Vatra veche 1, 2012

1 

Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul IV, nr. 1(37), ianuarie 2012 *ISS 2066-0952 

VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbuc 

VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef icolae Băciuţ 

_______________________________________________________________________________________________________________________ 

Daniel Leş – Voci în pustie 

_______________________________________________________________________________________________________ 

Antologie Vatra veche 

DE DRAGOSTE 

Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i 

versul, 

iar nu slăvindu-l de neînţeles 

căci ce-a fost el n-a fost eres 

şi sărutare de pământ îi fuse mersul. 

Să-l punem între vii, căci este viu, 

bolnav de frumuseţea mamei mele, 

de cerurile numai ce nasc stele, 

de ierburile ce cuprind nisipul din pustiu. 

Să-l întrebăm pe Eminescu dacă doarme bine 

în patul inimilor noastre 

şi dacă vinul sângelui are vechime 

şi dacă mările ne sunt albastre 

şi dacă peştii-s umbra stelelor cu coadă 

şi coada umbrei plopilor înalţi 

ne-a adunat pe noi, ceilalţi, 

în jurul verbului curat 

rostit de el şi murmurat 

de noi, ai lui, 

de el, al nostru. 

ICHITA STĂESCU

Antologie „Vatra veche”., De dragoste, de Nichita Stănescu/1 

Vatra veche dialog cu Gabriel Stan, de Eugen Axinte/3 

Ustensilul înamorat, de A.I. Brumaru/3 

Gabriel Stan, Palmares artistic/9 

Eseu. Luceafărul – opera non finita, de George Popa/10 

Poeme de Nicolae Băciuţ/13 

„Vatra veche” dialog cu Nicolae Georgescu, de Rodica Lăzărescu/14 

Nicolae şi Cicerone Georgescu – Jupânii de pe râul Doamnei, de Rodica 

Lăzărescu/16 

Politica lui “Cel mai... Cea mai...”, de Mircea Dinutz/17 

Poeme de Valentin Marica /18 

Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire, de Cristian Lunel/19 

Poeme de George Baciu/21 

Vârstele lumii, de Liviu Pendefunda/22 

Poeme de Florin Caragiu/23 

Întregul şi partea, de Ecaterina Ţarălungă/24 

Muzica terapeutică, de Gina Agapie/26 

Cronica ideilor. Cultura – dimensiunea existenţială a omului, de George 

Petrovai/28 

Anchetă „Vatra veche”. Scrisul de mână. Încă mai scriu cu.., de Marian 

Nicolae Tomi/30 

Poeme de Veronica Bălaj/31 

Cronica literară. Textul sfânt al lumii (Aurel Pantea), de Constantin 

Stancu/32 

Linişte redusă la tăcere (Mircea Petean), de Lucian Gruia/35 

Pagini de istorie instant. Paşi prin pustia veacurilor (Mariana Cristescu), 

de Cezara Adamescu/36 

Sonetul de aur (Adrian Munteanu), de A.I.Brumaru/39 

Adrian Munteanu. Un trubadur...., de Mihaela Aionesei/40 

Un neloc unde eu scriu (Ioan Lascu), de Geo Constantinescu/41 

Reinventare (Corneliu Păunescu), de A.I. Bumaru/42 

Jurnalistul de investigaţie (Eduard Ovidiu Ohanesian), de A.I.Brumaru/43 

Anotimpurile lui Ilie (Ilie Hoza), de Cornel Cotuţiu/44 

Filtre. Terapia Jeniţei Naidin, de Menuţ Maximinian/45 

Maculatorul transcris pe curat (Ion Dur), de Silviu Guga/45 

Doru Roman şi poezia în « vremuri maladive », de Dumitru Velea/46 

Părintele Feier – despre episcopii din mănăstirile străvechi, de Menuţ 

Maximinian/47 

Panait Istrati, nomadul statornic, de Ioan Grosescu/49 

Documentele continuităţii. De ce mereu Mioriţa?, de Ştefan Goanţă/51 

Convorbiri duhovniceşti, cu Î.P.S. Ioan Selejan, de Luminiţa Cornea/53 

Cursuri de folclor românesc pentru îngeri (Ion Şeuleanu), de Nicolae 

Băciuţ/54 

Un cadou însângerat, de Alexandru Jucan/55 

Poeme de Iulian Dămăcuş/55 

Dialoguri neconvenţionale: Menuţ Maximinian – Melania Cuc/56 

Poeme de Sorin Lucaci/57 

Starea prozei. Un amurg inutil, de Geo Constantinescu/58 

Starea prozei. Anuţa, de Maria Tirenescu/59 

Poeme de Mariana Zavati Gardner/60 

Biblioteca Babel. Edith Södergran, Prezentare şi traducere de Dorina Brânduşa 

Landén/61 

Biblioteca Babel. Hans Dama, în românește de Simion Dănilă/62 

Ochean întors. Prezenţi şi absenţi în faţa minunii de a fi, de Daniel 

Mureşan/63 

Cât de veşnică e veşnica pomenire, de Rodica Lăzărescu/64 

Starea prozei. O “familie” modernă!, de Corina-Lucia Costea/65 

Viaţa la ţară toamna, de Anica Facina/66 

Starea prozei. Cafeaua de dimineaţă, de Anamaria Ionescu/67 

Poeme de Ion Lila/67 

Ancheta „Vatra veche”. Case memoriale. Casa de sub pădure, de Carmen 

Sima/68 

O altfel de casă memorială, de Nina Arhip/70 

Poem de Beatrice Silvia Sorescu/71 

Anchetă „Vatra veche”. Starea monumentelor de for public. Bustul lui 

Dimitrie Cantemir/72 

Goma, Breban, Manea şiminsomnia Premiului Nobel, de Alexandru Petria/72 

Literatură şi cinematografie. Pielea lui Almodovar, de Alexandru Jurcan/73 

Cronică teatrală. N-am bani, nu plătesc, de Silviu Mileşan/73 

Cehov - precursor al teatrului absurdului, de Tamara Constantinescu/74 

Curier/76 

Sub semnul lui Romulus Cioflec, de Luminiţa Cornea/78 

Români în lume. Alcala de Henares, de Raluca Andreea Chiper/79 

Pamflet. A douăsprezecea scrisoare franco-afonă, de Hydra N.T./81 

Tanka – Vama veche, de Jules Cohn Botea/82 

Satyricon. Punguţa cu doi bani, de Ananie Gagniuc/82 

Prin Ţara de Sus, de Vasile Larco/83 

Excelsior. Atârn, de Miruna Ioana Miron/84 

Ut pictura poesis, de Mariana Cristescu/85 

Vasile Mureşan, “Urma”, de lazăr Lădariu/86 

Când lutul devine artă..., de Nicolae Băciuţ/87 

Starea prozei. Grimasă în oglindă, de Attila F. Balázs/88 

Daniel Leş – Lumini şi umbre 

Daniel Leş – Olar 

________________________________________________ 

umăr ilustrat cu imagini de la Casa Olarului. Foto 

icolae Băciuţ şi de pe site Daniel Leş 

2

„...în interiorul artei nu există 

democraţie, ci, doar, ierarhie” 

Lucrarea picturală şi literară a lui 

Gabriel Stan e, ca să zic aşa, controlată de 

o retorică, de o poetică a imaginarului, ea 

stă adică sub semnul unei convieţuiri 

stranii şi dificile a metaforei cu imaginea. 

Dacă unei metafore (vezi şi seria de 

reproduceri din numărul trecut, 

nr.12/2011 al revistei „Vatra Veche”) îi 

este cu neputinţă a accepta orişice trecere 

între lucrurile - fie chiar opuse, deja 

divergente - ale lumii, imaginea nu refuză 

deîndată această trecere: locul ei ar fi, 

recunoaşte eseistul francez cunoscut, 

tocmai la intersecţia a două realităţi în 

comprehensiune; un loc în care, ca de 

exemplu la Andre Breton, forţe sosind din 

lumi diferite se întâlnesc, rezonează şi se 

combină într-o realitate 

de limbaj – originea 

posibilă a tuturor 

metamorfozelor. În 

acelaşi timp, aşa cum 

mărturiseşte aci şi 

Gabriel Stan, un loc de 

transfer - un poem 

enigmatic, hermetic, se 

va decoda, se va lumina, 

în cazul său, într-o 

compoziţie plastică, 

dacă nu cumva ni se 

înfăţişează, deopotrivă, procesul invers: 

reprezentarea plastică, pictura luminează 

poemul, aşează acum sub o poruncă 

semnele, literele pierdute, literele 

dezlănţuite. 

Am mai spus, comentând prima carte a 

autorului, În labirintul celor 12 simţuri 

(KronArt, 2005), o culegere de texte 

atipice, un soi, adică, după spusa lui 

G.R.Hocke, de roman-labirint, că Gabriel 

Stan s-ar afla într-o situaţie asemănătoare 

celei a epistemologului în faţa metafizicii. 

Aceasta, uitată ori ignorată, trece în urma 

teoriilor cunoaşterii, care îşi vor înfăţişa 

ele, solitare însă fără de inocenţă, 

perplexitatea în faţa necunoscutelor lumii. 

Acum cunoaşterea îşi inventează propriile 

visuri şi teorii – un univers insolit în 

arătări şi construcţii secrete, profunde şi 

ingenioase. Ustensilele cunoaşterii 

plăsmuiesc şi ele realul. 

Dar realitatea, existenţa – cu fiinţările 

acelea notorii ale fiinţei – , ca şi ideile, nu 

vor fi rămas, deja căutate şi cercetate de 

metafizică, în neisprăvire şi discrepanţe? 

Metafizica, de regulă, nu ignoră oare, ea, 

spontaneitatea necunoscutului materiei şi 

spiritului? Sau nu va trece ea, de atâtea 

ori, nepăsătoare, pe lângă ascunderile prin 

care materia şi spiritul ni se înfăţişează: 

ascunzişuri ori luminişuri miraculoase, 

ispitind necontenit taina ? Cunoaşterea le 

aduce în forme, chiar dacă – precum cu 

ustensilul cognitiv-artisitic al lui Gabriel 

Stan, un ustensil înamorat, iată, de 

misterii – acestea vor întreţine tocmai 

obscuritatea misterului; sau o vor potenţa, 

după îndemnul poetico-filosofic al lui 

Lucian Blaga. 

În lucrarea artistică (literară şi 

picturală) a lui Gabriel Stan este vorba de 

forme poetico-narative şi deopotrivă de 

forme plastice, însă nararea (ori, mă rog, 

psalmodierea) ca dimensiune a cunoaşterii 

părăseşte aci, precum la concettiştii 

Renaşterii, linia pură şi simplă, preferând 

evadarea în buna complicaţie; mai exact 

în problematica spiritului ce nu se 

dezvăluie direct, dar se precipită mirabil 

în cristalele din retorte – alte lumini, noi 

enigme, alte lumi şi semnificaţii. 

Precum, aşadar, la manieriştii evocaţi 

(închinători, cum spuneam, la concetto), 

în lucrarea lui Gabriel Stan se iniţiază 

căutarea cuvântului originar, în vremurile 

acelea, din Evul Mediu şi de după aceea, 

fiind privilegiate artele 

combinatorii. Limba 

vavilonică, vor fi crezut 

oficianţii acestora, ar 

putea fi reconstituită/ 

reconstruită, spre a arăta 

ca dinainte de despicare. 

E, am mai presupus acest 

lucru, ca o căutare (care e 

şi o descoperire) a 

mesajului, a vestirii – 

ivirea unor lumi dintr-o 

virtualitate tainică, prin 

silirea şi căznirea literei, a semnului şi 

sensurilor; prin modificări, unele chiar 

necruţătoare, ale regulilor ori normelor. 

Gabriel Stan introduce (de exemplu în 

unul din volumele sale următoare, 

Rimphonii), ca şi altundeva (vezi, de 

pildă, volumul Oglinzi), versete, 

pericope, incantaţii aţâţătoare, chiar şi 

propoziţiuni teoretice. Eşti învăluit citind 

aceste texte de un aer de ispite şi bună 

nelegiuire degajat de un corpus 

hermeticum. 

A.I.BRUMARU 

_______ 

Foto: Gabriel Stan şi A.I.Brumaru, 

Braşov, 27 aprilie 2007 

„Cei care vor scăpa lumea de 

criză vor fi, ca întotdeauna, 

creatorii. [...] Acest foc interior al 

creatorilor va fi salvator pentru 

rostul şi bunul mers al lumii.” 

( Gabriel Stan ) 

*** 

Interlocutorul meu de azi e un 

om cu preocupări artistice şi culturale 

diverse, un om care coboară din 

realitatea mitului şi a cotidianului în 

realitatea creaţiei. Preocupările sale 

artistice (plastice sau literare), filosofice, 

ştiinţifice, metafizice, esoterice 

sau religioase îi definesc complexitatea 

fiinţării, întru iubire şi artă. 

*** 

- Dragul nostru Gabriel Stan, o 

vorbă din străbuni spune că “omul 

sfinţeşte locul”. Dacă ar fi să 

parcurgi, într-o retrospecţie 

cronologică, devenirea ta în timp, 

reţii momentul în care ai realizat 

că, de fapt, ai trecut, dincolo de tine 

şi de cotidian, din freamătul 

Labirintului în lumina Creaţiei? 

- Nu o să crezi, dar s-a întâmplat 

pe la 17 ani… Atunci am înţeles că 

totul are un sens... un rost clar şi 

precis şi că tot ce trăim este extrem de 

important.. poate nu pentru noi, 

neapărat. 

- Întrupând contrariile în 

antiteză, Constantin Brâncuşi 

afirma într-unul dintre aforismele 

sale: „Coloana fără sfârşit este 

negarea Labyrintului!” Evaluânduţi 

propriul tău travaliu creator, în 

ce moment te-ai confruntat cu 

„chemarea” Coloanei? 

- Am sacrificat aproape totul pentru 

artă. Din adolescenţă am înţeles că 

ARTA nu este un joc, ci o atitudine 

serioasă cu implicaţii majore, care se 

petrece pe viaţă şi pe moarte. 

- Cum anume ai putea defini 

eliberarea din Labyrint, în “taina” 

propriei tale deveniri artistice? 

- Un creator adevărat trece din 

starea de muritor spre altceva, poate 

aici stă acea nebunie care sperie, el 

simte, îşi cunoaşte valoarea şi rostul 

lui în lume, în rest ...lăsaţi morţii să 

îşi îngroape morţii. 

- Este, aceasta, o eliberare „din” 

singurătate sau „în” singurătate? 

Firesc, pornesc de la ideea că 

numai singurătatea artistică 

îndreaptă travaliul creator către 

universalizare... 

→ 

EUGE AXITE 

3

- Nu mai poţi să fii singur…, în 

jurul tău sunt îngeri, câteva lumi 

nevăzute, chiar universuri întregi… 

Timp nu prea ai pentru toate… 

- u întâmplător, criticul de artă 

Alexandra Shaw afirma despre 

tine, în numărul din septembrieoctombrie 

1992 al revistei 

„Manhattan Arts”, că eşti „poate 

cel mai talentat şi reprezentativ 

artist din România”, iar Gérard 

Pernon, în „West France”, observă 

că posezi „o ştiinţă care în anumite 

opere flirtează cu hiper-realismul.” 

Sinecdotic vorbind, în plastica ta se 

observă clar continuitatea aceasta 

între general şi particular, 

sintoniile tale artistice oficiind doar 

transmutaţii în câmp vizionar. În 

ce direcţie crezi că se va îndrepta 

viziunea artistică în arta plastică? 

- Oamenii vor avea mari surprize, 

cred eu… vor apărea arte noi. Eu cred 

că pictura de-abia s-a eliberat de 

realitatea fotografică…şi încă nu şi-a 

găsit locul ei meritat, acela de deplină 

spiritualitate. Imaginea se află într-un 

abecedar caraghios spre virtual. 

Oamenii încă nu au văzut ceea ce se 

poate face prin pictură… nimeni nu 

bănuieşte ce posibilităţi fantastice 

ascunde aceasta artă, care, după 

opinia mea, este la început de drum. 

Acum se induce ideea că vizualul 

este epuizat. Nimic mai fals. Cutia 

Pandorei doar s-a crăpat un pic…Toţi 

încearcă lucruri extreme sau şocante, 

dar nimic nu este mai artificial şi mai 

de prost gust…Oamenii încă nu îşi 

cunosc scheletul spiritual şi emoţional 

şi atunci este normal să eşueze din 

toate punctele de vedere… 

- Ai câştigat un binemeritat 

prestigiu naţional şi internaţional. 

Care dintre expoziţiile personale, 

interne sau internaţionale ţi s-au 

părut mai reprezentative pentru 

afirmarea ta? 

- Da, din păcate pentru noi, 

românii, doar după ce există 

recunoaşterea din afara ţării, ne 

apreciem creatorii. Pentru un artist, 

orice expoziţie este importantă. 

Bineînţeles că premiile şi cronicile 

sunt importante, desigur, mai ales că 

în Occident jurizările sunt corecte şi 

cronicarii sunt obiectivi. Cel mai mult 

m-am bucurat de expoziţiile făcute la 

Braşov, pentru că au fost văzute de 

braşovenii mei. Mă simt însă un 

cetăţean al planetei şi cred că un artist 

adevărat lucrează pentru oameni, 

chiar dacă în interiorul artei nu există 

democraţie, ci, doar, ierarhie. 

-Se observă în multe dintre 

lucrările tale identificarea cu 

luminile mitului, dorinţa de a 

origina, din perspectivă proprie, 

spaţiul, culoarea, viziunea orfică, 

un îndemn hermeneutic care 

impune, apodictic, orientarea către 

o reevaluare a posibilităţilor de 

exprimare artistică. Ar putea fi 

acestea „porţi” către eliberarea din 

inerţia canoanelor, din dogmele 

unui secol, al XX-lea, care pare să 

fi epuizat, prin anvergura 

căutărilor şi a exprimării, resursele 

vizionare în artele plastice? 

Arta secolului XX a pierdut mesajul. 

„Vina” o poartă Paul Cezanne, care a 

lansat ideea că subiectul nu contează. 

Tehnic, are dreptate, dar fără mesaj 

„Gabriel Stan, poate cel mai 

talentat şi reprezentativ artist din 

România, a fost prezentat în 

articolul din septembrie-octombrie 

1992 al Manhattan Arts. (...) 

Pictura sa reprezintă o reflectare a 

adâncirii sale în matematică, 

mitologie, astronomie, fizică şi 

religie.” (Alexandra Shaw, critic 

de artă – Manhattan Arts, ew 

York) 

4 

şi idee arta este moartă. Norocul 

secolului XX a fost Brâncuşi. Fără el 

arta secolului trecut ar fi fost mult 

mai săracă. Totul depinde de 

cunoaşterea de sine a „făpturii” 

umane, artele vizuale sunt încă la 

început. În clipa în care vom cunoaşte 

structura armoniei spirituale şi 

emoţionale vom avea o viziune clară 

ce se va reflecta şi în artă, deschizând 

astfel noi drumuri. Canonul a fost 

întotdeauna o ţintă ce a fost depăşită 

sau distrusă de viziuni noi. Arta este 

şi a fost, mereu, „linia întâi a 

cunoaşterii”. Cei care vor scăpa 

lumea de criză vor fi, ca întotdeauna, 

creatorii. Albrecht Dürer scria în 

manualul său de pictură despre un 

„foc”, aprins de maeştri, care trebuie 

dus mai departe. Acest foc interior al 

creatorilor va fi salvator pentru rostul 

şi bunul mers al lumii. 

- Îngăduie-mi o mică intervenţie! 

Vrei să spui că ne aflăm într-o criză 

de identitate în afirmarea artistică? 

Secolul XX a lăsat, totuşi, câteva 

amprente: mă gândesc la un Marc 

Chagal, Edvard Munch, Paul Klee, 

Pablo Picasso, Salvador Dali etc. 

Chiar şi noi, românii, făcând abstracţie 

de Brâncuşi, ne putem mândri 

cu un Grigorescu, sau Ştefan 

Luchian, Mihai Bandac, Horia Vernea, 

Sorin Dumitrescu şi mulţi alţii. 

I-am ales în grabă, după cum observi, 

dar cu merite incontestabile. 

- În pictura universală a secolului 

XX, dintre români nu s-au impus 

decât Victor Brauner, Artur Segal, 

Maxy şi Ţuculescu. Nu s-a făcut 

aproape nimic ca Occidentul să-i 

cunoască pe Andreescu, Luchian sau 

Grigorescu. Bursa de valori îi ignoră, 

operele lor nu au circulat. Politica de 

a nu scoate pe piaţă lucrările lor, 

considerate de patrimoniu naţional, 

i-a scos din patrimoniul universal. 

Critica naţională sau aprecierea de 

acasă nu sunt de ajuns pentru a-i 

impune pe plan mondial. Picasso, 

Dali, Chagal sunt mai mult de trei 

sferturi produsul publicitării lor. Dacă 

întrebăm aproape pe oricine în lume 

dacă a auzit de Picasso va spune „da”. 

Dar nu este sigur că ar şi recunoaşte 

anumite opere ale lui. Lumea s-a 

schimbat. Globalizarea s-a produs de 

mult timp în artă, iar românii, înafară 

de Brâncuşi, nu concurează cu nimic. 

Lucrul acesta nu e meritul nostru, ci 

lui Brîncuşi, care a avut inteligenţa → 

_______ 

Foto: Vernisaj la Orleans

de a-şi manageria singur opera. Sunt 

forţe inimaginabile, bani foarte mulţi 

şi servicii speciale care impun un nume 

sau altul, pe piaţa internaţională. 

Se lucrează la nivel de state. Noi nu 

înţelegem jocul şi „jocurile” promovării 

valorice şi, în consecinţă, suntem 

spectatori la ceea ce se petrece în 

marea arenă a artei contemporane. 

Pictura, din păcate, au inventat-o alţii, 

care o şi apreciază ca atare şi care au 

nevoie de ea. La noi, instituţiile trăiesc 

bine mersi şi fără opere de artă. 

Boala e veche şi s-a cronicizat. Asta, 

aşa, privind identitatea noastră artistică. 

Nu numai noi, românii, suntem 

într-o criză de identitate, ci chiar făptura 

umană, la nivel global. La întrebările: 

Cine suntem?, De unde venim? 

şi Încotro mergem? s-a răspuns 

diferit, în diferite timpuri. Asăzi, 

dacă veţi „privi” răspunsul dat de 

post-moderni, veţi vedea că ştim mai 

puţin decât acum o mie de ani sau 

două. De aici trebuie începută discuţia 

despre artă... Vă pot da un exemplu: 

pe vremea Egiptului Antic, răspunsul 

la „cine suntem?” era sintetizat 

de cele patru verbe ale Sfinxului. 

Greşeau, bineînţeles, aruncând făptura 

umană la nivelul animalului. Azi 

avem drept răspuns Masa bogatului 

şi Masa săracului, de fapt o singură 

masă, în faţa căreia omul e înfricoşat 

de infinit şi de eternitate. Şi atunci se 

alienează prin alcool, droguri etc. Am 

şi pictat lucrurile astea. Eu cred că 

omul creat de Dumnezeu are 12 

simţuri, prin care poate face faţă şi 

eternităţii şi infinitului. Ori noi nu 

vrem să ne deschidem în faţa 

universului şi bâjbâim în propria 

noastră întunecime. Ce fel de artă 

poate crea un astfel de vierme? Ceea 

ce şi vedem că se face: o braziliancă 

ce şi-a făcut zeci de operaţii faciale, 

devenind un monstru, crezând că 

experienţa ei este artă... Ca să nu mai 

vorbim de conservele cu fecale ale 

unui oarecare italian. Deci, identitatea 

falsificată se vrea operă de artă. Să 

fim serioşi, lucrurile astea vor pieri în 

lada de gunoi a istoriei artei. Ceea ce 

şochează astăzi va scârbi viitorul. 

-Mă opresc puţin la Grigorescu. 

Mi-a fost dat, cu aproximativ 

doi ani în urmă, să întâlnesc aici, la 

Braşov, un critic de artă american, 

doamna Elisabeth Celine Graham, 

care procurase dintr-o librărie 

locală un album Grigorescu. Era 

atât de entuziasmată şi, în acelaşi 

timp, contrariată de absenţa 

aproape totală a acestui mare 

pictor în SUA, încât zicea Domnia 

Sa: „Vouă, românilor, vi se face o 

mare nedreptate.” 

-Sunt de acord, cu simpla 

corectură că nu ni se face o mare 

nedreptate, noi am contribuit primii la 

ea, blocând opera lui Grigorescu să 

circule efectiv. Acum câţiva ani, s-a 

organizat o expoziţie la Paris şi 

francezii au fost surprinşi să 

descopere un barbizonist pe care nu îl 

____________________________________________________________________________ 

Gabriel Stan, Michelle Gavaza şi 

Waldemar Teutsch 

Eugen Axinte şi Gabriel Stan 

______________________________ 

cunoşteau deloc. De altfel, la 

Barbizon, în celebra Casă a pictorilor, 

este doar o lucrare minoră a lui 

Grigorescu, o ţigancă... chiar dacă 

filmul de prezentare a barbizoniştilor 

începe, ca o ironie a sorţii, cu 

superbul portret al lui Andreescu, în 

cămaşă albastră, cu şevaletul în spate, 

pictat de Grigorescu. Deci, simbolul 

Barbizonului este marele Andreescu. 

Dar cine ştie asta? Doar noi. Nu ei 

trebuie să spună adevărul, ci noi. Ce 

cărţi au scris şi câte filme de valoare 

internaţională au făcut românii despre 

artiştii lor? Nedreptatea este la noi, de 

fapt. Dali îi întreba pe români, într-un 

interviu apărut în Flacăra, câte 

muzee i-am făcut noi lui Brâncuşi? Şi 

tot el ne dădea peste nas că şi-a făcut, 

singur, cinci muzee ale lui. Aici, dacă 

un artist contemporan ar face asta, ar 

fi răstignit imediat de confraţii lui. 

- Bine, discuţia a fost mai amplă. 

Mi-a replicat: „u americanii sunt 

5 

de vină că artiştii voştri nu sunt 

cunoscuţi în SUA, ci chiar voi, care 

nu ştiţi sau nu vreţi să vă faceţi 

cunoscuţi”. Trebuie să recunosc că 

picasem în propria-mi plasă. Mi-a 

spus însă că şi în facultăţile de artă 

plastică din SUA Grigorescu este 

predat lapidar, fără un portofoliu 

artistic pe măsură. Ei bine, chiar 

acum două săptămâni în urmă, o 

expoziţie Grigorescu, la ew York, 

a avut un succes inimaginabil, iar 

critica americană l-a adoptat 

numai în superlative. 

- Da, vezi că se poate..., dar e prea 

puţin dacă vrei să impui un artist. Nu 

este suficient să pui imaginea lui pe 

bancnote, trebuie să cheltuieşti bani 

pentru prezenţa lui permanentă în 

lume. Nici pe plan naţional nu s-au 

stabilit corect lucrurile. Un tablou de 

Andreescu ar trebui să coste la fel ca 

orice lucrare a vreunui pictor naţional 

din Germania, Austria, Ungaria etc. 

Sumele la care se vând clasicii noştri 

sunt desuete, chiar dacă unora li se 

par mari. Sunt sigur că în viitor vor 

ajunge la cote mult mai mari. O spun 

de zeci de ani şi, încet, piaţa îmi dă 

dreptate... Ruşii au dus o politică, 

privind arta, mult mai inteligentă ca a 

noastră. Ei au scos în burse, încă din 

anii '60, opere minore ale clasicilor 

lor. Azi cotele lor sunt impresionante, 

dar e rezultatul unei strategii de 

durată. 

- Să ne întoarcem în prezentul 

nostru, prezentul acesta ce pare a 

nu avea decât o singură şansă, 

aceea de a-şi construi, pentru un 

viitor imprevizil, doar propria-i 

negare, pentru alte şi alte revoluţii 

artistice şi spirituale. Aşa s-a 

întâmplat de când e lumea. Ce zici, 

ar putea artele viitorului să 

depăşească „ingredientul” 

nietschean al „delapidării” 

spiritului de energiile Divinităţii? 

- Cred că omul nu poate discuta 

relaţia Om-Divinitate decât de pe 

poziţii ateiste. Omul este creaţia. 

Dacă inversăm raportul, putem avea 

neobrăzarea, istorică şi blasfemică, de 

a spune că noi L-am inventat pe El. 

Artele viitorului, chiar dacă pare o 

ciudăţenie, vor aparţine deopotrivă 

omului şi divinităţii, în egală măsură. 

Nu trebuie decât să ne ascultăm 

inima. Vezi, tot o problemă de 

percepţie este. Nu evoluăm, trebuie 

doar să ne redescoperim. Să nu ne 

minţim şi să nu-i minţim nici pe alţii. 

Eu cred că în ARTĂ nici nu poţi →

minţi. Va fi nu un proces de 

delapidare, ci de conştientizare şi 

preţuire a ceea ce am primit, fără să 

ştim de fapt. 

- De la Pascal la Descartes sau de 

la Leibniz la Bolzano, ştiinţe precum 

logica, psihologia, filosofia, sociologia 

încearcă să obiectiveze o 

metodologie de inovaţie intelectuală, 

atribuind adesea intelectului capacitatea 

de a „medita” artistic în 

demersul faptelor lumeşti, a determinismului 

istoric. Personal, mă 

delimitez de o astfel de abordare. 

Faptul că-ţi supun şi ţie acest aspect 

nu face decât să „absoarbă” 

un punct de vedere, necesar pentru 

a confrunta „înfăţişarea” ştiinţelor 

în „amfiteatrul” artelor. Crezi întrun 

astfel de demers, pe calea 

artelor? 

-Prima dintre armoniile spiritului 

este libertatea. Omul, fără libertate, 

nu înseamnă nimic. Dumnezeu a 

oferit omului libertatea de a-L nega 

chiar şi pe El. Cred că mintea omului 

nu înţelege acest lucru. Omul nu va 

oferi niciodată creaţiei sale această 

libertate. Vă dau un exemplu: Iisus 

Hristos, răstignit pe cruce, ar fi putut 

în orice secundă să-i spulbere pe cei 

care îl schingiuiau. Orice om în locul 

Lui, aflat într-o astfel de situaţie, ar fi 

făcut-o, se elibera de ei. Tocmai asta 

este marea taină şi putere a lui 

Dumnezeu, că a suportat ceea ce 

nimeni nu ar fi suportat. Va mai trece 

poate un mileniu să înţelegem ce 

înseamnă să întorci şi celălalt obraz. 

Aici este logica sacralităţii. Răul nu îl 

învingi fiind rău. Atunci nu faci decât 

să-l înmulţeşti. Răul se autodistruge. 

Prostia este rea şi agresivă. Ştiinţele 

vor evolua, desigur, şi ele pe calea 

Înţelepciunii, care, desigur, se va 

desfăta cu ARTA. Toţi vor să posede 

frumuseţea şi înţelepciunea, dar 

relaţia cu ele nu are decât un singur 

drum, al iubirii. Când omul de ştiinţă 

nu mai iubeşte nimic, el nu poate 

decât să contribuie la un dezastru 

viitor. Când omul de artă uită de 

iubire, triumfă monstruozitatea. 

Iubirea este raţiunea Înţelepciunii. 

Templul lui Solomon a adunat arta şi 

ştiinţa timpului său. Templul omului 

viitor va aduna arta şi ştiinţa timpului 

viitor. Sunt optimist. 

-Dragul meu, ultima abordare, în 

dialogul nostru, ţi-o ofer ştiind 

care-ţi sunt preocupările personale. 

Demersurile tale în cunoaşterea filosofică, 

metafizică, esoterică, isto - 

„A fost o plăcere să privesc, direct, 

iarăşi şi iarăşi, lucrările lui Gabriel. 

El e un artist rar, care are 

multă pasiune şi convingere. E revigorant 

să vezi aceste caracteristici 

combinate cu un mare talent, la 

un artist contemporan. Sunt foarte 

entuziasmată de prezentarea lucrărilor 

lui Gabriel Stan de către 

Manhattan Arts. (Renee Phillips, 

ew Work, Editor en Chief 

Publisher) 

rică etc. sunt cunoscute aici, la 

Braşov, dar aş vrea să facem 

cunoscute cititorilor noştri şi 

preocupările tale literare. Printre 

altele, cărţi de esoterism şi istorie 

culturală braşoveană, ai publicat 

deja şi două volume de versuri. 

Rimphonya, cel de-al doilea volum 

de versuri a fost chiar premiat la 

Târgul Internaţional de Carte, de 

la Iaşi, 2009. Vreau să ştiu, aceste 

preocupări sunt o necesitate în 

întregirea ta ca artist plastic sau 

doar un liant care configurează 

nevoia de „decopertare” a 

freamătului fiinţial? 

- E chiar bună întrebarea ta! Rimphonya 

e o plachetă cu 40 de poeme, 

care vor fi 40 de lucrări plastice. Până 

în prezent, am realizat doar 30. Mai 

am de pictat 10 lucrări. Înainte să pictez, 

îmi scriu ideile viitoarei compoziţii. 

Prima formă a unui tablou sunt 

de fapt nişte cuvinte. După ce mă lămuresc, 

trec uşor la execuţie. Trebuie, 

cred eu, să ştii ce faci. Şi... de ce? 

Am vrut să-mi răspund la întrebarea: 

de ce aprindem la un mormânt, timp 

de 40 de zile, 40 de lumânări? De ce a 

stat Budha 40 de zile sub pom ? 

___________________________________________________________________________ 

6 

______________________________ 

De ce a stat Iisus 40 de zile în deşert? 

Ca să afle Adevărul! Este un cod de 

cunoaştere pe care îl are sufletul celui 

care pleacă de lângă noi. Sunt patru 

decade în care suflet-spiritul se 

recunoaşte ca materie, apă, aer şi foc. 

- Deci, vrei să spui că lucrările 

tale plastice se nasc din Poezie, din 

aluatul semantic, energetic, al 

Cuvântului? 

- Eu cred că arta are un singur 

numitor comun, POESISUL, pe care 

îl înţeleg ca o stare imponderabilă, ca 

un zbor, unică inspiraţie ce 

declanşează opera... Poesisul trebuie 

să stea la baza oricărei creaţii, în 

muzică, în poezie, în dans, în film, în 

literatură şi mai ales în artele vizuale, 

grafică sau pictură. Starea asta 

specială declanşează necesitatea 

operei de artă. Este, dacă vrei, un fel 

de tensiune pozitivă care nelinişteşte, 

dar fără de care opera de artă nu are 

viaţă, este falsă. Este şi o înălţare 

deasupra labirintului de care ai 

nevoie. J.W. Goethe vorbea şi el 

despre acest fenomen de ridicare 

deasupra labirintului, se pare că este 

singura formulă de ieşire din labirint. 

Eu de mult timp folosesc acest aluat 

semantic şi energetic, cum bine spui 

tu, ca primă etapă în abordarea 

viitoarei lucrări sau serii de lucrări. 

Cred că arta, aşa cum o văd eu, nu 

este doar o ardere ce duce la starea de 

admiraţie, ci este şi o formă subtilă şi 

unică de cunoaştere. Pictura poate 

intra în zone interzise altor mijloace 

de manifestare artistică. Numai ea 

poate pătrunde în anatomia sufletului 

şi a spiritului. Simbolurile-imagine 

sunt forme arhetipale, universale ale 

gândirii. Aproape în toate culturile 

simbolurile-imagine au aceleaşi semnificaţii. 

Cuvântului, după Babilon, 

Dumnezeu i-a închis muzica magică 

universală, imaginii nu. Aş spune că 

acum imaginea–simbol este cheia → 

_______ 

Foto: Atelier în Franţa (sus), la 

Braşov (jos)

comunicării. Poezia, din păcate, este 

închisă în universul lingvistic diferit 

şi, cred eu, de netradus. Pictura este 

universală, nu are nevoie de 

traducere, oriunde pe glob. Cred că în 

literatură, în artele cuvântului, trebuie 

să revenim la vraja limbii 

primordiale, care sigur avea forţa de 

a crea miracole. Nu mă refer la 

CUVINTE ci doar la foneme, la 

sunetele vocalelor dispărute, care în 

limbile sacre nu erau notate. 

- Dragul meu, vreau să amintesc 

acum una dintre „isprăvile” tale: în 

seria dintre anii 2000-2003, ai fost 

consilier–artistic al revistei 

„Astra”. Atunci ai oferit cititorilor 

una dintre cele mai elegante reviste 

europene de cultură, concepută 

numai de tine, iar faptul că ai 

asigurat grafica revistei, număr de 

număr, a atras admiraţia multor 

reviste surori din România şi din 

Europa. Ştiind că ai preocupări şi 

în literatură, şi în filosofie, şi în 

metafizică, şi în sociologie... cum 

crezi că ar trebui să se „deschidă” o 

revistă de cultură cititorilor săi? 

-Da, într-adevăr am lucrat consilier 

artistic şi grafician la noul format al 

revistei “Astra”, a lui Costel Ionescu. 

De fapt, eu i-am dat formatul pe orizontală 

şi la fiecare număr schimbam 

nuanţa de culoare a copertei. I-am 

promis lui Costel Ionescu, căruia îi 

port o amintire deosebită, un erudit, 

un om de cultură, un filosof, că voi 

face un loc frumos şi curat în care vor 

dori să publice toţi şi care mi-a dat 

mână liberă în organizarea grafică a 

noii reviste “Astra”. Meritul apariţiei 

a fost al lui Adrian Taropa, atunci 

Preşedintele Consiliului Judeţean, cel 

care a iniţiat şi Festivalul de Jazz din 

Braşov. Redactor-şef a fost filosoful 

Aurel Ion Brumaru. S-a dat concurs 

pentru ocuparea posturilor redacţionale. 

Greşeala a fost că titlul noii reviste 

a rămas ASTRA. Aşa, pentru istoria 

presei locale, trebuie spus că revista 

de cultură cu numele “Astra” din 

timpul comunist a fost o realizare a 

lui Daniel Drăgan, Itu, şi cei de la 

fostul „Drum Nou” şi a avut o perioadă 

în care arăta distins. Bariţiu nu a 

scos ca revistă de cultură decât „Ţara 

Bârsei”. Meritul de a înregistra 

„Editura Astra” la OSIM, sub egida 

Consiliului Judeţean Braşovd a fost al 

domnului Adrian Taropa. O perioadă 

apăreau în Braşov două reviste Astra, 

cea a C.J. Braşov, modernă cu deschidere 

europeană, şi cea a lui Itu, care 

Şcoala Superioară de Arte 

Frumoase, Tour 

La Barbizon 

____________________________________________________________________________ 

„Posedând o reală măiestrie 

tehnică şi un apetit pentru lumină, 

Stan îşi aruncă culorile cu 

virtuozitate pe pânză, elaborând un 

figurativ aproape fantastic, 

încărcat de simboluri. Are o ştiinţă 

care în anumite opere flirtrează cu 

hiper-realismul. Însă pictura lui 

Stan este, înainte de toate, o privire 

asupra lumii, acea lume pe care 

însăşi pictura lui o încarcă de şi cu 

energie şi sensibilitate. Există ceva 

exploziv în uimitorul lui mod de a 

picta Muntele Saint-Michel, sau 

Saint Málo – două locuri ce l-au 

marcat atunci când a vizitat 

regiunea Bretagne. El a fost, în 

egală măsură, interesat şi de 

bonetele purtate de bretone.” 

(Gérard Pernon, „West France”) 

mergea pe tradiţia naţională a lui 

Bariţiu. După ce nu au mai apărut nici 

una din ele, am reuşit să îi împac pe 

Itu, Alexandru Surdu şi Costel 

Ionescu la aceeaşi masă, la Kronart. 

Intelectuali de rasă, care au fost 

izolaţi de ţuţerii din jurul lor. Revista 

la care am lucrat reuşise să atragă 

colaboratori de marcă din toată lumea. 

Acum, la Braşov, nu apare nicio 

revistă de cultură. La ora aceasta, 

Despărţământul Braşov al Asociaţiunii 

pentru Literatura Română şi 

Cultura Poporului Român nu scoate 

din păcate nicio revistă. E, din contra, 

atacat, chiar dacă are numeroase 

activităţi culturale şi se autofinanţează, 

meritul principal avându-l 

academincianul Alexandru Surdu. 

- Era să uit, deşi îmi propusesem 

să abordez punctual dialogul cu 

7 

tine. Tu însă nu te laşi ghidat, deschizi, 

mereu, alte şi alte posibilităţi 

de abordare a interlocuţiei. Doresc 

să discutăm puţin şi despre acest 

frumos album intitulat „Presences 

de la peinture contemporaine roumaine 

en France, avec «Soleil de 

l'est», entre 1990 – 2008”, apărut la 

Editura ARCADE, în 2008. Iată, 

am răsfoit albumul şi am rămas 

impresionat de prezenţa plasticienilor 

români. Vrei să ne spui câte 

ceva despre acel eveniment, la care 

ai participat, consumat în anul 

2008 în Franţa? 

- Da, este pentru prima oară când 

specialiştii au luat contact cu o 

sinteză a artei contemporane româneşti. 

Albumul a fost prezentat la 

Paris de Magda Cârneci şi Teodor 

Baconschi. E o lucrare monumentală, 

conţine prezentarea a 43 de pictori 

români în ordine alfabetică, cu 6 

pagini pentru fiecare, începând cu 

maestrul Corneliu Baba. Din Braşov: 

Bomches, Waldemar Matiss Teutsch 

şi… Gabriel Stan. Reproduceri color 

de calitate. A avut loc şi o Expoziţie 

reprezentativă românească. Francezii 

au comentat evenimentul bucuroşi că 

au o imagine a artei contemporane 

româneşti. Albumul prezintă artiştii 

în trei limbi: franceză, engleză şi 

română. Este, de departe, evenimentul 

românesc cel mai important al anului 

2008. Dar nu e singular, anul acesta 

au apărut în Spania, sub îngrijirea lui 

Antonio Calderon de Jesus, Atejescal 

şi Centiart, un număr mare de DVDuri 

unde sunt inventariaţi peste 1000 

de artişti români. Antonio Calderon 

de Jesus a fost la Braşov, la Galeria 

Kronart, unde s-au făcut o parte din 

interviuri etc… Încă nu am lansat 

DVD-urile la Braşov, aşteptăm vizita 

domnului Calderon. Începem să fim 

cunoscuţi altfel, dar ar trebui şi 

România să facă ceva pentru artiştii 

plastici. 

- Printre altele, eşti şi editor. 

Editura „KRO-Art”, al cărei 

director eşti, a tipărit în ultimii ani 

o sumedenie de lucrări artistice şi 

literare. Unele chiar au fost premiate, 

cu ocazia unor evenimente 

culturale, naţionale şi internaţionale. 

Acum, din câte am auzit, ţi s-a 

decernat, la Bucureşti, un premiu 

pentru activitatea editorială. Cum 

te descurci cu timpul, cum reuşeşti 

să-l „distribui” atâtor preocupări? 

- La Bucureşti, la Târgul de carte 

Gaudeamus, am lansat cartea lui →

Titus Spânu Golani de lux, un 

adevărat best-seller, iar la sediul USR 

superba carte de versuri, Obiecte 

pierdute, a lui Răzvan Ionescu, 

prezentată de excelentul critic Alex 

Ştefănescu. Premiul de care vorbeşti 

a fost luat indirect de editura Kronart… 

este vorba de premiul de debut 

pe anul 2010, decernat de Asociaţia 

Scriitorilor din Bucureşti lui Horia 

Tabacu, pentru cartea Drumul până la 

Piaţa Romană. Timpul poate fi dilatat 

sau comprimat, depinde doar de 

atitudinea noastră… Nu am atâta timp 

cât mi-aş dori. Încerc să fiu un om al 

timpului meu, suntem în secolul XXI 

şi cred că două decenii au trecut pe 

lângă noi…deja, fulgerător. 

- Iată, îmi propusesem să te 

„interoghez” şi despre lucrările 

personale aflate în colecţii 

particulare prin lume. Sunt, şi 

acestea, depozite de artă, care, în 

timp, vor suscita sau nu, interesul 

vreunui specialist. Ce părere ai, 

locul de drept al operelor este 

muzeul sau colecţia, arhiva sau 

„sensul” de circulaţie al valorilor? 

- Muzeul este de fapt cimitirul 

picturilor. Lucrarea trebuie să trăiască 

în case de oameni sau în instituţii. În 

depozitele muzeelor zac mii de lucrări 

pe care publicul larg nu le va 

cunoaşte niciodată… oamenii au 

nevoie de expoziţii. Pentru asta cred 

în galeriile de artă, care sunt vii şi 

care fac de fapt cultură… şi, de ce nu, 

în revistele de cultură. Cum îţi 

spuneam, eu am fost printre primii 

artişti români cu prezenţă pe 

Internet… Dar Internetul nu are 

răgazul desfătării artistice, acolo totul 

se petrece rapid, iar utilizatorii, 

internauţii, caută sex, violenţă, şoc 

etc. A devenit, însă, indispensabil 

pentru comunicare. Lumea se mişcă 

mult mai repede. Cred în film, lucrez 

mult pe computer, mă bat cu maeştrii 

Photoshop-ului şi ştiu că virtualul va 

ocupa în viitor mult mai mult loc. 

- Una dintre ultimele nedumeriri, 

iată, este legată şi de „statutul” 

tău personal, în România şi în 

lume. Cotizaţia de membru o 

plăteşti Asociaţiei Artiştilor Pictori, 

Sculptori, Arhitecţi, Gravori şi 

Desenatori din Paris, Franţa. Ce se 

întâmplă, ai găsit închisă casieria 

Uniunii Artiştilor Plastici din 

România? 

- Până la Revoluţie, am exportat 

sute de lucrări în lumea largă. 

Comuniştii nu puteau să mă oprească 

să fac ce vreau cu opera mea. În 

1990, Guvernul FSN a dat o lege cretină 

prin care cerea acordul UAP pentru 

export definitiv şi anume să ai la 

vamă o adeverinţă că nu eşti membru 

UAP. Chiar Horia Bernea s-a lovit de 

ea, având probleme când a dorit să 

trimită o expoziţie în străinătate. Am 

fost la sediul UAP, am obţinut adeverinţa 

că nu sunt membru şi am continuat 

expoziţiile afară. O adeverinţă 

adevereşte că eşti ceva, nu că nu eşti. 

Trăia Eftimie Modâlcă, un mare 

artist, în care aproape toţi cei pe care 

îi ajutase dădeau, acum, cu pietre. 

Chiar mă întreba cum e cu expoziţiile 

„afară” şi cu exclusivitatea. Găsise un 

galerist în Italia. Din păcate, nu a mai 

trăit, eu i-am organizat trei expoziţii 

post-mortem. Nu este vina artistului 

că s-a născut sub un regim sau altul… 

Sunt de acord că mulţi au făcut 

concesii comaditarului politic, dar 

nimeni nu te oprea să pictezi ceea ce 

vroiai, doar că nu puteai să expui 

orice. Ariştii au trăit bine, dar mulţi 

au ieşit din competiţia internaţională. 

Atunci, la secretariatul UAP–ului 

Braşov, mi-au cerut să vin să îi ajut 

pentru că aveam deja relaţii afară. 

Replica mea a fost: „Aveţi peste 40 

de artişti, de creatori, cu aşa forţă ar 

trebui să cuceriţi lumea!”…De ce să 

plătesc o cotizaţie la un sindicat cu 

La Şcoala Superioară de Arte Frumoase 

___________________________________________________________________________ 

„Gabriel Stan, un artist român, a 

formulat o metodologie foarte 

specială. Prin picturile sale, el 

încearcă să explice diverse 

fenomene, plecând de la mai multe 

puncte de vedere: fizică, 

matematică, astrologie, mitologie 

şi religie. Conduce spectatorul 

dincolo de sensurile convenţionale 

ale spaţiului şi timpului.. Înainte de 

a începe pictura, el îşi impune să 

înţeleagă domeniul propriei 

căutări. Inventivitatea tehnicilor lui 

– atât cerebrale cât şi tactile – este 

expresia personalităţii sale.” 

(Elizabeth Exler, critic de artă – 

„Manhattan Arts”, ew York) 

8 

„Astra”, seria Gabriel Stan 

__________________________________________________________________________ 

mentalităţii comuniste, în care unii 

sunt mai artişti decât alţii. Hai să 

concurăm pe simezele lumii. Îmi este 

silă de bârfă, de intrigi, etc. Dar am 

primit cu căldură expoziţii ale 

artiştilor profesionişti braşoveni. Am 

luat chiar atitudine când colegii i-au 

luat atelierul doamnei Alexandrina 

Gheţie, excelentă pictoriţă, fiindcă 

avea cancer. Nici nu am cunoscut-o 

până atunci. I-am organizat ultima ei 

expoziţie în viaţă, pe care am 

denumit-o „Studio”. Nu critic pe 

nimeni, încerc să ajut cât pot… Nu 

există concurenţă, cum cred unii, 

fiecare creează unicate şi se află pe 

drumul lui. Trebuie o altă mentalitate 

doar. Am încercat o noapte întreagă 

să-i explic lui Horia Petruţiu, şeful 

UAP-ului de atunci, că în lume este 

loc pentru toată lumea, că românii 

sunt mult mai talentaţi decât alţii. Nu 

cred în asociaţiile făcute de români, 

avem încă mentalitatea bolnavă. Ne 

omoară capra vecinului şi egoismul. 

- Dragul meu, m-aş întinde cu tine 

la un dialog perpetuu. u pot uita 

minunatele seri artistice petrecute 

în galeria „KRO-Art”: seri 

muzicale şi de poezie, prezentarea 

unor personalităţi şi a operelor 

acestora, expoziţii, prezentări de 

carte, chiar şi mici scenete actoriceşti 

etc. Vreau să prindem însă 

această „sesiune” a revistei Vatra 

veche, să publicăm acest dialog şi să 

anunţăm cititorii că, de acum, faci 

parte din familia revistei noastre. 

Îţi urăm „bun venit” şi multă 

vitalitate creatoare. La treabă! 

- Eugene, eşti un boier al spiritului 

şi un mare prieten. Îţi mulţumesc 

mult şi mă bucur să lucrez cu tine, şi 

cu colegii tăi, la această prestigioasă 

revistă. Din vechea echipă a lui 

Romulus Guga nu-i mai regăsesc 

decât pe Mihai Sin şi pe Nicolae 

Băciuţ. Fie ca această nouă Vatră 

veche să fie iubită şi aşteptată, cu 

drag, pe toate meridianele lumii. 

Braşov, decembrie 2011

( palmares artistic ) 

Gabriel Stan este un nume arhicunoscut 

dincolo de graniţele ţării noastre, reuşind 

să se impună în lumea artei încă din 

perioada comunistă. A început să picteze 

de la vârsta de 17 ani, la Braşov, iar în 

1985 a expus pentru prima dată în R.F. 

Germania. A fost remarcat de unul dintre 

cei mai mari galerişti, LEVIN şi, cu 

ajutorul său, a început să expună la New 

York. Lucrările sale au făcut înconjurul 

lumii, fiind apreciate atât de colegii de 

breaslă, cât şi de colecţionari înrăiţi. 

Palmaresul său este impresionant, el 

expunând în S.U.A., Germania, Franţa, 

Spania şi, nu în ultimul rând, în Olanda, 

ţara de origine a picturii. 

1985 - Expoziţie de grup la Forumul din 

Leverkusen, RFG 

1985 - Expoziţie personală la Mulheim 

am Main Museum, RFG 

1986 - Expoziţie de grup pe tema 

“VISUL” în Ohio, USA 

1990 - Expoziţie de grup “Negru & alb” 

la Ward-Nasse Gallery, în New York 

1991 - Expoziţie de grup “Autoportret” la 

Ward-Nasse Gallery, în New York, USA 

1992 - Expoziţie personală ,,One-man 

Show“ la Sunnen Gallery în New York 

1992 - Participare la Summer Exhibition 

în New York - '92, iar ca urmare, 

“Manhattan Arts” îi acordă The Diploma 

of Excellence in Arts”, considerându-l 

oficial unul dintre artişti anilor '90 

1993 - Expoziţie de grup pe tema 

“Imaginea fantastică” la Ward-Nasse 

Gallery, New York, USA 

1993 - Expoziţie de grup “Maeştrii din 

Est”, la Oprea & Levin Fine Arts Gallery 

în New York, USA 

1994 - Expoziţie de grup “3 Pictori, 3 

Sculptori, 6 artişti români”, la Oprea & 

Levin Fine Arts Gallery în New York 

1995 - Expoziţie personală “Spaţiul 

neconvenţional al picturii” la Barcelona 

1996 - Expoziţie personală “Meditații medievale” 

la mediateca “Norbert Detaeye”, 

în Braşov, 

1997 - Expoziţie on-line inter-NET, 

realizată la Londra cu British Universyity 

1997 - Expoziţie personală la “RESSAY” 

Gallery, LEIDERDORP, Olanda 

1998 - Expoziţie personală „Metafizica 

nopţii“ la „VLEUGEL“ Gallery, 

SCHEVENINGEN, Den Haag, Olanda 

1998 - Expoziţie personală, St. Brice şi St. 

Hilaire, Franţa 

1998 - Expoziţie de grup, „TUSSEN DE 

POORTJES“ Gallery, Hoorn, Olanda 

1999-Expoziţie personală, Rennes, France 

2000 - Expoziţie personală „ASCEZA 

AZIMILOR“ la Mediateca “Norbert 

DETAEYE” , în Braşov, 

2001 - Expoziţie personală la „IKUBO“ 

Gallery, Londra 

2001 - Expoziţie personală la Ambasada 

Olandei la Bucureşti, România 

2001 – Este ales membru al Asociaţiei 

Artiştilor Pictori, Sculptori, Arhitecţi, 

Gravori şi Desenatori din Paris, Franţa 

2002 - Expoziţie personală „Simboluri“ la 

Mediateca “Norbert Detaeze” , în Braşov 

2003 - Expoziţie personală „Aurum 

nostrum non est aurum vulgi“, la „Kron 

Art Gallery“, în Braşov 

2004-Expoziţie personală „Idiosincrazia“, 

în Sibiu şi Bucureşti 

2004 - Expoziţie personală „Remember 

Secession“, Poiana Braşov 

2005 - Expoziţie de grup „Trei pictori 

români în Franţa“, Orleans, Franţa 

2005 - Expoziţie de grup „Pictori români 

în Olanda“ la Galeria „De Leuwe“, Haga 

2005 – invitat în Franţa, timp de o lună de 

zile, pe valea Loirei, Tours, la atelierul de 

creaţie „Franţa văzută de maeştrii picturii 

româneşti“. 

2005 - Expoziţie de grup „Trei pictori 

români în Franţa“, la Galeria „Plus“, 

Braşov 

2005 - Expoziţie de grup „Artişti români 

în rezidenţă Franța“, La Collioure, Franţa 

2005 - Expoziţie personală „Exposicion 

de pintura“, Novo Sancti Petri, Spania 

2006 – Expoziţie de grup la Budapesta, 

Sibiu, Copenhaga 

2006- e invitat de onoare la Expoziţia de 

Artă Sacră Contemporană – Lyon, Franţa. 

2006 - „EXPOZIŢIA DE PICTURĂ A 

MAESTRULUI GABRIEL STAN“, la 

Galeria „Passe-Partout“, Sibiu, România 

2006 - „EXPOZIŢIA DE PICTURĂ A 

MAESTRULUI GABRIEL STAN“, la 

Galeria „Passe-Partout“, Sibiu, România 

2006 - Premiul Consiliului Regional la 

„19 ÈME SALON ARTISTIQUE DE 

PRINTEMPS“, Saint Georges sur 

Moulon, Franţa 

2006 - Expoziţie de grup „7 ARTIŞTI 

ROMÂNI“ la Galeria „Deux Clochers“, 

Saint-Genis des Fontaines, Franţa 

2006 - Expoziţie personală „Pledoarie 

pentru uitare“ la Galeria „Kron-Art“ 

2007- Expoziţie „Doi pictori români“ la 

Ville de Poitiers, Franţa 

2007 – Expoziţie de grup „Culorile 

României“ - La Rochelle, Franţa 

2007 – Expoziţie de grup „Montmarte en 

Europe“, Paris, Franţa 

2007 – Expoziţie personală „4 

PAINTING“ la Galeria „Kron-Art“, 

Braşov, România. Aniversarea a 40 de ani 

de activitate artistică. 

2007- Salonul de Artă Sacră-Palatul 

Culturii, Râşnov 

2007 – Expoziţie de grup „L’automne 

culturelle roumaine 2007“, La Menitrè, 

Franţa 

2007 – Expoziţia colectivă „Sârbu – 

collection“, Muzeul de Artă Braşov, 

România 

2007 – SALON D’AUTOMNE – „Grand 

Palais Paris“, Franţa.-Spania 

2008- Expoziţie personală - “Insomnii“, 

Okian, Braşov 

2008- Bienala Internaţională de Artă 

Sacră Contemporană in Belley Franţa 

2008- SALON D’AUTOMNE – „Grand 

Palais Paris“, Franţa.-Spania 

2008-RETROSPECTIV DE PEINTURE 

ROUMAINE- Galeria Taylor -PARIS 

Cu lansarea albumului de artă, antologia 

« PICTORI ROMÂNI ÎN FRANŢA » 

2009- Expoziţie “ Artişti români în 

Franţa “ B.R.D. - Bank - Bucureşti 

2009-Expoziţie experiment Grupul ART- 

O.K. “ De la Crizterie la crizoi“ Kron-Art 

2009-Expoziţie personală “Fascinaţia 

mişcării “- C’arthe-Bucureşti 

2009-Expoziţie de grup “Crăciunul 

artistic, cu Art-O.K. “ Olimpia, Braşov 

2010- Epoziţie artişti francezi şi români la 

Montmelian, Franţa 

2010-Ambasada României la Haga a organizat, 

în colaborare cu Asociaţia Culturală 

Internaţională „Soleil de l’Est” din 

Saint-Cyr-sur-Loire, Franţa, expoziţia 

„Retrospectivă de pictură românească”. 

2011-Expozitie Londra- 33 Portlandplace. 

Cărţi scrise şi publicate 

În laboratorul celor 12 simţuri (2003), 

tradusă în limba franceză (2010) 

Despre semne, vorbe şi cuvinte (2006) 

Caligrafii alchimice (2007) 

Idei pentru imposibile poeme (2008) 

Rimphonya (2009), premiată la Târgul 

Internaţional de Carte, Iaşi (2009) 

Oglinzi secrete (2010) 

Articole, eseuri şi cronici plastice, în 

cotidiene şi reviste periodice de cultură. 

Conduce Galeria de Artă Kronart şi 

editura cu acelaşi nume. 

9

ESEU 

În mod obişnuit, capodopera 

eminesciană Luceafărul e considerată 

şi comentată ca un poem definitiv 

închegat şi concluzionat, tema sa 

fiind destinul geniului în lume: acela 

de a nu avea noroc, adică a nu putea 

ferici pe nimeni şi nici el însuşi a nu 

putea fi fericit. Pentru Eminescu, 

obiectul fericirii - „sfântul noroc” - 

era iubirea. („Şi poate că nici este loc/ 

Pe-o lume de mizerii/ Pentr’ un atât 

de sfânt noroc/ Străbătător durerii”- 

S-a dus amorul) - şi anume, iubirea 

ca energie cosmică de refacere a 

Unului primordial, scurtcircuitând şi 

depăşind în acest mod geneza, care a 

dat naştere unei lumi imperfecte, 

muritoare - idee formulată astfel: 

Două inimi când se-mbină,/ Când 

confund pe tu cu eu,/E lumină din 

lumină,/Dumnezeu din Dumnezeu. 

Iată însă că, într-o notă de 

manuscris, apare intenţia poetului de 

a modifica Luceafărul, mai ales 

„sfârşitul - cu mult înălţat à la 

Giordano Bruno“ (ms.2257, f.4291). 

Ce îl va fi nemulţumit pe Eminescu 

privitor la ideea poetică dezvoltată în 

capodopera sa ? 

* 

Este de observat că în Luceafărul 

are loc o repetată interferenţă între 

viaţă şi moarte. 

Nemuritor fiind, pentru a se insera 

în lumea muritoare şi apoi a se întoarce 

necontaminat tanatic în sfera fără 

de moarte, astrul va trece printr-un 

număr de transmutări între cele două 

stări. Astfel, la prima sa coborâre, 

chipul luceafărului e aparent straniu: 

Iar umbra feţei străvezii/ E albă ca de 

ceară./Un mort frumos cu ochii vii/Ce 

scânteie-n afară. -Aceasta, în contrast 

cu „portretul” din strofa precedentă: 

Părea un tânăr voievod/ Cu păr de 

aur moale/ Un vânăt giulgi se-ncheie 

nod /Pe umerele goale. 

Imaginea „umbra feţei străvezii” 

vrea să spună că faţa e transparentă 

şi, prin urmare, apare drept o umbră, 

o umbră albă, luminoasă. Un alb ca 

de ceară, pentru că luceafărul este un 

mort viu, şi este un mort „frumos”, 

dar totodată foarte viu, cu ochii 

scânteind atât de intens lăuntric încât 

se revarsă în afară, în univers. Este 

aici descrisă starea de transfigurare 

perpetuă a astrului. Luceafărul este 

„mort de nemurire” – tot von 

Unsterblichkeit - după un cuvânt al 

lui Nietzsche, tot von Verklärung 

(Richard Strauss) - imagine accesibilă 

a fi văzută doar geniului, cel care 

posedă un al treilea ochi, ochiul 

transcendental. În schimb, prinţesei 

luceafărul îi apare, pe de o parte, sub 

înfăţişare voievodală, deci analog 

stării ei sociale pentru accesul imediat 

la prezenţa astrului, dar totodată mort 

în raport cu lumea pieritoare. 

Ca atare, la prima coborâre, 

Cătălina îl vede pe luceafăr sub forma 

angelică vizibilă doar în vis („O, eşti 

cum numa-n vis/ Un înger se arată”), 

dar imediat îşi dă seama de 

străinătatea astrului, „viul” pe care 

ochii lui îl emană este transuman, ea 

vede doar moarte, nu şi a fi mort de 

nemurire. Omul nu are acces la 

această stare, nu o „pricepe”, mai 

mult, îl sperie, aşa încât, la a doua 

coborâre fata îi cere luceafărului să 

renunţe la străinătatea sa, care este 

nemurirea, o stare „îngheţată”: 

„Străin la vorbă şi la port/ Luceşti 

fără de viaţă,/ Căci eu sunt vie, tu eşti 

mort,/ Şi ochiul tău mă ’ngheaţă.” 

Pe om îl înspăimântă nemurirea. De 

această spaimă se va vindeca fiica 

împăratului în braţele muritorului său 

omonim, Cătălin, un „noroc” pentru 

care, anamnestic, în final, ea va cere 

binecuvântarea de la luceafăr. 

La a doua coborâre, are loc moartea 

luceafărului prin intensitatea durerii : 

„se stinge cu durere”, ceea ce arată 

contaminarea omenească a fiinţei sale 

astrale cu suferinţă, la care participă 

însuşi cerul din care el se smulge: 

coborârea devine o durere a cerului: 

„Şi ceru-ncepe a roti/ În locul unde 

piere”. Acum, astrul seamănă şi mai 

mult a mort, aşa încât, dacă la întâia 

coborâre era îmbrăcat în culori 

luminoase, auriu/albastru, acum apare 

în „negru giulgi” şi înnegurat la faţă. 

Urmează lungul periplu al încercării 

luceafărului de a merge la demiurg 

____________________________________________________________________________ 

10 

spre a-i cere să moară ca nemuritor. 

Drumul său este o adevărată probă 

inţiatică în unul din cele mai înalte 

misterii, mai sus de misteriile isiatic, 

orfic, eleusin, tibetan etc., deoarece 

are loc depăşirea timpului şi a 

spaţiului printr-un zbor asemenea 

fulgerului şi într-o revărsare cosmică 

a oceane de lumină. Prin acest zbor, 

luceafărul „moare”, transcende de la 

starea de astru la cea de eon increat, 

substanţă eternă din Unul Primordial. 

Dacă în cele două coborâri 

pământene, el apărea mort de 

nemurire, acum el este eternitate pură. 

Demiurgul, caracterizând viaţa 

umană ca fiind o dublă sfâşiere, şi 

anume, durere şi păcat: „Cum ai 

putea să fii zidit/ Din lacrimi şi din 

vină ?”, îl pune pe Hyperion faţă în 

faţă cu propria sa identitate : Iar tu, 

Hyperion, rămâi/Oriunde ai apune,/ 

Tu eşti din forma cea dintâi/De 

vecinică minune. 

Hyperion nu poate abdica de la 

„miracolul” său originar pentru a intra 

în negurile şi negările proprii lumii 

umane. O asemenea moarte este 

împotriva legilor increatului; mai 

grav încă : prin căderea sa în murire e 

ameninţată cu moartea însăşi sfera 

divină: Tu adevăr eşti datorind/ 

Lumină din lumină./ Şi adevărul 

nimicind/ M-aş nimici pe mine. - 

afirmă demiurgul. De aici, o idee 

fundamentală: adevărul se află în 

sfera nemuririi, iar tot ce moare este 

neadevăr, altfel spus, moare fiindcă 

este neadevăr. Aşa fiind, Hyperion 

moare ca fiinţă intenţional umană, 

rămânând în puritatea eternităţii sale 

originare. → 

GEORGE POPA 

______ 

Foto: Bustul lui Eminescu de la 

Ipoteşti – 2011 (sus) 

Daniel Leş – Coţ cu ulcele (jos)

În final, Hyperion se întoarce în locul 

sortit pe bolta cerească, vindecat de 

dorita sa murire. Iar de sus, proclamă 

„diferenţa ontologică”, mai mult 

onto-axiologică: jos norocul iubirii 

dăruind cu fericire trecătoare pe 

condamnaţii la murire, iar sus 

nemurirea îngheţată, goală de istorie, 

de ardenţe ontice. 

Prin urmare, dacă făptura umană 

este captiva unui destin făcut din 

lumină vremelnică şi întuneric veşnic, 

cereştii sunt „meniţi” luminii eterne, 

dar totodată lipsiţi de vibraţia vieţii. 

Destinarea, „menirea” – este o oprire, 

o altfel de moarte. 

Or, aşa se explică de ce Eminescu 

intenţiona să modifice Luceafărul şi 

„mai ales să-i înalţe mult sfârşitul”, şi 

anume „à la Giordano Bruno”. 

Trebuia depăşit îngheţul, căci 

„absolutul este frate cu moartea”. Ca 

atare, devenit „nemuritor şi rece”, în 

realitate, încremenit în neschimbare, 

luceafărul era „mort”. De aici, ideea 

ieşirii din această aporie: condiţia 

muritoare umană/condiţia de a fi 

„mort de absolut”. 

* 

Fapt esenţial: în Luceafărul, geniul 

este privit ca aparţinând sferei 

ontologice a lui Dumnezeu, este o 

componentă increată a Unului. Or, 

aşa cum am mai discutat, în postuma 

intitulată de G. Călinescu Povestea 

magului călător în stele, apare o cu 

totul altă concepţie. În viziunea din 

acest poem, pentru Eminescu geniul 

constituie o entitate care nu aparţine 

sferei existenţiale a lumii umane. 

Geniul nu se află în planul Creaţiei, 

astfel că Dumnezeu „se împiedică în 

cifrul său”, fiind „scrieri străine” pe 

care nu le poate dezlega. Geniul este 

gândire pură şi, după ce se va elibera 

din „corpul cel urât”, în care a fost 

„coborât”, el va crea o lume a 

spiritului pur, paralelă celei din 

geneza înfăptuită de Dumnezeu. 

Evident, mai departe de a constata 

această discrepanţă între viziunea a- 

supra geniului din Luceafărul, unde e 

privit ca o componentă a lumii demiurgului, 

şi cea din poemul postum, ca 

aparţinând unui dincolo indeterminabil 

- deci două origini total diferite 

onto-axiologic, nu putem face 

supoziţii. Ca atare, nu vom cunoaşte 

niciodată cum ar fi putut arăta acea 

altă formă, superioară a poemului, şi 

nu ştim ce a pierdut gândirea 

filozofică prin neconcretizarea 

perspectivei din intenţia poetului. 

* 

Să încercăm însă a întrezări unele 

luminişuri referindu-ne la 

deschiderile din viziunea poeticofilozofică 

a lui Giordano Bruno, care 

se afla în ideea lui Eminescu privind 

refundamentarea poemului său. 

Rezultă din poemele operei principale 

a filozofului italian - De gli eroici 

furori – „despre entuziasmele eroice” 

- că suprema aspiraţie a spiritelor 

dotate cu inteligenţă şi „iluminare 

divină” este eliberarea metafizică. 

Focul şi eterul - mistuire şi renaştere 

ca spirit pur - sunt realităţile 

eliberatoare ultime, care constituie 

cheia de boltă în gândirea poetică a 

lui Bruno: obilul foc mă înalţă /şi 

mă eliberează de natura inferioară.../ 

Mereu voi fi asemenea Phoenixului... 

/ Prin lumina intelectuală sufletul 

meu suie iluminând /şi arzând prin 

dumnezeiască iradiere.../ Cu focul 

împreună mă mistui/ şi înapoi în eter 

mă întorc..../ Pentru a ajunge dincolo 

de stele/ şi de empireul ceresc de sub 

eter/ nu este nevoie de a deschide 

ochii spre cer,/ de a ridica mâinile, 

de a merge la templu,/ ci de o lumină 

intelectuală/ care vede dumnezeirea 

în sine însuşi,/ suflet din suflet, viaţă 

din viaţă, esenţă din esenţă.// Zborul 

intelectului eroic nu sfârşeşte 

niciodată,/ nu se află niciodată în 

repaus,/ nu este nicicând satisfăcut cu 

un adevăr inteligibil,/ ci aspiră mereu 

şi mereu/ spre adevărul de necuprins, 

nu este mulţumit niciodată cu ceva 

finit.../ El despică bolta cerească/ se 

avântă în nemărginire şi, prin eter, 

pătrunde în sferele superioare,/ 

parcurgând treaptă cu treaptă / 

adevăruri tot mai înalte. 

În afară de evocarea pasării 

Phoenix, un vers al lui Bruno, “Sunt 

de ajuns valurile oceanului să stingă 

ardoarea acestor flăcări?” este 

analog celor din Odă (în metru antic): 

“Focul meu a-l stinge nu pot / Cu 

toate apele mării ”. Dar cel mai 

revelator lucru este faptul că – analog 

- în Povestea magului… geniul este 

considerat o entitate captivă în lumea 

11 

umană din care se va elibera prin 

moartea învelişului material, 

redevenind gând pur, care este 

propria sa natură. 

* 

Ce este libertatea spirituală 

supremă ? În definiţia cea mai simplă, 

ea însemnează transcenderea din 

orice condiţionare, din orice 

determinare. O golire totală de orice 

numire sau definire, de orice datum. 

În filozofia hindusă, prima treaptă a 

eliberării constă în cunoaşterea 

faptului că eul empiric, intramundan - 

„micul eu” în definiţia ui Eminescu - 

este o înseilare himerică a Mayei, un 

agregat de stări psihice mereu în 

descompunere şi refacere, de unde, pe 

o doua treaptă, năzuinţa sinelui 

individual de a se elibera şi reintegra 

în Sinele Universal, în Brahman. 

"Această concepţie apare la toate 

nivelurile de spiritualitate şi în toate 

contextele culturale", afirmă Mircea 

Eliade. Iar Magistrul Eckhart suie mai 

înalt: pentru el eliberarea omului 

însemnează o dublă moarte, şi anume, 

ca eu al lumii imanente şi ca fiinţă în 

dumnezeul creator (Gott), pentru a 

atinge, renăscut, starea de increat, în 

ceea ce el denumeşte – Deitate (Gottheit). 

E „moartea divină” din viziunea 

marelui mistic medieval: "Când sufletul 

se desface din esenţa sa creată,/ 

Străluceşte pe el imaginea originală 

increat/ În care el se găseşte de 

asemenea precum ceva increat.” 

Amintim de asemenea eliberarea 

mistică prin absorbţia indistinctă în 

lumina primordială, care constituie 

baza teozofiilor egipteană (misterele 

isiace), greceşti (misterele orfice, 

eleusine), iraniană, tibetană, 

upanişadică daoistă. În aceste diverse 

viziuni, lumina increată, confundată 

cu Unul, topeşte orice finitudine, 

orice individuaţie, orice lucru creat. 

* 

În lumina viziunii lui Giordano 

Bruno, urmărind logica mersului 

ascendent al eliberării ultime posibile, 

sinele eminescian urma să părăsească 

ipostazele ontice experimentate în 

lumea polarităţii pământ-cer, astfel că 

după depăşirea focului teluric, 

heraclitian, (Odă în metru antic), va 

depăşi de asemenea şi focul îngheţat, 

astral din finalul Luceafărului, pentru 

a transcende apoi treptele către 

eliberarea nelimitată. → 

________ 

Daniel Leş – Rude bogate, rude 

sărace

Iată texte esenţiale în acest sens: Ah! 

Cum nu suntem pe atunci când/ici 

fiinţă nu era nici nefiinţă,/ imic 

cuprinzător, nimic cuprins./ u era 

moarte, nemurire nu/ Şi fără de suflet 

răsufla în sine/ Un ce unic ce poate 

nici n-a fost !. 

”O, de-am fi fost ca la ‘nceputuri, 

Chaos / Plutind etern în cosmicul 

abis! (ms.2290).” Iar în Archaeus : 

"O lume ca nelumea este posibilă, 

neîntreruptă fiind de-o altă ordine de 

lucruri". 

Prin urmare, eliberarea supremă însemnează 

întoarcerea în Neînceputul 

pur, dincolo de orice model de 

fiinţare, dar şi dincolo de neant 

precum şi de orice model de "lume" - 

o unicitate „ce poate nici n-a fost”: 

extremă decantare ideatică. Giordano 

Bruno concepea de asemenea o 

transcendenţă, un dincolo de cercul 

conceptual om/divin, terestru/ ceresc, 

efemer/etern, de orice sistem 

ontologic, o antilume. Viziunea lui 

Eminescu a trecut nu numai 

“deasupra existenţei”, cum cerea 

Nietzsche, ci deasupra diadei polare 

sclavizante - fire-nefire - care 

funcţionează într-o interacţiune 

eternă. Viziunea „ne-lumii” şi a 

anteriorităţii absolute în raport cu 

existenţa şi nonexistenţa deschid 

dincolo de planul terestru şi astral, 

dincolo de spaţiu şi timp, dincolo de 

orice experienţă a simţurilor şi a 

intelectului - empirică sau 

transcendentală. 

* 

În context, iată un fapt 

semnificativ, de astă dată ştiinţific, 

care vine în consens cu intuiţia 

eminesciană. Date noi ale fizicii 

afirmă că dincolo de lumea ştiută 

există o antilume sau chiar antilumi 

opuse clasicei, “canonicei” protolumi, 

adică nivele de realitate, unde nu se 

mai regăsesc elementele care structurează 

universul uman, astfel încât 

scapă categoriilor aparatului nostru de 

cunoaştere, - aserţiune care marchează 

intrarea metafizicii în ştiinţă. 

Existenţa acestor suprarealităţi, 

cum le-a numit Jean Fourastié, relevate 

de ştiinţa contemporană, a 

întrevăzut-o autorul lui Archaeus. Nu 

era o pură speculaţie a minţii sau 

misticism, ci o “fulguraţie intelectuală” 

a „instinctului metafizic” relevând 

un adevăr ultim – cel al decondiţionării 

metafizice radicale, al totalei 

eliberări. E experienţa originară a lui 

Eminescu, - experienţa unei cugetări 

petrecută constant în tensiunea 

semnificărilor cosmice, a înţelesurilor 

ultime, acolo se întâlneşte cu marile 

intuiţii ale umanităţii. Căci, scrie 

Giordano Bruno, “cei aleşi au 

inteligenţă cerească, posedă lumina 

divină”, întrând astfel în „extazul 

minţii”, afirmă Eckhart 

Aceasta a fost gândirea sinelui 

eminescian, conştiinţă axiologică, 

aflată în afara pulverulenţei eurilor 

empirice intramundane. Şi iată un alt 

fapt de excepţională semnificaţie: 

potrivit tot fizicii actuale, există o 

conştiinţă independentă de procesele 

neuronale, de materie, precedând-o şi 

putând acţiona supra materiei, astfel 

că omul poate controla valoric 

creaţia. Asemenea conştiinţe pot fi 

străluminate de adevăruri rare sau 

unice. E conştiinţa-martor supramundană 

a geniului, a sinelui eminescian. 

* 

Atât viaţa cât şi creaţia lui Eminescu 

au constituit o dramă implicând 

cele două naturi ale sale: eul intramundan 

şi sinele transmundan. 

