Revista Psihologie Nr. 1, 2013

Ψ 

Psihologie 

Revistă ştiinţifico - practică 

CUPRINS 

The Psychology 

The scientifical - practical magazine 

CONTENTS 

PSIHOLOGIE APLICATĂ: 

PROBLEME ŞI PERSPECTIVE 

FURDUI Emilia 

Model de organizare a asistenţei 

psihologice a preşcolarilor deficienţi de 

auz în Rusia. 

PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII 

Stărică Cristina Elena 

Predictori ai indeciziei în alegerea 

carierei profesionale în rândul 

adolescenţilor. Studiu exploratoriu. 

ЛОБУНЕЦ Анна Юрьевна 

Психическое здоровье и 

дезадаптация студентов-инвалидов 

в период обучения в высших 

учебных заведениях. 

PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI 

Driga Octavian, ROBU Viorel 

Screening-ul abuzului de alcool în 

rândul părinţilor copiilor de vârstă 

şcolară mijlocie. Date psihometrice 

pentru Test (CAST). 

PSIHOLOGIA Familiei 

TURLIUC Maria Nicoleta, 

MURARU Antoaneta Andreea 

Predictori ai adaptării la relaţia 

maritală în rândul adulţilor. Rolul 

experienţelor trăite în familia de 

origine. 

3 

10 

25 

32 

51 

PROBLEMS AND PERSPECTIVES 

FURDUY Emylya 

Organizational model of psychological 

assistance to hearing impaired 

preschool children in Russia. 

AGE SPECIFIC PSYCHOLOGY 

StArycA Crystyna Hellene 

Predictors of career choice indecision 

among adolescents. A exploratory 

study. 

LOBUNETS Anna Yu 

Mental health and exclusion of students 

with disabilities during training in 

higher education institution. 

PSYCHOLOGY of EDUCATION 

DrYga Octavyan, ROBU Vyorel 

The screening for alcohol abuse among 

parents of middle school-age children. 

Psychometric data for the children of 

alcoholics screening Test (CAST). 

family PSYCHOLOGY 

TURLIUC Maria Nicoleta, 

MURARU Antoaneta Andreea 

Predictors of adjustment to marital 

relationship among adults. The role of 

experiences lived in family-of-origin.

Ψ 

PSIHOLOGIE CLINICĂ 

ШЕВЧЕНКО Росина Петровна 71 

Арт-терапия в клинике 

невротических и психосоматических 

расстройств. 

CLINICAL PSYCHOLOGY 

SHEVCHENKO Rosina P. 

Art-therapy is in clinic of neurotic 

and psychosomatic disorders. 

BATOG Mariana 

Stresul posttraumatic - consideraţiuni 

şi reflecţii psihologice. 

OPINII, DISCUŢII 

VASIAN Tatiana 

Abordarea comparativă a conceptului 

de atitudine în psihologia generală, 

psihologia personalităţii şi cea socială. 

78 

87 

BATOG Maryana 

Posttraumatic stress - psychological 

considerations and reflections. 

OPINIONS, DISCUTIONS 

VASYAN Tatyana 

Comparative approach of the 

concept of attitude in general and 

social psychology and psychology of 

personality.

Psihologie 1, 2013 

Ψ 

PSIHOLOGIE APLICATĂ: 

PROBLEME ŞI PERSPECTIVE 

MODEL DE ORGANIZARE A ASISTENŢEI PSIHOLOGICE 

A PREŞCOLARILOR DEFICIENŢI DE AUZ ÎN RUSIA 

Emilia FURDUI 

Termeni-cheie: dizabilităţi, deficienţă de auz, Centrul de Asistenţă psiho-pedagogică 

şi medico-socială, asistenţă psihologică, asistenţă medicopsihopedagogică. 

Rezumat 

În acest articol este prezentată structura unui model de asistenţă psihologică a 

copiilor deficienţi de auz constituit în baza Centrului de Asistenţă psiho-pedagogică 

şi medico-socială pentru copii cu dizabilităţi din Rusia (Novokuzneţk). 

Abstract 

In this article is presented the structure of a model of psychological assistance of 

hearing impaired children in the psycho-pedagogical and medico-social Assistence 

Center for children with disabilities fiom Russia (Novokuzneţk). 

Multe speranţe se leagă astăzi de 

organizarea serviciului psihologic în diferite 

centre de reabilitare a copiilor cu 

dizabilităţi/deficienţe de auz şi iniţierea 

mai multor proiecte, programe de suport 

pentru aceste persoane. Studierea 

practicilor avansate de peste hotare şi 

celor din Republica Moldova sugerează 

un singur lucru, şi anume: asistenţa 

psihologică, de regulă, se asigură prin 

intercalarea diferitor forme de organizare 

a activităţii psihologului cu copiii 

cu dizabilităţi/deficienţi de auz. 

Structura şi organizarea serviciului 

psihologic pentru copii cu dizabilităţi/ 

deficienţe de auz este în strânsă legătură 

nu numai cu sistemul de învăţământ 

general, dar, deseori, şi cu situaţia politică 

din ţară. Serviciile psihologice 

existente în diferite ţări reprezintă, de 

regulă, structuri diferenţiate şi au particularităţile 

lor specifice, deşi soluţionează 

probleme similare. 

În continuare, vă prezentăm structura 

unui model optim (după părerea 

noastră) de asistenţă psihologică a 

copiilor deficienţi de auz constituit în 

baza Centrului de Asistenţă psiho-pedagogică 

şi medico-socială pentru copii 

cu dizabilităţi din Rusia (Novokuzneţk). 

Aici, este creat şi funcţionează cu succes 

sistemul învăţământului special, 

conceput pentru satisfacerea necesităţilor 

educaţionale ale copiilor cu diferite 

dizabilităţi, care cuprinde preponderent 

copii deficienţi de auz. 

În acelaşi timp, se remarcă creşterea 

numărului copiilor cu dizabilităţi 

mai puţin pronunţate în dezvoltare, ca 

urmare a expresivităţii nesemnificative 

a dereglării. Atare copii învaţă în instituţii 

preşcolare de tip general, ceea ce 

3

Ψ 

Emilia FURDUI 

duce la retardarea în însuşirea materiei 

de studiu, apariţia dificultăţilor şcolare, 

scăderea autoaprecierii, pierderea interesului 

copilului faţă de activitatea de 

învăţare, instabilitate comportamentală 

etc. 

Pentru confirmarea ipotezei despre 

creşterea numărului copiilor deficienţi 

de auz a fost realizat un studiu-pilot, în 

care au luat parte 1923 de copii cu vârsta 

de 6 ani. Analiza efectuată a gradului 

de răspândire al dereglărilor de auz 

printre copii a confirmat presupunerea 

specialiştilor – dereglarea minimă s-a 

înregistrat la 1,9% copii. Cercetarea 

ulterioară a fost direcţionată la identificarea 

cauzelor scăderii auzului şi devierilor 

secundare în dezvoltare, condiţionate 

de insuficienţa auditivă. Devieri 

secundare s-au depistat în dereglarea 

dezvoltării vorbirii, funcţionarea proceselor 

psihice (atenţia auditivă şi memoria 

auditivă), dificultăţi de comunicare 

cu cei din jur, în special cu adulţii. 

Drept rezultat al cercetării experimentale 

s-a constatat că: 

‣ copiii cu dizabilităţi se află în centrul 

atenţiei atât a direcţiilor de 

învăţământ şi protecţiei sociale, 

cât şi a asistenţei medicale; 

‣ în toate oraşele din regiune există 

Centre medico - psihopedagogice 

de asistenţă psihologică a copiilor 

cu dizabilităţi; 

‣ asistenţa psihologică a copiilor 

deficienţi de auz nu este, însă, inclusă 

în competenţa Centrelor de 

asistenţă medico - psihopedagogică. 

Studierea sistemului de asistenţă 

psihologică a copiilor cu deficienţe de 

auz în localităţile rurale din regiune a 

relevat rezultate şi mai puţin îmbucurătoare: 

Centrele în cauză abia urmează a 

fi deschise şi se vor specializa pe acordarea 

asistenţei psihologice şi logopedice. 

Asistenţa medico-psihopedagogică a 

copiilor deficienţi de auz în localităţile 

rurale nu există din cauza insuficienţei 

specialiştilor şi echipamentului costisitor. 

Este evidentă contradicţia: copiii cu 

deficienţe de auz există în acest lot, însă 

practic nu există posibilităţi pentru a le 

acorda asistenţă medico-psihopedagogică 

specializată. 

O cale de ieşire din situaţia creată 

este deschiderea în baza Centrelor de 

asistenţă psihopedagogică şi medicosocială 

pentru copii cu dizabilităţi a direcţiei 

de asistenţă psihologică a copiilor 

deficienţi de auz. 

Cercetările efectuate demonstrează 

că în baza Centrelor nominalizate este 

posibilă realizarea mai multor direcţii şi 

variante de asistenţă pentru asigurarea 

nevoilor speciale de instruire ale copiilor 

cu diverse dizabilităţi, inclusiv a celor 

cu deficienţe de auz. 

În condiţiile Centrelor existente 

este posibilă organizarea asistenţei 

prin forme variate de lucru cu familia 

copilului cu dizabilităţi, se rezolvă eficient 

problemele de ajutorare a copilului 

aproape de locul de trai. În baza Centrului 

de asistenţă medico-psihologică 

din oraşul Novokuzneţk s-a încercat 

elaborarea şi realizarea unei direcţii noi 

de asistenţă psihopedagogică a şcolarului 

mic cu deficienţe de auz pentru întreaga 

regiune. 

Organizarea experimentului în 

baza Centrului dat este motivată de un 

şir de considerente: 

‣ concentrarea instituţiilor speciale 

pentru copii deficienţi de 

auz în oraşul Novokuzneţk şi absenţa 

acestora în alte oraşe ale 

regiunii. Centrului de asistenţă 

4

Model de organizare a asistenţei psihologice a preşcolarilor deficienţi de auz în Rusia 

Ψ 

medico-psihopedagogică i-a fost 

rezervat rolul de organizator şi 

coordonator al serviciului psihologic 

în alte oraşe; 

‣ dereglările în dezvoltarea copiilor 

surzi pot fi rezolvate în sistemul 

deja existent de organizaţii 

şi instituţii sociale (Centrul de 

asistenţă medico-psihopedagogică, 

Centrul surdologic, şcoala, 

familia), iar participanţii asistenţei 

vor fi instituţiile deja existente 

şi specialiştii care lucrează 

în ele (psihopedagogi speciali, 

surdologi, psihologi, profesori, 

logopezi). În urma testărilor 

efectuate acest model este prezentat 

în felul următor: 

Direcţiile de activitate ale Centrului: 

Diagnosticare, iluminare corecţională, 

informaţională, consultativă 

Etapele asistenţei: 

Diagnosticare, proiectare, consultanţă, 

activitate, monitorizare, reflexivă 

Participanţi posibili ai asistenţei: 

Surdopedagogul: 

- extinderea câmpului auditiv-optimal; 

- formarea deprinderilor de diferenţieri 

auditive fine (în baza materialelor 

verbale şi sunetelor neverbale); 

- formarea deprinderilor de percepţie 

a vorbirii în condiţiile piedicilor 

acustice. 

Psihopedagogul special: 

- stabilirea formelor de prezentare a 

materiei; 

- stabilirea distanţei de la care se 

prezintă materia de predare în cadrul 

lecţiei; 

- particularităţi de prezentare a instrucţiunilor; 

- determinarea măsurilor de ajutorare 

a copilului deficient auditiv; 

- folosirea materialului demonstrativ. 

Psihologul: 

- adaptarea şcolară a copilului cu 

dereglări auditive; 

- dezvoltarea dereglărilor modale 

specifice ale funcţiilor auditive (memoria 

şi atenţia auditivă). 

Logopedul: 

- corectarea pronunţiei sunetelor; 

- dezvoltarea auzului fonematic; 

- formarea structurilor gramaticale 

ale limbii. 

Părinţii: 

- consolidarea deprinderilor de percepere 

şi emitere verbală; 

- aplicarea deprinderilor de comunicare 

verbală în viaţa cotidiană 

Condiţia-cheie a asistenţei psihologice 

constă în consolidarea în cadrul 

Centrului a echipei multidisciplinare 

– psihopedagogi speciali, psihologi, 

logopezi, surdologi, medici clinicieni, 

care asigură funcţionarea direcţiilor de 

activitate ale Centrului: diagnosticare, 

iluminare, corecţionale, informaţională, 

consultanţă. 

Direcţia de diagnosticare: include 

activitatea surdologului, medicului, 

psihologului pentru depistarea 

copiilor cu dereglări ale auzului, cu diagnosticarea 

ulterioară a dezvoltării lor 

psihice şi de vorbire. O particularitate a 

dezvoltării direcţiei date constă în desfăşurarea 

măsurilor de diagnosticare în 

două etape. 

La prima etapă, medicii clinicieni 

efectuează selectarea prealabilă 

a copiilor cu deficienţe presupuse ale 

auzului pe calea analizei factorilor care 

pot provoca aceste dereglări şi transmit 

informaţia medicilor-pediatri de sector. 

5

Ψ 

Emilia FURDUI 

Dereglări în dezvoltarea 

şcolarului mic cu 

deficienţe de auz 

Sarcinile asistenţei Conţinutul asistenţei Principiile asistenţei 

Metode de asistenţă 

Centrul de surdologie 

Centrul de asistenţă 

psiho-pedagogică şi 

medico-socială 

Şcoala generală 

Secţia ORL a spitalului 

de copii 

Catedra secţiei ORL 

Direcţiile de 

activitate ale 

Direcţiile Centrului de 

activitate Diagnosticare ale 

Centrului 

Diagnosticare 

Iluminare 

Iluminare Corecţională 

corecţională 

Informaţională 

Informaţională 

Consultativă 

Consultativă 

Etapele 

Participanţi posibili ai asistenţei 

asistenţei 

Etapele Participanţi posibili ai 

Diagnosticare asistenţei Surdopedagogul: asistenţei 

- extinderea câmpului auditiv-optimal; 

Proiectare Diagnosticare - formarea Surdopedagogul: 

deprinderilor de diferenţiere auditivă 

Proiectare fine (în- baza extinderea materialelor câmpului verbale şi auditivoptimal; 

sunetelor 

Consultanţă Consultanţă neverbale); 

- formarea deprinderilor de percepţie a vorbirii în 

Activitate - formarea deprinderilor de 

Activitate condiţiile piedicilor acustice. 

Monitorizare diferenţiere auditivă fine 

Psihopedagogul special: 

Reflexivă (în baza materialelor verbale şi 

Monitorizare - stabilirea formelor de prezentare a materiei; 

sunetelor neverbale); 

- stabilirea distanţei, de la care se prezintă materia 

Reflexivă de predare 

- 

în 

formarea 

cadrul lecţiei. 

deprinderilor de 

Psihologul: 

percepţie a vorbirii în condiţiile 

- adaptarea piedicilor şcolară a acustice. copilului deficient de auz; 

-dezvoltarea Psihopedagogul dereglărilor modale special: specifice ale 

6 

funcţiilor auditive (memoria şi atenţia auditivă). 

Logopedul: 

- corecţia pronunţiei sunetelor; 

- dezvoltarea auzului fonematic; 

- formarea structurilor gramaticale ale limbii. 

Părinţii: 

- consolidarea deprinderilor de percepţie şi 

emitere verbală;- aplicarea deprinderilor de 

comunicare verbală în viaţa cotidiană. 

6


Ψ 

La etapa a doua surdologul, surdopedagogul 

şi psihologul desfăşoară 

investigarea copiilor din grupul de risc 

cu deficienţe de auz în condiţiile Centrului 

de asistenţă, la Centrul de surdologie 

sau investigarea cu deplasarea 

echipei mobile la localitatea copilului 

destinat (în cazul distanţei mari a acesteia 

de la locul amplasării Centrului de 

asistenţă). 

Generalizarea rezultatelor măsurilor 

de diagnosticare se face în urma 

dezbaterilor colegiale de către specialiştii 

Centrului de asistenţă, conform 

rezultatelor investigaţionale ale copilului 

cu deficienţe de auz. Ca urmare, 

se elaborează strategia de asistenţă, se 

colectează şi se concretizează baza de 

date privind răspândirea dereglărilor 

auditive în localitatea concretă. 

Direcţia de iluminare se ocupă 

cu organizarea vizitelor specialiştilor 

Centrului în localităţile mai îndepărtate 

cu scopul informării despre problemele 

dereglărilor de auz ale copiilor. Rezultatele 

cercetărilor cu privire la prevalenţa 

dereglărilor de auz la copii se aduc la 

cunoştinţă pedagogilor, logopezilor şi 

educatorilor grădiniţelor de copii, atrăgându-li-se 

atenţia asupra oportunităţii 

de depistare primară a patologiei auditive. 

Una din variantele de funcţionare 

a direcţiei date este organizarea şi desfăşurarea 

seminarului special pentru 

cadrele didactice (care poate avea statut 

de curs de perfecţionare). În programa 

seminarului sunt introduse ore teoretice, 

în cadrul cărora se relevă bazele clinice 

ale dereglărilor de auz şi se includ 

activităţi practice, cu demonstrarea 

procedeelor specifice de lucru cu acest 

contingent de copii. 

Direcţia corecţională are ca 

obiectiv realizarea programului medico-psihopedagogic 

de asistenţă a copiilor 

deficienţi de auz, la care participă 

psihologul, surdopedagogul, surdologul 

şi logopedul Centrului de asistenţă, de 

asemenea şi pedagogii din şcoli, logopezii 

instituţiilor de învăţământ preşcolar, 

care au trecut o pregătire specială. 

Direcţia informaţională informează 

masele largi de populaţie despre 

copiii cu dereglări ale auzului. În baza 

informaţiei căpătate medicii sectorişti 

pot contribui la depistarea precoce a 

copiilor cu deficienţă de auz şi pot interveni 

la ameliorarea auzului la copii. 

Pedagogii ce s-au format în seminarele 

specializate, desfăşoară adunări cu 

părinţii, în cadrul cărora aceştia sunt 

informaţi despre cauzele şi manifestările 

dereglărilor de auz, despre activitatea 

Centrului de asistenţă. Totodată, 

specialiştii calificaţi îi informează pe 

colegii lor în cadrul întrunirilor metodice, 

consiliilor pedagogice, seminarelor 

metodice şcolare. Realizarea acestei 

direcţii contribuie la depistarea precoce 

a dereglărilor auditive în contingentul 

infantil. 

Direcţia de consultanţă are ca 

preocupare desfăşurarea de către specialiştii 

Centrului de asistenţă (psiholog, 

surdopedagog, surdolog) a consultaţiilor 

pedagogilor şi părinţilor acestor 

copii. În localităţile mai îndepărtate, 

se organizează deplasarea specialiştilor 

Centrului cu scopul de consultanţă 

a pedagogilor, logopezilor, educatorilor 

şi părinţilor pentru depistarea primară 

a dereglărilor auditive şi organizarea 

activităţilor corecţionale cu copiii. 

Activitatea în aceste Centre parcurge 

următoarele etape: 

Etapa de diagnosticare, are ca 

scop identificarea, între copiii şcolarizaţi, 

a celor care au dereglări ale auzu- 

7

Ψ 

Emilia FURDUI 

lui şi desfăşurarea în raport cu aceştia a 

diagnosticării psihopedagogice. Analiza 

datelor obţinute permite determinarea 

problemelor psihologice cu care se 

pot confrunta copiii deficienţi de auz în 

condiţiile noi pentru ei, adică de instruire 

şi educaţie în mediul şcolar. 

La etapa de proiectare consiliul 

psihopedagogic elaborează strategia de 

asistenţă a copiilor cu dereglări auditive. 

De asemenea, se fac dezbateri colegiale 

asupra rezultatelor diagnosticării. 

Ca urmare, se elaborează strategia de 

asistenţă, care constă în alegerea participanţilor 

asistenţei, selectarea conţinutului 

şi stabilirea duratei activităţii 

de asistenţă psihologică. 

Etapa consultativă presupune 

organizarea de către specialiştii Centrului 

a lucrului consultativ de iluminare 

cu părinţii care educă copii cu dereglări 

ale auzului şi cu pedagogii. Conţinutul 

etapei date de asistenţă se realizează 

prin organizarea lucrului consultativ cu 

părinţii şi prin efectuarea seminarului 

metodic cu pedagogii claselor primare 

în care învaţă astfel de copii. Pe parcursul 

acestei etape specialiştii Centrului de 

asistenţă familiarizează părinţii cu rezultatele 

investigaţiei copilului, le explică 

acestora despre necesitatea de acordare 

a ajutorului psihologic suplimentar, observărilor 

surdopedagogului. 

Etapa de activitate constă în lucrul 

corecţional-dezvoltativ coordonat 

cu specialiştii Centrului de asistenţă, 

pedagogii, logopezi, psihologi, părinţi, 

pentru depăşirea deficienţelor în dezvoltarea 

şcolarului mic cu dereglări minimale 

de auz. 

Etapa de monitorizare presupune 

desfăşurarea curentă şi finală a 

diagnosticării dezvoltării copiilor cu dereglări 

ale auzului. 

Diagnosticarea curentă se realizează 

prin observarea asupra dezvoltării 

copilului, cu o reuşită mai scăzută, 

în special la disciplinele limba şi literatura 

maternă. Rezultatul diagnosticării 

finale demonstrează eficacitatea asistenţei 

psihologice. 

La etapa reflexivă are loc consiliul 

pedagogic pentru corectarea strategiei 

de asistenţă. Modelul de asistenţă 

psihopedagogică complexă a şcolarului 

mic în condiţiile Centrului presupune 

extinderea experienţei unui atare gen 

de activitate, spre exemplu, din contul 

atragerii altor oraşe ale regiunii. 

Analiza experienţei de realizare a 

modelului propus pentru asistenţa copiilor 

deficienţi de auz permite evidenţierea 

unui şir de evoluţii pozitive: 

• creşterea depistării dereglărilor 

de auz şi a patologiei auditive infantile; 

• reducerea timpului dintre depistarea 

faptului de dereglare a auzului 

şi obţinerea de către copil a 

ajutorului psihologic calificat; 

• perfecţionarea calităţilor profesionale 

ale psihopedagogului special 

în contextul acordării ajutorului 

psihologic copiilor deficienţi de 

auz; 

• ameliorarea semnificativă a indicilor 

de dezvoltare a şcolarului 

mic deficient de auz (dezvoltarea 

vorbirii, dezvoltarea funcţiilor 

psihice, de comportament în situaţii 

de comunicare cu adulţii şi semenii, 

preferinţele şi obişnuinţele 

lui în relaţiile cu mediul). 

În acest context, dezvoltarea unui 

model de asistenţă psihologic teoretic 

şi practic, coerent şi consistent, care să 

ofere puncte de sprijin concrete în activitatea 

cu copiii deficienţi de auz de vâr- 

8


Ψ 

stă preşcolară şi şcolară mică, apare ca 

o necesitate stringentă şi pentru serviciul 

psihologic din Republica Moldova. 

Bibliografie: 

1. Anca. M., (2001). Psihologia deficienţilor 

de auz. Presa universitară clujeană, 

Cluj-Napoca. 

2. Furdui, E., (2011). Modele de 

asistenţă psihologică a copiilor cu 

deficienţe auditive antrenaţi prin metoda 

verbo-tonală, în: Materialele Conferinţei 

Ştiinţifice Internaţionale, consacrată 

aniversării a 65-a a USM, „Creşterea 

impactului cercetării şi dezvoltarea 

capacităţii de inovare”, USM, Tipografia 

CEPUSM, Chişinău. 

3. Рукавицин М. С., (2009). Организация 

психолого педагогического 

сопровождения младших школьников 

с минимальными нарушениями слуха. 

– Известия РГПУ им. А. И. Герцена, N 

113, M. 

4. Богомильский М. Р., (2001). Сапожников 

Я. М. Современные методы 

диагностики, лечения и коррекции 

тугоухости и глухоты у детей. М. 

5. Исенина Е. И., (1999). Родителям 

о психическом развитии и поведении 

глухих детей первых лет жизни. 

– M. 

6. Обухова Т. И., (1993). Влияние 

нарушения слуха на психическое развитие 

ребенка. – М. 

9

Ψ 


PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII 

pREDICTORI AI indeciziei în alegerea 

carierei profesionale ÎN RÂNDUL ADolescenţilor. 

studiu exploratoriu 

PREDICTORS OF career choice indecision 

AMONG ADolescents. a exploratory study 

Cristina Elena Stărică 

Termeni-cheie: carieră profesională, indecizie în alegerea carierei, 

predictori, adolescenţi 

Rezumat 

Literatura care abordează problematica alegerii şi dezvoltării carierei profesionale 

oferă dovezi empirice care arată că indecizia în domeniul alegerii carierei profesionale 

tinde să se asocieze cu o serie de caracteristici individuale, cu performanţele 

şcolare sau academice, precum şi cu anumiţi factori contextuali. Utilizând regresia 

liniară multiplă, prezentul studiu explorează relaţiile dintre anumite caracteristici 

individuale ale adolescenţilor (trăsăturile de personalitate, percepţia autoeficienţei 

şi locul controlului în domeniul alegerii carierei, stima de sine în domeniul şcolar, 

respectiv nivelul diferenţierii intereselor vocaţionale) şi indecizia în alegerea carierei 

profesionale. Participanţii la studiu (N = 99) au completat şase chestionare standardizate. 

Cu excepţia nevrotismului, diferenţele dintre fete şi băieţi au fost nesemnificative 

din punct de vedere statistic. Locul controlului şi autoeficienţa în domeniul 

alegerii carierei, nevrotismul şi stima de sine în domeniul şcolar au fost predictori 

semnificativi ai varianţei indeciziei în carieră. Sunt discutate unele implicaţii ale 

rezultatelor pentru practica consilierii adolescenţilor în domeniul alegerii carierei 

profesionale. 

Abstract 

Literature that addresses the issue of professional career choice and development 

offers empirical evidence showing that career choice indecision tends to be associated 

with a number of individual characteristics, school or academic performance, as 

well as some contextual factors. Using multiple linear regression, this study explore 

the relationships between some individual characteristics of adolescents (personality 

traits, career choice self-efficacy and locus of control, school self-esteem, and differentiation 

of vocational interests) and career choice indecision. Study participants 

(N = 99) completed six standardized questionnaires. Except neuroticism, there were 

no significant differences between boys and girls. Locus of control and self-efficacy 

in career choice, neuroticism, and school self-esteem were significant predictors of 

variance in career choice indecision. Some implications results have for counseling of 

adolescents in the field of professional career choice are discussed. 

10

Predictori ai indeciziei în alegerea carierei profesionale în rândul adolescenţilor 

Ψ 

Introducere. În dezvoltarea unui 

adolescent, liceul constituie o perioadă 

în care acesta caută să înţeleagă la 

un nivel mai profund propriul sine şi 

îşi pune problema alegerii unei cariere 

profesionale, deşi acest proces este tapetat 

cu numeroase conflicte interioare 

şi compromisuri [9]. O variantă a teoriilor 

psihologice referitoare la alegerea 

carierei profesionale utilizează modelele 

adoptării deciziilor. Iniţial, teoriile 

centrate pe procesul adoptării deciziilor 

au fost elaborate în economie şi în alte 

domenii înrudite. Începând cu deceniul 

al şaptelea al secolului trecut, ele au 

pătruns în domeniul psihologiei [26]. 

Procesul decizional presupune o alegere, 

în condiţiile existenţei mai multor 

alternative. În domeniul dezvoltării vocaţionale, 

se poate vorbi de un proces 

decizional de alegere din multitudinea 

alternativelor profesionale sau ocupaţionale, 

care există la un moment dat. 

Psihologul american John L Holland 

[11, p. 12] consideră că ,,opţiunea profesională 

este un proces decizional de alegere 

a unei meserii şi, implicit, a unui 

stil de viaţă”. 

În literatura care s-a preocupat 

de problematica carierei profesionale, 

numeroase studii s-au centrat pe fenomenul 

indeciziei în domeniul alegerii 

carierei [11, 21]. Autorii au argumentat 

că indecizia tinde să fie un factor frenator 

în raport cu procesul planificării şi 

dezvoltării carierei profesionale [4, 17]. 

Cercetătorii au urmărit teme de interes, 

precum modul în care o persoană 

face alegerea pentru dezvoltarea carierei 

într-un anumit domeniu profesional 

şi cum anume pune în aplicare deciziile 

pe care le ia. Cercetătorii au căutat 

să clarifice factorii care contribuie la 

indecizia în domeniul alegerii carierei 

profesionale, subliniind că nu există 

un grup omogen de caracteristici psihologice 

care să o definească. Studiile 

au arătat că nivelul indeciziei în domeniul 

alegerii carierei tinde să se asocieze 

cu o serie de caracteristici individuale, 

precum: trăsăturile de personalitate [5, 

14, 15, 18], aspiraţiile şi expectanţele cu 

privire la carieră şi succes în plan profesional 

[9], percepţia cu privire la autoeficienţa 

în ceea ce priveşte identificarea 

celei mai potrivite cariere profesionale 

[2, 4, 7, 17], stima de sine [1, 22], locul 

controlului [19, 21, 25], interesele dominante 

pentru anumite domenii profesionale 

[10, 11] etc. 

Prezentul studiu a fost realizat 

ca un preambul la un program de intervenţie, 

centrat pe consilierea adolescenţilor 

(elevi de clasa a XII-a), în 

vederea dezvoltării resurselor necesare 

alegerii carierei profesionale. Indecizia 

în alegerea carierei este o variabilă 

care împietează procesul de identificare 

a oportunităţilor pentru conturarea şi 

dezvoltarea, prin eforturi sistematice şi 

direcţionate către scopuri clare, a unei 

cariere care să-i aducă adolescentului 

(mai târziu, adult) statutul profesional 

şi social pe care şi-l doreşte. Din punctul 

de vedere al teoriilor clasice ale alegerii 

carierei profesionale, indecizia în 

procesul de explorare a oportunităţilor 

privind formarea şi dezvoltarea carierei 

este o stare ,,normală”, care tinde 

să preceadă etapa implicării efective în 

căutarea diverselor opţiuni profesionale 

şi este recunoscută ca o fază de explorare 

a alternativelor, când adolescenţii 

tind să manifeste atracţie pentru un 

anumit domeniu profesional sau pentru 

un altul, în funcţie de dorinţa lor de 

a explora cât mai complet lumea vocaţională, 

dar şi de alte influenţe contex- 

11

ebări din chestionarele administrate). În vederea prelucrărilor, au fost reţinute 99 de pro 

răspunsuri complete. Repartiţia participanţilor în funcţie de sex a fost relativ echilibrată 

Ψ 


e şi 47 de băieţi. Figura 1 prezintă repartiţia participanţilor în funcţie de profilul liceal. 

Frecvenţe Frecvente 

30 

29 

28 

27 

26 

25 

24 

23 

22 

21 

20 

19 

18 

17 

16 

15 

14 

13 

12 

11 

10 

9 

8 

7 

6 

5 

4 

3 

2 

1 

0 

filologie 

Figura 1. Repartiţia participanţilor în funcţie de profilul liceal 

Figura 1. Repartiţia participanţilor în funcţie de profilul liceal 

Instrumentele şi procedura pentru colectarea datelor 

29 

tuale. Însă, în societatea contemporană, 

care este marcată de schimbări permanente 

în toate domeniile, de o dinamică 

continuă a profesiilor şi a ocupaţiilor şi 

de o concurenţă acerbă pe piaţa muncii, 

alegerea şi dezvoltarea unei cariere 

profesionale coerente devine, adesea, 

o dificultate pentru tineri. De aceea, 

cunoaşterea factorilor care pot explica 

diferenţele interindividuale, în ceea ce 

priveşte indecizia în alegerea carierei 

profesionale, le poate oferi consilierilor 

şcolari posibilitatea de a proiecta programe 

de intervenţie în rândul adolescenţilor, 

care să fie centrate pe anumite 

variabile relevante pentru dinamica traseului 

şcolar şi vocaţional. Prin studiul 

de factură corelaţională pe care l-am 

efectuat, am urmărit explorarea predictorilor 

indeciziei în domeniul opţiunii 

pentru o carieră profesională în rândul 

adolescenţilor români, aflaţi la finele ciclului 

liceal. 

Participanţi. Participanţii la studiu 

au fost 101 adolescenţi, toţi elevi în 

clasa a XII-a la Colegiul Naţional “Miron 

Costin” din Iaşi. În urma verificării 

26 

matemat. 

-informatică 

biologie-chimie ştiinţe ştiinte sociale 

validităţii protocoalelor cu răspunsurile 

participanţilor, două au fost eliminate 

(elevii omiseseră răspunsurile la mai 

multe întrebări din chestionarele administrate). 

În vederea prelucrărilor, 

au fost reţinute 99 de protocoale cu 

răspunsuri complete. Repartiţia participanţilor 

în funcţie de sex a fost relativ 

echilibrată: 52 de fete şi 47 de băieţi. 

Figura 1 prezintă repartiţia participanţilor 

în funcţie de profilul liceal. 

Instrumentele şi procedura 

pentru colectarea datelor 

Participanţii au completat şase 

chestionare standardizate, care au fost 

preluate din literatura şi practica de 

specialitate. Pentru măsurarea nivelului 

indeciziei în domeniul alegerii carierei 

profesionale, participanţii au completat 

Career Decision Scale/CDS (S. H. Osipow, 

1987). Instrumentul este publicat 

integral în una dintre referinţele pe care 

le-am consultat [2, p. 324-325]. Instrumentul 

conţine 16 întrebări (de exemplu: 

“În general, ştiu ce vreau, dar nu 

şi în privinţa alegerii unei profesii” sau 

“Nici una dintre profesiile la care m-am 

Participanţii au completat şase chestionare standardizate, care au fost preluate din li 

practica de specialitate. Pentru măsurarea nivelului indeciziei în domeniul alegerii 

fesionale, participanţii au completat Career Decision Scale/CDS (S. H. Osipow, 

trumentul este publicat integral în una dintre referinţele pe care le-am consultat [2, p. 32 

trumentul conţine 16 întrebări (de exemplu: “În general, ştiu ce vreau, dar nu şi în 

gerii unei profesii” sau “Nici una dintre profesiile la care m-am gândit nu pare să 

rivească perfect”), la care un subiect poate să răspundă pe o scală de tip Likert (1 – d 

al...4 – acord total). La aceste întrebări se adaugă alte două, pentru măsurarea grad 

titudine pe care subiectul o are în domeniul deciziei pentru o anumită carieră profesion 

rebare deschisă. Scorul total se obţine prin însumarea scorurilor la cele 16 întrebări ref 

gradul indeciziei şi poate fi cuprins între 16 şi 64. Un scor ridicat indică un nivel ri 

otărârii în ceea ce priveşte alegerea carierei. Fidelitatea instrumentului, care a fost e 

n metoda test-retest, are valori cuprinse între 0,82 şi 0,90 [cf. 2]. Pentru lotul de partici 

zentul studiu, valoarea consistenţei interne a fost foarte bună (α = 0,91). 

Trăsăturile de personalitate au fost măsurate cu Big Five Inventory/BFI [3]. Instru 

ţine 44 de întrebări (de exemplu: “Mă văd ca o persoană care, în viaţa de zi cu 

eplineşte minuţios sarcinile pe care le are” sau “Mă văd ca o persoană care, în viaţa de z 

e relaxată, face faţă cu brio stresului”) şi a fost construit să operaţionalizeze cele cin 

enii de trăsături ale personalităţii care sunt descrise în modelele factoriale de tip Bi 

rotism (instabilitate emoţională), extraversiune, deschidere în plan mental, agreabil 

ştiinciozitate. La fiecare dintre întrebări, un subiect poate răspunde pe o scală de tip Lik 

acord puternic...5 – acord puternic). Scorul la un domeniu de trăsături de personal 

ine prin calculul mediei scorurilor la întrebările 12 corespunzătoare şi poate varia între 

rurile ridicate indică niveluri ridicate ale trăsăturilor de personalitate. Pentru ve 

ginală (în limba engleză) a instrumentului, au fost raportate următoarele valori ale cons 

25 

19


Ψ 

gândit nu pare să mi se potrivească perfect”), 

la care un subiect poate să răspundă 

pe o scală de tip Likert (1 – dezacord 

total...4 – acord total). La aceste 

întrebări se adaugă alte două, pentru 

măsurarea gradului de certitudine pe 

care subiectul o are în domeniul deciziei 

pentru o anumită carieră profesională 

şi o întrebare deschisă. Scorul total se 

obţine prin însumarea scorurilor la cele 

16 întrebări referitoare la gradul indeciziei 

şi poate fi cuprins între 16 şi 64. 

Un scor ridicat indică un nivel ridicat 

al nehotărârii în ceea ce priveşte alegerea 

carierei. Fidelitatea instrumentului, 

care a fost evaluată prin metoda testretest, 

are valori cuprinse între 0,82 şi 

0,90 [cf. 2]. Pentru lotul de participanţi 

la prezentul studiu, valoarea consistenţei 

interne a fost foarte bună (α = 0,91). 

Trăsăturile de personalitate au 

fost măsurate cu Big Five Inventory/ 

BFI [3]. Instrumentul conţine 44 de 

întrebări (de exemplu: “Mă văd ca o 

persoană care, în viaţa de zi cu zi, îşi îndeplineşte 

minuţios sarcinile pe care le 

are” sau “Mă văd ca o persoană care, în 

viaţa de zi cu zi, este relaxată, face faţă 

cu brio stresului”) şi a fost construit să 

operaţionalizeze cele cinci mari domenii 

de trăsături ale personalităţii care 

sunt descrise în modelele factoriale de 

tip Big Five: nevrotism (instabilitate 

emoţională), extraversiune, deschidere 

în plan mental, agreabilitate şi conştiinciozitate. 

La fiecare dintre întrebări, 

un subiect poate răspunde pe o scală de 

tip Likert (1 – dezacord puternic...5 – 

acord puternic). Scorul la un domeniu 

de trăsături de personalitate se obţine 

prin calculul mediei scorurilor la întrebările 

corespunzătoare şi poate varia 

între 1 şi 5. Scorurile ridicate indică niveluri 

ridicate ale trăsăturilor de personalitate. 

Pentru versiunea originală (în 

limba engleză) a instrumentului, au fost 

raportate următoarele valori ale consistenţei 

interne [cf. 3]: nevrotism – 0,84, 

extraversiune – 0,88, deschidere în 

plan mental – 0,81, agreabilitate – 0,79 

şi conştiinciozitate – 0,82. În cadrul 

prezentului studiu, valorile consistenţei 

interne au fost: nevrotism – 0,76, extraversiune 

– 0,71, deschidere în plan 

mental – 0,70, agreabilitate – 0,73 şi 

conştiinciozitate – 0,74. 

Percepţia cu privire la autoeficienţa 

în domeniul alegerii carierei profesionale 

a fost evaluată prin Career Decision 

Self Efficacy-Short Form/CDSE-SF 

[24]. Instrumentul include 25 de întrebări 

(de exemplu: evaluarea corectă a 

propriilor abilităţi sau aprecierea punctelor 

tari ale diverselor profesii) şi este 

destinat măsurării nivelului încrederii 

pe care o persoană o are cu privire la 

propriile competenţe de a căuta, procesa 

şi valorifica toate informaţiile care 

pot fi relavante pentru adoptarea unei 

decizii în domeniul carierei profesionale. 

Subiecţilor li se cere să indice, pe o 

scală de tip Likert (1 – neîncrezător/- 

oare...5 – complet încrezător/-oare), 

gradul de încredere în propriile abilităţi. 

Pentru un subiect, scorul se obţine prin 

însumarea scorurilor la întrebări şi poate 

varia între 25 şi 125. Un scor ridicat 

semnifică percepţia pozitivă cu privire 

la autoeficienţa în domeniul alegerii 

carierei profesionale. Datele raportate 

de diverşi autori au indicat valori foarte 

bune ale consistenţei interne, cuprinse 

între 0,88 şi 0,97 [cf. 24]. În prezentul 

studiu, α = 0,91. 

Career Locus of Control Scale/ 

CLOC [20] este un instrument de evaluare 

standardizat, care include 20 de 

întrebări (de exemplu: “Mă aştept ca 

13

Ψ 


norocul să joace un rol foarte important 

în obţinerea unei slujbe” sau “Ştiu 

că voi obţine o slujbă bună, în primul 

rând datorită abilităţilor şi motivaţiei 

mele”), destinate operaţionalizării locului 

controlului în domeniul alegerii 

carierei profesionale. La fiecare întrebare, 

sunt oferite şapte variante de răspuns, 

distribuite pe o scală de tip Likert 

(1 – dezacord puternic...6 – acord puternic). 

Scorul total (suma scorurilor 

la cele 20 de întrebări) poate fi cuprins 

între 20 şi 120 şi este considerat indicator 

al gradului de angajare şi de participare 

al adolescentului sau tânărului 

în procesul de alegere vocaţională şi de 

asumare a responsabilităţii în direcţionarea 

traiectoriei propriei sale cariere. 

