Vatra veche 3, 2012 Final

3 

Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul IV, nr. 3(39), martie 2012 *ISS 2066-0952 

VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbuc 

VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef icolae Băciuţ 

_______________________________________________________________________________________________________________________ 

Antologie 

Vatra veche 

Marin Sorescu 

Un fir de paianjen 

Atârnă de tavan. 

Exact deasupra 

patului meu. 

În fiecare zi observ 

Cum se lasă tot mai 

jos. 

Mi se trimite şi 

Scară la cer - zic, 

Mi se aruncă de sus. 

Deăi am slabit 

îngrozitor de mult 

Sunt doar fantoma 

celui ce am fost 

Mă gândesc că trupul 

meu 

Este totuşi prea greu 

Pentru scara asta 

delicată. 

- Suflete, ia-o tu 

înainte. 

Pâş! Pâş! 

________________ 

. Steinhardt * 

Portret de 

Gabriel Stan 

_______________________________________________________________________________________________________

Antologie Vatra veche, Marin Sorescu/1 

Vatra veche dialog cu N. Steinhardt, de Nicolae Băciuţ/3 

Centenar. Nicolae Steinhardt, franctiorul, de Mircea Moţ/5 

Povestea unei amintiri, de Ecaterina Ţarălungă/6 

Jurnalul ca mărturisire, de Cezar Boghici/7 

Nicolae Steinhardt, miracolul existenţial, de Monica Began/8 

Jurnalul fericirii sau despre confesiunea esenţială, de Sorina Mirela Hanceariuc/9 

N. Steinhardt – Ecce homo!, de Lăcrămioara Solomon/10 

Eul biografic, de Nicolae Munteanu/11 

Nicolae Steinhardt şi credinţa creştină, de Daniel Mureşan/13 

La Beclean, de Cornel Cotuţiu/14 

Creştinare şi explicaţie la un poem, de Dumitru Velea/14 

Eseu. Ochiul transcedental, de George Popa/15 

Memoriu către Cel de Sus, de A.I.Brumaru 

Poeme de Andrei Fischof, Mihai Octavian Ioana şi Ion Lilă/18 

Din nou Dovlatov, de Marian Barbu/19 

Alegorie şi simbol în romanele mesei rotunde, de Tamara Constantinescu/22 

Muzica terapeutică, de Gina Agapie/24 

Poeme de Lazăr Lădariu/25 

Romulus Guga – „Bărci părăsite”, simbolism şi meditaţie, de Loredana 

Dan/26 

Poeme de Anica Facina/27 

Dinamica onirică în poezia stănesciană, de Romelia Popp/28 

Poeme de Raluca Pavel/29 

Cronica ideilor. Umorul şi ironia, sarea şi piperul realismului lui John 

Steinbeck, de George Petrovai/30 

Viaţa între timp şi anotimp (Ileana Vulpescu), de Cristina Bândiu/31 

Cronica literară. Nestinsa iubire (Horia Bădescu), de Ion Radu Zegreanu/33 

Instantanee acide din realitatea imediată (Mircea Dinutz), de Cornel 

Galben/34 

Schiţă de portret (Octavian Curpaş), de Mariana Cristescu/35 

Trubadur în pustie (Dumitru Vasile Delceanu), de Iulian Chivu/37 

Puţină miere peste destulă cenuşă (Voichiţa Pălăcean-Vereş), de Dinu 

Virgil/37 

„Odihna scării” sub „semnul Îngerului” (Flore Pop), de Octavian 

Sergentu/38 

Povestiri (Ladislau Daradici), de Constantin Stancu/39 

Experimentul Târgşor (Victor Roşca), de Elena Buică/40 

Şcoala şi literatura (A.Gh. Olteanu), de Florina Rogalski/43 

Filtre. Singurătatea abisului (Ion Scorobete), de Lucian Gruia/44 

Blândeţi catifelate, mângâioase, tandre (Acnul Aleahim), de George 

Stanca/44 

Întoarcerea la cuvânt (Claudiu Mitan), de Mihaela Malea Stroe/45 

Tainicul drum al cuvântului care zideşte (Cristina Ştefan), de Melania Cuc 

/46 

Când timpul înseamnă vreme (Lidia Popiţa Stoicescu), de Mihaela Malea 

Stroe/47 

Scriitor sub acoperire (Ion Pavel), de Viorel Roman/47 

Grădina cu litere (Virginia Brădescu), de Menuţ Maximinian/48 

Poeme de Eugen Axinte/49 

Poeme de Ion Roşioru/50. 

Documentele continuităţii. (De ce) mereu Mioriţa, de Ştefan Goanţă/51 

Convorbiri duhovniceşri cu Î.P.S. Ioan Selejan, de Luminiţa Cornea/53 

Opinii. Când trece poetul (Grigore Vieru), de Vlad Zbârciog/54 

Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice, de Ion Turnea/55 

Pelerin la Mormântul Sfânt, de Mihai Ştirbu/57 

Poeme de Ionuţ Caragea/58 

Poeme de dan Petruşcă, cu o prezentare de Rodica Lăzărescu/59 

Poeme de Răzvan Ducan/60 

Poeme de Dumitru Băluţă/60 

Starea prozei. Aventuri în marea mai mult vie decât moartă, de Alina 

Florea/61 

Titus Suciu, Gara dintre castani şi multă nostalgie, de Vasile Bogdan/63 

Biblioteca Babel. Jose Guillermo Vargas. Prezentare şi traducere de Flavia 

Cosma/65 

Un român în India, de Ovidiu Ivancu/66 

Cu umbra, poem de Brânduşa Dorina Landen/68 

Poeme de Adrian Botez/68 

Poeme de Ion Pachia Tatomirescu/69 

Dialoguri neconvenţionale. Melania Cuc – Menuţ Maximinian/70 

Pariuri literare. Pariez pe Otilia Ţigănaş, de Alexandru Petria/72 

Mona şi pictorul Monei, de Otilia Ţigănaş/72 

Povestea popii Turcu din Cătina, de Iulian Dămăcuş/75 

Literatură şi film. Umbre arhaice, albastre şi tragice, de Alexandru Jurcan/75 

Ochean întors. Neajunsurile limbii, de Gheorghe Moldoveanu/76 

Pamflet. A paisprezecea scrisoare franco-afonă, de Hydra N.T./77 

Curier/78 

Genul epistolar. Scrisori deschise. N.T. Tomoniu – N. Băciuţ/81 

Marie Paradis, prima femeie care a ajuns pe Mont Blanc, de Tatiana Scurtu 

Munteanu/82 

Epigrame de vasile Larco/83 

Epigrame de Gheorghe Vicol/84 

Tia Peltz, de Rodica Lăzărescu/85 

Marcel Naste. Zări şi etape, de Nicolae Băciuţ/87 

Călăuzitorul de suflete, de Ladislau Daradici/88 

umăr ilustrat cu reproduceri după lucrări de 

Tia Peltz 

2

„Vezi să nu mă faci de râs, 

să nu fi jidan fricos, să nu 

te caci în pantaloni” 

–Care este cea mai 

îndepărtată imagine din 

copilărie, care stăruie în 

memoria dv.? 

–O dimineaţă de vară, caldă, în 

grădina Cişmigiu, eu să tot fi avut cinci 

ori, poate, şase ani, cu o verişoară de a 

mea, pe nume Sofia, eu (mi-a rămas o 

fotografie á la minute) în pantalonaşi 

albaştri scurţi, ea blondă, trupeşă, în 

rochie albă, citindu-mi (nu fără patos şi 

talent, căci urmase câtva timp cursurile 

conservatorului de artă dramatică) din I. 

Al. Brătescu - Voineşti: Metamorfoză, 

Puiul, Sâmbătă, iculăiţă Minciună. 

Adesea mă rog lui Dumnezeu să-i 

roureze sufletul, prietenos şi binevoitor, 

aşa cum, atunci, mi l-a rourat ea mie. 

–Aţi avut o copilărie „normală”, aţi 

fost un copil dificil? 

–Am avut o copilărie fericită. 

–Care era felul dv. de a vă iubi 

părinţii? Ce preţuiaţi la ei, înainte de 

toate? 

–La tatăl meu: curajul. La 

maică-mea: bunătatea. Tata a fost un 

om curajos, de la el deţin convingerea 

că suprema calitate a omului e curajul, 

că fără curaj toate celelalte se diluează, 

pier, nu fac doi bani. Purtarea lui şi 

cuvintele pe care mi le-a spus în 

momentul plecării mele la Securitate 

spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de 

ani) m-au însoţit (tonic) pe toată durata 

detenţiei şi le consider nu mai puţin 

vrednice de respect ori mai puţin 

frumoase decât faimosul „merde” al lui 

Cambourne la Waterloo. Tata: „Vezi să 

nu mă faci de râs, să nu fi jidan fricos, 

să nu te caci în pantaloni”. Pentru el 

orice om lipsit de curaj – fie acela 

român, evreu sau de orice altă 

naţionalitate – se bucura de calificativul 

„jidan fricos”. La puţini am văzut atâta 

dispreţ pentru laşitate. 

Iar maică-mea era poreclită 

Bunătate. Mi-o amintesc dând bucăţele 

de zahăr („zahăr cubic”) cailor înhămaţi 

la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau 

muşteriii de-a lungul trotuarelor. 

–Aţi moştenit trăsăturile vreunuia 

dintre ei, l-aţi avut pe vreunul ca 

model? 

– Model i-am avut pe amândoi. Dar, 

vai, n-am nici curajul tatei, nici 

bunătatea mamei. Cum de pot fi atât de 

altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi 

fost să pot împreuna calităţile 

amândurora! N-a fost să fie. 

Apoi, maică-mea a fost o femeie 

frumoasă. Tata n-a fost un bărbat 

frumos. Ca şi anecdota cu G. B. Shaw 

şi frumoasa actriţă, în mine nu s-au 

împlinit calităţile celor două părţi. 

–Care au fost prietenii copilăriei 

dv.? Ce destin au avut? 

– Prietenul tinereţii mele, nu al 

copilăriei, a fost colegul meu Manole 

Neuman, un ovrei conservator, român 

„de dreapta”, deştept foc, băiat cult, 

intrasingent şi necruţător, care m-a 

vindecat de consumarea opiului. 

Opiul fiind, fireşte, acel din definiţia 

lui Raymond Aron: le socialisme est 

l’opium des intellectuels. Fecior de mici 

burghezi din Olteniţa, se considera român 

absolut (şi era: prin grai, înfăţişare, 

caracter, impetuozitate, înţelepciune). 

____________________________________________________________________________________ 

Masa de lucru din chilia de la Rohia 

3 

Lui îi datorez a fi cunoscut socialismul 

izvoarelor autentice şi al realităţii. Mi 

le-a dezvăluit fără menajamente. Am 

avut, în copilărie şi tinereţe, o mulţime 

de prieteni şi de prietene. Cu unul, mai 

ales, am împărtăşit pasiunea pentru 

romanele poliţiste. Erau, atunci, cu totul 

altceva decât ce au ajuns a fi: un 

amestec de trivialitate, pornografie, şi 

scrise cu farmec. Nu degeaba, din 

Parfumul doamnei în negru, al lui 

Gaston Leroux, şi-au ales suprarealiştii 

unul din sloganurile lor. Romanele 

acestea poliţiste de altădată le-am 

adorat. Iar eroii lor, Arséne Lupin; al lui 

Maurice Leblanc (gentlemenul 

spărgător) şi detectivii lui Conan Doyle, 

G. K. Chesterton, Dorothy Sayers, Van 

Dine, André Steeman, Agatha Christie 

mai sunt încă vii în memoria mea 

altminteri şubrezită şi-mi par că dau şi 

ei o anume graţie unei epoci dispărute. 

– Cum v-aţi întâlnit cu şcoala? V-au 

fascinat scrisul şi cititul? 

–Aici trebuie s-o evoc neapărat pe 

profesoara mea dintâi, o personalitate 

originală şi puternică, doamna de 

Branzky, cu tată polonez născut din 

mamă franceză, cu bunici suedezi şi 

elveţieni, văduvă de polonez născut din 

mamă ungară cu tată rus, un beţiv fără 

seamăn care o snopea în bătăi şi-i bea 

spirtul denaturat folosit pentru 

încălzirea fiarelor de ondulat. Fratele 

mamei ei, Auguste Mollimier, fusese un 

erudit francez bine crescut. Cum de se 

pripăşise ea la noi nu ştiu. 

Ea m-a format – ca şi, apoi, Manole. 

Era şi dânsa, cum spun francezii, „un 

numéro”: monarhistă, antidemocrată, 

adeptă a lui Wagner şi a religiei 

germanice a lui Ludendorff. Nu-i 

suferea pe francezi. Vorbea vreo opt 

limbi, citise toate cărţile, avea un 

caracter de fier şi o inteligenţă 

sclipitoare. Cartea ei de căpătâi era 

Cântecul ibelungilor. Cred că îl ştia 

pe dinafară şi că, în taină, se închina 

zeilor Walhallei. Mi-a dat, între 8 şi 12 

ani, să citesc capodoperele literaturii 

universale, toate, fără cruţare, pe nerăsuflate: 

Tasso, Camoens, Goethe, 

Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Ariosto, 

H. St. Chamberlain, Homer, Vergiliu, 

Dante, Sofocle, Rousseau, Racine, 

Saint-Simon, Chaucer… admirabilă, 

nemaipomenită femeie, al cărei elev am 

avut nemeritata cinste să fiu. Îmi 

acordase prietenia şi încrederea ei. A 

dispărut brusc din viaţa mea (ca Mary 

Poppins) – nu o uit nicio clipă. → 

ICOLAE BĂCIUŢ

(În închisoare, la Gherla, mi-a fost 

dat să cunosc un sas, fost ofiţer 

cezaro-crăiesc, şi el discipol al lui 

Ludendorff. Lui i-am destăinuit ce a 

însemnat doamna de Bransky pentru 

mine. Anticreştină, nietzscheană, 

wagneriană, mauroisistă, nu m-ar mira 

să fi eşuat în rândurile partidului 

naţional-socialist, deşi nu cred, nu, era 

prea aristocrată şi prea mândră. Iar 

dacă, totuşi, da, o văd participând la 

conspiraţia lui Stauffenberg.) 

Cât priveşte şcoala – propriu zis – 

am avut parte tot de noroc: la liceul 

Spiru Haret, dascălii erau, mai toţi, de 

nivel universitar, unul şi unul. Unde 

mai pui că la Spiru Haret a predat Ion 

Barbu şi că închisorile după 23 august 

au numărat printre clienţii lor foarte 

numeroşi spirişti! 

– Care au fost cele dintâi cărţi 

dintre cele pe care le-aţi citit şi de care 

v-aţi ataşat? 

– După ce, de-a valma, am făcut 

cunoştiinţă cu marii autori ai tuturor 

timpurilor şi ţărilor, a venit şi 

decantarea şi am putut răsufla. 

M-am ataşat de clasicii francezi, de 

Dostoievski, de Chesterton, de mulţi 

alţii. O altă profesoară a mea, Malvina 

Dryden (se pare că descindea din poetul 

veacului XVII) mi-a descoperit în 

amănunţime comorile literaturii 

engleze. De-a lungul anilor, m-am 

ataşat de Cervantes, de Rilke, de Trakl, 

de Bernanos, de Proust, de Galsworthy, 

de Werfel, de Mauriac, de Mateiu I. 

Caragiale, de Valéry Larbaud, de 

Buzura… de atâţia alţii. 

– Când aţi înţeles semnificaţiile 

multiple ale lui a scrie? 

– Încă nu le-am înţeles, e aici un 

mister pe care nu mă sfiesc a-l numi 

cutremurător. 

Vorbirea şi scrisul – pentru o specie 

parcă rătăcită în imensităţi galactice – 

reprezintă desigur mijloace de 

solidarizare şi mângâiere, un soi de 

„refugiu”. Ele ne leagă unul de altul, ne 

îngăduie să credem că avem un rost în 

cosmos, ele – ca manifestări ale gândirii 

şi sufletului – ne îngăduie să nădăjduim 

că nu suntem sortiţi numai a deveni 

material absorbit în final de o gaură 

neagră. 

–V-aţi gândit vreodată, în anii 

formării dv., că veţi ajunge un slujitor 

al cuvântului? 

– Îmi plăcea, da, îmi plăcea să mă 

leagăn cu iluzia că voi ajunge 

romancier. 

– Care au fost evenimentele sociale, 

politice (naţionale şi internaţionale) pe 

care le-aţi resimţit acut în anii 

adolescenţei dv.? 

–Toate care îmi dovedeau – din ce 

în ce mai bine, mai limpede, mai 

răspicat – după 20 iulie 1932 (ruşinoasa 

prăbuşire a social-democraţiei germane) 

laşitatea crescândă a Occidentului, 

hotărârea lui de a se sinucide. Când am 

citit în Rostovţev că imperiul roman nu 

a luat sfârşit, ci s-a sinucis, mi s-a părut 

că mă aflu în prezenţa unei simple 

formule stilistice patetice. Am înţeles 

apoi că exprima doar o realitate. 

Occidentul nu a făcut decât să se 

sinucidă, lent, treptat: în 1938 (la 

München), în 1944 (Yalta), în 1953 (la 

Berlin), în 1954 (la Geneva: împăcarea 

cu sovieticii pe seama Europei), 1956 

(Budapesta), 1968 (Praga), 1980 

(Polonia) etc. 

Am participat cu durere şi revoltă, 

cuprins de neputincioasă ciudă, furie şi 

deznădejde la acest continuu şi susţinut 

„Declin al Occidentului”, prevestit de 

Spengler, Massir şi Berniadaev, trăit de 

mine an de an. Nu încape îndoială că nu 

numai Franţa, în 1940, a dorit să scape 

de povara libertăţii şi să se predea unui 

stăpân, ci că întreg Occidentul nu mai 

are ce face cu libertatea şi aşteaptă, 

fremătând de nerăbdare, să fie luat în 

stăpânire. 

(Drept consecinţă şi dispariţia fără 

urme – decât în amintirile unor bătrâni 

pe ducă – a ceea ce a fost „paradisul 

general românesc”.) 

– Care a fost spaima dv. cea mai 

marcantă din acei ani? 

– Aceasta chiar mi-a fost spaima, 

realizată, coşmarul văzut cu ochii, trăit 

aevea: abdicarea totală a civilizaţiei 

occidentale în care am trăit şi căreia 

i-am dat crezare. Doamna de Branzky şi 

Manole au văzut desluşit. (Curios lucru: 

Manole e acum la Bruxelles şi a devenit 

evreu absolut!) 

Acum, într-o oarecare măsură, 

m-am înţepenit şi resemnat. De, gnos 

Jupiter perdere vult prius dementat. 

Am înţeles (altfel decât teoretic): 

civilizaţiile (câte o galaxie fiecare: 

Toynbec) îşi succed una alteia, 

catastrofele sunt fenomenul istoric 

obişnuit, trăim acum din nou ceva 

asemănător cu ce s-a petrecut în 

secolul III. 

Din acest curs absurd şi tragic al 

istoriei, din această succesiune de 

avalanşe, din actuala scufundare, am 

încercat să ies niţel, măcar în parte: de 

unde şi prezenţa mea la mănăstire 

(deoarece imi puteam prea bine păstra 

neştirbită credinţa în lume.) 

4 

Scrisoare către Nicolae BăciuŃ, facsimil 

___________________________________ 

P.S. Văd, iubite domnule Nicolae 

Băciuţ, că întrebările ce-mi pui (trag 

nădejde că nu vei lua în nume de rău 

această renunţare la pronumele de 

politeţe de pers. II pl.) mă îndeamnă, 

vrând nevrând, către o autobiografie! 

Se cuvine să-ţi mărturisesc: îmboldit 

de bunul şi dragul meu răposat prieten 

Dinu Pillat, am scris, în 1969 – 

1971, o relatare a trecerii mele de la iudaism 

la creştinism şi a procesului „lotului 

intelectualilor mistico-legionari”, 

din care m-am pomenit a face parte. 

Relatarea a luat în mare măsură înfăţişarea 

unei autobiografii şi proporţiile 

unui destul de voluminos manuscris. În 

urma unui denunţ, manuscrisul (intitulat 

Jurnalul fericirii) mi-a fost confiscat de 

Securitate în 1972. În 1975, în urma 

intervenţiei Uniunii Scriitorilor, mi-a 

fost restituit, spre a-mi fi din nou 

confiscat în 1984 şi depus la Arhivele 

Statului. Cele spuse de mine mai sus 

apar, mai pe larg şi-n altă formă, în 

Jurnalul fericirii. 

Se cădea să-ţi fac această 

mărturisire. 

Confiscarea cea de a doua, din 

1984, se datorează tot unui denunţ, al 

unor scriitori care au vizitat biblioteca 

mănăstirii Rohia şi-au înştiinţat 

organele de drept că ea constituie „o 

filială a Europei Libere” (aceasta 

fiindcă au găsit aici volume de Mircea 

Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu 

etc., oferite mie când am fost la Paris în 

1979 – 1980, şi aduse legal în ţară.) 

Dar, destul. Poate că te-am vindecat 

de ideea continuării unui dialog cu un 

fost bandit şi client statornic al 

Securităţii. 

Cu sinceră afecţiune şi alese simţăminte, 

. Steinhardt 

P.S. 2 Câţiva spirişti: Mircea Eliade, 

Constantin Noica, Arşavir Acterian, 

Haig Acterian, Al. Paleologu, Alex Elian 

(elenist, bizantinolog, istoric), Alex. 

Ciorănescu, Dinu Pilat, Bedros Horasangian, 

Barbu Brezianu, Octavian 

Paler. 

(19 ianuarie 1987, Târgu-Mureş 

– data poştei)

Considerat ”colportor intelectual 

de geniu” (Ion Negoiţescu), având 

calităţi de-a dreptul excepţionale, „mai 

ales o recunoscută largheţe de spirit”, 

care nu numai că „îl împiedică să dea 

judecăţi de valoare”, dar „îl opreşte de 

la o carieră strictă de critic literar” 

(Nicolae Manolescu), N. Steinhardt 

confirmă el însuşi ceea ce spuseseră 

alţii despre el. ”u sunt critic literar”, 

recunoaşte eseistul într-un articol inclus 

în volumul „Cartea împărtăşirii”, ediţie 

gândită şi alcătuită de Ion Vartic (cel 

care semnează şi un „Post-scriptum al 

editorului”), mărturisirea trădând mai 

degrabă refuzul unei anumite 

perspective asupra operei literare, dar şi 

al ritmicităţii actului de a scrie, 

sinonimă unei obligaţii riscând oricând 

să cadă în derizoriu. Scrisul lui N. 

Steinhardt „reprezintă în acelaşi timp 

mai puţin şi mai mult decât critica 

obişnuită” (Valeriu Cristea). Eseistul se 

detaşează de critica literară, după 

autorul menţionat, ”printr-un anumit 

amatorism, printr-o oarecare nivelare a 

valorilor, prin aproximaţia unor situări, 

prin unele alăturări imposibile din 

punctul de vedere al ierarhiilor literare, 

prin absenţa suspiciunii critice.” 

Contează, mai ales, la N. Steinhardt, 

”mutarea accentului de la critică la 

persoană (...) prima devine adeseori un 

pretext, un simplu teren pentru 

desfăşurarea ultimei. Comentariul 

striveşte pe cel comentat, textul critic se 

substituie textului literar” (Valeriu 

Cristea). 