Intelectul său „eroic” a suit până la 

12 

extremul nivel la care poate ajunge 

gândirea omenească în conceperea 

libertăţii onto-axiologice. 

Ceea ce a scris poetul în perioada 

de maturitate a creaţiei sale, deci după 

panteismul copilăriei, reflectă tensiunea 

acestei confruntări. Astfel, experienţa 

poetico-metafizică eminesciană 

e una dintre cele mai înalte aventuri 

ale spiritului într-o lume necunoscută, 

sau care doar aparent există, şi 

unde sinele extramundan s-a ivit 

printr-un neştiut hazard (sau greşeală? 

mesianism intenţional cosmic plecat 

din marea Fiinţă „heideggeriană”, 

nemulţumită de ea însăşi?). Această 

supraconştiinţă judecă şi constată 

imperfecţiunea condiţiei existenţiale 

umane şi a fiinţării în general pândită 

de nefiinţă, astfel că Eminescu a 

încercat să-i dea un sens superior prin 

taumaturgia poetică. Dar totul în 

"iluzie infinită", după propria-i expresie. 

Din acest motiv, el imaginează 

treptele eliberării transfinite: transcendderea 

din lumea umană în starea 

dinaintea Creaţiei, matrice existenţială 

purtând fiinţarea în germene, iar 

de aici suişul mai departe, în 

transposibil, adică transexistenţial şi 

transneant, dincolo de orice stări ce 

pot fi concepute de om: viaţă/moarte, 

finit/infinit şi însăşi ideea de lume. În 

acel ne-unde Sinele se redă lui-însuşi. 

Gândirea poetică a lui Eminescu - 

cel care afirma "trăiesc în revelaţii", 

constituie un adevărat compendiu al 

cugetării universale. În ea putem afla 

în germen sau mai explicit esenţialul 

a ceea ce s-a conceput în filozofie 

asupra problemei fiinţei (în lumea 

umană şi a fiinţei în sine) şi asupra 

libertăţii spirituale. Ea constituie 

experienţa metafizică intramundană a 

Sinelui. "Zborul filozofic al lui 

Eminescu capătă îndeobşte forma 

supremă a viziunii metafizice", 

afirmă gânditorul Ion Petrovici. Şi tot 

el considera că, dacă nu s-ar fi pierdut 

atât de timpuriu, Eminescu ar fi fost 

poate cel mai de seamă filozof român. 

Dar, fapt important şi semnificativ: 

Eminescu nu doar a teoretizat, nu a 

experimentat cugetarea, ci a trăit e- 

fectiv ceea ce a gândit, acele "fulguraţii" 

cu ajutorul cărora a deschis orizonturi 

vizionare întrezărite doar de 

cei foarte rari şi, din acest motiv, greu 

accesibile, denumite de el însuşi “sublime 

revelaţii ale misterului etern”. 

→ 

______________ 

Daniel Leş – Îmblânzirea lutului.

U ŞTIU UDE, 

U ŞTIU CUM 

Doamne, ştiu că plângi 

acum, 

Doamne, ştiu că râzi de 

mine, 

eu sunt lacrimă de drum, 

eu sunt ochi, tu eşti 

retine, 

eu sunt mare fără mal, 

râu ce se îmbracă-n sare, 

tu eşti mantie de deal, 

eu sunt semn de 

întrebare. 

Doamne ştiu că plângi 

acum - 

nu ştiu unde, nu ştiu cum. 

Sibiu, 2 noiembrie 2011 

TRADAFIRUL 

PIETREI 

Abia aştept să vină ieri, 

să nu-ţi mai fiu 

iar prag de seară, 

să nu-ţi mai fiu 

nici prag de zi, 

să nu-ţi mai fiu trecut, 

să nu-ţi fiu primăvară. 

Abia aştept să vii, 

să te ridici peste nisipuri, 

un anotimp fără de ţară, 

să nu ai nume 

şi niciun loc să nu te ştie 

şi să fii ieri, 

ca trandafirul pietrei 

în pustie. 

28 noiembrie 2011 

O ALTĂ VIAŢĂ 

Îmi caut ceva 

în care să mă nasc 

în altă viaţă, 

în altă moarte 

ca să mor. 

Dac-aş putea fi frunză 

şi dac-ai fi copac, 

până la rădăcini 

aş coborî, 

ca rugăciunea 

în cuvântul cel dintâi. 

Dac-aş putea fi aer, 

aş putea să-ţi fiu 

veşmânt; 

dac-aş fi iarbă, 

mi-ai deveni pământ? 

2 decembrie 2011 

CICIZECI ŞI CICI 

Eu vin dintr-o altă ţară, 

în care n-ai s-ajungi, 

în care nu e nicio scară, 

nu urci, 

nu cobori, 

în care doar viaţa 

se poate ridica 

la pătrat, 

în care se moare 

de mai multe ori, 

te lepezi de nume, 

ca de trup, uneori. 

Eu n-am nicio țară - 

sunt albul din culori. 


ICOLAE BĂCIUŢ 

_________________________________________________________________________________________________ 

neîncetat : „u aici, nu aici! Mereu în 

altă parte, în alt dincolo!” 

O, nour de Lebede !/Aripile voastre 

îmbătate de duhul furtunii/ Supuneau 

cerul cu râsul lor voios şi neînfrânat/ 

Şi trezeau valuri de uimire în oceanul 

văzduhului! /...Mesajul aripilor 

aducea o sete nebună de mişcare/ În 

→ Or, aceste străfulgerări ale 

intelectului au constituit pentru 

autorul Lucea-fărului momentele cele 

mai intens vieţuite ale eliberării 

spirituale. Căci, afirmă Platon, 

"Filozofia se cere a fi trăită şi nu 

consemnată în cărţi. Cuvântul pe 

pagini trebuie să fie rezultatul unei 

convieţuiri împărtă-şite cu ideea 

respectivă. Ea se aprin-de brusc, ca o 

lumină ce se hrăneşte în suflet 

singură din ea însăşi". 

Eminescu rămâne un model 

exemplar de vieţuire filozofică a unei 

fiinţări în necurmată sfâşiere şi a unei 

conştiinţe axiologice sfâşiată, la 

rândul ei, de marile întrebări şi, din 

acest motiv, căutând ieşirea din 

aporiile minţii şi nonsensurile ontice, 

mai sus de însăşi ideea de libertate, în 

consens cu gândirea Magistrului 

Eckhart. Căci având în vedere că şi 

atingerea absolutului este o oprire, 

marchează un sfârşit, astfel că, aşa 

cum am amintit mai sus, Eminescu 

considera absolutul „frate cu 

moartea”, zborul eliberator al 

intelectului nu sfârşeşte niciodată. 

Este foarte revelator că, la celălalt pol 

al gândirii universale, - cel indian - 

idee analoagă dezvoltă Rabindranath 

Tagore într-un poem din volumul 

Balaka – Lebăda. Un stol de lebede 

luând pe aripi întreg universul, zi şi 

noapte, zboară fără oprire, strigând 

______________________________ 

inima munţilor mereu neclătinaţi./ 

Colinele deveneau nouri plutind fără 

ţintă prin spaţii/ Şirurile de arbori îşi 

smulgeau rădăcinile/ Şi se pierdeau 

în căutarea limitelor lor în ceruri,/ Se 

năştea un dor adânc, un dor către 

dincolo!/ Prin voi sufletul lumii 

retrimitea strigătul în toate părţile :/ 

u aici! nu aici! undeva în altă 

parte!// Aud chemări după chemări 

ale omului,/ Plecate pe căi nevăzute/ 

Din trecutul adânc până în viitorul ce 

nu s-a născut încă./ Astfel aud în 

inima mea zburând cu tot stolul 

înaripat/ Acel suflet, acea pasăre fără 

lăcaş/ Ce zi şi noapte, pe lumină şi 

beznă,/ De la un ţărm cunoscut la 

altul neştiut, aleargă !/ Tot golul e 

umplut de Cosmosul înaripat / şi de 

cântul său unic:/u aici ! nu aici ! în 

altă parte ! în alt dincolo ! 

Căci, scrie Eminescu : „Orice 

noroc/ Şi ’ntinde-aripile/ Gonit de 

clipele/ Stării pe loc” - acel alt 

„noroc” - al eliberării care începe 

dincolo de încremenirea „nemuritoare 

şi rece”. 

* 

Luceafărul este prin excelenţă nu 

numai opera aperta, dar şi opera non 

finita. O apropiere a Luceafărului se 

poate face de Simfonia neterminată a 

lui Franz Schubert. Această sublimă 

partitură dezvoltă o melodie fără 

sfârşit, străbătută de întrebări mereu 

şi mereu reluate – metaforă muzicală 

a neliniştii metafizice de întotdeauna 

a spiritului omenesc. 

Astfel, Luceafărul ne poate oferi 

două modalităţi de lectură: a ignora 

intenţia poetului de modificare a 

textului apărut sau de a medita asupra 

enigmaticei viziuni a poemului, 

ascultând Die Unvollendete 

Symphony. 

________ 

Foto: Daniel Leş – Dialogul 

mâinilor cu lutul 

13

LR: La o privire superficială – dar 

extrem de la modă! – se pare că aţi 

pariat pe cai morţi: limba latină, 

greaca veche, Eminescu… 

Latina alungată din şcoli – să nu 

streseze copiii ocupaţi cu discoteci, 

baruri şi alte prafuri, Eminescu pus pe 

făraş într-un celebru număr dilematic, 

izgonit din programa şcolară, implicit 

din manuale, unde, în cel mai bun 

caz, mai dai fie de Floare albastră, 

fie de Luceafărul, fie de Sărmanul 

Dionis – în niciun caz de toate la un 

loc!! Aşadar, stimate domnule prof. 

univ. dr. N. Georgescu: Ce e rău şi ce 

e bine / Tu te-ntreabă şi socoate...! 

. GEORGESCU: Doamnă 

Rodica Lăzărescu, viaţa însăţi ne 

învaţă că binele şi răul sunt 

schimbătoare, chiar interşanjabile. 

Ce-un secol ne zice ceilalţi o des-zic. 

Din păcate, noi avem tendinţa de a 

pune lucrurile cele mai importante în 

balanţa „bine-rău”. Latina, greaca 

veche sau Eminescu – acestea ar 

trebui să fie dincolo sau separate de 

bine şi rău, ar trebui să existe pur şi 

simplu, ca şi ceva natural. Nu e nici 

bine nici rău că azi e marţi sau că 

soarele răsare, că plouă… Noi vrem 

să legăm ploaia de recoltă, de pildă, şi 

s-o facem bună sau rea – dar… ce 

vină are ea, ploaia, că noi, oamenii, 

suntem muritori? Vreau să spun că 

aceste categorii ne invită la judecare, 

la învinovăţire de pildă – şi orice 

judecată cere avocat, procuror, 

judecător. În Antichitate, la Eschil, de 

pildă, cel mai greu lucru privitor la o 

judecată este să-ţi găseşti judecătorul. 

Mulţi refuză să te judece, te îndeamnă 

să mergi în altă parte, că cauţi pe 

altcineva. Oreste şi-a omorât mama 

pentru a-şi răzbuna tatăl, pe 

Agamemnon, marele cuceritor al 

Troiei: ei bine, niciun om n-a cutezat 

să-l judece pe Oreste, a trebuit să 

alerge la Oracolul din Delfi şi să se 

roage de zei să fie analizată fapta sa. 

Noi înţelegem, în vremea noastră, că 

judecarea este un act obligat, că se 

face de la sine. 

Mă întreb, apoi, care ar fi rezultatul 

dacă i-am judeca, noi înşine, vorbesc 

de un „noi” generic, pe aceia care au 

scos latina din şcoli sau l-au redus pe 

Eminescu din educaţie. 

Vă repet: dacă am găsi judecătorii, 

ne-nduraţii ochi de gheaţă, ceea ce 

este foarte greu. Să presupunem, 

totuşi, că i-am găsit: vom şti verdictul 

lor, acest verdict ne va satisface – dar 

cum se va aplica el? 

„CEL DE-AL TREILEA MIT, 

ACELA AL ÎŢELEPTULUI 

EMIESCU, SE VA AŞTE” 

Va fi, cel mult, o vină morală. Iar 

după aceea va trebui să găsim 

modalităţi de reparaţii. Ca să 

reintroduci, la ora de faţă, latina în 

şcoli ai nevoie de câteva mii de 

profesori de latină. De unde-i iei, 

când facultăţile noastre scot, din 1973 

începând (anul când s-a limitat limba 

latină în licee şi s-a scos definitiv 

limba greacă), câte zece sau 20 de 

absolvenţi pe serie?! Sistemul este 

complet dezechilibrat. Vedeţi şi 

Dumneavoastră, profesorii de sport, 

de pildă, cer mai multe ore de sport 

pentru elevi, argumentează cu 

sănătatea naţiei şi câte şi mai câte – 

dar ei, ca număr, sunt o categorie, 

sunt câteva mii bune de indivizi, pot 

fi luaţi în seamă, sunt un partener de 

discuţie, cum se zice, adică pot 

asigura orele în plus. Cum le-ar sta 

celor 70-80 de profesori de latină să 

manifesteze în faţa Guvernului sau la 

Cotroceni pentru introducerea latinei 

în şcoli? Cine i-ar înţelege, cine i-ar 

lua în seamă, cine şi-ar abţine 

zâmbetul, cel puţin, privindu-i, cum 

ar reuşi ei să convingă, cine ar 

accepta să judece acest prejudiciu 

moral adus naţiei prin eliminarea 

limbilor clasice din educaţia fiilor ei?! 

După părerea mea, lucrurile acestea 

se pot discuta cu mai mult profit pe 

teritoriul frumosului decât pe acela al 

binelui. Ar trebui să arătăm mai des 

frumuseţile limbilor clasice, 

frumuseţile lui Eminescu, să atragem 

lumea către ele. Nu să judecăm, să 

îndemnăm… 

14 

LR: De vreo 20 de ani, s-a instaurat 

la noi un climat de ostilitate faţă de 

tot ce înseamnă mit, cu preeminenţă 

cele de emblemă naţională. Mitul 

Eminescu, de exemplu, ar fi fost 

creaţia naţional-comunismului ceauşist. 

Mai avem mituri? Mai bine zis: 

mai avem nevoie de mituri? Ce şanse 

păstrăm să intrăm în Europa cu 

Eminescu de mână?! Vede-n capăt 

începutul / Cine stă să le înveţe? 

. GEORGESCU: Mitul ţine de om, 

nu de societate, sau în primul rând de 

om, apoi de societate. Societatea a 

sofisticat miturile, le-a lungit, le-a 

aglutinat, a făcut din ele poveşti, 

poveştile sunt lungi, se spun la gura 

sobei, mănâncă timp nefolositor, 

„pierd timpul cu folos” cum se zice... 

În vremurile noastre se trăiesc 

miturile scurte, motivele mitice, sau 

„mitemele”. Mitul automobilului 

torturează imaginaţia tinerilor, mitul 

Făt-Frumosului călare pe un cal alb 

cutreieră fantezia tinerelor. 

Televiziunile sunt adevărate 

laboratoare de mituri funcţionale, 

scurte şi percutante, de care ai nevoie 

acum şi aici. Şi ele pierd timpul cu 

folos; de fapt, ele au devenit „gura 

sobei” în casele noastre de azi… 

Vedeţi, totul se transformă, totul se 

regăseşte… Şansele mitului Eminescu? 

Sunt aceleaşi: să se regăsească în 

motivele mitice actuale. A murit mitul 

poetului, ca să zicem aşa, şi a murit 

după ce în epoca dogmatismului 

comunist, timp de vreo 40-50 de ani, 

acest mit a creat cu adevărat poeţi. 

Vreau să spun că în marea majoritate 

a poeţilor noştri mari a trăit mitul 

Eminescu, povestea chiar – cu toate 

amănuntele ei, dacă vreţi. Acum se 

edifică, însă mitul celălalt, al ziaristului, 

al omului politic. E mai aspru, 

mai greu de pătruns şi înţeles. Cred că 

dacă această clasă profesională a 

ziariştilor şi-ar fi păstrat dimensiunile 

de acum 6-7 ani, acest mit ar fi prins 

rădăcini mai puternice. Din păcate, 

ziariştii sunt, acum, mult împuţinaţi 

ca număr, ziarele au devenit tabloide, 

sunt puţin interesante, nu se adresează 

intelectualului… Iar ei, ziariştii, ca 

indivizi, se revarsă în politică sau în 

administraţie, fac tot altceva… Şi sunt 

„şcoliţi”, sau „ghidaţi” de bătrânii 

ziarişti ai epocii trecute – care n-au 

înţeles mitul ziaristului Eminescu la 

timpul lor, ba, dimpotrivă, chiar l-au 

refuzat, l-au răstălmăcit… Şansa → 

A consemnat RODICA 

LĂZĂRESCU

mitului Eminescu stă mai mult în 

oficianţii meseriei sale decât în 

publicul larg. O bună generaţie de 

jurnalişti, care se aşteaptă, va putea 

instaura acest mit. 

LR: Au apărut în ultima vreme 

numeroase şi substanţiale documente 

referitoare la viaţa lui Eminescu, care, 

în mod normal, ar fi trebuit să 

limpezească – cât de cât – aspectele 

controversate ori să le scoată la 

lumină pe cele necunoscute. Cu toate 

acestea, se pare că ele, documentele, 

au avut darul să învăluie şi mai mult 

în mister în special ultimii ani de 

viaţă ai poetului. De unde vine acest 

paradox? Avea dreptate Eminescu: Şi 

când propria ta viaţă singur n-o ştii 

pe de rost, / O să-şi bată alţii capul 

s-o pătrunză cum a fost? 

. GEORGESCU: Documente noi 

apar tot timpul, pentru că mereu se 

fac conexiuni între evenimente şi „documentul” 

nu înseamnă doar acel petic 

de hârtie, material, sensul termenului 

e mai adânc, el vine de la doceo, 

docere, a învăţa, a arăta ceva nou. Din 

conexiuni reies noile învăţăminte, învăţături, 

noile documente aşadar. 

Important e cum se folosesc ele, cum 

refac ele biografia cuiva în genere şi a 

lui Eminescu în mod special. Tocmai 

pentru că nu sunt folosite cum trebuie 

sau nu sunt folosite de loc, ele 

învăluie, obscurizează adevărul. 

LR: „Nu încape îndoială că 

Eminescu a fost naţionalist, xenofob, 

cu pulsiuni rasiste şi antisemite tot 

mai vii spre sfârşitul vieţii, un 

conservator radical, ca Burke…” 

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te 

va drege, / Rele-or zice că sunt toate 

câte nu vor înţelege... Ţine cu tot 

dinadinsul N. Manolescu să-l 

confirme pe Eminescu? 

. GEORGESCU: Aceste cuvinte 

nu prea spun mare lucru omului de 

astăzi, dl. Nicolae Manolescu 

foloseşte limbajul comunist cu 

termeni care te făceau să-ţi îngheţe 

sângele în vine uneori… Să vă spun, 

de pildă, sensul originar al cuvântului 

„xenofob”, care nu s-a putut discuta 

sub comunişti, cuvântul devenind 

repede şi rămânând o etichetă cu care 

puteai să-l acuzi pe oricine. Ei bine, 

în Athena antică oi xenoi erau străinii, 

dar nu străinii de neam, de elenitate, 

ci aceia veniţi din alte cetăţi. Ei erau 

întâmpinaţi la porţile Athenei de către 

o categorie specială de cetăţeni, careşi 

făcuseră un mod de viaţă din asta: 

le făceau temenele „străinilor”, se 

ofereau să-i însoţească prin cetate, să 

le ofere gazdă, o petrecere agreabilă a 

timpului, să le rezolve problemele 

pentru care au venit. Într-un cuvânt, 

expresia românească de limbă „a se 

face preş în faţa străinilor” defineşte 

această categorie de atenieni lingăi, 

numiţi proxenoi. Xenofobia este o 

„fobie” împotriva acestor proxenoi, 

nu împotriva străinilor. N-are nimeni 

nimic cu un oaspete, dar când un 

concetăţean de-al tău se face preş la 

acest oaspete, pe acest concetăţean în 

cerţi, împotriva lui se ridică 

sentimentele. Care sentimente ţin, de 

fapt, de mândria ta de cetăţean, care 

este jignită de gesturile publice ale 

semenilor tăi. Eminescu, el însuşi, îi 

ceartă pe aceşti închinători la străini, 

închinători din neamul lui însă. 

Chestiunea este socială, nu are nicio 

coloratură interetnică. 

Toate celelalte etichete puse pe 

ziaristul Eminescu trebuie explicate 

prin definirea termenilor şi adaptarea 

lor la vremea noastră – după ce au 

fost adaptaţi la vremea lui. Este o 

chestiune care ţine de ştiinţă, nu de 

eristică politică. 

LR: Citim în Fragmentariun: „De 

mult aud lăudându-se inteligenţa 

extraordinară a românului, deşi poate 

nimic nu-i mai neadevărat decât această 

laudă. Căci pe ce se bazează o asemenea 

supoziţie? Un popor, căruia-i este silă de 

orice muncă ştiinţifică, a cărui prisos de 

inteligenţă se consumă în lucrarea 

desigur cea mai uşoară a minţii 

omeneşti, în suduituri sau ridicarea în 

cer a guvernanţilor săi, nu poate fi numit 

un popor inteligent”. Toate-s vechi şi 

nouă toate? 

. GEORGESCU: Aceste potriviri 

ale gândirii lui Eminescu în gândirea 

noastră – acestea, şi multe altele! – îl 

fac pe poet să devină unul dintre marii 

înţelepţi ai neamului. Sunt premisele că 

cel de-al treilea mit, acela al Înţeleptului 

Eminescu, se va naşte. 

LR: În firavul cor al eminescologilor, 

vocea Domniei Voastre are un 

timbru distinct. De curând, aţi lansat 

un nou volum despre „biografia 

politică” a lui Poetului: Eminescu: 

ultima zi la „Timpul” (Dosar de 

presă). Cartea argumentelor. Este 

primul dintr-o serie pe care Editura 

ASE a intitulat-o „Migrene”. Aşa cum 

s-a subliniat la lansarea cărţii, noua 

dvs. apariţie editorială va crea... 

insomnii! De ce? 

. GEORGESCU: Nu vorbesc 

tocmai eu despre o carte a mea… Vă 

15 

ofer prezentarea „oficială” a cărţii (la 

text contribuind decisiv, după cum am 

mirosit, soţia mea, Doina Rizea). 

Cartea Eminescu: ultima zi la 

Timpul, de Nicolae Georgescu 

(Editura ASE, 2011), este o 

minuţioasă refacere a zilei de 28 iunie 

1883 în biografia politică a poetului. 

Sunt aduse şi comentate mărturii din 

presă, din arhive, din scrisori, amintiri 

şi comentarii despre poet – totul cu 

scopul, mărturisit de către autor, de a 

afla cât a fost boală omenească şi cât 

a fost intervenţie brutală, cât de 

brutală a fost această intervenţie care 

a dus la îndepărtarea pentru totdeauna 

a lui Mihai Eminescu din presă şi din 

viaţa publică. În ziua aceea se 

consemnează o schimbare de 

paradigmă economică şi politică a 

ţării noastre dinspre aliaţii 

tradiţionali, Franţa şi Anglia, către 

Germania şi Austro-Ungaria, context 

în care a fost nevoie ca guvernul să ia 

unele decizii rapide, dureroase, care 

au privit şi presa. Eminescu nu era un 

simplu articlier la ziarul Timpul, el 

dezvolta adevărate teorii sociale, 

economice şi politice, toate 

incomode şi mai ales nepotrivite în 

acest context când, prin alianţa care 

se discuta la nivelul cel mai înalt 

european, ţara noastră trebuia să 

renunţe la apărarea românilor din 

Transilvania, lăsând definitiv soarta 

lor în mâinile Imperiului Austro- 

Ungar. Pe de altă parte, Eminescu era 

un puternic agent de influenţă a 

opiniei publice, scrisul său fiind 

mereu aşteptat, temut şi respectat. 

Analizând presa momentului, se 

constată că Timpul este cel mai aspru 

critic al guvernului – iar în săptămâna 

de dinaintea îndepărtării poetului din 

redacţie, este singurul organ de presă 

care face opoziţie continuă şi foarte 

energică. Imediat ce poetul e înlocuit, 

ziarul se potoleşte, devine docil, 

lucrurile se liniştesc. Cartea arată cum 

toţi prietenii lui Eminescu, începând 

cu junimiştii de frunte, ca Titu 

Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob 

Negruzzi, şi sfârşind cu ziariştii foarte 

apropiaţi, ca Ioan Slavici ori I.L. 

Caragiale, părăsiseră, de fapt, această 

corabie pentru a se îmbarca în 

echipele puterii – poetul rămânând 

singurul ziarist pe baricadele 

opoziţiei, alături de câţiva membri 

marcanţi ai acesteia, ca Al. Lahovari 

ori Mihail Kogălniceanu – care, însă, 

erau oameni politici, parlamentari 

angajaţi, nu ziarişti propriu-zişi.

Tratamentul aplicat de „prieteni” 

pentru scoaterea lui definitivă şi din 

presă şi din viaţa publică a fost unul 

brutal: poetul a fost pândit şi, pe când 

avea o indispoziţie fizică, a fost 

urmărit, arestat de poliţie şi internat la 

un sanatoriu de sănătate, dându-se 

ştirea publică, tipărită chiar în ziarul 

guvernamental, că el este nebun. O 

asemenea ştire îl scotea automat pe 

cel numit din orice funcţie publică, el 

trebuia să facă dovada sănătăţii, să 

recâştige credibilitatea. Există cazuri 

similare în epocă, de care autorul se 

ocupă. Poetului nu i s-a dat această 

ocazie a dezminţirii; mai mult, 

propriul său ziar, Timpul, pe care el 

însuşi l-a construit şi cu care în trecut 

a câştigat victorii de presă 

răsunătoare, ei bine, imediat ce-şi 

schimbă direcţia şi orientarea, Timpul 

confirmă nebunia sa. Cartea 

desfăşoară cu febrilitate documente 

de acest fel, rezultând un Eminescu 

tragic, prins într-o capcană fără 

putinţă de ieşire, dar în acelaşi timp 

puternic, luptător: el a căzut luptând. 

LR: Pentru că suntem în ianuarie, 

când ziua de 15 marchează, de anul 

trecut, şi Ziua Culturii Naţionale, îmi 

permit să închei acest dialog redând 

pentru cititorii revistei Vatra veche 

câteva observaţii, ironic-amare, de-ale 

Domniei Voastre din introducerea la 

amintitul volum, nu înainte de a vă 

mulţumi pentru amabilitatea de a fi 

răspuns întrebărilor noastre: 

Această lege [prin care s-a instituit 

Ziua Culturii Naţionale, n.n.] ne 

spune că, aşa cum Italia are ziua lui 

Dante, Spania pe cea a lui Cervantes 

ori Portugalia pe aceea a lui Camoes, 

tot astfel avem şi noi ziua de 15 

ianuarie. -am greşit cu nimic, ţările 

respective au nume proprii, noi avem 

o dată; vreau să spun că lipseşte 

numele lui Eminescu din cele patru 

articole ale legii şi din recomandările 

Parlamentului. Trebuie să ştii şi să fii 

foarte sigur că acest 15 ianuarie este 

ziua de naştere a poetului ca să faci 

echivalările – altfel, este o zi 

oarecare identificată drept Ziua 

Culturii aţionale. [...] Dar cred că 

nu e om să nu se fi bucurat [...] că 

această sărbătoare se leagă într-un 

fel de numele lui Mihai Eminescu. Şi 

în fond e mai bine aşa: să se bucure 

de Eminescu cine ştie şi simte că e 

ziua lui, nu trebuie afişat acest nume, 

fiecare în sine însuşi dacă-l caută. Îi 

stă mai bine ascuns, e mai protejat, 

mai aproape de oameni. 

Am în faţă o carte * scrisă la 

patru mâini, la patru ochi, la patru 

urechi şi la două inimi, după cum ne 

asigură autorii, carte despre care 

aflăm, din prefaţa lui Gabriel 

Berceanu, ce nu este: nu este o 

monografie exactă, nicio alcătuire de 

legende, după cum nu e niciun poem 

impresionant (…), dar nicio evocare 

dulceagă… Şi atunci – ce este? 

Este o scufundare în sine însuşi a 

fiecăruia dintre cei doi autori, o 

mărturisire a unuia către celălalt şi a 

amândurora către cititor, făcută cu 

sufletul în palmă, în acelaşi timp, o 

incursiune în geografia, istoria, 

folclorul, mitologia locală, adică în 

sevele arborelui nostru genealogic 

prin care ne şuierăm cuvintele de la 

rădăcini până la florile încă 

neînflorite. Şi, totodată, o invitaţie 

către cititor, care este îndemnat să-şi 

redescopere, cu deplină sinceritate şi 

libertate, să-şi înţeleagă rosturile, să 

se regăsească adică pe sine în toată 

moştenirea ancestrală ignorată 

adesea, sau, mai rău, devenită 

stânjenitoare şi, prin urmare, negată şi 

refuzată. 

Pe un teritoriu geografic strict 

delimitat – Jupâneştii Muscelului de 

pe Râul Doamnei – suntem purtaţi 

prin varii domenii – de la etimologia 

toponimelor la întâmplări din vremea 

celui de-al Doilea Război Mondial, de 

la „raiul vacilor” din ultimii ani ai 

regimului comunist la legenda despre 

întemeierea Cartaginei, de la vestita 

Piatră de la Corbi la procesul 

16 

avocatului Istrate Micescu, de la 

bătălia de la Posada, la vizita 

preşedintelui de Gaulle, de la Cuca 

Măcăii, la împletiturile de nuiele 

(coşuri, coşerii, gratii, vârşe, lese, 

şuşuleţe) cu care se îndeletniceau 

locuitorii zonei, într-o impresionantă 

desfăşurare de cunoştinţe etalate 

nonşalant, cu graţie, ori învăluite în 

aura nostalgiei, pe alocuri străpunse 

de ironia subţire şi adesea pigmentate 

de umor, fără a lăsa niciun moment 

impresia unui efort de documentare, 

ca şi cum totul ar veni dintr-o 

memorie colectivă, transmisă genetic, 

din generaţie în generaţie. Nimic mai 

fals, autorii fiind – unul, profesor de 

istorie, celălalt, filolog de formaţie 

clasică şi remarcabil eminescolog! 

O tulburătoare observaţie, ca un 

subtil avertisment venit dintr-o 

comparaţie subînţeleasă, încheie 

cartea fraţilor Nicolae şi Cicerone 

Georgescu. Râul Doamnei, Râul Sfânt 

al Doamnei, deturnat din matca-i 

firească spre a umple lacul de la 

Vidraru, a ajuns o gârlă amărâtă, pe 

alocuri leşioasă. Specialiştii spun că, 

în prezent, râul îşi caută firul văii, 

proces de lungă durată, pentru că este 

un fenomen natural de reaşezare a 

urdinişului, de căutare a echilibrului 

între pământ şi apă. 

Asemenea râului, omul şi societatea 

actuală se află în căutarea firului 

văii, a echilibrului stricat de civilizaţia 

tehnologizată, dezumanizantă, 

alienantă, dar şi de anormalitatea 

vremurilor pe care le trăim… Cu atât 

mai dramatică şi tulburătoare mi se 

pare întrebarea rostită în final: Dar 

milă, de râu, nu vă e? 

Cartea aceasta îmi aminteşte de 

„plimbarea” la care îşi invita cititorii, 

în 2007, profesorul Ioan Adam, în a 

sa Poveste a vorbelor – aceeaşi 

dezinvoltă călătorie încărcată de 

erudiţie, trecând pe nebăgate de 

seamă, spre lămurirea unor expresii şi 

locuţiuni, din filologie în şi prin 

istorie, literatură, geografie, 

economie, mitologie. La fel ca şi 

aceea, Jupâneşti, pe râul Doamnei se 

citeşte pe nerăsuflate, ca o poveste, 

după care simţi nevoia să o mai citeşti 

o dată, dar pe îndelete, cu creionul în 

mână. 

RODICA LĂZĂRESCU 

_____ 

* Nicolae Georgescu, Cicerone 

Georgescu, Jupâneşti, pe râul 

Doamnei, Editura Valahia, Colecţia 

Rânduiala, 2010, 319 pag.

E cât se poate de firească dorinţa 

omului de a măsura/evalua tot ce-l 

înconjoară; această înclinaţie naturală 

ţine de nevoia de ordine şi echilibru, 

de cunoaştere intimă a universului în 

care i-a fost dat să locuiască. Numai 

că acest dat firesc al fiinţei umane 

tinde să ne denatureze comportamentul, 

dacă e deviat spre senzaţional 

şi curiozităţi malformante. Cu eforturi 

nu prea mari putem afla care sunt 

vârfurile muntoase cele mai înalte, 

unde trăieşte şi cât de bine îngrijit 

este cel mai mare piton din lume (în 

varianta fericită că toţi pitonii din 

lume au fost descoperiţi, catalogaţi şi 

măsuraţi), unde se află cea mai 

scumpă proprietate din lume (SV 

Londrei) de numai 70 de milioane de 

lire sterline, cea mai scumpă maşină 

de pe planetă, un Buggatti Veyron, la 

preţul modest de un milion de euro, 

cel mai mic calculator – The 

Martinov, cel mai bizar nume 

autohton – Verginica Vacăgrasă, cea 

mai tare dansatoare – Polina 

Angelona ş.a.m.d. În plan politic, ele 

sunt, cel mai adesea, catastrofale: 

amintiţi-vă de cel mai iubit fiu al 

poporului, la noi şi în alte părţi ale 

lumii! Când nemulţumirile se 

acumulează şi timpul nu mai are 

răbdare, se produce declicul: peste 

noapte, cel mai iubit fiu devine 

dictatorul, tiranul de tristă amintire, 

îngropat de toate păcatele lumii, reale 

şi, uneori, imaginate!! Ierarhizările 

sunt incontestabile, când e vorba de 

continente, ţări, munţi, păduri, 

animale, arbori! Acestea sunt relativ 

simple când/dacă vorbim despre 

valori materiale, însă devin deosebit 

de relative, dacă nu chiar riscante, 

atunci când ne referim – în mod 

expres – la oameni, valori spirituale/ 

morale... 

Să luăm un exemplu, nu chiar la 

întâmplare: cea mai frumoasă femeie 

din lume! Miss Univers, numită astfel 

cu o formulă gazetărească pe cât de 

pretenţioasă, pe atât de găunoasă, 

după care oftează câteva sute de 

milioane de bărbaţi şi poate nu 

numai!... Chiar... Univers?! Oare s-or 

fi luat în calcul şi universurile 

paralele?! Or, măcar, pe cele terestre! 

Cum arată acel juriu infailibil, cum 

sună acele criterii prin care se alege... 

Miss Univers? Niciun juriu din lume 

n-o să mă convingă că este capabil să 

ne-o livreze pe cea mai frumoasă 

femeie a planetei Pământ! Mai curând 

e de crezut că femeia cu cele mai 

lungi picioare din lume, având în 

vedere miliardele de specialişti ce 

bântuie suprafaţa locuită a planetei, 

este Svetlana Pankratova, măsurând 

132 de cm şi că „arhitectul de 

pantofi” Mihai Albu a dăruit sexului 

frumos cele mai înalte botine cu 

tocuri ce măsoară 37 de cm. Astea da, 

performanţe! 

Există însă formule cel puţin la 

fel de bulversante, ce sfidează, dacă 

nu bunul-simţ, în mod sigur, o logică 

elementară: cel mai mare fotbalist/ 

boxer/atlet al tuturor timpurilor, de 

exemplu. Un moment de luciditate se 

poate, domnilor gazetari sportivi? Nu 

contest talentul de excepţie al lui 

Hagi, dar... Fotbalul a apărut, cumva, 

în neolitic, în Roma antică şi n-am 

Daniel Leş, Siluetă 

17 

aflat noi încă?! Pe deasupra, mai 

sunteţi şi vizionari, Doamne apără şi 

păzeşte, scrutând cu o agerime de 

care, sincer, nu vă credeam în stare, 

mii de veacuri înainte? Ca să nu vă 

mai amintesc acum câte cariere de 

fotbalişti distruse aveţi pe conştiinţă, 

din dorinţa de a creşte tirajul/ratingul: 

X e al doilea Hagi (au fost câteva zeci 

şi niciunul). Pe unii i-aţi umplut de 

laude, poate meritate, până la un 

punct, iar ei n-au rezistat succesului, 

pierzându-se prin toate barurile şi 

cârciumile, risipindu-se între cuvinte 

şi formule ditirambice! 

Goana după recorduri a atins cote 

paroxistice în această lume nebună, 

nebună... Cum putea să lipsească 

România din această competiţie 

aberantă? Dacă Mexicul are cel mai 

greu om din lume, Manuel Urbe 

Gomez, cu 560 de kg, dacă Anglia are 

omul cu cele mai multe piercinguri, 

John Lynch, cu 241 de cercei, 

ambiţioşi, cum ne ştiu toţi, am 

construit şi noi, cu sudoarea frunţii, 

cel mai lung lanţ de prezervative, cel 

mai lung cârnat (fără nicio conotaţie 

sexuală), dar şi cea mai mare colivă, 

aşa ca să se ştie! La acestea să 

adăugăm că România are drumuri mai 

proaste ca Botswana, dar – prilej de 

un adânc şi răscolitor sentiment de 

frustrare naţională – nu avem garanţia 

că avem întâietatea râvnită! Sunt 

necesare eforturi suplimentare pentru 

a atinge parametrii care să ne situeze 

între primele naţiuni ale lumii şi, la 

acest capitol, lucru posibil dacă avem 

în vedere înţeleapta noastră conducere 

de partid şi de stat! 

Politica lui cel mai... şi cea 

mai..., atunci când e vorba de oameni, 

n-a dus, nicicând, la nimic bun! 

Rareori laudele mult îngroşate 

întâlnesc structuri morale suficient de 

rezistente pentru a răzbate printre 

cuvinte şi, cunoscându-şi bine 

posibilităţile, să-şi exploateze optim 

calităţile reale. De cele mai multe ori, 

gazetarii profesionişti, cum le place să 

fie consideraţi, ahtiaţi de audienţă şi 

succes facil, lasă – fără vreo 

remuşcare – numai rebuturi în urmă: 

frustraţi, alcoolici, uneori şi drogaţi, 

fără ca ei să aibă – oficial – cea mai 

mică vină, ca să nu mai vorbim de 

remuşcări! Când e vorba de politicieni, 

mai întotdeauna oameni cu dare 

de mână, clasamentele sunt mai 

întotdeauna futile şi chiar pernicioase 

pe termen lung. → 

MIRCEA DIUTZ

*** 

Rochia ta e din apă, 

din aer; 

rochia ta e din vaier. 

Rochia ta e din frig, 

e greşeală; 

rochia ta e frica de boală. 

Rochia ta e din trup, 

e nesfârşitul, 

ochiul de fereastră, 

hulitul. 

Rochia ta e din soartă; 

e apa 

pe care o tai, 

o parte să curgă în mine, 

o parte în rai. 

*** 

a acoperit ochiul celui ucis 

sub cel mai arzător soare. 

Rochia ta e din mărgean pur... 

Şi totuşi, 

a străfulgerat sângeriul visului. 

Rochia ta e atât de netedă... 

Şi totuşi, 

a atins 

apa nălucirii. 


Rochia ta e din miazăzi... 

*** 

Cât de frumos 

îţi privea, în iulie, Dumnezeu 

rochia cu heruvimi la poală, 

cu galben aprins, cu polen, 

cu iarbă, 

cu sare din marea domoală! 

Era o cărare, 

o albie, un pământ 

sub aripi de fluturi. 

O întindeai peste lujer de flaut... 

Era pom în vară; 

şi încercai să-l scuturi... 



( Din volumul în pregătire, 

Şi totuşi, 

eînduplecat, ochiul..., dedicat 

a atins botul fiarei; 

Cezarei) 

_____________________________________________________________________________________________ 

Aşii manipulării îşi dau tot 

interesul pentru a propune/ impune şi 

– cu mult mai greu – susţine o 

imagine publică până într-acolo încât 

aceasta să se substituie tipului real. 

Asta nu exclude existenţa unor forţe 

oculte, care îşi joacă marionetele cu 

dibăcie. N-am auzit de un clasament 

al celor mai abili politicieni, desigur 

greu de întocmit de la o etapă la alta, 

în schimb au fost destui care – 

referindu-se strict la personajele publice 

– au avut ambiţia să stabilească 

un top al prostiei/inculturii. Candidează, 

cu succes egal, aşa-zisele dive 

(costumate în bikini şi o imitaţie de 

sutien), mai mulţi politicieni ce nu se 

sfiesc să-şi etaleze „calităţile” oriunde 

apucă, fără nicio jenă, oameni de 

televiziune, nu puţini, dar, mai ales, 

invitaţi/invitate la emisiuni deocheate, 

concurenţă mare, mon cher!! Clasamentele 

diferă, dar nu până într-atât 

încât să lipsească din ele Marean 

Vanghelie şi Gigi Becali!! Fără ei, 

niciun astfel de clasament nu ar avea 

credibilitate! 

Nocive de-a dreptul, tocmai 

pentru că nu par astfel, se dovedesc a 

fi – pe termen lung – topurile literare, 

atunci când sunt dictate de interese de 

grup, de orgolii supradimensionate, 

de un joc înşelător al aparenţelor 

impuse, mai degrabă, de criterii 

extraestetice sau, fără putinţa de a ne 

convinge, pur estetice, cu eludarea 

componentei etice! În ultimele şase 

decenii, topurile au fluctuat după cum 

băteau vânturile ideologice sau... cele 

estetizante. A. Toma, M. Beniuc au 

bântuit poezia română, pe post de 

vedete ipotetice, până aproape de 

sfârşitul deceniului şase, când falsele 

ierarhii încep să se pulverizeze, 

lăsând locul – cu mare greutate – 

talentelor autentice: mai întâi, N. 

Labiş, cel care a produs o primă breşă 

notabilă în maculatura momentului, 

după care au sosit, din ce în ce mai 

hotărâţi, Cezar Baltag, Ana Blandiana, 

Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, 

Marin Sorescu, Ilie Constantin, la 

care s-au adăugat, pe parcurs, Cezar 

Ivănescu, Leonid Dimov, Virgil 

Mazilescu (recuperaţi) şi încă mulţi 

alţii, de unde se va decanta – pe 

parcurs – o ierarhie relativ stabilă. 

Ce-i drept, unii n-au rezistat 

competiţiei, alţii au cedat, treptat, în 

faţa cenzurii, mai mult sau mai puţin 

severe, alţii, ca în orice competiţie, 

n-au rezistat succesului, pierzându-se 

pe parcurs, ori s-au lăsat mistuiţi de 

marele public (recitaţi la toate serbările, 

difuzaţi pe toate canalele massmedia). 

Aşa-numita generaţie şaizecistă 

n-a avut, de la început, pe 

Nichita Stănescu drept lider incontestabil, 

ba – aş spune – nici astăzi locul 

său nu mai are aceeaşi capacitate de 

persuasiune şi seducţie, ca în 

deceniile anterioare. După 1980, s-au 

impus atenţiei publice zececincisprezece 

poeţi, dintre care, odată 

cu „Levantul” (1990), Mircea 

Cărtărescu a ocupat autoritar primplanul, 

nevrând şi neputând să-l mai 

cedeze, sub presiunea uriaşelor forţe 

de susţinere editorială şi publicitară. 

Un loc, fireşte, contestabil, resimţit ca 

opresiv de către unii, dar imposibil de 

ignorat. Dinspre N. Manolescu, acesta 

ar fi piscul de neatins al poeziei 

româneşti! În replică, neostentativă – 

e adevărat – Al. Cistelecan decretează: 

Cel mai mare poet contemporan 

este Ion Mureşan. Au mai fost, 

mai sunt şi, în mod sigur, vor mai fi 

alte şi alte puncte de vedere. În fond, 

ce-ar fi dacă toţi cei 30-40 de critici 

de reală vocaţie (care există, fără 

îndoială!) ar propune câte un lider şi o 

ierarhie, fiecare cu argumentele şi 

dotarea personală?! Ne-am afla, 

neîndoios, într-o stare de normalitate, 

pe de o parte, dacă asta ar înlesni şi ar 

eficientiza dialogul, dar, pe de altă 

parte, având în vedere orgoliile care 

se ciocnesc şi lipsa de flexibilitate a 

unora dintre aceştia, ar exista 

pericolul real al unei stări haotice. 

Politica lui cel mai... şi cea mai... nu 

poate duce la nimic bun nu pentru că 

ar lipsi competenţele intelectuale şi 

criteriile axiologice, ci pentru că 

reperele morale au devenit 

evanescente şi clorotice. 

18

Impresionanta carte a profesorului 

Mihai Barbu, Memoriile lui 

Ion D. Sîrbu. O reconstituire, 

publicată în 2011 la Craiova, Editura 

Autograf MJM, reprezintă efortul a 

mai multor ani de cercetare a 

arhivelor, efort care a fost încununat 

în anul 2011 şi cu acordarea titlului 

ştiinţific de doctor. Profesorul Ion 

Vartic, coordonatorul tezei de 

doctorat, menţionează „enormul 

material informativ pe care îl 

conţine” teza de doctorat a domnului 

Mihai Barbu. 

La două decenii de la moartea 

scriitorului şi de la căderea regimului 

comunist, opera lui I. D. Sîrbu suscită 

un interes tot mai larg. Filologi, 

oameni de cultură sau simpli cititori 

descoperă în paginile cărţilor aflate 

pentru multă vreme la sertar un 

scriitor de o mare forţă. I. D. Sîrbu 

şi-a alcătuit opera, conştient, pentru 

posteritate, a scris-o la două mâini în 

speranţa unor vremuri mai bune. Şi 

nu s-a înşelat. Ironia face ca eliberarea 

mult visată să se producă la 

puţin timp după moartea scriitorului. 

Asemenea istoricului Procopius care 

oferă două versiuni, una oficială şi 

alta secretă, I. D. Sîrbu scrie pentru 

sertarul său şi pentru vremurile 

viitoare, mai prielnice. Diferenţa este 

dată de distanţa în timp. Securitatea, 

ca organ ce veghea şi supraveghea 

nu doar respectarea doctrinei comuniste, 

ci însăşi conştiinţa celor care ar 

fi putut să se împotrivească orânduirii, 

a confiscat prezentul scriitorului. 

Astăzi arhivele C.N.S.A.S i-au 

oferit domnului Mihai Barbu un 

bogat fond documentar adus în primplan. 

Graţie efortului său, viaţa şi 

opera scriitorului petrilean pot fi 

descoperite în cele mai mici 

amănunte. 

Că a fost în intenţia autorului 

să-şi scrie memoriile e neîndoielnic. 

Faptul este dezvăluit de editoarea lui 

Sîrbu, doamna Maria Graciov, în 

Caiete critice nr.10-12/1995, în 

articolul Sîrbu de la Craiova. Dl. 

Mihai Barbu preia ideea scriitorului 

şi o extinde făcând apel la un bogat 

tom documentar pe care-l dezgroapă 

„din arhiva C.N.S.A.S., din scrisori, 

din scrieri, din presă, din spiritul 

locului şi din istoriile orale.” Dacă 

I.D. Sîrbu ar fi apucat să-şi scrie 

Memoriile, primele capitole ar fi fost 

Casa, Mama, Tata, Blaga, Partidul, 

Colegii, Universitatea,…Puşcăria şi 

Craiova, precizează Mihai Barbu. 

Plecând de la ideea reparaţiei 

morale, autorul se va apleca cu 

deosebită atenţie asupra acestor 

momente din viaţa scriitorului. 

Primul capitol, „Sagrada 

familia”, e rezervat familiei. Autorul 

scoate la lumină detalii inedite legate 

de strămoşii săi, împlinind astfel o 

dorinţă nematerializată a scriitorului: 

„Am 65 de ani, încep să mă gândesc 

serios la adunarea unor date precise 

despre mama mea, în vederea unei 

eventuale cărţi despre copilăria-mi 

fericită… Nu se poate să nu găsiţi un 

dascăl inimos sau un profesor 

localnic care să-mi comunice, foarte 

pe scurt, câteva amănunte în legătură 

cu istoria şi profilul etnic al comunei 

Gârnic.” Gârnic este o localitate din 

judeţul Caraş-Severin, unde s-au 

stabilit familiile de cehi din Boemia. 

Mama scriitorului, Ecaterina Glaser, 

este descendenta unei familii de cehi 

venite în Banat. Asemenea lui Ulise, 

dar lipsindu-i eroismul, Sîrbu simte 

nevoia unei întoarceri spre origini. 

_________________________________________________ 

Daniel Leş – Când lutul devine artă 

19 

Din discuţiile cu sora scriitorului 

sau cu alte rude, autorul Memoriilor… 

scoate la lumină amănunte 

tulburătoare legate de tată – Ion 

Sîrbu. Miner, sindicalist socialdemocrat, 

animat de spiritul 

dreptăţii, tatăl scriitorului nu va 

suporta arestarea fiului şi se va 

stinge de supărare. Moartea tatălui, 

la care scriitorul nu poate participa 

fiind încarcerat, este un prilej pentru 

autor şi pentru cititor deopotrivă să 

ia act de măsura atrocităţilor la care 

se deda Securitatea. Cortegiul funerar 

număra peste 3000 de oameni, 

notează Mihai Barbu, iar pentru a-i 

împrăştia, Securitatea va incendia 

casa natală, amendând-o apoi pe sora 

scriitorului cu suma de 28.000 lei 

pentru neglijenţă la incendii. 

Astfel de amănunte au o dublă 

valoare. Pe de-o parte, ele conturează 

realitatea socială a vremii, oferă o 

imagine a mediului în care a trăit 

Sîrbu, iar pe de altă parte, ne ajută să 

înţelegem mai bine destinul atât de 

încercat al scriitorului. 

Un loc aparte în cuprinsul cărţii 

este alocat de Mihai Barbu „matricei 

natale” şi spirituale: colonia, casa 

natală, şcoala. Asemenea mentorului 

său de mai târziu, Lucian Blaga, care 

vedea în sat matricea spirituală dătătoare 

de energie creativă şi de linişte 

în acelaşi timp, şi universul natal al 

lui I. D. Sîrbu este plin de simboluri. 

„Era, oare, Colonia petrileană o 

Patrie în miniatură?” se întreabă 

Mihai Barbu. Patria era pentru I. D. 

Sîrbu o Arcadia. „Se citea enorm în 

colonie, se cânta seara” menţionează 

Sîrbu în Jurnalul… său. Surprinzător, 

am fi tentaţi să comentăm noi cei 

de astăzi pentru o colonie multietnică, 

minerească. Colonia e spaţiul 

matrice care l-a definit ca individ pe 

scriitorul I. D. Sîrbu şi la care a 

revenit după eliberarea din 

închisoare când este nevoit să 

lucreze ca vagonetar. Semnificaţia 

simbolică, importanţa spaţiului vital 

al coloniei transpare cel mai bine în 

volumul Povestiri petrilene. 

Dincolo de valoarea simbolică a 

Coloniei, un aspect important este 

alocat contextului economic şi 

social. Grija detaliului, amănuntele 

cele mai diverse, sursele de 

informare bogate dezvăluie în 

spatele autorului Memoriilor… 

ochiul jurnalistului. 

→ 

CRISTIA LUEL

Dl. Mihai Barbu a oferit cu 

generozitate date legate de viaţa din 

colonie, de felul în care oamenii îşi 

duceau existenţa zilnică, informaţii 

legate de mină, de şcoli etc. pe scurt 

o radiografie a mediului din care 

provine I. D. Sîrbu. Ilustrând parcă 

principiul realist al empatiei dintre 

mediu şi personaj, I. D. Sîrbu este un 

produsul al Coloniei. Valorile 

acesteia par să se fi impregnat atât de 

tare în conştiinţa morală a 

scriitorului, încât nu va abdica de la 

ele în ciuda tuturor greutăţilor pe 

care trebuie să le îndure de-a lungul 

vieţii sale. 

Experienţa frontului este prima 

lecţie a istoriei trăite de scriitor. El 

este, după cum arată Mihai Barbu, 

citându-l pe I. D. Sîrbu, „singurul 

student din întreaga facultate care ca 

pedeapsă politică era trimis mereu 

pe front.” Autorul Memoriilor lui Ion 

D. Sîrbu contabilizează cu exactitate 

numărul de zile pe care scriitorul le-a 

petrecut pe front şi ele nu au fost puţine: 

1042 zile. „Pedeapsa politică” 

invocată de Sîrbu se datorează 

aderenţei sale la comunism, el fiind 

printre puţinii studenţi ilegalişti din 

Universitate. Ironia face ca, mai târziu, 

exact cei din cauza cărora a fost 

trimis pe front – comuniştii – să-l 

persecute şi să-i distrugă viitorul. 

Conform datelor de evidenţă 

militară, Sîrbu a fost pe front în trei 

rânduri, fiind încorporat ca subofiţer, 

deşi absolvise Şcoala de ofiţeri din 

Craiova. Am putea spune o a doua 

nedreptate. În iarna lui 1943, Sîrbu e 

luat prizonier, dar reuşeşte să 

evadeze. Marşul de 1800 de kilometri 

spre patria natală e impresionant 

prin efortul fizic. Curios e că Sîrbu 

nu-şi aduce aminte nimic din toată 

această perioadă. Explicaţia o găseşte 

Mihai Barbu într-o scrisoare a 

scriitorului adresată lui N. Carandino 

din 22 mai 1975: „Sunt uneori stupid 

obsedat că nu reuşesc să-mi refac, 

din foarte aventuroasa mea existenţă, 

clipe cruciale: nu ţin minte cum am 

evadat din încercuire, de pildă, sau 

cum am ajuns la Jasnaia Poliana. Nu 

ţin minte nici măcar o zi din marşul 

acela de 1800 km, pe care l-am făcut 

în iarna lui 1943…”. Să fie oare un 

gest subconştient al celui care vrea 

să şteargă cu buretele istoria nefericită 

a existenţei sale? Motivaţia o oferă 

I. D. Sîrbu în aceeaşi scrisoare 

referindu-se la contextul general al 

istoriei în care el ca fiinţă individuală 

nu este inclus: „istoria scrisă ar 

trebui să fie dincolo de memento-ul 

de nume, date şi evenimente, un act 

de critică sinteză al unui timp 

cristalizat şi pus sub sticlă.” 

Dacă de „aventura frontului” 

reuşeşte să scape cu viaţă, venirea la 

putere a comuniştilor nu-i va fi, 

paradoxal, de bun augur. Mihai Barbu 

face o radiografie admirabilă a 

acestor ani negri din viaţa scriitorului. 

Ipotetic, Ion D. Sîrbu ar fi avut 

toate motivele să fie „un privilegiat” 

al noii orânduiri politice în care a şi 

crezut. Spunem acestea, cu atât mai 

mult cu cât scriitorul era licenţiat în 

filozofie, era un cunoscător al 

sistemelor filozofice, politice şi 

sociale imaginate de-a lungul 

istoriei. Or aderenţa la valorile 

marxiste n-a fost întâmplătoare. Dar 

de la utopie la ideologie există 

totdeauna o ruptură. Istoria s-a întors 

încă o dată împotriva sa. Nu doar că 

Sîrbu nu a fost „un privilegiat”, ba 

din contră a suferit peste măsură. 

Este îndepărtat de la catedra 

universitară alături de marii săi 

profesori: Lucian Blaga, Liviu Rusu, 

unde ar fi promis o strălucită carieră. 

Paginile care descriu întâlnirile 

dintre Ion D. Sîrbu şi Blaga sunt 

incitante. Ele dezvăluie pe de-o parte 

afinităţile intelectuale ale discipolului, 

preţuirea pe care poetul i-o 

acorda, dar şi dispreţul comuniştilor 

faţă de oamenii de cultură. 

Cea mai dramatică perioadă a 

existenţei lui Sîrbu este legată de anii 

de detenţie. 

Prima condamnare la un an de 

închisoare corecţională pentru omisiune 

de denunţ relevă brutalitatea cu 

care statul îţi anihila presupuşii 

opozanţi. A gândi doar sau a-ţi 

20 

exprima punctul de vedere divergent 

faţă de linia partidului erau păcate 

suficiente pentru ca autorităţile comuniste 

să te pedepsească exemplar 

– cu câteva excepţii. Sîrbu lucra pe 

atunci alături de colegul şi prietenul 

său de pe vremea studenţiei, Ştefan 

Aug. Doinaş, la revista Teatrul din 

Bucureşti. Vina lui Sîrbu e aceea că 

a asistat la o discuţie în redacţia 

ziarului unde Marcel Petrişor, 

prietenul lui Doinaş, face mai multe 

afirmaţii ostile la adresa regimului, 

acestea şi pe fondul revoluţiei 

studenţeşti din Ungaria. Curios este 

că Ştefan Aug. Doinaş are în acest 

proces doar calitatea de martor, iar 

Marcel Petrişor este condamnat la 25 

ani de închisoare. 

A doua condamnare a scriitorului 

este şi mai absurdă. Dar pentru 

autorităţile comuniste absurdul reprezenta 

o stare de normalitate. Sîrbu 

e condamnat pentru că ar fi scris o 

„piesă cu caracter reacţionar”. Este 

vorba despre Sovromcărbune, o piesă 

scrisă cu 7 ani în urmă şi care nici 

măcar nu se afla la dosar. Aceste 

detalii nu au constituit un impediment 

în enunţarea sentinţei. Ironia 

face ca un alt prieten apropiat din 

anii studenţiei şi cerchist, Ion 

Negoiţescu, să fi contribuit la 

condamnarea sa. 

Ceea ce putem remarca aici este 

aceeaşi grijă pentru detaliu a lui dl. 

Mihai Barbu. Amănuntele inedite 

sunt dezgropate din arhiva Securităţii/ 

C.N.S.A.S. Paginile de interogatoriu 

stau mărturie abuzurilor pe 

care autorităţile le comiteau faţă de 

cei care aveau curajul să gândească 

altfel. Mai mult, deşi procesele 

verbale nu menţionează astfel de 

aspecte ascunse cu grijă, putem 

deduce presiunea psihică şi fizică la 

care erau supuşi cei anchetaţi, 

interogatoriile fiind luate pe 

parcursul a mai multor ore. 

Un capitol aparte este rezervat 

experienţei carcerale. Mihai Barbu 

face aritmetica detenţiei scriitorului. 

Potrivit acestuia, Ion D. Sîrbu a 

petrecut în închisoare 5 ani, 4 luni şi 

20 de zile. Sîrbu trece prin mai multe 

închisori comuniste: Jilava, Gherla, 

Salcia, Periprava, Giurgeni. Anii de 

detenţie sunt cu siguranţă cei mai 

întunecaţi din existenţa scriitorului. 

Chiar dacă Sîrbu nu a relatat niciodată 

nici familiei, nici prietenilor 

_____ 

Foto : Daniel Leş – Privind în zare

PE STRADA 

Pe strada din talpa mea 

nu mai ești. 

Anul împarte frunze, 

clătinate pe curba duminicii, 

încetinite în sprânceana 

pipăită de lut. 

Nici măcar nu te-am rămas 

pe coridorul cu urechi de cometă, 

azvârlită pe toamna vântului 

cu chipul pictat în ora 

urlând a tăcere de piatră. 

Pe strada din talpa mea 

nu mai ești. 

Strâns între mine și mine, 

ca o virgulă, 

scriu erata cântecului tău 

cu inima afară. 

MAI DEPARTE DE IIMĂ 

Mai departe de inimă 

e șancul din mâna ta, 

prin care trece apa lacrimii 

fugite pe străzi. 

Mai departe de străzi 

e gâtul fântânii, nechezând 

a umbră de ciutură. 

Mai departe de ciutură 

e plopul de lângă primul sărut 

al serii când te chem 

la cina cea de taină. 

AȘTEPT AERUL RUPT 

Aștept aerul rupt 

pe trunchiul ochiului de frunză, 

cu capul în jos, 

ca o literă uscată pe vopseaua 

ultimului gând. 

Și înlăuntrul bănuielii că te simt, 

se emoţionează inima, 

_________________________________________________________________________________________________ 

→despre această perioadă, dl. 

Mihai Barbu reface prin documente 

istoria închisorilor comuniste. Atrocităţile, 

abuzurile, umilinţele, foamea, 

lipsa asistenţei medicale, starea 

de animalitate la care erau aduşi 

deţinuţii sunt motive mai mult decât 

elocvente pentru a înţelege refuzul 

lui Ion. D. Sîrbu. Şi cu toate acestea 

el povesteşte. Operele sale recuperează 

sub formă literară experienţa 

trecută sub tăcere. 

După eliberare, la 6 februarie 

1963, Sîrbu e exclus „din societate” 

şi este nevoit să se întoarcă la Petrila, 

„în mina strămoşilor săi”. Urmează o 

perioadă în care Sîrbu încearcă să se 

regăsească pe sine. Dincolo de 

preocuparea pentru detalii, Mihai 

Barbu lasă să se desprindă durerea 

sufletească a celui care ajuns la 

vârsta de 43 de ani, nu doar că a 

pierdut totul, dar se întreabă retoric: 

„Cine sunt eu? Ce rost mai am în 

lume?Ce am făcut în viaţă?” 

Un loc aparte în ansamblul Memoriilor… 

îl ocupă capitolele care se 

referă la contactul indirect dintre Ion 

D. Sîrbu şi Securitate. Prin mijloacele 

specifice organelor de supraveghere, 

viaţa scriitorului, stabilit acum 

în Craiova, este permanent invadată: 

de la telefonul care îi e supravegheat, 

la corespondenţă, la mijloacele T.O. 

de supraveghere sau informatori. Nimic 

nu trebuie să le scape ochiului şi 

timpanului vigilent. Materialul documentar 

e impresionant prin conţinut. 

El nu rămâne la forma „brută” a notelor 

informative date de Securitate. 

Dl. Mihai Barbu se dovedeşte un 

laborios comentator, face trimiteri 

largi la contextul social, la viaţa 

scriitorului, la persoanele cu care 

acesta intră în contact, la prietenii şi 

falşii prieteni ai scriitorului, la 

apropiaţi. Rezultatul este desigur cel 

aşteptat de cititor, care descoperă 

amănunte neverosimile, incitante 

inclusiv despre viaţa privată a 

scriitorului, despre avatarurile 

scriitoriceşti şi lupta cu cenzura. De 

altfel, aceste pagini ocupă un loc 

însemnat în ansamblul Memoriilor…. 

Nici incursiunea în Europa 

Occidentală a scriitorului nu e trecută 

sub tăcere. În ciuda tentaţiei libertăţii, 

Sîrbu e prizonierul definitiv al 

„funcţiunilor sale spirituale”, după 

cum va mărturisi în Jurnal… Cele 

trei luni petrecute în Vest sunt un 

prilej de a se cunoaşte, după cum 

mărturiseşte într-o scrisoare către 

familia Boeriu. Şi în acest exerciţiu 

de luciditate recunoaşte că nu poate 

„gândi decât în lanţuri, prin lanţuri 

21 

ciobindu-și osul despicat în tălăngi, 

ding-ding, ding-ding. 

Până când auzul gurii 

și-ndoaie genunchii, 

lăsând vorba orei 

să ne scrie crucea de lemn. 

Aștept aerul rupt, 

locuit într-o silabă șchioapă 

a pântecului tău, 

întâmplat a fi pârâu. 

U MAI AM ÎVELIȘ 

Nu mai am înveliș, 

nu mai am înfăţișare, 

nu mai am miez de foșnet. 

Bate inima copacului 

din frunza cu care mă dojenești, 

printre dinţii cu priviri de oștiri 

și coapse de tranșee. 

Am rămas un înger 

pe sprânceana degetului 

cu ecou de sânge. 

GEORGE BACIU 

contra lanţurilor”. Sîrbu rămâne 

prizonierul „spaţiului mioritic” (ca să 

folosim o sintagmă a mentorului şi 

dascălului său), care în ciuda tuturor 

dramelor provocate îi oferă în 

manieră dialectică sursa inspiraţiei. 

Deşi opera sa nu a văzut prea 

des lumina tiparului în timpul vieţii 

scriitorului, acesta, consecvent unui 

impuls interior, a continuat să scrie 

până în ultimele clipe ale vieţii. Întro 

scrisoare din 29 septembrie 1987 

trimisă prietenului său şi în acelaşi 

timp autorului, peste ani, al 

Memoriilor…, Sîrbu face bilanţul 

vieţii sale scriitoriceşti, menţionând 

lipsa a 17 ani din inventarul carierei 

sale literare. „Durerosul şi tragicul 

amurg” pe care îl presimţea a venit 

din păcate mult prea devreme după 2 

ani, pe 17 septembrie 1989. Că nu a 

putut recupera toţi cei 17 ani pierduţi 

din viaţa sa literară o ştim prea bine. 

Ceea ce constatăm este că după 

dispariţia sa, literatura de sertar a 

scriitorului a fost recuperată şi 

aşezată la locul ei bine-meritat, iar 

reconstituirea în genul celei făcute 

de Mihai Barbu nu poate decât să 

întregească şi să adâncească 

imaginea de ansamblu a scriitorului 

Ion D. Sîrbu.

Priveşte ceasornicul feeric al lunii 

peste care mâinile-mi oarbe se plimbă 

rotund după cerul din tine. 1 

Mă întorc la mitul domniei lui 

Saturn, Crăciun cum îl numesc 

istoricii români, făcând referire la 

transcendenţa prin milenii a 

legendelor autohtone. Filosofia 

rosicruciană nu se îndepărtează de 

vechile precepte ale Tradiţiei, 

recunoscând existenţa marilor ere 

după cum le clasifica Hesiod 2 , istoria 

omenirii atribuind metale fiecăreia. 

Astfel vârsta de aur este perioada 

cronologică a perfecţiunii iniţiale, 

urmată progresiv de o stare de 

decădere şi nefericire, numită epoca 

fierului. Poate că omenirea are şi ea o 

viaţă asemănătoare care cuprinde 

copilăria, tinereţea, maturitatea şi 

bătrâneţea, cosmosul orientând 

locuirea noastră între ceele patru 

puncte cardinale, cele patru 

anotimpuri, precepte preluate de către 

religii şi doctrine dogmatice. 

Adogmatismul, mai greu ingerat se 

desfăşoară dintotdeauna, filosofii 

naturalişti precum Epicur sau 

Lucreţiu, dezvoltând concepţii 

alternative. Creştinismul suprapune 

peste prima perioadă, pe care o 

consider fiind a Continentului Mu sau 

chiar a civilizaţiei răspândite de la 

acesta spre uiguri, tibetani, atlanţi, 

egipteni, paradiusul pierdut, ca un 

simbol al condiţiei umane înainte de 

păcatul originar. Lumea caducă şi 

fără de moarte dispare. Din timpurile 

când nu existau separări psihologice 

şi comportamentale între sălbăticiuni 

şi între oameni, epoca de piatră 

reflectă începuturile cunoaşterii, 

prezenţa focului ca tribut al înfrăţirii 

ştiinţifice a minţii umane cu viitorul. 

Şi totuşi Prometeu, Isus asociază 

progresului motivul sacrificiului. Cele 

şase epoci ale bisericii, cinci de la 

Adam la Cristos, dominate de Lucifer 

şi cea în care trăim azi, iluminată de 

Sfântul Duh, se vor încheia cu 

împărăţia mântuirii veşnice. 

Dumnezeu veghează, cum spune 

Ion Barbu, ochiu în virgin triunghiu 

tăiat spre lume. 3 Acest vers conduce 

spre puterea cosmogonică a 

1 Vasile Nicolescu, Timp 

2 Teogonia 

3 Ion Barbu, Grup, Joc Secund, Editura 

Cultura Naţională, 1930 

matematecianului, a cărui filosofie 

avea să se zbată între credința oarbă și 

știință, la frontierele unde matematica 

ajută la descoperirea divinului și fiind 

ea însăși sursă de magie. Ion Barbu 

întrezărește clopotul dintr'un nadir 

latent, un clopot verde în care noi 

plutim precum meduzele în zbor 

invers de harfe resfirate. 4 Vârstele 

omenirii, drumul în spiralele 

clopotelor, muzica astrală pe care cu 

ajutorul cuvântului și al 

instrumentelor o imităm. Toate 

acestea sunt trecerea a ceea ce prin 

har a dăruit Dumnezeu omului, un 

vehicul astral care presupune 

necondiționat preexistența sufletului 

și metempsihoza. Ficino, D'Aquino, 

Augustin acceptă magia astrologică, 

dar se feresc de faptul că aceasta ar 

putea fi folosită și de către demoni. 

Animae celestes sau îngerii ne 

influențează din clipa nașterii și până 

la moarte prin intermediul sufletului. 

Cât sunt și ei supuși unei dominații 

planetare?... pare o întrebare ce 

derutează siguranța compatibilității cu 

creștinismul. Practicant al unei 

frumoase credințe sunt sigur că ceea 

ce știu mai mult decât pot spune, 

rămâne ascuns nu din prudență, ci din 

bunul simț al celui ce nu are voie să 

destabilizeze și așa o degringoladă 

periculoasă a societății în care trăim. 

Și așa adesea trecem scări, unghiuri, 

porți ! În prag de ușe 5 , spune poetul, 

pe când ziua are potențialul unui 

ochian tăiat din piatră. 6 În depărtare, 

privind prin ceea ce ni se cerne, sub 

cerul mat, albastru, care ne împiedică 

infinitul, știm că sunt îngerii, cei 

4 Ion Barbu, Joc Secund, id. 

5 Ion Barbu, Paralel romantic, Uvedenrode, 

Editura Cultura Naţională, 1930 

6 Ion Barbu, Înecatul, Joc Secund, Editura 

Cultura Naţională, 1930 

22 

buni, care ne ocrotesc și ne mediază 

transmiterea informațiilor arcului noetic 

și cei care ne transmit influențele 

astrale. Fântânile reprezintă accesul 

spre zenit sau nadir, Dumnezeu 

reflectându-se în apele lor. 

Cunoscut, acelor zori 

În fântâni, 

în șerpi, 

în nori. 7 

Complexă e structura 

universului. Ceea ce vedem nu e 

nimic pe lângă ceea ce este ascuns. 

Spiritul și Sufletul lumii, aparent 

impersonale, sunt supuse însă unei 

evoluții a roților timpului proprii 

fiecărui om. 

Ochiul meu privindu-te, Cer, 

al tău este 

şi nu’i 

căci dacă eu n’am trup 

şi aripa mea stinge în treacăt 

marginile tale, Suflet Infinit, 

ochi ce’mi mai trebuie 

să mă privesc pe mine? 

Sunt toate cerurile la un loc. 

inip, Marduk, ergal, Samash, 

Iştar, ebo, Sin cu toate seminţiile 

lor 

şi care vor mai fi fiind, 

ce depărtate sunteţi de aceste 

ceruri ! 8 

Toată istoria are un caracter 

ciclic. Ştiinţa face referire la explozia 

iniţială a universului şi la implozia 

finală care ar fi urmată de un nou 

început. Aceasta ar fi istoria, care este 

formată din civilizaţii care succed→ 

LIVIU PEDEFUDA 

_________ 

Foto: Daniel Leş – Lecturi şi zile 

7 Ion Barbu, Orbite, Joc Secund, id. 

8 Stelele umbrite, Poema focurilor, Contact 

international, 1986

departe 

o lună am trudit lângă fata cu 

panere de iarbă! 

vocea-i a întins un fir oţelit. 

Lângă trunchiul de vişin umbra-i 

pluteşte, 

strada se lasă sub strugurii negri, 

pământul suie spre nările câinilor, 

din brâie ies cuţite de fum. 

focul a împins între roci 

îngălbenite hârtii, 

gândul e departe de hrană, 

ca o vulpe aţipită în tufele de 

măceşi. 

fata cu tăvi de pământ proaspăt a 

murit! 

numele ei trece înaintea ei: ca un 

glonţ rătăcit 

împuşcă soarele. amintirea-i e o 

cădere 

lentă a luminii în pahare de carne, 

din care se adapă o căprioară 

oarbă. 

altfel 

cireşele-s mici ca o lună a sângelui 

soneria unei uşi scufundate 

amuţeşte păsările vorbitoare în 

somn 

sub norii cu picioare subţiri 

plânsul tău 

e în nisip un sâmbure din care 

creşte amurgul 

scoica încăpătoare 

din care numele se aude ca o vâslă 

a unei respiraţii 

peste faţa însetată de larg 

şi ne plimbăm pe ţărmul care ne 

uită 

şi spargem cifrul unui seif de apă 

când un copil se loveşte de noi 

23 

şi ridică o eşarfă de soare 

Requiem pentru nenăscut 

iarba îşi schimbă culoarea 

vioara înnoadă auzul cu ace de 

carne 

rostogolite în laptele negru pietrele 

strigă 

fără de apărare în gurile peştilor 

din vitralii 

chipul e o pernă de ace 

nenăscut văzător de departe 

în inima de gumă 

numele s-a şters la căpătâiul nopţii 

viaţa e tot mai plină 

de 

absenţa 

ta 

FLORI CARAGIU 

_________________________________________________________________________________________________ 

altora şi care vor preda ştafeta celor 

Peştilor, o cunoaştem prea bine şi îi 

care urmează, astfel imperiile au 

recunoaştem realizările. Urmează în 

perioade de înflorire şi declin, un cerc 

necunoscut Epoca nouă, adusă sub 

infinit, precum un uroboros fără 

zodia Vărsătorului. Cine cunoaşte îl 

sfârşit. 

recunoaşte pe Saturn, Dumnezeu 

Apophis e şarpele egiptean, 

Tatăl aducând Lumina prin viziunea 

nefiinţa, ce face parte din haosul de 

Sfântului Ioan Evanghelistul şi a 

dinaintea creaţiei. El bea Noosul, apa 

profeţilor tuturor civilizaţiilor. 

vieţii pe care pluteşte luntrea lui 

E pace clară de-apă ce murmură’n 

Osiris, dar şi protejează fiinţa în 

amurg/ şi vişinii lumina o foarfecă 

devenire.. Şarpele dragon, căruia îi Zeus, epoca Lunii, Epoca de Argint. prin frunze,/ în casa scundă-ascunsă 

acordau veneraţia cei din Frăţia Mercur sub Gemeni a condus sub rarişte de fagi./ O fată brobodită 

Şarpelui, sau mai târziu a Dragonului omenirea în Epoca Eroilor, culege’n iarbă fragi/Şi are gura roşă 

(Vlad Dracul) era elementul comunicare şi muncă, marii ca fragii din cofiţă. 9 

nemuririi, încolăcindu-se în spirală, constructori lăsundu-se conduşi de De aceea, vârstele omenirii, 

fluid vital în jurul oului cosmic, panteonul zeilor în Vârsta controversat prezentate de savanţi şi 

spirală care la bază este pătrată şi se Comunicării, dezvoltând scrierea şi cărturari, nu se opresc ci, ciclic, o iau 

termină în cerc. Axele cerurilor se folosirea roţii. Nu mai puţin de la început, spirale în clopotele 

învârtesc şi la două mii o sută importantă a fost Epoca Bronzului, universului. Pe coasta de nord vest a 

cincizeci de ani ele definesc erele cea care sub zodia Taurului şi Tasmaniei, acolo unde vântul numit 

acestei lumi. Dacă ar fi să începem cu influenţa planetei Venus a înrâurit urlet înzecit asaltează ţărmul, este 

timpul supus zodiei Leului, puternicul construcţii de piramide, utilizarea înscris acest poem: Am aruncat cu 

purtător al apelor, Saturn influenţa cu cuprului, bronzului şi a papirusului. nisip dincolo de malul eternităţii./ 

zece mii cinci sute de ani înaintea lui Pentru noi, Egiptul şi Creta rămân Pentru a fi spălat de către oceanul de 

Cristos perioada Holocenă a soarelui, dovezile vii sub simbolul Crucii timp./ Are contur, formă, şi 

pe care ne descriu istoricii Egiptului, ansate, Ankhul. E timpul uriaşelor consistenţă/Sunt eu.// Într’o zi eu nu 

Mesopotamiei, ai celor două Americi structuri şi al înţelegerii eternităţii. va mai fi./ Dar, de nisipul va rămâne 

ca şi ai continentelor ce astăzi nu mai La echinocţiul Berbecului, aici./ La malul eternităţii./ Martor 

există. Condusă de Cronos, Epoca de Epoca Fierului, războaiele lui Marte mut al eonilor./ Şi că azi am venit şi 

Aur descrisă de orfici reprezenta conduc gândirea oamenilor spre am stat/ la marginea lumii. 10 

stabilitatea climatului planetar, monoteismul lui Akhenaton, _________ 

căldură şi nivelul ridicat al mărilor. mithraismul persan, curajul, iniţiativa Foto: Daniel Leş – La taifas 

La echinoxul Racului, Vârsta şi aventura dezvăluindu-ne pe greci şi 

Mamei Gaea se descoperă în pe romani ca fii ai lui Marte. Epoca 

cercetările arheologice ca o revoluţie de Mijloc, lumea actuală în care noile 

9 B. Fundoianu, E pace clară,Poezii, 

neolitică, animalele şi pământul fiind 

Minerva, 1983 

religii, creştinismul şi islamul conduc 

prietenele omului sub dominaţia lui sub Jupiter timpurile de sub Zodia 

10 Brian Inder, Edge of the World, 

Rosicrucian Beacon, 6, 2011(t.n)

Polenul florilor noastre 

În veacul al XIX-lea, populaţia 

Europei s-a dublat. Iar a marilor capitale, 

Londra şi Paris, a crescut cam de 

şapte ori. Acest proces de creştere accelerată 

era datorat, în principal, dezvoltării 

ştiinţelor şi invenţiilor, ca urmare 

a abordării raţionaliste a vieţii 

(care începuse încă din veacul precedent). 