Un scor ridicat corespunde orientării 

predominant spre externalitate, în timp 

ce un scor scăzut indică orientarea predominant 

spre internalitate. În cadrul 

prezentului studiu, valoarea consistenţei 

interne a fost egală cu 0,82. 

Pentru măsurarea nivelului stimei 

de sine în domeniul şcolar, am utilizat 

binecunoscuta Scală Toulouse (propusă 

de N. Oubrayrie, M. Léonardis şi C. 

Safont, în anul 1994). În România, instrumentul 

a fost adaptat şi experimentat 

din punct de vedere psihometric pe 

un lot de adolescenţi [8]. Instrumentul 

a fost conceput, astfel încât să permită 

evaluarea percepţiei pe care un adolescent 

sau un tânăr o are în raport cu 

sine, în cinci domenii: emoţional, social, 

fizic, şcolar şi domeniul legat de 

propriul viitor (sinele prospectiv). Fiecare 

domeniu este măsurat prin câte 

12 întrebări, la care răspunsurile pot fi 

Da/Nu. Pentru acest studiu, am reţinut 

doar întrebările care vizează stima de 

sine în domeniul şcolar (de exemplu: 

“Mă descurajez cu uşurinţă la şcoală” 

sau “Profesorii mei sunt mulţumiţi de 

mine”). Răspunsul la fiecare întrebare 

poate fi scorat cu un punct, dacă subiectul 

răspunde conform grilei de corecţie 

sau cu zero puncte, dacă răspunsul subiectului 

nu se suprapune peste grila de 

corecţie. Scorul total se obţine prin însumarea 

scorurilor la întrebări şi poate 

fi cuprins între zero şi 12. Un scor ridicat 

semnifică un nivel ridicat al stimei 

de sine în domeniul şcolar. În prezentul 

studiu, valoarea consistenţei interne a 

fost egală cu 0,66. 

Pentru estimarea nivelului diferenţierii 

intereselor profesionale, am utilizat 

Inventarul de Interese Profesionale/ 

IIP care a fost propus de către Grupul 

de Lucru pentru Informare şi Consiliere 

privind Cariera (task-force reunind 

specialişti români din Ministerul Muncii 

şi Protecţiei Sociale, Ministerul Educaţiei 

şi Cercetării, respectiv Ministerul 

Tineretului şi Sportului). Inventarul 

este destinat populaţiei şcolare de vârstă 

liceală (adolescenţi cu vârste între 

14 şi 18 ani) şi valorifică modelul teoretic 

al alegerii carierei profesionale, care 

a fost propus de Holland [11]. Modelul 

utilizează o clasificare a intereselor profesionale 

(vocaţionale), precum şi una a 

mediilor profesionale, pentru a descrie 

şi explica diferenţele şi asemănările 

dintre indivizi, în ceea ce priveşte alegerile 

în domeniul carierei profesionale. 

Autorul vorbeşte despre şase tipuri de 

,,personalităţi vocaţionale” (R – realist, 

I – investigativ/intellectual, A – artistic, 

S – social, Î – întreprinzător, C – 

convenţional). Instrumentul IIP este 

destinat fie elevilor care beneficiază de 

o şcolarizare superioară şi care doresc 

să-şi continue pregătirea până la nivelul 

Bacalaureatului, fie elevilor care se 

gândesc să-şi schimbe orientarea şco- 

14


Ψ 

lară şi/sau pe cea profesională. Include 

120 de itemi care permit măsurarea 

nivelului la care sunt prezente şase domenii 

de interese profesionale (câte 20 

de itemi pe domeniu): interese de tip 

realist (meserii practice, care implică 

manualitatea sau diverse domenii din 

sport), interese pentru profesii care implică 

domeniul intelectual (de exemplu: 

profesor sau cercetător ştiinţific), interese 

de tip artistic (de exemplu: pictor 

sau actor), interese pentru meserii din 

domeniul social (de exemplu: asistent 

social sau consilier marital), interese 

pentru profesii care implică antreprenoriatul 

(de exemplu: om de afaceri 

sau broker), respectiv interese pentru 

profesii care implică convenţionalismul 

(de exemplu: contabil sau operator credite 

bancare). La fiecare item, subiectul 

poate să aleagă una dintre trei variante 

de răspuns, după cum urmează: 2 

– pentru activitatea profesională care îi 

place, 1 – pentru activitatea care îi este 

indiferentă şi 0 – pentru activitatea care 

nu-i place. Prin însumarea scorurilor 

alocate răspunsurilor la itemii aferenţi 

fiecărui domeniu de interese profesionale, 

se calculează câte un scor pentru 

fiecare domeniu. Pentru un domeniu, 

scorul poate fi cuprins între 0 şi 40. În 

afara scorurilor la domeniile de interese 

profesionale, instrumentul permite calcularea 

unui indicator privind diferenţierea 

intereselor profesionale. Diferenţierea 

intereselor profesionale se referă 

la măsura în care configuraţia (profilul) 

intereselor profesionale, care predomină 

la o persoană, este bine delimitată 

de restul domeniilor de interese [11]. 

Holland arată că o persoană nu poate 

avea dominante toate cele şase domenii 

de interese profesionale, cele mai frecvente 

profiluri individuale incluzând 

combinaţii între două sau trei domenii 

de interese. Nivelul diferenţierii intereselor 

pentru un anumit domeniu profesional 

reprezintă un construct teoretic 

secundar, prin care este evaluată maturitatea 

intereselor, în cadrul modelului 

teoretic al “personalităţilor vocaţionale” 

pe care Holland l-a propus. Pentru 

nivelul diferenţierii intereselor profesionale, 

indicatorul se obţine prin diferenţa 

absolută dintre cel mai mare scor 

pentru un anumit domeniu şi cel mai 

scăzut scor din profilul (configuraţia) 

celor şase domenii majore de interese 

[cf. 12]. Atunci când, pentru determinarea 

profilului intereselor profesionale 

dominante, este utilizat inventarul IIP, 

indicatorul privitor la diferenţiere poate 

lua valori cuprinse între 0 şi 40. 

Elevii au completat chestionarele 

în cadrul a două întâlniri, indicându-şi 

numele şi prenumele, deoarece urmau 

să participe la activităţile unui program 

de consiliere pentru orientarea vocaţională, 

desfăşurat de autoarea prezentului 

studiu. Administrarea chestionarului 

a fost realizată colectiv, pe grupurile 

de elevi corespunzătoare celor patru 

clase de-a XII pe care le-am luat în studiu. 

Eşantionarea participanţilor a fost 

realizată fără a ţine seama de anumite 

criterii de includere, clasele de elevi fiind 

selectate aleatoriu. 

Rezultate. Analize preliminare. 

Tabelul 1 prezintă indicatorii statistici 

descriptivi pentru variabilele de interes 

ale studiului. 

Distribuţiile tuturor variabilelor 

de interes au fost cvasinormale. Totusi, 

valorile indicatorului skewness au arătat 

o uşoară tendinţă de asimetrie spre 

stânga a distribuţiei scorurilor la nevrotism 

(ceea ce înseamnă tendinţa participanţilor 

de a obţine scoruri moderate 

15

Ψ 


Tabelul 1. 

Caracteristici descriptive ale distribuţiilor variabilelor măsurate 

Variabile m s skewness kurtosis K-S 1, 2 

Indecizie în alegerea carierei 32,60 10,04 0,23 - 0,74 0,90 

Autoeficienţă în alegerea carierei 92,86 14 - 0,32 0,09 0,59 

Loc al controlului în domeniul 

alegerii carierei 

50,02 11.23 0,04 - 0,17 0,77 

Stimă de sine în domeniul şcolar 7,37 2,60 - 0,37 - 0,63 1,27 

Nevrotism 2,66 0,73 0,52 0,01 1,06 

Extraversiune 3,52 0,64 - 0,20 - 0,39 0,79 

Agreabilitate 3,79 0,54 - 0,21 - 0,81 1,06 

Deschidere în plan mental 3,97 0,45 0,17 - 0,65 0,93 

Conştiinciozitate 3,78 0,60 - 0,73 0,95 0,88 

Diferenţiere interese profesionale 5,61 2,45 0,47 - 0,32 0,89 

1 

K-S desemnează testul Kolmogorov-Smirnov pentru verificarea normalităţii distribuţiilor. 

2 

Toate valorile testului K-S au fost nesemnificative din punct de vedere statistic. 

sau uşor scăzute), respectiv la diferenţierea 

intereselor profesionale. În acelaşi 

timp, conştiinciozitatea a prezentat 

o asimetrie mai evidentă spre dreapta, 

adică spre scorurile ridicate. 

Tabelul 2 prezintă comparaţiile în 

funcţie de sexul participanţilor (efectuate 

cu testul t-Student pentru grupuri 

independente), precum şi valorile mărimii 

efectului. Acestea au fost calculate 

cu formula preconizată de Jacob 

Cohen [6], care oferă şi repere pentru 

interpretarea mărimii efectului. Pentru 

variabilele pe care le-am măsurat în cadrul 

studiului, comparaţiile mediilor au 

evidenţiat o singură diferenţă semnificativă 

din punct de vedere statistic între 

băieţi şi fete, şi anume la nevrotism. Fetele 

au tins să obţină scoruri semnificativ 

mai ridicate decât cele ale băieţilor, 

mărimea efectului fiind moderată spre 

ridicată. Absenţa diferenţelor dintre 

scorurile obţinute de fete şi cele obţinute 

de băieţi, la aproape toate variabilele 

luate în studiu, ne-a sugerat inutilitatea 

efectuării diferenţiate a restului de calcule 

statistice. De aceea, toate prelucrările 

corelaţionale şi variate nu au ţinut 

cont de sexul participanţilor. 

Corelaţii între variabile. Relaţiile 

de asociere dintre variabilele pe care 

le-am măsurat au fost estimate cu tehnica 

corelaţiei liniare bivariate. Valorile 

corelaţiilor şi pragurile de semnificaţie 

sunt rezumate în Tabelul 3. 

Scorurile pe care participanţii le-au 

obţinut la indecizia în alegerea carierei 

profesionale au corelat negativ şi semnificativ 

din punct de vedere statistic 

cu scorurile la scala pentru evaluarea 

autoeficientei percepute în domeniul 

alegerii carierei. Valoarea brută a corelaţiei 

a indicat o asociere de intensitate 

moderată între cele două variabile (r 2 

= 0,22 – efect de mărime scăzută spre 

moderată). Acest rezultat a confirmat 

datele obţinute în numeroase studii, în 

cadrul cărora valorile corelaţiilor dintre 

cele două variabile au fost cuprinse între 

r = - 0,56 şi r = - 0,40 [2, 4, 7, 17]. 

16


Ψ 

Tabelul 2. 

Comparaţii în funcţie de sexul participanţilor la studiu 

Variabile Grupuri m s t d 

Indecizie în alegerea carierei 

băieţi 31,70 9,30 

fete 33,42 10,69 

- 0,85 0,17 

Autoeficienţă în alegerea carierei 

băieţi 93,08 13,93 

fete 92,67 14,19 

0,14 0,03 

Loc al controlului în domeniul alegerii 

carierei 

fete 49,98 10,58 

băieţi 50,06 12,05 

0,03 0,01 

Stimă de sine în domeniul şcolar 

băieţi 6,91 2,43 

fete 7,78 2,69 

- 1,68 0,34 

Nevrotism 

băieţi 2,40 0,69 

fete 2,88 0,71 - 3,25 ** 

0,69 

Extraversiune 

băieţi 3,53 0,68 

fete 3,52 0,62 

0,08 0,02 

Agreabilitate 

băieţi 3,98 0,46 

fete 3,97 0,45 

0,12 0,02 

Deschidere în plan mental 

băieţi 3,91 0,59 

fete 3,69 0,49 

1,90 0,41 

Conştiinciozitate 

băieţi 3,72 0,72 

fete 3,83 0,47 

- 0,82 0,19 

Diferenţiere interese profesionale 

băieţi 5,40 2,33 

fete 5,78 2,55 

- 0,74 0,16 

** p < 0,01 

Corelaţia negativă dintre scorurile la 

autoeficienta în domeniul alegerii carierei 

şi nivelul indeciziei în alegerea carierei 

sugerează faptul că, pe măsură ce 

un adolescent are mai multă încredere 

în propriile competenţe de selectare şi 

de valorificare a informaţiilor relevante 

pentru procesul decizional, starea 

de indecizie privind alegerea carierei 

tinde să apară cu o probabilitate mai 

mică. Totodată, scorurile la indecizia 

în domeniul alegerii carierei au corelat 

pozitiv, semnificativ şi cu o intensitate 

moderată (r 2 = 0,33 – efect de mărime 

moderată) cu scorurile pe care adolescenţii 

le-au obţinut la locul controlului 

în domeniul alegerii carierei. Acest 

rezultat semnifică faptul că, în rândul 

adolescenţilor investigaţi, indecizia în 

Tabelul 3. 

Corelaţii între variabilele măsurate 

şi indecizia în alegerea carierei 

Variabile 

Indecizie în 

alegerea carierei 

Autoeficienţă în alegerea 

carierei 

- 0,47 ** 

Loc al controlului în domeniul 

alegerii carierei 

0,58 ** 

Stimă de sine în domeniul 

şcolar 

- 0,33 ** 

Nevrotism 0,46 ** 

Extraversiune - 0,23 * 

Agreabilitate - 0,18 

Deschidere în plan 

mental 

- 0,30 ** 

Conştiinciozitate - 0,45 ** 

Diferenţiere interese 

profesionale 

- 0,06 

* p < 0,05; ** p < 0,01 

17

Ψ 


domeniul alegerii carierei profesionale 

a tins să crească odată cu scorurile la 

locul controlului, adică în direcţia externalismului, 

fapt confirmat şi de alte 

studii [19, 25]. Rezultatul sugerează că, 

atunci când un adolescent, la care predomină 

locul controlului extern, este 

pus în situaţia de a lua o decizie, poate 

manifesta un grad ridicat de confuzie în 

ceea ce priveşte drumul vocaţional. În 

general, externaliştii tind să vadă viaţa 

ca fiind determinată de şansă, iar evenimentele 

din viaţa lor ca fiind incontrolabile 

şi, deseori, nu găsesc un motiv 

de a se implica în luarea deciziilor care 

privesc diverse domenii ale vieţii lor, inclusiv 

traseul vocaţional. 

Scorurile la indecizia în alegerea 

carierei au tins să se asocieze negativ 

şi semnificativ din punct de vedere statistic 

cu scorurile pe care adolescenţii 

le-au obţinut la stima de sine în domeniul 

şcolar, mărimea efectului pentru 

intensitatea asocierii fiind scăzută (r 2 

= 0,10). Rezultatul a fost convergent cu 

datele raportate de alţi autori [1, 22] şi 

sugerează că adolescenţii care au o încredere 

scăzută în propriile abilităţi în 

plan şcolar ar putea tinde, de asemenea, 

să manifeste un nivel mai ridicat 

al indeciziei în adoptarea unei hotărâri 

privind viitorul profesional. Stima 

de sine în domeniul şcolar se referă la 

percepţia pe care un adolescent o are 

asupra propriilor lui competenţe, care 

se pot materializa în comportamente şi 

performanţe şcolare apreciate de către 

profesori, colegi şi părinţi [8]. Rezultatul 

pe care l-am obţinut poate fi pus pe 

seama modului în care sunt apreciate 

achiziţiile şcolare ale elevilor şi se realizează 

selecţia în sistemul de învăţământ 

românesc. Astfel, mulţi dintre dascăli, 

dar şi părinţi şi elevi, cred că succesul în 

plan şcolar şi, apoi, academic, respectiv 

succesul în plan profesional depind, în 

mare parte, de notele obţinute în diferite 

cicluri şcolare. Până la un punct, 

această percepţie poate fi îndreptăţită, 

dacă ţinem cont de faptul că, în România, 

media pe care un elev o obţine în 

ciclul gimnazial, alături de rezultatele 

la testele naţionale, influenţează şansa 

acestuia de a fi admis la liceul şi profilul 

care şi-l doreşte, aceeaşi problemă punându-se 

şi în cazul admiterii la multe 

facultăţi. În aceste condiţii, alegerea 

drumului profesional, la finele clasei a 

XII-a, tinde să depindă, în mare măsură, 

şi de percepţia pe care elevul o are 

despre propriile competenţe şi realizări 

în plan şcolar. Atunci când nivelul acestor 

competenţe şi realizări este perceput 

ca fiind scăzut, adolescentul poate 

întâmpina dificultăţi în procesul decizional, 

specific stabilirii traseului educaţional 

şi vocaţional. 

Scorurile la indecizia în domeniul 

alegerii carierei profesionale au corelat 

pozitiv, semnificativ din punct de vedere 

statistic şi cu o intensitate moderată 

(r 2 = 0,21 efect de mărime scăzută spre 

moderată) cu scorurile la nevrotism 

(instabilitate emoţională). Rezultatul 

sugerează că indecizia în alegerea carierei 

ar putea fi o caracteristică în rândul 

adolescenţilor care prezintă un nivel 

ridicat al instabilităţii emoţionale. Întrun 

articol dedicat relaţiei dintre scorurile 

la scala CDS şi nevrotism, Meyer şi 

Winer [18] sugerează că studenţii care 

sunt cronic indecişi în legătură cu propria 

lor carieră tind să obţină scoruri ridicate 

la nevrotism. De asemenea, pentru 

elevi de clasa a XII-a, Lounsbury, 

Hutchens şi Loveland [14] au raportat 

o corelaţie pozitivă, semnificativă, însă 

de intensitate modestă (r = 0,17) între 

18


Ψ 

stabilitatea deciziei în alegerea carierei 

profesionale şi stabilitatea emoţională. 

Totodată, extraversiunea – care reuneşte 

trăsături, precum dinamismul 

în acţiuni şi în relaţiile interpersonale, 

asertivitatea, nevoia de activism în planul 

relaţiilor sociale, căutarea stimulării 

– poate constitui o resursă pentru 

atingerea scopurilor vocaţionale – aspect 

evidenţiat şi de corelaţia negativă, 

de intensitate mai scăzută, însă semnificativă 

din punct de vedere statistic, pe 

care am obţinut-o în prezentul studiu. 

Acest rezultat sugerează că adolescenţii 

mai puţin entuziaşti, care întâmpină 

dificultăţi în comunicarea cu ceilalţi şi 

au probleme în a-şi impune punctul de 

vedere şi opţiunile în faţa părinţilor ar 

putea fi mai predispuşi să întâmpline 

dificultăţi în alegerea carierei, care să 

se potrivească abilităţilor şi intereselor 

lor. De asemenea, am constatat o corelaţie 

negativă, semnificativă statistic, 

însă de intensitate moderată spre scăzută 

(r 2 = 0,09 – efect de mărime neglijabilă) 

între nivelul deschiderii în plan 

mental şi nivelul indeciziei în domeniul 

alegerii carierei profesionale. Acest rezultat 

este convergent cu cel raportat 

de Lounsbury, Hutchens şi Loveland 

[14], care, într-un lot de elevi de clasa 

a XII-a, au identificat o corelaţie pozitivă, 

semnificativă, însă de intensitate 

destul de scăzută (r = 0,16, p < 0,01) 

între nivelul deschiderii în plan mental, 

respectiv cel al stabilităţii deciziei pentru 

cariera profesională. Relaţia pe care 

am obţinut-o pare firească, dacă ţinem 

cont de faptul că deschiderea în plan 

mental implică dorinţa unei persoane 

de a trăi experienţe variate, de a descoperi 

lucruri noi, de a întâlni şi depăşi 

provocări, precum şi orientarea acesteia 

către rezolvarea unor probleme complexe. 

Astfel, adolescenţii “deschişi” 

în plan mental tind să aibă mai multe 

resurse şi să fie mult mai originali, în 

eforturile de a căuta şi valorifica toate 

oportunităţile de dezvoltare pe care le 

oferă mediul familial, şcoala, reţeaua de 

prieteni etc. Deşi scorurile la indecizia 

în alegerea carierei profesionale au corelat 

negativ şi cu o intensitate relativ 

scăzută (r 2 = 0,03 – efect de mărime 

neglijabilă) cu scorurile pe care adolescenţii 

le-au înregistrat la agreabilitate, 

relaţia a fost nesemnificativă din punct 

de vedere statistic. De notat că Lounsbury, 

Hutchens şi Loveland [14] au 

identificat o corelaţie de intensitate scăzută 

(r = 0,13) între scorurile adolescenţilor 

de clasa a XII-a la agreabilitate 

şi stabilitatea deciziei cu privire la alegerea 

carierei. În fine, corelaţia negativă, 

semnificativă statistic şi de mărime 

moderată (r 2 = 0,20 – efect de mărime 

scăzută spre moderată) între scorurile 

pe care adolescenţii le-au obţinut la indecizia 

în alegerea carierei şi scorurile 

la conştiinciozitate sugerează rolul pozitiv 

pe care îl poate juca perseverenţa, 

meticulozitatea şi gradul de organizare 

în realizarea acţiunilor specifice pentru 

procesul de delimitare şi alegere a 

carierei profesionale (atât în etapa de 

căutare şi selectare a informaţiilor despre 

diverse profesii/ocupaţii, criterii de 

formare profesională, cât şi în cea care 

implică accesarea tuturor oportunităţilor 

de dezvoltare a competenţelor şi a 

resurselor personale). Adoptarea unei 

decizii realiste şi cu şanse de succes implică 

iniţierea din timp (încă din etapa 

ciclului gimnazial), a tuturor acţiunilor 

specifice (informare – analiză şi comparare 

– decizie – dezvoltare), continuitatea 

demersurilor întreprinse, abilitatea 

de a depăşi obstacolele care pot inter- 

19

Ψ 


veni pe parcursul căutării, capacitatea 

de fixare a unor obiective clare şi perseverenţa 

în acţiunile destinate atingerii 

acestora. 

Corelaţia dintre scorurile la indecizia 

în alegerea carierei profesionale şi 

scorurile pe care adolescenţii le-au obţinut 

la diferenţierea intereselor profesionale 

a fost nesemnificativă din punct 

de vedere statistic şi de mărime neglijabilă 

(r 2 = 0,003). Studiile pe care le-am 

consultat au indicat o asociere pozitivă 

între nivelul deciziei în alegerea carierei 

şi nivelul diferenţierii profilului intereselor 

profesionale ale adolescenţilor 

[10]. Însă, rezultatul pe care l-am obţinut 

în prezentul studiu a fost convergent 

cu rezultatul (r = - 0,01; p > 0,05) 

raportat de către Lucas-Hartley [16], 

pentru studenţi de colegiu. 

Date ale analizei de regresie liniare 

multiple. În vederea efectuării analizei 

de regresie multiple, am utilizat metoda 

stepwise. Această metodă permite 

selectarea celui mai bun set de variabile 

independente, care sunt predictori ai 

variabilei dependente [13]. În cadrul 

analizei noastre, cu excepţia agreabilităţii 

şi a diferenţierii intereselor profesionale, 

toate celelalte variabile au fost 

introduse ca variabile independente, 

în timp ce nivelul indeciziei în alegerea 

carierei profesionale a fost considerat 

variabila dependentă (criteriul). Calculele 

au fost realizate cu aplicaţia SPSS 

for Windows. Au rezultat patru modele 

predictive cumulative (pe care nu le prezentăm 

aici, din lipsă de spaţiu), ultimul 

incluzând locul controlului şi percepţia 

cu privire la autoeficienţa în domeniul 

alegerii carierei, nevrotismul, respectiv 

stima de sine în domeniul şcolar. Setul 

reprezentat de aceste variabile independente 

a prezentat o relaţie de asociere 

semnificativă din punct de vedere 

statistic cu nivelul indeciziei în alegerea 

carierei [F (4, 89) = 20,56; p < 0,001; R 

= 0,69; R 2 = 0,480], explicând 48 % din 

varianţa criteriului (R 2 = 0,457 sau 

ajustat 

45,7 %). Toate variabilele independente 

au fost predictori semnificativi ai indeciziei 

în alegerea carierei: β = 0,35, p < 

0,001 – pentru locul controlului în domeniul 

alegerii carierei (externalismul), 

β = 0,24, p < 0,01 – pentru nevrotism, 

β = - 0,19, p < 0,05 – pentru percepţia 

cu privire la autoeficienţa în domeniul 

alegerii carierei, respectiv β = - 0,17, p < 

0,05 – pentru stima de sine în domeniul 

şcolar. Cea mai importantă contribuţie 

la explicarea varianţei indeciziei în domeniul 

alegerii carierei profesionale a 

avut-o locul controlului (9,12 %), acesta 

fiind urmat, la o anumită distanţă, 

de nevrotism (4,79 %). Autoeficienţa în 

domeniul alegerii carierei profesionale 

a explicat 2,72 % din varianţa criteriului, 

un procent apropiat de cel pe care 

l-am obţinut pentru stima de sine în domeniul 

şcolar (2,59 %). 

Implicaţii ale studiului pentru 

practica consilierii în carieră a 

adolescenţilor 

În societatea românească de astăzi, 

tânăra generaţie reprezintă una dintre 

oportunităţile pentru revitalizarea 

domeniilor vieţii economice, sociale şi 

culturale, care sunt vlăguite de lunga şi 

dificila tranziţie către democraţie. Practicile 

actuale referitoare la educaţia tinerilor 

(în cadrul căreia putem include 

şi consilierea pentru alegerea şi dezvoltarea 

carierei profesionale) încearcă să 

răspundă exigenţelor concurenţiale din 

piaţa economică şi din cea a muncii. În 

acest cadru de analiză, apare evident 

faptul că opţiunile profesionale şi/sau 

ocupaţionale s-au multiplicat, exigen- 

20


Ψ 

ţele angajatorilor s-au intensificat, în 

strânsă legătură cu aşteptările pentru 

creşterea calităţii produselor şi servciilor, 

iar conţinutul practicilor în materie 

de consiliere în carieră a tinerilor trebuie 

reevaluat, pentru a fi adaptat noilor 

evoluţii. Însă, în condiţiile în care 

opţiunile profesionale şi/sau ocupaţionale 

s-au multiplicat, la fel ca şi oferta 

educaţională, adolescenţilor şi tinerilor 

pare să le fie tot mai greu să ia o decizie 

clară şi stabilă în ceea ce priveşte cariera 

profesională pe care o pot urma. 

În România, există continuu noi “profiluri 

liceale, universitare, profesii sau 

ocupaţii la modă”, iar acestea conduc, 

adesea, la alegeri pripite (care par să fie 

dictate mai mult de anumite influenţe 

de moment), presiunile din partea părinţilor 

sau dorinţele lor jucând un rol 

foarte important. Corelat cu deficitul în 

materie de programe coerente pentru 

consilierea vocaţională a elevilor aflaţi 

în diferite trepte ale şcolarizării, acest 

fenomen a condus la situaţia ca, după 

unu an sau doi de studii universitare, 

unii tineri să înţeleagă faptul că domeniul 

de specializare pe care şi l-au ales 

nu corespundea intereselor lor şi cerea 

o corecţie în traseul academic. Este adevărat 

că acest fenomen nu are numai o 

conotaţie negativă: el poate semnifica şi 

faptul că un individ are nevoie de flexibilitate 

atunci când vine vorba despre 

opţiunile în materie de alegere şi dezvoltare 

a carierei profesionale. Iată de 

ce efortul de clarificare a factorilor care 

pot contribui la absenţa unei decizii ferme 

pentru dezvoltarea carierei într-un 

anumit domeniu profesional în rândul 

tinerilor şi integrarea rezultatelor studiilor 

în practica efectivă din domeniul 

consilierii şi orientării în carieră pot 

contribui la proiectarea şi implementarea 

unor programe eficiente, orientate 

către dezvoltarea potenţialului vocaţional 

al tinerei generaţii. 

Rezultatele studiului pe care l-am 

realizat sugerează că nevrotismul şi locul 

controlului (externalitatea) în domeniul 

alegerii carierei ar putea juca 

un rol important în raport cu dinamica 

procesului alegerii carierei profesionale, 

pe care tinerii îl parcurg. Rezultatele 

sugerează că indecizia în ceea ce priveşte 

alegerea carierei tinde să fie o caracteristică 

a adolescenţilor care prezintă 

un nivel ridicat al instabilitătii emoţionale 

– ca domeniu de dispoziţii stabile 

ale personalităţii – şi care, în plus, sunt 

externalişti, adică adolescenţii care tind 

să vadă viaţa ca fiind determinată de 

şansă (şi mai puţin de propriile acţiuni 

şi eforturi de a controla evenimentele 

şi situaţiile) şi care, deseori, sunt mai 

puţin motivaţi să se implice în luarea 

deciziilor care privesc propriile oportunităţi 

de dezvoltare. Conform descrierii 

conţinutului psihologic al factorului 

referitor la nevrotism, care este oferită 

de Benet-Martínez şi John [3], persoanele 

instabile în plan emoţional tind să 

experimenteze o varietate largă de stări 

afective negative, prin simptome de anxietate, 

tristeţe sau iritabilitate. Aceste 

persoane tind, de asemenea, să fie vulnerabile 

în faţa situaţiilor conflictuale 

sau a problemelor de viaţă pe care le 

experimentează, să acţioneze sub imperiul 

deciziilor de moment, să activeze 

într-o mai mică măsură mecanismele 

de rezilienţă în anumite situaţii dificile, 

pe care tind să le perceapă ca fiind 

ameninţătoare. Alegerea carierei profesionale 

de către un adolescent intervine 

într-o etapă în care acesta se confruntă 

şi cu alte sarcini de dezvoltare, în planuri, 

precum: psihosexualitatea, relaţii- 

21

Ψ 


le sociale şi emoţionale cu părinţii şi covârstnicii, 

criza de originalitate a sinelui. 

Cumularea acestor probleme poate 

conduce, adesea, la atitudini, reacţii şi 

comportamente disfuncţionale, care 

produc celor din jur impresia de instabilitate 

emoţională accentuată. Nu este 

obligatoriu că toţi adolescenţii să fie instabili 

în plan emoţional, însă în cazul 

în care această trăsătură prezintă un 

nivel mai ridicat, adolescentul poate întâmpina 

dificultăţi în a-şi stabili scopuri 

şi obiective clare, implicit în domeniul 

alegerii unei profesii. Prin programul 

de consiliere în vederea alegerii carierei 

(“Tu şi cariera ta”) pe care l-am derulat 

timp de trei luni, am urmărit ca beneficiarii 

să conştientizeze barierele reprezentate 

de propriile lor dispoziţii, să le 

reconfigureze şi să le interpreteze într-o 

manieră pozitivă, pentru a le transforma 

în resurse şi a le pune în serviciul 

eforturilor de alegere a carierei profesionale 

şi de configurare a propriului lor 

viitor. În configurarea conţinutului sarcinilor 

pe care le-am realizat cu adolescenţii 

şi în implementarea acestora, am 

valorificat principiile abordării narative 

în domeniul consilierii psihologice şi 

vocaţionale. 

În acelaşi timp, o persoană care manifestă 

tendinţa spre externalitate tinde 

într-o mai mică măsură să fie orientată 

către investirea propriilor resurse şi către 

eforturile sistematice de a identifica 

şi de a valorifica diferite oportunităţi 

de dezvoltare personală, mizând mai 

mult pe influenţa norocului şi explicându-şi 

succesele prin intervenţia unui 

complex de factori din afară, care nu 

implică propria responsabilitate şi angajare. 

În rândul adolescenţilor, o astfel 

de atitudine poate fi contraproductivă 

în domeniul alegerii carierei profesionale, 

întrucât este posibil ca astfel de 

adolescenţi să tindă să lase în seama 

celorlalţi eforturile pe care trebuie să le 

întreprindă, pentru a identifica cea mai 

potrivită carieră pe care să o urmeze. 

În cadrul programului de consiliere pe 

care l-am derulat, în vederea identificării 

şi dezvoltării resurselor necesare alegerii 

carierei profesionale, un alt obiectiv 

pe care le-am urmărit a constat în 

demontarea atitudinii externaliste, aşteptându-ne 

ca beneficiarii programului 

să ajungă să-şi adapteze aşteptările 

şi acţiunile la propriile lor competenţe, 

expectanţe, scopuri şi să conştientizeze 

dificultăţile care se interpuneau în traseul 

alegerii carierei profesionale. 

De asemenea, rezultatele pe care 

le-am obţinut sugerează că, în evaluarea 

factorilor care facilitează indecizia 

în domeniul alegerii carierei profesionale 

în rândul adolescenţilor, am putea 

ţine cont de percepţia adolescenţilor cu 

privire la propria lor eficienţă în realizarea 

acţiunilor şi în atingerea obiectivelor 

în diverse sfere ale vieţii, precum 

şi de stima de sine, cu deosebire cea 

legată de domeniul şcolar. Rezultatele 

prezentului studiu sugerează că adolescenţii 

care nu au încredere în propriile 

lor abilităţi de a identifica, analiza, sintetiza 

şi valorifica informaţiile relevante 

pentru alegerea carierei profesionale, 

de a compara alternativele pe care le au, 

de a-şi activa resursele personale şi de 

a proiecta traseul vocaţional şi care, în 

plus, au o reprezentare negativă despre 

valoarea propriei persoane în domeniul 

şcolar ar putea tinde, de asemenea, să 

fie mai indecişi în ceea ce priveşte alegerea 

şi dezvoltarea coerentă a unei 

cariere profesionale. Aşteptându-se să 

greşească (anticiparea eşecului), adolescenţii 

cu un nivel scăzut al stimei de 

22


Ψ 

sine tind să se simtă anxioşi, neîncrezători 

în propriile lor forţe şi să depună un 

efort mai redus, atunci când este vorba 

despre schimbări importante în viaţa 

lor sau despre o sarcină de anvergură, 

în care trebuie să se angajeze. După ce 

experimentează eşecul, aceştia se blamează, 

tind să se perceapă ca fiind incompetenţi 

şi, astfel, nu fac altceva decât 

să întreţină nivelul scăzut al stimei 

de sine, reparcurgând un cerc vicios. De 

aceea, o altă componentă pe care am 

accentuat, în cadrul exerciţiilor structurate 

ale programului de consiliere 

vocaţională, a fost reprezentată de întărirea 

încrederii în propriile forţe în rândul 

adolescenţilor care au beneficiat de 

program, la care s-a adăugat orientarea 

către descoperirea, valorizarea şi valorificarea 

propriilor resurse, formarea abilităţii 

de prezentare de sine (expunerea 

propriilor realizări, scopuri şi proiecte), 

precum şi a capacităţii de reglare permanentă 

a nivelului stimei de sine, ştiut 

fiind faptul că, uneori, o stima de sine 

prea scăzută (sau prea ridicată) poate fi 

disfuncţională. 

Bibliografie 

1. Arce E. M., (1996). The effects of 

social support and self-esteem on career 

indecision: A cross-cultural comparison 

between two groups of undergraduate 

students. Paper presented at the Annual 

Meeting of the American Educational 

Research Association, New York, April, 

www.eric.ed. gov (vizitat 1.07.2012). 

2. Argyropoulou E. P., (2007). Sidiropoulou-Dimakakou 

D., Besevegis E. G. 

Generalized self-efficacy, coping, career 

indecision, and vocational choices of senior 

high school students in Greece. În: 

Journal of Career Development, vol. 33, 

nr. 4, p. 316-337. 

3. Benet-Martínez V., John O. P., 

(1998). Grandes across cultures and 

ethnic groups: Multitrait multimethod 

analyses of the Big Five in Spanish and 

English. În: Journal of Personality and 

Social Psychology, vol. 75, nr. 3, p. 729- 

750. 

4. Betz N. E., Voyten K. K., (1997). 

Efficacy and outcome expectations influence 

career exploration and decidedness. 

În: The Career Development Quarterly, 

vol. 46, nr. 2, p. 179-189. 

5. Betz N. E., Serling D. A., (1993). 

Construct validity of fear of commitment 

as an indicator of career indecisiveness. 

În: Journal of Career Assessment, vol. 1, 

nr. 1, p. 21-34. 

6. Cohen J., (1992). A power primer. 

În: Psychological Bulletin, vol. 112, nr. 1, 

p. 155-159. 

7. Creed P., Patton W., Prideaux L. 

A., (2006). Causal relationship between 

career indecision and career decision-making 

self-efficacy: A longitudinal 

cross-lagged analysis. Journal of Career 

Development, vol. 33, nr. 1, p. 47-65. 

8. Crăciun A., (1998). Stima de sine 

– vector al schimbărilor adaptative. În: 

Anuarul Universităţii “Petre Andrei”. 

Tomul VIII – Ştiinţe socio-umane. Iaşi: 

Fundaţia Academică “Petre Andrei”, 412 

p. 

9. Gottfredson L. S., (2002). 

Gottfredson’s theory of circumscription, 

compromise, and self-creation. În Brown 

D. (Editor). Career Choice and Development 

(p. 85-148). Fourth Edition. San 

Francisco: Jossey-Bass, , 534 p. 

10. Hirschi A, Damian L. (2007). 

Holland’s secondary constructs of vocational 

interests and career choice readiness 

of secondary students: Measures for 

related but different constructs. În: Journal 

of Individual Differences, , vol 28, nr. 

4, p. 205-218. 

11. Holland J. L., (1997). Making Vocational 

Choice. A Theory of Vocational 

Personalities and Work Environments. 

Third Edition. Odessa, FL: Psychological 

23

Ψ 


Assessment Resources, 303 p. 

12. Holland J. L., Powell A., Fritzsche 

B. (1994). SDS Professional User’s Guide. 

Odessa, FL: Psychological Assessment 

Resources, Inc., 98 p. 

13. Labăr A. V., (2008). SPSS pentru 

ştiinţele educaţiei. Iaşi: Editura Polirom, 

347 p. 

14. Lounsbury J. W., Hutchens T., 

Loveland J. M. (2005). An investigation 

of Big Five personality traits and career 

decidedness among early and middle 

adolescents. În: Journal of Career Assessment, 

, vol. 13, nr. 1, p. 25-39. 

15. Lounsbury J. W., Tatum H. E., 

Chambers W. şi alţii. (1999). An investigation 

of career decidedness in relation 

to “Big Five” personality constructs and 

life satisfaction. În: College Student Journal, 

vol. 33, nr. 4, p. 646-652. 

16. Lucas Hartley S., (2009). Career 

Indecision, Negative Career Thoughts, 

and Vocational Interest Structure of 

First-Generation and Other College Students. 

Dissertation submitted in partial 

fullfilment of the requirement for Degree 

of Doctor of Philosophy, Florida State 

University, 80 p. www.diginole.lib.fsu. 

edu (vizitat 13.06.2012). 

17. Luzzo D. A., (1993). Value of career 

decision-making self-efficacy in predicting 

career decision-making attitudes 

and skills. În: Journal of Counseling Psychology, 

1993, vol. 40, nr. 2, p. 194-199. 

18. Meyer B. W., Winer J. L. The Career 

Decision Scale and neuroticism. În: 

Journal of Career Assessment, vol. 1, nr. 

2, p. 171-180. 

19. Meyer B. W., (1987). The Career 

Decision Scale as a Measure of Chronic 

Indecision. Dissertation submitted in 

partial fullfilment of the requirement for 

Degree of Doctor of Philosophy, Texas 

Tech University, 105 p. www.etd.lib.ttu. 

edu (vizitat 14.04.2012). 

20. Millar R., Shevlin M. (2007). The 

Development and Factor Structure of 

a Career Locus of Control Scale for Use 

With School Pupils. În: Journal of Career 

Development, vol. 33, nr. 3, p. 224-249. 

21. Osipow S., (1983). Theories of 

Career Development. Third Edition. Englewood 

Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 328 p. 

22. Staley W. (1996). The relationship 

between fear of success, self-concept, 

and career decision making. Paper 

presented at the Annual Meeting of the 

Mid-South Educational Research Association, 

Tuscaloosa, (USA), November, 

www.eric.ed.gov (vizitat 1.07.2012). 

23. Super D. E., (1957). The Psychology 

of Careers. An Introduction to Vocational 

Development. New York: Harper & 

Brothers, 362 p. 

24. Taylor K. M., Betz N. E. (1983). 

Applications of self-efficacy theory to the 

understanding and treatment of career 

indecision. În: Journal of Vocational Behavior, 

vol. 22, nr. 1, p. 63-81. 

25. Taylor K. M. (1982). An invesigaion 

of vocaional indecision in college 

students: Correlates and moderators. În: 

Journal of Vocational Behavior, vol. 21, 

nr. 3, p. 318-329. 

26. Tomşa Gh., (1989). Orientarea 

şcolară şi profesională a elevilor. Structuri, 

strategii şi performanţe în învăţământ. 

Bucureşti: Editura Academiei, 200 p. 

24


Ψ 

ПСИХИЧЕСКОЕ ЗДОРОВЬЕ И ДЕЗАДАПТАЦИЯ 

СТУДЕНТОВ-ИНВАЛИДОВ В ПЕРИОД ОБУЧЕНИЯ 

В ВЫСШИХ УЧЕБНЫХ ЗАВЕДЕНИЯХ 

MENTAL HEALTH AND EXCLUSION OF STUDENTS 

WITH DISABILITIES DURING TRAINING 

IN HIGHER EDUCATION INSTITUTION 

Анна Юрьевна ЛОБУНЕЦ 

Cuvinte–cheie: studenţi cu dizabilităţi, anxietate, reabilitare afectivemoţională, 

reabilitare medicală şi psihologică. 

