciplinară a judecătorului pentru o unică142419

organele de control. De asemenea, nerespectarea acestor dispoziţii trebuiesă-i fie imputabilă judecătorului. Reţinerea imputabilităţii se face avându-seîn vedere gradul de complexitate a cauzelor deduse judecăţii.Urmarea vătămătoare constă în crearea unei stări de pericol privitoarela relaţiile sociale referitoare la încrederea cetăţenilor în actul de justiţie.Raportul de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea fapteisăvârşite.f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile,memoriile sau actele depuse de părţile din proces.Abaterea disciplinară se referă la refuzul de a primi anumiteînscrisuri la dosar, depuse de părţile din proces. Înscrisurile pot fi: cereri,concluzii, memorii sau alte acte.Pentru a constitui abatere disciplinară refuzul judecătorului trebuie săfie nejustificat. Cu alte cuvinte refuzul trebuie să nu se fundamenteze pe odispoziţie legală.Astfel, refuzul nu este nejustificat dacă partea litigantă doreşte sădepună aceleaşi înscrisuri pe care le-a depus şi la un termen anterior, saudacă partea înţelege să depună înscrisuri probatorii după finalizareacercetării judecătoreşti.Urmarea vătămătoare constă în crearea unei stări de pericol pentrubuna funcţionare a justiţiei ca serviciu public şi totodată în crearea unei stăride pericol relative la încrederea cetăţenilor în competenţa profesională şi înbuna-credinţă a membrilor corpului judecătoresc.De asemenea, urmarea vătămătoare constă şi în potenţiala lezare adrepturilor procesuale ale părţii litigante cu consecinţe asupra dezlegăriifondului cauzei.Raportul de cauzalitate rezultă din săvârşirea actului interzis subsancţiune disciplinară.g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu.Această abatere disciplinară se referă la refuzul de a îndeplini oîndatorire de serviciu. Refuzul trebuie să fie nejustificat. Astfel, de exempluînruneşte conţinutul constitutiv al abaterii disciplinare: refuzul judecătoruluide a servi ca judecător de serviciu sau de a servi ca judecător de permanenţăpentru luarea măsurilor preventive.Dacă refuzul este justificat fapta nu constituie abatere disciplinară.De exemplu refuzul judecătorului aflat legal în concediu medical de a intraîn şedinţă de judecată la solicitarea preşedintelui instanţei la carefuncţionează.Urmarea vătămătoare constă în afectarea relaţiilor sociale careocrotesc raporturile de serviciu în justiţie. Nu este necesar ca acesteasupra judecătorilor din subordine dacă legea le conferea acest drept.Astfel primul – preşedinte al Curţii de Casaţie avea acţiunea depriveghere pe care o putea exercita asupra preşedinţilor Curţii de Casaţie, amembrilor Curţii de Casaţie şi asupra primilor – preşedinţi ai Curţilor de Apel.Primii – preşedinţi ai Curţilor de Apel exercitau acţiunea depriveghere asupra preşedinţilor Curţii de Apel, a consilierilor Curţii precumşi asupra judecătorilor Tribunalelor din circumscripţia Curţii.În exercitarea acţiunii de priveghere persoanele îndreptăţite controlaulucrările judecătorilor, apreciau cu privire la activitatea şi aptitudinileprofesionale ale acestora şi asupra raporturilor de serviciu cu justiţiabilii,avocaţii şi ceilalţi participanţi la activitatea de judecată.Ministrul Justiţiei dispunea şi de acţiunea disciplinară pe care oputea exercita numai cu privire la judecătorii amovibili.La fel ca în reglementările anterioare, judecătorilor inamovibiliministrul le putea aplica sancţiunile disciplinare privitoare la prevenire şi lamustrare pentru acele abateri săvârşite de la îndatoririle de serviciu.Pentru celelalte abateri disciplinare, judecătorii inamovibili urmau afi trimişi în judecată în faţa instanţei disciplinare competente.Membrii Curţii de Casaţie, membrii Curţilor de Apel, preşedinţii şiprim-preşedinţii Tribunalelor erau judecaţi disciplinar de o comisiedisciplinară care funcţiona pe lângă Curtea de Casaţie.Această comisie judeca şi apelurile declarate împotriva hotărârilorjudecătoreşti disciplinare pronunţate la comisiile constituite pe lângă Curţilede Apel.Judecătorii de la tribunale şi de la judecătoriile din circumscripţiaunei Curţi de Apel erau judecaţi de o comisie disciplinară care funcţiona pelângă Curtea de Apel respectivă. Cercetările prealabile se efectuau dejudecătorii inspectori sau de şefii ierarhici.Hotărârile comisiilor disciplinare erau executate prin dispoziţiaministrului justiţiei.Şi această lege de organizare judecătorească prevedea, ca şi legea nr.726 / 1943, posibilitatea exercitării acţiunii recursorii sau a unei acţiuni îndaune împotriva judecătorilor în ipotezele în care aceştia au judecat cauzelecu viclenie sau au fost mituiţi, ori în situaţia în care legea îi declararăspunzători sau în caz de tăgadă de dreptate.Suspendarea temporară, disponibilizarea sau destituirea judecătorilorse realiza prin decret regal, emis pe baza unui raport motivat al ministruluijustiţiei.Toţi membrii ordinului judecătoresc erau numiţi în funcţie prin decretregal şi înainte de exercitarea efectivă a funcţiei depuneau jurământul418143

prevăzut de lege.Aceasta este, pe scurt, organizarea instituţiilor puterii judecătoreşti înperioada 23 august 1944 şi până la 6 martie 1945, dată la care în România afost instaurat guvernul Dr. Petru Groza.* **La începutul acestui paragraf am menţionat legile în baza cărora aufost înfiinţate cele două Tribunale ale Poporului.Din punct de vedere strict juridic, prin Legea nr. 291 / 18 august1947, de urmărire şi sancţionare a celor vinovaţi de crime de război sauîmpotriva păcii sau omenirii, au fost desfiinţate Tribunalele Poporului, iarcompetenţa acestora a fost dată în atribuţia secţiilor criminale ale Curţilor deApel din Bucureşti şi din Cluj.Pe plan legislativ a fost adoptată o nouă lege de organizarejudecătorească, Legea nr. 341 / 1947 54) care a intrat în vigoare la data de 1martie 1948.Potrivit noii legi de organizare judecătorească organele judecătoreştiau rămas aceleaşi: judecătoriile, tribunalele, Curţile de Apel şi Curtea deCasaţie şi Justiţie.A fost introdusă instituţia asesorilor populari în compunerea tuturorinstanţelor penale, iar în compunerea instanţelor civile numai la judecătoriilerurale.Au fost înfiinţate sedii secundare ale judecătoriilor populare rurale.Cu privire la tribunale legea nr. 341 / 1947 de organizarejudecătorească nu a adus modificări majore în raport cu reglementărileanterioare.Astfel, preşedintele tribunalului, la fiecare început de anjudecătoresc, delega judecătorii care urmau să îndeplinească atribuţiile dejudecători sindici, judecători pentru fondurile dotale şi judecători abilitaţi săjudece cauzele penale cu inculpaţii minori.Judecătorii de instrucţie erau desemnaţi de ministrul justiţiei dintrejudecătorii de la secţia penală (criminală) a Tribunalului.Curţile de Apel – judecau în cauzele penale cu doi consilieri şi treiasesori populari iar în celelalte cauze precum şi în recurs, judecau cucomplete constituite din doi consilieri. În România, potrivit legii nr. 341 /1947 existau 14 Curţi de Apel.54) Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 282 din 05.12.1947.144autorităţii judecătoreşti şi a membrilor care o compun, raportul cauzalrezultă din materialitatea faptei – ex re.d) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţiilucrărilor care au acest caracter.Această abatere diciplinară se referă la nerespectarea secretuluideliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter.Legiuitorul nu a prevăzut modalităţi alternative; practic nerespectareasecretului deliberării constituie un exemplu cert determinat.Deliberarea completului de judecată este prevăzută de art. 343 dinCodul de procedură penală. Art. 307 alin. 2 din Codul de procedură penalăprevede: „Completul de judecată deliberează în secret.”Raţiunea instituirii secretului deliberării membrilor completului dejudecată rezidă în intenţia manifestă a legiuitorului de a asigura deplinaindependenţă şi efectiva imparţialitate a fiecărui judecător care este membrual completului de judecată.Secretul deliberării îl apară pe judecător de eventuale presiuni dinpartea politicului, a exponenţilor autorităţii executivului, din parteagrupurilor de presiune, a opiniei publice şi de ce nu din partea şefilorierarhici.Nerespectarea confidenţialităţii lucrărilor de către judecător atrage ostare de pericol privitoare la buna desfăşurare a justiţiei ca serviciu publicdar şi cu privire la asigurarea efectivă a independenţei şi imparţialităţiimembrilor care compun completele de judecată.Fiind o abatere „ de pericol”, formală, raportul de cauzalitate rezultădin săvârşirea faptei ilicite cu caracter disciplinar.e) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile adispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate acauzelor.Soluţionarea cu celeritate a cauzelor constituie una dintre priorităţilereformei sistemului judiciar din România.În perioada de preaderare Comisia pentru justiţie şi afaceri interne aUniunii Europene a accentuat, prin reprezentanţii săi, necesitateaoperativităţii în soluţionarea cauzelor penale.După aderarea României la Uniunea Europeană, la data de01.01.2007, organele Uniunii continuă efortul – împreună cu autorităţileromâne – de a determina celeritatea soluţionării cauzelor.Evident, celeritatea soluţionării cauzelor nu trebuie să dăuneze buneiadministrări a materialului probator.Abaterea disciplinară se referă la nerespectarea dispoziţiilor legaleprivitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor. Nerespectarea trebuie săse realizeze în mod repetat, adică să fie constatată cel puţin de două ori de417

Instituirea acestei abateri disciplinare are rolul de a preveni şieventual de a corija acţiunile membrilor corpului judecătoresc care au cascop satisfacerea unor interese private în alt mod decât prin proceduralegală.Elementul material conţine două modalităţi alternative. Primamodalitate se referă la intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri saupretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor private altfel decât în limitacadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii. Evident intervenţiile trebuiesă fie realizatr pe lângă persoane fizice cu funcţii de conducere din instituţiisau alte unităţi. Ele trebuie să se refere la soluţionarea unor interese privateîn alt mod decât pe cale legală.A doua modalitate alternativă are în vedere imixtiunea în activitateaaltui judecător sau a unui procuror. Imixtiunea constă în amesteculrespectivului judecător în activitatea profesională desfăşurată de un altmagistrat. Desigur imixtiunea are ca scop satisfacerea unor interese private.Urmarea vătămătoare constă într-o stare de pericol referitoare la relaţiilesociale care au ca obiect independenţa puterii judecătoreşti, precum şi lacele referitoare la respectarea cadrului legal pentru soluţionarea diverselorcereri care privesc interese private cu caracter legal şi legitim. Raportul decauzalitate rezultă din săvârşirea oricăreia dintre modalităţile alternativeprevăzute de lege.c) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic saumanifestarea convingerilor politice în exercitareaatribuţiilor de serviciu.Politica reprezintă activitatea desfăşurată de partidele şi organizaţiilepolitice, de persoanele fizice, de grupurile de presiune etc. în scopulajungerii la guvernare sau cu intenţia de a-şi impune propriile programe deguvernare.În prima modalitate a acestei abateri disciplinare judecătorul trebuiesă desfăşoare activităţi publice cu caracter politic. Este deci necesar caactivităţile cu caracter politic să fie desfăşurate în public.A doua modalitate alternativă constă în manifestarea de cătrejudecător a convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu.Urmarea vătămătoare constă într-o stare de pericol referitoare lapotenţiala afectare a independenţei autorităţii judecătoreşti.Judecătorul fiind o emanaţie a statului dar şi o contrapondere acelorlalte puteri constituite în stat trebuie să fie mai presus de luptelepolitice care prin natura lor sunt partinice şi pasionale.Fiind o abatere disciplinară care prin natura sa – indiferent demodalitatea alternativă de realizare – pune în pericol independenţaCurtea de Casaţie şi Justiţie – era alcătuită din două secţii.Completele de judecată ale instanţei supreme se constituiau din patrumembri, iar în caz de constituire a completelor de divergenţă, din şaptemembri.Legea nr. 341 / 1947 a prevăzut funcţionarea, pe lângă MinisterulJustiţiei, a Consiliului Superior al Magistraturii, care se întrunea subpreşedinţia ministrului justiţiei.Atribuţiile Consiliului Superior erau identice cu cele prevăzute dedispoziţiile legale anterioare.Condiţiile generale pentru numirea în funcţie a judecătorilor –erau aceleaşi cu cele prevăzute în legislaţia anterioară.Totuşi, noua lege prevedea că la tribunalele şi judecătoriile în a cărorcircumscripţie teritorială, cel puţin 30% din populaţie avea o altă limbămaternă comună decât limba română, judecătorii şi asesorii populari, pentrua putea fi numiţi în funcţii, trebuiau să cunoască şi limba naţionalităţiirespective, pe lângă limba oficială a statului, limba română.Judecătorii potrivit legii nr. 341 / 1947 erau numiţi prin decret regal,însă pe parcursul exercitării funcţii nu mai beneficiau de garanţiainamovibilităţii ci se bucurau doar de stabilitate.Incompatibilităţile judecătorilor erau cele prevăzute în legislaţiaanterioară, cu excepţia manifestărilor publice cu caracter politic.Această excepţie trebuie privită în strânsă legătură cu eliminarea dinguvern în noiembrie 1947, a ultimilor reprezentanţi ai partidelor istorice,ceea ce marca premisele instaurării partidului unic totalitar. Or, în noilecondiţii, puterea politică nu numai că nu interzicea participarea judecătorilorla activităţile politice dar era chiar interesată de participarea lor, în scopullegitimării noului regim instaurat.Sancţiunile disciplinare erau expres prevăzute de lege, cu descrierealaturii obiective a abaterilor disciplinare. Judecătorul care era pus îndisponibilitate putea fi reprimit în funcţie după o perioadă de doi ani de laaplicarea sancţiunii disciplinare. Pentru judecătorul destituit nu exista oastfel de posibilitate.Ministrul Justiţiei exercita dreptul de priveghere şi dreptul dedisciplină asupra judecătorilor.În virtutea dreptului de priveghere, ministrul justiţiei aveaaptitudinea, în mod direct sau prin delegaţie dată judecătorilor inspectori, dea inspecta, de a nota şi de a trimite pe judecători în faţa instanţelordisciplinare.Dreptul de disciplină – avea ca obiect aptitudinea de a aplicasancţiuni disciplinare.416145

Ministrul justiţiei putea aplica direct sancţiunile disciplinarereferitoare la prevenire şi mustrare (la fel ca şi în legislaţia anterioară).Pentru aplicarea celorlalte sancţiuni disciplinare, ministrul justiţiei îl trimiteape judecător în faţa comisiei de disciplină.Comisiile disciplinare funcţionau la Curtea de Casaţie şi Justiţie şierau formate în raport de gradul judecătorului ce urma a fi judecatdisciplinar.Pe lângă Curtea de Apel Bucureşti funcţiona o comisie disciplinarăpentru judecarea judecătorilor de la tribunalele şi judecătoriile din ţară.Hotărârile pronunţate de comisia disciplinară organizată pe lângă Curtea deApel Bucureşti puteau fi atacate cu calea de atac a apelului, la comisiadisciplinară organizată pe lângă Curtea de Casaţie şi Justiţie.Titularii dreptului de apel erau: judecătorul sancţionat disciplinar şiministrul justiţiei care exercita acest drept procesual prin intermediulprocurorului general.Acţiunea recursorie împotriva judecătorilor era admisă de principiu,însă aceasta se putea exercita numai în situaţiile în care judecătorii eraudeclaraţi răspunzători pentru tăgadă de dreptate sau când se pretindea căaceştia în cursul judecării pricinii au lucrat cu viclenie sau au fost mituiţi.Acţiunile recursorii se puteau introduce după ce, în prealabil, comisiadisciplinară stabilea vinovăţia judecătorului, în mod definitiv.* **La data de 30.12.1947, Regele Mihai I a abdicat pentru sine şi pentruurmaşii săi de la tron.Suveranul a lăsat poporului român libertatea de a-şi alege noua formăde stat.Prin Legea nr. 363 / 1947 55) Statul Român a fost constituit în“Republică Populară Română” (art. 3), iar Constituţia din 1866, cumodificările din 29 martie 1923 şi acelea din 1 septembrie 1944, a fostabrogată (art. 2).La data de 13 aprilie 1948 a fost adoptată de Marea AdunareNaţională Constituţia Republicii Populare Române. 56)Titlului VII al noii Constituţii intitulat “Organe judecătoreşti şiparchetul” i-au fost alocate art. 86-98.55) Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr 300 bis din 30 decembrie 1947.56) Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr 87 bis din 13 aprilie 1948.146Din examinarea abaterilor disciplinare precizate, rezultă căjudecătorii răspund disciplinar pentru două categorii de abateri respectiv:- abateri de la îndatoririle de serviciu (acestea sunt prevăzute în art.99 lit. a, c, d, e, f, g, h, i, j, k, l, m din Legea nr. 303/2004);- abateri disciplinare care rezultă din comportări care dăuneazăinteresului serviciului sau prestigiului instanţei (art. 99 lit. b, n din Legea nr.303/2004).Datorită faptului că în privinţa judecătorilor abaterile disciplinaresunt menţionate expres de lege, rezultă că titularul acţiunii disciplinare nupoate “înfiinţa”, prin analogie, alte abateri disciplinare.De aceea, pentru ca în sarcina unui judecător să se reţină săvârşireaunei abateri disciplinare, este imperios necesar să se hotărască pe baza uneianalize atente a faptei comise, dacă sunt întrunite elementele constitutive aleabaterii disciplinare: obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă.Dacă lipseşte unul din elementele constitutive menţionate sau unelement preexistent (obiect, subiect), nu poate fi reţinută răspundereadisciplinară în sarcina judecătorului.Analiza laturii obiective a abaterilor disciplinare ce pot fi săvârşite dejudecători:a) încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile deavere, declaraţiile de interese, incompatibilităţi şi interdicţiiprivind pe judecători.Actul ilicit de conduită constă într-o omisiune, respectiv în faptecomisive. Concret, elementul material constă în nedepunerea în termen adeclaraţiilor de avere sau de interese ori în completarea eronată a acestordeclaraţii.Legea se referă la incompatibilităţi sau interdicţii instituite prindispoziţiile art. 5-10 din Legea nr. 303/2004, republicată.Urmarea vătămătoare constă în crearea unei stări de pericolreferitoare la exactitatea declaraţiilor date de judecători, sau după caz, încrearea unei stări de pericol rezultată din nerespectarea incompatibilităţilorşi interdicţiilor. Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei- ex re.Consacrarea acestei abateri diciplinare are menirea de a prezervaindependenţa şi imparţialitatea membrilor corpului judecătoresc.b) Intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretindereasau acceptarea rezolvării intereselor personale sau alemembrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât înlimita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii,precum şi imixtiunea în activitatea altui judecător sauprocuror.415

Am tratat succint condiţiile răspunderii juridice disciplinare – îngeneral – pentru a trece – în cele ce urmează – la analiza abaterilordisciplinare ce pot fi săvârşite de judecători.4. Abaterile disciplinare ale judecătorilor. Cauzele care înlăturăcaracterul de abatere disciplinară a faptei. Sancţiuniledisciplinare ce se pot aplica judecătorilor.Dispoziţiile art.99 din Legea nr. 303/2004, republicată, prevedeurmătoarele abateri disciplinare ce pot fi săvârşite de judecători:a) încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere,declaraţiile de interese, incompatibilităţi şi interdicţii privind pejudecători;b) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sauacceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familieiori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementatpentru toţi cetăţenii, precum şi imixtiunea în activitatea altuijudecător sau procuror;c) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestareaconvingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu;d) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilorcare au acest caracter;e) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilorlegale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor;f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile,memoriile sau actele depuse de părţile din proces;g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;h) exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, curea- credinţă sau din gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituieinfracţiune;i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;j) absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat;k) atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţăde colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili;l) neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei de bază lainstanţa la care judecătorul funcţionază;m) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;n) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tippiramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nueste asigurată trasparenţa fondurilor în condiţiile legii.“Art. 86: Instanţele judecătoreşti sunt: Curtea Supremă, una pentruîntreaga ţară, Curţile, tribunalele şi judecătoriile populare.Art. 87: Se pot înfiinţa prin lege, instanţe speciale pentru anumiteramuri de activitate.Art. 88: La toate instanţele, cu excepţia Curţii Supreme, judecarea areloc cu asesori populari, afară de cazurile când legea dispune altfel.Art. 89: Primul preşedinte, preşedinţii şi membrii Curţii Supremesunt numiţi de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R., la propunereaguvernului.Art. 90: Curtea Supremă supraveghează activitatea judiciară ainstanţelor şi organelor judiciare, în condiţiile legii.Art. 91: La toate instanţele de judecată, dezbaterile sunt publice,afară de cazurile şi condiţiunile prevăzute de lege.Art. 92: Dreptul de apărare în faţa tuturor instanţelor este garantat.Art. 93: Judecătorii de orice grad se supun în exercitarea atribuţiilorlor numai legii şi aplică legile egal faţă de toţi cetăţenii.Art. 94: O lege va determina organizarea şi modul de funcţionare ainstanţelor judecătoreşti, precum şi modul de numire şi îndepărtare ajudecătorilor de orice grad.Art. 95: În Republica Populară Română, parchetul supravegheazărespectarea legilor penale, atât de către funcţionarii publici, cât şi de cătreceilalţi cetăţeni.Art. 96: Parchetul veghează îndeosebi la urmărirea şi pedepsireacrimelor împotriva ordinii şi libertăţii democratice, a intereselor economice,a independenţei naţionale şi a suveranităţi Statului Român.Art. 97: Parchetul se compune dintr-un procuror general al RepubliciiPopulare Române şi mai mulţi procurori.Prin lege se vor determina modul de organizare, atribuţiile şifuncţionarea parchetului.Art. 98: Procurorul general al Republicii Populare Române senumeşte de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R., la propunereaguvernului.”În aplicarea dispoziţiilor constituţionale adoptate, după modelullegislaţiei sovietice, a fost adoptat Decretul nr. 1 / 22.04.1948 prin care afost desfiinţată Curtea de Casaţie şi Justiţie iar în locul acesteia a fostînfiinţată Curtea Supremă.Prin decretul 132 / 02.04.1949 a fost reorganizată justiţia dupămodelul sovietic.Organele judecătoreşti, în concepţia actului normativ citat, erau:judecătoriile populare, tribunalele, curţile şi Curtea Supremă.414147

În dispoziţiile legale erau prevăzute principiile de organizare ajustiţiei: principiul unităţii justiţiei pentru toţi cetăţenii români; principiulfolosirii limbii materne în faţa organelor judiciare; principiul publicităţiidezbaterilor; principiul dreptului la apărare; principiul independenţeijudecătoriilor şi al supunerii lor numai legii; principiul participăriiasesorilor populari la activitatea de judecată a tuturor instanţelor, cu excepţiaCurţii Supreme.*. Judecătoria populară – devenea veriga de bază a justiţieicăpătând plenitudinea de jurisdicţie (competenţă generală).Ea este competentă să judece, în fond, cauzele penale şi civile ori decâte ori nu se prevedea altfel în dispoziţiile legale.Judecătoriile populare erau de trei categorii: urbane, rurale şi mixte,iar judecata se realiza în complet format dintr-un singur judecător sau ajutorde judecător (adică judecător definitiv sau judecător stagiar), cu participareaa doi asesori populari.*. Tribunalele – erau instanţe judecătoreşti ierarhic superioare înraport cu judecătoriile populare. Funcţionau în fiecare capitală de judeţ cuexcepţia judeţelor Sălaj şi Hunedoara în care funcţionau câte două tribunale.Tribunalul judeca ca instanţă de apel în toate cauzele civile judecateîn primă instanţă de judecătoriile populare. Ca instanţă de recurs tribunaluljudeca cauzele penale şi cele civile judecate în primă şi ultimă instanţă,adică fără drept de apel, de judecătoriile populare.Aceste instanţe, în conformitate cu dispoziţiile procedurale, eraucompetente să judece în primă instanţă anumite cauze penale şi civile.Desemnarea judecătorilor care îndeplineau alte atribuţii (pentruminori, pentru tutelă) se realiza de preşedintele tribunalului le fel ca şi îndispoziţiile legale anterioare.Judecătorii desemnaţi să exercite funcţia de judecători de instrucţieformau Camera de instrucţie.*. Curţile – erau instanţe judecătoreşti ierarhic superioare în raportcu tribunalele. Aceste instanţe erau organizate pe secţii specializate (penale,civile) iar completul de judecată era constituit din doi consilieri de curteîmpreună cu trei asesori populari.Curţile de Apel judecau recursurile declarate împotriva hotărârilortribunalelor, date în materie civilă ca instanţă de apel iar în materie penalăcele pronunţate de tribunale în primă instanţă. Erau competente să judece înanumite cauze, determinate de lege, în primă instanţă.*. Curtea Supremă – asigura prin practica judiciară pronunţată,unitatea în interpretarea şi aplicarea legii.Potrivit art. 90 din Constituţia din 1948, Curtea Supremă exercitaUneori, raportul de cauzalitate dintre faptă şi urmarea vătămătoareeste mediat, în sensul că prin fapta ilicită s-a creat posibilitatea ca anumiţifactori (umani sau naturali) să acţioneze şi să producă în mod direct stareade pericol sau prejudiciul.Fără să insistăm asupra teoriilor avansate în doctrină pentrudeterminarea concretă a raportului de cauzalitate, precizăm că premizelemenţionate trebuiesc stabilite pentru concretizarea raportului cauzal dintrefapta ilicită şi rezultatul socialmente periculos, raport care formează unuldintre conţinuturile obiective ale răspunderii juridice disciplinare.IV. Latura subiectivă – sau vinovăţia (culpa) constă în atitudineapsihică negativă a subiectului în raport cu fapta sa.Astfel, nu este suficient ca fapta agentului să fie obiectiv ilicită, cimai este necesar ca aceasta să-i fie subiectiv imputabilă.Corespunzător formelor şi gradelor de vinovăţie din dreptul penal,abaterile disciplinare pot fi săvârşite cu intenţie, din culpă sau cupraeterintenţie (intenţie depăşită).La rândul ei intenţia, ca formă de vinovăţie, prezintă douămodalităţi:- directă – când subiectul prevede şi urmăreşte producerea efectuluidăunător al faptei sale;- indirectă - când subiectul prevede efectul dăunător, fără a-l urmări,acceptând totuşi producerea lui.Culpa – ca formă a vinovăţiei, prezintă la rândul ei două modalităţi:- culpa cu previziune – uşurinţa – când subiectul prevede efectuldăunător, nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va produce;- culpa fără previziune – nesocotinţa – atunci când subiectul nuprevede efectul deşi putea sau trebuia să-l prevadă.Praeterintenţia (intenţia depăşită) există atunci când subiectulprevede rezultatul socialmente periculos al faptei pe care îl urmăreşte înmod activ sau îl acceptă dar se produce rezultatul material mai grav sau înplus faţă de care agentul se află în culpă, fie în culpă cu previziune cândsocoteşte fără temei că nu se va produce rezultatul, fie în culpă fărăpreviziune când agentul nu prevede rezultatul deşi trebuia şi putea să-lprevadă.Posibilitatea subiectului de a prevedea rezultatul dăunător al fapteitrebuie apreciată în concret de la caz la caz, în raport de particularităţilesubiective ale autorului: pregătire, capacitate, experienţă, aptitudinipersonale etc.148413

aportul de cauzalitate sunt prezumate. Aceste prezumţii sunt simple (juristantum) şi, în consecinţă, salariatul putând produce proba contrarie.3) Al treilea element al laturii obiective îl reprezintă existenţaRAPORTULUI DE CAUZALITATE între fapta ilicită şi rezultatuldăunător socialmente periculos.Pentru angajarea răspunderii disciplinare, în general, nu este suficientsă existe o faptă ilicită şi un rezultat dăunător, fără nici o legătură între ele.Din aceste considerente rezultă că este necesar ca între faptă şiurmarea vătămătoare (stare de pericol sau prejudiciu material efectiv), săexiste un raport de cauzalitate – în sensul că acea faptă ilicită, generatoare deprejudicii (care este cauza) a provocat rezultatul dăunător (efectul cauzei).În teoria răspunderii juridice disciplinare au fost ridicate o serie deprobleme care privesc situaţia în care efectul a fost precedat de omultitudine de acţiuni umane sau de alte împrejurări.Astfel, deşi în materia răspunderii disciplinare, în general, seopinează în privinţa prezumării raportului de cauzalitate, credem că nu estelipsit de interes să precizăm câteva aspecte referitoare la constatarea şiidentificarea acestuia:- necesitatea de a stabili nu un raport de cauzalitate în general, ciraportul de cauzalitate specific între fapta ilicită şi rezultatul dăunător (starede pericol pentru valorile sociale protejate sau prejudiciu); pentru analizaraportului de cauzalitate specific interesează în prim plan faptele care audeclanşat punerea în mişcare a acestor cauze, faptele care au favorizatdesfăşurarea nestingherită a cauzelor ori faptele care nu au împiedicataceastă desfăşurare;- caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate. Chiar dacă o acţiuneimplică o desfăşurare unitară pe plan fizico-psihic, în privinţa raportului decauzalitate nu interesează aspectele de ordin psihic; ele fac parte din condiţiagenerală subiectivă şi anume – vinovăţia;- la stabilirea raportului de cauzalitate se va ţine seama pe lângă faptailicită ca acţiune pozitivă şi de fapta ilicită ca inacţiune, respectiv deneîndeplinirea anumitor obligaţii prevăzute de lege;- o anumită incidenţă asupra raportului de cauzalitate o reprezintăfaptele umane şi factorii exteriori. La săvârşirea faptei se poate întâlni nunumai fapta autorului ori a coautorilor ci şi faptele instigatorilor,complicilor, favorizatorilor, tăinuitorilor (când fapta ilicită constituie atâtabatere disciplinară, cât şi elementul material al unei infracţiuni);- nu în ultimul rând este de remarcat faptul că datorită varietăţii cazurilor derăspundere disciplinară, rezultă necesitatea ca însuşi specificul categorieicauzalităţii în acest domeniu să fie precizat în sensul că nu întotdeaunaraportul cauzal este un raport direct între faptă şi rezultatul dăunător.supravegherea activităţii instanţelor judecătoreşti.Curtea Supremă judeca în complete formate din cinci consilieri, fărăparticiparea asesorilor populari.Dacă Curtea Supremă soluţiona un recurs şi aprecia că este necesarsă revină asupra propriei practici judiciare statuate în ultimii trei ani desecţia respectivă, completul de judecată era compus din nouă consilieri.Curtea Supremă judeca şi în Secţii Unite, cu participarea tuturormembrilor săi în prezenţa a cel puţin 21 de consilieri.În Secţii Unite, Curtea Supremă judeca în cazul în care se reveneaasupra unei practici judiciare stabilită de un complet format de nouăjudecători sau asupra unei practici judiciare a unei alte secţii decât aceea dincare făcea parte completul de judecată care, rezolva un recurs concret oriatunci când se schimba jurisprudenţa stabilită anterior de Secţiile Unite.Decretul nr. 132 / 02.04.1949 a prevăzut dispoziţia potrivit căreiahotărârile judecătoreşti se pronunţă cu majoritatea voturilor completului.Complete de judecată fiind formate dintr-un număr de membri, fărăsoţ, întotdeauna se realiza majoritatea şi în acest mod au fost practicdesfiinţate completele de divergenţă.Judecătorii şi asesorii populari rămaşi în minoritate erau obligaţi sămotiveze opinia separată.Tot prin Decretul nr. 132 / 1949 au fost înfiinţate, în baza art. 87 dinConstituţia din 1948, instanţe speciale, cum ar fi: instanţele militare,tribunalele speciale feroviare, tribunalele maritime şi fluviale.Având în vedere organizarea judecătorească existentă, fundamentatăpe Decretul 132 / 02.04.1949, apreciem că regimul politic instaurat a afectatgrav independenţa judecătorilor.În primul rând, a fost luată judecătoriilor cea mai puternică pavăză aindependenţei acestora – inamovibilitatea.În al doilea rând, Constituţia din anul 1948 şi Decretul nr. 132 /02.04.1949 au fost primele acte normative româneşti care au trasat sarcinijustiţiei, deci judecătorilor.Practic, deşi proclamată formal în Constituţia ţării, independenţajudecătorilor a fost abolită de regimul politic de inspiraţie sovietică, carevedea în acest principiu fundamental al puterii judecătoreşti, o piedică înaservirea totală a ţării.O justiţie independentă şi puternică nu convenea exponenţilor puteriisovietice ocupante şi nu se încadra în “canoanele” materialismului dialecticşi istoric.Autorităţile statului socialist au elaborat, sub imperiul Constituţieidin 1948, o nouă lege pentru organizarea judecătorească – Legea nr. 5 / 19412149

iunie 1952, care a fost pusă în aplicare de la data de 1 august 1952.Această lege a accentuat caracterul de clasă al justiţiei, care eraconsiderată apărătoarea orânduirii sociale şi de stat.Legea a procedat la o organizare unitară a instanţelor judecătoreşti,având în vedere şi Legea nr. 5 / 1950 57) , privind raionarea administrativ –economică a teritoriului ţării.Potrivit noii organizări judecătoreşti sistemul instanţelor era formatdin: tribunalele populare, tribunalele regionale şi Tribunalul Capitalei şirespectiv Tribunalul Suprem.*. Tribunalele populare – erau de raion, de oraş sau de raionorăşenesc. Constituiau instanţa de drept comun având plenitudinea dejurisdicţie atât în materie penală cât şi în materie civilă.*. Tribunalele regionale – respectiv Tribunalul Capitalei,funcţionau cu unul sau mai multe colegii.Judecau recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate detribunalele populare şi erau competente să judece, în primă instanţă, anumitecauze, în mod excepţional. Aceste instanţe erau de principiu instanţe decontrol judiciar.*. Tribunalul Suprem – care avea în alcătuire trei colegii: uncolegiu penal, un colegiu civil şi un colegiu militar.Membrii Tribunalului Suprem erau: preşedintele, preşedinţii –adjuncţi, preşedinţii de colegii şi judecătorii. Aceştia erau numiţi dePrezidiul M.A.N., la propunerea Consiliului de Miniştri, în urma raportuluiîncheiat de ministrul justiţiei.Pentru preşedintele Colegiului militar şi pentru judecătorii acestuicolegiu raportul se întocmea de ministrul justiţiei cu consultarea ministruluiforţelor armate.Tribunalul Suprem supraveghea activitatea judiciară a instanţelorierarhic inferioare.Această instanţă judeca recursul în supraveghere (cererile deîndreptare) şi dădea îndrumări instanţelor cu privire la justa şi corectaaplicare a legilor.Completul de judecată, la toate instanţele de la tribunalul popular laTribunalul Suprem era format din trei membri.Când instanţele judecau în fond, completul era alcătuit dintr-unjudecător cu participarea a doi asesori populari.Când se judeca în recurs sau recursuri în supraveghere (de TribunalulSuprem), completul de judecată era format din trei judecători, cu excludereaExistenţa calităţii de judecător (calitate specială circumstanţială), înainte saudupă consumarea şi constatarea abaterii disciplinare nu prezintă relevanţă,atât timp cât în momentul consumării abaterii disciplinare subiectul nu aveacalitatea specială circumstanţială prevăzută de lege.În privinţa obiectului şi a subiectului abaterii disciplinare, precizămcă aceste două condiţii alcătuiesc elementele preexistente.Elementele preexistente ale abaterii disciplinare (obiect, subiect)împreună cu conţinutul constitutiv al abaterii (latura obiectivă şi laturasubiectivă) generează conţinutul juridic al abaterii disciplinare.Conţinutul constitutiv restrâns al abaterii disciplinareIII. LATURA OBIECTIVĂ – presupune săvârşirea unei fapteilicite care generează, în raportul de la cauză la efect, un rezultat dăunătorordinii interioare în unitatea angajatoare.1) FAPTA ILICITĂ – este definită de doctrină ca fiind fapta princare, încălcându-se normele de comportament la locul de muncă, suntcauzate prejudicii angajatorului.Caracterul ilicit al faptei rezultă din neconcordanţa acesteia cuobligaţiile de serviciu.Fapta generatoare de răspundere disciplinară poate fi comisivă -constând într-o acţiune prin care se încalcă o obligaţie de “non facere”, adicăo normă prohibitivă sau poate fi omisivă – când se realizează prinneîndeplinirea unei activităţi ori neluarea unei măsuri, atunci când aceastăactivitate trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană, potrivitdispoziţiilor legale.În practica răspunderii juridice disciplinare de drept comun suntposibile situaţii în care comportamentul ilicit al unei persoane să cuprindăatât acţiuni (comisiuni) cât şi inacţiuni (omisiuni) ilicite.În consecinţă fapta săvârşită de agent (salariat potrivit dreptuluicomun), trebuie să aibă caracter ilicit, ilicitatea apreciindu-se după condiţiile generale.2) Fapta ilicită trebuie să se afle în legătură de cauzalitate cu rezultat dăunător.Rezultatul dăunător poate consta, după caz, fie într-un prejudiciuefectiv generat, fie într-o stare de pericol pentru valorile ocrotite delegiuitor.PREJUDICIUL – ca element al răspunderii disciplinare – constă înefectul negativ suferit de o anumită persoană (angajator), ca urmare a fapteiilicite săvârşite de o altă persoană (angajat).În materia răspunderii disciplinare, în cazul când sunt dovediteelementele abaterii disciplinare constând în încălcarea obligaţiilor deserviciu (fapta ilicită) şi vinovăţia (latura subiectivă), rezultatul dăunător şi57) Publicată în Buletinul Oficial nr. 77 din 8 septembrie 1950.150411

Articolul 87 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, republicată, prevede: „Pedurata îndeplinirii funcţiei, personalul de specialitate juridică din MinisterulJustiţiei, din Ministerul Public, din Consiliul Superior al Magistraturii, dinInstitutul Naţional de Criminologie şi din Institutul Naţional al Magistraturiiestre asimilat judecătorilor şi procurorilor în ceea ce priveşte drepturile şiîndatoririle, inclusiv susţinerea examenului de admitere, evaluarea activităţiiprofesionale, susţinerea examenului de capacitate şi de promovare...”În concluzie, reţinem că atât judecătorii stagiari cât şi magistraţiiasimilaţi pot avea aptitudinea de a fi subiecţi ai răspunderii disciplinare.3. Teoria generală a răspunderii juridice disciplinare. Condiţiilerăspunderii disciplinare.Condiţia necesară şi suficientă pentru declanşarea răspunderii juridicedisciplinare o reprezintă abaterea disciplinară.Pentru a stabili dacă – în principiu – o faptă determinată poate ficalificată abatere disciplinară, în aşa fel încât să genereze răspundereadisciplinară, este necesar să fie analizate elementele constitutive, a cărorîntrunire determină existenţa abaterii respectiv: obiectul, subiectul, laturaobiectivă şi latura subiectivă.I. Obiectul abaterii disciplinareExistenţa unei abateri disciplinare implică săvârşirea de către salariata unei fapte-comisive sau omisive – care să se răsfrângă negativ asuprarelaţiilor care se stabilesc între membrii colectivităţii.Deci obiectul abaterii disciplinare – îl constituie valoarea socială,lezată, adică relaţiile de muncă, de ordine interioară a unităţii şi de disciplinăla locul de muncă.II. Subiectul abaterii disciplinareAbaterea disciplinară implică – de plano – existenţa unui subiectcalificat. În general acest subiect calificat este reprezentat de un salariatîncadrat în muncă într-o unitate economică.În privinţa subiectului răspunderii juridice disciplinare, rezultăspecificitatea şi particularităţile răspunderii judecătorilor în raport curăspunderea disciplinară comună a salariaţilor.Aceasta întrucât săvârşirea abaterilor disciplinare enumerate de art.99 din Legea nr. 303/2004, republicată, implică existenţa calităţii dejudecător în raport cu persoana care săvârşeşte fapta – comisivă sau dupăcaz omisivă.Calitatea de judecător trebuie să o posede persoana fizică înmomentul consumării abaterii disciplinare şi implicit a constatării acesteia.410asesorilor populari.O noutate în sistemul legislativ a fost prevăzută de art. 9 din Legeanr. 5 / 1952 care consacra dreptul de absorţie – care consta în prerogativainstanţelor ierarhic superioare de a lua orice cauză aflată în curs de judecată,în fond, fie pentru a o judeca ea însăşi, fie pentru a o trimite în vedereajudecării la o altă instanţă. Acest drept era o prerogativă exclusivă a instanţeiierarhic superioare şi nu se putea exercita decât prin oficiu.Absorţia se pronunţa de instanţa superioară prin încheiere care nuputea fi atacată cu nici o cale de atac.Modificările intervenite în organizarea instituţiilor puteriijudecătoreşti au adâncit “reforma” de tip sovietic, anulând, cel puţin teoretic,orice independenţă a justiţiei în raport cu puterea politică.Un efect deosebit, resimţit negativ, l-a constituit îndepărtareaprocurorilor din cadrul autorităţii judecătoreşti, desfiinţarea instituţieitradiţionale a Parchetului (înfiinţată la noi, de la Regulamentele Organice) şiinstituirea Procuraturii, ca organ autonom în statul socialist, după modelulsovietic (Legea nr. 6 / 1952 58) – pentru înfiinţarea şi organizareaProcuraturii R.P.R.).Practic nu mai erau consacrate cele trei puteri clasice ale statului,care se contrabalansează reciproc, ci era vorba de o unică putere în stat –partidul unic totalitar, care continua opera de subordonare a tuturorinstituţiilor statului.Pe această situaţie – de facto şi de jure – existentă în privinţastatutului judecătorilor şi a organizării instanţelor judecătoreşti, la data de 27septembrie 1952, Marea Adunare Naţională a adoptat o nouă Constituţie aRepublicii Populare Române. 59)Capitolul VI al Constituţiei R.P.R. adoptată de M.A.N. la 27.09.1952intitulat “Instanţele judecătoreşti şi procuratura” are următorul conţinut:“Art. 64: Justiţia în Republica Populară Română se înfăptuieşte decătre Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române, Tribunaleleregionale şi Tribunalele populare, precum şi de către instanţele judecătoreştispeciale, înfiinţate prin lege.Organizarea, competenţa şi procedura tribunalelor sunt stabilite prin lege.Art. 65: Tribunalele apără regimul de democraţie populară şicuceririle poporului muncitor; asigură legalitatea populară, proprietateaobştească şi drepturile cetăţenilor.Art. 66: Judecarea proceselor la toate instanţele se face cu58) Publicată în Buletinul Oficial nr. 31 / 19.06.195259) Publicată în Buletinul Oficial, partea I, nr 1 din 27.09.1952151

participarea asesorilor populari, afară de cauzele când legea dispune altfel.Art. 67: Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române este alesde Marea Adunare Naţională pe termen de cinci ani.Judecătorii şi asesorii populari sunt aleşi în conformitate cuprocedura stabilită de lege.Prin lege este stabilită şi numirea judecătorilor în instanţele speciale.Art. 68: În Republica Populară Română, procedura judiciară se faceîn limba română, asigurându-se în regiunile şi raioanele locuite de populaţiede altă naţionalitate decât cea română folosirea limbii materne a aceleipopulaţii.Părţilor, care nu vorbesc limba în care se face procedura judiciară, lise asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă, prin traductor, de pieseledosarului, precum şi dreptul de a vorbi în instanţă şi de a pune concluziuniîn limba maternă.Art. 69: În toate instanţele, judecata este publică, în afară de cazurileprevăzute de lege.Acuzatului i se garantează dreptul de apărare.Art. 70: Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.Art. 71: Tribunalele pronunţă hotărârile lor, în numele poporului.Art. 72: Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române exercităsupravegherea activităţii judiciare a tuturor instanţelor judecătoreşti dinRepublica Populară Română.Art. 73: Procurorul General al Republicii Populare Române exercităsupravegherea superioară a respectării legilor de către ministere şi celelalteorgane centrale, de către organele locale ale puterii şi administraţiei de stat,precum şi de către funcţionari şi ceilalţi cetăţeni.Art. 74. Procurorul General al Republicii Populare Române estenumit de Marea Adunare Naţională pe termen de cinci ani.Locţiitorii Procurorului General al Republicii Populare Române şiprocurorii unităţilor locale ale Procuraturii sunt numiţi de ProcurorulGeneral pe termen de patru ani.Art. 75: Procurorul General răspunde faţă de Marea AdunareNaţională a Republicii Populare Române şi – în intervalul dintre sesiuni –faţă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale şi faţă de Consiliul de Miniştri.Art. 76: Organele Procuraturii sunt independente de organele locale,subordonându-se numai Procurorului General al Republicii PopulareRomâne.”Am redat întregul cap. VI al Constituţiei din anul 1952, pentru aremarca că, deşi potrivit concepţiei oficiale, la acea vreme existau patrucategorii de organe ale statului: organe ale puterii de stat, organeleJurământul, care este depus de judecători, reprezintă unul dintreizvoarele răspunderii disciplinare, datorită asumării libere de către judecătoria obligaţiilor incluse în conţinutul acestui act solemn.Jurământul judecătorilor are atât o semnificaţie etică cât şi valoareaunui act cu conţinut şi cu efecte juridice.Problema pe care urmează să o punem în discuţie se referă la naturajuridică a acestui act.Evident actul îndeplinit de judecător nu reprezintă un contract,întrucât exercitarea funcţiei şi a atribuţiilor ce decurg din aceasta nu aresorginte convenţională.Jurământul depus de judecători trebuie inclus în categoria actelorjuridice de drept public, având în vedere că prin intermediul său seînfăptuieşte organizarea şi funcţionarea instituţiilor puterii judecătoreşti.Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea privind statutul judecătorilor şiprocurorilor nr. 303/2004, republicată: „ Magistratura este activitateajudiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi deprocurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii dedrept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.”Continuând dispoziţiile cu caracter constituţional, legiuitorul aprevăzut independenţa judecătorilor în art. 2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004,republicată: „Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuiesă fie imparţiali.”Judecătorii stagiari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpulmagistraţilor, deşi sunt numiţi în funcţie de către Consiliul Superior alMagistraturii (art. 21 din Legea nr. 303/2004, republicată).Legea nr. 303/2004, republicată, stabileşte şi o categorie demagistraţi asimilaţi.Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 86 din Legea nr. 303/2004,republicată:„Constituie vechime în magistratură perioada în care judecătorul,procurorul, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. 1 saumagistratul –asistent a îndeplinit funcţiile de judecător, procuror, personalde specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, magistrat- asistent, auditorde justiţie, judecător financiar, judecător financiar inspector, procurorfinanciar şi consilier în secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi, grefier custudii superioare juridice sau personal de specialitate juridică prevăzut laart.87 alin. 1, precum şi perioada în care a fost avocat, notar, asistentjudiciar, jurisconsult, consilier juridic sau a îndeplinit funcţii de specialitatejuridică în aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului,Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau alConsiliului Legislativ.”152409

&.3. ASIGURAREA INDEPENDENŢEI JUDECĂTORILORPRIN STATUTUL LOR DISCIPLINAR1. Noţiunea de “răspundere disciplinară”.Noţiunea de “disciplină” exprimă o stare de echilibru obţinută prinmodelarea conduitei membrilor unei colectivităţi umane şi raportareaacesteia la normele edictate pentru activitatea pe care o desfăşoară.Disciplina constituie, în esenţă, o ordine normativă compusă dinansamblul normelor care guvernează comportamentul uman într-un anumitdomeniu de activitate, care include şi obligaţia persoanelor care desfăşoarărespectiva activitate de a se conforma regulilor prestabilite.În doctrină se consideră că noţiunea de “disciplină” comportă douălaturi, legate organic între ele, respectiv:- o latură obiectivă, conceptuală care determină, prin norme,activităţile colectivităţii;- o latură subiectivă, concretă, care se referă la conduita propriu-zisă amembrilor colectivităţii, care poate fi de conformare sau, după caz, decontradicţie, în raport cu norma prestabilită.Referitor la răspunderea disciplinară a judecătorilor, este necesar săprecizăm că în legile de organizare judecătorească din 1865, 1890 şi 1909dispoziţiile relative la această materie erau reunite sub titlul “disciplinajudiciară”.În legile de organizare judecătorească din anii 1924 şi 1927,dispoziţiile menţionate au fost reunite sub denumirea de “disciplinajudecătorească” iar în legea pentru organizarea judecătorească din anul 1938au fost incluse sub denumirea de “drept disciplinar”.2. Izvoarele răspunderii disciplinare a judecătorilor. Sfera deincidenţă a răspunderii disciplinare a judecătorilor.Izvoarele răspunderii disciplinare a judecătorilor sunt legea şijurământul depus de judecător.În acest sens precizăm faptul că normele de conduită profesională ajudecătorilor sunt stabilite în codurile de procedură penală şi de procedurăcivilă, şi în legile relative la organizarea instituţiilor puterii judecătoreşti.Prin intermediul acestor norme juridice sunt reglementate relaţiile dintrejudecători şi justiţiabili, în toate fazele procesuale, raporturile dintrejudecători, raporturile judecătorilor cu membrii Ministerului Public, cuavocaţii, cu ceilalţi participanţi la activitatea de judecată, şi, în ultimăinstanţă, raporturile cu societatea în ansamblu.administraţiei de stat, organele judecătoreşti şi organele procuraturii, iarprocuratura fusese exclusă din cadrul instituţiilor judecătoreşti, totuşiM.A.N. a optat pentru tratarea în comun a principilor generale de organizarea justiţiei şi a procuraturii.În conformitate cu art. 67 din Constituţie, judecătorii erau supuşiprincipiului eligibilităţii.Legea nr. 5 / 19.06.1952 a fost modificată şi republicată prinDecretul nr. 99 / 1953.Principalele modificări intervenite cu referire la instanţele de dreptcomun aveau în vedere faptul că preşedintele şi judecătorii TribunaluluiSuprem erau aleşi direct de M.A.N. şi nu de Prezidiul Marii AdunăriNaţionale, cum fusese până la apariţia Constituţiei (art. 38 din Legea nr. 5 /1952 republicată).Art. 13 din Legea nr. 5 / 1952 a fost modificată prevăzându-se căasesorii populari pentru Tribunalul Suprem se aleg de Marea AdunareNaţională, odată cu alegerea judecătorilor Tribunalului Suprem, iar asesoriierau aleşi pentru acelaşi termen ca şi judecătorii. Înainte de apariţiaConstituţiei asesorii populari de la Tribunalul Suprem erau desemnaţi deprezidiul Marii Adunări Naţionale.În conformitate cu noua redactare a legii, preşedintele TribunaluluiSuprem desemna dintre judecători pe preşedinţii adjuncţi şi pe preşedinţii decolegiu (civil, penal, militar), în timp ce anterior intrării în vigoare aConstituţiei, persoanele care deţineau aceste funcţii erau numite şi după cazrevocate de Prezidiul Marii Adunări Naţionale.Procurorul General al României urma să participe la şedinţelePlenului Tribunalului Suprem, pentru a pune concluzii, doar la şedinţeleplenului în care urmau a se pronunţa decizi de îndrumare.Au mai fost operate modificări cu privire la instanţele speciale, careexced cercetării noastre.Legea nr. 5 / 1952, republicată în temeiul Decretului nr. 99 / 1953, afost modificată ulterior prin Legea nr. 2 / 1956. 60)Cea mai importantă modificare se referă la chestiunea recrutării şipromovării judecătorilor.În baza art. 33 al legii, astfel cum a fost modificată, judecător erapersoana fizică ce avea studii juridice superioare, cu examenul de stat şi carea fost declarată reuşită la examenul depus în urma efectuării stagiuluijudecătoresc, prescris de lege.Este o etapă importantă deoarece autorităţile statului socialist au60) Publicată în Buletinul Oficial, nr. 12 din 06.04.1956.408153

ajuns la concluzia că funcţia de judecător implică dobândirea de cunoştinţejuridice, ceea ce presupune absolvirea Facultăţii de Drept şi susţinereaexamenului de finalizare a studiilor. Simpla “origine sănătoasă” atât detrâmbiţată de organele Partidului Muncitoresc Român nu mai era suficientă.Încercarea de a învesti persoane fizice nepregătite juridic cu funcţiide stat în domeniul justiţiei şi procuraturii s-a dovedit periculoasă pentruînsuşi regimul comunist.Alte modificări aduse prin Legea nr. 2 / 06.04.1956 privesc instanţelespeciale şi organizarea administrativă a instanţelor ordinare (cu referire laserviciul registrelor de publicitate imobiliară şi respectiv la serviciul de cartefunciară), modificări care nu ne preocupă în contextul de faţă.Concluzionând, putem spune că, deşi consacrat în Constituţia din1952 – art. 70 – principiul independenţei judecătorilor ori nu a funcţionat,ori funcţionarea s-a realizat cu depunerea unor acte de mare curaj din parteajudecătorilor.Anii 1950 au reprezentat apogeul represiunii exercitată de dictaturacomunistă asupra societăţii româneşti. Oricine ar fi îndrăznit să se opunăexponenţilor P.M.R. şi ai puterii de stat risca să fie ostracizat pe viaţă sauchiar ucis.Forţele de represiune a avut întotdeauna în atenţie activitateaprofesională şi extraprofesională a judecătorilor şi mai ales a celorconsideraţi “incomozi” sau prea independenţi de către organele de partid şide stat.Şi în această perioadă au existat caractere nobile, spirite tari care,deşi nu aveau nici o garanţie în faţa arbitrariului “potenţaţilor vremii”, şi-auîndeplinit profesia cu abnegaţie, spirit de sacrificiu şi INDEPENDENŢA.Justiţie sau un Consiliul Superior al Magistraturii – care să recomandeputerii executive candidaţii la numirea în funcţia de judecător.Pe plan internaţional, în diverse state este consacrat sistemul electivde investire în funcţie a judecătorilor. Acest sistem este practicat într-unnumăr relativ restrâns de ţări (de ex: Elveţia, S.U.A.).Sistemul electiv constă în alegerea judecătorilor de către cetăţenipentru un mandat determinat în timp.Acest sistem prezintă avantajul asigurării totalei independenţe ajudecătorilor în raport cu puterea executivă.Sistemul electiv prezintă şi dezavantaje în sensul că, nu întotdeaunasunt aleşi judecători cei mai competenţi profesionişti, iar pe de altă parte,judecătorii deşi sunt independenţi de puterea executivă, devin extrem dedependenţi de electorat sau de liderii de opinie din rândul electoratului,pentru a asigura câştigarea unor noi candidaturi la funcţia de judecător.Aceasta reprezintă o analiză succintă şi sintetică a celor două sistemede investire în funcţie a judecătorilor, cu menţionarea pentru fiecare sistemîn parte a avantajelor şi respectiv dezavantajelor generate.* **În anul 1965 în ţara noastră a fost adoptată o nouă Constituţie.Constituţia adoptată de M.A.N. la 21 august 1965 61) preciza căRomânia este republică socialistă (art. 1).Art. 3 prevedea că: “În Republica Socialistă România, forţa politicăconducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român.Titlul VI al Constituţiei intitulat “Organele Judecătoreşti”, cuprindeadispoziţiile constituţionale inserate în articolele 101-111.61) Publicată în Buletinul Oficial, partea I, nr 65 din 29 octombrie 1986 (cu modific. din Legeanr. 19 / 1986)154407

Pentru ocuparea posturilor devenite vacante la tribunalele judeţene,Tribunalul municipiului Bucureşti şi judecătorii se vor face alegeri parţiale,în prima sesiune a consiliului popular judeţean sau a Consiliului Popular almunicipiului Bucureşti, ce urmează a se ţine după declararea vacanţei”.Astfel, s-a stabilit o anumită dependenţă de organele puterii şi aleadministraţiei, prin reglementarea alegerii şi revocării judecătorilor de cătreconsiliile populare judeţene sau, după caz, de Consiliul Popular alMunicipiului Bucureşti, la propunerea Ministerului Justiţiei.În realitate, această dependenţă a avut un caracter formal, judecătorii,o dată numiţi, dobândind o cvasiinamovibilitate.Aceasta întrucât, potrivit art. 61, alin. 3 din Legea nr. 58/26.12.1968,judecătorii nu puteau fi revocaţi din funcţie, decât pentru abateri grave, lapropunerea ministrului justiţiei.În sistemul Legii nr. 5/1952 , judecătorii erau numiţi de cătreministrul justiţiei, cu excepţia judecătorilor de la Tribunalul Suprem, şi aprocurorului general care erau aleşi de către Marea Adunare Naţională.În sistemul Legii pentru organizarea judecătorească din 9 iulie 1865(art. 2) – “funcţionarii judecătoreşti se numesc sau se întăresc de Domn.”Anterior, prin Legea din 24 IANUARIE 1861, privind înfiinţareaCurţii de Casaţie şi justiţie, se prevedea în dispoziţiile art. 16 că membriiCurţii şi procurorii se numesc de Domn.Toate legile ulterioare păstrează sistemul de investire în funcţie carea fost prezentat.Numirea de către şeful statului a judecătorilor se făcea la propunereaministrului justiţiei. După înfiinţarea Consiliului Superior al Magistraturii(prin Legea pentru modificarea unor dispoziţiuni din legile relative laorganizarea judecătorească, din data de 24 MARTIE 1909), confirmareajudecătorilor pentru a deveni inamovibili precum şi înaintarea lor în grad nuse putea realiza decât cu avizul conform al acestui Consiliu.Pe plan european şi mondial, cel mai răspândit sistem de investire ajudecătorilor a fost şi rămâne cel al numirii lor de către reprezentanţii puteriiexecutive (şefii de state). S-a considerat că întrucât justiţia este exercitată înnumele naţiunii, cel care-i numeşte pe judecători, tot în numele naţiunii, esteşeful statului.Sistemul numirii judecătorilor este criticabil, deoarece cel puţin înaparenţă înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat.Legislaţiile care practică sistemul numirii judecătorilor prevăd o seriede garanţii de natură a exclude arbitrariul puterii executive cum ar fi:stabilirea unei autorităţi din rândul magistraturii – Curtea Supremă de“Art. 101: În Republica Socialistă România justiţia se înfăptuieşte,potrivit legii, prin Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătoriiprecum şi prin tribunalele militare.Art. 102: Prin activitatea de judecată, tribunalele şi judecătoriileapără orânduirea socialistă şi drepturile persoanelor, educând cetăţenii înspiritul respectării legilor.Tribunalele şi judecătoriile, aplicând sancţiuni penale, urmărescîndreptarea şi reeducarea infractorilor, precum şi prevenirea săvârşirii de noiinfracţiuni.Art. 103: Tribunalele şi judecătoriile judecă pricinile civile, penale şiorice alte pricini date în competenţa lor.În cazurile prevăzute prin lege, tribunalele şi judecătoriile exercităcontrolul asupra hotărârilor organelor administrative sau obşteşti cuactivitate jurisdicţională.Tribunalele şi judecătoriile judecă cererile celor vătămaţi îndrepturile lor prin acte administrative, putând să se pronunţe, în condiţiilelegii, şi asupra legalităţii acestor acte.Art. 104: Tribunalul Suprem exercită controlul general asupraactivităţii de judecată a tuturor tribunalelor şi judecătoriilor. Modul deexercitare a acestui control se stabileşte prin lege.În vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată,Tribunalul Suprem emite, în plenul său, decizii de îndrumare.Art. 105: Tribunalul Suprem este ales de Marea Adunare Naţionalăpe durata legislaturii, în prima sesiune a acesteia.Tribunalul Suprem funcţionează până la alegerea noului TribunalSuprem în legislatura următoare.Art. 106: Tribunalul Suprem răspunde pentru activitatea sa în faţaMarii Adunări Naţionale, iar între sesiuni, în faţa Consiliului de Stat.Art. 107: Organizarea judecătoriilor şi a tribunalelor, competenţa lorşi procedura de judecată sunt stabilite prin lege.Judecarea proceselor în primă instanţă la judecătorii, la tribunalelejudeţene şi la tribunalele militare se face cu participarea asesorilor populari,afară de cazurile când legea dispune altfel.Art. 108: Judecătorii şi asesorii populari sunt aleşi în conformitate cuprocedura stabilită prin lege.Art. 109: În Republica Socialistă România procedura judiciară seface în limba română, asigurându-se în unităţile administrativ – teritorialelocuite şi de populaţie de altă naţionalitate decât cea română, folosirea limbiimaterne a acelei populaţii.Părţilor care nu vorbesc limba în care se face procedura judiciară li se406155

asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă, prin traductor, de piesele dosarului,precum şi dreptul de a vorbi în instanţă şi a pune concluzii în limba maternă.Art. 110: Judecata se desfăşoară în şedinţă publică, cu excepţiacazurilor prevăzute de lege.Art. 111. În activitatea de judecată, judecătorii şi asesoriipopulari sunt independenţi şi se supun numai legii”.În dezvoltarea principiilor constituţionale a fost adoptată Legea nr.58 / 27.12.1968, care a intrat în vigoare la data de 01.01.1969.Noua lege de organizare judecătorească cuprindea prevederireferitoare la rolul şi sarcinile instanţelor judecătoreşti (art. 1-3 din Legea nr.58 / 1968).În art. 4 din lege s-a prevăzut că pentru îndeplinirea sarcinilor ce lerevin, instanţele judecătoreşti pot solicita concursul organelor procuraturii şia celor de miliţie, organelor administraţiei de stat şi organizaţiilor socialiste,toate aceste entităţi fiind obligate, în baza atribuţiilor exercitate să deaconcursul instanţelor.Această prevedere, avea în vedere, înfăptuirea cu oportunitate şiceleritate a activităţii de judecată precum şi a activităţii de punere înexecutare a hotărârilor judecătoreşti.Art. 6 din lege a consacrat, într-o formă considerată mai adecvată,principiul independenţei judecătorilor. Practic în art. 6 a fost preluat – adlitteram – textul art. 111 din Constituţie.Deşi în perioada anilor 1964 – 1975 s-a produs o atenuare arepresiunii şi o deschidere a regimului comunist în raport cu societateacivilă, considerăm că nici în această perioadă independenţa judecătorilor,deşi proclamată, nu a fost acceptată de conducerea de partid şi de stat.Faptic desigur conducătorii centrali şi locali ai P.C.R. şi investiţi pelinie de stat (de cele mai multe ori una şi aceeaşi persoană) aveau tendinţa,în anumite cauze, să se amestece în activitatea de judecată efectuată dejudecători.Întrucât P.C.R. era considerat forţa politică conducătoare a întregiisocietăţi, în doctrina oficială era lansată teza potrivit căreia organelepartidului au întâietate în raport cu organele de stat.Mai mult, se considera că, pe linie de stat, organele puterii de stat(cele supreme, centrale şi cele locale) îşi subordonază organeleadministraţiei de stat, organele judecătoreşti şi pe cele ale procuraturii.Unele documente de partid din perioada 1968-1989 prevedeau că nicio indicaţie sau dispoziţie dată de vreo persoană, indiferent de funcţia pe careo deţine, nu poate să înlocuiască legea.Noua lege de organizare judecătorească prevedea principiul alegeriide autobuz ori metrou, iar în alte situaţii se plăteşte suma de 15 dolariS.U.A. pe milă, în raport de kilometrajul parcurs. Nu se decontează taxele deparcare ori cele plătite pentru încărcătură.De la data de 1 februarie 1997, remuneraţia zilnică a juraţilor acrescut de la 15 dolari la 27,50 dolari şi de la data de 1 februarie 1998,remuneraţia a crescut din nou la 40 dolari S.U.A. pe zi.Legea statului New York interzice patronatului să sancţioneze sau săconcedieze un angajat pe motiv că a exercitat un mandat de jurat, cucondiţia ca angajatul să comunice investirea sa ca jurat.Patronul poate întrerupe plata salariatului pe timpul (perioada)exercitării mandatului de jurat, numai dacă firma sa nu are mai mult de zecesalariaţi.Ca regulă generală, juraţii merg acasă la sfârşitul zilei şi se întorcdimineaţa zilei următoare.Este posibil însă ca instanţa să fie nevoită să izoleze juriul, pestenoapte, în timp ce se deliberează cu privire la procesele penale.In situaţii extrem de rare, juriul poate fi izolat pe parcursul întreguluiproces.“Izolarea” – înseamnă că juraţii nu merg acasă, peste noapte ci staula un hotel unde au acces la relaţii cu alte persoane, la ştiri transmise deradio şi televiziune, precum şi la ziare, în mod limitat.De cheltuielile pentru cazarea juraţilor în caz de izolare se ocupăîmputernicitul juraţilor sau funcţionarul local pentru oraşul New York.A doua chestiune pe care dorim să o punem în discuţie se referă lainvestirea judecătorilor, ca urmare a numirii sau a alegerii prealabile aacestora.Legile nr. 303/2004, nr.304/2004 şi nr. 317/2004, republicate, auadoptat modalitatea numirii judecătorilor în funcţie. Despre aceste aspecteam discutat, pe larg, în partea introductivă a capitolului.Problema pusă în discuţie se referă la comparaţia celor douămodalităţi de numire în funcţie.Înainte de a “tranşa” această chestiune ne vom opri asupra ultimeireglementări a organizării judecătoreşti, din perioada socialistă.Art. 42 din Legea nr. 58/26.12.1968 privind organizarea instanţelorjudecătoreşti în Republica Socialistă România, prevedea următoarele:“Preşedinţii tribunalelor judeţene şi cel al Tribunalului municipiuluiBucureşti, judecătorii acestor tribunale, precum şi judecătorii de lajudecătorii, sunt aleşi şi revocaţi de consiliile populare judeţene sau, dupăcaz, de Consiliul Popular al municipiului Bucureşti, la propunereaMinistrului Justiţiei.156405

care împiedică întrunirea, în integralitatea sa, a conţinutului constitutiv alinfracţiunii sau a unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, ş.a.Am ales spre exemplificare sistemul judiciar al statului New York(din Statele Unite ale Americii).Pentru a fi jurat nu sunt necesare: o pregătire specială, un talent sauo anumită instruire. Datoria juratului constă în aflarea adevărului rezultat dinprobele prezentate în cauză, folosind, în acest scop, toată iscusinţa sa.Sistemul instanţelor din statul New York păstrează şi aduce la zi, înfiecare an, numele cetăţenilor statului care figurează pe anumite liste:contribuabili locali şi naţionali, posesori de permise de conducere,înregistraţi ca deţinători de vehicule, persoane îndreptăţite la ajutoarepublice etc.Viitorii juraţi sunt aleşi la întâmplare din aceste liste de cătreîmputernicitul juriului din fiecare regiune şi de către funcţionarii locali.Pot avea aptitudinea de a fi juraţi persoanele care îndeplinescurmătoarele condiţii:- sunt cetăţeni ai Statelor Unite ale Americii şi sunt rezidenţi airegiuni respective;- au vârsta de cel puţin 18 ani împliniţi;- sunt apţi din punct de vedere fizic şi psihic pentru a desfăşuraactivitatea de juraţi;- nu au suferit condamnări;- sunt capabili să înţeleagă şi să comunice în lima engleză;Convocarea juratului indică, de obicei, durata mandatului delimitatăprin date exacte.Juraţii care sunt aleşi au datoria de a participa la un singur proces,care durează, în medie, între trei până la cinci zile.Sistemul judiciar a introdus de curând o măsură care ar putea fiadoptată pe întreg teritoriu al S.U.A., care permite juraţilor raportori să fiescutiţi de însărcinarea primită, dacă nu au fost selectaţi pe tabelul juraţilor operioadă determinată de timp.Pentru fiecare zi în care prestează serviciul de jurat, o persoană fizicăpoate primi o alocaţie de 15 dolari S.U.A. Suma exactă este stabilită delegislaţia statului. Juraţii care beneficiază de plată primesc un cec de laDepartamentul de Taxe şi Finanţe.Nu se face nici o plată juraţilor care sunt salariaţi şi care primescdrepturile băneşti obişnuite de la serviciul lor pentru nici una dintre zilelestabilite ca durată a mandatului de jurat.Un jurat raportor este îndreptăţit la rambursarea cheltuielilor detransport pentru fiecare zi de serviciu. În unele situaţii se decontează biletelejudecătorilor. Preşedinţii tribunalelor judeţene, judecătorii de la acestetribunale precum şi judecătorii de la judecătorii erau aleşi de consiliilepopulare judeţene.Preşedintele Tribunalului municipiului Bucureşti, judecătorii acestuitribunal, precum şi judecătorii de la judecătoriile sectoarelor municipiuluierau aleşi de Consiliul popular al municipiului Bucureşti.Alegerea judecătorilor se realiza, la propunerea Ministerului Justiţiei,pentru durata mandatului Consiliului popular judeţean sau al mun.Bucureşti, adică pe patru ani.În situaţia în care posturile de judecători deveneau vacante, se făceaualegeri parţiale în prima sesiune a Consiliului popular, ce urma dupădeclararea vacanţei postului.Tribunalul Suprem era ales de Marea Adunare Naţională pe perioadalegislaturii – 4 ani.În intervalul dintre sesiunile M.A.N. preşedintele, vicepreşedinţii şiceilalţi membri ai Tribunalului Suprem puteau fi numiţi de către Consiliulde Stat.Structura sistemului judiciar cuprindea instanţele de drept comun,ordinare, care aveau competenţă generală: judecătoriile şi tribunalelejudeţene şi instanţele speciale, care aveau competenţă limitată (tribunalelemilitare).Atât instanţele ordinare cât şi cele speciale aveau ca organ unic, devârf, Tribunalul Suprem.Tribunalul Suprem era împărţit în trei secţii (civilă, penală şimilitară), fiecare secţie fiind condusă de un vicepreşedinte al TribunaluluiSuprem.Tribunalul Suprem desfăşura o activitate laborioasă şi complexă: dejudecată ordinară, în primă instanţă şi în recurs şi de exercitare a controluluigeneral asupra activităţii de judecată a tuturor tribunalelor şi judecătoriilor,prin judecarea recursurilor extraordinare şi prin emiterea unor decizii deîndrumare în vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată, latoate instanţele.Noua lege de organizare judecătorească cuprindea dispoziţiireferitoare la modul de selecţionare, de promovare, de încetare a funcţiei şide sancţionare disciplinară a judecătoriilor.Pentru pregătirea viitorilor judecători legea prevedea că, lajudecătorii şi la tribunalele militare de mare unitate, puteau funcţionajudecători stagiari numiţi de Ministrul Justiţiei (pentru judecătorii militaristagiari se cerea, în prealabil, acordul Ministerului Apărării Naţionale), pebaza notelor obţinute în facultate.404157

După efectuarea stagiului de doi ani, judecătorii stagiari erau obligaţisă susţină examenul de definitivat în profesie (capacitate) şi în cazul în carepromovau acest examen puteau fi propuşi pentru a fi aleşi în locurilevacante de judecători (art. 51-55 din Legea nr. 58 / 1968).Art. 44-45 prevedeau condiţiile necesare pentru a ocupa funcţia dejudecător:- cetăţenie română şi capacitate de exerciţiu deplină;- titular al titlului ştiinţific de doctor sau de licenţiat în drept;- lipsa condamnărilor şi existenţa unei reputaţii neştirbite;- promovarea examenului de capacitate (definitivat) sau cel puţin 5ani vechime în funcţiile de specialitate juridică enumerate de art. 45.Judecătorii nu puteau fi delegaţi sau detaşaţi de către preşedinteleTribunalului judeţean, decât la o judecătorie din cuprinsul aceluiaşi judeţ,deoarece erau aleşi judecători de Consiliul popular judeţean.Transferarea judecătorilor de la o judecătorie la alta, în interes deserviciu sau în interes personal, se putea face de Ministrul Justiţiei numai încuprinsul aceluiaşi judeţ. Judecătorii nu puteau fi transferaţi dintr-un judeţ înalt judeţ.Pentru judecătorii aleşi, calitatea de judecător înceta prin expirareamandatului, în cazul în care nu erau realeşi prin eliberarea din funcţie lacerere (demisie) sau prin revocarea mandatului judecătorului de cătreConsiliul popular judeţean.Judecătorii răspundeau disciplinar pentru abaterile de la îndatoririlede serviciu şi pentru comportările care dăunau interesului serviciului sauprestigiului justiţiei.În lege s-a introdus reglementarea sancţionării abaterilor disciplinare(art. 60-64) şi s-a abrogat statutul disciplinar al judecătorilor, aprobat prinDecretul nr. 338 / 1953.Abaterile disciplinare erau sancţionate pe cale de judecatădisciplinară, de următoarele consilii, compuse din trei judecători, numiţi depreşedintele instanţei respective:- pentru judecătorii de la judecătorii, de consiliul disciplinar altribunalului judeţean;- pentru judecătorii de la tribunalele militare de mare unitate, deconsiliul disciplinar al tribunalului militar teritorial;- pentru judecătorii de la tribunalele judeţene şi de la tribunalelemilitare teritoriale precum şi pentru cei de la Tribunalul Suprem, deconsiliul disciplinar al Tribunalul Suprem.Acţiunea disciplinară se exercita de ministrul justiţiei, depreşedintele tribunalului judeţean (pentru judecătorii de la tribunalulSintagma “judecători neprofesionişti” ar putea fi criticată, deoarececontextul în care este utilizată nu corespunde total cu accepţiunea clasică.Aceasta întrucât asistenţii judiciari sunt recrutaţi şi ulterior numiţidintre persoanele fizice care au studii juridice superioare.Noua reglementare, referitoare la asistenţii judiciari, pune în discuţieşi alte aspecte referitoare la: participarea judecătorilor neprofesionişti laşedinţele de judecată şi la alegerea sau, după caz, numirea judecătorilorîn funcţie.Din punct de vedere diacronic specificăm faptul că Curţile cu juraţierau în România secolului al XIX-lea în număr de patru, fiind organizate pelângă Curţile de Apel din următoarele localităţi: Bucureşti, Iaşi, Craiova şiFocşani.Prin Legea din 16 iulie 1868 s-a înfiinţat în fiecare judeţ câte o Curtecu juri, compusă din: preşedinte (consilier al Curţii de Apel) şi doijudecători de la tribunalul local. Sesiunile de judecată ale Curţii cu juri seţineau de patru ori pe an.Curţile cu juraţi, menţinute prin Legea din 1924, erau constituitepentru judecarea crimelor, pentru judecarea delictelor politice şi a delictelorde presă.Curţile cu juraţi judecau în sesiuni ordinare, stabilite prin regulamentspecial adoptat pentru funcţionarea lor. În caz de necesitate MinisterulJustiţiei putea să dispună prelungirea sesiunilor ordinare sau putea stabilisesiuni extraordinare, hotărând asupra cauzelor care urmau să fie judecate înaceste sesiuni, precum şi durata prelungirii sesiunilor ordinare.În doctrină s-a considerat că datorită încetinelii cu care judecau şi anumeroaselor hotărâri judecătoreşti receptate negativ de opinia publică,curţile cu juraţi au fost desfiinţate în anul 1939, fiind înlocuite cu secţiicriminale pe lângă Curţile de Apel.Considerăm că desfiinţarea Curţilor cu juraţi este strâns legată declimatul politic general existent în România, odată cu instaurarea dictaturiiregale (28 februarie 1938).În legislaţiile străine (de ex: S.U.A.) judecătorii profesionişti au rolpreponderent în privinţa aplicării aspectelor “de drept”, referitoare la:încadrarea juridică; criteriile de individualizare; aplicarea concretă asancţiunilor de drept penal.Judecătorii neprofesionişti (juraţii) au rol predominant în privinţachestiunilor “de fapt”: existenţa faptei, existenţa conţinutului constitutiv alinfracţiunii (latura obiectivă şi latura subiectivă); incidenţa circumstanţelorreale sau personale, atenuante sau, după caz, agravante; existenţa unor cauze158403