Medicina, fizica, chimia, biologia, 

geografia şi geologia, tehnologii 

diverse îşi reunesc contribuţiile spre 

beneficiul speciei umane. În 1803, a- 

pare vaporul cu aburi, în 1805 frigiderul, 

în 1814 locomotiva cu aburi, în 

1821 motorul electric, în 1830 maşina 

de cusut, în 1831 revolverul, în 1844 

telegraful Morse, în 1859 Charles 

Darwin formulează teoria evoluţiei 

speciilor vii, în 1866 Nobel produce 

dinamita, în 1877 apare fonograful, în 

1879 becul electric, în 1887 automobilul, 

în 1892 fotografia color, în 

1895 radiografia Roentgen şi motorul 

Diesel, în 1898 telecomanda... Personalităţi 

ale bătrânei Europe, dar şi ale 

Americii de Nord, concurează împreună 

la depăşirea condiţiei omului însuşi, 

aşa cum fusese el definit până 

atunci de religii, filosofii, situaţii politice 

şi sociale, vecinătăţi. Ideea de 

identitate patrimonială şi naţională 

capătă sensuri şi accepţii noi. Civilizaţiile 

omeneşti au descoperit, fiecare, 

că aparţin unei unice grădini planetare 

şi că, dincolo de polenul 

florilor proprii, pot avea parte şi de 

polenul altor flori, adus de vânturi 

depărtate, pot înmulţi astfel chiar 

rodul lor identitar. 

24 

O altă serie de fapte care deschide 

popoarele – inclusiv pe cel român 

– spre conştiinţa apartenenţei la 

un mare întreg este dată de iradierea 

uriaşă a modificărilor politice. Veacul 

debutează cu acţiunea fulgurantă a lui 

Napoleon Bonaparte, care intenţiona 

să facă din Europa un imperiu în 

numele Franţei. El încerca astfel să 

dea un răspuns plauzibil nu doar 

dispariţiei unor mari imperii (spaniol, 

portughez şi Sfântul Imperiu Romanic), 

ci şi extinderii altora: Imperiul 

Britanic, Germanic, Rus şi creşterii 

importanţei Americii de Nord. În mai 

puţin de 15 ani, Napoleon I-ul străbate 

Europa până la Moscova şi este 

împins înapoi, fiind înfrânt la Waterloo 

în 1815. Congresul statelor europene 

(de restabilire a frontierelor) de 

la Viena, din 1815, unde marile puteri 

au fost Austria, Anglia, Franţa şi 

Rusia, a adus însă nemulţumiri şi mai 

mari: el a încercat o restaurare după 

modelul de dinaintea Revoluţiei Franceze 

- care avusese loc în 1789 – adică 

era o tentativă de anulare a descoperirii 

forţei raţiunii omeneşti, a tuturor 

descoperirilor tehnicii şi tehnologiei, 

a tuturor invenţiilor şi venea 

după dublarea populaţiei planetare. Pe 

scurt, Congresul de la Viena a propus 

lumii o soluţie feudală, unde cei mulţi 

aveau să fie stăpâniţi de cei puţini şi 

neproducători de valori... Rusiei i se 

recunoaşte anexarea Basarabiei, răpită 

după războiul ruso-turc din 1812. 

Per total însă, situaţia politică a Europei, 

stabilită prin Congresul de la 

Viena, nu părea o soluţie viabilă şi 

nici n-a fost. S-au înfiinţat, ce-i drept, 

rangurile diplomatice, valabile până 

astăzi, iar relaţiile internaţionale au 

căpătat noi dimensiuni. Valul revoluţiilor 

însă nu putea fi oprit. El a început 

cu decembriştii ruşi în 1825, a 

continuat cu revoluţiile europene în 

1830 şi a ajuns la dezvoltare plenară 

cu revoluţiile din 1848. Astfel avea să 

se cutremure din temelii această „Nouă 

Europă” şi această „Nouă Ordine” 

propusă de Sfânta Alianţă a marilor 

puteri, unde politica se afla pe un braţ 

al balanţei, iar pe celălalt, în echilibru, 

se afla nu religia, ci Biserica în 

calitatea ei de instituţie supra-statală. 

Nu e de mirare deci că Sfânta Inchiziţie 

a decedat şi ea în 1834, spulberată 

de furtuna uriaşă care acoperea 

pas cu pas orizontul nemulţumirilor 

lumii europene... 

Procesul identitar atinge şi el 

parametri planetari. Secolul al XIXlea 

a fost numit Secolul Naţiunilor. 

Popoarele Americii Latine conştientizează 

apartenenţa lor comună pe de o 

parte la vechile civilizaţii andine, 

distruse de conchistadorii spanioli, pe 

de alta faptul că flamura latinităţii le 

acoperea deopotrivă. Astfel, pe când 

Napoleon pleca pe insula Sf. Elena 

spre destinul lui de exilat, Simon 

Bolivar unea Columbia, Venezuela şi 

Ecuadorul într-un singur stat, considerând 

astfel că el va fi capabil să se 

opună creşterii Americii de Nord. 

Acolo însă, ca şi în bătrâna Europă, 

aceia care nu voiau să revină la feudalism 

fiindcă deveniseră pe deplin 

conştienţi de faptul că sunt singurii 

producători de bunuri ai lumii, ei, 

care sunt polenul ce fecundează toate 

civilizaţiile omeneşti, îşi cer drepturile 

cuvenite pentru ceea ce fac: dreptul 

la muncă plătită şi la ziua de muncă 

de 8 ore, aniversarea zilei de 1 Mai 

ca zi a muncii, egalitatea în drepturi a 

femeilor cu bărbaţii, abolirea sclaviei 

şi egalitatea în drepturi a tuturor etniilor. 

Toate acestea consolidează a- 

pariţia sindicatelor muncitoreşti şi 

conştiinţa diferenţelor dintre clasa 

muncitoare şi ţărănime, pe de o parte, 

proprietarii mijloacelor de producţie, 

adică aristocraţie şi latifundiari, pe de 

alta. Veacul al XIX-lea a fost veacul 

confruntărilor dintre toate aceste forţe 

ajunse în prim planul istoriei. Ca 

urmare a revoluţiilor, se multiplică 

ideologiile de stânga şi apare parlamentarismul, 

cu pluralismul său politic. 

Apar partidele politice şi libera 

concurenţă în registrul economic şi 

comercial. Alături de muncitori, intră 

pe scena istoriei, odată cu creşterea 

industrializării, o clasă nouă: burghezia. 

Iar acestea sunt, în majoritatea ţărilor 

europene, doar primele şi cele 

mai evidente rezulate ale marilor 

furtuni ale istoriei veacului. 

Nu este deloc de ignorat locul 

francmasoneriei în desăvârşirea mutaţiilor 

politice din secolul al XIX-lea. 

Ea apăruse cu mult înainte, se manifestase 

ca un club elitist, al celor (de 

pretutindeni şi indiferent de etnie) 

care încercau, prin metode morale, 

alianţe spirituale, sentimente de 

toleranţă şi simpatie faţă de → 

ECATERIA ŢARĂLUGĂ

nedreptăţiţii vremurilor, să echilibreze 

balanţa Binelui şi a Răului în societăţile 

omeneşti. Dar amplitudinea 

mişcărilor de protest, ca şi fenomenul 

lor de masă, au împins francmasoneria 

la acţiune. Numeroase personalităţi 

ale masoneriei se mişcă pe harta 

Europei încercând să acopere rupturile 

de echilibru şi contribuind la 

apariţia unor noi instituţii, la dezvoltarea 

învăţământului, ştiinţelor şi artelor. 

În veacul al XIX-lea, al naţiunilor, 

toate drapelele tricolore ale noilor 

state care apar pe harta bătrânului 

continent au origine francmasonică. 

Deşi aflată încă sub jugul 

Imperiului Otoman (al Islamului, am 

spune azi), Europa de Sud-Est, printre 

care şi românii, reacţionează intens la 

semnalele schimbărilor europene. 

Sunt reinstaurate domniile 

pământene, privilegiu pierdut de ţările 

române în primul sfert al veacului al 

XVIII-lea. Revoluţia lui Tudor 

Vladimirescu, 1821, începută în 

acelaşi timp cu revoluţia de 

independenţă faţă de otomani a 

grecilor (care devin independenţi 

după şase ani de lupte crâncene), nu 

are ca rezultat imediat eliberarea, dar 

deschide drum Regulamentelor 

Organice şi tentativei ruseşti de a-şi 

aroga dreptul de control asupra zonei 

locuită de români (atunci au fost 

anexate Rusiei Delta Dunării şi Insula 

Şerpilor). Ţările române rămân sub 

ocupaţia trupelor otomane şi ruseşti, 

iar Transilvania sub ocupaţie 

habsburgică din 1848 pînă în 1851. 

După un scurt interludiu, disputa 

dintre ruşi şi Hasbsburgi se reaprinde, 

astfel încât oştile Rusiei revin în ţările 

române între 1853-1854, iar cele 

habsburgice ocupă toată suprafaţa 

locuită de români între 1854-1857. 

Această stare de lucruri cerea 

reacţii pe măsură, capabile să apere 

naţia însăşi de dispariţie prin 

nerecunoaşterea identităţii sale ca 

neam. Răspunsul a fost unirea 

Principatelor Române din 1859 şi 

întemeierea României Mici, din 

păcate recunoscută de Puterile 

Garante doar pentru perioada 

conducerii lor de către Al. I. Cuza. 

Constituţia, parlamentarismul, 

apariţia partidelor politice, a scrierii 

cu alfabet latin (1860) atestă 

existenţa unei intelectualităţi 

româneşti gata să preia sarcina 

conducerii noului stat. Aducerea unei 

dinastii străine (1866) a rezolvat 

greaua problemă a per-manentizării 

lui în Europa şi a permis dezvoltarea 

structurilor instituţionale (de 

învăţământ şi cultură, legislative, 

economice, militare şi social-politice) 

capabile să-l susţină în viitor. Astfel 

pregătit, tânărul stat român a reuşit 

să-şi obţină independenţa în 1877, 

luptând alături de Rusia contra 

Imperiului Otoman. Toţi românii 

aflaţi în afara acelor graniţe de stat au 

trimis participanţi la susţinerea 

obţinerii independenţei: Transilvania, 

Bucovina, Basarabia. Sentimentul 

apartenenţei acestor provincii la 

entitatea românească nu dispăruse, iar 

acesta a fost semnul gândirii unitare a 

tuturor românilor asupra limbii şi 

identităţii lor comune. 

Societatea românească a veacului 

al XIX-lea a înfăptuit cel mai profund 

şi mai hotărât viraj din întregul 

parcurs al istoriei sale. Distincţia între 

oamenii de ştiinţă şi creatorii din 

domeniul artelor, prefigurată încă din 

veacul precedent, se diversifică şi 

capătă demarcaţii noi. Astfel, pe 

parcursul unui veac, Şcoala de Poduri 

şi Şosele, Mine şi Arhitectură (1864), 

devine Şcoala Politehnică. În primul 

sfert al veacului XX ea are secţiile: 

Construcţii, Electromecanică, Mine şi 

Metalurgie, Chimie Industrială. La 

1860, ia fiinţă Grădina Botanică din 

Bucureşti, la 1870 apare Şcoala de 

Agricultură şi Silvicultură de la 

Herăstrău, Şcoala Naţională de 

Medicină şi Farmacie din 1857, 

Societatea Română de Geografie din 

1875, iar cea de Medicină Veterinară 

din 1883. Şcoliţi în Franţa, Germania, 

Austria sau Rusia (era veacul lui 

Timiriazev, Mendeleev, Lobacevski), 

apar primii specialişti de marcă în 

domeniul matematicii, fizicii, 

chimiei, geologiei, agriculturii, 

tehnicii şi medicinei. Trebuie să 

remarcăm ca pe un lucru unic pentru 

spaţiul european, paleta foarte largă 

de şcolire a specialiştilor români la 

ora astrală a fundamentării naţiunii 

înseşi. În domeniul artelor şi 

literaturii, apar Societatea Literară 

(1827) înfiinţată de Ion Heliade 

25 

Rădulescu, facultăţi la Universitatea 

din Iaşi (înfiinţată în 1860) şi cea din 

Bucureşti (înfiinţată în 1864), 

Conservatorul de Muzică şi 

Declamaţie din Bucureşti (1864) şi 

Filarmonica Română (1866), 

Societatea Academică (1866), 

devenită Academia Română (1867), 

Ateneul Român (1888), Societatea 

Arhitecţilor din România (1891), cu 

Institutul Societăţii (1892), numit 

apoi Şcoala Superioară de Arhitectură 

(funcţionează separat din 1897). În 

nicio altă ţară europeană spiritele 

naţiei n-au cunoscut, înţeles şi 

promovat domenii ale cunoaşterii 

(ştiinţifice ori artistice) pe baza unui 

evantai atât de larg. Capacitatea de a 

înţelege deopotrivă modul de gândire 

şi valorile ştiinţifice ale unor lumi atât 

de diferite, aşezate între Moscova şi 

Londra, Hamburg şi Atena, pentru a 

le putea aplica la necesităţile 

spiritului românesc, a fost de la 

începuturi un principiu formativ chiar 

al identităţii noastre ca neam. 

Literatura română a produs în 

veacul al XIX-lea cele mai mari valori 

la care ne putem raporta până astăzi, 

la începutul mileniului al III-lea. 

De aceea, scriitorii acestei perioade 

sunt numiţi clasici ai literaturii 

române, deşi, din punctul de vedere al 

stilului folosit, ei sunt mai ales 

romantici sau realişti. Poate ar trebui 

menţionat, înainte de a ne lăsa 

învăluiţi de polenul florilor acestei 

veri plenare a culturii române, că ne 

aflăm într-o grădină cu mai multe 

cărări, care se împletesc, se separă 

una de alta şi se reunesc iar, pentru a 

desena arabescul complicat al grădinii 

literare româneşti. Iar între aceste alei 

virtuale cresc florile culturii, care-şi 

trag seva întinzându-şi rădăcinile 

departe şi ţinând între firele lor 

nevăzute chiar pământul întreg al 

acestei ţări. Cărările acestui parc uriaş 

poartă numele felului în care scriitorii 

au înţeles să se apropie de viaţa 

naturii şi a semenilor, pentru a ne lăsa 

nouă mesajul cel mai de preţ: cărţile 

lor. Aleea cea mai mare şi mai plină 

de flori se numeşte Romantismul. El a 

debutat în Europa imediat după 

Congresul de la Viena (1815) şi a fost 

cea mai importantă formă de protest a 

spiritului faţă de măsurile restrictive 

ale politicienilor care duceau lumea 

înapoi, în trecut. 

_____ 

Foto: În atelierul lui Daniel Leş

(III) 

Citând poeme ca Mii de stele... 

dulce sară... sau Călin ebunul, 

Mai am un singur dor, Dan C. 

Mihăilescu aude chemarea dinăuntru 

a cornului eminescian, o marcă a 

arhetipalităţii, sunete formate din 

şoapte, foşnete, îngânări, bateri de 

ramuri înaintează ca regresie în 

numenalitate, marcând distanţa între 

fenomenalitate şi esenţă (11). 

Ion Negoiţescu vede în sunetul de 

corn o chemare către unitate, 

similară unei morţi gradate având 

următoarele trepte: intrare în lumea 

eternă, atemporală a codrului; visul 

şi cadrul hipnotic; omul rătăcitor 

trezit prin sunetul de corn. În acelaşi 

sens, Al. Ivasiuc propune, prin mise 

en abâme, o scenă de vânătoare 

mitologică în care un călăreţ îşi 

înfige suliţa într-un licorn, în vreme 

ce însoţitorii săi ridică în văzduh 

cornul de vânătoare, anunţând că a 

fost răpusă fiara. Cornul este şi un 

simbol al întoarcerii la origini (12). 

George Popa compară cornul cu 

ciocanul Mjolnrir al lui Thorr, zeul 

tunetului şi al naturii, deţinător al 

unor obiecte magice, din mitologia 

germană, pentru a exprima neliniştea 

Pământului-Titan, angoasa cântecului 

originar (13). 

Muzica e corespondenta principiilor 

yin şi yang, (14) potrivit celor 12 

semitonuri al sistemului muzical 

chinez, are valori timbrale, tonalităţi 

şi ritmuri asociate pitagoreic 

plenitudinii vieţii cosmice; ea este 

capabilă să intre în legătură cu 

divinul în funcţie de zgomotul 

produs: somn, zâmbet, lamentaţie, 

război. Creştinismul a preluat 

simbolistica lui Pitagora, prin 

11.DAN C. MIHĂILESCU, Iniţierea auditivă, 

în Perspective eminesciene, op. cit., pg. 36- 41 

12 .ALEXANDRU IVASIUC, Corn de 

vânătoare, Editura Fundaţia Culturală Română, 

Bucureşti, 1991 

13 .GEORGE POPA, Libertatea metafizică 

eminesciană, Editura Timpul, Bucureşti, 2005, 

pg.152 

14 . CARL GUSTAV YUNG, Arhetipurile şi 

inconştientul colectiv, Editura Trei, 2003: 

tratează problema unei conştiinţe cu care se naşte 

individul, asemănătoare arheului sau umbrei 

eminesciene, arată ce îi este propriu femininului 

ce îi aparţine masculinului. Yung pune problema 

sufletului care se zbate între necesitatea 

existenţială şi cunoaştere, ajungând la concluzia 

că adevărul este creat şi poate fi descoperit prin 

revelaţie tocmai datorită memoriei colective. 

Augustin (Despre muzică)15 şi prin 

Boetius care distinge trei feluri de 

sunete: muzica sferelor; sunete 

produse de mişcarea naturii; muzica 

instrumentală care este condiţionată 

inevitabil de allegro, adagio, andante 

realizat prin mişcarea sferelor.(16) 

Cornul eminescian aminteşte fie 

de ritualul urcării celor cinci trepte 

identificate în cinci diagrame ale 

Paretei, fie de căutarea Graalului 

asimilat principiului vieţii veşnice, 

zborului în spaţiul cosmic - 

asemenea celui din Luceafărul, de 

cornul inorogului asimilat, în 

mitologie, dragonului despre care 

vorbeşte Ovidiu Moceanu, în Istoria 

română veche. Către ce cheamă 

sunetul de corn? Calitatea esenţială 

a auzului, cea de filtrare a 

exteriorului, de decantare a 

semnelor prezenţei invizibilului, este 

acum echivalentă prefirării luminii 

prin labirintica vegetală din Lasă-ţi 

lumea.(17) Cornul evocă mitul 

vechii Cornucopii, al Cornului 

Abundenţei - la el face aluzie 

arheologul James H. Breasted, de la 

Universitatea din Chicago, pentru a 

_________________________________________________________________________ 

15 .FERICITUL AUGUSTIN, Despre muzică, 

III, Editura Dacia, Cluj, 2002, Colecţia Sfântul 

Augustin, Opera Omnia. Temele permanente ale 

augustianismului filosofic şi spiritual-filosofic 

sunt de anima şi de Deo, definitorii pentru natura 

umană. Pentru Augustin, cunoaşterea sufletului 

implică un angajament existenţial, o căutare 

spirituală concretizată prin trecerea prin 

maniheism, scepticism, neoplatonism, 

creştinism, toate fiind confruntate cu ideea de 

transcendenţă. 

16 .JEAN CHEVALIER, ALAIN 

GHEERBRANT, Dicţionar de simboluri. 

Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, 

culori, numere, vol. II, E-O, Editura Artemis, 

Bucureşti, 1994, pg. 327-328 

17 .DAN C. MIHĂILESCU, Iniţierea auditivă, 

în Perspective eminesciene, op. cit., pg.44-45 

26 

se raporta la un spaţiu din Orientul 

Mijlociu - sau trimite la două valenţe 

semnificative: fecioria - cornul cântă 

înălţat spre cer, şi fecunditatea - 

sensul falic al instrumentului. Spre 

deosebire de puterea cântecului - 

vrajă de a menţine fiinţa în starea de 

Nirvana sau a cântecului - basm care 

naşte la nesfârşit chipul celui care se 

oglindeşte în el, cântecul, în registru 

invers, prin corn, iniţiază sufletul în 

ritmurile morţii, ca topire în haos şi 

resorbire în formele eterne(18). 

Interesanta asociere între mental 

şi muzică este exprimată în studiul 

rezervat poeziei lui Eminescu, îl 

determină pe I. Negoiţescu să facă 

următoarea observaţie pe care o 

parafrazăm: când zeii cântă din corn, 

se trezeşte sufletul pădurii, cântarea 

codrilor adânci, herghelii albe de cai 

cu coame umflate de vânt se adună 

şi, călări pe neaua strălucitoare, ei 

străbat întunericul fără de capăt al 

pădurilor (19). Referindu-se la 

primatul ritmurilor şi al muzicii, Luc 

Benoist numeşte cornul simbol al 

puterii şi rază vizibilă a inspiraţiei, 

cel care împodobea fruntea lui 

Moise, sinonimul cuvâtului aură 20 . 

Buciumul tânguios care anunţă 

venirea ceremonioasă a lunei în 

intimitatea vechilor păduri, aşa cum 

se regăseşte în Lasă-ţi lumea... sau 

cel sunând cu jale (Sara pe deal) → 

GIA AGAPIE 

____________ 

Foto : Daniel Leş – Invocaţii/ 

incantaţii 

18 . ADRIAN BOTEZ, Spirit şi logos, în op. 

cit., pg.169 

19 . I. NEGOIŢESCU, Poezia lui Eminescu, op. 

cit., pg.63 

20 . LUC BENOIST, Semne, simboluri şi 

mituri, traducere de Smaranda Bădiliţă, Editura 

Humanitas, Bucureşti, 1995, pg. 57

e sinonimul tulnicului 21 şi, în tradiţia 

poporului român, instrumentul însoţeşte 

cele patru praguri existenţiale: 

naşterea, botezul, căsătoria, moartea. 

Femeile din Ardeal cântă din aceste 

instrumente tronconice pentru a 

îndepărta duhurile rele, a transmite 

un mesaj codat, cunoscut numai de 

cei doi parteneri ai comunicării, prin 

sunetul puternic provocat îndelung 

de tubul având o lungime cuprinsă 

între unu şi trei metri. Dincolo de 

dispersia spiritului care creează o 

stare de nelinişte vastă, rarefiată 

prin curgerea susurător - siflantă, 

respectiv rulantă a consoanelor S-R 

din, sara, sunetul buciumului este 

conceput ca forţă de concentrare 

orfică, aşa cum plânsul uneşte cele 

două tărâmuri, al lumii revelate şi al 

inerţiei pentru prelucrarea-amprentarea 

spirituală (22). 

Cântecul tulnicului poate căpăta şi o 

conotaţie sexuală, mai ales că apare 

în poezia de dragoste. Îndrăgostitul 

aude sunetul grav al fiinţei, ca o 

străfulgerare a simţirii sale, 

reciprocitatea muzică – percep-ţii 

corporale amplificând fastul arhitectonicii 

edenice şi dorinţa de împlinire 

într-un forte copleşitor sublimat 

într-un pianissimo catharsic. 

Harpa, instrument muzical cu 

coarde ciupite întinse vertical şi cu 

una din laturile unui cadru triunghiular, 

e, ca şi clopotul, un simbol 

al armoniei şi al echilibrului, pus în 

legătură cu Filomena 23 , fiica lui 

Panndion, regele Atenei, căreia Teseu 

i-a dat înfăţişarea unei privighetori 

pentru că a destăinuit puterea lui, 

cosând însemnele secrete pe un 

peplu dăruit surorii sale. Se cunosc 

harpa mică, portabilă, şi harpa mare, 

utilizată în ritualul de inducere a 

somnului şi de iniţiere, de pătrundere 

în lumea de dincolo. Sunetele harpei 

induc o fericire iluzorie, prezentă 

numai în lumea ideilor platoniciene, 

unde căutătorul doreşte să ajungă. În 

timpul vieţii, harpa devine o 

modalitate, o tehnică medicală prin 

care se face legătura între partea 

materială a vieţii, reprezentată de 

cadrul din lemn sau din os, şi cea 

spirituală, figurată prin coardele care 

21 . Cf Dicţionar Explicativ al Limbii Române, 

op. cit.,: tulnicul este vechi instrument muzical 

de suflat popular, confecţionat din coajă de tei 

sau de salcie şi folosit pentru semnale, chemări. 

22.ADRIAN BOTEZ, Analiza...op.cit., pg.39 

23 .GEORGE LĂZĂRESCU, Dicţionar de 

mitologie, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 

1992, pg.86 

_____________________________ 

induc sunetele atât de armonioase 

(24). Arpa de aramă din Basmul ce 

i l-aş spune ei devine un mijloc prin 

care îndrăgostitul îşi cheamă iubita 

într-un univers al paradisului creştin, 

tutelat prin excelenţă de Maica Domnului 

aşezată pe un tron de-argint şi 

strălucire, preamărită de lire sunătoare 

cu un cântec dulce şi curat. 

Aceeaşi conotaţie o capătă şi harpa 

din Unda spumă, sunetul fiind acela 

ce polarizează spaţiile originare: 

marea şi cerul, într-o proiecţie reciprocă. 

Interesantă e ideea lui Tudor 

Vianu, preluată şi de Alexandru 

Melian, despre formele negaţiei: 

revolta, refuzul şi contestarea, cea de 

a treia reprezentând o alienare, o 

dedublare a eului. Sunt exemplificate 

patru texte reprezentative: La 

Heliade; Mureşanu; Epigonii; Odin 

şi Poetul, care susţin ideea de orfism 

sui generis. În opinia lui Melian, 

puterile cântului nu se concretizează 

în actul îmblânzitor, în forţa lui de a 

însufleţi neînsufleţitul şi de a-l 

sensibiliza către armonie; tăriile lui 

sunt răscolitoare, stimulând ţipătul 

şi turbarea, furia şi răsturnările. 

Este un cântec al negaţiei radicale, 

un cânt ieşit din harfa unui Orfeu al 

blestemelor (25). 

Bivalenţa instrumentului, regăsită 

pentru prima dată în Vechiul 

Testament, la David, care stăpâneşte 

bine harpa şi sabia, e prezentă şi în 

poezia eminesciană: dacă am regăsit 

24 .cf. JEAN CHEVALIER, op. cit., pg.119 

25. ALEXANDRU MELIAN, Orizonturile 

negaţiei, în Eminescu - univers deschis, Editura 

Minerva, Bucureşti, 1987, pg.26- 29. Este citat 

criticul TUDOR VIANU care găseşte cele trei 

forme ale negaţiei eminesciene concretizate în 

planul atitudinii , idei pe care le expune în Studii 

de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, 

Bucureşti, 1968, pg.182 

27 

semnificaţia pozitivă în textul citat 

mai sus, în Epigonii, harpele 

zdrobite sunt simbolul decepţiei şi al 

pesimismului. Gestul titanic apare şi 

în Din lyra spartă, pentru a 

înregistra latura sceptică a geniului. 

Ştefan Augustin Doinaş 26 face 

trimitere la geniul romantic şi la 

mândria demiurgică a unei 

inteligenţe poetice bazată pe 

îmbinarea unei discipline riguroase, 

ca aritmetica, cu vibraţia muzicală, 

cu haloul eufonic al cuvintelor. 

Cântăreţi din liră erau şi cunoscuţii 

fii ai lui Core, cei cărora li se atribuie 

mulţi din cei 152 de Psalmi. Aproape 

de lumea literară e personajul 

mitologic Orfeu, cel care stăpâneşte 

cu puterea lirei sale patria 

pământeană şi pe cea subpământeană 

27 . De asemenea, Hermes, fiul 

lui Zeus, este un titan călăuzitor spre 

lumea lui Hades, ocrotitorul vieţii 

pastorale, protectorul memoriei, 

legislatorul preoţilor, orator arhetipal 

şi inventatorul lirei cu trei coarde. 

Este cunoscută lira confecţionată de 

Hermes din boii furaţi lui Apollo, 

instrumentul având carapacea unei 

broaşte ţestoase, pielea unui bou, 

nişte coarne şi strune, în vederea 

obţinerii unei vibraţii cosmice, a unei 

nunţi a cerului cu pământul (28). 

Cele şapte corzi sunt corespondentele 

celor şapte planete pitagoreice, 

sau celor 12 zodii, în cazul 

instrumentului cu 12 corzi. Potrivit 

creştinismului, prin sunetele şi 

armonia lirei, este biruită fiara din 

Apocalips (29). 

Acest instrument în formă de arc, 

foarte îndoit, cu coarde aşezate 

longitudinal, este adesea prezent în 

lirica eminesciană, sunetul realizând 

un inel de logodnă pentru căsătoria 

vieţii spirituale cu cea a simţurilor. 

Dincolo de muzica sferelor, a 

serafimilor care adoră inima lumii 

gândurilor, se organizează o lume 

izvorâtă din lira gingaşă şi argintie 

ţinută în mânuţa unei regine albe a 

nopţii ca în Ondina (fantasie). 

__________ 

Foto: Daniel Leş – Poliţa olarului 

26 .ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ, Orfeu şi 

tentaţia realului, Editura Minerva, Bucureşti, 

1974, pg.255-256 

27.N.A.Kun, Legendele şi miturile Greciei antice, 

Editura Orizonturi, Bucureşti,-, pg.236-242 

28 . N.A KUN, Hermes. Hermes răpeşte vacile 

lui Apollon, în Legendele şi miturile Greciei 

antice, op. cit., pg.45- 49 

29 . JEAN CHEVALIER, Dicţionar de 

simboluri, op. cit, pg. 226

Cronica ideilor 

Factorii care condiționează cultura 

În Studii de filosofia 

culturii, Tudor Vianu admite 

două categorii fundamentale 

de asemenea factori: 

A.Condiții materiale; 

B.Condiții spirituale. 

Din prima categorie 

fac parte: a)Mediul cosmic; 

b)Economia; c)Rasele. 

În cea de-a doua categorie intră: a)Tradiția; b)Mărimea 

(cantitatea) grupului social. 

Mediul cosmic exercită o mare influență asupra spiritului 

creator, drept urmare are un rol determinant la imprimarea 

unui anumit specific cultural. După filosoful român, 

Montesquieu a fost unul dintre primii gânditori europeni 

care a scos în evidență în opera sa Lʹesprit des lois 

importanța mediului la săvârșirea actului cultural. În 

primul rând, spune francezul, mediul acționează prin 

climă, iar clima prin temperatură. Iată de ce în zonele cu 

climă caldă se va elabora o altfel de cultură decât în cele 

cu climă rece. Evident, și civilizațiile din cele două zone 

vor prezenta diferențe notabile. 

Configurația geografică este, după Montesquieu, al 

doilea factor de mediu ce-și exercită influența asupra 

gândirii și spiritului. Astfel, consideră el, stepele nesfârșite 

ale Asiei au favorizat nu doar deplasările rapide și 

loviturile îndrăznețe date de mongoli, turci sau tătari, ci și 

regimurile despotice. Dimpotrivă, popoarele din țările 

muntoase au fost întotdeauna inspirate de duhul libertății, 

iar aceasta a fost câștigată și apărată la adăpostul munților. 

În fine, al treilea factor de mediu scos în evidență de 

Montesquieu este natura solului. Într-adevăr, țările cu o 

climă aspră și un sol sărac, bunăoară Japonia, au parte de 

locuitori dârzi și energici, pe când țările cu pământ mănos 

și nenumărate bogății ale solului și 

subsolului, sunt gospodărite 

anapoda de locuitorii lor indolenți. 

România este cel mai potrivit 

exemplu în acest sens... 

Chiar dacă Montesquieu a omis 

acest lucru, putem spune că raportul 

dintre om și mediu este reglat de o 

subtilă lege a compensației: oamenii 

sunt mai înzestrați acolo unde 

mediul se dovedește ostil, pe când 

locuitorii zonelor binecuvântate de 

Creator își afirmă indolența și firea 

contemplativă. 

Englezul Buckle este de părere că 

influența climei asupra civilizației 

nu se produce în mod direct, așa 

cum susțineau predecesorii săi, ci 

prin acumulare de bogății. 

Civilizația intelectuală fiind 

dependentă de bogății, Buckle 

consideră că dezbaterea teoretică este fertilă și 

dezinteresată doar acolo unde se constată un exces de 

bunuri, care elimină grijile sâcâitoare ale vieții de zi cu zi. 

Evident, bogăția recoltelor depinde de anumiți factori 

naturali: clima (căldura și umiditatea atmosferică), 

fertilitatea solului, configurația geografică. Dar depinde și 

de factorul uman exprimat prin energie și consecvență în 

muncă. Căci, subliniază Buckle, numai popoarele energice 

și consecvente sunt producătoare de bunuri. Dar aceste 

însușiri sunt la rândul lor influențate de climă, ceea ce 

înseamnă că ele vor putea fi dezvoltate doar în țările cu 

climă temperată, nicidecum sub soarele arzător al țărilor 

din sud. 

Și iată cum condițiile în care se dezvoltă omul 

producător de bogății, determină nu numai formele, ci și 

valoarea civilizațiilor omenești... 

Dar, arată mai departe Buckle, legătura strânsă dintre om 

și mediu se reflectă până și în modul cum acesta trebuie să 

se alimenteze. Astfel, nordicii au nevoie de alimente cu un 

conținut ridicat de carbon, deoarece arderile sunt mai 

intense în acest climat. Locuitorii din sud au nevoie de 

alimente cu un conținut mai ridicat în oxigen, întrucât 

arderile lor sunt mult mai lente. Însă alimentele bogate în 

carbon (carnea și derivatele ei) sunt mai scumpe și mai 

greu de procurat, pe când alimentele cu un conținut ridicat 

de oxigen (fructele și legumele) sunt mult mai ieftine și 

mai lesne de procurat. 

Așadar, însuși modul specific de alimentație datorat 

condițiilor climaterice, impune dezvoltarea anumitor 

aptitudini prin care nordicii se deosebesc temperamental și 

caracterologic de sudici: vigoare, hărnicie și ordine la 

primii, lene, indolență și dezordine la ceilalți. 

.B. Dacă facem un pas mai departe de Buckle, vom 

constata că pe întinse zone ale globului există un aliment 

de bază (grâu, orez, cartof), care imprimă un anumit 

specific culturii și civilizației: vorbim de civilizația Europei 

datorată creștinismului și grâului, respectiv de 

civilizația rasei galbene, datorată budismului și orezului. 

Trecând la distribuția bunurilor, Buckle constată cum în 

țările cu climă caldă populația se înmulțește vertiginos, 

ceea ce duce la ieftinirea forței de muncă. În schimb, în 

țările nordice, terenul este mai puțin 

fertil, populația crește mult mai lent, 

forța de muncă este mai scumpă și 

salariile mai ridicate. Astfel, se 

instalează diferența de condiții 

economice, fapt care creează diferențe 

notabile de regim politic. 

În sfârșit, vegetația mai 

bogată a ținuturilor sudice îi 

predispune pe locuitori la meditație și 

le inoculează în suflet un fior de 

misticism, pe când natura mai plină de 

măsură din regiunile nordice dezvoltă 

alte însușiri mentale și spirituale, așa 

ca inteligența creatoare de cultură. 

GEORGE PETROVAI 

_______ 

Foto: Daniel Leş – În jurul 

ulciorului 

28

În Manifestul comunist din 1847, Marx și Engels și-au 

închipuit că prin „infailibilul” lor materialism istoric au 

oferit cele mai plauzibile explicații cu privire la 

condiționarea economică a culturii. Cei doi întemeietori ai 

materialismului dialectic și istoric erau de părere că toate 

societățile omenești urmează să treacă prin exact aceleași 

faze economice, ele îndreptându-se către momentul în care 

capitalurile vor fi concentrate doar în câteva mâini, fapt ce 

va înlesni procesul de etatizare. 

Dar permițându-și absolutizări riscante și dezvoltări de 

ipoteze după niște scheme rigide, materialismul istoric a 

dat greș și la acest capitol, după cum și-a dovedit din plin 

limitele de gândire și evaluare la multe alte capitole. 

Astfel, concepția materialismului istoric este în strânsă 

legătură cu aceea a teoriei mediului. Numai că dacă teoria 

mediului acceptă diferențele culturale ca pe niște 

ireductibile, pentru materialismul istoric cultura este un 

produs al existenței sociale ilustrată de economie, prin 

urmare există o unitate a procesului economic, indiferent 

de locul unde el se desfășoară. 

Marea carență a marxismului rezidă în pretenția lui 

Marx de a fi descoperitorul pietrei filosofale, și anume că 

teoria lui oferă explicații pentru întreaga procesualitate 

istorică, cu multitudinea fenomenelor sociale, economice, 

politice și spirituale, pe toate el înghesuindu-le în sistemul 

său conceptual mult prea strâmt, atâta timp cât divinității i- 

a refuzat orice contribuție. După cum bine știm, străduințele 

ulterioare ale corifeilor bolșevismului de-a vârî 

lumea în schemele rigide trasate de guru Marx, au generat 

multă suferință și jertfe uriașe. 

Elev al lui Hegel, Marx era el însuși un metafizician 

monist. Atâta doar că substanța monistic-spirituală a lui 

Hegel (ideea sau logosul), care străbate ca un curent 

subteran întreaga istorie, la Marx devine o substanță 

economico-materială. 

Se știe că teoriile raseologice s-au bucurat de multă 

prețuire în Germania nazistă. Tendințele expansioniste ale 

Germaniei revanșarde erau justificate de Hitler și ideologii 

lui prin nevoia de spațiu vital pentru rasa ariană, o rasă 

superioară pornită din nordul Indiei, germanizată după ce-a 

ajuns în centrul și nordul Europei și căreia omenirea 

trebuie să-i rămână profund îndatorată pentru contribuția 

sa majoră la dezvoltarea întregii culturi și civilizații a 

omenirii. 

Precursorii acestei teorii au fost Gobineau și 

Chamberlain – unul francez, celălalt englez, dar amândoi 

seduși de fabuloasa misiune istorică a rasei ariene. 

Gobineau merge până acolo cu elogiul, încât susține că 

toate marile culturi ale lumii antice (egipteană, asirobabiloniană, 

chiar și cea chineză) s-au putut dezvolta 

numai în măsura în care un grup arian a cucerit aceste țări, 

inoculând apoi în teritoriu puterea lui creatoare de cultură! 

Totuși, admite că geniul artistic a rezultat prin încrucișarea 

fatală dintre albi și negri, întrucât albul este mai puțin dotat 

decât negrul și galbenul din punct de vedere senzual. 

Chamberlain nu și-a propus să dovedească supremația 

culturală a tuturor arienilor, motiv pentru care sinteza lui 

începe doar de la Evul Mediu. Dar și în concepția mai 

temperată a lui Chamberlain, popoarele europene au fost 

producătoare de cultură numai în măsura în care au fost 

germanizate... 

_______________________________________________ 

Că asemenea teorii sunt pure fantezii o dovedesc 

următoarele argumente susținute de specialiști și 

cercetători prestigioși: 

1)Nu există rase pure; 

2)Profilul fizic și moral al oamenilor se schimbă radical 

într-un interval relativ redus prin modul de viață, ocupație 

și alimentație. După câteva generații, înșiși germanii 

transplantați în America au dobândit faciesul americanilor, 

iar trăsăturile lor morale au suferit modificări substanțiale. 

Cu aceste precizări, mai poate fi admisă gogorița că rasa 

ariană și-a păstrat neștirbite însușirile de-a lungul atâtor 

secole?!... 

Cum acționează tradițiile? Înțelegând prin tradiții 

„influența muncii culturale anterioare asupra celei 

prezente” (Tudor Vianu), ele își exercită influența asupra 

culturii în principal prin instituții, educație, procedee 

culturale tradiționale și – de ce nu? – prin anumite cercuri 

valoroase din societate. 

Cât privește mărimea grupului social, putem spune că 

există un raport invers proporțional între importanța 

tradiției și mărimea grupului: cu cât grupul este mai mic, 

cu atât influența tradiției este mai accentuată; invers, cu cât 

grupul este mai mare, cu atât influența tradiției este mai 

slabă. Acesta-i motivul pentru care o familie este mai 

tradiționalistă decât un sat, iar satul la rândul lui se 

dovedește mult mai conservator decât un oraș. Același 

raport se constată între un oraș mic și unul mare, între o 

zonă oarecare (un județ, de exemplu) și țara din care el 

face parte. 

Se spune că Statele Unite au luat un asemenea avânt 

năucitor tocmai datorită faptului că americanii nu țineau 

cont de tradiții, care – lucru știut, de altminteri – 

acționează în anumite momente cruciale ale istoriei ca 

niște veritabile frâne. Este adevărat că tradițiile de pe 

teritoriul american n-au acționat cu aceeași vigoare ca 

tradițiile din alte țări, dar asta nu fiindcă ele n-ar fi existat, 

că doar emigranții au luat cu ei și tradiții. Atâta doar că 

tradițiile comunităților s-au dispersat până aproape de 

inexistență pe imensul teritoriu al acestei țări mare cât un 

continent. 

_______ 

Foto: Daniel Leş – Cioburi în curtea olarului 

29

Anchetă „Vatra veche” 

SCRISUL DE MÂĂ 

Experienţa fiecărui scriitor poate fi 

unică, chiar dacă acest fapt se petrece 

numai în mintea lui de cele mai multe 

ori. Există, evident, şi experienţe 

comune sau generale, cunoscute mai 

mult sau mai puţin publicului sau 

celorlalţi scriitori. Tocmai aceste 

experienţe sunt, într-o măsură dificil de 

cuantificat, cele care pot produce 

schimbări să le spunem „de abordare” a 

actului scripturistic. Cum eu sunt un 

„singuratic”, experienţa de cenaclu „de 

pe vremuri” nu prea mi-a folosit în felul 

în care scriu sau în care am scris 

literatură vreodată (deşi atmosfera deacolo 

nu mi-a displăcut niciodată!). Aşa 

încât voi încerca aici să scriu ceea ce a 

însemnat şi mai înseamnă pentru mine 

actul în sine de a scrie, mai ales de a 

scrie „cu mâna”. 

Până la apariţia maşinilor de scris 

toată lumea a scris numai de mână. 

Maşina de scris a produs prima breşă 

într-o activitate atât de personală cum 

este scrisul. Chiar şi scrisorile intime au 

căpătat o formă rece, nesinceră chiar, 

prin utilizarea clapelor unei maşini de 

scris. Cât priveşte scriitorii, ei au opus o 

rezistenţă destul de serioasă la 

modernizare. Nu mă refer la faza finală 

a oricărui op, moment în care şi cei mai 

înrăiţi „caligrafi” apelau, personal sau 

prin interpuse dactilografe, la acest 

mijloc eficient de a-ţi trimite 

manuscrisul unei redacţii de revistă sau 

unei edituri. Iar atunci când, la noi cel 

puţin, controlul diabolic al maşinilor de 

scris a devenit o chestiune ce atingea pe 

undeva chiar demnitatea scriitorului, el 

a folosit maşina de scris, în răspăr aş 

zice eu, mai ales dacă ea nici nu era 

înregistrată. Dar vremurile au trecut şi 

computerul a devenit astăzi altă 

diabolică invenţie pentru cei care (şi) 

scriu. M-ar bate Dumnezeu să scriu că 

nu e un lucru folositor scrisul la 

computer (deşi „puriştii” mă vor 

blestema – încă o dată – că sunt un 

„altul” care foloseşte computerul pe 

post de maşină de scris!). Dar aşa, aşa 

cum au şi remarcat deja o seamă de 

scriitori înaintea mea, se pierde 

farmecul manuscrisului. Trăiesc, mai 

ales ca istoric ce mă aflu, o enormă 

bucurie atunci când un text vechi mi se 

destăinuieşte. Atunci când din caligrafia 

unui om, de mult trecut la alte 

preocupări mai puţin omeneşti, 

cuvintele se revarsă cu toată încărcătura 

lor de demult, sentimentală, 

morală, legală sau contractuală şi tresar 

ca înaintea marii descoperiri. Aşa mi-l 

închipui eu pe, de-acum intratul în 

legendă, Perpessicius aplecat asupra 

manuscriselor lui Eminescu. Îi văd 

chipul transfigurat de bucurie atunci 

când găseşte un cuvânt pentru care şi-a 

ostenit ochii zile şi zile în şir. Îi aud 

respiraţia şuierată din clipa în care 

ritmul poemelor eminesciene i se 

strecoară hoţeşte în sângele amorţit 

până atunci de căutarea aparent 

zadarnică. Desigur că în această idilică 

încercare de descriere a ceea ce a putut 

să fie, este şi o mare doză de egolatrie. 

Cine, în sinea lui, nu s-a gândit să 

ajungă în locul lui Eminescu, să vadă de 

acolo de departe, cum zeci de 

cercetători se osârdesc asupra 

manuscriselor lui, cum editorii se bat, 

care mai de care, ca să publice, primii, 

un manuscris neştiut, esenţial, 

definitoriu pentru marea lui operă? 

Probabil că nimeni nu (se) va 

recunoaşte în acest mic scenariu. Citesc 

acum cum Schubert, care îşi împrăştia 

partiturile compoziţiilor sale tuturor 

cunoscuţilor sau necunoscuţilor care-i 

intersectau drumurile, nu uita niciodată 

________________________________ 

Foto: Daniel Leş – Olarii lui Daniel 

Leş într-un târg de olari 

30 

să consemneze pe ele data şi locul unde 

le-a compus. De ce oare, mai ales dacă 

ne gândim că sute dintre ele erau lucrări 

ocazionale şi pe care el însuşi le-a dat 

uitării (oare?) imediat? La începutul 

veacului XIX manuscrisul autograf 

avea încă o valoare în sine extrem de 

mare. Iar dacă cel care-l scria avea şi 

conştiinţa valorii sale, hop şi gândul 

neastâmpărat al… nemuririi! Pentru că, 

dincolo de ceea ce este el în realitate, 

manuscrisul ascunde – ca un vierme 

într-un frumos măr – gândul la 

eternitate, la (re)descoperirea operei 

care să te nemurească. Iar cine spune că 

nu e aşa, este un… 

Deşi scriu mult la computer, în jurul 

meu foiesc permanent şi insidios 

instrumente diverse de scris, foi şi 

suporturi de scris de toate culorile şi de 

toate felurile (or fi având şi ele vreun 

rol în chestia asta complicată a 

creaţiei?). Dacă e să fie, inspiraţia te 

încearcă şi te caută oriunde şi oricând. 

Nu am un loc anume de scris, dar scriu 

cel mai bine (sic) ascultând muzică sau 

maşina de spălat rufe! Numai telefonul, 

altă invenţie diabolică, mă scoate din 

minţi şi din ritm. Poezie scriu numai pe 

hârtie. Foile mi se adună în dosare 

lunare şi, atunci când vreau să pregătesc 

un volum sau să fac un grupaj pentru o 

revistă, caut poeme care să urmeze 

gândul acelei întreprinderi. Dacă îl aflu, 

manuscrisul suferă transformări, 

adăugiri, tăieri etc., în momentul în care 

îl las să se strecoare în computer. Iar de 

acolo, drumul e liber spre o revistă sau 

o editură! Nu-mi fac iluzii că cineva, 

după ce n-oi mai fi, îşi va mai vârî nasul 

prin aceste dosare. Iluzia ar fi prea 

mare, iar dezamăgirea mea, acolo în 

ceruri, va fi şi mai mare. Aşa încât, mai 

încet cu măreţia ascunsă între foile 

scrise, mâzgălite, şterse sau încopciate 

între ştersături şi pete de toate soiurile. 

Poate de aici şi frenezia cu care mulţi 

scriu direct pe computer. Fug de ei 

înşişi tocmai când n-au de ce o face. Iar 

atunci când o pană de curent sau o 

comandă greşită – oare de câte ori n-am 

păţit-o şi eu! – duc în neant inspiraţia şi 

truda ta de câteva ceasuri, îţi vine să 

arunci toată tehnica asta pe fereastră. 

Dar nu exclami: „ducă-se pe pustii!”, ci 

altceva mult mai… mustos. Oricum ar 

sta lucrurile, hârtia… suportă multe! 

Chiar şi trecerea timpului, chiar şi 

uitarea ta, chiar şi speranţa ta că nu eşti 

atât de… mic (precum pari!). 

Mai este un lucru pe care vreau să vil 

dezvălui aici: niciodată un poem sau o 

pagină de proză descoperită undeva 

într-un folder nu mă fericeşte atât → 

MARIA ICOLAE TOMI

de mult ca atunci când redescopăr, între 

foile uitate aiurea, un gând scris de 

mână. 

Acesta din urmă îmi pare viu, mă 

trezeşte din amorţeală, întoarce timpul 

înapoi şi chiar mă pune la treabă. 

Adică la scris. Scriitura, felul 

nervos în care am scris sau calm şi cu 

litere frumos ortografiate, ştersăturile 

făcute imediat după scrierea poemului – 

la proză las multă vreme textele la 

„zăcut”; de-o dospi ceva, bine va fi, de 

nu… – mă fac să retrăiesc momentul 

acela secret dintr-un trecut care 

credeam că nici nu mai există, de va fi 

existat totuşi cândva. 

Citind, recitind acea foaie, mă 

redescopăr, dar mă şi judec atunci când 

manuscrisul cu pricina este o prostie 

monumentală. Că doar nu scriu numai 

poeme şi pagini geniale! Ba, chiar că nu 

sunt un geniu. Doar că am, cred sincer 

treaba asta, o măsură destul de justă a 

valorii scrierilor mele. Cum nimeni nu 

va mai citi aceste dosare, mă fericesc să 

cred că nimeni nu va descoperi câte 

lucruri fade, ilizibile, proaste de tot am 

mai scris şi eu. 

Dar nu mi-e ruşine cu ele (deşi 

multe au luat drumul focului, dar cum 

acum am centrală termică pe curent 

electric e musai să le păstrez!). 

Că unele manuscrise au ajuns 

degeaba – cu surle şi trâmbiţe – prin 

reviste sau prin volumele publicate, nu 

trebuie să mă/vă mire. 

Dorinţa secretă (sic) de a scăpa de 

manuscrise, publicându-le, vă încearcă 

şi pe dumneavoastră, nu-i aşa?! 

Şi dacă după noi va veni Potopul 

sau Apocalipsa, urgent trebuie ca 

manuscrisele noastre să-şi afle locul 

între coperte sau între filele revistelor. 

Acolo li-i lor mai bine, şi-a 

noastră-i nemurirea! 

Bucuria de a scrie – scriu asta fără 

emfază sau fariseism – o găsesc 

aproape exclusiv înaintea hârtiei albe şi 

între degete cu un pix cu vârful cât mai 

subţire cu putinţă. Şi dacă are pastă 

neagră, cu atât mai inspirat va fi poetul 

din mine. 

Drept confirmare şi acest modest 

articol tot pe hârtie l-am început. 

Că finalul îl datoresc computerului, 

nu-l mai pot ascunde nici măcar de 

dumneavoastră care le ştiţi toate astea 

mult mai bine ca mine. 

Voi cei ce veţi căuta – totuşi! – 

printre manuscrisele mele, veţi găsi şi 

ciorna de la care am pornit acest excurs 

justificativ. 

Trăiască manuscrisul şi mâna 

scriitorului care l-a nemurit! 

Rol principal într-un spectacol 

deocheat 

Port o pălărie 

deocheată 

cu panglici, fructe 

şi zurgălăi 

în satul acesta 

aproape pustiu 

casele sunt mici 

ferestrele cât ochiul 

stâng 

sunt invitată de onoare 

la târgul anual, 

izvorul 

se vinde la bucată 

răsucit în sfoară 

transparent–gălbuie 

un ochean prin care 

lumea se vede 

anapoda şi veselă, trăsnită 

o litră de bulion 

poţi pofti pe gratis 

caprele fac larmă 

chemând înserarea 

când merg la culcare 

preţ de doi leuţi 

costă aventura 

în bărcile de hârtie 

pe care scrie 

acelaşi cuvânt luat de val 

casa de vis-à-vis 

e toată un verde 

stăpânului 

mulţi îi zic nebun 

el râde ca-ntr-un ritual 

învăţat pe de rost 

împarte bănuţii din buzunare 

la toţi cei pe care 

îi întâlneşte în cale 

şi poartă lipită 

pe cămaşă 

fotografia lui 

din vremea când 

fuma pipă 

orăcăitul broaştei 

rătăcite în ierburi 

sună a litanie refuzată. 

Motiv din vechea carte 

Iov, desigur, 

se putea înălţa 

de la durere la cer, 

prin iubire 

mai putea 

şi să moară fragmentar 

l-ar fi înviat, poate, 

cuvântul 

rostit la facerea lumii 

ieşit din frică, 

fără sceptru, 

fără trâmbiţe în glas, 

Iov, singuratic în ploaie, 

aseară, mă chema 

la o mărturisire 

istovitoare 

cu laşitate 

mă îndepărtam 

pe-o navă utopică 

din cuvinte 

plutitoare 

între marea judecată 

şi poezie. 

Cu evlavie 

Mercur 

îmi soarbe din palmă 

însetat 

ploaia 

fostelor zile 

socotim împreună 

simţurile devastate 

pe o roată de foc 

răsucesc 

două clepsidre 

cu nisip sărat 

din mare 

e-acum 

şi e târziu 

le-atârn de privirea 

zeului rătăcit 

printre puncte cardinale 

aşteptând. 

Ochii pământului 

Cristinei 

Vijelie de priviri 

din ochii pământului, 

ai pietrelor şi-ai copacilor 

prin verdele 

din ochii bălăriilor 

şi-al jivinelor văduvite 

de cuvânt şi iubire 

se-arată noaptea 

mă gândesc s-adun, 

ochii aţintiţi 

peste mine 

privirile cerului, verdelui 

vatămă şi pustiirea… 

podoabe, veşminte brodate 

salbe, mi-am pus pavăză 

în calea privirilor 

de jos în sus 

acum, din ochii viţei-de-vie 

şi verdele Acela 

voi bea o licoare aromată 

şi voi naşte 

o fată. 

VEROICA BĂLAJ 

31

Cronica literară 

Aurel Pantea este unul dintre poeţii 

interesanţi ai literaturii române, poezia 

sa vine dintr-o zonă umbroasă a 

revelaţiei pentru a lumina textul, pentru 

ca textul să nască în mintea cititorului 

gândul revelat. 

Cartea sa de versuri egru pe egru 

aduce în atenţia cititorului de poezie 

serios acea poezie emblematică, 

inspirată de realitatea imediată, filtrată 

prin ochiul celui care trăieşte într-o 

culoare matematic exactă, situată în 

nodurile existenţei. 

Când citeşti textele scrise în volum ai 

impresia unei lupte acerbe între poet şi 

poem ca fiinţă vie, o luptă mediată de 

limbaj, un limbaj dus până la limita 

posibilului. Uneori ar învinge poetul, 

apoi oboseala îl copleşeşte, alteori ar 

învinge poemul, dar limbajul este 

minim, limbajul pare insuficient şi 

cuvintele se pierd în peisajul liric, 

absorbite de spaimă. 

Poetul are în memorie experienţele 

trecute ale altor poeţi, nu doreşte să 

repete, de aici discursul se mută într-o 

altă zonă a poeziei, cumva între viziunea 

eremitului obligat să trăiască momentele 

aleatorii ale existenţei şi omul din cetate, 

chemat să suporte viaţa online. 

Volumul începe cu un poem esenţial, 

poate unul dintre cele mai profunde din 

literatura română actuală, un poem pătrunzător: 

„A cui favoare, ca posedaţii/ o 

împlinim? Pacte, în legea înfierată, sting 

luminile,/ genetica e tot o politică în care/ 

proiectantul lucrează cu materia primă/ 

luată direct din victimă,/ întinsă pe 

planşe, iar în urmă se sting toate 

luminile”. Poemul nu are titlu, în aparenţă, 

tensiune se creează în momentul 

în care se sting toate luminile, legea 

imuabilă, legea creaţiei la care ne 

supunem e prezentă, nimic nu se poate 

face, dar s-a făcut totul în momentul în 

care am primit codul genetic. E aici o 

cunoaştere fără de cunoaştere, ducând la 

revelaţie, la aflarea secretului fiinţei. 

Poemul trimite cumva la tabloul lui 

Rembrandt, celebrul pictor, cel care a 

pictat „Lecţia de anatomie”, o lecţie în 

zone umbroase. De asemenea, profetul 

Daniel (Biblia) zice că măsura în istorie 

este omul. Viziunea profetului, acea 

imagine a statuii imense, aflate în faţa 

sa, capul de aur, pieptul de argint, apoi 

coapsele de bronz şi la urmă fierul 

amestecat cu lutul, aşa par să se prezinte 

imperiile în faţa lui Dumnezeu, plecând 

de la prototipul universal: omul. Apoi 

uşoara ironie a poetului, genetica e tot o 

politică, da, o prezenţă în cetate, 

lucrurile sunt create, trupul e creat, dar 

nu se vede ceea ce este mai important: 

sufletul… Dar omul e pe planşă, pentru 

studiu, se sting luminile la momentul 

important al studiului… În psalm 

(Biblia), David afirma: nici întunericul 

nu este întunecos pentru Dumnezeu, iată 

de ce proiectantul nu are nevoie de 

lumină, de lumină are nevoie omul, cel 

care se bazează pe o cunoaştere limitată, 

limitată de trup, înghesuită în carne, în 

trei dimensiuni… 

Privind mai atent la poemele din volum, 

constanţi că toate au devenit dense, 

de nepătruns, feţe care nu se mai întorc, 

eternităţi prin coridoare cu oglinzi, corzi 

şi raze peste delte în freamăt, există zone 

de întuneric în noi, păianjenul reveriei, 

ceva din noi rămâne afară, sârmele 

nervilor, albul triumfător după toate 

morţile, stai în mut şi speri în Domnul… 

Pentru a pătrunde poezia lui Aurel 

Pantea, e nevoie să prinzi viziunea, să 

___________________________________________________________________________ 

Foto: Daniel Leş – Povara coroanei 

prinzi sistemul şi limbajul, limitele şi 

limitarea, moartea care iese în peisaj 

pentru a exclama: viaţă… 

Viziunea poetică este una a 

universului contorsionat, după scenariul 

black holes (gaura neagră), regulile sunt 

altele raportat la discursul poetic 

obişnuit. Poemul scris de Aurel Pantea 

devine dens, cu masa lirică 

insuportabilă, cuvintele par să reţină 

sentimentele, iar dinamica ideilor o ia 

razna, rămâne doar orizontul 

evenimentelor, un orizont rece, 

impenetrabil, menit să absoarbă mintea 

cititorului până la nivelul nonexistenţei. 

Totul are menirea de a crea 

singularitatea poemului, în interior se 

edifică ceva unic, Unul… În acest 

context, poezia lui Aurel Pantea face 

dramatic legătura între Nichita Stănescu 

şi Ştefan Augustin Doinaş, de la 

întunecând întunericul pentru a ajunge la 

porţile luminii, la foamea de UNU. Dar 

gaura neagră a poemului poate fi mintea, 

fantezia, logica limitată a omului, locul 

unde se pierde lumina divină, trupul de 

pământ al fiinţei nu poate capta lumina 

necreată, energiile necreate… generând 

o altfel de energie, energia respingerilor 

aflată în anticamera iubirii. 

Lumina nu scapă din poeme, se 

curbează sub greutatea trupului de 

pământ, de aici o suferinţă discretă, dar 

insuportabilă pentru poet. 

egru pe negru nu este neapărat un 

titlu original, dar propune o poezie 

originală. 

Privind la taina fiecărui poem, deşi 

poetul renunţă la titlul de început, 

pricepi câte ceva: la fel cum se întâmplă 

cu un chip, timpul cu toate otrăvurile, 

mulţi lucrează la o faţă, metal vechi, 

memorie sudată, fiziologia realului, 

obiectele, această hemoragie, lumina 

desfoliată, feminitatea limbajului, cu 

flacără rece ard, bestia grea, când se 

epuizează limbajul, eşti din nou obiect, 

morţii cer găzduire, unul care îşi duce 

groapa cu sine… 

Deşi pare inoportun să facem 

apropieri, totuşi există atingeri cu 

poetica textelor creştine la Aurel Pantea, 

o apropiere în sens axiomatic, versul o 

trădează, spaimele o arată, neputinţa 

logicii de a capta logica lui deasupra 

sunt evidente… Din acest punct de 

vedere, poetul refuză un Dumnezeu al 

dragostei, se pliază pe un Dumnezeu 

impenetrabil, rece, depărtat, care ţine 

fiinţa într-un cerc al neputinţelor, teme 

ale creştinismului evului mediu, chiar 

ale creştinismului de început, ale călugărilor 

retraşi în zona singulari-tăţii… 

De aici scrierile lui Aurel Pantea → 

COSTATI STACU 

32

generează un sistem binar la citirea 

lor… timpul se frânge în poemele din 

volum. 

Din perspectiva poeziei mistice 

creştine, putem reţine câteva teme care 

înfăşoară poemele lui Aurel Pantea, sunt 

corzile luminoase ale poeziei, greu 

descifrabile, dar care îi pun în valoare 

discursul liric. 

Cunoaşterea devine improprie, 

pierderea în extaz o justifică, 

desprinderea de lucruri, de realitate, de 

obiecte, face loc spiritului absolut, care 

biruie logica limitată a omului, lăsând 

loc frumosului obiectiv, rupt de curente, 

de mode, de preferinţe, de 

revolte temporale. 

Pantea vrea să fie un 

iniţiat, iar poemele sale sunt 

ritualul prin care intră în 

sfera frumosului. 

Frumosul ar putea fi 

generat de poemele lui în 

locul unde limbajul şi 

tăcerea se întâlnesc. 

Desprinderea de lume şi de 

fiinţa proprie fac posibilă 

intrarea în zona 

incomunicabilului, a 

necreatului, a imaterialului, 

a tăcerilor, dar tocmai 

acestea toate trădează 

prezenţa dinamică a luminii 

pe care nu o vezi, dar ea există în 

poeme, prin corzile nevăzute ale 

transcendentului. Prin poezia sa, Aurel 

Pantea încearcă să mute mintea 

cititorului într-o zonă superioară, pur 

spirituală, se foloseşte de limbaj, se 

izbeşte de limbaj, asta în mod dureros. 

Probabil că acest gen de poezie nu 

captează atenţia cititorului obişnuit, dar 

o captează pe cea a cititorului avizat, 

intrând în zona creaţiei academice şi a 

literaturii iniţiaţilor moderni, care tind să 

aducă ceva nou în literatură prin efortul 

conjugat al creatorului, grefat pe 

cunoaşterea extinsă a omului 

contemporan care beneficiază de textele 

vechi şi textele noi ale ştiinţelor de tot 

felul, pornind de la codul genetic până la 

textele sacre. 

Se risipeşte poetul în volumul acesta 

egru pe negru? Iată întrebarea la care 

poetul tinde să răspundă, cu acceptarea 

jocului poemelor el pare să adune, bazat 

pe limbaj, prin unirea fiinţelor, prin 

transfigurare. 

Imaginaţia este un fel de natură, 

imaginaţia are texte, ceva se amestecă, 

singura şansă e să stai în mut şi să speri 

în Domnul. Aici se simte providenţa 

divină care lucrează şi neputinţa umană, 

imaginaţia pare a obtura sensurile, pare a 

rupe pătrunderea tainei… 

„Că imaginaţia începe de oriunde e 

un fapt consolator, ce nu ţine seamă/de 

exasperare ori bucurie, imaginaţia e unul 

dintre cele mai nemiloase fapte, e/un fel 

de natură, pentru că aşa s-a simţit natura 

prima dată/în chin, a dat imagini/a băgat 

texte despre ea, băga-o-aş în mă-sa de 

imaginaţie/a băgat texte, iar acum/ stai 

în mut, în limbajul ce absoarbe toate 

sintaxele, stai în/mut şi speri în Domnul” 

Se simte aici viziunea creştină despre 

limitare, limbajul e neputincios, singura 

speranţă e revelaţia, doar poţi spera ca 

Cel de Sus să coboare, prin har, 

cunoaşterea, limbajul e limitarea 

particulară în faţa eternităţii şi 

infinitului. 

Sfântului Francisc din Assisi prin 

scrierile sale a pus în evidenţă 

mecanismul limbajului şi capacitatea de 

a prinde cumva divinul, dar limbajul, 

până la urmă, a dus la neputinţă, singura 

posibilitate e textul revelat, divin, care 

declanşează viziunea, prin pendulare în 

întregul corp de texte al Bibliei. Pantea 

apelează la experienţa acestuia şi fixează 

în poeme limitele limbajului şi neputinţa 

imaginaţiei, limitată de trăirea în sarx 

(carne). 

În cuprinsul volumului, poetul face 

trimitere, brusc, la un alt volum la care 

lucrează: imicitorul vorbeşte, sugerând 

neputinţa de a definitiva poezia proprie, 

dar şi soluţia care e a negaţiei, pentru a 

lăsa locul revelaţiei, negaţia nu şterge, 

negaţia eliberează. Iată ce notează Aurel 

Pantea în această scurtă notă, cu efect 

programatic: „Mai limpede, imaginaţia a 

descoperit că poartă în ea însăşi 

germenii negaţiei pe care, până acum, o 

percepea ca lucrând într-o exterioritate. 

egaţia, cu toate vocile ei, vorbeşte, 

acum, în poeme. Elocvenţele ei ocupă 

tot spaţiul-timpul poemelor. 

Conştiinţa poetică ajunge, în acest 

stadiu, un simplu martor al unui 

confesional în care vin în limbaj 

conţinuturi la care ea, până acum, se 

raporta ca la nişte realităţi exterioare. 

Acum le descoperă ca fiind ale ei.” 

În mod fundamental, poetul explică 

sistemul, mecanismele poemelor şi 

nevoia de definitivare a operei sale în 

paradigma spirituală a experienţelor de 

natură poetico-existenţială. Urmează 

confesiunea până la capăt, limita la care 

fiinţa poate capta divinul, negându-se ca 

fiinţă, dar eliberând adevărul pur 

spiritual, matricea. 

Personal, am priceput nimicitorul ca 

prezenţă a divinului în Egipt, ca mod de 

a elibera, de a salva aleşii, de a le da 

posibilitatea să iasă, protecţia făcând-o 

sângele, ca semn. (A se vedea 

Exodul, Biblia, Paştele). De 

fapt, nimicitorul a făcut 

posibilă intrarea în noul 

teritoriu, dar totul are şi o 

dimensiune spirituală, pentru 

cele din lut sunt proiecţia celor 

de Sus, astfel că proiectantul 

ştie, are planşa… 

Iată ce notează Aurel 

Pantea într-un eseu: 

„Dar a vorbi astfel despre 

moarte înseamnă a te afla „în 

voinţa ta preasfântă”, ori, în 

spirit franciscan a fi într-o 

astfel de voinţă coincide cu 

postulatul fraternităţii 

universale. Dumnezeul lui 

Francisc e tată şi frate ce mântuie de a 

doua moarte. Această a doua moarte e 

prezentă şi la egipteni şi indienii antici. 

Evitarea ei, în „doctrina” franciscană e 

posibilă prin blajina solidaritate a 

tuturor făpturilor întreţesute în textul 

sfânt al lumii.” - POEZIA MISTICĂ 

CREŞTIĂ, revistă aparţinând de 

„Universitatea 1 Decembrie 1918” Alba 

Iulia, unde şi este profesor, adică dascăl, 

adică rabi, pentru studenţi… 

„Şi moartea, da, ea, în timp, cu tot 

timpul,/cu tot timpul în gură, /iubindu-se 

cu timpul, metresa, văzându-mi 

sarcasmele/şi invitându-mă, /cu, cu 

timpul în toate gurile ei, are tot timpul şi 

toată/ vremea ceva de spus,/ ea are 

verbul în care sensurile sunt negre, cu el 

ne iubeşte,/ne spune acest verb/cu 

timpul în gură şi în noi toate limbajele/ 

devin nisip, nisip lichid, o subţire 

placentă în care ei îi/ place să se tot 

nască/rosteşte-ţi moartea, naşte-ţi 

moartea şi amuţeşte pe veci,/ stau cu 

moartea în gură/şi vorbesc în neştire” 

Urmărind cu atenţie modul de grafie 

a textelor scrise de poet, vedem că Aurel 

Pantea îşi nimiceşte poemul, regulile 

minime moderne sunt negate pentru → 

_____ 

Foto : Daniel Leş – Ce vas perfect 

ar fi putut fi acesta… 

33

a atrage atenţie asupra texturii spirituale, 

pentru a impune în ochiul cititorului 

peisajul lui negru, ca peisaj pe negru, ca 

revelaţie şi mecanism de fiinţare până la 

urmă… Ideea se dizolvă în spirit, 

cuvântul se face logos… 

Plonjarea în arealul spiritual este o 

temă abordată de poeţi după anul 1989 

în literatura română (şi nu numai de 

poeţi), ca semn al relaxării vieţii sociale 

şi ca libertate individuală într-o perioadă 

de libertinaj. Astfel, Eugen Dorcescu, 

plecând de la textele biblice, a realizat 

unele volume de poezie, traducând, în 

echivalenţă proprie, cărţile Scripturii, 

atent la o exprimare cât mai exactă, de 

teamă să nu strivească miracolul, 

limbajul fiind unul clasic, tema general 

acceptată, dar finalul, o poezie de 

rafinament şi claritate pentru ca adevărul 

să ajungă la cititor aşa cum îl aşteaptă, 

simplu şi înălţător. (Vezi Biblice, 

Exodul, Ecclesiastul etc.) 

La Paul Aretzu, limbajul se mulează 

exact pe text, astfel că versul său dă 

naştere psalmului pur şi simplu, bazat pe 

canoane, dar cu amprentă literară 

evidentă. Sunt doar două exemple în 

care fondul spiritual, textura spirituală 

s-au materializat în poezie. (Vezi Cartea 

Psalmilor). Este o altfel de abordare, ea 

pleacă de la o altfel de vedere cu inima, 

adică: „prin lumina Lui vedem lumina” 

(Psalmul 36 din Biblie). La Aurel 

Pantea, probabil că în background, se 

află viziunea prinsă de Dumitru 

Stăniloae, marele teolog român, în 

cărţile sale, acceptate ca viabile în 

mediul creştin ortodox. Vilgil Podoabă, 

într-un studiu destul de elaborat, îl 

plasează pe Aurel Pantea în generaţia 

poeţilor optzeci, enumerând linii, 

direcţii, sensuri. 

Probabil că la Alba Iulia, în zona 

acestui fel de poezie, Aurel Pantea tinde 

să fiinţeze o şcoală a celor iniţiaţi în 

poezia negrului pe negru pentru a intra 

în zona literaturii luminate. Poezia va 

trebui să exprime ceea ce urechea nu 

aude, ceea ce ochiul nu vede, dar fiinţa 

captează, receptează singularitatea, 

foamea de UNU… 

Şi totuşi, în ciuda poeziei scrise, 

Aurel Pantea este un poet sensibil, 

deschis în mod fatal spre porţile luminii, 

dar şi abrutizat de realitatea imediată, pe 

care o converteşte în poeme speciale, 

universul se dinamizează brusc sub 

revelaţia aceasta particulară. 

Poemele din volum sunt structurate 

pe două cicluri, timpul lui 1993, vremea 

lui 2005, dar sunt unitare, se leagă prin 

stilul poetic. Poemele nu au titluri, par a 

se chema prin zicere, textul curge din 

text şi neagă textul şi lumile, dar la 

sfârşit, poetul dă cheia poemelor, în 

cuprins sunt titluri discrete, orizontul 

evenimentelor se deschide cititorului 

prin definiţii scurte, electrice. La fel ca 

în textele cărţii Apocalipsa din Biblie, la 

sfârşitul acestora, se dezvăluie 

simbolurile, astfel poezia este în plină 

mişcare. 

Despre poezia lui Aurel Pantea s-a 

scris, în timp, prin revistele literare, s-a 

scris cu seriozitate, s-au dat definiţii şi 

s-au explicat sensurile din punct de 

vedere literar. Dar poetul trebuie privit 

din perspectiva viziunii sale şi asta 

înseamnă iniţiere, ori zidul pe care 

textele sacre îl pun în faţa cititorului 

neavizat este nimicitor. Poetul nu neagă 

de dragul de a nega, ci pentru a ieşi prin 

spiritual în lumea posibilă a existenţei 

lui negru, ori asta trebuie văzut ca 

existenţă, nu ca negaţie. De aceea, Biblia 

face legătura cu arta, cu restul culturii 

necesare într-o lume care cade, este în 

ruină. Pantea nu se joacă de-a poezia, el 

dă sensuri noi textului poetic. 

Volumul (Editura Limes, Cluj- 

Napoca, 2009) are o prefaţă de Al. 

Cistelecan, intitulată Ultimul taliban 

(egru pe negru) în care se afirmă: 

„…Dar reunite, cele două volume de 

egru pe negru fac cel mai „negru” 

lirism de la Bacovia încoace…” . 

Personal, consideră că nu e în joc un 

negru lirism, ci o foame după porţile 

luminii, textul e doar mecanismul prin 

care temele, ideile, spaimele, erorile, 

temerile, taina sunt puse la dispoziţia 

cititorului iniţiat. 

Cităm dintr-un eseu dedicat poeziei 

lui Aurel Pantea şi perspectivei asupra 

poeziei române contemporane: 

„Aurel Pantea se dovedeşte cât se 

poate de straniu. De paradoxal. Astfel, 

conform unei interpretări tehnice a 

poeziei sale, el n-ar fi, neavând 

exuberanţa livrescă şi procedurală a 

tehnicianului, decât un postmodern 

circumstanţial, de al doilea plan. Şi nici 

n-ar avea cum să fie mai mult de-atât, 

de vreme ce, aşa cum au observat şi 

alţii, ce-i drept, foarte puţini, el este 

funciarmente un vizionar. 

________________________________ 

Foto: Daniel Leş – Casa olarului 

Aurel Pantea, 

scriitor român, 

născut la 10 

martie 1952, 

Cheţani, jud. 

Mureş, în prezent 

conf. univ. dr., 

Catedra de Limba şi literatura 

română, Facultatea de Istorie şi 

Filologie, Universitatea 1 

Decembrie 1918, Alba Iulia. 

Autor al volumelor: Casa cu 

retori, Editura Albatros, 

Bucureşti, 1980. Persoana de 

după amiază, Editura Dacia, Cluj, 

1983, La persoana a treia, 

Editura Cartea Românească, 

Bucureşti, 1992, egru pe negru, 

Editura Arhipelag, Tg. Mureş, 

1993, Aceste veneţii, aceste 

lagune, Editura Axa, Bacău, 

1995, O victorie covârşitoare, 

Editura Paralela 45, Piteşti, 1996, 

egru pe negru (alt poem), 

Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 

Cluj, 2005. 

Redactor-şef al revistei 

Discobolul, membru al USR, 

Filiala Alba-Hunedoara. 

Un vizionar pur sânge, care este atât de 

absorbit de propria viziune şi atât de 

dominat de ea încât nu-i mai prea 

rămâne vreme de tehnicale şi artefacte 

sofisticate.” - Virgil Podoabă, Eseu 

despre poezia lui Aurel Pantea. Centru 

şi Provincie. 

În ultimul poem din volum, scriitorul 

se deschide spre şansa de a trăi un 

experiment unic, dăruirea proprie spre 

viaţa sa specială, de nerefuzat: 

„Curva se dă curvarilor, a zis, şi din 

el curgea/o dimineaţă pustie. Aceasta 

vorbea/cu multe voci. Nu mai citit, şi 

citesc în neştire,/nu mai umbla, şi umblu 

bezmetic, nu mai vorbi,/ şi nu mai tac 

din gură, nu mai privi, şi mă umplu de 

privelişti”… 

Iată că negarea face posibilă naşterea 

într-o altă dimensiune (uterul ca o 

dumbravă parfumată). 

