Vatra veche 3, 2012 Final
Vatra veche 3, 2012 Final
Vatra veche 3, 2012 Final
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
3<br />
Lunar de cultură * Serie <strong>veche</strong> nouă* Anul IV, nr. 3(39), martie <strong>2012</strong> *ISS 2066-0952<br />
VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbuc<br />
VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef icolae Băciuţ<br />
_______________________________________________________________________________________________________________________<br />
Antologie<br />
<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong><br />
Marin Sorescu<br />
Un fir de paianjen<br />
Atârnă de tavan.<br />
Exact deasupra<br />
patului meu.<br />
În fiecare zi observ<br />
Cum se lasă tot mai<br />
jos.<br />
Mi se trimite şi<br />
Scară la cer - zic,<br />
Mi se aruncă de sus.<br />
Deăi am slabit<br />
îngrozitor de mult<br />
Sunt doar fantoma<br />
celui ce am fost<br />
Mă gândesc că trupul<br />
meu<br />
Este totuşi prea greu<br />
Pentru scara asta<br />
delicată.<br />
- Suflete, ia-o tu<br />
înainte.<br />
Pâş! Pâş!<br />
________________<br />
. Steinhardt *<br />
Portret de<br />
Gabriel Stan<br />
_______________________________________________________________________________________________________
Antologie <strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>, Marin Sorescu/1<br />
<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong> dialog cu N. Steinhardt, de Nicolae Băciuţ/3<br />
Centenar. Nicolae Steinhardt, franctiorul, de Mircea Moţ/5<br />
Povestea unei amintiri, de Ecaterina Ţarălungă/6<br />
Jurnalul ca mărturisire, de Cezar Boghici/7<br />
Nicolae Steinhardt, miracolul existenţial, de Monica Began/8<br />
Jurnalul fericirii sau despre confesiunea esenţială, de Sorina Mirela Hanceariuc/9<br />
N. Steinhardt – Ecce homo!, de Lăcrămioara Solomon/10<br />
Eul biografic, de Nicolae Munteanu/11<br />
Nicolae Steinhardt şi credinţa creştină, de Daniel Mureşan/13<br />
La Beclean, de Cornel Cotuţiu/14<br />
Creştinare şi explicaţie la un poem, de Dumitru Velea/14<br />
Eseu. Ochiul transcedental, de George Popa/15<br />
Memoriu către Cel de Sus, de A.I.Brumaru<br />
Poeme de Andrei Fischof, Mihai Octavian Ioana şi Ion Lilă/18<br />
Din nou Dovlatov, de Marian Barbu/19<br />
Alegorie şi simbol în romanele mesei rotunde, de Tamara Constantinescu/22<br />
Muzica terapeutică, de Gina Agapie/24<br />
Poeme de Lazăr Lădariu/25<br />
Romulus Guga – „Bărci părăsite”, simbolism şi meditaţie, de Loredana<br />
Dan/26<br />
Poeme de Anica Facina/27<br />
Dinamica onirică în poezia stănesciană, de Romelia Popp/28<br />
Poeme de Raluca Pavel/29<br />
Cronica ideilor. Umorul şi ironia, sarea şi piperul realismului lui John<br />
Steinbeck, de George Petrovai/30<br />
Viaţa între timp şi anotimp (Ileana Vulpescu), de Cristina Bândiu/31<br />
Cronica literară. Nestinsa iubire (Horia Bădescu), de Ion Radu Zegreanu/33<br />
Instantanee acide din realitatea imediată (Mircea Dinutz), de Cornel<br />
Galben/34<br />
Schiţă de portret (Octavian Curpaş), de Mariana Cristescu/35<br />
Trubadur în pustie (Dumitru Vasile Delceanu), de Iulian Chivu/37<br />
Puţină miere peste destulă cenuşă (Voichiţa Pălăcean-Vereş), de Dinu<br />
Virgil/37<br />
„Odihna scării” sub „semnul Îngerului” (Flore Pop), de Octavian<br />
Sergentu/38<br />
Povestiri (Ladislau Daradici), de Constantin Stancu/39<br />
Experimentul Târgşor (Victor Roşca), de Elena Buică/40<br />
Şcoala şi literatura (A.Gh. Olteanu), de Florina Rogalski/43<br />
Filtre. Singurătatea abisului (Ion Scorobete), de Lucian Gruia/44<br />
Blândeţi catifelate, mângâioase, tandre (Acnul Aleahim), de George<br />
Stanca/44<br />
Întoarcerea la cuvânt (Claudiu Mitan), de Mihaela Malea Stroe/45<br />
Tainicul drum al cuvântului care zideşte (Cristina Ştefan), de Melania Cuc<br />
/46<br />
Când timpul înseamnă vreme (Lidia Popiţa Stoicescu), de Mihaela Malea<br />
Stroe/47<br />
Scriitor sub acoperire (Ion Pavel), de Viorel Roman/47<br />
Grădina cu litere (Virginia Brădescu), de Menuţ Maximinian/48<br />
Poeme de Eugen Axinte/49<br />
Poeme de Ion Roşioru/50.<br />
Documentele continuităţii. (De ce) mereu Mioriţa, de Ştefan Goanţă/51<br />
Convorbiri duhovniceşri cu Î.P.S. Ioan Selejan, de Luminiţa Cornea/53<br />
Opinii. Când trece poetul (Grigore Vieru), de Vlad Zbârciog/54<br />
Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice, de Ion Turnea/55<br />
Pelerin la Mormântul Sfânt, de Mihai Ştirbu/57<br />
Poeme de Ionuţ Caragea/58<br />
Poeme de dan Petruşcă, cu o prezentare de Rodica Lăzărescu/59<br />
Poeme de Răzvan Ducan/60<br />
Poeme de Dumitru Băluţă/60<br />
Starea prozei. Aventuri în marea mai mult vie decât moartă, de Alina<br />
Florea/61<br />
Titus Suciu, Gara dintre castani şi multă nostalgie, de Vasile Bogdan/63<br />
Biblioteca Babel. Jose Guillermo Vargas. Prezentare şi traducere de Flavia<br />
Cosma/65<br />
Un român în India, de Ovidiu Ivancu/66<br />
Cu umbra, poem de Brânduşa Dorina Landen/68<br />
Poeme de Adrian Botez/68<br />
Poeme de Ion Pachia Tatomirescu/69<br />
Dialoguri neconvenţionale. Melania Cuc – Menuţ Maximinian/70<br />
Pariuri literare. Pariez pe Otilia Ţigănaş, de Alexandru Petria/72<br />
Mona şi pictorul Monei, de Otilia Ţigănaş/72<br />
Povestea popii Turcu din Cătina, de Iulian Dămăcuş/75<br />
Literatură şi film. Umbre arhaice, albastre şi tragice, de Alexandru Jurcan/75<br />
Ochean întors. Neajunsurile limbii, de Gheorghe Moldoveanu/76<br />
Pamflet. A paisprezecea scrisoare franco-afonă, de Hydra N.T./77<br />
Curier/78<br />
Genul epistolar. Scrisori deschise. N.T. Tomoniu – N. Băciuţ/81<br />
Marie Paradis, prima femeie care a ajuns pe Mont Blanc, de Tatiana Scurtu<br />
Munteanu/82<br />
Epigrame de vasile Larco/83<br />
Epigrame de Gheorghe Vicol/84<br />
Tia Peltz, de Rodica Lăzărescu/85<br />
Marcel Naste. Zări şi etape, de Nicolae Băciuţ/87<br />
Călăuzitorul de suflete, de Ladislau Daradici/88<br />
umăr ilustrat cu reproduceri după lucrări de<br />
Tia Peltz<br />
2
„Vezi să nu mă faci de râs,<br />
să nu fi jidan fricos, să nu<br />
te caci în pantaloni”<br />
–Care este cea mai<br />
îndepărtată imagine din<br />
copilărie, care stăruie în<br />
memoria dv.?<br />
–O dimineaţă de vară, caldă, în<br />
grădina Cişmigiu, eu să tot fi avut cinci<br />
ori, poate, şase ani, cu o verişoară de a<br />
mea, pe nume Sofia, eu (mi-a rămas o<br />
fotografie á la minute) în pantalonaşi<br />
albaştri scurţi, ea blondă, trupeşă, în<br />
rochie albă, citindu-mi (nu fără patos şi<br />
talent, căci urmase câtva timp cursurile<br />
conservatorului de artă dramatică) din I.<br />
Al. Brătescu - Voineşti: Metamorfoză,<br />
Puiul, Sâmbătă, iculăiţă Minciună.<br />
Adesea mă rog lui Dumnezeu să-i<br />
roureze sufletul, prietenos şi binevoitor,<br />
aşa cum, atunci, mi l-a rourat ea mie.<br />
–Aţi avut o copilărie „normală”, aţi<br />
fost un copil dificil?<br />
–Am avut o copilărie fericită.<br />
–Care era felul dv. de a vă iubi<br />
părinţii? Ce preţuiaţi la ei, înainte de<br />
toate?<br />
–La tatăl meu: curajul. La<br />
maică-mea: bunătatea. Tata a fost un<br />
om curajos, de la el deţin convingerea<br />
că suprema calitate a omului e curajul,<br />
că fără curaj toate celelalte se diluează,<br />
pier, nu fac doi bani. Purtarea lui şi<br />
cuvintele pe care mi le-a spus în<br />
momentul plecării mele la Securitate<br />
spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de<br />
ani) m-au însoţit (tonic) pe toată durata<br />
detenţiei şi le consider nu mai puţin<br />
vrednice de respect ori mai puţin<br />
frumoase decât faimosul „merde” al lui<br />
Cambourne la Waterloo. Tata: „Vezi să<br />
nu mă faci de râs, să nu fi jidan fricos,<br />
să nu te caci în pantaloni”. Pentru el<br />
orice om lipsit de curaj – fie acela<br />
român, evreu sau de orice altă<br />
naţionalitate – se bucura de calificativul<br />
„jidan fricos”. La puţini am văzut atâta<br />
dispreţ pentru laşitate.<br />
Iar maică-mea era poreclită<br />
Bunătate. Mi-o amintesc dând bucăţele<br />
de zahăr („zahăr cubic”) cailor înhămaţi<br />
la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau<br />
muşteriii de-a lungul trotuarelor.<br />
–Aţi moştenit trăsăturile vreunuia<br />
dintre ei, l-aţi avut pe vreunul ca<br />
model?<br />
– Model i-am avut pe amândoi. Dar,<br />
vai, n-am nici curajul tatei, nici<br />
bunătatea mamei. Cum de pot fi atât de<br />
altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi<br />
fost să pot împreuna calităţile<br />
amândurora! N-a fost să fie.<br />
Apoi, maică-mea a fost o femeie<br />
frumoasă. Tata n-a fost un bărbat<br />
frumos. Ca şi anecdota cu G. B. Shaw<br />
şi frumoasa actriţă, în mine nu s-au<br />
împlinit calităţile celor două părţi.<br />
–Care au fost prietenii copilăriei<br />
dv.? Ce destin au avut?<br />
– Prietenul tinereţii mele, nu al<br />
copilăriei, a fost colegul meu Manole<br />
Neuman, un ovrei conservator, român<br />
„de dreapta”, deştept foc, băiat cult,<br />
intrasingent şi necruţător, care m-a<br />
vindecat de consumarea opiului.<br />
Opiul fiind, fireşte, acel din definiţia<br />
lui Raymond Aron: le socialisme est<br />
l’opium des intellectuels. Fecior de mici<br />
burghezi din Olteniţa, se considera român<br />
absolut (şi era: prin grai, înfăţişare,<br />
caracter, impetuozitate, înţelepciune).<br />
____________________________________________________________________________________<br />
Masa de lucru din chilia de la Rohia<br />
3<br />
Lui îi datorez a fi cunoscut socialismul<br />
izvoarelor autentice şi al realităţii. Mi<br />
le-a dezvăluit fără menajamente. Am<br />
avut, în copilărie şi tinereţe, o mulţime<br />
de prieteni şi de prietene. Cu unul, mai<br />
ales, am împărtăşit pasiunea pentru<br />
romanele poliţiste. Erau, atunci, cu totul<br />
altceva decât ce au ajuns a fi: un<br />
amestec de trivialitate, pornografie, şi<br />
scrise cu farmec. Nu degeaba, din<br />
Parfumul doamnei în negru, al lui<br />
Gaston Leroux, şi-au ales suprarealiştii<br />
unul din sloganurile lor. Romanele<br />
acestea poliţiste de altădată le-am<br />
adorat. Iar eroii lor, Arséne Lupin; al lui<br />
Maurice Leblanc (gentlemenul<br />
spărgător) şi detectivii lui Conan Doyle,<br />
G. K. Chesterton, Dorothy Sayers, Van<br />
Dine, André Steeman, Agatha Christie<br />
mai sunt încă vii în memoria mea<br />
altminteri şubrezită şi-mi par că dau şi<br />
ei o anume graţie unei epoci dispărute.<br />
– Cum v-aţi întâlnit cu şcoala? V-au<br />
fascinat scrisul şi cititul?<br />
–Aici trebuie s-o evoc neapărat pe<br />
profesoara mea dintâi, o personalitate<br />
originală şi puternică, doamna de<br />
Branzky, cu tată polonez născut din<br />
mamă franceză, cu bunici suedezi şi<br />
elveţieni, văduvă de polonez născut din<br />
mamă ungară cu tată rus, un beţiv fără<br />
seamăn care o snopea în bătăi şi-i bea<br />
spirtul denaturat folosit pentru<br />
încălzirea fiarelor de ondulat. Fratele<br />
mamei ei, Auguste Mollimier, fusese un<br />
erudit francez bine crescut. Cum de se<br />
pripăşise ea la noi nu ştiu.<br />
Ea m-a format – ca şi, apoi, Manole.<br />
Era şi dânsa, cum spun francezii, „un<br />
numéro”: monarhistă, antidemocrată,<br />
adeptă a lui Wagner şi a religiei<br />
germanice a lui Ludendorff. Nu-i<br />
suferea pe francezi. Vorbea vreo opt<br />
limbi, citise toate cărţile, avea un<br />
caracter de fier şi o inteligenţă<br />
sclipitoare. Cartea ei de căpătâi era<br />
Cântecul ibelungilor. Cred că îl ştia<br />
pe dinafară şi că, în taină, se închina<br />
zeilor Walhallei. Mi-a dat, între 8 şi 12<br />
ani, să citesc capodoperele literaturii<br />
universale, toate, fără cruţare, pe nerăsuflate:<br />
Tasso, Camoens, Goethe,<br />
Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Ariosto,<br />
H. St. Chamberlain, Homer, Vergiliu,<br />
Dante, Sofocle, Rousseau, Racine,<br />
Saint-Simon, Chaucer… admirabilă,<br />
nemaipomenită femeie, al cărei elev am<br />
avut nemeritata cinste să fiu. Îmi<br />
acordase prietenia şi încrederea ei. A<br />
dispărut brusc din viaţa mea (ca Mary<br />
Poppins) – nu o uit nicio clipă. →<br />
ICOLAE BĂCIUŢ
(În închisoare, la Gherla, mi-a fost<br />
dat să cunosc un sas, fost ofiţer<br />
cezaro-crăiesc, şi el discipol al lui<br />
Ludendorff. Lui i-am destăinuit ce a<br />
însemnat doamna de Bransky pentru<br />
mine. Anticreştină, nietzscheană,<br />
wagneriană, mauroisistă, nu m-ar mira<br />
să fi eşuat în rândurile partidului<br />
naţional-socialist, deşi nu cred, nu, era<br />
prea aristocrată şi prea mândră. Iar<br />
dacă, totuşi, da, o văd participând la<br />
conspiraţia lui Stauffenberg.)<br />
Cât priveşte şcoala – propriu zis –<br />
am avut parte tot de noroc: la liceul<br />
Spiru Haret, dascălii erau, mai toţi, de<br />
nivel universitar, unul şi unul. Unde<br />
mai pui că la Spiru Haret a predat Ion<br />
Barbu şi că închisorile după 23 august<br />
au numărat printre clienţii lor foarte<br />
numeroşi spirişti!<br />
– Care au fost cele dintâi cărţi<br />
dintre cele pe care le-aţi citit şi de care<br />
v-aţi ataşat?<br />
– După ce, de-a valma, am făcut<br />
cunoştiinţă cu marii autori ai tuturor<br />
timpurilor şi ţărilor, a venit şi<br />
decantarea şi am putut răsufla.<br />
M-am ataşat de clasicii francezi, de<br />
Dostoievski, de Chesterton, de mulţi<br />
alţii. O altă profesoară a mea, Malvina<br />
Dryden (se pare că descindea din poetul<br />
veacului XVII) mi-a descoperit în<br />
amănunţime comorile literaturii<br />
engleze. De-a lungul anilor, m-am<br />
ataşat de Cervantes, de Rilke, de Trakl,<br />
de Bernanos, de Proust, de Galsworthy,<br />
de Werfel, de Mauriac, de Mateiu I.<br />
Caragiale, de Valéry Larbaud, de<br />
Buzura… de atâţia alţii.<br />
– Când aţi înţeles semnificaţiile<br />
multiple ale lui a scrie?<br />
– Încă nu le-am înţeles, e aici un<br />
mister pe care nu mă sfiesc a-l numi<br />
cutremurător.<br />
Vorbirea şi scrisul – pentru o specie<br />
parcă rătăcită în imensităţi galactice –<br />
reprezintă desigur mijloace de<br />
solidarizare şi mângâiere, un soi de<br />
„refugiu”. Ele ne leagă unul de altul, ne<br />
îngăduie să credem că avem un rost în<br />
cosmos, ele – ca manifestări ale gândirii<br />
şi sufletului – ne îngăduie să nădăjduim<br />
că nu suntem sortiţi numai a deveni<br />
material absorbit în final de o gaură<br />
neagră.<br />
–V-aţi gândit vreodată, în anii<br />
formării dv., că veţi ajunge un slujitor<br />
al cuvântului?<br />
– Îmi plăcea, da, îmi plăcea să mă<br />
leagăn cu iluzia că voi ajunge<br />
romancier.<br />
– Care au fost evenimentele sociale,<br />
politice (naţionale şi internaţionale) pe<br />
care le-aţi resimţit acut în anii<br />
adolescenţei dv.?<br />
–Toate care îmi dovedeau – din ce<br />
în ce mai bine, mai limpede, mai<br />
răspicat – după 20 iulie 1932 (ruşinoasa<br />
prăbuşire a social-democraţiei germane)<br />
laşitatea crescândă a Occidentului,<br />
hotărârea lui de a se sinucide. Când am<br />
citit în Rostovţev că imperiul roman nu<br />
a luat sfârşit, ci s-a sinucis, mi s-a părut<br />
că mă aflu în prezenţa unei simple<br />
formule stilistice patetice. Am înţeles<br />
apoi că exprima doar o realitate.<br />
Occidentul nu a făcut decât să se<br />
sinucidă, lent, treptat: în 1938 (la<br />
München), în 1944 (Yalta), în 1953 (la<br />
Berlin), în 1954 (la Geneva: împăcarea<br />
cu sovieticii pe seama Europei), 1956<br />
(Budapesta), 1968 (Praga), 1980<br />
(Polonia) etc.<br />
Am participat cu durere şi revoltă,<br />
cuprins de neputincioasă ciudă, furie şi<br />
deznădejde la acest continuu şi susţinut<br />
„Declin al Occidentului”, prevestit de<br />
Spengler, Massir şi Berniadaev, trăit de<br />
mine an de an. Nu încape îndoială că nu<br />
numai Franţa, în 1940, a dorit să scape<br />
de povara libertăţii şi să se predea unui<br />
stăpân, ci că întreg Occidentul nu mai<br />
are ce face cu libertatea şi aşteaptă,<br />
fremătând de nerăbdare, să fie luat în<br />
stăpânire.<br />
(Drept consecinţă şi dispariţia fără<br />
urme – decât în amintirile unor bătrâni<br />
pe ducă – a ceea ce a fost „paradisul<br />
general românesc”.)<br />
– Care a fost spaima dv. cea mai<br />
marcantă din acei ani?<br />
– Aceasta chiar mi-a fost spaima,<br />
realizată, coşmarul văzut cu ochii, trăit<br />
aevea: abdicarea totală a civilizaţiei<br />
occidentale în care am trăit şi căreia<br />
i-am dat crezare. Doamna de Branzky şi<br />
Manole au văzut desluşit. (Curios lucru:<br />
Manole e acum la Bruxelles şi a devenit<br />
evreu absolut!)<br />
Acum, într-o oarecare măsură,<br />
m-am înţepenit şi resemnat. De, gnos<br />
Jupiter perdere vult prius dementat.<br />
Am înţeles (altfel decât teoretic):<br />
civilizaţiile (câte o galaxie fiecare:<br />
Toynbec) îşi succed una alteia,<br />
catastrofele sunt fenomenul istoric<br />
obişnuit, trăim acum din nou ceva<br />
asemănător cu ce s-a petrecut în<br />
secolul III.<br />
Din acest curs absurd şi tragic al<br />
istoriei, din această succesiune de<br />
avalanşe, din actuala scufundare, am<br />
încercat să ies niţel, măcar în parte: de<br />
unde şi prezenţa mea la mănăstire<br />
(deoarece imi puteam prea bine păstra<br />
neştirbită credinţa în lume.)<br />
4<br />
Scrisoare către Nicolae BăciuŃ, facsimil<br />
___________________________________<br />
P.S. Văd, iubite domnule Nicolae<br />
Băciuţ, că întrebările ce-mi pui (trag<br />
nădejde că nu vei lua în nume de rău<br />
această renunţare la pronumele de<br />
politeţe de pers. II pl.) mă îndeamnă,<br />
vrând nevrând, către o autobiografie!<br />
Se cuvine să-ţi mărturisesc: îmboldit<br />
de bunul şi dragul meu răposat prieten<br />
Dinu Pillat, am scris, în 1969 –<br />
1971, o relatare a trecerii mele de la iudaism<br />
la creştinism şi a procesului „lotului<br />
intelectualilor mistico-legionari”,<br />
din care m-am pomenit a face parte.<br />
Relatarea a luat în mare măsură înfăţişarea<br />
unei autobiografii şi proporţiile<br />
unui destul de voluminos manuscris. În<br />
urma unui denunţ, manuscrisul (intitulat<br />
Jurnalul fericirii) mi-a fost confiscat de<br />
Securitate în 1972. În 1975, în urma<br />
intervenţiei Uniunii Scriitorilor, mi-a<br />
fost restituit, spre a-mi fi din nou<br />
confiscat în 1984 şi depus la Arhivele<br />
Statului. Cele spuse de mine mai sus<br />
apar, mai pe larg şi-n altă formă, în<br />
Jurnalul fericirii.<br />
Se cădea să-ţi fac această<br />
mărturisire.<br />
Confiscarea cea de a doua, din<br />
1984, se datorează tot unui denunţ, al<br />
unor scriitori care au vizitat biblioteca<br />
mănăstirii Rohia şi-au înştiinţat<br />
organele de drept că ea constituie „o<br />
filială a Europei Libere” (aceasta<br />
fiindcă au găsit aici volume de Mircea<br />
Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu<br />
etc., oferite mie când am fost la Paris în<br />
1979 – 1980, şi aduse legal în ţară.)<br />
Dar, destul. Poate că te-am vindecat<br />
de ideea continuării unui dialog cu un<br />
fost bandit şi client statornic al<br />
Securităţii.<br />
Cu sinceră afecţiune şi alese simţăminte,<br />
. Steinhardt<br />
P.S. 2 Câţiva spirişti: Mircea Eliade,<br />
Constantin Noica, Arşavir Acterian,<br />
Haig Acterian, Al. Paleologu, Alex Elian<br />
(elenist, bizantinolog, istoric), Alex.<br />
Ciorănescu, Dinu Pilat, Bedros Horasangian,<br />
Barbu Brezianu, Octavian<br />
Paler.<br />
(19 ianuarie 1987, Târgu-Mureş<br />
– data poştei)
Considerat ”colportor intelectual<br />
de geniu” (Ion Negoiţescu), având<br />
calităţi de-a dreptul excepţionale, „mai<br />
ales o recunoscută largheţe de spirit”,<br />
care nu numai că „îl împiedică să dea<br />
judecăţi de valoare”, dar „îl opreşte de<br />
la o carieră strictă de critic literar”<br />
(Nicolae Manolescu), N. Steinhardt<br />
confirmă el însuşi ceea ce spuseseră<br />
alţii despre el. ”u sunt critic literar”,<br />
recunoaşte eseistul într-un articol inclus<br />
în volumul „Cartea împărtăşirii”, ediţie<br />
gândită şi alcătuită de Ion Vartic (cel<br />
care semnează şi un „Post-scriptum al<br />
editorului”), mărturisirea trădând mai<br />
degrabă refuzul unei anumite<br />
perspective asupra operei literare, dar şi<br />
al ritmicităţii actului de a scrie,<br />
sinonimă unei obligaţii riscând oricând<br />
să cadă în derizoriu. Scrisul lui N.<br />
Steinhardt „reprezintă în acelaşi timp<br />
mai puţin şi mai mult decât critica<br />
obişnuită” (Valeriu Cristea). Eseistul se<br />
detaşează de critica literară, după<br />
autorul menţionat, ”printr-un anumit<br />
amatorism, printr-o oarecare nivelare a<br />
valorilor, prin aproximaţia unor situări,<br />
prin unele alăturări imposibile din<br />
punctul de vedere al ierarhiilor literare,<br />
prin absenţa suspiciunii critice.”<br />
Contează, mai ales, la N. Steinhardt,<br />
”mutarea accentului de la critică la<br />
persoană (...) prima devine adeseori un<br />
pretext, un simplu teren pentru<br />
desfăşurarea ultimei. Comentariul<br />
striveşte pe cel comentat, textul critic se<br />
substituie textului literar” (Valeriu<br />
Cristea).<br />
”Sunt un franctiror”, adaugă<br />
autorul „Jurnalului fericirii”, întărind<br />
astfel ideea scrisului ca eveniment şi<br />
sărbătoare şi rezervându-şi plăcerea de<br />
a se lăsa în voia cărţii (şi mai puţin a<br />
textului). ”Îmi permit să scriu despre ce<br />
mi-a plăcut”, insistă N. Steinhardt, dar,<br />
înainte de toate, în spiritul libertăţii pe<br />
care şi-o proclamă, îşi permite să nu<br />
respecte ceea ce în mod curent se<br />
înţelege prin ”canoanele” criticii<br />
literare: ”îmi permit să nu respect<br />
regulile şi canoanele criticii, îmi permit<br />
să fac şi observaţii de natură morală.”<br />
Lectura ca relaţie esenţială cu opera<br />
literară este de altfel diferită la N.<br />
Steinhardt de cea practicată de criticul<br />
literar (să-l numesc, după, Valeriu<br />
Cristea, obişnuit) şi când spun aceasta<br />
am în vedere în primul rând faptul că<br />
autorul, dacă nu face de-a dreptul<br />
abstracţie de text (prin care opera se<br />
legitimează în ultimă instanţă), îl<br />
priveşte cu o programatică detaşare,<br />
intuind adevăruri pe care acesta nu le<br />
poate revela pe deplin receptorului. Este<br />
explicabil din acest unghi de ce eseistul<br />
tratează cu vizibilă detaşare „materialul<br />
scris”, hotărât să ia în considerare, în<br />
primul rând, „ceea ce nu e tipografic şi<br />
vizual”.<br />
N. Steinhardt preia de la Marshall Mc<br />
Luhan ideea de analiză a operei<br />
„dincolo de text”, a „câmpului”, care<br />
vizează „nimbul din jurul lucrării, aura<br />
ei, atmosfera, fundamentul, tot ce-i<br />
satelit şi-n stare de pulbere încă<br />
neaglomerată.”<br />
Eseistul îşi propune să-l citească pe<br />
Caragiale aşadar nu „numai textual şi<br />
vizual”, ci, mai ales, ”în tot complexul<br />
cadrului audio-tactilo-evocatoriu, cu<br />
luarea în considerare a întregii<br />
ambianţe psihofizice şi a fondului ca să<br />
zic aşa octoplasmic, a gamei de valori<br />
înconjurătoare pe care ochiul n-o poate<br />
desprinde dintr-odată.”<br />
Nu se poate vorbi la N. Steinhardt de<br />
o „trădare” a operei (oare nu este<br />
tocmai aceasta condiţia ei, de a fi<br />
trădată la modul creator?) şi de ceea ce<br />
un Umberto Eco socotea<br />
suprainterpretare, autorul „Jurnalului<br />
fericirii” luând totuşi în seamă realitatea<br />
limbajului, căruia nu este dispus să i se<br />
incredinţeze însă fără nicio reţinere. El<br />
nu-i contestă limbajului adevărurile<br />
exprimate, însă, printr-o fascinantă<br />
aventură a unei lecturi cu totul<br />
particulare, donquijoteşti până la un<br />
punct, descoperă pe cont propriu un<br />
univers de sensuri mai degrabă sugerate<br />
de text spiritului său predispus la<br />
configurarea unor posibile universuri.<br />
În „mica sa capodoperă eseistică<br />
despre Scrisoarea pierdută” (Nicolae<br />
Manolescu), N. Steinhardt face<br />
„spectroscopia” lui Caragiale, pentru a<br />
ajunge la „aura”operei, precum şi „la<br />
lumina epocii care sălăşluieşte<br />
inconştient şi probabil nevoit în text.”<br />
(s.n.) Cu alte cuvinte, autorul eseului<br />
elibereză marile sensuri din chingile<br />
textuale, convins fiind că aceste sensuri<br />
trimit în textul operei doar ecouri<br />
palide, limbajul, care a pierdut forţa<br />
originară a logosului, neputându-le<br />
exprima pe deplin. În această situaţie,<br />
eseul presupune un demers<br />
hermeneutic, recuperator; el gravitează<br />
în jurul relaţiei dintre cuvîntul divin şi<br />
condiţia de după cădere a cuvântului,<br />
devenit limbaj. Autorul rămâne<br />
credincios în fond unei anumite<br />
perspective asupra creaţiei, care<br />
presupune indiscutabil un har al<br />
artistului, un spirit care trebuie căutat<br />
dincolo de cuvinte, câtă vreme acest<br />
spirit trimite spre Cuvântul însuşi. Sau,<br />
prin cuvintele unui Rudolf Otto,<br />
demersul lui N. Steinhardt trebuie<br />
înţeles în contextul felului în care<br />
religiosul se manifestă în lumea<br />
profană.<br />
N. Steinhardt citeşte piesa lui<br />
Caragiale (el mărturiseşte că plângea<br />
„de-a binelea şi la Noaptea furtunoasă<br />
şi la Conu Leonida”) convins că autorul<br />
„saltă peste comedia de moravuri, peste<br />
genul realist, peste teatru”, dincolo de<br />
care trebuie căutată lumea „marii arte<br />
,unde se decodează sufletul omenesc.”<br />
Secretul piesei lui Caragiale este<br />
„nostalgia paradisului”. Într-un text în<br />
care orice critic literar s-ar raporta la un<br />
univers constituit din unghiul<br />
comicului, N. Steinhardt descifrează<br />
sensuri de mare profunzime:<br />
”Răspunzând „te iert” celui care<br />
spune”iartă-mă”, ei intră numaidecât<br />
şi tainic în contact cu paradisul.”<br />
La fel de convingător pentru lectura<br />
lui N. Steinhardt este un alt eseu,<br />
”Călătorului îi şade bine cu drumul”,<br />
referindu-se de data aceasta la mai mult<br />
decât modestul Ioan Al. Brătescu –<br />
Voineşti. După cum era de aşteptat,<br />
N.Steinhardt refuză să vadă în schimbul<br />
de replici ale personajelor de la han<br />
„numai material lingvistic brut” (cei<br />
care o fac, totuşi, sunt repede taxaţi<br />
drept ”puţin sensibili”, care „înţeleg<br />
anevoie”). Pentru el, în schimb,<br />
materialul acela brut este cu totul<br />
altceva: ”o lume, o Weltanschauung, un<br />
univers”. Cum era de aşteptat, în<br />
„gnoza Călătorului beţia solitară nici<br />
nu poate fi concepută”; mai mult,<br />
”comesenii noştri repetă (...) euforia<br />
banchetului platonician, se împărtăşesc<br />
din esenţe în chip nematerialnic.”<br />
„Secretul Scrisorii pierdute”<br />
constituie într-un fel calea de acces spre<br />
„secretul” lui N. Steinhardt însuşi: el<br />
face dreptate creaţiei căzute sub o zodie<br />
ingrată, încercând, fără a-l trata altfel<br />
decât cu un respect deosebit, să<br />
descifreze în textul literar respiraţia<br />
logosului, pentru a construi universuri<br />
ideatice deosebit de profunde. Sau,<br />
altfel spus, scriind despre cărţile altora,<br />
N. Steinhardt îşi scrie, inspirat, propria<br />
operă.<br />
MIRCEA MOŢ<br />
5
Era prin 1976 şi mă duceam la<br />
Cenaclul „Vieţii româneşti”, care se<br />
ţinea la Casa Scriitorilor de pe Calea<br />
Victoriei, convinsă fiind că am ajuns<br />
astfel „printre zei”... Venea relativ<br />
multă lume, mi-o amintesc pe<br />
Violeta Zamfirescu, fiindcă înghiţea<br />
tot timpul hapuri contra durerilor de<br />
cap şi se plângea de administratorul<br />
blocului, mi-l amintesc pe Şerban<br />
Cioculescu, veşnic tentat să întrebe şi<br />
să afle, fiindcă se întorsese la<br />
Bucureşti doar de vreo câţiva ani,<br />
după domiciliul forţat la Piteşti,<br />
datorat, se zicea, opţiunilor politice<br />
antebelice ale fratelui său, care<br />
fusese, de altfel, la închisoare. Mai<br />
erau Gellu Naum, Alexandru Balaci,<br />
uneori apărea Cicerone Theodorescu,<br />
timid se strecura tânărul Cezar<br />
Baltag. Totul se desfăşura în jurul<br />
unui pian tăcut, mobilă somptuoasă<br />
şi stranie, fiindcă nu scotea sunete,<br />
dar era un fel de jumătate-cortină din<br />
dosul căreia apăreau cei care citeau<br />
proză ori versuri.<br />
De acolo, de după pianul acela, s-<br />
a ivit într-o seară Nicu Steinhardt.<br />
Era mărunţel, dar cu un<br />
costum impecabil şi cu doi<br />
ochi sfredelitori. Avea aura<br />
celui care fusese la<br />
puşcărie, mă miram că<br />
lucrul acesta nu rămăsese,<br />
ca un lest, pe faţa lui, aşa<br />
cum văzusem la Ion<br />
Caraion de pildă, ori la<br />
tata. Nu avea o faţă<br />
limpede, fireşte, şi peste<br />
privirea lui stăruia o<br />
cortină, voinţa o ţinea însă<br />
bine strânsă. Dar, aceeaşi<br />
voinţă aşternuse încoace,<br />
spre noi, lumea largă, o lumină care<br />
ne colora chipurile. Sunt convinsă că<br />
Nicu Steinhardt era pregătit să<br />
înţeleagă aceste culori în parametrii<br />
lor adevăraţi, avea disponibilitatea să<br />
accepte lumea în care se afla şi să<br />
facă parte din ea, cu bune şi cu rele...<br />
Îi plăceau cu măsură fetele, ne privea<br />
jucăuş pe noi, „tinerele speranţe” ale<br />
cenaclului, a venit şi ne-a sărutat<br />
mâna ceremonios fiecăreia şi ne-a<br />
spus câteva cuvinte jucăuşe. L-am<br />
mai văzut apoi, de vreo cîteva ori.<br />
Mai ales după lectura eseurilor sărea<br />
ca ars şi gesticula vorbind despre<br />
sensul culturii...<br />
- Ce e ca formaţie? am întrebat-o<br />
intrigată pe Veronica Porumbacu.<br />
Nu ştia... Trecutul lui a rămas un<br />
mister pentru noi toţi. Steinhardt nu<br />
povestea nimic despre el însuşi.<br />
Târziu, la ani buni după ce mă<br />
măritasem eu însămi, iar cenaclul<br />
„Vieţii româneşti” se desfiinţase,<br />
după ce aflasem că Nicu Steinhardt<br />
se creştinase la închisoare, soţul meu<br />
mi-a spus melancolic:<br />
- Ştii că a curtat-o pe maică-mea<br />
când erau studenţi? Avem o<br />
fotografie pe undeva... El era la<br />
Drept şi ea la Franceză...<br />
Ne-am apucat să căutăm. Am<br />
găsit fotografia, pe spatele căreia era<br />
scris Călimăneşti 28.VIII.1932... Am<br />
mai dat şi de nişte cărţi de vizită, din<br />
acelea care se prezentau când te<br />
anunţai la cineva, aveau scris pe ele<br />
doar numele. Dar studentul de atunci<br />
adăugase cuvintele lui, în stilul<br />
dulce-desuet al vremii, către fata<br />
căreia-i dădea cărţile din biblioteca<br />
lui la citit, o vizita în duminicile de<br />
vară la ora ceaiului şi o plimba cu<br />
barca prin Cişmigiu. Făcuseră<br />
împreună celebra vacanţă de la<br />
Călimăneşti şi totul se sfârşise, cel<br />
mai probabil, pentru că ea avea cu<br />
_____________________________<br />
doi ani mai mult ca el, iar el nu era<br />
destul de înalt... Parametri importanţi<br />
pesemne în anii aceia... Nici unul n-a<br />
uitat însă această parte fericită şi<br />
neîmplinită a vieţii. Soacra mea, care<br />
avea să se mărite cu un medic, a<br />
păstrat fotografia şi scrisorile într-un<br />
pacheţel satinat până când aveam să<br />
dau eu peste ele. Iar Nicu Steinhardt<br />
avea să pomenească în jurnalele lui<br />
despre unica şi nemărturisita lui<br />
iubire de pe vremea studenţiei...<br />
N-aş fi crezut că omul atât de bine<br />
şlefuit ca fiinţă, care ieşise de după<br />
pianul masiv într-o seară, la Cenaclul<br />
„Vieţii româneşti”, îşi intersectase<br />
paşii, iluziile şi speranţele cu ale<br />
femeii care mi-l dăruise pe fiul ei de<br />
soţ odată cu un chec făcut de ea „ca<br />
la Focşani”, pentru mine, nora „de la<br />
Râmnicu Sărat”. Un chec pe care,<br />
frângându-l în două ca pe o pâine,<br />
aveam să găsesc înăuntru darul ei, un<br />
inel cu două safire, asemenea ochilor<br />
care aprinseseră pentru<br />
mine o altă iubire, aflată<br />
la distanţă de o jumătate<br />
de veac de prima...<br />
Iubirea, spunea de fapt<br />
darul ei, este ceea ce stă la<br />
baza relaţiei dintre noi.<br />
Sau, mai exact, în stilul<br />
dulce-desuet al tinereţii ei,<br />
spunea că îmi face un dar<br />
de iubire...<br />
ECATERIA<br />
ŢARĂLUGĂ<br />
6
În Răsăritul ortodox, ca şi în Apusul<br />
catolic, scriitura confesivă, de tip<br />
autobiografic, diaristic, memoria-listic<br />
etc., a fost înţeleasă de către adepţii ei<br />
ca o modalitate eficientă de mărturisire.<br />
În sensul de faţă, pot fi citate<br />
Confesiunile (397-401) Sfântului<br />
Augustin, Imnurile (1009-1022) Sfântului<br />
Simeon Noul Teolog, ori Jurnalul<br />
mişcărilor lăuntrice (1544-1545) al<br />
Sfântului Ignaţiu de Loyola. Examinându-se<br />
pe ei înşişi în contact cu<br />
adevărul dumnezeiesc şi înregistrând cu<br />
precizie de electrocardiograf acţiunea<br />
transformatoare a harului din ei, autorii<br />
acestor scrieri îşi încredinţau foii albe<br />
inclusiv păcatele. Iată ce scrie Sfântul<br />
Simeon 1 , despre care hagiografistul 2 său<br />
afirmă că teologhisea divinele imnuri<br />
sub înrâurirea focului ceresc şi,<br />
„devenind în fiecare zi întreg foc, întreg<br />
lumină, s-a făcut Dumnezeu prin<br />
instituire”, iar în această calitate gravá<br />
în cerneală, „cu degetul lui Dumnezeu”,<br />
lucrările focului de sus: „Cum să Te<br />
laud în imne pe Tine, cum să mijlocesc<br />
pentru alţii neavând iubirea şi<br />
îndrăznirea spre Tine care vin din<br />
credinţă şi fapte bune, ci eu însumi fiind<br />
dator, precum ştii, mulţi talanţi, adică<br />
multe fărădelegi? Mintea e nedumerită,<br />
limba neputincioasă şi niciun cuvânt nu<br />
se găseşte în mine, robul Tău. Ard ca<br />
aprinse de foc cele dinăuntru ale mele şi<br />
nu pot suporta tăcând marea povară a<br />
darurilor Tale [...]. [...]. Căci mai presus<br />
de minte, cutremurătoare şi mari sunt<br />
cele pe care mi le-ai dat mie, celui<br />
străin, celui neînvăţat, celui sărac, celui<br />
lipsit de îndrăzneală, celui lepădat de<br />
orice om” (Imnul 20).<br />
Această dialectică a devoţiunii,<br />
prezentă la Sfântul Simeon şi tradusă<br />
prin sintagma „a crede fără de<br />
credinţă”, stă la baza Jurnalului<br />
fericirii 3 al lui N. Steinhardt, chiar dacă<br />
textul său nu concurează în profunzime<br />
mistică imnurile simeoniene (ce<br />
alcătuiesc, aşa cum s-a spus, un<br />
veritabil jurnal mistic şi duhovnicesc),<br />
însă acreditează statutul privilegiat al<br />
credinţei printre soluţiile de ieşire dintrun<br />
univers concentraţionar (întrucât<br />
numai ea învinge moartea, spre<br />
deosebire de toate celelalte expuse –<br />
soluţia lui Soljeniţîn, a lui Zinoviev, a<br />
lui Churchill şi Bukovski –, care doar o<br />
sfidează). Dovadă este chiar formula<br />
aleasă drept motto al cărţii: „Cred,<br />
Doamne!, ajută necredinţei mele!”<br />
(Marcu 9, 24), ce aşază lucrarea lui<br />
Steinhardt sub semnul confesiunii.<br />
Autorul Jurnalului fericirii<br />
interpretează mărturisirea aceasta a<br />
tatălui copilului demonizat din<br />
Evanghelia după Marcu, în următorii<br />
termeni: „Nu cred şi totuşi mă rog. Cred<br />
şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat.<br />
Cred de vreme ce-i spun «Doamne» lui<br />
Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să<br />
vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui<br />
îi cer să mă vindece de necredinţă?<br />
Celui în care urmează să cred!) [...]. Şi<br />
cred şi nu cred, simultan. Dedublarea.<br />
Contradicţia. Deci incertitudinea,<br />
angoasa. [...]. Dar şi ieşirea, nădejdea,<br />
nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit,<br />
adaog: ajută-mă, luând aminte că<br />
omeneasca mea condiţie e indiscutabil<br />
legată de paradox şi contradicţie.<br />
Simultaneitatea textului ar trebui să<br />
ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel<br />
scurt ajută care [...] rezolvă cuadratura<br />
şi preface strigătul buimăcirii în<br />
lacrimile încrederii” (p. 39). Iar imediat<br />
după adaugă: „– Acolo, în celula de la<br />
Securitate [...] mi-a fost dat să cunosc şi<br />
nefericirea cea mai atroce. [...]. Eram<br />
prins în capcană, chinuit de ceva de<br />
care nu puteam fi absolut sigur – dar<br />
părea exclus să nu fie aşa –, în situaţia<br />
de a nu mă putea destăinui nimănui,<br />
nici omului de treabă alături de care mă<br />
aflam. Şi-ncuiat în vreo patru-cinci<br />
metri pătraţi. Genunea era lângă mine:<br />
mişunând [...]. [...]. Şi-atunci m-am<br />
aruncat în apa neştiută, fără a fi învăţat<br />
să înot şi cu ochii închişi; în cuptorul<br />
închis. Crezând numai pe jumătate, ori<br />
pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc,<br />
dar atât de nenorocit încât, nenorocirea<br />
însăşi substituindu-se credinţei, m-am<br />
încredinţat. Fără de ruşine. u mi-a fost<br />
ruşine să mă rog. Poate că de aceea am<br />
şi fost ascultat” (p. 39-40).<br />
Dacă în perimetrul exiguu al<br />
detenţiunii nu încăpea loc pentru<br />
mărturisire, în spaţiul generos al<br />
Jurnalului, aceasta se va afirma plenar.<br />
Iată doar două dintre pasajele apăsat<br />
confesive ale cărţii: „Primul efect al<br />
încarcerării, accentuat de clopote:<br />
simţământul vinovăţiei. Cu toate că<br />
suntem aici în baza unor acuzaţii<br />
fanteziste, realizăm pe deplin o<br />
culpabilitate generală: faţă de noi<br />
înşine, de viaţă, de oameni. Suntem<br />
nevinovaţi în raport cu învinuirile ce ni<br />
se aduc însă, o!, cât de vinovaţi pentru<br />
tot restul. Ducem pe umeri, pe spinări,<br />
în suflet, păcatele lumii” (p. 102); „Şi<br />
acum, după botez, sunt murdar. Ţepuşul<br />
mai e în ochi, ghimpele în trup, îngerul<br />
satanei mă bate peste obraz (şi mi se<br />
plimbă psihosomatic în tot locul, ca<br />
vodă-n lobodă). Că am să scap de ispite<br />
s-a dovedit o amăgire trufaşă, toantă.<br />
[...]. Dar că Hristos e Adevărul, Calea şi<br />
Viaţa cred în mod absolut sărbătoresc”<br />
(p. 52).<br />
E exprimat aici paradoxul<br />
fundamental al creştinismului – asumat<br />
de Steinhardt –, potrivit căruia<br />
sentimentul culpabilităţii trebuie să fie<br />
dublat de încrederea în mântuire a celui<br />
ce se căieşte. (Cuviosul Siluan<br />
Athonitul spune acelaşi lucru în<br />
celebrele-i cuvinte: „Ţine mintea ta în<br />
iad şi nu deznădăjdui!”) Or, aceasta<br />
presupune, mutatis mutandis,<br />
mărturisirea păcatelor. Însă în cazul<br />
unei mărturisiri deturnate, parţiale,<br />
nonabsolutorii – cum este cea realizată<br />
prin intermediul scriiturii, recte al<br />
jurnalului –, numai prima dintre cele<br />
două funcţii esenţiale ale confesiunii,<br />
cea de a linişti şi cea de a ierta 4 , se<br />
îndeplineşte. Chiar şi aşa, suferinţa şi<br />
moartea vedem că se prefac în operă de<br />
fericire, iar atrocităţile istoriei se<br />
îmblânzesc.<br />
CEZAR BOGHICI<br />
ote<br />
1. Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile<br />
imnelor dumnezeieşti, 20, în Scrieri,<br />
vol. 3: Imne, epistole şi capitole, trad.<br />
de Ioan I. Ică jr, Sibiu: Deisis, 2001, p.<br />
123-124.<br />
2. Cuv. Nichita Stithatul, Viaţa şi<br />
conduita celui întru sfinţi Părintelui<br />
nostru Simeon oul Teolog, XII, 111, în<br />
Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri, vol. 4:<br />
Viaţa şi epoca, trad. de Ioan I. Ică jr,<br />
Sibiu: Deisis, 2006, p. 318-319.<br />
3. Citatele din Jurnalul fericirii de N.<br />
Steinhardt se fac după următoarea<br />
ediţie: N. Steinhardt, Jurnalul fericirii,<br />
ed. îngrijită de V. Ciomoş, Cluj-<br />
Napoca: Ed. Dacia, 1997. Sublinierile<br />
aparţin autorului.<br />
4. Vezi Jean Delumeau, Mărturisirea şi<br />
iertarea. Dificultăţile confesiunii.<br />
Secolele XIII-XVIII, trad. de I. Ilinca,<br />
Iaşi: Polirom, 1998, p. 38.<br />
7
„Meseria de om în lume”, după<br />
cum o numeşte însuşi Nicolae Steinhardt,<br />
e surprinsă în deja celebra lucrare<br />
memorialistcă „Jurnalul fericirii”<br />
în care auorul oferă propria cale<br />
de a evada dintr-un univers concentraţionar.<br />
Deşi susţine că există numai<br />
trei soluţii pentru a ieşi dintr-o situaţie<br />
limită, întregul său jurnal nu e altceva<br />
decât o demonstrare a faptului că<br />
există şi o a patra variantă, cea personală<br />
care în cazul lui N. Steinhardt<br />
este „soluţia mistică a credinţei în<br />
Dumnezeu”, după cum o numeşte<br />
Nicolae Manolescu în „Istoria critică<br />
a literaturii române”. Astfel, jurnalul<br />
capătă aerul unei demonstraţii prin<br />
reducre la absurd, căci autorul<br />
demontează pe alocuri cele trei soluţii<br />
propuse şi adoptă propria variantă a<br />
salvării prin credinţă.<br />
Sunt pasaje ale acestui jurnal care<br />
vin să contrazică într-o anumită<br />
măsură premisele de la care porneşte<br />
Steinhardt, fără a le anula însă.<br />
Soluţia lui Soljeniţîn care presupune<br />
pentru cei aflaţi în spaţiul<br />
concentraţionar opţiunea morţii în<br />
faţa represiunii; soluţia lui Zinoviev<br />
care presupune ignorarea sistemului<br />
opresiv, neadaptarea la regulile<br />
impuse de acesta şi soluţia Churchill-<br />
Bukovski care presupune o reacţie pe<br />
măsură în faţa opresiunii, astfel omul<br />
cu cât este mai lovit, cu atât este mai<br />
dornic de luptă.<br />
Dacă ar fi să privim doar una<br />
dintre acestea, şi anume soluţia lui<br />
Alexandru Zinoviev, aceea de a<br />
refuza apartenenţa la un sistem<br />
totalitar, de a fi un neadaptat, un<br />
Zurbagiu care „pentru nimic în lume<br />
nu intră în sistem” observăm cum<br />
este demontată de Steinhardt prin<br />
simbolul ferestrei a cărei funcţie este<br />
explicitată în notaţiile făcute în<br />
perioada mai-iunie 1960 la Jilava<br />
(Nicolae Steinhardt „Jurnalul<br />
fericirii”, Editura Dacia, Cluj-<br />
Napoca, 1998, p. 257).<br />
„Jilava mai – iunie 1960<br />
Fereastra e bătută în scânduri,<br />
dar sus e un pătrat mic neacoperit. Pe<br />
acesta îl putem ţine închis sau<br />
deschis. În principiu, e interzis a te<br />
apropia la mai mult de doi metri de<br />
fereastră, dar unii gardieni se fac că<br />
nu văd şi în camera aceasta suntem<br />
lăsaţi a manipula pătrăţelul după<br />
voie.”<br />
Iată cum, în universul închisorii,<br />
fereastra, văzută ca un mijloc de<br />
comunicare cu lumea exterioară, este<br />
zăvorâtă, bătută în scânduri, izolând<br />
astfel brutal deţinutul de ceilalţi. Şi<br />
totuşi, sistemul are o breşă, căci în<br />
această fereastră oarbă se cască un<br />
pătrat mic neacoperit, legătura<br />
posibilă cu lumea reală, concretă,<br />
materială de dincolo de zidurile<br />
închisorii. Pentru ceilalţi, această<br />
ferestruică este doar o cale de arunca<br />
o privire în lumea reală şi nu<br />
întâmplător pentru că fereastra pătrată<br />
este un simbol al „receptivităţii<br />
terestre în opoziţie cu aportul<br />
cerului”, după cum ne spune şi<br />
„Dicţionarul de simboluri” al lui<br />
Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant.<br />
Reacţiile, oarecum fireşti, dar aflate<br />
în opoziţie ale deţinuţilor îi fac pe<br />
aceştia participanţi direcţi la jocul<br />
impus subtil de regimul<br />
concentraţionar. Dinamica închisdeschis<br />
din care fac o chestiune de<br />
viaţă şi de moarte îi implică într-o<br />
măsură pe care ei nu o sesizează:<br />
„Jumătate din cameră doreşte să-l<br />
ţină închis (Vreţi să ne omorâţi.<br />
Trage dom’le, e un curent ucigător!)<br />
Cealaltă jumătate susţine să fie<br />
deschis (Vreţi să ne omorâţi? e<br />
sufocăm dom’le, e o căldură de<br />
moarte.)”<br />
Autorul jurnalului ce caută<br />
neîncetat calea spre fericire este<br />
singurul ce refuză implicarea,<br />
participarea la acest joc, în încercarea<br />
de a opta pentru soluţia Zinoviev, în<br />
slujba căreia nu pune însă atitudinea<br />
de zurbagiu, ci pe aceea de mistic,<br />
optând pentru detaşare. „Ce minunată<br />
ocazie de a-mi arăta mărinimia,<br />
blândeţea şi detaşarea. Zic: cum<br />
vreţi, mi-este egal, nu mă pronunţ.”<br />
Această soluţie nu poate fi însă<br />
pusă în practică de un Steinhardt<br />
aruncat în inima universului<br />
concentraţionar reprezentat de<br />
închisoarea Jilava. Căci, trăind în<br />
8<br />
esenţa unui regim totalitar, deţinuţii<br />
nu acceptă existenţa unei alte atitudini<br />
pe care cineva o poate avea în faţa<br />
ferestrei pătrate; pentru ei rămân doar<br />
două variante: închis sau deschis şi,<br />
brusc, cele două tabere se unesc<br />
împotriva unui duşman comun, cel<br />
care vrea, asemeni lui Zinoviev, să nu<br />
intre în sistem, să eludeze teroarea, să<br />
o ignore. „Pe loc se realizează<br />
unanimitatea celulei, care mă<br />
duşmăneşte. Din toate părţile se<br />
aude: ce, vrei să te pui bine cu toată<br />
lumea? Vrei să fii şi-n car şi-n căruţă,<br />
şi cu slănină-n pod şi cu porcu-n<br />
coteţ, nu-ţi merge, ori cu carne, ori cu<br />
brânză... Ura e generală, a ţâşnit<br />
spontan şi sincer.”<br />
E ca şi cum deţinuţii înşişi, prinşi<br />
în implacabilul vârtej al terorii, se<br />
transformă în cei mai înverşunaţi<br />
gardieni, nefiind capabili nici de acea<br />
minimă compasine care îi făcea pe<br />
adevăraţii paznici ai închisorii să<br />
ignore apropierea puşcăriaşilor la mai<br />
puţin de doi metri de fereastră.<br />
Simţindu-se de acum încarcerat în<br />
închisoarea din mijlocul închisorii,<br />
omul aflat în căutarea propriei salvări<br />
este nevoit să ţină cont de fereastra<br />
pătrată din ferastra bătută în scânduri.<br />
Iar soluţia credinţei în Dumnezeu<br />
adoptată de Steinhardt nu face decât<br />
să îl îndepărteze, aparent, de<br />
comunitatea deţinuţilor din care însă<br />
nu are cum să se retragă şi pe care nu<br />
are cum să o ignore. „Modestie,<br />
băiete! Ia-o încet! u sunt nici şase<br />
luni de când ai intrat la puşcărie şi<br />
nici două de când te-ai botezat şi te şi<br />
crezi Simion Stâlpnicul! Mai uşor cu<br />
nepărtinirea şi cu dispreţul faţă de<br />
mărunţişuri.”<br />
De aceea îi este imposibil să se<br />
salveze prin soluţia Zinoviev, nu are<br />
cum să ignore realitatea, acea ferastră<br />
pătrată ce poate fi deschisă doar prin<br />
indulgenţa gardienilor. Trebuie să<br />
opteze şi trăieşte din plin paradoxul<br />
opţiunii sale: este liber să aleagă<br />
închis sau deschis, dar nu poate alege<br />
părăsirea lumii reale, ignorarea<br />
ferestrei pătrate pentru că aceasta ar<br />
reprezenta cu adevart o evadare, prin<br />
credinţă, spre o lume spirituală.<br />
Sistemul terorii acţionează ca o forţă<br />
centripetă ce nu permite nimănui să<br />
scape şi îi foloseşte în acest sens până<br />
şi pe deţinuţii ce şi-au pierdut<br />
libertatea de a trăi în lumea reală<br />
tocmai pentru că i s-au opus într-un<br />
fel sau în altul.→<br />
MOICA BEGA
Ideea de jurnal implică la<br />
scriitorul-monah tehnica firească a<br />
confesiunii pe care o etalează<br />
cronologic în aşa fel încât se realizează<br />
o derulare a vieţii timp de aproximativ<br />
treizeci de ani cu întrepătrunderi, cu<br />
reveniri şi ezitări.<br />
Notaţia exactă se împleteşte adesea<br />
cu cea hermeneutică şi lasă loc de<br />
interpretare, mai ales că se va face<br />
referire la sacrul şi profanul unei lumi<br />
în continuu proces de modernizare,<br />
adică atingerea universalităţii prin<br />
reîntoarcerea la ceea ce este adevărat,<br />
iar nu vremelnic, dumnezeirea.<br />
Constantin Noica apreciază cu<br />
nesfârşită admiraţie prietenia pe care i-a<br />
arătat-o Steinhardt şi salută<br />
contemporaneitatea cu Dumnezeu a<br />
acestuia pentru care simte că „prietenia<br />
absolută are sens numai cu fiinţe ca el<br />
deprinse de toate şi prinse în toate. Cu<br />
nesfârşit drag.”<br />
La N.Steinhardt e cu atât mai<br />
captivantă confesiunea, cu cât este<br />
susţinută de autenticitate şi<br />
substanţialitate, mai ales în perimetrul<br />
unei închisori comuniste din care<br />
visurile se spulberă, totul devine<br />
iluzoriu, iar puterea de a merge mai<br />
departe e dată numai de predica dură,<br />
intransigentă care îi reaminteşte<br />
învinuitului de toate nelegiuirile sale,<br />
dar care îl ajută să-şi depăşească<br />
nemernicia prin eliminarea ipocriziei:<br />
„Nu cred, îmi joc mie însumi jocul<br />
credinţei. Nu sunt creştin, nu pot fi. E o<br />
iluzie, o bună intenţie, e o luptă<br />
(meritorie, da); însă o imposibilitate,<br />
sunt prea departe. Lungi ceasuri de<br />
calmă deznădejde. Apoi mă liniştesc:<br />
bun, rău, puţin sau mult credincios, sunt<br />
totuşi botezat. E un fapt. Dumnezeu ne<br />
judecă şi după gânduri. Dracul ne ţine<br />
sau nu prin fapte: faptele îi sunt<br />
opozabile, după cum prin fapte îşi<br />
valorifică pretenţiile (la cântar). La el,<br />
actele vorbeşte.”<br />
Pendularea între credinţă şi tăgadă<br />
este de înţeles, deoarece într-un mediu<br />
ostil, opac trupului, însă deschis<br />
sufletului şi minţii, călugărul găseşte<br />
sporadic calea spre adevăr, care de cele<br />
mai multe ori îl salvează. Comparaţia<br />
pe care o face între diversele forme de<br />
credinţă este argumentată filosofic<br />
deoarece în India dezgustul este<br />
singurul care conduce la neant, pe când<br />
creştinismul oferă dragostea de viaţă şi<br />
entuziasmul.<br />
Botezul, ca sfântă taină, îl<br />
protejează pe novicele care se întreabă<br />
care este rostul speranţei şi unde duce<br />
dorinţa de preamărire, răspunsul primit<br />
întru veşnicie este mântuirea. „Câţi în<br />
Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi<br />
îmbrăcat: dar nu numai în Cel de slavă,<br />
ci şi în cel al durerii şi al abjecţiei, cel<br />
pălmuit de slujba arhiereului, pus cu<br />
faţa acoperită să ghicească cine îl<br />
îmbrânceşte, îndemnat să se bucure de<br />
către cei care îngenunchind înaintea Lui<br />
îşi băteau joc de El.”<br />
Îndemnarea, prin confesiune, la<br />
principiile solide de care este<br />
împresurată existenţa, are un profund<br />
caracter teologic, deoarece scriitorul<br />
punctează ca primordiale: datoria<br />
creştinului de a şti să sufere şi smerenia.<br />
9<br />
Un exemplu edificator este<br />
incidentul din puşcăria în care cei<br />
vinovaţi erau obligaţi să manânce cu o<br />
singură lingură, adesea roasă de rugină,<br />
în timp ce sub perna şefului de celulă<br />
erau găsite încă zece în stare<br />
funcţională.<br />
Dedublarea este specifică unei<br />
atitudini ofensive, astfel încât<br />
prezentarea la distanţă între generaţii şi<br />
statut atrage structurarea inedită a<br />
textului care vizează deopotrivă<br />
vremelnicia anilor 1930 în care<br />
„Femeia fatală distrugea fericirea<br />
casei” şi anii 1960 sub influenţa vădită<br />
a creştinismului în care omul se teme de<br />
greutăţi” Să nu dea Dumnezeu omului<br />
câte poate îndura.”<br />
Ca şi când se desprinde de tot şi de<br />
toate, monahul, aproape de divin şi de<br />
cele lumeşti deopotrivă, nu se poate<br />
debarasa de sentimentul uman de a<br />
pune sub semnul îndoielii chiar şi<br />
puterea rugăciunii: „Depăşirea aceasta<br />
(stăruinţa în rugăciune cu toate că mă<br />
aflu în stare de incertitudine) presupune<br />
un act de curaj. Ca şi în teorema R.<br />
Thom sunt pe vârful neutru şi<br />
catastrofic, la egală distanţă între<br />
credinţă şi necredinţă. Dacă merg mai<br />
departe, dacă mă rog, dacă nu mi-e<br />
frică să cred, înseamnă că risc, pariez,<br />
mă avânt săr în gol, optez - îndrăznesc.<br />
Exact ca în regula statornicită de însuşi<br />
Domnul: îndrăzniţi!”<br />
Dacă nu poate să depăşească o<br />
ispită, novicele va lupta cu ea deoarece<br />
„să recunoştem că ispita, jalnica ispită<br />
a necredinţei, face parte din condiţia<br />
noastră omenescă cum fac parte şi<br />
atâtea infirmităţi şi inferiorităţi.”Luptă<br />
pe care, în esenţa lui, jurnalul lui N.<br />
Steinhardt nu încetează să o aibă în<br />
atentie ca reper existenţial şi ca temă a<br />
operei.<br />
SORIA MIRELA<br />
HACEARIUC<br />
_________________________________________________________________________________________________<br />
→ Îmi trebuie câteva zile ca să<br />
înţeleg. Votez cuminte pentru<br />
fereastra deschisă. Toate se potolesc<br />
ca prin farmec.” Conştient că nu mai<br />
poate ignora opresiunea, Steinhardt<br />
alege să intre în joc, să fie una din<br />
marionetele cărora li se permite să<br />
„manipuleze pătrăţelul după voie”,<br />
deschizând astfel o fereastră pătrată<br />
către lumea reală, dar neuitând să<br />
lase deschis ochiul interior (acea<br />
fereastră rotundă a conştiinţei) prin<br />
care îşi trăieşte soluţia mistică a<br />
credinţei în Dumenzeu. Căci acum<br />
realizează cu adevărat lipsa de<br />
importanţă a opţiunii sale şi decide să<br />
facă o alegere conştient fiind că este<br />
manipulat. Nerenunţând la fărâma de<br />
cer pe care o poate zări prin<br />
ferestruica pătrată nu înseamnă că<br />
renunţă la împărăţia cerurilor, ochiul<br />
interior rămâne deschis, imoprtant<br />
este că a înţeles inutilitatea<br />
dihotomiei închis-deschis şi că acum<br />
se poate dedica scrutării propriului<br />
orizont, cel al lumii interioare a<br />
credinţei prin care a ales să evadeze<br />
din universul concentraţionar. Este o<br />
căutare continuă potenţată de chinul<br />
fizic din închisoare ce permite<br />
deţinutului Steinhardt să evadeze prin<br />
credinţă, după cum mărturiseşte mai<br />
târziu într-o altă pagină de jurnal:<br />
„Februarie 1962. (...) În locul acesta<br />
aproape ireal de sinistru aveam să<br />
cunosc cele mai fericite zile din viaţa<br />
mea. Cât de absolut de fericit am<br />
putut fi în camera 34!” Iată de ce<br />
deschiderea ochiului interior şi<br />
găsirea credinţei reprezintă pentru<br />
Steinhardt unul din miracolele vieţii<br />
ce nu are nevoie de înţelegere, de<br />
explicare, căci nu poate fi zărit prin<br />
ferestruica pătrată.<br />
„ – Misterul:<br />
Simone Weil: Cel mai teribil<br />
paradox al libertăţii creştine este că a<br />
fi ales de Dumnezeu înseamnă a fi<br />
părăsit de el.”