”Sunt un franctiror”, adaugă 

autorul „Jurnalului fericirii”, întărind 

astfel ideea scrisului ca eveniment şi 

sărbătoare şi rezervându-şi plăcerea de 

a se lăsa în voia cărţii (şi mai puţin a 

textului). ”Îmi permit să scriu despre ce 

mi-a plăcut”, insistă N. Steinhardt, dar, 

înainte de toate, în spiritul libertăţii pe 

care şi-o proclamă, îşi permite să nu 

respecte ceea ce în mod curent se 

înţelege prin ”canoanele” criticii 

literare: ”îmi permit să nu respect 

regulile şi canoanele criticii, îmi permit 

să fac şi observaţii de natură morală.” 

Lectura ca relaţie esenţială cu opera 

literară este de altfel diferită la N. 

Steinhardt de cea practicată de criticul 

literar (să-l numesc, după, Valeriu 

Cristea, obişnuit) şi când spun aceasta 

am în vedere în primul rând faptul că 

autorul, dacă nu face de-a dreptul 

abstracţie de text (prin care opera se 

legitimează în ultimă instanţă), îl 

priveşte cu o programatică detaşare, 

intuind adevăruri pe care acesta nu le 

poate revela pe deplin receptorului. Este 

explicabil din acest unghi de ce eseistul 

tratează cu vizibilă detaşare „materialul 

scris”, hotărât să ia în considerare, în 

primul rând, „ceea ce nu e tipografic şi 

vizual”. 

N. Steinhardt preia de la Marshall Mc 

Luhan ideea de analiză a operei 

„dincolo de text”, a „câmpului”, care 

vizează „nimbul din jurul lucrării, aura 

ei, atmosfera, fundamentul, tot ce-i 

satelit şi-n stare de pulbere încă 

neaglomerată.” 

Eseistul îşi propune să-l citească pe 

Caragiale aşadar nu „numai textual şi 

vizual”, ci, mai ales, ”în tot complexul 

cadrului audio-tactilo-evocatoriu, cu 

luarea în considerare a întregii 

ambianţe psihofizice şi a fondului ca să 

zic aşa octoplasmic, a gamei de valori 

înconjurătoare pe care ochiul n-o poate 

desprinde dintr-odată.” 

Nu se poate vorbi la N. Steinhardt de 

o „trădare” a operei (oare nu este 

tocmai aceasta condiţia ei, de a fi 

trădată la modul creator?) şi de ceea ce 

un Umberto Eco socotea 

suprainterpretare, autorul „Jurnalului 

fericirii” luând totuşi în seamă realitatea 

limbajului, căruia nu este dispus să i se 

incredinţeze însă fără nicio reţinere. El 

nu-i contestă limbajului adevărurile 

exprimate, însă, printr-o fascinantă 

aventură a unei lecturi cu totul 

particulare, donquijoteşti până la un 

punct, descoperă pe cont propriu un 

univers de sensuri mai degrabă sugerate 

de text spiritului său predispus la 

configurarea unor posibile universuri. 

În „mica sa capodoperă eseistică 

despre Scrisoarea pierdută” (Nicolae 

Manolescu), N. Steinhardt face 

„spectroscopia” lui Caragiale, pentru a 

ajunge la „aura”operei, precum şi „la 

lumina epocii care sălăşluieşte 

inconştient şi probabil nevoit în text.” 

(s.n.) Cu alte cuvinte, autorul eseului 

elibereză marile sensuri din chingile 

textuale, convins fiind că aceste sensuri 

trimit în textul operei doar ecouri 

palide, limbajul, care a pierdut forţa 

originară a logosului, neputându-le 

exprima pe deplin. În această situaţie, 

eseul presupune un demers 

hermeneutic, recuperator; el gravitează 

în jurul relaţiei dintre cuvîntul divin şi 

condiţia de după cădere a cuvântului, 

devenit limbaj. Autorul rămâne 

credincios în fond unei anumite 

perspective asupra creaţiei, care 

presupune indiscutabil un har al 

artistului, un spirit care trebuie căutat 

dincolo de cuvinte, câtă vreme acest 

spirit trimite spre Cuvântul însuşi. Sau, 

prin cuvintele unui Rudolf Otto, 

demersul lui N. Steinhardt trebuie 

înţeles în contextul felului în care 

religiosul se manifestă în lumea 

profană. 

N. Steinhardt citeşte piesa lui 

Caragiale (el mărturiseşte că plângea 

„de-a binelea şi la Noaptea furtunoasă 

şi la Conu Leonida”) convins că autorul 

„saltă peste comedia de moravuri, peste 

genul realist, peste teatru”, dincolo de 

care trebuie căutată lumea „marii arte 

,unde se decodează sufletul omenesc.” 

Secretul piesei lui Caragiale este 

„nostalgia paradisului”. Într-un text în 

care orice critic literar s-ar raporta la un 

univers constituit din unghiul 

comicului, N. Steinhardt descifrează 

sensuri de mare profunzime: 

”Răspunzând „te iert” celui care 

spune”iartă-mă”, ei intră numaidecât 

şi tainic în contact cu paradisul.” 

La fel de convingător pentru lectura 

lui N. Steinhardt este un alt eseu, 

”Călătorului îi şade bine cu drumul”, 

referindu-se de data aceasta la mai mult 

decât modestul Ioan Al. Brătescu – 

Voineşti. După cum era de aşteptat, 

N.Steinhardt refuză să vadă în schimbul 

de replici ale personajelor de la han 

„numai material lingvistic brut” (cei 

care o fac, totuşi, sunt repede taxaţi 

drept ”puţin sensibili”, care „înţeleg 

anevoie”). Pentru el, în schimb, 

materialul acela brut este cu totul 

altceva: ”o lume, o Weltanschauung, un 

univers”. Cum era de aşteptat, în 

„gnoza Călătorului beţia solitară nici 

nu poate fi concepută”; mai mult, 

”comesenii noştri repetă (...) euforia 

banchetului platonician, se împărtăşesc 

din esenţe în chip nematerialnic.” 

„Secretul Scrisorii pierdute” 

constituie într-un fel calea de acces spre 

„secretul” lui N. Steinhardt însuşi: el 

face dreptate creaţiei căzute sub o zodie 

ingrată, încercând, fără a-l trata altfel 

decât cu un respect deosebit, să 

descifreze în textul literar respiraţia 

logosului, pentru a construi universuri 

ideatice deosebit de profunde. Sau, 

altfel spus, scriind despre cărţile altora, 

N. Steinhardt îşi scrie, inspirat, propria 

operă. 

MIRCEA MOŢ 

5

Era prin 1976 şi mă duceam la 

Cenaclul „Vieţii româneşti”, care se 

ţinea la Casa Scriitorilor de pe Calea 

Victoriei, convinsă fiind că am ajuns 

astfel „printre zei”... Venea relativ 

multă lume, mi-o amintesc pe 

Violeta Zamfirescu, fiindcă înghiţea 

tot timpul hapuri contra durerilor de 

cap şi se plângea de administratorul 

blocului, mi-l amintesc pe Şerban 

Cioculescu, veşnic tentat să întrebe şi 

să afle, fiindcă se întorsese la 

Bucureşti doar de vreo câţiva ani, 

după domiciliul forţat la Piteşti, 

datorat, se zicea, opţiunilor politice 

antebelice ale fratelui său, care 

fusese, de altfel, la închisoare. Mai 

erau Gellu Naum, Alexandru Balaci, 

uneori apărea Cicerone Theodorescu, 

timid se strecura tânărul Cezar 

Baltag. Totul se desfăşura în jurul 

unui pian tăcut, mobilă somptuoasă 

şi stranie, fiindcă nu scotea sunete, 

dar era un fel de jumătate-cortină din 

dosul căreia apăreau cei care citeau 

proză ori versuri. 

De acolo, de după pianul acela, s- 

a ivit într-o seară Nicu Steinhardt. 

Era mărunţel, dar cu un 

costum impecabil şi cu doi 

ochi sfredelitori. Avea aura 

celui care fusese la 

puşcărie, mă miram că 

lucrul acesta nu rămăsese, 

ca un lest, pe faţa lui, aşa 

cum văzusem la Ion 

Caraion de pildă, ori la 

tata. Nu avea o faţă 

limpede, fireşte, şi peste 

privirea lui stăruia o 

cortină, voinţa o ţinea însă 

bine strânsă. Dar, aceeaşi 

voinţă aşternuse încoace, 

spre noi, lumea largă, o lumină care 

ne colora chipurile. Sunt convinsă că 

Nicu Steinhardt era pregătit să 

înţeleagă aceste culori în parametrii 

lor adevăraţi, avea disponibilitatea să 

accepte lumea în care se afla şi să 

facă parte din ea, cu bune şi cu rele... 

Îi plăceau cu măsură fetele, ne privea 

jucăuş pe noi, „tinerele speranţe” ale 

cenaclului, a venit şi ne-a sărutat 

mâna ceremonios fiecăreia şi ne-a 

spus câteva cuvinte jucăuşe. L-am 

mai văzut apoi, de vreo cîteva ori. 

Mai ales după lectura eseurilor sărea 

ca ars şi gesticula vorbind despre 

sensul culturii... 

- Ce e ca formaţie? am întrebat-o 

intrigată pe Veronica Porumbacu. 

Nu ştia... Trecutul lui a rămas un 

mister pentru noi toţi. Steinhardt nu 

povestea nimic despre el însuşi. 

Târziu, la ani buni după ce mă 

măritasem eu însămi, iar cenaclul 

„Vieţii româneşti” se desfiinţase, 

după ce aflasem că Nicu Steinhardt 

se creştinase la închisoare, soţul meu 

mi-a spus melancolic: 

- Ştii că a curtat-o pe maică-mea 

când erau studenţi? Avem o 

fotografie pe undeva... El era la 

Drept şi ea la Franceză... 

Ne-am apucat să căutăm. Am 

găsit fotografia, pe spatele căreia era 

scris Călimăneşti 28.VIII.1932... Am 

mai dat şi de nişte cărţi de vizită, din 

acelea care se prezentau când te 

anunţai la cineva, aveau scris pe ele 

doar numele. Dar studentul de atunci 

adăugase cuvintele lui, în stilul 

dulce-desuet al vremii, către fata 

căreia-i dădea cărţile din biblioteca 

lui la citit, o vizita în duminicile de 

vară la ora ceaiului şi o plimba cu 

barca prin Cişmigiu. Făcuseră 

împreună celebra vacanţă de la 

Călimăneşti şi totul se sfârşise, cel 

mai probabil, pentru că ea avea cu 

_____________________________ 

doi ani mai mult ca el, iar el nu era 

destul de înalt... Parametri importanţi 

pesemne în anii aceia... Nici unul n-a 

uitat însă această parte fericită şi 

neîmplinită a vieţii. Soacra mea, care 

avea să se mărite cu un medic, a 

păstrat fotografia şi scrisorile într-un 

pacheţel satinat până când aveam să 

dau eu peste ele. Iar Nicu Steinhardt 

avea să pomenească în jurnalele lui 

despre unica şi nemărturisita lui 

iubire de pe vremea studenţiei... 

N-aş fi crezut că omul atât de bine 

şlefuit ca fiinţă, care ieşise de după 

pianul masiv într-o seară, la Cenaclul 

„Vieţii româneşti”, îşi intersectase 

paşii, iluziile şi speranţele cu ale 

femeii care mi-l dăruise pe fiul ei de 

soţ odată cu un chec făcut de ea „ca 

la Focşani”, pentru mine, nora „de la 

Râmnicu Sărat”. Un chec pe care, 

frângându-l în două ca pe o pâine, 

aveam să găsesc înăuntru darul ei, un 

inel cu două safire, asemenea ochilor 

care aprinseseră pentru 

mine o altă iubire, aflată 

la distanţă de o jumătate 

de veac de prima... 

Iubirea, spunea de fapt 

darul ei, este ceea ce stă la 

baza relaţiei dintre noi. 

Sau, mai exact, în stilul 

dulce-desuet al tinereţii ei, 

spunea că îmi face un dar 

de iubire... 

ECATERIA 

ŢARĂLUGĂ 

6

În Răsăritul ortodox, ca şi în Apusul 

catolic, scriitura confesivă, de tip 

autobiografic, diaristic, memoria-listic 

etc., a fost înţeleasă de către adepţii ei 

ca o modalitate eficientă de mărturisire. 

În sensul de faţă, pot fi citate 

Confesiunile (397-401) Sfântului 

Augustin, Imnurile (1009-1022) Sfântului 

Simeon Noul Teolog, ori Jurnalul 

mişcărilor lăuntrice (1544-1545) al 

Sfântului Ignaţiu de Loyola. Examinându-se 

pe ei înşişi în contact cu 

adevărul dumnezeiesc şi înregistrând cu 

precizie de electrocardiograf acţiunea 

transformatoare a harului din ei, autorii 

acestor scrieri îşi încredinţau foii albe 

inclusiv păcatele. Iată ce scrie Sfântul 

Simeon 1 , despre care hagiografistul 2 său 

afirmă că teologhisea divinele imnuri 

sub înrâurirea focului ceresc şi, 

„devenind în fiecare zi întreg foc, întreg 

lumină, s-a făcut Dumnezeu prin 

instituire”, iar în această calitate gravá 

în cerneală, „cu degetul lui Dumnezeu”, 

lucrările focului de sus: „Cum să Te 

laud în imne pe Tine, cum să mijlocesc 

pentru alţii neavând iubirea şi 

îndrăznirea spre Tine care vin din 

credinţă şi fapte bune, ci eu însumi fiind 

dator, precum ştii, mulţi talanţi, adică 

multe fărădelegi? Mintea e nedumerită, 

limba neputincioasă şi niciun cuvânt nu 

se găseşte în mine, robul Tău. Ard ca 

aprinse de foc cele dinăuntru ale mele şi 

nu pot suporta tăcând marea povară a 

darurilor Tale [...]. [...]. Căci mai presus 

de minte, cutremurătoare şi mari sunt 

cele pe care mi le-ai dat mie, celui 

străin, celui neînvăţat, celui sărac, celui 

lipsit de îndrăzneală, celui lepădat de 

orice om” (Imnul 20). 

Această dialectică a devoţiunii, 

prezentă la Sfântul Simeon şi tradusă 

prin sintagma „a crede fără de 

credinţă”, stă la baza Jurnalului 

fericirii 3 al lui N. Steinhardt, chiar dacă 

textul său nu concurează în profunzime 

mistică imnurile simeoniene (ce 

alcătuiesc, aşa cum s-a spus, un 

veritabil jurnal mistic şi duhovnicesc), 

însă acreditează statutul privilegiat al 

credinţei printre soluţiile de ieşire dintrun 

univers concentraţionar (întrucât 

numai ea învinge moartea, spre 

deosebire de toate celelalte expuse – 

soluţia lui Soljeniţîn, a lui Zinoviev, a 

lui Churchill şi Bukovski –, care doar o 

sfidează). Dovadă este chiar formula 

aleasă drept motto al cărţii: „Cred, 

Doamne!, ajută necredinţei mele!” 

(Marcu 9, 24), ce aşază lucrarea lui 

Steinhardt sub semnul confesiunii. 

Autorul Jurnalului fericirii 

interpretează mărturisirea aceasta a 

tatălui copilului demonizat din 

Evanghelia după Marcu, în următorii 

termeni: „Nu cred şi totuşi mă rog. Cred 

şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. 

Cred de vreme ce-i spun «Doamne» lui 

Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să 

vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui 

îi cer să mă vindece de necredinţă? 

Celui în care urmează să cred!) [...]. Şi 

cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. 

Contradicţia. Deci incertitudinea, 

angoasa. [...]. Dar şi ieşirea, nădejdea, 

nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, 

adaog: ajută-mă, luând aminte că 

omeneasca mea condiţie e indiscutabil 

legată de paradox şi contradicţie. 

Simultaneitatea textului ar trebui să 

ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel 

scurt ajută care [...] rezolvă cuadratura 

şi preface strigătul buimăcirii în 

lacrimile încrederii” (p. 39). Iar imediat 

după adaugă: „– Acolo, în celula de la 

Securitate [...] mi-a fost dat să cunosc şi 

nefericirea cea mai atroce. [...]. Eram 

prins în capcană, chinuit de ceva de 

care nu puteam fi absolut sigur – dar 

părea exclus să nu fie aşa –, în situaţia 

de a nu mă putea destăinui nimănui, 

nici omului de treabă alături de care mă 

aflam. Şi-ncuiat în vreo patru-cinci 

metri pătraţi. Genunea era lângă mine: 

mişunând [...]. [...]. Şi-atunci m-am 

aruncat în apa neştiută, fără a fi învăţat 

să înot şi cu ochii închişi; în cuptorul 

închis. Crezând numai pe jumătate, ori 

pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, 

dar atât de nenorocit încât, nenorocirea 

însăşi substituindu-se credinţei, m-am 

încredinţat. Fără de ruşine. u mi-a fost 

ruşine să mă rog. Poate că de aceea am 

şi fost ascultat” (p. 39-40). 

Dacă în perimetrul exiguu al 

detenţiunii nu încăpea loc pentru 

mărturisire, în spaţiul generos al 

Jurnalului, aceasta se va afirma plenar. 

Iată doar două dintre pasajele apăsat 

confesive ale cărţii: „Primul efect al 

încarcerării, accentuat de clopote: 

simţământul vinovăţiei. Cu toate că 

suntem aici în baza unor acuzaţii 

fanteziste, realizăm pe deplin o 

culpabilitate generală: faţă de noi 

înşine, de viaţă, de oameni. Suntem 

nevinovaţi în raport cu învinuirile ce ni 

se aduc însă, o!, cât de vinovaţi pentru 

tot restul. Ducem pe umeri, pe spinări, 

în suflet, păcatele lumii” (p. 102); „Şi 

acum, după botez, sunt murdar. Ţepuşul 

mai e în ochi, ghimpele în trup, îngerul 

satanei mă bate peste obraz (şi mi se 

plimbă psihosomatic în tot locul, ca 

vodă-n lobodă). Că am să scap de ispite 

s-a dovedit o amăgire trufaşă, toantă. 

[...]. Dar că Hristos e Adevărul, Calea şi 

Viaţa cred în mod absolut sărbătoresc” 

(p. 52). 

E exprimat aici paradoxul 

fundamental al creştinismului – asumat 

de Steinhardt –, potrivit căruia 

sentimentul culpabilităţii trebuie să fie 

dublat de încrederea în mântuire a celui 

ce se căieşte. (Cuviosul Siluan 

Athonitul spune acelaşi lucru în 

celebrele-i cuvinte: „Ţine mintea ta în 

iad şi nu deznădăjdui!”) Or, aceasta 

presupune, mutatis mutandis, 

mărturisirea păcatelor. Însă în cazul 

unei mărturisiri deturnate, parţiale, 

nonabsolutorii – cum este cea realizată 

prin intermediul scriiturii, recte al 

jurnalului –, numai prima dintre cele 

două funcţii esenţiale ale confesiunii, 

cea de a linişti şi cea de a ierta 4 , se 

îndeplineşte. Chiar şi aşa, suferinţa şi 

moartea vedem că se prefac în operă de 

fericire, iar atrocităţile istoriei se 

îmblânzesc. 

CEZAR BOGHICI 

ote 

1. Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile 

imnelor dumnezeieşti, 20, în Scrieri, 

vol. 3: Imne, epistole şi capitole, trad. 

de Ioan I. Ică jr, Sibiu: Deisis, 2001, p. 

123-124. 

2. Cuv. Nichita Stithatul, Viaţa şi 

conduita celui întru sfinţi Părintelui 

nostru Simeon oul Teolog, XII, 111, în 

Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri, vol. 4: 

Viaţa şi epoca, trad. de Ioan I. Ică jr, 

Sibiu: Deisis, 2006, p. 318-319. 

3. Citatele din Jurnalul fericirii de N. 

Steinhardt se fac după următoarea 

ediţie: N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, 

ed. îngrijită de V. Ciomoş, Cluj- 

Napoca: Ed. Dacia, 1997. Sublinierile 

aparţin autorului. 

4. Vezi Jean Delumeau, Mărturisirea şi 

iertarea. Dificultăţile confesiunii. 

Secolele XIII-XVIII, trad. de I. Ilinca, 

Iaşi: Polirom, 1998, p. 38. 

7

„Meseria de om în lume”, după 

cum o numeşte însuşi Nicolae Steinhardt, 

e surprinsă în deja celebra lucrare 

memorialistcă „Jurnalul fericirii” 

în care auorul oferă propria cale 

de a evada dintr-un univers concentraţionar. 

Deşi susţine că există numai 

trei soluţii pentru a ieşi dintr-o situaţie 

limită, întregul său jurnal nu e altceva 

decât o demonstrare a faptului că 

există şi o a patra variantă, cea personală 

care în cazul lui N. Steinhardt 

este „soluţia mistică a credinţei în 

Dumnezeu”, după cum o numeşte 

Nicolae Manolescu în „Istoria critică 

a literaturii române”. Astfel, jurnalul 

capătă aerul unei demonstraţii prin 

reducre la absurd, căci autorul 

demontează pe alocuri cele trei soluţii 

propuse şi adoptă propria variantă a 

salvării prin credinţă. 

Sunt pasaje ale acestui jurnal care 

vin să contrazică într-o anumită 

măsură premisele de la care porneşte 

Steinhardt, fără a le anula însă. 

Soluţia lui Soljeniţîn care presupune 

pentru cei aflaţi în spaţiul 

concentraţionar opţiunea morţii în 

faţa represiunii; soluţia lui Zinoviev 

care presupune ignorarea sistemului 

opresiv, neadaptarea la regulile 

impuse de acesta şi soluţia Churchill- 

Bukovski care presupune o reacţie pe 

măsură în faţa opresiunii, astfel omul 

cu cât este mai lovit, cu atât este mai 

dornic de luptă. 

Dacă ar fi să privim doar una 

dintre acestea, şi anume soluţia lui 

Alexandru Zinoviev, aceea de a 

refuza apartenenţa la un sistem 

totalitar, de a fi un neadaptat, un 

Zurbagiu care „pentru nimic în lume 

nu intră în sistem” observăm cum 

este demontată de Steinhardt prin 

simbolul ferestrei a cărei funcţie este 

explicitată în notaţiile făcute în 

perioada mai-iunie 1960 la Jilava 

(Nicolae Steinhardt „Jurnalul 

fericirii”, Editura Dacia, Cluj- 

Napoca, 1998, p. 257). 

„Jilava mai – iunie 1960 

Fereastra e bătută în scânduri, 

dar sus e un pătrat mic neacoperit. Pe 

acesta îl putem ţine închis sau 

deschis. În principiu, e interzis a te 

apropia la mai mult de doi metri de 

fereastră, dar unii gardieni se fac că 

nu văd şi în camera aceasta suntem 

lăsaţi a manipula pătrăţelul după 

voie.” 

Iată cum, în universul închisorii, 

fereastra, văzută ca un mijloc de 

comunicare cu lumea exterioară, este 

zăvorâtă, bătută în scânduri, izolând 

astfel brutal deţinutul de ceilalţi. Şi 

totuşi, sistemul are o breşă, căci în 

această fereastră oarbă se cască un 

pătrat mic neacoperit, legătura 

posibilă cu lumea reală, concretă, 

materială de dincolo de zidurile 

închisorii. Pentru ceilalţi, această 

ferestruică este doar o cale de arunca 

o privire în lumea reală şi nu 

întâmplător pentru că fereastra pătrată 

este un simbol al „receptivităţii 

terestre în opoziţie cu aportul 

cerului”, după cum ne spune şi 

„Dicţionarul de simboluri” al lui 

Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant. 

Reacţiile, oarecum fireşti, dar aflate 

în opoziţie ale deţinuţilor îi fac pe 

aceştia participanţi direcţi la jocul 

impus subtil de regimul 

concentraţionar. Dinamica închisdeschis 

din care fac o chestiune de 

viaţă şi de moarte îi implică într-o 

măsură pe care ei nu o sesizează: 

„Jumătate din cameră doreşte să-l 

ţină închis (Vreţi să ne omorâţi. 

