Vatra veche 5- 2011 - WordPress.com

5 

Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul III, nr. 5(27), mai 2011 *ISSN 2066-0952 

VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I.Slavici, I.L. Caragiale, G. Coşbuc 

VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ 

____________________________________________________________________________________________________________________ 

_________________________________________________________________________________________________________ 

NAE IONESCU, VASILE BĂNCILĂ, ANTON DUMITRIU – LUCRĂRI DE NICĂPETRE 

_________________________________________________________________________________________________________ 

ANTOLOGIE „VATRA 

VECHE” 

NU-I LUMINĂ NICĂRI 

Nu-i lumină nicări, 

C-or murit toţi oamenii. 

Numa’ la mândruţa me, 

Arde lompa ca ş-o ste’, 

C-o gândit c-oi merj’ la ie! 

Ş-atâta m-oi duce-n noapte 

Până m-oi ‘tâlni c-o moarte 

Şi m-o pune-n copârşeu, 

La un loc cu Dumnezău, 

Copârşeu cu scânduri late, 

Unde moartea nu străbate, 

Copârşeu cu scânduri ude, 

Unde doru’ un pătrunde, 

Nici dragostea un răspunde. 

(Versiunea interpretată de 

Grigore Leşe)

Nu-i lumină nicări/1 

Restituiri. Nicăpetre, de Maria Stoica/2 

Vatra veche dialog cu Tudor Gheorghe, de Raia Rogac/3 

Poeme de Mariana Floarea/5 

Anchetă „Vatra veche”: Prietenia/duşmănia literară, Divinul paznic, de Ion 

Nete/6 

Poeme de Andrei Fischof/7 

Miron Costin (30 martie 1633 – 1691)- 320 ani de la moarte, de George Baciu/8 

Ipostaze ale satului în poezia lui Lucian Blaga, de Ioan Gheorghişor /9 

Dulcea povară a biografiei – Hortensia Papadat-Bengescu şi Simone de 

Beauvoir, (IV) de Carmen Ardelean/11 

Lirica interbelică în „Abecedar” şi „Pagini literare”, de Maria Vaida/13 

Ioan Alexandru, Imnele bucuriei – la o nouă lectură, de Aurel Hancu/15 

Enciclopedia zmeilor, de Mircea Cărtărescu, un posibil model de lectură (III), 

de Adela Lungu-Schindler/17 

Drama „Meşterul” de Adrian Maniu, de Lucreţia Bogdan/20 

Despre Deschis, de George Popa/22 

Alte argumente pro memoria, de Mihai Floarea/25 

Cronica literară. Eugen Dorcescu şi tentaţia fructului interzis, de Iulian 

Chivu/27 

Cântăreţ al forţei negre. Ion Mureşan. cartea Alcool, de George Paşa/28 

Poemul Phoenix (Nicolae Băciuţ), de Ion Pachia Tatomirescu/30 

Tăcerea Magilor (Valentin Marica), de Menuţ Maximinian/31 

Cuplul lecturii. Sexagenara şi tânărul, de Nora Iuga, de Alexandrina Ana 

Durac/32 

Theodor Damian, păstorul de oameni şi de cuvinte, de Lucian Gruia/34 

O gâlceavă a înţeleptului cu lumea (Constantin Călin), de Mircea Dinutz/35 

Cu ochii pe literatură (Andrei Moldovan), de Elena M. Cîmpan/36 

Un prozator remarcabil (Ioan Voaideş), de A.I.Brumaru/38 

La aniversară. Valentina Becart, de Mariana Cristescu/39 

Filtre. Înger sechestrat (Ion Iancu Vale), de Mihai Antonescu/40 

Lucia Sav, o poetă cu valenţe elegiace, de Nastasia Maniu/41 

Florin Piersic, o carte, de Menuţ Maximinian/42 

Calea spre inimă (Nazarica Munteanu), de Menuţ Maximinian/42 

Managementul serviciilor de bibliotecă (Liliana Moldovan), de Constantin 

Cubleşan/43 

Podul suspendat.... (Suzana Deac), de Melania Cuc/44 

Note de spunere şi de lectură (Mariana Brăescu), de Cleopatra Lorinţiu/45 

„Drumomania” spiritului (Ion Parhon), de Victor Bibicioiu/47 

În braţele ceţii (Mariana Floarea ), de Dan Damaschin/47 

Poeme de Darie Ducan/48 

Direcţia nouă. Sesiunea de autografe, de Elena M. Cîmpan/49 

Documentele continuităţii. Î.P.S. Ioan Sălăjanul, Despre sfinţi, dialog de 

Luminiţa Cornea/51 

Aici sau Scrisoare către cei ce ţin în dreptul inimii Cartea, de Valentin Marica/52 

Mistica, între convenţional şi teologic, de Mihai Andrei Aldea/53 

Starea prozei. Sfidarea, de Geo Constantinescu/55 

Poeme de Ion Cristofor/56 

Încercări de străpungere a tăcerii gândului (VIII), de Elena Neagoe/57 

Poeme de Marin Moscu/59 

Poeme de Ştefan Jurcă/59 

Mapamond. Un român în India (XI), de Ovidiu Ivancu /60 

Biblioteca Babel. Mic florilegiu de poeme nipone, de Ion Roşioru/62 

Un român în Japonia, Adriana Yamane, de Eugen Axinte/63 

Torii – Poarta de piatră, de Adriana Yamane/63 

„Vatra veche” dialog cu Constantin Cubleşan, de Liliana Moldovan/64 

Moartea zeiţei Lidia, poem de Viorica Lazăr/67 

Natyanova Bucureşti – Târgovişte, de George Anca/68 

Amarnica mea bucurie. Tratat de singurătate, de Cezarina Adamescu/69 

Starea prozei. Zică lumea ce o vrea, de Corina Lucia Costea, cu o prezentare de 

Nicolae Băciuţ/70 

Poeme de Sorin Lucaciu/71 

„Vatra veche” dialog cu Nicolae Rusu, de Mirela Corina Chindea/72 

Concurs de creaţie religioasă/75 

Aniversări. Eripitur persona manet res (Biblioteca „Târgu-Mureş”), de Ilie 

Şandru/76 

Debut. Miruna Miron/77 

Români de mult uitaţi – Goliat de România, de Ion C. Hiru/78 

Pamflet. A cincea scrisoare franco-afonă. A tunat şi i-a adunat, de Hydra 

N.T./79 

Şevalet. Casoni Ibolya – Trepte, de Nicolae Băciuţ/80 

Melania Cuc prin Semne (în) semnate, de Elena M. Cîmpan/81 

Istorie şi culoare (Gheorghe Opriş), de Nicolae Băciuţ/82 

Identităţi plastice, de Nicolae Băciuţ/82 

Literatură şi film. Lui Dumnezeu nu-i place să ne fotografiem, de Alexandru 

Jurcan/83 

Optimism/pesimism, de Daniel Mureşan/83 

Concursul “Ion Creangă”, de Codrin Vasiloancă-Smirnov/84 

„Vatra veche” la „Caiete silvane”/84 

Curier/85 

Centrul Cultural “Nicăpetre”, Brăila, foto/87 

Starea prozei. A sta în calea oamenilor..., de Adrian Botez/88 

Număr ilustrat cu reproduceri după lucrări de Nicăpetre 

Până în anul 1980 Nicăpetre (pseudonimul lui Bălănică 

Petre) a trăit, a creat şi a expus în România. A fost 

cunoscut şi apreciat încă din anii studenţiei la Institutul de 

arte plastice Nicolae Grigorescu (1958-1964), atât ca 

desenator (a colaborat la revistele Luceafărul, România 

Literară, Săptămâna, Viaţa Românească, Albina, 

Ifjumuncas) cât şi ca sculptor (în anul 1966 a obţinut 

bursa Storck). Prima expoziţie personală de sculptură şi 

desen, Cariatide, din anul 1969 (Galeria Simeza, 

Bucureşti), l-a consacrat printre cele mai importante nume 

ale generaţiei sale. 

La 15 iulie 1980, Nicăpetre a părăsit România, 

profitând de invitaţia la Simpozionul de sculptură în 

marmură de la Skironio (Grecia), organizat de soţia 

sculptorului Costas Polichronopoulos, în memoria 

acestuia. După o scurtă perioadă petrecută în Grecia şi în 

Italia, în iulie 1981, Nicăpetre a emigrat în Canada, 

stabilindu-se la Toronto. Avea 45 de ani şi o carieră 

artistică, dar în locul unde şi-a imaginat că va găsi 

libertatea (de gândire, de creaţie) numele său era total 

necunoscut, iar din sculptură nu-şi putea asigura existenţa. 

A lucrat ca dulgher sau vopsitor pentru a supravieţui, dar 

în ascuns a continuat să deseneze (ciclul Artistul şi 

Natura), să picteze (ciclul Livezi înflorite), să scrie 

(volumul autobiografic Brăiliţa - Downtown - via UAP) şi 

să cioplească, în parcuri şi în locuri izolate, trunchiuri de 

copaci doborâţi de furtună şi, din ce în ce mai rar, în 

piatră. Din anul 1982, a început să expună în Toronto, 

pictură şi sculptură, la Columbus Center, iar în 1985 a 

deschis expoziţia personală de sculptură la Goethe 

Institute. Acesta a fost începutul unei intense activităţi 

expoziţionale care îi va aduce recunoaşterea 

internaţională, culminând cu obţinerea Marelui Premiu la 

Concursul Internaţional de Sculptură Henri Moore de la 

Hakone (Japonia), din anul 1991. 

După anul 1990, Nicăpetre a venit anual în ţară, 

interesat să-şi recupereze lucrările risipite după plecarea 

sa, dar şi să ia pulsul vieţii culturale româneşti. Ar fi dorit 

să expună în capitală, la Muzeul Naţional de Artă sau întrun 

spaţiu al U.A.P., dar încercările lui au eşuat. Este unul 

dintre motivele care ne-au determinat să iniţiem proiectul 

de înfiinţare a Centrului Cultural Nicăpetre. 

Centrul Cultural a fost inaugurat în 6 decembrie 2001, 

cu expoziţia de desene Nulla dies sine linea. Cu acest 

prilej, Nicăpetre a acceptat propunerea noastră de a 

organiza expoziţia retrospectivă la Brăila, în noiembrie 

2002, şi ne-a comunicat intenţia de a dona muzeului o 

parte dintre lucrările aflate în Canada împreună cu 

materialul documentar asociat. A treia etapă a proiectului, 

realizarea albumului monografic Nicăpetre, s-a desfăşurat 

în 2003 şi s-a încheiat cu lansarea lui la Bucureşti 

(Muzeul de Istorie şi Artă a Municipiului - 27 noiembrie) 

şi la Brăila (Centrul Cultural Nicăpetre - 2 decembrie). 

Proiectul de înfiinţare a Centrului Cultural Nicăpetre 

este primul caz de recuperare, pentru patrimoniul cultural 

naţional, a operei unui artist român de talie internaţională, 

din diaspora. Acesta poate reprezenta un model de 

atitudine a unei comunităţi care îşi respectă valorile şi 

găseşte resurse pentru ocrotirea şi promovarea lor. 

MARIA STOICA 

2

„Mulţi oameni din Ţară 

au zis că sunt 

basarabean” 

Cântăreţul, compozitorul şi actorul 

Tudor Gheorghe s-a născut la 1 

august 1945 în comuna Podari, 

judeţul Dolj, într-o familie de ţărani. 

Copilaria, dar mai ales adolescența, i- 

au fost marcate de arestul şi 

închisoarea, la care a fost supus tatăl 

său la Aiud, în calitate de deţinut 

politic. 

Şi-a făcut studiile la Liceul Nicolae 

Bălcescu din Craiova, apoi la 

Institutul de Teatru din Bucureşti, 

Facultatea de Actorie. Cariera 

artistică, după absolvirea facultăţii în 

1966, o începe ca angajat la Teatrul 

Naţional din Craiova, fiind la 21 de 

ani cel mai tânăr actor din ţară. Aici a 

debutat cu rolul paznicului în Cocoşul 

negru de Victor Eftimiu. Chiar din 

primii ani a jucat alături de mari 

actori craioveni ai timpului în Visul 

unei nopţi de iarnă, de Tudor 

Muşatescu, D-ale carnavalului, de I. 

L. Caragiale, Doamna nevăzută, de 

Pedro Calderon de la Barca ş.a. În 

perioada 1970 - 1990 a jucat în creaţii 

de mare profunzime artistică, cum ar 

fi Mitică Popescu, de Camil Petrescu, 

Filfizonul pedepsit, de John 

Vanbrugh, Unchiul Vanea, de Anton 

Cehov, Piticul din grădina de vară de 

Dumitru Radu Popescu ş.a., care se 

bucurau de mare succes la public. În 

1969, susţine primul spectacol 

individual, Menestrel la curţile 

dorului, având repere poezia lui 

Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Ion 

Barbu. După câţiva ani de studii la 

Institutul de Folclor din Bucureşti, 

pregăteşte al doilea spectacol, intitulat 

Şapte balade. După acest start foarte 

reuşit, aproape în fiecare an pregăteşte 

şi susţine câte un spectacol 

inedit. Fiind în vizorul Securităţii, 

aceasta n-a întârziat să-şi demonstreze 

ostilitatea. Spectacolul Pe-un 

franc poet, pe versuri de Ion Luca 

Caragiale, susţinut în 1979, a fost 

interzis imediat după premieră, 

ulterior şi toate celelalte spectacole. 

Tudor Gheorghe a revenit în scenă 

după revoluţie în 1992, cu spectacolul 

Cântece cu gura închisă. Din 1999 

începe seria de spectacole 

Anotimpurile poeziei româneşti în 

colaborare cu dirijorul Marius 

Leonard Hristescu. Din 2006, susţine 

o alte serie de şapte spectacole cu 

genericul Săptămâna risipitorului de 

frumuseţi. 

În 1971, Eugen Barbu menţiona: 

Scriu cu toată răspunderea că de la 

Maria Tănase nu am avut o 

personalitate mai puternică în ce 

priveşte comorile noastre folclorice 

ca acest tânăr şi neîntrecut actor din 

Craiova. 

* 

- Domnule Tudor Gheorghe, mă 

bucur să vă revăd după lansarea 

cărţii În umbra menestrelului acum, 

înainte de spectacolul Cavalerii 

felinarelor târzii, dorind să vă 

adresez o serie de întrebări de mare 

interes pentru publicul basarabean. 

Adrian Păunescu îmi spunea întrun 

interviu că naşterea Domniei 

sale e definitiv basarabeană, am 

putea spune de Tudor Gheorghe că 

are o simţire poetică basarabeană... 

de vreo patru decenii în urmă, când 

a descoperit primele poezii ale lui 

Grigore Vieru. 

- Aş putea să vă spun că de multe 

ori, datorită afinităţii mele pentru 

sensibilitatea acestei zone a 

României, mulţi oameni din Ţară miau 

zis că sunt basarabean. 

- Da? 

- Da, da, pe cuvânt, în România, 

mi-au zis de multe ori: A! Tudor 

Gheorghe, e basarabean. Eu sunt 

născut în Oltenia. Şi care-i legătura? 

Eu sunt născut pe malul Jiului şi am o 

mulţime de fraţi născuţi pe malul 

Prutului. Sunt două râuri care se leagă 

într-o prietenie straşnică şi de-o viaţă. 

Eu am îndrăgit poezia Basarabiei, am 

cunoscut-o mai întâi prin intermediul 

lui Grigore Vieru, cum aţi spus şi 

dumneavoastră, mult înainte de 1989, 

asta graţie prietenilor noştri poeţi de 

mare clasă, cum ar fi Nichita 

Stănescu, Ioan Alexandru ş.a. Ioan 

Alexandru mi-a adus primele lui cărţi 

de la Moscova, s-au întâlnit acolo. 

Îmi era foarte greu să citesc, pentru că 

poeziile erau scrise în litere chirilice. 

Făcusem la şcoală limba rusă şi ştiam 

să citesc. Şi totuşi, îmi era foarte 

peste mână, ca să zic aşa, să citesc În 

limba ta ţi-i dor de mama, vers scris 

cu litere ruseşti. După aceasta, a 

apărut o carte la Editura de la Iaşi 

condusă de Mircea Iacoban, o 

cărticică care se chema Steaua de 

vineri. Şi m-am bucurat să găsesc 

acolo poezia aceasta în toată 

frumuseţea ei. Aşa am luat contact cu 

poezia lui Grigore Vieru. După aceea, 

am avut bucuria să vin să iau legătura 

cu acest colectiv minunat de la 

Literatura şi arta. Aici i-am cunoscut 

pe Nicolae Dabija, pe Leonida Lari, 

pe Dumitru Matcovschi, pe Ion 

Hadârcă şi încă pe foarte mulţi. Mi-a 

plăcut enorm poezia lui Liviu 

Damian, pe care am cântat-o. M-a 

uimit şi mi-a plăcut că aceşti poeţi, de 

care v-am spus, aveau o curăţenie 

interioară extraordinară şi o poezie 

necontrafăcută. Dacă în România în 

acea perioadă erau tot felul de căutări 

poetice de extravanganţă poetică, de 

exagerări, de imitaţie a unor curente 

străine, aici nu ajunsese asta, ele 

(versurile), curgeau direct dintr-o 

poezie simplă, eminesciană. Şi acest 

lucru l-am apreciat enorm. 

- Spuneaţi la lansarea cărţii În 

umbra menestrelului, de Mircea 

Pospai, protagonistul căreia 

sunteţi, la întâlnirea cu publicul 

basarabean la Teatrul Satiricus Ion 

Luca Caragiale, că ştiţi pe dinafară 

peste 4000 de poeme, un record 

demn pentru Cartea Guinness. → 

RAIA ROGAC

Dacă le mai adăugaţi şi pe 

acestea din spectacolul Cavalerii 

felinarelor târzii şi cele din 

spectacolul cu poezia lui Grigore 

Vieru, în ultimă etapă de pregătire, 

atunci chiar că ar trebui atenţionaţi 

cei de la Guinness... 

- Nu se pune aşa problema. Eu de 

multă vreme mă gândeam la un 

spectacol Grigore Vieru. Pe lângă 

programele mele care sunt destul de 

variate şi de vaste, intenţionez, în 

această perioadă în care cultura e 

pusă pe planul doi şi sunt alte 

interese, să fac un proces deştept de 

reconstituire a unor valori esenţiale 

ale poeziei româneşti, de promovare a 

lor, pentru această generaţie tânără, 

care nu are acces la poezia aceasta, 

căci nu i s-a inoculat ideea de a şti, de 

a iubi poezia. Ea, tânăra generaţie, şia 

pierdut din romantism, este cu ochii 

cât mai repede să câştige bani, să 

plece din ţară. Poate că au dreptate că 

viaţa acum trebuie trăită. Bun! Şi 

dacă o trăieşti degeaba? 

- Degeaba, după câte ştiu, e titlul 

unui spectacol inedit de ultimă oră 

în stil rock-simfonic, pe care încă 

nu l-aţi încercat la publicul 

basarabean. 

- Vom avea timp şi pentru acesta. 

Dar să revin la gândul despre tânăra 

generaţie... Trebuie în viaţă să ai un 

reazăm, un sprijin. Şi atunci mi-am 

spus că voi face cunoscută muzica 

populară românească adevărată, dar 

nu contrafacerile. Folclorul la ora 

actuală e plin de contrafaceri. Şi am 

făcut aceste spectacole de folclor 

autentic. Lucrez acum la un spectacol 

istorie a evoluţiei limbii române prin 

poezie de la începuturile ei până 

astăzi. Iată că pun în valoare limba 

română. 

- Va fi un grandios spectacol... 

- Tematica este interesantă şi 

frumoasă. Am făcut deja un spectacol 

pe care vreau să-l aduc la Chişinău în 

primăvară, se cheamă Taina 

cuvintelor, începe de la primele 

manifestări în limba română şi se 

încheie la domnul Alecsandri. Al 

doilea spectacol va fi Eminescu - 

Macedonski. Doi poeţi esenţiali 

pentru limba şi cultura română. Şi pe 

urmă va fi cel de-al treilea spectacol 

consacrat poeziei filozoficomeditative 

de la Eminescu, trecând pe 

la Blaga şi până la Ioan Alexandru. 

Tot pe aceeaşi idee a poeziei 

filozofico-meditative, cel de-al 

patrulea spectacol va fi dedicat 

poeziei moderne, pornind de la 

Macedonski, Arghezi şi ajungând la 

Marin Sorescu, Nichita Stănescu. În 

al cincilea spectacol, voi include 

poemele mele preferate din întreaga 

literatură contemporană. Aici se vor 

regăsi şi poezii basarabene. 

- Aveţi şi un termen limită 

pentru aşa ceva? 

- Termenul numai Dumnezeu ţi-l 

poate da. Numai El ştie cât ne lasă. 

- Tot la lansare aţi concretizat că 

spectacolul dedicat poeziei lui 

Grigore Vieru îl aveţi pregătit 

nouăzeci la sută, cu acesta puteţi 

veni mai repede decât în 

primăvară, să zicem în ianuarie la 

ziua comemorării trecerii în 

eternitate a poetului sau în 

februarie - la comemorarea zilei de 

naştere. 

-Pe lângă proiectele despre care v- 

am vorbit, mai am câteva gânduri 

importante de a realiza patru 

spectacole cu cei mai reprezentativi 

poeţi contemporani cu mine, poeţi pe 

care i-am prins în viaţă, poeţi al căror 

ritm interior l-am simţit eu. Şi aceştia 

ar fi: Mircea Micu, mare poet român, 

am şi făcut pentru el un spectacol, 

Dumnezeu să-l ierte, a murit de 

curând, acum câteva luni de zile, care 

se numea Chemarea păsării deacasă, 

numai versuri de Mircea Micu. 

Urmează Grigore Vieru. De ce? 

Pentru că în mod firesc cele mai 

frumoase poeme despre mamă în 

literatură română le-am întâlnit la 

Mircea Micu şi la Grigore Vieru. La 

Grigore Vieru e însă o cheie în plus în 

poezia despre mamă, pe care o poţi 

interpreta. Eu când spun cuvântul 

mamă, mă gândesc într-un fel şi la 

Ţară, şi atunci poezia lui Grigore 

Vieru capătă o altă conotaţie, mai 

dramatică, mai profundă, mai 

puternică. 

- Cum se va numi? 

4 

- Nu ştiu încă, dar sigur voi găsi un 

titlu frumos. Va fi o selecţie făcută 

din toată poezia lui. Nu e deloc uşor, 

pentru că sunt foarte multe poeme 

frumoase, voi selecta în jur de vreo 

treizeci, care vor fi şi cântate, şi 

recitate, vor curge una dintr-alta. Va 

fi, de fapt, un singur poem, care se va 

chema Grigore Vieru. 

- Tristeţea e soră cu meditaţia şi 

ea are un accent pronunţat în 

spectacolele dumneavoastră. Aveţi 

şi spectacole pur umoristice? 

- Satirice. Cum să nu? Gândiţi-vă 

că am făcut spectacol cu poezia 

domnului Caragiale, care e plină de 

umor. Am mai făcut trei spectacole de 

folclor, n-am venit cu ele la 

Chişinău... 

- Încă n-aţi venit, dar s-ar putea. 

- Bineînţeles. Eu nu sunt un 

cântăreţ de muzică populară, cum nu 

sunt nici un cântăreţ de muzică 

uşoară. Sunt eu şi atât. Ei bine, în 

acele spectacole, ca să scăpăm de o 

anume monotonie, pentru că ea 

uneori se instalează vrei nu vrei, leam 

împănat cu umor. Sunt absolut 

senzaţionale în acest sens poemele lui 

Marin Sorescu din volumele La 

lilieci. Au un umor devastator. Lumea 

râde în sală la spectacolele astea de se 

ţin cu mâinile de burtă. 

- De Marin Sorescu v-a legat o 

strânsă prietenie, care altele v-au 

mai marcat în timp? 

- Cea cu Romulus Vulpescu, care 

mi-a fost şi mentor o bună perioadă 

de timp. Primul meu spectacol l-am 

făcut singur. Al doilea spectacol cu 

baladele despre care v-am vorbit, de 

asemenea, l-am făcut singur. După 

aceea, am făcut trei spectacole la 

Muzeul Literaturii Române. Acolo 

am făcut o introspecţie interesantă în 

poezia română şi omul care mi-a 

deschis practic poarta către 

cunoaşterea poeziei române a fost 

Romulus Vulpescu. Şi am rămas întro 

relaţie extraordinară. Am fost foarte 

bun prieten cu Nichita Stănescu. Am 

fost foarte-foarte bun prieten cu 

Adrian Păunescu. Nici n-a reuşit 

trupul lui să se răcească bine în 

mormânt, ca să zic aşa, şi au sărit 

aceştea - impotenţii culturali şi 

pseudo-poeţii, să critice, că, mă rog, 

de ce i-au făcut înmormântare cu onor 

militar, ce a făcut pentru aceasta? → 

_____ 

Foto: Nicolae Băciuţ, Tudor Gheorghe, 

Lazăr Lădariu, Târgu-Mureş, 10 

februarie 2009

Dar are Steaua României în grad de 

Cavaler! Şi pe mine când o să mă 

îngroape o să se găsească vreun 

tâmpit care să zică ce a mai făcut şi 

ăsta, şi atunci mă voi scula din sicriu 

şi-i voi spune: tâmpitule, eu am făcut 

spectacolul poeziei române de la 

origini şi până acum. Dar să revin... 

Toţi prietenii mei sunt buni, nu pot 

să-l pun pe unul mai sus decât altul. 

- Şi basarabeni? 

- O-o! Sunt mai mulţi. Am şi spus, 

Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, 

dar... acuşi începe spectacolul. 

- Atunci continuăm dialogul 

după spectacol, pe care vreau să-l 

prezentaţi succint acum. 

- Sunt oameni care mai au 

nostalgia comunismului. Am vrut să 

fac acest spectacol pentru ca generaţia 

tânără de astăzi să ştie despre ce este 

vorba, să nu mai creadă că sistemul 

comunist prin care ţara mea a trecut 

va mai putea fi vreodată suportat. 

Spectacolul Cavalerii felinarelor 

târzii este un regal muzical care 

cuprinde cele mai frumoase melodii 

din repertoriul lui Zavaidoc şi Jean 

Moscopol, două legende ale muzicii 

interbelice. Sunt acompaniat de 

Orchestra Arkadia, sub bagheta 

dirijorului, orchestratorului şi 

proaspăt directorului Filarmonicii din 

Craiova, talentatul Marius Hristescu. 

Zavaidoc (numele adevărat Marin 

Teodorescu), a fost fiul unui apreciat 

violonist şi ţambalist, virtuozitatea sa 

a fost înalt preţuită de însuşi George 

Enescu, alături de care a susţinut 

spectacole muzicale în faţa soldaţilor 

şi ofiţerilor români pentru a-i 

încuraja. Celălalt – Jan Moscopol, 

personalitate complexă, s-a remarcat 

prin romanţe şi muzică de petrecere. 

El a lansat o serie de cântece care au 

devenit celebre, cum ar fi Vrei să nentâlnim 

sâmbătă seara ş.a., preluate 

şi cântate cu mult succes de Gică 

Petrescu. Ulterior, s-a aflat în exil din 

cauza atitudinii anticomuniste 

exprimate în cântecele sale. Ambii 

cântăreţi îşi aveau publicul său. 

Primul cânta pentru elita Bucureştilor 

– boieri şi cucoane, al doilea pentru 

reprezentanţii clasei de mijloc, care, 

spre regret, astăzi lipseşte în România. 

Ambii erau foarte talentaţi şi se 

bucurau de o popularitate deosebită. 

- Iar acum vă doresc multă 

baftă! 

(după spectacol) 

- Domnule Tudor Ghorghe, 

permiteţi-mi mai întâi să vă 

adresez felicitări cu prilejul 

conferirii înaltei distincţii Ordinul 

Republicii de către preşedinteleinterimar 

Mihai Ghimpu, în semn 

de înaltă apreciere a meritelor 

deosebite în dezvoltarea artei 

muzicale, pentru contribuţie 

substanţială la promovarea 

valorilor culturii naţionale şi înaltă 

măestrie profesională, de asemenea 

pentru marele succes la public, pe 

care l-aţi avut. 

- Vă mulţumesc. Aveţi toată 

încrederea că voi reveni la Chişinău. 

Din nou m-am bucurat de căldura 

primitoare a oamenilor de aici. A fost 

un spectacol care mi-a mers şi mie la 

inimă şi se pare că nu numai mie, 

pentru că entuziasmul sălii a fost cel 

care a dat măsura satisfacţiei mele 

depline. Aşa cum vă spuneam mai 

înainte, voi rămâne în permanenţă 

dator moldovenilor, pentru că n-am 

venit cu toate spectacolele mele şi voi 

încerca de acum încolo să repar 

această greşeală şi încet-încet să 

recupez. Mai mult ca sigur că în 

primăvară o să vin să facem un 

spectacol cu orchestra simfonică, să 

ascultăm ce înseamnă Au înnebunit 

salcâmii... 

- După o poezie de Arhip 

Cibotaru. 

- Da. Poate termin şi spectacolul 

cu poezia lui Grigore Vieru şi va fi 

din nou o seară frumoasă. 

- Poate continuaţi şi proiectul 

despre care ne-aţi vorbit în 

prealabil despre lansarea unor 

lucrări inedite pentru Sărbătoarea 

Limba noastră cea română de la 

Chişinău, la fiecare ediţie. Vă 

sugerez în acest sens poezia 

regretatului Victor Teleucă O altă 

limbă mai frumoasă nu-i, scrisă încă 

în 1958, iniţial fiind neadmisă 

pentru publicare. 

- Să-mi ajungă timp. 

- O ultimă întrebare, imprevizibilă, 

dar prefer s-o adresez tuturor 

interlocutorilor mei: care sunt relaţiile 

dumnevoastră cu biblioteca? 

- Totale. Mă simt legat de bibliotecă, 

mai ales acum când pregătesc 

spectacolul dedicat poeziei române de 

la origini şi până în prezent. 

- Vă mulţumesc mult şi sper să 

continuăm dialogul la primăvară, 

când vor înnebuni salcâmii, căci n- 

am epuizat toate întrebările, sau 

poate şi mai devreme. 

- Şi eu vă mulţumesc. 

5 

EchoDopplerpoem 

Domnului prof. 

dr.Caius Duncea 

Sângele meu, 

e acesta 

în care bate-n volute 

piaza cea rea? 

pe urma 

sprintenei ciute… 

O clipă-nceată, 

Dup-o clipită; 

Cât o ochire. 

Bătaie în ritm 

De trei timpi. 

Spre mâine 

venind de niciunde 

ca-ntr-o ferice privire 

pironită în gol. 

Cum puiul 

în jilavă toamnă, 

îndelung 

căutând după stol 

aţipi, tremurând 

şi golaş, 

între ierburi. 

Aşa, 

cu ochii la stea, 

inima mea. 

In sângele meu bate oare 

urma zburândă 

a ciutei pierdute? 

ori piaza cea rea 

glonţul 

urmei găsite 

a sprintenei ciute? 

De-a pururi pierdute. 

În braţele ceţii 

Inima ta în tâmpla mea pulsând: 

O veşnicie de-o clipită. 

Cum tainice frunze de vânt 

În braţele ceţii palpită. 

Ci-n seri, mai singură ca luna, 

Întunecată-n ape de oglinzi, 

Pe braţe dusă, despletită, 

De norii vineţi, translucizi. 

Ca şi cum 

Ai plecat 

ca şi cum 

n-ai fi venit 

niciodată. 

Ca şi cum 

visul întreg 

a murit 

în chemarea mea vinovată. 

MARIANA FLOAREA

Amân de pe o zi pe alta să scriu ce am 

de gând, căutând cuvintele făcute anume 

să exprime ceea ce simt în urma norocului 

intersectării existenţei mele cu excepţia 

sub numele FĂNUŞ NEAGU. 

Atins de morbul scrisului, dădeam şi eu 

târcoale coliviei de aur a vieţii literare, 

într-o sondare, pe cont propriu, pentru a 

mă lămuri ce e şi cum se ajunge la 

mirabila îndeletnicire de scriitor, singura 

capabilă să-i asigure omului revanşa, prin deschiderea porţilor 

întru necuprinsul imaginarului, pentru pătimirile de care viaţa nu 

pregetă a-i face parte din belşug. 

Am sau nu am vocaţie literară, aceasta era întrebarea care mă 

frământa. Urmată de alta, poate şi mai dilematică: cine, cum şi 

când mă poate diagnostica ? 

Visând, mă lăsam amăgit de formula introductivă a poveştilor 

care îmi împuiau capul, până mă vedeam întâmpinat, la capătul 

călătoriei mele, tocmai de acela care, înzestrat dumnezeieşte, ca 

urmare a atingerii graţiei divine, putea hotărî asupra vieţii 

mele… 

E uşor de închipuit ce se întâmpla mai departe, numai că, 

deschizând ochii, mă trezeam în acelaşi punct zero al călătoriei, 

pentru că nu ştiam încotro s-o iau şi nici nu avea cine să mă 

înveţe. 

Eram, altfel spus, în ipostaza kafkianului om de la ţară, cred că 

această mărturisire am mai făcut-o, dar aici şi acum îi este locul 

pentru că, transplantând-o în alt context, nu am făcut decât să-i 

ocolesc adevărata geneză, poate şi dintr-un egoism ciudat că mă 

aflu în posesesia unei taine de care nu s-ar mai cuveni să afle 

nimeni… 

Exact aşa cum îi dă preotul poveţe lămuritoare lui K., cum că 

în privinţa justiţiei se poate amăgi -, ilustrându-şi spusa chiar 

printr-un extras din una din scrierile ce servesc drept introducere 

în lege -, închipuindu-mă ca acel om de la ţară, aşteptam cu 

sufletul la gură să-l întâlnesc pe PORTARUL menit să-mi 

permită intrarea în lumea literară. Şi făceam ceea ce îmi sta în 

puteri, scriam întruna, adică, băteam, într-un fel, în POARTĂ, 

respectiv POŞTA REDACŢIEI. 

Preursirea, mai mult ca sigur, a aranjat în aşa fel încât mie să 

nu-mi deschidă un portar în uniformă, preocupat să găsească 

formule de tărăgănare, prin care să îngăduie petrecerea timpului, 

ci însuşi DIVINUL PAZNIC. 

Era pe vremea acelui LUCEAFĂR deschis şi încăpător precum 

cântul închipuit de poet cât să cuprindă foşnirea mătăsoasă a 

mărilor de sare… 

Nu mi-a fost dat să aud „acum nu te pot lăsa să intri”, sau „mai 

târziu poate că da, acum, însă, nu”, sau „Dacă te ispiteşte aşa de 

tare, încearcă să intri în ciuda interdicţiei mele. Dar bagă de 

seamă: EU SUNT PUTERNIC…” şi multe alte asemenea 

îndoielnice aflări în treabă, ca în târziul din urmă să mi se spună 

„Pe aici n-ar fi putut intra nimeni altul, poarta asta îţi fusese 

hărăzită numai ţie. Acum mă duc s-o închid.” 

Dimpotrivă, marele prozator FĂNUŞ NEAGU m-a integrat în 

cursul rapid de însuşire a tainelor fără de care profesia de scriitor 

este de neînchipuit, între acestea, la loc de înalt respect şi 

preţuire, aflându-se cultul cuvântului scris. Acest curs, deşi se 

desfăşura prin intermediul PR (poşta redacţiei), deschis ca o 

agoră celor doritori de învăţătură, mărturisesc cu mâna pe inimă 

că mi-a fost mai de folos decât tot ceea ce studiasem timp de 

cinci ani de zile în facultate. Erau ca nişte pastile de înţelepciune 

care, deşi se distribuiau cu o adresă precisă (pe baza unor texte 

expediate redacţiei), puteau fi folosite de către toţi cei pe care îi 

preocupa scrisul în ADEVĂR. 

Numai gândul la neliniştea cu care aşteptam la fiecare sfârşit de 

săptămână apariţia LUCEAFĂRULUI îmi şi învie în suflet 

foamea cu care căutam pagina destinată POŞTEI REDACŢIEI, 

pentru ofranda ospăţului spiritual. Făceam abstracţie de numele 

propriu, pus ca destinatar, considerând că acele rânduri de 

înţelepciune magică îmi sunt adresate şi mie iar de modul în care 

îmi voi însuşi învăţătura lor depinde devenirea mea ca scriitor. 

Aşa că, parcurgeam pe nerăsuflate sentinţe precum: De pe malul 

râului unde locuieşti lumea se vede ca prin lacrimă, frumoasă, 

senină, plină de bucurii şi cu drumuri pierdute pe sub păduri şi 

pe sub gânduri. Poezia pe care o scrii suferă de prea multă gârlă, 

care curge numai pe sub pământ. 

Sau: Schiţa (o numesc totuşi impropriu) n-are umor în ciuda 

faptului c-o subintitulezi veselă. Are patru file, atât. Sau: Marţea 

iese din casă e o poezie scrisă pentru miercuri seara. Sau: 

Sfârşeală, - nefericit titlu, parcă ţi l-ar fi pus un duşman-, e un 

început mai mult decât promiţător. Am tăiat titlul cu două linii 

groase şi păstrez schiţa. Sau: Ai devenit discursivă. Bucuria te-a 

făcut să-ţi pierzi puţin capul şi humorul.Te rog să te aşezi la 

masă şi să lucrezi serios. Lasă chiotele pe seama celor care n-au 

talent. Sau: Mă simt dator să-ţi spun că Dumneata eşti devastat 

de îndoieli mult mai puţin decât îţi închipui. Din poemele pe 

care le-am citit, am desprins că ai o singură obsesie: aia de a 

scrie cu majuscule cuvântul PRINTRE. Ce taină cuprinde 

povestea asta? 

M-am considerat cu adevărat un fericit absolvent al acestor 

cursuri de înţelepciune rapidă din ziua când mi-am descoperit 

numele, în LUCEAFĂRUL, iar sub el una dintre primele mele 

proze. Apoi au urmat altele şi altele, zilele sfârşitului de 

săptămână transformându-se pentru mine în alese sărbători de 

suflet. 

Mărturisirea de azi o fac după ce am publicat câteva cărţi, 

având, la nevoie, pe ce să-mi bazez afirmaţia că intersectarea 

itinerariului vieţii mele cu acela al DIVINULUI PAZNIC aflat 

în post, la Poşta Redacţiei, a fost mai mult decât benefică, ei 

datorându-se devenirea mea ca scriitor. Nu am pomenit până 

acum cuvântul PRIETENIE, o fac acum cu convingerea că 

mărturisirea mea ilustrează una dintre nebănuitele faţete ale 

acestui cristal menit să ne înnobileze existenţa întru spirit. O 

consider o prietenie din cele trezitoare, când un om, hărăzit să 

descopere vocaţia literară a semenului nu pregetă a o face, 

manifestând acel dezinteres stimulator. Aşadar, chiar dacă nu 

ne-am împărtăşit vreodată semnul sentimentului sine qua non 

omului faţă de om, pot să jur că l-am simţit răsfrângându-se 

protector aasupra mea, aş lua ca argument chiar felul în care, 

fără a se simţi cât de cât stâjenit de prezenţa mea, FĂNUŞ 

NEAGU îşi trata congenerii, veniţi să-şi ofere creaţiile spre 

publicare. Sub ochii mei, s-au petrecut scene de genul acesta: 

Intrat în posesia filelor cu înscrisul poeziilor, FĂNUŞ NEAGU 

se ridica în picioare, ca la oficierea unei slujbe şi, după ce le 

parcurgea, supunându-le tăria versurilor la proba luminii minţii, 

le aşeza pe colţul biroului, de unde, cu intense suflări de 

îndepărtare, le îndrepta spre podea. Alungate, filele cădeau una 

după alta precum frunzele copacului lovit de brumă. Ceea ce m- 

a impresionat, de fiecare dată nu s-a supărat nimeni, semn că 

valoarea de excepţie a omului pe care mi-a fost menit să-l 

întâlnesc dinaintea PORŢII se bucura de o respectabilă 

recunoaştere, nu numai în rândul neofiţilor ca mine… 

Mărturisirea de faţă nu se vrea decât un semn prin care să 

dau seamă că ucenicia pe lângă marele prozator şi adevărat 

fondator de universuri imaginare m-a făcut ceea ce sunt, un 

învingător, de-acum putând spune şi eu că „Non omnis moriar”, 

adică nu am să mor în întregime… 

ION NETE 

6

PĂŞIND PE MALURI 

Păşind pe maluri – 

Fiecare pe cel aproape 

Fără să ştim 

Că am ajuns. 

Fără să ne oprim. 

Locul pietrişului ascuţit 

L-au luat pietrele alunecoase. 

Verdele tufelor 

Ne-a fost paza 

Ascunzând ce va să vină. 

Uneori se auzea un cântec 

Venind parcă sa stingă un foc 

Niciodată împlinit. 

Aşa vom păşi 

Până când cerul 

Va înceta să se oglindească 

În mare 

Precum o uitare târzie. 

PÂRGHIA 

Sunt ca pârghia cu punctul de sprijin 

Ştergându-se pe neobservate 

Printre emoţiile din memorie. 

Braţele sale inegale pâlpâie 

Desenându-mi setea 

De atât de greu câştigatele arome, 

Ale celor petrecute 

Şi ale celor, tot mai puţine, 

Ce vor mai fi să vină. 

Ca o pârghie sunt, 

Dar setea de a scrie, usturătoare, 

Umezind culcuşul 

Privirii din orbite 

Învinge seceta dintre oazele 

înşelătoare. 

NICI ÎNGERII 

Să mi se fi uscat cuvintele-mi sudori 

Din palmă? 

Pajiştea tristeţilor să mi se fi 

îngălbenit 

Şi nu mai recunosc privirea din 

oglindă? 

Sunt, toate, doar seminţele neprinse 

De-a lungul vremii vremurilor, certe? 

Cărţile-scut păstrând tăcerea-n ele 

Sunt obeliscul gândului statuie, 

Când toate mă întreabă – 

Unde, când şi cum fusese viaţa-mi? 

Nu mai ştiu. 

Şi dacă voi mărturisi, 

Nu mă va crede nimeni. 

Nici îngerii-cameleoni, 

Nici urma lor pe ceruri. 

CERUL CU RAZE ALBASTRE 

Doar moartea minţii 

Despică buturugile amintirilor 

Ca un trăznet viclean venind din 

adâncuri, 

Trăiri rătăcite prin labirinturile 

Circumvoluţiunilor 

Pe când acestea erau vii 

Şi risipitoare. 

Cândva am văzut 

Clipa tăcerii cum se lasă 

Pe faţa nevăzută a ochilor 

Alunecând în propria-i privire 

Precum luna 

Rătăcită în plină zi cu soare 

Pe cerul cu raze albastre. 

SALA DE URGENŢĂ 

Omul se naşte într-o lume 

Ca o cameră de urgenţă, 

Fără să ştie că acolo 

Se va şi întoarce. 

Uneori prea devreme, 

Căci nu totdeauna cei dintâi 

Pleacă primii. 

Dinafară totul pare posibil 

Şi menit doar lui, 

Dar lui, omului născut într-o lume 

Precum camera de urgenţă, 

Îi este dat să lupte 

Pentru fiecare petec de umbră, 

Dar nu cuprinde nimic cu mintea-i, 

Nici în cine să creadă, 

Nici în ce. 

Întors acolo, în sala de urgenţă, 

Din toate i-a rămas doar înstrăinarea 

Închisă sub pleoape. 

BÂRLOG 

Nu poţi intra în bârlog 

Dacă ţii arma de-a curmezişul. 

Nici sălbăticiunea n-o sfâşii, 

Nici teama nu ţi-o învingi. 

Deasupra-ţi ciorile aşteaptă hoitul, 

Frigul din tine nu le nimereşte. 

Gura bârlogului o sufocă 

Doar fumul de-aprinse frunze. 

Nu zadarnica aşteptare. 

Doar tu, nimenea altul, 

Vei înţelege clipa chemării 

Spre alt bârlog. 

Pădurea va tăcea 

De teama focului turbat 

De vânt. 

Nevăzutul. 

OPRIRI 

Nu te atinge de beznă 

Şi nici de lumină 

Dacă acestea nu vin 

Una dupa alta. 

E ca şi cum ai potrivi răspunsuri 

La întrebări nepuse. 

Nu ascunde cuvinte născute 

Din tine 

Chiar dacă rostul lor 

Nu se întrevede la orizont. 

Ele vor găsi, fără veste, drumul 

Spre tine. 

Căci în afara hârtiei 

Înflorind poeme 

Nu există, cât ar fi viaţa toată, 

Alte opriri. 

APOI, VOM VEDEA 

Respiraţia e auto-apărare. 

Dar dacă într-o zi 

Voi cădea 

Împiedicându-mă de atâtea 

Nelimpeziri 

În stare să orbească, 

Oare simţi-vei ? 

Voi încerca să nu privesc 

La vreunul din cei opriţi 

De sfânta curiozitate, 

Şi nici la tine, cea respirându-mă. 

Nu voi sparge ceea ce a rămas întreg 

Şi nu voi strânge resturile 

Amestecate cu propriile umbre. 

Voi continua. 

Apoi, vom vedea. 

ANDREI FISCHOF 

Portret de DRAGOŞ MORĂRESCU 

7

Miron Costin (1633-1691) 

a fost cărturarul cel mai de 

seamă al culturii româneşti a 

secolului al XVII-lea, una dintre 

personalităţile proeminente ale 

spiritualităţii carpato -danubiano 

- pontice. 

Fiul al lui Iancu (Ioan) 

Costin – mare hatman, Miron sau 

Mironaşco, cum era numit în 

familie, şi-a petrecut copilăria în 

Polonia, unde siliţi de împrejurări 

se refugiază Costineştii. Viitorul 

cronicar, după cum singur 

mărturiseşte, îşi face studiile la 

colegiul iezuit din Bar. Acolo se presupune că, ar fi studiat gramatica, 

retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, teologia, 

literatura antică şi poloneza (se presupune că ar fi studiat şi la Lvov). 

Prin 1638, i se va acorda titlul de nobil polonez şleahtici (titlul şi 

cetăţenia poloneză au primit-o tatăl cărturarului Iancu Costin, Miron şi 

doi fraţi ai săi: Alexandru şi Patomir). Mai tîrziu (1652-1653) Miron, 

împreună cu fraţii săi, se întoarce în Moldova, unde, datorită culturii 

sale înalte, legăturilor cu cele mai mari familii boiereşti, va urca repede 

pe scara ierarhică a dregătorilor de stat, devenind în 1675 mare 

logofăt. 

Notorietatea lui M. Costin, între contemporani, s-a afirmat de 

timpuriu şi pe diverse planuri: mare demnitar şi om politic, emisar 

diplomatic al domnitorilor Moldovei (V. Lupu, Gheorghe Ştefan, 

Eustratie (Istratie) Dabija, Dumitraşco Cantacuzino, Constantin 

Cantemir), participant activ la campanii militare, mare latifundar 

(peste 120 de sate şi părţi de sate, precum şi vii, case etc.), deţinător al 

unei averi importante şi înrudit cu cele mai importante neamuri 

boiereşti ale Moldovei (Movileştii, Urecheştii, Cantacuzinii) şi chiar 

domneşti, cărturar iscusit şi istoric de prestigiu. 

În 1683, după înfrângerea oastei otomane, M. Costin, ca 

participant la asediul Vienei (în tabăra otomană), a fost făcut 

prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieski, care însă l-a miluit, 

punându-i la dispoziţie unul din castelele sale de lângă oraşul Stryi, 

unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de 

aproape doi ani. După ce i s-a permis repatrierea, M. Costin nu a 

mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl 

lui Dimitrie Cantemir, care printr-o învinuire neîntemeiată l-a 

condamnat la moarte în 1691. 

Miron Costin este autorul mai 

multor scrieri în proză şi versuri. 

Principala sa operă este „Letopiseţul 

Ţării Moldovei de la Aron-Vodă 

încoace de unde este părăsit de Ureche, 

vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron 

Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş 

Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar 

de la naşterea mântuitorului lumii Iisus 

Hristos, 1675 meseţă ...dni". Letopiseţul 

este împărţit în 22 de capitole 

neintitulate, iar acestea în paragrafe, 

numite "zaciale", şi cuprinde o descriere 

desfăşurată a istoriei ţării între anii 

1595-1661, încheindu-se cu relatarea 

morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi 

înmormântarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, 

Miron Costin a rămas în primul rând istoric, căutând să-şi 

întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară. 

O altă operă costiniană este „Cronica Moldovei şi a 

Munteniei", scrisă în 1677. În câteva mici capitole, autorul descrie 

cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale culturii 

materiale ce atestă dominaţia romană în Bazinul carpatodunărean; 

prezintă date convingătoare cu privire la originea latinoromanică 

a limbii materne, se opreşte succint la legenda despre 

Dragoş, la credinţele şi superstiţiile moldovenilor, înşiruie 

ţinuturile, râurile şi oraşele Ţării Moldovei. În timpul 

prizonieratului în Polonia, M. Costin scrie "Poiema polonă" în 

versuri (limba poloneză), în care proslăveşte originea romană a 

poporului său, deplânge soarta grea a contemporanilor săi sub 

dominaţia turcilor, exprimându-şi încrederea că vor fi în stare să 

izbândească în lupta pentru libertate cu ajutorul regelui polon. 

În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte 

opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată „De 

neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Opera 

constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul 

Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre 

strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, 

despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi 

datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a arăta 

originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea 

comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită 

limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept 

argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi 

mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice. 

A scris primul poem filosofic din literatura noastră, „Viaţa 

lumii”, în versuri de 13-14 silabe, ce concretizează concepţia 

umanistă despre lume şi om. Poemul - pentru întâia dată publicat 

de B.P. Hasdeu în "Satyrul" (1866), cu caractere latine - cuprinde, 

în original, 130 de versuri în alfabet chirilic, un mic "tratat" de 

versificaţie şi încercarea unei „teorii" literare. 

Miron Costin îşi asumă explicit intenţia de a face literatură, 

mai mult chiar, în cuprinsul cuvântului său către cititori, boierul 

moldovean îşi exprimă dorinţa expresă de a demonstra că limba 

română este capabilă de a se structura şi de a funcţiona după 

norme poetice. În mărturisirea cronicarului, intenţionalitatea 

artistică este însoţită de smerenia creştină care transfigurează 

orgoliul creator în orizontul mult mai larg al întemeierii, al unui 

descălecat conştient al literarităţii şi al scriiturii în limba naţională. 

Viaţa lumii combină reflecţii pesimiste privind soarta omului şi a 

universului, caracterul trecător, precar şi imprevizibil al acestora, cu 

gânduri optimiste privind capacitatea omului de a se sustrage, prin fapta 

morală şi cugetare, sorţii fatale. Sursa motivului 

fortuna labilis (soarta schimbatoare), răspândit în 

literatura antică şi a Evului Mediu, o găseşte 

cronicarul, asemenea lui Neagoe Basarab, 

îndeosebi în Biblie (prin Ion Hrisostom), 

Ecleziastul fiind scrierea din care pare să se fi 

inspirat în primul rând. Un alt izvor biblic citat de 

Miron Costin sunt Psalmii lui David. Marcată, 

totodată, de clasicismul antic (cu reziduuri 

ideatice din Ovidiu - Triste, Pontice, Horaţiu - 

Ad Postumum, Ode, Vergiliu - Georgice), 

scrierea întrebuinţează şi maxime locale (ex. 

„Anii nu pot aduce ce aduce ceasul”).→ 

GEORGE BACIU 

____________ 

Foto: NICĂPETRE, CARIATIDA 1 

GALAŢI, MUZEU 

8

Poemul Viaţa lumii este construit pe un model compoziţional 

în patru timpi: 1) expunerea temei - fortuna labilis, prin mottoul 

din Ecleziastul; 2) exemplificarea sau argumentarea ei - şirul 

paradigmatic de cazuri care întăresc consideraţiunile de ordin 

teoretic asupra precarităţii vieţii umane, enumerarea unor situaţii 

de glorie apusă etc.; 3) lamentaţia - care recurge la motivul ubi 

sunt? (unde sunt?), derivat din fortuna labilis, care a făcut, şi el, 

carieră în epoca medievală, prilej cu care sunt invocate personaje 

de notorietate din istoria universală, în chip de victime ale sorţii; 4) 

epilogul, unde propune o soluţie de tip umanist pentru 

nestatornicia lumii - superioritatea unei vieţi morale şi îndemnul 

carpe diem fundamentat raţional. Nu trebuie uitat nici faptul că 

poemul a fost conceput în epoca de instabilitate şi de slăbire a 

moravurilor de pe vremea Ducăi-Vodă, de natură să provoace 

atare consideraţiuni, după cum trebuie ţinut cont şi de existenţa 

unor opinii potrivit cărora motivul fortuna labilis şi derivatele sale 

ar fi unele tipice pentru atmosfera barocă a respectivei epoci. Ca 

atare, dezvoltările lui Miron Costin sunt debitoare spiritului 

vremii. Ideea cu care debutează 

scrierea, comparând viaţa umană cu 

un fir de aţă, pare să fi fost inspirată 

de Ovidiu (Pontice, cartea a IV-a, 

epistola a III-a): „A lumii cântu cu jale 

cumplită viiaţa, / Cu griji şi primejdii, 

cum ieste şi aţa, / Prea supţire şi-n 

scurta vreme trăitoare, / O, lume 

hicleană, lume înşălătoare!". La 

Ovidiu: „Omnia sunt hominum tenui 

pendentia filo". Sursa comparaţiei 

putea fi însă, în aceeaşi măsură, textul 

unui vechi bocet popular („Plâng a 

lumii rea viaţă / Ce se rupe ca o aţă") 

care este posibil să fi circulat încă de 

pe vremea lui Miron Costin. Versuri de tipul „Cele ce trec nu mai 

vin, nici să-ntorcu iară", „Fum şi umbră sunt toate; visuri şi 

părere”, „Orice ieste muritoriu cu vremea se petrece", „Dintraceastă 

lume trecem ca pentr-o uşă"). Iată un complex ideatic ce 

prezintă lumea şi existenţa umană ca fiind antrenate într-un 

iremediabil şi implacabil mecanism al distrugerii pus în contrast 

cu versuri care propun acţiunea morală - fapta bună - şi care 

recomandă, după modelul Ecleziastului, să se aprecieze viaţa asa 

cum este, dar într-un mod raţional, calculat, care „prevede pentru 

a preveni" : „Orice faci, fă şi caută fârşitul, cum vine. / Cine nu-l 

socoteşte nu petrece bine"; „Una fapta ce-ţi rămâne, bună, te 

laţeşte / În Ceriu cu fericire în veci te măreşte". Două sunt, aşadar, 

soluţiile: una care trebuie să ducă numele omului dincolo de 

moarte (acţiunea morală) şi una care preîntâmpină căderea înainte 

de termen (cugetarea). 

Opera lui Miron Costin, preţioasă perlă a literaturii vechi 

româneşti, însumează calităţi de stil, virtuţi literare de înaltă 

valoare. Ea constituie în acelaşi timp mărturia dragostei adânci a 

autorului pentru patria sa, pentru trecutul ei istoric. 

Din scrisul lui Miron Costin, ca dintr-un izvor de frumuseţe 

limpede, dătător de dragoste pentru faptele mari ale neamului, s-au 

inspirat în vremuri mai noi slujitori de seama ai condeiului: 

Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Gane, Mihail Sadoveanu. 

_______________ 

Bibliografie 

1. Cultură şi civilizaţie medievală românească, Andrei 

Eşanu, Ed. ARC, Chişinău, 1996. 

2. Studii de istorie a filosofiei româneşti, II, coord. Viorel 

Cernica, ed. îngrijită de Mona Mamulea, Bucureşti, Ed. Academiei 

Române, 2007, p. 447-451. 

Crezând că „veşnicia s-a născut 

la sat”, Lucian Blaga considera că 

„omul satului” trăieşte în zariştea 

cosmică, „pe linia de apogeu genială, 

a copilăriei”. El mitizează „izolarea şi 

arhaitatea satului românesc”. Aceste 

observaţii ale lui Ov.S. Crohmălniceanu 

pot fi completate cu altele 

asemănătoare, toate ducând la 

concluzia că satul e, pentru Blaga, 

centrul lumii şi se prelungeşte în mit, în timp ce oraşul e 

locul unde omul îşi pierde sentimentul cosmic. 

„SATUL MINUNILOR” – Poetul propovăduia, la 

un moment dat, o cruciadă a copiilor, îndemnându-i să se 

risipească prin sate, părăsind marile oraşe: „Eu cred că 

veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ Şi 

inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ Ca şi cum nu ţi-ar bate în 

piept/ Ci adânc în pământ undeva”. (Sufletul satului) 

Satul e plin „de-aromele zeului/ ca un cuib de mirosul 

sălbăticiunii”, iar „minunea ţâşneşte ca macu-n secară 

(Satul minunilor). Poetul simte nevoia să sugereze şi locul 

naşterii: „Sat al meu, ce porţi în nume/ sunetele lacrimei,/ 

la chemări adânci de mume/ în cea noapte te-am ales/ ca 

prag de lume/ şi potecă patimei”.(9 mai 1895) 

În alte poeme, cum ar fi Izvorul, apare şi numele 

satului natal, Lancrăm: „Împărăţii s-au prăbuşit./Războaie 

mari ne-au pustiit./Numai în Lancrăm subt răzor/Rămas-a 

firav un izvor”. 

Poetul se duce să vadă „şipotul” ori de câte ori se 

întoarce în sat, unde îl întâmpină „pragul” şi unde „sub 

crugul albastru, în Lancrăm, îşi stau alăturea cele 

potrivnice, ziua şi noaptea” (Orizont pierdut). 

SATUL COPILĂRIEI – Satul e locul copilăriei, al 

paradisului vieţii. Pentru Eminescu, copilăria reprezintă 

vârsta de aur, pentru Arghezi, spaţiul misterului, prin jocurile 

de limbaj (Cartea cu jucării). Pentru Blaga, copilăria 

este o lume a candorii şi a credinţelor naive, în care 

fabulosul străbate realul, o mitologie a dorului de casă. 

Satul copilăriei e locul unde „păştea cu alţii gâştele-n 

arinişti”: „Şi-mi mai aduc aminte:/într-un lan de cânepă/ o 

sperietoare pestriţă de paseri/ se sprijinea/ în par ca vânturi 

s-o aline./ Ciorchine de turbări avea cercei/ O vrabieşi 

făcuse cuib în pălăria ei” ”Râdeau copiii toţi de ea,/ Dar 

mie mi-era milă/ Şi-o iubeam.” (Din copilăria mea) 

Lumea copilăriei e legată şi de „sămânţa mirabilă/ cenchide 

în sine supreme puteri”, când poetul, „despoiat de 

veşminte”, intra în cada de grâu, „cufundat pân’ la gură în 

boabe de aur”, şi simţea pe umeri „o povară de râu”. 

(Mirabila sămânţă). 

Amintirile năvălesc în lumea adultului din „satul cu 

coperişurile negre”: drumul pe unde mâna „dobitoacele 

sfinte cu biciul”, arinii sub care smulgea „aripi din sânge 

de paseri”, morile „fantastice”, casa unde şi-a făcut 

„intrarea în cântecul zilei”, plinicarul, şura pe care-şi 

arunca „dinţii de lapte”, poarta „întunecată”, unde punea 

frunză de leuştean pentru a apăra de strigoi „laptele şi → 

IOAN GHEORGHIŞOR 

9

ugerul vacilor”: „Pe-aici mi-am trecut trupul gol al 

copilăriei/ prin flacăra anilor./ Pe-aici s-a furişat şi 

vremea/ ce mi-a adus desăvârşirile în rău./ Totul a fost un 

joc despletit/ în lumină mare pe uliţi.”/ 

Dar: „Dobitoacele sfinte s-au dus subt pământ./ 

Sângele de paseri e mut./ Vreau să rămân aici/ 

cântare pentru trecut/ peste odihna pietrelor.” 

(Cântare pentru trecut) 

Când „soarele-n zenit ţine cântarul zilei”, poetului îi e 

dor de copilăria sa, o caută şi suferă că nu o regăseşte: 

„Numai sângele meu strigă prin păduri/după îndepărtata-i 

copilărie,/ca un cerb bătrân/după ciuta lui pierdută în 

moarte./Poate a pierit subt stânci./Poate s-a cufundat în 

pământ./ În zadar i-aştept veştile./ Numai peşteri răsună,/ 

pâraie şi cer în adânc.//Sânge fără răspuns,/ o, de-ar fi 

linişte, cât de bine s-ar auzi/ ciuta călcând prin moarte.” 

(În marea trecere) 

Dezamăgit de neputinţa sa, poetul se aseamănă cu un 

ucigaş şi închide „cu pumnul toate izvoarele,/ pentru 

totdeauna să tacă,/ să tacă.” 

SATUL NELOCUIT – Satul pe care Blaga îl 

cutreieră, după douăzeci de ani, îi aduce nedorita ipostază 

de străin. Nimeni nu-l cunoaşte, cu excepţia vântului, şi a 

„plopului de aur”. Turnul „se va uita două ore” în urma 

sa, „nedumerit”: „Totul cât de schimbat!/ Casele toate 

sunt mult mai mici/ decât le-a crescut amintirea./Lumina 

bate altfel în zid, apele altfel în ţărm./Porţi se deschid săşi 

arate uimirea.”(Sat natal) 

Satul îi oferă poetului reîntors în lumea, altădată 

mirifică, ideală şi sacră a acestuia, „moara seacă” ce 

„macină lumină-n gol”, războiul de ţesut pus „după uşă”, 

ţesând singur, fântâni care „la uliţi rele/ găleţi coboară şi 

ridică/ ’n cerul jefuit de stele”, cuiburi în copaci arzând 

„cu flăcări” şi „ouăle pornind”: „Duhul răului tot vine/ ’n 

sat nelocuit să pască/ iarba morţilor de bine”. (Vrajă şi 

blestem). 

Simbolistica blagiană e, aici, limpede: moara seacă 

înseamnă zădărnicie, fântânile sunt abisurile cunoaşterii, 

după uşă se pun obiectele magice (războiul de ţesut), 

uliţele rele sunt cele bântuite de duhuri, au răscruci, sunt 

încurcate. Eul liric e şi el la o răscruce a cunoaşterii, în 

punctul iniţial. Prezenţa lui sub forma unei umbre ce 

„cade pe zid” ne relevă imposibilitatea dezlegării 

misterului, mai ales că experienţa are loc „pe creasta 

nopţii”, în punctul zero al cunoaşterii. 

Poetul este foarte trist şi plânge „în hohote” deasupra 

leagănului său, găsit într-un ungher, invadat de păianjeni 

şi de cari, şi îşi aminteşte de copilăria în care nu suferea, 

ca acum, „de prea mult suflet”, în care nu era „aşa de 

obosit/ de primăveri, de trandafiri, de tinereţe şi de râs.” 

(Leagănul) E o viziune expresionistă de apocalips modern 

a satului blagian nelocuit, opusă aceleia a „satului 

minunilor”, tot de sorginte expresionistă, dar mai 

îndulcită, căci fusese trecută prin substratul folcloric. În 

satul ideal, fântânile aveau puteri magice: în preajma lor, 

bolile se stingeau şi apăreau viaţa şi cântecul („ţipă 

lăstunii”), misterul era relevat (tainele sunt „coapte”, iar 

„minunea ţâşneşte ca macu-n secară”). 

SATUL – MORMÂNT – Poetul e foarte explicit 

când e vorba să-şi aleagă locul unde o să fie îngropat. 

Dacă va muri „pe un tărâm netrebnic, ruşinos”, patru 

prieteni, „cei din urmă prieteni”, îi vor îndeplini dorinţa 

testamentară: „să mă luaţi de unde voi fi fost căzut,/ pe-un 

drum de seară sau în miez de noapte/ în satul meu pe 

umeri să mă duceţi/ întins pe Lună ca pe-un scut”. 

(Cuvinte către patru prieteni) 

Într-un poem intitulat Cuvântul din urmă, Blaga se 

simte alungat de drumuri, părăsit de semeni, ameninţat de 

păsări, blestemat, şi crede, asemenea unui războinic 

înfrânt, că se va afla, după moarte, în preajma Domnului: 

„Cu cânele şi cu săgeţile ce mi-au rămas/mă-ngrop,/la 

rădăcinile tale mă-ngrop,/Dumnezeule, pom blestemat.” 

*** 

Satul – miracol, satul copilăriei, satul părăsit ori satul 

– mormânt. În oricare dintre aceste ipostaze ar fi, satul 

are, în alcătuirea sa, meri, arini, brazi sau plopi pe sub 

care umblă „ursul cu crin”, tămăduitor, cerbul căutându-şi 

ciuta dispărută, ce parcă vrea să bea „din apă, numai 

cerul”, mânzul negru „ca ogorul”, săltând în ocol ori 

taurul „neînjugat”, printre coarnele căruia „soarele vine în 

sat”. Este satul peste care zboară ciocârlia, „Hristosul 

păsăresc” ce „descântă păcatele/ peste toate satele”, şi 

puiul de cuc, „noul voevod,/ fiul pădurii”, şi mierla 

neagră. Plugarul, „stihuitorul”, olarul sau zugravul trec 

dinspre primăvara în care „sună ramul, sună glia”, în care 

„pomii simt dureri de muguri” şi în care „înc-odată iar şi 

iară/ a iubi e primăvară”, în care „risipei se dedă florarul”, 

spre vara cu „moale căldură”, când „pământu-ntreg e 

numai lan de grâu/ şi cântec de lăcuste” – căci acestea 

două se pare că erau anotimpurile preferate ale poetului. 

Satul blagian, văzut de „la cumpăna apelor” sau din 

îndepărtatele „curţi ale dorului”, fascinează prin detaliile 

memorabile, cu gust de veşnicie. 

_____________ 

Foto: NICĂPETRE, „A FOST AICI ODATĂ” 

10

(IV) 

Obsesia propriei naşteri e regăsită multiplicată şi în 

Poveste de demult II. Accentele punctate sunt, însă, altele. 

Reconstituirile succesive ale „basmului naşterii” pe care 

Mama Tica îl reia cu obstinaţie îi provoacă Fetiţei, alături 

de nevoia propriei vizionări cu ochii minţii a acelui 

moment, o dublă nelinişte; ideea respingerii Tatălui după 

o absenţă motivată de atribuţiile militare şi imposibilitatea 

autoidentificării cu o proiecţie a Fetiţei la o altă vârstă, ca 

o încrâncenată menţinere a iluziei eternităţii vârstei: „Ea 

era mereu aceea de acum şi de 

fiecare minut ce avea să vie” (p. 

77). Să ne amintim doar scena în 

care muribunda Sia refuză prezenţa 

tatălui şi declinul Lenorei, 

după căsătoria cu Walter, declin 

determinat de imposibilitatea 

depăşirii fazei erotice a existenţei 

sale. Perspectiva maturizării e 

surprinsă diferit de autoarea 

franceză; realizând brusc faptul 

că va veni ziua când nu se va mai 

putea aşeza pe genunchii protectori 

ai mamei, fetiţa are sentimentul naşterii viitorului: 

„Brusc, viitorul începea să existe: avea să mă preschimbe 

într-o alta care va spune eu şi nu va mai fi eu” (p. 7). 

Alături de imaginea lumii exterioare, a naturii şi a 

citadinului, Peisagii ale amintirii, titlu profund metaforic, 

urmăreşte surprinderea mecanismului, a texturii amintirii, 

a complicatului proces de eliberare a acesteia, realizând o 

adevărată retrospectivă a… retrospectivei. Motivului apei 

(valorificat mai ales în proza scurtă) îi este asociată tema 

vieţii pe care „şi-o închipuia primejdios: cu pas ferm şi 

ritmic, cu braţe tari, precaute, în care te puteai zbate, 

puteai plânge, râde, fără de nicio vătămare” (p. 93), aşa 

cum cred personajele feminine din romanul Logodnicul. 

Preferinţa pentru sondarea lumii interioare a 

personajului e sugerată în fragmentul cu titlul Leagănul 

simţirii. Plăcerea propriei risipiri într-un somn al cărui 

scop e transcenderea şi transfigurarea realităţii, 

înregistrarea precisă a acestuia prin sintagmele „abis de 

inerţie şi extaz al nimicirii” (p. 95) urmează lungilor 

plimbări cărora Fetiţa de „zece ani şi încă ceva” li se 

deda. Peste ani, Aneta Pascu bătea neostenită străzile 

Capitalei, ca odinioară Fetiţa, „până la ameţeală, până la 

istovire” (p. 95). 

„La vârsta de nouă ani şi opt luni fusese internată la 

Bucureşti, în pensionatul cel mai bun” (p. 90), prilej de a 

evoca drumul, călătoria, casele, societatea divizată în 

clase sociale, relaţiile interumane, imagine panoramică, 

aproape monografică, a unui mediu căruia i se va retrage 

sistematic în toată perioada cursurilor, reiterând „absoluta 

monotonie” a mediului închis în care copilărise şi pe carel 

preferă şi în romane. O însoţeşte însă aceeaşi simţire 

exacerbată, „simţire a prelungirii în spaţiu, până la infinit, 

a orice” (p. 98). 

Succintele portrete ale părinţilor, răsfirate asemenea 

unor infime piese de puzzle în fragmentele anterioare, 

conturează aceeaşi imagine a unui tată impozant, distins, 

sclav doar al capriciilor „cănăriţei” lui şi având o singură 

temere: degradarea stării de sănătate a soţiei. Mama „prea 

blândă”, tăcută, blajină, mereu ostenită e redusă la o 

prezenţă obiectuală, decorativă al cărei punct comun cu 

soţul e doar dragostea pentru copilă şi obsesia perfecţiunii 

(în cazul ei, în problemele casnice). Aflată în căutarea 

unei explicaţii pentru izolarea familiei sale, pentru 

„mediul restrâns, ales cu scrupulozitate de Tata” (p. 99), 

autoarea înţelege că, deşi diferiţi ca structură şi nevoi, cei 

doi reuşesc să se modeleze, să se 

echilibreze reciproc. Pasiunea 

neţărmurită pentru tată pare a fi 

generată de faptul că se simte o 

copie fidelă a acestuia, a ciudatei 

construcţii din stări contradictorii, 

de „avânt lăuntric”, de exuberanţă, 

secondate permanent de o 

emoţie şi o agitaţie ce-şi au sursa 

în „permanenta dorinţă a perfecţiei” 

(p. 100). Privindu-se în o- 

glinda paternă, Fetiţa se detaşează 

de copilul care era „pe când tu 

eşti tot copil!” şi se reconstruieşte, poate din lipsa altui 

model, din constantele de caracter, structurale ale tatălui. 

Portretizarea amplă a mamei din A fost odată… 

răspunde unei nelămuriri formulate de Liana Cozea în 

volumul Exerciţii de admiraţie şi reproş. Hortensia 

Papadat-Bengescu. Referindu-se la relaţiile intrafamiliale, 

autoarea aprecia că „simptomatică este absenţa iubirii 

materne şi filiale la toate personajele feminine, nu pentru 

că iubirea ar fi un sentiment ruşinos, degradant, ci pentru 

că ea lipseşte natural şi firesc din alcătuirea fiinţei lor” 1 , 

reducând încercarea de interpretare psihocritică la 

experienţa maternă a Hortensiei Papadat-Bengescu, 

ignorând absenţa unei relaţii naturale, normale mamăfiică 

a autoarei cu propria mamă. Citatul următor 

ilustrează nu doar teza pe care o susţinem, ci aminteşte de 

majoritatea relaţiilor mamă-fiică ale personajelor 

feminine bengesciene: „Nicio intimitate nu se putea 

stabili între copilă şi mamă; cu uimire, fetiţa se afla în 

prezenţa acelui fenomen misterios, acelei suferinţe 

invizibile; în tovărăşia Mamei, un duşman necunoscut era 

acolo, lângă ele două, duşman de care niciuna dintre ele 

două nu se putea apăra.” (p. 101). 

De o frumuseţe glacială, cu un portret fizic ce 

aminteşte, aşa cum precizam şi mai devreme, de Lenora 

prin insistenţa asupra mâinilor: „albe, fine, cu degetele 

astfel desenate, încât admirai în parte juvaerul fiecăruia ca 

pe o perfecţie a sculpturii” (p. 102), „mâinile acelea de 

ceară şi de porţelan transparent […] unică frumuseţe 

fizică, dar aceea desăvârşită, oferită vederii” (pp. 102- 

103), mama e în umbra figurii unui tată adorat, dar cu 

rare accese de furie care-i repugnă Fetiţei, o furie 

capricioasă, tributară existenţei sau absenţei dulcelui la 

masă ce se răsfrânge, printr-o afişată grimasă ursuză 

asupra vinovatei Mama Tica.→ 

CARMEN ARDELEAN 

Evocarea, readusă din vremea apusă a lui „a fost 

odată”, e un recviem pentru o mamă a cărei viaţă a fost 

1 

Liana Cozea, Exerciţii de admiraţie şi reproş, Hortensia 

Papadat-Bengescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002, pp.48-49. 

11

„curmată la marginea marginii puterii de a suna cu tactul 

ei dezordonat ceasurile a 50 de ani” (p. 107). E, de altfel, 

povestea care marchează ieşirea din copilărie a Fetiţei. 

Odată cu Pensionul, asistăm la ruperea de orizontul 

„fix, al făpturilor scumpe” şi emigrarea în universul 

„mobil” al oraşului, al pensionului. Punctul de legătură e 

imaginea geometrică, dreptunghiul ce reprezenta forma 

casei părinteşti si pe care „memoria mai precisă sau mai 

aburită” (p. 108), iscodită de „binoclul amintirii” o 

suprapune, semn de constanţă, peste imaginea 

pensionului, nou adăpost al Fetiţei. Constantă e şi 

imaginaţia neistovită, care „clădea oraşe”, reală „avuţie”, 

diferită de geografie, care n-o interesa din cauza preciziei 

absolute, dar care-i provoca o „nostalgie imprecisă”. 

Lumea „cu realităţi de opiu a somnului şi a visului” (p. 

112) e completată cu 

impresionante imagini ale 

realităţii: amazoanele, caii, 

„bogătaşii”, poveştile imaginate în 

care aceştia defilau cu aceeaşi 

graţie, nu sunt decât „continuarea 

mai plastică a unui vis frumos” (p. 

111). Cuplul reprezentat de 

domnul M. şi logodnica sa, 

prinţesa C, cu origini relativ 

incerte, „nepoată sau strănepoată 

de domn român”, e o prefigurare a 

triunghiului Ada-Maxenţiu-Lică. 

Nimic din distincţia călăreţilor din 

copilărie nu se regăseşte în roman, 

decât poate doar gestul cavaleresc, 

curajos, al lui Lică, trădând o siguranţă ce dă distincţie 

personajului. 

De remarcat e şi portretul caricatural al directorului, 

adevărat amalgam de trăsături împrumutate personajelor 

sale: „Statura mare în diametru, dar puhabă prin grăsimi 

acumulate, guşa în care mesteca ocările ca şi indulgenţa, 

buzele late care scăpau sudalme, dar şi graţieri, ochii mici, 

înfipţi în pleoape, şi ele îngreunate de grăsime, 

compuneau un chip ursuz şi indulgent totodată, violent şi 

fără răutate, atotputernic şi totuşi îndiguit, cu puteri mari, 

totuşi limitate – şi limita era tocmai aceea care predomina 

totul, adică intelectualitatea, acolo el nu avea niciun 

amestec […] prinţ consorte care poate ajuta, dar nu 

decreta”. Prezenţă protectoare, sesizând frica pe care 

Fetiţa o percepea ca pe o „inferioritate”, Directorul îşi 

propune o „exorcizare” (de pe poziţia psihanalistului), 

care să-i permită eliberarea de emoţia negativă: „Vreau să 

te deprind, Fetiţo, să nu-ţi mai fie frică!” (p. 115). 