După Immanuel Kant, fericirea<br />
este „starea unei fiinţe raţionale în<br />
lume, căreia, în întregul existenţei ei,<br />
totul îi merge după dorinţă şi voinţă”<br />
(Critica raţiunii practice). Desigur că<br />
nicio fiinţă umană nu poate avea<br />
„mulţumirea sufletească intensă şi<br />
deplină” (cf. definiţiei din DEX a<br />
„fericirii”) pe tot parcursul existenţei.<br />
De aceea, probabil, fericirea devine<br />
ţintă de atins pentru omul comun ( şi,<br />
dacă vorbim despre omul secolului al<br />
XXI-lea, ea se va concretiza în<br />
elemente materiale) şi doar motiv de<br />
meditaţie pentru omul superior.<br />
În cartea lui Nicolae<br />
Steinhardt, Jurnalul fericirii,<br />
fericirea este mai mult decât starea de<br />
mulţumire sufletească. Se mai spune<br />
că fericirea este absenţa suferinţei.<br />
Dar dacă, de fapt, suferinţa aduce<br />
fericirea? Pentru că ea poate face<br />
fiinţa umanaă să conştientizeze, prin<br />
contrast, starea de bine pe care o<br />
avea, fără să şi-o asume. E deja banal<br />
să spunem că n-am aprecia binele fără<br />
existenţa răului sau n-am gusta<br />
frumosul fără să cunoaştem urâtul.<br />
Dar da, suferinţă şi fericire nu se<br />
opun; nu în existenţă simultană,<br />
probabil, dar într-un posibil raport de<br />
cauzalitate: absenţa fericirii poate<br />
cauza suferinţă celor care şi-au făcut<br />
un scop din a o găsi, iar suferinţa –<br />
trăită şi nu declarată – poate deschide<br />
calea spre fericire. Aparentul paradox<br />
de găsire a fericirii prin suferinţă este<br />
exemplificat în Jurnalul lui<br />
Steinhardt.<br />
Experienţa iniţiatică a închisorii a<br />
însemnat, pentru autor, atingerea<br />
centrului labirintului (cf. Mircea<br />
Eliade): detaşarea de suferinţă,<br />
regăsirea de sine, recuperarea<br />
valorulor umanităţii (nu a celor<br />
vizibile, ci a celor ascunse sub<br />
mizerie, ură şi violenţă) şi, mai ales,<br />
ridicarea spirituală prin încreştinare.<br />
Este Fericirea pe care a dobândit-o.<br />
Este beatitudinea. De aceea, cuvântul<br />
din titlul cărţii are mai degrabă sens<br />
religios, trimiţând la Fericirile din<br />
oul Testament.<br />
Aflat între limitele – de cele mai<br />
multe ori şi pentru cei mai mulţi<br />
dintre noi – strivitoare ale unui<br />
univers concentraţionar, Steinhardt<br />
găseşte, alături de alţi intelectuali ai<br />
vremii aflaţi atunci în detenţie<br />
politică, soluţii de salvare în aparent<br />
banala conversaţie cotidiană. De la<br />
literatură, muzică, pictură, trecând<br />
prin rigoarea unor ştiinţe şi ajungând<br />
la complicate teorii filosofice, spiritul<br />
enciclopedic al autorului îşi găseşte<br />
împlinirea şi liniştea - ca apele<br />
învolburate ale unui râu de munte<br />
ajuns la şes – în seninele consideraţii<br />
religioase.<br />
„Puhoiul de impresii” din<br />
perioada detenţiei este stăvilit – dar<br />
nu îngrădit – de un stil scriitoricesc<br />
aparte: spontan, dar nu facil, cu<br />
trimiteri erudite, dar nu ermetic,<br />
metaforic, dar nu pretenţios – şi de<br />
aceea greu de definit. Cartea<br />
satisface, astfel, o categorie largă de<br />
cititori, de la adolescentul secolului al<br />
XXI-lea, interesat - doar, posibil – de<br />
specificul perioadei comuniste, până<br />
la intelectualul fin al tuturor<br />
timpurilor, care găseşte aici cultură,<br />
ştiinţă, soluţii de existenţă, modele de<br />
umanism, forme de socializare,<br />
„reţete” de supravieţuire sau lecţii de<br />
patriotism. E o carte a devenirii,<br />
marcând traiectoria fiinţei umane<br />
aflate în situaţie-limită.<br />
Cuceritoare este aparenta<br />
contradicţie între temele sau situaţiile<br />
grave şi stilul familiar: tatăl îl<br />
apostrofează: „să nu fii jidan fricos,<br />
să nu te caci în pantaloni”<br />
(N.Steinhardt, Jurnalul fericirii,<br />
editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p.<br />
15); în celula de la Securitate, „ce-ai<br />
vrut, băiete, ai avut. În mocirlă. Şi de<br />
nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot<br />
acolo, răbdurie” (idem, p. 39); când<br />
se pregăteşte eliberarea: „Să vezi şi să<br />
nu crezi: oameni care scriau cu greu<br />
dobândesc şi ei cursivitatea şi darul<br />
povestirii. Efectul declanşator al<br />
pacientului întins pe canapeaua<br />
psihanalistului. Înşir’te mărgărite”<br />
(idem, p. 399).<br />
Autoironia e întotdeauna<br />
salvatoare, e fereastra deschisă prin<br />
care poate sări fără să se lovească:<br />
„S-a zis cu tine, ovreiaşule,<br />
intelectualule, orăşanule: ai încălţat<br />
10<br />
opincile realităţii, au să-ţi<br />
bătătorească tălpile.” (p. 17).<br />
Enunţurile lungi, obţinute nu atât prin<br />
mulţimea de verbe (pentru că stilul lui<br />
Steinhardt e mai degrabă static decât<br />
dinamic), cât prin acumularea de părţi<br />
nominale aflate în raport de<br />
sinonimie, nu încurcă cititorul, ci,<br />
dimpotrivă, îl atrag, focalizându-i<br />
atenţia pe ineditele asociaţii: „Ea<br />
(soluţia a treia – n.n.) se rezumă: în<br />
prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei,<br />
nenorocirilor, urgiilor, năpastelor,<br />
primejdiilor nu numai că nu te dai<br />
bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta<br />
nebună de a trăi şi de a lupta.” (p. 17);<br />
„... aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu<br />
e decor sofisticat şi suprem de<br />
nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i<br />
paradis ori iad artificial, aici e ca la<br />
dugheană, ca la tejghea, ca la obor ...”<br />
( p. 15).<br />
Figurile de stil sunt puţine<br />
(pentru că întregul text are o<br />
expresivitate intrinsecă), predominînd<br />
cele de tip semantic – epitete,<br />
metafore, comparaţii: „Totul poate fi<br />
terfelit; aici şi lumina e rece şi rea.”<br />
(p. 78); „Iureşul acesta sonor (...)<br />
pătrunde până-n straturile cele mai<br />
freudiene, mai jungiene, mai<br />
adleriene ale eului ...” (p. 79); „Mi-e<br />
frică, asta e, total, intru în frică aşa<br />
cum ar intra cineva într-un costum de<br />
scafandru.” (p. 42). Limbajul devine<br />
buruienos când sunt reproduse<br />
replicile oamenilor Securităţii; în faţa<br />
acestora, orice fiinţă umană e<br />
dezbrăcată de cultură, educaţie sau<br />
clasă socială şi redusă la un individ<br />
fără nume şi chip. Adresarea directă,<br />
la persoana a II-a singular (lipsită de<br />
vreo urmă de politeţe) este<br />
tensionantă şi creează tabloul veridic<br />
al anulării fiinţei în regimul totalitar:<br />
„Va să zică nu ţi-ai băgat minţile în<br />
cap? Tot în mod provocator ai venit?<br />
Te-ai molipsit de fanatismul legionar?<br />
Ei, fii pe pace, plăcerea de a te aresta<br />
nu ţi-o dăm. Degeaba vrei să ajungi<br />
erou.” ( p. 51).<br />
Uneori afirmaţiile capătă caracter<br />
sentenţios, ideile sunt comprimate în<br />
definiţii metaforice: „Are orice om<br />
câte o uliţă a copilăriei.” (p. 49); „De<br />
altfel, albastrul nu e o culoare, e şi el<br />
o linişte.” ( p. 87); „Celula 34 e un fel<br />
de tunel întunecat şi lung, cu<br />
numeroase şi puternice elemente de<br />
coşmar. E o hrubă, e un canal, e un<br />
maţ subpământean, rece şi profund<br />
ostil, e o mină stearpă, e un crater de
vulcan stins, e o destul de izbutită<br />
imagine de iad decolorat.”( p. 31).<br />
Portretele sunt realizate sumar,<br />
prin trasarea rapidă, dar hotărâtă, a<br />
unor linii esenţiale, într-un amestec<br />
nesupărător de fizic şi moral:<br />
„Primirea ne-o face locotenentul<br />
Ştefan, carură de primat, facies de<br />
antropoid, gesturi şi căutătură de<br />
sergent de colonie penitenciară întrun<br />
film negru”; „Încântătoare e<br />
prezenţa doctorului Voiculescu, foarte<br />
îmbătrânit, numai oase, blând,<br />
manierat, paşnic, nobil, vioi la minte,<br />
dar frânt de oboseală.” (p. 58).<br />
Faptele sunt retrăite proustian în<br />
jurnal, poate cu aceeaşi intensitate a<br />
momentului prim, dar sunt, totodată,<br />
şi analizate de o conştiinţă lucidă, de<br />
tip camilpetrescian, care caută în<br />
eveniment semnificaţia: „Şi ochelarii<br />
aceia negri, care-s coşmarul meu, care<br />
– aveam să înţeleg abia mai târziu –<br />
simbolizează întunericul ca opus al<br />
luminii lui Hristos. (Veniţi de luaţi<br />
lumină... el era viaţa şi viaţa era<br />
lumina oamenilor. Şi lumina<br />
luminează în întuuneric...)” (p. 26).<br />
De aceea limbajul este, uneori, mai<br />
abstract, fraza eliptică, stilul mai<br />
aspru: „Cauzalitatea e desfiinţată,<br />
legea succesiunii în timp, ca tot ce-i<br />
material sau psihic, dispare. Şi cred şi<br />
nu cred, simultan. Dedublarea.<br />
Contradicţia. Deci incertitudinea,<br />
angoasa. Conştiinţa otrăvind totul,<br />
otrăveşte şi credinţa pe care în clipa<br />
când ne dăm seama de ea o prefacem<br />
în necredinţă deoarece gândind<br />
credinţa o scoatem din inefabil, din<br />
candoare.” (p. 39).<br />
Celula închisorii e Purgatoriul.<br />
Singura cale de scăpare este credinţa.<br />
Iniţierea se produce nu ca la Dante,<br />
simbolic, „nel mezzo del camin di<br />
nostra vita”, ci – cutremurător de real<br />
– în a doua jumătate a vieţii (în anul<br />
1960 Steinhardt avea 48 de ani), când<br />
oamenii pot crede că nimic esenţial<br />
nu li se mai poate întâmpla. Faţă în<br />
faţă cu limitele, conştiinţa lucidă a<br />
intelectualului mărturiseşte: „Poate că<br />
acum e (...) momentul în care trec de<br />
la copilărie la maturitate, de la visare<br />
la cunoaştere, la awareness.” (p. 28).<br />
Redescoperirea valorilor umaniste<br />
este cheia supravieţuirii: „Trăisem ca<br />
un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La<br />
închisoare, înspre amurg, am aflat cei<br />
aia bunătate, bunăcuviinţă, eroism,<br />
demnitate.” (p. 81).<br />
Paradoxal pentru omul comun şi<br />
– mai ales – liber, posibil – şi poate<br />
necesar ca soluţie existenţială –<br />
pentru omul aflat în situaţie-limită,<br />
suferinţa este metamorfozată în<br />
bucurie: „În celula 34, bucuria –<br />
izvorâtă din aristocraţie, poezii şi<br />
sfidare – şi durerea (căci domneşte un<br />
frig cumplit, mâncarea e cu totul pe<br />
sponci, apa continuă să fie<br />
viermănoasă, încăperea e apăsătoare<br />
ca într-un film de groază, bruftuielile<br />
curg gârlă, orice observaţie a<br />
caraliilor e însoţită de ghionţi sub<br />
fălci şi pumni în cap) se amestecă atât<br />
de inextricabil încât totul, inclusiv<br />
durerea, se preface în fericire<br />
extatică şi înălţătoare.” (s.n., p. 33).<br />
Găsirea sensului vieţii într-o celulă de<br />
închisoare este libertatea absolută –<br />
aceea interioară, a spiritului. E găsirea<br />
Fericirii.<br />
Jurnalul fericirii lui Nicolae<br />
Steinhardt este cartea destinului<br />
fiinţei umane: existenţă şi devenire,<br />
criză şi iluminare, cădere şi înălţare.<br />
LĂCRĂMIOARA SOLOMO<br />
În "Literatură şi frontieră",<br />
criticul Silvian Iosifescu face o<br />
disticţie netă între memorialul de<br />
călătorie şi literatura mărturisirilor,<br />
acceptând însă ideea că ambele genuri<br />
fac parte din aşa-zisa literatură de<br />
frontieră. În toate există un personaj<br />
cheie, fie că este numit eu naratorial,<br />
fie, cum este cazul jurnalelor intime,<br />
un eu biografic.<br />
Jurnalul, ca specie literară,<br />
aparţine memorialisticii şi constă în<br />
"însemnări zilnice ale cuiva despre<br />
anumite evenimente legate, de obicei,<br />
de viaţa sa" ("Dicţionarul explicativ<br />
al limbii române").<br />
În "Jurnalul fericirii" icolae<br />
Steinhardt adoptă o cale de mijloc<br />
între notaţia zilnică, precum în<br />
jurnalele lui Titu Maiorescu, Camil<br />
11<br />
Petrescu ori Padu Petrescu şi<br />
memorialistica monografică ori<br />
tematică gen Mircea Eliade, Lucian<br />
Blaga sau Marin Preda. O altă<br />
deosebire majoră constă în existenţa<br />
unui eu biografic, personaj principal,<br />
interesat doar de autenticitatea<br />
experienţei şi mai puţin de un posibil<br />
cititor, întrucît personajul-autornarator<br />
trăieşte o experienţă<br />
revelatorie într-un sistem despotic,<br />
dictatorial şi inuman (regimul<br />
comunist din România anilor 1960)<br />
care n-ar permite niciodată publicarea<br />
acestui tip de confesiune. De aceea,<br />
astfel de mărtirisiri biografice nu pot<br />
apare decât fie postum, fie în exil.<br />
(Vezi şi "Jurnalul unui jurnalist fără<br />
jurnal" de I. D. Sârbu, "Straja<br />
dragonilor", de Ion egoiţescu)<br />
Publicat în 1991, "Jurnalul<br />
fericirii" e un memorial oximoronic,<br />
al fericirii în durere. Autorul, arestat<br />
şi condamnat la ani grei de detenţie,<br />
trăieşte în temutele închisori<br />
comuniste Jilava şi Gherla experienţa<br />
transformării interioare: conştiinţa<br />
devenirii Homo Religiosus. Dintre<br />
cele trei posibile piste de lectură<br />
(planul universului concentraţionar,<br />
nivelul eseistic al intelectualităţii<br />
rafinate şi experienţa ontologică a<br />
religiozităţii fiinţei umane) eul<br />
biografic îşi alege singur întietatea<br />
din primele pagini. Cartea are drept<br />
moto un pasaj biblic tulburător pentru<br />
valoarea spiritual-oximoronică a<br />
parigmenonului: "Cred, Doamne,<br />
ajută necredinţei mele".<br />
Transformarea este trăită mai<br />
întâi literar. Din persoană cu<br />
biografie reală, autorul devine<br />
personaj-narator de sine stătător, pe<br />
care-l numim în cazul în speţă eu<br />
biografic. Dincolo de consemnarea şi<br />
consumarea evenimentelor, autorul<br />
caută un adevăr particular ce tinde<br />
spre general. De aceea, experienţa<br />
încarcerării ca şi cea religioasă nu mai<br />
au caracterul unic al individualizării.<br />
Ele devin prin extensie expresia unei<br />
generaţii de intelectuali supuşi unei<br />
probe ale destinului. Astfel, eul<br />
biografic real sută la sută se<br />
metamorfozează în personaj literar.<br />
Iar cronologia tipică jurnalului îşi<br />
pierde relevanţa pentru personajulautor.<br />
Eul biografic, devenit<br />
naratorial, răstoarnă timpul naraţiunii<br />
în permanenţă. Mai întâi, e o secvenţă<br />
temporală din ianuarie 1960, urmează<br />
28 şi 29 august 1964, apoi 31<br />
decembrie 1959, ceva mai departe
după februarie 1962, găsim ianuarie<br />
1960, toamna 1966 şi din nou 31<br />
decembrie 1959, iar în final, de la<br />
1932 sare la decembrie 1971. Aceste<br />
acrobaţii temporale caracterizează nu<br />
inconsecvenţa eului biografic, ci<br />
imposibilitatea ancorării în timpul<br />
fizic într-o perioadă tulbure, fără cap<br />
şi fără coadă.<br />
A doua transformare este de<br />
natură consubstanţială şi conferă<br />
valoarea religioasă personajuluiautor.<br />
Evreu fiind, în închisoare se<br />
botează şi devine ortodox,<br />
descoperindu-şi adevărata vocaţie.<br />
Botezul şi convertirea la creştinism a<br />
unui "ovrei legionar" cum îl<br />
caracterizează direct torţionarii de la<br />
Securitate sunt momentele de apogeu<br />
în fericire. Pe 15 martie 1960,<br />
"părintele Mina, fără să-şi scoată<br />
mantaua, dă buzna la singura căniţă<br />
din cameră - e o căniţă roşie, cu<br />
smalţul sărit, năclăită şi<br />
respingătoare - şi o umple cu apă<br />
viermănoasă proaspăt adusă de la<br />
purtat de el şi de alt<br />
deţinut. Vin la patul meu şi cei doi<br />
preoţi greco catolici şi naşul". Starea<br />
de beatitudine spirituală este<br />
echivalentă pentru personaj cu un<br />
extaz mistic perceput numai de cei<br />
înzestraţi cu harul descoperirii Căii,<br />
Adevărului și Vieții. "Va să zică este<br />
adevărat: este adevărat că botezul<br />
este o sfântă taină, că există sfinte<br />
taine. Altminteri, fericirea care mă<br />
împresoară, mă cuprind, mă îmbracă,<br />
mă învinge n-ar putea fi atât de<br />
neînchipuit de minunată şi deplină".<br />
Asemănător cu Ileana Sânziana,<br />
personajul din basmul eponim al lui<br />
Petre Ispirescu, neofitul primeşte în<br />
mod firesc poveţe, sfaturi părinteşti.<br />
Cel mai important sfat ar fi putut fi<br />
cel din basm: Şi la orice nevoie,<br />
mintea ta să fie pironită la<br />
Dumnezeu, de unde ne vine tot binele<br />
şi tot ajutorul.<br />
Dacă ar fi să le dăm ceva crezare<br />
iniţiaţilor gnostici, abia acum e<br />
posibilă declanşarea crizei de<br />
conștiință; totul e să inversezi cursul<br />
Iordanului - cf. lui Vasile Lovinescu<br />
în Jurnalul alchimic, Ed. Institutul<br />
European, Iaşi, 1999, p.110.<br />
Inversarea este trecerea de la legea<br />
iudaică la cea creștin ortodoxă. Este<br />
de facto un ritual de inițiere, de<br />
transfigurare totală, ce va schimba<br />
definitoriu parcursul ulterior, social și<br />
spiritual, al omului Nicolae<br />
Steinhardt.<br />
Ca în orice iniţiere - cf. capitolul<br />
Mister şi iniţiere din cartea lui<br />
Mircea Eliade, Eseuri, B, 1991 -<br />
eroul străbate două faze: prima este<br />
una activă, periferică, şi a doua,<br />
contemplativ-sacerdotală; ultima<br />
presupunând atingerea unui centru<br />
spiritual sau cunoaşterea de sine. La<br />
capătul iniţierii, asistăm, cum spune<br />
Vasile Lovinescu, la o totală<br />
schimbare de sine, o metamorfoză, o<br />
metanoia. Este învestit cu puterea<br />
sacerdotală / mistică. A fost dublu<br />
consacrat: religios şi ezoteric, prin<br />
taina inefabilă a botezului. Căci nu<br />
este doar o tradiție din popor, fără<br />
semnificații, un ritual formal. Are<br />
dreptate René Guénon atunci când ne<br />
atenţionează, în cartea Simboluri ale<br />
ştiinţei sacre că: interesul profund al<br />
tuturor tradiţiilor, zise populare,<br />
rezidă mai ales în faptul că nu sunt de<br />
origine populară.<br />
În felul acesta, eul biografic<br />
devine erou cu valențe mitice,<br />
exemplare, un Ales.<br />
Pozitivitatea unui erou mitic<br />
devine evidentă când găsim pe acest<br />
erou în stare de tribulaţiune sau de<br />
sclavaj... recunoaştem că totuşi el<br />
este Prinţul. (Vasile Lovinescu,<br />
ibidem p.80)<br />
Contextul caracterizează direct<br />
eul biografic dar şi factura cărţiidocument<br />
care devine din acest motiv<br />
un singular jurnal al fericirii. Este<br />
fericirea fiinţei umane de a-şi<br />
cunoaşte menirea, devenirea<br />
existenţială. "După ce l-ai cunoscut<br />
pe Cristos îţi vine greu să păcătuieşti,<br />
ţi-e teribil de ruşine". La acest nivel<br />
al receptării, personajul însumează<br />
trăsăturile unui creştin adevărat, un<br />
trăitor autentic al preceptelor morale,<br />
etice şi spirituale specifice unui homo<br />
religiosus. Firul Ariadnei, călăuzitor<br />
la toate nivelurile lecturii, este<br />
credinţa vie în Dumnezeu. Fie din<br />
discuţiile intelectuale cu colegii săi de<br />
detenţie (Constantin Noica,<br />
Alexandru Paleologu, Sergiu<br />
Alexandru George, Dinu Pillat şi<br />
alţii), fie din "colecţia de parodoxuri<br />
despre care sunt convis că toate duc<br />
la Hristos", ideile converg către<br />
aceeaşi revelaţie a adevărului suprem.<br />
De altfel, textul cărţii abundă în<br />
erudite trimiteri, ceea ce dovedeşte<br />
calitatea intelectuală a personajului.<br />
Sunt citaţi filozofi precum Heidegger,<br />
Kirkegaard, Plotin, Sf. Augustin, ori<br />
scriitorii Balzac, Camus,<br />
Dostoievski, Paul Valery etc. Din<br />
12<br />
Salvator Dali reţine că singura<br />
diferenţă dintre un nebun şi mine este<br />
că eu nu sunt nebun (frază evanghelic<br />
de ameţitoare, pauliniană), din<br />
Kirkegaard contrariul păcatului nu<br />
este virtutea, contrariul păcatului este<br />
libertatea, din Paul Valery prefer să<br />
cred în Dumnezeu decât să-l văd în<br />
slava sa. Dar cele mai adânci şi dese<br />
trimiteri sunt la textul evanghelic.<br />
Pentru inspiratul, inițiatul de acum eu<br />
biografic, orice răspuns se poate găsi<br />
în textele sacre de acum două mii de<br />
ani, valori primordiale şi mitice,<br />
singurele ce au putinţa de a asigura<br />
fiinţei umane însetate de adevăr<br />
mîntuirea. " îmi pare a fi - cum<br />
să spun?- taina cea mai taină a<br />
învăţăturii creştine, noua învăţătură,<br />
şi într-un anume fel pecetea darului<br />
Duhului sfânt". Astfel de concepţii<br />
după care-şi ghidează existenţa îl<br />
caracterizează indirect, dar până în<br />
străfundurile subconştientului. Şi<br />
poate principala virtute dintre cele<br />
câte sunt ale personajului-autor este<br />
modestia creştină. "O modestie şi o<br />
umilinţă ce stau bine unui spirit<br />
încercat de existenţă şi relativizat de<br />
cultură" (Eugen Simion). Probabil ea<br />
a stat şi la baza hotărârii lui Nicolae<br />
Steinhardt de a se retrage din<br />
împovărătorul tumult lumesc, pentru<br />
a deveni despovăratul monah Nicolae<br />
Delarohia la un moment dat.<br />
Cum ar spune filosoful<br />
Constantin Noica în cartea Cuvânt<br />
împreună despre rostirea<br />
românească cu siguranţă sufletul lui,<br />
al celui botezat și convertit, s-a<br />
lămurit, fie şi numai pentru că,<br />
acordând crezare aceluiaşi filosof,<br />
oamenii care se lămuresc lăuntric se<br />
înfrumuseţează şi pe dinafară.<br />
Eul biografic se<br />
autocaracterizează aşadar prin măsura<br />
spirituală a existenţei sale cu valoare<br />
paradigmatică. Limbajul elevat<br />
utilizat, raportările încărcate doct de<br />
erudiţie specifică numai<br />
intelectualilor de mare clasă, tehnica<br />
contrapunctului care reliefează<br />
aleatoriu crâmpeie din memorie fac<br />
din acest tip de eu naratorial un<br />
personaj extrem de complex şi<br />
modern, cu implicaţii deosebite în<br />
proza contemporană. "Literatura<br />
noastră s-a îmbogăţit cu o carte de<br />
prima mână " apreciază pe drept<br />
cuvânt Nicoale Manolescu.<br />
ICOLAE MUTEAU
În faţa noastră stă un om cu credinţa<br />
în Mântuitorul Isus Hristos. Forţa lui<br />
spirituală şi scriitoricească, harul de a-i<br />
cuceri pe interlocutori, pe semenii faţă<br />
de care s-a purtat cu o rară modestie ce<br />
stau lângă nevoia interioară de a trece la<br />
creştinism îl fac pe Nicolae Stheinhardt,<br />
învăţatul, propovăduitorul dogmei<br />
creştine, incomparabil. Credinţa îi<br />
urmează căile creştineşti ale binelui.<br />
Marin Preda cugeta „Omul este<br />
divinitatea înlănţuită de puterea<br />
condiţiilor”. Din această reflecţie, din<br />
acest adevăr care înnobilează omul<br />
punându-l alături de tot ce poate fi mai<br />
măreţ, se pot desprinde, se desprind<br />
pentru mulţi credinţe care vor să<br />
pedepsească condiţiile. Pentru Nicolae<br />
Steinhardt, scriitorul, publicistul,<br />
criticul literar şi jurnalistul român,<br />
încrederea în Hristos este o necesitate,<br />
este „Dragostea – virtutea creştinească<br />
supremă şi singura perenă - este<br />
mijlocul fără de greş care ne stă la<br />
îndemână ca să ne dovedească<br />
umanitatea şi creştinătatea”. Scriitorul<br />
mai zicea „Să nu judecăm pe alţii, dar<br />
când arde casa vecinului nu stau să mă<br />
rog şi să mă îmbunătăţesc, ci chem<br />
pompierii, alerg la cişmea. Altfel se<br />
cheamă că sunt fudul şi nu-mi iubesc<br />
aproapele”. Nicolae Steinhardt este atât<br />
de titrat, absorbit de înţelegerea<br />
legăturilor vieţii, că poate fi socotit un<br />
om ajuns la cheia de boltă, (fiind<br />
licenţiat în drept şi litere, cu un<br />
doctorat, anul 1936, în drept<br />
constituţional). Din pregătirea sa face<br />
parte şi suferinţa, şcoala amară a vieţii,<br />
închisoarea Jilava, toate urmate de<br />
atâtea consecinţe care îi vor continua şi<br />
după ce va trece la viaţa monahală<br />
(Mănăstirea Rohia). Din multe citate<br />
desprinse din JURNALUL FERICIRII,<br />
reiese cu necesitate cât este de asumată<br />
credinţa sa, de conştientă, urmată de<br />
hotărârea ce înseamnă valoarea<br />
sentimentului, a preţuirii divinităţii,<br />
implicarea. Sigur, nu toate pot fi spuse<br />
deodată, chiar dacă gândurile sunt de<br />
aceeaşi importanţă. În sufletul<br />
monahului, scriitorului aflăm, după<br />
propria întrebare: ”Ce înseamnă<br />
credinţa? Încrederea în Domnul, deşi<br />
lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în<br />
pofida josniciei, cu toate că de<br />
pretutindeni nu vin decât semnale<br />
negative”. Scriitorul, monahul vede, ne<br />
spune cum este lumea. Lumea a fost<br />
observată în detalii ce nu fac cinste<br />
omului, parcă în ciuda faptelor.<br />
„Credinţa ne dă bucurie, pentru că ne<br />
pune brusc de acord cu ce este real”.<br />
Explicaţia, în ultimă, primă instanţă<br />
(Dumnezeu este adevărul). Mărturisirea<br />
apare pentru monah îndreptăţită, cu atât<br />
mai mult cu cât în „Lumea aceasta<br />
zadarnică şi în care ni se hotărăşte<br />
soarta pe vecie, nu este atât de<br />
neimportantă, de zadarnică şi de<br />
iluzorie de vreme ce Hristos a venit să<br />
moară aici”. (,,Jurnalul fericirii”).<br />
Nicolae Steinhardt nu are niciun<br />
moment orgoliul de a crede în<br />
infailibilitatea credinţei sale. El zice<br />
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele,<br />
îmi pare a fi, cum să spun? Taina cea<br />
mai de taină a învăţăturii creştine, noua<br />
învăţătură, şi într-un anume fel pecetea<br />
darului Duhului sfânt”. (Cine n-a avut<br />
momente de cumpănă în credinţă?,<br />
despre adevărurile, gradele lor se pare<br />
că nici nu se poate pune o întrebare, ar<br />
fi o pretenţie ce depăşeşte omenescul).<br />
„A avea credinţă înseamnă să crezi în<br />
ceea ce nu vezi, iar răsplata pentru<br />
această credinţă va fi să vezi ceea ce<br />
crezi”, spunea cu mult timp înainte<br />
Sfântul Augustin. Martin Luther King,<br />
mai aproape de noi, aproape şi de<br />
definirea credinţei religioase, semna<br />
cuvintele „Credinţă înseamnă să faci<br />
primul pas, chiar dacă nu vezi toată<br />
scara”. Pe cât de inspirat aforismul, pe<br />
atât de adevărat; ce pământean poate<br />
vedea toată scara?<br />
Pentru a nu mai rămâne loc de<br />
interpretare, cel puţin pentru cei care au<br />
făcut paşi serioşi pe calea împăcării<br />
credinţei cu raţiunea, Dumitru<br />
Stăniloaie arată „Credinţa este ştiinţa<br />
adevărată”. Scriitorul, monahul Nicolae<br />
Steinhardt şi-a trăit viaţa după cele mai<br />
severe canoane. Ştia şi cum sunt<br />
reflectate, cântărite convingerile<br />
religioase de către filosofii atei, de către<br />
o mare parte a gânditorilor ce fac gloria<br />
spiritului uman. El opina „Zi de zi sunt<br />
mai dispus să cred că însuşirea de<br />
căpetenie a fiinţei umane nu este atât<br />
iubirea de sine, cât ura şi invidia faţă de<br />
altul” („Jurnalul fericirii”). Cu aceste<br />
imagini suprapuse cu viaţa semenilor<br />
săi, pe de altă parte, sentimentele<br />
religioase îl vor face să spună „Nevoia<br />
de credinţă o socotesc lucrul cel mai<br />
natural”. („Jurnalul fericirii”).<br />
Cel care şi-a dedicat o parte a vieţii<br />
monahismului, tot în „Jurnalul<br />
fericirii”, se va pronunţa şi în privinţa a<br />
ceea ce nu poate face Dumnezeu, dacă<br />
îţi lipseşte credinţa: „Un singur lucru nu<br />
poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără<br />
consimţământul nostru”. De aceeaşi<br />
cutezanţă verbală şi profunzime par a fi<br />
şi cuvintele scriitorului francez Albert<br />
________________________________<br />
Camus: „Din clipa în care omul îl<br />
supune pe Dumnezeu unei judecăţi<br />
morale, îl ucide în el însuşi”. Termenul<br />
atât de des întâlnit aici (Credinţa) este<br />
alăturat mai mult sentimentelor<br />
religioase. O altă parte a gânditorilor îşi<br />
exprimă neîncrederea în Dumnezeu, au<br />
interpretări ironice faţă de existenţa<br />
unui Creator al lumii, faţă de<br />
prescripţiile bisericeşti, adaugă, nu de<br />
puţine ori, circumstanţa că s-ar datora<br />
lipsei dovezilor cu privire la Creatorul<br />
lumii. „Credinţa ar fi un eufemism<br />
pentru prejudecată” (Paul Keller).<br />
Tranşant, cum este cunoscut, Fr.<br />
Nietzsche crede şi el, dar altceva:<br />
„Credinţa înseamnă să nu vrei să ştii ce<br />
este adevărul” ş. a. m. d.<br />
În faţa opiniilor „dovezilor”,<br />
analizelor, altercaţiilor filosofice<br />
(bineînţeles că nici una nu poate fi<br />
infailibilă, validată ontologic şi de aici<br />
nici în planul cunoaşterii), scriitorul îşi<br />
mai rezumă cunoaşterea religioasă,<br />
credinţa, ne mai spune: „Credinţa e<br />
suprema armă secretă, care anihilează<br />
toate necesităţile, împrejurările şi<br />
pulverizează hazardul”.<br />
Cu puterea de a crede în Dumnezeu,<br />
sentimentul, adevărul ce-l susţin nu se<br />
încheie, mai vine îndemnul la luptă<br />
până la sacrificiu, parcă ne-ar călăuzi că<br />
lupta dreaptă îi place lui Dumnezeu. N.<br />
Steinhardt dă relief unei gândiri a<br />
implicării: „Împrejurările sunt mai<br />
întotdeauna grele. Şi fiecare obţine ce<br />
vrea, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu<br />
ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă,<br />
ceea se obţine prin neprecupeţit<br />
sacrificiu, înfrângând lenea, nestăruind<br />
asupra scrupulelor. Împrejurările nu pot<br />
fi scuze decât pentru rataţi; şi rataţii pe<br />
plan social sau duhovnicesc sunt cei<br />
care s-au dat bătuţi, n-au avut mesaj,<br />
sau le-a fost destul de scump. („Jurnalul<br />
fericirii”).<br />
DAIEL MUREŞA<br />
13
După ce m-am dumirit – cu admirație<br />
și drag – asupra prestanței domniei sale<br />
la o sesiune de lucrări interdisciplinare<br />
de la Dej (1983), în noiembrie al<br />
aceluiași an aveam să-i fiu lui<br />
N.Steinhardt amfitrion la Beclean. Radu<br />
Săplăcan îl invitase, în numele<br />
cenaclului Saeculum, să participe la<br />
aniversarea lui Teohar Mihadaș, pe care<br />
o puseserăm la cale de ziua nașterii sale<br />
(65 de ani).<br />
A coborât de la Rohia cu o zi înainte<br />
și l-am preluat, ca să-l cazez la camera<br />
de oaspeți a Liceului (atunci)<br />
Metalurgic (Becleanul devenise oraș de<br />
cinci ani și încă nu avea hotel). Remarc<br />
receptivitatea directorului Vasile<br />
Greluș, care a acceptat, fără reținere, ba<br />
chiar emoționat, găzduirea.<br />
Cu ocazia aceasta, i-am oferit lui N.<br />
Steinhardt romanul meu recent apărut,<br />
Opt zile pentru totdeauna. A doua zi,<br />
când l-am condus la cantina liceului,<br />
pentru micul dejun (n-a acceptat decât<br />
un ceai de mușețel cu tei), am avut<br />
surpriza să-mi spună că, peste noapte<br />
mi-a citit cartea și va scrie despre ea.<br />
Eram topit de bucurie pentru o așa<br />
învrednicire. Și, într-adevăr, într-un<br />
număr de iarnă a anului următor aveam<br />
să găsesc în Astra brașoveană cronica<br />
Treaba ursului, semnată de N.<br />
Steinhardt.<br />
Apoi, înainte de a pleca spre Casa de<br />
Cultură, i l-am prezentat pe Ioan Pintea,<br />
mezinul cenaclului Saeculum. Și i-am<br />
lăsat împreună, ca și cum nu voiam să<br />
stânjenesc dialogul dintre tată și fiu.<br />
Din clipa aceea, avea să se săvârșească<br />
o comunitate de suflet și spirit între ei,<br />
profundă și durabilă.<br />
La întâlnirea aniversară, N.<br />
Steinhardt i s-a adresat lui Teohar<br />
Mihadaș astfel: „Aromânii, din stirpea<br />
cărora faceți parte, reprezintă<br />
aristocrația de gând și suflet a poporului<br />
român.” Desigur că și-a argumentat<br />
aserțiunea într-un stil persuasiv, ferit de<br />
bunăvoințe encomiastice.<br />
La trei ani după această întâlnire, la<br />
Beclean, de data aceasta avea să fie<br />
amfitrion Ioan Pintea, junele poet fiind<br />
acum căsătorit și locuind la parterul<br />
unui bloc de locuințe de pe actuala<br />
stradă Grigore Silași. Era însoțit de<br />
artistul plastic Ovidiu Avram. Dacă,<br />
între timp, l-am vizitat în câteva rânduri<br />
la Rohia pe Monahul Nicolae, cu<br />
pictorul nu mă mai văzusem de când<br />
îmi făcuse coperta la cartea mea de<br />
debut. Aveam tot dragul să-i revăd pe<br />
amândoi. Avram adusese cu el un set de<br />
lucrări în culori acrilice și, după ce le-a<br />
înșirat prin odaie, ne-am apucat fiecare<br />
să le comentăm (după puterile<br />
noastre…), căci augustul musafir ne-a<br />
lăsat la un kilometru distanță cu verva și<br />
broderia aprecierilor domniei sale.<br />
După aceea, ne-am întins la taifas:<br />
despre lumea bucureșteană, despre artă,<br />
despre firea românului (aruncasem eu o<br />
sămânță de vorbă pe tema aceasta).<br />
Gesticulând ca o veveriță care întoarce<br />
mereu o alună, cu o voce în care fine<br />
nuanțe de ironie se armonizau cu<br />
puseuri ludice, am auzit rostiri ce nu se<br />
dezlipesc nicicum din existența mea<br />
diurnă.<br />
„Precum știți, eu sunt pe jumătate<br />
român, pe jumătate ovrei - a ținut să<br />
precizeze tranșant. Dar, spre deosebire<br />
de dumneavoastră, am avantajul de a<br />
cerceta și înțelege osatura morală,<br />
civică a românului de azi și de<br />
dinăuntru și de dinafară. Ei bine,<br />
poporul acesta riscă să se degradeze,<br />
biologic și moral, prin alcoolul de toate<br />
zilele și prin minciuna cea de toate<br />
zilele.”<br />
Și încă una: „Sunt două verbe<br />
definitorii pentru destinul acestui neam,<br />
unul în suferință, altul în efervescență.<br />
Pentru generația mea, definitoriu a fost<br />
verbul „a răzbi”, pentru oamenii de<br />
acum este „a te descurca”.<br />
La un moment dat, s-a uitat la ceas<br />
și, cu un fel de blândă autoritate<br />
părintească, a hotărât: „Domnilor, e ora<br />
10. La culcare !”<br />
COREL COTUȚIU<br />
Exista, la fosta I. G. C. L.<br />
Petroşani, contabilul Nea Anghel (după<br />
1989, pensionar retras la Balş), un bun<br />
cunoscător al destinului culturii române,<br />
marcat de tragic în desfăşurarea<br />
spectacolului lumii noastre. Ne<br />
împrietenisem sub semnul lui Gib<br />
Mihăescu. Eu, făcând liceul la<br />
Drăgăşani, oraşul scriitorului, şi<br />
avându-l ca profesor de istorie chiar pe<br />
ginerele său, pe domnul Pavel, care îmi<br />
înlesnise vizitarea casei scriitorului, a<br />
răsfoirii manuscriselor, a privirii lunetei<br />
aduse de la Paris şi a citirii operei<br />
acestuia, ce începea după ’65 să iasă din<br />
chingile roşii ale interzicerii, eram, pot<br />
spune, „la mine acasă”. Şi cu toate<br />
acestea, dialogul cu contabilul Nea<br />
Anghel abia l-am menţinut echilibrat.<br />
El venise din Craiova, fiu al unui preot<br />
care petrecuse câtva timp în celulă cu<br />
omul de o rară cultură, Nicolae<br />
Steinhardt. „Preotul făcuse din<br />
firimituri de pâine, înmuiate în salivă,<br />
chipul lui Iisus răstignit pe cruce – mi-a<br />
14<br />
povestit fiul-contabil. Pe Iisus, cel<br />
aşteptat clipă de clipă de ficare deţinut,<br />
în orice celulă. Acum celula era aleasă<br />
pentru schimbare de destin. Seară de<br />
seară, după ce zgomotele cizmelor<br />
caraliului vigilent se îndepărtau pe<br />
coridor şi nu mai era nicio teamă ca el<br />
să-i privească prin vizetă, creştinii din<br />
celulă aşezau pe Iisus într-un colţişor<br />
şi, rând pe rând – în afara evreului<br />
Steinhardt –, îngenunchiau şi se rugau.<br />
Brusc, caraliul trânteşte uşa şi, fără<br />
niciun cuvânt, ridică bucăţica de pâine<br />
cu chipul lui Iisus şi o aruncă în<br />
mijlocul camerei, şi-o calcă. Izbeşte cu<br />
talpa cizmei, încercând s-o sfarme. u<br />
se poate. Izbeşte mai tare, cu toată forţa<br />
şi greutatea. Izbeşte cu disperare, dar<br />
nicio fărâmă de pâine nu se rupe din<br />
chipul lui Iisus. Înnebunit, aleargă<br />
afară, urlând. De atunci, pe caraliul<br />
acela nu l-au mai văzut, dar între ei a<br />
apărut un nou creştin: evreul icolae<br />
Steinhardt, care nu participa la rugă,<br />
dar văzând minunea, s-a cutremurat –<br />
ca pe un drum al Damascului – şi a luat<br />
hotărârea să se creştinească.” I-am<br />
mulţumit lui Nea Anghel pentru aceste<br />
cuvinte şi, cuprins de forţa lor, am scris,<br />
în aceeaşi zi, poemul:<br />
Dragoste justă<br />
Lui . Steinhardt<br />
Ca între săbii, ei şi-au împreunat<br />
mâinile<br />
Faţă-n faţă cu bucăţica de pâine,<br />
Devenind una în noaptea aceea.<br />
Zi după zi, strânseseră firimitură cu<br />
firimitură<br />
şi, cu răsuflul gurilor, le-au dat forma<br />
ale cărei părţi ei nu uitaseră să fie.<br />
Între pereţi, cei trei păreau un singur<br />
om.<br />
Triumfător îi priveşte din afară cel<br />
cu ochi de fier. Surprinzându-i strânşi,<br />
deschide uşa şi, fără să le respecte<br />
pacea,<br />
le calcă în picioare bucăţica de pâine.<br />
Nicio fărâmă nu cade, nimic nu se<br />
sfarmă.<br />
Înspăimântat aleargă afară, aruncânduse-n<br />
noapte,<br />
cu zgomot, precum un bulgăre în apele<br />
mari.<br />
Între pereţi, cei trei erau un singur om<br />
cu-o pâine aburindă în mâna întinsă.<br />
Firimitura de pâine iubeşte pâinea, şi<br />
mâna<br />
Iubeşte trupul, căci parte ea îi este.<br />
DUMITRU VELEA
Eseu<br />
Mergând din creastă în creastă.<br />
Empedocle<br />
Eminescu consideră geniul o<br />
entitate care nu face parte din lumea<br />
noastră, nu se află în planul creaţiei,<br />
astfel că, fiind „scrieri străine”,<br />
Dumnezeu „se împiedică în cifrul<br />
său”. Este gând pur şi când se va<br />
elibera din „trupul cel urât”, în care a<br />
fost captat, geniul va crea o lume a sa,<br />
paralelă celei a lui Dumnezeu. Aşa<br />
cum am mai relevat şi altă dată, este<br />
cea mai radicală concepţie despre<br />
geniu, neîntrevăzută până la<br />
Eminescu. De asemenea, în ce<br />
priveşte sensul iubirii, autorul<br />
Luceafărului are o concepţie cu totul<br />
nouă: prin contopire, cei doi refac<br />
primordialitatea : „Două inimi când<br />
se-mbină/ Când confund pe tu cu eu/<br />
E lumină din lumină./ Dumnezeu din<br />
Dumnezeu” - mai sus încă, substituie<br />
spiritul etern din ajunul creaţiei :<br />
transa din contopirea dragostei este o<br />
„jertfă adusă Marelui Spirit”.<br />
Pentru asemenea deschideri spre un<br />
dincolo ne mai relevat, este nevoie de<br />
un al treilea ochi, un ochi<br />
transcendental, fiind astfel vorba de<br />
viziuni unice. Este actul unei<br />
supraconştiinţe. S-a vorbit recent de o<br />
„conştiinţă transneuronală” sau are<br />
loc un impuls din spaţiul quantic<br />
accesibil comunicării pentru unele<br />
spirite.<br />
Tot cu ochiul transcendental vede<br />
Eminescu drumul lui Hyperion către<br />
Demiurg, acel dincolo de dincolo,<br />
unicat în lirica lumii „Căci undeajunge<br />
nu-i hotar/ ici ochi spre a<br />
cunoaşte/ Şi lumea-ncearcă în zadar/<br />
Din goluri a se naşte.// u e nimic şi<br />
totuşi e/ O sete care-l soarbe./E un<br />
adânc asemene uitării celei oarbe”.<br />
Neta deosebire dintre văzul ochiului<br />
comun şi al celui transcendental se<br />
observă la prima coborâre a<br />
luceafărului. Eminescu descrie eonul<br />
de sus ca fiind „mort de nemurire” -<br />
tot von Unsterblichkeit, după expresia<br />
nietzscheană – „Iar umbra feţei<br />
străvezii/ E albă ca de ceară./ Un<br />
mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie<br />
’n afară”. Descrie transfigurarea –<br />
starea de dincolo a luceafărului, a lui<br />
Hyperion, a geniului, în raport cu<br />
lumea omului, stare care ia naştere în<br />
contactul cu lumea de jos. În schimb,<br />
în contrast, fiicei pământului nu îi<br />
este accesibilă această viziune; ea îl<br />
vede pe luceafăr ca fiind un mort:<br />
„Străin la vorbă şi la port/ Luceşti<br />
fără de viaţă. Căci eu sunt vie, tu eşti<br />
mort/ Şi ochiul tău mă ’ngheaţă”.<br />
*<br />
Cu un al treilea ochi, gânditorii<br />
presocratici au instituit primele<br />
deschideri filozofice, au întemeiat<br />
adevărurile fundamentale ale gândirii<br />
- reluate apoi de întreaga istorie a<br />
filozofiei europene, începând cu<br />
Platon, care efectuează prima lor<br />
sinteză.<br />
Câteva exemple. Heraclit afirmă că<br />
viaţa este o moarte vie, repetată de la<br />
clipă la clipă, astfel că „toţi ne trăim<br />
propria moarte”, că firea îi este<br />
omului propriul daimon, iar gândurile<br />
omului sunt simple jocuri de copii; de<br />
asemenea, că armonia invizibilă este<br />
superioară celei vizibile; Platon reia<br />
această idee şi concepe lumea umană<br />
a formelor, muritoare, ca fiind o copie<br />
a unor arhetipuri eterne din empireu.<br />
El inversează astfel sensul unui<br />
proces iniţiat încă de omul din<br />
începuturi care proiectează în ideal<br />
modele existenţiale supreme.<br />
Empedocle defineşte istoria omului :<br />
o luptă între iubire şi ură, fiecare<br />
având ciclic perioade de dominare.<br />
Platon (în Ion) reia de la Democrit<br />
ideea că inspiraţia poetului este suflu<br />
divin, idee reluată apoi, între alţii, de<br />
Hölderlin, de Eminescu. Şi tot<br />
Democrit este cel dintâi care afirmă<br />
că educaţia, poetică în primul rând,<br />
creează omului o a doua natură. Das<br />
Ding an sich „(lucrul în sine”) din<br />
Critica raţiunii pure kantiene îşi are<br />
_____________________________________<br />
Grafică de Tia Peltz<br />
15<br />
originea în ideea lui Democrit : „În<br />
realitate noi nu ştim nimic, pentru că<br />
adevărul se află în adâncul abisului”<br />
… „Căci naturii îi place să se ferească<br />
de ochii noştri”, afirmase mai înainte<br />
Heraclit.<br />
Cuvântul lui Eckhart: „Există o<br />
inimă a intelectului” a fost precedat<br />
de cel al lui Empedocle: „Căci<br />
sângele care afluează în jurul inimii<br />
este propriu zis gândirea”. Or, toate<br />
aceste adevăruri prime au fost văzute<br />
de gânditori poeţi, căci, precum se<br />
ştie, presocraticii şi-au scris operele în<br />
versuri, iar stilul, mai ales la<br />
Empedocle şi Parmenide, are loc în<br />
entuziasm (= a fi în Dumnezeu) şi<br />
uimire (căci mirarea este începutul<br />
filozofiei, va afirma Platon).<br />
Tratatul despre sublim a lui<br />
(pseudo)Cassius Longinus este o<br />
deschidere crucială privind suprema<br />
valoare estetică. Nicio concepţie<br />
ulterioară nu a depăşit acea viziune<br />
primă. Recent s-a afirmat că sublimul<br />
constituie o energie care ar putea<br />
metamorfoza fiinţa umană făcând-o<br />
„mai profundă, mai magnifică”.<br />
Indienii au aşezat mai sus de<br />
Brahma, creatorul lumii empirice (în<br />
conlucrare cu Maya, destructivă), pe<br />
Brahman, pentru a salva principiul<br />
absolutului valoric. De partea<br />
Europei, Magister Eckhart cu ochi<br />
transcendental a conceput o<br />
supraentitate divină - Deitate<br />
(Gottheit), aflată mai sus de<br />
Dumnezeu (Gott), deci care nu se<br />
contaminează de crearea lumii umane<br />
cu nereuşitele ei. Şi tot el afirmă că<br />
omul poate crea pe Dumnezeu<br />
(concepţie care va fi reluată la Jakob<br />
Böhme). Cum asemenea viziune<br />
venea în totală contradicţie cu<br />
concepţia universal admisă până la el<br />
privind raportul om-Dumnezeu,<br />
Eckhart previne: „Cei aleşi vor<br />
înţelege, ceilalţi vor trebui să creadă”.<br />
Această afirmaţie ea însăşi este un<br />
adevăr unic, vorbind despre imposibilitatea<br />
ochiului comun de a întrezări<br />
ceea ce vede un al treilea ochi.→<br />
GEORGE POPA
Pentru Giordano Bruno, libertatea<br />
metafizică radicală însemnează zborul<br />
infinit al intelectului „eroic”, care nu<br />
se opreşte niciodată, pentru că orice<br />
oprire însemnează limitare, însuşi<br />
absolutul e oprire. Şi Eminescu afirmă<br />
că „absolutul e frate cu moartea”,<br />
aşa încât poetul a fost nemulţumit de<br />
finalul din Luceafărul şi intenţiona<br />
„să-i înalţe cu mult sfârşitul à la<br />
Giordano Bruno”. Deci, în sensul<br />
întrevăzut de ochiul transcendental al<br />
filozofului-poet italian.<br />
Cu un ochi transcendental, a<br />
sculptat autorul reginei Nefertiti, acea<br />
expresie transfigurată, unică în arta<br />
tridimensională, care pare a spune:<br />
„Nimeni nu poate vedea ceea ce văd<br />
eu dincolo”; sau expresia, de asemenea<br />
unică, inimitabilă a Giocondei:<br />
conştiinţa de a fi o taină lăuntrică în<br />
marea taină universală.<br />
Cu un ochi transcendental a văzut<br />
autorul anonim al baladei Mioriţa<br />
moartea ca pe o nuntă de înveşnicire<br />
cu întreaga natură, o apoteoză feerică<br />
transvaluată mitic.<br />
Poemele lui Hölderlin se află pe<br />
crestele gândirii pe care nu le părăseşte<br />
niciodată. Prin excelenţă, tot ce<br />
el a scris - sub semnul sublimului - la<br />
cea mai înaltă tensiune a intelectului,<br />
a fost văzut cu un ochi transcendental.<br />
Cel de „al treilea ochi” atribuit de<br />
poet lui Oedip în finalul poemul In<br />
lieblicher Blaue, este de fapt ochiul<br />
lui Hölderlin. Cu ochiul său<br />
transcendental a văzut Hölderlin „o<br />
lumină filozofică” la fereastra sa. Că<br />
viziunea autorului Imnurilor se află<br />
pe un plan de transcendalitate dificil<br />
de întrevăzut se reflectă în afirmaţia<br />
lui Heidegger, potrivit căreia, după<br />
două veacuri, germanii nu sunt încă<br />
pregătiţi să-l înţeleagă pe Hölderlin.<br />
Analog, nici românii, nu sunt pregătiţi<br />
să-l înţelegem integral pe Eminescu.<br />
Dovadă criticile aberante sau confuze,<br />
până la negare.<br />
Cu un ochi transcendental, a văzut<br />
Amenofis IV, Akhenaton, că toţi<br />
oamenii sunt egali în faţa unui<br />
Dumnezeu universal unic, transzoomorf.<br />
Prin un al treilea ochi a introdus<br />
Socrate raţiunea în circuitul valorilor<br />
supreme, iar Iisus iubirea – universal<br />
dăruită. Ochiul transcendental al lui<br />
Buddha a văzut că esenţa lumii<br />
umane (dar şi divine) este suferinţa şi<br />
că mântuirea de suferinţă trebuie să<br />
fie scopul omului. După o lungă<br />
istorie de filozofie sistematică,<br />
Nietzsche sparge formulele şi creează<br />
gândirea înaripată - aforistică şi<br />
poetică.<br />
Cu un ochi care priveşte într-un<br />
dincolo al lucrurilor eterne au compus<br />
înainte de toate Bach, Mozart,<br />
Beethoven. Această triadă a văzut că<br />
– aparent paradoxal - armonia,<br />
finitudinea cea mai perfectă, dezvoltă<br />
puterea magică de a elibera spre<br />
infinit sufletul, spiritul: un infinit al<br />
armonizării cosmice prin dizolvarea<br />
în inefabil. În lipsa acestui ochi stă<br />
ineficienţa eliberatoare a muzicii<br />
„moderne” a disonanţelor, a<br />
stridenţelor, care închid sufletul într-o<br />
ţesătură sonoră confuză inextricabilă.<br />
Miracolul muzicii este unul din cele<br />
mai dificil de înţeles.<br />
______________________________________<br />
Se observă că marile mutaţii în istoria<br />
spirituală şi socială sunt efectuate de<br />
asemenea vizionari. Şi se mai observă<br />
că acei care au efectuat asemenea mutaţii<br />
sunt uneori eliminaţi fie de către<br />
iraţionalitatea oamenilor, precum<br />
Akhenaton, Socrate, Iisus, Giordano<br />
Bruno, fie, ceea ce pare foarte straniu,<br />
de către iraţionalitatea naturii, aşa<br />
cum s-a întâmplat cu Hölderlin, Eminescu,<br />
Nietzsche. Natura jertfeşte?<br />
Dar oare „nebunia” unor asemenea<br />
genii e chiar închidere? Explicaţii<br />
medicale s-au imaginat şi se mai pot<br />
imagina multe, mai largi ori mai<br />
strâmte, mai verosimile, mai aberante.<br />
Se poate însă gândi şi altfel, plecând<br />
de la o realitate fundamentală:<br />
Hölderlin, Eminescu, Nietzsche s-au<br />
mişcat în zona extremă a simţirii şi<br />
cugetării – in extasis mentis. Tensiunea<br />
demăsurată a unui intelect eroic,<br />
de care vorbea Giordano Bruno, acele<br />
„fulguraţii intelectuale” din viziunea<br />
lui Eminescu, au suit atât de înalt, atât<br />
de departe, încât este ca şi cum a fost<br />
pierdut drumul înapoi? Sau, cunoscând<br />
starea ultimă, acea “nelume”<br />
dincolo de a fi şi a nu fi, intuită de<br />
Eminescu, fiinţa empirică s-a dizolvat<br />
în ea, în transa revelaţiilor ? Ori, ca să<br />
împăcăm şi medicina, efortul-limită al<br />
minţii a depăşit capacităţile biologice<br />
ale substanţei cerebrale? Jaspers<br />
afirmă că "nebunia" lui Hölderlin<br />
16<br />
"deschidea fereastra spre Absolut"-<br />
un dincolo indefinisabil. Betina von<br />
Arnim scria despre unele din poeziile<br />
sale din acea perioadă: ´"Au ceva<br />
bulversant, adevărul inimii şi al<br />
poeziei care străpunge ceaţa raţiunii<br />
asemenea soarelui toamna." Vedeau<br />
dincolo de raţionalitate. Pentru că,<br />
afirmă Rimbaud, “Palida noastă<br />
raţiune ne ascunde infinitul.”<br />
Tâmplarul Zimmer spunea despre<br />
Hölderlin, pe care l-a găzduit pe<br />
malul Neckarului timp de 37 de ani<br />
de penumbră a minţii: „nu e nebun,<br />
ştie prea multe”. De altfel, poeziile<br />
din acea perioadă sunt de o<br />
profunzime uneori greu de dezlegat.<br />
Poetul însuşi o spune în misterioase<br />
fragmente: „Din Dumnezeu iese<br />
opera mea… Atotputernicie e ceea ce<br />
creează Fiul nopţii”. “Totul este<br />
lăuntric/ Asta separă/ Aşa este<br />
apărat poetul//Temerarule ! ai vrea<br />
faţă în faţă/ Să-i vezi sufletul/Te-ai<br />
ruina în flăcări”.<br />
*<br />
Marile mutaţii în istoria spirituală a<br />
omenirii au avut loc prin văzul unor<br />
aleşi, dincolo de aparenţa cotidiană<br />
accesibilă ochiului comun. Dar acum<br />
nicio ruptură de nivel nu se mai<br />
produce, nicio radicală deschidere<br />
valorică. Dimpotrivă, de un secol se<br />
succed cu mare rapiditate o avalanşă<br />
de isme gălăgioase care se pretind<br />
inovatoare. În realitate, nu este vorba<br />
de viziuni ale unor noi deschideri<br />
creatoare, afirmatoare ale omului, ale<br />
existenţei pe planuri superioare<br />
neîntrevăzute încă, ci o luptă acerbă a<br />
destructivului în sine împotriva<br />
aşezărilor armonioase ale vieţii.<br />
Epocă a confuziei, a<br />
fragmentarismului şi disoluţiei.<br />
Desfigurativul a năpădit nu numai<br />
pictura şi sculptura, dar şi muzica,<br />
literatura, filozofia – întreaga cultură.<br />
Numai că, aşa cum s-a întâmplat cu<br />
marile schimbări din istoria omului,<br />
un asemenea gol, asemenea stare<br />
negativă, cu cât se accentuează, cu<br />
atât devine o mai puternică energie<br />
care cheamă prin contrast comutarea<br />
axiologică: izbucnirea unei afirmaţii,<br />
a unei pozitivităţii a vieţii, a existenţei<br />
în general, o reînnoire superioară<br />
radicală, al cărei chip nu-l putem<br />
prevedea. Cheamă un ochi<br />
transcendental.<br />
_______<br />
__________________________<br />
Tia Peltz, «Clovni »
Eseu<br />
Aventura, deopotrivă prima şi<br />
ultima, a lui Constantin Noica a fost<br />
cultura, unii, pragmaticii, politicii,<br />
i-au reproşat aceasta. Cultura, la<br />
Noica, era însă logosul, vorbind de ea<br />
se gândea la sacralitatea omului deja<br />
de sub vremi. Mărturisirea gânditorului<br />
în această ordine era<br />
următoarea: a ridica profanul –<br />
materia, viaţa, istoria la sacralitatea<br />
sensului şi la conştiinţa lui de sine, a<br />
vedea totul ca întruparea unui logos,<br />
este aventura ultimă a omului. Un<br />
logos va fi având însă şi locul acesta<br />
al nostru, ne încredinţează Constantin<br />
Noica, iar fiinţa locului românesc,<br />
dacă-i va fi rămas un „rest”, e datoare<br />
„lumii cu acest rest”. Un „rest”, cu<br />
care poate ne-am îndatorat lumii, sunt<br />
şi cuvintele uitate. Dintr-o uitare<br />
(spune el) ce adesea e o uitare de sine,<br />
în măsura în care vorbirea omului e şi<br />
fiinţa lui, le poţi scoate, pe toate cele<br />
care ni se par grăitoare. Grăitoare,<br />
fireşte, pentru lucrarea spiritului<br />
cuprinsă în ele, pentru că „noi gândim<br />
şi creăm în cuvintele noastre, încă”.<br />
Plata datoriei e aidoma unei<br />
deschideri. Dacă – scrie acum Noica<br />
– „determinările întru sine ale<br />
poporului român sunt cunoscute,<br />
deschiderile lui nu s-au încheiat încă”<br />
(1): deschideri, iată, spornice, gândul<br />
românesc şi lucrările sale pot spori<br />
zestrea lumii; mai mult, ele deschid<br />
între lumi, la marginile cărora s-ar<br />
aşterne acum duhul transparenţei,<br />
prăbuşind ziduri şi alungând izolarea.<br />
Constantin Noica zice: „Iar ceea ce cu<br />
siguranţă nu este dat altor comunităţi<br />
de astăzi, este deschiderea posibilă<br />
între cele două lumi, Vestul cu<br />
Extremul Vest şi Orientul Apropiat cu<br />
Extremul Orient, două lumi a căror<br />
întâlnire stă să se producă. Nicăieri<br />
situaţia închiderii ce se poate<br />
deschide nu apare cu atâta relief<br />
istoric: două lumi masive închid, în<br />
întâlnirea lor, o comunitate care, în<br />
loc să fie strivită de ele, ca la o<br />
răscruce, poate să se deschidă către<br />
ele şi, mai ales, să le deschidă una<br />
către alta. Aici s-ar putea înscrie, cu<br />
rol pozitiv, adecvaţia noastră sau<br />
înrudirea cu noutăţile veacului,<br />
laolaltă cu păstrarea unor valori ce<br />
sunt mai vechi decât veacul. Dacă te<br />
întrebi de ce poporului acestuia i-au<br />
reuşit afirmările de sine din trecut, şi<br />
de ce în Europa de de astăzi el<br />
păstrează sorţii câtorva bune<br />
deschideri, răspunsul ar putea să fie:<br />
pentru că el are o potrivită întâlnire cu<br />
fiinţa.”(2) Profeţia lui Constantin<br />
Noica, făcută în vremea imperiului<br />
sovietic şi a „cortinei de fier”,<br />
aproape că s-a împlinit, astăzi.<br />
Cuvinte grăitoare, o potrivită<br />
întâlnire cu fiinţa, Constantin Noica<br />
va găsi, în afara folclorului, la<br />
Eminescu, la Principele D.Cantemir.<br />
Scrierea, ca şi necunoscută, Modelul<br />
Cantemir în Cultura noastră sau<br />
Memoriu către Cel de Sus asupra<br />
situaţiei spiritului în cele Trei Ţări<br />
Româneşti a fost tipărită abia în 1995<br />
(3). Am avut şi eu o dactilogramă –<br />
circula cu câteva decenii în urmă ca<br />
„samizdat” – şi după 1989 am tipărit<br />
din ea în revista braşoveană ASTRA.<br />
(4) Eseul a fost conceput în 1973, an<br />
dedicat de UNESCO principelui<br />
moldovean. Aproape nimic din<br />
Jurnalul de idei (anii sunt, iată,<br />
împrejmuitori) nu ne trimite la ideea<br />
acestei redacţiuni. (5) Am găsit,<br />
fireşte, câteva însemnări despre<br />
lexicul filosofic al lui Cantemir,<br />
expresii pe care Noica le propunea<br />
spre asimilare culturii europene; altele<br />
încă se strecuraseră deja în cărţile<br />
isprăvite ale gânditorului (Rostirea<br />
Filosofică<br />
Românească,<br />
Sentimentul Românesc al Fiinţei<br />
etc.). Constantin Noica tocmai fusese<br />
în acel an, acompaniat de Mihai Olos<br />
(„nebunul de Olos”), în Maramureş<br />
(la mine acasă, pe Iza, ca să zic aşa, în<br />
Strâmtura şi Rozavlea, apoi în Ieud, a<br />
fost şi la Surdeşti, atunci satul cu cea<br />
mai înaltă biserică de lemn din lume,<br />
astăzi se pare că pe primul loc e<br />
Săpânţa). A trecut şi pe la Voroneţ,<br />
probabil prin Pasul Prislopului şi<br />
_____________________________<br />
Pictură de Tia Peltz<br />
17<br />
__________________________<br />
paginile de jurnal sunt încântate de<br />
ceea ce i-au descoperit ochilor şi<br />
gândului locurile acelea de taină. Să-l<br />
fi şi întărit oare în ideea ce avea să<br />
ne-o propună cu acest Modelul<br />
Cantemir, cu acest Memoriu?<br />
Anume că fiinţarea românească<br />
rămâne, sub vremi, de nu cu partea de<br />
real, atunci cu partea de posibil ? Dar<br />
până aici (aşa cum se vede şi din<br />
primele pagini), împreună cu prinţul<br />
Cantemir ne ceartă pentru<br />
precarităţile şi hibele seminţiilor<br />
valahe: o temă de meditaţie sau un<br />
lung prilej de a ne urmări fiinţa<br />
naţională, cum s-ar spune, în<br />
descreşterile şi creşterile sale.<br />
Constantin Noica ne vorbeşte aici<br />
întâia oară de primatul, în fiinţarea<br />
românească, a posibilului în raport cu<br />
realul. (Va mai reveni asupra ideii –<br />
ca, de exemplu, în micul eseu din<br />
1987 – tipărit în Revista de Istorie şi<br />
Teorie literară, mai târziu va intra<br />
într-o carte – Superarea<br />
românească). Prima consecinţă a<br />
rămânerii românescului în aria<br />
posibilului e lipsa, la noi, a<br />
fausticului. E paradoxul nostru:<br />
suntem latini fără de dezlegare<br />
faustică (însuşirea, identificată de<br />
învăţaţi după personajul lui Goethe,<br />
fiind, pe scurt, setea de cunoaştere şi<br />
nesaţiul de putere, prin urmare o<br />
calitate în măsuri excesive). Românii<br />
nu deţin fausticul la proporţia la care<br />
îl posedă alte popoare europene – cele<br />
ce s-au desprins, de exemplu, din<br />
gândul şi faptele cezarice. Nimic nu<br />
este mai doveditor de aceasta decât<br />
felul în care limba noastră a prelucrat<br />
cuvântul latinesc superare – care<br />
înseamnă „a domina” – transformându-l,<br />
în chip straniu, în cunoscuta<br />
supărare (necaz şi obidă, burzuluială,<br />
vai de noi!). Constantin Noica presupune<br />
că ne-am fi supărat de fausticul<br />
altora şi că, nedovedindu-l, l-am pus<br />
(ca şi Goethe, însă) pe seama<br />
Dracului. Nefiind faustici, am avea<br />
totuşi toate darurile posibilului: →<br />
A.I.BRUMARU
SCRIITORII ŞI SCRIBUL<br />
Pe scriitori îi recunoşti<br />
dupa mersul lor pre-umblat<br />
pe culoarele cuvintelor,<br />
ca netrataţii la vremea crizei,<br />
mereu urmărindu-se<br />
în labirintul<br />
Scribului egiptean din Luvru,<br />
punctând la nesfârşit<br />
sintaxele tăcerii.<br />
Astfel devin scriitorii<br />
muritori nemuritori,<br />
întruchipări ale tainei<br />
azvârlirii la coş.<br />
Păzitori şi paznici,<br />
precum Scribul.<br />
ADREI FISCHOF<br />
LA TATI ELVIRA<br />
Se-nclină cupole de crini peste ape.<br />
E-un aer cu multă otravă. Iau lyra<br />
Şi cânt, deşi nimeni n-aude, de foarte<br />
aproape<br />
La tanti Elvira.<br />
Fantomele ţepene cu aer crăiesc<br />
Vin zvelte din grote. Fac vira<br />
Şi-n apele timpului reavăn plutesc<br />
La tanti Elevira<br />
E-un amplu desfrâu cu licori:<br />
Clondirul peţeşte clondira<br />
(Nici nu-ţi mai pasă că o să mori)<br />
La tanti Elvira.<br />
Nu pot să fac blânde imperiile<br />
Nu pot schimba zilelor mira<br />
Cel mult fac uitate mizeriile<br />
La tanti Elvira.<br />
MIHAI OCTAVIA IOAA<br />
***<br />
Cristelle, eu te-am gândit pe tine<br />
Ranită de neaua zilelor acide,<br />
Iubirea e şi ea un zid de piatră<br />
Săpată deja în zilele aride<br />
Te pot uita, tu uită-mă deja!<br />
Eu sunt, demult, o vagă rătăcire<br />
Legată uneori de-o amăgire -<br />
Lumina zilei nu mă mai îmbată<br />
E vremea să devin o amintire !<br />
***<br />
Cristelle, moi, j'ai pensé à toi,<br />
Blessé par les jours de neiges acides !<br />
L'amour est-il un mur de pierre,<br />
Déjà creusé dans ces jours arides.<br />
Je suis, depuis longtemps, une vague<br />
errante,<br />
Parfois liée à une illusion sans avenir<br />
Dans la lumière des jours, où je<br />
suis ivre,<br />
Il est temps pour moi de devenir un<br />
souvenir!<br />
IOA LILĂ<br />
_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________<br />
→ darul spaţiului, cu felurile de<br />
locuire, nu însă şi pe acela al<br />
timpului. Dacă la europenii din Apus<br />
constatăm cunoaşterea neţărmurită, la<br />
noi (cu bietul om de sub vremi)<br />
istoria a căutat mereu doar vindecarea<br />
şi mântuirea. Există precarităţi,<br />
desigur, şi de o parte şi de cealaltă.<br />
Apusul a avut şi răbdare destulă în<br />
spatele precipitărilor lui (căci, fără de<br />
pacienţă, nu ar fi construit atât de<br />
variat şi de robust în toate); dincoace,<br />
la noi, posibilul cu toate neisprăvirile,<br />
neîmplinirile lui va fi ducând,<br />
câteodată, la miracole. Acestea însă<br />
să nu se constituie, ne putem întreba,<br />
doar într-un infinit – îndelung şi<br />
dureros privegheat – „tipar de<br />
aşteptare”, cum ar spune Mircea<br />
Vulcănescu ?<br />
Împreună cu principele român şi<br />
deopotrivă savantul european<br />
Cantemir, Constantin Noica ne mai<br />
dojeneşte în acest Memoriu şi pentru<br />
„polihistorism”: atâtea, Doamne,<br />
începem şi reîncepem, fără a isprăvi,<br />
fără a împlini ! E o meteahnă asemeni<br />
„lăutărismului”, de care ne-am făcut<br />
şi ne mai facem încă vinovaţi (atâţia,<br />
spune filosoful de la Păltiniş, după<br />
război s-au improvizat în profesori<br />
universitari; şi atâţia, să adăugăm,<br />
continuă şi astăzi să o facă !). Nu<br />
pregetă însă să scrie: „Întreg poporul<br />
românesc îmi pare a sta cu posibilul<br />
său faţă de realul istoric al altora – ca<br />
în faţa fratelui Alexandru. N-are decât<br />
posibil – spre deosebire de vecinii săi<br />
______________________________<br />
unguri – şi nu va face nimic în istorie,<br />
ci va rămâne veşnic în posibil. Stă<br />
prost cu timpul sub toate formele –<br />
timp istoric, eternitate sau<br />
aeveternitate, cum spuneau<br />
medievalii – dar stă bine cu spaţiul,<br />
pe arcul acesta al Carpaţilor, unde s-a<br />
înscris o istorie mai adâncă decât<br />
altele (...). Dar posibilul acesta e mai<br />
întins decât realul, e mai cuprinzător,<br />
cum erau măicuţele din Moldova faţă<br />
de fratele Alexandru, învingătorul<br />
sovietic”.<br />
„Este loc – îşi încheie Memoriul<br />
Constantin Noica – şi pentru posibilul<br />
românesc, sub semnul lui Cantemir,<br />
sub semnul structurilor de lemn din<br />
Maramureş sau sub semnul lui ar fi<br />
să fie din cugetul şi vorbirea noastră.<br />
Aceasta este, cu putinţele şi<br />
neputinţele ei, situaţia spiritului în<br />
cele Trei Ţări Româneşti, la finele<br />
anului de graţie 1973”.(6)<br />
________<br />
1. Constantin Noica, Sentimentul<br />
Românesc al Fiinţei, Editura<br />
Eminescu, Bucureşti, 1978, p.9;<br />
2. Idem, p.12;<br />
3. Constantin Noica, Modelul<br />
Cantemir în cultura noastră sau<br />
Memoriu către Cel de Sus asupra<br />
situaţiei spiritului în cele Trei Ţări<br />
Româneşti, Editura Atena, Bucureşti,<br />
1995,<br />
4. Revista ASTRA, nr.235,236,<br />
Braşov, 1993;<br />
5. Constantin Noica, Jurnal de<br />
idei, Editura Humanitas, Bucureşti,<br />
1990;<br />
Constantin Noica, Modelul<br />
Cantemir..., ed.cit., p.54<br />
________<br />
Grafică de Tia Pelz<br />
18
Întâmplare sau nu, dar locuind tot în U.S.A., citeam în<br />
2009 traducerea Marianei Şipoş din l. rusă a romanului<br />
Compromisul (în original, Kompromiss, 1981). Iar în<br />
<strong>2012</strong>, aceleaşi oficii de critică literară le-am aplicat<br />
volumului de schiţe, nuvele şi povestiri, intitulat<br />
Geamantanul (în original, Cemodan, 1986). Cartea a<br />
apărut sub aceeaşi semnătură a traducătorului şi cu acelaşi<br />
titular, prozatorul Serghei Dovlatov.<br />
Îmi vine extrem de greu să înţeleg pe unii scriitori ai<br />
emigraţiei, indiferent de naţionalitatea pe care o<br />
reprezintă, cum ajung în SUA sau în orice ţară<br />
occidentală, mai ales a Europei, privesc înapoi cu mânie.<br />
Fierul roşu pus pe tot ce a fost într-un trecut becisnic sencinge<br />
mai abitir acum când libertatea exprimării este<br />
deplină. Majoritatea celor care vorbesc despre gravele<br />
turbulenţe trăite transformă traumele de ieri în relatări,<br />
amintiri, în condamnări publice, unele luând calea<br />
jurnalisticii oficiale. Dacă în familie mai sunt urmaşi,<br />
ideea de a nu trăda ţara în care s-au aşezat devine<br />
obsesivă. Puţin probabil ca Dovlatov să fi avut timp şi mai<br />
ales hărnicia, adică voinţa de a învăţa engleza americană,<br />
după venirea sa la New York, în 1978, când i-a apărut<br />
prima carte evidimaia kniga (Cartea nevăzută). Fiindcă<br />
naşterea băiatului Nick a fost în aglomerata metropolă,<br />
ziaristul s-a exprimat sincer tulburat: „Copiii mei vorbesc<br />
rusa fără niciun chef. Eu, fără niciun chef, engleza”.<br />
Oricâte însemnări, comentarii sau interpretări despre<br />
vreuna dintre cele 12 cărţi lăsate de Serghei Dovlatov (3<br />
sept. 1941 – 24 aug. 1990, mama armeancă, tatăl evreu), o<br />
mediană a acestora s-ar formula aşa: literatura lui<br />
Dovlatov se circumscrie realismului stenic, de tip<br />
constatativ. Scriitorul realizează incizii şi acolade, în timp<br />
şi spaţiu, la o populaţie cunoscută în detaliu. Intimitatea<br />
acelui eu participativ nu se desfoliază decât cu limite şi cu<br />
strictul necesar. Mai toată proza lui Serghei Dovlatov<br />
aparţine biografismului, reînviat şi remodelat teoretic de<br />
francezi. Dovlatov a realizat un biografism de suprafaţă.<br />
Vioiciunea acestuia însă o dă dialogul, dinamica textului o<br />
dă retorica asumată individual. O frază din „Th Village<br />
Voice” , citată pe coperta a IV-a a cărţii Geamantanul,<br />
sună pedant, deloc atractiv, fiindcă n-are acoperire în<br />
realitatea narativă existentă : „La Dovlatov, personajele<br />
ard la fel de intens ca la Dostoievski, dar într-un iad mult<br />
mai vesel”.<br />
Cartea se deschide cu ... Introducere ! Cum altfel, dacă<br />
„dezbaterea” face loc cerinţelor standard impuse tuturor<br />
care vor să aibă paşaport ?!<br />
De aici înainte începe... biografia autorizată („eram pe<br />
atunci student...”): privirea în oglindă şi trecerea în revistă<br />
a obiectelor dintr-un geamantan: „trei perechi de şosete<br />
finlandze de nailon, o cămaşă de poplin, nişte ghete<br />
furate, un costum la două rânduri, o centură de ofiţer, o<br />
scurtă de catifea, o căciulă de blană, mănuşi de şofer .”<br />
Dacă acesta este inventarul, nominalizat în existenţa lui,<br />
interpretările autorului au gradări diferite. Şosetele<br />
finlandeze de nailon propun o noimă epică demnă de luat<br />
în calcul – comerţul ilicit în piaţa nedeclarată a statului<br />
sovietic. Lumea interlopă mişună în magazine, pe stradă,<br />
dar mai ales în cârciumi, în târguri şi cât mai departe de<br />
graniţă. Se neguţează tot ce este străin – ceasuri,<br />
coloniale, ţigări, textile, noi sau degradate. Nu se lucrează<br />
cu valută şi cu aur ! Pe urmele lor, securiştii prind câte o<br />
„limbă” şi interogatoriile se ţin lanţ. Rar se mai comunică<br />
de-a adevăratelea. Tăinuitorii sunt pe fază.<br />
Între speranţa unei găselniţe, un fel de chilipir, se<br />
găsesc şi două finlandeze – mamă şi fiică. Afacerea lor<br />
pare mulţumitoare pentru amândouă părţile contractante.<br />
Dar ... (suspansul). Când în ziua următoare, desfăşurarea<br />
afacerii cu şosete trebuia să prindă viaţă, fabricile ruseşti<br />
au invadat piaţa cu ciorapi de nylon.<br />
Aşadar, lovitură de teatru ! Şi businessul celor din clasa<br />
de jos s-a îndreptat spre fâşuri, combine stereo nemţeşti,<br />
ţigări americane, aparate foto japoneze. Dintre toate cele<br />
vârâte în geamantan, grămada de şosete finlandeze a<br />
rămas să-i amintească de „tinereţea mea de infractor, de<br />
prima iubire şi de vechi prieteni”.<br />
Căci despre câte altele se mai păstrau în geamantanul<br />
nedesfăcut ani de zile, va avea informaţii, peste timp, doar<br />
fiul său, cel născut în America.<br />
Deducem că tânărul urmaş, american, va avea bifurcat<br />
interesul pentru biografia tatălui: să nu-l mai intereseze<br />
trecutul acestuia, nici la nivelul unei... pete de adevăr, ori<br />
să-l abandoneze definitiv, fără a şti despre el câte ceva.<br />
A doua proză – păstrând ordinea aşezării în carte, după<br />
versiunea românească – poartă titlul Ghete din<br />
nomenclatură. E o politizare forţată: unui activist de rang<br />
înalt i s-a făcut rău în timpul unui discurs rostit la<br />
dezvelirea statuii lui Lomonosov, amplasată într-o staţie<br />
de metrou. În toiul unui chef prelungit, totul devenise<br />
confuz, iar primarul a plătit obolul pentru toţi ceilalţi.<br />
Căzut sub masă, a intrat pentru puţin timp, într-o stare de<br />
inconştienţă. Sincer, Dovlatov – scriitorul de analiză,<br />
trage cu ochiul la psihiatru şi se pronunţă: „Şi nu ştiu ce<br />
s-a întâmplat cu mine. Fie că şi-a spus cuvântul disidenţa<br />
mea oprimată, ori s-a dezvăluit firea mea de infractor.<br />
Adică, asupra mea au acţionat stranii forţe<br />
distructive.(...) M-am tras pe marginea scaunului. Am<br />
întins un picior. Am pipăit ghetele primarului oraşului şi,<br />
încetişor, le-am adus spre mine.<br />
Şi abia după aceea, am încremenit de spaimă”.<br />
Pentru scriitorul de analiză psihologică enunţul „am<br />
încremenit de spaimă” îl va conduce la formularea de<br />
decizii, luând în calcul factorii perturbatori, pornind de la<br />
inconştient, urcând spre raţional şi reechilibrare în →<br />
MARIA BARBU<br />
19
forma normală a existenţei. Încrengăturile manifeste ale<br />
inconştientului descris de Dostoievski vin de la o<br />
persoană cu stări psihice deviatoare.<br />
Conceptul de autoanaliză presupune trimiterea la<br />
anumite procedee ale metodei psihanalitice, definite de<br />
specialişti, de la Freud încoace, în următorii termeni:<br />
asociere liberă, analiză a viselor, interpretare de conduită<br />
ş.a..<br />
Se găseşte câte ceva din toate aceste identificări<br />
specializate la Dovlatov ca să merite apropierea lui<br />
(desigur, ca scriitură) de F. Dostoievski ?<br />
Mult mai apropiată de cazuistica dintr-o psihanaliză<br />
este povestirea Centura de ofiţer. Subiectul : scriitorul, de<br />
acum în corpul de pază al unui lagăr, are misiunea de a<br />
însoţi un coleg ca să ducă un presupus nebun la un spital<br />
de profil (prin analogie, fără a-i forţa limitele, ca şi<br />
Apostol Bologa din romanul Pădurea spânzuraţilor).<br />
Farmecul naraţiunii, scrisă la persoana întâi, ca multe alte<br />
relatări ale lui Dovlatov, constă în alternanţa<br />
proporţională dintre realitate şi câtimea de imaginaţie.<br />
Demascarea lui Ciurilin, soldatul care l-a însoţit pe<br />
fruntaşul Dovlatov în misiunea de a-l duce pe un nebun la<br />
spitalul de psihiatrie. (O muşcase „pe tanti Şura,<br />
bucătăreasa”). Se-mbătaseră toţi trei, acţionând fiecare în<br />
mod dezordonat. Maiorul lagărului, conducătorul anchetei<br />
de demascare, rosteşte descurajator, dar şugubăţ : „Măcar<br />
dacă le-ar fi fost ruşine de deţinut....”<br />
În linia realismului de tip clasic, stabilizat în sec. al<br />
XIX-lea, în mai toate ţările europene (la noi, vezi<br />
Caragiale, pilduitor fiind finalul din nuvela Două loturi),<br />
şi Serghei Dovlatov „ia cuvântul”, notând evoluţia<br />
personajelor care l-au sprijinit să-şi alcătuiască trama<br />
epică (Ciurilin – un an de batalion disciplinar, el, autorul,<br />
demobilizat, pe deţinutul nebun „nu l-am mai văzut).<br />
Parcă nostalgic şi cumva trist, se descarcă de năduf: „S-au<br />
risipit cu toţii undeva , în urmă.”<br />
Următoarea proză – a treia, Un costum bun, la două<br />
rânduri, propune o formă de comportament gen Nastratin.<br />
Valoarea omului începe să prindă limbaje de referinţă de<br />
la haine şi toate cele care privesc îmbrăcămintea.<br />
De la această proză, mi s-au luminat analogiile cu<br />
N.V.Gogol şi A.P. Cehov, în postura de naratori şi nu de<br />
dramaturgi.<br />
Textul este viabil prin mulţimea de personaje, adevăraţi<br />
actanţi de susţinut cauza unui ziarist, mai mereu în contra<br />
regimului ... asupritor. Pe scurt, Dovlatov s-a purtat ca un<br />
dizident care mai credea că poate reforma lumea în care<br />
trăia.<br />
Într-un permanent contrast : eu – el, sărac – bogat, bun<br />
– rău, cultivat necultivat ş.a.m.d., se dezvoltă povestirea<br />
Geaca lui Ferdnand Léger. Personajele (ca la Cehov) :<br />
A.K. Cerkasov, artist renumit, deputat în Sovietul<br />
Suprem. Fiul său – Andriuşa.<br />
În contrast – tatăl scriitorului, angajat la teatru.<br />
Ca fruntaş în treburile obşteşti, Cerkasov era preţuit în<br />
toată ţara şi călătorea în străinătate ori de câte ori era<br />
nevoie. Tatăl lui Dovlatov era socotit „fiu al unui<br />
naţionalist burghez”.<br />
Copiii celor două familii îşi iubeau pe cele care le-au<br />
dat viaţă; cândva, absolvente ale aceluiaşi institut de<br />
teatru. După moartea lui Cerkasov, Nina a fost concediată.<br />
Şi tot aşa Dovlatov – scriitorul înaintează în povestire,<br />
până când află că mama lui îi aducea haine vechi din<br />
garderoba Ninei Cerkasova. Iar geaca de acuma<br />
aparţinuse cândva pictorului Léger. Iar el, chipurile, a<br />
lăsat cu limbă de moarte ca ea să fie oferită numai unui<br />
„om socotit de alţii un ratat”.<br />
Într-un remember petrecut în America, Dovlatov pare<br />
neliniştit, fiindcă sunt puţini cei care ştiu despre geaca<br />
purtată de el cu o anume solemnitate şi numai în<br />
împrejurări speciale.<br />
Când totul părea să fie spus destul de răspicat, în<br />
aceeaşi tonalitate de opoziţii, Dovlatov zăboveşte asupra<br />
peripeţiilor primirii a 1500 de ruble, bani lăsaţi prin<br />
testament de către Nina Cerkasova. Apoi, hodoronc-tronc,<br />
se reproduce un dialog dintre vărul lui, rămas la<br />
Leningrad, şi Dovlatov , de la New York.<br />
Aspectul convenţional, un fel de cifru acceptat de către<br />
cei doi vorbitori, încheie gândul de a nu discuta liber, căci<br />
consecinţele bănuite erau mai ales pentru cei rămaşi în<br />
Rusia.<br />
Punând cumva capac la distorsiunea creată, Dovlatov<br />
nu scapă prilejul de a ne informa că Andrei Cerkasov „va<br />
primi titlul de doctor în fizică. Sau fizică-matematică... Şi<br />
care-i deosebirea ?”<br />
C-un asemenea final, ironic-şmecheresc, Serghei<br />
Dovlatov a transformat parcă întreaga povestire într-una<br />
de şuetă, de duzină.<br />
Ieşirea din rândul obişnuinţelor de tehnică literară se<br />
produce la Dovlatov printr-o scchimbare de macaz, fără<br />
ca să producă, şi imediat, efecte literare. Şi nu este cazul<br />
doar al povestirii Cămaşa de poplin, o slabă confesiune,<br />
din vremea dezgheţului privind emigrările. →<br />
20