Trage dom’le, e un curent ucigător!) 

Cealaltă jumătate susţine să fie 

deschis (Vreţi să ne omorâţi? e 

sufocăm dom’le, e o căldură de 

moarte.)” 

Autorul jurnalului ce caută 

neîncetat calea spre fericire este 

singurul ce refuză implicarea, 

participarea la acest joc, în încercarea 

de a opta pentru soluţia Zinoviev, în 

slujba căreia nu pune însă atitudinea 

de zurbagiu, ci pe aceea de mistic, 

optând pentru detaşare. „Ce minunată 

ocazie de a-mi arăta mărinimia, 

blândeţea şi detaşarea. Zic: cum 

vreţi, mi-este egal, nu mă pronunţ.” 

Această soluţie nu poate fi însă 

pusă în practică de un Steinhardt 

aruncat în inima universului 

concentraţionar reprezentat de 

închisoarea Jilava. Căci, trăind în 

8 

esenţa unui regim totalitar, deţinuţii 

nu acceptă existenţa unei alte atitudini 

pe care cineva o poate avea în faţa 

ferestrei pătrate; pentru ei rămân doar 

două variante: închis sau deschis şi, 

brusc, cele două tabere se unesc 

împotriva unui duşman comun, cel 

care vrea, asemeni lui Zinoviev, să nu 

intre în sistem, să eludeze teroarea, să 

o ignore. „Pe loc se realizează 

unanimitatea celulei, care mă 

duşmăneşte. Din toate părţile se 

aude: ce, vrei să te pui bine cu toată 

lumea? Vrei să fii şi-n car şi-n căruţă, 

şi cu slănină-n pod şi cu porcu-n 

coteţ, nu-ţi merge, ori cu carne, ori cu 

brânză... Ura e generală, a ţâşnit 

spontan şi sincer.” 

E ca şi cum deţinuţii înşişi, prinşi 

în implacabilul vârtej al terorii, se 

transformă în cei mai înverşunaţi 

gardieni, nefiind capabili nici de acea 

minimă compasine care îi făcea pe 

adevăraţii paznici ai închisorii să 

ignore apropierea puşcăriaşilor la mai 

puţin de doi metri de fereastră. 

Simţindu-se de acum încarcerat în 

închisoarea din mijlocul închisorii, 

omul aflat în căutarea propriei salvări 

este nevoit să ţină cont de fereastra 

pătrată din ferastra bătută în scânduri. 

Iar soluţia credinţei în Dumnezeu 

adoptată de Steinhardt nu face decât 

să îl îndepărteze, aparent, de 

comunitatea deţinuţilor din care însă 

nu are cum să se retragă şi pe care nu 

are cum să o ignore. „Modestie, 

băiete! Ia-o încet! u sunt nici şase 

luni de când ai intrat la puşcărie şi 

nici două de când te-ai botezat şi te şi 

crezi Simion Stâlpnicul! Mai uşor cu 

nepărtinirea şi cu dispreţul faţă de 

mărunţişuri.” 

De aceea îi este imposibil să se 

salveze prin soluţia Zinoviev, nu are 

cum să ignore realitatea, acea ferastră 

pătrată ce poate fi deschisă doar prin 

indulgenţa gardienilor. Trebuie să 

opteze şi trăieşte din plin paradoxul 

opţiunii sale: este liber să aleagă 

închis sau deschis, dar nu poate alege 

părăsirea lumii reale, ignorarea 

ferestrei pătrate pentru că aceasta ar 

reprezenta cu adevart o evadare, prin 

credinţă, spre o lume spirituală. 

Sistemul terorii acţionează ca o forţă 

centripetă ce nu permite nimănui să 

scape şi îi foloseşte în acest sens până 

şi pe deţinuţii ce şi-au pierdut 

libertatea de a trăi în lumea reală 

tocmai pentru că i s-au opus într-un 

fel sau în altul.→ 

MOICA BEGA

Ideea de jurnal implică la 

scriitorul-monah tehnica firească a 

confesiunii pe care o etalează 

cronologic în aşa fel încât se realizează 

o derulare a vieţii timp de aproximativ 

treizeci de ani cu întrepătrunderi, cu 

reveniri şi ezitări. 

Notaţia exactă se împleteşte adesea 

cu cea hermeneutică şi lasă loc de 

interpretare, mai ales că se va face 

referire la sacrul şi profanul unei lumi 

în continuu proces de modernizare, 

adică atingerea universalităţii prin 

reîntoarcerea la ceea ce este adevărat, 

iar nu vremelnic, dumnezeirea. 

Constantin Noica apreciază cu 

nesfârşită admiraţie prietenia pe care i-a 

arătat-o Steinhardt şi salută 

contemporaneitatea cu Dumnezeu a 

acestuia pentru care simte că „prietenia 

absolută are sens numai cu fiinţe ca el 

deprinse de toate şi prinse în toate. Cu 

nesfârşit drag.” 

La N.Steinhardt e cu atât mai 

captivantă confesiunea, cu cât este 

susţinută de autenticitate şi 

substanţialitate, mai ales în perimetrul 

unei închisori comuniste din care 

visurile se spulberă, totul devine 

iluzoriu, iar puterea de a merge mai 

departe e dată numai de predica dură, 

intransigentă care îi reaminteşte 

învinuitului de toate nelegiuirile sale, 

dar care îl ajută să-şi depăşească 

nemernicia prin eliminarea ipocriziei: 

„Nu cred, îmi joc mie însumi jocul 

credinţei. Nu sunt creştin, nu pot fi. E o 

iluzie, o bună intenţie, e o luptă 

(meritorie, da); însă o imposibilitate, 

sunt prea departe. Lungi ceasuri de 

calmă deznădejde. Apoi mă liniştesc: 

bun, rău, puţin sau mult credincios, sunt 

totuşi botezat. E un fapt. Dumnezeu ne 

judecă şi după gânduri. Dracul ne ţine 

sau nu prin fapte: faptele îi sunt 

opozabile, după cum prin fapte îşi 

valorifică pretenţiile (la cântar). La el, 

actele vorbeşte.” 

Pendularea între credinţă şi tăgadă 

este de înţeles, deoarece într-un mediu 

ostil, opac trupului, însă deschis 

sufletului şi minţii, călugărul găseşte 

sporadic calea spre adevăr, care de cele 

mai multe ori îl salvează. Comparaţia 

pe care o face între diversele forme de 

credinţă este argumentată filosofic 

deoarece în India dezgustul este 

singurul care conduce la neant, pe când 

creştinismul oferă dragostea de viaţă şi 

entuziasmul. 

Botezul, ca sfântă taină, îl 

protejează pe novicele care se întreabă 

care este rostul speranţei şi unde duce 

dorinţa de preamărire, răspunsul primit 

întru veşnicie este mântuirea. „Câţi în 

Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi 

îmbrăcat: dar nu numai în Cel de slavă, 

ci şi în cel al durerii şi al abjecţiei, cel 

pălmuit de slujba arhiereului, pus cu 

faţa acoperită să ghicească cine îl 

îmbrânceşte, îndemnat să se bucure de 

către cei care îngenunchind înaintea Lui 

îşi băteau joc de El.” 

Îndemnarea, prin confesiune, la 

principiile solide de care este 

împresurată existenţa, are un profund 

caracter teologic, deoarece scriitorul 

punctează ca primordiale: datoria 

creştinului de a şti să sufere şi smerenia. 

9 

Un exemplu edificator este 

incidentul din puşcăria în care cei 

vinovaţi erau obligaţi să manânce cu o 

singură lingură, adesea roasă de rugină, 

în timp ce sub perna şefului de celulă 

erau găsite încă zece în stare 

funcţională. 

Dedublarea este specifică unei 

atitudini ofensive, astfel încât 

prezentarea la distanţă între generaţii şi 

statut atrage structurarea inedită a 

textului care vizează deopotrivă 

vremelnicia anilor 1930 în care 

„Femeia fatală distrugea fericirea 

casei” şi anii 1960 sub influenţa vădită 

a creştinismului în care omul se teme de 

greutăţi” Să nu dea Dumnezeu omului 

câte poate îndura.” 

Ca şi când se desprinde de tot şi de 

toate, monahul, aproape de divin şi de 

cele lumeşti deopotrivă, nu se poate 

debarasa de sentimentul uman de a 

pune sub semnul îndoielii chiar şi 

puterea rugăciunii: „Depăşirea aceasta 

(stăruinţa în rugăciune cu toate că mă 

aflu în stare de incertitudine) presupune 

un act de curaj. Ca şi în teorema R. 

Thom sunt pe vârful neutru şi 

catastrofic, la egală distanţă între 

credinţă şi necredinţă. Dacă merg mai 

departe, dacă mă rog, dacă nu mi-e 

frică să cred, înseamnă că risc, pariez, 

mă avânt săr în gol, optez - îndrăznesc. 

Exact ca în regula statornicită de însuşi 

Domnul: îndrăzniţi!” 

Dacă nu poate să depăşească o 

ispită, novicele va lupta cu ea deoarece 

„să recunoştem că ispita, jalnica ispită 

a necredinţei, face parte din condiţia 

noastră omenescă cum fac parte şi 

atâtea infirmităţi şi inferiorităţi.”Luptă 

pe care, în esenţa lui, jurnalul lui N. 

Steinhardt nu încetează să o aibă în 

atentie ca reper existenţial şi ca temă a 

operei. 

SORIA MIRELA 

HACEARIUC 

_________________________________________________________________________________________________ 

→ Îmi trebuie câteva zile ca să 

înţeleg. Votez cuminte pentru 

fereastra deschisă. Toate se potolesc 

ca prin farmec.” Conştient că nu mai 

poate ignora opresiunea, Steinhardt 

alege să intre în joc, să fie una din 

marionetele cărora li se permite să 

„manipuleze pătrăţelul după voie”, 

deschizând astfel o fereastră pătrată 

către lumea reală, dar neuitând să 

lase deschis ochiul interior (acea 

fereastră rotundă a conştiinţei) prin 

care îşi trăieşte soluţia mistică a 

credinţei în Dumenzeu. Căci acum 

realizează cu adevărat lipsa de 

importanţă a opţiunii sale şi decide să 

facă o alegere conştient fiind că este 

manipulat. Nerenunţând la fărâma de 

cer pe care o poate zări prin 

ferestruica pătrată nu înseamnă că 

renunţă la împărăţia cerurilor, ochiul 

interior rămâne deschis, imoprtant 

este că a înţeles inutilitatea 

dihotomiei închis-deschis şi că acum 

se poate dedica scrutării propriului 

orizont, cel al lumii interioare a 

credinţei prin care a ales să evadeze 

din universul concentraţionar. Este o 

căutare continuă potenţată de chinul 

fizic din închisoare ce permite 

deţinutului Steinhardt să evadeze prin 

credinţă, după cum mărturiseşte mai 

târziu într-o altă pagină de jurnal: 

„Februarie 1962. (...) În locul acesta 

aproape ireal de sinistru aveam să 

cunosc cele mai fericite zile din viaţa 

mea. Cât de absolut de fericit am 

putut fi în camera 34!” Iată de ce 

deschiderea ochiului interior şi 

găsirea credinţei reprezintă pentru 

Steinhardt unul din miracolele vieţii 

ce nu are nevoie de înţelegere, de 

explicare, căci nu poate fi zărit prin 

ferestruica pătrată. 

„ – Misterul: 

Simone Weil: Cel mai teribil 

paradox al libertăţii creştine este că a 

fi ales de Dumnezeu înseamnă a fi 

părăsit de el.”

După Immanuel Kant, fericirea 

este „starea unei fiinţe raţionale în 

lume, căreia, în întregul existenţei ei, 

totul îi merge după dorinţă şi voinţă” 

(Critica raţiunii practice). Desigur că 

nicio fiinţă umană nu poate avea 

„mulţumirea sufletească intensă şi 

deplină” (cf. definiţiei din DEX a 

„fericirii”) pe tot parcursul existenţei. 

De aceea, probabil, fericirea devine 

ţintă de atins pentru omul comun ( şi, 

dacă vorbim despre omul secolului al 

XXI-lea, ea se va concretiza în 

elemente materiale) şi doar motiv de 

meditaţie pentru omul superior. 

În cartea lui Nicolae 

Steinhardt, Jurnalul fericirii, 

fericirea este mai mult decât starea de 

mulţumire sufletească. Se mai spune 

că fericirea este absenţa suferinţei. 

Dar dacă, de fapt, suferinţa aduce 

fericirea? Pentru că ea poate face 

fiinţa umanaă să conştientizeze, prin 

contrast, starea de bine pe care o 

avea, fără să şi-o asume. E deja banal 

să spunem că n-am aprecia binele fără 

existenţa răului sau n-am gusta 

frumosul fără să cunoaştem urâtul. 

Dar da, suferinţă şi fericire nu se 

opun; nu în existenţă simultană, 

probabil, dar într-un posibil raport de 

cauzalitate: absenţa fericirii poate 

cauza suferinţă celor care şi-au făcut 

un scop din a o găsi, iar suferinţa – 

trăită şi nu declarată – poate deschide 

calea spre fericire. Aparentul paradox 

de găsire a fericirii prin suferinţă este 

exemplificat în Jurnalul lui 

Steinhardt. 

Experienţa iniţiatică a închisorii a 

însemnat, pentru autor, atingerea 

centrului labirintului (cf. Mircea 

Eliade): detaşarea de suferinţă, 

regăsirea de sine, recuperarea 

valorulor umanităţii (nu a celor 

vizibile, ci a celor ascunse sub 

mizerie, ură şi violenţă) şi, mai ales, 

ridicarea spirituală prin încreştinare. 

Este Fericirea pe care a dobândit-o. 

Este beatitudinea. De aceea, cuvântul 

din titlul cărţii are mai degrabă sens 

religios, trimiţând la Fericirile din 

oul Testament. 

Aflat între limitele – de cele mai 

multe ori şi pentru cei mai mulţi 

dintre noi – strivitoare ale unui 

univers concentraţionar, Steinhardt 

găseşte, alături de alţi intelectuali ai 

vremii aflaţi atunci în detenţie 

politică, soluţii de salvare în aparent 

banala conversaţie cotidiană. De la 

literatură, muzică, pictură, trecând 

prin rigoarea unor ştiinţe şi ajungând 

la complicate teorii filosofice, spiritul 

enciclopedic al autorului îşi găseşte 

împlinirea şi liniştea - ca apele 

învolburate ale unui râu de munte 

ajuns la şes – în seninele consideraţii 

religioase. 

„Puhoiul de impresii” din 

perioada detenţiei este stăvilit – dar 

nu îngrădit – de un stil scriitoricesc 

aparte: spontan, dar nu facil, cu 

trimiteri erudite, dar nu ermetic, 

metaforic, dar nu pretenţios – şi de 

aceea greu de definit. Cartea 

satisface, astfel, o categorie largă de 

cititori, de la adolescentul secolului al 

XXI-lea, interesat - doar, posibil – de 

specificul perioadei comuniste, până 

la intelectualul fin al tuturor 

timpurilor, care găseşte aici cultură, 

ştiinţă, soluţii de existenţă, modele de 

umanism, forme de socializare, 

„reţete” de supravieţuire sau lecţii de 

patriotism. E o carte a devenirii, 

marcând traiectoria fiinţei umane 

aflate în situaţie-limită. 

Cuceritoare este aparenta 

contradicţie între temele sau situaţiile 

grave şi stilul familiar: tatăl îl 

apostrofează: „să nu fii jidan fricos, 

să nu te caci în pantaloni” 

(N.Steinhardt, Jurnalul fericirii, 

editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 

15); în celula de la Securitate, „ce-ai 

vrut, băiete, ai avut. În mocirlă. Şi de 

nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot 

acolo, răbdurie” (idem, p. 39); când 

se pregăteşte eliberarea: „Să vezi şi să 

nu crezi: oameni care scriau cu greu 

dobândesc şi ei cursivitatea şi darul 

povestirii. Efectul declanşator al 

pacientului întins pe canapeaua 

psihanalistului. Înşir’te mărgărite” 

(idem, p. 399). 

Autoironia e întotdeauna 

salvatoare, e fereastra deschisă prin 

care poate sări fără să se lovească: 

„S-a zis cu tine, ovreiaşule, 

intelectualule, orăşanule: ai încălţat 

10 

opincile realităţii, au să-ţi 

bătătorească tălpile.” (p. 17). 

Enunţurile lungi, obţinute nu atât prin 

mulţimea de verbe (pentru că stilul lui 

Steinhardt e mai degrabă static decât 

dinamic), cât prin acumularea de părţi 

nominale aflate în raport de 

sinonimie, nu încurcă cititorul, ci, 

dimpotrivă, îl atrag, focalizându-i 

atenţia pe ineditele asociaţii: „Ea 

(soluţia a treia – n.n.) se rezumă: în 

prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, 

nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, 

primejdiilor nu numai că nu te dai 

bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta 

nebună de a trăi şi de a lupta.” (p. 17); 

„... aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu 

e decor sofisticat şi suprem de 

nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i 

paradis ori iad artificial, aici e ca la 

dugheană, ca la tejghea, ca la obor ...” 

( p. 15). 

Figurile de stil sunt puţine 

(pentru că întregul text are o 

expresivitate intrinsecă), predominînd 

cele de tip semantic – epitete, 

metafore, comparaţii: „Totul poate fi 

terfelit; aici şi lumina e rece şi rea.” 

(p. 78); „Iureşul acesta sonor (...) 

pătrunde până-n straturile cele mai 

freudiene, mai jungiene, mai 

adleriene ale eului ...” (p. 79); „Mi-e 

frică, asta e, total, intru în frică aşa 

cum ar intra cineva într-un costum de 

scafandru.” (p. 42). Limbajul devine 

buruienos când sunt reproduse 

replicile oamenilor Securităţii; în faţa 

acestora, orice fiinţă umană e 

dezbrăcată de cultură, educaţie sau 

clasă socială şi redusă la un individ 

fără nume şi chip. Adresarea directă, 

la persoana a II-a singular (lipsită de 

vreo urmă de politeţe) este 

tensionantă şi creează tabloul veridic 

al anulării fiinţei în regimul totalitar: 

„Va să zică nu ţi-ai băgat minţile în 

cap? Tot în mod provocator ai venit? 

Te-ai molipsit de fanatismul legionar? 

Ei, fii pe pace, plăcerea de a te aresta 

nu ţi-o dăm. Degeaba vrei să ajungi 

erou.” ( p. 51). 

Uneori afirmaţiile capătă caracter 

sentenţios, ideile sunt comprimate în 

definiţii metaforice: „Are orice om 

câte o uliţă a copilăriei.” (p. 49); „De 

altfel, albastrul nu e o culoare, e şi el 

o linişte.” ( p. 87); „Celula 34 e un fel 

de tunel întunecat şi lung, cu 

numeroase şi puternice elemente de 

coşmar. E o hrubă, e un canal, e un 

maţ subpământean, rece şi profund 

ostil, e o mină stearpă, e un crater de

vulcan stins, e o destul de izbutită 

imagine de iad decolorat.”( p. 31). 

Portretele sunt realizate sumar, 

prin trasarea rapidă, dar hotărâtă, a 

unor linii esenţiale, într-un amestec 

nesupărător de fizic şi moral: 

„Primirea ne-o face locotenentul 

Ştefan, carură de primat, facies de 

antropoid, gesturi şi căutătură de 

sergent de colonie penitenciară întrun 

film negru”; „Încântătoare e 

prezenţa doctorului Voiculescu, foarte 

îmbătrânit, numai oase, blând, 

manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, 

dar frânt de oboseală.” (p. 58). 

Faptele sunt retrăite proustian în 

jurnal, poate cu aceeaşi intensitate a 

momentului prim, dar sunt, totodată, 

şi analizate de o conştiinţă lucidă, de 

tip camilpetrescian, care caută în 

eveniment semnificaţia: „Şi ochelarii 

aceia negri, care-s coşmarul meu, care 

– aveam să înţeleg abia mai târziu – 

simbolizează întunericul ca opus al 

luminii lui Hristos. (Veniţi de luaţi 

lumină... el era viaţa şi viaţa era 

lumina oamenilor. Şi lumina 

luminează în întuuneric...)” (p. 26). 

De aceea limbajul este, uneori, mai 

abstract, fraza eliptică, stilul mai 

aspru: „Cauzalitatea e desfiinţată, 

legea succesiunii în timp, ca tot ce-i 

material sau psihic, dispare. Şi cred şi 

nu cred, simultan. Dedublarea. 

Contradicţia. Deci incertitudinea, 

angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, 

otrăveşte şi credinţa pe care în clipa 

când ne dăm seama de ea o prefacem 

în necredinţă deoarece gândind 

credinţa o scoatem din inefabil, din 

candoare.” (p. 39). 

Celula închisorii e Purgatoriul. 

Singura cale de scăpare este credinţa. 

Iniţierea se produce nu ca la Dante, 

simbolic, „nel mezzo del camin di 

nostra vita”, ci – cutremurător de real 

– în a doua jumătate a vieţii (în anul 

1960 Steinhardt avea 48 de ani), când 

oamenii pot crede că nimic esenţial 

nu li se mai poate întâmpla. Faţă în 

faţă cu limitele, conştiinţa lucidă a 

intelectualului mărturiseşte: „Poate că 

acum e (...) momentul în care trec de 

la copilărie la maturitate, de la visare 

la cunoaştere, la awareness.” (p. 28). 

Redescoperirea valorilor umaniste 

este cheia supravieţuirii: „Trăisem ca 

un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La 

închisoare, înspre amurg, am aflat cei 

aia bunătate, bunăcuviinţă, eroism, 

demnitate.” (p. 81). 

Paradoxal pentru omul comun şi 

– mai ales – liber, posibil – şi poate 

necesar ca soluţie existenţială – 

pentru omul aflat în situaţie-limită, 

suferinţa este metamorfozată în 

bucurie: „În celula 34, bucuria – 

izvorâtă din aristocraţie, poezii şi 

sfidare – şi durerea (căci domneşte un 

frig cumplit, mâncarea e cu totul pe 

sponci, apa continuă să fie 

viermănoasă, încăperea e apăsătoare 

ca într-un film de groază, bruftuielile 

curg gârlă, orice observaţie a 

caraliilor e însoţită de ghionţi sub 

fălci şi pumni în cap) se amestecă atât 

de inextricabil încât totul, inclusiv 

durerea, se preface în fericire 

extatică şi înălţătoare.” (s.n., p. 33). 

Găsirea sensului vieţii într-o celulă de 

închisoare este libertatea absolută – 

aceea interioară, a spiritului. E găsirea 

Fericirii. 

Jurnalul fericirii lui Nicolae 

Steinhardt este cartea destinului 

fiinţei umane: existenţă şi devenire, 

criză şi iluminare, cădere şi înălţare. 

LĂCRĂMIOARA SOLOMO 

În "Literatură şi frontieră", 

criticul Silvian Iosifescu face o 

disticţie netă între memorialul de 

călătorie şi literatura mărturisirilor, 

acceptând însă ideea că ambele genuri 

fac parte din aşa-zisa literatură de 

frontieră. În toate există un personaj 

cheie, fie că este numit eu naratorial, 

fie, cum este cazul jurnalelor intime, 

un eu biografic. 

Jurnalul, ca specie literară, 

aparţine memorialisticii şi constă în 

"însemnări zilnice ale cuiva despre 

anumite evenimente legate, de obicei, 

de viaţa sa" ("Dicţionarul explicativ 

al limbii române"). 