Limbajul nu trebuie să deruteze, el 

edifică lumina pe care se sprijină 

negrul… 

Aurel Pantea îşi asumă această 

viziune, dar până la urmă, fiecare poet 

are libertatea de a-şi asuma o viziune, 

poezia e un câmp în care culorile se 

schimbă, iar taina e că în curcubeu sunt 

şapte, ori şapte este deplinul 

(Apocalipsa), forma care parafează 

legământul, pactul, iar dragostea acoperă 

totul, pentru că singularitatea e locul 

unde dansează universul, iar mama 

noapte naşte un poem… 

34

Cu acest titlu incitant, Mircea 

Petean îşi publică la editura proprie, 

(Ed. Limes, Cluj-apoca, 2011) 

noul său volum de poezii haiku. 

Coroborând meditaţiile autorului 

asura subiectului propus, exprimate în 

argumentul cu care se deschide volumul: 

„Liniştea trece în tăcere şi tăcerea 

se preschimbă în / linişte. Trebuie 

să existe aici ceva din misterul / dialecticii 

gol-plin. Trebuie că există aici 

ceva din / misterul eternei deveniri: 

yin-yan.” (Însemnări despre haiku), 

cu cele afirmate în versurile: „dincoace 

de tăcere / e liniştea / dincolo – 

neant”, ajungem la esenţa problemei. 

Dacă lumea fizică s-a născut din 

logosul divin (gând rostit, cuvânt, 

faptă), tăcerea reprezintă lumea nemanifestată, 

dinaintea rostirii demiurgice, 

iar liniştea devine echivalentul 

tăcerii în lumea materializată. Ninsoarea 

fascinantă reprezintă disoluţia 

lumii în neant: „Doamne, ce molcom 

/ ninge – linişte / redusă la tăcere”. 

Tăcerea îmi pare mai abstractă, mai 

rece, masculină, pe când liniştea, aureolată 

de razele lunii, induce o intimitate 

feminină. În liniştea muntelui, 

parcă răzbate tăcerea abisurilor: 

„stâncile-s acoperite / cu muşchi – seaude 

/ şi mai bine tăcerea” (replică la 

versurile lui Blaga: „E-atâta linişte 

că-mi pare că aud / cum se izbesc în 

geamuri razele de lună”). 

Zgomotul ploii destramă tăcerea 

celeilalte lumi: „trei pini înfrăţiţi / pe 

colina deşartă - / ploaia rupe tăcerea” 

ca şi prezenţa fantomatică a tatălui 

revenit din eternitate: „culeg struguri / 

pe ploaie – alături / tata culege şi 

tace”. La fel, lătratul câinelui trezeşte 

la viaţă o lume încremenită în uitare: 

„crengile sunt pline / de zăpadă – un 

singur lătrat / le scutură”. 

Cam în acelaşi sens, concepea şi 

sculptorul Constantin Brâncuşi, tăcerea: 

„viaţa şi moartea, la fel ca şi materia, 

se confundă, în ultim, într-o 

formă unică – Tăcerea. 

Totul se scurge în vasul tăcerii – 

mare oceanică unde se varsă întregul 

univers.” 

Volumul de haiku-uri Linişte redusă 

la tăcere cuprinde opt capitole, 

scrise în ordine cronologică, astfel: 

Zăpezile (prin anii 80), Ploile prin 

anii 90, Felurite, În sat, Între râuri, În 

port, În munţi, prin 2000, iar Lumi-na 

de august, în vara anului 2009, la 

Genova-Pegli, unde i se naşte 

nepoţica Daria, la 25 august 2009. 

În argumentul cărţii, autorul caracterizează 

astfel haiku-ul: „Efemer 

ca respiraţia; şi fundamental ca acesta. 

/ Efemer ca un clipit; şi firesc şi 

spontan ca acesta. / Efemer ca o bătaie 

de inimă; şi tulburător ca acesta.” 

Acest gen miniatural de poezie, 

cu formă fixă şi metrică riguroasă, 

descoperă macrocosmosul în microcosmosul 

plantelor, insectelor, peisajelor 

revelatoare. Pentru a condensa 

măreţia şi sacralitatea lumii în haiku, 

poetul trebuie să accepte cu umilinţă 

ca prin el să se exprime absolutul. 

Numai atunci va scrie: „da – o poezie 

/ ferită de zgomot / şi de-ngâmfare” . 

Pentru Mircea Petean haiku-ul 

are efect taumaturgic: „Terapia prin 

haiku; mentală şi scripturală; salvarea 

/ prin haiku, ca oameni şi ca artişti – 

ca oameni întregi, / adică.” 

(Însemnări despre haiku) Remarc, în 

acest sens, efectul magic asupra 

naturii, produs de puritatea unui copil: 

„un copil / în uşa bisericii – singur / 

înlătură grindina”. 

Revenind la linişte şi tăcere, 

transcriu două haiku-uri care le 

exprimă, fără să le numească în mod 

expres. Iată liniştea sub semnul yin: 

„cârd de fete goale / lângă ciubare 

pline / cu apă de ploaie” şi tăcerea 

copleşitoare, înspăimântătoare chiar, 

marca yan: „ninge / prin spărturile 

eului - / ne-a acoperit cerul lui 

Dumnezeu”. 

Încheiem prezentarea cu un haiku 

autobiografic: „e seară şi eu / îmi 

dorm somnul de-amiază / prăbuşit 

între cărţi”. 

Remarcând că cele mai ample 

capitole ale cărţii sunt dedicate ploii 

şi zăpezii, descoperim şi aici o 

dialectică a liniştii şi tăcerii. Includem 

în analiză şi titlul cărţii, care derivă 

din versurile deja citate, pe care le 

reluăm: ”ninge – linişte / redusă la 

tăcere”. Observăm că ninsoarea 

reprezintă liniştea, iar zăpada depusă, 

tăcerea. Într-adevăr, natura îmbrăcată 

___________________________________________________________________________ 

în alb, prin indistincţia creată, capătă 

atribute de dinainte sau de sfârşit de 

lume. Căderea fulgilor, însă, aparţine 

lumii încă neadormite. Dar unde 

intervine ploaia în această dialectică? 

Zăpada reprezintă apa solidificată. 

Acum, apa ar putea simboliza 

neantul, iar zăpada, substanţa. Totuşi, 

senzaţia răstoarnă raţiunea şi zăpada 

statornicită (statică) întruchipează tăcerea, 

iar ploaia şi ninsorea (fenomene 

dinamice) reprezintă liniştea. 

În concluzie, în recenta sa carte, 

Mircea Petean asociază liniştea cu 

tăcerea într-un mod abisal, 

inaugurând haiku-ul de tip metafizic. 

Gândindu-mă că haiku-ul reprezintă 

un gen de poezie japonez, cu o 

ascendenţă în Evul Mediu, îmi pare 

că acest tip de lirism, inteligent şi 

sclipitor, simbolizează lucirea spadei 

samuraiului, manevrată cu artă. Sabia 

despică aerul, între cer şi pământ 

(reunind macro şi microcosmosul), 

scoţând un sunet ameninţător şi dulce 

(eroic sau criminal), specific. Îmi 

închipui că această recenzie 

reprezintă sabia mea de samurai, pe 

care, agitând-o pe lângă urechile 

autorului, am să-l trezesc din somnul 

după-amiezii, dintre cărţile sale şi ale 

altora, provocându-l la lectură. 

Volumul lui Mircea Petean, 

LINIŞTE REDUSĂ LA TĂCERE, 

apare în ediţie trilingva, versiunea 

franceză fiind semnată de Yvonne şi 

Mircea Goga, iar cea engleză, de 

Cristina Tătaru. 

LUCIA GRUIA 

______ 

Foto: Daniel Leş – haiku în lut 

35

PAGINI DE ISTORIE INSTANT – 

MARIANA CRISTESCU, Trandafirii 

deşertului (România, mon amour)” , 

Editura Nico, Târgu-Mureş, 2011 

(II) 

Autoarea reclamă „evoia de... 

modele!” a tineretului: „În acest hăţiş 

mizer de interese materiale, singura 

certitudine este, paradoxal, ... dilema. 

Constante ale anilor postdecembrişti 

rămân... incertitudinea, inconsecvenţa, 

minciuna, rapacitatea, promiscuitatea, 

intoleranţa, violenţa, grosolănia, hoţia, 

crima etc. etc., „piloni” ai unei lumi 

sfâşiate între Rai şi Iad, între „mizeri şi 

bogaţi” – cum observa Eminescu în 

„Împărat şi proletar” – creaţie 

repudiată rapid din manuale în anii 

postdecembrişti, deşi mai actuală ca 

oricând! Pentru că a fi foarte bogat (nu 

contează prin ce mijloace!) şi a fi foarte 

sărac sunt singurele opţiuni ale societăţii 

româneşti, determinând categoriile 

umane şi, evident,... modelele!” 

Dimensiunea spirituală, deloc neglijată 

de Mariana Cristescu, e ilustrată cu 

un articol de excepţie intitulat: „A stat 

de vorbă cu Dumnezeu, într-o eternă 

dimineaţă a lumii...” – un Laudatio 

bine meritat, fiind vorba de „Maestrul 

Ion Irimescu, de pe prima pagină a 

Albumului dăruit de Academia Română, 

la împlinirea vârstei de... 100 de 

ani. Miracol de longevitate, „un artist 

cât secolul XX”, Maestrul ar fi împlinit 

103 ani în luna februarie 2006! Sculptor 

puternic, tradiţionalist şi, în acelaşi 

timp, original, a traversat un întreg 

veac fără să-şi piardă seninătatea, 

îmbărbătându-ne şi înălţându-ne mereu 

prin splendoarea operei sale fără egal. 

Dar, pentru că şi minunile trebuie să 

aibă un sfârşit, Maestrul a obosit întrun 

sfârşit şi a... plecat puţin, sâmbătă, 

29 octombrie 2005, să se odihnească pe 

pajiştile verzi ale Câmpiilor Elizee. Aşa 

e datul, cei mai buni se duc, pe ei 

Dumnezeu îi iubeşte mai mult. 

Rămânem mai săraci, cu nostalgia 

doar, a „zăpezilor de altădată”. 

Fiecare subiect al Marianei Cristescu 

e o fărâmă de actualitate pe care 

autoarea îl trazează cu maximum de 

responsabilitate. Fie că e vorba de al 6- 

lea Congres Internaţional de Dacologie, 

organizat de profesorul Napoleon Săvescu, 

preşedintele Societăţii „Dacia 

Revival International”, fie că e vorba 

despre Kogaion, despre Zamolxe, 

despre strămoşii noştri geto-daci, fie că 

este vorba de permanenta „evoie de 

Eminescu”, ori de Cultura mureşeană 

în memoria cărţilor, vol.1, fenomen 

analizat cu rigoare şi exigenţă de 

istoricul literar Melinte Şerban, o 

oglindă fidelă a stării cultural-artistice 

mureşene în 352 de pagini, ori de alte 

repere ale spiritualităţii din această 

parte cu trecut greu încercat în istorie, 

Mariana Cristescu „le aduce la rampă”, 

le aşează în lumina cea mai potrivită, ca 

să le dea strălucirea şi însemnătatea pe 

care le merită. 

Domeniul artei plastice e ilustrat de 

prezentarea lui Vasile Mureşan, un 

discipol al ilustrului Corneliu Baba, 

articol prilejuit de o expoziţie personală 

a artistului. Articolul se intitulează 

sugestiv: „Vasile Mureşan, între 

Lucian Blaga şi Corneliu Baba”. Tot 

la arta plastică se referă şi eseul: 

„Suntem, oare, pregătiţi şi... demni să 

aflăm „Marea Taină”?- despre unul 

dintre artiştii timpului nostru, Ioan 

Şulea. Mariana Cristescu este cea care 

caută similitudini şi conexiuni între 

fapte şi întâmplări, între oameni şi 

evenimente culturale, astfel, leagă 

expoziţia artistului de pe simeza 

Palatului Culturii de memorabila vizită 

în România a regretatului Sfânt Părinte 

Papa Ioan Paul al II-lea, care numise 

ţara noastră, nu întâmplător, ci 

dezvăluind o taină ascunsă sub valurile 

vremii, „Grădina Maicii Domnului”. 

Pornind de la această superbă 

metaforă, autoarea face un amplu 

expozeu asupra locurilor sfinte din 

România, biserici de pe tot cuprinsul 

ţării unde se află icoane sfinte care dau 

semne: Maica Domnului care plânge, 

multe icoane făcătoare de minuni. 

După descrierea amănunţită a 

locurilor sacre, autoarea se întreabă în 

mod legitim dacă poporul român e 

pregătit pentru a afla „Marea Taină”. 

________________________________ 

Articolul: „O terapeutică a sufletului 

luminos şi vrednic” are drept subiect 

lansarea albumului „Marcel Lupşe – 

un pictor”, semnat Dan Hăulică, 

Mircea Oliv, Alexandru Mircea, şi 

apărut în condiţii grafice excepţionale la 

Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2007, cu 

sprijinul generos al lui Georg Lecca, 

prilej cu care, Mariana Cristescu redă 

câteva extrase din cuvântul criticului 

de artă Dan Hăulică de la acest 

eveniment, un comentariu foarte 

pertinent, presărat cu vorbe de duh, în 

stilul reputatului critic. 

Un alt eveniment inserat în cartea de 

faţă este lansarea unui volum de versuri 

al lui Darie Ducan, „Lungi plantaţii la 

singular” – eveniment ce a avut loc la 

librăria târgumureşeană „Romulus 

Guga”, un foarte tânăr autor mureşean, 

membru al USR, cu un palmares 

editorial impresionant în pofida vârstei. 

„Constantin Mihu – Arc peste timp” 

– se numeşte medalionul pe care 

autoarea îl face artistului cu acest nume, 

la împlinirea „neverosimilei vârste” de 

80 de ani, prilej de a vernisa o expoziţie 

de fotografie în Cetatea târgumureşeană. 

Portretul pe care i-l face artistului 

Mariana Cristescu e mai mult decât 

edificator: „Ca să realizezi ceea ce face 

Costi Mihu nu e suficient - aşa cum 

spune el - „să te întâmpli la momentul 

potrivit, şi să ai ochi !”. -ar fi destul, 

fără harul extraordinar şi sensibilitatea 

aceea atât de specială, filtrată prin 

nobleţea sufletească. Să simţi vibraţia 

aerului care dă contur şi adevăr imaginii 

fugare, în permanentă metamorfoză, 

să poţi opri clipa din mersul ei ireversibil, 

înlănţuind-o în întreaga, deplina 

ei expresivitate, ei bine, acestea însumează, 

fie şi destul de stângaci prins în 

cuvinte, „rotundul” artistic al prietenului 

meu. Un om cu chip luminos, frumos 

la suflet, blajin şi delicat, care abia 

acum, spre anii senectuţii, mai „scapă” 

câte o amintire, la ceas de taină”.→ 

CEZARIA ADAMESCU 

36

O emoţionantă evocare îi face şi 

actorului Adrian Pintea, în articolul: 

„e e foarte dor de dumneavoastră, 

domnule Pintea!... 

Imensa erudiţie a autoarei iese la 

iveală în fiecare text, printr-un bogat 

conţinut şi referiri la marile spirite ale 

umanităţii din care citează din belşug, 

precum şi din similitudinile pe care le 

face cu situaţiile autohtone, ceea ce face 

parte, desigur, din măiestria condeiului 

său. 

Nici cântecul nu este neglijat, şi 

Mariana Cristescu, în articolul „atalia 

Gliga. Cântec sub vremi…!”, aduce un 

frumos elogiu cântăreţei Natalia Gliga, 

originară din Caşva mureşeană. 

Mariana Cristescu se slujeşte şi de 

mărturisirile artistei despre viaţa ei de 

scenă, unde a avut modele de marcă, 

printre care pe Maria Tănase. 

Despre originea ardeleană a celui mai 

bogat român din lume, Hasso Plattner, 

din Slimnicul Sibiului, Mariana 

Cristescu scrie în articolul „Români 

şi…români!” – prilej cu care îi face 

istoricul familiei, după datele existente 

în documente. 

Tot despre români celebri, de data 

aceasta despre un tânâr supradotat, 

vorbeşte Mariana Cristescu în articolul: 

„Alexandru Radu - „cel mai tare” 

student român din lume!” - singurul 

român acceptat la 12 universităţi de top 

din Statele Unite ale Americii, optând 

în final pentru Ştiinţe Politice- 

Economie, la Harvard. 

Un interesant volum de versuri cu un 

titlu aproape şocant: „Şi Dumnezeu 

suspină” – al Magdalenei Dorina 

Suciu, apărut la Criterion, o antologie 

bilingvă – versiunea engleză aparţinând 

Olimpiei Iacob, e prezentat de Mariana 

Cristescu în aceste cuvinte: „În mod 

indiscutabil, în această lume, din ce în 

ce mai goală de sens şi mai ticăloşită, 

în acest timp în care, cu greu, mai poţi 

întâlni un om întreg la suflet şi la cap, 

Magdalena Dorina Suciu este nu numai 

o poetă de excepţională sensibilitate şi 

vibrantă forţă emoţională, a cărei 

creaţie luminează sufletele şi colorează 

lumea, ci şi un OM de impecabilă 

verticalitate şi impresionantă dragoste 

de viaţă. Curajul de a trăi frumos într-o 

lume urâtă, înălţându-se în lumina 

cuvântului, precum îngerul lui Chagall 

deasupra mizeriei oraşului, conferă 

valenţe deosebite poeziei ei, în egală 

măsură clasică şi contemporană pentru 

cei de astăzi, dar şi pentru generaţiile 

viitoare. Dumnezeu îi poartă mâna!” 

Despre Simpozionul „Artă şi credinţă” 

e vorba în articolul „Reghinul, sub 

culorile sărbătorii”, având ca temă 

Patrimoniul cultural mobil bisericesc - 

„Artă şi credinţă” - însoţit de o serie de 

manifestări menite să-i confere o anume 

spectaculozitate, facilitând astfel participarea 

unui număr cât mai mare de 

receptori ai evenimentului, spune Mariana 

Cristescu în această prezentare. 

Şi despre reeditarea volumului 

semnat Mihai Sin - „Quo vadis, 

Domine?” (vol. I-II), Editura Nemira, 

2007, volum care a produs reacţii 

diverse la prima ediţie, în lumea criticii 

literare: „Cert este faptul - de altfel 

singurul încărcat de importanţă - că 

proza lui Mihai Sin are plaja sa de 

cititori, nu puţini, în situaţia în care, pe 

zi ce trece, ecranul (fie Tv, fie Internet) 

devine un adversar neprincipial şi 

nedemn al culturii, în general, şi al 

lecturii, în special. 

Mihai Sin e, fără îndoială, unul dintre 

marii prozatori ai literaturii contemporane 

româneşti, pe cât de apreciat, 

pe atât de (...nu o dată!) hulit, 

calomniat şi marginalizat de unii 

reprezentanţi ai aşa-zisei „protipendade” 

intelectuale (cu precădere târgumureşene). 

Scrisul său este la fel de 

moral ca şi purtătorul de condei, la fel 

de... incomod şi înainte, şi după 

evenimentele din 1989”. 

Un alt autor recenzat şi prezentat este 

Lazăr Lădariu, iar volumul se numeşte 

„Trecerea râului”: „O carte mai mult 

decât interesantă este acest al 14-lea 

opus de poezie, dintr-un „total” de 24 

de cărţi, aşezând la momentul cuvenit, 

în ordinea priorităţilor, sau... a 

iubirilor - prima (sau a doua?) iubire – 

gazetăria, deci publicistica. Veşnic aflat 

în căutarea sinelui, permanent căutător 

al izvorului cu apă bună pentru suflet, 

la care să se întoarcă, şi chiar o face, 

se întoarce sub formă de râu, câteodată 

învolburat, altădată lin şi adânc, 

precum Mureşul, Lazăr Lădariu - 

poetul - rămâne acelaşi, deşi de fiecare 

dată altfel”. 

Un autor prezentat cu aceeaşi căldură 

este ilustrul Zeno Ghiţulescu, cu 

volumul: „Arcane (Heimlichkeiten)”, 

Ed. Niculescu, 2007: „Doctorul Zeno 

Ghiţulescu, Cetăţean de onoare al 

municipiului Târgu-Mureş şi împătimit 

cavaler al condeiului, poet, romancier 

şi dramaturg, apare din nou în 

„vizorul” iubitorilor de poezie cu un 

volum bilingv, „Arcane (Heimlichkeiten)” 

- o ediţie antologică românogermană 

(trad. Ida Alexandrescu), 

autorul operându-şi singur selecţia 

celor 120 de poeme din cele 16 cărţi de 

poezie anterioare”. 

Un frumos portret îi face şi lui 

Nichita, sub imperiul inefabil al acelui 

“dor fără saţiu” – prilejuit de comemorarea 

unui sfert de veac de la plecarea 

poetului să spună poezii îngerilor, aşa 

cum se exprimă Mariana Cristescu. 

Autoarea face o trecere în revistă a 

operei marelui poet şi punctează 

momentul trecerii lui la cele veşnice. 

În „Marginalii la o lansare de 

carte”, jurnalista aminteşte că s-au 

împlinit, în 27 martie 2011, „trei ani 

fără Avocatul Limbii Române, George 

Pruteanu”. E vorba de lansarea 

volumului „Stele de milioane”, de 

Romeo Soare” – carte în care i se 

dedică acestuia un capitol. 

Un portret admirabil realizează 

Mariana Cristescu pentru admirabilul 

om de cultură şi artă Romulus 

Vulpescu, la împlinirea vârstei de 78 de 

ani, în articolul sugestiv intitulat: 

„Suntem români şi punctum!”: „După 

cum scria ichita Stănescu în „Gazeta 

literară” din 1967, Romulus Vulpescu 

face parte dintre scriitorii care sunt, în 

acelaşi timp, şi propriile lor personaje: 

„Romulus Vulpescu este invenţia lui 

Romulus Vulpescu, aşa cum Don 

Quijote este invenţia lui Cervantes. 

Autorul nostru este atât de lipit de 

propria sa operă, încât, uneori, nu poţi 

şti cine l-a scris pe cine, care din cei 

doi este real şi care este ficţiunea.” 

E un bun prilej de a o prezenta şi pe 

remarcabila scriitoare Ileana Vulpescu. 

Mariana Cristescu ne invită virtual şi 

la un eveniment cinematografic, 

cosntituit de filmul „Cocoşul 

decapitat”, în regia lui Radu Gabrea, 

asigurându-ne că: „filmul produce o 

adâncă bucurie estetică”. 

Articolul „Cine s-ar mai îndrăgosti 

de-o femeie fericită?” – este prilejuit de 

manifestarea Zilele «Romulus Guga», 

întâlnirea scriitorilor mureşeni cu → 

______ 

Foto: Daniel Leş – “La o carte...” 

37

confraţi din judeţul Bistriţa-Năsăud, un 

bun motiv pentru a ne prezenta 

Cenaclul „Conexiuni” din Bistriţa şi pe 

conducătoarea acestuia, scriitoarea 

Elena M. Cîmpan, căreia Mariana 

Cristescu îi face un portret admirabil. 

Uimitorul destin al solistului Costel 

Busuioc este subiectul articolului 

intitulat: „Per aspera ad astram” – de 

pe schelă, pe marile scene!”. Tenorul 

din Ghilad, judeţul Timiş, devenit… 

„Pavarotti din Carpaţi” datorită 

concursului „Fiii lui Babel” (Hijos de 

Babel), de la postul TVE, prin care sunt 

descoperiţi şi promovaţi artişti imigranţi 

în Spania, concurs de mare 

anvergură pe care l-a câştigat şi al 

cărui premiu constă într-un contract cu 

Sony BMG, casa de discuri care va 

sprijini cariera artistică a 

învingătorului”. 

Alte şi alte volume prezentate amplu, 

cu profesionalitate şi discernământ 

literar, sunt pe tot cuprinsul cărţii de 

faţă. Mihai Sin, Ion Dumbravă, Lazăr 

Lădariu, Valentin Marica, Marius 

Paşcan, Cornel Dimovici, Ana Hancu, 

Mircea Dorin Istrate, tânăra Fabiana 

Farcaş ş.a. 

Pornind de la aserţiunea: „America 

nu este o ţară; America este o 

atitudine!”, autoarea prezintă crâmpeie 

din viaţa culturală a diasporei româneşti 

din ţara tuturor posibilităţilor, în chip 

deosebit, „O revistă românească, 

aşadar, zămislită peste... mări şi ţări... 

din dragostea de neam de doi români 

excepţionali – Dwight Luchian-Patton, 

director, şi Vera Luchian-Patton, 

redactor-şef, un săptămânal difuzat 

abonaţilor din Anglia, Austria, Brazilia, 

Canada, Franţa, Germania, Israel, 

România, SUA, Venezuela şi Republica 

Moldova. 

Cum spuneam la început, prietenul 

Dwight Luchian-Patton este un bărbat 

înalt, şi la propriu, şi la figurat. De dor 

şi drag de ţară, ca să se simtă cu 

adevărat „acasă” aici, în Ardeal, 

familia Patton şi-a cumpărat o casă la 

Târgu-Mureş”. 

Evenimentele artistice constituie şi 

ele subiecte demne de luat în seamnă şi 

autoarea le inserează în carte cu multă 

căldură. 

„Zeno” este titlul articolului omagial 

dedicat scriitorului Zeno Ghiţulescu, la 

80 de ani, prilej de bilanţ provizoriu al 

celor realizate în cele opt decenii şi iată, 

22 de volume nu sunt de ici de colo, ci 

doar câteva repere. Mariana Cristescu 

pune accent însă, pe omul Zeno 

Ghiţulescu şi valenţele lui spirituale şi 

morale. 

Un emoţionant Memento îi face şi 

solistei folk Tatiana Stepa, în evocarea: 

______________________________________________________ 

„S-a stins „sunetul în formă de 

suflet”... 

Şi actorului de excepţie Mircea 

Albulescu îi face un Laudatio cu 

prilejul zilei aniversare, dorindu-i: „La 

mulţi ani, maestre Mircea Albulescu!” 

Nici decernarea premiului Nobel 

pentru Literatură, scriitoarei germane 

Herta Müller, nu este ignorată de 

Mariana Cristescu, într-un comentariu 

pertinent: „recompensată pentru 

onestitatea prozei în care descrie un 

peisaj al dezrădăcinării – a anunţat 

Academia Suediei”. 

Gânduri răzleţe, la o aniversare... îl 

are ca protagonist pe scriitorul 

mureşean Valentin Marica, pe care 

autoarea îl prezintă în culorile cele mai 

calde cu putinţă. 

Autoarea semnalează şi un Dublu 

debut în persoanele scriitorilor Catinca 

Neacşu şi Costel Neacşu, în volumul 

intitulat: „Cu tine în rai”, Universul 

Şcolii, Alba Iulia, 2010. 

Un poet emblematic pentru Ardeal, 

cântându-şi glia, este Mircea Dorin 

Istrate, care se regăseşte în prezentarea 

cu titlul: Poetul care a trecut… 

„PODUL”! 

Articolul „Cine pe cine arată cu 

degetul ?” – îl are ca protagonist pe 

prozatorul Paul Goma, la 75 de ani. 

O atitudine fermă o are autoarea faţă 

de mistificarea adevărului şi de 

răsturnarea valorilor culturii româneşti 

în articolul: „Foaie verde, frunzăalbastră, 

/ vai de noi şi mama 

noastră!”, legată de aşa-zisul brand de 

ţară lansat recent de „doamna ministru”: 

„u mă tem de ministrul Culturii, ci de 

cultura ministrului”... Astfel se 

exprima, cu ani în urmă, mai în glumă, 

mai în serios, superbul prozator Fănuş 

eagu, intrat şi el, pe nedrept, în 

38 

nenorocitul con de umbră al deşertului 

cultural postdecembrist, ca, de altfel, 

mai toate valorile noastre. Pornind de 

aici, deşi nu am crezut că, în această 

Românie, a mai rămas ceva capabil să 

mă stupefieze, îmi permit să constat că, 

dată fiind toată tevatura cu penibila 

frunză a doamnei Udrea, nu de 

branduri de ţară ducem lipsă, ci de 

responsabilitate şi de... creiere de 

brand”. 

Articolul care dă subtitul volumului, 

„România, mon amour...” are ca punct 

de pornire... „o ştire publicată recent de 

prietenii mei, gazetarii cu adevărat 

profesionişti de la 9AMNews, mi-a 

reţinut atenţia”: „O româncă în 

«Infernul» lui Clouzot. Ascensiune. Un 

documentar de Ruxandra Medrea 

despre un film neterminat al regizorului 

francez a ajuns pe locul 1 în Topul 

Rotten Tomatoes”. 

Autoarea subliniază că: „Datorită 

Ruxandrei Medrea avem, aşadar, încă 

un motiv de a ne mândri că suntem 

români! Faptul este tonic, mai ales în 

conjunctura actuală!” 

Despre „DEISIS” – „O nouă galerie 

în Palatul Culturii care a fost 

inaugurată recent cu vernisajul 

expoziţiei de pictură „Prapurii”, 

realizată de Marcel aste, în tandem 

cu lansarea volumului „Linia de 

orizont” (dialoguri literare) de icolae 

Băciuţ şi un recital de pricesne - pentru 

că ne aflăm în postul Crăciunului - 

susţinut de Raluca Bogătean”, 

vorbeşte autoarea în articolul cu acelaşi 

titlu. 

Un amplu interviu realizat de 

Octavian Curpaş, Phoenix, Arizona 

(SUA) cu Mariana Cristescu, autoarea 

„Istoriei României în pagini 

muzicale”, este pretextul următorului 

subiect, din care aflăm amănunte 

interesante despre viaţa şi activitatea 

scriitoarei. 

Cuvântul ultim în carte îl are Nicolae 

Băciuţ, care îi face o prezentare 

Marianei Cristescu, pe măsura 

talentului şi abnegaţiei sale întru 

slujirea culturii şi artei româneşti, cu 

toată generozitatea şi tăria de caracter 

care o caracterizează. 

Cartea în construcţia ei grandioasă, 

degajă o căldură umană şi o dragoste 

pentru cuvânt şi pentru oameni, pe care, 

doar spiritul creştin le poate conferi 

într-o societate care doreşte să-şi 

respecte statutul şi valorile perene. 

______ 

Foto: Daniel Leş – “Strigăt la cer...”

Am salutat - la apariţia, în 2005, a 

primului volum de Sonete, remarcabil, 

al lui Adrian Munteanu – intrarea 

autorului în această lucrare lirică 

de alteţă: o artă, cum spuneam atunci, 

geometrică şi de fineţuri lexicale, profundă 

prin ispita conceptualizării; artă 

şi gândire, dar şi construire – austere 

şi preţioase, rafinate, suave; deopotrivă 

nepăsătoare la spusa meschină a 

cotidianului şi contingentului. Poetul 

e conştient, iată, de lucrarea, de opera 

acestei Ere de Autoritate – cum a numit-o 

Stephane Mallarme, cel ce visa 

Cartea Unică -, sugerând Vârsta de 

Aur a gândirii: „Suav sonet, m-ai 

prins decis de mână./Luntraş dibaci al 

rimei şi-al măsurii,/Al trudei ce-şi 

arată-n versuri nurii,/Ai vrut să fim 

de-o vreme împreună.//Aprins sonet, 

urzit în cerul gurii,/Luceferi risipeşti 

prin nopţi cu lună,/Trezeşti din somn 

o trândavă lagună/Ca să-şi aşeze în 

eden condurii.//Răpeşti de veacuri 

pasul şi felina/Ce-n labirint întortocheri 

decid/Şi în clepsidră ai păstrat 

blajina//Licoare-a clipei ce-a săpat un 

rid,/Sublim sonet, îmi ocroteşti lumina/Din 

asprele tăceri ce ne divid”. 

Mulţumindu-i pentru statornicie şi 

fermecătoarea coabitare, autorul îi 

vesteşte Operei, după al şaptelea volum, 

îndepărtarea. Despărţirea aşadar, 

probabil fără de întoarcere, deodată 

cu cartea a şaptea, a provocărilor şi 

împlinirii (volumul intitulându-se 

chiar aşa, „7”, fiind tipărit la editura 

braşoveană Arania), prerogativele 

enigmaticei cifre răsfirând acum şi 

potenţând (cu vorba aceasta a lui 

Lucian Blaga) taina - nuntirea necontenită 

a lucrurilor, misteriile, duhurile 

nepătrunse ale libertăţii („De buza 

clipei s-a lipit sărutul/Uitărilor, o 

lance-n trup să-nfigă./Cum să opresc 

talazul care strigă/Acoperind cu îndoieli 

ţinutul ?//Doar de-aş simţi cum 

liniştea irigă/Scânteia tainei aşteptând 

debutul/Şi numărând stăruitor avutul/ 

Dorinţelor ce-au început să frigă.//În 

noaptea moale, măcinând cărbune,/ 

Prepar licoarea tare, de absint/A şovăielii 

ce-n potire pune//Luciri târzii 

şi tremurat alint./La steaua spartă 

duhuri vin s-adune/Mărunte cioburi, 

lacrimi de argint.”) 

Într-un catren aşezat drept motto la 

cartea de faţă, autorul evocă „nobleţea 

graiului prin rimă”. Evocă prin 

urmare forma fixă ce uneşte, pe de o 

parte, aspectul memorator – amintirea 

solemnă, cum a zis cineva, a unui 

eveniment a cărui semnificaţie 

persistă, şi aspectul ritual şi chiar 

magic, pe de alta. Căci aceasta e 

intenţia Poemului: să devină echivalentul 

Imnului, care (a observat comentatorul 

mallarmean) va fi fost o- 

dată sacru, liturgic – de acolo noi nu 

recuperăm oare şi astăzi, în cadenţe şi 

stihuri, reminiscenţele ? Fusese adică, 

altcândva, poemul medieval, premeditat 

religios: dar nu ca şi la acela 

aşteptăm azi să articulăm incantaţii 

îndreptate spre ce e dincolo de noi şi 

ne-ar putea, în consecinţă, îndruma, 

rectifica ? E vorba de transcendenţă – 

de o altă transcendenţă însă, ne avertizează 

francezul G.Poulet - , una 

inexistentă, dar care trebuie silită să 

existe, la care tindem „ca la o prezenţă 

mitică” şi pe care vrem s-o 

apropriem, s-o interiorizăm, cu care 

dorim să ne confundăm. Vârstă de 

Aur, timp „înrourat” (scrie Adrian 

Munteanu) rătăcind în veşnicii, 

chemate acum (din orele acelea 

„flămânde”) la prezenţă, la pogorârea 

înfricoşată în concret („ca să seaşeze-n 

carne-nţelepciune”). Cum 

rosteşte, iată, şi poetul nostru în acest 

minunat sonet Scriu aripi albe tot ce 

nu se spune: „Scriu aripi albe tot ce 

nu se spune,/Brăzdează cerul prevestind 

furtuna./Planează lent şi ocrotesc 

laguna,/Ca să se-aşeze-n carne-nţelepciune.//N-a 

mai pulsat înfricoşat 

nici una/Clipind spre zorii spaimelor 

imune./Se logodesc talazuri când apune/Un 

ţipăt vag ce nu le-a frânt cununa.//Plesnet 

de val în ceas flămând 

cuprinde/Tăcute gânduri. Împăcat seaştern,/Iar 

spuma orei tandru îşi î- 

ntinde//Umbra târzie cu-n oftat matern.//În 

pieptul blând de pasăre seaprinde/Înrourarea 

timpului etern.” 

Încercarea lui Adrian Munteanu de 

a parcurge şi închide, cu şapte opriri, 

un ciclu liric consacrat formei curate 

a sonetului (ea va găzdui deopotrivă o 

problemă metafizică şi una lingvistică) 

este, din cât ştiu, fără de pereche 

în literatura noastră, printre puţinele, 

probabil, în lume. Opinia mea e 

împărtăşită şi de alţi comentatori cu 

expertiză indubitabilă, ca de pildă 

eminentul Radu Cârneci. Într-un Cuvânt 

al autorului din deschiderea 

cărţii de faţă, Adrian Munteanu (din 

„tăria înălţimilor”) recunoaşte a fi 

parcurs solitar drumul, „străin la 

curente, grupări şi tendinţe”. Nu însă, 

să recunoaştem, fără a se raporta la 

39 

semeni, poetul fiind de regulă într-un 

dialog interior, era poemului ca eră 

de autoritate presupunând adică, 

necontenit, o confruntare sau o 

alianţă, eul care vorbeşte (cum s-a 

spus) neîntârziind să reflecte eul celui 

căruia i se vorbeşte. Cunoaşterea de 

sine fiind nesfârşită şi relativă (vezi 

sonetul u ştiu cine sunt), ea stând, 

ne încredinţează Adrian Munteanu, 

sub porunca măsurii, a examenului 

mereu repetat, a reluării neoprite, 

poetului nu-i va fi dat, astfel, să fie 

altceva decât „izgonitorul de vorbe”; 

cu alte cuvinte, dacă el nu destăinuie, 

deja comunică, ieşind, ca să spun aşa, 

din imolaţia manolică: transmite 

secretul, enigmele încă nedesferecate, 

miracolul, deopotrivă trăirile, 

netrăirile, îndeobşte mirarea, uimirea. 

Surprinderea că lumea există. Prin 

urmare Adrian Munteanu zice: 

„Izgonitor de vorbe voi rămâne,/Să nu 

alunge zbor de râdunică./De şoapta ce 

mă-nlănţuie mi-e frică,/Ca nu cumva 

tăcerea să-mi amâne.// Privesc în 

mine. Tihna se ridică,/ Plutind pe 

câmpul adumbrit de grâne./Doresc ca 

Fiica Mării să îngâne,/Cu mine-odată, 

ruga-mi de furnică.//Dau la o parte 

lestul din rostirea/Scuipată-n geamăt 

depărtat de-azur./Izbesc în miezul lui 

spărgând zidirea //Şi mii de cioburi se 

desfac în jur./Ce a rămas în mine e 

uimirea,/Un cuget simplu, roditor şi 

pur.” 

Ajuns la pragul despărţirii, a 

meritat truda (cum se întreabă 

autorul), îşi va fi avut oare ea rostul ? 

Răspund aidoma cronicarului: cu 

asupra de măsură. Oricând revenirea 

ar fi cu putinţă, la aceleaşi înalte cote. 

A.I.BRUMARU

Se anunţa o zi îmbrăcată în aceeaşi 

rutină. Deschid calculatotul. Intru pe 

facebook. Derulez subiectele postate. Un 

afiş negru îmi atrage atenţia. Simt o 

gheară... 

Adrian Munteanu - „ 7 ”- lansare de 

carte, marţi 29 noiembrie orele 18,00 

„Casa Băiulescu”, la o nouă întâlnire a 

grupului de litere-sunete-şi-culori „Caii 

verzi de pe pereţi”. Respir uşurată. Marţi. 

Trebuie să ajung, îmi spun. Nu ştiu de ce, 

dar trebuie să ajung! În subsolul afişului îi 

las un mesaj: „Succes veţi avea cu 

siguranţă, sper să pot fi acolo. Acum am 

aflat şi nu ştiu dacă reuşesc, dar încerc.” 

La puţin timp îmi scrie: „Miha, 

încearcă, încearcă. Sunt momente 

irepetabile”. E clar. Va fi ceva special. 

Simt asta. Dau câteva telefoane... 

La orele 17,40, împreună cu bunul 

prieten Izzet Baubec, intrăm în curtea 

„Casei Băiulescu". Din urmă ne ajunge 

criticul şi prof.univ. dl.Virgil Borcan, un 

tip sobru, prea sobru, dar care mi-a stârnit 

admiraţia datorită prezentărilor făcute 

autorilor la cele câteva lansări la care 

participasem la Braşov. 

Eram nerăbdătoare să urc, să-l întâlnesc 

pe acest trubadur cu privighetori în suflet, 

cum îmi place mie să-l numesc, Adrian 

Munteanu. Mi-era drag omul acesta. Miera 

atât de drag... Se înrădăcinase în 

sufletul meu încă înainte de a-l cunoaşte. 

Doar îl citisem, dar versul lui avea forţa 

de a transmite „sonata” sufletului, cum 

frumos spusese unul dintre invitaţii 

prezenţi, numai că „sonata” lui nu e 

formată din trei, patru părţi, ci din „7 ”, 

fiecare cu un alt ritm interior, cu alt suflu. 

De când îl auzisem recitând poemele 

Adrianei Lisandru îşi ocupase locul. 

Atâtea calităţi la un singur om mai rar. 

Frumos în adevăratul sens al cuvântului şi 

pe dinăuntru şi pe dinafară. Nu ştiu să fi 

întâlnit un recitator mai bun, actorul din el 

excela şi la acest capitol. 

L-am abordat înainte de începerea 

lansării. Ştiam că va fi ocupat după aceea. 

Aveam să-i dau în dar „ poetica@”, mi s-a 

părut cel mai potrivit moment să-i 

înmânez cartea Lirei. 

Aflase de noi în tabăra de la 

Cisnădioara de le Maria Gabriela 

Dobrescu, cu siguranţă. Am reuşit să-i 

smulg şi o promisiune deşi timpul îi era 

cel mai mare duşman. La puţin timp, a 

venit şi mi-a dăruit volumul care tocmai 

se lansa. 

Un volum inedit şi cred că unic prin 

prezentare şi concepţie în interiorul căruia 

am găsit un plic cu o foaie de manuscris 

purtând semnătura maestrului, o filă de 

istorie valoroasă peste ani. M-a 

impresionat profund. Aveam un 

sentimentul unui sfârşit de drum... 

D-l preşedinte al Fundaţiei Culturale 

Arania, Daniel Drăgan, a ţinut o frumoasă 

prelegere despre activitatea d-lui Adrian 

Munteanu. Atât domnul Drăgan cât şi 

criticul Aurel Ion Brumaru au 

concluzionat „încercarea lui Adrian 

Munteanu de a parcurge şi închide, cu 

şapte opriri un ciclu liric consacrat formei 

curate a sonetului(ea va găzdui deopotrivă 

o problemă metafizică şi una lingvistică) 

este, din câte ştiu, fără de pereche în 

literatura noastră, printre puţinele, 

probabil, în lume. Opinia mea e 

împărtăşită şi de alţi comentatori cu 

expertiză indubitabilă, ca de pildă 

eminentul Radu Cârneci.” 

Nu au fost elogii. Nu avea nevoie. Avea 

deja un nume „şi unul bun”, ca să citez o 

colegă de cenaclu. Acest volum însă 

încheia „un cerc liric”, un proiect la care 

autorul s-a supus în mod voit: „Tot ceea 

ce mi-am propus să fac, am făcut, tot ce 

am simţit e aşternut în pagini. Voia ce-am 

voit-o!”, spune autorul. 

Asta nu înseamnă că nu va mai scrie 

sonete, că se va retrage, „nu am gânduri 

pesimiste, închei acest cerc să nu creadă 

alţii că sunt un fixist în primul rând, în al 

doilea rând am şi alte proiecte care vreau 

să le duc la bun sfârşit până mă mai rabdă 

Cel de sus”. Laurenţiu-Ciprian Tudor, 

iniţiator, alături de domnul Adrian 

Munteanu, al grupului de poezie, sunete şi 

culori „Caii verzi de pe pereţi” din 

Braşov, a venit în completarea celor spuse 

de cei doi, întregind astfel tabloul unui 

poet care cu siguranţă va rămâne o figură 

reprezentativă a literaturii braşovene. 

„Când să-i fi venit ideea că se pot 

aduna toate pasiunile sale actoriceşti, 

muzicale şi poetice într-un singur text 

numit sonet, nu se ştie. Oricum, pe la 55 

de ani. Cert este că a avut nesăbuinţa să 

scrie pe cel dintâi volum al său SONETE 

1, aşa că a fost nevoit să-l scoată şi pe 

următorul, SONETE 2. Apoi au apărut şi 

PAINGUL ORB (Sonete 3) şi Ferestre în 

cetate (Sonete 4), toate la editura Arania, 

pe care din 2008 a preluat-o. În 2009, a 

ieşit volumul 5 de sonete, FEMEIE !!!, la 

editura bucureşteană Minerva. Este o 

antologie a sonetului său de dragoste. La 

carte este adăugat un CD cu texte în 

interpretarea autorului. Un an mai târziu, 

în 2010, apare la editura DACIA volumul 

al şaselea de sonete, ORELE TĂCERII. 

Cu volumul 7, revine la editura Arania, 

şi încheie proiectul sonetistic, pentru a 

face loc altor proiecte literare. Târziu, că 

aşa i-a fost şi parcursul, a devenit membru 

al Uniunii Scriitorilor. 

Pentru desăvârşirea serii au fost invitaţi 

muzicienii Silvan Stâncel şi Ovidiu 

Scridon, care au susţinut un concert 

acustic, şi actorul Mihai Bica a recitat 

câteva sonete care au încântat publicul 

numeros, pentru că, trebuie să spun, 

40 

mansarda unde a avut loc evenimentul a 

fost plină. 

La încheierea serii, autorul a mulţumit 

tuturor celor care l-au ajutat şi susţinut 

„fără sprijinul lor şi cu structura mea 

interioară nu aş fi reuşit”, conluzionând 

într-o sinceritate dezarmantă: „Este cazul 

să lăsăm falsa modestie la o parte. În 

Braşov s-a născut ceva care nu are 

corespondenţă. Nu s-a scris, cel puţin în 

spaţiul literar românesc, nu şapte, nici 

măcar cinci volume de sonete. Nu Adrian 

Munteanu, un scrib, ci noi, cei care 

suferim aici, comunitatea noastră, trebuie 

să recunoaştem şi să ne bucurăm 

împreună, să mutăm capitala sonetului din 

Moldova la Braşov. Nimeni nu îşi doreşte 

o victorie personală...” 

Într-o interpretare de excepţie, care a 

înmărmurit toată suflarea, a încheiat cu un 

frumos sonet „Vorba care moare”, „Vorbe 

urzite…Vorbe rostite”, „ Vorba de duh şi 

vorba care doare /Zdrelindu-ţi carnea când 

nu poţi găsi /Un mal torid şi altul de 

răcoare/ Vorba fântână ca să poţi zidi/” , 

„Vorbe…Vorbe...” 

Ceea ce face volumul inedit nu este 

doar faţa copertei, realizată după un 

portret făcut autorului de Iulia Matei, în 

care priveşte într-o lume numai de el 

ştiută, nici spatele copertei în care a 

selectat din numeroasele mesaje ale 

admiratoarelor şi tipărite pe toată coperta, 

printre care cu mândrie spun, se află şi al 

meu, dar nu am să-l dezvălui, ci unele 

sonete care au la sfârşitul lor două date, 

25 octombrie 2005 - 2 noiembrie 2011, 6 

decembrie 2004 - 25 august 2009 etc., 

despre care autorul spune „Am adunat în 

anii din urmă peste 900 de sonete, însă, 

doar ceva mai mult de jumătate dintre ele 

s-au regăsit într-o carte, am purces la 

recitiri, refaceri sau rescrieri integrale ale 

unora din textele de pe parcurs, 

nepublicate vreodată. Cred că şi ele au 

dreptul de a ieşi la lumină, de a nu rămâne 

doar într-un dialog cu propriul lor 

izvoditor.” 

Un perfecţionist, îmi spun. Mi se 

întâmplase şi mie să reconstruiesc 

anumite gânduri după câteva luni, dar un 

„ochi vigilent ” sesizase mereu diferenţa. 

La sonetele dumnealui nu se simte asta, 

sunt un tot unitar, dar ce vorbesc, Adrian 

Munteanu este un profesionist, care poate 

desăvârşi creaţia. Momentul acela care te 

inundă, te îneacă, ei pixul şi începi să 

vâsleşti în marea de cuvinte până reuşeşti 

să dai valurile deoparte şi ajungi la mal, 

iei poezia în braţe ca pe o fiinţă iubită şi te 

simţi împlinit. Cred că asta face diferenţa 

între el şi alţi iubitori de sonete. 

Se încheia o seară „irepetabilă", aşa 

cum îmi spusese, iar eu nu pot decât să 

mulţumesc autorului pentru aceste 

bijuterii muzicale care aduc „agonia” 

mai aproape de „ extaz”. 

MIHAELA AIOESEI

Ioan Lascu a apărut în peisajul 

liricii românești cu volumul Contrar 

așteptărilor (Ed. Biblioteca Ramuri, 

Craiova, 1993), în care afirmă cu 

fermitate că poezia de substanță, 

poezia ancorată în fluxul vieții, al 

trăirilor și al neliniștilor individuale și 

cosmice nu a murit, dimpotrivă, chiar 

în aceste versuri se afirmă plenar, fără 

acea timiditate a sufletelor aride, 

retrase în jocuri gratuite de cuvinte, în 

exhibiții pretins spirituale ce sună 

tare, dar de cele mai multe ori fals și 

gol. 

Asta pentru că Ioan Lascu, ca ființă, 

coboară din spațiul ales al Văii Jiului 

către Câmpia Olteniei și poartă în 

suflet pulsațiile acelor locuri ale 

începutului de lume și de viață. 

Prin urmare, cu un asemenea bagaj 

de semnificații peisagistice și umane 

venite din vechime dar încă vii, 

poezia sa nu se putea lăsa antrenată în 

jocuri înșelătoare de idei pure, în 

muzica inteligenței văduvite de viață. 

Astfel, afirmă poetul în poemul Prima 

amintire: ”...e seară/ mai este soare în 

sat/ de pruncii ce se nasc/ uitat”. 

Cum observăm, încă din acest 

poem Ioan Lascu nu se complace în 

viziunea cosmopolită, oarecum la 

modă a omului modern, îngrămădit 

de-a valma în aglomerațiile citadine. 

El poartă cu sine satul începuturilor 

de cultură și de civilizație, satul 

părăsit pentru o vreme de cei 

dezrădăcinați și veșnic rătăcitori. El 

își afirmă apartenența spirituală în 

spațiul unde însuși Timpul s-a 

întrupat și curge precum Jiul bătrân, 

cu valoare de destin. Adaugă poetul 

în Întoarcere acasă că ”...râul e 

seceră cu zimți de nisip/ un ochi 

închide sediul unei narațiuni/ țărănci 

cu broboade pe gură/ pleavă deșartă 

în vagoane posace”. 

Chiar dacă civilizația modernă intră 

în sat cu ”pleavă deșartă în vagoane 

posace”, încă mai întâlnește acea 

feminitate chinuită de vremuri și de 

vitrega soartă ”țărănci cu broboade pe 

gură”, dar care și-a împlinit destinul 

născând pruncii acum rătăcitori, care 

mai apucă în timp revenirea spre 

coloana vertebrală a râului, ca o 

”seceră cu zimți de nisip”. Acesta 

este, deci, spațiul ce definește lirica 

lui Ioan Lascu, unde ”...fete căzute pe 

buza ulcioarelor/ se lasă străpunse de 

beznă și rădăcini” (oapte 

germinație). Neantul nu-și are locul 

aici, deși în trecerea lui mai mușcă 

necruțător din ființele care constituie 

încă frumusețea acestor locuri. Dar 

aici neantul nu are sorți de izbândă 

pentru că de undeva, ”...copilăria 

scoate căpșorul/ din marginea unei 

ulcele cu lapte” (Treceri petreceri). 

Imaginea copilăriei, a paradisului 

tuturor începuturilor este prea 

evidentă, prea puternică pentru a 

îngădui trecerea intempestivă a 

umbrelor. 

Volumul Marea întârziere (Editura 

Biblioteca Ramuri, Craiova, 1994) 

exprimă în mod ironic mulțumirea 

poetului (învăluită, totuși, în tristețe) 

că ”...predic în pustie/ sunt mulțumit 

că pustia mă aude/ și suntem singurieu 

și pustia” (”La voix humaine”). 

Desigur, acea ”pustie” nu este a 

naturii mame sau a Cosmosului 

milostiv, ci a sufletelor celor din jur, 

seduse de o civilizație a manipulărilor 

de tot felul, care le exacerbează doar 

instinctele de posesiune, alienatoare. 

Aici poetul nu se sfiește să exprime 

sentințe morale precum nemuritorii-i 

maeștri ai vermurilor vechi, pe care, 

într-o fericită continuitate, nu i-a 

ignorat niciodată: ”...să nu adormiți în 

biografiile trențăroase,/ șoptindu-vă 

rugăciunile cele de toate zilele” (În 

cinstea Duminicii care vine). 

În culegerea O groapă în timp 

(Editura Pasărea măiastră, Craiova, 

1998) poetul însuși își exprimă 

nemulțumirea de sine că ”Nu te caut, 

Doamne, îndeajuns/ sunt numai 

plânset zadarnic zvântat/ nu sunt 

lumina din mijlocul lacrimii/ nu sunt 

nici cuget de bronz/ care vibrează la 

41 

numele tău ca un clopot” (Ardere de 

tot). Poetul nu poate trăi doar prin 

spiritul său generos, prin teritoriul 

profund al sinelui său, ci și prin 

semenii a căror rătăcire îl doare și 

care îi împuținează lui însuși puterile 

în calea talazurilor prăbușirii. Astfel, 

cheamă ajutorul Celui de Sus să 

învingă împreună seducțiile ”pustiei”. 

Asta în timp ce îi privește chiorâș pe 

cei ce se mulțumesc cu aceasta. 

Spune el, ironic, necruțător: ”Ia-te și 

tu după ghiolban,/ cu banii, cu 

botinele lui cu paftale/ cu aroganța lui 

țipătoare clipă de clipă -” (Zilele seadaugă, 

scad). Remarcăm nu numai 

aici deplina stăpânire a conotațiilor 

limbajului ironic, poetul revelând prin 

vestimentația intens ornamentată a 

semenului, a fratelui ”ajuns”, imensa 

goliciune interioară, iar prin bogăția 

ostentativă strigătoarea sărăcie 

umană. 

Volumul Incantații metalice 

(Editura Craiova, 2003) continuă 

aceleași reflecții intransigente ale 

devenirii sinelui într-o lume tot mai 

îndepărtată de propria-i esență, de 

valorile morale, de poezie. Constată 

poetul în poemul Urmare la Sancta 

simplicitas: ”Eu sunt o rază stingheră 

căzând într-o zi înnorată./ Eu sunt 

visul ascuns al unui câmp înverzit./ 

Eu sunt doar unu singur în așteptarea 

luminii”. Poetul nu renunță la credința 

sa în destinul izbăvitor al poeziei și la 

destinul luminos al umanului, 

singurul creator și păstrător al 

frumosului ca permanență și oglindă a 

vieții. Creația sa e o făclie a revelării 

acelei frumuseți, nu prin ornamentații 

exterioare tipice stilului pompos, 

înșelător, ci prin simplitatea stilului, 

chiar printr-o austeritate a artei 

îmbinării cuvintelor, suficientă, însă, 

pentru a exprima această lume așa 

cum este ea. În poemul Cogito, 

remarcă cu aceeași simplitate: ”Dar 

inima mea întreagă este în afară 

umbră/ și înăuntru stâlp de lumină./ 

Este o privire a Celuilalt”. Astfel, 

ființa lui se simte împlinită, când este 

privită și luată în considerație de 

Semenul său, chiar dacă rătăcit pentru 

o clipă. 

Volumul bilingv, Un neloc unde eu 

scriu (Un non-lieu où j’écrits, Editura 

Ramuri, Craiova, 2010) cuprinde → 

GEO COSTATIESCU

ultimele poeme scrise în limba 

română cu transpunerea în limba 

franceză realizată de autor. Este un 

prim pas, considerăm, făcut de Ioan 

Lascu pe calea universalizării creației 

poetice. 

Următorul poate fi continuarea, 

adică publicarea unei antologii 

poetice a creațiilor anterioare, pentru 

a conferi o imagine mai amplă a liricii 

sale necesarelor provocări universale. 

Fără a face o analiză stilistică a 

traducerilor, remarcăm la poemele 

românești aceleași traiectorii ale 

motivelor poetice și ale esențializării 

limbajului în sensul mărturisirii 

condiției poetului în nelocurile 

ființării lui, adică într-un prezent 

degradat. În ciuda pozițiilor sale 

piezișe în fața Celorlalți, el o face cu 

încăpățânarea copilului care își 

crestează gândurile și numele pe 

scoarța copacilor: ”Un neloc în care 

eu scriu/ îi crestez scoarța cu inima 

mea” (Încă o aruncare de zaruri). 

Astfel, gândurile sale vor căpăta și 

consistența și viața acelui arbore în 

care au fost încrustate. Situație 

diferită, indiscutabil, de a confratelui 

care își propune să câștige timpul 

”...decât măsurându-i mizeriile/ cu 

propriul său mormânt” (Lui Henri 

Miller). 

Prin urmare, reafirmă el în Urma 

urmelor: ”N-aș vrea să spun ceva 

sofisticat/ nici despre viață, nici 

despre scriere./ Aș vrea să spun ceva 

simplu/ să ne meargă la inimă/ ca 

sângele mărului.// Pentru totdeauna/ 

urmele mamei mele pe harta de 

iarbă./ Pentru totdeauna/ chipul inimii 

mele mergând pe urmele ei/ pe harta 

de iarbă.” 

Iată din nou afirmarea tranșantă a 

poeziei Ființei în însuși spațiul 

exemplar al zămislirii ei, în contrast 

cu cea a nisipurilor mișcătoare ale 

rătăcirilor, cu cea a traiectoriilor 

nesfârșite ale frunzelor în bătăile 

vânturilor, tipice lipsei de valori a 

Prezentului. 

Deci poezia lui Ioan Lascu pariază 

pe permanența simbolurilor esențiale, 

încăpățânate să rodească în memorie 

și în cuvinte. 

Întrupată pe aceste coordonate, 

Poezia lui capătă valoare de destin. 

Iar provocarea pe care el însuși și-o 

propune de a se afirma în limba lui 

Voltaire reflectă credința secretă că 

tradiția poetică românească încă nu 

și-a spus pe deplin cuvântul în cadrul 

literaturii universale. 

Corneliu Păunescu vine în poezia 

tare a formelor fixe, a sonetului şi 

rondelului, dinspre speţa minoră (nu 

însă neînsemnată, cum se ştie) a 

epigramei (vezi Tolba cu ecouri, 

Editura Pastel, Braşov, 2011). Un 

teritoriu sever, locuit de ironie şi 

humor, ascultând de porunca 

inteligenţei critice; înainte însă de 

orişice, un ţinut poetic supus formei, 

dedicat regulilor. Aci autorul a 

deprins exigenţele normei, ale măsurii 

– cu regula nu opreşti devenirea, dar o 

struneşti, nu pui praguri inspiraţiei, 

nu-i retezi aripa, îi vei oferi însă 

înfăţişarea fiinţei statornice; ordinea, 

rostul. Catrenul epigramatic, 

neîngăduitor cu fluenţa şi volatilitatea 

(care e şi o pierdere), se reinventează 

iată, la Corneliu Păunescu, 

încărcându-se liric, în ceremonia 

inefabilă a sonetului, nelipsind totuşi, 

ascunsă bine, însă remanantă, şi 

căutătura mai tăioasă, autoironică: 

„Mi-ai dăruit, ieri, inima-ţi, 

iubită,/Să-mi fie,-n viaţă. Car de foc 

şi far,/Pe Căi Lactee, ea m-a dus cu 

har,/Simţind-o dragă după cum 

palpită.//Un cosmos am parcurs făr’de 

habar,/Păstrând-o-n braţe,- aprinsă ca 

o plită;/Tot făr’ de-odihnă, nici cât o 

clipită,/Am strâns chiar praf de stele 

milenar,//Ce-am semănat prin timp, 

cum se cuvine,/În Marea Nepăsării, 

chiar cu spor,/Văzând, apoi, largheţea 

cum revine,//De parcă-aş fi grozavul 

vrăjitor,/Azi deschizându-mi ochii, 

larg, în fine,/ Mă văd la piept c-un 

ceas deşteptător... (Dragoste 

perpetuă). 

În cele din urmă, poezia, creaţia 

în general, într-un cuvânt lucrarea, 

îşi au temeiul în căutarea formei, în 

disciplinarea fervoarei, a 

entuziasmului sau reveriei - o 

disciplinare care nu e decât aşezare în 

ordine, aşezare în regimul controlat al 

măsurii. Ordonarea compoziţională e 

asociată remarcabil la Corneliu 

Păunescu cu un minim de 

solemnitate, de oracularitate, cum s-a 

zis, una mai totdeauna – epigramistul 

nedezminţindu-se – dejucată însă de 

o pornire tandru critică, dacă nu de-a 

dreptul incisivă. Ca în acest foarte 

frumos (chiar virtuoz) sonet, Rebel 

cântând muzei sale: „De-ai fi o 

vrăjitoare veşnic bună/Iţită dintr-o 

carte de poveşti,/De ghinion, cum nu 

mă mai fereşti,/Refuz tranşant să îţi 

42 

mai cânt în strună.//Şi dacă-ades’ 

râzând mă chinuieşti,/Mi-apari chiar a 

pustiei hâdă dună,/Îmi spun că asta-i 

numai o minciună/Plonjând la loc, în 

apele-mi fireşti.//Onest chiar făr’ a fi 

o clipă snob,/Trăind cu lumea-n pace 

de-o vecie,/Nici ţie nu-ţi luai măcar 

un ciob;//Iar când te urmăream şi-n 

reverie/Îi-am fost, ingrato, preaumilul 

rob,/Că-aşa, pe Terra, fost-a-mi dat să 

fie”. 

Un „remake” după Meşterul 

Manole, balada cunoscută, fără nimic 

parodic acolo, mai degrabă o adaptare 

pe gustul contemporaneităţii postmoderne, 

excelent realizată, e Povestea 

unui meşter tocmit de-un târgcetate 

(file de cronică). Dacă în 

poema folclorică lumile evocate sunt 

din registrul fabulosului, în varianta 

lui Corneliu Păunescu e aţintită lumea 

politicii – una dedată (precum în 

temele epigramatice) jocului mărunt 

al puterii, moravurilor corupte, 

furtului: ziditorul, împlinindu-şi 

menirea constructivă, îndură aci nu 

prăbuşirea metafizică, martirizarea 

sau eroizarea, dar amăgirea şi triviala 

prostire din partea autorităţilor 

pragmatice şi venale. Poema e în totul 

remarcabilă. Iată o mostră: „Primit de 

stăpânii cei mari, cu respect,/El fost-a 

rugat să aştepte ani trei,/Cum şefii cei 

vechi ridicaseră banii/Ce au dispărut 

odată cu ei.//Şi meşterul nostru, 

plătindu-şi la ban,/Toţi oamenii săi, 

din averea-i privată,/Rămase pe lângă 

noii stăpâni,/Pe-o sumă de mult 

datorată...”. 

A.I.BRUMARU

Situaţia jurnalismului de investigaţie 

în epoca „teoriilor conspiraţioniste” 

e oarecum paradoxală: provocândule, 

în bună măsură creându-le, va fi apoi 

provocat, el, de acelea, pus sub întrebare, 

decredibilizat. Căci ce sunt în definitiv 

aceste înscenări ale unor conspiraţii 

fatale şi, prin ţintă, ubicui, pretutindenare? 

Mereu ameninţătoare, menite a 

privilegia mai totdeauna grupuri restrânse, 

elitele, facţiunile de iluminaţi. În 

istorie, se spune, atunci când eşti pus în 

faţa unei întâmplări ininteligibile în 

proximitate, a tragediei inexplicabile 

prin cauză, autori de regulă anonimi 

născocesc scenarii aşa-zicând lămuritoare 

– mimând accesibilitatea, acestea 

vor îndruma, în realitate, pe trasee 

improprii şi colaterale, captivante însă, 

contând de regulă pe seducţia de care se 

bucură la insul de rând agitaţia negurii 

esoterice; nu în ultimă instanţă, pe 

nevoia aceluia de a-şi lămuri în cadre 

lejere anume împrejurări tulburătoare, 

bulversante. 

Agresiuni ce trezesc mentalul 

colectiv, şocurile neiertătoare sunt 

tratate de „teoreticienii” complotului 

global în viziuni sinistre (aci sensul 

propriu al termenului se potriveşte 

foarte bine), o cupolă a răului ori a 

inevitabilului coboară acum peste 

locuirile şi lucrările omului. Sunt, din 

întinsa listă a producţiei conspiraţioniste, 

cunoscute cu asupra de măsură 

acestea: SIDA a fost creată în laborator 

în scopul asasinatului demografic, 

americanii nu ar fi ajuns pe lună (aci 

scornitorii fiind probabil antiamericanismul 

vest-european şi deşeurile de 

după cădere a naţional-comunismului), 

prăbuşirea Turnurilor Gemene (zic, 

între alţii, aliaţii de stânga ai Islamului) 

e opera guvernului SUA, dacă nu a 

Mossadului. Mai sunt şi altele, câteva 

avertizând asupra primejdiilor ce 

ameninţă România. 

Teoriile conspiraţionste sunt 

inspirate ori motivate de erori sau 

falsuri din domeniul filosofiilor şi din 

aria, prea lăţită azi, a confesiunilor. 

Dacă, aşa cum observa englezul David 

Hume, erorile filosofice sunt în cel mai 

rău caz ridicole, erorile religioase sunt 

deja periculoase. Fervoarea mistică, un 

simţ deturnat, adică necritic, al sacrului, 

iluminarea întărită nosologic, prezicătorii 

patologici sunt, alături de altele 

aidoma, cauze ale multor înscenări 

conspiraţioniste. Dar o cauză, deja 

apreciabilă, e în comunitatea însăşi, în 

însăşi umanitatea. Nu ştiu cine a spus 

că între păcatele libertăţii (ca 

dimensiune a fiinţei), primul este 

prostia. Păcat însă că nu e dureroasă. 

Prostia – care ajută va să zică la 

împrăştierea teoriilor conspiraţioniste – 

e (după definiţia redutabilă a lui 

D.I.Suchianu) confuzia de puncte de 

vedere. Nu e, prin urmare, doar 

ignoranţa, importantă aci e judicaţia 

incorectă şi credulitatea (auditoriului, a 

masei, a difuziunii), imaturitatea 

duhului critic (ca să nu mai amintim 

contribuţia în caz a factorilor politic şi 

financiar). Prostia, în aceste 

circumstanţe, e promovată în mijloacele 

de comunicare ca prostie cultivată, cum 

a botezat-o cineva: nu doar acceptată, ci 

şi lăudabilă. Va forma astfel o sclavie 

în faţa iluziei, în faţa amăgirii. 

Nu sunt mulţi, din cât ştiu, 

jurnaliştii de investigaţii care izbutesc 

în faţa obstacolului conspiraţionist, 

anulându-i aceluia mizanscenele, 

reţeaua, ofensivele. Dintre aceştia, 

cunoaştem astăzi, graţie şi cărţii de faţă 

(Raport din faţa uşilor închise, 

Editura Junimea, Iaşi, 2011), doar unul, 

Eduard Ovidiu Ohanesian. Omul e 

cunoscut, cine să fi uitat, în cursul celui 

de-al doilea război din Golf, kidnaparea 

ziariştilor români de către teroriştii 

irakieni, prima răpire consemnată astfel 

în istoria spaţiului mioritic? Fuseseră 

trei jurnalişti, cel de-al patrulea era 

manipulatorul, Munaf, însă numai E.O. 

Ohanesian nu acceptă, după eliberare, 

motivaţia oficială, refăcând adică 

trasee, extrăgând şi afişând probe şi 

documente, spre a înfăţişa aspectele 

logice, dar reale, ale straniei, fatidicei 

conjuncturi. Eduard Ohanesian redactează, 

în 2009, încă îndoindu-se 

probabil de tăria probelor, a demonstraţiei, 

Puterea din umbră. Timpul însă îi 

va da dreptate, dezgropări de înscrisuri, 

înregistrări, destăinuiri etc. sosesc 

degrabă şi-i confirmă concluziile primei 

cărţi. Raport din spatele uşilor 

43 

închise, volumul al doilea al 

investigaţiei, adună aşadar în literă 

confirmări, dar şi înfăţişarea unor noi 

enigme din istoria recentă, autorul fiind, 

cum spuneam, sprijinit de documentul, 

de regulă, imbatabil („documente, 

nume, date, fotografii şi biografii şi cu 

nelipsita ‚Notă a ofiţerului’, cuprinzând 

mesaje şi comentarii de la cei care şi-au 

pus viaţa şi cariera în pericol, 

dezvăluind abuzurile Sistemului), de, pe 

urmă, mărturii indubitabile, culese din 

miezul evenimenţialului. Se confirmă, 

de exemplu, aici. că Omar Haysam a 

fost întemniţat în Siria ca informator al 

Serviciilor israeliene, se certifică apoi, 

foarte documentat, traficul cu armament 

al aceluia în complicitate cu Busuioc, 

Kassar şi Bout. Dar autorul a purces 

deopotrivă la dezvelirea şi a altor 

secrete ferecate: contribuţia interlopului 

ţigan Costică Argint la compromiterea 

lui Adrian Cioroianu şi a lui Călin 

Popescu Tăriceanu, legăturile aceluia, 

neaşteptate, cu Carlos Şacalul. Sunt, în 

fine, propuse noi ipoteze despre 

intervenţia străină, îndeosebi a 

sovieticilor, în revoluţia română de la 

1989, ca şi despre surprinzătorul act al 

securistului Mircea Haş, care-l 

deconspiră americanilor pe Bin Laden, 

înainte de atentatul din 11 septembrie 

2001. 

De ce este însă nevoie de lucrări 

precum aceasta a lui Eduard Ovidiu 

Ohanesian, una pe care o localizez între 

reportajul literar (dar nu şi ficţional) şi 

documentarea severă a cărţii de istorie ? 

O spune autorul însuşi: „Deşi 

personalităţi implicate până peste cap în 

evenimente, ca Virgil Măgureanu sau 

Victor Atanasie Stănculescu, au 

publicat cărţi cu referire directă la 

intervenţia străină, nici până astăzi nu 

ştim cine a tras în noi. De exemplu, 

tuburile cartuşelor de provenienţă 

străină de la Sibiu nu au fost 

documentate sau analizate niciodată, iar 

proiectele secrete ale dictatorului 

Ceauşescu sunt ascunse chiar şi astăzi, 

după declasificare. Am avut parte de 

trei preşedinţi şi nenumărate guverne, 

dar niciunul nu ne-a spus adevărul. Am 

trecut prin mineriade, ţigarete şi răpiri, 

dosare rămase practic nesoluţionate 

până în ziua de azi.” Dar Raport din 

spatele uşilor închise, ne încredinţează 

în încheiere Eduard Ovidiu Ohanesian, 

a fost redactat, mai ales, „pentru a 

evidenţia fapte grave de poliţie politică 

şi crimă organizată desfăşurate sub 

sceptrul unei conduceri aşa-zis 

democrate.” 

A.I.BRUMARU

Mărturisesc, din capul locului, că 

autorul acestei cărţi - care aşteaptă de la 

mine rostiri pe seama paginilor sale - mă 

descumpăneşte, aproape mă inhibă. De ce 

am ţinut, totuşi, să dau curs invitaţiei este 

pentru că, ştie de o vreme încoace cât de 

mult mă încântă textele sale, publicate 

mai cu seamă în „Cuibul visurilor” 

(Maieru). 

Stimaţi cititori, nu vă lăsaţi păcăliţi de 

titlul acestei cărţi ! Cartea e un suculent, 

admirabil joc al simulării pe seama „celor 

care nu cuvântă” (vorba lui Emil 

Gârleanu), dar şi o seducătoare scriere 

despre condiţia umană în ipostazele ei 

dintre cele mai „terapeutice”: luminoasă, 

binevoitor ironică, afectuos condescendentă, 

persiflant îngăduitoare. E un joc al 

corespondenţei între regnuri, dar în care, 

cel ce observă această relaţie e un înţelept 

pişicher. „5 anotimpuri” e o carte în care 

te laşi cucerit de ipostaza de a fi om. Ilie 

te invită să înţelegi că tu ştii mai mult 

decât o pasăre, că o gâză e mai frumoasă 

decât e ea în stare să ştie despre ea însăşi. 

În această lume străină de cuvinte, Ilie 

vine către noi, persuasiv, cu propunerea 

de a înţelege viaţa în orizontul ei de 

gingăşie şi minuni greu de dezlegat. Dar, 

uneori, parcă nici nu le vrei dezghiocate, 

căci păsărarul te invită la ghiduşii, chiar 

dacă, uneori, în finalul lor, tristeţea 

aruncă, totuşi, câte un gheizer. 

Autorul pretinde că ceea ce vă oferă e 

un jurnal, care începe cu prima zi a anului 

şi se încheie cu ultima zi de decembrie. „5 

anotimpuri” e o carte greu încadrabilă 

unei specii literare epice. Ilie Hoza nu 

narează, epicul său e cu totul special, căci 

se povesteşte pe sine în raport cu natura. E 

un epic în care personajele sunt 

necuvântătoarele, observate cu drag, cu 

umor sau ironie, de către o singură 

instanţă: el, scriitorul. Citindu-l, am avut 

mereu tentaţia unor raportări la înaintaşi 

ai scrisului şi muzicii. De pildă, să ne 

amintim de Odobescu cu al său Pseudokinegeticos. 

De la început, el îşi 

mărturiseşte şiretlicul: e un pretext prin 

care adună tema vânătorii din nenumărate 

spaţii ale culturii culte şi populare; e o 

carte care nu poate fi rezumată, povestită, 

cititorul, comentatorul pot doar broda pe 

seama a ceea ce brodează scriitorul. 

Latinii aveau o sintagmă care, iată, 

peste milenii i se potriveşte şi lui Ilie: „Ut 

pictura poesis!” Da, e în cartea aceasta a 

măiereanului un stil descriptiv încântător 

de plastic şi de o admirabilă forţă a 

sugestiei poetice; o dezinvoltură – deloc 

ostentativă – în a crea expresii neaşteptate 

pe seama unui du-te-vino între preajma 

naturii şi condiţia umană. Stilul său nu 

poate fi alăturat altor condeieri: îmbină 

neologisme, sintagme latineşti, fraze 

croşetate amplu cu expresii, vocabule ale 

oralităţii populare (în speţă din zona 

Maieru - Rodna), arhaisme, expresii 

familiare, onomatopee. 

Natura în timpul verii este pentru Ilie 

Hoza „o biserică verde”: „locul unde 

nimeni nu mă stinghereşte, unde frunza 

mă umbreşte, păsările îmi vin alături fără 

să ceară strălucire hainelor mele (…)”. 

Limbajul zemos poate aminti de cel al lui 

Fănuş Neagu, dar tot aşa poţi găsi câte un 

accent din Topârceanu – cu umorul său, 

când „umanizează” lumea mică – sau din 

Hogaş - dar fără retorica grandilocventă a 

acestuia. Mai tot timpul, vietăţile, natura 

sunt convertite în fiinţe umane, cititorul 

fiind astfel îndrumat în a înţelege 

diversitatea relaţiei dintre natură şi om, (la 

un moment dat, Hoza gândeşte oarecum 

curtenitor: „Mă încred, mai cred, că 

madam Prima Vera va să aibă talia 

îndeajuns de viespe, ca să nu-şi rupă 

crinolina”. Deopotrivă, omul este tras de 

mânecă, cu delicateţe, spre a se împărtăşi 

(de exemplu) din mirajul universului 

naturii, autorul închipuind un fel de 

„şezătoare la ţară”, la care participă salvia 

verticilata, cerenţica, veronica, 

unguroaica, pătlagina, căpriţa „Florica lui 

Cucu” învârtind la vârtelniţă şi altele la 

şezătoarea câmpului verde; în fruntea 

mesei, cu cununiţă de flori albe, ghici 

cine-i mireasa? Săbioara (Cephalanthera 

longifolia). Apoi vin peţitorii din neamul 

Carduelis, care „fură lâna zburătoare din 

caierul păpădiilor!” Iar băieţii – bondari 

vor aduce nectar de „Prunum spinosa” şi 

apă de izvor! Uite-aşa ne mai trece şi 

nouă câte-un dor!” Ce dor? – te întrebi. 

Dor după ingenuitate, puritate, 

nevinovăţie şi imaginaţie. 

Acest jurnal al lui Ilie Hoza e doar 

calendaristic şi nu e ţinut pe zile sau luni. 

Nu-mi pot reprima plăcerea de a mai 

strecura în textul meu următoarea 

secvenţă pe care autorul o intitulează 

„Dulap olfactiv” (extrasă din paginile 

44 

închinate verii): „Am numărat azi o mie 

de mirosuri: miez dulce de pară mălăiaţă, 

otavă proaspăt cosită (de mâna mea, cu 

coasa unceşului Liviu), prune putrede 

ajunse-n găleată ş-apoi la bute, de soc, cu 

fructe deja coapte, rubinii, zdrobite sub 

limbă, de coajă amară-n tanin de nuc, de 

lut şi noroi care pute a copită de vită, a 

balegă (…), abur trândav de harbuz 

zdrobit, putrezit cu sâmburii ieşiţi în 

afară, acreală de apă stătută într-o palmă 

de apă în care zace o coropişniţă (…), 

parfumul catifelat de caisă al femeii, 

demult iubite…” Nu pot să nu-l invoc pe 

Caragiale, parafrazându-l: Ilie Hoza vede, 

aude, miroase „monstruos”. Uite un pasaj 

ornitologic: „Prin-pe-printre-peste-pe sub 

crengi parade şi alergări nupţiale la 

cocoşari înfierbântaţi, vrăbii casnice, 

excitate, mierloi frustraţi, grauri 

amorezaţi, gaiţe pufoase şi ciocănitori 

nebune. Într-un porumbar înţepat, învelit 

în corzile buclate ale unui butuc de viţăde-vie, 

îşi fac curte pe ascuns mierloiul şi 

soaţa gulerată. Codobaturile, presurile se 

fugăresc, se urmăresc, zboară pe deasupra 

perechii, prin pajiştile cafenii, picurate cu 

petice de toporaşi, cât palma de copilaşi. 