Lena, soţia lui Dovlatov – ziaristul, a acţionat în taină<br />
pentru a pleca din Rusia spre Israel. În finalul întrevederii<br />
de adio, soţia îi înmânează o cămaşă de poplin<br />
românească, pe care i-a cumpărat-o din rublele rămase<br />
disponibile. Şi ca să nu le piardă, i-a cumpărat ceva de<br />
...import !<br />
Sâcâitor cu tot ce trimite la politică, indiferent din ce<br />
parte a globului vine, Serghei Dovlatov îşi exteriorizează<br />
un gând de verticalitate nedezminţită, aflând că nobila<br />
textilă a fost fabricată în România.<br />
Numaidecât, izbucneşte, rostind lozinci : „Trăiască<br />
tovarăşul Ceauşescu !...”<br />
Cunoscător îndrituit al variantei vorbite a limbii ruse,<br />
Dovlatov devine retoric: „Doar că, unde s-o îmbrac ?<br />
Chiar aşa, unde ?”<br />
Tocmai când mă pregăteam să cred că această<br />
confesiune – şi n-am niciun motiv să n-o calific altfel ! –<br />
dezvoltă cu de-amănuntul relaţiile frigide dintr-un cuplu<br />
conjugal, în care s-a instalat pe deplin indiferenţa, un<br />
contract social tacit şi acceptat ca atare de ambele părţi,<br />
am dat peste alinierea celor trei adverbe într-o comunicare<br />
stranie. O socotesc drept lovitură de rachetă în manieră de<br />
rever din jocul de tenis (de masă sau de câmp).<br />
În asemenea situaţie, sunt tentat să-mi retrag indicatorul<br />
sportiv şi să accept dilema ca fiind viabilă. La urma –<br />
urmei, povestirea rămâne în limitele biografismului, cu<br />
atât mai mult, cu cât autorul lasă a i se vedea vinovăţia,<br />
ale cărei consecinţe abia la despărţirea nevestei nu i se<br />
mai par tulburi. Totuşi, stilul gazetarului e peremptoriu!<br />
Întreg volumul are în atenţie „lucruri domestice”,<br />
existente în viaţa fiecăruia dintre noi: şosete, ghete, curea,<br />
geacă, mănuşi, cămaşă, căciulă. Desigur că mai sunt şi<br />
altele, fie în garderobă, fie în altă parte a camerei, dar<br />
acestea n-au beneficiat de atenţia scripturală a autorului !<br />
Căciula de blană, cu inserţii autobiografice în detaliu<br />
mărturisite – viaţa la gazetă,<br />
relaţiile dintre lucrătorii ei,<br />
armosfera din stradă, din<br />
cârciumi mai ales, tendinţa de<br />
evaziune, prin mici afaceri, mai<br />
totdeauna<br />
păguboase,<br />
accentuează formele de<br />
antisemitism declarat. Totul în<br />
povestire începe de la otrăvirea<br />
evreicei Raisa, dactilografa<br />
redacţiei. Fiecare dintre bărbaţi se<br />
culpabilizează într-un fel sau<br />
altul, deoarece femeia le oferise,<br />
nu o dată,... spriinul său, atât la<br />
redacţie, cât şi în afara ei.<br />
Cum băuturile tari au devenit<br />
emblemă naţională în Rusia,<br />
descrierea acestora ocupă un loc<br />
distinct, nu numai în această<br />
povestire, iar bărbaţii nu sunt<br />
singurii care au dimensiunea<br />
nefastă a alcolului. Şi Raisa era<br />
una dintre femeile căuzaşe.<br />
Titlul povestirii vine de la un<br />
scandal, în care a fost implicat un<br />
văr al autorului. Pe timp de iarnă,<br />
la Leningrad, gerul era în toi.<br />
Bărbaţii şi nu numai ei, purtau<br />
îmbrăcăminte groasă. Bătăuşii din gang s-au pierdut în<br />
mulţimea străzii, dar vărul i-a luat căciula adversarului,<br />
fiindcă era mai bună decât a lui !<br />
Subiect banal, cu multe consecinţe în viaţa de cuplu a<br />
fiecăruia. Stilistic, textul este înţesat, dacă nu saturat, de<br />
descrieri, de spaţii închise sau deschise, de interioare, fără<br />
arabescuri poziţionale, ori reflecţii, în niciun caz<br />
filosofice. Majoritatea observaţiilor sunt de suprafaţă,<br />
constatative. Iată un exemplu:<br />
„- Pentru prima oară văd un evreu alcoolic !<br />
Văru-meu s-a înviorat de necrezut. Ca şi cum toată<br />
viaţa ar fi aşteptat să fie jignit în demnitatea lui<br />
naţională. Şi, de fapt, el nici nu era evreu. A fost aşa, o<br />
întâmplare. O istorie încâlcită de familie. Mi-e lene s-o<br />
povestesc ...”<br />
În tonalitatea scrierii unui scenariu de film, se derulează<br />
povestirea Mănuşile de şofer. La o consfătuire a<br />
reprezentanţilor presei dintr-o anume zonă a<br />
Leningradului, participă şi Dovlatov de la gazeta<br />
„Turbostroitel”; de asemenea, Schlippenbach, de la gazeta<br />
„Kadr” a Studioului Lenfilm.<br />
Străbunii acestuia fuseseră suedezi.<br />
Trama povestirii – admirabil cadenţată în dialogul<br />
ingenios al scriitorului are drept subiect venirea incognito<br />
a ţarului Petru cel Mare în timpurile moderne ale Rusiei,<br />
pentru a constata degradarea a tot ceea ce lăsase el.<br />
Scenariul fiind redactat de suedez, Dovlatov, în postura<br />
ţarului, urma să viziteze oraşul, palatul, bodegile, alte<br />
repere încă existente de pe vremea...lui. După terminarea<br />
filmărilor, costumaţia... ţarului a intrat în posesia lui<br />
Dovlatov. La rându-i, fiecare componentă a costumului şi<br />
a accesoriilor necesare a luat calea ofertelor pentru rude şi<br />
apropiaţi. Numai mănuşile de şofer „le-am luat cu mine în<br />
emigraţie”. Gândea că în America va fi privit cu alţi ochi<br />
şi după ce îşi va cumpăra maşina. N-a fost să fie aşa !<br />
De la speranţă sau iluzie,<br />
direct în lumea capitalistă, în Forest<br />
Hills.<br />
*<br />
Întrebare firească : în ce<br />
măsură experienţa de gazetar,<br />
propria-ţi viaţă, merită să fie<br />
transpuse în literatură, dincolo de<br />
furcile caudine ale structurilor<br />
consacrate ?<br />
Răspunsul niciodată nu va<br />
fi categoric, dar posibil, da. Cu o<br />
condiţie – textul obţinut să juiseze<br />
în cadre aristotelice, vizibile,<br />
bănuite măcar sau conturate în<br />
subsidiar. Vremurile cultural –<br />
estetice chiar dacă au furnizat alţi<br />
parametri de exprimare în literatură,<br />
mimesis-ul şi catharsis-ul n-au<br />
dispărut niciodată (nu luăm în<br />
calcul literatura de divertisment şi<br />
derivatele acesteia).<br />
USA,12 ian. <strong>2012</strong><br />
______<br />
* Se dedică lui Mihai Lisei, cititor<br />
autorizat al bibliotecii lui Borges.<br />
21
(I)<br />
Secolele XII şi XIII au<br />
lăsat un număr considerabil<br />
de romane în versuri;<br />
compoziţii epice de o mare<br />
varietate tematică, diferite ca<br />
fond, ca formă, dar şi ca<br />
public căruia i se adresau, de<br />
cântecele eroice. Se naşte un<br />
gen nou – romanul de curte<br />
în versuri tratând subiecte<br />
antice şi celtice. Ca intenţie,<br />
romanele curtene nu se<br />
deosebeau de cântecele de<br />
geste, în sensul că autorii<br />
ambelor genuri narau fapte<br />
din trecut. Tema iubirii -<br />
dezvoltată prin descrierea felului cum se naşte acest<br />
sentiment, a dorinţelor şi a suferinţelor sufleteşti ce le<br />
provoacă, în discursurile personajelor despre natura<br />
dragostei, în monologurile îndrăgostiţilor, - va deveni<br />
predominantă în “ciclul breton”. Poemele epice din acest<br />
ciclu – fie de dimensiuni ample, fie reducându-se la<br />
compoziţii scurte, precum cele ale Mariei de France –<br />
sunt consacrate regelui Arthur şi cavalerilor săi -<br />
“Cavalerii Mesei Rotunde”, iar altele legendei lui Tristan<br />
şi Isoldei. Autorul celor mai importante opere ale “ciclului<br />
breton” – Erec, Lancelot, Yvain, Perceval – e Chretien<br />
de Troyes, care începe să scrie în jurul anului 1160.<br />
Primele sale poeme erau scrise în maniera romanelor<br />
“antice”, inspirate din Ovidiu, după care poetul caută<br />
teme noi în legendele bretone, derivate din tradiţiile<br />
celtice. Faţă de romanul “antic”, miraculosul este colorat<br />
cu componente magice foarte sugestive, căpătând alte<br />
valenţe lirice decât cele ale unui miraculos pur şi simplu<br />
fantastic, fabulos.<br />
În dragostea curtenească se exaltă pentru prima dată<br />
demnitatea spirituală şi valoarea religioasă a Femeii.<br />
Descoperirea Femeii ca model şi exaltarea frumuseţii<br />
fizice şi a virtuţilor ei spirituale îl proiectează pe<br />
îndrăgostit într-o lume paralelă de imagini şi simboluri.<br />
Valoarea mistică a dragostei - pasiune acea “unio mystica”<br />
din tradiţia creştină – căsătoria sufletului cu Christos.<br />
Pe de altă parte, credinţa în Fecioară, care domina epoca,<br />
sacraliza indirect femeia. Spiritul ludic al cavalerimii se<br />
desfăşoară în cadrul iubirii de curte. Petrecere şi joc,<br />
iubirea de curte realizează o evaziune din ordine stabilită<br />
şi inversarea relaţiilor fireşti. Adulteră din principiu, ea<br />
sfidează în primul rând constrângerile matrimoniale.<br />
Iubirea de curte nu era o simplă divagaţie sexuală, era o<br />
opţiune. Îndrăgostitul nu îşi alege o fecioară, ci pe soţia<br />
altuia. Nu o ia cu forţa, ci o cucereşte. Cu riscuri, îi<br />
învinge încetul cu încetul rezistenţa. Aşteaptă până când<br />
ea se predă şi-şi oferă favorurile. Pentru această cucerire,<br />
el desfăşoară o strategie minuţioasă, o transpunere<br />
ritualizată a tehnicilor vânătorii, ale luptei în turnir sau ale<br />
asaltului unei fortăreţe. Poveştile despre cuceririle<br />
amoroase se desfăşoară de preferinţă, în cavalcade prin<br />
păduri. Doamna aleasă este un fel de citadelă care trebuie<br />
asediată. Ca şi vasalul faţă de seniorul său îndrăgostitul<br />
trebuie să fie mai întâi loial faţă de doamna sa. S-a angajat<br />
să-i fie credincios. Se arată viteaz, luptă pentru ea şi prin<br />
victoriile dobândite în domeniul armelor, se apropie de<br />
realizarea intenţiilor sale. El îi face curte, o înconjoară cu<br />
atenţii, aşteptând ca într-o zi să câştige o recompensă<br />
pentru serviciile aduse. Jocul dragostei sublimează<br />
pornirea sexuală şi o transfigurează.<br />
Strădaniile Bisericii de a dirija curtoazia ajunseseră,<br />
în veacul al XIII-lea, să determine apariţia unor poeme în<br />
care demersul erotic era deviat de la ţelul său trupesc şi<br />
transferat în misticism. Transferarea aceasta religioasă şi<br />
abstractă culminează către anii 1300 în ceea ce se numeşte<br />
– il dolce stil nuovo. Iubirea trăieşte cu speranţa unei<br />
victorii finale care o va face pe doamnă să se dăruiască pe<br />
de-a-ntregul, nesocotind interdicţia majoră şi pedepsele<br />
destinate legăturilor amoroase adultere. În perioada în<br />
care regulile curtoaziei se impuneau în rândul cavalerimii<br />
din Occident, cultul Mariei invada lumea creştină.<br />
Fecioara a devenit curând Doamna prin excelenţă,<br />
“stăpâna noastră”, pe care oricine trebuie să o slujească cu<br />
dragoste. Iubirea de curte era totuşi numai un joc, un<br />
amuzament secret, o evaziune din real, un intermezzo<br />
pasionant dar absolut gratuit. Ca urmare, a apărut o<br />
literatură foarte bogată, opusă şi compensatorie în raport<br />
cu cântecele de iubire de curte. Scrierile satirice şi<br />
parodice, care aminteau glasul Raţiunii şi al Naturii, au<br />
cunoscut un succes la fel de mare precum cel al liricii<br />
amoroase, de exemplu – istorisirile târgoveţei din Bath<br />
din Povestiri din Canterbury.<br />
Cultul “femeii unice” şi iniţierea în misterul dragostei<br />
era practicat de către o organizare de tip iniţiatic – Fideli<br />
d’Amore - ai cărei reprezentanţi sunt atestaţi începând cu<br />
secolul al XII-lea în Italia, Franţa, Belgia. Aceştia utilizau<br />
un limbaj ascuns pentru ca doctrina lor să nu devină<br />
accesibilă. Îniţierea prin dragoste era de ordin spiritual.<br />
Femeia simbolizează intelectul transcendent,<br />
Înţelepciunea – Madonna Intelligenza. Dragostea pentru o<br />
femeie trezeşte pe adept din letargie. Nu este o mişcare<br />
eretică, ci o grupare ce nu mai recunoaşte papilor<br />
prestigiul de şefi spirituali ai creştinătăţii. Nu se ştie nimic<br />
despre ritualurile iniţiatice ale grupării, Fideli d’Amore<br />
formau o miliţie şi ţineau întruniri secrete.<br />
Limbajele secrete ale îndrăgostiţilor, proliferarea<br />
personajelor legendare şi enigmatice, a aventurilor<br />
prodigioase le întâlnim în Romanele Mesei Rotunde,<br />
elaborate în secolul al XII-lea în jurul figurii regelui<br />
Arthur. Tematica bretonă pune la dispoziţia poeţilor o<br />
serie de personaje şi legende în cea mai mare parte de<br />
origine celtică dar şi elemente creştine, gnostice. Chretien<br />
de Troyes a început să scrie la 1170, compunând cinci<br />
romane în versuri. Romanele Mesei Rotunde întemeiază<br />
o nouă mitologie, dezvăluie istoria sacră şi modelele<br />
exemplare ce trebuie să călăuzească comportarea<br />
cavalerilor şi a îndrăgostiţilor. Mitologia cavalerismului a<br />
avut o influenţă culturală mai mare decât istoria ei<br />
propriu-zisă.<br />
Farmecul propriu eticii cavalereşti îl constituie<br />
tocmai oscilarea între numeroase idealuri, în parte<br />
înrudite, în parte diametral opuse, libertatea de a se mişca<br />
înăuntrul unei lumi de valori bogate şi multiple. →<br />
TAMARA COSTATIESCU<br />
22
Idealurile stărilor medievale erau condiţionate în mod<br />
concret sub raport politic, militar, economic. Biserica<br />
<strong>veche</strong> combătea războiul şi cariera armelor. Reforma<br />
bisericească din secolul al XI-lea a cuprins pe lângă lumea<br />
mânăstirilor şi biserica papală şi tagma laică a cavalerilor.<br />
Din prima jumătate a secolului al XI-lea, rolul conducător<br />
în acest domeniu este deţinut de Franţa, care determină<br />
evoluţia ulterioară, hotărâtoare a ideii de apărare a<br />
bisericii, a simbolismului bisericesc al vieţii de războinic<br />
şi a legăturii importante a acestora cu cultul sfinţilor.<br />
Totuşi ideea unei cavalerimi creştine şi etica războiului<br />
sfânt, corespunzătoare acesteia, nu sunt cristalizate pe<br />
deplin înainte de mijlocul secolului al XI-lea.<br />
Gândirea medievală este saturată de reprezentări<br />
religioase şi de idealul cavaleresc. Chiar şi unele<br />
reprezentări religioase sunt aduse în domeniul idealului<br />
cavaleresc: fapta de arme a arhanghelului Mihail a fost<br />
considerată ca stând la baza cavalerismului. Cavalerismul<br />
este o imitaţie pământească a cetelor de îngeri din jurul<br />
tronului lui Dumnezeu. Idealul de viaţă cavalerească este<br />
unul estetic clădit din fantezie şi emoţie înălţătoare.<br />
Evlavie şi virtute. Cavalerul rătăcitor este ca şi templierul<br />
lipsit de legături pământeşti şi sărac. Războinicul nobil<br />
lipsit de orice bunuri. Trăsăturile profunde: asceza,<br />
abnegaţia plină de curaj, caracteristice idealului<br />
cavaleresc se află în strânsă legătură cu baza erotică,<br />
răstălmăcirea etică a dorinţei nesatisfăcute.<br />
Dragostea este sublimată şi romantizată. Cavalerul şi<br />
iubita, eroul din dragoste – motivul romantic invariabil,<br />
cel mai primar, care apare şi va apărea mereu. Ea provine<br />
din nevoia bărbatului de a-i arăta femeii iubite curajul de<br />
a trece prin primejdii, de a fi tare, de a suferi, năzuinţă pe<br />
care o cunoaşte orice băiat de 17 ani. Dorinţa erotică<br />
nesatisfăcută se transformă în acţiune erotică întreprinsă<br />
din dragoste, iar moartea devine alternativa împlinirii<br />
dorinţei. Acţiunea eroică trebuie să fie eliberarea sau<br />
salvarea femeii din primejdia cea mai ameninţătoare –<br />
Lancelot şi regina Ginevra. Viziunea femeii asupra<br />
dragostei rămâne voalată şi ascunsă, e mai tandră şi mai<br />
profund tainică. Dragostea femeii se înalţă de la sine, fără<br />
fantezia vitejiei şi a sacrificiului ostentativ afişat.<br />
Fecioara intră majestuos în zona evlaviei în secolul al<br />
XII-lea, înconjurată de o escortă de sfinţi printre care şi<br />
Magdalena păcătoasa. Creştinismul începe să se orienteze<br />
spre valorile feminine, femeia începe să fie ridicată în<br />
slăvi.<br />
În cântece erau lăudate farmecele soţiei seniorului,<br />
ale doamnei, şi, prin jocurile curtoaziei, toţi tinerii nobili<br />
se străduiau să îi câştige inima. Cultul Fecioarei şi cultul<br />
femeii provin din mişcările distincte petrecute în adâncul<br />
mentalităţii oamenilor. Poemele scrise în latină, cântecele<br />
compuse pentru saloanele doamnelor, romanele pe teme<br />
antice nu mai relatau numai aventuri militare, ci şi poveşti<br />
de dragoste.<br />
O întreagă literatură profană sau religioasă a acelei<br />
epoci descoperă iubirea. Iubirea de curte în acelaşi timp<br />
cu iubirea pentru Maria. Sublimarea erotismului trupesc,<br />
captarea curentelor de sensibilitate, deturnarea lor spre<br />
slujba religioasă este sarcina prelaţilor şi în primul rând a<br />
călugărilor, ce au compus imnuri în cinstea Fecioarei<br />
majestuoase. Încantaţiile erau preambulul ceremoniilor<br />
unei încoronări: încoronarea Maicii Domnului. În numele,<br />
Regele Arhur şi cavalerii în jurul mesei rotunde<br />
______________________________________________<br />
acestei regine Sfântul Bernard a fost inspiratorul<br />
rânduielilor unui nou ordin religios cel al templierilor,<br />
congregaţie de războinici “convertiţi”, deveniţi călugări<br />
fără a înceta de a fi şi cavaleri. În vitejiile lor îşi întorceau<br />
armele împotriva duşmanilor lui Christos, iar iubirea către<br />
“stăpâna noastră”, Maica Domnului.<br />
Eroul romanului curtean – imitaţie în planul<br />
imanenţei, a unui model mitic sau divin (Lancelot,<br />
Perceval, Yvain) – evoluează într-un spaţiu mai fabulos.<br />
Atmosfera de vrajă alimentată de simbolurile uneori<br />
neelucidate ce exprimă ţelul justificator al aventurii –<br />
compuse din călătorie şi luptă – supune personajul unei<br />
dematerializări, de pe urma căreia el devine o întruchipare<br />
a idealului cavaleresc. Detalii de ambianţă materială şi de<br />
moravuri, detalii existente în asemenea ficţiuni devin<br />
elemente decorative asemenea figurilor heraldice de pe un<br />
blazon. Romanele din ciclul arthurian nu oferă o suprafaţă<br />
lucie, care să permită citirea unor sensuri ce se limpezesc<br />
prin descifrare până la o perfectă inteligibilitate. Prin<br />
apele tremurate ale acestor ficţiuni, desluşim adesea doar<br />
nişte sugestii incerte, care rezistă traducerii şi sunt cu atât<br />
mai tulburătoare.<br />
_________<br />
Bibliografie:<br />
- Georges Duby, Arta şi societatea 980-1420, Editura<br />
Meridiane, Bucureşti, 1987.<br />
- Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul<br />
feudalismului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998.<br />
- Gilbert Durand, Structurile Antropologice ale<br />
Imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1977 .<br />
- Jacques Le Goff, Imaginarul Medieval, Editura<br />
Meridiane, Bucureşti, 1991.<br />
- Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Studiu despre<br />
formele de viaţă şi de gândire din secolele XIV şi XV In<br />
Franţa şi Ţările de Jos, Editura Humanitas, Bucureşti,<br />
2002.<br />
- Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase,<br />
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.<br />
- Vera Călin, Alegoria şi Esenţele, Editura Pentru<br />
Literatură Universală, Bucureşti, 1969.<br />
- Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de<br />
Simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, 1994.<br />
23
(V)<br />
Cornul este un instrument muzical<br />
de suflat utilizat la vânătoare de către<br />
dacoromânii din vechime şi de către<br />
aromânii în dialectul cărora este<br />
regăsită expresia cornu-copia care,<br />
după opinia lui Papahagi, ar putea fi<br />
pusă în legătură cu arta vânătorii şi a<br />
pescuitului (1).<br />
Partenerii acestei singurătăţi,<br />
greierii, şoarecii şi păianjenii (2) sunt<br />
participanţi la ritualul aşteptării, puşi<br />
în relaţie cu latura energetică a<br />
sufletului care intonează cântecul<br />
unui Agapé configurat în ultimele<br />
trei catrene din cele zece aflate în<br />
economia textului (3). Focul, cu<br />
simbolistica sa duală de absorbţie şi<br />
distrugere, corespunde Paştelui<br />
sufletesc, este o înviere, o eliberare<br />
de condiţia constant - pesimistă.<br />
Perdelele lăsate, văluri ale haosului<br />
care creează monotonia oceanelor<br />
cugetării şi o depăşeşte în focul<br />
exprimării-vehemenţă (4) oferă<br />
posibilitatea unei ascultări hipnotice<br />
a sinelui, concentrarea aproape<br />
involuntară la discursul sonor al<br />
gândurilor care înregistrează un salt<br />
peste obstacolele negre, vechi zidiri.<br />
Cel singur se comportă ca pacient<br />
activ al ţârâitului gândurilor-greieri,<br />
devenind creator şi totodată interpret<br />
al fericirii lui, dacă punem în discuţie<br />
felul în care gângania îşi depune<br />
1 TACHE PAPAHAGI, Cornul, în Mic<br />
dicţionar folkloric. Spicuiri folklorice şi<br />
etnografice comparate, ediţie îngrijită, note şi<br />
prefaţă de Valeriu Rusu, Editura Minerva,<br />
Bucureşti, 1979, pg.171- 172. Autorul explică<br />
sintagma cornu-copia considerând-o ironie în<br />
sensul că omul este comparat cu un animal<br />
cornut: aude cu urechile şi înţelege cu coarnele.<br />
2 TACHE PAPAHAGI, Păianjenul, în Mic<br />
dicţionar folkloric, op. cit., pg. 369- 372:<br />
păianjenul are o legendă creştină din care se<br />
desprinde semnificaţia de fiinţă căzută sub<br />
forţa blestemului mamei sale sau al Maicii<br />
Domnului.<br />
3 HIEROTHEOS VLACHOS, Isihia şi<br />
psihoterapia. 1. Isihia (liniştea), în<br />
Psihoterapia ortodoxă. Ştiinţa Sfinţilor<br />
Părinţi, precuvântare de I. P. S. Nicolae<br />
Corneanu, Mitropolitul Banatului, traducere în<br />
limba română de Irina Luminiţa Niculescu,<br />
Editura Învierea - Arhiepiscopia Timişoarei,<br />
1998, pg.361. Este citat Vasile cel Mare,<br />
potrivit căruia începutul absolut al curăţirii<br />
sufletului este liniştirea, întru care limba nu se<br />
dedă grăirilor despre cele ale oamenilor, nici<br />
ochii nu contemplă obrajii cei sulemeniţi sau<br />
trupurile cele atrăgătoare... Putem înţelege<br />
singurătatea eminesciană şi în termenii propuşi<br />
de isihasm.<br />
4 ADRIAN BOTEZ, Analiza poeticoarhetipală,<br />
în op. cit., pg.34<br />
ouăle sub pământ şi cum iese apoi la<br />
suprafaţă, simbolizând moartea şi<br />
învierea, promisiunea împlinirii (5).<br />
Avantajul celui supus ascultării<br />
hipnotice a eu-lui este că se<br />
abandonează unei inducţii sonore<br />
instaurată în subiectivitatea sa<br />
interioară, văzând cum cad grele,<br />
mângâioase amintirile asemănate<br />
cu picăturile de ceară căzute la<br />
picioarele lui Crist, cădere pe care<br />
Adrian Botez o explică prin<br />
dezvăluirea luminii (6). Puterea<br />
psihică negativă este alungată<br />
simultan prin dansul unor şoareci,<br />
capacităţi potenţate ale spiritului<br />
introvertit, care diagnostichează<br />
ceea ce se petrece la nivel cognitiv şi<br />
emoţional şi anihilează balastul<br />
stărilor psihice negative reprezentate<br />
prin cărţile în vrafuri.<br />
Deosebit este paralelismul<br />
semantic realizat între liră, poezie şi<br />
vietăţile mărunte, ale căror mişcare<br />
analgezică, melancolică, se face vers.<br />
Odată subconştientul modificat, se<br />
anulează fobiile care ţin de absenţa<br />
inspiraţiei sau a iubirii, este alungată<br />
atitudinea de refuz al comunicării şi<br />
de stimă de sine redusă, pentru a se<br />
face loc sunetului orfic: aud cum<br />
sună cleampa... Se obţine ceea ce<br />
atât de frumos spune Andrei Pleşu:<br />
dacă am vedea sunetul, am asista la<br />
un spectacol miraculos: din fiecare<br />
instrument s-ar desprinde un întreg<br />
muzeu de sculpturi în aer, un popor,<br />
translucid de nimfe (7)<br />
Deblocarea emoţiilor patologice<br />
sau a celor induse de puterea<br />
melancoliei cauzată prin repetarea<br />
unor situaţii cu caracter negativ<br />
asigură posibilitatea împlinirii<br />
plenare, pândite şi ea de atingerea<br />
timpului: Şi mi-i ciudă cum de<br />
vremea/ Să mai treacă se îndură,/<br />
Când eu stau şoptind cu draga/<br />
Mână-n mână, gură-n gură.<br />
Trecerea timpului este resimţită ca<br />
ceva care face parte din lucruri, ca şi<br />
centru al lor. El apare la Eminescu<br />
cu ritmurile ornicului, ale mării, în<br />
pulsaţia vieţii umane şi, aşa cum este<br />
prezent în versurile Treierând<br />
5 JEAN CHEVALIER, Greier, în Dicţionar<br />
de simboluri, vol. II, op. cit., pg.112 col. II -<br />
113 col. I<br />
6 ADRIAN BOTEZ, Analiza poetico -<br />
arhetipală, în op.cit., pg. 35<br />
7 ANDREI PLEŞU, Jurnalul de la Tescani,<br />
Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg.26<br />
24<br />
necontenit/ Sânul mării infinit<br />
(umai poetul), timpul treieră. El<br />
preia lucrurile abia când sunt coapte<br />
de tot şi le ia rodul, pe care tot el l-a<br />
ajutat să se împlinească, în timp ce<br />
sânul care a purtat rodul seacă şi se<br />
trage îndărăt, în marea infinită (8).<br />
Călinescu pune muzica onirică din<br />
Moartea lui Ioan Vestimie pe seama<br />
unei experienţe a poetului şi<br />
înregistrează repeziciunea mişcărilor,<br />
voluptatea aproape patologică a<br />
cântecului muzicanţilor care mânuiesc<br />
instrumentele c-o demonică<br />
măiestrie (9).<br />
Ce interesantă este remarca pe<br />
care, în vis o face Ruben adresândui-se<br />
discipolului său: Tu eşti ca o<br />
vioară în care sunt închise toate<br />
cântările, numai ele trebuiesc trezite<br />
de-o mână măiastră, şi mâna ce te<br />
va trezi înlăuntrul tău sunt eu.<br />
Alexandru Melian comentează acest<br />
pasaj asimilând visul cu funcţia<br />
existenţială ca obiectiv pe care setea<br />
de cunoaştere doar l-a intermediat<br />
(10). Povestea lui Orfeu, mort pe<br />
teritoriul Traciei, interesează pentru<br />
puterea sa magică dobândită prin<br />
suferinţa pierderii iubitei. →<br />
GIA AGAPIE<br />
8 CONSTANTIN NOICA, Despre timp şi<br />
treier, în Introducere la miracolul eminescian,<br />
Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pg.193-<br />
194<br />
9 G. CĂLINESCU, Cadrul psihic. Visul, în<br />
Opera lui Mihai Eminescu, op. cit. , pg.200.<br />
Vezi şi G. Călinescu, Moartea lui Ioan<br />
Vestimie, în Opera lui Mihai Eminescu, vol. I,<br />
Editura Hyperion, Chişinău, 1993, pg. 203-206<br />
unde sunt evidenţiate stările personajului<br />
principal aflate în legătură cu ritmul inimii şi<br />
muzica din sala de bal, izvorâtă, după cum<br />
observă Ioan Vestimie doar, din arcuşul unui<br />
violonist beţiv şi ofticos, a cărui vioară s-auzea<br />
într-adevăr ca un melodios ţipet de durere<br />
care inspira şi celelalte instrumente.<br />
10 ALEXANDRU MELIAN, Visul - păstoria<br />
oilor de aur, în Eminescu univers deschis, op.<br />
cit., pg. 133- 134
La Eminescu, orfismul îl propulsează<br />
pe creator pe culmile creaţiei,<br />
cântecul harpei purtând pecetea<br />
durerii pasionale şi dramatice, ca în<br />
muzica lui Glück, excepţie făcând<br />
finalurile cu happy-end ale<br />
compozitorului dornic să facă pe<br />
plac ascultătorilor. Orfeul<br />
eminescian este romanticizat, înfrăţit<br />
cu locuitorii Valhalei prin umbra<br />
plutonică şi prin titanismul său, cum<br />
îl înţelege I. Negoiţescu, un cvasibarbar<br />
cu cântecul aspru care să<br />
exprime anarhia cosmică, libertatea,<br />
ritmul tainic al elementelor şi deci<br />
fulgerările durerii lumii (11).<br />
Există la Eminescu o înrudire între<br />
muzică şi poezie, ambele având<br />
capacitatea de a ilustra mişcările<br />
adâncului sufletesc, dorinţa de a<br />
medita, în spirit romantic, asupra<br />
capacităţii umane de a se înălţa<br />
spiritual, de a găsi o insulă a fericirii<br />
de unde lucrurile să fie privite cu<br />
detaşare. Teoretizând asupra ideii de<br />
forţă a meditaţiei, studiul lui George<br />
Bălan ar putea fi un punct nou de<br />
plecare pentru a da o perspectivă,<br />
puţin pusă în valoare, muzicii<br />
eminesciene. (12)<br />
O rezolvare conciliantă a criticului<br />
Costache Iulian propune glisarea<br />
între circuitul elitar şi cel folcloric<br />
pentru a evidenţia funcţia pragmatică<br />
a ultimei strofe din poezia O, mamă,<br />
caracterul de jos al interpretării poemelor<br />
Luceafărul şi Floare albastră,<br />
care trădează tocmai presiunea<br />
exercitată de o interpretare ce credita<br />
atotputernic tristeţii ce covârşeşte<br />
retorica romanţei. Autorul egocierii<br />
unei imagini ajunge la concluzia,<br />
în urma investigaţiilor făcute<br />
asupra scenariilor din Pe lângă<br />
plopii fără soţ; Dorinţa; La steaua,<br />
că scenariul este unul muzical şi că<br />
este orchestrat caleidoscopic....<br />
adesea romanţa eminesciană<br />
prefigurează marile teme ale poeziei<br />
eminesciene. De fapt ea cântă, pe<br />
alte voci, temele marilor creaţii (13).<br />
Să încheiem capitolul destinat<br />
muzicii terapeutice prezente în opera<br />
11 I. NEGOIŢESCU, Poezia lui Eminescu,<br />
op. cit., pg. 49-50<br />
12 GEORGE BĂLAN, I. Compozitorul în<br />
faţa lui De ce trăim?. 1. Prin meditaţie spre<br />
forţă, în Muzica şi lumea ideilor, op. cit.,<br />
pg.151- 158<br />
13 IULIAN COSTACHE, egocierea<br />
gradului maxim de accesibilitate: romanţa<br />
eminesciană, în egocierea unei imagini.<br />
Construcţia unui canon, emergenţa unui mit,<br />
op. cit., pg. 273-280<br />
eminesciană prin cuvintele unui poet<br />
englez din secolul al XVII-lea, John<br />
Donne, pe care le utilizează<br />
Haciaturian în Simfonia a II-a: u<br />
există om care să fie ca o insulă,<br />
izolat; fiecare om este o parte a<br />
continentului, a uscatului; moartea<br />
fiecărui om mă împuţinează şi pe<br />
mine; căci eu sunt unul cu toată<br />
omenirea; şi de aceea nu mă întreba<br />
niciodată pentru cine sună clopotul;<br />
el sună pentru tine (14). Vezi în<br />
acest sens cugetările Zoei Dumitrescu<br />
- Buşulenga despre scenografiile<br />
romantice la poetul modern,<br />
Blaga şi la Eminescu, despre raportul<br />
microcosmos - macrocosmos al existenţei<br />
umane concepute ca valoare<br />
mitică, arhetipală, individul fiind<br />
emiţător şi receptor al mesajului pe<br />
care îl înţelege dureros (15).<br />
Coloana sonoră a textului<br />
eminescian, potrivit unei definiţii a<br />
sintagmei, (16) a contribuit la<br />
realizarea atmosferei propuse de<br />
dramaturgia poetică şi la transmiterea<br />
mesajului. De altfel, Iulian Costache,<br />
în studiul hermeneutic dedicat<br />
modului de receptare a operei şi<br />
personalităţii lui Mihai Eminescu se<br />
întreabă: Opera este o partitură pe<br />
care o va actualiza cititorul, cel care<br />
este asemuit interpretului unei<br />
simfonii? Această idee pare să<br />
rezolve şi sugestia existenţei unui<br />
nivel imanent al operei ( partitura) şi<br />
ideea colaborării cititorului (interpretul)<br />
la definitivarea operei (17).<br />
______________________________<br />
Grafică de Tia Peltz<br />
14 GEORGE BĂLAN, Poetizarea muzicii, în<br />
Muzica şi lumea ideilor, op. cit., pg. 136<br />
15 ZOE DUMITRESCU- BUŞULENGA,<br />
Motivul melancoliei, în Eminescu - cultură şi<br />
creaţie, op cit., pg.126- 127<br />
16 CORNEL CRISTIAN, BUJOR T.<br />
RÎPEANU, Dicţionar cinematografic,<br />
Editura Meridiane, Bucureşti, 1874,<br />
pg.106, col. I- II<br />
17 IULIAN COSTACHE, Sfidările<br />
actuale ale lecturii operelor canonice, în<br />
egocierea unei imagini. Construcţia<br />
unui canon, emergenţa unui mit, Editura<br />
Cartea Românească, Bucureşti, 2008, pg.54<br />
25<br />
PRECUM IŞTE<br />
LACRIMI DE SEARĂ<br />
Prin zările tot mai umede,<br />
cei cândva plecaţi în fapt de seară<br />
ne privesc şi nu ne mai recunosc,<br />
aud doar glasul acela al mării<br />
ţâşnind din nisipuri;<br />
pe umerii femeilor curg stele,<br />
în vizuina vânturilor<br />
nevrozele timpului aşteaptă,<br />
mirosul de fân<br />
salută, trecând,<br />
somnul margaretelor;<br />
desenaţi<br />
pe cerul incert,<br />
caii s-adapă din râul<br />
de-o viaţă prin mine curgând;<br />
se duc cocorii,<br />
precum nişte lacrimi<br />
de seară.<br />
STRIG, ŞI IMEI U-MI<br />
RĂSPUDE<br />
Doar o nelumească noapte<br />
ţine în poală socoteala oceanelor<br />
pierdute;<br />
văd grâul somn adânc cum doarme<br />
în plapuma pământului,<br />
în memorie visând pâini rumenind în<br />
cuptoare;<br />
văd literele cărţii mereu întinerind<br />
prin raiuri cu păduri abia-nfrunzind,<br />
văd furtuni de lebede şi crini,<br />
petalele-n văzduh<br />
par îngeri<br />
prin timpul<br />
făcându-se seară;<br />
vâltoare albă-i ceaţa<br />
peste mare,<br />
vorbind în limbi necunoscute;<br />
curg străzile în râuri neîntoarse<br />
spre apa ce odată-n viaţă doar ne<br />
scaldă;<br />
spre seară-ncet, luminile pălesc a<br />
moarte;<br />
strig în pustiul ăsta şi nimeni nu-mi<br />
răspunde.<br />
LAZĂR LĂDARIU
,,Crescut la oraș, citadin’’ 18 , așa<br />
debutează poetul Romulus Guga întrun<br />
colț de țară cu speranțe mari în<br />
ceea ce privește ecoul acestor<br />
versuri de incipit, doar că un început<br />
rămâne un început și de cele mai<br />
multe ori presupune perfecționarea<br />
postumă. Acesta a fost destinul<br />
volumului Bărci părăsite.<br />
Autodescrierea, autoanaliza atât de<br />
specifice perioadei se impuneau, iar<br />
poetul a ales să traseze mai multe<br />
linii ale personalității sale și ale<br />
necesității de exprimare în forme<br />
artistice... totul sub semnul opoziției<br />
dintre mediul rural și cel urban în<br />
care, voluntar sau nu, existența își<br />
urmează cursul monoton, constituind<br />
un cotidian halucinant din care omul<br />
parcă nu mai poate scăpa fără<br />
ajutorul unei forțe exterioare<br />
superioare și conștiente de pericolul<br />
cu care omul se confruntă. Zidul este<br />
un simbol al orașului și îl mai<br />
întâlnim ca simbol și la alți poeți,<br />
dar, poate, și nu este o scuză, este un<br />
element esențial al citadinului, un<br />
element care înlocuiește tot ceea cu<br />
ce strămoșii noștri au fost obișnuiți.<br />
Astfel, el este opusul ruralului,<br />
înlocuind toate elementele naturale<br />
ale acestuia, este o creație artificială<br />
ce are menirea de a proteja, dar care<br />
nu are forța necesară unei protecții<br />
reale așa cum elementele ruralui o<br />
ofereau. Volumul debutează astfel cu<br />
o poezie puternică ideatic, dar nu<br />
18 Romulus Guga, Bărci părăsite, Ed.<br />
Pentru literatură, București, 1968, p. 5<br />
neapărat și tehnic: transparentă,<br />
îmbină un simbol, zidul, o lungă<br />
enumerație și câteva metafore. Pe<br />
alocuri, poezia pare chiar epică,<br />
construind parcă istoria omenirii,<br />
căci una dintre sursele de inspirație<br />
ale autorului a fost geneza<br />
pământească așa cum mitul biblic o<br />
prezintă. Descrierea orașului conține<br />
și apelul la geometrie, bine intuit atât<br />
timp cât privit din orice unghi orașul<br />
nu doar pare, ci chiar este o<br />
construcție rațională concepută după<br />
formule ample ce au dat naștere unor<br />
forme geometrice palpabile, în<br />
opoziție cu naturalul originar.<br />
Zidul și descoperirea existenței<br />
acestuia în viața noastră par o<br />
revelație pe care poetul o are și din<br />
care a izvorât această poezie, motiv<br />
pentru care o alege să-i deschidă<br />
volumul liric de debut. Astfel de<br />
simboluri i-au împânzit și creația<br />
dramatică și chiar cea epică. Poezia<br />
consecutivă continuă ideea însă pe<br />
un ton de odă adusă unui alt simbol,<br />
,,iarba’’, continuând și conturarea<br />
opoziției cu mediul zilnic, însă nu la<br />
fel de transparent ci mult mai<br />
implicat, mai grav și chiar mai<br />
meditativ. Totul prinde contur într-un<br />
monolog liric cu acest element, așa<br />
cum anunță și titlul: Tu, iarbă.<br />
Întrebările retorice alcătuiesc incipitul<br />
poeziei și, așa cum era și firesc,<br />
existența și puntea dintre trecutprezent-viitor<br />
alcătuiesc interesul<br />
poetului Guga. Natura este martora<br />
existenței umanității de la începuturi,<br />
dacă e să facem apel la sursa de<br />
inspirație deja amintită și tot ea este<br />
cea care va fi martora clipei<br />
apocaliptice asupra căreia poetul va<br />
medita pe parcursul drumului său<br />
artistic. Influențele predecesorilor nu<br />
pot fi omise, Arghezi sau Blaga se<br />
conturează în metafore deja întâlnite,<br />
dar asta nu îl face pe poet să se<br />
______________________________<br />
Romulus Guga cu o echipă de<br />
filmare a Televiziunii Române,<br />
la Prislop (Bistriţa-ăsăud)<br />
26<br />
oprească, ci să continue drumul<br />
început, iar influențele fiind<br />
percepute ca adevărate omagii aduse<br />
creatorilor de artă sus amintiți. Omul<br />
în complexitatea sa este subiectul<br />
poeziei Oamenii seara..., o poezie ce<br />
surprinde individul în trafic, în<br />
mediul citadin atât de banal, atât de<br />
repetitiv, un mediu nepreocupat de<br />
adevărata valoare umană deși,<br />
paradoxal, acest mediu este creat<br />
chiar de om. Neexploatarea reală a<br />
individului la fel de paradoxal<br />
epuizează însă într-o altă manieră,<br />
mai josnică, chiar dacă mult mai<br />
frecventă. Omul face timpul. După el<br />
poți regla ,,acele unui ceasornic’’, el<br />
a ajuns atotputernic deși puternic<br />
doar colectiv căci altfel mistuirea<br />
este certă, patima este devoratoare.<br />
Însă eul doar constată, fiind alăturat<br />
acestui concret din care nu se dezlipește.<br />
Realitatea e introdusă prin<br />
motive ale concretului, cauciucul,<br />
parfumul, naftalina, mirosuri banale,<br />
zilnice pe care le adulmecăm fără să<br />
conștientizăm că suntem dependenți<br />
de această realitate decadentă și<br />
interdependenți: ,,îmi înghesuie<br />
umbra între umerii lor/de-o simt că<br />
se-aprinde și fierbe,//de-o simt ca<br />
leșia trecând arzătoare, de-o simt<br />
volatilă de ei atârnând.’’ 19<br />
Comuniunea omului cu natura<br />
originară pare să fie scăparea<br />
definitivă a celui ce își<br />
conștientizează condiția efemeră în<br />
acest univers al cărui început și<br />
sfârșit nu pot fi datate, localizate de<br />
către coordonate cunoscute. În acest<br />
univers, se regăsește ,,izvorul meu de<br />
alcătuire’’, originea umanității<br />
învăluită în negura timpului<br />
nemăsurabil și în tot acest context<br />
,,rădăcina’’ contează, azvârlită fiind<br />
din ,,unghiul... cel mai înalt’’ și cert<br />
este că sfântă rămâne veșnicia<br />
posibilă în alte coordonate unde<br />
umanitatea își are ,,izvorul’’, adică<br />
din ,,țărmul celălalt’’, confirmând<br />
credința creștină despre originea<br />
sufletului și continuitatea acestuia<br />
după moarte, credință specifică unui<br />
ardelean și mult prea puternică în<br />
conștiința românească. Aceasta este<br />
o temă lirică frecventă în literatura<br />
noastră, dar Romulus Guga nu s-a<br />
oprit aici în abordarea temelor →<br />
LOREDAA DA<br />
19 Ibidem, p. 25
MICROPOEME<br />
Imperfecţiuni<br />
adunate grămadă…<br />
Autoportret!<br />
Ochii bătrânei<br />
faruri pe-o mare<br />
creaţă…<br />
Cronică vie<br />
Insomniile<br />
fiori sub lună plină<br />
fiinţa absorb<br />
Copilărie<br />
mugur de floare rară<br />
în pământ străin<br />
Susurul apei<br />
în munţii poveştilor…<br />
Ţară Română !<br />
Noaptea în ceaţă<br />
poveşti neterminate…<br />
Timp îngheţat.<br />
Obraz ivoriu<br />
diamant de lacrimă…<br />
Carte pierdută…<br />
Şuier de iarnă<br />
scâncet de plâns printre<br />
brazi<br />
Măcel de Crăciun…<br />
Ceaţă difuză<br />
şi drumul prin labirint…<br />
Tu, rătăcitor…<br />
Soarele cu dinţi<br />
solstiţiul de iarnă<br />
Crăciunul pe drum…<br />
Pleoapa zorilor<br />
eliberând Soarele<br />
umbre întoarnă<br />
Amurg de toamnă -<br />
vremea merelor coapte.<br />
Priveghi cu strămoşi...<br />
AICA FACIA<br />
_______________________________________________________________________________________________<br />
→<br />
preferate neamului de-a lungul<br />
omenirii și compoziția umană e<br />
istoriei literare, istoria, familia sau<br />
iubirea, moartea ca entitate dar și<br />
nașterea, sau stări precum singurătatea<br />
şi împlinirea sunt prezente în<br />
acest volum. Poate cea mai demonstrativă<br />
poezie a interesului<br />
poetului față de origini, Facerea<br />
lumii, dedicată ,,ție” 20 , în care<br />
sufletul și a sa îmbătrânire diferită<br />
față de cea trupească, iubirea<br />
percepută ca o relație a două spirite<br />
și trecerea mare pe care interiorul îl<br />
va experimenta fac subiectul<br />
poeziei care nu refuză repetarea<br />
motivului copacului sau a celui<br />
cromatic, albul. Îmbătrânirea<br />
inevitabilă provoacă tristețe, dar nu<br />
este cea care oprește împlinirea căci<br />
iubirea este cea mai prețioasă avere<br />
fără de valoare în ochii celor<br />
înnebuniți după materie... și aici<br />
Romulus Guga trasează clar și<br />
definitiv propria credință în bariera<br />
existentă între două entități opuse:<br />
materialul, carnea, bunurile,<br />
exteriorul și spiritualitatea,<br />
interiorul fiecare având un alt scop,<br />
un alt destin, o altă durată și<br />
lăsându-se altfel de descoperit.<br />
Acestea există de la facerea lumii și<br />
acolo trebuie să ne reîntoarcem de<br />
fiecare dată când nu le mai<br />
percepem rostul sau când nu le mai<br />
putem diferenția. Este un imbold<br />
simplu și onest, pe care poetul îl<br />
explică prin propria sa experiență,<br />
nimic mai credibil, mai adevărat în<br />
acest prezent în care ,,neînțelegerile<br />
lumilor’’ au puterea de a sfărâma tot<br />
ce a mai rămas sfânt. Acestea se<br />
descoperă și în ,,curgerea sălbatică a<br />
unei lumi pe lângă alta/ Ce niciodată<br />
nu se vor afla” 21 , din poezia<br />
următoare, Certitudine, având același<br />
grav subiect. A se nota în acest caz<br />
artificiul la care Guga apelează, atră-<br />
_____________________________________<br />
Romulus Guga şi Grigore Vieru,<br />
aprilie 1981, la aniversarea de 10<br />
ani de la apariţia revistei <strong>Vatra</strong><br />
gând atenția: deși titlul anunță ceva,<br />
primului vers îi este opus prin<br />
utilizarea adverbului ,,poate’’ chiar<br />
în repetiție și în versul al doilea sau<br />
chiar în strofa a doua. Interesul fiind<br />
captat, cititorul își scurge ochii minții<br />
pe cuvinte ale căror înțelesuri nu fac<br />
decât asocieri între pustietatea<br />
geroasă a sufletului în lipsa iubirii ce<br />
poate fi doar o plăsmuire, sau între<br />
acest chip iubit, lume și trandafiri.<br />
Astfel tot ce pare o certitudine se<br />
poate metamorfoza curând în ceva<br />
opus, demonstrând incapacitatea<br />
umană de a răspunde ,,da’’ în fața<br />
stabilității sentimentale, atât de<br />
necesare traiul concret. Romulus<br />
Guga insistă în epuizarea unor<br />
termeni ce-i devin suport tehnic în<br />
exprimarea ideilor filozofice despre<br />
viață și eternitate, iubire și reîntâlnire<br />
postumă, despre frumusețe și trecere,<br />
ș.a.. Atât timp cât sămânța și<br />
ecunoscut, poeziile imediate celor<br />
de curând amintite continuă<br />
filozofia, Guga fiind un mic maestru<br />
în jocul cuvintelor și al ideilor,<br />
marca predecesorilor fiind bine<br />
închegată în seva acestor rânduri,<br />
însă la alte cote... nu mai înalte, ci<br />
aparținătoare debutantului dornic în a<br />
“transfera” propria descoperire în<br />
mintea cititorului avizat și însetat de<br />
personale viziuni asupra intelectului<br />
şi sentimentalului artistului liric care,<br />
în acest caz, unește tot ceea ce în<br />
înseamnă spiritualitate de începuturi<br />
dar și de iubire, de împărtășirea<br />
existenței unice personale de cea a<br />
unui alt destin închis într-un alt trup.<br />
20 Ibidem, p. 65<br />
21 Idem.<br />
27
Dezvoltarea explozivă a ştiinţei<br />
şi tehnicii din secolul al XX-lea l-a<br />
înzestrat pe om cu instrumente care<br />
îi facilitează vederea, auzul şi<br />
mirosul; ajungând să sesizeze şi<br />
înşiruiri ale materiei pentru care nu<br />
posedă simţuri specifice înnăscute,<br />
cum ar fi undele electromagnetice<br />
emise de corp, folosind aparate care<br />
traduc caracteristicile respective în<br />
semnale familiare lui, de exemplu<br />
în semnale luminoase. Amplificarea<br />
capacităţii de a observa lumea<br />
înconjurătoare este proprie poeziei<br />
stănesciene, fiind vorba despre o<br />
„revoluţionare” 22 a percepţiei cu<br />
care s-au obişnuit poeţii tradiţionali.<br />
Sensibilitatea şi priceperea lui<br />
Nichita Stănescu în a-şi acutiza<br />
această sensibilitate prin intermediul<br />
intelectualizării reprezintă<br />
punctul de pornire a dinamicii<br />
poetului: simţurile îi sunt<br />
adolescentine şi matinale, percepţia<br />
este una gândită, culorile, sunetele,<br />
miresmele dar şi gusturile devin,<br />
datorită ecoului lor în conştiinţă,<br />
mai pregnante. În acest sens, putem<br />
aduce în discuţie poemul „Dimineaţă<br />
marină”: „Mă ridicam din<br />
somn ca din mare,/ scuturându-mi<br />
şuviţele căzute pe frunte, visele,/<br />
sprâncenele cristalizate de sare,/<br />
abisele.” Poetul foloseşte la<br />
maximum butonul care controlează<br />
amplificatorul de senzaţii, ne face<br />
să simţim, ca şi el de altfel,<br />
atingerea „umbrelor melodioase”<br />
ale plopilor, dar şi atingerea apelor<br />
somnului, o materie pe care niciun<br />
alt detector nu ar putea să o facă<br />
22 Alex. Ştefănescu, ichita Stănescu Îngerul<br />
cu o carte în mâini, Ed. Maşina de scris,<br />
Bucureşti, 1999, p. 23.<br />
simţită. Ni se relevă imaginea<br />
adânciturilor produse de razele care<br />
lovesc suprafaţa apei şi „scurgerea”<br />
de pe trupul personajului liric a<br />
ultimelor raze de adormire; această<br />
întreagă simfonie de senzaţii matinale<br />
este străbătută de o sclipire de<br />
inteligenţă, şi anume atribuirea unor<br />
intenţii jucăuşe lumii înconjurătoare.<br />
Fără a recurge la personificări<br />
propriu-zise, poetul lasă să se ivească<br />
doar pentru o clipă un ceva omenesc<br />
în elementele ambianţei, acel ceva<br />
complotând pentru trezirea<br />
adolescentului, pentru cucerirea lui 23 .<br />
Faptul că plopii îi ating umerii<br />
dinadins şi că apele somnului îl<br />
părăsesc geloase poate reprezenta<br />
proiecţii ale elanului său de a convoca<br />
întreaga lume la trăirea în comun a<br />
bucuriei de a exista, bucurie care se<br />
pare că îi inundă simţurile.<br />
Reprezentarea lui Nichita Stănescu<br />
este atât una senzorială cât şi<br />
senzuală, astfel încât, senzualitatea se<br />
defineşte prin voluptate, plăcerile<br />
fiind întotdeauna filtrate, până ajung<br />
în punctul maxim de purificare;<br />
poetul intensificând senzaţiile. El<br />
artificializează natura prin procedeul<br />
de extragere a esenţei, urmând<br />
modelul extragerii zahărului din<br />
produsele vegetale, iar senzaţiile sunt<br />
mai senzaţii decât în realitate 24 .<br />
Analizând poemul „Dimineaţă marină”,<br />
se poate constata că poetul întradevăr<br />
caută performanţa în materie<br />
de înregistrare, propunându-şi să<br />
înregistreze senzaţii, de altfel, foarte<br />
greu de înregistrat; nu găsim în poezia<br />
stănesciană triluri de păsări ori<br />
revărsări de lumină solară, reprezentând<br />
semnalele lumii înconjurătoare,<br />
ci observăm că poetul se simte atras<br />
de caracteristicile mai discrete ale<br />
realităţii. Un exemplu în acest sens ar<br />
fi perceperea mirosului straniu al unei<br />
femei nenăscute încă: „Laşi mirosul<br />
tău în aer/de metal şi de femeie,/şi de<br />
car încins pe lutul/al întinderii<br />
caldee/(...)”(***), poetul făcând trecerea<br />
de la realism la fantastic, deoarece<br />
realismul fiind accentuat insistent,<br />
alunecă întotdeauna în fantastic.<br />
Alex. Ştefănescu 25 observă că<br />
autorul „Necuvintelor” pare a fi<br />
conştient de anatomia corpului<br />
omenesc, decrierea acestuia<br />
nelemitându-se la ceea ce se vede, ci<br />
23 Ion Pop, ichita Stănescu – spaţiul şi măştile<br />
poeziei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1980, p. 36.<br />
24 Alex. Ştefănescu, op. cit., p. 25.<br />
25 Ibidem, ibidem.<br />
28<br />
acoperind şi ceea ce se cunoaşte. În<br />
perioada Renaşterii, oamenii de<br />
ştiinţă au considerat ca fiind o<br />
adevărată revoluţie dreptul de a<br />
diseca nenumărate cadavre pentru a<br />
afla cum arată în interior această<br />
maşinărie, numită corpul uman. Însă<br />
această revoluţie nu s-a răsfrânt şi în<br />
poezie, căci până în zilele noastre<br />
poeţii au faţă de corpul omenesc<br />
atitudinea unor călugări din Evul<br />
Mediu, şi anume de a-l socoti un<br />
subiect tabu, iar referirile legate de<br />
neuroni, ovare, acid gastric sau<br />
hormoni sunt cu totul evitate, cu<br />
toate că fiecare dintre aceste<br />
elemente, prin intermediul funcţiilor<br />
deţinute în organism ar putea, cu<br />
uşurinţă, deveni simboluri în poezie.<br />
Se pare că singurele simboluri de<br />
provenienţă anatomică admise de<br />
codul manierelor elegante ale<br />
poeţilor sunt cele transformate de<br />
multă vreme deja în pură convenţie,<br />
cum ar fi: sângele, inima sau ficatul.<br />
O explicaţie posibilă este faptul că<br />
„desfacerea” corpului omenesc în<br />
plan imaginar ar evoca desfacerea<br />
lui reală realizată în camere de<br />
tortură, în cursul accidentelor, pe<br />
masa de operaţii, iar nu mulţi scriitori<br />
se consideră într-atât de emancipaţi,<br />
de siguri de condiţia lor de<br />
intelectuali, încât să facă o distincţie<br />
clară între imaginaţie şi realitate.<br />
Pentru a putea depăşi restricţiile<br />
instituite de-a lungul timpului în<br />
reprezentarea corpului omenesc,<br />
trebuie să fii detaşat de amintirea<br />
suferinţelor de o diversitate diabolică,<br />
pe care oamenii le suportă, să<br />
nu le asociem automat cu imaginea<br />
structurii interne a organismului.<br />
Alex. Ştefănescu îl consideră pe<br />
Nichita Stănescu, în această privinţă,<br />
ca pe un om venit din viitor, dintr-o<br />
epocă în care s-a desfiinţat şi a fost<br />
lăsată uitării suferinţa fizică 26 .<br />
Stănescu reuşeşte să-şi decupleze<br />
orice instinct în timpul activităţii<br />
creatoare, nimeni şi nimic nu îl poate<br />
conturba; iar sub privirea lui serenă,<br />
zeiască, trupul fiinţei omeneşti se<br />
desprinde fără durere în părţile<br />
componente şi se recombină într-un<br />
mod fantezist. Astfel, tendoanele,<br />
sternul şi omoplaţii par simple<br />
elemente de construcţie la dispoziţia<br />
unui arhitect excentric, poetul<br />
folosindu-şi toate cunoştinţele din →<br />
Drd. ROMELIA POPP<br />
26 Alex. Ştefănescu, op. cit., p. 27.
Când pana devine neagră<br />
Nu lăsa praful să se aşterne peste<br />
mine<br />
şi-au lăsat alţii gândurile până mi s-a<br />
încovoiat spatele,<br />
îmi atârnă pământul de gât, cu toate<br />
durerile nespuse<br />
ca o piatră de moară suspendată de-o<br />
iubire neîmpărtăşită.<br />
numai tu îmi cunoşti aripile, numai<br />
tu le-ai văzut,<br />
mi le-au rupt ceilalţi, în grabă,<br />
preocupaţi de calea lor,<br />
nu mai sunt întreagă şi nu mai ştiu<br />
să râd.<br />
vezi pana neagră ce doarme sub<br />
talpa ta?<br />
e ultima urmă pe care-o las, să mă<br />
reconstruieşti,<br />
ridic-o, şterge cu ea pulberea, în adânc<br />
vei da de mine,<br />
ia-mă în palme şi scutură-mă de<br />
gândurile celor muţi<br />
zâmbeşte-mi, mi-e de-ajuns să mă<br />
liniştesc<br />
să fiu din nou răsăritul pe care-l aştepţi<br />
29<br />
azi nu știu cine sunt,<br />
poate sunt tu,<br />
umbra ta,<br />
ori un gând în pământ.<br />
lasă-mă așa.<br />
Scara<br />
Trecere<br />
La capătul scării e cerul,<br />
întins ca viţa-de-vie<br />
Azi e una dintre acele zile,<br />
de la o margine de vis<br />
în care mă poți căuta în pământ, până la închiderea orelor,<br />
mă duc să-mi odihnesc gândul, într-un zâmbet.<br />
naște prea mult haos sub ploaie. nicăieri nu sunt mai multe trepte<br />
azi degeaba mă strigi,<br />
de urcat<br />
am nisip în urechi<br />
ca pe scara care duce<br />
și pânză pe ochi.<br />
în ochiul copilului;<br />
nu încerca nici să mă vezi,<br />
el te ţine de mână<br />
azi sunt peste tot<br />
când plâng<br />
sau niciunde.<br />
RALUCA PAVEL<br />
________________________________________________________________________________________________<br />
→ cărţile de ştiinţă despre organism,<br />
lărgind viziunea asupra acestuia în<br />
comparaţie cu viziunea acreditată de<br />
poezia tradiţională. Cu toate acestea,<br />
informaţiile de ordin ştiinţific<br />
constituie doar un punct de plecare<br />
în vederea reconstituirii unui corp<br />
omenesc fabulos, fiind un exemplu<br />
clar de trecere de la realism la<br />
fantastic, precum şi de valorificare a<br />
cunoaşterii ştiinţifice în fabricarea<br />
unor himere.<br />
Dinamica onirică e aceea care invadează<br />
întreg spaţiul, reprezentarea<br />
rezultată şochează şi cititorul trebuie<br />
să se supună unui efort de adaptare<br />
la noua convenţie 27 ; este ca şi cum<br />
am fi ridicaţi la o mare altitudine şi<br />
am intra în panică imediat ce luăm<br />
contact cu aerul rarefiat şi puternic<br />
ozonat: „Alergând, alergând, mai<br />
adâncă-i mereu/urma-n pământ a<br />
piciorului meu/(...) Şi omoplatul se<br />
face/pală subţire de elicopter/ce senvârte,<br />
se-nvârte, se-nvârte, senvârte/dintr-o<br />
boltă în alta,/dintr-un<br />
cer în alt cer.” (Continuitate), sau<br />
„Alergam atât de repede, încât/mi-a<br />
rămas un ochi în urmă,/care singur<br />
m-a văzut/cum mă subţiam,/dungă<br />
mai întâi, linie apoi.../Nobil vid<br />
străbătând nimicul,/rapidă parte<br />
neexistândă/traversând moartea.”<br />
(Finiş) Această dinamică onirică<br />
necesită un oarecare timp de<br />
adaptare a simţurilor, a întregii<br />
fiinţe; însă după această perioadă de<br />
acomodare, începe să pară fadă<br />
<strong>veche</strong>a iconografie a trupului. Poetul<br />
propune recombinări fanteziste, însă<br />
27 Ion Pop, op. cit., p. 37.<br />
_____________________________<br />
acestea au la origine un impuls<br />
afectiv sau filozofic, care e descifrabil<br />
şi în acelaşi timp analizabil.<br />
Dorinţa de a zbura, pe care unii<br />
antropologi o explică printr-o<br />
amintire difuză păstrată în fiecare<br />
celulă a fiinţei noastre din vremea<br />
când Pământul era populat de către<br />
„strămoşii” noştri îndepărtaţi,<br />
păsările, ne urmăreşte şi în vis, iar<br />
faptul de a pătrunde într-un vehicul<br />
care zboară nu ne satisface integral<br />
această dorinţă secretă. Se poate că<br />
nu întâmplător în vis avem senzaţia<br />
că ne ridicăm de la pământ printr-un<br />
simplu act de voinţă, prin forţe<br />
proprii. Astfel, omoplatul care se<br />
transformă într-o pală subţire de<br />
elicopter se înscrie pe linia<br />
aşteptărilor obscure din subconştient,<br />
într-o combinaţie neobişnuită cu un<br />
element al tehnicii moderne de zbor.<br />
„Îmbrăţişarea cu coastele” din poemul<br />
Îmbrăţişarea satisface nevoia<br />
de-a mări gradul de intimitate al unei<br />
îmbrăţişări, care, deşi e una nefirească,<br />
în contextul acestei creaţii ni se<br />
pare cât se poate de firească. „Rămânerea<br />
unui ochi în urmă” are la origine,<br />
ca imagine, o dedublare specifică<br />
omului modern, o capacitate<br />
neobişnuită de a se privi „din afară”.<br />
Elementul anatomic cel mai des<br />
întâlnit în poezia stănesciană îl<br />
reprezintă scheletul, cu toate oasele<br />
care îl alcătuiesc; poetul depăşind o<br />
<strong>veche</strong> prejudecată, pretinzând din<br />
partea cititorilor să o depăşească la<br />
rândul lor, renunţând la antica<br />
asociere de idei dintre schelet şi<br />
moarte. Pentru poet osul, alături de<br />
stabilitatea sa minerală şi cu<br />
rezistenţa sa în timp, reprezintă un<br />
fel de esenţă de existenţă: „Până la<br />
urmă, rămâne doar osul;/ce-a fost<br />
mai străin, mai înlăuntrul<br />
meu/cuceriţi-l pe el, pe gloriosul/al<br />
cărnii şi-al vinelor drept<br />
dumnezeu/(...)/Până la urmă rămâne<br />
″a fi″/care-i alb, care are fibula<br />
ninsă.” (Cântec)<br />
Poetul înfăptuieşte toate aceste reforme<br />
cu o „siguranţă remarcabilă”<br />
28 , neafişând niciodată un aer vinovat<br />
sau timid, victorios ori eroic;<br />
oferă cititorului reprezentări stupefiante<br />
ale corpului omenesc, ca şi<br />
cum dintotdeauna ar fi scris în acest<br />
fel. Totul se întâmplă ca şi cum<br />
Nichita Stănescu ar beneficia de o<br />
protecţie magică, este ca şi cum s-ar<br />
afla într-un cu totul alt spaţiu decât<br />
cel al nostru.<br />
28 Alex. Ştefănescu, op. cit., p. 29.
Cronica ideilor<br />
(II)<br />
2)Peisagistica îşi aduce la rândul ei<br />
contribuţia la îmbogăţirea artei pe care<br />
Steinbeck o desfăşoară cu generozitate<br />
în romane şi nuvele, prin încântătoare<br />
tablouri: „Amurgul se întinse pornind<br />
de la zarea dinspre răsărit şi<br />
întunericul se revărsa asupra<br />
pământului pornind tot dinspre răsărit.<br />
Stelele amurgului scăpărară şi<br />
începură să sclipească în umbra<br />
înserării” (Fructele mâniei). Sau<br />
următorul tablou extras din romanul<br />
La răsărit de Eden: „Samuel Hamilton<br />
a călărit înapoi spre casă şi era o<br />
noapte atât de luminată de lună, încât<br />
dealurile păreau alcătuite din aceeaşi<br />
materie albă, prăfoasă, ca şi luna.<br />
Copacii şi pământul erau şterşi, tăcuţi,<br />
lipsiţi de atmosferă, morţi. Umbrele<br />
erau negre, fără nuanţă, iar locurile<br />
deschise erau albe, fără culoare”.<br />
3)Simbolistica<br />
Titlurile date de Steinbeck unora<br />
dintre scrierile sale demonstrează<br />
deopotrivă înclinaţia sa spre<br />
simbolistică şi spre poezie: Cuvântul<br />
Bătălia este luat din Paradisul pierdut<br />
al lui John Milton, Fructele mâniei<br />
sunt împrumutate dintr-un celebru<br />
cântec antisclavagist al poetei Julia<br />
Ward Howe, intitulat Imnul de luptă al<br />
republicii, La răsărit de Eden este luat<br />
din Facerea 3/24, Iarna vrajbei<br />
noastre din piesa shakespeariană<br />
Richard al III-lea I/1 etc.<br />
Dar nu numai atât. Însuşi romanul<br />
La răsărit de Eden, cartea lui Steinbeck<br />
cea mai îndrăgită de americanii<br />
anului 1952 (anul publicării ei) şi de<br />
cei din zilele noastre, nu este decât<br />
dezvoltarea artistică şi adaptarea la<br />
vremurile moderne a unui celebru<br />
simbol – fratricidul comis de Cain<br />
împotriva lui Abel.<br />
Exact cum spune Facerea, din cei<br />
doi gemeni – Caleb şi Aaron – doar<br />
primul va vedea Ţara Făgăduinţei (va<br />
trăi), cu toate că nu el era cel mai iubit de<br />
tatăl său. Dar tocmai această gelozie<br />
îndreptată împotriva fratelui mai frumos,<br />
mai sensibil şi mai iubit îl determină pe<br />
întreprinzătorul Caleb să-l ducă pe<br />
Aaron la bordelul condus de<br />
monstruoasa lor mamă, fapt care îi<br />
provoacă acestuia o atare durere şi<br />
repulsie (avea convingerea că mama lor<br />
îi părăsise îndată după naştere şi plecase<br />
pe coasta de Est), încât pe loc se<br />
înrolează în armata americană intrată în<br />
primul război mondial alături de Aliaţi,<br />
este trimis pe fronturile din Europa şi<br />
aici el îşi află liniştea şi împăcarea prin<br />
moarte.<br />
De fapt, toată tragedia din familia<br />
Trask – moartea lui Aaron, urmată de<br />
îmbolnăvirea şi moartea tatălui – nu este<br />
decât împlinirea destinului închis în<br />
cuvântul ebraic timshel, cuvânt care<br />
exprimă atitudinea omului faţă de păcat:<br />
nu cu sensul de promisiune – tu îl vei<br />
stăpâni, nici cu sensul de ordin – tu să-l<br />
stăpâneşti, ci cu sensul de alegere – tu îl<br />
poţi stăpâni!<br />
Este, de altminteri, sensul pe care,<br />
după ce au fost consultaţi în respectiva<br />
chestiune, înţelepţii chinezi i l-au desluşit<br />
lui Lee, bucătarul şi omul bun la toate<br />
din familia Trask; este sensul pe care<br />
deîndată îl preia şi Lee, căci – după cum<br />
i se destăinuie el lui Samuel Hamilton –<br />
în postura sa de „filosof care se pricepe<br />
să gătească” sau de „bucătar care ştie să<br />
gândească”, acest al treilea sens îl face să<br />
simtă „o dragoste nouă pentru acel<br />
instrument strălucitor, sufletul omenesc.<br />
Este un lucru frumos şi unic în univers.<br />
Este mereu atacat, dar niciodată distrus –<br />
pentru că tu poţi”; în sfârşit, este ultimul<br />
_________________________________<br />
30<br />
cuvânt pe care suferindul Adam îl<br />
şopteşte înainte de a-şi da duhul,<br />
cuvântul prin care – la rugămintea<br />
imperativă a lui Lee – el îi acordă lui<br />
Caleb binecuvântarea, pentru ca acesta<br />
să poată fi liber, complet despovărat de<br />
greșeala săvârşită.<br />
4)Limbajul utilizat de Steinbeck e<br />
deosebit de viu, plastic şi sugestiv, întrun<br />
cuvânt captivant. Poate şi datorită<br />
faptului că traducerea romanului<br />
Fructele mâniei, cu certitudine una din<br />
cărţile de referinţă ale scriitorului<br />
nostru („romanul dezmoşteniţilor<br />
Americii”), îi revine lui D. Mazilu, un<br />
excepţional traducător din limba<br />
engleză.<br />
Avem, astfel, plăcerea să ne<br />
dedulcim nu doar cu cuvinte şi expresii<br />
deosebit de savuroase, precum:<br />
întinsoare, cu ansâna, rântaş, dăulat, a<br />
năboi, a şopcăi, preţăluit, vorbe de<br />
clacă, a lua la refec, a-i merge buhul, a<br />
se lua în beţe etc., dar ne desfătăm şi cu<br />
aforisme de mare efect artistic şi<br />
stilistic: „Valoarea adevărată stă doar în<br />
mintea unică a individului”, „Toţi<br />
purtăm în noi o mlaştină secretă în care<br />
încolţeşte şi se dezvoltă răul şi lucrurile<br />
urâte”, „Oricât de slab şi de păcătos este<br />
un om, are în el atâtea păcate câte poate<br />
duce”, „Toate lucrurile măreţe şi<br />
preţioase sunt singuratice”, „Gradul<br />
insultei este invers proporţional cu<br />
inteligenţa”, „Banii fac bani”, „Banii nu<br />
numai că n-au suflet, dar n-au nici<br />
onoare, nici memorie” etc., ba chiar cu<br />
delicioase zicători cu rime: „Pruncul în<br />
necaz venit, fericirii e menit” şi<br />
„Pruncul născut în prea mare bucurie,<br />
bleg are să fie”.<br />
5)Personajele lui John Steinbeck<br />
sunt atât de bine individualizate, încât<br />
cu adevărat multe dintre ele au şansa să<br />
devină memorabile. În această categorie<br />
cu siguranţă intră maica şi fiul ei Tom<br />
Joad: mama în calitate de „stâlp al<br />
familiei”, care – îndeosebi după<br />
pornirea întregii familii în pribegie spre<br />
mult lăudata Californie – luptă din toate<br />
puterile pentru a-i hrăni pe toţi şi pentru<br />
a menţine unitatea clanului („Câtă<br />
vreme suntem împreună, obişnuia ea să<br />
spună, toţi cei vii, de nimic nu mi-e<br />
teamă, daʼ nu vreau nici în ruptul<br />
capului să văd că ne răzleţim”); Tom în<br />
calitate de luptător neînfricat pentru<br />
afirmarea demnităţii umane şi pentru<br />
asigurarea dreptului la viaţă şi la<br />
muncă. Îmboldit de atari năzuinţe, el nu<br />
ezită să se alăture răspopitului Jim Casy<br />
şi celorlalţi grevişti, care încercau pe<br />
această cale să contracareze ofensiva →<br />
GEORGE PETROVAI
tâlhărească a latifundiarilor<br />
californieni sprijiniţi de autorităţi, de<br />
reducere permanentă a mizerelor<br />
câştiguri realizate de pribegii flămânzi<br />
şi zdrenţăroşi. Pentru înfricoşarea<br />
greviştilor, împotriva lor sunt trimişi<br />
spărgătorii de grevă înarmaţi cu bâte.<br />
Jim Casy este omorât în încăierarea<br />
care urmează, iar Tom – lovit groaznic<br />
de un ciomăgar – izbuteşte să scape cu<br />
viaţă doar omorându-l pe agresor.<br />
Iar visul maichii de-a menţine<br />
unitatea familiei se destramă încetîncet,<br />
pe măsură ce unul câte unul<br />
părăsesc clanul: bunul şi buna mor pe<br />
drumul către însorita şi atât de<br />
neospitaliera Californie, fiul mai mare<br />
Noah este primul care-i părăseşte cu<br />
mult înainte de-a ajunge la destinaţie,<br />
vine apoi rândul nevolnicului Connie,<br />
soţul Trandafirului din Şaron, Tom la<br />
rândul lui este nevoit să se ascundă ca<br />
să nu fie prins şi să înfunde puşcăria<br />
pentru noua crimă comisă (fusese<br />
eliberat condiţional după prima), iar<br />
Al se căsătoreşte şi-şi anunţă părinţii<br />
că intenţionează să se angajeze la un<br />
garaj.<br />
În romanul La răsărit de Eden,<br />
Samuel Hamilton este unul din<br />
personajele principale spre care se<br />
îndreaptă întrega dragoste şi admiraţie<br />
a autorului.<br />
Fiind bunicul dinspre mamă al lui<br />
John Steinbeck, el ne este înfățișat ca<br />
un adevărat patriarh biblic și ca ˶un fel<br />
de geniu al comicului˝.<br />
Un alt geniu al comicului este Ethan<br />
Allen Hawley, personajul principal din<br />
Iarna vrajbei noastre, cel care-și<br />
alintă nevasta cu cele mai năstrușnice<br />
apelative (gândăcel, șoricel, floricică,<br />
delicatesă etc.) și care departe de-a fi<br />
˶un prostănac simpatic˝, manevrează<br />
într-un asemenea chip lucrurile încât<br />
devine proprietarul magazinului lui<br />
Marullo, unde făcea cam de toate –<br />
băiat de prăvălie, administrator și<br />
contabil, ba mai pune mâna și pe<br />
terenul lui Danny Taylor, prietenul din<br />
copilărie ajuns bețivul orașului, teren<br />
de-o importanță crucială pentru<br />
modernizarea localității, întrucât este<br />
singurul care se pretează la construirea<br />
unui aeroport.<br />
Ar mai fi de adăugat că asemenea<br />
lui Faulkner care-și plasează acțiunea<br />
multora dintre scrieri în ținutul<br />
imaginar numit de el Yoknapatawpha,<br />
John Steinbeck optează pentru Valea<br />
Salinas din California din Nord, locul<br />
lui de naștere.<br />
„Cartea de faţă înfăţişează, fără<br />
părtinire, prin intermediul personajelor<br />
ei, mecanismele vieţii noastre, neschimbate<br />
ca un mit.” mărturiseşte Ileana<br />
Vulpescu despre romanul De-amor,<br />
de-amar şi de inimă albastră, apărut la<br />
editura Tempus în 2005.<br />
Titlul incitant îndeamnă la lectură,<br />
conturând în acelaşi timp coordonatele<br />
sub care se va desfăşura destinul personajului<br />
principal: iubirea „acolo unde<br />
nu trebuie” şi tristeţea care o va însoţi,<br />
inevitabil. Fiică de ţărani săraci, cu mamă<br />
analfabetă, Argentina (Adelina) Boboc<br />
îşi depăşeşte din punct de vedere<br />
material şi social condiţia, ajungând un<br />
medic foarte bun. Inteligentă şi muncitoare,<br />
corectă şi nedorind să ajungă<br />
„în fruntea bucatelor” pentru că acolo<br />
„nu te pot împinge decât orgoliul şi<br />
datul din coate”, viaţa ei e - aşa cum<br />
mărturiseşte autoarea – „o viaţă obişnuită<br />
trăită de oameni într-o anumită epocă:<br />
nu e viaţa unor victime, e viaţa unor<br />
oameni care trăiesc normal atât cât pot<br />
să-şi permită într-o vreme anormală”<br />
Lait-motivul cărţii şi al vieţii personajului<br />
e dat de Scrisorile portugheze,<br />
lectură care o însoţeşte pe Argentina<br />
Boboc în timp: Seara, pe lângă<br />
orice altă lectură, citeam – a câta oară?<br />
– câteva fraze din Călugăriţa mea<br />
portugheză. Era ca o scurtă întâlnire cu<br />
o prietenă care ştia totul despre mine.<br />
Adolescentă, se îndrăgosteşte de<br />
vărul său, Gabriel, un băiat frumos,<br />
înalt, subţire, brun, cu un păr ca peria,<br />
cu ochi în care licărea un zâmbet ironic<br />
mereu, cu o faţă prelungă aşa cum<br />
aveam să văd în albumele cu pictori<br />
spanioli, cu nas fin, uşor acvilin, cu<br />
dinţi de un alb albăstrui, între buze bine<br />
conturate, sub o mustaţă neagră menită<br />
să le accentueze frumuseţea - dragoste<br />
imposibilă, mai întâi din cauza<br />
înrudirii, apoi din pricina aspectului<br />
fizic comun (făptura mea avea ceva<br />
greoi – se descrie personajul – de parcă<br />
nu mi s-ar fi desprins cum trebuie<br />
din pământ picioarele cu glesne otova<br />
şi de parcă sculptorul neştiut, care ne<br />
modelează cu totul, ar fi uitat să mai<br />
tragă o daltă–două obrajilor mei căzuţi).<br />
Conştientă că singurul lucru care<br />
îi oferă posibilitatea de a răzbate în<br />
viaţă este mintea ( Frumoasă nu eram,<br />
Gabriel nu mă băga în seamă, dar de<br />
trăit trebuia să trăiesc; şi să trăiesc de<br />
pe urma acelei minţi la care natura nu<br />
se calicise) şi munca stăruitoare, Adelina-Argentina<br />
porneşte la Bucureşti<br />
doar cu cinci ouă şi o fărâmă de brânză<br />
în traistă, pentru a se angaja ca infirmieră<br />
la Spitalul Militar. Felul în care<br />
evoluează destinul personajului ilustrează<br />
perfect concepţia populară că<br />
„nu aduce anul ce-aduce ceasul” – sau,<br />
după spusele personajului, „berzei<br />
chioare îi face Dumnezeu cuib” -<br />
povestea vieţii fiecăruia dintre noi<br />
stând sub semnul unor întâmplări<br />
aparent mărunte (gesturi, replici,<br />
atitudini, reacţii) care, însă, vor avea<br />
un rol decisiv în propria existenţă. O<br />
vizită de curtoazie făcută naşilor îi va<br />
oferi ocazia de a locui timp de doi ani<br />
într-o cameră de serviciu („un spaţiu<br />
al meu pe care nu-l împărţeam cu<br />
nimeni”) la familia Zamfirescu, anul<br />
morţii lui Shakespeare îl va aduce în<br />
viaţa Argentinei pe cel ce-i va fi<br />
mentor şi ocrotitor - generalul Olteanu<br />
(domnul General – cum îl numesc toţi,<br />
majuscula mărturisind stima pentru<br />
omul şi profesionistul Olteanu) şeful<br />
secţiei de Ortopedie a Spitalului<br />
Militar -, sinuciderea Luciei Cantemir<br />
o apropie de cel care-i va rămâne<br />
prieten pe viaţă, Costi Gheorghiu,<br />
dansul la care o invită Gelu, fratele ei,<br />
pentru a-i cunoaşte viitoarea soţie, i-l<br />
va aduce pe Iosif Iuga, căutarea unei<br />
scurteici pentru Maica o va pune faţă<br />
în faţă cu Claude Comăneanu. Astfel<br />
că destinul personajului principal pare<br />
să fie scris de oamenii care intră în<br />
viaţa ei – prieteni, mentori, iubiţi – şi<br />
rămân … pentru totdeauna.<br />
Printre mentorii Argentinei, se<br />
numără doamna Despina (profesoara<br />
de limba română din liceu), naşii săi<br />
(familia Iamandi), familia doctorilor<br />
Zamfirescu şi Domnul General.<br />
Doamna Despina se impune ca model<br />
pentru eleva de liceu prin profesionalism,<br />
corectitudine, atitudine, decenţă<br />
şi eleganţă, prin felul în care →<br />
CRISTIA BÎDIU<br />
31
→învăţătura ei trece dincolo de manual<br />
pregătindu-şi elevele pentru viaţă:<br />
Ca să fiţi pregătite pentru examenele<br />
pe care le veţi da în şcoală, în<br />
meseria voastră, în viaţă. Învăţaţi-vă<br />
să vă susţineţi punctele de vedere. u<br />
spuneţi „da” când gândiţi „nu”.<br />
Despre această profesoară cu har,<br />
personajul nostru afirmă: Doamna<br />
Despina, cu înfăţişarea ei desprinsă<br />
ca din cronici şi ca din frescele<br />
votive din biserici şi mănăstiri ne-a<br />
ctitorit sufletele, ni le-a-mpodobit cu<br />
tot ce era mai frumos în mintea şi-n<br />
sufletul ei. De la nimeni în viaţă nu<br />
am învăţat mai mult.<br />
Familia Iamandi (el-colonel, eaprofesoară<br />
de limba română şi limba<br />
latină) şi familia doctorilor Zamfirescu<br />
îi oferă posibilitatea de a învăţa o<br />
multitudine de lucruri, de la limba<br />
franceză – pe care aceştia o foloseau<br />
frecvent în conversaţiile dintre ei – la<br />
artă (iciun timp al vieţii mele n-a<br />
fost mai plin de învăţăminte şi denvăţătură<br />
decât orele de română cu<br />
doamna Despina şi decât cei doi ani<br />
petrecuţi în casa domnului şi doamnei<br />
şi-a domnului Zamfirescu. Ce<br />
mult am învăţat din albumele lor de<br />
artă şi câte frumuseţi am văzut! ).<br />
Domnul General – intuind calitatea<br />
umană şi profesională deosebită<br />
a Argentinei - este cel care-i va dirija<br />
cariera, trecând-o de la statutul de<br />
infirmieră la cel de soră medicală la<br />
sala de operaţii şi sprijinind-o atunci<br />
când e studentă la Medicină (Primul<br />
meu noroc în viaţă – se destăinuie ea<br />
soţiei Domnului General – mi-a venit<br />
de la Domnul General, soţul dumneavoastră.<br />
Fără sprijinul dumnealui<br />
n-ajungeam doctoriţă.).<br />
Deopotrivă mentor, prieten şi<br />
iubit îi este Claude Comăneanu, pe<br />
care-l cunoaşte în bazar, care o va<br />
ajuta cu bani de câte ori va avea<br />
nevoie, se va preocupa de cariera sa –<br />
datorită lui va ajunge asistent universitar<br />
- şi alături de care va trăi „marital”<br />
doi ani. Domnule Comă-neanu –<br />
îi mărturiseşte ea în ajunul plecării<br />
lui în Spania – aţi fost dascălul meu<br />
de frumuseţe şi de-nvăţătură despre<br />
bucuriile vieţii”. Claude se va dovedi<br />
şi el, asemenea tuturor oamenilor<br />
importanţi din viaţa Argentinei, o<br />
investiţie sufletească pe viaţă.<br />
Tot o investiţie pe viaţă va fi şi<br />
Costi Gheorghiu, prietenul şi fratele<br />
de cruce al Argentinei, ca şi Iosif<br />
Iuga cel care îi va vindeca trupul de<br />
dragostea pentru Gabriel şi sufletul<br />
de îndoieli şi complexe.<br />
Cu toate acestea, cel mai<br />
important mentor în viaţa Argentinei<br />
va fi mama sa care vorbea ca o femeie<br />
bătrână. Parcă se adunase în ea<br />
înţelepciune de veacuri şi ale cărei<br />
sfaturi vor deveni principii de viaţă<br />
pentru copila plecată de la sapă pentru<br />
a-şi face un rost la oraş.<br />
„E timpul timp şi e un timp al fiecăruia.<br />
Ultimul are şi început şi sfârşit.<br />
Pentru om – măcar aşa ne-nchipuim,<br />
adică doar pentru om – există o singură<br />
certitudine: sfârşitul”. Cu aceste cuvinte<br />
debutează romanul Ilenei Vulpescu,<br />
roman ce aşază din start destinul personajelor<br />
sale sub semnul fatidic al curgerii<br />