În "Jurnalul fericirii" icolae 

Steinhardt adoptă o cale de mijloc 

între notaţia zilnică, precum în 

jurnalele lui Titu Maiorescu, Camil 

11 

Petrescu ori Padu Petrescu şi 

memorialistica monografică ori 

tematică gen Mircea Eliade, Lucian 

Blaga sau Marin Preda. O altă 

deosebire majoră constă în existenţa 

unui eu biografic, personaj principal, 

interesat doar de autenticitatea 

experienţei şi mai puţin de un posibil 

cititor, întrucît personajul-autornarator 

trăieşte o experienţă 

revelatorie într-un sistem despotic, 

dictatorial şi inuman (regimul 

comunist din România anilor 1960) 

care n-ar permite niciodată publicarea 

acestui tip de confesiune. De aceea, 

astfel de mărtirisiri biografice nu pot 

apare decât fie postum, fie în exil. 

(Vezi şi "Jurnalul unui jurnalist fără 

jurnal" de I. D. Sârbu, "Straja 

dragonilor", de Ion egoiţescu) 

Publicat în 1991, "Jurnalul 

fericirii" e un memorial oximoronic, 

al fericirii în durere. Autorul, arestat 

şi condamnat la ani grei de detenţie, 

trăieşte în temutele închisori 

comuniste Jilava şi Gherla experienţa 

transformării interioare: conştiinţa 

devenirii Homo Religiosus. Dintre 

cele trei posibile piste de lectură 

(planul universului concentraţionar, 

nivelul eseistic al intelectualităţii 

rafinate şi experienţa ontologică a 

religiozităţii fiinţei umane) eul 

biografic îşi alege singur întietatea 

din primele pagini. Cartea are drept 

moto un pasaj biblic tulburător pentru 

valoarea spiritual-oximoronică a 

parigmenonului: "Cred, Doamne, 

ajută necredinţei mele". 

Transformarea este trăită mai 

întâi literar. Din persoană cu 

biografie reală, autorul devine 

personaj-narator de sine stătător, pe 

care-l numim în cazul în speţă eu 

biografic. Dincolo de consemnarea şi 

consumarea evenimentelor, autorul 

caută un adevăr particular ce tinde 

spre general. De aceea, experienţa 

încarcerării ca şi cea religioasă nu mai 

au caracterul unic al individualizării. 

Ele devin prin extensie expresia unei 

generaţii de intelectuali supuşi unei 

probe ale destinului. Astfel, eul 

biografic real sută la sută se 

metamorfozează în personaj literar. 

Iar cronologia tipică jurnalului îşi 

pierde relevanţa pentru personajulautor. 

Eul biografic, devenit 

naratorial, răstoarnă timpul naraţiunii 

în permanenţă. Mai întâi, e o secvenţă 

temporală din ianuarie 1960, urmează 

28 şi 29 august 1964, apoi 31 

decembrie 1959, ceva mai departe

după februarie 1962, găsim ianuarie 

1960, toamna 1966 şi din nou 31 

decembrie 1959, iar în final, de la 

1932 sare la decembrie 1971. Aceste 

acrobaţii temporale caracterizează nu 

inconsecvenţa eului biografic, ci 

imposibilitatea ancorării în timpul 

fizic într-o perioadă tulbure, fără cap 

şi fără coadă. 

A doua transformare este de 

natură consubstanţială şi conferă 

valoarea religioasă personajuluiautor. 

Evreu fiind, în închisoare se 

botează şi devine ortodox, 

descoperindu-şi adevărata vocaţie. 

Botezul şi convertirea la creştinism a 

unui "ovrei legionar" cum îl 

caracterizează direct torţionarii de la 

Securitate sunt momentele de apogeu 

în fericire. Pe 15 martie 1960, 

"părintele Mina, fără să-şi scoată 

mantaua, dă buzna la singura căniţă 

din cameră - e o căniţă roşie, cu 

smalţul sărit, năclăită şi 

respingătoare - şi o umple cu apă 

viermănoasă proaspăt adusă de la 

purtat de el şi de alt 

deţinut. Vin la patul meu şi cei doi 

preoţi greco catolici şi naşul". Starea 

de beatitudine spirituală este 

echivalentă pentru personaj cu un 

extaz mistic perceput numai de cei 

înzestraţi cu harul descoperirii Căii, 

Adevărului și Vieții. "Va să zică este 

adevărat: este adevărat că botezul 

este o sfântă taină, că există sfinte 

taine. Altminteri, fericirea care mă 

împresoară, mă cuprind, mă îmbracă, 

mă învinge n-ar putea fi atât de 

neînchipuit de minunată şi deplină". 

Asemănător cu Ileana Sânziana, 

personajul din basmul eponim al lui 

Petre Ispirescu, neofitul primeşte în 

mod firesc poveţe, sfaturi părinteşti. 

Cel mai important sfat ar fi putut fi 

cel din basm: Şi la orice nevoie, 

mintea ta să fie pironită la 

Dumnezeu, de unde ne vine tot binele 

şi tot ajutorul. 

Dacă ar fi să le dăm ceva crezare 

iniţiaţilor gnostici, abia acum e 

posibilă declanşarea crizei de 

conștiință; totul e să inversezi cursul 

Iordanului - cf. lui Vasile Lovinescu 

în Jurnalul alchimic, Ed. Institutul 

European, Iaşi, 1999, p.110. 

Inversarea este trecerea de la legea 

iudaică la cea creștin ortodoxă. Este 

de facto un ritual de inițiere, de 

transfigurare totală, ce va schimba 

definitoriu parcursul ulterior, social și 

spiritual, al omului Nicolae 

Steinhardt. 

Ca în orice iniţiere - cf. capitolul 

Mister şi iniţiere din cartea lui 

Mircea Eliade, Eseuri, B, 1991 - 

eroul străbate două faze: prima este 

una activă, periferică, şi a doua, 

contemplativ-sacerdotală; ultima 

presupunând atingerea unui centru 

spiritual sau cunoaşterea de sine. La 

capătul iniţierii, asistăm, cum spune 

Vasile Lovinescu, la o totală 

schimbare de sine, o metamorfoză, o 

metanoia. Este învestit cu puterea 

sacerdotală / mistică. A fost dublu 

consacrat: religios şi ezoteric, prin 

taina inefabilă a botezului. Căci nu 

este doar o tradiție din popor, fără 

semnificații, un ritual formal. Are 

dreptate René Guénon atunci când ne 

atenţionează, în cartea Simboluri ale 

ştiinţei sacre că: interesul profund al 

tuturor tradiţiilor, zise populare, 

rezidă mai ales în faptul că nu sunt de 

origine populară. 

În felul acesta, eul biografic 

devine erou cu valențe mitice, 

exemplare, un Ales. 

Pozitivitatea unui erou mitic 

devine evidentă când găsim pe acest 

erou în stare de tribulaţiune sau de 

sclavaj... recunoaştem că totuşi el 

este Prinţul. (Vasile Lovinescu, 

ibidem p.80) 

Contextul caracterizează direct 

eul biografic dar şi factura cărţiidocument 

care devine din acest motiv 

un singular jurnal al fericirii. Este 

fericirea fiinţei umane de a-şi 

cunoaşte menirea, devenirea 

existenţială. "După ce l-ai cunoscut 

pe Cristos îţi vine greu să păcătuieşti, 

ţi-e teribil de ruşine". La acest nivel 

al receptării, personajul însumează 

trăsăturile unui creştin adevărat, un 

trăitor autentic al preceptelor morale, 

etice şi spirituale specifice unui homo 

religiosus. Firul Ariadnei, călăuzitor 

la toate nivelurile lecturii, este 

credinţa vie în Dumnezeu. Fie din 

discuţiile intelectuale cu colegii săi de 

detenţie (Constantin Noica, 

Alexandru Paleologu, Sergiu 

Alexandru George, Dinu Pillat şi 

alţii), fie din "colecţia de parodoxuri 

despre care sunt convis că toate duc 

la Hristos", ideile converg către 

aceeaşi revelaţie a adevărului suprem. 

De altfel, textul cărţii abundă în 

erudite trimiteri, ceea ce dovedeşte 

calitatea intelectuală a personajului. 

Sunt citaţi filozofi precum Heidegger, 

Kirkegaard, Plotin, Sf. Augustin, ori 

scriitorii Balzac, Camus, 

Dostoievski, Paul Valery etc. Din 

12 

Salvator Dali reţine că singura 

diferenţă dintre un nebun şi mine este 

că eu nu sunt nebun (frază evanghelic 

de ameţitoare, pauliniană), din 

Kirkegaard contrariul păcatului nu 

este virtutea, contrariul păcatului este 

libertatea, din Paul Valery prefer să 

cred în Dumnezeu decât să-l văd în 

slava sa. Dar cele mai adânci şi dese 

trimiteri sunt la textul evanghelic. 

Pentru inspiratul, inițiatul de acum eu 

biografic, orice răspuns se poate găsi 

în textele sacre de acum două mii de 

ani, valori primordiale şi mitice, 

singurele ce au putinţa de a asigura 

fiinţei umane însetate de adevăr 

mîntuirea. " îmi pare a fi - cum 

să spun?- taina cea mai taină a 

învăţăturii creştine, noua învăţătură, 

şi într-un anume fel pecetea darului 

Duhului sfânt". Astfel de concepţii 

după care-şi ghidează existenţa îl 

caracterizează indirect, dar până în 

străfundurile subconştientului. Şi 

poate principala virtute dintre cele 

câte sunt ale personajului-autor este 

modestia creştină. "O modestie şi o 

umilinţă ce stau bine unui spirit 

încercat de existenţă şi relativizat de 

cultură" (Eugen Simion). Probabil ea 

a stat şi la baza hotărârii lui Nicolae 

Steinhardt de a se retrage din 

împovărătorul tumult lumesc, pentru 

a deveni despovăratul monah Nicolae 

Delarohia la un moment dat. 

Cum ar spune filosoful 

Constantin Noica în cartea Cuvânt 

împreună despre rostirea 

românească cu siguranţă sufletul lui, 

al celui botezat și convertit, s-a 

lămurit, fie şi numai pentru că, 

acordând crezare aceluiaşi filosof, 

oamenii care se lămuresc lăuntric se 

înfrumuseţează şi pe dinafară. 

Eul biografic se 

autocaracterizează aşadar prin măsura 

spirituală a existenţei sale cu valoare 

paradigmatică. Limbajul elevat 

utilizat, raportările încărcate doct de 

erudiţie specifică numai 

intelectualilor de mare clasă, tehnica 

contrapunctului care reliefează 

aleatoriu crâmpeie din memorie fac 

din acest tip de eu naratorial un 

personaj extrem de complex şi 

modern, cu implicaţii deosebite în 

proza contemporană. "Literatura 

noastră s-a îmbogăţit cu o carte de 

prima mână " apreciază pe drept 

cuvânt Nicoale Manolescu. 

ICOLAE MUTEAU

În faţa noastră stă un om cu credinţa 

în Mântuitorul Isus Hristos. Forţa lui 

spirituală şi scriitoricească, harul de a-i 

cuceri pe interlocutori, pe semenii faţă 

de care s-a purtat cu o rară modestie ce 

stau lângă nevoia interioară de a trece la 

creştinism îl fac pe Nicolae Stheinhardt, 

învăţatul, propovăduitorul dogmei 

creştine, incomparabil. Credinţa îi 

urmează căile creştineşti ale binelui. 

Marin Preda cugeta „Omul este 

divinitatea înlănţuită de puterea 

condiţiilor”. Din această reflecţie, din 

acest adevăr care înnobilează omul 

punându-l alături de tot ce poate fi mai 

măreţ, se pot desprinde, se desprind 

pentru mulţi credinţe care vor să 

pedepsească condiţiile. Pentru Nicolae 

Steinhardt, scriitorul, publicistul, 

criticul literar şi jurnalistul român, 

încrederea în Hristos este o necesitate, 

este „Dragostea – virtutea creştinească 

supremă şi singura perenă - este 

mijlocul fără de greş care ne stă la 

îndemână ca să ne dovedească 

umanitatea şi creştinătatea”. Scriitorul 

mai zicea „Să nu judecăm pe alţii, dar 

când arde casa vecinului nu stau să mă 

rog şi să mă îmbunătăţesc, ci chem 

pompierii, alerg la cişmea. Altfel se 

cheamă că sunt fudul şi nu-mi iubesc 

aproapele”. Nicolae Steinhardt este atât 

de titrat, absorbit de înţelegerea 

legăturilor vieţii, că poate fi socotit un 

om ajuns la cheia de boltă, (fiind 

licenţiat în drept şi litere, cu un 

doctorat, anul 1936, în drept 

constituţional). Din pregătirea sa face 

parte şi suferinţa, şcoala amară a vieţii, 

închisoarea Jilava, toate urmate de 

atâtea consecinţe care îi vor continua şi 

după ce va trece la viaţa monahală 

(Mănăstirea Rohia). Din multe citate 

desprinse din JURNALUL FERICIRII, 

reiese cu necesitate cât este de asumată 

credinţa sa, de conştientă, urmată de 

hotărârea ce înseamnă valoarea 

sentimentului, a preţuirii divinităţii, 

implicarea. Sigur, nu toate pot fi spuse 

deodată, chiar dacă gândurile sunt de 

aceeaşi importanţă. În sufletul 

monahului, scriitorului aflăm, după 

propria întrebare: ”Ce înseamnă 

credinţa? Încrederea în Domnul, deşi 

lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în 

pofida josniciei, cu toate că de 

pretutindeni nu vin decât semnale 

negative”. Scriitorul, monahul vede, ne 

spune cum este lumea. Lumea a fost 

observată în detalii ce nu fac cinste 

omului, parcă în ciuda faptelor. 

„Credinţa ne dă bucurie, pentru că ne 

pune brusc de acord cu ce este real”. 

Explicaţia, în ultimă, primă instanţă 

(Dumnezeu este adevărul). Mărturisirea 

apare pentru monah îndreptăţită, cu atât 

mai mult cu cât în „Lumea aceasta 

zadarnică şi în care ni se hotărăşte 

soarta pe vecie, nu este atât de 

neimportantă, de zadarnică şi de 

iluzorie de vreme ce Hristos a venit să 

moară aici”. (,,Jurnalul fericirii”). 

Nicolae Steinhardt nu are niciun 

moment orgoliul de a crede în 

infailibilitatea credinţei sale. El zice 

„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, 

îmi pare a fi, cum să spun? Taina cea 

mai de taină a învăţăturii creştine, noua 

învăţătură, şi într-un anume fel pecetea 

darului Duhului sfânt”. (Cine n-a avut 

momente de cumpănă în credinţă?, 

despre adevărurile, gradele lor se pare 

că nici nu se poate pune o întrebare, ar 

fi o pretenţie ce depăşeşte omenescul). 

„A avea credinţă înseamnă să crezi în 

ceea ce nu vezi, iar răsplata pentru 

această credinţă va fi să vezi ceea ce 

crezi”, spunea cu mult timp înainte 

Sfântul Augustin. Martin Luther King, 

mai aproape de noi, aproape şi de 

definirea credinţei religioase, semna 

cuvintele „Credinţă înseamnă să faci 

primul pas, chiar dacă nu vezi toată 

scara”. Pe cât de inspirat aforismul, pe 

atât de adevărat; ce pământean poate 

vedea toată scara? 

Pentru a nu mai rămâne loc de 

interpretare, cel puţin pentru cei care au 

făcut paşi serioşi pe calea împăcării 

credinţei cu raţiunea, Dumitru 

Stăniloaie arată „Credinţa este ştiinţa 

adevărată”. Scriitorul, monahul Nicolae 

Steinhardt şi-a trăit viaţa după cele mai 

severe canoane. Ştia şi cum sunt 

reflectate, cântărite convingerile 

religioase de către filosofii atei, de către 

o mare parte a gânditorilor ce fac gloria 

spiritului uman. El opina „Zi de zi sunt 

mai dispus să cred că însuşirea de 

căpetenie a fiinţei umane nu este atât 

iubirea de sine, cât ura şi invidia faţă de 

altul” („Jurnalul fericirii”). Cu aceste 

imagini suprapuse cu viaţa semenilor 

săi, pe de altă parte, sentimentele 

religioase îl vor face să spună „Nevoia 

de credinţă o socotesc lucrul cel mai 

natural”. („Jurnalul fericirii”). 

Cel care şi-a dedicat o parte a vieţii 

monahismului, tot în „Jurnalul 

fericirii”, se va pronunţa şi în privinţa a 

ceea ce nu poate face Dumnezeu, dacă 

îţi lipseşte credinţa: „Un singur lucru nu 

poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără 

consimţământul nostru”. De aceeaşi 

cutezanţă verbală şi profunzime par a fi 

şi cuvintele scriitorului francez Albert 

________________________________ 

Camus: „Din clipa în care omul îl 

supune pe Dumnezeu unei judecăţi 

morale, îl ucide în el însuşi”. Termenul 

atât de des întâlnit aici (Credinţa) este 

alăturat mai mult sentimentelor 

religioase. O altă parte a gânditorilor îşi 

exprimă neîncrederea în Dumnezeu, au 

interpretări ironice faţă de existenţa 

unui Creator al lumii, faţă de 

prescripţiile bisericeşti, adaugă, nu de 

puţine ori, circumstanţa că s-ar datora 

lipsei dovezilor cu privire la Creatorul 

lumii. „Credinţa ar fi un eufemism 

pentru prejudecată” (Paul Keller). 

Tranşant, cum este cunoscut, Fr. 

Nietzsche crede şi el, dar altceva: 

„Credinţa înseamnă să nu vrei să ştii ce 

este adevărul” ş. a. m. d. 

În faţa opiniilor „dovezilor”, 

analizelor, altercaţiilor filosofice 

(bineînţeles că nici una nu poate fi 

infailibilă, validată ontologic şi de aici 

nici în planul cunoaşterii), scriitorul îşi 

mai rezumă cunoaşterea religioasă, 

credinţa, ne mai spune: „Credinţa e 

suprema armă secretă, care anihilează 

toate necesităţile, împrejurările şi 

pulverizează hazardul”. 

Cu puterea de a crede în Dumnezeu, 

sentimentul, adevărul ce-l susţin nu se 

încheie, mai vine îndemnul la luptă 

până la sacrificiu, parcă ne-ar călăuzi că 

lupta dreaptă îi place lui Dumnezeu. N. 

Steinhardt dă relief unei gândiri a 

implicării: „Împrejurările sunt mai 

întotdeauna grele. Şi fiecare obţine ce 

vrea, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu 

ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă, 

ceea se obţine prin neprecupeţit 

sacrificiu, înfrângând lenea, nestăruind 

asupra scrupulelor. Împrejurările nu pot 

fi scuze decât pentru rataţi; şi rataţii pe 

plan social sau duhovnicesc sunt cei 

care s-au dat bătuţi, n-au avut mesaj, 

sau le-a fost destul de scump. („Jurnalul 

fericirii”). 

DAIEL MUREŞA 

13

După ce m-am dumirit – cu admirație 

și drag – asupra prestanței domniei sale 

la o sesiune de lucrări interdisciplinare 

de la Dej (1983), în noiembrie al 

aceluiași an aveam să-i fiu lui 

N.Steinhardt amfitrion la Beclean. Radu 

Săplăcan îl invitase, în numele 

cenaclului Saeculum, să participe la 

aniversarea lui Teohar Mihadaș, pe care 

o puseserăm la cale de ziua nașterii sale 

(65 de ani). 

A coborât de la Rohia cu o zi înainte 

și l-am preluat, ca să-l cazez la camera 

de oaspeți a Liceului (atunci) 

Metalurgic (Becleanul devenise oraș de 

cinci ani și încă nu avea hotel). Remarc 

receptivitatea directorului Vasile 

Greluș, care a acceptat, fără reținere, ba 

chiar emoționat, găzduirea. 

Cu ocazia aceasta, i-am oferit lui N. 

Steinhardt romanul meu recent apărut, 

Opt zile pentru totdeauna. A doua zi, 

când l-am condus la cantina liceului, 

pentru micul dejun (n-a acceptat decât 

un ceai de mușețel cu tei), am avut 

surpriza să-mi spună că, peste noapte 

mi-a citit cartea și va scrie despre ea. 

Eram topit de bucurie pentru o așa 

învrednicire. Și, într-adevăr, într-un 

număr de iarnă a anului următor aveam 

să găsesc în Astra brașoveană cronica 

Treaba ursului, semnată de N. 

Steinhardt. 

Apoi, înainte de a pleca spre Casa de 

Cultură, i l-am prezentat pe Ioan Pintea, 

mezinul cenaclului Saeculum. Și i-am 

lăsat împreună, ca și cum nu voiam să 

stânjenesc dialogul dintre tată și fiu. 

Din clipa aceea, avea să se săvârșească 

o comunitate de suflet și spirit între ei, 

profundă și durabilă. 

La întâlnirea aniversară, N. 

Steinhardt i s-a adresat lui Teohar 

Mihadaș astfel: „Aromânii, din stirpea 

cărora faceți parte, reprezintă 

aristocrația de gând și suflet a poporului 

român.” Desigur că și-a argumentat 

aserțiunea într-un stil persuasiv, ferit de 

bunăvoințe encomiastice. 

La trei ani după această întâlnire, la 

Beclean, de data aceasta avea să fie 

amfitrion Ioan Pintea, junele poet fiind 

acum căsătorit și locuind la parterul 

unui bloc de locuințe de pe actuala 

stradă Grigore Silași. Era însoțit de 

artistul plastic Ovidiu Avram. Dacă, 

între timp, l-am vizitat în câteva rânduri 

la Rohia pe Monahul Nicolae, cu 

pictorul nu mă mai văzusem de când 

îmi făcuse coperta la cartea mea de 

debut. Aveam tot dragul să-i revăd pe 

amândoi. Avram adusese cu el un set de 

lucrări în culori acrilice și, după ce le-a 

înșirat prin odaie, ne-am apucat fiecare 

să le comentăm (după puterile 

noastre…), căci augustul musafir ne-a 

lăsat la un kilometru distanță cu verva și 

broderia aprecierilor domniei sale. 

După aceea, ne-am întins la taifas: 

despre lumea bucureșteană, despre artă, 

despre firea românului (aruncasem eu o 

sămânță de vorbă pe tema aceasta). 

Gesticulând ca o veveriță care întoarce 

mereu o alună, cu o voce în care fine 

nuanțe de ironie se armonizau cu 

puseuri ludice, am auzit rostiri ce nu se 

dezlipesc nicicum din existența mea 

diurnă. 

„Precum știți, eu sunt pe jumătate 

român, pe jumătate ovrei - a ținut să 

precizeze tranșant. Dar, spre deosebire 

de dumneavoastră, am avantajul de a 

cerceta și înțelege osatura morală, 

civică a românului de azi și de 

dinăuntru și de dinafară. Ei bine, 

poporul acesta riscă să se degradeze, 

biologic și moral, prin alcoolul de toate 

zilele și prin minciuna cea de toate 

zilele.” 

Și încă una: „Sunt două verbe 

definitorii pentru destinul acestui neam, 

unul în suferință, altul în efervescență. 

Pentru generația mea, definitoriu a fost 

verbul „a răzbi”, pentru oamenii de 

acum este „a te descurca”. 

La un moment dat, s-a uitat la ceas 

și, cu un fel de blândă autoritate 

părintească, a hotărât: „Domnilor, e ora 

10. La culcare !” 

COREL COTUȚIU 

Exista, la fosta I. G. C. L. 