Abstract 

În lucrare se face o analiză teoretică la problema cercetată din literatura de specialitate, 

sunt evidenţiate mecanismele patopsihologice de excludere a reacţiilor de 

inadaptare ale studenţilor cu dizabilităţi, condiţionate de configurarea anumitor accentuaţii 

de personalitate. Se descriu caracteristicile dezvoltării afectiv-emoţionale a 

studenţilor cu dizabilităţi şi se prezintă o analiză a stării lor. Este elaborat un sistem de 

procedee medicale şi psihologice în remedierea funcţiilor dizadaptative ale studenţilor 

cu dizabilităţi din universităţi bazate pe studiul structurii şi mecanismelor psihologice 

ale apariţiei reacţiilor dizadaptative. 

Ключевые слова: студенты-инвалиды, аффективно-эмоциональная 

сфера, медико-психологическая реабилитация, тревожность. 

Резюме 

Проведен теоретический обзор проблемы, выделены патопсихологические 

механизмы формирования реакций дезадаптации у студентов-инвалидов, обусловленные 

определенной конфигурацией вариантов личностной акцентуации. 

Описаны особенности аффективно-эмоциональной сферы студентов-инвалидов 

и проведен анализ их состояния. Разработана система медико-психологической 

коррекции дезадаптационных состояний у студентов-инвалидов ВУЗов на основании 

изучения их структуры и психологических механизмов формирования. 

Keywords: students with disabilities, affective-emotional, medical 

and psychological rehabilitation, anxiety. 

Summary 

A theoretical overview of the problem are highlighted pathopsychological mechanisms 

of reactions exclusion of students with disabilities due to certain configuration 

options personal accentuation. The features of the affective-emotional development of 

students with disabilities and the analysis of their condition. A system of medical and 

psychological conditions in disadaptative correction disabled students of universities 

based on the study of their structure and psychological mechanisms of formation. 

25

Ψ 


Актуальность исследования. 

Объективное исследование механизмов 

этиологии и патогенеза заболеваний, 

в происхождении которых 

ведущую роль играет психогенный 

фактор, возможно лишь на основе 

много размерности изучаемых явлений 

[1-4]. Среди студенчества студенты-инвалиды 

занимают особое место 

и являются самой незащищенной 

группой. Последние десятилетия в 

нашей стране, в ближнем и дальнем 

зарубежье уделяется огромное внимание 

психосоциальной реабилитации 

инвалидов. Сближение методологических 

подходов теоретических и профильных 

прикладных клинических 

дисциплин открывает перспективы 

решения проблемных вопросов первичной 

и вторичной профилактики, 

стратификации риска, диагностики и 

медико-психологической коррекции 

студентов-инвалидов [2-6]. Студентыинвалиды 

с нарушениями в первую 

очередь нуждаются в медико-психологической 

коррекции эмоционального 

состояния и дальнейшего сопровождения 

[4]. Наибольшее значение поиск 

новых эффективных патогенетических 

методов психотерапевтической 

коррекции и реабилитации имеет для 

больных студентов-инвалидов в связи 

с возможностью более существенного 

положительного влияния на качество 

жизни, работоспособность и благоприятный 

прогноз дальнейшего течения 

заболевания. [7]. Все вышеизложенное 

определяет актуальность и целесообразность 

проведения исследования, 

посвященного разработке системы 


расстройств адаптации у инвалидов 

обучающихся в высших учебных заведениях 

на основании изучения их 

структуры, динамики психопатологических 

механизмов формирования. 

Цель исследования: разработать 

систему медико-психологической 

коррекции дезадаптационных 

состояний у студентов-инвалидов 

ВУЗов на основании изучения их 

структуры и психологических механизмов 

формирования. 

Методы исследования. В процессе 

выполнения диссертационной 

работы использовался комплекс теоретических, 

психодиагностических и 

статистических методов. 

Психодиагностический метод 

включал: изучение психоэмоционального 

состояния по методикам шкалы 

депрессии А. Т. Бека (Е. П. Ильин, 

2001) и методики измерения уровня 

тревожности – шкала Дж.Тейлор (В. И. 

Долгова, О. А. Шумакова, Я. В. Латюшин, 

2004); личностных особенностей 

- тип акцентуаций характера изучали с 

помощью опросника К. Леонгарда - Г. 

Шмишека (А. В. Батаршев, 2007); определение 

темперамента, уровня нейротизма, 

экстра- и интроверсии проводилось 

с помощью опросника Еуsеnck 

Personality Inventory (ЕРI, Еуsеnck Н. 

И., 1963); психосоциальных особенностей 

- по разработанной анкете. Определение 

эффективности внедрения 

системы психокоррекционных мероприятий 

осуществляли по следующим 

критериям: наличие объективных и 

субъективных признаков нарушения 

адаптации у студентов-инвалидов с 

помощью повторного диагностического 

исследования. 

Исследование проводилось в Центре 

Психического здоровья студенческой 

молодежи КУОЗ Харьковской городской 

студенческой больницы. Для 

реализации целей и задач, поставленных 

в диссертации, проводилось скрининговое 

исследование среди 300 студентов-инвалидов 

и 300 студентов. Под 

наблюдением находились 220 студен- 

26

Психическое здоровье и дезадаптация студентов-инвалидов 

Ψ 

тов от 18 до 24 лет. За время исследования 

с 2006 по 2011 год нами было отобрано 

120 студентов-инвалидов в группу 

исследования и 100 студентов в группу 

сравнения (40 – студентов-инвалидов 

без признаков ДА и 60 студентов). 

Группа исследования была разделена 

на подгруппы: подгруппа 1.1 – с отсутствием 

субъективных и наличием объективных 

признаков ДА – 35 студентовинвалидов; 

подгруппа 1.2 – с наличием 

субъективных и объективных признаков 

дезадаптации (ДА), в которую вошли 

45 студентов-инвалидов. 

На первом этапе исследования 

проводился скрининг нарушения 

адаптации у студентов-инвалидов, 

обучающихся в вузах. Выявленные 

нарушения психологической адаптации 

у студентов-инвалидов обусловили 

дальнейшее формирование 

групп исследования. 

Второй этап включал психодиагностическое 

исследование, что позволило 

выявить предиспозиционные 

факторы формирования дезадаптации 

у студентов-инвалидов, а именно: 

состояние психоэмоциональной 

сферы, индивидуально-психологической 

и психосоциальной сфер. 

Результаты исследования. 

Проведенный анализ психопатологической 

симптоматики в СИ показал 

наличие нарушения эмоциональной 

сферы и жалобы, относительно 

физического состояния. 

В подгруппе 1.1. у исследуемых 

студентов преобладали жалобы физического 

спектра, а именно наблюдалась: 

в 91,4% случаев – нарушение 

сна; у 88,5% – понижение работоспособности 

у 97,1 % – жалобы на общее 

положение; у 85,7% – ощущение дискомфорта 

и в 77,1% – жалобы на частые 

заболевания. Также наблюдались 

жалобы эмоционального спектра: у 

97,1% – тревожность, 85,7% – снижение 

эмоционального фона, в 77,1% – 

раздражительность, в 45,7% – агрессивность, 

у 42,8% – чувство угнетения. 

В подгруппе 1.2. преобладали жалобы 

эмоционального спектра, а именно: 

в 97,7 % – снижение эмоционального 

фона, у 93,3% –чувство агрессии, в 

97,7% – тревожность, в 88,8% – чувство 

угнетения, и в 84,4% – раздражительность. 

Жалобы физического спектра 

достоверно менее выражены, но имели 

следующие показатели встречаемости: 

в 88,8% – нарушения сна, в 77,7% – 

снижение работоспособности, у 73,3% 

– ощущение дискомфорта, в 71,1% – 

общее состояние, в 64,4% – жалобы на 

частые заболевания. 

Общий анализ субъективной 

оценки в СИ показал высокую степень 

выраженности жалоб физического 

и эмоционального спектра. 

С целью определения уровня 

тревожности у студентов-инвалидов 

к проведению медико-психологической 

коррекции нами использовалась 

личностная шкала проявлений тревоги, 

предложенная Тейлором, которая 

позволяет оценить эмоциональное 

состояние личности. 

Распределение уровня тревожности 

у студентов-инвалидов к проведению 


с определением коэффициента достоверности 

представлено в таблице 1. 

В подгруппе 1.1. (с наличием 

объективных признаков нарушения 

адаптации) преобладающим уровнем 

тревожности является средний, с тенденцией 

к высокому (57,2% ± 8,3), в 

17,1% ± 6,3 – высокий и лишь в 25,7% 

± 7,3 наблюдается средний уровень с 

тенденцией к низкому; низкий уровень 

тревожности отсутствует. 

При проведении анализа уровней 

тревожности в подгруппе студен- 

27

Ψ 


Таблица 1 

Распределение уровней тревожности у студентов - инвалидов 

к проведению медико - психологической коррекции 

Группа 1 


Уровень 

Подгруппа 1.1 Подгруппа 1.2 

n=40 

тревожности 

n=35 

n=45 

абс.к %±m абс.к %±m абс.к %±m 

Низкий - - - - - - 

Средний (с тенденцией 

к низкому) 

11 31,4±7,8 6 13,3±5,1* 19 47,5±7,8** 

Средний ( с тенденцией 

к высокому) 

18 51,4±8,4 21 46,7±7,4 16 40±7,7 

Высокий 6 17,1±6,3 18 40±7,3* 5 12,5±5,2 

* - При р ≤ 0,05 (при сопоставлении результатов подгруппы 1.1 с подгруппой 1.2) 

** - При р ≤ 0,05 (при сопоставлении результатов группы сравнения с группой 

исследования) 

тов - инвалидов с субъективными и 

объективными признаками нарушения 

адаптации нами было установлено, 

что у 46,7% ± 7,4 уровень тревожности 

с тенденцией к высокому; 

у 40% ± 7,3 высокий уровень тревожности 

и только у 13,3% ± 5,1 наблюдалось 

отсутствие тревожности. 

В группе сравнения студентовинвалидов 

без признаков нарушения 

адаптации показатель уровня тревожности 

у 47,5% ± 7,8 был средним, с тенденцией 

к низкому, у 40% ± 7,7 СИ – с 

тенденцией к высокому и у 12,5% ± 5,2 

студентов-инвалидов наблюдался высокий 

уровень тревожности. Анализ 

результатов подгрупп исследования в 

СИ с разными признаками нарушения 

адаптации показал достоверные различия. 

Так, в подгруппе 1.1 достоверно 

выше показатель среднего уровня (с 

тенденцией к низкому) тревожности 

(31,4 ± 7,84%), чем в подгруппе 1.2 (13,3 

± 5,1%, при р ≤ 0,05). Тогда как в подгруппе 

1.2 достоверно выше показатель 

высокого уровня тревожности (40,7 ± 

7,3) по сравнению с показателем подгруппы 

1.2 (17,1 ± 6,3, при р ≤ 0,05). 

Нами также был проведен анализ 

распределения уровня депрессии 

у студентов-инвалидов с наличием 

или отсутствием признаков нарушения 

адаптации, результаты которого 

приведены в таблице 2. 

В обследуемой подгруппе 1.1 показатели 

депрессии имели следующее 

распределение: в 14,2% ± 5,9 

высокий уровень в 54,3% ± 8,4 СИ - 

наличие депрессии среднего уровня в 

14,3 ± 5,9%, в 17, 2 ± 6,3% СИ - отсутствует 

депрессия. 

Анализ данных показал, что у 

студентов-инвалидов группы исследования 

с субъективными и объективными 

признаками нарушения 

адаптации достоверно более выраженный 

высокий уровень депрессии 

(55,5% ± 7,4, при р ≤ 0,05, в обоих случаях). 

Также присутствовал средний 

уровень депрессии, который составил 

35,5% ± 7,1 СИ и наличие легкой 

депрессии (9,1% ± 4,2). 

В группе сравнения СИ с отсутствием 

признаков нарушения адаптации 

в 45 ± 7,6% наблюдалось отсутствие 

депрессии или наличие легкого 

уровня лишь в 42,5 ± 7,8%; лишь 10 

± 4,7% СИ группы сравнения имели 

28


Ψ 


Распределение уровня депрессии у студентов -инвалидов 

(по данным шкалы депрессии Бека), (%±m) 

Уровень депрессии Группа 1 


подгруппа 1.1 подгруппа 1.2 

n=40 

n=35 

n=45 

абс.к %±m абс.к %±m абс.к %±m 

Отсутствие депрессии 6 17,2±6,3 - - 18 45±7,6** 

Легкая 5 14,3±5,9 4 9,1±4,2 17 42,5±7,8** 

Средняя 19 54,3±8,4* 16 35,5±7,1 4 10±4,7** 

Высокая 5 14,2±5,9 25 55,5±7,4* 1 2,5±2,4** 

* - При р ≤ 0,05 - сопоставление результатов подгруппы 1.1 с подгруппой 1.2 

** - При р ≤ 0,05 - сопоставление результатов группы сравнения с группой исследования 

(в обоих случаях) 

29 

средний уровень депрессии и 2 , 5 ± 

2,4% – высокий. 

Проведенный анализ эмоционально-аффективной 

сферы у студентов-инвалидов 

группы исследования 

показал, что для студентовинвалидов 

группы 1.1 характерен 

был средний уровень тревожности и 

низкий уровень депрессии, а группа 

1.2 отмечалась как высоким показателем 

тревожности, так и высоким 

показателем депрессии. 

Следующим этапом исследования 

было определение типологии 

индивидуально-психологических особенностей 

у студентов-инвалидов как 

предиспозиционных факторов формирования 

нарушения адаптации. 

Установлено, что студентам-инвалидам 

с нарушением адаптации 

были присущи смешанные типы акцентуаций 

личности: студентам-инвалидам 

подгруппы 1.1 был присущ 

демонстративный (17,4 ± 3,2), гипертимный 

(17,5 ± 2,24) и эмотивной 

(15,7 ± 3,41), а студентам-инвалидам 

подгруппы 1.2 - демонстративный 

(16,5 ± 2,7), экзальтированный (16,4 

± 2,2) и циклотимный (17,5 ± 1,61). 

Для студентов-инвалидов без 

признаков нарушения адаптации характерен 

демонстративный тип (15,1 

± 3,8) акцентуации, как и для студентов 

второй группы сравнения этой 

акцентуации (16 ± 3,4). 

Проведенный анализ типов акцентуаций 

личности показал, что для 

СИ с объективными признаками ПА 

с демонстративной, гипертимным и 

эмотивным типами акцентуаций были 

характерны повышенный эмоциональный 

фон с жаждой деятельности, 

но наряду с этим они характеризовались 

демонстративным поведением, 

повышенной способностью к вытеснению 

и социальную желательность. 

У студентов-инвалидов с субъективными 

и объективным признакам 

ПА с демонстративным, экзальтированным 

и циклотимическим типами 

акцентуации отмечалась склонность 

к манипулятивной форме поведения, 

которая направлена на социальное 

одобрение и своеобразную демонстративную 

эмоциональность. 

Полученные данные у студентов 

- инвалидов с отсутствием субъективных 

и объективных признаков нарушения 

адаптации показали в 68,6 ± 

7,8% случаев достоверно высокий уровень 

нейротизма, в 22,8 ± 7,1% – средний 

и в 8,5 ± 4,7% – низкий (табл. 3).

Ψ 



Распределение уровня нейротизма у студентов-инвалидов 

(по данным методики EPI; тест Айзенка), (%±m) 



Уровень 

Подгруппа 1.1 Подгруппа 1.2 

n=40 

нейротизма 

n=35 

n=45 

абс.к. %±m абс.к. %±m абс.к. %±m 

Низкий 3 8,5±4,7 8 17,7±5,68* 37 92,5±4,2** 

Средний 8 22,8±7,1 16 33,3±7,02* 3 7,5±4,16** 

Высокий 24 68,6±7,8 15 35,6±7,13* - 

Очень высокий - - 6 13,4±5,1 - 

* - При р ≤ 0,05 - сопоставление результатов подгруппы 1.1 с подгруппой 1.2 

** - При р ≤ 0,05 - сопоставление результатов группы сравнения с группой исследования 

(в обоих случаях) 

В группе СИ с субъективными 

и объективными признаками нарушения 

адаптации значительно чаще 

встречались лица с высоким уровнем 

нейротизма, соответственно 35,6 ± 

7,13%. 

При анализе распределения показателей 

нейротизма в группе СИ с 

признаками нарушения адаптации 

была выявлена высокая степень нейротизма, 

для всей группы вмешательства 

у студентов-инвалидов с объективными 

и / или субъективными признаками 

нарушения адаптации. 

Медико - психологической коррекциионная 

работа состояла из 5 

этапов: 

Первый этап – включал формирование 

партнерского взаимодействия 

и мотивации к дальнейшему 

сотрудничеству (1-2 сеанса) и осведомленность 

СИ. 

Второй этап – психодиагностический: 

выявление факторов формирования 

нарушения адаптации у 

студентов-инвалидов (изучение психоэмоционального 

состояния, индивидуально-психологических 

особенностей 

и психосоциальных составляющих) 

и определение мишеней 

медико-психологической коррекции. 

Третий этап – психокоррекционный: 

направлен на стабилизацию 

психоэмоционального состояния и 

формировании конструктивных паттернов 

поведения во взаимодействии 

с учебной средой. 

Четвертый этап – закрепляющий 

/ завершающий: закрепление 

навыков и осведомленность относительно 

повышения общего качества 

жизни и наблюдения за состоянием 

своего здоровья. 

Пятый этап – психологическое 

сопровождение: сотрудничество с СИ 

в программе помощи другим СИ с 

признаками ДА, психопросветительные 

лекции по повышению уровня 

психического здоровья (открытые 

группы «Клуба» в течение всей учебной 

деятельности СИ). 

После проведения медико-психологической 

коррекции у студентовинвалидов 

с признаками нарушения 

адаптации был проведен повторный 

психодиагностический анализ психического 

состояния СИ. 

Полученные результаты психодиагностического 

исследования после 

проведенной медико-психологической 

коррекции показали эффективность 

внедренной программы. В 

30


Ψ 

подгруппе 1.1 с наличием объективных 

признаков нарушения адаптации 

наблюдалось достоверное снижение 

уровня тревоги. Так, достоверно снизилось 

количество студентов-инвалидов 

с высоким уровнем тревожности 

(2,85 ± 2,8, где р ≤ 0,05), тогда как со 

средним уровнем с тенденцией к низкому 

достоверно увеличилось, и составило 

42,9% ± 8,3 студентов-инвалидов. 

Также были получены низкие 

результаты по уровню тревожности у 

8,5% ± 4,7 студентов-инвалидов с объективными 

признаками дезадаптации. 

В подгруппе 1.2 также был получен 

положительный результат проведенной 

коррекционной программы, 

который отражался в снижении уровня 

тревожности у студентов-инвалидов 

с объективными и субъективными 

признаками нарушения адаптации. 

Достоверное снижение уровня тревожности 

наблюдается в количестве 

студентов-инвалидов с низким уровнем 

тревожности (13,3% ± 5,1, где р ≤ 

0,05) и с тенденцией к низкому (35,6% 

± 7,1, где р ≤ 0 , 05). Тогда как у студентов 

с высоким уровнем тревожности 

cнижение наблюдалось у 8,9% ± 4,2 

(где р ≤ 0,05), что указывает на достоверное 

снижение показателя. 

Вывод. Полученные данные 

позволили выделить психоэмоциональные 

нарушения детерминирующие 

формирование реакции дезадаптации 

у студентов-инвалидов, 

обусловленные определенной конфигурацией 

вариантов личностной 

акцентуации. Полученные данные 

легли в основу обоснованной системы 

психокоррекционных мероприятий, 

построенной по мультимодальному 

принципу. Внедренная программа 


показала свою эффективность в 

77,14 ± 7,09% случаев студентов-инвалидов 

с объективными признаками 

нарушения адаптации и в 84,4 ± 

5,41% СИ с субъективными и объективными 

признаками психологичной 

дезадаптации. Основным этапом 


студентов-инвалидов является психологическое 

сопровождение в период 

обучения в ВУЗах, что достоверно 

снижает уровень их психологической 

дезадаптации. 

Литература 

1. Марута Н. О. Стан психічного 

здоров’я населення та психіатричної 

допомоги в Україні. // Нейро News 

психоневрология и нейропсихиатрия. 

№5 (24), 2010, С. 83-90. 

2. Михайлов Б. В. Проблема оценки 

эффективности и качества оказания 

психотерапевтической помощи. // 

Український вісник психоневрології. 

Том 18, вип. 3 (64), 2010. С. 137-138. 

3. Гавенко В. Л. Психологическая 

служба ВУЗа: структура, содержание 

работы, перспективы / В. Л. Гавенко, 

В. М. Сінайко, И. М. Соколова // Мат. 

межрегион. Российской научн.-практ. 

конфер. „Современные проблемы психотерапии, 

пограничной психиатрии и 

медицинской (клинической) психологии„ 

- Ставрополь, 2000. - С. 146-148. 

4. Маркова М. В. Система психогігієни 

та психопрофілактики порушення 

функціонування студентської 

сім’ї.// – Український вісник психоневрології. 

Том 18, вип. 3 (64), 2010. С. 133. 

5. Жулина Е. В. Основы социальной 

реабилитации и профориентации 

/ Е. В. Жулина, В. А. Кудрявцев.-М.: ТЦ 

Сфера,2005-С.17 - 21. 

6. Соколова И.М. Психофізіологічні 

основи попередження дезадаптації 

студентів перших років навчання 

/ И. М. Соколова. Дис. д-ра 

наук:19.00.02-2008. 

31

Ψ 


PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI 

Screening-ul abuzului de alcool în rândul părinţilor 

copiilor de vârstă şcolară mijlocie. 

date psihometrice pentru children of Alcoholics 

Screening Test (CAST) 

The Screening for alcohol abuse among parents 

of middle school-age children. Psychometric data 

for the Children of Alcoholics Screening Test (CASt) 

Octavian Driga, Viorel ROBU 

Termeni-cheie: screening al alcoolismului, CAST, structură factorială, 

fidelitate, capacitate de discriminare, valoare diagnostică 

Rezumat 

CAST (Children of Alcoholics Screening Test) este un instrument de tip screening 

care poate fi utilizat în demersul de identificare a copiilor sau adolescenţilor care 

trăiesc în familii în care cel puţin unul dintre părinţi are probleme cu abuzul de alcool. 

Scorul la acest instrument poate oferi psihologilor practicieni o primă impresie 

diagnostică asupra gândurilor, percepţiei, emoţiilor şi experienţei copiilor sau adolescenţilor, 

care sunt relaţionate cu abuzul de alcool al unuia sau al ambilor părinţi. 

Prezentul studiu sumarizează unele calităţi psihometrice pe care CAST le-a dovedit 

într-un eşantion de convenienţă care a inclus 1340 de copii, elevi de clasele a 7-a şi a 

8-a din zece şcoli generale din Municipiul Iaşi (România). 

Abstract 

CAST (Children of Alcoholics Screening Test) is a screening-type instrument 

which can be used to identify children or adolescents living in families where at least 

one of the parents has problems with alcohol abuse. The score on this instrument can 

provide psychologists a first diagnostic impression on toughts, perception, emotions, 

and experience of children or adolescents, which are related to the alcohol abuse of 

one or both parents. The current study summarizes some psychometric qualities which 

CAST proved in a convenience sample of 1340 children, pupils in 7th and 8th grade 

from ten schools from Iasi city (Romania). 

Scurtă prezentare 

a instrumentului 

Testul CAST (Children of Alcoholics 

Screening Test) a fost elaborat 

şi dezvoltat de J. W. Jones. Este unul 

dintre cele mai utilizate instrumente 

pentru screening, care sunt destinate 

identificării indivizilor care trăiesc cu 

cel puţin un părinte alcoolic [4]. 

Instrumentul cuprinde 30 de itemi 

dihotomici, la care un subiect poate să 

răspundă cu DA/NU. Un copil care a răspuns 

pozitiv (DA) la cel puţin 6 itemi sau 

la mai mulţi poate fi considerat caz cu cel 

32

Screening-ul abuzului de alcool în rândul părinţilor copiilor de vârstă şcolară mijlocie 

Ψ 

puţin unul dintre părinţi alcoolic. După 

Jones, un scor total cuprins între 2 şi 5 

ar putea reprezenta un indiciu pentru 

faptul că mediul familial al subiectului 

respectiv a cunoscut cel puţin o problemă 

legată de consumul de alcool [cf. 2]. 

Dacă în prezent se folosesc pentru 

depistarea copiilor de alcoolici alte teste 

mai succinte, noi am preferat acest test 

cu 30 de întrebări care, prin caracterul 

lor explicit, pot oferi un cumul informaţional 

de netăgăduit privitor la situaţia din 

familiile de alcoolici neabordabile direct. 

Gradul de dificultate lingvistică al itemilor 

este redus, astfel încât considerăm 

că acest test poate fi completat de orice 

copil cu vârstă şcolară corespunzătoare 

cel puţin clasei a V-a, normal alfabetizat 

şi fără probleme de comprehensiune a 

textelor. Testul se poate administra atât 

individual, cât şi colectiv. Timpul mediu 

cerut pentru completarea sa este cuprins 

între 5 şi 10 minute pentru studenţi, iar 

pentru copiii de vârstă şcolară medie 

completarea sa nu poate lua mai mult de 

20-30 de minute. 

Dezvoltat iniţial pentru scopuri clinice 

şi de cercetare, testul a fost ulterior 

îmbogăţit cu itemi care operaţionalizează 

o arie largă de experienţe ale copiilor, 

în a căror familie există cel puţin un părinte 

alcoolic. Scorurile la CAST oferă o 

imagine asupra atitudinilor, sentimentelor, 

percepţiilor şi experienţelor copiilor/adolescenţilor 

relaţionate la comportamentul 

alcoolic al unuia sau al ambilor 

părinţi [7]. Mai precis, este vorba 

despre stresul psihologic, expunerea la 

violenţa domestică a copiilor şi percepţia 

acestora asupra relaţiei maritale discordante 

asociate alcoolismului părinţilor, 

precum şi de încercările de a controla 

comportamentul parental şi de a scăpa 

de situaţia stresantă provocată de alcoolismul 

unuia sau al ambilor părinţi [4, 7]. 

Numeroase studii au examinat fidelitatea 

şi validitatea acestui instrument 

considerat eficient în ceea ce priveşte 

identificarea cazurilor de copii cu cel puţin 

un părinte alcoolic. Astfel, pe eşantioane 

americane s-au obţinut valori ridicate 

ale consistenţei interne atât pentru 

adulţi ai căror părinţi au fost alcoolici, 

cât şi pentru adolescenţi şi pacienţi psihiatrici 

trataţi în ambulatoriu pentru alcoolism 

[5]. În cadrul unui alt studiu, s-a 

găsit o fidelitate test-retest (la un interval 

de 2 săptămâni) de 0.76 pe un eşantion 

de studenţi americani [cf. 5]. În ceea 

ce priveşte consistenţa internă, pentru 

un eşantion din populaţia vorbitoare de 

limbă franceză, autorii adaptării în Canada 

au raportat un coeficient α egal cu 

0,95, iar prin aplicarea metodei înjumătăţirii, 

un coeficient de coerenţă internă 

(corectat cu formula Spearman-Brown) 

egal cu 0,96 [2]. 

Scopul acestui articol 

În acest articol, vom prezenta etapele 

parcurse şi rezultatele pe care le-am 

obţinut în cadrul unui studiu care a avut 

un pronunţat caracter metodologic şi 

prin care am urmărit traducerea, adaptarea 

din punct de vedere lingvistic şi cultural 

şi experimentarea testului CAST pe 

un eşantion de elevi din mai multe şcoli 

generale ieşene. Studiul literaturii de 

specialitate din România a relevat cvasiabsenţa 

preocupărilor privind calităţile 

psihometrice şi valoarea diagnostică a 

acestui instrument. Resursele materiale 

necesare realizării acestui studiu au fost 

asigurate printr-o finanţare oferită în 

anul 2003 de NIAAA (National Institute 

on Alcohol Abuse and Alcoholism) din 

Statele Unite ale Americii. Traducerea 

instrumentului, colectarea şi analiza datelor 

au fost realizate în perioada 2003- 

33

Ψ 


2004, în cadrul unui proiect de cercetare 

coordonat de Dr. Octavian Driga, medic 

primar psihiatru, preşedintele asociaţiei 

“Crucea Albastră” din Iaşi (România). 

Analize preliminare asupra unor date obţinute 

prin administrarea probei CAST 

(prevalenţa cazurilor de alcoolism în 

rândul părinţilor copiilor de vârstă şcolară 

medie din Municipiul Iaşi în funcţie 

de situaţia familială şi statutul ocupaţional 

al părinţilor) au fost publicate într-un 

prim articol, în anul 2005 [3]. De asemenea, 

într-o altă lucrare publicată în anul 

2009, sunt prezentate datele unei anchete 

desfăşurată în rândul a 271 de elevi de 

clasa a VIII-a, din patru şcoli generale 

din Municipiul Suceava (România), care 

au completat proba CAST [8]. 

Demersul de traducere în limba 

română şi adaptare pentru specificul 

populaţiei investigate 

Demersul de traducere în limba 

română a testului CAST şi de adaptare 

pentru specificul populaţiei investigate 

s-a desfăşurat în două faze. Într-o primă 

fază, doi traducători independenţi, 

experţi în limba şi literatura americană 

(cadre didactice la Catedra de limba şi literatura 

americană, din cadrul Facultăţii 

de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”) au 

primit câte un formular în limba engleză 

a testului CAST şi un ghid care specifica 

aspectele pe care trebuiau să le urmărească 

în traducerea şi adaptarea conţinutului 

instrucţiunilor şi al itemilor. 

Aceste aspecte se refereau la: inteligibilitatea 

formulărilor, cursivitatea topicii 

în limba română, conservarea sensurilor 

atribuite de autor unor termeni-cheie 

pentru conţinutul psihologic al itemilor, 

evitarea formulărilor ambigue sau 

redundante etc. Versiunile obţinute de 

la cei doi traducători au fost comparate 

între ele, precum şi cu versiunea originală, 

stabilindu-se o formă aglutinată. În 

acest sens, am utilizat o serie de lucrări 

de lingvistică şi de gramatică a limbii engleze 

şi a limbii române, precum şi două 

dicţionare de psihologie. În urma comparării 

versiunilor prezentate de cei doi 

traducători, am stabilit o primă versiune 

de lucru în limba română. 

În cea de-a doua fază, versiunea 

în limba română a fost dată altor doi 

traducători independenţi, diferiţi de 

cei la care am apelat în prima fază, 

care au avut sarcina de a o traduce în 

limba engleză. Retroversiunile au fost 

comparate între ele, precum şi cu versiunea 

originală, evaluându-se măsura 

în care conţinutul acestora s-a apropiat 

de versiunea originală, în limba engleză. 

În urma acestui demers, pentru 21 

dintre cei 30 de itemi, am constatat retroversiuni 

cvasiidentice sau apropiate 

de formulările din versiunea originală. 

În urma evaluării realizată împreună cu 

traducătorii, anumiţi termeni din versiunea 

în limba română iniţială au fost 

înlocuiţi cu alţii, obţinându-se o nouă 

versiune. 

Cea de-a doua versiune în limba română 

a instrumentului CAST, rezultată 

în urma demersului descris mai sus, a 

fost administrată unui număr de 46 de 

elevi de clasa a VIII-a de la o şcoală generală 

din Municipiul Iaşi, în vederea 

colectării unor observaţii cu privire la 

conţinutul şi organizarea testului. Elevii 

au avut sarcina de a citi cu atenţie conţinutul 

itemilor şi al instrucţiunilor şi de a 

face orice observaţie cu privire la următoarele 

aspecte: 

dacă instrucţiunile sunt clare, 

sub aspectul sarcinii de completare; 

dacă instrucţiunile sunt 

prea scurte sau conţin direcţii 

redundante; alte direcţii impor- 

34


Ψ 

tante care ar trebui adăugate, 

pentru a face conţinutul instrucţiunilor 

mai explicit; 

dacă sunt termeni ambigui sau 

rar întâlniţi în limbajul curent; 

dacă itemii sunt redundanţi (formularea 

unui item suprapunându-se 

peste cea a unui alt item); 

dacă instrumentul, în ansamblu 

său, li se pare prea lung; 

În urma analizei observaţiilor făcute 

de elevi, care s-au referit mai mult 

la exprimările greoaie din conţinutul 

unor itemi, o parte dintre itemi au fost 

revizuiţi, iar instrucţiunile reformulate, 

astfel încât să fie mai explicite. Forma finală 

a versiunii în limba română pentru 

CAST este prezentată în anexa prezentului 

articol. Ea poate fi utilizată numai cu 

acordul scris al celui de-al doilea autor al 

acestui articol. 

Participanţii la studiul 

de factură psihometrică 

Versiunea în limba română a testului 

CAST a fost aplicată unui număr 

de 1340 de elevi în clasele a VII-a şi a 

VIII-a, de la zece şcoli generale din Municipiul 

Iaşi. Unităţile de învăţământ au 

fost selecţionate din mai multe zone ale 

oraşului Iaşi, în aşa fel încât datele obţinute 

să fie reprezentative pentru întreg 

municipiul. Deoarece am luat în considerare 

toţi elevii din clasele ale căror 

diriginţi şi-au dat acordul pentru a participa 

la această cercetare, vom vorbi de 

un eşantion de convenienţă (nonprobabilist) 

şi nu de un eşantion aleatoriu. 

Dintre participanţi, 51,9 % au fost 

băieţi, 45,4 % au fost fete, iar 2,7 % nu 

au indicat sexul. Vârstele participanţilor 

care au indicat această variabilă 

(N=950) s-au situat între 12 şi 15 ani, 

cu o medie de 13,75 ani (s=0,57 ani). În 

ceea ce priveşte situaţia familială, 82,2 

% dintre elevii care au fost investigaţi au 

indicat provenienţa dintr-o familie nucleară, 

alcătuită din ambii părinţi şi dintr-un 

frate sau mai mulţi, 8,3% au declarat 

că locuiau fie cu mama şi cu un frate 

sau mai mulţi, fie numai cu tata şi cu un 

frate sau mai mulţi (proveneau dintr-o 

familie monoparentală, rezultată prin divorţul 

părinţilor), iar 9 % nu au făcut nici 

o indicaţie cu privire la situaţia familială. 

În cazul elevilor care au precizat 

vârsta părinţilor, mamele aveau vârste 

cuprinse între 27 şi 64 de ani, cu o medie 

de 39,13 ani (s=4,21 ani), iar taţii 

aveau vârste cuprinse între 28 şi 73 de 

ani (m=42,05 ani, s=4,43 ani). 

Tabelul 1 prezintă situaţia procentuală 

a ocupaţiilor părinţilor elevilor 

care au făcut parte din eşantionul pe 

care a fost experimentată proba CAST. 

Aceasta include şi cazurile, raportate la 

numărul total de elevi investigaţi, care 

nu au indicat ocupaţia mamei sau pe 

cea a tatălui. 

Tabelul 1. 

Distribuţia elevilor investigaţi în 

funcţie de ocupaţiile părinţilor 

Ocupaţie părinţi Mame Taţi 

Şomer (ă), casnic (ă)/ 19,7 % 7,3 % 

fără ocupaţie 

muncitor necalificat/ 0,1 % 0,4 % 

sezonier (ă) 

muncitor calificat 39,8 % 52,8 % 

cadre medii (absolvenţi 

18,1 % 12,3 % 

de liceu/şcoală 

postliceală) 

cadre superioare 5,6 % 7,5 % 

Pensionar (ă) 3,1 % 2,5 % 

neprecizată 13,7 % 17,2 % 

Combinând variabilele referitoare 

la ocupaţia mamei şi ocupaţia tatălui, 

am avut următoarea situaţie: ambii 

35

Ψ 


părinţi şomeri sau pensionari – 2,9 %; 

ambii părinţi ocupaţi într-un anumit 

domeniu – 53,9 %; numai unul dintre 

părinţi ocupat într-un anumit domeniu 

– 22,8 % şi ocupaţia unuia sau a ambilor 

părinţi neprecizată – 20,4 %. 

Procedura aplicată în etapa de 

colectare a datelor 

În vederea aplicării probei CAST, 

diriginţii claselor selectate din şcolile 

care au fost incluse în studiu au fost 

instruiţi individual cu privire la formularele 

de test pe care urmau să le primească 

şi la instrucţiunile concrete de 

aplicare a acestora. Elevii au completat 

proba în timpul orelor de dirigenţie, 

după care formularele au fost înapoiate 

pentru prelucrarea răspunsurilor. Răspunsurile 

nu au fost anonime, pentru 

a permite investigatorilor posibilitatea 

de a interveni în cazul elevilor care întâmpinau 

probleme în familiile lor, din 

cauza abuzului de alcool al unuia dintre 

părinţi sau chiar al ambilor. Iniţial, 

profesorii diriginţi nu aveau nici măcar 

cunoştinţele minime necesare privind 

alcoolismul şi nu priveau această suferinţă 

în mod realist. S-au dovedit destul 

de reticenţi şi, o parte dintre ei, chiar 

necooperanţi. Aceştia nu credeau că ar 

exista cazuri de elevi cu părinţi alcoolici 

în clasele lor. Ulterior, în marea majoritate, 

s-au declarat profund surprinşi 

de numărul de cazuri de răspunsuri 

pozitive la test. În unele cazuri, profesorii 

chiar au avut îndoieli dacă să predea 

sau nu formularele de test, întrucât 

acestea oglindeau o situaţie dramatică 

neaşteptată. 

Date despre caracteristicile 

psihometrice ale probei CAST 

Pentru a asigura claritatea expunerii, 

vom organiza prezentarea rezultatelor 

în următoarele secţiuni: indicatori 

statistici descriptivi, comparaţia după 

variabila «sex», structura factorială a 

probei CAST, fidelitatea (consistenţa 

internă a itemilor şi fidelitatea prin 

înjumătăţire), respectiv capacitatea de 

discriminare a itemilor şi a probei per 

ansamblu. 

Indicatori statistici descriptivi 

Răspunsurile elevilor din eşantionul 

investigat au fost analizate, atât în 

ceea ce priveşte frecvenţa cazurilor de 

DA pentru fiecare item în parte, cât şi 

în ceea ce priveşte distribuţia scorurilor 

totale. Analiza scorurilor totale ne-a 

furnizat o imagine de ansamblu asupra 

răspândirii potenţialelor cazuri de copii 

care proveneau din familii în care cel 

puţin unul dintre părinţi avusese sau 

avea încă probleme legate de abuzul de 

acool (scoruri totale critice, adică egale 

cu sau mai mari decât 6). Figura 1 înfăţişează 

distribuţia scorurilor totale la 

proba CAST (numărul de răspunsuri 

pozitive la cele 30 de întrebări), pentru 

toate cele 1340 de cazuri care au fost investigate. 

O observaţie evidentă este că cel puţin 

1 dintre 5 copii investigaţi (21 % din 

numărul total de cazuri investigate) a 

răspuns negativ la toţi itemii din CAST 

(scorul total egal cu 0). Pe de altă parte, 

procentele de cazuri care au obţinut 

scoruri totale din ce în ce mai apropiate 

de valoarea maximă (egală cu 30) au 

scăzut progresiv (acest aspect se poate 

observa şi din distribuţia grafică prezentată 

în Figura 1). Valoarea medianei 

distribuţiei scorurilor la proba CAST, pe 

care le-au obţinut cei 1340 de elevi investigaţi 

a fost egală cu 4. De asemenea, 

90,7 % dintre cazuri au obţinut un scor 

total egal sau mai mic cu 15, adică au 

răspuns afirmativ la cel mult jumătate 

dintre itemii probei. 

36


Ψ 

Scorurile au variat între 0 (284 de 

cazuri) şi 27 (un caz), având o medie de 

6,09 (s=6,11). Distribuţia scorurilor s-a 

îndepărtat de condiţia de normalitate, 

mai ales sub aspectul asimetriei (valoarea 

indicatorului skewness a fost egală 

cu 1,06, iar valoarea indicatorului kurtosis 

a fost egală cu 0,44). La prima vedere, 

constatăm relativa eterogenitate a 

distribuţiei scorurilor, în raport cu media. 