inexorabile a timpului, indiferent<br />
de dimensiunile sale. Pentru om – ne<br />
transmite mesajul textului – important e<br />
timpul lui, pentru că acela are un sfârşit<br />
spre care ne vom îndrepta, inevitabil.<br />
Important este ca atunci când aluneci<br />
spre final să nu trebuiască să te întrebi<br />
ce ai făcut cu el, cu timpul tău, mult,<br />
puţin atât cât ţi-a fost dat, să nu ţi se<br />
pară că s-a scurs în zadar. Iar Argentina<br />
îşi măsoară timpul prin oamenii care i-<br />
au marcat destinul şi prin ceea ce a<br />
reuşit să adune – nu din punct de vedere<br />
material, ci mai ales din punct de vedere<br />
spiritual - iubirea, prietenia, dragostea<br />
pentru părinţi, dragostea pentru frumos,<br />
dorinţa de a învăţa mereu ceva nou,<br />
ceea ce-i aliniază timpul personal la<br />
timpul marelui univers.<br />
Paralel cu timpul personal al<br />
Argentinei, este prezentat timpul unei<br />
ţări. De la cotele ce aduceau ţăranii la<br />
disperare, la felul în care se cocoţau unii<br />
în fruntea partidului, la practicile<br />
avansării în grad doar cu acordul „lor”,<br />
de la felul în care se iscodea în viaţa<br />
fiecăruia, la „preţul” libertăţii plătit nu<br />
numai în relaţii, ci şi în apartamente<br />
mobilate cu mobile stil sau case cu<br />
pereţii plini de opere de artă – timpul<br />
comunismului este surprins cu luciditate<br />
şi realism, nu rareori cu amărăciune.<br />
Ilustrativă în acest sens este „înnoirea<br />
comunistă a vocabularului” care<br />
privează verbul a interpreta „ de orice<br />
determinant, încărcându-l de un singur<br />
sens: a-i atribui cuiva intenţii<br />
duşmănoase la adresa noului regim”.<br />
Ce toate acestea, epoca postdecembristă<br />
pare mai amară (Există<br />
ziare – fiecare „independent” însă de<br />
cineva! – jucând fiecare după grupul<br />
de interese pe care-l reprezintă.<br />
Fiecare gazetă e montată ca o piesă<br />
de teatru. Ai dreptul de a manifesta: tu<br />
strigi, tu auzi. Magazinele sunt pline.<br />
Unii cumpără din ele, alţii se plimbă<br />
prin ele ca prin muzee./…/ poţi să ai<br />
tot ce pofteşti – bani să ai. Şi mai<br />
presus de orice – afară de zile, poţi<br />
cumpăra: conştiinţe, Justiţie, Poliţie,<br />
tot, tot.), tonul devine de-a dreptul<br />
cinic, iar dezamăgirea personajului<br />
este atenuată doar de mulţumirea că<br />
bătrâneţea nu-i va mai da mult timp<br />
(Mă bucur că sunt bătrână. – spune<br />
Argentina, în vremuri în care sufletul<br />
lumii este bolnav şi, după cum se vede,<br />
nici bogăţia nu-i este leac).<br />
Ca şi în celelalte romane ale<br />
Ilenei Vulpescu, viaţa năvăleşte prin<br />
fiecare pagină citită. Senzaţia de viu,<br />
de trăire deplină se naşte din<br />
surprinderea gesturilor, din pulsul<br />
amintirilor, din zâmbetul trist ascuns<br />
dincolo de cuvinte… Iar pentru a ne<br />
prinde în plasa scriiturii sale, autoarea<br />
nu caută eroi. Personajele sale sunt<br />
oameni obişnuiţi, mai puternici sau<br />
mai puţin puternici, mai răzbătători,<br />
sau mai plecaţi în faţa destinului, unii<br />
gata să se caţăre în frunte oricând şi<br />
cu orice preţ (lume talentată, care ştie<br />
să trăiască bine oricând), iar alţii<br />
pentru care nu e niciodată bine ( nu e<br />
niciodată şi timpul lor). Iar cititorul e<br />
prins de mrejele complicate ale vieţii,<br />
pe care simte că o cunoaşte, o<br />
recunoaşte…. şi de care îi e mereu dor.<br />
<strong>Final</strong>ul textului are ca fond sonor<br />
Anotimpurile lui Vivaldi. Ajunşi în<br />
ultimul anotimp, Costi şi Argentina îşi<br />
retrăiesc, cu seninătatea dată de<br />
apropierea sfârşitului, propriile…<br />
anotimpuri. Anotimpuri populate cu<br />
oameni şi sentimente, cu dorinţe şi<br />
tăceri… Ştiind amândoi că în lume<br />
numai vârstele omului se schimbă,<br />
restul se fardează, îşi doresc doar Să<br />
ne bucurăm că suntem pe picioarele<br />
noastre şi-n minţile noastre./…/ Să ne<br />
vedem cu puţinii prieteni care ne-au<br />
rămas./…/Să nu ne mai întristăm de<br />
spectacolul plin de pete al lumii. Să ne<br />
luminăm sufletele cât putem, în fiecare<br />
clipă.<br />
u să ne rupem de lume, ci să nu<br />
ne mai doară lumea…<br />
32
Cronica literară<br />
,,Şi Clujul m-a făcut al lui”<br />
(Horia Bădescu)<br />
Intrat, după cum mărturiseşte,<br />
acum o jumătate de veac, ,,pe porţile<br />
Clujului”, poetul Horia Bădescu<br />
(n.1943 în Aref, Argeş) a devenit un<br />
fiu al oraşului, s-a integrat perfect în<br />
spiritualitatea şi în viaţa culturală a<br />
urbei (gruparea echinoxistă): ,,Şi<br />
Clujul m-a făcut al lui….Mi-a dăruit<br />
un titlu universitar şi o viaţă bântuită<br />
şi răsfăţată de frumuseţea nebună a<br />
toamnelor sale, de lumina brumată a<br />
străzilor şi pieţelor, de amurgul portalurilor<br />
şi de magia locurilor unde<br />
se petreceau fabuloase întâmplări<br />
goliardice, mi-a dăruit misterul<br />
bibliotecilor şi miracolul prieteniei,<br />
iubirile şi tristeţile, casa mea şi pe<br />
toţi ai mei”.<br />
Horia Bădescu răsplăteşte la<br />
rândul lui oraşul care l-a adoptat cu<br />
,,truda unei vieţi, înscrisă într-un raft<br />
de cărţi”, cu ,,nespusa iubire”,<br />
concretizată omagial şi în volumul<br />
de poeme ,,E toamnă nebun de<br />
frumoasă la Cluj” (Editura EIKON,<br />
Cluj-Napoca, 2011).<br />
Regăsim în aceste poezii o sinteză<br />
a modalităţilor lirice preferate ale<br />
poetului, a temelor abordate în<br />
precedentele lui volume.<br />
Evidentă e tonalitatea melancolică<br />
a acestor poeme, iubirea pentru<br />
oraşul de pe Someşul Mic, ambele<br />
aspecte fiind exprimate printr-o<br />
privire retrospectivă, asociată curgerii<br />
neostoite a timpului, provocată<br />
mereu de contemplarea cadrului<br />
natural urban. O consecinţă a acestui<br />
ultim aspect fiind şi prezenţa multor<br />
secvenţe de pastel spiritualizat, cum<br />
remarca Eugen Simion analizând<br />
poezia lui Horia Bădescu şi a unor<br />
suavităţi licenţioase foarte rafinate<br />
(,,Baladă goliardică”, ,,Balada<br />
preafrumoaselor roşcate”, ,,Balada<br />
gureşei Coquette”).<br />
Faptul biografic se topeşte în<br />
nostalgiile reîntoarcerii spre o altă<br />
vârstă: ,,Despre el vorbeşti/ca despre<br />
locul naşterii tale./Tânăr fiind,/te-a<br />
învăluit cu dulcea otravă/ a cărţii.”<br />
…,,pe străzile lui sufletul tău/a<br />
gemut de iubire” (,,Cluj”). Treptele<br />
biografiei, paşi ai formării personalităţii<br />
poetului sunt însoţiţi de boema<br />
tinereţii, fie cea studenţească:<br />
,,amintiţi-vă spuma halbei de bere,/<br />
amintiţi-vă poemul nebun…/ când<br />
ploile scandează pe turle limba<br />
română:/ ah, filologi zvăpăiaţi de la<br />
Cluj!”(,,Baladă studenţească”), fie cea<br />
a maturităţii, când boema era în mod<br />
indirect o stare de protest: ,,eram acei<br />
ce nu voiau să moară”, un mod de<br />
păstrare a identităţii interioare: ,,Eram<br />
acolo, dăruiţi de vis,”/scârbiţi de timp<br />
şi limpeziţi de viaţă,”(,,Balada crâşmei<br />
lui Mongolu”).<br />
Poetul, în compania altor ,,frumoşi<br />
nebuni ai marilor oraşe”, preferă<br />
retragerea la ,,crâşma lui Mongolu” şi<br />
ca un gest de sfidare a unui timp istoric<br />
potrivnic, acolo speranţa scăldată în<br />
alcool fiind plonjată în viitor:<br />
,,rumegând o altă zi” (,,Balada<br />
galeşelor boloboace”).<br />
Boema acoolică sau delicatele portrete<br />
licenţioase, amintind de François<br />
Villon, Miron Radu Paraschivescu sau<br />
Emil Brumaru, sunt doar pretexte<br />
pentru exprimarea unei obsesive teme,<br />
cea a timpului: ,,Şi toate s-au dus…Ce<br />
să-i faci?” (,,Baladă goliardică”);<br />
,,Târziile amiezi peste cetate/ târzie<br />
vară şi târzii şi noi./ Nu simţi<br />
adulmecându-ne din spate/înfometaţiiamurgului<br />
copoi?”(,,Târzie”).<br />
Ireversibilitatea timpului prilejuieşte<br />
meditaţia gravă despre moarte: ,,ascult<br />
cum sub Feleac coseşte moarte”<br />
(,,Târzie”); ,,tot mai aproape suntem<br />
c-o umbră de amurg”; ,,tot mai aproape<br />
suntem c-o vorbă de tăcere.” (,,Tot mai<br />
încet”). Opt dintre poeziile volumului<br />
conţin în titlurile lor cuvântul ,,baladă”.<br />
Atmosfera baladescă accentuează<br />
nostalgiile, iar secvenţele de pastel<br />
cu sugestii pillatiene, amintesc de jurnalul<br />
liric din volumul ,,Anotimpurile”<br />
_____________________________________________________________________________<br />
(Editura ,,Dacia”, Cluj-Napoca,<br />
1987). Recunoaştem mici punctări<br />
blagiene sau stări serafice din<br />
sonetele rilkeene.<br />
O ,,vară de noiembrie” blagiană<br />
domină poemele erotice. Imaginea<br />
anotimpului autumnal calmează într-o<br />
lentă decantare erosul: ,,Nu oboseala<br />
toamnei, ci avântul/iubirii care încă<br />
ne susţine;/ apropie-ţi de inimă<br />
cuvântul/ prin care mai ajung până la<br />
tine!” (,,Sonet”). Regretele după anii<br />
trecuţi: ,,e timp să punem iarăşi la<br />
socoteală toate/câte puteau să fie şi se<br />
vor vremui” (,,Balada toamnelor<br />
târzii”), concluzionează viaţa<br />
asemenea lui Octavian Goga, în<br />
poezia ,,Cântă moarte”: ,,Nu câte-au<br />
fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi<br />
putut să fie”.<br />
Poetul e în postura unui Orfeu,<br />
călător, nu prin Hades, ci printr-un<br />
spaţiu drag, care l-a adoptat, i-a oferit<br />
totul, iar Euridice, după care va<br />
întoarce capul, este tinereţea lui,<br />
pierdută definitiv, mutată în<br />
melancolice şi nostalgice amintiri:<br />
,,Târziile amiezi peste cetate,/ târzie<br />
vara şi târzii şi noi” (,,Târzie”).<br />
Reîntoarcerea nefiind posibilă, eul<br />
liric îşi acceptă însingurarea: ,,să fii<br />
singur cu carnea şi oasele tale,”<br />
(,,Nox”).<br />
Impresionează sinceritatea trăirilor:<br />
,,Să punem sufletele în pahar!”<br />
(,,Scrisoare către Teohar”), încastrarea<br />
evenimentului autobiografic în<br />
durata temporală, de unde regretul<br />
prea rapidei treceri: ,,Mergi încet,/<br />
vorbeşte,/ rostogoleşte cuvinte în<br />
calea/ neantului!” (,,Lied”).<br />
IO RADU ZĂGREAU<br />
33
Critic şi istoric literar de vocaţie,<br />
Mircea Dinutz şi-a exersat în ultimii<br />
ani condeiul şi ca publicist, însemnările<br />
sale gazetăreşti reunindu-le mai întâi în<br />
volumul Tablete de duminică (Editura<br />
Pallas, Focşani, 2008), iar acum câteva<br />
zile, ca semn de nou an, într-o carte<br />
similară, D’ale democraţiei. Editoriale.<br />
Tablete de toată ziua (Editura Nico,<br />
Târgu-Mureş, <strong>2012</strong>).<br />
Aşa cum sugerează şi titlul, tabletele<br />
sunt dublate de această dată de<br />
editoriale, şi unele şi altele fiind rodul<br />
trudei sale din ultimii patru ani, mai<br />
exact din ianuarie 2008, de când se află<br />
la cârma invidiatei reviste „Pro<br />
Saeculum”, pe care a reuşit, fără nicio<br />
recompensă materială, să o impună în<br />
elita publicaţiilor literare româneşti,<br />
reunind în preajma sa nume importante<br />
ale literaturii şi culturii contemporane.<br />
Neagreând în niciun fel ideea de<br />
Centru, scriitorul focşănean acordă, încă<br />
de la primele pagini, o atenţie aparte<br />
conflictului Capitală-Provincie, dovedindu-se<br />
nu doar un fin observator al<br />
pulsului societăţii româneşti postrevoluţionare,<br />
ci şi un promotor şi un susţinător<br />
constant al valorilor autohtone,<br />
indiferent că ele se manifestă în sfera<br />
politicului, socialului sau a literaturii.<br />
Mai aproape de preocupările şi de sufletul<br />
său, subiectele din această ultimă<br />
categorie ocupă locul central în prima<br />
secvenţă, Editoriale, dar nu sunt excluse<br />
şi altele, întrucât, cum însuşi mărturiseşte<br />
în Scurtă invitaţie... la spectacol!,<br />
„tarele noastre sociale şi politice,<br />
cu efecte devastatoare în plan moral, au<br />
generat o stare de împovărătoare confuzie<br />
(aş spune, fără precedent) între<br />
valoare şi nonvaloare, între gunoaie,<br />
deşeuri şi toxine, pe de o parte, şi<br />
valorile tradiţionale (onestitate, loialitate,<br />
solidaritate, dragoste de neam şi ţară)<br />
abandonate cu dezgust, pentru că nu<br />
sunt lucrative, dar clamate sforăitor, ori<br />
de câte ori este necesar ca unii sau alţii<br />
să-şi primenească imaginea publică”.<br />
Nu întâmplător, suita editorialelor se<br />
deschide cu cel intitulat Spiritul solidarităţii<br />
– (încă) o valoare pierdută?!,<br />
autorul fiind conştient că acum, când<br />
„statutul de scriitor a fost grav afectat,<br />
fiind ignorat şi marginalizat, acum când<br />
scriitorimea ar avea nevoie, mai mult<br />
decât oricând, de o poziţie comună fermă,<br />
pentru a mai putea spera în recuperarea<br />
demnităţii pierdute”, solidaritatea<br />
ar trebui să fie o stare de spirit care<br />
să ne înalţe „deasupra individualismului<br />
sălbatic” şi să ne unească în „faţa unei<br />
realităţi agresive şi neiertătoare, a unei<br />
societăţi ingrate şi inechitabile, pentru a<br />
rezista în numele unor valori etice şi<br />
estetice în care, naivul de mine, alături de<br />
alţii, fireşte, continui să cred”.<br />
Un motiv în plus ca să militeze pentru<br />
acea „floare rară” care e în ziua de azi vocaţia<br />
prieteniei, pentru evitarea confuziilor<br />
date de cantitatea operei şi reaşezarea<br />
valorilor acolo unde le e locul, uzurpat în<br />
ultimii ani de nonvalori şi de contramodele,<br />
pentru eliminarea discriminărilor<br />
aşa-ziselor centre de validare şi recunoaşterea<br />
rolului jucat de scriitorii şi<br />
criticii din afara Bucureştiului, pentru<br />
renunţarea la inflaţia de elogii şi de premii<br />
acordate cui vrei şi cui nu vrei, ce au<br />
condus la degradarea „instituţiei premiilor<br />
literare”… şi înşiruirea ar putea continua.<br />
Remarcabile în acest sens sunt demersul<br />
pentru încetarea anatemizării scriitorului<br />
Paul Goma, acest „neîmblânzit cavaler în<br />
slujba adevărului spus cu orice preţ”, şi<br />
pentru mai dreapta judecată a operei lui<br />
Mircea Cărtărescu, nu de puţine ori superelogiată<br />
chiar şi în cazul cărţilor comerciale<br />
ori a acelei părţi a scrierilor sale care<br />
„nu se ridică la nivelul resurselor sale<br />
(native şi, mai ales, dobândite)”. Lucru<br />
valabil şi în cazul lui Adrian Păunescu, a<br />
cărui posteritate o priveşte cu detaşare,<br />
ironizând „adulatorii de serviciu” şi punctând<br />
„partea rezistentă a creaţiei sale (de<br />
omologat), singura care-i asigură un loc<br />
onorabil pe podium”.<br />
Sigur, o contribuţie la limpezirea hăţişurilor<br />
literaturii contemporane şi nu numai<br />
ar trebui să o aibă criticii, convingerea<br />
sa fiind că „în realitate, critica practicată<br />
în afara Bucureştiului a avut un rol mult<br />
mai important decât se crede la o privire<br />
razant-discreţionară”, argumentele oferite<br />
în editorialul De unde ne vin criticii? fiind<br />
mai mult decât convingătoare.<br />
Tonul voit sobru şi supravegheat din e-<br />
ditoriale devine dintr-odată mai vioi şi<br />
pamfletar în cea de a doua secvenţă a cărţii,<br />
Tablete de toată ziua, împărţită la rândul<br />
ei în două secvenţe distincte: De-ale<br />
noastre, de-ale lumii şi De-ale politicii.<br />
Surprins el însuşi că abordează şi<br />
pamfletul, Mircea Dinutz are ochi pentru<br />
toate. Observă, notează, analizează,<br />
judecă, dar cel mai adesea se întreabă,<br />
năucit la rându-i de ceea ce întâlneşte în<br />
jurul său: „Cui convine amestecul, la fel<br />
de indigerabil, între valoare şi nonvaloare?<br />
Toţi, mai bine zis toţi cei care au<br />
posibilităţi materiale şi doresc acest lucru,<br />
pot deveni studenţi, licenţiaţi, masteranzi,<br />
ba chiar şi doctori, de ce nu? Realitatea<br />
e mai năucitoare decât orice imaginaţie:<br />
cu sau fără potenţe intelectuale,<br />
cu sau fără diligenţă în pregătirea de specialitate,<br />
cu sau fără o motivaţie civică şi<br />
morală, oricine poate deveni orice!”<br />
Averea, de altfel, a ajuns, după cum<br />
constată, „să fie sinonimă cu valoarea<br />
personală, niciun alt criteriu nefiind atât<br />
de funcţional”. Iar de aici până la becalizarea<br />
şi ţigăneala naţiei nu mai e decât<br />
un pas, în parte deja făcut, „politica lui<br />
cel mai... şi cea mai” fiind la ordinea<br />
zilei.<br />
Criza morală în care ne zbatem de ani<br />
buni are adânci rădăcini în toate<br />
domeniile, inclusiv în cel în care şi-a<br />
exersat profesia de bază şi pe care nu<br />
evită să-l taxeze cu opiniile sale tăioase:<br />
„Desfiinţarea concursurilor, a competiţiilor<br />
oneste care să cearnă – din start –<br />
valorile de nonvalori, în multe dintre<br />
facultăţile din ţară, va avea efecte catastrofice,<br />
pe termen lung, pentru România.<br />
Cui convine această situaţie? Mă tem că<br />
e o interogaţie ce-şi conţine răspunsul.<br />
Ce (mai) poate face cultura într-o asemenea<br />
lume ce şi-a pierdut, în bună<br />
măsură, reperele morale fundamentale?!<br />
Ar avea ceva sorţi de izbândă, dacă am<br />
putea delimita corect graniţele dintre<br />
cultura majoră, cultura minoră şi subcultură.<br />
Am cunoscut mulţi oameni care<br />
nu-şi atribuie neapărat calitatea de intelectual<br />
(iată un concept niciodată lămurit<br />
pe deplin), dar care resping, în virtutea<br />
bunului-simţ, manelele şi, în general,<br />
muzica hibridată monstruos (lăutărească,<br />
folclorică, orientală). Nu sunt (însă) capabili<br />
să-şi motiveze opţiunile, consecinţă<br />
a unei intuiţii arbitrare, fără acces la<br />
sensul spiritual prezent în forma operei<br />
de artă (în accepţie hegeliană).”<br />
Urmărind ţinte precise, din rândul<br />
cărora nu lipsesc guvernanţii şi<br />
preşedinţia, Mircea Dinutz se războieşte<br />
caragialean cu „fariseii, farsorii, idolii<br />
falşi, protagoniştii rasaţi ai imbecilităţii<br />
fudule”, transformând diatriba sa într-o<br />
lecţie de morală, de care ar trebui să<br />
ţinem cont, fie şi numai pentru a da<br />
dovadă că suntem solidari cu demersul<br />
său şi că ne pasă.<br />
În această oază de râsu’-plânsu’ şi<br />
dezamăgire constantă, o notă discordantă<br />
face tableta Instantaneu, o proză, în fapt,<br />
pe cât de scurtă şi de tragică, pe atât de<br />
edificatoare în ce priveşte valenţele<br />
ascunse ale poetului şi prozatorului care<br />
ar trebui, mai devreme sau mai târziu, să<br />
se ia în seamă.<br />
COREL GALBE<br />
34
OCTAVIA CURPAŞ, reporter<br />
în patria din suflet şi cuvinte<br />
Căutător de sine şi de noi<br />
frumuseţi prin lumea cea mare, mai<br />
tânărul meu prieten şi coleg de<br />
breaslă Octavian Curpaş s-a născut<br />
în România, în august 1972, la<br />
Oradea. Scriitor, publicist de vocaţie<br />
şi jurnalist (cu studii superioare în<br />
jurnalism, ştiinţe juridice şi business<br />
internaţional), a profesat o vreme la<br />
un cotidian din ţară, apoi, în 1997, a<br />
ajuns în California, unde a rămas<br />
vreme de opt ani. Din martie 2005,<br />
căsătorit cu Roxana, o frumoasă<br />
româncă, asistent medical, s-a<br />
stabilit în oraşul Surprise, din<br />
Arizona, SUA, unde familia – care,<br />
între timp, s-a mărit, prin sosirea pe<br />
lume a micuţei Janice – şi-a deschis<br />
propriul bussines în domeniul<br />
imobiliar.<br />
„Octavian Curpaş este un nume<br />
important al presei zilelor noastre” –<br />
apreciază scriitoarea Vavila Popovici,<br />
din Raleigh – orth Carolina<br />
(o venerabilă româncă, a cărei<br />
biografie este legată inclusiv de<br />
Liceul de fete – actualmente „Unirea”<br />
– din Târgu-Mureş). „Scrie cu<br />
har şi dăruire la multe publicaţii din<br />
Statele Unite, dar şi din România;<br />
este redactor la «Gândacul de<br />
Colorado» şi «Phoenix Magazine».<br />
Întotdeauna mi-am imaginat<br />
jurnalistul ca un iubitor de literatură<br />
şi oameni, cu un caracter frumos, cu<br />
dragoste de meserie, acea emulaţie<br />
scriitoricească, chemare, talent,<br />
spirit de observaţie şi de dreptate,<br />
dragoste pentru tot ce este în jurul<br />
său. Am crezut şi cred că jurnalistul<br />
nu trebuie să se lase păcălit de<br />
aparenţe sau de intervenţii – continuă<br />
doamna Vavila Popovici -, să aibă<br />
discernământ în ceea ce vede, aude şi<br />
scrie; să fie cinstit faţă de sine, adică<br />
faţă de gândirea şi judecata sa, cinstit<br />
şi faţă de cel care greşeşte, şi căruia îi<br />
sare în ajutor cu deschiderea judecăţii<br />
sale, expusă în cuvinte, pe pagina unui<br />
ziar; să-i lipsească îngâmfarea,<br />
aroganţa, dar să fie integru, tranşant; să<br />
aibă demnitate, să nu se lase ispitit de<br />
provocări, insulte; să aibă umor,<br />
desigur numai în situatii posibile, acel<br />
umor specific spiritului românesc, cu<br />
care poate descreţi frunţile cititorilor,<br />
încruntate din cauza provocărilor<br />
cotidiene ale vietii; să nu fie<br />
ranchiunos, ci prietenos, şi să admită<br />
cu seninătate că şi el poate greşi; să<br />
ştie să-şi ceară, în această situaţie,<br />
scuzele necesare; să fie îndrăzneţ,<br />
curajos şi cu iubire de Dumnezeu;<br />
articolul lui să fie concis, adică să aibă<br />
maximum de informaţie cu minimum<br />
de cuvinte. Cam multe cerinţe şi,<br />
totuşi, pentru o atât de frumoasă<br />
carieră, merită să cauţi aceste calităţi în<br />
sufletul tău şi să le scoţi la suprafaţă,<br />
să le cizelezi, pentru binele oamenilor,<br />
al societăţii în care trăim. Toate aceste<br />
calităţi le-am descoperit la Octavian<br />
Curpaş.”<br />
Recent, Octavian Curpaş – Tavi,<br />
cum îi spunem noi, prietenii - mi-a<br />
trimis online cea mai recentă carte a<br />
sa: „EXILUL ROMÂNESC LA<br />
MIJLOC DE SECOL XX.<br />
Un altfel de «paşoptişti» români în<br />
Franţa, Canada şi Statele Unite”,<br />
Editura „Anthem”, Arizona, SUA,<br />
octombrie 2011.<br />
_______________________________<br />
35<br />
O adevărată „saga”, tulburătoare, a<br />
exilului românesc, scrisă cu talent,<br />
forţă, emoţie, cu un condei viguros,<br />
de gazetar experimentat, care a văzut<br />
şi a pătimit multe, care a scris şi scrie<br />
despre oameni, fapte, întâmplări cu<br />
acea atât de rară, exemplară,<br />
principialitate, cu fair-play faţă de<br />
subiecţi, dar mai ales, cu vizibilă,<br />
infinită iubire faţă de… aproapele<br />
său. Cartea este prefaţată de un om al<br />
literelor „pe măsură” – nici nu se<br />
putea altfel! - nimeni alta decât<br />
Cezarina Adamescu, excepţional<br />
cronicar literar, sensibilă poetă,<br />
prozatoare şi dramaturg. „Un mozaic<br />
de trăiri autentice răsfrânte în<br />
amintiri” – îşi intitulează prietena<br />
mea rândurile ce deschid cartea<br />
acestui reporter în patria din suflet şi<br />
cuvinte.<br />
„Când începi să răsfoieşti o carte<br />
– scrie Cezarina -, o lume fascinantă<br />
ţi se dezvăluie treptat şi tu eşti poftit<br />
să pătrunzi în ea, pe măsură ce filele<br />
se întorc parcă singure. Ochiul atent<br />
al scriitorului surprinde instantaneu<br />
faţetele realităţii. (…) Autorul este un<br />
documentarist de elită, furnizând cu<br />
minuţie, amănunte spaţio-temporale,<br />
despre locurile descrise şi contextul<br />
istoric în care s-au dezvoltat.<br />
Intertextualitatea este o modalitate<br />
intrinsecă acestui fel de scriere.<br />
Ineditul povestirilor este, de<br />
asemenea, specific acestui autor,<br />
necăutat cu tot dinadinsul, dar care<br />
decurge firesc din arta şi din crezul<br />
său artistic. Cadrul este, desigur,<br />
lumea nouă, unde viaţa este atât de<br />
trepidantă şi unde primează aspectul<br />
material al existenţei. Nu numai<br />
oameni şi locuri descrie Octavian<br />
Curpaş – având ca pretext amintirile<br />
lui Nea Mitică – de fapt, Dumitru<br />
Sinu, octogenar stabilit în<br />
America, dar şi evenimente de<br />
excepţie de la mijlocul veacului<br />
trecut, petrecute în Oraşul Luminilor<br />
şi care au avut ca participanţi figuri<br />
ilustre ale diasporei româneşti, integrate<br />
perfect în atmosfera pariziană.<br />
Astfel, a fost Festival românesc de<br />
Ziua Mamei – Sala Odeon din Paris.<br />
Iată cum evocă Octavian Curpaş, prin<br />
vocea personajului său, nea Mitică,<br />
acest eveniment deosebit:<br />
„Comunitatea românească din Parisul<br />
anului 1950 a avut parte de un<br />
eveniment deosebit de emoţionant:<br />
într-un cadru festiv, Sala Odeon a<br />
reunit, de Ziua Mamei, →<br />
MARIAA CRISTESCU
un mare număr de emigranţi români<br />
aflaţi la Paris: personalităţi de marcă<br />
ale diasporei române, ca Mircea<br />
Eliade, Neagu Djuvara şi alţi<br />
învăţaţi şi foşti oameni politici,<br />
români din toate sferele sociale, de<br />
toate categoriile şi toate confesiunile<br />
religioase: „Dar cine n-a fost? – şi-a<br />
reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu.<br />
Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti,<br />
liberali, foşti legionari – o adunare<br />
impresionantă de români aflaţi în<br />
afara graniţelor şi care, în acea zi<br />
memorabilă, au petrecut împreună<br />
momente de neuitat”. Nea Mitică,<br />
„român hotărât şi descurcăreţ”, este<br />
un personaj foarte interesant şi<br />
convorbirile cu el iau aspectul unor<br />
călătorii de agrement prin lume, cu<br />
lume pestriţă şi locuri pitoreşti. (…)<br />
Personajul Nea Mitică este un<br />
pretext pentru prezentarea unor<br />
aspecte ale vieţii economice, sociale<br />
şi culturale ale societăţii occidentale.<br />
Prozele sunt fragmentate în mici<br />
capitole, cărora autorul le-a dat câte<br />
un subtitlu, pentru a sublinia<br />
esenţialul, mesajul transmis<br />
cititorului. E un procedeu jurnalistic<br />
destul de răspândit. Simplele<br />
pretexte de conversaţie devin, sub<br />
pana autorului, poveşti de viaţă<br />
inedite, foarte interesante, aproape<br />
emblematice, despre viaţa şi<br />
experienţa celor care se hotărăsc să<br />
plece în exil şi să-şi făurească alt<br />
destin. Desprinderea de «grădina<br />
dulce» în care a văzut lumina este,<br />
pentru fiecare, destul de dureroasă.<br />
Ca element comun pentru cei din<br />
diaspora (nici nu se putea altfel!)<br />
este dorul măcinator de suflet, care<br />
provoacă arşiţe mai usturătoare<br />
decât suliţele de pe cer. (…) Dar<br />
rănile lăuntrice nu se văd. Ele<br />
transpar însă, uneori în chip<br />
neaşteptat, de regulă, în faţa unor<br />
necunoscuţi, a unor trecători grăbiţi,<br />
care slujesc drept duhovnici,<br />
confesori sau prieteni ocazionali, în<br />
faţa cărora e mai lesne să-ţi<br />
radiografiezi sufletul. Cei care le<br />
primesc le iau cu ei ca pe un bagaj<br />
străin, ajuns niciodată la destinaţie.<br />
Poveşti în poveste. Poveşti de viaţă.<br />
Frânturi, crâmpeie de soartă. Averi<br />
neimpozitabile, comori de suflet.<br />
Împărtăşite, înjumătăţite, frânte<br />
precum pâinea la Cina din<br />
urmă, neorânduite, nestivuite,<br />
întâmplări de-a valma, care-ţi<br />
populează sufletul. Relatându-le, îţi<br />
uşurezi inima şi trupul. Statura ţi se<br />
îndreaptă, umerii nu mai par<br />
încovoiaţi. (…) Răsfoind aceste file de<br />
trecut, observi că ele, pe undeva, se<br />
aseamănă, au aproximativ aceleaşi<br />
elemente: naşterea într-un sat, loc<br />
neapărat mioritic, zbaterea pentru a-şi<br />
făuri un destin, hotarârea (grea) de a<br />
părăsi locul, casa, oamenii (lucrul cel<br />
mai dureros!) - înstrăinarea -, dorul,<br />
închegarea unui alt destin şi, de cele<br />
mai multe ori, reîntoarcerea – atunci<br />
când nu mai e chip de trăit din pricina<br />
mrejelor dorului. (…) Cu toate<br />
inconvenientele unui regim auster de<br />
viaţă, cum s-ar mai reîntoarce, să-şi<br />
afle sfârşitul lângă oasele străbunilor!<br />
Nu sunt vorbe în vânt. Sunt mărturii.<br />
Mărturii zguduitoare, pilduitoare. Puse<br />
în gura personajelor reale, poveştile,<br />
întâmplările, subiective, desigur,<br />
capătă o aură tragică, pentru că<br />
protagoniştii nu se pot detaşa. Aici e<br />
nevoie de iscusinţa autorului,<br />
canalizată pe subiect, la care se mai<br />
adaugă şi travaliul fanteziei acestuia,<br />
ori al altor personaje care intervin în<br />
poveste, fie direct, fie prin însemnări<br />
scrise demult şi oferite cu generozitate,<br />
pentru a rămâne în istorie ca pagini ale<br />
exilului românesc. Pe această plajă,<br />
uneori însorită, alteori mohorâtă, dar<br />
niciodată pustie de oameni, Octavian<br />
Curpaş nu face altceva decât<br />
radiografiază destine, pornind de la<br />
fapte reale, în stil reportericesc,<br />
adăugând caratele talentului său de<br />
neîntrecut povestitor şi interlocutor<br />
iscusit, care ştie să „smulgă”<br />
___________________________________<br />
36<br />
extraordinarul din faptul banal,<br />
fantasticul din real şi chintesenţa din<br />
orice întâmplare, nu fără tâlc pentru<br />
cei care citesc ori ascultă. Istorisirile<br />
sunt antrenante, bine întocmite, iar<br />
cadrul de desfăşurare este narat cu tot<br />
dichisul marilor romancieri.<br />
Personajele sunt, de asemenea, bine<br />
creionate, din ele desprinzându-se<br />
prototipuri, caractere – cum ar zice<br />
americanul. (…) Un adevăr despre<br />
mentalitatea emigranţilor este rostit<br />
de autor, fără a neglija realitatea<br />
imediată a României, în felul<br />
următor: «Trecutul reprezintă, pentru<br />
fiecare emigrant, tinereţea, o<br />
Românie pe care şi-a construit-o în<br />
suflet – puţin utopică, puţin idilică…,<br />
specifică oamenilor cu două patrii».<br />
Cartea constituie şi o provocare spre<br />
cunoaştere, spre asimilarea unor noi<br />
culturi, spre aventură, deschidere spre<br />
un univers unde poţi întâlni şansa pe<br />
urmele paşilor tăi, ori pe dinaintea<br />
privirilor. Depinde doar de felul cum<br />
ştii să întinzi mâna, să o atingi, să o<br />
prinzi din zbor sau să rămâi cu ochii<br />
ţintiţi spre ea, ca spre o Fata<br />
Morgana.”<br />
______<br />
*Cartea lui Octavian Curpaş i-a<br />
atras atenţia şi conaţionalei noastre,<br />
Aura Imbăruş, nominalizată la<br />
Premiul Pulitzer pentru cartea<br />
autobio-grafică „Out of the<br />
Transylvania ight”: „Uitaţi într-un<br />
apus de soare, răsfiraţi pe tot globul,<br />
românii tot îşi amintesc cu drag de<br />
obârşia lor, chiar dacă le-a fost greu<br />
în ţara natală.<br />
Suspendat într-un tărâm al<br />
inocenţei este Mitică, sau, sub numele<br />
lui adevărat, Dumitru Sinu, indiferent<br />
pe ce meleaguri s-a rătăcit, pentru<br />
puţin sau mai mult timp.<br />
Călătoria lui în timp şi spaţiu este<br />
a celor cutezători şi dornici de a<br />
încerca soarta pe toate faţetele şi a-i<br />
smulge chinului un zâmbet timid.<br />
Autorul cărţii „Exilul românesc<br />
la mijloc de secol XX – Un alt fel de<br />
paşoptişti români în Franţa, Canada şi<br />
Statele Unite” – Octavian Curpaş –<br />
surprinde cu măiestrie în condeiul său<br />
zbuciumul sufletesc al celor<br />
dezrădăcinaţi dar netemători de un<br />
viitor mai puţin clar.<br />
Tragedia românilor se transcrie<br />
în învingerea sinelui, oriunde s-ar<br />
afla.”<br />
_____<br />
Foto: Acuarelă de Tia Pelz
Autor al mai multor volume de<br />
proză și de poezie, teleormăneanul<br />
Dumitru Vasile Delceanu a apărut la<br />
finele anului recent scurs din<br />
calendare cu un nou volum de<br />
versuri, intitulat Trubadur în pustie<br />
(Ed. Nouă, București, 2011) în care<br />
reverberează ecouri lirice îndepărtate<br />
sau mai apropiate, trăite de<br />
autor cu o intensitate remarcabilă a<br />
verbului. După alte notabile volume<br />
de poezie adevărată (Între lacrimă și<br />
stea, Anotimpul vindecării, Cerul<br />
din fântâni, Colivia cu îngeri,<br />
Răstignit pe frunză etc.), cel recent<br />
apărut urcă relația cu semnificarea<br />
spre cele mai subtile conotații și spre<br />
cele mai elevate trăiri și reflecții.<br />
Încrezător în virtuțile încă fertile ale<br />
versului clasic, Dumitru Vasile<br />
Delceanu, poet format într-o lectură<br />
bogată, face din sonoritățile<br />
cuvântului o simfonie emoţională al<br />
cărei ambitus își trage armoniile din<br />
tonalitățile simple pe care nu numai<br />
că nu le evită, ci chiar le caută<br />
potențându-le într-o partitură mereu<br />
împrospătată: Caii-și sug copita,<br />
cântă focu-n apă,/ Ciocârlii nechează,<br />
calendarul crapă...//(p.83),<br />
sau Peste ochiul meu încercănat/ Se<br />
dărâmă zările mereu/ Și pe prispa<br />
tâmplei Dumnezeu/ Cu un trandafir<br />
s-a împușcat//(p.36). Maturitatea se<br />
mântuiește în senectute, dar<br />
întoarcerea în orizontul copilăriei<br />
doare din rărunchii nostalgiei: Unde<br />
sunt, mamă, iernile acele/ Când tata<br />
aducea nămeții-n casă/ Și-i abureau<br />
opincile de piele/ Și gândul sub<br />
căciula lui mițoasă?/ [...] Ridică-te<br />
și spune-mi, cât ești vie,/ Cât îți mai<br />
bate aripa și ție,/ Unde sunt, mamă,<br />
iernile acele/ Din zările copilăriei<br />
mele?//(p.71). François Villon, Federico<br />
Garcia Lorca, Ion Barbu, Marin<br />
Sorescu, Grigore Vieru, Mihai Eminescu<br />
nu sunt numai ecouri lirice cu<br />
sclipirile lor în stihul lui Delceanu, dar<br />
și altare lirice care-și cer prinosul peste<br />
timp, după cum Genunchilor noștri la<br />
rugă supuși/ Le închipuie aripi de rouă<br />
Brâncuși.//(p.27). De ce trubadur în<br />
pustie? Simplu! Mai întâi că poetul e<br />
totdeauna un singuratic care își urcă<br />
Golgota solemn, scrutător în destin, în<br />
legile firii și în limitele grosiere ale<br />
trecerii. Apoi, că este gata să acopere<br />
cu generozitate iertătoare neputințele<br />
celorlalți (pustia), îmblânzindu-le vremelnicia:<br />
Peste lume alte flamuri ard,/<br />
Sună alt decembrie din goarnă./Mama<br />
spală cerul și răstoarnă/ Albia cu<br />
lacrimi peste gard//(p.36). Și, nu în<br />
ultimul rând, că poetul fulgeră cu gândul<br />
mai adânc în cremenea genunilor<br />
ființei, că nu își irosește în van harul<br />
de a vibra emoții nebănuite, dar în care<br />
ceilalți își găsesc liniștile împăcării cu<br />
datul implacabil: Si de-o fi să fie ce-o<br />
să fie,/ În răscrucea dintre rai și iad,/<br />
Pune-mi limba cucului făclie/ Și aleanul,<br />
cruce! Soledad//(p.77). Delceanu,<br />
poetul din Salcia desculților, soarbe<br />
nectar din roua liricii românești pertinent,<br />
cu tonuri stănesciene: Mă apropii<br />
de cuvinte cu grijă[...] Iau cuvintele-n<br />
palmă,/ Le descânt și le joc...<br />
(p.13). Alteori ne reamintește de Virgil<br />
Carianopol, de Marin Sorescu (La<br />
lilieci) sau de Tudor Arghezi (Duhovnicească):<br />
La noi acasă nimeni nu mai<br />
este/ Se adumbriră-n ceața ierbii<br />
toți...//(p.37), fără ca identitatea gândului<br />
să se risipească. De o profunzime<br />
specială sunt însă versurile în care<br />
poetul accede gravități supreme fie<br />
pentru a-și îmblânzi destinul în idei:<br />
Aleargă zvonul că pe Călmățui/ Împarte<br />
Domnul cuminecătură/ Și stă de<br />
vorbă cu copiii lui/ Chiar și cu ăia<br />
care-l mai înjură//(p.91), fie cât să mai<br />
reflecteze o alternativă: Chiar Închipuirea<br />
la adică/ Ce-ar răspunde ea la<br />
o-ntrebare:/ „Omule, ți-ai vrea o<br />
moarte mare/ Sau te mulțumești cu-o<br />
moarte mică?//(p.90). Însă în capitolul<br />
Litanii profane, sub motto-uri din<br />
epistolele Ap. Pavel sau din Vechiul<br />
Testament, reflecțiile poetului pe<br />
argumente ale incontingentului repun<br />
omul la locul lui, sub semnul acelorași<br />
străvechi îndoieli cu bunăvoință atee:<br />
La ziuă, poarta raiului scâncea/ Cu<br />
cheia morții ruginită-n ea./Și Dumnezeu<br />
a plâns întâia oară/ În barbă,<br />
37<br />
învățând și el să moară.//(p.95), în<br />
timp ce Plâng îngerii cu aripile<br />
frânte/ Și nu mai știu din trâmbițe să<br />
cânte,/Iar diavolii, rânjind scălâmbi<br />
și goi,/ Își fac culcuș și se prăsesc în<br />
noi.//(p.79). Numai că dincolo de<br />
aceste tensiuni metafizice, ușor<br />
decrepite, Dumitru Vasile Delceanu<br />
preferă geana tinereții recurente, cu<br />
sensul ei teluric și mundan: Prin<br />
parcul cu boscheți de sălcioară,/<br />
Dezbrac cu ochiul fetele, hoțește,/ Și<br />
simt cum dureros, în subțioară,/ O<br />
aripă de foc îmi lăstărește... // (p.50).<br />
Iată de ce cred că, din Teleorman, ar<br />
mai fi multe de spus în versuri<br />
memorabile.<br />
IULIA CHIVU<br />
Trăim într-o lume în care nevoia<br />
de senzaţional şi goana după modele<br />
este un dat al firii, un motor (stricat<br />
de cele mai multe ori) care ne<br />
împinge înainte. Dacă, atunci când<br />
cărţile se citeau parcă altfel, se<br />
întâmpla să cunoşti autorul, simţeai o<br />
emoţie aparte, o dorinţă de a-i intra<br />
parcă în subconştient, de a-i cunoaşte<br />
trăirile, simţămintele, motivele şi<br />
raţiunile care l-au determinat să se<br />
aştearnă pe hârtie pentru ceilalţi. Cei<br />
care am crescut cu astfel de senzaţii<br />
ne bucurăm încă de ele (e drept, mult<br />
mai palide), iar fiecare carte îşi are în<br />
spate dorinţa de a-l cunoaşte pe cel<br />
care ne-a oferit-o.<br />
Voichiţa (Pălăcean Vereş) este<br />
colega mea de ani buni (şi spun buni<br />
în sensul curat şi frumos al<br />
cuvântului, fără turbulenţe de niciun<br />
fel), aşa că nu de puţine ori am fost<br />
martor al creaţiilor ei, am intrat pe<br />
uşa laboratorului cu ochiul sufletului<br />
deschis spre aşteptare. De fiecare dată
am fost privilegiat a fi primul ei<br />
cititor, cu bucuria de a o descoperi<br />
aşa cum o ştiam din orele (uneori<br />
obositoare) de muncă: sinceră,<br />
atentă la detalii, caldă, autocritică,<br />
muncitoare pe tărâmul literelor,<br />
hrănitoare... Da, pentru că scriitura<br />
ei, dincolo de a te ţine legat de<br />
lectură, cu o curiozitate de copil în<br />
preajma Crăciunului, vine cu o<br />
senzaţie de saţietate spirituală şi<br />
intelectuală care lasă dâre de cer<br />
prin huma timpului.<br />
Volumul de faţă este rodul unui<br />
vis. La propriu! O voce interioară i-a<br />
şoptit să scrie 7 nuvele. Şi şapte au<br />
„ieşit”. Gata să te tragă spre locul lor<br />
de desfăşurare, să te cheme participant<br />
la acţiune, să te ţină captiv în<br />
emoţiile personajelor şi să te elibereze<br />
la sfârşit, nu înainte de a-şi pune,<br />
fiecare în parte, o amprentă<br />
personală.<br />
Haideţi să le luăm, ca-n catalog<br />
(aici cuprins) pe rând: Miere peste<br />
cenuşa zilei, cea care deschide şi dă<br />
titlul volumului, e povestea unei<br />
mame încercate prin spital, la<br />
căpătâiul „fetei” ei accidentate. De<br />
ce ghilimele? Merită să descoperiţi<br />
singuri! Hoţul e drama multor<br />
bătrâni de astăzi care, după o viaţă<br />
întreagă de muncă, sunt abandonaţi,<br />
jefuiţi, împinşi la acte necugetate, pe<br />
care nu le-ar fi făcut niciodată în<br />
condiţiile unui trai decent. Prietenii<br />
ştiu cine e de vină! Din prea multă<br />
dragoste... se pot întâmpla mici nebunii.<br />
Vârsta devine, după ani (deşi<br />
experienţa se adună), un duşman al<br />
trăirilor, al aşteptărilor, al tihnei pe<br />
care se zvoneşte că ar trebui s-o ai<br />
când albeaţa îţi ninge părul.<br />
Curcubeu luminos cu ochi lăptoşi de<br />
ceaţă e ruptă parcă dintr-o cronică<br />
actuală, o frântură de zi dintr-un<br />
virtual tribunal al dreptăţii pe care,<br />
de multe ori, eşti nevoit să ţi-o<br />
câştigi singur. O luptă pentru<br />
respectul de a trăi într-o lume de<br />
după 2010. Marketing transfrontalier<br />
devine un semnal de alarmă cât<br />
se poate de serios şi de luat în<br />
seamă, atunci când brutalitatea, forţa<br />
fizică, intimidarea sunt arme ce<br />
încearcă să acopere lipsuri, atât<br />
materiale, dar mai ales intelectuale.<br />
Atenţie turişti! Vi se pregăteşte<br />
ceva... De la distanţă nu întâmplător<br />
se desfăşoară în faţa televizorului, ca<br />
şi când tocmai ar fi ieşit o ştire<br />
bombă, o veste proaspătă ce vrea să<br />
se transforme într-o poveste tristă de<br />
viaţă. Tipicul feminin şi masculin se<br />
află într-o continuă luptă, foarte bine<br />
surprinsă de autoare. Dincolo de<br />
aparenţe, stă realitatea. Crudă şi gata<br />
să lovească, să trezească, să întărească.<br />
Dacă nu te doboară! Biruitor, în<br />
sfârşit! Răzbunare! Sau durere împinsă<br />
la extrem? Mocnită în suflet vreme<br />
după vreme, puroind trăirea şi dându-i<br />
valenţe nebănuite, suferinţa transformă.<br />
În ce?...<br />
Pigmentate cu amănunţite detalii<br />
medicale ori psihologice, fine şi competente,<br />
lectura aceasta mi-a provocat<br />
un purpuriu de senzaţii greu de uitat.<br />
DIU VIRGIL<br />
Cum ar arăta ființa umană fără<br />
odihnă? Fără o odihnă a sumelor<br />
experiențelor sale transpuse în jocul<br />
destinului ”vremelnic”. Există, oare, o<br />
”odihnă a scării”? O scară imaterială,<br />
valorică, pe care ți-o rostuiești și o<br />
contemplezi în ceas stingher.<br />
Cartea de versuri ”Odihna scării”, a<br />
poetului Flore Pop, editată de editura<br />
ECHINOX din Cluj-Napoca, 2011,<br />
reconstituie şi modulează, cu o<br />
fabuloasă imaginaţie metaforică,<br />
idealul reconcilierii spirituale în<br />
”Cuvânt”. Ordontată într-un anume fel,<br />
compoziția fiind extrem de elegant<br />
ajustată, în care cele 5 trepte, incluse<br />
în scara personalizată a destinului,<br />
trădează o metodologie bine elaborată<br />
și ”manierată” a operei. Poemul și<br />
versul, în accepțiunea autorului, are<br />
rolul rugăciunii, spovedaniei, împărtășaniei<br />
și al contemplației Trinității<br />
divine, expuse într-un prezent<br />
continuu, viitor absolut sau în umbre<br />
ale trecutului.<br />
38<br />
Mesajul interiorizat al temelor din<br />
volum probează o reconfigurare în<br />
lumina scăldată în semne și memorie,<br />
dar și înfășoară particularitatea vocii<br />
în ”umbre melancolice” chemate să<br />
inspire din gravitația Sacrului divin.<br />
”Ferește-mă de scrâșnet și veșnică<br />
plângere, Doamne. Un poem pe zi<br />
mi-e rugăciunea.../Nu proza grijilor<br />
cotidiene,/ nici dramele ieftine ale<br />
gradelor superioare mă furnică în<br />
virile emoții./ Singură, mă obligă,<br />
rugăciunea de mâine./ Doar ea îmi<br />
sporește apropierea de Domnul”.<br />
(Lupta cu Îngerul)<br />
Ființa umană e supusă să parcurgă<br />
pe muchie itinerariul temporalității și<br />
al atemporalității, anotimpurile și<br />
anii, ca pe niște trepte ale scării<br />
cunoașterii, dragostei și înțelepciunii.<br />
Scara e inepuizabilă, dacă o construiești<br />
temeinic, și o transfigurezi din<br />
lumea reală în cea a visurilor sau a<br />
speranței.<br />
Pentru că scara se oprește fie la o<br />
ușă sau poartă, ancestrală sau telurică,<br />
în care: ”Cu vântul în pene adulmeci<br />
vieți și zări mai înalte, te procopsești<br />
cu noi iluzii de corăbier neodihnit,<br />
valurile îți stau mărturie oricărui<br />
început și nu pasul de lut. Plutești<br />
oare sau doar te amăgești” (...)<br />
(Vremelnicie). Iar cum scara vieții<br />
ne coboară prin cripta patimilor și a<br />
păcatelor, reonștiintizându-le,<br />
debarasându-ne de hainele ponosite și<br />
irosite de iluzii, există șansa învierii<br />
și zborului către Cer: ”(...) Ieșeam din<br />
întuneric pipăind pietrele vidului/<br />
și-n/ moalele frunții,/ priveliștea din<br />
cer se înalță spre multele/ mele păcate<br />
și patimi, doar aurorele sfinților mă<br />
atrăgeau după ele din inel în inel,<br />
logodnă cosmică între aici și dincolo,<br />
între omul de aer,/ vremelnic - și<br />
forma lui deplină semănând cu El,<br />
nesfârșitul Învierii aducându-mi<br />
Viața. Din Cer.” (Înviere).<br />
Departe de a fi considerată o poezie<br />
religioasă, cartea ”Odihna scării”<br />
trebuie privită și înțelească ca pe una<br />
care resetează cuvântul la reperele și<br />
valorile morale, la o restabilire a<br />
iubirii, frumosului și fidelității<br />
”Împăcarea omului cu Dumnezeu”,<br />
în exercițiul luminii, constituie cheia<br />
discursului final, ce este reprezentată<br />
în metaforele obsesive ale jurnalului<br />
de itinerariu spiritual-metapoetic,<br />
denumit ”Odihna scării”, al poetului<br />
Flore Pop.<br />
OCTAVIA SERGETU
A povesti pare natural pentru<br />
Ladislau Daradici. Cuvintele se<br />
leagă, povestea are un sens,<br />
personajele îşi caută identitatea,<br />
întotdeauna apare ceva care le<br />
marchează existenţa. Povestea face<br />
parte din viaţă, pare a fi chiar viaţa<br />
în căutarea echilibrului, în faţa<br />
luminii de zi sau de noapte.<br />
În cartea POVESTIRI Editura<br />
„Casa Cărţii de Ştiinţă” – Cluj-<br />
Napoca, 2011), Ladislau Daradici ne<br />
propune o imersiune în timpul<br />
sângeros al unor personaje ciudate,<br />
zidite din fapte reale într-o lumină<br />
ireală, dureros de exacte, dar parcă<br />
la limita istoriei, în istorie fiind.<br />
Cartea se compune din povestirile:<br />
Maşina de scris, Sub cetini în<br />
ţărână, Vânătoare de mistreţi.<br />
Povestirile sunt originale şi au o<br />
dinamică proprie, ceea ce le<br />
caracterizează e densitatea faptelor,<br />
a vorbelor, a iluziilor, finalul cumva<br />
trist, întâlnirea cu moartea.<br />
Cititorul va avea posibilitatea să<br />
urmărească un fir narativ captivant,<br />
în măsura în care va aprecia arta<br />
scrisului la acest prozator interesant.<br />
În Maşina de scris povestea se<br />
petrece în timpul războiului, un<br />
copil se maturizează brusc lângă o<br />
maşină scris la care învaţă să scrie<br />
povestiri şi visul despre căluţul -<br />
albastru care apare ca o ilustraţie<br />
<strong>veche</strong>, necesară, pentru a echilibra<br />
viaţa dură din timp. O viaţă a celor<br />
mari, de neînţeles pentru adolescent.<br />
În Sub cetini în ţărână povestirea<br />
Ilenei şi a lui Anghel, undeva în<br />
munţi, o poveste stranie despre o<br />
iubire imposibilă, dureros de reală şi<br />
despre crimă, Anghel moare, moare<br />
şi Ileana, cauzele sunt diferite, dar<br />
finalul e unul mioritic.<br />
În Vânătoare de mistreţi, sunt redate<br />
clipele la limita dintre viaţă şi moarte,<br />
un omor involuntar la vânătoare de<br />
mistreţi, Tudor este atins de un glonţ<br />
rătăcit dintr-un fag, tras de Iancu,<br />
aproapele său. E posibilă, nu e posibilă<br />
salvarea lui Tudor, cei de lângă el<br />
încearcă, dar povestea este pătrunsă de<br />
alte povestiri care se dezvoltă organic,<br />
ca într-o celulă, efect al morţii care<br />
generează viaţa în memoria băiatului<br />
care va rămâne lângă cel rănit din<br />
dragoste de viaţă.<br />
Povestirile lui Daradici vin din<br />
partea unui scriitor matur, care ştie ce<br />
este viaţa, dar îşi dă şansa să revadă<br />
totul prin ochii unui adolescent în mod<br />
concentric prin povestirile din volum.<br />
Privirea prin ochii fragezi ai tânărului<br />
care se maturizează lângă suferinţele<br />
celor din jurul său este o încercare de<br />
refacere a lumii folosindu-se tehnica<br />
povestirii… Această refacere are menirea<br />
de a ne avertiza ca istoria noastră<br />
cea de toate zilele să nu se repete.<br />
Personajele sunt apăsate de păcat, de<br />
instincte incontrolabile: dragostea violentă,<br />
animalică, moartea violentă, dură,<br />
limbajul greu, de plumb, viaţa la limita<br />
dintre a exista şi a nu exista,<br />
proiecte irealizabile, pofte după averea<br />
celuilalt, foame incontrolabilă, familii<br />
care nu se leagă în gând unic, gesturi<br />
extreme, o filozofie a mundanului din<br />
care lipseşte Dumnezeu… Dumnezeu<br />
e doar o umbră în background-ul vremii,<br />
ceva inexplicabil. Toate sunt echilibrate<br />
de tânărul care priveşte, participă,<br />
nu înţelege, dar se maturizează<br />
brutal… Vremurile sunt imposibil de<br />
prins în logica socială, ele scapă ordinii<br />
imediate, personajele par captive<br />
în pânza de păianjen a destinului din<br />
care nu pot evada, moartea este marea<br />
evadare…<br />
Un pilot, în timpul războiului,<br />
mitraliază, cu armamentul avionului pe<br />
care îl pilotează, caii aflaţi la păscut,<br />
fără sens şi fără motiv, un carnagiu<br />
nejustificat, e simbolul absolut al<br />
cruzimii umane faţă de o natură pură,<br />
curată, pusă la dispoziţie de Dumnezeu<br />
omului care nu mai poate înţelege.<br />
(Maşina de scris)<br />
Adolescentul priveşte şi aude cum<br />
propria mamă face dragoste cu un<br />
străin, nu mai are răbdare să aştepte<br />
după bărbatul pierdut în războaiele<br />
altora, dragostea e în ochii adolecentului<br />
ceva vulgar, animalic, părinţii îşi<br />
pierd busola şi răbdarea, în adolescent<br />
se deschide rana spirituală a celui părăsit…<br />
La final, tatăl băiatului revine<br />
39<br />
din război, nu era dispărut, ci se<br />
reîntoarce pentru a deschide lumea<br />
pentru fiul său ferecat în ţesătura<br />
vremii… (Maşina de scris)<br />
Daradici scrie: „Începusem să<br />
accept propria-mi singurătate. Era ca<br />
o tristeţe ce nu mă părăsea… Dar, în<br />
ciuda acestui fapt şi în ciuda<br />
înstrăinării mamei, două lucruri au<br />
devenit sens al existenţei mele:<br />
căluţul-albastru, care, deocamdată,<br />
mi se arăta doar în vis, şi darul<br />
bunicului: această maşină de scris de<br />
care n-aveam să mă mai despart<br />
niciodată. Şi aşa continua să se<br />
clădească povestea: dintr-un vis şi<br />
dintr-o realitate, din viaţă şi, implicit,<br />
din moarte…” (Maşina de scris)<br />
Maşina de scris pare a fi instrument<br />
prin care viaţa vine spre adolescent, îl<br />
modelează şi face să evadeze:<br />
„Maşina de scris îmi era de mare<br />
ajutor. Pe de o parte, îmi primea<br />
confesiunile, acceptându-le ca o soră<br />
mai mare, pe de altă parte, imortaliza<br />
evenimente şi întâmplări, clădind,<br />
astfel, o adevărată fortăreaţă de<br />
mărturii în jurul meu, ce-mi dădeau<br />
tăria de a merge mai departe.”<br />
(Maşina de scris)<br />
Doi nebuni, fără ţară, fără identitate,<br />
instinct pur de fiară îl atacă şi îl<br />
ucid pe Anghel, acolo, la stână, în<br />
munţi, fără sens, fără justificare, dintr-un<br />
motiv simplu: oile care s-ar putea<br />
preface în bani. Giosu şi Grasu nu<br />
au logică în ceea ce fac, e logica crimei,<br />
ca în mioriţa, povestirea reia pe<br />
alt plan balada, legenda, mitul românesc<br />
şi totul pare actual, real,<br />
apropiat...<br />
Ileana, depăşită de destin, îl caută<br />
la stână, poartă în pântec copilul lui<br />
Anghel, apoi, în final, un final de<br />
lagăr, îşi dă foc în coliba lui Anghel,<br />
din munte, prinzând în flăcări pe cei<br />
doi criminali…<br />
„Împinse creanga cu piciorul, până<br />
ce capătul ei atinse jarul. Când în cele<br />
din urmă se înroşi, flăcările mistuindo,<br />
o trase din nou spre ea şi o azvârli<br />
peste fânul uscat ce acoperea coliba.<br />
Treptat-treptat, flăcările învăluiră totul<br />
şi ea le privea cu bucurie şi cu durere.<br />
Întreţinându-se, focul îi pârjolea<br />
de-acum trupul batjocorit. Dar nu-i<br />
păsa. Se gândea la Anghel, plânsul<br />
înecând-o. Se gândea la sâmburele de<br />
viaţă batjocorit din pântecele ei şi<br />
simţea că-şi pierde minţile. Oare de<br />
ce trebuiau să se întâmple toate acestea?<br />
Deja se aprinseseră şi bârnele<br />
colibei.”(Sub cetini în ţărână) →
Focul va cuprinde pădurea, focul<br />
pare a curăţa lumea de păcate,<br />
muntele se apără de păcatul omului,<br />
dar pădurea mai arsese şi altădată,<br />
destinul revenea, natura se apăra de<br />
violenţa oamenilor… Pare că între<br />
starea spirituală a personajelor şi<br />
munte există o legătură subtilă, o<br />
luptă cosmică pentru că pădurile arzând<br />
dau o imagine unică: „…părea<br />
că însuşi soarele răsărise dintre<br />
munţi, topindu-se şi scurgându-se<br />
peste codrii.” (Sub cetini în ţărână)<br />
Daradici scrie: „E ca şi când<br />
această poveste, scrisă de-acum în<br />
mine, m-ar face să mă nasc din<br />
nou… Căci oamenii nasc poveşti, iar<br />
poveştile nasc oameni…”(Sub cetini<br />
în ţărână)<br />
Stilul povestitorului se limpezeşte<br />
împreună cu povestea, e direct,<br />
contact instantaneu cu realitatea şi<br />
cu cititorul.<br />
În Vânătoare de mistreţi, Tudor,<br />
în moartea sa, poartă viaţă, personajele<br />
apar şi se topesc în flăcări<br />
scurte, destine ciudate, precum Prepeliţă,<br />
jigodia satului, o corcitură<br />
care a uitat de limita dintre bine şi<br />
rău, dar incapabil să-i afecteze pe<br />
ceilalţi, doar persona sa e afectată de<br />
această stare unică, bizară, ciudată,<br />
nu dă atenţie hainelor, nu se spală,<br />
avea o singură oală în care îşi<br />
fierbea zeama, dar pe care o utiliza<br />
şi ca oală de noapte, pentru că „apa<br />
spală totul.” Prepeliţă împăiază<br />
animale, el însuşi devine animal,<br />
atins de orbire spirituală, moare de<br />
turbare, împăind un vulpoi bolnav,<br />
pierderea minţilor e semnul<br />
dezumanizării absolute, Dumnezeu<br />
pare a-l fi uitat pe pământ,<br />
pendulând între viaţă şi moarte…<br />
Tot în această povestire, tânărul<br />
care îl poartă pe Tudor cel atins de<br />
glonţ, cel vânat, vânătorul care<br />
schimbă rolurile din dreptul ţevii de<br />
armă, tânărul care cunoaşte prima<br />
dragoste, frust, iniţiat de Elena, o<br />
femeie părăsită momentan de bărbat,<br />
mirajul devine un joc bizar, între<br />
fiinţe care se caută şi nu se găsesc.<br />
Sau Jean care aducea o nouă lume,<br />
un nou înţeles al lucrurilor, individ<br />
fără părinţi, din motive ilogice…<br />
Călătoria alături de Jean prin ţară, e<br />
o călătorie în căutarea identităţii.<br />
„Fără durere şi moarte, spunea Jean,<br />
nu există nimic măreţ. Şi fără iubire,<br />
desigur…”<br />
Până la urmă, încercarea de a-l<br />
salva pe Tudor nu are un final<br />
fericit, el murise de la început, dar cel<br />
care se salvează este băiatul, pentru că<br />
poveştile sunt poveşti, din moment ce<br />
se petrec, ele ne leagă de viaţă prin<br />
moarte, sunt haine spirituale invizibile<br />
care ne însoţesc…<br />
O umbră e şi Matilda, cea care<br />
suferea de alcoolism, cânta frumos<br />
pentru Iancu, cel care fusese la<br />
vânătoare şi rănise de moarte pe<br />
Tudor, ea îmbătrâneşte brutal, o fiinţă<br />
iluzorie, mimând realitatea…<br />
În gura personajelor sale Daradici<br />
pune vorbe esenţiale: „Un lucru poate<br />
fi senzaţional sau tragic, dar tragic nu<br />
înseamnă neapărat moarte. Tragicul e<br />
ceva ce te face să urli. Cred că e<br />
neputinţă. O imensă neputinţă. Toţi<br />
oamenii sunt neputincioşi şi cei mai<br />
mulţi sunt conştienţi de acest lucru.<br />
Dacă Jean n-ar fi plecat, totul ar fi<br />
rămas un vis, ca ceva măreţ. Ne-am fi<br />
adus aminte, dar ar fi urmat altele şi<br />
altele şi mai şi… Dar am rămas singur<br />
şi tot ce a fost mă împovărează<br />
acum…” (Vânătoare de mistreţi)<br />
Dumitru Hurubă, prozator şi el, dar<br />
şi eseist remarcabil, remarcă la<br />
Daradici: „Ladislau Daradici scrie o<br />
proză de mare acurateţe stilistică,<br />
fiecare pagină a cărţii fiind un adevărat<br />
exerciţiu demonstrativ a ceea ce, în<br />
mod curent, numim profesionalism în<br />
arta construcţiei epice.”<br />
Mai reamintim că autorul a fost<br />
premiat de Filiala Alba-Hunedoara a<br />
Uniunii Scriitorilor din România<br />
pentru scrierile de proză scurtă în anul<br />
2010. De altfel, Ladislau Daradici este<br />
un membru activ în cadrul Filialei,<br />
fiind preocupat de fenomenul literar<br />
din judeţul Hunedoara, ca făcând parte<br />
dintr-o poveste mai mare cu scribi…<br />
COSTATI STACU<br />
______________________________<br />
Tia Peltz, „Personaje”<br />
40<br />
Mă simt profund emoționată făcând<br />
câteva însemnări despre o carte care<br />
trebuie să stea într-un loc special în<br />
rafturile bibliotecilor. Cartea aceasta,<br />
apărută la Editura Curtea Veche,<br />
București, 2011, și prefațată de<br />
remarcabilul doctor în istorie Cosmin<br />
Budeancă, cuprinde între coperțile ei<br />
fapte în care întâmplările de viață întrec<br />
puterile imaginației. În ea, autorul,<br />
Victor Roșca, prezintă ororile din<br />
penitenciarele comuniste, procesul de<br />
dezumanizare numit "reeducare" al<br />
tinerilor elevi de la începuturile<br />
instalării comunismului în țara noastră,<br />
așa cum l-a trăit pe propria piele în<br />
penitenciarul de la Târgșor și pe la alte<br />
închisori pe unde a mai trecut: Brașov,<br />
Jilava, Ploiești şi completate în finalul<br />
cărții cu mărturii ale colegilor de<br />
suferință de la alte pușcarii și de la<br />
munca forțată de la Canal.<br />
Dupa schimbarea regimului politic<br />
din 1989, s-au scris mai multe cărți<br />
remarcabile pe această temă, s-au făcut<br />
filmări și s-a realizat zguduitorul serial<br />
"Memorialul durerii", s-au depus multe<br />
mărturii, dar niciodată îndeajuns pentru<br />
a putea înțelege ceea ce este peste<br />
puterea omenească de a înțelege, acel<br />
iad al "reeducării" prin tortură al anilor<br />
1949-1952, și apoi cu prelungiri în anii<br />
urmatori sub forme diferite.<br />
Se subțiază rândul supraviețuito-rilor<br />
trecuți prin închisorile comuniste supuși<br />
procesului bestial al "reedu-cării" -<br />
autorul a împlinit 85 de ani - și mai sunt<br />
încă multe de spus. Apariția încă a unei<br />
cărți despre genocidul "reeducării" prin<br />
tortură este un răspuns al obligației<br />
morale de a dezvălui adevărul care a<br />
fost ținut sub cel mai strict secret<br />
posibil. Volumul "Experimentul Târgșor"<br />
este cea de a doua carte scrisă de<br />
fostul deţinut politic Victor Roșca pe<br />
tema detențiilor din România, după ce<br />
publicase în 2007, la București, la<br />
aceeași editură, "Moara lui Kalusek", şi<br />
cu acelaşi subtitlu - "Începuturile<br />
represiunii comuniste".<br />
Astfel, Victor Roșca se înscrie în<br />
rândul celor care depun mărturie vie<br />
pentru viitorime, dă date importante și<br />
autentice celor care nu au apucat să se<br />
informeze despre zguduitoarele întâmplări<br />
din detențiile comuniste ale perioadei<br />
staliniste care au atins paroxismul<br />
în anii 1949-52. În același timp,<br />
autorul oferă aspecte revelatoare cercetătorilor<br />
în domeniul istoriei noastre despre<br />
una din cele mai terifiante experiențe<br />
umane din pușcăriile comuniste →<br />
ELEA BUICĂ
ămasă ca o pată care a înnegrit istoria<br />
contemporană. Cunoscutul disident<br />
sovietic Alexandr Soljenițin o considera<br />
drept "cea mai cumplită barbarie a lumii<br />
contemporane", iar istoricul François<br />
Furet, membru al Academiei Franceze<br />
o numea "una dintre cele mai<br />
cumplite experienţe de dezumanizare pe<br />
care le-a cunoscut epoca noastră".<br />
Acestui fenomen abominabil i s-au atribuit<br />
cele mai grele cuvinte: "laboratoarele<br />
diavolului", "sadism abisal",<br />
"plăcerea diavolească de a chinui" etc.<br />
Pentru a putea înțelege ceea ce depășeşte<br />
puterea minții omenești, cum a<br />
funcționat acest aberant mijloc de tortură,<br />
autorul ne dă detalii în primul capitol<br />
al cărţii despre felul cum a luat<br />
naştere acest fenomen, cunoscut ca<br />
"reeducare prin tortură" sau "fenomenul<br />
Piteşti", după numele penitenciarului<br />
în care s-a aplicat.<br />
Prin "reeducare", ne spune autorul, se<br />
urmărea depersonalizarea tineretului,<br />
elevii şi studenții erau obligaţi să se<br />
"autodemaște", adică să spună tot ce<br />
n-au spus până acum la anchete, o<br />
adevarată autoterfelire, autodesființare<br />
ca și când ar fi propriul lor adversar.<br />
Următoarea fază era distrugerea<br />
modului de viață tradițional, trăit în<br />
normalitate, prin renunțarea la religie,<br />
la părinți, frați, prieteni, iubită, toți cei<br />
dragi pe care trebuia să-i discrediteze,<br />
să-i batjocorească, să-i terfelească, să-i<br />
pună la stâlpul infamiei, adică să-i<br />
"demaște". Erau nevoiți să inventeze<br />
demascări hilare, că au trăit cu sororile<br />
lor, ca taţii lor au fost un curvari etc. În<br />
faza a doua, cel care trecea demascarea<br />
trebuia el însuși să devină torționar și<br />
să-și schingiuiască tovarașii de suferinţă<br />
pentru a-i "reeduca" după același<br />
tipar, și, în felul acesta, el devenea "om<br />
nou" în concepţia comunistă. Astfel,<br />
ființa omenească era doborâtă într-o<br />
înjosire morală fară precedent în istoria<br />
omenirii. Se urmărea identificarea victimei<br />
cu agresorul pentru a obține o<br />
mutație psihologică. Prin tortură trebuia<br />
să-și însușească reflexe pavloviene.<br />
Acest experiment într-o formă ușoară<br />
s-a aplicat întregii populații, în parte,<br />
transformânu-i în roboți, fără inițiativă<br />
și fară încredere unii în alții. "Nimeni<br />
nu trebuie să se mire de ce, azi, românii<br />
sunt intoleranți și invidioși. Pentru că<br />
cei mai mulți practicau intoleranța și<br />
invidia în timp ce-și întocmeau denunțurile",<br />
notează autorul la pagina 181.<br />
În prima parte a volumului, autorul<br />
explică pe larg felul cum a luat naştere<br />
acest proces zguduitor. Inițial,<br />
"reeducarea” s-a aplicat în<br />
penitenciarele politice românești din<br />
anul 1947. Primul experiment în masă a<br />
început însă la Suceava, de asemenea,<br />
într-un mod inofensiv, la indicația celor<br />
mai înalte scaune ale Securității noastre,<br />
generalul Gh. Pintilie și adjunctul sau Al.<br />
Nicolschi, pe numele său adevărat Boris<br />
Grumberg. Nu era străin de aceste planuri<br />
nici Gheorghiu Dej. Punerea în practică i<br />
s-a încredințat unui deținut, Alexandru<br />
Bogdanovici, dispus să înceapă aplicarea<br />
experimentului. Acesta l-a conceput așa<br />
cum îl cunoscuse el în 1947, pe calea<br />
studierii materialelor marxist-leniniste și<br />
prin muncă, după metodele pedagogului<br />
rus Anton Makarenko. Experimentul nu a<br />
reușit și a fost încredințat altui deţinut,<br />
Eugen Țurcanu, dispus să aplice<br />
experimentul prin tortură bestială. Acesta<br />
a fost pus la curent cu toate metodele de<br />
tortură, ale stalinismului pe când era în<br />
plină înflorire. Mai târziu, la Pitești,<br />
Alexandru Bogdanovici a fost dat pe mâna<br />
lui Eugen Țurcanu pentru "reeducare", deoarece<br />
cunoștea secretul stagiului de formare<br />
și a implicării directe a M.A.I. Țurcanu<br />
i-a aplicat tortura un timp, apoi l-a<br />
ucis. Mai târziu, în 1954, el însuși și alţi<br />
16 torţionari îşi vor găsi sfârșitul, prin împușcare,<br />
în urma unui proces înscenat de<br />
Partid, când străinătatea a aflat și a făcut<br />
cunoscute aceste torturi bestiale din închisorile<br />
comuniste românești. Conducătorii<br />
comuniști și-au spălat mânile,<br />
făcându-se că n-au știut nimic despre ce<br />
făceau ofițerii politici în închisori.<br />
Țurcanu, în 1949, îndată ce a preluat<br />
inițiativa procesului de "reeducare" prin<br />
tortură, încă de la Suceava, a înființat<br />
Organizaţia Deţinuților cu Convingeri Comuniste<br />
(ODCC), și și-a format o bandă<br />
de torționari care l-au ajutat să aplice deținuților<br />
selecționați fel de fel de chinuri și<br />
bătăi crunte cu ciomege, timp îndelungat,<br />
zile si nopţi. Sadismul şi zelul torționarilor<br />
au întrecut orice închipuire omenească.<br />
Printre bestialitățile nemaiîntâlnite până la<br />
ei, erau obligarea deținuțiilor să mănânce<br />
fecale şi să bea urină. Țurcanu a pus la<br />
punct, prin tortură, cel mai mare și mai<br />
intensiv program de spălare a creierelor<br />
care s-a aplicat vreodată.<br />
Experimentul din Penitenciarul Târgșor,<br />
care a durat timp de trei ani, între<br />
1948-1950, face parte din fenomenul<br />
complex al "reeducării", din perioada de<br />
început, o variantă mai blândă, având în<br />
vedere vârsta mai fragedă a unor copii -<br />
Ion Ladea - fiul sculptorului Romulus<br />
Ladea - era cel mai tânăr, avea numai 12<br />
ani. Dar nici aici nu au fost ușor de suportat<br />
bătăile și diferite alte pedepse ca<br />
frigul, înfometarea, izolările în camere<br />
strâmte fără lumină, cu ferestrele obturate<br />
de obloane din scânduri și având<br />
singurele surse de aerisire doar niște<br />
minuscule crăpături din jurul tocurilor de<br />
la ușă și ferestre.<br />
Târgșorul a fost unica pușcărie din<br />
lume pentru elevi. Aici au fost aduși<br />
elevi din toate școlile secundare ale<br />
României, pentru a-i băga în altă școală,<br />
cea a groazei, cu scopul de a-i "reeduca"<br />
într-un fel nemaiîntâlnit în întreaga omenire.<br />
Aici, timp de trei ani, între 1948-<br />
1951, a pătimit și autorul, arestat în<br />
timpul examenului de bacalaureat şi condamnat<br />
la doi ani de închisoare corecțională,<br />
dar ispășită în trei ani, ca lider al<br />
unui grup de elevi care au protestat<br />
împotriva instalării comunismului, elevi<br />
de la Liceul "Radu Negru" din Făgăraș.<br />
Prin ceea ce a trecut tânărul de atunci,<br />
autorul de acum, notează cu acuratețe și<br />
cu respect pentru adevăr. El a mai trăit și<br />
alte pătimiri din partea Securităţii şi după<br />
ce s-a aflat înafara zidurilor temnițelor.<br />
Securitatea nu l-a iertat că a refuzat colaborarea<br />
cu ei. A avut domiciliu obligatoriu<br />
în 1951-1952, a fost hărțuit în fel şi<br />
chip, culminând cu un "accident" produs<br />
de un camion care l-a călcat, provocându-i,<br />
printre altele, cinci fracturi de<br />
bazin. După un timp, a mai petrecut şi<br />
alți ani în detenție, între 1959-1963,<br />
pentru manifestări legate de Revoluţia<br />
din Ungaria<br />
Vorbind de închisoarea pentru minori<br />
din Târgșor, autorul ne spune: "Aici s-a<br />
dat o luptă între două concepţii de viață,<br />
opuse una alteia, una care încerca să ne<br />
spele creierul şi să ne impună așa-zisele<br />
valori concepute de Marx şi Lenin și alta<br />
care apăra cu îndârjire valorile morale<br />
tradiționale. (p.209)<br />
Mărturiile scriitorului sunt completate<br />
în ultimul capitol cu cele ale colegilor de<br />
suferință, cu ani mai mulți de ispășit,<br />
transferați la alte locuri de detenție.<br />
Mărturiile lor te fac să te simți umilit ca<br />
om la gândul că unii semeni pot coborî<br />
ideea de ființă umană până la<br />
străfundurile iadului. "Glasul victimelor<br />
din toate aceste locuri, azi, sugrumate de<br />
emoție, le-am reunit în acest capitol; →<br />
41
→ pentru că ecoul lor ne va pătrunde<br />
ființa numai curgând împreună ca un<br />
fluviu al suferințelor". (p.226)<br />
Deţinuții politici din toate închisorile<br />
erau împărțiți în două categorii: reeducabili<br />
si nereeducabili. Nereeducabilii<br />
erau destinați exterminării. La Pitești,<br />
Gherla și în alte detenții unde "nimic nu<br />
era firesc, decât speranța și moartea"<br />
(244), elevii transferați de la Târgșor<br />
erau supuși torturilor asemenea primilor<br />
creștini, numai că exista o deosebire.<br />
Creștinii mureau ca niște eroi în fața<br />
cărora urmașii se închină și astăzi, în<br />
timp ce deținuții torturați mureau fără o<br />
cruce la căpătâi și fără să li se cunoască<br />
nici locul de veci. Nemaiputând îndura<br />
suferințele în aceste laboratoare ale<br />
diavolului, mulți deținuți își doreau<br />
moartea, dar torturile erau concepute în<br />
așa fel încât nimeni nu-și putea lua<br />
viața, toți erau obligați să suporte<br />
supliciul până la epuizare. Deținutul<br />
căpăta tăria morală doar prin credință.<br />
Fără credință, el era pierdut. Credința îi<br />
dădea o detașare față de chinurile<br />
închisorii și primea bătăile bestiale<br />
doborât de suferințe ca un mecanism,<br />
sau chiar cu o seninătate sau cu o altă<br />
poziționare față de moarte. În timpul<br />
torturilor, unele scabroase şi pestilențiale,<br />
"mă rugam lui Dumnezeu să-mi<br />
pot duce crucea pană la capăt sau să<br />
mor necompromis", adaugă colegul de<br />
suferință Virgil Maxim, la pagina 315.<br />
"Nu este totuna cum mori. Când<br />
ești chinuit şi lipsit de libertate, singurul<br />
lucru pe care ți-l dorești este o moarte<br />
eroică. ...Comuniștii îți confiscau și<br />
acest privilegiu. Moartea venea dar<br />
numai atunci când o voiau ei, securiștii.<br />
Ei puteau să te omoare oricând și<br />
oriunde, dacă nu te supuneai" (p.270).<br />
În urma torturilor, unii deținuți au<br />
cedat, câțiva au cedat de bună voie, au<br />
fost și de aceștia. Unii martori spun că<br />
victimele devenite călăi căpătau<br />
înfățișare schizofrenică, în timp ce aceia<br />
care au rezistat aveau alura de sfinți.<br />
Cei mai torturați care au rămas<br />
neclintiți în suferință au fost trecuți în<br />
rândul martirilor. Printre ei se numără<br />
figura exemplară a lui Valeriu Gafencu,<br />
glorificat și pentru un gest ieșit din<br />
comun. A socotit că este mai de folos<br />
pentru el să ofere streptomicina,<br />
medicament foarte rar pe vremea aceea,<br />
pe care o primise pentru tămăduirea<br />
TBC-ului său, unui frate de suferință<br />
din aceeași cameră cu el, lui Richard<br />
Wurmbrand, care s-a vindecat, iar<br />
Gafencu, după un timp s-a stins.<br />
În penitenciarul Târgșor transformarea<br />
tinerilor în monștri de factură<br />
comunistă n-a fost posibilă. Elevii au<br />
prezentat o rezistență capabilă să facă<br />
ineficientă "reeducarea" care a dus la<br />
desfiinţarea penitenciarului. De la un<br />
capăt la altul al cărții, străbat ca un fir roșu<br />
însemnările autorului despre ținuta demnă<br />
a multor tineri, stăpâniţi de "un fluid"<br />
vizibil.<br />
"Cei care rezistam reeducării ne simțeam<br />
uniți printr-o puternică legatură<br />
sufletească. Era un fluid vizibil, un sentiment<br />
care, pe parcursul detenției, ne-a<br />
structurat personalitatea, înzestrându-ne<br />
cu un simț şi o ținută ce nu ne-au mai<br />
părăsit și care, atunci când eram mutați<br />
dintr-o pușcarie în alta, dintr-o celulă în<br />
alta, ne ajutau să ne recunoaștem și să ne<br />
simțim în siguranță..." (p.209).<br />
Și în penitenciarul Târgșor, supraviețuirea,<br />
mai ales în singurătatea izolării, era<br />
posibilă numai prin evadare în interior,<br />
prin medițatie, rugăciune în dialog cu<br />
Dumnezeu, examinarea conștiinței, descoperirea<br />
a ceea ce era frumos în fiecare.<br />
Frumusețea și tăria morală era o preocupare<br />
fundamentală. "Ținuta celor mai<br />
mulți elevi părea a fi modelată de o mână<br />
de artist. Comportamentul lor demn,<br />
exemplar, mă făcea să mă simt privilegiat<br />
de destin că mă aflam de aceeași parte a<br />
baricadei cu ei. Atmosfera în care trăiam<br />
și starea de permanentă înfruntare dintre<br />
noi şi adversarii noștri reeducați ne-au<br />
înlesnit desăvârșirea personalității noastre,<br />
maturizându-ne."(p.122)<br />
Tăria morală i-a făcut neclintiți fără să-i<br />
atingă nimic din scopul urmărit - alterarea<br />
personalității până la punctul obedienței<br />
absolute.<br />
"Nu se poate vorbi de o rezistență fizică<br />
fără o rezistență morală. Moralul, legătura<br />
sufletească dintre noi, speranța și încrederea<br />
că forța divină nu ne poate părăsi au<br />
fost cei patru piloni care ne-au ajutat să<br />
ieșim neafectați sufletește din toate<br />
necazurile pregătite de torționari." (p.208)<br />
Pe coperta a patra, autorul a însemnat:<br />
„Am scris această carte ca pe un omagiu<br />
adus generației de adolescenți, elevi de<br />
liceu, care au avut curajul să se opună<br />
dictaturii comuniste și să refuze colaborarea<br />
cu diavolul, atunci când cea mai<br />
mare parte a populației se supunea cuminte,<br />
cedând în fața forței brutale. Am<br />
surprins aici aventurile lor carcerale, în<br />
momente de viață și de moarte. Unele<br />
fragmente sunt amuzante, altele nu sunt în<br />
stare să vă facă să visați. Fără să simțiți,<br />
sunteți purtaţi prin multiple hăuri ale urii<br />
umane, unde riscul de a vă cutremura este<br />
real.”<br />
Chipurile acestor tineri sunt aşezate în<br />
ultimile pagini ale cărţii. Aceste fotografii<br />
sunt atât de grăitoare încât, multă vreme<br />
nu poţi rupe dialogul cu ei ca să poţi<br />
închide cartea.<br />
Viața din închisoarea Târgșor, dar şi din<br />
alte închisori este descrisă de autor cu real<br />
talent de povestitor, folosind cu precădere<br />
stilul oral, fără multe figuri de<br />
stil, dar stăpânind foarte bine proprietatea<br />
cuvintelor care pot să prindă bine<br />
esența. Având caracter autobiografic,<br />
cuvintele sunt așternute pe hârtie cu<br />
pana sufletului muiată în suferința<br />
zguduitoare, pentru care a ales un ton<br />
sobru, supravegheat de bărbăție și<br />
demnitate umană, care trezesc în cititor<br />
respectul pentru asemenea oameni. Tot<br />
ce spune te convinge, e sincer şi autentic.<br />
Prezentând diferite metode de tortură la<br />
care erau supuşi deţinuții politici, te<br />
trezești că participi la scenele de groază<br />
pe care nu le mai poți uita și te urmăresc<br />
zile și nopti.<br />
Are darul de a descrie persoane și<br />
locuri, aducându-le înaintea ochilor doar<br />
din câteva trăsături de condei. De la<br />
primele pagini, îți rămân în minte<br />
imagini despre cum arătau spațiile<br />
interioare sau exterioare ale pușcăriei sau<br />
cum arătau trăsăturile colegilor de<br />
suferinţă ori ale personalului detenţiei.<br />
Moș Dumitrache, gardianul rămas aici<br />
din alte vremuri, în inima căruia nu s-a<br />
stins omenia, cu conștiința "încă<br />
nedenaturată de conștiința de clasă", era<br />
"un om voinic, nu prea înalt, brunet, cu<br />