Prin tufele de soc pleşuv, măcăleandrul îşi 

cheamă jumătatea. Piţigoii, se pare că s-au 

cuminţit, au terminat de se iubit.” Iar din 

când în când, mai strecoară câte o 

reflecţie, de genul: „Verdele din natură nu 

dispare, cum nici speranţa din sufletul 

omului nu moare.” 

Am tentaţia de a risca o apropiere de 

Antonio Vivaldi, sub aspectul structurii 

compoziţionale. Adică: dacă la Vivaladi 

„Anotimpurile” fac parte dintr-un ciclu de 

şase concerte, care au titluri programatice, 

începând cu „Primăvara” şi, străbătând 

anotimpurile, revine în final cu două părţi, 

dedicate din nou primăverii, Ilie Hoza are 

în carte cinci părţi, doar că ordinea este 

cea calendaristică: începe cu tablouri ale 

iernii şi îşi încheie compoziţia tot cu 

secvenţe hibernale (din prima zi de 

ianuarie până la ultima zi a lui 

decembrie). 

Cititorul se aşteaptă ca tonurile 

cromatice, acustica, lumina să fie cele pe 

care oricine le cunoaşte de-a lungul vieţii, 

în rotirea lor anuală, însă paginile lui Ilie 

seduc prin ineditul observaţiei, al 

perspectivei existenţiale, prin constanţa 

atitudinii sufleteşti, spirituale faţă de 

„lumea celor care nu cuvântă” (iarăşi 

Emil Gârleanu), dar în numele căreia 

vorbeşte el, autorul; şi nu o face în viziune 

păşunistă, bucolică, ci din perspectiva 

potrivit căreia omul şi natura se află în 

relaţie de complementaritate. 

Încă ceva: Cele cinci părţi au 

următoarele titluri: „Aripi de zăpadă”, 

„Aripi cu flori de cireş”, „Aripi de 

văzduh”, „Aripa melancoliei”, „Aripi de 

înger”. De ce „aripi”? Prezumtivii cititori 

vor hotărî de ce. 

COREL COTUŢIU

Filtre 

Absolventă a Academiei de Studii 

Economice, Jeniţa Naidin a lucrat peste 

30 de ani în sistemul asigurărilor sociale 

şi al pensiilor, publicând 12 cărţi 

juridice, citate şi astăzi de studenţii care 

îmbrăţişează această meserie. Însă rolul 

benefic pentru societate al Jeniţei Naidin 

nu se opreşte aici, fiind şi un fin 

observator al fenomenului literar. Al V- 

lea volum Terapia de responsabilitate, 

apărut la Ed. Karuna, în colecţia „Alternativ”, 

rămâne ca structură pe acelaşi 

segment al criticii literare, precum: 

Scrisul şi cititul, Vindecarea, Terapie 

prin cuvânt şi Cuvânt vindecător. 

Colaboratoare a cotidianului 

„Răsunetul” din Bistriţa, Jeniţa Naidin 

ştie să fie în comuniune cu cititorii, 

cărora le împărtăşeşte cu drag gândurile 

ei despre cărţile citite. Volumul 

cuprinde 31 de eseuri aflate sub deviza 

iubirii, după cum constată şi scriitoarea 

Virginia Brănescu, cea care semnează 

prefaţa cărţii. „Toate lecturile şi studiile 

ni s-au părut interesante şi utile şi sunt 

adepta creării unui orizont larg de 

cunoaştere şi a dezvoltării unei 

conştiinţe universale care ne scapă de 

toate bolile”, declară Jeniţa Naidin. 

Volumul, bine structurat, oferă 

crâmpeie de viaţă într-o continuă 

psihologie a vindecării sufletului prin 

cuvânt. În acest demers, rugăciunea are 

un rol important, făcându-ne să fim 

senini, lucizi, să descoperim fericirea 

spirituală. În acest echilibru al vorbelor, 

facem cunoştinţă cu cărţile aşezate pe 

raftul principal al bibliotecii scriitoarei. 

Despre „Tunelul timpului”, autor 

Gheorghe Mizgan, spune că serveşte 

sensului înălţător al vieţii, iar despre 

Niculae Vrăsmaş că este „scriitorul cu 

suflet de aur”. În carte, două dintre 

scrierile părintelui Nicolae Feier sunt 

45 

tratate la modul cel mai frumos, 

scriitoarea descoperind în preot 

devotamentul faţă de patria noastră, 

România. Impresionant este materialul 

despre volumul „Vă las în loc surâsul”, 

ultimul caiet şcolar al Cezarei Codruţa 

Marica, un album memorial dedicat, cu 

dragoste, celei plecate prea devreme 

dintre noi, de către tatăl ei, scriitorul 

Valentin Marica. 

Cartea, citită la recomandarea duhovnicului 

Grigore Conea, „Omul, zidire 

de mare preţ”, scrisă de Arsenie Boca, 

este un remediu deosebit pentru 

creştini, venit din partea celui luat sub 

aripa cerească de la o vârstă fragedă. 

O carte de psihanaliză, care descoperă 

puterea creaţiei umane: „Scrierile mele 

sunt un mijloc de comunicare spirituală, 

sufletească şi culturală”. În faţa 

cititorilor, Jeniţa Naidin se confesează 

cu recunoştinţă şi iubire: „Am scris din 

nevoia de a comunica atât propriile 

gânduri, dar şi gândurile altor spirite de 

la care avem ce învăţa şi ale căror 

creaţii ne luminează viaţa”. 

Un volum care oglindeşte frumuseţea 

chipului unui om care trăieşte în şi prin 

cuvânt. 

MEUŢ MAXIMIIA 

__________________________________________________________________________________________________________ 

Cu acest „Maculator cu spirală”, apărut nu de multă 

vreme la Editura Universităţii Lucian Blaga, Ion Dur (prof. 

univ. şi decan la Facultatea de 

Jurnalistică a Universităţii Lucian 

Blaga din Sibiu) se află la a opta carte a 

sa. Textele recentului volum, aşa cum 

anunţă într-o „notiţă” autorul, sunt 

scrise în perioade diferite; unele sunt 

strânse cu nostalgie din „maculatorul 

cu spirală”, altele direct de pe laptop. 

Toate aceste texte, „transcrieri pe 

curat”, au şanse egale în faţa cititorului 

şi demonstrează rezistenţa la/prin 

cultură, înainte, dar şi după 1989. Chiar 

dacă „contextul” în care au fost scrise/ 

publicate e diferit, „mesajul” lor rămâne 

acelaşi: „valorile ce aspiră să intre în 

tabla axeologică a spaţiului nostru 

cultural” merită să fie în atenţia raţiunii 

şi afecţiunii noastre. 

Spre deosebire de celelalte cărţi (mai ales oica-între 

dandyism şi mitul şcolii, De la Eminescu la Cioran şi 

Hârtia de turnesol), în care autorul îşi etala calităţile de 

exeget şi eseist – calităţi, de altfel, evidenţiate şi de textele 

primelor două secvenţe ale cărţii – acum valenţele de 

prozator ale lui Ion Dur stârnesc interes. Proza bănuim că 

va fi o a doua vocaţie a sa spre surprinderea poate a unora. 

Partea beletristică a cărţii este evidentă mai ales în ultima 

secvenţă a ei, în care Ion Dur se dovedeşte un foarte subtil 

memorialist, când nostalgic, când ironic, preocupat mereu 

să facă „elogiul sau reabilitarea lucrurilor mărunte, 

bucuriilor prea simple, secundului”. E poate o nouă 

viziune a lui Ion Dur, pentru care eseul e acum generator şi 

de nostalgii şi de nelinişti, oricum eseul a 

ajuns un domeniul al experimentului în 

care narativitatea, adesea conferivă, 

devine un instrument interpretativ şi 

astfel comentariul e şi mai atractiv. 

Cât despre textele despre Blaga, 

Rebreanu, Fundoianu, Maiorescu, Motru, 

„Crinul Alb” şi, bineînţeles, Noica, 

predilecţia sa, ce să mai vorbim: Ion Dur 

este cel pe care îl ştim din cărţile 

anterioare, eseistul nuanţat, exegetul ce 

propune unghiuri noi de interpretare, bine 

documentat şi competent. Spiritul critic şi 

disponibilitatea analitică se angajază şi în 

probleme controversate pentru care Ion 

Dur găseşte argumente justificatoare ca 

să-şi impună punctul de vedere. Dacă ar fi să recomandăm 

cititorilor noştri un singur text din această carte, noi am 

propune eseul „Noica – între Apus, Răsărit şi Păltiniş”. 

SILVIU GUGA 

_______________ 

1) Ion Dur, Maculatorul cu spirală, Editura Universităţii 

„Lucian Blaga”, Sibiu, 2011

Poezia lui Doru Roman urmează un 

drum ce se deconspiră a fi circular, în 

ceea ce priveşte obiectivitatea. Din 

volumul Pasajul filigranului (Ed. 

Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 

Petroşani, 2002), volum ce trebuia să 

apară, în urma unor „nevinovate” 

modificări, la „Cartea Românescă” 

înainte de ’89, poetul înlăturase orice 

urmă de subiectivism, sfidând 

narativitatea şi metaforismul gratuit, 

în favoarea şlefuirii obiectului poetic 

într-un mod parnasian, de directă 

tăietură barbiliană. Se trecea, astfel, 

prin individualurile tarate ideologic, 

în orizonturile unei obiectivităţi reci, 

uneori sculpturale, graţie predispoziţiei 

poetului spre o lume populată de 

pietre preţioase, adevărate locuri 

privilegiate ale imaginarului său. Un 

safir este omul în bucata de steril 

social. Cu al doilea volum, 1907 (Ed. 

Contrafort, Craiova, 2007), se 

avansează pe aceeaşi linie a 

experienţei poetice, de şlefuire şi 

decantare a limbajului, însă atitudinea 

nu mai este de retragere de sub 

presiunea ideologică, nici de 

înfruntare, ci de retracţie faţă de 

gesturile şi subiectivităţile excitate la 

schimbarea de paradigmă socială. La 

o sută de ani de la reprimarea 

răscoalei din 1907, în pofida tăcerii 

generalizate, Doru Roman găseşte de 

cuviinţă să aducă ofrande celor 

unsprezece mii de ţărani ucişi. 

Micropoemele din acest volum se 

constituie, după arta haiku-ului, ca 

scăpărări ale locului unde sufletul se 

atinge de obiect şi subiectivitatea face 

o breşă în partea de eternitate a lumii. 

Aura ei se vede de cei din ochii 

cărora picură lacrimi de sânge. Al 

treilea volum, Doine printre dinţi 

(Ed. Contrafort, Craiova, 2011), este 

o întoarcere sau recuperare a 

obiectivităţii prin subiectivitate. 

Lumea, în ceasul ei prim de 

răsturnare de paradigmă, s-a 

subiectivizat, alunecând, pe întinse 

laturi, în zonele maladivului. Doru 

Roman scrie, acum, în „vremuri 

maladive”, poeme ca doine de jale şi 

le rosteşte „printre dinţi”. Ele poartă 

asupra omului ajuns cu rădăcinile 

tăiate, prăvălit perfid la condiţia de 

„marfă”. 

Doru Roman se apleacă asupra 

unor situaţii din social şi ideologic, 

atinse de o boală văzută de toţi şi de 

nimeni, şi le ridică, spre confruntare, 

cu partea oarecum stabilă din istorie 

şi viaţa omului. 

La „examenul clinic” al justiţiei 

poetice se semnalează „viruşi” 

periculoşi, care, prin acţiunea 

ipocrită, trec drept „anticorpi”. Din 

această preschimbare, mai bine zis, 

împieliţare, care „te pune într-o 

fluiditate fără de capăt”, cum s-a zis, 

vin îngrijorarea doinirii şi grija 

doinitorului. Sunetele nu mai umplu 

cerul, nu se mai îndreaptă spre mister 

şi transcendenţă, ci spre răni şi 

imanenţă, ele se scurg ca lacrimi pe 

faţă şi în pământ: unele sunt cu 

lumină, ca „floarea de in” („Floricica 

inului / ochişorii cerului / în ştergar 

ţesută / cu lumină multă / şi cu fir de 

lună / candelei cunună / vină de 

lumină / cu iz de grădină / şi de 

busuioc / floare cu noroc!”, 

Chemare), altele grele, cu tremur de 

nefiinţă şi moarte socială („Foaie 

verde brad umbros / lumea s-a întors 

pe dos / şi e plină de căpuşi / la 

ferestre şi la uşi /.../ când te-au stors 

ca pe-o lămâie / drept la coş îţi fac 

vânt ţie / şi din om eşti numai marfă / 

ac, unealtă, altă boarfă”, 

Bancomania, s.n.). 

Nu misterele lumii contează, ci 

rănile. Privirea poetului se îndreaptă 

tomografic spre ele, le observă cum s- 

au întins pe faţa şi corpul suferindului 

şi le descrie în aşa fel ca să se aleagă 

chipul făptuitorului, deşi acesta este 

înfăşurat în hainele binefăcătorului. 

Altfel spus, tema acestor doine 

este ipocrizia cu efectele ei maladive, 

întoarse ca balsam asupra ţesuturilor 

sănătoase ale organismului social. 

46 

Atitudinea poetului, ca orice 

atitudine, se adânceşte în subiectivitate 

şi numai prin rezonanţa socială 

s-ar putea, în ultimă instanţă, determina 

reîntoarcerea spre obiectivitate. 

Însă această determinare, ce 

scapă observaţiei directe, se surprinde 

estetic în recursul lui Doru Roman la 

unele entităţi ipostaziate din poezia 

noastră populară sau la altele din 

zestrea culturală a lumii. 

Prin aceasta, poetul se fereşte atât 

de ilustrativismul cu marginile întinse 

în abstractul alegoric, cât şi de 

efuziunile sentimentalismului. El face 

să vibreze contrastant cu precaritatea 

morală din intrestiţiile sociale aceste 

entităţi din folclorul nostru, precum 

oiţa năzdrăvană din Mioriţa 

(„Mioriţă lae / lae bucălae / te 

lăsară-n ploaie / să o faci de oaie / 

bacii te despoaie / şi te ciomăgesc / şi 

amar asupră-ţi / rău grăiesc / că n-ai 

fi de neam / că n-ai fi de rasă / că pe 

arc carpatic / n-ai mai fi acasă / că 

eşti hidoasă / că n-ai caracter / nu 

eşti andaluză / nu eşti juvaier / ba căţi 

pute lâna / dar de tuns te tund...”, 

Oaie dragă); dorul („Pe muscelul 

mărului / la umbra haiducului / în 

cântecul cucului / toarce ţara din 

fuior / lacrimi de argint şi dor / 

răsucind fusul uşor / şi îl cântă şi 

descântă / zbor de pasăre plăpândă / 

şi de inimă flămândă / gând de soare 

cu scântei / de izvor ţâşnit din stei / 

pe aripa norului / drept la poarta 

dorului”, Printre gene, s. n.); jalea 

generată de un hotar despărţitor de 

neam (Lacrima Prutului), sau cea din 

doinirea „Munţii noştri aur poartă / 

noi cerşim din poartă-n poartă”, 

constant prezentă, reluată în Doina 

spolierii; urâtul, ca piază rea („Cânta 

un huhurez la proră / un singur 

huhurez cânta / şi ţara-n lacrimi se 

stingea”, Imitaţie nereuşită); alte 

ipostaze vin cu contururi prezente, 

dispariţia fără urmă a flotei româneşti 

(Fata morgana), cu carnavalescul din 

social şi politic (Gondola, Prezent 

incandescent, În locul plopilor tăiaţi, 

Revelaţie, Superbaştanii, Zăbranic), 

cu spectacolul lumii teatralizate 

(Spadasinii noştri, De-a hoţii şi 

vardiştii), chiar al semnelor istorice 

(Dilemă). 

Spre acest procedeu sunt aduse şi 

construcţii „fabulistice” (Opinia 

publică). Din zestrea culturală a 

lumii, cu consonanţă în prezent, se 

întrupează poetic Mamutul cu

picioare de lut – ipostaziere a 

deşertăciunii puterii şi valorii politice, 

ca în cazul visului Împăratului 

Babilonului, ghicit şi descifrat de 

Daniel (Daniel 2, 31-45). 

Ipostazierea aceasta poematică, 

la care face recurs Doru Roman, îşi 

are rădăcinile în candoarea 

sufletească a românului şi în speranţa 

că prin invocarea poetică se pot 

îmbuna cele rele ale lumii. 

Când vremurile au ajuns 

maladive, ca şi în locuinţa în care 

există un bolnav, vocea trebuie să fie 

liniştită, iar mişcările celor din jur să 

fie discrete. 

Astfel se petrece şi cu această 

poezie a lui Doru Roman: doinele 

sale, „printre dinţi”, nu înseamnă că 

sunt spuse cu ton ridicat, ci doar cu 

năduf, ca de o gură în sufocare, cu 

supărare şi ciudă, de cineva ajuns la 

ceas de necaz. 

Poate să fie un om, poate să fie 

un popor. 

Un alt set de poezii, desprinse 

parcă din primul volum, de tăietură 

barbiliană, vin cu acelaşi scrâşnet 

social şi se alătură doinelor, în cea 

mai mare parte dezarticulându-şi 

strofele, întinzându-le pe verticală, 

clipind din rimele „ascunse”, ca nişte 

stalagmite sau stalactite apărute în 

pieptul omului. 

Cine pătrunde printre ele, şi în 

tăcere le aude lacrima picurând în 

îngheţare, începe să le împărtăşească 

durerea. 

Doru Roman o face. 

Este durerea celui ce constată 

schimbările ipocrite ale unei 

paradigme sociale, ale acestei maladii 

sau banchize care ne scapă stăpânirii. 

Uimirea sa, ce ne priveşte şi cuprinde, 

pare aidoma cu surprinderea lui 

Parry, din celebra Parabolă a lui José 

Ortega y Gasset: „Parry povesteşte 

că, în călătoria sa spre pol, a mers o 

zi întreagă îndreptându-se spre nord, 

în goana neobosită a câinilor 

înhămaţi la sanie. La căderea nopţii, 

a privit indicaţiile aparatelor ca să 

determine locul unde se afla şi, spre 

marea lui surprindere, a constatat că 

se găsea mult mai la sud decât 

dimineaţa. Întreaga zi se căznise să 

înainteze spre nord, alergând pe un 

sloi imens pe care curentul oceanic îl 

târa spre sud”, (Meditaţii despre 

Don Quijote, Ed. Univers, Buc., 

1973, p. 109). 

DUMITRU VELEA 

Preotul Nicolae Feier, aprig 

susţinător al creştinismului, cel care 

înnobilează, prin rugăciunile lui 

săvârşite la Biserica de la Coroana, 

viaţa creştinilor, apare pe piaţa 

editorială cu un studiu impresionant: 

„Episcopi în mănăstirile străvechi ale 

Ţării Bistriţei – o incursiune eseistică 

în istoria monahismului românesc”. 

Monografia, apărută în Colecţia 

„Identităţi” a Ed. Karuna, cu 

binecuvântarea Mitropolitului Andrei, 

beneficiază de un 

riguros aparat 

bibliografic, 

cercetătorul Nicolae 

Feier aplicând avizat 

studiile din cele mai 

vechi vremuri legate 

de credinţa românilor. 

Convins că neamul 

există şi se evidenţiază 

prin două elemente 

constitutive – limba şi 

legea – Nicolae Feier 

face un pro domo 

pentru limba străveche a tracilor, 

declarându-ne veri buni cu grecii, 

latinii, germanicii, armenii şi slavii. 

Legea strămoşească sau obiceiul 

pământului trebuie păstrate cu ardoare 

la fel ca belaginele – codul de 

legi divino-umane ale monoteismului 

ascetic, promovate timp de milenii de 

către călugării pileaţi proveniţi din 

casta preoţească a bessilor, cei care 

i-au convins pe strămoşii noştri să se 

închine unicului Dumnezeu. Declarând 

răspicat că strămoşii noştri, machedonii 

traci din sudul Dunării, sunt 

primii creştini din Europa, Nicolae 

Feier vorbeşte despre creştinismul 

stră-românesc altoit cu uşurinţă pe 

învăţătura leviţilor tuturor tracilor, aşa 

cum îi numeşte părintele Stăniloaie 

pe preoţii traci. „Dacă noi, românii, 

am marcat decisiv cu ceva istoria 

universală, am făcut-o prin Sfântul 

Dionisie Smeritul (Exiguul), în anul 

530 d.Hr., cel care a instituit ERA 

CREŞTINĂ”, declară părintele Feier. 

În anii 1456 – 1469, exista un 

episcop cu numele Macarie, care 

„sfinţea preoţi pentru Ardeal şi 

Ungaria”, cu reşedinţă într-o 

mănăstire din Galaţii Bistriţei. El era 

continuatorul unei vechi tradiţii 

eclesiale ortodoxe, bizantine, numită 

47 

horepiscopat stavropighial, având ca 

punct central Biserica Romanică de la 

Herina, construită după părăsirea 

cetăţii daco-romane de la Sărăţel din 

pietrele şi cărămizile acesteia. Fiind 

distrusă de către tătari în 1241, 

această străveche biserică a fost 

reconstruită de către saşii veniţi aici 

ca „hospites regio”. Se spune că 

episcopul Macarie este un ucenic al 

Mitropolitului Moldovei şi la 

îmbrăcarea schinei monahale a luat 

numele protectorului său, aşa cum a 

făcut patriarhul Elie Miron Cristea 

care, după mamă. era şi el din Galaţii 

Bistriţei şi care a luat ca nume de 

monah numele Mitropolitului 

Ardealului, Miron 

Romanul. Lângă 

biserica monument 

istoric din Budurleni, se 

află o cruce cu 

caractere greceşti, pe 

care se află inscripţia 

Kir Macarie. Despre 

Galaţii Bistriţei, 

cercetătorul Nicolae 

Feier spune că are 

numele legat de 

cartierul Galata din 

Bizanţ sau de provincia 

Galatia. Legat de episcopii din 

mănăstirile străvechi ale Ţării 

Bistriţei, o altă ipoteză este desluşită 

în această carte despre episcopul Ioan 

Layr, primul episcop de Vad care, se 

pare, că a avut primul său scaun 

episcopal în apropierea Cetăţii de la 

Sărăţel, în schiturile fostei mari 

mănăstiri bizantine, preluată de saşi şi 

catolicizată. Din moment ce episcopul 

ducea tratative la faţa locului cu 

patriciatul săsesc, în 1523, pentru 

dreptul de reconstruire a unor 

mănăstiri. Un alt episcop, Anastasie, 

conducea, în 1529, oştile lui Petru 

Rareş împotriva cetăţii săseşti 

Bistriţa, reuşind, la 11 noiembrie, un 

armistiţiu şi predarea cetăţii. El se 

autodefinea episcopul Anastasie din 

Vadul ungurean, Vadul fiind sub 

jurisdicţia Cetăţii Bistriţei. 

Cartea este un punct de sprijin 

pentru toţi cei care iubesc biserica 

strămoşească, instituţia pe care s-a 

întemeiat neamul nostru românesc. 

O lucrare în care sunt explicate 

toponimiile bizantine ce abundă în 

spaţiul din jurul cetăţii daco-romane 

de la Sărăţel-Domneşti. O monografie 

ce merită aşezată în rândul cărţilor de 

istorie şi religie. 

MEUŢ MAXIMIIA

otă asupra ediţiei 

Raţiunea de a exista a lui Mircea 

Iorgulescu a fost scrisul. A scris mult şi 

în ultimii trei ani de viaţă când se 

eliberase de corvoada serviciului la 

radio şi avea planuri să scrie şi mai 

mult, însă boala l-a împiedicat. Când a 

luat hotărârea să editeze Panait Istrati, 

studiul care i-a marcat serios existenţa, 

a trimis materialele precipitat, cu o furie 

pe care nu şi-o mai putea înfrâna. 

Rămăsese dator doar cu „Nota asupra 

ediţiei”. Nu a mai apucat să o 

comunice, căci, pe 7 iunie 2011, a 

părăsit această lume. Ceea ce am inserat 

aici cred că poate fi lămuritor asupra 

modului cum dorea să fie ediţia 

definitivă Panait Istrati. 

IOA GROŞESCU 

Friday, February 4, 2011 8:07 AM 

From: nelutzug@yahoo.com To: 

mircea.iorgulescu@sfr.fr 

[…] E costisitor pentru tine să 

termini traducerea din franceză în 

română a Spovedaniei şi-apoi să te 

apuci de prefaţă. 

Hai, te rog mult, ocupă-te de 

Istrati! Visez să facem o ediţie revăzută, 

definitivă. Încearcă să visezi şi tu. 

Sunt pisălog? Recunosc. 

Am trăit Saturday, February 5, 2011 

5:40 PM From: i grosescu nelutzug@ 

yahoo.com To: mircea.iorgulescu@ 

sfr.fr 

[…] Mi-aş dori mult pentru tine 

să poţi duce la cap a doua variantă. 

Uite, îmi aduc bine aminte că, într-o 

scrisoare din 26 dec.1984, te întorseseşi 

din Grecia, spuneai, citez, Lucrez la 

cartea despre Istrati, (care mi-a 

schimbat viaţa) şi-mi doresc, pentru ’85 

s-o termin. Când şi dacă apare, nu mă 

interesează; esenţial e să ştiu că mi-am 

făcut datoria, că am scris-o, adică. (iar 

după aceea fie ce-o fi, spuneai atunci). 

Semne bune Sunday, February 6, 2011 

8:03 PM From: mircea.iorgulescu@ 

sfr.fr To: i grosescu nelutzug@yahoo. 

com 

[…] M-am hotărât. Ţi-am spus 

că începusem, cu ani în urmă, să traduc 

din Spovedania unui învins. Am găsit 

cele circa 20 de pagini pe undeva prin 

computerul vechi şi nefolosit. Voi 

continua cu traducerea şi am de gând 

să fac şi prefaţa şi note 

biobibliografice. Paralel voi adăuga la 

ceea ce am şi ceea ce voi folosi la note. 

Prima parte din Celălalt Istrati nu o am 

culeasă, însă pe cea de a doua, da. 

Dacă Domnul sau cel care hotărăşte 

asupra vieţii mele îmi va îngădui, în 

trei luni dau gata ceea ce mi-am 

propus. 

Miercuri Wednesday, February 9, 2011 

6:03 AM 

From: mircea.iorgulescu@sfr.fr To: i 

grosescu nelutzug@yahoo.com 

[…]Dar eu nu vreau să o 

lungesc atât de mult, nu de alta, dar 

dacă până atunci plec dincolo?! Până 

să mă fulgere boala, aveam un fel de 

sentiment nepăsător al timpului din faţă 

- nu era limitat. Acum e şi mai rău, nu 

ştiu unde e limita aia. Ştiu doar că e 

aproape. Că poate fi peste o lună, 

două, trei. Că la fel de bine poate să fie 

ceva mai încolo. Dar îi simt, ca un tăiş 

de ghilotină, răceala ascuţită în ceafă. 

Gata. La muncă! Traduc, am 

pornit şantierul, şi o fac şi pentru a 

evada în lumea cuvintelor, a 

echivalentelor etc., o lume mult mai 

plăcută şi mai suportabilă decât cea 

care mă înconjoară. [...] Hai, la lucru, 

Iorgulescule! 

Re: Ai Wednesday, February 9, 2011 

9:15 AM From: mircea.iorgulescu@s 

fr.fr To: i. grosescu nelutzug@ 

yahoo.com 

[…] Mă lupt cu traducerea! [...] 

iar când obosesc, fac doi paşi şi mă pun 

în pat! 

sâmbătă Saturday, February 19, 2011 

7:06 AM 

From: mircea.iorgulescu@sfr.fr To: i. 


[…] dar inima mă trage la 

traducere. Şi s-a răcit vremea şi la 

Paris. Dar, vorba Sandei, bine că sînt 

în viaţă! […] 

Nu mă Saturday, February 19, 2011 

6:45 PM 

48 



[...] Luni mă bombardează cu 

chimicale. Moleşala începe cam de 

marţi după-amiază. 

Scriu la interviul despre Buzura. 

[…] Chiar dacă nu-l termin până 

duminică seara/luni dimineaţă, tot îţi 

trimit cât am scris, […] 

marţi Tuesday, February 22, 2011 9:16 

AM From: mircea.iorgulescu@sfr.fr 

To: i. grosescu nelutzug@yahoo.com 

Message contains attachments1 File 

(68KB) 

Dimineaţa de azi încă nu e lovită 

de efectele chimioterapiei - şi încerc să 

profit. 

Am trimis interviul acum câteva 

minute, îl ai, iată, şi tu, trufanda. […] 

Sâmbătă şi duminică am avut zile mai 

tulburi, iar ziua de ieri, luni, ziua de 

chimioterapie, a fost lungă şi 

obositoare. [...] dar de diseară sau de 

mâine, miercuri, s-ar putea instala, nu 

ştiu cu ce virulenţă şi durată, obişnuita 

oboseală chimică. O aştept în linişte. 

Mă reapuc de traducere. 

Spune-mi Tuesday, March 1, 2011 6:01 

PMFrom: mircea.iorgulescu@sfr.fr To: 

i. grosescu nelutzug@yahoo.com 

[…]M-am chinuit îngrozitor. 

Deja mersul până la spital a fost ca o 

expediţie himalaiană,[...] 

Joi Thursday, March 3, 2011 8:15 AM 



[…] u am putut lucra nimic 

până acum, bineînţeles. Voi relua 

începând de azi. Următoarea sedinţă de 

chimioterapie e pe 14 martie, aş mai 

avea vreo zece zile până reintru în apa 

neagră... 

→

Vineri Friday, March 4, 2011 10:30 



[...] Mă simt stors, stors, ăsta e 

cuvântul. Golit până şi de suflet. Şi 

plăpând. Mai exact, pâlpâind...[...] 

Esti Saturday, March 5, 2011 8:28 AM 



Da. Ieri am reuşit să traduc o 

pagină din "Spovedanie". [...] 

Duminica Sunday, March 6, 2011 6:34 



Iată-mă treaz şi pus pe lucru la 

cinci dimineaţa, […], cu o senzaţie că 

am ieşit până la brâu din apa neagră a 

chimicalelor […] u ştiu cât mă va 

ţine, dar încerc să profit. Am lucrat şi 

ieri puţin, am tradus cam o pagină. 

Duminica Sunday, March 13, 2011 9:50 



Răul a venit - ieri - , m-a 

inundat, m-a zdrobit, apoi s-a dus. 

Acum mi-e bine. [...] Acum, cât m-o 

ţine, încerc să mai traduc. În aceste 

ultime trei săptămâni n-am reuşit să 

progresez prea mult... 

Revin Sunday, March 27, 2011 5:15 

PM From: mircea.iorgulescu@sfr.fr To: 


[…] Mi-am găsit o poziţie cât de 

cât confortabilă pentru mijloc, tuşesc 

fără scrupule, vreau să traduc măcar o 

pagină […] 

Miercuri Wednesday, May 4, 2011 8:06 



[…] Am realizat că în fond de pe 

la 17 ianuarie am tot făcută naveta 

între casă şi spital şi că în afară de 

vreo 30 de pagini traduse din 

Spovedanie (rămase îngheţate de pe la 

20 martie, ca macaralele lui 

Ceauşescu, când a început să-mi fie 

deosebit de rău), […] Şi am fost obligat 

să suport şi mizeriile instituţiilor din 

ţara mea de origine… 

Re: Ai Friday, May 6, 2011 7:18 PM 



Fac proiecte. Ştiu că e o nebunie 

în situaţia mea, dar altfel mor. La 

spital, când mă zbăteam între trezie şi 

leşin, încercam să mă agăţ de orice, să 

nu mă prăbuşesc. Cel mai des îmi 

făceam planuri, inevitabil delirante. 

Acum încerc să recuperez câte ceva din 

acele deliruri şi să le găsesc o formă 

raţională, cât de cât. Dacă iese ceva, îţi 

scriu. 

u pot scrie, nu mă pot 

concentra, nu am forţă. Poate va veni... 

Pe Sighet Monday, May 9, 2011 1:07 



Mâine am chimioterapie. Deci o 

nouă sursă de blegeală accentuată 

pentru zilele care vin ...şi mă tot 

gândesc la "proiectul nebun"!!! 

proiectul Monday, May 9, 2011 6:45 



Dom' Jan, 

Probabil sub crisparea 

inconştientă, dar activă, a mersului de 

mâine la chimioterapie, m-am mobilizat 

să raţionalizez "proiectul nebun" şi să 

ţi-l trimit. Să fie la tine... 

Iată: 

a) după apariţia noii ediţii a 

"Mahalalelor" tale, i-am putea propune 

patronului editurii ploieştene să scoată 

un Istrati "ediţie definitivă". 

b) baza ar fi ediţia din 2004 de 

la Polirom (o ai - şi te rog să urmăreşti 

pe ea, să verifici dacă nu bat câmpii!); 

c) aş elimina "prefaţa epică..." şi 

aş pune în loc un text inedit despre 

Istrati şi Orwell: prima traducere în 

franceză a unei cărţi de George Orwell 

s-a făcut în 1935 şi avea o prefaţă de 

P.I., apărută postum, la trei luni după 

moartea lui, un fel de testament 

literar...; am acest text în franceză, 

doar să-l dau pe româneşte; 

d) ar urma partea intitulată 

"Tânărul Istrati" şi apoi cea numită 

"Drumul spre glorie"; 

e) aş pune un capitol inedit de 

sinteză asupra destinului şi operei lui 

PI, de genul el s-a creat pe sine, cca. 

50 de pagini, e scris; 

f) aş lăsa "addenda", dar aş 

schimba câte ceva - aş scoate 

"afacerea..." şi aş pune un tex, pe care 

ţi l-am trimis odată, intitulat "cum se 

fabrică un agent comunist"; aş pune, 

sînt tentat, şi poemul lui Victor Serge 

tradus de mine, "Moartea lui Panait", 

care ar încheia volumul. 

Ce zici?! La aşa ceva te gândeai 

tu când tot mă împingeai să-l pun în 

ordine pe Istrati? 

Mai am de pus aspectele tehnice, 

dar nu mai am putere şi mă bizui pe 

ajutorul tău. Revin când pot; acum sînt 

epuizat... 

Domnule, Monday, May 9, 2011 6:54 

PM From: “ioan grosescu” 

nelutzug@yahoo.com 

To: mircea.iorgulescu@sfr.fr 

e o chestie absolut fenomenală!!!!! 

[...] Eu ţi-am spus de mult să 

faci/facem treaba asta, dar nu am 

insistat ca să nu te agasez. Hai! 

Dupa Wednesday, May 11, 2011 7:56 



... Să nu zici că m-am ţicnit din 

cauza bolii... francezii au o expresie, 

"rage de vivre", aş traduce-o prin 

"furie de a trăi", deşi "rage" nu e chiar 

"furie", e mai aproape de... 

"turbare", pentru a se sugera, 

probabil, dimensiunea iraţională şi 

metafizică a respectivei stări... 

Ce crezi tu, monşer, că am făcut 

aseară, după ce am venit de la spital 

(pe la patru, dar am dormit apoi vreo 

două ceasuri)?! Ei bine, am scociorât 

prin diferitele mele fişiere "istratiene" 

şi am compus unul nou, cu titlul "proiect 

ediţie definitivă". Am pus în el (cu 

gândul să-ţi trimit tot, la tine vor fi în 

siguranţă) tot ce este susceptibil să intre 

în ediţia proiectată. Tot ce e "nou", 

vei vedea, există, se înţelege, în formă 

informatizată (n-am stat). Din volumul 

de la Polirom am de asemenea în formă 

informatizată tot - cu excepţia primei 

părţi, "Tânărul Istrati" (p.18 - 174). 

Nimic Sunday, May 15, 2011 10:57 


To: i. grosescunelutzug@yahoo.com 

nou. 

u-l voi căuta pe acel domn de la 

Polirom. Eu vreau ca această ediţie 

definitivă Istrati să apară tot la 

Ploieşti, la dl Paul, sub îndrumarea ta. 

Ţi-am spus că reîncep, încetişor, 

să revin la suprafaţă. Uite ce-am făcut 

ieri şi azi, trăgând de mine, e drept: am 

pus la punct noua formă a "addendei", 

cu tot ce va conţine ea (din ceea ce a→ 

_______________ 

Foto: Daniel Leş, “Borţoasa” 

49

intrat în volumul de la Polirom din 

2004 nu rămâne decât textul despre 

"cruciadă"). Când voi căpăta puteri, îţi 

trimit. 

Cum crezi. Sunday, May 15, 2011 1:03 

PM From: "Ioan Grosescu" nelutzug@ 

yahoo.com.To mircea.iorgulescu@sfr.fr 

[…] Mi-a plăcut (încă de pe 15 

sept. 2009 ţi-am spus) şi mi-a rămas 

întipărit în minte ceea ce mi-ai scris în 

dedicaţia pe cartea trimisă: "…această 

biografie a unui nomad statornic". Ce 

titlu de carte: "Panait Istrati, 

nomadul statornic"!!!!! 

Dupa delir, Sunday, May 15, 2011 

10:16 PM From: mircea.iorgulescu 

@sfr.fr To: i. grosescu 

nelutzug@yahoo.com 

disciplină!!! 

Domnule, acesta va fi titlul, dacă 

va fi să fie ceva! Da, şi ţi-l datorez! 

Iata Monday, May 16, 2011 8:10 AM 



cum arată "noul cuprins": 

C U P R I N S 

În loc de introducere: de la 

Romain Rolland la George Orwell 

I. Tânărul Istrati 

«Cazul» Istrati ……………………… 

Fiul cărţii …………………… 

Fratele sărac ……………… 

II. Drumul spre glorie 

Anonimul elveţian…………… 

Recunoaşterea .……………. 

III. Panait Istrati - creaţie a lui 

Panait Istrati ………. 

IV. Addenda 

Un anarhist al dracului de deştept .. 

Cum se fabrică un agent 

comunist .. 

Chemarea Mediteranei ……… 

„Otomanul” Istrati ………… 

«Cruciada Românismului» şi 

Panait Istrati ……………… 

Recviem din stepă ………….. 

Şi există deja aproape întregul 

conţinut. Aş mai avea de dat pe 

româneşte (de rescris, vreau să 

zic) povestea cu Rolland şi Orwell (o 

am numai în franceză) şi de procurat 

forma informatizată de la Polirom, din 

2004, asta pentru partea intitulată 

"Tânărul Istrati" (e, de fapt, cărţulia 

din 1986...) 

u, nu sînt "funcţional" decât 

cam 15% , dar strâng din dinţi... ce 

altceva pot face?! 

Uite Thursday, May 19, 2011 6:08 PM 



Foto: Daniel Leş, Pe gânduri 

____________________________________________________ 

Message contains attachments 3 Files 

(285KB) | Download All 

şi celelalte două capitole 

(Anonimul şi Recunoaşterea), plus, ca 

"foaie de drum", noul cuprins... mă 

bucur că sunt acum la tine, am 

sentimentul de uşurare, ca şi cum le-aş 

fi depus la bancă. 

Expeditia Monday, May 23, 2011 12:04 



[...] Mi-am mai revenit şi eu, dar 

nu cine ştie ce. Lucrez la acea rescriere 

pe româneşte a textului ce urmează să 

ţină loc de introducere. Încerc să 

termin până la sfârşitul săptămânii (pe 

31 am iarăşi nenorocita de 

chimioterapie...) 

POZE: îţi voi trimite "căcălău, 

maria-ta!". O să mă şi înjuri... 

[…] M-am uitat deja 

pe macheta realizată de tine cu ce ai 

până acum. E foarte bine, dar sînt o 

mulţime de mărunţişuri. Poate vorbim 

la telefon... 

este Wednesday, May 25, 2011 12:11 



ok, prietene - şi cum zici să fie 

scris textul şi cu ajutorul pe care mi-l 

dai; nu sînt deloc în apele mele, fie ele 

şi mai tulburi, mă chinuie respiraţia; 

cât despre poze, dacă am vlagă - deşi 

nu e mare lucru! - voi încerca să fac în 

cursul zilei un test; JPEG am; 

Re: Uite! Sunday, May 29, 2011 10:30 



[…] Eu sînt în aceeaşi stare de 

istoveală, mă târăsc prin casă şi mă uit 

50 

pe fereastră cum a venit vara […]. 

Dacă nu se găşeste o soluţie să mă 

repun cât de cât pe picioare, până la 

sfârşitul anului dau ortul popii... 

Am mai lucrat, fără mare spor, 

dar cu devotament. […] Probabil voi 

scurta; textul francez era pentru alt 

cititor decât cel român. O să-ţi mai 

trimit şi poze. 

ia fii atent aici Monday, May 30, 2011 

6:07 PM From: mircea.iorgulescu 

@sfr.frs To: „ioan grosescu” 

nelutzug@yahoo.com Message 

contains attachments1 File (79KB) 

Dragul meu, 

Eşti un chiţibular perfecţionist. 

Am citit pasajul trimis de câteva ori, 

dar nu-mi dau seama ce te stânjeneşte. 

Oricum, am creierul terciuit, mi-a fost 

foarte rău şi sâmbătă, şi azi. O să reiau 

când voi fi mai limpede. Şi sînt foarte 

crispat din pricina chimioterapiei de 

mâine. Fiindcă nu m-am refăcut după 

cea de acum trei săptămâni... prevăd 

zile groaznice. 

Am reuşit, cu chiu cu vai, să 

termin textul Orwell. Ţi-l trimit, să mă 

liniştesc. Am şi încă două poze de 

trimis. Dau povara pe tine, săracu’… 

Marti Tuesday, May 31, 2011 7:34 AM 



Aştept ambulanţa am avut iarăşi 

o noapte grea. […] 

"Dublu" ăla e un decalc după 

franceză, cred; dacă tu crezi că e greşit 

înlocuieşte eventual cu "revers" sau cu 

ce crezi că e mai convenabil. 

Obişnuieşte-te să iei hotărâri de unul 

singur, căci soarta textelor mele, în 

curând, va depinde de tine în 

exclusivitate. 

Uf! u mai pot.... 

Revin Sunday, June 5, 2011 9:29 AM 



foarte greu şi încet. Chimioterapia de 

marţi a fost ea ultima din serie, dar a 

fost cu aceeaşi substanţă şi aceeaşi 

doză ca şi cele pecedente. Şi aceeaşi 

toxicitate, dacă nu chiar mai mare, prin 

efect cumulativ. Abia azi, duminică, am 

reuşit să mă ridic din pat şi să fac vreo 

câţiva paşi şi să scriu acest mesaj. 

Acum mă întorc în pat, sînt 

stors! Dar nu mă las... 30 ) 

30 Acesta a fost mesajul trimis duminică, 5 

iunie. Marţi, 7 iunie 2011, ora 8 dimineaţa, 

închide ochii ca şi cum s-ar fi culcat ca să se 

odihnească puţin înaintea încă unui efort de a 

pune la punct ultimele detalii la „proiectul 

nebun” de pregătire a ediţiei definitive Panait 

Istrati.

(VI) 

Viaţa era tot mai pătimită, mai căznită, mai pocită şi mai 

siluită şi pe din afară şi pe dinăuntru ca de o mână vrăjmaşă. 

Nu mai era din aia de odinioară din care îţi venea să muşti ca 

dintr-un măr şi să nu te mai saturi de plăcere şi de răcoare. 

Nu mai avea gustul celei de atunci, nu mai avea parfumul 

acesteia, era ca florile alea urâte despre care nici nu te 

gândeai că s-ar putea naşte vreodată, dar cărora se pare că le 

venise vremea. Ziua nu mai era zi, noaptea nu mai era 

noapte, vara nu mai era vară, iarna nu mai era iarnă, obrazul 

nu mai era obraz şi parcă nici locul nu-i mai era acolo unde 

se afla. Bucuriile şi necazurile nu mai ţineau de suflet, aşa 

cum ţinuseră, fuseseră furate fără nicio ruşine de trupul de 

hulpav, cu plânsul şi cu râsul şi cu lacrimile, cu tot, iar 

nevolnicul care le furase spre fală, că, de, el era trup de om, 

nici nu ştia la ce sunt bune. De atâtea muşcături şi sfâşieri din 

toate părţile, lumea se crâmpoţise, se împrăştiase, se făcuse 

un fel de pardoseală moale în care oamenii scormoneau ca 

găinile într-un fel de cine ştie ce de pe jos, scormoneau să se 

îndoape şi să crape de sătule, în timp ce proastele de raţe care 

n-aveau decât ciocul de scormonit, se uitau de pe lături şi 

crăpau de flămânde. Mai mult şi decât crăpelniţa, era la 

mijloc banul. El era bucuria, patima, durerea şi tot ce putea fi 

mai rău. Dar să-l iei, nu să-l dai. Tu şi cu tine şi un timp şi cu 

ai tăi erai lumea întreagă. Restul, începând de la poarta 

bătăturii şi călcând în uliţă unde putoarea aia de nevastă-ta şi 

proasta de fiică-ta, fată mare, aruncau gunoiul de după o 

săptămână – două de măturat, erau marele rest, arătura, 

pârloaga sau ce-o fi, numai de vămuit, de dijmuit, de ciupit, 

de jumulit şi de muls să fie şi să ţină. Ăla, restul ăla, era 

hoitul cel mare din care se înfruptau toţi, aici se dădea bătălia 

lui care pe care. Cine apuca apuca, cine nu... Că de-aia îţi 

învăţaseşi mâinile să adune, să apuce, să rupă, de-aia îţi 

învăţaseşi picioarele să fugă sau să pună piedici în dreapta şi 

în stânga. Tot chichirezul era să fie peste ceilalţi, şi cât de sus 

era o stabileau tot banii. Altfel, pentru ce ţi-ar fi fost bună 

mintea? Ajunsese la modă o vorbă: să te descurci. În asta 

erau cuprinse şi ştiinţa căpătatului din milogeală şi 

cumpăratul şi furatul şi tot ce ţinea de deşteptăciune, tot ce te 

ducea cu gândul la bani. Se înţelege că şi munca intra aici, 

când omul nu mai avea încotro, dar şi munca era de multe 

feluri, între care, mai pe la margine, şi munca cinstită. Nimic, 

nimic să nu-ţi scape nestors, nemuls... Fiindcă banul era ca 

un coşmar perpetuu, te urmărea pretutindeni. Banul e 

buruiana cea mai spurcată care trăieşte pe unde nu te aştepţi. 

Găsirea lui însemna să te descurci. 

Păi să luăm, de pildă, nunta, treabă, ai zice, ca orice 

treabă. Dar făcută cu cap, o nuntă, hai, fie două, trei, te 

făceau om. Nu mai era însă nunta de odinioară, care se făcea 

spre bucuria celor două case încuscrite, dar şi a celor pe care 

îi pofteai ca să împarţi bucuria cu ei. Atunci totul te costa pe 

tine şi pe socrul celălalt, voi eraţi cei care puneaţi totul la 

bătaie şi, Doamne, multe erau! Acum, că se schimbaseră 

vremurile, se schimbaseră şi năravurile. Ceilalţi, satul era cel 

care da. Nici vorbă, şi înainte îţi veneau oaspeţii cu ceva, că 

nu se cuvenea să vină cu mâna goală, cu un miel, cu un 

purcel, chiar şi cu un viţel, cu un săcotei de grâu sau de 

porumb la încropirea gospodăriei tinerilor, dar treaba asta se 

făcea mult mai înainte şi, pe cât se putea, pe uşa din dos, nu 

în văzul tuturor. Dar de aici şi până la plicul de azi, înmânat 

în prealabil fiecărui cap de familie participantă, plic pe care 

era bătut la maşină numele şi prenumele, dacă nu şi adresa 

destinatarului, şi pe care, foarte important, era un dreptunghi 

în care era specificat: valoare netă lei... , cursese multă apă pe 

pârâu. Singura grijă a oaspetelui era să bage banii în plic şi să 

aibă grijă ca suma acestora să bată cu cea trecută în casetuţă. 

Element esenţial din întregul proces de organizare care cădea 

pe capul celor doi cuscri. Nu se putea lăsa o asemenea grijă 

pe capul amărâţilor de însurăţei, mai ales că unii încă mai 

aveau caş la gură, şi care erau cu gândul la ale lor, fiindcă nu 

ieşiseră din visul acela frumos că pirostriile care le fuseseră 

puse pe creştet i-ar fi făcut nişte regişori la care venea atâta 

lume să le ureze una şi alta. 

Cam acelaşi lucru şi cu botezul care urma, că, dacă nu 

urma, asta putea să însemne o sută de alte lucruri, botezul, 

mai bine-zis mobilul său, praznicul, urmărea să suplimenteze 

încasările de la nunta cea mare pentru a cărei reconstituire, 

măcar parţială, veniseră oaspeţii. Pruncul, ca şi cei doi însurăţei, 

se transformaseră odată cu aşezarea oamenilor la 

masă într-un pretext. Aproape ieşea şi el din calcul, aşa cum 

ieşeau o serie de ritualuri devenite inutile din cauza prea multei 

ştiinţe care le asalta din toate părţile, ca de pildă ursitoarele, 

episod atât de spectaculos la botezurile de pe vremuri. 

Un loc aparte în acest trio de sărbători (sărbătoriri) din 

viaţa omului îl ocupa înmormântarea. Nu e deloc greşit s-o 

numim aşa, din moment ce până la ieşirea oamenilor din 

cimitir şi întoarcerea la fosta casă a mortului, prin atmosfera 

de măreţie şi de cucernicie, te apropia şi pe tine, cel viu, de 

Dumnezeu şi de tainele cele de nepătruns. Deşi, cum ar fi 

fost de aşteptat, se presupunea cel puţin că moartea şi 

înmormântarea ar fi fost cu totul şi cu totul altceva, se 

întrezăreau multe similitudini cu practicile nunţii şi ale 

botezului. Aşa că apropierea uneori până la suprapunere cu 

moartea şi cu înmormântarea din Mioriţa nu puteau fi luate 

decât drept o metaforă singuratică şi suspendată din folclorul 

nostru. Nu mai vorbim de suprapunerea quasi totală din 

cadrul petrecerii, „petrecaniei”, care chemase oaspeţii dornici 

să reconstituie măcar parţial ceea ce fusese la nuntă. Nu se 

mai ţinea cont de amănuntul că, dacă la naştere, se năştea o 

stea, acum cădea una, poate aceeaşi, dar nu se putea trece cu 

vederea că omul trebuia să-şi scoată cât de cât pârleala, → 

ŞTEFA GOAŢĂ 

51

să-şi scoată o parte din banii daţi doctorilor, vracilor şi pe 

eventualele medicamente, dacă mortul fusese chiar bolnav şi 

de altă boală, în afară de bătrâneţe. Aşa că şi aici era nevoie 

de nelipsitul caiet în care să notezi discret, dar firesc, ceea ce 

a fost adus ca prinos răposatului: jumatea de sticlă de ulei şi 

de kil de zahăr, niscaiva ouă, găina sau metrul de cârnaţ... La 

nuntă, se înţelege, erau mai multe de notat. Nu lipseau dintre 

celelalte cadouri săpunurile, sticluţa de parfum şi pasta de 

bărbierit şi perechea sau două perechi de chiloţi pentru 

mireasă. Uneori – asta depindea de plăcerea scrisului şi de 

îndemânare – notai şi dacă nevasta invitatului s-a servit şi ea 

din toate ca ceilalţi. Se prea 

putea ca dumneaei, de teamă să 

nu vadă suratele din jur că se 

ghiftuieşte şi pe urmă să aibă de 

ce s-o bârfească, făcea treaba 

asta acasă spre nemulţumirea 

abia ascunsă a bărbatului. 

Trebuia să se sacrifice el şi să se 

îndoape pentru amândoi, dar 

treaba asta o trecea cu vederea 

cel cu caieţelul şi n-o mai 

consemna, deşi, în spiritul 

corectitudinii, trebuia. Fuseseră 

însă cazuri, aşa se auzise, când 

soţii se certaseră din cauza asta, 

dacă nu ajunseseră şi la spital din cauza îndopatului peste 

măsură, până la divorţ. Nu de alta, dar nu ştiai dacă la vreo 

nuntă de-a ta sau la una care urma să aibă loc în casa ta ăia 

n-o să bage în ei şi mai şi. Aşa că nu puteai rămâne în 

pagubă. Erau însă multe altele de care nu puteai trece cu 

niciun chip. La chestia cu plicurile, te puteai şi arde, dacă nu 

căscai bine ochii. Se întâmplase de multe ori ca în plicuri să 

se găsească, în loc de bancnote, hârtii goale tăiate din caiete 

cu foarfeca la aceleaşi dimensiuni. Să nu te zgârii pe obraz de 

ciudă? Aşa că îngroşai obrazul, deschideai plicul în faţa 

omului şi, de faţă şi cu alţi martori, verificai dacă banii puşi 

băteau cu suma pe care respectivul o trecuse manu propria 

în casetuţă. Paza bună... 

Am zăbovit asupra ceremonialului actual din jurul celor 

trei evenimente cruciale din viaţa omului – fără a decripta şi 

ceremonialele de odinioară, considerându-le pe acestea uşor 

de reconstituit prin rememorare şi monografiere de înaltă 

competenţă la dispoziţia celor interesaţi –, pentru că acestea 

ni se par cele mai concludente când e vorba să se compare ce 

a fost cu ceea ce este în acest domeniu şi, în acelaşi timp, 

pentru că tot aici găsim şi cea mai prolifică sămânţă de vorbă 

în disputele pe aceeaşi temă de tipul: «Şi acum mai ai ceva 

de zis, domnule bâtule, care zici că duci în cârcă zestrea de 

înţelepciune, moştenire de la zeci şi sute de înaintaşi? Acum 

vezi ce e aia nuntă adevărată, naştere şi botejune adevărată şi 

îngropare adevărată?» «Mai am de spus, mă domnule ăsta, 

mai am, şi încă multe, chiar dacă unele sunt spuse şi răspuse 

în zadar. Cele de azi, aşa cum sunt ele spuse de voi, par a fi 

mai degrabă nişte poveri în plus pe capul celor care le poartă, 

nişte corvezi. La fel sunt şi pentru cei care se simt obligaţi să 

participe cu obolul lor la ele, adică măcar să înapoieze darul 

în bunuri sau în bani primit de ei când au fost gazde de una 

sau de alta. Acum, ca oaspeţi, trebuie să dea înapoi ceea ce 

au primit atunci şi să-i sugereze încă de pe acum celui care 

primeşte să dea şi el când îi va veni rândul să-i fie oaspete, să 

dea cât a primit dacă nu şi mai multişor, că viaţa asta le tot 

scumpeşte pe toate. Şi nu vezi domnia ta că cele legate de 

evenimente, cum le-ai zis, nu mai sunt ale sufletului, nu mai 

sunt cele care să te înalţe prin puterea bucuriei ori a durerii, 

să te întinerească, nu să te îmbătrânească sub greutatea lor. Îţi 

creştea inima la ce oboseală dulce îţi aducea atât bucuria, cât 

şi durerea! Că aici vreau eu să te aduc. Întâi şi întâi, să-mi 

spui mie ce e cu progresul ăsta cu care îi tot dai zor. E mers 

înainte sau înapoi? Şi pe ce te bazezi dumneata când spui că 

încolo e înainte şi încoace e înapoi, când trebuşoara asta cu 

ce înseamnă înainte şi înapoi n-o poate dezlega nimeni? Că 

de stat pe loc nu poate fi vorba. Şi nu vezi că, făcând şi 

dregând lucruri peste lucruri cu tot mai puţină plăcere, omul 

se usucă din picioare? Trăieşte şi 

aşa, că n-are încotro, ca şi pomul 

căruia nu-i mai place locul tot mai 

bolnav în care trăieşte, dar se 

usucă şi el încetul cu încetul. Iar 

dacă uscăciunea lui începe de la 

inima lui de lemn, de la miez, şi a 

omului începe tot aşa, adică de la 

suflet. Pe urmă, de la uscăciunea 

asta începe şi urâţirea omului. Nu 

vezi ce urâţi se fac şi oamenii şi 

pomii? Le pui apă la rădăcină, le 

faci trai de trântorit în seră, 

degeaba. E drept, capătă pentru o 

bucată de vreme o rumeneală în 

obraz ca aia a bolnavului de oftică, dar cât îl ţine? Pe cine 

mai înşeală culturile astea siluite prin fel şi fel de tratamente 

spurcate.» 

Şi, aduse de bâtul până aici, gândurile erau reluate de 

alţi firoscoşi de-ai noştri, ai satului, atâţia câţi mai erau 

printre bătrâni, care se contrau de mai mare dragul cu 

filozofii de vitrină repeziţi tam-nisam asupra Mioriţei şi nu 

numai. Că bătrânii mureau, se duceau şi nu mai veneau alţii 

în locul lor, iar tinerii se tot năşteau şi tot mai tineri şi mai 

nesimţitori. Din cauza fatalismului, a unui anumit spleen 

carpatin, din cauza renunţării şi a îndemnului la pasivitate 

promovat de ea, de Mioriţa, am fi..., dar ce n-am fi, dacă e 

vorba de rău?, rămaşi în urma celorlalţi. Asta tot ziceau 

dumnealor. Atât să fi înţeles ei sau atât să fi vrut să înţeleagă 

din Mioriţa? Dar există fatalitate, prăbuşire în renunţare la tot 

ceea ce e viu în jurul nostru? Pe cine nu ar înfiora, dacă ar 

privi cu ochii minţii, tragismul luptei firişorului de grâu 

rămas numai de o şchioapă din pricina secetei, dar care şi cu 

ultimul strop de viaţă se ascunsese într-un biet spiculeţ, abia 

ghicit că e spic, şi acolo aştepta ca măcar un bob din el să 

scape sănătos şi să-i asigure perpetuarea? Şi aceeaşi 

încrâncenare şi din partea unui biet fruct bolnav şi viermănos 

încăpăţânat în repeziciunea cu care vrea să se coacă, doardoar 

sâmburele din el i-ar putea asigura o nouă încolţire. Şi 

ce să mai zicem de lupta până la istovirea totală a musculiţei 

prinse în pânza-plasă a păianjenului! Şi numai omul, numai 

el din tot ceea ce e viu să renunţe, să îngenuncheze şi să-şi 

primească de bunăvoie moartea? Ar fi absurd, o culme a 

absurdului, dacă se poate spune şi aşa. Balenele sinucigaşe? 

Dar cine garantează că în cazul lor e chiar vorba de o 

sinucidere şi nu doar se zice aşa pentru a masca neputinţa 

omului de a descoperi adevăratele motive care ar întâmpina 

intuirea din partea lor a unei morţi iminente? Şi atunci, 

excluzând cazurile patologice izolate, tocmai în fericitul 

ciobănaş de pe gura de rai să se fi născut acest morb? Cu 

voia dumneavoastră, altă superabsurditate! 

52

„Poezia Rugăciune este una 

dintre cele mai alese flori pe care şi 

le-a sădit Eminescu în grădina 

operei sale literare.” 

L.C.: Înaltpreasfinţite Părinte 

Arhiepiscop, sunt unele persoane sau 

categorii de oameni care nu o cinstesc 

pe Maica Domnului, dar noi, românii, 

avem un strălucit poet care i-a 

închinat o poezie cu totul deosebită. 

Mă refer la poezia Rugăciune, 

închinată Fecioarei Maria, scrisă de 

marele nostru Mihai Eminescu. 

Pentru frumuseţea ei deosebită şi 

pentru dimensiunea creştină 

extraordinară (de fapt creştinismul 

reprezintă una din ipostazele lirice 

eminesciene), redau textul în 

întregime: 

„Noi, ce din mila Sfântului 

Umbră facem pământului, 

Rugămu-ne-ndurărilor, 

Luceafărului mărilor; 

Ascultă-a noastre plângeri, 

Regină peste îngeri, 

Din neguri te arată, 

Lumină dulce, clară, 

O, Maică Preacurată 

Şi pururea Fecioară, 

Marie! 

Crăiasă alegându-te 

Îngenunchem rugându-te. 

Înalţă-ne, ne mântuie 

Din valul ce ne bântuie; 

Fii scut şi întărire 

Şi zid de mântuire, 

Privirea-ţi adorată 

Asupra-ne coboară, 

O, Maică Preacurată 

Şi pururea Fecioară, 

Marie!” 

Poezia Rugăciune de Mihai 

Eminescu este un imn religios cu 

accente de odă. Titlul este folosit cu 

sensul său propriu, de act 

existenţial uman în faţa divinităţii. 

Scriitorul-teolog Valeriu Anania, 

devenit mitropolitul Bartolomeu al 

Clujului, consideră că poezia porneşte 

de la tradiţia creştină autohtonă şi că 

ipostaza care l-a sensibilizat pe 

Eminescu este icoana Maicii 

Domnului de pe bolta de deasupra 

Sfântului Altar, cu privirea şi cu 

braţele îndreptate ocrotitor către 

credincioşii dinăuntru, în care Maica 

Domnului este ocrotitoare a 

creştinătăţii. Înainte de a continua să 

spun câteva cuvinte despre această 

poezie, Înaltpreasfinţite Părinte, de ce 

se află tocmai icoana Maicii 

Domnului pe bolta de deasupra 

Altarului? 

I.P.S. Ioan: La Cincizecime, 

Maica Domnului a ascultat predica 

Sfântului Apostol Petru, când s-au 

botezat cam la trei mii de suflete şi 

atunci când s-a întemeiat Biserica, 

Maica Domnului a fost de faţă. Sub 

ochii ei s-a întemeiat Biserica. Sub 

ochii ei blânzi şi privirea-i dulce, 

săvârşeşte în mod permanent preotul 

Sfânta Liturghie. De aceea, pe cupola 

Sfintelor Altare, se pictează Maica 

______________________________ 

Domnului cu Pruncul în braţe, astfel 

străjuind biserica, pe preot şi pe 

credincioşii aflaţi în biserică. 

L.C.: Revin la poezia lui Mihai 

Eminescu, Rugăciune. Poetul 

concepe „rugăciunea” într-o formă 

dialogată, structurată în două strofe, 

cu refrenul: „O, Maică Preacurată / Şi 

pururea Fecioară, / Marie!” Adresarea 

este în numele colectivităţii. 

Comuniunea sufletească se realizează 

printr-o invocaţie adresată 

„îndurărilor”, „luceafărului”, pentru 

ca „regina peste îngeri”, „lumina 

dulce, clară” să „se arate” din 

„neguri”. Dialogul eului liric cu 

divinitatea din prima strofă este 

susţinut de verbele „rugându-te” 

(gerunziu) şi „ascultă, te arată” 

(imperativ), exprimând implorarea 

sacră a Fecioarei pentru a asculta „a 

noastre plângeri”. Fără a detalia 

concret, Eminescu dezvoltă, în strofa 

a doua, invocaţia către Fecioară: 

„Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce 

ne bântuie”. Sugestiv folosit verbul „a 

înălţa”, a ne ridica la cer prin 

alăturarea cu „ne mântuie”, iar 

„valul” are semnificaţia efemerului, a 

tot ce este trecător. 

53 

Imaginea poetică a Fecioarei este 

metaforică: „crăiasă”, „scut şi 

întărire”, „zid de mântuire”, cu 

„privirea adorată”, un izvor de 

mântuire. Refrenul strofei a doua are 

alte semnificaţii decât cel care încheie 

prima strofă: privirea Fecioarei are 

puteri miraculoase, sugerând înălţarea 

şi mântuirea. 

Poetul Mihai Eminescu creează 

atmosfera necesară exprimării unor 

gânduri şi sentimente înalte, prin 

îmbinarea lexicului religios, cu rolul 

de a sacraliza („Sfântului”, „îngeri”, 

„rugându-te”, „îngenunchem”, 

„înalţă”, „mântuie”, „mântuire”), cu 

vocabular de factură romantică-mitică 

(„luceafăr”, „mare”, „neguri”, 

„lumină”, „crăiasă”, „adorată”). Se 

realizează astfel o necesară antiteză 

între lumea terestră, cu existenţa sa 

efemeră, care face „umbră 

pământului”, „cu plângeri” inerente 

condiţiei sale bântuite de „valuri”, şi 

lumea divină, capabilă „să mântuie”, 

coborându-şi asupra noastră, a 

oamenilor, „privirea adorată”. 

Poetul transmite sentimente 

pioase, realizând un portret literar 

atemporal (general-valabil). Văzută în 

ipostaze diferite („regină”, „lumină 

dulce, clară”, „crăiasă”, dar şi „scut”, 

„zid de apărare”), Fecioara Maria 

îmbină măreţia şi suavitatea. La 

atmosfera generală, contribuie şi 

muzicalitatea specifică imnului 

religios: două strofe de câte zece 

versuri, alternează rima împerecheată 

din primele şase versuri cu cea 

încrucişată din ultimele patru, cu un 

ritm ce dă impresia unei incantaţii 

religioase. Iar ultimul vers conferă o 

notă de modernitate, deşi poezia este 

realizată în „dulcele stil clasic”. 

Acesta este Poetul Mihai Eminescu 

cu geniul său. 

Ştiu, Înaltpreasfinţite Părinte 

Arhiepiscop, că apreciaţi şi că vă 

place poezia eminesciană. Într-una 

din sălile reşedinţei episcopale de la 

Miercurea-Ciuc, alături de icoane ale 

sfinţilor români, sunt însemnate 

versuri scrise de Mihai Eminescu. 

Dar să revenim la minunata poezie 

Rugăciune, adresată direct 

Preacuratei Fecioare Maria. Oare de 

ce Eminescu a ales-o pe Maica 

Domnului pentru a-i adresa 

rugăciunea? → 

LUMIIŢA COREA 

_______ 

Foto: Bustul lui Eminescu de la 

Blaj

A plecat discret dintre noi (4 

decembrie 2011, Cluj-Napoca), aşa cum 

a trăit întreaga viaţă, prof. dr. Ion 

Şeuleanu, originar din Târnăveni, 

născut la 7 octombrie 1939. 

A fost absolvent al Facultăţii de 

Filologie din Cluj-Napoca, în 1961, 

susţinându-şi doctoratul târziu, în 1997, 

cu teza Poezia de nuntă în folclorul 

românesc (1997). 

A fost dascălul multor generaţii de 

studenţi, unde a predat la catedra de 

folclor, biografia sa profesională 

incluzând şi o bursă Fulbright la 

University of Washington, Seattle 

(1976-1978), dar a fost bursier şi 

University of California, Los Angeles 

(1984-1986), făcând specializări la 

Budapesta (1981), Roma (1994) şi 

Szeged (2000). A fost secretar de 

redacţie (1971-1976, 1986-1990) şi 

apoi redactor-şef la „Studia 

Universitatis «Babeş-Bolyai»", seria 

Philologia, şi a făcut parte din colegiul 

de redacţie al „Anuarului Arhivei de 

Folclor". A colaborat la reviste ca 

„Tribuna", „Familia", „Vatra", „Revista 

de etnografie şi folclor". 

După debutul în „Steaua" (1961), a 

mai publicat volumele Poezia populară 

de nuntă, Bucureşti, 1985; ediţia unta 

în Transilvania (în contextul 

ceremonialului nupţial românesc), 

Bucureşti, 2000; Dincoace de sacru, 

dincolo de profan, Târgu-Mureş, 1994; 

1995; „Pururea întineritor", izvorul, 

Bucureşti, 2001, precum şi ediţiile Ioan 

Slavici, Opere, I, prefaţă de D. 

Vatamaniuc, Bucureşti, 1967 (în 

colaborare cu Dumitru Pop şi Octavian 

Schiau), antologiile Cântecul de 

cătănie, I-II, Cluj Napoca, 1997-2002 

(în colaborare), şi a fost coautor la 

Dicţionar analitic de opere literare 

româneşti, 4 vol., 1998- 

2002; Dicţionarul General al 

Literaturii Române, 2004-2005. 

Pentru mine a fost, înainte de toate, 

dascălul, cel sub a cărei aripă am 

crescut cei din seria 1978-1982 a 

Facultăţii de Filologie, secţia română – 

o limbă străină. Cum se zicea, era 

îndrumătorul nostru de an, „dirigintele” 

nostru, cel care s-a purtat cu infinită 

prietenie, cu deschidere, înţelegere, 

sprijin. L-am perceput ca pe colegul 

nostru mai mare, păstrându-i mereu 

însă respectul şi preţuirea ce i se 

cuveneau. 

Am rămas prieteni toată viaţa, 

încercând să-mi „plătesc” datoriile în 

1994, când i-am publicat, la Editura 

Tipomur, una din lucrările sale 

importante, pe care am şi botezat-o, fără 

să-i trădez substanţa, cu „Dincoace de 

sacru, dincolo de profan”, făcându-l 

54 

să înţeleagă cât de important era 

„ambalajul”, pe o piaţă invadată de 

cărţi. 

Oraşul natal şi-a manifestat şi el 

respectul pentru personalitatea 

profesului nostru, acordându-i titlul de 

„Cetăţean de onoare”. 

Ne-am revăzut de mai multe ori 

de-a lungul vremii, dar de fiecare dată 

ne purtam de parcă nu ne-am fi 

despărţit deloc. Modestia, nobleţe rară, 

l-a caracterizat întotdeauna, 

contaminându-ne şi pe cei care i-am 

fost în preajmă cu virtuţile sale. 

Încet, încet, după Ioana Em. 

Petrescu, Liviu Petrescu, ne despărţim 

de cei de la care am luat lumină. 

Cu siguranţă, undeva în Împărăţia 

Cerurilor, Ion Şeuleanu le predă 

îngerilor folclor românesc. 


_________________________________________________________________________________________________ 

Ipoteşti - Botoşani. Mai mult, poezie ca o floare aleasă, pentru că 

→Î.P.S. Ioan: Mihai Eminescu a Eminescu mergea pe jos până la Rugăciune este una dintre cele mai 

închinat această poezie Maicii Mânăstirea Agafton, din apropierea alese flori pe care şi le-a sădit 

Domnului, ceea ce denotă că el se 

trăgea dintr-o familie unde a văzut, 

Botoşanilor, la mătuşile sale măicuţe. 

Chiar rămânea în vacanţe în bucuria 

Eminescu în grădina operei sale 

literare. De aceea eu, la Ierusalim, 

unde a auzit cuvinte deosebite la celor mânăstireşti, a slujbelor am scris versuri din această poezie, 

adresa Maicii Domnului. Putem religioase. Am putea spune că întâi în alături de versuri din altă cunoscută 

spune că avea o viaţă duhovnicească casa părintească a învăţat s-o poezie scrisă de Eminescu, Ce-ţi 

îmbunătăţită. A trăit într-o bogată cinstească pe Maica Domnului, doresc eu ţie, dulce Românie! şi leam 

viaţa religioasă ortodoxă. Familia 

Eminescu poate să fi fost familia cu 

cei mai mulţi călugări din secolul 

XIX, iar Mihai Eminescu, nepotul, cu 

cei mai mulţi unchi şi mătuşi în 

aceasta de la părinţi şi de la rudele 

apropiate, apoi păşind şi el spre 

biserică, fiind un credincios ortodox 

şi ştiind că, în biserica ortodoxă, 

Maica Domnului se bucură de o 

pus lângă harta României Mari, 

pe care, aşezată pe tron, este Maica 

Domnului cu Pruncul în braţe. Acolo 

am scris aceste dulci cuvinte ale lui 

Eminescu adresate României şi Maicii 

călugărie. Bunicul său, cântăreţ cinstire deosebită. Noi spunem „mai 

Domnului ca ocrotitoare a Româ- 

bisericesc... Raluca, mama poetului, a 

avut doi fraţi călugări, Calinic şi 

cinstită decât heruvimii şi mai mărită 

fără de asemănare decât serafimii”. 

niei, această grădină a Maicii Domnului, 

cum a fost numită ţara noastră. 

Iachint, trei surori călugăriţe, Iată unde o aşează Biserica Ortodoxă În concluzie, eu zic că Eminescu 

Olimpiada, Sofia şi Fevronia, o 

nepoată de soră, Xenia, tot călugăriţă. 

Raluca, mama poetului, avea, de 

asemenea, sufletul la cele înalte. A 

pe Maica Domnului, mai cinstită 

decât heruvimii şi serafimii! 

Aşa că poetul Mihai Eminescu a 

auzit de atâtea ori cântându-se la 

a demonstrat încă o dată că se trăgea 

dintr-o familie creştină, dintr-o viaţă 

creştină, că a trăit creştineşte şi a fost 

acela care a formulat cel mai sintetic 

cumpărat o bisericuţă, încât Eminescu Sfânta Liturghie acest axion şi de aici relaţia dintre Biserica ortodoxă 

a avut, din fragedă copilărie, o 

biserică a familiei, chiar pe moşia 

părintească. Ea mai există şi azi, se 

poate vizita în cadrul Complexului 

Memorial „Mihai Eminescu” de la 

a învăţat şi el să o cinstească pe 

Sfânta Fecioară Maria. Şi aşa cum a 

scris atâtea poezii, unele dintre ele 

chiar cu dedicaţii personale, am putea 

spune, iată, că a ţinut să scrie această 

română şi poporul nostru. Eminescu 

a numit Biserica ortodoxă „maica 

poporului român.

Scriitorul Axel Jules nu şi-a putut 

vinde ultima carte de poeme din 

cauza blestematei crize mondiale. 

Nu vrea să-şi tragă la răspundere 

talentul, atâta timp cât însuşi marele 

Dostoievski zace nemişcat în librării. 

Umple o geantă cu cărţi şi se plimbă 

prin ţară cu trenuri încetinite. Prin 

compartimente, Axel îşi prezintă 

opera, în timp ce călătorii mănâncă 

şniţele şi scuipă seminţe. 

- Lasă-ne , domnule, cu poezia, că 

ne mor pruncii de foame! 

- Ei au nevoie de artă, de hrană 

spirituală!- explică Axel. 

- Se vede că nu ai copii, domnule! 

- Cărţile mele sunt copiii mei! - 

suspină Axel 

- Apoi ai grijă de ei şi nu fă pe 

distrusul cu noi! Nu cerşi! 

- Cine cerşeşte, omule? Ofer ceva 

de lux! 

Mai apoi a venit iarna şi Axel a 

hotărât să dea cadou cartea unuia şi 

altuia. Chiar aşa... pe stradă... printre 

fulgi şi ornamente de sărbători. Unii 

luau cartea, apoi o lăsau la pubelă 

sau chiar pe trotuar. Axel avea un 

vecin la etajul inferior, un muncitor 

care-i reparase baia. Gata! O să-i 

ducă un exemplar! Ce cadou grozav 

de sărbători! gândi Axel. 

I l-a lăsat la uşă, bine 

împachetat. După câteva ore, vecinul 

a sunat la uşa lui Axel. 

- Ce surpriză! se bucură Axel. 

- Mă, boule, strigă vecinul, îţi 

baţi joc de mine? Pentru asta ţi-am 

lucrat în apartament? Ce să fac cu 

hârtia asta? Am destulă hârtie 

igienică! 

... Îl lovea pe Axel cu cartea 

peste tot, mai ales peste cap, până 

când un fir de sânge s-a prelins peste 

frunte. Afară se auzeau deja 

colindătorii beţi şi gălăgioşi, cântând 

o manea colorată. 

ALEXADRU JURCA 

_____________________________________________________________________________________________ 

Imagini 

Pe acoperişuri 

Se înclină grele de păsări 

antenele părăsite 

Frigul înalţă aburii 

scăpaţi din casele înţepenite 

în veghea nopţii 

Înăuntru, oamenii fac socoteli 

înmulţind numărul gradelor 

cu 

preţul per gigacalorie 

Mai tăiem un grad 

mai punem o haină 

ca în vremurile bune… 

Păsările calculează 

cât 

mai este până la prima 

rază de soare 

La magazinul din colţ (toate 

magazinele se află în colţ ) 

revopsit, rebotezat / s-a făcut coadă 

Coadă lungă şi densă ( ah vechile, 

nu prea vechile cozi!...) 

Vânzătorul acelaşi, acum patron, 

apare 

Toţi ochii îl urmăresc 

Toţi speră 

El trece tot aşa de negru, dar mai gras 

La fel de crispat, dar mai absent 

Azi inaugurează un nou etaj 

şi 

totul e promoţional! 