Inoculată şi personajelor, frica atinge noi paliere în 

romane: frica de boală, de moarte, de un trecut 

dezonorant, care ar putea ieşi la iveală, compromiţând 

personajul, de o faptă reprobabilă, de a lua decizii 

tranşante privind propriul destin sau al celor din jur 

pigmentează majoritatea personajelor. 

Cu o existenţă amprentată de nevoia de a clădi „în 

indefinit, cu infinitul închipuirii, oraşe minunate” (p. 

119), autoarea n-avea cum să prefere disciplinele practice. 

Aceleaşi preferinţe sunt remarcate şi în cazul lui Simone 

de Beauvoir: avidă de instruire, găseşte plicticos să aplice 

cele învăţate, descifrează uşor o sonatină, dar ratează 

deplorabil dicteurile muzicale, se împotmoleşte la orice 

muncă practică. 

E de înţeles pasiunea Hortensiei Papadat-Bengescu 

pentru mitologie, care-i permite să se lase devorată de 

necesara evaziune, egalată fiind doar de plăcerea privirii 

tumultului oraşului, a ritmului real al vieţii, adevărat prilej 

de reverie. Prezenţa, încă de atunci, a viziunii scriitorului 

asupra lumii e evidentă. Contactul cu lumea, pe care-l 

urăşte, dar care o transfigurează aşa cum ea însăşi 

transfigurează realitatea în relatarea ei e o interesantă 

aducere în discuţie a vechiului motiv al „lumii ca teatru”. 

Ieşirea în lume nu e altceva decât vizionarea unei 

autentice piese de teatru; capacitatea fixării mentale a 

decorului, cu întreaga recuzită, cu actorii grăbiţi sunt 

garanţii ale talentului literar. Chiar în spaţiul închis al 

pensionului, perceperea persoanelor ca personaje rămâne 

valabilă: „fiece fiinţă întruchipa un erou citit sau 

închipuit, fiecare chip avea pe el 

semnele deosebite, astrale, ale unor 

destine imaginare, fiece sunet de 

glas avea ecouri ce înfiripau sau 

marşuri triumfale sau melodii 

diferite [...]” (p. 125), lăsând să 

transpară imensa graniţă existentă 

între cele două trupuri, cele două 

lumi – exterioară şi interioară – „ca 

două continente”; de aceea, a ieşi 

în oraş, a părăsi spaţiul în care 

imaginaţia e sub semnul incantaţiei 

şi al magiei echivalează cu a părăsi 

cabina sigură a regizorului. Pentru 

autoarea Memoriilor, a învăţa să 

cugete echivalează cu a descoperi 

„o putere nemărginită şi nişte limite derizorii” (p. 63), 

augmentată în timpul somnului care-i permitea, într-o 

formă preliminară, creaţia, dar exclusiv creaţia literară. 

Tipologii umane ce populau pensionul sunt 

preluate şi în romane: fetele voluntare Alexandrina şi 

Elena, bastardul, copilul „de prisos”, „crescut departe 

de mamă şi fără de un tată” (p. 145) sau Ortansa, orfană 

de tată, aflată „în inferioritate când e vorba de 

învăţătură şi în superioritate când e vorba de 

cochetărie” sunt câteva dintre prototipurile pe care 

autoarea le foloseşte atunci când le creează pe Sia, 

Nory sau Nina Dragu. 

Dirijată de o „busolă de preciziune a simţirii” (p. 

139), fetiţa care acceptă destăinuirile colegelor ca pe 

mai mult sau mai puţin reuşite piese de teatru, dibuind, 

graţie acutului simţ al realului pe care i-l recunoştea şi 

Mircea Zaciu, „locurile unde decorul era fals” (p. 138). 

Singura prezenţă resimţită ca providenţială, ale cărei 

atribute „statuă a dreptăţii imanente”, „statuă 

dureroasă”, „statuă a dreptăţii” (p. 142) îi sunt 

împrumutate contestatei Mini, e Doamna care, prin 

omniprezenţă şi omniscienţă, e o plastică imagine a 

personajului reflector: „Nu se putea să nu ştie tot, tot 

din cărţi şi dintr-o altă carte, a acelor legi după care le 

conducea pe ele […] era Profetul şi iniţierea […] era 

cuvântul şi era legea – dincolo de care nimic nu mai 

putea fi […]” (p. 142). 

______________ 

Foto: NICĂPETRE, „UMBRĂ”, PIATRĂ, 1976 

(pierdută) 

12

Prin cele două reviste apărute în 

perioada interbelică la Brad şi apoi la 

Turda, „Abecedar” şi „Pagini literare,” 

acest oraş de provincie transilvăneană 

(şi mă refer la Turda) devine capitala 

culturală a Ardealului în deceniul 1933- 

1943, deoarece în paginile lor se 

întâlnesc toate numele de rezonanţă ale 

poeziei româneşti din vremea aceea, iar 

exigenţa redactorilor în selectarea 

creaţiilor accentuează ideea de capitală 

culturală. O primă dovadă e antologia 

alcătuită de redactorul „Abecedarului,” 

profesorul Emil Giurgiuca în anul 1940, 

în cuprinsul căreia apar numele poeţilor 

tineri promovaţi de redactorii revistelor 

(în frunte cu profesorul Teodor 

Murăşanu): Ştefan Baciu, Ion Bălan, 

Vlaicu Bârna, Mihai Beniuc, George 

Boldea, Radu Brateş, Teofil Bugnariu, 

Olga Caba, N. Caranica, Emil Giurgiuca, 

Ion Th. Ilea, Ion Moldoveanu, 

Teodor Murăşanu, E. Pamfil, Grigore 

Popa, Yvonne Rossignon, Valentin 

Strava, C.I. Şiclovanu. În Prefaţa 

antologiei, Emil Giurgiuca atenţionează 

că doreşte „o expunere precisă a acelei 

poezii ardelene, care, cu excepţia a 

două, trei cazuri, s-a dezvoltat în atmosfera 

regională din Ardeal, în ciuda 

mentalităţii locale ostile a unei societăţi 

care, prin structura sa spirituală, n-a 

dovedit interesul necesar impus de 

frumuseţea unui act gratuit.” 1 Evoluţia 

lirismului ardelean e analizată cu obiectivitate, 

autorul considerând că lipsa de 

orientare literară se datorează nu doar 

unor reviste de felul celei numită „Societatea 

de mâine”, care n-a învăţat nimic 

din experienţa „Gândirii”, ci şi şcolilor 

româneşti care „n-au fost în stare 

să dea tinerilor o informaţie bogată în 

materie de literatură şi nu şi-au putut 

apropia ritmul creator contemporan.” 2 

Fondată în deceniul al patrulea al 

secolului XX, revista „Pagini literare” 

apare în continuarea „Abecedarului.” În 

revista cu titlu modest, s-au afirmat 

nume care compun constelaţia lirică a 

1 

Emil Giurgiuca, Prefaţă în Poeţii tineri 

ardeleni. Antologie, Cu 18 măşti în lut de Ion 

Vlasiu, Ed. Fundaţiei pentru Literatură şi Artă 

„Regele Carol II”, Bucureşti, 1940, p. 6. 

2 Ibidem, p.6. 

volumului antologic semnat de Emil 

Giurgiuca, unii conferind o ţinută de 

nobleţă revistei, alţii debutând cu 

adevărat în paginile acesteia, cei mai 

mulţi tineri cu talent, cu operă originală 

pe care redactorii revistei i-au stimulat, 

şi care au contribuit la întreţinerea unei 

atmosfere favorabilă poeziei. Tinerii s- 

au descătuşat de retorica 

tradiţionaliştilor, de descriptivismul 

acestui curent, dând la lumină creaţii cu 

accente interiorizante, bazate pe graţie 

şi dezinvoltură specifice tinerilor, o 

„poezie a meşteşugului... poetic.” 3 În 

mod paradoxal, dacă nu au înfundat 

puşcăriile comuniste (Radu Gyr, Vasile 

Voiculescu, I. D. Sîrbu), majoritatea 

autorilor valoroşi din revistele turdene 

au luat calea exilului la sfârşitul celui 

de-al Doilea Război Mondial: Ştefan 

Baciu, N. Caranica, Aron Cotruş, 

Yvonne Rossignon, Horia Vintilă ş.a. 

Teodor Murăşanu a dovedit o largă 

receptivitate faţă de spiritul modern şi 

faţă de orientările cele mai diferite din 

cultura românească interbelică, fără să 

discrimineze pe cineva. Rubricile 

revistei, precizate în „Sumar”, vorbesc 

de la sine despre diversitatea 

preocupărilor literare şi culturale ale 

redactorului responsabil de destinul 

revistei, profesorul Teodor Murăşanu, 

dar şi de ale membrilor din colegiul de 

redacţie sau ale colaboratorilor ei. 

Întâlnim în revistele turdene, dar mai 

ales în „Pagini literare”, care depăşeşte 

dimensiunea liliputană a 

„Abecedarului”, următoarele secţiuni: 

„Versuri”, „Proză”, „Eseuri, studii, 

articole”, „Idei, oameni, fapte”, 

„Expoziţii de artă plastică”, „Cărţi”, 

„Reviste”, „Însemnări” 4 . Alături de 

numele amintite mai sus, au colaborat 

la revistele „Abecedar” şi „Pagini 

3 Ibidem, p. 9. 

4 „Pagini literare”, în Sumarul anului 1936 (an III, 15 

Ianuarie 1936 – 15 Decemvrie 1936). 

13 

literare” şi alţi autori lirici: C.S. 

Anderco, C. Angelescu, Ionel Bălan, 

Radu Brateş, G. Bobei, Virgil Carianopol, 

Florica Ciura, Sergie Darva, Şt. 

Augustin Doinaş, Nineta Gusti, Augusta 

Dragomir, Ion Focşeneanu, Gherghinescu 

Vania, Eugen Jebeleanu, Emil 

Isac, Ada Moldovanu, Letiţia Papu, Livia 

Rebreanu-Hulea, Constantin Stelian, 

Ion Şiugariu, Al. T. Stamatiad, 

Horia Teculescu, Marie-Edmée Tomasian, 

E. Ar. Zaharia ş.a. Influenţele 

liricii lui Blaga sunt benefice pentru 

tinerii creatori ai „Paginilor literare”, 

preconizând un mitologism naturist, 

perceput în poemele unor autori ca: 

Olga Caba, Delia Crăciun, Dimitrie 

Danciu, Victor Felea, Aurel Marin, 

George Boldea, Yvonne Rossignon, 

Radu Brateş, Zorica Laţicu, Ion 

Moldoveanu, Ada Moldovanu, Virgil 

Nistor, Letiţia Papu, Ion Ţigăra sau 

Liviu Teodoru. Aceştia au realizat o 

schimbare a raportului om-natură, 

depăşind lirismul tradiţionalist şi 

mesianic al poetului pătimirii noastre, 

deşi pastelul-alegoric rămâne specia 

preferată, urmată de balada epică, de 

poezia erotică şi citadină cu evidente 

vibraţii meditative. Miturile folclorice 

româneşti şi-au aflat expresia majoră în 

creaţia artistică publicată de acesta în 

„Pagini literare”. Poeziile ce constituie 

o ars poetica sunt numeroase, iar 

viziunea este nouă, originală şi 

modernă. 

Există, evident, un aspect de 

modernitate în poezia celor de la 

revistele turdene, iar: „Această 

modernitate a recuzitei tradiţionale, → 

Prof. dr. MARIA VAIDA 

_________ 

Foto: NICĂPETRE, „COLŢUL 

IERBII”

elevându-i-se noi sunete şi imagini, 

întâmplată în masa poeţilor transilvani, 

însemnează primul pas care, 

purificându-le expresia le adânceşte 

viziunea.” 1 . 

În caseta redacţională a „Paginilor 

literare”, apar numele următorilor 

scriitori: Teodor Murăşanu, Emil 

Giurgiuca, George Boldea, Grigore 

Popa, Pavel Dan, Mihai Beniuc, iar 

ulterior se va adăuga acestor nume şi 

Yvonne Rossignon, dispărând, din 

păcate numele lui Pavel Dan (1907- 

1937), care decedase foarte tânăr, şi 

despre a cărui prematură dispariţie 

„Paginile literare” publică mai multe 

articole in memoriam. Cercetarea 

monografică se izbeşte de un fapt 

nemaiîntâlnit până acum în literatura 

română: existau în epocă mai multe 

reviste culturale cu titlu omonim. Până 

prin luna mai a anului 1934, existau trei 

publicaţii cu numele „Pagini literare” şi 

care au văzut, cu apariţii efemere, 

lumina tiparului: la Bucureşti (1912), la 

Arad (1916), unde şi-a înscris 

colaborări şi Teodor Murăşanu, şi la 

Turnu Severin (1930); în septembrie 

1934, la Pueşti Tutova, avea să mai 

apară o publicaţie regională cu acelaşi 

nume. Desigur, niciuna dintre aceste 

publicaţii literare nu va dobândi 

valoarea Paginilor turdene, şi nici nu 

vor avea longevitatea acestora. Mulţi 

dintre poeţii publicaţi în revistele 

turdene au trecut în conul de uitare 

inerentă, dar sunt suficient de numeroşi 

aceia care merită strădaniile cercetării 

noastre... Am realizat o prezentare în 

ordinea alfabetică, singura care nu 

etalează valoric criteriile unei liste de 

preferinţe, dar subiectivă, totuşi, aşa 

cum este domeniul la care facem 

referire: poezia. 

1. Ştefan Baciu este poetul care s-a 

născut în 1918 la Braşov, urmează 

liceul la „Andrei Şaguna” din Braşov şi 

Facultatea de Drept din Bucureşti. 

Precoce, talentat şi înzestrat intelectual, 

Ştefan Baciu va publica în 1935 primul 

volum de poezii, Poemele poetului 

tânăr la Editura Fundaţiilor Regale, 

urmat de Poeme de dragoste, Ed. 

Familia, Oradea, 1936, Micul dor, 

1 V. Fanache, Gând românesc şi epoca sa literară, 

(1933-1940), Editura Enciclopedică Română, 

Bucureşti, 1973. 

Braşov, 1937, iar în colaborare cu 

Vintilă Horia şi Ovid Caledoniu, la Ed. 

Pavel Suru, 1937, volumul 13 poeţi-13 

poezii de dragoste, apoi în 1938 

volumul de traduceri 25 de poeme din 

Georg Trakl, Prefaţă de Octav Şuluţiu, 

Ed. Frize, Iaşi, Drumeţ în anotimpuri şi 

Căutătorul de comori, ambele în 1939 

la Ed. Fundaţiei pentru Literatură şi 

Artă „Regele Carol II”, Bucureşti. 2 Să 

ne gândim că poetul abia împlinise 20 

de ani şi avea deja şapte volume 

publicate! Cu toate că era atât de tânăr, 

Ştefan Baciu colaborează la revistele 

„Răboj”, „Braşovul literar şi artistic”, 

„Klingsor”, „Viaţa literară”, „Vremea”, 

„Familia”, „Gând românesc”, „Azi”, 

„Gândirea”, „Universul literar”, 

„Sfarmă-Piatră”. Aprecierile confraţilor 

confirmă talentul acestui strălucit 

creator adolescentin: „Naivitate şi 

graţie, desinvoltură tinerească şi 

candoare lilială, e numele poeziei bune 

a lui Ştefan Baciu. Ea trebuie căutată în 

Poemele poetului tânăr, momentul 

luminos al carierei sale poetice, în care 

ţâşnirea proaspătă a talentului său a 

atins nivelul cel mai ridicat. Un caiet de 

adolescent, cu desene fragile, 

autoportrete şi stampe de aur.” 3 Se 

cuvine să exemplificăm printr-o 

secvenţă lirică din poemul Ape în seară, 

format din trei catrene, unde fiecare 

debutează cu o sintagmă legată de 

câmpul lexico-semantic al apei (apele 

lucii; ape turburi; ape de aur), 

suprimând cântecul de flaut şi cântecele 

albastre în arpegii de simfonie: Ape de 

aur: părul de aur, simfonie de metal 

2 Emil Giurgiuca, Poeţii tineri ardeleni. Antologie, 

Cu 18 măşti în lut de Ion Vlasiu, Ed. Fundaţiei 

pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 

Bucureşti, 1940, p. 9. 

3 Ibidem, p. 9. 

14 

cântător/ Mă opresc lângă imagine şi 

lângă poezie ireală/ Ca palma lângă 

buza de cântec şi lângă picior/ Şi-ţi caut 

trupul în amprenta din aer şi din 

sandală. (Ape în seară). Emil Giurgiuca 

face un portret surprinzător al tânărului 

său confrate: „O poezie care a surprins 

prin razimele ei senzitive, mirarea 

orbitoare a copilului, bucuria şi tristeţea 

lui, din clipa de revelaţie a destinului 

său de poet. O poezie de pur narcisism 

[...] o poezie a meşteşugului său 

poetic.” 4 După publicarea volumului 

Micul Dor, Ştefan Baciu este apreciat 

de confraţi, cu toate că era nefiresc de 

tânăr. Placheta cuprinde doar opt 

poeme, acestea au ca temă erosul, ca şi 

cele două volume anterioare: Poemele 

poetului tânăr şi Cântece de dragoste. 

Dacă în primele volume, erotica lui 

Ştefan Baciu era o formă de bovarism 

adolescentin, aici simţirea este intensă, 

nota elegiacă se împleteşte cu aceea 

ludică şi cu dorinţa erotică, proiectate în 

spiritual. Adevărate lieduri lirice, 

poemele acestui volum reflectă cele mai 

profunde trăiri: durere şi tristeţe, 

bucurie şi reproş, dorinţă şi regret, 

nostalgie şi frenezie. Iubirea pentru o 

fiinţă devine un centrum mundi spre 

care iradiază toate afectele creatorului, 

dobândind expresie unitară şi absolută 

în acelaşi timp: „Tu, iartă-mă dacă din 

tine vers am făurit,/ E Meşterul Manole 

ca-ntr-o grotă-n mine,/ Şi nu-mi dă pace 

până n-am clădit/ Făptura cea mai 

scumpă-n cărămizi de rime” (Ars 

poetica). Originalitatea şi meştesugul 

liricii lui Ştefan Baciu constau în 

maniera insolită de a se raporta la 

realitate, prin transfigurare, asemeni 

fluturelui ce iese din crisalidă: Gândul 

vine să te-ntrebe-stea târzie, / Ce-ai 

făcut, cât ai trăit?/ Ai fumat, te-ai 

revărsat în poezie, /Ai fost rău, ai plâns 

şi ai iubit.// Ai sorbit cu buze veşnic 

însetate/ Din rachiul cărţilor. Ai mai 

cântat./ Te-ai culcat cu tâmplele 

umflate, / Ai gemut, ai râs şi ai 

uitat.//[…] Tot aşa-ţi trecură zilele 

terestre/ Baciu de oi şi lirice cocon/ Ceai 

trăit pitit după ferestre/ În al şaptelea 

sau optulea balcon (Autobiografie). 

4 Emil Giurgiuca, Poeţii tineri ardeleni. Antologie, 

Cu 18 măşti în lut de Ion Vlasiu, Ed. Fundaţiei 

pentru Literatură şi Artă, „Regele Carol II”, 

Bucureşti, 1940, p. 9.

După o stăruitoare ucenicie la şcoala 14.. lui Pindar, 

Ioan Alexandru îmbrătişează hymnosul, adică acel cântec 

solemn de biruinţă şi slavă, cum era considerat în Grecia 

antică, el având de-a lungul istoriei un caracter iniţiatic. 

Poetul român se vrea, ca şi Pindar, un saphos, adică 

înţeleptul vizionar, un mijlocitor între cer şi pământ, un 

veghetor al Cetăţii 15. Îndemnul de a-l cunoaşte pe Pindar, 

cel mai vrednic dintre poeţii Eladei, i-a venit tot prin 

intermediul poetului german, Hölderlin, care tradusese şi 

el în germană din Odele acestuia. Câteva din motivele 

Imnelor – cum observă Nicolae Baltag – sunt prefigurate 

de volumul anterior - Vămile Pustiei (1969), şi anume: 

„Pustia”, „Lumina”, „Mirele”, „Fluturii”, „Izvorul”. 

Acum ele primesc consistenţă estetică. 

Drumul îndărăt, spre acel nerostit dar presupus, 

celest, – acasă- este un tainic magnet care atrage totul: 

totul curge-ntr-acolo: muntele şi abisul, amurgul şi 

viforul, steaua spre stingerea sa, marea spre ţărm, norul 

spre nefiinţă. Drumul înapoi nu se poate uita (Întoarcerea 

poetului ) . 

Poate că unul dintre cele mai complexe motive ale 

liricii sale este Pustia. Pustia este spaţiul în care cerul este 

cel mai aproape, este veghere, trudă, bucurie, plângere şi 

totuşi este răsărit, este acel a fi, un topos sacru: „Eu sunt 

schitul şi pustia. Eu sunt / Şi clopotul pustiu. Şi cine îmi 

aude graiul / Rămâne greu, rămâne viu. / Trag clopotele, 

arde, plâng. Curg clopotele / În Pustie, Pustia e un clopot 

orb ce-şi caută / Vederea în Pustie. /O, noapte veşnică, O, 

Răsărit, O, focuri pururi / Fără nume Trag clopotele 

negre şi e vânt / Şi cineva se naşte-n lume. / Şi iarăşi 

Clopotele vin cu focurile despletite / Şi se lipesc de capul 

meu / În graiuri nemaidesluşite. / Pustia este maica celui 

care umbla / Ca pe uscat pe mare. Singura noapte ce 

rodea / Pustia singură era Pustie pururea fecioară / 

Naşte şi se-nchide iarăşi Pustia / Limpede rodeşte numai 

când focul o umbreşte / A fost o zi a fost un ceas Când 

grea / Pustia a rămas. Focul pustielor ascuns / Celălalt 

foc l-a fost pătruns Izvorul tainic / Din pustie a fost râvnit 

de veşnicie / În miez de noapte când ieşea Din sine / Şi se 

pustia în dansul-acela nemişcat / S-a dezvelit şi s-a lăsat 

Izvoru-aici / S-a fost deschis şi Trăsnetul în el / S-anscris, 

O, sfântă nuntă în Pustie / Lumini veneau în 

luminie / Lumină lină luminând Pustia zămislea / Cuvânt 

Căci universul nu era Decât / Un mort ce nu murea 

Acolo-n Răsărit primară / Pustia vieţuie fecioară. A plâns 

o vreme / Şi-a plecat Şi urmele s-au spulberat / Pustia 

iarăşi pustieşte Îngerul limpede vesteşte / C-o creangă 

Ruptă dintr-un crin miezul pustiei / E virgin... / Oh. / Oh, 

drumu-ndărăt, drumul spre casă...” (Întoarcerea 

Poetului) 

14. . Între 1974 - 1977, va publica cele trei volume: Pindar, Ode, 

vol. I-III (85 p., 112 p, 232 p.), Bucureşti, Ed. Univers, în 

româneşte de Ioan Alexandru, ediţie, introducere şi note de 

Mihai Nasta. Postfaţă – Pindar poetul, de Ioan Alexandru, p. 

225- 231. 

1 5. 

Ibidem. 

Versurile au o nebănuită profunzime, dar un văl al 

misterului este pus anume peste ele, printr-un limbaj 

ezoteric, care îl ţine pe cititor să nu pătrundă adevărul 

ultim. Este ceva asemănător cu ceea ce se petrecea cu doi 

dintre ucenicii lui Isus, care călătoreau spre Emaus. 

Deodată, alături de ei, apăruse al treilea călător, pe care îl 

credeau străin, când - în realitate - era cu ei tocmai Cel 

înviat a treia zi, dar ochii lor erau “ţinuţi” să nu-l 

cunoască. Ajunşi în Emaus, Străinul se prefăcu a merge 

mai departe. Ei, prinşi în taină de misterul iubirii, n-au 

putut să se despartă de El şi au stăruit rugându-l: Rămâi 

cu noi că e spre seară şi s-a plecat ziua ( Lc. 24,29 ). Şi a 

rămas cu ei, dar l-au cunoscut abia la frângerea Pâinii. Şi 

îndată, El a dispărut dintre ei. Apoi au mai zis ei, rămaşi 

singuri: Oare nu ardea în noi inima noastră când ne 

vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?(Lc. 24, 32). 

Acest limbaj ezoteric este întreţinut de utilizarea 

alternativă a unor cuvinte scrise când în mod obişnuit, 

când cu majusculă: ”Eu sunt schitul şi pustia” – “Pustia 

este maica celui ce umbla / Ca pe uscat pe mare”; “A fost 

o zi a fost un ceas Când grea / Pustia a rămas. Focul 

pustielor ascuns / Celălalt foc l-a fost pătruns Izvorul 

tainic / Din pustie a fost râvnit de veşnicie / În miez de 

noapte când ieşea Din sine”. Majuscularea se foloseşte nu 

numai pentru substantive, cum ar fi: “Pustia” – “pustie”; 

“Focul[pustielor]” – “[Celălalt] foc” ; “Izvorul[tainic]” 

“Trăsnetul[din el]”, ci şi pentru conective precum : 

“Când[grea Pustia]/când”, “Din[sine]”/din”. În felul 

acesta, poetul evocă naşterea Mântuitorului din Fecioară, 

vizita făcută de păstori, de magi. Se oferă ca elemente de 

meditaţie: pe de o parte, întruparea lui Christos din 

Fecioară; pe de altă parte, întoarcerea noastră, a 

oamenilor, în speţă, a Poetului, spre Casa Tatălui: „Oh, 

drumu-ndărăt – naşterea, răsăritul în lume ; Oh, drumundărăt, 

drumul spre casă / De pe meleaguri străine. Deşi 

lumina e biruitoare - O, sfântă nuntă în Pustie / Lumini 

veneau în luminie / Lumina lină luminând Pustia zămislea 

/ Cuvânt” un anumit dramatism stăruie în amplul text. 

Întoarcere înseamnă integrare între strămoşi, dar şi 

participare la “nunta” Mielului, care îi are în grija sa pe 

toţi. Întoarcerea se face, ca şi în Graiul Patriei, în Casa 

Părintelui ce pururi veghează. Mai e ceva, anumite 

cuvinte, anumite expresii, anumite situaţii sunt prezentate 

Pr. prof. drd. AUREL HANCU 

→ 

15

de către poet astfel, incât păstrează – prin conotaţii 

latente, printr-o “aură” menţinută persuasiv - legătura cu 

textul biblic, cu fondul sacru în general. De pildă, în 

enunţul: Oh, drumu-ndărăt – naşterea, răsăritul în lume, 

cuvântul “drum” are un dublu referent: divin şi uman; 

“naşterea” devine “răsărit”. În cărţile de cult orientale, 

Isus este numit Răsăritul cel de sus 16. Aşadar, lexemul: 

răsăritul are o conotaţie sacră, alt sens decât cel din 

textele laice. Imaginarul poetic, în rostirea imnică a lui 

Ioan Alexandru, primeşte neîncetat – în plan estetic - 

valenţe ale sacrului. 

Asemenea apostolui Pavel care spune: Vai mie de nu 

voi bine-vesti ( II Cor. 9,16), poetul se simte dator să ducă 

în lume - fără patrie şi nume - un asfel de mesaj, icoana 

imnelor de bucurie. „Sunt strâns de gât de nu le voi rosti / 

Şi ars de viu aicea în chilie”( Cântare de toamnă ). 

Parcă ecouri din psalmii arghezieni sunt prezente 

aici, fără îndoielile şi răzvrătirile autorului Cuvintelor 

potrivite (1927), dar cu o puternică încărcătură dramatică: 

„Ce vrei cu mine, Doamne, m-ai adus / Pe calea asta 

strâmtă şi-acum mă ai la mână / Sunt încolţit de tine 

oriunde m-aş târî / Lăcatu-i gros şi cheia-i în fântână”. 

Din încleştare, câştigă lumina, optimismul, bucuria: 

„Paharul bucuriei l-am sorbit / Beţie sfântă, pururi slavă 

ţie / Eu nu mai sunt decât un imn 

divin / Lumină necreată în 

Pustie”. 

Cel care vorbeşte despre 

“pustia umblătoare” nu uită de 

latura etnografică a existenţei, de 

obiceiurile şi tradiţiile din satul 

ardelean de odinioară, satul lui 

Coşbuc, Goga, Iosif şi Blaga. 

Satul este mai curând un 

microcosmos ce se întinde între 

Casa părintească, ţintirim şi un 

izvor, care trăieşte – în chip 

aparte, într-un timp sacru – prin 

marile sărbători creştine: 

Crăciun, Bobotează, Paşti şi 

Rusalii. Între naştere şi moarte, sună acelaşi clopot, dar 

cu “glas” diferit. Dumineca şi-n alte zile însemnate, mama 

în veşmânt “cernit”, cu busuioc în mână, cu o prescură 

învelită în “păstură”, duce jertfa la icoană. Oamenii 

aceştia aşa se ştiu, din neam în nean, harnici şi evlavioşi: 

O mână sapă, alta se închină : „Sat transilvan căsuţă de 

pământ / Muşcate la fereastră busuioc la grindă/ Ştergar 

curat icoanei pe pereţi / Ziua-nvierii şi noaptea de 

colindă // Rusalii, Bobotează, postul către Paşti / Şi 

Maica Domnului în plină vară/ Holdele-s coapte, 

secerători puţini / Viaţa noastră, ţară milenară”. (Casa 

părintească). 

16. Cf. Orologhion, op. cit., cu referire la naşterea Domnului: „ 

Naşterea ta, Christoase – Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii 

lumina cunoştinţei, că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor, de la 

stea s-au învăţaţ, să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să te 

cunoscă pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, mărire Ţie”, p. 

363. Se ştie că Roman Melodul a avut o contribuţie nemijlocită 

în realizarea unor astfel de texte cultice. 

17. Cf. Cistelecan, Alexandru, Imnologia şi caligrafia 

sublimului, în: Poezie şi lvresc, Ed. Cartea Românească, 

Bucureşti, 1987, p. 167- 171. 

Poate că unele poeme, cum ar fi: Imnul întoarcerii, 

Imnul lui Avram Iancu, Imnul stejarului, par prea 

discursive în ochiul lectorului, prin amplitudinea lor, prin 

hipertrofierea principiului estetic, prin aerul 

“demonstrativ-didactic” - prezente în poem şi avansate şi 

în “teoriile” 17. poetului - şi ar putea să trezească rezerve, 

prin presupusul lor “prozaism”, prin metamorfozele 

“baroce” care ar putea să “zguduie” edificiul lor 

somptuos, în ciuda prezenţei multor secvenţe lirice de 

mare profunzime şi frumuseţe ce le salvează de la uitare. 

Criticul literar Alexandru Cistelecan e de părere că 

imnologia lui Ioan Alexandru şi, în general toată poezia 

sa, este, înainte de a fi o formulă poetică, o formulă 

spirituală şi nu solicită doar simple opţiuni estetice, ci se 

constituie mai curând într-o instanţă de decizie 

ontologică, având o agresivitate misionară, care atrage 

cititorul în circuitul conversiunilor. Viziunea sa poetică 

angajează mutaţii spirituale masive, reformulând profetic, 

temeliile cosmosului şi ale condiţiei umane. În legătură cu 

judecăţile critice, dictate nu atât de criterii axiologice, cât 

de orientarea spirituală a poetului, există două “fronturi”: 

entuziaştii şi neîncrezătorii. Cei din urmă au sporit cu 

ocazia evoluţiei poeziei sale spre stadiul imnic. 

Premeditat sau nu, poezia sa a urmat un traiect dantesc al 

cunoaşterii şi mântuirii, a urmat 

un destin exemplar, exhaustiv ca 

ordine iniţiatică: de la ciclul 

preştiinţei, la calvarul şi bucuria 

cunoaşterii, de la inocenţa 

euforică a începutului, la euforia 

dogmatică din ultima perioadă. 

La început, universul i se revela 

ca un miracol senzorial, de unde 

entuziazmul şi candoarea 

jubilative, apoi a apărut un fel de 

criză, provocată de necunoaştere, 

vinovăţie, care l-au condus la 

pocăinţă şi asceză, la ciclul 

patimilor şi al iniţierii. Aşadar: 

limb, infern, purgatoriu, paradis 

– splendoare şi beatitudine. Acesta este periplul evoluţiei 

sale. 

Ioan Alexandru voia, prin opera sa imnică, să 

restabileasă o nouă Lume, o imago mundi 18. cum ar spune 

Mircea Eliade – care să corespundă cât mai deplin operei 

christice, ce are la bază jertfa crucii. El nu putea să vadă 

această recuperare decât prin lumea bizantină. El trăieşte, 

prin opera sa imnică, în special, într-un spaţiu “deschis” 

spre înalt, unde comunicarea cu lumea transcendentă e 

posibilă prin mijlocirea riturilor. În ipostază imnică, el se 

manifestă ca homo religiosus. Pentru el, Axis Mundi este 

Crucea lui Christos, textul Sfintei Scripturi, Logosul 

întrupat în istorie. Oricare ar fi dimensiunile spaţiului său 

- Ţara, satul, plaiul, casa - el simte nevoia de a exista 

într-o lume organizată după principii creştine, în acest nou 

Cosmos. 

____________ 

Foto: NICĂPETRE, ÎNGER, travertin, Tg Jiu, 1971 

→ 

18. Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, 

p. 22 

16

Casa (locuinţa) – la Ioan 

Alexandru - este sacralizată, nu 

desacralizată, ca locuinţa modernă. 

Căsuţa de pământ are “muşcate la 

fereastră”, “busuioc la grindă”, 

“ştergar curat icoanei pe pereţi”. Ea 

este un microcosmos, Centrul 

Lumii. Prin rugăciunea mamei, la 

icoană, se face legătura tainică 

între Cer şi Pământ, între “acum” şi 

veşnicie. Imnologia alexandrină are 

ca obiect satul ardelean, casa 

părintească, cimitirul, flora şi 

fauna locului, chipuri de oameni simpli, dar cu o viaţă 

exemplară, eroii neamului, sfinţii, topos-uri sacre, posibile 

repere ale unei Cosmogonii, ale unei Lumi, făurite de 

Creatorul Suprem. Ceremoniile vechi, încreştinate, 

sfinţirea apei, a fântânii, a uneltelor (car, plug, grapă), 

binecuvântarea casei, a “hăizaşelor” pentru animalele de 

curte, tămâierea interioarelor, a seminţelor, aprinderea 

candelei şi ruga din zori, de dinaintea mesei şi după, cea 

de dinainte de culcare, fac din vieţuirea aceasta un mod 

sacru de a fi: “Scumpă mamă, te văd acolo-n sat / Către 

ceasul miezului de noapte / Când pruncii dorm şi lângă 

foc / Tu stai cu mâinile împreunate // Şi-l rogi pe Domnul 

şopotind / Un grai ce nimeni nu-l pricepe / Ce se termină 

veşnic într-un cânt / Abia lăsându-şi umbra pe perete” 

(Imnul vedenie). 

Admiraţia pe care o are poetul pentru lumea bizantină 

se vede şi din poema: Iustin Impăratul, care debutează în 

versuri frumoase, tocmai prin simplitatea şi mesajul lor: 

„Frumos te văd în zori treaz / Odată cu Aurora sub cerul / 

Sfânt al Răsăritului // Lucrând lucrând”. Asemeni lui 

Noe, a dus sub cupola Sfintei Sofii de toate: „Păsările 

orientului perechi / Şi toată flora lumii / Ceru-nstelat şi 

peştii mării / Îngerul şi fluturii din zilele dintâi”. 

Referindu-se la Imnele Bucuriei (1973) al cincilea 

volum, după: Cum să vă spun (1964) , Viaţa deocamdată 

(1965), Infernul discutabil (1967), Vămile Pustiei (1969), 

Nicolae Manolescu constată că acesta le sintetizează pe 

celelalte, dar face şi un pas mai departe, în direcţia unui 

altfel de lirism, mai ceremonial 23. mai amplu, aproape 

coral, care denotă cunoaşterea vechilor poeţi elini, mai 

ales Pindar, dar şi a romanticilor, Novalis şi Hölderlin, din 

care a şi tradus (exceptându-l pe Novalis). Tema satului 

fabulos şi regresiunea din faţa civilizaţiei persistă în acest 

volum, atmosfera fiind aici blândă şi extatică, de la 

evocarea directă din Casa părintească („Poartă străveche 

în satul părintesc / Simbol curat fără zăvor […] Atâta-i 

casa noastră, o vatră în sălaş / Unde se-ncinge focul şi se 

19. . Manolescu, Nicolae, Literatura română posbelică, vol. I, Ed. Aula, 

Braşov, 2200, p. 249. 

20. . Psalmul 148:” Lăudaţi pe Domnul din ceruri, / lăudaţi-l pe El întru 

cele înalte. / Lăudaţi-l pe El toţi îngerii Lui, / lăudaţi-l pe El toate 

puterile Lui. / Lăudaţi-l pe El soarele şi luna, / lăudaţi-l pe El toate 

stelele şi lumina. / Lăudaţi-l pe El cerurile cerurilor şi apa cea mai 

presus de ceruri[…]Lăudaţi-l pe Domnul toţi cei de pe pământ, balaurii 

şi toate adâncurile. / Focul, grindina, zăpada, gheaţa, viforul, / toate 

îndepliniţi cuvântul Lui. / Munţii şi toate dealurile, / pomii cei roditori 

şi toţi cedrii; / Fiarele şi toate animalele, / târâtoarele şi păsările cele 

zburătoare; / Împăraţii pământului şi toate popoarele[…] Tinerii şi 

fecioarele, bătrânii cu tinerii, / Să laude numele Domnului, / că numai 

numele Lui s-a înălţat. / Lauda Lui pe pământ şi în cer…”. 

coace pâine…”) la Cântare 

veche, unde retrospectiv 

prezintă încreştinarea dacilor, 

sub semnul aceluiaşi motiv cu 

încărcătură spirituală – 

“Pustia”. Criticul crede că 

există în acest nou stadiu al 

liricii sale un tradiţionalism 

ardelenesc (Goga, Blaga), o 

tristeţe concretă şi totodată 

metafizică, iar provincia natală 

este dilatată intr-o Dacie 

mitică, simbol care ne trimite 

spre Eminescu. Poetul e acum dincolo de “infern” şi de 

“pustie”, într-o zonă de senină contemplaţie şi înţeleaptă 

reculegere 19. 

Cititorul, asaltat de ample poeme, e tentat să treacă pe 

lângă anumite versuri, fără a le descoperi sensurile lor 

adânci. De pildă, o poemă precum Logos, dincolo de 

voalul unor termeni metaforici şi simbolici, este o rugă 

închinată Mântuitorului: "Tu eşti văpaie fără grai…// O 

dă-mi putere să rămân / De-a pururi în această zare”. Ca 

şi Apostolul Pavel, se vede undeva “dus” în cer: „Un 

fluture de foc m-a dus / În cuibul meu de după moarte” . 

Poetul chiar trăieşte credinţa: „Mă umplu de miresme 

şi de har / Privindu-te iubita mea minune, / Sunt răstignit 

în mine în extaz, / Pătruns de-un imn fără de nume”. 

Copleşit de bucurie, trăieşte „extaza”: „Să cânt nu pot, 

mi-e graiul plin / De crini curaţi şi miruire / Să tac nu-i 

vreme de tăcut / Când toate cântă pentru Mire”. Toate îl 

laudă pe Domnul, cum spune Psalmistul David 20... : „Cântă 

abisu-ntinerit / Cântă pădurile cu toate / Mările cântă 

în furtuni / Prin nopţile transfigurate // Popoare mari de 

Imne glăsuiesc / Cu valuri uriaşe în neştire / Fructele lor 

împrăştie-n Ether / Văzduhuri grele de iubire”. 

Ca şi Lumină lină, Marele Preot poate fi considerată 

o artă poetică. Asemenea preotului la altar, poetul 

oficiază misterul transfigurării. Cuvintele – pe care le 

cunoaşte, le paşte, cărora le caută izvoarele - sunt Templul 

său, Universul deschis peste „Pustie”. Poetul este un 

crucificat: „Graiul e templul în care mi s-a dat / Să fiu ca 

mare Preot sfintelor cuvinte”. 

Motivele statornice ale poetului, în Imnele Bucuriei, 

sunt – cum crede Victor Felea - veghea şi aşteptarea, 

drumul, pustia umblătoare, nădejdea, predestinarea, 

miraculosul întruchipat de marile figuri ale neamului, 

asceza, puritatea etc. Până la Ioan Alexandru, s-a scris 

poezie creştină, e destul să pomenim doar căţiva poeţi: 

Arghezi, Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu. Prin 

intensitatea trăirii, prin valorile creştine, prin apelul 

„patetic” la viaţă, Ioan Alexandru rămâne un munte de 

lumină, în întunecatul sfârşit de veac ateist, cel mai 

important poet creştin al ultimei jumătăţi de secol 21. . 

_________ 

Foto: NICĂPETRE, ANSAMBLU, “INVOCAŢII” 

(Centrul de Cultură Nicăpetre, Brăila) 

21.Cf. Felea, Victor, Ioan Alexandru: Imnele Bucuriei, în: “Grai”, 

Bistriţa, Anul I, nr.1, 2002, p. 54-56. 

17

Cele două texte sunt aşezate faţă în faţă, 

pe două coloane, pentru a fi comparate. 

Ceea ce diferă sunt doar semnele de punctuaţie, 

dar în virtutea acestor diferenţe, 

Cornichonn demonstrează că nu se pune 

problema de plagiat. Un vers solemn de 

odă, din prima coloană, „Sublimă! Eşti 

sublimă! Tu, stea a nemuririi!”, devine în 

textul lui Cornichonn reversul ei ironic, 

dubitativ: „Sublimă??! Eşti sublimă?!! Tu 

– stea a nemuririi?!!” 10 ş.a.m.d. Relaţia 

hipertext – hipotext 11 e anulată total de 

Cornichonn, care nu recunoaşte nicio 

asemănare între cele două texte: „Mănânc 

aici şi acum articolul acesta dacă veţi găsi 

cea mai mică asemănare între inepţia 

clasicizantă şi pretenţioasă din stânga şi (nu că am scris-o 

eu) admirabila satiră sclipind de ironie din partea 

dreaptă” 12 . Judecătorul Zumm e pe punctul să facă 

dreptate: asta presupune să arunce în înălţimi măciuca şi 

să o lase să cadă pe coama propriului coif, urmând ca 

aceasta să alunece într-o parte sau în alta şi să-l lovească 

fatal pe unul dintre împricinaţi. Numai că măciuca e 

încrustată cu nişte versete bizare, Zurba inelară a lui 

Meer-Tscha, şi, uitând de judecată, cei trei încep să 

citească „cele zece poveşti întreţesute. Şi citiră şi citiră şi 

citiră…” 13 . Bâta cu cele zece poveşti e chiar această carte, 

iar noi, cititorii, intrăm în jocul ficţiunii, devenim 

personaje ale acestei lumi închipuite. Zurba inelară a lui 

Meer-Tscha nu e altceva decât numele zmeiesc al ciclului 

de poveşti din Enciclopedia Zmeilor. Iar pronunţia 

numelui Meer-Tscha trimite fără niciun dubiu la Mircea, 

prenumele lui Cărtărescu. Dincolo de identitatea sonoră a 

celor două nume, distincţia rămâne. 

Să reluăm aşadar cele zece poveşti care alcătuiesc 

Zurba inelară a lui Meer-Tscha, referindu-ne la demersul 

narativ al textului. Autorul ne propune un adevărat joc de 

perspective narative, dincolo de povestea propriu-zisă, 

plină la rândul ei de savoare. Cititorul nu e unul pasiv, ci e 

luat mereu prin surprindere, contribuie în permanenţă la 

realizarea textului. Zurba inelară a lui Meer-Tscha e 

textul prim, care le cuprinde şi le integrează concentric pe 

toate celelalte. Povestea lui Ding-Ding, programatoarea, 

aparţine următorului palier (al doilea). Ding-Ding creează 

ea însăşi lumea poveştilor, într-un joc video. Ea inventează 

toate personajele din poveşti: Lobo, Fofo, Vasiliska, 

Bombas, Astor, Chung, Zurbalan, Animicştiutorul, Umbello, 

Zumm, Cornichonn etc. Numai că aceste personaje 

devin independente de voinţa ei, nu le mai poate controla, 

lumea imaginată în jocul video are propriile ei legi: 

„Lucra la un joc video complicat, care-i luase câteva luni 

de programare, şi de care încă nu era mulţumită. Ca să 

10 ibidem, p. 166. 

11 Cf. Gérard Genette, Palimpsestes, la littérature au second degré, p.11 

12 ibidem, p. 166. 

13 ibidem, p. 168. 

construiască universul în care urmau să aibă loc aventurile, 

frunzărise zeci de enciclopedii, manuale şi dicţionare. 

Desenase mii de schiţe, decoruri măreţe, personaje 

impunătoare, monştri înspăimântători. Animase fiecare 

frunză din codru, fiecare firişor de păr de pe braţul eroilor. 

Inventase apoi regulile jocului, arme şi capcane, dar, 

tocmai când se aştepta ca totul să funcţioneze ca într-o 

lume reală, se întâmplase ceva şi totul 

deveni o aiureală” 14 . E aceasta o poveste 

simbolică, o metaforă despre opera care 

capătă o existenţă individuală, se 

desprinde la modul simbolic de creator 

astfel încât acesta n-o mai recunoaşte 

(„cât e ciudat era să umbli prin locuri 

închipuite şi desenate de tine” 15 ), iar 

autorul nu-i mai poate controla sensurile 

(personajul virtual Mol-loch, deghizat în 

trol încearcă să o prindă în capcană şi să 

o supună pe Ding-Ding). Ding-Ding la 

rândul ei e scindată în două: Ding-Ding 

cea reală, programatoarea din laborator şi 

Ding-Ding cea din joc, care se confruntă 

cu propriile personaje. Nu altceva decât 

diferenţierea pe care o vedea Lintvelt 16 sau Eco 17 între 

autorul concret, empiric şi autorul abstract, model. 

Trimiterile lui Cărtărescu vizează şi un asemenea palier 

de lectură, Enciclopedia zmeilor devine şi o carte despre 

ce înseamnă literatura, o scriere cu un mesaj programatic. 

Pe acelaşi palier (al doilea), se situează întâmplările 

care se petrec în jocul creat de Ding-Ding: Poveste lui 

Lobo şi a lui Fofo, feciorii zmeului zmeielor; Povestea 

micuţei poete Vasiliska; Povestea spionului Bombas; 

Povestea lui Astor, puiul zmeului de văgăună; Poveste 

doftorului Chung; Povestea Animicştiutorului; Povestea 

lui Zumm, muma zmeilor; Povestea Maestrului 

Cornichonn, câinele de zmeu. 

Pe următorul nivel (al treilea), putem aşeza Zurba lui 

Zurbalan, zmăul din Quatr’a, poveste spusă doctorului 

Chung de balaurul cu douăsprezece capete şi povestea lui 

Klonkan, pe care zmeul zmeielor o spune lui Bombas şi 

zmeilor de văgăună (Povestea spionului Bombas poate fi 

aşezată deci şi pe acest al treilea palier narativ). În linii 

mari, putem reprezenta grafic aceste relaţii narative astfel: 

ADELA LUNGU-SCHINDLER 

→ 

14 ibidem, p.140. 

15 ibidem, p. 141. 

16 Cf. Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. 

Teorie şi analiză, Bucureşti, Editura Univers, 1994. 

17 Cf. Umberto Eco, op. cit. 

18

Dar graniţe foarte precise nu se pot trasa. Textele se 

înlănţuie toate, se autogenerează şi se autodevorează. 

Umbello, personaj din Povestea Animicştiutorului (al 

doilea palier) apare şi în Zurba lui Zurbalan, zmăul din 

Quatr’a (palierul al treilea), când îl păcăleşte pe Zurbalan 

că el e Animicştiutorul. Până şi Zurbalan, (palierul al 

treilea), despre care povesteşte balaurul cu douăsprezece 

capete, devine personaj în lumea virtuală a jocului creat 

de Ding-Ding (palierul al doilea). Când Ding-Ding, 

urmată de celelalte personaje care o însoţesc în drumul 

spre Castelul Negru îl întâlneşte pe Zurbalan, acesta „era 

nervos şi ciufut. Îi păli năprasnic cu buzduganul, uitând că 

el nu era decât un personaj din povestea unui cap de 

balaur” 18 . Zumm, muma zmeilor, Cornichonn şi porcul 

său de câine favorit, Mr. K. sunt personaje din Povestea 

maestrului Cornichonn, câinele de zmeu, (palierul al 

doilea), dar prin lectura Zurbei inelare a lui Meer-Tscha 

(palierul întâi), ei devin cititori ai propriei vieţi devenită 

poveste într-o lectură circulară, 

(„inelară”), fără sfârşit. Prin 

extindere, noi înşine, în calitate 

de cititori, devenim personaje ale 

lumii fictive. Distincţia realitateficţiune 

se relativizează, cititorul 

surprins e invitat indirect să pună 

întrebări de tipul: cine 

povesteşte? despre cine 

povesteşte? cui povesteşte? 

Zurbalan (Zurba lui Zurbalan, 

zmăul din Quatr’a) aparţine celui 

de-al treilea palier, el e actor în 

poveste spusă de balaurul cu 

douăsprezece capete (Poveste 

doftorului Chung). Balaurul, la 

rândul lui, e narator în raport cu 

Zurbalan (îl creează prin actul 

narării) şi actor în raport cu universul diegetic. Doctorul 

Chung căruia balaurul îi povesteşte despre Zurbalan, 

îndeplineşte funcţia de naratar. Dar atât balaurul şi 

doctorul Chung devin plăsmuiri în lumea creată de Ding- 

Ding (Povestea lui Ding-Ding, programatoarea). Ding- 

Ding e creatoarea unui întreg univers ficţional, „fără ca 

măcar o clipă să bănuiască adevărul: că ea însăşi este 

personajul într-o poveste, ca şi cealaltă Ding-Ding, cea 

din frumosul disc cu piste argintii” 19 . A cui e vocea din 

această frază, cui aparţine perspectiva narativă? E vorba, 

probabil, de Meer-Tscha, care încadrează în zurba sa 

inelară, toate celelalte texte, dispuse ca într-o Matrioşcă. 

Meer-Tscha la rândul său e „narat” de altcineva, de o altă 

voce, cea a „Autorului” care semnează Prefaţa. Deasupra 

acestuia se situează semnatarul de pe coperta cărţii, 

Mircea Cărtărescu (scindat la rândul său în autor concret, 

empiric şi autor abstract, model). 

Există, aşadar, mai mulţi naratori: Autorul (semnatarul 

Prefeţei, al părţii I, Universul şi al îndemnului final făcut 

cititorilor de a i se alătura în ştiinţa zmeologiei), Meer- 

Tscha, autorul Zurbei inelare, nume zmeiesc pentru 

Enciclopedia Zmeilor, „vestit ciclu epic din literatura 

zmeiască, originală […] descifrat de noi la capătul unei 

munci de peste patru ani” 20 (cum notează Autorul în 

Prefaţă), balaurul cu douăsprezece capete (Poveste 

doftorului Chung, zmeul zmeielor (Povestea spionului 

Bombas). Autorul este un narator homodiegetic (narează 

la persoana întâi, este martor, participant şi devine actor al 

diegezei). El se destăinuieşte cititorului, povestindu-i cum 

a devenit pasionat de studiul zmeilor cărora le-a dedicat 

apoi toată viaţa (Prefaţa). Partea I (Universul) e redactată 

într-un stil ştiinţific, savant, cu multe neologisme, dar pe 

alocuri sunt inserate pasaje narative care punctează 

comportamentul, modul de viaţă al zmeilor. De astă dată, 

perspectiva Autorului este de tip heterodiegetic (narează 

la persoana a treia, este diferit faţă de actorii diegezei). 

Zurba inelară a lui Meer-Tscha aparţine unui autor 

heterodiegetic care ştie totul despre personajele sale, chiar 

mai multe decât ştiu personajele despre ele însele. Dacă 

personajele create de Ding-Ding scapă de sub controlul 

programatoarei şi duc o viaţă autonomă, întâmplările prin 

care trec sunt narate în Zurba 

inelară. Tot o perspectivă narativă 

heterodiegetică e şi în povestea 

balaurului cu douăsprezece capete, 

care ştie şi cele mai ascunse 

gânduri ale lui Zurbalan şi ce s-a 

petrecut după moartea lui, la fel 

zmeul zmeielor, când spune 

povestea despre Kronkhan. 

Dincolo de naraţiunea 

propriu-zisă, personajele tipice 

basmului popular fac legătura, 

prin nuanţe parodice, la lumea în 

care trăim noi. Grunhilda e plasată 

mai degrabă într-un context al 

lumii contemporane, ea vorbeşte 

ca o fată obişnuită: nu-l lasă pe 

Lobo să intre în Camera Ascunsă 

pentru că e dezbrăcată, se parfumează cu parfum Paloma 

Picasso, cere să fie repede închisă uşa care o ţine 

prizonieră, fiindcă altfel se face curent. Detalii de tot felul 

îi aşează pe fiii zmeului zmeielor, Lobo şi Fofo în 

ipostaze care nu mai provoacă teama, ci mai degrabă 

condescendenţa cititorului: când cei doi oftează îi 

provoacă tatălui lor arsuri de gradul IV pe obraz, Lobo îi 

şterpeleşte tatălui său „ghemul de sfoară purpurie din 

buzunarul de la platoşă” 21 , iar Fofo i-a tăiat o bucată din 

cel mai frumos zmeu ca să-şi facă solniţe e hârtie. La 

rândul său, bătrânul tată al celor doi zmei e umanizat, 

fiind întruchipat ca un bătrân arţăgos, dar care totuşi 

provoacă simpatia cititorului. (Poveste lui Lobo şi a lui 

Fofo, feciorii zmeului zmeielor) Foarte tânăra zmeoaică, 

Vasiliska, e ajutată în drumul ei spre suprafaţă de Ileana 

Cosânzeana, care era ţinută prizonieră de trei zmei. 

Întâlnirea celor două le provoacă la început repulsie 

reciprocă, fiecare se sperie de urâţenia celeilalte. 

Frumuseţea Ilenei trece drept hidoşenie după canoanele 

zmeieşti. 

__________ 

Foto: NICĂPETRE, „ALTAR PĂGÂN”, MARMURĂ 

NEAGRĂ, 1987 (Centrul Cultural Nicăpetre Brăila). 

18 ibidem, p.145. 

19 ibidem, p.148. 

20 ibidem, p. 6. 

21 ibidem, p. 77. 

19

Poet tradiţionalist al epocii interbelice, 

Adrian Maniu a făcut parte din primul 

colegiu director al revistei Gândirea, 

alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu şi 

Nichifor Crainic. Dacă iniţial a aparţinut 

prin poezie genului modernist din ajunul 

Primului Război Mondial, alături de 

Bacovia, Arghezi, Vinea, Adrian Maniu a 

reînnoit lirica românească interbelică prin 

instaurarea poeziei banalului, anecdoticului 

şi amănuntului psihologic, apoi pacurgând 

pe rând teritoriile simbolismului, modernismului, 

expresionismului, tradiţionalismului, 

revitalizat de situaţia socială şi 

naţională a ţării în această epocă. 

Din grupul poeţilor de la Gândirea - care 

de altfel nu se simţeau în niciun fel legaţi 

ideologiceşte, mai ales dacă îşi începuseră 

colaborarea sub direcţia lui Cezar Petrescu 

-, era desigur cel ce simţea fenomenul etnic 

şi în genere etnografia ca un artist şi un cunoscător”.[1] 

Debutul dramatic al lui Adrian Maniu se face sub zodie 

simbolistă prin piesele: Fata din dafin (1918), Rodia de aur 

(1920), Tinereţe fără bătrâneţe (1925) alături de piesele lui 

Ştefan Petică, Dimitrie Anghel, Ştefan Octavian Iosif, Alfred 

Moşoiu, Alexandru Davila, Zaharia Bârsan, Victor Eftimiu, M. 

Demetriade. Influenţa ortodoxismului gândirist este prezentată 

de Dumitru Micu ca pe o “focalizare a tot ce e tenebros, 

antiraţionalist, frenetic, proteic, exaltat, mistic în cultura 

naţională.”[2] 

Creaţiile sale care vin să-i confirme valoarea de dramaturg 

sunt piesele: Meşterul, Lupii de aramă, Jocul întunericului. Prin 

acestea scriitorul se situează în grupul scriitorilor gândirişti care 

au determinat dezvoltarea dramaturgiei româneşti prin 

instaurarea programatică a modalităţii alegorice semnificative, 

noul ideal literar fiind valorificarea producţiilor folclorice 

pentru valenţele sale filozofice. Astfel, prin mit şi simbol a fost 

adâncită expresia dramatică. 

Privită în ansamblu, opera dramatică a lui Adrian Maniu se 

situează sub zodia teatrului poetic sau poematic, formulă ce se 

bucură de o înnoire a dramei, prin câştigul de cauză al 

simbolului, alegoriei şi metaforei, a misteriosului şi a 

fantasticului. Dramaturgii care au promovat această înnoire a 

teatrului românesc sunt: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion 

Marin Sadoveanu, Victor Papilian. Astfel, se observă o 

orientare a teatrului simbolist spre o direcţie expresionistă prin 

recursul la mit, la mister şi esenţă, la personajul generic sau 

colectiv. 

Pasiunea pentru teatru a poetului este explicată ca fiind o 

moştenire transmisă de bunicul său: “Istoria teatrului pomeneşte 

că bunicul meu după tată a fost actor acum vreo sută de ani – 

actor diletant, bineînţeles, pentru că nu a exploatat o meserie, şi 

îşi dăruia entuziast o pornire sufletească vrăjitei atracţii pe care 

o are dintotdeauna scena”[3]. Dramaturgia lui Adrian Maniu 

este reprezentată de teatrul de inspiraţie mitică, feerii rezultate 

din prelucrarea unor basme şi dramatizări. 

Gheorghe Lăzărescu a remarcat în monografia lui că 

“expresionismul scriitorului ia o turnură nouă, specifică, în 

funcţie de filonul folkloric al creaţiei şi de temperamentul său 

liric, expresionism vizibil în preferinţa pentru rolul personajelor 

de grup al maselor, pentru crearea unei atmosfere de nelinişte şi 

disperare în absenţa individualităţii psihologice a personajelor. 

Piesa Meşterul, tipărită în 1922, reia tema creaţiei în termenii 

dramatici din legenda Meşterul Manole, precum şi 

semnificaţiile sale, sub aspectul creator-creaţie, creator-om, 

creator-mulţime. În acest sens, Adrian Maniu este primul dintro 

suită de dramaturgi ca: Ion Luca, Octavian Goga, Lucian 

Blaga, Victor Eftimiu, care prezintă drama jertfei creatoare. 

La apariţie, piesa Meşterul a fost salutată cu entuziasm de Ion 

Marin Sadoveanu şi Mircea Eliade. Piesa, fiind în repetiţie în 

stagiunea 1925-1926 la Teatrul din Craiova, 

datorită unor neajunsuri, nu s-a mai jucat. 

Aceste motive care au dus la abandonarea 

piesei sunt: dificultăţile în reprezentare şi lipsa 

psihologiei personajelor, inexistenţa unui 

mediu social, comunicarea convenţională în 

ciuda elevatului lirism, conflictul abstract. 

Deşi, critica a remarcat tonalitatea specială a 

piesei, mai ales modalitatea nouă de realizare 

dramatică, particularităţi care o apropie de 

poetica lui Maeterlinck, s-a renunţat la 

prezentarea ei pe scenă: ”Adrian Maniu a voit 

să creeze o atmosferă stranie, aproape 

înfricoşătoare, care să nască cititorului o stare 

nervoasă capabilă de a-l face să priceapă sau 

să fie preocupat mai mult de mister decât de 

realitate - mai mult de sufletul lucrurilor decât 

de lucruri, a voit să trăiască şi să joace o 

dramă”[4]. Remarcându-se prin originalitate, 

“teatrul lui Maniu cuprinde şi elemente 

parabolice printr-o înclinaţie structurală spre generalizare şi 

alegorie, prin comunicarea sintetică şi aforistică spre stricta 

funcţionalitate dramatică şi vizualizare.”[5] 

Piesa este structurată în trei acte, iar indicaţiile scenice din 

primul act indică ruinele luminate ale unui centru mitic, 

luminile reci din alte lumi. Aceste duhuri ale pământului află că 

meşterul va ridica un nou lăcaş de închinare şi orice înălţare 

nouă ar presupune dărâmarea vechilor orânduieli. Astfel, 

dramaturgul, având un profil aparte al structurii noastre etnice, 

construieşte în mod echilibrat un univers organic patriarhal întrun 

timp legendar. Acest moment nu are un caracter excesiv la 

fel ca intervenţiile lui Nichifor Crainic sau ca lirica unor poeţi 

gândirişti, dar a fost momentul care a creat probleme regizorului 

şi actorilor, deoarece duhurile pământului sunt greu de 

interpretat. Acestea cer jertfă pe soţie şi pe Meşter pentru ca 

biserica să trăiască întâia liturghie, iar cerinţa lor este împlinită. 

În scurtul articol Teatrul Nou din revista Gândirea, Adrian 

Maniu “întrezăreşte înnoirea teatrului românesc, îndepărtarea de 

piesele uşoare, purificarea şi întărirea lui pe baza experienţei 

teatrului popular”[6]. Aici el pretinde un compromis între 

miracolele ştiinţei şi aparenţa miraculoasă, recomandând ca 

formă dramatică aptă să încarneze fantasticul de tip ştiinţific. 

Astfel, Adrian Maniu şi alţi colaboratori ai revistei Gândirea 

găseau surse de inspiraţie în eposul românesc, dar nu puteau 

stabili forme dramatice populare pure. Basmul este un mijloc de 

cunoaştere a istoriei vechi a poporului, având rădăcini în istorie. 

Ion Marin Sadoveanu găseşte dramaturgia lui Adrian Maniu 

diferită de elementele decorativ-folclorice din feeriile 

convenţionale: “Prin această feerie, cultivată cu înverşunare 

astăzi, în realitate gen searbăd şi fără viaţă, cred autorii noştri că 

se pot apropia de mult dorita dramă specific românească. În 

realitate, nu izbutesc decât să dobândească o simplă schimbare 

de fabulă, schimbare care nu ameliorează întru nimic criza 

dramei româneşti”[7]. 

Fiind prima piesă despre jertfa creaţiei, piesa Meşterul este 

salutată la apariţie de Ion Marin Sadoveanu astfel: ”În sfârşit, 

cea mai frumoasă legendă din ţinuturile noastre şi-a găsit 

poetul!”[8] Acest motiv preluat de Adrian Maniu în dramaturgia 

sa este atât un act de pionierat, cât şi o dovadă a propriei 

maturităţi. 

Creatorul însuşi este oglinda dramei sale, primul conflict 

fiind între Meşter şi forţele ostile şi dintre el şi mulţimea 

inferioară lui. 

Drd. LUCREŢIA BOGDAN 

→ 

20

Conflictul psihologic este mai puţin reprezentat în această 

piesă. El narează cu durere cutremurătoare scena zidirii, iar 

conflictul se adânceşte până la tragicul pur. 

Actul întâi epuizează evenimentele şi se desfăşoară sub 

semnul fantasticului. Decorul este ireal, pe ruinele unui templu 

antic, pietrele prind viaţă şub conducerea unei făpturi telurice, 

numită Cuminţenia Pământului. Această făptură este 

corespondentul lui Găman din piesa blagiană şi invocă 

argumente prin care vrea să oprească intervenţia omului. Faunul 

evocă o lume dispărută, cea a centaurilor: 

“Oare nu credinţa lui a ucis pe fraţii mei,/ 

Centauri ice tropoteau – zburlindu-şi 

coamele roşii,/ Nechiezatul lor s-a stins – 

copitele lor de argint/ Nu mai foşnesc de 

atuncia Frunze înroşite,/ Nu mai spulberă 

nici zăpezile de argint.” 

Înălţarea unei mănăstiri ar însemna 

ruperea echilibrului natural, iar cultul 

naturii va fi schimbat prin credinţă. 

Versurile Cuminţeniei Pământului evocă 

credinţele păgâne: “Tainele firii sunt 

furate de oameni./ Boii la care se rugau 

eghiptienii/ sunt astăzi înjunghiaţi, şi 

îmboldiţi despică brazde/ Ori care din 

dumnezeii vechi va fi prins./ Fratele 

nostru focul şi sora apă/ Au ajuns smerite 

slugi.”Acesta vrea să distrugă în primul 

rând gândul creator al Meşterului: “Lupta 

nu între noi şi meşter vom încinge,/ 

Vrăşmaş fie însă gândul său.” 

Un element important al piesei este 

eludarea episoadelor care în baladă erau puncte culminante: 

piedicile şi zidirea iubitei, aceasta nu confirmă prin prezenţă 

scenică. Se ştie de la început că cea zidită are să fie iubita lui, 

dar meşterul vrea să facă un schimb între fiinţa iubită şi el: 

“Doamne, ia oasele mele şi fă-le piatră./ Ia fruntea mea, să fie 

boltă,/ Braţele mele, să proptească greutatea,/ Sufletul meu, să 

îţi cânte dreptatea.” 

Actul al II-lea şi al III-lea confruntă drama lăuntrică, 

consecinţele şi întinderea jertfei. Modul de prezentare a 

duhurilor pământului creează o atmosferă stranie conform cu 

datele referitoare în tradiţiile populare. Gesturile, exaltarea, 

invocaţiile aduc a dans ritualic. “Drama, structurată oratorical în 

jurul meditaţiei eroului principal, nu suportă – cu excepţia 

acestuia – decât glasuri liniare, cu valoare categorială, 

neindividualizate (Călugărul, Domnitorul, Întâiul Lucrător, 

Altul etc). acest fapt sporeşte liricitatea piesei. Manole la 

început nu se diferenţiază de ceilalţi meşter ca şi creator. În 

episodul jurământului el este singurul care nu îl trădează, acest 

fapt demonstrând că acceptă condiţia de creator. El trăieşte 

ruptura interioară a artistului, spre deosebire de ceilalţi meşteri. 

Golul rămas în sufletul protagonistului trebuie umplut: “Var 

şi cărămidă/ Că-i pustie multă/ Şi-i lucrare lungă!”. Tragicul 

strigăt de bucurie atinge sublimul, deternimând asupra eroului o 

aură de tragedie antică. În faţa conştiinţei, Manole nu poate 

stăpâni nici iubirea, nici năzuinţa pentru creaţie. 

Meşterul îi îndeamnă pe lucrători la muncă printr-un paradox 

al înălţării prin coborâre. Această imagine are o mare forţă 

poetică. Statuia faunului transformată în clopot pecetluieşte 

realizarea creaţiei. Meşterul este acuzat de mulţime şi acest 

conflict este reprezentativ teatrului expresionist. Mulţimea nu 

înţelege sacrificiul Meşterului numai după ce acesta se sinucide. 

Mircea Eliade preciza că “Meşterul lui Adrian Maniu se 

desfăşoară într-o atmosferă şi cu mijloacele de antic mister. 

Aceasta, poate, fără voia şi sârguinţa autorului. Ne închipuim că 

Adrian Maniu nu cunoaşte decât incidental antroposofia, şi cu 

atât mai puţin euritmia. Substantivele acestea par ciudate într-un 

foileton literar. Dar Meşterul ne sileşte să le scriem, deşi cu 

regretul de a nu putea – din atâtea motive! – stărui asupra 

tainicilor ştiinţe de care se leagă”[9]. 

În cele din urmă, dragostea pentru soţia zidită devine un imn 

închinat mănăstirii: “Fiecare stâlp din aste ziduri/ se va înălţa 

subţire ca mijlocul tău./ Ferestrele vor avea adânca-ţi privire/ 

Turnurile au să fie ca braţele tale răsucite de chinuri/ Şi tăcerea 

sub bolţi va suspina./ Razele pătrunzând pe ferestre/ Au să fie 

părul tău despletit/ Altarul larg ca un şold de mamă/ Şi sufletul 

tău luminiţa din altar/ Iubito, iubito, de acum nu mai eşti decât 

în gând,/ Gând care înalţă, gând care făureşte./ Gând care ca 

dumnezeirea înfăptuieşte;/ Iubito, tu ai dat viaţă prin moartea 

ta.” 

În actul II, destinul omului creator 

este exprimat prin antiteza: “Înapoi la 

lucru, (îi îndeamnă Meşterul pe 

lucrători) scoborâţi în pământ/ Numai 

aşa ne vom putea înălţa spre cer.” 

Voievodul doreşte ca opera ridicată cu 

banii lui să rămână unică, de aceea îl 

ucide pe Manole. Este simbolic 

momentul punerii întrebării către 

Manole, când acesta se află pe schele 

sus, deasupra operei, deasupra tuturor, în 

timp ce voievodul se află pe pământ. 

Manole însă, comparativ cu voievodul, 

nu ucide, el repetă mitul cosmogonic, pe 

când voievodul ucide. Amândoi câştigă 

nemurirea prin năzuinţa frumuseţii 

creată de Manole. Piesa Meşterul nu 

suferă o demitizare, din contră, la fel ca 

piesa lui Blaga îşi sporeşte înţelesurile. 

Acest lucru este dat de lipsa soţiei, 

despre care se vorbeşte numai, ceea ce îi 

dă un spor de emotivitate. 

Drama este construită pe lupta dintre forţele elementare şi 

umane, idealul omului find de a învinge atât forţele obscure, cât 

şi pe sine. Acest crez este exprimat de meşter, dar şi de călugăr: 

“Tu ai o singură menire – să clădeşti, să clădeşti, să clădeşti. 

Numai astfel moartea devine nemurire.” 

Temperamentul liric al poetului, mitul jertfei, simplitatea 

personajelor, concizia limbajului sunt de factură expresionistă. 

Acestea şochează prin originalitatea versurilor sale şi deşi, pare 

că opera sa se clasicizează mult mai târziu, nu renunţă la 

realizările sale în contact cu unele curente moderne, cum ar fi 

simbolismul şi expresionismul. Influenţa spiritului şi artei 

creatorilor anonimi este revelată în opera sa prin prelucrarea 

originală a temelor tradiţionale. 

[1] Şerban Cioculescu, Amintiri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 324. 

[2] Adrian Maniu, Lupii de aramă, Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de 

Doina Modola –Prunea, p. 9 apud Dumitru Micu, Ideologia gândiristă 

în Luceafărul, nr 47, 1973, p. 6. 

[3] Gheorghe Lăzărescu în Repere biografice, vol. Adrian Maniu 

(monografie), Ed. Albatros, Bucureşti, 1985, p. 9. 

[4] Aristarc, Cronică literară: Adrian Maniu. Meşterul, 3 acte în 

versuri, în Gândirea, III, nr. 3 - 4, 20 iunie1923, pp. 62-63. 

[5] Adrian Maniu. Lupii de aramă, op. cit., p. 25. 

[6] Ibidem, vezi Adrian Maniu. Lupii de aramă, op. cit., p. 10 apud 

revista Gândirea, an I, 1921, nr. 10, p.19. 

[7] Gheorghe Lăzărescu, op. cit., p. 155. 

[8] Ibidem, vezi Gheorghe Lăzărescu, op. cit., p. 165 apud Ion Marin 

Sadoveanu, Meşterul, trei acte în versuri, de d-l Adrian Maniu, în 

“Cugetul Românesc”, an II, nr. 2, februarie 1922, pp.165-170 

[9] Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, 

Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008, p. 435. 

______________ 

Foto: NICĂPETRE, „ÎNGER” 

21

Închisoarea noastră este lumea pe care o vedem. 

Platon 

În clipe de cumplite îndoieli, 

Când toate se-nnoiesc şi toate pier, 

Deschideţi metafizicele porţi 

Să ne urcăm spre lumile din cer. 

Leonida Maniu 

Din punct de vedere 

somatic, omul este fiinţă 

finită, aserţiune ocupând loc 

central în filozofia 

aristotelică şi heideggeriană. 

Dar totodată, noi ne aflăm la 

intersecţia a două infinitudini 

lăuntrice: infinitul material - 

structurile inframoleculare - 

şi infinitul sufletesc, despre 

care nimeni nu poate spune 

până unde se întinde, afirmă, 

între alţii, Heraclit şi Eminescu. Pe de altă parte, omul se 

află faţă în faţă, de asemenea, cu două nemărginiri – 

spaţiul cosmic şi spaţiul cuantic. 

Dat fiind că infinitul dispersează, rezultă că lucrurile, 

făpturile constituie reuşite ale naturii de a întruchipa 

forme – adică organizări armonioase, contracarând astfel 

risipa, dizolvarea în infinitudine. Dar omul simte propriai 

formă ca pe o încătuşare, o temniţă din care vrea să se 

elibereze. Ca atare, năzuinţa eliberării metafizice este 

inerentă spiritului uman. Să se elibereze către Deschis. 

Ce este acest Deschis, care sunt disponibilităţile sale ? 

Iubirea este o primă deschidere, privilegiu de care 

dispune prin vocaţie fiinţa omenească. Ea însemnează 

căutarea unui alter ego în care să ne eliberăm de noi 

înşine, deschizând-ne în altul ca într-o neo, mai profundă 

existenţă. Această deschidere suie însă foarte departe, 

începând cu crearea lumii din iubire – kama – de către 

Brahma pentru a ieşi din suferinţa singurătăţii. Nelimitată 

deschidere a iubirii o aflăm de la Empedocle şi Platon, la 

Dante şi Hölderlin. Înalt semnificativ, în lirica 

eminesciană iubirea începe prin confundarea cu natura a 

singurătăţii în doi, aşa cum are loc în poezia Dorinţa, suie 

apoi la aprinderea candelei înveşnicirii în Pe lângă plopii 

fără soţ, pentru a se înălţa, până ce „Două inimi când sembină/ 

Când cufund pe tu cu eu/ E lumină din lumină, 

Dumnezeu din Dumnezeu”, dar şi extrem - substituirea 

spiritului divin dinaintea Creaţiei. 

Devenim fiinţa primă, aşa cum 

postula şi Nietzsche. 

Eliberarea de strâmtul eu în 

nesfârşirea cosmică îmbracă 

numeroase forme. Una din cele mai 

frecvente este înălţarea pe 

dimensiunea montană. „Mergând 

din creastă în creastă, să urmez în 

cea ce spun o cale unică”, scria 

Empedocle. „Minim este timpul ce 

ţi s-a lăsat. Trăieşte ca şi cum ai fi 

pe munte”, îndemna Marcus 

Aurelius. Pentru Nietzsche muntele 

este simbolul Divinităţii şi el vorbea de unirea mistică, 

intimă cu muntele. „Pe Înălţimi sunt acasă”. 

Complexul de la Delphi, situat pe ascensiunea muntelui 

Parnas (2457 m.), desfăşoară în rezumat spiritualitatea 

anticei Elade. Se pleacă de la templul Atenei Pronaia, 

Tolos, simbol al armoniei absolute, suim apoi spre 

fântâna Castallia întru purificare pentru a putea urca mai 

departe la Templul lui Apollo, unde omul intră în 

comunicare cu zeii, precum şi cu viitorul, prin mijlocirea 

Pythiei. Mai înalt, întâlnim Teatrul, unde omul se juca 

de-a zeii, înfruntându-i, aşa cum se întâmplă în tragedia 

lui Eschile, Prometeu; iar cel mai sus se află stadionul, 

locul unde omul, la întrecerile sportive, aspira să devină 

semizeu. Se observă prin urmare, că urcuşul se face de la 

zei spre om, pentru că „omul este măsura tuturor 

lucrurilor”, inclusiv a zeilor. Iar pe creasta muntelui se 

află Apollo, zeul ordinei universale şi al artelor, al 

spiritualităţii, alături de cele nouă muze. De asemenea, la 

Delphi se află şi omfalosul, semnificând centrul lumii. 

Dar tot aici tronează şi Sfinxul, care pune sub semnul 

întrebării omul, viaţa, universul. E excepţională această 

simbolică a muntelui ca dezmărginire şi înălţare a omului 

spre divinitate realizată pe traiectoria muntelui Parnas. 

Muntele apare frecvent drept simbol al înălţării 

spirituale în China şi India. El constituie una dintre 

constantele atât ale liricii, precum şi ale picturii chineze. 