mustața groasă ca două vrăbii, purtând<br />
cheile pe un inel de sârmă atârnând pe<br />
partea dreaptă a centurii.”<br />
Nu poți să citești această carte fără să<br />
faci pauze în care să dai răgazul necesar<br />
ideilor și trăirilor să se aşeze pentru a<br />
căpăta pe deplin toate înțelesurile.<br />
Nu poți să nu-ți pui din când în când<br />
întrebarea firească: într-o asemenea<br />
situație, eu cum aș fi reacționat?... şi să<br />
nu te cutremuri.<br />
Dacă despre neamul românesc auzim<br />
astăzi uneori cuvinte care ne pătează<br />
obrazul, cartea semnată de Victor Roșca<br />
vine să spele petele de pe obraz și să<br />
depună mărturie că există mulți semeni<br />
aflați în umbră care nu și-au pierdut<br />
verticalitatea chiar și în cele mai<br />
cumplite vremuri. Pe astfel de oameni<br />
s-a ridicat țara noastră de-a lungul<br />
istoriei, când vremurile vrășmașe ne-au<br />
adus obidirea, și în astfel de oameni stă<br />
viitorul țării. Faţă de aceştia avem<br />
datoria de a le acorda cinstea cuvenită şi<br />
de a le asigura un loc în rândul eroilor<br />
nemului.<br />
Cartea este, în același timp, și o<br />
dovadă de luptă împotriva distrugerii<br />
memoriei noastre colective prin<br />
minimalizarea ororilor comunismului.<br />
Trebuie să ne amintim mereu că uitarea<br />
merită un blestem.<br />
42
Dedicaţie: Colegilor mei,<br />
profesorilor de limba română.<br />
Cadru universitar (cu specializare<br />
în folclorul literar), doctor în<br />
filologie, profesor şi director de<br />
liceu, apoi inspector şcolar, publicist<br />
şi autor de cărţi importante, Aurel<br />
Gh. Olteanu a dovedit, în toate<br />
ipostazele profesionale şi umane<br />
asumate, aceleaşi calităţi din ce în ce<br />
mai rare astăzi: informaţie mereu<br />
actualizată, seriozitate, disciplină,<br />
implicare didactică, respect pentru<br />
colegi şi elevi, capacitate<br />
organizatorică deosebită, atitudine<br />
urbană şi plină de reverenţă în<br />
relaţia interpersonală, un veritabil<br />
cult pentru şcoala românească,<br />
pentru literatura naţională şi<br />
universală, pentru marii scriitori şi<br />
operele acestora, pentru dascălii care<br />
l-au format.<br />
În Cuvântul de întâmpinare<br />
(Şcoala şi literatura, Studii<br />
didactice, dar nu numai, (Editura<br />
Lucman, Bucureşti, 2011), mărturiseşte:<br />
Din tot ce s-a tot adunat în<br />
patru decenii, unele cel puţin mi<br />
s-au părut că i-ar putea interesa pe<br />
colegii mei aflaţi acum la catedră.<br />
Aşa s-a născut ideea alcătuirii<br />
acestei culegeri retrospective. Şi<br />
explică apoi: Dincolo de reconstituirea,<br />
din fragmente şi cioburi, a<br />
ceea ce, într-o viaţă petrecută la<br />
catedră [s.n.], s-a concretizat întrun<br />
text pus pe hârtie, cititorul poate<br />
afla răspunsuri la unele, măcar,<br />
dintre întrebările pe care un tânăr<br />
intelectual şi le pune în legătură cu<br />
relaţiile pe care şcoala le stabileşte<br />
cu alte domenii ale activităţii socialculturale:<br />
cu literatura, cu lingvistica,<br />
cu politica, cu mass-media etc.<br />
Prof. Olteanu observă că, şi după<br />
două decenii de libertate, limba şi<br />
literatura română, deşi reprezintă, în<br />
continuare, disciplina de căpătâi a<br />
şcolii româneşti, se cuvine apărată de<br />
tot felul de agresiuni, fie din partea<br />
celor care îşi bat joc de ea „pe sticlă”,<br />
fie din partea celor care n-au loc de ea<br />
să se aşeze cât mai lăbărţat în<br />
curricula în care numai ei se cred<br />
îndrituiţi a fiinţa.<br />
Profesorul de română A. Olteanu<br />
opinează că a fost obligat de rigorile<br />
disciplinei alese să aibă o pregătire<br />
complexă, informându-se în variate<br />
domenii, ca să acopere laturile<br />
multiple ale profesiunii sale: literatură,<br />
lingvistică, critică şi istorie literară,<br />
folclor, etnologie, dar şi istorie,<br />
sociologie, filosofie, psihologie,<br />
antropologie etc.<br />
A. Olteanu evocă minuţios tematica<br />
generoasă a zecilor de emisiuni de<br />
cultură radiofonică, pe care le-a<br />
realizat, în timp, bucuros că paginile<br />
scrise şi vorbite înainte de 1989 nu<br />
sunt marcate de ideologia vremii şi se<br />
citesc şi astăzi cu mare folos.<br />
Nevoia de rigoare şi sistematizare a<br />
materialelor, selectate pentru cartea de<br />
faţă, l-a făcut pe autor să le grupeze în<br />
patru secţiuni funcţionale:<br />
1) Pornind de la matcă – cu articole<br />
şi studii despre folclor, căci – fiind un<br />
pasionat cercetător al domeniului – are<br />
convingerea că literatura română cultă<br />
a fost mai profund influenţată decât<br />
alte literaturi naţionale de cultura<br />
populară autohtonă; 2) Şcoala şi<br />
literatura, care cuprinde studii despre<br />
marile opere şi despre autorii lor cu<br />
impact în predarea şcolară, ca şi despre<br />
curente literar-culturale, precum B.Şt.<br />
Delavrancea, Ioan Budai-Deleanu, Dimitrie<br />
Cantemir, O. Goga, G. Coşbuc,<br />
M. Eminescu, Al. Macedonski, T.<br />
Arghezi, dar şi despre umanism,<br />
iluminism, clasicism, romantism,<br />
realism, simbolism, expresionism; 3)<br />
Întâmpinând cărţile – un capitol vast<br />
dedicat recenziilor, prezentărilor,<br />
notelor de lectură rostite la Radio sau<br />
publicate în reviste despre: Al. Dima,<br />
N. Mihăiescu, N. Constantinescu,<br />
Artur Gorovei, Mircea Scarlat, Barbu<br />
Cioculescu, Mircea Muthu, George<br />
Antofi, Ion Coja, Gh. Vrabie, Nicolae<br />
Ciobanu, Grete Tartler, Gh. Bulgăr, D.<br />
Vatamaniuc, Al.I. Amzulescu ş.a.; 4)<br />
Addenda – cu un prim titlu<br />
semnificativ – Tot despre limba<br />
română, capitol unde sunt reunite<br />
43<br />
textele de publicistică propriu-zisă:<br />
interviuri, articole de atitudine faţă de<br />
viaţa culturală, faţă de şcoală şi de<br />
slujitorii ei. Profesorul Aurel Gh.<br />
Olteanu se gândeşte la colegii tineri,<br />
îndemnându-i să nu-şi piardă<br />
încrederea în importanţa şi nobleţea<br />
profesiunii lor, pe care o consideră şi<br />
astăzi o formă de apostolat. Aurel<br />
Olteanu este convins că disciplina<br />
noastră rămâne una dintre puţinele<br />
valori ce ne-au mai rămas şi de care<br />
speră că nu ne vom înstrăina<br />
niciodată! Ar fi ca şi cum NE-AM<br />
PIERDE FIINŢA intrând în<br />
anonimatul istoriei fără memorie şi<br />
care nu iartă, O MOARTE<br />
SPIRITUALĂ.<br />
Într-un interviu din 1985, A.<br />
Olteanu mărturiseşte că primul<br />
model în viaţă i-au fost învăţătorii<br />
Dumitru Tătaru şi Gh. Georgescu din<br />
satul natal Mireş, jud. Prahova, care<br />
făceau lecţii minunate de istorie,<br />
literatură, precum şi pilduitoare<br />
serbări şcolare: De atunci şi până<br />
acum n-am făcut altceva decât să<br />
încerc a le călca pe urme. Este<br />
evidentă importanţa primelor modele<br />
în existenţa unui copil.<br />
A vrut să fie un profesor adevărat,<br />
cu pregătirea de specialitate asumată<br />
şi dăruit profesiunii sale: ...ca student<br />
la Facultatea de Filologie, numai la<br />
momentul când voi ajunge la catedră<br />
am visat. Liceul său de suflet rămâne<br />
CANTEMIR-VODĂ, unde a slujit<br />
aproape întreaga carieră: Am avut<br />
marea dorinţă de a deveni profesor<br />
pentru a mă dedica elevilor mei. ici<br />
acum nu-mi doresc altceva. Asta<br />
neînsemnând că am cerut prea puţin<br />
de la viaţă.<br />
L-am cunoscut pe dl A. Olteanu în<br />
variate ipostaze: autor de cărţi în<br />
specialitate şi de manuale şcolare, ca<br />
mentor cu o bogată experienţă<br />
didactică şi umană, ca inspector şi<br />
luptător pentru promovarea limbii şi a<br />
culturii naţionale, în calitate de<br />
colaborator pentru realizarea<br />
programelor de studiu în specialitate<br />
pentru gimnaziu şi liceu, ca prieten şi<br />
om de suflet.<br />
Aurel Olteanu a devenit el însuşi<br />
un model pentru alte generaţii de<br />
profesori, inclusiv pentru generaţia<br />
mea. Îl numesc cu respect: PRIMUS<br />
INTER PARES, PRIMUS INTER<br />
MAGISTROS ET MAGISTRAS!<br />
FLORIA ROGALSKI
Filtre<br />
Ion Scorobete s-a născut la 26<br />
mai 1947, în satul Meria, jud. Hunedoara.<br />
După absolvirea Universităţii<br />
din Bucureşti, Facultatea de Drept,<br />
s-a stabilit la Timişoara, unde lucrează<br />
în cadrul baroului avocăţesc. A debutat<br />
editorial cu versurile adunate în<br />
volumul Geometria zăpezii, după<br />
care a publicat numeroase volume de<br />
poezie şi proză (romane). A înfiinţat<br />
Fundaţia culturală „Traian Vuia”,<br />
despre viaţa şi creaţia căruia a conceput<br />
trilogia monografic-eseistică<br />
DECOLAREA, din care a publicat<br />
primul volum, ZBOR INTERIOR.<br />
Volumul bilingv, românoalbanez<br />
Exerciţii de singurătate<br />
(Amanda Eedit, Bucureşti, 2011)<br />
(traducerea datorându-se inimosului<br />
poet Baki Ymeri) constituie un fel de<br />
antologie lirică în selecţia autorului.<br />
Critica literară a remarcat<br />
eleganţa stilului şi rafinamentul<br />
cultural al autorului. Nu s-a subliniat<br />
îndeajuns faptul că poezia lui Ion<br />
Scorobete este una de cunoaştere.<br />
Din punc de vedere gnoseologic,<br />
poetul se situează în cotidian dar<br />
priveşte esenţele, interiorul existenţei:<br />
„Alerg printre cuvinte deloc lejer /<br />
împrejurul unei realităţi / înfiorător de<br />
tenace / dacă mă atenţionează fervent<br />
/ că mă aflu la o distanţă / de tuşă”<br />
(Comunicare). Relaţia poetului cu<br />
exteriorul este una de revoltă în faţa<br />
mizeriei sociale şi morale<br />
contemporane, în care valorile<br />
tradiţionale au fost pulverizate.<br />
Retractil la relaţiile sociale<br />
nefaste creaţiei artistice, poetul îşi<br />
exersează singurătatea pe calea<br />
meditaţiei. Curiozitatea îl determină<br />
să sondeze esenţele prin mijloace<br />
lirico-metafizice. În interiorul existenţei,<br />
poetul descoperă cu uimire legi<br />
matematice: „şi ce e mai ispititor /<br />
decât a nu înţelege / cum o distorsiune<br />
cu grad ridicat / de risc / încorsetează<br />
matematic parfumurile / esenţiale”<br />
(Discret). Legităţile fizice, chimice<br />
şi biologice încorsetează fiinţa<br />
umană într-un destin muritor, fără<br />
scăpare: „de fapt numai înăuntru fiind<br />
pot / căuta ieşirea spre un neunde /<br />
bine intenţionat / eu lent cum mă ştiu<br />
şlefuiesc / îndărătul uşii instrumentul<br />
/ care se va potrivi / la spart nuca<br />
miezului amânat / sine die” (Discret).<br />
Legităţile lumii par totuşi să fie<br />
de sorginte ideatică, platoniciană, întrucât<br />
constituie prototipurile lucrurilor<br />
şi fenomenelor reale: „Chipul<br />
lucrului geme în trunchiul ideii” sau<br />
de natura logosului: „un prunc de<br />
amănunte zâcneşte / în adâncul<br />
luminii / trage de mine cuvântul / în<br />
miezul acestei răspântii” (Zeul).<br />
Acceptând soarta, Ion Scorobete<br />
trăieşte existenţa la modul apolinic,<br />
format la şcoala filosofiei antice<br />
greceşti: „n-am nicio şansă să / modific<br />
unghiurile / planurilor / altfel de<br />
cum le-a înfăţişat / pe duna de nisip<br />
milesianul Thales” (Umbră). Apropierea<br />
mării constituie ca-drul ideal<br />
pentru meditaţiile poetului. Zbuciumul<br />
valurilor simbolizează şi trecerea<br />
timpului aducător de nostalgii.<br />
Ascendenţa artei poetice a lui Ion<br />
Scorobete o găsim la poeţii italieni<br />
Eugenio Montale şi Giuseppe Ungaretti,<br />
Subtilele referinţele culturale nu<br />
îngreunează textul, oferind desigur,<br />
delicii în plus, cititorului avizat: „fără<br />
scop curge lumina / din trupul încins /<br />
şi ce e mai adânc decât / un astfel de<br />
ţâşnet frumos / în albia lui heraclit<br />
(Îmbrăţişare).<br />
Poet, prozator şi eseit, Ion<br />
Scorobete se dovedeşte un scriitor<br />
complex în peisajul nostru literar<br />
contemporan. Sub aspect liric, prin<br />
vocaţia constructivă şi tematica<br />
abordată, acea a poeziei dintotdeauna<br />
(viaţa, dragostea, moartea), poezia lui<br />
Ion Scorobete, extatică, gravă sau<br />
autoironică, nu aparţine vreunui<br />
curent literar, ci reprezintă rodul unei<br />
munci meticuloase de giuvaergiu al<br />
cuvântului, însingurat şi autodidact.<br />
Versul liber, bine strunit, curge într-o<br />
albie sonoră în care vocalele se<br />
rostogolesc într-o armonie<br />
mediteraneeană luminoasă, diurnă.<br />
LUCIA GRUIA<br />
44<br />
Multe sunt riscurile poeziei scrise<br />
în stil clasic: mai întâi monotonia<br />
ritmului, apoi melodia, dacă e<br />
monodie poate plictisi ca şi cum ai<br />
asculta romanţe sau şansonete o<br />
noapte întreagă sau ai mânca miere de<br />
albine cu polonicul.<br />
Mai sunt apoi, rimele siluite pe<br />
care eu unul le detest ca şi pe însuşi<br />
actul omenesc de a silui.<br />
În caz că tema poemului acesta<br />
rotund şi monoton este şi ea una<br />
banală, te cuprinde de-a dreptul,<br />
somnul ca un reflex de apărare<br />
împotriva agresiunilor inamice. E o<br />
sinucidere să scrii azi aşa, te sfâşie<br />
lupul feroce şi ras în cap din<br />
metropolă, te desfiinţează trufaşul şi<br />
graseiatul critic pro-textualist şi<br />
poate nu te înţelege decât poetulpoet.<br />
Nu criticul, nu hackerul<br />
bibliofil, nu exegetul, nu şeful de<br />
catedră de la “română”, ci doar<br />
Poetul, confratele, numai el te<br />
înţelege, fiindcă numai el are<br />
sensibilitatea aceea de dinafara<br />
modelor…<br />
Ei bine, când am văzut că Mihaela<br />
Lunca (vol. Sub umbră) scrie poezie<br />
în stil clasic, mi-am luat toate<br />
măsurile antimorfeice şi contra<br />
plictisului şi m-am pregătit să culeg<br />
la o primă lectură bobiţele de aur<br />
rătăcite printre versurile volumului de<br />
debut “La hanul sufletului meu”. Nu<br />
a fost deloc aşa, iar după lectură m-<br />
am ales cu mii de cicatrice şi<br />
zgârieturi pe sensibilitatea sufletului<br />
meu. Mi-a lăsat aşadar urme. Căci, se
vede clar încă de la prima carte,<br />
Doamna Mihaela Lunca este o Poetă.<br />
Si asta se confirmă în volumul “Sub<br />
umbră”.<br />
Dacă în primul volum poeta afişa o<br />
poezie frustă, amintind-o pe<br />
Pădureanca, pe moaţa Carolina Ilica,<br />
într-un mod doar de ea ştiut, se<br />
maturizează brusc, de parcă a ars în<br />
secret nişte etape. Deşi, discret, ea<br />
rămâne pământenca din Ardeal, care<br />
se desconspiră prin două versuri<br />
numai, şi acelea strecurate între<br />
paranteze: (“ţărani fost-am odată,//<br />
din tot, doar traista rămasu-ne-a “).<br />
Combustia din acest volum e mult<br />
mai discretă, mai rafinată, dar nu<br />
diluată; asprimile unui înveliş din<br />
lână se transformă în blândeţi<br />
catifelate, mângâioase, tandre. Iar<br />
tandreţea se exprimă printr-un<br />
dialog cu sine sau cu un imaginat<br />
iubit, partener pe care-l îndeamnă la<br />
gesturi sinuoase, dezmierdante<br />
“Îmbracă-mă-n cuvinte,//Dezbracămă<br />
de ploi,//De nopţi neînlunate,//De<br />
ceţuri şi noroi “, sau deloc insinuante<br />
or disimulate : “Să-ţi stau în braţe<br />
nudă,//Cometă arsă-n sine,//Un trup<br />
de iarbă udă,//Înnobilat prin tine. “<br />
Tonul este parcă mai discretresemnat,<br />
de când “Prin trup,(poetei<br />
îi) ninge//Cu fluturi fără aripi.” Poeta<br />
de acum pare a fi născută “La o<br />
margine de lume,//acolo, unde cocoşii<br />
// îşi acordă glasul, //după clopotul<br />
bisericii//cu o singură turlă”, şi-şi<br />
doreşte parcă să evadeze din lumea<br />
reală. Un refugiu ar fi chiar în<br />
romantica Lună, cu care se ştie, căci<br />
a vizitat-o cu ocazia unei iubiri, când<br />
ea a mai fost: “Acolo-ntre vulcani, //<br />
Eu am iubit odată.//ingea cu cai<br />
albaştri//Iar luna, era beată.“ Cu<br />
toate că dorul de evadare capătă<br />
uneori accente tragice, “Mă mor<br />
murind din dor de moarte.”, cu toate<br />
că ea ştie că ultima şansă a iubirii de<br />
viaţă, cea care moare ultima,<br />
speranţa, este... ”funia, umedă salin,<br />
//strânsă în jurul rănii, //dintre două<br />
plecări.“ ; cu toate avatarurile şi<br />
iluziile de refugiu, poeta, totuşi,<br />
rămâne să locuiască un “Trup al meu<br />
hău de păcate//Fără lacăte la porţi“.<br />
Volumul “Sub umbră“ relevă<br />
cititorului un fascinant univers -<br />
uneori intim, de ce nu ? - emanat<br />
dintr-un suflet feminin plin de graţia<br />
mătăsii adiate şi, mai ales,<br />
ultrasensibil.<br />
GEORGE STACA<br />
Într-un peisaj literar în care – cu<br />
încurajările de rigoare ale criticii – se<br />
cultivă expresia obscenă, rezidualul,<br />
derizoriul, gura de canal stradal, cu<br />
modestia, bunul-simț și discreția care<br />
îl caracterizează ca om, Claudiu Mitan<br />
– poetul desfide moda și ne propune<br />
o călătorie lirică pe „Tărâmul<br />
fragil” (Ed. Kron-Art, Brașov, 2011,<br />
în condiții grafice remarcabile, coperta<br />
și ilustrațiile purtând semnătura lui<br />
Gabriel Stan). Un tărâm de poeme<br />
ale... luminii și umbrei, în și întru<br />
cuvânt atât ca formă cât și ca esență a<br />
ființării. Acum, când în „trend” (urâtă<br />
vorbă!) e goliciunea (de-ar fi nuditate<br />
măcar ar avea virtuți estetice, ca<br />
„Dilecta desnuda” a lui Octavian<br />
Soviany), când „pe val” sunt „literatura<br />
fără perdea”, pornografia și autori<br />
premianți de rangul lui Ionuț<br />
Chiva, Mihail Gălățanu sau Ioana<br />
Bradea, poetul Claudiu Mitan scrie,<br />
oficiază în slujba esențelor tari. „Tărâmul<br />
fragil” e aparent fragil, în măsura<br />
în care prea puține priviri îl mai<br />
caută și încă mai puține îl văd, întrucât<br />
se află dincolo de materialitate,<br />
în cuvinte, în melancolii, în lumină,<br />
în umbră, în „timpul devenit anotimp”,<br />
în „trupul de cuvinte rostogolit<br />
pe hârtie”, în „iluminări suave”, în<br />
„armuri de ninsoare”.<br />
Emblematică pentru întregul volum<br />
e rostirea unui adevăr uitat sau<br />
ignorat, complementar celui biblic<br />
(„din pământ ești și în pământ vei<br />
merge”). Claudiu Mitan adaugă: „Cuvânt<br />
ești/ la cuvânt te vei întoarce”.<br />
Dacă textul sacru atrage atenția asupra<br />
componentei trecătoare a alcătuirii<br />
noastre duale și asupra rostului ei<br />
45<br />
temporar, textul poetic atrage atenția<br />
asupra celeilalte componente, cea i-<br />
materială/spirituală – cuvântul. Aș îndrăzni<br />
să traduc expresia lirică în sensul<br />
avertismentului că, dacă deturnezi<br />
cuvântul (componenta perenă) să slujească<br />
pământului (componentei efemere)<br />
din alcătuirea ta, atunci cuvântul<br />
tău... pământ va fi! Vremelnicie și<br />
derizorat. Dar va veni și vremea când,<br />
profețește poetul, precum fiul risipitor<br />
se întoarce la tatăl, „la cuvânt te vei<br />
întoarce”.<br />
Claudiu Mitan e modern și actual<br />
fără să-și propună să fie așa, fără să<br />
accepte șabloanele modei, ci tocmai<br />
încălcându-le fără ostentație, cu siguranța,<br />
calmul și discreția celui care<br />
știe că, uneori, o viață nu e de ajuns<br />
pentru a desluși înțelesul unui poem,<br />
întrucât actul poetic în sine este taină:<br />
„Astăzi/ voi scrie/ un poem/ atât de<br />
lung/ încât/ toată viața/ voi păși/ pe<br />
urmele lui/ să-i deslușesc/ înțelesul”.<br />
În viziunea lui Claudiu Mitan, bilanțul<br />
ontologic urmărește raportul lucruri<br />
vs. cuvânt: „Atâtea lucruri/ de<br />
care n-am nevoie/ sunt pe lumea a-<br />
ceasta!// Atâtea cuvinte/ de care am<br />
nevoie/ am pierdut/ pe lumea aceasta”.<br />
Tonalitatea tristă izvorăște din<br />
constatarea că lumea aceasta, favorabilă<br />
excesului de materialitate, este<br />
totodată spațiul pierderii, rătăcirii cuvintelor,<br />
a căror lipsă e resimțită acut.<br />
Poetul nu se zbate să-și facă loc<br />
printre premianții din zona agresivă a<br />
expresiei grosolane, obscene unde, în<br />
momentul de față, e mare-nghesuială.<br />
Mulți chemați, puțini aleși, însă, căci<br />
nu e la-ndemâna oricui să facă artă în<br />
această zonă, așa cum îi este dat, de<br />
pildă, lui Octavian Soviany, cu „Viața<br />
lui Kostas Venetis”.<br />
Claudiu Mitan umblă cu smerenie<br />
pe ape adânci: „M-ai ascuns întrun<br />
cuvânt,/ Doamne,/ peste care-ai<br />
pus pământ./ Cum pot, Doamne, să<br />
cuvânt/despre Cel ce ești când sunt/<br />
umbra Ta pe-acest pământ?” Pasul lui<br />
poartă credința nemărturisită precum<br />
a celui ce spune „Cred, Doamne, ajută<br />
necredinței mele!” Tot smerit, el<br />
visează o dimensiune a ființei încăpătoare<br />
în cuvânt („Căci visez/ atât că<br />
sunt/ cât să-ncap/ într-un cuvânt”), se<br />
identifică, deopotrivă, pruncului ce se<br />
ține de umbră ca de poala maicii, orbului<br />
pe care îl poartă în spinare propria<br />
umbră, bătrânului din umbra inimii<br />
căruia porumbelul ciugulește grăunțe<br />
și a cărui umbră „se intersectează/<br />
cu umbrele trecătorilor”, soțului→
care scrie poeme de dragoste soției.<br />
Se spune că mântuirea le este hărăzită<br />
celor ce n-o țintesc cu dinadins. Așa<br />
și cu poezia lui Claudiu Mitan. Este<br />
poezie în sine, trece dincolo de<br />
„panorama deșertăciunilor” din ziua<br />
de azi, răzbate – ca să-l parafrazez pe<br />
poet – precum lumina dincolo de<br />
umbră, în umbră stând ca sămânța cea<br />
bună a grâului în pământ.<br />
MIHAELA MALEA STROE<br />
Una dintre poetele contemporane<br />
cu amprentă sigură pe pagina de<br />
carte, Cristina Ştefan, e autorul ce-şi<br />
destăinuie de bunăvoie taina prin care<br />
a ajuns să fie aproape de lumină şi să<br />
,,zboare” ca o pasăre. Imaginar.<br />
La urma urmei, fiecare dintre<br />
poemele autoarei volumului de faţă,<br />
Călătorie pe un ciob de stea, poeme,<br />
Editura Fundaţiei Culturale Cancicov,<br />
Bacău, 2010, vine şi completează<br />
detaliul acelui puzzle pe care un<br />
creator cu vocaţie îl poartă în minte şi<br />
suflet, o viaţă.<br />
Modernă în expresie, cu miezul<br />
liricii personale coagulat în roca deja<br />
stabilă a unei expresii culturale, poeta<br />
mărturiseşte starea-i de graţie a împlinirii<br />
unui om prin vibraţia interioară.<br />
Elegante ca nişte fregate caligrafiate<br />
pe orizontul oceanului, orânduite<br />
în pagină, ca un dans de nouri<br />
pe cerul de ,,duminică seara”, - ori,<br />
doar efervescente havuzuri ce ţâşnesc<br />
din măruntaiele pământului, aşa sunt<br />
poemele adunate în volumul intitulat<br />
,,Călătorie pe un ciob de stea”, - o<br />
carte frumoasă, mustind de viaţa<br />
cuvintelor înfrăţite-n sintagmă.<br />
Cristina Ştefan e o poetă care nu<br />
rispişte vocalele pentru că ar dori să<br />
se audă. Cristina Ştefan deţine o discreţie<br />
demult uitată de mulţi dintre<br />
poeţii zilei de astăzi. Esenţa doar bănuită<br />
sub coaja cuvântului poematic<br />
este ca o vrajă care ne atrage dincolo<br />
de forma tipografică a paginii de<br />
carte.<br />
Visul cetăţii, prin care autoarea<br />
aleargă, este ca o ceaţă de aur. Versul,<br />
ca şi viaţa, se iscă din tăceri fertile,<br />
iar la marginea lumii cuvintelor<br />
obişnuite, intervine puterea de seducţie<br />
a talentului, prin care Cristina<br />
Ştefan ne demonstrează că nu ne<br />
pierdem vremea citindu-i cărţile.<br />
Aliniată în primele rânduri ale<br />
poeziei feminine de astăzi, autoarea<br />
nu-şi mai face probleme în ceea ce o<br />
priveşte ca autoare a unor detalii<br />
curajoase prin expresie.<br />
Asociate unor drumuri mai puţin<br />
bătătorite, unor tărâmuri situate<br />
adesea între Cer şi Pământ, poemele<br />
Cristinei Ştefan sunt călătorii<br />
iniţiatice şi fiecare imagine pare să se<br />
prindă de altă imagine, să se rotească<br />
în cerc. În întreg.<br />
Efemeritatea este inutilă şi ea,<br />
este ghicită a fi suspendată în aer şi în<br />
trupul poemului. Totul devine posibil,<br />
aproape palpabil. Aici, se resimte<br />
vivacitatea fiecărei sintagme cu care<br />
autoarea construieşte poemul, apoi,<br />
cartea. Există o perfecţiune, o<br />
austeritate autoimpusă pentru a aduce<br />
scrisul la Artă. Şi poeta este<br />
conştientă de darurile sale. Nu se<br />
zgârceşte cu ,,vopselurile” pe care le<br />
foloseşte în zugrăvirea distanţelor<br />
dintre oameni şi aştri, dar nici nu face<br />
risipă de argumente în susţinera unei<br />
teze evident, importante. Ea este ceea<br />
ce este, un alchimist tainic şi în<br />
retortele atelierului său de Poeme,<br />
fierbe, gâlgâie în curgerea-i nevăzută,<br />
Lumina. Printre cioburi cu reflexii<br />
filosofice clare, se amestecă şi aşchii<br />
de teamă tipic umană. Uneori, văzutul<br />
şi nevăzutul sunt paralele stranii, idei<br />
care dau semn că se vor întâlni totuşi,<br />
împotriva tuturor legilor fizicii<br />
clasice.<br />
Poezia pe care o scrie Cristina<br />
Şetfan este o vrajă şi o vrajbă dintre<br />
Om şi Lumea înconjurătoare.<br />
,,Călătorie pe un ciob de stea” - o<br />
plachetă cu versuri nu doar<br />
interesante şi la modă astăzi, este o<br />
carte cu coperţi care lasă să transpară<br />
prin ele ideea măreaţă de libertate<br />
spirituală.<br />
Aici, timpul şi spaţiul devin doar<br />
două cotiledoane ale aceleaşi seminţe,<br />
din care germinează călătoria<br />
Cuvântului, a Tainei ce aprinde în om<br />
focul creaţiei autentice.<br />
MELAIA CUC<br />
46<br />
Am citit și recitit poemele Lidiei<br />
Popița Stoicescu din volumul „Dacă<br />
n-ar fi culorile” (Ed. SemnE, Buc.,<br />
2011), cu sentimentul straniu și plăcut<br />
totodată că aș citi poeme scrise de o<br />
soră geamănă mie. „Geamănă” măcar<br />
în sensul câtorva experiențe sau<br />
încercări existențiale însemnate, pe<br />
care le-am receptat aproape identic și,<br />
amândouă, le-am transfigurat liric în<br />
perimetrul acelorași teme și motive<br />
poetice: timpul (Ieri, Azi, Mâine),<br />
Penelopa, tabla de șah, singurătatea,<br />
înstrăinarea și/sau plecarea în<br />
veșnicie a perechii, durerea tainic<br />
generatoare de mărgăritare, durerea<br />
ca „Privilegiu”, armonia culorilor și<br />
sunetelor, credința, transcendentul. În<br />
subsidiar, poate fi detectată și o<br />
anume nostalgie a paradisului pierdut,<br />
dar secondată de speranța regăsirii lui<br />
grație semnelor mărunte ce ni se mai<br />
arată, încă, drept repere, într-un spațiu<br />
mai labirintic și mai desacralizat<br />
decât acela prin care a hălăduit fiul<br />
risipitor.<br />
În lumea liric-metafizică a<br />
poemelor din volumul „Dacă n-ar fi<br />
culorile”, mă simt „acasă”, pentru că<br />
aici timpul înseamnă vreme, aici sunt<br />
locuri, priveliști, făpturi și legături de<br />
taină, aici mai vibrează – dimpreună,<br />
trinitar – omul, cosmosul și<br />
Dumnezeu.<br />
Să scriu despre poemele Lidiei<br />
Popița Stoicescu s-a vădit a fi un<br />
demers delicat, tocmai întrucât mă<br />
regăsesc în ele, sunt un cititor<br />
empatic, așa cum ea însăși a dorit să<br />
întâlnească, după cum mărturisește în<br />
cuvântul de-nceput al cărții. Or,<br />
„cronicarul” din mine întâmpină,
implicit, o problemă: cum să scrie<br />
despre poeme în adâncul firii cărora<br />
se regăsește până la îngemănare cu...<br />
eul liric al Lidiei Popița Stoicescu,<br />
fără să aibă sentimentul că scrie,<br />
necuvenit în acest context, (și) despre<br />
propriile trări și poeme? Tulburător,<br />
bunăoară, mesajul din „El mi-ar fi<br />
spus”. Ca să ies din impas, am hotărât<br />
să scriu doar despre acele poeme în<br />
care întâlnirea este mai puțin<br />
pregnantă, regăsirea mai discretă.<br />
Spre exemplu poemul „Planiglob”, în<br />
care poeta apercepe planeta albastră<br />
ca pe o ființă captivă între meridiane<br />
și paralele, o ființă care „jinduie la<br />
zborul/ păsărilor/ călătoare”. Altfel<br />
spus, ființa planetei, starea ei<br />
naturală, vie, neîngrădită, a fost<br />
sechestrată în colivia delimitărilor<br />
convenționale care trasează „gratii”,<br />
restricționează, interzice zborul. Cam<br />
aceeași idee – a naturalului, viului vs.<br />
convențional, artificial – dar într-o<br />
nuanță mai pastelată, am întâlnit în<br />
„Restaurare”. Restauratorii, întrucâtva<br />
artiști, întrucâtva „specialiști”, vor<br />
întâmpina o dificultate greu de<br />
surmontat, pentru că aceasta ține tot<br />
de registrul „viului”, naturalului,<br />
firescului, iar lucrarea omului nu<br />
poate concura cu și nici restaura<br />
lucrarea divină: „Câte amurguri/<br />
dorm suprapuse/ în zidurile<br />
orașului...!// ...Oare/ la care din ele/ se<br />
vor opri,/ când vor face/<br />
restaurarea...?”.<br />
Optimismul poetei, din poemul<br />
cu același titlu, este cumva cinic,<br />
amar, concis, păstrându-și însă esența<br />
tonică; dramatismul unei situații<br />
(pacientul fără picioare – la propriu<br />
sau la figurat) nu conduce spre<br />
deznădejde, sublimează în metaforă<br />
revigorantă, revitalizantă, de trăire<br />
puternică în alt plan: „Azi-noapte am<br />
umblat prin salon...// Doctore,/ spune<br />
sorei/ – sau lunii? – / să nu mai<br />
șteargă/ – între pat și fereastră – /<br />
urmele/ picioarelor mele/<br />
amputate...”.<br />
Lidia Popița Stoicescu trece, cu<br />
indiscutabilă vocație și dezinvoltură<br />
poetică, de la tonul grav la cel ludic<br />
(delicate în acest sens, sunt „Somn<br />
inocent” – „Liniște,/ doarme<br />
copilul...!// Între smalțul irisului/ și<br />
geana plecată,/ cunoașterea/ s-a făcut/<br />
urs de pâslă...”, „Cântec de leagăn”,<br />
„Juvenilă”, „Taină”), la cel metafizic<br />
(„Diagnostic”, „Dubito”, „Amnezie<br />
cosmică”, „Transcendență”) sau la cel<br />
cu accente livrești („Hemingway”,<br />
„Bacoviene”, „Timp oprit”, „Geografie”).<br />
Uneori, ce-i drept, Lidia Popița<br />
Stoicescu se îndepărtează de vibrația<br />
cosmică, de taina începuturilor, de<br />
dialogul cu divinitatea (creștină ori<br />
precreștină) și cu natura (în nuanță<br />
panteistă) sau de comuniunea, în<br />
asceză, cu Cel de Sus („Reversul<br />
medaliei”) și coboară în zona sociopolitico-istorică<br />
(„Decret în alb”,<br />
„Apel pentru pace”, „Istorie”), dar<br />
chiar și atunci expresia metaforică își<br />
menține prospețimea, spontaneitatea:<br />
„Mâine/ Vor ieși pe poarta închisorii/<br />
– în alb îmbrăcate –/ conștiințe/ careau<br />
purtat uniforme vărgate.../ Dungile<br />
negre/ de pe haine,/ – nu de pe suflete<br />
–/ vor rămâne,/ inutil verticale,/ la<br />
ferestrele/ celulelor goale...” („Decret<br />
în alb”).<br />
Sunt, în poezia Lidiei Popița<br />
Stoicescu, multiple autoipostazieri,<br />
eul liric se identifică uneori mamei,<br />
alteori pruncului, cel mai adesea<br />
femeii/iubitei/indrăgostitei, dar – în<br />
oricare dintre ipostaze – rămân<br />
constante și conlucrătoare sensibilitatea,<br />
luciditatea, imaginarul poetic,<br />
bogăția expresiei lirice.<br />
MIHAELA MALEA STROE<br />
Dincolo de aparenţe, o viaţă pe<br />
malul celălalt (Ed. Paradigme, Piteşti,<br />
Bucuresti 2010, 265 p.) apărută în<br />
colecţia memorii a Institutului<br />
national pentru studiul totalitarismului<br />
a Academiei Române, prefaţată<br />
de generalul Olimpiodor Antonescu,<br />
prof. Radu Ciuceanu şi Filip<br />
47<br />
Teodorescu este o carte mai puţin<br />
obişnuita.<br />
Autorul, Ion Pavel, a făcut parte<br />
din prima linie a comunităţii de<br />
inteligenţă a dictaturii de dezvoltare.<br />
După care a devenit întreprinzător în<br />
domeniul editorial şi tipografic. Dar,<br />
în afară de o biografie fascinantă, el<br />
este, fără îndoială, un scriitor talentat,<br />
care parcă a activat tot timpul sub<br />
acoperire, dincolo de aparenţe, după<br />
cum singur mărturiseşte. Romancieri,<br />
scriitori medici, jurişti, pictori,<br />
oameni politici, de stat, de afaceri etc.<br />
sunt bine cunoscuţi, mai ales că<br />
fiecare aduce un mesaj sub influenţa<br />
(de)formării sale profesionale.<br />
De aceea nu este deloc<br />
surprinzător că ofiţerii de informaţii,<br />
spionii au şi ei o notă distinctă, un<br />
farmec deosebit generat de<br />
duplicitatea meseriei lor. Să luăm<br />
numai exemplul a doi spioni ai<br />
coroanei Angliei. Nu ştim cât din<br />
rapoartele din timpul Revoluţiei ruse<br />
a lui William Somerset Maugham au<br />
fost utile Regelui Angliei, Secret<br />
Intelligence Service (SIS), în urmă cu<br />
un secol, dar ele sunt şi astăzi modele<br />
literare, de măiestrie stilistică. John le<br />
Carre, după ce a slujit şi el un deceniu<br />
British intelligence services MI5 şi<br />
MI6, este unul din cei mai populari<br />
scriitori ai vremurilor noastre.<br />
Ion Pavel face fără doar şi poate<br />
din aceeaşi familie, chiar dacă el se<br />
află de partea ortodoxă, cea rece a<br />
Cortinei de fier, după cum spune la<br />
Carre in celebrul lui roman.<br />
Cu toate că nu şi-a publicat<br />
rapoartele secrete şi aveam de a face<br />
doar cu memoriile unui ofiţer de<br />
informaţii român, spiritul de<br />
observaţie, folosirea spontană a<br />
dialogului, metafora şi stilul sunt<br />
tipice unui scriitor.<br />
Este suficient de a citi numai<br />
paginile dedicate cuplului Ceauşescu,<br />
un cuib de cuci (alegorie), p. 195-<br />
203, sau Schiţele de portret în<br />
contrast: O lecţie de patriotism -<br />
generalul Iulian Vlad şi Pacepa văzuţi<br />
de aproape, p.223-253, pentru a ne<br />
reaminti de Maugham şi Le Carre.<br />
Să reţinem numele Ion Pavel şi<br />
să aşteptăm o nouă carte.<br />
Sunt convins că va completa o<br />
faţetă a literaturii române încă<br />
neexplorată.<br />
Şi va fi un succes.<br />
VIOREL ROMA
Virginia Brănescu, Popas cu<br />
poezia, Ed. Karuna, 2011 - veniţi cu<br />
încredere pe cărarea cuvintelor<br />
fermecate. Scriitoarea Virginia<br />
Brănescu vă aşteaptă la un popas<br />
pentru stâmpărarea sufletului.<br />
Intrăm în cartea-casă a poetei<br />
bistriţene cu gândul la bucuria<br />
tainelor lumii.<br />
Într-un colţ de rai, la ceas de<br />
seară, printre picturi ce picură arta,<br />
doamna poeziei creează noi nemuriri.<br />
În casa dinainte a sufletului este<br />
aşezat cuvântul în rimele metaforei.<br />
Atunci când scânteia arde, prietena<br />
Virginia Brănescu „luminând zările<br />
toate”, luminează precum candela<br />
altarului, întru salvarea artei. Dorind<br />
să înşele timpul, îl comprimă în<br />
pastile vers, pe care apoi ni le<br />
administrează în doze potrivite pentru<br />
fiecare dintre noi. Drumul spre viitor<br />
este unul deschis, între file-ngălbenite,<br />
descoperind trăiri menite să<br />
impresioneze fiecarte inimă.<br />
Versurile zămislite în pridvorul<br />
vieţii sunt vise culese de pe aripi de<br />
nori sau din grădina edenului,<br />
înmuiate cu pana sufletului şi apoi<br />
aşezate, ca perlele, pe şirag de<br />
mărgele.<br />
O carte precum podoabele, pe<br />
care Virginia Brănescu o va purta cu<br />
mândrie în lume, iar cartea, la rândul<br />
ei, o va aşeza pe scriitoare în istoria<br />
literaturii.<br />
În casa Virginiei Brănescu<br />
atmosfera e mereu una de sărbătoare.<br />
Tablouri şi cărţi, toate create cu<br />
mintea şi mâinile de aur ale doamnei.<br />
Vorbe bune, omenie, precum în<br />
casele de adevăraţi intelectuali.<br />
Poezia din volum este o<br />
rugăciune închinată Sfântului, care<br />
arde din sufletul unei doamne ce şi-a<br />
câştigat mântuirea prin înfrumuseţarea<br />
cuvintelor:<br />
Dă-ne, Doamne-nţelepciune,<br />
În peniţe, vorbe bune,<br />
Pe pânze doar armonie<br />
Şi în suflet reverie!<br />
Gândul bun, fă să rodească,<br />
Omenia să-nflorească<br />
Şi găsind căile bune,<br />
Să trăim cu-nţelepciune!<br />
Rima este însoţită de ritmicitate,<br />
versurile fiind muzicale, acordurile<br />
auzindu-se în surdină, din vremurile<br />
veacurilor, cu harpe de îngeri.<br />
Aici şi acum, Virginia Brănescu<br />
ne lasă un testament al ei, un îndemn<br />
de slăvire pentru cuvânt:<br />
Ard luceferi şi cad stele-n<br />
Casa dorurilor mele;<br />
Bate vântul şi alungă<br />
Visele de cale lungă!<br />
Eu am ars şi-am strâns jăratic<br />
În cuptorul meu tomnatic<br />
Şi luptând cu-un aprig vânt,<br />
Mi-am făcut soli din cuvânt,<br />
Către zările albastre,<br />
Popas sufletelor noastre!<br />
Dincolo de fiecare vers, răzbate<br />
lumina, iubirea, pacea şi liniştea.<br />
Virginia Brănescu aduce un buchet de<br />
sentimente curate, gânduri-rânduri,<br />
care îşi iau zborul precum copiii întru<br />
descoperirea esenţelor lumii.<br />
Să auzi cum creşte iarba, să vezi<br />
cum înfloresc florile, să simţi<br />
bunătatea celui de lângă tine, sunt<br />
lucruri fireşti pentru Virginia<br />
Brănescu.<br />
Lumina vine peste întuneric,<br />
aducând cu ea muşcatele-vers, aşezate<br />
la fereastra inimii. Poetul este precum<br />
o stea, străluceşte până la dăruirea<br />
totală.<br />
O lume este adunată-n carte. Cu<br />
toate ale ei. Un album al amintirilor,<br />
un canon al poetului, o descătuşare a<br />
omului.<br />
Poezia curge-n doi,<br />
Căci în versuri se dansează;<br />
De cuvintele rimează<br />
Fac un mare tărăboi!<br />
Poezia e şi cânt,<br />
Ritmul îi dă energia,<br />
Rima este melodia<br />
Ce te duce-n cerul sfânt!<br />
______________________________<br />
Precum „o balerină nestemată”,<br />
poeta dansează în casa-carte,<br />
invitându-ne şi pe noi să o însoţim în<br />
salonul de bal. Jocul cu poezia este<br />
„după reguli şi canoane”, pentru ca<br />
rezultatul să fie unul de certă valoare,<br />
unul al unui medalion istoric.<br />
Acest dar al scrierii este precum o<br />
cruce, care trebuie dusă cu demnitate<br />
şi respect. Talentul este o dulce<br />
povară, şi poeta simte acest lucru:<br />
Trează-n nopţile rebele<br />
Am strâns pulbere din stele;<br />
Dor din lună, de departe<br />
Şi mi-am încropit o carte!<br />
Fac coperţi din zări de vis,<br />
Titlu-l iau dintr-un abis,<br />
Moto-i dau o rugăciune<br />
Ca să iasă toate bune!<br />
La sumar însă-am aflat<br />
Câte vise-am destrămat<br />
Pe parcurs de pagini pline<br />
Cu iluzii şi suspine!<br />
Mâine-o editez şi sper<br />
Să privesc puţin spre cer!<br />
Întotdeauna am admirat-o pe<br />
doamna Virginia Brănescu pentru<br />
puterea de muncă, pentru talent,<br />
pentru energia pe care o are şi<br />
pentru frumuseţea sufletului. Poezia<br />
Virginiei Brănescu are gânduri, are<br />
suflet. Este trupul dorului, e stigătul<br />
biruinţei, e viaţa noastră.<br />
Pătrundeţi în universul purităţii.<br />
Nu vă fie frică, uşa poeziei este<br />
deschisă. Virginia Brănescu vă<br />
aşteaptă să gustaţi din fiecare „colţ<br />
de vers”. Veţi primi hrană pentru<br />
suflet. Veniţi în casa nemuririi.<br />
MEUŢ MAXIMIIA<br />
_______<br />
Pictură de Tia Peltz<br />
48
Machandi<br />
I<br />
MOTTO :<br />
Poţi închide ochii,<br />
dar nu poţi stinge soarele !<br />
( . Iorga )<br />
Iubiri fără de seamăn, nopţi de<br />
mreajă<br />
un relief de umbre în durate<br />
ce-s una şi aceeaşi, peste toate<br />
cele ce sunt...<br />
Te-arată,-ţi zic, zeiţă a luminii<br />
în, reavăn, dor purtat de Creator<br />
spre fiii tăi veghind lângă Carpaţi<br />
în vatra arilor neînfricaţi<br />
copii ai Geei, ce lumina-şi cântă<br />
în doină şi în leagăn de prunci<br />
nemuritori<br />
genunea e în voi şi-n toate ce-s<br />
iubire numai, dintr-o rună sfântă<br />
e runa ta zeiţă, este pacea<br />
şi tu, aceeaşi, pacea tuturor.<br />
II<br />
În mirt şi ambră, zăvorâte-s vise<br />
ce sine-şi duc în sinea veşniciei<br />
durate-s numai ale lumii crezuri<br />
despovărate-s, iată, a stelelor<br />
lumini<br />
nicicând nu vei cunoaşte ale tăcerii<br />
punţi<br />
decât purtându-ţi vrerea în rug<br />
nemuritor<br />
acestea-s, dară, vrednică lumină<br />
ce-i dete zeei cântul...<br />
Redobândeşte-ţi calea, te du în<br />
nemurire<br />
îţi lasă deci trecutul în văile uitării<br />
din veacuri de minciună, ce-au<br />
zămislit istorii<br />
acestei lumi pierdute.<br />
III<br />
Doar înfrăţiţi cu moartea am<br />
străbătut durata<br />
întunecimii voastre, de fameni şi<br />
călăi<br />
nimic în astă lume nu sta-ne-vampotrivă<br />
şi glorie zidi-vom...<br />
Nici blestemaţi nu meritaţi să fiţi<br />
din răutatea voastră ne-ales-am cu<br />
lumina<br />
ivită din suflarea nestinşilor martiri<br />
din sfânta noastră vatră<br />
e-o altă lume, iată, ivită din ruine<br />
ce-n harfii-şi cântă, paşnic,<br />
nemurirea –<br />
pecete e şi tânguită humă.<br />
IV<br />
Afla-ne-vom mereu în şoapta<br />
sfântă<br />
____________________________<br />
49<br />
zidind din umbre calea de lumină<br />
către obârşii doar de noi ştiute<br />
născute în rostirea întâiului Cuvânt<br />
şi ne-om alege vrednică iubire<br />
veşminte de lumină şi trainic<br />
legământ<br />
să scoatem din sclavie şi din<br />
ruinuri glia<br />
şi stea nemuritoare s-aşternem pe<br />
Pământ.<br />
V<br />
Fii ai luminii, bravi romani şi geţi<br />
stelele-n veghe-s şi noianul arde<br />
genuni, eoni, durate, jubilee<br />
dau trup monerei şi zeiţei semn<br />
să-nalţe în iubire<br />
al lacrimii veşmânt.<br />
Sobor de voievozi renaşterii dau<br />
slavă<br />
şi Eminescu se va naşte iară<br />
nevrednica elită va spumega-n<br />
uitare<br />
şi hruba de-ntuneric se va topi-n<br />
neant.<br />
Extaza<br />
În mine-mi caut rostul cel pierdut<br />
–<br />
un stei din floarea vieţii nesfârşite<br />
şi-acel ce-mi dă al vieţii rost creat<br />
e-un verb<br />
cel ce iubirea o îmbracă-n toate<br />
cele ce sunt şi nu-s<br />
şi-atâta linişte se-aşterne în mistere<br />
c-aud în trupul tainic al tăcerii<br />
rodind lumini şi vraja unui cânt<br />
în toate-s, doar, seminţe de lumină<br />
din şoapta unei amfore cu stele<br />
ce-au luminat cândva în sinea-mi<br />
pustiită<br />
nicicând nu-mi sta-va căpătâi<br />
decât cuvântul voluptăţii tale<br />
în slova somnului dintâi.<br />
_______<br />
Pictură de Tia Peltz<br />
EUGE AXITE
Schaltiniena descumpănirii<br />
Nu s-a predat nici azi cetatea din visul nemuririi mele<br />
Și nici nu-s semne că la noapte ar încerca să se predea;<br />
Calul Troian flămând așteaptă tava cu jar să i se dea,<br />
Iar Penelopa-mbătrânește țesându-și pânza în argele.<br />
Munți de steril proliferează, dar nicio boabă de uraniu<br />
Poetic ce s-ar descompune în mii de viitoare stele<br />
Nu se ivește și pustiu-și oprește malaxorul straniu.<br />
Castelele din El Dorado se-ntorc în pulbere și-n vânt:<br />
Triumfător pătrunde vidu-n menhirul fostului cuvânt.<br />
Actorul ros de îndoială ascultă greierul din craniu!<br />
Schaltiniena ceasului nefast<br />
Ningea ca-n basmele daneze când am plecat de-acasă-n zori.<br />
Tata mergea s-aducă lemne, eu să trăiesc o poezie<br />
Pe care-o bănuiam uitată acolo din copilărie<br />
Iar gândul că-i luasem urma nostalgică-mă dădea fiori.<br />
Cântam în sania mahmură romanțe fezandate-n vin<br />
Și boii ne purtau pe drumul proptit la zece metri-n nori<br />
Care ne sorcoveau și-n mreje ne-au prins puțin câte puțin.<br />
Un zbor urma să fie mersul pe tălpi de paltin vrâncenesc<br />
În locul blestemat pe care pe nicio hartă nu-l găsesc.<br />
C-un bou stingher spre casa tristă aveam cu seara să revin!<br />
Schaltiniena persistării în păcat<br />
Nu știu cum se făcea că-n visul avut recent poetul viu<br />
Își persifla cu-nverșunare intensă propria lui moarte,<br />
Ba chiar s-a rățoit la mine că nu-i țin întru totul parte<br />
Când i se strigă verde-n față că l-a ucis pe barcagiu.<br />
Că și-a împădurit cu ură singurătatea ce-i s-a dat<br />
Nu mai există îndoială acum când visul mi-l transcriu<br />
Cu mâna tot mai tremurândă și gândul tot mai clătinat.<br />
Numai nevisătorii lumii nu au nevoie de salvare:<br />
La capătul deșărtăciunii deșărtăciunea-i și mai mare.<br />
Mai (g)rea cu mult decât eroarea e persistarea în păcat!<br />
Schaltiniena democrației umilite<br />
Orașul mic de-odinioară va deveni un biet cătun.<br />
Democrația-i șfichiuită cu jetul tunului cu apă.<br />
Cioclii-s în grevă, dar aleșii, râzând cu îndârjire, sapă,<br />
Convinși că n-o să cadă-ntrînsa, groapa Acarului Păun.<br />
Mirunșii au legat la ieslea cinismului o-ntreagă țară.<br />
Treziți din somn ideologic copiii pleacă în surghiun<br />
Spre-a nu mai face jocul celor ce i-au mințit întâia oară.<br />
Convinși că duhul mioritic lucrează ca blestemu-n noi<br />
Rămânem consecvenți și lupii îi tot tocmim ciobani la oi.<br />
Să nu ne mai mirăm că suntem invariabil trași pe sfoară!<br />
Schaltiniena urbei cu doar trei taxiuri<br />
La intervale imprecise, prin urbea noastră se perindă<br />
Taxiul alb, taxiul galben și, mai frecvent, taxiul brun;<br />
Le vezi concomitent pe toate doar înșirate în vreun<br />
Alai de nuntă țigănească din clanul craiului de ghindă.<br />
Stând într-un scaun cu rotile de dincolo de geamul mat,<br />
Fecioara își privește chipul fanat în ciobul de oglindă<br />
Și-așteaptă claxonatul galben discret spre ea vectorizat.<br />
Peste oraș ninsoarea fină se cerne lin din norii grei:<br />
Taxiul alb, cameleonic, dispare din speranța ei...<br />
Taxiul brun de la vreme e sigur cel mai asaltat!<br />
Schaltiniena bucuriei din tristețea poetului<br />
Se stinge nescrumită karmic și cea din urmă sărbătoare<br />
Sau poate că ea arde încă și eu mă furișez din ea<br />
Și tac miraculos ca firul de grâu adăpostit sub nea<br />
Întru-nsutirea-n spic a boabei iisusic-regeneratoare.<br />
Între polen și fructul rumen e-o traiectorie divină<br />
Și zbor latent și har și jertfă și forță catalizatoare<br />
Și-avânt de seve izbândite deplin în tainică lumină.<br />
Ca laptele prinzând să fiarbă din sine-și iese bucuria<br />
Clipei de grație când, sacră, îmi dă târcoale poezia.<br />
Exist să caut versul care, prin fisiune, dă lumină!<br />
Schaltiniena iubitei din portretul-robot<br />
Țiganca i-a făcut iubitei visate un portret-robot,<br />
Iar eu am căutat-o astfel febril adolescența toată;<br />
Mi s-a părut ades c-o aflu, dar nu era cea căutată<br />
Și-am suferit și mai adaug că nu m-am vindecat de tot.<br />
Ni-i scris să ne-ntâlnim probabil în existența viitoare<br />
Dacă din karma străbătută a mai scăpat nears un ciot<br />
Și dacă nedesăvârșirea de-aici ne-a mai rămas datoare.<br />
Ascund că munți de umilință dospesc în urma mea și știu<br />
Că pentru a-ți ieși în cale nu-i niciodată prea târziu.<br />
Iubirea profețită-n astre se deghizează-n întâmplare!<br />
Schaltiniena golului de eu<br />
Trec fără noime anii și nu mai am speranță<br />
C-o să mai spulber spaima acestui gol de eu<br />
De când am frânt sub talpă cărarea lui Orfeu<br />
Și nu mai țin nici umbra iubitei la distanță.<br />
Pustiului statornic succedaneu i-am fost<br />
Împins de șugubină spre veșnică restanță<br />
Și condamnat pe viață la neintrare-n rost.<br />
Cu cât trezește-un greier ce-n tulnic se astrucă<br />
Trezirea-n vechiul suflet a altui dor de ducă?<br />
Iubirea ta curată m-ar fi-nvățat să cost!<br />
IO ROȘIORU<br />
50
(VIII)<br />
Oare să fi existat, să existe aşa ceva – şi iarăşi îţi<br />
mulţumim de vorbe, Doamne! – adică să aibă dreptate şi<br />
farmazonii, chiar dacă ei sunt înşcolaţi de cărţi mincinoase?<br />
Că din cauza asta s-or înghesui la ei cu gurile căscate atâţia<br />
inşi pe care îi credeai oameni. Sau o fac pentru o distracţie<br />
mai apropiată măcar ca gălăgie de iadul din fabrici şi de pe<br />
străzi? Aici, în atmosfera de jocuri de lumini şi de negură pe<br />
fondul unei zdrăngăneli de nesuportat, au parte de plăceri<br />
mai năbădăioase care le amintesc de cele din gura peşterilor.<br />
Câştigul este că, astfel jumulit, creierul se curăţă şi se<br />
eliberează din pânzele de păianjen care îl încopciaseră. Păi<br />
unde se mai putea răcori un biet firoscos de-al Academiei<br />
dacă nu urlând şi înjurând după placul inimii pe un teren de<br />
fotbal? Cui pe cui se scoate. Desturbarea, dacă se face, nu se<br />
poate face decât prin alt fel de turbăciune. Cu tihna înţeleaptă<br />
a Mioriţei ce să facă omul pus pe zbânţuială? Şi iarăşi<br />
mulţumim de vorbe, Doamne!<br />
Am întrebat atâtea nu pentru că ne-am îndoi cumva<br />
de ale noastre cele gândite, spuse sau făcute, ci pentru a ne<br />
ţine mirarea tot trează. Dar cine zice că pe lume se află<br />
numai ce se află, numai ceea ce vezi şi ce auzi cu ochii şi cu<br />
urechile tale de dinăuntru, numai ce pipăi, ce calci şi de ce te<br />
împiedici, numai ce strici sau zideşti? Gândurile, mai multe<br />
decât vorbele, visele, mai multe şi mai mari decât faptele,<br />
speranţele şi dorinţele necuprinse nici de nemărginita<br />
nemărginire – am tot întrebat – nu sunt tot viaţă, şi încă ce<br />
viaţă, faţă de pospaiul de viaţă de toate zilele? Nu sunt tot<br />
viaţă din moment ce le trăim şi le trăim cu atâta furie de ne<br />
doare întreaga fiinţă pusă săraca la cărăuşie? Avem, eu sau el<br />
sau tu sau noi toţi, avem altceva mai de preţ? Şi atunci cum<br />
să laşi pe oricine şi orice neica nimeni să-ţi cotrobăie în<br />
suflet, să-ţi smulgă bunăţi din suflet şi să le terfelească? Cică<br />
trecutul trebuie să dispară cu amintiri cu tot, fiindcă de la el<br />
ni se trag toate nenorocirile cu care ne luptăm azi. Mai ales<br />
ciobănaşul ăla papă-lapte care stă cu mâinile în sân, în timp<br />
ce-l căsăpesc ăia trebuie să moară definitiv. Dar – şi ne<br />
întrebăm ca o întărire pe noi înşine, nu pe ei, că ei n-ar putea<br />
niciodată să ne răspundă – dar Mântuitorul Iisus - pilda<br />
urmată de el, de ciobănaş - nu şi-a aşteptat sorocita moarte<br />
tot în linişte întărit de credinţa că îi va mântui pe oameni,<br />
arătându-le calea spre înveşnicire? Nu tot aşa, acceptând în<br />
pace jertfa morţii, a biruit El moartea prin moarte călcând-o?<br />
Ar putea să înţeleagă farmazonii firoscoşi ce înseamnă să<br />
alungi din oameni frica de moarte, să le arăţi calea spre<br />
mântuire, să înţeleagă că adevăratul învingător este acel Făt-<br />
Frumos, nu cei care l-au răpus? Nu, pentru că atunci nu şi-ar<br />
fi năpustit gaşca de avangardişti (parcă am mai auzit cândva<br />
vorba asta) fără niciun scrupul să preschimbe gândurile în<br />
cărămizi, visurile şi speranţele, în şuruburi la căruţa de fier<br />
care va duce lumea... spre unde? Şi de ce atunci acest război<br />
mârşav declarat unilateral, numai din partea lor, împotriva<br />
umbrelor şi ecourilor cu atât mai vii şi mai în stare să<br />
înfrunte vremea, cu cât vremea, prin vârfurile ei de carton şi<br />
prin oameni făcuţi, iar nu născuţi, încearcă să le spulbere?<br />
Dar încercând să le spulbere, nu fac altceva decât să le<br />
răspândească şi mai mult, aşa cum răspândeşte vântul<br />
parfumul crinului. Şi de ce? Ca să spargă şi el măcar uşi<br />
sortite să rămână veşnic deschise şi, în acest fel, să câştige<br />
ceva? Că sunt multe şi care de care mai ispititoare câştigurile<br />
lumeşti. Şi de ce – întrebăm şi vom întreba mereu – de ce<br />
această luptă bezmetică şi zadarnică împotriva semnelor şi<br />
implacabilelor mori de vânt ale trecutului, prea puternice<br />
pentru hoarda de vorbe spurcate a gurilor lor obişnuite cu<br />
lătrăturile şi vărsăturile? De ce să tot încerce să ucidă mituri,<br />
plăsmuiri cu suflete atât de mari, încât nici nu mai au nevoie<br />
de trup ca să rămână tot mai vii şi mai în putere? Şi cum să<br />
nu rămână vii atâta timp cât veşnic viu e şi oceanul de spaţiu<br />
şi de timp care îl hrăneşte?<br />
Să renunţe la viaţă, fără un mobil pe măsură, un Făt-<br />
Frumos de neam mare născut şi crescut să biruie printre<br />
atâtea urgii până şi moartea, el , stăpânul plaiurilor şi gurilor<br />
de rai, al fluierului şi al păsărilor şi al izvoarelor şi al florilor,<br />
el, cel înfrăţit cu toate ale pământului şi ale cerului? Un<br />
asemenea lucru e imposibil şi ca paradox, dar ar fi cu<br />
neputinţă de contracarat şi cu argumente serioase. Ar trebui<br />
altele, de un grad de tembelism pe măsura absurdului lătrat<br />
de farmazoni, argumentele lor fiind însă cerşite, furate,<br />
cumpărate de aiurea pe preţul scuipăturilor în obraz. Să fi<br />
crescut atât de mult preţul înjurăturilor la adresa lucrurilor<br />
sfinte?<br />
Sau o fi vorba de altceva? Şi de ce n-ar fi, într-o<br />
vreme şi într-o ţară în care cele rele s-au instalat ca la ele<br />
acasă, iar cele încă bune, câte au mai rămas, îşi aşteaptă<br />
paşapoartele? Poate asistăm, volens-nolens, la un transfer de<br />
cauze dintr-un loc în care ele purtau vina într-altul în care ele<br />
vor fi socotite de acum încolo vinovate, salvând astfel pe<br />
cineva greu de salvat pe alte căi. Situaţia economică, politică,<br />
socială, culturală şi din toate celelalte compartimente de viaţă<br />
s-ar datora, vezi, Doamne!, balcanismului nostru (de ce nu<br />
carpatismului nostru?). Blestem obiectiv (!) care ne-ar<br />
urmări, ori tarele lui congenitale transmise prin bătrâni din<br />
vremuri imemoriale şi care ne-au făcut să mergem cel mult<br />
la pas, dacă nu şi în genunchi, în timp ce Apusul binecuvântat<br />
de un pragmatism rece, teutonic, galopa fericit spre capitalismul<br />
numai lapte şi miere promotor al tuturor bunăstărilor<br />
din lume. (Trecutul încărcat de tare – pentru cine nu ştie – ar<br />
ascunde rădăcinile fatalismului de care este acuzat<br />
decorativul ciobănaş al cărui exemplu l-au luat apoi toţi.)→<br />
ŞTEFA GOAŢĂ<br />
51
În loc să apucăm taurul de coarne şi să punem la<br />
punct cele trei imperii autocrate care ne înconjurau din toate<br />
părţile şi ne stopau fiecare pas spre o emancipare originală, şi<br />
care s-au îmbuibat secole la rând de uriaşul belşug de care<br />
noi nici habar nu aveam că-l avem, ne-am ocupat de<br />
bazaconii mioritice, am căzut într-o lehamite de viaţă pe care<br />
nici n-am avut puterea s-o numim spleen carpatin, ne-am<br />
lăsat robi surplusului inutil pentru noi şi dăunător al<br />
afectivităţii meditative şi lălâie – «Huooo de trei ori pentru<br />
visători!». Toate acestea la un loc ne-ar fi împuţinat peste<br />
vreme puterile şi potenţialul creator şi plin de energie<br />
coborându-ne, iată, la un nivel ce precede de obicei o<br />
iminentă catastrofă.<br />
E, fireşte, un mod edulcorat<br />
de a eluda adevăratele cauze ale<br />
degringoladei, cauze indubitabil<br />
contemporane cu noi şi aţâţate<br />
continuu de conducători care<br />
călăresc, dar invers poziţionaţi în<br />
şeile luxoase, care strunesc deloc<br />
bezmetic din punctul lor de vedere,<br />
nu şi al nostru, şi îşi trec periodic<br />
unul altuia frâiele, cabrându-şi cu<br />
eleganţă şi distincţie gloabele<br />
deşelate de griji şi de nevoi. Spre<br />
culmi tot mai înalte, se înţelege, dar<br />
ale prosperităţii lor personale. Nu<br />
este locul să detaliem acum nici<br />
cauzele, nici urmările marii<br />
bulversări care atacă metodic<br />
esenţele fiinţei naţionale, cu toate că,<br />
aşa cum este datoria tuturor, este şi a<br />
noastră, mărturisită însă, din păcate,<br />
în posibilităţi şi puteri limitate de<br />
varii motive. Aflându-ne însă pe un<br />
tărâm vecin cu al acuzelor aduse de dumnealor, vinovaţii<br />
reali, unor cauze spirituale evident nepipăibile şi nereale, în<br />
accepţiunea curentă, aducem în discuţie, cu îngăduinţa<br />
cititorului, un subiect care vizează nişte previziuni sumbre,<br />
potrivit cărora un eventual impact major într-un domeniu<br />
sau, simultan, în mai multe, ar afecta, în primul rând,<br />
impetuoasa dezvoltare a invidiatului Apus prea grăbit, ucis de<br />
propria-i suprasaturaţie. Sigur, previziune, ca toate<br />
previziunile, deşi însoţită de argumente ştiinţifice solide, dar,<br />
deocamdată, fără suporturi garantate. Pentru că de multe ori<br />
creează senzaţia că s-ar trăi fals, într-o civilizaţie, cultură<br />
forţată, de seră, searbădă, anostă şi care dă semne de epuizare<br />
– sau chiar aşa o fi! – că paradisul pomenit s-ar trăi, cum am<br />
spus mai sus, fals şi ca într-o seră după sleirea în nutrimente<br />
a îngrăşămintelor puse la rădăcină şi în pericol de sugrumare<br />
în propria acumulare anterioară.<br />
Cât despre noi, aşa cum nici până acum n-am fost<br />
eroi de basm şi n-am biruit cu pieptul gol şi cu braţele<br />
încrucişate încercările cumplite la care am fost supuşi, n-o<br />
vom face nici acum prin vreun fel de donchişotisme, ci, aşa<br />
cum am fost învăţaţi, cu trudă, muncă şi, la nevoie, cu truda<br />
luptei. Iar despre resemnare, renunţare, despre lehamite sau<br />
despre spleen-ul de care te apucă şi râsul şi de care era<br />
suspectat şi ciobănaşul, nu ar putea fi vorba. Cel ce învinge<br />
moartea nu se teme de viaţă. De la străbunii daci am învăţat<br />
să sfidăm bărbăteşte moartea. Un obicei din Vrancea,<br />
pomenit adesea şi de noi, poate încă în circulaţie, şi asupra<br />
căruia nu vom mai insista, atestă aceeaşi robusteţe spirituală<br />
în faţa inevitabilului prin improvizarea ad-hoc în noaptea de<br />
priveghi a unor jocuri nevinovate cu cel de pe năsălie, ceea<br />
ce nu scade câtuşi de puţin respectul pentru cel dus, aleasa<br />
consideraţie cu care cei vii îi înconjoară pe cei plecaţi încă<br />
mult timp după săvârşirea lor.<br />
Există, ca şi la alte popoare, mai puţin la cele<br />
supercivilizate, dar şi superficializate afectiv şi artificializate<br />
prin excesul de pragmatism, nenumărate dovezi în acest<br />
sens, al practicilor rituale care înnobilează omul în raporturile<br />
cu cei care i-au fost semeni şi ortaci în viaţă la toate.<br />
Trecerea pomului în pom, a ploii în izvoare şi a omului în<br />
om, până la atingerea acestui azi pe care îl trăim, ar fi fost<br />
altfel imposibilă. Şi cu atât mai demne<br />
de respect ni se par ritualurile din cadrul<br />
cultului morţilor, cu cât, imediat după<br />
înhumare, ca un omagiu adus celui dus,<br />
însoţite de lacrimile celor vii – fiindcă<br />
lacrimile oamenilor de treabă nu se<br />
isprăvesc ca la comandă – primenită,<br />
viaţa se întoarce la ea cea de dinainte şi<br />
la lupta paşnică sau mai puţin paşnică<br />
pornită de om împotriva vieţii, aceasta<br />
fiindu-i apriori şi rămânându-i parteneră<br />
de viaţă. De mirare atunci că decorativul<br />
ciobănaş, decorativ numai prin prisma<br />
bărbăţiei sale exterioare, cutează să-şi ia<br />
de parteneră însăşi înfiorătoarea, până<br />
atunci, moarte? Pentru că nu vreun<br />
noroc cosmic (?) l-ar fi împuternicit<br />
până l-ar pune în postura de învingător,<br />
ci propriile-i puteri de inspiraţie divină<br />
de la care el însuşi purcede.<br />
Însă noua ierarhizare a valorilor<br />
acestui azi interminabil, constanţa<br />
tranziţiei care îl defineşte, lucrare<br />
dintotdeauna a omului, a căpătat alte conotaţii şi reclama<br />
chiar o altă scară de valori. Curios, dar nu paradoxal, de<br />
data aceasta viaţa o luase înaintea oamenilor. De unde însă<br />
năvala asta până la urmă acceptată chiar cu plăcere, şi<br />
astfel încurajată, a belşugului de subproduse şi năravuri<br />
din periferii de aiurea, care au aruncat întreaga noastră<br />
viaţă într-un marasm subjugat corupţiei în toate planurile,<br />
violenţei generalizate, vulgarităţii şi pornografiei până şi în<br />
vestimentaţie şi în limbaj, de unde pierderea instantanee a<br />
discernământului şi consideraţiei pentru adevăratele<br />
valori? De ce această degradare tot mai rapidă şi mai<br />
profundă care ne subţiază fiinţa naţională, ameninţând-o<br />
cu eşuarea într-o populaţie amorfă, amalgamată, de un<br />
talmeş-balmeş de fund de prăpastie, din care nu-şi va<br />
recâştiga decât cu greu personalitatea pierdută? În ciuda<br />
faţadelor strălucitoare, înzorzonate şi zornăitoare care<br />
sufocă esenţele sedimentate în timp şi golesc omul de<br />
omenescul afectiv care-l înnobilează în mai mare măsură<br />
decât împlinirile minţii sale, avem senzaţia – iarăşi o avem<br />
– dar una nici măcar a unei întoarceri cât de cât onorante<br />
spre o viaţă pietrificată de lucruri simplificate la maximum<br />
şi cu o trăire axată pe câţiva piloni firavi care-i susţin<br />
existenţa de mecanism simplu ce lasă numai impresia de<br />
viaţă, nu şi convingerea.<br />
Liebling, septembrie 2010<br />
______<br />
Pictură de Tia Peltz<br />
52
„În iubirea lui Hristos, să<br />
devenim fii ai lui Dumnezeu, fii ai<br />
păcii şi ai mângâierii”<br />
L.C. Înaltpreasfinţite Părinte<br />
Arhiepiscop, într-o pastorală<br />
ocazionată de Sfânta Sărbătoare a<br />
Naşterii Domnului, sărbătoare a<br />
bucuriei, aţi afirmat că, citind cu<br />
atenţie în Evanghelia după Matei şi<br />
Luca, descoperim că lumina, bucuria<br />
şi pacea de la Naşterea lui Iisus<br />
Domnul sunt umbrite de semnul<br />
durerii, al amărăciunii şi al fricii. Vă<br />
mărturisesc că am fost surprinsă<br />
tocmai pentru că această mare<br />
sărbătoare este un prilej de<br />
nemărginită bucurie. Vă rog să<br />
insistaţi asupra acestei idei.<br />
Î.P.S. Ioan: Într-adevăr, umbra<br />
crucii se proiectează deja asupra<br />
Naşterii Domnului. Analizând acele<br />
momente care au adus Lumina în<br />
lume, le-am putea numi sintetic<br />
aşterea durerii.<br />
De altfel, Naşterea Domnului a<br />
fost şi este şi astăzi o zi din care nu a<br />
dispărut suferinţa. Fecioara Maria<br />
împreună cu Dreptul Iosif trebuie să<br />
coboare foarte greu din Galileea la<br />
Betleem, pentru a se înscrie, după<br />
regulile recensământului roman, în<br />
locul de origine tribală. Este<br />
semnificativă scena şi atmosfera din<br />
jurul Betleemului. Păstorii, păzinduşi<br />
oile, erau consideraţi, în iudaism,<br />
ca persoane impure, pentru că trăiau<br />
laolaltă cu turmele lor de oi. Dar este<br />
adevărat, Iisus Hristos Domnul se<br />
descoperă săracilor, celor umiliţi,<br />
acolo, în mizerie. Iată deci că aici<br />
vine Hristos, făcând să înflorească<br />
speranţa adusă de Naşterea Lui.<br />
Scena centrală a Naşterii este aceea<br />
în care Fecioara naşte, în staulul<br />
oilor, într-o peşteră, neavând loc în<br />
nicio casă: „Şi a născut pe Fiul său,<br />
Cel Unul-ăscut şi L-a înfăşat şi L-a<br />
culcat în iesle, căci nu mai era loc de<br />
găzduire pentru ei” (Lc 2, 7).<br />
Pentru toată viaţa sa<br />
pământească, Hristos va rămâne fără<br />
o casă proprie, neavând unde Să-şi<br />
plece capul: „Întru ale Sale a venit,<br />
dar ai Săi nu L-au primit” (In 1,11).<br />
Este aici drama ostilităţii care<br />
anunţă viitorul acestui Fiu<br />
Dumnezeiesc, ce va ajunge a fi<br />
răstignit pe Golgota.<br />
L.C. Iertaţi-mă, este foarte greu<br />
să ne imaginăm grozava scenă ce a<br />
urmat imediat după Naşterea<br />
Pruncului Iisus, acea dureroasă scenă<br />
a uciderii pruncilor la ordinul lui<br />
Irod. Cum o comentaţi? Oare are<br />
legătură cu viaţa de astăzi?<br />
Î.P.S. Ioan: Iată încă o scenă<br />
crudă care se întrevede în preajma<br />
Naşterii: valea sângelui, violenţa cu<br />
care au fost ucişi pruncii din Betleem<br />
şi din împrejurimi: „... trimiţând a<br />
ucis pe toţi pruncii care erau în<br />
Betleem şi în toate hotarele lui, de<br />
doi ani şi mai în jos” (Mt 2, 16).<br />
Aceste victime inocente de atunci ne<br />
aduc în faţă imaginea unei<br />
învolburate văi a sângelui de<br />
astăzi, neştiind nimeni numărul<br />
copiilor ucişi în confruntări umane,<br />
ori prin avorturi, apoi sclavia<br />
copiilor. Adevărul despre toate<br />
acestea se află doar în „Cartea<br />
Vieţii” lui Dumnezeu.<br />
Fuga în Egipt este plină de<br />
dramatism:<br />
„Scoală-te, ia Pruncul şi pe<br />
mama Lui şi fugiţi în Egipt şi stai<br />
acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă<br />
Irod are să caute Pruncul ca să-L<br />
ucidă” (Mt 2, 13). Această scenă<br />
dramatică s-a desfăşurat în lume de<br />
atâtea ori şi o trăim şi astăzi, văzând<br />
numărul mare de familii care trebuie<br />
să-şi părăsească locuinţele sau chiar<br />
ţările din care provin, din cauza<br />
stihiilor naturii sau a nedreptei<br />
cugetări umane.<br />
__________________________________________________________________________<br />
Hristos îşi asumă în Naşterea Sa<br />
suferinţa Lui, a contemporanilor Săi<br />
şi până a ultimilor vieţuitori ai<br />
minunatei noastre planete albastre.<br />
Naşterea lui Hristos, „Naşterea<br />
durerii”, ne ajută să înţelegem mai<br />
bine viaţa celor care astăzi sunt pe<br />
stradă în frig, viaţa celor bătrâni şi<br />
abandonaţi, a celor bolnavi şi umiliţi<br />
de sărăcie.<br />
Trăim o naştere a durerii şi<br />
astăzi – o prezenţă vie a lui Hristos<br />
printre noi, îndemnându-ne să ne<br />
întoarcem către aproapele nostru care<br />
se află în suferinţă. Vă îndemn să<br />
facem, din suferinţă, astăzi, cu şi în<br />
Hristos, bucurie semenilor noştri.<br />
L.C.: Vă rog, în continuare, să<br />
vă referiţi la realitatea Naşterii lui<br />
Iisus, la timpul şi spaţiul aşterii<br />
Mântuitorului nostru Iisus Hristos.<br />
Cu alte cuvinte, vă rog să ne<br />
prezentaţi existenţa reală a lui<br />
Hristos pe pământ.<br />
Î.P.S. Ioan: Timpul şi spaţiul<br />
sunt două coordonate care marchează<br />
viaţa omului pe pământ. Hristos, prin<br />
Naşterea Sa, prin venirea Sa în lume,<br />
a binecuvântat timpul şi spaţiul,<br />
lăsând urme binecuvântate în istorie<br />
şi geografie.<br />
Iată ce aflăm din Evanghelia<br />
după Luca: „În zilele acelea a ieşit<br />
poruncă de la Cezarul August să se<br />
înscrie toată lumea. Această înscriere<br />
s-a făcut întâi pe când Quirinius<br />
ocârmuia Siria” (Luca 2, 1-2).<br />
Timpul şi spaţiul în care a trăit<br />
Iisus sunt bine definite. Hristos n-a<br />
trăit oarecând, n-a venit de nicăieri.<br />
A venit din Betleemul Iudeii –<br />
cetatea lui David. Iisus Domnul vine<br />
la noi, în spaţiul uman, fizic şi<br />
spiritual, în această cetate a regelui<br />
David. În spaţiul Betleemului, două<br />
sunt punctele topografice asupra<br />
cărora au insistat evangheliştii în<br />
relatările lor. Primul este ieslea: „Şi a<br />
născut pe Fiul Său, Cel Unul-ăscut<br />
şi l-a culcat în iesle” (Luca 2, 7).<br />
Această iesle, probabil, era săpată în<br />
piatră.<br />
Tradiţia creştină din epoca<br />
primară a Bisericii, susţinută şi de<br />
Sfântul Ieronim care a trăit mai mulţi<br />
ani la Betleem, vorbeşte de peşteri în<br />
care trăiau cei săraci.→<br />
LUMIIȚA COREA<br />
___________________<br />
Foto: Î.P.S. Ioan Selejan, la<br />
Topliţa, 19 iulie 2011, la dezvelirea<br />
bustului lui Grigore Vieru<br />
53
Opinii<br />
CÂD TRECE POETUL…<br />
Lui Grigore Vieru<br />
Ce fericit e Poetul!...<br />
zic unii, citindu-i poemele.<br />
Ei cred că viaţa lui e numai<br />
din cuvinte frumoase,<br />
din clipe de glorie,<br />
din iubiri şi victorii…<br />
Ei nu ştiu că poetul nu are<br />
nimic personal:<br />
nu are prieteni,<br />
nu are duminici,<br />
nici zi de odihnă.<br />
Nu ştiu că poetul trăieşte<br />
într-un timp fără timp,<br />
că îl urmăreşte mereu<br />
veşnicia…<br />
Poetul, omule, are un alt<br />
destin,<br />
un destin care-şi trage sevele<br />
de acolo, de sus,<br />
în el locuieşte mereu<br />
muzica nesfârşită a gândului.<br />
El vede cu ochii inimii,<br />
înţelege cu sufletul,<br />
aude cu simţirea;<br />
Iar când păşeşte parcă ar zbura,<br />
fiindcă braţele lui sunt aripi<br />
de pasăre,<br />
iar în interiorul lui stă mereu<br />
să se nască<br />
noi gânduri…<br />
Poetul nu ştie să râdă.<br />
A râde pentru el înseamnă<br />
a trăda o durere.<br />
Chiar şi plânsul îi este ca o<br />
rugăciune…<br />
Nu atrageţi atenţie<br />
la plânsul poetului.<br />
Şi nu încercaţi să-l consolaţi.<br />
El îşi asumă durerile noastre<br />
şi lacrima lui nu este decât<br />
clipa frântă în două,<br />
decât neputinţa de a învinge,<br />
umbra care-i străpunge zborul…<br />
Vă rog, fiţi indulgenţi cu poetul!<br />
Lăsaţi-l în visele lui,<br />
chiar dacă fapta-i e prea deranjantă,<br />
chiar dacă silabele verbului său<br />
vă împung…<br />
Opriţi-vă când trece poetul!<br />
Lăsaţi-l să-şi ducă crucea în voie<br />
Fiindcă el este de-atâtea ori<br />
Răstignit…<br />
Am scris acest poem pe 6 martie 2007<br />
ca răspuns la atacurile unor pigmei care<br />
aruncau cu noroi în Grigore Vieru,<br />
învinuindu-l de „câte-n lună şi în stele”.<br />
Am scris dintr-un îndemn de a-l ocroti de<br />
toţi acei care-l huiduiau, dar şi de aşa-zişii<br />
„apărători” ai săi, mai ales de la<br />
„Literatura şi arta” care, în loc să-l<br />
depărteze de stările care i-ar pricinui<br />
durere, îl încurajau să „lupte” cu<br />
nulităţile. Mai mult decât atât. În loc să-l<br />
sfătuie să nu atragă atenţie la atacurile<br />
puse la cale de neprieteni, ei îl sfătuiau să<br />
se „războiască”, găsind delectare în aceste<br />
„confruntări”, care aduceau, credeau ei,<br />
un plus de „valoare” ziarului şi<br />
54<br />
redactorilor, fiind conştienţi că aceste<br />
polemici sterile îi slăbesc poetului sănătatea…<br />
Astăzi, după trecerea Sa la cele<br />
veşnice, anume aceşti farisei, care l-au<br />
asmuţat într-o confruntare cu nimicul, cu<br />
nulităţile, anume aceştia se dau drept mari<br />
prieteni ai poetului. Unii dintre ei,<br />
consideraţi de anumiţi „prieteni” din<br />
dreapta Prutului, necunoscători ai<br />
realităţilor basarabene, drept „adevăraţi<br />
patrioţi care poartă pe umerii lor întreaga<br />
Basarabie”, nu se sinchisesc să recurgă la<br />
cele mai odioase minciuni (metode<br />
kaghebiste) pentru a-şi ponegri colegii,<br />
„lustruindu-se pe sine”, vorba lui<br />
Eminescu. Mă întreb, ce se poate întâmpla<br />
cu biata noastră Basarabie, dacă aceştia,<br />
din întâmplare, ar putea să se poticnească<br />
şi să cadă în genunchi?... Oare nu se<br />
gândesc la faptul că nu este deloc<br />
omeneşte să-şi asume o povară pe care nu<br />
sunt în stare a o duce? Mai ales că atunci<br />
când se hotăra destinul de viitor al<br />
românilor basarabeni aceştia stăteau<br />
ascunşi sub podul istoriei, vorba lui<br />
Vasile Vasilache, aşteptând să vadă din<br />
care parte vor bate tunurile…<br />
Dumnezeu le vede pe toate. În zadar<br />
îţi faci semnul crucii trecând pe lângă un<br />
locaş sfânt, dacă acţiunile tale sunt dirijate<br />
de alte principii decât cele omeneşti, de<br />
credinţă. Niciodată minciuna, impostura<br />
n-au reuşit să se menţină. Au fost de<br />
fiecare dată descoperite şi condamnate.<br />
Memoria şi creaţia lui Grigore Vieru nu<br />
au nevoie de apărarea unor falşi patrioţi…<br />
VLAD ZBÂRCIOG<br />
______________________________________________________________________________________________<br />
→Un alt element topografic marcat<br />
de Sfinţii Evanghelişti este „câmpul<br />
păstorilor, un loc specific celor care<br />
împăratului Augustus (31 î. H. – 14 d.<br />
H.): „A ieşit poruncă de la Cezarul<br />
August să se înscrie toată lumea” (Lc<br />
ra din Betleem. A doua pagină era<br />
deja scrisă cu sângele copiilor ucişi.<br />
De atunci şi până azi, cele mai multe<br />
trăiau în stare de seminomazi. Iată 2,1). Sfântul Evanghelist Luca pagini au fost scrise tot cu sânge.<br />
deci două rezidenţe provizorii, două prezintă acest mare eveniment, din L.C. Având în vedere această<br />
locuri ale sărăciei şi mizeriei, care istoria mântuirii lumii, în contextul idee, Înaltpreasfinţite Părinte, ce<br />
devin centrul speranţei cosmice.<br />
Naşterea lui Hristos a marcat în<br />
istorie, pentru întreaga lume, împlinirea<br />
profeţiilor şi a Bunei Vestiri. A-<br />
ceastă veste bună nu este proclamată<br />
din palate luxoase, ci într-o peşteră<br />
săracă: „Dar îngerul le-a zis: u vă<br />
temeţi! Căci, iată, vă binevestesc<br />
vouă bucurie mare, care va fi pentru<br />
tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor,<br />
Care e Hristos Domnul, în cetatea<br />
lui David. Şi acesta vă va fi<br />
dramei istoriei. Recensământul roman<br />
semnifică un semn al sclaviei, ne<br />
aminteşte că Hristos S-a născut întrun<br />
popor asuprit, în mijlocul săracilor<br />
pe care cei puternici îi desconsiderau.<br />
În acest „astăzi”, în care S-a născut<br />
Hristos, El devine adevăratul centru<br />
al istoriei şi al întregii familii umane.<br />
Hristos este darul Cerului, prin<br />
Fecioara Maria ni se dă nouă.<br />
Dumnezeu l-a căutat pe om şi l-a<br />
găsit în peştera din Betleem. Omul<br />
mesaj transmiteţi credincioşilor?<br />
Î.P.S. Ioan: Timpul nopţii, al<br />
întunericului a trecut, a fost învins<br />
prin Lumina care a venit în lume prin<br />
Hristos. Ultima noapte s-a sfârşit.<br />
Acestei nopţi nu îi va succede alta,<br />
niciodată: „Va fi o zi deosebită pe<br />
care Domnul singur o ştie; nu va fi<br />
nicio zi şi nicio noapte, ci în vremea<br />
serii va fi lumină” (Zaharia 14, 7).<br />
Celor ce purtăm numele lui<br />
Hristos şi credem în El şi îl vom<br />
semnul: veţi găsi un Prunc înfăşat, s-a ascuns de Dumnezeu în primi în viaţa noastră, ne va da putere<br />
culcat în iesle” (Lc 2, 10-12). Naşterea<br />
lui Hristos va aduce vindecarea<br />
celor „zdrobiţi cu inima”, „dezrobirea<br />
robilor”, „celor orbi, vederea” şi<br />
„libertate celor apăsaţi” (Lc 4, 18).<br />
întunericul unei peşteri, în întunericul<br />
păcatului lumii. Să nu ne ascundem,<br />
deci, în peştera păcatului, să ne<br />
lăsăm aflaţi de Hristos şi să nu mai<br />
fugim de El.<br />
să devenim fii ai lui Dumnezeu.<br />
Aceasta este cea mai fierbinte<br />
dorinţă pe care o am şi rog pe<br />
Bunul Dumnezeu să ne dea puterea<br />
şi înţelepciunea ca toţi, în iubirea<br />
Avem menţionat în Sfânta Prima pagină a istoriei creştine lui Hristos, să devenim fii ai lui<br />
Evanghelie şi timpul precis al a fost scrisă cu raza de lumină a Dumnezeu, fii ai păcii şi ai<br />
Naşterii lui Hristos – în timpul stelei care marcase drumul şi peşte-<br />
mângâierii.