Toate pungile (pungile de plastic, 

desigur) 

şuşotesc: promoţie, promotion… 

Păsările planează uşor 

pe deasupra mulţimii, apoi zvâcnesc 

în altă direcţie! 

Ţara mea 

am străbătut-o în lung şi-n lat 

brăzdând cele câteva iugăre 

atâta amar de ani 

Am schimbat câteva perechi de boi 

şi nu ştiu câte perechi de opinci 

În fiecare anotimp 

ţara mea arăta altfel/ 

când reavănă aşteptând sămânţa 

când vălurind grâne, 

ori tescuind struguri 

Uneori 

mă uitam spre înălţimi 

la munţii mai depărtaţi decât 

soarele, 

decât norii de ploaie 

Într-o iarnă 

după atâta umblat 

cum aveam vreme, am pornit spre 

munte 

unde nu mai fusesem 

Totul era alb în cer şi pe pământ 

niciun semn în faţă 

nicio urmă în spate 

Fiecare pas părea primul 

fiecare putea fi ultimul 

Nu mai fusesem niciodată 

la munte… 


Daniel Leş, Spirale 

55 

Zbor 

Blocurile cârpite cu polistiren 

decupează un cub de ceaţă 

gri şi rece 

Rece ca inima ta 

Frigul se răzbună 

pe hainele întinse pe sârma groasă 

(furată cândva din secţia 3 de la 

combinat) 

- trupuri simbolice, sacrificii pentru 

zăpada rătăcită deocamdată 

prin spaţiul shengen 

N-a mai plouat de câteva luni, 

deci sutienul din teiul 

de sub geamul penultimului etaj 

n-avea cum să cadă… 

Soarele l-a decolorat, 

două vrăbii s-au aciuat în 

cele două cupe/ visând 

mângâieri 

Mângâieri calde 

ca mâinile mele 

Toate cele patru blocuri 

se întrebau, toate 

emiteau ipoteze după 

noapte aceea… 

Spre amiază cubul de gheaţă 

crăpă, iar cele două păsări 

se ridicară încet şi se îndreptară 

spre barieră/ ducându-şi 

(cine-ar crede?) cuiburile de-o vară 

Cuiburile rotunde 

ca sânii tăi…. 

IULIA DĂMĂCUŞ

Dialoguri neconvenţionale 

(II) 

M.M. - Ce reprezintă neamul 

pentru Melania Cuc, sângele care 

curge prin vene, dar şi marele neam, 

naţiunea căreia îi aparţinem, prin 

legătura cu aceste meleaguri? 

MC. - Ca şi patria, care este Patria 

cea Mare şi patria mică, adică locul 

natal, aşa este şi Neamul. Neamul ca 

Naţiune şi neamul de sânge, de 

familie. Cele două stau într-o balanţă 

perfectă. Nu poţi face parte dintr-un 

neam, dacă nu simţi că-i aparţii şi 

celuilat. Există aici o fidelitate 

infailibilă. 

Să pornesc de la neamul cel mic, 

familia de carne şi sânge, dar unde, 

prin ADN mă simt beneficiarul unui 

tezaur spiritual clar. Dinspre bunicul 

de mamă am rădăcini care urcă până 

hăt spre nordul scandinav. Aici nu am 

acte care să certifice zicerea mea, doar 

legenda de familie, numele tipic pentru 

locuitorii din nordul Europei, Herseni. 

Nu se ştie clar cum au coborât, în 

timpul Impreiului Austro-Ungar, în 

Carpaţi, soldaţi, oieri, negustori sau 

oameni de pripas. Cert este că străstrăbunicii 

mei, blonzi şi cu ochi 

albaştri s-au stabilit la Bilbor, în umbra 

Călimanilor. Acolo şi-au înmulţit 

turmele de oi, şi-au înfipt rădăcinile în 

cremenea muntelui, s-au statornicit. Se 

spune că făceau transhumanţă, fugind 

din faţa celor care umblau să îi ia cu 

arcanul în cătane. Aşa au ajuns, mai 

întâi la Ocniţa, apoi la Archiud. Sunt 

poveşti adevărate şi pe care bunicul 

Simion mi le spunea în copilărie. 

Aveam zece ani şi locuiam cu el în 

casă, la celălalt frate al mamei, care 

era profesor de Ştiinţe naturale la 

şcoala din Archiud. Unchiul acesta se 

însurase cu o moţoaică, gata oricând să 

ia foc, ca spirtul. Preda Limba rusă şi 

era deputată. Bunicului nu-i păsa de 

intelectualii din casa lui, el avea o 

lume specială, care mă fascina. 

Îmi plăcea să dorm în patul acela 

costeliv, cu strijac din paie şi acoperită 

cu o bundă uriaşă, care puţea ca naiba 

a seu de oaie. Bunicul Simion avea 

harul comunicării, ca puţini alţi 

oameni pe care i-am cunoscut în viaţa 

asta. Era mândru de originea sa. De 

ceea tot ce realizase era cu mintea şi 

cu palmele. Era primul ţăran sadea 

din sat, care îşi făcuse feciorii domni 

mari, cu carte! Îi purtase la facultate. 

Avea şi o imaginaţie extraordinară; 

cred că de la el am moştenit acel strop 

de libertate interioră. Deci pe linia 

asta nu mă pot lăuda că mă trag nici 

din daci, nici din romani şi, totuşi, 

bunicul meu iubea ţărâna asta şi a 

stropit-o cu sânge şi cu sudoare până 

la 88 de ani. Avea o înverşunare fără 

de leac, împotriva ,,cozilor de topor” 

cum le zicea el trădătorilor de neam şi 

ţară, adică vecinilor de ogradă, 

români maghiarizaţi pe vremea 

cedării Ardealului de Nord, şi care, 

pentru un pumn de zahăr de la 

Budapesta, se schimbaseră din Ioan 

în… Ianoş. Şi aici, iaca, facem 

fuziunea cu NEAMUL cel mare. 

Cred că dacă tu şi ai tăi aţi băut 

apă dintr-o fântână, mai bine de o 

generaţie, meritaţi să fiţi stăpânii de 

Melania Cuc, în miezul evenimentelor, 

la Bistriţa 

drept ai fântânii. Aşa e şi cu ţara, dacă 

eşti aici de sute de ani, te-ai 

naturalizat, ai devenit de-al locului şi 

poţi iubi, până la sacrificiu, locul care 

ţi-e casă şi masă, bisercă, chiar! 

Eu nu cred în retorica naţionalistă. 

Nu mă bat cu pumnul în piept că sunt 

aici de două mii de ani, deşi în afară 

de această încrengătură genealogică, 

restul strămoşilor mei, prin bunica 

dinspre mamă, care era din Domneşti, 

şi filiera mea paternă, sunt româncă 

cu documente de stare civilă în ordine, 

atât cât se găsesc ele în arhivele 

scrise şi nescrise. Peste tot şi toate, ne 

uneşte un legământ ancestral. 

______________________________ 

Afară, în zăpada-fecioară 

Ne jucăm de-a prinselea 

Noi doi şi briganzii. 

Cămaşa ta s-a descheiat din nasturi. 

Aşteapţi alt trup cu miros de gutuie 

sălbatică. 

Degeaba aş pune preţul cel mai bun 

Pe felia asta de întâmplare ce ţine 

De turla bisericii şi 

De sfârcul de limbă niciodată vorbită. 

Tu te picuri mereu în ţărână 

Colostrul proaspăt de bivoliţă. 

Cu noi, laolaltă, fără iertare de sine, 

Fereastra maternităţii regale se rupe în 

cruce. 

Pelerinii se înfruptă tăcuţi, pe-ntrecute, 

Din prescura fără sare, a senectuţii. 

Afară, în zăpada-fecioară, 

Lacrima sticlei de lampă s-a schimbat 

în lentilă. 

Rostogolim fără sens soarele 

Din oglindă în oglindă, 

Mergem cu ochii deschişi prin oraşul 

Din care vom fi alungaţi cu pietre şi 

pâine. 

Pe şantierul cel nou, 

Motoarele duduie fără combustie şi cu 

Şaiba înglodată în mir de măsline. 

Mie? 

Încă mi-e bine! 

Îmi ţin umbra de după pe umeri 

Şi-i spun basmul cu… 

,,O felie străvezie de fericire”. 

MELAIA CUC 

_______________________________ 

56

nostalgii cu bere blondă 

nostalgie cu bere blondă undeva 

prin podişul gobi 

o blândă expresie de 

familiaritate 

pe feţele prăfuite ale femeilor 

galbene 

cu privirea mult prea oblică 

pentru gustul meu 

aici nimeni nu vorbeşte 

deutschland 

nimeni nu citeşte science fiction 

aici nimeni nu cumpără bmw-uri 

passat-uri 

pietrele se iubesc mai puţin 

decât în alte părţi 

nimeni nu-şi asumă condiţia lui 

puck 

orice dragoste de nylon înfăşoară 

vechile biserici lamaiste 

cand mergi la braţ cu o 

romantică enola gay 

acum cu aceleaşi semne obscene 

căutându-mă pe mine 

nu-mi place să scriu poeme de 

dragoste 

nu-mi place să scriu poeme de 

dragoste 

în care să contemplu fesele 

iubitei ca pe nişte manuale de 

artă erotică hindusă 

şi sfârcurile ca nişte jetoane 

ieftine de poker 

epiderma ei de tigroaică tânără 

în care se evaporă apusurile 

nu-mi provoacă repulsie dar nici 

exaltare 

prefer sa mă păstrez pentru 

momentele când ne retragem 

amândoi 

în anticamerele cu îngeri 

nu le văd rostul unor astfel de 

poeme 

şi aş spune chiar că sunt 

plictisitoare 

nici despre mine nu-mi place să 

scriu 

mă oripilează acest lucru 

dar în acest poem o fac tocmai 

pentru că nu mai am nimic de 

spus 

aşteptaţi de la mine vreo 

povestioară cu tâlc? 

vă spun doar atât 

femeia vieţii mele îmi face 

ceaiul de fructe în fiecare 

dimineaţă 

şi seara tot ea îmi pregăteşte cina 

ca un cvartet de coarde 

o bătrână i-a spus într-o seară 

“nu poţi să fii o iubită completă 

dacă nu ştii să faci nod la cravata 

iubitului” 

nu mă asculţi, te gândeşti în altă 

parte 

mintea ţi-e la dracu-n praznic 

îţi spun 

şi eu am plâns lângă paharul de 

coniac ieftin până să mă las de 

băut 

şi eu am luat pastile cu pumnul 

ca adolescentele sinucigaşe 

şi eu am fost chiriaşul jovial al 

spitalelor 

împărţind fiole de nefericire 

asistentelor cu nume de flori 

am scrâşnit din dinţi am băut şi 

am plâns până mi s-a buhăit faţa 

până mi s-au îngroşat venele 

până mi-au crăpat mâinile 

până mi-au apărut riduri şi 

cearcăne 

până am făcut pungi sub ochi 

până mi-au crescut aripi pe burtă 

până am redevenit cel dinainte 

de scrierea acestui poem 

poemul unui emigrant întors 

acasă 

v-am spus eu ca o să vină? v-am 

spus? nu m-aţi crezut 

hahaha uite-l s-a întors 

nu stătea el mult timp departe de 

lumea asta 

de lumea care l-a avortat într-un 

tomberon de plastic pe strada 

principală 

v-am spus eu ca o să vină? 

acum o să ne povestească totul 

pe îndelete 

aşa ca la focurile făcute de 

pescari pe baltă 

spre seară facem o chindie în 

cinstea întoarcerii lui 

să vezi ce isterie va fi în micuţul 

orăşel să vezi îmbulzeală 

să vezi lume curioasă să asculte 

poveştile lui 

prin fereastra unui autobuz 

mâncat de rugină pe marginea 

drumului 

printre fiare vechi copiii făceau 

cu mâna se hlizeau scoteau 

limba 

ia zi cum a fost ai muncit ai 

răbdat foame ai răbdat frig 

câţi bani ai strâns? 

să n-o uiţi pe maică-ta ştii că are 

biata de ea nevoie de bani 

ne-a povestit toată noaptea până 

spre cântatul cocoşilor 

l-am ascultat hipnotizaţi ca nişte 

lemurieni 

unii se mai băgau în seamă 

făceau comentarii maliţioase 

am muncit cât trei la un loc am 

răbdat frig şi foame 

dar m-am gândit tot timpul la 

voi şi asta m-a ţinut în picioare 

am început un poem cât am stat 

acolo 

un singur poem ultimul poem al 

dracului poem cât am plâns 

recitindu-l 

scriam câte puţin în fiecare seară 

uneori nici nu mâncam 

beam o sticlă de vin şi scriam 

azi o strofă mâine alta 

nu v-am trimis scrisori 

am zis ca e mai bine să scriu un 

poem cât pentru toată viaţa 

un poem lung întins pe vreo 

două continente 

să vi-l citesc acasă la întoarcere 

doar să-l şoptesc 

să arăm cu el pământul desculţi 

în ţărână să ne ridicăm case să 

ne oblojim rănile 

„dar oricât m-aş strădui eu nu 

pot schimba lumea asta de rahat 

ci ea mă schimbă în fiecare zi în 

fiecare noapte 

eu nu iubesc lumea şi lumea nu 

mă iubeşte. 

dar lumea e mai pricepută decât 

mine în a nu mă iubi”. 

şi uite aşa după multe nopţi de 

nesomn mă trezesc într-o 

dimineaţă de iarnă 

că stau în faţa oglinzii cu ochii 

plânşi şi vorbesc de unul singur 

SORI LUCACI 

57

Starea prozei 

Zi de muncă cu program 

scurt. Dintr-o dată, pusă în 

viață, una din rarele măsuri 

ale statului ”înfloritor”, pentru 

temperarea pașilor forțați spre 

societatea socialistă 

multilateral dezvol-tată. Însă 

timpul acesta gol nu-i aducea lui Lulă 

nicio ușurare. Dimpotrivă. Îl încărca de 

gânduri apăsătoare. Era așa de departe 

de puțintica lui femeie pe care, doar 

cum o privea drăgăstos, după o 

săptămână istovitoare de muncă, o lăsa 

grea. Așa îi turnase, unul după altul, 

cinci copii, iar al șaselea era pe drum... 

Astfel că sunt ani de când părăsise satul 

sărac și muncea pentru puțini bani peste 

tot, prin țară, pe șantiere. Asta nu o 

împiedica pe Torina lui să-i umple în 

continuare casa cu puradei. Care, toți, 

sunt nerăbdători, zgomotoși, în continuu 

cerând de mân-care, haine de pus pe ei, 

caiete pentru școală. Și pentru asta se 

chinuiește el mereu pe aici. Astfel că 

nici nu știe ce să facă cu pleașca de timp 

pe care i-a dăruit-o, pe neașteptate, 

Guvernul. 

În zare, soarele își trimitea, peste 

oglinda lacului, ultimele raze. După o 

iarnă grea și lălâie, care pe Lulă îl 

necăjise destul. Iarnă învârtoșată între 

moină și ger, care le îngreuna tuturor 

robota zilnică. Dar, spre primăvară, 

reușise să-și procure o frumoasă căciulă 

de Astrahan, așa cum se purta, în acel 

timp, peste tot, prin Capitală. Îl cam 

luaseră în răspăr cei de pe șantier cu 

noua căciulă, dar el nu-i lua în seamă. 

Ghicea cu ușurință dincolo de râsul 

bășcălios urâta invidie. Și, până la urmă, 

faptul mai degrabă îl mulțumea. Îl făcea 

să creadă că o merita, într-adevăr, deși 

pe șantier era privit, cu superioritate, 

doar ca un simplu salahor. Căciula de 

Astrahan îi dădea, fără îndoială, o 

nesperată prețuire. 

Lulă își purta cu semeție capul 

mare, pătrat, cu trăsături robuste, neregulate, 

pe care trona, bine înfiptă, căciula 

cea nouă. Cu pufoaica, însă, stătea 

destul de rău. Era desfundată și lăsa să 

se vadă fâșii decolorate de căptușeală. 

Cizmele de cauciuc și pantalonii de 

dimie erau decolorați de persistența 

continuă în noroiul galben de pe șantier. 

Se ducea agale spre dormitoare. O luase 

pe malul lacului, printre blocurile mereu 

neterminate, în care se mutaseră deja 

locatarii. Prin jur, se făcea curățenia de 

sfârșit de săptămână. Lulă îi privea pe 

acești orășeni cu invidia țăranului care 

nu va avea niciodată o astfel de 

locuință. Casa lui era departe, aici își 

duceau zilele toți navetiștii de prin sate, 

în barăcile construite expres pentru ei, 

la marginea șantierului. 

Astfel că se lasă vrăjit doar 

de farmecul bălții. De copil îi 

plăcea să se bălăcească prin 

toate ochiurile de apă, nu o dată 

uitând de vitele ce le avea în 

grijă. Acasă numai el știa ce-l 

aștepta. 

Lacul Colentinei era limpede. Lulă 

se gândea că chiar și acum ar fi minunat 

să se afunde în unde. Dar era interzis. 

La vară, în nopțile lungi, fără îndoială 

că nu-l va vedea nimeni. Zâmbește. 

Dinții-i erau rari, îngălbeniți de tutun. 

-Hei domnu’, ce căciulă frumoasă! 

Lulă tresare de plăcere. În fața sa, 

trei găligani cu priviri disprețuitoare păreau 

puși pe arțag. Rânjeau strâmb. Pe 

Lulă îl cuprind fiorii. Locul era singuratic, 

iar pentru a fugi era prea târziu. 

-Buuună marfă, face și cel din stânga. 

Nu vrei s-o pui aici, pe capul meu să 

vedem cum îmi șade? Așa, de probă. 

Lulă se uită aiurit la capul tuciuriu 

al omului care-și aplecase cârlionții 

lucioși către el. 

-Hai domnu’, nu fi scârțar! Ia uite 

ce blană lucioasă! Oare nu se potrivește 

cu fața mea? 

Lulă stă încă în cumpănă. 

-N-auzi bă, ce zice omul? Era un 

ton ce nu vestea nimic bun. Dă-i-o s-o 

încerce și el. Că nu ți-o mănâncă. 

Omul era roșcat, cu sprâncenele 

albe, dizgrațioase. Lulă face doi pași 

înapoi. Vlăjganii îl urmează. Se apropie 

de balta clară. 

-Noi te rugăm frumos... 

-Dar cum să pun eu căciula mea pe 

capul dumneavoastră? 

-Așa, frumos, cum ai pus-o la tine. 

De ce nu ai pune-o, mă rog? 

-Cred că e prea mare. Am cam 

lărgit-o. 

-Nicio problemă. Încercarea moarte 

n-are. Dacă nu e bună n-o luăm. 

-Adică să-mi furați mie, căciula? 

- Bă, țărane, ai grijă cum vorbești? 

Noi nu suntem hoți, auzi? Noi facem 

așa, o probă... 

Lulă scoate cu multă obidă căciula 

Daniel Ştef, Măiestrie 

de pe țeasta țepoasă. Părul i se ridicase, 

aspru. Îl netezește zadarnic cu palma 

crăpată. Apa lacului era la călcâielele 

sale. 

-Așa da, mulțumesc. Ce ziceți 

băieți, mă prinde? 

-Parcă e făcută pentru mata, șefu’. 

Chiar că te aranjează. Trage-o nițel pe 

frunte. Aranjeaz-o mai către dreapta, 

puțin. Așa, golănește. Ești bărbat bine, 

ce mai! 

-Acum de ce stai așa prostit, nu 

vezi că ai intrat la apă de tot? 

Profitând de neatenție, Lulă o ia 

voinicește la picior. Chiar că îi pare rău 

acum că nu s-a luptat cu huliganii 

pentru căciula cea nouă. Și-l costase 

atâta! Merita să se bată, ba chiar să-și 

dea viața pentru ea. Se scutură însă. Mai 

simte încă pe șira spinării fiorii reci ai 

morții. Când se și vedea căzut la 

marginea apei. Își face cruce repede. 

Până la urmă e fericit că a scăpat. 

-Hei ”țară”, încotro ai tulit-o, măi? 

Lulă întețește pasul. Ce-or mai 

avea cu el acum? 

-Măi omule, stai să-ți iei căciula. 

Lulă fuge de-a binelea. Cei trei se 

iau după el. 

-N-auzi bă, să-ți iei căciula înapoi? 

Lulă șovăie. Nu-i vine să creadă 

urechilor. Se întoarce. Tuciuriul e cu 

mâna întinsă. Lulă continuă să păstreze 

distanța. Pare și mai dezorientat. 

-Mulțumesc, dar nu-mi mai trebuie. 

-Ești țicnit, omule? Ia-ți căciula și 

vezi-ți de treabă. Ce, nu e a dumitale? 

-Păi acum nu mai este... 

-Cum nu mai este? Vrei să spui că 

ne-o lași nouă? 

-Dacă dumneavoastră binevoiți... 

-Tu nu vezi că este prea mare? Ai o 

țeastă cât un dovleac. 

-Mă gândeam că totuși vă este 

necesară... 

-Măi omule, ia-ți căciula și du-te 

cu Dumnezeu. Noi nu luăm de la 

amărâți. E clar? 

-Clar ca lumina zilei. 

-Atunci ia-ți căciula și să nu te mai 

prindem pe aici... 

Lulă își ia, într-un târziu, căciula. 

Parcă fără nicio bucurie. Cei trei își 

continuă drumul. Își întorc din când în 

când capetele cu buzele lăbărțate de râs. 

În depărtare, soarele însângera 

balta care începuse să se neliniștească. 

Lulă va intra, în sfârșit, în dormitorul 

comun, va desface fără obidă, 

pe valiza lui de lemn, cu cosorul ascuțit, 

o conservă de pește ”Merlucius”, o va 

îndoi cu toată rația de pâine din acea zi 

și o va amesteca îndelung, urmărit în 

continuare de gândurile lui negre, ca 

niște stoluri de ciori hămesite... 

GEO COSTATIESCU 

58

Starea prozei 

Vacanţa de după reuşita la admiterea 

în liceu. Merg spre casă cu o sacoşă grea. 

Singură, cu gândurile mele. 

O fetiţă din vecini mă ajunge din 

urmă. O cunosc din vedere. O zăresc în 

curtea şcolii sau pe stradă. Cam atât. A- 

vând acelaşi drum, intră în vorbă cu mine. 

Când ajung în faţa porţii, Anuţa, aşa 

se numeşte, mă întreabă ce fac dupăamiază. 

Puţin mirată de întrebare, îi spun 

că merg la Casa de Cultură. E suficient să 

o pornesc din nou pe Anuţa. Vrea să ştie 

ce se face acolo. Ştiind că mama mă 

aşteaptă, îi spun că acolo se cântă, se 

joacă teatru… 

- Ştii să cânţi? o întreb. 

- Da, toţi cântăm în casă. 

- Ce cântaţi? 

- De la radio… 

- Mă grăbesc acum, dar ne putem 

întâlni pe la 5 şi povestim atunci. E bine? 

- Sigur, spune voioasă Anuţa. 

Nu dau atenţie întâlnirii pe care am 

stabilit-o. La ora cinci şi câteva minute, 

Anuţa deschide poarta şi mă strigă. Ies şi 

o invit în casă. Îi arăt biblioteca şi o rog să 

mă aştepte până mă pregătesc. Îmi iau 

repede o rochiţă, îmi leg părul în „coada 

de cal”, coafura la modă, încalţ sandalele 

şi mă apropii de Anuţa. 

- Ce de cărţi aveţi! 

- Tatălui meu îi plac foarte mult 

cărţile. Şi reviste avem multe. Tata e abonat 

şi la reviste străine. Nu prea e voie… 

Poştaşul aduce La Roumanie aujourd’hui. 

Dar săptămânalul L’Humanité îl 

ia de la chioşc. Uneori şi Pif, le chien. 

Spuneai că ştii să cânţi. Îmi cânţi ceva? 

- Ce să îţi cânt? 

- Ce vrei tu, ce îţi place ţie. 

Îmi cântă cântecul pe care l-am auzit 

în filmul Tudor. Un cântec frumos pe care 

Anuţa îl cântă bine. Dar eu vreau să 

cânte ceva din Maramureş. Nu prea ştie. 

Înţeleg că radioul e sursa ei de informare. 

Mai exact, un difuzor, cum aveam şi noi. 

Puţini oameni aveau în anul 1963 radio în 

casă. 

Plecăm la Casa de Cultură. Sunt 

programate repetiţii la cor şi orchestra de 

muzică populară. Mergem mai întâi în 

biroul tatălui meu. I-o prezint pe Anuţa şi 

îi spun că fata vrea să afle ce e Casa de 

Cultură. Apoi, mergem în sala de repetiţii. 

Cei din orchestră pleacă într-o sală 

mai mică, iar în sala mare sunt deja 

aşezate scaunele pentru corişti. Unii mai 

au foi cu texte. Domnul Ioan Furnică 

discută cu doamna Maria Mihalca, fosta 

mea învăţătoare şi profesoară de muzică. 

Pe noi nu ne întreba nimeni de ce suntem 

acolo. Începe încălzirea vocilor. 

Doamna Mihalca se apropie de mine: 

- Cum e în vacanţă? Bine. 

Îmi găsesc câte ceva de făcut. 

Citesc, merg la râu cu fetele, am fost pe 

Arşiţa, după frăguţe... 

59 

- Aţi găsit? 

- Puţine. Dar nu contează! Ne-am 

plimbat. 

- N-ai vrea să mergi cu noi la Satu 

Mare? E faza pe regiune a formaţiilor 

corale. 

- Dacă mă primiţi, vin! 

- Sigur. Ţine cartea cu partiturile. Şi 

vino la repetiţii! Scrie-ţi cuvintele şi 

mâine să le ştii! 

- Bine, imediat îmi aduc ceva de 

scris! 

Şi fug la tata în birou: 

- Te rog să îmi dai două foi şi un 

creion! Vreau să scriu cuvintele. Merg şi 

eu la Satu Mare. 

Tata zâmbeşte şi îmi dă ce îi cer. Ies 

ca vântul, gata să-l răstorn pe Belmondo 

(aşa îi spunea tata unui instructor artistic). 

Anuţa vrea să mă întrebe ceva. Văd că 

ezită. 

- Care e problema? 

- Aş vrea să văd şi eu Satu Mare... 

- Şi? 

- Nu ştiu dacă mă lasă tata, dacă mă 

primeşte dirijorul, dacă... 

- Hai la repetiţie! E o şansă! 

Ne aşezăm, scriem cuvintele şi 

ascultăm ce cântă vocea întâi. Ne 

lămurim. Putem învăţa până la concurs. 

Dacă doamna profesoară ne primeşte, 

restul nu e o problemă. Tatăl meu va vorbi 

cu tatăl Anuţei. 

Nu mai avem nimic în minte decât: 

„Anişoară, Anişoară, tractoristă bălăioară”. 

Şi finalul la care doamna Mihalca ne 

făcea semn să cântăm mai tare. Coristele 

mai în vârstă nu prea pot să cânte notele 

înalte. 

Urmează o săptămână cu repetiţii în 

fiecare zi. Anuţa a primit învoirea, dar cu 

condiţia să nu se despartă de mine. 

La Satu Mare am plecat cu două 

autobuze. Pe serpentinele de pe Hera ne 

simţim mai rău, dar tata ne îndeamnă să 

cântăm. Nu prea tare, să nu răguşim. 

Sfatul e foarte bun. 

Drumul e destul de greu. Ajunşi la 

câmpie, vedem pe geam oraşul, dar ni se 

pare că nu ne mişcăm. Când ajungem la 

şcoala care ne găzduieşte, e întuneric de-a 

binelea. Suntem cazate într-un dormitor 

cu 30 de paturi. Râdem: „ca la cazarmă”. 

A doua zi, de dimineaţă, plecăm în 

grup să vedem unde vom cânta. Anuţa, tot 

lângă mine. Tremură de emoţie: „Ce frumos!” 

„Ce clădire mare! N-am mai văzut 

un parc atât de frumos!” , „Mai mergem 

mult?”. Eu zâmbesc. Am mai fost în Satu 

Mare, dar şi în alte oraşe mai mari. Acum, 

avem un scop serios: să luăm un premiu. 

Suntem îmbrăcate în haine specifice 

zonei Vişeu. Lumea se uită după noi când 

trecem în grupuri. Vedem „sala”. 

Urmează să cântăm pe o scenă în aer liber. 

Ne facem încălzirea vocilor lângă scenă. 

Ne conduce doamna Mihalca. Apoi, 

domnul Furnică are o discuţie cu doamna 

Mihalca. Vine la noi şi ne spune: „Astăzi 

va dirija doamna profesoară. Să fiţi atenţi! 

Ştiţi ce aveţi de făcut. Succes!” 

Mă uit la tata. Ştiu că domnul Furnică 

e dirijorul şi doamna îl ajută. Dar acum 

s-a schimbat ceva. Cred că tata ştie. E 

calm. De fapt, se pricepe să-şi ascundă 

emoţiile. Emoţiile noastre nu se termină 

imediat ce încheiem programul. Ne 

împrăştiem prin oraş, după suveniruri, să 

facem fotografii, unii la o prăjitură, alţii să 

mănânce, că era miezul zilei. Anuţa se 

apropie de noi: 

- Domnule director, vă rog să-mi daţi 

voie să merg cu fetele de la OCL! Vreau 

să îmi cumpăr ceva. 

- Bine. Să fiţi la timp la autobuz! 

Aflăm rezultatele concursului şi plecăm la 

Vişeu. Ştiţi ora! 

- Vă mulţumesc! La ora 5 suntem la 

poarta şcolii! 

Anuţa e foarte bucuroasă. Şi noi. 

Sperăm că vom fi pe podium. Doamna 

Mihalca încă mai are emoţii. 

Domnul Furnică a venit cu rezultatul! 

- Corul nostru a obţinut premiul al 

doilea! E foarte bine! Înseamnă foarte 

mult, ştiind cine au fost adversarii. 

Felicitări tuturor! 

Strigăte de bucurie, urale, aplauze. 

- Mai am ceva de spus! De astăzi, 

doamna profesoară va fi dirijorul corului. 

Eu mă voi ocupa de orchestră. Ne vom 

întâlni la Casa de Cultură! 

Ajungem târziu la Vişeu. Obosiţi, dar 

bucuroşi Suntem aşteptaţi în faţa Casei de 

Cultură de mulţi oameni. Toţi vor să ştie 

ce am făcut. Noi aducem veştile, pentru că 

telefoane nu au decât instituţiile. 

*** 

După mai mulţi ani, tata m-a întrebat 

dacă îmi mai amintesc de fetiţa aceea care 

a fost cu noi la Satu Mare. Îmi aminteam, 

dar nu am ţinut legătura. 

- Anuţa s-a împrietenit cu cei din 

orchestră, cu soliştii şi, împreună cu 

formaţiile de folclor, a ajuns în mai multe 

ţări din Europa. Ştii că aveau un spectacol 

cu obiceiurile de nuntă. 

- Mă bucur pentru ea. O fetiţă simplă, 

dintr-o familie de ţărani, o fetiţă talentată, 

care şi-a văzut cu ochii visul de a cânta pe 

scene adevărate. Eu am rămas o amatoare, 

pasionată de muzică. Dar nu-mi pare rău 

că m-am dedicat şcolii. Matematica e la 

fel de frumoasă. Şi nici ea nu e pentru 

oricine. 

MARIA TIREESCU

Odihnă 

Şedeau în cerc 

umbre suspendate în ocru 

între două lumi îngenunchiate 

atomi ai foamei în cursa himerei 

erau sudaţi împreună 

sub cerul asurzitor 

muiaţi în râs invizibil 

pământ ars, tufiṣuri sterpe ṣi beţe 

cenuṣă oarbă a zilei precise 

focul picura biciuri 

culori se-amestecau 

vertical prin policandre 

praful scâncea-n ochi 

nisipul silabisea-n gură 

cei de acolo pluteau 

prin labirintul tăcerii 

cascadori ai himerei 

canicula era bolnavă de foame 

atomii se luau la trântă prin aer 

Julia May adormită 

Stol de vise-i zboară peste casă 

Casa ei fără ferestre 

Casa ei cu uṣi ferecate 

Casa ei, la răscruce de drumuri 

Oglinda cu Vise 

Volume lucioase dormeau 

legate în piele de zimbru 

în dulapuri pe pereţi de himeră 

tapetaţi demodat de Cucoana Elisa 

Cavaler naviga prin hârtii 

şi trofee câştigate la baluri 

Îmbrăcat în beige, moţăia tăcut 

la masa de lucru cioplită-n stejar 

Cu ochii scăldaţi în antice tomuri - 

Răscoală peste obiecte spartane 

sufletul ei se legăna lunatec 

de candelabrul pestriţ de Murano 

Se ascundea prin dulapuri 

îndesate aliniat cu dulceţuri 

de vişine răscoapte din pomi 

din gradina cu muzică a Domnului 

Ion 

Ferecate-n mintea ei cea albastră 

o curte răcorită de suflete pierdute - 

Unul câte unul la zaruri şi cărţi 

în oraşul himeră cu râul Negel 

îmbufnat 

în încăperea unde intrau şi ieşeau 

în galop persoane apretate pe aţă, 

oarbe cu mâini efemere, fantome 

electrice 

măscărici adormiti în lumi ferecate 

Vara 

Păianjeni vărateci urzeau 

cuibăriţi în alcovuri de stâncă 

Erau sub un castron de sineală 

şi gălbenuş - pămîntul plutea 

plesnind în lumina acută 

umbre de aur prin bolovani 

Scorpioni şi şopârle înnoatau la soare 

printre cactuşii care trosneau în spaţii 

O libelulă dispărea spre Palatul din 

Stâncă, 

argint scrijelit pe-o tăbliţă de cer 

Greierii se scăldau pe boabe de 

ienupăr 

Crengi rupte, mărgele din turcuoaze 

îngânau melodii de demult 

Frunze şopteau despre legende 

în imagini din nisip invizibil - 

Ţipăt de păsări în tocană de suflete 

fierbeau suspendate în ocrul torid. 

La Castel 

cavalerii mărşăluiau 

în bătătura cea veche 

castelul se sfărâma 

în himere de plumb 

enclavă de putori 

de o putreziciune fină, 

vânătorii de găini plantaseră 

voci ṣi seminţe de măslin 

în foişoare de grâu, 

la banchetul fantastic 

masca principesei atârna apretată 

la Poarta dinspre Răsărit 

în Turnul de Veghe 

loc de turniruri ṣi gâlcevi 

cavalerii erau paji în armură 

şi măslinul era îmbobocit 

lângă fântana cântătoare – 

furtuni certăreţe 

Daniel Leş, Proporţii 

60 

în curtea castelului... frânte 

tufe uscate împletite în noduri 

ţntuite pe pereţi coṣcoviţi. 

La mijlocul verii 

Uleioasă ṣi calmnă-i căldura 

Îfaṣată pe suprafaţa mării 

La Southwold, punctul cel mai din est 

al Angliei 

Coloane de ṣezlonguri 

Intrerup tumultul torid al litoralului 

Care onduleaza in culorile mării 

Traversând razele soarelui 

Dantela roză etalează modele, 

Când pescăruṣi cascadori decupează 

aerul 

Pe chei, ceasul în formă de baie 

Suna ora întreagă ṣi jumătatea 

Roţile i se rotesc în sunetul propulsat 

al apei. 

Nu-i răgaz pentru mămicile îmbrăcate 

În culorile azurului ṣi al fructelor 

pârguite 

Mici răsfaţaţi se ghiftuie cu apă 

minerală de la ghiaţă 

Epuizaţi pe ṣezlongurile deschise 

Bărbaţi, femei ṣi copii se dedică 

siestei 

În timp ce bolta cerească se-nroṣeṣte 

zglobie 

Pentru umbrele în miṣcare si valurile 

ascunse 

Totul este ca mai-nainte ; de-a lungul 

digului 

Pescari amatori cercetează depărtarea 

În labirintul de oameni, femei ṣi copii 

Întinṣi pe ṣezlonguri cu modele 

animaliere 

Cerul îṣi înălbeṣte albastrul de sineală 

Se odihnesc doar ṣi sa fac 

cumpăraturi 

Găleţele, lopăţele ṣi peṣte cu cartofi - 

Se apărâ de pescăruṣii-n viraj 

MARIAA ZAVATI GARDER 

______ 

Membră a Uniunii Scriitorilor din 

România, a Royal Society of Literature, 

a The Poetry Society of the Open 

University, Marea Britanie, a ARA 

USA/Ca/RO. 

Autoarea a publicat versuri şi povestiri 

în UK, USA, Germania, precum şi 

articole, recenzii, povestiri şi versuri în 

reviste literare din România.

Eu sunt o apă, adâncă dar până la 

genunchi temerară, 

eu sunt foc şi apă într-o legătură loială 

necondiţionată.... 

(1892-1923) 

Edith Södergran a fost prima 

modernistă finlandez-suedeză. Nu a 

beneficiat în timpul vieţii de prea 

multă apreciere, de recunoaştere a 

valorii poeziei sale, însă astăzi este 

considerată unul dintre cei mai mari 

poeţi finlandezi. La început, poezia sa 

a fost influenţată de simbolismul 

francez, iar mai târziu de 

expresionismul german şi de 

futurismul rusesc, influenţe de care se 

foloseşte la modul creativ în propria 

sa poezie. Ritmul liber, imagini 

puternice, provocatoare îşi trag seva 

din conştiinţa de sine nietzscheană şi 

din convingerea că mesajul său este 

nou şi în acelaşi timp stupefiant 

pentru cititorii finlandezi. Încă de la 

apariţia primului volum de versuri, a 

fost întâmpinată cu neînţelegere şi 

chiar ridiculizată. Drept urmare, al 

doilea volum de poezie se deschide cu 

un provocator cuvânt înainte al 

poetei: „Că poemele mele sunt 

poezie, nimeni nu poate nega, eu nu 

vreau să susţin că sunt versuri. Am 

încercat să imprim un ritm unor 

poeme recalcitrante şi, astfel, am 

aflat că stăpânesc puterea cuvântului 

şi a imaginii numai în deplină 

libertate, în detrimentul ritmului. 

Poemele mele să nu fie luate ca 

neglijente însemnări. În ceea ce 

priveşte conţinutul, las instinctul meu 

să reconstruiască ceea ce intelectul 

meu în expectativă a consemnat. La 

baza încrederii în mine însămi stă 

faptul că eu mi-am descoperit 

propriile dimensiuni. u-mi stă în fire 

să mă fac mai mică decât sunt. 

„Primul volum de poezie îi apare în 

1916 „Dikter” (Poezii), care este 

urmat printre altele în 1918 de 

Septemberlyran (Lira lui septembrie), 

în 1919 de „Rosenaltaret” (Altarul 

Rozelor), Framtidens skugga (Umbra 

viitorului) în 1920 şi postum, în 1925 

de „Landet som icke är”( Ţara care 

nu există). 

Edith Södergran moare tânără, 

exact când propria-i poezie începe să 

influenţeze creaţia altor tineri poeţi 

cum ar fi Elmer Diktonius (1896- 

1961) şi Gunnar Björling (1887- 

1960). 

SORA VIEŢII 

Viaţa seamănă cel mai mult cu 

moartea, sora ei. 

Moartea nu este altfel, poţi să-i ţii 

mâna 

s-o mângâi şi să-i netezeşti părul, 

ea îţi va întinde o floare şi va zâmbi. 

Poţi să-ţi împlânţi faţa în pieptul ei 

şi s-o auzi spunând: e timpul să 

mergem. 

Ea nu-ţi va spune că e altcineva. 

Moartea nu stă întinsă palidă verzuie 

cu faţa la pământ 

sau pe spate pe o targă albă: moartea 

merge de jur împrejur 

cu obrajii rumeni şi vorbeşte cu toată 

lumea. 

Moartea are trăsături delicate şi 

obrajii blânzi, 

pe inima ta pune ea mâna ei moale. 

Pe cel ce-a simţit mâna moale pe 

inima lui, 

nu-l încălzeşte soarele, el este rece ca 

ghiaţa 

şi nu iubeşte pe nimeni. 

VIERGE MODERE 

Eu nu sunt o femeie. Sunt neutru. 

Eu sunt un copil, un paj şi o hotărâre 

îndrăzneaţă, 

sunt străfulgerarea zâmbitoare a unui 

soare roşu... 

Sunt o plasă pentru toţi peştii lacomi, 

eu sunt un toast în onoarea tuturor 

femeilor, 

eu sunt un pas spre aleatoriu şi 

distrugere, 

eu sunt un salt în libertate şi în 

conştiinţa de sine... 

Eu sunt şoapta sângelui în urechea 

bărbatului, 

eu sunt fiorul sufletului, dorinţa cărnii 

şi negarea, 

eu sunt semnul de intrare la noul 

paradis. 

Eu sunt o flacără, iscoditoare şi 

cutezătoare, 

ZILELE TOAMEI 

Transparente sunt zilele toamnei, 

pe fondul auriu al pădurii, pictate... 

Zilele toamnei zâmbesc lumii întregi. 

E aşa de bine să dormi, fără dorinţe, 

obosit de verdeaţă, sătul de flori, 

cu roşie ghirlanda vinului la căpătâi... 

Ziua de toamnă nu mai are niciun dor, 

degetele ei sunt neîndurător de reci, 

în visele sale pretutindeni vede 

fulgi albi în neîntreruptă cădere. 

SURORILE OASTRE SUT 

ÎMBRĂCATE Î ALB ŞI EGRU 

Surorile noastre sunt îmbrăcate în alb 

şi negru, 

surorile noastre stau lângă apă şi 

cântă, 

surorile noastre stau pe stânci şi 

aşteaptă, 

apă şi aer au în coşurile lor 

şi le numesc flori. 

Dar eu cuprind cu braţele-mi o cruce 

şi plâng. 

Odată am fost catifelată ca o frunză 

tânără verde 

suspendată foarte sus în aerul 

albastru, 

atunci două tăişuri s-au încrucişat 

înlăuntrul meu 

şi un învingător m-a purtat spre 

buzele lui. 

Puterea lui a fost atât de tandră încât 

eu nu m-am rănit, 

el a prins o stea strălucitoare pe 

fruntea mea 

şi m-a lăsat tremurând de plâns 

pe o insulă numită iarnă. 

STELELE 

Când se lasă noaptea 

stau pe trepte şi ascult, 

roiuri de stele în grădină 

şi eu stau afară în beznă. 

Ascultă, o stea a căzut cu un clinchet! 

Nu umbla prin iarbă cu picioarele 

goale; 

grădina mea este plină de cioburi. 

Prezentare şi traducere de 

DORIA BRÂDUŞA LADÉ 

61

Tablou de iarnă 

Aspru aer, pură nea; 

Bolt-apăsătoare. 

O scrutez în depărtare 

În solara peruzea. 

Brazii nalţi, ca între prietini, 

Şuşotesc sub greul strai; 

Iau, mişcând uşor din cetini, 

Forme-artistice pe plai. 

Tu, ponor în frumuseţi, 

În odoare hibernale, 

Mi-ar plăcea-n mrejele tale, 

Când în soare te răsfeţi. 

25.2.1965 

Tablou matinal 

Ceasurile nopţii-urâte 

Rând pe rând s-au dus frumos; 

Burgu-n somnu-i doborât e, 

Susură fântâni duios. 

Bezna-ncet se risipeşte, 

Zorii spălăciţi răsar: 

Vagi contururi, bărbăteşte, 

Prin voaluri gri transpar. 

Numai nişte singuratici 

Vezi trecând pe străzi pustii: 

Paşii li se pierd lunatici, 

Cadenţată graba li-i. 

Boarea serii 

Înghite sear-a zilei trudă; 

mai şchioap-un vânt sfârşit spreamurg. 

Abandonaţi, stau nori să fugă, 

iar ceţuri printre sălcii curg. 

Puzderia de ochi-lucarnă, 

toţi gâfâind pe-acoperiş, 

cu înţeles tuşind, se-ntoarnă 

spioni de vise – pe furiş. 

Din chinuri picură langoare; 

o strâng asemeni perlei şi, 

tăcut, îi crăp eu scoica tare – 

din ea ţâşneşte lumea gri. 

15.6.1989 

Dor de ţară 

Cum te-aş duce în câmpie, 

unde mă plimbam cândva, 

jucam hora în pruncie, 

şi-ostenita lun-albie-n 

mute ramuri spânzura! 

Unde cerul şi pământul 

în tăcere se unesc 

şi, vioaie ca o turmă, 

fascinant făpturi foiesc. 

Iar în inimă de codru, 

ochi de lac aş vrea să vezi, 

strălucind cum nu e modru 

şi-oglindind cei irişi verzi. 

Case-n şiruri cască-n umbră 

– parcă un decor ar fi –, 

gânduri ca de plumb când umblă 

colo-n uliţe pustii. 

Străin acasă 

Nu-i bucurie prea multă 

vatra văzându-mi-o iar. 

Nimeni aici nu-l ascultă 

azi pe străinul hoinar. 

Străzi ce erau de paradă 

reci şi pustii sunt acum; 

nu-i mai ce-a fost în ogradă; 

viaţă-n odăi – nicidecum. 

Locuri intíme-n pruncie 

azi sunt străine, un vid 

pare căscat pe vecie, 

porţile nu se deschid. 

Freamătă cu demnitate 

plopii doar, peste şosea. 

Drumu-n amurg se tot zbate, 

liber din pustă s-ar vrea. 

Dacă salcâmul scânceşte, 

să-l consolez nu-nţeleg: 

însumi eu plâng sufleteşte, 

plânge şi spaţiul întreg. 

Ţese pustiul la plasa 

pentru eternul său mers. 

Nu mai m-atrage acasa, 

ci-mi însemnez câte-un vers. 

Banat, vara lui 1991 

Ultimul tren 

Un ultim tren plecă fără de ştire; 

făcui cu mâna, lacrimi nu mi-a 

stors. 

Am ezitat să-l iau după sosire, 

ca să-mi alung eu orice reîntors? 

Şi roţile-mping dorul înainte. 

Speranţe-or tăvăli peste puţin. 

Eu surghiunesc eternităţi din 

minte 

în visuri ce nicicând nu mai 

revin. 

62 

Iar cel din urmă punct se ’neacăn 

zare, 

de parcă n-ar fi fost aici, imens. 

Stau şine la amiaz inerte-n soare; 

noi ştim cititul într-un singur 

sens... 

Tu următorul punct îl intuieşte! 

Întoarce-ţi faţa în direcţia sa! 

În linişte-l poţi aştepta, fireşte, 

dar ultima speranţă nu ţi-o ia? 

26.6.1989 

Toamna printr-un cimitir 

În zare se desfrunzesc raze – 

ce de splendori! 

Maree reflectă-n jur vara-n 

simple culori. 

Tentant le-atrage, pesemne, 

gerosul pământ. 

Şi nouă, din trepţi, ne vin semne: 

ne-nghite-n curând. 

Reflecţii ne sunt strangulate – 

horcăie-n gât. 

E ultimul gând ce se zbate-n 

zvârcoliri, urât. 

Sfinţiţi suntem doar pentru 

humă: 

un drum – în final. 

Speranţe şi vreri se sugrumă: 

o punte – spre-alt mal. 

06.11.2004 

Traducere de SIMIO DĂILĂ 

______ 

Hans Dama (de fapt Johann Dama) (n. 

30 iunie 1944, Sânnicolau Mare, județul 

Timiș), scriitor și om de știință originar din 

România. 

A studiat limba și literatura germană, 

limba și literaura română, pedagogia, 

geografia și economia la universitățile din 

Timișoara, București și Viena. 

Din 1974 trăiește în Viena, unde lucrează 

la Institutul de romanistică al Universității și 

la o școală privată. 

Din 1980 predă la Universitatea din 

Viena. 

A publicat numeroase contribuții privind 

literatura germană și română, istoria 

culturală și dialectul șvabilor dunăreni, 

precum și poezii, nuvele, eseuri și note de 

călătorie.

Ochean întors 

Creatorii au surprins în operele lor 

momente din veşnicia minunii de a fi. 

S-ar cuveni să fie alăturate toate 

momemtele importante ale cunoaşterii 

noastre pentru a avea o percepţie asupra 

vieţuirii, dăinuirii, firii, la un moment 

dat. 

,,Scrutaţi-vă menirile fiinţei: nu-s 

oameni făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai 

binelui şi-ai minţii”. Dante Aligheri, 

Infernul… (Oamenii nu-s născuţi să fie 

fiare, dar au fost de multe ori mai răi ca 

fiarele). Să fie de neîmblânzit 

conflictele ce ne însoţesc, ne macină la 

tot pasul, predomină răutatea ce ne stă 

în umbră, pentru că se vede că n-am 

devenit pelerini ai binelui? 

S. Freud, (contextul pretinde 

polaritatea,) semnala, plecând de la 

moralitatea lumii: ,,Demonii nu există 

cu nimic mai mult decât zeii, fiind doar 

produse ale activităţii psihice ale 

omului”. Produse ale aceleaşi activităţi 

sufleteşti sunt şi încercările, în ansamblu, 

de a explica minunea de a fi. 

Încercările începutului sunt puse pe 

seama primului impuls, a creaţiei din 

nimic, a big-bangu-lui, a primei explozii 

(dar ce-a fost înaintea lor, ce le-au 

determinat?, iată nu se poate explica, nu 

pot explica începutul! Atâţia filosofi au 

crezut, începând din antichitate, că putem 

cunoaşte până acolo unde dezlegăm 

cauzele, necesităţile, determinările (conexiunile 

lumii). Cu puterile noastre, limitate 

în timp, vom rămâne pentru vecie 

la jumătatea de măsură în a-i pătrunde 

,,minunii de a fi” secretele. Timpul 

schimbărilor, sensul, finalitatea pot 

fi scurte ori imemoriale… Explicaţiile 

de ordin materialist ce au ca suport cunoaşterea 

acumulată, logica, experienţa 

de viaţă (începând cu alcătuirea lumii 

din ,,apeiron”, principiul activ al lumii 

(Anaximandros), urmat de credinţa că 

aerul e substanţa din care provine lumea 

(Anaximene )… ,,Totul curge, nimic nu 

rămâne neschimbat”, susţinea Heraclit, 

iar toate din lume provin din foc, din 

atomi zice (Democrit). În paralel, filosofia 

idealistă alătură o lume în esenţă 

de ordin spiritual (o lume creată, dominată 

de spirit, Lumea ideilor (Platon). 

Din această perioadă a farmecului şi 

a simplităţii, ideile îşi trăiesc primele 

lor includeri în subsisteme, sisteme, 

ADAUGĂ VOCAŢIA FILOSOFILOR, 

CONCLUZIILE LOR CU PRIVIRE 

LA ORDINEA LUMII, făcând în cazul 

cel mai bun un pas timid pe calea 

apropierii de minunea de a fi pe calea 

unui tablou imaginat. Concret: se mai 

adaugă o ipoteză la o eclectică, 

complicată interpretare. Se constată la 

început cu mirare, apoi, după prestigiul 

pe care îl aduc clasificările că lumea, 

viaţa este parcelată, că aşa trebuie 

cunoscută, apropiată, contemplată. Iar 

după descoperiri, ordonări… după cum 

este bine ştiut ne vedem în faţa unor 

nedumeriri mai mari. 

,,Orice iarbă se cunoaşte după 

sămânţă”, Dante, Purgatoriul. În 

privinţa minunii de a fi, a sămânţei pe 

care o purtăm, a acestui subsistem, a 

acestei monade pe care o admirăm, 

(comparându-ne cu zeii), ne dezgustă, 

ne face invidioşi, suntem şi azi în 

privinţa scopului, a viitorului, a 

patimilor petrecute fără sfârşit, după 

dovezi, la fel de absenţi, de prezenţi în 

faţa MINUNII, mergem pe aceeaşi linie 

paralelă cu neînţelesul. 

Se pare că toate schimbările ajung să 

creeze şi să nege forme de echilibru. 

Există, nu există în acestea vreo 

intenţionalitate ? Dreptul la extrapolare 

ne poate face să credem că în centrul 

Universului ar sta NECESITATEA 

ECHILIBRULUI, A UNUIA 

DINAMIC, dar poate fi vorba de a 

măsura infinitatea odată cu probabila 

intenţionalitate ce ar caracteriza-o ? 

Minunea de a fi pentru fiecare fiinţă 

ia sfârşit, în sistemul de raţionalităţi 

existente. Cum ar putea fi continuată 

această petrecere a timpului, întârziere, 

împlinire a existenţei neîncheiate după 

moarte? Suntem cu răspunsul, dacă este 

vorba de un scop şi o verificare în 

veşnică rămânere în urmă. 

De ce nu-i în schimbare morală 

palpabilă persoana umană? Poate ne 

explică întunericul dat de neghiobiile, 

duşmăniile, nădejdile stupide…Eugen 

Ionescu: ,,oamenii nu se regăsesc decât 

ca să se lovească”. 

Înţelegerea miracolului de a fi 

înseamnă a măsura nemăsurarea. Toate 

speranţele, dincolo de ceea ce 

descoperim în convieţuire, în legăturile 

dintre lucruri, a ordinii pe care o poate 

aduce ştiinţa, sunt sortite sinediei, ca să 

fim optimişti… Mulţi gânditori în mod 

explicit ori implicit, numindu-l pe 

Dumnezeu cunoaştere, cred că Atotputernicul 

atât doreşte să fie cunoscut… 

Ignoranţa noastră nu poate fi 

răspunzătoare în faţa minunilor fără de 

sfârşit ce ne înconjoară: ,,Existăm în fel 

şi chip, înţelegem în grade diferite 

miracolele ce ne înconjoară, pe noi 

înşine (socotiţi cea mai mare minune) 

nu ne întrerupem viaţa pentru că nu 

avem suficiente explicaţii filosofice 

asupra cauzelor, asupra efectelor, ce la 

rându-le întrec închipuirea şi desigur 

înţelegerea, devin minuni…. Nu pentru 

că am fi ignoranţi în faţa noului ne 

trezim în faţa minunilor, fiindcă 

judecata în discuţie ne pune pe nedrept 

întreaga viaţă în braţele ignoranţei 

(Minunea ar fi efectul noutăţii asupra 

ignoranţei, Samuel Johnson), 

calificativul este dezonorant pentru un 

om, pentru omenire, care n-au cum ţine 

pasul, nu au avut acelaşi mers cu 

minunea de a fi, probabil nu-i vor 

cunoaşte ţelul. Este onorant pentru 

pământeni că fac ,,şi imposibilul, adică 

imaginează mersuri, măsuri, locuri 

îndepărtate de realitate”, pentru a exlica 

minunea de a fi. 

Ceea ce numim lume îşi are 

repetiţiile sale, ele zăbovesc în viaţa 

oamenilor de-a lungul civilizaţiei, or 

creatorii au surprins în operele lor multe 

din momentele acestor pelerinaje, 

dăinuiri, chiar şi jumătăţile de măsură. 

Pe ce ne putem baza, cugetarea lui 

W. Shakespeare este pe înţeles: ,, Nu în 

stele se află destinul nostru, ci în noi 

înşine”. Tot în destinul nostru este 

înscrisă întrebarea cu privire la 

,,minunea de a fi”. În faţa acestei 

întrebări, răspunsul rămâne mereu 

parţial, aşa a fost întotdeauna, aşa este 

şi va fi. 

Reflecţia filosofică asupra punctelor 

nodale (esenţiale), ale prezenţei şi 

absenţei miracolului existenţei, ale 

relativităţii lui, merită să devină ceva 

mai adevărat şi mai clar, pe căile 

cunoaşterii (cu verificările lor, 

analizele, sintezele ce acoperă 

bibliotecile, criticile reciproce), ale 

întrepătrunderii sufletului şi minţii, 

voinţei şi acţiunii. Ceea ce nu înseamnă 

că nu ne vom lega speranţa de orice pas 

făcut în descoperirea unei cauze; poate 

e minunea aşteptată, cauza cauzelor. 

DAIEL MUREŞA 

63

O stradă liniştită ce urcă uşor, 

îndreptându-se lin spre marginea 

oraşului, garduri în spatele cărora se 

zăresc acareturi, curţi, case obişnuite. 

Ici-colo, câte o tufă de trandafiri îşi 

poartă cu mândrie ultimele flori – cam 

şifonate şi decolorate de brumă. 

Undeva, pe stânga, un zid înalt, de pe 

care tencuiala gălbejită s-a desprins din 

loc în loc, croind petice albe, ca o plagă 

purulentă, peste care se întind, 

asemenea unor cicatrice, câteva ramuri 

scheletice de iederă ruginită de toamnă 

târzie. Două porţi de lemn, date în 

lături, descoperă privirii o clădire 

părăginită, iar prin gangul încoronat de 

o semirozetă de fier – primul gând a 

fost că ar fi o stilizare a coroanei de 

spini purtate de Iisus pe drumul 

Golgotei – se zăresc vreo cinci trepte ce 

se opresc, încremenite, speriate, 

îngrozite de-a dreptul, în faţa unei uşi 

părăginite. Pare o veche aşezare 

boierească, dărăpănată, căzută în uitare, 

dar, înainte să apuci a-ţi imagina trăsura 

oprită în faţa gangului, privirea se 

fixează asupra geamurilor zăbrelite, 

întunecate... Paşii mă duc, aproape 

inconştient, către cele cinci trepte de 

piatră, tocite, dislocate parcă sub 

greutatea suferinţei ce s-a târât atâţia 

ani mereu în susul şi rar, foarte rar, în 

josul lor. Odată trecută de uşă, am în 

faţă o încăpere boltită, iar pe stânga şi 

pe dreapta – o înşiruire de uşi înguste, 

de lemn ferecat, purtându-şi fiecare 

numărul caligrafiat pe scândura 

groasă... 

Era în genul celularului mare de la 

Aiud, însă părea o miniatură a 

acestuia, cu un hol spaţios la mijloc şi 

cu celulele înşirate pe două niveluri de 

o parte şi alta lateral, totul la o scară 

foarte redusă. u arăta mai mare decât 

un vechi conac boieresc. Şi celulele 

erau mai mici, având doar 3,5 metri în 

lungime în loc de 4 metri... 

Trag de zăvorul masiv de fier ruginit, 

uşa grea de lemn se urneşte a lehamite, 

uşiţa metalică, şi ea ruginită şi 

prevăzută cu un zăvor, ce acoperă 

ochiul mic, pătrat, de nici 20 de 

centimetri, din partea de sus, pare a 

scârţâi, clipind a avertizare... 

Odată intrat în celulă, dintr-o privire 

am făcut imediat inventarul „bunurilor 

în folosinţă”: un pat de fier cu saltea de 

paie şi chiar cu cearşaf pe el, o pătură, 

o sobiţă pentru cărbuni [...], un scăunel 

rudimentar şi foarte scund, identic cu 

acelea folosite de ţărani, pe vremuri, în 

jurul meselor lor rotunde, şi, desigur, 

cele două tinete constând din două 

ciubăraşe de lemn. 

Intru în spaţiul de dincolo de uşă... 

văzută din interior, uşa îşi pierde toate 

reperele – doar în deschiderea pătrată a 

vizetei privirea se loveşte brutal de uşiţa 

metalică ce o obturează... 

...deţinutul nu trebuia să mai vadă 

nicio altă fiinţă omenească, în afară de 

gardianul din tură care îşi îndeplinea 

serviciul matinal, fără să-ţi adreseze 

niciun cuvânt. 

Încăpere goală, în care niciun firicel 

de lumină nu răzbate printre scândurile 

ce-i acoperă fereastra cocoţată aproape 

de tavan. Aici totul e în arest – până şi 

privirea… 

Fereastra, de dimensiuni reduse şi 

oblonită, era amplasată foarte sus, 

astfel încât cu mare greutate, doar 

căţărându-te pe pat şi agăţându-te de 

zăbrelele ei, ai fi putut zări ceva afară, 

dacă vreo crăpătură în oblon ar fi 

permis, eventual, acest lucru. 

O linişte grea, mai grea decât uşa 

masivă... 

...nu aveai voie să faci zgomot în 

celulă, care s-ar fi putut auzi la vecini, 

nu aveai voie să te caţări la fereastră şi 

nu îţi era permis să ciocăni sau măcar 

să atingi zidurile pentru a încerca să 

stabileşti o legătură cu ceilalţi deţinuţi. 

Doar curentul mişcă discret aerul din 

celulă... 

... deşteptarea în fiecare zi la ora 5 

prin bătaia clopotului. După 

deşteptare, deţinuţii trebuiau să-şi facă 

patul după o tehnologie precis indicată 

şi din acel moment, până la ora 10 

seara, era strict interzis să te mai atingi 

de el! În tot acest timp aveai voie să te 

plimbi liniştit în celulă sau să stai pe 

scăunel, cu faţa la vizetă, în aşa fel 

încât gardienii să te poată privi în orice 

moment. 

64 

Un zgomot înfundat, probabil o 

grindă putrezită, ca o tuse seacă, 

îndepărtată... 

...o tuse simplă pentru punct şi o tuse 

dublă pentru linie... [...] ...efortul era 

uriaş... [...] umai pe această cale am 

reuşit să spargem zidul acestei 

fantastice izolări şi astfel să ne 

manifestăm cât de cât ca nişte fiinţe 

omeneşti. Căci ce fel de oameni s-ar 

mai putea chema unii care, vreme de 

cinci ani şi jumătate. ar sta închişi în 

nişte cuşti, fără să poată şti ceva din ce 

se întâmplă în jurul lor, fără să vadă pe 

nimeni sau să vorbească cu cineva? 

Scârţâie puternic o uşă... Tresar... Şi 

din nou linişte. Frig, întuneric şi linişte. 

Încep să număr uşile de jos, începând 

din partea stângă, strigându-le, în gând, 

pe nume: inginer Puiu!, Corneliu 

Coposu!, Ion Diaconescu!, Ilie Lazăr!... 

Ridic ochii spre etaj: Ion Mihalache!... 

– Aici Ion Mihalache! Sunt torturat 

că nu vreau să dau declaraţiile 

mincinoase care mi se cer! Mi se refuză 

medicamentele şi orice fel de 

îngrijire!... Mai departe nu s-au mai 

putut înţelege cuvintele lui, căci 

gardienii au năvălit în celulă 

imobilizându-l şi lovindu-l cu 

brutalitate... 

Se înteţeşte curentul. De afară se 

furişează, cuibărindu-se prin toate 

cotloanele, încercând să purifice locul, 

frânturi din Tatăl nostru, rostit lângă 

troiţa din faţa gangului, de preoţii şi 

urmaşii martirilor din puşcăria 

Râmnicului: 

...precum şi noi iertăm greşiţilor 

noştri... 

Şi un ecou înfundat, ca un suspin 

prelung, se strecoară spre soarele blând 

de afară: 

…Dar nu uităm! 

Privesc încă o dată paragina în care 

se află penitenciarul, „puşcăria veche” 

din Râmnicul Sărat. Zidurile surpate şi, 

mai înspăimântător decât orice, 

nepăsarea semenilor pentru care a 

suferit atâta îl îngroapă iar şi iar pe Ion 

Mihalache. Peste memoria tuturor 

sfinţilor închisorii praful gros al uitării 

se aşterne în straturi groase sub privirea 

indiferentă a ministerelor, institutelor, 

fundaţiilor, ong-urilor... 

Veşnica lor pomenire... 

Mă îndrept spre ieşire, neputând sămi 

reprim o întrebare... Cât de veşnică 

este veşnica pomenire?! 

RODICA LĂZĂRESCU 


______ 

otă 

Citatele sunt reproduse din Ion 

Diaconescu, Temniţa – destinul generaţiei 

noastre, Editura Nemira, Bucureşti, 1998. 

Fotografiile aparţin autoarei.

Starea prozei 

E Duminică. Sfânta zi de Duminică! 

Ador să lenevesc puţin mai mult... 

Totuşi, la un moment dat, mă 

urnesc... şi deschid geamul. Vecinul 

de la I e la maşină, cu nevasta şi 

fetiţa... se duc la biserică. Ea urcă în 

faţă, fata în spate, el se preface că are 

treabă la portbagaj şi-mi trage cu 

ochiul. Mă ruşinez şi mă ascund după 

perdea. 

-Ţi-o fi intrat o muscă-n ochi, ai? 

Pe frigul ăsta! Că şi sufletul ar 

îngheţa în ea. Linge-te pe bot şi urcă 

în maşină, c-a lăsat asta bărbaţi mai 

ca lumea decât tine, să-i scape printre 

degete, de mofturoasă ce e! Pasărea 

mălai visează! 

E vecina de la II! Nimic nu mişcă-n 

bloc fără ca ea să ştie. 

Bisericosul se face vişiniu şi urcă la 

volan... cu greu. Are nevastă-sa un 

palton gros la şolduri... Pe lângă ea, 

chiar mă simt balerină! Stau lipită de 

perete în balcon şi mustăcesc. 

-Te-ai trezit, cucoană? mă iscodeşte 

dama de la II. 

Nu zic nimic. 

-Hai, că te văd! Ai cămăşuţa aia 

mai mult dantelă. Încă e bine 

poziţionată retrovizoarea de balcon a 

lui bărbatu-meu! 

Mă bufneşte râsul. Aşa e. D-nul de 

la II, fiindcă are o nevastă „ştie-tot”, 

are o oglindă retrovizoare, mare, ca la 

autocare. Cu ea ce-şi mai clăteşte 

ochii, prin balcoanele oamenilor. 

Acum e la pat, săracul. Nu l-am mai 

văzut de mult pe-afară. Până la balcon 

se se mai târăşte uneori... Acum e 

rândul nevestei “să stea de veghe”. 

Închid geamul rapid. Cine ştie cemi 

mai vor auzi urechile... Şi nu vreau 

să-mi stric ziua. 

Îmi fac un ceai, şi-mi citesc 

mesajele. 

M-am trezit având în minte sfatul 

unei prietene mai vârstnice: ”Să nu 

rămâi singură!” 

“Mă duc la maică-mea să o duc pe 

cea mică. Grig e dus cu motocicliştii 

lui. Mă duc şi eu la o şuetă cu fetele, 

la Mall. Hai şi tu, leneşă mică!” îmi 

scrie Dia, medic primar. Peste 

săptămână, ziua e la spital, dupăamiaza 

la cabinet... seara o ia pe cea 

mică de la soacra sau de la mama ei... 

ea sau Grig. Dorm împreună şi au 

frisoane de viteză dimineaţa. Grig 

duce fata... la mama sau la soacra... ea 

fuge la spital. El e mai liber... 

program flexibil... e artist. 

“Văd că dormi, e întuneric la tine... 

şi eu am chef de poveşti. Sau ai 

program de joacă pe sub 

plăpumioară?” îmi scrie vecina, 

perete comun cu mine. „Mă duc până 

la cumnată-mea.” 

Dorica e o fată tare de treabă. Are 

un soţ blând şi vesel. Au un băiat mai 

mare, frumuşel şi tăcut, care şi-a 

întrerupt facultatea, ca să o întreţină 

pe prietena lui. El era la Poli, ea la 

Farmacie. Când a terminat, fata şi-a 

ales un altul, “că ea-şi doreşte copii… 

şi nu poate risca, cu el…”. Sora lui, 

cea mică, fusese bolnavă psihic toată 

viaţa. N-am văzut atâta devotament la 

nimeni, ca la oamenii ăştia. S-a 

prăpădit în vară, sărăcuţa, când eu 

eram la mare... nici n-am ştiut. Se 

lovea de pereţi şi urla ca lupii în 

perioada ciclului. 26 de ani a răcnit zi 

şi noapte. Dar n-au abandonat-o. 

Dorica „se duce la cumnata”...pentru 

că are casa lângă cimitir. Pot zice că 

n-au abandonat-o nici acum. 

“Nelu rămâne acasă. E jos, la boxă, 

dacă ai nevoie de ceva.” Nelu e soţul 

ei. De când îl ştiu “face ordine în 

boxă“. Adevărul e că dacă ţi se strică 

ceva… broasca de la uşă, ţi se arde un 

bec, se defectează maşina de spălat… 

etc., Nelu are orice piesă şi rezolvă, 

chiar de e duminică. Acolo, printre 

fiare şi şuruburi, mai are şi el “un pic 

de alinare”…o berică, o ţuică bună... 

Nu aducea alcool în casă, că nu se ştia 

când l-ar fi putut descoperi fata. Ea nu 

mai e, dar regula a rămas 

neschimbată. 

“O să merg la unchiul Ion!” îmi 

scrie Mia. Fata asta a fost o 

frumuseţe. Atâta a tot ales, până “l-a 

65 

cules” pe unul care i-a arătat un 

fluturaş de salariu... pe gustul ei. „Îi 

plac banii. E zgârcită foc! O să-mi fac 

avere cu fata asta!” se gândi, la 

vremea însurătorii d-nul cu fluturaşul 

de salariu „competent”. Şi aşa a fost. 

Şi-au făcut o vilă cochetă...la care un 

leu n-a pus unul mai mult decât altul. 

E interesantă veşnica lor negociere. 

Deşi stau de 20 de ani împreună, 

fiecare e „cu punga lui”. „Copii nu 

vreau, că-s cheltuitori!” i-a zis el 

înainte de însurătoare...şi-aşa a rămas. 

Au bătut palma. 

Îmi vine să râd. La banii lor, ea 

preferă să meargă duminica la unchiul 

Ion, ca să mai economisească ceva. 

Odată mi-a şi explicat: “de dus, am 

abonament, o parte din drum… apoi 

fac un bilet… de întors, bilet şi 

abonament“, deci 2 bilete, 3,5 lei/ 

persoană. Dar te alegi cu un prânz 

copios şi ceva la pachet... cel puţin 

cina... dacă nu şi pentru mâine 

prânzul... uneori şi a doua cină. 

Tot pensionarii sunt baza! Eh, le 

duce şi ea ceva... din ce-a primit şi 

nu-i place... sau îi prisoseşte... sau ia 

de la magazinele chinezeşti, de 3,8 lei 

orice produs. 

“Atenţia contează, dragă! Cine-i 

mai bagă-n seamă şi pe ei? Se bucură 

că le deschid uşa.” 

Aşa e, Mia dragă! O să punem afiş 

pe uşă, în curând: “Vizitaţi-mă! Azi 

am sarmale!” 

Eeeeeee... dacă o să fie cu sarmale, 

sigur vine şi soţul Miei! Pentru un 

“potol greţos”, poate fi cel mai 

glumeţ şi fermecător personaj... şi 

mâine, nu te mai cunoaşte! 

Trăim vremuri grele, dom’le! 

…se aude surd, fundalul vieţii 

noastre. 

“Madame, eşti acasă?” mă 

interogheză grăbit Alin, la telefon. 

“Da, sunt!” 

“Vin de la gară direct la tine, ok?” 

“Ok!” îi răspund. 

Alin e un student la arhitectură, 

foarte talentat, cu care am “o 

înţelegere... curioasă”. Eu îi ţin 

mâncarea ce şi-o aduce de la Severin, 

de la părinţi, la mine, la frigider/ 

congelator, el îmi bate covoarele de 

sărbători sau „când mă taie pe mine 

de-o curăţenie generală”. Altfel, într-o 

săptămână, ar rămâne fără nimic. Aşa 

e la cămin, iar el merge acasă cam o 

dată/lună. 

L-am cunoscut... la o expoziţie de 

grafică. E destul de scund, foarte → 

CORIA-LUCIA COSTEA

Vreau să trăiesc o nouă viaţă la 

ţară... Pe prima mea viaţă la ţară am 

trăit-o vrând-nevrând. Nu eu mi-am 

ales părinţii, nu mi-am ales satul, nu 

mi-am ales rudele şi vecinii. Pur şi 

simplu m-am trezit într-o ogradă, 

dintr-un sat din Podişul Central al 

Moldovei. Eram parte din ea şi mă 

înconjurau toţi şi toate din toate 

părţile. Habar nu aveam că ar putea fi 

şi altfel. Şi... chiar că nu putea fi. 

Eram parte din întregul acela, nu 

puteam să lipsesc, ca să nu ştirbesc 

rotundul frumos, ograda noastră. 

Făcea parte din mine şi eu din ea, cu 

tot ce se învârtea în juru-ne. 

Acum... e altceva. Pot să am 

opţiuni.Vreau sau nu să aleg viaţa la 

ţară? Aleg că da, vreau, dar nu la ţara 

mea, la o altă ţară... Şi nu numai 

pentru că e mai aproape de oraş, ci şi 

pentru că ţara mea s-a cam părăginit, 

neluată în seamă de cei care au 

moştenit-o... 

Închid pleoapele, ca să pot crede 

povestea: apusuri colorate, cântecul 

vinului în boabe, plecatul 

rândunelelor, îi fără pereche, fete 

cuminţi purtând coşuri încărcate cu 

ciorchini, teascurile învârtite-n curţi, 

mustul curgând, mustul fierbând, 

prefăcându-se în vin, cocoşi ameţiţi 

cântând în pătuluri pline de porumb, 

un soare îngăduitor şi... râuri de aur, 

râuri de aramă, râuri de bronz... 

Deschid ochii, dar nu vreau să 

mă trezesc. Nu vreau să ies în curte, 

să mă spăl pe dinţi cu apa proaspătă 

de la fântână, încă nu vreau micdejunul 

cu ceapă, ouă şi slănină şi nu 

vreau să mi se agaţe pe ambele braţe 

câte o căldare, pe care să o umplu cu 

struguri şi s-o răstorn în cada de lemn 

de la capătul viei, din zece în zece 

minute şi cineva să însemneze asta pe 

un răboj cu plumbul, trăgând liniuţe 

strâmbe şi chinuite... Aşa se făcea în 

copilăria mea... 

E romantic să mergi la cules de 

vie când nu ai vie, privind asfiţitului 

soarelui de pe o culme din mintea 

ta... 

Dar realitatea, viaţa la ţară, 

realitatea asta nu-i deloc romantică... 

Vecinul înjură, pomenind toate 

măruntaiele anatomice pe de rost 

66 

când îi iese ceva anapoda, femeia 

negricioasă, proastă şi urâtă de peste 

şanţ cotcodăceşte dis-de-dimineaţă ca 

să-şi trezească copilele din somnul 

dulce şi să afle toată lumea cât de 

vrednică nevastă este ea... 

Hodorogesc căruţele... Latră câinii... 

Măcăie raţele... Gâgâie gâştele... 

Cotcodăcesc găinile toate odată, de 

parcă au umplut lumea de ouă... 

Cucurigesc cocoşii... Nechează caii... 

Să înnebuneşti, nu alta! 

Unde eşti dumneata, Duiliu? Să 

te-ntreb prieteneşte, ce-ţi veni cu ... 

viaţa la ţară? Nu era bine în 

diplomaţie, la Roma? A fost musai să 

scrii de viaţa asta, să le dai imbolduri 

ălora de pe un mal şi de pe altul al 

Râmnei, apa care nu e apă vara şi pe 

malul căreia un general rus, fudul şi 

beat, şi-a terminat odiseea şi-şi 

doarme veşnicia în tone de bronz pe 

vârful dealului?... 

Ehehei, Duiliule! Duiliuţu-te-ai 

să te duileşti! Şi ia cu tine Vrancea 

toată, cu Sauvignonul, Feteasca, 

Băbeasca şi Moşeasca toată... Ia-le, 

bade Duiliu! Du-le-n Rai şi lasă-le 

acolo... pe-un picior de plai... 

Nouă lasă-ne culesul viei... fără 

de cules, bătutul nucului... fără de 

bătut şi plecatul la ţară... fără să 

plecăm... 

Lasă-ne visul, moş Duiliu! 

AICA FACIA 

_____________________________________________________________________________________________ 

→slab şi foarte brunet (păr, 

barbă)... iar pielea sidefie. 

“Mă înfiaţi, d-nă?” îmi zise atunci, 

aşa, direct. „Vă uitaţi la mine... 

delicios.” 

Abia atunci am realizat că aşa şi 

părea. Mă uitam în direcţia lui, dar jur 

că nu-l vedeam... mă uitam “prin el”. 

Mă gândeam la problemele mele... de 

viaţă, financiare, de relaţionare... întrun 

amalgam de iţe greu încâlcite... 

Şi de-atunci, tot vorbim... la nevoie 

sau aşa, de plăcerea conversaţiei. 

“Mor de frig! Ia să despachetăm, să 

vedem ce-avem bun!” 

Deschid şi eu frigiderul, ridic 

capacele oalelor. 

găsim în Sfânta zi de Duminică, la 

prânz, şi ne rugăm, bucurându-ne că 

suntem sănătoşi. Îi mulţumim Celui 

de Sus pentru că ne ocroteşte de 

temeri şi ne întăreşte în singurătate. 

Mâncăm liniştiţi. La radio, cântă 

ceva frumos. 

După masă, el spală vasele, eu îi 

pregătesc „porţia de alimente” pentru 

prima săptămână. 

“Sărut mâna, Doamnă!” zice şi-mi 

sărută mâna, ca-n filmele lui Sergiu 

Nicolaescu. 