Uniunea mai dispune de un secretar general, care este asistat de unulsau mai mulţi secretari generali adjuncţi.Titularii funcţiilor precizate sunt aleşi de Consiliul Central alUniunii, pentru un mandat de doi ani.Regulamentul General al Uniunii Internaţionale a Magistraţilor esteaprobat de Consiliul Central.Statutul Uniunii poate fi modificat de Consiliul Central la propunereafie a Preşedintelui, fie a cel puţin trei membri ordinari.Ulterior, propunerea de modificare este supusă SecretariatuluiGeneral, cel mai târziu cu trei luni înainte de reuniunea Consiliului Central.Această succintă caracterizare a organizării şi funcţionării UniuniiInternaţionale a Magistraţilor se desprinde din analiza art. 1 – 8 din Actulconstitutiv al Uniunii.** *Deoarece tema acestei secţiuni este “Asigurarea independenţeijudecătorilor prin modul în care sunt investiţi”, este firesc să amintim faptulcă prin Legea privind organizarea judiciară a fost menţinută instituţiaasistenţilor judiciari.Asistenţii judiciari sunt numiţi pe o perioadă de 5 ani de cătreministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Economic şi Social dintrepersoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:- au cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplinăde exerciţiu;- sunt licenţiate în drept şi dovedesc o pregătire teoreticăcorespunzătoare;- nu au antecedente penale, nu au cazier fiscal şi se bucură de obună reputaţie;- cunosc limba română;- sunt apte, din punct de vedere medical şi psihologic, pentruexercitarea funcţiei.Asistenţii judiciari depun jurământ în condiţiile legii, care se aplică înmod corespunzător. Ei se bucură de stabilitate pe durata mandatului(art.110-111 din Legea nr. 304/2004, republicată).Condiţiile şi procedura de propunere a candidaţilor pentru a fi numiţiasistenţi judiciari de către Consiliul Economic şi Social, se stabilesc prinhotărârile a Guvernului.Drept consecinţă, în materia litigiilor de muncă se pare că s-a optatpentru reintroducerea “judecătorilor neprofesionişti”.judeţean, respectiv pentru cei de la judecătoriile din judeţ) sau depreşedintele tribunalului militar teritorial, (pentru judecătorii militari dinraza teritorială a T.M.T.).În cazul exercitării acţiunii disciplinare de către preşedinţii detribunale, aceştia aveau obligaţia de a încunoştiinţa Ministerul Justiţiei.Pentru Tribunalul Suprem, acţiunea disciplinară se exercita depreşedintele acestei instanţe.Dacă împotriva unui judecător se punea în mişcare acţiunea penalăacesta era suspendat din funcţie până la finalizarea cercetărilor.Pentru abateri disciplinare grave, ministrul justiţiei putea dispunesuspendarea judecătorului de judecătorie sau a celui de tribunal din funcţie.Tot pentru abateri grave, la propunerea preşedintelui TribunaluluiSuprem, Consiliul de Stat putea dispune suspendarea judecătorului de laTribunalul Suprem, până la soluţionarea acţiunii disciplinare.Judecătorul era trimis în judecată disciplinară pe baza unor cercetăriprealabile.Ascultarea judecătorului împotriva căruia se desfăşura proceduradisciplinară era obligatorie.Consiliul disciplinar competent era sesizat în termen de 30 zile de lacunoaşterea rezultatului cercetării prealabile, dar nu mai târziu de 1 an, de ladata săvârşirii abaterii.Dacă judecătorul era găsit vinovat i se putea aplica una dintresancţiunile disciplinare: observaţia, mustrarea, mustrarea cuavertisment.Judecătorilor stagiari li se putea desface contractul de muncă.Judecătorii militari, în ipoteza comiterii de abateri disciplinare,puteau fi destituiţi din funcţie.Pentru abateri grave, la cererea consiliului disciplinar, MinisterulJustiţiei putea propune Consiliului popular judeţean sau al mun. Bucureşti,revocarea din funcţie a respectivului judecător.Pentru judecătorii Tribunalului Suprem, propunerea o făcea MariiAdunări Naţionale sau Consiliului de Stat, după caz, preşedinteleTribunalului Suprem.Judecătorii nemulţumiţi de soluţia pronunţată puteau introducecontestaţie, în termen de 10 zile de la primirea comunicării hotărâriicomisiei de disciplină.Contestaţiile formulate împotriva hotărârilor consiliilor de disciplinăale tribunalelor judeţene sau ale tribunalelor militare teritoriale se rezolvaude consiliul de disciplină al Tribunalului Suprem.Contestaţiile privind hotărârile pronunţate de consiliul de disciplină402159

al Tribunalului Suprem se rezolvau tot de către acest consiliu disciplinar,care urma să fie compus din 5 judecători, alţii decât cei care au pronunţat,iniţial, sentinţa disciplinară.Acestea sunt aspectele mai importante prevăzute de Legea nr. 58 /1968 de organizare judecătorească cu privire specială asupra statutuluijudecătorilor, a competenţelor instanţelor de judecată şi a organizăriiinstituţiilor puterii judecătoreşti.Acest act normativ a fost în vigoare până la adoptarea Legii nr. 92 /1992, pentru organizarea judecătorească (04.08.1992).extraordinari pentru o perioadă de cinci ani, care este susceptibilă de a fiprelungită.Membri Uniunii Internaţionale a Magistraţilor nu trebuie să fieangajaţi politic sau să aparţină vreunui partid politic.Scopurile Uniunii Internaţionale a Magistraţilor sunt următoarele:- salvarea independenţei Puterii Judecătoreşti, condiţie esenţialăpentru funcţionarea Justiţiei şi pentru garantarea drepturilor şi libertăţiloromului;- apărarea statutului constituţional, legal şi moral al PuteriiJudecătoreşti;- lărgirea şi perfecţionarea cunoştinţelor şi culturii magistraţilor,punându-i în contact direct cu magistraţii din alte ţări, permiţându-le săcunoască alte organizaţii şi modul lor de funcţionare, precum şi DreptulInternaţional şi aplicarea acestuia;- studierea în comun a diferitelor probleme juridice care apar îninteresul naţional, cât şi la nivelul comunităţilor regionale sau internaţionalepentru o mai bună soluţionare a acestora.Scopurile menţionate se realizează, în concepţia UniuniiInternaţionale a Magistraţilor prin următoarele mijloace:- Organizarea de congrese şi reuniuni a unor comisii de studii;- Schimburi de raporturi culturale;- Promovarea şi intensificarea raporturilor de prietenie întremagistraţi din diferite ţări;- Favorizarea asistenţei mutuale între asociaţiile şi grupurilenaţionale; intensificarea schimbului de informaţii şi facilitarea de stagiipentru magistraţi în diferite ţări străine, inclusiv pentru sejurul de vacanţă;- Prin orice alt mijloc acceptat ca atare de Consiliul Central.Consiliul Central reprezintă organul deliberativ al Uniunii. Fiecaremembru ordinar poate să delege un reprezentant care poate fi asistat de un coleg.Oricare membru ordinar nu are decât un singur vot.În privinţa organizării, precizăm că un membru poate da mandat altuidelegat membru prezent la şedinţa Consiliului Central pentru a vota înnumele lui.Mandatul astfel dat exclude orice alt mandat pentru acelaşi delegat.Uniunea Internaţională a Magistraţilor este condusă de un preşedinte,asistat de şase vicepreşedinţi, pe care îi reuneşte cel puţin o dată pe an, încadrul Comitetului Preşedinţial.În condiţiile Statutului Uniunii Internaţionale a Magistraţilor unuldintre vicepreşedinţi poate primi titlul de prim vicepreşedinte.160401

ezervă şi într-un termen rezonabil.3) Judecătorul trebuie să fie imparţial şi să se dovedească imparţial.4) Recrutarea judecătorilor trebuie să fie bazată numai pe criteriiobiective, garantând capacităţile profesionale şi să fie efectuată deun organ independent şi reprezentativ al judecătorilor. Orice alteinfluenţe, în particular interesele partidelor politice, trebuie să fie excluse.5) Organul independent care reprezintă magistraţii trebuie să aplice,aceleaşi principii ca pentru, recrutarea judecătorilor, în ceea cepriveşte cariera lor ulterioară.6) Conducerea corpului judecătoresc trebuie să fie atribuită unuiorgan independent de grupuri de putere, reprezentând efectivjudecătorii.7) Este obligaţia celorlalte puteri ale statului de a da puteriijudecătoreşti mijloacele necesare pentru a-şi desfăşura activitateaşi mijloacele de echipament logistic corespunzător. Putereajudecătorească trebuie să aibă posibilitatea de a participa ladeciziile luate sub acest aspect.8) Salarizarea judecătorilor trebuie să fie la un nivel care să leasigure reala independenţă economică. Aceasta nu poate firedusă pe toată durata activităţii judecătorului.9) Sancţiunile disciplinare împotriva judecătorilor nu trebuie să fieluate decât de un organ compus din membrii care reprezintăputerea judecătorească, respectând strict regulile de procedurăpredeterminate.10) Este exclusă orice acţiune directă vizând responsabilitateajudecătorului în legătură cu activitatea sa profesională.11) Statutul judecătorilor trebuie să fie cuprins în Legea pentruorganizarea judecătorească.A doua organizaţie pe care o vom prezenta succint este UniuneaInternaţională a Magistraţilor. Analiza instituţiei va avea în vedere, cuprioritate, actul constitutiv şi statutul acesteia.Uniunea Internaţională a Magistraţilor este o organizaţie lipsită deoricare caracter politic sau sindical, având sediu stabilit la Roma.Au calitatea de membri ai Uniunii, în afara Asociaţiilor Naţionale şicomitetele provizorii de asociaţii care au semnat, la 6 septembrie 1953,Actul Constitutiv şi Statutul, asociaţiile naţionale şi grupurile naţionalereprezentative admise prin Decizia Consiliului Central.Consiliul Central poate admite ca anumite asociaţii sau grupurinaţionale, să intre în Uniune, în calitate de membri extraordinari. Asociaţiilede Magistraţi care luptă pentru independenţa lor, pot fi admise ca membriÎNCHEIEREÎn cuprinsul acestei lucrări am încercat să abordăm instituţiile politiceşi respectiv instituţiile juridice corespunzătoare unor anumite etape istoriceîn dezvoltarea ţării noastre. Organizarea politică şi juridică nu a fostsurprinsă decât în anumite „MOMENTE” fără a căuta să realizăm ocontinuitate, ceea ce ar fi determinat surprinderea tuturor instituţiilor înmarea curgere a Istoriei. Evident, noi ne-am propus o analiză cât de câtdetaliată şi completă raportându-ne exclusiv la momente (perioade) istoricepredeterminate. Alegerea acestor momente a fost o chestiune pur subiectivăa autorului. Câteva etape de dezvoltare social-politică şi juridică au fostomise din cauza întinderii exagerate pe care ar fi luat-o această cercetare.Nu uităm desigur nici de „promisiunea” făcută cititorului de a revenicu o documentare completă (în măsura posibilităţilor) asupra instituţiilorstării şi capacităţii persoanelor fizice (Partea I, cap. IV, Secţ. a VI-a) înperioada medievală, pe teritoriul ţării noastre.Aducem întreaga noastră gratitudine şi profundul nostru respect faţăde cadrele didactice universitare, care au activat şi care activează, în cadrulcatedrelor din Facultatea de Drept a Universităţii „Mihail Kogălniceanu” dinIaşi.Ne exprimăm ataşamentul şi preţuirea în raport cu familia noastră,soţia şi fiica, care dând dovadă de maximă înţelegere şi îngăduinţă aufacilitat redactarea, în manuscris, a acestei lucrări.De asemenea, gândul ne poartă şi la dragii noştri părinţii curecunoştinţă.- Bacău -22 Iunie 2006400161

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ1. Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed.„Ştefan Procopiu”, Iaşi, 1993;2. Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1983;3. I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului,Universitatea Bucureşti;4. Tudor Drăganu, Drept Constituţional, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1972;5. Ioan Muraru, Drept Constituţional, Universitatea Bucureşti, 1987;6. N. Prisca, Drept Constituţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1977;7. Constantin Dissescu, Drept Constituţional, Bucureşti, 1915;8. Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti,1927;9. Genoveva Vrabie, Drept Constituţional şi instituţii politicecontemporane, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992;10. Ioan Muraru, Drept Constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami,Bucureşti, 1995 (vol. I; II);11. Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi instituţii politice – Tratatelementar, Ed. ”Lumina Lex”, Bucureşti, 1998 (vol. I;II);12. Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi instituţii politice – Ediţia aII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;13. Maria V. Dvoracek, Istoria Dreptului Românesc, I, Ed. Fundaţiei„Chemarea”, Iaşi, 1992;14. Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şidocumente 1741 – 1991, Ed. ”Lumina Lex”,Bucureşti, 1998;15. Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în contextinternaţional, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003;16. I.I. Russu, Limba traco-dacilor, ed. a 2-a, Bucureşti, 1967;17. I. Agrigoroaie ş.a., România în relaţiile internaţionale 1699-1939, Iaşi,1980;18. Ion Antonescu, Temeliile Statului Naţional Legionar 6 septembrie1940 – 6 octomvrie 1940, Bucureşti, 1940;19. Nicolae Baciu, Yalta şi crucificarea României, Roma, 1983.20. Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948 / Dosarele secreteacuză, Cluj-Napoca, 1990;162Cu privire la a doua categorie de incompatibilităţi, care genereazăstrămutarea cauzei civile, la cererea părţii interesate, indicăm art. 37 Codprocedură civilă care prevede că se poate cere strămutarea judecării pricinii,de partea interesată, când una din părţi are două rude sau afini până la gradulal patrulea inclusiv printre judecătorii instanţei competente.Este necesar să precizăm că, de principiu, toate cazurile expuse nudetermină – de plano – incompatibilitatea generală a unei persoane fizice dea fi numită sau de a exercita funcţia de judecător, ci numai împiedicareajudecătorului de a participa la soluţionarea unei cauze determinate. Înconsecinţă, judecătorul rămâne compatibil să exercite atribuţiile ce izvorăscdin funcţia sa, care nu au legătură cu litigiul în care există cauza deincompatibilitate.Considerăm benefic ca în cadrul acestei cercetări să expunem –desigur sintetic – două organisme internaţionale care privesc în mod directdreptul la asociere al judecătorilor.Prin instituţie este Asociaţia Europeană a Magistraţilor, care aadoptat Statutul judecătorului din Europa.Remarcăm faptul că procesul integrării europene a condus laexpansiunea puterii legislative şi a puterii executive, nu numai la nivelnaţional, dar şi la nivel internaţional.În consecinţă, schimbările politice recente din Europa, au demonstratsă o separaţie reală a puterilor în stat este indispensabilă, pentru funcţionareaStatului de Drept. Acest principiu trebuie aplicat integrării europene,întrucât statele participante se consideră veritabile democraţii.Or, o latură de esenţă a statului de drept o reprezintă independenţajudecătorilor şi a întregului sistem judiciar. De aceea statele membre aleUniunii Europene consideră consolidarea, în ansamblu, a puteriijudecătoreşti că reprezintă o garanţie a protecţiei drepturilor cetăţenilor,împotriva tendinţelor statului sau a altor grupuri de presiune.Asociaţia Europeană a Magistraţilor, în elaborarea Statutuluijudecătorului în Europa, a pornit de la ideea că “Principiile fundamentalerelative la independenţa magistraturii” elaborate de O.N.U., reprezintă o“Carta constituantă dobândită, de la care nu se poate renunţa”.Asociaţia Europeană a Magistraţilor a statuat ca principiifundamentale incluse în Statutul judecătorului în Europa, următoarele:1) Independenţa judecătorului este indivizibilă. Toate instituţiile şiautorităţile naţionale şi internaţionale trebuie să o respecte şi să o apere.2) Judecătorul nu trebuie să fie supus decât legii. El nu trebuie să fieinfluenţat nici de partidele politice, nici de grupurile de presiune.Judecătorul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile profesionale cu399

acesta poate fi recuzat, de oricare dintre părţi, imediat ce partea a aflatdespre existenţa cazului de incompatibilitate.Aşa cum am mai precizat, cazurile de incompatibilitate ajudecătorilor sunt prevăzute şi în codul de procedură civilă.Precizăm însă că în acest cod se face distincţie între incompatibilităţiîn raport de efectul acestora în: incompatibilităţi care determină abţinereasau recuzitarea unui judecător şi incompatibilităţi care genereazăstrămutarea pricinii civile.Din prima categorie fac parte incompatibilităţile consacrate prin atr.24 şi art. 27 Cod procedură civilă.Astfel, potrivit art. 24 Cod procedură civilă, judecătorul care ajudecat o pricină nu mai poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apelsau în recurs şi nici în caz de rejudecare după desfiinţarea sau casareahotărârii cu trimitere.Totodată, nu poate lua parte la judecată judecătorul care şi-a spuspărerea cu privire la pricina care se judecă şi nici acel judecător care a fostmartor, expert sau arbitru în acelaşi litigiu.Art. 27 Cod procedură civilă, reglementează următoarele situaţii deincompatibilitate în care se poate afla judecătorul:- când el, sotul sau ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes înjudecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea gradinclusiv, cu vreuna din părţi;- când judecătorul este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în liniecolaterală, până la al patrulea grad inclusiv cu avocatul sau mandatarul uneipărţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora uneia din aceste persoane;- când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin al uneia din părţipână la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă oridespărţit, au rămas copii;- dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au opricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată lainstanţa unde una din părţi este judecător;- dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penalăîn timp de cinci ani înainte;- dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri orialtfel de îndatoriri;- dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la apână la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţi sau rudele acestorapână la gradul al treilea, inclusiv.În toate situaţiile precizate, judecătorii în cauză au obligaţia să seabţină la judecarea cauzei, în caz contrar putând fi recuzaţi de către părţi.21. Gheroghe I. Brătianu, Sfatul Domnesc şi Adunarea Stărilor înPrincipatele Române, Bucureşti, 1995;22. Gheroghe I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerireaotomană, 1988 (vol. I; II);23. Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea războimondial, Bucureşti, 1988;24. Dan Cioban şi Victor Duculescu, Drept Constituţional Român, Univ.Hyperion, Facultatea de Drept, 1993;25. Miron Constantinescu, Istoria României, Compendiu, ed. a II-a, Bucureşti,1997;26. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti,1997;27. Corneliu Coposu, Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui, Bucureşti,1990;28. V. Costăchel, Petre P. Panaitescu şi A. Cazacu, Viaţa feudală în ŢaraRomânească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti,1957;29. Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, 1968;30. G. Dobrovolschi, Unirea Basarabiei, teză de licenţă (UniversitateaMihăileană, Iaşi – Facultatea de Teologie, Chişinău)Chişinău, 1938;31. Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până lamijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti, 1980;32. Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Bucureşti, 1992;33. Gh. Gheorghiu - Dej, Articole şi cuvântări, 4 volume, 1952-1962;34. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Bucureşti, 3 volume, 1938-1942;35. Constantin C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografiaromână, Bucureşti, 1977;36. Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, ed. a II-a,Bucureşti, 1970;37. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, 10 volume, Bucureşti, 1936-1940;38. Nicolae Iorga, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un idealmoral şi naţional, România contemporană de la1904 la 1930, Bucureşti, 1932;39. Nicolae Iorga, Memorii, 8 volume, Bucureşti, 1931-1939;40. Victor Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, 2 volume,Braşov, 1945;398163

41. Constantin Kiriţescu, Preludii diplomatice ale războiului, 2 volume,Bucureşti, 1940;42. Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României,1916-1918, ed. a II-a, 3 volume – fără an, Bucureşti;43. Ioan Muraru, Constituţiile române – texte, note – prezentarecomparativă, Bucureşti, 1993;44. Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, Bucureşti,2 vol., 1942, 1943;45. Petre Nemoianu, Sârbii şi Banatul, Craiova, 1930;46. Andrei Oţetea, Istoria poporului român, Bucureşti, 1970;47. Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţiainstituţiilor constituţionale, Bucureşti, 1992;48. Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei, vol. I, Bucureşti,1944, Biblioteca Institutului de Ştiinţe Administrativeal României, „Colecţia vechilor legiuiriadministrative”;49. Alexandru Vianu ş.a., Relaţiile internaţionale în acte şi documente,Bucureşti (Ministerul Educaţiei şi Învăţământului), 3volume, 1974-1983;50. A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, ed. a IV-a,îngrijită de Alexandru Zub, Bucureşti, 4 volume,1985-1993; ediţia a III-a, vol. IX-XIV, 1929-1930.Referitor la limitarea interdicţiilor impuse judecătorilor, precizăm şifaptul că legea le permite acestora colaborarea – cu anumite restricţii – lapublicaţiile de specialitate, cu caracter literar, ştiinţific sau social, precum şila emisiuni audiovizuale.Incompatibilităţile judecătorilor privesc situaţii limitativ prevăzutede legiuitor, în care un judecător este împiedicat să participe la judecareaunei cauze, în scopul de a se asigura soluţionarea obiectivă a litigiului.Precizăm că, de lege lata, sediul materiei în ceea ce priveşteinstituţia, incompatibilităţii judecătorilor nu este unitar. Astfel cazurile deincompatibilitate sunt prevăzute atât în Codul de procedură penală cât şi îndispoziţiile Codului de procedură civilă.În codul de procedură penală sunt inserate următoarele cazuri deincompatibilitate:- rudenia între judecători. În acest sens, judecătorii care sunt soţi saurude apropiate între ei, nu pot face parte din acelaşi complet de judecată.Textul legal prevede că există incompatibilitate şi în situaţia în careprocurorul este soţul sau ruda apropiată a vreunuia dintre judecători;- judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poateparticipa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă superioară sau lajudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau dupăcasarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, în recurs. Nu mai poateparticipa la judecarea cauzei nici judecătorul care şi-a exprimat anteriorpărerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză (în cauzapedinte);- este, de asemenea, incompatibil să judece judecătorul care, în cauzarespectivă a pus în mişcare acţiunea penală, a emis mandatul de arestare, adispus trimiterea în judecată sau a pus concluzii în fond în calitate deprocuror la instanţa de judecată;- este incompatibil să participe la judecată judecătorul care înrespectiva cauză penală a fost reprezentant sau apărător al uneia dintre părţi,dacă a fost expert sau dacă a depus ca martor precum şi în cazul în care esteinteresat, sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată;- procurorul care a participat, în calitate de judecător, la soluţionareacauzei, în primă instanţă, nu poate pune concluzii la judecarea ei, în apel saula recurs.Aceste cazuri de incompatibilitate se regăsesc în dispoziţiile art. 46-49 Cod procedură penală.În prezenţa unuia dintre cazurile de incompatibilitate menţionate,legea (art. 50 Cod procedură penală) impune judecătorului în cauză obligaţiade a se abţine. În cazul în care judecătorul nu face declaraţie de abţinere,164397

Totuşi Legiuitorul ordinar a permis judecătorilor să pledeze încauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precumşi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor.De asemenea, judecătorii pot participa la elaborarea de publicaţii, potelabora articole, studii de specialitate, lucrări ştiinţifice sau lucrări literare.Ei pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracterpolitic.Judecătorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau ai unorcomisii de întocmire a proiectelor de acte normative sau a unor documentecu caracter intern, european sau internaţional.De asemenea, judecătorii pot fi membri ai unor societăţi ştiinţificesau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fărăscop patrimonial (fundaţiile).În scopul evitării unei interpretări extensive a dispoziţiilor legale careconţin interdicţiile precizate, Legea privind statutul judecătorilor şiprocurorilor, prevede – in terminis – anumite limitări.În acest sens, remarcăm prevederile legale în baza cărora judecătoriipot forma asociaţii profesionale sau alte organizaţii, având drept obiectivreprezentarea intereselor proprii şi totodată consolidarea şi protejareastatutului socio-profesional.Judecătorii sunt liberi se adere la asociaţii profesionale locale,naţionale şi internaţionale şi să participe la reuniunile acestora.Textele legale referitoare la libertatea de asociere a judecătorilor suntcompatibile, din acest punct de vedere, cu legislaţia europeană în materie.Astfel, Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri aiStatelor membre cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorului,adoptată de Comitetul de Miniştri la 13 octombrie 1994, cuprinde Principiulal IV-lea intitulat “Asocierea”, în care se proclamă următoarele: “Judecătoriiar trebui să fie liberi să creeze asociaţii care să aibă, singure sau împreună cuun alt organ, sarcina apărării independenţei lor şi să le protejeze interesele.”Cu privire la traducerea în practică a dispoziţiilor legale referitoare laasocierea judecătorilor, specificăm faptul că în România au fost înfiinţatemai multe asociaţii, printre care amintim: Asociaţia judecătorilor Olteni,Asociaţia judecătorilor “Al. I. Cuza” Galaţi, Asociaţia profesională ajudecătorilor din circumscripţia Curţii de Apel Bacău ş.a.La nivelul naţional s-a constituit “Uniunea Asociaţiilor Judecătorilordin România“ la care s-au afiliat o parte din asociaţiile teritoriale înfiinţate.Se prevede, de asemenea, în textul legii faptul că judecătorii audreptul să facă parte din comisiile de studii sau de întocmire a proiectelor delegi, regulamente, tratate, şi convenţii internaţionale.396ANEXEI. DOMNITORI ŞI PRINCIPI ÎN ŢĂRILE ROMÂNEŢARA ROMÂNEASCĂDomniBasarab I: a.1324 iulie - † 1351 septembrie 1-1352 august 31Nicolae Alexandru: p.1351 septembrie 1-1352 august 31- † 1364 noiembrie16 Vlaicu (Vladislav I): p.1364 noiembrie 16 - c.1376Radu I: c. 1376 (a.1377 iunie 7) - începutul lui 1385Dan I: 1385 - † 1386 septembrie 23Mircea cel Bătrân: p.1386 septembrie 23 - † 1418 ianuarie 31Vlad I: a.1396 martie 21 - sfârşitul lui 1396Mihail I: p. 1418 ianuarie 31- † 1420 iulieRadu II Praznaglava: p.1420 iulie - 1422 octombrie (I)Dan II: 1422 octombrie - sfârşitul lui 1426 (I)Radu II Praznaglava: sfârşitul lui 1426- a.1427 aprilie (II)Dan II: a.1427 aprilie - † a.1431 iunie (II)Alexandru Aldea: a.1431 iunie - p.1436 noiembrieVlad Dracul: 1437 ianuarie - p.1442 iulie (I)Basarab II: a.1442 septembrie - a. 1444 aprilieVlad Dracul: a.1444 aprilie - 1447 decembrie (II)Vladislav II: p.1447 decembrie - c.1456 iulieVlad Ţepeş: 1448 a. octombrie - începutul lui noiembrie (I)Vlad Ţepeş: c.1456 iulie -1462 noiembrie (II)Radu cel Frumos: 1462 august - 1473 noiembrie (I)Basarab cel Bătrân Laiotă: 1473 noiembrie - decembrie (I)Radu cel Frumos: 1473 decembrie - 1474 august (II)Basarab cel Bătrân Laiotă: 1474 august - septembrie (II)Radu cel Frumos: 1474 septembrie - începutul lui octombrie (III)Basarab cel Bătrân Laiotă: 1474 octombrie (III)Basarab cel Tânăr Ţepeluş: 1474 octombrie - noiembrie sau decembrie (I)Radu cel Frumos: 1474 noiembrie sau decembrie - a.1475 iunie (IV)Basarab cel Bătrân Laiotă: a.1475 iunie - a.1476 noiembrie (IV)Vlad Ţepeş: 1476 noiembrie - † sfârşitul lui decembrie sau 1477 începutullui ianuarie (III)Basarab cel Bătrân Laiotă: 1476 sfârşitul lui decembrie sau 1477 începutullui ianuarie - 1477 decembrie (V)Basarab cel Tânăr Ţepeluş: 1478 ianuarie -1480 iunie (II)Mircea II: 1480 iunie - noiembrie165

Basarab~el Tânăr Ţepeluş: 1480 noiembrie -1481 iulie (III)Vlad Călugărul: 1481 iulie - august (I)Basarab cel Tânăr Ţepeluş: 1481 august - † a.1482 iulie 13 (IV)Vlad Călugărul: 1482 iulie - † p.1495 septembrie 8 (II)Radu cel Mare: 1495 septembrie - † p.1508 aprilie 23Mihnea cel Rău: 1508 mai - 1509 octombrieMircea III: 1509 octombrie - 1510 ianuarieVlad cel Tânăr, Vlăduţ: 1510 ianuarie - † 1512 ianuarie 23Neagoe Basarab: 1512 februarie - † 1521 septembrie 15Teodosie: p.1521 septembrie 15 - 1522 ianuarieVlad (Dragomir) Călugărul: 1521 septembrie - octombrieRadu de la Afumaţi: 1522 ianuarie - aprilie (I)Stăpânirea lui Mehmed bei de Nicopol: 1522 aprilie - iunie (I)Radu de la Afumaţi: 1522 iunie - august (II)Stăpânirea lui Mehmed bei de Nicopol: 1522 .august - octombrie (II)Radu de la Afumaţi: 1522 octombrie - 1523 aprilie (III)Vladislav III: 1523 aprilie - octombrie (I)Radu Bădica: 1523 octombrie - † 1524 ianuarie între 19 şi 27Radu de la Afumaţi: 1524 ianuarie - martie (IV)Vladislav III: 1524 martie - septembrie (II)Radu de la Afumaţi: 1524 septembrie - † 1529 ianuarie 2 (V)Vladislav III: 1525 aprilie - august (III)Basarab VI: 1529 ianuarie - februarieLocotenenţă domnească (Neagoe vornicul din Periş, Drăgan postelnic dinMerişani-Bucşani ş.a.): 1529 februarie - martieMoise: 1529 martie - 1530 maiVlad înecatul: 1530 mai - 1532 iunieVlad Vintilă de la Slatina (Buzău): 1532 iunie - † 1535 iunieRadu Paisie: 1535 iunie - 1545 ianuarieMircea Ciobanul: 1545 ianuarie - 1552 noiembrie (I)Radu Ilie Haidăul: 1552 noiembrie -1553 maiMircea Ciobanul: 1553 mai - 1554 martie (II)Pătraşcu cel Bun: 1554 martie - † 1557 decembrie 26Mircea Ciobanul: 1558 ianuarie - † 1559 septembrie 21 (III)Petru cel Tânăr: 1559 septembrie - 1568 iunieAlexandru II Mircea: 1568 iunie - 1574 aprilie (I)Vintilă: 1574 maiAlexandru II Mircea: 1574 mai - † 1577 iulie 25 (II)Mihnea Turcitul: 1577 august-1583 iunie (I)Petru CerceI: 1583 iulie - 1585 aprilieconflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială aatribuţiilor de serviciu;- judecătorii sunt obligaţi să dea anual o declaraţie pe propriarăspundere în care să menţioneze dacă soţul, rudele sau afiniipână la gradul al IV-lea inclusiv exercită o funcţie sau desfăşoarăo activitate juridică ori activităţi de investigare sau cercetarepenală, precum şi locul de muncă al acestora;- judecătorii sunt obligaţi să facă o declaraţie autentică, pe propriarăspundere potrivit legii penale, privind apartenenţa sauneapartenenţa ca agent sau colaborator al organelor desecuritate, ca poliţie politică;- judecătorii nu pot fi lucrători oerativi, inclusiv acoperiţi,informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii. În acestsens ei completează în fiecare an, pe propria răspundere potrivitlegii penale, o declaraţie autentică din care să rezulte că nu suntlucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratoriai serviciilor de informaţii;- judecătorilor le este interzis să desfăşoare activităţi comerciale,direct sau prin persoane interpuse;- judecătorilor le este interzis să desfăşoare activităţi de arbitraj înlitigii civile, comerciale sau de altă natură;- judecătorilor le este interzis să aibă calitatea de asociat sau demembru în organele de conducere, administrare sau control lasocietăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alteinstituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companiinaţionale, societăţi naţionale sau regii autonome;- judecătorilor le este interzis să aibă calitatea de membru al unuigrup de interes economic;- judecătorii nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politiceşi nici să desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic;- judecătorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor de serviciusă se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, aconvingerilor lor politice;- judecătorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la proceseaflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fostsesizat parchetul;- judecătorii nu pot da consultaţii scrise sau verbale în problemelitigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altorinstanţe de cât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia. Ei nupot îndeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizeazăde avocat.166395

Considerăm că nu este lipsit de importanţă să precizăm că sunt autoricare se îndoiesc de valoarea principiului inamovibilităţii ca garanţie aindependenţei şi a imparţialităţii judecătorilor.“Regula inamovibilităţii … şi-a pierdut, cu timpul, o parte din forţă.Ea are, mai cu seamă, o valoare de simbol. În fapt, inamovibilitatea nuasigură magistratului decât o garanţie înşelătoare şi insuficientă, dacă nueste însoţită de reguli de protecţie, mai ales în materie de avansare sau dedisciplină. Este indiscutabil că în prezent situaţia magistratului se apropiedin ce în ce mai mult de cea a funcţionarului 1) ”.Trecând peste diversele opinii ale autorilor considerăm că instituţiainamovibilităţii reprezintă o adevărată “cheie de boltă“ a puteriijudecătoreşti. Aceasta întrucât inamovibilitatea este piatra de temelie aindependenţei judecătorilor.De aceea, pretutindeni şi constant, autorii în materia ştiinţelorjuridice tratează instituţia inamovibilităţii în cadrul garanţiilor independenţeişi imparţialităţii judecătorilor.** *O chestiune organic legată de investirea în funcţie a judecătorilorpriveşte interdicţiile şi incompatibilităţile instituite pe întreaga perioadă aîndeplinirii funcţiei.Instituirea interdicţiilor şi a incompatibilităţilor are, drept raţiune,evitarea plasării judecătorului în situaţii “de facto” sau “de jure” de naturăa-l influenţa cu ocazia exercitării funcţiei şi pentru a-l feri pe judecător desuspiciunea de părtinire care poate fi generată de exercitarea atribuţiilor deserviciu.Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor nr. 303/2004,republicată prevede următoarele incompatibilităţi şi interdicţii:- funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţiepublică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice dinînvăţământul superior, precum şi a celor de instruire din cadrulInstitutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale deGrefieri, în condiţiile legii;- judecătorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legatăde actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflictîntre interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei saude apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţiacazurilor în care conflictul de interese a fost adus, în scris,colegiului de conducere al instanţei şi s-a considerat că existenţa1) J. Vincent, G. Montagnier, A. Varinard, Opere citate, pag. 532394Mihnea Turcitul: 1585 aprilie -1591 aprilie (II)Ştefan Surdul: 1591 mai - 1592 iulieAlexandru cel Rău: 1592 august - 1593 septembrieMihai Viteazul: 1593 septembrie - † 1601 august 9/19Nicolae Pătraşcu: 1599 noiembrie -1600 septembrieSimion Movilă: 1600 noiembrie - 1601 iunie (I)Locotenenţă domnească (Radu, Preda şi Stroe Buzescu, Stoica postelnic dinStrâmba, Andronie vistier şi Radu postelnic din Cepturaia): 1601 iulie -septembrieRadu Şerban: 1601 octombrie (I)Simion Movilă: 1601 octombrie - 1602 iulie (II)Radu Mihnea: 1601 noiembrie - 1602 martie (I)Radu Şerban: 1602 iulie - 1610 decembrie (II)Gabriel Báthory: 1611 ianuarie - martieRadu Mihnea: 1611 aprilie - mai (II)Radu Şerban: 1611 mai - septembrie (III)Radu Mihnea: 1611 iulie - 1616 iulie (III)Locotenenţă domnească (Nica fost mare logofăt din Corcova, Stoica vistierdin Strâmba, Lupu paharnic Mehedinţeanul, Papa vistier Greceanu, Neculaarmaş, Dumitraşco postelnic; apoi Enache mare ban, Vintilă mare logofătdin Clăteşti, Cârstea fost mare vornic şi Nica fost mare logofăt): 1616 iulie -septembrieAlexandru Iliaş: 1616 octombrie - 1618 iunie (I)Locotenenţă domnească (Lupu Mehedinţeanul): 1618 iunie - iulieGavril Movilă: 1618 august - 1620 iulieRadu Mihnea: 1620 august -1623 august (IV)Alexandru Coconul: 1623 august -1627 octombrieLocotenenţă domnească: 1627 octombrie -1628 ianuarieAlexandru Iliaş: 1628 ianuarie - 1629 octombrie (II)Leon Tomşa: 1629 decembrie - 1632 iulieRadu Iliaş: 1632 iulie - septembrieMatei Basarab: 1632 octombrie - † 1654 aprilie 9/19Constantin Şerban: p.1654 aprilie 9/19 - 1658 februarie (I)Mihnea III Radu: 1658 martie -1659 noiembrieGheorghe Ghica: 1659 noiembrie -1660 septembrieConstantin Şerban: 1660 aprilie - mai (II)Grigore Ghica: 1660 septembrie - 1664 decembrie (I)Radu Leon: 1665 februarie - 1669 martieAntonie din popeşti: 1669 martie - 1672 februarieGrigore Ghica: 1672 martie - 1673 noiembrie (II)167

Gheorghe Duca: 1673 decembrie -1678 noiembrieŞerban Cantacuzino: 1679 ianuarie - † 1688 octombrie 29/noiembrie 8Constantin Brâncoveanu: 1688 octombrie 29/noiembrie 8 - 1714 martieŞtefan Cantacuzino: 1714 martie - 1715 decembrieNicolae Mavrocordat: 1715 decembrie -1716 noiembrie (I)Ioan Mavrocordat: 1716 noiembrie - † 1719 februarie 23/martie 6Nicolae Mavrocordat: 1719 martie - † 1730 septembrie 3/14 (II)Constantin Mavrocordat: 1730 octombrie/noiembrie (I)Mihai Racoviţă: 1731 ianuarie - octombrie (I)Constantin Mavrocordat: 1731 octombrie - 1733 mai (II)Grigore II Ghica: 1733 mai -1735 noiembrie (I)Constantin Mavrocordat: 1735 noiembrie - 1741 septembrie (III)Mihai Racoviţă: 1741 septembrie - 1744 iulie (II)Constantin Mavrocordat: 1744 iulie - 1748 februarie (IV)Căimăcămie (Mitropolitul, banul Grecianu, vornicul Dudescu, Antonachivistier, Fierăscu vistier): 1748 februarie - aprilieGrigore II Ghica: 1748 aprilie - † 1752 august 23/septembrie 3 (II)Matei Ghica: 1752 septembrie - 1753 iunieConstantin Racoviţă: 1753 iunie - 1756 februarie (I)Constantin Mavrocordat: 1756 februarie - 1758 august (V)Scarlat Ghica: 1758 august - 1761 iunie (I)Constantin Mavrocordat: 1761 iunie -1763 martie (VI)Constantin Racoviţă: 1763 martie - † 1764 ianuarie 26/februarie 6 (II)Ştefan Racoviţă: p.1764 ianuarie 26/februarie 6 - 1765 augustScarlat Ghica: 1765 august - † 1766 decembrie 2/13 (II)Alexandru Scarlat Ghica: p.1766 decembrie 2/13 - 1768 octombrieGrigore III Ghica: 1768 octombrie - 1769 noiembrieStăpânirea militară rusească: 1769 noiembrie - 1770 mai (I)Manole Giani Ruset: 1770 mai - noiembrieStăpânirea militară rusească: 1770 noiembrie - 1774 octombrie (II)Alexandru Ipsilanti: 1774 septembrie -1782 ianuarie (I)Nicolae Caragea: 1782 ianuarie - 1783 iulieMihai Suţu: 1783 iulie - 1786 martie (I)Nicolae Mavrogheni: 1786 martie - 1790 iunieStăpânirea militară austriacă: 1789 noiembrie - 1791 iulie (I)Mihai Suţu: 1791 martie - 1792 decembrie (II)Alexandru Moruzi: 1793 ianuarie -1796 august (I)Alexandru Ipsilanti: 1796 septembrie - 1797 noiembrie (II)Constantin Hangerli: 1797 noiembrie - † 1799 februarie 18/martie 1Alexandru Moruzi: 1799 martie -1801 octombrie (II)În toate situaţiile enumerate de lege, transferarea judecătorului nu seputea face decât cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii.O situaţie identică în privinţa acordării inamovibilităţii judecătorilorîntâlnim şi sub imperiul Legii pentru organizarea judecătorească din 25iunie 1924. În consecinţă, precizăm că rămân în afara beneficiuluiinamovibilităţii supleanţii şi ajutorii de judecători.Deşi excede cercetarea noastră, facem precizarea că, prin Legeapentru organizarea judecătorească din 25.06.1924, s-a extinsinamovibilitatea şi asupra procurorului general al Înaltei Curţi de Casaţieprecum şi asupra procurorilor de secţie de la Înalta Curte de Casaţie. Ceilalţimembri ai ministerului Public, au rămas, în continuare, amovibili.Dispoziţii noi în privinţa acordării inamovibilităţii judecătorilor nu seregăsesc în Legea pentru organizarea judecătorească din data de 20 august 1938.În schimb remarcă faptul că, prin acest act normativ, s-a acordatinamovibilitate şi procurorilor generali de la Curţile de Apel.Legile pentru organizarea instanţelor judecătoreşti şi a procuraturiidin perioada statului socialist nu au recunoscut instituţia inamovibilităţiijudecătorilor.În privinţa conţinutului inamovibilităţii, acesta cuprinde, deprincipiu, condiţiile de modificare a exerciţiului funcţiei de judecător printransferare, delegare, suspendare din funcţie şi de încetare din funcţia dejudecător.Toate aceste aspecte care alcătuiesc conţinutul organic (concret) alinamovibilităţii, au fost tratate din raţiuni de simetrie în raport cu investireaîn funcţie – în paginile anterioare.Din aceste considerente, nu vom insista în cele ce urmează decâtasupra acordării inamovibilităţii judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie.Sau, mai corect, asupra perioadei de timp de care această categorie dejudecători beneficiază de inamovibilitate.Precizăm că pentru judecători – cu excepţia celor de la CurteaSupremă de Justiţie – inamovibilitatea este dobândită, ca efect al numirii, peîntreaga durată a carierei lor profesionale. În dezacord cu această regulă art.124 (1) din Constituţia României, precizează: “Preşedintele şi ceilalţijudecători ai Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani.Ei pot fi reinvestiţi în funcţie” (teza a II-a).Din analiza logico-raţională a acestui text constituţional, rezultă căjudecătorii Curţii Supreme de Justiţie, în perioada mandatului, beneficiazăde întreaga protecţie şi de toate drepturile care decurg din inamovibilitate.Unica diferenţiere o regăsim – în raport cu ceilalţi judecători – îndurata determinată a acordării inamovibilităţii, care este egală cu duratamandatului de judecător al Curţii Supreme de Justiţie.168393

Art. 52 pct. 3 din Legea pentru organizarea judecătorească din anul1890 prevedea următoarele infracţiuni (crime şi delicte) în baza cărora, dacăjudecătorul era condamnat definitiv, trebuia destituit: “fals, furt, înşelăciune,abuz de încredere, mărturie mincinoasă, atentat la bunele moravuri încazurile prevăzute de art. 262, 263, 264, 267, 271 din Codul penal,vagabondaj, abuz de putere, delapidări de bani publici, mituire, percepere detaxe ilegale, spargere de sigiliu, sustragere de acte”.Potrivit legii precizate erau puşi din oficiu în retragere, prin decretregal, în vederea pensionării, judecătorii care au împlinit vârsta de 68 de anipentru Curtea de Casaţie şi vârsta de 65 de ani pentru Curţile de Apel,precum şi judecătorii care, deşi nu pot dovedi cu acte vârsta lor, au ovechime în magistratură de 30 de ani.Conform legii puteau fi “dispensaţi de serviciu”, printr-un decretregal, în baza unui aviz al instanţei din care făceau parte, judecătorii care numai puteau “îndeplini bine şi cu exactitate” sarcinile funcţiei lor datorităunor infirmităţi permanente sau pentru cauze de “slăbire a facultăţilormintale”. Legea prevede că în cazul în care judecătorul suferea de o boalăpsihică gravă, ministrul justiţiei avea prerogativa de a dispune suspendareadin funcţie a judecătorului, în urma raportului efectuat de instanţă şi dupăexaminarea persoanei de către 3 medici.Precizăm faptul că, atât în situaţia de “dispensare de serviciu” cât şiîn situaţia “suspendării”, Legea pentru organizare judecătorească din 1septembrie 1890 pretindea avizul “conform” al curţii sau al tribunalului încare funcţiona judecătorul. În ipoteza în care, avizul “conform” din parteacurţii de apel sau a tribunalului nu era dat în termen de 15 zile, măsurasuspendării înceta de drept.O altă etapă – calitativ superioară în consacrarea principiuluiinamovibilităţii judecătorilor în România, o reprezintă situaţia intervenităprin sancţionarea Legii pentru organizarea judecătorească din 24 martie 1909.Prin acest act normativ s-a procedat la extinderea inamovibilităţiiasupra inspectorilor judecătoreşti, judecătorilor de tribunale şi ajudecătorilor de la judecătoriile de ocoale.Legea citată reglementează în plus (în raport cu legile de organizareanterioare din 1865 şi 1890) condiţiile în care judecătorii inamovibili pot fitransferaţi:a) Dacă transferarea se face cu consimţământul magistratului (judecătorului – N.A.);b) Pentru raţiuni de serviciu public şi în interesul unei bune administrări ajustiţiei, când magistratul (judecătorul – N.A.) are rude, legături sauinterese în judeţul unde curtea sau tribunalul îşi are reşedinţa;c) În interesul serviciului, judecătorii de instrucţiune pot fi permutaţi cu ceide şedinţă în acelaşi tribunal.Mihai Suţu: 1801 octombrie - 1802 mai (III)Caimacam (Alexandru Suţu, domnul Moldovei): 1802 iunie - augustConstantin Ipsilanti: 1802 august - 1806 august (I)Alexandru Suţu: 1806 august - octombrie (I)Constantin Ipsilanti: 1806 octombrie - 1807 mai (II) (considerat domn şi înMoldova sub autoritate rusească)Stăpânirea militară rusească: 1806 decembrie -1812 octombrie (III)Constantin Ipsilanti: 1807 iulie-august (III) (considerat domn şi în Moldovasub autoritate rusească)Generalul rus Prozorovski: 1807 august - 1808 februarieCaimacami: 1808 februarie - septembrieComitetul de cinci: 1808 septembrie -1809 martieGeneralul rus Engelhardt, vicepreşedinte al divanului: 1809 martie - 1812octombrie Ioan Caragea: 1812 octombrie - 1818 septembrieAlexandru Suţu: 1818 noiembrie - † 1821 ianuarie 19/31 (II)Conducerea lui Tudor Vladimirescu: 1821 martie - † mai 14/26Stăpânirea turcească: 1821 mai - 1822 iunie (I)Grigo re IV Ghica: 1822 septembrie - 1828 aprilieStăpânirea militară rusească: 1828 mai - 1834 aprilie (IV)Generalul Pahlen: 1828 februarie - 1829 noiembrieGeneralul Pavel Kiseleff: 1829 noiembrie - 1834 aprilieAlexandru Ghica: 1834 aprilie -1842 octombrieGheorghe Bibescu: 1842 decembrie -1848 iunieGuvernul revoluţionar provizoriu: 1848 iunie 14/26 - iunie 28/iulie 8 (I)Căimăcămia: 1848 iunie 28/ iulie 8 - iunie 30/iulie 12Guvernul revoluţionar provizoriu: 1848 iunie 30/iulie 12 - iulie 28/august 9 (II)Locotenenţă domnească (Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, ChristianTell): 1848 iulie - septembrieCaimac am (Constantin Cantacuzino): 1848 septembrie -1849 iunieBarbu Ştirbei: 1849 iunie - 1853 octombrie (I)Stăpânirea militară rusească (baronul Budberg, preşedinte al divan ului,Kalinski, vicepreşedinte al divan ului): 1853 octombrie -1854 iulie (V)Stăpânirea turcească (Halim paşa, Derviş paşa): 1854 iulie - august (II)Stăpânirea austriacă: 1854 august - 1856 martie (II)Barbu Ştirbei: 1854 septembrie - 1856 iunie (II)Căimăcămia (Alexandru Ghica): 1856 iunie -1858 octombrieCăimăcămie de trei (Emanoil Băleanu, Ioan Manu, Ioan Filipescu): 1858octombrie - 1859 ianuarie 24/februarie 5Alexandru Ioan Cuza: 1859 ianuarie 24/februarie 5, domn şi in Moldova-1866 februarie 11/23392169

MOLDOVADomniBogdan I: a. 1365 februarie -1367 Laţcu: c.1367 - c.1375Petru I: c.1375 - inceputul lui 1392Roman I: a.1392 martie -1394 noiembrieŞtefan I: 1394 noiembrie - a.1399 septembrieIuga: a.1399 septembrie - a.1400 aprilieAlexandru cel Bun: a.1400 iunie - † 1432 ianuarie 1Ilie: p.1432 ianuarie 1 - 1433 septembrie (I)Ştefan II: 1433 octombrie - 1435 august (I)Ilie: 1435 august - 1436 martie (II)Ilie şi Ştefan II: 1436 martie - 1442 augustIlie asociat cu Roman II: 1438 între iunie şi august -1442 augustŞtefan II: 1442 august - 1447 iulie (Il)Ştefan II asociat cu Petru II: c.1442 august - 1445 între aprilie şi maiPetru II asociat cu Roman II: 1447 iulie - septembrieRoman III: 1447 septembrie - 1448 februariePetru II: 1448 ianuarie -1449 martieAlexăndrel: 1449 februarie - octombrie (I)Bogdan II: 1449 octombrie- † 1451 octombrie 15Petru Aron: p.1451 octombrie 15 - 1452 februarie (I)Alexăndrel: 1452 februarie - 1454 august (II)Petru Aron: 1454 august - decembrie (Il)Alexăndrel: 1455 februarie - † 1455 aprilie 26 (III)Petru Aron: a.1455 iunie - 1457 aprilie (III)Ştefan cel Mare: 1457 aprilie - † 1504 iulie 2Bogdan III: 1504 iulie 2 - † 1517 aprilie 20Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă): p.1517 aprilie 20 - † 1517 ianuarie 14Petru Rareş: 1517 ianuarie - 1538 septembrie (I)Ştefan Lăcustă: 1538 septembrie - † c.1540 decembrie 20Alexandru Cornea: p.1540 decembrie 20 - † 1541 februarie 9 sau 16Petru Rareş: 1541 februarie - † 1546 septembrie 3 (II)Iliaş Rareş: p.1546 septembrie 3 -1551 maiŞtefan Rareş: 1551 mai - † 1552 septembrie 1Ioan Joldea: 1552 septembrieAlexandru Lăpuşneanu: 1552 septembrie - 1561 noiembrie (I)Ioan Despot (Iacob HeracJid): 1561 noiembrie - † 1563 noiembrie 25Ştefan Tomşa 1: 1563 august - 1564 februarieÎn consecinţă precizăm că inamovibilitatea reprezintă o instituţie învirtutea căreia judecătorii nu pot fi revocaţi, suspendaţi din funcţie,pensionaţi, mutaţi (delegaţi, detaşaţi sau transferaţi) şi nici nu pot fisancţionaţi disciplinar decât în cazurile şi pe baza formelor şi condiţiilorprestabilite de textele legale în vigoare.Inamovibilitatea judecătorilor, ca instituţie, s-a impus destul de târziuîn raport de puterea concretă a executivului şi de influenţa acestuia asupraputerii judecătoreşti.Astfel, în principiu, remarcăm faptul că în cazul existenţei unorguverne autoritare cu tendinţe centralizatoare şi de corporatism,inamovibilitatea ori nu este acordată judecătorilor ori, deşi este în principiuacordată, ea este nedorită, fiind considerată o piedică în realizareaobiectivelor puterii executive.Există situaţii istorice în care în mod obiectiv nu s-a instituitinamovibilitatea judecătorilor datorită unor cauze concrete, cum ar fi spreexemplu: proliferarea fenomenului corupţiei, lipsa de personal specializat îndrept, nivelul scăzut de competenţă şi de pregătire a judecătorilor ş.a.În România, principiul inamovibilităţii judecătorilor a fost instituit şiconsacrat prin Legea Curţii de Casaţie din data de 24 ianuarie 1861. Legeamenţionată prevedea în dispoziţiile art. 17 următoarele: Funcţiile depreşedinte şi de membri la Curtea de Casaţie sunt inamovibile.Privind din punct de vedere istoric trebuie să remarcăm şi dispoziţiileLegii pentru organizarea judecătorească din 9 iulie 1865.Titlul al IX-lea al legii intitulat “Despre inamovibilitate” prevede căaceasta se va acorda preşedinţilor, membrilor şi supleanţilor Curţii de Apelşi Tribunalelor” prin legiuiri speciale (art. 103 din Legea pentru organizareajudecătorească din 1865).Legea pentru organizarea judecătorească din 1 Septembrie 1890,având în vedere situaţia profesională a corpului de judecători, a stabilit cădevin inamovibili, de la data sancţionării legii, preşedinţii Curţilor de Apelprecum şi preşedinţii de tribunale “care au titlul de licenţiaţi sau doctori îndrept” (art. 90).Ca efect al inamovibilităţii instituită prin Legea pentru organizareajudecătorească din 1 septembrie 1890, s-a prevăzut că încetarea funcţiei dejudecător nu poate avea loc decât prin demisie, şi respectiv prin atingerealimitei de vârstă. De asemenea, se prevedea că transferarea sau înaintarea îngrad nu se poate realiza, fără consimţământul judecătorului.Judecătorii puteau fi destituiţi din funcţie pentru motive disciplinareori dacă aceştia erau condamnaţi definitiv pentru crimele ori pentru delicteleprecizate de lege în art. 52 pct. 3.170391

să exercite vreo atribuţie specifică funcţiei şi nu mai au dreptul de a primisalariu.Precizăm totodată că judecătorilor suspendaţi din funcţie în temeiulart. 62 lit.b din Legea nr. 303/2004, li se acordă, pe întreaga perioadă asuspendării, drepturile de asigurări sociale de sănătate, conformdispoziţiilor art. 64 alin 3 din Legea 303/2004.Ca urmare a intervenirii suspendării din funcţie a judecătorului, sepoate pune întrebarea dacă în această perioadă respectivul judecător poate săpresteze altă activitate, într-o altă instituţie.La prima vedere, am fi tentaţi să considerăm că răspunsul esteafirmativ. Aceasta, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 41 alin. 1 dinConstituţia României, potrivit cărora: “Dreptul la muncă nu poate fiîngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a loculuide muncă este liberă.”Totuşi, nu împărtăşim această opinie pentru următoarele considerentece urmează a fi detaliate.Pe întreaga durată a suspendării din funcţie contractul de muncă aljudecătorului nu încetează, şi, în consecinţă, nu încetează nici calitateaacestuia de magistrat. Din acest raţionament rezultă că dreptul subiectiv aljudecătorului de a presta o altă activitate retribuită (salarizată) este limitat deîngrădirile prevăzute de lege şi care decurg din calitatea sa.Legiuitorul ordinar a rezolvat această chestiune prin art. 62 alin. 4 dinLegea 303/2004, republicată. Aceasta în sensul că în perioada suspendăriidin funcţie judecătorului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare lainterdicţiile şi incompatibilităţile menţionate la art. 5 şi la art. 8 dinLegea nr. 303/2004, republicată.Considerăm că punctul de vedere îmbrăţişat de legiuitor este eronat.În acest sens, respectând dispoziţia legală din art. 62 alin. 4, rezultă căjudecătorul suspendat nu numai că poate să desfăşoare o activitateremunerată, dar aplicând ad litteram textul invocat, el are aptitudinea de a fiadministrator la societăţile comerciale, să aibă calitatea de membru al unuigrup de interes economic sau să omită a da declaraţie în care să menţionezedacă soţul, rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv exercită ofuncţie sau desfăşoară o activitate juridică ori activităţi de investigare sau decercetare penală cu indicarea locului de muncă al acestor persoane fizice.Principalul efect al investirii în funcţie a judecătorilor îl reprezintădobândirea inamovibilităţii.Constituţia României prevede în dispoziţiile art. 125 (1) teza Iurmătoarele: “Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili,în condiţiile legii”.Alexandru Lăpuşneanu: 1564 martie - † 1568 martie 11 (II)Bogdan Lăpuşneanu: 1568 martie 9 -1572 ianuarieIon Vodă cel Viteaz: 1572 februarie - † 1574 iunie 14Petru Şchiopul: p.1574 iunie 14 - 1577 noiembrie (I)Ioan Potcoavă: 1 577 noiembrie - decembriePetru Şchiopul: 1578 ianuarie - februarie (II)Alexandru Potcoavă: 1578 februarie - martiePetru Şchiopul: 1578 martie - 1579 decembrie (III)Iancu Sasul: 1579 decembrie - 1582 septembriePetru Şchiopul: 1582 septembrie - 1 591 august (IV)Aron: 1591 septembrie - 1592 iunie (I)Petru Cazacul: 1592 august - octombrieAron: 1592 septembrie - 1595 aprilie (II)Ştefan Răzvan: 1595 aprilie - augustIeremia Movilă: 1595 august-1600 mai (I)Mihai Viteazul: 1600 mai - septembrieIeremia Movilă: 1600 septembrie - † 1606 iunie 30/iulie 10 (II)Constantin Movilă: p.1606 iunie 30/iulie 10 - iulie (I)Simion Movilă: 1606 iulie - † 1607 septembrie 14/24Mihail Movilă: p.1607 septembrie 14/24 - începutul lui octombrie (I)Constantin Movilă: 1607 octombrie (II)Mihail Movilă: 1607 octombrie - decembrie (II)Constantin Movilă: 1607 decembrie -1611 decembrie (III)Ştefan Tomşa II: 1612 ianuarie - 1615 noiembrie (I)Alexandru Movilă: 1615 noiembrie -1616 iulieRadu Mihnea: 1616 iulie -1619 februarie (I)Gaspar Gratiani: 1619 februarie - † 1620 septembrie 10/20Alexandru Iliaş: p.1620 septembrie 10/20 - 1621 septembrie (I)Ştefan Tomşa II: 1621 octombrie - 1623 septembrie (II)Radu Mihnea: 1623 septembrie - † 1626 ianuarie 13/23 (II)Miron Barnovschi: p.1626 ianuarie 13/23 - 1629 august (I)Alexandru Coconul: 1629 septembrie - 1630 aprilieMoise Movilă: 1630 aprilie - 1631 decembrie (I)Alexandru Iliaş: 1631 decembrie - 1633 aprilie (II)Miron Barnovschi: 1633 aprilie - † iunie 22/iulie 2 (II)Moise Movilă: 1633 iunie 25/iulie 5 - 1634 aprilie (II)Vasile Lupu: 1634 aprilie -1653 aprilie (I)Gheorghe Ştefan: 1653 aprilie (I)Vasile Lupu: 1653 mai - iulie (II)Gheorghe Ştefan: 1653 iulie - 1658 martie (II)390171

Gheorghe Ghica: 1658 martie - 1659 noiembrieConstantin Şerban: 1659 octombrie - noiembrie (I)Ştefăniţă Lupu: 1659 noiembrie - 1661 ianuarie (I)Constantin Şerban: 1661 ianuarie - februarie (II)Ştefăniţă Lupu: 1661 februarie - † septembrie 19/29 (II)Eustratie Dabija: p.1661 septembrie 19/29 - † 1665 septembrie 11/21Căimăcămie: 1665 octombrie - noiembrieGheorghe Duca: 1665 noiembrie -1666 mai (I)Iliaş Alexandru: 1666 mai -1668 noiembrieGheorghe Duca: 1668 decembrie - 1671 decembrie (II)Mihalcea Hâncu: 1671 decembrie - 1672 ianuarieGheorghe Duca: 1672 ianuarie - august (III)Ştefan Petriceicu: 1672 august - 1673 noiembrie (I)Dumitraşcu Cantacuzino: 1673 noiembrie - 1674 ianuarie (I)Ştefan Petriceicu: 1674 februarie (II)Dumitraşcu Cantacuzino: 1674 februarie - 1675 noiembrie (II)Antonie Ruset: 1675 noiembrie - 1678 noiembrieGheorghe Duca: 1678 decembrie -1683 noiembrie (IV)Ştefan Petriceicu: 1683 noiembrie - 1684 martie (III)Dumitraşcu Cantacuzino: 1684 aprilie - 1685 mai (III)Caimacam (Ion Racoviţă vornicul): 1685 mai - iunieConstantin Cantemir: 1685 iunie - † 1693 martie 16/26Dimitrie Cantemir: 1693 martie 18/28 - aprilie (I)Constantin Duca: 1693 mai -1695 decembrie (I)Căimăcămie (Tudosie Dubău logofăt, Bogdan hatmanul, Iordache Rusetvistiernic): 1695 decembrie - 1696 ianuarieAntioh Cantemir: 1696 ianuarie -1700 septembrie (I)Constantin Duca: 1700 septembrie -1703 iunie (II)Caimacam (Ioan Buhuş logofăt): 1703 iunie - septembrieMihai Racoviţă: 1703 septembrie - 1705 februarie (I)Caimacam (Bogdan vornicul): 1705 februarie - martieAntioh Cantemir: 1705 martie - 1707 iulie (II)Căimăcămie (Iordache Ruset vornicul, Ion Neculce spătar, Ilie Cantacuzinofost vistier, Ilie Catargiul vistier): 1707 iulieMihai Racoviţă: 1707 iulie - 1709 octombrie (II)Căimăcămie (în frunte cu Ioan Buhuş logofăt): 1709 octombrie – decembrieNicolae Mavrocordat: 1709 decembrie - 1710 noiembrie (I)Căimăcămie (în frunte cu Iordache Ruset vornicul): 1710 noiembrieDimitrie Cantemir: 1710 noiembrie - 171 1 iulie (II)Căimăcămie (Lupu Costachi vornic, Maxut postelnic, Antioh Jora hatman):172Remarcăm însă faptul că art. 10 din Codul de procedură penalăprevede şi alte cazuri în care “vinovăţia”, deci latura subiectivă este exclusă.Aceste situaţii privesc următoarele cazuri: art. 10 lit. a – când fapta nu există; art. 10 lit. b – când fapta nu este prevăzută de legea penală; art. 10 lit. c – când fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat; art. 10 lit. e – când există vreuna din cauzele care înlătură caracterulpenal al faptei.În toate aceste situaţii, în cursul judecăţii se pronunţă achitareainculpatului, iar în cursul urmăririi penale se dispune scoaterea de suburmărire penală a învinuitului sau a inculpatului.Rezultă deci că şi în cazurile în care un judecător, împotriva căruia s-a pus în mişcare acţiunea penală, ar fi ulterior scos de sub urmărire penală,pentru unul din motivele precizate, măsura suspendării din funcţie ajudecătorului trebuie să înceteze deoarece acesta este nevinovat.O problemă delicată există în ipoteza în care scoaterea de suburmărire penală sau achitarea pe considerentul că fapta pentru care a fostpusă în mişcare acţiunea penală “nu prezintă gradul de pericol social al uneiinfracţiuni”, (art. 10 lit. b 1 Cod procedură penală), precum şi încetareaurmăririi penale sau încetarea procesului penal, pentru celelalte motiveprevăzute de art. 10 lit. f-j Cod procedură penală.În toate aceste cazuri, considerăm că, întrucât nu este exclusăvinovăţia, nu se justifică o eventuală încetare a suspendării in funcţie ajudecătorului. Totuşi Legiuitorul ordinar a tranşat această chestiune în art.63 alin 2 din Legea 303/2004, republicată, în sensul că şi în ipoteza achităriiîn temeiul art. 10 lit b 1 Cod procedură penală cât şi în ipoteza încetăriiurmăririi penale sau, după caz, a încetării procesului penal, judecătorul esterepus în situaţia anterioară, suspendarea din funcţie încetând.În situaţia prevăzută de art. 62 din Legea nr. 303/2004, republicată, măsurasuspendării din funcţie a judecătorului se dispune de Consiliul Superior alMagistraturii, pe baza unui raport scris şi după examinarea persoaneirespective de către o comisie medicală de specialitate.În ambele cazuri suspendarea din funcţie a judecătorului este dispusă de C.S. M.. Tot acestui organ îi revine obligaţia de a se pronunţa asupra încetăriisuspendării din funcţie, urmată de repunerea judecătorului în situaţiaanterioară sau de a propune eliberarea din funcţie a judecătorului potrivitlegii.Ne vom referi în continuare şi la efectele suspendării din funcţie ajudecătorilor. De principiu, aceste efecte decurg din suspendarea executăriicontractului de muncă. Judecătorii suspendaţi din funcţie nu mai au dreptul389

Delegarea judecătorilor de la curţile de apel se dispune cu acordulscris al acestora de către Consiliul Superior al Magistraturii la solicitareapreşedintelui curţii de apel. (art.57 alin3).Suspendarea din funcţie a judecătorilor reprezintă, în opinianoastră, un caz particular al instituţiei suspendării contractului de muncă 1) .Pe întreaga perioadă cât durează suspendarea contractului de muncă,încetează principalele efecte ale contractului de muncă, respectiv: obligaţiasalariatului de a presta muncă şi obligaţia angajatorului de a-l plăti.Cu privire la celelalte efecte ale contractului de muncă cum ar fi:acordarea ajutoarelor în cadrul asigurărilor sociale de stat sau a asistenţeimedicale, gratuite, acesta continuă să subziste.Suspendarea judecătorilor din funcţie este prevăzută de Legeaprivind statutul judecătorilor şi procurorilor nr.303/2004, republicată, îndouă cazuri, şi anume:A) Când a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva judecătorului prinordonanţă sau rechizitoriu (art. 62 alin. 1 lit. a);B) Când judecătorul suferă de o boală psihică care îl împiedică să-şiexercite funcţia în mod corespunzător (art. 62 alin. 1 lit b).A) În prima situaţie, prevăzută de art. 62 alin. 1 lit a din Legea nr. 303/2004,republicată, măsura suspendării din funcţia de judecător se dispune deConsiliul Superior al Magistraturii şi durează până la rămânerea definitivă ahotărârii judecătoreşti penale.În acest context precizăm că, dacă prin hotărârea instanţei de judecatăsau prin ordonanţa procurorului se constată nevinovăţia judecătorului,suspendarea acestuia din funcţie încetează.Din punct de vedere penal “vinovăţia” constituie o trăsătură esenţialăa infracţiunii şi totodată un element constitutiv al acesteia.Având în vedere dispoziţiile art. 19 din codul penal: “Vinovăţie există cândfapta care prezintă pericolul social este săvârşită cu intenţie sau din culpă”(alin.1).Unul dintre cazurile în care punerea în mişcare a acţiunii penale sauexercitarea acţiunii penale sunt împiedicate priveşte ipoteza în care “faptei îilipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii”, situaţie în care seîncadrează şi absenţa vinovăţiei (art. 10 lit. d cod procedură penală).1)Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefãnescu, Şerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, DreptulMuncii, Tratat, vol. I, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1978, pag. 288 şiurmãtoarele.3881711 august - septembrieCaimacam (Constantin Mavrocordat): 171 1 septembrie - noiembrieNicolae Mavrocordat: 1711 noiembrie - 1715 decembrie (II)Mihai Racoviţă: 1715 decembrie -1726 septembrie (III)Căimăcămie (Constantin Costache spătar, Sandu Sturza ban): 1726septembrie - octombrieGrigore II Ghica: 1726 octombrie - 1733 aprilie (I)Constantin Mavrocordat: 1733 mai - 1735 noiembrie (I) Grigore II Ghica:1735 decembrie - 1739 septembrie (II)Stăpânirea militară rusească (feldmareşalul Miinich): 1739 septembrie -octombrie (I)Grigore II Ghica: 1739 octombrie -1741 septembrie (III)Constantin Mavrocordat: 1741 septembrie-1743 iulie (II) Ioan Mavrocordat:1743 iulie - 1747 aprilieGrigore II Ghica: 1747 aprilie - 1748 februarie (IV)Constantin Mavrocordat: 1748 februarie - 1749 august (III)Caimacam (Iordache Stavarache): 1749 august- decembrieConstantin Racoviţă: 1749 decembrie -1753 iunie (I)Matei Ghica: 1753 iunie - 1756 februarieConstantin Racoviţă: 1756 martie - 1757 martie (II)Caimacam (Dumitraşcu Sturza spătar): 1757 martieScarlat Ghica: 1757 martie - 1758 augustCaimacam (Vidale): 1758 augustIoan Teodor Callimachi: 1758 august - 1761 mai Grigore Callimachi: 1761mai - 1764 martie (I) Grigore III Ghica: 1764 martie-1767 ianuarie (I)Grigore Callimachi: 1767 ianuarie -1769 iunie (II)Constantin Mavrocordat: 1769 iulie - † 1769 decembrie 4/14 (IV)Stăpânirea militară rusească (feldmareşalul P.A. Rumianţev): 1769septembrie - 1775 ianuarie (II)Grigore III Ghica: 1775 februarie - † 1777 octombrie 1/12 (II)Constantin Moruzi: p.1777 octombrie 1/12 -1782 maiAlexandru Mavrocordat Deli-bei: 1782 mai - 1785 ianuarieAlexandru Mavrocordat Firaris: 1785 ianuarie -1786 decembrieAlexandru Ipsllanti: 1787 ianuarie - 1788 aprilieStăpânirea militară austriacă: 1787 - 1791 iulie (I)Manole Giani Ruset: 1788 iulie - 1789 martieStăpânirea militară rusească: 1788 octombrie - 1792 martie (III)Stăpânirea militară austriacă: 1789 noiembrie - 1791 iulie (II)Alexandru Moruzi: 1792 martie - 1793 ianuarie (I)Mihai Suţu: 1793 februarie - 1795 aprilie173

Alexandru CaJlimachi: 1795 mai - 1799 martieConstantin Ipsilanti: 1799 martie - 1801 iunieAlexandru Suţu: 1801 iulie - 1802 septembrieCăimăcămie (În frunte cu Iordache Canta logofăt): 1802 septembrie -octombrieAlexandru Moruzi: 1802 octombrie -1806 august (II)Scarlat CaJlimachi: 1806 august- octombrie (14-19 domnie efectivă) (I)Alexandru Moruz: 1806 octombrie - 1807 martie (III)Stăpânirea militară rusească (comandant general Michelson): 1806noiembrie - 1812 mai (IV)Constantin Ipsilanti: 1806 decembrie (7-14) - 1807 august (considerat domnÎn Moldova şi în Ţara Românească, sub autoritate rusească)Alexandru Hangerli: 1807 martie - iulieScarlat Calimachi: 1807 iulie - 1810 iunie (domn din partea turcilor, nu vineîn Moldova) (II)Căimăcămie (Iordache Ruset-Roznovanu): 1806 decembrieCăimăcămie (Mitropolit Veniamin Costache): 1807 ianuarie - 1812 iulieScarlat Calimachi: 1812 octombrie -1819 septembrie (III)Căimăcămie (Manu postelnic, Rizo postelnic): 1819 iunie - noiembrieMihai Suţu: 1819 septembrie -1821 februarieCăimăcămie (Mitropolit Veniamin Costache): 1821 martie - maiEteria condusă de Alexandru Ipsilanti: 1821 februarie - martieCaimacam (Ştefan Vogoride): 1821 toamna -1822 iulieStăpânirea turcească: 1821 mai - 1822 iulieIoan Sandu Sturza: 1822 septembrie - 1828 aprilieStăpânirea militară rusească: 1828 aprilie - 1834 aprilie (V)Generalul Pahlen: 1828 februarie -1829 noiembrieGeneralul Pavel Kiseleff: 1829 noiembrie - 1834 aprilieVicepreşedinţi În Moldova: Minciaki, urmat de MircoviciMihail Sturza: 1834 iulie - 1849 iunieGrigore Alexandru Ghica: 1849 august - 1853 octombrie (I)Stăpânirea militară rusească: 1853 octombrie - 1854 septembrie (VI)Grigore Alexandru Ghica: 1854 octombrie - 1856 iunie (II)Consiliul administrativ extraordinar: 1856 iulieCaimacam (Teodor Balş): 1856 iulie - † 1857 februarie 17/martie 1Caimacam (Nicolae Vogoride): 1857 februarie -1858 octombrieCăimăcămie de trei (Ştefan Catargi - înlocuit cu LA. Cantacuzino -, VasileSturza, Anastasie Panu): 1858 octombrie - 1859 ianuarie 5/17Alexandru Ioan Cuza: 1859 ianuarie 5/17, apoi domn şi În Ţara Românească- 1866 februarie 11/23cazul transferării unui procuror în funcţia de judecător (art. 61 din Legea303/2004, republicată).Problema pe care urmează să o analizăm se referă la situaţiatransferării unui judecător la o instanţă inferioară în grad în raport cuinstanţa de unde are loc transferul. În acest caz judecătorul îşi va păstragradul ierarhic obţinut în cadrul corpului magistraţilor?Înainte de a încerca să analizăm problema pusă în discuţie, facemprecizarea că instituţia cu cel mai înalt grad ierarhic din sistemul organelorjudiciare este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după care urmeazăParchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi apoi în ordinedescrescătoare: curţile de apel, tribunalele şi judecătoriile.Având în vedere precizările menţionate, credem că răspunsul laproblema pusă în discuţie nu poate fi decât afirmativ, şi aceasta din cel puţindouă considerente.Instituind “promovarea pe loc” în cadrul corpului judecătoresc,legiuitorul român a creat posibilitatea ca într-o instanţă judecătorească săfuncţioneze judecători cu rang ierarhic superior.Pe de altă parte, după încetare funcţiei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,prin expirarea perioadei pentru care a fost numit, ori datorită unor cauzeneimputabile, judecătorul îşi păstrează rangul dobândit, având dreptul sărămână pe postul ocupat anterior.Astfel există aptitudinea şi posibilitatea ca, prin excepţie, în condiţiilestabilite de legiuitor, unul sau mai mulţi judecători de la o judecătorie, de laun tribunal, de la un tribunal specializat sau de la o curte de apel să aibă rangde preşedinte de curte de apel.În situaţia în care o instanţă judecătorească (judecătorie, tribunal sautribunal specializat) nu poate funcţiona, în condiţii normale, datorită lipseitemporare a unor judecători, datorită existenţei unor posturi vacante, aincompatibilităţii sau a recuzării tuturor judecătorilor, Legea nr. 303/2004privind statul judecătorilor şi procurorilor prevede că preşedintele curţii deapel la propunerea preşedintelui respectivei instanţe din circumscripţiaacelei curţi de apel, poate delega judecători de la alte instanţe dincircumscripţia menţionată, cu acordul scris al acestora. (art. 57 alin 1).Delegarea judecătorilor de la judecătorii, tribunale şi tribunalespecializate în circumscripţia altei curţi de apel se dispune de către ConsiliulSuperior al Magistraturii, cu acordul scris al acestora, la solicitareapreşedintelui curţii de apel în circumscripţia căreia se face delegarea şi cuavizul preşedintelui curţii de apel unde judecătorii funcţionează. (art. 57alin.2).174387