„EU SUT PÂIEA VIEŢII.“ 30 (Ioan 6, 48)<br />
29<br />
Pe când Mântuitorul Iisus Hristos învăţa în<br />
sinagoga din Capernaum, le-a explicat oamenilor prin<br />
cuvânt care este adevărata cale spre a dobândi viaţa cea de<br />
veci. „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca<br />
trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi<br />
avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea<br />
sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua<br />
cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi<br />
sângele meu, adevărata băutură.“ 31 (Ioan 6, 53-55)<br />
Cuvântul este însă o adevărată artă. Sensurile lui<br />
figurate rămân adesea o enigmă pentru mulţi. Până şi<br />
sensul propriu al unui cuvânt dă bătaie de cap celor săraci<br />
în virtute, căci multă înţelepciune îţi trebuieşte şi multă<br />
lepădare de toată răutatea, de tot viciul, pentru a pricepe<br />
taina cuvântului.<br />
Prin Cuvânt, Dumnezeu a creat lumea văzută şi<br />
lumea nevăzută. „Dumnezeu era Cuvântul.“ 32 (Ioan 1, 1)<br />
Dintru început a existat Cuvântul. Prin El a luat fiinţă<br />
totul. Aşadar Cuvântul ascunde o taină mare, greu de<br />
pătruns de cei care nu îşi curăţesc inima de molia vicilor<br />
spre a o semăna cu lumina virtuţilor spre roade veşnice.<br />
Cuvântul este cel care făureşte totul. El este<br />
enigma acestei vieţi, însă tot prin cuvânt se poate distruge<br />
şi ceea ce a prins formă. Dacă prin cuvânt modelăm, tot<br />
prin el putem ucide. De ce spun însă acest lucru? Spun<br />
acest lucru, pentru că sunt unii care folosec cuvântul cu<br />
pricepere şi aceştia sunt marii artişti, înţelepţii acestei<br />
lumi, dar tot atât de bine sunt unii care se folosec de<br />
cuvânt pentru a răni sufletul aproapelui sau pentru a<br />
distruge adevărul prin minciună. Mare taină este cuvântul.<br />
Greu cântăreşte sensul lui. Viaţă sau moarte, miere sau<br />
venin sunt buzele lui. Noi nu trebuie să cădem pradă<br />
cuvântului linguşitor şi mincinos, ci să ne purtăm paşii<br />
după cuvintele cele drepte care de multe ori ne par aspre<br />
şi mai taie din orgoliul nostru.<br />
Dacă prin Cuvânt s-a născut viaţa, tot prin cuvânt a<br />
primit contur şi adevărata lege. În Vechiul Testament,<br />
legea, învăţătura morală ne sunt transmise prin cuvânt de<br />
Moise şi de prooroci, iar în Noul Testament prin însuşi<br />
Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos şi mai pe<br />
urmă de cei ce i s-au făcut următori prin viaţa lor.<br />
Decalogul primit prin Moise îşi găseşte plinătatea prin<br />
porunca iubirii spre care ne îndeamnă Mântuitorul Iisus<br />
Hristos.<br />
Cuvântul rostit de Mântuitorul Iisus Hristos în<br />
sinagoga din Capernaum ne arăta care este adevărata<br />
hrană, hrana dătătoare de viaţă, „Pâinea vieţii“ 33 .<br />
În Vechiul Testament, poporul ales de Dumnezeu a<br />
fost hrănit prin Moise în pustie cu mană. Această mană<br />
era materială, supusă stricăciunii, la fel ca trupul omului.<br />
Cei care adunau mai multă mană decât aveau nevoie zilnic<br />
nu aveau dobândă de ea, căci se altera şi acest lucru se<br />
29 Idem, Ibidem, Ioan 6, 68.<br />
30 Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al<br />
B.O.R., Bucureşti, 1994, Ioan 6, 48.<br />
31 Idem, Ibidem, Ioan 6, 53-55.<br />
32 Idem, Ibidem, Ioan 1, 1.<br />
33 Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al<br />
B.O.R., Bucureşti, 1994, Ioan 6, 48.<br />
întâmpla pentru a întări credinţa poporului ales, a-l<br />
determina să respecte Cuvântul lui Dumnezeu, să facă<br />
ascultare şi să fugă de toată lăcomia. „Domnul însă a zis<br />
către Moise: Iată Eu le voi ploua pâine din cer. Să iasă dar<br />
poporul şi să adune în fiecare zi cât trebuie pentru o zi, ca<br />
să-l încerc dacă va umbla sau nu după legea Mea. Iar în a<br />
şasea zi să adune de două ori mai mult decât adunau<br />
celelalte zile. […] Dar ei n-au ascultat de Moise, ci unii<br />
au lăsat din aceasta pe a doua zi; dar a făcut viermi şi s-a<br />
stricat.“ 34<br />
Omul are mereu înclinaţia să pună accentul pe<br />
lucrurile materiale, pe lucrurile stricăcioase ale vieţii şi nu<br />
pe cele veşnice, pe cele ce nu pier niciodată. Îşi hrăneşte<br />
trupul cu alimente ce se strică şi firesc şi trupul omului se<br />
va strica şi se va descompune ca şi alimentele consumate<br />
de el după ce funcţile vitale încetează să mai pulseze viaţa<br />
şi sufletul se desprinde de trup. Îşi înveşmântează trupul<br />
cu cele mai frumoase podoabe. Îşi clădeşte casă trupului<br />
pământesc pentru ca acesta să se veselească. Îşi clădeşte<br />
casă şi pentru odihna trupului după ce acesta încetează să<br />
mai funcţioneze. Munceşte şi îşi oboseşte trupul cu cele<br />
materiale, munceşte mai mult decât poate duce, lacom să<br />
adune cât mai multe bogăţii şi să se mândrească cu acestea<br />
în faţa oamenilor, încât din pricina oboselii nu mai priveşte<br />
spre cele spirituale şi cu timpul intervine nepăsarea<br />
faţă de cele spirituale, faţă de rugăciune, dialogul omului<br />
cu Dumnezeu prin Cuvânt şi faţă de euharistie, unirea a-<br />
cestuia cu „Pâinea vieţii“ 35 „Părinţii voştri au mâncat mană<br />
în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer e<br />
aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt<br />
pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din<br />
pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o<br />
voi da pentru viaţa lumii e trupul Meu.“ 36 (Ioan 6, 49-51)<br />
Dacă ascultăm Cuvântul Mântuitorului Iisus<br />
Hristos am face primul pas spre veşnicie şi ne-am depărtat<br />
de lucrurile trecătoare, de toată deşertăciunea. Dar noi nici<br />
măcar nu vrem să ascultăm Cuvântul Mântuitorului Iisus<br />
Hristos, cu atât mai mult să-l primim în suflet şi să facem<br />
prin El roade ale vieţii veşnice.<br />
Noi ne strângem comori pământeşti, mana e mai →<br />
Pr. IO TUREA<br />
____________<br />
Foto: Părintele Rafail oica, la Capernaum<br />
34 Idem, Ibidem, Ieşirea 16, 4, 20.<br />
35 Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al<br />
B.O.R., Bucureşti, 1994, Ioan 6, 48.<br />
36 Idem, Ibidem, Ioan 6, 49-51.<br />
55
importantă ca pâinea cea dătătoare de viaţă. „Nu vă<br />
adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică<br />
şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer,<br />
unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le<br />
sapă şi nu le fură. Căci acolo unde este comoara ta, acolo<br />
va fi şi inima ta.“ 37 (Matei 6, 19-21)<br />
E urât viciu acela de a fura truda aproapelui. Şi<br />
furtul este de mai multe feluri. Unii fură produse<br />
materiale şi le însuşesc pe acestea ca şi cum ar fi munca<br />
lor şi se bucură în nebunia lor de ele, de roşia răsărită în<br />
grădina aproapelui, de animalul crescut de aproapele, de<br />
locuinţa acestuia, de banul câştigat cu trudă de acesta şi<br />
nu îşi pun întrebarea dacă le-ar fura cineva munca pentru<br />
care au trudit cum s-ar simţi? Cu siguranţă groaznic, că au<br />
muncit zadarnic. Alt tip de furt este cel intelectual. De<br />
exemplu, un informatician inventează un soft revoluţionar<br />
în domeniul IT, iar altul îşi însuşeşte invenţia acestuia.<br />
Dar cel mai grav furt este cel al sufletului. Furtul acesta<br />
este săvârşit de opusul Binelui, de cel care este făcătorul a<br />
tot răul. El îşi încearcă toate armele posibile să fure<br />
fiecare suflet, să-l vitregească de fericirea veşnică. Nu<br />
există om, oricât de robit de păcat ar fi acesta, în care să<br />
nu existe măcar o scânteie din lumina binelui, însă aceasta<br />
devine oarbă din pricina multor neajunsuri ale vieţii<br />
acesteia trecătoare şi furul îi răpeşte sufletul dacă nici în<br />
ultima clipă a vieţii scânteia nu reuşeşte să nască flacăra<br />
adevăratei vieţi. Pentru ca să nu ne pierdem sufletul în<br />
lucrurile materiale ale acestei vieţi care sunt mâncate de<br />
viermi ca mana adunată peste voia Cuvântului lui<br />
Dumnezeu şi pentru ca acesta să nu fie furat de cel care<br />
ucide suflete, trebuie să ne curăţim inima de tot lucrul<br />
stricăcios şi să gustăm hrana vieţii veşnice, lucrând pentru<br />
cele nepieritoare, pentru hrana sufletului „Lucraţi nu<br />
pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce<br />
rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul<br />
Omului, căci pe El l-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl.“ 38 (Ioan<br />
6, 27) „Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu<br />
precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce<br />
mănâncă această pâine va trăi în veac.“ 39 (Ioan 6, 58)<br />
Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvânt, ne<br />
îndeamnă ca mâncarea noastră să fie fapta cea dreaptă,<br />
virtuoasă, dându-ne pe El însuşi ca exemplu. „Mâncarea<br />
mea e să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să<br />
săvârşesc lucrul Lui“ 40 .<br />
Îndreptarea omului după ce a căzut în păcatul<br />
neascultării, în grădina Edenului, s-a făcut treptat. Prima<br />
dată i-a fost prezentată partea văzută, materială şi<br />
stăpânirea acesteia cu moralitate, respectând cele zece<br />
porunci primite prin Moise, şi i s-a promis venirea unui<br />
Izbăvitor. Mai apoi, prin venirea Izbăvitorului, s-a<br />
încercat prin har pasul spre desăvârşire a sufleului<br />
omenesc. „Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat<br />
vouă pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea<br />
cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se<br />
coboară din cer şi care dă viaţă lumii.“ 41 (Ioan 6, 32-33)<br />
37 Idem, Ibidem, Matei 6, 19-21.<br />
38 Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al<br />
B.O.R., Bucureşti, 1994, Ioan 6, 27.<br />
39 Idem, Ibidem, Ioan 6, 58.<br />
40 Idem, Ibidem, Ioan 4, 34.<br />
41 Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al<br />
B.O.R., Bucureşti, 1994, Ioan 6, 32-33.<br />
Iisus Hristos este pâinea ce dă viaţă fiecărui om.<br />
Uite cât de adâncă taină ascunde cuvântul pâine. Pe Iisus<br />
Hristos îl întâlnim în cadrul Sfintei Liturghii prin jertfa<br />
euharistică.<br />
După ce Iisus Hristos a hrănit mulţimile, înmulţind<br />
cele cinci pâini şi doi peşti, dându-le lor cele necesare trupului<br />
pământesc, le vorbeşte acestora de adevărata hrană<br />
spirituală. Aşadar, hrana spirituală trebuie să o primim în<br />
suflet prin cuvânt, apoi să o lăsăm să lucreze „Şi găsindu-l<br />
dincolo de mare, I-au zis: Învăţătorule, când ai venit aici?<br />
Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat, zic vouă:<br />
Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi<br />
mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru<br />
mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne<br />
spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului,<br />
căci pe El l-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl.“ 42<br />
Cuvântul lui Dumnezeu este duh de viaţă. Dacă<br />
ascultăm, respectăm şi împlinim Cuvântul lui Dumnezeu,<br />
vom primi binecuvântarea vieţii veşnice. „Duhul este cel<br />
ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care<br />
vi le-am spus sunt duh de viaţă.“ 43 (Ioan 6, 63)<br />
Aceste cuvinte ce sunt duh de viaţă se tălmăcesc<br />
prin taina euharistiei pe care Mântuitorul Iisus Hristos a<br />
instituit-o la Cina cea de taină. „Cel ce mănâncă trupul<br />
Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.<br />
Precum m-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru<br />
Tatăl, şi cel ce mă mănâncă pe Mine, va trăi prin Mine.“ 44<br />
(Ioan 6, 56-57)<br />
Noi nu putem trăi veşnic decât prin Mântuitorul<br />
Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele noastre, iar<br />
noi prin jertfa lui să ne mântuim. Cine nu înţelege aceste<br />
cuvinte, aceste taine ale vieţii veşnice, trăieşte zadarnic pe<br />
acest pământ.<br />
O sămânţă pentru a aduce rod trebuie întâi de toate<br />
să fie semănată în pământ fertil, mai apoi să încolţească,<br />
pe urmă să răsară, apoi să fie udată de ploaie şi încălzită<br />
de soare, ploaia şi soarele le putem considera darurile lui<br />
Dumnezeu, mai pe urmă ferită de lucrurile cele rele,<br />
ierburile ce îi zădărnicesc rodul şi abia într-un final să<br />
aducă rod îmbelşugat. Tot aşa e şi cu omul. Prima dată<br />
este trimis în această lume pentru a-şi pregăti sufletul prin<br />
fapte bune pentru veşnicie, însă lucrul acesta se face<br />
treptat. Omul ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi dacă este<br />
înţelept în inima lui îl împlineşte şi aduce roade. A doua<br />
treaptă este întoarcerea trupului în pământul din care a<br />
fost creat ca şi acea sămânţă. A treia treaptă este învierea<br />
trupului spre viaţă veşnică sau osândă şi asta se va<br />
întâmpla doar prin grija ce a purtat-o omul sufletului.<br />
După cum o mamă îşi dă şi viaţa pentru copilul ei<br />
sau un prieten adevărat pentru prietenul lui, salvând trupul<br />
persoanelor dragi de la moarte, tot aşa şi Mântuitorul Iisus<br />
Hristos s-a jertfit, dar pentru viaţa sufletului nostru.<br />
E bine să ne gândim întâi la suflet şi să încercăm<br />
să-l salvăm întâi pe acesta, să îndemnăm şi pe alţii să facă<br />
acelaşi lucru, ascultând cuvântul, învăţătura lui Dumnezeu<br />
şi apoi toată fericirea ni se va dărui nouă de Tatăl nostru<br />
cel ceresc. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi<br />
dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.“ 45<br />
42 Idem, Ibidem, Ioan 6, 25-27.<br />
43 Idem, Ibidem, Ioan 6, 63.<br />
44 Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al<br />
B.O.R., Bucureşti, 1994,, Ioan 6, 56-57.<br />
45 Idem, Ibidem, Matei 6, 33.<br />
56
(II)<br />
Impresii de călătorie<br />
Consider Ierusalimul capitala lumii,<br />
sub aspect religios. Impresionant<br />
numărul oamenilor de acolo, al<br />
grupurilor masive de vizitatori.<br />
Aşteptând să intrăm în biserici şi<br />
mănăstiri, vedeam oameni de toate<br />
etniile, de pe toate continentele. Erau<br />
din Asia, indieni, coreeni, japonezi; din<br />
America, din Brazilia din Argentina,<br />
Columbia, din toată Europa, din<br />
Africa. Şi erau oameni albi, negri,<br />
mulatri. Parcă toţi se închinau aceleiaşi<br />
forţe uriaşe. Dacă aş fi făcut o pictură<br />
i-aş fi reprezentat pe toţi cu mâinile<br />
înălţate spre Cer, de acolo aşteptând<br />
salvarea.<br />
Toate capelele, bisericile,<br />
mănăstirile sunt construite pe grote ale<br />
creştinilor, care au fost nişte gropi în<br />
pământ, făcute în anii persecuţiei<br />
religioase. După Iisus Hristos, vreme<br />
de vreo 300 de ani, creştinii au fost<br />
perscutaţi, ucişi, arşi de vii, aruncaţi<br />
fiarelor sălbatice, numai să nu creadă<br />
în Iisus Hristos. Cu toate astea, ei şi-au<br />
întărit credinţa. Peste grote, s-au<br />
construit capele, biserici, mănăstiri.<br />
Când cobori în grote, ai senzaţia<br />
călătoriei în timp, în acele vremuri de<br />
persecuţie religioasă. Dacă acei oameni<br />
erau dispuşi să-şi dea viaţa pentru<br />
Iisus Hristos, dacă toţi apostolii pe care<br />
i-a avut - cu excepţia unuia singur - au<br />
murit ca nişte martiri, deducem că erau<br />
convinşi de existenţa Lui, şi pentru că-l<br />
văzuseră după ce a înviat. Aşa cum<br />
spune apostolul Pavel: ,,dacă n-ar fi<br />
înviat Iisus Hristos, zadarnică ar fi fost<br />
credinţa noastră’’. Mântuitorul a înviat<br />
mai mulţi oameni, printre care şi pe<br />
Lazăr.<br />
Trebuie să-i amintesc pe cei care ne<br />
coordonau în timpul pelerinajului, în<br />
primul rând preotul Mihăiţă Popovici,<br />
cel care a organizat deplasarea, apoi<br />
Cristian Văcaru – un preot catolic din<br />
Săbăoani, care ne-a fost şi ghid, cel<br />
care de nouă ani este la Ierusalim. Este<br />
un om cu o cultură enciclopedică<br />
impresionantă, cunoaşte locurile ca pe<br />
Tatăl Nostru, vorbeşte despre fiecare<br />
obiectiv cu pricepere, despre fiecare<br />
icoană, despre fiecare tablou.<br />
A fost asigurată o securitate<br />
deosebită, începând chiar din<br />
Bucureşti. Prin Ierusalim, pentru a se<br />
evita incidentele, sunt patrule (din care<br />
fac parte şi fete), pentru asigurea<br />
liniştii. M-au impresionat gardurile<br />
lungi, care parcă nu se mai terminau,<br />
înalte de 2-3 metri. Le făcuseră evreii,<br />
pentru a se apăra de comunităţile arabe<br />
cu care nu voiau să intre în contact.<br />
Paradoxal, gardurile fuseseră<br />
construite chiar de arabi plătiţi, care nu<br />
intuiau de cine trebuiau protejaţi evreii.<br />
Absolut toate evenimentele biblice,<br />
cele despre care se vorbeşte în Noul<br />
dar şi-n Vechiul Testament, au un<br />
corespondent local acolo, o biserică,<br />
ceva care aminteşte evenimentele.<br />
Papa Paul al II-lea spunea că<br />
Ierusalimul şi Ţara Sfântă în general<br />
constituie a cincea Evanghelie, pentru<br />
că pe lângă cele patru, scrise de cei<br />
patru evanghelişti, aceasta ar fi o<br />
Evanghelie în plus.<br />
Impresionată Biserica Sfântului<br />
Mormânt, locul în care este mormântul<br />
şi locul în care a fost răstignit, îngropat<br />
şi apoi a înviat Mântuitorul Iisus<br />
Hristos. Te cutremuri când ajungi<br />
acolo. Mai există placa pe care a fost<br />
aşezat după ce a fost coborât de pe<br />
cruce, apoi îmbălsămat şi pregătit<br />
pentru înmormântare, Mântuitorul<br />
Iisus Hristos. Toată lumea acolo se<br />
închina, se ruga, toţi cădeau în<br />
genunchi, nu te poţi exprima altfel<br />
când ştii că în acel loc a pătimit atât de<br />
mult Mântuitorul. Locul răstignirii, se<br />
ştie, este Golgota.<br />
Altă biserică impresionată este cea<br />
cu mormântul Maicii Domnului, în<br />
Ghetsimani, unde este şi o icoană<br />
făcătoare de minuni. Este şi o biserică<br />
cu casa Mariei. La subsol, este şi<br />
Izvorul Maicii Domnului, cu apă<br />
tămăduitoare, izvor care există şi<br />
acum, după atâta vreme, fără a-şi fi<br />
pierdut harul.<br />
M-a cutremurat grota Mântuitorului<br />
Iisus Hristos, în care fusese coborât în<br />
ultima noapte, înainte de a fi răstignit.<br />
Printr-un spaţiu foarte îngust, după ce<br />
l-au legat la suţiori, l-au coborât în acel<br />
spaţiu strâmt, la adâncime foarte mare,<br />
pentru a avea certitudinea că nu va ieşi<br />
de acolo. Şi acum te zguduie, efectiv,<br />
nedreptatea uriaşă făcută de oameni<br />
Dumnezeului lor. De fapt, neoameni îi<br />
poţi numi pe cei de atunci, care<br />
făptuiseră grozăvia.<br />
Biserica din Bethleem, locul în care<br />
s-a născut Iisus Hristos, celelalte bise-<br />
_______________________________<br />
Pelerini la Betleem<br />
57<br />
La biserica românească din Ierihon<br />
_______________________________<br />
rici închinate Mântuitorului, Maicii<br />
Domnului, apostolilor, celorlalţi sfinţi<br />
– fiecare cu specificul ei, n-au lipsit<br />
din lista obiectivelor de vizitat. De<br />
asemenea, Capela Înălţării la Cer,<br />
foarte importantă prin ce aminteşte,<br />
apoi biserica românească din Ierihon<br />
de care nu ştiam m-a mişcat, fiindcă<br />
acolo este tare greu să obţii chiar un<br />
metru pătrat, care costă enorm de mult.<br />
Acel petic de pământ fusese obţinut<br />
prin intermediul lui Yaseer Arafat,<br />
conducătorul palestinienilor, care era<br />
în bune relaţii cu Ceauşescu, despre<br />
care ştim că a distrus multe biserici în<br />
România, dar acolo a reuşit să obţină<br />
un teren pentru o capelă românească.<br />
Chiar dacă patriarhul Ierusalimului nici<br />
acum nu este de acord cu înstrăinarea<br />
pământului, n-a avut ce face, fiind pus<br />
în faţa faptului împlinit. În acea<br />
biserică, sunt picturi frumoase, în care<br />
apare şi fostul patriarh român al<br />
vremii, Teoctist.<br />
Via Dolorosa, Drumul Crucii, m-a<br />
cutremurat. Este drumul pe care, după<br />
ce a fost judecat şi condamnat la<br />
moarte de către Pilat, Iisus Hristos a<br />
fost obligat să-l parcurgă până la<br />
Golgota sau Dealul Căpăţânii, cu acea<br />
cruce grea în spate. Şi noi am parcurs<br />
acea distanţă de mai mult de un<br />
kilometru, purtând simbolic în spate<br />
crucea (câte patru), pe străzi<br />
întortocheate, cu cele 14 opriri, fiecare<br />
având semnificaţia ei. În trei locuri,<br />
Mântuitorul se prăbuşise sub greutatea<br />
crucii, dar a fost ajutat să se ridice.<br />
Într-un loc se întâlnise cu mama sa, cu<br />
Maica Domnului, într-alt loc cu<br />
Veronica. Se ştie din cărţile sfinte că<br />
acea Veronica i-a şters faţa cu năframa<br />
sa, chipul Mântuitorului rămânând<br />
astfel imprimat. Năframa se găseşte şi<br />
acum la Vatican, păstrată pentru<br />
posteritate.<br />
Se ştie din Biblie că, la un moment<br />
dat, Mântuitorul le-a spus apostolilor<br />
să-şi spele unii altora picioarele, dar în<br />
urma ezitării lor, le-a spălat picioarele<br />
El însuşi. Pildă că trebuie să te<br />
ispăşeşti de păcate, să fii umil, să nu<br />
fii mândru, dacă însuşi Mântuitorul s-a<br />
coborât până la acest gest. Vă daţi →<br />
A consemnat MIHAI ŞTIRBU
seama ce emoţii am avut chiar acolo,<br />
unde se petrecuseră faptele.<br />
În Iordan, cel mai cunoscut râu din<br />
lume, prin tot ceea ce se leagă de<br />
Sfânta Evanghelie, s-a făcut o<br />
reconfirmare a botezului nostru.<br />
De asemenea, a fost şi reînnoirea şi<br />
binecuvântarea căsătoriilor, atât nouă,<br />
celor care eram cu soţiile, cât şi celor<br />
care erau singuri în acea călătorie,<br />
acasă fiind însă aşteptaţi de perechi.<br />
Pe Muntele Tabor, a avut loc<br />
Schimbarea la Faţă. Pentru noi, în<br />
postura de turişti, era impresionant<br />
urcuşul pe serpentine, până la bisericile<br />
de acolo.<br />
Muntele Măslinilor este, poate, unul<br />
dintre cei mai importanţi munţi, la 90<br />
metri deasupra Ierusalimului.<br />
Aici a călătorit în Dumnica Mare<br />
Iisus pe un măgar, aici a deplâns soarta<br />
Ierusalimului şi a spus ce soartă<br />
groaznică îl aşteaptă pentru păcatele<br />
sale, aici a agonizat în Grădina<br />
Ghetsimani, când a fost arestat şi dus<br />
la judecată, de aici s-a înălţat la Cer<br />
(există şi o piatră pe care, se presupune<br />
conform tradiţiei, se vede urma<br />
piciorului Mântuitorului, rămasă de<br />
când s-a înălţat spre Cer).<br />
În Capela Carmelită sau Biserica Pater<br />
Noster (Tatăl Nostru), Iisus Hristos<br />
i-a învăţat pe credincioşi rugăciunea pe<br />
care noi o numim ,,Tatăl nostru”.<br />
După cum spuneam, dacă din<br />
Basarabia m-am întors încărcat cu<br />
sentimentul patriotic, aici m-am<br />
încărcat cu sentimentul religios.<br />
Cred că dacă un ateu se duce acolo,<br />
când vine acasă, cu siguranţă se<br />
întoarce creştin. Sunt acolo realităţi<br />
care-ţi confirmă că există Iisus Hristos<br />
şi că tot ce a făcut El este în centrul<br />
universului.<br />
Lui trebuie să ne închinăm şi să<br />
avem încredere că va avea grijă de noi.<br />
Pentru mine există Iisus Hristos,<br />
indiferent de ce spun alţii. Cei rătăciţi,<br />
care sunt sau se cred vremelnic<br />
atotputernici, să ştie că omul este exact<br />
ca un fir de nisip în Oceanul Pacific.<br />
Atât este de mic şi de neajutorat. Îmi<br />
amintesc, la un spital de boli cronice<br />
din Bucureşti, medicii au observat că -<br />
firesc - mor cei care cred şi cei care nu<br />
cred. Credincioşii plecau pe lumea<br />
cealaltă liniştiţi, iar ceilalţi erau<br />
speriaţi, nu voiau să moară. Dar nu<br />
mai depinde de om, omul este ca o<br />
jucărie în faţa lui Dumnezeu.<br />
În Betleem s-a născut Hristos, acolo<br />
a născut Fecioara Maria.<br />
În grupul nostru de români, eram<br />
cam jumătate ortodocşi, jumătate<br />
catolici. Nu s-a cunoscut asta, nimeni<br />
n-a făcut nicio diferenţiere, a fost o<br />
armonie totală, pentru că, în fond,<br />
aceluiaşi Hristos ne închinăm toţi. Erau<br />
şi câţiva tineri în grup, care fotografiau<br />
totul, deşi educaţia religioasă nu s-a<br />
făcut aşa cum trebuia nici înainte de<br />
1989, dar nici după, fiindcă unii doar<br />
formalizează educaţia religioasă. Chiar<br />
unii dintre profesorii acestei discipline<br />
ar trebui să aibă o responsabilitate mai<br />
mare, să găsească mijloace prin care<br />
să-i atragă pe elevi spre religie.<br />
Cred că asta-i misiunea lor cea mai<br />
importantă, nu doar să descrie<br />
evenimentele petrecute, ci să pătrundă<br />
în sufletul lor, să-i emoţioneze, încât<br />
să-şi completeze educaţia religioasă.<br />
Un rol foarte important îl au şi părinţii<br />
copiilor, dar cum mulţi dintre părinţi<br />
sunt născuţi în perioada în care religia<br />
era ,,arestată’’, nu au cum să dea şi<br />
altora ce nu prea ştiu ei înşişi.<br />
De aceea, la nicio formă de educaţie<br />
religioasă ei n-ar trebui să lipsească.<br />
În altă ordine de idei, niciun efort nu<br />
este prea mare pentru a ajunge în acele<br />
locuri.<br />
Dacă te duci măcar odată în Ţara<br />
Sfântă, te ,,molipseşti’’ de dragostea<br />
pentru Iisus Hristos, sentiment pe care<br />
nu ţi-l mai scoate nimeni din suflet.<br />
Un asemenea pelerinaj este întradevăr<br />
obositor, dar reconfortant.<br />
Acolo, parcă dai toată răutatea din tine,<br />
pentru că într-o doză mai mare sau mai<br />
mică, fiecare avem măcar un dram de<br />
răutate în noi. Acolo simţi că-ţi purifici<br />
corpul de toate păcatele, pentru că,<br />
până la urmă, sufletul este cel mai<br />
important. Corpul este trecător, pe<br />
când sufletul este veşnic. Şi dacă îl<br />
îmbogăţim cu flacăra Mântuitorului<br />
Iisus Hristos, este bine pentru noi.’’<br />
______________________________<br />
Pe lacul Tiberiada<br />
Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii<br />
azi nu-i voi da cu piciorul fericirii<br />
este prea frumoasă prea sinceră<br />
îmi seamănă prea mult<br />
în gândire şi gesturi<br />
nu mi-a greşit cu nimic<br />
m-a iubit aşa cum sunt<br />
a vrut să fie doar a mea şi atât<br />
îmi strâng fericirea la piept<br />
îi ascult vorbele calde şi inima ei<br />
cum bate numai şi numai pentru<br />
mine<br />
îmi ajunge cât am fost pasăre<br />
călătoare<br />
cu lacrimi de soare<br />
însingurat în apus<br />
iubind fericirea am îmblânzit<br />
până şi moartea<br />
pisica neagră ce împinge ghemul<br />
de lână albastră prin univers<br />
azi nu-i voi da cu piciorul fericirii<br />
nici mâine nici poimâine<br />
nicicând<br />
-aş vrea să ştii<br />
n-aş vrea să ştii ce este acum în<br />
sufletul meu<br />
o lacrimă este de ajuns să distrugă<br />
un castel de nisip<br />
n-aş vrea să ştii că icar este zborul<br />
frântprescurtat<br />
al primului meu arhetip<br />
am renunţat la tot pentru tine<br />
n-am în bagaje<br />
decât dor de iubire<br />
şi nişte bandajehârtii<br />
am renunţat la o lume mai bună<br />
întorcându-mi obrazul<br />
celor care vor scuipa<br />
şi repetat vor lovi<br />
n-aş vrea să ştii că îmi pot pierde<br />
puterea<br />
de a lupta de a crede şi de a trăi<br />
n-aş vrea să ştii şi totuşi<br />
îţi spun toate acestea<br />
nu sunt omul de piatră<br />
sau prefăcutul<br />
care te poate minţi<br />
IOUŢ CARAGEA<br />
(din colajul - Poeme pentru<br />
icoleta, din volumul în pregătire<br />
„Rugă ultimului poem”)<br />
58
AM VORBIT AM VISAT-O am scris<br />
despre ea până când<br />
am uitat-o sau n-am mai ştiut cine este<br />
şi de-atunci ea e fără chip sau orice altceva<br />
piaţa manifestanţi steaguri pancarte<br />
iubita ţara o târfă teatru expoziţii huligani<br />
maşini arzând filarmonică scutieri<br />
dar şi weekenduri grătare fumegând bidoane<br />
goale de plastic bere vin Mozart manele Vivaldi<br />
toate acestea şi încă până când<br />
am uitat sau n-am mai ştiut cine este<br />
fiecare obiect făcea parte dintr-o poveste<br />
foarte cunoscută foarte penibilă<br />
astfel în ziua aceea am pus la cale o glumă<br />
eu tu nimeni astăzi nu şi-o asumă<br />
totuşi pândind cu ochii închişi am surprins-o<br />
plictisită leneşă dispreţuitoare<br />
cu doar o clipă în urmă<br />
era pe stradă în mulţime la distracţie<br />
în blugi sau la operă în rochie lungă de seară<br />
o vedeam o vedeai dansând în discotecă<br />
mai apoi urcată pe un scaun înalt de la bar<br />
scria mesaje pe telefonul mobil<br />
trupul ei respira umed şi barbar<br />
nu mai era nici măcar un copil<br />
când ţinea în cealaltă mână<br />
cupa de şampanie<br />
renunţa deja într-o clipă la orice cazanie<br />
aşa că în ziua aceea am pus la cale<br />
o glumă o dulce mutilare<br />
pândind îndelung i-am dezlipit<br />
sau i-am ras o sprânceană am tăiat<br />
o bucată din rochia ei<br />
i-am rupt tocul de la pantof<br />
ştii din clipa aceea ştiu<br />
când mergem de mână cu ea<br />
la o întâlnire selectă<br />
se aud comentarii se scrie mult pe facebook<br />
o ce frumoasă-i această graţie imperfectă<br />
şi de-atunci ori de câte ori<br />
m-am trezit dimineaţa simţeam dintr-odată<br />
că ziua tocmai trecuse<br />
toate lucrurile din camera mea<br />
sau a ta sau din oraş<br />
aveau huse<br />
o ce muzeu am spus ai spus<br />
ce minunată este istoria<br />
când se întâmplă să încurce memoria<br />
1 IAUARIE ESTE<br />
o zi înscrisă<br />
convenţional şi atent prin calendare<br />
sau chiar neglijent pe vreo etichetă<br />
şi care asemenea mie se repetă<br />
e o zi imponderabilă o zi<br />
în care pe foaia aceasta albă de hârtie<br />
se naşte aproape nimicul<br />
îmi spun uite ai mai scris totuşi<br />
nu de mult încă o carte<br />
unde nu cred să fi spus ceva<br />
important despre viaţă sau despre<br />
moarte<br />
dar te prefaci că ai fi interesat cam<br />
încotro se îndreaptă poezia<br />
de fapt o istorie acoperitoare pentru<br />
lipsa de frumuseţe sau despre<br />
cum se instituia până ieri infamia<br />
fiindcă demult între alţii Homer Hesiod<br />
adunau pe zei şi pe oameni într-un nod<br />
de întâmplări şi cuvinte<br />
poezia o rosteau la întreceri<br />
sau la ospeţe<br />
nimeni nu-i lăuda<br />
în studii articole sau prefeţe<br />
şi Pindar probabil la fel iar Sofocle<br />
simţea sau ştia despre locul din scăfârlie<br />
ascuns<br />
unde nu se iveşte tragicul îndeajuns<br />
ci doar penibilul<br />
pentru tine astăzi<br />
e o zi în care pe foaia aceasta albă<br />
se naşte aproape nimicul<br />
nici nu cred că vei mai găsi ombilicul<br />
vreunei stări vreunei idei<br />
nu ai la îndemână nici măcar<br />
poala unei femei<br />
în care să mă ajuţi să mă legăn<br />
să mă culc să mă trezesc să mă dorm<br />
cu toate cuvintele<br />
dintr-un idiom uitat şi diform<br />
atunci când visez că rătăcesc pe străzi<br />
prin metrou cluburi parcuri cârciumi muzee<br />
încercând s-o surprind pe ea dezbrăcându-se<br />
în templu biserică sinagogă moschee<br />
eu tu cu sandale de lemn în picioare<br />
pe umeri cu mantie<br />
pe frunte cu frunze de laur<br />
trăind mimetici<br />
tocmai când începe să fie<br />
ziua aceasta de început de ianuarie<br />
atât de amânată aşteptată inutilă şi dilie<br />
DA PETRUŞCĂ<br />
_________________<br />
DA PETRUŞCĂ (n. 27 aprilie 1954, Bacău), profesor de limba şi<br />
literatura română la un colegiu din oraşul natal, a debutat cu poezie în<br />
1969, în revista „Ateneu”, dar debutul în volum are loc târziu, în 2005,<br />
cu Poezia îmi stătea pe genunchi. Au urmat Toate-s cam de pe când<br />
(2008), apoi Şi toate celelalte cuvinte (2011), ambele volume beneficiind<br />
de ilustraţiile artistului plastic Mihai Chiuariu. În 1998, a publicat Mister<br />
şi literatură – eseuri aproximative, o carte despre sursele fantasticului în<br />
literatură. „Pentru Dan Petruşcă – notează criticul Mircea Dinutz în postfaţa<br />
volumului din 2011 –, dincolo de retorica seducţiei, practicată cu<br />
lejeritate prin toate mijloacele aflate în dotare (ironia galantă, cantabilitatea<br />
jucăuşă a versurilor, un joc fascinant al afirmaţiilor şi negaţiilor,<br />
construcţii oximoronice de efect, rime rare, surprinzătoare, epatante<br />
schimbări de topică, o imagistică plină de vitalitate, cu accentele distribuite<br />
pe culoare şi pitoresc, o continuă mişcare a semnelor şi a contururilor<br />
abia ghicite, totul gândit ca un spectacol de sunet şi lumini, ce<br />
atrage privitorii/ascultătorii inclusiv prin tensiunile create de câmpurile<br />
semantice antinomice), poezia e un lucru foarte serios: frumuseţe scăldată<br />
în apele oglinzii, iubire devastatoare, primenire, ardere, purificare,<br />
extaz erotic şi spasm cosmic, în sfârşit, şansa omului de a se apăra în<br />
faţa unei lumi pe dos şi, poate, singurul element de rezistenţă în această<br />
lume a lui hic et nunc.” (Rodica Lăzărescu)<br />
59
Dezvirginarea inimii<br />
Pentru postura posibilă de a fi<br />
„sub cuţit”.<br />
Inima mea e virgină,<br />
nu a fost atinsă de nimeni<br />
până la mâinile tale.<br />
Iubeşte-o tandru,<br />
domnule doctor,<br />
ia ritmul bătăilor ei<br />
şi reorchestrează-l,<br />
aşa cum ai învăţat<br />
la şcoala de îndreptat inimi.<br />
Bate-o pe nicovala priceperii<br />
până-i caldă şi roşie,<br />
forjeaz-o sub luminile<br />
complicatelor aparate,<br />
fă-o muzicală,<br />
aşa cum a mai fost,<br />
nu o lăsa în muzica<br />
afonală a morţii,<br />
fă-o să rezoneze<br />
până în buricele degetelor,<br />
fă-o să rezoneze<br />
până în nucleul metaforelor,<br />
acolo unde ea face de ani buni<br />
muncă voluntară.<br />
Asemeni Mariei,<br />
ea a rămas uneori grea<br />
de preaînalt sau de tristeţi,<br />
născând la termen<br />
bucurii şi dureri.<br />
Iubeşte-o tandru,<br />
domnule doctor,<br />
dă-ţi jos mănuşile de latex,<br />
nu ai nevoie de prezervative<br />
pentru degete,<br />
lasă-ţi direct pe ea<br />
sămânţa învăţăturii,<br />
fă din nou fertil solul ei.<br />
Inima mea să nască<br />
o nouă netemere,<br />
să mai urc dealul unor ani,<br />
să mă mai îmbăt de diversitate,<br />
pe şapte cărări ale uimirii,<br />
să mai umblu prin frumuseţi.<br />
21 ianuarie <strong>2012</strong><br />
RĂZVA DUCA<br />
______________________________________________________________________________________________<br />
puţin mai netezi decât piatra<br />
în istoria asta<br />
la colţuri<br />
pe întuneric găurită de carii!...<br />
POEME DE DIMIEAŢĂ<br />
Geneză<br />
Cetăţi zidite-n somn...<br />
Să nu le risipiţi din temelie<br />
că s-ar putea să ne trezim<br />
pe-un alt tărâm<br />
unde n-o mai fi să vină Ana<br />
din obârşii...<br />
Înălţimea clopotniţei<br />
Clopotniţă de lemn pârjolit pe dealul<br />
Căprianei –<br />
istorie lirică de I. Druţă –<br />
în care se perpetuă o lumânare.<br />
Albă clopotniţă-n Piaţa Soborului din<br />
Chişinău,<br />
clopote mute în verticala extremă<br />
parterul plin de chipuri cucernice<br />
şi toate icoanele sunt de vânzare.<br />
Muntenii<br />
Oamenii munţilor<br />
vertebre înverigate-n urcuş<br />
câte o linie dreaptă.<br />
Cerul dinaintea lor<br />
precum tacâmul cu demâncare<br />
ecouri ce-i înveşmântă –<br />
matricea liniştii celor străvechi...<br />
Vânătoare de lupi<br />
În noaptea acestei nădejdi<br />
urca-voi în vis<br />
să continui lupta cu lupul.<br />
O să-l scot cu mâinile goale<br />
din singurătatea-i<br />
de două milenii;<br />
pe fugă să-l pun în sângele meu<br />
ca pe-o durere<br />
când o fi să-l gonească în ţinta-mi<br />
vrăjmaşii la vânătoare.<br />
Cantaragiii<br />
Cantaragii – balanţe<br />
de catifea...<br />
Este ofrandă răbdarea<br />
o şansă-i durata fără de grai?<br />
În adâncul sinelui, pecetluire –<br />
joc pe loc absurd.<br />
Va zice cineva:<br />
tu, licurici singuratic<br />
60<br />
Vestigii<br />
Pe această colină cu spini<br />
au mers târâş mareşali,<br />
ouă de prepeliţe bufneau.<br />
Jos, în arenă, mai ruginesc<br />
jivine heraldice.<br />
Imponderabile urme de sânge<br />
trădează albul<br />
mănuşilor cazone...<br />
Orice<br />
Orice, orice, dar nu-i tăiaţi<br />
lopătarului palmele<br />
bătute cu sarea adâncilor munţi,<br />
crestate de căile apelor –<br />
hartă fără puncte cardinale;<br />
dar lotca n-o scufundaţi<br />
lăsaţi-o să ajungă la ţărm;<br />
iar ţărmul nu-l depărtaţi<br />
ţărmul ce da-ne-va sens.<br />
În ochiul orb<br />
Roşu z(m)eu,<br />
otrava-ţi<br />
n-o precupeţi şi în van:<br />
cei încercaţi<br />
în ochiul orb îşi trag zăvorul.<br />
DUMITRU BĂLUŢĂ
Starea prozei<br />
Marinică şi Emilia erau<br />
vecini de palier. Amândoi erau<br />
în clasa a şaptea şi erau şi buni<br />
prieteni.Cei doi şoricei se jucau<br />
toată ziua împreună.<br />
Emilia era din familia<br />
Şoriceşti, o familie de<br />
funcţionari simpli dar foarte<br />
oneşti. Marinică era din familia<br />
Chiţăescu, familie de directori.<br />
Acest lucru însă nu îi oprea pe<br />
cei doi să se joace împreună şi<br />
să fie cei mai buni prieteni.<br />
Ca orice pitici, şi Marinică şi Emilia visau să se facă mari.<br />
De obicei visau asta după-masa, când trebuiau să doarmă în<br />
mod obligatoriu. Visele lor se întâlneau şi ele şi plecau în<br />
călătorie, la fel cum şi cei doi şoricei plecau la joacă.<br />
Săptămâna trecută au visat că au ajuns într-un oraş numit<br />
Ciocolată Amăruie, despre care ştiau că este un oraş foarte<br />
mare în care toate sunt făcute din ciocolată amăruie. De aici<br />
provenea toată ciocolata amăruie pe care cei doi o primeau<br />
de la şcoală în fiecare vineri după ce se terminau toate orele.<br />
În vis, cei doi mergeau ţinându-se de mână, pe o alee de<br />
ciocolată, care avea de-o parte şi de alta băncuţe de ciocolată,<br />
aşezate pe iarba care era tot de ciocolată. Alături de ei erau şi<br />
visele lor, Visul Marinică şi Visul Emilia. Toţi patru se<br />
plimbau prin oraşul amar de ciocolată.<br />
Se uitau miraţi la ceea ce se întindea în faţa lor: palate,<br />
şosele, parcuri, zgârie-nori, companii imense, străzi cu<br />
magazine care aveau vitrine colorate în diferite nuanţe de<br />
maro. Ce era interesant la aceste lucruri era mărimea lor<br />
extraordinară. Toate erau cuburi imense de ciocolată.<br />
Ceea ce le-a plăcut foarte mult celor două vise, care nu<br />
mai văzuseră aşa ceva până atunci, au fost locuitorii oraşului<br />
de ciocolată amăruie, nişte figurine mici, cu ochi de nucă<br />
maro, și care erau foarte, foarte mici.<br />
- Ce bine de Marinică și de Emilia că sunt mari, zise<br />
Visul Marinică.<br />
- Să știi că ai dreptate, uite dacă ar fi fost mici, nu s-ar fi<br />
descurcat deloc într-un loc ca ăsta. Acum nu trebuie decât să<br />
fie foarte atenţi să nu calce pe cineva.<br />
- Da, da, ai dreptate.<br />
Cei patru își continuară excursia liniștiți și plini de<br />
entuziasm.<br />
La un moment dat, s-au așezat pe o bancă să se<br />
odihnească.<br />
- Ce bine e să fii mare, așa cum suntem noi acuma față de<br />
piticii ăștia de ciocolată. Toată lumea se uită la tine și se<br />
minunează, toți te cred puternic, zise Marinică.<br />
- Da, numai că noi visăm acuma și când o să ne trezim o<br />
să fim iar mici și pitici, îi răspunse Emilia.<br />
- Știi ce mi-aș dori?<br />
- Nu.<br />
- Mi-aș dori să pot rămâne în visul ăsta toată viața mea.<br />
Să nu mai trebuiască să merg la școală, să nu mai trebuiască<br />
să îmi fac temele sau să mănânc spanac.<br />
- Da, asta ar fi foarte frumos, numai că știi prea bine că nu<br />
se poate.<br />
- Da, știu, răspunse Marinică supărat.<br />
Se treziră amândoi la ora șase fără un sfert. Se îmbrăcară<br />
repede și ieșiră în grabă pe ușă ca să ajungă la locul lor<br />
secret, în spatele caselor, ca să-și povestească visele.<br />
Au stat și au povestit toată seara, până când a venit mama<br />
Emiliei și i-a adus în casă.<br />
A doua zi de dimineață, același lucru ciudat se întâmplă în<br />
ambele familii.<br />
Cele două mame merseră să trezească piticii ca să meargă<br />
la școală. Surpriză însă... cei doi crescură peste noapte și<br />
acum erau șoareci în toată regula.<br />
Ce se întâmplase așa peste noapte?<br />
Întrebarea nu și-a găsit răspuns în niciuna din cele două<br />
case. Telefoanele au început să sune peste tot, la toate<br />
direcțiile de sănătate, toate centrele de cercetare și<br />
laboratoarele posibile. Situația începea să scape de sub<br />
control. A fost anunțat până și Guvernul. Toată lumea<br />
încerca să găsească un răspuns, o soluție, la fenomenul care<br />
tocmai avusese loc.<br />
Toată întâmplarea devenise subiect de importanță<br />
internațională.<br />
În cele din urmă, Înțeleptul Înțelepților găsi soluția. Cei<br />
doi trebuiau să meargă în Marea mai mult vie decât moartă și<br />
să îl caute pe Bogus Magicianus, care sigur știe ce este de<br />
făcut. Așa că a doua zi dis-de-dimineață, cei doi șoareci<br />
plecară spre Bogus Magicianus, care i-ar fi putut ajuta să fie<br />
maturi, dar la dimensiuni mai mici.<br />
Marea, mai mult vie decât moartă, era de fapt un acvariu<br />
imens, în care trăiau toate viețuitoarele pământului, împărțit<br />
în trei cartiere; Alfa era primul dintre ele și era și cel în care<br />
au intrat prima dată Marinică și Emilia.<br />
Mașina cu care veniseră a parcat exact în centrul acestui<br />
cartier. Cartierul era destul de ciudat, de fapt toate aici erau<br />
întoarse pe dos. Cei doi erau total dezorientați. Prea mult însă<br />
nu au avut să se mire de ce era în jurul lor, deoarece în fața<br />
lor a apărut o foaie de hârtie vorbitoare care i-a și luat la<br />
întrebări: !iținev ița eniB- ?iov ițetnus eniC- ?urtson lureitrac<br />
nî ițatuăc eC- (Bine ați venit! Cine sunteți voi? Ce căutați în<br />
cartierul nostru?). Cei doi și-au dat seama că foaia de hârtie<br />
vorbea Inversa, lucru care nu era foarte nasol pentru ei<br />
deoarece o foloseau și ei atunci când puneau la cale câte<br />
ceva. S-au gândit ei un pic și i-au răspuns foii de hârtie:<br />
- tisăg ma-v eniB- .ailimE iș ăciniraM metnus ioN-<br />
.sunaicigaM sugoB ep mătuăc lÎ (-Bine v-am găsit. -Noi<br />
suntem Marinică și Emilia. -Îl căutăm pe Bogus<br />
Magicianus.).<br />
Din discuția care a urmat, celor doi li s-a dat de înțeles că<br />
trebuie să caute pe cineva care să știe drumul spre Bogus,<br />
pentru că în acel cartier toată lumea auzise de el, însă nimeni<br />
nu știa unde poate fi găsit. Cei doi plecară supărați mai<br />
departe, și-au mers, și-au mers, au străbătut tot cartierul și tot<br />
n-au găsit pe nimeni care să îi ajute. Nimeni nu știa unde<br />
poate fi găsit Bogus. S-au urcat în mașină și au plecat mai<br />
departe. Au străbătut câmpiile goale și orașele părăsite,<br />
ajungând în cele din urmă în cartierul Fantomă. Aici, după<br />
cum era de așteptat, toți locuitorii umblau cu cearșafurile pe<br />
cap și se speriau ori de câte ori se întâlneau. După căutări<br />
fantomatice, au găsit un loc liber de parcare. Au încuiat<br />
mașina și au pornit în căutarea unei persoane care să îi ajute.<br />
Părea însă că norocul îi părăsise. Nimeni nu părea dornic să<br />
îi ajute sau să le spună ceva care să le ușureze căutarea. În<br />
cele din urmă, obosiți după atâta drum, s-au hotărât să<br />
meargă la un hotel. Nu le-a fost greu să găsească unul pe<br />
placul lor, deoarece cartierul era plin numai cu hoteluri,<br />
moteluri și pensiuni.<br />
.......................<br />
- Cine-o fi intrat astă-nopate aici? întrebă îngrijorată<br />
Emilia, în timp ce strângea hainele și le punea în bagaj.→<br />
ALIA FLOREA<br />
61
- Nu pot să-mi dau seama, dar nici nu pot să mă gândesc<br />
ce-ar fi putut să caute atât de disperat încât să desfacă toate<br />
bagajele?<br />
- Dar cum de n-am auzit nici un zgomot?<br />
- Şi asta e ceva ciudat. Ceva nu e în regulă în cartierul<br />
ăsta. Eu zic să împachetăm și să plecăm, undeva, cumva o să<br />
găsim noi drumul spre cartierul lui Bogus.<br />
- Păi, în mod normal și logic, ar trebui să fie cel de-al<br />
treilea, nu?<br />
- Da, dacă în astea două nu l-am găsit... ar trebui să fie în<br />
cel de-al treilea.<br />
Au strâns foarte repede tot ce era în cameră, nu și-au mai<br />
spus niciun cuvânt, au încuiat camera și au coborât la<br />
recepție. Acolo nu mai era nimeni. Au lăsat cheia și-au<br />
plecat. Au ajuns în parcare și au răsuflat ușurați, când au<br />
văzut că mașina era la locul ei. S-au urcat în ea și au pornit<br />
pe Aleea Albă, care se întindea în fața lor. Şi-au mers și-au<br />
mers, nici ei nu mai știau cât, până când au ajuns în fața unui<br />
acvariu imens, care era păzit de un rechin alb, uriaș care avea<br />
niște colți foarte mari, care erau și foarte bine ascuțiți.<br />
- Uite acvariul! țipă deodată Emilia.<br />
- Cred că aici este locul pe care-l căutam de atâta timp.<br />
- Hai să vedem dacă ne va lăsa Rechinul să intrăm.<br />
- Trebuie să ne lase, nu i-am făcut nimic rău, așa că nu<br />
văd de ce nu ne-ar lăsa?<br />
- Știu și eu ce pretenții poate avea...<br />
- Hai să vedem...<br />
Înaintară cu mașina până la intrarea în acvariu, au oprit<br />
mașina și s-au dat jos din ea. Plini de teamă, s-au îndreptat<br />
spre rechinul uriaș din fața lor.<br />
- Bu-bu-bună ziua, zise Marinică cu vocea tremurându-i<br />
de teamă.<br />
- Da, vă rog frumos să poftiți, zise Rechinul cu voce<br />
groasă.<br />
- Vă mulțumim, răspunse șoarecele și porni spre interior.<br />
Hai Emilia, ce aștepți?<br />
- A, a, a vin, vin acum și eu, se auzi vocea Emiliei.<br />
- Nu pot să cred ce amabil a fost... parcă e un vis totul,<br />
uită-te un pic la locul ăsta... toate sunt atât de frumoase... nu<br />
aș mai pleca de aici niciodată.<br />
- Ai grijă cum vorbești, ai văzut<br />
ce am pățit eu cu dorințele mele<br />
prostești...<br />
- Să știi că ai dreptate, hai să-l<br />
găsim pe Bogus.<br />
- Păi, o luăm tot înainte.<br />
- OK, hai să vedem unde<br />
ajungem. Undeva trebuie să existe și<br />
un capăt.<br />
- Da, hai să vedem, ce se mai<br />
poate întâmpla?<br />
Ținându-se de mână, au luat-o<br />
înainte, mergând într-o singură<br />
direcție. Din când în când, se mai<br />
uitau în stânga sau în dreapta și nu<br />
puteau decât să se minuneze de ceea<br />
ce vedeau. Totul era atât de frumos și<br />
colorat. Toată lumea zâmbea și toți<br />
erau fericiți, de la cel mai mic la cel<br />
mai mare. Totul părea de vis.<br />
- Eu zic să întrebăm pe cineva,<br />
zise Marinică, poate ne zice cineva,<br />
ceva.<br />
- Uite! Hai sa o întrebăm pe<br />
căprioara aceea care se odihnește pe<br />
banca verde din stânga, fu de părere Emilia.<br />
Marinică merse până lângă banca pe care se odihnea<br />
căprioara, trecută în mod evident de prima tinerețe.<br />
- Nu vă supărați! Am și eu o mare rugăminte la<br />
dumneavoastră, dacă se poate...<br />
- Poftim? Ce? Cine mă strigă?<br />
- Eu sunt un șoarece... și stau chiar în fața dumneavoastră.<br />
- Iartă-mă te rog! Dar eu sunt oarbă. Zi-mi totuși ce<br />
dorești și poate te pot ajuta.<br />
- Ştiți, eu și cu prietena mea, îl căutăm pe Bogus Magicianus,<br />
ca să ne ajute să revenim la mărimea noastră normală.<br />
- Pe Bogus? De fapt de ce mă mir? Toată lumea îl caută<br />
pe Bogus, toată lumea îl iubește pe Bogus, toată lumea vrea<br />
ceva de la Bogus.<br />
- Ştiți cumva unde îl putem găsi?<br />
- Păi sigur că știu, că doar stă în aceeași casă cu mine...<br />
- Serios?!? Nu se poate așa ceva... în sfârșit.<br />
Emiliaaaaaaa, vino repede aici.<br />
Amândoi au ajutat-o pe căprioară să se ridice de pe bancă<br />
și au pornit împreună spre casa lui Bogus. Ajunși acolo, nu le<br />
venea să creadă ceea ce era în fața lor. Un palat imens,<br />
construit numai din sticlă și oglinzi. Grădina uriaşă din fața<br />
palatului era plină de flori și fântâni arteziene. Intrară în<br />
salon la îndemnul căprioarei, care de fapt era sora mai mare a<br />
magicianului. Au fost invitați să aștepte câteva momente.<br />
- Dar dacă Bogus e așa de puternic, de ce nu i-a redat<br />
vederea surorii lui? Întrebă nedumerită Emilia.<br />
- Poate că nu se poate sau poate că e supărat pe ea sau<br />
poate că...<br />
- Nu cred, dar dacă nu ne poate ajuta nici pe noi? Dacă<br />
vom rămâne mereu așa? Mari și adulți? Ce ne facem?<br />
- Nu, nu cred. Dacă Înțeleptul nostru ne-a trimis la Bogus<br />
știa el ceva. Altfel nu cred că ne punea să facem un drum atât<br />
de lung chiar dacă acum suntem adulți, trebuie să avem<br />
încredere în el.<br />
- Dacă spui tu...<br />
După vreo zece minute își făcu apariția și Marele Bogus,<br />
care numai mare nu era și care îi primii cu brațele deschise.<br />
A ascultat cu atenție, sau se făcea că ascultă, problema celor<br />
doi șoricei, el știa deja despre ce este<br />
vorba. El fusese cel care le trimisese<br />
primul vis, cel de pe urma caruia<br />
Marinică își dorise să fie mare, tot el<br />
făcuse harababura din camera de hotel<br />
– ca să îi sperie și să îi impresioneze –<br />
însă văzu că cei doi erau hotărâți să<br />
ajungă la el. Le-a luminat calea și i-a<br />
adus la el.<br />
Ceea ce trebuiau să facă cei doi<br />
pentru ca totul să revină la normal nu<br />
era complicat deloc. Ei trebuiau să<br />
adoarmă și să viseze exact opusul la<br />
ceea ce au visat prima dată.<br />
Plini de speranță, cei doi au pornit<br />
înapoi spre casă. După o săptămână de<br />
mers cu mașina prin cele mai ciudate<br />
locuri, cei doi au ajuns acasă.<br />
După încă o săptămână de încercări,<br />
au reușit să viseze ceea ce și-au dorit<br />
atât de mult, iar din acel moment totul<br />
a revenit la normal.<br />
_______<br />
Pictură de Tia Peltz<br />
62
- De data asta o să te întrerup chiar dacă intervenţia te<br />
deranjează. Au murit?... Titus, asta e explicaţia pentru<br />
faptul că ţapinarii tăi nu mai există?<br />
- Poftim?... Înţeleg. Pricep ce vrei să spui. Dar sunt<br />
sigur că înţelegi şi tu de ce îmi permit să spun ceea ce am<br />
spus! Copilul de 7-8 ani, pe care mama l-a dus de câteva<br />
ori la Joc la Podul Mare din Hodac, are un drept pe care<br />
nu i-l poate nega nimeni!<br />
- Ai dreptate… Să ne întoarcem la ţapinarul ce<br />
dansează în jurul clopului.<br />
- Nu dansează, tropoteşte! E altceva, Vasi… Fireşte,<br />
ce-ţi spun nu sunt vorbele copilului dus de mamă la Jocul<br />
de la Podul Mare. Atunci nu era capabil să acorde vreun<br />
sens imaginilor ce se derulau în ritm infernal, să<br />
interpreteze uimirile ce-l încercau. A procedat însă, din<br />
motive asupra cărora nu ne oprim, cum nu se poate mai<br />
inteligent. Pentru ceea ce vedea, a făcut schiţe, pentru<br />
ceea ce simţea, a înmagazinat tresăririle. Schiţele au<br />
fost completate de la Joc la Joc, devenind în cele din<br />
urmă tablouri, tresăririle – zestre sufletească. Interpretările<br />
acestora, Vasi, s-a produs mai tîrziu. Peste aproape<br />
20 de ani. Şi nu acolo, în Hodac ori Ibăneşti, ci în Bocşa<br />
de care, iată, ne apropiem, şi în Timişoara.<br />
Spuneam că şi-a trântit clopul şi-a început să<br />
tropotească în jurul lui. Îţi ofer o imagine, după care revin<br />
la necesarele explicaţii. Un copac în noiembrie, frunze<br />
îngălbenite, cineva scuturându-l. Ei bine, asta făcea<br />
ţapinarul meu tropotind, Vasi. Se scutura de încrâncenările,<br />
însingurările, de gândurile negre şi îngrijorările<br />
pentru ai lui, ce-i tulburaseră mai toate clipe de când<br />
plecase de acasă. Acolo, la munte, se înfruntase zi de zi cu<br />
vremea potrivnică, cu vântul ori ploaia, cu primejdiile de<br />
tot felul, şi-acum voia să-şi însenineze sufletul pentru cele<br />
câteva zile pe care avea să le petreacă în sânul familiei,<br />
până avea să meargă din nou la munte…<br />
- Bocşa!<br />
- Da, Bocşa…<br />
- Vrem nu vrem, ne oprim aici. Vom continua<br />
discuţia la întoarcere.<br />
- Bine… Vasi, o întrebare aşa, pentru a trage o<br />
concluzie.<br />
- N-o formula, îţi răspund fără s-o pui. La întoarcere<br />
primele tale cuvinte vor fi astea: ţapinarii mei sunt<br />
oameni nemaipomeniţi. Aşa-i?<br />
- Aşa. Asta înseamnă… Ştii ce sunt tentat să spun?<br />
Că atunci, între Gătaia şi Berzovia, tăcerea noastră n-a<br />
fost tăcere!<br />
- Titus Suciu, iată-ne din nou în nacela navetei<br />
tale… Ce maşină e asta, că eu cu tehnica…<br />
- Citroen. Xsara Picasso.<br />
- Frumoasă. Confortabilă, frumoasă, silenţioasă. În<br />
Bocşa ne-am simţit bine, manifestarea literară a fost o<br />
reuşită, Gabriela Şerban, directoarea bibliotecii, merită<br />
toată consideraţia. Nu doar pentru această acţiune.<br />
Datorită ei oraşul are o publicaţie, o revistă, festivaluri<br />
literar-culturale, întruniri omagiale, contactul cu cititorii,<br />
mai ales cu elevii liceului, este fructuos, întâlnirile cu<br />
scriitorii consacraţi dese… Nu exagerez cu nimic<br />
afirmând că doamna Gabriela Şerban e ceea ce o dată, de<br />
mult, era dascălul şi preotul pentru sat. E cazul, din<br />
fericire, să pronunţăm încă un nume. Al domnului Mirel<br />
Pascu. Nu multe localităţi au primar receptiv, atât de<br />
deschis fenomenului cultural. Pentru sprijinul logistic şi<br />
material pe care tânărul politician îl asigură doamnei<br />
Şerban, aprecierile, consideraţiile, se cuvin din plin. Şi nu<br />
pregetăm să ne exprimăm astfel.<br />
Suntem deci în nacela navetei tale terestre, ieşim din<br />
Bocşa. Îţi fac acum o propunere ce ne-ar aduce mari<br />
necazuri, de-ar ajunge la urechile unui agent de circulaţie.<br />
Lasă-l la volan pe… Picasso! Pune maşina pe pilot<br />
automat, las-o de capul ei, noi plasându-ne în racheta de<br />
Hodac. Titus Suciu, mai e ceva de spus despre locurile şi<br />
oamenii aceia, despre ţapinarii tăi nemaipomeniţi?<br />
- Aştepţi o negaţie?<br />
- O observaţie. Ar fi fost cazul să remarci că am<br />
articulat eu propoziţia cu care m-ai avertizat că vei<br />
reîncepe discuţia…<br />
- Nu fi optimist, Vasi. Nu te îmbăta cu gîndul că,<br />
dacă mi se va părea că nu eşti îndeajuns de convins, n-o<br />
voi repeta. Te-ai instalat bine? Putem porni?<br />
- Verde la decolare.<br />
- Vom fi acolo în câteva clipe. Ştii unde aterizăm?<br />
- La Hodac.<br />
- La Gara dintre brazi!<br />
- Altă gară?<br />
- Vasile, existenţa mea e marcată de două gări.<br />
Prima aparţine orăşelului în care am fost profesor de<br />
matematică timp de 16 ani, în a doua am locuit efectiv,<br />
fiind în acelaşi timp acar, impiegat, şef de gară… De<br />
toate… E, nu de toate. Casier nu. Nu ştiam da restul. Nu<br />
cunoşteam, încă, bancnotele.<br />
Gara dintre brazi!... Vasile, Gara dintre brazi e<br />
Poezia – din păcate trebuie să mă corectez, era! – de pe<br />
Valea Gurghiului. Mergând de la Reghin spre Lăpuşna,<br />
râul Gurghiu lasă în stânga Hodac-ul, în dreapta Ibăneştiul,<br />
şoseaua trece prin Ibăneşti, calea ferată mult în afara<br />
comunelor, în partea dreaptă. Numele gării este Ibăneşti,<br />
comunele se găsesc la 3, poate 4 kilometri de ea. Cel mai<br />
important amănunt îl constituie însă faptul că şeful gării<br />
ne era rudă. Unchiul Gliga Flore, soţul mătuşii Rafila,<br />
soră a mamei mele. Numai că ăştia… Ăştia nu erau<br />
oameni, Vasi. Ăştia erau îngeri. Nu e afirmaţia mea, e a<br />
copilului de 5, de 6 ani, pe care n-ai nici un motiv s-o →<br />
VASILE BOGDA<br />
63
eceptezi cu rezervă.<br />
Când l-am cunoscut, unchiul Gliga avea în jur de 60<br />
de ani. Arăta formidabil. Bătea spre 1,80, nu burtă, nu<br />
chelie, mustaţă stufoasă, suplu, vânjos, mişcări energice,<br />
sigure. Nu-i ştiu trecutul, dar cele 3 trăsături înserate la<br />
urmă mă îndreptăţesc să afirm că, în tinereţe, fusese<br />
ţapinar în toată puterea cuvântului. Îi mai scăpau şi<br />
acum, când îi ieşea câte ceva pe dos, o înjurătură, o<br />
mişcare fulgerătoare, imposibil de anticipat, dar când<br />
privea spre noi, spre copii, zâmbetul de sub mustaţă şi<br />
căldura din privire ne topeau.<br />
Cred că-i eram mai drag decât sora mea, Stela.<br />
Unchiul şi mătuşa avuseseră 8 copii, noi am prins 6, cinci<br />
fete şi un băiat. Pe vărul meu, Cosma, şi pe mine, din<br />
motive lesne de înţeles, ne ţinea pe lângă el mai tot<br />
timpul. Mă rog, eram bărbaţi, el avea nevoie de ajutor şi<br />
ne călcam în picioare să facem ce ne cerea. Şi-atâta râvnă<br />
pe capul nostru, încât, de multe ori, trebuia să ne<br />
nominalizeze. Mie-mi zicea Ştiulete, fiului său, cu 10 ani<br />
mai mare, dar nu mult mai înalt, Pociumb. Cunoşti<br />
cuvintele, nu? Şi dacă am ajuns aici, să-ţi spun ce mă<br />
topea de fericire. Uneori, când ne repezeam să-i<br />
îndeplinim vreo dorinţă, rostea cuvinte dumnezeieşti. u,<br />
nu, Pociumb, tu şăzi locului. Hai, Ştiulete, meri tu, dragu’<br />
moşului, c-asta-i traba ta. Păi, să-ţi spun ce însemnau<br />
vorbele astea pentru copilul de 5 ani dezavantajat din<br />
cauza vârstei, forţei şi experienţei? Dar cum să-ţi spun, că<br />
nu-s în stare. Ştiu însă ce imaginaţie bogată ai, foloseşteo,<br />
oferă-ţi trăirile mele de atunci, plecând de la reperele<br />
conjuncţia astrelor, mâna lui Dumnezeu, tunet ceresc! Pot<br />
în schimb să-ţi precizez însă manifestările din clipele alea<br />
ale copilului de 5, de 6 ani. Grimase, gesturi, strâmbături,<br />
mişcări ample ale buzelor pentru cuvinte şi propoziţii, dar<br />
niciun sunet, şi nevinovăţie de înger când Cosma mă pâra.<br />
Da’ ce i-am făcut, unchiule, că io nu i-am zâs nimic, pe<br />
cuvânt de onoare. Mă rog, copilării, dacă vrei răutăţi copilăreşti<br />
pe care, se ştie, Dumnezeu le priveşte cu îngăduinţă,<br />
întorcând capul să nu vadă nimeni că zâmbeşte.<br />
Nu erau multe de făcut la gară, dar importanţa acelor<br />
treburi ne copleşea. Pe afară – coteţ, găini, gâşte, grajd,<br />
fân în iesle, apă în căldări, lemne de dus în casă… Cu o<br />
pleaşcă… Nu cunoşti cuvântul? Bonus. Pe ăsta nu-l căuta<br />
însă în DEX 1975. Pe atunci ne iubeam Limba, ne-o<br />
respectam. Limba pe care junii sclifosiţi din zilele noastre<br />
o stâlcesc în fel şi chip. Ca bunăoară izmenitul ce, în loc<br />
de Radio 21, îşi schilodeşte organul vorbirii cu reidău<br />
tuentiuan, crezând că te face să-l crezi cult; ca papagalul<br />
de la PRO TV care, pentru emisiunea lui, nu foloseşte o<br />
sintagmă în limba română, ci una pescuită prin apele<br />
Tamisei fiind sigur că… Mă rog, ştii ce vreau să spun.<br />
Oricum, sunt sigur că nu mă înţelegi greşit. E bine să poţi<br />
susţine un dialog cu un ins aparţinând altei naţiuni,<br />
cunoaşterea unei limbi străine e mai mult decât salutară.<br />
Respect pentru adevăratul specialist, dispreţ însă pentru<br />
fanfaroni. Pentru flecarii de azi, nu alţii decât urmaşii<br />
snobilor ce, în urmă cu mai bine de o sută cincizeci de<br />
ani, crezând că te fac să cazi pe spate, o dădeau cu<br />
furculision şi lingurision.<br />
Iartă paranteza, m-am înfierbântat. Ca totdeauna<br />
când vorbesc despre dză măimucilii zilelor noastre – ăştia<br />
cu dză furculişân şi dză linugurişân – îmi ies din fire.<br />
Am rămas la pleaşcă. Adică gratificaţie. Se bucura<br />
de ea cel ce ducea vacile la păscut. Vasi dragă, nu ştiu<br />
dacă eşti în stare să cuprinzi grandoarea unei acţiuni de<br />
felul ăsta pentru un copil de 5 ani. Cu un prrr, cea, hooo,<br />
nie… dominai o masă de 8-900 de kilograme! Iar dacă<br />
Joiana nu te asculta, o loveai cu palma ori vreo joardă şi<br />
făcea ce doreai. Îşi îndoia grumazul pentru laţ, dădea<br />
înapoi, mergea încotro o mânai. Vasi, păi asta era ceva<br />
formidabil. Nemaipomenit. Trăgând vaca după mine, mă<br />
simţeam… Mă simţeam ca Napoleon. Nu, lasă observaţia<br />
că la vremea aia nu cunoşteam numele ăsta. Îl ştiam. De<br />
la unchiul Flore. Că doar ţi-am spus… Adică nu, dar îţi<br />
spun acum. Şi fii atent, că nu cunoaşte amănuntul nimeni.<br />
Inventatorul emisiunii „Bună seara, copii” e unchiul<br />
Flore. Soţul surorii mamei mele. Ştii tu, Vasi, unde-i<br />
Piave? Trentino? Caporetto? Ai auzit de Gavrilo Prinkip,<br />
sârbul care l-a ucis în 1914 pe arhiducele Ferdinand la<br />
Sarajevo? Eu ştiu de la copilul de 5-6 ani, acar în gara<br />
Ibăneşti, impiegat, şef de gară, de toate… E, cum ziceam,<br />
nu chiar de toate, casier nu, că nu ştia da restul. Unchiul a<br />
făcut frontul cu armata austro-ungară, a avut zile, din<br />
fericire pentru el şi pentru noi s-a întors teafăr, din fericire<br />
pentru copilul de 5-6 ani a adus două raniţe de întâmplări<br />
fabuloase. Acum e clar de ce el şi Cosma stăteau mereu<br />
pe lângă Gliga Flore. E clar. Copilul ăla nu mi-a spus<br />
dacă unchiul lui avea dar de povestitor. Dar asta nu are<br />
importanţă. Că a adăugat ceva de la el că nu, că în felul<br />
ăsta i-au fost spuse că nu, fapt e că la mine au ajuns aşa<br />
cum ţi le prezint.<br />
Dar să ne întoarcem la Joiana, că vorba aia, ne-am<br />
luat cu poveştile şi moare vaca de foame. Deci ieşeam din<br />
grajd şi, ţinând-o de funie, păşeam în faţa ei ca Napoleon<br />
în fruntea trupelor… Pe dracu’. Că el stătea pe deal, cu<br />
luneta la ochi, şi trimitea în bătaia tunurilor la moarte<br />
sigură un batalion, altul, după cum îi zvâcnea un ochi, ori<br />
celălalt.<br />
Dar eu… Vasi, eu mergeam în faţa Joianei… A,<br />
putem rămâne la Napoleon. Ca Napoleon pe sub arcul de<br />
triumf la paradele din Paris.<br />
Şi mergeam în faţa Joianei cât voiam, mă opream<br />
când hotăram, iar acolo, după ce mă mai uitam în jur să<br />
mă asigur că totul era în ordine, băteam ţăruşul în pământ.<br />
Şi-aşa rămâneau lucrurile. Aşa. Acolo păşea Joiana, unde<br />
stabileam eu. Şi dacă crezi că treaba era uşoară, te înşeli.<br />
Responsabilităţile copilului de 5-6 ani erau mari. Loc cu<br />
iarbă bună, Joiana să nu ajungă la cucuruzul din lan ori la<br />
linia ferată, că ăsta era locul de păşunat, spaţiul dintre<br />
linie şi terenurile cultivate.<br />
Dar asta nu era totul. Uneori, găseai iarbă bună întrun<br />
loc îngust de 2-3 metri. Atunci? Ei, cum să rezolvi<br />
problema asta cu 3 imperative: Joiana sătulă, pagube zero,<br />
siguranţă totală?<br />
Păi vezi, Vasi, ce era pe capul copilului de 5-6 ani, în<br />
ce situaţii limită îl punea viaţa?<br />
Dar copilul s-a descurcat totdeauna. Ştii cum proceda<br />
în astfel de împrejurări? Rămânea cu Joiana. O ţinea<br />
strâns de frânghie, să nu ajungă nici la cucuruz, nici la<br />
linie, înaintând alături pe fîşia de iarbă grasă.<br />
Ei, ar fi fost în stare să dea o soluţie mai bună<br />
Newton ori Einstein? Păi vezi ce descurcăreţ era Ştiulete,<br />
nepotul unchiului Flore?<br />
64
Vechiul Cămin<br />
Scriitor şi poet peruan, autor a<br />
7 cărţi: Hoyuelos (1976) / Mañana es<br />
Setiembre (1983) Los Manuscritos<br />
desasidos (1984) / Fábula del Fauno<br />
Socarrón (1985) / Seis razones para<br />
la perfección del beso (1987) / El<br />
Espinario de Faón (1987)/ Como<br />
años esculpidos (1995) / Canto<br />
Lascivo (1998) / Zarabanda del<br />
Abuelo ( 2001 si 2005). Toate aceste<br />
cărţi s-au publicat la Editura<br />
Maribelina în Lima, Perú.<br />
A funcţionat ca profesor<br />
universitar în Educaţie şi Literatură.<br />
Deţine un doctorat în literatură şi un<br />
masterat în Teologie, de la<br />
Universitatea Catolică din Perú.<br />
Publică comentarii de literatură în<br />
reviste şi periodice. Este directorul<br />
revistei literare trimestriale<br />
OLANDINA, revistă de Literatură şi<br />
Arte de extensie intercontinentală.<br />
Este autorul a 24 antologii poetice.<br />
Un neobosit promovator cultural,<br />
Jose Guillermo Vargas este iniţiatorul<br />
şi preşedintele Casei Poeţilor<br />
Peruani, instituţie având 16 filiale<br />
naţionale şi 7 internaţionale în ţări ca<br />
Franţa, Germania, México, Ecuador,<br />
Uruguay, Argentina, Puerto Rico,<br />
Bolivia şi Chile. Manager şi iniţiator<br />
al Zilei Poeţilor din Peru (15 aprilie),<br />
prin legea 24616, este, de asemenea,<br />
creatorul Parcului Poeţilor, Chiclayo,<br />
2004, în onoarea lui César Dávila<br />
Andrade, poet Ecuadorian de maximă<br />
importanţă. Organizator a 10 întâlniri<br />
naţionale şi 8 Festivaluri<br />
Internaţionale de poezie, cu<br />
participarea poeţilor din numeroase<br />
ţări ale lumii.<br />
Este Preşedinte al Confederaţiei<br />
poetice Perú-Bolivia. Este membru al<br />
International Writers and Artist<br />
Association, cu sediul în Toledo,<br />
S.U.A., şi Membru de Onoare în<br />
PALAS ATEEA, Asociaţie Culturală<br />
din La Paz, Bolivia, 2002.<br />
Jose Vargas e Deputat în Parlamentul<br />
Mondial pentru Securitate şi Pace,<br />
cu sediul în Palermo, Italia, şi<br />
Însărcinat cu Afacerile Comerciale al<br />
acestui Parlament, având sediul<br />
central în Lima, Perú.<br />
Prezentare şi traducere de<br />
FLAVIA COSMA<br />
Casa mea îmbătrâneşte în după<br />
amiază;<br />
Arătări stranii se caţără pe pereţi,<br />
Ucigând şi ultimul pom ce mi-a mai<br />
rămas.<br />
Păsările nu înţeleg<br />
Rostul tăierii copacilor<br />
Îşi închid ciocurile şi<br />
Se opresc din cântat când trec pe<br />
lângă ele.<br />
Casa mea se întristează şi plânge;<br />
Pereţii aplecaţi într-o parte, unghiurile<br />
obtuze,<br />
Refuză umezeala<br />
Versurilor mele.<br />
Spini înfierbântaţi îmi traversează<br />
cărţile;<br />
Cineva asasinează prin colţurile-odăii<br />
Mănunchiuri de şerpi lucitori.<br />
Iar eu, cel care cânt mereu<br />
Mai la sud de graniţele mele,<br />
Mă înfricoşez când paşii mă poartă<br />
fără voie<br />
Înspre nord.<br />
Nimic nu mai poate fi salvat, iar<br />
singurătatea<br />
Se înteţeşte prin pomii de magnolia<br />
Veştejiţi în grădină.<br />
Ochii trişti ce mai ieri cântau aleluia,<br />
Mă privesc batjocoritori,<br />
dispreţuitori.<br />
Poate din această cauză mâinile mele,<br />
Se împotrivesc,<br />
Refuză să consemneze ceva în<br />
carnetele<br />
Copiilor mei,<br />
Pe când psalmii continuă să-mi<br />
răsune-n urechi<br />
Împreună cu duioasele silabe<br />
Ale primului abecedar.<br />
Deschid larg fereastra căutând feţele<br />
dragi<br />
Ce împodobesc tablourile noastre de<br />
familie;<br />
__________________________________________________<br />
_____________________________<br />
Ele mă iau în râs fiindcă-am rămas<br />
Tot un visător incorigibil,<br />
Un cerşetor majestuos<br />
În lumea iluziilor.<br />
Sting flacăra lămpii ademenind<br />
fluturele rătăcit<br />
Să intre în închisoarea pieptului meu.<br />
Acele ceasornicului avansează<br />
sfioase;<br />
Ele singure ştiu:<br />
Nu mai intră nimeni într-o casă ce<br />
îmbătrâneşte.<br />
Casa mea se deformează după<br />
amiaza, spre seară;<br />
Ca un hoţ chior, pervers, sătul până<br />
peste cap de toate,<br />
Adun beţe, pietre şi cioburi<br />
Îmi pun lunile şi oglinzile la adăpost,<br />
Mă las invadat de senzaţia ciudată<br />
Că pot inventa o nouă poveste<br />
Pe care s-o mai povestesc copiilor<br />
mei, la culcare.<br />
Pot să le explic dece-ul<br />
Stingerii lămpaşelor în toamnă,<br />
Şi motivul pentru care, dintru început,<br />
Cabina pilotului aşteaptă<br />
O stea înviorătoare să-i pătrundă-n<br />
hotare.<br />
Casa mea încărunţeşte pe seară.<br />
Ştiu că-i inutil să-i mai vopsesc cu<br />
verde pereţii;<br />
Mă deprimă jocul de-a Cain şi Abel.<br />
Străină de toate aceste eşecuri,<br />
Nevasta mea reciteşte cucernică,<br />
Prima scrisoare de dragoste<br />
Pe care i-am expediat-o.<br />
Sunt exasperat, plâng şi mă zbucium,<br />
Ca un şarpe muşcându-şi coada la<br />
infinit,<br />
Fugind şi fugărindu-se pe sine în<br />
mare-nvolburare.<br />
Casa mea:<br />
Câtă durere m-apasă în această casă!<br />
_______<br />
Grafică de Tia Peltz<br />
65
-file de jurnal-<br />
Noiembrie 2011<br />
În Goa a început ceea ce avea să devină un coşmar din<br />
care aveam să mă trezesc abia după câteva luni. Stăteam<br />
cu o bere în faţă, discutând cu S.C despre India, despre<br />
diferenţele dintre fosta colonie portugheză şi restul<br />
locurilor pe care le vizitaserăm, împreună sau separat, până<br />
atunci, când, fără niciun avertisment prealabil, am simţit o<br />
durere insuportabilă în zona rinichiului stâng. M-am ridicat<br />
brusc de la masă şi am ieşit pe terasă, aşteptând ca durerea<br />
să treacă. Cumva iraţional, mă gândeam că orice astfel de<br />
senzaţie ivită din senin va dispărea la fel de brusc. Evident,<br />
iluzii… A trebuit să părăsim localul. Stăteam în casa lui<br />
D.C, un profesor care avusese amabilitatea să ne<br />
găzduiască în locuinţa lui, o superbă casă colonială cu etaj<br />
şi grădină. Ultimele două zile în Goa am luat atâtea<br />
medicamente împotriva durerii cât nu-mi amintesc să fi<br />
luat în ultimii zece ani. În fine, în avionul care mă aducea<br />
la Delhi am realizat că e timpul pentru o nouă experienţă<br />
în India: contactul cu sistemul medical. Pasager, mă<br />
gândisem adesea la un asemenea moment. Cu groază, căci<br />
în drum spre Universitate, treceam întotdeauna prin faţa<br />
unor spitale publice şi peisajul de acolo avea darul de a mă<br />
îngrozi. Dincolo, însă, de simple răceli, nu avusesem<br />
motive să mă gândesc serios la perspectiva de a intra pe<br />
poarta unui asemenea spital.<br />
În dimineaţa următoare, după douăzeci de minute întrun<br />
taxi uşor insalubru, mă găsesc în faţa intrării unui spital<br />
privat. Completez formulare, mă plimb de la un ghişeu la<br />