Adorat dintotdeauna, muntele este un prieten mai mare, 

ocrotitor şi măsură a depăşire de sine a omului : „Eu şi 

muntele din faţa mea nu ne plictisim niciodată unul de 

altul”, scrie cel mai de seamă poet chinez Li Tai Pe. Şi 

iată, în mitologia indiană, o metaforă a zilei zeilor utilizând 

ca termen de comparaţie muntele. Dacă ar exista 

un munte de oţel înalt cât Himalaia şi dacă el ar fi uşor 

atins cu o pânză fină de mătase o dată la o sută de ani, 

atunci când prin aceste atingeri repetate muntele se va toci 

până se reduce la dimensiunile unui sâmbure de fruct, 

nu va fi trecut niciun sfert dintr-o zi a vieţii unui zeu. 

În viziunea lui Eminescu, muntele, adică înălţarea (şi 

nu şovăirea deal-vale) este matricea spiritualităţii noastre, 

căci înălţarea spre munte şi stele este şi drumul spiritual 

al baladei Mioriţa. Muntele este cântarul cu care românul 

îşi cântăreşte patimile şi faptele. ,,Căci nu-s culori 

destule în lume să-nvestmânte/ A munţilor Carpatici 

sublime idealuri”. 

Deschiderea către nemărginire o întâlnim, de pildă, în 

poemul lui Giacomo Leopardi Infinitul – „Ce dulce mi-i 

să naufragiez în vasta mare a nemărginirii” - iar în 

poezia Elévation, Charles Baudelaire vorbeşte de zborul 

sufletului în eter pentru „a înţelege 

graiul florilor şi al lucrurilor mute”‚ iar 

în poezia Le voyage, ne invită în marele 

necunoscut : „Plonger au fond du 

gouffre, Enfer ou Ciel, qu’importe ?/ 

Au fond de l’Inconnu pour trouver du 

nouveau !”– Să ne scufundăm în abis, 

Iad sau Cer, ce importanţă are?/ În 

adâncul Necunoscutului pentru a afla 

ceva nou! → 

GEORGE POPA 

____________ 

Foto: NICĂPETRE, „ALTAR 

PĂGÂN” (neterminat) 

22

Pentru Pindar, deschiderea este înălţare către Eter şi 

anume, prin sophia: „Creşte asemenea pomului tânăr, 

liberă virtutea, în curăţia picăturior de rouă, prin dreapta 

înţelepciune a bărbaţilor, şi se înalţă sper Umedul Eter”, 

care hrăneşte focul veşnic al astrelor (Neemeana VIII-a, 

trad. Ioan Alexandru). 

Pentru Friedrich Hölderlin 

deschiderea, aşa cum scrie în elegia 

Pâine şi vin, are loc tot către Eter, 

„pentru a căuta acolo, oricât de 

departe ar fi, un lucru care este al 

nostru”, - acel lucru fiind propria 

noastră divinitate. În viziunea lui 

Johann Wolfgang Goethe, 

deschisul este zborul de contopire 

cu Divinitatea : „Liberi, în zbor 

arzător/ Vom sui fără hotare/ Şi în 

dragostea eternă/ Ne vom pierde, 

vom dispare”. 

Într-o poezie halucinantă din 

volumul Lebăda, pentru 

Rabindranath Tagore deschiderea 

supremă este simbolizată de zborul 

unui stol de lebede luând pe aripile 

lor întreg universul, şi care 

continuă zi şi noapte, mereu şi 

mereu, fără oprire : „Nu aici! Nu 

aici! În altă parte ! Altunde!” 

Deschierea eliberatoare pe care ne-o dăruieşte noaptea 

apare la numeroşi poeţi, precum în primul rând Novalis, 

apoi Musset, Rilke, Eminescu ş.a. În concepţia lui 

Hölderlin, noaptea constituie una dintre cele mai 

tensionate deschideri : "Nopţii sublime să-i închinăm, aşa 

cum se cuvine, imnuri şi coroane.... Noaptea ne dă şi 

uitare, dar şi beţie sacră şi ţâşnirea verbului” (Pâine şi 

vin): trei trepte purtând către o nouă viziune creatoare, 

asemănătoare beţiei îndrăgostiţilor, două cupe care îşi 

schimbă între ele plenitudinea. Noaptea poate lua naştere 

cuvântul pe care ziua cerească îl aşteaptă de la poet, 

cuvântul cel mai temerar fiind şi cel mai sfânt. Iată o 

poezie a lui Hegel, Eleusis, dedicat prietenului său 

Hölderlin, în care este evocată eliberarea de către noapte 

a sinelui transmundan de „micul eu” intramundan: În 

juru-mi, în mine sălăşluieşte pacea./ Mulţumescu-ţi, ţie, 

o, Noapte, tu,/ Eliberatoarea mea !…/Ochiul meu se 

înalţă spre eterna boltă a cerului,/ Cătând spre tine, o, 

strălucitoare stea a nopţii !/ Şi toate din veşnicia ta 

coboară asupră-mi/ Uitarea dorinţelor şi a speranţelor 

toate./ Simţirea mi se pierde în contemplare,/ Ceea ce 

numeam eul meu, dispare./ Mă dăruiesc cu totul 

nemărginirii,/ Sunt în ea, sunt totul, sunt numai ea. 

O altă deschidere se află spre spaţiul morţii - nu în 

sens de extincţie, ci de existenţă superioară. Astfel, 

vechiul egiptean considera că, după un lung exil, care 

este viaţa pe pământ, a muri însemnează „întoarcerea 

acasă” pentru a se contopi cu Amon-Re. Pentru eroul 

Mioriţei moartea este o nuntă, o hierofanie cu întreaga 

Natură. „Deschisul” este marea aspiraţie a lui Rainer 

Maria Rilke, înţeles ca partea cealaltă, infinită a vieţii, 

spaţiul morţii, nemărginire pe care nu o vedem şi care ne 

adastă pururi în jur. 

În cele patruzeci de variante ale poeziei Mai am un 

singur dor, Eminescu năzuieşte să fie vegheat dincolo de 

viaţă de „sfânta natură”, care „numai ea are dreptate-n 

veci”, şi anume, de vocea izvoarelor, de dulcile scântei 

ale lunii, „atotştiutoarea”, de cântarea de bucium pe care 

nu o va mai înăbuşi bătăile inimii - şi de zâmbetul 

unicilor săi prieteni – luceferii, care se confundă cu el 

însuşi „Ca un luceafăr am trecut prin lume”. 

Pentru Hölderlin, sublimul 

constituie una din formele 

transindividuale de eliberare a 

sufletului, deseori evocată, 

fenomenologie subtil descrisă de 

Rilke: Sublimul este o plecare./Ceva 

din noi ne depăşeşte/ şi luându-şi 

zborul către zare,/cu-azurul pur se 

logodeşte.//Extrema artei întâlnire/ 

nu este cel mai dulce-adio?/ Iar 

cântu-i ultima privire / pe care ne-o 

vom dărui-o. 

Sublimul este o ieşire din noi 

înşine întru contopirea cu eterul, 

substanţă a neînceputului, moment 

în care, afirmă poetul, devenim pură 

substanţă melodică. 

Căci, muzica este cea care 

constituie mediul ideal de 

transcendere din lumea limitelor. 

Tensiune suitoare transfiguratoare, 

depăşire continuă, marea 

eliberatoare a omului este muzica. "Muzica face spiritul 

liber" afirma Friedrich Nietzsche. „Ea dă aripi gândirii. 

Devii cu atât mai filozof, cu cât eşti mai muzician". 

Eliberarea are loc prin convergenţa unor inefabile energii: 

- spre deosebire de celelalte arte, care utilizează drept 

limbaj elemente ale lumii vizibile, lumea formelor 

palpabile - muzica foloseşte un grai abstract, invizibil, 

impalpabil; 

- lucrurile sunt scoase din temniţa cuvintelor: le 

proiectează şi ne proiectează în spaţiul fără de numelui; 

- muzica nu desenează, nu determină, nu defineşte – nu 

se poate arăta cu degetul o melodie - este domeniul 

indefinisabilului : 

- nu este încremenire, ci un fluid continuu, incaptabil: 

- fiind asubstanţială, muzica ne desubstanţiază, 

devenim incorporali şi aspaţiali într-un timp în afara 

timpului, plutind între prezenţă şi absenţă: alternăm între 

fiinţare cu fiecare notă şi neant activ în fiecare pauză, 

pentru a reînvia în nota următoare prin impulsul pauzei 

încărcată de dinamica undei care tocmai s-a stins. 

Este o fugă în beatitudine spre o suprarealitate care 

renaşte mereu din ea însăşi: "veşnicie pură în mişcare" , 

cum a denumit Platon muzica; dezmărginire în mers 

continuu, în expansiune indefinită către un dincolo mai 

sus şi mai în afară, "de nelocuit”. Pentru Rilke, muzica 

este un “... tărâm străin.../ inimă care scapă din noi,/ 

spaţiul cel mai intim din noi înşine,/ care, ridicându-se 

deasupra noastră,/ ne expulzează: sacră plecare.../ 

Lăuntricul nostru ne înconjoară/ ca o depărtare 

desăvârşit încercată,/ ca partea cealaltă a văzduhului, / 

curată, imensă, de nelocuit. → 

___________ 

Foto: NICĂPETRE, „DESCÂNTEC” 

23

Generând o stare lăuntrică pură, independentă de vreo 

reprezentare definită, muzica induce o mişcare lăuntrică 

fără obiect. "Muzica este total independentă de lumea 

fenomenală şi o ignoră absolut, afirmă Schopenhauer. Pe 

de altă parte, Schelling : "Lepădându-se cel mai mult de 

corporeitate, muzica reprezintă însăşi mişcarea pură, 

spiritualizată." 

Pentru a contracara chemarea Îngerului, care l-ar putea 

distruge (Elegia I-a duineză), Rilke imaginează deschisul 

în zeul muzicii, Orfeu (Sonetele către Orfeu), în care ne 

pierdem distrugând numărul, exprimatul: …Să mori 

neîncetat în Euridice -, şi suie cântând iară,/ şi mai mult 

slăvind, suie-napoi în raportul curat./ Intre cei ce se 

sting în apunerii ţară,/ fii un cristal care, sunând, s-a 

spart cu sunetu-odat'//. Fii - şi cunoaşte şi a nefiinţei 

stare,/ infinit întemeind lăuntrica-ţi vibrare,/ deplin s-o 

desăvârşeşti în această unică oară.// Printre uzatele, ca 

şi printre mutele, fără de nume,/ rezerve ale deplinei 

naturi, - negrăitele sume -/ extatic să te numeri - şi 

numărul fă-l ca să piară.(Sonetul către Orfeu II,13) 

"Sunetul este nemărginire şi depăşire a morţii", afirma 

Platon, la fel ca şi silaba OM sau AUM a Upanişadelor. 

O moarte de tip iniţiatic, în sensul că poartă la o treaptă 

mai înaltă de fiinţare. Pulsaţia sunetelor într-o desfăşurare 

melodică este o zbatere repetată de aripi, o reluare tot mai 

înaltă a zborului către ieşirea din noi înşine. Desfăşurarea 

cântului realizează o experienţă pură a inefabilului, o 

"trăire a sferelor" (Sphärenerlebnis), afirmă Susanne 

Larger. Ca atare, muzica lărgeşte infinit experienţa ideală 

a eliberării din lumea empirică şi, prin aceasta, ne oferă 

deschiderea către posibila eliberare spirituală totală. 

În ce priveşte deschiderea metafizică, în poemul 

Pâine şi vin, Hölderlin scrie un cuvânt fundamental: 

„Göttlicher Feuer auch treibt, bei Tag und bei Nacht/ 

Aufzubrechen. So komm ! dass wir das Offene schauen/ 

Dass ein Eigenes wir suchen so weit es auch ist” - „Focul 

divin însuşi, zi şi noapte năzuieşte să izbucnească ! Vino, 

deci, să ne îndreptăm către Deschis, pentru a căuta acolo, 

oricât ar fi de departe, un bun care ar fi al nostru.". 

Deschiderea are loc cu ajutorul privirii vizionare, prin 

"lumina privirii deschise”. "Vino la Deschis, prietene… 

Deschide-te către Totul... către Eter". 

În ce priveşte deschiderile eminesciene, trebuie plecat 

de la faptul că, recunoscându-şi natura, cea de a fi geniu, 

în poezia postumă - Povestea magului călător în stele, 

(titlul mai adecvat Lume şi 

Geniu), autorul Luceafărului 

îşi descrie identitatea: o 

entitate care nu se află în 

planul creaţiei, astfel că 

Dumnezeu nu-i poate dezlega 

misterioasa esenţă, e un străin 

într-o lume străină. Captat în 

„corpul cel urât”, după 

eliberare din formula ontică 

umană, el îşi va crea propria 

lume, care este gând pur. Dar 

aici, în lumea materială, 

modalitatea sa de eliberare este 

însingurarea : Acest sunet mă 

face/ Cu aiurirea lui ce sara 

umple/ Să mă trezesc la 

solitara-mi pace,/ Să mă văd 

singur peste oameni pus./ Căci în al zilei eu mă văd/ 

Amestecat cu ei… amestecându-mi/ A mele pasiuni cu a 

lor dorinţe./ Sunetul păcii mă trezi… Mă simt/ Întreg, 

întreg şi liniştit şi blând,/ Deasupra omenimei… izolat…/ 

Aşa se simte-un înţelept în secoli/ De întuneric…Aşa un 

sfânt…/ Neatins, neatingând, Solitar… (Sunetul păcii) 

La Eminescu, are loc o deschidere lăuntrică prin 

asumarea lumii externe cu ajutorul originalei sale 

fenomenologii spaţiale, şi anume, convertirea realităţii 

fizice din afară în spaţii de suflet, în infinitul lăuntric prin 

mijlocirea unei mişcări fie a elementelor din natură, fie o 

mişcare muzicală sau a luminii. Exemplu, lunecarea lunii 

pe cer şi sunetul de corn din poezia Peste vârfuri. Acest 

poem de subtilă complexitate este deosebit de 

semnificativ, îmbinând trei ordine de deschideri: spre 

infinite zări interioare („O, de m-aş pierde în infinitul 

sufletului meu”), spre inefabilul muzicii, acesta purtând 

spre moartea iniţiatică întru înviere în beatitudinea stării 

de homo sui transcendentalis. 

Pentru Giordano Bruno, eliberarea este un eroism al 

intelectului, o cursă care nu se opreşte niciodată, dincolo 

de toate cerurile, către un nicăieri al disponibilităţii pure. 

La rândul său, Eminescu imaginează transcenderea nu 

numai a antinomiei fiinţă/nefiinţă, dar şi a oricărei stări 

ontologice care ar putea alcătui o lume – în nelume – 

precum şi dincolo de absolut, pentru că absolutul 

însemnează oprire, „absolutul este frate cu moartea”, 

afirmă autorul Luceafărului, care intenţiona să înalţe cu 

mult finalul capodoperei sale, trecând hyperionic în totala 

pierdere de sine dincolo de dincolo, în anterioritatea 

absolută. 

Pentru Eminescu, deschisul are loc dincolo de viaţă şi 

postviaţă, dincolo de posibil şi imposibil, în transposibil 

(Spaţiul poetic eminescian 1983). A fost radicala 

deschidere a intelectului „eroic” eminescian. 

Vorbind despre Nietzsche, Karl Jaspers consideră că 

supremul Deschis al minţii constituie o primejdie în care 

puţini se aruncă. Este o plecare prea departe, prea afund 

în raport cu parametrii realului şi al raţionalităţii de 

serviciu în lume, astfel că Hölderlin, Van Gogh, 

Nietzsche, Eminescu – nu au mai găsit drumul înapoi. 

Dar Hölderlin, în acea perioadă de înaltă desprindere, 

plecat infinit în sine însuşi, a scris gânduri de tulburătoare 

adâncime, precum în poezia Figură şi spirit: Totul este 

lăuntric/ Asta desparte/ Astfel este ferit poetul// 

Temerarule ! Ai vrea faţă în 

faţă/ Să-i vezi sufletul/ Te-ai 

ruina în flăcări. 

Bunul tâmplar Zimmer, care l- 

a găzduit la Tübingen, pe malul 

râului Neckar, timp de cei 36 de 

ani de penumbră a minţii, afirma 

despre Hölderlin: „nu este 

nebun, ştie prea multe”, el, care 

era „atât de singur în inima 

frumseţii lumii”. Iar Karl 

Jaspers: „Nebunia lui Hölderlin 

deschidea fereastra spre 

absolut”. 

___________ 

Foto: NICĂPETRE, „DOUĂ 

UMBRE” 

24

Dacă nu mi-am convins cititorii 

articolului publicat într-un număr 

anterior al revistei despre şansa pe care 

am avea-o de a ne redresa moral prin 

intermediul istoriei recente vii, implicite, 

parcurgând înfioraţi paginile 

memorialistice dăruite de sufletele greu 

încercate de bolşevismul exportat, cu 

voie „de la centru“, pe meleagurile 

noastre, mă încumet să apelez la 

bunăvoinţa redacţiei spre a mai adăuga 

rândurile următoare. 

Cea mai mare gogoriţă ce mi-a fost 

dat s-o aud/citesc pe tema rescrierii juste 

a istoriei României e aceea învârtită ca o 

gogoaşă deseori… înfuriată, la propriu, 

având drept miez aşa-numitul „pericol 

legionar“. Chipurile, puşcăriaşii de la 

Aiud, de la Gherla, de la Sighet, de la 

Târgşor, de la Piteşti ş.a.m.d. ar fi fost 

realmente „duşmanii poporului“, 

„agenţii intereselor străine“ etc. etc. etc. 

Nu vreau să polemizez aici ideologic 

nici cu urmaşi ai legionarilor, nici ai 

evreilor şi nici măcar ai comuniştilor ce 

se simt atinşi, în vreun fel sau altul, de 

noile interpretări ale evenimentelor. Am 

să amintesc însă, mai înainte de orice, 

mesajele a doi astfel de „duşmani 

învederaţi“, nu ca să lămurim definitiv 

problema, cu textele pe masă – permisă 

fie-mi expresia! – ci doar spre a ilustra 

parţial ideile în numele cărora s-a luptat 

şi s-a murit în perioada 1940-1964. Unul 

dintre aceşti „vrăjmaşi“ a trecut demult 

la cele de dincolo – Valeriu Gafencu; 

celălalt, Aspazia Oţel Petrescu, mai 

poate da mărturie vie, de la Roman, 

despre minciuna sfruntată ce s-a umflat 

în jurul acestei doctrine politice 

(potrivnice, mai degrabă, prea multor 

interese neromâneşti ca să nu fie 

anatemizată atunci şi acum – semn că 

aproape nimic nu s-a schimbat!): “Mi-s 

ochii trişti şi fruntea/ obosită /De-atâta 

priveghere şi-aşteptare,/ Mi-e inima 

bolnavă, istovită,/De grea şi îndelungă 

alergare/Şi plânge ca o pasăre rănită.// 

Când ochii mi-i închid şi cat în 

mine/Puteri să sui Golgota până sus,/O 

voce, un ecou din adâncime/ Îmi spune 

blând: Viaţa e Iisus,/Mărgăritarul 

preţios e-n tine.// Privesc la dimineaţa 

minunată/ A Învierii Tale din mormânt,/ 

Ca Magdalena, ca şi altădată,/ 

Îngenunchez ’naintea Ta plângând/ Şi-s 

fericit şi plâng cu Tine-n gând”. (Mi-s 

ochii trişti, cf. www.valeriugafencu.ro/ 

scrieri/poezii.html). 

*** 

Ce zăpezi şi ce îngheţuri cumplite au 

trecut peste ţara noastră superbă ca o 

primăvară şi câte fapte eroice erau 

sortite să rămână simple flori de cireş în 

plină iarnă! Şi în acelaşi timp, ce scântei 

de curcubee aveau să ţâşnească din 

oasele zdrobite, din trupurile sfârtecate 

şi din hecatombele care au înghiţit rând 

pe rând toată floarea intelectualităţii 

interbelice, tineretul lucid, generos şi 

dârz şi ţărănimea, fruntea satului 

românesc! Toate aceste categorii erau 

sortite să fie trimise pe apa lui Nefârtate 

de tăvălugul răului pustiitor. Preţ de o 

jumătate de veac, lanţul încercărilor nu 

se va întrerupe, pentru că revoluţia se 

derulează permanent: mereu se vor găsi 

„duşmanii de clasă“, rătăciţi de la linia 

partidului, deviaţi de dreapta, „cei ce nu 

sunt cu noi“, nebunii care nu sunt 

capabili să înţeleagă „cea mai bună şi 

cea mai dreaptă dintre lumi“, milostivii 

din fire care erau osândiţi pentru 

„ajutor legionar“, clerul şi monahii care 

erau „otrăvitorii cu opiu ai 

popoarelor“, dizidenţi vânduţi 

imperialismului şi aşa mai departe. 

Toţi trebuiau „zdrobiţi fără cruţare“ 

şi exterminaţi în fiinţa lor fizică, dar nu 

oricum, ci după ce au fost desfiinţaţi în 

demnitatea lor morală. Şi aceasta era 

cea mai nobilă sarcină de partid. […] 

(Aspazia Oţel Petrescu, Doamne, 

strigat-am!, ediţia a II-a, Bucureşti, 

Editura Platytera, 2008, pp. 17-20). 

Nu comentez conţinuturile şi mesajele 

acestor două mărturii: cititorii pot judeca 

fără intermediari! Despre ridicolul 

afirmaţiilor calomnioase (pe care doar 

din respect pentru cititorii oneşti ai 

acestor rânduri nu le-am redat in 

extenso) am însă de făcut o precizare: 

asemenea probe – cărţile le stau la 

dispoziţie, acum necenzurate, tuturor 

acelora care mai au încă dubii – nu fac 

decât să demonstreze nevinovăţia, 

idealismul şi patriotismul unor asemenea 

(pe-atunci tineri) oameni. Mai adaug că, 

în ceea ce mă priveşte, fiind prea tânăr 

ca să fi făcut parte dintre legionari şi 

totodată prea vârstnic pentru a fi devenit 

(neo)comunist, îmi mai permit, pe lângă 

distanţarea biografică faţă de cele două 

doctrine contrare ce-au polarizat (şi încă 

mai polarizează!) lumea intelectuală 

25 

românească, să afirm actualitatea unor 

asemenea idealuri creştine într-o ţară 

dezbinată şi aflată la fundul unei 

prăpăstii economico-politice proiectate 

atent pentru zone strategice precum a 

noastră de către obscure cercuri de 

interese ce-şi drapează intenţiile sub 

sintagme precum „corectitudine 

politică“, „legislaţie europeană“ ori sub 

argumente generale ţinând de… 

„globalizare“. 

Următorul argument pe care-l invoc 

este acela că texte mărturisitoare despre 

detenţia politică din perioada 1945-1964 

au scris şi inşi lipsiţi de „viciul“ 

ideologic legionar: fie ei români ca 

Adriana Georgescu, Nicolae Mărgineanu 

(senior) ori Gavril Vatamaniuc, fie evrei 

(atei precum Lena Constante, ori creştini 

ca Richard Wurmbrandt, devenit pastor 

evanaghelic, sau Nicolae Steinhardt, 

ajuns preot-călugăr ortodox la Rohia). 

Aşadar, fiind deplin coerente şi 

compatibile istoriceşte, textele 

memorialistice pe care le consider 

testamentare aparţinând acestei 

„generaţii pierdute“ sunt cu neputinţă de 

uitat nu numai pentru generaţia mea – 

„de tranziţie“, ca să o numesc aşa –, ci 

mai ales pentru generaţiile de după 1990, 

expuse mediatizării intense a 

consumismului, filmografiei fără 

valoare, pornografiei şi libertinajului. 

Învăţământul (atât cel aşa-zis „de 

masă“ cât şi cel „superior“) nu-şi poate 

asuma prea curând, după câte înţeleg, 

rolul de arbitru nepărtinitor în domeniul 

ideologic, sensibil la nivel social precum 

un abces încă neoperat la nivel 

individual, la care mă refer prin aceste 

rânduri. Raţiuni ciudate, privind 

„clasificarea documentelor“, ori „viaţa 

privată“ a actanţilor vizaţi dictează 

circumspecţie; mă supun, deci, nuanţat 

normelor impuse de istorici asupra 

„istoriei contemporane“. Dar nu înţeleg 

să consimt la instituirea unui tabuu în 

jurul crimelor comise în intervalul 

amintit, chiar dacă ele au statut de 

„genocid“ ori intră sub incidenţa „luptei 

de clasă“ ori pur şi simplu a „luptei 

politice“. Ba mai mult, voi insista, pe cât 

îmi va fi cu putinţă ca modest 

meşteşugar al verbului scris, asupra 

imprescribilităţii acestor crime, inclusiv 

a acelora comise după 1964 şi mai ales 

după 1989. Atitudinea acelora care 

lucrează în justiţie, care au evitat şi evită 

a se pronunţa din motive procedurale 

ori… „umanitare“ asupra acestor fapte 

odioase, numite fie „accidente“, fie 

„mineriade“, nu poate constitui pentru 

mine decât un argument convingător că 

faptele cu pricina nu trebuie trecute sub 

tăcere.→ 

MIHAI FLOAREA 

___________ 

Foto: NICĂPETRE, „ACROTERA”

Memorialistica pe care o invoc depune 

mărturie apăsată în favoarea exerciţiului 

purificator pe care-l propun, măcar la 

nivelul celor tineri, dacă la cei vârstnici 

nu (mai) este posibil. Iată câteva reacţii 

autentice ale unora dintre elevii claselor 

a XII-a în rândul cărora am făcut sondaje 

de opinie pe tema în cauză: 

1. În urma studierii materialului 

suport oferit, eu am descoperit o lume a 

mizeriei, a războiului ce a distrus 

copilării şi familii. 

Eu consider că un proces al 

comunismului ar fi fost o reparaţie 

morală asupra atrocităţilor comise în 

timpul comunismului asupra oamenilor, 

iar ca urmare, comunismul să fie scos în 

afara legii. 

2. Din aceste opinii, tineretul ar putea 

trage anumite concluzii şi anume că 

politica comunistă nu ar mai trebui 

repetată, deoarece a adus multe 

nedreptăţi şi încălcări ale drepturilor 

cetăţenilor. Eu consider că cele mai 

dezvoltate ţări din punct de vedere 

economic şi legislativ sunt acelea care 

nu au avut o politică comunistă. 

3. Cel mai important aspect pentru 

mine este să ştiu că mai sunt şi alte 

persoane care au trăit tortura regimului 

politic comunist. […] Acest lucru mă 

întăreşte şi mă face să îmi dau seama că 

totul trece dacă ştii să priveşti în viitor. 

Drama familiilor şi a deţinuţilor politici 

este aproape ucigătoare când o citeşti, 

dar toate aceste lucruri trebuie să fie 

ştiute şi de noi, tineretul, pentru a ne da 

seama de sacrificiile pe care generaţia 

trecută le-a făcut pentru noi. 

4. Cred că un proces al comunismului 

ar fi grăbit ieşirea din criza morală a 

societăţii româneşti, deoarece oamenii 

care au fost deţinuţi, familiile, toţi ar fi 

simţit că sunt îndreptăţiţi [sic!] şi ar fi 

simţit că durerea lor este alinată, 

deoarece ştiu că cei vinovaţi plătesc 

pentru felul în care le-au fost afectate 

vieţile. 

5. În urma studierii materialului 

suport, cel mai important aspect înţeles 

de mine, este faptul ca oricât de jos te-ai 

afla, oricât de puternică ar fi căderea şi 

oricât de nedreaptă ar fi justiţia cu tine, 

o putere divină te poate face să treci 

chiar şi peste anii grei şi nedrepţi în 

temniţa comunismului totalitar. 

6. Cei care au cazuri în familie şi au 

trecut prin vremurile de după 1945 nu 

vor putea uita niciodată ceea ce au trăit 

sau ceea ce li s-a povestit, dar unii 

dintre noi avem tentaţia să dăm uitării 

ceea ce ni se pare neplăcut – aşa fac 

majoritatea românilor: se lasă 

manipulaţi de cei care au trecut cu 

vederea manipularea istorică de după 

1945 şi datorită acestora se fac că nu au 

văzut şi nu au auzit, cu toate că 

realitatea este alta! Cei care trec atât de 

uşor peste acele vremuri trădează 

propriul neam conştient! etc. etc. 

Chiar dacă mi-aş dori numai opinii 

pro în această nouă intervenţie publică, 

nu pot să mimez răspunsuri 100% 

pozitive: realitatea este mereu complexă 

şi nimeni nu-şi poate permite s-o 

mascheze, indiferent de scopurile 

urmărite! Rugând pe cititori, ca şi până 

aici, să treacă peste stângăciile de 

exprimare, am să exemplific şi dintre 

acestea: 

7. Sunt de acord cu faptul că au avut 

loc unele crime oribile şi fără sens. Dar 

consider că lumea a evoluat mult şi 

repede (aşa ceva nu se mai poate 

repeta... după mine), iar noi (elevii din 

ziua de azi) şi cei ce vor urma ar trebui 

să înveţe în şcoli cum să fie gata pentru 

o viaţă într-un mediu dur care cere din 

ce în ce mai mult timp şi munca psihică, 

nu să ne încărcăm minţile cu nenorociri 

şi crime. Ar trebui de asemenea să 

vedem ce se întâmplă acum, să facem 

faţă, să fim puternici şi capabili de a 

profita de avantajele vremurilor în care 

trăim. 

8. Nu cred că un astfel de proces ar fi 

grăbit ieşirea din criza morală a 

societăţii româneşti după 1989, 

deoarece un simplu proces nu ar putea 

schimba întreaga mentalitate a 

oamenilor din acea perioadă. Pentru a 

schimba ceva este nevoie de mai mult 

timp, iar o criză morală nu poate fi 

depăşită imediat. 

9. Am fost interesat de condiţiile pe 

care le-a suportat autoarea [Lena 

Constante – nota M. F.] în închisoare. 

Descrierea celor 400 de zile fără 

aproape nimic de mâncare şi acele 

reguli stricte, programul de dormit, 

interzicerea plânsului, a râsului, să te 

aşezi pe pat în timpul zilei etc. Consider 

că a fost un adevărat chin pentru 

autoare să treacă peste acele clipe. etc. 

O menţiune specială aş face-o pentru un 

tânăr de-o sinceritate dezarmantă ce-a 

considerat că-şi poate formula o 

întrebare căreia să-i poată elabora şi 

răspunsul: 

Întrebare: Tu cum ai fi procedat şi 

suportat zilele petrecute în închisoare, 

dacă ai fi fost în locul autoarei? 

Răspuns: Nu cred că aş fi fost destul 

de puternic psihic să suport acel 

tratament şi să trec prin acele clipe de 

coşmar, fără mâncare şi cu un asemenea 

regulament. Probabil că aş fi cedat sau 

aş fi fost împins de la spate de gândul că 

astfel, cedând psihic şi alegând varianta 

lor, le-aş fi făcut jocul. 

Încheind acest colaj argumentativ, aş 

vrea să reproduc in extenso unul dintre 

cele mai complexe răspunsuri – aproape 

eseu, după cum se va vedea – aparţinând 

unei eleve cu o gândire superioară: 

[…] Sunt multe lucruri în viaţă care 

se întâmplă, fie că dorim, fie că nu 

dorim, ceea ce face ca oricine să creadă 

că uneori nu există nimeni care să aibă 

controlul asupra lucrurilor întâmplate, 

însă, poate spre fericirea sau nefericirea 

unora, există cineva care chiar are 

control asupra lucrurilor şi acela este 

Dumnezeu, Care a rânduit fiecăruia 

locul şi timpul de viaţă, încercările prin 

care trecem fiecare. 

În cazul celor din perioada comunistă, 

întâmplându-se lucruri pe care unii 

chiar nu meritau să le păţească, 

Dumnezeu le-a dat o lecţie de viaţă, fie 

că ei au văzut lucrul acesta, fie că nu. 

De multe ori primim lecţii de viaţă de la 

Dumnezeu, prin diferite persoane, prin 

diferite întâmplări, dar ceea ce este un 

lucru grav este că noi nu Îl apreciem pe 

Acela care ne cunoaşte cum nimeni 

altcineva nu ne-ar putea cunoaşte în 

toată viaţa pe acest pământ. 

În concluzie, nimic nu este 

întâmplător pe acest pământ, deoarece 

există un Creator care are control 

asupra lucrurilor. Nicio suferinţă, nicio 

problemă, nicio bucurie sau tristeţe, 

nicio reuşită sau un eşec nu sunt 

întâmplătoare, ci fiecare are un scop 

anume pentru binele omenirii. 

Nu-mi rămâne decât a mă întreba – 

prelungind linia filosofic-religioasă 

trasată de autoarea pasajelor ilustrative 

anterioare – dacă memorialistica 

românească, rod al cumplitului 

experiment bolşevic aplicat neamului 

românesc la jumătatea secolului al XXlea, 

n-ar avea un rol şi mai important 

decât m-am încumetat eu să creionez în 

aceste intervenţii: anume unul pe plan 

spiritual internaţional? Capabilă să 

probeze scepticilor şi cobitorilor de 

ocazie (celor cu nefericit-citata sintagmă 

ironică „mămăliga românească“, de 

pildă) că descendenţii dacilor, prin 

anumiţi aleşi ai lor – pătimitorii, 

mărturisitorii, martirii din temniţe –, au 

fost la înălţimea ameţitoare a jertfei lui 

Iisus Hristos, literatura memorialistică 

îşi aşteaptă în continuare cititorii, criticii 

şi chiar hermeneuţii. 

___________ 

Foto: NICĂPETRE, „MUGURE” 

26

Cu volumul său de 

poezii apărut în 2010, 

Elegiile de la Bad Hofgastein, 

publicat la Editura Mirton 

din Timișoara, Eugen 

Dorcescu și‐a pus 

semnătura, începând din 

1972 (Pax magna, Ed. 

Cartea Românească), pe 37 

de volume (unele în mai 

multe ediții) și pe alte 

câteva volume de traduceri 

‐ rod al unei activități 

literare bogate, dublate de 

o alta nu mai puțin 

remarcabilă, respectiv cea 

de cercetător științific 

principal al Filialei din Timișoara a Academiei Române. 

Originar din Târgu‐Jiu, stabilit la Timișoara după 

absolvirea studiilor universitare, încununate mai apoi cu 

o teză de doctorat (Structura lingvistică a metaforei în poezia 

română modernă), poetul atrage atenția unor specialiști ai 

genului ca Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Marian Popa 

și este prezent în pagini de dicționare sau de istorie 

literară. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1976, 

colaborează la cele mai reprezentative reviste literare din 

țară și în multe altele din afară. Vorbind numai despre 

parcursul liric al lui Eugen Dorcescu, putem spune că încă 

din Culegătorul de alge (Ed. Facla, Timișoara, 1985) poetul 

se anunță discret ca a fi ispitit de teme majore ale fiindului 

și esenței umane. Lucrurile acestea se vor confirma 

odată cu Psalmii în versuri (Ed. Excelsior, Timișoara, 1993), 

dar mai ales cu Omul de cenușă (Ed. Augusta, Timișoara, 

2002) și cu Omul din oglindă (Editura on‐line Semănătorul, 

București, 2009), în care tragicul ineluctabil al 

„bătrânului” se reia dintr‐o altă perspectivă în Biblice (Ed. 

Marineasa, Timișoara, 2003), din care reamintim poezia În 

tăcere: „N‐a fost cu neputință. N‐a fost greu./Aseară am 

vorbit cu Dumnezeu./La fel de clar, de simplu, de 

senin,/Cum ai tăifăsui cu un vecin.../E drept că El tăcea./ 

Sau, mai curând,/Iradia în fiecare gând,/În fiecare şoaptă 

şi impuls,/În fiecare zbatere de puls./Doar eu grăiam. Şi 

iată că, treptat,/Discursul în tăcere s‐a mutat,/Tăcerea s‐a 

umplut de sens şi țel,/Tăcerea era drumul către El./Aşa‐I 

vorbeam. Spunându‐I tot, deschis,/Aşa‐I vorbeam: Abis 

lângă abis”, iar nota de pe coperta a IV‐a, semnată de 

Valeriu Anania fiind suficientă pentru unii să‐l alinieze pe 

Eugen Dorcescu unor poeți de genul lui Vasile 

Voiculescu, Nichifor Crainic, Ioan Alexandru etc. Însă 

într‐un interviu, consemnat de Constantin Buiciuc 

(Luceafărul Românesc, 21 sept. 2008, Banat), poetul ține să 

precizeze :„Eu, ca autor care ştie ce scrie, spun că poezia 

mea nu este, pur şi simplu, religioasă (ce comod ar fi!), 

spre a nu zice că, de fapt, nu este deloc religioasă. Ar 

putea fi, eventual, definită drept mistică, adică întemeiată 

pe o trăire directă, nemediată de ritual, a misterului.” Și în 

volumul Elegiile de la Bad Hofgastein, Dorcescu rămâne sub 

mirajul ființei pe care o cercetează liric din perspectivă 

filosofică, fără a se îndepărta de trăirile mistice și observă, 

precum Johannes Volkelt (Estetica tragicului, Ed. Univers, 

Buc.,1978), că de fapt, omul este singura făptură din 

univers care are conștiința efemerității sale. Elegiile lui 

Dorcescu au fost, pe drept cuvânt, apreciate a fi un mare 

poem al ființei, un prilej de reflecție, de disecție raționalafectivă 

a unei culpabilități transparente, distorsionate în 

ecouri și reverberații: „mama s‐a trezit, pentru /o fărâmă 

de timp,/şi‐a‐nceput/să mă cheme./M‐a strigat, cu glas 

mare,/pe nume./M‐a strigat, de pe pragul, de pe/culmea 

aceea,/ dintre lume şi/lume./Apoi a recăzut/în muta ei 

agonie/ şi ne‐a părăsit fără a primi/vreun răspuns.” Îmi 

amintesc, fără să vreau, ce spunea cel pentru care 

libertatea înseamnă a‐ți asuma ceea ce n‐ai creat, Jean‐ 

Paul Sartre (Existență și adevăr, Ed. Polirom, Iași,2000): 

Ființa i se dăruiește întreagă Pentru‐Sinelui ca sine, ceea ce 

vrea să spună că iluminarea, în loc să risipească întunericul 

Ființei, îl iluminează ca întuneric (p.117), ori lucrul acesta 

este evident în Elegiile lui Dorcescu, fiindcă nu are decât 

să accepte ineluctabilul. „Aceasta‐i cheia fericirii:/să ştii a 

întâmpina/cu‐ncredințarea şi/inocența/unui prunc de o zi/ 

tot ce binevoieşte/a‐ți da/‐ că‐s suferințe,/ că‐s bucurii – 

/Cel ce a fost,/Cel ce e,/Cel ce, de‐a pururi,/va fi.” Şi de aici 

ne reamintim ceea ce Eclesiastul avertiza: Bucură‐te, tinere, 

în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile 

alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate 

acestea te va chema Dumnezeu la judecată (11.9), observație 

pe care o detaliază Abelard în Etica lui, când vorbește 

despre păcatele spirituale și cele trupești (hoc est,ex 

delectatione quam habet in carne, quaedam appetit, quae tamen 

judicio rationis refugit, vel appetenda censet*). Numai că 

reverberația Ființei în Spirit este dată, precum în 

Fenomenologia lui Hegel, ca libertate absolută, unde 

Spiritul este conștiință de sine care înțelege că în 

certitudinea de sine stă esența. De data aceasta, esența se 

retrage în duioasă filiație, cu frânturi de gând: „Cu doi ani 

înainte/să moară,/mama a locuit la/noi peste iarnă/şi‐am 

dus‐o acasă/în primăvară.” Sau: „În urmă c‐un an,/mama 

se pregătea/ să traverseze/râul morții/prin vad,/înspre 

noua, invizibila‐i/casă./Între ziua de‐atunci /şi ziua deacum,/e 

numai această/cognitio mortis experimentalis.” 

Neîndoielnic, poetul se situează undeva deasupra trăirii 

suficiente, în mai mult decât suficient (meer dan genoeg), 

poate chiar în preamultul simțirii (te weel), de aceea el 

trăiește tot atâta dramă câtă cunoștință, după cum a spus 

și Eclesiastul. Reflecția se șlefuiește în timp și în paralel cu 

trăirea: „Absența e‐o prezență negativă,/E‐un gol, o 

aşteptare, o latență./E moarte şi viață, deopotrivă –/Chiar 

Domnul, pentru simțuri, e‐o absență”, se spune într‐un 

Prolog. Versul atinge asertotica filosofică după care 

absența devine un anumit fel de „praesentia” în care își 

dau mâna deopotrivă moartea și viața, iar Dumnezeu nu 

cade sub simțuri (ceea ce este revelație nu este simț, după 

cum materia nu este spirit, judecând după antroposofia 

lui Rudolf Steiner). Poetul, într‐un context dureros de 

concret („Tatăl a murit o/singură dată./Mama moare în 

27

fiecare zi.”), constată o neputință transcendentală:„ dacă 

mamei aş dori/să‐i trimit o scrisoare?/Cum aş întocmi‐o 

în/idiomul acela, pe care/nu‐l pot vorbi nici viii,/nici 

morții.../”, o imposibilă trecere de prag, ca să folosim un 

termen ce ține predilect de etnologie, pentru că între cele 

două lumi orice comunicare este imposibilă în afara unui 

sentiment numinos, în afara ritului și dincolo de mistică. 

Rememorările aproape animiste, sunt emoționante, ca de 

pildă locul din perete, sanctificat de fotografia mamei: „e 

un loc unde‐a stat,/decenii în şir,/Vechea fotografie./ Astăzi,/ 

din locul acela/pustiu,/se deschid/nevăzute tuneluri de/ 

vid,/ către marele/vid./ Casa‐i pustie, livada‐i/pustie,/ 

existența‐i inexistentă,/ pustie./Din tot ce a/fost,/numai 

vidul/acela,/din zidul de nord,/numai el nu/acceptă să 

piară,/numai el nu renunță/să fie”, precum în 

Duhovniceasca lui Tudor Arghezi. Între lamentație și 

reflexie, ambele într‐un registru liric grav, Eugen 

Dorcescu atinge profunzimi umane și sentimentale 

încărcate de semnificații ridicând poezia lirică, după 

ierarhia lui Hölderlin**, la rangul de metaforă a unor 

concepții ideale, a unor frământări necontenite ale 

efemerului și trece dinspre infinitatea particulară spre cea 

generală. Această trecere i‐a fost prilejuită poetului de 

aceeași reflexivitate a ființei (sinteză misterioasă dintre 

viață și moarte) pe care o produce conștientizarea 

vremelniciei asupra sensibilităților subtile, într‐o dramă a 

existenței:„ În adâncul ascuns,/sub iluzoria lume a/slavei 

deşarte,/Ființa‐i sinteza de nepătruns/dintre viață şi moarte./Şi 

astfél,/şi astfél,/şi astfél,/făptura‐şi continuă/drama.” Întrun 

liminal firesc al filiației, poetul, simultan ce „Eu nuncetez 

a/fi viu./Mama nu‐ncetează/să moară”, își urmează 

maica cu simțirea dincolo de contingent „Ascultând cum, 

în/noaptea de dincolo,/duhul ei călătorea,/cum lupta,/ 

spre‐a ieşi/din samsara.” Iar dacă la nivelul conștiinței, în 

filosofia lui Sartre, se poate depăși existențialul nu către 

ființă (atinsă de o pasivitate compensatoare), ci către 

sensul ei, în registrul liric, Dorcescu, într‐o nestăvilită 

tentație a fructului interzis, atinge culmi în care ființa nu 

mai poate fi causa sui:„ Mă întreb iar şi/iar:/În ce chip poți 

plânge,/cum poți a deplânge/pe cel care pleacă/din 

propriu‐ți/sânge?” După toate acestea, înfrânt în cuvânt, 

dar adâncit în gând, oscilez între o concluzie a lui 

Hölderlin (lipsa semnificației este marea noastră suferință) și 

cuvântul Eclesiastului despre eterna temă a deșertăciunii 

deșertăciunilor. 

IULIAN CHIVU 

Note: 

*Din desfătarea pe care o obține prin trup, spiritul 

dorește tocmai ceea ce se retrage din calea judecății 

raționale, socotind că trebuie să dorească tocmai asta 

**„Poezia lirică, aparent ideală, este naivă prin 

semnificația ei. Ea este o continuă metaforă a unui unic 

sentiment. Poezia epică, aparent naivă, este eroică prin 

semnificația ei. Poezia tragică, aparent eroică, este ideală 

prin semnificația ei. Ea este metafora unei concepții 

ideale”(Pagini teoretice, ed. II‐a, Ed. Paralela 45, Pitești, 

2003, p.80). 

După volumele de versuri 

Cartea de iarnă 

(1981) şi Poemul care nu 

poate fi înţeles (2003), 

Ion Mureşan revine cu un 

alt volum de poezie, cartea 

Alcool, publicat în 

2010 la Editura „Charmides”. 

Deşi sunt, de regulă, 

sceptic în privinţa omologărilor 

literare, spun 

totuşi că, şi în opinia mea 

(subiectivă, desigur), a- 

cest ultim volum de versuri al poetului a primit pe merit 

titlul de Cartea anului 2010. 

Chiar dacă avea publicate, până recent, numai două 

volume de versuri, Ion Mureşan era deja un poet consacrat, 

un lider al generaţiei sale, apreciat de critica 

literară, luat drept model de către mulţi dintre tinerii 

poeţi actuali, fiindcă poezia sa, spre deosebire de aceea 

a multor textualişti, păstrează, în ciuda unei narativităţi 

programatice, semnele unui autentic lirism, fără a fi 

tributară unor inovaţii lexicale şi formule poetice ieşite 

din comun. 

Referindu-se la primul volum de poezie, Cartea de 

iarnă, criticul Marin Mincu spune că „Ion Mureşan se 

situează de la început în interiorul modului sau, mai 

precis, în interiorul metodei textualiste, având, ca altădată, 

Lautréamont, instinctul traiectului tragic al textualizării, 

urmărit anatomic în poemul Înălţarea la cer” 

(Marin Mincu, antologia Poezia română actuală, vol. 

I. Ed. Pontica, Constanţa, 1998, p. 364). Despre Poemul 

care nu poate fi înţeles, acelaşi critic afirma că, în 

el, „se întrezăreşte dubla situare polemică a lui Ion Mureşan: 

o dată faţă de tradiţia poetică de până la el, apoi 

chiar spaima faţă de „poezie” ca mecanism textual)”. 

Cartea Alcool are 77 de pagini, conţine 32 de texte, 

dintre care cel mai amplu este Întoarcerea fiului 

risipitor, un poem în opt părţi. Coperta, simplă şi 

expresivă, este realizată de Mihai Ţărmure, după un 

desen de Maxim Dumitraş. Pe coperta 4 se află un 

fragment din primul text al volumului, Poemul 

alcoolicilor. Este de remarcat structura ingenioasă a 

cărţii, cu poeme narativizate, în vers alb, alternând cu 

texte rimate şi ritmate, ca un fel de pauze muzicale între 

scenele „bachanaliilor”. Titlul ar putea fi o metaforă a 

vieţii creatoare, pentru că, asemenea alcoolului, şi 

creaţia presupune o distilare/ esenţializare a tot ceea ce 

există, rezultând fie licori purulente, fie „băuturi urât 

mirositoare”, fie băutura zeilor, fiindcă mai mereu 

aceşti „alcoolici” au în preajmă pe Dumnezeu, ca o 

Ultimă Instanţă, atunci când „forţa neagră din cap” nu 

mai reprezintă o salvare. 

Mi se pare extraordinară forţa poeziei lui Ion Mureşan 

de a pătrunde în realitatea sordidă a celor care văd 

salvarea în alcool. Îi vedem cum, după ce unul rosteşte: 

„În curând în curând va veni seara,/ atunci ne vom odihni 

şi vom afla împăcare mută!”, toţi se ridică, pe rând, de la 

masă, apoi „le este foarte, foarte ruşine” (Poemul 

28

alcoolicilor, p.6). Chiar dacă se păstrează unele dintre 

instrumentele textualiştilor, cum ar fi: aluzia culturală, 

parafraza ironică, narativizarea programatică, mai puţin 

spiritul băşcălios – fiindcă poetul pare a fi alături de aceşti 

Marmeladovi, căutători ai adevărului pe fundul paharului 

– totuşi cartea pare a ieşi din canoanele ştiute ale 

postmodernismului, prin dimensiunea mistică, venind, 

cumva, din aceea a „oamenilor din subterană” 

dostoievskieni, apropiindu-se, mai degrabă, de 

neorealismul cu faţetă expresionistă. Sau poate că nevoia 

aceasta a criticii literare de a clasifica nu mai este 

necesară în asemenea caz, fiindcă substanţa poetică pare a 

fi mult mai importantă, iar „tehnica” poetică ar ţine mai 

mult de talentul veritabil al unui poet al intuiţiei, chiar 

dacă nu lipseşte şi vocaţia constructorului şi a 

exploratorului. 

Dincolo de realitatea sordidă a cărţii, se simte aluzia la o 

lume a artei, unele texte, cum ar fi Cântec negru, O 

anumită definiţie a poeziei, Mesajul având şi valoare de 

arte poetice. Mi se pare demnă de luat în seamă şi puterea 

acestor versuri de a emoţiona, fiind departe de ariditatea şi 

predilecţia pentru un intelectualism excesiv al discursului, 

aşa cum se întâmplă la alţi poeţi ai generaţiei sale. Cu 

toate acestea, nu lipseşte substanţa filosofică a versurilor, 

nu neapărat prin trimiterile culturale, ci prin acel fior 

mistic de care vorbeam, chiar dacă multe dintre poeme se 

află într-un balans între demetafizicizare şi nevoia de a 

reconstrui Realul. Dintre poemele numite, Cântec negru 

pare a fi cel mai reuşit, poate printre cele mai bune ale 

volumului. Este aici o „forţă neagră” despre care putem 

spune că metamorfozează realul, tot discursul poetic fiind 

acaparat de aceasta, pentru că, aşa cum poetul 

mărturiseşte în final, chiar el este „forţa neagră din capul 

forţei negre din capul (său)”, recăpătând forţa demiurgică 

de a reconstrui realul sub imperiul unei viziuni onirice, 

dar şi al unei sugestii verbale ce ţine, mai degrabă, de 

tehnica hipnozei: „Mintea mea e din ce în ce mai 

limpede,/ din ce în ce mai sterilă./ Acum am coborât cu 

totul în capul forţei negre din capul meu./ Eu sunt forţa 

neagră din capul forţei negre din capul meu./ Ordon: 

Cântă forţa neagră din capul tău!” (p. 22). Refrenul pare a 

avea şi el acelaşi rol persuasiv (mă refer la versurile 

„Soarele e sus, iarba e putredă,/ vremea e numai bună de 

cosit!”, versuri care se repetă după fiecare strofă mai 

amplă). 

Toposul poetic este cel al cârciumii, iar eroii lirici sunt 

alcoolicii care oscilează între dimensiunea damnării şi 

aceea de privilegiaţi ai adevărului întrezărit printre aburii 

alcoolului. În acest volum, Ion Mureşan îşi limpezeşte 

discursul, apropiindu-se mai mult de Realia, nu neapărat 

prin limbajul direct – cum se întâmplă la unii douămiişti – 

ci prin forţa de sugestie a cuvintelor, nelipsind totuşi 

gustul pentru ludic, prezent la mulţi dintre textualişti. 

Cum spuneam, poetul se apropie cu înţelegere de aceşti 

năpăstuiţi, fără a evita ironia blândă: „Vai, săracii, vai, 

săracii alcoolici,/ cum nu le spune lor nimeni o vorbă 

bună!/ Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg 

clătinându-se/ şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte 

litere/ scrise de un şcolar stângaci.” (Poemul alcoolicilor, 

p.5). Alteori, toposul cârciumii pare a suferi metamorfoze 

stranii, ca într-o „dereglare a simţurilor”, alcoolicul 

bărbos având senzaţia că se află pe malul mării, „aude 

doar un vuiet de valuri şi lin, odată cu masa,/ se clatină în 

bătaia valurilor.” (Sentimentul mării într-o cârciumă 

mică, p. 19). Se mai întâmplă ca spaţiul cârciumii să fie 

înlocuit de acela al paharului (în poezia pahar, p.24-26), 

un microtopos în care se concentrează totul: şi luna, care 

„tremură galbenă şi rotundă”, „o lespede mare de piatră”, 

însăşi dihania alcoolului, a cărei „coadă grozavă” iese de 

sub lespede. Tot acest discurs straniu, aflat, mai curând, în 

descendenţa onirismului dimovian, este punctat de 

laitmotivul intertextual „Totu-i vis şi armonie” sau de 

acela al „vodcii rece ca gheaţa”. 

Poemul cel mai amplu, cum spuneam, şi unul dintre cele 

mai reuşite din volum, este Întoarcerea fiului risipitor. 

Într-un fel, aşa cum remarca şi Alex Goldiş în revista 

„Cultura”, s-ar putea vorbi de o întoarcere a lui Ion 

Mureşan la postmodernism, după rătăcirile 

neoexpresioniste: „Totul a fost băut” - aşa începe acest 

poem, cu trimitere, desigur, la principiul postmodern: 

„Totul s-a scris”, de acum nu urmează decât rescrierea, 

principiu bazat şi el pe „Ecleziastul”: „Nimic nou sub 

soare.” Prima parte a poemului marşează pe acest 

principiu, astfel încât „alcoolicul” vede că „nicio băutură 

nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieţii (sale)”, s-a 

băut şi „nisipul pustiurilor”, „praf(ul) de aur din căniţă de 

aur”, „pietrele din pahare de piatră”, numai din când în 

când „apărea din cărţi cineva/ care vedea ceva de băut/ în 

piatră seacă/ vedea şi bea”. Versul final (şi concluziv) 

arată că resursele lingvistice nu se vor epuiza niciodată, 

fiindcă, de când artistul a căzut în hedonism (vezi şi 

aluzia rabelaisiană: „Drink!”), totul se re-face printr-o 

continuă distilare a vieţii: „Şi tot mai trece noaptea pe 

drum un om cu o distilerie mică pe umăr.” (p. 57-58). 

În a doua parte, apare motivul dublului, care poate fi şi o 

expresie ironică a denaturării simţului vizual pe care îl 

suportă alcoolicul. Desigur, trimiterea poate fi şi la 

necesara dedublare conştientizată a poetului, care se 

detaşează uneori de sine, spre a auzi „un vuiet venind din 

altă lume”, adică permanenta sa pendulare între un „aici” 

şi un „dincolo” (p. 59). Desigur, Întoarcerea fiului 

risipitor e un poem ce ar necesita o analiză aparte, nefiind 

scopul unei critici de întâmpinare. Mai spun doar că în 

partea a VII-a discursul este mai clar postmodernist, încă 

de la început, prin trimiterile la poetica platoniciană a 

arhetipurilor. 

Poeziile scrise în prozodie clasică au, uneori, forma 

psalmului sau a meditaţiei (Rugăciune, Înviere), alteori, a 

ludicului postmodern (Poem ocazional) sau a onirismului 

dimovian – cum s-a mai semnalat - (Poem de dragoste). 

Cum spuneam la început, aceste poezii în vers clasic sunt 

ca nişte pauze muzicale, dar pot constitui şi un 

contrapunct dintr-un discurs mai amplu. Putem citi cartea, 

ţinând cont şi de unitatea sa compoziţională, şi poeziile 

luate separat, fiindcă tematica este diversă, în ciuda unei 

idei sintetizatoare. 

Prin urmare, volumul de versuri cartea Alcool este 

inedit şi valoros în peisajul poetic actual, prin limpezimea 

sa discursivă, prin evitarea căderii în păcatul prozaismului 

excesiv, putând fi lecturată, cel puţin la un nivel „de 

suprafaţă”, şi de lectorul nespecializat. Acest lucru nu 

exclude profunzimea cărţii, lecturile interpretative 

multiple, deschiderea sa şi spre iubitorul de poezie 

narativizată, şi spre cel atras de lirismul de substanţă. Întrun 

cuvânt, nu este nicidecum o carte plictisitoare. 

GEORGE PAŞA 

29

Iniţiere paradoxistă la 

Curtea Măiastrei şi a 

Elementului Foc, sau a 

„Împăratului Roşu“. 

Reprezentantul de marcă al 

refluxgeneraţiei postbelicsecunde 

(the Generation of 

Deep Clearness), poetul 

Nicolae Băciuţ, creator al 

unui relief liric inconfundabil 

şi indiscutabil – prin 

volumele: «Muzeul de iarnă» 

(Ed. Dacia, 1986), «Memoria 

zăpezii» (Bucureşti, Editura 

Cartea Românească, 1989), «Nostalgii interzise» (Târgu- 

Mureş, Editura Columna, 1991), «Casa cu idoli» (Târgu- 

Mureş, Editura Tipomur, 1996), «Lumină Lină» (versuri 

pentru copii, Ed. Tipomur, 1999), «Manualul de ceară» 

(Ed. Academos, 2001), «Poduri de umbră» / «Hidak az 

arnyekok felett» (ediţie bilingvă, în valahă şi maghiară, 

Ed. Tipomur, 2001), «Solstiţiu la Echinox» (Ed. Tipomur, 

2002), «Alb pe alb» (Ed. Tipomur, 2003), «Singurând» 

(2007) etc. –, relief al unui expresionism bine 

paradoxizat, dar şi autor al unor impresionante volume de 

eseuri, de jurnale de călătorie, de interviuri cu figuri 

celebre ale artei cuvântului, ale culturii contemporane 

(«Anotimpul probabil», 1995; «Curs şi recurs», 1997; 

«Oglinzi paralele», 1997; «Babel după Babel», 2000; 

«Aproape departe», 2001; «Între lumi. Convorbiri cu 

Nicolae Steinhardt», 1994; «O istorie a literaturii române 

contemporane în interviuri», 2005; etc.), rod al unei 

temeinice activităţi jurnalistice prin decenii (ca redactor, 

secretar de redacţie, redactor-şef etc., la revistele: 

«Echinox», din Cluj-Napoca, 1978 – 1982; «Vatra», 

Târgu-Mureş, 1983 – 2003; «Ambasador», «Vatra 

Veche» etc.), sporeşte – în prezentul anotimp – corola de 

nestemate veritabile din teritoriul său poetic, prin cele 

douăzeci şi patru de carate estetico-literare ale volumului 

Poemul Phoenix (2011*). 

Din cele trei prezentări de pe faţa a patra a copertei, 

Distinsul Receptor reţine, mai întâi, de la Eugen Simion, 

că – la poetul Nicolae Băciuţ – «biografia rămâne, în 

continuare, dominată de fantasmele cunoscute ale poeziei 

post-blagiene; o biografie a Poeziei şi, cum am zis, a 

Poetului care umblă prin lumea plină de tâlcuri pentru a 

afla arhetipurile şi înţelesurile», apoi, de la Gh. Grigurcu, 

în certificarea căruia se arată că «starea lirică, statutul 

cuvântului, poesisul sunt socotite fără prejudecată drept 

motivări principale ale discursului liric, racorduri 

plauzibile, necontenit reluate, la substanţa sa intrinsecă»; 

Petru Poantă mai evidenţiază în lirica băciuţiană că 

«ştiinţa ambiguizării, a intersectării planului afectiv cu cel 

al discursului, este exemplară; poemul face parte din 

recuzita imagistică, fiziologicul devine limbaj». 

Despre cum şi în ce măsură se iniţiază eroul liric 

băciuţian între expresionism şi paradoxismul bine 

temperat de la Curtea Măiastrei şi a Elementului Foc sau a 

„Împăratului Roşu“, spre a crea apoi armonicele-i reliefuri 

din blândul său teritoriu poetic, grăieşte foarte recentul 

volum, Poemul Phoenix, fireşte, mai mult decât oricare 

dintre cele publicate anterior de Nicolae Băciuţ, de vreme 

ce stă sub un motto din Odă (în metru antic), de Mihai 

Eminescu, ultramodernă odă în vers safic, unde 

„eternul“ erou liric de hyperionică factură, de după 

obţinerea statutului din „ora de iubire“, constată 

irepresibila „înşelare lumească“ şi solicită Demirgului 

re-darea „condiţiei sale dintâi“, prin starea 

purificatoare a flăcării-pasăre-Phoenix ce reînvie: 

«De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu 

propriu rug, mă topesc în flacări... / Pot să mai renviu 

luminos din el ca Pasărea Phoenix?»… Originala direcţie 

în care pornesc poemele lui Nicolae Băciuţ – dinspre ars 

poetica sa „generalizată“ – certifică o similară conexiune 

de privelişte fiinţială, dar pe feed-back-ul chtonianedenic-germinator 

al odei eminesciene, fireşte, chiar în 

poemul ce dă titlul întregului: «După moarte, / poemelor 

mele / le cresc unghii şi păr, / poemele scriu / singure / 

alte poeme / cărora le cresc pene şi fulgi / şi-nvaţă singure 

să zboare. / Poemele mele – / sălbatice poeme / în care 

învăţam şi eu, / să zbor / ca un străin / ce-şi caută o ţară / 

unde să-i crească / păr şi unghii, / în viaţă ca şi-n moarte, / 

în moarte ca şi-n viaţă.» (Poemul Phoenix, p. 227). 

Întâlnim în volumul Poemul Phoenix, de Nicolae 

Băciuţ, şi alte arte poetice memorabile, potrivit cărora 

Poezia înseamnă „Geneză“ („Facere“) – în maniera 

paradoxismului cosmologic sorescian din celebrul poem, 

Shakespeare, dar într-o altă direcţie, tot foarte originală 

ca şi cea despre care s-a făcut grăire mai sus –, desigur, 

creaţie de univers întru Eros, creaţie aptă de re-creaţie: 

«Stăteai goală în faţa mea – / nici înger nu era să te 

întreacă. / Vroiam să te ating cu verbul meu, / dar el eranvăţat 

să tacă. / Am vrut să te ating cu mâna mea, / din 

trupul meu să-ţi fac veşmântul – / dar trupul meu era 

cuvânt, / căci l-a-nceput a fost Cuvântul.» (Geneză, p. 

35). Verbul trebuie „citit“ pe registul conotativ de-aici 

drept Dumnezeu / Iisus Hristos, în spiritul celebrei fraze 

de „deschidere“ din «Evanghelia după Ioan» (La început 

era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul 

era Dumnezeu), căci Verbul este cel ce face / făptuieşte 

(construieşte), inclusiv Muntele Mare / „muntele din 

mare“: «Fericit fără să poţi scrie, / privind măslinul în 

patria lui, / cerul în casa lui, / atât de aproape / că nimeni 

nu-i vede / fereastra deschisă spre mare. / Fericit că poţi 

să taci, / să simţi cuvintele tolănite / în inima ta / ca-ntr-un 

mormânt / de-abia împrejmuit cu flori, / că ziua începe la 

apus, / ca o mică sângerare / în palmele care se roagă. / 

Fericit că timpul stă în loc, / că nu există ne-nţeles, / că 

morţii poţi să-i dai bineţe, / că verbul / nu e sclavul vreunui 

adjectiv, / că masa mea de scris / pluteşte lin / ca o 

corabie pe marea în furtună.» (Muntele din mare, p. 19). 

Poezia este „Lumină din Lumină“ – şi, ca în 

accepţiunea băciuţiană –, „un fel de ea“, „un fel de eu“, 

parte („paradoxist-infinită“), parte-ens-de-stea din 

sacrul Întreg Cosmic, din acel Dumnezeu cogaionic / 

dacic, parte cu fundamentala interfuncţie a sănătăţii şi 

evoluţiei / progresului, că dacă partea e sănătoasă şi 

Întregului îi merge bine, şi invers, întru rostuire a Lumii: 

«Un fel de-a fi, / un fel de ea, / un fel de-a nu fi / nu, nici 

da, / un fel de ieri, / un rest de stea, / un întrebând, / un a 

pleca, / un fel de eu, / altundeva, / lumina din lumina ta. / 

Atât te-ntreb: / cine e A?» (Litera, p. 16). În ultimă 

instanţă lirosofică – de vreme ce se face trimitere la „axa 

timp-secundei“, la „eternitatea clipei“ –, Poezia mai 

30

ămâne şi «Lecţie / de / anatomie / a unei / secunde.» 

(Poezia, p. 5). 

Pentru eroul liric băciuţian, „nunta de argint“ (cu o 

mireasă, zână a apelor, sirenă «cu solzi de ceară») «e o 

margine de zi / bătută-n cuie – / alt Christos», viitorind 

petrecerea purităţii, „a albului în os“, „în Unul, sau în 

Niciunul“, derulându-se «tocmai când mirose-a 

primăvară», «când tocmai înc-o primăvară / inel pe deget 

înconjoară» (Nunta de argint, p. 6); pentru el, bacovianul 

verde „crud“ / „pur“ se metamorfozează în «verde chip, / 

verde chip, / bip… bip…» (Bip, p. 7), spre a «trece o dată 

/ şi încă o dată, / jumătatea […] împerecheată, / jumătatea 

[…] de cuvânt, / jumătatea […] de descânt, / jumătatea 

[…] / de viaţă, / întregul…» (Basm, p. 8), adică jumătăţile 

de la „chirurgizarea zeiască“ a Androginului, jumătate 

androginică în care se şi oglindeşte într-un autoportret de 

Sfintele Paşti (diferit de al stănescian-paradoxistului Om- 

Fantă): «Trupul meu / ca o rană / deasupra / ierbii – / o 

picătură / de sânge.» (Autoportret de Paşte, p.11). 

În oglinda alterităţii, eroul liric se mărturiseşte între 

pragurile „nord“ şi „sud“ ale verosimilului, „şarpe“ şi 

„frânghie“ a limitei tragic-existenţiale: «Ca un şarpe / 

crescut la sân, / ca o funie / împletită la gât – / eu – altul – 

/ încât / să fiu mai bătrân / cu-o secundă, / mai scund, / 

mai urât, / mai singur / decât / mama care nu m-a născut – 

/ ca un sfârşit / care n-are-nceput.» (Alter ego, p. 13). 

Autentică mână magic-paradoxistă are acest erou liric: 

«Nu-i mâna mea / decât un şir de ochi – / amprenta 

degetelor / nu-i decât vedere.» (La revedere, p.15). Nod 

gordian îi este viaţa («Până la zbor, / pod peste ape, / 

norul e nor / fără de pleoape. / […] / Până la tine / nu-i 

niciun pod – / cum pleacă şi vine, / viaţa mi-e nod.» – 

Nod, p. 18) şi lacrima-i «o margine de curcubeu» 

(Înecarea lacrimei, p. 25), la „coborârea numelui“ în fii 

(cf. Nascendo, p 26), pe coordonatele îndumnezeirii ensului 

unei spaţialităţi oximoronizate / paradoxizate: «Cu 

tine timpul şi-a ieşit din timp, / anotimp de vindecare nu-i, 

/ în locul tău e o icoană / cu chipul nimănui. / Cu tine 

izgonit în Rai, / când în scădere mă adun, / cu tine în 

cuvântul ne-nceput, / cu tine răsărit în care-apun.» 

(Izgonirea în Rai, p. 32), întrucât, din creştin-profundă 

fiinţare, eul declară fără şovăire: «Nu sunt întreg fără tine, 

/ n-am început şi nici sfârşit, / n-am nici devreme, nici 

târziu / şi nici apus, nici răsărit, / nu sunt nici junglă, nici 

pustiu, / nu sunt nici fiu şi nici nu-s tată – / eu sunt doar 

tu, care odată / se cobora din mamă-n fiu.» (* * *, p.33). 

Pelasgo-dacicul / valaho-dacicul mit fundamental al 

jertfei zidirii cunoaşte la poetul Nicolae Băciuţ o „mutaţie 

genetică“ – s-ar putea spune –, de la jertfirea / zidirea de 

vie a Anei întru dăinuirea mânăstirii, la jertfirea / zidirea 

Anei întru dăinuirea mărului „viu“, cel de dinaintea clipei 

căderii în păcat: «Ana are mere / şi Ana se zideşte într-un 

măr.» (Abecedar în Paradis, p. 44), în vreme ce 

alteritatea îl pro-jetează drept lacrimă a secundei: «Tu, 

Nicolae, de tine fug, / ca de o umbră fără trup; / dacă n-aş 

fi privirea ta, / din tine-aş vrea să mă rup. / Aş întinde 

mâna spre tine / ca înspre limba unui ceas / din care ora se 

desprinde, / meridian într-un atlas. / De tine fug şi nu am 

unde – / sunt lacrima unei secunde.» (Alt Nicolae, p. 65). 

Şi prin „psalmii“, prin densele „litanii“ ale recentului 

volum, Poemul Phoenix (2011), Nicolae Băciuţ convinge 

într-un mod orfic-paradoxist fără asemănare că (se) scrie, 

se caligrafiază («Când trupul meu / rămâne un cuvânt, / 

[…] / ca o duminică / mă-ntorc / în săptămâna fără patimi, 

/ cu timp cu tot. / Doar un cuvânt.» – Cu timp cu tot, p. 

67) până în sublima metamorfozare a sinelui şi a trupului, 

ca semnificat, credincios fiind nu numai în păsăreaflacără-semnificant, 

ci şi în sacra putere „de la început“ a 

rostitorului întru Logos. (* Nicolae Băciuţ, «Poemul 

Phoenix», Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI – colecţia 

Poeţi contemporani –, 2011; pagini A-5: 256; ISBN 978- 

606-604-029-7). 

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU 

În colecţia „Scriitori, cetăţeni de onoare ai Sărmaşului”, 

iniţiată de primarul Ioan 

Mocean, a apărut volumul 

„Tăcerea magilor”, cu 

poeme semnate de 

conjudeţeanul nostru 

Valentin Marica. O poezie 

care musteşte de 

religiozitate, apropiinduse 

până la contopirea 

extremă cu rădăcina 

identităţii: „Încolţea 

cuvântul/ să mă ia de 

mâini/ să-mi arate ziua/ în 

potiri de pâini”. În şoapta 

câmpiei, Valentin Marica 

descoperă visul izvorât din tăria pietrei pentru ca mai 

apoi, în dimineţile „în care crapă lumina/ de atâta 

blândeţe” să primenească casa dintâi a literei. Atunci 

când „mâna lui Dumnezeu/ despleteşte cerul peste 

păcat” este momentul prielnic răzvrătirii cuvintelor care 

se transformă în crucea biruinţei: „mâna/ străfulgerare/ 

împrăştie la porţi/ păcatul ultimului cuvânt”. 

Descoperim la Valentin Marica o poezie existenţială în 

care elementele primordiale devin esenţă pentru trăire: 

„piatra creşte din apă”. 

O poezie în care cuvântul se transfigurează, devenind 

obiect de lux – „Pe dunga unui cuvânt” – pentru ca mai 

apoi, ca un miez de pâine, să fie bucurie pentru cei care 

trăiesc din magia acestuia. „Tăcerea magilor/ adună 

zăpezi în cina naşterii” pentru ca mai apoi valul luminii 

să fie răstignit pentru izbânda cuvântului. La botezul 

literei participă întreaga suflare, iar rădăcina de la 

fereastra sufletului acompaniază harpa îngerilor pentru 

ca zăpada să se ridice în altare: „Sub vârtejul umbrei/ 

mâna arată/ că cerul e pasăre călătoare”. Când timpul 

încremeneşte, soluţia cea mai bună este salvarea prin 

cuvânt: „Numai cuvântul îi dă legănare”. 

Valentin Marica ştie să deschidă poarta spre rai prin 

cuvinte care dezvăluie tainele lumii: „Numai îngerul 

îmi spune/ cum să calc iasca din freamătul crucii/ 

numai îngerul îmi spune/ că apa ce curge/ e vecernie”. 

Valentin Marica este poetul născut la Zoreni, cu suflet 

sensibil precum apa cea limpede a strămoşilor care a 

izvorât din eternitatea rădăcinii româneşti. 

MENUŢ MAXIMINIAN 

31

I think about your body day and night. 

When I try to read, it’s you I’m 

reading. 

(Jeanette Winterson, Written on the 

Body) 

Dependenţa scriitoarei de 

text se transformă, în romanul 

Norei Iuga, într-o pledoarie 

pentru suveranitatea autorului 

în raport cu lumea ficţională, 

dar şi într-o febrilă încercare de 

regăsire a eului erotic – un alt 

fel de suveranitate – transformând 

textul literar într-un 

produs erotizat – şi erotizant. 

Disocierea lui Roland Barthes între diferitele 

modalităţi de regăsire a corpului erotic în textul literar – 

„figuraţie” şi „reprezentare” („o figuraţie stânjenită”) 22 – 

oferă o posibilă perspectivă asupra ficţiunii Sexagenara şi 

tânărul. Dacă ar fi să luăm în considerare mărturisirea 

autoarei cum că „romanul Sexagenara şi tânărul este 90% 

biografie” 23 , cea mai adecvată variantă de interpretare din 

punctul de vedere al distincţiei realizată de criticul francez 

este figuraţia, apariţia „nestânjenită” a corpului erotic în 

profilul textului literar, consecinţă a „apariţiei autorului în 

textul său”. Această afirmare a eului auctorial nu are însă 

loc „sub forma biografiei directe”; mai rămâne, în urma 

unui calcul matematic creator de lumi virtuale, acel 

procent de 10% necesar – şi suficient – unei lumi 

ficţionale de sine stătătoare în care o scriitoare se 

confesează la şaizeci de ani. În plus, manipularea unui alt 

concept esenţial în receptarea textului Norei Iuga – 

dorinţa – ne oferă un indiciu în ceea ce priveşte plasarea 

modalităţii de revelare a corpului erotic în acest text sub 

semnul figuraţiei, dar şi o transcendere a acestei 

catalogări. Este o disociere pe care nu o oferă textul lui 

Barthes, care vorbeşte însă de „conceperea unei dorinţe 

pentru un personaj de roman (prin pulsiuni fugitive)” 24 ca 

mod de realizare a figuraţiei – o dorinţă care circulă pe 

sens invers faţă de cea care susţine semantic romanul 

acesta. Astfel, dacă prin reprezentare dorinţa este imitată 

şi nu depăşeşte nicicând spaţiul ficţiunii, prizonieră a unui 

flux conectând personajele ficţionale 25 , în romanul Norei 

Iuga dorinţa sub semnul reprezentării există – dorinţa erotică 

dinspre sexagenară înspre „bărbatul” care ascultă – 

dar e doar o proiecţie ficţională a unei alte dorinţe: dorinţa 

dinspre scriitor înspre cititor, un „alt fel” de erotism. 

Astfel, corpul feminin, sub scrutarea insidioasă a 

„privirii verzi”, devine un analogon al textului supus 

22 Roland Barthes, Plăcerea textului, Ed. Echinox, Cluj, 1994, p. 

87. 

23 Perfecţiunea moţăie în memoria noastră pasivă, interviu cu 

Nora Iuga realizat de Marius Chivu, „Dilema veche”, nr. 109/24 

februarie-2 martie 2006. 

24 Roland Barthes, op.cit., p.88. 

25 „Reprezentarea poate lua ca obiect al imitaţiei dorinţa însăşi: dar 

atunci această dorinţă nu iese niciodată din cadru, din tablou, ea 

circulă între pesonaje; dacă are un destinatar, acest destinatar 

rămâne interior ficţiunii”, idem, p. 89. 

privirii acaparatoare a cititorului. Cititorul însuşi ia, prin 

actul lecturii, în posesie textul, devine „o privire verde” 

plimbându-se de-a lungul unui ficţional corp – „un corp 

erotic”, în viziunea lui Roland Barthes 26 , aşteptând, 

insinuând, nerăbdător sau plictisit. 

Privirea celui care ascultă – metaforă metonimică 

pentru cititorul abstract, dar şi pentru bărbat – reface 

itinerariul atingerii erotice – „Privirea verde urcă iar de la 

palme pe braţe, de la braţe pe umeri, pe gât, se retrage ca 

un melc în ureche (....) Îl lasă să intre tot mai adânc în ea. 