Astfel, coeficientul de variaţie (CV) 

a avut valoarea egală cu 100,32 %, sugerând 

o împrăştiere destul de ridicată a 

scorurilor, deci o reprezentativitate mai 

redusă a mediei distribuţiei în eşantionul 

investigat. Analiza exploratorie a 

valorilor extreme cu meniul Explore → 

Outliers & Boxplots din aplicaţia SPSS 

for Windows a sugerat că scorurile ≥ 24 

(N=15) sunt extreme în raport cu restul 

distribuţiei. Eliminarea acestor scoruri 

a condus la o nouă distribuţie a scorurilor 

totale la proba CAST, având o medie 

egală cu 5,88 şi o abatere standard 

egală cu 5,8. Însă, valoarea coeficientului 

de variaţie s-a menţinut ridicată, 

fiind egală cu 98,63 % şi sugerând din 

nou o împrăştiere destul de ridicată a 

scorurilor, deci o reprezentativitate mai 

redusă a mediei distribuţiei. Ca urmare, 

am considerat că, în cazul probei CAST, 

media scorurilor ar putea fi puţin informativă, 

atunci când se urmăreşte descrierea 

tendinţelor în ceea ce priveşte 

răspunsurile la probă, pe care le-au dat 

copiii sau adolescenţii dintr-un eşantion 

bine delimitat din punct de vedere 

socio-demografic. În schimb, scorurile 

critice (care sunt egale cu sau mai mari 

decât o anumită valoare) ar putea avea 

o valoare diagnostică (de informare cu 

privire la anumite tendinţe) importantă 

pentru cercetător sau practician. 

Un procent destul de ridicat dintre 

elevii investigaţi (43,5 % dintre toate 

cazurile studiate sau, cu alte cuvinte, 

2 din 5 cazuri) au obţinut scoruri ≥ 6, 

deci limita considerată ca indicând un 

risc crescut legat de problemele cu abuzul 

de alcool ale unuia dintre sau ale 

ambilor părinţi. Acest procent trebuie 

evaluat din perspectiva problemei fal- 

Frecvenţe absolute 

Figura 1. Distribuţia scorurilor totale la CAST în lotul investigat. 

37

Ψ 


şilor pozitivi (elevi care, deşi au obţinut 

scoruri totale egale cu sau mai mari 

decât 6, care indică probleme legate de 

abuzul de alcool în familiile de origine, 

nu au, în realitate, părinţi cu probleme 

legate de alcoolism) şi a falşilor negativi 

(elevi care au obţinut scoruri mai mici 

decât 6, indicând absenţa problemelor 

părinţilor legate de alcoolism, dar care, 

în realitate, trăiesc în familii în care cel 

puţin unul dintre părinţi a avut sau are 

probleme legate de abuzul de alcool) 1 . 

Falşii pozitivi sunt acei copii care au 

răspuns pozitiv la anumiţi itemi problematici 

din test (aşa cum vom vedea mai 

jos) sau care sunt foarte sensibili chiar 

şi la un comportament normal al părinţilor, 

legat de consumul de alcool. Falşii 

negativi sunt acei copii care ascund 

problema alcoolismului unuia sau a ambilor 

părinţi, fiindu-le ruşine sau teamă 

de a nu fi excluşi din colectivitea şcolară. 

Identificarea celor două categorii de subiecţi 

este o problemă dificilă, deoarece 

trebuie găsit un criteriu independent de 

scorul la CAST (de exemplu, evidenţa 

referirilor către clinici specializate în 

tratamentul dependenţei de alcool, raportările 

persoanelor semnificative din 

reţeau socială a familiei sau ale medicilor 

de familie etc.). Aceasta constituie o 

direcţie în care trebuie efectuate cercetări, 

inclusiv cu proba de evaluare CAST. 

Tabelul 2 prezintă, pentru fiecare 

dintre itemii probei CAST, frecvenţa 

răspunsurilor pozitive (DA), pe care leau 

dat toţi elevii din eşantionul investigat, 

precum şi frecvenţa răspunsurilor 

pozitive pe care le-au dat numai elevii 

care au obţinut scoruri totale critice (≥ 

6). Procentele au fost obţinute prin raportarea 

frecvenţelor răspunsurilor de 

DA/NU la numărul total de elevi, respectiv 

la numărul de elevi care au obţinut 

scoruri totale critice (N=584). 

Itemi 

Tabelul 2. 

Frecvenţa răspunsurilor DA 

la întrebările probei CAST 

Frecvenţe răspunsuri 

DA 

(lot total) 

Frecvenţe răspunsuri 

DA 

în sublotul de 

subiecţi critici 

1 319 (23,8 %) 285 (48,8 %) 

2 258 (19,3 %) 246 (42,1 %) 

3 286 (21,3 %) 269 (46,06 %) 

4 276 (20,6 %) 262 (44,8 %) 

5 137 (10,2 %) 130 (22,2 %) 

6 48 (3,6 %) 48 (8,2 %) 

7 299 (22,3 %) 261 (44,6 %) 

8 230 (17,2 %) 213 (36,4 %) 

9 393 (29,3 %) 331 (56,6 %) 

10 304 (22,7 %) 270 (46,2 %) 

11 291 (21,7 %) 258 (44,1 %) 

12 792 (59,1 %) 552 (94,5 %) 

13 190 (14,2 %) 175 (29,9 %) 

14 279 (20,8 %) 261 (44,6 %) 

15 109 (8,1 %) 106 (18,1 %) 

16 183 (13,7 %) 176 (30,1 %) 

17 112 (8,4 %) 91 (15,5 %) 

18 170 (12,7 %) 152 (26,02 %) 

19 723 (54,0 %) 509 (87,1 %) 

20 662 (49,4 %) 481 (82,3 %) 

21 65 (4,9 %) 62 (10,6 %) 

22 116 (8,7 %) 110 (18,8 %) 

23 617 (46,0 %) 458 (78,4 %) 

24 275 (20,5 %) 231 (39,5 %) 

25 39 (2,9 %) 37 (6,3 %) 

26 311 (23,2 %) 278 (47,6 %) 

27 29 (2,2 %) 28 (4,7 %) 

28 76 (5,7 %) 75 (12,8 %) 

29 294 (21,9 %) 278 (47,6 %) 

30 280 (20,9 %) 237 (40,5 %) 

1 

Frecvenţa falşilor pozitivi contribuie la supraestimarea prevalenţei reale a cazurilor de 

abuz de alcool în familiile dintr-o anumită populaţie studiată, în timp ce frecvenţa falşilor 

negativi contribuie la subestimarea prevalenţei reale. 

38


Ψ 

Frecvenţele răspunsurilor pozitive 

au variat între 2,2 % (itemul 27 - ,,Te-ai 

bătut vreodată cu fraţii şi surorile în legătură 

cu băutul vreunui părinte ?”) şi 

59,1 % (itemul 12 - ,,Ai dorit vreodată ca 

un părinte să înceteze de a mai bea ?”). 

O valoare ridicată a frecvenţei răspunsurilor 

pozitive a mai înregistrat şi itemul 

19 (,,Te-a supărat vreodată faptul că un 

părinte băuse ?”). Un procent de 87,1 % 

dintre elevii care au obţinut scoruri critice 

la testul CAST au răspuns pozitiv 

la itemul 19. Prin formularea sa, acest 

item ar putea fi sensibil în ceea ce priveşte 

contribuţia la evidenţierea falşilor 

pozitivi de care am vorbit mai sus. Astfel, 

utilizarea termenului vreodată, în 

formularea itemului, poate fi problematică, 

întrucât un părinte sau altul poate 

fi nebăutor, consumând alcool doar 

ocazional, însă, chiar acele situaţii îl pot 

,,deranja” pe copil şi îl pot determina să 

creadă că părintele său este alcoolic. 

Aceeaşi problemă pare să o ridice 

itemul 12 (,,Ai dorit vreodată ca un părinte 

să înceteze să mai bea ?”), în cazul 

căruia aproximativ 60 % dintre elevii 

investigaţi au răspuns cu DA (94,5 

% dintre elevii care au obţinut scoruri 

critice). Acesta, ca şi itemul 19, ar putea 

fi foarte sensibil la specificul vârstei, 

deoarece majoritatea copiilor pot 

avea o percepţie distorsionată cu privire 

la comportamentul legat de alcool 

al unuia sau al altuia dintre părinţi. De 

asemenea, itemii 20 (,, Te-a îngrijorat 

vreodată starea sănătăţii unui părinte, 

datorată băuturii ?”) şi 23 (,, Ai dorit 

vreodată ca situaţia de acasă să fie la 

fel de bună ca în casa acelor prieteni ai 

căror părinţi nu beau ?”) au înregistrat 

o frecvenţă procentuală a răspunsurilor 

de DA de peste 45 %. Aceştia au fost urmaţi 

de itemul 9 (,, Ai apărat pe un alt 

membru al familiei de un părinte care 

era băut ?”), care a înregistrat o frecvenţă 

de aproximativ 30 % a răspunsurilor 

pozitive. 

Am mai constatat că itemii 6, 17, 21, 

25, 27 şi 28 care, pentru eşantionul total, 

au înregistrat cele mai scăzute frecvenţe 

ale răspunsurilor pozitive, au înregistrat, 

de asemenea, frecvenţe scăzute 

sau foarte scăzute ale răspunsurilor 

pozitive în subeşantionul reprezentat 

de elevii care au obţinut scoruri critice 

la proba CAST. 

Comparaţia după variabila «sex» 

Deşi fetele (N=609) au obţinut o 

medie (m=6.26) cu aproximativ o treime 

de punct mai ridicată decât media 

scorurilor obţinute de băieţi (N=695, 

m=5.93), diferenţa nu a fost semnificativă 

din punct de vedere statistic 

[t(1302)= - 0,95, p>0,05]. Totodată, 

44,9 % dintre fete au obţinut scoruri 

egale cu sau situate peste şase, iar în 

rândul băieţilor, 42,3 % au obţinut 

scoruri critice. Procentele sunt comparabile, 

sugerând posibile probleme cu 

alcoolul atât pentru o parte dintre părinţii 

fetelor, cât şi pentru o parte dintre 

părinţii băieţilor. Datele coincid cu cele 

raportate de autorii adaptării canadiene 

a probei CAST, care au găsit o diferenţă 

nesemnificativă între scorurile subiecţilor 

de sex feminin şi cele obţinute de 

subiecţii de sex masculin [2]. 

Tabelul 3 prezintă, pentru fiecare 

item în parte, comparaţia între proporţia 

de fete, respectiv cea de băieţi 

care au răspuns afirmativ (din totalul 

de fete, respectiv cel de băieţi care au 

parcurs itemul respectiv). În tabel, sunt 

prezentate şi comparaţiile fetelor cu băieţii, 

care au fost realizate numai pentru 

subeşantionul de elevi care au obţinut 

un scor critic la probă. 

39

Ψ 


Tabelul 3. 

Comparaţii în funcţie de sexul elevilor din lotul investigat 

Elevi care au obţinut un scor 

Lot total 

Itemi 

total critic 

DA - fete DA - băieţi z DA - fete DA - băieţi z 

1 155 155 1,35 139 137 0,99 

2 127 125 1,29 120 120 0,72 

3 147 133 2,20 * 123 140 - 0,65 

4 141 130 1,96 125 132 0,17 

5 67 68 0,73 66 62 0,85 

6 23 24 0,31 24 23 0,39 

7 150 143 1,75 127 130 0,51 

8 111 114 0,85 107 101 1,20 

9 203 182 2,80 ** 155 169 - 0,22 

10 154 141 2,15 * 126 137 - 0,15 

11 151 132 2,49 * 123 130 0,16 

12 414 355 6,32 *** 259 278 - 0,02 

13 100 84 2,23 * 77 92 - 0,83 

14 146 126 2,56 ** 119 135 - 0,63 

15 52 54 0,51 53 50 0,72 

16 88 92 0,63 86 87 0,46 

17 64 43 2,83 ** 34 52 - 1,73 

18 80 84 0,56 76 72 0,88 

19 355 346 3,12 ** 249 250 0,15 

20 326 314 2,97 ** 235 232 0,16 

21 38 25 2,19 * 25 35 - 1,07 

22 54 58 0,32 54 52 0,62 

23 317 284 4,03 *** 222 224 1,41 

24 148 122 2,96 ** 102 126 - 1,37 

25 18 18 0,39 16 18 - 0,16 

26 166 134 3,44 *** 122 146 - 1,19 

27 14 13 0,53 12 14 - 0,22 

28 41 34 1,41 34 40 - 0,42 

29 122 164 - 1,54 153 119 3,75 *** 

30 154 117 3,75 *** 99 131 - 2,02 

* p


Ψ 

familiei de un părinte care era băut 

?”), 10 (,,Te-ai gândit vreodată să ascunzi 

sau să goleşti sticla cu băutură 

a vreunui părinte ?”), 11 (,,Te gândeşti 

des la problema băutului vreunui părinte 

?”), 12 (,,Ai dorit vreodată ca un 

părinte să înceteze de a mai bea ?”), 

13 (,,Te-ai simţit vreodată vinovat/- 

ă de faptul că vreunul dintre părinţi 

bea?”), 14 (,,Ţi-a fost teamă vreodată 

că părinţii vor divorţa, datorită băutului 

unuia dintre ei ?”), 17 (,,Ai avut 

vreodată impresia că vreun părinte a 

băut din cauza ta ?”), 19 (,,Te-a supărat 

vreodată faptul că un părinte băuse 

?”), 20 (,,Te-a îngrijorat vreodată 

starea sănătăţii unui părinte, datorată 

băuturii ?”), 21 (,,Ai fost vreodată 

învinovăţit/-ă pentru faptul că vreunul 

dintre părinţi bea ?”), 23 (,,Ai dorit 

vreodată ca situaţia de acasă să fie la 

fel de bună ca în casa acelor prieteni 

ai căror părinţi nu beau ?”), 24 (,,S-a 

întâmplat vreodată ca vreun părinte 

să nu-şi respecte, datorită băuturii, o 

promisiune pe care ţi-a făcut-o ?”), 26 

(,,Ai dorit vreodată să poţi vorbi cu cineva 

care ar putea să te înţeleagă şi să 

te ajute să rezolvi necazurile legate de 

alcool din familia ta ?”) şi 30 (,,Ai făcut 

vreodată acasă treburi pe care, în mod 

normal, ar fi trebuit să le facă un părinte 

dacă nu ar fi băut ?”). 

Pentru subeşantionul de elevi 

care au obţinut scoruri critice la proba 

CAST, am înregistrat o singură diferenţă 

semnificativă statistic (mai multe 

răspunsuri pozitive în cazul fetelor), şianume 

la itemul 29 (,, Ai plâns, ţi-a venit 

rău sau ai avut un nod în stomac de 

supărare că unul dintre părinţi bea?”). 

Această diferenţă pare să reflecte sensibilitatea 

emoţională generală, mai crescută 

în rândul fetelor. 

Structura factorială 

Itemii probei CAST au fost supuşi 

unei analize factoriale exploratorii, prin 

metoda extragerii componentelor principale 

(eigenvalue > 1), cu rotaţie varimax 

(s-a pornit de la premisa că potenţialele 

dimensiuni în care se pot grupa 

itemii din CAST sunt independente una 

de alta, în ceea ce priveşte conţinutul, 

adică de la premisa ortogonalităţii). Tabelul 

4 prezintă saturaţiile itemilor din 

CAST în factorii extraşi. 

Rezultatele de mai sus ne-au sugerat 

că itemii testului s-ar putea grupa, 

în funcţie de conţinutul lor, în câteva 

dimensiuni care să explice varianţa comună 

a scorurilor. Într-adevăr, datele 

obţinute în urma extragerii componentelor 

principale au indicat cinci factori 

care au explicat împreună 47.6% din varianţa 

scorurilor la itemii probei CAST. 

Primul factor a avut ponderea cea 

mai mare (15,41 %), saturând itemii: 1, 

3, 4, 10, 11, 12, 19, 20, 23 şi 26. Conţinutul 

acestor itemi se referă la stări de 

îngrijorare legate de alcoolismul unuia 

dintre părinţi (dorinţa de a un mai bea, 

supărarea în legătură cu alcoolismul 

unuia dintre părinţi, grija în legătură 

cu starea de sănătate a părintelui, dorinţa 

ca situaţia de acasă să fie la fel de 

bună ca cea din casa prietenilor ai căror 

părinţi nu sunt alcoolici, dorinţa 

de a vorbi cu cineva despre problema 

alcoolismului unuia dintre părinţi). De 

aceea, factorul I a fost denumit constatarea 

problemei şi frământările legate 

de aceasta. 

Cel de-al doilea factor a explicat 

11,15 % din varianţa scorurilor la itemi, 

saturând itemii: 2, 5, 7, 8, 9 şi 16. Toţi 

aceşti itemi se referă la stări de tensiune 

şi la violenţa verbală şi fizică din familie, 

manifestări care au loc pe fondul 

41

Ψ 


Tabelul 4. 

Analiza factorială exploratorie 

pentru proba CAST * 

Itemi F I F II F III F IV F V 

1 0,46 - - - - 

2 - 0,51 - - - 

3 0,51 - - - - 

4 0,45 - - - - 

5 - 0,52 - - - 

6 - - - - 0,51 

7 - 0,72 - - - 

8 - 0,69 - - - 

9 - 0,57 - - - 

10 0,45 - - - - 

11 0,50 - - - - 

12 0,74 - - - - 

13 - - - 0,51 - 

14 - - 0,49 - - 

15 - - 0,49 - - 

16 - 0,58 - - - 

17 - - - 0,65 - 

18 - - 0,46 - - 

19 0,68 - - - - 

20 0,73 - - - - 

21 - - - 0,63 - 

22 - - 0,76 - - 

23 0,64 - - - - 

24 - - - - - 

25 - - - 0,54 - 

26 0,49 - - - - 

27 - - - - 0,76 

28 - - - - - 

29 - - - - - 

30 - - - - - 

Procent 

varianţă 

explicată 

15,41 

% 

11,15 

% 

9,75 

% 

6,05 

% 

5,21 

% 

* În tabel au fost trecute numai saturaţiile 

ale căror valori au fost egale cu sau 

mai mari decât 0,45. 

consumului de alcool al unuia dintre 

părinţi. Acest factor a fost denumit violenţă 

intrafamilială, pe fondul consumului 

de alcool al unuia dintre părinţi 

sau al ambilor. 

Al treilea factor a explicat 9,75 % 

din varianţa scorurilor la itemi, saturând 

itemii 14, 15, 18 şi 22. Itemii enumeraţi 

se referă la teama legată de divorţul 

părinţilor datorat alcoolismului 

unuia dintre ei, ruşinea faţă de tovarăşii 

de joacă datorată alcoolismului unuia 

dintre părinţi, preocuparea legată de 

lipsa de dragoste din partea părintelui 

băutor, respectiv preocuparea în legătură 

cu faptul că tatăl este alcoolic. Acest 

factor a fost denumit prin termenul îngrijorare 

faţă de posibilele consecinţe 

negative ale abuzului de alcool în rândul 

părinţilor. 

Factorul IV a explicat 6,05 % din 

varianţa scorurilor la itemi, saturând în 

principal itemii: 13, 17, 21 şi 25. Aceşti 

itemi se referă la gândurile de îngrijorare 

legate de alcoolismul unuia dintre 

părinţi, respectiv la sentimentele de 

culpabilitate personală în legătură cu 

abuzul de alcool al unuia dintre părinţi. 

De aceea, am denumit factorul sentiment 

de vinovăţie. 

Ultimul factor a saturat itemii 6 şi 

27, explicând doar 5,21 % din varianţa 

scorurilor la itemii testului CAST. Cei 

doi itemi se referă la ameninţarea cu 

fuga de acasă, datorită abuzului de alcool 

al unuia dintre părinţi, respectiv la 

manifestările violente în relaţiile cu fraţii 

şi surorile şi care sunt relaţionate cu 

abuzul de alcool al unuia dintre părinţi 

sau al ambilor. Conţinutul psihologic 

al acestui factor sugerează reacţii comportamentale 

asociate stresului produs 

de abuzul de alcool al unuia dintre 

părinţi sau al ambilor. 

Mai remarcăm că itemii 24, 28, 29 

şi 30 nu au prezentat saturaţii deasupra 

limitei de 0,45 în nici unul dintre 

cei şase factori extraşi. Totuşi, itemul 

28 (,,Ai stat vreodată plecat/-ă de aca- 

42


Ψ 

să pentru a nu te întâlni cu un părinte 

care băuse sau de teama supărării celuilalt?”) 

a prezentat o saturaţie de 0,43 

în cel de-al treilea factor, precum şi o 

saturaţie de 0,36 în ultimul factor. La 

rândul lui, itemul 29 (,,Ai plâns, ţi-a venit 

rău sau ai avut un nod în stomac, de 

supărare că unul dintre părinţi bea ?”) 

a prezentat o saturaţie de 0,44 în primul 

factor, putând fi, deci, apropiat de 

frământările cognitive şi reacţiile emoţionale 

ale copilului, legate de abuzul de 

alcool al unuia dintre părinţi. 

Rezultatele analizei factoriale întreprinse 

pe eşantionul de elevi investigat 

au evidenţiat tendinţa de grupare 

a 24 dintre itemii probei CAST în patru 

dimensiuni, şi anume: 1) constatarea legată 

de alcoolismul unuia dintre părinţi 

şi frământarea sufletească în legătură 

cu aceasta; 2) violenţa intrafamilială, 

pe fondul consumului abuziv de alcool 

al unuia dintre părinţi sau al ambilor; 

3) îngrijorarea faţă de posibilele consecinţe 

negative ale abuzului de alcool în 

rândul părinţilor şi 4) sentimentul de 

vinovăţie. 

Date referitoare la fidelitate 

Fidelitatea pentru CAST a fost verificată 

prin două metode: consistenţa internă 

(coeficientul α) şi metoda înjumătăţirii 

(split-half). Consistenţa internă a 

unei probe unidimensionale sau a unei 

scale dintr-o probă de evaluare multidimensională 

se referă la gradul în care 

itemii măsoară acelaşi construct, presupus 

a fi măsurat prin proba sau scala respectivă 

[1]. Valoarea minimă recomandată 

pentru coeficientul de consistenţă 

internă a unei probe de evaluare este de 

0.70 (J. L. Cronbach), pentru ca acesta 

să poată fi utilizat în cercetare, respectiv 

de 0,90 – pentru a fi utilizat în scopuri 

practice (de exemplu, stabilirea unui 

tratament sau selecţia profesională). 

Pentru întregul eşantion de elevi 

care au răspuns la itemii probei CAST, 

valorile corectate ale corelaţiilor dintre 

scorurile la itemi şi scorul total au fost 

cuprinse între 0,22 (itemii 17 – ,,Ai avut 

vreodată impresia că vreun părinte a 

băut din cauza ta ?” şi 25 – ,,Te-ai gândit 

vreodată că mama ta bea prea mult 

?”) şi 0,63 (itemii 4 – ,,Te-ai simţit vreodată 

singur/-ă, speriat/-ă, nervos/-oasă, 

supărat/-ă sau înciudat/-ă pentru 

că vreunul dintre părinţi nu se poate 

lăsa de băutură ?” şi 29 – ,,Ai plâns, 

ţi-a venit rău sau ai avut un nod în stomac, 

de supărare că unul dintre părinţi 

bea?”), media valorilor corelaţiilor fiind 

egală cu 0,48, iar mediana cu 0,53. Pentru 

tot eşantionul de participanţi, ca şi 

pentru subeşantioanele de fete şi băieţi, 

valoarea coeficientului de consistenţă 

internă a itemilor a fost egală cu 0,91. 

Acest rezultat indică o bună consistenţă 

internă a itemilor din CAST. El este 

comparabil cu cele obţinute pentru versiunea 

canadiană în limba franceză [2]. 

Am calculat fidelitatea probei CAST 

şi prin metoda înjumătăţirii. Itemii au 

fost distribuiţi în două jumătăţi, după 

principiul itemi pari – itemi impari. 

Apoi au fost calculate scorurile totale 

pentru fiecare dintre cele două jumătăţi, 

prin însumarea scorurilor la itemii 

componenţi. Distribuţiile scorurilor au 

fost corelate între ele, iar valorile coeficienţilor 

obţinute au fost corectate 

cu formula Spearman-Brown, care se 

aplică pentru a estima fidelitatea unui 

test de două ori mai lung decât fiecare 

dintre jumătăţi [1]. Atât pentru întreg 

lotul de elevi, cât şi pentru subloturile 

de fete, respectiv de băieţi, valoarea coeficientului 

de fidelitate prin metoda înjumătăţirii 

a fost 0,86 (corectată 0,92). 

43

Ψ 


Valoarea fidelităţii a fost foarte bună, 

corecţia aplicată producând o valoare 

mai ridicată şi comparabilă cu cea obţinută 

de autorii adaptării canadiene a 

probei [2]. Aceste rezultate sugerează 

că, atunci când un studiu implică administrarea 

mai multor instrumente şi 

este nevoie de salvarea resursei de timp 

sau când un practician trebuie să realizeze 

un diagnostic complex, care implică 

mai multe acţiuni de evaluare psihologică, 

proba CAST poate fi redusă doar 

la 15 itemi, fără ca fidelitatea versiunii 

mai scurte să fie influenţată negativ. 

Capacitatea de discriminare 

a itemilor şi a instrumentului per 

ansamblu 

Pentru fiecare item în parte, Tabelul 

5 prezintă comparaţia între proporţia 

răspunsurilor pozitive pe care 

le-au dat elevii din subeşantionul celor 

care au obţinut scoruri totale critice la 

proba CAST şi proporţia răspunsurilor 

pozitive pe care le-au dat elevii din 

subeşantionul celor care nu au obţinut 

scoruri critice. Aceleaşi comparaţii sunt 

prezentate şi pentru subeşantioanele 

de fete, respectiv de băieţi, împărţite în 

funcţie de scorul total la CAST. Aceste 

comparaţii au fost efectuate în vederea 

estimării capacităţii de discriminare 

a itemilor (sensibilitate). Un item bun 

trebuie să fie capabil să separe între subiecţii 

care prezintă un nivel ridicat al 

caracteristicii măsurată de o probă şi 

cei la care nivelul caracteristicii măsurată 

de probă este scăzut [1]. În cazul 

versiunii de lucru în limba română a 

probei CAST, am dorit să vedem care 

dintre itemi este sensibil în raport cu 

problemele legate de abuzul de alcool al 

unuia dintre părinţii elevilor investigaţi 

sau al ambilor. 

Tabelul 5. 

Date pentru capacitatea de discriminare a întrebărilor din proba CAST 

Lot total Fete Băieţi 

Itemi 

DA lot critic 

DA lot necritic 

z a 

DA lot critic 


z a 

DA lot critic 


z a 

1 285 34 20,12 139 16 14,19 137 18 13,64 

2 246 12 19,36 120 5 13,78 120 7 13,29 

3 269 17 20,54 123 10 13,31 140 7 15,36 

4 262 14 20,32 125 5 14,32 132 9 14,24 

5 130 7 12,15 66 2 8,97 62 5 8,12 

6 48 0 7,23 24 0 5,13 23 0 5,0 

7 261 38 17,99 127 16 12,87 130 20 12,68 

8 213 17 16,58 107 7 12,14 101 10 11,06 

9 331 62 21,24 155 27 14,51 169 34 15,29 

10 270 34 18,97 126 15 12,89 137 17 13,75 

11 258 33 18,2 123 9 13,48 130 21 12,54 

12 552 240 32,26 259 96 23,23 278 136 22,32 

13 175 15 14,25 77 7 9,2 92 8 10,48 

44


Ψ 

14 261 18 19,86 119 7 13,35 135 11 14,32 

15 106 3 11,02 53 1 7,92 50 2 7,44 

16 176 7 15,13 86 6 10,22 87 1 10,97 

17 91 21 7,92 34 9 4,47 52 12 6,16 

18 152 18 12,44 76 8 8,95 72 8 8,63 

19 509 214 27,37 249 97 20,39 250 105 19,46 

20 481 181 26,32 235 79 19,83 232 94 17,35 

21 62 3 7,89 25 0 5,25 35 3 5,76 

22 110 6 10,94 54 4 7,48 52 2 7,63 

23 458 159 25,3 52 62 1,38 b 224 93 16,17 

24 231 44 15,33 102 20 9,77 126 22 12,02 

25 37 2 5,93 16 2 3,55 18 0 4,38 

26 278 33 19,7 122 12 12,94 146 20 14,35 

27 28 1 5,22 12 1 3,21 14 0 3,83 

28 75 1 9,14 34 0 6,23 40 1 6,63 

29 278 16 21,35 153 11 16,71 119 3 13,72 

30 237 43 15.85 99 18 9,77 131 23 12,42 

a 

p0,05 

Aşa cum ne-am aşteptat, toţi itemii 

au înregistrat o proporţie semnificativ 

mai ridicată a răspunsurilor pozitive pe 

care le-au dat elevii care au obţinut un 

scor total critic, comparativ cu proporţia 

răspunsurilor pozitive pe care le-au 

dat elevii care nu au obţinut un scor total 

critic la CAST. Doar pentru subeşantionul 

de fete, în cazul itemului 23, diferenţa 

a fost nesemnificativă statistic. 

În afară de capacitatea de discriminare 

a itemilor unei probe de evaluare, 

literatura de specialitate recomandă şi 

studiul puterii de discriminare, numită, 

uneori, şi prin termenul de sensibilitate. 

Sensibilitatea este dată de capacitatea 

probei de a permite distincţii între 

persoanele examinate în privinţa caracteristicii 

pe care o măsoară [1]. Pentru 

a estima puterea de discriminare a unei 

probe pentru evaluare psihologică, putem 

apela la coeficientul propus de L. 

Ferguson [1, 6]. Acesta este notat cu Δ şi 

ia în calcul numărul de itemi ai probei, 

numărul de subiecţi investigaţi, precum 

şi frecvenţele distribuţiei scorurilor la 

probă. Formula de calcul este: 

Δ = (n+1) • (N2 - Σ f 2 

i 

) 

n • N 2 

unde: Δ=coeficientul lui Ferguson; 

n=numărul de itemi; N=numărul de subiecţi; 

f i 

=frecvenţele de apariţie a fiecăruia 

dintre scorurile posibile la probă. 

Coeficientul Δ poate lua valori situate 

între 0 (când toţi subiecţii au obţinut 

acelaşi scor) şi 1 (când fiecare scor posibil 

la probă este obţinut de un număr 

egal de subiecţi). Se consideră că o probă 

de evaluare psihologică are o bună 

sensibilitate atunci când coeficientul Δ 

are o valoare mai mare de 0,90 [1]. 

Am calculat sensibilitatea probei 

CAST, aplicând formula propusă de 

Ferguson. Atât pentru întregul eşantion 

de elevi care au fost investigaţi, cât 

45

Ψ 


şi pentru fiecare dintre subeşantioanele 

diferenţiate în funcţie de sex valoarea 

obţinută a fost egală cu 0,94. În concluzie, 

în eşantionul de elevi de vârstă 

şcolară mijlocie pe care l-am investigat, 

proba CAST a dovedit o bună capacitate 

de discriminare. 

Direcţii pentru continuarea 

cercetării 

În cadrul programului de cercetare 

cu caracter metodologic, prin care 

ne propunem perfecţionarea probei de 

evaluare CAST, mai sunt necesare: 

îmbunătăţirea traducerii în limba 

română a itemilor şi a adaptării 

conţinutului acestora pentru 

specificul de viaţă al familiilor 

din România şi pentru contextul 

social şi economic în care familiile 

îşi duc existenţa; în acest 

sens, apelul la metoda experţilor 

(psihologi, alcoologi etc.) constituie 

o strategie frecvent utilizată 

de către constructorii de instrumente 

pentru evaluarea psihologică; 

experţii pot primi sarcina 

de a evalua relevanţa conţinutului 

fiecărui item în raport cu scopul 

identificării cazurilor de alcoolism 

în rândul părinţilor, prin 

analiza răspunsurilor copiilor; 

clarificarea structurii factoriale 

a probei CAST; ţinând cont de 

rezultatele analizei factoriale pe 

care le-am prezentat în această 

lucrare, sugerăm necesitatea reevaluării 

conţinutului unor itemi 

din proba CAST în raport cu dimensiunea 

psiho-emoţională sau 

socială pe care tind să o exprime, 

pentru ca aceştia să fie mai clari şi 

să permită minimizarea cazurilor 

de falşi pozitivi sau falşi negativi 

(deci maximizarea capacităţii 

probei de a ,,detecta” cazurile de 

copii sau adolescenţi care prezintă 

probleme reale, datorate abuzului 

de alcool din partea unuia 

dintre părinţi sau a ambilor); 

pe baza rezultatelor analizelor 

factoriale, ne propunem experimentarea 

unor versiuni mai 

scurte ale probei CAST, care să fie 

accesibile pentru populaţiile de 

copii de vârstă şcolară mică sau 

mijlocie, respectiv pentru populaţia 

de adolescenţi şi să includă 

itemi cu cel mai relevant conţinut 

în raport cu scopul diagnosticării 

exprienţei psiho-emoţionale şi 

sociale a copiilor sau adolescenţilor 

care trăiesc în familii în care 

cel puţin unul dintre părinţi are 

probleme cu alcoolul; 

nu în ultimul rând, studiul capacităţii 

de discriminare a probei 

în raport cu situaţia de a avea 

sau nu în familie cel puţin un părinte 

alcoolic reprezintă o etapă 

obligatorie, dacă dorim ca proba 

CAST să fie utilă în practica diagnosticării 

cazurilor de copii care 

trăiesc în familii în care cel puţin 

unul dintre părinţi are probleme 

cu alcoolul şi în anticiparea unor 

intervenţii cu sens recuperator 

sau de prevenţie; aceasta presupune 

estimarea senzitivităţii şi a 

specificităţii probei CAST (indicatori 

ai validităţii predictive, care 

implică estimarea falşilor pozitivi 

şi a falşilor negativi), acţiune 

care poate fi realizată numai printr-o 

urmărire în timp a familiilor 

copiilor sau adolescenţilor dintrun 

lot bine delimitat din punct de 

vedere socio-demografic, pentru 

a colecta informaţii relevante 

46


Ψ 

despre istoria şi evoluţia în timp 

a problemelor cu abuzul de alcool 

pe care le pot prezenta părinţii, 

precum şi a complicaţiilor pe care 

aceste probleme le produc în alte 

planuri ale vieţii sistemului familial 

şi ale funcţionării individuale 

a membrilor. 

Valoarea diagnostică 

a instrumentului 

În concluzie, datele psihometrice 

pe care le-am obţinut pe eşantionul reprezentat 

de cei 1340 de elevi de vârstă 

şcolară medie sugerează o bună consistenţă 

internă a itemilor probei CAST, 

precum şi o bună fidelitate prin metoda 

înjumătăţirii. Datele analizei factoriale 

exploratorii sugerează tendinţa itemilor 

de a se grupa în patru dimensiuni referitoare 

la experienţele cognitive, emoţionale, 

atitudinal-comportamentale şi 

sociale, pe care le pot avea copiii care 

trăiesc în familii în care cel puţin un părinte 

abuzează de alcool. Datele pe care 

le-am raportat în prezenta lucrare sunt 

încurajatoare, sugerându-ne că proba 

CAST poate constitui un instrument 

util în practica diagnosticării cazurilor 

de copii sau adolescenţi care trăiesc cu 

cel puţin un părinte alcoolic. 

Valoarea practică a probei CAST 

ţine de posibilitatea utilizării, cu economie 

de timp, în estimarea prevalenţei şi 

a incidenţei cazurilor de copii sau adolescenţi 

care întâmpină dificultăţi, datorită 

problemelor cu alcoolul pe care le 

are un părinte sau altul. Această etapă 

poate fi urmată de o anchetă mai amplă 

şi mai elaborată, cu privire la familiile 

cu un risc crescut legat de dependenţa 

alcoolică a părinţilor. Informaţiile obţinute 

în cadrul unei astfel de anchete 

pot fi valorificate de către psihologii din 

centrele şcolare de asistenţă psihopedagogică, 

în vederea proiectării şi implementării 

unor programe de intervenţie 

la nivelul instituţiilor în care activează, 

care să vizeze monitorizarea elevilor 

care provin din familii în care există 

probleme legate de abuzul de alcool, 

sub aspectul performanţelor şcolare 

(de exemplu, riscul pentru eşec şcolar) 

sau al comportamentelor şi atitudinilor 

pe care le manifestă în cadrul şcolii (de 

exemplu, devianţă şcolară). 

Propunere adresată 

cercetătorilor şi practicienilor 

Dată fiind sărăcia studiilor întreprinse 

în România sau Republica Moldova, 

care să se preocupe de valoarea 

diagnostică a probei CAST, precum şi a 

altor instrumente cunoscute (de exemplu, 

Michigan Alcoholism Screening 

Test/MAST), în raport cu estimarea 

prevalenţei şi incidenţei cazurilor de alcoolism 

în anumite populaţii, considerăm 

că datele preliminare pe care le-am 

prezentat în studiile noastre [vezi şi 3, 

8] ar putea reprezenta un punct de interes 

pentru specialiştii (psihologi, asistenţi 

sociali, medici etc.), masteranzii 

şi doctoranzii interesaţi de fenomenul 

alcoolismului în rândul părinţilor şi de 

probleme în rândul copiilor, asociate 

acestuia. Prin prezenta lucrare, dorim 

să atragem interesul specialiştilor pentru 

perfecţionarea probei CAST care, în 

condiţiile unei solide fundamentări din 

punct de vedere psihometric, ar putea fi 

utilizată cu un grad sporit de încredere 

atât în realizarea unor anchete extinse 

la nivel regional, naţional sau transnaţional 

(care să se centreze pe problematica 

complexă a alcoolismului), cât şi în 

practica diagnostică pe care psihologii 

practicieni o realizează. Suntem interesaţi 

de orice propunere de colaborare 

din partea tuturor psihologilor practici- 

47

Ψ 


eni, cadrelor didactice universitare sau 

cercetătorilor, a medicilor psihiatri sau 

a masteranzilor şi doctoranzilor, la care 

vom răspunde cu promptitudine. Adresăm 

această invitaţie mai ales psihologilor 

şcolari din Republica Moldova şi 

România, care ne pot ajuta în perfecţionarea 

din punct de vedere psihometric 

a probei CAST. Aceştia pot primi 

formulare cu proba CAST, precum şi 

alte chestionare pe care intenţionăm să 

le aplicăm împreună cu această probă, 

pentru a le administra în unităţile şcolare 

în care sunt încadraţi. În felul acesta, 

vor avea la dispoziţie un instrument 

care le poate fi util în monitorizarea 

situaţiilor familiale problematice ale 

elevilor, sarcină specifică activităţilor 

psihologului şcolar. 

Observaţiile şi comentariile cu privire 

la studiul de factură psihometrică 

pe care l-am prezentat în acest articol, 

precum şi propunerile de colaboare, în 

vederea proiectării şi derulării altor studii 

care să utilizeze instrumentul CAST 

(de exemplu, anchete privind prevalenţa 

abuzului de alcool în rândul parinţilor 

copiilor sau adolescenţilor care 

constituie populaţia şcolară şi a problemelor 

asociate acestuia sau studii de 

factură metodologică care să vizeze perfecţionarea 

probei CAST), pot fi făcute 

prin expedierea unui e-mail pe adresa 

robuviorel_upa@yahoo.com. 

Bibliografie 

1. Albu M., (1998). Construirea şi 

utilizarea testelor psihologice. Editura 

Clusium, Cluj-Napoca, 344 p. 

2. Charland H., Coté G., (1996). Fidélité 

et validité de la version française 

Children of Alcoholics Screening Test 

(CAST). În: Revue Québécoise de Psychologie, 

vol. 17, nr. 1, p. 47-64. 

3. Driga O., Robu V., (2005). Date 

preliminare cu privire la incidenţa alcoolismului 

în familiile copiilor de vârstă 

şcolară medie din Municipiul Iaşi. În: 

Revista de Asistenţă Socială, nr. 3-4, p. 

70-78. 

4. Hodgins D. C., Maticka-Tyndale 

E., El-Guebaly N., West M., (1993). The 

CAST-6: Development of a short-form 

of the Children of Alcoholics Screening 

Test. În: Addictive Behaviors, vol. 18, p. 

337-345. 

5. Hodgins D. C., Shimp L., (1995). 

Identifying adult children of alcoholics: 

Methodological review and a comparison 

of the CAST-6 with other methods. 

În: Addiction, vol. 90, p. 255-267. 

6. Kline P., (1994). Choisir le meilleur 

test. În Beech J. R., Harding L. (Coordonatori). 

Tests, mode d’emploi. Guide de psychométrie 

(p. 125-137). Éditions du Centre 

de Psychologie Appliquée, Paris, 180 p. 

7. Lease H. S., Yanico J. B. (1995). 

Evidence of validity for the Children of 

Alcoholics Screening Test. În: Measurement 

and Evaluation in Counseling and 

Development, vol. 27, p. 200-210. 

8. Robu V., (2009). Alcoolismul părinţilor 

– drama copiilor. Câteva sugestii 

pentru intervenţia psihosocială. În: Psihologie. 

Revistă ştiinţifico-practică, nr. 

4, p. 64-77. Chişinău. 

Anexă 

Children of Alcoholics Screening 

Test (CAST) – versiunea în limba română 

Chestionarul care urmează conţine 

30 de întrebări referitoare la gândurile, 

emoţiile şi comportamentele tale, în legătură 

cu anumite evenimente neplăcute 

care este posibil să se fi întâmplat în 

familia ta. Ne interesează să cunoaştem 

direct de la tine câte ceva din ceea ce ţi 

s-a întâmplat în viaţa de zi cu zi, atunci 

când erai acasă, cu părinţii şi fraţii tăi. 