În temeiul art. 65 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, republicată, „judecătorii... sunt eliberaţi din funcţie în următoarele cazuri:a) demisie;b) pensionare potrivit legii;c) transfer într-o altă funcţie, în condiţiile legii;d) incapacitate profesională;e) ca sancţiune disciplinară;f) condamnarea definitivă a judecătorului... pentru o infracţiune;g) încălcarea dispoziţiilor art. 7;h) nepromovarea examenului prevăzut la art. 33 alin. 14;i) neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 14 alin. 2 lit. a, c şi e.”Câteva aprecieri generice asupra cazurilor legale menţionate privindîncetarea funcţiei de judecător le considerăm pertinente.În cazurile prevăzute de lit. f calitatea de judecător încetează dedrept, pe data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispuscondamnarea.În cazul în care judecătorul cere eliberarea din funcţie prin demisie,Consiliul Superior al Magistraturii poate stabili un termen de cel mult 30 dezile, la care demisia se devină efectivă, dacă prezenţa judecătorului la posteste necesară.Refuzul judecătorului de a se prezenta în acest interval de timp lapost şi de a-şi îndeplini sarcinile ce decurg din atribuţiile sale de serviciu,poate fi considerat abatere disciplinară şi poate fi sancţionat în consecinţă.Încetarea funcţiei de judecător este dispusă de Consiliul Superior alMagistraturii.În toate situaţiile în care încetează calitatea de judecător, evident cuexcepţia judecătorilor stagiari, hotărârea sau actul care determină încetareaacestei calităţi se comunică Preşedintelui României de către ConsiliulSuperior al Magistraturii, pentru emiterea şi publicarea decretuluiprezidenţial de eliberare din funcţie.Transferarea şi delegarea judecătorilor.Transferul judecătorilor poate avea loc la cerere sau în interesulserviciului – dar în toate cazurile numai cu consimţământul acestora – launităţi din interiorul sistemului judiciar sau la instituţii şi organizaţii dinafara sistemului.În consecinţă, judecătorii se pot transfera la instanţe, respectiv laparchete egale în grad, inferioare în grad sau superioare în grad, din aceeaşilocalitate sau din alte localităţi.Transferarea judecătorilor în funcţiile din magistratură se dispune decătre Consiliul Superior al Magistraturii. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi înTRANSILVANIAVoievozi (dregători regali)Leustachiu: 1176Legforus: 1199 - 1200Eth: 1200Iula: 1201 (I)Benedict, fiul lui Conrad: 1202 - 1206 (I)Smaragd: 1206Benedict: 1208 - 1209 (II)Mihail: 1209 - 1212Bertold de Merallia: 1212 - 1213Nicolae: 1213Iula: 1214 (II)Simion: 1212Ipoch: 1216 - 1217Rafael: 1217 - 1218Neuka: 1219 -1221Paul, fiul lui Petru: 1221 - 1222 Pousa, fiul lui Soulum: 1227 (I)Iula, din neamul Ratat: 1229 - 1231Dionisie, fiul lui Dionisie: 1233 - 1234Andrei, fiul lui Serafin: 1235Pousa, fiul lui Soulum: 1235 - 1240 martie (II)Laurenţiu: 1242 - 1252Ştefan, fiul regelui UngarieiBela IV, ducele Transilvaniei: 1257 - 1258 (I)Ernye, din neamul Ákos; fost ban al Transilvaniei: a.1260Ştefan, fiul regelui UngarieiBela IV, ducele Transilvaniei: 1260 - 1270 (II)Ladislau: 1263 mai - 1264Nicolae, din neamul Geregye: 1263, 1267 iunie - 1270 (I)Matei, din neamul Csák: 1270 iunie - 1272 august (I)Nicolae, din neamul Geregye: 1272 septembrie - 1273 mai (II)Ioan: 1273 maiNicolae, din neamul Geregye: 1273 iunie - 1274 septembrie (III)Matei, din neamul Csak: 1273 - 1275 iunie (II)Ladislau (din neamul Borşa): 1275 a doua jumătateUgrin, din neamul Csák: 1275 decembrie - 1276 mijloc386175

Matei, din neamul Csák: 1276 august -1277 octombrie (III)Nicolae, fiul lui Mauriciu, din neamul Pok: 1277 noiembrie - decembrie (I)Finta, din neamul Aba: 1278 noiembrie - 1279 martieŞtefan, fiul lui Tekes: 1280Roland, din neamul Borşa: 1282 mai (I) Apor: 1283Roland, din neamul Borşa: 1284 ianuarie - 1285 ianuarie (II)Moise: a.1289 septembrieRoland, din neamul Borşa: 1288 Iunie - 1293 Iulie (III)Ladlslau, din neamul Kan: 1294 (1295) septembrie -1315Nicolae, fiul lui Maurlciu: 1315 august -1318 (II)Doja de Debreţln: 1318 iunie -1321 noiembrieToma de Szécsény: 1322 aprilie - 1342 augustNicolae de Siroka, din neamul Aba: 1342 noiembrie - 1344 iunieŞtefan Lackfi de Kerekegyhaz: 1344 - 1350 noiembrieŞtefan, fratele regelui UngarieiLudovic I de Anjou, ducele Transilvaniei: 1349 noiembrie - 1351 octombrieToma, fiul lui Petru, din neamul Csór: 1351 februarie - maiNicolae Kont, fiul lui Laurenţiu: 1351 decembrie-1356 martie (I)Andrei Lackfi, fratele lui Ştefan Lackfi: 1356 aprilie -1359 septembrieDionisie Lackfi, fiul lui Ştefan Lackfi: 1359 noiembrie c.. 1367 ianuarieNicolae Kont, fiul lui Laurenţiu: 1367 (II)Nicolae Lackfi, fiul lui Ştefan Lackfi: 1367 martie - † 1368 noiembrieEmeric Lackfi, fiul lui Ştefan Lackfi: 1369 februarie - 1372 septembrieŞtefan Lackfi, fiul lui Ştefan Lackfi: 1373 februarie - 1376 aprilieLadlslau de Losonez I, din neamul Tomaj: 1376 iunie-1391 decembrieEmerik Bebek I de Pelsöcz, din neamul Ăkos: 1392 martie - 1393septembrie Frank de Szecseny, fiul lui Konya: 1393 octombrie -1395septembrieStibor de Stiboricz: 1395 octombrie - 1401 aprilie (I)Nicolae Csakl şi Nicolae Marczali, fiii lui Ştefan: 1401- 1403 maiIoan Tamăsi, fiul lui Henric, şi Iacob Lackfi de Santău: 1403 octombrie-1409 decembrieStibor de Stiboricz: 1410 februarie - 1414 ianuarie (II)Voievodatul neocupat: 1414 Iulie, octombrieNicolae Csáki, fiul lui Ştefan: 1415 ianuarie - a.1426 mai (II)Ladislau Csáki, fiul lui Nicolae: 1426 septembrie -1435 noiembrieLadislau Csáki şi Petru Cseh: 1436 aprilie -1437 apriliePetru Cseh: 1437 - 1438Desideriu de Losoncz: 1438 - 1440 maiLadislau Jacks: 1441 ianuarie176De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 92 (1) din Constituţie, PreşedinteleRomâniei este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia depreşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.În concret, Constituţia României stabileşte, în baza criteriuluiconţinutului, următoarele atribuţii ale Preşedintelui României: atribuţii privind legiferarea; atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice; atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea şirevocarea unor autorităţi publice; atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordini publice; atribuţii în domeniul politicii externe; alte atribuţii.Într-adevăr în art. 94 din Constituţie, având text marginal “Alte atribuţii”, seprevede că:“Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:………………..................................................................................................c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege”.În raport cu acest principiu constituţional, numirea (investirea) înfuncţie a judecătorilor, reprezintă un caz particular de atribuţie ce trebuieexercitată de Preşedintele României.Rezultă din considerentele expuse că, din punct de vedere formal,rolul preponderent în investirea judecătorilor îi aparţine PreşedinteluiRomâniei.În situaţia în care Preşedintele României acceptă propunerileformulate de Consiliul Superior al Magistraturii, va proceda la semnareaunui Decret prezidenţial privind numirea în funcţie a unor magistraţi(judecători şi procurori).Decretul Preşedintelui României este semnat în temeiul art. 94 lit. cşi al art. 100 alin. (1) din Constituţia României, precum şi în temeiul art. 31alin. 1 din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor nr. 303/2004,republicată.O chestiune care se impune a fi discutată din raţiuni de “simetrie”este cea referitoare la încetarea funcţiei de judecător, la transferarea şidelegarea judecătorilor şi respectiv la suspendarea din funcţie ajudecătorilor.Încetarea funcţiei de judecător. Funcţia de judecător se dobândeştede principiu pe o perioadă nedeterminată. Excepţiile de la această regulăprivesc durata mandatului judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şiJustiţie care, potrivit legii, sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani.Datorită inamovibilităţii acordate prin lege în mod expres judecătorilor,funcţiile acestora se bucură de o remarcabilă stabilitate.385

Modelul care a inspirat în mare măsură Constituanta şi legiuitorulromân, fără însă a fi preluat în totalitate, a fost cel francez.În Republica Franceză, Consiliul Superior al Magistraturii reprezintăo instituţie constituţională, fiind reglementat prin art. 64 şi art. 65 alConstituţiei franceze din 4 octombrie 1958; Consiliul Superior alMagistraturii este prezidat de Preşedintele Republicii Franceze, în calitateasa de garant al independenţei puterii judecătoreşti. Componenţa Consiliuluieste următoarea: Preşedintele Republicii şi alţi 9 (nouă) membri desemnaţide preşedinte în condiţiile stipulate prin lege organică.Ordonanţa nr. 58-1271 din 22.12.1958, referitoare la legea organică aConsiliului Superior al Magistraturii, prevede că din cei 9 membri aiConsiliului, desemnaţi de preşedinte, doi sunt numiţi dintre judecătoriiCurţii de Casaţie, unul dintre avocaţii generali (adică procurori) de la Curteade Casaţie, trei membri sunt numiţi din rândul magistraţilor curţilor de apelşi tribunalelor, o persoană dintre membrii Consiliului de Stat, iar ultimii doimembri ai Consiliului Superior al Magistraturii provin dintre persoanelecare nu aparţin magistraturii şi sunt numiţi în virtutea pregătirii şi formaţieiprofesionale.Consiliul Superior al Magistraturii din Franţa are, potrivit legii,următoarele atribuţii: supune Preşedintelui Republicii propunerile de numireîn funcţie a judecătorilor Curţii de Casaţie şi a preşedinţilor curţilor de apel,avizează propunerile făcute de ministrul justiţiei pentru numirea altormagistraţi; îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină al magistraţilor(situaţie în care este prezidat de primul-preşedinte al Curţii de Casaţie) şiexercită anumite atribuţii în materie de graţiere.B. PREŞEDINTELE ROMÂNIEIExplicarea rolului şi atribuţiilor şefului de stat în România trebuie săpornească, în principiu, de la dispoziţiile explicite ale Constituţiei.Din art. 80 (1) din Constituţia României, rezultă caracterizareasintetică a funcţiei de şef al statului;a) reprezintă statul român;b) este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţiiteritoriale a ţării.În temeiul art. 80 (2) din Constituţie, Preşedintelui României îi revinurmătoarele îndatoriri:a) să vegheze la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare aautorităţilor publice. Această caracterizare are un conţinut complex însemnificaţii juridice şi politice, Constituţia adăugând că, în acest scop,Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului,precum şi între stat şi societate.Ioan de Hunedoara (1) şi Nicolae de Ujlak (1): 1441 martie -1446Emerik Bebek II de Pelsocz: 1446 -1448Emerik Bebek II şi Nicolae de Ujlak (II): 1447 aprilieEmerik Bebek II şi Ioan de Hunedoara (II): 1448 mai - octombrieNicolae de Ujlak (III) şi Ioan de Rozgony: 1449 mai -1458Sebastian de Rozgony şi Ioan de Rozgony: 1458 - 1460Sebastian de Rozgony şi Nicolae de Ujlak (IV): 1460Sebastian de Rozgony şi Ladislau de Kanizsa: 1460Sebastian de Rozgony: 1461 aprilie - septembrieNicolae de Ujlak (V) şi Ioan Pongracz de Dindeleag (1): 1462-1465Sigismund de Sz.entgyorgy, Ioan de Szentgyorgy şi Berthold Elderbad deMonyorokerek: 1465 - 1467 octombrieIoan Pongracz de Dindeleag (II) şi Nicolae Csupor de Monoszlo: 1468-1472Blasiu Magyar: 1472 noiembrie - 1475 ianuarieIoan Pongracz de Dindeleag: 1475 februarie - 1476 (III)Petru Gereb de Vingard: 1478 ianuarie - 1479 martieŞtefan Bathory I de Ecsed: 1479 iulie - 1493 ianuarieLadislau de Losoncz II şi Bartolomeu Dragfi de Beltiug: 1493 ianuarie -1495Bartolomeu Dragfi de BeItiug: 1495 -1499Petru de Szentgyorgy: 1499 -1510Ioan Zapolya: 1510 - 1526Petru de Pereny: 1526 -1529Ştefan Blithory II de Şimleul Silvaniei: 1529 - 1534Valentin Torok: 1530 septembrieHieronim Laski: 1531 iunie -1534Emeric Cibok, guvernator: 1533 - 1534Ştefan Mailat: 1534 martie - 1538Ştefan Mailat şi Emeric Balassa: 1538 iunie - 1540 augustVoievodatul neocupat: 1540 august - 1551Ştefan Mailat şi Ştefan Balassa căpitani generali: 1540 august - octombrieŞtefan Mailat căpitan general: 1540 octombrie - 1541 iulieIoan Sigismund Zapolya, fiul lui Ioan Zapolya, principe (sub tutela mameisale Isabela): 1540 septembrie - 1551 iulie; 1556 septembrie - 1559septembrie (sub tutela Isabelei) - † 1571 martie 14George Martinuzzi, locotenent regal (guvernator): 1541- † 1551 decembrie 17Andrei Blithory I de Ecsed: 1552 aprilie -1553Francisc Kendi şi Ştefan Dobó: 1553 mai - 1556 septembrieVoievodatul neocupat: 1557 - 1571384177

Ştefan Bathory III de Şimleul Silvan iei, fiul lui Ştefan Bathory II: 1571 mai-1576 februariePrincipi autonomiŞtefan Báthory III de Şimleul Silvaniei: 1576 - 1583Cristofor Báthory, fratele lui Ştefan Báhory III: 1576 martie - † 1581 mai17/27 (cu titlul de voievod)Sigismund Báthory, fiul lui Cristofor Báthory: p.1581 mai 27 - 1597 (1)Maria Cristierna, soţia lui Sigismund Báthory: 1598 aprilie - augustSigismund Báthory: 1598 august - 1599 martie (II)Andrei Báthory II, vărui lui Sigismund Báthory: 1599 martie - † 1599octombrie 21/31Mihai Viteazul: 1599 octombrie -1600 septembrie (1)Ştefan Csăky, conducătorul nobilimii transilvane, şi George Basta,comandant imperial: 1600 septembrie -1601 ianuarie Sigismund Băthory:1601 februarie - august (III)Mihai Viteazul: 1601 iulie 24/august 3 - † august 9119 (II)George Basta, socotit guvernator: 1601 august - 1602 ianuarieSigismund Báthory: 1601 septembrie - 1602 iulie (IV)George Basta, guvernator (comisar suprem şi comandant militar imperialunic): 1602 ianuarie - 1604 aprilieMoise Szekely: a.1603 mai - † iulie 7/17Radu Şerban, stăpânitor efectiv: p.1603 iulie 7/17 - septembrieComisarii imperiali: 1604 aprilie - 1605 septembrieŞtefan Bocskay: 1604 noiembrie - † 1606 decembrie 19/29Ladislau Gyulafi, guvernator: a.1605 martie - † iulie 18/28Sigismund Rákoczi, guvernator: 1605 septembrie-1607 februarie; principe:1607 februarie -1608 martieGabriel Băthory: 1608 martie - † 1613 octombrie 17/27Gabriel Bethlen: 1613 octombrie - † 1629 noiembrie 5/15Caterina de Brandenburg, văduva lui Gabriel Bethlen: p.1629 noiembrie5/15 - 1630 septembrieŞtefan Bethlen, fratele lui Gabriel Bethlen: 1630 septembrie - noiembrieGheorghe Rákoczi I, fiul lui Sigismund Rákoczi: 1630 decembrie - † 1648octombrie 1/11Gheorghe Rákoczi II, fiul lui Gheorghe Rákoczi 1: p.1648 octombrie 1/11-1660 mai 28/iunie 7Francisc Rhedei: 1657 noiembrie - 1658 ianuarie Acaţiu Barcsai: 1658septembrie -1660 decembrieAtribuţiile menţionate privesc exclusiv competenţa atribuită de legeConsiliul Superior al Magistraturii în privinţa investirii în funcţie ajudecătorilor.Prin exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 35, lit. a, b şi d dinLegea privind Consiliul Superior al Magistraturii nr.317/2004, republicată,Consiliul Superior al Magistraturii se constituie într-un adevărat garant alindependenţei puterii judecătoreşti.Pe aceeaşi linie se situează şi dispoziţia din art.35 lit.c din Legeanr.317/2004, republicată potrivit căreia plenul C. S. M. „ dispunepromovarea judecătorilor...”.Această reglementare legală este importantă, deoarece membriiConsiliului Superior al Magistraturii fac parte cu toţii din autoritateajudecătorească şi sunt cel mai bine plasaţi pentru a cunoaşte problemele cucare se confruntă justiţia ca instituţie şi, totodată, judecătorii în calitate deagenţi care o înfăptuiesc. Astfel, cel puţin teoretic, întregul traseuprofesional al judecătorilor, de la numire până la eliberarea din funcţie, estescos de sub influenţa puterii executive şi controlat, în mod direct, deConsiliul Superior al Magistraturii, care este o instituţie care face parte dinautoritatea judecătorească.În privinţa Consiliului Superior al Magistraturii remarcăm că în ţaranoastră a existat o instituţie similară, înfiinţată în baza Legii pentruorganizarea judecătorească din anul 1924. Această instituţie funcţiona pelângă Ministerul Justiţiei şi era un organ consultativ al ministrului dejustiţie.În acest sens, în conformitate cu dispoziţiile art. 61 din legea citată,atribuţiile Consiliului erau de “a-şi da cu părerea asupra confirmării, numiriişi înaintării magistraţilor” şi respectiv de “a-şi da avizul în toate cazurile încare va fi consultat de ministru.”Membrii ai Consiliului Superior al Magistraturii instituit prin legeadin anul 1924 erau: prim-preşedintele şi preşedinţii de secţii din Înalta Curtede Casaţie, prim-preşedinţii Curţilor de Apel, inspectorii Curţilor de Apel şiministrul justiţiei.Ministrul justiţiei, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului Superioral Magistraturii, îl putea convoca ori de câte ori considera necesar acestlucru.Cantonându-ne doar la atribuţiile Consiliului Superior alMagistraturii în domeniul investirii judecătorilor, considerăm că instituţiaînfiinţată prin legea de organizare judecătorească din anul 1924 nu areprezentat un model pentru Legiuitorul Constituant din 1991, datoritădependenţei evidente a acestui Consiliu de puterea executivă, reprezentatăde ministrul justiţiei.178383

&. 2. ASIGURAREA INDEPENDENŢEI JUDECĂTORILORPRIN MODUL ÎN CARE SUNT INVESTIŢIConstituţia României adoptată prin referendum la data de 08.12.1991,modificată prin referendum naţional în anul 2003, prevede în dispoziţiile art.125 (1) următoarele: “Judecătorii numiţi de Preşedintele României suntinamovibili, în condiţiile legii.”Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor nr. 303/2004prevede în art. 2 alin 1:”Judecătorii numiţi de Preşedintele României suntinamovibili, în condiţiile prezentei legi.”Din analiza textelor constituţionale şi legale rezultă că în concepţiaLegiuitorului Constituant şi a Legiuitorului ordinar, investirea în funcţie ajudecătorilor se concretizează prin numirea în funcţie.Art. 34 alin. 1 din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilorprevede că: “înainte de a începe să-şi exercite funcţia judecătorii... depunurmătorul jurământ: “Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apărdrepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinescatribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajuteDumnezeu!”Jurământul se depune de către judecător în şedinţă solemnă, în faţamagistraţilor instanţei la care aceasta a fost numit, după citirea prealabilă acomunicării actului de numire.Refuzul depunerii jurământului de către judecător atrage, de drept,nulitatea numirii în funcţie. Depunerea jurământului nu este necesară încazul transferului sau a promovării judecătorului în altă funcţie.Astfel cum rezultă din analiza textelor legale în vigoare în procedura deinvestire în funcţie a judecătorilor, intervin o serie de etape care, implicăactivitatea unor instituţii aparţinând unor puteri constituite în stat.A. Consiliul Superior al Magistraturii în plen are stabilite printreatribuţiile sale şi competenţe în privinţa investirii judecătorilor.Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 35 lit. a din Legea nr. 317/2004privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată: “propunePreşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie ajudecătorilor... , cu excepţia celor stagiari.”De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii „ numeştejudecătorii stagiari..., pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvirea Institutului Naţional al Magistraturii” (art.35 lit. b din Legea 317/2004) şi„eliberează din funcţie judecătorii stagiari...” (art. 35 lit. d din legea317/2004).Ioan Kemény: 1661 ianuarie - † 1662 ianuarie 12/22Mihail Apafi 1: 1661 septembrie - † 1690 aprilie 5/15Emeric Thokoly: 1690 iunie - octombrieFrancisc Rákoczi II, nepotul lui Gheorghe Răkoczi II: 1704 iulie - 1711februarieGuvernatori imperiali (civili şi militari, sub diferite titluri)Gheorghe Banffy 1: 1691 februarie - † 1708 noiembrie 4/15Ştefan Haller: 1709 august - 1710 maiŞtefan Wesselenyi: 1710 mai -1713 martie (1)Sigismund Kornis: 1713 martie - † 1731 decembrie 4/15Ştefan Wesselenyi: 1731 decembrie - 1732 iulie (II)Francisc Anton Paul Wallis: 1732 iulie - 1734 iulieIoan Haller fiul lui Ştefan Haller: 1734 decembrie - † 1755 octombrie 7/18Francisc VencesIav Wallis, vărulJui F.A.P. Wallis: 1755 decembrie - 1758 iulieLadislau Kemeny: 1758 iulie 8 - 1762 maiAdolf Nicolae Buccow: 1762 mai - † 1764 mai 7/18Andrei Hadik: 1764 iulie - 1767 octombrieCarol O’Donnell: 1767 decembrie - 1710 septembrieMaria-Iosif Auersperg: 1771 ianuarie - 1774 iulieSamuel Brukenthal: 1774 iulie - 1787 ianuarieGheorghe Banffy II: 1787 ianuarie - † 1822 iunie 23/iulie 5Ioan Jósika: 1822 septembrie - 1834 octombrieFerdinand d’Este: 1835 februarie - 1837 aprilieIoan Korniş: 1838 octombrie - † 1840 august 3/15Iosif Teleki: 1842 ianuarie - 1848 noiembrieEmeric Mikó: 1848 noiembrie - decembrie (1)Ludovic Wohlgemuth: 1849 - 1851 februarieCarol Borromeo Schwarzenberg: 1851 aprilie - † 1858 iunie 13/25Frederic LiechteDstein: 1858 iulie - 1861 aprilieEmeric Mikó: 1860 decembrie - 1861 noiembrie (II)Ludovic Folliot de Crennville: 1861 noiembrie - 1867 aprilieII. Şefii de stat ai României, până în 1989, inclusivAlexandru Ioan I: 1859 ianuarie 24 - 1866 februarie 10Locotenenţa Domnească: 1866 februarie 11 - mai 10Carol I: 1866 mai 10 - 1914 septembrie 27Ferdinand I: 1914 septembrie 28 - 1927 iulie 20382179

Regenţa: 1927 iulie 20 - 1930 iunie 8Carol II: 1930 iunie 8 -1940 septembrie 6Mihai I: 1940 septembrie 6 -1947 decembrie 30Dr. Constantin I. Parhon, preşedinte al Prezidiumului R.P.R.: 1947decembrie 30 - 1948 aprilie 13Dr. Constantin I. Parhon, preşedinte al Prezidiului M.A.N.: 1948 aprilie 13 -1952 iunie 12Dr. Petru Groza, preşedinte al Prezidiului M.A.N.: 1952 iunie 12 - 1958ianuarie 7Ion Gheorghe Maurer, preşedinte al Prezidiului M.A.N.: 1958 ianuarie 11 -1961 martie 21Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedinte al Consiliului de Stat: 1961 martie 21 -1965 martie 19Chivu Stoica, preşedinte al Consiliului de Stat: 1965 martie 24 - 1967decembrie 9Nicolae Ceauşescu, preşedinte al Consiliului de Stat: 1967 decembrie 9 -1974 martie 28Nicolae Ceauşescu: 1974 martie 28 - 1989 decembrie 22III. Preşedinţii Consiliului de Miniştri, până în 1989, inclusivBarbu Catargi: 1862 ianuarie 22 - iunie 8Apostol Arsache: 1862 iunie 8-23Nicolae Kretzulescu: 1862 iunie 24 -1863 octombrie 11Mihail Kogălniceanu: 1863 octombrie 11 - 1865 ianuarie 26Constantin Bosianu: 1865 ianuarie 26 - iunie 14Nicolae Kretzulescu: 1865 iunie 14 -1866 februarie 11Ion Ghica: 1866 februarie 11 - mai 10Lascăr Catargiu: 1866 mai 11 - iulie 13Ion Ghica: 1866 iulie 15 - 1867 februarie 21Constantin A. Kretzulescu: 1867 martie 1 - august 5Ştefan Golescu: 1867 august 17 - 1868 aprilie 29G-ral Nicolae Golescu: 1868 mai 1 - noiembrie 16Dimitrie Ghica: 1868 noiembrie 16 - 1870 ianuarie 27Alexandru G. Golescu: 1870 februarie 2 - aprilie 18Manolache Costache Epureanu: 1870 aprilie 20 - decembrie 14Ion Ghica: 1870 decembrie 18 - 1871 martie 11Lascăr Catargiu: 1871 martie 11 - 1876 martie 30G-ral Ioan Em. Florescu: 1876 aprilie 4 - 26Manolache Costache Epureanu: 1876 aprilie 27 - iulie 23180Referitor la probele teoretice şi practice care alcătuiesc examenul decapacitate, remarcăm şi opinia profesorului Ion Neagu care a scris: “Se puneo întrebare simplă: ce pricini constituţionale, administrative, comerciale, ş.a.a judecat un judecător stagiar (desigur, cu excepţia plângerilor şi acontestaţiilor împotriva unor procese verbale, a autosesizărilor unor societăţicomerciale, ori, eventual, dării unor încheieri, vizând o excepţie deneconstituţionalitate)? Neavând în materie, ce dobândeşte un asemenea magistrat?În mod cert, o veritabilă reformă a Justiţiei va avea în vedere şiaceste aspecte.”(din I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997,Bucureşti, pag. 88).A doua ipoteză se referă la numirea în funcţia de judecător, pe bazăde concurs, a persoanelor fizice care au îndeplinit funcţia de judecător sauprocuror şi care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, precum şia avocaţilor, notarilor, asistenţilor judiciari, consilierilor juridici, persoanelorcare au îndeplinit funcţii de specialitate juridică în aparatul Parlamentului,Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, AvocatuluiPoporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului Legislativ, a cadrelordidactice din învăţământul juridic superior acreditat, cu o vechime înspecialitate de cel puţin 5 ani, precum şi a magistraţilor-asistenţi de la InaltaCurte de Casaţie şi Justiţie cu o vechime de cel puţin 5 ani, care şi-au încetatactivitatea din motive neimputabile.De asemenea prin coroborarea art. 33 cu art. 87 alin. 1 din Legea nr.303/2004 pot fi numite în funcţia de judecător, pe bază de concurs,persoanele care au îndeplinit funcţii de specialitate juridică din: MinisterulJustiţiei, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, InstitutulNaţional de Criminologie şi Institutul Naţional al Magistraturii.Pot fi selectate şi respectiv numite în funcţia de judecător persoanelefizice care au îndeplinit funţia de judecător sau pe aceea de procuror celpuţin 10 ani şi care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile. Acestenumiri se realizează fără concurs, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin.5 dinLegea nr. 303/2004.O situaţie distinctă o reprezintă cazul magistraţilor-asistenţi de laÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a avocaţilor. Persoanele care aparţincelor două categorii profesionale menţionate şi care au cel puţin 10 anivechime pot fi numite fără concurs în funcţia de judecător de judecătorie.Persoanele fizice numite în funcţia de judecător fără examen suntobligate să urmeze o perioadă de 6 luni, un curs de formare profesională încadrul I. N. M., care va cuprinde în mod obligatoriu elemente de DreptComunitar. Finalizarea acestor cursuri se realizează prin examen.Nepromovarea acestui examen atrage elibererea din funcţia de judecător.381

internaţionale, numirea în funcţia de judecător a unei persoane estecondiţionată de absolvirea Institutului Naţional al Magistraturii sau depromovarea concursului ori examenului de admitere în magistratură,organizat potrivit regulamentului aprobat de Ministerul Justiţiei.În legea pentru organizarea judecătorească nr. 303 / 2004 legiuitorulromân a prevăzut condiţii speciale pentru selectarea şi promovareajudecătorilor.Pentru ocuparea funcţiei de judecător legea prevede două modalităţide selecţionare a candidaţilor.Prima ipoteză se referă la formarea judecătorilor prin intermediulInstitutului Naţional al Magistraturii. Persoanele fizice care îndeplinesccondiţiile prevăzute de art. 14 alin 2 din legea nr. 303/2004 privind statutuljudecătorilor şi procurorilor pot participa la concursul de admitere în cadrulI. N. M. . Acest concurs se organizează cu aprobarea prealabilă a C. S. M. .Cursanţii I. N. M. Au calitatea de auditor de justiţie. Pe perioada cursurilorei desfăşoară practică la instanţele judecătoreşti. După finalizarea cursurilorauditorii de justiţie susţin un examen de absolvire constând în probeteoretice şi practice, prin intermediul cărora se verifică însuşireacunoştinţelor necesare în vaderea exercitării funcţiei de judecător.Auditorii de justiţie care promovează examenul de absolvire suntnumiţi de C. S. M. judecători stagiari numai la judecătorii. Aceştia vorefectua un stagiu de un an, beneficiind de stabilitate în funcţie.După efectuarea stagiului judecătorii stagiari sunt obligaţi să seînscrie la examenul de capacitate. Dacă un judecător stagiar este respins laacest examen, el are obligaţia să se prezinte la sesiunea imediat următoare.Lipsa nejustificată de la examenul de capacitate sau respingereajudecătorului la două sesiuni consecutive atrage pierderea calităţii dejudecător stagiar.Examenul de capacitate constă ţn probe scrise şi orale cu caracterteoretic şi practic. Probele teoretice se referă la: fundamenteleconstituţionale ale statului de drept, instituţiile de bază ale dreptului(material şi procesual),organizarea judiciară şi Codul deontologic aljudecătorilor şi procurorilor. Probele practice constau în soluţionarea despeţe şi întocmirea de acte judiciare în raport de specificul funcţiei ceurmează a fi deţinută.După validarea rezultatelor examenului de capacitate de către C. S.M. Candidaţii declaraţi admişi au dreptu să-şi aleagă posturile în raport demedia obţinută şi de posturile vacante publicate în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea a III-a.Ion C. Brătianu: 1876 iulie 24 - 1878 noiembrie 24Ion C. Brătianu: 1878 noiembrie 25 - 1879 iulie 10Ion C. Brătianu: 1879 iulie 11 - 1881 aprilie 9Dumitru e. Brătianu: 1881 aprilie 10 - iunie 8Ion C. Brătianu: 1881 iunie 9 - 1888 martie 20Theodor Rosetti: 1888 martie 23 - noiembrie 11Theodor Rosetti: 1888 noiembrie 12 - 1889 martie 22Lascăr Catargiu: 1889 martie 29 - noiembrie 3G-ral George Manu: 1889 noiembrie 5 - 1891 februarie 15G-ral Ioan Em. Florescu: 1891 februarie 21 - noiembrie 26Lascăr Catargiu: 1891 noiembrie 27 - 1895 octombrie 3Dimitrie A. Sturdza: 1895 octombrie 4 -1896 noiembrie 21Petre S. Aurelian: 1896 noiembrie 21 - 1897 martie 26Dimitrie A. Sturdza: 1897 martie 31 - 1899 martie 30George Gr. Cantacuzino: 1899 aprilie 11 - 1900 iulie 7Petre P. Carp: 1900 iulie 7 - 1901 februarie 13Dimitrie A. Sturdza: 1901 februarie 14 - 1904 decembrie 20George Gr. Cantacuzino: 1904 decembrie 22 - 1907 martie 12Dimitrie A. Sturdza: 1907 martie 12 - 1908 decembrie 27Ion I.C. Brătianu: 1908 decembrie 27 - 1909 martie 4Ion I.C. Brătianu: 1909 martie 4 - 1910 decembrie 28Petre P. Carp: 1910 decembrie 29 - 1912 martie 27Titu Maiorescu: 1912 martie 28 - octombrie 14Titu Maiorescu: 1912 octombrie 14 - 1913 decembrie 31Ion I.C. Brătianu: 1914 ianuarie 4 - 1916 decembrie 11Ion I.C. Brătianu: 1916 decembrie 11 - 1918 ianuarie 26G-ral Alexandru Averescu: 1918 ianuarie 29 - februarie 27Alexandru Marghiloman: 1918 martie 5 - octombrie 24G-ral Constantin Coandă: 1918 octombrie 24 - noiembrie 29Ion I.C. Brătianu: 1918 noiembrie 29 - 1919 septembrie 27G-ral Arthur Văitoianu: 1919 septembrie 27 - noiembrie 28Alexandru Vaida-Voevod: 1919 decembrie 1 -1920 martie 13G-ral Alexandru Averescu: 1920 martie 13 -1921 decembrie 13Take Ionescu: 1921 decembrie 17 -1922 ianuarie 17Ion I.e. Brătianu: 1922 ianuarie 19 - 1926 martie 27G-ral Alexandru Averescu: 1926 martie 30 - 1927 iunie 4Barbu Ştirbei: 1927 iunie 4 - 20Ion Le. Brătianu: 1927 iunie 21 - 1927 noiembrie 24Vintilă I. C. Brătianu: 1927 noiembrie 24 - 1928 noiembrie 3Iuliu Maniu: 1928 noiembrie 10 - 1930 iunie 7380181

Gheorghe Gh. Mironescu: 1930 iunie 7-8Iuliu Maniu: 1930 iunie 13 - octombrie 8Gheorghe Gh. Mironescu: 1930 octombrie 10 - 1931 aprilie 4Nicolae Iorga: 1931 aprilie 18 - 1932 mai 31Alexandru Vaida-Voevod: 1932 iunie 6 - august 10Alexandru Vaida-Voevod: 1932 august 11 - octombrie 17Iuliu Maniu: 1932 octombrie 20 - 1933 ianuarie 12Alexandru: Vaida-Voevod: 1933 ianuarie 14 - noiembrie 9Ion G. Duca: 1933 noiembde 14 - decembrie 29Dr. Constantin Angelescu: 1933 decembrie 29 - 1934 ianuarie 3Gheorghe Tătărescu: 1934 ianuarie 5 - octombrie 1Gheorghe Tătărescu: 1934 octombrie 2 - 1936 august 29Gheorghe Tătărescu: 1936 august 29 - 1937 noiembrie 14Gheorghe Tătărescu: 1937 noiembrie 17 - decembrie 28Octavian Goga: 1937 decembrie 28 - 1938 februarie 10Miron Cristea: 1938 februarie 10 - martie 30Miron Cristea: 1938 martie 30 - 1939 februarie 1Miron Cristea: 1939 februarie 1 - martie 6Armand Călinescu: 1939 martie 7 - septembrie 21G-ral Gheorghe Argeşanu: 1939 septembrie 21-28Constantin Argetoianu: 1939 septembrie 28 - noiembrie 23Gheorghe Tătărescu: 1939 noiembrie 24 - 1940 mai 11Gheorghe Tătărescu: 1940 mai 11 - iulie 4Ion Gigurtu: 1940 iulie 4 - septembrie 4G-ral Ion Antonescu: 1940 septembrie 6-14G-ral Ion Antonescu: 1940 septembrie 14 -1941 ianuarie 27G-ral (1941 august 22: mareşal) Ion Antonescu: 1941 ianuarie 27 - 1944 august 23G-ral Constantin Sănătescu: 1944 august 23 - noiembrie 4G-ral Constantin Sănătescu: 1944 noiembrie 4 - decembrie 6G-ral Nicolae Rădescu: 1944 decembrie 6 - 1945 februarie 28Dr. Petru Groza: 1945 martie 6 -1947 decembrie 30Dr. Petru Groza: 1947 decembrie 30 - 1948 aprilie 13Dr. Petru Groza: 1948 aprilie 13 - 1952 iunie 2Gheorghe Gheorghiu-Dej: 1952 iunie 2 -1953 ianuarie 24Gheorghe Gheorghiu-Dej: 1953 ianuarie 24 -1955 octombrie 3Chivu Stoica: 1955 octombrie 3 - 1957 martie 19Chivu Stoica: 1957 martie 19 - 1961 martie 21Ion Gheorghe Maurer: 1961 martie 21 - 1965 martie 18Ion Gheorghe Maurer: 1965 martie 18 - august 21Ion Gheorghe Maurer: 1965 august 21 - 1967 decembrie 9respectiv III ale învăţământului universitar juridic. Studiile universitare demasterat, respectiv cele de doctorat asigură specializarea şi aprofundareacunoştinţelor dobândite anterior de către judecător. Un judecător specializatşi pregătit profesional constituie o garanţie a independenţei şi aimparţialităţii în realizarea actului de justiţie.Opinăm că ar fi fost mai firesc ca legiuitorul să instituieobligativitatea absolvirii studiilor universitare de masterat-cel puţin- pentruviitorii judecători şi pentru judecătorii tineri numiţi deja în funcţie.Condiţia generală prevăzută de art. 14 alin. 2, lit. c, presupuneabsenţa antecedentelor penale sau a cazierului fiscal.Având în vedere dispoziţiile art. 133, alin. 1 cod penal, înconformitate cu care reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiileprecum şi incapacităţile care rezultă din condamnare, se pune chestiuneadacă o persoană fizică care a fost condamnată penal şi reabilitată,îndeplinind toate celelalte condiţii legale poate ocupa o funcţie de judecător.Răspunsul este negativ având în vedere aspectele de ordin moral.În sistemul normativ juridic există prezumţia că o persoană estenevinovată atâta timp cât nu se produce dovada contrară, în formele şi prinprocedurile prevăzute de lege, că a comis o faptă de natură a atragerăspunderea sa juridică.De principiu, prezumţia de nevinovăţie funcţionează sub o formă mailargă şi anume a unei prezumţii de onestitate, în cadrul sistemului deconvieţuire socială.Sancţiunea socială în cazul în care a fost înfrântă prezumţia deonestitate este reprezentată de proasta reputaţie.Lipsa cazierului fiscal presupune plata la zi a tuturor taxelor şiimpozitelor datorate către stat, precum şi achitarea oricăror debite datorateinstituţiilor publice de interes naţional sau local.Credem totodată, deşi legea nu prevede expres, că persoana fizicăcare doreşte să acceadă la funcţia de judecător nu trebuie să aibă debiterestante sau neonorate în raport cu persoanele juridice de drept public sau dedrept privat şi nici în raport cu vreo persoană fizică. Aceasta întrucâtdependenţa financiară este de natură să afecteze independenţa şiimparţialitatea judecătorului. Deşi legea nu prevede expres credem că lipsadebitelor în raport cu persoanele juridice sau cu persoanele fizice, după caz,constituie un element de moralitate, care poate caracteriza conduitapotenţialului judecător.Ultima condiţie generală prevăzută de art. 13, se referă la latura ceamai complexă a selecţionării judecătorilor.În conformitate cu dispoziţiile Recomandării nr. R (94) 12 aComitetului de Miniştri ai Consiliului Europei şi celelalte documente182379

Referitor la cerinţa existenţei domiciliului în România, aceastarezultă din necesitatea ca judecătorul să fie legat – în modul prescris de lege– de realităţile ţării, să cunoască legile ţării şi să perceapă, în mod direct,moravurile, instituţiile, tradiţiile, elementele specifice ale spaţiului sociocultural,chestiuni indispensabile în privinţa hotărârilor pe care va fi ţinut săle pronunţe în exercitarea atribuţiilor sale.Condiţia de maximă generalitate a capacităţii depline de exerciţiuexclude de la posibilitatea selectării şi investirii cu autoritatea de judecător apersoanelor minore, lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate deexerciţiu restrânsă, precum şi a persoanelor puse sub interdicţiejudecătorească.O altă condiţie generală este aceea a cunoaşterii limbii române,prevăzută de art. 14 alin. 2 lit. d. Această condiţie decurge din principiulfundamental al funcţionării sistemului judiciar în România, consacrat de art.128 (1) din Constituţia României: “procedura judiciară se desfăşoară înlimba română”, aceasta întrucât potrivit art. 13 din Constituţie: “În România,limba oficială este limba română”.Dispoziţia constituţională înscrisă în art. 128 (1) a fost preluată şi înLegea pentru organizarea judecătorească nr. 304 / 2004 privind organizareajudiciară, în dispoziţiile art. 14 alin. 1.În raport cu cele expuse, apare firesc ca una dintre condiţiile generalepentru admiterea în funcţia de judecător să fie cunoaşterea limbii române,limba oficială a statului.Condiţia prevăzută de art. 14, alin. 2, lit. e se referă la integritateacorporală şi respectiv psihică a persoanelor fizice care optează pentrufuncţia de judecător.Potrivit art. 14 alin. 2, teza a II-a, dovada aptitudinii medicopsihologicese produce de către comisia medicală numită prin ordin comunal ministrului justiţiei şi al ministrului sănătăţii.Condiţia prevăzută de art. 14, alin. 2, lit. b atestă un minim decunoştinţe juridice pe care trebuie să le posede candidatul la funcţia dejudecător.Legea se referă la obţinerea titlului de licenţiat în Drept. Acest titluştiinţific se obţine după finalizarea studiilor universitare de licenţă, carereprezintă ciclul I de studii. Licenţa atestă însuşirea unui volum decunoştinţe necesar practicării unei profesii juridice, inclusiv a celei dejudecător.Deşi este o condiţie necesară, apreciem că obţinerea licenţei nutrebuie să constituie şi o condiţie suficientă pentru accederea la funcţia dejudecător. În consecinţă, judecătorii sau persoanele fizice care doresc săîmbrăţişeze această profesie trebuie, de principiu, să absolve ciclurile II,Ion Gheorghe Maurer: 1967 decembrie 9 - 1969 martie 13Ion Gheorghe Maurer: 1969 martie 13 - 1974 martie 28Manea Mănescu: 1974 martie 28 - 1975 martie 18Manea Mănescu: 1975 martie 18 - 1979 martie 30Ilie Verdeţ: 1979 martie 30 - 1980 martie 29Ilie Verdeţ: 1980 martie 29 - 1982 mai 21Constantin Dăscălescu: 1982 mai 21 - 1985 martie 28Constantin Dăscălescu: 1985 martie 28 -1989 decembrie 22IV. Miniştrii de Interne, până în 1989, inclusivBarbu Catargi: 1862 ianuarie 22 - iunie 8Ad-int. Apostol Arsache: 1862 iunie 8 - 23Nicolae Kretzulescu: 1862 iunie 24 - 1863 octombrie 11Mihail Kogălniceanu: 1863 octombrie 11 - 1865 ianuarie 26Constantin Bosianu: 1865 ianuarie 26 - iunie 14G-ral Ioan Em. Florescu: 1865 iunie 14 - 1866 ianuarie 30Nicolae Kretzulescu: 1866 ianuarie 30 - februarie 11Dimitrie Ghica: 1866 februarie 11 - mai 10Lascăr Catargiu: 1866 mai 11 - iulie 13Ion Ghica: 1866 iulie 15 - 1867 februarie 21Ion C. Brătianu: 1867 martie 1 - iulie 29Ştefan Golescu: 1867 august 17 - noiembrie 13Ion C. Brătianu: 1867 noiembrie 13 - 1868 aprilie 29Ion C. Brătianu: 1868 mai 1 - august 12Ad-int. Anton 1. Arion: 1868 august 12 - noiembrie 2Anton 1. Arion: 1868 noiembrie 2 - 16Mihail Kogălniceanu: 1868 noiembrie 16 - 1870 ianuarie 24Dimitrie Ghica: 1870 ianuarie 24 - 27Alexandru G. Golescu: 1870 februarie 2 - aprilie 18Manolache Costache Epureanu: 1870 aprilie 20 - decembrie 14Ion Ghica: 1870 decembrie 18 - 1871 martie 11Lascăr Catargiu: 1871 martie 11 - 1876 martie 30G-ral Ioan Em. Florescu: 1876 aprilie 4 - 6George D. Vernescu: 1876 aprilie 27 - 1877 ianuarie 19Ion C. Brătianu: 1877 ianuarie 27 - 1878 mai 25Constantin A. Rosetti: 1878 mai 26 - noiembrie 16Ad-int. Mihail Kogălniceanu: 1878 noiembrie 17 - 24Ion C. Brătianu: 1878 noiembrie 25 - 1879 iulie 10Mihail Kogălniceanu: 1879 iulie 11 - 1880 aprilie 16378183

Ad-int. Ion C. Brătianu: 1880 aprilie 17 - iulie 14Ad-int. Anastase Stolojan: 1880 iulie 15 - 19Alexandru Teriachiu: 1880 iulie 20 - 1881 aprilie 9Eugeniu Stătescu: 1881 aprilie 10 - iunie 8Constantin A. Rosetti: 1881 iunie 9 - 1882 ianuarie 24Ion C. Brătianu: 1882 ianuarie 25 - iulie 31Gheorghe Chiţu: 1882 august 1 - 1884 iunie 22Ion C. Brătianu: 1884 iunie 23 - 1887 aprilie 28G-ral Radu Mihai: 1887 aprilie 29 - 1888 februarie 29Ad-int. Constantin Nacu: 1888 martie 1 - 20Theodor Rosetti: 1888 martie 23 - noiembrie 11Alexandru B. Ştirbei: 1888 noiembrie 12 - 1889 martie 22Lascăr Catargiu: 1889. martie 29 - noiembrie 3G-ral George Manu: 1889 noiembrie 5 -1891 februarie 15Lascăr Catargiu: 1891 februarie 21 - 1895 octombrie 3Nicolae Fleva: 1895 octombrie 4 - 1896 ianuarie 13Ad-int. Dimitrie A. Sturdza: 1896 ianuarie 13 - februarie 3Anastase Stolojan: 1896 februarie 3 - noiembrie 21Vasile Lascir: 1896 noiembrie 21 - 1897 martie 26Mihail Pherekyde: 1897 martie 31 - 1899 martie 30George Gr. Cantacuzino: 1899 aprilie 11 - 1900 ianuarie 9G-ral George Manu: 1900 ianuarie 9 - iulie 7Constantin OIănescu: 1900 iulie 7 - 1901 februarie 13Petre S. Aurelian: 1901 februarie 14 - 1902 iulie 18George D. Pallade: 1902 iulie 18 - noiembrie 22Vasile Lascăr: 1902 noiembrie 22 - 1904 decembrie 13Ad-int. Spiru Haret: 1904 decembrie 13 - 20George Gr. Cantacuzino: 1904 decembrie 12 - 1907 martie 12Ion I.C. Brătianu: 1907 martie 12 - 1909 decembrie 15Mihail Pherekyde: 1909 decembrie 15 - 1910 februarie 6Ion I.C. Brătianu: 1910 februarie 6 - decembrie 28Alexandru Marghiloman: 1910 decembrie 29 - 1912 martie 27Constantin C. Arion: 1912 martie 28 - octombrie 14Take Ionescu: 1912 octombrie 14 - 1913 decembrie 31Vasile G. Morţun: 1914 ianuarie 4 - 1916 decembrie 11Alexandru Constantinescu: 1916 decembrie 11 - 1918 ianuarie 26Constantin Sărăţeanu: 1918 ianuarie 29 - februarie 27Alexandru Marghiloman: 1918 martie 5 - octombrie 24G-ral Arthur Văitoianu: 1918 octombrie 24 - noiembrie 29George G. Mârzescu: 1918 noiembrie 29 - 1919 septembrie 12judecătoreşti; Secţiunea a II-a: Ministerul public şi Secţiunea a III-a:Consiliul Superior al Magistraturii.Observăm, în consecinţă, că Legiuitorul Constituant a consacrat art.125 pentru analiza statutului judecătorilor şi art. 132 pentru analizastatutului procurorilor.În raport de prevederile constituţionale şi având în vedere temalucrării, vom încerca să tratăm, în cele ce urmează, condiţiile deselecţionare, referindu-ne exclusiv la judecători.Având în vedere exigenţele impuse de reglementările internaţionale,adoptate de O.N.U., de Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei, deUniunea Europeană a magistraţilor ş.a., legiuitorul român a instituit condiţiişi prevederi care să asigure selecţionarea şi promovarea judecătorilor pecriterii de responsabilitate civică, de bună reputaţie şi de competenţăprofesională.În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea 303/2004 privindstatutul judecătorilor şi procurorilor condiţiile generale pentru numireajudecătorilor sunt următoarele:a) este cetăţean român cu domiciliul în România şi are capacitatedeplină de exerciţiu;b) este licenţiat în drept;c) nu are antecedente penale sau cazier fiscal;d) cunoaşte limba română;e) este apt, din punct de vedere medical şi psihologic, pentruexercitarea funcţiei. Comisia medicală se numeşte prin ordin comun alministrului justiţiei şi al ministrului sănătăţii.Art. 13 din Legea 303/2004 prevede că admiterea în magistratură şiformarea profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de judecător serealizează prin Institutul Naţional al Magistraturii.Condiţia generală prevăzută de art.14 alin. 2, lit. a răspundeexigenţelor din dispoziţia constituţională prevăzută de art. 16 (3) dinConstituţia României, adoptată prin referendum la 08.12.1991, cumodificările adoptate prin referendumul naţional organizat la 19-20 oct.2003, potrivit căreia: “Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare,pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şidomiciliul în ţară”.Deci judecătorul, în calitatea sa de funcţionar public, trebuie să fiecetăţean român, fapt ce nu exclude bipatridia sau multipatridia.Cerinţa rezultă din principiul suveranităţii naţionale, care impune caoricare dintre segmentele puterii de stat( iar puterea judecătorească este ocomponentă fundamentală), să se exercite exclusiv de persoanele care aucetăţenie română.184377

de culoare, de sex, de religie, de opinie politică sau alta, de origineanaţională sau socială, de bogăţie, de naştere sau de situaţie”.Atât în Principiile fundamentale adoptate de Naţiunile Unite cât şi înRecomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri ai Statelor membreale Consiliului Europei, norma potrivit căreia un candidat în magistraturătrebuie să fie originar din ţara respectivă, nu este consideratădiscriminatorie.În cuprinsul Principiului I al Recomandării se fac precizăriprivitoare la deplina independenţă a judecătorilor în soluţionarea cauzelordeduse judecăţii (pct. 2 lit. d).Distribuirea cauzelor se poate face după diferite sisteme, de exempluprin tragere la sorţi, după ordinea alfabetică a numelui judecătorilor, saudupă o repartizare a cauzelor între secţiile instanţei, într-o ordine specificatădinainte (prestabilită), ori printr-o repartizare a cauzelor între judecători înconformitate cu decizia preşedintelui instanţei ( pct. 2 lit. e).În realitate, sistemul de distribuire a cauzelor contează mai puţin,ceea ce importă este ca acesta să nu fie falsificat sau deturnat printr-oinfluenţă exterioară şi să nu se facă în favoarea sau defavoarea uneia dintrepărţi.De principiu, potrivit pct. 2 lit. f, din Principiul I – se pot prevedeanorme adecvate privitoare la înlocuirea judecătorilor, în cazuri excepţionale(boală sau vacanţa postului).De regulă însă se prevede că un judecător nu poate fi desesizat de ocauză decât pentru motive juste şi la decizia organului competent.Acestea sunt consideraţiile generale rezultate din examinareaPrincipiului I, din Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri aiConsiliului Europei.Principiile II-VI, vor fi analizate cu prilejul altor cercetări.** *De lege lata condiţiile de selecţionare a judecătorilor sunt prevăzuteîn Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, art. 14.Art. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şiprocurorilor prevede că magistratura reprezintă activitatea judiciarădesfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori înscopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precumşi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.Analizând dispoziţiile constituţionale din Titlul III, din cap. VIintitulat “Autoritatea judecătorească”, se observă că Constituantul aconsacrat acestui capitol trei secţiuni, respectiv: Secţiunea 1.: InstanţeleG-ral Arthur Văitoianu: 1919 septembrie 27 - noiembrie 28G-ral Alexandru Averescu: 1919 decembrie 1 - 13Ad-int. Aurel Vlad: 1919 decembrie 16 - 27Dr. Nicolae Lupu: 1919 decembrie 27 - 1920 martie 13G-ral Alexandru Averescu: 1920 martie 13 - iunie 13Constantin Argetoianu: 1920 iunie 13 - 1921 decembrie 13Ion Cămărăşescu: 1921 decembrie 17 - 1922 ianuarie 17G-ral Arthur Văitoianu: 1922 ianuarie 19 - 1923 octombrie 30Ion I.C. Brătianu: 1923 octombrie 30 - 1926 martie 27Octavian Goga: 1926 martie 30 - 1927 iunie 4Barbu Ştirbei: 1927 iunie 4 - 20Ion G. Duca: 1927 iunie 21 - 1928 noiembrie 3Alexandru Vaida-Voevod: 1928 noiembrie 10 -1930 iunie 7Mihai Popovici: 1930 iunie 7 - 8Alexandru Vaida-Voevod: 1930 iunie 13 - octombrie 8Ion Mihalache: 1930 octombrie 10 -1931 aprilie 4Ad-int. Nicolae Iorga: 1931 aprilie 18 - mai 7Ad-int Constantin Argetoianu: 1931 mai 7 -1932 mai 31Alexandru Vaida-Voevod: 1932 iunie 6 - august 10Ion Mihalache: 1932 august 11 - octombrie 17Ion Mihalache: 1932 octombrie 20" 1933 ianuarie 8Gheorghe Gh. Mironescu: 1933 ianuarie 14 - noiembrie 9Ion Inculeţ: 1933 noiembrie 14 - 1934 ianuarie 3Ion Inculeţ: 1934 ianuarie 5 - 1936 august 29Dumitru luca: 1936 august 29 - 1937 februarie 23Gheorghe Tătărescu: 1937 februarie 23 - noiembrie 14Richard Franasovici: 1937 noiembrie 17 - decembrie 28Armand Călinescu: 1937 decembrie 28 -1939 septembrie 21G-ral Gabriel Marinescu: 1939 septembrie 21 - 28Nicolae Ottescu: 1939 septembrie 28 - noiembrie 23Ad-int. Gheorghe Tătărescu: 1939 noiembrie 24 - 30Mihail Ghelmegeanu: 1939 noiembrie 30 - 1940 iulie 4G-ral David Popescu: 1940 iulie 4 - septembrie 14G-ral Constantin Petrovicescu: 1940 septembrie 14 - 1941 ianuarie 21G-ral Dumitru I. Popescu: 1941 ianuarie 21 - 1944 august 23G-ral Aurel Aldea: 1944 august 23 - noiembrie 4Nicolae Penescu: 1944 noiembrie 4 - decembrie 6Ad-int. g-ral Constantin Sănătescu: 1944 decembrie 6 - 14Ad-int. g-ral Nicolae Rădescu: 1944 decembrie 14 - 1945 februarie 28Teohari Georgescu: 1945 martie 6 -1952 mai 28376185

Alexandru Drăghici: 1952 mai 28 - septembrie 20Pavel Ştefan: 1952 septembrie 20 - 1957 martie 19Alexandru Drăghici: 1957 martie 19 - 1965 iulie 27Cornel Onescu: 1965 iulie 27 - 1972 aprilie 24Ion Stănescu: 1972 aprilie 24 - 1973 martie 17Emil Bobu: 1973 martie 17 - 1975 martie 18Teodor Coman: 1975 martie 18 - 1978 septembrie 5George Homoştean: 1978 septembrie 5 - 1987 octombrie 5Tudor Postelnicu: 1987 octombrie 5 - 1989 decembrie 22V. Miniştrii de Externe, până în 1989, inclusivApostol Arsache: 1862 ianuarie 22 - iunie 23Alexandru Cantacuzino: 1862 iunie 24 - septembrie 30G-ral Ioan Gr. Ghica: 1862 septembrie 30 - 1863 august 17Nicola Rosetti-Bălănescu: 1863 august 17 -1865 octombrie 2Grigore Bengescu: 1865 octombrie 2 - 3Ad-int. g-ral Savel Manu: 1865 octombrie 3 - 17Alexandru Papadopol-Calimah: 1865 octombrie 17 -1866 februarie 11Ion Ghica: 1866 februarie 11 - mai 10Petre Mavrogheni: 1866 mai 11 - iulie 13George B. Ştirbei: 1866 iulie 15 - 1867 februarie 21Ştefan Golescu: 1867 martie 1 - august 5Alexandru Teriachiu: 1867 august 17 - noiembrie 1Ad-int. Ştefan Golescu: 1867 noiembrie 1 - 12Ştefan Golescu: 1867 noiembrie 12 - 1868 aprilie 29G-ral Nicolae Golescu: 1868 mai 1 - noiembrie 16Dimitrie Ghica: 1868 noiembrie 16 - 1869 august 26Ad-int. Mihail Kogălniceanu: 1869 august 26 - noiembrie 28Nicolae Calimachi-Catargi: 1869 noielQbrie 29 - 1870 ianuarie 26Ad-int. Alexandru G. Golescu: 1870 februarie 2 - aprilie 18Petre P. Carp: 1870 aprilie 20 - decembrie 14Nicolae Calimachi-Catargi: 1870 decembrie 18 - 1871 martie 11Gheorghe Costa-Foru: 1871 martie 11 - 1873 aprilie 27Vasile Boerescu: 1873 aprilie 28 - 1875 nOiembrie 7Ad-int. Lascăr Catargiu: 1875 noiembrie 7 - 1876 ianuarie 30Ion Bălăceanu: 1876 ianuarie 30 - martie 30Dimitrie Cornea: 1876 aprilie 4 - 26Mihail Kogălniceanu: 1876 aprilie 27 - iulie 23Nicolae Ionescu: 1876 iulie 24 - 1877 martie 24independenţei judecătoreşti incumbă organelor puterii legislative şi aleputerii executive.În cadrul pct. 2, lit. c din Principiul I se afirmă că: “Orice decizieprivind carierea profesională a judecătorilor ar trebui să se sprijine pe criteriiobiective, iar selectarea şi cariera acestora ar trebui să se fondeze pe merit,avându-se în vedere calificările, integritatea, competenţa şi eficienţa lor.”Este indispensabil că independenţa judecătorilor să fie garantată de laselectarea lor şi în cursul întregii cariere profesionale, cu excludereadiscriminărilor.Orice decizie privitoare la viaţa profesională a judecătorilor trebuiesă se sprijine pe criterii obiective. Cu toate că, fiecare stat membru alConsiliului Europei aplică propria metodă de recrutare, de alegere şi denumire a judecătorilor, selecţia candidaţilor şi cariera ulterioară ajudecătorilor trebuie să se bazeze pe rezultate meritorii.Deşi Recomandarea propune un sistem ideal pentru numireajudecătorilor, ea recunoaşte că un anumit număr de state membre aleConsiliului Europei au adoptat alte sisteme, care fac să intervină adeseaGuvernul, Parlamentul sau Şeful Statului. În esenţă nu se propuneschimbarea acestor sisteme, care există de secole şi care funcţionează corect,însă în toate statele în care judecătorii sunt oficial desemnaţi de organelealtei puteri constituite în stat, trebuie să existe, într-o formă sau alta, unsistem care să permită asigurarea transparenţei procedurilor de numire ajudecătorilor, de selecţionare a acestora şi respectiv de asigurare aindependenţei lor în practică.Formarea juriştilor este un aspect important pentru asigurarea că celemai apte persoane sunt numite judecători.Aceasta întrucât judecătorii profesionişti trebuie să justifice oformaţie juridică adecvată.Printre alte cerinţe, formaţia juridică profesională contribuie în modsubstanţial la independenţa puterii judecătoreşti.Dacă judecătorii posedă cunoştinţe teoretice şi practice suficiente, eivor putea acţiona cu mai multă independenţă în raport cu administraţia şidacă doresc, vor putea să-şi schimbe profesia, fără să-şi urmeze în modnecesar cariera.De altfel, această cerinţă se regăseşte înscrisă şi în Principiul 10 dinPrincipiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privitoare la independenţamagistraturii, care este redactat astfel: “persoanele selecţionate pentru aîndeplini funcţiile de magistrat trebuie să fie integre şi competente şi să facădovada unei formaţii şi unor edificări juridice suficiente. Orice metodă deselectare a magistraţilor trebuie să prevadă garanţii împotriva numirilorabuzive. Selectarea judecătorilor trebuie operată fără discriminare de rasă,186375

Recomandarea este, în principiu, aplicabilă atât judecătorilorprofesionişti, cât şi judecătorilor neprofesionişti, în cazul acestora din urmăfiind exceptate dispoziţiile referitoare la remuneraţie (indemnizaţie) şi lacerinţa de a poseda o formaţie juridică adecvată.Considerăm necesar să realizăm o succintă analiză a primuluiprincipiu consacrat de Recomandare nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştriai Statelor membre a Consiliului Europei.Principiul I – Principii generale asupra independenţei judecătorilorÎn cadrul acestui principiu se proclamă independenţa judecătorilor şise evidenţiază o serie de măsuri necesare pentru respectarea, protejarea şipromovarea independenţei judecătorilor.Apreciem că noţiunea de “independenţă a judecătorilor” utilizată înredactarea principiului, nu se limitează la judecători, ci se întinde asupraîntregului sistem judiciar, în ansamblul său.Potrivit dispoziţiilor punctului 2 lit. a, independenţa judecătorilortrebuie să fie garantată în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei şi cudispoziţiile constituţionale naţionale.Aceasta presupune, că independenţa judecătorilor trebuie garantatăprin înserarea principiului în textele constituţionale ale statelor membre, înconformitate cu prevederile Convenţiei. (Prin noţiunea de “Convenţie” seface referire la “Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale”, care, de altfel este citată în preambululRecomandării nr. R (94) 12).Se prevede, de asemenea, că nu ar fi admisibilă o reformare adeciziilor în afara procedurilor legale, de către guvern sau de administraţie.În acest sens s-a statuat de Comitetul de Miniştri prin Recomandarea nr. (87)18 – asupra simplificării justiţiei penale.Se consideră necesară existenţa unor norme juridice referitoare lacondiţiile şi termenele în care pot fi exercitate căile de atac împotrivahotărârilor pronunţate şi deducerea cauzei spre judecare în faţa unorinstanţe ierarhic superioare şi independente (pct. 2, lit. a, subpunctul 1).Referitor la mandatul judecătorilor, Recomandarea se referă în cadrulPrincipiului I, la faptul că acesta trebuie garantat prin lege.Se precizează că instanţele trebuie să fie în măsură să decidă eleînsele competenţa lor, astfel cum este definită prin lege, iar administraţia sauguvernul nu ar trebui să ia decizii susceptibile de a face caduce hotărârilejudecătorilor, cu excepţia cazurilor restrictive care privesc: amnistia,graţierea sau măsuri similare.Independenţa judecătorilor este esenţialmente legată de menţinereaseparaţiei puterilor în stat (paragraf I, pct. 2, lit. b). Sarcina asigurăriiIon Câmpineanu: 1877 martie 25 - aprilie 2Mihail Kogălniceanu: 1877 aprilie 3 - 1878 noiembrie 24Ion Câmpineanu: 1878 noiembrie 25 - 1879 iulie 10Vasile Boerescu: 1879 iulie 11 - 1881 aprilie 9Dumitru C. Britianu: 1881 aprilie 10 - iunie 8Eugeniu Stătescu: 1881 iunie 9 - 1882 iulie 31Dimitrie A. Sturdza: 1882 august 1 - 1885 februarie 1Ion Cimpineanu: 1885 februarie 2 - octombrie 27Ion C. Brătianu: 1885 octombrie 28 - decembrie 15Mihail Pherekyde: 1885 decembrie 16 -1888 martie 20Petre P. Carp: 1888 martie 23 -1889 martie 22Alexandru Lahovari: 1889 martie 29 - noiembrie 3Alexandru Lahovari: 1889 noiembrie 5 - 1891 februarie 15Constantin Esarcu: 1891 februarie 21 - noiembrie 26Alexandru Lahovari: 1891 noiembrie 27 - 1895 octombrie 3Dimitrie A. Sturdza: 1895 octombrie 4 -1896 noiembrie 21Constantin I. Stoicescu: 1896 noiembrie 21 - 1897 martie 13Ad-int. Petre S. Aurelian: 1897 martie 13 - 26Dimitrie A. Sturdza: 1897 martie 31 -1899 martie 30Ion N. Lahlwari: 1899 aprilie 11 - 1900 iulie 7Alexandru Marghiloman: 1900 iulie 7 -1901 februarie 13Dimitrie A. Sturdza: 1901 februarie 14 -1902 ianuarie 9Ad-int. Ion I.C. Brătianu: 1902 ianuarie 9 - iulie 18Ion I.C. Brătianu: 1902 iulie 18 -1904 decembrie 12Ad-int. Dimitrie A. Sturdza: 1904 decembrie 12 - 20G-ral Iacob Lahovari: 1904 decembrie 22 - 1907 februarie 7Ad-int.lon N. Lahovari: 1907 februarie 9 - 26Ion N. Lahovari: 1907 februarie 26 - martie 12Dimitrie A Sturdza: 1907 martie 12 -1908 decembrie 27Ad-int. Ion I.C. Brătianu: 1908 decembrie 27 - 1909 noiembrie 1Alexandru G. Djuvara: 1909 noiembrie 1 - 1910 decembrie 28. Titu Maiorescu: 1910 decembrie 29 - 1913 decembrie 31Emanoil Porumbaru: 1914 ianuarie 4 - 1916 decembrie 8Ad-int. Ion I.C. Brătianu: 1916 decembrie 8-11Ion I.C. Brătianu: 1916 decembrie 11 - 1918 ianuarie 26Ad-int. g-ral Alexandru Averescu: 1918 ianuarie 29 - februarie 27Constantin C. Arion: 1918 martie 6 - octombrie 24G-ral Constantin Coandă: 1918 octombrie 24 - noiembrie 29Ion I.C. Brătianu: 1918 noiembrie 29 - 1919 septembrie 12Ad-int. g-ral Arthur Văitoianu: 1919 septembrie 27- octombrie 15374187

Nicolae Mişu: 1919 octombrie 15 - noiembrie 28Alexandru Vaida-Voevod: 1919 decembrie 1 -1920 martie 13Duiliu Zamfirescu: 1920 martie 13 - iunie 13Take Ionescu: 1920 iunie 13 - 1921 decembrie 11Gheorghe Derussi: 1921 decembrie 17 - 1922 ianuarie 17Ion G. Duca: 1922 ianuarie 19 - 1926 martie 27Ion M. Mitilineu: 1926 martie 30 - 1927 iunie 4Ad-int. Barbu Ştirbei: 1927 iunie 4 - 20Ad-int. Ion I.C. Brătianu: 1927 iunie 21 - iulie 6Nicolae Titulescu: 1927 iulie 6 - 1928 iulie 30Ad-int. Vintilă I.C. Brătianu: 1928 august 4 - septembrie 15Constantin Argetoianu: 1928 septembrie 15 - noiembrie 3Gheorghe Gh. Mironescu: 1928 noiembrie 10 - 1930 iunie 8Gheorghe Gh. Mironescu: 1930 iunie 13 - octombrie 8Gheorghe Gh. Mironescu: 1930 octombrie 10 -1931 aprilie 4Ad-int. Constantin Argetoianu: 1931 aprilie 18 - 27Dimitrie 1. Ghica: 1931 aprilie 27 - 1932 mai 31Ad-int. Alexandru Vaida-Voevod: 1932 iunie 6 - august 10Alexandru Vaida-Voevod: 1932 august 11 - octombrie 17Nicolae Titulescu: 1932 octombrie 20 - 1933 ianuarie 12Nicolae Titulescu: 1933 ianuarie 14 - noiembrie 9Nicolae Titulescu: 1933 noiembrie 14 - 1934 ianuarie 3Nicolae Titulescu: 1934 ianuarie 10 - septembrie 28Ad-int. Gheorghe Tătărescu: 1934 octombrie 2 - 10Nicolae Titulescu: 1934 octombrie 10 - 1936 august 29Victor Antonescu: 1936 august 29 - 1937 noiembrie 14Victor Antonescu: 1937 noiembrie 17 - decembrie 28Istrate Micescu: 1937 decembrie 28 - 1938 februarie 10Ad-int. Gheorghe Tătărescu: 1938 februarie 10 - martie 30Nicolae Petrescu-Comnen: 1938 martie 30 - decembrie 21Grigore Gafencu: 1938 decembrie 21 - 1940 iunie 1Ion Gigurtu: 1940 iunie 1 - 28Constantin Argetoianu: 1940 iunie 28 - iulie 4Mihail Manoilescu: 1940 iulie 4 - septembrie 14Mihail Sturdza: 1940 septembrie 14 - decembrie 20Ad-int. g-ral Ion Antonescu: 1940 decembrie 20 - 1941 iunie 30Mihai Antonescu: 1941 iunie 30 - 1944 august 23Grigore Niculescu-Buzeşti: 1944 august 23 - noiembrie 4Constantin Vişoianu: 1944 noiembrie 4 - 1945 februarie 28Gheorghe Tătărescu: 1945 martie 6 - 1947 noiembrie 6Textul proiectului de Recomandare şi expunerea de motive au fostelaborate de Grupul de proiect asupra eficienţei justiţiei civile (C.J.-J.U.).După ce, în prealabil, a fost examinat de Comitetul european al cooperăriijuridice (C.D.C.J.), proiectul de Recomandare şi expunerea de motive aufost supuse Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, Comitetul deMiniştri a adoptat textul proiectului de Recomandare şi a autorizatpublicarea expunerii de motive a Recomandării.Pe lângă reprezentanţii statelor membre ale Consiliului Europei şi aiComisiei Comunităţii Europene, au asistat la reuniunile grupului de proiect,care a pregătit textele, şi observatori din: Albania, Vatican, Letonia, Rusia şidelegaţi ai Uniunii europene a magistraţilor în materie comercială şi aiUniunii internaţionale a magistraţilor.Recomandarea porneşte de la ideea că în scopul stabilirii unui sistemjuridic eficient şi echitabil, este imperios necesar să se consolideze poziţia şiputerile judecătorilor şi să se vegheze ca responsabilităţile judecătorilor săfie îndeplinite cu bună -credinţă.În vederea elaborării Recomandării nr. R (94) 12 au fost luate înconsiderare Principiile fundamentale ale O.N.U. cu privire la independenţamagistraturii (1985), precum şi normele pentru aplicarea efectivă a acestorprincipii fundamentale, norme adoptate în anul 1989.Recomandarea porneşte de la principiul că puterile judecătorilor suntcontrabalansate de obligaţiile acestora. Tocmai în acest scop, s-a consideratcă este necesar să se confere judecătorilor puteri menite să garantezeindependenţa acestora. Pentru ca puterile conferite să nu fie exercitatearbitrar, în recomandare se prevede ca judecătorii să fie supuşi unui sistemde control care să asigure respectarea drepturilor şi îndatoririlor lor.Principiile enunţate de Recomandare în număr de şase, se raporteazăla independenţa judecătorilor, la autoritatea lor, la condiţiile adecvate demuncă, la dreptul de a crea asociaţii, la responsabilităţile judecătoreşti şi laconsecinţele slabei exercitări a răspunderii şi respectiv abaterile disciplinare.Principiul I – Principii generale privind independenţa judecătorilor;Principiul II – Autoritatea judecătorilor;Principiul III – Condiţii adecvate de muncă;Principiul IV – Asocierea;Principiul V – Responsabilităţile judecătoreşti;Principiul VI – Exercitarea slabă a răspunderilor şi abateriledisciplinare.Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei nu a limitat aplicareaRecomandării la domenii specifice dreptului. Cu alte cuvinte, domeniul deaplicare a Recomandării priveşte reglementarea litigiilor de natură civilă şipenală precum şi a celor de ordin administrativ şi constituţional.188373

legale române nu le includ sau nu cuprind toate instrumentele şi prevederileprecizate, vom observa că potrivit dispoziţiilor art. 20 (2) din ConstituţiaRomâniei: “dacă există neconcordanţă între pactele internaţionale şitratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului, lacare România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementărileinternaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interneconţin dispoziţii mai favorabile.”De altfel, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, prinRecomandarea nr. R (94) 12 din data de 13.10.1994, elaborată pe bazaPrincipiilor fundamentale ale independenţei magistratului, adoptate deAdunarea Generală a O.N.U., şi cu avizul Uniunii Internaţionale aMagistraţilor, a solicitat statelor membre, inclusiv României, măsuri cuprivire la protecţia independenţei, eficacităţii şi a rolului judecătorilor.** *În cadrul studiului vom încerca să analizăm Recomandarea nr. R (94)12 a Comitetului de Miniştri ai Statelor membre cu privire la independenţa,eficienţa şi rolul judecătorului (adoptată de Comitetul de Miniştri la 13octombrie 1994, la a 516-a reuniune a Delegaţilor de Miniştri).În cadrul activităţilor întreprinse în scopul promovării şi garantăriieficienţei justiţiei civile şi penale, Comitetul de Miniştri al ConsiliuluiEuropei a decis să elaboreze o recomandare asupra independenţei, eficienţeişi rolului judecătorilor.Scopul urmărit de Consiliul Europei la data adoptării Recomandăriinr. R (94) 12 l-a reprezentat instaurarea şi apărarea unui sistem politicdemocratic, caracterizat prin preeminenţa dreptului, prin consacrarea statuluide drept şi respectiv, prin promovarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilorfundamentale ale omului.Recomandarea asupra independenţei, eficienţei şi roluluijudecătorilor, recunoaşte şi subliniază rolul primordial şi semnificativ pecare îl au judecătorii pentru realizarea acestor scopuri.În conformitate cu prevederile principiului I – “Principii generaleprivind independenţa judecătorilor” – independenţa judecătorilor reprezintăunul dintre pilonii pe care se sprijină statul de drept. Se precizează cămăsurile necesare pentru promovarea independenţei judecătorilor nu privescdoar pe judecători, în particular, ci pot avea consecinţe globale asupraansamblului sistemului judiciar naţional.De aceea, statele membre al Consiliului Europei, ar trebui să ţinăcont de faptul că, deşi o anumită măsură luată ar afecta, în mod direct, unjudecător aceasta ar putea avea efecte asupra independenţei judecătorilor,interesând în final, ansamblul corpului judecătoresc.Ana Pauker: 1947 noiembrie 7 - 1952 iulie 11Simion Bughici: 1952 iulie 11 - 1955 octombrie 3Grigore Preoteasa: 1955 octombrie 3 - 1957 iulie 16Ion Gheorghe Maurer: 1957 iulie 16 - 1958 ianuarie 15Avram Bunaciu: 1958 ianuarie 23 - 1961 martie 21Corneliu Mănescu: 1961 martie 21-1972 octombrie 23George Macovescu: 1972 octombrie 23 - 1978 martie 28Ştefan Andrei: 1978 martie 28 - 1985 noiembrie 11Ilie Văduva: 1985 noiembrie 11 - 1986 august 26Ioan Totu: 1986 august 26 - 1989 noiembrie 4Ion Stoian: 1989 noiembrie 4 - decembrie 22VI. Miniştrii de Război, până în 1989, inclusivG-ral Ioan Gr. Ghica: 1862 ianuarie 22 - septembrie 30G-ral Ioan Em. Florescu: 1862 septembrie 30 -1863 octombrie 11G-ral Alexandru lacovache: 1863 octombrie 12 - 1864 aprilie 12G-ral Savel Manu: 1864 aprilie 12 - 1866 ianuarie 30Col. Alexandru Solomon: 1866 ianuarie 30 - februarie 11Maior Dimitrie Lecca: 1866 februarie 11 - mai 10G-ral Ioan Gr. Ghica: 1866 mai 11 - iulie 13G-ral Ioan Gr. Ghica: 1866 iulie 15 - august 6Col. Nicolae Haralambie: 1866 august 6 - 1867 februarie 8G-ral Tobias Gherghel: 1867 februarie 8 - 21G-ral Tobias Gherghel: 1867 martie 1 - mai 24Col. Gheorghe Adrian: 1867 mai 24 - august 5Col. Gheorghe Adrian: 1867 august 17 - 1868 aprilie 29Col. Gheorghe Adrian: 1868 mai 1 - august 12Ad-int. Ion C. Brătianu: 1868 august 12 - noiembrie 16Col. Alexandru Duca: 1868 noiembrie 16 - 1869 iulie 14Col. George Manu: 1869 iulie 14 - 1870 ianuarie 27Col. George Manu: 1870 februarie 2 - aprilie 18Col. George Manu: 1870 aprilie 20 - decembrie 14Col. Eustaţiu Pencovici: 1870 decembrie 18 - 1871 martie 11G-ral Christian Tell: 1871 martie 11 - 14G-ral Ioan Em. Florescu: 1871 martie 14 - 1876 martie 30G-ral Ioan Em. Florescu: 1876 aprilie 4 - 26Col. Gheorghe SIăniceanu: 1876 aprilie 27 - 1877 aprilie 1G-ral Alexandru Cernat: 1877 aprilie 2 - august 19Ad-int. Ion C. Brătianu: 1877 august 20 - 1878 martie 16372189