Petroşani, contabilul Nea Anghel (după 

1989, pensionar retras la Balş), un bun 

cunoscător al destinului culturii române, 

marcat de tragic în desfăşurarea 

spectacolului lumii noastre. Ne 

împrietenisem sub semnul lui Gib 

Mihăescu. Eu, făcând liceul la 

Drăgăşani, oraşul scriitorului, şi 

avându-l ca profesor de istorie chiar pe 

ginerele său, pe domnul Pavel, care îmi 

înlesnise vizitarea casei scriitorului, a 

răsfoirii manuscriselor, a privirii lunetei 

aduse de la Paris şi a citirii operei 

acestuia, ce începea după ’65 să iasă din 

chingile roşii ale interzicerii, eram, pot 

spune, „la mine acasă”. Şi cu toate 

acestea, dialogul cu contabilul Nea 

Anghel abia l-am menţinut echilibrat. 

El venise din Craiova, fiu al unui preot 

care petrecuse câtva timp în celulă cu 

omul de o rară cultură, Nicolae 

Steinhardt. „Preotul făcuse din 

firimituri de pâine, înmuiate în salivă, 

chipul lui Iisus răstignit pe cruce – mi-a 

14 

povestit fiul-contabil. Pe Iisus, cel 

aşteptat clipă de clipă de ficare deţinut, 

în orice celulă. Acum celula era aleasă 

pentru schimbare de destin. Seară de 

seară, după ce zgomotele cizmelor 

caraliului vigilent se îndepărtau pe 

coridor şi nu mai era nicio teamă ca el 

să-i privească prin vizetă, creştinii din 

celulă aşezau pe Iisus într-un colţişor 

şi, rând pe rând – în afara evreului 

Steinhardt –, îngenunchiau şi se rugau. 

Brusc, caraliul trânteşte uşa şi, fără 

niciun cuvânt, ridică bucăţica de pâine 

cu chipul lui Iisus şi o aruncă în 

mijlocul camerei, şi-o calcă. Izbeşte cu 

talpa cizmei, încercând s-o sfarme. u 

se poate. Izbeşte mai tare, cu toată forţa 

şi greutatea. Izbeşte cu disperare, dar 

nicio fărâmă de pâine nu se rupe din 

chipul lui Iisus. Înnebunit, aleargă 

afară, urlând. De atunci, pe caraliul 

acela nu l-au mai văzut, dar între ei a 

apărut un nou creştin: evreul icolae 

Steinhardt, care nu participa la rugă, 

dar văzând minunea, s-a cutremurat – 

ca pe un drum al Damascului – şi a luat 

hotărârea să se creştinească.” I-am 

mulţumit lui Nea Anghel pentru aceste 

cuvinte şi, cuprins de forţa lor, am scris, 

în aceeaşi zi, poemul: 

Dragoste justă 

Lui . Steinhardt 

Ca între săbii, ei şi-au împreunat 

mâinile 

Faţă-n faţă cu bucăţica de pâine, 

Devenind una în noaptea aceea. 

Zi după zi, strânseseră firimitură cu 

firimitură 

şi, cu răsuflul gurilor, le-au dat forma 

ale cărei părţi ei nu uitaseră să fie. 

Între pereţi, cei trei păreau un singur 

om. 

Triumfător îi priveşte din afară cel 

cu ochi de fier. Surprinzându-i strânşi, 

deschide uşa şi, fără să le respecte 

pacea, 

le calcă în picioare bucăţica de pâine. 

Nicio fărâmă nu cade, nimic nu se 

sfarmă. 

Înspăimântat aleargă afară, aruncânduse-n 

noapte, 

cu zgomot, precum un bulgăre în apele 

mari. 

Între pereţi, cei trei erau un singur om 

cu-o pâine aburindă în mâna întinsă. 

Firimitura de pâine iubeşte pâinea, şi 

mâna 

Iubeşte trupul, căci parte ea îi este. 

DUMITRU VELEA

Eseu 

Mergând din creastă în creastă. 

Empedocle 

Eminescu consideră geniul o 

entitate care nu face parte din lumea 

noastră, nu se află în planul creaţiei, 

astfel că, fiind „scrieri străine”, 

Dumnezeu „se împiedică în cifrul 

său”. Este gând pur şi când se va 

elibera din „trupul cel urât”, în care a 

fost captat, geniul va crea o lume a sa, 

paralelă celei a lui Dumnezeu. Aşa 

cum am mai relevat şi altă dată, este 

cea mai radicală concepţie despre 

geniu, neîntrevăzută până la 

Eminescu. De asemenea, în ce 

priveşte sensul iubirii, autorul 

Luceafărului are o concepţie cu totul 

nouă: prin contopire, cei doi refac 

primordialitatea : „Două inimi când 

se-mbină/ Când confund pe tu cu eu/ 

E lumină din lumină./ Dumnezeu din 

Dumnezeu” - mai sus încă, substituie 

spiritul etern din ajunul creaţiei : 

transa din contopirea dragostei este o 

„jertfă adusă Marelui Spirit”. 

Pentru asemenea deschideri spre un 

dincolo ne mai relevat, este nevoie de 

un al treilea ochi, un ochi 

transcendental, fiind astfel vorba de 

viziuni unice. Este actul unei 

supraconştiinţe. S-a vorbit recent de o 

„conştiinţă transneuronală” sau are 

loc un impuls din spaţiul quantic 

accesibil comunicării pentru unele 

spirite. 

Tot cu ochiul transcendental vede 

Eminescu drumul lui Hyperion către 

Demiurg, acel dincolo de dincolo, 

unicat în lirica lumii „Căci undeajunge 

nu-i hotar/ ici ochi spre a 

cunoaşte/ Şi lumea-ncearcă în zadar/ 

Din goluri a se naşte.// u e nimic şi 

totuşi e/ O sete care-l soarbe./E un 

adânc asemene uitării celei oarbe”. 

Neta deosebire dintre văzul ochiului 

comun şi al celui transcendental se 

observă la prima coborâre a 

luceafărului. Eminescu descrie eonul 

de sus ca fiind „mort de nemurire” - 

tot von Unsterblichkeit, după expresia 

nietzscheană – „Iar umbra feţei 

străvezii/ E albă ca de ceară./ Un 

mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie 

’n afară”. Descrie transfigurarea – 

starea de dincolo a luceafărului, a lui 

Hyperion, a geniului, în raport cu 

lumea omului, stare care ia naştere în 

contactul cu lumea de jos. În schimb, 

în contrast, fiicei pământului nu îi 

este accesibilă această viziune; ea îl 

vede pe luceafăr ca fiind un mort: 

„Străin la vorbă şi la port/ Luceşti 

fără de viaţă. Căci eu sunt vie, tu eşti 

mort/ Şi ochiul tău mă ’ngheaţă”. 

* 

Cu un al treilea ochi, gânditorii 

presocratici au instituit primele 

deschideri filozofice, au întemeiat 

adevărurile fundamentale ale gândirii 

- reluate apoi de întreaga istorie a 

filozofiei europene, începând cu 

Platon, care efectuează prima lor 

sinteză. 

Câteva exemple. Heraclit afirmă că 

viaţa este o moarte vie, repetată de la 

clipă la clipă, astfel că „toţi ne trăim 

propria moarte”, că firea îi este 

omului propriul daimon, iar gândurile 

omului sunt simple jocuri de copii; de 

asemenea, că armonia invizibilă este 

superioară celei vizibile; Platon reia 

această idee şi concepe lumea umană 

a formelor, muritoare, ca fiind o copie 

a unor arhetipuri eterne din empireu. 

El inversează astfel sensul unui 

proces iniţiat încă de omul din 

începuturi care proiectează în ideal 

modele existenţiale supreme. 

Empedocle defineşte istoria omului : 

o luptă între iubire şi ură, fiecare 

având ciclic perioade de dominare. 

Platon (în Ion) reia de la Democrit 

ideea că inspiraţia poetului este suflu 

divin, idee reluată apoi, între alţii, de 

Hölderlin, de Eminescu. Şi tot 

Democrit este cel dintâi care afirmă 

că educaţia, poetică în primul rând, 

creează omului o a doua natură. Das 

Ding an sich „(lucrul în sine”) din 

Critica raţiunii pure kantiene îşi are 

_____________________________________ 

Grafică de Tia Peltz 

15 

originea în ideea lui Democrit : „În 

realitate noi nu ştim nimic, pentru că 

adevărul se află în adâncul abisului” 

… „Căci naturii îi place să se ferească 

de ochii noştri”, afirmase mai înainte 

Heraclit. 

Cuvântul lui Eckhart: „Există o 

inimă a intelectului” a fost precedat 

de cel al lui Empedocle: „Căci 

sângele care afluează în jurul inimii 

este propriu zis gândirea”. Or, toate 

aceste adevăruri prime au fost văzute 

de gânditori poeţi, căci, precum se 

ştie, presocraticii şi-au scris operele în 

versuri, iar stilul, mai ales la 

Empedocle şi Parmenide, are loc în 

entuziasm (= a fi în Dumnezeu) şi 

uimire (căci mirarea este începutul 

filozofiei, va afirma Platon). 

Tratatul despre sublim a lui 

(pseudo)Cassius Longinus este o 

deschidere crucială privind suprema 

valoare estetică. Nicio concepţie 

ulterioară nu a depăşit acea viziune 

primă. Recent s-a afirmat că sublimul 

constituie o energie care ar putea 

metamorfoza fiinţa umană făcând-o 

„mai profundă, mai magnifică”. 

Indienii au aşezat mai sus de 

Brahma, creatorul lumii empirice (în 

conlucrare cu Maya, destructivă), pe 

Brahman, pentru a salva principiul 

absolutului valoric. De partea 

Europei, Magister Eckhart cu ochi 

transcendental a conceput o 

supraentitate divină - Deitate 

(Gottheit), aflată mai sus de 

Dumnezeu (Gott), deci care nu se 

contaminează de crearea lumii umane 

cu nereuşitele ei. Şi tot el afirmă că 

omul poate crea pe Dumnezeu 

(concepţie care va fi reluată la Jakob 

Böhme). Cum asemenea viziune 

venea în totală contradicţie cu 

concepţia universal admisă până la el 

privind raportul om-Dumnezeu, 

Eckhart previne: „Cei aleşi vor 

înţelege, ceilalţi vor trebui să creadă”. 

Această afirmaţie ea însăşi este un 

adevăr unic, vorbind despre imposibilitatea 

ochiului comun de a întrezări 

ceea ce vede un al treilea ochi.→ 

GEORGE POPA

Pentru Giordano Bruno, libertatea 

metafizică radicală însemnează zborul 

infinit al intelectului „eroic”, care nu 

se opreşte niciodată, pentru că orice 

oprire însemnează limitare, însuşi 

absolutul e oprire. Şi Eminescu afirmă 

că „absolutul e frate cu moartea”, 

aşa încât poetul a fost nemulţumit de 

finalul din Luceafărul şi intenţiona 

„să-i înalţe cu mult sfârşitul à la 

Giordano Bruno”. Deci, în sensul 

întrevăzut de ochiul transcendental al 

filozofului-poet italian. 

Cu un ochi transcendental, a 

sculptat autorul reginei Nefertiti, acea 

expresie transfigurată, unică în arta 

tridimensională, care pare a spune: 

„Nimeni nu poate vedea ceea ce văd 

eu dincolo”; sau expresia, de asemenea 

unică, inimitabilă a Giocondei: 

conştiinţa de a fi o taină lăuntrică în 

marea taină universală. 

Cu un ochi transcendental a văzut 

autorul anonim al baladei Mioriţa 

moartea ca pe o nuntă de înveşnicire 

cu întreaga natură, o apoteoză feerică 

transvaluată mitic. 

Poemele lui Hölderlin se află pe 

crestele gândirii pe care nu le părăseşte 

niciodată. Prin excelenţă, tot ce 

el a scris - sub semnul sublimului - la 

cea mai înaltă tensiune a intelectului, 

a fost văzut cu un ochi transcendental. 

Cel de „al treilea ochi” atribuit de 

poet lui Oedip în finalul poemul In 

lieblicher Blaue, este de fapt ochiul 

lui Hölderlin. Cu ochiul său 

transcendental a văzut Hölderlin „o 

lumină filozofică” la fereastra sa. Că 

viziunea autorului Imnurilor se află 

pe un plan de transcendalitate dificil 

de întrevăzut se reflectă în afirmaţia 

lui Heidegger, potrivit căreia, după 

două veacuri, germanii nu sunt încă 

pregătiţi să-l înţeleagă pe Hölderlin. 

Analog, nici românii, nu sunt pregătiţi 

să-l înţelegem integral pe Eminescu. 

Dovadă criticile aberante sau confuze, 

până la negare. 

Cu un ochi transcendental, a văzut 

Amenofis IV, Akhenaton, că toţi 

oamenii sunt egali în faţa unui 

Dumnezeu universal unic, transzoomorf. 

Prin un al treilea ochi a introdus 

Socrate raţiunea în circuitul valorilor 

supreme, iar Iisus iubirea – universal 

dăruită. Ochiul transcendental al lui 

Buddha a văzut că esenţa lumii 

umane (dar şi divine) este suferinţa şi 

că mântuirea de suferinţă trebuie să 

fie scopul omului. După o lungă 

istorie de filozofie sistematică, 

Nietzsche sparge formulele şi creează 

gândirea înaripată - aforistică şi 

poetică. 

Cu un ochi care priveşte într-un 

dincolo al lucrurilor eterne au compus 

înainte de toate Bach, Mozart, 

Beethoven. Această triadă a văzut că 

– aparent paradoxal - armonia, 

finitudinea cea mai perfectă, dezvoltă 

puterea magică de a elibera spre 

infinit sufletul, spiritul: un infinit al 

armonizării cosmice prin dizolvarea 

în inefabil. În lipsa acestui ochi stă 

ineficienţa eliberatoare a muzicii 

„moderne” a disonanţelor, a 

stridenţelor, care închid sufletul într-o 

ţesătură sonoră confuză inextricabilă. 

Miracolul muzicii este unul din cele 

mai dificil de înţeles. 

______________________________________ 

Se observă că marile mutaţii în istoria 

spirituală şi socială sunt efectuate de 

asemenea vizionari. Şi se mai observă 

că acei care au efectuat asemenea mutaţii 

sunt uneori eliminaţi fie de către 

iraţionalitatea oamenilor, precum 

Akhenaton, Socrate, Iisus, Giordano 

Bruno, fie, ceea ce pare foarte straniu, 

de către iraţionalitatea naturii, aşa 

cum s-a întâmplat cu Hölderlin, Eminescu, 

Nietzsche. Natura jertfeşte? 

Dar oare „nebunia” unor asemenea 

genii e chiar închidere? Explicaţii 

medicale s-au imaginat şi se mai pot 

imagina multe, mai largi ori mai 

strâmte, mai verosimile, mai aberante. 

Se poate însă gândi şi altfel, plecând 

de la o realitate fundamentală: 

Hölderlin, Eminescu, Nietzsche s-au 

mişcat în zona extremă a simţirii şi 

cugetării – in extasis mentis. Tensiunea 

demăsurată a unui intelect eroic, 

de care vorbea Giordano Bruno, acele 

„fulguraţii intelectuale” din viziunea 

lui Eminescu, au suit atât de înalt, atât 

de departe, încât este ca şi cum a fost 

pierdut drumul înapoi? Sau, cunoscând 

starea ultimă, acea “nelume” 

dincolo de a fi şi a nu fi, intuită de 

Eminescu, fiinţa empirică s-a dizolvat 

în ea, în transa revelaţiilor ? Ori, ca să 

împăcăm şi medicina, efortul-limită al 

minţii a depăşit capacităţile biologice 

ale substanţei cerebrale? Jaspers 

afirmă că "nebunia" lui Hölderlin 

16 

"deschidea fereastra spre Absolut"- 

un dincolo indefinisabil. Betina von 

Arnim scria despre unele din poeziile 

sale din acea perioadă: ´"Au ceva 

bulversant, adevărul inimii şi al 

poeziei care străpunge ceaţa raţiunii 

asemenea soarelui toamna." Vedeau 

dincolo de raţionalitate. Pentru că, 

afirmă Rimbaud, “Palida noastă 

raţiune ne ascunde infinitul.” 

Tâmplarul Zimmer spunea despre 

Hölderlin, pe care l-a găzduit pe 

malul Neckarului timp de 37 de ani 

de penumbră a minţii: „nu e nebun, 

ştie prea multe”. De altfel, poeziile 

din acea perioadă sunt de o 

profunzime uneori greu de dezlegat. 

Poetul însuşi o spune în misterioase 

fragmente: „Din Dumnezeu iese 

opera mea… Atotputernicie e ceea ce 

creează Fiul nopţii”. “Totul este 

lăuntric/ Asta separă/ Aşa este 

apărat poetul//Temerarule ! ai vrea 

faţă în faţă/ Să-i vezi sufletul/Te-ai 

ruina în flăcări”. 

* 

Marile mutaţii în istoria spirituală a 

omenirii au avut loc prin văzul unor 

aleşi, dincolo de aparenţa cotidiană 

accesibilă ochiului comun. Dar acum 

nicio ruptură de nivel nu se mai 

produce, nicio radicală deschidere 

valorică. Dimpotrivă, de un secol se 

succed cu mare rapiditate o avalanşă 

de isme gălăgioase care se pretind 

inovatoare. În realitate, nu este vorba 

de viziuni ale unor noi deschideri 

creatoare, afirmatoare ale omului, ale 

existenţei pe planuri superioare 

neîntrevăzute încă, ci o luptă acerbă a 

destructivului în sine împotriva 

aşezărilor armonioase ale vieţii. 

Epocă a confuziei, a 

fragmentarismului şi disoluţiei. 

Desfigurativul a năpădit nu numai 

pictura şi sculptura, dar şi muzica, 

literatura, filozofia – întreaga cultură. 

Numai că, aşa cum s-a întâmplat cu 

marile schimbări din istoria omului, 

un asemenea gol, asemenea stare 

negativă, cu cât se accentuează, cu 

atât devine o mai puternică energie 

care cheamă prin contrast comutarea 

axiologică: izbucnirea unei afirmaţii, 

a unei pozitivităţii a vieţii, a existenţei 

în general, o reînnoire superioară 

radicală, al cărei chip nu-l putem 

prevedea. Cheamă un ochi 

transcendental. 

_______ 

__________________________ 

Tia Peltz, «Clovni »

Eseu 

Aventura, deopotrivă prima şi 

ultima, a lui Constantin Noica a fost 

cultura, unii, pragmaticii, politicii, 

i-au reproşat aceasta. Cultura, la 

Noica, era însă logosul, vorbind de ea 

se gândea la sacralitatea omului deja 

de sub vremi. Mărturisirea gânditorului 

în această ordine era 

următoarea: a ridica profanul – 

materia, viaţa, istoria la sacralitatea 

sensului şi la conştiinţa lui de sine, a 

vedea totul ca întruparea unui logos, 

este aventura ultimă a omului. Un 

logos va fi având însă şi locul acesta 

al nostru, ne încredinţează Constantin 

Noica, iar fiinţa locului românesc, 

dacă-i va fi rămas un „rest”, e datoare 

„lumii cu acest rest”. Un „rest”, cu 

care poate ne-am îndatorat lumii, sunt 

şi cuvintele uitate. Dintr-o uitare 

(spune el) ce adesea e o uitare de sine, 

în măsura în care vorbirea omului e şi 

fiinţa lui, le poţi scoate, pe toate cele 

care ni se par grăitoare. Grăitoare, 

fireşte, pentru lucrarea spiritului 

cuprinsă în ele, pentru că „noi gândim 

şi creăm în cuvintele noastre, încă”. 

Plata datoriei e aidoma unei 

deschideri. Dacă – scrie acum Noica 

– „determinările întru sine ale 

poporului român sunt cunoscute, 

deschiderile lui nu s-au încheiat încă” 

(1): deschideri, iată, spornice, gândul 

românesc şi lucrările sale pot spori 

zestrea lumii; mai mult, ele deschid 

între lumi, la marginile cărora s-ar 

aşterne acum duhul transparenţei, 

prăbuşind ziduri şi alungând izolarea. 

Constantin Noica zice: „Iar ceea ce cu 

siguranţă nu este dat altor comunităţi 

de astăzi, este deschiderea posibilă 

între cele două lumi, Vestul cu 

Extremul Vest şi Orientul Apropiat cu 

Extremul Orient, două lumi a căror 

întâlnire stă să se producă. Nicăieri 

situaţia închiderii ce se poate 

deschide nu apare cu atâta relief 

istoric: două lumi masive închid, în 

întâlnirea lor, o comunitate care, în 

loc să fie strivită de ele, ca la o 

răscruce, poate să se deschidă către 

ele şi, mai ales, să le deschidă una 

către alta. Aici s-ar putea înscrie, cu 

rol pozitiv, adecvaţia noastră sau 

înrudirea cu noutăţile veacului, 

laolaltă cu păstrarea unor valori ce 

sunt mai vechi decât veacul. Dacă te 

întrebi de ce poporului acestuia i-au 

reuşit afirmările de sine din trecut, şi 

de ce în Europa de de astăzi el 

păstrează sorţii câtorva bune 

deschideri, răspunsul ar putea să fie: 

pentru că el are o potrivită întâlnire cu 

fiinţa.”(2) Profeţia lui Constantin 

Noica, făcută în vremea imperiului 

sovietic şi a „cortinei de fier”, 

aproape că s-a împlinit, astăzi. 

Cuvinte grăitoare, o potrivită 

întâlnire cu fiinţa, Constantin Noica 

va găsi, în afara folclorului, la 

Eminescu, la Principele D.Cantemir. 

Scrierea, ca şi necunoscută, Modelul 

Cantemir în Cultura noastră sau 

Memoriu către Cel de Sus asupra 

situaţiei spiritului în cele Trei Ţări 

Româneşti a fost tipărită abia în 1995 

(3). Am avut şi eu o dactilogramă – 

circula cu câteva decenii în urmă ca 

„samizdat” – şi după 1989 am tipărit 

din ea în revista braşoveană ASTRA. 

(4) Eseul a fost conceput în 1973, an 

dedicat de UNESCO principelui 

moldovean. Aproape nimic din 

Jurnalul de idei (anii sunt, iată, 

împrejmuitori) nu ne trimite la ideea 

acestei redacţiuni. (5) Am găsit, 

fireşte, câteva însemnări despre 

lexicul filosofic al lui Cantemir, 

expresii pe care Noica le propunea 

spre asimilare culturii europene; altele 

încă se strecuraseră deja în cărţile 

isprăvite ale gânditorului (Rostirea 

Filosofică 

Românească, 

Sentimentul Românesc al Fiinţei 

etc.). Constantin Noica tocmai fusese 

în acel an, acompaniat de Mihai Olos 

(„nebunul de Olos”), în Maramureş 

(la mine acasă, pe Iza, ca să zic aşa, în 

Strâmtura şi Rozavlea, apoi în Ieud, a 

fost şi la Surdeşti, atunci satul cu cea 

mai înaltă biserică de lemn din lume, 

astăzi se pare că pe primul loc e 

Săpânţa). A trecut şi pe la Voroneţ, 

probabil prin Pasul Prislopului şi 

_____________________________ 

Pictură de Tia Peltz 

17 

__________________________ 

paginile de jurnal sunt încântate de 

ceea ce i-au descoperit ochilor şi 

gândului locurile acelea de taină. Să-l 

fi şi întărit oare în ideea ce avea să 

ne-o propună cu acest Modelul 

Cantemir, cu acest Memoriu? 

Anume că fiinţarea românească 

rămâne, sub vremi, de nu cu partea de 

real, atunci cu partea de posibil ? Dar 

până aici (aşa cum se vede şi din 

primele pagini), împreună cu prinţul 

Cantemir ne ceartă pentru 

precarităţile şi hibele seminţiilor 

valahe: o temă de meditaţie sau un 

lung prilej de a ne urmări fiinţa 

naţională, cum s-ar spune, în 

descreşterile şi creşterile sale. 