Toate răspunsurile tale vor fi menţinute 

48


Ψ 

în secret, astfel că nimeni nu va putea şti 

ce anume ai răspuns la aceste întrebări. 

Dacă nu doreşti să răspunzi la întrebări, 

nu este nici un fel de problemă. Tu decizi ! 

Pentru fiecare dintre întrebările 

care urmează, te rugăm să răspunzi cu 

DA sau NU, încercuind sau bifând cu 

un “X” una dintre cele două variante de 

răspuns, după cum răspunsul la care 

te-ai gândit se potriveşte cel mai bine 

cu situaţia ta. Încearcă să răspunzi aşa 

cum ştii că s-au întâmplat evenimentele 

respective sau că ai gândit sau te-ai sim- 

Acum, te rugăm să ne spui: 

ţit, într-un moment sau în altul. Dacă nu 

vei înţelege vreun cuvânt, te rugăm să 

ne spui. Te vom ajuta să înţelegi cât mai 

bine întrebările. Este foarte important să 

răspunzi sincer la întrebări şi să nu omiţi 

niciuna. 

Aceasta este o şansă reală pentru 

tine de a-i ajuta pe ceilalţi să cunoască şi 

să înţeleagă ce se întâmplă în viaţa ta şi 

a familiei tale. Aşa te vom putea ajuta să 

depăşeşti dificultăţile prin care treci. Îţi 

mulţumim pentru colaborare. 

Numele şi prenumele tău______________________________________ 

______________________________________ 

Ce vârstă ai: ____ ani În ce clasă eşti: _________ La ce şcoală: __________ 

________________________________ 

Cu cine locuieşti acasă (de ex: un părinte, ambii, fraţi şi surori): ___________ 

__________________________________ 

Sunt părinţii tăi despărţiţi (divorţaţi) ? 

Da o Nu o (Alte situaţii_______________________________________) 

Ce vârstă are mama ta (aproximativ): _____ ani 

Ce vârstă are tatăl tău (aproximativ): _____ ani 

Cu ce se ocupă mama ta, în prezent: ______________________________ 

Cu ce se ocupă tatăl tău, în prezent: _______________________________ 

Încercuieşte sau bifează cu un “X” varianta 

de răspuns (DA sau NU) care descrie 

cel mai bine situaţia din familia ta 

1. Te-ai gândit vreodată că vreunul dintre părinţii tăi bea prea mult ? 

................................................................. 

2. S-a întâmplat să nu poţi dormi pentru că vreunul dintre părinţi 

băuse ?......................................................... 

3. I-ai spus vreodată vreunuia dintre părinţi să se lase de băutură ? 

..................................................................... 

4. Te-ai simţit vreodată singur(ă), speriat(ă), nervos(oasă), supărat(ă) 

sau înciudat(ă) pentru că vreunul dintre părinţi nu se poate lăsa de 

băutură ?.............................................................................................. 

5. Te-ai certat sau te-ai luptat cu vreun părinte, când era băut ? 

......................................................................... 

6. Ai ameninţat că fugi de acasă, datorită băutului unui părinte ? 

........................................................................ 

7. A ţipat sau te-a lovit un părinte beat pe tine sau pe altcineva din 

familie ?..................................................... 

49 

DA 

DA 

DA 

DA 

DA 

DA 

DA 

NU 

NU 

NU 

NU 

NU 

NU 

NU

Ψ 


8. Ai auzit părinţii bătându-se, când unul dintre ei era băut ?............... DA NU 

9. Ai apărat pe un alt membru al familiei de un părinte care era băut? 

DA NU 

.............................................................. 

10. Te-ai gândit vreodată să ascunzi sau să goleşti sticla cu băutură a 

DA NU 

vreunui părinte ? ...................................... 

11. Te gândeşti des la problema băutului vreunui părinte ? 

DA NU 

................................................................................... 

12. Ai dorit vreodată ca un părinte să înceteze de a mai bea ? 

DA NU 

................................................................................. 

13. Te-ai simţit vreodată vinovat(ă) de faptul că vreunul dintre părinţi 

DA NU 

bea?....................................................... 

14. Ţi-a fost teamă vreodată că părinţii vor divorţa datorită băutului 

DA NU 

unuia dintre ei ?............................................ 

15. S-a întâmplat să nu mergi la joacă sau altundeva cu prietenii, 

datorită ruşinii că vreunul dintre 

DA NU 

părinţi bea ?......................................................................................... 

16. Ai fost vreodată amestecat(ă) în cearta sau bătaia părinţilor, atunci 

DA NU 

când vreunul era băut ? ........................ 

17. Ai avut vreodată impresia că vreun părinte a băut din cauza ta ? 

DA NU 

.................................................................... 

18. Ai simţit vreodată că părintele tău, care băuse, nu te iubea destul ? 

.............................................................. 

DA NU 

19. Te-a supărat vreodată faptul că un părinte băuse ? 

........................................................................................... 

DA NU 

20. Te-a îngrijorat vreodată starea sănătăţii unui părinte, datorată 

băuturii ?....................................................... 

DA NU 

21. Ai fost vreodată învinovăţit(ă) pentru faptul că vreunul dintre 

părinţi bea ?................................................... 

DA NU 

22. Te-ai gândit vreodată că tatăl tău ar fi un alcoolic ? 

........................................................................................ 

DA NU 

23. Ai dorit vreodată ca situaţia de acasă să fie la fel de bună ca în casa 

acelor prieteni ai căror părinţi nu beau ?............................................ DA NU 

24. S-a întâmplat vreodată ca vreun părinte să nu-şi respecte, datorită 

băuturii, o promisiune pe care ţi-a făcut-o ?....................................... DA NU 

25. Te-ai gândit vreodată că mama ta bea prea mult ?............................. DA NU 

26. Ai dorit vreodată să poţi vorbi cu cineva care ar putea să te înţeleagă 

şi să te ajute să rezolvi necazurile legate de alcool din familia ta ? DA NU 

............................................................................................... 

27. Te-ai bătut vreodată cu fraţii şi surorile în legătură cu băutul 

vreunui părinte ?.............................................. 

DA NU 

28. Ai stat vreodată plecat(ă) de acasă, pentru a nu te întâlni cu un 

părinte care băuse sau de teama supărării celuilalt părinte ?............ DA NU 

.............................................................................................................. 

29. Ai plâns, ţi-a venit rău sau ai avut un nod în stomac, de supărare că 

DA 

unul dintre părinţi bea ?....................... 

NU 

30. Ai făcut vreodată acasă treburi pe care, în mod normal, ar fi trebuit 

să le facă un părinte, dacă nu ar fi băut ?............................................ DA NU 

Copyright © 2012 by Octavian Driga & Viorel Robu 

50


Ψ 

PSIHOLOGIA familiei 

pREDICTORI AI ADAPTĂRII LA RELAŢIA MARITALĂ 

ÎN RÂNDUL ADULŢILOR. ROLUL EXPERIENŢELOR TRĂITE 

ÎN FAMILIA DE ORIGINE 

PREDICTORS OF ADJUSTMENT TO MARITAL 

RELATIONSHIP AMONG ADULTS. tHE ROLE OF EXPERIENCES 

LIVED IN FAMILY-OF-ORIGIN 

Maria Nicoleta TURLIUC, Antoaneta Andreea MURARU 

Termeni-cheie: adulţi, adaptare la relaţia maritală, experienţe trăite 

în familia de origine, model predictiv. 

Rezumat 

Principalul obiectiv teoretic al acestui studiu este oferită de modelul multigeneraţional 

al lui Bowen, conform căruia experienţele pe care indivizii umani le au 

în familia de origine reprezintă o moştenire care tinde să le influenţeze dezvoltarea 

de-a lungul vieţii, inclusiv în ceea ce priveşte relaţiile romantice. Utilizând analiza 

de regresie liniară multiplă, am explorat contribuţia pe care percepţia cu privire la 

coeziunea şi adaptabilitatea familiei de origine o are în predicţia adaptării la relaţia 

maritală în rândul adulţilor. Participanţii (N = 299) au completat mai multe chestionare, 

însă în acest studiu vom prezenta datele care au fost colectate cu: Scalele 

pentru Evaluarea Adaptabilităţii şi Coeziunii Familiei (FACES), care au fost adaptate 

pentru a măsura percepţia actuală a participanţilor despre experienţele pe care 

le-au trăit în familia de origine şi Scala Revizuită pentru Evaluarea Adaptării Diadice 

(RDAS) care măsoară trei faţete ale adaptării maritale. Nu am obţinut diferenţe 

semnificative între femei şi bărbaţi, în ceea ce priveşte variabilele observate. Vârsta 

participanţilor, împreună cu adaptabilitatea şi coeziunea din familia de origine au 

fost predictori semnificativi, explicând 8,2 % din varianţa nivelului global al adaptării 

maritale. De asemenea, vârsta a fost predictor semnificativ al satisfacţiei faţă 

de relaţia maritală, în timp ce coeziunea din familia de origine a fost predictor semnificativ 

pentru consensul marital, iar adaptabilitatea din familia de origine a fost 

predictor semnificativ pentru coeziunea în cadrul relaţiei maritale. Sunt discutate 

unele implicaţii pe care rezultatele le au pentru consilierea şi terapia maritală. 

Abstract 

The main theoretical background of this study comes from Bowen’s multigenerational 

model, according to which experiences individuals had in family-of-origin represents 

a legacy which tends to influence their life-span development, including the 

romantic relationships. Using multiple linear regression analysis, we explored the 

contribution perceived cohesion and adaptability of family-of-origin have in prediction 

of adjustment to marital relationship among adults. The participants (N = 299) 

filled out several questionnaire, but in this study we will present data which were 

51

Ψ 


collected with: The Family Adaptability and Cohesion Evaluation Scales (FACES), 

which were adapted to measure actual perception participants have about experiences 

they lived in family-of-origin and Revised Dyadic Adjustment Scale (RDAS), as 

a measure of three facets of marital adjustment. There were no differences between 

women and men in observed variables. The participants’ age, along with family-oforigin 

cohesion and adaptability were significant predictors, accounting for 8,2 % of 

global marital adjustment. Also, age was significant predictor of marital satisfaction, 

while family-of-origin cohesion was significant predictor of marital consensus 

and family-of-origin adaptability was significant predictor of marital cohesion. 

Some implications results have for marital counseling and therapy are discussed. 

Concepte teoretice cheie 

În ciuda criticilor care au fost adresate 

studiilor empirice, în baza unor neajunsuri 

de ordin metodologic, conceptul 

de adaptare maritală, ca şi conceptele 

relaţionate acestuia (de exemplu: satisfacţie 

maritală, fericire maritală, calitate 

a relaţiei maritale), reprezintă una dintre 

variabilele dependente cel mai frecvent 

studiate în psihologia cuplului. Deşi 

unii critici au făcut apel pentru abandonarea 

conceptului, majoritatea cercetătorilor 

din domeniul psihologiei cuplului 

şi familiei au continuat să studieze problematica 

complexă a adaptării maritale 

[23]. La jumătatea anilor 1970, Graham 

B. Spanier cita peste 150 de studii empirice, 

în care adaptarea maritală era măsurată 

şi relaţionată cu alte concepte din 

sfera funcţionării cuplului [cf. 24]. 

Adaptarea partenerilor la relaţia maritală 

în care sunt implicaţi comportă mai 

multe faţete, precum: modul în care aceştia 

comunică şi îşi exprimă afectivitatea, 

măsura în care sunt satisfăcuţi de viaţa de 

cuplu în general sau de diverse aspecte ale 

acesteia, măsura în care partenerii maritali 

îşi asumă angajamentul unul faţă de 

altul etc. Mariajul implică o realitate relaţională 

complexă. Cei doi parteneri trebuie 

să-şi satisfacă o varietate de nevoi nu 

întotdeauna congruente, a căror prioritate 

trebuie negociată. A. Napier exprimă 

într-un mod succint, dar sugestiv provocările 

relaţiei maritale: „Mariajul implică 

ca cei doi parteneri să înveţe să trăiască, 

în acelaşi timp, separat şi împreună, să 

înveţe să-şi distribuie puterea, să înveţe 

să se distreze şi să muncească împreună 

şi [pentru unii] poate cea mai importantă 

dintre toate provocările, să înveţe să 

crească o altă generaţie” [15, p.29]. 

Spanier foloseşte în mod direct conceptul 

de adaptare maritală, criticând 

absenţa acordului între cercetători, în 

ceea ce priveşte utilizarea unor termeni, 

precum: adaptare maritală, satisfacţie 

maritală, succes al relaţiei maritale sau 

stabilitate maritală [24]. Pentru a circumscrie 

semnificaţia adaptării maritale, 

Spanier a utilizat termenul calitate 

a relaţiei maritale care, totuşi, are un 

conţinut psihologic diferit, necircumscriind 

un proces dinamic care implică 

reacţii, atitudini şi comportamente exprimate 

de către partenerii maritali, ci, 

mai degrabă, rezultatul evaluărilor pe 

care partenerii maritali le fac cu privire 

la diverse aspecte ale funcţionării relaţiei 

maritale. Potrivit lui Spanier [24], 

adaptarea maritală sau cea a cuplurilor 

constituite prin coabitare poate fi văzută 

fie ca un proces dinamic care are loc întrun 

cuplu şi care prezintă o dimensiune 

calitativă (referitoare la anumite caracteristici 

ale cuplului sau la calitatea inter- 

52

Predictori ai adaptării la relaţia maritală în rândul adulţilor 

Ψ 

acţiunilor) care, în orice moment, poate 

fi evaluată pe un continuum. Spanier a 

conceptualizat adaptarea ca un proces al 

cărui rezultat este determinat de nivelul: 

a) divergenţelor care apar între partenerii 

unei diade; b) tensiunilor interpersonale 

şi anxietăţii personale; c) satisfacţiei 

faţă de relaţia diadică; d) coeziunii dintre 

parteneri; e) consensului în probleme de 

importanţă majoră pentru funcţionarea 

diadei. Pentru măsurarea faţetelor adaptării 

maritale, Spanier [24] a propus 

un instrument cu 32 de itemi – Dyadic 

Adjustment Scale (DAS) – care avea să 

devină una dintre cele mai utilizate măsură 

în domeniul studiilor despre mariaj 

[22]. Scorul global la acest instrument 

de evaluare psihologică poate fi considerat 

un indicator al adaptării maritale, în 

timp ce scorurile la cele trei dimensiuni 

(consens, coeziune şi satisfacţie maritală) 

oferă informaţii mai specifice, referitoare 

la diverse faţete ale adaptării maritale. 

O versiune scurtă (Revised Dyadic 

Adjustment Scale/RDAS) a acestui instrument, 

care a fost propusă de Dean 

M. Busby şi colaboratorii săi [5], a fost 

utilizată în prezentul studiu, pentru măsurarea 

nivelului faţetelor adaptării 

maritale în rândul adulţilor căsătoriţi. 

În cadrul studiilor empirice, adaptarea 

maritală a fost relaţionată cu o 

varietate de variabile socio-demografice 

ale partenerilor maritali [14], abilităţile 

personale, precum competenţa în relaţiile 

interpersonale [7], stările emoţionale 

negative, precum depresia [26], dispoziţiile 

personalităţii [2], experienţele pe 

care aceştia le-au trăit în mediul familiei 

de origine [21, 27] etc. Toate aceste variabile 

au fost considerate ca potenţiali 

predictori ai adaptării maritale. În acest 

studiu, interesul nostru s-a concentrat 

asupra percepţiei adulţilor căsătoriţi cu 

privire la experienţele pe care le-au trăit 

în familiile de origine. 

În sensul cel mai larg, familia de 

origine se referă la familia naturală a 

unui individ (formată dintr-o mamă, un 

tată şi, eventual, unul sau mai mulţi copii), 

în care acesta s-a născut sau a fost 

adoptat [16]. În cultura românească, 

sensul comun atribuit familiei de origine 

se referă la familia în care un individ 

se naşte şi creşte, precum şi la raporturile 

parentale şi filiale, care predomină 

în primele perioade ale dezvoltării 

ontogenetice. Specialiştii în domeniul 

psihologiei cuplului şi familiei, ca şi psihoterapeuţii 

susţin importanţa pe care 

familia de origine o are în transmiterea 

şi menţinerea modelelor de relaţionare 

între membrii unui sistem familial, în 

diferite etape ale ciclului vieţii de familie 

[21]. Familia de origine reprezintă 

spaţiul în care se structurează majoritatea 

experienţelor individuale, unele 

dintre acestea rămânând rezistente la 

schimbare până la vârsta de adult. 

Dacă pionierii terapiei de familie 

recunoşteau că indivizii umani sunt 

,,produse” ale contextului social în care 

se nasc şi evoluează, ei îşi limitau însă 

atenţia doar la familia nucleară. Terapia 

sistemică de familie propusă de Murray 

Bowen a reprezentat, de departe, 

cea mai comprehensivă viziune asupra 

comportamentului şi problemelor individului 

uman, întrucât s-a concentrat 

mult mai mult pe sufletul şi mintea 

membrilor unui sistem familial, pe care 

i-a plasat într-un context familial mai 

larg, considerând că acesta a modelat 

şi continuă să modeleze viaţa de familie 

[3, 17]. Din perspectiva tradiţională 

a sistemului conceptual şi intervenţionist 

propus de Bowen, familia de origine 

are o influenţă majoră în configurarea 

53

Ψ 


şi dezvoltarea personalităţii individului 

uman, fiind considerată unul dintre factorii 

- cheie care contribuie la apariţia şi/ 

sau menţinerea problemelor emoţionale 

nerezolvate şi a vulnerabilităţii copiilor, 

care, ulterior, devin adulţi. Bowen a 

arătat că modelele de interacţiune şi de 

adaptare tind să se transmită de la părinţi 

la copii, influenţând, ulterior, dezvoltarea 

emoţională şi socială a copiilor, 

ajunşi adolescenţi, tineri şi, apoi, adulţi. 

Experienţele pe care un individ le trăieşte 

în familia de origine, atunci când este 

copil sau adolescent, tind să se reflecte în 

abilitatea acestuia de a acţiona la nivelul 

de autonomie specific vârstei sale şi de 

a stabili relaţii mature şi responsabile cu 

alte persoane, inclusiv cu potenţialii parteneri 

maritali [21]. Prin urmare, conectarea 

adaptării maritale cu perspectiva 

multigeneraţională propusă de Bowen 

reprezintă o perspectivă teoretică care 

poate oferi noi nuanţe pentru interpretarea 

dinamicii complexe a procesului 

prin care indivizii umani se adaptează 

la viaţa maritală. 

Pornind de la perspectiva multigeneraţională 

a dezvoltării individului propusă 

de Bowen, Sabatelli şi Bartle-Haring au 

testat un model al relaţiei dintre experienţele 

din familia de origine ale adulţilor 

casătoriţi şi adaptarea acestora la relaţia 

maritală [21]. Autorii au fost interesaţi de 

modul în care experienţele din familia de 

origine ale unuia dintre partenerii cuplului 

marital şi experienţele din familia de 

origine ale celuilalt partener influenţează 

experienţa mariajului, pentru fiecare 

dintre cei doi soţi. Datele au sugerat că, 

pentru ambii parteneri, experienţele din 

familia de origine tind să fie predictori 

semnificativi ai nivelului adaptării maritale. 

De asemenea, datele au sugerat că 

experienţele pe care soţiile le au în familiile 

lor de origine tind să fie mai puternic 

relaţionate atât cu percepţiile lor despre 

mariaj, cât şi cu percepţiile partenerilor 

(soţilor) despre mariaj, comparativ cu experienţele 

pe care soţii le trăiesc în familiile 

lor de origine. La rândul lor, Whitton 

şi colaboratorii au fost interesaţi de modul 

în care modelele de interacţiune din 

familia de origine influenţează calitatea 

interacţiunilor maritale ale adulţilor, precum 

şi nivelul adaptării acestora la relaţia 

maritală [27]. Autorii au urmărit testarea 

unei ipoteze bazate pe teoria învăţării 

sociale, potrivit căreia modalităţile de 

rezolvare a conflictelor inerente relaţiei 

maritale sunt învăţate de către parteneri 

în cadrul experienţelor pe care le trăiesc 

în familia de origine. În acest scop, autorii 

au colectat date observaţionale, în cadrul 

unui design longitudinal. La vârsta de 14 

ani, 146 de adolescenţi din două grupuri 

(unul clinic şi altul nonclinic, echivalat) 

au completat mai multe chestionare şi interviuri, 

la care s-a adăugat o sarcină de 

interacţiune de familie pe care au rezolvat-o 

în laborator. Dintre aceştia, 47 au 

completat după 17 ani un inventar pentru 

evaluarea adaptării maritale şi au rezolvat 

o sarcină de interacţiune conflictuală cu 

partenerul marital. Rezultatele au arătat 

că nivelul ostilităţii şi al angajamentului 

pozitiv, exprimat de către părinţi şi adolescenţi 

în timpul interacţiunilor familiale 

a tins să coreleze pozitiv şi semnificativ 

cu nivelul ostilităţii şi al angajamentului 

pozitiv exprimat de către subiecţii care 

au fost urmăriţi în timp şi de către partenerii 

acestora. Ostilitatea din familia de 

origine a fost un predictor robust al comportamentelor 

de interacţiune ale subiecţilor 

în cadrul relaţiei maritale. Această 

variabilă a prezis pozitiv ostilitatea din 

relaţia maritală şi negativ angajamentul, 

atunci când au fost controlate tulburări- 

54


Ψ 

le dispoziţionale şi de comportament pe 

care le prezentau subiecţii la evaluarea 

iniţială, respectiv nivelul angajamentului 

din cadrul familiei de origine. Rezultatele 

acestui studiu sugerează o influenţă pe 

termen lung pe care modelele de comunicare 

din familia de origine, mai ales cele 

bazate pe ostilitate, le au asupra modului 

în care indivizii umani funcţionează în relaţiile 

intime de la vârsta adultă. 

La mijlocul anilor 1970, David H. 

Olson şi colaboratorii săi au propus 

modelul circumplex al adaptabilităţii 

şi coeziunii unui sistem familial şi, în 

baza acestuia, un instrument (Family 

Adaptability Cohesion Evaluation Scale/FACES) 

pentru evaluarea celor două 

dimensiuni referitoare la experienţele 

pe care ,,actorii” unui sistem familial le 

trăiesc. Ajuns astăzi la cea de-a patra 

versiune, modelul FACES s-a dovedit a fi 

foarte coerent şi bine închegat din punct 

de vedere teoretic, fiind susţinut de numeroase 

dovezi empirice [8, 18, 19]. De-a 

lungul timpului, modelul a fost cel mai 

frecvent utilizat în studiile din domeniul 

psihologiei familiei, fiind publicate peste 

700 de studii care au utilizat această 

paradigmă explicativă şi descriptivă [cf. 

19]. De asemenea, au fost aduse dovezi 

empirice pentru utilitatea modelului în 

domeniul evaluării clinice, al planificării 

şi realizării consilierii şi terapiei de familie, 

respectiv al evaluării rezultatelor 

diverselor tehnici cunoscute în domeniul 

terapiei de familie. Între anii 1985 

şi 1996, a fost dezvoltată cea de-a treia 

versiune a modelului (FACES III), pe 

care am utilizat-o în studiul nostru, ca 

paradigmă pentru operaţionalizarea 

percepţiei participanţilor în legătură cu 

experienţele pe care le-au trăit în familia 

de origine. 

Cele trei dimensiuni incluse în ultimele 

două versiuni ale modelului (coeziunea, 

adaptabilitatea/flexibilitatea 

şi comunicarea) au fost considerate de 

către specialiştii în domeniul psihologiei 

şi al psihoterapiei de familie ca fiind 

cele mai relevante pentru înţelegerea 

şi abordarea terapeutică a unui sistem 

marital sau familial. Comunicarea nu 

se referă la o dimensiune propriu-zisă a 

sistemului familial, ci este, mai degrabă, 

o variabilă facilitatoare, care ajută un 

sistem familial să-şi ajusteze nivelurile 

coeziunii şi adaptabilităţii, în funcţie de 

diversele sarcini de dezvoltare sau solicitări 

stresante [19]. De aceea, instrumentul 

FACES nu conţine itemi direcţi, 

pentru operaţionalizarea comunicării 

dintre membrii unui sistem familial. Coeziunea 

unui sistem familial reprezintă 

măsura în care membrii vor şi reuşesc să 

stea împreună (de exemplu, să realizeze 

unele activităţi comune sau să coopereze 

pentru atingerea unor scopuri), dar, în 

acelaşi timp, să delimiteze şi să menţină 

graniţe foarte clare între ei, făcând posibilă 

funcţionalitatea sistemului familial 

[Olson, Portner şi Lavee, 1985; cf. 8]. 

Conceptul trimite către cel referitor la 

permeabilitatea graniţelor, pe care Salvador 

Minuchin l-a utilizat în abordarea 

structurală a terapiei de familie, pe care 

a propus-o şi care a stat la baza modelului 

FACES. La rândul ei, adaptabilitatea 

sau flexibilitatea este definită ca abilitatea 

unui sistem familial de a-şi schimba 

structura rolurilor de putere şi regulile, 

în funcţie de diversele situaţii stresante 

(previzibile sau nu), care pot apărea în 

evoluţia sa [8]. Conceptul poate fi relaţionat 

cu alte concepte referitoare la puterea 

manifestată în cadrul unui sistem 

familial (care poate fi bazată pe asertivitate, 

control sau pe modalităţi de disciplinare 

a copiilor), stilurile de negociere 

55

Ψ 


ale membrilor sistemului familial sau 

regulile care guvernează relaţiile dintre 

aceştia. 

Studiile empirice, de natură cantitativă 

sau calitativă, au condus la concluzii 

diferite în ceea ce priveşte relaţia dintre 

adaptabilitate şi coeziune, respectiv 

o serie de faţete ale dinamicii relaţiilor 

dintre membrii familiei [4, 8, 18]. Astfel, 

în timp ce destul de multe studii, care 

au pornit fie de la teoria generală a sistemelor, 

fie de la analiza sociologică de 

tip funcţional, care a luat în calcul influenţa 

unor variabile exogene sistemului 

familial (cum ar fi schimbările la nivelul 

sistemului social) au descoperit relaţii 

curbilineare între nivelul adaptabilităţii 

şi cel al coeziunii, respectiv variabile 

precum satisfacţia maritală, satisfacţia 

faţă de viaţa de familie, percepţia cu privire 

la calitatea vieţii de familie, calitatea 

comunicării între membrii sistemului 

familial, altele, bazându-se pe un model 

orientat către variabilele dezvoltării 

individului uman, au găsit relaţii lineare 

pozitive (creşteri la nivelul adaptabilităţii 

şi al coeziunii tind să se asocieze unor 

creşteri în ceea ce priveşte indicatorii dinamicii 

sistemului familial). Autorii au 

încercat să rezolve această controversă, 

propunând ideea că sistemul familial 

nu este unul static, motiv pentru care 

nivelul adaptabilităţii şi al coeziunii reprezintă 

expresia schimbărilor dinamice 

care intervin în interiorul unui sistem 

familial, relaţia dintre aceste faţete şi 

indicatorii dinamicii sistemului familial 

putând să evolueze în funcţţe de aceste 

schimbări [4]. În opinia noastră, atunci 

când avem de-a face cu scopuri de cercetare, 

evaluarea adaptabilităţii şi a coeziunii 

printr-o abordare de tip categorial 

poate fi la fel de utilă ca şi abordarea prin 

utilizarea unui tratament pe o scală continuă 

a valorilor (aşa cum am procedat 

în studiul de faţă, pentru scorurile brute 

la FACES III), fără a mai opera o postcodificare, 

pentru a încadra – din perspectiva 

fiecărui membru al sistemului 

familial – caracteristica familială referitoare 

la adaptabilitate sau la coeziune 

în una dintre condiţiile extreme descrise 

de modelul FACES. În schimb, în scopul 

intervenţiei clinice în lucrul cu familiile, 

evaluarea categorială poate deveni prea 

restrictivă şi, adesea, “demoralizantă” 

pentru persoanele care solicită asistenţă, 

deoarece poate crea senzaţia de etichetare 

şi poate produce blocaje în procesul 

terapeutic. În prezentul studiu, scalele 

FACES III au fost adaptate, pentru a 

operaţionaliza percepţia participanţilor 

cu privire la coeziunea şi adaptabilitatea 

prin care s-a caracterizat sistemul 

familiei de origine. 

Scopul prezentului studiu 

Dezvoltarea indivizilor umani are 

loc în anumite ecosisteme care interacţionează 

între ele (ecosistemul familiei 

de origine, cel reprezentat de diada maritală 

şi diadele dintre părinţi şi copii, 

în cadrul familiei pe care un individ şi-o 

formează, ecosistemul relaţiilor de prietenie 

pe care familia sau diada maritală 

le dezvoltă cu alte familii/cupluri, ecosistemul 

socio-cultural şi economic, în 

care un cuplu sau o familie se formează 

şi evoluează etc.). Ecosistemele care influenţează 

dezvoltarea individului uman, 

de-a lungul vieţii, intervin şi în procesul 

alegerii partenerilor romantici, inclusiv a 

celui marital, respectiv în procesul adaptării 

indivizilor umani la relaţiile romantice 

de la vârsta adultă. Privitor la această 

topică de cercetare în domeniul psihologiei 

mariajului, literatura de specialitate 

a luat în calcul trei categorii de factori 

[14]: a) variabilele relaţionate cu mediul 

56


Ψ 

din familia de origine a fiecăruia dintre 

partenerii maritali; b) variabilele care 

ţin de contextul socio-demografic, cultural 

şi economic, precum şi de trăsăturile 

personale şi comportamentele partenerilor 

(de exemplu, caracteristicile sociodemografice 

ale partenerilor maritali, 

starea sănătăţii în plan fizic şi mental, 

dispoziţiile personalităţii, istoria experienţelor 

premaritale, contextul carierei 

profesionale a fiecăruia dintre parteneri 

sau circumstanţele politice etc.); c) variabilele 

care ţin de contextul curent, în care 

cuplul marital se formează şi evoluează 

(procesele interacţionale dinamice, care 

au loc în cadrul relaţiei maritale). 

În prezentul studiu, de natură corelaţională, 

interesul nostru s-a concentrat 

asupra variabilelor relaţionate 

cu mediul din şi viaţa în familia de origine 

a fiecăruia dintre partenerii maritali. 

Principala premisă teoretică este 

oferită de modelul multigeneraţional al 

lui Bowen, conform căruia experienţele 

pe care indivizii umani le au în familia 

de origine reprezintă o moştenire care 

tinde să le influenţeze dezvoltarea de-a 

lungul vieţii, inclusiv în ceea ce priveşte 

dinamica relaţiilor romantice în care se 

implică [21]. De fapt, încă de la sfârşitul 

anilor 1970, Robert A. Lewis şi Graham 

B. Spanier afirmaseră că nivelul calităţii 

relaţiei maritale pe care părinţii o au tinde 

să se asocieze pozitiv şi semnificativ 

cu nivelul calităţii relaţiilor maritale în 

rândul copiilor [cf. 14]. Utilizând un design 

transversal şi analiza de regresie liniară 

multiplă, ne-am propus explorarea 

contribuţiei pe care două dintre caracteristicile 

dinamicii experienţelor pe care 

partenerii maritali le-au trăit în familia 

de origine – coeziunea şi adaptabilitatea 

– o au în explicarea diferenţelor interindividuale 

dintre adulţii căsătoriţi în ceea 

ce priveşte adaptarea la relaţia maritală 

curentă. Cercetările anterioare (dintre 

care multe şi-au bazat concluziile pe planuri 

de cercetare longitudinale) au vizat 

relaţiile dintre anumite variabile care 

sunt indicatori ai funcţionării mariajului 

părinţilor (de exemplu, rata divorţului 

sau frecvenţa conflictelor dintre părinţi) 

sau ai calităţii interacţiunilor dintre părinţi 

şi copii, respectiv anumiţi indicatori 

ai calităţii şi stabilităţii mariajului copiilor, 

atunci când aceştia ajung adulţi [14]. 

În prezentul studiu, noutatea abordării 

constă în utilizarea a două dintre cele 

mai cunoscute paradigme explicative şi 

de măsurare, care au fost elaborate în 

domeniul psihologiei cuplului marital 

şi al familiei: modelul multidimensional 

al adaptării maritale propus de Spanier 

[24] şi modelul circumplex al coeziunii şi 

adaptabilităţii unui sistem familial, care 

a fost propus de David H. Olson şi colaboratorii 

săi [18, 19]. 

Participanţi 

Participanţii au fost recrutaţi printrun 

plan de eşantionare de convenienţă, 

nonprobabilistă din diferite medii ocupaţionale 

(educaţie, administraţie publică, 

servicii, studenţi etc.). Un criteriu 

important de includere în studiu a unui 

potenţial participant a fost ca acesta să 

facă parte dintr-un cuplu marital constituit 

de cel puţin un an. Aşa cum sugerează 

unii autori [9], primul an de căsătorie 

pare să fie cea mai dificilă perioadă prin 

care doi parteneri trec, întrucât chiar 

dacă cuplul are un background cultural 

similar, partenerii provin din familii 

diferite, ale căror obişnuinţe de viaţă cotidiană, 

sarcini domestice, ideologii etc. 

pot diferi. Totodată, partenerii maritali 

pot avea expectanţe diferite referitoare 

la relaţie, precum şi diferite valori referitoare 

la viaţă, creşterea copiilor, roluri 

57

Ψ 


de gen, sexualitate etc. Nu intâmplător, 

multe cupluri întâmpină dificultăţi majore 

în primul an de relaţie, iar unele 

ajung la divorţ. 

Baza de date pe care s-a lucrat a 

inclus protocoalele cu răspunsuri pentru 

un număr de 299 de adulţi (193 de 

femei şi 106 bărbaţi) români (92,3 %), 

aromâni (0,3 %) sau maghiari (0,3 %), 

cu vârste cuprinse între 20 şi 60 de ani 

(m = 35,87 ani; mediana = 35 ani; s = 

7,9 ani). Vârstele femeilor nu au diferit 

semnificativ de cele ale bărbaţilor (t = - 

0,05; p = 0,95). Coeficientul d, propus 

de Jacob Cohen, reprezintă indicatorul 

mărimii efectului pentru comparaţia 

mediilor pe care două grupuri sau 

eşantioane independente le-au obţinut 

la aceeaşi caracteristică, măsurată prin 

aceeaşi metodă. Au fost sugerate următoarele 

repere pentru interpretarea 

semnificaţiei valorii coeficientului d: 

0.20 – efect scăzut, 0.50 – efect moderat, 

0.80 – efect ridicat [6]. În cazul diferenţei 

dintre femei şi bărbaţi, în ceea 

ce priveşte vârsta, mărimea efectului a 

fost foarte scăzută (d = 0,01). Peste 88 

% dintre participanţi îşi aveau rezidenţa 

în mediul urban şi doar 5,7 % în mediul 

rural (restul nu au indicat mediul de rezidenţă). 

Majoritatea dintre participanţi 

erau creştini-ortodocşi (89,6%), restul 

împărţindu-se între catolici (5 %), protestanţi 

(1,7 %) sau alte religii (3 %). 

Repartiţia participanţilor în funcţie de 

nivelul ultimelor studii pe care le absolviseră 

s-a prezentat, după cum urmează: 

liceu (12,4 %), studii postliceale (7,7 

%), facultate (45,5 %), master (31,4 %), 

doctorat (2,7 %), studii neprecizate (0,3 

%). Nouăzeci şi patru la sută dintre participanţi 

erau căsătoriţi pentru prima 

dată, iar restul recăsătoriţi. Peste 68 % 

dintre participanţi aveau în întreţinere, 

alături de partenerul de viaţă, cel puţin 

un copil. La căsătoria cu actualul partener, 

participanţii avuseseră, în medie, 

25,68 ani (s = 4.19 ani; amplitudine între 

18 şi 48 de ani). În ceea ce priveşte 

repartiţia participanţilor în funcţie de 

experienţa în actuala căsnicie, situaţia 

s-a prezentat, după cum urmează: între 

1 şi 5 ani (39,8 %), între 6 şi 10 ani (19,4 

%), între 11 şi 15 ani (14,4 %), între 16 şi 

20 de ani (8,4 %), peste 20 de ani (17,7 

%), fără răspuns la întrebare (0,3 %). 

Instrumentele şi procedura 

pentru colectarea datelor 

Datele socio-demografice care au 

fost colectate de la participanţi au inclus: 

vârsta, sexul, mediul de rezidenţă, 

statutul marital, numărul de copii pe 

care un participant îi avea în creştere, 

alături de actualul partener marital, 

ultimele studii absolvite, etnia, religia, 

profesia, ocupaţia, vârsta pe care participantul 

o avusese în momentul căsătoriei 

cu actualul partener, respectiv 

experienţa în actualul mariaj. 

Scala pentru Evaluarea Adaptabilităţii 

şi Coeziunii Familiei. Pentru 

evaluarea percepţiei actuale pe care participanţii 

o aveau cu privire la caracteristicile 

sistemului familiei de origine, am 

adaptat consemnul şi timpul verbelor 

din conţinutul itemilor celei de-a treia 

versiuni a Scalelor pentru Evaluarea 

Adaptabilităţii şi Coeziunii Familiei (The 

Family Adaptability and Cohesion Evaluation 

Scales/FACES). Versiunea originală, 

în limba engleză, a fost preluată 

integral dintr-o teză de doctorat elaborată 

de Susan Grey Smith în anul 1996, 

care a vizat evaluarea utilităţii clinice a 

modelului de lucru şi a instrumentului 

FACES. Scalele includ 20 de itemi cu 

răspunsuri închise (în versiunea adaptată 

de noi, acestea au fost distribuite pe 

58


Ψ 

o scală de tip Likert, de la A – aproape 

niciodată – la E – aproape întotdeauna), 

dintre care 10 au fost proiectaţi, pentru 

a permite evaluarea percepţiei unui respondent 

despre coeziunea familiei sale 

(în versiunea adaptată scopurilor studiului 

nostru, familia actuală a fost înlocuită 

cu familia de origine), iar ceilalţi 

10 au fost proiectaţi, pentru a permite 

evaluarea percepţiei cu privire la adaptabilitatea 

sistemului familial. Exemple 

de itemi prin care a fost operaţionalizată 

percepţia pe care participanţii la studiul 

nostru o aveau despre coeziunea din familia 

de origine sunt: ,,Ne plăcea să desfăşurăm 

diverse activităţi în familie.”, 

,,Membrii familiei mele se simţeau mult 

mai apropiaţi unii de alţii decât de alte 

persoane din afară.” sau ,,În luarea deciziilor, 

membrii familiei se consultau 

între ei.”. Pentru dimensiunea referitoare 

la adaptabilitatea familiei de origine, 

exemple de itemi sunt: ,,Diferiţi membri 

ai familiei erau, pe rând, lideri în familia 

noastră.”, ,,Părinţii şi copiii discutau 

pedepsele împreună.” sau ,,În familia 

noastră, regulile se schimbau.”. Participanţilor 

li s-a subliniat să se gândească 

cu atenţie şi să depună un efort de memorie, 

pentru a oferi o indicaţie cât mai 

sinceră şi mai precisă cu privire la modul 

în care decurgeau, atunci când fuseseră 

adolescenţi, relaţiile din şi viaţa în familia 

din care proveneau. Pentru fiecare 

dintre cele două faţete ale experienţelor 

pe care participanţii le trăiseră în familia 

de origine, scorurile puteau fi cuprinse 

între 10 şi 50 (scorurile ridicate fiind indicatori 

ai nivelului ridicat al coeziunii, 

respectiv adaptabilităţii). În prezentul 

studiu, valorile consistenţei interne (estimată 

prin coeficientul α) au fost egale 

cu 0,89 pentru coeziune, respectiv 0,79 

pentru adaptabilitate. 