G-ral Alexandru Cernat: 1878 martie 17 - noiembrie 24Ad-int. Ion C. Brătianu: 1878 noiembrie 25 - 1879 ianuarie 7Col. Nicolae Dabija: 1879 ianuarie 8 - 1879 iulie 10Col. Dimitrie Lecca: 1879 iulie 11 - 1880 aprilie 29G-ral Gheorghe SIăniceanu: 1880 aprilie 29 - 1881 iunie 8Ad-int. Ion C. Brătianu: 1881 iunie 9 - noiembrie 30Ion C. Brătianu: 1881 noiembrie 30 - 1882 ianuarie 24G-ral Gheorghe Anghelescu: 1882 ianuarie 25 - iulie 31Ion C. Brătianu: 1882 august 1 - 1884 iunie 22G-ral Ştefan FăIcoianu: 1884 iunie 23 - 1886 ianuarie 12Ad-int. Ion C. Brătianu: 1886 ianuarie 13 - februarie 20G-ral Alexandru Anghelescu: 1886 februarie 21 -1887 noiembrie 4Ad-int. Ion C. Brătianu: 1887 noiembrie 5 - 1888 martie 20G-ral Constantin Barozzi: 1888 martie 23 - noiembrie 11G-ral George Manu: 1888 noiembrie 12 - 1889 martie 22G-ral George Manu: 1889 martie 29 - noiembrie 3G-ral Matei Vlădescu: 1889 noiembrie 5 - 1891 februarie 15G-ral Iacob Lahovari: 1891 februarie 21 - 1894 februarie 21Ad-int. Lascăr Catargiu: 1894 februarie 22 - iunie 12G-ral Constantin Poenaru: 1894 iunie 12 - 1895 octombrie 3G-ral Constantin Budişteanu: 1895 octombrie 4 - 1896 noiembrie 21Ad-int. Constantin 1. Stoicescu: 1896 noiembrie 21 - 25G-ral Anton Berindei: 1896 noiembrie 25 - 1897 martie 26G-ral Anton Berindei: 1897 martie 31 - 1899 martie 30G-ral Iacob Lahovari: 1899 aprilie 11 - 1901 februarie 13Ad-int. Dimitrie A. Sturdza: 1901 februarie 14 - 1902 iulie 18Dimitrie A. Sturdza: 1902 iulie 18 - 1904 decembrie 20G-ral George Manu: 1904 decembrie 22 - 1907 martie 12Ad-int. Dimitrie A. Sturdza: 1907 martie 12 - 13G-ral Alexandru Averescu: 1907 martie 13 - 1909 martie 4Ad-int. Toma Stelian: 1909 martie 4 - noiembrie 1G-ral Grigore Crăiniceanu: 1909 noiembrie 1 - 1910 decembrie 28Nicolae Filipescu: 1910 decembrie 29 -1912 martie 27G-ral Ioan Argetoianu: 1912 martie 28 - octombrie 14G-ral Constantin Hârjeu: 1912 octombrie 14 - 1913 decembrie 13Ion I.C. Brătianu: 1914 ianuarie 4 - 1916 august 15Vintilă I.C. Brătianu: 1916 august 15 - 1917 iulie 10Ad-int. Vintilă J.C. Brătianu: 1917 iulie 10 - 20G-ral Constantin lancovescu: 1917 iulie 20 - 1918 ianuarie 26G-ral Constantin Iancovescu: 1918 ianuarie 29 - februarie 27În raport cu teza subscrisă, rezultă că orice alt factor intern sauextern care are aptitudinea de a influenţa soluţia din cadrul hotărâriijudecătoreşti trebuie considerat – ab initio – contrar principiuluiindependenţei judecătorilor.De principiu, apreciem că, potrivit documentelor internaţionalemenţionate anterior, un judecător nu este independent în următoarelesituaţii:- dacă sistemul legal îl obligă, prin numirea sa, să judece în favoareaautorităţilor care l-au desemnat;- dacă este expus revocării din funcţie, ca urmare a unei deciziicontrare intereselor altor puteri constituite în stat sau ale oricărui altorganism particular;- dacă riscă, în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, să fietransferat pe o poziţie inferioară, în cadrul corpului magistraţilor;- dacă promovarea judecătorului depinde exclusiv de voinţadiscreţionară a altor puteri în stat;- dacă compensaţiile financiare sunt supuse altor puteri în stat, ca dealtfel şi alte drepturi materiale ori social-culturale.Este evident că asemenea situaţii împiedică – de plano –independenţa efectivă a unui judecător care, atunci când va avea de judecato cauză, inevitabil va lua în consideraţie aceşti factori, care sunt în afaratextului legii aplicabile, a faptelor cauzei şi a simţului sau de justiţie.Selecţionarea reprezintă o adevărată “premiză” a independenţeijudecătorilor, deoarece realizată în mod adecvat conduce la reducereafactorilor exteriori actului de justiţie, care pot influenţa soluţionareacauzelor.Astfel, după cum s-a reţinut în documentele internaţionale,independenţa judecătorilor poate fi garantată, dacă:- înainte de a numi un judecător s-ar examina temperamentulcandidatului, forţa sa morală de a depăşi situaţiile şi tendinţele proprii îndomeniile: religios, politic etc.;- în timpul exercitării funcţiei judecătorul ar evita orice angajarepolitică, sau în alt domeniu controversat, precum şi dacă acesta ar evita să-şiexprime în public părerile şi să se amestece în probleme care sunt decompetenţa altei puteri constituite în stat;- ar fi prevăzut în Constituţii sau în legi organice, o procedură depunere sub acuzare sau destituire, în cazul în care se dovedeşte evident căjudecătorul a fost influenţat în hotărârile pronunţate de prejudecăţi, desentimente sau interese exterioare cauzei deduse judecăţii.Afirmarea acestor principii generale în plan naţional este necesară şiposibilă în cadrul constituţional în vigoare, deoarece, chiar dacă dispoziţiile190371

O altă etapă importantă în cristalizarea principiului independenţeijudecătorilor o reprezintă al VI-lea Congres al O.N.U., desfăşurat laCaracas, în Venezuela, consacrat elaborării cu prioritate a unui documentcare să cuprindă principiile directoare necesare pentru apărareaindependenţei judecătorilor.Sub aspectul cronologic, precizăm faptul că textul “Declaraţieiuniversale privind independenţa justiţiei”, adoptată la Montreal a fost înscrispe ordinea de zi a Congresului al VII-lea al O.N.U. de la Milano (Italia),unde la data de 06.09.1985 s-a adoptat rezoluţia intitulată: “Principiilefundamentale referitoare la independenţa magistraturii”, act adoptat ulterior,sub aceeaşi denumire şi în aceeaşi formă, de către Adunarea Generală aO.N.U., la 29.11.1985, care a invitat guvernele să respecte aceste principii şisă le includă în legile şi jurisprudenţele lor naţionale.Un moment distinct în consacrarea internaţională a principiuluiindependenţei judecătorilor, îl reprezintă data de 31.07.1988, cândComitetul de la Viena a adoptat: “procedurile pentru aplicarea efectivă aprincipiilor fundamentale referitoare la independenţa magistraturii.”În esenţă, reţinem că documentele citate relevă faptul că magistraturaindependentă reprezintă garanţia cea mai puternică a conservării autorităţiidreptului şi totodată a garantării şi protejării drepturilor fundamentale aleomului.Independenţa judecătorilor nu poate fi asigurată decât dacă toţifactorii vizaţi sunt antrenaţi în susţinerea activă a instituţiilor libere şidemocrate.În acord cu art. 3 din “Principiile fundamentale referitoare laindependenţa magistraturii”, este de domeniul judecătorului să hotărască cecauze sunt de competenţa sa, şi să stabilească prin interpretare conţinutullegilor (normelor juridice – dreptului pozitiv).În calitatea sa de protector al Constituţiei şi al Dreptului, judecătoruleste dator să impună respectarea legii, să nu permită fraudarea ei, prinrecurgerea la doctrine incompatibile cu autoritatea dreptului.Un aspect deosebit de important îl reprezintă modelarea opinieipublice care să susţină independenţa judecătorilor, modelare care se poaterealiza, în principal, prin instrucţie publică, prin seminarii naţionale şiinternaţionale, dar mai ales prin performanţa magistraturii de a impuneautoritatea dreptului.Noţiunea de INDEPENDENŢĂ a judecătorului presupune că acesta,pronunţându-se într-o cauză dedusă judecăţii, ia în considerare numaiprobele rezultate din faptele cazului (din cauza pendinte), dispoziţiileconstituţionale şi juridice, precum şi propriul său sentiment de dreptate şiechitate din sufletul şi conştiinţa sa.G-ral Constantin Hârjeu: 1918 martie 6 - octombrie 24G-ral Eremia Grigorescu: 1918 octombrie 24 - noiembrie 29G-ral Arthur Văitoianu: 1918 noiembrie 29 - 1919 septembrie 12G-ral Ion Răşcanu: 1919 septembrie 27 - noiembrie 28G-ral Ion Răşcanu: 1919 decembrie 1 - 1920 martie 2G-ral Traian Moşoiu: 1920 martie 2 - 13G-ral Ion Răşcanu: 1920 martie 13 - 1921 decembrie 13G-ral Ştefan Holban: 1921 decembrie 17 - 1922 ianuarie 17Ion I.C. Brătianu: 1922 ianuarie 19 - martie 25G-ral Gheorghe Mărdărescu: 1922 martie 25 - 1926 martie 27G-ral Ludovic Mircescu: 1926 martie 30 - 1927 iunie 4G-ral Paul Angelescu: 1927 iunie 4 - 1928 noiembrie 3G-ral Henry Cihoski: 1928 noiembrie 10 - 1930 aprilie 5Ad-int. Iuliu Maniu: 1930 aprilie 5 - 14G-ral Nicolae Condeescu: 1930 aprilie 14 - iunie 8G-ral Nicolae Condeescu: 1930 iunie 13 - octombrie 8G-ral Nicolae Condeescu: 1930 octombrie 10 - 1931 aprilie 4G-ral Constantin Ştefinescu-Amza: 1931 aprilie 18 - 1932 mai 31G-ral Constantin Ştefănescu-Amza: 1932 iunie 6 - august 10G-ral Nicolae Samsonovici: 1932 august 11- octombrie 17G-ral Nicolae Samsonovici: 1932 octombrie 20 - 1933 ianuarie 12G-ral Nicolae Samsonovici: 1933 ianuarie 14 - noiembrie 9G-ral Nicolae Vică: 1933 noiembrie 14 - 1934 ianuarie 3G-ral Nicolae Vică: 1934 ianuarie 5 - mai 31Ad-int. Gheorghe Tătărescu: 1934 mai 31 - iulie 27G-ral Paul Angelescu: 1934 iulie 27 - 1937 august 28Ad-int. Radu Irimescu: 1937 august 28 - septembrie 4G-ral CORstantin I1asievici: 1937 septembrie 4 - noiembrie 14G-ral Constantin I1asievici: 1937 noiembrie 17 - decembrie 28G-ral Ion Antonescu: 1937 decembrie 28 - 1938 martie 30G-ral Gheorghe Argeşanu: 1938 martie 30 - octombrie 14G-ral Nicolae G. Ciupercă: 1938 octombrie 14 - 1939 februarie 1Ad-int. Armand Călinescu: 1939 februarie 1 - septembrie 21G-ral Ioan Ilcuş: 1939 septembrie 21 - 1940 iulie 4G-ral Constantin Niculescu: 1940 iulie 4 - septembrie 4G-ral Ion Antonescu: 1940 septembrie 4 - 1941 ianuarie 27G-ral Iosif Iacobici: 1941 ianuarie 27 - septembrie 23Ad-int. mareşal Ion Antonescu: 1941 septembrie 23 - 1942 ianuarie 23G-ral Constantin Pantazi: 1942 ianuarie 23 - 1944 august 23G-ral Mihail Racoviţă: 1944 august 23 - noiembrie 4370191

Ad-int. g-ral Constantin Sinătescu: 1944 noiembrie 4 - decembrie 6G-ral Ion Negulescu: 1944 decembrie 6 - 1945 februarie 28G-ral Constantin Vasiliu-Răşcanu: 1945 martie 6 -1946 noiembrie 29G-ral Mihail Lascăr: 1946 noiembrie 29 -1947 decembrie 23G-ral Emil Bodnăraş: 1947 decembrie 23 -1955 octombrie 3G-ral Leontin SăIăjan: 1955 octombrie 3 -1966 septembrie 1G-ral Ion 10niţă: 1966 septembrie 1 - 1976 iunie 19G-ral Ion Coman: 1976 iunie 19 -1980 martie 29G-ral Constantin OIteanu: 1980 martie 29 -1985 decembrie 17G-ral Vasile Milea: 1985 decembrie 17 - 1989 decembrie 22VII. Miniştrii de Finanţe, până în 1989, inclusivAlexandru C. Moruzzi: 1862 ianuarie 22 - 27Grigore Balş: 1862 ianuarie 27 - martie 11Ad-int. Alexandru Catargi: 1862 martie 11 - 24Teodor Ghica: 1862 martie 24 - iulie 12Ad-int. Alexandru Cantacuzino: 1862 iulie 12 - septembrie 30Alexandru Cantacuzino: 1862 septembrie 30 -1863 martie 16Ad-int Constantin I. Iliescu: 1863 martie 16 - iulie 31Constantin I. Iliescu: 1863 iulie 31 - octombrie 11Ludovic Steege: 1863 octombrie 11 - 1865 ianuarie 21Ad-int. Nicolae Rosetti-BăIănescu: 1865 ianuarie 21 - 26Ion Strat: 1865 ianuarie 26 - iunie 14Nicolae Kretzulescu: 1865 iunie 14 - 1866 ianuarie 30Iqan Otetelişanu: 1866 ianuarie 30 - februarie 11Ad-int. Dimitrie A. Sturdza: 1866 februarie 11 -16Petre Mavrogheni: 1866 februarie 16 - mai 10Ion C. Brătianu: 1866 mai 11 - iulie 13Petre Mavrogheni: 1866 iulie 15 - 1867 februarie 21Alexandru Văsescu: 1867 martie 1 - august 5Ludovic Steege: 1867 august 17 - septembrie 30Ad-int. Grigore Arghiropol: 1867 octombrie 1 - 27Ion C. Brătianu: 1867 octombrie 27 - noiembrie 13Ad-int. Ion C. Brătianu: 1867 noiembrie 13 - 1868 aprilie 29Ad-int. Ion C. Brătianu: 1868 mai 1 - august 12Ion C. Brătianu: 1868 august 12 - noiembrie 16Alexandru G. Golescu: 1868 noiembrie 16 - 1870 ianuarie 26Ioan A. Cantacuzino: 1870 februarie 2 - aprilie 18Constantin Grădişteanu: 1870 aprilie 20 - decembrie 14192CAP. III. GARANŢIILE JURIDICE ACORDATE PRINCIPIULUIINDEPENDENŢEI JUDECĂTORILOR ÎN LEGISLAŢIA ROMÂNĂÎN VIGOARE&.1. ASIGURAREA INDEPENDENŢEI JUDECĂTORILORPRIN CONDIŢIILE DE SELECŢIONAREConstituţia României din anul 1866, precum şi Constituţia Românieidin anul 1923 nu au consacrat expres principiul independenţei puteriijudecătoreşti, însă acest principiu poate fi regăsit în dispoziţiile art. 104,care are următoarea redactare:Art. 104: “Judecătorii sunt inamovibili în condiţiunile speciale pecare legea la va fixa”.(Constituţia României din 29.03.1923).În anul 1991, noua Constituţie prevede însă, ca un principiufundamental al justiţiei, în art. 124 (3), următorul postulat: “Judecătorii suntindependenţi şi se supun numai legii”, acesta regăsindu-se şi în dispoziţiileLegii privind organizarea judiciară nr. 304 / 28.06.2004 şi în prevederilelegii nr. 303/28.06.2004, în art. 2 (3).În context internaţional, încă de la începutul deceniului 9 al secoluluiXX, chestiunea independenţei judecătorilor şi a garanţiilor necesare învederea asigurării ei, a fost examinată de către Organizaţia Naţiunilor Unite.Preocupările O.N.U au fost iniţiate în anul 1980 la Geneva când afost discutat şi examinat un studiu “asupra independenţei şi imparţialităţiiputerii judiciare a judecătorilor şi asesorilor şi independenţa avocaţilor”,studiu realizat de L.M. SINGHXI – care deţinea funcţia de preşedinte alBaroului de pe lângă Curtea Supremă din India.În iunie 1983, la Montreal în Canada, a avut loc prima conferinţămondială privind independenţa justiţiei, fiind prezenţi delegaţi reprezentând24 de organizaţii naţionale şi internaţionale de pe toate continentele.Conferinţa de la Montreal a reprezentat prima întâlnire cândjudecătorii, cu sprijinul nemijlocit al O.N.U., au aprobat în unanimitateDeclaraţia cuprinzând un ansamblu de principii acceptabile pentru toatecivilizaţiile (naţiunile), conducând la stabilirea unui sistem judiciarindependent.Actul adoptat de judecătorii delegaţi a fost intitulat: “Declaraţiauniversală privind independenţa justiţiei” şi a fost predat la O.N.U.Acest text a fost transmis în anul 1987 tuturor statelor şi guvernelorparticipante, pentru propuneri, adaptări şi modificări; astfel că, în anul 1989a fost supus analizei în cadrul comitetului Drepturilor Omului.369

consiliul de disciplină al Tribunalului Suprem.Contestaţiile privind hotărârile pronunţate de consiliul de disciplinăal Tribunalului Suprem se rezolvau tot de către acest consiliu disciplinar,care urma să fie compus din 5 judecători, alţii decât cei care au pronunţat,iniţial, sentinţa disciplinară.Acestea sunt aspectele mai importante prevăzute de Legea nr. 58 /1968 de organizare judecătorească cu privire specială asupra statutuluijudecătorilor, a competenţelor instanţelor de judecată şi a organizăriiinstituţiilor puterii judecătoreşti.Acest act normativ a fost în vigoare până la adoptarea Legii nr. 92 /1992, pentru organizarea judecătorească (04.08.1992).Dimitrie A. Sturdza: 1870 decembrie 18 - 1871 martie 11Petre Mavrogheni: 1871 martie 11 - 1875 ianuarie 7George Gr. Cantacuzino: 1875 ianuarie 7 - 1876 ianuarie 30Ion Strat: 1876 ianuarie 30 - martie 30G-ral Christian Tell: 1876 aprilie 4 - 26Ion C. Brătianu: 1876 aprilie 27 - 1877 ianuarie 27Dimitrie A. Sturdza: 1877 ianuarie 27 - februarie 21Ad-int. Ion C. Brătianu: 1877 februarie 21 - august 19Ad-int. Ion Câmpineanu: 1877 august 29 - septembrie 22Ion Câmpineanu: 1877 septembrie 22 - 1878 noiembrie 24Dimitrie A. Sturdza: 1878 noiembrie 25 - 1880 februarie 15Ad-int. Ion C. Brătianu: 1880 februarie 16 - 24Ion Câmpineanu: 1880 februarie 25 - iulie 14Ad-int. Ion C. Brătianu: 1880 iulie 15 - 28Ion C. Brătianu: 1880 iulie 28 - 1881 aprilie 9Ad-int. col. Nicolae Dabija: 1881 aprilie 10 - 27Dimitrie A. Sturdza: 1881 aprilie 28 - iunie 8Ion C. Brătianu: 1881 iunie 9. noiembrie 30Gheorghe Chiţu: 1881 decembrie 1 - 1882 ianuarie 24Gheorghe Lecca: 1882 ianuarie 25 - 1885 august 30Ad-int. Constantin Nacu: 1885 septembrie 13 - decembrie 15Constantin Nacu: 1885 decembrie 15 - 1888 februarie 29Dimitrie A. Sturdza: 1888 martie 1 - 20Menelas Ghermani: 1888 martie 23 - 1889 martie 22George D. Vernescu: 1889 martie 29 - noiembrie 3Menelas Ghermani: 1889 noiembrie 5 - 1891 februarie 15George D. Vernescu: 1891 februarie 21 - noiembrie 26Alexandru B. Ştirbei: 1891 noiembrie 27 - decembrie 17Menelas Ghermani: 1891 decembrie 18 - 1895 octombrie 3Gheorghe Cantacuzino-Râfoveanu: 1895 octombrie 4 -1897 martie 13Ad-int. Vasile Lascăr: 1897 martie 13 - 26Gheorghe Cantacuzino-Râfoveanu: 1897 martie 31 - 1898 octombrie 1George D. Pallade: 1898 octombrie 1 - 1899 martie 30G-ral George Manu: 1899 aprilie 11 - 1900 ianuarie 9Take Ionescu: 1900 ianuarie 9 - iulie 7Petre P. Carp: 1900 iulie 7 - 1901 februarie 13George D. Pallade: 1901 februarie 14 - 1902 ianuarie 9Dimitrie A. Sturdza: 1902 ianuarie 9 - iulie 18Emil Costinescu: 1902 iulie 18 -1904 decembrie 20Take Ionescu: 1904 decembrie 22 - 1907 martie 12368193

Emil Costinescu: 1907 martie 12 - 1910 decembrie 15Petre P. Carp: 1910 decembrie 29 - 1912 martie 27Theodor Rosetti: 1912 martie 28 - octombrie 14Alexandru Marghiloman: 1912 octombrie 14 - 1913 decembrie 31Emil Costinescu: 1914 ianuarie 4 - 1916 decembrie 11Victor Antonescu: 1916 decembrie 11 - 1917 iulie 10Nicolae Titulescu: 1917 iulie 10 - 1918 ianuarie 26Fotin Enescu: 1918 ianuarie 29 - februarie 27Mihail Seulescu: 1918 martie 6 - septembrie 3Ad-int. Constantin C. Arion: 1918 septembrie 3 - octombrie 24Ad-int. Fotin Enescu: 1918 octombrie 24 - 29Oscar Kiriacescu: 1918 octombrie 29 - 1919 septembrie 12Ad-int. g-ral Ioan Popescu: 1919 septembrie 27 - octombrie 6Ion Angelescu: 1919 octombrie 6 - noiembrie 28Aurel Vlad: 1919 decembrie 1 -1920 februarie 23Ad-int. Mihai Popovici: 1920 februarie 23 - martie 13Constantin Argetoianu: 1920 martie 13 - iunie 13Nicolae Titulescu: 1920 iunie 13 -1921 decembrie 13Take Ionescu: 1921 decembrie 17 -1922 februarie 17Vintilă I.C. Brătianu: 1922 ianuarie 19 - 1926 martie 27Ion Lapedatu: 1926 martie 30 - 1927 martie 19G-ral Alexandru Averescu: 1927 martie 19 - iunie 4Ad-int. Barbu Ştirbei: 1927 iunie 4 - 6 .Mihai Popovici: 1927 iunie 6 - 20Vintilă LC. Brătianu: 1927 iunie 21 - 1928 noiembrie 3Mihai Popovici: 1928 noiembrie 10 - 1929 octombrie 14Ad-int. Iuliu Maniu: 1929 octombrie 15 - 26Ad-int. Virgil Madgearu: 1929 octombrie 26 - noiembrie 14Virgil Madgearu: 1929 noiembrie 14 - 1930 iunie 7Ion Răducanu: 1930 iunie 7-8Mihai Popovici: 1930 iunie 13 - octombrie 8Mihai Popovici: 1930 octombrie 10 - 1931 aprilie 4Constantin Argetoianu: 1931 aprilie 18 - 1932 mai 31Gheorghe Gh. Mironescu: 1932 iunie 6 - octombrie 17Virgil Madgearu: 1932 octombrie 20 - 1933 ianuarie 12Virgil Madgearu: 1933 ianuarie 14 - noiembrie 9Constantin (Dinu) 1.C. Brătianu: 1933 noiembrie 14 - 1934 ianuarie 3Victor SIăvescu: 1934 ianuarie 5 - 1935 februarie 1Victor Antonescu: 1935 februarie 1 - 1936 august 29Mircea Cancicov: 1936 august 29 - 1937 noiembrie 14militare teritoriale precum şi pentru cei de la Tribunalul Suprem, deconsiliul disciplinar al Tribunalul Suprem.Acţiunea disciplinară se exercita de ministrul justiţiei, depreşedintele tribunalului judeţean (pentru judecătorii de la tribunaluljudeţean, respectiv pentru cei de la judecătoriile din judeţ) sau depreşedintele tribunalului militar teritorial, (pentru judecătorii militari dinraza teritorială a T.M.T.).În cazul exercitării acţiunii disciplinare de către preşedinţii detribunale, aceştia aveau obligaţia de a încunoştinţa Ministerul Justiţiei.Pentru Tribunalul Suprem, acţiunea disciplinară se exercita depreşedintele acestei instanţe.Dacă împotriva unui judecător se punea în mişcare acţiunea penalăacesta era suspendat din funcţie până la finalizarea cercetărilor.Pentru abateri disciplinare grave, ministrul justiţiei putea dispunesuspendarea judecătorului de judecătorie sau a celui de tribunal din funcţie.Tot pentru abateri grave, la propunerea preşedintelui TribunaluluiSuprem, Consiliul de Stat putea dispune suspendarea judecătorului de laTribunalul Suprem, până la soluţionarea acţiunii disciplinare.Judecătorul era trimis în judecată disciplinară pe baza unor cercetăriprealabile.Ascultarea judecătorului împotriva căruia se desfăşura proceduradisciplinară era obligatorie.Consiliul disciplinar competent era sesizat în termen de 30 zile de lacunoaşterea rezultatului cercetării prealabile, dar nu mai târziu de 1 an, de ladata săvârşirii abaterii.Dacă judecătorul era găsit vinovat i se putea aplica una dintresancţiunile disciplinare: observaţia, mustrarea, mustrarea cu avertisment.Judecătorilor stagiari li se putea desface contractul de muncă.Judecătorii militari, în ipoteza comiterii de abateri disciplinare,puteau fi desărcinaţi din funcţie.Pentru abateri grave, la cererea consiliului disciplinar, MinisterulJustiţiei putea propune Consiliului popular judeţean sau al mun. Bucureşti,revocarea din funcţie a respectivului judecător.Pentru judecătorii Tribunalului Suprem, propunerea o făcea MariiAdunări Naţionale sau Consiliului de Stat, după caz, preşedinteleTribunalului Suprem.Judecătorii nemulţumiţi de soluţia pronunţată puteau introducecontestaţie, în termen de 10 zile de la primirea comunicării hotărâriicomisiei de disciplină.Contestaţiile formulate împotriva hotărârilor consiliilor de disciplinăale tribunalelor judeţene sau ale tribunalelor militare teritorial se rezolvau de194367

Pentru pregătirea viitorilor judecători legea prevedea că, lajudecătorii şi la tribunalele militare de mare unitate, puteau funcţionajudecători stagiari numiţi de Ministrul Justiţiei (pentru judecătorii militaristagiari se cerea, în prealabil, acordul ministerului Apărării Naţionale), pebaza notelor obţinute în facultate.După efectuarea stagiului de doi ani, judecătorii stagiari erau obligaţisă susţină examenul de definitivat în profesie (capacitate) şi în cazul în carepromovau acest examen puteau fi propuşi pentru a fi aleşi în locurilevacante de judecători (art. 51-55 din Legea nr. 58 / 1968).Art. 44-45 prevedeau condiţiile necesare pentru a ocupa funcţia dejudecător:- cetăţenie română şi capacitate de exerciţiu deplină;- titular al titlului ştiinţific de doctor sau de licenţiat în drept;- lipsa condamnărilor şi existenţa unei reputaţii neştirbite;- promovarea examenului de capacitate (definitivat) sau cel puţin 5ani vechime în funcţiile de specialitate juridică enumerate de art. 45.Judecătorii nu puteau fi delegaţi sau detaşaţi de către preşedinteleTribunalului judeţean, decât la o judecătorie din cuprinsul aceluiaşi judeţ,deoarece erau judecători de Consiliul popular judeţean.Transferarea judecătorilor de la o judecătorie la alta, în interes deserviciu sau în interes personal, se putea face de Ministrul Justiţiei numai încuprinsul aceluiaşi judeţ. Judecătorii nu puteau fi transferaţi dintr-un judeţ înalt judeţ.Pentru judecătorii aleşi, calitatea de judecător înceta prin expirareamandatului, în cazul în care nu erau realeşi prin eliberarea din funcţie lacerere (demisie) sau prin revocarea mandatului judecătorului de cătreConsiliul popular judeţean.Judecătorii răspundeau disciplinar pentru abaterile de la îndatoririlede serviciu şi pentru comportările care dăunau interesului serviciului sauprestigiului justiţiei.În lege s-a introdus reglementarea sancţionării abaterilor disciplinare(art. 60-64) şi s-a abrogat statutul disciplinar al judecătorilor, aprobat prinDecretul nr. 338 / 1953.Abaterile disciplinare erau sancţionate pe cale de judecatădisciplinară, de următoarele consilii, compuse din trei judecători, numiţi depreşedintele instanţei respective;- pentru judecătorii de la judecătorii, de consiliul disciplinar altribunalului judeţean;- pentru judecătorii de la tribunalele militare de mare unitate, deconsiliul disciplinar al tribunalului militar teritorial;- pentru judecătorii de la tribunalele judeţene şi de la tribunaleleMircea Cancicov: 1937 noiembrie 17 - decembrie 28Eugen Savu: 1937 decembrie 28 - 1938 februarie 10Mircea Cancicov: 1938 februarie 10 - 1939 februarie 1Mitiţă Constantinescu: 1939 februarie 1 - 1940 iulie 4Ad-int. Gheorghe N. Leon: 1940 iulie 4 - septembrie 14George Cretzianu: 1940 septembrie 14 -1941 ianuarie 27G-ral Nicolae N. Stoenescu: 1941 ianuarie 27 - 1942 septembrie 26Alexandru Neagu: 1942 septembrie 26 - 1944 aprilie 4Gheron Netta: 1944 aprilie - august 3G-ral Gheorghe Potopeanu: 1944 august 23 - octombrie 13Ad-int. g-ral Constantin Sănătescu: 1944 octombrie 13 - noiembrie 4Mihail Romniceanu: 1944 noiembrie 4 - 1945 februarie 28Dumitru Alimănişteanu: 1945 martie 6 - aprilie 11Mircea Durma: 1945 aprilie 11 - august 23Alexandru Alexandrini: 1945 august 23 - 1947 noiembrie 6Vasile Luca: 1947 noiembrie 7 - 1952 martie 9Dumitru Petrescu: 1952 martie 9 - 1955 octombrie 3Manea Mănescu: 1955 octombrie 3 -1957 martie 19Aurel Vijoli: 1957 martie 19 - 1968 iulie 16Virgil Pîrvu: 1968 iulie 16 - 1969 august 19Florea Dumitrescu: 1969 august 19 - 1978 martie 7Paul Niculescu-Mizil: 1978 martie 7 -1981 martie 30Petre Gigea: 1981 martie 30 - 1986 august 26Alexandru Babe: 1986 august 26 - 1987 decembrie 7Gheorghe Paraschiv: 1987 decembrie 7 -1989 martie 28Ion Păţan: 1989 martie 28 - decembrieIon Păţan: 1989 decembrie 2 - 1990 iunie 28366195

partidului au întâietate în raport cu organele de stat.Mai mult, se considera că, pe linie de stat, organele puterii de stat(cele supreme, centrale şi cele locale) îşi subordonază organeleadministraţiei de stat, organele judecătoreşti şi pe cele ale procuraturii.Unele documente de partid din perioada 1968-1989 prevedeau că nicio indicaţie sau dispoziţie dată de vreo persoană, indiferent de funcţia pe odeţine, nu poate să înlocuiască legea.Noua lege de organizare judecătorească prevedea că principiulalegerii judecătorilor, preşedinţii tribunalelor judeţene, judecătorii de laaceste tribunale precum şi judecătorii de la judecătorii erau aleşi deconsiliile populare judeţene.Preşedintele Tribunalului municipiului Bucureşti, judecătorii acestuitribunal, precum şi judecătorii de la judecătoriile sectoarelor municipiuluierau aleşi de Consiliul popular al municipiului Bucureşti.Alegerea judecătorilor se realiza, la propunerea Ministerului Justiţiei,pentru durata mandatului Consiliului popular judeţean sau al mun.Bucureşti, adică pe patru ani.În situaţia în care posturile de judecători deveneau vacante, se făceaualegeri parţiale în prima sesiune a Consiliului popular, ce urma dupădeclararea vacanţei postului.Tribunalul Suprem era ales de Marea Adunare Naţională pe perioadalegislaturii – 4 ani.În intervalul dintre sesiunile M.A.N. preşedintele, vicepreşedinţii şiceilalţi membri ai Tribunalului Suprem puteau fi numiţi de către Consiliul de Stat.Structura sistemului judiciar cuprindea instanţele de drept comun,ordinare, care aveau competenţă generală: judecătoriile şi tribunalelejudeţene şi instanţele speciale, care aveau competenţă limitată (tribunalele militare).Atât instanţele ordinare cât şi cele speciale aveau ca organ unic, devârf, Tribunalul Suprem.Tribunalul Suprem era împărţit în trei secţii (civilă, penală şimilitară), fiecare secţie fiind condusă de un vicepreşedinte al TribunaluluiSuprem.Tribunalul Suprem desfăşura o activitate laborioasă şi complexă: dejudecată ordinară, în primă instanţă şi în recurs şi de exercitare a controluluigeneral asupra activităţii de judecată a tuturor tribunalelor şi judecătoriilor,prin judecarea recursurilor extraordinare şi prin emiterea unor decizii deîndrumare în vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată, latoate instanţele.Noua lege de organizare judecătorească cuprindea dispoziţiireferitoare la modul de selecţionare, de promovare, de încetare a funcţiei şide sancţionare disciplinară a judecătoriilor.196 365

judeţene şi la tribunalele militare se face cu participarea asesorilor populari,afară de cazurile când legea dispune altfel.Art. 108: Judecătorii şi asesorii populari sunt aleşi în conformitate cuprocedura stabilită prin lege.Art. 109: În Republica Socialistă România procedura judiciară seface în limba română, asigurându-se în unităţile administrativ – teritorialelocuite şi de populaţie de altă naţionalitate decât cea română, folosirea limbiimaterne a acelei populaţii.Părţilor care nu vorbesc limba în care se face procedura judiciară li seasigură posibilitatea de a lua cunoştinţă, prin traductor, de piesele dosarului,precum şi dreptul de a vorbi în instanţă şi a pune concluzii în limba maternă.Art. 110: Judecata se desfăşoară în şedinţă publică, cu excepţiacazurilor prevăzute de lege.Art. 111. În activitatea de judecată, judecătorii şi asesoriipopulari sunt independenţi şi se supun numai legii”.În dezvoltarea principiilor constituţionale, a fost adoptată Legea nr.58 / 27.12.1968, care a intrat în vigoare la data de 01.01.1969.Noua lege de organizare judecătorească cuprindea prevederireferitoare la rolul şi sarcinile instanţelor judecătoreşti (art. 1-3 din Legea nr.58 / 1968).În art. 4 din lege s-a prevăzut că pentru îndeplinirea sarcinilor ce lerevin, instanţele judecătoreşti pot solicita concursul organelor procuraturii şia celor de miliţie, organelor administraţiei de stat şi organizaţiilor socialiste,toate aceste entităţi fiind obligate, în baza atribuţiilor exercitate să deaconcursul instanţelor.Această prevedere, avea în vedere, înfăptuirea cu oportunitate şiceleritate a activităţii de judecată precum şi a activităţii de punere înexecutare a hotărârilor judecătoreşti.Art. 6 din lege a consacrat, într-o formă considerată mai adecvată,principiul independenţei judecătorilor. Practic în art. 6 a fost preluat – adliteram – textul art. 111 din Constituţie.Deşi în perioada anilor 1964 – 1975 s-a produs o atenuare arepresiunii şi o deschidere a regimului comunist în raport cu societateacivilă, considerăm că nici în această perioadă independenţa judecătorilor,deşi proclamată, nu a fost acceptată de conducerea de partid şi de stat.Faptic desigur conducătorii centrali şi locali ai P.C.R. şi investiţi pelinie de stat (de cele mai multe ori una şi aceeaşi persoană) aveau tendinţa,în anumite cauze, să se amestece în activitatea de judecată efectuată dejudecători.Întrucât P.C.R. era considerat forţa politică conducătoare a întregiisocietăţi, în doctrina oficială era lansată teza potrivit căreia organele364197

În anul 1965 în ţara noastră a fost adoptată o nouă Constituţie.Constituţia adoptată de M.A.N. la 21 august 1965 1) preciza căRomânia este republică socialistă (art. 1).Art. 3 prevedea că: “În Republica Socialistă Română, forţa politicăconducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român.Titlul VI aş Constituţiei intitulat “Organele Judecătoreşti”, cuprindeadispoziţiile constituţionale înscrise în articolele 101-111.“Art. 101: În Republica Socialistă România justiţia se înfăptuieşte,potrivit legii, prin Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătoriiprecum şi prin tribunalele militare.Art. 102: Prin activitatea de judecată, tribunalele şi judecătoriileapără orânduirea socialistă şi drepturile persoanelor, educând cetăţenii înspiritul respectării legilor.Tribunalele şi judecătoriile, aplicând sancţiuni penale, urmărescîndreptarea şi reeducarea infractorilor, precum şi prevenirea săvârşirii de noiinfracţiuni.Art. 103: Tribunalele şi judecătoriile judecă pricinile civile, penale şiorice alte pricini date în competenţa lor.În cazurile prevăzute prin lege, tribunalele şi judecătoriile exercităcontrolul asupra hotărârilor organelor administrative sau obşteşti cuactivitate jurisdicţională.Tribunalele şi judecătoriile judecă cererile celor vătămaţi îndrepturile lor prin acte administrative, putând să se pronunţe, în condiţiilelegii, şi asupra legalităţii acestor acte.Art. 104: Tribunalul Suprem exercită controlul general asupraactivităţii de judecată a tuturor tribunalelor şi judecătoriilor. Modul deexecutare a acestui control se stabileşte prin lege.În vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată,Tribunalul Suprem emite, în plenul său, decizii de îndrumare.Art. 105: Tribunalul Suprem este ales de Marea Adunare Naţionalăpe durata legislaturii, în prima sesiune a acesteia.Tribunalul Suprem funcţionează până la alegerea noului TribunalSuprem în legislatura următoare.Art. 106: Tribunalul Suprem răspunde pentru activitatea sa în faţaMarii Adunări Naţionale, iar între sesiuni, în faţa Consiliului de Stat.Art. 107: Organizarea judecătoriilor şi a tribunalelor, competenţa lorşi procedura de judecată sunt stabilite prin lege.Judecarea proceselor în primă instanţă la judecătorii, la tribunalele1) Publicatã în Buletinul Oficial, partea I, nr 65 din 29 octombrie 1986 (cu modific. din Lg. nr.19 / 1986)198 363

plenului în care urmau a se pronunţa decizi de îndrumare.Au mai fost operate modificări cu privire la instanţele speciale, careexced cercetării noastre.Legea nr. 5 / 1952, republicată în temeiul Decretului nr. 99 / 1953, afost modificată ulterior prin Legea nr. 2 / 1956. 1)Cea mai importantă modificare se referă la chestiunea recrutării şipromovării judecătorilor.În baza art. 33 al legii, astfel cum a fost modificată, judecător erapersoana fizică ce avea studii juridice superioare, cu examenul de stat şi carea fost declarată reuşită la examenul depus în urma efectuării stagiuluijudecătoresc, prescris de lege.Este o etapă importantă deoarece autorităţile statului socialist auajuns la concluzia că funcţia de judecător implică dobândirea de cunoştinţejuridice, ceea ce presupune absolvirea Facultăţii de Drept şi susţinereaexamenului de finalizare a studiilor. Simpla “origine sănătoasă” atât detrâmbiţată de organele Partidului Muncitoresc Român nu mai era suficientă.Încercarea de a investi persoane fizice nepregătite juridic cu funcţiide stat în domeniul justiţiei şi procuraturii s-a dovedit periculoasă pentruînsuşi regimul comunist.Alte modificări aduse prin Legea nr. 2 / 06.04.1956 privesc instanţelespeciale şi organizarea administrativă a instanţelor ordinare (cu referire laserviciul registrelor de publicitate imobiliară şi respectiv la serviciul de cartefunciară), modificări care nu ne preocupă în contextul de faţă.Concluzionând, putem spune că, deşi consacrat în Constituţia din1952 – ar. 70 – principiul independenţei judecătorilor ori nu a funcţionat, orifuncţionarea s-a realizat cu depunerea unor acte de mare curaj din parteajudecătorilor.Anii 1950 au reprezentat apogeul represiunii exercitată de dictaturacomunistă asupra societăţii româneşti. Oricine ar fi îndrăznit să se opunăexponenţilor P.M.R. şi ai puterii de stat risca să fie ostracizat pe viaţă sauchiar ucis.Forţele de represiune a avut întotdeauna în atenţie activitateaprofesională şi extraprofesională a judecătorilor şi mai ales a celorconsideraţi “incomozi” sau prea independenţi de către organele de partid şide stat.Şi în această perioadă au existat caractere nobile, spirite tari care,deşi nu aveau nici o garanţie în faţa arbitrariului “potenţaţilor vremii”, şi-auîndeplinit profesia cu abnegaţie, spirit de sacrificiu şi INDEPENDENŢA.* * *1) Publicatã în Buletinul Oficial, nr 12 din 06.04.1956.362199

organe centrale, de către organele locale ale puterii şi administraţiei de stat,precum şi de către funcţionari şi ceilalţi cetăţeni.Art. 74. Procurorul General al Republicii Populare Române estenumit de Marea Adunare Naţională pe termen de cinci ani.Locţiitorii Procurorului General al Republicii Populare Române şiprocurorii unităţilor locale ale Procuraturii sunt numiţi de ProcurorulGeneral pe termen de patru ani.Art. 75: Procurorul General răspunde faţă de Marea AdunareNaţională a Republicii Populare Române şi – în intervalul dintre sesiuni –faţă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale şi faţă de Consiliul de Miniştri.Art. 76: Organele Procuraturii sunt independente de organele locale,subordonându-se numai Procurorului Genera al Republicii Populare Române.”Am redat întregul cap. VI al Constituţiei din anul 1952, pentru aremarca că, deşi potrivit concepţiei oficiale, la acea vreme, existau patrucategorii de organe ale statului: organe ale puterii de stat, organeleadministraţiei de stat, organele judecătoreşti şi organele procuraturii, iarprocuratura fusese exclusă din cadrul instituţiilor judecătoreşti, totuşiM.A.N. a optat pentru tratarea în comun a principilor generale de organizarea justiţiei şi a procuraturii.În conformitate cu art. 67 din Constituţie, judecătorii erau supuşiprincipiului eligibilităţii.Legea nr. 5 / 19.06.1952 a fost modificată şi republicată prinDecretul nr. 99 / 1953.Principalele modificări intervenite cu referire la instanţele de dreptcomun aveau în vedere faptul că preşedintele şi judecătorii TribunaluluiSuprem erau aleşi direct de M.A.N. şi nu de Prezidiul Marii AdunăriNaţionale, cum fusese până la apariţia Constituţiei (art. 38 din Legea nr. 5 /1952 republicată).Art. 13 din Legea nr. 5 / 1952 a fost modificată prevăzându-se căasesorii populari pentru Tribunalul Suprem se aleg de Marea AdunareNaţională, odată cu alegerea judecătorilor Tribunalului Suprem, iar asesoriierau aleşi pentru acelaşi termen ca şi judecătorii. Înainte de apariţiaConstituţiei asesorii populari de la Tribunalul Suprem erau desemnaţi deprezidiul Marii Adunări Naţionale.În conformitate cu noua redactare a legii, preşedintele TribunaluluiSuprem desemna dintre judecători pe preşedinţii adjuncţi şi pe preşedinţii decolegiu (civil, penal, militar), în timp ce anterior intrării în vigoare aConstituţiei, persoanele care deţineau aceste funcţii erau numite şi după cazrevocate de Prezidiul Marii Adunări Naţionale.Procurorul General al României urma să participe la şedinţelePlenului Tribunalului Suprem, pentru a pune concluzii, doar la şedinţele200 361

Pe această situaţie – de facto şi de jure – existentă în privinţastatutului judecătorilor şi a organizării instanţelor judecătoreşti, la data de 27septembrie 1952, Marea Adunare Naţională a adoptat o nouă Constituţie aRepublicii Populare Române. 2)Capitolul VI al Constituţiei R.P.R. adoptată de M.A.N. la 27.09.1952intitulat “Instanţele judecătoreşti şi procuratura” are următorul conţinut:“Art. 64: Justiţia în Republica Populară Română se înfăptuieşte decătre Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române, Tribunaleleregionale şi Tribunalele populare, precum şi de către instanţele judecătoreştispeciale, înfiinţate prin lege.Organizarea, competenţa şi procedura tribunalelor sunt stabilite prin lege.Art. 65: Tribunalele apără regimul de democraţie populară şicuceririle poporului muncitor; asigură legalitatea populară, proprietateaobştească şi drepturile cetăţenilor.Art. 66: Judecarea proceselor la toate instanţele se face cuparticiparea asesorilor populari, afară de cauzele când legea dispune altfel.Art. 67: Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române este alesde Marea Adunare Naţională pe termen de cinci ani.Judecătorii şi asesorii populari sunt aleşi în conformitate cuprocedura stabilită de lege.Prin lege este stabilită şi numirea judecătorilor în instanţele speciale.Art. 68: În Republica Populară Română, procedura judiciară se faceîn limba română, asigurându-se în regiunile şi raioanele locuite de populaţiede altă naţionalitate decât cea română folosirea limbii materne a aceleipopulaţii.Părţilor, care nu vorbesc limba în care se face procedura judiciară, lise asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă, prin traductor, de pieseledosarului, precum şi dreptul de a vorbi în instanţă şi de a pune concluziuniîn limba maternă.Art. 69: În toate instanţele, judecata este publică, în afară de cazurileprevăzute de lege.Acuzatului i se garantează dreptul de apărare.Art. 70: Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.Art. 71: Tribunalele pronunţă hotărârile lor, în numele poporului.Art. 72: Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române exercităsupravegherea activităţii judiciare a tuturor instanţelor judecătoreşti dinRepublica Populară Română.Art. 73: Procurorul General al Republicii Populare Române exercităsupravegherea superioară a respectării legilor de către ministere şi celelalteBătrân2) Publicatã în Buletinul Oficial, partea I, nr 1 din 27.09.1952360201

adjuncţi, preşedinţii de colegii şi judecătorii. Aceştia erau numiţi dePrezidiul M.A.N., la propunerea Consiliului de Miniştri, în urma raportuluiîncheiat de ministrul justiţiei.Pentru preşedintele Colegiului militar şi pentru judecătorii acestuicolegiu raportul se întocmea de ministrul justiţiei cu consultarea ministruluiforţelor armate.Tribunalul Suprem supraveghea activitatea judiciară a instanţelorierarhic inferioare.Această instanţă judeca recursul în supraveghere (cererile deîndreptare) şi dădea îndrumări instanţelor cu privire la justa şi corectaaplicare a legilor.Completul de judecată, la toate instanţele de la tribunalul popular laTribunalul Suprem era format din trei membri.Când instanţele judecau în fond, completul era alcătuit dintr-unjudecător cu participarea a doi asesori populari.Când se judeca în recurs sau recursuri în supraveghere (de TribunalulSuprem), completul de judecată era format din trei judecători, cu excludereaasesorilor populari.O noutate în sistemul legislativ a fost prevăzută de art. 9 din Legeanr. 5 / 1952 care consacra dreptul de absorţie – care consta în prerogativainstanţelor ierarhic superioare de a lua orice cauză aflată în curs de judecată,în fond, fie pentru a o judeca ea însăşi, fie pentru a o trimite în vedereajudecătorii la o altă instanţă. Acest drept era o prerogativă exclusivă ainstanţei ierarhic superioare şi nu se putea exercita decât prin oficiu.Absorţia se pronunţă de instanţa supremă prin încheiere care nuputea fi atacată cu nici o cale de atac.Modificările intervenite în organizarea instituţiilor puteriijudecătoreşti au adâncit “reforma” de tip sovietic, anulând, cel puţin teoretic,orice independenţă a justiţiei în raport de puterea politică.Un efect deosebit, resimţit negativ, l-a constituit îndepărtareaprocurorilor din cadrul autorităţii judecătoreşti, desfiinţarea instituţieitradiţionale a Parchetului (înfiinţată la noi, de la Regulamentele Organice) şiinstituirea Procuraturii, ca organ autonom în statul socialist, după modelulsovietic (Legea nr. 6 / 1952 1) – pentru înfiinţarea şi organizarea ProcuraturiiR.P.R.).Practic nu mai erau consacrate cele trei puteri clasice ale statului,care se contrabalansează reciproc, ci era vorba de o unică putere în stat –partidul unic totalitar, care continua opera de subordonare a tuturorinstituţiilor statului.1) Publicatã în Buletinul Oficial nr. 31 / 19.06.1952202 359

tribunalele speciale feroviare, tribunalele maritime şi fluviale.Având în vedere organizarea judecătorească existentă, fundamentatăpe Decretul 132 / 02.04.1949, apreciem că regimul politic instaurat a afectatgrav independenţa judecătorilor.În primul rând, a fost luată judecătoriilor cea mai puternică pavăză aindependenţei acestora – inamovibilitatea.În al doilea rând, Constituţia din anul 1948 şi Decretul nr. 132 /02.04.1949 au fost primele acte normative româneşti care au trasat sarcinijustiţiei, deci judecătorilor.Practic, deşi proclamată formal în Constituţia ţării, independenţajudecătorilor a fost abolită de regimul politic de inspiraţie sovietică, carevedea în acest principiu fundamental al puterii judecătoreşti, o piedică înaservirea totală a ţării.O justiţie independentă şi puternică nu convenea exponenţilor puteriisovietice ocupante şi nu se încadra în “canoanele” materialismului dialecticşi istoric.Autoritatea statului socialist a elaborat, sub imperiul Constituţiei din1948, o nouă lege pentru organizarea judecătorească – Legea nr. 5 / 19 iunie1952, care a fost pusă în aplicare de la data de 1 august 1952.Această lege a accentuat caracterul de clasă al justiţiei, care eraconsiderată apărătoarea orânduirii sociale şi de stat.Legea a procedat la o organizare unitară a instanţelor judecătoreşti,având în vedere şi Legea nr. 5 / 1950 1) , privind raionarea administrativ –economică a teritoriului ţării.Potrivit noii organizări judecătoreşti sistemul instanţelor era formatdin: tribunalele populare, tribunalele regionale şi Tribunalul Capitalei şirespectiv Tribunalul Suprem.x. Tribunalele populare – erau de raion, de oraş sau de raionorăşenesc. Constituiau instanţa de drept comun având plenitudinea dejurisdicţie atât în materie penală câr şi în materie civilă.x. Tribunalele regionale – respectiv Tribunalul Capitalei,funcţionau cu unul sau mai multe colegii.Judecau recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate detribunalele populare şi erau competente să judece, în primă instanţă, anumitecauze, în mod excepţional. Aceste instanţe erau de principiu instanţe decontrol judiciar.x. Tribunalul Suprem – care avea în alcătuire trei colegii: uncolegiu penal, un colegiu civil şi un colegiu militar.Membrii Tribunalului Suprem erau: preşedintele, preşedinţii –1) Publicatã în Buletinul Oficial nr. 77 din 8 septembrie 1950.358203

adică fără drept de apel, de judecătoriile populare.Aceste instanţe, în conformitate cu dispoziţiile procedurale, eraucompetente să judece în primă instanţă anumite cauze penale şi civile.Desemnarea judecătorilor care îndeplineau alte atribuţii (pentruminori, pentru tutelă) se realiza de preşedintele tribunalului le fel ca şi îndispoziţiile legale anterioare.Judecătorii desemnaţi să exercite funcţia de judecători de instrucţieformau Camera de instrucţie.x. Curţile – erau instanţe judecătoreşti ierarhic superioare în raportcu tribunalele. Aceste instanţe erau organizate pe secţii specializate (penale,civile) iar completul de judecată era constituit din doi consilieri de curteîmpreună cu trei asesori populari.Curţile de Apel judecau recursurile declarate împotriva hotărârilortribunalelor, date în materie civilă ca instanţă de apel iar în materie penalăcele pronunţate de tribunale în primă instanţă. Erau competente să judece înanumite cauze, determinate de lege, în primă instanţă.x. Curtea Supremă – asigura prin practica judiciară pronunţată,unitatea în interpretarea şi aplicarea legii.Potrivit art. 90 din Constituţia din 1948, Curtea Supremă exercitasupravegherea activităţii instanţelor judecătoreşti.Curtea Supremă judeca în complete formate din cinci consilieri, fărăparticiparea asesorilor populari.Dacă Curtea Supremă soluţiona un recurs şi aprecia că este necesarsă revină asupra propriei practici judiciare statuate în ultimii trei ani desecţia respectivă, completul de judecată era compus din nouă consilieri.Curtea Supremă judeca şi în Secţii Unite, cu participarea tuturormembrilor săi în prezenţa a cel puţin 21 de consilieri.În Secţii Unite, Curtea Supremă judeca în cazul în care se revedeaasupra unei practici judiciare stabilită de un complet format de nouăjudecători sau asupra unei practici judiciare a unei alte secţii decât aceea dincare făcea parte completul de judecată care, rezolva un recurs concret oriatunci când se schimba jurisprudenţa stabilită anterior de Secţiile Unite.Decretul nr. 132 / 02.04.1949 a prevăzut dispoziţia potrivit căreiahotărârile judecătoreşti se pronunţă cu majoritatea voturilor completului.Complete de judecată fiind formate dintr-un număr de membri, fărăsoţ, întotdeauna se realiza majoritatea şi în acest mod au fost practicdesfiinţate complete de divergenţă.Judecătorii şi asesorii populari rămaşi în minoritate erau obligaţi sămotiveze opinia separată.Tot prin Decretul nr. 132 / 1949 au fost înfiinţate, în baza art. 87 dinConstituţia din 1948, instanţe speciale, cum ar fi: instanţele militare,204 357

espectarea legilor penale, atât de către funcţionarii publici, cât şi de cătreceilalţi cetăţeni.Art. 96: Parchetul veghează îndeosebi la urmărirea şi pedepsireacrimelor împotriva ordinii şi libertăţii democratice, a intereselor economice,a independenţei naţionale şi a suveranităţi Statului Român.Art. 97: Parchetul se compune dintr-un procuror al RepubliciiPopulare Române şi mai mulţi procurori.Prin lege se vor determina modul de organizare, atribuţiile şifuncţionarea parchetului.Art. 98: Procurorul general al Republicii Populare Române senumeşte de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R., la propunereaguvernului.”În aplicarea dispoziţiilor constituţionale adoptate, după modelullegislaţiei sovietice, a fost adoptat Decretul nr. 1 / 22.04.1948 prin care afost desfiinţată Curtea de Casaţie şi Justiţie iar în locul acesteia a fostînfiinţată Curtea supremă.Prin decretul 132 / 02.04.1949 a fost reorganizată justiţia dupămodelul sovietic.Organele judecătoreşti, în concepţia actului normativ citat, erau:judecătoriile populare, tribunalele, curţile şi Curtea Supremă.În dispoziţiile legale erau prevăzute principiile de organizare ajustiţiei: principiul unităţii justiţiei pentru toţi cetăţenii români; principiulfolosirii limbii materne în faţa organelor judiciare; principiul publicităţiidezbaterilor; principiul dreptului la apărare; principiul independenţeijudecătoriilor şi al supunerii lor numai legii; principiul participăriiasesorilor populari la activitatea de judecată a tuturor instanţelor, cu excepţiaCurţii Supreme.x. Judecătoria populară – devenea veriga de bază a justiţieicăpătând plenitudinea de jurisdicţie (competenţă generală).Ea este competentă să judece, în fond, cauzele penale şi civile ori decâte ori nu se prevedea altfel în dispoziţiile legale.Judecătoriile populare erau de trei categorii: urbane, rurale şi mixte,iar judecata se realiza în complet format dintr-un singur judecător sau ajutorde judecător (adică judecător definitiv sau judecător stagiar), cu participareaa doi asesori populari.x. Tribunalele – erau instanţe judecătoreşti ierarhic superioare înraport cu judecătoriile populare. Funcţionau în fiecare capitală de judeţ cuexcepţia judeţelor Sălaj şi Hunedoara în care funcţionau câte două tribunale.Tribunalul judeca ca instanţă de apel în toate cauzele civile judecateîn primă instanţă de judecătoriile populare. Ca instanţă de recurs tribunaluljudeca cauzele penale şi cele civile judecate în primă şi ultimă instanţă,356205

VASILE – SORIN CURPĂNaceştia în cursul judecării pricinii au lucrat cu viclenie sau au fost mituiţi.Acţiunile recursorii se puteau introduce după ce, în prealabil, comisiadisciplinară stabilea vinovăţia judecătorului, în mod definitiv.* * *T E O R I AGENERALĂ A STATULUIEDITURA GRAFIT- BACĂU -2008206La data de 30.12.1947, Regele Mihai I a abdicat pentru sine şi pentruurmaşii săi de la tron.Suveranul a lăsat poporului român libertatea de a-şi alege noua formăde stat.Prin Legea nr. 363 / 1947 1) Statul Român a fost constituit în“Republică Populară Română” (art. 3), iar Constituţia din 1866, cumodificările din 29 martie 1923 şi acelea din 1 septembrie 1944, a fostabrogată (art. 2).La data de 13 aprilie 1948 a fost adoptată de Marea AdunareNaţională Constituţia Republicii Populare Române. 2)Titlul VII al noii Constituţii intitulat “Organe judecătoreşti şiparchetul” i-au fost alocate art. 86-98.“Art. 86: Instanţele judecătoreşti sunt: Curtea Supremă, una pentruîntreaga ţară, Curţile, tribunalele şi judecătoriile populare.Art. 87: Se pot înfiinţa prin lege, instanţe speciale pentru anumiteramuri de activitate.Art. 88: La toate instanţele, cu excepţia Curţii Supreme, judecarea areloc cu asesori populari, afară de cazurile când legea dispune altfel.Art. 89: Primul preşedinte, preşedinţii şi membrii Curţii Supremesunt numiţi de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R., la propunereaguvernului.Art. 90: Curtea Supremă supraveghează activitatea judiciară ainstanţelor şi organelor judiciare, în condiţiile legii.Art. 91: La toate instanţele de judecată, dezbaterile sunt publice,afară de cazurile şi condiţiunile prevăzute de lege.Art. 92: Dreptul de apărare în faţa tuturor instanţelor este garantat.Art. 93: Judecătorii de orice grad se supun în exercitarea atribuţiilorlor numai legii şi aplică legile egal faţă de toţi cetăţenii.Art. 94: O lege va determina organizarea şi modul de funcţionare ainstanţelor judecătoreşti, precum şi modul de numire şi îndepărtare ajudecătorilor de orice grad.Art. 95: În Republica Populară Română, parchetul supraveghează1) Republicatã în Monitorul Oficial, partea I, nr 300 bis din 30 decembrie 1947.2) Publicatã în Monitorul Oficial, partea I, nr 87 bis din 13 aprilie 1948.355

însă pe parcursul exercitării funcţii nu mai beneficiau de garanţiainamovibilităţii ci se bucurau doar de stabilitate.Incompatibilităţile judecătorilor erau cele prevăzute în legislaţiaanterioară, cu excepţia manifestărilor publice cu caracter politic.Această excepţie trebuie privită în strânsă legătură cu eliminarea dinguvern în noiembrie 1947, a ultimilor reprezentanţi ai partidelor istorice,ceea ce marca premisele instaurării partidului unic totalitar. Or, în noilecondiţii, puterea politică nu numai că nu interzicea participarea judecătorilorla activităţile politice dar era chiar interesată de participarea lor, în scopullegitimării noului regim instaurat.Sancţiunile disciplinare erau expres prevăzute de lege, cu descrierealaturii obiective a abaterilor disciplinare. Judecătorul care era pus îndisponibilitate putea fi reprimit în funcţie după o perioadă de doi ani de laaplicarea sancţiunii disciplinare. Pentru judecătorul destituit nu exista oastfel de posibilitate.Ministrul Justiţiei exercita dreptul de priveghere şi dreptul dedisciplină asupra judecătorilor.În virtutea dreptului de priveghere, ministrul justiţiei aveaaptitudinea, în mod direct sau prin delegaţie dată judecătorilor inspectori, dea inspecta, de a nota şi de a trimite pe judecători în faţa instanţelordisciplinare.Dreptul de disciplină – avea ca obiect aptitudinea de a aplicasancţiuni disciplinare.Ministrul justiţiei putea aplica direct sancţiunile disciplinarereferitoare la prevenire şi mustrare (la fel ca şi în legislaţia anterioară).Pentru aplicarea celorlalte sancţiuni disciplinare, ministrul justiţiei îl trimiteape judecător în faţa comisiei de disciplină.Comisiile disciplinare funcţionau la Curtea de Casaţie şi Justiţie şierau formate în raport de gradul judecătorului ce urma a fi judecatdisciplinar.Pe lângă Curtea de Apel Bucureşti funcţiona o comisie disciplinarăpentru judecarea judecătorilor de la tribunalele şi judecătoriile din ţară.Hotărârile pronunţate de comisia disciplinară organizată pe lângă Curtea deApel Bucureşti puteau fi atacate cu calea de atac a apelului, la comisiadisciplinară organizată pe lângă Curtea de Casaţie şi Justiţie.Titularii dreptului de apel erau: judecătorul sancţionat disciplinar şiministrul justiţiei care exercita acest drept procesual prin intermediulprocurorului general.Acţiunea recursorie împotriva judecătorilor era admisă de principiu,însă aceasta se putea exercita numai în situaţiile în care judecătorii eraudeclaraţi răspunzători pentru tăgadă de dreptate sau când se pretindea căDescrierea CIP a Bibliotecii Nationale a RomânieiCURPĂN, VASILE - SORINTeoria generală a statului / Vasile – Sorin Curpăn –Bacau, Grafit, 2008.Bibliogr.ISBN (10) 973-7989-84-9;ISBN (13) 978-973-7989-84-6.82(702)84(702)354207

T E O R I AAVASILE – SORIN CURPĂNG E N E R A L ĂS T A T U L U IEDITURA GRAFIT- BACĂU -2008208Pe plan legislativ a fost adoptată o nouă lege de organizarejudecătorească, Legea nr. 341 / 1947 1) care a intrat în vigoare la data de 1martie 1948.Potrivit noii legi de organizare judecătorească organele judecătoreştiau rămas aceleaşi: judecătoriile, tribunalele, Curţile de Apel şi Curtea deCasaţie şi Justiţie.A fost introdusă instituţia asesorilor populari în compunerea tuturorinstanţelor penale, iar în compunerea instanţelor civile numai la judecătoriile rurale.Au fost înfiinţate sedii secundare ale judecătoriilor populare rurale.Cu privire la tribunale legea nr. 341 / 1947 de organizarejudecătorească nu a adus modificări majore în raport cu reglementărileanterioare.Astfel, preşedintele tribunalului, la fiecare început de anjudecătoresc, delega judecătorii care urmau să îndeplinească atribuţiile dejudecători sindici, judecători pentru fondurile dotale şi judecători abilitaţi săjudece cauzele penale cu inculpaţii minori.Judecătorii de instrucţie erau desemnaţi de ministrul justiţiei dintrejudecătorii de la secţia penală (criminală) a Tribunalului.Curţile de Apel – judecau în cauzele penale cu doi consilieri şi treiasesori populari iar în celelalte cauze precum şi în recurs, judecau cucomplete constituite din doi consilieri. În România, potrivit legii nr. 341 /1947 existau 14 Curţi de Apel.Curtea de Casaţie şi Justiţie – era alcătuită din două secţii.Completele de judecată ale instanţei supreme se constituiau din patrumembri, iar în caz de constituire a completelor de divergenţă, din şaptemembri.Legea nr. 341 / 1947 a prevăzut funcţionarea, pe lângă MinisterulJustiţiei, a Consiliului Superior al Magistraturii, care se întrunea subpreşedinţia ministrului justiţiei.Atribuţiile Consiliului Superior erau identice cu cele prevăzute dedispoziţiile legale anterioare.Condiţiile generale pentru numirea în funcţie a judecătorilor –erau aceleaşi cu cele prevăzute în legislaţia anterioară.Totuşi, noua lege prevedea că la tribunalele şi judecătoriile în a cărorcircumscripţie teritorială, cel puţin 30% din populaţie aveau o altă limbămaternă comună decât limba română, judecătorii şi asesorii populari, pentrua putea fi numiţi în funcţii, trebuiau să cunoască şi limba naţionalităţiirespective, pe lângă limba oficială a statului, limba română.Judecătorii potrivit legii nr. 341 / 1947 erau numiţi prin decret regal,1) Publicatã în Monitorul Oficial, partea I, nr. 282 din 5.12.1947.353

La fel ca în reglementările anterioare, judecătorilor inamovibili leputea aplica sancţiunile disciplinare privitoare la prevenirea şi la mustrarepentru acele abateri săvârşite de la îndatoririle de serviciu.Pentru celelalte abateri disciplinare, judecătorii inamovibili urmau afi trimişi în judecată în faţa instanţei disciplinare competente.Membrii Curţii de Casaţie, membrii Curţilor de Apel, preşedinţii şiprim-preşedinţii Tribunalelor erau judecaţi disciplinar de o comisiedisciplinară care funcţiona pe lângă Curtea de Casaţie.Această comisie judeca şi apelurile declarate împotriva hotărârilorjudecătoreşti disciplinare pronunţate la comisiile constituite pe lângă Curţilede Apel.Judecătorii de la tribunale şi de la judecătoriile din circumscripţiaunei Curţi de Apel erau judecaţi de o comisie disciplinară care funcţiona pelângă Curtea de Apel respectivă. Cercetările prealabile se efectuau dejudecătorii inspectori sau de şefii ierarhici.Hotărârile comisiilor disciplinare erau executate prin dispoziţiaministrului justiţiei.Şi această lege de organizare judecătorească prevedea, ca şi legea nr.726 / 1943, posibilitatea exercitării acţiunii recursorii sau a unei acţiuni îndaune împotriva judecătorilor în ipotezele în care aceştia au judecat cauzelecu viclenie sau au fost mituiţi, ori în situaţia în care legea îi declararăspunzători sau în caz de tăgadă de dreptate.Suspendarea temporară, disponibilizarea sau destituirea judecătorilorse realiza prin decret regal, emis pe baza unui raport motivat al ministruluijustiţiei.Toţi membrii ordinului judecătoresc erau numiţi în funcţie prin decretregal şi înainte de exercitarea efectivă a funcţiei depuneau jurământulprevăzu de lege.Aceasta este, pe scurt, organizarea instituţiilor puterii judecătoreşti înperioada 23 august 1944 şi până la 06 martie 1945, dată la care în Româniaa fost instaurat guvernul Dr. Petru Groza.* * *Vasile – Sorin Curpăn a publicat:1. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor, Bacău, 1999;2. Complicitatea – formă a participaţiei penale, Iaşi - Bacău, 2000;3. Momente în dezvoltarea politico-juridică a României - Bacău, 2006;4. Statul – instituţie social – politica şi juridica fundamentala, Bacău,2006;5. Drept Civil. Drepturi Reale. Obligaţii. Contracte Speciale.Succesiuni. Sinteze, Bacău, Ed. 1 – 2006;6. Drept Civil. Drepturi Reale. Obligatii. Contracte Speciale.Succesiuni. Sinteze, Ed. a II-a – 2007;7. Drept Constituţional. Stat si Cetăţean, Bacău, 2007;8. Procedura Penala. Participanţii si acţiunile în procesul penal român,Bacău, 2007;9. Independenţa judecătorilor si garanţiile ei juridice, Bacău, 2007;10. Studii juridice, Bacău, 2008;11. Drept Civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bacău,Ed. I - 2008;12. Drept Civil. Teoria generala a obligatiilor, Bacau, Ed. a II-a – 2008;13. Drept Penal – partea generală, Bacău, 2008;14. Fenomene juridice şi politico – etatice, Bacău, 2008;15. Tratat de stiinte juridice, Bacau, 2008;16. Enciclopedie juridica. Tratat, Bacau, 2008.La începutul acestui paragraf am menţionat legile în baza cărora aufost înfiinţate cele două Tribunale ale Poporului.Din punct de vedere strict juridic, prin Legea nr. 291 / 18 august1947, de urmărire şi sancţionare a celor vinovaţi de crime de război sauîmpotriva păcii sau omenirii, au fost desfiinţate Tribunalele Poporului, iarcompetenţa acestora a fost dată în atribuţia secţiilor criminale a Curţilor deApel din Bucureşti şi din Cluj.352209