Constantin Noica ne vorbeşte aici 

întâia oară de primatul, în fiinţarea 

românească, a posibilului în raport cu 

realul. (Va mai reveni asupra ideii – 

ca, de exemplu, în micul eseu din 

1987 – tipărit în Revista de Istorie şi 

Teorie literară, mai târziu va intra 

într-o carte – Superarea 

românească). Prima consecinţă a 

rămânerii românescului în aria 

posibilului e lipsa, la noi, a 

fausticului. E paradoxul nostru: 

suntem latini fără de dezlegare 

faustică (însuşirea, identificată de 

învăţaţi după personajul lui Goethe, 

fiind, pe scurt, setea de cunoaştere şi 

nesaţiul de putere, prin urmare o 

calitate în măsuri excesive). Românii 

nu deţin fausticul la proporţia la care 

îl posedă alte popoare europene – cele 

ce s-au desprins, de exemplu, din 

gândul şi faptele cezarice. Nimic nu 

este mai doveditor de aceasta decât 

felul în care limba noastră a prelucrat 

cuvântul latinesc superare – care 

înseamnă „a domina” – transformându-l, 

în chip straniu, în cunoscuta 

supărare (necaz şi obidă, burzuluială, 

vai de noi!). Constantin Noica presupune 

că ne-am fi supărat de fausticul 

altora şi că, nedovedindu-l, l-am pus 

(ca şi Goethe, însă) pe seama 

Dracului. Nefiind faustici, am avea 

totuşi toate darurile posibilului: → 

A.I.BRUMARU

SCRIITORII ŞI SCRIBUL 

Pe scriitori îi recunoşti 

dupa mersul lor pre-umblat 

pe culoarele cuvintelor, 

ca netrataţii la vremea crizei, 

mereu urmărindu-se 

în labirintul 

Scribului egiptean din Luvru, 

punctând la nesfârşit 

sintaxele tăcerii. 

Astfel devin scriitorii 

muritori nemuritori, 

întruchipări ale tainei 

azvârlirii la coş. 

Păzitori şi paznici, 

precum Scribul. 

ADREI FISCHOF 

LA TATI ELVIRA 

Se-nclină cupole de crini peste ape. 

E-un aer cu multă otravă. Iau lyra 

Şi cânt, deşi nimeni n-aude, de foarte 

aproape 

La tanti Elvira. 

Fantomele ţepene cu aer crăiesc 

Vin zvelte din grote. Fac vira 

Şi-n apele timpului reavăn plutesc 

La tanti Elevira 

E-un amplu desfrâu cu licori: 

Clondirul peţeşte clondira 

(Nici nu-ţi mai pasă că o să mori) 


Nu pot să fac blânde imperiile 

Nu pot schimba zilelor mira 

Cel mult fac uitate mizeriile 


MIHAI OCTAVIA IOAA 

*** 

Cristelle, eu te-am gândit pe tine 

Ranită de neaua zilelor acide, 

Iubirea e şi ea un zid de piatră 

Săpată deja în zilele aride 

Te pot uita, tu uită-mă deja! 

Eu sunt, demult, o vagă rătăcire 

Legată uneori de-o amăgire - 

Lumina zilei nu mă mai îmbată 

E vremea să devin o amintire ! 

*** 

Cristelle, moi, j'ai pensé à toi, 

Blessé par les jours de neiges acides ! 

L'amour est-il un mur de pierre, 

Déjà creusé dans ces jours arides. 

Je suis, depuis longtemps, une vague 

errante, 

Parfois liée à une illusion sans avenir 

Dans la lumière des jours, où je 

suis ivre, 

Il est temps pour moi de devenir un 

souvenir! 

IOA LILĂ 

_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ 

→ darul spaţiului, cu felurile de 

locuire, nu însă şi pe acela al 

timpului. Dacă la europenii din Apus 

constatăm cunoaşterea neţărmurită, la 

noi (cu bietul om de sub vremi) 

istoria a căutat mereu doar vindecarea 

şi mântuirea. Există precarităţi, 

desigur, şi de o parte şi de cealaltă. 

Apusul a avut şi răbdare destulă în 

spatele precipitărilor lui (căci, fără de 

pacienţă, nu ar fi construit atât de 

variat şi de robust în toate); dincoace, 

la noi, posibilul cu toate neisprăvirile, 

neîmplinirile lui va fi ducând, 

câteodată, la miracole. Acestea însă 

să nu se constituie, ne putem întreba, 

doar într-un infinit – îndelung şi 

dureros privegheat – „tipar de 

aşteptare”, cum ar spune Mircea 

Vulcănescu ? 

Împreună cu principele român şi 

deopotrivă savantul european 

Cantemir, Constantin Noica ne mai 

dojeneşte în acest Memoriu şi pentru 

„polihistorism”: atâtea, Doamne, 

începem şi reîncepem, fără a isprăvi, 

fără a împlini ! E o meteahnă asemeni 

„lăutărismului”, de care ne-am făcut 

şi ne mai facem încă vinovaţi (atâţia, 

spune filosoful de la Păltiniş, după 

război s-au improvizat în profesori 

universitari; şi atâţia, să adăugăm, 

continuă şi astăzi să o facă !). Nu 

pregetă însă să scrie: „Întreg poporul 

românesc îmi pare a sta cu posibilul 

său faţă de realul istoric al altora – ca 

în faţa fratelui Alexandru. N-are decât 

posibil – spre deosebire de vecinii săi 

______________________________ 

unguri – şi nu va face nimic în istorie, 

ci va rămâne veşnic în posibil. Stă 

prost cu timpul sub toate formele – 

timp istoric, eternitate sau 

aeveternitate, cum spuneau 

medievalii – dar stă bine cu spaţiul, 

pe arcul acesta al Carpaţilor, unde s-a 

înscris o istorie mai adâncă decât 

altele (...). Dar posibilul acesta e mai 

întins decât realul, e mai cuprinzător, 

cum erau măicuţele din Moldova faţă 

de fratele Alexandru, învingătorul 

sovietic”. 

„Este loc – îşi încheie Memoriul 

Constantin Noica – şi pentru posibilul 

românesc, sub semnul lui Cantemir, 

sub semnul structurilor de lemn din 

Maramureş sau sub semnul lui ar fi 

să fie din cugetul şi vorbirea noastră. 

Aceasta este, cu putinţele şi 

neputinţele ei, situaţia spiritului în 

cele Trei Ţări Româneşti, la finele 

anului de graţie 1973”.(6) 

________ 

1. Constantin Noica, Sentimentul 

Românesc al Fiinţei, Editura 

Eminescu, Bucureşti, 1978, p.9; 

2. Idem, p.12; 

3. Constantin Noica, Modelul 

Cantemir în cultura noastră sau 

Memoriu către Cel de Sus asupra 

situaţiei spiritului în cele Trei Ţări 

Româneşti, Editura Atena, Bucureşti, 

1995, 

4. Revista ASTRA, nr.235,236, 

Braşov, 1993; 

5. Constantin Noica, Jurnal de 

idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 

1990; 

Constantin Noica, Modelul 

Cantemir..., ed.cit., p.54 

________ 

Grafică de Tia Pelz 

18

Întâmplare sau nu, dar locuind tot în U.S.A., citeam în 

2009 traducerea Marianei Şipoş din l. rusă a romanului 

Compromisul (în original, Kompromiss, 1981). Iar în 

2012, aceleaşi oficii de critică literară le-am aplicat 

volumului de schiţe, nuvele şi povestiri, intitulat 

Geamantanul (în original, Cemodan, 1986). Cartea a 

apărut sub aceeaşi semnătură a traducătorului şi cu acelaşi 

titular, prozatorul Serghei Dovlatov. 

Îmi vine extrem de greu să înţeleg pe unii scriitori ai 

emigraţiei, indiferent de naţionalitatea pe care o 

reprezintă, cum ajung în SUA sau în orice ţară 

occidentală, mai ales a Europei, privesc înapoi cu mânie. 

Fierul roşu pus pe tot ce a fost într-un trecut becisnic sencinge 

mai abitir acum când libertatea exprimării este 

deplină. Majoritatea celor care vorbesc despre gravele 

turbulenţe trăite transformă traumele de ieri în relatări, 

amintiri, în condamnări publice, unele luând calea 

jurnalisticii oficiale. Dacă în familie mai sunt urmaşi, 

ideea de a nu trăda ţara în care s-au aşezat devine 

obsesivă. Puţin probabil ca Dovlatov să fi avut timp şi mai 

ales hărnicia, adică voinţa de a învăţa engleza americană, 

după venirea sa la New York, în 1978, când i-a apărut 

prima carte evidimaia kniga (Cartea nevăzută). Fiindcă 

naşterea băiatului Nick a fost în aglomerata metropolă, 

ziaristul s-a exprimat sincer tulburat: „Copiii mei vorbesc 

rusa fără niciun chef. Eu, fără niciun chef, engleza”. 

Oricâte însemnări, comentarii sau interpretări despre 

vreuna dintre cele 12 cărţi lăsate de Serghei Dovlatov (3 

sept. 1941 – 24 aug. 1990, mama armeancă, tatăl evreu), o 

mediană a acestora s-ar formula aşa: literatura lui 

Dovlatov se circumscrie realismului stenic, de tip 

constatativ. Scriitorul realizează incizii şi acolade, în timp 

şi spaţiu, la o populaţie cunoscută în detaliu. Intimitatea 

acelui eu participativ nu se desfoliază decât cu limite şi cu 

strictul necesar. Mai toată proza lui Serghei Dovlatov 

aparţine biografismului, reînviat şi remodelat teoretic de 

francezi. Dovlatov a realizat un biografism de suprafaţă. 

Vioiciunea acestuia însă o dă dialogul, dinamica textului o 

dă retorica asumată individual. O frază din „Th Village 

Voice” , citată pe coperta a IV-a a cărţii Geamantanul, 

sună pedant, deloc atractiv, fiindcă n-are acoperire în 

realitatea narativă existentă : „La Dovlatov, personajele 

ard la fel de intens ca la Dostoievski, dar într-un iad mult 

mai vesel”. 

Cartea se deschide cu ... Introducere ! Cum altfel, dacă 

„dezbaterea” face loc cerinţelor standard impuse tuturor 

care vor să aibă paşaport ?! 

De aici înainte începe... biografia autorizată („eram pe 

atunci student...”): privirea în oglindă şi trecerea în revistă 

a obiectelor dintr-un geamantan: „trei perechi de şosete 

finlandze de nailon, o cămaşă de poplin, nişte ghete 

furate, un costum la două rânduri, o centură de ofiţer, o 

scurtă de catifea, o căciulă de blană, mănuşi de şofer .” 

Dacă acesta este inventarul, nominalizat în existenţa lui, 

interpretările autorului au gradări diferite. Şosetele 

finlandeze de nailon propun o noimă epică demnă de luat 

în calcul – comerţul ilicit în piaţa nedeclarată a statului 

sovietic. Lumea interlopă mişună în magazine, pe stradă, 

dar mai ales în cârciumi, în târguri şi cât mai departe de 

graniţă. Se neguţează tot ce este străin – ceasuri, 

coloniale, ţigări, textile, noi sau degradate. Nu se lucrează 

cu valută şi cu aur ! Pe urmele lor, securiştii prind câte o 

„limbă” şi interogatoriile se ţin lanţ. Rar se mai comunică 

de-a adevăratelea. Tăinuitorii sunt pe fază. 

Între speranţa unei găselniţe, un fel de chilipir, se 

găsesc şi două finlandeze – mamă şi fiică. Afacerea lor 

pare mulţumitoare pentru amândouă părţile contractante. 

Dar ... (suspansul). Când în ziua următoare, desfăşurarea 

afacerii cu şosete trebuia să prindă viaţă, fabricile ruseşti 

au invadat piaţa cu ciorapi de nylon. 

Aşadar, lovitură de teatru ! Şi businessul celor din clasa 

de jos s-a îndreptat spre fâşuri, combine stereo nemţeşti, 

ţigări americane, aparate foto japoneze. Dintre toate cele 

vârâte în geamantan, grămada de şosete finlandeze a 

rămas să-i amintească de „tinereţea mea de infractor, de 

prima iubire şi de vechi prieteni”. 

Căci despre câte altele se mai păstrau în geamantanul 

nedesfăcut ani de zile, va avea informaţii, peste timp, doar 

fiul său, cel născut în America. 

Deducem că tânărul urmaş, american, va avea bifurcat 

interesul pentru biografia tatălui: să nu-l mai intereseze 

trecutul acestuia, nici la nivelul unei... pete de adevăr, ori 

să-l abandoneze definitiv, fără a şti despre el câte ceva. 

A doua proză – păstrând ordinea aşezării în carte, după 

versiunea românească – poartă titlul Ghete din 

nomenclatură. E o politizare forţată: unui activist de rang 

înalt i s-a făcut rău în timpul unui discurs rostit la 

dezvelirea statuii lui Lomonosov, amplasată într-o staţie 

de metrou. În toiul unui chef prelungit, totul devenise 

confuz, iar primarul a plătit obolul pentru toţi ceilalţi. 

Căzut sub masă, a intrat pentru puţin timp, într-o stare de 

inconştienţă. Sincer, Dovlatov – scriitorul de analiză, 

trage cu ochiul la psihiatru şi se pronunţă: „Şi nu ştiu ce 

s-a întâmplat cu mine. Fie că şi-a spus cuvântul disidenţa 

mea oprimată, ori s-a dezvăluit firea mea de infractor. 

Adică, asupra mea au acţionat stranii forţe 

distructive.(...) M-am tras pe marginea scaunului. Am 

întins un picior. Am pipăit ghetele primarului oraşului şi, 

încetişor, le-am adus spre mine. 

Şi abia după aceea, am încremenit de spaimă”. 

Pentru scriitorul de analiză psihologică enunţul „am 

încremenit de spaimă” îl va conduce la formularea de 

decizii, luând în calcul factorii perturbatori, pornind de la 

inconştient, urcând spre raţional şi reechilibrare în → 

MARIA BARBU 

19

forma normală a existenţei. Încrengăturile manifeste ale 

inconştientului descris de Dostoievski vin de la o 

persoană cu stări psihice deviatoare. 

Conceptul de autoanaliză presupune trimiterea la 

anumite procedee ale metodei psihanalitice, definite de 

specialişti, de la Freud încoace, în următorii termeni: 

asociere liberă, analiză a viselor, interpretare de conduită 

ş.a.. 

Se găseşte câte ceva din toate aceste identificări 

specializate la Dovlatov ca să merite apropierea lui 

(desigur, ca scriitură) de F. Dostoievski ? 

Mult mai apropiată de cazuistica dintr-o psihanaliză 

este povestirea Centura de ofiţer. Subiectul : scriitorul, de 

acum în corpul de pază al unui lagăr, are misiunea de a 

însoţi un coleg ca să ducă un presupus nebun la un spital 

de profil (prin analogie, fără a-i forţa limitele, ca şi 

Apostol Bologa din romanul Pădurea spânzuraţilor). 

Farmecul naraţiunii, scrisă la persoana întâi, ca multe alte 

relatări ale lui Dovlatov, constă în alternanţa 

proporţională dintre realitate şi câtimea de imaginaţie. 

Demascarea lui Ciurilin, soldatul care l-a însoţit pe 

fruntaşul Dovlatov în misiunea de a-l duce pe un nebun la 

spitalul de psihiatrie. (O muşcase „pe tanti Şura, 

bucătăreasa”). Se-mbătaseră toţi trei, acţionând fiecare în 

mod dezordonat. Maiorul lagărului, conducătorul anchetei 

de demascare, rosteşte descurajator, dar şugubăţ : „Măcar 

dacă le-ar fi fost ruşine de deţinut....” 

În linia realismului de tip clasic, stabilizat în sec. al 

XIX-lea, în mai toate ţările europene (la noi, vezi 

Caragiale, pilduitor fiind finalul din nuvela Două loturi), 

şi Serghei Dovlatov „ia cuvântul”, notând evoluţia 

personajelor care l-au sprijinit să-şi alcătuiască trama 

epică (Ciurilin – un an de batalion disciplinar, el, autorul, 

demobilizat, pe deţinutul nebun „nu l-am mai văzut). 

Parcă nostalgic şi cumva trist, se descarcă de năduf: „S-au 

risipit cu toţii undeva , în urmă.” 

Următoarea proză – a treia, Un costum bun, la două 

rânduri, propune o formă de comportament gen Nastratin. 

Valoarea omului începe să prindă limbaje de referinţă de 

la haine şi toate cele care privesc îmbrăcămintea. 

De la această proză, mi s-au luminat analogiile cu 

N.V.Gogol şi A.P. Cehov, în postura de naratori şi nu de 

dramaturgi. 

Textul este viabil prin mulţimea de personaje, adevăraţi 

actanţi de susţinut cauza unui ziarist, mai mereu în contra 

regimului ... asupritor. Pe scurt, Dovlatov s-a purtat ca un 

dizident care mai credea că poate reforma lumea în care 

trăia. 

Într-un permanent contrast : eu – el, sărac – bogat, bun 

– rău, cultivat necultivat ş.a.m.d., se dezvoltă povestirea 

Geaca lui Ferdnand Léger. Personajele (ca la Cehov) : 

A.K. Cerkasov, artist renumit, deputat în Sovietul 

Suprem. Fiul său – Andriuşa. 

În contrast – tatăl scriitorului, angajat la teatru. 

Ca fruntaş în treburile obşteşti, Cerkasov era preţuit în 

toată ţara şi călătorea în străinătate ori de câte ori era 

nevoie. Tatăl lui Dovlatov era socotit „fiu al unui 

naţionalist burghez”. 

Copiii celor două familii îşi iubeau pe cele care le-au 

dat viaţă; cândva, absolvente ale aceluiaşi institut de 

teatru. După moartea lui Cerkasov, Nina a fost concediată. 

Şi tot aşa Dovlatov – scriitorul înaintează în povestire, 

până când află că mama lui îi aducea haine vechi din 

garderoba Ninei Cerkasova. Iar geaca de acuma 

aparţinuse cândva pictorului Léger. Iar el, chipurile, a 

lăsat cu limbă de moarte ca ea să fie oferită numai unui 

„om socotit de alţii un ratat”. 

Într-un remember petrecut în America, Dovlatov pare 

neliniştit, fiindcă sunt puţini cei care ştiu despre geaca 

purtată de el cu o anume solemnitate şi numai în 

împrejurări speciale. 

Când totul părea să fie spus destul de răspicat, în 

aceeaşi tonalitate de opoziţii, Dovlatov zăboveşte asupra 

peripeţiilor primirii a 1500 de ruble, bani lăsaţi prin 

testament de către Nina Cerkasova. Apoi, hodoronc-tronc, 

se reproduce un dialog dintre vărul lui, rămas la 

Leningrad, şi Dovlatov , de la New York. 

Aspectul convenţional, un fel de cifru acceptat de către 

cei doi vorbitori, încheie gândul de a nu discuta liber, căci 

consecinţele bănuite erau mai ales pentru cei rămaşi în 

Rusia. 

Punând cumva capac la distorsiunea creată, Dovlatov 

nu scapă prilejul de a ne informa că Andrei Cerkasov „va 

primi titlul de doctor în fizică. Sau fizică-matematică... Şi 

care-i deosebirea ?” 

C-un asemenea final, ironic-şmecheresc, Serghei 

Dovlatov a transformat parcă întreaga povestire într-una 

de şuetă, de duzină. 

Ieşirea din rândul obişnuinţelor de tehnică literară se 

produce la Dovlatov printr-o scchimbare de macaz, fără 

ca să producă, şi imediat, efecte literare. Şi nu este cazul 

doar al povestirii Cămaşa de poplin, o slabă confesiune, 

din vremea dezgheţului privind emigrările. → 

20

Lena, soţia lui Dovlatov – ziaristul, a acţionat în taină 

pentru a pleca din Rusia spre Israel. În finalul întrevederii 

de adio, soţia îi înmânează o cămaşă de poplin 

românească, pe care i-a cumpărat-o din rublele rămase 

disponibile. Şi ca să nu le piardă, i-a cumpărat ceva de 

...import ! 

Sâcâitor cu tot ce trimite la politică, indiferent din ce 

parte a globului vine, Serghei Dovlatov îşi exteriorizează 

un gând de verticalitate nedezminţită, aflând că nobila 

textilă a fost fabricată în România. 

Numaidecât, izbucneşte, rostind lozinci : „Trăiască 

tovarăşul Ceauşescu !...” 

Cunoscător îndrituit al variantei vorbite a limbii ruse, 

Dovlatov devine retoric: „Doar că, unde s-o îmbrac ? 

Chiar aşa, unde ?” 

Tocmai când mă pregăteam să cred că această 

confesiune – şi n-am niciun motiv să n-o calific altfel ! – 

dezvoltă cu de-amănuntul relaţiile frigide dintr-un cuplu 

conjugal, în care s-a instalat pe deplin indiferenţa, un 

contract social tacit şi acceptat ca atare de ambele părţi, 

am dat peste alinierea celor trei adverbe într-o comunicare 

stranie. O socotesc drept lovitură de rachetă în manieră de 

rever din jocul de tenis (de masă sau de câmp). 

În asemenea situaţie, sunt tentat să-mi retrag indicatorul 

sportiv şi să accept dilema ca fiind viabilă. La urma – 

urmei, povestirea rămâne în limitele biografismului, cu 

atât mai mult, cu cât autorul lasă a i se vedea vinovăţia, 

ale cărei consecinţe abia la despărţirea nevestei nu i se 

mai par tulburi. Totuşi, stilul gazetarului e peremptoriu! 

Întreg volumul are în atenţie „lucruri domestice”, 

existente în viaţa fiecăruia dintre noi: şosete, ghete, curea, 

geacă, mănuşi, cămaşă, căciulă. Desigur că mai sunt şi 

altele, fie în garderobă, fie în altă parte a camerei, dar 

acestea n-au beneficiat de atenţia scripturală a autorului ! 

Căciula de blană, cu inserţii autobiografice în detaliu 

mărturisite – viaţa la gazetă, 

relaţiile dintre lucrătorii ei, 

armosfera din stradă, din 

cârciumi mai ales, tendinţa de 

evaziune, prin mici afaceri, mai 

totdeauna 

păguboase, 

accentuează formele de 

antisemitism declarat. Totul în 

povestire începe de la otrăvirea 

evreicei Raisa, dactilografa 

redacţiei. Fiecare dintre bărbaţi se 

culpabilizează într-un fel sau 

altul, deoarece femeia le oferise, 

nu o dată,... spriinul său, atât la 

redacţie, cât şi în afara ei. 

Cum băuturile tari au devenit 

emblemă naţională în Rusia, 

descrierea acestora ocupă un loc 

distinct, nu numai în această 

povestire, iar bărbaţii nu sunt 

singurii care au dimensiunea 

nefastă a alcolului. Şi Raisa era 

una dintre femeile căuzaşe. 

Titlul povestirii vine de la un 

scandal, în care a fost implicat un 

văr al autorului. Pe timp de iarnă, 

la Leningrad, gerul era în toi. 

Bărbaţii şi nu numai ei, purtau 

îmbrăcăminte groasă. Bătăuşii din gang s-au pierdut în 

mulţimea străzii, dar vărul i-a luat căciula adversarului, 

fiindcă era mai bună decât a lui ! 

Subiect banal, cu multe consecinţe în viaţa de cuplu a 

fiecăruia. Stilistic, textul este înţesat, dacă nu saturat, de 

descrieri, de spaţii închise sau deschise, de interioare, fără 

arabescuri poziţionale, ori reflecţii, în niciun caz 

filosofice. Majoritatea observaţiilor sunt de suprafaţă, 

constatative. Iată un exemplu: 

„- Pentru prima oară văd un evreu alcoolic ! 