altul, în faţa unuia achit o taxă, de la celălalt iau o chitanţă<br />
şi, în fine, de la un al treilea obţin o programare. În sala de<br />
aşteptare a spitalului, aglomeraţie, din lifturi ies la<br />
intervale regulate pacienţi pe targă sau în scaune cu rotile.<br />
În cele din urmă, ajung în cabinetul medicului. Stau acolo<br />
în jur de 45 de secunde. Îi vorbesc medicului despre<br />
durerea mea, mă întrerupe şi îmi scrie o recomandare<br />
pentru un set de analize. Ies din cabinet, cobor un etaj, stau<br />
în faţa altor ghişee pentru a obţine o programare şi pentru a<br />
achita o altă taxă, mă întorc a doua zi cu setul de analize la<br />
medic… Rezultatele sunt irelevante. Mi se recomandă un<br />
alt set de analize, refac procedurile birocratice şi, în cele<br />
din urmă, a treia zi, am un diagnostic: o piatră la rinichi ce<br />
nu poate fi înlăturată decât prin procedură chirurgicală sub<br />
anestezie generală. Întreb dacă nu pot amâna intervenţia.<br />
Într-o lună, voi pleca spre Polonia. E prea târziu, mi se<br />
spune. Peste alte două zile, admir forfota oraşului de la<br />
etajul şapte al clădirii, întins pe un pat de spital, într-o<br />
rezervă confortabilă. Nu pot dormi. Până după miezul<br />
nopţii, citesc Mihail Sebastian şi apoi privesc la televizor<br />
un film prost, pe care îl mai văzusem o dată, cu mulţi ani<br />
în urmă: Rocky. Timpul trece destul de greu, dar, în cele<br />
din urmă, ajung în sala de operaţii… Mă trezesc din<br />
anestezie înconjurat de monitoare, perfuzii şi voci din care<br />
nu reuşesc să disting nimic. Sunt externat, timp de o lună<br />
va trebui să port în mine un stent pe care îl simt de fiecare<br />
dată când merg. Drumul până la Universitate, într-o ricşă<br />
din care simt, acum mai mult decât oricând, calitatea<br />
execrabilă a drumurilor, e un perpetuu exerciţiu de voinţă.<br />
Mă pot considera, totuşi, norocos…extrem de norocos. Nu<br />
am asigurare medicală, statul român nu consideră că un<br />
lector ar trebui să aibă una, iar cel indian nici atât. Factura<br />
e destul de… generoasă. Dacă n-aş fi putut-o achita,<br />
lucrurile s-ar fi complicat teribil. Mă gândesc la indienii pe<br />
care îi văzusem stând la cozi interminabile în faţa unor<br />
spitale publice murdare şi supraaglomerate, cu muşte şi<br />
ţânţari zburdând prin saloane, aşezându-se pe rănile lor<br />
deschise. Câţi dintre ei nu vor fi murit la propriu din cauza<br />
unor afecţiuni care, de altfel, sunt uşor tratabile?!<br />
La numai câteva zile, S.C acuză dureri îngrozitoare de<br />
stomac. O însoţesc la Urgenţă. Va rămâne în spital o<br />
săptămână, cu dureri din ce în ce mai mari. Mâncase un<br />
sandviş care o costase câţiva eurocenţi. La primirea<br />
facturii, la externarea din spital, avea să constate că plătise<br />
un biet sandviş cu peste 1 000 de euro. Stând de atâta<br />
vreme în India, cumva uitaserăm amândoi că pericolele<br />
stau ascunse în fiecare picătură de apă pe care o bei, în<br />
fiecare sandviş pe care îl consumi… Mă obişnuisem într-o<br />
asemenea măsură cu India, încât pericolele acestea<br />
deveniseră cumva abstracte.<br />
Asta până acum. Până în această lună noiembrie a<br />
anului de graţie 2011. S.C nu mai găseşte o rezervă<br />
individuală şi e obligată să se interneze într-un salon<br />
comun, în care se mai află 5-6 pacienţi. În fiecare zi, în<br />
salon se produce un tărăboi teribil. Rudele bolnavilor<br />
vorbesc zgomotos, la telefon, de lângă paturile de spital,<br />
copiii aleargă în jurul paturilor, toată lumea ţipă… În<br />
colţul din dreapta, o femeie se stinge încet… În mai puţin<br />
de două zile avea să moară…<br />
Există o sensibilitatea anume a omului bolnav. Totul<br />
se exacerbează, simţurile se ascut, capacitatea de a percepe<br />
anumite realităţi se măreşte direct proporţional cu durerea<br />
resimţită. În desele mele drumuri către spital, la intersecţii,<br />
văd acum ceea ce alesesem să ignor.<br />
Fetiţe de 10-11 ani cerşind atunci când maşinile se<br />
opresc la semafoare. Poartă cu ele nişte cercuri enorme pe<br />
care le învârt în jurul taliei, se dau peste cap şi fac diverse<br />
exerciţii de acrobaţie, în speranţa că vor obţine câteva<br />
rupii. În scurtul interval dintre roşul şi verdele semaforului,<br />
asist la acest spectacol, trist, uşor macabru. Unele dintre<br />
ele sunt machiate strident. Cu machiajul lor, cu cercurile<br />
ruginite în jurul taliei, cu părul vâlvoi, faţa murdară şi<br />
picioarele goale, fetele acestea care, într-o ţară normală, ar<br />
fi acum undeva într-o sală de clasă, compun un peisaj care<br />
(ştiu că e un clişeu!) nu poate fi redat în cuvinte.→<br />
OVIDIU IVACU<br />
__________<br />
Foto: La o nuntă la Agra, 27 aprilie, 2010<br />
66
R.K se căsătoreşte. Suntem colegi la universitate, aşa<br />
că nu pot ignora invitaţia la nuntă, deşi aş fi vrut. Ideea că<br />
eu şi stentul meu înfipt în rinichi ne vom duce la nuntă nu<br />
îmi face absolut deloc plăcere. E o căsătorie aranjată,<br />
părinţii i-au găsit o soţie, după un casting mai ceva ca la<br />
Hollywood. CV-urile candidatelor şi fotografiile lor au fost<br />
analizate amănunţit de un consiliu de familie. R.K încearcă<br />
să pară fericit. Nu îi prea reuşeşte. E destul de complicat să<br />
te căsătoreşti fără a fi vorbit măcar o singură dată cu<br />
viitoarea ta soţie, fără a o fi văzut-o. Sora lui R.K fusese<br />
ucisă de propriul ei soţ cu ceva ani<br />
în urmă, iar acum, în comunitatea<br />
din care vine, nunta lui e privită ca<br />
o spălare a ruşinii. Mama lui R.K,<br />
de când cu uciderea fiicei, nu mai<br />
ieşise din casă. Se pare că acea<br />
căsătorie tragică e privită ca un fel<br />
de pată pe blazonul familiei.<br />
Aşadar, bietul R.K e condamnat la<br />
un soi de nuntă ritualică, cu o<br />
femeie pe care nu o cunoaşte. El e<br />
incapabil să se împotrivească<br />
voinţei părinţilor, aşa cum de altfel<br />
incapabili de a opune rezistenţă<br />
sunt mulţi dintre bărbaţii indieni<br />
care acceptă căsătoriile aranjate de<br />
părinţi. Pentru că numele soţiei nu<br />
are rezonanţe nobile, el a fost<br />
schimbat fără prea multe discuţii de<br />
părinţii lui R.K. Cum ar putea,<br />
spune mama lui R.K, să îşi strige<br />
nora folosind un nume care e<br />
comun castelor de jos? Pe invitaţia<br />
de nuntă, apare noul nume al fetei.<br />
Un tablou trist şi revoltător…<br />
Nunta e spectaculoasă, măsurile de<br />
securitate draconice. În jurul<br />
impozantei clădiri în care se<br />
desfăşoară ceremoniile, mişună<br />
bărbaţi înarmaţi.<br />
Întâmplător, citesc acum<br />
autobiografia lui Gandhi. Câtă<br />
diferenţă între ceea ce visa omul<br />
acesta pentru India şi ceea ce se<br />
întâmplă acum! E de cercetat cum<br />
viziunea Părinţilor Fondatori, în<br />
India şi nu numai, ajunge să fie<br />
denaturată, cum naţiunile pe care ei<br />
le construiesc în jurul unor<br />
principii, ajung să evolueze într-o<br />
direcţie contrară! Iată un subiect<br />
asupra căruia, poate, ar merita să<br />
mă aplec într-o bună zi!<br />
În curând, va începe iarna<br />
indiană. Scot de prin dulapuri<br />
radiatoarele, le desfac, le curăţ de<br />
praf, le înlocuiesc cablurile deja<br />
inutilizabile şi am senzaţia unor<br />
pregătiri de război. Electricitatea se<br />
întrerupe de la o vreme în fiecare<br />
zi. Am renunţat demult să aflu de<br />
ce. În Gurgaon, zona cea mai nouă şi civilizată a oraşului,<br />
viaţa are cu totul şi cu totul alte coordonate. Vorbesc cu cei<br />
care stau acolo. Cei mai mulţi dintre ei nu au ajuns<br />
niciodată în nord, unde locuiesc eu. Multe dintre<br />
experienţele despre care le vorbesc le sunt total<br />
necunoscute. E ca şi cum am locui într-un acelaşi oraş, dar<br />
în lumi diferite. Mall-urile impozante, clădirile curate şi<br />
bine construite, absenţa ricşelor de pe străzi şi a oamenilor<br />
care dorm pe trotuare… acesta e Gurgaon. Cine poate<br />
spune care este India relevantă, reprezentativă? Cea a<br />
nordului capitalei, cea a<br />
nenumăratelor sate insalubre,<br />
pline de superstiţii şi practici<br />
barbare (crime, violuri, torturi<br />
etc.) sau cea a clădirilor de sticlă,<br />
sclipitoare, a străzilor largi, a<br />
grădinilor luxuriante?! Nu e deloc<br />
o metaforă să spui că, cu cât stai<br />
mai mult în India, cu atât înţelegi<br />
mai puţin din ceea ce se întâmplă<br />
aici. Ştiu că mă repet, dar cred că<br />
aceasta este singura frază pe care<br />
am scris-o în legătură cu India şi<br />
asupra căreia nu am niciun fel de<br />
dubiu. Nimic nu e coerent aici,<br />
nimic nu pare a avea sens. Totul<br />
scapă logicii fireşti cauză-efect.<br />
Am discutat cu mulţi indieni<br />
despre toate aceste incongruenţe<br />
şi nimeni nu pare să aibă vreo<br />
explicaţie, să poate contura un<br />
tablou logic al acestei ţări cu<br />
peste un miliard de locuitori.<br />
Singurul lucru pe care îl poţi face<br />
e să accepţi că astăzi 1+1=2,<br />
ştiind că mâine 1+1 s-ar putea să<br />
fie egal cu 0. În definitiv, India a<br />
inventat cifra 0 şi a filosofat<br />
asupra ei. India e ţara<br />
Kamasutrei, dar, în acelaşi timp,<br />
şi ţara unei pudori sexuale pe care<br />
nu am mai întâlnit-o până acum.<br />
India este ţara în care un lucru<br />
poate fi exhibat şi exprimat<br />
obsesiv, în timp ce, simultan,<br />
acelaşi lucru e transformat în<br />
tabu. India este ţara cu o<br />
economie care creşte an de an,<br />
dar şi ţara în care sărăcia<br />
depăşeşte orice nivel imaginabil.<br />
Aş putea continua la nesfârşit. Nu<br />
are, însă, niciun sens. În primul<br />
rând, pentru că India poate fi<br />
trăită cu o intensitate de tsunami<br />
devastator, dar nu poate fi<br />
exprimată fără a risca să devii<br />
patetic şi excesiv liric.<br />
_______<br />
Foto: Imagini din Agra, 27<br />
aprilie, 2010<br />
67
Cu Umbra<br />
Stau ghemuită ca un fetus eliberat de căldura trupului –<br />
încarcerat în oţel jumătate carne jumătate suflet –<br />
mă părăsesc toate secundele<br />
un perete transparent le separă încă<br />
întunericul mi se urcă pe umeri între sâni cineva respiră repede repede<br />
nucleul lui în arterele mele –<br />
absoarbe substanţa timpul<br />
ca teaca şi sabia<br />
distanţa dintre un trup viu şi<br />
ca omul umbra –<br />
simţământul de a fi viu<br />
un rug uriaş e apusul<br />
ultimul termen<br />
ore după ore se scurg<br />
pe cer luna e roşie<br />
o mare de sânge<br />
norii sunt peşti mari carnivori<br />
într-un aisberg lipsit de greutate<br />
sunt spirite austere ale nopţii<br />
ca aerul navigând peste graniţe<br />
ce dezleagă mistere<br />
îngropând fulgere zboruri nocturne<br />
în care Dumnezeu îşi scaldă tălpile<br />
această noapte îmi seacă inima pământul îşi pierde-n cer răsuflarea<br />
cântecul greierilor mai picură încă şi din copaci bolnavi înfrânţi de frig<br />
pe fire fragede de iarbă<br />
tăcut se scurge clorofila<br />
la capătul porţiunii mele de viaţă aurore boreale ridică poduri de brumă<br />
în ochii goi se vor tângui<br />
stele sparte regal influx de holograme<br />
orchestre de fluturi.<br />
DORIA BRÂDUŞA LADÈ<br />
___________________________________________________________________________________________<br />
LA PROHODUL BRADULUI<br />
BRADUL<br />
mamei mele,<br />
Adriana<br />
pustiu – cu ochii-nceţoşaţi de lacrimi<br />
privesc la bradul înălţat din munte:<br />
cui îi vei îndemna plecata frunte<br />
să se împlânte – iar – în ceruri?<br />
rând după rând – ieşi-vom nori din<br />
piatră:<br />
tu vei rămâne-arătător spre stele!<br />
...dar cine îşi mai face astăzi vatră<br />
focul dumnezeiesc cărând pe schele?<br />
vin vremi pitice – ne-apărăm sub<br />
Cruce,<br />
n-avem urmaşi împătimiţi de jaruri:<br />
cu noi – sub glie-un ev întreg se<br />
duce...<br />
...amurg grăbit – nu tu-mi aduci<br />
amaruri:<br />
rămâne însă – veghetor în munte<br />
atât de singur – bradul cel din<br />
frunte...!<br />
UTA<br />
lină, lină<br />
boare plină<br />
îmi duci Neamul în lumină!<br />
...trece moşul bradului<br />
trec uncheşul dorului<br />
şi-amiaza stejarului<br />
prin soarele vadului:<br />
nepoţii din flori şi-i cheamă<br />
la Nunta de după vamă!<br />
...cobor vâlvele din munţi<br />
de ne las' pe toţi cărunţi<br />
înţelepţi cu stea pe frunţi -<br />
şi la Nuntă ne poftesc<br />
cu Pocal Împărătesc!<br />
...ştimele izvoarelor<br />
şi cu Duhul Norilor<br />
le-au şoptit mioarelor...<br />
...şi se mişcă-ncet spre Nuntă<br />
turmă după turmă mută...<br />
...iar deasupra tuturor<br />
Călăuz Vultùrilor<br />
vine Mire de Sulfină<br />
cu Coroană de Lumină!<br />
...mână-n mână a plutire<br />
muşată ea preste fire<br />
vine spre El cea Mireasă<br />
68<br />
dintre mii de stele-aleasă...!<br />
...au ajuns altar de-amiază:<br />
Domnu-i binecuvântează!<br />
...în genunchi şi Neamul meu<br />
se roagă lui Dumnezeu<br />
pentru Soare, pentru Lună<br />
pentru Duhul de sub Strună...<br />
...şi aşa trecem şi noi<br />
peste cale ori nevoi<br />
şi aflăm – strat după strat<br />
florile de matostat<br />
fără ceas – fără păcat...<br />
LA PROHODUL BRADULUI<br />
la prohodul bradului<br />
vine maica cerului:<br />
plânge cântă şi descântă<br />
de dor şi inimă frântă<br />
au plecat pe struni de vânt<br />
fraţi de cetini – rând pe rând<br />
în urmă-le lunecând<br />
ceaţa unui pribeag gând<br />
şi o rană de cuvânt<br />
...lumânările de rouă<br />
frâng lumile drept în două<br />
ADRIA BOTEZ
Edict de primăvară<br />
Din această primăvară,<br />
din acest mărţişor al anului de graţie <strong>2012</strong>,<br />
n-are voie niciun neinspirat<br />
să-şi mai scrie numele pe pădurile mele,<br />
pe verticala brazilor mei,<br />
pe frunzele de bronz ale stejarilor mei...!<br />
Neinspiratul<br />
bolnav de-autorlâcită<br />
primi-va pedeapsa capitală ...!<br />
Doar poetul inspirat<br />
de-i culoarea roşie-n Curcubeul Domnului,<br />
ori în Tricolor,<br />
are voie să locuiască-n Republica mea interioară,<br />
are voie să-şi scrie poemul, să-şi fluture poemul<br />
pe zidul dacic al Republicii mele,<br />
în Cetatea-Pădure a Daciei mele eterne...!<br />
Frunze-inimi, frunze-ochi...<br />
Mă-ntrebam de ce frunzele plopilor au formă de inimă,<br />
de ce frunzele sălciilor au ochi de fecioare;<br />
mi se pare că singurul, adevăratul răspuns<br />
e-acela că-n frunzele plopilor mai tremură inimile celor ce<br />
nu mai sunt,<br />
că-n frunzele sălciilor se-nrăzăresc ochii fecioarelor ce nu<br />
mai sunt,<br />
încă trei anotimpuri pentru noi, cei vii, pentru noi,<br />
cei ce nici nu le mai luăm în seamă,<br />
şi încă trei anotimpuri pentru noi, cei vii, pentru noi,<br />
cei ce nici nu le mai luăm în seamă, şi-ncă trei,<br />
până-ntr-un plus-infinit de treimi...<br />
Cuvântul dintâi...<br />
Cuvântul dintâi – al lui Dumnezeu, bineînţeles – a fost<br />
inspirat,<br />
a fost determinat<br />
de-o extrem de deasă linişte a apelor primordiale,<br />
exercitând o presiune insuportabilă<br />
pe timpanele Atoatecreatorului –<br />
ce s-a încordat<br />
şi-a aruncat cu forţă sceptrul,<br />
întru zarişte şi-ntru dezmărginire,<br />
înfăşurându-şi efortu-n Cuvântul<br />
declanşator de Facere...<br />
Şi-n locul în care-a căzut,<br />
şi-n locul în care-a erupt,<br />
sceptrul devenit-a vulcan eruptiv,<br />
real eruptiv...<br />
Cuvântul-prim, strigătul dintâi<br />
s-a întrupat<br />
inspirat profund<br />
în brad, axis mundi, axă<br />
pentru cele zece lumi celeste...<br />
Pe-atunci, lupul nu mânca Luna...<br />
Pe-atunci, lupul nu mânca Luna de miere<br />
spre-a-şi face loc să urle...<br />
Pe-atunci, nici poetul nu ştia să muşte din Lyră,<br />
nici să-şi aştearnă pat între ferestrele casei-cuvânt,<br />
nici fluturele nu putea să se-aşeze pe umărul tău<br />
ca să-şi viseze vreun cactus de înfloreşte<br />
o dată la cincizeci de ani...<br />
Pe-atunci, Dumnezeu – mai înainte de-a se naşte<br />
spaţiul, timpul şi metamorfoza –,<br />
încreţind apa-genune,<br />
inspirat a rostit Cuvântul declanşator de geneze...<br />
Omida mângâios-păroasă...<br />
Pornesc locomotivele vocalelor mele<br />
şi, între ele,<br />
pun vagoanele de marfar ale consoanelor tale,<br />
apoi, te-aştept frumos<br />
ca frunza de dud ce-adulmecă<br />
omida mângâios-păroasă<br />
de-i devorează totul – chiar şi marginile<br />
dintre nervurile-i ducând în primăvară...<br />
Simetrie de idei...<br />
Nu ştiu cât de importantă este simetria<br />
pentru geometria străzii,<br />
pentru geometria frunzei,<br />
pentru geometria ideii,<br />
pentru geometria punctului<br />
cardinal...<br />
Dar ştiu că mâinile mele angajează o invizibilă axă de<br />
simetrie,<br />
dar ştiu că frunzele tale angajează o invizibilă axă de<br />
simetrie,<br />
dar ştiu că timpanele mele antrenează o simetrie de note<br />
muzicale,<br />
dar ştiu că neuronii tăi antrenează o inspirată simetrie de<br />
idei<br />
pentru marea istorie a nopţii cu un aerisit cer de galaxii<br />
mereu în deplasare spre-albastru...<br />
Cerul ce fu de chihlimbar...<br />
Aici, la noi, în cerul ce fu de chihlimbar,<br />
în pământ-cerul de rădăcini, e decembrie luminos,<br />
e decembrie al fiitorimii:<br />
în primul rând, pentru că-n decembrie<br />
s-a născut Fiul lui Dumnezeu,<br />
în rândul secund, pentru că-n decembrie<br />
s-a născut fiul meu – şi-n alte părţi, ştiu<br />
că nu mai este decembrie decât pentru Fiu...<br />
Şi, desigur, că mai ştiu<br />
că-n cerul absolut-divinei inspiraţii creatoare,<br />
în cerul al zecelea, cel rezervat numai lui Dumnezeu,<br />
într-al zecelea cer, unde stă numai Atoatecreatorul,<br />
unde nu intră vreo altă fiinţătoare,<br />
ori vreo nefiinţătoare, nu-i decembrie,<br />
nu-i solstiţiul domestic, de iarnă, ci invers, de vară;<br />
că dacă ninge, dacă mai ninge de Ziua Fiului,<br />
de Crăciun, dacă mai cad fulgi mari, foşnitori,<br />
e semn pentru mine, pentru toată axa-brad-lumilor,<br />
că Dumnezeu, autogospodarul, îşi scutură<br />
cearceafurile constelate, de iunie, că-n cireşar,<br />
fulgii din cerul absolut-divinei inspiraţii atotcreatoare<br />
cad mari, foşnitori,<br />
de parc-ar fi vrăbii-sfere-n paraşute de păpădie...<br />
IO PACHIA-TATOMIRESCU<br />
69
Dialoguri neconveţionale<br />
(IV)<br />
MM. - Din punct de vedere<br />
universal, se pare că totul este<br />
calculat. În momentul în care se<br />
regăsesc, la un loc, toţi factorii<br />
necesari întreţinerii vieţii, aceasta<br />
apare de la sine. Cum ia naştere,<br />
însă, conştiinţa? Poate materia să<br />
capete conştiinţă, să realizeze, la<br />
un moment dat că există? Poate o<br />
piatră să aibă propria percepţie<br />
despre sine?<br />
MC. - Big Bangul! Marele Haos<br />
şi clipa Creaţiei. Cine ştie mai bine<br />
decât savanţii? Poate iniţiaţii,<br />
iluminaţii care se conectează la<br />
,,biblioteca Akaşa”. La acel depozit<br />
plin cu toată informaţia lumii de cât<br />
este ea Lume şi Pământul Pământ.<br />
Eu nu sunt, întru totul, adepta<br />
Creaţionismului creştin, dar nici al<br />
Evoluţionismului lui Darwin. Cred<br />
că ambele ipoteze sunt valabile până<br />
într-un punct, apoi fuzionează, îşi au<br />
locul lor în ceea ce suntem astăzi,<br />
speciile de plante şi animale, şi nu<br />
numai. Există o Conştiinţă Supremă,<br />
să o numim Dumnezeu, dar nimic nu<br />
rămâne în stadiul dobândit prin<br />
Creaţie. Totul se transformă, se<br />
modifică în spaţiu şi timp. În această<br />
situaţie până şi condiţiile de mediu,<br />
cele sociale influenţează evident<br />
caracterul, biologicul şi destinul unui<br />
individ. Viaţa nu a apărut de la sine<br />
în galaxii, trebuie să fi existat o<br />
Sămânţă, fie ea şi infimă, din care să<br />
răsară tot ce mişcă şi respiră astăzi.<br />
Nici cu legenda superbă cu Adam cel<br />
corit din pământ şi cu duhul<br />
dumnezeiesc suflat în nări, nu pot fi<br />
de acord sută la sută. Sunt interesată<br />
de fiecare ipoteză care circulă azi pe<br />
canalele de comunicare, ştiinţifice<br />
sau pseudoştiinţifice. Nu elimin nici<br />
intervenţia unei alte civilizaţii<br />
galactice asupra destinului<br />
umanităţii. E frumos că avem de<br />
unde alege, ce ne place, ce ni se<br />
potriveşte sufletului, fără teamă de<br />
Inchiziţie. Nu mai este o noutate că<br />
materia deţine memorie. Există<br />
materiale compozite, pe care, oricât<br />
le-ai stâlci în foc şi bătăi de baros, se<br />
vor întoarce la forma lor iniţială.<br />
Miracol? Defel! Pietrele, roca<br />
mustesc de amintiri, doar că noi am<br />
uitat să citim mesajele lor.<br />
Am o fotografie pe care o ador, am<br />
făcut-o acum vreo trei ani, între<br />
dealurile de la Archiud. În zona acea<br />
colinară nu găseşti pe drum o piatră<br />
să dai după un câine, cum spun<br />
localnicii. Acolo s-a rostogolit din<br />
dealul din lut moale, bolovanul de<br />
care vorbesc. Un megalit din gresii,<br />
pentru biografia căruia, un geolog cu<br />
vocaţie ar da ani din viaţa sa. Sigur,<br />
acest pietroi are memorie! Vrea să<br />
vorbească. Eu nu l-am perceput ca pe<br />
un mesager din ere atemporale şi nu<br />
din vina lui. Eu sunt vinovată că sunt<br />
leneşă, delăsătoare şi că de-a lungul<br />
întregului lanţ de continuitate prin<br />
generaţii, am abandonat simţurile<br />
acelea care mă legau indistructiv de<br />
mama-natură.<br />
MM. - Din punct de vedere<br />
religios, naşterea survine în<br />
virtutea voinţei dumnezeieşti.<br />
Atâta timp cât vor exista suflete în<br />
Camera Sufletelor, omul se va<br />
naşte pe Pământ. Şi când sufletele<br />
din această cameră se vor epuiza,<br />
ce se va mai întâmpla?<br />
M.C. Ce idei ai! Sufletul e duh,<br />
spirit, fărâma de divinitate din noi,<br />
din fiecare om, dar şi din plantă şi<br />
animal nevorbitor. Există amprenta<br />
asta nevăzută, dar pe care o simţim la<br />
tot pasul, şi ea îşi are oglindirea în<br />
plan material, asta pentru ca noi să o<br />
putem recunoaşte, atinge, mirosi,<br />
pipăi…<br />
Suflete ambulante, în carcase de<br />
oase şi carne, maşinării care funcţionează<br />
cu energia rezultată din arderea<br />
,,combustibilului” sânge… Putem<br />
divaga cât dorim pe acest subiect, şi<br />
nu vom ajunge la o concluzie clară.<br />
Au încercat şi alţii, mult mai motivaţi<br />
şi mai implicaţi în mişcarea ştiinţifico-spirituală,<br />
decât suntem noi, şi<br />
nu au reuşit mare lucru. Din când în<br />
când apar titluri de primă pagină în<br />
ziar, se anunţă decoperiri epocale,<br />
apoi… vezi că totul a fost imagine<br />
bine regizată, marketing vulgar,<br />
pentru a atrage fonduri financiare<br />
pentru o cauză sau alta, fără mare<br />
relevanţă pentru omenire, în general.<br />
Ce este azi alb, mâine e negru-sadea.<br />
Noi suntem acel gri-cenuşiu, ceaţa<br />
misterioasă dintre cele două nuanţe<br />
de fond. După religiile vechi,<br />
budiste, spre exemplu, reîncarnarea<br />
continuă, va continua încă mult şi<br />
bine. Pământul este doar o şcoală în<br />
care ne desăvârşim pe contigente.<br />
Pe când eram mică, în satul<br />
natal, îmi era frică teribilă de moarte<br />
ca necunoscută! Vedeam animalele<br />
şi oamenii cum îmbătrânesc, sunt<br />
bolnavi şi mor… Simţeam moartea<br />
ca pe o sabie a lui Damocles<br />
deasupra uşii casei noastre. Mă<br />
îngrozea rigiditatea unui cadavru, fie<br />
că era a unui pui de găină sau a unui<br />
om. Sufletul nu ştiam unde<br />
sălăşluieşte. Nu am aflat nici azi,<br />
deşi în răstimp de 6o de ani, am citit<br />
vagoane de cărţi şi tratate aşa-zis<br />
ştiinţifice. Ştiu că există suflet, am<br />
citit undeva că ar fi fost măsurat,<br />
chiar. Un muribund a fost cântărit cu<br />
o secundă înainte să-şi dea sufletul şi<br />
apoi, imediat, după deces. Era mai<br />
uşor cu nu ştiu câte miligrame…<br />
Sufletul, spiritul, duhul plecase din<br />
om. Zburase ca un porumbel, cum<br />
sunt cei din turtă de secară, pe care,<br />
la înmormântările din Archiud, îi<br />
agăţau într-o ramură de măr, pe care<br />
o fixau pe masa cu ,,daruri”. După<br />
prohod, Pomul acela, numit al Vieţii,<br />
era dăruit nănaşului defunctului.<br />
Obiceiul nu s-a mai păstrat.<br />
Mai am o dovadă că spiritul<br />
există în amablajul de carne. Tata a<br />
murit pe când eu eram adolescentă.<br />
Era vară, era în curte pe un cearceaf<br />
de cânepă, pe care îl întinsesem peste<br />
un strat de fân proaspăt, la umbra<br />
unui măr ponic. Tata avea cancer în<br />
fază terminală. El ştia - eu nu ştiam -<br />
că va muri în clipele următoare. Mi-a<br />
spus să nu-mi fie frică pentru că… el<br />
nu va reveni, la fel ca strigoii cu care<br />
ma speriau vecinii. Nu va mai veni<br />
niciodată acasă. Mi-a strâns mâna şi<br />
a privit cerul. Acolo în tării, se iscase<br />
o scamă de nor Cumulus. El a zâmbit<br />
obosit şi a respirat adânc. Aburul<br />
acela nu l-am văzut, dar jur că l-am<br />
perceput, cu al nu ştiu al câtelea simţ,<br />
cum a ieşit, cu ultima lui respiraţie,<br />
cum s-a suit în eter, printre crengile<br />
mărului doldora de fructe. Zile în şir<br />
l-am simţit, mai apoi, ca pe un<br />
porumbel, veghind din crengile<br />
mărului. →<br />
________________<br />
Foto: Melania şi Dumitru Cuc, la<br />
Archiud<br />
70
Ce mai, vei spune că aveam imaginaţie<br />
de viitor scriitor, poate. Dar cine<br />
sunt eu, să spun că trebuie să crezi<br />
şi în ceea ce nu vezi şi nu pipăi?<br />
MM. - Oricare ar fi secretul<br />
vieţii, nu pot să nu observ prezenţa<br />
dualităţii. Orice se naşte, are un<br />
echivalent. Orice acţiune, are o<br />
reacţiune. Ceva opus care să<br />
păstreze echilibrul unei balanţe.<br />
M.C. - Legile acestea ne ţin în<br />
acţiune, dar să nu extrapolăm<br />
observaţiile noastre la macrocosmos.<br />
Eu cred că la fel de interesant, dacă<br />
nu, şi mai incitant încă, este<br />
microcosmosul individului. Aici,<br />
dualitatea poate fi defect, dar şi<br />
calitate. A fi în ,,zodia balanţei” nu<br />
înseamnă neapărat că deţii adevărul<br />
absolut. Sunt atâtea influenţe din<br />
afara zonei noastre personale,<br />
,,accesorii” dobândite genetic sau pe<br />
parcursul timpului petrecut de<br />
individ pe pământ, încât dualitatea şi<br />
dorinţa noastră de-a fi mereu într-o<br />
balanţă perfectă, sunt numai detalii<br />
de-o fragilitate aproape palpabilă.<br />
MM. - Genialitatea conduce la<br />
izolare psihică şi socială. Cei foarte<br />
inteligenţi devin victimele propriei<br />
genialităţi. ici chiar un alt geniu,<br />
întrucât fiecare va considera că A-<br />
devărul e de partea lui, nu-l va recunoaşte<br />
pe cel de lângă el. Regula<br />
e valabilă şi în lumea scriitorilor?<br />
MC. - Habar nu am cum şi ce<br />
reacţii chimice - poate şi fizice - au<br />
loc la nivel de neuron. Nu vreau să<br />
,,îmi dau cu părerea” acolo unde nu<br />
mă pricep, dar pot să spun că nu este<br />
totul cum ar trebui, în universul<br />
naturii umane, asta, din punctul meu<br />
de vedere. Mai toate geniile<br />
planetare au avut o viaţă particulară<br />
anostă, dacă nu tragică. Omul care se<br />
dedică din start Creaţiei, şi aici nu<br />
mă refer doar la artă, literatură, ci şi<br />
la ştiinţe, omul născocitor are de<br />
suferit mai întâi din partea<br />
contigentului său, care nu-l înţelege.<br />
Apoi, intervine izolarea,<br />
automat, pentru că într-un birt cu<br />
halba de bere în mână, nu poţi gândi<br />
mai departe de marginea tejghelei.<br />
Omul care creează are nevoie de acel<br />
turn de fildeş, fie şi măcar pentru o<br />
parte din timpul lui fizic.<br />
Nu zic că nu au existat şi genii<br />
care şi-au conceput opera la un pahar<br />
de absint. Fiecare individ se simte<br />
perfect în habitatul conceptualizat<br />
chiar de el. De ce geniile ar fi<br />
altminteri?<br />
În întrebarea ta, enunţai: ,,cei<br />
foarte inteligenţi”. Eu cred că ori<br />
eşti, ori nu eşti inteligent, cale de<br />
mijloc nu este, deşi se vorbeşte<br />
ştiinţific despre IQ, ca măsură a<br />
,,densităţii” inteligenţei umane, un<br />
s-a inventat încă unitatea de măsură<br />
perfectă care să ne aşeze pe noi,<br />
oamenii, pe o scară valorică corectă,<br />
după strălucirea materiei cenuşii.<br />
Şi noţiunea de Geniu e controversată.<br />
Unii oameni au fost uluitori<br />
la timpul lor, dar nu au beneficiat de<br />
markentingul care să-i propulseze în<br />
sfera celebrităţilor şi au rămas nişte<br />
cvasinecunoscuţi. Alţii, deşi inferiori<br />
ca grad de inteligenţă, poate, dar<br />
susţinuţi prin pârghii sociale, politice<br />
şi cercuri cultural-ştiinţifice, au<br />
primit cununile de lauri.<br />
Adevărul este o noţiune relativă,<br />
fiecare deţine adevărul lui, mai mult<br />
sau mai puţin compatibil cu adevărul<br />
celuilalt. Important este să rezonăm<br />
în punctele cheie.<br />
Din experienţa mea, şi în lumea<br />
scriitorilor e la fel. Sunt scriitori care<br />
îşi sacrifică viaţa socială pentru romanul-vieţii.<br />
Alţii, boemi, cred că<br />
,,muza” stă în fundul paharului cu<br />
rom şi scriu poezie pe şerveţele de<br />
hârtie pe masa din bodegă. Apoi,<br />
sunt scriitorii care se autoprogramează,<br />
îşi impun o disciplină a<br />
scrisului, devin, în timp, nişte asceţi,<br />
mulţi dintre ei redând în opera lor o<br />
lume care nu are aproape nimic cu<br />
societatea căreia ei, ca entitate, îi<br />
aparţin. Personajele lor sunt din<br />
mucva. Nu trăiesc.<br />
Eu mizez mai mult pe scriitorul<br />
cu har, care întâi a cunoscut lumea<br />
aşa cum este, cu rele şi cu bune. El a<br />
trăit, dar a şi citit o căruţă de cărţi<br />
importante pentru devenirea sa, şi<br />
Melania Cuc, “Pereche” (ulei)<br />
71<br />
apoi, scrie. El este scriitorul<br />
care face parte integrantă din viaţa<br />
cetăţii.<br />
Dar, oricum, celebritatea nu îi e garantată<br />
nici uneia dintre aceste categorii.<br />
Poţi scrie dumnezeişete, dacă<br />
ea, cartea ta, nu ajunge unde trebuie,<br />
tot degeaba. Poţi scrie mediocru, dar<br />
fiind în centrul unui cerc de ,,lansare”<br />
pe orbita literară, ai şanse mari<br />
să devii celebru încă din viaţă, dar şi<br />
uitat în eternitate, probabil. Nimic nu<br />
e clar în destinul scriitorului. Norocul<br />
şi harul sunt, totuşi, importante.<br />
Înţelepciu-nea, în schimb, conduce la<br />
echilibru. Echilibru intern şi extern.<br />
Echilibru faţă de tine şi faţă de cei<br />
din jur. Nu trebuie să faci şcoli peste<br />
şcoli pentru a atinge un anumit grad<br />
de înţelepciune. Dimpotrivă…<br />
Trebuie doar să-ţi trăieşti viaţa, aşa<br />
cum ţi-a fost dată şi, mai ales, să<br />
tragi învăţăminte.<br />
MM. - Când poţi considera că<br />
eşti cu adevărat înţelept, când poţi<br />
să afirmi despre tine că deţii puterea<br />
asupra propriilor concepţii?<br />
MC. - Suntem obişnuiţi să vedem<br />
Înţeleptul în persoana unui sihastru,<br />
a unui om ajuns la senectute.<br />
Nu vrem să recunoaştem că sunt destui<br />
oameni care se nasc înţelepţi.<br />
Sunt copii, nu bătrâni, înzestraţi cu a-<br />
tâta putere de discernământ între Bine<br />
şi Rău, încât i-am putea lua de<br />
exemplu, noi, cei deja trecuţi prin<br />
viaţă. Apoi, de ce ar trebui să greşeşti<br />
pentru a deveni înţelept? Cred că a-<br />
vem în zestrea noastră genetică un<br />
spaţiu în care are loc impactul umanului<br />
cu civilizaţia cu care trebuie să<br />
coabităm. Cât de mult înţelegem din<br />
lumea înconjurătoare, cât de multe<br />
ne dorim să aflăm? Cine suntem, de<br />
unde venim şi încotro ne întreptăm?<br />
Iaca sunt întrebări, dar şi opţiunile<br />
noastre. Să nu uităm că suntem liberul<br />
nostru arbitru, doar până la un<br />
punct. De acolo încolo, numai Dumnezeu<br />
ştie ce e realitate, ce e imaginaţie.<br />
Nu cred că trebuie să-ţi trăieşti<br />
viaţa aşa cum ţi-a fost dată. Trebuie<br />
să-ţi depăşeşeti condiţia, spiritual<br />
vorbind. Dacă nu reuşeşti, nu se va<br />
face gaură în Cer, dar ai obligaţia să<br />
lupţi, să înveţi, să iubeşti, să exersezi<br />
pentru marea simfonie a Universului.<br />
Pentru mine, experimentul e cel<br />
mai important. Chiar dacă nu la toate<br />
testele vieţii voi lua calificative<br />
maxime, trebuie să mă pregătesc, să<br />
mă prezint demnă dinaintea<br />
«comisiei».
Pariuri literare<br />
Aflată la debut literar, Otilia<br />
Țigănaș - medic prozator - se autodescrie<br />
în nota de început a cărții<br />
“Femeia cu șapte pălării", care trebuie<br />
să apară la Editura Galaxia Gutenberg.<br />
În loc de un CV standard, scriitoarea se<br />
dezvăluie incitant, la persoana întâi-<br />
”Cine sunt eu, fără pic de ruj!”. Adică,<br />
vezi-Doamne, cine este domnia sa, fără<br />
artificii!! Și totuși…gândi vulpoiul din<br />
mine… o urmă cochetă de ruj tot<br />
trebuie să fi avut prozatoarea, fiindcă,<br />
altfel, doamna doctor ne trimitea<br />
exclusiv certificatul de naștere al<br />
domniei sale, parafa, niscai xerocopii<br />
după diplome și manuscrisul corect<br />
tehnoredactat. Nicidecum o istorioară<br />
romanțată, pe post de prezentare.<br />
Ne spune Otilia Țigănaș: “Decideam<br />
să devin țăran cu acte în regulă,<br />
cu state vechi eu, orășean fanatic de la<br />
strămoșii mei geto-daci încoace! După<br />
o oarecare perioadă de adaptare, când<br />
am învățat regulile jocului pe pielea<br />
mea, m-am surprins asimilată satului<br />
de-abia atunci când, la oraș, mi se făcea<br />
milă de resturile de pâine și ciorbă<br />
aruncate la gunoi, iar eu știam ce<br />
grozavă găleată pentru porc s-ar putea<br />
face cu resturile acelea prăpădite prin<br />
tomberoane! A fost – cred – momentul<br />
când, sufletește, părăseam definitiv și<br />
fără regrete orașul”. Apoi, cu ruj sau<br />
În micul și cochetul orășel de<br />
provincie S., cuplul de artiști, el<br />
pictor și profesor de desen, ea actriță,<br />
era binecunoscut. Aveam vreo optnouă<br />
ani atunci când mirosul și<br />
imaginea actriței – Mona – lăsa o<br />
adâncă impresie în mine, fetița care o<br />
urmărea cu drag pe Corso. Mona<br />
mirosea într-un anume fel, unul pe<br />
care nu l-am uitat niciodată și nici nu<br />
l-am regăsit în altă parte. Probabil<br />
vreun parfum foarte scump și care, pe<br />
atunci, nu se găsea pe rafturile<br />
drogheriilor comuniste (gândesc eu,<br />
cea cu mintea de acuma). Mirosul<br />
amărui, adânc și misterios al Monei<br />
mă va urmări peste ani. Chiar și<br />
astăzi, când testez un nou parfum,<br />
mai sper că într-un tester voi da de<br />
mirosul actriței. Dar el fie nu mai<br />
fără, cum-necum, imprevizibila scriitoare-medic<br />
m-a obligat să-i citesc<br />
cartea până la capăt. Or nu asta intenționam,<br />
când i-am deschis manuscrisul!<br />
Vroiam doar să frunzăresc<br />
rapid, ca tot omul, ce o fi scris doctorița<br />
simpatică, cea care se dorește şi<br />
scriitoare.<br />
Dar cartea „Femeia cu șapte<br />
pălării” m-a ținut cu sufletul la gură.<br />
Răsfoiam avid paginile (vorba vine - leam<br />
citit în format electronic!), nu mă<br />
puteam opri… vroiam să aflu cum<br />
continuă poveștile, cum se termină, ce<br />
se va întâmpla cu eroii, cartea declanșa<br />
în mine o altă stare decât pentru<br />
evaluări critice. Declanșa o senzație<br />
oarecum amorțită: dorința neobosită de<br />
a citi fără oprire, până la capăt.<br />
Atunci am simțit…am știut… ( și,<br />
probabil, istoria o va dovedi!) că am<br />
nimerit, fără să vreau, peste un talent<br />
autentic, ca un bulgăre de aur, căruia îi<br />
pot spune bucuros - “bine te-am găsit,<br />
confrate!”<br />
Otilia Țigănaș şi-a structurat<br />
cartea “Femeia cu șapte pălării” - o<br />
culegere de proză scurtă - în două<br />
cicluri scrise în registru diferit:<br />
“1. Din culisele micilor convulsii” -<br />
primul ciclu al cărții, cel al analizei<br />
psihologice - gelozie, adulter, prietenie,<br />
conicidenţe stupide, consternare, jaf la<br />
drumul mare, concubinaj…“2. Din<br />
culisele marilor convulsii” - mozaicul<br />
satiric al vremurilor pe care - jenați sau<br />
nu de adevăr - tocmai le trăim!<br />
72<br />
_______________________________<br />
Imediat după cavalcada psihologică a<br />
primului ciclu, m-am detensionat și m-a<br />
bucurat umorul acid, spumos, adesea<br />
foarte sec, al prozatoarei-medic, în<br />
încleștarea ei cu dobitocia cotidiană.<br />
Dobitocia individuală, apoi cea de grup,<br />
apoi cea națională. Am râs zgomotos, în<br />
câteva rânduri, la scene pentru care,<br />
probabil, se cerea mai degrabă să<br />
plâng…<br />
Otilia Țigănaș constată acid ceea<br />
ce o înconjoară. Iar noi trebuie s-o<br />
citim…Totu-i să deschizi cartea, apoi te<br />
va magnetiza ea singură. Pariez pe<br />
Otilia Ţigănaş!<br />
ALEXADRU PETRIA<br />
____________________________________________________________________________________________________________<br />
există, fie s-a pervertit în memoria rezervat liceenilor îndrăgostiți și se<br />
deceniilor care au trecut peste nările făcea mai mult pe furiș. Erau amândoi<br />
mele.<br />
înalți. Așa cred, dar poate greșesc, eu<br />
Mona se îmbrăca și se pieptăna fiind atât de micuță pe-atunci! Poate<br />
(proză din volumul în curs de ca o indiancă, avea o coadă lungă, astăzi nu i-aș mai vedea așa de înalți!<br />
apariţie "Femeia cu şapte pălării) brunetă, împletită la spate. Împle-<br />
Nu îmi amintesc numele lor de<br />
titura cozii îi cădea viguros până la<br />
brâu, iar hainele actriței erau și ele<br />
deosebite, distinse, între elegante/<br />
sport și folk. Mă fascinau deopotrivă<br />
accesoriile ei, pantofii, poșeta…totul.<br />
Devenită și eu femeie, peste ani, în<br />
zilele când ieșeam din casă total pe<br />
gustul meu, când mă înconjura<br />
adierea unui parfum drag, iar eu mă<br />
plăceam exact așa cum sunt, mă<br />
întrebam dacă oi fi destul de îngrijită<br />
încât măcar o singură fetiță de nouă<br />
ani să mă țină minte decenii de acu<br />
încolo…<br />
Îi vedeam deseori împreună pe<br />
stradă, pe Mona şi pe soțul ei pictor,<br />
se țineau de mână, iar acest gest era și<br />
el oarecum excentric într-o epocă în<br />
care lumea bună, pe Corso, oamenii<br />
serioși, căsătoriți, familiști, se<br />
plimbau la braț. Ținutul de mână era<br />
familie și nici prenumele lui, îi<br />
spuneam „pictorul Monei”, atunci<br />
când povesteam cuiva despre el.<br />
Probabil i-oi fi povestit mult<br />
bunicului, era mai liber decât părinții<br />
ca să-mi asculte fanteziile și,<br />
suprapusă mirosului seducător, aud<br />
vocea ridicată a bunicului, pensionar<br />
învățător:<br />
- Pictorul Monei! Nu pictorul lui<br />
Mona! Ți-am spus de mii de ori! …<br />
mă vor urmări peste ani și cuvintele<br />
bunicului, datorită lui scriu și vorbesc<br />
corect românește. La finele clasei<br />
întâi, bunicul mă trecuse prin proba<br />
de foc a dictării, pe care am trecut-o<br />
cu brio. M-a pus să scriu: „Dusu-s-au<br />
copiii pe alee.” N-am greșit nicio<br />
literă, mă întreb și astăzi cum am<br />
reușit. →<br />
OTILIA ŢIGĂAŞ
Dar alăturarea acestor cuvinte va<br />
deveni proba de foc pe care i-o voi<br />
aplica, la rându-mi, soră-mii și fiului<br />
meu, cu mine învățător de astă dată.<br />
Cu mine călău. Dar să revin la oile<br />
noastre.<br />
La un moment dat, trăgând cu<br />
urechea la o discuție în bucătărie a<br />
părinților mei (nu trăgeam foarte des,<br />
dar de această dată subiectul era<br />
nespus de fierbinte, eram obligată să<br />
o fac!), deduc că Mona și pictorul nu<br />
pot avea copii, că au făcut tot felul de<br />
analize, chiar și la Cluj. Și ce păcat de<br />
ei, ce frumoși sunt amândoi - aud<br />
vocea mamei confirmând părerea mea<br />
deja formată. Dar vor înfia un copil,<br />
s-au decis, sunt hotărâți, pictorul i-a<br />
spus despre această decizie lui Orși, o<br />
prietenă a mamei, iar pentru mine,<br />
spionând din spatele ușii, Orși era o<br />
autoritate incontestabilă. Dacă mama<br />
a spus că Orși a spus că așa a spus<br />
pictorul, copilul sigur va fi înfiat! Nu<br />
mai încape nicio îndoială! Prin<br />
urmare, am început să urmăresc<br />
febril, în lungile mele plimbări de<br />
seară, derulate mai ales cu bunicul,<br />
apariția copilului înfiat. Mă bucuram<br />
că Mona o să aibă copilul ei, la cât e<br />
de frumoasă chiar merită un copil,<br />
gândeam.<br />
Ținându-mă de mână în timpul<br />
plimbărilor, bunicul mă punea să<br />
conjug cine știe ce verb, eu conjugam<br />
voinicește, dar ochii îmi fugeau după<br />
Mona. N-o mai văzusem de mult<br />
timp, deja îmi lipsea, dar îmi<br />
imaginam cum trebuie să arate copilul<br />
și ce fericită familie vor fi ei. Mi-l<br />
imaginam băiețel înalt, ca și părinții<br />
lui adoptivi, la fel de frumos și de<br />
deștept, elegant, mirosind îmbătător,<br />
de vârsta mea și cred că primii<br />
mugurași ai dragostei fată/băiat au<br />
pocnit în mine odată cu fantezia<br />
băiețelului fără de cusur adus de<br />
Mona și pictorul ei. Probabil eram<br />
îndrăgostită, gândul că l-aș putea<br />
vedea în carne și oase îmi dădea fiori<br />
și mă emoționa până la bâlbâiala<br />
conjugărilor. Nu am dat prea mare<br />
importanță faptului că nu i-am mai<br />
văzut pe stradă vreo doi ani. Creșteam<br />
și eu. Nu i-am uitat, știam că ne vom<br />
revedea, pe băiețel îl aveam fixat<br />
foarte limpede în imaginație, l-am și<br />
visat, eram convinsă că există undeva<br />
în orășelul S., iar gândul la el m-a<br />
făcut să mă simt chiar vinovată atunci<br />
când un coleg de clasă, Zoli, mult mai<br />
concret decât băiețelul meu, începuse<br />
să-mi placă. Oricum, Zoli nu era la fel<br />
de frumos! Mi-a trecut imediat.<br />
Ei bine, se pare că încrederea<br />
mea în Orși a fost justificată. La un<br />
moment dat, când mă așteptam mai<br />
puțin, pe stradă fiind cu mama, ne<br />
întâlnim cu Mona, fără pictor,<br />
împingând un cărucior. Aflu că mama<br />
îi cunoaște personal pe cei doi artiști,<br />
ba că a și fost, cu tata, la ei acasă întro<br />
vizită. Habar nu aveam, n-aș fi<br />
crezut în ruptul capului una ca asta!<br />
Prin urmare, ne oprim pe trotuar,<br />
mama începe să povestească<br />
prietenos cu Mona, tutuindu-se, iar<br />
Mona mi se adresează chiar mie,<br />
zâmbind și mângâindu-mă pe obraz.<br />
În cărucior era copilul de curând<br />
înfiat, cu ceva întârziere față de<br />
discuția spionată de mine, iar în<br />
căruciorul elegant era o fetiță, și nu<br />
băiețel, era un bebeluș sugar, și nu<br />
viitorul meu soț. Uf…ce dezamăgire<br />
cumplită!<br />
Numai mirosul Monei… mirosul<br />
acela inconfundabil... îmi rămăsese<br />
fidel. Din cărucior venea miros de<br />
bebeluș, sunete de bebeluș. Iar toate<br />
acestea nu aveau nimic comun cu<br />
povestea țesută de imaginația mea<br />
atâtea și atâtea nopți înainte de a<br />
adormi. Atâtea și atâtea plimbări în<br />
parc cu bunicul.<br />
Odată cu scurgerea timpului,<br />
aveam să aflu informații despre Mona<br />
și pictor deja din gura părinților mei.<br />
Direct de la sursă, cum s-ar zice, fără<br />
să mai spionez. Eram învestită cu<br />
încredere de către familie, crescusem<br />
și se puteau baza pe mine. La doi-trei<br />
ani după înfierea fetiței (nu mai am în<br />
memorie o cronologie exactă a<br />
întâmplărilor), sora Monei, măritată<br />
în Brașov, profesoară de română<br />
acolo, avea să moară într-un cumplit<br />
73<br />
accident de mașină, lăsând doi copii -<br />
băiat și fată - fără mamă. Copiii aveau<br />
opt-nouă ani atunci când mama lor a<br />
pierit. Tatăl copiilor, inginer, mereu<br />
plecat pe șantiere, destul de dubios<br />
din câte am înțeles, deci oricum<br />
nepotrivit să crească cei doi copii.<br />
Mona și soțul ei îi vor aduce pe<br />
nepoți la S. spre creștere și îi vor<br />
înfia, trecându-i pe numele lor.<br />
Aceasta fusese o condiție impusă de<br />
ei, ca un fel de garanție că tatăl<br />
îndoielnic nu le va crea probleme<br />
când le e lumea mai dragă. S-au<br />
ocupat enorm și s-au dăruit educării<br />
nepoților orfani. Tatăl a acceptat se<br />
pare ușor acest „transfer de<br />
proprietate”, mai ales că îl scutea de<br />
orice contribuție materială la<br />
creșterea copiilor. Dar nu despre el<br />
este vorba aici.<br />
I-am mai văzut de câteva ori prin<br />
parc, eu îi priveam cu alți ochi pe toți,<br />
micuța se târa de-a bușilea, iar frații<br />
mai mari fugeau de colo-acolo râzând<br />
și țipând. Eu eram cu vreo patru-cinci<br />
ani mai mare decât ei. Nu aveam<br />
subiecte comune și nici scenarii<br />
comune de joacă, nici vorbă să mai<br />
fug țipând printre copaci. I-am uitat<br />
cu încetul, apoi ne-am mutat cu<br />
familia din S. în alt oraș, iar viețile<br />
noastre și-au urmat cursul. Am aflat<br />
că Mona, la scurt timp după mutarea<br />
noastră din S., a rămas gravidă, ca un<br />
miracol târziu și că a născut doi<br />
gemeni. Creștea de-acuma cinci<br />
copii… ce joc al soartei! Nu mi-o<br />
puteam imagina mamă a cinci copii,<br />
deja la trei copii se îndepărtase<br />
semnificativ de scenariile mele, iar<br />
acele întâlniri - ea cu primii trei copii,<br />
mi s-au șters voit de pe scoarță. Nu<br />
mi-o puteam închipui transpirată,<br />
tocând zarzavat într-o oală enormă<br />
plină cu ciorbă și închizând între timp<br />
cu piciorul ușa mașinii de spălat.<br />
Amintirile mele despre ea sunt despre<br />
misterioasa indiancă înaltă, zveltă, cu<br />
o cosiță brunetă împletită viguros la<br />
spate, cu sprâncene negre și ferme, cu<br />
un râs strălucitor de alb. Pereche<br />
minunată cu bărbatul ei, ținându-se de<br />
mână în așteptarea multvisatului<br />
copil. Și atât.<br />
Eram deja medic cu vechime<br />
când, la un spital din Cluj, mi-a fost<br />
prezentat un chirurg generalist, mai<br />
tânăr cu ceva decât mine. Nu cu mult.<br />
Un bărbat fermecător, în ciuda<br />
conjuncturii neprietenoase în care →<br />
________<br />
Grafică de Tia Peltz
ni se făcuse cunoștință - adică secţia<br />
de chirurgie a clinicii. Urma să îmi<br />
opereze o verișoară, iar eu eram de<br />
serviciu din partea familiei, ca să stau<br />
lângă ea cele câteva zile. Probabil toți<br />
avem momente în viață când un<br />
anume gest, un anume zâmbet, o<br />
sclipire din privirea interlocutorului<br />
de sex opus îți trezește, fracțiuni de<br />
secundă, fiorul lipsit de cumințenia<br />
cuvenită familistului adult. Interesul<br />
acela vinovat rămâne stocat într-un<br />
sertar al creierul tău. Toți avem zone<br />
crepusculare pe scoarță. Cei care și le<br />
exhibă devin deseori nefericiți, ținta<br />
oprobriului public, suferinzi cronici și<br />
ies din echilibru. Sau, mă rog, îi<br />
nefericesc pe alții. Dar chemarea<br />
aceea secretă, măcar pentru câteva<br />
secunde, trece pe lângă fiecare din<br />
noi. Felul în care știm să ne-o<br />
gestionăm va depinde de educație, de<br />
tradiție și, nu în ultimul rând, de<br />
istețime. Mă tem să pun în lista<br />
criteriilor intensitatea magnetului,<br />
fiindcă mă feresc de lucrurile pe care<br />
nu le pot controla. Care nu depind de<br />
mine. Dumnezeu știe ce poți să simți<br />
atunci când te ia valul!<br />
Ei bine, în clipa când l-am<br />
cunoscut pe chirurg, m-a traversat<br />
acel fior vinovat, însă l-am trecut<br />
rapid în stocul sertarelor secrete. Am<br />
rămas doar cu constatarea că, într-o<br />
altă circumstanță, într-o altă eră,<br />
bărbatul acesta mi-ar fi atras serios<br />
atenția. Chiar foarte serios! Simțeam<br />
că și eu lui, dar ne aflam la căpătâiul<br />
verișoarei proaspăt operate, printre<br />
pansamente, fiole de iod și seringi.<br />
Deci stupid. A doua zi după operație,<br />
verișoara deja își revenea, iar mama<br />
ei, mătușa mea, poate chiar observând<br />
ceva de nerostit în privirea mea și a<br />
chirurgului, îmi spune șoptit, ca o<br />
bârfă:<br />
- E de unde te-ai născut tu, din<br />
S.! E foarte bine cotat aici, la noi, la<br />
Cluj. Are doi frați gemeni plecați din<br />
țară și două sau trei surori…nu mai<br />
știu, ceva poveste tare încurcată.<br />
Maică-sa a fost actriță sau pictoriță,<br />
sau așa ceva, dar el nu e copilul ei, l-a<br />
înfiat și uite ce bine l-a crescut!<br />
Așadar, băiețelul pe care îl<br />
iubisem în visele mele exista… n-am<br />
iubit o himeră! Numai că eu, în<br />
copilărie, greșisem cronologia<br />
faptelor și identitatea băiețelului,<br />
atunci când m-am dezumflat la văzul<br />
bebelușei din cărucior. Trebuia să mai<br />
am răbdare… poate că… cine știe…<br />
sau nu?<br />
(Urmare din pagina (88)<br />
Ilie nu cerea niciodată. Îşi aşeza<br />
pălăria lângă sine, pe bancă. Deseori<br />
mai primea şi câte un măr sau câte<br />
un covrig cald. Mărul îl ducea<br />
mătuşii Smaranda, iar din covrig îi<br />
oferea şi câinelui. Când i se făcea<br />
sete, mergea până la cea mai<br />
apropiată cişmea din parc; erau trei<br />
în total. O singură dată i-a spus<br />
mătuşa că dacă ar rămâne pe<br />
bulevard sau într-o piaţă, în centru,<br />
poate ar primi mai mult... Ilie nu i-a<br />
răspuns şi n-au mai vorbit despre<br />
asta niciodată. Seara, ajungând acasă<br />
şi bându-şi laptele sau ceaiul de<br />
mentă, cu o feliuţă de lămâie, un<br />
strop miere şi două felii de pâine<br />
prăjită, Ilie se spăla, îşi punea<br />
pijamaua, apoi ascultau ştiri ori<br />
muzică la radio. Uneori, când se<br />
simţea bine, mătuşa îi citea din<br />
Biblie ori din cărţi împrumutate de la<br />
bibliotecă. Cel mai mult îi plăcea<br />
povestea lui Robinson Crusoe, a lui<br />
Moby Dick ori a bătrânului Santiago,<br />
care prinde un peşte uriaş, dar care,<br />
până la urmă, e sfâşiat de rechini... Şi<br />
mai era o poveste frumoasă cu un urs<br />
pe care vor să-l vâneze toţi şi cu un<br />
băiat care l-ar putea împuşca, însă<br />
n-o face. Apoi îşi spuneau<br />
rugăciunea. Mătuşa Smaranda credea<br />
că nu are rost să te rogi singur, că<br />
trebuie să fie cel puţin doi ca să aibă<br />
tărie. Spunea că, dacă s-ar ruga toţi<br />
oamenii din oraş, la aceeaşi oră,<br />
multe minuni ar fi posibile, iar lumea<br />
ar deveni poate mai bună... Poate că<br />
o mie de oameni, rugându-se, l-ar fi<br />
putut vindeca şi pe el... Era un gând<br />
frumos, care îi încălzea sufletul...<br />
Adormind apoi, în vis, se trezea în<br />
celălalt destin al său, cel de<br />
călăuzitor al sufletelor celor trecând<br />
în nefiinţă...<br />
_____________________________________<br />
74<br />
FĂCUSE ASTA DINTOTDEAU-<br />
NA. Ca un înger al durerii şi al<br />
neputinţei. Un înger al morţii? se<br />
întrebase uneori. Însă el nu avea<br />
nimic de-a face cu moartea, ea<br />
existând oricum acolo unde se aflau<br />
oameni, la un capăt de drum, ca la un<br />
final de poveste... Pentru că moartea,<br />
pur şi simplu, trebuie să fie.<br />
Călăuzitorul înţelese că nu e nici<br />
blestem şi nici pedeapsă, că pur şi<br />
simplu, este... Odată expirat, trupul<br />
trebuie abandonat în lumea lui<br />
pipăibilă, singura problemă fiind că<br />
sufletul, când moartea se întâmplă,<br />
devine neajutorat, vulnerabil, ca un<br />
copil de un an care învaţă să meargă,<br />
pândit în permanenţă de primejdii...<br />
Iar când se întâmpla, el era acolo,<br />
călăuză. Le dădea sprijin, deşi<br />
sufletele abia dacă simţeau prezenţa<br />
sa. Înţelese asta doar târziu, când se<br />
trezi faţă în faţă cu sufletul blajin al<br />
mătuşii; deşi simţea că ea tânjeşte de<br />
dorul lui, abia dacă l-a putut<br />
recunoaşte. Poate doar câinele, când<br />
i-a venit rândul, părea că nu-i era<br />
străin, nu-i era oricine... Îi călăuzea<br />
până dincolo, preluându-le durerile şi<br />
tristeţea – de cele mai multe ori se<br />
simţea strivit de atâta tristeţe...<br />
UNEORI, CĂLĂUZITORUL ÎŞI<br />
AMINTEA despre Ilie, însă<br />
trezindu-se, orbul nu-şi mai amintea<br />
nimic din destinul său tainic de<br />
călăuzitor. Odată, însoţind sufletul<br />
cald al unei tinere, i-a trecut prin<br />
minte că poate, într-o zi, nu i se va<br />
mai permite să se întoarcă, că ar<br />
putea pleca şi el, împreună cu ei,<br />
devenind, paradoxal, călăuza<br />
propriului suflet. Pentru că, de un<br />
timp, simţea tot mai puţin dorinţa de<br />
a se mai întoarce la singurătatea sa<br />
de zi cu zi, la odaia care, după<br />
moartea mătuşii şi a câinelui, parcă<br />
devenise tot mai rece, tot mai<br />
neprimitoare, fără ceai cald cu<br />
lămâie şi miere, fără poveşti, fără<br />
rugăciuni... Doar cu nesfârşite ştiri<br />
deprimante la radio, despre suferinţă<br />
şi dezastre... Până şi parcul devenise,<br />
pe zi ce trecea, tot mai ostil, tot mai<br />
străin... Şi o singură dorinţă ar mai fi<br />
avut călăuzitorul – nerostită<br />
niciodată, desigur – ca măcar o dată,<br />
în final, trezindu-se, orbul Ilie să-şi<br />
amintească de destinul său de taină,<br />
cel de călăuzitor. Însă acest lucru<br />
n-avea să se întâmple niciodată...<br />
______<br />
Tia Peltz, “Zi de târg”
Era pe la-nceputul lui octombrie,<br />
când numai nopţile mai amintesc<br />
ciobanilor că vara a trecut şi dorul de<br />
casă trebuie să mai aştepte ca munţii<br />
să-ncărunţească,<br />
pădurile să mai moară o dată.<br />
Pe cărările verii, doar atâta<br />
frunză cât s-ascundă paşii cailor/<br />
Cărările duc toate la Cătina, în<br />
câmpie. Sute de români ascultă<br />
povestea din viitor a acestui pământ<br />
– Bătrâneanu şi Simonis şi căpitanii<br />
o ştiu şi-o spun/ mereu repetată, şi ea<br />
devine ecou/ Sute de ecouri, câte<br />
inimi adunate lângă grădina popii<br />
Turcu.<br />
Zece sate au venit să facă<br />
jurământ sub culorile imperiale!<br />
Negru-galben se legăna floarea<br />
pe steagul românilor, negru ca<br />
hainele preoţilor ce mergeau în<br />
frunte, alb ca hainele ţărăneşti,<br />
albastru precum cerul care-i ocrotea.<br />
Glasul popii nu mai semăna cu<br />
predica din altar, nici cu lecţia de<br />
istorie de la şcoală.<br />
De câte ori citesc despre preoţi,<br />
sate ascunse şi crime ciudate, mă<br />
raportez la Georges Bernanos şi la<br />
romanele sale. Mi s-a făcut dor de<br />
cartea Sous le ciel de Satan, apoi am<br />
revăzut filmul lui Maurice Pialat,<br />
recompensat în 1987 cu Palme d’Or<br />
la Cannes. Preotul Donisson e<br />
interpretat de Gérard Depardieu, iar<br />
regizorul Pialat este abatele Menou.<br />
Sandrine Bonnaire creează o<br />
Mouchette fragilă, agitată, nebuloasă.<br />
Multe se petrec „sub cerul Satanei”,<br />
mai ales fierberi vulcanice de<br />
conştiinţe, dedublări, autobiciuiri (miam<br />
amintit de filmul Maica Ioana a<br />
îngerilor) .<br />
Pialat a operat câteva necesare<br />
modificări pentru credibilitate. Un<br />
medic i-a spus că o persoană care îşi<br />
taie gâtul pierde tot sângele într-un<br />
minut, aşadar Mouchette nu mai are<br />
timp să meargă la altar, cum se<br />
întâmplă în roman. Donisson are o<br />
întâlnire reală cu Diavolul sau e<br />
subconştientul, Satana din el însuşi?<br />
Regizorul utilizează un filtru albastru<br />
pentru imagine, deoarece nopţile sunt<br />
albastre - iată o afirmaţie de-a sa<br />
Acum glasul părintelui s-a topit<br />
în focul inimii şi cuvintele cu limbi<br />
de foc străluceau în mii de ochi/ Şi<br />
toate gurile repetară: Libertate sau<br />
moarte!<br />
Şi toţi ochii se-ndreptară dincolo<br />
de Carpaţi…<br />
Acum timpul se grăbea speriat<br />
parcă de săbiile cătanelor ungureşti<br />
care osândesc şi pedepsesc aleşii cu<br />
legi pentru răufăcători, gândindu-se<br />
că-n ştreang îşi sugrumă propriile<br />
spaime, neputinţa tot mai vădită.<br />
Ploile au spălat trupurile lui<br />
Alexandru, lui Simonis/ ţărâna i-a<br />
învelit, iar peste sentinţa nedreaptă,<br />
imaculată, zăpada….<br />
Acum slobozeşte pe robul Tău,<br />
Vasile, preotul şi dascălul şi tribunul,<br />
care-a venit aici între hotare să-şi<br />
întâlnească pe fraţii săi.<br />
_____<br />
*** Vasile Turcu – preot,<br />
învăţător şi tribun al Tribunalului<br />
VIII cu sediul în Cătina, a pregătit<br />
împreună cu prefectul Bătrâneanu,<br />
tribunul Simonis şi alţi tribuni şi<br />
căpitani Revoluţia de la 1848 din<br />
Ardeal. A fost executat de<br />
administraţia maghiară în octombrie<br />
1848 la fel ca prefectul A.<br />
Bătrâneanu şi tribunul V. Simonis, în<br />
apropiere de Someşeni.<br />
IULIA DĂMĂCUŞ<br />
_____<br />
Foto: Busturile lui Alexandru<br />
Bătrâneanu (Balda) şi Vasile<br />
Simonis (Sărmaşu)<br />
_________________________________________________________________________________________________<br />
Literatură şi film<br />
dintr-un interviu. Să fie Dumnezeu<br />
învins, iar Diavolul stăpân absolut al<br />
lumii? Copilul mort, ridicat de<br />
Donisson, se trezeşte subit. Miracol?<br />
„Sunteţi un sfânt!”- exclamă mama<br />
înfiorată.Depardieu reuşeşte un rol<br />
antologic, cu căderi, leşinuri,<br />
împotmoliri, cu un mers greoi,<br />
stângaci, vinovat, hipnotizat. Uneori<br />
se teme şi şopteşte: „Nu mă părăsi,<br />
Doamne!”<br />
Acelaşi Depardieu, juca rolul Loulou. Sunt prezente şi aici<br />
Loulou în 1980, în filmul lui Pialat-<br />
rătăciri, dezordini, promiscuităţi.<br />
Nelly trăieşte într-un fel de infern<br />
asumat, din cauza unei iubiri<br />
devastatoare.<br />
Bernanos s-a născut în 1888 şi a<br />
murit în 1948. Şi-a petrecut tinereţea<br />
în regiunea Artois, care serveşte drept<br />
decor pentru romanele sale. În toate<br />
scrierile sale a fost preocupat de lupta<br />
spirituală dintre Bine şi Rău. Maurice<br />
Pialat ne redă o Franţa tragică şi<br />
arhaică, într-un film supranatural şi<br />
copleşitor.<br />
ALEXADRU JURCA<br />
_____<br />
Grafică de Tia Peltz<br />
75
Ochean întors<br />
Nu sînt chiar rare cazurile când<br />
cuvintele limbii române îmi provoacă<br />
nedumeriri. Ca să vă conving, voi lua<br />
cuvîntul consilier, cunoscut de toată<br />
lumea, mai puţin de mine. Din<br />
dicţionare aflăm explicaţii pentru<br />
acest cuvînt: 1. „sfetnic, povăţuitor“;<br />
2. „grad în ierarhia unor funcţii şi<br />
persoana ce ocupă funcţia<br />
respectivă“; 3. „membru al unei<br />
instanţe de judecată“.<br />
Din prima explicaţie ar rezulta că<br />
prezenţa consilierilor este necesară<br />
cînd cineva trebuie să ia hotărîri întrun<br />
domeniu în care fie nu se pricepe<br />
(cine poate avea pretenţia că se<br />
pricepe la toate?!), sau complexitatea<br />
factorilor implicaţi în luarea hotărîrii<br />
respective impune, pe lîngă<br />
competenţa indiscutabilă a<br />
persoanelor avizate, şi consultarea<br />
alteia (altora), neangajate. Se<br />
presupune, din capul locului, că<br />
persoana chemată să consilieze,<br />
consilierul, sfetnicul, dispune de toate<br />
informaţiile necesare şi, în plus, de<br />
capacitatea prelucrării lor, bunacredinţă<br />
nefiind pusă în discuţie.<br />
Preşedintele ţării nu se poate descurca<br />
în hăţişul treburilor ţării fără<br />
consilieri, care trebuie să-l ajute în a<br />
lua hotărîrile cele mai bune în orice<br />
domeniu. Este incontestabil. Dar<br />
persoana (persoanele) în cauză<br />
trebuie: 1. să probeze calităţile<br />
menţionate, ca om (oameni) al (ai)<br />
ţării, iar nu să-i spună şefului ceea ce<br />
acesta ar dori să audă; 2. să fie omul<br />
din umbră, cum se şi întîmplă în cele<br />
mai multe situaţii. Cam cum era<br />
sfetnicul de taină din poveste!<br />
Ce ne oferă realitatea?<br />
Consilierul a ajuns o funcţie<br />
indispensabilă în mai toate instituţiile.<br />
Prim-ministrul are consilieri (care<br />
înlocuiesc miniştrii?!), fiecare<br />
ministru are consilieri (care<br />
înlocuiesc armata de oameni din<br />
subordine?!), prefecţii au consilieri;<br />
preşedinţii de consilii, primarii au<br />
consilieri, deşi acolo există şi altfel de<br />
consilieri, aleşi. Cîţi dintre ei sînt<br />
necesari? Cîţi dintre ei sînt sfetnici în<br />
interesul celor guvernaţi?<br />
Dintr-o glumă <strong>veche</strong>, care definea<br />
ignorantul ca omul care ştie tot, şi<br />
nimic mai mult, deducem că acel ce se<br />
consideră (e considerat) a şti tot e cam<br />
ignorant. Aceştia ies din definiţia<br />
consilierului, căci consilierul trebuie să<br />
ştie, să se priceapă mai mult într-un<br />
domeniu sau altul. Cînd pe nişte<br />
posturi TV apare un fost consilier<br />
prezidenţial care îşi dă cu părerea pe<br />
orice temă se abordează, se bucură de<br />
credibilitate pentru că a fost consilier<br />
prezidenţial, aşezînd lucrurile invers.<br />
Iar eu mă întreb dacă şi cînd era<br />
consilier prezidenţial se pricepea la<br />
toate. Îi stă bine lîngă o doamnă<br />
prezentă pe mai toate posturile TV,<br />
dîndu-şi cu presupusul despre orice.<br />
Un ministru al agriculturii îşi ia<br />
consilier un ţăran. Oricît de destoinic<br />
ar fi, priceperea acelui ţăran se înscrie<br />
într-un orizont ce trebuia de multă<br />
vreme lărgit dacă dorim un alt fel de<br />
agricultură, care să aducă avuţie celor<br />
din domeniu şi beneficii ţării. Dar dă<br />
bine la alegători: ministru ascultă<br />
„glasul poporului“.<br />
Un ministru de finanţe îşi ia<br />
consilier un cîntăreţ cu mare priză la<br />
public. Ca să-l consilieze la ce în ale<br />
finanţelor?! Noroc că oamenii nu<br />
acceptă totdeauna să fi inutili.<br />
Un ministru de la învăţămînt,<br />
total lipsit de experienţă (expertiză?!)<br />
în domeniu, îşi ia consilier un gazetar,<br />
fără dram de experienţă la catedră,<br />
închipuindu-şi că numai aşa ar putea<br />
face reformă în sistem, fără profesori<br />
şi împotriva lor, considerîndu-i<br />
adevăratele piedici în reformarea<br />
educaţiei.<br />
Cred că e suficient pentru a proba<br />
utilitatea unor astfel de consilieri,<br />
care compromit ideea de consiliere,<br />
criteriile de selectare fiind la<br />
îndemîna selecţionerilor. Ştie cineva<br />
cîţi consilieri sînt la preşedinţie, la<br />
guvern, la ministere etc.? Cîţi sînt<br />
necesari e un criteriu subiectiv, ca şi<br />
retribuirea lor; la discreţia şefului.<br />
Cîţi sînt utili? Nu şefilor, ci din<br />
perspectiva consilierului definit mai<br />
înainte.<br />
Mai e însă şi perspectiva<br />
consilierului asupra rolului său, om<br />
din umbră care contribuie la rostuirea<br />
ţării. Cînd un consilier se afişează<br />
permanent şi oriunde nu mai e<br />
consilier, ci purtător de cuvînt, iar<br />
acesta e un alt rol, de simplu<br />
portavoce, ale cărui idei sînt cele pe<br />
care are permisiunea să le comunice.<br />
Nu e o invenţie a mea; consilierul de<br />
la învăţămînt despre care vorbeam<br />
mai înainte era aproape zilnic la TV<br />
ca să explice ce e şi de ce e necesară<br />
reforma (per capita!) în învăţămînt,<br />
care, în loc să fie făcută, era perorată.<br />
Oricum ar fi, consilierul are de<br />
rezolvat treburi urgente, care fără<br />
contribuţia lui nu se pot rezolva. Cînd<br />
aud însă că şedinţa nu ştiu cărui<br />
consiliu s-a încheiat fără să se ajungă<br />
la vreo hotărîre, mă cuprinde iarăşi<br />
nedumerirea. Consiliul îşi adună<br />
membrii (consilierii) pentru a găsi<br />
soluţii problemelor, dezbătute punct<br />
cu punct, pînă la identificarea<br />
soluţiilor optime, nu pentru a se certa<br />
şi a apăra poziţia unui partid sau a<br />
altuia. Orice enunţ poa<br />
te suferi modificările necesare,<br />
astfel încît să răspundă oricărei<br />
exigenţe, dacă oamenii sînt de bunăcredinţă.<br />
Importantă e optimizarea, nu<br />
consfinţirea poziţiei unui partid sau a<br />
altuia. Sigur nu se au în vedere aici<br />
situaţii extreme, care se pot lua numai<br />
la cel mai înalt nivel. Sau poate<br />
membrii consiliului nu vor să se<br />
sfătuiască, ci numai să impună un<br />
punct de vedere, în dialogul surzilor,<br />
iar atunci ar trebui să se numească<br />
altfel.<br />
Realitatea nu încape totdeauna în<br />
veşmîntul strîmt al cuvintelor, iar<br />
dicţionarele rămîn în urmă. Poate lear<br />
trebui nişte consilieri şi celor ce<br />
alcătuiesc dicţionare.<br />
GHEORGHE MOLDOVEAU<br />
_______<br />
Pictură de Tia Peltz<br />
76
PAMFLET<br />
Dar, revenind la oile noastre (chiar<br />
dacă sunt câini!), am un sentiment de<br />
acută anxietate, în pofida faptului că<br />
de aici din Franţa am asigurată o<br />
oarecare distanţă de siguranţă faţă de<br />
„un acasă” tot mai străin mie. Pactul<br />
între om şi câine stabilit la sfârşitul<br />
celei de-a doua glaciaţiuni pe baza<br />
unui gentelman’s agreement este clar<br />
în pericol, pentru că singurul care a<br />
mai rămas gentelman dintre părţile<br />
contractante este Câinele! El ne<br />
rămâne în continuare credincios, chiar<br />
dacă acela pe care îl consideră încă<br />
dominant alfa l-a caricaturizat prin<br />
cele mai stranii selecţii artificiale, l-a<br />
folosit la experienţele cele mai<br />
scelerate, îi foloseşte blana, îl<br />
mănâncă în localuri de fiţe, îl<br />
utilizează la curse de viteză şi la lupte<br />
mortale pe pariuri, pentru ca apoi să-l<br />
lase de izbelişte să se re-sălbăticescă<br />
în jungla de beton. După ce a fost<br />
transformat în câine da vânătoare, cel<br />
mai bun prieten al omului mai<br />
aşteaptă să devină astăzi chiar şi câine<br />
de… bombardament! Iar aceia care<br />
cad în extrema cealaltă, a umanizării<br />
groteşti a patrupedului, nu fac decât<br />
să-i accentueze starea de înstrăinare,<br />
gest ce ar putea fi condamnat de un<br />
cuţu-cuţu dotat cu organ filozofic<br />
existenţialist drept: o crâncenă „dezcâinizare”<br />
!!!<br />
Şi în timp ce pe alte meleaguri<br />
există agenţii de protecţie a<br />
animalelor ce le asigură acestora o<br />
asistenţă medicală la care pacientul<br />
biped român nici nu poate visa,<br />
maşina parlamentară de vot a dictat o<br />
lege de „lichidare” la propriu a<br />
problemei cu coadă. Desigur,<br />
cheltuielile generate de atacurile în<br />
haită ale câinilor aciuaţi pe la Casa<br />
Presei Libere, sau paradoxul că la<br />
Bucureşti nu orientalii îi sfâşie pe<br />
câini, ci invers, trebuia să conducă la<br />
nişte măsuri hotărâte. Dar acestea au<br />
fost luate de parcă vinovaţii de<br />
maidanizare ar fi însăşi bietele<br />
animale, iar nu demenţa urbanistică a<br />
comunizării ceauşiste sau aceea a<br />
dezvoltatorilor imobiliari de astăzi…<br />
Iar, când să se dea un răspuns la<br />
problemă, hopa, că nu mai sunt<br />
mijloace financiare! Desigur,<br />
foloasele rezultate din procesul de<br />
maidanizare fuseseră de mult<br />
privatizate, urmând ca ponoasele să<br />
revină, ca de obicei, comunităţii. Aşa<br />
că cel mai la îndemână părea a fi<br />
„lichidarea” cu costuri cât mai reduse<br />
a termenilor vagabonzi ai problemei.<br />
Numai că şi alţii au mai încercat-o şi<br />
nu le-a fost de bun augur…<br />
Şi în Bulzeştii copilăriei lui Marin<br />
Sorescu (de-a ajuns să i se spună<br />
astăzi „Sori”), reflectat genial în La<br />
lilieci, apăruse prin anii ’50 de<br />
asemenea o astfel de problemă „ieşită<br />
din comună”! În momentul<br />
cooperativizării forţate, organele de<br />
partid şi de stat de pe atunci luaseră şi<br />
ele hotărârea de civilizare a obştiilor.<br />
Aşa că activiştii doar cu şcoală<br />
partinică puşi să confişte proprietăţile<br />
ţăranilor primiseră şi o sarcină<br />
suplimentară: lichidarea câinilor.<br />
Printre aceşti duşmani patrupezi ai<br />
poporului se afla în Bulzeşti şi<br />
„Scandal”, câinele ce „abia se târa” al<br />
lui „Nea Miai”, aflat la rândul lui<br />
„bătrân şi neputincios”. Nu degeaba<br />
se spune că există o potrivire<br />
subconştientă între om şi câinele<br />
lui… Numai că vigilenţa<br />
revoluţionară l-a trăsnit nemilos pe<br />
Scandal cu măciuca activistului<br />
Goage al lui Spartu, lăsându-l să<br />
moară încet la margine de drum până<br />
hăt „spre chindie”, astfel încât toată<br />
suflarea ce venea de la câmp să<br />
primească o lecţie despre ce înseamnă<br />
marşul victorios al noii civilizaţii<br />
(Măciuchiţa, La lilieci, III)… Ce au<br />
înţeles însă oamenii? Că mâine – poi-<br />
______________________________________<br />
______________________________<br />
mâine, ăştia o sa ne intre în curte şi,<br />
după ce ne-au omorât câinii şi ne-au<br />
confiscat tot, o să ne miruiască şi pe<br />
noi în numele revoluţiei cu<br />
argumentul suprem: „măciuchiţa”<br />
năclăită de sângele lui Scandal…<br />
Până la urmă, lucrurile aşa s-au şi<br />
petrecut în satul românesc, numai că<br />
activistul din Bulzeşti nu a mai apucat<br />
momentul „de măreţe împliniri”.<br />
Fanatizat de puterea lui lichidatorie,<br />
şi-a înjunghiat în timpul unei dispute<br />
cumnata şi a ajuns la închisoare…<br />
Nici el şi nici legiuitorii majoritari<br />
de atunci şi de astăzi nu auziseră<br />
pesemne de zicerea piramidală a<br />
comicului Groucho Marx, orizontul<br />
lor cuprinzând pe semne cel mult la<br />
modul primitiv filozofia altui Marx…<br />
(Karl), care era de părere că: „În afara<br />
câinelui, cel mai bun prieten al<br />
omului este cartea. În interiorul<br />
câinelui însă, e atât de întuneric, încât<br />
nu se poate citi o carte.”<br />