Îşi simte arterele, sângele, sexul.” 27 Şi, dacă lectura 

presupune privirea, pentru Anna, care „are chestia asta cu 

ochii”, „toate amorurile (...) au început de la ochi”, 

mărturisind că „nimic nu o excită mai rău decât o 

privire” 28 . 

Teoretizarea camuflată asupra relaţiei scriitor-lector 

este reactivată de-a lungul textului, ca nişte insule de 

„sinceritate” asupra implicaţiilor procesului de creaţie pe 

care le instaurează conceptul (indispensabil) de lector: 

„Nu-mi dau seama ce l-o fi pus în priză. Există un fel de 

flux şi reflux care-i schimbă culoarea asemenea mării, dar 

ghicesc cu greu la ce semnal de-al meu răspunde el acolo 

înăuntru.” 29 Privirii verzi îi răspunde privirea scriitorului, 

amândouă priviri ale aşteptării: prima aşteptând 

confesiunea (povestea) – „Privirea aşteaptă cuminte, cum 

aşteaptă un câine felia de salam” 30 –, cealaltă aşteptând 

direcţia (confesiunii) – „În capul Annei se învârte ruleta. 

Nu ştie pe ce culoare să mizeze, pe negru, pe roşu. Nu ştie 

cum să-l întoarcă din drum.” 31 

Catalizator al discursului creator, dorinţa (ca 

aşteptare şi ca întâmpinare a privirii) susţine atât actul 

spunerii, cât şi virtualul act erotic, scriitoarea însăşi 

mărturisind că vede „fervoarea îndrăgostitului şi inspiraţia 

poetului suprapunându-se perfect ca jumătăţile unui fruct 

rotund – nimic altceva decât reîncarnarea stării de graţie, 

menită să ne aducă aminte că suntem cetăţeni ai Edenului 

şi că tânjim să ne repatriem” 32 . 

Privirea verde este cea care „creează (...) în cameră o 

atmosferă atât de intimă”, încât provoacă la amintire, iar 

„amintirile”, pentru Anna, „n-au alt scop decât să nască 

literatură” 33 . Prezenţa lectorului este necesară pentru 

declanşarea „atmosferei de literatură”, prezenţa lui 

„mută” şi „ambiguă” este „autorul moral al acestor 

mărturisiri” 34 . Are loc şi o discutare a statutului privirii 

verzi între două entităţi narative, pe care le putem 

identifica drept Anna, confesoarea, şi o instanţă la 

persoana a treia: „Şi ce dacă îl pierd? Ţi-e uşor să 

vorbeşti, dar dacă el nu mai stă aici pe scăunel, la 

picioarele tale, nu mai eşti nici tu. Raţiunea ta de a exista 

încetează în afara lui, pentru că dacă nu mai ai ce inventa, 

dispari”. Se afirmă condiţionarea implicită, existenţială a 

actului scrierii prin binomul cititor abstract-scriitor 

26 „Textul are o formă omenească, este o figură, o anagramă a 

corpului? Da, dar a corpului nostru erotic”, idem, p. 27. 

27 Idem, p. 84. 

28 Nora Iuga, Sexagenara şi tânărul, Ed. Polirom, Iaşi, p.166. 

29 Idem, p.143. 

30 Idem, p.103 

31 Idem, p.76 

32 Perfecţiunea moţăie în memoria noastră pasivă, interviu cu 

Nora Iuga realizat de Marius Chivu, „Dilema veche”, nr. 109/24 

februarie-2 martie 2006 

33 Nora Iuga, Sexagenara şi tânărul, Ed. Polirom, Iaşi, p. 117. 

34 Idem, p. 118. 

32

abstract (în terminologia lui Jaap Lintvelt) care propune 

cvasi-materializarea cititorului, o prezenţă „ambiguă şi 

mută”, dorinţa de cititor dublând dorinţa prezenţei 

masculine, necesară pentru resuscitarea trupului. Acest 

cititor abstract este un dublu al scriitoarei abstracte, o 

excrescenţă a „singurătăţii ei”, reflectând pilonii de 

construcţie a textului literar. 

Frazele de început fixează, ex abrupto, printr-un şir 

de negaţii, această autoafirmare a eului (feminin) care se 

va metamorfoza, subtil, de-a lungul textului, într-o 

autentică voce auctorială, auto/atotconştientă. Nimic care 

să surprindă în această confesiune la o nesurprinzătoare 

persoana întâi („nu-mi place”, „nu-mi plac”); intervenţia 

persoanei a treia, a „vocii narative”, este cea care 

disociază între polii confesiunii: femeia care se 

confesează – bărbatul care ascultă, obiectivând, cel puţin 

aparent, discursul. Anticipăm, afirmând că binomul pasivactiv, 

feminin-masculin, autor-cititor, cuvânt-tăcere 

instaurat prin acest început, îşi va neantiza polarităţile 

într-o finală re-creare, din cenuşa tuturor complementarităţilor, 

a autorului suveran. 

Însă cuplul care se insinuează autoritar de-a lungul 

(sau în adâncul) Sexagenarei şi tânărului este cel al 

metaromanului, în care sunt prinse, precum în acel hyphos 

de care amintea Barthes 35 , vocea personajului – narator şi 

vocea naratorului, iar a le analiza va constitui studiul a 

ceea ce Gérard Genette numeşte „les rapports délicats 

qu’y entretiennent les exigences du récit et les nécessités 

du discours” 36 . Prizonierat asumat în „pânza de paianjen” 

a ficţiunii sau modalitate de a afirma necondiţionat libertatea, 

această „schizofrenie” narativă devine una dintre 

emblemele prezenţei auctoriale în textul Norei Iuga. 

Roman „la două voci”, primul fragment instaurează 

formula narativă duală înaintând schimbările de 

perspectivă narativă (persoana întâi, persoana a treia) fără 

modificări structurale la nivelul lexicului, al punctuaţiei 

sau al spaţierii. „Contaminarea” dintre cele două tipuri de 

discurs care se petrece în textul Norei Iuga nu reprezintă 

altceva decât un indice al originii comune a celor două 

voci. Un narator ludic se afirmă lucid, când personaj, când 

narator, autor al unui caleidoscop al identităţii pentru a 

sugera imposibilitatea determinării unei vârste şi evidenţa 

unui ego absolut. 

Distanţa naratorială impusă de discursul la persoana a 

treia în frazele de debut este accentuată prin folosirea 

substantivelor comune („femeia”, „bărbatul”), 

generalizante. Dar bărbatul e „prototipul bărbatului bun la 

pat”, fixează deci un (proto)tip erotic, prezenţa lui „pe 

scăunelul scund în faţa ei într-o poziţie incomodă” 37 oferă 

o imagine spaţializantă care abia mai târziu va dobândi 

contururile vagi ale unui apartament de scriitoare… de 

şaizeci de ani. În acest moment de început, surprins în 

cuvintele unei voci la persoana a treia, ceea ce se 

schiţează este reprezentare în plan a unei femei, 

confortabil retrăgându-şi corpul 38 pentru a rămâne doar 

voce (la persoana întâi, de această dată) dublată de cea a 

unui bărbat refugiat incomod pe un scaun scund – care îi 

limitează mişcările, fără a-i diminua însă „potenţialul” 

erotic al prezenţei. Este vocea la persoana a treia cea care 

35 „ţesătura şi pânza de paianjen”, Roland Barthes, op.cit., p. 100. 

36 Gérard Genette, Figures II, Editions du Seuil, 1969, Paris, p. 64. 

37 Nora Iuga, op.cit, p. 5. 

38 „Femeia îşi strânge picioarele sub ea…”, idem, p. 5. 

va observa – sau ne va face să observăm – că „bărbatul se 

foia pe scăunelul prea mic pentru el, ar fi vrut să se ridice, 

dar îi era ruşine să o facă, pentru că ea îi vorbea” 39 (s.n.). 

Reacţia este, într-adevăr, o reminiscenţă a unor reguli 

sociale; însă cuvintele care fixează cauzalitatea sunt de o 

simplitate care evocă mitul cântecului orfic – sau al 

sirenelor, bărbatul recurgând la un subterfugiu social 

pentru a o „întrerupe” 40 . Esenţială această imaginare, pe 

un fundal deocamdată vid, a personajelor: bărbatul – ideal 

erotic şi femeia – voce. 

Această naraţiune alternativă, când la persoana întâi, 

când la persoana a treia, cunoaşte o a doua, mai profundă, 

disociere, între tipurile de naraţiuni cărora se dedă Anna, 

naratorul la persoana întâi. Este monolog adresat, este 

dialog, este povestire la persoana a treia a unor 

evenimente, chipuri ale vieţii sale, este introspecţie. O altă 

distincţie poate fi făcută între modul narării la persoana a 

treia, obiectiv, de către narator, a faptelor şi a cuvintelor 

personajului Anna, utilizând stilul indirect liber. Şi, o 

finală ipoteză s-ar susţine prin regăsirea naratorului în 

toate ipostazele, Anna-obiectivă, Anna la persoana întâi, 

Terry 41 , bărbatul ascultător ca proiecţie a unui lector ideal 

şi a unui bărbat ideal imaginaţi de… Anna. Ambiguizarea 

identităţii vocii narative prin tonul narativ oscilant 

(obiectiv-subiectiv, implicat-neimplicat) are drept rezultat 

reconstituirea unui „portret de scriitor” ce se doreşte 

exhaustiv, reinterpretând disocierea lui Gérard Genette 

conform căreia „dans le discourse quelqu’un parle, et sa 

situation dans l’acte même de parler est le foyer des 

significations les plus importantes; dans le récit (…) 

personne ne parle” 42 . Acest „nimeni” este însă la fel de 

individualizat ca şi vocea Annei, mai bine zis, este atât de 

nuanţat tocmai datorită Annei. Actul narator devine astfel 

un complex proces de autoreflectare într-o oglindă cu 

multiple feţe inegale. Însă în faţa ei vom găsi, indiferent 

de înălţime, perspectivă sau cuvinte, autoarea, pe „ea care 

(ne) (îşi) vorbeşte” printr-o măiestrie a tehnicii 

„travestiului”, „pitită mereu bine după altcineva”. 43 

ALEXANDRINA ANA DURAC 

39 Idem, p. 8. 

40 „Îi ceru voie să-şi aprindă ţigara, ca s-o întrerupă”, idem, ibidem. 

41 “Poate că nici nu existăm decât ca jumătăţi ale aceluiaşi întreg. 

Poate că atunci când vorbesc despre ea, vorbesc de fapt despre 

mine, îi atribui ei faţa mea reprobabilă ca să pot spune tot adevărul 

despre mine fără să mă dau de gol.”, p. 139, o ipostază a 

personajului ca cenzură a confesiunii prin preluarea unor date ale 

confesorului şi prelucrarea lor într-o identitate ficţională. 

42 Gérard Genette, ibidem. 

43 Nora Iuga, op.cit., p.139. 

33

Recentul volum de versuri 

al poetului şi preotului 

Theodor Damian – 

SEMNUL ISAR (Ed. 

Călăuza v.b., 2011) reprezintă 

reflexiile autorului pe 

un pat de spital din 

München, după o operaţie 

dificilă, aflându-se la graniţa 

dintre viaţă şi moarte. 

Convalescentul a fost aşezat 

câteva zile în faţa porţii 

lumilor, a privit dincolo, s-a 

speriat (fără să se 

îngrozească), după care 

Dumnezeu l-a întors cu faţa către viaţă. De atunci, omului 

Theodor Damian i s-au acutizat simţurile şi radiografiind 

realitatea cu ochii minţii, i s-au arătat esenţele. Poezia sa a 

devenit reflexivă, psaltică, sapienţială, smerită şi 

iubitoare: „ce taină este aceasta / numai cel care trece prin 

moarte va ştii / prin pustia morţii / patruzeci de ani / sau o 

viaţă / trebuie să mori ca să trăieşti / moartea ca dar / 

altfel trăieşti după moartea / de-o clipă / sau de mai multe 

/ devenit foc şi jar / atunci scrii adevărata / poezie / ca să 

ştii de unde vii / şi unde te duci / în rest totul e orbecăială 

/ palavre, palavre.” 

Revenind la viaţă, lumea i-a apărut nouă, minunată, 

curată ca după Geneză: „arborii şi apa, cerul şi lumina / 

sunt noi şi proaspete / ca după facerea lumii”. Renaşterea 

sa nu a fost numai fizică, ci şi spirituală: „Trebuie să-mi 

rescriu poemele / s-ar putea să le scriu invers / de la 

moarte la naştere”. 

Privind din camera de spital 

râul Isar, poetul trăieşte 

sacerdotal reveriile acvatice: 

Apa reprezintă o abluţiune, un 

botez cosmic: „Isarul trece prin 

rănile mele / şi mi le spală / ca 

Iordanul păcatele / cele multe 

şi grele”. Dar apa curgătoare îi 

fură chipul curat şi poeziile şi 

le poartă prin lume, 

deversându-le departe în 

ocean, adică în veşnicie: 

„Isarul curge / ce alinare că 

murind / lăsăm ceva în urmă 

/un copil, o apă, o stea”. 

Steaua lui Theodor Damian 

este păstorirea oamenilor şi a 

cuvintelor: „Ţi s-a dat un sens / 

asta-i esenţialul / scrie poezie 

şi taci”. 

Ce ne transmite Theodor 

Damian după această 

experienţă zguduitoare? Că 

viaţa este cel mai minunat dar 

pe care ni l-a dăruit Dumnezeu 

şi că lumea este frumoasă! El 

ne-a dat un rost pe lume, să fim virtuoşi şi să ne împlinim 

spiritual. Scopul care i s-a dat poetului-preot Theodor 

Damian este să păstorească oameni şi cuvinte. Autorul 

mai crede că poezia adevărată este de sorginte divină şi 

inspiraţia trebuie primită cu smerenie: „Isihia, Isihia / din 

tine se naşte / cu adevărat poezia/ trebuie să arzi mult / pe 

rugul tăcerii / să duci cărbune încins / apoi să te aşezi 

credincios / în cuvânt / şi să ştii să aştepţi / ţi se va trimite 

glas subţire / de vânt / ca să trăieşti / fără vânt cărbunele 

moare / când vine glasul / trebuie să nu dormi / ci să-ţi 

scoţi smerit sandalele / din picioare / abia atunci eşti gata 

s-asculţi / abia atunci vei face / ce ţi se spune / aşa se scrie 

poemul / când fiecare cuvânt / a devenit rugăciune.” 

Cartea este dedicată soţiei sale, Claudia, dar din 

conţinutul ei deducem că şi personalului spitalului 

münchenez care l-a îngrijit cu devoţiune. Theodor 

Damian ne spune că, atunci când omul face fapte bune, îşi 

relevă partea sa îngerească. De aceea medicii şi 

asistentele îi păreau nişte îngeri albaştri, ale căror halate 

simbolizau cerul senin. 

Poemul fluviu SEMNUL ISAR este divizat în 86 de 

poezii. Stilul limpede poartă o structură subiacentă de 

baladă. Rimele puţine apar atunci când accentuează o 

sentinţă memorabilă: „Isihia, Isihia / ce frumos ne 

pândeşte în cuvânt / poezia”; nu ştii nimic / dacă nu ştii / 

iubirea de fraţi”. 

Într-adevăr iubirea creştină constituie liantul poeziilor 

lui Theodor Damian. Pentru el verbul a fi este sinonim cu 

verbul a iubi. Conjugând verbul a fi poetul ne spune că la 

persoana întâia singular, eu sunt poate fi rostit numai de 

Dumnezeu pentru că el a creat lumea. Omul poate folosi 

acest verb numai la persoana a doua (tu eşti), fiindcă el 

aparţine lumii create şi aceasta este. Şi lumea este iubirea 

lui Dumnezeu, iar poezia (creaţia umană) este iubirea 

omului către semeni: „Cuvântul meu creează / aduce întru 

fiinţă / de aceea el vede este-le / şi se recunoaşte / autocontemplare 

şi iubire / te 

iubesc pentru că eşti / sau 

eşti / pentru că te iubesc.” 

(Eşti – din volumul 

EXERCIŢII DE ÎNVIETE, 

Ed. Universalia, Bucureşti, 

2009) 

Volumul SEMNUL LUI 

ISAR apare în ediţie 

bilingvă, traducerea în limba 

engleză, precum şi postfaţa, 

datorându-se poetei 

Muguraş Maria Petrescu. 

Prefaţa volumului este 

semnată de Vasile Andru, 

care consideră această carte 

drept cea mai împlinită din 

cele scrise până în prezent 

de Theodor Damian. 

LUCIAN GRUIA 

_______ 

Foto: NICĂPETRE, 

„VRĂJITOARE” 

34

Regăsesc aici, în această carte 44 , gândită şi organizată după 

criterii mult cumpănite, la o lectură atentă, marile calităţi ale 

scrisului unuia dintre cei mai elevaţi publicişti pe care-i avem la 

această oră, Constantin Călin: concizie, miez, igienă morală, 

cinste intelectuală, integritate şi 

autenticitate, expresie plastică/ 

memorabilă pe orice temă (socială, 

religioasă, politică, morală, culturală) cu 

o lejeritate pe care i-o asigură erudiţia şi 

vârsta, dubla experienţă a vieţii şi a 

bibliotecii (aşa-numita, de autor, vizuină 

de hârtie). Discursul pleacă adeseori de 

la bibliotecă spre viaţă, întrucât zestrea 

livrescă (impresionantă) îl ajută să vadă 

lucruri pe care semenii săi, prea îngropaţi 

în imediat şi prea departe de aerul tare al 

ideilor, nu reuşesc să le pătrundă, după 

care experienţa cotidiană, confruntarea cu 

lumea, foarte departe de a fi cea mai bună 

dintre lumile posibile, îl ajută să-şi 

sporească privirea interioară, spiritul de 

observaţie. Din vizuina (sa) de cărţi se 

întoarce grav spre trecut, care, în opinia 

lui, se confundă cu tradiţia (o tablă de 

valori decantată, garantul normalităţii). 

Sau cum spune autorul în mai puţine şi 

substanţiale cuvinte: biblioteca se 

deschide spre viaţă şi viaţa caută o 

verificare în bibliotecă. 

Tomul acesta cuprinde un total de 628 

de texte în 662 de pagini, organizat în patru secţiuni. Zigzaguri, 

cu 122 de texte, oferă o radiografie minuţioasă şi lucidă a 

fenomenelor sociale, cât şi a exceselor de orice fel: un 

învăţământ grav afectat de superficialitate şi amoralitate, o presă 

avidă de senzaţional, mai degrabă nocivă, o îngrijorătoare 

creştere şi generalizare a violenţei, în toate formele sale de 

manifestare, estomparea sentimentelor patriotice până la 

anihilarea lor totală, decăderea bunicilor din autoritatea lor 

blând-patriarhală, absenţa reperelor morale autentice, mai peste 

tot, apreciază publicistul sincer îngrijorat de ceea ce vede şi 

aude, strada a devenit o lectură obositoare. Dintre toate 

lucrările Divinităţii, natura este cea mai uimitoare şi mai 

rezistentă, pentru că ea înseamnă ordine, echilibru, perfecţiune, 

dar şi pentru că presupune, în egală măsură, ideea de 

recompensă şi sancţiune. 

În Politice, cu doar 77 de texte, radiografiază, selectiv, 

evenimentele începând cu data de 23 decembrie 1989 până la 31 

decembrie 2005. Acesta străbate „drumul” de la entuziasm, 

aderare necondiţionată la ideea de schimbare (să redescoperim – 

spune sofoclian – că omul e o făptură minunată, speranţa în 

meritocraţie) la răcirea prematură a sentimentelor dintâi, în faţa 

evidenţei că modificările social-politice nu au fost însoţite de o 

schimbare de mentalitate, trecând printr-un lung „tunel” al 

dezamăgirilor (iluzia normalităţii în toate planurile, iluzia 

prosperităţii, mitul reformei) până la sentimentul adânc de jenă 

şi frustrare de la sfârşitul anului 2000 când, întrebat de ce nu se 

mai apropie de temele politice, a răspuns, de această dată, 

resemnat: Dintr-un sentiment de inutilitate. După doar 18 luni de 

la schimbarea de regim politic, observaţia lui Constantin Călin 

cade ca lama rece a unei ghilotine iacobine: Tranziţia e epoca 

de aur a simulanţilor. 

44 Constantin Călin, Stăpânirea de sine. Miscelaneu, Bacău, 

Editura Ateneul Scriitorilor, 2010, 662 pag. 

Secţiunea a treia, intitulată Cronici mărunte (accente şi 

exemple), reuneşte 184 de texte performante, în ciuda 

proporţiilor modeste: O notiţă poate fi un germen, un mugur, un 

spin, o picătură de acid. Când e reuşită, se ţine minte, ne spune 

autorul în Prefaţă. Într-o vreme de extremă confuzie a valorilor, 

de pragmatism vulgar, de manifestări anarhice, moralistul 

erudit se străduieşte să ofere repere morale, pe care le găseşte în 

trecut (M. Kogălniceanu, N. Iorga), dar şi în prezentul 

descurajant (scăderea interesului pentru carte, mitocănia 

generalizată, atrofierea simţului civic) unde înregistrează – cu 

satisfacţie – autoritatea reală a părintelui 

D. Stăniloaie, prestaţia fascinantă a lui O. 

Paler, fibra morală rezistentă a lui Paul 

Goma, nobleţea sufletească a lui C. 

Ciopraga. Publicist de atitudine, acesta 

umblă constant la raftul cu fişe, de unde 

selectează, pentru demonstraţiile sale, 

acele texte ce pot lumina, din varii 

unghiuri de vedere, o realitate 

disconfortabilă, în continuă mişcare. 

Triumful subiectivităţii îl atinge în 

secţiunea ultimă a cărţii, Confesiuni. 

Pretexte. Jurnal, ce cuprinde nu mai 

puţin de 245 de texte. Nimic nu scapă 

atenţiei moralistului, niciun subiect nu e 

minor, dacă ai privirea pătrunzătoare şi, 

pe aceeaşi măsură a evaluărilor, o 

impresionantă suprafaţă culturală la 

îndemână (Suntem făcuţi din tot ce vedem 

şi auzim, din tot ce citim şi credem, 

afirma Julien Green): mefienţa faţă de 

gândire, nostalgia satului natal, textele 

sacre în interpretări personale, reflecţii 

asupra celor două modele culturale 

(Luther şi Erasmus), ţoapa şi pensionarul, 

Eusebiu Camilar, lupta cu somnul, 

melancoliile criticilor, umilinţa ca stare existenţială, o lume în 

degradare continuă, privită cu ochiul mâhnicios al moralistului. 

Sunt întru totul de acord cu observaţia lui Emil Nicolae care 

era de părere (în „Conta” nr. 5/2011) că Anamnezele (12) 

reprezintă cheia acestei ultime secţiuni a cărţii; ele ritmează şi 

motivează întregul discurs confesiv, urmărind – prin secvenţe 

bine alese – devenirea intelectuală şi morală a lui Constantin 

Călin, din copilărie până la senectute. Strălucesc, şi de această 

dată, icoanele părinţilor, care au dat un sens deplin vieţii lor prin 

susţinerea fiului, atât de dotat, la studii, într-o vreme când, spre 

deosebire de azi, parcursul didactic era o şansă de afirmare 

socială, dincolo de condiţia socială a părinţilor. Dacă în copilărie 

şi-a dezvoltat sentimentul datoriei faţă de Sine şi faţă de 

sacrificiile părinţilor săi, mai târziu, textele biblice trezesc în el 

sentimentul vinovăţiei. Lupta cu străinul din sine, cu duhul cel 

rău revelează o existenţă dramatică, luminată intermitent de 

puterile sacrului, întotdeauna biruitor. 

Cu fiecare carte a sa, de istorie literară, memorialistică sau 

publicistică, autorul băcăuan descoperă privirilor noastre omul 

cu neliniştile şi îndoielile sale, pe care nu încearcă a le estompa, 

fiinţa sa morală clădită pe o autocenzură severă, iubitoare de 

adevăr şi frumuseţe, echilibru şi responsabilitate, naturaleţe şi 

comprehensiune, nu în ultimul rând, dragostea de oameni şi de 

neam, cu o neclintită credinţă în Dumnezeu şi-n puterile sale. 

Fire independentă, structural onestă în tot ceea ce întreprinde, cu 

ochii avizi de lumină îndreptaţi spre Trecut şi Morala Naturii, nu 

a abdicat vreodată de la norma stăpânirii de sine, ceea ce a făcut 

din autorul Dosarului Bacovia un marginal ce-şi trăieşte, cu 

demnitate, marginalitatea. Deficitului sufletesc din jurul său, 

Constantin Călin îi răspunde cu un preaplin al iubirii sale: 

Doamne, dacă inima mea ar avea braţe, te-ar cuprinde! 

MIRCEA DINUTZ 

35

Un colocviu cu profesorul 

Andrei Moldovan e 

în măsură să-i îmbogăţească, 

spiritual şi literar, 

pe cei ce acceptă să fie 

prezenţi la o dezvăluire a 

lecturilor. În „Butelia cu 

oxigen”, Consemnări critice, 

Ed. Eikon, 2010, vocea 

lui Andrei Moldovan 

e una autorizată, îndelung 

exersată la umbra marilor 

teoreticieni, pe care îi a- 

lege după afinităţi, îi cultivă 

în judecarea literaturii 

cu măsurile lor, dar 

îi şi numeşte într-un gest 

de slăvire, bine înţeleasă: 

Todorov, Genette, Barthes. 

Lucrurile din această carte se prezintă destul de simplu, 

în ipostaza unor trei paliere, la mijloc aflându-se criticul 

care face legătura dintre instrumentele de observare şi de 

lucru şi cărţile cu autori, aşezate, la rând, în aşteptare, la 

vedere, astfel încât ochiul obişnuit să nu piardă nimic din 

vedere, să nu greşească, să adune destul material pentru 

teza la care lucrează: soarta literaturii. „Cei chemaţi” la 

dezbaterea cărţilor ascultă atenţi dinăuntru sau privesc pe 

fereastră, dinafară, interesaţi, atraşi de spectacolul unic. 

Înzestrat şi înarmat cu aparatul critic de bună calitate, la 

care a citit îndelung şi pe care ştie să-l folosească, Andrei 

Moldovan alege să scrie, supune atenţiei nume precum 

nelipsiţii din preocupările sale: Coşbuc şi Rebreanu, apoi 

Radu Săplăcan, Ioan Groşan, Radu Mareş, Vasile Gogea, 

Gheorghe Perian, Gheorghe Glodeanu, Alexandru Buican, 

Ion Vlad, Aron Cotruş, Pavel Dan, Vintilă Horia, 

Lucian Blaga, Ioan Alexandru, dar şi foşti elevi, Aurel 

Onişor, Nicolae Avram, Liviu Dănilă. 

Cele mai multe studii ale cărţii sunt consemnări critice 

(după cum spune şi titlul) la alte cărţi de critică, de interpretare, 

de istorie literară. Ceea ce facem noi acum este o 

critică la critică, ceea ce-i mai greu de realizat/ de urmărit. 

Adevărate cărţi de critică apar mai rar. Ceea ce nea 

atras la această carte este obiectivitatea ei, aplicarea 

justă a judecăţilor de valoare despre o operă, cursivitatea 

discursului critic, persuasiv, aglomerat dar plin de aspecte 

plăcute, interesante, atractive la orice pas, şi absenţa 

oricăror alunecări spre latura subiectivă a percepţiei. 

Textul nostru e o deducere din altă deducere? Până unde 

ajungem cu astfel de extrageri şi ce-l opreşte pe cititorul 

ce urmează să nu meargă şi el mai departe? Ce presupune 

lectura unui text critic şi de ce alegem să citim o 

carte despre alte cărţi? Parfumul literaturii critice e mult 

mai tare decât al literaturii beletristice. Ce ne face să-l a- 

legem, aşadar? Ne interesează operele în discuţie şi citim 

textele propuse ca pe un instument de lucru, de consultat? 

Ne atrage stilul folosit de exeget sau ne verificăm 

lecturile proprii, testând dacă aprecierile noastre coincid 

cu cele ale unei autorităţi în domeniu? Ar mai fi o cale: 

aceea de-a vedea cum se mai scrie despre cărţi, cum sunt 

receptate cărţile, cum se face situarea în istoria literară. 

Unele dintre titluri au fost citite şi de către noi şi ne-am 

regăsit/ verificat în barem, despre altele am citit doar 

interpretarea, mulţumindu-ne cu textul despre cartea în 

original, aşa cum fac elevii/ studenţii care-şi pregătesc în 

grabă unele examene, propunându-şi un alt timp pentru 

lectură, ştiind că singură, critica, nu face literatură. 

Criticul Andrei Moldovan i-a citit pe teoreticienii literaturii 

de la care a primit investirea de-a se apropia uşor 

de cărţi, cu pricepere, dându-le din lumina pe care a cunoscut-o. 

Ceea ce reuşeşte să exprime Andrei Moldovan, 

faţă de alţi critici – unii analitici, alţii subiectivi – e faptul 

de-a pune în legătură cărţile cu un timp al scrierii lor. A- 

cest timp este delimitat de momentul 89-90, ce reprezintă 

un prag, dincolo şi dincoace de care se conturează două 

linii de creaţie: una dominată de parabolă, ante- decembristă, 

şi una ce valorifică mai mult limbajul, post – 

decembristă. Despărţirea de fabulos aduce în prim-plan 

instanţele textului, rupt de context social. 

În gneral, cititorul se află în dublă ipostază faţă de 

cartea de critică: fie a citit şi el cartea criticată şi ştie 

despre ce este vorba, aprobând sau completând 

observaţiile, fie n-a citit cartea în discuţie şi se lasă atras/ 

convins până unde doreşte el, ca-ntr-un joc al seducerii şi 

al acceptării seducerii, crezând şi-n originalitatea criticii, 

nu doar a operei literare. Istoria literaturii se scrie şi pe 

suprafeţe mici. Destinele literaturii sunt şi geografii 

literare. Aşa se impune Andrei Moldovan şi ca istoric 

literar, nu doar critic, pentru că are grijă de valorile zonei 

în care trăieşte sau în care se întinde cu diferite ocazii, 

simpozioane, întâlniri literare, vorbeşte cu egală pricepere 

despre cărţile lor, despre personalităţile, pe nedrept 

uitate, cum sunt cazurile Pavel Dan, Radu Săplăcan. Dacă 

admitem că un critic e un teritoriu (un pământ?) pe care 

„cresc” anumite opere literare, atunci înţelegem apropierea 

faţă de aceste culturi şi nu altele. 

E de remarcat grija pe care o acordă Andrei Moldovan 

alcătuirii frazei, dense şi frumoase, detaliului ca element 

persuasiv şi posesiv criticului, abordarea operei din 

perspectivă diacronică şi sincronică, aflarea elementului 

dominant în fiecare sistem propus individual. Literat şi 

profesor, Andrei Moldovan foloseşte în demersul său 

critic cele două preocupări ce-l însoţesc şi pe care le 

însoţeşte: este atras de carte cu pasiunea unui colecţionar 

de obiecte rare şi este dispus a transmite, pe înţeles cât 

mai larg, multe din învăţăturile lui. 

Lecţia (de) critică are un ton cald care apropie, nu 

depărtează, ba chiar câştigă adepţi: „Trebuie să fim de 

acord că orice literatură este un peisaj complex, cu 

componente ce se impun imediat percepţiei, de valoare 

mai mare sau mai mică, alteori având spaţii mai puţin 

vizibile, dar poate că nu lipsite de sensuri adânci, cu 

multe alte elemente de decor, durabile sau trecătoare, 

conjuncturale sau esenţiale, fiecare cu rostul său sub 

privirea generoasă a celui ce contemplă.” 

Adunate într-o carte, studiile lui Andrei Moldovan 

alcătuiesc un corp de granit şi propun un sistem de-a 

înţelege literatura, firesc, fără exagerări, fără ochi închişi. 

Critica nu este ceva care să ne sperie. Multe dintre 

revistele de literatură ar trebui să se numească / să fie şi 

critice, după modelul „Convorbirilor critice” ale lui 

Mihail Dragomirescu, adus în imagine cu ocazia lucrării 

lui Andrei Moldovan. Mai mult, cărţi ar trebui privite/ 

primite şi critic, obiectiv, nu doar îngăduitor- subiectiv, 

36

chiar dacă o „literatură mare” e susţinută de o „literatură 

mică”. Cu răbdare şi probitate, cu desfacerea firului în 

şapte, cu presupuneri, cu certitudini, cu întoarceri a 

temelor pe toate părţile, amintind de „Teme”-le lui Nicolae 

Manolescu, Andrei Moldovan lasă deschisă abordarea 

lui critică, de cele mai multe ori fără să uite să anunţe un 

enigmatic „cine ştie?...”, retoric şi dubitativ. Noi îl 

recunoaştem aici pe imbatabilul Andrei Moldovan şi ştim 

că el ştie. Ştie şi scrie de la admiraţia pentru scriitorii care 

au avut ceva de spus într-un moment literar dat şi până la 

sfaturile pe care le dă tinerilor preocupaţi de literatură: 

„un scriitor trebuie să cunoască resursele cele mai 

ascunse ale mijloacelor de exprimare ce le utilizează.” 

„Butelia cu oxigen”, Consemnări critice, are patru capitole: 

I. „Cărţi şi autori”, care se ocupă de recenzii la 

cărţi reprezentative pentru aşteptările criticului, cu un a- 

nume impact în vreme, II. „Teme literare”, cu problematica 

născută din fenomenul literar actual, III. „Contribuţii 

de istorie literară”, adevărate descoperiri, cum ar fi scrisori 

de-ale lui Slavici sau Rebreanu, posibilul pseudonim 

I.L. Dorna pentru Rebreanu, şi IV. „Adnotări”, ce 

recuperează, oarecum nostalgic, trăiri literare, marcate de 

personalităţi, precum Ioan Alexandru sau Lucian Blaga. 

Din întreg volumul cărţii, se desprind figura lui Liviu 

Rebreanu şi a celui care s-a ocupat ani de-a rândul cu 

editarea Operelor lui Rebreanu, istoricul Niculae Gheran. 

Cum altfel? Dacă Andrei Moldovan a scris împreună cu 

Niculae Gheran „Liviu Rebreanu prin el însuşi”, Editura 

Academiei Române, 2008, carte premiată de Uniunea 

Scriitorilor, Filiala Cluj. Cum altfel? Dacă Andrei 

Moldovan însuşi a prefaţat o ediţie Liviu Rebreanu? 

Aspecte inedite, mai puţin cunoscute din viaţa 

prozatorului, pot fi citite în „Butelia cu oxigen”, aşa cum 

reies ele din „Neamul Rebrenilor către Liviu”, carte 

scrisă de nepotul lui Rebreanu, Ilderim Rebreanu, Editura 

Academiei Române, 2008, din cartea lui Gheorghe 

Glodeanu, „Liviu Rebreanu, Ipostaze ale discursului 

epic”, Editura Tipo, Moldova, Iaşi, 2010, din cercetarea 

lui Ion Simuţ, „Rebreanu dincolo de realism”, Biblioteca 

Revistei Familia, Oradea, 1997. 

Andrei Moldovan se opreşte asupra cărţii lui Niculae 

Gheran, „Arta de-a fi păgubaş”, roman, Biblioteca 

Bucureştilor, 2008, ca o altfel de privire a celui ce-a 

îngrijit 23 de volume din ediţia critică dedicată lui Liviu 

Rebreanu: „Dacă cineva se aşteaptă ca romanul lui 

Niculae Gheran să plătească tribut Maestrului pe care l-a 

slujit zeci de ani, va fi foarte dezamăgit. Nimic nu pare 

să-l trimită spre Rebreanu”. 

A doua figură sonoră a „Buteliei...” este George 

Coşbuc, pentru că Andrei Moldovan a scris şi „Coşbuc 

sau lirismul pragurilor”, Editura Clusium, 1997, şi acum 

e rândul de a-l privi pe poetul din Hordou tradus în limba 

arabă de către Salah Mahdi şi Bara Hati Abdul Baki, 

Editura Eikon, 2010. 

La mică distanţă, se află amintirea lui Radu Săplăcan, 

într-o sosire de competiţie bazată pe afinităţi elective cu 

criticul Andrei Moldovan, care îl descrie pe Radu 

Săplăcan „ca făcând parte dintre puţinii oameni care s-au 

născut cu vocaţia creatorului de şcoală culturală”, 

activitatea lui fiind legată de cenaclul „Saeculum”, unde a 

fost lansată formula „Câtă prietenie, atâta exigenţă”. 

Urmează apoi portretele lui Ioan Alexandru (Ioan 

Şandor, cum era trecut în catalog), „Poetul”, poreclit 

admirativ de colegii Şcolii Medii nr. 13 din Cluj, unde se 

afla şi Andrei Moldovan („Despre poeţi numai moartea 

poate vorbi,/ singură moartea ştie despre ei câte ceva” – 

„Amintirea poetului”), şi a lui Lucian Blaga – „Omul în 

loden”, văzut în Clujul de altădată: „Avea o atitudine de 

fiinţă absentă, insensibilă la tot ce era în jur. Copilul ce 

eram pe atunci era intrigat, ba chiar revoltat de faptul că 

(...) omul în loden (...) trecea inevitabil şi impasibil pe 

sub copacii plini de păsări...” 

În Capitolul „Teme literare”, Andrei Moldovan scrie 

despre „acceptarea literaturii ca studiu al formelor”, 

propusă de Ion Vlad, în „Aventura formelor”, Editura 

Didactică şi Pedagogică, 1996. Plecând de la profesorul 

Ion Vlad, „unul dintre puţinii teoreticieni cu o viziune 

atât de limpede, dar şi îndrăzneaţă, invocând triada: 

retorică, poetică şi logică a formelor în studiul teoriei 

literare, Andrei Moldovan sesizează faptul că „tot mai 

mulţi autori de texte critice sunt de fapt prozatori sau 

poeţi” şi că „nu pot fi imaginate interpretarea şi evaluarea 

critică fără un necesar suport teoretic”, citând din 

Northrop Frye: „Criticul literar trebuie în primul rând să 

citească literatură, să efectueze o cercetare inductivă de 

ansamblu a propriului său domeniu şi să-şi elaboreze 

principiile critice numai cu ajutorul cunoştinţelor pe care 

le posedă în acest domeniu.” 

Tot aici, sunt şi răspunsuri la unele anchete literare 

găzduite de revistele „Conta” (Neamţ), „Verso” (Cluj), 

„Mişcarea literară” (Bistriţa). Despre „Literatura română 

– provincie şi provincialism”, Andrei Moldovan, cu 

îngăduinţă şi cunoaştere, afirmă: „eu nu aş asocia 

provincia cu provincialismul pentru că au două înţelesuri 

total diferite”. În legătură cu „Presa literară şi literatura”, 

opinează: „Cred că revistele noastre literare s-au orientat 

bine şi la timp în faţa mutaţiilor survenite. Paginile lor s- 

au animat după 90 cu tot ce era oprit înainte: dezvăluiri, 

memorialistică, pagini de jurnal, revizuiri, noi sinteze...”. 

La provocarea lansată despre „Lectura utilă”, Andrei 

Moldovan intervine, cu trimitere la studiile de estetică ale 

lui Hans Robert Jauss care „imaginează o situare în formă 

circulară a trei momente esenţiale din existenţa operei 

literare: poiesis, aesthesis şi catharsis, la care se adaugă şi 

nelipsitul orizont de aşteptare”. 

Cartea lui Andrei Moldovan, „Butelia cu oxigen”, 

Consemnări critice, stă sub semnul formulării criticului 

Tzvetan Todorov: „Literatura în pericol”. Un titlu 

incendiar care pune pe gânduri. Una dintre problemele 

indicate pentru această situaţie este aceea că „la şcoală nu 

se învaţă despre ce vorbesc operele, ci despre ce vorbesc 

criticii”. Todorov observă că „o concepţie reductivă 

despre literatură nu se manifestă doar în şcoală şi 

universitate, ci şi la comentatorii din revistele de cultură 

sau chiar la scriitori”. Todorov spune că „Cititorul 

obişnuit, care continuă să caute în operele ce le citeşte 

ceea ce dă sens existenţei sale, are dreptate împotriva 

profesorilor, criticilor şi scriitorilor”: 

Andrei Moldovan ştie cel mai bine şi ce aşteaptă 

elevul şi ce vrea scriitorul de la cărţile propuse: „o 

dezbatere de idei”. Ceea ce reuşeşte „Butelia cu oxigen” 

este ca, în spatele cărţilor, aceleaşi, coperte, culoare, 

formă, să găsească o comoară ce aşteaptă să fie 

prezentată în cele mai vizitate muzee. 

ELENA M. CÎMPAN 

37

Despre proza scurtă a lui 

Ioan Voaideş (Mămosul, 

Editura Minerva, Bucureşti, 

2010, colecţia „Literatură 

Română Contemporană”) s- 

au exprimat până acum doi 

reprezentanţi cunoscuţi ai 

expertizei literare, Tudorel 

Urian (îndeosebi din 

paginile României Literare) 

şi Pavel Perfil. Remarcând 

cu încântare umorul 

„fabulos până la hiperbolic” 

al prozatorului, acesta din 

urmă îl deduce din „stirpea” unor Mark Twain ori Jerome 

K.Jerome. În povestirile inspirate din vremea 

comunismului, găseşte afinităţi cu ruşii Ilf şi Petrov 

(Douăsprezece scaune, Viţelul de aur) şi Zoscenko 

(Galoşul, Aristocrata etc.). Atât în acestea, cât şi în 

prozele reflectând anii posdecembrişti ai tranziţiei, Pavel 

Perfil remarcă „spectacolul grotesc şi totodată duios.” 

Pentru Tudorel Urian („chiar dacă umorul nu este deloc o 

raritate în textele sale”), Ioan Voaideş este mai mult decât 

un umorist, este un moralist, amintind cu prozele sale de 

Caracterele lui La Bruyère. Criticul mai evocă, citind 

alte texte (vezi Neam de slugă), pe rusul Gogol. Regula 

prozei autentice enunţată de N.Breban, observă Tudorel 

Urian, anume că bunul prozator este cel care descrie, nu 

neapărat analistul, e o lecţie corect însuşită de Ioan 

Voaideş. Nu-i vor scăpa exegetului caracterul 

cinematografic al povestirilor, ca şi alte trăsături stilistice 

ale naratorului: fraza scurtă şi eficientă, îndepărtarea 

zorzoanelor inutile, fastidioase. 

Născut la Voşlobeni (judeţul Harghita), maestrul 

sportului Ioan Voiadeş (grad valoric obţinut pe vremea 

când, în România, Luptele Greco-Romane şi Luptele 

Libere erau în elita mondială), schimbă, în urma unor 

accidente, efortul fizic cu lucrarea literară. Debutează cu 

proze umoristice în Cenaclul braşovean Astra, după 

numai un an prozatorul câştigând un concurs cu o 

povestire (totuşi) tragică (naraţiunea cu pricina fiind 

tradusă şi în ungureşte). A urmat o naraţiune mai întinsă, 

comentată cu interes şi publicată în revista Astra. Ioan 

Voaideş e invitat la şedinţele Filialei Braşov a Uniunii 

Scriitorilor ca o speranţă autentică, dar începe, nu peste 

mult, „Cântarea României”, cu temele ei recomandate, 

comandate, deja impuse, 

ceea ce-l determină să se 

retragă pentru aproximativ 

două decenii, interval în 

care-şi extinde şi adânceşte 

orizontul cunoaşterii. Scrie 

totuşi, în acelaşi timp, 

literatură de sertar, 

îndrăznind, prin promovarea 

unei altfel de fabulă, să 

ţintească critic nu doar 

necazurile cauzate de 

regimul comunist, ci şi 

perechea poruncitoare din 

dictatura românească. Ne putem lesne închipui pericolul 

ce pândea din titluri de fabule ca: Scroafa, Cioara, 

Codrul şi democraţia, Revoluţionarul, Oratorul, 

Portretul, Macheta piramidei, Uriaşul etc. Manuscrisul 

fabulelor nu ajunge La „Europa Liberă”, deşi marele 

antrenor Gunther Bosch, originar din România, a dorit săşi 

servească prietenul din Braşov. A sosit în vizită la 

părinţi, dar manuscrisul nu era încheiat. Autorul fabulelor 

nu ştia că pentru postul de la München erau de ajuns, 

finisate, numai câteva piese. 

Ioan Voaideş s-a aflat în linia întâia, la Braşov şi 

Bucureşti, în speciala noastră revoluţie. Este ales după 

1989 vicepreşedinte al „Asociaţiei 15 Noiembrie 1987” 

(gruparea bravilor braşoveni care i-a vestit lui N. 

Ceauşescu că sfârşitul domniei lui e aproape) şi participă 

la acţiunile politice din Braşov, Timişoara şi Bucureşti, 

aci organizaţia amintită pichetând, de-a lungul primăverii 

anului 1991, noul parlament (tot) comunist. A respins 

mereu orice câştig material. „Cetăţeanul – este de părere 

Ioan Voaideş – are obligaţia să sprijine reinstaurarea 

democraţiei şi, în libertate, s-o vegheze, spre a-şi asigura 

existenţa, muncind. Nu să devină lipitoare pe trupul 

vlăguit al ţării sale” (vezi eseul Jertfire din volumul 

Marşul, 2005). „Sunt mâhnit – a mai adăugat – şi de 

barbaria sentinţei din caricatura de proces, semnat cu 

sângele copiilor de gaşca venită după 1989 la putere, care 

a ales o zi sfântă să ne mânjească renumele de popor 

creştin. Vinovaţii – parafrazându-l pe marele scriitor rus 

– meritau să fie condamnaţi, să trăiască printre cei pe care 

i-au chinuit şi nu împuşcaţi în mod laş.” 

La un moment dat, demoralizat că a trăit atâta timp 

stresat şi că în România culturală nu s-a organizat încă o 

dezbatere pe tema literaturii de sertar (ar fi, e convins, o 

dovadă că şi noi am cutezat), i-am reamintit lui Voaideş 

că regretatul critic literar Nicolae Ciobanu, ascultându-i o 

povestire citită la o reuniune literară petrecută la Făgăraş, 

a rostit doar trei cuvinte: „talent cu carul!” Iar 

universitarul şi scriitorul Ovidiu Moceanu i-a confirmat 

spusele la o întâlnire a Cenaclului Astra: „Ioan Voaideş 

vine din mantaua lui Gogol. E clar că avem de-a face cu o 

vocaţie înnăscută”. I-am identificat apoi termenii atribuiţi 

de distinşii literaţi: imaginaţia – născătoare, iată, a peste 

trei sute de fabule (în volumele Portretul, 2000 şi 

Marşul, 2005); raţiunea critică – ordonatoare a 

numeroaselor sale eseuri (vezi Gazeta de Transilvania, 

dar şi volumul Marşul); umorul de calitate, tragism în 

aceeaşi măsură; memoria prodigioasă. 

Texte ale unui moralist, ale unui „artist-cetăţean”, cum 

îl catacterizează Tudorel Urianu, prozele lui Ioan Voaideş 

înfăţişează dimensiuni 

caracteriale de alterarea cărora, 

cu destule efecte perverse, ne 

izbim necontenit, înţelegându-ne 

astfel, nu fără haz de necaz, şi 

neputinţa noastră de a le înfrâna 

sau eradica. 

A.I.BRUMARU 

_______ 


„UMBRĂ”, Skironio 

Muzeum, Grecia 

38

La aniversară 

În vremurile acestea bântuite de nelinişti şi disperări, 

din ce în ce mai golite de sensuri şi speranţă, glasul 

unei femei gracile, înveşmântată în armură de rouă, se 

înalţă spre cer, „mărturisindu-se” şi răcorindu-ne 

inimile: „Şi eu şi tu…/ ne furişam printre oameni/ ca-n 

mijlocul unei păduri/ cuprinse de flăcări…/ ar fi 

păcat/ ca vreun rebel răzvrătit/ într-un elan naiv/ să 

stingă/ această «ardere de tot»// Şi eu şi tu…/ 

alunecam în mare/ ca-n liniştea unui mormânt/ ce rost 

mai au scafandrii ?/ pământul reavăn/ nu va şti 

niciodată/ cine-i sinucigaş/ şi cine/ «erou» anonim…” 

Am citat un fragment din „Ne furişam printre 

oameni”, un splendid poem, mai recent, poate cel mai 

apropiat de „definiţia” 

Valentinei Becart, o 

poetă cât o lume, 

misterioasă, ispititoare, 

victimă a propriei 

sensibilităţi tuşante, 

seducătoare, arcuind 

peste hăuri, aidoma 

unui curcubeu, 

propriile-i trăiri, în 

casta lor nuditate, 

departe de „lumea 

dezlănţuită”, cu falsele 

ei repere: „Din coapsa 

nopţii/ am smuls o 

taină/ ce-o voi păstra/ 

în retina-mi flacără/ - 

sâmbure negerminat/ 

al lumii –/ (poate o vreme…)// Apoi…/ voi căuta 

grădina/ şi-aici voi reclădi/ un univers/ al neîntinării/ 

şi-al nerostirii/ falselor identităţi…// Din trupul nopţii/ 

am smuls rădăcina/ ce-şi hrănea întunericul/ cu 

spaimele şi «murirea»/ din mine…// Şi poate…/ o voi 

târî (o vreme)/ prin mâlul păcătos/ al falselor iluzii…/ 

iluzii…” („Zădărnicia falselor identităţi...”, din ciclul 

„Poeme becartiene”). 

Valentina Becart, trecută prin ceas aniversar (în ziua 

de 12 aprilie a.c., i-am urat „La mulţi ani!”, umplândui 

braţele cu flori), pare a fi răsărit din poezie ca Venus 

din valurile lui Boticelli, înfăşurându-se şi arzând, 

precum Nessus, în „manta-i” cu parfum de tei, de 

dorul-dor, ostoit numai şi numai de poezia – apă vie: 

„Când orele târzii/ vor lâncezi în agonie,/ să-mi dai o 

poezie,/ cuvântul nesperat…/ şi-n candelă/ să torni/ un 

strop de apă vie…// Când luna se va mistui/ de sete…/ 

în adâncuri/ şi cerul – de friguri sfâşiat -/ se va arcui/ 

ca un trup despuiat…/ să-mi dai un vers/ (ca leac 

miraculos)/ pentru imima-mi bătrână/ izgonită 

prematur/ şi fără milă/ din propriul Univers…// Când 

glasul orelor/ târzii/ va şopti cu nostalgie/ „adio”…/ 

nopţilor albe/ ce-au stat la 

căpătâi…/ să-mi dai o 

poezie/ (un dar nesperat)/ 

pentru ultima insomnie…” 

(„Un strop de apă vie”, din 

ciclul „Poeme becartiene”). 

„Intră!/ Flăcările te 

vor înlănţui/ cu graţia 

ultimei fecioare/ din 

Troia.../ şi dumnezeirea – 

adânc va deveni/ când 

ultimul tău strigăt/ se va 

stinge/ la jumătatea gândului/ ce-a întrezărit semnul 

crucii -/ semnul...” (versurile înscrise pe coperta 4 a 

prezentului volum). 

„Chiar dacă poeta nu găseşte totdeauna răspunsuri 

satisfăcătoare la întrebările chinuitoare «de la adăpostul 

nopţii», pe care le pune lumii sau sieşi cu privire la 

viaţă, moarte, eternitate (timp), creaţie, destin, iubire 

ş.a., nu disperă şi nu eşuează în forme de agnosticism, 

pesimism, misticism sau în fatalism” – scrie prof. dr. 

Mihai Păstrăguş, vicepreşedinte al filialei Iaşi - 

Moldova a Ligii Scriitorilor Români, remarcabil exeget 

al creaţiei Valentinei Becart (şi numai). „Este o fire cu 

inteligenţă jucăuşă – continuă criticul -, cu o 

sensibilitate rafinată, şi are ochii permanent deschişi nu 

spre abisalul căderilor, ci spre orizonturile înălţătoare 

de la care, cu un optimism prudent, aşteaptă 

«surprizele» destinului... Poetă înnăscută, cu un înalt 

simţ civic şi moral, are un discurs liric fără sincope, 

care dă drumul versului să curgă cu o uşurinţă naturală, 

comparabilă cu rubaiatele arabe şi cu poezia 

renascentistă, iar prin stilul său modern, dar măsurat şi 

controlat de bunul gust, îl pune pe cititor în postura de 

visător şi coparticipant la ideaţia poetică. Poezia sa, în 

cea mai mare parte, deşi construită în note grave pe un 

portativ filosofic, este uşor de citit, de înţeles şi de trăit, 

ceea ce limpezeşte sensurile mesajului, înlesneşte 

comunicarea şi o face rezistentă la curgerea timpului. 

Se poate spune că este o poezie cu reale calităţi 

estetice, cu mesaj militant, subtilă şi intelectuală, motiv 

pentru care unele poezii circulă deja în spaţiul virtual, 

intern şi extern, sub numele de „poeziile Valentinei”, 

făcând din poetă o legendă populară.” 

La aniversară, poeta şi-a dăruit... această carte, 

intitulată „Pe muchia instabilă existentă dintre 

existenţă şi neant” (poeme alese), sub egida Editurii 

„Ştef”! Există, oare, vreun dar mai preţios decât o 

carte? 

Mă onorează faptul că gândul Valentinei Becart a 

trecut Carpaţii, oprindu-se la mine-n poartă, în Târgu- 

Mureş, dorind să-i scriu câteva rânduri de întâmpinare. 

Mă înclin cu respect în faţa dragei şi talentatei noastre 

prietene, pe cât de graţioasă, pe atât de puternică, 

neobosită luptătoare sub stindardul culturii româneşti. 

Fie ca aceste câteva grăbite rânduri să se transforme în 

flori până în Moldova, bucurându-i inima şi rostindui... 

„La mulţi ani, în lumină şi iubire!” 

MARIANA CRISTESCU 

39

Ce să înţelegem, 

privind un cuţit înfipt 

în scoarţa unui copac ? 

Au, gândul ne zboară 

la supărarea mâinii ce 

i-a îndemnat lovitura? 

Au, ochiul decupează 

în închipuire obrazul 

întunecându-se sub 

matca lacrimilor 

omului rămas orfan de 

semeni şi Dumnezeu? 

„Bine că e doar un copac, 

ne resemnăm 

bântuiţi de-o grea 

presimţire, fierul, or să-l mănânce ploile, mâna care 1-a 

trimis. o va îmblânzi pământul, la o vreme. Ori, nu ?!” 

Spirit umblător printr-o lume ne asemeni lui, poetul Ion 

Iancu Vale (Înger sechestrat, Editura „Sfinx 2000”) îngână 

doar pentru sine şi cer un cântec amar la gust, ca 

oţelul trecut pe gresia lunii. Cuvintele sunt rotunde şi 

aspre, iar ecoul lor, urlet învelit în mătăsuri şi catifea, se 

întoarce de oriunde ar ajunge, tot pe baiera sângerândă a 

sufletului: „în zborul tău subţire/apropie-mi-te Cântec 

Albastru/şi acoperă-mi ochiul fereastră de inimă/cu 

pleoapa ta mereu zbătând/să nu-mi mai amintesc 

femeia/care îşi termină drumul/departe de uşa mea mereu/ 

să-mi uit nerostul/haină zdrenţuită/în iarna mea cea de 

toate zilele/să nu-mi uit duşmanii ce nu-i vreau răpuşi/fără 

să le rumeg remuşcarea/să nu mă uite prietenii/pe care i- 

am înnodat în suflet/precum săracul banii în batistă/si mai 

ales să nu mă înjure urmaşii/ca pe un oricare ucigaş de 

timp”. (Când din alean se întrupa cântul) Câte răni poartă 

cu el omul acesta nepereche! Câte dimineţi i-au întors 

spatele, câte înserări nu au vrut să-l primească atunci când 

numai el sfida vorba îndoită cu miere falsă a lumii, când 

porţile se zăvorau dinaintea asprimii cuvintelor lui Ion 

Iancu Vale e un poet şi o instanţă: „poet cinstit alcoolizat 

şi dur/râvnind la tihna 

nepermisă/mi-am înjugat 

pornirile aprinse/nevrând la 

bara vieţii strâmb să jur/ 

muntean născut la umbră 

grea de fag/în luna mai şiadus 

acasă-n poală/pachetul 

tatei de ţigări fiindu-mi 

coală/cuvântul spadă l-am 

făcut şi steag/în ţara mea 

bogată şi râvnită/perpedesist 

sărac şi-un pic nebun/metale 

rare m-am pornit s-adun/şi 

să le cern prin îndoită sită/cu 

faţa aspră de pirat/si sufletul 

fragil de floare/doar soarelui 

vândut m-am dat/şi lutului 

de sub picioare/m-am rupt 

cu darnicie în bucăţi/ca 

dintr-o pâine-n sân purtată/ 

m-am împărţit la drepţi şi hoţi/şi n-am cerut la nimeni 

plată/poet cinstit alcoolizat şi dur/râvnind la tihne 

nepermise/mi-am înjugat pornirile aprinse/nevrând la bara 

vieţii strâmb să jur”. (Antet) Pe adevărul lui şi pe versurile 

lui pariem, citind volumul „Înger sechestrat”, apărut la 

Editura Sfinx din Târgovişte în anul 2000, cu o prefaţă de 

Costea Glodeanu. Deambulând prin baladă şi doină, boem 

cât încape şi confesiv doar iubirii şi stelei răstignite pe 

largul vederii, poetul născut cu genunchii întregi şi cu 

fruntea mai presus de orice umilinţă, stă vertical dinaintea 

celor ce adeseori nu-l merită, ca un voievod pe dinafara 

morţii lui, ori ca o instanţă despre adevăr şi frumos „îi 

creştea ploaia pe cap/ca o iarbă neatinsă de coasă/i se 

zbătea privirea/peste revărsări de mâl/simţea scoaba 

vântului/până dincolo de coajă/şi mirosul de 

năpârcă/venind din culcători/auzea scâncetele puilor/ce 

piereau în leagăne/căci se murea cu sârg/până şi în 

bârlogul urşilor/se mai lumina din când în când/dar tot a 

potop/şi iar crăpa cerul ca o piele sub bici/iar el se ruga, 

se ruga: nu mă trăzni, Doamne, nu mă trăzni!/nu vezi ce 

de cuiburi/sunt în frunzişul meu?”. (Copacul) Iubirea 

poetului e una fără ţărmuri sau mal, înrudită cu vecia ori 

moartea dacă trebuie, aşternându-se în cuvinte cu blândeţe 

şi fermitate, parcă dintr-o lumină sacră ar construi fluier 

pentru ea, să o facă unică, irepetabilă: „uită-te/cât de 

frumos/a devenit trupul tău/ţi l-am spălat cu gura/nu 

lăsa/nici cea mai curată mână/să ţi-l atingă/căci voi muri 

otrăvit/chiar dacă numai în vis/ţi-l voi mai săruta”. 

(Patos) Am cunoscut mari poeţi scriind despre ţara lor cu 

cuvintele cu care au plâns şi au râs, din leagăn până-n 

pieptul ierbii, cu dorul de jucării şi îngeri întipărit pe lumina 

palmelor în rugăciune la ceas de singurătate - ori de 

singurătăţi - însă niciunul parcă, nu pune în ele, în 

cuvinte, atâta simplitate măreaţă şi de neegalat decât prin 

ea însăşi, cum o înzideşte Ion Iancu Vale: „Patria nu e 

doar/pământul sfânt al ţării/şi cei care sălăşluiesc în ea/ea 

este şi cuvântul/care o cântă, o plânge/şi o apără.” (Patria 

şi cuvântul) Sau: „eşti frumoasă iubito/precum dragostea 

de ţară./de aceea nu s-a inventat încă/roata/care să mă 

poarte/dincolo de tine.” (Convingere) Cu un umăr adânc 

înfipt în zarea timpului său şi cu un pas dincolo de 

limitele lui, poetul Ion Iancu Vale aşează în istorie şi cărţi, 

unele dintre cele mai frumoase poeme scrise ale limbii 

române dintotdeauna: „luna 

mângâie norii/într-un joc tăcut/ 

şi ciudat/pământul strunjeşte 

nevăzut/osia universului/ 

nu se aude decât vântul/ 

numărând tatuajele mişcătoare/ 

ale umbrelor/şi greierii 

zimţuind/toarta rotundă a 

nopţii/iar florile dormind/ 

cine ştie pe ce parte/se 

îngeamănă cu visele 

copiilor/... e clipa când se 

nasc poeţii.” (Calm nocturn) 

MIHAI ANTONESCU 


„TREI ALTARE 

PĂGÂNE” 

40

Cea de-a treia carte de versuri, 

Testimonii, a poetei şi traducătoarei clujene 

Lucia Sav, urmată până la ora actuală de alte 

două volume, a avut ca impuls creativ iniţial 

drama personală a pierderii celui care nu i-a 

fost doar soţ, ci un adevărat mire mistic 

(„mirele blând”) cu care alcătuia un veritabil 

cuplu cultural. Este vorba de poetul, 

latinistul şi traducătorul Vasile Sav, cel ce a 

reuşit printr-un efort titanic şi o voinţă de neclintit nu 

doar să traducă pe cei mai importanţi poeţi latini, ci şi 

să scoată în lumina limbii noastre neolatine, 

transpunând şi publicând în limba română şase dintre 

volumele proiectatei opere integrale a Sfântului 

Augustin, pentru care, dealtminteri, a şi fost 

recompensat cu un premiu al Uniunii Scriitorilor. 

Dar nu despre regretatul Vasile Sav intenţionez să 

vorbesc aici, ci despre cartea de poezie dedicată lui de 

către cea care i-a fost parteneră de viaţă, poeta Lucia 

Sav, pe care am cunoscut-o şi cu care m-am împrietenit 

încă din anii îndepărtatei mele studenţii clujene. Din 

păcate, la terminarea studiilor, viaţa ne-a despărţit şi 

nu ne-am reîntâlnit decât după zeci de ani, prilej cu 

care mi-a dăruit misterioasa ei carte, Testimonii, apărută 

la Editura IDC Press din Cluj-Napoca, în 2004, după 

trecerea în veşnicie a regretatului ei soţ. Aşa se explică 

faptul că scriu cu o atât de mare întârziere de la apariţia 

ei despre această carte care poartă ca pe o emblemă nobiliară 

suferinţa nedisimulată şi nemachiată a autoarei. 

Dar cum timpul în care se măsoară poezia e altul decât 

meschinul timp cotidian, nu simt niciun disconfort 

legat de aşa-zisul decalaj temporal, cu atât mai mult cu 

cât antenele mele interioare sunt extratemporale. 

Să revin însă la poezia din acest volum, o poezie 

care îţi inspiră încredere încă de la început, prin 

sobrietate, simplitate şi sinceritate, prin curajul poetei 

de a fi ea însăşi, neţinând cont de mode, de trenduri şi 

de alte câte şi mai câte pornografice năravuri existente 

la ora actuală în poezie şi nu doar în poezie, deşi, între 

noi fie vorba, şi această modă deochiată, ca toate 

modele, de altminteri, e pe ducă, aflându-se într-un fel 

de comă prelungită artificial. 

Să pun punct însă acestei dizertaţii necesare şi să 

revin (pentru a câta oară?) la cartea în discuţie despre 

care voi remarca, pentru început, că e construită pe 

patru piloni (a se citi „capitole”), inegali ca dimensiuni, 

având un crescendo ca forţă de expresie. 

Primul capitol nu poartă un titlu, ci doar un citat 

din Solilocviile lui Vasile Sav, citat folosit drept motto şi 

impuls de pornire pentru fluxul liric al poetei. Dealtfel, 

nici poeziile - scurte cel mai adesea, dar intense ca 

trăire - nu au un titlu, ci sunt numerotate, de parcă 

autoarea ar vrea să sublinieze, şi pe această cale, 

curgerea din unul în altul a suferinţei care o poartă în 

acest demers tragico-liric. Cincisprezece sunt poemele 

care compun acest prim capitol al cărţii în ritmuri 

antice latine, dar care alunecă uneori, insesizabil, în 

ritmurile mioritice, într-un mod atât de natural şi de 

spontan, încât acest lucru nu dăunează poeziei, ci, aş 

zice, dimpotrivă. Iată un exemplu: „Tibullus, 

Propertius şi, tu, Catullus,/voi, umbre antice,/în tărâm 

de taină,/ de va fi să treacă/ cel ce v-a slujit/ 

şi-n dulcele grai/ v-a înmlădiat/ versul în ritm 

antic,/ mirele meu blând,/ fluture plăpând,/ 

voi, pliniţi-mi ruga,/voi, să mi-l petreceţi,/ 

dincolo mi-l treceţi/ pe tărâm sorin,/ în apus 

marin,/ unde îl aşteaptă/ multimistuitoare/ 

lumină şi floare.” 

Construcţia - care păstrează intactă întreaga 

sensibilitate a poetei, întreaga atmosferă de 

tragedie antică, de elegie ovidiană - continuă astfel numerotarea 

poemelor şi in capitolul următor, intitulat 

Avataruri, unde, în acelaşi cadru poetic, constituit de 

urmele anticului Tomis, aspru şi neprimitor, care a găzduit 

şi tristeţea exilatului poet Ovidiu, autoarea îşi continuă, 

aidoma unei eroine tragice, căutările zadarnice, 

fără odihnă. Cel de-al doilea ciclu nu schimbă ritmul, 

nici cadrul de desfăşurare elegiacă, în care poeta urmează 

vrăjită şi parcă îndrăgostită de propria ei durere 

un traseu enigmatic, sumbru marin, înfricoşător şi, totuşi, 

tandru: „Prelinsă din adânc,/ reptila-şi ţese mreaja/ 

din rana înserării./ Undirile-i/ uşor mă înfăşoarăn/ 

văpaie de oglinzi,/ abisul ochilor de-absint/ beată 

privirea mi-o soarbe;/ glasul lui, clinchet de argint,/ 

ispită dulce, vorba/ venin în mine strecoară.” 

Egală cu sine şi parcă fidelă propriei sale suferinţe, 

Lucia Sav îşi continuă bocetul tragic, păstrând un 

constant ton elegiac şi în cel de-al treilea capitol, mult 

mai amplu decât precedentele, sugestiv intitulat 

Cântecele Sulpiciei: „Rătăcind pe ţărmul pustiu,/ 

Sulpicia-şi destăinuie-n cântec iubirea.” Aşa cum reiese 

şi din cele două versuri care deschid capitolul, aici 

tristeţea este luminată de iubire, iar autoarea se lasă 

purtată de imaginea celui dispărut într-un spaţiu al 

reveriei, spulberat însă de „necruţătoare/ secera 

vântului" care aici ar putea întruchipa realitatea 

implacabilă ce te trezeşte din vis. 

De remarcat este faptul că întregul volum este 

încrustat cu citate, cu inserţii livreşti aparţinând atât 

celui dispărut cât şi celor care au scris despre el, despre 

cărţile lui. Dealtminteri, în acest al treilea capitol, 

fragmente întregi din cronici literare sau chiar articole 

întregi sunt inserate în continuarea poemelor ajunse la 

numărul nouăzeci, iar apoi aceste cronici sunt 

continuate cu alte poeme, parcă într-o curgere firească, 

de fapt, într-o structură intertextuală. 

Ultimul capitol, care, aparent, nu are nicio legătură 

cu precedentele, nici ca formă, nici ca mesaj, e alcătuit 

dintr-un singur poem epico-dramatic, intitulat Albastru 

- violet, în care autoarea narează întâlnirea ei cu un 

personaj feminin bizar, ce pare a fi cu minţile plecate, 

dar care, în incoerenţa sa, rosteşte multe adevăruri 

triste despre realitatea cotidiană şi nu doar cotidiană şi 

care ne evocă parcă alienarea şi singurătatea fiecăruia 

dintre noi. Ca şi cum ar vrea să facă legătura cu restul 

cărţii, în final, autoarea îşi suprapune propria-i 

singurătate peste singurătatea personajului ei. 

NASTASIA MANIU 

41

Dacă Clujul i-a dăruit Cetăţeanului 

de Onoare Florin 

Piersic un cinematograf, 

Bistriţa nu se lasă mai prejos 

şi aduce în atenţia publicului, 

prin scriitorul Augustin Ostace, 

volumul „Actor Anthropos”, 

apărut la Editura 

Charmides, zilele acestea. 

Cartea surprinde, în mod 

plăcut, turneul pe care actorul 

l-a avut în Koln, Germania, 

pe 28 noiembrie 2010. 

Un volum al filozofiilor existenţiale, în 

care fiecare pas al marelui actor pe 

tărâmul german reprezintă o întâlnire 

gnostică de parcurgere a unui „labyrinth”, 

o adevărată purificare pentru comunitatea 

românească, Actorul retrasând rolul fiinţei 

şi al destinului. Povestea noastră se 

întinde pe parcursul a câtorva ceasuri, de 

la ora 14.00 la 24.00, o zi plină de 

încărcături emoţionale, surprinse ca 

pastilă pentru suflet în 66 de capitole. 

Diaspora myorithica din occident 

primeşte cu bucurie pe marele Actor care 

îmbrăţişează fără reţinere pe fiecare 

român care doreşte să-şi 

stâmpere dorul de casă. 

„Nu te speria Io’s”, îi 

spune Actorul lui Augustin 

Ostace, care de acum se va 

numi Press-Verein. Augustin 

este un spectator transatlantic, 

care l-a urmărit în urmă cu ani 

într-o reprezentaţie pe actor şi la 

New York. Pe parcursul a zeci 

de minute, până la intrarea în 

scenă, descoperim un dialog 

frumos, în care filozofia vieţii 

este deşirată fir-apăr de El 

celebru, El-cineva, Un deja 

cunoscut în lume, marele Actor. În 

pregătirea pentru spectacol, Actorul 

rămâne întru concentrarea de sine şi 

pentru sine, netulburat de prezenţa 

prietenului din presă. El continuă, 

netulburat hygienicul imobilului chip întro 

adevărată transă întru deschiderea 

sufletului spre oamenii care îl aşteaptă. Pe 

alocuri, dialogul este unul al glumelor 

savuroase, Actorul fiind renumit pentru 

acest fapt despre occidentali şi criza lor, 

spunând că deşi sunt scuturaţi „se 

învârtesc, se sucesc şi o scot cumva la 

capăt”. În transformarea omului în actor 

găsim o adevărată apariţie magică ce-şi ia 

zborul pentru a se elibera din el însuşi, din 

emoţie, din singurătate, din tortura 

machiajelor şi costumaţiilor, a momentelor 

de cumpănă din nesfârşitele dileme ale 

actorismului. Prezenţa pe scenă e una 

magică, Actorul şi Publicul fiind, până la 

urmă, în aceeaşi ambianţă spirituală, la 

acelaşi nivel de zâmbet, de priviri, de 

atingeri. În aceste clipe de euforie se naşte 

gândul de a scrie o carte, Piersic spunând: 

„Mă, n-am putut tăcea, cine ştie ce carte îi 

scrie de mine, mă omori, mă gaţi di pă 

lume cu din estea!”, după care tot el spune 

despre cuvintele lui Ostace: „Par a fi 

faine, par a spune ceva, îs tare curios cum 

or ieşi în carte”. Şi iată că, eroul 

românilor, care împreună cu Augustin 

adună 132 ani, este eroul unei cărţi 

frumos conturate, o carte unică scrisă întrun 

stil propriu care, cu siguranţă, va 

rămâne ca un reper în biografia actorului. 

Volumul va fi lansat atât la Cluj, la 

Cinematograful „Florin Piersic”, cât şi la 

Bistriţa, la Centrul Cultural Municipal, 

unde Florin Piersic vine întotdeauna cu 

dragoste. O carte frumoasă despre un 

actor cu suflet mare, scrisă de bistriţeanul 

Augustin Ostace. 

____________________________________________________________________________________________________ 

copilăria redevine actuală, aducând 

cea mai frumoasă mireasmă a 

vremurilor inocenţei. 

O rândunică şi-a aşezat aripa-vers pe o ramură a nemuririi. 

Poemele-rugăciune sunt foarte 

A făcut din cuvânt altar pentru lume, ducând peste zări pe ale 

emoţionante, descriind starea omului 

vântului coame poezia. 

aflat în comuniune directă cu 

Misterioasa clipă încremeneşte sub pana poetei Nazarica 

divinitatea: „Doamne Sfinte/dă-mi 

Munteanu. Casa-cuvânt, Casa-carte, se deschide pentru a ne 

putere/ să-mi leg/ visele-ntre ele/ 

face părtaşi la lumea de dincolo de tărâmul visurilor, lumea 

Doamne Sfinte/ dă-mi lumină/ fă-mă 

creaţiei, acolo unde îngerii: „mai veghează/ printre 

ochi/ fără pupilă/ fă-mă lacrimă/ de 

poemele/aproape laice”. Atunci când copacul cu litere dă în 

rouă/ să despic/ pământu-n două”. 

pârg, iubirea supravieţuieşte într-o floare, iar parfumul 

Casa plină cu flori este locul unde 

acesteia e adus pe scări de poeme. Când visele întrupate-n omul devine poet, iar poetul om, într-o sublimă stare a 

văi se adapă în apa vie, e momentul prielnic pentru creaţie. frumuseţii. 

Versurile sunt oglindirea timpului prăbuşit pe trepte de ceară, Poeta e o pădureancă „cu trupul /mângâiat/de arbori 

iar infinitul mistuie molcom pas cu pas, pentru bucuria zvelţi”, devenind parte din nemurire, vremurile zidind în 

cântecului. A fi poet este similar cu a-ţi întrupa sufletul în braţe ierburile crude date de Divinitate ca balsam pentru 

vers, a cânta iubirile oamenilor. Visul este cântărit în palmă, suflete. 

iar candelele aprinse luminează esenţa vieţii. Grădinile sunt năpădite de o furtună de culori, care 

Din adâncul sufletului, izvorăşte puterea de a călători în modelează din lut ulcioare pline cu apă ce zideşte în gând 

universul literei preapline de esenţe de viaţă. Atunci când iubiri. Pământul rodeşte în cânt pe aripi de versuri, atunci 

cerul „adună-n rozariu/bijuterii obscure/în deşertul/ când trec veşnic clipe după clipe. 

întunericului/ la infinit/se zbate/timpul”. 

O poezie născută în lacrimi, împletită în lumini şi speranţe, 

Metaforele abundă în fiecare strofă, Nazarica Munteanu în amintiri pentru cei dragi, cu miresme de ţărani, fluturi şi 

redescoperind calea spre inimă, precum Cupidonul îndrăgostiţilor, 

drumul neştiut fiind bătătorit întru descoperirea O poezie a-nvierii, a leagănului străbun, a sfinţilor şi a 

Sfântă Transilvanie. 

florilor celeste. Cu numele sculptat în dragoste, cu credinţă, busuiocului. Atunci când se aude doina, lanurile de grâu 

poeta se sprijină de umărul iubirii, şoptind, de pe dealul cu plâng, iar privighetorile binecuvântează lumea. Cântă ţărâna, 

îngeri, dorul nestâmpărat, în speranţa că va avea un trifoi pe cerul, apa, clopotul vesteşte intrarea în clepsidra minunilor 

care să scrie poemul de iubire. Nazarica aduce prin poezia ei de netăgăduit. Cu sufletul în palmă, Nazarica Munteanu se 

naturaleţea lumii ce ne înconjoară, frumuseţea cuvântului de destăinuie într-o poezie ce veghează la lumina candelei ziua 

început, mângâierea slovei care compune poemul. de mâine, atunci când pădureanca şopteşte ritmat poveşti 

Cartea este o invitaţie la meditaţie despre dualitatea despre tinereţe, într-o sărbătoare a literei. 

existenţială, o abandonare a trupului spre a călători pe O carte a descoperirilor, în care misterul este estompat, în 

imensa scenă divină a Universului Spiritual. 

care litera devine cuvânt de netăgăduit a plaiurilor artei. 

Poeta se declară una cu natura: „Îmi curge iarba/prin 

MENUŢ MAXIMINIAN 

mădulare/ în loc de plete-mi/ atârnă flori”. Moment în care 

42

În momentul de faţă, la 

noi, difuzarea presei şi a 

cărţii este complet 

deficitară. Revistele nu 

circulă. Cartea nu circulă. 