Am închis calculatorul şi-am “Mmmmmmm…ce bunătăţi!!!!” Închid uşa şi mă aşez... la o cafeluţă 

pregătit rapid masa... pentru două 

persoane: farfurii de felul II, de 

Îmi place când mârâie ca un motan. 

Mă amuză. Alege ce-i place...şi eu, la 

(ăsta e un răsfăţ pe care nu-l împart cu 

nimeni!) 

aperitiv, tacâmuri... câte două fel. Dacă trebuie încălzit, încălzim. Cum mai arată azi: “Prânzul în 

furculiţe şi câte două cuţite, pentru 

fiecare... pahar de ţuică şi de vin... 

“Tatăl nostru carele eşti în ceruri… 

Mulţumim Ţie, Doamne, pentru 

familie” ? “Duminica în familie“? “O 

familie”? 

şerveţele (mereu sare peste bucatele-acestea... 

Habar n-am! 

supă/ciorbă). 

Ţââââââââââââârrrrrrrrrr! 

A ajuns! 

“Salut, mami!” 

“Salut, puiule!” 

.....Amin!” 

Mă aşez evlavios la masă. Nu mai 

am o familie, în sensul tradiţional... 

soţ, copii, părinţi. Omul acesta/ 

copilul acesta îmi e un străin, dar ne 

Am făcut o cafea... excelentă, asta-i 

sigur! 

_____ 

Daniel Leş, Stâpânul ulcelelor

- Da, am auzit. Vin când vin. Și 

nu mai țipa, unii vecini încă dorm. 

Bărbatul închise ușa după el, 

ignorând bodogăneala femeii. Cum 

Dumnezeu ajunsese în sitația asta din 

nou? Unele greșeli par a fi destinate 

să se repete la nesfârșit. Și când te 

gândești că avusese șansa unei alte 

alegeri... Șirul gândurilor fu întrerupt 

de sunetul telefonului. 

- Da, bătrâne! Nu, nu sunt acasă, 

am plecat. Da, e drept că e cam 

devreme, dar pe a mea au apucat-o 

istericalele și n-aveam chef să o aud 

când îmi beau cafeaua. O să beau 

una la atelier. Nu știu de ce țipa, nu 

o mai ascult de mult. Voi ce faceți? 

Dana, copiii? Irina? Ce e cu ea? A, 

da, știu, mi-a spus și mie.... 

Știa despre Irina. Deși se despărțiseră 

de un an și jumătate, ea continua 

să îi trimită sms-uri și mailuri în care 

îi povestea despre viața ei. Uneori îi 

trimetea și poze. Îi plăcea să le privească. 

Dar cel mai mult îi plăceau 

mesajele de vineri dimineața cu urări 

originale pentru un weekend plăcut. 

Uneori îî trimitea un banc. Sau o 

poezioară. Sau un link cu o melodie. 

Acum o lună și ceva nu a primit 

mesajul de vineri toată dimineața. A 

fost bosumflat până când l-a primit 

imediat după pauza de prânz. Irina 

avusese repetiții dis de dimineață și 

nu avusese timp... Abia aștepta mesajele, 

dar nu le răspundea niciodată. Îi 

era teamă că, dacă restabilește 

comunicarea, nu va mai putea rezista 

tentației. Și nu ar fi fost...corect. 

Se întâlniseră la o petrecere la 

munte. Fusese un chef pe cinste, iar 

Irina contribuise la buna dispoziție 

generală cântând la vioară niște 

cover-uri de piese rock și rap care 

lăsase asistența cu gura căscată. 

Fusese o atracție instantanee. O 

atracție a contrastelor. Ea – 

muziciană, el – mecanic. Ea – 

nebunică și romantică, el – teluric și 

practic. Ei îi plăcea calmul și 

seriozitatea lui. Pe el îl încânta 

energia și entuziasmul ei. Ea glumea, 

el știa să râdă la glumele ei. Și atunci 

de ce nu a mers? Ba a mers. De fapt, 

a mers atât de bine încât s-a speriat. 

S-a trezit într-o bună zi că o sună să îi 

spună că iese cu băieții în oraș. Sau că 

vrea să știe de ce nu i-a mers bine la 

repetiție. Sau că stă seara la un pahar 

de bere și se întreabă ce șanse are o 

relație dintre un mecanic și o 

muziciană. Iar răspunsul logic și 

tradiționlist a fost că nu are nici o 

șansă. Odată stabilit acest lucru, a 

decis că nu mai are de ce să continue. 

Și ca totul să fie definitiv, a găsit o 

altă fată, fără poezii și pretentții 

intelecutualiste și se mută la ea. 

Și totuși, undeva acolo, în inima 

lui, Irina rămăsese. Ceva din el îl 

împiedicase să îi șteargă numărul din 

telefon sau să îi ceară să nu îl mai 

caute. Se întreba cum s-ar simți dacă 

Irina ar înceta să îi mai trimită 

meajele. Dimineață îl sunase amicul 

său Radu să îi spună veștile despre ea. 

Fata rămăsese în relații amicale cu el 

și cu soția lui Dana. Pentru o clipă i-a 

fost teamă că Radu îi va spune că 

Irina și-a găsit pe altcineva. Asta ar fi 

însemnat că nu ar mai fi primit nici 

mesaje, nici mailuri, nici poze... 

- Hai să trăiești, șefule! Și pe tine 

te-a gonit nevasta de acasă? A mea nu 

știu ce are azi, dar toacă ca o morișcă 

stricată. I-am spus că nu mă duc la 

mă-sa la țară să o ajut cu porumbul și 

a luat foc. Daț vreau și eu să mă 

odihnesc sau să mă distrez în 

weekend, nu să o slugăresc pe aia 

bătrână... 

UIVERSUL VIEŢII DEPRAVAT 

Beteala poleită, croită peste coapse, 

Ne dă la toţi iluzii perverse şi gustoase- 

Un amalgan de simţuri, ce s-au 

destrăbălat, 

Sorbind din plin plăcerea adîncă din 

păcat ! 

Ce este infinitul, de nu plăcerea pură, 

Speranţa, spaţiul tandru şi 

cuminecătura ? 

Acum dispar imperii şi stelele se sting 

În aurita boltă umbrită de un string ! 

PARCĂ TIMPUL S-A OPRIT 

Parcă timpul s-a oprit 

Nu mai avea asfinţit 

Nici ducleţi simandicoase 

Izvorîte dintre coapse 

De gazele aromate 

Ce cad repede pe spate 

Şi privesc spre infinit 

Bolnave de-atît iubit 

Şi mai respirau suave 

Florile din asfinţit 

Şi rotunde şi chiar grave 

În acelaşi cer sfinţit! 

IOA LILA 

______________________________ 

Vlad a vrut să replice că el nu are 

asemenea probleme, pentru că nu e 

însurat. Dar așa era oare? Dimineață a 

șters-o de acasă odată cu prima geană 

de lumină, pentru Anda turuia ceva, 

ea știa ce, iar el nu mai voia nici să o 

audă, darmite să o asculte. Și nu erau 

împreună decât de un an. Avea oare 

vreo relevanță faptul că nu purta 

verighetă? Purtase și verighetă 

cândva. Și dintr-o dragoste nebună, 

ajunseseră la o rutină iritantă. Chiar și 

așa, în numele fostei iubiri, ar fi 

rezistat stoic. Numai că ea s-a săturat, 

a găsit pe altcineva și a plecat. Iar 

acum... 

Bărbatul întrerupse șirul 

gândurilor pentru a le împiedica să 

ajungă la concluzia dezagreabilă care 

părea a se contura. 

- Dane, bem cafeaua asta și 

mergem să facem inventarul la pisele 

alea venite ieri. Dacă tot suntem aici, 

măcar să facem ceva util. 

Irina îi spusese în mesaj că avea 

concert la Ateneu sâmbătă. Dacă vroia 

și el să vină, avea o invitație la Radu 

și Dana. Putea să vină cu ei. Își 

amintea și acum ce emoții avusese la 

primul concert al Irinei la care fusese. 

A fost la Sinaia. A cântat Mozart. Iar 

muzica era atât de delicată, de 

sensibilă. Iar el era atât de mândru. Îi 

venea să îi bată pe umăr pe toți din 

jurul lui și să le spună ‟e prietena 

mea‟. Iar la recepția de după 

eveniment, Irina îl luase de mână și îl 

prezentase tuturor într-un mod atât de 

firesc... 

Termină cafeaua și aruncă paharul 

la gunoi. Se îndreptă către depozit. 

Băgă mâna în buzunar și scoase 

mobilul. 

- Radule, la ce oră e concertul 

Irinei sâmbătă? Mă gândeam să trec 

să vă iau, pe tine și pe Dana, să 

mergem împreună... 

AAMARIA IOESCU 

67

Ancheta „Vatra veche” 

CASE MEMORIALE 

Dragoş Vrânceanu 

(14 februarie 1907 - 4 mai 1977) 

În anul 2007, la Râmnicu-Vâlcea 

apărea cartea Casa de sub pădure – 

In memoriam Dragoş Vrânceanu 

(1907 – 2007), la o sută de ani de la 

naşterea scriitorului, antologie de 

texte alcătuită de patru redactori 

iniţiatori: prof. dr. Ioan St. Lazăr, 

prof. Nelu Barbu, prof. Costea 

Marinoiu şi Felix Sima, membru al 

U.S.R., filiala Craiova. 

Poet, eseist, publicist, traducător, 

prestigios „ambasador cultural” 

al Italiei în România şi al României 

în Italia, Dragoş Vrânceanu a fost, 

pentru vâlceni, o personalitate culturală 

de avangardă, care s-a ridicat 

dintre ei, nu a uitat de unde a plecat 

şi a făcut lucruri însemnate şi 

memorabile pentru locul natal 

(Băbeni – Vâlcea), înscriindu-l în 

universalitate. (Ioan St. Lazăr). 

Ceea ce i-a marcat pe consătenii 

lui Dragoş Vrânceanu a fost invitaţia 

poetului de a alcătui un ansamblu 

folcloric al ciobanilor autentici, Dor, 

cu care să colinde Italia: Am însoţit şi 

am prezentat grupul păstorilor din 

Băbeni la spectacolul pe care a fost 

chemat să-l dea la Florenţa şi care a 

avut loc în marea Sală a Secolului XV 

din Palatul Primăriei, celebrul Palazzo 

Vecchio al priorilor florentini de 

la 1300, unde îşi îndepliniseră 

sarcina de cetăţeni Dante Alighieri şi 

icolo Macchiavelli şi unde păstorii 

s-au manifestat în faţa statuilor lui 

Michelangelo, care i-au privit de pe 

culmea artei lor. Umplea acea sală 

un imens public de intelectuali 

florentini care, la apariţia păstorilor, 

au izbucnit într-un ropot puternic de 

aplauze. În Sala Secolului XV din 

Palazzo Vecchio, păstorii români 

ajunseseră pe poteca de plai, pe gura 

de rai a simţului şi a creaţiei lor 

artistice originale, comparabile cu 

oricare altele oricât de elevate. 

(Dragoş Vrânceanu, Păstorii 

Carpaţilor în: România liberă, 

XXXI, nr. 8915, 22 iunie 1973, p. 2) 

De altfel, încă din viaţă, Dragoş 

Vrânceanu era echivalat cu legenda 

care se întoarce la izvoare, iar 

trecerea timpului nu i-a estompat, 

dimpotrivă, i-a întărit această efigie. 

Pe acest loc sfinţit de mişcare/ mi-am 

aşezat casa în aşteptare...” „Casa” 

lui „de sub pădure” era pentru el un 

„centrum mundi” din care se simţea 

solidar cu fiinţele silvestre şi 

campestre, cu strămoşii şi semenii, cu 

începutul imemorial şi sfârşitul 

indefinit. (prof. Nelu Barbu). 

Acesta e şi motivul pentru care, 

la 12 octombrie 1974, se constituie 

Cenaclul literar Casa de sub pădure, 

condus de maestrul Dragoş Vrânceanu, 

inaugurându-se şi locuinţa cu acelaşi 

nume. La reuniunile cenaclului, 

au participat, de-a lungul timpului: 

Eugen Jebeleanu, Zoe Dumitrescu- 

Buşulenga, Alexandru Balaci, Mihai 

Pop, Paul Anghel, Malvina Urşianu, 

Ilarie Hinoveanu, Alexandru Oprea, 

Ioana Postelnicu, Ada Orleanu, Al. 

Cerna-Rădulescu, Ilie Purcaru, Dan 

Zamfirescu, Ioan Alecsandru, Dinu 

Săraru, Nicolae Dragoş, care devin 

membri de onoare. Lor li se adaugă 

mai tinerii scriitori: George Anca, 

Lucian Avramescu, Ioan St. Lazăr, 

Traian D. Lungu, Cornel Moraru, 

Doru Moţoc, Ion Predescu, Dragoş 

Serafim, Felix Sima, Ilie M. Stan, 

George Ţărnea, George Voica. 

...Au zăbovit, pe prispa casei, 

toţi laolaltă sau pe rând, la ediţiile 

succesive ale cenaclului... 

Am recuperat, pentru istoria 

literaturii, de la familia regretatului 

preot Gheorghe Opriţescu şi de la 

familia primarului de atunci, Ilie 

Jidoveanu, şapte scrisori trimise de 

Dragoş Vrânceanu celor doi, între 

anii 1970 – 1977 şi una trimisă de 

către doamna Florica Vrânceanu – 

soţia lui Dragoş – în 1994, adresată 

ultimului, scrie, în materialul său, 

prof. Nelu Barbu, localnic care l-a 

cunoscut bine. Din ele se observă 

onestitatea scriitorului şi eforturile 

depuse pentru construirea Casei de 

sub pădure, lângă casa cea veche, a 

învăţătorului Ion Georgescu, soţul de 

al doilea al mamei lui Dragoş, 

Marioara Irimescu, casă în care fraţii 

Mircea, Dragoş şi Eugen au crescut. 

Scrisorile au conotaţii referitoare la 

nedezrădăcinarea sa de Băbenii aflaţi 

la 20 de kilometri de municipiul 

68 

Râmnicu-Vâlcea şi dovedesc faptul că 

familia poetului a făcut sacrificii 

pentru a construi Casa de sub pădure, 

casa de întâlnire a scriitorilor invitaţi 

an de an, pe prispa traforată cu 

măiestrie. Citez din scrisorile lui 

Dragoş Vrânceanu: Abia în al doilea 

rând ar putea să rămână lanteţii 

pentru împrejmuire şi taracii. e-am 

socotit cu Florica precum că ar fi 

bine ca realizarea cerdacului din faţă 

să rămână cu totul pentru la urma 

urmelor şi banii pe care îi avem sau îi 

mai vom avea să meargă la 

terminarea – în primăvară – a tuturor 

lucrărilor referitoare la interiorul 

casei, la consolidarea pivniţei şi la 

mica încăpere pentru baie şi lavabou. 

Te-am ruga foarte mult, dacă poţi şi 

îţi găseşti timp, să plantezi o serie de 

sălcii, de preferinţă plângătoare, de-a 

lungul gardului Vetei, eventual chiar 

din toamna aceasta, ca, poate 

prinzându-se, să mai poată creşte. 

Abia în al doilea rând ar putea să 

rămână lanteţii pentru împrejmuire şi 

taracii. (Scrisoarea din 5 noiembrie 

1970). Şi, tot pe aceeaşi idee: Iubite 

părinte Opriţescu,/ u ţi-am mai 

putut telefona. Plec astăzi, marţi, 

pentru opt zile în Italia, într-o 

delegaţie ministerială. M-a bucurat 

faptul că temeliile au fost turnate. Pe 

la 10 – 12 septembrie, când sper să 

revin la Băbeni, se va putea începe 

construcţia. Te deranjezi mult pentru 

noi. Sper că voi avea posibilitatea să 

ne revanşăm. I-am scris domnului 

Jidoveanu, rugându-l să facă tot 

posibilul să ridice stâlpii electrici în 

picioare - ca să fie începutul făcut şi 

în această privinţă. Sper că ai primit 

cei 3.000 de lei, în care intră 

surplusul de ciment, salahoria, varul 

(sper că a sosit), surplusul de pietriş, 

cofragul şi poate uşile, dar socotelile 

mele sunt aproximative, căci au mai 

fost probleme de transport şi ... 

neprevăzute. (Scrisoarea din 31 

august 1971). Chiar doamna Florica 

Vrânceanu aminteşte, în scrisoarea sa, 

adresată fostului primar al comunei 

Băbeni, Ilie Jidoveanu, despre 

contribuţia, din pensia de la Uniunea 

Scriitorilor, pentru finalizarea 

lucrărilor, contribuţie care s-a plătit şi 

după moartea scriitorului: Este vorba 

despre ceva material. Poate ştiţi că 

am cheltuit destui bani şi destul de 

mulţi luaţi cu împrumut de la Uniunea 

Scriitorilor, datorie pe care am→ 

CARME SIMA

continuat să o plătesc şi după 

dispariţia lui Dragoş, Uniunea 

retrăgând orice sumă se încasa din 

ceva publicaţii şi mie oprindu-mi din 

pensia pe care mi-o trimiteau. Acum 

toate pensiile au trecut la stat şi a 

mea este destul de mică, pentru că am 

lucrat puţin timp, Dragoş dorind să 

stau mai mult cu el. 

Poate aţi aflat că au intrat hoţii 

în casă, a treia oară şi au furat foarte 

multe lucruri, făcând aproape 

imposibil să mai poţi să locuieşti. 

Virgil este departe şi mărturisesc că 

prea puţin am avut şi pentru fânul 

care se cosea. Cum vă ştiu aşa de 

gospodari, m-am gândit că poate v-ar 

interesa să începem o colaborare şi 

să valorificăm puţin şi casa şi 

pământul. Vă rog mult să-mi scrieţi 

ca să ştiu ce să fac. 

Am primit de la Râmnicu- 

Vâlcea un anunţ prin care mă 

înştiinţau că se organizează un 

concurs de poezie – „Dragoş 

Vrânceanu”, cu un premiu în bani 

pentru câştigător, manifestare care 

va avea loc în septembrie. 

Luna trecută a avut loc la 

Muzeul Satului o întâlnire cu fiii 

Judeţului Vâlcea, m-au invitat şi pe 

mine, când prefectul a spus câteva 

cuvinte, numind pe toţi fiii vâlceni, 

scriitori, muzicieni etc. A fost pomenit 

şi Dragoş Vrânceanu. (Scrisoare din 

18 iulie 1994). 

Reproducem, din volumul Poeme 

alese de Eugenio Montale, traducere 

şi prefaţă de Dragoş Vrânceanu, 

Bucureşti, Editura Albatros, 1983 

(Colecţia Cele mai frumoase poezii), 

scrisoarea către familie, semnată de 

Eugenio Montale: Vestea dispariţiei 

lui Dragoş Vrânceanu m-a îndurerat 

profund. El a făcut atât de mult 

pentru Italia şi pentru cunoaşterea 

ţării mele în România sa. Era 

neobosit şi plin de entuziasm şi 

fiecare vizită a lui era o sărbătoare 

pentru noi. u ştiu cine ar putea să-l 

înlocuiască. Mă întreb dacă tristeţea 

multor prieteni pe care i-a lăsat în 

Italia poate fi o consolare. 

Aş fi fericit dacă aceste câteva 

cuvinte ale mele ar fi cunoscute în 

România... 

Cele mai mari omagii din partea 

lui Eugenio Montale, 7 octombrie 

1977, Milano, via Bigii 15. 

Pentru descrierea pitorească a 

locurilor unde e aşezată Casa de sub 

pădure, cităm textul scriitorului Ion 

Lazu, care este şi autorul unui proiect 

derulat prin Uniunea Scriitorilor, 

Plăci memoriale pentru scriitori: 

Drumurile, dar şi gândurile 

mele se ţeseau în jurul ”Casei de 

sub Pădure”, o casă într-adevăr 

visată de poet, pe care Dragoş 

Vrânceanu şi-o construise în afara 

localităţii, la semidistanţă faţă de 

comuna următoare, Şirineasa, 

undeva la poalele unui deal, sub 

cozorocul de pădure care atârna 

deasupra luncii propriu-zise a 

Oltului. Singur am descoperit (şi cu 

surprindere) respectivul amplasament 

asupra căruia nu aveam decât 

indicaţii sumare şi adevărul este că, 

după ce-l asimilasem temeinic, în 

urma a nenumărate descinderi (căci 

îmi alegeam traseele geologice în aşa 

fel ca la întoarcere, fie că veneam 

dinspre nord, vest sau sud, prin largi 

perdele de pădure care în lunile maiiunie 

explodau în jerbele sonore ale 

cântecelor păsăreşti, precum şi în 

următorii ani, când am continuat să 

efectuez cercetări în zona Vâlcii, dar 

şi după aceea, mereu, în drumurile 

mele cu trenul sau cu maşina, de 

fiecare dată ochii mei pândeau 

inflexiunile reliefului, poalele 

capricioase ale pădurii pentru ca, la 

momentul cuvenit, să se fixeze asupra 

misteriosului pătrăţel alb, care 

licărea câteva secunde bune, pentru 

ca iute să se şteargă pe după arborii 

răzleţi, după un pâlc de pădure 

înaintând spre lunca Oltului: Casa de 

sub Pădure, casa visată de poet, 

devenită ca printr-un miracol 

funcţională cu vreo trei-patru înainte 

de stingerea stăpânului său. 

69 

Cum aş putea s-o descriu mai 

exact, după ce de atâtea ori i-am dat 

târcoale singur- singurel, apoi m-am 

apropiat şi făcându-mi umbră cu 

palma, am privit prin ferestrele largi 

camerele, veranda...? Era locuibilă - 

însă nu locuia nimeni acolo! O casă 

în aşteptare – casa poeziei. u pot să 

spun decât că, în pofida unor 

explicaţii care mi-au fost date (şi pe 

care n-am ţinut să le aprofundez), 

până la urmă n-am înţeles dacă era 

vorba de un efort financiar temerar la 

limită cu extravaganţa din partea lui 

Dragoş Vrânceanu sau de o 

despăgubire din partea rudelor, de un 

ajutor de la Uniune sau poate de la 

Consiliul Judeţean Vâlcea-, atât doar 

că era o vilişoară, cu câteva încăperi, 

la un singur nivel, ce-i drept cumva 

ridicată de la sol, ca totuşi să fie 

protejată în anotimpul ploios – însă 

magistral încadrată în rama pădurii 

şi, să spun aşa, expusă acolo, în 

marea singurătate a împrejurimilor, 

adesea învăluită în pâclă şi cumva 

neverosimilă: ca un gest de mare 

cutezanţă, iar dacă nu, ca o dovadă, 

la limită, că visul poate deveni 

realitate, oricât de târziu, mai 

degrabă pentru altcineva decât pentru 

cel care l-a nutrit. Jale şi euforie, o 

înaltă tristeţe şi încredinţarea că 

există o continuare, că poezia va 

dăinui, chiar dacă însinguratărăzleţită, 

la marginea codrilor 

străluminaţi de cântarea păsărilor – 

acestea erau apele în care se scălda 

fără încetare sufletul meu în cele 

câteva luni cât am lucrat în zona 

Băbeni de Vâlcea. 

Astăzi, la sfârşit de an 2011, 

Casa… încă nu se află în protecţia 

Primăriei Băbenilor, localitate 

devenită oraş. S-a reuşit, totuşi, în 

ultimii ani, să de amplaseze o efigie 

de bronz a poetului la intrarea în Casa 

de Cultură devenită, astfel, „Dragoş 

Vrînceanu”, s-a reuşit, tot din partea 

Consiliului local Băbeni să se 

amplaseze un reuşit bust din bronz al 

poetului, realizat de sculptorul Sergiu 

Sălişte, în parcul pustiu, şi s-a reuşit 

să se dea numele poetului străzii 

principale a oraşului, în aşa fel încât 

oraşul însuşi ar putea căpăta 

denumirea de „Dragoş Vrânceanu”... 

însă casa lui, în care şi-a adus şi banii 

şi cărţile şi mobila şi sufletul… 

rămâne o pitorească, izolată şi 

abandonată Casă de sub pădure, cu 

gratii la ferestre.

Fulga de Jos se găseşte la 40 de 

kilometri de Ploieşti. Numele vechi al 

satului, de care îşi mai aminteşte încă 

cel mai bătrân om din sat, Petre 

Pulbere, născut în septembrie 1911, 

era Smârciu. Când a devenit Fulga şi 

de ce s-a schimbat numele, bătrânul 

nu ştie, dar cunoaşte uimitor de multe 

lucruri despre familia mamei 

scriitorului, care se chema Curculescu 

şi nu Fulga. Cel mai vechi strămoş, 

despre care poate spune ceva Petre 

Pulbere, este Nae Curcă. Poate că el 

este una şi aceeaşi persoană cu N.B. 

Curculescu, decedat în 1910, după 

cum o arată piatra funerară (adevărat 

monument) de lângă biserica satului. 

Familia Curculescu, „neam de 

boiernaşi”, ar fi fost între cele mai 

avute din zonă, înrudită cu alte familii 

de oameni bogaţi din părţile locului 

(Alexiu, de pildă, „tot negustori şi 

ei”). Nae Curculescu ar fi avut şi 

treizeci de pogoane la Şchiopoaia, pe 

care le-ar fi vândut pentru „a-l face 

ofiţer” pe fiul său, Ştefan Curculescu. 

Cumpărătorul pământului şi mai 

târziu al casei în care s-a născut 

scriitorul ar fi fost părintele Arion 

(1884-1971), înmormântat şi el în 

preajma bisericii, ca mulţi membri ai 

familiei Curculescu, consemnaţi toţi 

pe monumentul funerar înălţat în 

1927 de colonelul Ştefan Curculescu, 

unchiul scriitorului. Acolo sunt 

înmormântate şi mama, Ecaterina, 

moartă la 28 noiembrie 1916, şi sora 

de cinci ani a scriitorului, 

Alexandrina, moartă la 22 mai 1919 

şi nu odată cu mama, cum spune 

Laurenţiu Fulga. Cele două decese 

sunt consemnate în „Registrul stării 

civile pentru morţi” care se află la 

primăria din Fulga. […] 

Fratele mamei, Ştefan 

Curculescu, a fost, în vremea 

Primului Război Mondial, 

comandantul regimentului 32 din 

Ploieşti (la vremea aceea căpitan). El 

este, în orice caz, eroul de la 

Mărăşeşti al familiei, de vreme ce 

Petre Pulbere declară că regele 

Ferdinand îl sărutase după bătălie 

pentru vitejia sa şi îi dăruise, la 

sfârşitul războiului, cincizeci de 

hectare de pământ pe malul apei la 

Drăgăneşti, comună foarte apropiată 

de Fulga de Jos, şi unde există, încă, 

două conace despre care localnicii nu 

prea mai ştiu ale cui au fost până să 

devină IAS-uri. Petre Pulbere spune 

însă că unul a fost al unchiului 

scriitorului, colonelul, care mai apoi, 

după al doilea război, ar fi fost 

omorât de ruşi pentru că era 

directorul fabricii „Concordia” din 

Ploieşti. […] 

Revenind la părinţii scriitorului, 

Ecaterina Curculescu se măritase cu 

Tudor Ionescu (cunoscut în sat ca 

Tudorică Spiţeru), negustor din 

Cioranii de Jos. Tinerii veniseră la 

Fulga „în averea” familiei nevestei, 

unde deschiseseră prăvălie. Porecla 

„Spiţeru” vine, evident, de la ocupaţia 

tatălui scriitorului. La naşterea lui 

Laurenţiu, tatăl avea treizeci de ani, 

iar mama, douăzeci şi şase, după cum 

este consemnat în „registrul stării 

civile pentru naşteri”, în dreptul lui 

Laurenţiu Tudor Ionescu. 

După moartea mamei, bunica 

maternă, Elena Curculescu, şi nu 

„Maria Preot Fulga” („Universul 

Literar” nr. 7 din 1941) sau 

„presbitera Maria” („Luceafărul” 

august 1976) a încredinţat copilul lui 

Tănase Ciupitu, a cărui fată „şchioapă 

de-un picior” putea să-l alăpteze 

(avea deci şi ea un copil despre care 

bătrânul nu ştie „să fi murit în flagel”, 

mai ales că el este convins că tifosul a 

fost imediat după război). Petre 

Pulbere povesteşte mai departe că, 

până să ajungă bebeluşul la vârsta 

înţărcatului, Stana Şchioapa şi ai ei 

primeau tot felul de bunătăţi de la 

familia mamei moarte. Abia apoi s-a 

mutat tatăl în Cioranii de Jos, unde şia 

deschis altă prăvălie, luându-şi şi 

copilul cu el fără niciun fel de 

opoziţie din partea doicii. 

În familia mamei nu au existat 

niciodată preoţi şi nici nu s-a numit 

nimeni Fulga. Niciun preot din Fulga 

nu a purtat numele satului, dar unui 

preot, după cum am mai spus, i s-a 

vândut mai târziu şi casa în care s-a 

născut scriitorul. Nici casa aceasta şi 

nici cea în care a fost crescut, o 

vreme, de doica Stana, nu mai există. 

[…] Petre Pulbere caută mereu să-şi 

amintească cum i se spunea mamei 

scriitorului. Istoria familiei 

Curculescu este pentru el atât de vie, 

încât e uimit şi necăjit că îi scapă 

numele acelei femei care a murit „din 

lăuzeală”, parcă ieri pentru el. Are un 

lapsus şi, cu gândul la dedicaţia 

primului volum, încerc „Tania, 

Taniuşa”, dar el respinge ca pe ceva 

străin, fără nicio legătură cu povestea 

70 

______________________________ 

lui. Şi deodată, pe când ajunsese a 

doua sau a treia oară la colonelul 

Curculescu, probabil adevăratul erou 

de la Mărăşeşti al familiei, izbucneşte: 

„Tinculeana, aşa o chema pe maicăsa, 

Tinculeana Curculescu, măritată 

cu Tudorică Spiţeru din Ciorani!” 

Tinculeana – Taniuşa, Tinculeana 

Curculescu şi apoi Ionescu – Taniuşa 

Fulga… Să fi fost una şi aceeaşi 

persoană? Ei să-i fi dedicat Laurenţiu 

Fulga prima lui carte? Reacţionez 

imediat la „Tinculeana”. Mă 

surprinde, nu-mi place cum nu-mi 

plac multe nume feminine: Leana, 

Safta, Gherghina. Să fi avut aceeaşi 

reacţie şi scriitorul? A vrut s-o 

dezmierde pe cea care n-a trăit să-şi 

dezmierde pruncul, cea care a murit la 

douăzeci şi şase de ani, exact vârsta 

pe care o avea el când publica 

volumul?... Dar Fulga ?... Petre 

Pulbere nu cunoaşte acest nume şi nici 

nu l-a auzit vreodată altfel decât 

denumind satul în care trăieşte de 

nouăzeci şi trei de ani. Nici primarul 

satului, nici secretarul, Gabriel 

Enăchescu, (născut în casa din Ciorani 

a lui Tudorică Spiţeru, şi nepot după 

mamă al lui Ştefan Bănulescu), nici 

inimoasa bibliotecară, Cati Zamfir, n- 

a auzit vreodată de vreun Fulga prin 

Fulga. Despre scriitor, n-au aflat că 

este născut în satul lor, decât după 

1990. În 1994, i-au comemorat prima 

oară moartea. 

IA ARHIP 

_____ 

Foto: Fostul conac de la Drăgăneşti 

despre care Petre Pulbere spune că ar fi 

fost al colonelului Ştefan Curculescu.

Se împlineau la 17 noiembrie 

(acolo se ştia în octombrie), douăzeci 

de ani de la moartea scriitorului. 

În Cioranii de Jos, informaţiile 

sunt mult mai multe, apar chiar 

mărturii ale celor care şi-l mai 

amintesc pe ofiţerul aflat în acelaşi 

lagăr din Siberia sau chiar ale celor 

născuţi după război care l-au văzut, 

mult încoace, la înmormântarea 

tatălui. Dar singurele documente sunt 

registrele matricole în care apar 

notele elevului silitor din şcoala 

primară. 

Tudor Ionescu, Tudorică Spiţeru şi 

aici, pentru toată lumea care îşi mai 

aminteşte de el, era fiul lui Stoica 

Ioniţă din Hătcărău, un sat din 

apropiere. Era printre cei mai bogaţi 

oameni din sat. Luptase, într-adevăr 

în Primul Război şi fusese chiar 

decorat la Mărăşeşti. A primit apoi şi 

pământ, după cum spune unul dintre 

foştii directori ai şcolii, om de peste 

optzeci de ani. 

Avusese casă mare, frumoasă, cu 

prăvălie, în care vindeau şi după 

venirea comuniştilor (evident, atunci 

nu mai erau proprietari) el şi cea de-a 

doua soţie, Sofia, cu care a mai avut 

încă patru copii: Stelian (cel care va 

moşteni casa părintească), Constantin 

(„om distins”, devenit contabil la 

Ploieşti), Titina şi Alexandru. Numai 

ultimul mai este în viaţă şi trăieşte la 

Sinaia. 

Dar copilul din prima căsătorie, 

Laurenţiu, i-a fost cel mai drag 

tatălui, pentru că a fost singurul 

căruia i-a plăcut să înveţe carte. 

Şcoala primară o face în sat, într-o 

clădire cu patru săli de clasă, de tipul 

celor construite în vremea lui Spiru 

Haret, care mai există şi astăzi. […] 

Clădirea şcolii de altădată, renovată, 

este chiar cochetă, iar una dintre 

clase, transformată în cabinet de 

informatică, depăşeşte ca utilare 

multe licee bucureştene. S-au păstrat 

trei din cele patru registre matricole 

în care se găseşte situaţia şcolară din 

perioada 1923-1927, când Laurenţiu 

Fulga a făcut şcoala primară. 

Elevul Ionescu T. Laurenţiu a fost 

„I-ul” în clasa I şi a II-a şi „al II-lea” 

într-a IV-a. A avut, cu siguranţă, tot 

note foarte bune şi în clasa a III-a. 

Note de 8 şi chiar 7 (în clasa a IV-a) a 

avut numai la „caligrafie”, „exerciţii 

fizice” şi „cânt”! Ciorănenii care l-au 

recunoscut după un timp în lagărul 

siberian, îl văzuseră puţin în sat la 

vremea copilăriei şi apoi a 

adolescenţei. Într-adevăr, din 1928 şi 

până în 1936, este elev la Liceul 

Militar din Chişinău, apoi student la 

Litere. iar în 1941, după licenţã, 

pleacă pe front. Este rănit în august 

1941, iar în 1942, după ce la 

Bucureşti îi apăruse volumul de debut 

(aprilie), pleacă din nou pe front 

(numai după 15 iunie), şi nu cum va 

spune el în 1976. În toamna aceluiaşi 

an. se găseşte la Cotul Donului şi, în 

urma capitulării, devine prizonier 

într-un lagăr din Siberia. În acelaşi 

lagăr se găseau şi ţărani din Cioranii 

de Jos şi foarte puţinii supravieţuitori 

au povestit la întoarcere despre 

condiţiile cumplite în care au trăit 

acolo: munceau la tăiatul lemnelor, 

scosul cartofilor din pământ, ca şi 

ceilalţi prizonieri – italieni, unguri, 

germani. Dormeau în barăci, iarna, în 

Siberia, fără niciun fel de aşternut, pe 

lemnul gol al paturilor suprapuse. 

Hrana era foarte puţină şi proastă. Cei 

mai mulţi, trei sferturi dintre ei, au 

murit în lagăr. Ţăranii soldaţi deveniţi 

prizonieri au fost foarte greu convinşi 

să intre în divizia „Tudor 

Vladimirescu”. Nu înţelegeau cum ar 

fi putut ei să se întoarcă împotriva 

ţării lor. Până la urmă, a trebuit să 

accepte această hotărâre ca unica 

posibilitate de salvare din infernul 

lagărului. Li s-a mai explicat şi faptul 

că, oricum, Germania avea să piardă 

Muzeu 

În fiecare-i un muzeu străvechi. 

E viaţa retrăită-n amintire. 

Sunt exponate fără de perechi, 

Mai vechi, mai noi, mai pline de 

iubire. 

În fiecare, este-un plug pe brazdă, 

Sau un mănunchi cu secera în ea. 

În fiecare, este- un suflet gazdă, 

În fiecare-o adiere grea. 

O vatră-n care mama coace pâine, 

Sau un ogor cu grâul alb, curat. 

În fiecare, este-un azi şi-un mâine, 

Dar mai ales, un ieri împovărat. 

Muzeu-acesta e mai sfânt din toate. 

Străbunii noştri sunt prezenţi 

mereu. 

L-am dăltuit cu sufletu-ntr-o carte 

Şi vreau să-l urc în cer, la 

Dumnezeu. 

BEATRICE SILVIA SORESCU 

71 

___________________ 

războiul. Cei mai bătrâni dintre 

localnici îşi mai amintesc că în 1944, 

în faţa casei lui Tudorică Spiţeru, a 

oprit un camion plin cu soldaţii de sub 

comanda ofiţerului Laurenţiu Ionescu. 

Sofia, mama vitregă, i-a crezut ruşi 

(camionul va fi fost rusesc) şi a fugit 

să se ascundă în fundul curţii. Pe 

urmă, când şi-a recunoscut fiul vitreg 

întors din lagăr, a fost la fel de fericită 

ca tatăl care le-a dat să bea tuturor 

soldaţilor de sub comanda fiului, încă 

sublocotenent atunci. Abia apoi şi-au 

continuat drumul spre front. 

Mult mai târziu, în sat s-a aflat că 

cel mai mare dintre copiii lui Tudor 

Spiţeru este scriitor. Îl vedeau foarte 

rar prin sat. Venea la câţiva ani, să-şi 

vadă părinţii. După moartea lui 

Laurenţiu Fulga. ciorănenii au vrut să 

dea numele său grupului şcolar din 

localitate, dar propunera a fost 

respinsă şi ei au renunţat la această 

idee după 1989. Casele lui Tudor 

Spiţeru (avusese două „mari, 

frumoase, cu prăvălie”) au fost 

cumpărate pe rând de oameni din sat 

şi înlocuite cu altele, noi. Ultima a 

fost demolată în 2002. Nu mai există 

în sat decât câteva piese din 

mobilierul vechilor case, păstrate 

pentru că sunt „deosebite, frumoase” 

şi poate mai ales pentru că aparţin 

unor vremuri în care era o mândrie să 

te numeri printre cei mai bogaţi 

oameni din sat şi nu un motiv de 

teamă. 

_____ 

Foto: Monumentul funerar al 

familiei ridicat în 1927 de Ştefan 

Curculescu.

Anchetă „Vatra veche” 

Starea monumentelor de for public 

Monumentul, existent în parcul 

Liceului Teoretic “Dimitrie Cantemir” 

din Iaşi, a fost realizat în anul 1966, de 

către sculptorul ieşean Iftimie Bârleanu. 

Proiectul de mediu derulat în perioada 

2006 – 2008 a avut ca scop 

identificarea factorilor poluanţi care au 

afectat structura monumentului şi 

reabilitarea acestuia. 

Materialul pus în operă este o 

piatră calcaroasă de provenienţă locală, 

iar soclul este realizat tot dintr-un calcar 

cochilifer. La debutul proiectului, piatra 

prezenta zone gri-negre la suprafaţa 

expusă agenţilor atmosferici. Piatra monumentului 

s-a aflat atât sub acţiunea 

agenţilor atmosferici, cât şi a celor 

legaţi de caracteristicile solului în care a 

fost amplasată. Este cunoscut faptul că 

piatra calcaroasă are o rezistenţă mecanică 

scăzută (≈ 100kg/cm2), de unde 

rezultă rezistenţa scăzută la acţiunea 

factorilor de mediu. Rezultatul acestor 

acţiuni e strâns legat de complexitatea 

factorilor care iau parte la acest proces 

şi de caracteristicile fizice şi chimice 

ale pietrei. De asemenea, ciclurile de 

îngheţ - dezgheţ succesive din timpul 

iernii devin indicaţii preţioase asupra 

condiţiilor grele în care s-a aflat piatra 

monumentului. 

Sărurile solubile (sulfaţii de sodiu, 

de magneziu, de calciu şi clorura de 

magneziu), datorită unui circuit al 

apelor freatice şi de precipitaţie, 

cristalizează cu multe molecule de apă. 

Acestea produc efluorescenţe şi un 

volum suplimentar prin cristalizare, 

ceea ce determină crearea de 

microfisuri şi exfolieri ale pietrei. 

Analizele asupra compoziţiei chimice a 

apelor care circulă în solul şi subsolul 

Iaşului indică prezenţa sulfaţilor, 

carbonaţilor şi a clorurilor de sodiu, 

calciu şi magneziu, compuşi care ajung 

în piatră datorită circulaţiei şi 

ascensiunii capilare, cristalizează, 

rezultând o creştere de volum. 

Cea mai importanta cauză a 

degradării monumentului a constituit-o 

prezenţa lichenilor galben – aurii din 

genul Caloplaca şi a lichenilor verzi – 

cenuşii aparţinând genului Lecanora. 

Aceştia au determinat instalarea 

muşchilor şi microorganismelor 

heterotrofe cu acţiune litică. 

Bustul are un amplasament 

neprielnic, fiind orientat cu faţa spre 

nord şi fiind înconjurat de clădire şi 

foarte multă vegetaţie. Lucrarea este 

luminată maxim o oră pe zi, iar 

umiditatea crescută favorizează 

dezvoltarea muşchilor şi lichenilor. 

Pe parcursul desfăşurării 

proiectului, s-a constatat că bustul a fost 

executat din blocuri de piatră sculptate 

şi asamblate direct pe soclu, pe un 

suport-armătură de fier şi prinse cu 

ciment alb. Acesta prezintă o degradare 

avansată (aspect fărâmicios). De 

asemenea, s-au observat urme de rugină 

migrată la suprafaţa din interior. 

În condiţiile prezentate anterior, 

s-a propus mutarea bustului pe un alt 

amplasament, într-o zonă cu vegetaţie 

mai puţină, cu orientare spre sud. În 

acest sens, s-a încercat „demontarea” 

lucrării, ridicarea acesteia şi a soclului 

aferent. Din nefericire, s-a constatat că 

exista un risc major de prăbuşire iminentă, 

iar soclul prezenta o fundaţie în 

pămînt care împiedica mobilizarea lui. 

Atunci, s-a hotărît îndepărtarea vegetaţiei 

din jurul monumentului, crearea 

unei alei de acces şi realizarea procesului 

de curăţare pe vechiul amplasament. 

După îndepărtarea plantelor din 

jurul monumentului şi reorganizarea 

parcului, lucrarea în discuţie a fost 

tratată cu o soluţie apoasă 5 – 10% de 

detergent tensoactiv şi biocid pentru 

îndepărtarea factorului biotic. S-a 

efectuat şi o intervenţie constând într-o 

curăţare mecanică minuţioasă (cu perii 

de diverse mărimi şi bisturie), 

combinată cu tamponări cu soluţie 

urmată de clătiri abundente cu apă. De 

asemenea, s-a aplicat un tratament 

furnicid, înainte de finalizarea lucrării. 

Acest proiect de mediu a fost 

realizat prin colaborarea dintre Eco- 

Liceul Teoretic “Dimitrie Cantemir” 

Iaşi şi Laboratorul de Conservare şi 

Restaurare din cadrul Complexului 

Naţional Muzeal “Moldova” Iaşi şi se 

înscrie în seria activităţilor din cadrul 

programului mondial “Eco – Şcoală”. 

Prof. DAIELA MUTEAU 

72 

Nobelul e ca insomnia după vârsta 40 

de ani pentru scriitorul român. Chinuitoare, 

exasperantă. Storcătoare de puteri. 

Constantă. Veghea se lărgeşte, este o 

anticameră a umilinţei, cu exacerbarea 

complexelor şi a teoriilor conspiraţioniste. 

De ce nu şi noi, de ce? Cum de alţii sunt 

mai breji? Pe Herta Müller n-o pun la 

socoteală. Trăieşte în Germania, scrie în 

germană, e scriitoare germană. 

O să mă încumet să decelez o singură 

cauză a insuccesului - absenţa pragmatismului 

în mediul literar. În anii '90, după 

căderea guvernelor comuniste din estul E- 

uropei, dacă era susţinut cu înverşunare şi 

cu cap, Paul Goma ar fi avut şanse. Şanse 

risipite în prezent şi de derapajele antisemite 

ale admirabilului dizident. Dar cum 

să-l promoveze Uniunea Scriitorilor pe 

Goma, când doar de ceva zile a fost reprimit 

în organizaţie, după ce a fost exclus în 

sub Ceauşescu. Orgoliile şi piticimea morală 

şi-au disputat întâietatea. Şi politica, 

să nu uit. 

Uniunea Scriitorilor a anunţat că îi 

propune pentru Nobel, ediţia 2012, pe Ana 

Blandiana, Mircea Cărtărescu și Nicolae 

Breban. Blandiana are şanse microscopice, 

nu din cauza ei, aşa stă treaba cu poezia 

în evaluarea celor din Comitetul din 

Norvegia. Cărtărescu? Iarăşi şanse sub nivelul 

mării. E un produs impecabil de 

marketing, marca "Humanitas", de ţiuitoare 

rezonanţă naţională, mai degrabă decât 

unul care să-l depăşească pe un Salman 

Rushdie, aspirant pe acolo. Nicolae 

Breban? Aici e aici...! N-a fost susţinut de 

U.S. un fost dizident, un om care a făcut 

istorie, ca Goma, şi este scos la export un 

prozator acuzat de CNSAS de colaborare 

cu Securitatea, anatemizat chiar şi de Nicolae 

Manolescu, preşedintele US, în "România 

literară", pentru acest aspect al biografiei 

sale. Ce-o să zică conducerea US 

dacă justiţia o să certifice interesantul concubinaj 

al lui Breban cu Securitatea? Ce-o 

să spună Comitetul Nobel? Depinde de suportabilitatea 

la penibilitate a fiecăruia... 

Laszlo Alexandru a scris cu îndreptăţit năduf 

pe blogul său despre propunerea cu 

Breban: "Ruşinea turnătorului la Securitate, 

căruia i se prevedea în oficiosul breslei 

o lungă singurătate, a fost propulsată 

pe firmament ca motiv de fudulie (inter)- 

naţională."-http://revistatribuna.ro/blog/p1026 

Din perspectivă pragmatică, Norman 

Manea ar avea cei mai multi sorţi de 

izbândă. E cel mai tradus scriitor român. 

Dar nu i se iartă dezvăluirea trecutului 

legionar al lui Mircea Eliade. Şi că este 

incomod. Şi că e evreu; asta în subterane, 

nu frontal. Dacă pentru o insomnie 

rezolvarea e un prozaic somnifer, în 

chestiunea Nobelului pragmatismul e o 

atitudine în absenţa căreia eşecul o să 

mustească mult şi specific mioritic. 

ALEXADRU PETRIA

Literatură şi cinematografie 

De fiecare dată, genialul regizor 

Almodovar surprinde. Acum, în 2011, 

iată că schimbă complet registrul, 

oferindu-ne un horror special. Desigur, 

nu mai regăsim nimic din ale sale 

Vorbeşte cu ea, Proasta creştere, Totul despre 

mama, Tocuri înalte, Sânge fierbinte etc. 

Acum a pornit de la romanul negru 

intitulat Mygale, scris de Thierry 

Jonquet(1954-2009). Jonquet a lucrat în 

geriatrie, apoi a fost institutor. S-a 

apucat să scrie romane negre, cu 

disperări, ură, intrigi, făcând legătura 

între violenţa realului şi violenţa 

literară. Pentru romanul Moloch a 

trebuit să suporte un proces penibil. 

Filmul La piel que habito al lui 

Almodovar are sorgintea în romanul 

Mygale. Ne gândim la mitul 

Frankenstein, la mitul lui Prometeu, la 

drama transexualului fără voie. 

Doctorul Robert încalcă orice etică, iar 

laboratorul secret creează suspens şi 

spaimă. În film joacă Antonio 

Banderas, Elena Anaya, Marisa 

Paredes, Jan Cornet, Eduard Fernandez 

etc. La 20 de ani de la ultima 

colaborare, Almodovar îl distribuie pe 

Banderas în Pielea în care locuiesc. 

Doctorul Robert îl răpeşte pe agresorul 

fiicei sale, făcând din el creatura sa, 

testând o piele artificială. Regăsim 

universul din filmul lui Georges Franju- 

Les yeux sans visage- din 1960, unde 

asistăm la calvarul unei fete, al cărei 

tată voia să-i redea faţa umană. 

Almodovar face aici un viraj 

hitchcokian, într-un thriller în care urcă 

mereu o răzbunare rece şi tăioasă. 

Regizorul îşi sintetizează propriile 

obsesii, într-o porozitate de genuri şi 

sexe. Banderas ne spune: „Joc un 

monstru care nu seamănă cu un 

monstru. E politicos, rezervat, e un 

doctor strălucitor, care avansează fără a 

fi demascat”(revista Trois couleurs, vara 

2011, p.74). Pentru prima oară la 

Almodovar, sexul se detaşează de 

afectif. Zice Banderas: „Doctorul 

Robert nu e îndrăgostit de creatura sa, 

ci de capodopera pe care a creat-o”. 

Poate că Almodovar a devenit prea 

serios îmbătrânind?! Totuşi... îi stă bine 

cu acest stil negru. 

ALEXADRU JURCA 

_______________________________________________________________________________________________ 

Cronica teatrală 

„N-am bani, nu plătesc!” – una 

dintre piesele care l-au consacrat pe 

laureatul Premiului Nobel pentru 

literatură, Dario Fo, în plan 

internaţional, a avut nu doar meritul de 

a impune un dramaturg original, 

creator de personaje ciudate, greu de 

încadrat într-o formulă definitorie, 

personaje neaşteptate mai ales prin 

comicul pe care îl degajă şi prin 

duplicitatea lor, dar şi să acrediteze un 

gen special, acela de „a juca Dario 

Fo”. Genul acesta ar fi bazat pe 

dezinvoltura cu care personajele îşi 

denunţă mediocritatea şi limitele prin 

ridicol şi bufonerie. 

Textul, punctat de momente 

virulente de satiră politică şi 

religioasă, nu poate fi înţeles fără 

reconsiderarea timpului social al 

scrierii lui, timp recunoscut şi asumat. 

Piesa acestui dramaturg, cu simpatii 

politice afişate, de stânga, a fost scrisă 

în anul 1974 şi redă într-o oarecare 

măsură frământările sociale din Italia 

acelui timp. 

Luigi şi Giovanni sunt muncitori, 

colegi de serviciu, care locuiesc în 

acelaşi bloc, împreună cu soţiile lor. 

Nesiguranţa zilei de mâine şi teroarea 

facturilor ce trebuiesc plătite o 

determină pe soţia lui Giovanni, 

Antonia, să se alăture unor concitadine 

ale ei, care, cuprinse de un „elan 

revoluţionar” de grup, iau cu asalt mai 

multe magazine din cartier fără să mai 

plătească produsele alimentare 

însuşite. Bineînţeles, poliţia se sesizea- 

_______________________________ 

ză şi de aici decurg o suită de 

întâmplări comice, cele două neveste 

fiind nevoite să ascundă marfa furată, 

nu doar de vigilenţa autorităţilor, dar şi 

de bărbaţii lor. 

Încăperea, unde se desfăşoară cea 

mai mare parte a acţiunii, este un 

apartament de bloc specific familiilor 

de muncitori, unde doar soţul lucrează, 

nevasta fiind casnică. Scenografia 

(decorul realizat de Bob József, 

costumele de Ioana Popescu), creează 

astfel un cadru eficace de desfăşurare a 

acţiunii căruia nu ar fi de reproşat 

decât imaginea anostă şi încropită. 

Recuzita este sumară, deşi nu toate 

obiectele prezente pe scenă au o 

motivaţie a utilităţii. Frigiderul 

serveşte doar ca suport pe care se urcă 

inspectorul de poliţie pentru a-şi 

profera ameninţările, iar robinetul nu e 

folosit deloc. Privit în ansamblu însă, 

decorul este funcţional, integrându-se 

în acţiune ca punct de reper pentru 

jocul actorilor, urmărindu-se în special 

ca succesiunea de stări şi evenimente, 

interferarea şi alternarea lor să fie 

transmise, cu puţine excepţii, prin 

intermediul interpretării. 

O asemenea formulă teatrală 

reclamă interpreţi capabili să reziste la 

efort fizic, actori înzestraţi cu o bogată 

fantezie, maeştri al transformărilor 

bruşte de situaţie. 

73 

Aceste abordări au făcut ca, la 

primele reprezentaţii ale piesei, sala 

mare a Teatrului Naţional să fie plină 

de spectatori tineri, care se amuză 

copios. 

Regizorul Marius Oltean şi-a ales 

drept unul din motoarele mizanscenei 

sale, motivul „goanei”, al agitaţiei 

frenetice după ceea ce aceste personaje 

cred că ar fi un trai decent şi stabil 

economic. O goană absurdă care nu 

duce nicăieri, o mişcare continuă 

stârnită în gol. O bună intenţie 

regizorală, care, dacă ar fi fost 

exprimată scenic cu o mai mare 

economie de mijloace (în fapt, pe 

scenă se petrece uneori o zarvă 

deşănţată), ar fi dus la o viziune de 

ansamblu mai convingătoare. 

Alegerea lui Ion Vântu pentru rolul 

poliţistului demonstrează înţelegerea 

regizorală pentru cerinţele necesare 

montării acestei piese. Actorul 

parcurge numeroasele faţete ale 

personajului său, schimbând tonul şi 

caracterul, contrafăcându-şi vocea, 

trecerile de la o situaţie la alta fiind 

făcute cu rapiditate. Meritorii sunt şi 

portretele conturate de Cristina Juks 

(Antonia), Dan Rădulescu (Giovanni), 

Vero Nica (Margherita), Mihai 

Crăciun (Luigi), în această primă 

premieră din actuala stagiune, o 

punere în scenă pe care secţia română 

şi-o poate înscrie cu linişte în 

palmares. 

SILVIU MILĂŞA 

_________ 

Foto: de la dreapta la stânga - Dan 

Rădulescu, Vero ica, Mihai 

Crăciun şi Cristina Juks

(I) 

Orice operă de artă este un univers 

nou, un univers creat din asociaţii 

inedite, care pot fi existenţiale, 

estetice, filozofice, politice. Aceste 

asociaţii se construiesc şi depind, în 

egală măsură, de 

subiectivitatea imaginii pe care şi-o 

creează cel care este receptorul 

operei de artă. Dramaturgia 

cehoviană, prin noul tip de asociaţii 

estetice pe care le pune în mişcare, 

lasă impresia ca ar putea fi ataşată 

unui număr mare de curente şi 

fenomene literare precedente, 

concomitente, sau chiar viitoare. S-a 

spus că Cehov are ca izvoare literare 

pe Ibsen, Ostrovski, ba chiar şi 

dramaturgia antică dar, în acelaşi 

timp, opera sa este considerată 

precursoare scrierilor de mai târziu 

ale lui Beckett, Ionesco, Adamov, şi 

alţii, integrate în ceea ce s-a numit la 

jumătatea secolului XX, “teatrul 

absurdului”. 

Matei Vişniec, dramaturg 

contemporan care poate fi încadrat în 

categoria creatorilor de teatru al 

absurdului, îi declară, imaginar, 

înaintaşului său în Scrisoare către 

Cehov, că absurdul l-a descoperit 

mai întâi în piesele sale, piese în care 

eroii, asemeni indivizilor reali 

aruncaţi de destin în lumea 

comunismului, orbecăie şi ei într-o 

lume fără orizont. “Niciodată nu m-a 

marcat atât de mult absurdul din 

piesele unor Ionesco, Beckett, 

Dürenmatt sau Pinter, cum m-a 

marcat încărcătura de absurditate din 

piesele dumneavoastră, unde 

căutarea absurdă a fericirii pune în 

lumină esenţa însăşi a fiinţei umane. 

Dar această prioritate în punerea 

pietrei de temelie a teatrului 

absurdului nu v-a fost niciodată 

recunoscută. […] Astăzi, imediat ce 

un autor imaginează trei personaje 

care aşteaptă într-o staţie de autobuz, 

i se reproşează că l-a imitat pe 

Beckett, că a creat o situaţie 

“beckettiană”. Nimeni nu îşi mai 

aminteşte că un anume Cehov, cu 

şaizeci de ani înaintea lui Beckett, a 

inventat trei surori care aşteaptă la 

infinit într-un oraş de provincie 

ocazia de a pleca la Moscova, unde 

de fapt nu mai ajung niciodată.[….] 

Prin piesele dumneavoastră se 

plimbă tot felul de personaje 

iluminate, decalate, un fel de 

vagabonzi metafizici, care anunţă o 

întreagă literatură a viitorului. Cum 

ar fi acel Trecător din Livada cu 

vişini, personaj fulgurant şi 

misterios, care apare de nu se ştie 

unde, întreabă unde se află Gara 

Nicolas şi pleacă din nou spre 

nicăieri…. Pentru mine acest 

vagabond este strămoşul lui Vladimir 

şi Estragon.” 

Analizând piesele lui Cehov, din 

perspectiva teatrului absurdului, pot 

fi descoperite teme aparţinând 

acestei zone a dramaturgiei 

contemporane: universul lumilor 

răsturnate, al spaţiului închis, 

incomunicabilitatea, alienarea, 

angoasa, lipsa de sens a existenţei, 

aşteptarea. După unii critici însă, 

condiţia eroului cehovian nu este 

absurdă, în accepţiunea actuală a 

termenului; raportarea noastră la 

nefirescul situaţiilor, la nefirescul 

acţiunilor eroului / eroinelor, este cea 

care pare pătrunsă de neînţelegere şi 

de aici vine ideea de absurd. Pentru 

Cehov, nu este important raportul 

contemporan erou-antierou; el nu a 

încercat să glorifice un personaj sau 

să demitizeze un altul. Împortant, 

pentru autor, este universul uman, 

populat de indivizi care aduc în 

scenă problemele lor, neînplinirile 

lor, frâmântările lor, univers pe care 

l-a pus în discuţie, într-o lume “Tara-ra-bumbia”. 

Predilecţia lui Cehov către tema 

spaţiului închis din care eroul nu se 

poate elibera, pentru că “uşile rămân 

74 

închise”, apare şi în opera sa, aşa 

cum mai târziu apare la Sartre, în Cu 

uşile închise. Locul în care se petrece 

acţiunea pieselor lui Cehov este în 

general un spaţiu închis, izolat: un 

conac în Unchiul Vania sau Livada 

de vişini, dar şi în Pescăruşul, o casă 

în Trei surori, aducând în prim plan 

ideea de insulă, de spaţiu din care 

eroii şi eroinele nu se pot elibera, nu 

au scăpare. În Trei surori, 

personajele intră în casa Prozorov, 

dar nu mai pleacă din ea. Ele devin 

captivi ai casei, prizonierii ei. Şi 

Pescăruşul ilustrează ideea spaţiilor 

închise. Cehov descrie o lume în care 

totul e inutil, o lume care curge spre 

neant. Acea lume “tarabumbia”, o 

lume de farsă tragică, “farsa 

tragediei şi tragedia farsei” – spune 

Leonida Teodorescu în Dramaturgia 

lui Cehov. 

Întâmplările în Trei surori nu 

decurg una din alta, sunt doar 

apariţii, iubiri, căsătorii, naşteri, 

morţi, dominate de cele două 

dimensiuni ale timpului, de curgerea 

lui şi de ideea de ciclu. Toate 

personajele aşteaptă ceva. Surorile 

aşteaptă să plece la Moscova, Irina şi 

Tuzenbach aşteaptă să se 

căsătorească, Verşinin să treacă 

nişte sute de ani, etc. În primul act se 

aşteaptă musafiri, în cel de al doilea 

se aşteaptă venirea mascaţilor, în 

actul III sfârşitul incendiului, şi în 

actul IV întoarcerea lui Tuzenbach şi 

plecarea brigăzii. Aşteptarea este 

plasată în afara momentelor 

insolubile ale piesei şi acest lucru 

este o consecinţă logică a faptului că 

aşteptarea nu decurge dintr-o 

întâmplare. Prin căsătoria Irinei cu 

baronul Tuzenbach, starea ei de 

aşteptare ar fi luat sfârşit. Cehov 

găseşte însă o soluţie ca această 

posibilitate să dispară, prin moartea 

lui Tuzenbach. Aşteptarea nu e un 

mijloc de a obţine ceva, dorit sau 

nedorit, la niciun personaj, este un 

scop. Se aşteaptă ceva la începutul 

piesei, după cum se aşteaptă ceva şi 

spre sfârşitul ei. Nu are importanţă 

ce se aşteaptă, este important faptul 

în sine al aşteptării. 

Personajele se mişcă în acest 

univers ciudat guvernat de două 

dimensiuni ale timpului, înconjurate 

de atmosfera unei continue aşteptări, 

sprijinite pe nişte întâmplări care 

revitalizează ideea de aşteptare şi de 

timp care se scurge. → 

TAMARA COSTATIESCU

Din acest punct de vedere, Cehov 

poate fi asociat cu Beckett. Încă din 

primele scene ale piesei, aşteptarea 

este un pretext pentru dialog. Avem 

de a face cu dorinţa surorilor de a 

pleca la Moscova, după cum la 

Beckett se expune tot prin dialog, 

aşteptarea lui Godot, sau la Ionesco 

se prefigurează apariţia rinocerilor. 

Femeile din teatrul lui Cehov sunt 

mobiluri ale destinului pieselor, ele 

impulsionează mecanismul lor 

structural. Sunt fiinţe – enigme, pline 

de viaţă. Dorinţa absurdă, năzuinţa 

neîmplinită a celor trei surori de a 

pleca la Moscova, devin aproape 

comice. Nimic nu le împiedică, 

niciun obstacol real, să îşi 

împacheteze lucrurile, să îşi cumpere 

un bilet de tren, şi să plece la 

Moscova, unde şi-au petrecut 

copilăria. Este mai degrabă năzuinţa 

către imaginea unui paradis pierdut, 

a unei lumi perfecte a copilăriei, spre 

care surorile se îndreaptă mental, 

ori de câte ori momentele neplăcute 

prin care trec le tulbură echilibrul 

zilnic. Moscova este locul perfect în 

care ar putea evada oricând, dar totul 

rămâne doar la nivel de vis 

neîmplinit, pentru că, de fapt, 

surorile nici nu au nevoie să îşi 

împlinească visul, nici nu îşi doresc 

cu adevăratacest lucru. Importantă 

rămâne doar existenţa visului, a 

locului spre care ar putea pleca 

oricând, dacă ar vrea, ceea ce dă sens 

propriei lor existenţe. 

Nataşa este un personaj al 

“distrugerii”. Prin acţiunile ei ea rupe 

echilibrul casei celor trei surori, 

pentru ca în actul IV să o vedem 

stăpâna absolută a locului unde s-au 

desfăşurat reuniuni, speranţe, 

aşteptări. Prezenţa Nataşei este 

elucidarea unei lumi care şi-a pierdut 

centrul de gravitaţie, care este o lume 

a instabilităţii, o lume a unui 

echilibru anormal, dar care se 

etalează ca o reprezentantă a 

omenirii, chiar dacă o face în sensul 

replicii lui Vladimir din Aşteptându-l 

pe Godot – aici, în clipa de faţă noi 

suntem omenirea, chit că ne place 

sau nu. Nina Zarecinaia este tot o 

“distrugătoare” dar şi elementul 

dinamic al Pescăruşului. Ea 

intervine pentru o vreme în relaţia 

Trigorin-Arkadina. Nina se apropie 

de o casă. Pătrunde în spaţiul ei 

închis, din care alte personaje nu vor, 

sau nu pot să se salveze, sau reuşesc 

să o facă doar prin moarte (Treplev) 

__________________________ 

şi pleacă lăsând în urmă un cadavru, 

tulburând echilibrul aparent al lumii 

ce populează acest spaţiu-insulă. 

Nici în Pescăruşul nu există o 

întâmplare care să coordoneze 

întreaga acţiune, ci doar explozii de 

conflicte, ca şi în celelalte piese. 

Sinuciderea lui Treplev din final 

stigmatizează farsa tragică, apărând 

aproape ca normală. Zgomotul 

împuşcăturii este similar cu cel al 

topoarelor care taie livada, în Livada 

de vişini. Nina este singurul personaj 

feminin din galeria lui Cehov care îşi 

transformă viaţa. Ea iese din tiparele 

eroilor cehovieni, din galeria eroilor 

de comedie. Nu mai este precum 

Sorin “L’homme qui a voulu”. Ea nu 

s-a temut să trăiască, să iubească, 

să piardă, să sufere, pentru ca de 

fapt prin toate acestea, într-un fel 

absurd, în final să câştige, 

exclamând: “Principalul nu e gloria, 

strălucirea, ci puterea noastră de a 

îndura”. Ea îşi găseşte drumul, chiar 

unul anevoios, plin de suişuri şi 

coborâşuri, de împliniri şi 

dezamăgiri. Când, la final, revine de 

unde a plecat, o face parcă doar 

pentru a se convinge că nu mai 

există posibilitate de întoarcere. 

Nina a spart cercul “rămânerilor pe 

loc” al celorlalte personaje, s-a smuls 

din spaţiul închis, s-a izbăvit prin 

suferinţă şi prin fapte concrete. 

Arkadina este o curiozitate 

psihologică, o actriţă celebră, are 

talent, este inteligentă, dar extrem de 

egocentristă, trebuie să fie lăudată şi 

aclamată numai ea, iubeşte teatrul şi 

i se pare că prin jocul ei se află în 

slujba omenirii. Arkadina le vorbeşte 

în permanenţă celor de la moşie, 

unde vine periodic pentru a-şi 

“reîncărca bateriile”, despre 

succesele pe care le are. Nu există 

însă nicio dovadă concretă, o 

cronică, o fotografie, un afiş care să 

ateste ceva despre realizările 

actoriceşti ale “celebrei” actriţe. Este 

posibil ca această nevoie permanentă 

a Arkadinei de a-şi reîncărca 

bateriile, prin aceste vizite la ţară, să 

75 

fie de fapt nevoia de unicul loc în 

care actriţa, nu tocmai realizată 

profesional, să poată poza într-o divă 

cu publicul la picioare. Aici nu o 

poate contrazice nimeni. Este o lume 

populată de rataţi sufleteşte şi 

profesional. Maşa îi spune lui 

Trigorin – < să nu scrii “mult 

stimatei”, ci simplu “Mariei care şia 

pierdut neamul şi nu ştie pentru ce 

trăieşte pe lumea asta.” > . În această 

lume plină de “l’homme qui a 

voulu” , de suflete măcinate de iubiri 

neîmplinite ca cel al Maşei sau al 

Polinei, nerealizata Arkadina găseşte 

un pansament al gloriei, pentru a-şi 

putea trăi mai departe “realizările 

artistice” posibil mediocre, sau 

eşecurile. Erotismul absurd pe care îl 

manifersă la o vârstă destul de 

înaintată, ridicola povestea de iubire 

dintre ea şi Trigorin sunt tot un eşec. 

“Eşti ultima pagina a vieţii mele”, îi 

mărturiseşte ea lui Trigorin. 

Arkadina este un amestec de 

blândeţe şi zgârcenie, de bunătate şi 

despotism, ilustrând perfect tipul 

caracteriologic în care fuzionează 

îngerul, ticălosul şi clovnul, afirmă 

Sorina Bălănescu în Dramaturgia 

Cehoviană - Simbol şi Teatralitate. 

Arkadina nu se simte împovărată de 

vini tragice, şi nici nu îşi trăieşte 

“tragediile” ca o adevărată eroină 

antică, decât poate pe scenă. Dar prin 

prezenţa sa, ea face parte mai 

degrabă din categoria antieroinelor 

din teatrul absurdului, în ale căror 

trăiri se îngemănează tragedia şi 

comedia. 

Bibliografie : 

- Bogdan Ulmu, Caiet de regie 

Cehov, Editura Princeps Edit, Iaşi, 

2007. 

- Leonida Teodorescu, Dramaturgia 

lui Cehov, Editura Univers, Bucureşti 

1972. 

- Lucian Pintilie, Bricabrac, Editura 

Humanitas, Bucureşti, 2003. 

- Maria Vodă-Căpuşan, Dramatis 

personae, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 

1980. 

- Matei Vişniec, Maşinăria Cehov, 

ina sau despre fragilitatea 

pescăruşilor împăiaţi, Editura 

Humanitas, Bucureşti, 2008. 

- Monica Săvulescu, Anton Pavlovici 

Cehov, Editura Albatros, Bucureşti. 

- Sorina Bălănescu, Dramaturgia 

Cehoviană- Simbol şi Teatralitate, 

Editura Junimea, Iaşi, 1983. 

______ 

Foto: Daniel Leş, Repetiţie

Curier 

Un umăr de excepţie, pentru care vă 

mulţumesc. 

Florina Dinescu 

Asta e, te-ai descurcat şi de data asta - ai mai 

scos un număr al revistei. Ai tu... negrii tăi, 

care robotesc 24 de ore din 24, că altfel nu se... 

explică. 

N-am auzit pînă acum de Liliana Spătaru, 

dar poezia ei mi-a plăcut. 

Din interviul tău, m-au cucerit mai ales 

amintirile din satul natal. În cartea la care 

lucrez revin şi eu la copilărie. În mod ciudat, 

nu Braşov-ul e matricea copilăriei mele, ci... 

gara Ibăneşti! Deşi acolo eram doar cîteva 

săptămîni în vacanţă, memoria îmi redă - vei 

vedea - doar trăiri din Ibăneşti şi de la podul 

mare. Nu cel de acum, cel vechi. Cel din lemn, 

poate ştii şi tu de el, care era acoperit. 

Mulţumesc, te îmbrăţişez, vă îmbrăţişez pe 

toţi, 

Titus 

Vă mulţumesc mult pentru revistă. Aşa cum 

ne-am obişnuit, conţinutul acesteia se află la un 

standard ridicat. Felicitări! 

Florentina Dalian 

D-le Băciuţ, mulţumesc pentru noul număr 

al revistei. V-am trimis acum câteva luni un 

material despre Cehov. Nu am primit niciun 

semn în legătura cu el. Este posibil să nu fi 

ajuns la redacţie, cu aceste mail-uri nu ai 

întotdeauna siguranţă. De aceea, îl mai ataşez 

încă o dată, poate are loc în numerele viitoare. 

Mulţumesc. Inspiraţie şi numai bine! 

Tamara Constantinescu 

Dragă Nicu, 

Tocmai mă pregăteam să te întreb din nou 

care este data limită pentru ca să-ţi trimit al 

XII-lea pamfelt, când, iată, îmi faci surpriza de 

a-mi trimite tu nr 12. Mai întâi, "La mulţi ani!" 

şi felicitări pentru acest numărr, care e mai bun 

chiar decât acela pierdut şi reconstiuit, iar 

grafica este "epustuflantă"... 

În consecinţă, ţăi voi trimitie pamfletul 

respectiv în jur de 1 decembrie, astfel încât să 

intre în primul număr. de la anul, pentru că am 

de gând (desigur, dacă şi tu intuieşti la fel!) să 

mai continui această experienţă atât timp cât 

simt că face bine scriiturii mele, dar şi 

sumarului revistei... 

Cu prietenie, C. 

Vă mulţumim, domnule Băciuţ, 

Revista se află acum şi în „cititor de proză”. 

Gânduri bune, cu drag, 

Dorina Sis 

Vă mulţumim şi vă dorim succes în 

continuare. 

Colegii de la Constelaţii diamantine. 

Redactor-şef Doina Drăguţ 

Bună ziua, 

V-aş putrea trimite nişte articole, pe teme de 

literatură spaniolă, spre a fi publicate in revista 

dvs. V-ar interesa? 

Viorel Rujea, 

conf. dr. UBB, Cluj-N., Facultatea de Litere 

Vă mulțumim frumos pentru revista Vatra 

veche. 

Col.(rez) C. Donosă 

Mulţumesc mult de tot pentru revistă. E ca o 

portie de apă vie a spiritului românesc din 

Patrie. 

Vasile 

FELICITĂRI! Am citit marturia 

Profesorului Dinu C. Giurescu. Excelentă. 

Rog frumos să mi-o trimiţi ca text/ format 

doc. Pentru a o relua în LAMURA, precizând 

sursa. Mulţumesc anticipat. Toate cele bune ! 

Vă mulțumesc, domnule Băciuț. 

Erbiceanu 

Domnule Băciuţ, 

Mulţumesc pentru revistă. Dar repede 

îndreptaţi pe coperta 1. V-a scăpat, adică nu aţi 

schimbat, numărul revistei. Vedeti că a rămas 

11 noiembrie. 

Mă bucur ca Dorina a fost la înălţime cu 

Transtromer. 

Velea 

Mulţumesc mult pentru revistă! 

Vă îmbrătişez, cu drag, 

C. 

Vă mulţumesc, domnule Băciuţ! O voi citi 

cu acelaşi interes. 

Cu preţuire, 

Vavila Popovici 

Mulţumesc, Mulţumesc!!! Deşi am citit/o 

deja, de la Menutz cred, mă bucur că mi/aţi 

trimis Vatra Fierbinte. Este aşa de frumoasă, de 

atrăgătoare, e ca mustul care a devenit Vin deja 

aşezat. 

Când veniţi în Burg? Vă mai dau veşti 

curând. (…). 

Melania 

Sănătate! http://tanasadan.blogspot.com/201 

1/11/vă-recomand-numărul-12-al-revistei.html 

Dan Tănasă 

http://tanasadan.blogspot.com/ 

Stimate Domnule Băciuţ, 

La sugestia poetului Hans Dama 

din Viena, vă trimit un grupaj de poezii în 

traducerea mea, selectate din volumele Launen 

des Schicksals / Capriciile destinului şi Im 

Schatten der Zeit / În umbra timpului, apărute 

la Editura Pollischansky din Viena, 2006, resp. 

2011. 

Cu mare stimă, 

Simion Dănilă 

Am primit, am citit, mi-a plăcut! Ca de 

obicei, un regal de cultură şi inteligenţă! Vă 

mulţumesc din suflet! Cu stimă, 

M.B.B. 

76 

Am primit revista şi deja am citit-o cu mare 

atenţie şi cu cu aleasă plăcere a sufletului şi 

minţii. 

Mulţumim muuult! 

Ion Berghia 

Dragă domnule Băciuţ, 

Vă mulţumesc pentru onoarea ca aţi accesat 

adresa mea şi aţi făcut-o reuşit în preajma 

sărbătorii noastre nationale, 1 decembrie. 

Vă rămân îndatorat şi sper să am ocazia să 

contribui ca Vara veche să fie o sursă de 

consolidare a identităţii tuturor românilor 

noştri. Respectele mele tuturor colaboratorilor 

acestei edituri şi noi clipe de inspiraţie. 

Valeriu Ostas 

Dragă Nicule, 

Mulţumesc mult pentru generozitatea cu 

care ai publicat micile mele compuneri. Revista 

a fost citită în Israel de prietenii meiş şi a fost 

foarte apreciată. 

Doresc să-mi trimiţi un exemplar pentru a-l 

expedia la Haifa. (...) 

Cu preţuire şi bune urări, 

Ion Cristofor 

Stimate domnule Nicolae Băciuţ, 

Am primit şi numărul 12/2011, din Vatra 

veche. Mulţumesc şi felicitări! Am citit-o cu 

mare plăcere. Sunt mai bogat spiritual şi: 

Gând, cu prilejul sărbătorilor de iarnă 

Eu vă doresc, întâi de toate, 

Mulţi ani, noroc şi sănătate, 

Să fiţi mai tare decât piatra 

Şi să se învechească....,,Vatra"! 

Vasile Larco 

Stimate d-le Băciuţ, 

Am primit cu uimire, în lista de mesaje, 

numele dv. însoţit de numele revistei "Vatra 

veche", fapt ce m-a şi determinat să deschid 

attachul, mesaje de la necunoscuţi sunt multe şi 

nu le dau atenţie... Mare mi-a fost mirarea să 

găsesc o frumoasă revistă, bine documentată, 

frumos scrisă, foarte interesantă etc. Nu am 

citit-o pe toată, fiţi sigur că o voi face mâine, 

poimâine. 

Am crezut că cineva dintre amicii mei virtuali 

v-a dat adresa mea pentru că noi suntem 

literaţi - eu prof. de română, soţul a terminat 

litere la Iaşi- lb. slave, cu mulţi ani în urmă, 

este scriitor, prozator, membru al U. S., etc. 

etc. - pentru a vă cunoaşte revista şi, eventual, 

pentru o posibilă colaborare. 