Scala Revizuită pentru Evaluarea 

Adaptării Diadice. Percepţia participanţilor 

cu privire la adaptarea lor şi a 

partenerilor la relaţia maritală în care 

erau angajaţi în momentul colectării datelor 

a fost evaluată cu Scala Revizuită 

pentru Evaluarea Adaptării Diadice (Revised 

Dyadic Adjustment Scale/RDAS), 

o versiune stabilită de Dean M. Busby şi 

colaboratorii săi [5], care include numai 

14 dintre cei 32 de itemi ai Scalei pentru 

Evaluarea Adaptării Diadice (Dyadic 

Adjustment Scale/DAS), care a fost 

construită şi rafinată din punct de vedere 

conceptual şi psihometric de către 

Spanier [24]. Instrumentul pe care l-a 

propus Spanier permite evaluarea a patru 

faţete ale adaptării la relaţia maritală: 

consensul, satisfacţia faţă de relaţia 

maritală, coeziunea din cadrul relaţiei 

maritale, respectiv exprimarea afectivităţii 

de către partenerii maritali. Factorializarea 

versiunii scurte a evidenţiat 

trei dintre aceste faţete, şi anume [5]: 

consensul (gradul acordului dintre partenerii 

maritali cu privire la aspecte care 

ţin de credinţele şi viaţa religioasă, demonstrarea 

afecţiunii, adoptarea unor 

decizii importante pentru cuplu, relaţiile 

sexuale, convenţionalitatea comportamentelor 

manifestate de către fiecare 

dintre parteneri, respectiv deciziile importante 

pentru cariera profesională), 

satisfacţia faţă de relaţia maritală (frecvenţa 

discuţiilor pe care partenerii maritali 

le-au avut în ultimul an cu privire 

la posibilitatea divorţului, separării sau 

terminării relaţiei, frecvenţa certurilor, 

regretul pentru decizia de căsătorie cu 

actualul partener, frecvenţa agasărilor şi 

iritărilor dintre parteneri), respectiv coeziunea 

în cadrul relaţiei maritale (frecvenţa 

angajării şi în alte activităţi comune, 

decât cele casnice, schimburilor 

59

Ψ 


stimulative de idei, proiectelor lucrate 

împreună, respectiv a discuţiilor calme 

cu privire la un anumit subiect). Participanţii 

la studiul nostru au răspuns pe 

o scală Likert cu şase ancore verbale: de 

la A – întotdeauna în dezacord – până la 

F – întotdeuna de acord (pentru primii 

şase itemi care operaţionalizează consensul 

marital), de la A – niciodată până 

la F – tot timpul (pentru itemii 7-10 care 

operaţionalizează satisfacţia maritală), 

de la A – niciodată – până la E – în fiecare 

zi (pentru itemul 11 care operaţionalizează 

coeziunea maritală), respectiv 

de la A – niciodată – până la F – de mai 

multe ori pe zi (pentru itemii 12-14 care 

operaţionalizează tot coeziunea maritală). 

Busby şi colaboratorii săi [5] au raportat 

o consistenţă internă foarte bună 

a versiunii scurte (α = 0,90). Pentru cele 

trei subscale, valorile coeficientului α au 

fost (N = 484 de participanţi din 242 de 

cupluri maritale): 0,81 – consensul marital, 

0,85 – satisfacţia maritală, respectiv 

0,80 – coeziunea maritală. Autorii 

versiunii scurte au oferit dovezi empirice 

pentru eficienţa RDAS în distingerea 

adulţilor căsătoriţi care experimentează 

stresul în relaţia maritală de adulţii 

fără probleme în mariaj (validitatea de 

criteriu). Pentru fiecare dintre cele trei 

subscale, scorul unui participant a fost 

obţinut prin însumarea scorurilor la itemii 

componenţi. Astfel, pentru consensul 

marital, scorul putea varia între 0 şi 

30, pentru satisfacţia maritală – între 

0 şi 20, iar pentru coeziunea maritală 

– între 0 şi 19. Scorul total la RDAS a 

fost obţinut prin însumarea scorurilor 

la subscale şi putea varia teoretic între 0 

şi 69. Scorurile ridicate la subscale sunt 

indicatori ai unui nivel ridicat al consensului 

marital, respectiv niveluri ridicate 

ale satisfacţiei şi coeziunii maritale. În 

studiul nostru, valorile consistenţei interne 

au fost: 0,82 – întreaga scală, 0,83 

– consensul marital, 0,91 – satisfacţia 

maritală, respectiv 0,77 – coeziunea 

maritală. 

Participarea la studiu a fost voluntară 

şi a implicat citirea şi semnarea 

unui consemn informat. Participanţii 

au completat chestionarele acasă la ei 

sau la locul de muncă. Rata recuperării 

chestionarelor a fost egală cu 100 %. 

Răspunsurile au fost anonime. Datorită 

răspunsurilor incomplete, mai multe 

protocoale cu răspunsuri au fost eliminate 

din baza de date finală şi din prelucrările 

statistice subsecvente. 

Rezultate 

Analize preliminare. În raport cu 

distribuţiile scorurilor posibile la chestionarele 

pe care le-au completat, participanţii 

la studiul nostru au manifestat 

tendinţa de a obţine scoruri moderate 

spre ridicate la percepţia privind coeziunea 

din familia de origine (m = 37,62; 

mediana = 40; s = 7,51; minim = 14; 

maxim = 50), scoruri moderate spre scăzute 

la percepţia privind adaptabilitatea 

familiei de origine (m = 25,06; mediana 

= 25; s = 6,37; minim = 10; maxim 

= 46), scoruri moderate spre ridicate la 

percepţia cu privire la consensul în relaţia 

maritală (m = 23,74; mediana = 25; s 

= 4,57; minim = 5; maxim = 30), respectiv 

scoruri moderate la satisfacţia faţă de 

relaţia maritală (m = 12,43; mediana = 

15; s = 5,95; minim = 0; maxim = 20) 

şi la percepţia cu privire la coeziunea în 

cadrul relaţiei maritale (m = 11,95; mediana 

= 12; s = 3,74; minim = 0; maxim 

= 19). În ceea ce priveşte nivelul global 

al adaptării maritale, participanţii au 

manifestat tendinţa de a obţine scoruri 

moderate spre uşor ridicate (m=48,14; 

mediana = 49; s = 9,86; minim = 13; 

60


Ψ 

maxim = 69). Dintre distribuţiile scorurilor 

la faţetele adaptării maritale, cele 

pentru consensul marital (skewness 

= - 1,06; kurtosis = 1,35; Kolmogorov- 

Smirnov Z = 2,31; p

Ψ 


diul urban şi cel al participanţilor din 

mediul rural, comparaţiile în funcţie 

de mediul de rezidenţă sunt mai puţin 

relevante, mai ales în ceea ce priveşte 

semnificativitatea din punct de vedere 

statistic (datorită disproporţiei de care 

am amintit, creşte riscul pentru comiterea 

erorii de tip II în decizia statistică). 

Astfel, chiar dacă pentru variabilele 

referitoare la caracteristicile familiei de 

origine, diferenţele au fost nesemnificative, 

valorile coeficientului d au indicat 

mărimi moderate ale efectului din partea 

mediului de rezidenţă al participanţilor. 

În schimb, pentru nivelul global 

al adaptării la relaţia maritală, respectiv 

pentru consensul marital, mărimile 

efectelor au fost scăzute, iar pentru 

coeziunea în cadrul relaţiei maritale, 

mărimea efectului a fost scăzută spre 

moderată. În schimb, în cazul satisfacţiei 

faţă de relaţia maritală, participanţii 

care aveau rezidenţa în mediul urban 

au manifestat tendinţa de a obţine scoruri 

semnificativ mai ridicate decât cele 

ale participanţilor care aveau rezidenţa 

în mediul rural (m urban 

= 12,57; m rural 

= 

7,88; t = 3,14; p = 0,002; d = 0,79), 

mărimea efectului din partea mediului 

de rezidenţă fiind ridicată. 

De asemenea, statutul marital al participanţilor 

(căsătoriţi pentru prima dată 

vs. recăsătoriţi) nu a diferenţiat semnificativ 

scorurile la: coeziunea din familia de 

origine (t=0,10, p=0,918, d=0,03), adaptabilitatea 

familiei de origine (t= 1,80, 

p=0,072, d=0,44), nivelul global al adaptării 

la relaţia maritală (t=0,33, p=0,742, 

d=0,12), satisfacţia faţă de relaţia maritală 

(t=- 1,02, p=0,304, d = 0,25), consensul 

din cadrul relaţiei maritale (t = 0,75, 

p = 0,461, d=0,27) şi coeziunea maritală 

(t = 1,64, p = 0,101, d=0,40). Totuşi, 

ca în cazul comparaţiilor pe care le-am 

efectuat luând ca variabilă independentă 

mediul de rezidenţă al participanţilor, 

se impune aceeaşi observaţie cu 

privire la riscul pentru comiterea erorii 

de tip II, în adoptarea deciziei statistice. 

Nici nivelul ultimelor studii pe care 

participanţii le absolviseră (liceu vs. 

postliceale vs. universitare vs. postuniversitare) 

nu a avut efecte semnificative 

asupra scorurilor la variabilele de interes 

pentru studiul nostru. Astfel, datele 

analizei de varianţă simplă au evidenţiat 

următoarele: F=0,40, p = 0.747, f=0,06 

– pentru coeziunea din familia de origine, 

F=0,21, p = 0.888, f = 0,04 – pentru 

adaptabilitatea familiei de origine, 

F=1,50, p = 0,213, f = 0,12 – pentru nivelul 

global al adaptării la relaţia maritală, 

F = 2,01, p = 0,111, f = 0,14 – pentru 

consensul din cadrul relaţiei maritale, 

F=0,17, p = 0,912, f = 0,04 – pentru satisfacţia 

faţă de relaţia maritală, respectiv 

F = 1,30, p = 0,274, f = 0,11 – pentru 

coeziunea în cadrul relaţiei maritale. 

Coeficientul f propus de Jacob Cohen 

reprezintă mărimea efectului (variabilei 

independente) în cazul comparaţiilor 

utilizând tehnica One-Way ANOVA. 

Conform sugestiilor, o valoare a coeficientului 

f egală cu 0,10 indică un efect de 

mărime scăzută, f = 0,25 semnifică un 

efect de mărime moderată, iar f = 0,40 

indică un efect de mărime ridicată [6]. În 

cazul comparaţiilor în funcţie de nivelul 

ultimelor studii pe care participanţii le 

absolviseră, mărimile efectelor au fost 

scăzuLa rândul ei, variabila referitoare 

la numărul de copii pe care participanţii 

la studiu îi aveau în creştere (nu avea 

copii vs. un copil vs. doi sau mai mulţi 

copii), împreună cu actualul partener 

marital, a avut efecte nesemnificative 

statistic asupra variabilelor referitoare 

la familia de origine, respectiv la adapta- 

62


Ψ 

Medii 

50.00 

48.00 

46.00 

44.00 

42.00 

40.00 

38.00 

36.00 

34.00 

32.00 

30.00 

28.00 

26.00 

24.00 

22.00 

20.00 

18.00 

16.00 

14.00 

12.00 

10.00 

8.00 

6.00 

4.00 

2.00 

0.00 

37.92 

25.17 

23.80 

bărbati 

12.71 

11.96 

48.47 

37.46 

Figura Figura 1. Comparaţii 1. după sexul participanţilor 

asemenea, statutul marital al participanţilor (căsătoriţi pentru prima dată vs. recăsăto 

rea la relaţia maritală, întrucât: F = 0,44, 

p=0,641, f=0,05 – pentru nivelul global 

al adaptării la relaţia maritală, F = 1,41, 

p = 0,244, f = 0,10 – pentru consensul 

din cadrul relaţiei maritale, F = 0,59, 

p=0,551, f=0,06 – pentru satisfacţia faţă 

de relaţia maritală, respectiv F = 2,36, 

p=0,096, f = 0,12 – pentru coeziunea în 

cadrul relaţiei maritale. 

În schimb, experienţa în actuala căsnicie 

(1-5 ani vs. 6-10 ani vs. 11-15 ani 

vs. 16-20 ani vs. 20 de ani sau peste) a 

avut un efect semnificativ statistic doar 

asupra satisfacţiei faţă de relaţia maritală 

(F=4,90; p = 0,002; f = 0,26 – efect 

de mărime moderată) şi asupra coeziunii 

în cadrul relaţiei maritale (F=2,70; 

p=0,031; f = 0,19 – efect de mărime scăzută), 

deşi, pentru această faţetă a adaptării 

maritale, semnificativitatea statistică 

a fost marginală. Pentru celelalte 

două variabile referitoare la adaptarea la 

relaţia maritală, efectele din partea experienţei 

în actuala căsnicie au fost nesemnificative 

statistic: F = 1,63, p = 0,164, 

25.01 

23.72 

12.28 

11.96 

f=0,15 – pentru nivelul global al adaptării 

la relaţia maritală, respectiv F = 1,23; 

p = 0,297; f = 0,13 – pentru consensul în 

cadrul relaţiei maritale. În cazul satisfacţiei 

faţă de relaţia maritală, am constatat 

tendinţa de creştere a mediilor scorurilor 

pe care participanţii le-au obţinut, odată 

cu experienţa acestora în actualul mariaj, 

cu un vârf în cazul participanţilor care 

aveau între 16 şi 20 de ani de căsnicie 

(m=10,81 – pentru grupul participanţilor 

care aveau între 1 şi 5 ani de căsnicie, 

m=13,39 – pentru grupul participanţilor 





care aveau între 16 şi 20 de ani de căsnicie, 

respectiv m = 13,83 – pentru grupul 

participanţilor care aveau 20 de ani 

de căsnicie sau mai mult). Comparaţiile 

multiple (post-hoc) au evidenţiat diferenţe 

semnificative statistic între grupul 

participanţilor care aveau între 1 şi 5 ani 

de căsnicie şi grupurile de participanţi 

ţiat semnificativ scorurile la: coeziunea din familia de origine (t = 0,10, p = 0,91 

aptabilitatea familiei de origine (t = 1,80, p = 0,072, d = 0,44), nivelul global al adap 

aritală (t = 0,33, p = 0,742, d = 0,12), satisfacţia faţă de relaţia maritală (t = - 1,0 

= 0,25), consensul din cadrul relaţiei maritale (t = 0,75, p = 0,461, d = 0,27) şi coe 

(t = 1,64, p = 0,101, d = 0,40). Totuşi, ca în cazul comparaţiilor pe care le-am e 

variabilă independentă mediul de rezidenţă al participanţilor, se impune aceeaşi obs 

e la riscul pentru comiterea erorii de tip II, în adoptarea deciziei statistice. 

i nivelul ultimelor studii pe care participanţii le absolviseră (liceu vs. postlice 

are vs. postuniversitare) nu a avut efecte semnificative asupra scorurilor la variabi 

entru studiul nostru. Astfel, datele analizei de varianţă simplă au evidenţiat următoa 

= 0.747, f = 0,06 – pentru coeziunea din familia de origine, F = 0,21, p = 0.888, f = 

aptabilitatea familiei de origine, F = 1,50, p = 0,213, f = 0,12 – pentru nivelul gl 

la relaţia maritală, F = 2,01, p = 0,111, f = 0,14 – pentru consensul din cadrul 

F = 0,17, p = 0,912, f = 0,04 – pentru satisfacţia faţă de relaţia maritală, respectiv F 

4, f = 0,11 – pentru coeziunea în cadrul relaţiei maritale. Coeficientul f propus de 

eprezintă mărimea efectului (variabilei independente) în cazul comparaţiilor ut 

ne-Way ANOVA. Conform sugestiilor, o valoare a coeficientului f egală cu 0,10 ind 

mărime scăzută, f = 0,25 semnifică un efect de mărime moderată, iar f = 0,40 ind 

mărime ridicată [6]. În cazul comparaţiilor în funcţie de nivelul ultimelor studii p 

nţii le absolviseră, mărimile efectelor au fost scăzute. 

rândul ei, variabila referitoare la numărul 63de copii pe care participanţii la studiu îi av 

(nu avea copii vs. un copil vs. doi sau mai mulţi copii), împreună cu actualul p 

a avut efecte nesemnificative statistic asupra variabilelor referitoare la familia de o 

femei 

47.96 

coeziune fam. orig. 

adaptab. fam. orig. 

consens marital 

satisfactie satisfacţie maritală 

coeziune maritală 

adaptare maritală

Ψ 


care aveau între 6 şi 10 ani de căsnicie 

(p


Ψ 

0,45 (p < 0,001). În schimb, relaţiile de 

asociere dintre vârsta participanţilor şi 

dimensiunile referitoare la familia de origine 

au avut valori neglijabile şi au fost 

nesemnificative din punct de vedere statistic: 

r = 0,10 (p = 0,06) – cu percepţia 

privitoare la coeziunea familiei de origine, 

respectiv r=- 0,02 (p = 0,629) – pentru 

percepţia privitoare la adaptabilitatea 

familiei de origine. Cu excepţia relaţiei 

de asociere dintre cele două dimensiuni 

ale funcţionării familiei de origine, care 

a avut o valoare apropiată de limita maximă 

sugerată în literatura de specialitate 

(r = 0,50), celelalte relaţii de asociere dintre 

variabilele independente care au fost, 

ulterior, introduse în modelele predictive 

au satisfăcut condiţia evitării multicolinearităţii, 

care este cerută pentru aplicarea 

analizei de regresie liniară multiplă [11]. 

Date ale analizelor de regresie liniară 

multiplă. Tabelul 1 prezintă rezumatul 

datelor analizelor de regresie liniară 

multiplă (prin metoda introducerii simultane 

a tuturor variabilelor independente 

de interes) care au fost efectuate, 

considerând ca variabile independente 

vârsta participanţilor, respectiv scorurile 

pe care le-au obţinut la scalele prin care a 

fost evaluată percepţia cu privire la coeziunea 

şi adaptabilitatea familiei de origine, 

iar ca variabile dependente (criterii) 

nivelul global al adaptării maritale, satisfacţia 

faţă de relaţia maritală, coeziunea 

şi consensul în cadrul relaţiei maritale. 

Setul celor trei variabile independente a 

corelat semnificativ cu nivelul global al 

adaptării la relaţia maritală (R = 0,30; 

F=9,84; p < 0,001), explicând 8,2 % din 

diferenţele dintre participanţi, în ceea ce 

priveşte adaptarea maritală. Toate variabilele 

independente au fost predictori pozitivi 

şi semnificativi din punct de vedere 

statistic ai nivelului global al adaptării 

maritale, însă, comparativ cu celelalte 

două variabile independente, percepţia 

cu privire la coeziunea familiei de origine 

a avut o contribuţie ceva mai ridicată 

(r 2 = 0,0213/2,1 %) în explicarea varianţei 

nivelului global al adaptării maritale. 

sp 

Totuşi, pentru toate variabilele independente, 

contribuţiile unice la explicarea 

varianţei nivelului global al adaptării la 

relaţia maritală au fost modeste. De asemenea, 

setul variabilelor independente 

a prezentat relaţii de asociere semnificative 

cu fiecare dintre faţetele adaptării 

maritale (R = 0,26; F = 7,66; p< 0,001 

– pentru satisfacţia faţă de relaţia maritală, 

R = 0,25; F = 6,71; p< 0,001 – pentru 

coeziunea în cadrul relaţiei maritale, 

respectiv R = 0,33; F= 12,40; p < 0,001 

– pentru consensul marital). Împreună, 

variabilele independente au explicat 7,2 

% din varianţa satisfacţiei faţă de relaţia 

maritală, 5,4 % din varianţa coeziunii în 

cadrul relaţiei maritale, respectiv 10,3 % 

din varianţa consensului în cadrul relaţiei 

maritale. Cu toate acestea, doar vârsta 

participanţilor a fost un predictor pozitiv 

şi semnificativ al satisfacţiei faţă de relaţia 

maritală, explicând 6,8 % din varianţa 

acestui criteriu, în timp ce coeziunea 

aproape că nu a avut nicio contribuţie, iar 

adaptabilitatea familiei de origine a explicat 

doar 0,4 %. În schimb, coeziunea familiei 

de origine a fost singurul predictor 

semnificativ (şi pozitiv) al consensului în 

cadrul relaţiei maritale, explicând 6,6 % 

din varianţa acestui criteriu, în timp ce 

adaptabilitatea familiei de origine şi vârsta 

participanţilor au avut contribuţii neglijabile. 

Totodată, percepţia cu privire la 

adaptabilitatea familiei de origine a fost 

singurul predictor semnificativ (şi pozitiv) 

al coeziunii din cadrul relaţiei maritale, 

explicând 2,7 % din varianţa acestei 

faţete a adaptării la relaţia maritală 

65

Ψ 


Tabelul 1. 

Coeficienţii de regresie şi contribuţia unică la varianţa criteriului 

Criteriu Variabile independente β t p r 2 sp 

Nivel global vârstă 0,12 2,13 0,033 0,014 

adaptare la relaţia 

coeziune familie de origine 0,16 2,62 0,009 0,021 

maritală adaptabilitate familie de origine 0,15 2,46 0,014 

0,018 

Satisfacţie faţă 

de relaţia maritală 

Coeziune în relaţia 

maritală 

Consens în 

cadrul relaţiei 

maritale 

vârstă 0,26 4,65 < 0,001 0,068 

coeziune familie de origine - 0,01 - 0,20 0,838 0,0001 

adaptabilitate familie de origine 0,07 1,16 0,245 0,004 

vârstă - 0,04 - 0,86 0,388 0,002 

coeziune familie de origine 0,09 1,56 0,120 0,007 


vârstă - 0,04 - 0,79 0,427 0,001 

coeziune familie de origine 0,29 4,68 < 0,001 0,066 


Întrucât vârsta a fost predictor 

semnificativ pentru nivelul global al 

adaptării maritale în rândul participanţilor 

la studiul nostru, iar coeziunea şi 

adaptabilitatea familiei de origine au 

fost, de asemenea, predictori semnificativi 

ai nivelului global al adaptării 

maritale, am apelat la tehnica analizei 

de regresie liniară multiplă ierarhică, 

pentru a răspunde la întrebarea: Faţă 

de contribuţia din partea vârstei, coeziunea 

şi adaptabilitatea familiei de 

origine aduc un plus semnificativ în 

explicarea varianţei nivelului global al 

adaptării la relaţia maritală în rândul 

adulţilor căsătoriţi? În primul pas al 

analizei de regresie, doar vârsta participanţilor 

a fost introdusă ca variabilă 

independentă, în timp ce scorul total 

la RDAS a reprezentat variabila dependentă 

(criteriu). În cel de-al doilea pas, 

coeziunea şi adaptabilitatea familiei de 

origine au fost adăugate ca variabile 

independente. În concordanţă cu datele 

analizei de regresie liniară simplă, 

în cadrul primului pas, vârsta a fost 

un predictor semnificativ al nivelului 

adaptării la relaţia maritală (β = 0,13; 

t = 2,31; p = 0,021; R = 0,13; R 2 adjustat = 

0,014; F R 

= 5,35; p = 0,021), explicând 

1,4 % din diferenţele interindividuale 

în ceea ce priveşte adaptarea maritală. 

Atunci când, în al doilea pas, au fost 

adăugate variabilele independente referitoare 

la coeziunea şi adaptabilitatea 

familiei de origine, noul model predictiv 

a prezentat o corelaţie multiplă cu 

variabila criteriu semnificativă statistic 

(R = 0,30; F R 

= 9,84; p < 0,001), cele 

trei variabile independente explicând 

8,2 % din varianţa nivelului global al 

adaptării la relaţia maritală. Puterea 

explicativă a modelului corespunzător 

celui de-al doilea pas a crescut de la 1,4 

% la 8,2%, creşterea fiind semnificativă 

statistic (∆R 2 adjustat = 6,8 %; F ∆R2 

= 11,89; 

p < 0,001). Aşadar, faţă de contribuţia 

din partea vârstei, coeziunea şi adaptabilitatea 

familiei de origine au adus un 

plus semnificativ în explicarea varianţei 

nivelului global al adaptării la relaţia 

maritală în rândul participanţilor. 

Toate variabilele independente au fost 

predictori semnificativi ai nivelului global 

al adaptării la relaţia maritală, însă, 

comparativ cu vârsta participanţilor, 

66


Ψ 

coeziunea şi adaptabilitatea familiei de 

origine au explicat ceva mai mult din 

diferenţele interindividuale în ceea ce 

priveşte variabila criteriu (1,4 % pentru 

vârstă, 2,1% pentru coeziunea din cadrul 

familiei de origine, respectiv 1,8 % pentru 

adaptabilitatea familiei de origine). 

Discuţii şi implicaţii pentru 

practica clinică 

Rezultatele prezentului studiu trebuie 

analizate în contextul unui studiu 

transversal, realizat pe un eşantion de 

convenienţă, format din adulţi căsătoriţi, 

omogeni în ceea ce priveşte etnia, 

religia, educaţia şi statutul marital, însă 

eterogeni cu privire la vârste. Cu toate că 

vârsta participanţilor a corelat pozitiv cu 

nivelul global al adaptării la relaţia maritală, 

precum şi cu satisfacţia faţă de relaţia 

maritală, magnitudinea asocierilor 

a fost modestă. Mai mult, corelaţiile vârstei 

cu celelalte două faţete ale adaptării 

maritale au fost nesemnificative statistic 

şi au avut valori neglijabile. De asemenea, 

efectul moderator din partea vârstei 

asupra relaţiilor de asociere dintre variabilele 

referitoare la adaptarea maritală şi 

cele referitoare la caracteristicile familiei 

de origine nu a fost probat de corelaţiile 

parţiale, pe care le-am calculat. Totuşi, 

vârsta participanţilor a fost un predictor 

pozitiv şi semnificativ atât pentru nivelul 

global al adaptării maritale, cât şi pentru 

satisfacţia faţă de relaţia maritală (pentru 

aceasta din urmă, mărimea contribuţiei 

din partea vârstei a fost mai ridicată). 

Acest rezultat sugerează că, în cadrul 

eşantionului de adulţi căsătoriţi care au 

participat la studiul nostru, participanţii 

mai în vârstă au manifestat tendinţa de a 

exprima un nivel mai ridicat al satisfacţiei 

faţă de relaţia maritală curentă. Datele 

trebuie corelate cu cele referitoare la 

efectul semnificativ (şi pozitiv), pe care 

experienţa în căsnicie a participanţilor 

l-a avut asupra nivelului satisfacţiei faţă 

de relaţia maritală. O posibilă explicaţie 

pentru acest rezultat este că adulţii mai 

în vârstă au, în acelaşi timp, mai multă 

experienţă în relaţia maritală, pe care 

tind să o perceapă şi să o evalueze mult 

mai cuprinzător, cu toate aspectele ei 

,,bune sau rele”, unii dintre subiecţi putând 

manifesta ,,indulgenţă” în atitudinea 

pe care o au, la un moment dat, 

faţă de diversele aspecte ale funcţionării 

relaţiei. Totuşi, este binecunoscut ,,efectul 

lunii de miere”, potrivit căruia nivelul 

satisfacţiei faţă de relaţia maritală, 

iniţial ridicat, tinde, în mod inexorabil, 

să scadă, pe măsură ce mariajul soţilor 

se maturizează [10]. Alte studii au găsit 

un trend asemănător efectului ,,lunii de 

miere”, sugerând că satisfacţia maritală 

tinde să intre într-un declin, de-a lungul 

primilor 10-20 de ani de căsnicie, după 

care tinde să crească din nou, în perioada 

adultă târzie, atunci când, de obicei, are 

loc retragerea din activitatea profesională 

[25]. Deşi datele pe care le-am obţinut 

sunt departe de a clarifica problema relaţiei 

dintre vârsta subiecţilor (si, implicit, 

durata mariajului), respectiv satisfacţia 

maritală, în opinia noastră, nu vârsta în 

sine este importantă, cât mai ales experienţele 

de viaţă (inclusiv în domeniul 

marital) care se asociază acesteia şi care 

pot conduce la diverse traiectorii ale percepţiei 

cu privire la relaţia maritală şi 

ale satisfacţiei faţă de aceasta. Astfel, în 

istoria unei relaţii maritale, pot exista şi 

perioade în care percepţia partenerilor 

şi satisfacţia faţă de relaţia lor maritală 

fluctuează, fenomenul putând fi relaţionat 

cu efectul diferenţiat din partea unor 

variabile personale (de exemplu, dispoziţiile 

personalităţii) sau variabile care ţin 

de experienţele pe care partenerii le tră- 

67

Ψ 


iesc în cadrul relaţiei maritale (de exemplu, 

comportamentele legate de comunicarea 

dintre parteneri, evenimentele 

stresante sau manifestările agresive). În 

baza unui design longitudinal care a implicat 

observarea repetată, pe o perioadă 

de patru ani, a 464 de cupluri maritale 

nou formate, Justin A. Lavner şi Thomas 

N. Bradbury (2010) au adus dovezi empirice 

care sugerează că, deşi, în medie, 

cuplurile maritale nou formate prezintă 

tendinţa de scădere a satisfacţiei maritale, 

unii dintre soţi pot prezenta diferite 

traiectorii calitative ale satisfacţiei faţă 

de relaţia maritală (de exemplu, soţii pot 

prezenta niveluri similare ale satisfacţiei 

faţă de relaţia maritală şi, în acelaşi timp, 

un declin neglijabil, de-a lungul timpului 

sau, dimpotrivă, niveluri diferite ale satisfacţiei 

şi, în acelaşi timp, un declin accentuat, 

de-a lungul timpului). 

Unul dintre cele mai importante rezultate 

ale studiului pe care l-am realizat 

vizează contribuţia semnificativă pe care 

variabilele referitoare la percepţia participanţilor 

cu privire la coeziunea şi adaptabilitatea 

familiei de origine au avut-o în 

explicarea diferenţelor interindividuale, 

în ceea ce priveşte nivelul global al adaptării 

la relaţia maritală, coeziunea din cadrul 

relaţiei maritale, respectiv consensul 

marital. Datele pe care le-am obţinut sugerează 

că, în rândul adulţilor căsătoriţi, 

un nivel ridicat al adaptabilităţii familiei 

de origine tinde să se asocieze cu un nivel 

ridicat al coeziunii care se manifestă în 

cadrul relaţiei maritale, în timp ce nivelul 

ridicat al coeziunii din cadrul familiei de 

origine tinde să fie predictor pentru nivelul 

ridicat al consensului marital (în cadrul 

studiului nostru, contribuţia pe care 

coeziunea din familia de origine a avut-o 

la explicarea varianţei consensului în 

cadrul relaţiei maritale a fost de aproximativ 

de două ori şi jumătate mai mare 

decât contribuţia pe care adaptabilitatea 

familiei de origine a avut-o în explicarea 

varianţei coeziunii în cadrul relaţiei maritale). 

Chiar dacă, în cadrul studiului 

nostru, contribuţiile pe care cele două variabile 

referitoare la caracteristicile familiei 

de origine le-au avut la explicarea diferenţelor 

dintre participanţi, în ceea ce 

priveşte variabilele legate de adaptarea 

la relaţia maritală, au fost cuprinse doar 

între 1,8 şi 6,6 %, datele pe care le-am obţinut 

pot fi adăugate dovezilor empirice 

care susţin observaţia potrivit căreia experienţele 

pe care un individ le trăieşte în 

familia de origine şi caracteristicile asociate 

mediului familiei de origine tind să fie 

predictori importanţi pentru adaptarea 

ulterioară a individului la diverse sarcini 

ale dezvoltării, inclusiv la cele referitoare 

la relaţiile romantice [14, 21, 27]. 

Influenţa pe care atmosfera afectivă 

şi experienţele relaţionale din cadrul 

familiei de origine tind să o aibă asupra 

experienţelor pe care individul uman le 

trăieşte la vârsta adultă a fost recunoscută 

în repetate rânduri de către terapeuţii 

de cuplu şi familie, care îşi susţin intervenţia 

pe abordarea sistemică clasică [3, 

12, 16, 17] sau pe cea narativă [20]. Datele 

pe care le-am obţinut sugerează că, 

din punct de vedere terapeutic, lucrul 

asupra ,,construcţiilor personale” pe 

care partenerii unui cuplu marital le au 

despre experienţele pe care le-au trăit în 

familia de origine şi despre determinările 

pe care acestea le întreţin în raport cu 

experienţa relaţiei maritale actuale poate 

avea un efect benefic asupra modului în 

care partenerii îşi construiesc ,,noua realitate 

a relaţiei maritale” şi încearcă să o 

trăiască. În abordarea narativă, conceptele 

referitoare la adaptarea maritală şi la 

influenţele din partea familiei de origine 

68


Ψ 

îşi păstrează utilitatea, însă sunt repoziţionate 

în funcţie de eşafodajul conceptual 

şi de cel referitor la practica terapeutică, 

în lucrul cu cuplurile. Astfel, terapeuţii 

narativi urmăresc să îi asiste pe partenerii 

cuplului marital, pentru a conştientiza 

şi a deconstrui discursul socio-cultural 

dominant pe care l-au internalizat, de-a 

lungul socializării, şi pentru a identifica 

oportunităţi care să îi îndrepte către descoperirea 

unor „poveşti de viaţă” (construcţii 

asupra realităţii relaţiei maritale 

pe care o au) alternative [1]. În viziunea 

practicienilor care utilizează abordarea 

narativă, oamenii găsesc scuze propriilor 

comportamente sau comportamentelor 

partenerilor de viaţă sugerând explicaţii 

vehiculate în psihologia simţului comun, 

precum: experienţa unei copilării nefericite, 

pattern-urile comportamentale învăţate 

în familia de origine sau faptul că au 

probleme psihice [20]. Aşadar, familia de 

origine este adeseori pusă la baza problemelor 

pe care le întâmpină în relaţia lor 

maritală, fiind mitizată ca un fel de ,,sursă 

a răului”. În abordarea narativă, conceptul 

este reinterpretat în sensul în care, 

când utilizează limbajul externalizator, 

terapeutul narativ nu minimizează influenţa 

acestor experienţe, dintre care multe 

sunt originate chiar în copilăria timpurie 

şi nu neagă posibilele efecte pe termen 

îndelungat ale evenimentelor traumatizante. 

Partenerii cuplului marital sunt 

încurajaţi să îşi însuşească ideea că este 

posibil să se separe factorii psihologici pe 

care i-au identificat sub presiunea discursurilor 

stereotipizate internalizate, pentru 

a-i putea percepe ca fiind influenţe şi 

nu determinanţi, pentru a vedea că aceste 

maniere de a gândi şi acţiona nu sunt 

intrinseci unei persoane ci, dimpotrivă, 

sunt comportamente învăţate sau comportamente 

pe care persoana s-a obişnuit 

,,să le pună în act” [1]. Aceste comportamente 

pot fi (adeseori, cu mult efort şi cu 

suferinţă) recunoscute şi schimbate, externalizarea 

oferind terapeutului şi partenerilor 

maritali suport pentru acest scop 

terapeutic. Aşadar, deşi terapia narativă 

nu îşi propune să „clatine” construcţiile 

partenerilor unui cuplu marital despre familiile 

lor de origine, ci vizează, aparent, 

doar construcţia fiecăruia referitoare la o 

relaţie maritală ,,dezirabilă”, procesul coparticipării 

la reconstrucţia relaţiei maritale 

ar trebui să aibă un impact inclusiv 

asupra modului în care cei doi parteneri 

văd, ulterior, moştenirea din partea familiei 

de origine. 

Bibliografie 

1. Blanton P. W., Vandergriff-Avery 

M., (2001). Marital therapy and marital 

power: Constructing narratives of sharing 

relational and positional power. În: Contemporary 

Family Therapy, vol. 23, nr. 3, p. 

295-308. 

2. Bouchard G., Lussier Y., Sabourin 

S., (1999). Personality and marital adjustment: 

Utility of the five-factor model of 

personality. În: Journal of Marriage and 

Family, vol. 61, nr. 3, p. 651-660. 

3. Brown J. Bowen family systems 

theory and practice: Illustration and critique. 

În: Australian & New Zealand Journal 

of Family Therapy, 1999, vol. 20, nr. 2, 

p. 94-103. 

4. Burr W. R., Lowe T. A.; (1987). 

Olson’s circumplex model: A review and 

extension. În: Family Science Review, vol. 

1, nr. 1, p. 5-22. 

5. Busby D. M., Christensen C., Russell 

Crane D., Larson J. H. (1995). A revision 

of the Dyadic Adjustement Scale for use 

with distressed and nondistressed couples: 

Construct hierarchy and multidimensional 

scales. În: Journal of Marital and Family 

Therapy, vol. 21, nr. 3, p. 289-308. 

6. Cohen J., (1992). A power primer. 

În: Psychological Bulletin, vol. 112, nr. 1, p. 

155-159. 

7. Filsinger E. E., Wilson M. R. (1983). 

69

Ψ 


Social anxiety and marital adjustment. În: 

Family Relations, vol. 32, nr. 4, p. 513-519. 

8. Grey Smith S., (1996). Clinical 

Utility of the Family Adaptation and Cohesion 

Evaluation Scales III (FACES III). 

Dissertation in marriage and family therapy 

submitted to the Graduate Faculty of 

Tech University in partial fulfillment of the 

requirements for the degree of Doctor of 

Philosophy, 178 p. http://www.latech.edu 

(vizitat la 22.06.2012). 

9. Harway M., (2005). Setting the stage 

for working with couples. În: Harway M 

(Editor). Handbook of Couples Therapy (p. 

1-4). New York: John Wiley & Sons, Inc., 

486 p. 

10. Kurdek L. A., (1998). The nature 

and predictors of the trajectory of change 

in marital quality over the first 4 years of 

marriage for first-married husbands and 

wives. În: Journal of Family Psychology, 

vol. 12, nr. 4, p. 494-510. 

11. Labăr A. V., (2008). SPSS pentru 

ştiinţele educaţiei. Iaşi: Editura Polirom, 

347 p. 

12. Laham J. W., (1990). Family-oforigin 

intervention: An intergenerational 

approach to enhancing marital adjustment. 

În: Journal of Contemporary Psychotherapy, 

vol. 20, nr. 4, p. 211-222. 

13. Lavner J. A., Bradbury, T. N., 

(2010). Patterns of change in marital satisfaction 

over the newlywed years. În: Journal 

of Marriage and Family, vol. 72, nr. 5, 

p. 1171-1187. 

14. Larson J. H., Holman T. B., (1994). 

Premarital predictors of marital quality 

and stability. În: Family Relations, vol. 43, 

nr. 2, p. 228-237. 

15. Nichols W. C., (2005). The first 

years of marital commitment. În: Harway 

M. (Editor). Handbook of Couples Therapy 

(pp. 28-43). New York: John Wiley & Sons, 

Inc., 486 p. 

16. Nichols W. C., (2003). Family-of. 

origin treatment. În: Sexton T. L, Weeks 

G. R., Robbins M. S. (Editors). Handbook 

of Family Therapy (p. 93-114). New York: 

Brunner-Routledge, 601 p. 

17. Nichols M. P., Schwartz R. C., 

(2001). Family Therapy. Concepts and 

Methods. Fifth Edition. Boston: Allyn and 

Bacon, 570 p. 

18. Olson D. H., (2011). FACES IV and 

the circumplex model: Validation study. 

În: Journal of Marital & Family Therapy, 

vol. 3, nr. 1, p. 64-80. 

19. Olson D. H., Gorall D. M., (2003). 

Circumplex model of marital and family 

systems. În: Walsh F. (Editor). Normal Family 

Processes (p. 514-547). Third Edition. 

New York: Guilford Press, 697 p. 

20. Payne M., (2004). Narrative 

Therapy. Un Introduction for Counsellors. 

London: Sage Publications, 237 p. 

21. Sabatelli R. M., Bartle-Haring S., 

(2003). Family-of-origin experiences and 

adjustment in married couple. În: Journal 

of Marriage and Family, vol. 65, nr. 1, p. 

159-169. 

22. Sabatelli R. M., (1988). Measurement 

issues in marital research: A review 

and critique of contemporary survey instruments. 

În: Journal of Marriage and Family, 

vol. 50, nr. 4, p. 891-915. 

23. Spanier G. B., (1985). Improve, 

refine, recast, expand, clarify. Don’t abandon. 

În: Journal of Marriage and Family, 

vol. 47, nr. 4, p. 1073-1074. 

24. Spanier G. B., (1976). Measuring 

dyadic adjustement: New scales for assessing 

the quality of marriage and similar 

dyads. În: Journal of Marriage and the Family, 

vol. 38, nr. 1, p. 15-28. 

25. Steinmetz S.K, Clavan S., Stein 

K.F., (1990). Marriage and Family Realities: 

Historical and Contemporary Perspectives. 

New York: Harper & Row, 545 p. 

26. Treviño Z. A., Wooten H., R., Scott 

R. E.; (2007). A correlational study between 

depression and marital adjustment. În: 

The Family Journal, vol. 15, nr. 1, p. 46-51. 

27. Whitton S. W., Schulz M. S., 

Crowell J. A., Waldinger R. J., Allen J. P., 

Hauser S. T., (2008). Prospective associations 

from family-of-origin interactions 

to adult marital interactions and relationship 

adjustment. În: Journal of Family Psychology, 

vol. 22, nr. 2, p. 274-286. 

70


Ψ 

PSIHOLOGIE CLINICĂ 

АРТ-ТЕРАПИЯ В КЛИНИКЕ НЕВРОТИЧЕСКИХ И 

ПСИХОСОМАТИЧЕСКИХ РАССТРОЙСТВ 

ART-THERAPY IS IN CLINIC OF NEUROTIC AND 

PSYCHOSOMATIC DISORDERS 

Росина ШЕВЧЕНКО 

Termeni - cheie: art-terapie, nevroză, training psihologic, psihotraumă, 

stres fiziologic, inadaptare psiho-socială. 

Rezumat 

În articol sunt reflectate modalităţile de organizare a şedinţelor de terapie în 

Clinică prin artă în caz de tulburări nevrotice şi psihosomatice. Au fost relevate 

beneficiile terapiei prin artă, în comparaţie cu alte terapii la pacienţii din grupul 

clinic cu tulburările menţionate. 