Nu poţi afla decât, 

eventual, pe internet, ce 

cărţi publică editurile din 

Craiova, din Iaşi sau de la 

Constanţa etc. De 

asemenea, revistele din 

Oradea nu ajung la Galaţi, 

cele din Focşani la Arad şi 

aşa mai departe. Nu mai vorbesc de faptul că pentru 

salariile celor care doresc să cumpere cărţi, acestea sunt 

foarte scumpe. Iar cei care au bani nu sunt interesaţi să 

achiziţioneze cărţi. Mai degrabă îşi cumpără yahturi sau 

case de vacanţă în Insulele Canare, dacă nu cumva chiar 

insule întregi, după cum am aflat că se întâmplă să facă 

magnaţii noştri, îmbogăţiţii de după... război, prin te miri 

ce matrapazlâcuri, ca să nu le spun escrocherii, mai mici 

ori mai mari. Şi atunci, nu librăriile sunt cele care atrag 

oamenii, ci Bibliotecile. Ele vor deveni, au devenit deja, 

centre şi focare de răspândire a culturii. Dar şi aici, lasă că 

nu găseşti prea multe cărţi de ultimă oră. Editurile, multe 

dintre ele, sfidează legea şi nu trimit acele vreo zece 

exemplare, din fiecare titlu pe care îl realizează, la fondul 

centralizat, de unde se aprovizionează marile biblioteci 

ale ţării. E o devălmăşie în privinţa producerii şi 

desfacerii cărţii, ce rimează perfect 

cu vraiştea din celelalte domenii 

de activitate din ţară. şi, totuşi... 

Frecventând Biblioteca, aşa cum 

m-am obişnuit de-o viaţa, am 

constatat că din ce în ce mai multă 

lume calcă pragul acestei instituţii. 

şi nu numai elevii şi studenţii, care 

îşi caută cărţile de studiu, ci şi 

ceilalţi oameni care încă mai au 

deprinderea cititului, pe care 

industria internetului o va spulbera 

cât de curând, cu mare voioşie, 

dacă părinţii nu vor avea grijă să-i 

înveţe pe copii să citeasacă şi cărţi 

nu doar să navigheze pe internet, 

ba mai mult, să se joace pe 

calculator cu hoardele de 

invadatori extratereştri. Dar, în fine... 

Pentru bunul mers al bibliotecii, e nevoie de o bună 

gospodărire a tuturor serviciilor ce ţin de statutul lor. 

Pentru că, la drept vorbind, biblioteca de azi nu mai e cea 

de ieri, alaltăieri, ea trebuie să ţină pasul cu modernizarea 

tehnologiilor de comunicare şi mai ales cu dorinţele 

cititorilor. Ori, în acest caz, e nevoie de programe de 

organizare modernă a serviciilor în biblioteci. Această 

chestiune o abordează doamna Liliana Moldovan în cartea 

sa: Introducere în managementul serviciilor de 

bibliotecă (Editura Dacia XXI, Cluj-Npoca, 2010), o 

carte de adevărată hermeneutică în domeniu. 

Domnia sa pleacă de la bogata experienţă de 

bibliotecar, la Biblioteca judeţeană din Târgu Mureş, dar 

şi de la cunoaşterea şi studierea unui însemnat număr de 

cărţi de specialitate, pe baza cărora propune acum un 

adevărat sistem de organizare şi de comportament, de 

desfăşurare a tuturor activităţilor de bibliotecă – un ghid 

excelent nu doar pentru bibliotecarii de profesie (“meseria 

de bibliotecar”, cum se exprimă dânsa), ci şi pentru toţi 

beneficiarii acestor servicii. “Ceea ce se schimbă - spune 

Liliana Moldovan – sunt dorinţele benaficiarilor. Prin 

urmare, între interesele clienţilor şi interesele bibliotecii, 

trebuie creată şi păstrată o conexiune trainică şi 

permanentă“. Despre această conexiune se vorbeşte în 

această carte, în care se oferă o mulţime de soluţii şi de 

norme de conduită, de muncă efectivă cu cartea, de 

desfăşurare a relaţiilor cu cititorii etc. Astfel, într-un prim 

capitol, Managementul serviciilor de bibliotecă, sunt 

definite şi tratate diversele procese ale activităţii propriuzise: 

Tipologia serviciilor de bibliotecă, Politica de 

achiziţii, Abonamentele la ziare şi reviste, Schimbul 

interbibliotecar, Descrierea bibliografică, Catalogarea, 

Serviciile de comunicare a colecţiilor etc. Totul explicat 

metodic şi cât se poate de simplu, pe înţelesul tuturor, 

oferindu-se deopotrivă soluţii de urmat. Într-un al doilea 

capitol, Managementul organizării evenimentelor 

comunitare, ni se oferă principiile generale şi 

modalităţile concrete de organizare şi gestionare a 

serviciilor şi activităţilor comunitare, ţinând seama de 

nevoia de ameliorare a imaginii bibliotecii, de misiunea şi 

utilitatea proiectelor comunitare, de alegerea 

colaboratorilor din mediul public sau din cel privat etc. 

După cum lesne se poate 

observa, cartea este, în fapt, un 

ghid real şi util de sistematizare a 

tuturor activităţilor de bibliotecă, 

fără a se ocoli şi structura 

organizatorică a campaniilor şi 

activităţilor publice - totul pentru o 

cât mai bună deservire a cititorilor, 

a iubitorilor de carte. 

Cum bine observa Ionela van 

Rees-Zota, în prezentarea cărţii, pe 

coperta a IV-a a ei, “autoarea 

reuşeşte să deconspire unele secrete 

ale succesului strategiilor de 

dezvoltare şi inovare, formulate 

pentru bibliotecile publice”, 

punându-se accentul pe ideea că 

“performanţa este rezultatul 

menţinerii unui echilibru perfect între tradiţional şi 

modern, între funcţiile de bază ale bibliotecii şi noile 

servicii solicitate de cetăţeni”. Este, aşadar, o carte care se 

citeşte cu interes de către oricine, dar mai ales este o carte 

pe care Bibliotecarii de oriunde ar trebui să o aibă în 

permanenţă pe masa de lucru, fiind o carte generatoare 

continuă de idei în munca practică din acest domeniu. 

CONSTANTIN CUBLEŞAN 

_______ 

Foto: NICĂPETRE, „UMBRE” 

43

Volumul de proză scurtă 

PODUL SUSPENDAT, 

semnat de Suzana Deac, şi 

apărut în 2011, la Editura 

Transilvania din Baia Mare, 

are girul Proiectului 

CITITOR DE PROZA şi 

Republica Artelor, cu sediul 

la Londra, coperta fiind 

semnată de Maia Martin. 

Criticul literar Virginia 

Paraschiv, într-o prefaţă, care 

beneficiază de toate 

ingredientele de care numai 

un profesionist ca domnia sa 

dispune, îi face lucrării o 

prezentare la obiect, schiţând 

în tuşe fine şi portretul scriitoarei. 

„Suzana Deac oficiază ca prozator în volumul Podul 

suspendat, un ritual de exorcizare a fantasmelor morbide, 

induse de ,,programatorul de suflete” - accidentalul 

traumatizant sau durata cleioasă a cotidianului cenuşiu”. 

Modestă, ca o privighetoare care îşi cunoaşte valoarea lirică, 

Suzana iese în luminile rampei literaturii contemporane doar 

când are ceva a spune, când imaginile şi ideile sale de creator 

autentic au ajuns la maturitate, deţin esenţa comunicării. 

Suzana nu este o feministă utopică, nu este luptătorul care se 

aruncă în arenă pentru ca mai apoi să-şi descrie aventura. Ea 

este observatorul inteligent, tenace şi care ştie să decanteze 

sterilul de diamantele care, în cazul de faţă, devin literatură. 

După mai multe volume scrise în limba română şi în limba 

maghiară, cărţi de beletristică, dar şi de specialitate (cu 

accente în psihopedagogia persoanei) Suzana Deac revine pe 

piaţa de carte cu un volum de proză scurtă deosebită. Lecţii 

de viaţă! 

Într-o perioadă în care creaţia literară depăşeşte cu mult 

numărul cititorilor de carte, un autor care ştie să-şi aleagă 

subiectul va reuşi să se evidenţieze, să se bucure de 

recunoaşterea publicului larg, dar şi de aprecierile criticilor. 

Nimic nou sub soare! Şi totuşi, Suzana Deac reuşeşte să 

evadeze din locul comun printr-o transcedere aproape 

geografică, prin paralelisme de stări şi situaţii la limită, - tot 

motive bune pentru a susţine un scris cu tentă firesc, 

feminină, dar care este dublată de persectiva pe care i-o 

impune, pragmatic, obiectiv, psihologul. 

Folosindu-se de darul literar hărăzit de Sus, adăugând 

travaliului creativ ştiinţa psihologiei omului modern, 

autoarea face în PODUL SUPSENDAT un exerciţiu de 

decuplare de la ,,tihna” spre care ne împinge tot mai mult 

confortul cotidian (maşina, televizorul etc). Ne obligă să 

gândim, să ne redefinim, să ne regăsim în situaţiile speciale, 

pentru a deveni parte din personajele sale. 

Lumea prin care ,,cotrobăie” după Artă este lumea pe care 

o trăim laolaltă sau separat, familia, concetăţenii, prietenii 

virtuali - cunoscuţii şi necunoscuţii. Ştirile din mass media, 

preluate la cald şi procesate mai apoi, până devin Operă, - 

sunt alt material de construcţie pentru cartea de faţă, autoarea 

se mişcă firesc într-un conglomerat de acţiuni pe care îl 

transformă în proză de calitate. 

Femeia ca entitate care, cândva, a fost una cu bărbatul, 

constituie de-a lungul cărţii, un soi de placă turnantă, - când 

frivolă, când responsabilă, frumoasă, complexată ... Expusă 

ca într-o vitrină , - dar întodeauna în relaţie existenţială cu 

bărbatul. Despre această relaţie, dintre sexe, aşa cum o 

readuce pe tapet Suzana Deac, prefaţaroarea cărţii, Virginia 

Paraschiv, spune: ,,Erosul subtil şi spiritualizat îşi face 

simţită prezenţa, El şi Ea, contopiţi mai degrabă în tensiunea 

stării (....)”. 

Dincoace de lumea plăsmuită în carte, pornind de la umbra 

firului de iarbă, trecând prin Alpii Elveţiei, la Techirghiol 

etc... prin tot atâtea locaţii care pot fi atinse, - există o 

realitate creatoare, în care autoarea caută aproape 

întotdeauna iubirea. Dragoste şi durere! Două faţete ale 

aceleaşi monede. Liniştea de dinainte de furtună, mai apoi, 

dezastrul. 

Între cele două, stă firul insignifiant al unui păianjen, ce se 

numeşte: Destin. 

Fiecare scriere din carte este o poveste, are tâlc şi o citim 

cu plăcere pentru că lumea însăşi este o poveste fără început 

şi sfârşit, pentru că noi toţi facem parte din această Poveste. 

Ceea ce ne rămâne în urma lecturii este definitoriu pentru 

omul modern. 

Suzana este un fin observator al societăţii, dublat de 

naratorul de excepţie. Are stil şi nu se aruncă în vâltoarea 

desfăşurării epice până când nu simte că acolo este punctul, 

în care se intersectează imaginile de care are nevoie, pentru 

ca scrisul ei să aibă acţiune, culoare. 

În proza aceasta există şi eşantioane inedite de stări 

psihologice clasice, dar şi spaţii obişnuite, prin care, de 

obicei, trecem zilnic cu indiferenţa omului grăbit să ajungă 

acasă. 

Pagină după pagină, PODUL SUSPENDAT ne lasă să 

înţelegem că noi suntem doar acrobaţii, care facem spectacol, 

fiind prinşi de firul subţire al unui păianjen. PODUL 

SUSPENDAT este istoria individului, care află că este la 

mâna Destinului, că lupta sa este inegală şi că drumul nostru 

contează mai mult decât destinaţia. 

Prin tehnica personală, de redare a emoţiilor umane, 

Suzana Deac merge în echilibru perfect,- îmbinând 

sensibilitatea poetei cu atitudinea frustă a prozatoarei. 

Iată un demers literar de calitate certă şi unde, ea ştie 

foarte bine, când să treacă de la starea de beatitudine a 

fericirii la starea de ,,avarie” a vieţii. 

Scriitoarea nu dă sfaturi profesionale, nu vine cu formule 

magice. 

Cartea nu este măciniş de stări, nu este nici colaj din 

culori, sunete, arome şi atingeri de înger. PODUL 

SUSPENDAT, dintr-o copertă în alta, musteşte de Viaţă! 

Este Viaţa cu urcuşurile spectaculoase şi mai ales, cu 

prăbuşirile inevitabile. Lecţii personale. 

În acest sens, toponimele, cele mai multe preluate de pe 

harta geografică, te ajută să localizezi personajele în spaţii 

deja cunoscute şi cu potenţial de imaginaţie magic-real. 

Şi totuşi, autoarea ne vinde, ca oricare scriitor veritabil, ne 

oferă iluzii. Vinde vise ambalate în sintagme bine şlefuite. 

Nimic în plus. Nimic în minus în construcţia cărţii care are 

consistenţa călătoriei cu un tren de noapte. Unul după altul, 

personajele urcă în vagoane, îşi povestesc viaţa intimă unor 

oameni, pe care ştiu că nu îi vor mai întâlni niciodată. 

Coboară din haltă în haltă, anonimi, lăsând în urmă amprenta 

poveştilor lor. Totul devine Destin colectiv. 

Ne recunoaştem în persoanjele cărţii Suzanei Deac pentru 

că ea, autoarea este un observator fin al lumii care ne 

înconjoară, un Om cu talent, care ştie să adune în pagini de 

proză, evenimente, stări, spaţii de conflict, - dar mai presus 

de toate ştie cum să declanşeze, în noi, declick-ul 

întrebărilor. De ce? Unde? Cum? 

MELANIA CUC 

44

Apariţia celor două cărţi de 

proză scurtă semnate de Mariana 

Brăescu* a fost marcată de 

o lansare de carte la Libraria 

Mihail Sadoveanu din Bucureşti, 

loc ce ne aminteşte lansările 

şi zăpezile de odinioară. 

Prilejul acesta, al apariţiei unor 

cărţi, e în sine un motiv de bucurie 

tainică pentru autor, dar la 

noi, la români, el poate să ia şi 

forma unei sărbători. Faţă de celebrele 

«dédicaces des li-res », 

cum se fac prin Occident, la noi 

lumea se adună, criticii se 

exprimă, autorul citeşte iar la sfârşit dă îmbujurat dedicaţii 

pe cărţi, stropite cu un pahar de vin sau de suc. Nu e aşa ? 

Lansarea din 3 martie anul curent s-a remarcat prin câteva 

aspecte fermecătoare de altfel, căci doi actori valoroşi ai 

scenei şi ai filmului românesc au citit câte o povestire de-a 

autoarei . Mai exact, Florina Cercel şi Adrian Păduraru. 

Exerciţiu artistic frapant, care a pus în valoare virtuţile 

textului. De vorbit despre cele două cărţi publicate la mai 

bine de douăzeci şi ceva de ani de la elaborarea lor, au 

vorbit, nu critici ca de obicei, ci … autori, ei înşişi, mai 

exact Tudor Octavian şi cu mine. 

Să precizez faptul că Mariana Brăescu publică Imperfecţiuni 

provizorii în premieră absolută ca volum, iar Îmi a- 

mintesc şi îmi imaginez e o reeditare după o ediţie din 2005. 

Aceste proze scurte, scrise în deceniul opt, ar putea să 

pară aidoma unor mesaje vârâte în sticle şi aruncate în mare, 

rămânând ca ele să depună mărturie despre un timp, la urma 

urmelor. Dar ele sunt mai mult decât atât, nu doar că depun 

mărturie despre un tip de gândire, de provocare chiar, dar se 

ridică mult peste asta, căci senzaţia valabilităţii lor atemporale 

este evidentă. E primul lucru care m-a frapat, constatând 

eu cu o satisfacţie nespusă că observaţia acidă a scriitoarei 

se aruncă spre situaţii mereu valabile, spre personaje 

şi stări de fapt precum dintr-o excelentă caricatură, capabile 

să spună multe şi să intre repede de tot în memoria 

cititorului. Cele două cărţi sunt precum feţele lui Janus. 

Diferite, aparent chiar total diferite, ele se ating totuşi 

până la urmă într-o limită a subtilului şi poate a organizării 

materiei epice, căci ele sunt construite, ca stil, oarecum la 

fel, mizând pe o bună dozare a efectului, pe acumulare, 

punct culminant şi surpriză. 

Prozele, oricât de scurte ar fi ca întindere, au dozajul şi 

reţeta unor piese de teatru, ceea ce într-un fel e normal, căci 

Mariana Brăescu s-a vrut înainte de toate, cred, dramaturg . 

Să nu ignorăm faptul că scriitorul intră la noi, la români, 

în conştiinţa contemporanilor într-un anume fel şi se pare că 

adeseori aşa şi rămâne. 

Dacă ar fi să aplic această gândire la propria şi umila mea 

persoană, aş spune că am debutat cu poezie, am publicat 

cărţi de poezie şi apoi vreme de treizeci de ani am intrat în 

genuri diferite, în proză, în critică, în memorialistică… în 

analiză geostrategică, în documentar de film, însă nimic din 

ce am făcut, oricât de bine sau de mult, nu a putut să şteargă 

acea etichetă iniţială, anume cea de poetă. 

Cred că şi Mariana Brăescu se va confrunta mereu cu acest 

lucru. Căci pentru ea, dramaturgia a fost o fascinaţie, o 

chemare, poate chiar o somaţie. Ziceam, deci, că aceste 

proze scurte nu sunt departe de dramaturgie, de spiritul ei. 

Imperfecţiuni provizorii este o carte isvorâtă din talent pur 

şi din umor pur, o calitate se pare destul de rară şi mai ales 

imposibil de mimat. Sunt adevărate bijuterii de proză, 

pornind de la nişte situaţii îndeobşte imaginare, dar care 

pleacă dintr-un resort al realităţii. Iar ea, realitatea, e plină de 

nebunie, de râsu’- plânsu’, şi autoarea ştie cu prisosinţă ca 

dintr-un sâmbure de real să creeze o întreagă poveste, făcând 

să sară copcile acelui real, iar graniţa aceasta dintre 

real şi absurd imaginar, care are o miză, ei bine săritul peste 

această frontieră nevăzută, se petrece pe nesimţite, de unde 

senzaţia halucinantă că aluneci pur şi simplu dintr-un tablou 

în altul. 

Povestirea în care într-o comună funcţiile sunt schimbate, 

dând fiecăruia dreptul orgoliului său, vechea nomencaltură e 

abrogată şi foştii grăjdari devin miniştrii oilor şi toţi cetăţenii 

sunt ei înşişi mari şefi, directori este, dincolo de hazul 

absolut nebun, şfichiuitor de-a dreptul, halucinantă şi 

internaţional valabilă. 

Ea poate fi tradusă în orice clipă într-o limbă de mare 

circulaţie, căci iată, în Franţa de azi, nicio femeie de serviciu 

nu se numeşte aşa, ci este …« technicien de surface ». 

Uluitoare e şi povestea despre profesorul universitar 

doctor docent care ajunge să dea în patima romanului 

poliţist, sau absolut nebuneasca povestire despre vizitele 

scritorilor iubitori de vin în satul Udriştea sau povestea 

cititorului de contoar care bifează un amor şi o căsătorie ca 

şi cum ar bifa o rubrică pe nişte registre de evidenţa 

electricităţii consumate. 

Sunt personajele acestor schiţe doar caricaturi de oameni ? 

E greu de spus; cert e că situaţiile sunt inventate de aşa 

natură încât să poată ieşi la suprafaţă ironizarea lor. E 

evident însă că personajele sunt aşa pentru că trăiesc o 

vreme, un timp reducţionist care le şi împinge să facă 

anumite lucruri, şi că pînă la urmă hibele epocii sunt 

aruncate în văzul nostru. 

Important e că asta se face cu maliţie, cu haz, cu ironie 

acidă dar în fine, cu mijloace literare care să facă lectura 

plăcută, uşoară. Descrierea personajului cade cu o exactitate 

extremă şi cu o capacitate de mare desenator de-a face din 

câteva linii un crochiu reuşit. Iată: «Doamna Katz e o femeie 

ordonată. Ca şi numele, obiceiul ordinii sunt moştenite de 

familie. Doamna Wilma Katz este, bineînţeles, nemţoaică! 

Când o nemţoaică trebuie să rezolve un lucru, evident îl rezolvă. 

Nu e vorba de perseverenţă, cum cei mai mulţi ar putea 

crede. Nu. Dar orice lucru, care iese din rutină, o incomodează 

atât de tare încât singura soluţie este să scape de 

el. Cu răbdare şi tenacitate, doamna Katz studiază şi asediază 

situaţiile insolite încât ele cad istovite una după alta. » 

Iată cum în Un scop în viaţă din nou ironia scriitoarei se 

îndreaptă către relaţii aparent legate de iubire. Este oarecum 

obsesivă ideea că personajele nu sunt în stare să iubească cu 

adevărat, ci doar îşi imagineze că trăiesc după un proiect, 

după scheme, se prefac pentru că aşa trebuie, aşa dă bine, 

aşa e gândită societatea în care trăiesc.Un vid sufletesc, un 

handicap, o limitare sufletească, o micime consubstanţială în 

derularea acestor trasee de viaţă ? Greu de spus, dar din 

aceste situaţii şi personaje îndeobşte atinse de o infirmitate 

sufletească sau dintr-o slugărnicie socială, iese umorul, 

adeseori unul foarte crud, de-a dreptul dureros. 

Sunt şi proze care într-un chip hilar pun degetul pe rană 

mai cu seamă faţă de raporturile din societate, proze cum a 

spus autoarea însăşi în festivitatea despre care am început să 

vă povestesc, de « nepublicat » într-o lume a dictaturii 

precum Văduva veselă. 

CLEOPATRA LORINŢIU 

→ 

45

Directorul general al « celui mai mare Combinat de profil 

din ţară şi din Europa » ( vezi cultul exageraţiunii, mania 

grandorii care făcea purici în epoca de aur, dar de care nu 

ne-am lăsat defel noi românii, se pare că e una din 

metehnele tiparului nostru naţional), e străbătut de o bruscă 

idee culturală şi cere bilete la spectacolul de operetă care 

vizitează urbea, cu Văduva veselă. 

Comicul vine aici din slugărnicia dusă evident până la 

absurd, căci cei cinci mii de angajaţi slugarnici şi dezorientaţi 

stau în faţa sălii în aşteptarea directorului, de teamă ca 

eticheta să nu fie ignorată sau, cumva, vreo probă de respect 

să nu fie la înălţimea situaţiei. Cântăreaţa cântă singură pe 

scenă, într-o sală complet goală, iar oamenii aşteaptă în 

continuare şi după spectacol, toată noaptea, până a doua zi, 

căci, vai, directorul uitase vină la spectacol. E rândul acestuia 

să-şi ia câmpii a doua zi dimineaţa când găseşte 

combinatul complet gol şi află de la portar (aici umorul e dea 

dreptul nebun !) « Că toţi plecaseră, încă de ieri, 

încolonaţi la o văduvă, în oraş. » Finalul găsit este simpatic 

şi blând căci « În clipa aceea, directorul fu sigur că şi-a 

pierdut minţile şi că tot ceea ce i se pare că vede şi aude 

este rezultatul acestei nebunii. Se linişti brusc, lăsă şoferul 

în plata Domnului şi plecă spre oraş, plutind uşor, fericit, 

recunoscător că, slavă Domnului, lumea e sănătoasă, dar 

aşa-i viaţa, există şi excepţii ». 

De observat faptul că exact ca în proza realismului magic 

ilustrată strălucit de literatura sud-americană a secolului XX, 

totul începe cu detalii precise, cu evenimente plauzibile şi 

aparent banale, ca pe parcurs să apară un sâmbure de idee, o 

sugestie, un te-miri-ce, care face ca totul să balanseze şi din 

ceva banal şi aparent foarte obişnuit, povestea să ia o turnură 

halucinantă. În cazul acestor povestiri, o turnură halucinantă 

agrementată de o doză mare de humor. Procedeu folosit şi în 

cinema, ca să nu amintesc decât filmul clasic al lui Jean 

Marie Poirie, ”Papy fait de la Resistence”(1983), în care 

evenimentele pleacă dintr-un real posibil, ajungând prin 

exagerare şi denaturare folclorică să devină imposibile, 

groteşti dar şi cumplit de amuzante. 

Tehnica autorilor din vremea imposibilităţii de a spune 

devenise, să recunoaştem, extrem de sofisticată şi de eficientă, 

cum de altfel a şi subliniat scriitorul Tudor Octavian în 

evenimentul de lansare a cărţii, amintind cu har şi umor 

unic, situaţii tragi-comice, halucinante şi în acelaşi timp de-o 

anume amărăciune din anii cenzurilor tematice şi ideologice 

în care existau liste de cuvinte şi expresii interzise. 

Acelaşi lucru s-a petrecut şi în America de Sud, cu care ne 

asemănăm pe multe paliere, printre care şi acesta, al tehnicii 

tematice găsite pentru a putea spune ceea ce e greu de spus 

dar uşor de ghicit, căci toată lumea ştie. 

Deci meritul acestor proze care nu au apărut atâta vreme 

în volum este unul în sine, de pură calitate literară, şi mai 

există un altul, legat de indiciile pe care ni le dau asupra unei 

epoci despre care nu s-a spus şi nu s-a scris tot, din varii 

motive. Las cititorului deliciul întâlnirii cu aceste povestiri, 

(cartea se autosubintitulează: povestiri satirice) degustarea 

acestor eşantioane de privire acidă, ironică uneori cu tandreţe 

faţă de personaje, alteori cu biciuitoare neîngăduinţă în 

diferitele registre, de la ironia ludică, la registrul sarcastic. 

Şi mă întorc spre cealaltă carte de proză extrem de 

complexă, cu accente de oniric, cu un abur de plonjare întrun 

timp nedefinit amintind marea tradiţie a prozei moldave. 

Autoarea însăşi le intitulează, de astă dată, povestiri vrăjite. 

Despre ea am mai scris la Vatra veche, mai demult, la 

rubrica mea Dulce harababură, o notaţie intitulată Prin 

lentila pe care sarea s-a cristalizat… 

(fiind vorba acum despre o 

reeditare), şi am remarcat nu 

o dată farmecul scriiturii, 

capacitatea de a crea 

atmosferă, personajele 

suprinzătoare, descrise 

viguros şi care ajung să te 

urmărească, să te obsedeze. 

Grecoaiaca, spre pildă, pe 

care am reascultat-o la 

lansare în rostirea Florinei 

Cercel, mare doamnă a 

teatrului românesc, este o 

povestire de-o tensiune rară, 

în care personajul descris este 

obsedant, dotat cu însuşiri 

halucinante, un soi de putere 

feminină devoratoare, 

capabilă să subjuge bărbaţii ca mai apoi să îi consume, să îi 

devore şi să îi vlăguiască. Descrierile sunt acaparatoare şi 

dovedesc un talent năvalnic. Ultima victimă a personajului 

malefic, acaparant şi nimfoman, este un băiat de liceu, un 

adolescent căzut pradă farmecului nebun al grecoaicei, iar 

descrierea ravagiilor acestei boli de patimă de dragoste 

nesănătoasă şi asasinată este remarcabilă : « Îndrăgostitul, 

nefericitul băiat, grec şi el, nu se mai dezlipea cu ochii de 

balconul grecoaicei ; ochii lui negri căpătară cearcăne 

grele tot urmărind, zile şi săptămîni în şir, cum urcă tot cu 

altul, cum se aprinde lumina putredă a lampadarului după 

perdeaua de mătase galbenă şi cum ieşea, felină pofticioasă, 

duminică de duminică, ţintuindu-şi victimele după evantaiul 

de mătase. Au încercat să-l ia cu vorba, cu forţa. Nu s-a 

putut. Grecul era bolnav : trupul lui de băiat a început să se 

subţieze, să se topească, faţa să capete paloare şi ochii să se 

năruie şi să facă să crească hăul din pupilele lui negre şi 

îndurerate. »… Şi într-o dimineaţă, primii trecători au văzut 

îngroziţi că, din îndrăgostit, din băiatul de liceu, grec şi el, 

nu rămăseseră decât ochii lipiţi de zid, ca-ntr-o fotografie ». 

Veţi remarca, aşadar, aceeaşi tehnică a realimului magic, a 

lucrului imposibil şi halucinant care înseamnă trecerea unei 

graniţe nevăzute între real şi ireal, între posibil şi imposibil, 

prin halucinant, de astă dată aplicată unor subiecte cu tentă 

diferită, poveşti de viaţă, de dragoste şi de moarte, care 

pleacă din întâmplări îndeobşte din orăşele uitate de lume, în 

timpi auctoriali imprecişi, tocmai pentru a sugera 

valabilitatea generală, tot atemporală, a unor teme şi motive. 

Tonul este mereu dezinvolt, bazat pe repetitivităţi şi pe 

descrieri în care o scenografie anume creează un cadru, 

evident cinematografic sau dramaturgic, căci şi aceste proze 

au dimensiunea de care vorbeam la început, pot deveni 

sugestii de scene, de întâmplări dramatizabile. 

Întâlnirea cu proza Marianei Brăescu, adunată de astă dată 

în două elegante volume publicate de Editura Carpathia, 

este o bucurie din mai multe puncte de vedere ; întâi de 

toate, aplecându-ne asupra lor, facem un gest de dreptate 

literară, căci restituirea după mai bine de 25 de ani are 

totdeauna ceva tulburător. În al doilea rînd, cărţile o aşază în 

rândul prozatorilor generaţiei sale aşa cum se cuvine, 

demonstrând faptul că cenzurile, chiar atunci când încearcă 

să înăbuşe un talent real, nu reuşesc. 

Iar ideea asta ne poate da de gândit şi ne poate face pentru 

o clipă, brusc, fericiţi. 

_____________ 

Mariana Brăescu, Îmi amintesc şi îmi imaginez, Editura 

Carpathia, 2011 Imperfecţiuni provizorii, Editura Carpathia, 

2011 

46

Aliaj de modalităţi stilistice 

diverse - jurnal de pelerin, 

comentarii şi reportaje inspirate de 

evenimente culese din varii zone 

geografice şi spirituale, portrete, ,,Pe 

în ' 89 în linia întâi a cronicarilor de 

film, bolnav de drumomanie, cu 

adevărat, dovedindu-se a fi în 

ultimele decenii, când ,,viza" nu a 

mai constituit o ,,problemă". 

repede înapoi" ţinteşte, în egală 

măsură, interesul lectorului versat, cu 

preocupări aparţinând intrinsec 

domeniului artistic, cât şi al celui 

amator de curiozităţi şi naraţiuni pe 

teme şi subiecte inflamate de 

experienţe atipice. 

În duet, Călătoria şi Teatrul - 

inepuizabile surse de concepţie, 

expunere şi receptare a spectacolului, 

,,nepreţuit demers iniţiatic, menit să 

iscodească tainicele unghere ale 

memoriei şi să înaripeze imaginaţia", 

potrivită îmbinare ,,a două 

dimensiuni ale cunoaşterii de sine şi 

ale descifrării miracolului vieţii". 

Dorinţele şi plăcerile, ,,fireşti şi 

necesare", mărturisite, ca atare, dintrun 

început, a căror finalitate se 

topeşte în creuzetul scrierii, sunt, 

aşadar, aceea de a călători, motiv de 

glume, pesemne şi picante, făcute de 

autorul...autorului (medic, nepot, de 

frate al ilustrului endocrinolog), şi se 

înţelege, aceea de a urmări jocurile 

vieţii şi ale întâmplării urcate pe 

scenă sau conservate în pelicule; 

deloc îmbătrânit prietenul nostru, Ion 

(Bebe) PARHON, afirmându-se până 

,,Pe repede înapoi" strânge între 

coperţile sale, sugestiv ilustrate, o 

parte însemnată din experienţa 

cronicarului, în nobila idee 

aristotelică (,,izvorul adevărului"), 

descoperind esenţele cunoaşterii de 

sine în oglinzile artei pretutindeni 

plantate, semn al stării de creativitate 

la nivel superior, mai ales a breslei 

,,histrionilor". A umblat, se vede 

treaba, cu folos, Ion Parhon, peste tot 

unde i s-a propus, sprijinit ori de 

ambianţa breslei ori năzărit, topind 

re(sursele) de existenţă personale, fie 

provenite din medii apropiate. 

Trasee, ,,premiere", spectacole şi 

protagonişti - preponderent de 

recunoaştere (inter)naţională, un 

ansamblu şi evantai de calitate 

meritat mediatizate. 

Dar o asemenea carte - ale cărei 

subiecte (o parte dintre ele) am avut 

privilegiul de a le trăi, nu rareori în 

contexte conturate de aceleaşi 

conjucturi - anturaj, spaţiu şi timp - 

nu permite detalierea ,,cuprinsului" 

decât într-o prezentare în sinteză, 

sumară. Lectura textului 

emoţionează prin amintirea celor 

,,născuţi" pentru a sluji în chip 

hotărâtor scena, cu deo-sebire, a 

colegilor de breaslă, trecuţi unii prea 

devreme, ...dincolo de Styx. 

Copleşitoare, lista celor evocaţi - 

creatori (actori, regizori, scenografi, 

dramaturgi) şi receptori, a ,,producţiilor", 

harta locaţiilor, întrunirilor 

(Festivaluri, Simpozioane etc). 

Prin informaţiile şi opiniile 

personale, la obiect, pertinente, 

profunde, conţinute, ,,Pe repede 

înapoi" identifică un ghid privind 

înalta cotă a vocaţiei artistice a 

românilor, disponibilitatea instituţiei 

teatrale româneşti de a se plasa între 

brandurile internaţionale, precum şi 

un reper solid al lucrărilor viitoare de 

cercetare a istoriei culturii şi 

civilizaţiei, în general. 

VICTOR BIBICIOIU 

__________________________________________________________________________________________________________ 

Aşadar, nu macrocosmosul, nu marile revelaţii 

ori clamarea certitudinilor copleşitoare şi 

definitive, ci, dimpotrivă, microcosmosul 

oglindit în bobul de rouă (devoalat într-un 

„dialog cu brânduşile”, sau în transcrierea 

monologului unui căluţ de mare), iluminarea 

survenită din contemplarea veşniciei „de-o 

clipită”, discreţia şoaptei tălmăcind o închietantă 

mirare. 

Asemenea Poetului imaginat de Emily 

Dickinson, cel care „tâlcuri uimitoare distilează / 

şi-atâtea esenţe adună” frecventând cu predilecţie 

crângurile mărunte şi obscure ale grădinilor Firii 

ori liziera locurilor comune ale bibliotecii, 

autoarea izbuteşte adesea să reţină adierea 

duhului inspirator, ca în această „tâlcuire” cu 

trimitere evidentă la o parabolă a evanghelistului Ioan: „bobul 

de grâu / în firul subţire, / piere-ncolţind, / Iar nevăzutele / se 

străvăd /luminînd. / De-nviere”. / Sau creionînd, graţios, 

portretul unor copaci: / Nişte călugări în tulpini / mustind în 

barbă slavă vegetală / Cu subţioara amirosind răşini / De lemn 

ispăşind în vioară. / Căci cruce loruşi şi icoană sunt / Din 

necuprinsul Firii întru Fire”. 

Alături de motivul în-cântării, semnalat deja, recurent şi 

sesizabil, de asemenea, în versurile Marianei Floarea, motivul 

47 

în-somnorării evidenţiază o disponibilitate accentuată spre 

reverie funcţionând ca intermediar şi adjuvant ce înlesneşte 

accesul spre spaţiul fantasmelor onirice. Corolar al acestor 

proiecţii fantasmatice, tărâmul paradisiac, jinduit 

şi prefigurat în ţesătura inefabilă a poemului 

Eden (piesa de rezistenţă a volumului), traduce 

aspiraţia eului liric întru recuperarea vârstei 

aurorale, a inocenţei originare, în a cărei 

plenitudine Binele şi Frumosul coabitează 

armonios. 

Nu întâmplător am evocat concepţia despre 

poet şi poezie a poetei americane din veacul 19; 

afinitatea cu Emily Dickinson e subliniată de 

autoarea însăşi, atât în motto-ul aşezat în fruntea 

plachetei sale, cât şi printr-o graţioasă 

compunere, la finele căreia, Domnişoara Emily, 

„înstrăinată-adânc în sine, / Firavă / şi savantnaivă” 

este invocată şi revendicată drept „soră” 

întru Poezie, dar şi ca alcătuire şi sensibilitate 

sufletească. 

Structura bovarică (se identifică, undeva, cu dostoievskiana 

Nastasia Filippovna) şi introvertită, dialogând cu destine 

(dar şi cu modalităţi şi sensibilităţi lirice) „peste mode şi Timp”, 

devotată misterelor aparţinând naturii naturans (cărora le 

conferă noi sensuri spirituale) poeta Mariana Floarea se află la 

capătul drumului parcurs întru aflarea propriei identităţi lirice. 

DAN DAMASCHIN

Tropice 

50 de ani ai primit în 

continuu pe mobil 

aceleaşi mesaje Îţi amintim că factura 

ta... 

de la vârsta lui Noe. 

Le-ai deschis încet, 

lemn cu lemn, cariu cu cariu 

şi însufleţit ai fost când 

ai dat de un cui; 

ai rămas şi acum ultima lui 

imagine de pe retină. 

Aceşti ochi electrici 

Aceşti ochi electrici 

şi-au jucat transpiraţia la cărţi 

cu mâna udă de vise, 

cu dangătul corupt de şabloane. 

Un pianist şi acum 

cântă la codul de bare 

cu cioturile în timp 

ce Iuda e clapa do 

ce poartă un maiou puturos. 

N-ai să îţi revii niciodată 

dacă nu calculezi doza de ochi 

necesară întrebărilor. Ţi-au 

apărut pe piele deja hărţi de peşteri, 

doinelor moarte undeva le creşte 

păr de când pe toate zidurile 

vezi animalice anunţuri CUMPĂR 

PĂR 

de parcă zidurile se cer oameni. 

Psalm pariu 

Se lasă o aproximativă laşitate 

dinspre creiere spre seară: 

geieri s-au murat la teama ta 

de chei băgate-n uşi. 

Se întâmplă ceva: odinioara ne spală 

parbrizele cu porumbei morţi. 

 

Un zăcământ cutreieră 

recamierele, un zăcământ de cald, 

o seară cu acid, pe o mare 

de lămâi ţi s-a spus că nu poţi să 

aluneci. 

 

Cine nu e de acord se lasă pe pat, 

cine speră învaţă să cadă ca o 

frunză; Se mătură patul cu irişi, 

cu bani mototoliţi şi adevăruri, 

din ţigările stinse-n picioare 

creşte în contrasens firul de iarbă 

ce unică troiţă ne este. 

 

Şi, ca să nu poţi să spui altceva, 

leşie moale te ajunge, 

să te-ajungă-n cer 

sângele de miel 

care s-a vărsat 

pe pământ curat... 

 

Intermezzo 

S-a ajuns la mine din căutarea 

dacă un vecin mi-a deteriorat pomii 

ce păţeşte? 

şi eu sunt fericit şi răsculat ca sângele 

care 

singur se ridică din furci şi pleacă 

să-şi dea de băut prin cârciumi: 

ce femei frumoase au crăpat acolo 

ca burta reptilelor ce îţi vorbeşte, 

48 

zidul ne-a vândut visul şi acum ni-l 

explică 

prin gesturi cu boabe mari. 

S-a ajuns la mine din căutarea 

dacă un vecin mi-a deteriorat pomii 

ce păţeşte? 

şi eu sunt fericit şi în sigur chilug ca 

un sac de cartofi 

ce aşteaptă în gară pământul c-ar fi 

undeva mai mult, 

se învârte. Gândeşte-te ce ai să-mi 

ierţi ca să văd 

ce mere scot din crimă. M-au cusut cu 

undă 

şi, ca să nu mă deşir, îşi tot dau 

apeluri... 

Teorie 

Există împrejurul uscatului 

nu oceane, nu apă, 

nu altceva, ci plin de spline 

durute după fuga cuiva de cineva, 

sufletului de trup, 

unei femei de un bărbat; 

De la sine prin ploaie se fecundează 

un lacăt şi grâul doarme 

la Antipa prin foamea paznicilor. 

Undeva însă, într-un cămin 

din Grozăveşti, o rufă se usucă 

în numele meu ca botez. 

O doină de câine 

O doină de câine 

se aude din măruntaiele 

viciilor 

întinse pe casa scărilor când vii 

seara, 

o doină de câine sătul 

şi care nu mai ştii 

după ce cântă 

la oasele picioarelor 

trecătorilor, 

când coboară e mai de jale, 

o doină de câine 

măcelărit în lift 

se aude pe toate potecile, 

prin toţi munţii, 

hăulesc toţi 

o doină de câine 

până dă soarta în ei 

cu mere domneşti. 

Le mănâncă 

dar şi atunci vor lega 

de cotorul lor câinii. 

DARIE DUCAN

DIRECŢIA NOUĂ 

Când am primit pe e-mail invitaţie la o lansare de carte 

şi la sfârşitul programului/ textului era scris „Sesiune de 

autografe”, am crezut că este vorba despre o glumă, o 

ironie. După aceea, am observat că sintagma se repetă, e 

folosită ca un semn al elitei literare, e frecventată de la 

Cămin cultural la Centru cultural, naţional, european, la 

alte Institute şi Instituţii care promovează cartea proaspăt 

apărută. 

În mintea noastră, „sesiune” se potriveşte în cu totul alte 

contexte, dintre care cea mai uzată este „sesiunea de 

examene”, de corigenţe, de vară, de toamnă, cu studenţi, 

cu reguli, cu materie, cu evaluare. Ce să fie în comun 

aici? A transforma un moment al cărţii într-o rigoare 

profesorală este o mutare lipsită de inspiraţie, deşi 

strategică, în ideea de-a salva de la plictiseală un obicei 

înşurubat prin natura existenţei unei lumi paralele, care 

este cea a cărţilor. Autorul oferă autografe, în încheierea 

lansării, potrivit unei cutume care nu mai are nevoie de 

prezentare. Ritualul merită, în schimb, reţinut şi nu ştim 

câţi mai au timp, atenţie discreţie pentru a observa, 

gesturile, mişcările, din jur. Autorul însuşi deschide 

cartea, scrie pe prima pagină câteva rânduri, ca o invitaţie 

de-a merge mai departe, cu dată, semnătură, lângă care 

apare şi numele celui ce-a achiziţionat cartea, ca un fel de 

pact, de legământ, ca o pecete peste ani, între cel ce-a 

scris şi cel ce va citi, ca o unire a destinelor. 

Unul dintre gândurile care nu ne dă pace, după ce am 

scris o carte, provine din frământarea/ neliniştea legate de 

întrebările: ce voi scrie pe prima pagină? voi şti să dau 

autografe? cum vor „suna” dedicaţiile mele? Fuga de 

banal, de copieri, de repetări, dorinţa de inedit, de 

originalitate, de seducţie... fac nopţi albe, înainte de vreo 

lansare. Până la urmă, totul ar trebui să se întâmple firesc, 

cu sinceritate, cu bucuria aceea unică, rar simţită, de a 

oferi/ a primi o carte cu scrisul de mână mărturie, într-o 

predare de ştafetă, direct, de la scriitor la cititor. 

Cartea e cea care contează. Nu s-a 

întors nimeni să spună „autograful 

nu e pe măsura cărţii” sau „cartea e 

bună, autograful e penibil”, „cartea e 

o ruşine, autograful – genial”. 

Autograful e indiciu al trecerii unui 

scriitor prin preajma cititorului. 

Valoarea unui autograf e, ca în cazul 

jurnalului, pe măsura celui care îl 

scrie. De câte ori nu rămân cărţi 

necitite şi doar autograful depune 

mărturie despre o „preajmă” a 

scriitorului?... 

Există formule de adresare 

standard, şablon: „bunului meu 

prieten”, „încântătoarei prezenţe 

feminine”, „sufletului ales”, 

„dragului” sau „dragei”. Pe lângă 

aceste adresări, deseori întâlnite, de 

casă, mai există şi enunţuri 

protocolare: „domnului”, „doamnei”, 

„distinsei”, „distinsului”, „mult 

stimatei”... Textul propriu-zis ţine de inspiraţia celui ce 

scrie, de contextul creat, de dispoziţie. Formulele de 

încheiere sunt şi ele felurite: „cu sentimente alese”, „cu 

consideraţie”, „cordial”, „cu prietenie”, „aprecierea şi 

respectul lui...” 

Nu există casă în care să nu fie măcar o carte cu 

autograf, semn al apropierii de un scriitor, al întâmplării 

cu un scriitor, chiar al trecerii lui, argument al propoziţiei 

„şi eu l-am cunoscut pe...” Dacă s-ar face un top al 

autografelor, cred că ar apărea aspecte foarte interesante. 

Aşa cum se înregistrează teză de doctorat pornind de la 

copertele de carte, de ce n-ar constitui şi autograful un 

posibil subiect de studiu extins? 

Autograful ţine de o anume gingăşie a primei pagini, pe 

care scriitorul îşi aşează scrisul lui de mână, original, 

individual. Fie că se scrie mult sau puţin în autograf, acea 

carte care-l poartă este re-dimensionată, capătă o altă 

valoare, se va lăsa cu greu înstrăinată, aruncată, ruptă. De 

aici şi până la sintagma „sesiune de autografe”, calea e 

lungă şi presupune o schimbare de viziune. În esenţă, se 

întâmplă acelaşi lucru, doar că într-un cadru diferit, 

constituit, supravegheat, în aşa fel încât să nu poată fi 

„sărit”, minimalizat, lipsit de importanţă. Deşi sesiune ar 

presupune şi o dezbatere, întinsă pe mai multe ore, zile 

(imposibil doar pentru o lansare), în care s-ar intra chiar 

în interiorul lecturii, în impresiile formate în urma 

acesteia, în propuneri din partea 

scriitorului, în cheia potrivită, cu 

raportul dintre plan şi înfăptuire, 

dintre aşteptare şi apariţie, ea 

rămâne la stadiul de scurte 

dedicaţii, mulţumiri pentru 

prezenţă, pentru timpul rezervat, 

pentru amabilitate. Chiar dacă a 

primit un alt nume, momentul se 

desfăşoară la fel şi durează mai 

mult sau mai puţin, după 

prezentarea propriu-zisă, în funcţie 

de valoarea cărţii, de numele celui 

ce-a scris-o, de numărul de 

participanţi. Lucrurile se opresc, 

de obicei, aici. Nimeni nu merge 

mai departe pe drumul deschis de 

un autograf. → 


_________ 


„DEVENIRE” 

49

Cum ar fi dacă s-ar întoarce un cititor cu autograful pe 

carte să spună cât a fost adevăr şi cât a fost gratuitate în 

textul primit ca o lumânare aprinsă, de Înviere, cu care 

trebuia să ajungă, obligatoriu, acasă şi să o predea în alte 

locuri, spre vindecare, purificare, nemurire. 

Cum influenţează un autograf lectura? Mai demult, 

când şi cărţile erau mai puţine, primirea unui autograf 

era un eveniment şi erau puţine ocazii în prezenţa 

scriitorului. N-am spune că acele cărţi ar fi fost alese, ar 

fi avut un semn pe ele, care le făcea mai bune, pentru că 

valoarea unei cărţi nu stă într-un autograf, dar există 

altceva care promovează un text cu autograf, care spune 

mai mult/ multe despre povestea acelei cărţi. O privire 

prin bibliotecă este atrasă de cărţi cu autografe ale lui 

Augustin Buzura, Nicolae 

Breban, Ana Blandiana, Nicolae 

Prelipceanu, scriitori pe care i- 

am văzut la întâlnirile de vară de 

la Costineşti, la Hotel „Forum”. 

Bagajul cu care mă întorceam de 

la mare era mai greu nu doar din 

cauza cărţilor cu care veneam de 

la mare, dar mai ales din cauza 

autografelor pe care acestea le 

conţineau. La un scurt inventar, 

se remarcă prezenţa unor cărţi pe 

care scrie Bucureşti, Suceava, 

Cluj-Napoca. Lansările cu 

scriitori (se întâmpla şi fără de 

ei) în viaţă erau ca nişte sărbători 

esenţiale. Locuitori ai Sucevei, îi 

vedeai rar pe stradă, iar lansările 

erau adevăr că trăiesc şi scriu şi 

dau autografe: George Damian, 

Ion Beldeanu, Constantin 

Ştefuriuc, Constantin Severin, 

Constantin Hrehor, Onu Cazan, 

Marcel Mureşanu. Au fost mai mulţi. Din păcate, din 

unii n-au mai rămas decât autografele. Apoi la Iaşi: 

Dorin Popa, Liviu Antonesei, Nichita Danilov, Virgil 

Cuţitaru. Mi-amintesc, cu tristeţe, că erau lansări la care 

se spunea franc: sunt acceptaţi numai membrii Uniunii 

Scriitorilor din România. Nu ştiu cum ar fi reacţionat 

organizatorii dacă se anunţau membri ai uniunilor de 

scriitori din alte ţări. Probabil că ar fi fost puşi în 

încurcătură. Azi, pe majoritatea cărţilor cu autograf 

scrie „Bistriţa” şi îi are protagonişti pe bistriţeni sau pe 

invitaţii lor. Tot de domeniul trecutului este şi aspectul 

ce merită amintit: uneori, un scriitor era frumos 

prezentat dar nu mai avea cărţi de oferit, erau toate ... 

”epuizate” şi atunci se luau autografe pe alte cărţi care 

se găseau în librărie, aşa că nu trebuie pierdut din 

vedere faptul că poate să existe o nepotrivire între 

autorul cărţii şi autorul autografului şi că trebuie să fim 

foarte atenţi când judecăm lucrurile. 

După un timp, al acumulării de experienţă, autograful 

nu mai constituie o problemă, nu-l mai preocupă atât de 

mult pe scriitor. Devine o obişnuinţă, o problemă de 

moment, de uzanţă, de rodaj. Autografele simple poartă 

cu ele o anume sensibilitate şi transmit o stare de spirit. 

Azi, când primim autografe de la persoane cunoscute, 

rareori ne mai „mişcă” vreo exprimare, considerându-le 

fireşti, deja rostite, uneori cu superioritatea, exprimată 

sau nu, că le merităm, că suntem în măsură să le primim. 

Dar farmecul autografului „anonim” a dispărut. Era cantr-o 

cursă în care vroiai parcă să vezi cum te...vede acel 

scriitor care scria doar pentru tine, ca un fel de bileţel de 

amor, de apreciere, de trecere, de călătorie. 

Au fost situaţii când am stat la rând pentru un autograf, 

fără să mi se pară deplasat, ruşinos, obositor. Nu dăm 

nume. Nu nominalizăm un top al celor mai căutate 

autografe. Aceea da, „sesiune”! Reţin cu emoţie acea 

privire, cu ochii înălţaţi de la masa de scris, pe care 

numai un scriitor adevărat o poate avea, şi întrebarea: 

„cum vă numiţi?” Câteodată, scriitorul repeta, eu repetam 

numele - scris corect sau nu – era mai puţin important. Se 

putea limita şi doar la prenume. Era suficient pentru a 

reţine vraja, săgeata, apropierea. 

Emoţia plutea în aer. În aerul cu 

autografe. 

Acum, când scriitorii vin la 

lansări cu cărţi gata autografiate şi 

le împart precum colacii de 

sărbători (fie că am colindat sau 

nu), parcă duc dorul aşteptării, 

liniştii din preajma unui autograf, 

întrebării de pe buzele scriitorului 

„dar, dumneavoastră cum vă 

numiţi”... era ca o trezire dintr-un 

vis cu ochii deschişi. Ne-am putea 

întreba: pe când autografe 

standard, care să fie tipărite, 

propuse de scriitor, de editură, ca 

un mod de identificare şi 

individualizare al scriitorului „X” 

faţă de scriitorul „Y”. Şi cel mai 

„şters” autograf, rămas acolo peste 

timp, pe prima pagină a cărţii, 

spune ceva despre sufletul 

scriitorului, despre o anume trăire 

din preajma lansării. 

Când s-a lansat prima mea carte, cel mai frică mi-a fost 

de autografe. Nu ştiam ce să scriu. Mi-am pregătit în 

minte câteva formule pe care, bineînţeles, le-am uitat şi 

am trecut momentul cu greu, lăsându-mă în grija 

inspiraţiei de salvare. Am căutat să scriu frumos, ca o 

formă de respect pentru cei prezenţi. Tot mai mult observ 

că valoarea autografului a scăzut. Circulaţia cărţilor pe 

internet ne scapă de povara autografului. Ediţiile 

electronice nu mai au parfum de plumb tipografic, dar 

nici nu mai pot fi însufleţite cu vreun autograf, scris de 

mână, la timpul prezent, la botezul cărţii. 

Denumirea aceasta de „sesiune de autografe”, în 

înţelesul ei extins, s-ar potrivi în varianta computerizată. 

Întâlnindu-se on-line, scriitorul şi cititorul ar putea 

desăvârşi momentul autografului, prin e-mail. În plus, tot 

ei uită pur şi simplu de autograful de pe o carte. 

Pentru a oferi cartea cu autograf, scriitorul alege să facă 

lansare de ziua lui şi e la modă să scrii cel puţin o carte 

pentru a (te) sărbători cum se cuvine. Despre „Ziua 

scriitorului”, în următorul număr. 

_________ 

Foto: NICĂPETRE, „ÎNGER” 

50

Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei 

„Minunat este Dumnezeu între 

Sfinţii Lui!” (Ps. 115) 

Luminiţa Cornea: Înaltpreasfinţia 

Voastră, în excursiile pe care le-am 

organizat, de-a lungul anilor cu elevii 

mei, am vizitat multe mânăstiri şi 

muzee. În luna mai a anului 2005, am 

vizitat cu un grup de elevi Casa 

Memorială „Mitropolit Visarion Puiu 

– Mihail Sadoveanu”, care se află în 

subordinea Mănăstirii Neamţ. 

Muzeograf era atunci, poate este şi 

acum, ieromonahul Mihail Daniliuc, 

monah la schitul Vovidenia, aflat în 

imediata apropiere a muzeului. Când a 

aflat că suntem din Episcopia 

Covasnei şi Harghitei, acesta a 

pronunţat cu deosebită apreciere 

numele Înaltpreasfinţiei Voastre, numindu-vă „Sfânt al 

zilelor, noastre”, povestindu-ne apoi cum v-a auzit 

spunând o predică despre Sfânta Cruce la vecernia de 

priveghere a Sfintei Cuvioase Parascheva, la Iaşi, în 

toamna anului care se petrecuse. 

Cu această introducere doresc să vă rog să discutăm 

despre sfinţi. Într-un cuvânt de învăţătură, Înaltpreasfinţia 

Voastră îndemnaţi credincioşii să îi cinstească pe Sfinţi, 

ca pe casnicii lui Dumnezeu. Am participat, într-o 

duminică de la sfârşitul lunii mai a acestui an, la sfânta 

liturghie arhierească din satul Chichiş, lângă Sfântu 

Gheorghe. Era Duminica tuturor sfinţilor. Atunci, 

Înaltpreasfinţia Voastră, în cuvântul de învăţătură, ne-aţi 

încurajat că toţi putem să devenim sfânţi. 

Î.P.S. Ioan: Da, spun şi acum. Binecuvântat să fie 

Dumnezeu că ne cheamă în toate sfintele noastre biserici 

ortodoxe, în fiecare duminică, când prăznuim Învierea 

Domnului. Dar în Duminica tuturor sfinţilor este hram 

în cer, este mare ospăţ duhovnicesc în cer, pentru că în 

acea zi în bisericile noastre sunt pomeniţi toţi sfinţii. Cred 

că aţi văzut cu câte şi cu ce litere mărunte sunt scrise în 

calendar numele sfinţilor, în fiecare zi. Dar aceste nume 

sunt cu miile, poate cu milioanele şi de aceea, în 

duminica de după Pogorârea Duhului Sfânt, Părinţii 

Bisericii au rânduit să fie pomeniţi toţi sfinţii, ştiuţi şi 

neştiuţi. Vă asigur că în Împăraţia lui Dumnezeu sunt 

sfinţi din toate satele noastre româneşti de la poalele 

Carpaţilor. Să nu creadă cineva că plecând în Împăraţia 

lui Dumnezeu, în Rai, nu va găsi, pe lângă un râu, pe o 

vale a Raiului, nu va găsi oameni de pe la noi, rugându-se 

lui Dumnezeu în graiul nostru românesc, în limba 

română. Atunci când se năştea, limba noastră română a 

fost botezată, din fragedă pruncie, de Duhul Sfânt prin 

Duhul Sfânt, în numele Sfintei Treimi. De aceea, când 

cineva de aici va ajunge în Rai va auzi sfinţi rugându-se 

şi cântând în dulcele grai românesc. 

Dar ce-au făcut aceşti oameni ca Dumnezeu să-i treacă 

în Cartea Sfinţilor? Ce trebuie să facem noi, ca să 

ajungem şi noi în Cartea Sfinţilor? Între poruncile date de 

Dumnezeu, există una fundamentală, esenţială pentru noi 

– „Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi”, spune Mântuitorul 

nostru Iisus Hristos. Acesta este rolul şi rostul 

primordial al omului pe pământ, să devină sfânt. 

L.C. Sfântul Ioan Botezătorul este sfântul cinstit de 

românii ortodocşi. Numele Ioan/Ion este frecvent întâlnit 

la poporul român. Este numele Înaltpreasfinţiei Voastre, a 

fost şi numele tatălui meu, preotul Ioan Graure. În 

eparhia Covasna-Harghita, aţi ctitorit, în 

ultimii ani, două sfinte mânăstiri 

închinate Sfântului Ioan Botezătorul, 

„Tăierea Capului Sfântului Ioan 

Botezătorul” la Făgeţel, judeţul Harghita, 

şi „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” 

la Valea Mare, judeţul Covasna. Ce a 

însemnat Sfântul Ioan Botezătorul 

pentru istoria mântuirii creştinilor? Cine a 

fost acest mare sfânt? 

Î.P.S. Ioan: Sfântul Ioan Botezătorul 

este prorocul care închide cartea 

Vechiului Testament şi o deschide pe cea 

a Noului Testament. Ţine Vechiul 

Testament într-o mână şi în cealaltă Noul 

Testament. Adică este omul care închide 

lumea legii şi deschide, prin Cel pe care îl anunţă, prin 

Hristos, lumea Harului, lumea iubirii lui Dumnezeu. 

Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut, după cele mai 

multe izvoare atestate, la Ain-Karem, unde a locuit 

alături de tatăl său, preotul Zaharia, şi mama sa, 

Elisabeta. Alte izvoare vorbesc că s-ar fi născut la 

Ierusalim, nu chiar în cetate, ci la marginea ei, unde şi 

astăzi se păstrează o stradă cu oareşicare mărturii. 

Majoritatea specialiştilor şi cercetătorilor istorici înclină 

spre localitatea Ain-Karem, aflată la aproximativ 10 km 

de Ierusalim. Numele localităţii Ain-Karem se traduce în 

limba română „izvorul din grădină”. Cu adevărat, în 

această localitate, se află un izvor, iar alături de el, o mică 

peşteră, venerată până astăzi ca Peştera Sfântului Ioan 

Botezătorul. Iar în jurul acestui izvor, s-a construit o 

mânăstire care are bineînţeles o frumoasă plantaţie de 

pomi fructiferi, deci o grădină, aşa cum arată denumirea 

localităţii. 

L.C. De multe ori, am participat la slujba hramului de 

la Sfânta Mânăstire „Naşterea Sfântului Ioan 

Botezătorul”, Valea Mare, judeţul Covasna. Pericopa 

evanghelică citită în acea zi îmi este întipărită în minte 

prin minunea petrecută cu preotul Zaharia la naşterea 

Sfântului Ioan. Ce învăţătură am putea trage din acest 

eveniment? 

Î.P.S. Ioan: Aşa cum Zaharia a rămas mut, necrezând 

posibilitatea naşterii unui prunc la bătrâneţe, tot aşa şi cei 

care nu cred în cuvântul lui Dumnezeu vor rămâne muţi. 

Putem vedea şi astăzi, printre noi, oameni care au auzit 

nu cuvânt de înger şi de profet, ci cuvintele rostite de 

însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Sfânta 

Evanghelie – şi nu le cred. → 

LUMINIŢA CORNEA 

51

Sunt doar la câţiva paşi de Dumneavostră; 

căci, de fiecare dată, când 

am în minte imaginea Bibliotecii 

„Târgu-Mureş” din frumosul Chişinău, 

distanţele fizice dispar, fiind A- 

ici, la masa cărţilor, privindu-le veşmântul 

curat şi simţindu-mă privit de 

ochii lor mari. Sunt fiinţă între fiinţe; 

fiinţă fragilă, între acele fiinţe puternice, 

stând, prin rânduielile drepte, pe 

malul timpului care nu se surpă. 

Aici mi-am înveselit spiritul; de 

atâtea ori... Ca reporter, am 

înregistrat interviuri cu nume mari ale 

culturii Basarabiei, mi-am lansat cărţi 

de poezie sau de publicistică, am dat 

şi am primit autografe, am trăit 

bucuria întâlnirii cu oameni pe care 

din momentul în care i-am cunoscut îi 

preţuiesc nespus de mult, am înmânat 

unor distinşi scriitori Diplomele de 

Excelenţă ale Studioului Regional de 

Radio Târgu-Mureş, am oferit 

Premiile „Cezara” ale Fundaţiei 

Culturale „Cezara Codruţa Marica”, 

am prezentat proiecte ale Centrului de 

Studii Literare „Grigore Vieru” din 

Târgu-Mureş, dintre acestea volumul 

Alb de duminică. Grigore Vieru în 

mărturiile scriitorilor din Târgu- 

Mureş. Toate purtând fiorul credinţei, 

al gândului înalt, al sufletului viu, 

confratern, ce a născut ideea 

deschiderii la Chişinău a Bibliotecii 

„Târgu-Mureş”. Aici a devenit 

temelie jurământul unirii în spirit, 

exprimat - primum movens - de 

istoricul literar Dimitrie Poptămaş, 

reverberat, apoi, de atâtea voci alese 

care au simţit dorul basarabean pentru 

fluidul sacru al limbii şi literaturii 

române, dorul celor care - parafrazăm 

un vers din Ochi de veghe de Serafim 

Duicu – îşi căutau alinare prin ruga 

în faţa Cuvântului. 

Aici i se face dreptate limbii şi literaturii 

române, sporind, cum spunea 

Constantin Noica, cuminecarea în 

spiritul limbii noastre, adică împărtăşirea 

de la trupul şi sângele ei. 

Simţi Aici aceea intimitate vie şi 

expresivă a cărţilor despre care 

vorbea Petrarca, pentru că Aici cartea 

este învelită în neîntreruptă dragoste 

şi evident respect. Aici, lumina cade 

peste coperţile cărţilor cu un murmur 

sfânt; ca la un altar. Poate venind din 

undele de veşnicie ale Mureşului. 

Căci, scria conf. univ. dr. Lidia 

Kulikovski, directorul general al 

Bibliotecii Municipale „B.P.Hasdeu”: 

O bibliotecă este imaginea 

localităţii care a fondat-o. 

Aici, la Biblioteca „Târgu-Mureş”, 

e atât de cald locul şi atât de frumoşi 

cei ce-l veghează, bibliotecarii. Şi 

fără oboseală destoinicia doamnei 

director Claudia Şatravca. 

Bibliotecari şi oameni..., înţelegând şi 

transmiţând adevărul că oricine poate 

dobândi putere şi frumuseţe 

sufletească prin carte. Vorba aceea: 

Mai bine pugă seacă, decât cap sec. 

Când în lumea largă, zilele şi 

nopţile se macină în vicleniile 

vorbăriei goale, în nerozii şi năpaste, 

Aici se luminează spiritul, ferit de 

„urâta neştiinţă”. Cărţile îşi deschid 

paginile ca timpul să recălătorească 

cu folos, să aibă onoare, iar cititorii 

să poată aşeza speranţa în binele 

spiritual ca motto pe pagina-titlu a 

fiecărei cărţi. Aici e loc de cinste al 

Chişinăului, o poveste a omului ce 

crede în Fântâna Blanduziei... 

Prof.dr. VALENTIN MARICA 

______________________________________________________________________________________________ 

→Aşa mulţi dintre noi rămân muţi, pentru că nu cred. 

Aşa că nu este de mirare de ce noi astăzi trăim într-o 

lume a muţilor. Suntem muţi şi n-avem puterea de a 

propovădui şi îndemna pe semenii noştri de a urma şi de 

a împlini Evanghelia lui Hristos. 

Într-un moment de cercetare asupra vieţuirii noastre, 

am putea să ne întrebăm de ce fiul meu, fiica mea ori cei 

din casa mea, din familia mea, nu 

sunt mai apropiaţi de Dumnezeu şi 

de Biserică. De ce? Pentru că, întâi 

de toate, eu ca mamă, ca tată, ca 

slujitor al altarului sunt mut în faţa 

credincioşilor încredinţaţi mie de 

Dumnezeu şi poate de aceea lumea 

alunecă spre pierzanie, spre păcat, 

spre întuneric, iar nu spre lumina 

harului lui Dumnezeu. 

L.C. Numelui Sfântului Ioan 

Botezătorul i se alătură sintagma 

„ocrotitorul duhovnicilor”. Există 

date scripturistice despre viaţa acestui mare sfânt? Vă 

rugăm să ne alcătuiţi un portret al Înaintemergătorului 

Domnului. 

Î. P. S. Ioan: Ca unul care am trăit o vreme şi la Ain- 

Karem, am găsit urmele acestui mare sfânt şi profet încă 

vii. Am văzut dealurile, izvorul de unde a băut apă, 

peştera în care s-a retras, mai ales după plecarea la 

Domnul a părinţilor săi. A aflat despre credinţa într-un 

singur Dumnezeu de la tatăl său, apoi de la înţelepţii şi 

învăţaţii de la templu, pentru ca mai apoi să îl găsim în a 

doua parte a vieţii sale pe malul Iordanului în poziţia de 

profet şi învăţător al pocăinţei. 

Sfânta Scriptură spune că veneau la el mulţi oameni de 

la Ierusalim şi din tot ţinutul Iudeii. Cei care veneau la el 

se mărturiseau şi erau botezaţi în 

apa Iordanului. Am putea spune 

că Sfântul Ioan Botezătorul este 

primul duhovnic atestat în Noul 

Testament. Prin urmare, Sfântul 

Ioan Botezătorul înainte de Hristos 

a pregătit şi cărarea noastră, a 

celor cărora Dumnezeu ne-a 

încredinţat câte o turmă de 

păstorit, ca să le fim duhovnici în 

viaţa aceasta. Da, este ocrotitorul 

duhovnicilor, de aceea, în ziua 

când prăznuim naşterea Sfântului 

Ioan Botezătorul, putem spune că serbăm şi ziua duhovnicilor. 

Aşa că doctorii sufletelor, preoţii duhovnici, 

ar trebui să înveţe din felul cum povăţuia şi vindeca 

Botezătorul Domnului pe oamenii din vremea aceea. 

________ 

Foto: Vernisaj - Expo icoane „Crucea din 

fereastră”, Topliţa, 18 iulie 2009 

52

(definiri şi delimitări) (II) 

Aşa cum am arătat mai sus, în citatul 

dat de părintele Dumitru Stăniloae şi 

în cele de după acesta, devenirea 

omului – întru Dumnezeu, desigur – 

înseamnă, în teologia ortodoxă, şi o 

devenire sau transfigurare a lumii (de 

asemenea întru Dumnezeu). Acesta e 

sensul misticii ortodoxe, caracteristică 

fundamentală a acesteia şi a 

spiritualităţii ortodoxe în general. 

Mai e absolut necesar să precizăm 

că Ortodoxia foloseşte atât pentru 

Mistică, dar şi pentru alte domenii ale 

sacrului, un limbaj profund simbolic. 

Acesta are un vocabular propriu şi o 

serie lungă de reguli de exprimare. 

Încălcarea lor înseamnă automat alunecarea 

în afara domeniului spiritualităţii 

ortodoxe, reintegrarea putându-se 

face doar printr-o redefinire a 

termenilor şi contextului în conformitate 

cu instrumentarul ortodox 

(vom reveni asupra acestor aspecte). 

Discuţia aceasta, care poate părea 

străină etnologiei sau folcloristicii, 

este în fapt absolut necesară unei 

căutări a misticii în folclorul 

românesc, luată – această căutare – ca 

premisă a realizării unei analize 

ulterioare a acestei mistici. 

Sunt două întrebări la care trebuie 

răspuns şi care fac această discuţie 

absolut necesară: 

a) Există o mistică folclorică? 

b) Dacă da, în ce măsură mistica 

folclorică e ortodoxă sau eterodoxă? 

(Iar această eterodoxie, dacă există, 

necesită o analiză detaliată ulterioară, 

atât pentru delimitarea originilor, cât 

şi a rosturilor sau funcţiilor îndeplinite 

în cultura profundă românească). 

Dat fiind că fondul religios 

fundamental al românilor este cel 

ortodox [Aldea, 2000: 38-45], este de 

la sine înţeles că şi în folclor ne 

putem aştepta la existenţa unor 

trăsături de bază ortodoxe. Această 

presupunere logică a fost însă de prea 

multe ori înlocuită cu prezumţia – 

neargumentată real – a unui 

fundament păgân, pre-creştin, al 

folclorului românesc. Asemenea 

prezumţie a determinat şi respingerea 

apriorică – de multe ori cu indignare 

– a argumentării creştine a unor fapte 

de folclor. Fără a discuta contextul 

istoric al formării românilor şi al 

formării culturii profunde româneşti, 

context ce ar lămuri destul de limpede 

această problemă, credem că se 

cuvine a menţiona trei elemente 

revelatoare. Întâi, faptul că dacă 

românii au avut sau nu anumite forme 

de organizare şi instituţii – ca armata, 

voievodatul, şcoala, cnezatul, regatul, 

judeţul, ţinutul, ţara şcl – în funcţie de 

loc şi vreme, în schimb totdeauna 

creştinismul şi Biserica au însoţit 

istoria românilor 45 . În al doilea rând, 

nu se cunosc aproape deloc date 

concrete despre concepţiile mistice şi 

în general religioase ale tracilor. 

Desigur, la această afirmaţie se poate 

replica printr-o întinsă bibliografie. 

Aceasta prezintă însă două cusururi: 

un uriaş număr de speculaţii şi 

fantezii şi un foarte redus număr de 

izvoare. Acest ultim fapt, completat 

de cel al valorii limitate a izvoarelor 

scrise pe temă (aproape toate 

externe 46 ), duc la o cunoaştere foarte 

aproximativă a mediului religios trac 

şi traco-ilir, mai ales din perspectiva 

detaliilor 47 . Or, în cazul cercetării 

etnologice şi folcloristice acestea sunt 

esenţiale. În fine, al treilea element 

care pune îndoieli serioase asupra 

prezumţiei de păgânism străvechi al 

45 Excepţia câtorva megleno-români trecuţi prin 

silnicie la islamism nu face decât să întărească 

regula. 

46 Adică armeneşti, greceşti, romane etc., dar nu 

tracice. Izvoarele arheologice sunt mult mai bine 

reprezentate, însă înţelegerea lor este grevată întâi 

de dependenţa politică a istoriografiilor naţionale, 

apoi de lipsa unor lucrări vaste de sistematizare a 

materialului şi în final de ambiguitatea 

interpretărilor în cazul pieselor de factură incertă 

în lipsa unor izvoare (scrise) complementare; după 

cum se poate vedea, nici nu am mai amintit de 

subiectivitatea personală. 

47 Aceste „detalii” le numim ca atare în comparaţie 

cu fondul fundamental, general, în linii mari 

cunoscut din izvoarele existente (dar nici el 

complet!). Un exemplu simplu este zeiţa Bendis, a 

cărei existenţă se cunoaşte, dar ale cărei atribuţii 

sunt oarecum incerte, iar răspândirea exactă a 

cultului ei, formele locale şi generale ale acestui 

cult şi numeroase alte date similare sunt în cea mai 

mare parte ori chiar total acoperite de întuneric. 

Fără asemenea informaţii, paralele sunt imposibile 

sau pur şi simplu fantezie. 

53 

folclorului românesc stă chiar în 

combinaţia dintre prejudecăţile 

multor cercetători şi lipsa lor de 

pregătire teologică. Am crede că este 

evident faptul că nu este de aşteptat a 

găsi în folclorul românesc 

fundamentele spirituale din Africa ori 

Polinezia, din Scandinavia ori India. 

Cu toate acestea, mulţi au fost 

convinşi de contrariul, ba chiar s-au 

străduit să-l dovedească, indiferent de 

context, situându-se astfel în afara 

abordării ştiinţifice a problemei. 

Discuţia anterioară a dovedit 

îndeajuns, credem noi, cât de uşor 

poate cădea în eroare chiar şi un 

geniu ca marele Constantin Noica 

atunci când atacă problemele ţinând 

de o disciplină (teologia ortodoxă, în 

cazul prezentat) cu instrumentarul 

altor discipline (filosofia, în acelaşi 

caz). Este de la sine înţeles că pentru 

a putea identifica obiectiv existenţa şi 

caracterul ortodox sau eterodox al 

unei mistici populare româneşti 

pregătirea teologică e indispensabilă. 

În lipsa ei, rezultatele sunt sortite 

dintru început erorii sau, în cel mai 

bun caz, fortuitului. E însă necesară, 

chiar în cazul existenţei pregătirii 

teologice, obiectivitatea. Dacă ipoteza 

fondului ortodox al spiritualităţii 

populare are o justificare în condiţiile 

istorice de formare şi fiinţare a 

poporului român, ea rămâne însă a fi 

dovedită sau infirmată prin fapte 

concrete. Fondul acesta ortodox 

trebuie dovedit limpede sau infirmat 

limpede, aşa cum tot limpede trebuie 

trasate eventualele limite sau 

caracteristici personale ş.a.m.d. De 

prea multe ori în domeniile în care ar 

trebui să domnească obiectivitatea, 

observarea realului şi prezentarea lui 

fără ada-osuri sau eliminări, intervine 

arbitra-rul părerilor sau dorinţelor 

personale. Pentru a se depăşi 

asemenea mani-festări dăunătoare 

demersului ştiin-ţific, e necesară 

organizarea unui in-strumentar 

ştiinţific foarte clar, începând chiar cu 

unităţile de măsură sau criteriile. 

Din acest punct de vedere, putem 

spune cu mulţumire că există asemenea 

instrumentar pentru a putea 

identifica pe deplin existenţa sau nu a 

structurilor ortodoxe în spiritualitatea 

populară (fie ea românească sau nu). 

Pr. drd. MIHAI ANDREI ALDEA 

→

Acest instrumentar este oferit în 

primul rând de Teologia Dogmatică, 

disciplină ce expune şi argumentează 

adevărurile de credinţă sau dogmele 

Ortodoxiei. Dacă argumentarea, ca 

domeniu exclusiv teologic, 

interesează prea puţin în studiul de 

faţă, în schimb expunerea este absolut 

necesară. Cunoaşterea ei este chiar 

însuşirea instrumentarului de care 

avem nevoie. Poziţia noastră în 

această privinţă este departe de a fi 

singulară. Încercând a scrie pentru 

publicul apusean o prezentare a 

icoanei ortodoxe, Michel Quenot este 

nevoit a construi, pe o bază nu doar 

teologică, ci şi psihologică, istorică 

etc., un întreg sistem de integrare a 

cititorului în gândirea şi simbolica 

ortodoxă. Anumite nuanţe şi 

diferenţe – uneori radicale – între 

limbajul creştin şi cel profan sunt 

prezentate de autorul elveţian cu 

deosebită claritate, permiţând 

însuşirea lor corectă [Quenot, 

1999:15-30 şcl]. Desigur, dată fiind 

marea deosebire dintre cele două 

limbaje, însuşirea nu se face fără 

dificultăţi, dar acestea sunt inerente 

oricărui proces intelectual serios 48 . 