Curţile de Apel – erau în număr de 12 iar reşedinţele acestora şi razalor teritorială erau stabilite exclusiv prin lege.Organizarea şi funcţionarea Curţii de Casaţie şi Justiţie eradeterminată prin lege organică.Consiliul Superior al Magistraturii avea aceleaşi atribuţii prevăzute înlegislaţia din perioada interbelică. Era prezidat de ministrul justiţiei iarsarcinile sale au fost limitate la propunerile de numiri în funcţiile vacante, deavizare în cazurile în care era consultat de ministrul justiţiei.De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii, îndeplinea oricealtă atribuţie conferită prin dispoziţii legale.Cazurile de incompatibilitate a judecătorilor erau acele prevăzute delegislaţia anterioară. Ca excepţie, legea permitea judecătorilor să fie membriai asociaţiilor culturale, de asistenţă socială sau naţională, recunoscute destat, fără a exercita administrarea financiară a acestor persoane juridice.Inamovibilitatea judecătorilor a fost suspendată pe perioada 19decembrie 1944 – 01 septembrie 1945. Pe aceeaşi perioadă membriicorpului judecătoresc nu au beneficiat nici de stabilitate în funcţie.Adunările Generale ale Curţilor de Apel şi ale Tribunalelor aveaucompetenţa pe linie disciplinară.Legea prevedea aplicarea de sancţiuni disciplinare în cazul în caresentinţele sau deciziile nu erau pronunţate în termen de 10 zile de laînchiderea dezbaterilor, sau dacă hotărârile judecătoreşti nu erau redactate întermen de maximum 15 zile de la pronunţare.Ministrul justiţiei avea aptitudinea de a exercita acţiunea depriveghere asupra judecătoriilor inamovibili direct sau prin inspectoriijudecătoreşti.De asemenea, şefii ierarhici puteau exercita acţiunea de priveghereasupra judecătorilor din subordine dacă legea le conferea acest drept.Astfel primul – preşedinte al Curţii de Casaţie avea acţiunea depriveghere pe care o putea exercita asupra preşedinţilor Curţii de Casaţie, amembrilor Curţii de Casaţie şi asupra primilor – preşedinţi ai Curţilor deApel.Primii – preşedinţi ai Curţilor de Apel exercitau acţiunea depriveghere asupra preşedinţilor Curţii de Apel, a consilierilor Curţii precumşi asupra judecătorilor Tribunalelor din circumscripţia Curţii.În exercitarea acţiunii de priveghere persoanele îndreptăţite controlaulucrările judecătorilor, apreciau cu privire la activitatea şi aptitudinileprofesionale ale acestora şi asupra raporturilor de serviciu cu justiţiabilii,avocaţii şi ceilalţi participanţi la activitatea de judecată.Ministrul Justiţiei dispunea şi de acţiunea disciplinară pe care oputea exercita numai cu privire la judecătorii amovibili.210 351

judecători aleşi de grupările politice.Acuzatorii publici, care au fost instituiţi prin Legea nr. 50 / 1945,aveau prerogativa de a cerceta toate cauzele cu care erau învestiţi deConsiliul de Miniştri.Legea de organizare judecătorească nr. 726 / 1943 a fost abrogatăprin legea nr. 640 / 1944 pentru instituirea unui regim tranzitoriu deorganizare judecătorească. 2)Legea menţionată, care a intrat în vigoare la 01.01.1945, a repus învigoare legea de organizare judecătorească din 1924.Timp de 4 luni de la publicarea legii în Monitorul Oficial, a fostsuspendată inamovibilitatea judecătorilor de la toate instanţele. Acestora nuli s-a recunoscut nici măcar stabilitatea în funcţie!!!În acest interval de timp, ministrul justiţiei avea aptitudinea de adisponibiliza pe oricare judecător, fără să indice motivele şi fără să fi fost, înprealabil, sancţionat disciplinar.O altă curiozitate a textului rezultă din faptul că deşi legea intra învigoare la data de 1 ianuarie 1945, suspendarea inamovibilităţii judecătorilora fost aplicată din ziua publicării legii în Monitorul Oficial (19 decembrie1944).Ulterior, organizarea puterii judecătoreşti şi consacrarea statutuluijudecătorilor s-a realizat prin două acte normative: Legea nr. 34 / 1945 şiLegea nr. 492 / 1945.Nici una din cele două legi nu a adus modificări substanţialesistemului judecătoresc existent.Denumirea instanţelor de drept comun şi competenţa acestora, arămas, în linii mari, aceeaşi.Au fost introduse sfaturile de împăciuire – care consiliau părţile învederea împăcării, în materie penală pentru comiterea infracţiunilor de:lovire, ameninţare, calomnie, injurie, tulburare de posesie, degradareabunurilor altuia, strămutare şi desfiinţare de semne de hotar, iar în materiecivilă şi comercială pentru litigiile dintre locuitorii comunei respectiveprivind creanţe, bunuri mobile sau obligaţii “de a face”, până la valoarea de50.000 lei, cu excluderea penalităţilor de întârziere a cheltuielilor dejudecată.Judecătoriile şi tribunalele funcţionau potrivit sistemului legislativanterior, cu deosebirea că au fost înfiinţate judecătorii în materii speciale, demuncă şi în materie contravenţională, care aveau acelaşi statut ca şijudecătoriile urbane, rurale sau mixte.SUMARCUVÂNT INTRODUCTIV................................................................. 209CAP. I: Noţiune, definiţie, caractere juridice ......................................... 210CAP. II: Structura de stat. Formele de guvernământ. Regimurile politice ... 214§ 1. Structura de stat ........................................................................ 215§ 2. Formele de guvernământ ........................................................... 217§ 3. Regimurile politice .................................................................... 219CAP. III: Elemente constitutive ale statului .......................................... 221§ 1. Populaţia ................................................................................... 222§ 2. Teritoriul................................................................................... 223§ 3. Autorităţile statului. Suveranitatea etatică. ................................. 227CAP. IV: Geopolitica şi geostrategia – elemente structurale alepoliticii elaborate de statele contemporane ....................... 230CAP. V: Dreptul şi statul. Preeminenţa dreptului asupra autorităţilor etatice ... 237§ 1. Doctrinele preeminenţei Statului asupra Dreptului ..................... 238§ 2. Doctrinele preeminenţei Dreptului în raport cu Statul ................. 2391. Doctrina germană a Statului de Drept ................................. 2392. Doctrina franceză a Statului de Drept .................................. 2413. Doctrina elaborată de Hans Kelsen asupra Statului deDrept ................................................................................. 2434. Doctrina legalităţii, „a domniei legii” specifică sistemuluijuridic anglo-saxon şi american .......................................... 244§ 3. Paradigma corelaţiei Stat-Drept. Dreptul un „instrument”creat de Stat care se impune autorităţilor etatice. Statul deDrept .................................................................................... 2481. Raţiunea instituirii cultului Dreptului. Legitimitatea puterii. ........ 2482. Concepţiile Statului de Drept cu privire la democraţie şilibertate ............................................................................... 2503. Care este rolul statului în conformitate cu doctrina Statuluide Drept? ............................................................................. 252CAP. VI: Statul în relaţiile internaţionale. Chestiunea „suveranităţii”în contextul mondializării................................................. 254Cap. VII: Analiza constituţională a statului de drept în contextuldezvoltării politice a diferitelor ţări ale lumii .................... 258ÎNCHEIERE ....................................................................................... 283BIBLIOGRAFIE ................................................................................. 2842)Legea nr. 640 / 1944 a fost publicatã împreunã cu Decretul nr. 2443 / 18.12.1944 înMonitorul Oficial, partea I, nr. 294 / 19.12.1944.350211

CUVÂNT INTRODUCTIVŞtiinţele juridice – şi cu prioritate cele aparţinând Dreptului public –analizează instituţia Statului, care reprezintă una din cele mai complexeinstituţii politico-juridice inventată de societatea umană.Statul este analizat de ştiinţa Dreptului Constituţional şi de ştiinţaDreptului Internaţional Public, ambele fiind ştiinţe juridice de ramură.Totodată instituţia statului este studiată şi de ştiinţa juridică generalăintitulată Teoria generală a dreptului.În realizarea demersului nostru vom apela şi la alte domenii alecunoaşterii, strâns legate de ştiinţele juridice respectiv: ştiinţele politice şirelaţiile internaţionale.Lucrarea propusă cititorilor reprezintă o TEORIE GENERALĂ ASTATULUI.Monografia punctează elementele definitorii ale acestei instituţii şiîncearcă să creioneze modul în care instituţia Statului va evolua în viitorulapropiat.Tentativa noastră rămâne la aprecierea cititorului, căruia îi mulţumimpentru faptul parcurgerii acestui material.Ianuarie 2008AUTORUL&.4. PRINCIPIUL INDEPENDENŢEI JUDECĂTORILOR ŞIORGANIZAREA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI ÎNPERIOADA REGIMULUI SOCIALISTÎn data de 23 august 1944 în jurul orelor 1530 Mareşalul IonAntonescu a fost arestat din ordinul Regelui Mihai I al României, deoarece arefuzat, în mod repetat, să semneze armistiţiul cu aliaţii.În seara zilei de 23 august 1944 a fost transmisă Proclamaţia RegeluiMihai I către Ţară prin care se anunţa ieşirea României din alianţa cuputerile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.Prin Decretul – Regal nr. 1626 din 31 august 1944 au fost fixatedrepturile românilor în cadrul Constituţiei din 1866, cu modificările aduseprin Constituţia din 29 martie 1923. 1)Decretul Regal nr. 1626 / 31.08.1944 a fost ulterior modificat prinDecretul Regal nr. 1849 / 11 octombrie 1944. 2)La data de 12 septembrie 1944 a fost semnată la Moscova, convenţiade armistiţiu între guvernul român, pe de o parte şi, guvernele UniuniiSovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte.Punctul 14 al acestei Convenţii prevedea următoarele: “Guvernul şiÎnaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu ÎnaltulComandament Aliat (sovietic), la arestarea şi judecarea persoanelor acuzatede crime de război.” 3)Această convenţie a recunoscut dreptul de jurisdicţie al părţiisovietice asupra cetăţenilor români. Pe baza ei “o mare parte a cetăţenilorromâni şi în mod deosebit comandanţii militari, oamenii politici şi toţi ceicare au ocupat diferite funcţii de stat în perioada 1940 – 1944 au fost lăsaţila discreţia unei puteri străine…” 1)Pe data de 21.01.1945 au intrat în vigoare Legea nr. 50, pentruurmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război şi Legea nr. 51,pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării. Ca urmarea adoptării Legii nr. 312 / 1945, la data de 24.04.1945 a fost înfiinţat unTribunal al Poporului cu sediul în municipiul Bucureşti.Prin Legea nr. 527 / 11.07.1945 a fost înfiinţat un al doilea Tribunalal Poporului cu reşedinţa la Cluj.Completul de judecată al Tribunalului Poporului era constituit din 9membri: doi judecători profesionişti numiţi de ministrul justiţiei şi şapte1) Publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 202 din 02. sept. 19442) Publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 235 din 11.10.19443) Convenţia împreunã cu Anexa a fost publicatã în M.Of., Partea I, nr. 219 / 22.09.1944.1) Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti, 1993, pag. 29212349

Această acţiune se judeca în conformitate cu procedura specialăprevăzută de Codul de procedură penală (Codul de procedură penală Carolal II-lea, în vigoare de la 01.01.1937).Considerăm că prin dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare, directde către ministrul justiţiei, ca exponent al puterii executive, în privinţajudecătorilor inamovibili, legile de organizare judecătorească din 1938 şi1943 au afectat serios independenţa puterii judecătoreşti.Faptul că sub imperiul legii din 1943 existau două ConsiliiSuperioare ale Magistraturii – unul pentru propunerea consilierilor la ÎnaltaCurte de Casaţie şi Justiţie şi a prim-preşedinţilor şi preşedinţilor Curţilor deApel, iar altul pentru numirea celorlalţi judecători – a reprezentat, în opinianoastră, un pas înapoi în consacrarea rolului de garant al independenţeijudecătorilor a acestei instituţii.Mai mult, faptul că pe lângă Curtea de Casaţie şi Justiţie funcţionaudouă comisii disciplinare – prima având ca obiect judecarea membrilorÎnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar a doua având competenţa de a judecaîn materia disciplinară, pe membrii Curţilor de Apel şi pe magistraţiiasistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – lasă impresia aplicării unuiregim de judecată şi de aplicare a sancţiunii diferenţiat în raport de graduljudecătorului care era judecat disciplinar (adică în funcţie de instanţa la carefuncţiona în momentul comiterii abaterii disciplinare).Deşi prezintă anumite imperfecţiuni, legile de organizarejudecătorească din anii 1938 şi 1943, reprezintă momente importante îndezvoltarea principiului inamovibilităţii membrilor corpului judecătoresc,principiul care reprezintă “o piatră de temelie” în afirmarea independenţeijudecătorilor.De asemenea, a fost îmbunătăţită organizarea instanţelorjudecătoreşti precum şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, în calitate deorgan al puterii executive care administrează justiţia în România.Trebuie avută în vedere, în caracterizarea legilor de organizarejudecătorească şi situaţia politică a ţării, aflată sub guvernarea a douăregimuri politice autoritare şi, din punct de vedere militar, sub stare deasediu (februarie 1938) şi sub stare de război (ianuarie 1941).CAPITOLUL INOŢIUNE, DEFINIŢIE, CARACTERE JURIDICE348213

Ca şi Dreptul, de altfel, Statul a constituit şi constituie o preocupareconstantă a oamenilor de ştiinţă social-umanişti. Filosofi, politologi,sociologi şi jurişti au încercat să clasifice sensurile acestei noţiuni şi să-idetermine, în concret, conţinutul.Despre politică şi despre Stat se discută în viaţa curentă în toatemediile sociale.Statul reprezintă înainte de toate o instituţie politico-juridică.În limbajul tehnic-juridic noţiunea de instituţie se utilizează în douăaccepţiuni:- pentru a desemna un ansamblu de norme sociale de conduită carepresupun un obiect precum şi funcţii identice.- pentru a determina o categorie de autoritate publică concretizatăîntr-o organizaţie (de exemplu: o judecătorie; o curte de apel; guvernul,etc.).Desigur, statul ca instituţie juridică priveşte această ultimă accepţiunea noţiunii.Pretutindeni şi constant Statul fiinţează cu scopul îndeplinirii unorfuncţii.*. Funcţia legislativă – are ca obiect elaborarea de norme juridice,cu aplicarea generală şi obligatorie, norme susceptibile de a fi sancţionateprin forţă coercitivă etatică.*. Funcţia executivă – se referă la organizarea şi desfăşurareaserviciilor publice. Această funcţie etatică asigură organizarea aplicăriilegilor adoptate de puterea legislativă.*. Funcţia jurisdicţională – asigură soluţionarea, pe bazaprocedurilor prestabilite, a litigiilor ivite între subiectele de drept (persoanefizice şi persoane juridice) atunci când se pretinde că ordine de drept a fostîncălcată sau că drepturile subiective au fost nerecunoscute.Încă din antichitate Statul a îndeplinit şi alte funcţii legate deconservarea fiinţei sale. Astfel: funcţia de apărare, funcţia de menţinere aliniştii şi ordinii interne au constituit dintotdeauna apanajul puterii etatice.Pe măsura dezvoltării social-economice, începând cu epoca modernă,Statul şi-a asumat şi alte funcţii de natură a ridica şi îmbunătăţi stareamaterială şi spirituală a populaţiei. Au apărut funcţii noi cum ar fi: funcţiade ocrotire a familiei şi a sănătăţii publice; de protejare a persoanelor fizicedefavorizate; de asigurare şi garantare a dreptului la educaţie şi la cultură; deasigurare a unui mediu sănătos, etc.Statului i s-au dat multiple definiţii fiind considerat „acoperişuljuridic al unui fenomen sociologic” ori „societatea politică care acoperăsocietatea civilă”.Dreptul disciplinar era reglementat în linii generale în mod identic cucel prevăzut în legea din 1938.Existau două acţiuni la care erau supuşi membrii corpuluijudecătoresc.- o acţiune de priveghere – care abilita ministrul justiţiei şi pe şefiiierarhici să execute inspecţii şi controale asupra judecătorilor;- o acţiune disciplinară, propriu-zisă – care se aplica de comisiadisciplinară.La fel ca şi în legea din 27.08.1938, ministrul justiţiei putea aplica înmod direct sancţiunile disciplinare mai uşoare – prevenirea şi mustrarea.În plus, Ministrul Justiţiei putea aplica direct judecătorilor amovibili(stabili) alte două sancţiuni disciplinare: pierderea salariului pe o duratăde până la 15 zile şi mustrarea disciplinară. Aceste două sancţiuni nuputeau fi aplicate de reprezentantul puterii executive decât în privinţajudecătorilor stagiari (care reprezentau unica categorie de judecători care nuerau inamovibili).La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionau două Comisiidisciplinare.Prima comisie era constituită pentru judecarea membrilor ÎnalteiCurţi de Casaţie şi Justiţie.A doua comisie era formată cu scopul de a judeca disciplinar pemembrii Curţilor de Apel şi pe magistraţii – asistenţi de la Înalta Curte deCasaţie. Această comisie avea competenţa de a judeca apelurile declarateîmpotriva hotărârilor judecătoreşti disciplinare pronunţate de Comisiileconstituite pe lângă Curţile de Apel.O noutate absolută în sistemul legislativ românesc a fost reprezentatăde instituţia acţiunii recursorii, reglementată în art. 221 din Legea nr. 726 /1943. În temeiul acestei norme juridice, judecătorii puteau fi chemaţi înjudecată, prin formularea unei acţiuni recursorii, de către persoanele pe carele-au judecat.Condiţiile prevăzute pentru exercitarea acţiunii recursitorii –prevăzute de textul legal – erau:- să se pretindă că în timpul cercetărilor sau al judecăţii priciniijudecătorii au lucrat cu viclenie sau au fost mituiţi;- în situaţia în care legea îi declara răspunzători;- în caz de tăgadă de dreptate;- dacă exista o decizie disciplinară de condamnare împotrivajudecătorului.Acţiunea recursorie putea fi introdusă pe rolul instanţei după ce, înprealabil, comisiile disciplinare stabileau în mod definitiv vinovăţiajudecătorului.214347

judecătorii sindici, judecătorii pentru tutele, curatele şi fonduri dotaleprecum şi pe judecătorii desemnaţi să judece infracţiunile săvârşite deminori.x. Curţile de Apel – erau în număr de 11 pe întreg cuprinsul ţării şipurtau, de regulă, numele localităţii unde funcţionau.Erau şi două excepţii, respectiv: Curtea de Apel din Arad care sedenumea Curtea de Apel Arad – Oradea şi Curtea de Apel din Sibiu care eradenumită Curtea de Apel Sibiu – Cluj.Fiecare Curte de Apel era organizată pe secţii.Existau şi Curţi de Apel cu o singură secţie – nedivizată.Conducerea Curţii de Apel cu o singură secţie era asigurată depreşedintele Curţii iar în cazul Curţilor de Apel cu mai multe secţii deprimul preşedinte.x. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – era, ca şi în reglementărileanterioare, una singură pentru întreg statul român. Organizarea şifuncţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era stabilită printr-o legeorganică.Pe lângă Ministerul Justiţiei funcţionau două Consilii aleMagistraturii, fiecare cu o competenţă determinată prin legea de organizarejudecătorească.Exista un Consiliu Superior al Magistraturii care avea ca atribuţiiîntocmirea tabelelor de propunere pentru numiri şi transferări în funcţiile deconsilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de prim-preşedinte saupreşedinte la Curţile de Apel;- Un alt Consiliu Superior al Magistraturii întocmea tabelele depropuneri pentru numirea în funcţie sau pentru transferul în funcţiile deconsilieri la Curţile de Apel, de prim-preşedinţi sau preşedinţi de tribunaleori în funcţiile de judecători.Amândouă Consiliile erau prezidate de ministrul justiţiei sau în lipsaacestuia, de primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dacă niciprimul-preşedinte al instanţei supreme nu era disponibil, preşedinţia eraasigurată de procurorul general al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Art. 143 din legea de organizare judecătorească prevede că membriicorpului judecătoresc erau inamovibili, cu excepţia judecătorilor stagiaricare beneficiau de stabilitate.Incompatibilităţile judecătorilor prevăzute în Legea nr. 726 / 1943erau aceleaşi cu cele prevăzute în Legea de organizare judecătorească din 27august 1938.Exista şi o excepţie referitoare la aptitudinea judecătorilor de aîndeplini funcţii administrative pe perioada de timp cât România se afla înstare de război.Apreciem că Statul constituie o instituţie care se fundamenteazăpe o populaţie, aşezată pe un teritoriu delimitat, şi care este aptă de a seorganiza în vederea exercitării funcţiilor legislativă, executivă şijudecătorească prin intermediul autorităţilor publice legal investite.Noţiunea de Stat este utilizată în doctrina juridică constituţională îndouă accepţiuni:*. În sens larg prin care înţelegem o societate structurată având oconducere proprie;*. În sens restrâns care se manifestă sub forma sistemului de organecare asigură conducerea politică a societăţii având şi monopol asupra creăriişi aplicării normelor juridice.Statul îşi determină propria competenţă. În doctrină s-a afirmat cădeterminarea exclusivă şi unică a competenţei autorităţilor etatice, fărăintervenţia unei autorităţi superioare ori supranaţionale, constituie ocaracteristică a suveranităţii etatice.Statul, manifestat şi concretizat prin puterile care îl compun, prezintăo serie de caractere juridice (sau trăsături caracteristice) distincte:*. Puterea publică, prin intermediul căreia se exteriorizează voinţaStatului este o putere politică.Aceasta deoarece societatea politică sau mai precis guvernanţiiedictează normele juridice impersonale şi general – obligatorii, având învedere programul de guvernare al partidului sau alianţei politice câştigătoareîn alegeri. Firesc, beneficiarii normelor care oglindesc voinţa politică suntcetăţenii, deci societatea civilă în ansamblul ei.*. Statul dispune de forţă materială de constrângere.Autorităţile etatice dispun de forţa materială de constrângere careeste o putere, prin natura sa, superioară tuturor celorlalte puteri manifestatede teritoriul statului.Dacă Statul nu ar beneficia de forţa coercitivă Dreptul pozitiv(obiectiv) ar fi lipsit de eficienţă iar societatea s-ar prăbuşi în haos şi înanarhie.Forţa coercitivă etatică este superioară oricărei puteri aflate peteritoriul statului deoarece derivă, în mod direct, din supremaţia de stat careconstituie o componentă a suveranităţii (este latura internă a suveranităţiietatice).Cu toate că atribuţiile statului se exercită prin intermediul celor treiputeri constituite (legislativă, executivă şi judecătorească), forţa materială deconstrângere rămâne un monopol al Statului. Datorită acestui fapt forţa deconstrângere se impune – ab institutio – în raport cu alte puteri constituite îninteriorul statului.346215

*. Forţa de constrângere etatică este unică deşi, în mod concret,puterea de stat se exercită prin intermediul a trei categorii de autorităţipublice.Nu se poate concepe existenţa mai multor forţe materiale deconstrângere întrucât acestea ar implica existenţa unei pluralităţi de puteriîn stat. Statul se manifestă prin puterea legislativă, executivă şijudecătorească, toate având în ansamblu, puterea unică în stat.Manifestarea unei alte puteri, a altui stat, fără consimţământul sauacordul statului în cauză, determină ştirbirea suveranităţii urmată fie deconcretizarea unei stări de dependenţă între state, fie de disoluţia autorităţiiunui stat ori de dispariţia sa din punct de vedere politico-geografic.*. Puterea de stat este o putere organizată.În mod firesc puterea de stat este o putere organizată datorităfuncţiilor speciale pe care Statul le îndeplineşte. Puterii legislative, puteriiexecutive şi puterii judecătoreşti le revin funcţii şi sarcini distincte în raportde competenţele atribuite în Stat.Principala consecinţă a acestei stări de fapt şi de drept a reprezentat-ocreşterea deosebită a importanţei instanţelor militare.Au fost create instanţe militare speciale, constituite din trei generalinumiţi de Ministerul Apărăii Naţionale sau în cazuri urgente de cătrecomandantul Armatei sau al Corpului de Armată unde fapta a fost săvârşită.În perioada amintită, instanţele militare au fost următoarele:- Consiliile de disciplină – funcţionau pe lângă fiecare regiment şijudecau infracţiuni cu un pericol social specific (concret) redus care erausăvârşite de militari cu grade inferioare.- Tribunalele militare – funcţionau pe lângă corpurile de armată şijudecau infracţiunile comise de ofiţeri şi infracţiunile săvârşite de civili, pecare legea le dădea în competenţa acestor instanţe.- Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie era competentă să judecerecursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare.Judeca în primă instanţă infracţiunile săvârşite de generali şi de către ofiţeriimagistraţi.În perioada războiului, începând cu 22 iunie 1941, tribunalelemilitare au fost înlocuite de Curţile marţiale, care dispuneau de oconducere proprie iar dispoziţiile procedurale aplicabile erau distincte înraport cu cele aplicate de instanţele de judecată civile.În perioada menţionată (septembrie 1940 – august 1944) a intrat învigoare Legea nr. 726 (decretul nr. 2902 / 29.11.1943, publicat în M. Of. Nr.258 / 03.11.1943).În baza noii legi de organizare judecătorească, organele puteriijudecătoreşti erau: Judecătoriile, Tribunalele, Curţile de Apel şi Înalta Curtede Casaţie şi Justiţie.Justiţia militară, potrivit art. 2 din legea menţionată, era organizatăprintr-o lege specială.x. Judecătoriile – erau urbane, rurale sau mixte în raport de felulcomunelor care compuneau circumscripţia lor.Judecătorii de la judecătoriile rurale şi de la cele mixte erau obligaţisă judece o zi pe săptămână şi la primăriile din comune rurale, situate la odistanţă mai mare de 15 km de comuna de reşedinţă a judecătoriei.x. Tribunalele – funcţionau în fiecare capitală de judeţ.Circumscripţia teritorială a tribunalului era identică cu suprafaţa judeţului.Acestea erau organizate fie pe o singură secţie, fie pe mai multe secţii.Judecătorul de instrucţie era delegat printr-o decizie a ministruluijustiţiei dintre judecătorii tribunalului, pe baza recomandării primului –preşedinte al tribunalului şi cu avizul procurorului general al Curţii de Apel.Primul – preşedinte al tribunalului desemna pentru o perioadă de doiani judecătoreşti, judecătorii care urmau să formeze secţiile tribunalului,216345

delicte contra liniştii publice”.Întrucât Constituţia din 1938 a desfiinţat Curţile cu Juraţi, judecareacrimelor a trecut în competenţa instanţelor de drept comun, ceea ce adeterminat, înfiinţarea unor secţii speciale în cadrul Curţilor de Apel.Legea a interzis tuturor judecătorilor să colaboreze la publicaţii, cuexcepţia celor de specialitate sau a celor literare. A interzis judecătorilorprerogativa de a critica, în scris sau verbal, pe şefii ierarhici sau acele organeîn a căror atribuţii intra dreptul de a se pronunţa asupra situaţiei lor demembrii a corpului judecătoresc.Ministrului Justiţiei i s-a conferit dreptul de a dispune directsuspendarea din funcţie a judecătorului până în momentul în care comisiadisciplinară pronunţa o hotărâre definitivă.Ministrul Justiţiei avea dreptul de a suspenda pe un judecător care, înurma raportului motivat al anchetatorului, se dovedea că a participat la oacţiune cu caracter politic.Legea din anul 1938 a menţinut dispoziţiile referitoare la numireafemeilor, în calitate de asesoare, la tribunalele de minori.* * *Prin Decretul Regal nr. 3051 din 05.09.1940 Generalul IonAntonescu a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi fostînsărcinat cu formarea noului guvern.Prin Decretul Regal nr. 3052 din 05.09.1940 a fost suspendatăConstituţia promulgată la 27 februarie 1938 şi au fost dizolvate CorpurileLegiuitoare, iar prin Decretul Regal nr. 3053 din 05.09.1940 a fost investitGeneralul Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu deplineputeri pentru conducerea statului român.În urma rebeliunii legionare, la data de 15 februarie 1941 a fostpublicat în Monitorul Oficial nr. 39, Decretul Regal nr. 314 / 14.02.1941pentru abrogarea Decretului – Regal nr. 3151 din 14 – sept – 1940, pentrucrearea Statului Naţional Legionar.Din punct de vedere politic la data de 22 iunie 1941, Generalul IonAntonescu, conducătorul statului, a emis un ordin de zi către Armată 1) princare solicita ostaşilor români să dezrobească Basarabia şi partea de nord aBucovinei, ocupate de sovietici la 28 iunie 1940.După data de 6 septembrie 1940 nu s-au produs schimbări majore cuprivire la organizarea şi funcţionarea instituţiilor puterii judecătoreşti.Starea de asediu proclamată din perioada regimului autoritar alRegelui Carol al II-lea a fost transformată după rebeliunea legionară (21-24ianuarie 1941), în stare de război.CAPITOLUL IISTRUCTURA DE STAT.FORMELE DE GUVERNĂMÂNT.REGIMURILE POLITICE1) Publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 145 / 22.06.1941.344217

§ 1. Structura de stat1. Statul unitar sau simplu – presupune existenţa unei singureformaţiuni statale. Acest tip de stat acţionează pe planul relaţiilorinternaţionale ca subiect unic de drept internaţional public.Pe întreg teritoriu statului puterea de stat se manifestă printr-unsingur rând de organe supreme (parlament, guvern, instanţă supremă).Actele normativ-juridice emise de autorităţile publice centrale suntobligatorii pe întreg teritoriul ţării.Existenţa unor zone sau provincii puternic descentralizate nuafectează forma unitară a statului.2. Statul federal – se caracterizează prin aceea că statele membre îşitransferă „suveranitatea externă” în totalitate şi „suveranitatea internă” într-oanumită proporţie către organele statului federal.În acest mod, prin voinţa statelor federate se creează un nou stat, alecărui organe vor decide exclusiv în relaţiile internaţionale precum şi în altedomenii prevăzute de Constituţiile federale.Statul federal este situat între statul unitar şi confederaţia de state.Statele federate 1) păstrează o organizare constituţională completă: auparlament, guvern şi instanţe, judecătorii proprii. Cetăţenii statului federatbeneficiază şi de cetăţenia statului federal.Statul federal se întemeiază pe o constituţie spre deosebire deconfederaţia de state care se fundamentează pe un tratat internaţional.Federaţiile se creează, de regulă, prin unirea unor state, care anteriorau fost confederate. De exemplu, constituirea federaţiei S.U.A. în anul 1787;constituirea federaţiei elveţiene în anul 1848, constituirea RepubliciiFederale Germania, prin unificarea zonelor de ocupaţie americană, britanicăşi franceză în anul 1949, etc.Alte federaţii iau naştere prin separarea unor state anterior incluseîntr-un stat unitar. De exemplu, Uniunea Republicilor Socialiste Sovieticeconstituită pe ruinele fostului Imperiu Ţarist.În general, statele federale au o ierarhie bazată pe două categorii deputeri etatice: puterea statelor federate iar deasupra acestea puterea statuluifederal.În fosta U.R.S.S. nu a fost respectat acest principiu. Acest stat federala cunoscut o stratificare mai accentuată în sensul că unele republiciunionale, aveau în componenţă republici autonome.1) Statele federate sunt statele componente ale statului federal.218Dreptul disciplinar consacrat de Legea pentru organizarejudecătorească din 27 august 1938Legea de organizare judecătorească a prevăzut într-un capitol,ansamblul normelor juridice care reglementau abaterile disciplinare.Textele legale au prevăzut: infracţiunile disciplinare, pedepseleaplicabile, organele de anchetă şi cele de judecată.Partea a VI-a a legii, referitoare la “Dreptul disciplinar”, nu utilizanoţiunea de infracţiune în sensul pe care îl are astăzi în dreptul penal – defaptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută delegea penală.În “Dreptul disciplinar” prin noţiunea de infracţiune se desemnafiecare abatere disciplinară, cum ar fi de exemplu: domiciliereamagistratului judecător într-o altă localitate decât unde profesează oriabsenţele de la serviciu, fără concediu, etc. Legea utiliza noţiunea depedeapsă în sensul de sancţiune disciplinară. Pedepsele disciplinareprevăzute de legea pentru organizare judecătorească din 27 august 1938erau: prevenirea, mustrarea, eliminarea temporară de la înaintare,suspendarea pe timp limitat, disponibilizarea şi destituirea.În textele legale era explicată fiecare sancţiune disciplinară în parte.Spre exemplu, prevenirea – ca sancţiune disciplinară constă înîncunoştinţarea făcută magistratului materializată prin atragerea atenţieasupra neglijenţei sau abateri comise şi recomandarea de a nu mai repetafapta. Sancţiunea disciplinară a prevenirii se aplică în scris în modconfidenţial.Judecătorii inamovibili nu puteau fi sancţionaţi, în principiu, decât pebaza unei hotărâri pronunţată de o comisie de disciplină, cu excepţiaaplicării sancţiunilor disciplinare – prevenirea şi mustrarea – care puteau fiaplicate în mod direct de ministrul justiţiei.Art. 240 din Legea de organizare judecătorească prevedea că atuncicând magistratul (judecătorul –N.A.) se făcea vinovat că a achitat “cuneîndoielnică rea credinţă sau dintr-o vădită eronată apreciere a faptelor”, peinfractorii care au încălcat legea de apărare a statului sau pe cei care auviolat dispoziţiile art. 323-326 din Codul penal, judecătorului i se aplicăsancţiunea disciplinară (pedeapsa) prin înalt decret regal, în urma întocmiriiunui raport motivat al ministrului justiţiei.Deci, în această ipoteză judecătorul nu mai era trimis înaintea uneicomisii disciplinare în vederea judecării abaterii disciplinare şi, eventual, aaplicării sancţiunii disciplinare.Art. 323-326 din Codul penal erau incluse în Titlul VI – “Crime şidelicte în contra liniştii publice”, capitolul III – “Aţâţări, instigări şi alte343

prevedea că: “… inamovibilitatea se va statornici printr-o lege specială careva interveni în termen de şase luni …” rezultă că judecătorii nu au beneficiatde garanţia inamovibilităţii în perioada 27 februarie – 27 august 1938, adicăexact şase luni, astfel cum a fost precizat în textul constituţional.Pe această perioadă de timp inamovibilitatea judecătorilor a fostsuspendată.Ministrul Justiţiei, Victor Iamandi, preciza în “Expunerea de motive”prezentată, la data de 18 august 1938, în faţa Consiliului de Miniştri că:“Inamovibilitatea judecătorilor este doar condiţia esenţială a unei funcţionărinormale şi imparţiale a justiţiei. De tăria acestei garanţii trebuie să se sfarmetoate intervenţiile interesate şi trebuie să rămână zadarnică orice injoncţiunevenită din afară”.Cu aceeaşi ocazie, este necesar să precizăm că ministrul justiţiei aatras atenţia asupra consecinţelor negative rezultate din înţelegerea eronată ainamovibilităţii.“Inamovibilitatea magistraţilor noştri ajunsese să fie consideratădrept un bun definitiv câştigat, iar funcţionarea ei, spre cinstea şi laudaordinului judecătoresc, a fost în genere şi multă vreme apreciată şi elogiată.Trebuie însă să mărturisesc că, la mai mult de un deceniu, la început maiizolat şi apoi cu tendinţe de generalizare, în cazurile în care priveau ordineaşi siguranţa Statului şi care erau deferite justiţiei, magistraţii au alunecattreptat de pe linia obiectivităţii şi intransigenţei legale, manifestând oîngrijitoare toleranţă iar uneori chiar o simpatie făţişă pentru acei caretulburau liniştea publică şi pregăteau fără nici o grijă de sancţiuni,destrămarea şi anarhizarea societăţii. Am putea spune fără să exagerăm, cătrecerea pe dinaintea Justiţiei ajunsese pentru infractorii din aceastăcategorie un stimulent în continuarea acţiunii dizolvante la care erauangajaţi, iar hotărârile de permanentă achitare, pe care le primeau de lajudecători o periculoasă justificare a abaterilor grave ce le săvârşeau.”În realitate se pregătea purificarea şi sancţionarea judecătorilor carenu s-au alăturat noii ordini instituite în stat, de către regimul autoritar.Astfel, republica autonomă era parte integrantă din republicaunională şi, prin intermediul acesteia din urmă, era parte componentă dinU.R.S.S. (statul unional-federal).Ierarhizarea aceasta manifestată în trei trepte – republică autohtonă,republică unională şi stat federal – nu a fost cu caracter general, multerepublici unionale fiind ierarhizate doar pe două trepte, întrucât nu aveau încomponenţă republici autohtone.În Statele Unite ale Americii statele federate au propria constituţie,parlament, guvern şi organe judecătoreşti proprii şi distincte de cele alestatului federal.Competenţa generală este conferită de Constituţia S.U.A. statelormembre ale federaţiei iar competenţa derogatorie, de excepţie, este acordatăautorităţilor statului federal.În S.U.A. atribuţiile statelor federate sunt complet determinate înraport cu competenţele statului federal. Practic, fiecare categorie de stat(federal respectiv federat) îşi execută propria legislaţie, fără nici o imixtiune.3. Asociaţiile de state – cuprind confederaţiile de state, uniunea realăşi uniunea personală.A. Confederaţiile de stateSunt asociaţii de state care îşi păstrează intactă deplina suveranitate(supremaţia şi independenţa). Statele constituie un organism sau mai multeorganisme comune, formate din delegaţii tuturor statelor participante, înscopul protejării intereselor comune de ordin economic, politic sau militar.Organismul comun denumit: congres, consiliu, dietă etc. nureprezintă o autoritate legislativă. El este alcătuit din diplomaţi mandataţi decătre statele participante.La temelia unei confederaţii se află un tratat internaţional.Asocierea statelor nu dă naştere unui nou stat.În istoria politică confederaţiile s-au transformat în state federale.Au fost confederaţii: Confederaţia germană (1815-1866);Confederaţia cantoanelor elveţiene din perioada 1291-1848; ConfederaţiaStatelor Unite ale Americii de Nord în perioada 1787-1878; Confederaţiastatelor sudiste din S.U.A. (1861-1865).Statele componente ale fostei U.R.S.S., în marea lor majoritate auformat Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.), în anul 1991. ulterior,Federaţia Rusă, Republica Belarus, Kurdistan şi Kaghestan au creau ouniune, în care statele şi-au păstrat independenţa.342219

B. Uniunea realăÎn cadrul uniunii reale statele componente se asociază sub sceptrulunei dinastii unice. Succesiunea la tron este reglementată identic în toatestatele asociate. De asemenea, uniunea reală se caracterizează şi prin aceeacă statele asociate dispun de unul sau mai multe organe comune.De obicei, uniunile reale beneficiază de un minister al afacerilorexterne comun, care are drept consecinţă faptul că statele componente suntconsiderate un subiect unic pe scena relaţiilor internaţionale.Exemple de uniuni reale: Austria şi Ungaria (Austro-Ungaria) între1867-1918; Danemarca şi Islanda între 1918-1944; Norvegia şi Suedia între1815-1905; Principatele Unite Române între 24.01.1859-24.01.1862.C. Uniunea personalăReprezintă o formă a asociaţiilor de state care au un suveran comun.Statele asociate îşi păstrează neştirbite supremaţia şi independenţa,neavând vreun alt organ comun, cu excepţia şefului de stat.Puterea etatică este organizată distinct iar fiecare stat beneficiază deo constituţie proprie.Exemple de Uniuni personale: Regatul Marii Britanii şi RegatulHanovrei între 1714-1837; Ţările de Jos şi Marele Ducat de Luxemburgîntre 1815-1890; Regatul Belgiei şi Congo între 1885-1908.§ 2. Formele de guvernământForma de guvernământ răspunde la următoarea chestiune: Cineexercită puterea suverană în stat? Puterea poate fi exercitată de o singurăpersoană, de un grup restrâns de persoane sau de către popor.În consecinţă sub aspectul formei de guvernământ statele se clasificăîn: monocraţii, oligarhii şi respectiv democraţii.*. Monocraţiile – reprezintă o formă de guvernământ în care putereade stat se exercită de către o unică persoană fizică.Această persoană, de regulă, poartă titulatura de: împărat (imperator),rege, principe, prinţ, preşedinte.Forma de guvernământ a monocraţiei a fost des întâlnită în epocaantică şi în perioada medievală, când au existat monarhiile absolute.În perioada contemporană au existat monocraţii în: Germania, Italia,Spania şi fosta U.R.S.S. în timpul conducătorilor: Hitler, Mussolini,generalul Franco şi I.V. Stalin.tribunale: Tribunalul Brad, Tribunalul Deva şi Tribunalul Haţeg şi ajudeţului Alba unde funcţionau două tribunale: Tribunalul Alba şiTribunalul Abrud.La începutul fiecărui an judecătoresc primul preşedinte altribunalului delega pe judecătorii care urmau să îndeplinească atribuţiispecifice: judecător sindic, judecător de instrucţie, judecător pentru tutele şicuratele.Cu privire la judecătorul de instrucţie, acesta se afla subsupravegherea procurorului general de pe lângă Curtea de Apel, în privinţaatribuţiilor exercitate pe linie de poliţie judiciară.x. Curţile de Apel - erau alcătuite din două sau mai multe secţii.Curţile de Apel, cu excepţia celei din Bucureşti, aveau şi câte o secţiespecială denumită “Secţie criminală”. Curtea de Apel din Bucureşti avea înalcătuire două “Secţii criminale”.Cu excepţia Curţii de Apel Bucureşti, la fiecare Curte de Apel,ministrul justiţiei delega trei consilieri care formau Camera de Acuzare.x. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – era unică pentru întreg statulromân (art. 74 din Constituţia din 1938, coroborat cu art. 48 din Legeapentru organizarea judecătorească din 27.08.1938). Ea era compusă din:primul preşedinte, patru preşedinţi de secţii şi 68 de consilieri.Cu privire la statutul judecătorilor, în art. 60 din lege se prevedeacă erau consideraţi magistraţi şi făceau parte din corpul judecătoresc:judecătorii şi ajutorii acestora, supleanţii şi judecătorii de tribunal, consilieriiCurţilor de Apel şi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prim-preşedinţii şipreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ai Curţilor de Apel şi aiTribunalelor.Deşi excede cercetarea noastră, precizăm că, erau consideraţimagistraţi şi membrii de orice grad ai Ministerului Public.Legea prevedea şi posibilitatea reprimirii în magistratură a foştilormagistraţi (judecători şi procurori – N.A.), dacă aceştia au promovatexamenul de capacitate, dacă le-a fost acordată inamovibilitatea şi dacă autrecut cel puţin trei ani de la data depunerii demisiei.Practic, instituţia reprimirii în magistratură se referea în mod exclusivla magistraţii care au demisionat din funcţie din motive neimputabile.Aceasta deoarece foştii magistraţi care au săvârşit abateri disciplinare şi careîn loc să fie sancţionaţi disciplinar şi-au înaintat demisiile, nu puteau fireprimiţi în corpul magistraţilor.Art. 96 din legea precizată prevedea că membrii corpuluijudecătoresc aflaţi în funcţie la data intrării în vigoare a legii (27 august1938), sunt şi rămân inamovibili.Coroborând dispoziţia art. 96 din lege cu art. 76 din Constituţie care220341

precum şi actele de comandament cu caracter militar.” 1)Deoarece Constituţia de la 27 februarie 1938 a statornicit principiilegenerale pe baza cărora urmau să se organizeze şi să funcţioneze autorităţilestatului, la data de 27 august 1938 a intrat în vigoare o nouă lege pentruorganizarea judecătorească.Art. 1 din lege enumera instituţiile puterii judecătoreşti: judecătoriile,tribunalele, Curţile de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Hotărârile instanţelor judecătoreşti enumerate erau pronunţate înnumele legii şi erau executate în numele Regelui României.x. Judecătoriile erau organizate pe două grade – judecătoriicomunale şi judecătorii de pace.Judecătoriile de pace supravegheau şi controlau personalul “încadrat”în judecătoriile comunale.Judecătoriile comunale funcţionau în fiecare comună rurală unde nuîşi avea reşedinţa o judecătorie de pace.Judecătoria comunală judeca cu un complet de judecată compus din:primarul comunei – în calitate de preşedinte – şi doi membri desemnaţi dejudecătorul de pace, la începutul fiecărui an judecătoresc, dintre foştiifuncţionari publici, preoţi, învăţători sau medici domiciliaţi în comunarespectivă.Calitatea de grefier era îndeplinită de notarul comunei.Membrii judecătoriei comunale nu erau incluşi în corpuljudecătoresc, iar notarul nu era considerat funcţionar judecătoresc.În privinţa competenţei, judecătoriile comunale judecau, fără drept deapel, litigiile dintre locuitorii comunei privind creanţe, revendicări de bunurimobile fungibile sau obligaţii de a face până la valoarea de 500 lei, inclusiv.Erau, de asemenea, competente să judece contravenţiile constatate deautorităţile administrative, când sancţiunea prevăzută era pedeapsa amenziide la 50 lei la 500 lei.Judecătoriile comunale pronunţau hotărâri care se numeau cărţi dejudecată.Împotriva acestor hotărâri judecătoreşti se putea exercita calea deatac a recursului, în termen de 10 zile, la judecătoria de pace.Judecătoriile de pace erau după statutul comunelor care erau incluseîn circumscripţia lor, de trei feluri: judecătorii urbane, judecătorii rurale şijudecătorii mixte.x. Tribunalele – funcţionau în fiecare capitală de judeţ, cu excepţiajudeţului Severin unde funcţionau două tribunale: Tribunalul Lugoj şitribunalul Caransebeş; a judeţului Hunedoara, unde funcţionau trei*. Oligarhiile – constituie o formă de guvernământ în care puterea destate este deţinută de o minoritate.Minoritatea conducătoare este desemnată pe baza unor criteriiprestabilite, cum ar fi: vârsta, averea sau naşterea.Această formă de guvernământ a dispărut în epoca contemporană.*. Democraţiile – reprezintă o formă de guvernământ în care rolulpredominant îl are voinţa poporului.Democraţiile antice greceşti nu erau veritabile deoarece laconducerea treburilor statului participau doar cetăţenii, cu excludereasăracilor din cetăţi şi a sclavilor care reprezentau majoritatea populaţiei.Pentru a exista un regim democratic – în epoca contemporană – esteimperios necesară o implicare în viaţa publică a tuturor cetăţenilor capabili,fără deosebire de naţionalitate, avere, religie, origine socială, sex sauapartenenţa politică.*. Monarhia şi republica.Această distincţie priveşte modul de desemnare a organului careîndeplineşte atribuţiile şefului de stat.Monarhia – este o formă de guvernământ în care şeful de stat esteinvestit în mod ereditar sau pe timpul vieţii, în timp ce republica – este aceaformă de guvernământ în care şeful de stat (fie organ unipersoanl, fie organcolegial) este ales pe un termen limitat şi prestabilit de popor sau deparlament.Faptul că un stat are o formă republicană de guvernământ nuînseamnă că în acea ţară există un regim democratic.Pe de altă parte, în epoca contemporană forma de guvernământmonarhică nu presupune existenţa monocraţiei, adică a monarhiei absolute.Dimpotrivă, există o multitudine de state care, deşi au o formă deguvernământ monarhică, manifestă o viaţă politică cu caracter democratic.Practic, este vorba de aşa numitele monarhii constituţionale sau limitate,consacrate astăzi şi în unele state europene occidentale (Regatul Unit alMarii Britanii şi Irlandei de Nord; Regatul Olandei; Regatul Belgiei;Regatul Spaniol; Regatul Suediei, ş.a.1) Conf.univ.dr. Cristian Ionescu, opere citate, pag. 601.340221

§ 3. Regimurile politiceRegimurile politice sau constituţionale reprezintă modalităţile şitehnicile prin intermediul cărora clasa politică dintr-un stat guvernează.În doctrina Dreptului Constituţional autori celebri au identificat corelaţiadintre principiul juridic – constituţional al separaţiei puterilor în stat, pe de o parteşi regimul politic sau constituţional concret adoptat, la un moment dat, într-un stat,pe de altă parte.Parafrazând un celebru doctrinar de Drept Constituţional şi InstituţiiPolitice „problema modurilor de exercitare a puterii de stat în funcţie derepartizarea atribuţiilor între diverse categorii de organe şi de raporturile dintre eledevine problemă fundamentală a statului şi deci a dreptului constituţional” 2) .La analiza fiecărui tip de regim politic se vor avea în vedere, cu prioritate,raporturile dintre puterea legislativă şi puterea executivă. Nu intenţionăm săignorăm cea de a treia putere constituită în stat, respectiv puterea judecătorească, cidoar să subliniem faptul că legătura fundamentală este între legislativ şi executiv.Aceasta cu atât mai mult cu cât Montesquieu, autorul teoriei separaţieiputerilor în stat, preciza: „din cele trei puteri de care am vorbit cea de a judeca esteîntr-un anume fel nulă. Nu mai rămân decât două” 3) .A). Regimul confuziunii puterilor etatice.Regimul politic al confuziunii puterilor statului este denumit în doctrină şiregimul politic „de adunare” şi constă în exercitarea de acelaşi organ al statului aputerii legislative şi a puterii executive. Practic acest guvernământ se realizeazăprin concentrarea întregii puteri la nivelul puterii legislative (parlamentului) careîşi subordonează autoritatea executivă.Acest regim constituţional prezintă anumite inconveniente. Astfel, înipoteza în care organul legiuitor este dominat de o condiţie de partide sau de unpartid politic, jocul politico-etatic se transferă, practic, de la instituţiile etatice cătrepartidele politice.Statele socialiste au practicat un regim politic al confuziunii puterilor. ÎnRomânia socialistă, Marea Adunare Naţională constituia organul suprem al puteriide stat. În raport cu M.A.N. se subordonau toate categoriile de organe ale statului.De principiu, confuziunea puterilor este de natură a determina hegemoniaunei autorităţi în raport cu celelalte autorităţi constituite în stat, ceea ce poatedetermina instaurarea unui regim autoritar.2) Prof. Dr. Genoveva Vrabie, Drept Constituţional şi Instituţii Politice Contemporane, EdituraFundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1992, pag. 109.3) Idem, Op. citate, pag. 118.222&.3. CONSTITUŢIA DIN ANUL 1938ACTELE DIN PERIOADA SEPTEMBRIE 1940 – AUGUST 1944Instaurarea regimului autoritar instituit de Regele Carol al II-lea s-arealizat prin intermediul a trei acte de valoare politico-juridică, adoptate înperioada 20.02.1938 – 27.02.1938.Iniţial, la data de 20 februarie 1938 regele a dat o proclamaţie princare a prezentat poporului român noua Constituţie prin care “se proclamăhotărât întâietatea Naţiunii române, care prin jertfele şi credinţa sa a creatStatul nostru naţional.”La data de 25 februarie 1938 a intrat în vigoare prin sancţiune regalălegea pentru apărarea ordinii de stat, prin care erau dizolvate grupărilepolitice care periclitau ordinea publică şi socială, în concepţia noului regiminstituit. Ulterior, la data de 31.03.1938 a intrat în vigoare un Decret – Legepentru dizolvarea tuturor asociaţiunilor, grupărilor sau partidelor politice.În sfârşit actul cu valoarea politico-juridică cea mai însemnatăpentru perioada respectivă îl reprezintă noua lege fundamentală, Constituţiadin data de 27 februarie 1938.Titlul III al Constituţiei intitulat “Despre puterile Statului”, cuprindeacap. V consacrat Puterii judecătoreşti (art. 73-78).“Art. 73: Nici o jurisdicţie nu se poate înfiinţa decât în puterea unei legi.Comisiuni şi tribunale extraordinare nu se pot crea, sub nici o numireşi nici un cuvânt, în vederea unor anume procese fie civile, fie penale sau învederea judecării unor anume persoane.Juriul se desfiinţează.Art. 74: Pentru întreg Statul român există o singură Curte de Casaţieşi Justiţie; în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilorşi a declara inaplicabile pe acelea care sunt potrivnice Constituţiei. Judecatainconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat.Curtea de Casaţie şi Justiţie se va rosti asupra conflictelor deatribuţiuni.Dreptul de recurs în casare este de ordin constituţional.Art. 76: Judecătorii sunt inamovibili. Inamovibilitatea se va statorniciprintr-o lege specială care va interveni cel mai târziu în termen de şase lunide la promulgarea prezentei Constituţii. În acest răstimp sancţiuniledisciplinare se vor aplica prin Decret Regal.Art. 77: Justiţia militară se organizează prin lege.Art. 78: Contenciosul administrativ este în căderea puteriijudecătoreşti, potrivit legii speciale.Puterea judecătorească nu are cădere să judece actele de guvernământ339

judecătorilor inamovibili erau: prevenirea sau mustrarea.Orice altă sancţiune disciplinară nu putea fi aplicată judecătorilorinamovibili decât de comisiile disciplinare.Această reglementare avea ca efect asigurarea independenţeijudecătorilor inamovibili în raport cu reprezentanţii puterii executive.* * *În raport cu reglementările legale anterioare (legile de organizarejudecătorească din anii: 1865, 1890 şi 1909), legea de organizarejudecătorească adoptată la data de 25 iunie 1924 reprezintă o etapăsuperioară în cristalizarea principiilor generale ale organizării judecătoreştişi a consolidării statutului judecătorului în România.Prin determinarea concretă a condiţiilor generale şi speciale necesarepentru accederea la funcţia de judecător, precum şi a modului de investire înfuncţie, s-a creat posibilitatea instituirii unui corp judecătoresc de elită.* * *În cele ce urmează, ne vom ocupa de consacrarea principiuluiindependenţei judecătorilor – prin studierea în ansamblu a statutuluijudecătorului – în perioada dictaturii regale şi a dictaturii antonesciene.B). Regimul confuziunii al separaţiei rigide a puterilor etatice.Acest regim politic mai este denumit în doctrină regimul politicprezidenţial. Este aplicat în Statele Unite ale Americii, în unele state din Americade Sud şi din Africa precum şi în Republica Federativă Rusă.Preşedintele statului deţine puterea executivă, în baza Constituţiei. El esteales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat pentru un mandatdeterminat în timp.Fiind ales de popor, preşedintele prezintă aceeaşi legitimitate ca şiParlamentul. El nu poate dizolva Parlamentul şi nu poate fi demis din funcţie decătre autoritatea legiuitoare. Miniştrii răspund, din punct de vedere politic, exclusivîn faţa preşedintelui.C). Regimul politic al separaţiei simple sau al colaborării puterilorpublice.Este cunoscut în doctrină sub denumirea de regim politic parlamentar.Se caracterizează prin realizarea echilibrului între puterea legislativă şiputerea executivă.Preşedintele Republicii este ales de către autoritatea legislativă.Membrii guvernului răspuns, din punct de vedere politic, atât individualcât şi solidar în faţa parlamentului.De regulă, şeful de stat (preşedinte sau monarh) are atribuţii foarterestrânse în privinţa conducerii treburilor publice.Şeful puterii executive poate, în anumite condiţii, să dizolve Parlamentul.Din punct de vedere istoric rădăcinile regimului politic parlamentare seregăsesc în Marea Britanie.D). Regimul semiprezidenţial.Este denumit şi regim politic semiparlamentar. Acest regim întruneştetrăsături ale regimului prezidenţial cu trăsături ale regimului parlamentar.Preşedintele poate dispune de largi prerogative având legitimitate caurmare a alegerii prin scrutin naţional. Acesta poate dizolva parlamentul.Preşedintele este şeful armatei şi poate participa la şedinţele Guvernuluisituaţie în care le prezidează. El dispune de prerogative însemnate şi pe planulrealizării externe a statului.Acest regim politic este denumit semiprezidenţial deoarece la congruenţaelementelor specifice regimului parlamentar cu elemente specifice regimuluiprezidenţial, cele din urmă sunt precumpănitoare.338223

CAPITOLUL IIIELEMENTE CONSTITUTIVE ALE STATULUICurţii şi doi consilieri de la aceeaşi instanţă, desemnaţi la începutul fiecăruian de colegiul preşedinţial.Ministrul Justiţiei, proceda la numirea judecătorilor dintre candidaţiideclaraţi admişi de comisie.Stagiul judecătorilor era de un an şi se finaliza cu examen decapacitate.Pe perioada stagiului persoana fizică numită în funcţie avea calitateade ajutor de judecător.Promovarea judecătorilor se realiza cu avizul conform al ConsiliuluiSuperior al Magistraturii. În această privinţă se excepta de la obţinereaavizului conform în situaţia numirii primului – preşedinte şi preşedinţilorÎnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a procurorului general de laÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Potrivit art. 126 al legii, funcţiile judecătoreşti erau incompatibile cufuncţiile publice de orice natură, cu excepţia funcţiilor didactice laFacultatea de Drept.Judecătorii erau opriţi să exercite ei înşişi, sub numele soţiilor lor sauprin persoană interpusă, acte de comerţ.Ei nu aveau dreptul să participe la conducerea sau administrarea uneisocietăţi comerciale sau civile.Judecătorii nu puteau adera la acţiuni politice şi nici nu aveau dreptulsă ia parte la manifestări cu caracter politic.Membrii corpului judecătoresc erau inamovibili, cu excepţiasupleanţilor, substituiţilor şi ajutorilor de judecători, cărora li se garantastabilitatea.De altfel, art. 104 din Constituţia din 1923 prevedea că “Judecătoriisunt inamovibili în condiţiile speciale pe cari legea le va fixa”.Disciplina judecătorească se manifesta (concretiza) printr-o acţiuneîn priveghere care presupunea dreptul de notare şi control şi printr-oacţiune disciplinară care avea drept scop aplicarea după forme prestabilite,a sancţiunii disciplinare.Acţiunea de priveghere – aparţine ministrului justiţiei, care o puteaexercita fie direct, fie prin intermediul inspectorilor judecătoreşti sau aşefilor ierarhici.Acţiunea disciplinară se exercita exclusiv de ministrul justiţiei încazul în care abaterile disciplinare erau săvârşite de judecătorii amovibili.În cazul săvârşirii abaterilor disciplinare de către judecătoriiinamovibili acţiunea disciplinară se exercita de comisiile disciplinare.Împotriva judecătorilor inamovibili ministrul justiţiei avea dreptul dea-i sancţiona pentru abaterile comise de la îndatoririle legate de exerciţiul funcţiei.Sancţiunile care puteau fi aplicate direct de ministerul de resort224337

aveau grad de judecător de Tribunal sau de consilier de Curte de Apel.Titlul VII al legii reglementa instituţia inspectorilor judecătoreşti.Inspecţia Curţilor de Apel se realiza prin delegaţie de cel mult treiconsilieri ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Inspecţia tribunalelor şi a judecătorilor se realiza prin intermediul a2-3 consilieri ai Curţii de Apel, în raza cărora se aflau respectivele instituţii.Titlul VIII (art. 61-66) reglementa instituţia Consiliului Superior alMagistraturii.Consiliul avea, în baza legii, următoarele atribuţii:- să îşi exprime opinia asupra confirmării, numirii şi promovăriijudecătorilor inamovibili;- să îşi dea avizul în situaţiile în care era consultat de ministrul justiţiei;- să îndeplinească orice altă atribuţie stabilită de lege.Consiliul Superior al Magistraturii era prezidat de ministrul justiţiei.În situaţia în care de ministrul justiţiei nu participa la lucrări, preşedenţiaConsiliului se exercita de primul-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie.În ipoteza în care nici primul-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie nu participa la şedinţă, Consiliul era prezidat de cel mai vechipreşedinte de secţie al Curţii de Casaţie şi Justiţie sau de consilierul cu rang,caracter şi atribuţii de preşedinte.Legea pentru organizarea judecătorească din 25.06.1924 stabileaatribuţiile de selectare şi modul de investire în cadrul corpului judecătoresc.Condiţiile generale pentru admiterea în magistratură, prevăzutede lege, erau:- cetăţenia română;- exerciţiul drepturilor civile şi politice;- serviciul militar satisfăcut.Condiţiile speciale pentru admiterea în corpul judecătorilor aveau învedere vârsta candidatului, titlurile universitare obţinute şi promovareaexamenului de capacitate.Funcţia de ajutor de judecător impunea întrunirea condiţiilorgenerale.Referitor la condiţiile speciale, candidatul trebuie să aibă vârstacuprinsă între 25 ani şi maximum 32 de ani. De asemenea, candidatultrebuia să deţină titlul de doctor în drept, însă în lipsa unor persoane fizicecare să posede acest titlu ştiinţific se admiteau şi candidaţii licenţiaţi îndrept.Cererile de numire în funcţiile de judecător erau adresate primuluipreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Acestea erau examinate de o comisie compusă din: un preşedinte al336Statul cuprinde două elemente de fapt – populaţia şi teritoriul – şi unelement cu caracter politico-juridic – autoritatea sau puterea de stat(denumită şi suveranitate).§ 1. POPULAŢIAFundamentul statului îl constituie naţiunea.Naţiunea – reprezintă o formă de comunitate umană, istoriceştedeterminată, caracterizată prin faptul că între membrii săi există legăturidurabile şi identificabile, fundamentate pe comunitatea de interese socialeconomice,pe religie şi pe factura psihologică.De principiu populaţia unui stat cuprinde o singură naţiune. Esteposibil ca un stat să includă naţiuni şi naţionalităţi multiple. Statemultinaţionale au fost: U.R.S.S., Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Britanic ş.a.În realitatea social-politică există situaţii în care o naţiune esteinclusă în mai multe state. Ex: naţiunea este inclusă în mai multe state. Ex:naţiunea germană cuprinsă în R.F.G., în fosta R.D.G şi în Austria; naţiuneaarabă inclusă în statele arabe din Asia şi din nordul Africii; naţiunea românăcuprinsă majoritar în Statul Român şi în Republica Moldova precum şi înBulgaria, Serbia, Ucraina şi Ungaria.Naţiunea fiind un concept istoric social şi politic comportă un numărde factori materiali: de origine, de rasă, de tradiţii, de unitate geografică şimai ales geopolitică. Dar acest concept deţine şi o serie de factori subiectiviconcretizaţi în elementele spiritual-morale ale comunităţii, elemente caredetermină, în ultimă instanţă, factura psihologică a naţiunii.Afirmarea statului naţional s-a realizat ca urmare a concretizării şireliefării – m ai ales în Europa – a principiului naţionalităţilor.Principiul naţionalităţilor corelat cu principiul autodeterminăriipopoarelor subjugate a determinat hotărâtor înfăptuirea Unirii principatelorMoldova şi Valahia 4) precum şi realizarea unităţii naţional – statale aGermaniei şi a Italiei. Acelaşi principiu, puternic afirmat în timpul şi dupăprimul război mondial a produs consecinţa realizării depline a unităţiinaţiunii române, materializată prin unirea Basarabiei, Bucovinei şiTransilvaniei cu Regatul României.Pe bună dreptate se poate afirma că principiul naţionalităţilor atriumfat în privinţa românilor după Marea Unire din anul 1918 şi respectivdupă recunoaşterea internaţională a voinţei tuturor românilor de a trăi, întrunsingur stat: un stat naţional românesc.4) A se vedea hotărârile Congresului de Pace de la Paris din anul 1856.225

Datorită evenimentelor din vara anului 1940, care nu au fost în modintegral reparate, o parte însemnată a naţiunii române trăieşte în afarahotarelor României. Clasa noastră politică discută asupra oportunităţiialipirii Basarabiei aducând argumente – mai mult contra decât pentru – deordin economic. Mai direct spus întrebarea centrală este: Cât ar costareunirea Basarabiei ?! Poate Statul Român să suporte o astfel de notă deplată ?!Din punct de vedere a Dreptului Internaţional Public, undepreponderent subiecte sunt statele însăşi, s-a dat o puternică garanţiedrepturilor minorităţilor naţionale.Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de O.N.U. înanul 1948, Pactul internaţional relativ la drepturile economice sociale şiculturale, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la data de 19.12.1966.Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice adoptat deAdunarea Generală a O.N.U. la 16.12.1966; Actul final al Conferinţei pentrusecuritate şi cooperare în Europa, încheiat la Helsinki în anul 1975;documentele internaţionale adoptate la Viena (1988 – 1989) şi la Paris(1990).Constituţia României prevede că statul român recunoaşte şigarantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul lapăstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale,lingvistice şi religioase.§ 2. TERITORIULÎn mod firesc, statul nu poate fi conceput fără un teritoriu determinat.Teritoriul unui stat – reprezintă partea din globul pământesc carecuprinde solul, subsolul, apele şi coloana aeriană de deasupra solului şiapelor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea.Marea teritorială cuprinde făşia maritimă de o lăţim determinată careeste supusă suveranităţii statului riveran. Întinderea mării teritoriale aRomâniei este de 12 mile marine.O importanţă deosebită, mai ales din punct de vedere practic, esteacordată, în Dreptul Internaţional Public, apelor curgătoare de frontieră. Deprincipiu, delimitarea frontierei se face având în vedere linia mediană, careeste stabilită la mijlocul distanţei dintre maluri. O altă posibilă delimitare areîn vedere talvegul apei, adică linia obţinută prin unirea punctelor albieiunde apa este cea mai adâncă.Pentru apele staţionare de frontieră linia de demarcaţie o constituieaceea care uneşte punctele de frontieră opuse de la malurile celor două stateriverane.x. Curţile de Apel – erau în număr de 12:- Bucureşti – cu 6 secţii;- Cluj şi Timişoara – cu câte 3 secţii;- Braşov, Chişinău, Craiova, Galaţi, Iaşi şi Oradea – cu câte 2 secţii;- Constanţa şi Târgu Mureş – cu câte 1 secţie.La Curtea de Apel Bucureşti una dintre secţii îndeplinea funcţia deCameră de punere sub acuzare.La fiecare Curte de Apel, la data de 15 septembrie, se desemnau treiconsilieri care formau Camera de punere sub acuzare, cu excepţia Curţiide Apel Bucureşti, la care această cameră constituia o secţie distinctă.x. Curţile cu juraţi funcţionau pe lângă fiecare tribunal competent ajudeca în toate materiile criminale, delictele politice şi de presă, cu excepţiacazurilor menţionate de art. 26 din Constituţia din 1923.Art. 26 alin. 4 din Constituţie prevedea că: “Delictele de presă sejudecă de juraţi afară de cazurile aci statornicite, cari se vor judeca detribunalele ordinare, potrivit dreptului comun:a) Delictele ce s-ar omite împotriva Suveranilor ţării, PrincipeluiMoştenitor, membrilor Familiei Regale şi Dinastiei Şefilor Statelor Străineşi reprezentanţilor lor;b) Îndemnurile directe la omor şi rebeliune în cazurile când nu aufost urmate se execuţiune;c) Calomniile, injuriile, difamaţiile aduse particularilor saufuncţionarilor publici oricari ar fi, atinşi în vieaţa lor particulară sau încinstea lor personală”.În temeiul unei legi din anul 1931, în situaţia în care erau mai multecauze în curs de judecată, Curtea cu Juraţi se putea permanentiza pe operioadă de un an.Asesorii Curţii cu Juraţi erau traşi la sorţi de primul preşedinte alTribunalului, dintre judecători, iar acuzarea era susţinută de un membru alCurţii de Apel sau de unul al parchetului tribunalului respectiv, pe bazadelegaţiei procurorului general.x. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unică pentru întreg statulromân, se situa în vârful piramidei sistemului jurisdicţional. Această instanţăera compusă din: prim-preşedinte, trei preşedinţi de secţie şi 51 de consilieri.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie avea trei secţii.În secţii reunite această instanţă judeca cauzele politice şi acuzaţiileformulate împotriva membrilor Consiliului de Miniştri.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acea drept de jurisdicţie exclusivăîn privinţa membrilor care o compuneau, în materie penală.Pe lângă Curtea de Casaţie şi Justiţie erau încadraţi un număr demagistraţi asistenţi. Aceştia erau incluşi în cadrul corpului judecătoresc şi226335

cap. IV denumit “Despre puterea judecătorească”, capitol căruia i-au fostalocate art. 101 – art. 107 din Constituţie. Această Constituţie reprezintă omodificare şi completare a Constituţiei din anul 1866.Sub aspectul statutului judecătorilor şi a organizării instituţiilorputerii judecătoreşti precizăm că a fost sancţionată o nouă lege pentruorganizare judecătorească prin decretul regal nr. 2110 / 25 iunie 1924, care afost publicată în Monitorul Oficial nr. 136 / 26.06.1924. Această lege a fostcompletată prin legea sancţionată prin decretul regal nr. 1207 / 13.04.1925 şipublicată în Monitorul Oficial nr. 81 / 14.04.1925, precum şi prin legeamodificatoare din 28.11.1925.Legea pentru organizarea judecătorească din 1924 a înlocuit vechealege din 24.03.1909 aplicabilă în vechiul regat şi decretul-lege din09.10.1919 referitor la organizarea judecătorească din Basarabia.În art. 1 legea unificatoare enunţă instanţele judecătoreşti, în calitatealor de organe ale puterii judecătoreşti: Judecătoriile, Tribunalele, Curţile deApel, Curţile cu Juraţi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.x. Art. 3 din lege, prevedea că judecătoriile erau de trei categorii:urbane, rurale şi mixte, în raport de caracterul comunelor care corespundeaucircumscripţiilor acestora.Circumscripţiile judecătorilor urmau să fie stabilite de MinisterulJustiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii şi cu aprobareaConsiliului de Miniştri.Competenţa judecătoriilor era reglementată prin legea judecătorilorde pace. De regulă, judecata se desfăşura la sediul judecătoriei.x. Tribunalele – funcţionau în fiecare capitală de judeţ cu una saumai multe secţii.Există şi o excepţie, în judeţul Severin unde funcţionau douătribunale, respectiv unul cu sediul la Lugoj şi altul cu sediul la Caransebeş.La fiecare tribunal pe lângă numărul necesar de judecători de şedinţăexistau un număr de judecători care prin delegaţie îndeplineau atribuţiispeciale, spre exemplu: judecător de instrucţie, judecător sindic, judecătorpentru tutele, judecător abilitat pentru a judeca infracţiunile săvârşite deminori.Judecătorul de instrucţie era delegat de ministrul justiţiei şi se aflasub supravegherea procurorului general de pe lângă Curtea de Apel înprivinţa atribuţiilor de poliţie judiciară.La tribunalul de minori putea fi numită asesoare a judecătorului ofemeie de cel puţin 30 de ani care a condus cel puţin trei ani o societate depatronaj sau care era licenţiată în drept şi avea cel puţin un copil legitim.Numirea se realiza temporar, pe un termen de 2 ani iar asesoarea avea numaiun vot consultativ.* **De-a lungul istoriei s-au concretizat mai multe teorii referitoare lanatura raporturilor dintre stat şi teritoriul său.Sintetic aceste teorii sunt: teoria teritoriului – obiect; teoriateritoriului – subiect; teoria teritoriului – limită şi teoria competenţei.*. Doctrina teritoriului – obiect – specifică epocii medievale seremarcă prin faptul că teritoriul era considerat proprietatea privată amonarhului. La moartea suveranului teritoriul statului putea fi partajat întresuccesori.În această concepţie se considera că raporturile stat-teritoriuconstituie un „dominium” şi nu un „imperium”, deci nu o putere de acomanda ci o putere (o aptitudine) de a stăpâni. În consecinţă, dreptulstatului asupra teritoriului ar constitui un drept real, denumit de autori fie„drept real de drept public”, fie „drept real instituţional”. Utilizareaacestor ultim noţiuni au menirea de a diferenţia „dreptul real” al statuluiasupra teritoriului său de dreptul real instituţionalizat în cadrul Teorieigenerale a drepturilor rele din Dreptul Civil.*. Doctrina teritoriului – subiect – porneşte de la ideea considerăriiteritoriului ca fiind un element încadrat în personalitatea juridică a statului.În această concepţie teritoriul apare ca fiind un element constitutiv alstatului, aflat în strânsă corelaţie cu puterea etatică.Această doctrină a fost susţinută de mai mulţi autori printre care şi G.Jellinek.*. Doctrina teritoriului – limită.Susţine că teritoriul reprezintă un cadru, în limitele căruia statul poatecomanda asupra subiectelor de drept. Adepţii acestei teorii neagă teoriaconsiderării teritoriului ca făcând obiectul unui drept real al statului precumşi teoria considerării teritoriului ca fiind element constitutiv al personalităţiistatului.*. Doctrina competenţei.Consideră că teritoriul statului reprezintă, un spaţiu determinat deordinea juridică internaţională. În acest cadru prestabilit urmează să seaplice ordinea juridică naţională.Această teză a fost fundamentată de către creatorul teoriei pure adreptului, marele jurist Hans Kelsen.* *334227