Ключевые слова: арт-терапия, невроз, психологический тренинг, 

психотравма, стрессор, психофизиологические связи, психосоциальная 

дезадаптация. 

Резюме 

В статье освещены особенности организации занятий арт-терапией в 

кинике невротических и психосоматических расстройств, преимущества использования 

арт-терапии сравнительно с другими психотерапевтическими 

подходами в работе с больными выделенной клинической группы. 

Keywords: art-therapy, neurosis, psychosomatic disorder, psychological 

training, psychotrauma, stressor, absence of psycho-social dezadaptation. 

Summary 

In the article the features of organization of employments art-therapy are lighted 

up in the clinic of neurotic and psychosomatic disorders, advantages of the use 

of art-therapy comparatively with other psychotherapy approaches in-process with 

the patients of the selected clinical group. 

История вопроса. Современная 

лечебно-реабилитационная, педагогическая 

и социальная работа требует 

от специалистов разработки новых 

тактик и подходов. Один из методов, 

отвечающих требованиям современного 

человека, представителя демократического 

государства в условиях 

растущей активности гражданского 

общества – арт-терапия. Сам метод 

насчитывает всего несколько десятилетий 

своей истории. В качестве эмпирического 

метода арт-терапия начала 

формироваться с середины XX века. В 

71

Ψ 


этот период получил широкую известность 

и распространение опыт работы 

некоторых художников и арт-педагогов 

[2, 3, 7], пытавшихся вовлечь пациентов 

лечебных учреждений различной 

терапевтической направленности 

в занятия изобразительным искусством. 

Одновременно с этим ряд психотерапевтов 

[3, 4] применили принципиально 

новые формы интеракции 

через работу с изобразительной продукцией 

клиентов. 

В 1960-1980-е гг. 20 в. были созданы 

первые профессиональные 

объединения, разработавшие конкретные 

методы и приемы арт-терапии 

в различных областях практического 

применения. Таким образом, 

арт-терапия обретает статус 

самостоятельного психотерапевтического 

направления с собственным 

категориальным аппаратом и методологической 

базой. 

Одно из главных направлений в 

арт-терапии 1980-1990-х гг. – адаптация 

личности к меняющимся социальным, 

культурным условиям 

– было обусловлено произошедшей 

в этот период активизацией интегративных 

процессов, притоком иммигрантов 

в ряде экономически 

развитых странах, перемещением 

значительных групп беженцев, наблюдающиеся 

в зонах политических, 

социально-экономических конфликтов 

и др. факторами. В сложившихся 

условиях арт-терапевты столкнулись 

с новыми проблемами, связанными с 

существованием человека в культурно 

разнородной среде, в непосредственном 

контакте с представителями 

разных этнических и расовых сообществ. 

Уважительное отношение к 

различным религиозным конфессиям, 

культурным направлениям, бережное 

отношений к представителям 

различных этнических, социальных 

слоев потребовали от арт-терапевтов 

ассимиляции опыта и художественных 

языков, необходимости равного 

уважения установок, ценностей и верований 

представителей различных 

этносов и культур. 

В последнее десятилетие, в силу 

происходящего постепенного утверждения 

принципов информационной 

открытости и европейской интеграции, 

наблюдается активизация профессионального 

обмена и распространения 

наиболее передовых и эффективных 

форм арт-терапевтической 

работы. Особое значение в этой связи 

приобрел вопрос о разработке и введении 

единых стандартов профессиональной 

арт-терапевтической подготовки 

и практики. Это сохранение 

высокой степени профессиональной 

свободы и самостоятельности специалистов, 

дальнейшее развитие теоретической 

базы направления, реализация 

системы принципов арт-терапевтического 

образования, ориентирующегося 

на «опережение» социально-экономических 

и культурных процессов. 

Среди многочисленных изменений 

в деятельности арт-терапевтов 

следует отметить повышение их роли 

в социальной и образовательной 

сферах. Это коррекционная работа в 

специализированных школах, профилактические 

психогигиенические 

мероприятия с детьми, посещающими 

общеобразовательные школы, но 

имеющими определенные эмоциональные 

и поведенческие нарушения, 

отражающиеся на их успеваемости 

и возможностях социальной 

адаптации. 

72

Арт-терапия в клинике невротических и психосоматических расстройств. 

Ψ 

Актуальность темы. Наблюдающийся 

в настоящее время растущий 

интерес к разнообразным направлениям 

терапии творчеством обусловлен 

присущим каждому человеку 

внутренним потенциалом творческих 

способностей, открывающимися возможностями 

естественного проявления 

мыслей, чувств, переживаний 

через творческое самовыражение. 

Важным положительным качеством 

использования арт-терапии в клинической 

практике является возможность 

активного участия больного в 

процессе излечения, сотрудничества 

в поиске психологических первопричин 

развития соматического расстройства. 

Образ современного больного отличается 

потребностью в более естественных, 

комплексных способах лечения. 

В этой связи возникает необходимость 

расширения медикаментозных 

способов воздействия на больного 

за счет альтернативных психотерапевтических 

тактик и подходов. 

Терапевтическая работа с больными 

невротическими и психосоматическими 

расстройствами отличается необходимостью 

воздействия не только 

на соматическую сферу, что является, 

безусловно, необходимой составляющей 

лечения, но и работой с их психологической 

сферой, как базой послужившей 

толчковым механизмом в 

процессе формирования и развития 

самого расстройства. Воздействие в 

комплексе с одной стороны медикаментозными 

средствами, с другой 

– психологическими обеспечит в конечном 

итоге путь к гармонизации 

в психосоматической составляющей 

болезни, личностной целостности, в 

которой равные роли играют тело и 

дух, разум и чувства, способность к 

интроспекции, самоанализу и активному 

действию. 

Цель исследования. Разработать 

систему арт-терапевтических 

упражнений для работы с больными 

в клинике невротических психосоматических 

расстройств. Для реализации 

поставленной цели необходимо 

выполнениe ряда задач: во-первых, 

разработать содержательное, организационное 

наполнение арт-терапевтических 

упражнений с учетом 

медицинских, антропометрических, 

социальных показателей; во-вторых, 

разработать систему оценки эффективности 

применения системы арт-терапевтических 

упражнений в клинике 

невротических и психосоматических 

расстройств. 

Методы исследования. В 

ходе исследовательской работы 

были использованы методические 

рекомендации по организации арттерапевтических 

занятий [3, 4]. Для 

исследования эффективности разработанных 

арт-терапевтических занятий 

была использована методика 

«Шкала самооценки личностной и 

ситуативной тревожности Ч. Спилбергера», 

адаптированная Ю.Л. Ханиным 

[3]. 

Результаты исследования. 

Для реализации первой задачи – разработать 

содержательное, организационное 

наполнение арт-терапевтических 

упражнений с учетом медицинских, 

антропометрических, социальных 

показателей – был составлен 

план работы с больными выделенной 

клиники. Исследование было организовано 

и проведено на клинической 

базе 417 Одесского военного госпиталя. 

Для работы было набрано 60 боль- 

73

Ψ 


ных с невротическими и психосоматическими 

расстройствами, которые 

были разделены на три возрастные 

группы. В первую вошли больные в 

возрасте от 18 до 30 лет, во вторую от 

31 года до 40 лет, в третью от – 41 года 

до 50 лет. Занятия проводились один 

раз в неделю, длительность занятия 

составляла от 1 до 1,5 часа, в зависимости 

от самочувствия больных, их 

готовности к сотрудничеству. 

Система занятий арт-терапией 

была разработана как составляющая 

комплекса психокоррекционных мероприятий 

в клинике невротических 

и психосоматических расстройств. 

На первых занятиях в рамках 

комплекса психокоррекционных 

мероприятий, при использовании 

одного из приемов рациональной 

психотерапии – отвлечения – для 

организации возможности психологически 

«переключиться» с ежедневных 

размышлений о своей болезни 

на другие переживания мы 

использовали арт-терапию. 

Необходимо отметить важность 

первых занятий арт-терапией для 

установления эмоционального контакта 

с больными, знакомства пациентов 

друг с другом, изучения личностных 

особенностей больных для 

определения тактики организации 

дальнейших коррекционных мероприятий 

в рамках запланированной 

групповой психотерапии. 

Для организации арт-терапевтических 

занятий были предложены 

темы для рисования: 1.«Я чувствую, 

что сегодня…»; 2.«В действительности 

самое важное для меня сейчас…»; 

3.«Самое важное в жизни…»; 4.«Это 

меня спасает!»; 5.«И все же мир вокруг 

прекрасен!». Приступая к работе, 

мы оставляли за больными право 

изменять тематику рисования. Для 

выполнения рисунка мы предлагали 

белые листы формата А4, простые и 

цветные карандаши, краски. 

После выполнения рисунка проводилось 

внутригрупповое обсуждение, 

в рамках которого мы предлагали 

больным рассказать о содержании 

изображенного в рисунке, переживаниях, 

испытанных в процессе рисования, 

размышлениях о том почему 

жизненная ситуация развилась именно 

так и каковы пути выхода из сложившегося 

положения. 

Для реализации второй задачи 

– разработать систему оценки эффективности 

применения системы 

арт-терапевтических упражнений в 

клинике невротических психосоматических 

расстройств – исследованные 

больные были протестированы 

при помощи методики «Шкала самооценки 

личностной и ситуативной 

тревожности Ч. Спилбергера» до занятий 

арт-терапией и после проведения 

психокоррекционной помощи. 

В приведенной таблице 1 отражены 

показатели личностной тревожности, 

обнаруженные у исследованных в 

периоды до и после проведения арттерапии. 

Данные таблицы демонстрируют 

улучшения в психо-эмоциональном 

состоянии больных после проведения 

с ними занятий арт-терапией. 

Необходимо отметить обнаруженную 

нами связь между возрастом 

и состоянием личностной тревожности: 

с увеличением возраста уменьшалось 

количество больных, показавших 

негативный рост изучаемого психологического 

качества. 

Более младшие по возрасту боль- 

74



Изменение показателей личностной тревожности 

под влиянием арт-терапии (по данным методики Ч. Спилбергера) 

Количество испытуемых (n), выявивших высокий 

уровень личностной тревожности 

№ Возрастная 

процентная 

п/п группа 

до* 

после** 

разность 

n % n % n % 

1. I 14 70 10 50 4 20 

2. II 13 65 11 55 2 10 

3. III 8 40 6 30 2 10 

* - показатели личностной тревожности до проведения арт-терапии; 

** - показатели после занятий арт-терапией. 

Ψ 

ные чаще отмечали в своем состоянии 

наличие внутренней скованности, 

состояние волнения по поводу 

возможных неудач. Характеризовали 

свое психологическое состояние 

как взвинченное, озабоченное. Отмечали 

частое состояние чрезмерного 

возбуждения, отсутствие желаемого 

состояния душевного покоя 

После проведения арт-терапии 

количество больных с высоким уровнем 

личностной тревожности уменьшилось 

в трех возрастных группах: на 

4 человека в первой возрастной группе, 

что составляет 20% от числа испытуемых 

в данной возрастной группе; 

на 2 человека во второй и третьей возрастных 

группах, что составляет 10% 

от числа исследованных в данных возрастных 

группах. 

Больные невротическими и 

психосоматическими расстройствами, 

принявшие участие в занятиях 

арт-терапией, отметили, что стали 

чувствовать себя более спокойными, 

чаще стали испытывать чувство 

внутреннего удовлетворения, в большей 

степени стали уверены в себе и 

возможностях излечения. Отметили, 

что в большей степени начали контролировать 

свойственное для них 

длительное переживание неприятностей. 

После занятий арт-терапией более 

50% больных невротическими и 

психосоматическими расстройствами, 

принявших участие в организованных 

психотерапевтических занятиях, 

отметили ощущение прилива 

сил и желание работать, что, учитывая 

достаточно молодой трудоспособный 

возраст основного контингента 

больных, является важным результатом 

проведенной исследовательской 

работы. 

В таблице 2 приведены показатели 

ситуативной тревожности (отражены 

только данные больных с 

высоким уровнем изученного психологического 

качества) испытуемых, 

обнаруженные до занятий арт-терапией 

и после проведения психокоррекционной 

помощи. 

Данные таблицы 2 свидетельствуют 

об уменьшении уровня ситуативной 

тревожности у больных всех 

трех возрастных групп после проведения 

занятий арт-терапией. 

Научный интерес вызывает обнаруженная 

корреляция между воз- 

75

Ψ 



Изменение показателей ситуативной тревожности под влиянием 

арт-терапии (по данным методики Ч. Спилбергера) 

Количество испытуемых (n), выявивших высокий уровень 

ситуативной тревоги 

№ 

п/п 

Возрастная 

группа 

Показатели 

ситуативной 

тревожности до 

проведения арттерапии 

Показатели 

ситуативной 

тревожности после 

проведения арттерапии 

Процентная 

разность 

n % n % n % 

1. I 17 85 14 70 3 15 

2. II 15 65 12 60 3 15 

3. III 10 50 8 40 2 10 

растом и уровнем ситуативной тревожности: 

с увеличением возраста 

уменьшалось количество больных, 

показавших негативный рост изучаемого 

психологического качества. 

У больных первой и второй возрастных 

групп в большей степени, 

чем у больных третьей возрастной 

группы были обнаружены состояние 

озабоченности, взвинченности, 

встревоженности, ощущение скованности. 

После проведения арт-терапии 

количество больных с высоким уровнем 

ситуативной тревожности уменьшилось 

в трех возрастных группах: на 

3 человека в первой и второй возрастных 

группах, что составляет 15% от 

числа испытуемых в данных возрастных 

группах; на 2 человека в третьей 

возрастной группе, что составляет 10% 

от числа исследованных в данной возрастной 

группе. 

Больные невротическими и психосоматическими 

расстройствами, 

принявшие участие в занятиях арттерапией, 

отметили, что стали чувствовать 

себя более уверенными в 

собственных силах, в большей степени 

начали контролировать свое поведение, 

отметили необходимость контролировать 

собственные реакции в 

критических ситуациях. 

Выводы. Необходимо отметить, 

что арт-терапия обладает очевидными 

преимуществами перед другими 

– основанными исключительно на 

вербальной коммуникации – формами 

психотерапевтической работы. Как 

показало проведенное исследование, 

практически все больные, принявшие 

участие в организованных занятиях 

арт-терапией, получили возможность 

ознакомиться с понятием психобиологических 

связей, работающих в организме 

человека, понять какие именно 

обстоятельства личной жизненной ситуации 

сформировали психологическую 

базу для развившегося соматического 

расстройства. Важным терапевтическим 

компонентом проведенной 

работы является также определение 

для исследованных больных путей выхода 

из затянувшихся конфликтных 

связей, не имеющих на сегодняшний 

день возможностей рационального 

76


Ψ 

разрешения, а так же эмоционального 

отвлечения от больничной среды. 

Исследование больных невротическими 

и психосоматическими 

расстройствами при помощи методики 

«Шкала самооценки личностной 

и ситуативной тревожности Ч. 

Спилбергера» в периоды до и после 

проведения с ними занятий арт-терапией 

наглядно свидетельствуeт о 

положительных изменениях, произошедших 

в психо-эмоциональном 

состоянии исследованных больных. 

Изобразительная деятельность 

является мощным средством сближения 

людей, своеобразным «мостом» 

между специалистом (психотерапевтом, 

психологом, педагогом и 

т. д.) и больным (клиентом), что особенно 

ценно в современных клинических 

условиях, социальных культурных 

требованиях современной 

жизни. 

Список литературы 

1. Банщиков В. М. Медицинская 

психология.- М., 1967.-240с. 

2. Баркан А. И. Знание детской 

психологи - важное условие профессиональной 

подготовки педиатров // 

Педиатрия.- 1991.-№2.-с.72-74. 

3. Бурлачук Л. Ф., Морозов С. М. 

Словарь-справочник по психодиагностике.- 

СПб, 1999.- 520с. 

4. Изуткин А. М. Методологические 

проблемы медицинской психологии, 

этики и эстетики.- М.: Медицина, 

1968.- 170с. 

5. Исаев Д. Н., Лявшина Г. Х. Роль 

психогигиенического воспитания населения 

в предупреждении неврозов у 

детей // Здравоохранение Российской 

Федерации.- 1992.- №4.- с. 16-18. 

6. Кабанов М. М., Личко А. Е. Л., 

Смирнов В. М. Методы психологической 

диагностики и коррекции в клинике.- 

М., 1983.- 312с. 

7. Кабанова М. М. Проблемы медицинской 

психологии.- Л., 1976.- 320с. 

8. Кабанова М. М., Тонконогова С. 

М. Актуальные вопросы медицинской 

психологии.- Л., 1974.- 144с. 

9. Карвасарский В. Т., Простомолотов 

В. Ф. Невротические расстройства 

внутренних органов.- М.: Медицина, 

1988.- 166с. 

10. Методика объективизации эффективности 

психотерапии соматических 

больных : [метод. рекомендац.] 

/ А. И. Сердюк, Б. В. Михайлов, А. Ф. 

Короп, В. В. Чугунов. – Х., 1998. 

11. Михайлов Б. В. Реабилитационная 

стратегия в психотерапии / Б. 

В. Михайлов, В. В. Чугунов // Архів 

психіатрії. – 2005. – Т. 11, №2 (41). 

77

Ψ 


„Nu eşti învins decât dacă refuzi lupta” 

Mircea Eliade 

STRESUL POSTTRAUMATIC – CONSIDERAŢIUNI ŞI 

REFLECŢII PSIHOLOGICE 

POSTTRAUMATIC STRESS – PSYCHOLOGICAL 

CONSIDERATIONS AND REFLECTIONS 

Mariana BATOG 

Termeni-cheie: stres traumatic, tulburare acută de stres, tulburare 

posttraumatică de stres, tulburare posttraumatică de personalitate, debriefing 

psihologic. 

Abstract 

În acest articol am supus analizei tulburarea de stres posttraumatic, am prezentat 

etapele de formare a acestei tulburări (PTSD), am elucidat unele aspecte ale tulburării 

de stres posttraumatic, am făcut o caracterizare a tulburării de personalitate 

posttraumatică care este o repercusiune a unor influenţe posttraumatice cronice şi 

am propus metode de reabilitare a persoanelor cu PTSD. 

Keywords: traumatic stress disorder, acute stress disorder, posttraumatic 

stress disorder, posttraumatic personality, psychological debriefing. 

Summary 

In this article we’ll look at the topic of posttraumatic stress disorder, we’ll present 

the stages of formation of this disorder (PTSD), elucidate some aspects of the 

posttraumatic stress disorder, we’ll analyze the posttraumatic personality disorder 

that is a repercussion of a chronical posttraumatic stressed, and we’ll propose some 

methods for the rehabilitation of persons with PTSD. 

Conceptul de stres posttraumatic 

apare în literatura de specialitate pentru 

prima dată pe la finele secolului XIX, 

provocând discuţii incitante şi polemice 

între psihologi, psihoterapeuţi, medici. 

Sigmund Freud menţiona că trauma 

psihică, sau amintirea despre ea, acţionează 

ca un corp străin (extraterestru) 

care odată pătrunzând în interior încă 

mult timp rămâne a fi un factor funcţional. 

Cercetările în domeniu confirmă 

faptul că victimele evenimentelor atroce 

se confruntă cu probleme psihologice 

atât pe termen scurt cât şi cu probleme 

pe termen lung, cum ar fi depresia, frica 

exagerată, anxietatea, gânduri obsesive, 

probleme de adaptare, probleme 

nevrotice, tulburări de panică, probleme 

psihosomatice etc. Una dintre repercusiunile 

traumei psihice - stresul posttraumatic 

- fiind denumit de autori în diverse 

perioade de timp prin sintagmele 

„sindromul feroviar”, „inima soldatului” 

(sindromul Da-Kosta), „sindromul ex- 

78


Ψ 

tenuării cronice”, „sindromul reacţiei la 

stres”, „nevroză emoţională” etc. Termenul 

de tulburare de stres posttraumatic 

(PTSD) este oficializat abia în anul 1980, 

fiind publicat în DSM-III (ghid de diagnostic 

şi clasificare a tulburărilor psihice) 

[1]. 

În lucrarea dată vom aborda tematica 

tulburării posttraumatice de stres, 

prezenta formarea pe etape a acestei 

tulburări (PTSD) în viziunea lui Romek 

V. [7]., vom elucida unele aspecte 

ale tulburării posttraumatice de stres 

şi analiza tulburarea posttraumatică 

de personalitate fiind o repercusiune 

a stresului posttraumatic cronic şi, în 

final, propunem unele metode de reabilitare 

a persoanelor cu stres posttraumatic. 

Datele prezentate de Ministerul 

Afacerilor Interne din Republica Moldova 

în raportul pentru semestrul I al 

anului 2012 atestă creşterea numărului 

infracţiunilor împotriva familiei şi a copiilor, 

accidentelor rutiere, a incendiilor 

[12] şi, totodată, a ascendenţei numărului 

victimelor traumatizate în urma 

acestor evenimente, precum şi al martorilor 

la aceste evenimente groaznice. 

Persoanele menţionate anterior denotă 

un grad sporit de risc pentru a dezvolta 

multiple tulburări ce ţin de stres, sub 

incidenţă fiind şi rudele acestora. 

Conform datelor MAI în semestrul 

I, anul 2012 s-a constatat [12]: 

1. ascendenţa infracţiunilor 

privind viaţa sexuală (287 sau +70), infracţiunilor 

contra familiei şi minorului 

(409 sau+147), preponderent din contul 

cazurilor de violenţă în familie (326 

sau +141), a actelor de huliganism 585 

(+56), precum şi a infracţiunilor grave 

contra patrimoniului – a tâlhăriilor (81 

sau +6) şi a jafurilor (587 sau +17); 

2. au fost înregistrate 1.185 accidente 

rutiere, în urma acestora au 

decedat 152 persoane, iar altele 1.487 

au fost traumatizate. De asemenea, au 

fost înregistrate 5.699 impacturi soldate 

cu pagube materiale; 

3. s-a înregistrat o majorare a incendiilor 

cu 7,8% (1089), precum şi a 

persoanelor decedate şi traumatizate în 

urma acestora. 

4. s-a majorat numărul situaţiilor 

excepţionale cu caracter natural, 

tehnogen şi biologico- social, 

fiind înregistrate 179 astfel de situaţii, 

în comparaţie cu 152 anul precedent. 

Centrul psihologic Amicul 

(CNPAC) din mun. Chişinău oferă date 

privind copiii asistaţi – victime ale violenţei 

în semestru I al anului 2012: 382 

copii de diferite vârste, printre care 126 

cazuri de abuz fizic, 108 cazuri de abuz 

sexual, 110 cazuri de abuz psihologic şi 

38 cazuri de neglijare faţă de copii [13]. 

Astfel, considerăm necesar şi util să 

abordăm problematica stresului posttraumatic 

ce este mai puţin cunoscută 

şi abordată în literatura de specialitate 

autohtonă. 

Stresul posttraumatic a fost studiat 

în psihologie din multiple aspecte şi 

dimensiuni fiind un domeniu de cercetare 

al patopsihologiei, psihologiei clinice, 

psihologiei medicale, psihologiei 

militare, psihoterapiei. 

Contribuţii valoroase în domeniul 

cercetării tulburării posttraumatice de 

stres au fost realizate de cercetători din 

multiple ţări: Krepelin E.(1900), Kardiner 

A. (1941), Linderman Ă.(1984), Horowitz 

M. (1980), Egendorf A.(1981), 

Killpatrick D. (1985), Pynoos R. (1985), 

Boulander G. (1986), Lifton R.(1988), 

Nader K., Pitman R., Green A.(1990), 

Wilmshurst L. (2007). 

79

Ψ 

Mariana BATOG 

Cercetătorii ruşi Александровский 

Ю. A. (1989), Kраснов В. 

Н. (1991), Либина A. В.(1993), Eниколопов 

С. Н. (1998), Tарабина Н.В. 

(2001), Волошин В. M. (2001), Ильина 

И. Г. (2002), Назарова И. Э. 

(2002), Зиновьева Н. O., Mихайлова 

Н. Ф.(2003), Ромек В. Г. (2004), Малкина-Пых 

И. Г. (2005) şi-au adus contribuţia 

la studierea teoretico-aplicativă 

a problematicii stresului posttraumatic. 

Studiile realizate de cercetători în 

plan mondial au contribuit la propulsarea 

şi ascendenţa cercetărilor în domeniu 

menţionat şi în R. Moldova: Turchină 

T. (1999), Briceag S. (2008), Gonţa 

V. (2008), Racu I. (2009) etc. 

Ronald Comer, profesor la catedra 

de psihologie de la Universitatea 

din Prinston, defineşte tulburarea 

posttraumatică de stres ca fiind o tulburare 

anxioasă, în care frica şi simptomele 

însoţitoare se menţin un timp 

îndelungat după un eveniment traumatizant 

[6]. În viziunea psihologului 

român Fuerea I., PTSD reprezintă 

o afecţiune psihiatrică importantă ce 

produce o suferinţă emoţională şi o inadaptare 

socială considerabilă, prezentând 

adesea un tablou clinic complex ce 

constituie o semnificativă provocare în 

ceea ce priveşte conduita terapeutică 

[2]. Cercetătorul american Pittman R. 

atribuie stării posttraumatice de stres o 

denumire specifică „gaura neagră a 

traumei” considerând că este o grea 

povară purtată în inima şi gândurile 

persoanei chiar după recuperare şi revenirea 

la un mod de viaţă obişnuit [7]. 

Daniel David susţine că tulburarea 

de stres posttraumatic se caracterizează 

prin reexperenţierea unui eveniment 

extrem de traumatic, acompaniată de 

arousal ridicat şi evitarea stimulilor 

asociaţi cu trauma [2]. 

Actualmente, criteriile diagnostice 

ale PTSD sunt expuse în complexitatea 

simptomaticii sale în sistemele de clasificare 

internaţională ale tulburărilor 

psihice: 

– CIM -10 (clasificare internaţională 

a maladiilor) – sistem de clasificare 

european [9] 

– DSM-IV – sistem de clasificare a 

maladiilor psihice utilizat în SUA [4] 

Tulburarea de stres posttraumatic 

se poate instala la diferite vârste, chiar 

şi în copilărie, şi poate fi un impediment 

pentru autorealizarea în plan personal, 

social, profesional [6]. 

Ромек В. Г. prezintă schematic 

formarea pe etape a tulburărilor de 

stres în dependenţă de timpul apariţiei, 

durată menţinerii şi profunzimea lor 

[7]. 

Suchiasian S.G., Tadeosian 

A.S. ş.a. prezintă simptomele fundamentale 

ale PTSD [9]: 

• hipervigilenţă nemotivată, irascibilitate, 

labilitate; 

• atrofiere emoţională; 

• agresivitate verbală şi fizică; 

• tulburări amnestice şi dismnestice; 

• disfuncţii în concentrarea atenţiei; 

• paroxisme afective; 

• anxietate; 

• amintiri intruzive; 

• dificultăţi de adormire, coşmaruri 

nocturne; 

• sentimentul vinei; 

• retrăiri halucinatorii; 

• gânduri de suicid; abuz de substanţe 

narcotice şi preparate medicamentoase. 

Această tulburare apare în mod dublu 

la femei în comparaţie cu bărbaţii. 

80

Stresul posttraumatic - consideraţiuni şi reflecţii psihologice 

Ψ 

Stres traumatic 

(în timpul incidentului critic şi imediat după el – 

până la 2 zile) 

risc potenţial de distrugere fizică); trauma 

emoţională, însoţită de emoţii intense; 

prezenţa traumelor anterioare în 

anamneză. 

Tulburarea acută de stres 

2. Factori ce ţin de tipul evenimentului 

traumatic: război, re- 

(în decursul unei luni după incidentul critic – 

de la 2 zile până la 4 săptămâni) 

voluţie, dezastre naturale şi tehnogene; 

terorismul, violenţa şi alte evenimente 

Tulburarea de stres posttraumatică sau situaţii cu caracter ameninţător şi 

(după mai mult de o lună de la incidentul critic – 

catastrofal, ce trec de limita experienţelor 

uzuale de viaţă. 

mai mult de 4 săptămâni) 

3. Factori etnoculturali: perceperea 

evenimentului traumatic din 

Tulburarea posttraumatică de personalitate 

(pe parcursul vieţii ulterioare a omului, 

ce a suferit o traumă) 

perspectiva viziunilor asupra vieţii, 

comprehensiunea problemei vieţii şi 

Schema 1. Etapele de formare 

morţii, greutăţii păcatului şi gradului 

Schema a 1. tulburărilor Etapele de formare posttraumatice 

a tulburărilor posttraumatice 

de severitate al pedepsei şi altor probleme 

existenţiale ce sunt abordate de 

hiasian S.G., Tadeosian A.S. ş.a. prezintă simptomele fundamentale a PTSD [9]: 

hipervigilenţ PTSD nemotivată, după irascibilitate, o traumă se labilitate. formează aproximativ 

la 20% femei şi la numai 8% 

atrofiere emoţională; 

oameni în dependenţă de viziunile religioase 

şi ideologice sunt factori de risc 

bărbaţi [6]. Udangiu L. relevă unele foarte semnificativi în dezvoltarea stresului 

posttraumatic şi joacă un rol im- 

agresivitate verbală şi fizică; 

particularităţi de dezvoltare a PTSD 

tulburări amnestice considerând şi dismnestice; că la femei: durata tulburării 

concentrarea este mai atenţiei; mare, simptomatologia mai 

disfuncţii în 

portant în percepţia situaţiilor stresante. 

Spre exemplu, la veteranii războiului 

paroxisme complexă, afective; iar prognosticul este în multe din Vietnam tulburarea posttraumatică 

cazuri nefavorabil şi influenţează în mod de stres a fost identificată la 15%, printre 

soldaţii afro-americani la – 21%, iar 

anxietate; 

negativ calitatea vieţii [3]. 

amintiri intruzive; În acest context este important să 

dificultăţi de prezentăm adormire, coşmaruri factorii nocturne; ce pot contribui la 

printre soldaţii latino-americani – la 

28%. 

apariţia şi dezvoltarea PTSD . Factorii 4. Factorii psihologici şi caracterologici: 

instabilitate emoţiona- 

sentimentul vinei; 

cu influenţă semnificativă în dezvoltarea 

stresului posttraumatic au fost sislă, 

retrăiri halucinatorii; 

nivel înalt de anxietate, imaturitatea 

gânduri de tematizaţi suicid; abuz de în substanţe multiple narcotice aspecte şi preparate de către medicamentoase. personalităţii etc. 

Davidson J., Breslau N., Le. Heuzey M. 

F., Юрьева, Л. Н. ş.a. Clasificările acestor 

autori vin să se completeze reciproc, 

de fiecare dată punându-se accentul pe 

un anumit grup de factori şi completând 

şirul cu factori noi. Юрьева, Л. Н. 

stabileşte patru grupuri mari de factori 

[10]: 

Această clasificare 5 este foarte relevantă, 

însă mai poate fi completată şi 

cu alţi factori importanţi, cum ar fi cei 

demografici, genetici, biologici şi cognitivi. 

În continuare vom analiza unele 

teorii, concepţii ce vin să fundamenteze 

şi să explice mecanismele evolutive ale 

1. Factori caracteristici ai stresului posttraumatic. 

psihotraumei: trauma imprevizibilă 

şi neaşteptată, ce ameninţă viaţa (cu 

– Teoria bifactorială - la baza 

acestei teorii se află principiul clasic al 

81

Ψ 

Mariana BATOG 

condiţionării reflexiv-condiţionate a 

PTSD (după I. P. Pavlov) şi teoria comportamentală, 

condiţionarea operantă 

a dezvoltării sindromului (asemănarea 

sau asociaţia cu un stimul traumatic de 

bază provocând la subiect comportamente 

de evitare) [8]. 

– Teoria reţelelor emoţionale 

asociative patologice (Pitman, 

1988) explică unele manifestări ale 

PTSD [5]. În baza sindromului posttraumatic 

se află formarea structurilor 

asociative patologice construite analog 

ce includ 3 componente: informaţia 

despre evenimentele externe şi condiţii; 

informaţia despre reacţia la aceste evenimente; 

informaţia despre aprecierea 

semantică a stimulilor şi acţiuni de reacţionare. 

Această reţea asociativă începe 

a lucra ca un tot întreg în anumite 

condiţii concrete, producând un efect 

emoţional. Teoria dată argumentează 

mecanismul de dezvoltare a fenomenelor 

flash-bac. 

– Teoria lui Foa and Riggis 

(1993), conform căreia PTSD este 

consecinţa disrupturilor din procesul 

natural al recuperării datorită a două 

scheme cognitive dobândite după expunerea 

la traumatism: lumea este total 

periculoasă şi individul este complet 

incompetent să se ferească sau să depăşească 

pericolele [11]. 

– Concepţia etiologic - multifactorială 

(Maercker, 1998) prin 

intermediul căreia se face o încercare 

de a explica de ce, după trăirea stresului 

traumatic unii oameni încep să sufere 

de PTSD, iar alţii nu. În această concepţie 

se evidenţiază 3 grupuri de factori, 

combinarea cărora duce la apariţia 

PTSD: factorii ce ţin de evenimentul 

traumatic; factori defensivi; factorii 

de risc [5]. 

– Fenomenul dezvoltării - 

maturării posttraumatice de 

Tedeschi, Colhoun (2004) implică 

o schimbare psihologică pozitivă ca 

rezultat al eforturilor de a depăşi circumstanţele 

provocatoare ale vieţii [11]. 

Tedeschi, Colhoun susţin că dezvoltarea 

post traumatică conduce la creşterea 

modului în care este apreciată viaţa, 

la apropierea de alţii, la descoperirea a 

noi oportunităţi, afilierea la valori spirituale. 

Acest subiect este dezvoltat în 

psihologia pozitivistă a lui Victor Frankl 

şi psihologia umanistă a lui Rogers. 

Durata terapiei şi metodele utilizate 

pentru reabilitarea persoanelor 

ce au trăit o traumă psihologică sunt 

în corelaţie directă cu tipul de stres 

posttraumatic identificat. În continuare 

vom analiza clasificările propuse de 

Terr L. C. (1991), Волошин В. М (2001) 

şi Ромек В.Г., Малкина-Пых И. Г. 

(2006). 

Малкина-Пых И. Г., Ромек В. Г. 

clasifică tulburarea posttraumatică de 

stres în funcţie de particularităţile de 

manifestare şi evoluţie: 

1. acută – se dezvoltă până la trei 

luni; 

2. cronică – decurge mai mult de 

trei luni; 

3. întârziată – apare la şase luni 

sau mai mult după confruntarea cu un 

eveniment traumatizant. 

Tipul cronic al PTSD produce 

schimbări vizibile în personalitatea victimei. 

Tulburarea posttraumatică 

de personalitate este o schimbare 

a personalităţii după confruntarea cu 

un eveniment atroce ce se dezvoltă pe 

parcursul a mai mulţi ani. Apar schimbări 

în caracterul persoanei – devenind 

unul „complicat”. Această tulburare 

poate fi diagnosticată nu mai devreme 

82


Ψ 

de 2 ani de la evenimentul traumatic şi 

în cazul în care au fost observate schimbări 

majore în personalitatea victimei 

[9]. În structura personalităţii se fac 

observabile unele trăsături ce nu erau 

prezente până la evenimentul traumatic. 

Se observă izolare socială, atitudini 

duşmănoase şi neîncrederea faţă de 

cei din jur, domină simţul devastării 

şi deznădejdii, sentimentul permanent 

de schimbare personală, viaţa decurge 

„ la limite”, cu „ameninţare continuă”, 

se determină un nivel înalt al anxietăţii, 

nivel jos al controlului subiectiv. În paralel 

se micşorează nivelul de implicare 

socială şi profesională al persoanei [9]. 

Terr L. C. (1991) propune o clasificare 

a formelor de PTSD în funcţie 

de tipul de traumă la care a fost expus 

individul: 

traumele de tip I – singulare 

(eveniment traumatic major, cum ar fi 

un accident de maşină sau prăbuşirea 

unui pod); 

traumele de tip II – repetate 

(abuz fizic sau sexual multiplu pe parcursul 

unei lungi perioade). 

Autorul afirmă că este de aşteptat 

ca traumele de tip I să declanşeze paternuri 

de reacţii, de retrăire, evitare şi 

hiperexcitabilitate, iar cele de tip II să 

determine simptome mai pervazive de 

negare, amorţire emoţională sau disociere 

şi furie [4]. 

Волошин В. М. (2001) examinează 

patru tipuri ale tulburării posttraumatice 

de stres [5]: 

‣ tipul anxios – se caracterizează 

printr-un nivel înalt al neliniştii 

somatice şi psihice nemotivate pe un 

fond afectiv colorat ipotetic cu trăirea, 

nu mai rar de câteva ori pe zi, reprezentări 

involuntare de nuanţă obsesivă, ce 

reflectă situaţia post traumatică. E caracteristică 

dispoziţia disforică cu simţul 

disconfortului intern, iritabilitate, 

tensionare. Dereglările de somn se caracterizează 

prin dificultăţi de adormire 

cu dominarea în conştiinţă a gândurilor 

anxioase despre starea sa; teama de calitatea 

şi durata somnului, frica faţă de 

visuri chinuitoare; 

‣ tipul astenic – diferă prin dominarea 

simţului de moliciune şi slăbiciune, 

fodul redus al dispoziţiei, apare 

indiferenţa faţă de evenimentele vieţii 

anterior cointeresate, indiferenţă faţă 

de problemele familiale şi întrebări de 

lucru. Comportamentul se remarcă prin 

pasivitate, e caracteristică trăirea pierderii 

sentimentului de satisfacţie de la 

viaţă. În conştiinţă, domină gândurile 

despre starea sa de faliment; 

‣ tipul disforic – se caracterizează 

prin trăirea permanentă al insatisfacţiei 

interioare, iritabilitate, până la 

explozii de răutate şi mânie, pe fonul dispoziţiei 

deprimate-sumbre. Bolnavii se 

evidenţiază printr-un nivel înalt de agresivitate, 

tendinţa de a-şi vărsa mânia, iritabilitate 

şi violenţă faţă de cei din jur; 

‣ tipul somatoform – se caracterizează 

prin dereglări masive somatoforme 

cu localizarea prioritară a 

senzaţiilor corporale neplăcute în regiunea 

inimii (54%), a tractului gastrointestinal 

(36%) şi a capului (20%), aceste 

dereglări se asociază cu paroxismele 

psihovegetative (apar după 6 luni de la 

evenimentul traumatic). 

În scopul prevenţiei dezvoltării 

tulburării posttraumatice de stres cercetătorii 

în domeniu (Badhen (2001), 

Ромек В.Г. (2004), Малкина-Пых И. 

Г. 2006) ) recomandă utilizarea debriefingului 

psihologic după confruntarea 

cu un eveniment teribil, în special în 

urma catastrofelor tenhogene şi dezas- 

83

Ψ 

Mariana BATOG 

trelor naturale. Debriefingul psihologic 

reprezintă o discuţie organizată 

cu un grup de persoane ce au trăit împreună 

un eveniment traumatizant [7]. 

Scopul discuţiilor în grup – minimalizarea 

suferinţelor victimelor. Debriefingul 

se atribuie formelor de intervenţie 

în criză, dar poate fi utilizat şi în scopuri 

profilactice. Timpul optim de realizare 

este nu mai devreme de 48 ore de la 

evenimentul traumatic, durata constituie 

2-2,5 ore fără întrerupere [5], iar în 

opinia unor autori, poate cuprinde 3-6 

ore. Este de dorit ca grupul de lucru să 

fie alcătuit din maximum 10-15 persoane. 

Nu se admit în grup persoane ce nu 

au tangenţe cu evenimentul în cauză. 

Moderatorii vor avea o pregătire specială 

în domeniul dat. 

Debriefingul psihologic este 

constituit din 3 părţi de bază [7]: 

I. Prelucrarea emoţiilor de bază a 

participanţilor şi măsurarea intensităţii 

stresului. 

II. Discutarea detaliată a simptomelor 

şi asigurarea sentimentului de 

apărare şi susţinere. 

III. Mobilizarea resurselor, asigurarea 

cu informaţie şi proiectarea planurilor 

de viitor. 

Debriefingul psihologic cuprinde 

şapte etape: introducerea, descrierea 

faptelor, descrierea gândurilor şi impresiilor, 

descrierea reacţiilor emoţionale, 

descrierea simptomelor, etapa 

finală, readaptarea [5]. 

Metode utile ce vor contribui la 

prevenţia PTSD pot fi discuţiile informative 

şi trainingurile organizate în 

scopul întăririi strategiilor de coping, 

trainingul de dezvoltare a abilităţilor de 

comunicare, trainingul de management 

al furiei, anxietăţii, trainingul de dezvoltare 

a abilităţilor sociale. 

Reabilitarea psihologică a persoanelor 

cu PTSD este un proces îndelungat 

ce poate dura de la o lună până la 

câţiva ani. Unii autori menţionează că 

în unele situaţii persoana poate să sufere 

de această tulburare pe parcursul 

întregii vieţi. 