Şi iată că omul politic modern,<br />
eliberat titanic atât de cultura cărţii,<br />
cât şi de dragostea pentru câine,<br />
deopotrivă, e pregătit să treacă la<br />
etapa logic următoare: eliberarea de<br />
umanism şi descotorosirea de lestul<br />
acestuia, cetăţeanul concret.<br />
În consecinţă, după ce şi-a făcut<br />
încălzirea cu legea de exterminare a<br />
maidanezilor, iată că portocala<br />
mecanică de partid şi de stat propune<br />
cât se poate de natural o lege a<br />
sănătăţii asemănătoare cu<br />
„măciuchţa” lui Goage al lui<br />
Spartu…<br />
Numai că, vorba din acelaşi poem<br />
al lui Marin Sorescu: „Câinii mor<br />
foarte greu. Când crezi că li s-a /<br />
Scurs viaţa, / Numai ce-i vezi că se<br />
ridică şi-ncep să-şi lingă / Rănile.”…<br />
în Piaţa Universităţii, unde câinele<br />
Scandal a reînviat!<br />
HYDRA .T.<br />
_______<br />
Desene de Tia Peltz<br />
77
Curier<br />
<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong> 2/<strong>2012</strong> se poate citi şi pe site-ul<br />
http://cititordeproza.ning.com/group/vrafulde<br />
carti/forum/topics/revista-vatra-<strong>veche</strong>-2-<strong>2012</strong><br />
<strong>Vatra</strong> Veche, mereu în avans<br />
Scriitorul Nicolae Băciuţ se întrece pe<br />
sine prin hărnicie, având deja conturat numărul<br />
pe februarie al revistei <strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>. Antologia<br />
„<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>” propune poezia „De dragoste”<br />
semnată de Ana Blandiana. <strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong><br />
readuce în actualitate un dialog purtat de N.<br />
Steinhardt cu Nicolae Băciuţ. „Cronica ideilor.<br />
Umorul şi ironia – sarea şi piperul realismului<br />
lui John Steinbeck” este editorialul semnat de<br />
George Petrovai. Ancheta „<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>” se<br />
opreşte acum la Casa Memorială „George<br />
Coşbuc”, prin Nicolae Băciuţ. Moştenirea lui<br />
Liviu Rebreanu este adusă prin cartea semnată<br />
Cristina Rusu. Taina luminii care se alege din<br />
întuneric este textul despre Grigore Avram<br />
scris de Melania Cuc. Despre „Dorinţa de<br />
comunicare” a Jeniţei Naidin are un text<br />
interesant I. Popean. Convorbiri duhovniceşti<br />
cu I.P.S. Ioan Selejan poartă Luminiţa Cornea.<br />
O ediţie frumoasă pe placul celor ce iubesc<br />
artele.<br />
Răsunetul (Bistriţa) ,Joi, 12/01/<strong>2012</strong><br />
Menuţ Maximinian<br />
Bună dimineaţa! Da, chiar mi-aţi dat de<br />
,,lucru,, pe ziua de azi! Este o ediţie tare<br />
frumoasă şi grafica clasică este o podoabă<br />
pentru Cuvintele din pagini.<br />
Aţi muncit din greu să ieşiţi cu ea aşa<br />
repejor, deja sunteţi la nr.2....<br />
Vă mulţumesc că mă ţineţi aproape şi vă<br />
doresc sănătate, bucurii şi toate visele să vi se<br />
împlinească. (...)<br />
Cu bucurie,<br />
Melania<br />
Semne bune anul are...Din nou un număr<br />
excelent....În ceea ce mă priveşte, mulţumesc!<br />
...În ceea ce-l priveşte pe Darie, mulţumesc!...<br />
Festina lente, dragule...şi nu uita de sănătate!<br />
Te îmbrăţişez.<br />
Ducu<br />
Bună ziua şi la mulţi ani! Bine că v-aţi<br />
făcut sănătos. Am primit revista. Mă bucur că e<br />
ilustrată de maestrul Ion Vlasiu. Poate c-ar fi<br />
fost bine dacă ar fi apărut câteva din aforismele<br />
sale, ori fragmente din carte. Sau poate un mic<br />
fragment din cromica la cartea Dv. despre<br />
maestru. În fine, nici albumul memorial<br />
Grigore Vieru n-a fost menţionat, deşi se<br />
împlinesc acuş 3 ani. Iarăşi, în fine.<br />
Sunt tare mâhnită. Am traversat o cruce de ani<br />
înfiorătoare cu zgomot, supătare, singurătate,<br />
boală, lacrimi, nervi. Un coşmar care părea că<br />
nu se mai termină.<br />
Să-mi spuneţi dacă mai e nevoie de mine<br />
pe undeva, că eu mă simt total inutilă.<br />
Dorindu-vă noi puteri pentru a vă desăvârşi<br />
opera, rămân aceeaşi,<br />
Ceza<br />
Mulţumesc mult, stimate D-le Băciuţ,<br />
Dumnezeu să Vă dea mult spor în nobila<br />
misiune ce o faceţi printre intelectuali.<br />
Cu stimă,<br />
pr. Dorin Sas<br />
Vă mulţumesc pentru interesantul număr<br />
al revistei <strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong> şi pentru urări.<br />
I.Solcanu<br />
Mulţumim din suflet! O revistă cum neam<br />
dori să mai existe!<br />
Primiţi, vă rugăm, aprecierile şi<br />
felicitările noastre sincere!<br />
Dumnezeu să vă binecuvânteze!<br />
Cu deosebită consideraţie şi dragoste,<br />
Fam. Pr. Graur<br />
Am publicat demult (din 3 ianuarie <strong>2012</strong>)<br />
pe blogul meu acest numar 1 din <strong>Vatra</strong> Veche,<br />
dragă Poete - mi-a fost trimisă de Eugen<br />
Axinte, vezi la http://www.liviuioanstoiciu.ro<br />
/<strong>2012</strong>/01/stiati-ca-azi-a-fost-cea-mai-depri-<br />
manta-zi-din-<strong>2012</strong>-anul-trecut-a-fost-pe-18-<br />
ianuarie-cica-eu-sunt-deprimat-in-fiecare-zi/.<br />
Îţi urez să ai parte de un <strong>2012</strong> inspirat, cu<br />
sănătate şi bunăstare pe toate planurile.<br />
Cu drag,<br />
LIS<br />
Bistriţeni la “<strong>Vatra</strong> Veche”, pe februarie<br />
Revista electronică “<strong>Vatra</strong> Veche” a ajuns<br />
la numărul lunii februarie pe acest an, care se<br />
deschide cu un fragment al interviului amplu<br />
cu Nicolae Steinhardt, realizat de Nicolae<br />
Băciuţ, centrul de greutate fiind dialogul despre<br />
studiile de drept ale tinereţii călugărului. Tot<br />
sub semnătura lui Băciuţ, un text despre Casa<br />
Memorială “George Coşbuc”; aflăm că la<br />
Hordou ar fi fost prima casă memorială din<br />
ţară, în anul 1905. Cu disponibilitatea-i<br />
cunoscută pentru gândul frumos, poetul<br />
Valentin Marica recenzează “Vecerniile<br />
memoriei” de Lazăr Lădariu - “...împlineşte o<br />
biografie literară de rară frumuseţe şi puternică<br />
reverberaţie. El a intuit poate cel mai acut<br />
rostul creaţiei ca formă de rezistenţă a<br />
spiritului”. În continuare, despre volumul<br />
“Moştenirea lui Liviu Rebreanu în judeţul<br />
Bistriţa-Năsăud – aspecte turistice” al Cristinei<br />
Rusu, originară din satul Târlişua, scrie aplicat<br />
scriitorul Menuţ Maximinian, iar Melania Cuc,<br />
despre volumul de poezii “Cu rând” de Grigore<br />
Avram.<br />
Trei cărţi despre vindecare - “terapiile”<br />
Jeniţei Naidin sunt comentate de I. Popean. Cu<br />
drag pentru esenţe, dar şi pentru detalii,<br />
Melania Cuc şi Menuţ Maximinian discută în<br />
“Dialoguri neconvenţionale” despre conştiinţa<br />
românească, egoism, rostul pe pământ.<br />
Şi la acest număr “<strong>Vatra</strong> Veche”, în avans<br />
apărut, contribuţia scriitorilor bistriţeni este<br />
notabilă.<br />
Mesagerul, Joi, 12/01/<strong>2012</strong><br />
Victor STIR<br />
Precizare<br />
Revista <strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong> nu este o publicaţie<br />
electronică. Ea se imprimă pe hârtie, de la<br />
primul număr. În plus, se distribuie la 10500<br />
adrese de email. Mulţumim celor care o preiau<br />
şi o postează pe bloguri personale sau pe siteuri<br />
de sociaslizare. (Nota redacţiei)<br />
Stimate domnule Băciuţ,<br />
Mulţumesc că mi-aţi trimis revista ,,<strong>Vatra</strong><br />
<strong>veche</strong>" in format pdf. Mă bucur că ne-am gasit!<br />
Am citit şi mi-a plăcut atât conţinutul cât şi<br />
prezentarea.<br />
De aceea, doresc să colaborez cu revista<br />
dumneavoastră.<br />
Pentru început, vă trimit câteva date<br />
despre mine, o poză şi un material despre al<br />
doilea război mondial ,,Onor fratelui meu !".<br />
Toate cele bune şi astept răspuns!<br />
Cu preţuire,<br />
Adalbert Gyuris<br />
Mulţumesc pentru revistă. Este cu<br />
adevărat excepţională. Voi scrie despre ea şi vă<br />
trimit un link, să citiţi articolul.<br />
Matei Mircioane<br />
Am primit, am citit, mi-a plăcut!<br />
Felicitări şi mulţumesc pentru postare.<br />
Cu stimă,<br />
M.B.B.<br />
Mulțumesc, dragă N. Băciuț!<br />
Cu cele mai frumoase gânduri,<br />
Iulian Filip<br />
Mii de mulţumiri, stimate domn, este o<br />
plăcere deosebită să citesc, să vă citesc.<br />
Dumnezeu să vă dea sănătate şi, în<br />
continuare, putere de muncă, plăcere observ că<br />
aveţi, să ne încântaţi mereu, să ne înseninaţi<br />
clipa mohorâtă.<br />
Cu preţuire,<br />
Relly Maria iculescu<br />
Stimate şi dragă domnule Nicolae Băciuţ,<br />
Mulţumesc mult pentru trimiterea nr.<br />
2/<strong>2012</strong>, al "Vetrei vechi"!<br />
Felicitări! Un regal de idei, de critică<br />
"recenzorie", de armonii poetice... imagini<br />
revelator-arhetipale...!!!<br />
...Recunoscător, pentru cele două sonete<br />
publicate!<br />
Sănătate multă! Doamne,-ajută!<br />
Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă<br />
prietenie,<br />
Adrian Botez<br />
Mulţumesc pentru operativitatea cu care<br />
mi-aţi publicat sonetele.<br />
Din punctul meu de vedere, este o pagină<br />
frumoasă. Sper că şi pentru dumneavoastră.<br />
Adrian Munteanu<br />
Stimate Domnule Băciuţ,<br />
Mulţumesc pentru nr.2/<strong>2012</strong> al revistei care, şi<br />
de data aceasta, prezinta o multitudine de<br />
lucrări profunde, cu tematică variată.<br />
Felicitări redacţiei şi colaboratorilor.<br />
Hans Dama,<br />
Viena<br />
Mulţumim mult pentru revistă.<br />
Cu aleasă preţuire şi cu urări de bine,<br />
Ion Berghia<br />
78
Foarte interesant. Mulțumesc!<br />
Adrian Erbiceanu<br />
Mulţam. Am primit déjà numarul 2 pe <strong>2012</strong>.<br />
Nu puteţi voi scrie, cât putem noi ceti. Pace!<br />
Adrian von Gheorgh<br />
Și numărul 2 din acest an este un festin literar<br />
de toată lauda. Cu mulțumiri și noi urări duium.<br />
Ion Roșioru<br />
Mulţumesc, Nicu dragă, pentru trimiterile<br />
regulate ale revistei. Mă simt vinovată că nu<br />
am scris de mult un articol. Crede-mă, rogu-te,<br />
că timpul mi-e drămuit cu secundele. Cum<br />
scriu numai în franceza, îmi trebuie timp pentru<br />
traducere şi pentru adaptarea textului la<br />
publicul român. Între timp, teza mea s-a lărgit<br />
cu încă trei autori (a devenit subiect de<br />
literatură comparată la sugestia discretă a<br />
directoarei noastre): Eugen Ionescu, Umberto<br />
Eco şi Cehov, pe lângă Blaga, evident. Plus<br />
job-ul care îmi ia suficient din energie (lucrez<br />
cu copii , uuuufffff). (...)<br />
Gabriela<br />
Dragă Nicolae,<br />
Ştii ce înseamnă bucuria unui copil? Se apropie<br />
cu prudenţă de monitor şi priveşte, cu<br />
neîncredere, cu emoţie, teamă şi, în final, cu<br />
extazul, ce nu poate fi descris, al unei împliniri.<br />
Numai el ştie ce simte. Faţa îi râde, gândurile i<br />
se învălmăşesc între ambiţie şi biruinţă. Îţi<br />
mulţumim că eşti alături de cei care cred că<br />
viitorul nu este numai al nostru ci, mai ales, al<br />
lor. Elleny şi cei care o înconjoară, savurându-i<br />
simţirile şi hotărârea de a reuşi şi mai mult,<br />
Îţi mulţumesc.<br />
Julieta şi Liviu<br />
Dragă Nicolae,<br />
Nu doar poezii, chiar și niște grafică iuliană o<br />
să-ți trimit pentru frumoasa ta revistă.<br />
Cu aceleași demulte gânduri de bine,<br />
Iulian<br />
Aşteptăm semnalări despre apariţii şi lansări<br />
de cărţi, texte apărute în reviste, reuniuni<br />
scriitoriceşti importante, publicaţii<br />
literare etc. " Viaţa literară" este un " digest",<br />
adică un sumar de informaţii şi nu publică<br />
literatură.<br />
Alexandra Dina Sava ,<br />
producator "Imago Promotion "<br />
Mulţumesc şi felicitări!<br />
Erwin Josef Tigla<br />
Resiţa<br />
Vă mulţumesc, voi citi cu interes şi acest<br />
număr. Cu urări de bine,<br />
Doina Cernica<br />
Vă mulţumesc şi vă felicit pentru frumoasa<br />
revistă.<br />
V. Lechinţan<br />
D-le Băciuţ, vă mulţumesc pentru revistă şi<br />
pentru publicarea materialului meu. Aveţi în<br />
attach un material nou. Pentru că au fost<br />
probleme cu mail-urile, vă rog mult să îmi<br />
confirmaţi, ca de obicei, primirea acestui mail<br />
şi a noului articol pentru publicare. Mulţumesc<br />
mult. Vă doresc numai bine şi spor în tot ceea<br />
ce faceţi.<br />
Cu stimă,<br />
Tamara Constantinescu<br />
Vă mulţumesc, dle Băciuţ, ca de obicei, un<br />
număr de revistă excepţional. Faceţi un lucru<br />
grozav că începeţi marcarea centenară a lui<br />
Steinhardt. Daca am acceptul dvs, aş reproduce<br />
materialul din acest nr., bineînţeles specificând<br />
sursa.. Şi, în primul rând, mult bine şi sănătate,<br />
Teşu Solomovici<br />
Sincere mulţumri pentru trimiterea revistei. Şi,<br />
felicitări.<br />
Ion Cristofor<br />
Domnule Nicolae Băciuţ,<br />
Vă mulţumesc pentru că-mi trimiteţi revista<br />
dvs.,îmi faceţi o deosebită bucurie... Vă citesc<br />
revista (VATRA VECHE) cu mult interes, cu<br />
admiraţie. Felicitări - sincere - dumneavoastră<br />
şi colaboratorilor dumneavoastră, felicitări<br />
pentru conţinutul de calitate, pentru competenţă<br />
şi profesionalism!<br />
Aştept cu interes şi următoarele numere...<br />
Cu aleasă consideraţie,<br />
Georgia Miculescu<br />
Bună ziua!<br />
Vă mulțumesc nespus pentru atenția acordată<br />
și pentru revista deosebită! Vă doresc un an<br />
nou plin de împliniri, putere de muncă și<br />
sănătate! Totodată aș dori să vă întreb ceva.<br />
Mi-aș dori să pot contribui la realizarea unui<br />
număr viitor al revistei și mă întrebam dacă în<br />
revistă publicați și articole ale cadrelor<br />
didactice interesate.<br />
Cu deosebit respect,<br />
prof. Mihaela Rusu<br />
Stimate domnule Băciuţ,<br />
Vă mulţumesc pentru numarul 2 al revistei<br />
VATRA VECHE.<br />
Vă doresc multă sănătate,<br />
prof. L. Daradici<br />
Domnule Nicolae Băciuţ,<br />
Confirm primirea revistei, aştept cu bucurie<br />
fiecare număr. Am postat-o pe blog, în general,<br />
aveţi numeroase vizualizări. Şi acest număr<br />
este dens, literatura este la zi, iar calitatea<br />
materialelor este bună, toate dovedesc pasiune,<br />
foame după frumos, interes pentru adevăr şi<br />
arta scrisului la români. În vreme de criză,<br />
literatura ne arată resuresele spirituale şi<br />
puterea de a depăşi greutăţile vieţii!<br />
Toate cele bune!<br />
C. Stancu<br />
Dragă Domnule Director!<br />
Iată că a venit şi Iarna. Şi...împreună cu ea şi<br />
Revista, Preferata mea: să ne lumineze minţile,<br />
să ne încălzească sufletele!<br />
Vă mulţumesc din suflet Pentru Poemul Alb!!!<br />
Casoni Ibolya<br />
Bună seara,<br />
Vă mulţumesc pentru revistă. Foarte interesant<br />
şi acest numar. Impresionant interviul cu N.<br />
Steinhardt.<br />
Toate cele bune,<br />
Florentina Dalian<br />
Dragă Nicolae Băciuţ,<br />
Am citit cu mare poftă numărul pe<br />
decembrie al revistei voastre, VECHE de<br />
VECHE, dar frumoasă de frumoasă. Mi-au<br />
plăcut amitirile tale din copilărie, atât de<br />
fruste în adevărul lor, chiar şi fără geniul<br />
humuleşteanului. Încă nu am văzut un text<br />
care sa înceapă notele bibliografice cu un<br />
Ibidem, ca în textul despre pesimismul<br />
eminescian; s-o fi schimbat și aici..politica.<br />
Ce sa zic? Aveţi oameni serioşi cu poezii<br />
bune, care mi-au mers la inimă. Recenziile<br />
mai sunt recenzii! Eu mă aflu pentru 3<br />
luni în America și poate că ți-aș trimite o<br />
panoramare a 3 cenacluri - doar atâtea, nu<br />
toate - ale romanilor din State şi din<br />
Canada. Ce zici ? Văd că vă preocupă, cum<br />
se cuvine, şi diaspora. Succes în toate! Cu<br />
prietenie,<br />
Anca Sîrghie<br />
Stimate Domnule Nicolae Băciuţ,<br />
Vă mulţumesc pentru reviste. Am aflat de la<br />
Zeno Fodor - care a vorbit tare frumos despre<br />
Dv.- ca aţi fost bolnav, internat în spital.<br />
79<br />
Cu atât mai mult m-au impresionat poeziile dv.<br />
scrise pe patul de suferinţă. Mă bucur că v-aţi<br />
însănătoşit.<br />
Aveţi grijă de SĂNĂTATE!! Vă doresc un an<br />
bun, spor, sănătate şi voie bună! Şi, desigur,<br />
colaboratori talentaţi si, nu în ultimul rând, un<br />
pic de umor, poate si mai mult, ca să putem<br />
suporta atâtea şi atâtea ciudăţenii care se petrec<br />
azi în România.<br />
Cu prietenie,<br />
Elisabeta Pop<br />
Primit revista, mulţumesc mult, felicitări pentru<br />
efort şi devoţiune faţă de cultura română, un an<br />
nou cu sănătate şi putere de a merge mai<br />
departe cu revista, cu poezia, cu prietenii, cu<br />
cititorii...<br />
Victoria Milescu<br />
Muncă, nu glumă! Şi am parcurs doar sumarul.<br />
Felicitări! Voi continua să citesc şi o voi trimite<br />
şi prietenilor.<br />
Cu admiraţie,<br />
I.G.<br />
Puteţi să fiţi sigur de APRECIERILE (sincere<br />
şi reale) şi SOLIDARITATEA MEA (...ca şi în<br />
sportul de înaltă performanţă...,pe care încă îl<br />
mai practic...)... Cu preţuire,<br />
Georgia Miculescu<br />
Stimate domnule Băciuţ,<br />
Vă felicit încă o dată pentru realizările<br />
referitoare la revistă, mă bucură faptul că ne<br />
"întâlnim" şi prin alte publicaţii, iar acum vă<br />
trimit două materiale (un studiu cam extins, dar<br />
foarte posibil inedit!) pe care, ca de obicei le<br />
puteţi publica unde, când şi cum doriţi. Dacă<br />
este posibil. Cu stimă şi colegială admiraţie,<br />
M.B.B.<br />
Mulţumesc pentru că mi-aţi trimis revista. Am<br />
spicuit câte ceva, dar las pe mai încolo plăcerea<br />
deplină a lecturii pe-ndelete.<br />
Al Dvs. îndatorat,<br />
M.. Tomi<br />
Pentru că suntem încă în prima lună a noului<br />
an, deşi harnicii de dumneavoastră aţi terminat<br />
deja numarul 2 al revistei -Felicitări! -, vă urez<br />
sănătate, putere de muncă, haruri cereşti<br />
şi realizări frumoase, alături de un sincer<br />
mulţumesc pentru fiecare revistă primită sau pe<br />
care o voi primi.<br />
Cu respect şi admiratie pentru tot ceea ce faceţi<br />
în şi pentru cultura romanească,<br />
Doina Dobreanu<br />
Mulțumesc foarte mult pentru această minunată<br />
revistă. Aș vrea să vă întreb: se pot trimite texte<br />
de literatură și din partea cititorilor (proză<br />
scurtă)?<br />
Orghidan icolette<br />
Mulţumim pentru lectura emoţionantă pe care<br />
ne-o oferiţi cu atâta bucurie.<br />
Cristi Vasiliu<br />
Vă multumesc pentru "<strong>Vatra</strong>..."! Sunteţi de o<br />
punctualitate ieşită din comun!<br />
Indrăznesc să atasez un fişier cu câteva<br />
impresii de lectură. Va rog să nu citiţi până la<br />
capăt dacă vi se pare aberant! Mi-au plăcut<br />
sincer poeziile dumneavoastră şi culmea este că<br />
încep să-i vorbesc însuşi autorului despre ele.<br />
Rândurile vi le trimit acum, pentru că peste<br />
zece minute s-ar putea să mă descurajez, să-mi<br />
recapăt luciditatea, să redevin conştientă că nu<br />
am înclinaţii de critic literar şi că nu am dreptul<br />
să mă ating de un domeniu atat de suav cum<br />
este poezia. Poezia se trăieşte, nu se<br />
comentează.<br />
Carmen Sima<br />
Mulţumim, drag Nicolae Băciuţ!<br />
Un an bun, cu vetre vechi şi vin... fiertu(r)t!<br />
Lucian şi colegii de la "Dacia literară"
Mulțumiri, stimate domnule Nicolae Băciuț,<br />
pentru „<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>”, nr. 2, primită de curând.<br />
De data aceasta bucuria mea este mai mare<br />
deoarece am avut plăcerea deosebită de a vedea<br />
și a citi mai întâi exemplarul tipărit, apoi pe cel<br />
trimis prin mail. S-a întâmplat firesc, prin<br />
lansarea numărului 2 în cadrul evenimentului<br />
cultural-literar „Eminescu fi-va veșnic!”,<br />
organizat, la mijloc de gerar, de Muzeul<br />
Național al Carpaților Răsăriteni la Casa<br />
memorială „Romulus Cioflec”, din Araci-<br />
Covasna, la care dumneavoastră ați avut<br />
amabilitatea să participați. Toți cei prezenți (ați<br />
văzut cât de mulți au fost!) au apreciat forma<br />
tipărită a revistei „<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>” (dovadă, au<br />
cumpărat-o), s-au declarat deosebit de<br />
mulțumiți (s-a scris și în presa locală) atât de<br />
manifestarea în sine, cât mai ales de contribuția<br />
substanțială a invitaților speciali, scriitorii<br />
veniți din Târgu-Mureș, dumneavoastră,<br />
domnule Nicolae Băciuț, și poetul Valentin<br />
Marica, precum și scriitorii-membri ai Uniunii<br />
Scriitorilor din Brașov, Ion Topolog, Daniel<br />
Drăgan, Ionel Simota, Anthonia Amatti. Deși<br />
programul a fost destul de încărcat,<br />
participanții au ascultat cu încântare recitalul<br />
actorilor Duța Guruianu și Sergiu Aliuș de la<br />
Teatrul „Andrei Mureșanu” și al tenorului<br />
Szilagyi Zsolt, care au avut prestații artistice<br />
deosebite. Într-un cuvânt, Poetul Mihai<br />
Eminescu a fost sărbătorit așa cum se cuvine la<br />
Casa memorială „Romulus Cioflec”. Vă<br />
așteptăm cu drag și la alte evenimente<br />
culturale. Dar mă întreb cum aveți timp fizic<br />
pentru tot ceea ce faceți. Dumnezeu să vă<br />
dăruiască sănătate, spre a putea lupta în<br />
continuare pe toate fronturile, așa cum vă știm,<br />
Luminița Cornea<br />
Am primit atat primul numar, cat si al doilea al<br />
revistei. Va multumesc pentru impresionanta<br />
idee (de a trimite prin email o revista de<br />
cultura), dar mai ales pentru punerea acesteia in<br />
aplicare. Am asemanat gestul cu ecranizarea<br />
unor arii din opere celebre ( Tosca, inregistrat<br />
in vara pe scena de la Covent Garden, transmis<br />
de curand, in prezenta protagonistei principale,<br />
Angela Gheorghiu, la Opera Romana din<br />
Bucuresti). Vreau sa cred, sa mai credem ca<br />
mai exista cultura adevarata, desi promovarea<br />
acesteia si a oamenilor care o intrupeaza este<br />
aproape inexistenta la scara larga,<br />
Un MULTUMESC din suflet pentru un gest de<br />
suflet!<br />
Cu stima,<br />
Claudia Bucsa<br />
Stimate domnule Nicolae Băciuţ, vă mulţumesc<br />
pentru trimiterea spre delectare a revistei <strong>Vatra</strong><br />
Veche nr.2/<strong>2012</strong>. Pentru continuitate,<br />
vă propun căteva versuri cu miros de<br />
primăvară.<br />
Cu preţuire,<br />
Vasile Larco<br />
Vai, ce harnici sunteti!!!! Va admir! Eu abia<br />
dau la tipar nr. 4 pe 2011. Bravo voua!<br />
Felicitari!<br />
Felicitări călduroase şi mulţumiri pe măsura<br />
calităţii de excepţie a revistei!<br />
Ştefan Doru Dăncuş<br />
Am primit! Multumesc!<br />
Voi da mai departe!<br />
Liliana Moldovan<br />
Multumim frumos pt.revista domnule Baciut!<br />
Superba!<br />
Insa nu am primit numerele din dec.2011,<br />
ian.<strong>2012</strong>. Cu parere de rau, ultimele (sept, oct,<br />
nov. 2011) au depasit 10 Mega. Site-ul nu<br />
permite afisarea mai mult de 10 M.<br />
Cu stima,<br />
http://www.calarasi.djc.ro<br />
Va multumim pentru frumoasa revista!<br />
cu drag,<br />
Darie Ducan<br />
Bună seara, domnule Băciuţ,<br />
Mi se pare necesar să vă spun cum, după ce am<br />
aflat prin care aţi trecut, m-am oprit, aproape<br />
providenţial, la versurile Când Dumnezeu/te ia<br />
de mână,/te-ntorci în primul său/cuvânt - care<br />
sună a destin şi care mi-au amintit de marele<br />
poet care este Sf. Simeon Noul Teolog.<br />
Numai bine,<br />
Prof. dr. Ana-Irina Iorga<br />
Bună ziua. Vă transmit linkul la articolul din<br />
Argument, despre <strong>Vatra</strong> Veche. Publicaţia online<br />
Argument e profilată pe ştiri şi nu puteam<br />
scrie mai mult. Îmi place revista. Succes.<br />
Matei Mircioane<br />
http://www.argumentcs.ro/content/%E2%80%9Evatra<strong>veche</strong>%E2%80%9D-dezv%C4%83luie-oiubire-secret%C4%83<br />
„<strong>Vatra</strong> Veche” dezvăluie o iubire secretă<br />
22 ianuarie <strong>2012</strong> - 14.24<br />
MATEI MIRCIOAE<br />
mmircioane@argument-cs.ro<br />
Am primit la redacţie numărul 2, pe luna<br />
februarie, al revistei „Vatara Veche”,<br />
subintitulată „Foaie ilustrată pentru familie”,<br />
publicaţie lunară de cultură, editată de<br />
Asociaţia „Nicolae Băciuţ”, din Târgu Mureş.<br />
Numărul este ilustrat cu reproduceri după<br />
picturile maestrului Ioan Vlasiu.<br />
În deschiderea revistei este publicat un<br />
dialog al redactorului-şef, Nicolae Băciuţ, cu<br />
Nicolae Steinhardt, de la naşterea căruia, anul<br />
acesta, se împlinesc 100 de ani. Reamintim că<br />
scriitorul, călugărul şi filosoful Nicolae<br />
Steinhard s-a stins din viaţă în 1989, după ce<br />
şi-a petrecut ultima parte a vieţii într-o chilie,<br />
la Mănăstirea Rohia. Printre întrebările delicate<br />
la care a răspuns părintele Nicolae Steinhardt,<br />
autorul „Jurnalului Fericirii”, am reţinut-o pe<br />
cea care se referă la iubirea faţă de o femeie.<br />
„Nicolae Băciuţ – Aţi iubit? Aţi fost iubit de<br />
(...) o femeie?<br />
Nicolae Steinhardt – Cer voie să tac. O<br />
mărturisire, totuşi, să fac: am cunoscut, aveam<br />
douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce<br />
înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu<br />
începi lumea, a pluti în euforie şi fericire<br />
absolută. A.G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi,<br />
când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim<br />
cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de<br />
funingina şi de noroiul anilor, ne privim şi cred<br />
că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am<br />
căsătorit. Ei, fericirea, cum spunea Proust, e cel<br />
puţin pentru unii oameni, o eroare”.<br />
Menţionăm că textul nedatat a fost scris<br />
olograf de Nicolae Steinhardt, probabil în<br />
chilia de la Rohia.<br />
În articolul „Eminescu despre Cuza – Da,<br />
drepturi naţiunii întregi!”, semnat de către<br />
Dumitru Velea, autorul prezintă o parte din<br />
textele prin care Eminescu se declara un mare<br />
admirator al domnitorului, îi explica şi susţinea<br />
deciziile, faptele. Aflăm din articol că Mihai<br />
Eminescu, în fruntea unui grup de studenţi<br />
români de la Viena, l-a vizitat pe Alexandru<br />
Ioan Cuza, în 1870, la Ober- Dobling, unde<br />
Cuza era exilat, aducându-i, fostului domn,<br />
omagiul tinerimii române.<br />
Mai spicuim din sumar: „<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>” dialog<br />
cu Mircea Regneală, de Rodica Lăzărescu;<br />
Întregul şi partea, de Ecaterina Ţarălungă;<br />
Poem de Andrei Fischof; Muzica terapeutică,<br />
de Gina Agapie; Cronica ideilor. Umorul şi<br />
ironia – sarea şi piperul realismului lui John<br />
Steinbeck, de George Petrovai; În dansul nebun<br />
al strălucirilor vremelnice, de Mircea Dinutz;<br />
Poeme haiku, de Nicoleta Milea; Why Can’t<br />
the English Learn to Speak ?, de Rodica<br />
Lăzărescu; Cronica literară. Acasă, pe câmpia<br />
Cărţii (Marta Petreu), de M. Moţ; Cehov –<br />
precursor al teatrului absurdului, de Tamara<br />
Constantinescu; Starea prozei. Spasm, de<br />
Cornel Cotuţiu; Biblioteca Babel. Susana<br />
Szwarc, în româneşte de Flavia Cosma;<br />
Biblioteca Babel. Shuddhananda Bharati, în<br />
româneşte de Ion Roşioru; Exilul literaturii, de<br />
Nicolae Băciuţ; Starea prozei. De ce plâng<br />
oamenii, de Corina Costea.<br />
Multumesc mult D-le Baciut, am primit si<br />
rasfoit cu interes revista, gasind cu surprindere<br />
nume dragi mie. O realizare exceptionala.Eu va<br />
doresc mult succes si D-zeu sa fie alaturi de<br />
dumneavoastra in tot ce va propuneti.<br />
Orghidan icolette<br />
Roma<br />
Mulţumiri revistei <strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>,<br />
Domnule Nicolae Băciuţ doresc<br />
să vă mărturisesc faptul că odată cu primirea<br />
revistei <strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>, aici la Roma, unde sunt<br />
în prezent, a venit cu publicaţia şi o suavă<br />
boare de cetină culturală din vigurosul codru<br />
românesc al Ardealului. Primirea revistei a<br />
adus bucurie şi entuziasm şi mi-a încălzit<br />
sufletul oarecum rece ca a oricărui român<br />
străin ce se află departe de Ţară. Interviul cu<br />
Nicolae Stinhardt m-a luat cu sine într-o<br />
lume teologală cum ar fi dorit-o “ Israelitul<br />
fără vicleşug” şi cum aşa de inspirat l-a<br />
numit Episcopul Maramureşului pe autorul<br />
Jurnalului fericirii, în cuvântul rostit la<br />
înmormântarea părintelui Nicolae la<br />
Mănăstirea Rohia în primăvara lui 1989.<br />
Sigur este faptul că m-a impresionat şi<br />
analiza făcută de Eminescu, ba chiar am<br />
simţit uimire spirituală prin noutatea<br />
afirmaţiei că Ungaria nu ar fi îndrăznit să<br />
anexeze Ardealul dacă trădătorii de Ţară nu<br />
ar fi forţat abdicarea lui Cuza. Poate că dacă<br />
nu s-ar fi petrecut întunecatul eveniment,<br />
rana în demnitatea românilor nu ar fi fost aşa<br />
de profundă. Doresc să mai constat cu<br />
recunoştinţă că nu am găsit în revistă nici<br />
cea mai mică aluzie la vulgaritate iar<br />
artificialitatea este ţinută cu succes la<br />
distanţă. Uitasem de asemenea să vă<br />
mulţumesc pentru informaţiile şi ştirile<br />
despre George Coşbuc şi Liviu Rebreanu.<br />
Două nume de scriitori români care numai la<br />
rostirea numelor se împrăştie tot întunericul<br />
din mintea noastră. Ȋngăduiţi-mi să vă rog<br />
dacă e posibil să îmi mai trimiteţi şi<br />
viitoarele apariţii ale Revistei <strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>.<br />
Doamne ajută! De asemenea rog să-mi<br />
îngăduiţi a trimite două încercări literare de<br />
întindere mică. Cu respect, Tănasă Valeriu<br />
Felicitari inca o data pentru aceasta<br />
revista de inalta tinuta, careia ii doresc viata<br />
lunga si directorului multa sanatate sa poata<br />
scoate un numar pe saptamana...<br />
Lasand gluma la o parte, am scris<br />
articolul despre Festivalul de Poezie Ocrotiti de<br />
Eminescu...pe care te rugam sa-l publici...<br />
Cu cele mai calde sentimente de<br />
prietenie,<br />
Claudia<br />
Ps Am trei adrese de e-mail si am<br />
trimis la doua sa fiu sigura ca ajunge...<br />
80
Genul epistolar<br />
From: Nicu<br />
Tomoniu<br />
<br />
To: Nicolae<br />
Baciut<br />
; Nicu Baciut<br />
<br />
Sent: Sunday, January 8, <strong>2012</strong> 2:49 AM<br />
Subject: Tr : Nu am gasit e-mail-ul dvs.<br />
Spre stirea dvs., mi-a dat Dan Culcer<br />
telefon. Ce-a iesit vedeti mai jos. Dacă<br />
puteti dati si copiilor lui Serafim<br />
Toate cele bune,<br />
T<br />
----- Mail transféré -----<br />
De : Nicu Tomoniu <br />
À : Dan<br />
Culcer<br />
<br />
Envoyé le : Dimanche 8 Janvier <strong>2012</strong><br />
2h45<br />
Objet : Nu am gasit e-mail-ul dvs.<br />
Domnule Culcer,<br />
Am verificat, am căutat în zadar, e<br />
sigur că nu am primit nici un e-mail de<br />
la dvs.<br />
u stiu ce urmăriti dar prin telefon<br />
ati reuşit sa ma scoateti din sărite când<br />
afirmati ca n-ati avut de-a face<br />
niciodată cu Artur Silvestri.<br />
Asta echivalează a-mi arunca în faţă<br />
că sunt un smintit care nu stie ce<br />
vorbeste. Ori, ia uitaţi ce scrie chiar pe<br />
pagina dvs din Asymetria (potrivit<br />
nume!) despre AS:<br />
"Sigur este ca unele referinte la carti<br />
care circulau sub manta, care erau<br />
interzise si care mie mi se confiscasera la<br />
vama de intrare in România în 1984,<br />
puteau sa-i fie accesibile cronicarului<br />
Silvestri de-atunci, si ca el avea voie sa<br />
scrie despre ele iar mie mi se deschidea<br />
un dosar de urmarire informativa. Am<br />
încercat sa discut aceasat chestiune direct<br />
cu cel interesat. u am avut un raspuns<br />
franc. "<br />
Asadar, nu-l cunosteati pe AS sau nu<br />
v-a "răspuns franc"? Va cer sa-mi<br />
spuneţi bărbăteste unde minţiţi, pe<br />
Asymetria sau la telefon?<br />
Eu nu sunt dintre aceia care vorbesc<br />
fara a ma documenta exact. Aveti un<br />
document la dosarul CSAS unde e<br />
scris negru pe alb că nu vi s-a confiscat<br />
nimic. Vă redau un fragment din cartea<br />
mea "Codul lui Artur Silvestri", carte<br />
interziză să apară public de d-na<br />
Mariana Silvestri "ca să nu se facă<br />
zâzanie". Iată ce spuneati:<br />
„Eu nu mai cumpăr decât România<br />
literară şi Luceafărul (pentru serialul<br />
despre Europa Liberă, foarte interesant,<br />
dovedind cât de util a fost exemplarul<br />
din „Pe unde scurte” adus de mine în<br />
1978?; pe banii mei A.S. câştigă azi lei<br />
buni.”<br />
Iată ce comentam:<br />
Aha! Car’ va să zică domnule<br />
Culcer, dumneata i-ai adus lui „A.S”<br />
pentru „Luceafărul” lui „foarte<br />
interesant”, ceea ce toca „meliţa” de<br />
Monica Lovinescu la Europa Liberă!<br />
Dar ai tăcut când Iancu şi Manolescu<br />
minţeau în acele articole, şi anume, că<br />
securitatea îi dădea lui Artur Silvestri<br />
informaţiile despre „meliţa” Europei<br />
Libere, postul de radio „fiind bruiat”.<br />
De ce ai tăcut când ai văzut că<br />
diversiunea aceasta s-a extins şi la alţi<br />
scandalagii Internet precum Andrei<br />
Bădin şi alţii ca el, care scriu din auzite<br />
fără să-şi verifice informaţiile? De ceai<br />
tăcut domnule Culcer, ca să nu afle<br />
lumea că ai fost şi dumneata în aceiaşi<br />
oală, adică redactor la revista<br />
comunistă „<strong>Vatra</strong>”? Bun, ai tăcut dar<br />
puteai să-l aperi cât de cât pe Artur<br />
Silvestri ştiind bine că Europa Liberă<br />
nu se mai bruia încă de la Conferinţa<br />
de la Helsinki, adică „meliţa” Monica<br />
era atunci la liber, o auzeai şi când<br />
sorbea cafea sau „bea tutun”!<br />
Drept să spun, deşi ascultam Europa<br />
Liberă toată seara, mie nu-mi plăcea<br />
tocătura „meliţei” pentru că întradevăr,<br />
Artur Silvestri avea dreptate,<br />
numai critică literară nu era aia ci un<br />
ghiveci continuu învârtit în jurul temei<br />
că nu e bun comunismul. Vezi doamne,<br />
ce ne spunea Coana Monica nouă<br />
tocmai din Paris! De parcă dumneaei<br />
ar fi stat la coadă la „tacâmuri de pui”,<br />
nu noi cei din ţară!<br />
Mai afirmaţi d-le Culcer diversiunea<br />
„prieteniei” lui Artur Silvestri cu Gelu<br />
Voican Voiculescu, cu scopul vădit ca<br />
„prietenia” acestora să sugereze ori<br />
apartenenţa ambilor la structurile<br />
securităţii ori la nu ştiu ce lojă<br />
masonică sau societăţi secrete oculte.<br />
u mă deranjează răfuielile dintre<br />
dvs. si acestia, ce mă deranjează, este că<br />
băgaţi in oala luptelor dvs. si Fundatia<br />
Tismana ca făcând parte din<br />
"grupurile conexe" (!!! Care-o fi alea?<br />
Trebuiau spuse pe nume dacă nu<br />
vorbeati aiurea!)<br />
Iată ce comentam eu în carte despre<br />
afirmaţia dumitale:<br />
"Printre aceste „grupuri<br />
conexate”, apare şi Fundaţia Tismana.<br />
Ia uite domnule, cum noi fondatorii<br />
acesteia, trei profesori dintr-un sat<br />
amărât numit Topeşti, devenirăm peste<br />
noapte buricul universului, masoni getbeget<br />
şi iniţiaţi în ezoterismul planetar!<br />
oi care ne luptarăm pentru<br />
reconstrucţia unui biet cămin cultural,<br />
care ne luptarăm pentru a promova<br />
tradiţiile şi obiceiurile satului, care<br />
crearăm ateliere de artizanat şi<br />
înfiinţarăm formaţii artistice, care<br />
apărarăm Sf. Mănăstire Tismana de<br />
diversiunile lui Djuvara, care ne<br />
luptăm pentru a păstra Tismana în cel<br />
mai important circuit turistic al<br />
81<br />
Olteniei, ne văzurăm peste noapte<br />
numiţi masoni şi securişti în revista<br />
acestui Dan Culcer care a dat în mintea<br />
celor dinaintea morţii.<br />
Cum să nu-l etichetăm decât senil pe<br />
Dan Culcer dacă a ajuns ca Fundaţia<br />
Tismana şi alte asociaţii<br />
respectabile, care se ocupă de<br />
distribuirea de cărţi pentru bibliotecile<br />
de la sate, de sprijin în publicarea<br />
monografiilor locale, de ajutorarea<br />
unor năpăstuiţi, de alte acţiuni civice,<br />
să le eticheteze tocmai din Franţa, deci<br />
fără nici o documentare la faţa locului,<br />
„grupuri conexate” la masoneria<br />
planetară sau la ezoterismul lui Gelu<br />
Voican Voiculescu. Mai mult, Dan<br />
Culcer face iresponsabil şi pe ziaristul<br />
de marcă Victor Roncea. Hmmm! Uite<br />
că am putea spune şi noi despre Dan<br />
Culcer că s-a dat cu securitatea pentru<br />
a primi burse din occident şi a-şi găsi<br />
bârlog acolo, ba mai mult, că şi-a<br />
fabricat cu ea dosar de disident şi de<br />
urmărit. Deci din dosarul acela s-ar<br />
putea extrage la sigur cârdăşia lui cu<br />
coana securitate a Lenuţii lu’ icolae.<br />
Iar românii care s-au obişnuit în<br />
vremurile de astăzi ca să înghită orice,<br />
m-ar crede până la ultima virgulă! "<br />
Această carte interzisă mai arată şi<br />
altele: foaia cu scrisul dvs. prin care<br />
afirmaţi că consăteanul şi ruda mea<br />
Serafim Duicu era "informator" al<br />
securităţii, niste afirmatii că d-l .<br />
Băciut este o nulitate si d-ta o somitate,<br />
interviu la postul TV că nu dvs. tânjeati<br />
dupa "fonctie" ci un derbedeu căruia<br />
nu-i dati numele pentru "ca de morti<br />
numai de bine" (Ce galanton!)<br />
Ar mai fi si altele, consider insă ca<br />
am suficiente argumente care justifică<br />
faptul ca v-am închis telefonul în nas.<br />
Mă felicit!<br />
Intre noi nu poate avea loc o discutie<br />
de la egal la egal - prin cinstea mea si<br />
neimplicarea în diversiuni securiste<br />
sunt net superior dvs. - atâta timp cât<br />
nu-mi justificati pe baza de document<br />
scris ca nu am dreptate.<br />
Deocamdată, citatul dvs scris acum<br />
cu roşu şi atacul contra lui Serafim<br />
Duicu au la bază doua imagini care LE<br />
AM I FAŢĂ, am căutat toată după<br />
amiaza după ele prin calculatoare.→<br />
_______<br />
Grafică de Tia Peltz
In final, vă mai întreb?<br />
- de ce mă căutaţi?<br />
- nu cumva o aveti cu ceva la mână<br />
pe d-na Silvestri de mi-a interzis (asa ca<br />
discutie, pentru că practic nu-s un copil<br />
iar dânsa muma mea ca sa-mi interzica<br />
ceva) cartea pe care am scris-o dupa<br />
moartea lui AS?<br />
- nu cumva aţi sunat-o şi pe dânsa la<br />
telefon ca să închidă toate Publicaţiile<br />
online deschise de AS?<br />
- vă supără continuarea site-urilor<br />
Sămănătorul?<br />
In paginile revistei Sămănătorul d-l<br />
Melian va vorbeşte de bine, l-am lăsat,<br />
nici macar n-am suflat un sigur cuvânt<br />
despre aceste reproşuri pe care vi le<br />
aduc. Una-i individul, alta meseria...<br />
Daca ati reusit să discreditati niste<br />
oameni, pe mine nu veti reusi...<br />
Am de partea mea cinstea si calea<br />
dreaptă învăţată de la muma mea<br />
Victoara, analfabetă, care ştia pe<br />
dinafară sute de poezii populare, fie-i<br />
tarâna usoară!<br />
u-mi dati un raspuns de complezenţă,<br />
dacă nu-i bine documentat mai bine<br />
lăsaţi-va pagubas!<br />
Duminică linistită,<br />
Tomoniu<br />
Dragă Domnule Tomoniu,<br />
Am transmis lui Lucian Duicu epistola<br />
dv.<br />
Din punctul meu de vedere, scris în<br />
<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>, Dan Culcer e un campion al<br />
ratărilor. A ratat totul, orice-ar fi încercat<br />
să facă. Chiar şi viaţa. Dacă ar fi să<br />
apreciez ceea ce a făcut Dan Culcer, aşa<br />
cum îşi permite el, în stiil maidanez, ar<br />
trebui să spun că singurul lucru omenesc<br />
pe care l-a produs capul lui e mătreaţa.<br />
Altfel, cum am mai scris, Dan Culcer e<br />
un om plin de frustrări, care mai crede că,<br />
făcând gălăgie, cineva îl va lua în seamă.<br />
Degeaba amestecă în oala cu rahat din<br />
producţia sa proprie de o viaţă. Nu obţine<br />
decât duhori, aceleaşi cu care a împuţit şi<br />
viaţa literară mureşeană, care l-a extirpat<br />
ca pe o măsea stricată, oricât încearcă el<br />
să facă acum reimplant.<br />
Guga îl numea "spion internaţional",<br />
pentru că el mergea şi la Paris şi la<br />
Moscova în alte vremuri. De ce oare?<br />
N. Băciuţ<br />
P.S. În câteva scânceli literare publicate în<br />
presa mureşeană, D.C., „FĂRĂ PRICEPERE,<br />
FĂRĂ TREBUINȚĂ” (titlul textului, n.n.),<br />
cugetă:<br />
„Buni sau răi, fără pricepere, fără trebuință<br />
ucidem și iubim cu aceiași (sic! ) nepăsare,<br />
cugetul nostru este veșnic clar<br />
nimeni nu judecă faptele noastre”.<br />
El demonstrează că, pe lângă alte probleme<br />
pe care le are, mai are şi ceva gramatică de<br />
învăţat!<br />
Simbolul alpinismului modern, Mont<br />
Blanc este un înalt loc istoric de<br />
expansiune personală şi una dintre<br />
destinaţiile turistice de top din lume.<br />
Acesta face astăzi obiectul unui program<br />
de înscriere în patrimoniul UNESCO.<br />
Mont Blanc are o înălţime de 4807 m,<br />
fiind depăşit în Europa de muntele Elbrus<br />
din Caucaz (5642 m).<br />
Marie Paradis născută în 1778 la<br />
Chamonix, cătunul Baurgeat din Franţa,<br />
este cunoscută ca prima femeie care a<br />
escaladat cel mai înalt vârf din Europa de<br />
vest, Mont Blanc, pe 14 iulie 1808. O<br />
simplă chelneriţă de la ţară, luată aproape<br />
cu forţa de către prietenii săi ghizi, care<br />
sperau să devină celebri şi bogaţi, Marie<br />
Paradis povestea că a fost ajutată, fiind<br />
trasă şi purtată până sus. Ascensiunea sa<br />
nu a avut parte însă de o mediatizare<br />
deosebită, aşa cum s-a întâmplat în cazul<br />
lui Henriette d'Angeville 30 de ani mai<br />
târziu. Cu toate acestea, în cinstea sa este<br />
denumită o stradă din Chamonix, iar<br />
şcoala primară din Saint-Gervais-les-<br />
Bains îi poartă de asemenea numele.<br />
____________________<br />
Alexandre Dumas (1802-1870), aflânduse<br />
într-un sejur la Chamonix, o întâlneşte<br />
pe Marie Paradis, fiindu-i prezentată de<br />
către ghidul său, Payot. Aceştia îi<br />
povestesc scriitorului despre aventura<br />
urcării pe munte. O echipă de şase<br />
şamonizieni în frunte cu ghidul Jacques<br />
Balmat era pe cale de a porni la drum.<br />
Acestora li se alătură două femei care<br />
doresc să-i însoţească. Ghidul Balmat o<br />
refuză pe una dintre ele ştiind că alăptează<br />
un copil de doar şapte luni, în schimb o<br />
acceptă pe cea de-a doua, Marie Paradis.<br />
După o urcare grea până la Grans-Mulets,<br />
au avut parte de o noapte de odihnă.<br />
În ziua următoare lucrurile au devenit<br />
din ce în ce mai dificile, Marie Paradis<br />
ajungând la o porţiune destul de abruptă.<br />
S-a descurcat destul de bine, dar la final<br />
simţea că picioarele nu o mai ascultă şi<br />
nu-i mai ajunge aerul să respire şi l-a<br />
rugat pe Jacques Balmat sa fie mult mai<br />
lent. Sleită de puteri, Marie a trebuit să fie<br />
luată de subsuori şi ajutată să meargă. A<br />
ajuns în vârf aproape leşinată, dar acolo<br />
şi-a revenit, după cum povestea Payot, şi<br />
a îmbrăţişat cu privirea orizontul imens.<br />
Devenită eroină a Chamonix-ului,<br />
Marie Paradis s-a stabilit deasupra<br />
cătunului La Cote şi a oferit pentru o bună<br />
perioadă de timp trecătorilor, precum o<br />
zână bună, o cină la care nu puteai rezista<br />
să nu revii. Cu o sticlă în mână, gazda îşi<br />
invita musafirii să bea pericolele<br />
călătoriei şi în cinstea unei noi ascensiuni<br />
reuşite.<br />
În 1838, cu câteva luni înainte de a muri,<br />
Marie, supranumită din Mont Blanc, a<br />
participat la recepţia dată în cinstea<br />
alpinistei Henriette d'Angeville, pe care o<br />
felicită pentru faptul că este prima<br />
sportivă veritabilă care reuşeşte<br />
performanţa de a escalada regele munţilor<br />
din Europa vestică.<br />
La 63 de ani Marie Paradis se stinge,<br />
trecând spre cele veşnice, iar ospitalitatea<br />
ei este luată drept exemplu de locuitorii<br />
din Chamonix şi poate tot ea îi veghează<br />
din Paradis pe cei ce mai încearcă şi astăzi<br />
aventura urcării pe munte.<br />
TATIAA SCURTU MUTEAU<br />
_______<br />
Foto: Spre Mont Blanc<br />
(Wikipedia)<br />
82
AŞTEPTATA PRIMĂVARĂ<br />
COŞBUCIAĂ<br />
Pe <strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong> strălucesc -<br />
Şi nu din vreme-n vreme -<br />
Poemele ce se citesc<br />
Pe-atât de multe teme!<br />
Vasile Larco<br />
MARTIE<br />
E luna când s-agită norii,<br />
S-adună ciutele în cete,<br />
Vin rândunelele, cocorii<br />
Şi berzele în sat. La fete.<br />
Ajun de 1 Martie<br />
Fideli cu noi să mai rămână,<br />
Ne-or da comercianţii mâine<br />
Un ciob de sticlă din smântână,<br />
Legat cu sfoara dintr-o pâine.<br />
Cronică de primăvară<br />
Rai e primăvara-n sat,<br />
Umblă-n flori albinele,<br />
Ies ţăranii la arat<br />
Şi la gard, vecinele.<br />
Miei se zbenguie la stână,<br />
Sus, în cer e-o ciocârlie,<br />
Un bătrân şi o bătrână<br />
Merg să cumpere scrumbie.<br />
O ţigancă-n paneraş,<br />
Firavele viorele,<br />
Le aduce la oraş<br />
Pentru ochii dragei mele.<br />
Pomii se îmbracă iar,<br />
Îşi refac a lor coroană,<br />
Stau copiii ca pe jar,<br />
Vor să iasă la hârjoană.<br />
Dragostele se-nfiripă,<br />
Însă e un vechi păcat,<br />
Că pe-a timpului aripă<br />
Vor zbura pe rând din sat.<br />
Trec romantic rândunele<br />
Peste crestele cochete<br />
Şi prin gândurile mele,<br />
Când moderne, când ascete,<br />
Îşi fac cuibul. Dar mă doare<br />
Că odată-or să dispară<br />
Şi doar penele uşoare<br />
Vor rămâne peste ţară.<br />
E primăvară iar<br />
Plugul intră pe ogor,<br />
Mieii zburdă pe tăpşan,<br />
Barza-şi caută de zor<br />
Iazul părăsit de-un an.<br />
Totul e superb sub soare,<br />
Armonie-i pe alei,<br />
Muza mea strălucitoare<br />
Mândră e că sunt a ei…<br />
Ah, de ce n-am vieți vreo trei!<br />
Numai una am și-mi place,<br />
Anii buni i-aș pune-n sân,<br />
Însă nu știu cum se face,<br />
Toți cei grei pe loc rămân.<br />
Stai pe loc tu vârsta-a doua<br />
Cu elanul tineresc,<br />
Nu te trece precum roua<br />
Dă-mi răgaz să mai iubesc!<br />
Vârsta-a treia vreau să fie<br />
Cu iubire și cu dor<br />
Să mă-nec în veșnicie<br />
Prin satiră și umor.<br />
În ajun de Ziua femeii<br />
Adam, în noaptea înstelată,<br />
Privind spre-ndepărtații fagi,<br />
Își aminti așa, deodată,<br />
De ziua Evei sale dragi.<br />
Sări în sus de bucurie<br />
Că n-a uitat de-astă dată;<br />
Mult supărata lui soție<br />
Va fi la față luminată.<br />
83<br />
Dar tot în clipa fericită,<br />
Îl frământă o întrebare:<br />
- Să-i iau o frunză potrivită,<br />
Ori s-a împac c-o sărutare?<br />
Și tot așa, o noapte-ntreagă,<br />
Bărbatul vitregit de soartă,<br />
S-a chinuit ce să-i aleagă<br />
Să fie-n ton cu ce se poartă:<br />
Rotunde frunze, alungite,<br />
Triunghiulare, vestejite,<br />
Cât podul palmei sau zimțate,<br />
Ori să o bucure cu toate.<br />
Abia-n târziu, spre dimineață,<br />
Ieși din gheara de-ncleștare<br />
Când un cocoș cu creastă creață<br />
Îl întrerupse din visare.<br />
Bine că natura-i verde ( acrostih)<br />
Bun venit iar primăvară!<br />
Iarna iată că abdică<br />
oaptea nu mai e „polară”<br />
E din ce în ce mai mică.<br />
(Ceasul îl vom da-nainte,<br />
Asta-i de luat aminte)<br />
u mai e de stat în loc,<br />
Au trotil sub tălpi flăcăii,<br />
Tropăie, se prind în joc,<br />
Unde? Chiar în gura văii.<br />
Rândunelele-s venite,<br />
Au de construit căsuțe,<br />
Iar pe drumuri prăfuite<br />
Vin în stoluri vrăbiuțe.<br />
E feeric pe la sate,<br />
Râd bătrânii pe afară :<br />
Dup-o iarnă grea cât toate,<br />
Este iarăși primăvară!<br />
*****<br />
ETUZIASM<br />
Când sunt iar miei şi-i primăvară,<br />
Când păsările cântă-n cor,<br />
Exclami: „Ce bine e la ţară!”<br />
… E bine ca vizitator.<br />
Se întorc fiii risipitori<br />
Părinţii au primit pământ,<br />
Cu drag lucrează şi cu-avânt,<br />
Iar fiii se întorc acasă,<br />
Să fie cât mai mulţi. La masă.<br />
VASILE LARCO<br />
________<br />
Grafică de Tia Peltz
MOTTO<br />
(cum se face o epigramă):<br />
Dai omul cu alifie,<br />
Îl gâdili pe sub bărbie,<br />
Apoi îl freci cu ştergaru’<br />
Şi îi dai în cap cu paru’ !<br />
Poetului ieşean Valeriu Stancu,<br />
care, într-o poezie, vorbeşte de<br />
o variantă feminină a<br />
Răstignirii:<br />
Fetelor, vai ! grijă mare !<br />
N-are cine să vă spuie !<br />
De vă prinde pe cărare,<br />
Stancu vă fixează-n cuie !<br />
Unor membri ai Uniunii<br />
Scriitorilor, care îi privesc<br />
dispreţuitor pe cei care încă<br />
n-au urcat în „Pomul” acestei<br />
organizaţii :<br />
Eu ştiu mulţi ce fără vină<br />
În ăst pom nu s-au urcat,<br />
Nu talentu-a fost pricină,<br />
N-am fost aşi … în căţărat !<br />
Poetului Ion Cozmei, care<br />
susţine că este descendent al<br />
familiei lui Mihai Eminescu:<br />
Fiind băiet, păduri cutreieram<br />
Noi doi, dar eram trei !!! …<br />
Fiindcă-n dreapta îl aveam<br />
Pe verişorul … I. Cozmei !<br />
* * *<br />
Am remarcat şi tot socot<br />
De ce acestui biet nepot<br />
Nu i-a lăsat prin testament<br />
Uncheşul şi ceva ... talent ?!<br />
Poetei Cornelia – Maria Savu,<br />
Bucureşti, la lansarea cărţii<br />
„Uraniu, forme şi oameni de<br />
zăpadă” :<br />
Nu că i-aş ţine vreo parte,<br />
O compătimesc pe fată !<br />
Cred că de la astă carte<br />
A rămas … iradiată ! …<br />
Lui Jean Valvis, patronul firmei<br />
„La Dorna”, care spune de<br />
văcuţa din Ţara Dornelor că<br />
este inteligentă:<br />
Lauda e indecentă,<br />
Vaca noastră nu-i de soi …<br />
De era inteligentă,<br />
Ne îmbogăţea pe noi !<br />
Prezentatorului TV, Cristian<br />
Tabără:<br />
Cât îi tânăr ş-are bani,<br />
Expert e-n sexologie !<br />
După şaptezeci de ani<br />
Trece iarăşi la … popie !<br />
Cântăreţului Gabriel<br />
Dorobanţu:<br />
La Dorna, nu ţi-am spus, băiete,<br />
Îs două gări, şi una-i mică,<br />
De mult aici te-aşteaptă fete …<br />
C-au şi uitat ce vor să-ţi zică !<br />
Lui Mircea Ionescu Quintus,<br />
mare epigramist, dar şi mare<br />
politician:<br />
Cariera lui întreagă<br />
E orientată-n … sus!<br />
Chiar dacă-i puţin cam bleagă<br />
Şi se duce spre … apus !<br />
Unui cuplu de patiseri:<br />
Frumoşi ca spicele de grâu,<br />
Ea cosânzeană, el harap,<br />
El face zilnic „Poale-n brâu”,<br />
Iar ea, drăguţa,…poale-n cap!<br />
Poetului Emilian Marcu, la<br />
lansarea cărţii de poezie „Atlet<br />
moldav”, dedicată lui Ştefan cel<br />
Mare:<br />
Nu Marcu l-a făcut atlet !<br />
Când umbla pe la Vrâncioaie,<br />
Se antrena noaptea, discret,<br />
Sărind gardu-n … păpuşoaie!<br />
Poetului Ion Cozmei:<br />
Pe Cozmei, cel rău de gură,<br />
Recunosc că des am spus,<br />
De-l cunoşti la băutură,<br />
Nu-i ucrainean, e … rus !<br />
84<br />
Idilă în stil comunist:<br />
Cu secera băgată-n brâu<br />
Intra cu mândra sa în lan,<br />
Dar într-o zi, acolo-n grâu<br />
I-a arătat şi … un ciocan!<br />
Preferinţă nocturnă:<br />
El i-a propus, privind spre cer,<br />
La luminiţe-n plin mister:<br />
- Alege-o stea, s-o cumpăr pot !<br />
- Nu vreau o stea, vreau un …<br />
pilot !<br />
Forestierul:<br />
Deşi nu poate să explice,<br />
Fiul ţapinei şi securii<br />
Este în stare să ridice<br />
Până şi poalele … pădurii !<br />
Precauţie:<br />
Când încă mai era elevă,<br />
Cu un hârleţ şi un ciubăr,<br />
Să aibă viitor de Evă<br />
Ea a sădit pe deal un măr !<br />
Poetei Lucia Olaru enati, la<br />
lansarea antologiei „Arca de<br />
frunze”:<br />
Fructe dacă nu mai faci,<br />
E corect, iubită doamnă,<br />
Să aduni în coş şi-n saci<br />
Numai frunzele din toamnă !<br />
Lui Ion Filipciuc, la cartea<br />
„Compunere cu portocale ”:<br />
În miez de noapte-am stat un<br />
ceas<br />
Să-l înţeleg şi-am dat de-o cale:<br />
Din tot ce-avea, i-au mai rămas<br />
Un pix şi două portocale !<br />
GHEORGHE VICOL
S-a născut pe 30 ianuarie 1923,<br />
în Bucureşti, pe strada Bravilor la nr.<br />
21. N-a avut niciodată memoria<br />
datelor, nici măcar cu propria-i<br />
biografie, aşa că, pentru a simplifica<br />
lucrurile, îşi serba naşterea în ultima<br />
zi a lui ianuarie. Mama, frumoasa<br />
Lotti (Schendel Malke Feldman,<br />
căsătorită în 1920 cu tânărul publicist<br />
şi scriitor de 21 de ani, I. Peltz, după<br />
o dragoste la prima vedere), a dorit<br />
să-i ofere fiicei o educaţie aleasă, la<br />
unele dintre instituţiile marcante ale<br />
Capitalei. Aşa şi-a început Tia anii de<br />
studiu, mai întâi la şcoala particulară<br />
de maici Sf. Maria, pe Pitar Moş, apoi<br />
la „Institutul de domnişoare<br />
Moteanu” de pe Calea Victoriei. În<br />
timpul celui de-al Doilea Război<br />
Mondial, studiază la Conservatorul<br />
particular de Muzică şi Artă<br />
Dramatică, instituţie pentru etnicii<br />
evrei, avându-l ca profesor pe Max<br />
Hermann (M.H.) Maxy, căruia îi va<br />
purta toată viaţa o vie admiraţie şi<br />
recunoştinţă 1 .<br />
Tot în această perioadă (1941-<br />
1942), pentru a ieşi de sub tutela<br />
agasantă a mamei, se căsătoreşte cu<br />
Silviu (Silvain) Oişiovici, căsătorie<br />
care va dura 10 ani. Împlinirea prin<br />
căsătorie o va găsi însă alături de<br />
Sergiu Săraru, traducător cu o aleasă<br />
cultură şi redactor la fosta Editură<br />
Politică, omul din umbră care îi va sta<br />
alături până în anul 1997, când, la 27<br />
iulie, se stinge din viaţă.<br />
oi n-am avut copii... L-am avut<br />
pe el. Am fost ca şi copilul lui. M-a<br />
ocrotit cât a putut. e-am ţinut tot<br />
timpul de mână... Acum, după moartea<br />
lui, simt că mâna dreaptă, de care<br />
mă ţinea când mi-era greu, mi s-a<br />
răcit... Lui îi plăcea cum desenam eu<br />
copiii...<br />
Cariera sa artistică a fost<br />
punctată de câteva recunoaşteri<br />
oficiale, dintre care conta pentru ea<br />
aceea venită din partea Academiei de<br />
Arte Frumoase de la Roma, a cărei<br />
membră a fost desemnată în 1976.<br />
A expus, de vreo şapte ori, în<br />
Israel, acolo unde de fiecare dată<br />
pleca decisă să nu se mai întoarcă în<br />
ţară şi de unde, tot de fiecare dată,<br />
revenea, argumentându-şi reîntoarcerea<br />
cu... „dorul de mititeii noştri”!<br />
A avut numeroase expoziţii în<br />
ţară (ultima a fost aceea în care,<br />
ironie a sorţii, şi-a expus clovnii atât<br />
de trişti, fiind evacuată din foaierul<br />
Teatrului „Ion Creangă” după numai<br />
o săptămână, deoarece urma să se ţină<br />
acolo o manifestare politică, evident,<br />
cu care bietele făpturi nu „cadrau”!).<br />
Deşi a desenat şi a pictat mii de<br />
lucrări, puţine dintre acestea şi-au<br />
găsit locul în muzeele din ţară. În<br />
schimb, bogate colecţii se află la<br />
particulari, multe dintre acestea fiind<br />
rodul generozităţii Tiei Peltz, care<br />
dăruia prietenilor lucrări, cu aceeaşi<br />
dragoste cu care tatăl ei îşi împărţea<br />
prin cartier bunurile.<br />
Cu excepţia volumului din anul<br />
1995, Crochiuri din inima mea –<br />
cartierele Văcăreşti-Dudeşti (Editura<br />
Hasefer), nu i s-a editat niciun album,<br />
nu i s-a dedicat nicio monografie.<br />
Nici Uniunea Artiştilor Plastici (al<br />
cărei membru fondator era!), nici<br />
Federaţia Comunităţilor Evreieşti din<br />
România, nici chiar nepotul pe linie<br />
maternă, Radu Feldman Alexandru,<br />
nu au făcut şi, cu siguranţă, nu vor<br />
face nimic pentru memoria Tiei Peltz.<br />
O uitare nedreaptă, ca o ceaţă deasă şi<br />
înecăcioasă, se lasă peste artista cu<br />
cel mai original stil (poate) din arta<br />
plastică românească.<br />
* * *<br />
Fata cea mare i-a moştenit<br />
privirea adâncă a ochilor căprui şi<br />
toate neliniştile. Are ochii grei de<br />
zbucium nebănuit încă la vârsta ei şi<br />
neiniţiaţi. Acum e încă gureşă. […]<br />
Vor trece anii şi fata asta, cam<br />
grăsană, cam bondoacă, se va subţia,<br />
se va întrista…<br />
Fata cea mare din descrierea<br />
naratorului ascuns sub chipul lui<br />
Ioachim, personajul principal din<br />
romanul lui I. Peltz, Moartea tinere-<br />
______________________________<br />
____________________________<br />
reţelor, este Ernestina, viitoarea<br />
graficiană şi pictoriţă Tia Peltz.<br />
A moştenit aceeaşi structură<br />
sufletească a părintelui, aceeaşi<br />
dedublare a omului volubil, vesel –<br />
mască în spatele căreia sufletul<br />
artistului tremură şi plânge 2 .<br />
Faţă în faţă cu amândoi, tată şi<br />
fiică, scriitor şi pictoriţă, cunoscândui<br />
şi cunoscându-le opera, eşti tentat<br />
să-ţi pui aceeaşi întrebare: oare care<br />
este adevărata lor esenţă? În numele<br />
amândurora, răspunde, la anii<br />
senectuţii, Tia Peltz: “Chipul<br />
adevărat al artistului se dezvăluie în<br />
operă; în viaţă, el poartă doar nişte<br />
măşti. u-l judecaţi după măştile<br />
lui!” [s.n.] – cerea fiica scriitorului<br />
într-o discuţie cu Dorel Dorian. 3<br />
Afirmaţie perfect valabilă şi în<br />
cazul acesteia. Nu doar bonomul,<br />
jovialul, farsorul, autorul atâtor<br />
„peltzisme”, care au făcut carieră în<br />
perioada interbelică, îşi dezvăluie<br />
adevărata identitate în operă. Pe<br />
chipul clovnului imaginat de Tia, nedumereşte<br />
şi intrigă lacrima ce se<br />
prelinge încet şi trist. Ce asociere mai<br />
sugestivă ar putea defini sufletul celor<br />
doi?<br />
Această identitate a firii lor face<br />
ca operele să se afle într-un<br />
permanent dialog, tatăl modelând<br />
cuvântul, fiica – liniile şi culorile,<br />
amândoi aplecaţi cu o tandră<br />
comprehensiune asupra sufletului<br />
omenesc. Dar, cu deosebire, ambii<br />
creatori au ştiut să facă din artă un<br />
mod de a exista frumos în lume, au<br />
ştiut să se elibereze de cercul strâmt<br />
al existenţei cotidiene şi să-şi<br />
găsească izbăvirea în şi prin →<br />
RODICA LĂZĂRESCU<br />
_______<br />
Tia Peltz, “Autoportret” (sus),<br />
“Foxtrot” (jos)<br />
85
creaţie: “Talentul ăsta al meu de a<br />
picta a însemnat un mare noroc.<br />
orocul că am putut să pun pe pânză<br />
tot ce gândesc şi ce simt... Că toate<br />
bucuriile şi durerile mele le-am putut<br />
scoate din mine. Că le-am putut fixa<br />
pe pânză...” 4<br />
Între creaţiile celor doi, s-au<br />
stabilit, în timp, corespondenţe ce fac,<br />
indiscutabil, ca romanele lui I. Peltz<br />
şi desenele Tiei să formeze un tot<br />
coerent şi legitim, în care cuvânt şi<br />
linie se caută şi îşi răspund, dincolo<br />
de timp, nu fără intenţie.<br />
Priveşti desenele Tiei şi în minte<br />
se adună, ca sonurile într-o melopee,<br />
cuvintele din care e alcătuită<br />
descrierea Căii Văcăreşti din<br />
romanele lui Peltz:<br />
Guri ilare, frunţi strâmbe,<br />
picioare şubrede – Calea Văcăreşti e<br />
un imens panopticum închipuit de o<br />
minte scăpată din hăţuri.<br />
Desenele inconfundabile,<br />
filigranate şi tremurat-nervoase,<br />
fixează pentru eternitate imagini din<br />
cartierul care, astăzi, nu mai există<br />
decât în memoria supravieţuitorilor,<br />
în romanele lui I. Peltz şi în lucrările<br />
Tiei. A desenat, cu sutele, chipuri de<br />
copii cu ochii larg deschişi a inocentă<br />
uimire asupra lumii, clovni veseli, în<br />
spatele machiajului strivind însă o<br />
lacrimă în colţul ochilor, iar, în<br />
ultimii ani de viaţă, chinuită de<br />
pierderea lui Sergiu, de anii adunaţi<br />
în suferinţă şi marginalizare, de<br />
insatisfacţiile oferite, generos, de noul<br />
regim (ce-i dăduse atâtea speranţe la<br />
început!), chipuri de bătrâni! Tia este,<br />
fără îndoială, echivalentul în pictură<br />
al lui I. Peltz, cel denumit cândva de<br />
E. Lovinescu cel mai mare<br />
producător de tristeţe din literatura<br />
română.<br />
Dacă odinioară Marcel Iancu<br />
scria despre „talentul... însoţit de un<br />
surâs ironic” al Tiei, în lucrările<br />
realizate în anii de pe urmă surâsul se<br />
transformă în grimasă, iar ironia este<br />
înlocuită de o infinită, iremediabilă<br />
tristeţe.<br />
* * *<br />
A legat-o de tatăl său o dragoste<br />
filială ieşită din comun, o afecţiune<br />
dusă până aproape de obsesie, dublată<br />
de un devotament rar întâlnit. Cu<br />
eforturi supraomeneşti, luptându-se<br />
cu opacitatea forurilor culturale,<br />
reuşeşte, la începutul anului 1999, să<br />
marcheze centenarul naşterii<br />
scriitorului I. Peltz: printre altele,<br />
editează, pe cheltuială proprie 5 , O<br />
lacrimă într-un minialbum.<br />
Bucureştiul amintirilor, un grupaj de<br />
desene reprezentând cartierul<br />
Dudeşti-Văcăreşti, ce vin să ilustreze<br />
fragmente selectate din scrierile<br />
tatălui său. Mulţumită şi împăcată că<br />
şi-a îndeplinit datoria filială, dar<br />
epuizată fizic şi moral, în noaptea<br />
dintre 4 şi 5 martie, Tia pleacă să-i<br />
întâlnească pe Sergiu şi pe căţelul<br />
Norocel, dar mai ales pe tatăl ei,<br />
grăbită să-şi ţină promisiunea<br />
mărturisită în prefaţa minialbumului:<br />
Dragul meu tată, ...promit – nu<br />
ştiu nici când, nici cum, nici unde –<br />
să ne jucăm cândva „de-a viaţa”.<br />
Cândva, vom fi iar tineri, toţi. u<br />
vom semăna fizic cu cei ce-am fost pe<br />
pământ, dar te asigur, tată, că ne vom<br />
recunoaşte după sufletele noastre, ce<br />
n-au făcut rău nimănui, au ştiut să<br />
ierte şi să iubească…<br />
Ultimul său interviu, înregistrat<br />
cu doar câteva zile înainte de mutarea<br />
ei în alt „cartier”, se încheia cu<br />
această replică a Tiei Peltz:<br />
Un mare învăţat a fost odată<br />
invitat la Radio ca să-şi dea cu<br />
părerea despre starea societăţii. Şi el<br />
a spus doar un singur cuvânt: „Of!”...<br />
Probabil că tot atât de mult a<br />
spus şi Tia în acea noapte de 4 spre 5<br />
martie 1999, în maşina ambulanţei<br />
care o ducea de la Spitalul Caritas la<br />
Fundeni, unde se pare că nu i-a mai<br />
ajuns decât trupul. Sufletul ei minunat<br />
plecase în ceruri să deseneze îngeri.<br />
________<br />
ote<br />
1. Cursul de Belle-Arte fusese<br />
înfiinţat la 2 octombrie 1941, iar Tia<br />
Peltz în frecventează aproximativ trei<br />
ani.<br />
2. I. Peltz, Rasa martirilor, în<br />
„Lumea evree”, nr. 1, 19 ianuarie<br />
1919, p. 14.<br />
3. Dorel Dorian, Foc în Calea<br />
Văcăreşti. Evocare dramatică după<br />
viaţa şi opera lui I. Peltz, Editura<br />
Universal Dalsi, Bucureşti, 1999, p.<br />
5: Peltz cel adevărat e în cărţi.<br />
4. Silvia Kerim, Ultimul interviu<br />
– Adio, Tia Peltz!, în revista Formula<br />
AS, nr. 353/1999.<br />
5. Volumaşul nu a apărut la<br />
Editura Hasefer, aşa cum<br />
menţionează Wikipedia, ci la<br />
EDASS, la finele anului 1998 (ISBN<br />
973/98738/0/4), fiind dăruit de Tia<br />
Peltz, în preajma centenarului,<br />
cunoscuţilor şi prietenilor.<br />
86<br />
“Bebe”<br />
“Cele trei graţii”<br />
___________________________________<br />
Ilustraţiile din acest număr<br />
ne-au fost puse la dispoziţie de<br />
Rodica Lăzărescu.<br />
____________________________
Născut la data de 3 martie<br />
1981, în localitatea Reghin,<br />
Marcel Naste a absolvit<br />
Liceul de Artă Plastică din<br />
Târgu-Mureş, specialitatea<br />
pictură, în anul 1999. A<br />
urmat cursurile Universităţii<br />
,,Babeş Bolyai”, Facultatea<br />
de Teologie Ortodoxă,<br />
secţia Teologie Patrimoniu<br />
Cultural, Picturi Bisericeşti,<br />
Iconografie şi Restaurare din Cluj-Napoca, fiind<br />
licenţiat în anul 2003, şi a absolvit Institutul de Artă<br />
Vizuală ,,Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, în anul<br />
2005. Din 2008, este consilier la Direcţia pentru Cultură<br />
şi Patrimoniul Naţional Mureş, de atunci prezenţele sale<br />
plastice căpătând consistenţă şi prestanţă, într-un<br />
orizont divers al galeriilor din ţară şi străinătate.<br />
*<br />
Marcel Naste a atras atenţia asupra sa, în urmă cu<br />
patru ani, când a expus primul ciclu de prapuri, lucrări<br />
susţinute teoretic şi de o lucrare de masterat, în care<br />
face o incursiune în istoria prapurilor. Prapurii lui<br />
Marcel Naste, în consubstanţialitate tematică cu<br />
icoanele sale, în special pe lemn, dar şi pe sticlă, au<br />
consolidat poziţia preocupărilor sale de artă teologică.<br />
Surprinzător, Marcel Naste a venit cu o interpretare<br />
postmodernă a semnului canonic, în compoziţii de o<br />
surprinzătoare prospeţime, ingenuitate.<br />
Fără să abandoneze acest teritoriu, ba chiar<br />
valorificându-şi experienţa în seria de lucrări colective<br />
din ciclurile „Icoana din fereastră” şi „Crucea din<br />
fereastră”, în care a jucat un rol decisiv, compoziţional,<br />
cromatic, Marcel Naste şi-a extins şi diversificat<br />
universul pictural, dinspre tradiţie spre modernitate, în<br />
două serii, una de nuduri şi alta de pictură abstractă.<br />
Atât nudurile cât şi pictura abstractă configurează<br />
stilistic şi cromatic note personale distinctive. Aş<br />
circumscrie pictura lui Marcel Naste la arta lui Wassily<br />
Kandinsky, unul dintre pionierii artei abstracte, prin<br />
subtilitatea cu care manevrează semnul, linia, pata,<br />
culoarea. Poate cu reminiscenţe impresioniste, Marcel<br />
Naste sondează lumea interioară, emoţia reverberantă,<br />
căutând sensuri existenţiale, nu o dată în dimensiunea<br />
lor metafizică.<br />
Există o armonie compoziţională, există ritm<br />
interior în lucrările recente ale lui Marcel Naste, pe care<br />
le-a trecut prin filtrul căutărilor din seria de „Nuduri”, o<br />
experienţă de mare impact prin dezinvoltura abordării<br />
unei teme care a făcut istorie.<br />
Cele mai recente lucrări ale lui Marcel Naste,<br />
expuse într-o selecţie riguroasă la Galeria « Cuvântul<br />
liber », deschid noi orizonturi, cu bătaie lungă, cu<br />
perspectiva de a-i aduce notorietate, consacrarea<br />
binemeritată. Dincolo de spontaneitatea abordării,<br />
răzbat siguranţa limbajului asumat, inspiratele acorduri<br />
cromatice, dezvăluind resurse inepuizabile imaginativ,<br />
pentru un autor cu o evoluţie rapidă, departe de<br />
„zgomotul şi furia” cumetriilor din lumea plastică.<br />
ICOLAE BĂCIUŢ<br />
86
DREPT DAR PENTRU SUFLETUL SĂU neegoist<br />
ori poate doar ca pedeapsă pentru nebănuite păcate ale<br />
semenilor săi, lui Ilie i-a fost dat să trăiască două destine<br />
într-unul singur. Cel dintâi era destinul său de zi, de orb<br />
rătăcitor printre oameni, însoţit de un câine bătrân şi<br />
blând, cel de-al doilea fiind un destin de taină, de<br />
călăuzitor, în vis, al sufletelor celor care trec în nefiinţă.<br />
Cel dintâi era liniştit şi frumos, cel din urmă însă îl<br />
secătuia de-a dreptul. Ziua, când nu ploua, stătea şi<br />
aştepta pe o bancă într-unul din parcurile de lângă râul<br />
care traversa oraşul. Câinele îi era alături. Ca să ajungă<br />
acolo, făcea aproape două mii de paşi, însă păreau mai<br />
puţini dacă nu se străduia să le numere. De pe strada unde<br />
locuia, în zece minute ajungea în bulevard; de-acum<br />
recunoştea fiecare stâlp, zid sau gard doar atingându-l.<br />
Într-un singur loc trebuia să traverseze, la un semafor.<br />
Acolo aştepta liniştit, sprijinit în baston, până îl îndruma<br />
cineva, spunându-i: “Acum puteţi trece, domnule...”<br />
Întotdeauna se simţea măgulit, uneori îi atingeau chiar<br />
braţul, călăuzindu-l, chiar şi cei tineri... El mulţumea<br />
blând, simţindu-le căldura din suflet. Odată trecut dincolo,<br />
mai avea de urcat puţin pe trotuar ca să ajungă pe aleea de<br />
pe malul râului: acolo începea parcul. Era un parc foarte<br />
vechi, cu o poartă înaltă şi albă; aflase toate acestea de la<br />
un bătrân. Acolo era lumea lui de zi...<br />
ÎNVĂŢASE PE DE ROST ALEILE, arborii, băncile.<br />
Totul se schimba, în permanenţă, în funcţie de momentul<br />
zilei, de anotimp. Mulţi îl cunoşteau deja, salutându-l şi<br />
lăsându-i câţiva bănuţi, uneori şi străinii.<br />
LADISLAU DARADICI<br />
(Continuare în pagina 74)<br />
______________________________________________<br />
Pictură de Tia Peltz<br />
_____________________________________________________________________________________________<br />
Directori de onoare<br />
MIHAI SI<br />
ADAM PUSLOJIC<br />
Redactor-şef adjunct<br />
VALETI MARICA<br />
Redactori:<br />
Cezarina Adamescu, Eugen Axinte,<br />
A.I.Brumaru, Mariana Cheţan, Mariana<br />
Cristescu, Melania Cuc, Iulian Dămăcuş,<br />
Darie Ducan, Răzvan Ducan, Alexandru<br />
Jurcan, Mioara Kozak, Lazăr Lădariu,<br />
Rodica Lăzărescu, Cleopatra Lorinţiu,<br />
Bianca Osnaga, Mihaela Malea Stroe, Ioan<br />
Matei, Menuţ Maximinian, Liliana<br />
Moldovan, Marcel aste, Cristian<br />
Stamatoiu, Gabriel Stan, Gheorghe Şincan,<br />
Victor Ştir<br />
Corespondenţi : Raluca Andreea Chiper<br />
(Spania), Claudia Şatravca (Chişinău),<br />
Flavia Cosma (Canada), Mirela Corina<br />
Chindea (Italia), Andrei Fischof (Israel),<br />
Ovidiu Ivancu (India), Dorina Brânduşa<br />
Landén (Suedia), Gabriela Mocănaşu<br />
(Franţa), Ionela van Rees-Zota (Germania),<br />
Dwight Luchian-Patton (SUA), Raia Rogac<br />
(Chişinău), Adriana Yamane (Japonia)<br />
Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „ICOLAE BĂCIUŢ” PETRU DESCOPERIREA, SUSŢIEREA ŞI<br />
PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIOALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢ<br />
Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57, România. icio parte a<br />
materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. Copyright©icolae Băciuţ <strong>2012</strong> *Email :<br />
nbaciut@yahoo.com; vatra<strong>veche</strong>@yahoo.com *Adresa redacţiei: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29,<br />
cod 540390 * telefon: 0365407700, 0744474258. Materialele nepublicate nu se restituie. Responsabilitatea<br />
asupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora.<br />
88