Nici una dintre ţările enunţate şi sintetic examinate nu oferă explicaţiiştiinţifice referitoare la corelaţia dinte stat şi teritoriul său.Astfel, doctrina teritoriului – obiect ignoră principiul suveranităţiinaţionale, poporul fiind cu totul înlăturat de la luarea deciziilor dedesprindere a unor fragmente de teritoriu din respectivul stat. Noi am spunecă teoria este anacronică şi desuetă fiind specifică – aşa cum am mairemarcat – Evului Mediu.Doctrina teritoriului – subiect bazată pe aptitudinea de a comanda(imperium), nu face distincţie după cum puterea etatică este exercitată depopor, de o clasă politică minoritară şi privilegiată ori de o singură persoană.Doctrina teritoriului – limită elimină suveranitatea naţională asuprateritoriului pe care o înlocuieşte cu sintagma de „competenţă”.În această teză ordinea juridică internaţională reprezintă factorulhotărâtor în delimitarea competenţei statului, fără consultarea poporului.După modesta noastră opinie statul reprezentat prin puterea publicăprivită în unicitatea ei, dispune de suveranitate (supremaţie şiindependenţă) în timp de puterile constituite în stat (legislativă, executivă şijudecătorească) au competenţe.Aşa fiind, trecerea dintr-un domeniu care aparţine unei putericonstituite în stat în alt domeniu care aparţine altei puteri constituite în statînseamnă încălcarea COMPETENŢEI respectivei puteri.La fel, în cadrul unei puteri constituite în stat (ex.: putereajudecătorească) fiecare organ / ansamblu de organe dispune de propria sacompetenţă. În temeiul principiului ierarhiei normelor juridice şi respectiv aorganelor publice aparţinând unei puteri constituite în stat un organ ierarhicsuperior, de regulă nu poate încălca competenţa organului ierarhic inferior.Mai mult, întotdeauna un organ ierarhic inferior nu poate prelua competenţaacordată unui organ ierarhic superior.Deci potrivit dreptului pozitiv român noţiunea de competenţă are oaccepţie tehnico-juridică clar determinată. Această noţiune se referă laautorităţile statului şi nu la puterea etatică în ansamblul ei.Teritoriul de stat are un caracter inalienabil şi indivizibilInalienabiliatea teritoriului reprezintă o consecinţă (un efect) alsuveranităţii statului.Teritoriul unui stat este inalienabil în sensul că există obligaţianegativă, generală şi universală a tuturor statelor (ca subiecte de Drept228*Legea pentru organizare judecătorească din anul 1909 a prevăzut şiincompatibilităţi pentru judecători: de a face acte de comerţ, de a reprezentapărţile în proces, de a fi judecaţi în afacerile lor personale de cătrejudecătorii de la instanţele la care îşi desfăşurau activitatea (unde eraunumiţi şi funcţionau în mod efectiv).După ce printr-o lege publicată la 29.12.1864 în scopul asigurăriisolemnităţii şedinţelor de judecată, judecătorii au fost obligaţi ca în timpuljudecăţii să poarte uniformă, legea din 1 septembrie 1890 prevedea cănumirile în funcţia de judecători nu se puteau face decât dintre persoanelecare obţinuseră titlul de licenţiat în drept.Spre deosebire de legea de organizare judecătorească din 1865, legeadin 1890 prevedea că pentru judecarea abaterilor disciplinare alemagistraţilor s-a instituit Tribunalul disciplinar la nivelul Curţii de Casaţiepentru judecătorii inamovibili, urmând ca judecătorii amovibili să fiejudecaţi disciplinar de Tribunalele disciplinare constituie pe lângă Curţi de Apel.Legea de organizare judecătorească din anul 1909 a consacrat noireglementări în raport cu legea din 1865.Astfel, a fost instituit examenul de capacitate, ca mijloc deselecţionare a acestora şi au fost creaţi inspectorii judecătoreşti. Totodatălegea a înfiinţat Consiliul Superior al Magistraturii.A fost instituită ordinea ierarhică în care judecătorii urmau să seprezinte la ceremoniile publice şi a fost consacrată legislativ ierarhia încorpul magistraţilor.Inspectorii judecătoreşti erau delegaţi de către Ministerul Justiţieidintre consilierii Curţilor de Apel. Aceştia aveau drept de control şisupraveghere asupra judecătorilor de tribunale şi de ocoale dincircumscripţia teritorială a Curţii de Apel.Pentru supravegherea şi exercitarea controlului asupra consilierilorde la Curţile de Apel, erau delegaţi inspectori judecătoreşti dintre membrii(consilierii) Curţii de Casaţie.* * *După primul război mondial s-a remarcat din partea autorităţilorstatului strădania de unificare, în general, a întregii legislaţii aplicabile peîntreg teritoriul României Mari, inclusiv a legislaţiei referitoare laorganizarea puterii judecătoreşti.La data de 29 martie 1923 a fost publicată o nouă Constituţie, înMonitorul Oficial nr. 282 / 29.03.1923. 1)În cadrul titlului III, intitulat “Despre puterile Statului” este înserat1) Constituţia a fost sanţionatã prin Decret-regal la data de 28.03.1923. Ea a fost redactatã dupãmodelul Constituţiei regatului belgian din 25.02.1885.333

judecătorească care a comportat mai multe modificări. 1)Această lege recunoştea un drept de priveghere şi un drept dedisciplină asupra corpului judecătoresc.Dreptul de priveghere se materializează în prerogativa de a trimiteînainte Tribunalelor disciplinare a unui membru al corpului judecătoresc.Dreptul de disciplină conferea aptitudinea de a pronunţa o sancţiuneîmpotriva unui judecător.În baza art. 111 din legea menţionată ministrul justiţiei avea dreptulde priveghere asupra membrilor corpului judecătoresc.Ministrul justiţiei avea dreptul de disciplină asupra judecătoriloramovibili, asupra membrilor Ministerului Public şi asupra funcţionarilorauxiliari ai Justiţiei.Ministerul justiţiei poseda dreptul de disciplină şi asuprajudecătorilor inamovibili, cărora le putea aplica sancţiunile disciplinarereferitoare la prevenire şi mustrare. (art. 124 din Legea de organizarejudecătorească din 1.09.1890).Legea de organizare judecătorească din anul 1909 recunoştea, prindispoziţiile cuprinse în art. 168, un drept de priveghere şi un drept dedisciplină asupra corpului judecătoresc.Art. 169 preciza că ministrul justiţiei avea dreptul de priveghereasupra membrilor întregului corp judecătoresc. Acesta exercita aceastăprerogativă, fie în mod direct fie prin inspectorii judecătoreşti sau prindelegaţie dată oricărui alt magistrat.În baza dreptului de priveghere, ministrul justiţiei avea dreptul de atrimite pe judecătorii inamovibili în judecată disciplinară a ConsiliuluiSuperior al Magistraturi sau a Curţii disciplinare.Art. 173 din lege preciza că ministrul justiţiei avea “dreptul dedisciplină asupra magistraţilor amovibili şi asupra funcţionarilor auxiliari aijustiţiei”.Legea de organizare judecătorească din anul 1909 recunoştea şipreşedinţilor Curţilor de Apel un drept de control bazat pe o disciplinăierarhică asupra judecătorilor de la Tribunalele din circumscripţia teritorialăa Curţii de Apel.Acelaşi drept era recunoscut şi preşedinţilor de Tribunale asuprajudecătorilor de ocol din circumscripţiile teritoriale ale fiecărui tribunal.În cazul săvârşirii unei abateri de la îndatoririle profesionale, şefulierarhic deschidea acţiunea disciplinară împotriva celui acuzat, acţiune carese judeca în Camera de Consiliu, iar hotărârea se comunica ministruluijustiţiei spre confirmare şi aducere la îndeplinire.1) În anii: 1891; 1892; 1896; 1900; 1901; 1902; 1903 şi 1905.332Internaţional Public) de a se abţine de la faptul material al încălcăriiteritoriului şi de a respecta suveranitatea teritorială a statului în cauză.Particularizând, merită să precizăm că în legislaţia României de launirea Principatelor extracarpatice şi până la Constituţia din anul 1991,modificată în anul 2003, a fost consacrată inalienabilitatea şiindivizibilitatea teritoriului. În consecinţă, teritoriul Statului Român nupoate suferi modificări decât dacă se aduce atingere voinţei naţiunii românede a trăi într-un stat liber şi independent.Frontierele ţării noastre sunt consfinţite prin lege organică, curespectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptuluiinternaţional.Cedările teritoriale efectuate sub ameninţarea cu forţa în vara anului1940 au încălcat flagrant principiul juridic constituţional al inalienabilităţiiteritoriului Statului Român.Din punct de vedere juridic, aceste transferuri forţate de teritorii suntlovite de nulitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit convenţiilor şicutumelor din Dreptul Internaţional Public, ocuparea, anexarea sauîncorporarea teritoriului sau a unei porţiuni din teritoriul unui stat de cătreun alt stat constituie o gravă încălcare a relaţiilor internaţionale.Indivizibilitatea teritoriului constă în incapacitatea statului – casubiect de drept internaţional şi de drept intern – de a renunţa la o parte dinteritoriul statului în favoarea unei terţe puteri.Acest principiu a fost consacrat în Constituţiile noastre din anii:1866, 1923 şi 1938. În consecinţă acceptarea arbitrajului germano-italianpentru rezolvarea diferendului teritorial româno-ungar şi cedareaTransilvaniei de Nord, a Crişanei şi a Maramureşului apare ca fiindneconstituţională. În mod identic acceptarea notelor ultimative sovietice din26-27 iunie 1940, urmată de cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi aŢinutului Herţa către U.R.S.S. a fost neconstituţională.Tratatele româno-bulgare desfăşurate la Craiova şi finalizate princedarea Cadrilaterului (judeţele Durostor şi Caliacra) aruncă o „lumină” şimai nefavorabilă asupra modului în care autorităţile noastre au respectatprincipiul indivizibilităţii teritoriului naţional. Aceasta deoarece înainte deînceperea tratativelor – e drept sub influenţa Germaniei – România aacceptat retrocedarea către Bulgaria a sudului Dobrogei.Era posibil acest fapt potrivit Constituţiei din anul 1938 ?!Remarcăm şi următorul aspect: deşi au existat sugestii şi presiunidirecte din partea lui A. Hitler, cancelarul Germaniei, totuşi Bulgaria nu asolicitat un arbitraj al marilor puteri şi nu a adresat note ultimativeguvernului regal al României. În aceste condiţii greu se pot invoca necesităţi229

politice de stat pentru a se „acoperi” acceptarea de către România a cedăriiCadrilaterului, cedare pentru care ţara noastră a fost despăgubită de cătrepartea contractantă (în speţă de Bulgaria) cu o sumă de bani.§ 3. AUTORITĂŢILE STATULUI. SUVERANITATEA ETATICĂ.Elementul politico – juridic al statului îl constituie puterea de stat.În mod firesc, puterea de stat se exercită prin intermediul autorităţilorconstituite în stat.Pentru a nu teoretiza excesiv vom concluziona că aceste autorităţipublice se manifestă prin intermediul agenţilor statului (persoane fizice caresunt investite cu funcţii publice de autoritate) şi că ele sunt purtătoarelesuveranităţii etatice.Fiecărei categorii de autorităţi de stat îi corespunde o funcţie statalădistinctă. Astfel: Parlamentului ca organ legislativ îi corespunde funcţialegislativă; Guvernului ca autoritate executiv-administrativă îi corespundefuncţia executivă şi Instanţelor judecătoreşti le corespunde funcţiajurisdicţională.Despre atribuţiile acestor categorii de organe şi despre rolul celor treifuncţii etatice am făcut precizări sintetice în cap. I al lucrării.Este necesar să facem mai multe precizări.Deşi autorităţile etatice „se clasifică” în raport de cele trei funcţiiprincipale ele trebuie privite ca subansambluri ale unui întreg.Nu este de conceput o separaţie radicală, absolută a celor trei puteriîn stat. Fragmentarea efectivă a puterii de stat ar duce la disoluţia autorităţiişi implicit la disoluţia statului.Distincte în privinţa funcţiilor exercitate, cele trei categorii de organespecializate ale statului – impropriu denumite „puteri” – constituie înunitatea lor indestructibilă „puterea de stat” unică şi indivizibilă.Această unică putere etatică este purtătoare, titulară a suveranităţii de stat.Desigur, se mai impun unele explicaţii.Suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercităprin organele sale reprezentative şi prin referendum.Prin organele reprezentative poporul exercită suveranitatea în modmediat, indirect iar prin referendum naţiunea exercită în mod direct şinemijlocit suveranitatea.Aşa fiind deşi naţiunea rămâne titulara suveranităţii; purtătoareleacesteia sunt organele de stat; Parlament, Guvern şi Instanţelejudecătoreşti.Tribunalul Iaşi avea în componenţă patru secţii: una corecţională şitrei civile.Tribunalul Craiova avea în componenţă trei secţii: una corecţională şidouă civile.Tribunalul Galaţi şi Ploieşti aveau fiecare câte două secţii: unacorecţională şi una civilă.Toate celelalte tribunale aveau o singură secţie, mixtă, corecţională şicivilă.Legea pentru organizarea judecătorească mai prevedea înfiinţareaCurţilor de Apel, care erau în număr de patru: Curtea de Apel Bucureşti,Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Craiova şi Curtea de Apel Focşani.În anul 1890 Curtea de Apel de la Focşani a fost mutată la Galaţi.În urma alipirii Dobrogei la statul român (1878), a fost înfiinţată acincea Curte de Apel cu sediul la Constanţa, în anul 1914.Şi Curţile de Apel erau organizate pe secţii.Curtea de Apel Bucureşti era alcătuită din trei secţii. Curţile de Apeldin Iaşi, Focşani (ulterior Galaţi) şi Craiova, aveau două secţii, iar Curtea deApel din Constanţa avea în componenţă o singură secţie.Competenţa Curţilor de Apel era stabilită prin dispoziţiile Codului deprocedură civilă.Curţile cu Juraţi au fost instituite pe lângă fiecare Curte de Apel,pentru aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură penală referitoare laprocedura de judecată a crimelor.Ulterior, prin legea din 12 iulie 1868 pentru organizarea Curţilor cuJuraţi, ca urmare a modificării art. 246 Cod procedură penală, au fostînfiinţate Curţi cu Juraţi pe lângă Tribunale. Curtea cu Juraţi era competentăsă judece cauzele criminale şi delictele de presă şi cele politice (art. 24modificat prin Legea din 08.06.1884 din Constituţia de la 1866). Aceasta eracompusă dintr-un consilier de Curte de Apel, în calitate de preşedinte, doijudecători de Tribunal, în calitate de membri şi 12 juraţi traşi la sorţi.Durata sesiunilor Curţilor cu Juraţi era determinată prinRegulamentul adoptat la data de 16 iulie 1868.Cea mai importantă reglementare a legii de organizare judecătoreascădin anul 1865 este cea referitoare la inamovibilitatea judecătorilor.Art. 103 din lege prevedea că preşedinţii şi consilierii de la Curtea deCasaţie şi de la Curţile de Apel erau, de drept, inamovibili.Legea prevedea că inamovibilitatea preşedinţilor şi judecătorilor dela tribunale urma să se adopte prin lege specială.Prin Legea de organizare judecătorească din 24.03.1909 a fostacordată inamovibilitatea şi membrilor tribunalelor şi a judecătoriilor de ocoale.La 1 septembrie 1890 a intrat în vigoare o nouă lege de organizare230331

Judecătoriile săteşti judecau cu drept de apel la judecătorul de ocoltoate cauzele, (forme de prigonire, asuprire, persecuţii, împilare, oprimare),săvârşire pe raza comunei, indiferent de cauza din care ar fi izvorât.Erau de asemenea, competente să judece acţiunile în pretenţii al cărorobiect nu depăşea 50 lei capital şi dobânzi sau care aveau ca obiect bunurimobile sau debite (creanţe) de orice fel care se judecau în primă şi ultimăinstanţă.Ulterior aceste instanţe au fost desfiinţate şi reînfiinţate prin Legeajudecătoriilor de pace din 1 iunie 1896, pentru a fi definitiv desfiinţate prinLegea judecătoriilor de pace din 30 decembrie 1907.Ca urmare a desfiinţării judecătoriilor săteşti, legiuitorul a creatinstituţia ambulanţei judecătoreşti, prin care judecătorul de ocol eraobligat, cel puţin de două ori pe lună, să se deplaseze în comunele rurale dincircumscripţia lui pentru a judeca la sediul primăriei cauzele ivite întresăteni. După primul război mondial datorită greutăţii întâmpinate înprocurarea mijloacelor de transport dispoziţiile referitoare la instituţiajudecătorului ambulant au căzut în desuetudine.Judecătoriile de plasă se înfiinţau în fiecare plasă sau ocol(subdiviziuni ale judeţului).Judecătorii de plasă se împărţeau în trei clase:- clasa I – cuprindea judecătoriile din oraşele: Iaşi, Bucureşti,Craiova, Galaţi, Brăila, Focşani, Botoşani, Giurgiu, Ismail, Ploieşti, Bârladşi Turnu – Severin.- clasa a II-a cuprindea judecătoriile înfiinţate în celelalte oraşe,reşedinţe de judeţ.- clasa a III-a are alcătuită din judecătoriile rurale care au funcţionatpână în anul 1875, deoarece au fost suprimate aceste instanţe, prin Legea din17 mai 1875. Atribuţiile acestor instanţe desfiinţate au fost preluate, în modtemporar, de exponenţii puterii executive (subprefecţi).Competenţa judecătoriilor a fost legiferată prin Codul de procedurăcivilă (art. 1 până la art. 53) şi a fost modificată succesiv prin legile deorganizare a judecătoriilor de ocol din anii: 1879 1894, 1896 şi 1908.Tribunalele judeţene funcţionau în fiecare capitală de judeţ, raza lorteritorială confundându-se cu aceea a judeţului (art. 17 din Lege).Exista şi o excepţie cu privire la judeţele din sudul Basarabiei alipitela 1856; Tribunalul Ismail, cuprindea în raza sa teritorială, judeţele Ismail şiBolgrad.Fiecare tribunal era compus din una sau mai multe secţii.Astfel, Tribunalul Ilfov avea 5 secţii: una corecţională, trei secţiicivile şi una comercială şi de notariat. Prin Legea din 17 aprilie 1868 laacest tribunal a mai fost creată o secţie corecţională.Nu achisăm la opinia potrivit căreia doar unele puteri constituite înstat – puterea legiuitoare – în speţă, fiind organul reprezentativ suprem alpoporului român – sunt purtătoare ale suveranităţii de stat.Fiecare categorie de autorităţi exercită atribute ale supremaţiei(suveranitatea internă). Este adevărat faptul că unele autorităţi (ex.:instanţele judecătoreşti) nu au atribuţii în privinţa exercitării independenţeide stat (suveranitatea externă); în mod direct şi nemijlocit aceste atribuţiisunt conferite puterii executive (Preşedintele – ca mediator între puterilestatului; Guvernul, Ministerul Afacerilor Externe) şi se află sub controlulputerii legiuitoare (prin procedura ratificării tratatelor / convenţiilorinternaţionale).Nici o autoritate nu poate exercita suveranitatea în nume propriu.Acest deziderat, devenit o axiomă în Statul de Drept, se realizează prinaplicarea principiului separaţiei puterilor în stat. Puterea de stat, unică, sespecializează pe cele trei domenii (legislativ, executiv şi judiciar) tocmai înscopul de a menţine echilibrul între autorităţile statului.Fiind separate în raport de funcţiile pe care le exercită autorităţilepublice manifestă atributele suveranităţii, în mod plenar, doar atunci cândputerea de stat se realizează ca un tot unitar.Noul proiect de Constituţie a Uniunii Europene menţionează clarintenţia de a realiza o asociaţie de state suverane în scopul prosperităţiipopoarelor. Deşi se deleagă o serie de atribute din partea statului membrucătre Uniune se recunoaşte, pe mai departe, existenţa inalienabilă asuveranităţii statelor membre.Altfel, cum s-ar explica posibilitatea prevăzută de documentulmenţionat ca un stat membru al Uniunii să-şi manifeste intenţia de a părăsiUniunea Europeană. Desigur, acest act juridic complexe – ca ipoteză - nu sepoate realiza decât în contextul recunoaşterii şi prezervării suveranităţiituturor statelor membre.În legătură cu documentul ce urmează a fi adoptat şi aşezat la temeliaUniunii Europene se observă că acestea poartă titulatura de „Constituţie”.Am precizat în cap. II al prezentei lucrări că la baza unui stat federaleste o constituţie în timp ce la temelia unei confederaţii de state, deci aunei asociaţii de state, deci a unei asociaţii de state, se află un tratatinternaţional.Deşi Uniunea Europeană constituie în mod indubitabil, la momentulde faţă, o asociaţie de state suverane proiectul ce urmează a fi adoptat nueste un tratat încheiat între state ci un document intitulat constituţie.Fără îndoială, potenţiala adoptare a Constituţiei, în una dintrevariantele sale, nu transformă de jure Uniunea Europeană într-un stat330231

federal. Această structură organizaţională va continua să rămână o„confederaţie” pentru multă vreme. Credem că alegerea denumirii deConstituţie are darul de a indica voinţa statelor membre de a se integra totmai mult în aşa fel încât după o perioadă Confederaţia să capetecaracteristicile statului federal.Altfel nu vedem raţionamentul adoptării unei „constituţii” şi estetotodată de neînchipuit ca această noţiune să fie utilizată – la un asemeneanivel – fără a se lua în calcul semnificaţia sa juridică pe planul DreptuluiConstituţional.&.2. CONSTITUŢIA DIN ANUL 1866 ŞI CONSTITUŢIA DINANUL 1923Titlul III al Constituţiei din anul 1866 intitulat “Despre puterileStatului”, include cap. IV care purta titulatura “Despre putereajudecătorească”.Acestui capitol i-au fost alocate două articole: “art. 104: Nici ojurisdicţiune nu se poate înfiinţa, decât numai în puterea unei anumite legi.Comisiuni şi tribunale extraordinare nu se pot crea sub nici un fel denumire şi sub nici un fel de cuvânt.Pentru întreg Statul Român este o singură Curte de casaţiune.Art. 105 (Modificat prin Legea din 8 iunie 1884).Juriul este statornicit în toate materiile criminale şi pentru delictelepolitice şi de presă.Acţiune pentru daune interese rezultând din fapte şi delicte de presă,nu se poate intenta de cât înaintea aceleiaşi jurisdicţiuni. Numai comisiuneajuraţilor va judeca şi pronunţa asupra daunelor şi asupra cuantumului lor”.Dezvoltarea principiilor constituţionale a fost realizată prin Legeapentru organizarea judecătorească, adoptată la data de 4 iulie 1865 şisancţionată prin decretul nr. 982 / 04.07.1865, promulgată şi publicată ladata de 09.07.1865. 1)Art. 1 din Legea pentru organizarea judecătorească din 1865,prevedea că: “Justiţia se dă în numele Domnului”. Ulterior potrivitmodificărilor aduse prin legea din anul 1890, s-a statuat că justiţia seîmparte în numele legii. Această modificare s-a întemeiat pe dispoziţiileConstituţiei din anul 1866, care a proclamat principiul descentralizăriiadministrative şi al independenţei comunale.Art. 3 din Legea pentru organizarea judecătorească din anul 1865,enumera instanţele judecătoreşti care erau: judecătoriile de plasă,Tribunalele judeţene, Curţile de Apel, Curţile de Juraţi în materie criminalăşi Curtea de Casaţie.Ca urmare a nominalizării realizată prin art. 3 din lege, în mod tacit(implicit) au fost desfiinţate judecătoriile de împăciuire (săteşti), dar acesteaau fost reînfiinţate, în anul 1879.Judecătoriile de împăciuire săteşti se compuneau din primarulcomunei, în calitate de preşedinte şi doi juraţi aleşi de locuitorii comuneirespective. Atribuţiile de grefier erau îndeplinite de notarul comunei.1) Legea pentru organizarea judecãtoreascã din 04.07.1865 a suferit modificãri la: 16.07.1868;12.03.1870; 12.11.1871. Aceasta a fost în vigoare pânã la intrarea în vigoare a legii din 1septembrie 1890.232329

Deşi în textul noii Constituţii se prevedea că: “Convenţiuneaîncheiată la Paris în 7 / 19 august 1858, între Curtea Suzerană şi întrePuterile garante autonomiei Principatelor Unite, este şi rămâne legeafundamentală a României”, practic convenţia a fost înlăturată, stăvilinddrumul instaurării unui regim de tutelă al marilor puteri europene.Act excepţional de important în privinţa organizării politice aRomâniei moderne, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, adoptat înanul 1864, a cuprins prevederi referitoare la organizarea şi exercitareaputerilor legislativă şi executivă.În privinţa puterii judecătoreşti precizăm că această legefundamentală a instituit un organ juridic nou – Consiliul de Stat, care vaavea ca principală atribuţie iniţiativa legislativă, pe care o exercită împreunăcu şeful statului.Printre legile importante adoptate în perioada 1859-1866 şi careinteresează în mod deosebit organizarea judecătorească în Principatele-Unite, este legea de înfiinţare a Curţii de Casaţie şi Justiţie, sancţionată la 24ianuarie 1861, care prevedea că instanţa supremă este compusă din treisecţiuni: o secţie a reclamaţiilor, o secţie pentru afaceri civile şi o secţiepentru afaceri penale.Legea prevedea că această instanţă era “una singură pentru întregulStat al Principatelor Unite – Moldova şi Ţara Românescă”.CAPITOLUL IVGEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA – ELEMENTESTRUCTURALEALE POLITICII ELABORATE DE STATELECONTEMPORANE328233

Din punct de vedere al relaţiilor internaţionale conceptul de„putere” s-ar putea defini ca fiind influenţată unui subiect (X) asupra altuisubiect (Y) sau mai sintetic reprezintă controlul exercitat într-un sistem decătre un factor asupra altui factor.Sub aspect politic, guvernarea reprezintă un grup de bază teritorială,în care anumite organizaţii, instituţii sau organe asigură managementulputerii în ansamblu şi organizează relaţiile de putere între subgrupuri.În relaţiile internaţionale şi în politologie (ştiinţa politică)suveranitatea reprezintă calitatea majoră a centrelor de putere care semanifestă pe scena globală.Demersul nostru în analiza Statului are ca fundament doctrinajuridică din două ramuri fundamentale: Drept Constituţional şi InstituţiiPolitice şi Drept Internaţional Public.Totuşi pentru a analiza măcar succint această fundamentală instituţiecare este Statul este imperios necesar să apelăm la concepte proprii ştiinţelorpolitice şi relaţiilor internaţionale.De altfel, doctrina politică are o ramură intitulată. Teoria generală astatului. Evident, multe chestiuni privitoare la stat, la mecanismele etatice,sunt studiate de ramura susmenţionată a ştiinţelor politice precum şi de alteramuri ale politologiei: filosofia politică, sociologia politică, istoria ideilorpolitice ş.a.La frontiera dintre politică şi drept s-a conturat în ultimii ani şidoctrina aşa-numitelor relaţii internaţionale.Noi vom încerca deci să analizăm doi factori politici de o importanţăexcepţională în organizarea şi mai ales în funcţionarea puterii etatice.Politic vorbind, statul constituie cea mai angajantă formă a asocieriipolitice (J.J. Rousseau).Politologii afirmă deseori că în organizarea etatică un loc central îlocupă personalitatea geografică a statului.Utilizând o definiţie larg acceptată, personalitatea geografică aunui stat, este determinată, în mod nemijlocit, de poziţia sa pe globulterestru, pe continent, în cadrul unei zone geografice sau a unei zoneclimatice.În geopolitică noţiunile de stat respectiv de naţiune pot aceaconotaţii multiple.Astfel, prin stat se poate înţelege, fie o unitate politică suveranăavând un teritoriu cert determinat, fie, o unitate politică aflate subconducerea unui guvern supraetatic (cazul statelor federate componente aleunei federaţii).Curţii de Casaţiune.” 1)Potrivit proiectului menţionat judecătorii Înaltei Curţi de Justiţie şiCasaţie a Principatelor Unite au dobândit inamovibilitatea din momentulnumirii în funcţie.Referitor la ceilalţi judecători, proiectul a consacrat principiulinamovibilităţii care urma să fie aplicat progresiv de către Înalta Curte deJustiţie şi Casaţie de comun acord cu Comisia Centrală.Unul din efectele inamovibilităţii îl constituia numirea pe viaţă ajudecătorilor şi totodată se preciza că aceştia nu vor putea fi înlăturaţi dinmagistratură sau suspendaţi din funcţie decât în baza unei hotărârijudecătoreşti rămasă definitivă.Până la aplicarea integrală a principiului inamovibilităţii cu privire latoate categoriile de judecătorii cu excepţia celor de la Înalta Curte de Justiţieşi Casaţie, fiind amovibili, puteau fi înlăturaţi din magistratură de cătredomn.Se observă că deşi amovibili potrivit proiectului de Constituţie,judecătorii erau îndepărtaţi din funcţia deţinută prin Decret al şefului statuluifără intervenţia ministrului de resort.Art. 101 alin. final prevedea că: “mutarea unui judecător de la untribunal la altul nu poate avea loc decât printr-o nouă numire, fiind cu a saînvoire.”Deci, transferarea judecătorilor în funcţiile din magistratură, se putearealiza, definitiv sau temporar, în mod exclusiv cu acordul prealabil aljudecătorului în cauză.Al doilea proiect de Constituţie a fost elaborat din iniţiativaDomnitorului Alexandru Ioan Cuza la data de 30 iulie / 11 august 1863.Acest proiect nu prevedea nici o dispoziţie cu privire la putereajudecătorească.Având în vedere dispoziţiile art. 66 din proiect potrivit cărora:Dispoziţiunile Convenţiunei (de la Paris)” care nu sunt contra Constituţiuniide faţă rămân în vigoare până când nu se vor abroga prin drumul legal.”Deci în ipoteza în care acest proiect ar fi intrat în vigoare,organizarea şi funcţionarea puterii judecătoreşti precum şi statutuljudecătorilor urmau să fie reglementate, în continuare, de dispoziţiilecuprinse în Convenţia de la Paris din anul 1859.În urma loviturii de stat care a condus la dizolvarea Adunării (2 Mai1864) domnitorul Al.I. Cuza a organizat un plebiscit pentru aprobarea uneinoi Constituţii, care a fost un act eminamente românesc – StatutulDezvoltăror al Convenţiei de la Paris.1) Conf. univ. dr. Cristian Ionescu, op. Citate, pag. 292-293234327

Convenţia de pace de la Paris dintre Puterile garante privindPrincipatele Române 7 / 19 august 1858“Art. 38. Se va înfiinţa o înaltă Curte de justiţie şi casaţiune, comunăambelor principate. Ea va rezida la Focşani. Se va regula printr-o legeconstituirea ei. Membrii săi vor fi inamovibili.Art. 39. Hotărârile date de Curţi şi Tribunale în ambele principate vormerge exclusiv la această Curte de casaţiune.Art. 40. Ea va exercita un drept de cenzură şi de disciplină asupraCurţilor apelative şi tribunalelor.Ea va avea drept de jurisdicţiune exclusivă asupra însuşi membrilorei, în materii penale.Art. 41. Ca Înaltă Curte de justiţie ea va judeca urmăririle cari vor fiprovocate în contra miniştrilor de către Domn sau de către adunare şi vajudeca fără apel.” 1)În perioada domniei lui Al.I. Cuza au fost elaborate două proiecte deConstituţii.Primul proiect a fost elaborat de Comisia Centrală de la Focşani înşedinţa din data de 9 / 21.10.1859 şi s-a intitulat “Proiect de Constituţiune aPrincipatelor Unite Moldavia şi Ţara Românescă”.Cap. VI al Proiectului de Constituţie a fost intitulat “Despre Putereajudecătorească” şi cuprinde dispoziţiile din art. 96 – art. 114.Referitor la statutul judecătorilor art. 99 alin. 4 prevedea că:“Membrii curţii de Casaţiune vor fi neamovibili chiar de la întocmirea ei.”Art. 100 prevedea că: “… pentru membrii celorlalte Curţi şiTribunale o lege specială va hotărâ condiţiunile de admisibilitate şi deînaintare în magistratură, luând de bază aplicarea progresivă a principiuluineamovibilităţii”.Art. 101 stabilea că: “Curtea de Casaţiune, în acord cu ComisiuneaCentrală, va hotărâ când trebuie să înceapă a se aplica în toată puterea caprincipiul neamovibilităţii în magistratură. Aceasta se va face prin o anumelege. Atuncea şi judecătorii celorlalte instanţii se vor numi pe viaţă; şi unjudecător nu va putea fi dat afară din serviciu, nici suspendat din funcţiunilesale decât numai după o hotărâre judecătorească.Până atuncea judecătorii pot fi schimbaţi de Domn dacă se ridică încontra lor un caz de nemoralitate sau de necapacitate din partea Curţii deApel sau din partea Curţii de Casaţiune; iar asupra curţilor de apel din partea1) Conf. univ. dr. Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţionlã a României. Acte şi documente1741-1991, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 255.326Naţiunea poate desemna pe un membru al O.N.U. sau al unei alteorganizaţii internaţionale, care dispune de suveranitate în relaţiileinternaţionale sau, după caz, poate reprezenta o comunitate umană având odescendenţă, cultură şi un teritoriu comune.Statul reprezintă, sub acest aspect, emanaţia politică a unei naţiuni,deşi în politică şi în istorie sunt cunoscute situaţii în care au fost create stateîn absenţa naţiunii.* **Condiţiile fizico-geografice ale teritoriului au jucat un rol importantîn apariţia statelor. În epoca antică, statele s-au format în regiunile de şes saupe marile văi (India - Valea Indusului; Egipt, valea Nilului, Mesopotamia pevăile Tigrului şi Eufratului, etc.).Dobândirea de teritorii s-a realizat prin anexare (anexarea Austrieide Germania în 1938, a Ţărilor Baltice de U.R.S.S., ş.a.), ocupare(înfiinţarea de colonii dependente de metropole), prin transfer desuvernitate (cumpărarea de către S.U.A. a Alaskăi de la Rusia, în anul 1867,a Floridei de la spanioli, în anul 1819, a Louisianei de la francezi, în anul1803 etc.), prin aservire a unor porţiuni din teritoriul unor state.În geopolitică o importanţă capitală o are mărimea teritoriului unuistat.În contemporaneitate există: state – continent (Australia), state –subcontinent (China, India, Canada), state – arhipelag (Impariul Nipon,Indonezia), state – alpine (Confederaţia elveţiană) etc.În literatura de specialitate au fost stabilite mai multe categorii de state:A). *. Macrostate – cu peste 6.000.000 km 2 ;B). *. State imense – între 2.500.000 - 6.000.000 km 2 ;C). *. State foarte mari – între 1.250.000 - 2.500.000 km 2 ;D). *. State mari – între 650.000 - 1.250.000 km 2 ;E). *. State mijlocii – între 250.000 - 650.000 km 2 ;F). *. State mici – între 100.000 - 250.000 km 2 ;G). *. State foarte mici – între 25.000 - 100.000 km 2 ;H). *. Ministate – 5.000 - 25.000 km 2 ;I). *. Microstate – sub 5.000 km 2 ;Între cele mai mari state de pe glob amintim: Republica FederativăRusă – 17,1 milioane km 2 ; Canada – 9,90 milioane km 2 ; China – 9,5milioane km 2 ; S.U.A. – 9,3 milioane km 2 şi Brazilia cu 8,50 milioane km 2 .235

Pe plan mondial cele mai mici state sub aspect teritorial sunt: SanMarino cu 61,0 km 2 ; Tuvalu cu 30,0 km 2 ; Nauru cu 21,0 km 2 ; Monaco cu1,60 km 2 şi statul Vatican cu 0,44 km 2 .Geopolitica şi mai ales geostrategia studiază – forma statelor – careeste dată, în mod firesc, de conturul spaţial. Forma statelor reprezintărezultatul afirmării politice a statului de-a lungul istoriei.Sub acest aspect se pot identifica mai multe tipuri de state.*. State compacte – care dispun de graniţe cu o lungime mică.Reprezintă forma geografică ideală a statului mai ales dacă capitala şiprincipalele centre industriale sunt localizate în zona centrală a teritoriului statului;*. State cu teritoriul alungit – fie de la N la S, fie de la E la V.Practic aceste state dispun de o varietate climatică. Din punct de vederepolitic ele se confruntă cu tendinţe de secesiune şi cu o oarecare dificultateîn exercitarea controlului de la nivel central: Italia, Chile, Norvegia suntastfel de state.*. State cu teritoriul fragmentat – sunt fie state cu multe insule(Grecia), fie state – arhipelag (Imperiul Nipon, Filipine sau Indonezia). Dinpunct de vedere geostrategic acest tip de state prezintă serioase dificultăţi înprivinţa apărării şi a administraţiei.*. State cu teritoriul perforat – sunt acelea în interiorul cărora selocalizează unul sau mai multe state mici (Italia, Republica Africa de Sud ş.a.).*. State cu teritoriul apendicular – (Afganistan – culoar Pandj –Wakkan, Pandj – Wakkan, Austria – cu punga Tyrol – Voralberg, Congo –cu coridorul Matadi).*. State cu teritoriul strangulat – Zambia, Mali.*. State cu teritoriul încorsetat – Monaco, Brunei, ş.a.Forma geografică a statului alături de alţi factori (raporturileeconomice, militare, politice cu ţările vecine; potenţialul material, natural şiuman etc.), determină poziţia geopolitică a unui stat individualizat. Poziţiageopolitică diferenţiată de la un stat la altul determină chestiuni de ordingeostrategic şi de securitate.Desigur, poziţia geopolitică a unui stat este relativ stabilă; ea se poatemodifica de-a lungul perioadelor istorice.Spre exemplu: Rusia, S.U.A. şi Germania s-au consacrat atât caputeri continentale cât şi ca puteri maritime. Imperiul Habsburhic, devenitulterior Austro-Ungar (iunie 1867) s-a manifestat preponderent ca o puterecontinentală în timp ca Marea Britanie, Spania sau Imperiul Nipon auevoluat ca puteri maritime.Din punct de vedere geostrategic sunt analizate în doctrina despecialitate probleme legate de frontierele dintre state.Sistemul cercetării sentinţelor judecătoreşti de către domn a fostconsiderat abuziv şi de către diplomaţii statelor străine acreditaţi la Iaşi şiaceste aspecte au făcut obiectul unui memoriu adresat marilor puteri, în anul1858.Conferinţa celor şapte mari puteri întrunită la Paris, în lunile maiaugust1858, stabilea, printr-o convenţie, pe baza cererilor formulate deadunarea ad-hoc, statutul intern şi internaţional al Principatelor.Din punct de vedere politic s-a nesocotit voinţa românilor de a seconstitui într-un stat unitar, conferinţa dispunând organizarea unei uniunistatale sub denumirea de “Principatele Unite ale Moldovei şi ŢăriiRomâneşti”.Principatele Unite, menţinute sub suzeranitatea Porţii Otomane,aveau o autonomie garantată “colectiv” de cele şapte puteri (ImperiulOtoman, Imperiul Ţarist, Imperiul habsburgic, Anglia, Franţa, Prusia şiSardinia).Convenţia de la Paris din anul 1858, a dat satisfacţia opiniei publicedin Moldova prin adoptarea hotărârii de a înfiinţa o Curte de Casaţie – ÎnaltaCurte de Justiţie şi Casaţie a Principatelor Unite – cu sediul la Focşani, carereprezenta forul judecătoresc suprem al noului stat.Prin înfiinţarea Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie au fost reduseconsiderabil atribuţiile judecătoreşti ale domnitorului, care se limitau dinpunct de vedere practic la două situaţii: dreptul de graţiere şi dreptul deamnistie în materie penală.În aceeaşi perioadă, în Muntenia, hotărârile Înaltului Divan erausupuse domnitorului ţării de către marele logofăt al dreptăţii: (ministruljustiţiei).Domnitorul era obligat să confirme hotărârile Înaltului Divan înipoteza în care erau date cu unanimitate de voturi sau în ipoteza în care deşierau date cu majoritate, erau conforme cu sentinţele ambelor instanţeinferioare. (Tribunalele judeţene respectiv Divanurile judecătoreşti).Partea interesată putea cere domnului revizuirea cauzei judecate iaracesta trimitea pricina unei a patra instanţe de judecată, respectiv la ÎnaltaCurte de Revizie compusă din: marele logofăt al dreptăţii, membrii ÎnaltuluiDivan, preşedinţii tribunalelor din Bucureşti, cu excepţia celui care judecasecauza. Hotărârea pronunţată de această instanţă obliga pe domnitor să oconfirme.236325

materie comercială. Funcţionau astfel de instanţe la Bucureşti şi la Iaşi.În Moldova, tribunalul apelativ de comerţ a fost mutat în anul 1833de la Iaşi la Galaţi.Art. 335 din regulamentul organic prevedea faptele de comerţ careintrau în competenţa acestor instanţe: vânzările de mărfuri, întreprinderile demanufacturi, de comision şi de transport, vasele de navigaţie, cambia ş.a.Tribunalele apelative de comerţ aveau acelaşi compunere ca şidivanurile judecătoreşti cu particularitatea că, în mod obligatoriu, trei dintreasesori erau aleşi dintre negustori.Înaltul divan funcţiona la Iaşi şi la Bucureşti.Judeca toate cauzele în ultimă instanţă, venite în apel de la divanurilejudecătoreşti. Erau compuse din: un preşedinte (în Ţara Românească era dedrept preşedinte Marele Ban), patru membri numiţi de domn şi trei aleşi deObişnuita obştească adunare.Art. 281 din regulamentul organic prevedea că membrii Înaltuluidivan sunt aleşi dintre boierii proprietari de moşii pe termen de trei ani, iarpe timpul executării mandatului aceştia se bucură de inamovibilitate.Divanul domnesc în Moldova era astfel denumit deoarece eraprezidat de către domn. Judeca în cazurile de rea aplicare a legii de cătrecelelalte instanţe, când decizia Înaltului divan nu era dată cu unanimitate devoturi sau când această decizie contrazicea jurisprudenţa statornicită anteriorîntr-o anumită materie.În anul 1833 Divanul domnesc a fost contopit cu Înaltul divan subdenumirea de Divan domnesc, prezidat de către domn, ceea ce a însemnat ocreştere a amestecului divanului şi implicit a domnitorului în afacerilejudecătoreşti şi deci un regres în aplicarea principiului separaţiei puterilor înstat.În Ţara Românescă aceeaşi competenţă atribuită Divanului domnescîn Moldova o avea Înalta curte de revizie, căreia domnul îi trimitea sprejudecare cauzele, fără să aibă atribuţiile judecătoreşti cu care era investitdomnul Moldovei. În compunerea Înaltei curţi de revizie intrau nouămembri din Înaltul divan sau din Divanul judecătoresc.Pentru corecta interpretare a legilor de către instanţele de judecată aufost numiţi pe lângă domnitorii Principatelor, legişti ai statului. În situaţiaîn care legea era obscură sau în lipsa reglementării legale, domnitorul aveaobligaţia să se adreseze Obişnuitei obşteşti adunări pentru ca aceasta săprocedeze la interpretarea legală a textului sau eventual să complineascălipsa prin adoptarea unei norme juridice.La data de 14 noiembrie 1857, s-au formulat plângeri în Divanul adhocal Moldovei prin care s-a cerut independenţa puterii judecătoreşti înraport cu puterea executivă.Frontiera reprezintă spaţiu de separare sau linia de democraţie întredouă state.Din punct de vedere politic frontierele sunt rezultatul luptei pentruafirmarea identităţii naţionale. Ele constituie expresia unui raport de forţămilitară ori sunt supuse unor dictate (precum Dictatul de la Viena sau PactulRibbentrop – Molotiv).Frontiera reprezintă limita exterioară a unui stat; ea constituie o„izobară politică”, contribuind la formularea „discontinuităţilegeopolitic”.Frontierele nu separă întotdeauna noţiunile, unele de altele. În statelefoste colonii multe frontiere au fost trasate aleatoriu constituind o sursăpermanentă de conflict interstatal.Uneori statele avansate din punct de vedere economic, militar şipolitic, denumite generic şi convenţional „marile puteri” au constituit întreteritoriile lor sau între teritoriile controlate de ele, state – tampon.Astfel în vederea separării Braziliei, a Republicii Chile şi aArgentinei au fost create statele Paraguay şi Bolivia; Afganistanul areprezentat un stat – tampon între Imperiul Ţarist / U.R.S.S. şi ImperiulBritanic; Laos şi Thailanda separau domeniile coloniale britanice de celefranceze în Indonezia; Nepal şi Bhutan sunt state – tampon între R.P.Chineză şi India.În doctrina geopolitică o importanţă aparte revine instituţiei„discontinuităţilor teritoriale”.Discontinuitatea teritorială reflectă ruptura în desfăşurarea spaţial –teritorială a unor procese şi fenomene cu caracter specific. Doctrina relaţiilorinternaţionale recunoaşte trei forme – toate cu rol geopolitic – dediscontinuitate teritorială, respectiv: enclava, exclava şi priclava.Vom expune câteva idei în legătură cu fiecare formă dediscontinuitate teritorială.*. Enclava – reprezintă o unitate teritorială, de mici dimensiuni, ceaparţine unui stat şi care este localizată, fie în întregime, fie parţial, peteritoriul altui stat.Când enclavele sunt înconjurate complet de teritoriul altor state suntdenumite enclave autentice. Când reprezintă doar protuberanţe ale unui statpoartă titulatura de pene-enclave. Există şi quasi – enclave carefuncţionează ca enclave autentice.*. Exclava – este partea unui stat care este separată de teritoriul debază fiind înconjurată de teritoriul aparţinând statelor vecine.*. Periclava – constituie o parte din teritoriul naţional nedesprinsă deîntreg, însă la care nu se poate ajunge fără a se străbate teritoriul altui stat.324237

Ex.: Statul federat Maine din S.U.A. este inaccesibil prin sud, accesul fiindposibil doar prin provincia canadiană Quebec.Geopolitica distinge între conceptul de frontieră şi cel de graniţă.Graniţa – reprezintă linia care stabileşte limita suveranităţii şi ajurisdicţiei unui stat. Această linie identifică forma spaţială a statului.Graniţele sunt „organul” periferic al unui stat.Spre deosebire de graniţe, frontierele – indică sensul de orientarecătre exterior.Sunt reţinute mai multe tipuri de graniţe: antecedente, supraimpuse,subsecvente, consecvente, relicte, naturale, etnice, istorice şi geometrice.Graniţele antecedente – există atunci când trasarea lor s-a realizatînainte de popularea teritoriului respectiv.Graniţele supraimpuse – apar în urma conflictelor armate; ele suntdiscordante în peisajul cultural, etnic sau lingvistic.Graniţe subsecvente – sunt trasate după apariţia populaţiei şi aaşezărilor, ele delimitează spaţii culturale distincte.Graniţe relicte – există în ipoteza în care o graniţă deşinefuncţionaală, a lăsat în peisaj diferenţieri antropice (vechea graniţăpolono-germană).Graniţele naturale – sunt cele care urmăresc elemente geografice(munţi, fluvii, râuri, etc.).Graniţele istorice – urmăresc activ vechile linii de separare politică(graniţa României pe Nistru).Graniţele geometrice – sunt reprezentate de linii care urmăresc unmeridian sau o paralelă (un coordonat geografic) – Ex.; graniţa canadianoamericană.Graniţele consecvente – există sunt acelea care despart două grupurişi care coincid cu limitele culturale şi economice.Geopolitica studiază „cazuri de speţă” având ca obiect disputeasupra graniţelor.Guatemala doreşte încorporarea statului Belize; Venezuela revendică2/3 din teritoriul Guyanei, Ecuadorul pretinde teritoriul amazonian alstatului Peru, Republica Argentina revendică Insulele Malvine (britanice),Congo şi Zambia doresc încorporarea podişului Shaba. Chile şi Argentina îşidispută teritoriul din partea sudică a graniţei comune; conflictul iranianoirakiandatorat mutării graniţei irakiene pe malul stâng al fluviului Shatt-al-Arab, ceea ce determina blocarea aprovizionării cu apă a obiectiveloriraniene strategice (1980-1991); conflictul mocnit sovieto-chinez generat demutarea graniţei pe malul drept al Amerului şi pe cel stâng al afluentuluiacestuia, Ussuri.se împăcau se puteau adresa tribunalelor judeţene (ţinutale). Litigiile dintreţărani (indiferent din categoria din care făcea parte) şi boieri nu erau decompetenţa acestor instanţe.Ispravnicii judeţelor sau ai ţinuturilor şi zapcii plăsilor sau aiocoalelor erau funcţionari administrativi care mai păstrau atribuţiijudecătoreşti în pricini de poliţie (sancţionate cu pedepse până la 3 zile deînchisoare şi până la 50 de lovituri), cauze fiscale sau abateri de serviciusăvârşite de slujbaşi.Ispravnicii judeţelor sau ai ţinuturilor erau competenţi să judeceplângerile formulate de boieri împotriva ţăranilor clăcaşi.Tribunalele poliţiei îndreptătoare cu sediul în Iaşi şi la Bucureşti,erau tribunale administrative care au preluat competenţa spătăriei şi agieicare au fost desfiinţate.Tribunalele judeţene şi tribunalele ţinutale – în Ţara Româneascăşi respectiv în Moldova erau instanţe speciale şi funcţionau în locul vechilorispravnici judecători.Aceste instanţe erau compuse din: un preşedinte, doi membri şi unprocuror. Ele aveau competenţă generală în materie civilă, comercială şicorecţională.Când se judecau litigiile de natură comercială, în compunereatribunalului intrau doi negustori. Plângerile ţăranilor clăcaşi împotrivaboierilor se judecau de tribunalele judeţene (ţinutale).Aceste instanţe erau competente din punct de vedere material săsoluţioneze procesele civile până la valoarea de 1.500 lei, împotrivahotărârilor putându-se exercita calea de atac a apelului la divanurilejudecătoreşti.Divanurile judecătoreşti funcţionau la Iaşi, Bucureşti şi Craiova,având fiecare câte o secţie civilă şi o secţie criminală. La Iaşi în loculsecţiei criminale funcţiona un Tribunal al pricinilor criminaliceşti.Ulterior s-au înfiinţat mai multe secţii civile ca urmare a volumuluimare al dosarelor aflate pe rol.Divanurile judecătoreşti judecau în primă instanţă şi respectiv cainstanţă de apel în materie civilă.Competenţa după materie, în primă şi ultimă instanţă, reveneadivanurilor judecătoreşti în cadrul litigiilor civile în care se afirmau pretenţiipână la cuantumul de 5.000 lei.Peste această valoare, judecau cu drept de apel în termen de o lună,cale de atac care putea fi exercitată la Înaltul divan.Divanurile judecătoreşti erau constituite din complete de judecatăalcătuite din: un preşedinte, patru asesori şi un procuror.Tribunalele apelative de comerţ erau instanţe specializate în238323

&.1. REGULAMENTELE ORGANICE. CONVENŢIA DE LA PARIS.STATUTUL DEZVOLTĂTOR AL CONVENŢIEI DE LA PARIS.Regulamentele Organice reprezintă practic prima lege fundamentalăde organizare a Ţărilor Române – Moldova şi Muntenia – care au schimbatcaracterul formei de stat şi au favorizat trecerea lentă de la feudalism lacapitalism, după modelul prusac, adică prin aplicarea noilor principii cuprioritate în favoarea claselor dominante.Cele două regulamente organice au limitat prerogativele domneşti şiau precizat organele de conducere al fiecărui stat, în acord cu principiulseparaţiei puterilor în stat. Deşi mai păstrează destule atribuţii din celeanterioare, domnitorii Ţărilor Române nu mai pot fi consideraţi, odată cuintrarea în vigoare a regulamentelor organice, monarhi absoluţi.De principiu, domnitorul trebuie să guverneze în conformitate culegea, voinţa acestuia nu mai este considerată lege şi pe cale de consecinţăţara şi veniturile ei nu mai constituie proprietatea domnului.Apreciem că sub regimul regulamentelor organice forma de stat aŢărilor Române s-a apropiat de monarhia constituţională.Cu privire la organizarea judecătorească regulamentele organiceprevedeau că puterea judecătorească este separată de puterea”ocârmuitoare”, motivând că aceasta este “de neapărată trebuinţă pentrubuna orânduială în pricini de judecată şi pentru paza dreptăţilorparticularilor”.S-a prevăzut în regulamentele organice principiul inamovibilităţiijudecătorilor, care însă a fost introdus doar parţial şi pe termen limitat.Costache Conachi, purtătorul de cuvânt al protipendadei Moldoveiîmpotriva amestecului domnului la judecată, membrul al Comitetului formatpentru elaborarea Regulamentului Organic al Ţării Moldovei s-a declaratîmpotriva inamovibilităţii tuturor judecătorilor, inclusiv a celor de lainstanţa supremă. În opinia sa judecătorii urmau să fie numiţi în funcţie pe operioadă de zece ani, căci în acest fel nu vor fi “sub veşnica apărare desprepretenţiile ce ar avea lumea asupra lor şi pentru că ar lăsa perspective deînaintare Moldovenilor vrednici…prin câştigarea cunoştinţelor şiînvăţăturilor trebuincioase la acest loc.”Îmbunătăţirile de substanţă aduse de regulamentele organice, înambele principate, privesc organizarea ierarhică a instanţelor şi specializareaacestora.Din acest punct de vedere prima instanţă de judecată o formautribunalele săteşti de împăciuire, alcătuite din preot împreună cu trei juraţi,câte unul din fiecare categorie ţărănească (fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi), careerau competente să judece litigiile dintre ţărani. În situaţia în care părţile nuFosta U.R.S.S. a trasat graniţa dintre fosta R.S.S. a Ucrainei şiRomânia pe un afluent al braţului Chilia – Musura – şi nu pe braţulprincipal. Evident, mai există şi alte graniţe disputate (peste 100) între carear trebui să existe şi graniţa instituită – prin ameninţarea cu forţa – întrefosta U.R.S.S. şi Regatul României, la 28 Iunie 1940, precum şi diferendulteritorial creat între U.R.S.S. şi R.P. Română, în anul 1948, prin cedarea, defacto, de către România în favoarea U.R.S.S., a insulei Şerpilor din MareaNeagră.Nu putem finaliza acest capitol fără a expune câteva consideraţiireferitoare la cele două elemente structurale ale politicii statelorcontemporane: geopolitica şi geostrategia.Geopolitica – are în vedere necesităţile de ordin spaţial ale statului.Ea are o strânsă legătură cu geografia politică – care, la rândul ei,reprezintă ştiinţa care examinează condiţiile de existenţă spaţială a statului.Din ştiinţa geopoliticii a fost delimitată geostrategia care reprezintăun concept geopolitic militar privitor la planificarea spaţială a unor acţiunicare au rolul de asigurare a apărării şi a suveranităţii unui stat determinat.Geostrategia determină modalităţile de rezolvare a conflictelor înraport de un număr de factori fundamentali, respectiv: jocurile de disimulare/ surpriză permise de distanţă şi de teritoriu; mobilizarea din teritoriu şilocalizarea tuturor resurselor umane, material – tehnice şi naturale aflate ladispoziţia părţilor implicate.Geopolitica, la rândul ei, construieşte relaţionările dintre forţeleprezente pe scena internaţională; reperează ţintele părţilor adversare sau alemarilor puteri şi indică modul în care mijloacele fiecărei părţi sunt aplicateprin geostrategii concepute în vederea atingerii scopurilor stabilite, fără a seomite posibilele reacţii sau contrareacţii ale adversarilor sau ale celorlalţiprotagonişti ai scenei politice internaţionale.Geopolitica se preocupă de chestiunile: globalizării; a mişcărilornaţionaliste şi a celor fundamentaliste; a relaţiei stabilite cu geostrategria şicu geoeconomia etc.322239

CAPITOLUL VDREPTUL ŞI STATUL. PREEMINENŢA DREPTULUIASUPRA AUTORITĂŢILOR ETATICEcompus din 15 boieri mari, care erau numiţi pe viaţă.În concepţia iniţiatorului proiectului, în Moldova, instanţelejudecătoreşti urmau să fie organizate pe sistemul dublului grad dejurisdicţie, respectiv:- un tribunal alcătuit din trei judecători, aleşi de boierii fiecărui ţinut şi- divanul pravilnicesc, cu reşedinţa la Iaşi.Cu excepţia celor două proiecte menţionate precizăm că în anul 1827s-a convenit un aranjament între domnitorul Moldovei Ioniţă Sandu Sturza(1822-1828) şi marea boierime care a consfinţit privilegiul boierilor de oricetreaptă de a fi judecaţi, în primă instanţă, de Divanul veliţilor boieri.Totuşi acest act, deşi a avut un caracter retrograd, a introdus înMoldova instituţia autorităţii lucrului judecat.O sentinţă pronunţată de Domn în divan, împreună cu mitropolitul,boierii mari şi cu divanul veliţilor căpăta autoritate de lucru judecat sau dupăexpresia utilizată în act “săvârşea totul în veci”.Cristalizarea principiilor generale ale organizării judecătoreşti înperioada 1750 – 1832 precum şi instituirea în formă incipientă a separaţieiputerilor în stat şi a independenţei judecătorilor reprezintă o consecinţă aintenţiei manifestată de marea boierime în privinţa limitării puterii domneşti.240321

tribunal al agiei în componenţa căruia intrau aga şi un judecător.II. Instanţa de apel în materie criminală (penală) era în concepţiaproiectului boierilor secundari, tribunalul penal, considerat ca primă instanţăde codul domnitorului M. Suţu, adică tribunalul criminalicesc din Iaşi,compus din cinci boieri de orice rang.Proiectul prevedea în materie civilă o instanţă specială de apel, caresă înlocuiască judecata veliţilor boieri, compus din cinci boieri de rangul aldoilea.În privinţa datei înfăţişării la apel acesta urma să fie fixată de primainstanţă, ca urmare a manifestării nemulţumirii în privinţa hotărâriipronunţate la fond, de oricare dintre părţi.III. A treia instanţă urma să fie în locul vechiului divan domnesc,divanul întâi, compus din cinci boieri de rangul întâi şi doi boieri din frunteacelor de rangul al doilea.Această instanţă era exclusiv o instanţă de casare care urma să aibă învedere doar conţinutul actului de dispoziţie al instanţelor inferioare.Proiectul cărvunarilor mai prevedea, ca şi legiuirea lui AlexandruIpsilanti, condicari, pe lângă judecătoriile de ţinuturi şi logofeţi pe lângăcelelalte instanţe, precum şi cancelarii ale judecătorilor, cu logofeţiînsărcinaţi cu evidenţa şi conservarea dosarelor.Atribuţiile şi prerogativele Domnitorului Moldovei urmau să fiesubstanţial reduse.Practic aceste prerogative erau menţinute în situaţia în care întreinstanţa de apel şi instanţa de casare exista un dezacord referitor lasoluţionarea pricinii.Art. 34 din Constituţia “Cărvunarilor” din 13 septembrie 1822:“ … Dacă însă de cuvinte de rezon a divanului întâi nu va fi vre-onedumerire; iar fiind aceasta, atunci să facă iarăşi raport la divanul întâi,trimiţându-i şi actul tot precum a fost şi, divanul ori îl va întări, ori prinînfăţişare a Domnului, care poate să adune şi sfatul obştesc spre maidesăvârşită deslegare a pricinei, va face obşteasca izbăvire şi va dahotărâre…” 1)Un al moment important în dezvoltarea principiilor moderne aleorganizării judecătoreşti îl reprezintă Proiectul de constituţie, elaborat demarele logofăt Dimitrie Sturza, în Moldova.Potrivit acestui proiect, puterea executivă urma să fie separată deputerea judecătorească.Puterea judecătorească era încredinţată divanului pravilnicesc,1)Constituţia “Cãrvunarilor” în Dezvoltarea constituţionalã a României. Acte şi documente,1741-1991, Ed. Lumina Lex, 1998, autor Conf. dr. Cristian Ionescu, Bucureşti.320§ 1. Doctrinele preeminenţei Statului asupra Dreptului.Aceste doctrine s-au manifestat în statele aşa-zise poliţieneşti. Înaceastă categorie de state autoritatea (puterea) executivă are capacitatea de aadopta măsuri, în raport cu cetăţenii, de natură a satisface scopurile statului.Autoritatea executivă se comportă – prin agenţii săi – în mod discreţionar.Noţiunile Stat de Drept şi Stat poliţienesc sunt prin natura lorantitetice.Polizeistaat – statul poliţienesc – comportă anumite trăsăturicaracteristice. Etimologic, cuvântul „poliţie” are semnificaţia dedepartament în cadrul unui minister din cadrul puterii executive care arerolul de asigurare şi de apărare a ordinii şi liniştii publice în interiorulgraniţelor unui stat.Sensul originar al noţiunii este diferit, în sensul că prin „poliţie” seînţelege organizarea internă a unui stat. Practic, „activitatea de poliţie”desemnează domeniul politicii interne a statului.Termenul este utilizat astăzi în sensul primei explicaţii. Totuşi, statulpoliţienesc se referă la sensul originar al noţiunii.În sec. al XVIII-lea domeniile de activitate ale poliţiei erauconcretizate astfel: exista o poliţie propriu-zisă (în sensul modern alnoţiunii); o poliţie a sănătăţii; p poliţie a aprovizionării cu alimente, una aştiinţelor şi artelor liberale etc.În secolul al XVIII-lea şi în sec. al XIX-lea statele sunt constituitedupă modelul statului poliţienesc sau administrativ. Acestea au adoptat oconcepţie eminamente represivă cu referire la politică. Orice opoziţiepolitică era tratată ca fiind o infracţiune. Politica guverna justiţia în sensul căsimpla reţinere sau arestare, uneori chiar şi simpla bănuială, conducea laconsiderarea ca vinovată a respectivei persoane fizice.Rolul justiţiei în acest tip de stat era redus la activitatea deconfirmare a deciziilor şi soluţiilor adoptate de poliţie.Puterea executivă în statul poliţienesc îşi măreşte considerabilinfluenţa cu ajutorul poliţiei care reprezintă instrumentul acestei puteri.Este momentul să observăm trăsăturile caracteristice ale statului detip poliţienesc:*. Monarhul exercită puterea executivă fiind ajutat de funcţionardesemnaţi şi numiţi efectiv de el;*. Funcţionarii au capacitatea de a soluţiona variate probleme darnumai ascultând de ordinele suveranului;*. Puterea executivă încearcă să îşi subordoneze putereajudecătorească şi să anuleze sau să minimalizeze independenţa judecătorilor.241

În statul poliţienesc suveranul avea aptitudinea de a emite ordine, dedrept public sau de drept privat, fără a ţine cont de vreo regulă preexitentă şifără a exista vreo limitare substanţială sau formală.Statul poliţienesc s-a manifestat în Europa Occidentală în sec. alXIX-lea şi începutul sec. al XX-lea (până la sfârşitul primului războimondial) îndeosebi în Germania. Acest tip de stat mai este cunoscut sub altedenumiri, apreciate ca fiind echivalente: „stat administrativ”, „stat deadministraţie”, etc.Caracteristica esenţială a acestui tip de stat se reflectă în aceea căputerea executivă nu se supunea ori se supunea parţial şi incompletDreptului, legislaţiei, care nu reprezenta altceva decât un instrument deacţiune pentru Stat.Statele guvernate după modelul sau tipul statului poliţienesc audegenerat, provocând arbitrariul autorităţilor la rang de lege; ele s-auapropiat periculos de caracteristicile monarhilor despotici din perioadaantică.§ 2. Doctrinele preeminenţei Dreptului în raport cu Statul1. Doctrina germană a Statului de Drept.2. Doctrina franceză a Statului de Drept.3. Doctrina elaborată de Hans Kelsen asupra Statului de Drept4. Doctrina legalităţii, „a domniei legii” specifică sistemuluijuridic anglo-saxon şi american.1. Doctrina germană a Statului de Drept.Sub aspect politoco-juridic Statul şi Dreptul reprezintă realităţimateriale, obiective diferite. Între ele, desigur, există un raport de cauzalitatedeterminat de întrebări retorice, cu nuanţă filosofică (de felul cele: Statul sauDreptul a fost prima „entitate” socială?) şi de gradul de superioritatemanifestat – uneori – de una din cele două entităţi.Aşa fiind, doctrina germană a elaborat două teorii, de tip dualist,menite să explice dualitatea stat-drept.Teoria autolimitării – adoptată în sec al XIX-lea, susţine că statulreprezintă generatorul dreptul. Statul creează dreptul şi se supune acestuia înmod liber şi nesilit de nimeni.Teoria heterolimitării – se axează pe ideea limitării statului de cătredrept. Deşi are aptitudinea de a legifera, statul trebuie, în mod necesar, să sesupună dreptului aflat în vigoare şa un moment sat (legislaţiei în vigoare).242moşii, transcriind zapisele şi foile de zestre, toate acestea constituindînceputuri de organizare a publicităţii tranzacţiilor imobiliare şi a activităţiinotariale.Elemente noi în organizarea proceselor sunt concretizate în unelereguli şi proceduri speciale.Supunerea judecătorului faţă de lege, obligaţia de a motiva hotărârileşi de a se adresa domnitorului ţării pentru interpretarea dispoziţiilor neclareale legii, introducerea instituţiei recuzării judecătorului în situaţia în careacesta are interese comune sau este rudă cu una dintre părţi, interzicerea de aexercita acte de comerţ sau de a deţine alte funcţii, consacrarea salarizăriijudecătorilor şi a pedepselor pentru infracţiuni de luare de mită, toate acestereguli au creat judecătorului o poziţie nouă, de independenţă şiimparţialitate, caracterizată prin îngrădirea arbitrariului şi încadrarea strictăîn aparatul statului centralizat, astfel ca prin scoaterea lui de sub influenţeleexterioare, să asigure o bună desfăşurare a activităţii judecătoreşti.Sub aspect procesual, recunoaşterea cu precădere a forţei probante aînscrisurilor, introducerea termenelor de prescripţie a acţiunilor – pe lângăcele referitoare la proprietate şi la dreptul de opţiune al moştenitorului,reglementate anterior – precum şi reglementarea embrionară a autorităţiilucrului judecat, 2) urmăresc să asigure facilitarea circuitului civil general încondiţiile dezvoltării economice.Un aspect important în dezvoltarea organizării judecătoreşti şi încristalizarea principiului independenţei judecătorului, îl reprezintă Proiectulde reformă elaborat în anul 1882 în Moldova, de boierii secundari, intraţi înistorie sub denumirea de “cărvunari” şi intitulat “Cererile cele maiînsemnătoare ce se fac din partea obştei Moldaviei … spre a slujipământeştii ocârmuiri de temelie”.Acest proiect a prevăzut următoarele instanţe de judecată:I. Ispravnicii împreună cu un judecător.Judecata trebuia începută în primă instanţă, la judecătoria ţinutuluiunde se află obiectul cauzei sau persoana fizică chemată în judecată.Această dispoziţie avea drept scop suprimarea privilegiilor acordateboierilor mari de a fi judecaţi, în primă instanţă, de instanţe judecătoreştiierarhic superioare.Ispravnicii, fără participarea judecătorului, erau competenţi să judecedoar cauzele referitoare la încasarea birurilor, economia recoltelor sau bunadesfăşurare a activităţii târgurilor.În capitala Moldovei, la Iaşi, proiectul prevedea existenţa unui2) Hotãrârile întãrite de doi domni şi judecãţile cercetate de trei domni nu mai pot fi atacate –Codul Caragea (VI, cap. 4, art. 9; art. 10).319

puternice.III. Departamentul veliţilor boieri de la Bucureşti, compus din boieride rangul I în funcţii şi din trei mazili veliţi precum şi Divanul Olteniei de laCraiova, compus din cinci mari boieri, constituiau prima instanţă dejudecată pentru cauzele în care părţile litigante erau boieri şi respectivinstanţă de apel pentru hotărârile pronunţate de celelalte departamenturi.Apelul se putea declara în termen de 60 de zile.IV. Divanul domnesc constituia instanţa supremă şi era compus dinboieri veliţi sub preşedenţia domnitorului.Înmulţirea proceselor în urma dezvoltării economiei şi necesitatea dea finaliza cu celeritate procesele aflate pe rolul instanţelor a determinat oînmulţire a instanţelor judecătoreşti precum şi iniţierea unei specializări ajudecătorilor în raport de materie şi de competenţă.Totuşi boierii au monopolizat funcţiile judecătoreşti la toateinstanţele de judecată.Progresul realizat s-a concretizat în începutul separării atribuţiilorjudecătoreşti de cele administrative, apariţia completelor de judecată în loculjudecătorilor de judecată în locul judecătorilor unici şi specializareajudecătorilor.Înnoiri s-au făcut şi în reglementarea desfăşurării procesului,materializate în: introducerea condicilor de judecată la toate instanţele,obligativitatea redactării hotărârilor şi a motivării acestora, cu indicareatemeiului de drept pe care se întemeiază soluţia adoptată, ceea ce a condusla o îngrădire a arbitrariului judecătorilor.Aceste situaţii concrete au determinat adaptarea unei politici deînceput de impunere a supremaţiei legii.Totuşi judecătorii mai păstrează o largă autonomie de voinţă înaprecierea pedepselor, în special cu privire la individualizarea acestora.Pentru înlesnirea tranzacţiilor, care devin mai numeroase, se permitereprezentarea în justiţie în procesele civile prin “vechili”, adică mandatarisau avocaţi, denumiţi şi “vechili de judecăţi”.În noile condiţii de dezvoltare a tranzacţiilor se modifică şi sistemulde probe. În locul vechilor “probe” cu caracter mistic, capătă întâietatedovezile cu acte, mărturiile martorilor oculari, cercetările întreprinse îninstanţă, cu oprirea utilizării torturii şi a jurătorilor 1) , dar cu menţinereajurământului pentru situaţiile în care proba nu se poate face printr-un altmijloc de dovadă.Tot o noutate în organizarea judecătorească o constituieobligativitatea judecătorilor de la judeţe de a ţine condici pentru vânzările deÎn concepţia autolimitării dreptul nu este nici anterior şi nici superiorstatului. Statul are un adevărat „dominium” asupra legii pe care în exercită,în mod raţional, în sensul dreptului atâta timp cât normele juridice nu suntabrogate.Statul reprezintă unica sursă a dreptului; tot el este depozitarul puteriide constrângere manifestată prin intermediul puterii de stat.Teoria autolimitării a fost îmbrăţişată de autorii germani în materiafilosofiei dreptului şi a Dreptului Constituţional (Drept de Stat).Ca o paranteză precizăm că teoria heterolimitării a avut aderenţi înmediul doctrinar francez.Revenind la doctrina germană remarcăm faptul că după anul 1933,când naţional – socialiştii au acaparat puterea, teoriile referitoare la Statulde Drept au căzut în dizgraţie. Reichul german naţional – socialist a speculatideea Statului de Drept în folosul doctrinei marxiste, utilizând expresii de-adreptul ridicole precum: „Statul de Drept al lui Adolf Hitler”.Cancelarul german A. Hitler a preluat funcţiile cheie în stat, fiind şefal partidului nazist, şef suprem al armatei, şef al guvernului şi, în consecinţă,şef al statului. Se putea „deroga” de la legislaţia Reichului dacă intereselepartidului şi statului nazist o impuneau.Golit de conţinutul său, Statul de Drept, aşa cum fusese pus înaplicare în Germania până în 1933-1934, s-a transformat într-un stattotalitarist, cu caracter monocratic.După al doilea război mondial în perioada elaborării Legiifundamentale a R.F.G. (1949), doctrinarii germani au ajuns la concluzia căexistenţa dreptului pozitiv (obiectiv) nu mai este suficientă pentru realizareaunor obiective majore precum: protejarea drepturilor şi libertăţilorfundamentale ale omului şi consacrarea unui stat de drept social ca o relaţiela statul de drept liberal.La temelia Statului de Drept fundamentat în 1949 în RepublicaFederativă a Germaniei a stat demnitatea umană care a fost considerată unpunct iniţial de la care se construieşte în toate ramurile şi al toate niveluriledreptului obiectiv (pozitiv).Deşi era o putere înfrântă, Germania de Vest a recunoscut înainteaRegatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi a Republicii Francezeexistenţa „statului socialist”, le care l-a consacrat în 1949 în Legeafundamentală.Garantarea respectării drepturilor fundamentale a fost încredinţatăjustiţiei.1) Jurãtorii se utilizau în mod exclusiv în procesele de hotãrnicii (grãnţuire).318243

Statul de Drept social german aşa cum îl recunoaştem astăziconstituie afirmarea unor factori ai constituţionalismului – teoria Statului deDrept, guvernământul democratic şi structura de stat federală.În legătură cu doctrina germană este necesară o precizare: drepturileşi libertăţile fundamentale se află sub garanţia şi protecţia CurţiiConstituţionale federale. Această instituţia politico-juridică interpreteazănormele constituţionale în conformitate cu Dreptul natural, cel despre caredoctrinarii afirmă că este imuabil fiind de inspiraţie divină sau raţională,după caz. Curtea Constituţională federală germană analizează drepturilefundamentale atât din punct de vedere a drepturilor subiective inerentepersonalităţii umane cât şi ca fiind reguli de drept obiectiv (pozitiv)consacrate în Legea fundamentală în vigoare.2. Doctrina franceză a Statului de Drept.Doctrina franceză relativă la Statul de Drept constituie o adaptare aideilor furnizate de doctrina germană. Aceasta nu înseamnă că teoreticieniifrancezi nu şi-au adus un aport substanţial la constituirea unei „Teoriigenerale a Statului de Drept”.Ideea Statului de Drept i-a frământat pe juriştii teoreticieni francezi acelei de-a treia Republici (1872-1940).La acea epocă Republica Franceză aplica aşa – numitul Stat Legal.Statul Legal conceptualizat de francezi se fundamentează peseparaţia puterilor etatice, asigurând supremaţia puterii legiuitoare.S-ar părea, la prima vedere, că Statul Legal ar fi superior din punctde vedere calitativ Statului de Drept.„Păcatul originar” al statului legal în reprezintă imposibilitateaverificării constituţionalităţii legilor organice şi a celor ordinare datorităfaptului că nu este asigurată întâietatea constituţiei în raport cu legile.Conferirea unei competenţe lărgeşte excesiv către puterea legiuitoareeste de natură a determina o imposibilitate de control asupra acestei putericonstituite în Stat.La epoca respectivă doctrina Statului Legal şi doctrina Statului deDrept au fost puse „faţă în faţă” într-un duel care a determinat, în ultimăinstanţă, valorizarea teoriei considerată a fi mai eficientă. Niciodată doctrinafranceză nu a aderat, pur şi simplu, la punctele de vedere ale doctrinarilorgermani. Teoria fundamentată de autorii francezi a rămas „sentimental”ataşată de unele elemente proprii teoriei statului legal.* **excepţia infracţiunilor considerate de o gravitate sporită (cu un grad depericol social ridicat).Din aspecte menţionate anterior reţinem că în perioada de referinţăprincipiul separaţiei puterilor în stat nu se cristalizase pe deplin deoarece,deşi au fost instituţionalizaţi judecători speciali, profesionişti, totuşi s-apracticat şi ulterior sistemul cumulării atribuţiilor administrative şijudecătoreşti de către ispravnic.II. O altă categorie de instanţe de judecată consacrată dePravilniceasa condică o reprezintă departamenturile.După modelul rusesc, departamenturile au fost instanţe compuse dinmai mulţi judecători, cu competenţă specială, civilă sau penală.Instanţele considerate a doua categorie de departamenturi erauinstanţe cu competenţă în materie civilă.La Bucureşti existau două astfel de instanţe; un departament încadratcu opt judecători şi altul încadrat cu şapte judecători.La Craiova există o judecătorie cu competenţă civilă, compusă dinpatru boieri, înfiinţată în anul 1785 de domnitorul Mihail Sutu.Hotărârile civile erau duse la îndeplinire în Ţara Românească de cătremarele hatman, dregătorie înfiinţată în anul 1793 de Alexandru Moruzi.La Iaşi, tot domnitorul Al. Moruzi înfiinţează în anul 1792departamentul al doilea pentru pricinile civile mai mici şi divanuljudecătoresc pentru cauzele de o importanţă deosebită. Hotărârile acestorinstanţe erau aduse la îndeplinire de către vornicul de aprozi, slujbăînfiinţată în locul vechiului vătaf de aprozi, de către domnitorul Al.Mavrocordat între anii 1782-1785.În materie penală s-a înfiinţat la Bucureşti cel de-al doileadepartament, numit “departamentul vinovăţiilor” sau “criminalion”. Oinstanţă similară s-a înfiinţat şi la Craiova, de către N. Caragea, în anul1782, compusă din trei boieri împreună cu cel de-al doilea armaş.Un “departament al afacerilor criminale” a început să funcţioneze şila Iaşi începând cu anul 1793. Această instanţă a fost reorganizată în anul1820 de către domnitorul Mihail Suţu. Un departament special deosebit deimportant o fost “departamentul străinelor pricini” din Ţara Românescă,înfiinţat în anul 1812 iar la Iaşi “departamentul treburilor străine” destinatsă judece procesele dintre supuşii străini şi localnici.Pentru infracţiunile cu un grad redus de pericol social – cu caracterpoliţienesc – la Bucureşti, s-a înfiinţat, de către Pravilniceasca condică,spătăria şi agia, prima pentru infracţiunile săvârşite în mahalale iar cealaltăpentru cele comise în zona rezidenţială.De principiu, în Moldova reforma departamenturilor s-apermanentizat mai greu din cauza condiţiilor şi structurilor feudale mai244317