În cadrul terapiei persoanelor cu 

PTSD [7.] psihologul va respecta câteva 

principii: 

‣ Principiul normalizării – 

începerea terapiei se centrează pe discutarea 

emoţiilor trăite şi explicarea 

normalităţii lor de existenţă pentru situaţia 

groaznică trăită. 

‣ Principiul parteneriatului 

şi accentuării calităţilor pozitive 

de personalitate – persoanele 

cu PTSD sunt sensibile, uşor de rănit 

şi au tendinţa spre autoînvinuire, sentimentul 

neputinţei şi denotă agresivitate 

mărită etc., din aceste considerente 

sunt respinse de alte persoane, ce le accentuează 

sentimentul lipsei de valoare 

şi vinei, le dezvoltă şi mai mult sentimentul 

inferiorităţii. Din aceste motive 

stabilirea relaţiei de parteneriat este o 

condiţie sine qua non. 

‣ Principiul individualizării 

– se bazează pe faptul că fiecare persoană 

îşi are propria cale de reabilitare 

după un eveniment atroce. 

Aceste principii sunt respectate pe 

parcursul terapiei persoanelor cu PTSD. 

Specialiştii în domeniu remarcă 

eficienţa terapiilor cognitiv-comportamentale 

(tehnicile EMDR, EBI, trainingul 

de reducere a anxietăţii (AMT), 

tehnici de relaxare musculară, tehnica 

povestirii directe sau libere; metoda 

mărturisirii propusă de Cienfuegos şi 

Monelli) pentru recuperarea psihologică 

a persoanelor cu stres posttraumatic, 

dar propun şi terapia raţională, terapia 

84


Ψ 

dramatică, art-terapia (meloterapia, terapia 

cu ajutorul basmelor), gestalt-terapia, 

terapia pozitivistă, play-therapy 

(terapia prin joc); terapia strategică, 

programarea neurolingvistică (NLP) 

[5], psihoterapia de familie. Sigmund 

Freud a folosit în tratamentul stresului 

posttraumatic hipnoterapia, accentuând 

necesitatea producerii catharsisului. 

Terapiile individuale în mod frecvent 

sunt îmbinate cu terapiile de grup. 

Terapiile psihologice vor fi anticipate 

de farmacoterapie pentru atenuarea 

simptomelor psihopatologice. 

Procedurile de reabilitare psihologică 

vor fi însoţite de susţinerea socială, 

îndeosebi din partea persoanelor 

apropiate, în scopul redobândirii statutului 

social anterior, a posibilităţilor 

de a-şi asigura o situaţie materială 

puternică [8]. 

În armata americană se experimentează 

metode neconvenţionale pentru 

a-i trata pe soldaţii care suferă de stres 

posttraumatic în urma experienţelor 

de luptă: aromaterapia, acupunctura şi 

alte metode, iar acestea dau rezultate 

promiţătoare, a declarat secretarul apărării 

Robert Gates pentru presă [14]. 

În final, considerăm că este semnificativ 

să menţionăm: 

1. Evenimentele traumatice sunt 

inevitabile, se produc constituind o parte 

mai sumbră a vieţii, devenind actualmente 

o însuşire specifică a existenţei 

noastre. 

2. Unele persoane pot să ajungă să 

dezvolte PTSD fiind martori sau trăind 

evenimente traumatice, în timp ce alţii 

nu, în dependenţă de multipli factori: 

caracteristici ai psihotraumei, a evenimentului 

produs, factori psihologici, 

caracterologici, etnoculturali, genetici, 

cognitivi, demografici. 

3. O tehnică eficientă în prevenţia 

dezvoltării PTSD este debriefingul 

psihologic. Trainingul de dezvoltare a 

competenţelor sociale, a abilităţilor de 

comunicare, de întărire a strategiilor de 

coping, management al anxietăţii şi furiei 

au menirea să micşoreze riscul apariţiei 

stresului posttraumatic. 

4. În reabilitarea PTSD specialiştii 

în domeniu menţionează eficacitatea 

terapiilor cognitiv-comportamentale, 

hipnoterapiei, terapiei de familie, terapiei 

raţionale, terapiei strategice etc. 

În recuperarea persoanelor cu stres 

posttraumatic vor fi necesare intervenţii 

de ordin psihologic, social, medical. 

Reevaluarea cognitivă, rezolvarea, 

acomodarea, adaptarea, reconstituirea 

relaţiilor sociale, normalizarea stărilor 

psihice si a dispoziţiei, implicarea activa 

în prezent, construirea planurilor de 

viitor, perceperea evenimentului atroce 

ca fiind o experienţă de viaţă sunt indici 

ai depăşirii psihotraumei. 

Bibliografie selectivă 

1. BATOG, M., (2012). Orientări teoretice 

şi aspecte clinice ale sindromului 

de stres posttraumatic. În: Optimizarea 

învăţământului în contextul societăţii bazate 

pe cunoaştere. Materialele Conferinţei 

Ştiinţifice Internaţionale. Chişinău: tipografia 

„Print – Caro” SRL. p. 400- 403. 

2. BATOG, M., (2012). Exteriorizarea 

stresului posttraumatic prin intermediul 

comportamentului deviant. În: 

Cauzele comportamentului deviant în 

rândurile tinerilor în condiţiile actuale 

din Republica Moldova. Materialele Conferinţei 

Ştiinţifice Naţionale 5 decembrie, 

2012, „UPS I. Creangă”. Ch.: tipografia 

UPS I. Creangă, p. 358-365. 

3. UDANGIU, L., (2010). Tulburarea 

de stres posttraumatic şi stresul acut. 

Evaluare clinică şi terapeutică. În: Me- 

85

Ψ 

Mariana BATOG 

dicina modernă. Vol. XVII. Nr. 6, p. 292- 

296. 

4. WILMSHURST, L., (2007). Psihopatologia 

copilului. Fundamente. Trad. 

Pelea A., Iaşi: Polirom, 376 p. 

5. МАЛКИНА-ПЫХ, И.Г., (2010). 

Психологическая помощь в кризисных 

ситуациях. Москва. : Изд-во Эксмо. 

6. КОМЕР, Р., ( 2001). Основы патопсихологии. 

Editura Fundamentals of 

Abnormal Psychology, 617 c. 

7. РОМЕК, В.Г., КОНТОРОВИЧ, А., 

КРУКОВИЧ, Е.И., (2004). Психологическая 

помощь в кризисных ситуациях. 

СПб.: Речь, 256 с. 

8. ТАРАБРИНА, Н.В., (2001), Практикум 

по психологии посттравматического 

стресса. монография. СПб. : 

Питер, 252 с. 

9. СУКИАСЯН, С.Г. и др. (2003). 

Стресс и посстрессовые растройства. 

Личность и общество. Ереван, 

изд. Асотик, 384 с. 

10. ЮРЬЕВА, Л.Н., (2002). История. 

Культура. Психические и поведенческие 

расстройства. — К.: Сфера,. 

- 314 с. 

11. http://www.vrasti.org/evaluarea%20PTSD.pdf 

12. h t t p : / / w w w . m a i . g o v . m d / 

node/17788 

13. http://cnpac.org.md/index. 

php?option=com 

14. http://www.ziare.com/viata-sanatoasa/tratament/soldatii-americanitratati-de-stres-post-traumatic-cu-aromaterapie-1014482 

86


Ψ 

OPINII, DISCUŢII 

Nimic nu îl poate opri pe omul cu o atitudine mentală corectă 

să îşi îndeplinească scopul. 

Nimic din lumea aceasta nu îl poate ajuta pe omul 

care are o atitudine greşită. 

Thomas Jeferson 

ABORDAREA COMPARATIVĂ A CONCEPTULUI 

DE ATITUDINE ÎN PSIHOLOGIA GENERALĂ, 

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII ŞI CEA SOCIALĂ 

COMPARATIVE APPROACH OF THE CONCEPT 

OF ATTITUDE IN GENERAL AND SOCIAL PSYCHOLOGY 

AND PSYCHOLOGY OF PERSONALITY 

Tatiana VASIAN 

Termeni-cheie: atitudine, montaj, orientarea personalităţii, poziţia 

personalităţii, congruenţa atitudinii cu comportamentul. 

Sumarry 

The present article reflects the comparative approach of the concept of attitude in 

different branches of psychology science, from the general to social psychology. There 

are presented the differences between the concept of attitude and montage, set, orientation 

and position of the personality. With the three-dimensional structure analysis it is 

elucidated the problem of consistency between attitude and real behavior of the person. 

Termenul de atitudine a intrat cu 

desăvârşire în limbajul cotidian uzual 

şi în diverse situaţii este utilizat având 

semnificaţii diferite. În ştiinţa psihologică 

problema atitudinilor a generat 

un număr mare de studii şi în psihologia 

occidentală, şi în cea americană (W. 

Tomas şi F. Znaniecki, 1918; R. LaPiere, 

1934; G. Allport, 1954; S. Bogardus, 

1931; S. Asch, 1952; L. Festinger, 1957, 

1960; R. Zajonc, 1968; M. Fishbein şi 

I. Ajzen, 1975; H. Mendras, 1989; D. 

Myers, 2005). Studierea atitudinilor 

reprezintă o direcţie independentă de 

cercetare, fiind în prezent una dintre 

cele mai studiate domenii din psihologia 

socială şi unul dintre conceptele ei 

centrale. 

Conceptul de atitudine a constituit 

ţinta cercetărilor din cadrul mai 

multor ramuri ale psihologiei. Pentru 

o elucidare mai clară a conceptului de 

atitudine şi o diferenţiere de altele care 

exprimă esenţe psihologice foarte apropiate 

ne propunem analiza conceptului 

de atitudine în psihologia generală, în 

care se porneşte de la noţiunea de montaj 

(установка), care derivă din studiile 

cercetătorilor germani Y. E. Muller, 

F. Shuman, S. Stefens şi este dezvoltată 

mai apoi de către cercetătorii georgieni 

din şcoala lui D. Uznadze (1958). În 

87

Ψ 


viziunea reprezentanţilor acestei şcoli, 

montajul este conceput ca şi o stare 

dinamică integră a subiectului ce determină 

pregătirea lui pentru o anumită 

acţiune şi această stare este condiţionată 

de doi factori: trebuinţa subiectului 

şi situaţia obiectivă respectivă [9]. Orientarea 

persoanei spre un anumit comportament 

în scopul satisfacerii nevoii 

date în situaţia dată se poate consolida 

în cazul repetării situaţiei, transformându-se 

din montaj situativ în unul fixat. 

Deşi noţiunea de montaj, definită mai 

sus, permite a explica orientarea acţiunilor 

persoanei în anumite împrejurări, 

o astfel de abordare nu poate fi aplicată 

cu acelaşi succes şi în psihologia socială. 

După cum menţionează G. Аndreev, 

o astfel de abordare a montajului nu 

pune în evidenţă analiza factorilor sociali 

ce determină comportamentul persoanei, 

procesul de însuşire de către ea 

a experienţei sociale, ierarhia complexă 

a factorilor ce determină însăşi natura 

situaţiei sociale în care persoana acţionează. 

În concepţia lui D. Uznadze, 

montajul ţine de realizarea unor necesităţi 

umane elementare, fiziologice, 

de esenţă mai mult neconştientizată şi, 

prin urmare, fiind în imposibilitatea de 

a explica forme mai complexe ale activităţii 

umane. 

S. L. Rubinştein delimitează montajul 

dintre tendinţele personalităţii, 

care reflectă poziţia luată de personalitate 

faţă de scopurile şi obiectivele 

înaintate şi se exprimă prin mobilizarea 

selectivă şi predispunerea pentru 

activitatea orientată spre realizarea lor 

[15, p. 520]. Fiind determinat de interacţiunea 

interioară a diverselor tendinţe 

ce exprimă orientarea personalităţii, 

montajul, la rândul său, le determină şi 

le condiţionează. Montajul, înţeles astfel, 

joacă un rol semnificativ în întreaga 

activitate a personalităţii, prezenţa 

unui anumit montaj influenţând şi modalitatea 

în care este perceput de către 

subiect orice conţinut obiectual. 

În psihologia personalităţii mai 

mulţi cercetători au încercat să dezvăluie 

conceptul de atitudine şi locul lui 

în structura personalităţii. Psihologul 

rus V. Measeşcev, numele căruia este 

unul de referinţă în domeniul psihologiei 

personalităţii şi a atitudinilor, a 

valorificat importanţa atitudinilor în 

studierea şi formarea personalităţii, 

în explicarea esenţei unor formaţiuni 

complexe din structura personalităţii, 

cum ar fi trebuinţele, interesele, dar şi 

conştiinţa în întregime [12, p. 75]. Atitudinea 

este tratată de către V. Measeşcev 

(1960) ca „un sistem integru de 

relaţii individuale, selective, conştientizate 

ale personalităţii cu diverse laturi 

ale realităţii obiective” [14, p. 9]. 

V. Measeşcev a formulat unul dintre 

cele mai importante principii în teoria 

personalităţii: sistemul relaţiilor sociale 

în care este inclus individul uman 

de la naştere şi pe tot parcursul vieţii 

formează atitudinile lui subiective faţă 

de toate laturile lumii înconjurătoare. 

Acest sistem reiese din întreaga istorie 

de dezvoltare a individului uman, 

ea exprimă experienţa lui personală, 

individuală şi determină din interior 

acţiunile, trăirile sale. Acest sistem de 

atitudini faţă de mediu şi faţă de sine 

reprezintă o caracteristică specifică 

de personalitate, în mai mare măsură 

specifică decât un şir de alte componente 

ale ei, precum caracterul, temperamentul, 

aptitudinile. 

V. Measeşcev a studiat problema 

atitudinilor îndeosebi în legătură cu activitatea 

umană. În opinia sa, atitudinea 

88

Abordarea comparativă a conceptului de atitudine în psihologia generală 

Ψ 

exprimă poziţia selectivă activă a personalităţii, 

care determină caracterul individual 

al activităţii ei şi al faptelor ei 

în parte. Dar atitudinea nicidecum nu 

se rezumă la acţiune sau activitate, mai 

mult ca atât, ea e diametral opusă acţiunii, 

după cum notează A. Bodalev, predecesorul 

lui V. Measeşcev [10, p.126]. 

Spre deosebire de acţiune, atitudinea nu 

este proces şi, de aceea, nu are desfăşurare 

spaţio-temporală; nu poate fi reprezentată 

şi însuşită într-o formă generală; 

ea e întotdeauna extrem de individuală 

şi concretă. Cu toate acestea, atitudinea 

şi acţiunea sunt inseparabile. Atitudinea 

generează acţiunea, dar şi singură apare 

şi se formează în cadrul acţiunii [10, 

p.126]. După cum susţine A. Leontiev, 

atitudinea e cea care formează conştiinţa 

(care precede acţiunea), reprezintă 

caracteristica principală a acţiunii, dar 

şi rezultatul ei. Astfel, atitudinea poate 

fi concomitent sursa acţiunii şi produsul 

ei, dar poate şi să nu fie aşa, deoarece nu 

întotdeauna ea este reflectată adecvat în 

cadrul activităţii [10]. 

Este importantă realizarea distincţiei 

dintre atitudine şi montajul 

studiat în cadrul psihologiei generale. 

V. Measeşcev menţionează că ambele 

sunt structuri psihologice, au anumite 

însuşiri, dar nu pot fi ele însele însuşiri 

[14, p.47]. La fel nu pot fi stări, deşi 

se schimbă odată cu schimbarea stării 

personalităţii. Atitudinea umană nu 

este parte a personalităţii, ci potenţialul 

reacţiei ei psihice în legătură cu un anumit 

obiect, proces sau fapt al realităţii 

[14, p.149]. Esenţial pentru atitudine 

este caracterul ei conştient: atitudinea 

este conştientizată de către individ, deşi 

motivele, sursele ei pot rămâne neconştientizate. 

Montajul se caracterizează 

prin pregătire, predispunere, iar atitudinea 

– prin selectivitate, atracţie sau 

respingere. 

L. Bojovici analizează atitudinea 

vis-a-vis de conceptul de orientare a 

personalităţii, în cadrul cercetării formării 

personalităţii în perioada copilăriei 

[11]. În viziunea autoarei ruse, orientarea 

personalităţii reprezintă o poziţie 

internă a personalităţii faţă de mediul 

social înconjurător, faţă de obiecte 

separate ale acestui mediu. Deşi aceste 

poziţii pot fi diferite, în ele poate fi evidenţiată 

o tendinţă generală, ce se manifestă 

pregnant. Noţiunea de orientare 

exprimă, de fapt, atitudinea dominantă 

a persoanei. De multe ori acest termen 

este folosit ca echivalentul noţiunilor 

de atitudine şi montaj [14, p.49]. Totuşi, 

după specificaţia aceluiaşi autor, 

diferenţe există: montajul are caracter 

retrospectiv, iar orientarea personalităţii 

are caracter bine determinat şi de 

perspectivă. Atitudinea la fel are caracter 

retrospectiv, în sensul genezei sale 

(se bazează pe experienţa individului 

uman), dar şi explică comportamentul 

persoanei, trăirile ei emoţionale prezente, 

având şi semnificaţii de perspectivă 

vis-a-vis de comportamentul viitor. 

Atitudinile se manifestă în trăirile 

emoţionale ale persoanei, în dorinţele, 

interesele, trebuinţele ei, în scopurile 

şi motivele activităţii ei. Deosebit de 

expresiv ele se manifestă în orientarea 

generală a personalităţii, în ceea ce doreşte 

persoana, graţie cărui fapt acţionează, 

în modul în care reacţionează la 

anumite evenimente şi fenomene din 

lumea înconjurătoare, la procesul şi rezultatul 

activităţii sale sau faptele altor 

persoane [12, p. 76]. 

V. Measeşcev consideră că orientarea 

personalităţii poartă un caracter 

foarte general şi nu dezvăluie persona- 

89

Ψ 


litatea pe potriva ei, deoarece ultima 

este dinamică, diversă şi se schimbă pe 

parcursul vieţii. Caracterizarea personalităţii 

prin intermediul orientării ei ar 

fi nu doar unilaterală şi seacă, dar nici 

nu s-ar potrivi pentru înţelegerea majorităţii 

persoanelor, al căror comportament 

poate fi determinat de diverse 

momente externe. Atitudinile persoanei, 

însă, sunt variate, din care cauză 

anume ele pot explica diversitatea psihicului 

uman [14, p.150]. 

De problema personalităţii şi atitudinilor 

ei ţine şi un şir de noţiuni psihologice 

integrale, dintre care şi poziţia 

personalităţii, noţiune care a fost propusă 

de A. Adler în 1912. În esenţă, ea 

reflectă integrarea atitudinilor selective 

dominante ale persoanei pentru un 

anumit subiect, domeniu. V. Measeşcev 

consideră că interpretat astfel, acest 

concept e aproape de montajul personalităţii. 

Una dintre explicaţiile caracterului 

integru al atitudinii şi diferenţelor 

dintre atitudine şi montaj cercetătorii 

o găsesc în concepţia dispoziţională 

a reglării comportamentului social al 

personalităţii dezvoltată de V. Iadov în 

1975 [9]. Ideea fundamentală ce stă la 

baza acestei concepţii constă în faptul 

că individul posedă un sistem complex 

constituit din diverse formaţiuni dispoziţionale 

care sunt organizate ierarhic, 

pe diferite niveluri. În lumina acestei 

concepţii montajul apare întotdeauna 

în prezenţa unei anumite trebuinţe şi a 

unei situaţii ce ar satisface-o. Ierarhia 

trebuinţelor se clasifică în baza tipului 

de activitate în care se include individul 

pentru a le satisface. La fiecare dintre 

cele patru niveluri de intersecţie a trebuinţelor 

cu situaţia de satisfacere a lor 

avem un anumit nivel dispoziţional: 

• primul nivel este constituit din 

montajele elementare fixate, aşa 

cum există ele în înţelegerea lui 

D. Uznadze, şi se formează în 

baza trebuinţelor vitale legate de 

condiţiile cotidiene familiare (în 

cercetările orientale acestui termen 

îi corespunde noţiunea de 

set); 

• la nivelul doi se află dispoziţii mai 

complexe, ce se formează în baza 

necesităţii umane de a comunica 

ce se realizează în grupuri mici; 

acestea sunt montajele sociale 

fixate sau „atittiud”, care, comparativ 

cu montajele de la primul 

nivel, prezintă o structură mai 

complexă, cu componentele cognitivă, 

afectivă şi comportamentală; 

• al treilea nivel conturează orientarea 

generală a intereselor personalităţii 

legate de un anumit 

domeniu de activitate, reflectate 

în montaje sociale de bază (fundamentale); 

la fel ca şi atitudinile 

de la nivelul doi, au aceeaşi structură 

tridimensională şi exprimă 

atitudinea faţă de anumite domenii 

sociale semnificative pentru 

persoană; 

• ultimul nivel dispoziţional este 

constituit din sistemul orientărilor 

valorice ale persoanei, care-i 

reglează comportamentul şi 

activitatea în situaţii de activism 

social mult mai semnificative 

pentru persoana dată [9]. 

Conform acestui model dispoziţional 

ierarhic atitudinea ca montaj social 

fixat se plasează la nivelul dintre montajele 

elementare fixate şi două niveluri 

mai înalte: montajele sociale fundamentale, 

în care se fixează orientarea 

90


Ψ 

generală a intereselor personalităţii, şi 

orientările valorice. Printr-o astfel de 

abordare se remarcă ideea integrităţii 

atitudinii sociale – integritate, ce trebuie 

înţeleasă doar în contextul social. 

Examinarea ulterioară a specificului 

atitudinilor sociale în sistemul ştiinţelor 

socio-psihologice este posibilă 

doar elucidând o altă tradiţie: tradiţia 

constituirii acestei noţiuni nu în sistemul 

psihologiei generale, ci în sistemul 

psihologiei sociale. 

Chiar dacă numărul cercetărilor 

empirice ale atitudinilor este impunător, 

până în prezent rămâne a fi discutabilă 

terminologia utilizată. Deseori 

şi în domeniul cercetărilor psihosociale 

noţiunile atitudine, poziţie, montaj 

sunt tratate ca şi sinonime. După cum 

menţionează M. Boza, „cu tot interesul 

arătat de cercetători pentru studiul 

atitudinilor, acest concept are încă de 

luptat cu imprecizia atât în definirea sa, 

cât şi în delimitarea sa de alte concepte 

cum ar fi opiniile, credinţele sau intenţiile” 

[6, p.128]. Despre această diversitate 

în utilizarea noţiunilor în domeniul 

dat de cercetare scrie şi psihologul rus 

G. Аndreev, care menţionează că în psihologia 

socială occidentală se utilizează 

noţiunea de „attitude”, echivalentul căreia 

în psihologia socială rusă este montajul 

social sau englezescul „attitud”. 

Pentru termenul de montaj cu sensul 

care i se dă în şcoala lui D. Uznadze în 

cercetările psihologice occidentale este 

utilizată noţiunea de set [9]. Totuşi, în 

multe lucrări recente din psihologia socială 

pot fi întâlnite aceste noţiuni pe 

poziţie de sinonime. Important este să 

delimităm aceste concepte integrale, 

cu o semnificaţie aparte fiecare pentru 

tratarea problemei personalităţii în ştiinţele 

psihosociale, să nu le negăm, ci 

să le concretizăm şi să înţelegem relaţia 

lor cu noţiunea de atitudine. 

Introdusă de către W. Thomas şi F. 

Znaniecki, în anii 1918-1920, în cadrul 

studiului asupra procesului de adaptare 

al emigranţilor polonezi în SUA, 

noţiunea de atitudine desemna „o stare 

mintală a individului orientată de o valoare” 

[apud 4, p. 299-300]. Distincţia 

concepţiei acestor sociologi, după cum 

remarcă S. Chelcea, constă în faptul că 

se scoate în evidenţă perspectiva sociologică 

asupra atitudinilor prin raportarea 

lor la valorile sociale. Anterior 

acestor studii au existat cercetări experimentale 

asupra atitudinilor ca stare 

de pregătire motorie care intervine în 

procesele de percepţie [6, p. 127]. 

După această descoperire a urmat 

o serie de cercetări, cu propunerea mai 

multor definiţii ale atitudinilor, multe 

dintre care erau contrar opuse, după 

cum susţine G. Andreev [9]. G. Allport 

a sistematizat circa 17 definiţii şi a înaintat 

una generală şi comună, care-şi 

păstrează şi astăzi valabilitatea şi care 

cuprinde câteva trăsături de bază ale 

atitudinii, reflectate de majoritatea cercetătorilor 

de până atunci. Aşadar, în 

viziunea sa, atitudinea este „o stare de 

pregătire mintală şi neurală, organizată 

prin experienţă, care exercită o influenţă 

diriguitoare sau dinamizatoare 

asupra răspunsului individual la toate 

obiectele şi situaţiile cu care este în relaţie” 

[apud 4, p. 299]. Această definiţie 

scoate în evidenţă mai multe elemente 

ale atitudinii: 

- se bazează pe o experienţă personală 

cu un anumit substrat neurobiologic, 

din care cauză nu 

poate fi măsurată direct; 

- atitudiniea se constituie din elemente 

cognitive vis-a-vis de 

91

Ψ 


obiectul abordat, cu asocierea 

evaluărilor pozitive sau negative; 

- atitudinile determină şi o reacţie 

comportamentală [6, p. 128]. 

Prin definiţia prezentată se subliniază 

dependenţa atitudinii de experienţa 

umană şi rolul ei reglator asupra 

comportamentului. 

S. Chelcea consideră că la definirea 

atitudinilor trebuie evidenţiate elementele 

structurale ale atitudinilor [4, p. 

300]. În prezent este acceptat modelul 

tripartit al structurii interne a atitudinilor, 

propus de M. Smitt în 1942 şi 

dezvoltat prin cercetări experimentale 

de M. Rosenberg şi C. Hovland în 1960. 

Conform acestui model atitudinea posedă 

o structură complexă în care se 

evidenţiază 3 componente interdependente: 

• componenta cognitivă, care reflectă 

conştientizarea obiectului 

atitudinii, exprimată, de obicei, 

în judecăţi, cunoştinţe, opinii, 

credinţe, convingeri; 

• componenta afectivă, care denotă 

evaluarea emoţională a obiectului, 

exprimată prin sentimente 

de simpatie sau antipatie faţă de 

el (favorabile sau defavorabile); 

• componenta comportamentală 

sau conativă, care reflectă dispoziţia 

acţionară, tendinţa de 

a acţiona în mod favorabil sau 

defavorabil faţă de obiectul în 

raport cu care se formează atitudinea 

[4 , 6, 9]. 

Când vorbim despre atitudinile 

unei persoane, de fapt, avem în vedere 

credinţele şi trăirile ei emoţionale 

vis-a-vis de o persoană sau eveniment 

şi, drept urmare, tendinţa acesteia de a 

acţiona într-un mod anume. Aceste reacţii 

evaluative în ansamblu, favorabile 

sau nefavorabile, indiferent de forma 

lor de exprimare (fie convingeri, fie trăiri 

emoţionale sau tendinţa de a acţiona), 

şi determină atitudinea persoanei 

[apud 13, p.160]. 

J.-C. Abric, încercând să extragă 

ideea principală din definiţia clasică a 

lui G. Allport, la fel se axează pe faptul 

că atitudinile sunt nişte predispoziţii 

acţionale. După el, „atitudinea este constituită 

din ceea ce se crede că se află îndărătul 

comportamentului... Sau: atitudinea 

este o cauză a comportamentelor” 

[1, p. 36]. 

A. Gavreliuc identifică atitudinile 

ca fiind „orientări primare care constituie 

o raportare selectivă faţă de un 

obiect social (eveniment, personalitate, 

instituţie) şi care determină un model 

de comportament propriu” [5, p. 75]. În 

această definiţie se scoate în prim plan 

factorul selectiv şi evaluativ al atitudinii 

şi relaţia sa cu comportamentul persoanei. 

Mulţi autori sunt de acord cu faptul 

că „în oricare atitudine există un aspect 

de evaluare şi acest aspect este central” 

[2, p. 125]. În acelaşi context J.-C. Abric 

egalează atitudinile cu luările de poziţie 

ale unui individ în raport cu un obiect 

[1, p. 36]. La fel, R. Baron şi D. Byrne 

se centrează pe partea de evaluare, considerând 

atitudinile drept „evaluări de 

durată ale diferitelor aspecte ale lumii 

sociale” [apud 4, p. 300]. E lesne de 

observat că diferenţele în determinarea 

conceptului de atitudine ţin de centrarea 

pe una din componentele structurale 

ale lui. Cu siguranţă, această centrare 

pe o componentă atitudinală sau alta la 

definire depinde în mare măsură de orientarea 

teoretică a autorilor. 

Totodată, mulţi autori vorbesc despre 

divergenţa dintre cele 3 reacţii: cog- 

92


Ψ 

nitive, afective şi comportamentale, iar, 

în final, lipsa concordanţei dintre atitudine 

şi comportamentul real al persoanei. 

Paradoxul lui R. LaPierre, descris 

în majoritatea manualelor de psihologie 

socială, este unul din procesele sociopsihologice 

ce elucidează într-un mod 

spectaculos acest moment şi ne conduce 

la concluzia că între ceea ce spunem 

şi ceea ce facem există o divergenţă [4, 

6, 9]. Problema majoră ce se pune în cadrul 

modelului tripartit al atitudinilor 

este legată de stabilirea modalităţilor de 

influenţă a unei componente atitudinale 

asupra schimbării celorlalte componente, 

care rămâne şi până în prezent 

obiectul multiplelor cercetări teoretice, 

dar şi experimentale. Cert este faptul că 

între comportament şi atitudine există 

o relaţie, dar nu una simplă, de tip monocauzal, 

ci mediată de o multitudine 

de factori [4, p. 308]. 

În acest context S. Rusnac evidenţiază 

două modalităţi de abordare a atitudinii 

sociale. Prin prima se afirmă că 

atitudinea este o reacţie afectivă, cognitivă 

sau comportamentală la un anumit 

obiect. Deoarece între aceste tipuri de 

reacţii pot fi stări de discordanţă, adepţii 

celei de-a doua tratări neagă modelul 

tripartit, dând prioritate în atitudine 

stărilor afective manifestate în raport 

cu ceea la ce se raportează persoana: 

obiecte, evenimente, persoane, fenomene 

[7, p. 158]. 

Este clar că atitudinile servesc satisfacerii 

unor necesităţi importante ale 

subiectului şi pentru precizarea lor se 

disting mai multe funcţii ale atitudinilor: 

• adaptativă sau utilitară, prin 

care atitudinea orientează subiectul 

spre acele obiecte care îi 

servesc la realizarea scopului urmărit; 

• cognitivă, care serveşte cel mai 

mult scopului cunoaşterii sociale, 

ajutând persoana să-şi organizeze 

reprezentările despre lumea 

înconjurătoare, să interpreteze 

evenimentele şi fenomenele 

vieţii cotidiene [8, p. 148]; „atitudinile 

constituie un fel de rezumat 

al evaluărilor unui obiect” 

[6, p. 130]; 

• expresivă (uneori funcţia de autoreglare), 

prin intermediul căreia 

atitudinea serveşte şi drept 

modalitate de eliberare a subiectului 

de tensiunea interioară, de 

exprimare, manifestare a sa ca 

personalitate; 

• funcţia de apărare, realizată 

prin faptul că atitudinea contribuie 

la rezolvarea conflictelor 

interne ale personalităţii [8, p. 

147-148]. 

Realizarea acestor funcţii este posibilă 

graţie structurii complexe pe care o 

prezintă atitudinea. 

Studiul literaturii din domeniu 

scoate în evidenţă cauza interesului 

constant şi sporit pentru problema atitudinilor, 

care se regăseşte în abordarea 

atitudinii în calitate de condiţie indispensabilă 

a comportamentului, ceea ce 

transformă formarea şi schimbarea deliberată 

a atitudinilor într-o sursă semnificativă 

pentru controlul comportamentului. 

Timp îndelungat cercetătorii 

s-au preocupat de studiul atitudinilor 

anume în speranţa că vor explica cu mai 

multă precizie comportamentul. Totodată, 

multiple cercetări demonstrează 

contrariul, adică divergenţa dintre comportamentul 

real şi atitudinile individului: 

nu întotdeauna prezenţa anumitor 

atitudini dictează şi un anume gen de 

comportament. A răspunde la întreba- 

93

Ψ 


rea cu referire la determinarea comportamentului 

de către atitudini înseamnă 

a răspunde la întrebarea fundamentală 

despre legătura dintre ceea ce suntem 

noi şi ceea ce facem [13, p.161]. 

În intenţia de a explica natura divergenţei 

dintre comportament şi atitudine, 

A. Gavreliuc vorbeşte de influenţa 

factorilor situaţionali asupra acestei 

divergenţe. I. Ajzen şi M. Fiscbein enumeră 

patru elemente care trebuie luate 

în calcul pentru micşorarea divergenţei 

dintre atitudine-comportament, şi anume: 

acţiunea sau intenţia ei, obiectul 

vizat, contextul în care se produce şi 

momentul efectuării ei [apud 5, p. 81]. 

Cu cât mai bine vor fi definite aceste elemente, 

cu atât mai precisă va fi predicţia 

comportamentului persoanei în baza 

atitudinilor pe care le prezintă. Evidenţiem 

aici caracterul social al atitudinii, 

dependenţa ei de contextul social (normele, 

valorile sociale, tipul de societate 

în general, modelul cultural dominant, 

contextul dat). La rândul lor, nici atitudinile 

nu sunt singurele care determină 

comportamentul uman. 

Gradul de concordanţă dintre atitudine 

şi comportament este influenţat, 

după cum susţine S. Chelcea, şi de 

caracteristicile atitudinii propriu-zise, 

cum ar fi intensitatea ei, semnificaţia 

pentru individ, accesibilitateas, gradul 

de coincidenţă cu interesele persoanei, 

decurgerea procesului de formare. De 

asemenea, relaţia atitudine-comportament 

mai depinde şi de însăşi personalitatea 

umană, de trăsăturile ei [4, p. 

310]. După cum remarcă R. Atkinson, 

atitudinile tind să anticipeze cel mai 

bine comportamentul atunci când îndeplinesc 

câteva condiţii: sunt puternice 

şi consistente; se bazează pe experienţa 

directă a persoanei; sunt specific 

legate de comportamentul anticipat [3, 

p. 862]. 

În concluzie, menţionăm că în 

multitudinea încercărilor de a defini 

conceptul de atitudine autorii accentuează 

rolul lor reglator asupra comportamentului 

uman, relaţiilor pe 

care şi le construieşte individul uman 

cu lumea înconjurătoare. Diversele 

abordări prezentate se completează 

reciproc şi vizează diverse aspecte ale 

atitudinilor, menţionând mai multe 

caracteristici comune ale atitudinii: 

- atitudinea prezintă o predispoziţie 

acţională, un anumit grad de 

pregătire pentru a reacţiona întrun 

anumit mod la diferite influenţe 

externe (obiecte, fenomene, 

persoane); 

- atitudinea este o stare latentă, 

potenţială, care se manifestă în 

opinii, sentimente, comportament 

(verbal şi nonverbal), din 

care fapt reiese şi necesitatea 

măsurării ei indirecte; 

- atitudinea poartă un caracter 

relativ stabil, manifestând rezistenţă 

la schimbare; 

- atitudinea este cea care conferă 

comportamentului uman coerenţă, 

integritate; 

- împreună cu relaţiile interpersonale, 

reprezintă două laturi solitare 

ale unei entităţi. Din unitatea 

activităţii şi conştiinţei rezultă 

unitatea relaţiei şi atitudinii; 

- atitudinilie sunt supuse influenţelor 

externe şi astfel pot fi 

schimbate; 

- toţi autorii menţionează legătura 

atitudinilor cu emoţiile şi 

sentimentele personalităţii: ele 

întotdeauna au caracter afectiv, 

deoarece apar în urma evaluării 

94


Ψ 

obiectelor, fenomenelor, persoanelor; 

- în cadrul atitudinii se evidenţiază 

câteva componente: componenta 

cognitivă (opinii, idei), afectivă 

(trăiri, sentimente, stări de dispoziţie) 

şi comportamentală (dispoziţii 

acţionale). 

Importanţa modelului atitudinal 

tridimensional constă în precizarea naturii 

răspunsurilor individului faţă de 

obiectele atitudinii, care variază într-o 

manieră consistentă în procesul de raportare 

atitudinală. Atitudinea reprezintă 

o formaţiune integră complexă, 

care se formează pe parcursul întregii 

vieţi a individului uman. La fiecare etapă 

a acestui proces atitudinile reprezintă 

un tot întreg, o totalitate de cunoştinţe, 

emoţii şi experienţă practică. Ele fac 

parte din viaţa noastră, ne dirijează în 

multe cazuri comportamentul şi constituie 

elementul indispensabil al procesului 

de comunicare, de unde deducem 

şi importanţa problemei cunoaşterii lor. 

Referinţe bibliografice 

1. Abric, J.-C., (2002), Psihologia comunicării: 

teorii şi metode. Iaşi: Polirom, 

208 p. 

2. Ardeleanu, A. ş.a., (2006), Marele 

dicţionar al psihologiei. Bucureşti: Ed. 

Trei, 1360 p. 

3. Atkinson, R., ş.a., (2002), Introducere 

în psihologie. Bucureşti: Editura 

Tehnică, 1099 p. 

4. Chelcea, S. ş. a., (2008), Psihosociologie: 

teorii, cercetări, aplicaţii. Iaşi: 

Polirom, 420 p. 

5. Gavreliuc, A., (2006), De la relaţiile 

interpersonale la comunicarea socială: 

psihologia socială şi stadiile progresive 

ale articulării sinelui. Iaşi: Polirom, 

272 p. 

6. Neculau, A. ş. a., (2004), Manual 

de psihologie socială. Iaşi: Polirom, 352 p. 

7. Rusnac, S., (2007), Preocupări 

contemporane ale psihologiei sociale. 

Chişinău: F. E.-P. „Tipografia Centrală”, 

264 p. 

8. Андреева, Г., (2000), Психология 

социального познания. M.: Аспект 

Пресс, 288 c. 

9. Андреева, Г., (1997), Социальная 

психология. M.: Аспект Пресс, 376 c. 

10. Бодалев, А., (1994), O взаимосвязи 

общения и отношения. В: Вопросы 

психологии, № 1, c.122-126. 

11. Божович, Л. И., (1997), Проблемы 

формирования личности. М: Издательство 

«Институт практической 

психологии». Воронеж: НПО «МО- 

ДЭК», 352 c. 

12. Люблинская, А., (1983), Система 

отношений – основа нравственной 

воспитанности личности. B: 

Вопросы психологии, № 2, c. 74-78. 

13. Майерс, Д., (2010), Социальная 

психология. СПб.: Питер, 794 с. 

14. Мясищев, B., (1995), Психология 

отношений. М.: Издательство 

«Институт практической психологии», 

Воронеж: НПО «МОДЭК», 356 c. 

15. Рубинштейн, С., (2008), Основы 

общей психологии. СПб.: Питер, 713 c. 

95

Ψ 


AUTORII NOŞTRI 

BATOG Mariana, master în psihologie, cercetător ştiinţific, stagiară la IŞE, 

Chişinău. 

DRIGA Octavian (decedat la 5 ianuarie, 2012), medic primar psihiatru, 

psiholog, şef de lucrări doctor Asociaţia “Crucea Albastră” Iaşi (România), 

Ambulatoriul de Specialitate de pe lângă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă 

“Sf. Spiridon” Iaşi, Universitatea de Medicină şi Farmacie “Gh. T. Popa” Iaşi, 

Facultatea de Bioinginerie Medicală. 

FURDUI Emilia, cercetător ştiinţific, IŞE, Chişinău. 

LOBUNEŢ Anna Yu, cercetător şt., catedra psihoterapie, Academia Medicală 

din Harcov, instruirea postuniversitară. 

MURARU Antoaneta Andreea, doctorandă, psihoterapeut de cuplu şi 

familie, Departamentul de Psihologie, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale 

Educaţie, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi (România). 

Robu Viorel, psiholog, lector universitar doctor,Universitatea “Petre Andrei” 

din Iaşi (România), Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane, Facultatea de 

Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Centrul de Consiliere Vocaţională şi Formare 

Creativă “Ion Holban”. 

stărică Elena Cristina, lector universitar doctor, Universitatea “Petre 

Andrei” din Iaşi, Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane, Facultatea de 

Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Centrul de Consiliere Vocaţională şi Formare 

Creativă “Ion Holban” (România). 

Şevcenko Rosina P., dr., conf. univ., catedra filosofie, ONMU (o. Odesa), 

cercetător ştiinţific la Departamentul de Psihoterapie din Harcov HMAPE. 

TURLIUC Maria Nicoleta, profesor universitar doctor, Departamentul 

de Psihologie, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţie, Universitatea 

Alexandru Ioan Cuza, Iaşi (România). 

VASIAN Tatiana, cercetător ştiinţific, doctorandă, sectorul Psihosociologia 

Educaţiei şi Incluziune Şcolară, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. 

96

Revista Psihologie Nr. 1, 2013

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?