Un demers asemănător este necesar 

şi în cazul lucrării noastre. 

Afirmaţia autorului elveţian „arta 

sacră autentică vehiculează 

[transmite, n.n.] adevărurile de 

credinţă” [Quenot, 1999:19] – 

aplicabilă nu doar la artă, ci la toate 

domeniile aparţinătoare sacrului – 

ar trebui să fie mai mult decât 

suficientă pentru a dovedi 

necesitatea absolută a Dogmaticii ca 

instrumentar pentru subiectul 

studiat. 

48 Efectele unei carenţe în domeniul însuşirii 

limbajului disciplinelor complementare sunt 

clar reprezentate de larg răspândita confuzie 

între adorare şi venerare, în limbaj teologic, 

sau, altfel spus, între divinizare şi cinstire (un 

bătrân este venerat sau cinstit, ba chiar şi un 

duşman vrednic de respect, dar divinizat sau 

adorat este Dumnezeu sau zeul Y, după caz). 

Cei doi termeni definesc poziţii diferite, 

categorii puternic ori chiar total diferenţiate, 

dar sunt de foarte multe ori folosiţi nepotrivit. 

Astfel apare într-o operă celebră [Vulcănescu 

R., 1987:113] ideea „divinizării” totemului urs 

ori respectiv lup de către daci, idee nu doar 

lipsită de orice atestare istorică, nu doar bazată 

pe confuzia dintre simbolistica figurativă 

dacică şi cea din alte regiuni ale lumii, în care 

apare o asemenea divinizare, cât mai ales pe 

confuzia dintre venerare ori cinstire (sau 

respect) şi divinizare. De fapt şi DEX, la 

definiţia totemului, foloseşte, în mod corect, 

termenul teologic de venerare, nu pe cel 

nepotrivit de divinizare. 

Dacă totuşi acest lucru nu 

convinge, putem apela la un răspuns 

oferit de Michel Quenot pentru 

întrebarea: de ce Ortodoxia a ales 

un anumit stil iconografic [stilul zis 

„bizantin”] şi nu altul? În această 

privinţă, Michel Quenot are un ton 

deosebit de categoric, excluzând 

fără ezitare iconografia „deviantă” 

sau „decadentă”, în care include, în 

fapt, cam tot ce nu intră exact în 

tiparele bizantine. Sub ce motiv? 

(De fapt aceeaşi întrebare, sub altă 

formă). Autorul citat porneşte de la 

un cuvânt al Sfântului Ioan 

Damaschin, care îi sfătuia pe 

creştini ca, dacă un păgân le cere o 

expunere a învăţăturii de credinţă, 

să îl ducă în biserică şi să îi arate 

sfintele icoane. Prin urmare, 

conchide autorul, dacă o iconografie 

autentică poate avea un efect de 

convertire – şi ştim că este chiar 

cazul său! – atunci este evident că o 

iconografie falsificată are efect de 

rătăcire sau îndepărtare de Biserică. 

De fapt, chiar în această falsificare 

a iconografiei, cu rezultatele sale nu 

doar artistice, ci şi sufleteşti, 

găseşte Quenot pricina multor 

izbucniri iconoclaste şi mai ales pe 

cele ale Reformei. Dar, până la 

urmă, de ce stilul bizantin şi nu 

altul? Cum de un stil iconografic 

este corect, iar altul greşit? 

Răspunsul este limpede şi, de 

asemenea, categoric: „arta sacră 

autentică vehiculează adevărurile de 

credinţă”!!! [Quenot, 1999:19] 

Putem observa că, vrem sau nu, 

discuţia revine la problematica 

adevărurilor de credinţă sau a 

dogmelor, relevând iar şi iar 

necesitatea Dogmaticii ca mijloc de 

cernere a creaţiei (gândirii, culturii) 

ortodoxe de cea eterodoxă. 

54 

Dar prezenţa adevărurilor de 

credinţă nu se mărgineşte la o 

expunere formală. Am amintit mai 

sus atât de caracterul de taină al 

Misticii (formă a gândirii, dar şi ca 

disciplină, după cum vom vedea 

mai jos), cât şi de cel de comunicare 

simbolică al limbajului ortodox 

(inclusiv – sau mai ales – mistic). 

Pentru a ne mărgini la lucrarea 

citată, observăm că atunci când vorbeşte 

despre iconografia adevărată 

şi despre respectarea canoanelor, 

Michel Quenot adaugă la acestea şi 

„absenţa sentimentalismului, a pseudoemoţiei 

religioase, a mimării şi 

posturii artificiale” [Quenot, 

1999:20-21]. Dincolo de limbajul 

direct clasificator folosit de autor, 

rămâne respingerea categorică a reprezentării 

nu doar corporale realiste 

– fapt ce merită reţinut –, ci şi 

a posturilor şi formelor care ar sugera 

sentimente, emoţii religioase, 

mai ales „artificiale”. Acest fapt pare, 

iarăşi, paradoxal. Chiar dacă „esenţialul 

nu este ca o imagine sacră 

să fie veche sau modernă, ci să 

exprime ADEVĂRUL” [ibidem:21] 

exprimarea sentimentelor şi 

emoţiilor religioase impietează, 

oare, asupra adevărului? Iar 

artificialul nu este, în final, tot ceea 

ce este creat de om, deci inclusiv 

limbajul (fie el artistic sau nu)? 

(Capitolul introductiv din teza de 

doctorat în curs de elaborare 

Predestinare şi liber-arbitru în 

mistica folclorică.) 

______ 

Foto. NICĂPETRE, “CADENŢE 

PENTRU GLENN GOULD”(SUS), 

“ÎNGER ALBASTRU” (JOS)

Starea prozei 

...Dar cele mai cumplite momente nu erau cele ale focului 

viu, care mutila oamenii îi sfârteca și-i secera 

în jurul tău cu nemiluita, ci acea așteptare, sau 

mai bine zis acea lâncezeală, când stăteam 

țintuiți pe poziții, cu inamicul dincolo, foarte 

aproape, iar zilele curgeau lungi, pline de 

boare și năduf, parcă fără de sfârșit. Stăteam 

țepeni, cu hainele atârnând grele, în care 

trupurile ne chinuiau ca niște răni deschise sub 

straturile de sudoare și jeg. Dintr-o viroagă se 

ridica fumul bucătăriei noastre, singurul semn 

de viață. De la nemți la fel, dintr-o altă 

viroagă, ne îneca, dar nimeni nu se sinchisea, 

părea că se instalase pacea de când lumea. Ba încă, în 

nopțile lungi, nemții începeau să cânte, ba câte o polcă, ba 

câte o romanță de-a lor și atunci o luam și noi, cu câte o 

doină, cu câte un cântec bătrânesc, așa, domol, ca să le luăm 

piuitul. Până când, într-o zi, comandantul nostru, un colonel 

bătrân, dar bătăios, cu fața stafidită, parcă-l văd, coboară în 

mijlocul nostru: ”Fraților, bravi ostași, de multă vreme ne 

vedem siliți să zacem în amorțire. Aproape că ne degradăm 

ca oameni. Trebuie să facem ceva. Ceva deosebit, ca să-l 

copleșească pe inamic, să-l usture în rărunchi. Stiți voi la ce 

m-am gândit eu?” În ochi îi licărea o palidă scânteie de 

deșteptăciune. Noi i-am răspuns cu o tăcere lungă, 

stânjenitoare. Tot el ne-a scos din impas. ”Frițoii de 

dincolo” (arăta cu bărbia ascuțită spre pozițiile lor) ”se cred 

cuceritorii lumii. Cică vor să civilizeze cu armele lor tot 

globul pământesc. Vax! Simțiți și voi când bate vântul 

dinspre apus ce damf puturos ne aduce? Îți mută nasul din 

loc, nu alta! Ia să le dăm noi un exemplu de civilizație. Să 

construim aici, în mijlocul pozițiilor, un closet uriaș, un 

monument al igienei și curățeniei fizice și – de ce nu? – 

morale. Așa. Să le crape obrazul de rușine!” ”Uraaa!” 

Răsună glasurile noastre deplin aprobatoare. ”Cine ziceți că 

e dulgherul companiei?” ”Cine altul decât Gogu Pungașu? 

El e cel mai bun dintre toți.” ”Atunci la treabă, meștere!” 

Așa, fără zăbavă, sub privirile mute de admirație ale 

camarazilor și cele îngrozite de uluire ale nemților, am 

ridicat un closet de toată frumusețea. L-am stropit mai apoi, 

fără să mă zgârcesc, cu două rânduri de var. Ce mai, 

strălucea în bătaia soarelui de-ți lua ochii. Mi-am ocupat mai 

apoi, liniștit, poziția. Nemții își concentraseră asupra lui 

toată aparatura optică. 

-Măi, nea Gogule, dar ce rost își avea closetul, domnule? 

-Păi ho, ai răbdare, că aici e clenciul. Își răsucește mustățile 

lungi, stufoase, își umple cu țuică ardeiul gras căruia îi 

scosese cu dibăcie partea cu semințele și coada ca să-i 

slujească de pahar, îl ridică în sus sfredelindu-i pe ceilalți cu 

ochii-i albaștri, vii și-l dă repede peste cap. Ceilalți fac la 

fel. Plescăie zgomotos din limbă. Sunt numai ochi și urechi. 

Păi l-am făcut, domle, uite așa, de chestie... Să-i punem pe 

friți nițeluș pe gânduri. Să vadă și ei cu cine au de-a face. 

Dracu’ s-a gândit că ăia încep bombardamentele la metru 

pătrat? Cică l-au confundat cu gara... 

-Mai las-o baltă, nene Gogule, că prea este gogonată! 

-Ei. ia te uită, face el întorcându-se către ceilalți. Eu 

vorbesc despre ce am trăit și dumnealui nu crede. Se vede 

clar că n-ați făcut războiul... 

-Nene Pungașule, hai spune-ne o dată. Te treci în 

întovărășire cu ceilalți sau ne dai pace. Eu m- 

am săturat de poveștile dumitale. 

-Dar eu nu vă dau pace, to’așu Sulea? Nu 

dumneavoastră sunteți cel cu ”poveștile”? Că e 

mai bine, că e așa, că e pe dincolo și – să mă 

iertați - toate pe...țuica mea. 

-Iscălește tovarășe că nu vrei să te înscrii și te 

dau eu pe mâinile cui trebuie să te ”prelucreze”. 

Să vedem, pe dumnealor îi mai duci așa, cu 

zăhărelul? 

-Dar am afirmat eu că nu mă înscriu? Am zis 

doar așa. Să mai discutăm, să punem la cântar, să vedem care-s 

avantajele, de unde apar, dacă apar, de unde ne vin ponoasele. 

Că țuică, slavă domnului, mai avem. Dar pe-aia cu 

șanteza de la Teatrul ”Colorado” pun rămășag că nu o știți... 

-Ba să-mi fie cu iertare, nene Gogule, eu nu mai suport. 

Plec. Şi nici nu vă salut, încuiaților! Pe dumneavoastră n-o 

să vă lumineze Partidul în veci. 

Tovarășul Sulea iese clătinându-se. De la poartă începe să 

cânte: ”Șaapte văi și-o vale-adâncă/ Și-aici lupii mă 

manâncă!...” până când glasul dogit i se pierde în noapte. 

-Cam aprig activistul ăsta al nostru. E pus pe fapte mari, 

ehei! Dar mă întreb și eu, așa, ca prostul, ce caută el, dom’le 

pe coclaurile astea ale noastre? Aici lumea judecă mai pe 

îndelete, mai cu măsură. Ce-i atâta pripeală? Vrea dumnealui 

să mute dealurile Oltețului din loc? N-aș prea crede. 

-Cică vrea să le facă mai roditoare. 

-Eu nici pe asta nu mă-ncumet a crede. 

-Așa ești dumneata, Toma necredinciosul. O avea și el un 

rost acolo, unde-i pus, că nu de flori de măr ne tot 

pisălogește. Dar zi-o pe aia cu Teatrul ”Colorado”. 

-Care, dom’le? 

-Aia, nene Gogule, cu șanteza, pe care ne-ai promis-o. 

-A, aha! Ha, ha, ha, ha! Uite, domnule, ce a pierdut omul. 

Lasă, că e mai bine așa. Dumnealui îi trebuie somn. Sau se 

duce la Frusinica, văduva lui Flocea, ca să-l mai oblojească. 

Cum i-a oblojit pe toți ceilalți, dinainte. Păi bine, bă neșcotă, 

cum de nu înțelegi tu că dacă le-am dat noi nemților pildă de 

civilizație pe când ei au venit cu armele peste noi, nu-i 

punem la respect și pe ruși cu ”colectiva” lor? Adică să fiu 

eu pe același loc cu Pețoi, eu, cu plugul meu, cu carul meu, 

cu rarița mea, cu prășitoarea și cu boii mei cât munții, pe 

când el, până acuma, n-a văzut niciodată nimica prin curte? 

Și mai apoi munca noastră împreună s-o-mpărțim? Păi eu 

cred că tovarășu’ Sulea nu e în toate mințile. Ț-ț-ț-ț-ț! 

Privește, pentru câteva clipe nesfârșite, undeva, în gol. 

Reia mai apoi povestirea. Glasul îi curgea bolovănos și 

hâtru, pe când ardeii se goleau repede. El se oprea din când 

în când și-i umplea ușor, tacticos, fără obidă, cu lichidul de 

culoare gălbuie, aspru, ca de foc. 

Afară, o burniță înfiora satul bătrân, cu ulițele zgribulite 

și cu salcâmii goi, ale căror ramuri parcă cereau îndurare 

iernii care se vestea, cu adierea vântului rece de la Răsărit, 

aprigă și neîndurătoare. 

GEO CONSTANTINESCU 

55

O bucată de ureche 

Capul luminos al îngerului 

se iveşte din când în când la fereastră 

dar nimeni nu pare să-l ia în seamă 

în rest doar întuneric beznă şi beznă 

şi urletul de sirenă al trenului 

zgomotul roţilor acoperă lătratul 

câinilor de la marginea satelor 

iar fâlfâitul de aripi al îngerului e din 

ce în ce mai obosit 

Din când în când un pitic trece cu 

căruciorul 

pe lângă uşa compartimentului 

cu cafea ciocolată şi bere 

Îngrozitor ce seamănă cu un personaj 

important 

ne întreabă vesel dacă mai vrem ceva 

dar toţi dăm din cap în semn de refuz 

poate doar o bucată din urechea 

neantului 

Afară e noapte poeţii dorm 

de toate s-a ales praful 

pe o ruină de vorbe fumegă trupul 

meu tânăr 

o pulbere de aur se lasă peste 

celulele mele singure 

dornice de femeie 

Oboseala pietrelor 

Pietrele abia răsuflau obosite 

luna îşi uitase proteza de os pe 

fereastră 

şi pâlcuri de arbori începeau să-i 

sfâşie beteala 

În pâraiele umflate de primăvară 

tocmai pornea nunta de argint a 

păstrăvilor 

Părul tău se revărsa verde într-un lan 

de grâu îndepărtat 

ca sunetele unui clavecin 

la etajul de sus pianul dădea spornic 

lăstari 

În transparenţa sângelui tău 

curat ca o lacrimă 

răsare pământul 

albastrul pământ 

Limba lupilor 

Încă nu am uitat 

limba lupilor 

frate de sânge cu înţelepţii şi nebunii 

În unele nopţi 

umbra mea pe zăpadă 

urlă din răsputeri în 

urechea de piatră a lunii 

Capul obosit 

Blând aproape neştiut 

pâlpâie fosforul din 

oasele noastre 

conversând cu peştii 

marini cu stelele violete 

în întunericul ce ne 

acoperă rănile cu o fină 

plasă de sârmă 

Pe trepte de marmură toamna 

rostogoleşte acum 

fructe putrede mumia unui copil 

ţeasta unui rege 

în timp ce disperat cineva bate 

tobele-n noapte 

cineva socoteşte mâini şi picioare 

E timpul să stingi lampa şi să adormi 

oasele tâmplei se ciorovăiesc între 

ele 

au început să gândească asemenea 

arborilor 

asemenea rândunicilor gata să plece 

în ţările calde 

Ca o procesiune de lumânări în 

zăpadă 

ca un şir de cranii în catacombe 

sunt literele şi rândurile cărţii 

pe care îţi sprijini capul obosit ca pe 

un catafalc 

Prietenul nostru Augustin Pop 

Auzisem glasuri nedesluşite sau cam 

aşa ceva 

era pe vremea când păstăile îşi 

scoteau la vedere neruşinate 

sfârcurile lor roşii pestriţe lucitoare 

ca marmura 

când aburi ieşeau din pământ din 

gura morţilor 

ca fumul de la ţigările prizonierilor 

ce fumau într-o gară 

Auzeam ciocănitoarea trebăluind în 

copacii bolnavi 

sau nevăzutele bastoane ale unui 

convoi de orbi 

respiraţia greoaie a arborilor în ceaţă 

şi deodată vântul ne acoperi feţele cu 

o pânză violetă 

ca apa mării dintr-un poem de 

Umberto Saba 

Deodată ne-am dat seama că ochiul 

de viperă al realităţii 

56 

ne priveşte cu mânie fără teamă în 

faţă 

şi palizi ca varul ne-am strecurat 

printre zidurile caselor 

când brusc am realizat că e o 

toamnă fără lumină 

fără femei fără urmă de poezie fără 

Dumnezeu 

Atunci am simţit că prietenul 

nostru Augustin Pop ne strigă 

de undeva dintr-o fundătură dintr-o 

străduţă lăturalnică 

pe unde s-a rătăcit ca şi cum s-ar fi 

încurcat într-o plasă de pescuit 

în timp ce în faţa noastră zidurile 

se umpleau de semne 

necunoscute 

de semne întunecate ca şi când 

marea ar năvăli 

şi focul ar cuprinde deodată 

flautele fagoţii şi tubele din 

încăpere 

Un înger sau un gheţar 

Nimeni nu poate să spună 

cum în oraşul acela provincial 

oamenii dispăreau în pământ unul 

după altul 

Şi totuşi arborii continuă să 

înflorească 

să scoată frunze impasibili 

În oraşul acela aproape pustiu 

casele sunt locuite doar de spaimă 

şi de singurătate 

Acolo ochii întunericului ne 

privesc 

cu o inexplicabilă răceală 

şi pe nepusă masă uneori 

un înger sau un gheţar 

pluteşte pe deasupra capetelor 

noastre 

ION CRISTOFOR

Ileana – aşa o chema pe colega mea de promoţie – şi 

Ioana îşi descoperiseră asemenea afinităţi şi la data 

începutului studenţiei erau vechi şi bune prietene, iar 

faptul că erau ambele filoloage vădeşte şi natura 

interesului comun, ba chiar Ileana – o ştiu de la Ioana – îşi 

exersa condeiul probabil într-ale 

poeziei. Nu este lipsit de 

semnificaţie faptul că cele două 

au ales totuşi secţii diferite, 

Ioana la Română, Ileana la 

Franceză. La vremea aceea, cu 

excepţia limbii ruse – obligatorie 

în toate şcolile din clasa a IV-a şi 

până la absolvire -, limbile 

străine ocupau un loc cu totul 

modest în şcoală: se învăţa una, 

în regim de două ore săptămânal, 

la liceu. Pentru admiterea la facultate, pregătirea de la 

şcoală era insuficientă, aşa încât, mai ales la Franceză, 

unde concurenţa era acerbă, majoritatea studenţilor 

proveneau din familii în care învăţarea unei limbi străine 

intra în programul educaţional de acasă, început foarte de 

timpuriu şi care nu avea în vedere neapărat o viitoare 

carieră; ca şi studiul unui instrument (pianul, cel mai 

adesea), limba străină deprinsă în copilărie era o 

reminiscenţă a ceea ce în perioada interbelică era 

considerat o educaţie aleasă. Inutil să mai spun că 

majoritatea studentelor care purtau la diferite ocazii 

bijuterii vechi erau de la limbi străine. În acelaşi timp, la 

mai plebeea secţie Română se înscriau însă majoritatea 

absolvenţilor de liceu cu „gânduri mari”, cei dintre care 

se alegeau viitoarele „nume” în cercetare, publicistică şi 

în zona academică. Opţiunea iniţială era aşadar şi un test 

pentru ambiţiile şi proiectele de viitor. 

Recunosc că e o speculaţie să motivez alegerea de către 

Aurel a prietenei (devenite repede logodnică) pe baza 

atuurilor de ordin material şi de prestanţă socială, nu una 

fără temei. 

Spre surpriza – cu totul neplăcută – a Ioanei, iubirea 

pentru Aurel a avut efecte nefericite asupra Ilenei (aşa se 

vedeau dinspre Ioana, evident) şi vechea prietenie s-a 

răcit destul de curând. A noastră atunci se înfiripa, 

favorizată de faptul că eram colege de grupă, ne întâlneam 

deci zilnic la cursuri şi seminarii care ne ofereau subiecte 

de discuţii pasionante. Ileana nu mai era interesată decât 

de Aurel, pe care nu ostenea să-l laude în întâlnirile ei cu 

Ioana; a socotit chiar că ar fi foarte potrivit să se 

alcătuiască din cele două perechi de îndrăgostiţi (Ioana şi 

Liviu, ea şi Aurel) un grup de prieteni în care cei doi 

„bărbaţi” să discute „de-ale lor” (chestiuni înalte, 

intelectuale), în vreme ce ele, „fetele”, ar avea propriile 

lor subiecte (culinare şi lauda bărbaţilor, se sugera). Nu-i 

de mirare că am izbucnit în hohote de râs la auzul unei 

asemenea idei (mi-a relatat-o cu stupoare Ioana), fiindcă 

era deopotrivă aberantă şi stupidă. Cu toate că Ioana mă 

încredinţase că Ileana nu fusese aşa şi că doar proaspăta ei 

iubire o făcuse să fie un naiv şi entuziast ecou al 

cuvintelor lui Aurel, multă vreme am avut dubii cu privire 

la calităţile şi interesele intelectuale ale Ilenei; socoteam 

că doar Ioana proiectase asupra prietenei adolescente câte 

ceva din propria ei făptură lăuntrică. 

Am avut un lung răgaz de reflecţie asupra subiectului, 

cu totul lăturalnic aici, al metamorfozelor prin care poate 

trece cineva pe parcursul vieţii: după foarte mulţi ani, am 

fost pentru vreo 10 zile în satul baştinei tatălui meu, 

„departe, frate, departe”, tocmai pe valea Topologului. N- 

am luat cu mine jucăreaua voluminoasă la care 

clămpănesc dimineţile şi am pierdut de mult obişnuinţa de 

a scrie „cu condeiul pe hârtie”. Am deplâns adesea 

triumful, previzibil, al acestui performant instrument care 

a făcut din „manuscris” un arhaism, o pierdere majoră în 

cazul marilor scriitori, ale căror lucrări se vor prezenta 

lumii precum Atena, născută din 

capul lui Zeus gata înarmată, iar 

cărările fascinante ale facerii lor 

vor rămâne definitiv pierdute. 

Nimeni nu va mai jindui să 

găsească cu degetele lui 

emoţionate şi târzii urmele 

invizibile ale celor ale autorului. 

Aceste adevărate sfinte moaşte 

ale actului creator care sunt 

manuscrisele nu mai există, iar 

memoria calculatoarelor, care 

poate ar da posibilitatea unor 

informaticieni de a reface metamorfozele textului, e 

reciclabilă. Şi, dincolo de astfel de plăceri de filolog, cum 

să răsfoieşti emailuri?! Trecutul concret nu mai stăruie 

insidios şi chemător în obiecte familiare, se dizolvă rapid 

într-un „a fost” al cărui trup material zace o vreme în 

gropile de gunoi. Jelania decesului scrisului de mână – 

ades repetată – n-a avut, după cum se vede, niciun efect 

practic asupra mea, fiindcă în lipsa PC-ului renunţ pur şi 

simplu la scris, cum mi s-a întâmplat şi în sejurul meu 

bârseştean: mi-am petrecut toate dimineţile în pridvor 

urmărind naşterea zilei şi răsăritul soarelui, deja târziu, în 

jur de 7. Nu mi-a lipsit nimic: aveam lângă mine cealaltă 

jucărea sofisticată, aparatul foto, în a cărui memorie am 

înregistrat clipe efemere, în vreme ce gîndul – 

inconsistent şi fluid ca visul – vagabonda între prezentul 

zborului săgetat al rândunelelor (niciodată fixat de 

obiectiv) şi frânturi de imagini de-acum mai bine de o 

jumătate de secol când, foarte proaspătă studentă, am 

văzut pentru prima dată satul pe atunci pitoresc arhaic. N- 

au fost prea multe schimbări în rutina mea zilnică, nici 

măcar nu pot spune că m-am adaptat, mai curând locurile 

s-au substituit oarecum de la sine. Mă pot întreba aşadar 

în ce măsură cele 10 zile au fost „răgaz de reflecţie”, după 

cum am scris. E poate o jumătate de adevăr, căci trebuie 

multă îngăduinţă să numeşti „reflecţie” caleidoscopul 

mişcător al gândurilor mele. Am conchis totuţi – probabil 

provizoriu – că docila şi credincioasa soţie a cărei lume se 

mărginea la soarele orbitor Aurel - asta a ajuns Ileana – 

era una dintre „Ilenele” posibile. Îţi trebuie vlagă, nu 

glumă, spre a fi altceva decât o oglindă a cuiva, iar asta e 

un lucru rar, cu mare risc. Şi uite aşa, am redescoperit oul 

lui Columb într-un motiv adiacent al temei mele, la care 

revin cam împiedecat, nu înainte să consemnez strania şi 

ironica potrivire (parţială, doar parţială!): cele două 

prietene de pe vremea copilăriei cu destine atât de diferite 

altfel au ales o dată pentru o viaţă.→ 

ELENA NEAGOE 

57

Tot speculativ, însă cu şanse de adevăr, avansez ideea 

că refuzul de a accepta prietenia în patru, despre care am 

pomenit anterior, a avut locul lui în sistematica acţiune de 

umilire a lui Liviu în răstimpul newyorkez. Că acesta a 

fost scopul ambasadorului aflat atunci pe val nu am nicio 

îndoială. Rămâne de stabilit în ce măsură a reuşit şi cu ce 

impact asupra lui Liviu. 

Dintr-o izbucnire a lui în timp ce-mi relata amestecul 

abuziv al lui Aurel în deciziile mari şi mici legate de 

pregătirea inaugurării noului 

sediu şi anume în prezenţa sa, 

cu totul ignorată întâi şi-apoi 

considerată 

ca 

simplu executant, am înţeles 

că acest aspect a fost în cele 

din urmă cel mai greu de 

înghiţit: „Da’ ce-s eu ca să-mi 

dea el ordine!”, aşa a spus cu o 

voce necunoscută, încărcată de 

o revoltă seacă, tăioasă şi 

distantă. Numai că, am bănuit 

eu, Aurel n-a auzit nimic 

similar de la Liviu şi sunt înclinată să cred că a descoperit 

pur şi simplu că Liviu plecase. O plecare care mi s-a părut 

întotdeauna o fugă. Personalul centrului socot că a fost 

informat despre un concediu şi asta doar în ultima clipă. 

Poate că el însuşi şi-a dat răgazul luării unei hotărâri 

definitive, întrucât, aşa cum mi-a spus într-o convorbire 

telefonică, doar la câteva zile după întoarcerea în ţară l-a 

contactat pe ministrul de Externe de atunci şi, la invitaţia 

acestuia, a făcut un drum până la Bucureşti pentru o 

discuţie lămuritoare. Reieşea din relatarea lui sumară că, 

atât în convorbirea telefonică, cât şi în cea directă, 

atmosfera a fost destinsă şi oarecum prietenească, însă 

despre subiectul lor Liviu nu mi-a spus absolut nimic. 

Înclin să cred că pe parcursul lor a rostit decizia renunţării 

definitive la postul newyorkez. 

Am încercat recent să aflu câte ceva de la ministrul de 

Externe de atunci despre aceste discuţii, însă fără niciun 

rezultat, aşa încât nu-mi rămâne decât să avansez ipoteze. 

Certitudine, pentru mine cel puţin, rămâne doar faptul că 

Liviu n-a făcut faţă confruntării cu Aurel şi a fugit de la 

locul bătăliei, abandonând un proiect care-i plăcuse şi în a 

cărui realizare se implicase total. 

Cum personal considerasem întotdeauna misiunea 

newyorkeză ca una pasageră, încheierea ei intempestivă, 

înainte de termen, fără să mă încânte neapărat, nici nu m-a 

neliniştit, sau nu prea tare. Am rămas totuşi cu impresia 

că a fost un eşec, unul cu tipar cunoscut, cel care trebuie 

să fi fost şi cel al scenei din redacţia Tribunei când făcuse 

concesia majoră a acceptării nepublicării Dreptului la 

replică al Ioanei în schimbul unei rubrici permanente. 

Izvorul: un deficit de îndrăzneală. Ca şi în zborul 

gândului, exista ceva şovăielnic în structura sa lăuntrică, 

era dominat de situaţii. 

Nu pot să trec peste acest episod newyorkez fără să 

amintesc o ultimă discuţie legată indirect de el; indirect, 

fiindcă-l viza pe A.D.Munteanu care produsese ultima 

vâlvă a vieţii sale. Fiind încă în funcţie de ambasador îşi 

depusese actele pentru obţinerea aşa numitei cărţii verzi, 

situaţie fără precedent în lumea diplomatică şi cu un 

impact dezastruos asupra imaginii guvernului de la 

Bucureşti pe care îl reprezenta. Din raţiuni pe care nu le 

cunosc – pot doar să speculez, dar nu interesează aici – 

Bucureştiul n-a luat decizia, obligatorie, în opinia mea, de 

a-l demite îndată din funcţie şi i-a lăsat posibilitatea 

gestului teatral de a-şi da el demisia, însă după ce a 

obţinut documentul dorit. Motivaţia dată publicităţii se 

referea la dezacordul cu politica guvernului României şi 

nu era neapărat inedită: ambasadorul de la Paris, 

Alexandru Paleologu, n-a făcut niciun secret din poziţia 

sa „independentă” de cea a guvernului, căci el nu socotea 

că-l reprezintă, el reprezenta România. De-aici încolo însă 

orice asemănare între cei doi ambasadori încetează, 

fireşte. În zvonistica vremii era în circulaţie informaţia 

potrivit căreia A.D. Munteanu ar fi întâmpinat mari riscuri 

la o eventuală revenire în ţară. Nu era foarte limpede de 

unde ar fi venit ameninţările: de la colegi de breaslă din 

zona literar-publicistică, deţinători ai unor secrete 

periculoase pentru cariera lui publică sau de la alt soi de 

„colegi de breaslă”, din zona 

serviciilor secrete, care ar fi 

avut de reglat conturi mult mai 

grave şi care, se sugera, ar fi 

preferat unei execuţii publice 

politice una dosnică, însă 

definitivă. Cercetând de 

curând informaţiile de pe 

Google despre fostul coleg de 

an, am remarcat persistenţa 

celor două variante ale 

motivaţiei, cea invocată în 

demisie şi cea a unor posibile 

consecinţe în ţară a unor 

legături secrete cu serviciile de informaţii, înainte de 89. 

Curios mi s-a părut că într-o biografie „pieptănată” se 

vorbeşte despre o virulentă campanie de presă împotriva 

lui, cu numeroase dezinformări, care ar fi avut loc în ţară 

înaintea demisiei. La vremea aceea, mai eram încă un 

consumator flămând de presă şi, dat fiind subiectul, aş fi 

remarcat-o fără îndoială. N-a existat aşa ceva; ea e o 

invenţie ce susţine însă indirect varianta unor legături 

ascunse cu serviciile de informaţii. Personal, consider mai 

mult decât verosimilă această supoziţie ce ar lumina 

ascensiunea explozivă, neîntemeiată pe vreo izbândă 

literară, a lui Aurel Dragoş Munteanu, ajuns la un 

moment dat director al revistei „Luceafărul”. Cred însă că 

a fost cu intenţie suprasolicitată propagandistic: se 

potrivea perfect cu ideea, larg răspândită şi întreţinută 

entuziast de diaspora, a supravieţuirii „securităţii” care-i 

are în vizor pe foştii „dizidenţi”. Cred şi acum că, îmbătat 

de succesul diplomatic de la ONU şi sigur pe sprijinul 

unor cercuri evreieşti din SUA, Aurel se considera prea 

mare pentru o ţară ca România şi miza pe o carieră de 

succes în SUA, calcul greşit, de egolatru. 

Discutam aşadar, tot în faţa bibliotecii impunătoare, 

situaţia scandaloasă şi bizară în acelaşi timp a defecţiunii 

fostului ambasador. Liviu nu-i păstrase resentimente 

pentru felul în care se purtase cu el, vorbea oarecum 

admirativ despre abilitatea cu care Aurel îşi asigurase o 

carieră de succes în SUA, fiindcă era sigur de asta, nu 

întemeiat pe cine ştie ce calităţi ale lui, deşi izbânda 

diplomatică de la ONU nu putea fi trecută cu vederea, ci 

pe gratitudinea oficialităţilor americane cărora le făcuse 

un mare serviciu pro bono. 

58

Rondelul răzbunării 

N-am vrut să te rănesc vreodată 

Aşa cum tu, cred că gândeşti. 

Ştiu, gestul meu ţi-e corvoadă 

Cum rău-i rău dacă-l doreşti 

Şi binele purtând o pată 

A ne-nţelegerii,de-l creşti, 

N-am vrut să te rănesc vreodată 

Aşa cum tu, cred că gândeşti. 

Rondelul vinului 

Pe altarul visului 

Vinul curge-ncet la vale 

Dăruind destinului 

Suflet ce s-a pus în cale 

Piramidei trupului, 

Inimii să-i dea târcoale, 

Pe altarul visului 

Vinul curge-ncet la vale. 

Am vrut iubirea răzbunată 

De şiretlicurile lumeşti, 

Tu-mi eşti iubire-adevărată, 

De mă renegi, ştiu că greşeşti, 

N-am vrut să te rănesc vreodată. 

Un râu 

Urcau precum miriapozii 

Spre muntele cu falnica minune, 

Curgea un râu cât lacrima şi liniştit 

La gleznele mântuitorului cel prins 

Pe crucea de mesteacăn. 

Fecioarele cu părul lung 

Numai genunchi ce-şi botezau cu 

apa 

Ochilor îngustă faţa 

Şi mâinile numai a rugă 

Şi ochii mari de ceriu-nalt 

Erau de-acum mult mai aproape. 

Ci lacrimile ce se-nlănţuie sporeau 

Genunchii se-nmulţeau pe stânci 

Şi-un plâns domol se pogora 

Şi steaua magilor nu era stea 

Şi nici pe cruce nimenea nu sta -. 

Un râu uşor se cobora 

Dom 

Şi degetele rătăceau pe clape, 

Impuls divin zăcea în ele 

De muzică, sălbăticind ne traversa 

Răscolitor, înalt un cer 

De piatră întins peste acorduri 

Şi părul tău, dezlănţuit delir 

În neagra catedrală rece 

. 

Numai părere de eram 

În frontul de acorduri 

Şi orga cucerea aprinsă 

O, sânge muritor, visai 

Purificare 

Frumuseţea dorului 

E în miresmele tale, 

Împlinind bărbatului 

Chiar şi poftele carnale 

Pe altarul visului. 

MARIN MOSCU 

Foto: NICĂPETRE, “ALTAR PĂGÂN” 

_______________________________________________________________________________________________________________________ 

Şi noi un trup comun 

În glas 

Cu milă Dumnezeu ne inspecta 

Destinul 

În marea catedrală rece. 

Dansatoare 

Pe terasa-ntomnată 

Ochii de gheaţă ai dansatoarei 

Inutilul căpşor de păpuşă 

mondenă, 

Îi judecam incisivul ciobit 

Ce-i luminează faţa 

Pulpele ce degajă mişcări arcuite - 

Intimata era o dansatoare ucigaşă. 

Vigilenţii suspicioşi îi cântăreau 

fapta 

Dintr-un taler pe altul - 

Discreţie profesională, 

Fericiţi sunteţi, orbilor, 

Ameţitoare hăituita felină 

Veghe 

Eu sunt oare soldatul 

Îmbătrînit lângă arme 

Aşteptând clipa asaltului? 

Eu sunt oare acela 

Ce mângîie fierul 

Ca o ţeavă de trestie 

Prin care 

Se zbenguie vântul 

Şi cucul copilăriei ? 

59 

În glas de fecioară şoptesc 

Prin inima nopţii că trecem 

Sfintele clopote. 

. 

Aud, pregătiţi-s de somn 

Sfinţii în domuri solemni 

Cu ochii deschişi, 

Cum cântă şi plâng 

În somnul soldaţilor 

Acasă, logodnicele 

Cetate 

În lumina lunii păzesc 

Fortificaţii întortocheate 

Dincolo de şanţuri legănându-se, 

Arborii să-ţi ofere 

Penumbre şi frunzele scuturi - 

Cetate medievală 

Pe colina oraşului. 

. 

Sub arme cum sunt se cuvine 

Să calc vigilent şi să uit 

Gândul din inimă când altul 

Îşi caută locul, 

Larmă de frunze aud, 

Paşi grei înaintând 

Şi-mi pare de-un timp 

Sosind tot mai greu 

Santinela de schimb. 

Amiază 

Prin faguri de aur 

În clipele zilei 

În uitare de sine 

Rivala furnicii – 

Albina 

Insecta fantastică. 

STEFAN JURCĂ 

_________ 

Foto: NICĂPETRE, „CARIATIDĂ 

TIMPUL”, 1969

Mapamond 

(XI) 

Martie 2011 

Conferinţa organizată la Universitate mai animă puţin 

atmosfera. Altfel, în curând vor începe examenele şi peste 

doar două luni se va încheia şi acest an universitar. Am 

terminat de pregătit examenele şi acum e timpul potrivit 

pentru o recapitulare generală. Studenţii devin ceva mai 

agitaţi, ca de fiecare dată în preajma examenelor. La fel se 

întâmpla pe vremea studenţiei mele, la fel se întâmplă, 

pare-se, şi astăzi în multe dintre colţurile lumii. Iată o 

constanţă. Se schimbă generaţiile, se nasc tot felul de 

conflicte între ele, dar în astfel de contexte redevenim cu 

toţii la fel. De câţiva ani, eliberat de povara examenelor, 

mă trezesc nostalgic în astfel de momente. Nostalgic şi 

revoltat. Mă amuză teribil tensiunea examenelor cu atât 

mai mult cu cât am descoperit cu ceva timp în urmă că ele 

nu au decât importanţa pe care le-o dăm noi şi birocraţia 

care ne înconjoară. Ceea ce clădeşti, intelectual vorbind, 

zi de zi în anii de studiu are o infinit mai mare valoare 

decât orele acelea în care stai în bancă, transpirat, 

încercând să arunci pe hârtie lucruri care îţi imaginezi că 

i-ar putea impresiona pe cei care vor corecta. Apoi, e cu 

mult mai important ceea ce faci după. E plină lumea 

aceasta de indivizi care au strălucit prin şcoli, dar care s- 

au strecurat şterşi prin viaţă. E o farsă de proporţii, cu 

regie şi recuzită, repetabilă şi din ce în ce mai inutilă. 

Frustrarea mea e că nu le pot vorbi studenţilor sau elevilor 

mei, de aici sau din altă parte, despre toate astea. Atât ei 

cât şi părinţii lor sunt deja modelaţi într-un anume spirit. 

Un aşa-zis spirit de competiţie. Cine va lua şi anul acesta 

nota cea mai mare? Nu se poate să fie odrasla vecinei de 

la etajul 4. Bieţii elevi şi studenţi nu sunt altceva în astfel 

de momente decât mijloace de a hrăni snobismul 

propriilor lor părinţi (care se presupune că sunt şi adulţi şi 

maturi). Mă gândesc la toate astea în vreme ce îmi privesc 

studenţii aplecaţi asupra dicţionarelor şi a caietelor. Dacă 

ar fi după mine, activitatea lor din timpul anului ar 

constitui în acelaşi timp şi nota lor de examen. Iar la data 

la care oficial ar trebui eu să devin un supraveghetorcerber 

iar ei biete fiinţe traumatizate scrijelind pe foile de 

examen lucruri deja cunoscute de toată lumea mi-ar 

plăcea să mergem undeva, să vorbim în română şi să 

subminăm pentru totdeauna sistemul acesta în care şcoala 

devine temniţă. Mă trezesc la realitate când unul dintre 

studenţi mă întreabă ceva despre articolul nehotărât. 

Se apropie o sărbătoare la care anul trecut nu am 

participat din spirit de frondă. Cam cu o săptămână 

înainte de Festivalul Culorilor, de la balcoane, din goana 

motocicletelor sau pur şi simplu de pe stradă, indieni 

adulţi şi copii aruncă în trecători cu pungi pline cu apă. În 

nordul capitalei, e enervant. Am înţeles că e un obicei de 

dată relativ recentă. Anul trecut îmi amintesc de imaginea 

unei familii de indieni (bunici, părinţi şi fiu) instalaţi în 

balcon. Fiul, un tânăr de vreo 13-14 ani, cu alura unui 

luptător de sumo (mult prea bine hrănit, dacă mă întrebaţi 

pe mine) arunca de zor cu apă înspre trecători, sub 

privirile admirative ale familiei. Atitudinea acestui Goe 

asiatic te făcea să te întrebi nu fără o oarecare curiozitate 

cum va evolua mai târziu ca bărbat, tată şi bunic… După 

o săptămână de agitaţie, duminică e timpul pentru 

Festivalul Culorilor. E una dintre cele mai importante 

sărbători pentru hinduşi. Înarmaţi cu provizii de vopsele, 

oamenii aruncă unii în alţii, fiecare după posibilităţi şi 

intelect, uneori cu găleţi cu apă şi vopsea roşie, alteori 

doar cu pudră de diferite culori. A te aventura pe străzi în 

astfel de zile e aproape o nebunie. Motiv pentru care 

alegem să rămânem în interiorul complexului în care 

locuim. Timp de vreo jumătate de oră, pe modelul tuturor 

hinduşilor din India şi nu numai, ne anulăm orice urmă de 

maturitate, încetăm să ne comportăm ca nişte adulţi 

responsabili (mai rău, ca nişte profesori responsabili) şi 

ne alergăm unii pe alţii cu găleţi cu apă şi vopsele de 

diferite culori. Toată India arată în această duminică la 

fel: sute de milioane de oameni cu feţele şi părul acoperite 

de vopsea. Urmele se vor vedea încă vreo câteva zile. Nu 

toate vopselele ies de la primele duşuri. Nimănui, însă, 

nu îi pasă aici de rigorile… esteticii Occidentale, să 

zicem. Sunt norocos… După primul duş, abia dacă se mai 

văd câteva urma de roşu în dreptul arcadei drepte. 

Rezonabil… 

Împreună cu S.C hotărăsc să ne implicăm într-un 

proiect care, la prima vedere cel puţin, sună bine. Vom 

crea un blog în care fiecare dintre noi va scrie despre 

India, fără restricţii, în ce limbă considerăm necesar. Va fi 

un nou Turn Babel care cred că în cele din urmă poate 

părea interesant. Creăm blogul şi începem să postăm. 

Momentan, nu ne putem lăuda cu un trafic numeros. Nici 

nu mă aşteptam la asta de la bun început. Pentru mine, 

însă, nu e niciun efort suplimentar. Deocamdată, voi posta 

texte deja scrise. Le voi muta doar de pe blogul meu 

personal pe cel nou-creat. Nu sunt încă destul de convins 

că ar trebui să scriu texte special pentru 

credibleindia.wordpress.com (numele blogului). Nu ştiu 

realmente dacă nu va fi un proiect la care, după trecerea 

entuziasmului iniţial, vom renunţa rând pe rând. Am văzut 

destule asemenea evoluţii. Îmi amintesc că pe vremea 

adolescenţei mele lucram într-o redacţie de ziar. De cel 

puţin două ori într-un an, nemulţumiţi de atmosferă, 

încercam să scoatem un ziar nou. → 

OVIDIU IVANCU 

______________ 

Foto: Conferinţa la Delhi University, martie 2011 

60

Ne entuziasmam, făceam şi câteva demersuri şi în cele din 

urmă totul se năruia. Păstrez şi acum viu în memoria mea 

afectivă sentimentul inutilităţii, al înfrângerii şi în cele din 

urmă al ridicolului. Cred că de atunci prefer să mă implic 

în proiecte şi nu să le iniţiez. 

A început Cupa Mondială de Cricket. Aici cricketul e 

sport naţional. Nu puţini au fost indienii care au încercat 

să îmi explice regulile jocului. Inutil… În ceea ce priveşte 

cricketul, am două probleme fundamentale. În primul 

rând, nu văd mingea decât la reluare. Tot ceea ce văd e un 

individ cu o bâtă în mână şi un altul care aruncă spre cel 

dintâi cu o minge de dimensiunile celei de tenis de câmp. 

În al doilea rând, un meci de 

cricket durează câteodată mai 

mult de 6-7 ore. Iată două motive 

pentru care cricketul e pentru 

mine unul dintre cele mai 

plictisitoare jocuri sportive pe 

care le-am privit vreodată. Când 

India joacă vreun meci, străzile 

aproape că se golesc. În faţa 

vreunei terase mizere se adună 

împrejurul unui televizor de mici 

dimensiuni un număr variabil de 

bărbaţi indieni conectaţi la 

tensiunea meciului. Evident, nu poţi sta conectat 6 ore. 

E amuzant că tocmai în India sportul cu cea mai mare 

popularitate e cel care durează atât de mult. Ceea ce am 

constatat într-un an şi jumătate de stat aici e că în general 

indienii nu prea au răbdare. Cu toate astea, filmele făcute 

la Bollywood durează şi ele frecvent ceva mai mult de trei 

ore. Dar, atât în cazul cricketului cât şi al filmelor, 

audienţa e destul de animată. Oamenii discută aprins, mai 

vorbesc la telefon iar în cazul filmelor, la jumătatea lor 

există pauza de rigoare. Oricum, a vedea un film alături 

de ei e una dintre cele mai neplăcute experienţe pentru un 

cinefil. Pur şi simplu, nu pot să tacă. În timpul filmului 

vorbesc la telefon şi unul cu celălalt fără a face nici cel 

mai mic efort de a coborî tonul vocii. La Facultate, de 

fiecare dată când rulează vreo peliculă într-una dintre cele 

două săli dotate cu videoproiectoare, se repetă scenariul. 

La filmele europene, e şi mai rău. Se plictisesc mai 

repede… în definitiv, nimeni nu cântă, nimeni nu 

dansează, dramele psihologice sunt cu mult peste puterea 

lor de înţelegere, personajele nu excelează în… 

moralitate, iată tot atâtea motive pentru care a selecta un 

film destinat audienţei indiene e o sarcină nu întotdeauna 

foarte uşoară. Eu unul sunt norocos. Studenţii nu sunt atât 

de numeroşi încât să nu poată fi controlaţi. Iar cei mai 

mulţi dintre ei sunt deja familiarizaţi cu ceea ce înseamnă 

cinematograful european. Nu şi D.S… el nu a rămas 

niciodată până la finalul vreunui film. Am încercat 

comedii cu uşor iz de Bollywood (Nea Mărin miliardar), 

filme de dragoste siropoase şi patetice (Orient Expres), 

capodopere ale cinematografului românesc contemporan 

(California Dreamin`), filme istorice cu mulţi figuranţi şi 

scene de luptă (Dacii, Mihai Viteazul), filme 

internaţionale după cărţi româneşti (La Nuit Bengali)… 

nimic nu pare a-i trezi interesul. E adevărat că engleza lui 

e de nivelul anumitor politicieni români, nu-i permite să 

perceapă mai mult de două-trei idei dintr-o conversaţie de 

10 minute, iar cu româna stă şi mai rău (şi aici aş putea 

face câteva paralelisme cu politicieni români). Limita lui 

maximă de rezistenţă e atinsă la vreo 40 de minute de la 

începerea filmului. Începe să-şi privească insistent 

telefonul de parcă atunci l-ar vedea pentru prima dată şi în 

cele din urmă pleacă. N-aş putea spune că mă deranjează 

gestul… Conversaţiile cu el sunt de o mie de ori mai rele 

decât absenţa oricărei conversaţii. În rarele ocazii când 

discutăm despre literatură, D.S e autorul celor mai bizare 

remarci. În general, dialogul dintre noi e un coşmar. Îmi 

amintesc că voia să ştie cum ar putea să se căsătorească 

cu o fată din România… În mod normal, i-aş fi spus că ar 

fi bine să acceseze ceva siteuri de matrimoniale pentru 

asta şi nu să-şi întrebe profesorul… M-am abţinut. Ar fi 

fost în stare s-o facă. Cea mai 

mare problemă în conversaţiile 

mele cu D.S e că niciodată el nu 

poate percepe tonul ironic. În 

astfel de condiţii, nu mi-a rămas 

de făcut decât un singur lucru: 

să-l evit cât pot de mult în afara 

orelor de curs. 

Relaţia noastră e deja 

tensionată. Într-o duminică, m-a 

sunat de nu mai puţin de 20 de 

ori ca să mă întrebe dacă a doua 

zi avem ore. Se întâmpla la 

câteva luni de la începerea anului universitar, când orarul 

fusese demult stabilit. În cele din urmă, i-am răspuns. 

Credeam că într-adevăr s-a întâmplat ceva grav. Am fost 

destul de enervat şi i-am interzis să mă sune. E o măsură 

radicală pe care nu am mai aplicat-o până acum… e, 

totuşi, o necesitate. D.S aparent a înţeles… acum câteva 

săptămâni şi-a rugat sora să mă apeleze şi să mă anunţe că 

el nu poate veni la următorul curs. M-a amuzat gestul. Au 

urmat la scurtă distanţă câteva sms-uri în care D.S îmi 

descria cu relativ lux de amănunte boala sa. Ceva dureri 

de…oase. Nu ştiu cu exactitate, după primele două smsuri, 

am încetat să le mai citesc. După toate aceste 

incidente, a încercat să îmi ofere un cadou. Un portţigaret 

de piele şi un pachet de ţigări… De un prost gust total 

gestul, dar nu aş putea spune că m-a surprins. L-am 

refuzat încercând să îi explic că un cadou presupune o 

anume doză de familiaritate între cel care primeşte şi cel 

care oferă şi că natura relaţiei noastre (profesor-student) 

nu e compatibilă cu astfel de gesturi. Nu a înţeles. Am 

coborât nivelul discursului până la a-i explica franc că 

pentru mine între cadoul lui şi definiţia clasică a mitei nu 

e nicio diferenţă. Nici asta nu a înţeles… aş fi coborât 

nivelul argumentaţiei şi mai jos de atât, dar mă tem că n- 

aş şti cum… aşa că am renunţat. 

E foarte important în India să rămâi calm… Calm în 

faţa zgomotului infernal de zi cu zi, calm în faţa lipsei de 

politeţe (aşa cum o înţelegem noi, aplicând standarde 

europene), calm în faţa sistemelor greoaie, calm în faţa 

aroganţei deghizate în patriotism, calm în faţa 

superficialităţii sistemului de educaţie, calm în faţa 

obtuzităţii camuflate eufemistic în tradiţie… În general, 

după o vreme, reuşita e asigurată. 

Nu există o altă şansă. Ori pleci, ori încetezi să te 

implici afectiv. Eu unul nu am plecat. Încă… 

___________ 

Foto: Autorul, după “Festivalul culorilor”, Delhi, 

martie 2011 

61

Mic florilegiu de 

poeme nipone 

Kakinomoto no Asomi 

Hitomaro (662-719) 

Ha-uta 

În zori mă abţin 

Pieptenul prin păr să-l trec 

Fie şi puţin: 

Să păstrez pe el mă-ntrec 

Sărutul tău intrinsec! 

Naga-Ié 

Ha-uta 

În casa-n care 

Ai admirat cu mine 

În seri senine 

Luna-nvăluitoare 

Doar ea apare! 

Monné-Sada 

Ha-uta 

În ciuda ceţii 

Ce-ascunde floarea de 

prun, 

O, vântule bun, 

Adu-mi mireasma vieţii 

În zorii dimineţii! 

Saneské 

Ha-uta 

Un nepăsător 

Mi-a remarcat manşeta 

Cu lacrimi de dor. 

Încălcând eticheta 

O făceam pe cocheta! 

Autor necunoscut 

Ha-uta 

În vreme ce merg 

Să văd cireşu-nflorit 

Încep să mă şterg 

De stropii prin care-alerg 

Spre-a fi de flori sorcovit! 

Otomo no Yakomochi 

(718-785) 

Waka 

Atunci când, serios, 

Sunt copleşit de griji, 

Nu-mi mai găsesc 

cuvintele 

Şi-s incapabil să acţionez. 

Tu şi eu, mână-n mână, 

Dimineaţa, 

Ne plimbăm prin grădină. 

Seara, 

Măturăm locul unde ne 

vom culca 

Atingându-ne-n treacăt 

Mânecile albe. 

Nopţile-n care astfel am 

dormit 

Au exista cu-adevărat? 

Pe munte, sus, 

Fazanul auriu 

Îşi strigă perechea 

De pe dealul din faţă. Ci 

eu, bărbat, 

În lumea asta efemeră, 

Te-am părăsit. 

De ce? Aşa a fost să fie. 

Suspin acum, mă 

lamentez. 

Muncit de-aceste gânduri, 

Mă simt opresat. 

De aceea 

Spre a-mi linişti inima 

Pe colinele şi pe câmpiile 

Din Takamoto 

Am plecat să-mi plâng 

paşii. 

Florile erau singure 

Să-şi expună splendoarea 

Şi cu cât le priveam, 

Cu-atât mai mult la tine 

mă gândeam, 

Cum oare aş putea uita 

De ardenta dorinţă ce se 

cheamă iubire? 

Enomoto Seifujio 

(1727-1814) 

Toată lumea-n somn. 

Nimic altceva între 

Lună şi mine. 

Deşi în vârstă 

Fluturii-n crizanteme 

Sunt tot zvăpăiaţi. 

Miura Chora 

(1729-1780) 

Sub briza toamnei 

Cât ar fi vrut să smulgă 

Florile roşii! 

Lună de vară - 

Însă dincolo de râu 

Cine se află? 

Kuroyanagi Shoha 

(1727-1771) 

Să am un penel 

Spre-a zugrăvi flori de 

prun 

Cu parfum cu tot! 

Yomo no Akara 

(1749-1823) 

Ce-ţi doreşti mai mult 

Decât un bol de orez? 

Ne-ndoielnic, bani! 

Tagami Kikusha 

(1753-1938) 

Cu luna pe cap 

Aş dori dori atât de mult 

Să mă plimb pe cer! 

Hattori Ransetsu 

(1754-1799) 

Prima zi din An: 

Pe cerul senin vrăbii 

Ciripind voios. 

O, cât e de trist 

Ţipătul greierului 

Prins de şoriţă! 

La miezul nopţii 

Fluviul cerului şi-a 

Ieşit din matcă. 

Seiho Awano 

(1899-1992) 

Un corb în crivăţ 

Mi-a împuiat capul 

Cu baliverne 

Fulg de nea căzut 

Pe lentila lupei mele: 

Un strop de rouă. 

Drapel în bernă 

Încercând să înnoade 

Firul zilelor 

Aburi aprilini 

Un bou linge pământul. 

Ce siluetă! 

În mare taină 

Primăverii-i duc dorul. 

Simt că-mbătrânesc. 

Cântecului de cuc 

Giruetele nu-i dau 

Nicio replică. 

Există unul 

Rămas c-un singur picior 

Printre alpinişti 

Când îmi spăl părul 

Mă gândesc că implicit 

Îmi spăl sufletul 

Turistul ce sunt 

N-are nimic de făcut: 

Deschid biblia. 

Oprit din tuse-i 

Din ce în ce mai frecvent 

De Tatăl Nostru. 

Tenki Tenno (Nako no 

Oe) (626-672) 

Sub rogojina 

Colibei la seceriş 

În câmp de orez 

Ploaia de toamnă-mi intră 

Adânc până şi-n mâneci. 

Împărăteasa Jitoo 

(645-762) 

E-o vară albă 

Sau primăvara-i din nou? 

Tot ce ştiu e că 

Veşmintele-s uscate 

Pe piscul Kagayama. 

Ooko no Himeko 

(661-701) 

Când fratele meu 

A plecat în Yomato 

A crescut noaptea 

Încât roua zorilor 

Mi-a pătruns în tot corpul. 

Chiar şi însoţit 

E greu să treci muntele 

În plină toamnă. 

Cum ai putea să-l treci tu 

Fără tovarăşi de drum? 

Chômiyo Ichihara 

(1944, Hiroshima) 

Chiar şi copacii 

Ce, totuşi, nu cer nimic, 

Au fraţi şi surori. 

Mă încearcă tristeţea 

De a fi copil unic. 

Selecţie şi traduceri de 

ION ROŞIORU 

62

-Vreau să ştiu dacă sunteţi 

cunoscătoare a limbilor engleză şi 

niponă sau orice altă limbă. 

-Cunosc limba engleza şi am 

certificat de traducător tehnic, primit in 

România acum aprox. 30 de ani. De 

atunci am mai învăţat puţin, cât să iau 

un masterat în TESOL (predarea 

englezei pentru vorbitori de alte limbi) 

la o facultate americană, şi ... un 

certificat "Special A", la Testul de 

Engleză organizat de Naţiunile Unite în 

Japonia. Cunosc limba japoneza 

suficient cât să mă descurc în viaţa de 

fiecare zi şi cât să nu se cunoască după 

accent că nu aş fi născută în Japonia. La 

şcoală însă, nu am fost... aşa că citesc 

foarte puţin în japoneză - doar cât îmi 

trebuie eventual la cumpărături. 

Pentru lucruri complicate primesc 

ajutor de la soţ, fiica mea sau prieteni. 

La şcoală, în România, am învăţat 

germană, franceză şi puţin - latina. 

-Am observat că scrieţi poezie… 

-Da, scriam poezii împreună cu tatăl 

meu în copilărie, dar nu am avut 

permisiune să ne folosim acest talent. 

Am trăit cu ideea că arta este în 

siguranţă numai aici, în lumea mea 

interioară. 

-Mai ştiu despre dvs. că locuiţi în 

Japonia încă din mileniul trecut, cum 

spuneţi chiar dvs. 

-Împlinesc anul acesta 51 de ani şi 

sunt casatorită de 27 de ani. Avem o 

fiică, care termină anul viitor doctoratul 

în inginerie genetică şi va merge apoi 

pe calea ei. 

-Acest fapt mă face să cred că 

putem dezvolta o colaborare fructuoasă. 

Pe lângă producţiile dvs. Proprii, 

vom mai avea nevoie de traduceri 

din limbile niponă şi engleză 

(ceea ce apare în Japonia în această 

limbă). 

-Predau engleza la Universitatea 

Shimane şi la alte colegii şi şcoli din 

zonă, part-time, pentru că altfel ar 

trebui să stau la lucru până noaptea 

târziu. Lucrând part-time, mă întorc, 

totuşi, seara şi nu noaptea. Anul acesta 

(începând din aprilie) am hotărât să 

folosesc o zi pe saptămâna creând ceea 

ce îmi produce bucurie: Arta Vieţii. 

Ce vreau să spun este că pot să scriu 

literatură proprie sau să fac traduceri 

din limba engleza - sunt şi reviste 

bilingve aici; pot de asemenea să 

descriu lucruri pe care eu le văd şi le 

trăiesc, în limba japoneză. 

-Nu ne-ar strica nici câteva 

probleme de teorie literară, dacă se 

poate, privind unele specii specifice 

liricii nipone. 

-Literatura japoneză clasică o cunosc 

dinainte de a veni in Japonia, dar în 

prezent aici este mult mai multă cultură 

"manga" - comics. Îmi plac cel mai 

mult tipurile de poezie Tanka şi Haiku, 

pe care le pot înţelege. În afară de 

literatură, mă pasionează toate artele 

deschise mie aici: ceremonia ceaiului, 

caligrafie, muzica, arte marţiale 

(Karate) şi Quigong. 

* 

"Vatra veche" în japoneză se numeşte 

"Irori" ; eu văd acest nume aşa cum îl 

descriu mai jos: 

cărbuni mocnind în cuib în piatră, 

scântei ascunse sub cenuşă, 

o floare roşie, sub floarea sură, 

ceai cald, miros de pâine coaptă, 

prieteni buni, stând laolaltă 

în jurul vechii vetre, la caldură. 

EUGEN AXINTE 

__________________________________________________________________________________________ 

Oriunde privesc, în ape, pietre, în nori şi flori, văd "spirit". în 

oameni şi in animale, în copaci şi insecte, în toate se simte "spirit", 

"kami", sau "divinitate". 

În apropierea locului unde locuiesc, se află cel mai vechi şi mai 

mare templu Shinto, Izumo Taisha. Templul este construit ca un 

corp omenesc: aleea străjuită de o parte şi de alta de pini uriaşi, 

ducând drept către poarta de piatră Torii...prin care nu se cuvine să 

intri dacă nu te speli întâi în izvorul de la intrare, pe faţă şi pe mâini 

şi chiar în gură, cum faci când mergi în vizită la o iubită. Lângă 

intrare, este o sculptură enormă cu o minge aurie ce se îndreaptă 

zburând pe deasupra unor valuri către un om îmbrăcat în haine albe, 

care o aşteaptă în genunchi, cu braţele deschise. Această minge este 

"spiritul" Divin, "Sakimitama", şi altarul său este în inima omului 

care manifestă iluminarea interioară prin iubire, compasiune, 

bunătate, înţelepciune, şi tărie de caracter. Sakimitama este rotundă 

şi diferă de Magatama, care arată ca o virgulă, deşi Magatama este şi 

el un simbol foarte vechi. 

Templul are zonă sacră în centru - unde cel mai de seamă obiect 

este oglindă şlefuită din metal a zeiţei Soarelui - Amaterasu - în care 

oricine se priveşte vede nu un chip, ci o concentrare de lumină, ca un 

soare în miniatură, simbol al sufletului, lumina spiritului fiecăruia. 

La nord este "capul" care - conform salutului japonez, trebuie să se 

plece cel puţin până la nivelul pieptului (inimii) persoanei cu care 

comunicăm, pentru că... mintea care spune că e mai presus de 

Bunătatea Sufletului nu face decât să ne Mintă. Iar pe margini, sunt 

mii de zeităţi şi spirite pentru tot ce este necesar şi există în viaţa 

noastră, unele aparţinând de mâna stânga, altele de mâna dreaptă. 

Toate sunt importante, aşa cum toate celulele din corpul nostru 

sunt importante, toate sunt sacre şi respectate ca atare, pentru că 

despre fiecare se ştie că are locul său în lume şi partea sa în 

întreg. 

Copiii cresc după un cod moral extrem de strict, dar libertatea 

de conştiinţă este garantată prin faptul că fiecare are posesiune 

deplină asupra propriei fiinţe şi propriului suflet, şi după vârsta de 

20 de ani fiecare devine responsabil pentru acţiunile sale. Până 

atunci, părinţii sunt cei care sunt responsabili, atât mama cât şi 

tatăl, după care copilul devenit adult va acţiona după puterea, 

inima şi mintea proprii. Omul după ce moare se spune că 

traversează o apa mare şi ajunge în Horai, unde locurile sunt ca 

pe pământ, dar armonia este deplină pentru că Horai reprezintă 

îndeplinirea viselor şi dorinţelor fiecăruia. Oamenii trăiesc acolo 

într-o lume construită din propriile vise, iar când se nasc în lumea 

fizică o fac eventual pentru a experimenta o nouă creaţie sau 

pentru a-şi dezvoltă anumite aptitudini. 

În Shinto nu există ideea de cădere din paradis, de păcat, de 

vină, de karma, de sacrificii, nici nu este apreciat un paradis unde 

oamenii se duc să stea degeaba şi să nu facă nimic, poate pentru 

că omul este văzut ca fiind spirit/fiinţă creatoare. Cei care se 

înrăiesc pierd însă şansa de a fi oameni şi intră în lumea spiritelor 

inumane numite "youkai", se întrupează ca fiare sălbatice sau 

rămân ca duhuri care bântuie locurile neumblate; au şi ei lucrul 

lor desigur, dar pe altă cale diferită de cea umană. Oamenii buni 

în schimb devin în spirit - "kami", adică spirite protectoare pentru 

membri ai familiei, îmbrăţişând chiar o anumită zonă, oraş sau 

templu, aşa cum au făcut-o şi în timpul vieţii, aşa cum spiritele 

naturii au în grijă florile, munţii, natura sau chiar vatra casei. 

ADRIANA YAMANE 

63

“AM GOSPODĂRIT BINE TIMPUL DE A 

TRĂI, A CITI ŞI A SCRIE…” 

Cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, poet şi 

dramaturg, critic literar şi apreciat jurnalist, prof. univ. dr. 

CONSTANTIN CUBLESAN (n. 1939) a absolvit Facultatea de 

Filologie a Universităţii “Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca şi a 

desfăşurat o activitate variată: a fost reporter la Radio Cluj, 

redactor la revista Tribuna, redactor-şef la Editura Dacia, 

director la Teatrul National din Cluj-Napoca. În prezent, este 

profesor universitar şi conducător de doctorate la Facultatea de 

Istorie şi Filologie a Universităţii « 1 Decembrie 1918 » din 

Alba Iulia. A scris proză, poezie, dramaturgie, literatură SF. Este 

autorul unor valoroase lucrări de critică literară, dintre care 

amintesc: Miniaturi critice (1968); Teatrul – Istorie şi 

actualitate (1978), Opera literară a lui Delavrancea (1982), 

Opera literară a lui Ion Lăncrănjan (1993), Eminescu în 

conştiinţa critică (1994), Ioan Slavici interpretat de Constantin 

Cubleşan (1994), Eminescu în perspectivă critică (1997), 

“Luceafărul” şi alte comentarii eminesciene (1998), Caragiale 

în conştiinţa critică (1999), Eminescu în orizontul criticii (2000), 

Romancierul Rebreanu (2001), Moara cu noroc de Ioan Slavici 

(2001), Eminescu în oglinzile criticii (2001); Antologia basmului 

cult, (2002), Caligrafii “Caligrafului” (Foiletoane critice - 

2002), Eminescu în reprezentări critice (2003), Clasici şi 

moderni (Studii literare - 2003); Romulus Cojocaru. Poetul. 

(2004), De la tradiţie la postmodernism (2005), Dicţionarul 

personajelor din teatrul lui Lucian Blaga 

(Coordonator - 2005), Eminescu în privirile 

criticii (2005), Efigii pe nisipul vremii 

(2005); Eminescu. Ciclul Schillerian 

(2006); Ion Creangă în conştiinţa criticii 

(2006). Bine primit de public a fost volumul 

apărut în 2010 la Editura Gramar : « În jurul 

începuturilor romanului românesc”. 

* 

-Din acest an ziua de 15 ianuarie 

are o dublă semnificaţie pentru 

România, deoarece la această dată, 

pe lângă ziua lui Eminescu, se 

celebrează cultura română. Fixarea 

Zilei Culturii Române în 15 ianuarie 

este în favoarea sau în defavoarea lui 

Eminescu? 

-Mi se pare că sunt în situaţia unui 

personaj al lui Moliere, care află noutăţi 

ştiute de toată lumea de multă vreme. 

Iată, eu abia acum aflu că s-a decretat o 

zi a Culturii Române. Aşa cum este o zi 

a pompierilor, o zi a femeilor, o zi a 

luptei împotriva fumătorilor, o zi a mersului pe jos şi 

aşa mai departe, de ce n-ar fi şi o zi a Culturii Române? 

Probabil că numai asta ne mai lipsea. Încă un moment 

festivist... La urma urmei, nu poate fi rău dar la ce 

foloseşte?! Credeţi că dacă se vor organiza conferinţe, 

simpozioane, manifestări omagiale în oraşe sau la sate, 

jubilând că avem... o cultură... aşa cum o avem... va fi 

în folosul cuiva?! Sau a ceva?!... Dacă ne uităm bine în 

jur, la tot ce se petrece azi cu noi, foarte uşor putem lua 

seama că nimeni nu dă doi bani pe cultură. Nimeni, în 

sensul oficialităţilor, adică a celor care gospodăresc sau 

ar trebui să gospodărească ţara asta... Cultura nu se face 

într-o zi anume din an şi în restul anului nu. Cultura 

unui popor n-are nicio legătură cu festivităţile dintr-o zi 

decretată a fi... a Culturii. Dar, mai bine să nu vorbim. 

Oricum, nu vom rezolva nimic, noi doi, din marile 

probleme cu care se confruntă cultura noastră la ora 

actuală... În ce-l priveşte pe Eminescu... Cred că nici 

nu-l ajută, nici nu-i strică... Am fost invitat recent, în 15 

ianuarie, la o activitate, organizată de o instituţie de 

cultură, pentru omagierea poetului. Am regretat 

profund că m-am dus şi în sfârşit am zis şi eu că decât 

aşa, mai bine să-l lăsăm în pace pe Eminescu, să-şi 

doarmă somnul lin şi să-i citim opera, pe cât se poate, în 

linişte şi cu smerită reculegere... Pe lângă nelipsitele 

melodii pe versurile lui Eminescu, interpretate de un 

cor... binevoitor, s-a ţinut şi o... prelegere din care am 

aflat, în sfârşit, o noutate, în ce priveşte interpretarea 

Luceafărului. Anume că Demiurgul nu i-a dat voie lui 

Hyperion să se căsătorească cu Cătălina pentru a nu 

face împreună copii, ştiut fiind (?!) că întotdeauna 

odraslele rezultate dintr-o asemenea acuplare a unei 

fiinţe nepământene (Zmei, Blauri etc.) cu o 

pământeană, a produs monştri, care au fost defavorabili 

omenirii!!... Nu ştiu dacă e de râs ori de plâns. Dar, 

oricum, era mai bine fără... Cred că ar trebui mai întâi 

să învăţăm a-l citi pe Eminescu. Ori, asta se poate face, 

în primul rând, prin şcoală. Dar nu printr-o şcoală în 

care, vorbind, bunăoară, despre Sara pe deal, să-i 

enumeri acesteia metaforele, verbele, rimele etc., pentru 

a concluziona contabiliceşte că poezia corespunde 

parametrilor capodoperei. Concluzia 

poate fi justă din punct de vedere 

statistic dar, citit astfel textul, elevul 

nu va simţi nimic din fiorul liric al 

poeziei. Şi atunci, nu mai e de mirare 

să auzi pe cutare sau cutare zicând: 

mie Eminescu nu-mi spune nimic... şi 

în această privinţă ar fi de discutat şi 

de lămurit multe cele, pentru care noi 

acum n-avem nici timpul necesar nici 

cadrul care să ne dea garanţia unei, 

cât de cât, eficienţe. 

-Consideraţi că existenţa 

unei zile naţionale a culturii 

poporului român va contribui la o 

revigorare a interesului cetăţenilor 

pentru cultură în general şi pentru 

literatură în special? 

-Nu cred. Ce folos de ziua 

aceasta dacă toate bibliotecile săteşti 

au fost desfiinţate. → 

LILIANA MOLDOVAN 

64

Dacă în fostele cămine culturale de la sate activitatea se 

reduce la organizarea de nunţi spectacole de zile festive. 

Dacă nu există o reţea – particulară sau de stat – prin care 

să se difuzeze presa în condiţii normale – revistele de 

cultură nu circulă; la Cluj nu poţi citi o revistă care apare 

la Iaşi, aşa cum nici cei de la Turnu Severin nu au cum să 

citească o revistă ce apare la Focşani. Şi aşa mai departe. 

Cărţile, de asemenea, au un circuit prost. Care au. Cele 

mai multe edituri nu difuzează cartea, ci o pun în braţele 

autorilor ca aceştia să facă ce-or ştii cu ea. La drept 

vorbind, acestea nici nu sunt edituri, ci organizaţii 

prestatoare de servicii. Vine omul cu manuscrisul şi cu 

banii, iar editorul îi tipăreşte atâtea exemplare câte îi sunt 

solicitate. Mai mult, foarte puţine edituri – să le spunem 

totuşi edituri tuturor acestor firme care au ca obiect al 

muncii producţia de carte – nu trimit numărul de 

exemplare pe care legea îi obligă să le trimită la fondul 

central, de unde acestea ar ajunge în marile biblioteci ale 

ţării. Legea este ignorată. Şi nu se întâmplă nimic. Ca de 

altfel cu atâtea alte legi, în ţara asta. Bibliotecile nu au 

bani pentru achiziţii decât aşa, de formă, şi atunci, dacă o 

carte nu există într-o bibliotecă e ca şi cum ea n-ar exista... 

Oho, câte alte lucruri n-ar mai trebui făcute pentru o viaţă 

culturală normală în ţară, dincolo de Ziua festivă a 

Culturii Române!... 

-Statistica demonstrează că atracţia publicului 

pentru cărţi scade de la un an la altul. Ce putem face 

pentru a opri acest fenomen şi mai ales cine ar trebui 

să intervină în acest sens? Şcoala, bibliotecile editurile 

sau scriitorii înşişi? 

- Cu toţii la un loc. Interesul pentru a citi o carte scade 

pentru că nimeni nu le cere copiilor să citească o carte. 

Suntem cu toţii îndemnaţi să accesăm internetul, de unde 

poţi afla tot ce vrei. Nimic mai fals. Internetul ăsta nu ştie 

altceva decât ce i se bagă în cap de către unii sau alţii. Şi 

asta depinde de cel care introduce pe internet cultura. Ce 

fel de carte, ce fel de informaţie, ce fel de comentariu etc. 

Pe vremuri – nu sunt câtuşi de puţin un nostalgic după 

vremurile trecute – de bine de rău oamenii aveau în casă o 

biblioteca mai mică sau mai mare, cu mai multe sau mai 

puţine cărţi. Citite sau urmând a fi citite cândva. Acum nu 

prea vezi în apartamentele oamenilor biblioteci. Oamenii 

n-au timp să citească, n-au deprinderea să citească, nu-i 

obligă nimeni să citească, n-au bani să cumpere cărţi, care 

sunt scumpe pentru salariile lor... Autorul ce poate să 

facă?... Exista în vremurile trecute o lună a cărţii la sate. 

Organizată mai bine sau mai rău. Dar în luna aceea se 

formau echipe de câte cinci-şase scriitori care mergeau 

într-o localitate, se întâlneau cu cititorii, care veneau la 

şcoală sau la Căminul cultural, îi ascultau pe scriitori 

citind din creaţiile lor şi pe urmă se încingeau discuţii pe 

teme literare sau culturale, de nu se mai puteau termina. E 

drept, vor zice unii mucaliţi, că asta şi datorită vinului sau 

palinicii, cârnaţilor fripţi sau slăninei cu ceapă, puse pe 

masă după lecturile oficiale. E drept. Dar vorba e că 

scriitorii se făceau cât de cât cunoscuţi... Mi s-a întâmplat, 

astă-vară, în Baia Mare, să mă oprească, pe stradă, un 

domn: Dumnevoastră sunteţi... Da, i-am răspuns. Nu mă 

puteţi ţine minte. Eram elev când aţi venit într-o iarnă la 

noi şi aţi citit o povestire care mi-a plăcut foarte tare. Deatunci 

v-am urmărit şi când v-am văzut o carte în librărie 

sau la bibliotecă am luat-o şi am citit-o... Vă daţi seama, 

am fost flatat să aud una ca asta aşa că l-am întrebat: Şi 

acuma ce faci? Zice el: am urmat Facultatea de ştiinţe 

economice şi în prezent lucrez la o firmă. Nu-mi merge 

prea rău. Dar îmi place să citesc... Iar pentru asta îmi 

fac timp aproape zilnic... 

-Pe scena teatrală situaţia este similară, sălile de 

teatru nu mai sunt aşa de aglomerate ca în trecut. 