CAP. II. CONSACRAREA PRINCIPIULUI INDEPENDENŢEIJUDECĂTORILOR ÎN LEGISLAŢIA ROMÂNESCĂASPECTE DE ORDIN ISTORIC (1730 – 1831)Necesitatea reorganizării judecătoreşti a apărut în Ţările Românepentru a se evita extinderea regimului capitulaţiilor în materiejudecătorească.Pentru început vom trata succint organizarea judecătorească şicristalizarea principiilor generale procesuale, începând cu a doua jumătate asecolului al XVIII-lea şi până la adoptarea Regulamentelor Organice.Domnitorul Constantin Mavrocordat a introdus judecata veliţilorboieri, după cea a ispravnicilor de judeţ şi mai înainte de cea a Divanuluidomnesc. Practic această judecată o putem asimila – în accepţiunea modernă– cu o judecată a unei instanţe de apel.Împreună cu măsura adoptată de acelaşi domnitor în anul 1739, denumire a unor ispravnici judecători sau comisari-boieri, salarizaţi de visteriastatului, pentru a desfăşura activitatea de judecată, acesta noi instanţe, deşinu au avut un caracter permanent, au marcat începutul specializăriislujbaşilor statului cu atribuţii judecătoreşti, separate de cele administrativeşi constituirea unor instanţe nu caracter colegial.Ocupaţia rusească a Ţărilor Române din perioada războiului din1768-1774 a favorizat urgentarea reorganizării judecătoreşti, prinintroducerea de către comandamentul ţarist, în ambele Principate, a unormăsuri după modelul instanţelor ruseşti, care ulterior au fost menţinute şilegiferate în Ţara Românească de Alexandru Ipsilanti prin hrisovul din anul1775 1) şi în Pravilniceasa condică, iar în Moldova de domnitorul AlexandrulMoruzi, în anul 1792.Pravilniceasa condică prevedea, în esenţă, din punct de vedereorganizatoric următoarele instanţe de judecată:I. Judecătoriile de la judeţe, care erau compuse dintr-un judecător,ajutat la ţinerea condicilor de un logofeţel şi de alţi doi slujitori pentrudiverse treburi. Ispravnicul judeţului îşi păstrează în această perioadă dreptulde a judeca, fie singur, fie împreună cu judecătorul. Judecătorii aveaucompetenţă deplină, generală în soluţionarea proceselor civile dintre ţărani,scop în care aplicau obiceiul pământului şi legile scrise privitoare la plugari.Judecătorii aveau aptitudinea de a efectua cercetări şi în cauzele penale cu1) “Hrisov cu ponturi în ce chip sã urmeze dumnealor boierii judecãtori de pe la rânduitele mese”(anul 1775).316Aşa cum am precizat la pct. 1 din cadrul acestui paragraf, doctrinajuridică franceză a optat pentru teoria heterolimitării, cea care, de principiu,afirmă concepţia limitării statului de către drept, precum şi ideea că dreptuleste format anterior statului, fiind superior în raport cu statul.Ca atare, Statul de Drept, trebuie să fie conceput ca un stat aldreptului.Dreptul existând şi înaintea dar şi în afara Statului geneza sa nu poatefi căutată în legislaţie.În consecinţă, Dreptul se naşte dintr-un principiu: Divin, Naturalsau, după caz, Social.Ca un corolar, Statul nu este altceva, conform teoriei heterolimitării,decât un executant şi un interpret al normelor juridice.Îmbrăţişarea acestei teorii – succint expuse de noi, anterior – necesităo privire specială asupra raporturilor cauzale dintre Stat şi Drept, astfelcum ele au fost undamentate de marii doctrinari francezi.Juristul doctrinar Leon Duguit apreciază că un efect major alteroriei heterolimitării îl constituie lipsa SUVERANITĂŢII statelor. DacăDreptul este superior Statului, atunci statul, în mod necesar, trebuie sărenunţe la monopolul creării legislaţiei şi mai ales la ideea deţinerii legitimea acestei funcţii.Statul nu mai deţine puterea de a comanda – imperium – iar putereade stat constituie un simplu drept subiectiv al cărui titular ar fi statul însuşi.Doctrinarul amintit cristalizează construcţia sa teoretică pe ideeacentrală conform căreia statul reprezintă voinţa guvernanţilor manifestată,exteriorizată prin actele autorităţilor publice.Puterea guvernanţilor este limitată de legislaţie.Legislaţia reprezintă un „fapt social” imprimat în conştiinţa moral –juridică a oamenilor necesar a fi conservat pentru asigurarea egalităţiisubiectelor în cadrul raporturilor lor reciproce şi în raporturile cucomunitatea. Pentru identificarea celor două tipuri de raporturi Leon Duguitutilizează sintagmele – justiţie comutativă şi justiţie distributivă, noţiunicare ne reamintesc dreptul natural teoretizat de filosoful Aristotel.Un alt exponent de frunte care s-a aplecat spre analiza raporturilordintre Stat şi Drept, pornind de la doctrina heterolimitării, este doctorulfrancez, Haurion.Acest celebru autor consideră că statul constituie un depozitarprincipal al puterii. Guvernanţii pot da dispoziţii obligatorii, pot comanda(imperium) în virtutea calităţii pe care o au, aceea ce a fi reprezentanţi aistatului.245

Prin voinţa şi consensul naţiunii, statului i s-a conferit puterea deconstrângere. Ca atare, cetăţenii au delegat statului drepturi şi obligaţii, înmod temporar, dar nu le-au abandonat niciodată. În consecinţă, este suficientca să lipsească acordul corpului electoral de cedarea temporară a dreptului şiStatul devine lipsit de legitimitate.De principiu, reţinem că doctrina juridică franceză a constituit „oversiune proprie” despre Statul de Drept. Ea nu tranşează categoric înlegătură cu chestiunea poziţiei statului în raport cu dreptul dar teoretizează,prin doctrinarii săi de marcă, cu privire la supunerea autorităţilor etatice la oconstrângere din partea unei ordini juridice ierahizate.3. Doctrina elaborată de Hans Kelsen asupra Statului de Drept.În concepţia doctrinarului austriac Hans Kelsen, orice normă juridicăse fundamentează pe o normă juridică superioară. Norma juridică superioarădevine o condiţie de validitate în raport cu norma juridică inferioară.Această concepţie are ca efect realizarea unui „circuit în serie” de norme dedrept, înlănţuite şi care se sprijină pe normele juridice cu valoare ierarhicsuperioară.Pe teritoriul diferitelor date orice formă de ordine juridicăpreexistentă înfiinţării statului a fost absorbită sau desfiinţată de ordineajuridică statală, privită ca fiind suverană şi legitimă totodată.În concepţia teoreticianului sus-citat toate categoriile de normejuridice reprezintă o emanaţie a puterii de stat ca reprezentantă a Statului.Aceste norme juridice, edictate de către stat, au transformat structura etatică,până în intimitatea sa, în „ordine juridică totală”. În acest fel pentru statdreptul pe care l-a creat are o valoare practică şi simbolică supremă,constituind unicul drept recunoscut. Autorul menţionat identifică statul cudreptul, apreciind că această contopire are loc, de principiu, prin fiinţarea şifuncţionarea unei ordini juridice ierarhizate în interiorul statului. Identitateaabsolută dintre stat şi drept nu împiedică – în această concepţie – existenţaunor elemente specifice de ordin politic şi de ordin juridic. Şi elementulpolitic dar şi elementul juridic au aceeaşi finalitate – aplicarea coerciţieietatice în situaţii determinate, prestabilite de lege. Statul trebuie să fiegândit ca o adevărată ordine juridică iar dreptul prin aplicarea sa uniformădetermină funcţionalitatea tuturor autorităţilor statului.Într-adevăr, privit din punct de vedere formal, fiecare stat careposedă o legislaţie poate fi apreciat ca fiind Stat de Drept. Din punct devedere substanţial, o importanţă covârşitoare pentru existenţa Statului deDrept o are conţinutul efectiv al normelor juridice. Dacă acestea nurealizează separaţia / echilibrul puterilor etatice; dacă nu consacră şi nuJudecătorul nu creează norme juridice; acesta veghează la aplicarealegii în cazurile de speţă cu care a fost sesizat.Această idee comportă amendări în sensul că judecătorul este obligatsă creeze dreptul acolo unde acesta nu există.Art. 3. Cod Civil Român precizează: “Judecătorul care va refuza de ajudeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sauneîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.Deci funcţia jurisdicţională, deşi subordonată legii, comportă pentrujudecător o anumită libertate, în interiorul căreia acestuia îi revinecompetenţa de a stabili într-un mod autonom dreptul.Aceste considerente nu acreditează ideea că activitatea jurisdicţionalăcreează dreptul, deoarece soluţia pronunţată de judecător, în lipsa uneiprevederi legale, este doar o rezolvare de speţă, ea neavând un caracteruniversal şi general-obligatoriu.Din punct de vedere al organizării puterii judecătoreşti precizăm cădreptul pozitiv (obiectiv), respectiv Constituţia României şi Legea pentruorganizarea judecătorească, consacră puterea judecătorească ca fiind etatică,distinctă.Constituţia României structurează puterea suverană şi indivizibilă astatului în “autorităţi publice”. Astfel în cap. VI din titlul III al Constituţieisunt expuse principiile generale ale organizării judecătoreşti.În dispoziţiile art. 1 din Legea pentru organizarea judecătorească nr.92 / 1992, republicată, se prevede că: “Puterea judecătorească este separatăde celelalte puteri ale statului, având atribuţii proprii ce sunt exercitate prininstanţele judecătoreşti, în conformitate cu principiile şi dispoziţiileprevăzute de Constituţie şi de celelalte legi ale ţării.” (art. 1 alin. 2 din Legeanr. 92 / 1992, republicată).Acest text legal reprezintă unul dintre argumentele fundamentale careimpune concluzia logică că în România este consacrat şi aplicat principiulseparaţiei puterilor în stat şi că justiţia, puterea judecătorească esteorganizată ca una din cele trei puteri ale statului, alături de puterealegislativă şi de puterea executivă.246315

are în conţinutul său acte juridice ce nu aparţin nici uneia dintre celelalteputeri.Autorul menţionat apreciază că delimitarea actelor ce aparţinexclusiv puterii judecătoreşti este dificil de realizat, întrucât actele juridicenu pot fi decât acte cu caracter normativ prin care fie se stabilesc reguli noi,fie se suprimă ori se modifică reguli vechi şi respectiv acte administrativeprin intermediul cărora se creează, se suprimă ori se modifică situaţii dedrept obiectiv sau situaţii de drept subiectiv. 1)Acest punct de vedere este puternic contestat de alţi autori care susţincă împărtăşirea acestei teze ar submina independenţa justiţiei. De altfel,luarea măsurilor în vederea aplicării legii şi judecarea proceselor care senasc din aplicarea textului legii, reprezintă două aspecte diferite,corespunzătoare în parte, la două funcţii statale deosebite.Datorită acestui fapt, puterea judecătorească constituie o puteredistinctă în stat în special în raport cu puterea executivă.Delimitarea puterii judecătoreşti în raport cu celelalte putericonstituite în stat rezultă din determinarea specificităţii funcţiei de jurisdicţiefaţă de funcţiile de legiferare şi respectiv de executare a legilor.Tocmai în acest scop în doctrina juridică au fost enunţate criteriile dedelimitare a actului jurisdicţional (formal, funcţional şi organic), criterii careau în vedere obiectul activităţii jurisdicţionale şi modul în care esteorganizată şi funcţionează justiţia.În premisele activităţii puterii judecătoreşti un rol primordial aparţineordinii normative, adică modului de desfăşurare a relaţiilor sociale, stabiliteîntre membrii societăţii, în baza sistemului predeterminat a normelor dedrept.Tot o premisă a activităţii justiţiei este concretizată în producereaunor fapte de încălcare a normelor juridice, generatoare de prejudicii înprivinţa drepturilor subiective ale subiectelor de drept, ocrotite de ordineanormativă.Rezultă că raţiunea de a exista a puterii judecătoreşti o constituierestabilirea echilibrului social stabilit prin normele de drept, ca urmare aexaminării cazurilor litigioase şi a sancţionării comportamentelor ilicite.A judeca înseamnă a declara care este dreptul ce se aplică în fiecaresituaţie litigioasă, idee plastic sugerată de sintagma juris-dictio.Activitatea jurisdicţională apare ca o activitate net distinctă în raportcu cea legislativă.1) Léon Duguit, Traité de droit constitutionnel, duxième édition, tom deuxième, Paris, 1923,pag. 308 şi urmãtoarele.314garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, dacă nu asigurăpluripartidismul pe scena politică sau nu asigură independenţa judecătorilor,nu poate exista, din punct de vedere substanţial Statul de Drept.Teoria kelseniană a Statului de Drept, poate mai coerent viziuneaautorului cu privire la Statul de Drept, a suferit numeroase critici, uneleîntemeiate, alta conţinând un substrat de maliţiozitate.Nu este locul şi nici nu avem rolul de a indica concret teoriileformulate de criticii doctorului Hans Kelsen.Astfel, de jure orice stat poate fi considerat Stat de Drept (cum dealtfel s-a m ai precizat) dar în facto Statul de Drept desemnează un tipparticular de stat care corespunde în totalitate imperativelor democraţiei şisecurităţii juridice.4. Doctrina legalităţii, „a domniei legii” specifică sistemuluijuridic anglo – saxon şi americanÎn statele de sorginte anglo-saxonă expresia „rule of law” esteutilizate în acelaşi sens în care se folosesc în Europa continentală expresiile:„rechtsstaat” respectiv „état de droit”.Sintagma „rule of law” desemnează principiul legalităţii concretizatîn raporturile dintre indivizi (persoanele fizice) şi dintre subiectele de dreptşi autorităţile publice. „Rule of law” exprimă un principiu fundamental al„Common law-ului” şi constă în obligativitatea oricărui cetăţean de asuporta rigorile legii dacă a încălcat o normă juridică imperativă (onerativăsau, după caz, prohibitivă).În sistemul judiciar de sorginte britanică şi din S.U.A. rolul central,de bază, în ocrotirea şi în garantarea drepturilor subiective fundamentale aleomului şi cetăţeanului revine instanţelor judecătoreşti de drept comun(ordinare). Practic, drepturile fundamentale sunt o creaţie de jurisprudenţei(a practicii judiciare) în temeiul aşa-numitului „due process of law”, oformă de jurisdicţie fondată eminamente pe principiile legalităţii şiechilibrului.„Rule of law”, în traducere liberă „regula legii” sau, mai plastic„domnia legii” exprimă diferenţa dintre „civil law” şi dreptul britaniccutumiar.În sistemul cutumiare britanic judecătorul nu numai că poatepronunţa dreptul (adică să aplice dreptul) dar hotărârile pronunţate constituieizvor de drept (judecătorul, practic, creează dreptul).De aceea, pe bună dreptate putem spune că judecătorul ordinar (dedrept comun) britanic şi american este un „legislator” în cazurile pe care lerezolvă.247

Ca să înţelegem schematic sistemul judiciar britanic şi american,precizăm că se face distincţie între „common law” şi dreptul edictat deParlament.În Regatul Unit se dă întâietate dreptului consacrat de puterealegislativă în raport cu dreptul pronunţat de judecători, în timp ce în StateleUnite ale Americii se acordă prioritate constituţiei (statului sau a federaţiei).În Statele Unite ale Americii „rule of law” – domnia legii –izvorăşte din principiile de guvernare ale statului federal american:republicanismul; separaţia puterilor statului; sistemul de control şi deechilibru între puterile statului şi supremaţia naţională.Fără îndoială, un rol capital în afirmarea doctrinelor referitoare ladomnia legii, în Statele Unite ale Americii îl joacă şi moştenireaconstituţională britanică.Vom încerca să analizăm principiile de guvernare a statului federalamerican deoarece, însumarea efectelor acestor principii, determinăsubstanţa principiului domniei legii.*. Republicanismul.Constituţia S.U.A. a consacrat o formă republicană pe democraţiareprezentativă – care constă în aptitudinea cetăţenilor de a participa la viaţapolitică prin intermediul reprezentanţilor aleşi de ei.Persoanele fizice deţin funcţii pe o perioadă determinată (preşedinte,senator, reprezentant, guvernator, judecător al unui stat federat), fie pe odurată nedeterminată sub condiţia unei reputaţii neştirbite şi a unei conduiteireproşabile (judecătorii Curţii Supreme a S.U.A. şi ceilalţi judecători aistatului federal american). S-a spus că numirile pe viaţă a judecătorilor de laCurtea Supremă a S.U.A. au menirea de a-i proteja pe aceştia denesatornicia opiniei publice.*. Principiul separaţiei puterilorGuvernarea americană (în sensul ei larg) este fracţionată în ramuri:legislativă, executivă şi judecătorească. În acest fel constituantul american(Convenţia) a exclus posibilitatea ca o putere constituită în stat să acaparezeîntreaga autoritate, devenind tiranică. Astfel, „guvernul” – adică puterea destat – a fost delegat celor trei autorităţi etatice: Parlament (CongresulS.U.A.); Preşedinte (executivul) şi Instanţele judecătoreşt.*. Sistemul de control şi de echilibru.Acest sistem forţează cele trei puteri constituite în federaţiaamericană să conlucreze.Dependenţa este asigurată de faptul că pentru realizarea obiectivelorunei puteri constituite în stat este necesar acordul celorlalte puteri etatice.248cauze diferite.În jurisprudenţă s-a făcut precizarea că principiul autorităţii lucruluijudecat priveşte şi împiedicarea “… contrazicerilor în sensul că drepturilerecunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă sănu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată în alt proces.” 1)Considerăm că, în mod indirect, prezumţia lucrului judecat estereglementată în dispoziţiile art. 22 alin.1 Cod procedură penală, careprevede: “Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucrujudecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire laexistenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.”3.3. Criteriul organic al actului jurisdicţionalCriteriul organic implică posibilitatea refacerii actului jurisdicţionalprin intermediul căilor de atac.Astfel, deşi pentru anumite cauze calea de atac ordinară a apeluluieste exclusă, nefiind prevăzută de lege, respectiva hotărâre judecătorească(sentinţă, decizie sau încheiere) poate fi supusă controlului prin utilizareacăii de atac ordinară a recursului.În concepţia noastră criteriul organic al actului jurisdicţional sematerializează prin aplicarea principiului general admis al instanţelorsuccesive.În doctrina juridică occidentală autorii s-au concentrat asupra unorelemente care delimitează acul jurisdicţional, respectiv: rezolvarea unuilitigiu; în conformitate cu dreptul; potrivit anumitor forme; printr-un organal funcţiei jurisdicţionale a statului. 1)Concluzionând în privinţa identificării justiţiei ca putere autonomă înstat trebuie să precizăm că acastă teză a întâmpinat dificultăţi încă de laapariţia şi consolidarea principiului separaţiei puterilor în stat.Montesquieu, marele teoretician, autor al principiului separaţieiputerilor, a considerat că “dintre cele trei puteri despre care vorbim, putereajudecătorească este într-un anumit sens nulă”.Leon Duguit în Tratatul de Drept Constituţional, publicat în anul1923, la Paris, consideră că pentru a admite existenţa autonomă a puteriijudecătoreşti trebuie în prealabil demonstrat că în afara funcţiilor legislativăşi executivă, statul exercită încă o funcţie şi anume cea jurisdicţională, care1) Tribunalul Suprem, decizia nr. 1849 / 1982, în Culegerea de decizii a T.S. pe anul 1982,pagina 1141)Montesquieu, De l’esprit des lois, traducere în limba romnã de Dan Bãrãrãu, Edituraªtiinţificã, Bucureşti, vol. I, pag. 200.313

a unui drept subiectiv; el este chemat să statueze asupra unei stăriconflictuale existente fie ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni (în procesulpenal), fie ca urmare a nesocotirii unui drept subiectiv civil – patrimonialsau personal – nepatrimonial – pretins a fi încălcat sau nerecunoscut (înprocesul civil).Aşa cum am precizat anterior, judecătorul se pronunţă prin actesolemne denumite hotărâri judecătoreşti care trebuie să fie motivate pentru ase dezvălui raţionamentul, în fapt şi în drept, care a determinat adoptareasoluţiei.În sfârşit, tot sub aspect formal, precizăm că întreaga activitate ajudecătorului se desfăşoară sub forma unui proces, după o procedurăprestabilită care impune, de principiu, publicitatea dezbaterilor,contradictorialitatea, oralitatea şi garantarea dreptului la apărare.3.2. Criteriul funcţional de delimitare a actului jurisdicţionalimplică asigurarea independenţei judecătorului.Raţiunea de exista a judecătorului este legată de soluţionareacauzelor deduse judecăţii în condiţii de independenţă şi de imparţialitate.Actul judecătorului presupune o constatare rezultată din verificareafaptelor preexistente prin intermediul probelor administrate şi încadrareaacestora în normele juridice în vigoare la momentul soluţionării cauzei.În acest fel judecătorul exprimă practic voinţa legii în cazul particulardedus judecăţii. Aceasta deoarece judecătorul independent în raport cucelelalte puteri constituite în stat şi imparţial în raport cu părţile din proceseste supus dreptului pozitiv, voinţei legii.Datorită faptului că judecătorul verifică conformitatea faptelorlitigioase în raport cu normele de drept, actul jurisdicţional elaborat deaceasta prezintă o caracteristică particulară materializată în autoritatea delucru judecat.Judecătorul pronunţând actul jurisdicţional se dezinvesteşte, iar cauzarespectivă nu mai poate face obiectul unui alt proces.Voinţa legii este ca orice hotărâre judecătorească cu autoritate delucru judecat să fie prezumată că exprimă adevărul şi în consecinţă săposede forţă executorie, astfel încât în caz de opunere să poată fi pusă înexecutare prin intermediul coerciţiei etatice, cu ajutorul organelor de stat.Referitor la autoritatea de lucru judecat care este tratată ca unelement funcţional al actului jurisdicţional, precizăm că în doctrina juridicăse face distincţie între excepţia lucrului judecat şi prezumţia lucrului judecat.Excepţia lucrului judecat presupune identitate de acţiuni, adicăidentitate de părţi, obiect şi cauză.Prezumţia lucrului judecat priveşte identitatea de chestiuni în douăSpre exemplu: Sematul S.U.A. – cameră superioară a Parlamentului– controlează puterea Preşedintelui (titularul puterii executive) prinexercitarea dreptului de a aproba propunerile prezidenţiale vizând posturileexecutive şi judiciare.Instanţele judecătoreşti având aptitudinea de a controlaconstituţionalitatea legilor pot declara ca fiind neconforme cu Constituţiafederală anumite norme juridice adoptate de Congresul S.U.A. (puterealegiuitoare federală).Şi Preşedintele S.U.A. ca titular al puterii executive poate aveainfluenţă asupra puterii judecătoreşti; influenţă manifestată prin prerogativaşefului statului de a numi judecătorii federali, bineînţeles cu aprobareaprealabilă a Camerei superioare a Parlamentului (Senatul S.U.A.).Sistemul de control şi de echilibru între puterile constituite în statulfederal american determină, fiecare putere în parte, ca ramură a sistemuluide guvernământ, să acţioneze programat, diligent şi cu grijă, în limitele decompetenţă atribuite de Constituţia federală şi consacrate uneori cutumiar,prin realizarea efectivă a practicii politice.*. Principiul supremaţiei naţionaleConform Constituţiei federale guvernele statelor federale şi guvernulnaţional partajează puterea de stat în S.U.A.Art. 6 din Constituţia S.U.A. consacră principiul supremaţieinaţionale. Potrivit acestui principiu, Constituţia federală constituie legeasupremă a statului. Desigur, în realitatea de zi cu zi guvernarea se întemeiazăşi pe politici, pe decizii ale instanţelor judecătoreşti, pe tradiţii etc.Autorii sunt de acord în a considera că în S.U.A. Constituţia scrisă,cu toate amendamentele adoptate, nu constituie acea Constituţia reală,operativă a Statelor Unite ale Americii.Edificator este, credem noi, un exemplu: la data adoptării Constituţieifederale S.U.A. nu constituiau o putere mondială. De-a lungul timpului şimai ales după al doilea război mondial S.U.A. au renunţat la izolaţionism,intervenind activ în politica internaţională, fiind practic, alături de U.R.S.S.,una dintre cele două superputeri planetare.După anul 1990, S.U.A. au rămas unica supremaţie a lumii, caurmare a dezmembrării fostei U.R.S.S. Pentru fiecare etapă exemplificată(1945 – 1989 şi 1990 – până în prezent) S.U.A. a elaborat principiigeopolitice dar mai ales geostrategice în raport de situaţia concretă aflată pescena politică internaţională. Şi astăzi S.U.A. elaborează politiciinternaţionale fiind atentă la puternica concurenţă venită din parteaconfederaţiei europene, în frunte cu Republica Federativă a Germaniei, din312249

partea Republicii Federative Ruse, a Republicii Populare Chieze şi respectiva Imperiului Nipon (Japonia).Activităţile geopolitice de pe scena internaţională – pe care S.U.A.joacă excelent – fac parte din Constituţia nescrisă, operativă a Americii.Nicăieri în Constituţia scrisă nu întâlnim principii de hegemonie politică saude internaţionalism în relaţiile internaţionale.* **După analiza principiilor de guvernare a Statelor Unite ale Americiio întrebare legitimă revine în actualitate: Ce este totuşi domnia legii ?„Domnia legii” reprezintă conservarea ideii constituţionale că nici unsubiect de drept nu este mai presus de lege. Instituţia domniei legii, alegalităţii, deşi nu este menţionată in terminis în Constituţia federalăamericană reprezintă o moştenire de o importanţă covârşitoare, lăsată deîntemeietorii statului federal american generaţiilor ulterioare.Ea exprimă ideea Statului de Drept, adică a statului limitat prinintermediul Dreptului.O ultimă precizare credem că se impune: noţiunea de „guvernare” însistemul politico-juridic american implică întreaga putere etatică şi ramurilesale: legislativă, executivă şi judecătorească. Aceeaşi accepţie comportăaceastă noţiune şi în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nordprecum şi în celelalte state organizate, din punct de vedere judiciar, însistemul „Common law”-ului, spre deosebire de statele europenecontinentale de sorginte „romano-germanică”, unde noţiunea de„guvernare” desemnează prioritar doar una din cele trei puteri constituite înstat, şi anume puterea executivă.Din punct de vedere al conţinutului, hotărârile judecătoreşti înmaterie civilă se clasifică în:- hotărâri integrale care rezolvă în întregime litigiul între părţi,dezinvestind instanţa de judecată de întreaga cauză;- hotărâri parţiale care sunt acele hotărâri judecătoreşti care sepronunţă în cazul în care pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiareclamantului şi acesta acceptă să se dea o hotărâre în măsura recunoaşterii(art. 270 Cod de procedură civilă).Având în vedere modalitatea de “condamnare”, hotărârilejudecătoreşti în materie civilă sunt:- hotărâri cu o singură “condamnare”, prin care pârâtul este obligatcătre reclamant la efectuarea unei singure prestaţii: predarea unui bundeterminat, efectuarea unei lucrări sau plata unei sume de bani etc.- hotărâri cu “condamnări” alternative, sunt acelea care conţin douăobligaţii pentru pârât dintre care una este principală iar cealaltă secundară,(pârâtul poate fi obligat la predarea unui bun mobil iar în caz de refuz poatefi obligat la plata contravalorii bunului mobil respectiv).Am realizat o analiză succintă a principalului act jurisdicţional pentruca să procedăm în continuare la stabilirea unor criterii în raport de care sepoate identifica şi delimita actul jurisdicţional privit în mod generic.În literatura juridică de specialitate au fost formulate o serie decriterii formale, funcţionale şi organice în vederea delimitării actuluijurisdicţional.3.1. Criteriul formal al actului jurisdicţionalSub aspect formal trebuie să remarcăm că judecătorul se exprimăprin decizii de speţă care, de regulă, produc efecte în raport cu părţile dinproces. Soluţia dată de judecător priveşte un caz particular şi în consecinţăea nu are un caracter universal general şi abstract identic cu cel al actelorjuridice normative. Tocmai de aceea în dreptul pozitiv (art. 4 Cod civil) s-aprevăzut că: “este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, pecale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i suntsupuse”.Judecătorul se exprimă întotdeauna prin decizii ulterioare.Astfel, raporturile juridice procesual penale stabilite în procesul penal– şi cu prioritate raportul juridic procesual penal fundamental dintreorganele judiciare penale şi inculpat – au drept obiectiv stabilirea,clarificarea şi rezolvarea raportului juridic penal de conflict dintre societate,reprezentată prin organele statului, şi infractor.Judecătorul nu intervine în scopul prevenirii unei eventuale încălcări250311

- este actul prin care instanţa de judecată îşi exercită puterea de adecide şi de a ordona asupra modului în care s-a impus soluţionareaneînţelgerilor care s-au ivit între părţile litigante.În privinţa denumirilor date hotărârilor judecătoreşti – în materiecivilă – sunt de reţinut precizările făcute prin dispoziţiile art. 255 din Codulde procedură civilă. Textul menţionat prevede: “Hotărârile prin care serezolvă fondul cauzei în primă instanţă se numesc sentinţe iar hotărârileprin care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în interesullegii ori recursul în anulare se numesc decizii.Toate celelalte hotărâri date de instanţă, în cursul judecăţii se numescîncheieri”.În literatura juridică procesual civilă s-au adoptat mai multe criterii învederea clasificării hotărârilor judecătoreşti:Din punct de vedere al duratei lor în timp, hotărârile judecătoreşti seclasifică în:- hotărâri propriu-zise, prin care se rezolvă fondul unei cauze şi careau, de regulă, o acţiune nelimitată în timp;- hotărâri provizorii, care au caracter temporar, prin intermediul lorluându-se măsuri vremelnice pe timpul judecării cauzei (hotărâri prin care seiau măsuri asiguratorii în timpul judecării proceselor de divorţ – art. 613 2(Cod procedură civilă).Este de observat că hotărârile provizorii sunt independente de fondulcauzei; ele pot fi atacate în mod separat cu apel mai înainte de pronunţareasoluţiei finale.Remarcăm, de asemenea, că hotărârile judecătoreşti provizorii, lafinalul litigiului, după împrejurări urmează a fi menţinute, modificate saudesfiinţate.Din punct de vedere al posibilităţilor de a fi atacate cu recurs,hotărârile judecătoreşti sunt:- hotărâri definitive care sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.Art. 377 alin. 1 Cod de procedură civilă prevede că sunt hotărâri definitive,hotărârile date fără drept de apel, hotărârile date în primă instanţă care nu aufost atacate cu apel şi hotărârile date în apel prin care se rezolvă fondulpricinii;- hotărâri irevocabile care nu mai sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.Art. 377 alin. 2 Cod de procedură civilă prevede că sunt hotărâriirevocabile, hotărârile date în primă instanţă fără drept de apel nerecurate;hotărârile date în apel nerecurate; hotărârile date în recurs, chiar dacă prinacestea s-a soluţionat fondul pricinii şi orice alte hotărâri care potrivit legiinu mai pot fi atacate cu recurs.§ 3. Paradigma corelaţiei Stat-Drept. Dreptul un „instrument”creat de Stat care se impune autorităţilor etatice. Statul de Drept.1. Raţiunea instituirii cultului Dreptului. Legitimitatea puteri.2. Concepţiile Statului de Drept cu privire la democraţie şilibertate.3. Care este rolul statului în conformitate cu doctrina Statuluide Drept?1. Raţiunea instituirii cultului Dreptului. Legitimitatea puteri.Doctrina Statului de Drept se traduce din punct de vedere practic înnecesitatea existenţei unei limitări a puterii de stat, limitare realizată prinintermediul dreptului.Fără îndoială, în scopul instituirii Statului de Drept este necesar să seedifice un veritabil cult al Dreptului. Prin noţiunea de „cult” – înţelegemîncrederea manifestată în legislaţie care trebuie să fie foarte puternică şi,totodată, credinţa în valoarea normelor juridice şi a instituţiilor dreptului.Existând o doză mare de încredere din partea membrilor uneisocietăţi determinate, în instituţiile juridice există încredere şi în instituţiastatului privită sub dublu aspect: juridic şi politic.Ideea Statului de Drept deşi a fost fundamentală relativ recent(sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea), nu reprezintă oconcepţie absolut inedită. Ea este o idee novatoare, de o importanţăexcepţională, un adevărat deziderat pentru fiecare societate care îşi trageseva din tradiţionalele doctrine ale dreptului natural.Sintetizând concepţiile referitoare la dreptul natural am spune căacesta constituie ansamblul regulilor social morale, perene şi imuabile, petemelia căruia orice societate construieşte dreptul obiectiv sau pozitiv(legislaţia). Marii doctrinari ai filosofiei dreptului, celebri profesori deTeoria generală a dreptului şi de Drept Constituţional şi Instituţiei Politicedin România au evidenţiat în cursuri, tratate, monografii, articole ştiinţificeş.a. corelaţia dintre dreptul natural – care poate fi considerat de esenţă divinăsau raţională – şi doctrina împletită cu practica edificării Statului de Drept.Un renumit sociolog al dreptului din centrul universitar Iaşi apreciaîntr-o lucrare intitulată „Sociologie juridică”, că spiritul pragmatic şipozitivist al sec. al XIX-lea a impregnat Ştiinţa Dreptului, cu consecinţelenefavorabile asupra dezvoltării ulterioare a sistemului dreptului, înansamblul său.Rupt de filozofie şi de etică, dreptul sec. al XX-lea a devenitsupertehnicizat având un caracter eminamente normativ. Doctrinarii din310251

statele europene şi din statele Americii de Sud – fiefurile tradiţionale alesistemului juridic romano – germanic, au analizat şi au sintetizat până laexces instituţiile fundamentale ale ramurilor dreptului.Universitarul ieşean de care am amintit anterior – şi a cărui studentam fost – aprecia că Dreptul devine ridicol ca ştiinţă deşi este sublim ca artăaplicativă şi ca filozofie pragmatică socială. Domnia sa aprecia că agenţiistatului practicieni ai Dreptului (judecători, procurori) dar şi practicieniiliber profesionişti (avocaţi, consilieri juridici, notari) sunt tehnicieni aiDreptului. La citirea acestor cuvinte, cândva prin anul 2002, recunosc căam rămas încremenit. De tristeţe. Un magistrat, un avocat, un consilierjuridic să fie considerat un tehnician !!! Ulterior am conştientizat că ideea d-lui profesor nu avea nimic peiorativ. Teza afirmată argumenta maniera dar şipropoziţia în care Dreptul este tratat utilizându-se metodele pozitiviste.Dacă în ştiinţele reale aceste metode sunt benefice dând rezultate deexcepţie, în drept ele au condus la înlăturarea corelaţiei organice cu morala,la rigidizarea în multe privinţe a întregului sistem de drept şi la cantonareaştiinţelor juridice exclusiv la îndemâna profesioniştilor dreptului.Nu suntem însă de acord cu ideea înlăturării Dreptului din rândulştiinţelor social-umaniste. Spunem acest lucru deoarece s-a exprimat tezaconform căreia Dreptul este exclusiv o filozofie socială, bineînţeles cucaracter practic şi pragmatic.Toate ştiinţele s-au desprins în epoca modernă, şi chiar mai înainte,din filozofie – considerată o „regină a ştiinţelor” sau o „ştiinţă aştiinţelor”. Nu dorim să negăm incidenţa doctrinelor filosofice asupraştiinţelor juridice ci înţelegem doar să explicăm, după puterile noastre,faptul că Dreptul prezintă o dublă natură: atât de filozofie socială, specificăştiinţelor juridice speculative cât şi de ştiinţă, caracteristică ramurilordreptului dogmatic.Cu toată modestia, credem că Dreptul în ansamblul său şi Ştiinţelejuridice au nevoie pentru a fi înţelese şi aplicate atât de pozitivismul juridiccât şi de interpretările cu caracter etico-filosofic, deopotrivă.Revenind la problematica instituirii cultului Dreptului este evident căaceasta nu se poate realiza decât prin acceptarea şi ramforsarea dreptuluinatural. Nu trebuie scăpat din vedere că esenţa statului constă înnormativitate, realizată prin mărirea ariei juridicităţii. Or, edictarea normelorjuridice, conforme cu dreptul natural şi cu morala, presupune în ultimăinstanţă codificarea şi implicit tehnicizarea dreptului. Cultul dreptuluitrebuie să aibă în vedere, în mod primordial respectarea Constituţiei şi alegislaţiei de către toţi agenţii statului ca de altfel şi de toţi cetăţenii caredoresc şi înţeleg să respecte ordinea socială. Spunem aceasta întrucâtjudecată sau prin intermediul căreia instanţa se dezinvesteşte fără a soluţionacauza.Art. 345 din Cod procedură penală prevede că în soluţionarea uneicauze penale, instanţa de judecată hotărăşte prin sentinţă, care poate fi, dupăcaz, de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.O altă situaţie în care instanţa pronunţă o sentinţă este cazul în careaceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza penală. Intră în aceastăcategorie hotărârile judecătoreşti prin care instanţa îşi declină competenţa, înconformitate cu art. 42 Cod procedură penală sau hotărârile prin careinstanţa de judecată restituie cauza la procuror pentru refacerea saucompletarea urmăririi penale (art. 332 şi art. 333 Cod procedură penală).De asemenea, prima instanţă de judecată va pronunţa o sentinţăpenală în situaţia în care soluţionează o cale de atac extraordinară.Potrivit dispoziţilor art. 403 alin. 3 Cod procedură penală, cu ocaziajudecării în principiu a cererii de revizuire, instanţa dispune prin încheiere,admiterea în principiu a cererii de revizuire sau prin sentinţă va dispuneadmiterea sau respingerea cererii de revizuire în fond.Decizia este – în conformitate cu prevederile art. 311 alin. 2 Codprocedură penală – hotărârea judecătorească prin care instanţa se pronunţăasupra apelului, recursului, recursului în anulare, recursului în interesul legiiprecum şi hotărârea pronunţată de instanţa de recurs cu ocazia rejudecăriicauzei.Încheierile sunt toate celelalte hotărâri judecătoreşti, date deinstanţele de judecată în cursul judecării cauzei (art. 311 alin. 3 Codprocedură penală).Instanţa de judecată rezolvă, prin intermediul încheierilor de şedinţă,toate chestiunile care nu implică necesitatea pronunţării unei sentinţe sau aunei decizii.În materie penală, prin încheierea de şedinţă, instanţa de judecatăpoate dispune: amânarea cauzei penale pentru lipsa de apărare fie la cerereapărţii, fie din oficiu; admiterea sau după caz respingerea unor probe; luarea,înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive.În materie procesual – civilă, hotărârea judecătorească este definităca reprezentând actual final şi de dispoziţie al instanţei de judecată prin carese soluţionează, în orice cauză civilă, conflictul dintre părţile litigante.Analiza tezei subscrise anterior ne edifică asupra următoarelor douătrăsături distinctive (caracteristice) ale hotărârilor judecătoreşti:- este actul concluziv al judecăţii sau cu alte cuvinte, este ultimul actprin care instanţa de judecată realizează sinteza activităţii procesuale care s-a desfăşurat în cauza soluţionată;252309

Independenţa unui judecător implică din partea persoanei fiziceinvestită cu această funcţie anumite calităţi morale, între care amintim:curaj, obiectivitate şi erudiţie.Aşadar toate elementele analizate trebuiesc grefate pe caracterul şi peprofilul moral al persoanei investite în funcţia de judecător, pentru că scopulultim al asigurării independenţei îl reprezintă pronunţarea unor hotărârijudecătoreşti legale, temeinice şi demne de încrederea societăţii.3. Actul jurisdicţional – principalul act elaborat de judecătoriÎn activitatea desfăşurată, judecătorul dispune de două prerogativeesenţiale, respectiv:- aptitudinea de a soluţiona conflictele deduse judecăţii, ceea cepresupune puterea de a “spune dreptul” – jurisdictio;- aptitudinea de a ordona executarea hotărârilor care au rămasdefinitive - imperium;Prin noţiunea de act jurisdicţional, se înţelege actul prin intermediulcăruia judecătorul pronunţă dreptul.Cel mai important act jurisdicţional îndeplinit de judecător îlconstituie hotărârea judecătorească.Hotărârea judecătorească reprezintă actul procesual prin intermediulcăruia instanţa de judecată statuează asupra cauzei deduse judecăţii.În literatura juridică procesual-penală, noţiunea de hotărârejudecătorească prezintă două accepţiuni:- într-un sens larg – lato sensu – hotărârea judecătoreascădesemnează actul procesual prin care instanţa soluţionează cauza penală;- într-un sens restrâns – stricto sensu - hotărârea judecătoreascăreprezintă actul ultim, final al instanţei de judecată.Deoarece în procesul penal român judecata – ca fază procesuală – sepoate desfăşura în trei grade de jurisdicţie legiuitorul a clasificat hotărârilejudecătoreşti în funcţie de gradul de jurisdicţie în care sunt pronunţate.Astfel, hotărârile judecătoreşti pot fi pronunţate în primă instanţă saudupă caz, în căile de atac (ordinare sau extraordinare).În raport de problemele pe care le rezolvă instanţa de judecată, suntclasificate în: hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei şi respectiv hotărâriprin care sunt rezolvate alte chestiuni impuse de desfăşurarea procesuluipenal.Art. 311 Cod procedură penală prevede că hotărârile judecătoreşticuprind trei categorii: sentinţe, decizii şi încheieri.În dispoziţiile art. 311 alin. 1 Cod procedură penală se precizează căsentinţa este hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă denormele juridice, legile în ansamblul lor, au un caracter integrator; ele audrept obiectiv juridicizarea în totalitate a societăţii.Cu privire la legitimitatea puterii, adică legitimitatea puterii conferiteşi preluate de Statul de Drept suntem tentaţi să precizăm câteva consideraţii:Juridicizarea totală a activităţilor cu caracter etatic generează oestompare a fenomenului puterii. Puterea politică îşi pierde însemnătatea,rolul dominant revenind domniei normelor juridice.Judecătorii devin cheia de boltă a întregului edificiul al STATULUIDE DREPT având nobila îndatorire de a garanta respectarea legilor.Legitimitatea puteri reprezintă în esenţă capacitatea oricărui actefectuat de puterea de stat de a se raporta şi conforma unei norme juridice.Fundamentul Statului de Drept fiind legislaţia în vigoare este clar căaceastă formă etatică este cea mai legitimă de vreme ce Dreptul pozitiv(obiectiv) concretizează voinţa naţiunii. Locul şi rolul politicienilor urmeazăa fi luat de juriştii specializaţi în Dreptul Public. Aşa fiind, în viitor, nunumai că ştiinţele politice nu vor absorbi ştiinţele juridice dar se prevedeposibilitatea realizării unui fenomen contrar: Dreptul să domine Politologia;ştiinţele politice să devină o „anexă” a ştiinţelor juridice, şi în special aştiinţelor de Drept Public.Dacă în plan naţional, acest aspect abia se concretizează ori seconturează, în diferite state, se pare că pe planul ordinii juridiceinternaţionale deja se recunoaşte hegemonia Dreptului Internaţional Publiccare domină raporturile juridice şi cele politice afirmate pe plan mondial.2. Concepţiile Statului de Drept cu privire la democraţie şilibertate.Concepţia Statului de Drept relativă la democraţie se circumscrieideii reducerii atribuţiilor puterii legiuitoare şi întăririi puterii executive.Statul de Drept, „aruncă în aer” teoriile politice tradiţionale referitoare lademocraţie deoarece impune existenţa unei autorităţi distincte în raport cucele trei puteri „clasice” ale statului. Este vorba de organul etatic, distinct deputerea legislativă, care realizează controlul constituţionalităţii legiloradoptate de Parlament.Indiferent de denumirea adoptată – Curte Constituţională, TribunalConstituţional etc. – autoritatea care realizează controlul constituţionalităţiilegilor şi care garantează, în mod efectiv constituţionalitatea întreguluiDrept obiectiv (pozitiv), nu poate fi „încadrată” în nici o ramură specializatăa puterii etatice.Aceste organe au un dublu caracter politic şi juridic. Prin modul defuncţionare Curţile Constituţionale se apropie de puterea judecătorească.308253

Deciziile pronunţate au efecte erga omnes fiind opozabilă tuturorsubiectelor de drept. Ele au caracter general – obligatoriu. Acest aspectapropie Curţile Constituţionale de puterea legislativă.Autoritatea care exercită controlul constituţionalităţii legilor nulegiferează; ea stabileşte dacă o normă juridică este sau nu este înconformitate cu prevederile constituţiei statului respectiv. CurteaConstituţională 5) este un legislator negativ. Ea nu creează drept darhotărăşte care norme juridice au fost adoptate cu încălcarea dispoziţiilorconstituţionale.Nefiind încadrate efectiv în puterea legislativă sau în putereajudecătorească, Curţile Constituţionale, care sunt o creaţie a Statului deDrept concret aplicat, subminează principiile democraţiei.Deşi Parlamentul exprimă voinţa naţiunilor iar majorităţileparlamentare deţin practic puterea politică, putere concretizată în stat prinaptitudinea creării Dreptului, Curţile Constituţionale înfrâng principiiledemocraţiei politice majoritare ocrotind şi minorităţile şi asigurând triumfulconstituţionalităţii în viaţa politică.În acest mod democraţia politică se transformă în democraţie juridicăiar guvernarea politicienilor este parţial înlocuită cu guvernareajudecătorilor, în calitatea lor de păzitori ai Constituţiei respectivului stat 6) .În Occident, autorii au făcut referiri în sensul adaptării democraţiei laexigenţele Statului de Drept.Cu sinceritate credem că democraţia pierde teren în faţa conceptuluicomplex al Statului de Drept iar în practică democraţia politică va fi desuetăîn raport cu „domnia legii”.Concepţia unui Stat de Drept abstract, neparticularizat în raport culibertăţile cetăţeneşti are în vedere, probabil, următorul aspect: Statul deDrept a fost principial creat pentru asigurarea drepturilor şi libertăţilorfundamentale ale omului.Unul din scopurile primordiale ale Statului de Drept este reprezentatde ocrotirea, garantarea şi promovarea tuturor drepturilor subiecţilor şi alibertăţilor cuvenite oamenilor.Statul de Drept constituie umplerea unei forme – statul – cu orealitate substanţială – Dreptul – pentru realizarea protecţiei juridice adrepturilor şi libertăţilor omului.5)Prin noţiunea de „Curte Constituţională” înţelegem organul care efectuează controlul,indiferent de denumirea concretă avută.6)Evident este vorba despre judecătorii Curţii Constituţionale şi nu despre judecătorii de lainstanţele de drept comun.254Asupra acestor aspecte nu vom insista deoarece urmează a fi tratatepe larg în cadrul capitolului consacrat modului de investire în funcţie aljudecătorilor.Considerăm că este firesc să precizăm că inamovibilitateajudecătorilor a fost contestată şi criticată.Profesorul Eugen Heroveanu spunea că inamovibilitatea fără garanţii,poate deveni o primejdie serioasă; ea poate perverti sufletele cele mai pureşi poate înlocui progresul prin rutină.Scopul principal al acordării inamovibilităţii judecătorilor îlreprezintă protejarea acestora în raport cu puterea executivă.Judecătorul este apărat de instituţia inamovibilităţii în condiţiile încare îşi exercită atribuţiile de serviciu şi are o conduită profesională şisocială demnă. În situaţia în care judecătorul săvârşeşte abateri disciplinaresau încalcă regulile de conduită prevăzute de Codul deontologic almagistraţilor, se va angaja în formale prestabilite şi în condiţiile legiirăspunderea juridică disciplinară. 1)Tot sub aspectul personal, independenţa judecătorilor este asiguratăprin stabilirea unei salarizări corespunzătoare a judecătorilor.Fiind îngrădit prin incompatibilităţi şi interdicţii, prin modul în carejudecătorul este perceput în spectrul social (sub raportul calităţii morale aconduitei sale), la care putem adăuga cantitatea şi calitatea muncii pe care oprestează, judecătorul trebuie să dispună de un salariu decent care săcompenseze toate restricţiile pe care societatea i le impune.În sfârşit, pentru a contura elementele care compun, sub aspectpersonal, independenţa judecătorului este necesar să ne referim şi laformaţia profesională.În scopul asigurării independenţei, judecătorul trebuie să studiezecontinuu doctrina juridică şi jurisprudenţa.Este recomandabil ca judecătorii, în general să se specializeze încadrul formelor de învăţământ postuniversitar şi, în special, prin înscriereala doctorat, care reprezintă forma cea mai înaltă de organizare aînvăţământului superior.Aceasta întrucât un judecător slab pregătit sau ignorant este predispusmai uşor la dependenţă în raport cu alte autorităţi sau cu justiţiabilii.De altfel Legea pentru organizarea judecătorească prevede, îndispoziţiile sale, că judecătorii sunt obligaţi să efectueze periodic, conformprogramării, aprobate de ministrul justiţiei, stagii de pregătire sau deperfecţionare profesională.1) P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedurã civilã, vol. I Iaşi, pag. 299.307

Numirea în funcţie a judecătorilor nu este limitată decât de vârstalegală de pensionare (57 ani pentru femei şi 62 ani pentru bărbaţi).O situaţie particulară se constată în privinţa judecătorilor CurţiiSupreme de Justiţie, care sunt numiţi în funcţie pentru o perioadă de 6 ani,existând posibilitatea reinvestiri în funcţie. Judecătorii Curţii Supreme deJustiţie nu pot depăşi, în funcţie, vârsta de 70 de ani.Tot circumscrisă laturii personale a independenţei judecătorilor esteinstituţia inamovibilităţii.Inamovibilitatea este o instituţie în virtutea căreia judecătorii nu potfi revocaţi din funcţie, suspendaţi, transferaţi, pensionaţi sau sancţionaţidisciplinar decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale.Guvernele autoritare nu doresc instituirea inamovibilităţii corpuluijudecătoresc, chiar luptă împotriva legiferării acestei instituţii, considerândoo piedică în calea realizării obiectivelor guvernării.Fără îndoială acordarea “inamovibilităţii judecătorilor” trădeazăcaracterul democratic al statului şi respectul puterilor etatice faţă de lege.În ţara noastră inamovibilitatea judecătorilor a fost consacrată prinLegea Curţii de Casaţie din 24.01.1861.În dispoziţiile art. 17 din această lege se prevedea că funcţiile depreşedinte şi de membri la Curtea de Casaţie sunt inamovibile.Legea pentru organizarea judecătorească din data de 09.07.1865 astabilit în cadrul titlului IX, intitulat “Despre inamovibilitate”, că preşedinţii,membrii şi supleanţii Curţii de apel şi tribunalelor vor fi inamovibili potrivitlegiuirilor speciale (art. 103).Un pas înainte în privinţa instituirii inamovibilităţii în ţara noastră afost realizat prin Legea pentru organizarea judecătorească din 1.09.1890.Art. 90 din această lege a stabilit că devin inamovibili, din momentulpromulgării legii, preşedinţii şi consilierii Curţilor de Apel precum şipreşedinţii de tribunal “care au” titlul de licenţiaţi sau doctori în drept.Inamovibilitatea instituită prin Legea pentru organizareajudecătorească din 01.09.1890 limita cazurile de încetare a funcţiei dejudecător la: demisie, atingerea limitei de vârstă precum şi transferarea sauînaintarea în grad (promovarea) fără consimţământul judecătorului.Judecătorii puteau fi destituiţi doar pentru motive disciplinare saudacă aceştia erau condamnaţi definitiv pentru crime sau pentru delictenominalizate de lege, în art. 52 pct. 3.Alte etape în privinţa acordării şi consolidării inamovibilităţii suntreprezentate în adoptarea legilor pentru organizarea judecătorească din24.03.1909 şi respectiv din data de 25.06.1924.Fundamentul corelaţiei dintre Statul de Drept şi libertăţile omului aufost căutate în „firea lucrurilor”, în Dreptul natural.Drepturile şi libertăţile omului sunt un concept filosofic, politic şijuridic. Filosofia, semnifică fundamentarea ideii libertăţilor umane,politicul asigură aplicarea mai mult sau mai puţin perfectă a conceptului iarDreptul este tentat să absolutizeze din punct de vedere teoretic şi practic şidin punct de vedere axiologic întreaga doctrină a drepturilor şi libertăţiloromului şi cetăţeanului. Juridicul face din libertatea umană cheia de boltă aedificiului intitulat „Stat de Drept”.3. Care este rolul statului în conformitate cu doctrina Statului de Drept?Această întrebare deşi poate apărea retorică este pe deplin justificatăîntrucât – în raport cu tema aleasă – instituţia socială, politică şi juridică aStatului, ne preocupă prioritar. Desigur, în mod obiectiv, statul reprezintă şiapreciem că va continua să reprezinte una dintre instituţiile juridicefundamentale, absolut necesare pentru dezvoltarea social-politică şieconomică a fiecărei societăţi.Cât timp va exista o societate politică distinctă de societatea civilă,privită în ansamblul ei, cât se vor perpetua guvernanţii şi guvernanţii saudupă cum remarcăm politologii şi juriştii marxişti, cât timp vor exista claseşi categorii sociale antagonice concretizate, generic vorbind, în clasaexploatatoare şi clasa exploatată, atâta timp va continua să se perpetuezeinstituţia statului.Astăzi statul nu se mai află în pericolul dispariţiei ca urmare ainstaurării mult trâmbiţatei societăţi comuniste. Dar statul suferă un procesde adaptare la noile tendinţe de globalizare şi de redefinire a concepţiilor şiideologiilor care îl privesc în mod nemijlocit.Va fi Statul de Drept, conceptual vorbind, un stat minimal deci unstat liberal fundamentat pe jusnaturalism sau jusraţionalism? Va fi Statul deDrept, privit abstract desigur, un stat social, paternal, grijuliu în raport cumarea masă a cetăţenilor?Realitatea politică din Europa Occidentală şi nu numai dovedeşte căprincipiile Statului de Drept pot şi sunt promovate atât de partidele politicede orientare stânga şi centru-stânga (social – democrate) cât şi de partidelepolitice de orientare spre dreapta eşicherului politic (de dreapta sau centrudreapta – creştin – democraţia europeană).În Statul de Drept liberal, minimal, se vor urmări preponderentprincipii de natură economică legate de industrii şi comerţ. Acest tip de stateste statul capitalist pur, adaptat epocii contemporane. El stimuleazăconcurenţa în toate domeniile de activitate şi în special în zona economico-306255

financiară. Este statul care recunoaşte, fără mari rezerve, dreptultehnocraţilor capitalişti şi a capitaliştilor propriu-zişi de a-şi impune voinţaîn mecanismele social – statale ale puterii etatice.În Statul de Drept social, providenţial, vor prima principii denatură umanitară, legate de asigurarea bunăstării populaţiei şi de asigurareaunei stabilităţi sociale pe plan intern. Acest tip de stat reprezintă, în esenţă,tot un stat capitalist, în care atât latura economică cât şi latura socială suntprivite de guvernanţi cu aceeaşi grijă.Este inutil să mai precizăm că Statul de Drept liberal este promovatde dreapta politică iar Statul de Drept social constituie subiect de interesmajor pentru stânga politică.Fie în variantă liberală, fie în variantă socială, Statul de Dreptconstituie, la momentul de faţă modalitatea de realizare a binelui comun.Aceasta deoarece prin instaurarea concretă şi deplină a Statului de Dreptsocietatea civilă din fiecare ţară trebuie să dobândească fericirea, adică săsatisfacă interesele materiale şi spirituale atât la nivel integrator – colectivcât şi la nivel individual.Aceasta întrucât fericirea, satisfacţia tuturor, se obţine prin însumareasatisfacţiei indivizilor care compun societatea unui stat, la un momentdeterminat.Rolul statului conform teoriilor Statului de Drept este acela de adeveni slujitorul Dreptului, fapt materializat prin aceea că statul, prinramurile sale şi prin agenţii săi, trebuie să acţioneze, în orice situaţie,exclusiv în conformitate cu legea. Statul de Drept exclude arbitrariul,ignoranţa sau starea discreţionară ce ar putea fi manifestată de agenţii uneiadintre puterile constituite în stat.Paradigma legăturii dintre Stat şi Drept se manifestă în multipleforme, unele apropiate politologiei altele având afinitate în raport cuDreptul. Oricum, Statul de Drept va conferi juriştilor, mai ales specialiştilorîn Dreptul Public, noi instrumente de abordare, noi unghiuri de studiere afenomenelor şi noi aptitudini de instituţionalizare, cel puţin la nivel teoretic.Independenţa funcţională trebuie să fie dublată de independenţapersonală a judecătorului, întrucât în acest mod se poate asigura şi garanta oindependenţă reală a reprezentanţilor puterii judecătoreşti.Deoarece statutul judecătorului – cu privire specială asupracondiţiilor de selecţionare, a modului de investire în funcţie, a constatăriiabaterilor disciplinare şi a aplicării sancţiunilor disciplinare – va fi analizatpe larg în cap. III, vom prezenta, în mod succint, elementele care compun şigarantează totodată independenţa personală a judecătorului.Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că reprezintă criteriide apreciere a independenţei personale, următoarele condiţii: selecţionarea şinumirea judecătorului, durata numirii în funcţie şi existenţa garanţiilorconferite judecătorului împotriva oricăror influenţe exterioare actului dejustiţie.În ţara noastră judecătorii sunt selecţionaţi, în conformitate culegislaţia în vigoare, ulterior fiind numiţi în funcţie prin Decret alPreşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.Investirea candidaţilor în funcţia de judecător cunoaşte pe planinternaţional două modalităţi: fie ca urmare a numirii, fie ca urmare aorganizării de alegeri.Considerăm că sistemul alegerii judecătorilor ar conduce ladependenţa acestora în raport cu electoratul sau în raport cu grupurile depresiune din cadrul societăţii.Exponenţii puterii legislative (deputaţi, senatori) sunt aleşi deelectorat cu scopul elaborării şi aplicării politicii, în acord cu programele deguvernare adoptate de partidele politice.Judecătorii în calitate de membri ai puterii judecătoreşti, nu exercităfuncţia în temeiul opţiunilor politice şi nu au ca scop elaborarea politiciigenerale a statului. Rolul judecătorilor se circumscrie aplicării legii şi dreptconsecinţă se extinde şi cu privire la controlul modului în care se aplicădreptul pozitiv.De lege lata, numirea judecătorilor în România, cu excepţiajudecătorilor stagiari, se face de Preşedintelui României prin decretprezidenţial.Pentru a estompa intervenţia puterii executive şi rolul acesteia înnumirea judecătorilor, Constituţia României a înfiinţat Consiliul Superior alMagistraturii, care are atribuţia de a propune şefului statului candidaţii învederea numirii în funcţiile vacante.În acord cu prevederile punctului 10 din Principiile fundamentaleasupra independenţei magistraturii, recrutarea judecătorilor se realizează cuprioritate, prin concurs sau examen de admitere în magistratură sau caurmare a absolvirii Institutului Naţional al Magistraturii.256305

atribuţiile de conducere a respectivei instanţe de judecată, unde funcţioneazăjudecătorul.Aceste principii declarative se regăsesc în documentele internaţionaleenunţate anterior şi în mod deosebit în dispoziţiile art.2 din Principiilefundamentale privind independenţa puterii judecătoreşti, adoptate deAdunarea Generală a O.N.U., în anul 1985.În România, în conformitate cu legislaţia în vigoare, independenţafuncţională a judecătorilor este consacrată în mod indirect, în dispoziţiilelegi fundamentale, Constituţia.Art. 125 alin. 1 din Constituţie prevede că: justiţia se realizează prinCurtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.Legea organică, respectiv Legea nr. 92/1992 pentru organizareajudecătorească, republicată, a stabilit, în dispoziţiile art. 10, că instanţelejudecătoreşti sunt judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi CurteaSupremă de Justiţie. În limitele stabilite prin lege, vor funcţiona şi instanţelemilitare.Din considerentele expuse rezultă că, în statul român, instanţelejudecătoreşti constituie un sistem distinct de organe care intră încomponenţa puterii judecătoreşti.Stabilirea prin lege a instanţelor judecătoreşti, a numărului acestora, aprocedurii de judecată şi a competenţei reprezintă, în opinia noastră, unelement fundamental, o piatră de temelie în consacrarea independenţeifuncţionale a judecătorilor.Deoarece art. 123 din Constituţie prevede că justiţia se înfăptuieşte înnumele legii (alin. 1) şi că judecătorii sunt independenţi şi se supun numailegii (alin. 2), generează totală independenţă a judecătorilor în raport cuputerea legislativă sau cu exponenţii puterii executive.Independenţa judecătorilor nu priveşte însă raporturile cu dreptulpozitiv. Altfel spus, judecătorul nu este independent faţă de lege.Puterea judecătorească este chemată să aplice dreptul. Ea nu poaterefuza aplicarea legilor nici în mod direct şi nici indirect prin interpretare –în spiritul contrar voinţei legiuitorului – întrucât în acest fel s-ar îndepărta denobilul scop al pronunţări dreptului în condiţii de independenţă şiimparţialitate.Independenţa judecătorului presupune şi o latură personală,referitoare la statutul acestui personaj cheie al societăţii contemporane.Independenţa personală se manifestă, cu prioritate, în privinţa cariereiprofesionale a judecătorului cu scopul de a-l feri pe acesta de ingerinţele şicapriciile celorlalte puteri constitutive în stat şi în mod deosebit în raport cuputerea executivă.CAPITOLUL VISTATUL ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE.CHESTIUNEA „SUVERANITĂŢII” ÎN CONTEXTULMONDIALIZĂRII304257

În etapa actuală, după destructurarea organizaţiilor statelor socialiste,au apărut state noi cu roluri geopolitice şi geostrategice caracteristice.Geopolitica contemporană se confruntă cu un fenomen inedit, demondializare sau globalizare care reprezintă o dimensiune planetară apoliticii internaţionale în epoca contemporană şi care se manifestă în diferiteplanuri: politic, militar, economic sau tehnologic.Mondializarea sau globalizarea se fundamentează pe agregareaeconomiei mondiale, proces obiectiv şi dinamic, datorat spoririiinterdependenţelor şi intereconexiunilor dintre state, fiind efectul extinderiişi aprofundării legăturilor transnaţionale în domeniile vieţii social-politice,economico-financiare, cultural-educative, etc.În „societatea” statelor practica relaţiilor internaţionale, dar şidoctrina, a realizat o structurare pe niveluri, denumite modele, după cumurmează: nivelul (modelul) central – care include statele cu potenţialeconomic performant, nivelul (modelul) periferic – care cuprinde statele cueconomie slabă sau relativ dezvoltată.Doctrina relaţiilor internaţionale şi în special doctrinariigeopoliticieni au analizat relaţiile din organizarea politică şi structuraeconomică a statelor, atât în cadrul modelului central cât şi pentru modelulperiferic.Analiştii au detaliat studierea modalităţilor de creare şi dedezvoltare a unui stat hegenomic pe planul relaţiilor internaţionale.Ca urmare a globalizării statele planetei vor trebui să valorizezediversele puncte de vedere elaborate, cu prioritate, în următoarele domenii:chestiunea normelor – care reglementează relaţiile între subiectele de dreptinternaţional; chestiunea modalităţilor de aplicare a forţei; chestiuneascopului – care reprezintă găsirea unei modalităţi de convieţuire paşnică şide cooperare între state; chestiunea „regulilor jocului internaţional”referitoare la mijloacele şi metodele utilizate în scopul realizării competiţieiîntre state; chestiunea responsabilităţii subiectelor de drept internaţional;chestiunea autonomiei şi a corelării binelui individual cu binele general;chestiunea distincţiei între activităţile faptice, materiale şi cele având caobiect acte cu caracter normativ-juridice, ş.a.Toate aceste întrebări – probleme şi încă multe altele, nenominalizatede noi, îşi găsesc rezolvarea în principiile generale ale politiciiinternaţionale.Obiectul politicilor internaţionale îl constituie relaţiileinternaţionale care au un profund caracter normativ întrucât ele afirmăîncrederea în aptitudinea fondării tuturor categoriilor de raporturiinternaţionale pe norme juridice specifice Dreptului Internaţional Public.2. Independenţa instanţelor şi a judecătorilor – privire de ansambluDin Principiile fundamentale referitoare la independenţamagistraturii, adoptate la Milano, în anul 1985 şi confirmate de AdunareaGenerală a O.N.U. în acelaşi an, rezultă că independenţa judecătorilortrebuie garantată de stat şi enunţată în Constituţie sau în altă lege naţională,iar celelalte puteri constituite în stat trebuie să o respecte (pct. 1).Constituţia României, adoptată prin referendum la data de08.12.1991, proclamă în art. 124 alin. 2 că judecătorii sunt independenţi şise supun numai legii.Textul constituţional precizat anterior este în concordanţă cuProiectul de principii privind independenţa puterii judecătoreşti, adoptat laSiracusa în Italia, în anul 1981, cu Principiile fundamentale privindindependenţa puterii judecătoreşti adoptate de Adunarea Generală O.N.U.prin două rezoluţii, în anul 1985.Referitor la preocupările privitoare la consacrarea principiuluiindependenţei judecătorilor, pe plan mondial, precizăm că au fost adoptatede organismele internaţionale şi alte acte declarative, cum ar fi: Proiectul deDeclaraţie Universală, privind independenţa justiţiei, elaborat de Dr.Singhvi, în anul 1987; Principiile de la Tokyo privind independenţa puteriijudecătoreşti în regiunea juridică asiatică, adoptate în anul 1981; CodulAsociaţiei Internaţionale a Avocaţilor privind standardele minime deindependenţă a puterii judecătoreşti, adoptat în capitala Indiei, New Delhi,în anul 1982 şi respectiv Proiectul standardelor independenţei puteriijudecătoreşti şi a profesiei de avocat, elaborat în anul 1986. De principiu, înliteratura juridică se acreditează teza că independenţa judecătorilor poate fianalizată dintr-o dublă perspectivă:- o independenţă funcţională a judecătorilor;- o independenţă personală a acestora.Independenţa funcţională – porneşte de la ideea că justiţia serealizează prin intermediul unei categorii specializate de organe, apte săîndeplinească funcţia de judecată.De asemenea, justiţia trebuie să se înfăptuiască pe baza normelor dedrept prestabilite de puterea legislativă.Din punct de vedere funcţional puterea judecătorească trebuie săstatueze asupra cauzelor deduse judecăţii fără restricţii, ameninţări sauintervenţii, directe sau indirecte din partea justiţiabililor sau din partea alteiputeri constituite în stat sau a grupurilor de presiune. Independenţafuncţională a judecătorului este organic legată de poziţia acestuia în raportcu ceilalţi judecători de la aceeaşi instanţă, de la instanţele de controljudiciar ierarhic superioare sau în raport cu judecătorii care îndeplinesc258303

structurile arhaice, de paternalism guvernamental, existente întotdeauna înceea ce priveşte pe judecător.Independenţa puterii judecătoreşti trebuie să fie funcţională, organicăşi economică.Independenţa organică şi funcţională a judecătorilor se caracterizeazăprin existenţa unui organ de “guvernare” a corpului judecătoresc – ConsiliulSuperior al Magistraturii – şi prin posibilitatea corespunzătoare condiţiilordin fiecare ţară de a avea şi alte consilii ale judecătorilor, prin inexistenţaoricărei subordonări între judecători, a directivelor adresate judecătorilor dininstanţele inferioare, prin inexistenţa oricărui sistem de ierarhie întrejudecătorii aceleiaşi instanţe cu privire la judecarea şi soluţionarea cauzelor.Judecătorii nu trebuie să primească ordine sau instrucţiuni, cuexcepţia deciziilor pronunţate de instanţele superioare de control judiciar însoluţionarea căilor de atac (apel, recurs).Justiţia contemporană necesită o adevărată independenţă, realizatăprin înfiinţarea unui organism de autoguvernare a judecătorilor - ConsiliulSuperior al Magistraturii.Concepţiile optimiste fondate pe raţionalism, pe conciliere sauarbitraj, grefate pe baze etico-morale, au fost de natură să contribuie larelaxarea şi la echilibrarea climatului internaţional.Alături de concepţiile optimiste în politica internaţională s-au afirmatteorii cu caracter subiectiv, idealiste sau teorii exclusiv normativiste.Cele mai importante sunt doctrinele realismului politic. Acesteteorii pornesc de la o viziune reală, nici optimistă dar nici pesimistă, asuprapracticii relaţiilor internaţionale.Realismul politic pare a fi mai apropiat de pesimism de vreme cepostulează ideea scopului agenţilor de pe scena politică internaţională cafiind acela de a obţine un câştig în defavoarea altor entităţi cu caracter etatic.Potrivit acestei teorii politica, inclusiv politica internaţională, seprezintă ca o luptă dură pentru obţinerea de influenţă, pentru dominaţie şipentru putere. Această „luptă”, cum îi arată şi denumirea, nu seconcretizează prin activităţi de cooperare ci prin activitate concurentă.Politica internaţională nu este animată de moralitate şi de nobile idealuri cide ambiţiile şi interesele protagoniştilor, respectiv a „marilor puteri”.Politica externă a unui stat urmăreşte, de principiu, asigurareasecurităţii naţionale şi valorificarea tuturor capacităţilor de care dispune aceaentitate statală pentru obţinerea unor rezultate profitabile. Dacă este posibil,statul urmăreşte prin politica externă pe care o promovează concretizarea şidezvoltarea unei anumite influenţe în raport cu terţe subiecte de dreptinternaţional.Desigur, privind acest tablou al scenei politice mondiale, care aretoate şansele să se perpetueze şi pe viitor, problema „suveranităţii” statelorlumii apare ca fiind de o majoră importanţă.Indiscutabil, raporturile de interdependenţă create în lumeacontemporană tind să reducă substanţial „valoarea” suveranităţii statelor.Astfel, prin crearea asociaţiilor de state (Uniunea Europeană, C.S.I.)statele îşi restrâng independenţa – element esenţial al suveranităţii(suveranitatea externă). Acest proces obiectiv are loc datorită nevoii deorganizare şi de funcţionare efectivă a organizaţiile suprastatale. Statelejertfesc o parte din independenţă câştigând, în schimb, pe plan economic,sub aspectul stabilităţii social-politice şi mai ales în domeniul militar şistrategic.Într-o măsură mai redusă, statele lumii contemporane renunţă parţialla supremaţie – văzută ca latura internă a suveranităţii. Puterea de statrecunoaşte acte îndeplinite de autorităţile unor alte state sau a organizaţiilorsupraetatice şi care îşi produc efectele pe teritoriul statului în cauză.302259

Înfiinţarea marilor confederaţii, care posibil ca într-un viitor maiîndepărtat sau mai apropiat să se transforme în federaţii reprezintă un pasesenţial către globalizarea politică efectivă.Armonizarea legislaţiei statelor şi integrarea acestora în marileansambluri politico-etatice, cu caracter integrator şi supranaţional au dreptconsecinţă firească reducerea tensiunilor şi creşterea încrederii pe planinternaţional. Umanitatea are astfel şansa să se dedice exclusiv munciicreative, să protejeze valorile fundamentale ale planetei Terra, şi în modspecial a celei mai importante valori care constituie pilonul central alpoliticii şi al dreptului: OMUL.Judecătorul, fiind titular al puterii judecătoreşti, este investit cuputerea de a judeca – jurisdictio – iar această putere este echivocă:judecătorul aparţine statului care îl investeşte în funcţie însă el este obligatsă exercite control asupra autorităţilor statului.Judecătorul reprezintă, în acelaşi timp, puterea statului şicontraponderea acestei puteri. La origine, puterea judecătorească este oemanaţie a statului şi din această cauză judecătorul se conformează regulilorşi valorilor societăţii. Dar, în acelaşi timp, puterea judecătorească acţioneazăca o frână, ca o contrapondere, deoarece are aptitudinea de a controlalegalitatea actelor administrative, constituţionalitatea actelor legislative sauexecutive şi poate asigura apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilorde orice vătămare care poate proveni chiar de la organele altei putericonstituite în stat.Orice imagine am avea despre justiţie, aceasta trebuie să fieindependentă.În statul de drept, independenţa judecătorilor nu este un privilegiuacordat membrilor corpului judecătoresc, ea reprezentând o garanţie pentrucetăţeni. Orice subiect de drept trebuie să aibă acces la justiţie pentru aobţine o hotărâre judecătorească care să-i asigure respectarea drepturilorsubiective privitoare la persoană, la bunuri şi la celelalte valori socialeocrotite de lege. Acest drept – confirmat prin liberul acces la justiţie – ar fiiluzoriu dacă judecătorul nu ar fi independent şi imparţial.De aceea apreciem că independenţa reprezintă o garanţie aimparţialităţii judecătorului. Imparţialitatea presupune adoptarea unei poziţiide detaşare în raport cu părţile din proces, de sistemul politic şi de intereselegenerale sau particulare ale subiectelor de drept.Judecătorul nu trebuie să aibă nici un interes, nici general, niciparticular, în soluţionarea cauzei cu care a fost investit, deoarece el nureprezintă pe nimeni, având doar rolul de protector al drepturilor subiectivevătămate.Nici o voinţă şi nici un interes nu pot condiţiona judecata sa, nicimăcar interesul majorităţii. În mod diferit, în raport cu puterea legislativăsau cu cea executivă, care sunt puteri ale majorităţii, judecătorul împartedreptatea în numele legii, ca exprimare a voinţei suverane a poporului, darnu în numele majorităţii, el trebuind să apere şi libertăţile minorităţii.Independenţa şi implicit imparţialitatea judecătorului cere separareainstituţională a acestuia în raport cu părţile, cu acuzaţia publică sau cu alteputeri constituite în stat.Independenţa judecătorilor trebuie să fie reală şi concretizată înpractică, în modul de organizare judecătorească, oferind sistemului mijloaceoperaţionale necesare exigenţelor societăţii contemporane şi abolind260301

fie adecvate acestei funcţii; desemnarea judecătorilor să nu depindă defactorul politic şi să fie asigurată independenţa efectivă a persoanelor fiziceinvestite cu funcţia de judecător. 1)Pentru existenţa statului de drept este necesar ca deciziile organelorde stat să fie, la toate nivelurile, limitate de existenţa normelor juridice, acăror respectare este garantată de intervenţia judecătorului.Deci judecătorul reprezintă cheia de boltă şi condiţia de realizare astatului de drept.Ierarhia normelor juridice şi incidenţa acestora nu devine efectivădecât dacă este sancţionată din punct de vedere juridic. De asemenea,drepturile fundamentale nu sunt asigurate în mod real decât în măsura încare judecătorul poate să le asigure protecţia.Judecătorul în calitatea sa de garant al drepturilor fundamentale,având rolul de apărător al valorilor sociale, este împuternicit să leocrotească, chiar şi împotriva voinţei majorităţii.Controlul, fie de constituţionalitate a legilor, fie de legalitate a acteloradministrative, fie pentru respectarea drepturilor fundamentale, reprezintăcriteriul esenţial care caracterizează statul de drept.Dacă în sistemul statului autoritar, garanţia drepturilor este atribuitălegii, judecătorul fiind considerat un slujitor al legii, în sistemul statului dedrept judecătorul reprezintă un garant al acesteia.Dezvoltarea actuală a statului de drept implică o concepţie nouă cuprivire la democraţie. Democraţia presupune respectul pluralismului,participarea directă a cetăţenilor la treburile publice şi garantarea drepturilorşi libertăţilor inerente personalităţii umane. Din această perspectivă,existenţa judecătorului nu apare ca o denaturare, ea fiind un instrument derealizare a exigenţelor democraţiei.Judecătorul fiind supus legii trebuie să realizeze un echilibru întremajoritate şi respectul drepturilor fundamentale. Justiţia se identifică, dinacest punct de vedere, cu etica şi înţelepciunea.Justiţia fiind exercitată ca o putere independentă realizează echilibrulfuncţiilor legislative şi executive prin intermediul controlului deconstituţionalitate a actelor normative şi de legalitate a acteloradministrative.Puterea judecătorească este aceea care permite ca declaraţiile dedrepturi şi garanţiile constituţionale proclamate să poată deveni mai multdecât formulări teoretice şi să aibă forţă obligatorie pentru indivizi, pentruautorităţi şi, în ultimă instanţă, pentru stat.CAPITOLUL VIIANALIZA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI DE DREPTÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII POLITICE ADIFERITELOR ŢĂRI ALE LUMII.1) R. Martin, J. Martin,Le troisième puovoir, Presses des Editions CEF, Nisa, 1989, pag. 28-29;I. Deleanu, M. Enache, Statul de drept,în dreptul nr. 7 / 1993, pag. 8300261