Văru-meu s-a înviorat de necrezut. Ca şi cum toată 

viaţa ar fi aşteptat să fie jignit în demnitatea lui 

naţională. Şi, de fapt, el nici nu era evreu. A fost aşa, o 

întâmplare. O istorie încâlcită de familie. Mi-e lene s-o 

povestesc ...” 

În tonalitatea scrierii unui scenariu de film, se derulează 

povestirea Mănuşile de şofer. La o consfătuire a 

reprezentanţilor presei dintr-o anume zonă a 

Leningradului, participă şi Dovlatov de la gazeta 

„Turbostroitel”; de asemenea, Schlippenbach, de la gazeta 

„Kadr” a Studioului Lenfilm. 

Străbunii acestuia fuseseră suedezi. 

Trama povestirii – admirabil cadenţată în dialogul 

ingenios al scriitorului are drept subiect venirea incognito 

a ţarului Petru cel Mare în timpurile moderne ale Rusiei, 

pentru a constata degradarea a tot ceea ce lăsase el. 

Scenariul fiind redactat de suedez, Dovlatov, în postura 

ţarului, urma să viziteze oraşul, palatul, bodegile, alte 

repere încă existente de pe vremea...lui. După terminarea 

filmărilor, costumaţia... ţarului a intrat în posesia lui 

Dovlatov. La rându-i, fiecare componentă a costumului şi 

a accesoriilor necesare a luat calea ofertelor pentru rude şi 

apropiaţi. Numai mănuşile de şofer „le-am luat cu mine în 

emigraţie”. Gândea că în America va fi privit cu alţi ochi 

şi după ce îşi va cumpăra maşina. N-a fost să fie aşa ! 

De la speranţă sau iluzie, 

direct în lumea capitalistă, în Forest 

Hills. 

* 

Întrebare firească : în ce 

măsură experienţa de gazetar, 

propria-ţi viaţă, merită să fie 

transpuse în literatură, dincolo de 

furcile caudine ale structurilor 

consacrate ? 

Răspunsul niciodată nu va 

fi categoric, dar posibil, da. Cu o 

condiţie – textul obţinut să juiseze 

în cadre aristotelice, vizibile, 

bănuite măcar sau conturate în 

subsidiar. Vremurile cultural – 

estetice chiar dacă au furnizat alţi 

parametri de exprimare în literatură, 

mimesis-ul şi catharsis-ul n-au 

dispărut niciodată (nu luăm în 

calcul literatura de divertisment şi 

derivatele acesteia). 

USA,12 ian. 2012 

______ 

* Se dedică lui Mihai Lisei, cititor 

autorizat al bibliotecii lui Borges. 

21

(I) 

Secolele XII şi XIII au 

lăsat un număr considerabil 

de romane în versuri; 

compoziţii epice de o mare 

varietate tematică, diferite ca 

fond, ca formă, dar şi ca 

public căruia i se adresau, de 

cântecele eroice. Se naşte un 

gen nou – romanul de curte 

în versuri tratând subiecte 

antice şi celtice. Ca intenţie, 

romanele curtene nu se 

deosebeau de cântecele de 

geste, în sensul că autorii 

ambelor genuri narau fapte 

din trecut. Tema iubirii - 

dezvoltată prin descrierea felului cum se naşte acest 

sentiment, a dorinţelor şi a suferinţelor sufleteşti ce le 

provoacă, în discursurile personajelor despre natura 

dragostei, în monologurile îndrăgostiţilor, - va deveni 

predominantă în “ciclul breton”. Poemele epice din acest 

ciclu – fie de dimensiuni ample, fie reducându-se la 

compoziţii scurte, precum cele ale Mariei de France – 

sunt consacrate regelui Arthur şi cavalerilor săi - 

“Cavalerii Mesei Rotunde”, iar altele legendei lui Tristan 

şi Isoldei. Autorul celor mai importante opere ale “ciclului 

breton” – Erec, Lancelot, Yvain, Perceval – e Chretien 

de Troyes, care începe să scrie în jurul anului 1160. 

Primele sale poeme erau scrise în maniera romanelor 

“antice”, inspirate din Ovidiu, după care poetul caută 

teme noi în legendele bretone, derivate din tradiţiile 

celtice. Faţă de romanul “antic”, miraculosul este colorat 

cu componente magice foarte sugestive, căpătând alte 

valenţe lirice decât cele ale unui miraculos pur şi simplu 

fantastic, fabulos. 

În dragostea curtenească se exaltă pentru prima dată 

demnitatea spirituală şi valoarea religioasă a Femeii. 

Descoperirea Femeii ca model şi exaltarea frumuseţii 

fizice şi a virtuţilor ei spirituale îl proiectează pe 

îndrăgostit într-o lume paralelă de imagini şi simboluri. 

Valoarea mistică a dragostei - pasiune acea “unio mystica” 

din tradiţia creştină – căsătoria sufletului cu Christos. 

Pe de altă parte, credinţa în Fecioară, care domina epoca, 

sacraliza indirect femeia. Spiritul ludic al cavalerimii se 

desfăşoară în cadrul iubirii de curte. Petrecere şi joc, 

iubirea de curte realizează o evaziune din ordine stabilită 

şi inversarea relaţiilor fireşti. Adulteră din principiu, ea 

sfidează în primul rând constrângerile matrimoniale. 

Iubirea de curte nu era o simplă divagaţie sexuală, era o 

opţiune. Îndrăgostitul nu îşi alege o fecioară, ci pe soţia 

altuia. Nu o ia cu forţa, ci o cucereşte. Cu riscuri, îi 

învinge încetul cu încetul rezistenţa. Aşteaptă până când 

ea se predă şi-şi oferă favorurile. Pentru această cucerire, 

el desfăşoară o strategie minuţioasă, o transpunere 

ritualizată a tehnicilor vânătorii, ale luptei în turnir sau ale 

asaltului unei fortăreţe. Poveştile despre cuceririle 

amoroase se desfăşoară de preferinţă, în cavalcade prin 

păduri. Doamna aleasă este un fel de citadelă care trebuie 

asediată. Ca şi vasalul faţă de seniorul său îndrăgostitul 

trebuie să fie mai întâi loial faţă de doamna sa. S-a angajat 

să-i fie credincios. Se arată viteaz, luptă pentru ea şi prin 

victoriile dobândite în domeniul armelor, se apropie de 

realizarea intenţiilor sale. El îi face curte, o înconjoară cu 

atenţii, aşteptând ca într-o zi să câştige o recompensă 

pentru serviciile aduse. Jocul dragostei sublimează 

pornirea sexuală şi o transfigurează. 

Strădaniile Bisericii de a dirija curtoazia ajunseseră, 

în veacul al XIII-lea, să determine apariţia unor poeme în 

care demersul erotic era deviat de la ţelul său trupesc şi 

transferat în misticism. Transferarea aceasta religioasă şi 

abstractă culminează către anii 1300 în ceea ce se numeşte 

– il dolce stil nuovo. Iubirea trăieşte cu speranţa unei 

victorii finale care o va face pe doamnă să se dăruiască pe 

de-a-ntregul, nesocotind interdicţia majoră şi pedepsele 

destinate legăturilor amoroase adultere. În perioada în 

care regulile curtoaziei se impuneau în rândul cavalerimii 

din Occident, cultul Mariei invada lumea creştină. 

Fecioara a devenit curând Doamna prin excelenţă, 

“stăpâna noastră”, pe care oricine trebuie să o slujească cu 

dragoste. Iubirea de curte era totuşi numai un joc, un 

amuzament secret, o evaziune din real, un intermezzo 

pasionant dar absolut gratuit. Ca urmare, a apărut o 

literatură foarte bogată, opusă şi compensatorie în raport 

cu cântecele de iubire de curte. Scrierile satirice şi 

parodice, care aminteau glasul Raţiunii şi al Naturii, au 

cunoscut un succes la fel de mare precum cel al liricii 

amoroase, de exemplu – istorisirile târgoveţei din Bath 

din Povestiri din Canterbury. 

Cultul “femeii unice” şi iniţierea în misterul dragostei 

era practicat de către o organizare de tip iniţiatic – Fideli 

d’Amore - ai cărei reprezentanţi sunt atestaţi începând cu 

secolul al XII-lea în Italia, Franţa, Belgia. Aceştia utilizau 

un limbaj ascuns pentru ca doctrina lor să nu devină 

accesibilă. Îniţierea prin dragoste era de ordin spiritual. 

Femeia simbolizează intelectul transcendent, 

Înţelepciunea – Madonna Intelligenza. Dragostea pentru o 

femeie trezeşte pe adept din letargie. Nu este o mişcare 

eretică, ci o grupare ce nu mai recunoaşte papilor 

prestigiul de şefi spirituali ai creştinătăţii. Nu se ştie nimic 

despre ritualurile iniţiatice ale grupării, Fideli d’Amore 

formau o miliţie şi ţineau întruniri secrete. 

Limbajele secrete ale îndrăgostiţilor, proliferarea 

personajelor legendare şi enigmatice, a aventurilor 

prodigioase le întâlnim în Romanele Mesei Rotunde, 

elaborate în secolul al XII-lea în jurul figurii regelui 

Arthur. Tematica bretonă pune la dispoziţia poeţilor o 

serie de personaje şi legende în cea mai mare parte de 

origine celtică dar şi elemente creştine, gnostice. Chretien 

de Troyes a început să scrie la 1170, compunând cinci 

romane în versuri. Romanele Mesei Rotunde întemeiază 

o nouă mitologie, dezvăluie istoria sacră şi modelele 

exemplare ce trebuie să călăuzească comportarea 

cavalerilor şi a îndrăgostiţilor. Mitologia cavalerismului a 

avut o influenţă culturală mai mare decât istoria ei 

propriu-zisă. 

Farmecul propriu eticii cavalereşti îl constituie 

tocmai oscilarea între numeroase idealuri, în parte 

înrudite, în parte diametral opuse, libertatea de a se mişca 

înăuntrul unei lumi de valori bogate şi multiple. → 

TAMARA COSTATIESCU 

22

Idealurile stărilor medievale erau condiţionate în mod 

concret sub raport politic, militar, economic. Biserica 

veche combătea războiul şi cariera armelor. Reforma 

bisericească din secolul al XI-lea a cuprins pe lângă lumea 

mânăstirilor şi biserica papală şi tagma laică a cavalerilor. 

Din prima jumătate a secolului al XI-lea, rolul conducător 

în acest domeniu este deţinut de Franţa, care determină 

evoluţia ulterioară, hotărâtoare a ideii de apărare a 

bisericii, a simbolismului bisericesc al vieţii de războinic 

şi a legăturii importante a acestora cu cultul sfinţilor. 

Totuşi ideea unei cavalerimi creştine şi etica războiului 

sfânt, corespunzătoare acesteia, nu sunt cristalizate pe 

deplin înainte de mijlocul secolului al XI-lea. 

Gândirea medievală este saturată de reprezentări 

religioase şi de idealul cavaleresc. Chiar şi unele 

reprezentări religioase sunt aduse în domeniul idealului 

cavaleresc: fapta de arme a arhanghelului Mihail a fost 

considerată ca stând la baza cavalerismului. Cavalerismul 

este o imitaţie pământească a cetelor de îngeri din jurul 

tronului lui Dumnezeu. Idealul de viaţă cavalerească este 

unul estetic clădit din fantezie şi emoţie înălţătoare. 

Evlavie şi virtute. Cavalerul rătăcitor este ca şi templierul 

lipsit de legături pământeşti şi sărac. Războinicul nobil 

lipsit de orice bunuri. Trăsăturile profunde: asceza, 

abnegaţia plină de curaj, caracteristice idealului 

cavaleresc se află în strânsă legătură cu baza erotică, 

răstălmăcirea etică a dorinţei nesatisfăcute. 

Dragostea este sublimată şi romantizată. Cavalerul şi 

iubita, eroul din dragoste – motivul romantic invariabil, 

cel mai primar, care apare şi va apărea mereu. Ea provine 

din nevoia bărbatului de a-i arăta femeii iubite curajul de 

a trece prin primejdii, de a fi tare, de a suferi, năzuinţă pe 

care o cunoaşte orice băiat de 17 ani. Dorinţa erotică 

nesatisfăcută se transformă în acţiune erotică întreprinsă 

din dragoste, iar moartea devine alternativa împlinirii 

dorinţei. Acţiunea eroică trebuie să fie eliberarea sau 

salvarea femeii din primejdia cea mai ameninţătoare – 

Lancelot şi regina Ginevra. Viziunea femeii asupra 

dragostei rămâne voalată şi ascunsă, e mai tandră şi mai 

profund tainică. Dragostea femeii se înalţă de la sine, fără 

fantezia vitejiei şi a sacrificiului ostentativ afişat. 

Fecioara intră majestuos în zona evlaviei în secolul al 

XII-lea, înconjurată de o escortă de sfinţi printre care şi 

Magdalena păcătoasa. Creştinismul începe să se orienteze 

spre valorile feminine, femeia începe să fie ridicată în 

slăvi. 

În cântece erau lăudate farmecele soţiei seniorului, 

ale doamnei, şi, prin jocurile curtoaziei, toţi tinerii nobili 

se străduiau să îi câştige inima. Cultul Fecioarei şi cultul 

femeii provin din mişcările distincte petrecute în adâncul 

mentalităţii oamenilor. Poemele scrise în latină, cântecele 

compuse pentru saloanele doamnelor, romanele pe teme 

antice nu mai relatau numai aventuri militare, ci şi poveşti 

de dragoste. 

O întreagă literatură profană sau religioasă a acelei 

epoci descoperă iubirea. Iubirea de curte în acelaşi timp 

cu iubirea pentru Maria. Sublimarea erotismului trupesc, 

captarea curentelor de sensibilitate, deturnarea lor spre 

slujba religioasă este sarcina prelaţilor şi în primul rând a 

călugărilor, ce au compus imnuri în cinstea Fecioarei 

majestuoase. Încantaţiile erau preambulul ceremoniilor 

unei încoronări: încoronarea Maicii Domnului. În numele, 

Regele Arhur şi cavalerii în jurul mesei rotunde 

______________________________________________ 

acestei regine Sfântul Bernard a fost inspiratorul 

rânduielilor unui nou ordin religios cel al templierilor, 

congregaţie de războinici “convertiţi”, deveniţi călugări 

fără a înceta de a fi şi cavaleri. În vitejiile lor îşi întorceau 

armele împotriva duşmanilor lui Christos, iar iubirea către 

“stăpâna noastră”, Maica Domnului. 

Eroul romanului curtean – imitaţie în planul 

imanenţei, a unui model mitic sau divin (Lancelot, 

Perceval, Yvain) – evoluează într-un spaţiu mai fabulos. 

Atmosfera de vrajă alimentată de simbolurile uneori 

neelucidate ce exprimă ţelul justificator al aventurii – 

compuse din călătorie şi luptă – supune personajul unei 

dematerializări, de pe urma căreia el devine o întruchipare 

a idealului cavaleresc. Detalii de ambianţă materială şi de 

moravuri, detalii existente în asemenea ficţiuni devin 

elemente decorative asemenea figurilor heraldice de pe un 

blazon. Romanele din ciclul arthurian nu oferă o suprafaţă 

lucie, care să permită citirea unor sensuri ce se limpezesc 

prin descifrare până la o perfectă inteligibilitate. Prin 

apele tremurate ale acestor ficţiuni, desluşim adesea doar 

nişte sugestii incerte, care rezistă traducerii şi sunt cu atât 

mai tulburătoare. 

_________ 

Bibliografie: 

- Georges Duby, Arta şi societatea 980-1420, Editura 

Meridiane, Bucureşti, 1987. 

- Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul 

feudalismului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998. 

- Gilbert Durand, Structurile Antropologice ale 

Imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1977 . 

- Jacques Le Goff, Imaginarul Medieval, Editura 

Meridiane, Bucureşti, 1991. 

- Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Studiu despre 

formele de viaţă şi de gândire din secolele XIV şi XV In 

Franţa şi Ţările de Jos, Editura Humanitas, Bucureşti, 

2002. 

- Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, 

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. 

- Vera Călin, Alegoria şi Esenţele, Editura Pentru 

Literatură Universală, Bucureşti, 1969. 

- Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de 

Simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, 1994. 

23

(V) 

Cornul este un instrument muzical 

de suflat utilizat la vânătoare de către 

dacoromânii din vechime şi de către 

aromânii în dialectul cărora este 

regăsită expresia cornu-copia care, 

după opinia lui Papahagi, ar putea fi 

pusă în legătură cu arta vânătorii şi a 

pescuitului (1). 

Partenerii acestei singurătăţi, 

greierii, şoarecii şi păianjenii (2) sunt 

participanţi la ritualul aşteptării, puşi 

în relaţie cu latura energetică a 

sufletului care intonează cântecul 

unui Agapé configurat în ultimele 

trei catrene din cele zece aflate în 

economia textului (3). Focul, cu 

simbolistica sa duală de absorbţie şi 

distrugere, corespunde Paştelui 

sufletesc, este o înviere, o eliberare 

de condiţia constant - pesimistă. 

Perdelele lăsate, văluri ale haosului 

care creează monotonia oceanelor 

cugetării şi o depăşeşte în focul 

exprimării-vehemenţă (4) oferă 

posibilitatea unei ascultări hipnotice 

a sinelui, concentrarea aproape 

involuntară la discursul sonor al 

gândurilor care înregistrează un salt 

peste obstacolele negre, vechi zidiri. 

Cel singur se comportă ca pacient 

activ al ţârâitului gândurilor-greieri, 

devenind creator şi totodată interpret 

al fericirii lui, dacă punem în discuţie 

felul în care gângania îşi depune 

1 TACHE PAPAHAGI, Cornul, în Mic 

dicţionar folkloric. Spicuiri folklorice şi 

etnografice comparate, ediţie îngrijită, note şi 

prefaţă de Valeriu Rusu, Editura Minerva, 

Bucureşti, 1979, pg.171- 172. Autorul explică 

sintagma cornu-copia considerând-o ironie în 

sensul că omul este comparat cu un animal 

cornut: aude cu urechile şi înţelege cu coarnele. 

2 TACHE PAPAHAGI, Păianjenul, în Mic 

dicţionar folkloric, op. cit., pg. 369- 372: 

păianjenul are o legendă creştină din care se 

desprinde semnificaţia de fiinţă căzută sub 

forţa blestemului mamei sale sau al Maicii 

Domnului. 

3 HIEROTHEOS VLACHOS, Isihia şi 

psihoterapia. 1. Isihia (liniştea), în 

Psihoterapia ortodoxă. Ştiinţa Sfinţilor 

Părinţi, precuvântare de I. P. S. Nicolae 

Corneanu, Mitropolitul Banatului, traducere în 

limba română de Irina Luminiţa Niculescu, 

Editura Învierea - Arhiepiscopia Timişoarei, 

1998, pg.361. Este citat Vasile cel Mare, 

potrivit căruia începutul absolut al curăţirii 

sufletului este liniştirea, întru care limba nu se 

dedă grăirilor despre cele ale oamenilor, nici 

ochii nu contemplă obrajii cei sulemeniţi sau 

trupurile cele atrăgătoare... Putem înţelege 

singurătatea eminesciană şi în termenii propuşi 

de isihasm. 

4 ADRIAN BOTEZ, Analiza poeticoarhetipală, 

în op. cit., pg.34 

ouăle sub pământ şi cum iese apoi la 

suprafaţă, simbolizând moartea şi 

învierea, promisiunea împlinirii (5). 

Avantajul celui supus ascultării 

hipnotice a eu-lui este că se 

abandonează unei inducţii sonore 

instaurată în subiectivitatea sa 

interioară, văzând cum cad grele, 

mângâioase amintirile asemănate 

cu picăturile de ceară căzute la 

picioarele lui Crist, cădere pe care 

Adrian Botez o explică prin 

dezvăluirea luminii (6). Puterea 

psihică negativă este alungată 

simultan prin dansul unor şoareci, 

capacităţi potenţate ale spiritului 

introvertit, care diagnostichează 

ceea ce se petrece la nivel cognitiv şi 

emoţional şi anihilează balastul 

stărilor psihice negative reprezentate 

prin cărţile în vrafuri. 

Deosebit este paralelismul 

semantic realizat între liră, poezie şi 

vietăţile mărunte, ale căror mişcare 

analgezică, melancolică, se face vers. 

Odată subconştientul modificat, se 

anulează fobiile care ţin de absenţa 

inspiraţiei sau a iubirii, este alungată 

atitudinea de refuz al comunicării şi 

de stimă de sine redusă, pentru a se 

face loc sunetului orfic: aud cum 

sună cleampa... Se obţine ceea ce 

atât de frumos spune Andrei Pleşu: 

dacă am vedea sunetul, am asista la 

un spectacol miraculos: din fiecare 

instrument s-ar desprinde un întreg 

muzeu de sculpturi în aer, un popor, 

translucid de nimfe (7) 

Deblocarea emoţiilor patologice 

sau a celor induse de puterea 

melancoliei cauzată prin repetarea 

unor situaţii cu caracter negativ 

asigură posibilitatea împlinirii 

plenare, pândite şi ea de atingerea 

timpului: Şi mi-i ciudă cum de 

vremea/ Să mai treacă se îndură,/ 

Când eu stau şoptind cu draga/ 

Mână-n mână, gură-n gură. 

Trecerea timpului este resimţită ca 

ceva care face parte din lucruri, ca şi 

centru al lor. El apare la Eminescu 

cu ritmurile ornicului, ale mării, în 

pulsaţia vieţii umane şi, aşa cum este 

prezent în versurile Treierând 

5 JEAN CHEVALIER, Greier, în Dicţionar 

de simboluri, vol. II, op. cit., pg.112 col. II - 

113 col. I 

6 ADRIAN BOTEZ, Analiza poetico - 

arhetipală, în op.cit., pg. 35 

7 ANDREI PLEŞU, Jurnalul de la Tescani, 

Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg.26 

24 

necontenit/ Sânul mării infinit 

(umai poetul), timpul treieră. El 

preia lucrurile abia când sunt coapte 

de tot şi le ia rodul, pe care tot el l-a 

ajutat să se împlinească, în timp ce 

sânul care a purtat rodul seacă şi se 

trage îndărăt, în marea infinită (8). 

Călinescu pune muzica onirică din 

Moartea lui Ioan Vestimie pe seama 

unei experienţe a poetului şi 

înregistrează repeziciunea mişcărilor, 

voluptatea aproape patologică a 

cântecului muzicanţilor care mânuiesc 

instrumentele c-o demonică 

măiestrie (9). 

Ce interesantă este remarca pe 

care, în vis o face Ruben adresândui-se 

discipolului său: Tu eşti ca o 

vioară în care sunt închise toate 

cântările, numai ele trebuiesc trezite 

de-o mână măiastră, şi mâna ce te 

va trezi înlăuntrul tău sunt eu. 

Alexandru Melian comentează acest 

pasaj asimilând visul cu funcţia 

existenţială ca obiectiv pe care setea 

de cunoaştere doar l-a intermediat 

(10). Povestea lui Orfeu, mort pe 

teritoriul Traciei, interesează pentru 

puterea sa magică dobândită prin 

suferinţa pierderii iubitei. → 

GIA AGAPIE 

8 CONSTANTIN NOICA, Despre timp şi 

treier, în Introducere la miracolul eminescian, 

Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pg.193- 

194 

9 G. CĂLINESCU, Cadrul psihic. Visul, în 

Opera lui Mihai Eminescu, op. cit. , pg.200. 

Vezi şi G. Călinescu, Moartea lui Ioan 

Vestimie, în Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, 

Editura Hyperion, Chişinău, 1993, pg. 203-206 

unde sunt evidenţiate stările personajului 

principal aflate în legătură cu ritmul inimii şi 

muzica din sala de bal, izvorâtă, după cum 

observă Ioan Vestimie doar, din arcuşul unui 

violonist beţiv şi ofticos, a cărui vioară s-auzea 

într-adevăr ca un melodios ţipet de durere 

care inspira şi celelalte instrumente. 