De ce mergeau oamenii la teatru în trecut? Ce îi 

îndepărtează astăzi de lumea Thaliei? 

- Din nefericire, astăzi teatrul clasic nu mai e prezent 

pe scenele noastre decât în... prelucrări, în... adaptări 

regizorale, interesante, nimic de zis, dar eu cred că este 

trădat autorul şi textul original. Regizorii, în cele mai 

dese cazuri, elaborează nişte scenarii pe care 

construiesc apoi spectacolul... Am să vă dau un 

exemplu. Mai acum vreun an-doi, am fost invitat la 

Teatrul Naţional din Cluj, la premiera piesei cu 

Pescăruşul, de Cehov. M-am bucurat şi am acceptat 

numaidecât. La intrarea în sală însă am constatat că 

spectacolul nu este montat pe scena mare, iar pe scena 

mare erau instalate câteva rânduri de bănci, în trepte, 

evident, pentru ca spectatorul să poată vedea mai bine 

mijlocul trilateralului alcătuit astfel, în mijlocul căruia 

urma să se desfăşoare acţiunea. Mă rog, mi-am zis, s-a 

optat pentru o formulă de studio. Raţiunea mi-a scăpat. 

Dar am început să mă dumiresc numaidecât la ce fel de 

spectacol aveam să asist. Pe scenă erau două scaune, 

cam rebegite, o masă de lemn, din acelea pe care le 

improvizează excursioniştii la munte, apoi un podeţ de 

scânduri ce ducea undeva în fundal, spre perdelele 

lăsate şi bine garnisite cu stufăriş. Mi-am zis: dacă e 

pescăruş de ce n-ar fi şi stuf... Ei, bine, a început 

spectacolul. Au intrat în scenă două dame îmbrăcate 

într-un fel de rochii cu zdrenţe, ce atârnau pe ele de 

parcă ar fi fost de căpătat, evident cu părul despletit, în 

laţe, şi strigau de mama focului spunând replicile care, 

nu garantez că erau toate ale lui Cehov. S-au agitat ele 

ce s-au agitat în jurul mesei până ce a venit un domn, 

ceva mai bine îmbrăcat, care nu mai ţipa, în schimb 

mârâia ceva in-inteligibil, şi după ce a dat pe gât votca 

dintr-o stacană cât o halbă, s-a ridicat hotărât, a 

înşfăcat-o pe una din damele ce-i ţineau companie, a 

întins-o pe masă şi, cum se zice, i-a tras-o, cu toată 

patima în văzul spectatorilor... Nu sunt un pudibond, 

dar chestia nu mi-a plăcut şi m-am ridicat imediat 

ieşind din... sală. M-a ajuns din urmă secretara literară a 

teatrului, ca să întrebe de ce plec. Cred că am greşit 

adresa, i-am răspuns. Am venit la Cehov şi am dat peste 

un autor de texte sexi... N-am mai călcat prin teatru 

până la un moment dat când, un mare regizor - şi chiar 

e un regizor mare – a montat o piesă a unei autoare 

englezoaice. Nu pot rata evenimentul, mi-am spus şi am 

fost prezent la spectacol, de la care am plecat iarăşi 

înainte de final. Era o piesă despre angoasele unei 

lesbiene. Ori, chestia asta pe mine nu mă interesează 

câtuşi de puţin. Probabil nici pe alţii şi atunci nu prea 

calcă pragul teatrului... A teatrelor, pentru că peste tot 

se abuzează de sex, de porno, de ţipete, de obscenităţi... 

Ori la o chestie din asta te duci o dată sau cel mult de 

două ori ca să vezi drăcovenia, după care, dacă eşti 

sănătos la minte şi întreg la trup nu mai calci peacolo... 

S-ar putea ca acest lucru să fie unul din 

motivele pentru care lumea nu prea frecventează 

teatrul... Dar, poate mă înşel... Nu?!→ 

65

-Din 1964, sunteţi membru al 

Uniunii Scriitorilor, în această 

calitate aţi desfăşurat şi desfăşuraţi 

o activitate literară intensă şi 

variată. Aţi scris poezie, proză şi 

teatru, aţi creat literatură pentru 

copii, sunteţi autorul unor tratate 

valoroase de critică şi istorie 

literară, sunteţi profesor 

universitar. Din 2005, conduceţi 

doctorate în specialitatea: 

literatura română. Cum aţi reuşit 

să realizaţi atâtea lucruri într-o 

viaţă de om? Cine sau ce v-a 

inspirat? Unde aţi găsit o aşa de 

mare energie şi putere de creaţie? 

-Mai în glumă, mai în serios, am să 

vă răspund că totul se datorează unei 

bune gospodăriri a timpului. A timpului de a trăi, a 

timpului de a citi, a timpului de a te recrea, distra şi în 

fine, a timpului de a scrie. Dacă faceţi un simplu exerciţiu 

de voinţă şi scrieţi în fiecare zi o pagină, veţi constata că 

la finele anului aveţi o carte de 365 de pagini, sau două de 

câte două sute, să zicem. Am făcut acest exerciţiu pentru 

că eu mi-am dat seama foarte curând că nu sunt un geniu, 

nici măcar că nu am un mare talent. Şi nici nu mi-am 

propus să ajung un clasic al literaturii noastre sau 

universale, cum se cred foarte mulţi scriitori pe care îi 

cunoaşteţi şi dumneavoastră foarte bine... De la vârsta de 

16 ani, din liceu încă, plăcându-mi să citesc şi mai şi 

scriind eu şi câte o poezie sau o prezentare de carte (cum 

ne cerea profesorul I.D.Sârbu, pe care l-am avut în clasa a 

zecea, la Cluj, şi care ne cerea să avem un caiet de lectură 

în care să notăm ce am citit în săptămâna trecută, să ne 

spunem părerea despre opera respectivă, el controlândune, 

întotdeauna, sâmbăta) am hotărât că eu voi trăi din 

scris. Nu ştiam încă prea bine din ce fel de scris, dar ştiam 

ca vreau să ajung un profesionist al scrisului. Nu mai 

mult... Ca student, am început să public prin revistele 

Steaua şi Tribuna, dar şi prin alte reviste literare sau 

culturale din ţară. Am început să scriu reportaje pentru 

ziarul local şi să realizez mici materiale pentru Studioul 

de Radio Cluj. Aşa se face că am început ca ziarist. Apoi, 

când am trecut în redacţia revistei Tribuna mi s-a cerut să 

scriu recenzii şi cronici literare. Am devenit, ca să zic aşa, 

critic literar şi calitatea asta mi-am păstrat-o până azi. De 

la o vreme, tot la Tribuna, creându-se un fel de mic 

hiatus la sectorul de critică teatrală şi ştiindu-mă pe mine 

prezent la toate premierele de la Naţional ca şi de la 

Teatrul maghiar (Am învăţat limba maghiară pe stradă, la 

Huedin, unde am început şcoala şi unde ne jucam 

împreună copii români şi maghiari, în ciuda faptului că 

părinţii noştri ne vorbeau despre grave conflicte, despre 

tragedii, petrecute în oraş şi în zonă, la cedarea Ardealui 

de Nord. Noi habar nu aveam. În fine...), mi s-a cerut să 

scriu cronică teatrală... Activând în cercurile S.F., foarte 

puternice pe atunci, cu mari colocvii organizate în ţară şi 

în străinătate, am scris despre acest gen de literatură şi la o 

conferinţă de la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti, fiind 

eu vehement împotriva tehnicismului exagerat în scrierile 

de la acea vreme, Ion Hobana şi Adrian Rogoz m-au 

îndemnat, poate în glumă, dar eu am luat-o în serios, să 

scriu proza S.F., fără tehnicisme. M-am încumetat şi aşa s- 

a născut volumul meu de debut, 

Nepăsătoarele stele, povestiri S.F. 

volum destul de bine primit de critică. 

Nu mai continui. Toată viaţa mea de 

scriitor a fost un pariu cu mine însumi. 

Nu cu istoria literară, cu atât mai puţin 

cu gloria... Uneori am câştigat pariul, 

alteori l-am pierdut, dar am scris 

pentru că altfel nu cred că aş fi putut 

trăi... Şi acum, în fiecare dimineaţă pe 

la cinci-cinci şi jumătate mă trezesc, şi 

cât e linişte în casă, scriu. Dacă e bun 

sau nu acest program, numai 

Dumnezeu ştie. Dacă, ce scriu eu are 

valoare, iarăşi e o chestiune pe care o 

apreciază alţii. Eu însă scriu pentru că 

mă consider un scriitor care trăieşte 

din munca sa de scriitor, în primul 

rând. Deci, un profesionist. Atâta tot. 

-Deşi ezit, nu pot evita să nu vă întreb ce proiecte 

literare doriţi să realizaţi? 

-Ce pot să vă spun e ca vreau să termin până prin 

vară o carte - începută mai demult, dar mereu întreruptă 

din felurite pricini – despre nuvelistul Rebreanu. Pentu 

că eu cred că nuvelistul nu e cu nimic mai prejos decât 

alţi scriitori de proza scurtă de la noi şi chiar de aiurea, 

şi dacă nu ar fi scris romanele acelea extraordinare, ar fi 

rămas în conştiinţa scrisului românesc ca un bun 

nuvelist, alături de Sadoveanu, Agârbiceanu, Galaction, 

Gib.I. Mihăescu, Gârleanu ş.a. Cartea mea o să fie o 

întreprindere de proporţii, pe care sper s-o duc la bun 

sfârşit, în bune condiţii. Dar, până atunci, vă recomand 

cartea ce mi-a ieşit acum, la finele anului trecut, la 

Editura Gramar din Bucureşti, o editură ce acordă mare 

atenţie scrisului românesc, o carte ce se intitulează În 

jurul începuturilor romanului românesc şi care, cred 

eu, n-ar trebui să lipsească din bibliotecile profesorilor 

noştri de română, fiind vorba de un capitol de istorie 

literară extrem de interesant şi chiar pasionant. 

-Am descoperit că vă place să călătoriţi. Dintre 

ţările pe care le-aţi vizitat există un loc pe care aţi 

dori să-l revedeţi sau o destinaţie turistică unde aţi 

vrea să poposiţi? 

-În China m-aş duce oricând şi aproape 

necondiţionat. Am vizitat, cu câţiva ani buni în urmă, 

provincia Younnan, care mi-a lăsat o impresie 

extraordinară. Dar China e mare şi sunt sigur că 

pretutindeni ai de văzut lucruri pe care niciunde 

altundeva nu le poţi vedea... Ce destinaţie m-ar tenta în 

viitor?... Destul de multe, numai că tare mă tem că nu 

voi putea ajunge decât în foarte puţine locuri... Mă 

tentează ţările nordice. Am vizitat, tot aşa, o mică parte 

din sudul Suediei şi mi s-a părut că mă aflu într-o altă 

lume: a liniştii, a calmului, a respectului faţă de oameni, 

a bunăstării, a libertăţii de a fi orice... Am acasă o 

întreagă colecţie de DVD-uri cu itinerarii de prin toată 

lumea. Când sunt obosit, dau drumul imaginilor de pe 

aceste DVD-uri şi mă simt foarte bine călătorind chiar 

şi aşa, la modul virtual, cum s-ar zice. E plăcut să stai 

în fotoliu şi să călătoreşti, totuşi, prin toată lumea. Vă 

îndemn să încercaţi şi dumneavoastă asemenea 

călătorii, pline de farmec şi de surprize. 

66

Pe când de-abia-mplinea zodia de 

argint, 

Lidia a fost ucisă. 

Saian a găsit-o, 

Întinsă pe nefăcut-i pat regesc cu 

baldachin, 

încrustat metalic cu soarele-răsare. 

Nu s-a găsit sabia, dar a fost prins 

inorogul, 

Care, reunoscând, a motivat că 

Invidia l-a-ndreptat. 

Prin ocheanul întors, 

s-a descoperit că marea suferinţă o 

purta, 

Toată lumea a putut să vadă analiza pe 

net. 

* 

Aşternută în sicriul salvator, 

Tristeţea-şi reflecta 

pe chipul meu, 

Cum a putut să moară? 

Mă întrebam. 

Nu e ea zeiţa? 

N-a spus ea că-n vene n-are roşu sânge? 

Nici verde, nici albastru? 

Veşnic, ca un astru, 

Tenace, să vegheze ea, 

Doctorii au căutat şi au aflat 

Are un vîrf de sabie sau ciob de astru... 

În strânga sus, pe centru... 

Alt... n-au găsit. 

Inimă n-au găsit, cel puţin, nu acel 

organ 

care îi face pe oameni să-şi spună fraţi. 

Mai recunosc că ar fi putut face 

combustie, 

căci metalul 

ar fi putut să fie prea încins. 

* 

Nici florile, nici răchita, nici trestia nu 

i-au slujit. 

Pe drumul de veci au plâns-o: 

Oricare metal, cu care ea avea 

rezonanţă magnetică, 

Închinatu-s-au săbiile lumii, 

la procesiunea ei 

Cele mai puternice trei coroane 

împărăteşti 

s- ar fi dorit depuse la picioarele ei, 

dorindu-se pe aceeaşi cruce cu ea, 

în cuie ele s-ar fi transformat. 

A vuit şi a cântat totul pe pământ, 

şuruburile, cuiele, uşile încuietorile, 

şpaclurile 

urzitoare cu mâini vindecătoare, 

toată suflarea ţinută, 

care avea o undă de metal în ea. 

* 

Coroanele de brad purtau peceţilendurării: 

„Pleacă dintre noi un om adevărat, 

martir a suferinţei, prea visător... 

Pleacă dintre noi un drept cugetător, 

prea impulsiv... 

Pleacă ditre noi o femeie prea 

imperfectă... 

Pleacă dintre noi un om iubind, prea 

neştiut... 

Pleacă dintre noi un şambelan, prea 

neînţeles... 

Pleacă dintre noi un ambasador, un prea 

prost actor...” 

Din poziţia în care mă aflam 

mai mult nu vedeam. 

* 

Când a-nceput prohodul, 

părintele a predicat: 

„În lumea asta veşnică, 

Împărăţia cerului e trecătoare: 

Acum îţi vine-n minte, acum dispare. 

Suferinţa lumii ăsteia e veşnică 

Fericirea din cealaltă lume 

este o imagine trecătoare: 

Acum îţi vine-n minte, 

acum dispare.” 

* 

Citind cuvântu-l zeiţei 

de adio, 

sughiţu-l năpădea, 

„Oameni metalici, m-am străduit, 

Să seamăn cel mai iubit giuvaer. 

La orice pas am pus câte-o sămânţă, 

de fiecare dată în acel loc 

am ales răpciune. 

Imi cer iertare 

pentru neobrăzare, 

Pentru... neîndemânare 

Poate că toate lucrurile câte sunt 

Nu au nimic cu noi, sunt sterpe. 

Însă... noi între noi 

avem... 

Orologiul meu sfârşeşte lumea, 

vocea metalică a giuvaerului neîmpărţit 

o iau cu mine, 

în păcatul lui, 

de-a nu fi ştiut să păstreze tăcerea 

focului 

în rest, vă las vouă, 

la fel de vechi, la fel de nouă, 

toate lucrurile din cutia Pandorei, 

cu regretul de-a nu le fi putut, ca pe 

terorişti, răpune. 

Trăiască oamenii cu feţe albe, ca zeii, 

doar aşa, am putea pătrunde şi noi 

tainele 

şi am purta culoarea proprie a 

giuvaerului nedăruit! 

Au fost clipele de răscruce şapte, când, 

Sub ochii cenuşii, ai timpului, 

încolăciţi pe orbite ca şarpele. 

Am cunoscut existenţa îndurătoare 

a Dumnezeului cambrat de durere. 

Şoapte repezi şi secrete vorbesc despre 

sugestii... 

învineţiţe în nopţi asaltate 

poate... 

de atâta concentrare. 

Părăsesc lumea albastră, verdea 

măiastră 

În dumnezeul spectral incolor. 

Nu cred, însă, într-o altă lume. 

Tors-am ani şi ani aceste iţe în piele, 

generic tatuate între paralele... 

Meridiane suprapuse, între poli 

cugetători. 

Să fiu... cum credeam că voi fi şi 

voiaţi! 

Onor de oameni, argintaţi... 

Să cred că burta e burtă şi pielea e 

piele... 

Murdăria trebuie să fie, 

Boala, disperarea increata, trebuie să 

vieţuiască-n noi. 

Fuga lui Enea nu e pentru grăbire, ci 

pentru întârziere... 

Un zeu are atâta putere câtă... 

îşi rupe din suflet să spună. 

Ah... soarelui pe care, galben, l-am 

îmbrăţişat... 

Ah... omenilor, pe care în vreascuri 

veştezi, 

Căldura v-a înceţoşat 

întrun metal contorizat. 

* 

Cu desenul somnambul al soarelui, 

faţa zeiţei era de cupru celest, cemental: 

o mumie de reflector metal, 

iar cei din jur parcă se transformau 

într-un oţel osificat, alabastru incinerat. 

În gândul celor de aici, 

Ea s-a desprins vioaie de orice 

N-a putut îndura 

în simbioză, suferinţa. 

* 

Planul secret 

e transparent necunoscut, 

dar nu e simplu de făcut. 

Chirurgii de castan au încercat 

să opereze nimbul, 

prinzâd cel mai sfânt iatagan, 

cu forţa a şapte stihii: 

Motivul crimei? 

E acelaşi cu cel al morţii 

pisicii de cartier sau al timpului 

caki de efemer. 

VIORICA LAZĂR 

67

Natya shastra a fost dezvăluită de Brahma, se spune la 

începutul primului tratat de artă dramatică al Indiei şi al 

lumii. Ne-a reamintit aceasta Priyadarshini Shome, din 

fruntea grupului Natyanova, în Bucureşti şi la Târgovişte. 

Nu-i vom uita niciodată pe cei şapte: Priyadarshini Ghosh 

(Shome), Mohana Iyer, Kajal Hazra, Chandreyee Sengupta, 

Paulomi Mukherjee, Pinki Mondal, Rajendra Panchal. 

Împreună cu Maria Pomohaci, suntem singurii români 

care am participat la toate apariţiile, între 21-23 februarie: 

conferinţă de presă la Clubul Calderon, spectacol la 

ARCUB, tribut lui Tagore, la Teatrul Naţional Bucureşti, 

spectacol la Teatrul Municipal din Târgovişte, atelier de 

dans indian la Calderon. Asociaţia Culturală Româno- 

Indiană s-a bucurat de parteneriat cu scenele şi instituţiilegazdă 

prin Ilinca Tomoroveanu, Adriana Popescu (Teatrul 

Naţional Bucureşti), Mihaela Popescu (Calderon), Anca 

Negulescu, Rodica Paliga (Colegiul Naţional „Mihai 

Eminescu”), Dan Ţopa, Marta Bănescu (Teatrul 

Municipal Târgovişte), Mihai Stan (Societatea Scriitorilor 

Târgovişteni), Gheorghe Neagu (Oglinda Literară). 

I-am sugerat, norocos, din timp, doamnei Priadarshini 

Shome să celebreze, prin dans, cel de-al 150-a an de la 

naşterea lui Rabindranath Tagore, chiar lângă bustul său 

de la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”, dezvelit în 25 

septembrie 1998. Bustul, am aflat ulterior, tocmai trecuse 

în muzeu, până când se va termina refacerea holului 

Naţionalului bucureştean, dar idolul s-a făcut icoană 

printr-un vast tablou azuriu lucrat de pictorul Neculai 

Hilohi anume, în zilele premergătoare tributului. Salutând 

simbolicul omagiu al Natyanova, E. S. Debashish Chakravarti, 

ambasadorul Indiei, a făcut trimitere la conferinţa pe 

care Gurudev a ţinut-o în 23 septembrie 1926, în clădirea 

de atunci a teatrului, cu un mesaj actual şi astăzi. Pe 

muzica a patru cântece tagoriene, în 

bengali – „Dumnezeu a trimis 

omenirii muzica pentru ca omenirea 

să devină o simfonie de acorduri şi să 

cânte o serenadă divină” - Natyanova 

a dansat, ca într-un templu, noutatea 

propriului nume, în continuitate 

creativă cu Rabindra Nritya (Tagore a 

scris peste 2 200 cântece şi a compus 

aproape 500 melodii), Nava Nritya 

(dans nou), Anibandha nritya (dans 

descătuşat), Fusion Dance. 

Spectacolul în două părţi – Brahmand 

(Cosmosul) şi Hiranya Garbha 

(Pântecul/Oul de aur) – a fost urmărit 

de sute de spectatori la Bucureşti şi Târgovişte, celor mai 

mulţi revelându-li-se pentru prima oară o artă supremă. 

Pentru unii, fie şi şocul Creaţiei dansate pe versete din 

Rigveda ori Yoga prefăcând izvorul în ocean de înţelesuri 

nemijlocite ar putea fi primul pas autentic spre universul 

culturii indiene. 

Ne-am împărtăşit din bună parte a celor opt stiluri de 

dans clasic indian: Baratha Natyam (originar din statul 

Tamil Nadu), Kathak (Uttar Pradesh), Kathakali (Kerala), 

Kuchipudi (Andra Pradesh), Manipuri (Manipur), 

Mohiniyattam (Kerala), Odissi (Orissa), Sattriya (Assam). 

Poate prima oară în 

România, am făcut 

cunoştinţă cu forma 

dintâi a artelor marţiale, 

Kalaripayattu. 

Libertatea conferită de 

componenta improvizatorie 

„nova” (şi nouă şi 

stea ultraluminoasă) se 

va fi comunicat instantaneu, 

nemaicomple-xând cu infamiliaritatea 

profunzimilor sanscrite. 

N-au lipsit iniţiaţii, coregrafi, dansatori, indianişti, 

yoghini locali, tinerime în căutare de moksha (mântuire), 

scriitori, diplomaţi, politicieni, copii. Nimeni nu ar putea 

preciza vreodată efectul trecerii fulminante a acestei 

trupe, ca a lui Tagore cândva, prin sufletele atâtor 

privitori seduşi ca de o divinitate în oglindă. Şi Eliade va 

fi schiţat, la 19 ani, o decizie de sine în conextul Tagore- 

Bucureşti. 

Tandava, rugăciune către Shiva. Imn zeiţelor Ratri 

(noapte) şi Usha (zori). Plecăciune zeilor elementelor: 

Agni (foc), Varuna (apă), Vayu (aer). Shiva este zeul 

dansului. Conceptele mistice animă dansul-credinţă: 

bhakti sringar (iubirea mistică); jivatma (sufletul 

individual) setos a se uni cu paramatma (sufletul 

dumnezeiesc), tandava (dans masculin) cu lasya (aspectul 

feminin), Shiva-purusha cu Prakriti-shakti-kundalini. 

Muzica sanskrită înseriază mantrele absolute, 

Gayatry, Rudra, versetele universale vedice – Rigveda: 

„The germ that still lay covered in the dusk burst forth” 

cf Eminescu, „Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi 

şi singur” - până la cântece populare sau Sundarya 

lahari (Frumoasa unduire) a lui Shankaracharya: 

“Shiva shakti una de nu-i cu puterea-i cel augural /Nu 

poate zămisli nici măcar să se urnească din loc nu 

poate/ Şi cum fără virtute ar 

îndrăzni cineva să ţi se prosterneze 

în rugă / Tu venerată de zeităţile 

facerii proteguirii şi distrugerii”. 

Ziarul Adevărul reproducea în 19 

noiembrie 1926 un autograf în 

limba bengaleză al lui Tagore (de 

fapt, un citat din Gitanjali, poemul 

său premiat cu Nobel în 1911): 

„Thou hast made me known to 

friends whom I knew not. Thou 

hast given me seats in homes not 

my own. Thou hast brought the 

distant near and made a brother of 

the stranger.” / „Tu m-ai făcut 

cunoscut prietenilor ce nu-i ştiam. Tu mi-ai dat scaune 

în case ne ale mele. Tu ai adus depărtarea aproape şi 

ai făcut frate din străin.” 

Natyanova, în anticiparea lui Lucian Blaga: “O, vreau 

să joc cum niciodată n-am jucat!/Să nu se simtă 

Dumnezeu/ în mine/ un rob în temniţă – încătuşat”. 

GEORGE ANCA 

___________ 

Foto: NICĂPETRE, “CARIATIDĂ CU 

ŞARPELE”, 1968, Muzeul Din Galaţi 

68

(II) 

Un gest. Un gest simplu. Întinderea mâinii. Firesc. 

Relaxat, fără ascunzişuri şi umbre. La lumină de zi. Ori la 

flacăra ochilor. 

Şi cum se mai rostogolesc din ochii tăi, ghemele 

strălucitoare de rouă! 

„Mâna ce mi-a-mprăştiat / Părul şi gândurile / Îmi 

amestecă pe carte / Toate rândurile / Rămân uitându-mă 

pe geam / ca după tine / Şi tot aştept pe cineva / ce nu mai 

vine”. (Nostalgie – compozitor – Marius Nistor. Textier: 

Demostene Botez. Interpretă: Angela Similea). 

De vreme ce pot să mai plâng la aceste versuri, nu e 

totul pierdut. 

Versuri de omăt. Versuri scrise cu neauă. Gânduri în 

trecere, vorbe fugare. Tristă petrecere, semn de mirare. 

Versuri ca neaua cad viscolite, sună vâlceaua, gânduri 

iţite. 

Nimic mai trist, mai inutil, decât un brad de Crăciun cu 

instalaţii, globuri aurii şi lumini colorate, care nu 

luminează pe nimeni! 

Cine să mai încingă o horă singur, în jurul bradului de 

Crăciun? Doar un nebun... 

Zeci de ani (de fapt, toată viaţa) - am avut o spaimă 

îngrozitoare. O construiam precum îşi construieşte 

păianjenul pânza. Încă din vară, mă apuca o frică 

(diabolică?) că nu o să am cu cine petrece revelionul. 

Ceva teribil de superstiţios. Fiindcă învăţasem acasă, că 

aşa cum te prinde revelionul, la fel vei fi tot anul. Şi nu 

voiam să fiu singură. În virtutea acestei spaime, 

începeam, febril, căutările. Luni întregi căutam, până-n 

ultima zi. Şi cu cât se apropia crucea anilor, cu atât 

spaima creştea, luând proporţii pe care nu le mai puteam 

stăpâni. Sigur că până la urmă, tot singură îl „petreceam” 

– cu câteva mici excepţii. La fel se întâmpla de Crăciun, 

de ziua mea, de Paşte şi de alte zile festive. 

Nu puteam să-mi stăpânesc teama, angoasa, 

deprimarea. 

Trăiam nefericirea până-n ultima fibră. De fapt, o 

anticipam şi o hrăneam cu propriul meu trup şi cu propriul 

meu sânge. Creştea în mine precum o tumoră malignă, 

hrănită din propriile celule. 

Mă linişteam abia după ce trecea aburul, damful 

sărbătorilor cu zgomotele lor infernale. N-am suportat 

niciodată atmosfera de carnaval veneţian sau brazilian. 

Ştiam că în spatele măştilor şi a costumelor ţipătoare se 

ascund mari drame. 

* 

Eu împart cu hârtia şi bucurii şi tristeţe. Împart şi 

tăcerea-n felii, ca pe pâine. Din resturi, fac avioane. 

În pagină, tandreţea a atins dimensiuni nebănuite, pe 

care altfel, nu le-aş fi atins. 

Singurătatea mi-a fost punct şi linie în conturarea 

personalităţii. Alfabet descifrat doar de iniţiaţi. Negru pe 

alb, peste culori încântătoare, nuanţe incredibile. Netezimi 

de sunet pe un portativ nevăzut? Bogata paletă cromatică 

a unei pajişti sonore, înălţimi de azur, depărtări de zenit şi 

nadir, miresme de sfântă lumină. 

Asta mi-a fost şi îmi 

este singurătatea. 

A o conştientiza, a o 

accepta, a o îmbogăţi cu o 

infinitate de nuanţe, 

depinde doar de noi, de 

fiecare. 

Singurătatea deliberată, 

o maladie benignă pe care ştii c-o domini şi o supui 

propriei voinţe. Uneori ea te domină şi te striveşte. E o 

luptă continuă. Care pe care. Qui pro quo. 

Singurătatea în care încep să murmure, să morcotească 

toate cuvintele, umplând spaţiile dintre ele cu muzica 

tainică a silabelor. 

„Barbarii aceştia erau totuşi o soluţie” – spunea 

Kavafis. Unde sunt barbarii? Unde sunt motivaţiile 

noastre? 

Şi dacă n-or să mai vină niciodată? Barbarii din noi încă 

aşteaptă sperând. 

Şi deodată se face seară în mine. 

* 

Singurătăţi aglomerate, populate de umbre, de şuviţe 

prelungi de tăceri, de sunete scurte şi înfundate. 

Singurătăţi suverane, imperative, emblematice, înscrise pe 

frunţi aureolate de idei strălucite. Singurătăţi. Pustietăţi. 

Arşiţi de gânduri. Suspans. Oaze de speranţă după izvorul 

salvator. 

Singurătatea care te face puternic şi vulnerabil în 

aceeaşi măsură. Singurătatea pe care o porţi ca pe un scut 

şi ca pe o armă. Armă şi scut totodată. În spatele căreia te 

ascunzi de ochi inoportuni şi obraznici. Singurătăţi 

jinduinde. 

* 

Şi până la urmă, „e un sentiment care n-ai de ce” 

(Tudor Muşatescu). Aşa e şi cu Singurătatea. Facem caz 

de ea, nu ne convine, dar o dorim şi întreţinem cu ea 

legături pe viaţă. „Du-te-ncolo, vino-ncoace/ Lasă-mă şi 

nu-mi da pace”. 

Abia venit un oaspete, nu ştim cum să facem să plece. 

Doar Singurătatea e acceptată fără rezerve. E de-a casei. 

Se suie cu picioarele-n pat, mămâncă fără tacâmuri, „bagă 

lăboiu-n zăharniţă şi pi urmă ia cleştişoru’ şi pune 

bucăţâca din zahar în el şî la urmî o duşi la gurî” (Chiriţa 

despre Bârzoi ot Bârzoieni). 

O mitocancă din Obor. 

O pacoste, de care nu ne putem lipsi. 

* 

Oricâte mesaje primeşti de peste mări şi ţări, dacă unul 

(cel mai important lipseşte) parcă nu ai nimica. Ne 

amărâm zilele. Şi mai ales, nopţile. „Şi nici lucrul acesta 

nu e important?” (vorba Micului Prinţ). 

„Oamenii mari nu înţeleg niciodată nimic. Şi e destul de 

obositor pentru copii, să le tot dea întruna lămuriri” – îi 

zice tot el pilotului de avion căzut în deşert. 

„Te simţi cam singur în pustiu” – îi spune Micul Prinţ, 

Şarpelui. 

„Singur te simţi şi printre oameni”, răspunde Şarpele. 

Nimeni nu are timp pentru nimeni. 

CEZARINA ADAMESCU 

69

Starea prozei 

Un bărbat înalt, tânăr, corpolent, cu 

mustaţă...cu ochii vii şi obrajii rumeni, 

pleznind de sănătate, se ivi în pragul 

uşii. Tinca rămase...fără glas. 

“Ăsta e băiatul de care vreau să te 

ocupi!” se auzi vocea ofiţerului care îl 

însoţea pe Traian, tânărul mustăcios. 

Undeva, în Moldova, Traian, băiat din 

Banat, nimerise nu doar să faca armata, 

în anii 80, ci şi să cunoască nişte oameni cu totul 

deosebiţi, cum el nu mai întâlnise vreodată. În familia lui, 

de ciobani aşezaţi, cartea nu prea era preţuită. Tatăl lui, 

deşi era analfabet şi ciung, din al doilea Război Mondial, 

fusese de două ori primar. Erau 5 băieţi în familie şi două 

fete. Deşi erau 9 guri la masă, niciodată n-au dus-o rău şi 

niciodată nu auzise în casa părinţilor lui alte cuvinte decât 

poveţe bune. Toţi erau binecrescuţi, respectuoşi, amabili. 

Erau ciobani, într-o lume modernă. Făceau brânză bună şi 

lucrau igienic. Se purtau frumos cu clienţii, astfel încât 

ajunseseră să vină unii din Iugoslavia ori din Ungaria să ia 

brânză de la ei. Aveau un secret de familie, în prepararea 

felurilor de brânză, până astăzi păstrat. 

Când a ajuns la unitatea militară, Traian fu repartizat... 

la oi. Asta scria că ştie să facă, asta făcea...cu mare 

responsabilitate, pricepere şi plăcere. Când făcu el prima 

brânză, era control de la partid. Aşa le-a plăcut tovarăşilor 

brânza făcută de bănăţeanul mustăcios, servită cu ceapă 

verde...că toată unitatea ieşi foarte bine. 

Comandantul voise să-i facă şi el un serviciu soldatului...şi, 

studiind fişa lui, observă, cu stupoare, că e analfabet. 

Îl chemă la o discuţie şi rămase fermecat de vocabularul 

frumos, ţinuta îngrijită şi aspectul sănătos al 

băiatului. O chemă pe Tinca, o profesoară suplinitoare, 

din sat...şi o rugă ca de două ori pe săptămână să facă 

lecţii cu Traian. Să-l înveţe să scrie şi să citească, că la 

socotit nu-l întrecea nici calculatorul...pe verificate (aşa 

îşi şi câştigă Traian respectul celorlalţi, care-l batjocoriseră 

în primele zile, că e neştiutor de carte). Tinca, la 

rândul ei provenea dintr-o familie numeroasă. Asta-l făcu 

să se simtă mai comod. Era căsătorită cu un inginer, care 

era plecat în Franţa, cu un proiect. Nu aveau copii, iar 

soţul o cam stresa cu problema...viitorului familiei. 

Lecţiile deveniseră nu doar momente de alfabetizare...ci 

adevărate ore de terapie, pentru ea. El învăţa aparent 

uşor... dar uita tot până data viitoare. Confesiunile erau 

reciproce... 

De Paşte, când veni inginerul din Franţa, pentru câteva 

zile, nu găsi alte vorbe pentru tânăra soţie decât că arată 

ca o servitoare pe lângă franţuzoaice şi că dragoste habar 

n-are să facă. Puse Tinca în coş toată mâncarea de Paşte, 

îl lăsă pe „franţuz” să doarmă...luă o pătură...şi-şi petrecu, 

la iarbă verde, lângă mioare, cu Traian...un Paşte de-o să-l 

ţină minte toată viaţa. Au râs, au spus glume, au mâncat 

şi-au băut vin franţuzesc...apoi înfierbântaţi, de vin şi de 

mâhnirea ei, au vorbit franţuzeste...ea zicea...şi el repeta 

după ea, cu diferite intonaţii. Râdeau copios. 

Asta învăţa mult mai repede Traian... decât 

“nenorocitele alea de litere.” 

Corina-Lucia Costea scrie cum trăieşte, trăieşte cum scrie. 

Cu naturaleţe, cu sinceritate, confesiv, nostalgic, „poveştile” sale 

recuperează o lume în care s-a zidit fiinţa ei, clipă cu clipă, întro 

derulare cinematografică. Într-o geografie a sentimentelor, cu 

urcuşuri şi suişuri, cu întinderi line, cu prăpăstii. Atentă când la 

detalii când la panoramă, autoarea reuşeşte să ridice cotidianul 

deasupra efemerului, banalului să-i dea durată literară. Să-i dea 

strălucire. E un fin observator al realităţii în care viaţa sa este 

parte. Ştie să procesese realitatea. Să-i dea gust cu ingrediente 

dintre cele mai surprinzătoare. 

Tot ce atinge poate transforma în poveste, fiindcă are cheile 

artei narative. Şi când e spectator şi când e actor pe scena vieţii. 

Verbul său are forţă, dar şi căldură, are fermitate dar şi 

lirism. Corina-Lucia Costea scrie vulcanic, cu sentimentul că are 

de recuperat nu doar timpul vieţii ci şi pe cel al prozei. 

Şi timpul şi proza sunt de partea ei. 

NICOLAE BĂCIUŢ 

Eheee...dar el fu curios...cum e “sărutul franţuzesc”. Nu 

neapărat că ea ştia, dar unei femei rănite în amorul propriu 

şi cu un pahar de vin roşu la bord...nu-i trebuie mult. 

A doua zi tot satul află că inginerul plecase, deşi mai 

avea o săptămână de stat. Unde fusese Tinca...nu află 

nimeni niciodată. 

Când s-a eliberat, Traian le-a scris prima scrisoare 

părinţilor lui...că nu mai vine acasă, dacă nu-l primesc cu 

femeia pe care el o iubeşte...”Zică lumea ce o vrea...” 

Ştiu asta pentru că mama mea le-a citit părinţilor lui 

cele scrise şi i-a dat şi răspuns. 

„Dacă ai profitat de slăbiciunea femeii şi e groasă 

(însărcinată), veniţi acasă. Dacă nu, vino numai tu.”...atâta 

voise tatăl lui să-i scrie. Restul...o pagină şi ceva, 

completase mama mea. 

După vreo trei luni, veniră cei doi acasă, la noi în sat, 

cu un nou-născut în braţe. Ani de zile toţi îl cercetau pe 

băiat...cu cine seamănă...cu Traian sau cu inginerul? 

Au avut o familie frumoasă, cu multă iubire. S-au mai 

născut încă două fete (cărora eu le sunt naşă)...apoi încă 

una (în vremea postrevoluţionară, cu bişniţăreala la 

sârbi)... aia are naş sârb. Toţi copiii au fost pe numele 

franţuzului...care n-a vrut ani de zile să-i dea divorţul. 

Acum...s-au risipit...care pe unde. Fiica cea mare, în 

Belgia (cu familia ei). Cea mijlocie şi cea mică, în 

Portugalia (cu familiile lor). Tinca, în Italia (îngrijeşte o 

bătrână). Doar Traian a rămas acasă. El nu-şi lasă feciorul 

singur. Băiatul e...la cimitir. A murit cumplit...după o 

bătaie la discotecă... 

Se adunau toţi acasă, de sărbători. Acum e mai 

greu...vin... care, când pot. 

Şi-a pus şi Traian internet. Are o familie multinaţională. 

Seara, îi văd pe toţi online. Nepoatele îl iubesc pe bunu’... 

şi nu se culcă până nu le spune o poveste. Cu nepoţii, 

băieţii...vorbeşte despre noile lor jucării... arme... maşini. 

Doar că nu-i poate strânge în braţe. Asta e şi bătaia cea 

mare, când vin în România...toţi vor să doarmă cu bunu’. 

Uneori intru şi eu în joc...sunt “naşa de la Timişoara.” 

Când toţi ne ducem la culcare, rămâne el cu Tinca... 

Atunci când pleacă şi ea...pune poza băiatului pe 

monitor... 

“Zică lumea ce o vrea...mai, copile...o vreau pe maicata 

acasă...”aşa zice...şi se culcă şi el. 

CORINA – LUCIA COSTEA 

70

şi treceam aşa neobservaţi pe lângă îngerii de ciocolată 

cu rafale de strigăte în dinţi 

ne târam până ne sclipeau coatele şi ne lăudam cât de 

strălucitori suntem noi ăştia 

porniţi spre via apia via aurelia 

vânzătorul de peştişori exotici ne făcea semne de adio 

prin pereţii acvariului 

fluturi de noapte asediau geamurile inventând bisericuţe 

nocturne confortabile 

acum când totul nu este nimic altceva decât o banală 

bubuială de tun 

matilda 

variaţiuni pe aceeaşi temă sau muzeul imaginilor în 

mişcare 

răspunsul la toate întrebările stă in mine cuibărit adânc 

ca într-un vas cu apă după modelul kabalei 

ca o gură de vin cules la maturitate degustat plimbat 

prin toate cotloanele palatinului 

îngrămădind scobitori cu arome între două strungăreţe 

oacheşe 

aceeaşi doamnă de vârsta a doua sinotcka cu aerul ei 

imperturbabil 

aşteptând semne disperate mai multe zile sau ceva din 

care 

să reiasă că nu am uitat-o 

cum nu am uitat sângele ultimei prognoze 

pe care-l mai respir la diferite ocazii alături de 

jongleuri menestreli 

şi deodată îmi vine aşa să adorm pe ochiul morţii 

hârbul ăsta nenorocit foşnind între două palide 

stetoscoape 

ca o divinitate cu scaun la cap aplecată peste balustrada 

absurdului 

ce frumoasă retragere, tată, ce frumoasă retragere 

fără termen iubitul meu tată 

nu o înţelege nimeni 

şi nimeni nu face cel mai mic efort să o înţeleagă 

cum nu înţelege colivia viaţa interioară a papagalului 

cu decoraţii nevăzute neauzite poate doar bănuite 

şi serile călduroase de vară 

când păsările melancolic invadau pentagonul 

cu femeile îmbrăcate în staniol 

ce vor trece drept dizeuze neidentificate 

prin câmpul minat cu suspine adolescentine 

cu buzunarele sarafanelor pline de arahide şi fistic 

în faţa unei oglinzi roşcate actorul îşi omora timpul cu 

luciditatea unui gondolier potrivindu-şi şapca perfect 

cozorocul 

ca un trafic obişnuit de lucruri mărunte 

ce nostim, tată, cum ascultam biografiile scaunelor a 

meselor şi bancurile alea idioate 

nu-i lua în seamă îmi spuneai, fă-te că plouă 

matilda e o fată dulce 

(vă spun asta din proprie experienţă restul e ficţiune) 

cu buze mari cărnoase nesiliconate 

cu un decolteu lejer mai ales vara dar promiţător de tandru 

matilda are părul negru lung şi ondulat 

(câteodată foloseşte ondulatorul din dotare) 

ştie să facă o delicioasă supă de vişine 

şi în fiecare seară mă lasă să mă strecor 

în aşternutul ei voluptuos 

ca într-o sală de cinema unde rulează filme 

din anii 60 

mirosind a clătite cu carne şi sparanghel 

vă spun, matilda e cea mai dulce femeie din lume 

are ochii verzi are rochia roşie cu buline albe 

şi săndăluţe cu dantelă 

matilda mă iubeşte constant 

şi eu o iubesc în fiecare seară 

când intru în aşternutul ei vaporos 

ca într-o benzinărie cu iz erotic 

concert nr.2 pentru pian şi orchestră 

(poem despre un om care suferă fără vină) 

tatãl meu bolnav în acel anotimp straniu 

citea ziarul cu gravitatea momentului 

hibernând în liniştea sa ierarhicã 

iubea femeile pe tocuri înalte 

şi pentru acest fapt dorea să iasă cât mai grabnic la pensie 

să priveascã de la mansardă femeile cu tocuri înalte 

tata liniştit şi tăcut toată ziua 

în căruciorul său de paralitic 

“nebărbierit cu buzunarele pline de stafide” 

privea acvariul cu cele trei salamandre 

îi plăcea să le spună “micile mele şopârle” 

vorbim în timp ce viaţa te închide într-un cerc 

ca un vajnic luptător de sumo 

un cerc din care ar fi indicat să nu evadezi, îmi spunea 

tata 

în seara asta nu mai are rost să îmbrac halatul meu de 

simţuri 

voi rămâne lângă tata ascultând rachmaninov 

(concertul nr.2 pentru pian şi orchestră) 

“nebărbierit cu buzunarele pline de stafide” 

SORIN LUCACI 

71

Nicolae Rusu. Scriitor-martor 

al realităţilor Basarabiei şi-al avatarurilor 

acestui pământ românesc 

din ultimele decenii, Nicolae Rusu 

îşi serveşte cu rigurozitate de 

oştean Patria. Temele predilecte, 

ţara-mamă, limba română, rolul 

scriitorului în societate, raportul 

om-isorie, sunt reluate pe diferite 

tonuri şi în mereu alte chei, uneori 

grav şi apăsat, alteori suav, după 

cum sunt şi vârstele celor cărora li 

se adresează. 

Dotat cu talent narativ şi cu 

fină capacitate de sondare a psihologiei 

umane Nicolae Rusu şi-a început 

drumul în literatură cu proze 

pentru copii şi adolescenţi: Alunel, 

1981, Meri sălbatici, 1987, Unde 

creşte ploaia?, 1990, Lia, 1983, 

pentru a evolua, ca aproape toţi 

confraţii săi din stânga Prutului, 

spre scrierea de cărţi pentru adulţi. 

______________________________________________________________________________ 

_____________________________________________________________________________ 

-Aş dori să discutăm despre arta cuvântului şi despre 

artist, despre rolul artei în societate, domnule Nicolae 

Rusu. Aşadar, v-aş întreba mai întâi cum comentaţi dvs., 

scriitor într-o ţară opresată îndelung de cizma ţaristă şi 

apoi de cea sovietică, aserţiunea lui Octavian Goga 

“(…)am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un 

luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al 

neamului din care face parte(…)”. Mai e posibilă o astfel 

de abordare astăzi sau o consideraţi perimată, poporanistă, 

prin urmare anacronică? Şi, ca să continui, 

mereu pe urmele înaintaşilor, v-aş întreba ce înţeles are 

pentru dvs. sintagma ”om al timpului modern”? 

-Idei similare cu cea a lui Octavian Goga au fost 

lansate de majoritatea scriitorilor mari ai lumii şi 

reprezentanţi ai diferitelor popoare. Este arhicunoscută 

expresia biblică despre cuvânt, cel care a fost la început şi 

care era de la Dumnezeu, cuvântul chiar Dumnezeu fiind 

şi este, cred, o axiomă ca oamenii înzestraţi cu harul divin 

al cuvântului artistic să ajungă nişte deschizători de 

drumuri, luptători sau pedagogi ai neamului din care fac 

parte. Un exemplu elocvent în acest sens sunt acţiunile 

scriitorilor basarabeni care s-au implicat în cel mai activ 

mod în mişcarea pentru renaşterea naţională, acţiuni 

declanşate de restructurarea gorbaciovistă în anii 1985- 

1991 ai secolului trecut în imperiul sovietic. Intenţia 

conducătorilor sovietici se baza atunci pe ideea salvării pe 

cale paşnică a imperiului, acesta ajungând la o stare 

asemănătoare cu cea de zeitnot, dacă e să ne referim la 

limbajul şahului. Acţiunile de ripostă împotriva asimilării 

a zeci şi zeci de popoare încorporate în imperiul ţarist rus, 

mai întâi, apoi în cel sovietic, au declanşat o uriaşă 

energie umană scăpată ulterior de sub controlul puterii 

politice. Precum în fostele republici baltice, caucaziene, 

sau ale Asiei Centrale, la fel şi în Basarabia, vechi pământ 

Romanul care îl impune ca 

primus inter pares şi-i demonstrează 

maturitatea artistică, Şobolaniada 

(1998), e mai întâi o scriere 

de factură politico-socială. Aici evenimentul 

real, autobiografic, se reliefează 

cu uşurinţă, istoria personală 

legându-se de cea a societăţii 

basarabene şi de momentul politic, 

conferind prin urmare cărţii 

valoare documentară. Şobolaniada 

e pe de altă parte un roman alegorico-satiric, 

un pamflet de anvergură 

în care tonul caustic, ironia şi 

sarcasmul joacă rol covârşitor. 

Capacitatea de construcţie epică şi 

de creaţie a personajelor, corozivitatea 

perspectivei asupra spectacolului 

lumii se îmbină cu introspecţia, 

cu privirea lucidă înăuntru, 

scoţând din anonimat şi din 

cotidian autor şi eveniment. 

În februarie 2011, cartea sa 

pentru copii, Alunel, a participat şi 

a câştigat primul loc la un concurs 

internaţional de traduceri în Italia. 

Zilele acestea a fost prezentată de 

catre agenţia literară Tipress 

Deutschland în traducere italiană 

editurilor la Târgul Internaţional 

de Carte pentru Copii de la 

Bologna (28-31 martie2011), 

Bologna Children’s Book Fair. 

românesc, dar „botezat” de sovietici cu numele de 

republică sovietică socialistă moldovenească, în fruntea 

acţiunilor de emancipare naţională s-a aflat majoritatea 

covârşitoare a scriitorilor. Nu dau nume pentru că, deşi 

există o listă de vreo 5-6 persoane cu care, atunci când e 

pomenită acea perioadă, se vehiculează în permanenţă, 

consider că meritul este al tuturor scriitorilor – în mare 

măsură şi al celor care insistau să ţină discursuri patriotice 

la mitingurile din pieţe sau săli arhipline, dar şi al celor 

care evitau să se evidenţieze, practicând alte metode de 

„pedagogie naţională”, mai modeste, dar la fel de 

necesare şi fără de care victoria n-ar fi fost posibilă. 

Aserţiunea despre rolul scriitorului într-o societate umană 

nu a fost şi nici nu va fi vreodată anacronică. Oricare ar fi 

sistemul socio-politic al statului, scriitorul este condamnat 

să fie om al timpului în care vieţuieşte. Chiar şi autorii de 

opere ştiinţifico-fantastice, deşi personajele create de ei îşi 

duc linia de subiect prin alte şi diverse timpuri, ei îşi 

lansează creaţia într-un timp concret, în cel în care se 

nasc, apoi cunosc şi înţeleg lumea. Marii scriitori, graţie 

talentului cu care-i hărăzeşte divinitatea, rămân a fi 

actuali, adică moderni, fără a fi supuşii unui timp 

anumit, concret. Personajele create şi ideile lansate de 

Shakespeare, Eminescu, Caragiale, Cehov şi mulţi, mulţi 

alţi creatori de literatură universală nu vor deveni 

perimate sau poporaniste atâta timp cât omul de astăzi, 

modern, a rămas şi îşi mai păstrează reflexele, pasiunile şi 

patimile identice cu cele ale oamenilor din epoca lui 

Dante, Homer, sau a împăratului Solomon. Aceste 

„minuni” sunt în puterea veritabilului om de creaţie dăruit 

cu har divin. Or, spunea cineva că Dumnezeu a creat mai 

întâi cerul, apoi pământul. Dar i-a venit o idee să unească 

cerul cu pământul şi, din acest motiv, l-a creat pe om. → 

MIRELA CORINA CHINDEA 

72

De atunci, în unii oameni este mai multă ţărână, iar în 

alţii, precum oamenii de creaţie, mai mult aer. Apoi vine 

un timp anumit şi cerul din om se întoarce la Cer, iar 

ţărâna – în Pământ. 

-Ce pondere ocupă în activitatea dvs. literară 

creaţia pentru copii şi cum vă reprezintă? V-aş ruga să ne 

spuneţi în ce context aţi scris “Alunel” şi unde aţi situa 

cartea într-o ierarhie personală? Are “Alunel”o poveste? 

Care? 

-Pe când eram student la Politehnica din Chişinău şi 

frecventam cenaclul literar studenţesc al viitorilor ingineri 

şi economişti, nu m-am gândit niciodată să scriu ceva 

pentru copii, considerând asemenea preocupare o treabă 

neserioasă. Dar, după ce mi-a apărut prima carte de proză 

scurtă, pentru cititori „serioşi”, şi am participat la mai 

multe întâlniri cu copiii de prin şcoli, am înţeles că scrisul 

pentru ei e ceva foarte serios şi, mai mult, necesar, 

important, imperios. Mai ales în condiţiile în care era 

promovată o subtilă politică de deznaţionalizare a 

basarabenilor, când tot mai mulţi conaţionali de-ai noştri, 

mai ales cei de la oraş, preferau să-şi înscrie odraslele în 

grădiniţe, apoi şi în şcoli, cu predarea în limba oficială a 

imperiului sovietic. Din acest motiv, a doua mea carte, 

apărută peste trei ani, în 1981, a fost o povestire-basm. E 

vorba de „Alunel”, pe care am reeditat-o în grafie latină 

abia în 2009. Spre bucuria şi surprinderea mea, copiii de 

astăzi, despărţiţi de cititorii primei ediţii, în grafie 

rusească, cu aproape treizeci de ani, i-au acordat în 2009 

lui „Alunel”, la Salonul Internaţional de Carte pentru 

Copii şi Tineret din Chişinău, unul dintre cele mai 

frumoase premii – „Simpatia copiilor”. Un rol deosebit, 

probabil, l-au jucat şi ilustraţiile cărţii, executate cu talent 

de Elena Şigapov, o pictoriţă din orăşelul Orhei, dar, 

vreau să cred, decisiv şi nu mai puţin important într-o 

carte rămâne a fi textul. Se ştie că în sufletul oricărui om 

matur sălăşluieşte copilul, cel care a fost la începutul 

omului, precum cuvântul la începutul lumii. Necesitatea 

de a păstra, proteja şi susţine cititorul de literatură scrisă 

în limba română, i-a silit pe aproape toţi scriitorii 

basarabeni să-şi probeze pana şi în scrisul pentru copii. 

Având nişte modele de mare talent, fiecare scriitor, pe cât 

îi permitea harul, încerca să ajungă la nivelul atins de 

maeştrii autohtoni ai genului, precum Spiridon Vangheli, 

Grigore Vieru, Vasile Romanciuc, Aureliu Busuioc şi 

alţii. În felul acesta, scriind pentru copii, autorii 

basarabeni îşi cultivă cititorul de mai târziu, pentru că 

oricât ar fi de paradoxal, deşi s-au scurs două decenii de 

„independenţă”, situaţia socio-culturală pe teritoriul dintre 

Nistru şi Prut nu s-a prea schimbat faţă de cea din fostul 

imperiu. Cărţile, ziarele, revistele, posturile de radio şi 

televiziune în limba rusă domină piaţa culturală, literară şi 

spirituală a republicii mai abitir ca în epoca imperiului 

sovietic. Sunt repercusiunile interesului geo-strategic şi 

ale sferelor de influenţă a vechii metropole pentru fosta sa 

zonă. Iar ceea ce se referă la „povestea” lui Alunel e un 

subiect ce ţine de „copilul” din sufletul autorului. Mai ales 

că băiatul meu, Mircea, ajunsese atunci la vârsta de cinci 

ani, cea mai frumoasă vârstă a întrebărilor, şi avea nevoie 

de un „interlocutor”. A acceptat cu bucurie să se întreţină 

cu „Alunel”, ajungând a fi primul ascultător şi, involuntar, 

fără să conştientizeze, sugerând chiar anumite detalii şi 

mici ingerinţe în linia de subiect. Ulterior, deşi băiatul şi 

fata îmi crescuseră mari, am scris şi alte cărţi de proză 

scurtă pentru copii – „Meri sălbatici”, „Unde creşte ploaia?”, 

„Să fim privighetori”, „Coada iepuraşului”, „Fraţi 

de stele” – dar şi o culegere de piese şi scenete pentru cei 

mici - „Facă-se voia noastră”. E de vină neastâmpăratul 

copil din sufletul autorului care, la moment, ţine morţiş să 

mai obţină o carte. Sănătate de-ar fi. 

-Romanul “Şobolaniada” e unul politic? Aţi 

întâmpinat dificultăţi în a-l publica? Relataţi-ne aventura 

scrierii şi apariţiei acestei cărţi. Şi, dacă există, în ce ar 

consta nota autobiografică a cărţii dvs.? 

-Acest roman n-ar fi existat, dacă nu mi s-ar fi 

întâmplat un inexplicabil şi neelucidat până astăzi atentat, 

după care au urmat săptămâni şi luni, aproape patru ani, 

de tratament. În luna mai 1992, în toiul războiului de pe 

Nistru, război în toată legea dintre voluntarii şi poliţiştii 

moldoveni (Republica Moldova încă nu avea atunci 

armată) şi forţele armate ale Rusiei, mi s-a organizat o 

„baie” de vitriol şi cu arsuri grave am ajuns în saloanele 

unui mare şi important spital din Moscova. În pauzele 

dintre cele 15 intervenţii chirurgicale, urmând sfatul 

medicului chirurg, doamna profesor Larisa Ivanovna 

Gherasimova, au fost scrise cele 237 de pagini ale primei 

părţi a viitoarei cărţi. „Dacă eşti scriitor, pentru a 

supravieţui trebuie să scrii...”, mă îndemna distinsa 

doamnă, dovedindu-se a fi nu doar un om cult, ci şi un 

bun psiholog. Am încercat să explic cele ce mi s-au 

întâmplat prin prisma evenimentelor socio-politice pe care 

le-am analizat la rece, pe toate părţile în lungile zile şi 

nopţi de suferinţă pe patul de spital. În vara lui 1997, 

aveam manuscrisul deja gata finisat şi, pentru a afla ce 

mi-a ieşit, i l-am dat să-l citească prietenului meu din 

facultate, doctor în economie, Vasile Şoimaru. Peste vreo 

lună, mă găseşte un sunet de telefon de la editura „Litera” 

din Chişinău. O voce de bărbat mă invita să punem la 

punct nişte observaţii pe care le avea referitor la 

manuscris. „Care manuscris?”, îl întreb, nedumerit. „Al 

tău... Şobolaniada!”, îmi răspunde cel care se dovedise a 

fi redactorul cărţii. Abia atunci am aflat că Vasile 

Şoimaru, fără să mă prevină, a doua zi după ce citise 

teancul meu de pagini, s-a prezentat cu el la editura unde 

se afla în lucru propriul său manuscris, pentru care 

obţinuse anterior şi o sponsorizare. → 

_______________ 

Foto: NICĂPETRE, „MENHIR”, marmură, 1980 

73

A insistat ca în locul cărţii sale să fie publicat 

romanul „Şobolaniada” şi, deşi unele persoane care s-au 

descoperit ca prototipi au încercat să blocheze apariţia 

cărţii, el a fost categoric şi, abia când s-a ajuns la situaţia 

de a-şi retrage sponsorizarea în favoarea altei edituri, 

romanul a văzut lumina tiparului. Marea majoritate a 

personajelor au prototipuri, chiar şi autorul este prototipul 

unuia dintre ele, acţiunile lor au substrat real, evenimente 

luate direct din imediata istorie a devenirii celui de-al 

doilea stat românesc. Un timp, eram sigur că lucrarea a 

fost una dintre cele mai citite cărţi, atât la apariţia ei, cât şi 

mai târziu, anume din acest motiv. Dar mi-am dat seama 

că nu e aşa, când, fiind în 1999 la o Casă de creaţie din 

Călimăneşti, unde am fost câte zece zile în fiecare lună 

august timp de cinci ani la rând, o doamnă din Bucureşti, 

în vârstă, care habar n-avea cine sunt prototipurile 

personajelor, citise cartea dintr-o răsuflare, într-o noapte. 

Iar dimineaţa, răvăşită şi impresionată de cele citite, mi-a 

restituit-o (aveam doar un singur exemplar) împreună cu 

un bucheţel de flori. Dintre toate cărţile mele, 

„Şobolaniada” a avut parte de cele mai multe cronici, 

consemnări, recenzii. Cea mai originală, mi se pare, mai 

amplă şi mai precisă „recenzie” a romanului, dintr-o 

singură propoziţie, nu este a unui critic de meserie, ci a 

ţăranului Ion Ţurcanu dintr-un sat de pe malul Nistrului 

(Jora de Sus), care în 2000, la vârsta de 82 de ani, după 

lectura „Şobolaniadei”, când a fost întrebat ce părere are 

despre roman, a spus: ”Cartea lui Nicolae Rusu nu e un 

roman, ea e viaţa noastră”. Peste câţiva ani, am finisat şi 

partea a doua a romanului, intitulat Revelion pe epavă, 

ambele părţi apărând în 2005 la editura „Viitorul 

românesc” din Bucureşti, având titlul comun de 

Naufragiul. 

-Mi-ar plăcea să completăm ideea anterioară şi să ne 

spuneţi cum e descrisă naţiunea din al doilea stat 

românesc acolo, în “Şobolaniada”? Care sunt aşteptările 

umanităţii de peste Prut, ce dorinţe şi ce viziune despre 

România Mare are poporul ? 

-Parte a naţiunii române, 

basarabenii au avut tragicul 

destin de a face parte timp de 

106 ani, începând cu anul 

1812, din componenţa 

imperiului ţarist rus, apoi cu 

neînsemnate intermitenţe – 22 

de ani, apoi 4 ani, perioade de 

timp în care au revenit la 

sânul matern al naţiunii 

române – încă aproape jumate 

de secol de îndurare a 

„splendorilor” regimului 

comunist ale imperiului 

sovietic. E adevărat, nici 

naţiunea română în ansamblu, 

după cel de al doilea război 

mondial n-a reuşit să scape de 

acest experiment odios. Dacă 

în u.r.s.s. regimul ideologic şi 

politic al partidului comunist 

şi-a pus drept scop final 

crearea unui nou tip de om – 

homo sovieticus – în ţările 

lagărului socialist, un adevărat 

gulag internaţional, acelaşi scop urma să fie atins în două 

etape: mai întâi se cerea reeducarea omului vechi, de 

sorginte burgheză, apoi, în temeiul noii religii, cu 

„manifestul partidului comunist” pe rol de biblie, urma 

crearea „noului om”. Au excelat în această demenţială 

idee comuniştii români, „fenomenul Piteşti” fiind cel mai 

elocvent exemplu. Din înfiorătoarele mărturii ale 

supravieţuitorilor acestui experiment, care urmărea 

distrugerea personalităţii umane, iese în evidenţă 

concluzia că „nici iadul nu a fost imaginat atât de bestial 

şi de crud cum a fost reeducarea din Piteşti” (Ioan 

Ianolide). Chiar şi cunoscutul scriitor şi disident rus 

Aleksandr Soljeniţin, trecut şi el prin gulagul siberian 

sovietic, a fost profund impresionat şi tulburat, atunci 

când a aflat despre fenomenul Piteşti, rămânând la ideea 

că numai în România comuniştii au practicat acest 

draconic sistem al reeducării fiinţei umane. Martorii cred 

că adevăraţii „judecători ai celor petrecute la Piteşti nu 

pot fi decât cei ce au trăit această experienţă, căci nimeni 

nu o va putea pricepe ca ei”, aceştia având totala 

certitudine că regimul comunist „a fost una dintre cele 

mai bestiale forme de negare a divinităţii şi de reducere a 

omului la viermuire perpetuă”. Ulterior, comuniştii au 

înţeles că „este mai uşor să-i atragi, să-i ademeneşti şi să-i 

compromiţi pe oameni cu avantaje materiale, decât să-i 

stăpâneşti prin teroare”(Ioan Ianolide). E tocmai ceea ce 

se întâmplă astăzi în lume, acest aspect fiind şi una dintre 

faţetele importante ale „Şobolaniadei”. Însă experienţa 

românilor-basarabeni mai este şi una unicală, pe motiv că 

nu oricui îi este dat să fie martor ocular şi să participe 

direct la prăbuşirea unui imperiu, eveniment care se 

întâmplă o dată la câteva secole. Destrămarea celui 

sovietic mai este şi un fenomen de o dublă semnificaţie, 

deoarece s-a produs, relativ, pe cale paşnică. Am încercat 

să redau în roman şi aceste aspecte ale existenţei noastre, 

fiind preocupat, mai ales, de mentalitatea basarabenilor 

grav afectată de tragedia, comedia şi ironia istoriei. O 

bună parte dintre noi a fost 

pusă în situaţia să accepte, din 

comoditate pentru unii şi ca să 

supravieţuiască, pentru alţii, 

„adevărul” ideologiei imperiale 

de sorginte comunistă, precum 

că moldovenii şi românii sunt 

două popoare diferite, că cei de 

peste Prut ne sunt cei mai 

crânceni duşmani etc.,etc. Altă 

parte doar s-a prefăcut că este 

de acord cu cele ce îndrugau 

propagandiştii comunişti, 

având însă certitudinea altui 

adevăr. Oricum, societatea 

Basarabiei, chiar şi după două 

decenii de aşa-zisă 

independenţă faţă de fosta 

metropolă mai stă încă la 

răscrucea istoriei, derutată, 

zăpăcită, pribeagă, sărăcită... 

→ 

_______________ 


„INVOCAŢII” 

74

De două secole, trecuţi prin malaxorul imperial, 

basarabenii s-au „căpătuit” şi cu un şir de complexe. Cel 

de „frate mai mic” faţă de ruşi le-a intrat până în măduva 

osului şi vindecarea va veni, cred, abia după ce vor trece 

în neant două-trei generaţii. Faţă de conaţionalii din 

dreapta Prutului ei au două feluri de complexe, acestea 

tratându-se, însă, mai uşor, chiar şi în cadrul unei 

generaţii. E vorba de complexul de inferioritate, generat 

de mici restanţe la nivel de cultură naţională, şi, oricât ar 

fi de paradoxal, cel de superioritate, inoculat de 

sentimentul apartenenţei la o cultură imperială. Din 

ultimul pare să iasă în evidenţă alt fenomen, mai ales în 

unele cercuri ale elitelor politice şi culturale, pe care l-aş 

formula drept „sindromul austriac”. Dacă iniţial sintagma 

„al doilea stat românesc” era o noţiune provizorie, de 

tranziţie, astăzi „noii austrieci” pledează, cu susţinerea din 

umbră a fostei metropole, pentru un al doilea stat 

românesc, deosebit de primul. Prin ce deosebit? Prin 

orice, oricât de infim, dar deosebit şi, neapărat, să rămână 

mereu al doilea stat. Astea sunt cele mai vizibile 

consecinţe ale detenţiei noastre, ale românilor-basarabeni, 

în imperiul sovietic. În plus, se creează impresia că 

perioada de tranziţie în R. Moldova este, precum 

„coloana” lui Brâncuşi, fără sfârşit. Acest lucru se 

întâmplă, se pare, pentru că ea, tranziţia, este suportată de 

cei mulţi şi nu de „elitele politice”. Din acest motiv, 

ultimii n-au niciun interes să-i pună capăt. E şansa vieţii 

lor, în primul rând pentru că puterea face din aceste 

personaje politice nişte zei, înainte ca ele să cunoască 

metamorfoza prin care un ins oarecare devine om. 

-Titlul dat de dvs. romanului are pentru mine valenţe 

alegorice, întrucât, parafrazându-l pe Ion Budai Deleanu 

“prin …şobolani se înţeleg şi alţii“. Oferiţi-ne, v-aş 

ruga, punctul dvs de vedere. Comentaţi motivul alegerii şi 

semnificaţia pe care o daţi termenului. 

-Bineînţeles, titlul e o improvizaţie alegorică, sugerat 

fiindu-mi de nişte similitudini pe care le-am observat în 

75 

acţiunile unor servicii speciale ale structurilor de stat 

sovietice în raport cu cele ale unor deratizatori medievali. 

Citisem undeva că, în epoca corăbiilor cu pânze, 

marinarii preferau să lupte împotriva şobolanilor de pe 

vas nu cu otrăvuri, ci foloseau nişte procedee mai 

originale şi mai eficace. Capturau câte două-trei perechi 

de şobolani, îi închideau în două butoaie şi-i lăsau 

flămânzi până ce se devorau unul pe altul, rămânând în 

ultimă instanţă doar unul, cel mai puternic şi mai 

rezistent. Acesta, ajuns „canibal” şi lăsat liber pe corabie, 

le făcea celorlalţi de petrecanie, ca în final să fie şi el 

zătrit. Acest perfid şi pervers procedeu e folosit şi în 

societatea umană. Dealtfel, el este actual şi astăzi, căci 

într-un mod subtil şi sub diverse forme apelează la el 

structurile speciale ale organelor de forţă din ţările cu 

regim totalitar. 

-Ce destin preconizaţi pentru această carte? Unde 

va apărea “Şobolaniada” în viitorul apropiat şi ce anume 

vă propuneţi să realizaţi prin agenţia literară germană 

Tipress Deutschland ? 

-Fireşte, orice autor îşi doreşte pentru „copilul” său o 

viaţă lungă şi frumoasă. Ştiind că romanul „Şobolaniada” 

a ajuns să fie citit de foarte mulţi oameni, că am cititori ai 

acestei cărţi în mai multe ţări ale lumii, că ambele părţi au 

fost traduse în limba cehă de J.Nasinec şi vor apărea în 

curând la editura „Havran” din Praga, sper că, graţie 

Agenţiei Literare „Tipress Deutschland” din Germania, 

numărul cititorilor mei va creşte. E o preocupare şi o 

curiozitate firească a oricărui autor să comunice prin 

creaţia sa cu cititori de altă limbă, din alt areal cultural şi 

spiritual. Sper că nu doar cititorul de limbă germană, dar 

şi cel italian, francez sau spaniol, în cazul în care va 

lectura „Şobolaniada”, să caute şi alte romane sau proze 

scurte cu semnătura lui Nicolae Rusu. 

31 martie 2011 

_____________________________________________________________________________________________ 

Concursul de creaţie 

biblice din versetele: Psalmul 36: 7, Iov 

33:14, Romani 9:20, Ioan 12:24. 

poetică şi eseistică pe Lucrările vor fi trimise până la 

teme moral-religioase 29.04.2011 la adresele danivarvara@ 

yahoo.com şi anyamiyrella@yahoo.com, 

CREDINŢA, LUMINA de unde se pot obţine informaţii 

SUFLETELOR 

suplimentare despre concurs. Se vor 

acorda următoarele premii: 

NOASTRE 

- Premiile - I, al II-lea, al III-lea, 

Şcoala cu clasele I-VIII “Gheorghe menţiuni şi premii speciale (în funcţie de 

Lazăr” CORBU, judeţul Constanţa, organizează 

Concursul de creaţie poetică şi secţiune. Primele două lucrări de la 

valoarea lucrărilor), pentru fiecare 

eseistică pe teme moral-religioase fiecare secţiune (în ordinea 

„Credinţa, lumina sufletelor noastre”, descrescătoare a punctajului), vor fi 

înscris în Calendarul Activităţilor Regionale 

şi Interjudeţene 2011, aprobat de pensiunea “Cristiana” din Corbu, judeţul 

recompensate cu un sejur de şapte zile la 

Ministerul Educaţiei Cercetării, Tineretului 

şi Sportului. Între partenerii pro- 

2011. 

Constanţa, în vacanţa de vară (august) 

iectului sunt şi revista Vatra veche.. 

De asemenea, sponsorul vacanţei 

Concursul se desfăşoară pe oferă un loc în aceeaşi tabără ca premiu 

următoarele secţiuni: 

al sponsorului. 

-Poezie GIMNAZIU / LICEU Se vor acorda diplome / adeverinţe de 

Poeziile vor fi de inspiraţie moralreligioasă 

(teme, motive, sau idei didactice care s-au înscris cu lucrări în 

participare tuturor elevilor şi cadrelor 

poetice) 

concurs, precum şi celor care au ________ 

-Compunere (GIMNAZIU) / Eseu contribuit la derularea diferitelor Centrul Cultural Nicăpetre, Brăila – 

(LICEU) care să valorifice o experienţă activităţi pe plan local/ judeţean. 

interior - foto Angelica Iordan 

personală, raportată la una din afirmaţiile 

______

Aniversări 

Mi-a fost destul de greu să mă 

hotărăsc să scriu rândurile de faţă, ce 

se doresc a fi un elogiu adresat atât 

unei instituţii de cultură dragă 

sufletului meu, Biblioteca ,,Târgu- 

Mureş” din Chişinău, cât şi unei 

persoane care de 15 ani se află în 

fruntea acesteia, o adevărată 

profesionistă de prestigiu, doamna 

Claudia Şatravca, directoarea 

bibliotecii. 

Am moştenit din limba strămoşilor 

noştri latini proverbul pe care l-am 

aşezat ca titlu la articolul de faţă: 

,,Eripitur persona, manet res”, care, 

într-o traducere liberă în limba 

română, ne atrage atenţia asupra unui 

adevăr de ne contestat, anume că 

omul este trecător, ceea ce rămâne 

este opera sa. 

Eu cred că doamna Claudia 

Şatravca, chiar trecătoare fiind prin 

această viaţă pământeană, precum noi 

toţi, numele său va rămâne veşnic 

înscris alături de numele Bibliotecii 

,,Târgu-Mureş”, între ctitorii căreia se 

numără, alături de cel al Doamnei Dr. 

Lidia Kulikovski, directorul general 

al Bibliotecii Municipale ,,B.P. 

Hasdeu”, şi cel al Domnului Profesor 

Dimitrie Poptămaş, fostul director al 

Bibliotecii Judeţene Mureş. Nu ştiu 

exact care dintre cei trei are merite 

mai deosebite. Important este însă că 

acest ,,triumvirat” a făcut ca pe harta 

culturală a municipiului Chişinău, 

frumoasa capitală a Republicii 

Moldova, să apară o instituţie 

culturală al cărei prestigiu a crescut 

de la un an la altul, dovadă fiind 

numărul volumelor şi al publicaţilor 

în limba română de care dispune în 

prezent, şi numărul citirorilor care 

trec zilnic pragul bibliotecii. 

Cu toate că am ,,bătut” drumurile 

Basarabiei şi străzile Chişinăului an 

de an, începând din 1990, cu 

Biblioteca ,,Târgu-Mureş” aveam să 

mă întâlnesc destul de târziu, abia 

după zece ani, în anul 2000, când 

vechiul meu coleg şi prieten încă de 

pe băncile Şcolii Pedagogice Române 

din Reghin, unde mult stimatul Domn 

Timotei Enăchescu mi-a fost profesor 

de Limba română, m-a invitat să fac 

parte din mica delegaţie mureşeană 

care a vizitat Chişinăul, pentru a lua 

parte la cea de a patra ediţie a Zilelor 

Bibliotecii ,,Târgu-Mureş”, din 

Sectorul Râşcani, şi la sărbătoarea 

Hramului Chişinăului. 

Atunci am cunoscut-o şi pe 

Doamna Claudia Şatravca. Ne-a 

întâmpinat în pragul intrării în 

biblotecă, situat la parterul unui 

imens bloc de pe Bulevadul Moscova 

nr.8. Imensitatea blocului reducea 

parcă şi mai mult dimensiunile 

modeste ale intrării. M-am gândit 

imediat că aşa-zisa ,,biblotecă” o fi 

înghesuită în vreo cămăruţă cu vreo 

câteva rafturi cu cărţi. Ceea ce mi-a 

fost dat însă să văd, după ce am 

depăşit modestul hol de la intrare, m- 

a uimit, pur şi simplu! M-am pomenit 

într-un întins şi încăpător spaţiu, 

inundat de lumină, ,,căptuşit” cu 

nenumărate rafturi pline de cărţi – 

zeci de mii de cărţi! – şi împodobit cu 

flori. Aproape nu-mi venea să cred că 

ceea ce vedeam era ceva real, 

adevărat! 

De atunci, aproape an de an, am 

fost prezent la manifestările 

organizate de Biblioteca ,,Târgu- 

Mureş”, excepţie făcând doar anii în 

care s-au făcut lucrările de extindere 

şi modernizare. În urma acestora, 

acum, când scriu aceste rânduri, 

peisajul bibliotecii s-a modificat, s-a 

modernizat şi mai mult, numărul 

cărţilor şi al publicaţiilor a mai 

crescut cu alte zeci de mii, mobilierul 

s-a înnoit şi el, florile s-au înmulţit, 

iar Doamna Claudia parcă a întinerit 

odată cu biblioteca. 

Şi, iată, acum la împlinirea vârstei 

de 15 ani, Biblioteca ,,Târgu-Mureş” 

din Sectorul Râşcani, Municipiul 

Chişinău, a trecut demult de vârsta 

când se ridica, copăcel-copăcel, 

ajungând la vârsta marilor idealuri, 

multe dintre ele fiind deja împlinite, 

altele, sunt convins, urmează a se 

împlini. Fiindcă, aşa cum spuneam, 

Doamna Claudia Şatravca este şi o 

profesionistă de înaltă clasă, ca om de 

carte, de biblotecă, dar şi manager cu 

calităţi manageriale de invidiat, 

dovedite de-a lungul celor 15 ani de 

când se află în fruntea acestei intituţii 

de cultură, care, în mare parte, este 

creaţia Dumneaei. Nu întâmplător 

deci, Biblioteca ,,Târgu-Mureş, ca şi 

Doamna Claudia, directoarea ei, au 

fost distinse, de-a lungul celor 15 ani 

de activitate, cu un număr 

impresionanr de distincţii: Diplome, 

Diplome de Onoare, Diplome de 

Excelenţă, între care se înscrie, la loc 

de frunte şi Distincţia ,,Pro-Urbe”, 

acordată de Primăria Municipiului 

Târgu-Mureş. 