Înainte de a proceda la analiza efectivă a organizării politice acâtorva state vom reveni, cu câteva precizări, referitoare la tipurile deregimuri politica sau constituţionale. Aceasta întrucât în orice statcontemporan organizarea politico-etatică, se fundamentează pe un tipconcret de regim politic aplicat în ţara respectivă.*. Regimul politic prezidenţial – oferă o clară separaţie a puterilorconstituite în stat. Acest tip de regim politic acordă preşedintelui prerogativeconsiderabile care însă nu afectează funcţionarea mecanismelor instituţiilorpolitico-juridice din stat.Sistemul prezidenţial oferă un model autentic de analiză a Statului deDrept dacă se respectă toate formele de control şi toate garanţiile care aumenirea să îi garanteze stabilitatea şi funcţionalitatea.Unica superputere mondială S.U.A. a adoptat – de la fondareafederaţiei americane – regimul politic prezidenţial.*. Regimul politic parlamentar – cum arată însăşi denumirea, puneaccentul pe puterea legislativă, parlamentul constituie principalul factorpolitic de guvernare.Puterea executivă este exercitată de Guvern, condus de primulministru,care este obligat să răspundă politic în faţa Parlamentului.Şeful statului – preşedinte sau monarh – constituie o figură politicădecorativă, cu atribuţii politica reduse, cele mai multe fiind cu caracterprotocolar.În republica parlamentară, evident, preşedintele este ales de cătreParlament.Şeful statului este responsabil, sub aspect politic. Răspundereapolitică este asumată în faţa Parlamentului de către Guvern.* Regimul politic semi-prezidenţial – cum am avut ocazia să maiamintim în cap. II al prezentei lucrări, îmbină elemente specifice aleregimului prezidenţial pur cu elemente specifice ale regimului parlamentar.Acest regim politic caută să înlăture imperfecţiunile regimului prezidenţialşi a celui parlamentar.Preşedintele este ales de naţiune având rolul de mediator întreputerile constituite în stat. Puterea executivă este exercitată de către Guvern,condus de un prim-ministru. Dacă în regimurile prezidenţiale şeful statuluieste şi şeful puterii executive, în regimurile semi-prezidenţiale se instituiebinomul Preşedinte – Guvern, fiecare dintre aceste instituţii având atribuţiiproprii, distincte.În cadrul acestui tip de regim politic preşedintele, în calitatea sa deşef al statului, poate prezida şedinţele Guvernului, în mod cotidian sau, în262&.2. JUSTIŢIA CA FUNCŢIE1. Funcţia de a judeca şi corelaţia cu principiul “separaţiei puterilor în stat.”În statul de drept, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia.Datorită acestui fapt, puterea etatică este unică, suverană şiindivizibilă.În scopul îndeplinirii artibuţiilor ce revin statului, există diferitecategorii de organe care exercită, fiecare în parte, funcţii specifice.În literatura juridică de specialitate a fost emisă teza potrivit căreia,principiul separaţiei puterilor în stat, în forma clasică, trebuie “amendat”. 1)Acest principiu este considerat “mai mult o morală, decât unprincipiu de articulare riguroasă a mecanismului statal”. 2)Alţi autori au apreciat că separaţia puterilor în stat reprezintă “unsimbol al libertăţilor noastre care face parte din mitologia politică”. 3)Constituţia României, adoptată prin referendum la data de08.12.1991, nu a consacrat in terminis, principiul separaţiei puterilor în stat.Considerăm că acest principiu a fost avut în vedere la momentulelaborării Constituţiei întrucât legea fundamentală reglementează separatatribuţiile Parlamentului, Preşedintelui, Guvernului şi Autorităţiijudecătoreşti.În dispoziţiile art. 80 alin. 2 din Constituţia României, este utilizatăexpresia “puterile statului”, iar în art. 1 din Legea nr. 92/1992 pentruorganizarea judecătorească care se referă la “puterea judecătorească” seprevede că aceasta “este separată de celelalte puteri ale statului, avândatribuţii proprii…”Judecătorul în statul de drept trebuie să aibă un rol esenţialconcretizat în impunerea puterii de control în raport cu cetăţenii şi cucelelalte puteri constituite în stat.Judecătorul este o emanaţie a Statului; el depinde de celelalte puteriale statului însă misiunea sa este de a le controla. Judecătorul îşi manifestăîn exterior activitatea prin dualitatea drept-forţă.Datorită activităţii speciale desfăşurată de judecător, acestuia trebuiesă i se asigure garanţii în raport cu celelalte puteri.Pentru a exista o putere judecătorească autonomă trebuie să fieprioritar îndeplinite trei condiţii respectiv: organele care pronunţă dreptul să1) I. Deleanu. Drept Constituţional şi instituţii politice, II, Ed. Fundaţia “Chemarea”, Iaşi, 1992, pag. 322) I. Deleanu. Drept Constituţional şi instituţii politice, II, Ed. Fundaţia “Chemarea”, Iaşi, 1992, pag. 323) R. Perrot, Institutions Judiciaires, 4 édition, Ed. Montehrestien, Paris, 1992, pag. 426-428299

Spre finalul perioadei dominatului Jus Gentium a avut semnificaţiaunui drept aplicabil tuturor popoarelor, întrucât cuprindea normele juridicesimilare la toate popoarele.Şi în această accepţiune Jus Gentium era distinct în raport cu JusNaturale, acestea din urmă cuprinzând exclusiv normele eterne şi universale.Rezumând aspectele punctate anterior reţinem că doctrina grecoromană,delimita justiţia ca valoare etică de justiţia ca valoare juridică.Din punct de vedere juridic, justiţia se înfăptuieşte prin respectareadispoziţiilor cuprinse în normele juridice.Pentru ca cetăţenii să respecte legea – dreptul pozitiv – este necesarca legiuitorul să reglementeze în mod just relaţiile sociale.Normele juridice edictate trebuie să creeze “tiparul” pentru afirmareaplenară a personalităţii fiecărui individ, în funcţie de contribuţia subiectelorde drept la dezvoltarea în ansamblu a societăţii.Din punct de vedere etic, justiţia se extinde peste graniţele trasate denormele juridice.Justiţia ca valoare etică se exprimă prin intermediul (persoanelor)subiectelor de drept care participă activ la atingerea finalităţii avută învedere de legiuitor în momentul legiferării.În consecinţă, respectarea activă a normelor de drept implică nu doarcorectarea propriului comportament ci grija permanentă a regularizăriiconduitei tuturor membrilor societăţii.anumite situaţii expres menţionate de Constituţie sau de dreptul obiectiv(pozitiv).Deşi intens criticat, regimul politic semi-prezidenţial şi-a probateficienţa, cu deosebire în Republica Franceză. Acest regim politic s-adovedit a fi capabil să realizeze o corectă funcţionare a instituţiilor politicojuridice,cu caracter etatic.* **Precizările anterioare – succinte este adevărat – permit analizaconcretă a regimurilor politice instituite în unele state de pe mapamond.Vom grupa statele ce urmează a fi analizate în raport de regimulpolitic efectiv aplicat.Astfel, pentru categoria regimurilor politice prezidenţiale, vomanaliza sub aspect constituţional, următoarele ţări: Statele Unite aleAmericii, Republica Federală Brazilia.Pentru tipul regimurilor politice semi-prezidenţiale vom analizastructura politico-juridică şi instituţiile etatice din: Republica Franceză şiAustria.Şi regimul politic parlamentar urmează a fi analizat sub aspectulfuncţionării corecte în: Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,Germania şi Imperiul Nipon (Japonia).Vom face referiri şi la sistemele politice ale fostelor ţări socialiste,aflate în tranziţie, analizând în concret regimul constituţional şi instituţiileetatice ale Republicii Federative Ruse.În consecinţă, vom analiza regimurile politice, sub aspect diacronic şisincronic, instituite în opt state ale lumii.§ 1. Statele Unite ale AmericiiRolul esenţial în viaţa politică americană îl joacă partidele politice.Acestea acţionează în perioada electorală pentru atingerea scopurilorpolitice.Principalele partide de pe scena politică din S.U.A. sunt partiduldemocrat şi partidul republican. Ambele partide promovează ideile liberalespecifice economiei şi politicii unui stat capitalist clasic. Democraţii suntmai ataşaţi tradiţiilor de apărare a drepturilor statelor federate şi promoveazăconsecvent ideea de justiţie socială.298263

Partidul Democrat a fost înfiinţat în anul 1832 continuând luptapolitică dusă de Partidul Democratic Republican condus de ThomasJefferson.Partidul Republican a fost creat în anul 1854, incluzând liberali şiindependenţi.Originar, cele două partide politice americane erau caracterizate cafiind adversare, respectiv adepte ale federalismului. Tradiţional PartidulDemocrat îşi manifestă o doză de neîncredere în statul federal.Sistemul electoral american deosebeşte de sistemele electoraleeuropene.Principial, alegerile prezidenţiale în Statele Unite ale Americiicomportă mai multe etape, respectiv:*. alegerile primare într-un număr de state;*. convenţiile naţionale ale Partidului Democrat şi ale PartiduluiRepublican;*. declanşarea campaniei electorale;*. alegerea electorilor care dispun de un mandat imperativ pentrualegerea preşedintelui federal;*. alegerea preşedintelui S.U.A. de către marii electori;*. investirea preşedintelui şi a vicepreşedintelui în funcţii.Preşedintele S.U.A. este ales pentru un mandat de patru ani de mariielectori.El nu răspunde politic în faţa Congresului, nu îl poate dizolva şi nupoate proceda la organizarea de noi alegeri.Staful prezidenţial include: secretari de stat, şefi de departamentenumiţi de şeful executivului. Cei 15 secretari (miniştri) sunt colaboratoriindividuali ai preşedintelui fiind personal responsabili în faţa şefuluistatului.Sub autoritatea şefului puterii executive funcţionează o serie deagenţii, cum ar fi: Sistemul Federal de Securitate, Agenţia de Informaţii aS.U.A., Autoritatea pentru relaţiile federale de muncă, Agenţia Centrală deInvestigaţii (C.I.A) etc.Şeful statului american nu este ales direct de populaţie, ci de mariielectori, al căror număr este egal cu cel al reprezentanţilor şi senatorilor, laun loc.Dacă nu există formată majoritatea voturilor exprimate de mariielectori, preşedintele S.U.A. este ales de Camera inferioară a Congresului,respectiv de Camera Reprezentanţilor.Congresul S.U.A. – este Parlamentul ţării, parlament bicameral,constituit din Camera Reprezentanţilor şi din Senat.264În esenţă, judecătorul reprezintă dreptul personificat. Acesta sestrăduieşte să restabilească egalitatea, luând câştigătorului câştigul injust şidând păgubaşului ceea ce a pierdut pe nedrept. 1)Echitatea reprezintă pentru Aristotel o formă superioară de justiţiecare are în fundament prietenia (philia). Ea reprezintă complementul justiţieişi are rolul de a umaniza dreptul.Ea poate fi explicată prin aceea că, deşi orice lege are caractergeneral, prin natura sa, există şi cazuri care nu pot fi încadrate în normagenerală.Legiuitorul în momentul în care creează legea are în vederemajoritatea cazurilor ce urmează a fi reglementate însă nu poate cuprindetoate situaţiile concret – faptice, în mod absolut.Defectul generalizării, nu este imputabil legiuitorului întrucât dacă arfi cunoscut în momentul creării legii toate circumstanţele ar fi corectat-o.Teoretic, există şi excepţii de la regula originară, acestea putândforma o categorie ce poate fi obiect al unei noi reglementări juridice.Clarificarea conceptului de justiţie s-a realizat prin contribuţiamarilor jurisconsulţi ai Romei antice, cei care practic au întemeiat ştiinţadreptului.La români justiţia – în sens larg – desemna moralitatea; în sensrestrâns noţiunea de justiţie se contopea cu scopul ei, acela de a atribuifiecăruia ce este al său.Pentru Cicero scopul dreptului - JUS CIVILE – constă în realizareaunei juste proporţii între lucruri, stabilită pe baza legilor şi a moravurilor.Jurisconsultul Ulpian aprecia că “ justiţia este scopul artei juridice”.Noţiunile de drept natural şi drept pozitiv au fost frecvent utilizatede jurisconsulţii romani.În concepţia romană, dreptul natural este o manifestare a ideii dedreptate, rezultată din natura lucrurilor.Trebuie să remarcăm că în dreptul roman noţiunea de JUSNATURALE a comportat anumite intersectări cu noţiunea de JUSGENTIUM.Noţiunea de Jus Gentium a semnificat iniţial dreptul aplicabilginţilor, însă mai târziu această noţiune a avut semnificaţia de drept aplicabilpe teritoriul roman, raporturilor juridice dintre cetăţeni şi străini precum şiraporturilor juridice dintre străini.1)Théodore Gomperz, Les penseurs de la Gréce. Historie de la philosophie antique, III,Premiére et deuxiéme éd., Lausanne, Librairie Payot & Cie, Paris, Librairie Felix Alcan,1910, pag. 288297

În Grecia antică, ideea de justiţie a reprezentată o teamă centrală agânditorilor.Platon – considera că raţiunea care este proprie fiinţei umane,reprezintă criteriul şi “judecătorul” care îi permite să delimiteze ceea ce esteşi ceea ce trebuie să fie.La acest mare filosof grec apar conceptele de drept natural, just,justiţie, universalitate şi unitate, conceptele care sunt părţi componente aleraţiunii.Platon a consacrat ideea unui drept obiectiv superior dreptului pozitivprecum şi ideea corespondenţei justiţiei umane cu justiţia divină. 1)Aristotel a afirmat că justiţia reprezintă o virtute al cărei scop îlreprezintă prosperitatea altora şi nu a celui care acţionează.Acesta a înţeles justiţia atât într-un sens larg ca virtute supremă sauvirtute generală, cât şi într-un sens restrâns, ca justiţie particulară sau justiţiespecifică.Marele filosof a consacrat o concepţie proprie cu proprie cu privire lanoţiunile de justiţie şi drept, precum şi la raporturile dintre aceste douănoţiuni.Practic este vorba despre distincţia dintre TO DIKAION şiDIKAIOSYNE.To Dikaion – semnifică virtutea ca justiţie, concretizată în a dafiecăruia ce este al său (justiţia particulară).Al doilea concept, DIKAIOSYNE – reprezintă conformitateaconduitei cu regulile de morală, semnificând în ultimă instanţă, suma tuturorvirtuţilor (justiţia generală).În concepţia stagiritului 2) justiţia este o proporţie între ceea ceprimeşti şi ceea ce dai, este o proporţie între două lucruri sau între două persoane.Esenţa justiţiei şi deci finalitatea acestui gen de comportament, estesă nu deţii mai mult decât partea ta şi nici mai puţin (TA AUTON EKEIN).Rezultă că justiţia particulară are menirea de a atribui fiecăruia ce este al său.În concepţia marelui filosof oamenii nu sunt egali de la natură, deunde rezultă că nici bunurile nu sunt atribuite în mod egal.Acest aspect este “corectat” prin aplicarea dreptului.Stagiritul considera justiţia reală ca fiind un mijloc prin care seajunge la egalizarea indivizilor.1) Albert Brimo. Les Grands courants de la philosophie du droit et de L’Etat, 2-éme, éd., Paris,Editions A. Pedone, 1968, pag.21.2) Deoarece s-a nãscut în Stagir, Aristotel a fost numit “stagiritul”.296Camera Reprezentanţilor – este alcătuită din 435 de membri şi 3reprezentanţi ai districtului Washington. Este aleasă pe termen de doi ani,prin scrutin uninominal.Senatul – cameră superioară – se compune din câte doi senatori aleşide fiecare stat federat. Senatorii au un mandat de şase ani, fiind aleşi directde către alegători, reînnoirea Senatului efectuându-se cu câte o treime.În viaţa politică americană funcţia de senator este mai prestigioasădecât cea de reprezentant.Camerele Congresului S.U.A. au competenţe în ipoteza revizuiriiConstituţiei federale sau a declarării stării de război.De asemenea, au atribuţii de punere sub acuzare a înalţilorfuncţionari ai statului american.Punerea sub acuzare efectivă se îndeplineşte de CameraReprezentanţilor iar judecata înaltului funcţionar (inclusiv preşedintelefederal) se efectuează de către Senat, prezidat de preşedintele CurţiiSupreme a S.U.A.Fiecare cameră dispune de comisii parlamentare – CameraReprezentanţilor are 26, Senatul deţine 20 – care au posibilitatea să propunăredactări noi sau să amâne diverse proiecte şi acte normative.Dacă există dezacord între cele două camere se formează o Comisiede Conciliere în scopul deblocării situaţiei.Puterea judecătorească – include tribunalele de district, tribunalelede apel şi Curtea Supremă a S.U.A., alcătuită din 9 judecători al căreipreşedinte poartă denumirea de Chief Justice.Mai funcţionează şi alte instanţe cum ar fi: tribunalele teritorialedistrictuale, tribunalul S.U.A. pentru Comerţ Internaţional, tribunalul cuprivire la plângerile federale, tribunalul pentru impozite şi Curtea pentruapelurile veteranilor.Competenţa jurisdicţiei federale se circumscrie dreptului pozitivfederal. Litigiile dintre Uniune şi un stat federat, cele dintre mai multe statefederate sau dintre Federaţie şi cetăţeni sunt soluţionate de către instanţelefederale.Din anul 1803, Curtea Supremă dispune de prerogativa de a verificaşi, eventual, de a declara ca fiind neconstituţionale legi ale federaţiei cât şilegi ale diferitelor state federate.Procedura de control a constituţionalităţii legilor este premisă şiparticularităţilor care invocă excepţia de neconstituţionalitate. Acestaconstituie unica situaţie de apărare împotriva legilor federale, deoareceparticularii nu dispun de dreptul de a formula o acţiune judiciară împotrivaFederaţiei americane.265

În prezent S.U.A. sunt alcătuite din 50 de state federate. De-a lungulistoriei politice americane statul federal a adoptat o politică de întărire şi delărgire a prerogativelor sale.Relaţiile dintre statul federal şi statele federate se manifestă, înplenitudinea lor, în cazul revizuirii Constituţiei federale. Această revizuirenu poate fi realizată fără participarea statelor federate. Astfel, CongresulS.U.A. poate efectua o revizuire a Constituţiei cu majoritatea de 2/3, darnumai la solicitarea parlamentelor a 2/3 din statele federate poate fi reuşită oConvenţie cu scopul modificării Constituţiei. Amendamentele adoptatetrebuie să fie aprobate într-un termen determinat de puterea legislativăfederală de ¾ din statele federate, înainte de intra efectiv în vigoare.Fiecare stat federat dispune de propria Constituţie şi de organedistincte ale puterii de stat. Parlamentele statelor federate sunt bicamerale *) .Puterea executivă, în fiecare stat federat, exercitată de un guvernator, ales peun termen de 4 ani prin vot universal, direct, secret şi liber consimţit.Competenţele legislative revin potrivit dispoziţiilor AmendamentuluiX, statelor federate. Legile statelor federate decid statutul subiectelor dedrept (persoane fizice şi persoane juridice), regulile referitoare la sistemulelectoral, infracţiunile şi sancţiunile aplicabile, organizarea judiciară,legislaţia din domeniul sănătăţii, învăţământului, a armelor, etc. Dreptconsecinţă, în teritoriul S.U.A. se constată mari deosebiri legislative de la unstat federat la altul.Se asigură, astfel, un echilibru între puterea federală şi puterilestatelor federate care nu a mai fost zdruncinat de la războiul de secesiune dinanii 1861-1865.Constituţia S.U.A. se fundamentează pe principiul separaţiei puterilorconstituite în stat şi pe principiul respectării drepturilor fundamentale aleomului.Este federaţia americană un Stat de Drept? Deşi se consacră prinConstituţie largi prerogative preşedintelui, în realitatea acestea nu suntnelimitate.Adevărata pavăză a Statului de Drept, puterea judecătorească îşiînfăptuieşte în mod real competenţele şi atribuţiile care îi revin, fapt ce adeterminat pe unii doctrinari să considere că în S.U.A. s-a instaurat un„guvernământ al judecătorilor”.Dar tocmai acest „guvernământ al judecătorilor” asigură aplicareaefectivă, în viaţa socială, a principiului moral – juridic a „domniei legii”. Or,domnia legii presupune legalitate, asigurând nu numai înfiinţarea, creareaÎn antichitate justiţia era reprezentată de zeiţa Themis care aveafigura unei femei severe, ce purta într-o mână o balanţă iar în cealaltă mânăo sabie, fiind legată la ochi.Acest simbol al justiţiei a străbătut veacurile fiind consacrat şi încontemporaneitate.Balanţa şi eşarfa care acoperă ochii zeiţei, semnifică prerogativaesenţială a judecătorului, aceea de a pronunţa dreptul – jurisdictio -. Douăsunt premisele necesare pentru îndeplinirea acestei funcţii: independenţa şiimparţialitatea judecătorului.Judecătorul în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, trebuie să aibă învedere, în mod exclusiv, drepturile şi interesele subiectelor de dreptparticipante la proces. El trebuie să ignore, cu desăvârşire, orice elementstrăin procesului.Sabia reprezintă aptitudinea judecătorului de a ordona executareahotărârilor pronunţate.Aceasta întrucât hotărârea judecătorească definitivă, în situaţia încare nu ar fi urmată de executare, ar constitui o simplă opinie a judecătorilorşi, în consecinţă, finalitatea practică a dreptului nu s-ar realiza.Această putere de a comanda executarea hotărârii judecătoreşti,exprimată prin formula executorie, este denumită în doctrina juridicăimperium.Marele jurist Jering, scria în lucrarea sa “Lupta pentru drept”, că:“sabia fără cumpănă este puterea brutală … cumpăna fără sabie esteneputinţa dreptului una nu merge fără alta”.Justiţia a fost considerată ca fiind în esenţă ceva abstract, ca o stareideală a societăţii caracterizată prin traducerea în starea de facto a integrităţiidrepturilor subiective ale tuturor membrilor acesteia, ca un vis de totalălibertate, de egalitate.Justiţia reprezintă o stare caracterizată prin respectarea tuturorpreceptelor morale, ca o supunere faţă de preceptele religioase şi respectivca un rezultat al realizării cerinţelor normelor juridice.Referirile cele mai vechi privitoare la justiţie, se întâlnesc lasumerieni. Această civilizaţie a lăsat primele coduri: Codul lui Lipit-Istordin Akkad, Codul lui Ur-Nammu; Codul lui Bilalam şi Codul luiHammurabi.În Codul lui Ur-Nammu se precizează că reformele iniţiate în timpulacestui suveran au fost făcute “pentru a întări dreptatea în ţară şi pentru acreşte bunăstarea populaţiei”. 1)*) Cu excepţia statului federat Nebraska, din anul 1937.1) Voytech Zamarovsky – “La început a fost Sumerul”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981, pag. 191.266295

CAP. I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND JUSTIŢIA&.1. NOŢIUNEA ŞI SIMBOLUL JUSTIŢIEINoţiunea de justiţie comportă mai multe înţelesuri.Sensul tehnic pragmatic al noţiunii de justiţie se referă la organizareajudiciară, respectiv la justiţia distributivă.În sens ideatic, noţiune de justiţie implică scopul, esenţa dreptului,receptat în cea mai înaltă şi mai pură expresie (justiţia comutativă).Profesorul Mircea Djuvara, referindu-se la ideea de justiţieconsideră că aceasta presupune egalitatea raţională a unor persoane libere,limitate în activităţile lor numai prin drepturi şi obligaţii.Ideea de justiţie presupune şi aptitudinea generalizării, deci în ultimăinstanţă, egalitatea tuturor persoanelor fără nici un privilegiu, egalitate câtmai desăvârşită, care nu se obţine decât printr-un progres cât mai accentuatşi un studiu cât mai amănunţit al situaţiilor de fapt în limitele drepturilorsubiective şi a obligaţiilor corelative. 1)Nu în ultimul rând este necesar să precizăm că ideea de justiţieinclude şi principiul universal al echităţii, care se caracterizează prinaprecierea justă, din punct de vedere juridic, a fiecărui subiect de drept.În literatura juridică, atât română cât şi străină, noţiunii de justiţie i seatribuie şi alte sensuri.Astfel, într-un sens larg – lato senso – justiţia reprezintă o virtute,adică un sentiment de echitate.Este evident că această noţiune, în abstracţiunea sa, poartă o doză desubiectivism preluată în raport de fiecare subiect de drept şi totodată înfuncţie de perioada istorică reflectată în gradul de dezvoltare al societăţiiumane.Într-un sens tehnic-juridic, justiţia reprezintă o funcţie de jurisdicţie,adică aptitudinea de a pronunţa dreptul cu ocazia soluţionării unei cauze.Împărţirea justiţiei este apanajul exclusiv al statului, în virtuteaprerogativelor ce decurg din suveranitatea naţională.În sfârşit, noţiunea de justiţie desemnează totalitatea instituţiilorjuridice prin intermediul cărora se realizează atribuţiile puterii (autorităţii)judecătoreşti.În raport cu această accepţiune, justiţia reprezintă un serviciu publical statului.1) Teoria generală a dreptului (Enciclopedia Juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv.Editura All, Bucureşti 1995, pag. 224-228294dar şi funcţionarea efectivă a Statului de Drept în ţara considerată depolitologi superputere a lumii, respectiv în Statele Unite ale Americii.§ 2. Republica Federativă a BrazilieiÎn anul 1824 a fost adoptată prima constituţie a Braziliei. Aceasta afost modificată în anul 1834, asigurându-se o puternică descentralizare aprovinciilor.În 1831 acest stat sud – american a interzis traficul de sclavi iarsclavia a fost definitiv abolită în data de 13.05.1888.Imperiul brazilian fondat în 1822 şi-a încetat existenţa în anul 1889când monarhia a fost abolită.În anul 1891 a fost promulgată o nouă Constituţie care a fondat unstat prezidenţial, republican, democratic şi federal.În Brazilia actualmente este în vigoare Constituţia adoptată la05.10.1988.Titlul III al Constituţiei este consacrat organizării puterii de stat. Seprecizează că organizarea politico-administrativă a Republicii Federative aBraziliei include: uniunea, statele, districtul federal, municipalităţile.Uniunea – adică statul federal – întreţine relaţii cu statele străine,declară război şi încheie pace, emite moneda naţională, asigură apărareanaţională etc.Statul federal are competenţă exclusivă de legiferare în anumitedomenii de activitate: în Dreptul Civil, în Dreptul Penal, în legislaţiacomercială, maritimă, în Dreptul muncii ş.a.Unele domenii de activitate sunt reglementate prin acte normativeadoptate atât de statul federal cât şi de statele federate: domeniul fiscal,regimul vânătorii, educaţia, procedurile judiciare etc.Statele federate au propriile lor Constituţii şi legi, au Adunărilegislative alese pentru un mandat de 4 ani.Puterea executivă în statele federate se exercită de guvernatori,ajutaţi de viceguvernatori, aleşi pentru un mandat de 4 ani.Puterea legislativă federală este exercitată de Congresul naţionalalcătuit din Camera Deputaţilor şi din Senatul federal. Fiecare camerăparlamentară are un mandat de 4 ani.Camera Deputaţilor se compune din reprezentanţi ai naţiunii aleşide fiecare stat federat.Senatul federal este compus din reprezentanţii statelor şi aidistrictului federal. Fiecare stat alege câte 3 senatori pentru un mandat de 8 ani.Puterea legiuitoare federală adoptă legile de competenţa Uniunii.267

Constituţia federală conferă Congresului naţional şi alte competenţeprin care: de autorizare a şefului statului de a declara starea de război; de aratifica tratatele internaţionale; de a autoriza pe preşedintele sauvicepreşedintele republicii să lipsească din ţară mai mult de 15 zile etc.Camera Deputaţilor poate autoriza punerea sub acuzarea apreşedintelui sau vicepreşedintelui cu votul a 2/3 din numărul membrilor săi.Senatul este competent să judece pe preşedinte sau pe vicepreşedintepentru crime (infracţiuni).Puterea executivă federală este încredinţată de ConstituţiaPreşedintelui Republicii.Preşedintele Republicii numeşte şi demite miniştrii de stat; promulgăşi dispun publicarea legilor, exercită atribuţiile de comandant suprem alforţelor armate braziliene, numeşte înalţi demnitari ai Republicii, ş.a.Puterea judecătorească cuprinde instanţele judecătoreşti: CurteaSupremă Federală, Curtea Superioară de Justiţie, Curţile federale regionaleşi judecătorii federali; Curţile şi judecătorii de muncă; Curţile şi judecătoriielectorali; Curţile şi judecătorii statelor federate, ai districtului federal şi aiteritoriilor.Judecătorilor brazilieni, Constituţia federală le garanteazăinamovibilitatea.Curtea Supremă Federală a Braziliei are în componenţă 11 judecătorialeşi dintre cetăţenii cu o pregătire juridică excepţională şi cu o reputaţieneştirbită. Această instanţă hotărăşte în litigiile cu caracter constituţional şisoluţionează procesele pornite împotriva înalţilor demnitari ai Republicii.Se observă din această analiză că legea fundamentală a statuluibrazilian respectă principiul separaţiei puterilor constituite în stat.Întrucât o perioadă relativ îndelungată Brazilia a avut un regimpolitic quasi-dictatorial, fundamentat pe puterea armată (până la 1987 – cândAdunarea Constituantă şi-a început lucrările), o importanţă aparte o are titlulV al Constituţiei referitor la forţele armate şi la forţele de securitate publică.Forţele armate se află sub comanda preşedintelui Republicii.Cetăţenii bărbaţi au obligaţia satisfacerii serviciului militar (femeile şiclericii sunt scutiţi în timp de pace). Se prevede şi un serviciu alternativpentru cetăţenii care din motive de conştiinţă nu doresc să participe laactivităţile militare.Sunt reglementate, de asemenea, starea de apărare şi starea de asediu.De o importanţă covârşitoare pentru instituirea unui regimdemocratic este titlul II al Constituţiei, care consacră drepturile şi garanţiilefundamentale ale cetăţenilor brazilieni.268293

VASILE - SORIN CURPĂNINDEPENDENŢA JUDECĂTORILOR ŞIGARANŢIILE EI JURIDICEBacău- 2008 -În acest titlu sunt cinci capitole referitoare la: drepturile şi îndatoririleindividuale şi colective (cap. I); drepturile sociale (cap. II); chestiunilenaţionalităţii (cap. III); drepturile politice (cap. IV) şi statutul partidelorpolitice (cap. V).Constituţia Republicii Federative a Braziliei menţionează 77 dedrepturi şi îndatoriri cu caracter individual sau colectiv.Drepturile fundamentale sunt consacrate şi garantate, în mod efectiv,asigurând cadrul protejării tuturor drepturilor subiective ale cetăţeanului. Nuvom insista asupra analizării acestor drepturi – deşi avem Constituţia acestuistat în faţă – dar vom menţiona că Republica Federală a Braziliei întruneşte– cel puţin formal – condiţiile şi elementele necesare pentru a fi consideratăun Stat de Drept cu un regim politic prezidenţial.Desigur, consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şiprevederea separaţiei puterilor etatice trebuie să conducă atât lademocratizarea vieţii social-politice a ţării cât şi la afirmarea tot maiputernică, a principiului legalităţii în activitatea tuturor instituţiilor etaticedin Republica Federativă a Braziliei.§ 3. Republica FrancezăConstituţia franceză actuală a fost adoptată şi a intrat în vigoare ladata de 04.10.1958. Ea se întemeiază pe filosofia politică a generalului DeGaulle. Puterile etatice sunt separat şi echilibrate fiind, în mod tradiţional,formate din: legislativ, executiv şi judiciar.Parlamentul francez – exercită puterea legiuitoare fiind alcătuit dindouă camere.Şeful statului - este un arbitru situat deasupra evenimentelor politiceşi a partidelor.Constituţia Republicii Franceze prevede un parlament bicameral,alcătuit din Adunarea Naţională şi din Senat.Adunarea Naţională – are în componenţă 277 de deputaţi aleşi prinvot universal, egal, direct şi liber exprimat, pe durata unui mandat de 5 ani.Senatul este alcătuit din 321 de senatori, aleşi pentru un mandat de 9 ani.Adunarea Naţională dispune de prerogative distincte în raport cuSenatul.Principalele atribuţii ale Parlamentului sunt legate de elaborarealegilor. Parlamentul francez poate adopta acte normative juridice în oricedomeniu de activitate.Parlamentul exercită controlul asupra activităţii guvernului,materializat prin: întrebări şi interpelări adresate membrilor Guvernului decătre parlamentari; funcţionarea unor comisii de anchetă înfiinţate de292269

Parlament precum şi prin controlul efectuat de membrii puterii legislative cuprivire la realizarea politicilor europene.Alături de puterea legiuitoare o altă instituţie etatică, cu caracterpolitic şi juridic, de excepţională importanţă este aceea a PreşedinteluiRepublicii Franceze.Începând cu anul 1962, Preşedintele Republicii este ales în moddirect de către cetăţenii cu drept de vot. Mandatul Preşedintelui este de 7 ani.Dintre prerogativele proprii şefului statului francez amintim: numireaprimului ministru; prerogativa de a adresa mesaje Parlamentului; numireapreşedintelui şi a membrilor Consiliului Constituţional; sesizarea ConsiliuluiConstituţional; etc.Preşedintele dispune şi de prerogative, partajate cu alte organe, carenecesită acordul altor autorităţi publice. Sunt astfel de prerogative –conducerea relaţiilor internaţionale; exercitarea atribuţiilor de comandantsuprem al armatei şi recurgerea la dispoziţiile art. 16 care îi permite luareamăsurilor necesare pentru asigurarea funcţionalităţii normale a autorităţilorstatului.Atribuţiile ce pot fi exercitate în temeiul art. 16 nu au caracterarbitrar sau discreţionar. Preşedintele Republicii nu poate dizolvaParlamentul şi nu poate iniţia procedura modificării Constituţiei, cât timpexercită puterile conferite cu caracter excepţional.În relaţiile sale cu Guvernul, Preşedintele Republicii are dreptul de aprezida şedinţele Consiliului de Miniştri şi de a semna anumite decreteemise de Guvern.În raport cu Parlamentul, Preşedintele Republicii poate intervenipentru ca Guvernul să retragă de pe ordinea de zi un anumit proiect de actnormativ. Acest fapt constituie o prerogativă a şefului statului de a interveni– prin mijlocirea legislativă.De asemenea, şeful statului poate adresa mesaje sau poate solicitaputerii legiuitoare efectuarea unei noi dezbateri asupra unui proiect de lege.În raport cu puterea judecătorească Preşedintele Republicii Francezeeste, de drept, preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii şi poate uzade dreptul de graţiere a persoanelor condamnate.Guvernul Republicii Franceze – este, alături de Preşedinte, titularal puterii executive. În Republica Franceză executivul este bicefal, fiindcompus din: Preşedinte şi Consiliul de Miniştri.În cadrul Guvernului un rol central revine primului ministru şirelaţiei pe care acesta o cultivă cu şeful statului.Deşi în Franţa există tendinţa de autonomizare a voinţei Guvernuluiîn raport cu voinţa şefului statului, totuşi se constată că atât primul-ministru270291

VASILE - SORIN CURPĂNINDEPENDENŢAJUDECĂTORILOR ŞIGARANŢIILE EI JURIDICEcât şi ceilalţi membri ai Guvernului sunt „la dispoziţia” PreşedinteluiRepublicii.Distanţarea Consiliului de Miniştri în raport cu PreşedinteleRepublicii a fost constatată de analiştii politic francezi, ea constituind maicurând o stare de fapt decât o „realitate instituţionalizată” din punct devedere juridic.Miniştrii sunt conducători ai administraţiilor subordonate. Aceştiacontrasemnează actele Preşedintelui Republicii sau ale premierului, când sereferă la probleme din aria de competenţă a ministrului pe care îl conduc.Puterea judecătorească – constituie o autoritate independentă înraport cu celelalte două puteri constituie în stat: legislativul şi executivul.Preşedintele Republicii este garantul independenţei puteriijudecătoreşti.Constituţia franceză se referă la Consiliul Superior al Magistraturii şila atribuţiile îndeplinite de acest organ etatic, la Înalta Curte de Casaţie, lacompunerea acesteia şi la competenţa de judecată.Consiliul Constituţional – are în componenţă atribuţia de control aconstituţionalităţii legilor. Membrii acestei Consiliu, în număr de nou, suntdesemnaţi astfel: trei de preşedintele Adunării Naţionale; trei depreşedintele Senatului şi trei de către şeful statului.Membrii Consiliului au un statut identic cu cel al înalţilor demnitariai statului francez şi sunt numiţi pe termen de 3, 6 şi respectiv 9 ani, avândo independenţă efectivă în exercitarea funcţiilor.Nu avem intenţia să analizăm detaliat atribuţiile ConsiliuluiConstituţional. Totuşi, o precizare credem că se impune: deşi aceastăinstituţie a fost deseori criticată datorită puterilor considerabile pe care leposedă, peisajul politico-juridic francez ar fi de neconceput fără aceastăinstituţie extrem de importantă a statului. Oamenii de stat şi, în generalpoliticienii francezi, înclină spre conferirea unor noi atribuţii ConsiliuluiConstituţional, motivat de faptul că jurisprudenţa sa este puternic ancorată înrealitatea socială iar deciziile pronunţate sunt fondate pe analize juridiceaprofundate.Bacău- 2008 -* **Este de prisos să discutăm dacă Republica Franceză este sau nu esteun Stat de Drept. Aşa cum rezultă şi din analiza efectuată în lucrareanoastră, doctrinarii francezi au fost printre primii care au fundamentat290271

concepţiile referitoare la Statul de Drept. De asemenea, statul francez aconstituit după 1789-1791, un adevărat creuzet în care au fost conturate,practic vorbind, principalele drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.Tot Franţa a resimţit, pozitiv şi novator, concepţia lui Montesquieureferitoare la specializarea, separaţia şi echilibrul puterilor constituite în statprecum şi doctrinele avansate de marii gânditori ai Dreptului precum: LeonDuguit, A. Hauroin şi mulţi alţii, referitoare tocmai la stabilireapreeminenţei Dreptului în raport cu Statul.§ 4. AustriaLa data de 25.10.1955 a fost adoptată Legea constituţională federalăa Republicii Austria. Această Constituţie este şi astăzi în vigoare, motivpentru care o vom utiliza la analiza mecanismelor politico-juridice şi ainstituţiilor etatice.Austrria este o republică federală şi democratică, compusă dinurmătoarele landuri (state federate): Burgensland, Karnten,Niederoisterreich, Oberosterreich, Salzburg, Steriermark, Tirol, Voralberg şiWien.Teritoriul tuturor statelor federate (a landurilor) formează teritoriulstatului federal.În Austria limba oficială a statului este germana.De competenţa exclusivă a federaţiei sunt următoarele domenii:constituţionalitatea, relaţiile internaţionale, finanţele şi emisiunile monetare,legislaţia civilă, siguranţa şi ordinea publică, legislaţia muncii şi poliţiafederală. În aceste domenii statul federal este competent atât din punct devedere legislativ cât şi din punct de vedere a puterii executive.Există situaţii în care aptitudinea de a legifera revine federaţiei daraplicarea legilor este dată în competenţa puterii executive a statelor federalăcum ar fi în următoarele ipoteze: energia electrică, existenţa persoanelordefavorizate, poliţia rutieră, statutul cadrelor didactice etc.Dacă dispoziţiile constituţionale nu prevăd expres competenţastatului federal domeniile respective de reglementare şi de aplicare efectivăa actelor normative revin puterii legislative sau / şi puterii executive astatelor federate (a landurilor).Puterea legislativă federală – se exercită de către Parlamentulfederal, alcătuit din două Camere: Consiliul Naţional şi Consiliul Federal.Consiliul Naţional – este ales prin vot secret, egal, direct şi liberexprimat de către cetăţeni. Cuprinde 183 de deputaţi aleşi pentru un mandatde 4 ani. Această Cameră poate adopta o moţiune de cenzură fapt ceconduce la demiterea Guvernului.272289

72. J. Ancel, Géopolitique, Paris, 1936;73. A. Golopenţia, Geopolitica, Ed. „Ramuri”, Craiova, 1940;74. I.M. Glassner, Political geography, New York, 1995;75. Ion M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 1996;76. Ion M. Anghel, Drept tratatelor, 2 volume, Ed. Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1994;77. Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Răspunderea în dreptul internaţional,Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;78. Ion Diaconu, Curs de Drept Internaţional Public, Casa de Editură şi Presă„Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993;79. Victor Duculescu, Succesiunea statelor la tratatele internaţionale,Ed. Politică, Bucureşti, 1972;80. Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, Ed. Ştiinţifică,Bucureşti, 1968.Consiliul Federal – are un drept de veto suspensiv ce poate fiexercitat numai pentru apărarea intereselor statelor federate (a landurilor).Puterea executivă federală – este bicefală în sensul că se exercită dePreşedintele federal împreună cu Guvernul federal.Preşedintele federal – este ales de cetăţenii cu drept de vot.Preşedintele federal are atribuţii identice cu cele obţinute de şefii de statedin republicile cu regimuri politice semi-prezidenţiale.Guvernul federal – cuprinde: Cancelarul federal, vice-cancelarul federal.Cancelarul federal este numit în funcţie de şeful statului.Preşedintele federal numeşte pe miniştrii federali la propunereaCancelarului federal.Guvernul federal este răspunzător politic în faţa Consiliului Naţional.Răspunderea politică a executivului este solidară dar se poate individualizala unul sau mai mulţi miniştri.Dacă Consiliul Naţional retrage încrederea acordată Guvernuluifederal, Cancelarul federal este obligat să demisioneze. Dacă retragereaîncrederii se referă la unul sau mai mulţi miniştri, aceştia sunt destituiţi dinfuncţiile deţinute în executiv.Puterea judecătorească – se întemeiază pe principiul constituţionalal independenţei judecătorilor. Aceştia dispun de inamovibilitate.La judecarea anumitor crime care au un grad sporit de pericol socialgeneric (abstract), există obligativitatea constituirii juriului.Şi infracţiunile cu caracter politic sunt judecate de Curţile cu juraţi.Curtea Constituţională – este instituită prin art. 137 din ConstituţiaRepublicii Austria. Este un organ cu dublu caracter, politic şi juridic, avândcompetenţă în următoarele domenii: acţiuni introduse împotriva federaţieisau a statelor federate dacă nu le rezervă tribunalelor de drept comun;soluţionează conflictele pozitive sau negative de competenţă între instanţelejudecătoreşti şi organe ale puterii executive înzestrate cu atribute dejurisdicţie; soluţionează conflictele şi litigiile ivite între statele federate(landurile) sau cele dintre statul federal şi un stat federat.Desigur, Curtea Constituţională poate dispune anularea unei legi pemotiv că este neconstituţională, dar numai în situaţia în care a fost investitălegal cu o cerere expresă.Puterea legislativă şi puterea executivă a statelor federate (alandurilor).În statele federate puterea legislativă este încredinţată unor adunărinumite Landtage. Legile fiecărui stat federat sunt adoptate de acesteadunări şi publicate în Jurnalul Oficial al Landului.288273

Puterea executivă se exercită, în fiecare stat federat, de un Guvernnumit de Adunarea statului (landtag). Guvernul landului este prezidat delandeshaupt – mann (conducător) şi este alcătuit din miniştri de resort.* **În Republica Austria, stat federal şi democratic, toate organeleaparţinând celor trei puteri constituite în stat respectă principiul legalităţiicare guvernează principiul legalităţii care generează atât actele cu caracteradministrativ cât şi actele cu caracter judiciar.Statul austriac este, la momentul de faţă, un Stat de Drept atât subaspect substanţial cât şi din punct de vedere formal, constituind un veritabilexemplu pentru ţările din Estul Europei aflate în tranziţie, şi cu deosebirepentru ţările din fosta U.R.S.S.§ 5. Regatul Unit al Marii Britanii şi Islandei de NordMarea Britanie a fost creată, din punct de vedere constituţional, prinunirea Scoţiei cu Anglia sub denumirea de Regatul Unit al Marii Britanii, înanul 1707 şi ulterior prin alipirea Irlandei.Regatul Unit nu are o constituţie scrisă dar dispune de o largă paletăde documente privitoare la garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentaleale omului.Autorităţile etatice:Parlamentul Marii Britanii este compus din Camera Comunelorşi Camera Lorzilor.Pentru Camera Comunelor alegerile se realizează prin vot direct şisecret, pe baza scrutinului uninominal, cu majoritate simplă. Membriiacestei camere se bucură de imunitate parlamentară în legătură cuactivităţile desfăşurate în cadrul organismului legiuitor. Nu pot candidapentru a fi aleşi în Camera Comunelor: membrii forţelor armate, poliţiştii,alţi funcţionari publici şi judecătorii.Camera Lorzilor – a slăbit treptat ca influenţă, prin actele adoptateîn anii 1911, 1932 şi 1949.Această cameră are competenţe legislative şi poate dezbate chestiuniimportante pentru activitatea statului. Este alcătuită din persoane fizice caredeţin titluri mobiliare ereditare. Succesorii pairilor ereditari nu vor mai aveadreptul să participe la lucrările Camerei Lorzilor, ei vor fi treptat înlocuiţi dereprezentanţii profesiilor, de industriaşi, de oameni de ştiinţă, etc. Practic,Partidul Conservator doreşte întărirea şi menţinerea competenţelor acestei274BIBLIOGRAFIE51. Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed.„Ştefan Procopiu”, Iaşi, 1993;52. Genoveva Vrabie, Drept Constituţional şi Instituţii politicecontemporane, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992;53. Valeriu Ciucă, Sociologie juridică, Iaşi, 1993;54. Constantin Andronovici, Drept Instituţional Public, vol. I, Ed.Grapix, Iaşi, 1993;55. Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. LuminaLex, Bucureşti, 1988 (2 volume);56. Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi instituţii politice – Tratatelementar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;57. Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Ed. Humanitas,Bucureşti, 1994;58. Aristotel, Politica, Ed. Antet, Oradea, 1996;59. Gheorghe Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;60. Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994;61. Aneta Busuioc, Politicul în conducerea societăţii, Ed. ştiinţifică,Bucureşti, 1973;62. Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Teoriagenerală, vol. I, Bucureşti, 1991;63. Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, tratat, 2 volume,Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996;64. Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1995;65. Tudor Drăganu, Introducerea în teoria şi practica statului de drept, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1992;66. Ovidiu Trăsnea, Filosofia politică, Editura Politică, Bucureşti, 1986;67. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. Cucu, Geopolitica, vol. I, Ed. „GlasulBucovinei”, Iaşi. 1994;68. I. Cornea, A. Golopuţia, N. Popa-Vereş, Geopolitica, Ed. „Ramuri”,Craiova, 1949;69. J. Bomet, Marile metropole mondiale, Institutul European, Iaşi,2000;70. T. Simion, Geopolitica în pragul mileniului III, Ed. „RozaVânturilor”, Bucureşti, 1998;71. J. Ancel, Les frontières roumaines, Bucureşti, 1935;287

ÎNCHEIEREPrezenta lucrare intitulată „Teoria generala a statului” constituie oîncercare de „conturare a elementelor definitorii” ale acestei instituţii careprezintă o măreţie aparte.Pe parcursul capitolelor am analizat: definiţia, caracterele juridice alestatului, structura de stat, formele de guvernământ, regimurile politice şielementele constitutive ale statului. Am încercat să argumentăm necesitateapreeminenţei Dreptului asupra autorităţilor statului, analizând diverse teoriiformulate de-a lungul timpului.Ne-am aplecat asupra instituţiei „Statului de Drept” cu încredereacă cel puţin parţial am reuşit să desluşim un răspuns legat de eterna întrebare– retorică, desigur – „Este Dreptul un ideal sau un simplu instrument ?”Am încercat să descriem unde elemente structurale ce aparţin politiciielaborate de către state, din dorinţa de a privi instituţia – fenomen a Statului,nu numai din punct de vedere juridic dar şi din punct de vedere politologic.Am exprimat propria părere în legătură cu transformările radicale aleinstituţiei „suveranităţii” în condiţiile accentuării procesului de globalizare.În sfârşit, succint am analizat instituţiile politico-juridice din maimulte state ale lumii cu scopul de a surprinde modurile în care principiulStatului de Drept este efectiv aplicat.Tentativa noastră se referă la cea mai faimoasă instituţie politică şijuridică deopotrivă, creată de geniul uman. Desigur, în legătură cu instituţiaStatului s-au scris biblioteci întregi. Noi însă am încercat să punctăm câtevarepere pornind de la o întrebare care pare atât de simplă dar care, în realitate,este atât de complexă: „Ce este statul ?”.Răspunsul nostru este efemer doar întrebarea rămâne şi ea va fi pusăatât timp cât va exista OMENIREA !!!AUTORULIanuarie 2008camere a Partidului britanic, în timp ce Partidul Laburist adoptă tezareducerii progresive a competenţelor conferite Camerei superioare aParlamentului.Procedura legislativă britanică cuprinde mai multe etape:- moţiunea, prin care se solicită aprobarea prezentării unui proiect saua unei propuneri legislative;- prezentarea propunerii sau proiectului şi lecturarea iniţială adocumentului;- lecturarea secundă a iniţiativei legislative, discutarea fondului,depunerea de amendamente;- examinarea în comisiile parlamentare, articol cu articol, a textului propus;- a treia lectură a proiectului de lege şi adoptarea efectivă a textului.Proiectul de lege sau propunerea legislativă este trecută de la ocameră la cealaltă, unde urmează o procedură quasi-identicăLegea devine obligatorie când este sancţionată de monarh. Bugetuleste votat de Camera inferioară fără participarea Camerei Lorzilor.Marea Britanie comportă un sistem bipolar în privinţa partidelorpolitice.Diacronic, în anul 1867 a fost constituită Uniunea Asociaţiilornaţionale conservatoare şi constituţionale, iar în anul 1877 a luat fiinţăFederaţia Naţională Liberală.Cele două mari partide din Marea Britanie contemporană auconsacrat instituţia liderului politic în sensul desemnării obligatorii şiautomate în funcţia de prim-ministru a şefului partidului învingător înalegeri.Liderul politic are aptitudinea de a desemna pe preşedintelepartidului.Fiind un sistem politic format din două mari partide politice, alegeriledin Marea Britanie – şi ne referim la alegerile generale – au menirea fie de aconfirma, fie de a schimba guvernul.Monarhul britanic – are atribuţiile limitate caracteristice regimuluiparlamentar. Pe măsura afirmării Parlamentului au scăzut prerogativeleSuveranilor.Principala prerogativă a monarhului constă în numirea primuluiministru. Acesta exercită o oarecare influenţă şi cu ocazia numiriiminiştrilor.Monarhul poate demite Guvernul prin desărcinarea primuluiministru, poate dizolva Parlamentul, poate exercita dreptul de veto în cazulanumitor legi şi poate acorda graţierea unor persoane condamnate.286275

Deşi are puteri restrânse monarhul britanic reprezintă un simbol alnaţiunii şi personifică, materializează imparţialitatea.Primul-ministru britanic – a fost instituţionalizat prin „ReformAct” din anul 1832, prin care s-a consacrat obligaţia numirii în aceastăfuncţie a liderului partidului majoritar în Camera Comunelor.Primul ministru are următoarele atribuţii: este liderul partidului dincare provine, este răspunzător pentru desemnarea miniştrilor, demiteminiştri, prezidează şedinţele Cabinetului, este liderul Camerei Comunelor,comunică monarhului deciziile adoptate de Guvern etc.Cabinetul britanic – decide cu privire la marile direcţii politice atâtpe plan intern cât şi internaţional, coordonează politicile diferitelordepartamente, realizează planuri pentru atingerea unor obiective etc.Puterea judecătorească – se realizează printr-o multitudine deinstituţii care au atribuţii jurisdicţionale.Sistemul judiciar britanic a fost reorganizat prin Judicature Act din1873-1875, el cuprinzând: Curtea Supremă Judiciară, Curtea de Apel, cuo divizie (secţie) civilă şi una criminală (penală), Înalta Curte şi CurţileCoroanei.În materie civilă sunt componente: Curţile de ţinut, Înaltele Curţi,Curţile de Apel şi Camera lorzilor, iar în materie penală (criminală) aucompetenţă: Curţile de Apel, Curţile Coroanei, Înalta Curte.După cum este bine ştiut în Regatul Unit dreptul are ca sursăprincipală „Common Law”-ul şi respectiv „Case Law”-ul (precedentuljudiciar).Common Law, la origine a constituit un amalgam de procedee, speţeşi hotărâri pronunţate de diferitele instanţe.Instanţele judecătoreşti britanice au o contribuţie însemnată larespectarea drepturilor subiective ale cetăţenilor.Deşi lipsit de o constituţie scrisă, sistemul politic britanic estreapreciat ca fiind particular în raport cu alte tipuri de regimuri politice(inclusiv parlamentar). Principiul separaţiei puterilor în stat este aplicat, cudiferite nuanţe, şi în Regatul Unit. Consecinţa este reprezentată de echilibrulrealizat între puterile etatice. Libertatea economică şi politică a fundamentatpractic drepturile şi libertăţile conferite britanicilor.Marea Britanie este prima democraţie europeană, sub aspect istoric şiconstituie, la momentul de faţă, un model de funcţionare a instituţiilorpublice şi de garantarea şi ocrotire a drepturilor cetăţeneşti.acestui stat pentru a observa modul de adaptare a fostelor state socialiste laprincipiile Statului de Drept.Cu toate că Constituţia R.F. Ruse prevede că „Federaţia Rusă este unstat … de drept…” suntem înclinaţi să considerăm că acest stat corespundedin punct de vedere formal criteriilor de determinare a Statului de Drept şică mai are câteva etape de parcurs până când va corespunde şi din punct devedere substanţial criteriilor menţionate generic.Evident, opţiunea Republicii Federative Ruse este de a instaura unStat de Drept democratic şi federativ, lucru deplin posibil în condiţiileasigurării transparenţei activităţilor organelor de stat şi a supunerii tuturorcetăţenilor, inclusiv a agenţilor statului, faţă de lege.276285

Guvernul Federaţiei Ruse – asigură înfăptuirea politicilor financiar– monetare, ia măsuri pentru asigurarea legalităţii, a securităţii statului şipentru realizarea politicii externe.În realizarea atribuţiilor sale Guvernul federal emite hotărâri şidispoziţii. Aceste acte normative trebuie să fie în concordanţă cu Constituţiafederală şi cu legile federale.Puterea judecătorească – se exercită de către instanţelejudecătoreşti.Judecătorii dispun de independenţă şi se supun exclusiv Constituţieişi legilor federale. Pentru a fi numit judecător o persoană fizică trebuie săîndeplinească următoarele condiţii speciale: vârsta limită de 25 de ani, studiijuridice superioare şi stagiu în profesie de minimum 5 ani.Instanţele judecătoreşti sunt formate din Tribunalul Suprem careexercită supravegherea tuturor celorlalte instanţe cu jurisdicţie generală.Tribunalul Suprem este organul judecătoresc ultim în materie penală, civilă,administrativă etc.Tribunalul Suprem de Arbitraj este organul judecătoresc suprem cureferire la litigiile economice.Curtea Constituţională a Federaţiei şi-a început efectiv activitatea înoctombrie 1991.Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe cu privire laconstituţionalitatea legilor federale şi a actelor normative inferioare legii.Soluţionarea neînţelegerilor apărute între autorităţile federale referitoare lacompetenţă sau între autorităţile federale şi organele subiecţilor federaţiei (astatelor federale). Curtea emite interpretări ale Constituţiei Federaţiei şisoluţionează sesizările persoanelor fizice şi juridice referitoare la încălcareadrepturilor şi libertăţilor constituţionale.* **Din analiza efectuată rezultă că în Republica Federativă Rusă existăo efectivă separaţie a funcţiilor etatice – legislativă, executivă şijudecătorească – în aşa fel încât să se împiedice concentrarea puterii de statîn mâinile unei singure persoane sau la nivelul unei singure autorităţi.Din punctul nostru de vedere R.F. Rusă are un regim politicprezidenţial. Totuşi, noi am optat să analizăm instituţiile politico-juridice ale§ 6. Republica Federativă a GermanieiConstituţia Republicii Federative a Germaniei a fost adoptată la datade 23.05.1949.Constituţia R.F.G. consacră spaţii largi protejării drepturilorfundamentale ale omului. Sunt inserate principalele drepturi în cuprinsullegii fundamentale.Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt menţionate în cap. I.În cap. II este reglementată relaţia dintre statul federal şi statelefederate.Art. 23 din Constituţie nominaliza landurile (statele federate) peteritoriul cărora urma să se aplice imediat: Baden, Saxonia de Jos, Bavaria,Bremen, Marele Berlin, Slasswig – Hollstein, Wurtemberg – Baden şiWurtenberg – Hohenzolern.Legea fundamentală prevede principiul supremaţiei dreptuluiinternaţional. Astfel, Federaţia poate transfera drepturi de suveranitate unorinstituţii internaţionale. Se prevede că normele generale ale dreptuluiinternaţional fac parte integrantă din dreptul federaţiei.Statele federate (landurile) exercită autoritatea etatică, în mod plenar,cu excepţia dispoziţiilor contrare legii fundamentale.Dreptul federal are întotdeauna prioritate în raport cu dreptul statuluifederat (a landului).Autorităţile etatice:Bundestagul – reprezintă puterea legislativă a Federaţiei germane.Este camera inferioară a Parlamentului, aleasă prin vot universal, egal,direct, secret şi liber exprimat.Îşi desfăşoară activitatea în şedinţe şi poate constitui comisii deanchetă pentru cercetarea unor probleme deosebite.Bundesrat-ul – este a doua cameră a legislativului alcătuită dinmembrii guvernelor statelor federate. În acest mod, landurile participă lalegiferarea dreptului federal şi la administrarea statului federal.Preşedintele Republicii – este ales de către Adunarea Federalăpentru un mandat de 5 ani. Şeful statului federal poate fi reales o singurădată.Preşedintele federaţiei reprezintă statul federal pe plan internaţional.Are, desigur, şi alte atribuţii: numeşte şi revocă din funcţie pe judecători, pefuncţionarii federali, pe ofiţeri şi subofiţeri, graţiază persoanele fizicecondamnate, etc.Guvernul federal – este compus din Cancelarul federal şi miniştriifederali.284277

Cancelarul federal – stabileşte principiile fundamentale ale politicii.Conduce întreaga activitate guvernamentală.Miniştrii federali – ca de altfel şi cancelarul federal, nu trebuie săexercite, pe perioada mandatului, nici o altă funcţie sau profesie. Miniştriifederali de resort conduc activitatea departamentelor ai căror titulari sunt.Legea fundamentală germană prevede o procedură de înlăturare aCancelarului federal, în anumite situaţii. În concret, dacă camera inferioară aParlamentului – Bundestagul – îşi exprimă neîncrederea în Cancelar, votândun succesor al său, cu o majoritate absolută, şeful statului va trebuie sărevoce pe Cancelarul federal în exerciţiu şi să numească, în această funcţie,persoana fizică aleasă.Puterea judecătorească – este exercitată de judecători din cadrulTribunalului Constituţional Federal, a Tribunalelor federale sau din cadrulTribunalelor landurilor (a statelor federate).Sunt interzise tribunalele excepţionale sau extraordinare. Tribunalelespeciale pot fi înfiinţate numai în temeiul legii.Cu privire la sistemul politico-juridic existent în fost R.D.G.precizăm următoarele: acest stat a avut două Constituţii: prima la07.10.1949 şi a doua adoptată la 06.04.1968, modificată la 07.10.1974.Organul legislativ al Republicii Democratice Germane eraunicameral, având un mandat de 4 ani. Funcţia de şef al statului eraîncredinţată Consiliului de Stat, organ colegial, ales de Camera Poporului(Parlament).Consiliul de Miniştri al R.D.G. era ales de Camera Populară, înraport de care răspundea politic. Consiliul de Miniştri prezenta CamereiPopulare informări anuale asupra activităţii desfăşurate.Organul legislativ se pronunţa asupra acestor informări prin vot.* **După reunificarea celor două state germane pe data de 03.10.1990,Constituţia Republicii Federative a Germaniei a fost extinsă şi pe teritoriulRepublicii Democrate Germania. Practic, la 26.07.1990 Parlamentele dinR.F.G. şi R.D.G. au hotărât ca viitorul parlament german să fie ales prin votunic.La data de 31.08.1994, au fost retrase ultimele trupe ruse dinGermania, iar la 08.09.1994, s-a procedat la retragerea finală a trupeloranglo-franco-americane din Berlin.Autorităţile etatice din Republica Federativă Rusă sunt următoarele:Preşedintele Republicii Federative Ruse – este şeful statului fiindales pentru o perioadă de patru ani prin vot universal, egal, direct, secret şiliber exprimat. Acesta reprezintă statul federal în relaţiile internaţionale.Şeful statului federal dispune de anumite prerogative, prevăzute deart. 83-93 din Constituţie; numeşte primul-ministru federal; numeşte şirevocă miniştrii federali; prezintă candidaturi, către Consiliul Federaţiei,pentru numirea judecătorilor tribunalului Constituţional al Federaţiei, aiTribunalului Suprem; propune candidaturi, către Consiliul Federaţiei, pentrunumirea Procurorului General al Federaţiei şi pentru numirea judecătorilorde la Tribunalul Suprem de Arbitraj, conduce Consiliul Securităţii FederaţieiRuse; numeşte şi revocă pe Comandantul Suprem al forţelor armate aleFederaţiei Ruse.Preşedintele realizează conducerea activităţii de politică externă însensul că poartă negocieri şi semnează tratatele internaţionale la careFederaţia este parte.Poate declara starea de război în anumite zone ale ţării informândParlamentul.Adunarea Federală – reprezintă organul legislativ al statului şi esteformată din două camere: Duma de Stat (camera inferioară) şi ConsiliulFederaţiei (camera superioară).Duma de Stat – are în componenţă 450 de deputaţi, aleşi pentru unmandat de patru ani.Consiliul Federaţiei – este format din câte doi reprezentanţi aisubiecţilor Federaţiei Ruse (unul din partea organelor reprezentative şi unuldin partea autorităţilor executive).Constituţia prevede modul de desfăşurare a activităţilor camerelorParlamentului. Există o serie de atribuţii care sunt exercitate exclusiv numaide una dintre camerele Adunării Federale. Astfel: Consiliul Federaţiei estecompetent să confirme schimbarea graniţelor dintre subiecţii Federaţiei întimp ce Duma de Stat este competentă să acorde votul de încredereGuvernului federal.Guvernul Federaţiei Ruse – înfăptuieşte puterea executivă a statuluifederal. Este alcătuit din: preşedintele Guvernului Federaţiei, locţiitoriiacestuia şi miniştri federali de resort.Preşedintele Guvernului Federaţiei – trasează principalele direcţiiale activităţii Guvernului federal.278283

§ 8. Republica Federativă RusăConstituţia Republicii Federative Ruse a fost adoptată la data de13.12.1993 de către poporul multinaţional al Federaţiei.Constituţia consacră respectul pentru memoria înaintaşilor, credinţaîn bine, dreptate şi adevăr. Ea îşi propune să asigure prosperitatea Rusiei.În Titlul I, capitolul I din legea fundamentală se precizează că„Federaţia Rusă este un stat democratic federativ de drept, cu formărepublicană de conducere”.Titularul suveranităţii este poporul multinaţional al Rusiei care, fienemijlocit, fie prin organele puterii de stat o exercită.Cap. II al Constituţiei este consacrat drepturilor şi libertăţiloromului şi cetăţeanului. Sunt enumerate drepturile fundamentale garantateprecum şi libertăţile ocrotite şi recunoscute. Enumerarea drepturilor esteamplă prevăzându-se că ocrotirea acestora constituie obiect de preocupare altuturor instituţiilor şi organelor etatice. Sunt astfel prevăzute: egalitatea înfaţa legii, dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi inviolabilitatea vieţii private,dreptul la secretul corespondenţei, invincibilitatea domiciliului, dreptul dedefinire a apartenenţei naţionale, dreptul de utilizare a limbii materne,dreptul la proprietate, inclusiv la proprietatea privată, dreptul la muncă,ocrotirea maternităţii, copilăriei şi a familiei, dreptul la locuinţă, dreptul laînvăţătură, garantarea proprietăţii intelectuale, libertatea de a se adresajustiţiei pentru realizarea drepturilor subiective, etc.Limitarea drepturilor sau a libertăţilor se poate realiza exclusivprintr-o lege federală şi numai pentru apărarea statului, a moralităţii, asănătăţii publice pentru o perioadă determinată în timp.Art. 65 din Constituţie se referă la structura federală a statului, suntenumeraţi subiecţii Republicii Federative Ruse: republici, ţinuturi,regiuni, districte. Fiecare subiect sau categorie de subiecte are un statutprecizat de Constituţia statului federal cât şi de Constituţia statului federat.Legea fundamentală nominalizează competenţele statului federal înraport cu statele federale. Aceste competenţe se referă la: adoptareaConstituţiei federale şi a legilor federaţiei; cetăţenie; sistemul organelorlegislative, executive şi judecătoreşti; proprietatea statului federal, băncilefederale, bugetul federal, activităţile de cercetare a spaţiului cosmic, relaţiileinternaţionale ale ţării, apărarea naţională, siguranţa publică, organizareajustiţiei, legiferarea în materie penală, de procedură penală şi în materiaDreptului execuţional Penal; amnistie şi graţiere, etc.Cu excepţia competenţelor statului federal, subiecţi federaţiei dispunde întreaga putere de stat.După absorbirea R.D.G. de către R.F.G. nu a fost adoptată o nouăConstituţie, Legea fundamentală germană din 23.05.1949 continuând să fieaplicată pe întreg teritoriul statului federal.Republica Federativă a Germaniei reprezintă un Stat de Drept, poatecel mai dezvoltat din Europa, sub aspectul respectării drepturilor omului şi acantonării puterilor publice exclusiv în sfera principiului legalităţii.Filosofia politică ce a stat la temelia Legii fundamentale din23.05.1949 nu numai că îşi dovedeşte valabilitatea dar constituie, şi lamomentul actual, elementul de clădire a tuturor structurilor şi instituţiiloreuropene contemporane. Pierzând două războaie mondiale, Germania aînţeles că singura modalitate de afirmare o reprezintă dezvoltarea economicăactivă dublată de stabilitatea principiilor politice pe care sunt aşezateinstituţiile statului.Indiscutabil astăzi „motorul” Uniunii Europene, al întregii EuropeOccidentale, îl constituie Republica Federativă a Germaniei.§ 7. Imperiul Nipon (Japonia)Constituţia Japoniei a fost adoptată în condiţiile înfrângerii militare aacestei ţări în cel de-al doilea război mondial.Regimul politic japonez este un regim imperial dar trebuie precizatcă împăratul a renunţat la invocarea originii sale divine.Constituţia a fost adoptată la data de 03.11.1946 şi a instituitmecanisme politice, cu caracter democratic, în vederea guvernării ţării.Instituţiile etatice:Împăratul – reprezintă un simbol al naţiunii şi al unităţii naţionale.Acesta nu are nici o atribuţie în materie de guvernare dar poate îndeplinianumite acte în materie de stat, prevăzute expres de Constituţie.Aceste aspecte în materie de stat care sunt la dispoziţia împăratului sunt:- promulgarea revizuirii Constituţiei, a legilor, decretelor şi tratatelorinternaţionale;- convocarea Dietei;- dizolvarea Camerei reprezentanţilor;- proclamarea alegerii generale a membrilor Dietei;- atestarea numirii şi revocării miniştrilor şi acordarea deplinelorputeri ambasadorilor;- decretarea amnistiei generale sau speciale;- acordarea de distincţii;- atestarea ratificării tratatelor internaţionale şi a altor documentediplomatice;- primirea ambasadorilor;282279

- exercitarea unor acte de ceremonial.În momentul de faţă instituţia împăratului este subordonată cerinţelorStatului de Drept deoarece drepturile şi puterile suveranului nu reprezintăaltceva decât acte decorative şi simbolice.Constituţia niponă prevede că tronul este ereditar iar succesiunea latron se realizează în conformitate cu Codul familiei imperiale, adoptat deDietă-Cap. III al Constituţiei japoneze consacră drepturile şi obligaţiilecetăţenilor. Sunt astfel consacrate drepturi tradiţionale specifice regimurilorpolitice democratice.Sunt menţionate prevederi din convenţiile internaţionale, cum ar fi:interzicerea torturii, a pedepselor aplicate cu cruzime, interzicerea sclaviei.Continuând expunerea succintă a instituţiilor etatice, reţinem căDieta constituie unicul organ legislativ al statului şi, totodată, organulsuprem al puterii de stat.Dieta este compusă din două camere: Camera reprezentanţilor şiCamera consilierilor.Camera reprezentanţilor are un mandat de patru ani în timp ceCamera consilierilor este aleasă pentru un mandat de şase ani.Dacă Camera reprezentanţilor este dizolvată îşi încetează automatactivitatea şi Camera consilierilor.În activitatea de legiferare se pare că legiuitorul constituant a datprioritate Camerei reprezentanţilor, în calitatea sa de cameră inferioară aParlamentului. Astfel, dacă un proiect de lege adoptat de Camerareprezentanţilor este respins de Camera consilierilor va putea fi totuşisancţionat ca lege dacă va fi adoptat din nou de Camera reprezentanţilor cuo majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor prezenţi.Şi în privinţa proiectului de buget Camera reprezentanţilor areproeminenţă în raport cu camera superioară a Dietei.Cabinetul ministerial – este titularul puterii executive. Cabinetuleste alcătuit din: preşedintele Cabinetului (prim-ministru) şi miniştri deresort. Cabinetul ministerial este responsabil – în solidar – în faţa Dietei.Primul – ministru este desemnat de Dietă dintre membrii săi. Acestaîi numeşte şi îi revocă pe miniştri.Cabinetul ministerial asigură rezolvarea problemelor curente cucaracter administrativ dar aer şi o serie de competenţe speciale dintre care amintim:- asigură executarea efectivă a legilor;- conduce efectiv treburile publice;- încheie tratate diplomatice dar acestea trebuie să fie, de regulă, înprealabil aprobate de Dietă;280- emite decrete în vederea executării legilor;- hotărăşte amnistia generală sau specială şi dispune asupradiminuării pedepselor şi asupra reabilitării.În sistemul politic nipon şeful partidului majoritar este desemnat deDietă în funcţia de prim – ministru.Puterea judecătorească – se exercită de Curtea Supremă şi deinstanţele judecătoreşti ierarhic inferioare. Judecătorii sunt independenţifiind supuşi Constituţiei, legilor şi propriilor conştiinţe.Curtea Supremă realizează controlul constituţionalităţii legilor,decretelor, regulamentelor şi tuturor actelor cu caracter individual.În soluţiile pronunţate de instanţele, judecătoreşti se urmăreşte înmod activ obţinerea armoniei şi perfecţiunii. Niponii nu au adoptat unsistem judiciar tranşant, în care verdictele pot fi transpuse în două culori: albrespectiv negru. Ei încercă pe toate căile şi prin toate mijloaceleRECONCILIEREA părţilor litigante.Din acest motiv sistemul judiciar nipon este atât de diferit desistemele judiciare europene.Europenii caută adevărul judiciar – cel rezultat din probeleadministrate – în timp ce la japonezi Dreptul tinde spre realizarea echităţii,având un puternic accent moral – etic.* **Din scurta analiză realizată reţinem că Japonia, cum este şi firesc,prezintă anumite particularităţi dar, de principiu, poate fi considerată un statîn care drepturile fundamentale ale omului şi principiile legalităţii şi aierarhiei normelor juridice sunt pe deplin respectate.În consecinţă, Japonia cu toate că are un regim politic imperial esteun Stat de Drept.Caracterizarea Japoniei ca fiind un Stat de Drept este strâns legată deprerogativele împăratului.Împăratul este considerat imuabil şi sacru, însărcinat să asigurecontinuitatea statului şi permanenţa Japoniei eterne; dar el nu este (sau numai este) decât o palidă reflectare a splendorii trecute a dinastiilor divine.Deţinând altă dată toate drepturile de suveranitate, el nu îşi mai datoreazăastăzi funcţiile sale decât voinţei poporului, în care rezidă puterea suverană.Practic, puterile politice ale împăratului sunt inexistente *) .*) Encyclopedia Universalis, pag. 945281

MOMENTE ÎN DEZVOLTAREA POLITICO-JURIDICĂ A ROMÂNIEI

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?