Altceva m-a mirat şi mai mult - am 

redirectionat mesajul în adresa mea de yahoo, 

pentru a-l inventaria într-un folder şi atunci am 

văzut jos, toate adresele unora dintre prietenii 

mei cărora le trimisesem un mesaj, cred că 

ultimul, cu Brâncuşi. Stau şi mă întreb de unde 

aţi avut adresa mea şi cum aţi intrat în posesia 

adreselor pritenilor mei - aici eu găsesc 

modalitatea - pentru ei -, nu şi pentru 

mine. Apoi, toată seara am primit telefoane de 

la unii dintre ei să le dau relaţii despre dv. şi 

despre revistă. 

Aştept un răspuns edificator. Tot ce vă pot 

spune este ca aţi nimerit la toate adresele numai 

profesori de română, unii la pensie, aşa cum 

suntem şi noi, alţii nu. Indiferent care a fost 

scopul dv., v-aţi făcut o publicitate pe cinste, 

revista deja a început să fie citită. 

Şi mai simpatic este faptul că din lista mea 

lipseşte soţul, probabil aţi văzut două nume 

identice, şi l-aţi lăsat numai pe primul. 

Multe se mai întâmplă pe net, se dau 

întâlniri, se fac şi căsătorii , dar iată se face şi 

un mic cenaclu literar. 

Felicitări pentru revistă, 

Mariana Catrina 

bunadimineataluna@gmail.com

Bună seara. Vă mulţumesc din suflet pentru 

gândul de a publica şi în acest număr nou 

articolul meu. Sunteţi minunat prin ceea ce 

faceţi! Asta seară, elevii clasei mele au 

participat cu d-na lor profesoară la un concurs 

de teatru francez. Ce frumoase lucruri se mai 

pot face încă! Împreună cu două şcoli, vom 

participa, de asemenea, la un program de 

colinde vechi romaneşti. Vă trimit aceste 

informaţii, ca să vă sprijin în sensul acesta. 

exista multe lucruri de calitate care au rămas. 

Dumnezeu să vă binecuvânteze! 

Vă mulţumesc, Domnule Băciuţ, şi am să o 

citesc cu plăcere. Vă urez succes, în continuare, 

V. Lechinţan. 

Mulţumesc pentru revistă! 

Felicitări pentru alegerile artiştilor plastici! 

De-a lungul vremii, de când citesc Vatra veche, 

mi-au retinut atenţia (in mod plăcut) Gabriel 

Stan şi Petre Căpriţă. De altfel, nr. 10 mi se 

pare memorabil prin asocierea în paginile sale 

a două viziuni artistice autentice (din paliere 

diferite ale creaţiei): Mircea Ivănescu şi Petre 

Căpriţă. Nu pot să nu amintesc aici - dacă tot 

am deschis subiectul rememorărilor - 

testamentul lui Fanuş Neagu dintr-un număr al 

anului 2010. 

Aştept cu interes viitoarele numere ale 

revistei, pentru care vă mulţumesc anticipat. 

Daniela Varvara 

Mii de mulţumiri, stimate domn, nu am mai 

avut acces la computer, aş fi dorit să vă trimit 

câteva poezii, poate din luna viitoare. 

Vă doresc multă, multă sănătate şi împliniri, 

Dumnezeu să vă ocrotească şi să ne auzim cu 

bine. 

Sfintele sărbători să vă găsească în clipeşe 

cele mai fericite! Anul Nou cu bucurie! 

Cu preţuire, 

Relly Maria iculescu 

Stimate domnule Băciuț, 

Felicitări și mulțumiri pentru revistă. Vă rog 

deschideți pagina mea de Crăciun 

www.dumitruichim.com. Aș fi onorat dacă 

rețineți ceva pentru distinsa dumneavoastră 

publicație. 

Pr.dr.DumitruIchim 

Kitchener, Ontario,Canada 

Bun găsit. Va mulţumesc din suflet pentru 

"comoara aceasta". Am citit cu sufletul la gură, 

şi aştept în continuare următorul număr al 

revistei. Multă sănătate, baftă. 

Galzav 

Excelentă revistă ! 

Mulțumesc ! 

Voi încerca să colaborez cu texte pentru 

numerele viitoare ! 

Cu reală apreciere, 

Ciprian Voloc 

Mulţumim din toată inima! 

Lungu Marina 

Vă sunt recunoscator pentru atenţie şi vă 

mulţumesc din toată inima, domnule 

Băciuţ! Am primit, răsfoit cu mare atenţie 

şi bucurie revista! Sunteţi deosebiţi. 

Cu mult respect, 

dr. Pavel Cerbuşcă 

Chişinău 

Multumesc drag (Sfânt)... Nicolae şi pentru 

darul de Sfântul Andrei! Vatra prieteniei 

noastre vechi se pregăteşte de...2012... 

Sărbători fericite! 

Lucian 

Dragă Nicule, 

Am primit toate revistele şi îţi mulţumesc. A 

fost un regal al lecturii, mai ales cunoscând 

condiţiile vitrege pentru a reuşi să scoţi o 

revistă lunară de asemenea factură şi valoare, 

de aproape 100 de pagini. Nu ştiu câţi dintre 

contemporani îşi dau seama de eforturi şi mai 

ales de doza de nebunie creatoare de care dai 

dovadă cu reuşita fiecărui număr. Dar 

rezultatele sunt pe măsură. Eu te felicit, îţi 

doresc energie să continui cât mai multă vreme. 

Scrie-mi dacă abonamentul pentru anul viitor 

costă tot atât. Îţi trimit pentru numerele viitoare 

o prezentare a unui poet din Ardeal vieţuitor 

în Craiova, Ioan Lascu. La fel, îţi mai trimit o 

proză, continuând tradiţia de (iată!) un an în ale 

colaborării noastre. Multe salutări cunoscuţilor 

şi sărutări de mâini Doamnei tale. Cu aceeaşi 

dragoste de demult, 

Geo. 

Mulţumesc. A fost o lectură superbă! 

Cu preţuire, 

Vasile Flueraş 

Prin intermediul unei prietene, Carmen 

Tania Grigore, primesc de două luni revista d- 

voastră. Sunt încântată de bogăţia de cuvinte pe 

care o găsesc indiferent că este vorba de poezie 

sau proză. 

Mă bucur că existaţi. 

Îndrăznesc să vă trimit un material scris 

foarte recent. D-voastră veţi decide dacă merită 

sau nu să apară în paginile revistei d-voastră. 

Vă mulţumesc că existaţi. 

Respectele mele. 

Mihaela Aionesei, 

Târgu Secuiesc, jud.Covasna 

http://free.yudu.com/library/50851/Cititorde-Proza-s-Arhiva-revistelor-promovate 

Om drag, dacă tot văd că aveți deținută 

revistă de ținută, mi-o și expediați (mulțam!), 

vă trimit niscaiva creații a la Gagu, poate mi le 

băgați în seamă. 

Dacă nu, o clipă de zâmbet pentru dvs., de 

la 

Ananie Gagniuc 

Vă mulţumesc pentru trimiterea acestei 

prestigioase reviste. Foarte bogată, inspirantă şi 

educativă. 

Sărbători fericite! 

Pr. Ion Gherman 

Îţi mulţumim din suflet pentru 

promptitudinea primirii revistei “Vatra veche”, 

ea făcând parte din preocupările mele. 

Fie ca sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou 

să te găsească puternic şi devotat drumului pe 

care l-ai ales, dragostei pentru limba română pe 

care o cultivi cu mult succes şi dăruire. 

Cu stimă şi consideraţie, 

prof. Virgil Suciu 

Stimate Nicolae Baciut, 

Am primit revista! Mulţumesc! O citesc şi o 

dau mai departe! 

Liliana 

Aşteaptă să iasă de sub tipar numărul de 

sărbători al revistei “Vatra Veche”, poate cea 

mai consecventă publicaţie din Translivania în 

ceea ce priveşte ritmicitatea apariţiilor. 

Numărul pe decembrie, ilustrat cu reproduceri 

după lucrări de Gabriel Stan, propune o 

întâlnire cu Nicolae Băciuţ, la 55 de ani de 

viaţă, un interesant dialog purtat cu Raia 

Rogac. Amintiri, fotografii cu mari scriitori, şi 

dincolo de toate o operă. Toate le veţi putea 

vedea din acest interviu. Poemele semnate de 

Adrian Botez ne înseniniază în prag de 

sărbători, iar eseul despre Cehov al lui Dumitru 

77 

Velea este cu totul deosebit. Nu lipsesc nici 

bistriţenii, prin cronici la recentele apariţii 

Cronici pentru prieteni (Melania Cuc), Ritualul 

naturii (Olimpia Brendea Desliu), O lacrimă a 

poeziei (Ştefan Vescari), Ritualul 

presentimentelor (Vasile Ciherean), Zece ani 

de interviu (Victor Ştir). Un număr pregătit de 

sărbătoare. 

Menuţ Maximinian, 

Răsunetul de Bistriţa 

Ce frumos mi-am început ziua! Felicitări, 

domnule Băciuţ, pentru tot ceea ce reuşiţi să 

transmiteţi prin paginile acestei reviste. 

Vă mulţumesc din suflet! 

Cu deosebită stimă, 

Prof.Anca-Maria Bungărdean 

(Şcoala "Alexandru Ioan Cuza", Brăila) 

Dragă Nicu, 

Am aflat din presă că ai împlinit 55 de ani. 

Şi am rămas descumpănit. Te credeam mai 

tânăr, atât eşti de viu, de neobosit, de 

„neastâmpărat” în sensul cel mai bun şi mai 

frumos al cuvântului. Eşti tot timpul în 

activitate, nu ai niciodată zile libere, nici 

concedii. Eşti prezent peste tot unde au loc 

evenimente culturale şi nu doar ca simplu 

observator, ci ca participant activ, „naşti” 

mereu idei noi, încurajezi şi sprijini cu 

generozitate pe toţi cei în care descoperi talent 

şi perspective de dezvoltare, organizezi şi 

patronezi manifestări de mare fruzmuseţe şi cu 

un bogat conţinut artistic, îi sărbătoreşti pe 

oamenii de cultură care merită stima şi 

recunoştinţa noastră, îţi faci auzit glasul, cu 

inteligenţă, luciditate şi fermitate, în numeroase 

probleme care privesc starea culturii noastre. Şi 

îţi mai găseşti timp să şi creezi tu însuţi, pentru 

sufletul tău şi bucuria noastră, versuri de mare 

frumuseţe şi sensibilitate, sau să consemnezi 

dialoguri extrem de interesante şi profunde cu 

mari personalităţi ale literelor şi artelor. Puţini 

sunt cei care se pot lăuda că au făcut pentru 

cultura română atât cât ai făcut tu. 

Şi ai făcut-o cu verva, cu pasiunea, cu 

dăruirea, cu neodihna unui adolescent care mai 

are mult până la cei 55 de ani pe care, aflu cu 

mirare, că i-ai împlinit. 

Dar, dacă mai uit la impresionantul raft de 

volume pe care le-ai scris, la nenumăratele 

articole de ziar şi revistă care-ţi poartă 

semnătura, la bogata activitate de editor de 

cărţi, la munca extraordinară şi deloc uşoară 

depusă pentru a asigura apariţia regulată, la un 

înalt nivel calitativ, a excelentei reviste care 

este Vatra veche, la calitatea şi 

responsabilitatea cu care ţi-ai îndeplinit ani dea 

rândul obligaţiile de dascăl sau la neobosita 

activitate de îndrumător cultural căreia i te 

dăruieşti cu toată fiinţa, am sentimentul că 

trebuie să fii mult, mult mai bătrân, pentru că 

55 de ani nu ajung nici pentru jumătate din ce 

ai realizat tu. 

Îţi mulţumesc, dragă prietene, şi te felicit 

pentru tot ce ai făcut, pentru ce faci şi pentru 

ceea ce, sunt convins, vei face şi în viitor 

pentru împlinirea, exprimarea şi valorificarea 

prin cultură a fiinţei noastre naţionale. Cultura 

mureşeană, pe care o promovezi cu obstinaţie 

ca o parte valoroasă şi importantă a culturii 

române, are mare noroc că eşti aici, că iubeşti 

acest colţ de ţară şi i te dăruieşti. 

La 55 de ani, dragă Nicu Băciuţ, să-ţi dea 

Bunul Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă, putere 

de muncă în continuare, pentru că avem nevoie 

de tine, de dragostea şi credinţa ta în viitorul 

acestei minunate culturi în care mulţi ne mai 

punem încrederea şi speranţa. 

Te îmbrăţişez cu prietenie şi aleasă preţuire, 

ZEO FODOR

Stimate domnule Nicolae Băciuț, 

Minunat! În numele tuturor 

participanților, vă mulțumesc că ați 

venit împreună cu scriitorul Valentin 

Marica și cu ... „Vatra veche” la Casa 

Memorială „Romulus Cioflec” din 

Araci, Covasna. De fapt, ați răspuns 

cu drag, după cum am simțit noi, la 

invitația Muzeului Național al 

Carpaților Răsăriteni de a realiza, în 

colaborare cu Radio România Târgu 

Mureș și cu redacția revistei „Vatra 

veche”, o seară literară, un eveniment 

literar intitulat semnificativ „Tărâm 

de iubire, Cuvântul”. La casa natală a 

profesorului-scriitor Romulus 

Cioflec! Ne bucurăm că această 

manifestare literară a avut patrongazdă 

un român cu suflet de 

basarabean, Romulus Cioflec, iar 

oaspete, prin excelentul volum lansat, 

un român basarabean, Poetul Grigore 

Vieru. 

Romulus Cioflec (1882-1955) 

a trăit zece ani în Chișinău, într-o 

perioadă fierbinte a istoriei 

Basarabiei, 1916-1926. În volumul 

său, „Pe urmele Basarabiei”(1927) 

evocă meleaguri basarabene și 

deapănă impresii acumulate în 

perioada trăită în Basarabia. În același 

timp este cartea crezului autorului 

despre națiunea română, prin ce are 

ea specific în Basarabia. Romulus 

Cioflec a lucrat la „Cuvânt moldovenesc”, 

la „Sfatul țării”, s-a implicat 

în viața culturală, a fost profesor la 

Liceul de Băieți „Mihai Eminescu” 

din Chișinău. Profesorul și scriitorul 

ardelean Romulus Cioflec a fost înrudit 

cu Basarabia, nu numai prin multiple 

fire spirituale, dar și prin căsătoria 

cu Antonia Gavriliță, fiica lui Emanuil 

Gavriliță, înfocat militant pentru 

drepturile naționale din epoca dominației 

ruso-țariste. Prin urmare, Romulus 

Cioflec a fost legat sufletește 

de Basarabia și de basarabeni. Prin 

activitatea desfășurată la Chișinău a 

dovedit că e un bun prieten al 

basarabenilor. 

Acest fapt a fost recunoscut oficial 

prin acordarea „Medaliei Bărbăție 

și Credință, clasa I”, pentru participarea 

la mișcarea națională politică 

și culturală de la începutul revoluției 

în Basarabia, înainte de Unire, până la 

venirea armatei române și după aceea. 

Am scris toate acestea despre 

Romulus Cioflec, stimate domnule 

Băciuț, pentru a-mi motiva întrebarea: 

nu vi s-a părut normal ca acasă la 

Romulus Cioflec, să fi fost primit cu 

toată dragostea poetul Grigore Vieru? 

Bineînțeles mă refer la „Seara 

literară” în care a fost lansat volumul 

„Cel care se apropie – in memoriam 

Grigore Vieru – însemnări și eseuri”, 

Editura „Cezara Codruța Marica”, 

Târgu-Mureș. După cum ați văzut 

volumul a fost extraordinar de bine 

primit de public, scriitori din Brașov, 

profesori și elevi din Sfântul 

Gheorghe. Coordonatorul volumului, 

poetul Valentin Marica, a realizat „o 

carte superbă în textul ei, în structura 

ei și în înfățișarea ei”, iar revista 

„Vatra veche”, în care se regăsesc, 

număr de număr, pagini despre 

Grigore Vieru, reprezintă „centrul 

spiritual al României și are o pulsație 

extraordinară”, după cum a afirmat 

scriitorul Daniel Drăgan. Păreri 

asemănătoare au avut scriitori 

cunoscuți de la Uniunea Scriitorilor, 

Filiala Brașov – Ion Popescu- 

Topolog, Ionel Simota - sau de la 

Liga Scriitorilor din Brașov – George 

Echim, Viorica Popescu, Cornel 

Vlad, ori scriitorul-jurnalist Ștefan 

Danciu, alături de profesori și elevi 

din Sfântul Gheorghe. Cartea s-a 

vândut, s-au dat autografe. Revista în 

formă tipărită a avut un succes 

deosebit. Ne-a plăcut, domnule 

Nicolae Băciuț, afirmația domniei 

voastre: „Grigore Vieru este și în 

„Vatra veche”, revista care încearcă 

să cuprindă în paginile ei ceea ce 

numim noi patria limbii române”. 

Revista „Vatra veche” realizează întradevăr 

unitatea culturală națională a 

celor ce au cuget românesc. 

V-am amintit și ne-am 

amintit toate acestea, pentru a vă pune 

o altă întrebare: ce părere aveți despre 

posibilitatea realizării unui parteneriat 

între Casa Memorială „Romulus 

Cioflec” din Araci-Covasna, Centrul 

de Studii Literare „Grigore Vieru” din 

Târgu-Mureș și revista „Vatra 

veche”? S-ar putea organiza periodic 

evenimente culturale cu o tematică 

specifică, în atmosfera deosebită a 

muzeului memorial. Rămâne să-l 

consultăm, în această privință, și pe 

directorul Centrului de Studii Literare 

„Grigore Vieru” din Târgu-Mureș, 

poetul Valentin Marica. Probabil că 

am avea și binecuvântarea Înaltpreasfințitului 

Arhiepiscop Ioan Selejan al 

Episcopiei Covasnei și Harghitei, 

care vede în Poetul Grigore Vieru o 

„conștiință sfințită prin botez”, 

mergând numai „pe cărarea iubirii”. 

Vă doresc dumneavoastră și 

colaboratorilor un frumos și împlinit 

sfârșit de an cu sărbători 

binecuvântate, 

LUMIIȚA COREA 

78

Români în lume 

STIMATE 

DOMNULE N. 

BĂCIUŢ, 

Îmi pare bine să iau 

legătura cu dumneavoastă, 

pentru a vă 

face cunoscute gânduri 

care mă macină 

de multă vreme. Nu 

reuşeam să le strig 

nimănui în faţă, de 

vreme ce nimeni nu 

este vinovatul trăirilor 

noastre, şi m-am 

gândit că poate scrise vor fi de folos pentru vreun cititor 

sau, de ce nu, pentru mai mulţi. 

Plimbându-mă pe malul râului, m-am gândit la cum 

trebuie să se simtă omul în momentele de singurătate 

departe de casă, de familie şi de toţi cei care îl cunosc. Şi 

în acele momente, parcă împrejurimile care altădată mi se 

paruseră relaxante, de această dată aveam impresia că 

nostalgia pluteşte în jurul meu, dornică să chinuie şi să 

pedepsească. Drept răsplată, i-am răspuns cu calm, dar 

criticând, pentru că străinătatea, ce poate fi ea? 

Ce poate să transmită astfel încât să împace pe toată 

lumea? Am putea oare să descriem sentimentele care se 

simt atunci când suntem hotărâţi să facem un pas decisiv 

în viaţă? Am putea oare să explicăm emoţiile nestăpânite 

care apar datorită orizontului larg deschis în faţa noastră? 

Dar dorinţa de a ne vedea împliniţi după încercări şi 

încercări nereuşite? Când vrem să depăşim obstacolele şi 

o facem abia departe de casă; când visăm la o 

imposibilitate şi dintr-o dată aceasta îşi schimbă sensul 

sau când nu ne găsim locul şi ne hotărâm să îl căutăm... 

Câte nu s-ar putea spune ...Şi câte s-ar putea spune ... 

Bucurii, împliniri, scopuri atinse şi chiar şi un trai de 

viaţă mai bun. Toţi cunosc acest fapt, dar puţini sunt cei 

care spun adevărul, pentru că împlinirile sunt doar o a 

doua faţă a omului, un pretext pentru a nu îşi da de gol 

cele mai sincere şi cele mai ascunse sentimente. Lucrurile 

– în adevăratul sens al cuvântului - nu stau chiar atât de 

bine. Dorul de casă, singurătatea, lipsa de comunicare cu 

un consătean, toate duc la 

senzaţii de nefericire şi prin 

urmare, datorită neglijenţei, 

la o apăsată depresie care ne 

roade pe dinăuntru şi ne fură 

liniştea. Amintiri din 

copilărie ne dau târcoale şi 

de asemenea ne dau şansa de 

a sta pe gânduri să ne 

întrebăm dacă nu cumva era 

mai bine la sânul mamei, 

protejaţi, sfătuiţi şi călăuziţi; 

dacă nu cumva era mai uşor 

să împărţim secretele, 

bucuriile şi nedumeririle cu 

vecinii, prietenii, verişorii şi 

fraţii noştri, decât cu singura noastră companie care, 

uneori devine insuportabilă. Şi vorbind de această 

companie magnetică, lipicioasă şi de nelepădat, mă refer 

la Eu-l propriu. 

Şi oricât de mult ne-am dori să fugim, să ne 

ascundem, să ne depărtăm, să cucerim şi să dominăm; 

orice barieră am închide în faţa noastră; orice linie am 

trage şi am zice STOP, în final paşii pe care îi adăugăm 

ne îndreaptă tot spre casă, spre adevărata noastră casă. 

Ajungem de unde am pornit. Ajungem în pragul 

căminului unde am crescut de mici cu cei dragi şi unde 

ne-am simţit cu adevărat fericiţi. Rostim cuvântul părinte 

şi plângem; rostim cuvântul frate şi ne emoţionăm; rostim 

cuvântul casă şi aceasta se transformă în cea mai scumpă 

icoană din posesia noastră. Privim înapoi în trecut şi apoi 

înainte spre viitor. Ne umplem de nedumeriri şi apoi de 

îndoieli, ne punem întrebări capcană a căror răspunsuri ne 

aşteptăm să nu le ştim. Trebuie să recunoaştem că suntem 

o specie dificilă şi întotdeauna nemulţumită şi probabil 

asta este cea mai gravă problemă pe care o avem. 

Multe sfaturi nu sunt în această privinţă, dar sunt atât 

de înţelepte încât nu mai contează cantitatea lor, ci 

simplul fapt de a fi luate în considerare: să nu uităm cine 

suntem, să nu uităm de unde am plecat şi unde o să 

ajungem. 

Vă las să îmi criticaţi opiniile, în timp ce eu am să 

continui să scriu dar de această dată ceva mult mai vesel 

şi de ce nu, mai plin de curiozitate. 

În continuare, am să vă ofer câteva date despre ţara 

care primeşte pe teritoriul său un număr foarte mare de 

cetăţeni români, ajungând astfel una dintre cele mai 

importante ţări pentru deplasarea şi stabilirea celor ce au 

luat decizia de a-şi căuta un viitor departe de hotarele 

ţării: Spania. Primitoare şi conformistă, ne-a permis să 

pătrundem într-o lume care la început s-a arătat a fi 

îndoielnică, retrasă şi strâmtă. Încetul cu încetul, prin 

eforturi şi probe puse, românii nu s-au oprit în pragul 

intrării, ci au înaintat pas cu pas, extingându-se pe 

întregul teritoriu iberic, adaptându-se unui mod de viaţă, 

cu sau fără dificultăţi; în ziua de azi stabiliţi şi cu familii 

formate. 

* 

Locuiesc în ALCALA DE HENARES, oraş al unora 

dintre noi, văzut dintr-o perspectivă culturală. 

Oraş spaniol care aparţine Comunităţii Madrid, cu o 

populaţie de 204.120 locuitori, ocupând astfel, după 

Madrid şi Mostoles, locul trei în ceea ce priveşte numărul 

populaţiei în această 

comunitate şi locul 29 în 

întreaga Spanie. 

Numele său se traduce 

,,CASTILLO SOBRE EL RIO 

HENARES”, ceea ce în limba 

română ar fi ,,CASTEL 

PESTE RÂUL HENARES”. 

Declarată patrimoniu mondial 

în anul 1998, este unul dintre 

cele nouă oraşe ale Spaniei 

clasificate ca unice.→ 

RALUCA ADREEA CHIPER 

______ 

Foto: Primăria din Alcala de 

Henares 

79

Oraş natal al scriitorului medieval Miguel de 

Cervantes, păstrează chiar şi în ziua de azi casa acestuia 

transformată în muzeu. Pe temă culturală, sunt multe de 

spus, ţinând cont de faptul că în oraş există cinci săli de 

teatru, şapte suprafeţe comerciale care includ activităţi 

culturale; au parte de un târg de carte, răspândit în mai 

multe oraşe şi din 2011, dispun şi de o noapte albă. De 

asemenea, se mândresc cu zece muzee, în jur de 

şaisprezece monumente şi clădiri de interes cultural. 

Începând cu sfârşitul anilor nouăzeci şi începutul 

secolului XXI, începe să se cunoască sosirea imigranţilor 

din afara Uniunii Europene, mai ales din Estul 

continentului, când şi România era încă în afara spaţiului 

UE. O creştere importantă a imigrării a creat dinamism 

economic şi cultural oraşului, românii fiind principalul 

grup din cei treizeci la sută de străini de pe întregul ţinut 

spaniol. 

Ţara noastră este a doua comunitate străină din 

regiune şi pentru a descoperi acest fapt este suficient să se 

caute nenumăratele afaceri româneşti, biserica ortodoxă 

aglomerată în fiecare duminică, baruri şi restaurante cu 

angajaţi români... 

Ne dovedim a fi comunitatea cea mai aşezată şi cea 

mai integrată din regiune. Majoritatea persoanelor 

lucrează în construcţii şi menaj; mulţi şi-au cumpărat deja 

o locuinţă şi au devenit activi pe piaţa imobiliară precum 

şi în vânzările de maşini. 

Cel mai important centru deschis pentru atenţia 

noastră, unde se informează, se recomandă, se oferă 

servicii atât imigranţilor cât şi celor rezidenţi în 

Comunitatea Madrid, este Centrul HISPANO-ROMÂN, 

care există cu scopul de a rezolva problemele şi 

nedumeririle acestora. Pretinde să fie un spaţiu de întâlniri 

sociale şi culturale, pentru a permite participarea şi 

integrarea grupurilor străine care locuiesc în regiune. Are 

o listă vastă de servicii pe care le oferă, precum ar fi: 

bibliotecă, internet, loc de joacă, sprijin şcolar pentru 

elevi, grupuri sportive, întâlniri culturale, adunări ale 

asociaţiilor, sesiuni de orientare şi căutare de muncă... 

Românii din Alcala de Henares vor fi privilegiaţi cu o 

biserică ortodoxă românească ce va fi terminată în jurul 

anului 2013. Va fi prima biserică românească ridicată în 

Europa în afara ţării. Cuprinde 1800 de metri şi se va 

numi PAROHIA SFÂNTUL GHEORGHE. Lângă 

biserică, se mai ridică alte două clădiri care, pe parcurs, 

vor dispune de internet public, bibliotecă, ateliere pentru 

activităti şi sprijin şcolar. 

În fiecare an, în data de 1 Decembrie, se sărbătoreşte 

ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI, zi în care se ţin 

discursuri despre evoluţia României din 1918 şi până în 

zilele noastre; se ţin concerte de muzică pentru toate 

vârstele şi se împart premii pentru concursuri precum 

IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ (poezie, pictură şi 

sculptură). Din acest an, România este ţara invitată la cel 

mai mare târg de carte din Spania (LIBER MADRID 

2011) unde au loc numeroase evenimente culturale 

româneşti în Spania. Tot aici, România perticipă la cel 

mai mare festival de fotografie şi, nu în ultimul rând, s-a 

înfiinţat o editură (editura NIRAM), care are ca scop 

abordarea şi integrarea culturii şi artei româneşti în 

Spania. Aceasta cuprinde o colecţie de volume despre 

personalităţi româneşti semnate de autori spanioli; 

PENTAGON este prima carte din această colecţie. 

Imagine din centrul oraşului Alcala de Henares 

Statuia lui Miguel de Cervantes 

Casa muzeu a lui Miguel de Cervantes 

________________________________________________ 

Nu ştim cât de departe vom ajunge şi unde vom reuşi să ne 

oprim, cert este că, pe lângă dorinţa noastră de a cuceri 

teritorii noi, mai există şi entuziasmul de a ne face 

cunoscuţi, nu doar ca o clasă muncitoare şi imigrantă, ci ca 

vecini ai întregului pământ cu obiceiuri şi tradiţii, cu arta şi 

cultura în sânge şi cu toate bune şi rele de care putem avea 

parte. 

80

PAMFLET 

Dragii noştri, pe aici prin străinătatea devenită între 

timp „acasa noastră” nu o ducem chiar strălucit, viaţă pe care 

însă v-aş fi dorit-o şi vouă, dacă veneaţi aici baremi cu câţiva 

ani înainte de începutul noului Mileniului Aquarius, adică al 

apei de ploaie… Aţi prins deci ideea că, cu ocazia acestor 

Sărbătorilor de Iarnă, nu vom fi în ţară. Nu de alta, dar ne 

jenează teribil în pantoful cu care apăsăm pe ambreiaj 

pietricica unei pârlite de crize financiare. Şi, oricum, la ce să 

mai venim în „Vizită” precum nenea Iancu Caragiale de Sf. 

Ion? Ca să-i vedem pe toţi ai noştri cum şchiopătează cu 

bolovani în galoşii în care Ionel a turnat chiseaua cu… 

„ciucalata” din ţepi şi ţepe de trandafir a „marinerului” de pe 

„Le Terrible”, Dl. Goe ?! 

Aşa că ne vedem de ale noastre în contextul 

cenuşiului cotidian, încercând să nu ne lăsăm prea tare ridaţi 

de această eroziune lentă, dar sigură… Şi o să rămâneţi 

mască atunci când o să vă spun că spre a fi siguri că nu ratăm 

spiritul Crăciunului avem ca armă secretă (a mea - cu 

siguranţă, a copiilor - poate şi a franţuzoaicei mele - nu 

prea…) învăţarea în această iarnă a unor colinde. Româneşti, 

şi în limba română! Mie o să-mi aducă aminte de crusta 

crocantă „zăpezilor de d’anţărt” şi de aceea a cozonacilor 

bunicii; copii speră că învăţându-le, chiar şi fără să le prea 

înţeleagă, se vor alege cu ultimele tablete Mac; iar 

franţuzoaica de nevastă-mea pare că încearcă să-şi aducă 

aminte ca dintr-o altă viaţă că şi ai ei au avut cândva folclor 

şi credinţă… Aşa că, după jumătatea lui noiembrie, dă-i seara 

la gura şemineului fals din apartament cu : „Am plecat să 

colindăm…”, cu : „S-a sculat Bădiţa Traian…” şi cu : 

„Scoală gazdă din pătuţ / De ni-i da un colăcuţ”… Dar aşa 

mai încetinel, ca să nu-i deranjăm pe vecinii de bloc care 

apoi să ne reclame pentru tulburarea liniştii şi pentru 

manifestări obscurantiste, retrograde... 

Pe acest fundal uşor „conspirativ”, mă trezesc cu ăl 

mare al meu că vine şi mă întreabă, după o vizită cu clasa la 

Muzeul Palatului Rohan din localitate, ce e aşa mare tevatură 

cu acest împărat Traian… În faţa bustului de marmură al 

acestuia, profu’ lor de istorie, poreclit „Annibal” (de la 

„Hanibal ante portas”) din cauză că tocmai divorţase din 

cauza ejaculărilor „ante portas” (!) patologice, zăbovise din 

punctul de vedere al elevilor săi cam prea mult cu 

explicaţiile. Puştimea ar fi vrut să iasă cât mai repede din 

muzeu şi să meargă la debarcaderul din proximitate ca să se 

dea cu vaporaşul pe ILL… Hei, hei, şi aici a fost loc de o 

lungă discuţie ca dintre tată şi fiul lui mai mare. Desigur nu 

despre afecţiunile profului său de istorie, ci despre etnogenza 

noastă, a românilor. La care el mi-o cam retează: „Ba, 

pardon, eu sunt cetăţean francez!” Şi, ca să nu mă supere de 

tot şi astfel să se lingă pe bot de touchscreen, adaugă salvator 

in extremis că el se consideră francez, dar cu rădăcini 

româneşti (bine ascunse!). 

Acestea fiind zise, i-am evocat, ca la şcoala copilăriei 

mele, mai întâi criza în care se afla Imperiul Roman după 

domnia „nebună” a lui Nero, la care el comentează că şi 

câinele cu acelaşi nume al directorului lor e cam ţicnit, 

potrivindu-se foarte bine de altfel cu stăpânul său... Mai apoi, 

aduc vorba despre misiunea de reformă asumată de împăratul 

Nerva, de Domiţian şi apoi de Traian, la nici câteva decenii 

după „La Passion du Christ”, asta aşa, ca să-i dau un punct 

de reper, care nu-i poate scăpa nici măcar unui francez. Însă 

la faza cu reforma, el mă întreabă daca nu cumva a fost ceva 

de genul lui Gorby, a glastnost-ului său şi a Gorby Vodka… 

După ce s-a lămurit că romanii beau doar vin, apuc să-i spun 

că în secolul I d.H. Imperiul cuprinsese deja întreg Bazinul 

mediteranean şi nu mai prea avea unde să găsească noi 

resurse de dezvoltare. Aşa că pentru salvarea întregii lumi 

civilizate, s-a luat decizia strategică şi istorică de redresare 

financiară cu ajutorul aurului şi argintului din Dacia. Aici 

partea franţuzească din el se revoltă iar patriotic : „Dar 

Imperiul roman avea deja cucerită Gallia de peste un secol! 

De ce nu s-au folosit resursele de aici ?!” La care eu îi dau cu 

tifla: „Care resurse, monşerică, în afară de lemn, grâne şi gali 

supăraţi ?... Că pe vremea aceea de unde: Renault, Citroen, 

Peugeot, Michelin, Airbus, Alstom, l’Oréal, Orange…??? 

Aici erau în joc vreo câteva El Dorado-uri la un loc, adică 

sute de tone de aur şi argint !” După care, marchez decisiv: 

„Închipuie-ţi tu un va banque de proporţii istorice : ori se 

cucerea Dacia, ori venea falimentul cu nişte secole mai 

devreme! Cum nu exista nicio variantă B, a fost construită 

cea de-a opta minune a lumii antice, podul de peste Dunăre, 

şi s-au finanţat în disperare două războaie crâncene. Aşa a 

ajuns Dacia în 106 d.H. provincia romană Dacia Felix”. La 

care, el, isteţ: „Şi tot aşa a ajuns şi oncle Gheorghiţă să 

cumpere tot o Dacia (Logan) după ce avusese modelele 1100 

şi 1300. Ăsta da, patriot francez în România !” Ignorându-i 

obrăznicia, revin senin la firul istoriei, făcându-i cum am 

ştiut eu mai bine un tablou al colonizării şi romanizării 

Daciei (profa mea de la Generală nr. 1 ar fi fost cu siguranţă 

mândră de fostul ei elev-problemă!), dar totul pus în paralel 

cu procesul similar petrecut în Gallia cu strămoşii lui mă-sa, 

franţuzoaica, şi ai lui moaşă-sa pe gheaţă… Bineînţeles că lui 

scăpându-i şi ironia şi zădufurile mele, îmi reaminteşte naiv 

că la propria naştere a beneficiat, nu de moaşă, ci de 

serviciile unui ginecolog cu renume şi cu onorariu foarte 

piperat… („Mie şi contului din bancă ne spui, drăguţă !”). 

Odată lămurit contextul naşterii lui, dar şi a 

românilor, i-am evocat apoi exploatarea şi transportul pe via 

romana a metalelor preţioase din Apusenii pe care i-a văzut 

anul trecut. Şi aici, iată că dintr-o dată i se luminează faţa. 

Era la curent cu participarea colegilor săi mai mari la 

tabăra de la Roşia Montană, organizată cu scopul de 

sensibilizare a opiniei publice internaţionale faţă de riscul 

ecologic al redeschiderii exploatării aurului, dar şi a altor 

minerale critice, de către un consorţiu canadian împreună 

cu acoliţii săi mioritici. În consecinţă, mă întreabă de mă 

lasă împietrit precum pe Dochia: „Dacă, prin absurd 

(spune el, neştiind cât de natural e la români absurdul 

ionescian), se va reporni exploatarea de la Roşia → 

HYDRA . T. 

81

În tanka, poem de origină 

niponă, japonezii consideră ca 

esenţială existenţa structurilor 

KAMI NO KU, semnificând 

„versurile de sus” (5-7-5 

silabe) şi SHIMO NO KU 

„versurile de jos” (7-7 silabe). 

Dacă tristihul descrie o 

stare de fapt, SHIMO-NO- 

KU, distihul, trebuie să 

surprindă cititorul prin 

legătura care s-a realizat. Cele 

două versuri trebuie să adauge 

un plus de informaţii sau să 

descopere un nou sens al 

temei sau să contrarieze, să fie 

antitetic, să decodifice 

surprinzător mesajul, să 

amplifice sau să sublinieze 

acest mesaj. 

Bătrânul stejar – 

l-au tăiat şi l-au făcut 

raclă şi cruce. 

El l-a sădit de tânăr 

şi-acum pleacă amândoi. 

A căzut o stea – 

apoi un abur parcă 

urcă-n locul ei. 

Ajuns sus se face stea 

pe pământ se naşte-un 

prunc. 

Văd în insectar 

fluturii prinşi în ace – 

şi morţi sunt frumoşi. 

Mă doare că fiul meu 

îi prinde şi omoară. 

Pădurea ninsă – 

auzi doar piuitul 

puiului rămas. . . 

Povestea e prea tristă 

pentru-un suflet de copil. 

Stoluri de gâşte 

zbor mii de kilometri 

să vină-acasă – 

De la noi unii pleacă 

uitând unde s-au născut. 

Cuptorul deschis – 

mama cu ştergare-n mâini 

pâinile coapte. 

Sacrul moment al zilei 

. . . „şi dă-ne nouă pâinea”. 

. . 

Printre cruci una 

doar cu data naşterii – 

doar atât încă. 

Când o să vină timpul 

veni-va ea şi dalta. . . 

eobosită 

trimite val după val 

să sfarme uscatul. 

Asta din ziua treia 

de când EL le-a despărţit. 

Ninsă-i pădurea – 

tatăl, fiul şi-un topor 

îşi aleg bradul. 

Se vor bucura de el 

apoi îl aruncă-n foc. 

Am pus pe apă 

o barcă de hârtie 

plină cu visuri. 

Du-te tu în locul meu 

măcar... ele s-ajungă. 

JULES COH BOTEA 

____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ 

Satyricon 

(variantă modernă) 

A fost odată un moş, care avea un cocoş, şi-o moaşă, care 

avea o cocoaşă, precum şi o găină. Găina făcea un ou pe zi, 

pe când cocoşul făcea numai rebuturi, plus că se culca odată 

cu găinile. Moşul cocoşa în bătaie cocoşul, de-i mergeau 

fulgii. Acesta lua, la rândul lui, găina de creastă, deşi ea nu 

era vinovată cu nimic, asta era la mintea cocoşului! Dar 

asculta de ale ei surate: „De călcat, maşinile să nu te calce! Şi 

mai bine-n cuibar, decât în galantar” 

Într-o zi, găina căzu cloşcă. Dându-şi seama, i se făcu 

pielea găinii vânătă. Cocoşul o linişti: „Nu te mai cârâi atâta 

şi nu mai sta toată ziua cloşcă, în fânul de curând cosit, c-o să 

mă duc în oraş, să-ţi iau ceva de-alea ciocului!” Şi porni, cu 

gândul să-i ia şi nişte ochelari, din cauză că avea orbul 

găinilor. Merse ce merse şi, deodată, zări la o tarabă o 

punguţă. Crezând că e punguţa cu doi bani, o înşfăcă şi peaici 

ţi-e drumul! Rămase boierul-vânzător înmărmurit, fredonând 

după copanele lui: „De te-aş prinde, ce ţi-aş face!” 

Cocoşul se opri sub un panou electoral şi se uită în pungă, 

ca găina-n lemne. În loc de bani, ce să vezi? În pungă era o 

găină slabă, slabă, că i se vedeau toate coastele, trei capete, 

opt labe, dacă imaginea asta vă trezeşte amintiri, fie ele şi din 

copilărie... Se urcă pe panoul de pe gardul unui complex 

avicola şi cântă: „Cucurigu, boieri mari / Astea-s pungi de 

găinari!” 

Când ajunse acasă, găina tocmai scosese pui. Cocoşul se 

învârti în jurul găinii, o pupă de trei ori, cioc-cioc-cioc, după 

care se roti pe lângă pui, dându-se cocoş. În cele din urmă, 

scoase cu ghearele schiloada găină din pungă şi, arătând-o 

gâgâlicilor pufoşi, le zise: „Dacă nu mâncaţi, ca ea o să 

ajungeţi!” 

Toţi trăiau, bine merci, până într-o zi, când moşul luă 

toporul şi chemă găina, să-i dea de mâncare. Înţelegând 

aluzia cu toporul, cocoşul îi zise zburătoarei sale: „Spune-i 

că-ţi vei mări producţia! Că n-o să faci un ou pe zi, ci două, 

la două zile! Că o să faci ouă direct ştampilate! Că nu ai 

gripă aviara!” 

„N-ai minte, nici cât o găină! Cot-co-dacă mă taie?” 

Într-adevăr, moşul îi zise: „Unde-ţi stau labele, acolo-ţi va 

sta şi capul. Curaj, găină, că te tai!” Și aşa, dragii moşului, 

găina îşi lăsă labele şi capul în punguţa de doi bani, şi plecă 

în lume. 

Și mergea, mergea, iar cocoşul după ea, rostind: „Good 

bye România, oriunde te-ai afla!” 

AAIE GAGIUC 

_________________________________________________________________________________________________________________________ 

→Montană, va lua naştere şi acum chiar sub ochii noştri un 

nou popor, unul româno-canadian?” După ce îmi revin din 

revelaţie, contraargumentez cum mă pricep ideea lui genială 

(e doar fiu-meu !), dar şi stupidă (semănă doar şi cu mă-sa !): 

fiind vorba de exploatarea pe bază de cianuri a aurului şi, 

poate, a uraniului în perspectivă, nu cred să fie vorba de 

naşterea unui popor ipotetic, ci de necrozarea unuia deja 

existent; neştiindu-se ce parte lingvistică a canadienilor va 

participa la această aventură ecologică, aceea anglofonă sau 

cea aproximativ francofonă, nu vom şti la ce tip de 

bilingvism s-ar ajunge; şi oricum, nu va fi nicio fuziune 

masivă între cele două populaţii, pentru că acolo nu vor veni 

decât câţiva trepăduşi care să-i managerizeze pe fraierii 

locali sinceri sau interesaţi, singura modalitate de a se ajunge 

la bilingvism fiind în continuare imigrarea masivă a 

românilor mânaţi de sărăcia indusă de clasa cleptocraţilor 

locali (şi) spre Canada; cum nu avem proporţional nici pe 

departe sistemul de căi de transport al romanilor, nu văd cum 

s-ar putea vehicula eficient produsele unei astfel de 

întreprinderi… 

Cert e că după această discuţie, fiu-meu a răspuns în scurt 

timp la istorie, ocazie cu care şi-a şocat colegii francezi de 

origine arabă, spunându-le, sub privirile aprobatoare ale 

profului, că poveştile cu Asterix, Oberix şi compania de 

personaje animate sunt o pură ficţiune. După care, le-a vorbit 

cu adevărat despre procesul romanizării de la gali şi până la 

dacii care nu conduceau deloc Dacii (aşa cum îşi închipuie ei 

!)… Cert este că „Annibal”, profu’ admirator al „bădiţei” (iar 

nu a vreunui „tov”) Traian, i-a dat calificativul maxim de 20 

(vingt) cu care fiu-meu scapă cu brio de corigenţă, aşa cum 

ar fi trebuit să se întâmple şi cu Dl. Goe până la urmă... Iar 

această realizare intelectuală deosebită ne-a înseninat - pe 

lângă colindele româneşti - şi mai mult Sărbătorile de 

iarnă… Fără a mai pomeni că fiu-meu ăl mare e acum cu un 

dram mai mândru că era să fie român. Ceea ce vă doresc şi 

vouă pentru Noul An ! 

82

EMIESCIAĂ, GÂDID LA ABUZURI 

Iisus, 

Te duce gândul la izvor 

Și la Luceafărul de sus. 

Spre Lacul cel cu nuferi plin, 

Înconjurat de falnici tei, 

La Floarea-albastră, la suspin 

Adânc pornit de dragul ei. 

La buciumul din vârf de deal 

Ce sună-a jale uneori, 

La Făt-Frumos, făr’ de egal, 

Să-l vezi o dată și să mori. 

Dar și la Plopii fără soț 

Te duce gândul să rămâi 

La pândă și să prinzi un hoț 

Ce fură dragostea dintâi. 

Te duce gândul zburător 

La cerbii ce vin să se-adape, 

Iar eu Mai am un singur dor 

Să fiu mereu de voi aproape! 

(15 ianuarie) 

24 noiembrie 2012 

LUI MIHAI EMIESCU 

Un înger pe vecie eşti, 

Luceafăr sfânt, cu mândru nume, 

Ce-ai răsărit în Ipoteşti 

Să luminezi întreaga lume! 

(Cu gândul la Mihai 

Eminescu) 

Trecând, nu poți să nu 

oprești, 

Venind din zările 

albastre, 

Și să săruți la Ipotești 

Icoana poeziei noastre. 

Săruți, îngenunchezi 

ușor, 

Faci semnul crucii spre 

Ar schimba poetul versurile-n care 

Lăuda și țara, lăuda poporul, 

Într-o nouă formă ce-i o constatare: 

„La trecutul mare…” trist e viitorul. 

24 noiembrie 2012 

UUI OU PROMOVAT 

(după Mihai Eminescu) 

La postul său mult prea râvnit, 

E-o cale dificilă, 

Că mii de lei i-au trebuit 

Să cumpere… o pilă. 

VERSUL LUI EMIESCU ȘI TIERETUL 

DE AZI 

La versul său pe care-l am în față 

Aş spune, căci se potrivește, parcă: 

„Ai noștri tineri la Paris învață…” 

De unde unii uită să se-ntoarcă. 

RECUOAŞTERE POETICĂ 

Poetul are un statut, 

Statornicit de-o veşnicie: 

Scriind când nu e cunoscut 

Şi-i cunoscut când nu mai scrie. 

„Românii s-au născut poeţi” 

Chemare au spre poezie, 

Spre rime, versuri, dar se ştie, 

Şi spun discret în încheiere: 

u orice muscă face miere! 

IMPRESIE LITERARĂ 

Azi apar zeci de volume, 

Unele fiind postume, 

Dar un vers în gând îmi vine: 

Multe flori sunt, dar puţine… 


VASILE LARCO 

DARURI 

Cel Sfânt ne-a dat al mării val, 

Pădurile, înalţii munţi, 

Şi-un brav poet naţional 

Cu opera înaltei frunţi. 

Eminesciană, cu gândul la promovare 

Trece o furtună rece, 

Trec miresmele din fân, 

Ce e val ca valul trece, 

Eu tot subaltern rămân! 

Daniel Leş, Personaje mitice 

83

Excelsior 

“Iluzia şi visul sunt la 

temelia sufletului nostru” 

Mihail Sadoveanu 

Singură, în noapte, în 

camera mea. Cu senzaţia că 

Ceasul se uită la mine cu 

gura făcută din acele lui, a 

mirare. Pe ici, pe colo, 

scapă secunde care mă 

poartă spre zi şi care mă 

adorm cu monotonia 

mişcării lor. Şi pare că 

visez. Visez că adun de jos secunde uscate şi colorate şi 

bombănesc la Ceas: “Ai fi putut să mai ai rabdare” - zic. “Ba 

nu”- zice. “ Secundele alea îţi rămăseseră mici pe la măneci, 

pe la gât. Te sugrumau uneori şi trebuiau schimbate. 

Flecăreau prea mult şi pe mine însumi mă înnebuneau cu 

joaca de limbile mele, cu zbânţuiala asta copilărească”.” Leam 

mutat, zice. Într-o altă copilărie.” “ Păi bine, zic, şi eu ce 

sunt acum ?” “ O sumă de secunde, zice.” Şi îşi face cu grijă 

adunarea secundelor care aşteaptă la coadă să sară în 

lume...Ce vis! 

Mă întorc spre stânga şi Luna mi se opreşte pe ochi. Eu 

visasem că era înnorat, însă ăla era alt vis. Visul meu de toată 

ziua, în visul ăsta de noapte, cerul e senin şi Dumnezeu mă 

priveşte prin fereastra lunii. Direct în ochi. Şi de acolo, direct 

în suflet. “Doamne, zic, ăsta e Vis? Sau doar un vis care 

trece?” “ E o poartă, zice El. La care exersezi să poţi să vezi 

şi cu ochii deschişi visele. Unde poţi bate fără să superi, 

unde, dacă o deschizi, intri mereu în alt Vis. E o poartă a 

nopţii, care te duce către zi. Stai liniştită, zice. E şi Vis”. Nu 

mai înţeleg nimic, probabil că dorm. 

Când mă mişc, patul pare să scârţâie sub povara mea. Mă 

întreb dacă sunt prea grea şi aud vocea patului meu : “ Visele 

astea ale tale îmi dau mâncărimi... Încerc să te aşez, dar mai 

iese câte o aripâ, câte un ciot de aripâ, ceva. Şi mă înţeapă şi 

trebuie să mai scârţâi... Dar visele astea mă adorm, să ştii. 

Ziua dorm foarte bine.” “Şi eu acuma visez, zic?” “ Nu, doar 

că e noapte şi secundele au făcut mizerie în jurul Ceasului şi 

tu încerci să ştergi pe jos cu razele lunii şi ziua e înnorat”. 

“Bine, zic. Eu credeam că visez.” 

Şi rămân să atârn între noapte şi zi. Până când Ceasul va 

da pe afară, nervos, ora şapte. 

Deschid ochii şi e înnorat. Patul e liniştit. Ceasul ticăie, 

după ce a dat alarma, torcând monoton şi impersonal. Orele 

nu îi sunt şterse de pe cadran, semn că poate să continue 

numărătoarea. La fereastă, o lună argintie, nu galbenă, are 

conturul încojurat de nori supăraţi. Ce vis...! 

Încerc să mă dau jos din pat şi ceasul sună strident....Parcă 

mai sunase o dată... Mă uit la ceas şi are cadranul mânjit, cu 

un zâmbet resemnat în dreptul acelor, cu cifrele ca nişte 

sprâncene încruntate... Şi luna e galbenă... Ăsta ce vis e ?! 

Îmi sprijin picioarele neştiutoare pe lemul rece, aspru, în 

căutare de sprijin. Şi mă sprijin în golul dintre podea şi 

covor, covor şi pat. Alunec prin spaţiul inexistent în nimic, 

spre nimic. Îmi încurajez gândurile ruinate să rabde şi în 

nimic, până mai găsesc. Să găsesc ce? Vid? “Hai să vedem”, 

îmi zise Nimicul rânjid, rotindu-se în cercuri prin mine, 

ieşind şi intrând prin pielea frământată. “Lasă-mă, căci îmi 

caut ieşirea.”, “Ce ieşire să-ţi cauţi? Nu vezi că eşti doar o 

răbufnire de idei apoase? Poţi să ieşi şi prin tine. Îţi trebuie 

doar puţină îndemânare.” Mă rotesc cu spatele la el şi cad, 

nu mai alunec. Cad, cad departe, în infinit. Mi se afundă 

trupul în aer, căci sufletul s-a evaporat de mult în spaţiul ce 

îndoaie fiecare moleculă. Îmi văd, paralel cu timpul, viaţa de 

vineri, care ar trebui să mă acopere, nu să mă lase în pace. Îi 

simt zbaterea în timp ce se chinuie să mă atingă. Sunt mai 

ireală decât cele 24 de ore de viaţă. Îi văd galbenul şi îl respir 

adânc. Muşc din colţul păturii de zi stabilită, de mecanism. 

Dau să o respir, să afund în mine ziua ce m-ar fi trezit la 

viaţă. Doar că mă înghite ea, palpitând în secunda de vineri. 

Mă mănâncă nepăsătoare şi îmi ajunge la osul unui deget, 

trăgând neliniştită de el, în căutare de măduvă de timp. I se 

tocesc dinţii din piele şi mă scuipă, mă izgoneşte. Mă 

izgoneşte propria-mi zi… Mă cos la loc în cuvinte palide, 

însângerate şi pulsânde. Chiar nu mă doare. Însă tot cad, tot 

mă deşir. Mă tot cârpesc, mă cuprind, mă îmbrăţişez, dar mă 

înfioară teama infinitului. Unde cad? Şi îmi izbesc fărâmele, 

gândurile pe dos, de patul rece. Îmi acopăr febra pământeană 

cu perna, topindu-mi carnea, urmele rămase. Ating 

cearceaful ce se strânge sub mine. Apoi lovesc ceva, ceva 

tare. Un cuvânt. Să mori în cuvinte mai grele decât tine! Îl 

împing sub pat şi mă apropii de geamul îngheţat. Se scurge 

peste mine.. 

Să strig la Dumnezeu să îl rog să îmi dea ochii mei înapoi. 

să mă dezvelească în faţa lunii de ochii falşi, visători şi 

mincinosi în ochii reci, duri, obiectivi ? Din întuneric cu 

întuneric să mă lumineze şi să mă lase să mă trezesc la viaţă 

cu ochii zilnici, umani. Tuşesc şi scuip lumina în mâini. Nu 

mai râde, Doamne, batjocoritor, căci nu e corect. Îmi fărâm 

coloana pentru o bucăţică de timp, viaţă, pat, nimic şi tu îmi 

arunci perechi de ochi. Şi-atunci iau vechii ochii şi îi scot. 

Mi se lipesc de mâini, de trup, de picioare. Îi inţep şi îi 

izgonesc, dar mi se afundă pe sub piele şi se culcă la loc, 

liniştiţi, în veacul lor din orbitele mele atât de pline. Mă dor. 

Şi atârn, undeva între zi şi noapte, devorată de Timp. 

MIRUA IOAA MIRO 

_____________________________________ 

Grimasă în oglindă 

(Urmare din pagina 88) 

Fata nu poate să adoarmă. Se uită la umărul puternic al 

bărbatului. Ar vrea ca el s-o îmbrăţişeze. Nu-l iubeşte, nu l-ar 

putea iubi pe acest bărbat, totuşi acum îl doreşte. Însă el 

doarme. Cu răsuflarea liniştită a celui satisfăcut. 

Îi cumpără un cadou. Colindă împreună prin marele 

magazin. Pentru ea, abundenţa din magazine a reprezentat 

dintotdeauna o lume de vis. Zăboveşte lung la standuri, 

pipăie, mângâie marfa care-i place ca pe-un căţeluş. Îl 

urmăreşte pe bărbat din coada ochiului, poate-şi dă seama cei 

place ei. Acesta se uită peste rafturi cu indiferenţa celor 

bogaţi. Ţinta privirii sale nu poate fi stabilită. Nu se 

depărtează prea mult de fată, dar nici lângă ea nu rămâne. 

După un timp devine vizibil nerăbdător. Îi spune ceva unei 

vânzătoare, care-i împachetează ceva. 

În maşină, înainte de a demara, îi zâmbeşte fetei: asta am 

cumpărat-o pentru tine. Aşteaptă până ea desface pachetul, 

apoi porneşte motorul. Mulţumesc. Pe chipul ei, dezamăgire 

amestecată cu bucurie. Se bucură de faptul că a primit un 

cadou, nu de cadoul în sine. 

Se despart ca nişte vechi cunoştinţe. Gesturi 

preprogramate, zâmbet fals pe chipuri. De ce sunt clipele atât 

de grele? Pentru că într-însele sfârşitul a ceva se ciocneşte de 

începutul a altceva sau invers. 

Rămasă singură în cameră, se aşează în faţa oglinzii, se 

priveşte lung, apoi îşi apropie faţa de imaginea ei din oglindă 

şi îşi scoate limba. Stimulii plânsului îi sfâşie pieptul. 

84

Întâmplarea a făcut 

ca, în urmă 

cu mai bine de 

trei decenii, poposind 

pentru... 

„o viaţă de om” 

la Târgu-Mureş, 

primul plastician 

cu care mi-am 

încrucişat drumurile 

culturale 

să fie Vasile 

Mureşan, prezent, 

dacă bine 

îmi amintesc, 

atunci, cu o tulburătoare expoziţie pe simezele Casei de 

Cultură a Tineretului. În mod firesc, datorită 

preocupărilor comune, în decursul anilor ne-am întâlnit 

destul de des, având privilegiul de ne împrieteni şi de a- 

i urmări evoluţia într-o minunată diversitate de stiluri şi 

tehnici, admirând în egală măsură pictorul, sculptorul şi 

iconarul. 

Personalitate complexă, artistul în veşnică 

dinamică şi căutare, cu limpide înălţări şi „bine 

temperate” profunzimi, trimiţându-ne cu gândul la 

poemele blagiene mustind de „sarea” pământului, şi 

elogiind nobleţea şi robusteţea inteligentă a ţăranului 

român în fumuriul mat al ţărânii - precum Maestrul său, 

Corneliu Baba -, există la Vasile Mureşan o 

reprezentare cu trimitere ancestrală şi cosmică a 

chipurilor ori a peisajelor din natura pe care o 

reinterpretează, şi în care se regăseşte, oficiind cu 

subtilă autoironie ori, uneori, cu disperare, ritualul 

magic al vârstelor. 

Aflat la ceasul bilanţului şi al retrospectivei... 

introspective, astăzi (sâmbătă, 19 noiembrie 2011), la 

Galeriile „Unirea” din Târgu-Mureş, prietenul meu vine 

cu o expoziţie uluitoare, în care se mărturiseşte şi se 

„răstigneşte”. „Urma” se intitulează florilegiul său 

sângerând, pornind, poate, de la 

simplul joc al copilăriei 

desculţe, încercând să prindem 

„valurile, vânturile”... Cele mai 

mari adevăruri se spun în glumă 

– zâmbea, cu milenii în urmă, 

un înţelept... Sufletul moare 

când încetăm să fim copii... 

„Artistul nu numai că lasă 

urme, el însuşi este urma”- 

spune Vasile Mureşan, căruia 

Dumnezeu îi poartă acum mâna 

şi paşii pe cărările altor 

începuturi, în răcoarea 

nebănuitelor adâncimi de gând, 

incantaţiile Fiinţei primordiale 

oficiind magice Te-Deum-uri 

parcă şoptite de Gânditorul de la 

Hamangia. 

Există în tablourile lui Vasile Mureşan o robusteţe 

specială, generoasă şi bonomă, jovială şi strălucitor 

colorată când se joacă cu pământenele „mărgele de 

sticlă”, dar şi rafinat şi senzual gri catifelată când e trist, 

meditativ sau pur şi simplu... obosit. Maestrul Corneliu 

Baba a rămas undeva în amintire, ici-colo o tuşă ori o 

aşchie se mai aliniază cuminţi unui univers artistic de o 

copleşitoare profunzime şi complexitate ancorate la 

bornele unei existenţe tragico-mistice (raportându-ne la 

mitul faustic al căutării şi la D.D.Roşca, desigur, nu la 

antichitatea greacă!) de altitudine. Pictor şi Poet, Vasile 

Mureşan are har. El nu e fanatic, nu e bigot, şi nici nu 

pozează. Este pătruns de duh şi de responsabilitatea 

existenţei noastre pământene. Şi, mai ales, de ce lăsăm 

după noi, ce lăsăm în... urmă. Relaţia sa cu Divinitatea 

este dintre cele mai fireşti, Casa Domnului este Biserica 

din suflet, pe care ne-o arată, ne-o dăruieşte, este casa 

în care umblă desculţ, în care îngenunchiază, se roagă şi 

unde, cu mâinile goale, şterge însângeratele lacrimi ale 

Mântuitorului de pe podeaua lumii. 

Răstignire 

Mă simt răstignit pe propria-mi paletă, 

Din mâini nu-mi curge sânge, ci culori 

Şi pânza - albă zăpadă, pustiul de la poli - 

Aşteaptă să-mi dau viaţa întinsă în culori. 

„«Amprenta», urma care este lăsată de cineva, care 

reprezintă pe cineva, urma unei idei, a unei stări 

psihice, amprenta care dă identitate şi personalizează – 

se explică Vasile Mureşan. Urmele «palma», «talpa», 

«pasul», «cotul» sunt şi unităţi de măsură. «Palma» 

înseamnă creaţie, facere, spiritualitate; simbol al muncii 

şi al puterii, al comunicării şi al înţelepciunii. Limbajul 

mâinilor, gestica este folosit de-a lungul timpului de 

toate civilizaţiile lumii. După unii cercetători, palma şi 

mâna ar fi un simbol solar. La creştini, «Mâna 

Domnului» este simbolul puterii divine supreme. 

Punerea palmelor, gest ritual prin care se transmite 

succesiunea apostolică, harul preoţiei, confirmarea la 

catolici şi reformaţi şi investeşte cu o putere divină 

(amintind aici Sfintele Taine, dezlegarea de la 

Spovedanie, Mirungerea, Euharistia, Cununia, Sf. 

Maslu etc.).” 

Vasile Mureşan, dragul meu 

prieten, pictează rugăciuni şi 

trepte către cer, de sus, dintr-un 

plan median, unde ştim că se 

află, şi de unde ne învaţă să-L 

căutăm pe Dumnezeu în noi. 

Ut pictura poesis... 

Tablourile sunt însoţite de 

admirabile catrene. 

Dăruire 

De vreme lungă mă frământ, 

Cercând să dau trăirii cale. 

Mărturisesc, mărite Doamne, 

Că mi-am pus sufletul în palme. 

Ce dar frumos este această 

expoziţie! 

MARIAA CRISTESCU 

85

” 

„Eu sunt urma cea subţire/ Alor mei de dinainte,/ 

Duşi de-acum în veşnicie,/ Sus în lumea celor sfinte//...// 

Sunt o urmă ce-au lăsat-o/ Bunii mei de dinainte,/ Eu în 

vers am înălţat-o,/ Ei s-au dus la cele sfinte”. 

Am îndrăznit să plec la drumul modestelor 

mele susţineri, care aici vor urma, tocmai de la versurile 

lui Mircea Dorin Istrate din poemul „Urma”, tocmai 

pentru a ilustra „fantezia unei densităţi aflate într-un 

„orizont al structurii armonice a culorilor” din expoziţia 

„Urma” a artistului plastic Vasile Mureşan. „Cu primul 

pas începe orice cale” – ne pune în gardă artistul, prin 

poezia „Căutare”, care însoţeşte lucrarea – „Şi urmă se 

aşază după urmă/ Pe lunga cale-a căutărilor Tale/ Aş vrea 

să nu mă rătăcesc/ Lăsând o urmă”. „Pictura pe care o 

practic – ne îndrumă artistul în caietul-program – îşi are 

originea în urmele lăsate de mine de-a lungul timpului, 

urme care descriu acţiunile mele şi sunt chiar viaţa mea… 

Artistul nu numai că lasă urme, el însuşi este urma”. 

Sugerând drumul artistului prin lumea cu 

misterele ei şi, deopotrivă, ale artei, Vasile Mureşan 

transmite trăiri, idei, într-un dramatic „realism social” al 

trăirii fanatice de azi. Prin caracterul variat şi complex al 

operei sale, Vasile Mureşan ne pune în faţă diverse 

ipostaze, într-o cu totul altă manieră de dezvoltare, printro 

altă tematică şi viziune, printr-un alt fel de tălmăcire a 

realităţii. „Eliberat de convenţiile picturale”, cum singur 

afirmă, artistul se îndreaptă, construind din pete de 

culoare, spre o lume a mişcării cromatice, ridicând 

„obiectul comun - «urma» - la rang de vehicul al operei 

de artă”. „Obsedat de a lăsa o urmă între urme”, artistul 

dă „sensuri şi înţelegeri profunde”, prin simboluri de 

descifrat, cu semnificaţiile lor multiple. 

Aici lipseşte personajul. Apare doar urma lui. Mai 

explicit spus, prin „noul realism” „şi noua obiectivitate”, 

artistul recurge, de data aceasta, la o definire lapidară, 

prin urmă, a purtătorului ei, de la „urmele omului primitiv 

din peşteri, la cele ale contemporanului nostru, artistul 

oferind câmp deschis fanteziei, prin armonie şi ritm 

coloristic. Capacitatea de înnoire pentru aflarea unor noi 

forme de exprimare, manifestând curiozitate şi interes, 

vizibilă, duce la un limbaj vizual aşezat între formă şi 

expresie. Amprenta şi „tema 

urma”, limbajul mâinilor, mâna 

fiind, după Anaxagoras, „simbolul 

inteligenţei, „piciorul”, „talpa – 

organ al locomoţiei, care are şi 

darul transferării unei energii” - 

sunt şi „simboluri ale legăturii 

omului cu pământul”, cum însuşi 

artistul spune, într-o „Călătorie 

inţiatică”. Dovada? Priveşti 

lucrările „Intrarea în viaţă” 

(„Naşterea”), „Trecere”, „Rugă”, 

„Crez artistic Doamne !”, 

„Speranţă”, „Urma cea din urmă”, 

„Deşertăciune”, „Loc de verdeaţă, 

loc de odihnă” „ („Obosit”), 

„Toamnă”,„Înviere”, şi simţi acel 

efect de mişcare într-o vreme 

de azi a zbuciumului şi a neliniştii, într-o „aventură şi 

o cercetare în dorinţa cunoaşterii de sine”: „Am coborât 

adânc în mine/ În urmărirea unui crez,/ Clipă de clipă mă 

descopăr/ Şi zi de zi mă inventez” – spune poetul în a lui 

continuă „Căutare”. 

În această nouă etapă a receptării, în care simţi, şi 

aparenta linişte, dar şi o tensiune în armonia spaţiului şi 

timpului, ca „o horă de vârtejuri” ale imaginaţiei şi 

fanteziei în căutarea de viziuni noi, apelând şi la Vishnu, 

„care a măsurat universul din trei paşi: unul pentru 

pământ, unul pentru lumea intermediară şi unul pentru 

cer”. „Pe Muntele Măslinilor ne sunt arătate urmele 

paşilor lui Iisus Hristos, iar la Mecca urmele paşilor lui 

Mahomed”. „Pasul – spune artistul – înseamnă şi trecerea 

timpului, şi creaţie”, şi forţă autoritară, am spune noi, 

alături de un alt simbol, cel al frunzei viţei-de-vie, iarbă a 

vieţii”, din care urcă „lumina Duhului”. 

Şi prin acest vernisaj al expoziţiei „Urma”, Vasile 

Mureşan lasă o urmă în patrimoniul valorilor spirituale, 

prin structura armonică a culorilor, prin mesaj, într-o 

linişte care-i nelinişte în caruselul, poate, al unei 

„revoluţii figurative”. 

Lăsând „urmă după urmă” tocmai „amprenta 

sufletului” „cercând să dea trăirii cale”, artistul se roagă: 

„O, Doamne, Mare Dumnezeu,/ 

Iluminează-mi, Doamne, calea/ Să 

nu mă rătăcesc de Eu,/ Doamne, 

aceasta mi-e rugarea/ Sunt eu, 

Vasile Mureşan,/ Zugrav în astă 

mare turmă/ De frică să nu 

rătăcesc,/ Aş vrea să las pe drum o 

URMĂ/ Acum, când văd că 

obosesc/ Şi simt suflarea că se 

curmă,/ O, Doamne, ţie-ţi 

mulţumesc,/ M-ai ajutat să las o 

urmă”. 

Vasile Mureşan lasă aici preaplinul 

talentului său şi, deopotrivă, 

un mesaj subtil pentru cei care vor 

urma! 

LAZĂR LĂDARIU 

86

L-am cunoscut pe Daniel Leş printr-o întâmplare 

fericită, provocată de Teodor Ardelean, directorul 

Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare, care 

ne-a adunat sub semnul „Familiei noastre”, că să găsim o 

ieşire la liman din hăţişurile pierderii identităţii şi a 

sacralităţii familiei noastre culturale. 

Într-o scurtă demonstraţie, Daniel Leş ne-a convins că 

lutul e un personaj care are o poveste a lui, descoperită 

din copilărie. De atunci tot vorbeşte cu lutul, 

transformându-l în personaje din lumea în care el a 

descoperit lumea. 

El însuşi e un personaj hâtru, când îl priveşti aplecat 

asupra lutului. 

Când îşi ridică privirea, însă, vezi chipul blând şi 

luminos, „cel mai expresiv în a-l reprezenta pe 

Mântuitor”, după spusele lui Teodor Ardelean. 

Născut în 1972, Daniel Leş şi-a făcut din artă un soi de 

dumnezeire. El dă trup unor personaje, peste care un suflu 

dumnezeiesc ar putea transforma totul în viaţă. 

El duce mai departe o moştenire de har şi hărnicie, 

trudă, punând în lutul care-şi caută forme şi sudoare şi 

lacrimă de artist şi bucurie şi tristeţe şi încrâncenare şi 

bonomie. 

Ceramica figurativă a lui Daniel Leş e cuceritoare, 

adună în primul rând, pe de o parte, personaje fascinante 

din copilărie – un olar din Maramureşul istoric, bunicul, 

Grigorie Cojocaru, felcerul satului, primarul, porcarul, 

gordunaşul, preotul, ciobanul etc., o galerie care sfârseşte 

în personaje stranii, în aura miticului - iar pe de altă 

parte, reconstituiri ale unor vase de lut dintr-o tradiţie de 

dincolo de timpuri. 

Deşi adaptată pentru a mai uşura truda, roata olarului, o 

doar mijlocul pentru ca talentul să pună în lucrare forme 

şi idei, metafore şi poveşti. 

Artistul vine dintr-un trecut îndepărtat, intermediat 

detatăl său, Ipoan şleş, el însuşi pictor şi ceramist. 

În atelierul părintelui, joaca a devenit artă, curiozitatera 

a devenit măiestrie, truda împlinire. 

Iar această împlinire, aşa cum se spune blogul „Casei 

olarului”, e în continuă creştere: ”Începand din 1997, 

Daniel a fost invitat sa expună originalele sale lucrări la 

Muzeele de Etnografie şi Arta din ţară, în spaţii 

expoziţionale din ţara şi din străinatate, unde a fost 

premiat în numeroase ocazii cu Diploma de excelenţă, 

premii pentru originalitate, Premiul Special al Juriului. 

Din 2000, începe să fie recunoscut ca un continuator 

şi promotor al artei olăritului pentru generaţiile mai 

tinere, fiind adeptul metodelor tradiţionale de prelucrare 

a lutului”. 

Daniel Leş a început să dea lecţii, în sensul propriu şi 

cel mai bun al cuvântului. 

Dă lecţii vizitatorilor, uimind cu măiestria cu care 

mâinile lui mângâie lutul, ca într-un ritual sacru. Dă lecţii 

tinerilor învăţăcei, dornici să descopere tainele lutului, 

dornici să stea de vorbă cu lutul, să afle poveştile şi visele 

lui, după fără de timp aşteptare. 

Casa Olarului, cea în care zămisleşte în numele bucuriei 

de a fi Daniel leş, s-a încărcat de sfinţenie. Intrând în ea, 

simţi cum vrei să fi mai aproape de cele ale cerului şi 

pământului. Ca într-o rugăciune... 


Oală născută într-o clipită, sub privirile fascinate ale 

celor care trăiesc în fascinaţia artei 

Daniel leş – Ipostaze ale artei olăritului, în atelierul 

din Casa Olarului 

87

Daniel Leş 

_____________________________________________________________________________________________________________________ 

Starea prozei 

Fata este serioasă şi tăcută, înspre degete mâna i se 

îngustează; când surâde, mici riduri ştrengare îi apar în 

jurul ochilor de un albastru deschis. Asta l-a cucerit pe 

bărbatul de vârstă mijlocie, care luni de zile a aşteptat 

ocazia să se poată apropia de ea. Cu o răbdare 

meticuloasă a adunat toate informaţiile despre ea. Când a 

găsit şi o cunoştinţă comună, a început să-i trimită flori, 

iar propunerea discretă pentru o scurtă ieşire în staţiunea 

din apropiere i-a făcut-o abia după ce a receptat de câteva 

ori zâmbetele ei încurajatoare. Cu ocazia întâlnirilor 

spontane puse la cale prin baruri, pe terenuri de tenis, la 

înot. 

Fetei nu-i plăcea bărbatul, totuşi i-a permis să se 

apropie de ea tot mai mult. Arată bine, dar îi lipseşte orice 

88 

rafinament. Banii şi-i administrează cu fală şi înfumurare. 

Nu-şi poate mişca degetul arătător de la mâna dreaptă, de 

aceea ţigara şi-o ţine între degetul mijlociu şi inelar. În 

timpul mesei îşi bagă adesea mâna pe sub masă, pipăindui 

coapsele. 

Nemaipomenit! Se simte incomodată şi slabă, nu ştie de 

ce nu protestează. Zâmbeşte stingherită, simte că a roşit. 

Se uită la mâinile alea mari şi puternice: autoritate şi 

hotărâre în amestec cu o asprime neîndemânatică. Rupe 

pâinea urât, furculiţa o ţine aiurea. L-a văzut numărând 

bani: învârte atât de repede bancnotele încât nu poţi să-l 

urmăreşti cu ochii. Nu ştie, sau nu vrea să ştie, cum 

îmbrăţişează aceste mâini. Când se gândeşte că după cină 

ar urma să se împreuneze cu el, simte un fior rece 

coborându-i pe şira spinării. Încearcă să se opună. Lipsa 

evidentă a vreunei şanse este mama renunţării amare. Un 

sclav se poate simţi astfel. Pe jumătate conştientă s-a 

vândut. 

– De ce apatică? – o întreabă pe fată în timp ce apasă 

butonul cu numărul 3 al liftului. Fata nu-i răspunde. Un 

zâmbet încurcat pe chipul ei. Urmează bărbatul ca o 

somnambulă. Nu vrea să se gândească la nimic. Stă pe 

marginea patului şi inspectează camera. Are atmosferă. 

Curbele insinuante ale sânilor, pântecului, coapselor. 

Gâtul acoperit de puf – piersică pârguită – e străbătut de 

un tremur la atingerea buzelor. Dorinţa poate fi satisfăcută 

numai într-un singur fel. În fiecare manifestare a excitaţiei 

există un impuls care parcă-i acaparează imaginaţia 

pentru întâia oară. Inconştienţa se reduce la timpul dintre 

închiderea şi deschiderea ochilor. Fata poate să delimiteze 

cu exactitate dimensiunile lui „eu” şi „tu”. 

Dorinţa se stinge cel mai rapid după ce se trece de 

orgasm. Dacă se trece de punctul mort şi nu se stinge: e 

semn de dragoste. Bărbatul iese din baie şi se culcă singur 

în celălalt pat. 

ATTILA F. BALÁZS 

(Continuare în pagina 84) 

_______________________________________________________________________________________________ 

Directori de onoare 

MIHAI SI 

ADAM PUSLOJIC 

Redactor-şef adjunct 

VALETI MARICA 

Redactori: 

Cezarina Adamescu, Eugen Axinte, 

A.I.Brumaru, Mariana Cheţan, Mariana 

Cristescu, Melania Cuc, Iulian Dămăcuş, 

Darie Ducan, Răzvan Ducan, Eugen Evu, 

Alexandru Jurcan, Mioara Kozak, Lazăr 

Lădariu, Rodica Lăzărescu, Cleopatra 

Lorinţiu, Bianca Osnaga, Mihaela Malea 

Stroe, Ioan Matei, Menuţ Maximinian, 

Liliana Moldovan, Marcel aste, Cristian 

Stamatoiu, Gabriel Stan, Gheorghe 

Şincan, Victor Ştir 

Corespondenţi : Raluca Andreea Chiper 

(Spania), Claudia Şatravca (Chişinău), 

Flavia Cosma (Canada), Mirela Corina 

Chindea (Italia), Andrei Fischof (Israel), 

Ovidiu Ivancu (India), Dorina Brânduşa 

Landén (Suedia), Gabriela Mocănaşu 

(Franţa), Ionela van Rees-Zota 

(Germania), Dwight Luchian-Patton 

(SUA), Raia Rogac (Chişinău), Adriana 

Yamane (Japonia) 

Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „ICOLAE BĂCIUŢ” PETRU DESCOPERIREA, SUSŢIEREA ŞI 

PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIOALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢ 

Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57, România. icio parte a 

materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. Copyright©icolae Băciuţ 2012 *Email : 

nbaciut@yahoo.com; vatraveche@yahoo.com *Adresa redacţiei: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29, 

cod 540390 * telefon: 0365407700, 0744474258. Materialele nepublicate nu se restituie. Responsabilitatea 

asupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora.

Vatra veche 1, 2012

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?