Iată de ce, acum, la această 

frumoasă aniversare, nu pot decât să 

urez Bibliotecii ,,Târgu-Mureş” 

tinereţe veşnică, iar Doamnei Claudia 

Satravca sănătate, putere de muncă şi 

noi realizări frumoase în promovarea 

şi susţinerea culturii naţionale 

româneşti prin intermediul cărţii! 

ILIE ŞANDRU 

___________ 

Foto: Scriitori şi oameni de cultură 

din Târgu-Mureş şi Chişinău, la 

Biblioteca „Târgu-Mureş”, în 

februarie 2011, la o manifestare 

omagială „Grigore Vieru” (sus) 

NICĂPETRE, „HORA UNIRII” 

(jos) 

76

Copii scriitori 

“Mie mi s-a omorât timpul, onorată 

instanţă.” 

Marin Sorescu 

UNDE PLECI, te-am întrebat. Da, 

tu. Unde pleci? De ce pleci? De ce mă 

laşi aici ? Nu ţi-am greşit niciun 

calcul, am scris corect, am disecat 

fiecare cuvânt în parte. Stai acolo şi 

nu te mai mişca. Ţi-am zis să stai. Te 

rog... Mulţumesc. ... Nu mă privi aşa, 

distantă. Şi nici nu aştepta să îţi 

vorbesc, căci e prea mare diferenţa de 

fus orar şi viaţă dintre noi. Ceasul tău 

e prea în urmă... Sau al meu? Deşi pe 

mine nu mă topesc secundele. Dar tu 

începi a te transforma în scrum, în 

praf, în ceaţă. Şi ştii bine că este aşa, 

nu te mai feri, nu îţi mai nega 

dispariţia, dezintegrarea, sfarâmarea, 

diluţia şi disoluţia... 

Îmi eşti obligată, îţi sunt obligată. 

Ne suntem obligate. Eu fizic. Cred că 

ăsta îmi este scopul fiecărei bătăi 

asurzitoare de inimă. Tu.. Înţeleg, la 

tine e mai greu. Dacă vrei să fii 

obligată, eşti. Dacă nu... Obligi. 

Îmi este tare uşor să îţi mărturisesc 

dispariţia ta. Nu te mai vreau, poate, 

în unele cuvinte. Dar tu tot a mea vei 

rămâne, căci în cele 10 veacuri, 36 de 

luni şi 16, 17 secunde am respirat prin 

tine şi, cine ştie, poate şi tu prin mine. 

Secundele însăşi ne-au plimbat pe un 

drum, noi culegându-le ca pe 

firimiturile din basm. Încercăm 

permanent să găsim drumul către 

ceva, către casă. Fără să ştim, zic eu, 

în ce constă această casă. Fără să 

vedem că drumul ne poartă, nu paşii 

noştri. Drumul ne-a dus unde l-au 

mânat secundele, fie vară, fie iarnă, 

ori altceva. Ne-a curs timpul în oase 

şi când ne-am umplut de secunde 

trecute, doar sufletul s-a mai salvat. 

Poate ne-a trecut undeva, într-o oră 

mai bună, mai blajină, mai puţin 

zgomotoasă. 

Este cam târziu acum să-ţi spun că 

am vorbit cu acel Ceasornicar. Of, din 

nou permanenta noastră criză de 

timp... Nu ştiu de ce, avem o 

problemă cu Timpul: nu ne ajunge, 

nu e al nostru, ne consumă...Timpul, 

cu litera mare ca un nume 

propriu...Timpul. 

Simt de multe ori că ceva, în 

interior, ne grăbeşte, ne combină în 

ceva ce nu ne aparţine. Şi, în final, ne 

întoarce cu sufletul la vedere, pe dos, 

ca pe o mănuşa învechită. Ne uităm la 

ceas şi am dori să ne răzbunăm pe el. 

Însă acolo e o goală cutie, cel mult 

având secunda pe care o bate. Marele 

Ceasornicar este în afara ceasului. El 

ne dă Timpul, secundă cu secundă, ca 

pe o doctorie. Uneori amară, alteori 

dulce. Dar nu ne lasă să o gustăm 

prea mult. Depinde de cum reuşim să 

ne deschidem sufletul. Depinde de cât 

de mare ne e sufletul. Sau umbra lui. 

Sau de cât de tânăr. Marele 

Ceasornicar e serios. Sobru. Nu 

zâmbeşte, cel puţin când reuşim să îl 

vedem. Ceasul e de fapt o uşă către o 

altă uşă 

Îngenunchez în faţa ta, umilă. Şi 

consumată de umbrele secundelor... 

Te rog, nu pleca. De fapt, unde ai 

vrea să pleci? Nu prea ai unde. În 

neant ? În nesfârşire ? Hai să mai 

vorbim. Nu, nu-mi spune că trebuie 

să te duci. Şi dacă tot pleci, vezi că... 

Te ia vântul, dispărândă Copilărie. 

Cenuşa îţi este împrăştiată. În afara 

drumurilor care ne poartă de obicei 

paşii...Pe poteci necunoscute.... Stai, 

nu pleca, aşteaptă... 

Şi întind mâinile, simplu, deschise, 

după ea…. dar rămân cu o fărâmă de 

abur. Marele Ceasornicar e serios. 

Sobru. Nu zâmbeşte, nici măcar nu 

îmi dă o explicaţie. Ceasul e de fapt o 

uşă către o altă uşă. Unde pleci?... 

Şi am rămas singura, în faţa 

oglinzii care îmi este viaţa. Mi s-a 

spus că totul are sens. Marele 

Ceasornicar tace, ticăie, măsoară, 

repară. Şi cred că atunci când gândul 

ăsta cu rostul fiecăruia mi-a trecut 

prin inimă l-am văzut zâmbind 

fugitiv. 

Am trăit doar cu sentimentul că 

Timpul mi s-a terminat. De fapt, am 

deschis o altă uşă. Inspir şi păşesc pe 

o altă potecă, apărută de nicăieri, 

ducând către următoarea uşă. Toate 

uşile au geam. Pe unde Marele 

Ceasornicar ne veghează, ne 

consumă, ne drămuie… Mie mi s-a 

înviat Timpul. 

MIRUNA MIRON, 

cls. A VII-a, Şcoala “Ion Creangă”, 

Brăila, Premiul I, la Concursul 

Internaţional “Ion Creangă”, Brăila, 2011 

_________________________________________________________________________________________________________________________________________ 

(Urmare din pagina 88) 

-Oamenii te înjură, nu te văd îngenuncheat. De ce stai, 

deci, aici, în calea oamenilor? 

Pentru câteva zeci de clipe, capul tânărului deveni neobişnuit 

de greu, părând gata să se prăbuşească în adâncul apelor negre, 

bănuitoare, ale asfaltului. Maşinile treceau, pe lângă cei doi 

oameni din mijlocul şoselei - de data asta, maşini tăcute - de 

parcă în mijlocul şoselei se ivise o insulă, pe care corăbiileautomobile 

trebuiau s-o evite, ca să nu se scufunde. Apoi, cu 

aceiaşi ochi tulburi, tânărul desculţ îl privi pe preot. Treptat, 

tulbureala din ochi deveni flacără pâlpâindă, apoi străpungere cu 

flacără: 

-Stau aici ca să mă vezi Sfinţia Ta. Pe Sfinţia Ta, după cum 

vezi, nu te înjură oamenii. Dacă Sfinţia Ta m-ai luat în seamă, 

mă vor lua oamenii şi pe mine în seamă. Pentru că Sfinţia Ta 

stai, acum, lângă mine. Şi, poate, se vor gândi că, la câţiva 

kilometri de aici, fraţii noştri urgisiţi se roagă, din ape, lui 

Dumnezeu şi fraţilor lor oameni de pe uscaturi – ei, urgisiţii, se 

roagă din mijlocul apelor lui Dumnezeu, apele mâniei şi semnele 

ispăşirii – iar nu în mijlocul şoselei oamenilor. Şi sunt goi de tot, 

iar nu ca mine, doar pe jumătate. Şi picioarele lor, desculţe, nu 

mai calcă – nu mai au unde călca - poate că zboară… 

Preotul căzu pe gânduri. Şi rămase, aşa, căzut pe gânduri, în 

picioare, lângă tânărul îngenunchiat, până ce luminile cerului şi 

pământului păliră şi se stinseră în seară. Atunci, în tăcere, 

preotul îngenunchie lângă tânăr, în mijlocul şoselei - pe care, 

mute, se scurgeau automobile, sfârâind prin luciul amestecat, 

întunecat, al apei şi asfaltului. Şi, pe măsură ce treceau prin 

dreptul celor doi oameni îngenunchiaţi, farurile maşinilor se 

aprindeau, mari, uriaşe - perechi de ochi care se deschideau larg 

- poate, în sfârşit, văzând şi înţelegând. 

77

- Goliat de România - 

Într-un număr trecut al revistei „Pietrele Doamnei” am 

readus în atenţia românilor, mari iubitori ai sportului, numele 

uitat al fostului dublu campion balcanic la decatlon, fiind vorba 

despre domnişanul Nicolae Ogrinja. Cel care a obţinut, în 1928 şi 

1929, cel mai înalt titlu balcanic la cele zece sporturi care 

compun decatlonul. Am amintit şi despre asasinarea 

campionului, prin înjunghiere, chiar la poarta casei lui din 

Domneşti, din pură invidie. 

Unii cititori, neîncrezători, au gândit poate că spusele mele 

sunt exagerări, prezentare romanţată a faptelor, câţiva 

considerându-le chiar neadevăruri. În numărul din decembrie, am 

publicat articole din presa vremii despre campionul din Domneşti 

şi chiar medalia sa de la Campionatele balcanice, documente pe 

care cu greu le-am obţinut de la familia sa, căreia îi mulţumesc 

pe această cale. 

Astăzi mă voi ocupa de alt român de mult uitat care, pe la 

începutul deceniului al treilea din 

secolul trecut, a uluit lumea. Aş porni 

de la o întâmplare petrecută în copilăria 

mea şi la care am asistat cu ochii şi 

mintea mea de copil. Să fi avut pe 

atunci vreo opt sau nouă ani, când tatăl 

meu a prins, în podeacul mic de la 

prăvălie, un hoţ, un domnişan sărac ce 

furase într-o traistă câteva kilograme 

de făină. Era după foametea din ’47. 

Tata nu i-a făcut nimic. I-a lăsat 

trăistuţa, l-a băgat în bucătăria de lângă 

salon şi l-a judecat, repetându-i de 

câteva ori: „Eşti cogeamite omul, cum 

de nu ţi-a fost ruşine să furi?!” 

Mi-a rămas întipărit în minte acest 

cuvânt, „cogeamite”. După ce hoţul 

împins de sărăcie a plecat, cu traista lui 

cu făină, plus alta cu mălai şi alte 

alimente, dată de ai mei, l-am întrebat 

pe tata ce însemna cuvântul 

„cogeamite” (sau cum se mai spune, în 

limbajul românilor, „gogeamite”). 

Tata m-a luat pe genunchi şi a început 

să-mi povestească: „Aveam pe atunci vreo 19-20 de ani. Deja 

mergeam cu bunicul tău, adică tatăl meu, comerciantul Iosif 

Hiru, după marfă la Bucureşti. Ne duceam cu „Pakardul” nostru 

cu care făceam cam opt-nouă ore. Noaptea rămâneam în 

capitală. Într-o seară de iunie, ne-am dus amândoi la circ, la 

Obor, în „Târgul Moşilor”. Nimic nu mi-a atras atenţia mai mult 

ca omul-gigant. Cred că avea în jur de 20 de ani, avea o înălţime 

de 2,42 metri şi o greutate de peste 180 de kilograme, iar la 

pantofi purta numărul 64. Îl chema Gogea Mitu, numele lui de 

circ, numele adevărat fiind Gogu Ştefănescu. Probabil de la 

Gogea Mitu, uriaşul de aproape doi metri şi jumătate, care la o 

masă obişnuită mânca douăzeci şi cinci de ouă, o pâine mare, un 

pui fript, bea doi litri de lapte şi o jumătate de vin, ne-a rămas 

acest cuvânt, „gogeamite”care înseamnă un om mare, înalt, o 

namilă”.. (Mai târziu am aflat că, de fapt, acest cuvânt vine în 

limba română din sârbo-croatul „kodzamiti” sau din bulgarul 

„kodjamiti”). 

Cine îşi mai aduce oare aminte de Gigantul României? E şi 

el un „român de mult uitat”? Haideţi să ne reamintim împreună 

de el, de omul care îşi confecţiona un costum din opt metri de 

stofă, iar încălţămintea şi-o făcea numai pe comandă. Uriaşul 

Gogea Mitu, pe numele lui real Gogu Ştefănescu, fiul lui 

Gheorghe şi al Elenei Ştefănescu, era originar din Mârşani, o 

localitate aproape de Craiova. S-a născut în iunie 1912, când 

mama sa abia împlinise şaisprezece ani, fiind primul din cei 

unsprezece copii ai familiei Ştefănescu. 

A fost un copil minune. Consătenii îi spuneau Mitu al lu’ 

Goagă şi urma să devină celebru, cunoscut în întreaga lume, 

datorită staturii lui. La douăzeci de ani avea 2,42 metri şi 183 de 

kilograme. Din cauza acestor caracteristici antropometrice, a 

ajuns să fie căutat de toată lumea – de medici, oameni de ştiinţă, 

circari – toţi vrând să-l studieze sau să scoată bani de pe urma lui. 

Mitu lu’ Goagă era inteligent, a învăţat singur să scrie şi să 

citească. Încă de mic era foarte matur în gândire. La 17 ani 

ajunsese deja celebru, prezenta spectacole la Circul „Globus” din 

Monte Carlo. Rupea lanţuri, trăgea cu mare uşurinţă de un arc 

oţelit pe care îl îndrepta, ridica greutăţi pe care un om normal nici 

nu le putea mişca. 

Un mare pugilist al vremii, italianul Umberto Lancia, l-a 

atras pe Gogea Mitu în ringul de box. L-a înscris la Şcoala de box 

din Paris, după care încep marile lui meciuri, avându-l ca 

impresar pe Lancia. Urmează k.o. după k.o. Îl bate pe italianul 

Severio Gizzo, pe românul Pavelescu în prima rundă. Face turnee 

în toată Europa, ultimul meci fiind cu renumitul neamţ Bergam, 

terminat la egalitate. Câştiga bani cu 

sacul „Gigantul de la Mârşani” şi îi 

trimetea familiei lui ce trăia din 

cultivarea cartofilor. Poştaşul abia 

putea să numere multele bancnote 

primite de familia Ştefănescu. 

În drum spre ţară, venind de la 

Paris, Gogea Mitu a căpătat o puternică 

răceală din cauza curentului de la 

geamul deschis al compartimentul 

trenului. Este internat la Spitalul 

„Filantropia”, suspectat că ar avea 

tuberculoză. Aici a şi murit, nu după 

mult timp. Familia a auzit vestea la 

radio şi a venit în grabă la Bucureşti, 

dar era prea târziu. „Gigantul 

României” murise. Trupul lui fusese 

ascuns într-un laborator subteran al 

spitalului şi îmbălsămat pentru 

douăzeci de ani. Şi asta din dorinţa de a 

fi, mai târziu, transportat în S.U.A. şi a 

fi vândut unor americani înstăriţi şi 

excentrici. 

Mult mai târziu, nepoata 

gigantului a declarat că, de fapt, Gogea 

Mitu nu a murit de tuberculoză, ci a fost otrăvit, din invidie, de 

către cei din lumea boxului, pentru a scăpa de concurenţă. În 

primăvara anului 1936, este înhumat creştineşte în cimitirul din 

Mârşani. După vreo 44 de ani, prin anul 1980, este deshumat 

pentru ca osemintele lui să devină obiect de studiu. Întâi a fost 

expus la Muzeul medicinii din Craiova, apoi a fost cumpărat de 

un om de afaceri. La ora actuală, imensul schelet se află într-un 

laborator al Facultăţii de Medicină din Craiova. 

Pe numele lui adevărat Gogu Ştefănescu, Gigantul 

României, Gogea Mitu, la început circar prin târgurile ţinute de 

sărbători prin România, a ajuns unul dintre cei mai mari şi 

cunoscuţi pugilişti ai lumii şi a reprezentat culorile ţării noastre 

pe cele mai vestite ringuri ale Europei, având mereu un loc 

fruntaş pe podiumul de premiere. 

Iată un român de mult uitat, GOGEA MITU pe care îl 

aşezăm cu multă preţuire şi recunoştinţă lângă domnişanul nostru 

campion, Nicolae Ogrinjia. Destinele lor au fost asemănătoare, 

au cunoscut gloria şi au făcut cunoscut numele ţării prin lume, 

dar au avut amândoi un sfârşit tragic. Cauza? Invidia. 

Prof. ION C. HIRU 

________ 

Foto: G.Mitu, boxând în 1932 

78

PAMFLET 

Şi iată că vine şi La Fête des 

Mères, ocazie cu care hotărăsc 

împreună cu odraslele mele francoromâne 

să-i facem o surpriză 

franţuzoacei care ne e în familie 

mamă, partener economic, amantă şi, 

mai puţin,… gospodină. Zis şi făcut! 

Dar numai cu condiţia să ne pună ea 

la dispoziţie maşina cu care de obicei 

face naveta… Din păcate, în ziua 

respectivă Madame nu prea era în 

dispoziţie, din cauze care ne asigurau 

că scăpasem şi luna aceasta de 

posibilitatea de a mai avea încă un 

moştenitor franco-român pe ţeavă. 

Până la urmă, precum în reclamele 

triumfalist-vomitive la tampoane sau 

la calmante, Madame şi-a schimbat 

brusc… umoarea; desigur, asta numai 

după ce i-am mobilizat simţul 

umorului traducându-i pe moment un 

banc românesc în limba Marchizului 

de… Sade! 

Aşadar, plictisiţi unul de celălalt 

după atâţi ani de căsătorie, El şi EA 

(ce titlu de hebdomadar pentru weekend 

!) se duc să viziteze grădina 

zoologică… Ajungând la cuşca unui 

urangutan în călduri, cei doi se amuză 

copios de dificultatea îngrijitorului de 

a hrăni respectiva maimuţă superioară 

(pentru că nu avea coadă la spate, 

ci… în faţă!). Profitând de ieşirea 

intempestivă a îngrijitorului din cuşca 

lăsată deschisă, El o împinge pe Ea în 

cuşcă după care blochează zăvorul. 

Asaltată de urangutanul dezlănţuit, Ea 

îi strigă soţului să o scoată de acolo, 

drept care el îi spune calm: „Ma 

chère”, acum inspiră adânc, după care 

încearcă să-i spui şi lui: acum nu pot, 

mă doare capul, nu am chef, sunt 

stresată… Ha, Ha, Ha…! 

Şi iată-ne plecaţi spre parcul 

Orangeriei aflat fix „vis-à-vis peste 

drum” (sic!) de Consiliul Europei, 

cum spunea fosta mea mamă-soacră 

poamă acră din ţară, deşi nici la bellemère 

de aici nu e deloc „belă”, ci 

mai mult… „embelită”! 

Ce mai, avem noroc de o dupăamiază 

minunată! Găsim totuşi o 

bancă liberă cu o splendidă 

deschidere spre gazonul suspect de 

verde, dincolo de care se întrezăreşte 

în planul doi impozanta clădire mai 

sus menţionată. Şi începem imediat să 

ne simţim bine: copiii iau la ţintă cu 

sarbacana sfinxii ce străjuiesc intrarea 

în Pavilionul Orangeriei, eu mă 

oxigenez pufăind din pipă, iar 

sărbătorita îşi reface machiajul… Şi 

aşa, uitându-se peste oglinjoară, într-o 

doară fără de fapt să o doară, zice 

„mine de rien” şi privind visătoare 

building-ul Consiliului: „A tunat şi i- 

a adunat!”. 

Întâi mă înec bine de tot cu 

fumul de pipă şi, după ce îmi recapăt 

suflul, rămân tot cu gura căscată… de 

uimire. De când suntem împreună, 

niciodată franţuzoaica mea nu scosese 

o vorbă românească! Şi acum 

hodoronc-tronc (cum s-o traduce asta 

în franceză?), iat-o dând pe goarnă o 

expresie neaoş românească pe care nu 

te aştepţi să o uziteze nici măcar un 

străin care ar ştii bine limba 

română… Poate mi s-o fi părut! O 

rog să repete. Şi ea repetă cât se poate 

de senină! 

„Zut !”, am încurcat-o; dacă a 

învăţat româneşte din mers însemnă 

că înţelege tot ce vorbesc eu la telefon 

cu ai mei de acasă … Ceea ce ar fi 

foarte grav, pentru că doar la telefon 

(cu Mess-ul abia acum mă 

alfabetizez) mă mai pot şi eu răcori 

sufleteşte, mai pot scăpa câte o 

înjurătură adevarată, ori pot să spun 

lucrurilor pe nume, inclusiv în ceea ce 

o priveşte pe ea şi familia ei… Aşa că 

încep anamneza din care rezultă că, 

marcată de complexul cultural de 

superioritate care o face să creadă 

sincer că aparţine celei mai cu moţ 

culturi, ea nu s-a deranjat nici măcar 

să se gândească să înveţe româneşte. 

Expresia respectivă era totuşi printre 

puţinele pe care le ştia în româneşte, 

desigur, pe lângă cele uzuale, precum: 

„Unde e tzuica?”, sau: „E nevoie de 

bacşiş?”… Ufff, ce uşurare! Totuşi, 

pe asta de unde o învăţase? Îmi 

mărturiseşte, surâzând, că de la 

maică-mea, care tot o repeta pe 

vremea când noi doi tocmai venisem 

pentru prima dată în România, astfel 

ca familia mea să o poată cunoaşte pe 

logodnica mea care era deja puţin 

cam gravidă… Ciudat, cum totuşi eu 

nu am observat şi nu am auzit nimic! 

Pe semne, eram prea amorezat şi 

mândru de cucerirea mea ca să mai 

observ ce se şuşotea pe lângă noi. Şi 

aşa, mămicule, care va să zică asta era 

părerea matale iniţială despre noi: „A 

tunat şi i-a adunat!” Bravos, naţiune! 

După ce aflu şi că ea ştia 

înţelesul expresiei (aici am înghiţit cu 

noduri şi m-am făcut că plouă), o 

întreb totuşi de ce a folosit-o tocmai 

acum în timp ce se uita galeş la 

instituţia europeană din fundal. Mai 

întâi, ea o ia pe departe, spunându-mi 

că împreună cu mine cunoscuse în 

ţară, dar mai ales în comunitatea 

românească de aici, o serie de 

personalităţi remarcabile… Da, şi…? 

Ei bine, cum – se miră ea – având 

atâţia doctoranzi străluciţi în Franţa, 

unii dintre ei cu practică pe lângă 

instituţiile europene, românii tăi sunt 

reprezentaţi în Adunarea europeană 

parcă numai de persoane sulfuroase şi 

implicate în euroscandaluri de presă? 

Iar răspunsul nu putea fi decât: „A 

tunat şi i-a adunat!” 

Şi mă mai înec o dată cu fumul 

de la pipă, deşi acesta se stinsese mai 

de mult… 

- Ştii ce, ma chère, hai mai bine 

acasă până nu se înserează, că-ţi 

explic eu în pat cum e cu selecţia 

negativă la români… 

HYDRA N.T. 

___________ 


„DESCÂNTEC” (sus), „TORS”(jos) 

79

Şevalet 

My name is CASONI IBOLYA, I was born & live in 

Târgu-Mureş, Romania. I am Hungarian. I worked as 

phisician for long time & later I began to make Fashion 

Designings. It so happened, that I began also to draw & to 

paint.../!/ 

Simplu, lapidar, aşa se prezintă Casoni Ibolya pe un site 

propriu, prin care-şi face cunoscute reuşitele ei artistice, 

atât de design vestimentar, cât şi cele de grafică, pictură în 

ulei şi fotografii. Peste două sute de comentarii au fost 

postate elogiativ la lucrările sale, într-un dialog între artist 

şi iubitorii de artă. 

O biografie care şi-a făcut din artă nu refugiu 

existenţial, ci alternativă existenţială, într-un soi de 

terapie şi a sufletului şi a trupului. În căutarea a ceea ce a 

devenit şi generic al expoziţiei, “Inner Peace”, liniştea, 

pacea interioară, lăuntrică. Iar în cinci ani de la debut, şi-a 

trasat un stil (de sorginte pop-art, susţin unii comentatori), 

şi-a conturat o operă, a participat la expoziţii personale şi 

colective. 

A avut şi dascăli buni, în artiştii plastici Maria Gliga şi 

Lucia Călinescu, care au învăţat-o pe Casoni Ibolya 

alfabetul artei plastice. 

M-a surprins întâlnirea cu arta ei, cuceritoare prin 

dezinvoltura metaforelor, prin simplitatea şi siguranţa atât 

a liniei desenului cât şi a texturii cromatice, făcând ceea 

ce nu am făcut-o încă nici cu autori consacraţi – am 

ilustrat fără reţineri un număr întreg din revista “Vatra 

veche”, nr. 11/2010, cu reproduceri după lucrări de 

Casoni Ibolya, certificându-i nu doar o recunoaştere a 

valorii sale, ci asigurându-i şi o vizibilitate de care se 

bucură publicaţia pe întregul mapamond. 

Pictura realizată de Casoni Ibolya e una de graniţă, întrun 

compoziţional cu deschideri grafice, dar cu finalizări 

picturale. O pictură de idei, de simboluri, de metafore. 

Temele picturii sale sunt mereu în orizontul poeziei, ea 

pictează cu cuvinte, într-un lirism reverberant, mustind de 

viziuni ample ale adâncimilor sufleteşti. Ea pictează cu 

mijloacele lumii exterioare lumea interioară, cu zbaterilei 

ei, cu împlirile ei. Se reîntoarce mereu în trecut, de unde 

extrage seva viziunilor sale plastice. Un ciclu al lucrărilor 

sale se numeşte nu întâmplător “Amintiri din copilărie”. 

Imaginile spaţiului natal, cu străzi cu parfum interbelic, 

ori spaţii urbanistice luxuriante, de aiurea, cu arhitecturi 

zvelte, nu mizează în primul rând pe registrul arhitectural, 

cât pe situarea omului într-un astfel de context în care 

încearcă să se situeze, să se difinească, să se rostuiască cu 

lumea lui interioară. 

Casoni sugerează mai mult decât se poate percepe la 

nivelul primului strat al receptării. 

Timpul îşi are şi el ipostaze ale definirii, fie că e vorba 

de anotimpuri, fie de registrul diurn/nocturn. 

Casoni Ibolya îşi caută “Drumul vieţii”, cuprinsă adesea 

în unduirile unor reverii, ori revelaţii mistice, titlul unei 

lucrări fiind mai mult decât grăitori: “Azi l-am întâlnit pe 

Dumnezeu”! 

Extrapolând, pot spune că întâlnirea cu pictura artistei 

Casoni Ibolya este un popas în “Luminile sufletului”, cum 

îşi numeşte una din lucrările sale reprezentative. 


Casoni Ibolya, “Oraşul minunat – singur”, VIII 

Vernisaj, „Inner Peace”, 9 aprilie 2011 

Pictorul, revista şi expoziţia 

80

Este bine să credem în semne. Dar semnele vin de 

undeva, din cer sau de pe pământ, uneori ca nişte semnale, 

nu au autor şi trec neobservate dacă nu ştim să oprim 

clipa, să trăim ce ne-a fost dat sau să ne 

lăsăm purtaţi de val. Unele dintre semne 

capătă valoare numai după ce le-a trecut 

momentul, valabilitatea, intrând în folclorul 

lui „ţi-am spus eu”. Nu e mai puţin a- 

devărat că faţă de semne suntem destul de 

circumspecţi, întrebându-ne bănuitor „oare 

ce să în-semne”? Credinţa în semne e 

constructivă; ea dezvoltă o atenţie sporită 

la detaliu, la timpul semnului şi la urmările 

lui. Într-un fel, ne conştientizează de 

unele pericole, de urmări. 

Melania Cuc, scriitoare cu 25 de 

cărţi, este ea însăşi un semn, un semn bun 

al faptului că trebuie să ducem mai 

departe însemnele artei. Melania Cuc tace 

şi scrie. Melania Cuc tace şi pictează. 

Melania Cuc tace şi vorbeşte. Frumosul nu-i dă pace. Şi 

atunci îl aşează într-o pagină de carte, pe o pânză dintr-un 

material neconvenţional, într-o emisiune în direct. 

Frumosul ei artistic nu e la îndemâna oricui. Femeile ei cu 

aripi sunt întruchipări ale unei fantezii bogate. Expoziţia 

intitulată SEMNE, deschisă recent la Centrul Cultural 

Municipal din Bistriţa e o invitaţie de a trece dincolo de 

aceste semne, de a ne căuta pe noi în spatele imaginii, dea 

ne găsi, dacă nu în întreg, măcar într-un strop de lumină. 

Imaginea generală a operei poate fi sintetizată într-un 

simbol reprezentând un snop legat în orice situaţie, fie că 

este de grâne, de flori (în sens concret) sau de linii, de 

priviri, de culori, de gânduri, de vise (în sens abstract). 

Adunarea în mănunchi, de la mâna care simte această 

realitate şi până la ochiul care se bucură de împlinirea 

formei, face ca energiile să se adune, ca nişte vectori de 

idei, în jurul fiinţei, reprezentate atât de diferit, de 

multiplu. Toate acestea vin de mai înainte, din trecut, şi 

trec de noi. Nu suntem decât resturi ale trecutului. 

Ajungem coperte, rame, dantele. Cărţile, tablourile sunt 

resturi din noi. Totul poate fi refolosit, cu alt sens. Cine ar 

fi crezut că dintr-o sită, dintr-un material banal, rest textil, 

se poate dezvolta o altă lume, suprapusă. Şi, parcă, tot mai 

mult, împărţirea la noi înşine dă cu rest. 

Melania Cuc nu este doar un nume al Bistriţei, dar şi al 

istoriei literare contemporane şi al celei plastice. S-a spus 

că Melania Cuc scrie precum respiră, dar ea uită câteodată 

să mai tragă aer în piept, dând totul şi neluând nimic. 

Semne am văzut şi-n cărţile ei, proaspăt lansate: trei la 

număr, impar, putând fi adunate şi ele într-un buchet de 

semnificaţii. „Vânătoare cu şoim” (Editura Dacia XXI, 

Cluj- Napoca, 2010) e o carte de tablete şotron. Tableta la 

Melania Cuc nu are nimic ironic, nici pamfletar, ca-n 

bilete, „Bilete de papagal”. Aceste specii mici, create 

pentru flash-uri ale memoriei, reuşesc în condensarea lor 

să dea tărie de foc gândului care altfel s-ar stinge. 

Tabletele sunt aranjate sub forma unui joc din copilărie, 

cu reguli bine stabilite. Cine n-a sărit şotron în copilărie 

mai are prilejul să recupereze timpul pierdut citind 

şotronul format din tablete. Melania Cuc porneşte la 

vânătoare însoţită de şoim, în care am văzut inspiraţie, 

putere, semn al victoriei. Mărimea tabletelor este aceeaşi 

pentru fiecare, ca şi cum Melania Cuc ar fi proprietara 

unui pat al lui Procust, care ştie să comprime pe placul ei, 

pe placul nostru: „Eu sunt numai o jumătate din linguriţa 

cu bucuria şi durerea umanităţii”. 

„Lebăda pe asfalt” (Editura Anamarol, 

Bucureşti, 2010), poeme, e un paradox. 

Lebăda, simbol al balerinei din Lacul 

lebedelor, ajunge în cotidian, pe asfalt. 

Amestec de senzualitate şi îndârjire, de 

rană şi vindecare. De fapt, o anume latură 

de războinic o caracterizează pe Melania 

Cuc de-a lungul întregii ei creaţii. La 

nivel lexical, apar cuvinte din sfera 

aceasta războinică – revolver, soldat, 

bombe – compensând parcă fragilitatea 

ideii: „Liniştea mea la maturitate/ Este cu 

mult/ mai fierbinte decât lumânarea”, dar 

„Pe aici nu se trece!/ Latră degeaba şi 

claxoanele./ Nu se mai găsesc kamikaze/ 

Bucuroşi să poarte cătuşe, / Să-şi golească 

buzunarele... Cum să vă spun, oare?/ E crimă, beznă, 

război.../ Pacea asta convenţională/ Conflagraţia în care/ 

Până şi păpuşa barby/ Are rochie de şerj cazon/ Cu 

rezistenţă la gloanţe.” Trecând peste aceste încercări, 

Melania Cuc ştie „să bea semne de dragoste/ pe săturate”. 

„Jurnalul de la Lăpuşna” (Editura Nico, Târgu – Mureş, 

2010) este un model pentru felul cum ar trebui să se 

respecte şi să se considere artiştii între ei. Cu sau fără 

şoim, lebădă sau asfalt, fiecare împlineşte un destin. Scris 

în timpul taberei de creaţie de la Castelul Lăpuşna, 

jurnalul Melaniei Cuc este unul descriptiv, mai mult decât 

de idei, este o imagine în oglindă, inversă, a ceea ce 

înseamnă „Jurnalul de la Păltiniş”. El marchează o 

activitate culturală, o întâlnire înaltă, unde spiritul e la el 

acasă, unde creatorii sunt ocrotiţi şi răsfăţaţi, dar ei rămân 

în continuare sănătoşi, fără a avea nevoie de tratament can 

„Muntele vrăjit”. Oameni şi locuri se regăsesc în 

paginile acestui jurnal, ca-ntr-o echipă, ca-ntr-o prietenie 

pecetluită de aceleaşi idealuri, de valori adevărate. 

În aparentul amalgam de cuvinte, propriu Melaniei 

Cuc, o idee centrală capătă foarte bine contur, demolând 

aparenţa de discurs necontrolat. Dând la o parte foaie 

după foaie, petală de petală, ca-ntr-un joc secund, matur, 

se remarcă o tehnică bine stăpânită de scriitoare, căreia îi 

reuşesc, într-un exerciţiu impus, texte cu dimensiuni 

aproape fixe. Frapează această constrângere şi libertate 

totodată care fac casă bună şi dau impresia unui studiu 

îndelung asupra obiectelor, deşi Melania Cuc mărturiseşte 

că scrie în timp record, aproape la comandă. (Comanda ei, 

comanda editorului...). 

Acestea au fost operele Melaniei Cuc, ale anului 

2010. Un posibil cuprinzător portret al artistei, pentru că 

„Autoportret”-ul (Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010) a fost 

lansat la înfiinţarea Clubului „Boema”. Este greu să scrii 

patru cărţi, apropiate în timp, şi ele să nu semene una cu 

alta. Totuşi, Melania Cuc reuşeşte să fie altfel cu fiecare 

apariţie editorială, în acelaşi timp rămânând în stilul ei, 

deja consacrat. 


81

Gheorghe Opriş 

e, cu siguranţă, 

pionierul picturii 

naive în spaţiul 

culturii 

mureşene. Nu 

ştiu să fi avut 

înaintemergători 

vrednici. 

I-am remarcat 

pictura în 1988, când lucrările sale au 

fost expuse în spaţiile Galeriei 

„Vatra”, sediul redacţiei devenit loc 

al întâlnirilor admirabile şi pentru 

artiştii plastici. De altfel, era prima 

expoziţie de pictură naivă deschisă în 

acel spaţiu în cele aproape două 

decenii de la înfiinţarea seriei noi a 

revistei. 

La o simplă privire, Gheorghe 

Opriş se distinge ca un pictor 

cronicar, unul care a transformat 

istoria în imagine, istoria fiind tema 

predominată în galeria nevoii sale de 

a se rosti în limbajul culorilor. De a 

povesti prin culori, cu un remarcabil 

simţ al acestora, fiindcă cele mai 

multe compoziţii ale lui Gheorghe 

Opriş sunt „poveşti”, istorisiri, 

reconstituiri ale unor momente din 

biografia locului, ori tangente la 

acestea, cu personaje recognoscibile. 

Există o acurateţe a perspectivei, în 

sinceritatea 

interpretării 

evenimentelor pe care le reţine în 

lucrările sale. E o viziune personală 

asupra evenimentelor, un discurs naiv 

în sensul bun al cuvântului, detaşat de 

orice tentaţii şi influenţe. De fapt, 

pictorul Gheorghe Opriş se caută pe 

sine, se rostuieşte în lumea pe care o 

propune ca spectacol al imaginii. Şi 

în care se situează atitudinal, dând 

lecţii de istorie. Oferind pilde din 

istorie. Regăsiri. Pentru că în multe 

din personajele sale Gheorghe Opriş 

se regăseşte cu tot zbuciumul fiinţei 

sale. Există şi dramatism şi lirism în 

lucrările sale, revărsare de preaplin 

sufletesc. 

Indiscutabil, Gheorghe Opriş are 

operă, are identitate artistică. Timpul 

i-a fost de parte sa şi i-a îngăduit 

suficient în cei 96 ani de viaţă pentru 

a da şi artei ce a fost al artei din 

consistenta sa biografie. 

Un Album Gheorghe Opriş nu este 

decât o firească punere în ecuaţia 

artei plastice mureşene a unui pictor 

încrezător în mijloacele sale şi ferm 

în mesajul artistic. 

Gheorghe Opriş, ca pictor naiv, va 

avea mereu locul său distinct în 

istoria plasticii mureşene. Iar dinspre 

el s-au deschis şi altor artişti plastici 

naivi orizonturi de afirmare, până 

acolo încât pictura naivă mureşeană 

să nu treacă neobservată nici la nivel 

naţional şi nici în largul lumii. 


__________________________________________________________ 

Ce poate, până la urmă, să însemne un Salon anual de 

pictură? Trecere în revistă, inventar? Ori stare de spirit, 

radiografie a unei stări de spirit, a unei mişcări în 

teritoriile artei plastice a unui grup neomogen de căutători 

de comori?! 

Într-o tradiţie care însumează treizeci şi patru de 

experienţe similare, s-au produs acumulări cantitative şi 

calitative, până la expresia superlativă a valorii: „Cea mai 

bună expoziţie de până acum!” (Vasile Mureşan). 

O poziţionare, fireşte, subiectivă, mai ales când ea vine 

din interiorul fenomenului, dar nu nesinceră. E o 

constatare la capătul unor trasee în care acumulările au 

fost mereu susţinute de registre variate de promovare, de 

cultivare a unor disponibilităţi artistice, de motivare a lor. 

Dacă, în integralitatea lui, un astfel de salon se poate 

situa sus pe o scară axiologică, în plan 

individual lucrurile sunt mai complicate, 

pentru că selecţia poate sau nu să fie 

reprezentativă, să fie sau nu cea mai 

fericită, inspirată, ceea ce-l poate situa 

pe artist într-un disconfort frustrant 

atunci când lucrarea ajunge pe simeze. 

Optzeci şi unu de plasticieni, într-o 

confruntare neconcurenţială, oferă, 

totuşi, o imagine credibilă a dimensiunii 

şi dinamicii unei acţiuni culturale. Cu 

vizibile diferenţe calitative, cu evidente 

circumscrieri tematice într-o linie 

definitorie pentru fiecare artist în parte. 

E curată ipocrizie nerecunoaşterea 

unor vârfuri, privite comparativ şi din 

perspectiva întregii creaţii individuale, 

nu doar din cea a etalării unui singur exponat. 

Cu siguranţă, calitatea şi de membri UAP a unor 

membri ai Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş a schimbat 

exigenţele, a impus rigori care n-au făcut prea mult loc 

facilului, cu atât mai puţin lipsei de talent. 

E inevitabil, însă, într-o atât de mare diversitate, 

clasicul să nu se aşeze în proximităţi postmoderniste, 

calmul compoziţional, lângă îndrăzneli abstracţioniste. 

Radu Florea, Mihai Frunză, Olimpia Leah, Casoni 

Ibolya, Raluca Moisoiu, Dalila Özbay, Annamaria Pascu, 

Călin Pop, Crina Stănescu, în metafore implicite, ies din 

canon, configurând lumi interioare în vârtejuri tensionale. 

La cealaltă extremă, Alexandra Belciug, Călin Bogătean, 

Fabian Margit, Farkas Erzsébet, Cornelia Hetrea, Kulcsár 

Erzébet, Ramona Lazăr, Sofia Neagoi, Persida Negruţi, 

Violeta Petică, Cristina Petria ş.a. sunt temerarii 

redescoperirii universului floral, fie în experesia realistă, 

fie în cea a difuziei cromatice, dar în care 

acordurile lirice sunt consubtanţiale. 

Între aceşti doi poli, se regăsesc o 

multitudine de limbaje plastice, de la 

peisajele lui Vasile Mureşan, 

reverberante în caligrafiile 

compoziţionale ale unor discipoli, şi până 

la pictura naivă a lui Teodor Moraru, 

exponenţială pentru acest fenomen, nu 

doar la nivel local. 

Înregistrarea universului plastic al 

Salonului anual de pictură într-un catalog 

expoziţional are nu doar virtuţi 

documentariste, ci şi marcă culturală, 

într-un spaţiu care-şi caută şi vocea şi 

identitatea. 


80

Literatură şi film 

Amish e o comunitate anabaptistă, 

care trăieşte departe de tehnologia 

modernă, ca să audă mai clar semnele 

lui Dumnezeu. Nici televizor, nici 

telefon, ori internet. Fără fotografii, 

să nu fie tentaţi spre reiterarea 

chipului cioplit. Regula? Să nu te 

conformezi deloc la lumea ce te 

înconjoară. Doar în Pennsylvania 

există vreo 47 000 amish, neuitând că 

originea lor se află prin 1660, într-un 

sat alsacian. Ei nu suportă societatea 

de consum şi cred că orice cuvânt e 

dăunător. Copiii nu trebuie să urmeze 

sfaturi meşteşugit formulate, ci 

exemplul adulţilor. Toţi trăiesc 

simplu, fără tentaţii nocive. 

Cartea Amish Grace a fost scrisă 

de Donald B. Kraybill, Steven M. 

Nolt şi David L. Weaver-Zercher. În 

2010, cartea a fost ecranizată de 

Gregg Champion. În rolurile 

principale: Kimberly Williams şi 

Tammy Blanchard. 

Aprilie, 2006, Pennsylvania. La o 

şcoală amish, un bărbat intră deodată 

şi ucide cu arma câteva eleve, ca să se 

răzbune pe Dumnezeu, deoarece fetiţa 

lui a murit la naştere. Da...există 

nebuni, psihopaţi, frustraţi, 

iresponsabili, criminali. Acel bărbat 

se sinucide mai apoi. Nu era un 

amish. Soţia lui e disperată şi se teme 

de răzbunarea părinţilor îndureraţi. 

Care părinţi intră în casa ei şi îi spun 

limpede că ei îl iartă pe vinovat. 

Aici e şocul, surpriza, puterea unei 

credinţe. Adică...”iartă-ne pe noi aşa 

precum iertăm şi noi greşelile altora”. 

Voia lui Dumnezeu? De ce vrea 

Dumnezeu ca o fată frumoasă să fie 

măcelărită? Oamenii amish nu ştiu 

precis, însă „dacă iertăm, Dumnezeu 

promite pace”. 

Filmul e alert, cu ritm de reportaj 

emoţionant, cu actori credibili, cu 

copii care par a fi de acolo, din 

povestea explozivă şi extrasă dintr-un 

fapt real, ce a răvăşit atunci massmedia. 

Iertarea formulată e dusă până 

la capăt. La înmormântarea ucigaşului 

Charlie, văduva se vede înconjurată 

cu pioşenie de toţi acei amish care ar 

fi avut toate motivele să urască. Un 

personaj spune fetiţei lui: „Te simţi 

bine cu ura ta? Ura are dinţi, îţi 

mănâncă inima şi nu mai lasă loc 

pentru iubire”. A fi pus la încercare 

devine o ocazie de verificare a 

credinţei. „Doar când vieţile noastre 

se destramă, avem şansa să ne facem 

credinţa reală”. Acum, din nefericire, 

e catastrofa din Japonia. Omul devine 

simplu nisip sub voinţa lui 

Dumnezeu. Trebuie ură? Să 

construim din nou centrale nucleare? 

Să ne războim cu noi înşine, dintr-o 

pornire maladivă? Semnele nu ne 

folosesc la nimic? Chiar fără a fi 

amish, putem, totuşi, decela 

avertizările sacre. 

ALEXANDRU JURCAN 

____________________________________________________________________________________________________________________ 

,, Am fi datori să găsim noi argumente pentru a trăi”` 

Nicolae Titulescu 

Românii merg cu capul plecat, sigur că nu toţi. 

Se gândesc ei cu privirea la pământ la ce le va 

oferi locurile unde stau, guvernările, la ce ar 

trebui să facă, la cât de greşit au crezut că vor 

face alţii în locul lor, cât de mult s-au înşelat, la 

cât de datori sunt ? 

Căutarea argumentelor pentru a trăi, a ţelurilor 

ţesute în raţiuni sunt mai mult dovezi ale unei firi 

optimiste sau obligaţii dictate de nevoia de 

conservare a insului, a speţei? Nu cumva nevoia 

de a adăuga la cifra anilor, de un trai mai bun sunt în egală 

măsură paşi deopotrivă ai optimismului şi pesimismului, ai 

filosofiei vieţii ? 

Încrederea că până la urmă îţi vei atinge ţelul e o notă a optimismului, 

dar ea este însoţită de atâtea ori de neîncredere; poate 

că decizia în favoarea unuia din cei doi poli o dă însufleţirea. 

Avem în faţă un adversar implacabil (timpul), optimiştii îşi 

văd de creaţiile lor, de aplauze, nesocotesc de cele mai multe ori 

trecerea anilor, afecţiunea le însoţeşte scopul. Gândeşti că sunt 

cu ochii pe cuvintele poetului Tudor Arghezi ,,Nu te teme că ai 

să ajungi prea târziu un scop, dacă ai plecat şi cu un scop în 

drumul tău”. Nu se poate uita că la foarte puţini „le sare 

iepurele`` la o vârstă înaintată. 

Pentru cvasitotalitatea oamenilor, forţa dovedită mai târziu 

micşorează rosturile şi nu poate şterge zâmbetul amar al 

regretelor. 

Este foarte bună recomandarea de a te învăţa să surâzi, chiar 

să râzi din toată inima, ea este şi una medicală .Atâtea poveţe se 

pot da, că abia mai pot fi ascultate. Trebuie însă să ni se înalţe 

speranţele, să se arate în ceva, pentru a se putea clădi încrederea. 

Nu-i uşor a găsi continuu motive de bucurie, de a întinde 

hotarele încrederii, oricât eşti de sfătuit că ele te vindecă. 

Bineînţeles iubirea aduce încredere, dar care iubire? 

…Rugăciunea este asociată cu speranţa, dar nu pentru 

totdeauna. E uşor a recunoaşte motive de întristare. 

Privirea optimistă nu se poate asocia cu 

mersul în genunchi, un atare mers a fost rezervat 

pesimismului. Ultima idee ne este sugerată de 

scriitorul Ion Slavici. Ne spune „N-am putut 

niciodată să împărtăşesc vederile celor ce iau 

vieţuirea pe pământ un fel de canon de 

pocăinţă”. 

Chiar dacă ne-o spune cineva, ori doar se 

subînţelege, optimismul îşi strânge pentru propriul 

suport reguli verificabile… 

Imprevizibilul este pretutindeni. Filosoful Gabriel Liiceanu 

se opreşte la aserţiunea ”Pesimismul nu este o viziune asupra 

lumii, ci ocuparea unei poziţii strategice în faţa 

imprevizibilului”. Da, imprevizibile sunt actele adversarilor, 

iubirea şi ura, prieteniile, setea de viaţă, catastrofele, moartea 

etc., raţiunea le scrutează, deodată cu raţiunea şi sentimentele, 

voinţa . 

N-au fost şi nu pot fi excluse nici viziunile pesimiste 

asupra lumii, din păcate viaţa le alimentează clipă de clipă 

(Ca la orice alte opinii, definiţii însumarea lor are şanse 

sporite de apropiere de realitatea vieţii, diversitatea realităţii ) 

Până unde avem voie să fim pesimişti ne-o spune poetul, 

filosoful Lucian Blaga, cu gândul la idealurile poporului său: 

„Îţi iert pesimismul, într-un singur caz, nu: când e vorba de 

viitorul neamului tău, înseamnă a fi trădător de neam”. 

Până unde este normală, de înţeles întinderea pesimismului 

şi a optimismului, trebuie să ne spună fiecare în parte. 

DANIEL MUREŞAN 

83

Concursul "Ion Creangă" 

Sâmbătă, ora 2.30, în staţia de maxi "Cimitirul 

Sfântul Constantin", soare cu dinţi pe o stradă largă, 

pustie. La 2.30, Concursul Internaţional de Literatură "Ion 

Creangă" îşi recunoaşte premianţii, iar în oraşul lui Mihail 

Sebastian şi al lui Nae Ionescu niciun maxi taxi. Doar o 

coloană mortuară îmi blochează speranţa de a ajunge la 

timp. Mă simt ridicol de balcanic, abandonat de iluzii, cu 

o lalea îngheţată în mână. Nimic care să sprijine cultura în 

acest oraş părăsit - nimic oficial (reflex comunist) - nici 

măcar un maxi! Sunt gata să dezertez de la promisiunea 

făcută doamnei profesor Angela Olaru, care, de vreo şase 

ani, mă tot invită, pe mine şi toată suflarea aparent 

pasionată de lectură, să fim (în sfârşit) martorii unei 

victorii. Când, divinitatea intervine! Un "31" alb depăşeşte 

maiestuos nesfârşitul convoi către lumea de dincolo, ca să 

mă lase apoi în Strada "Eminescu", cel mai apropiat punct 

de gala premiilor "Creangă". 

Evenimentul, în plină desfăşurare, la catul întâi al 

proaspăt reabilitatului Muzeu de Istorie al Brailei. Dacă 

nu mergi la teatru ("Maria Filotti"), sau la spital, în Brăila 

nu-ţi mai rămâne decât Muzeul de Istorie. În rest, tot 

numai bodegi şi farmacii - limpede, nu? Am uitat şcolile. 

Şi bisericile. Până la urmă, se constată că trăim totuşi întrun 

oraş. 

Aşadar, Muzeul: intrări înalte care te fac mic. După 

câteva treceri iniţiatice, îţi redimensionează conştiinţa de 

sine, salvând uneori de la identitatea pietonală. Trepte de 

marmură şi senzaţia că paşii se sprijină pe munte conduc 

către spaţii largi, de-abia cuprinse cu privirea, către 

comori. În mijlocul lor, elevi de şcoală freamătă a 

nerăbdare. Nerăbdarea lor este forţa valului pe care 

scriitorul Nicolae Băciuţ, amfitrion al competiţiei, la 

invitaţia inspirată a profesoarei Angela Olaru, încă de 

acum şase ani, lansează corăbii de hârtie: Baudelaire, Gyr, 

Crainic, Eminescu, Vieru, propriile-i taine. Copiii vor să 

atingă cu mâna corăbiile, de al căror avânt graţios se 

încântă. 

Apoi, oarecum neaşteptat în această sărbătoare pe 

care ai fi putut-o suspecta de formalism, Nicolae Băciuţ 

citeşte fragmentar din miile de fraze adunate de prin toată 

ţara. Cuvinte noi! Freamătul încetează. Cine se aştepta să 

le mai audă? În fond, la ce altceva să te mai aştepţi de la 

un concurs şcolar de literatură decât, cel mult, la nişte 

lucruri drăguţe? Dar freamătul şi nerăbdarea încetează! 

La sfârşit, Nicolae Băciuţ evocă priceperea 

profesorilor, grija părinţilor ... iar noi vrem să credem, 

ca în minuni, că doar atât şi e de ajuns pentru ca apele 

să se despartă, peştii să tacă, să privească liber şi drept, 

altfel decât de jos în sus, minunatele plăsmuiri ale 

memoriei înfiorate de Duh, în drumul lor adânc şi 

cuminte către memorie. 

Concursul "Ion Creangă", cu cele peste două mii de 

lucrări primite, generează deja prestigiu: o poartă 

pentru dorinţa cine ştie căror suflete de a cânta 

sufletului nostru - ne inspiră a spune unul dintre 

laureaţi. Prestigiul începe atunci când freamătul 

încetează, iar nerăbdarea se smereşte pentru că, în faţa 

rotunjimii vii a cuvântului plămădit brâncuşian, totul 

are sens. O tânără sau un tânăr s-au apucat de scris, au 

pus în circulaţie, în plicuri albe, comori: munca sisifică 

a unei profesoare de limba română şi discernământul 

întru literatură al unui scriitor - atât, şi e de ajuns. 

CODRIN VASILOANCĂ-SMIRNOV 

La Zilele revistei „Caiete Silvane”, manifestare 

tradiţională a cărţii în Sălaj, desfăşurată la Zalău şi Jibou, 

într-o companie selectă (Ioan Moldovan, Traian Ştef 

(revista „Familia” din Oradea), Ştefan Manasia, Ioan 

Pavel Azap, Claudiu Groza („Tribuna”), Lucian Scurtu 

(„Caietele Oradei”), Ion Radu Văcarescu, Silviu Goga 

(„Euphorion”), Ştefan Doru Dăncuş (rev. „Singur”), 

Olimpiu Nuşfelean („Mişcarea literară”),Viorel Mureşan, 

Daniel Hoblea, Viorel Tăutan, alţi scriitori din ţară şi din 

Sălaj, Nicolae Băciuţ şi-a lansat volumul său de poeme, 

„Poemul Phoenix”, prezentat de prof. Carmen Ardelean, 

şi revista „Vatra veche”, cea mai tânără publicaţie de 

cultură din ţară. 

Manifestările au inclus şi alte lansări de carte, lecturi 

publice, un scurt spectacol folcloric. În sala de conferinţe 

a Grădinii botanice din Jibou s-a desfăşurat dezbaterea cu 

tema „Viaţa în artă şi arta în viaţă” şi o lectură publică 

susţinută de poeţii participanţi. 

Gazda ospitalieră şi moderatorul întâlnirilor literare a 

fost poetul Daniel Săuca, redactor-şef al revistei „Caiete 

Silvane” şi director al Centrului de Cultură şi Artă Sălaj. 

(N.B.) 

84

Curier 

Stimate domnule NICOLAE BĂCIUŢ - 

Vă mulţumesc, pentru trimiterea numărului 4/2011 al Vetrei vechi! 

Din nou, nu mă dezamăgeşte deloc, ci bine-străluceşte! - ...ba, chiar 

găsesc lumini din Vrancea! Doamne,-ajută! 

Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie, 

Adrian Botez 

Vă mulţumesc tare mult! 

Un dar deosebit în zi de duminică, hrană 

sufletului însetat de frumos ; felicitări şi înaltă 

preţuire! 

Carmen Tania Grigore, 

Anglia 

Mulţumim. Ne face plăcere că de fiecare dată 

să lecturăm Vatră Veche. 

Julieta & Liviu 

Mulţumesc foarte mult ! Felicitări. Faceţi 

ceva cu totul deosebit. 

Voica F. 

Felicitări!!! aveţi putere de muncă nu glumă. 

Vă invidiez, în sensul frumos desigur. Eu sunt în 

Archiud. Rămân pe glie până la întâi. Vă aşteptăm 

cu drag cu urzicuţe, mămăliguţă şi gânduri bune. 

Toate cele dorite familiei dvs. 

Melania 

Vă mulţumesc şi vă felicit pentru revista interesantă! 

Fl. Dalian 

Distinse domn, 

Mulţumesc! O revistă superbă (şi foarte voluminoasă!) Aţi lucrat 

mult la ea. Felicitări. Cu preţuire, 

George Roca 

Bună ziua! 

Într-adevăr foarte interesantă această revistă. Scrie undeva în josul 

pagini "Lunar", deci să înţeleg că ar fi revistă. Este foarte interesantă, 

informatică, foarte informativă! Utilă pentru oricine vrea să citească ceva 

în plus, pentru oricine vrea să afle ceva nou, pentru oricine vrea să afle 

lucruri din trecut şi până-n prezent. Din păcate, este prima data când aflu 

de vreo "vatră veche", nici de cea veche şi nici de cea noua nu am auzit, 

şi, prin urmare, vreau să vă mulţumesc pentru că mi-aţi trimis acest mail 

pentru a lectură. 

Din cât am citit (nu în totalitate, dar am citit câteva articole, am 

luat pe sărite, căci acum nu prea pot, căci trebuie să stau în pat fiind 

operată de apendicită, voi încerca să citesc cât mai curând posibil 

oricum) mi se pare foarte frumoasă, aşezarea în pagină este una lineară, 

lucrurile scrise sunt cele importante neincurcându-vă cu nişte lucruri 

banale, fără sens, pozele sunt şi ele foarte frumoase, şi cele cu peisaje şi 

cele cu portretele. Vă urez spor la scris în continuare, să nu renunţaţi, 

căci ceea ce faceţi (scrieţi, culegeţi) este foarte educativ, încântător, mult 

noroc şi multă... baftă! Pe curând! 

Bocu Raluca Nicoleta 

Stimate domnule Nicolae Băciuţ, 

Vă mulţumesc mult şi pentru acest număr al revistei. Încă un număr 

bogat, cu de toate pentru minte şi inimă, motiv de apreciere pentru 

"baciul" revistei şi pentru toţi care au trudit la apariţia ei. Am s-o 

transmit şi altor prieteni. Sănătate multă şi împliniri după cum vă este 

gândul.. 

Cu preţuire, 

Veronica Oşorheian 

Mulţumesc foarte mult. 

Vă rog să primiţi sentimentele mele de respect şi consideraţie. 

Col. (rez. ) Ioan Gaftone 

Dragă Nicolae Băciuț, 

Incitantă şi tentantă propunerea lansată în acest număr. Dar eu mă 

gândesc nu numai la dezvăluiri picante sau anecdotice legate de 

prieteniile sau duşmăniile literare, ci şi la consolidarea valorii prin 

prisma acestor relaţii între diverşi scriitori. Se scrie imnes şi nu 

întotdeauna rău. Numai în această revistă ce scriituri remarcabile se 

postează, cu toate că nu toate semnăturile sunt sonore! Un tort cu 

patru nivele, cu blat solid, cu delicioase creme. Să-l mănânci din ochi. 

Totuşi, interes prezintă numai cireaşa de pe tort. De ce? Şi cine arată 

cu degetul cireaşa? Aici s-ar situa făcătura... succesului. Plecând de 

la... prietenia sau antipatia unora. Nu ştiu dacă mă voi putea abţine să 

nu mă înscriu la cuvânt. Un număr mustind de adevăruri crude, din 

subterană, referitoare la viaţa noastră literară ar fi de mare impact, 

cred eu. Depinde de cine şi ce va dezvălui. Oricum, revista ar câştiga 

în atractivitate, chiar dacă ar face un pas lateral din structura destul de 

sobră totuşi, cu care ne-a obişnuit. Dacă nu voi scrie, voi citi cu 

interes, te asigur, stimate Nicolae Băciuţ. 

Felicitări pentru acest număr, mulţumesc, numai bine, 

Adrian Ţion 

Mulţumesc pentru revista "Vatra veche"! 

O aştept de fiecare dată ca pe o "Sfântă sărbătoare". 

Revista domniei voastre este acel loc liniştit, 

când totul în jur e plin de zgomot, acel loc minunat, 

când e prea multă răutate, şi bucuria mea exact la 

momentul potrivit... 

Vă doresc viaţă lungă, roade culturale bogate 

şi tot ce-i mai bun pe lume. 

Cu aleasă preţuire, 

Bibliotecar Georgeta Tudora 

Iaşi 

Mii de mulţumiri! Deosebit de elegantă şi 

erudită! 

Dimovici 

Germania 

Domnule Nicolae Băciuţ, 

Vă mulţumesc pentru revistă. Mi-a plăcut 

mult conţinutul revistei, în special 

"Prietenia/duşmănia literară". Citez: "Cum l-au 

lăsat şi pe Nichita fără iubite, tot prietenii." Cred că l-au lăsat şi fără 

iubire. 

Vă ataşez ultimul meu eseu scris. Dacă va place, poate îl 

publicaţi. Dacă nu, nu! 

Cu consideraţie, 

Vavila Popovici 

Carolina de Nord 

Dragă Nicule, 

Ca de fiecare dată, citesc cu plăcere revista. Cu mulţumiri şi 

felicitări, 

Ion Cristofor 

Ca de obicei, excelent şi acest număr al "Vetrei Vechi". De 

asemenea, inspirată alegerea poemului de pe prima pagină, pe care l- 

am auzit recitat de către Florin Piersic. 

Am plecat de la Zilele revistei "Caiete Silvane" (Zalău, 25-26 

martie 2011) cu mulţumirea sufletească a cunoştinţei făcută "pe viu" 

cu domnul Nicolae Băciuţ. 

Mult succes în continuare şi aprecieri frăţeşti, 

Ştefan Doru Dăncuş 

Mulţumesc, drag Nicolae Băciuţ! 

Sper să mă învrednicesc să învăţ ceva... calculatoare şi să mă 

ajute ochii să citesc şi pe noua linie de... comunicare. 

Felicitări pentru tot ce faci, 

vatrai... Lucian Vasiliu 

Stimate Domnule Nicolae Băciuţ, mă grăbesc să răspund 

imediat gestului Dvs. deosebit şi vă spun, de la început, că mi-aţi 

făcut o mare surpriză şi o bucurie deosebită, trimiţându-mi nr. 4 al 

revistei „Vatra Veche”. Mărturisesc, doar după o simplă „răsfoire”, că 

m-a impresionat bogăţia tematică abordată, precum şi ţinuta grafică 

excelentă. Îndrăznesc să vă declar că aş fi deosebit de onorat, dacă aţi 

fi de acord să mă număr printre colaboratorii Dvs. cu recenzii ale 

cărţilor scriitorilor din Neamţ, La fel de onoraţi ne-am simţi şi noi, cei 

care edităm revista „Antiteze” (director Cristian Livescu), dacă aţi 

accepta să colaboraţi cu noi. În cazul în care veţi accepta invitaţia 

noastră, aşteptăm materialele Dvs. chiar şi pentru nr. 4/2011, pe care 

intenţionăm să-l edităm până la sfârşitul acestei luni, cu menţiunea că, 

fiind la început de serie, nu dispune de fonduri pentru onorarii. 

Adresa noastră: antiteze2010@yahoo.ro Încă o dată, mulţumiri şi să 

auzim numai de bine. 

Constantin Tomşa 

85

În lumea lui Nicăpetre... (Foto Angela Olaru) 

O sărbătoare (primirea revistei "Vatra veche" nr.4/2011) suprapusă 

peste alta a întregului neam românesc (93 de ani de la Unirea Basarabiei 

cu Ţara)! Lucrul s-a întâmplat ieri, duminică, 27 martie 2006, tocmai 

când m-am întors de la una din multele manifestări organizate în aceste 

zile la Iaşi pentru a marca amintitul eveniment (masa rotundă de la 

Muzeul Unirii, cu participarea unor istorici din Ţară, din Basarabia şi din 

Bucovina). 

Primiţi omagiile noastre pentru tot ceea ce faceţi pentru apariţia 

şi difuzarea acestei minunate publicaţii acolo, la Tg. Mureş, în inima 

Ţării! 

Cu mulţumiri şi urări de viaţă lungă Dumneavoastră şi Revistei, 

Vasile Fluturel 

Multumesc, multumesc! 

Apropo de:Prietenia/ duşmănia. Incitant, chiar provocator 

subiectul, pentru cei din breaslă !!! Din păcate sensul de "prietenie" (nu 

doar în literatură), incumbă o sumedenie de atribute, pe care nu le 

găseşti "pe toate uliţele"( şi o atitudine imparţială, fără a face rabat de la 

calitate) . Iarăşi, mulţumesc!!! 

Maria Soare 

Iaşi 

Domnule Nicolae Băciuţ, 

Ar trebui să-mi cer de două ori iertare; Prima dată pentru tardivitatea 

acestui mesaj. Desigur, neglijenţa îmi aparţine şi mi-o asum ca atare. 

Adică, în mod responsabil. A doua oară ar trebui să fiu iertat şi datorită 

faptului că, inevitabil, voi fi nevoit să mă repet. De această dată, însă, 

"vina" vă aparţine. Pentru că mă văd obligat să remarc şi să apreciez (a 

câta oară?) cu toată sinceritatea şi - zic eu - şi cu toată competenţa, 

nivelul înalt la care publicaţia pe care o păstoriţi se ridică prin calitatea 

materialelor şi a subiectelor dezbătute, precum şi prin aleasa prezentare 

grafică. Indiferent de alte păreri, daţi-mi voie să o consider o revistă de 

prim-plan pe eşichierul celor de gen. Într-o lume a culturii banului, 

cineva alocă bani în cultură şi acest lucru vorbeşte de la sine...Cu toată 

distinsa mea consideraţie, 

Vasile Vajoga 

Om mureşean, 

Ce fel de revistă e aceasta că, de la un număr la altul, ca Ileana 

Cosânzeana, e mai frumoasă şi mai mândră? Pur şi simplu e în întrecere, 

nu cu toate revistele văzute şi nevăzute, scrise şi nescrise, ci cu ea însăşi. 

Parcă-i un făcut. Parcă nemulţumită de sine, mereu îşi cumpără podoabe 

şi veşminte ca să se poată mândri. Şi i se potrivesc de minune. Şi dacă 

mă gândesc, are şi cu ce. E bogată, frumoasă, înţeleaptă, tânără (chiar 

dacă a fost odată bătrână), are avuţii nenumărate, are peţitori, are noroc, 

are VIITOR. Şi va avea, în curând şi PRUNCI DE LUMINĂ. 

Ce mai poate dori cineva? E nemaipomenit ce s-a reuşit şi se reuşeşte de 

fiecare dată. Cu adevărat -vorba lui Preda - "Aşa ceva nu se mai există" 

- sub soare, sub lună, sub stele, pe pământ şi sub pământ. 

S-o păstrăm şi s-o protejăm de zmei şi balauri pentru că e RODUL 

DRAGOSTEI ŞI AL BUNĂTĂŢII. Şi, CINSTE, celor care o poartă pe 

braţe ca pe-un tezaur, ceea ce şi este. Şi care-şi înscriu numele în 

aşternuturile ei, imaculate. Vă felicit pe toţi şi vă iubesc pentru ea, 

mândrindu-mă şi fudulindu-mă, foarte. 

Cezara Adamescu 

Răsfoiri 

Revista revistelor literare 

Vatra veche Nr. 3/2011 

În nota sa... neobişnuită (în sensul unui demers literar susţinut 

constant, cu autoritate şi competenţă) Vatra Veche „devansează” 

timpul şi mai ales timpurile actuale, revista condusă de d-l 

Nicolae Băciuţ editând, la începutul lunii februarie, numărul 3 din 

acest an. A fost greu, aşadar, să alegem citatatele pentru 

„Răsfoiri” şi, în cele din urmă, ne-am oprit la savurosul 

dialogul/interviu susţinut cu dl. Profesor Universitar Ştefan 

Cazimir de Rodica Lăzărescu. Fostul lider al Partidului Liber- 

Schimbist, cel ce, ni se aminteşte, şi-a început un discurs în 

Parlament cu adresarea: „Domnule preşedinte, Stimaţi colegi, 

Onorate fotolii goale...” susţine că, de fapt, partidul domniei sale 

este şi va fi pentru eternitate majoritar în forul legislativ al 

României. Iată şi pertinenta justificare:„Hotărârea consiliului 

director P.L.S. din 1991, prin care toţi parlamentarii care îşi 

schimbau apartenenţa politică deveneau automat membri de 

onoare ai Partidului Liber-Schimbist, este valabilă şi astăzi. 

Uitaţi-vă deci pe lista actualului Parlament şi veţi vedea câţi 

dintre componenţii săi au devenit, în această legislatură, noi 

membri de onoare ai Partidului Liber - Schimbist, adăugându-se 

celor care sau adunat de-a lungul timpului...” 

(Fereastra, nr. 1(59-60), ianuarie, februarie, 2011, p.26 

Vatra Veche de aprilie 

Lunarul de cultură Vatra Veche propune în numărul pe 

aprilie întâlnirea cu arta. Redactorul-şef Nicolae Băciuţ, vorbeşte 

în editorial despre prietenia/duşmănia literară, fenomene cu care a 

făcut cunoştinţă fiecare scriitor. Vatra veche se află în dialog cu 

Părintele Dionisie Ignat, de la Muntele Athos, prin intermediul lui 

Nicolae Băciuţ, descoperind lucruri de pus la suflet. Ca o 

vindecare. Despre poemul dramatic „Meşterul Manole”, al 

mitropolitului Valeriu Anania, scrie Lucreţia Bogdan. Literatura 

este ca un spectacol la Marin Sorescu, este de părere Tudor 

Negoescu. Î.P.S. Sălăjanul este în dialog despre cinstirea Sfintei 

Cruci cu Luminiţa Cornea, iar Nicolae Băciuţ adresează o 

Scrisoare deschisă către Î.P.S. Andrei. Aurel Dragoş Munteanu 

este un scriitor cu un destin neobişnuit, spune Cleopatra Lorinţiu. 

Clujeanul Ovidiu Pecican spune lucruri interesante în dialogul cu 

Liliana Moldovan. “Cred că viaţa fără cultură ar fi imposibilă”, 

declară într-un interviu prof. dr. Dorel Cosma, directorul 

Centrului Cultural Bistriţa. Regizorul bistriţean Sergiu Lupşe se 

află în dialog cu Mirela Corina Chindea. Despre rolul interviului 

în literatură scrie Elena M.Cîmpan, care este recenzată cu 

volumul de proză “Eseul de cleştar”, premiat de SSBN, iar la 

rândul ei scrie despre poezia ca icoană la Valentin Marica, un alt 

conjudeţean de-al nostru. Volumele “Cuvinte pentru suflet” al 

protopopului Alexandru Vidican şi “Butelia cu oxigen” al 

criticului Andrei Moldovan sunt şi ele recenzate în acest număr al 

revistei. Revista continuă publicarea în acelaşi ritm, dovedindu-se 

una dintre cele mai serioase publicaţii. 

Menuţ Maximinian 

(Răsunetul, Joi, 24/03/2011) 

CLIPA TĂINUITĂ 

acrostih 

Născută din Lumina Dumnezee 

Ivitu-s-a pe Ceruri Steaua mea. 

Credinţa-n suflet, tandru se-ntocmea 

Ofrandei viu impuls dorind să dee. 

La ceasul prim al tainicei Creaţii, 

Azurul, miozotişi făurind, 

Extazuri dăruia. În sfânt colind, 

Briliante se-ntreceau în fulguraţii. 

Atunci, în clipa-aceea tăinuită, 

Cuminecând din Harul cel mai sfânt, 

Istorii descifrat-am din Cuvânt, 

Urmarea-mi încrustând pe-o stalacmită. 

Te voi slăvi, o, stea de foc, în cânt! 

R.M.Niculescu 

01.03.11 

86

Centrul Cultural “Nicăpetre”, Brăila 

Nicăpetre în grădina Centrului Culturalfoto 

Angelica Iordan 

Interior, “INVOCAŢII” 

“Acasă la Nicăpetre”, eseu fotografic de Angela Olaru 

87

NICĂPETRE, „REGELE ŞI REGINA” 

______________________________________________________________________________ 

Starea prozei 

Era frigul ascuţit şi jilav al unui sfârşit de martie câinos. 

Oraşul nu suferise de pe urma inundaţiilor. Satele, însă, jur 

împrejur, fuseseră scufundate, mai mult de jumătate, într-o 

mlaştină neagră, uleioasă, greţoasă, deznădăjduitoare. 

88 

Era duminică, la un ceas după amiază. Tânărul desculţ 

stătea în mijlocul străzii, pe carosabil - îngenuncheat. 

Şoferii, destul de rari, care treceau, îl înjurau pe cel 

îngenuncheat - grosolan şi sonor, spectaculos, ieşiţi afară 

cu trupul, pe jumătate, din cabine. ”Beţivule!” – strigă 

unul, cu o mirare victorioasă, de parcă atunci ar fi făcut o 

mare descoperire. Îl înjurau - şi treceau mai departe. 

Aveau treburile lor, atât de grabnice… Tânărul desculţ 

rămânea, în continuare, impasibil, îngenuncheat şi gol 

până la brâu, pe carosabil. Capul i se plecase, adânc, până 

aproape de asfaltul cu străluciri ferite, întunecate, 

bănuitoare. Asfaltul amestecat cu crâncena ură a apei. 

Tânărul se ruga. Ochii nu i se vedeau. Buzele îi 

tremurau, se zvârcoleau de chinul cumplit al rugăciunii. Pe 

trotuar nu treceau decât umbre răzleţe. La un moment dat, 

una dintre umbre se dădu jos de pe trotuar şi înaintă, pe 

carosabil, până ajunse în dreptul tânărului îngenuncheat. 

Era un preot în reverendă, care tocmai ieşise de la slujbă. 

De la Sfânta Liturghie. 

-De ce stai aici? – întrebă, cu blândeţe, preotul. 

Tânărul ieşi, cu greu, din adâncuri. Ochii îi erau tulburi, 

duşi în fundul capului, de parcă s-ar fi întors un scafandru, 

din gropile beznelor pacifice. Buzele i se dezlipeau greu: 

-I-am ieşit lui Dumnezeu în cale. Trebuie să mă vadă, 

aici, în calea cea mare. 

Preotul se gândi, o clipă, cu ochii spre norii de plumb, 

care se târau, parcă, direct pe creştetele oamenilor 

pământului. Apoi zise: 

-Dumnezeu te vede şi dacă eşti în fundul pămantului. De 

ce stai, deci, aici, în calea oamenilor? 

-Le-am ieşit şi oamenilor în cale. Altfel, oamenii nu mă 

vedeau. Dumnezeu, poate, vede, dacă nu a vrut să-şi 

intoarcă faţa de la noi. Dar oamenii nu văd, decât dacă le 

stai în cale - murmură tanărul. Dar, ciudat, vocea i se 

auzea de parcă ar fi strigat. 

Preotul zăbovi din nou, de data asta, parcă, distrat, 

gândindu-se la cu totul altceva. Spuse, cu aceeaşi voce 

egală, monotonă, totuşi sfredelitoare: 

ADRIAN BOTEZ 

(Continuare în pagina 77 ) 

_______________________________________________________________________________________________ 

Director de onoare 

Liliana Moldovan, Marcel Naste, 

MIHAI SIN 

Gheorghe Şincan 

Redactor-şef adjunct 

VALENTIN MARICA 

Redactori: 

Cezarina Adamescu, Eugen Axinte, 

A.I.Brumaru, Mariana Cheţan, Elena M. 

Cîmpan, Mariana Cristescu, Melania 

Cuc, Răzvan Ducan, Eugen Evu, Mioara 

Kozak, Lazăr Lădariu, Rodica Lăzărescu, 

Cleopatra Lorinţiu, Mihaela Malea Stroe, 

Corespondenţi: Bianca Osnaga, Iulian 

Dămăcuş, Darie Ducan, Ioan Matei, 

Menuţ Maximinian, Victor Ştir, Claudia 

Şatravca, Raia Rogac (Chişinău), Mirela 

Corina Chindea (Italia), Andrei Fischof 

(Israel), Ovidiu Ivancu (India), Alexandru 

Jurcan, Ionela van Rees-Zota 

(Germania), Gabriela Mocănaşu (Paris), 

Dwight Luchian-Patton (SUA), Adriana 

Yamane (Japonia) 

Lunar de cultură şi artă editat de ASOCIAŢIA „NICOLAE BĂCIUŢ” PENTRU DESCOPERIREA, SUSŢINEREA ŞI 

PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIONALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢ 

Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57, România. Nicio parte a 

materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. Copyright©Nicolae Băciuţ 2011 *Email : 

nbaciut@yahoo.com; vatraveche@yahoo.com *Adresa redacţiei: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29, 

cod 540390 * telefon: 0365407700, 0744474258. Materialele nepublicate nu se restituie. Responsabilitatea 

asupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora.

Vatra veche 5- 2011 - WordPress.com

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?