10 ALEXANDRU MELIAN, Visul - păstoria 

oilor de aur, în Eminescu univers deschis, op. 

cit., pg. 133- 134

La Eminescu, orfismul îl propulsează 

pe creator pe culmile creaţiei, 

cântecul harpei purtând pecetea 

durerii pasionale şi dramatice, ca în 

muzica lui Glück, excepţie făcând 

finalurile cu happy-end ale 

compozitorului dornic să facă pe 

plac ascultătorilor. Orfeul 

eminescian este romanticizat, înfrăţit 

cu locuitorii Valhalei prin umbra 

plutonică şi prin titanismul său, cum 

îl înţelege I. Negoiţescu, un cvasibarbar 

cu cântecul aspru care să 

exprime anarhia cosmică, libertatea, 

ritmul tainic al elementelor şi deci 

fulgerările durerii lumii (11). 

Există la Eminescu o înrudire între 

muzică şi poezie, ambele având 

capacitatea de a ilustra mişcările 

adâncului sufletesc, dorinţa de a 

medita, în spirit romantic, asupra 

capacităţii umane de a se înălţa 

spiritual, de a găsi o insulă a fericirii 

de unde lucrurile să fie privite cu 

detaşare. Teoretizând asupra ideii de 

forţă a meditaţiei, studiul lui George 

Bălan ar putea fi un punct nou de 

plecare pentru a da o perspectivă, 

puţin pusă în valoare, muzicii 

eminesciene. (12) 

O rezolvare conciliantă a criticului 

Costache Iulian propune glisarea 

între circuitul elitar şi cel folcloric 

pentru a evidenţia funcţia pragmatică 

a ultimei strofe din poezia O, mamă, 

caracterul de jos al interpretării poemelor 

Luceafărul şi Floare albastră, 

care trădează tocmai presiunea 

exercitată de o interpretare ce credita 

atotputernic tristeţii ce covârşeşte 

retorica romanţei. Autorul egocierii 

unei imagini ajunge la concluzia, 

în urma investigaţiilor făcute 

asupra scenariilor din Pe lângă 

plopii fără soţ; Dorinţa; La steaua, 

că scenariul este unul muzical şi că 

este orchestrat caleidoscopic.... 

adesea romanţa eminesciană 

prefigurează marile teme ale poeziei 

eminesciene. De fapt ea cântă, pe 

alte voci, temele marilor creaţii (13). 

Să încheiem capitolul destinat 

muzicii terapeutice prezente în opera 

11 I. NEGOIŢESCU, Poezia lui Eminescu, 

op. cit., pg. 49-50 

12 GEORGE BĂLAN, I. Compozitorul în 

faţa lui De ce trăim?. 1. Prin meditaţie spre 

forţă, în Muzica şi lumea ideilor, op. cit., 

pg.151- 158 

13 IULIAN COSTACHE, egocierea 

gradului maxim de accesibilitate: romanţa 

eminesciană, în egocierea unei imagini. 

Construcţia unui canon, emergenţa unui mit, 

op. cit., pg. 273-280 

eminesciană prin cuvintele unui poet 

englez din secolul al XVII-lea, John 

Donne, pe care le utilizează 

Haciaturian în Simfonia a II-a: u 

există om care să fie ca o insulă, 

izolat; fiecare om este o parte a 

continentului, a uscatului; moartea 

fiecărui om mă împuţinează şi pe 

mine; căci eu sunt unul cu toată 

omenirea; şi de aceea nu mă întreba 

niciodată pentru cine sună clopotul; 

el sună pentru tine (14). Vezi în 

acest sens cugetările Zoei Dumitrescu 

- Buşulenga despre scenografiile 

romantice la poetul modern, 

Blaga şi la Eminescu, despre raportul 

microcosmos - macrocosmos al existenţei 

umane concepute ca valoare 

mitică, arhetipală, individul fiind 

emiţător şi receptor al mesajului pe 

care îl înţelege dureros (15). 

Coloana sonoră a textului 

eminescian, potrivit unei definiţii a 

sintagmei, (16) a contribuit la 

realizarea atmosferei propuse de 

dramaturgia poetică şi la transmiterea 

mesajului. De altfel, Iulian Costache, 

în studiul hermeneutic dedicat 

modului de receptare a operei şi 

personalităţii lui Mihai Eminescu se 

întreabă: Opera este o partitură pe 

care o va actualiza cititorul, cel care 

este asemuit interpretului unei 

simfonii? Această idee pare să 

rezolve şi sugestia existenţei unui 

nivel imanent al operei ( partitura) şi 

ideea colaborării cititorului (interpretul) 

la definitivarea operei (17). 

______________________________ 


14 GEORGE BĂLAN, Poetizarea muzicii, în 

Muzica şi lumea ideilor, op. cit., pg. 136 

15 ZOE DUMITRESCU- BUŞULENGA, 

Motivul melancoliei, în Eminescu - cultură şi 

creaţie, op cit., pg.126- 127 

16 CORNEL CRISTIAN, BUJOR T. 

RÎPEANU, Dicţionar cinematografic, 

Editura Meridiane, Bucureşti, 1874, 

pg.106, col. I- II 

17 IULIAN COSTACHE, Sfidările 

actuale ale lecturii operelor canonice, în 

egocierea unei imagini. Construcţia 

unui canon, emergenţa unui mit, Editura 

Cartea Românească, Bucureşti, 2008, pg.54 

25 

PRECUM IŞTE 

LACRIMI DE SEARĂ 

Prin zările tot mai umede, 

cei cândva plecaţi în fapt de seară 

ne privesc şi nu ne mai recunosc, 

aud doar glasul acela al mării 

ţâşnind din nisipuri; 

pe umerii femeilor curg stele, 

în vizuina vânturilor 

nevrozele timpului aşteaptă, 

mirosul de fân 

salută, trecând, 

somnul margaretelor; 

desenaţi 

pe cerul incert, 

caii s-adapă din râul 

de-o viaţă prin mine curgând; 

se duc cocorii, 

precum nişte lacrimi 

de seară. 

STRIG, ŞI IMEI U-MI 

RĂSPUDE 

Doar o nelumească noapte 

ţine în poală socoteala oceanelor 

pierdute; 

văd grâul somn adânc cum doarme 

în plapuma pământului, 

în memorie visând pâini rumenind în 

cuptoare; 

văd literele cărţii mereu întinerind 

prin raiuri cu păduri abia-nfrunzind, 

văd furtuni de lebede şi crini, 

petalele-n văzduh 

par îngeri 

prin timpul 

făcându-se seară; 

vâltoare albă-i ceaţa 

peste mare, 

vorbind în limbi necunoscute; 

curg străzile în râuri neîntoarse 

spre apa ce odată-n viaţă doar ne 

scaldă; 

spre seară-ncet, luminile pălesc a 

moarte; 

strig în pustiul ăsta şi nimeni nu-mi 

răspunde. 

LAZĂR LĂDARIU

,,Crescut la oraș, citadin’’ 18 , așa 

debutează poetul Romulus Guga întrun 

colț de țară cu speranțe mari în 

ceea ce privește ecoul acestor 

versuri de incipit, doar că un început 

rămâne un început și de cele mai 

multe ori presupune perfecționarea 

postumă. Acesta a fost destinul 

volumului Bărci părăsite. 

Autodescrierea, autoanaliza atât de 

specifice perioadei se impuneau, iar 

poetul a ales să traseze mai multe 

linii ale personalității sale și ale 

necesității de exprimare în forme 

artistice... totul sub semnul opoziției 

dintre mediul rural și cel urban în 

care, voluntar sau nu, existența își 

urmează cursul monoton, constituind 

un cotidian halucinant din care omul 

parcă nu mai poate scăpa fără 

ajutorul unei forțe exterioare 

superioare și conștiente de pericolul 

cu care omul se confruntă. Zidul este 

un simbol al orașului și îl mai 

întâlnim ca simbol și la alți poeți, 

dar, poate, și nu este o scuză, este un 

element esențial al citadinului, un 

element care înlocuiește tot ceea cu 

ce strămoșii noștri au fost obișnuiți. 

Astfel, el este opusul ruralului, 

înlocuind toate elementele naturale 

ale acestuia, este o creație artificială 

ce are menirea de a proteja, dar care 

nu are forța necesară unei protecții 

reale așa cum elementele ruralui o 

ofereau. Volumul debutează astfel cu 

o poezie puternică ideatic, dar nu 

18 Romulus Guga, Bărci părăsite, Ed. 

Pentru literatură, București, 1968, p. 5 

neapărat și tehnic: transparentă, 

îmbină un simbol, zidul, o lungă 

enumerație și câteva metafore. Pe 

alocuri, poezia pare chiar epică, 

construind parcă istoria omenirii, 

căci una dintre sursele de inspirație 

ale autorului a fost geneza 

pământească așa cum mitul biblic o 

prezintă. Descrierea orașului conține 

și apelul la geometrie, bine intuit atât 

timp cât privit din orice unghi orașul 

nu doar pare, ci chiar este o 

construcție rațională concepută după 

formule ample ce au dat naștere unor 

forme geometrice palpabile, în 

opoziție cu naturalul originar. 

Zidul și descoperirea existenței 

acestuia în viața noastră par o 

revelație pe care poetul o are și din 

care a izvorât această poezie, motiv 

pentru care o alege să-i deschidă 

volumul liric de debut. Astfel de 

simboluri i-au împânzit și creația 

dramatică și chiar cea epică. Poezia 

consecutivă continuă ideea însă pe 

un ton de odă adusă unui alt simbol, 

,,iarba’’, continuând și conturarea 

opoziției cu mediul zilnic, însă nu la 

fel de transparent ci mult mai 

implicat, mai grav și chiar mai 

meditativ. Totul prinde contur într-un 

monolog liric cu acest element, așa 

cum anunță și titlul: Tu, iarbă. 

Întrebările retorice alcătuiesc incipitul 

poeziei și, așa cum era și firesc, 

existența și puntea dintre trecutprezent-viitor 

alcătuiesc interesul 

poetului Guga. Natura este martora 

existenței umanității de la începuturi, 

dacă e să facem apel la sursa de 

inspirație deja amintită și tot ea este 

cea care va fi martora clipei 

apocaliptice asupra căreia poetul va 

medita pe parcursul drumului său 

artistic. Influențele predecesorilor nu 

pot fi omise, Arghezi sau Blaga se 

conturează în metafore deja întâlnite, 

dar asta nu îl face pe poet să se 

______________________________ 

Romulus Guga cu o echipă de 

filmare a Televiziunii Române, 

la Prislop (Bistriţa-ăsăud) 

26 

oprească, ci să continue drumul 

început, iar influențele fiind 

percepute ca adevărate omagii aduse 

creatorilor de artă sus amintiți. Omul 

în complexitatea sa este subiectul 

poeziei Oamenii seara..., o poezie ce 

surprinde individul în trafic, în 

mediul citadin atât de banal, atât de 

repetitiv, un mediu nepreocupat de 

adevărata valoare umană deși, 

paradoxal, acest mediu este creat 

chiar de om. Neexploatarea reală a 

individului la fel de paradoxal 

epuizează însă într-o altă manieră, 

mai josnică, chiar dacă mult mai 

frecventă. Omul face timpul. După el 

poți regla ,,acele unui ceasornic’’, el 

a ajuns atotputernic deși puternic 

doar colectiv căci altfel mistuirea 

este certă, patima este devoratoare. 

Însă eul doar constată, fiind alăturat 

acestui concret din care nu se dezlipește. 

Realitatea e introdusă prin 

motive ale concretului, cauciucul, 

parfumul, naftalina, mirosuri banale, 

zilnice pe care le adulmecăm fără să 

conștientizăm că suntem dependenți 

de această realitate decadentă și 

interdependenți: ,,îmi înghesuie 

umbra între umerii lor/de-o simt că 

se-aprinde și fierbe,//de-o simt ca 

leșia trecând arzătoare, de-o simt 

volatilă de ei atârnând.’’ 19 

Comuniunea omului cu natura 

originară pare să fie scăparea 

definitivă a celui ce își 

conștientizează condiția efemeră în 

acest univers al cărui început și 

sfârșit nu pot fi datate, localizate de 

către coordonate cunoscute. În acest 

univers, se regăsește ,,izvorul meu de 

alcătuire’’, originea umanității 

învăluită în negura timpului 

nemăsurabil și în tot acest context 

,,rădăcina’’ contează, azvârlită fiind 

din ,,unghiul... cel mai înalt’’ și cert 

este că sfântă rămâne veșnicia 

posibilă în alte coordonate unde 

umanitatea își are ,,izvorul’’, adică 

din ,,țărmul celălalt’’, confirmând 

credința creștină despre originea 

sufletului și continuitatea acestuia 

după moarte, credință specifică unui 

ardelean și mult prea puternică în 

conștiința românească. Aceasta este 

o temă lirică frecventă în literatura 

noastră, dar Romulus Guga nu s-a 

oprit aici în abordarea temelor → 

LOREDAA DA 

19 Ibidem, p. 25

MICROPOEME 

Imperfecţiuni 

adunate grămadă… 

Autoportret! 

Ochii bătrânei 

faruri pe-o mare 

creaţă… 

Cronică vie 

Insomniile 

fiori sub lună plină 

fiinţa absorb 

Copilărie 

mugur de floare rară 

în pământ străin 

Susurul apei 

în munţii poveştilor… 

Ţară Română ! 

Noaptea în ceaţă 

poveşti neterminate… 

Timp îngheţat. 

Obraz ivoriu 

diamant de lacrimă… 

Carte pierdută… 

Şuier de iarnă 

scâncet de plâns printre 

brazi 

Măcel de Crăciun… 

Ceaţă difuză 

şi drumul prin labirint… 

Tu, rătăcitor… 

Soarele cu dinţi 

solstiţiul de iarnă 

Crăciunul pe drum… 

Pleoapa zorilor 

eliberând Soarele 

umbre întoarnă 

Amurg de toamnă - 

vremea merelor coapte. 

Priveghi cu strămoşi... 

AICA FACIA 

_______________________________________________________________________________________________ 

→ 

preferate neamului de-a lungul 

omenirii și compoziția umană e 

istoriei literare, istoria, familia sau 

iubirea, moartea ca entitate dar și 

nașterea, sau stări precum singurătatea 

şi împlinirea sunt prezente în 

acest volum. Poate cea mai demonstrativă 

poezie a interesului 

poetului față de origini, Facerea 

lumii, dedicată ,,ție” 20 , în care 

sufletul și a sa îmbătrânire diferită 

față de cea trupească, iubirea 

percepută ca o relație a două spirite 

și trecerea mare pe care interiorul îl 

va experimenta fac subiectul 

poeziei care nu refuză repetarea 

motivului copacului sau a celui 

cromatic, albul. Îmbătrânirea 

inevitabilă provoacă tristețe, dar nu 

este cea care oprește împlinirea căci 

iubirea este cea mai prețioasă avere 

fără de valoare în ochii celor 

înnebuniți după materie... și aici 

Romulus Guga trasează clar și 

definitiv propria credință în bariera 

existentă între două entități opuse: 

materialul, carnea, bunurile, 

exteriorul și spiritualitatea, 

interiorul fiecare având un alt scop, 

un alt destin, o altă durată și 

lăsându-se altfel de descoperit. 

Acestea există de la facerea lumii și 

acolo trebuie să ne reîntoarcem de 

fiecare dată când nu le mai 

percepem rostul sau când nu le mai 

putem diferenția. Este un imbold 

simplu și onest, pe care poetul îl 

explică prin propria sa experiență, 

nimic mai credibil, mai adevărat în 

acest prezent în care ,,neînțelegerile 

lumilor’’ au puterea de a sfărâma tot 

ce a mai rămas sfânt. Acestea se 

descoperă și în ,,curgerea sălbatică a 

unei lumi pe lângă alta/ Ce niciodată 

nu se vor afla” 21 , din poezia 

următoare, Certitudine, având același 

grav subiect. A se nota în acest caz 

artificiul la care Guga apelează, atră- 

_____________________________________ 

Romulus Guga şi Grigore Vieru, 

aprilie 1981, la aniversarea de 10 

ani de la apariţia revistei Vatra 

gând atenția: deși titlul anunță ceva, 

primului vers îi este opus prin 

utilizarea adverbului ,,poate’’ chiar 

în repetiție și în versul al doilea sau 

chiar în strofa a doua. Interesul fiind 

captat, cititorul își scurge ochii minții 

pe cuvinte ale căror înțelesuri nu fac 

decât asocieri între pustietatea 

geroasă a sufletului în lipsa iubirii ce 

poate fi doar o plăsmuire, sau între 

acest chip iubit, lume și trandafiri. 

Astfel tot ce pare o certitudine se 

poate metamorfoza curând în ceva 

opus, demonstrând incapacitatea 

umană de a răspunde ,,da’’ în fața 

stabilității sentimentale, atât de 

necesare traiul concret. Romulus 

Guga insistă în epuizarea unor 

termeni ce-i devin suport tehnic în 

exprimarea ideilor filozofice despre 

viață și eternitate, iubire și reîntâlnire 

postumă, despre frumusețe și trecere, 

ș.a.. Atât timp cât sămânța și 

ecunoscut, poeziile imediate celor 

de curând amintite continuă 

filozofia, Guga fiind un mic maestru 

în jocul cuvintelor și al ideilor, 

marca predecesorilor fiind bine 

închegată în seva acestor rânduri, 

însă la alte cote... nu mai înalte, ci 

aparținătoare debutantului dornic în a 

“transfera” propria descoperire în 

mintea cititorului avizat și însetat de 

personale viziuni asupra intelectului 

şi sentimentalului artistului liric care, 

în acest caz, unește tot ceea ce în 

înseamnă spiritualitate de începuturi 

dar și de iubire, de împărtășirea 

existenței unice personale de cea a 

unui alt destin închis într-un alt trup. 

20 Ibidem, p. 65 

21 Idem. 

27

Dezvoltarea explozivă a ştiinţei 

şi tehnicii din secolul al XX-lea l-a 

înzestrat pe om cu instrumente care 

îi facilitează vederea, auzul şi 

mirosul; ajungând să sesizeze şi 

înşiruiri ale materiei pentru care nu 

posedă simţuri specifice înnăscute, 

cum ar fi undele electromagnetice 

emise de corp, folosind aparate care 

traduc caracteristicile respective în 

semnale familiare lui, de exemplu 

în semnale luminoase. Amplificarea 

capacităţii de a observa lumea 

înconjurătoare este proprie poeziei 

stănesciene, fiind vorba despre o 

„revoluţionare” 22 a percepţiei cu 

care s-au obişnuit poeţii tradiţionali. 

Sensibilitatea şi priceperea lui 

Nichita Stănescu în a-şi acutiza 

această sensibilitate prin intermediul 

intelectualizării reprezintă 

punctul de pornire a dinamicii 

poetului: simţurile îi sunt 

adolescentine şi matinale, percepţia 

este una gândită, culorile, sunetele, 

miresmele dar şi gusturile devin, 

datorită ecoului lor în conştiinţă, 

mai pregnante. În acest sens, putem 

aduce în discuţie poemul „Dimineaţă 

marină”: „Mă ridicam din 

somn ca din mare,/ scuturându-mi 

şuviţele căzute pe frunte, visele,/ 

sprâncenele cristalizate de sare,/ 

abisele.” Poetul foloseşte la 

maximum butonul care controlează 

amplificatorul de senzaţii, ne face 

să simţim, ca şi el de altfel, 

atingerea „umbrelor melodioase” 

ale plopilor, dar şi atingerea apelor 

somnului, o materie pe care niciun 

alt detector nu ar putea să o facă 

22 Alex. Ştefănescu, ichita Stănescu Îngerul 

cu o carte în mâini, Ed. Maşina de scris, 

Bucureşti, 1999, p. 23. 

simţită. Ni se relevă imaginea 

adânciturilor produse de razele care 

lovesc suprafaţa apei şi „scurgerea” 

de pe trupul personajului liric a 

ultimelor raze de adormire; această 

întreagă simfonie de senzaţii matinale 

este străbătută de o sclipire de 

inteligenţă, şi anume atribuirea unor 

intenţii jucăuşe lumii înconjurătoare. 

Fără a recurge la personificări 

propriu-zise, poetul lasă să se ivească 

doar pentru o clipă un ceva omenesc 

în elementele ambianţei, acel ceva 

complotând pentru trezirea 

adolescentului, pentru cucerirea lui 23 . 

Faptul că plopii îi ating umerii 

dinadins şi că apele somnului îl 

părăsesc geloase poate reprezenta 

proiecţii ale elanului său de a convoca 

întreaga lume la trăirea în comun a 

bucuriei de a exista, bucurie care se 

pare că îi inundă simţurile. 

Reprezentarea lui Nichita Stănescu 

este atât una senzorială cât şi 

senzuală, astfel încât, senzualitatea se 

defineşte prin voluptate, plăcerile 

fiind întotdeauna filtrate, până ajung 

în punctul maxim de purificare; 

poetul intensificând senzaţiile. El 

artificializează natura prin procedeul 

de extragere a esenţei, urmând 

modelul extragerii zahărului din 

produsele vegetale, iar senzaţiile sunt 

mai senzaţii decât în realitate 24 . 

Analizând poemul „Dimineaţă marină”, 

se poate constata că poetul întradevăr 

caută performanţa în materie 

de înregistrare, propunându-şi să 

înregistreze senzaţii, de altfel, foarte 

greu de înregistrat; nu găsim în poezia 

stănesciană triluri de păsări ori 

revărsări de lumină solară, reprezentând 

semnalele lumii înconjurătoare, 

ci observăm că poetul se simte atras 

de caracteristicile mai discrete ale 

realităţii. Un exemplu în acest sens ar 

fi perceperea mirosului straniu al unei 

femei nenăscute încă: „Laşi mirosul 

tău în aer/de metal şi de femeie,/şi de 

car încins pe lutul/al întinderii 

caldee/(...)”(***), poetul făcând trecerea 

de la realism la fantastic, deoarece 

realismul fiind accentuat insistent, 

alunecă întotdeauna în fantastic. 

Alex. Ştefănescu 25 observă că 

autorul „Necuvintelor” pare a fi 

conştient de anatomia corpului 

omenesc, decrierea acestuia 

nelemitându-se la ceea ce se vede, ci 

23 Ion Pop, ichita Stănescu – spaţiul şi măştile 

poeziei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1980, p. 36. 

24 Alex. Ştefănescu, op. cit., p. 25. 

25 Ibidem, ibidem. 

28 

acoperind şi ceea ce se cunoaşte. În 

perioada Renaşterii, oamenii de 

ştiinţă au considerat ca fiind o 

adevărată revoluţie dreptul de a 

diseca nenumărate cadavre pentru a 

afla cum arată în interior această 

maşinărie, numită corpul uman. Însă 

această revoluţie nu s-a răsfrânt şi în 

poezie, căci până în zilele noastre 

poeţii au faţă de corpul omenesc 

atitudinea unor călugări din Evul 

Mediu, şi anume de a-l socoti un 

subiect tabu, iar referirile legate de 

neuroni, ovare, acid gastric sau 

hormoni sunt cu totul evitate, cu 

toate că fiecare dintre aceste 

elemente, prin intermediul funcţiilor 

deţinute în organism ar putea, cu 

uşurinţă, deveni simboluri în poezie. 

Se pare că singurele simboluri de 

provenienţă anatomică admise de 

codul manierelor elegante ale 

poeţilor sunt cele transformate de 

multă vreme deja în pură convenţie, 

cum ar fi: sângele, inima sau ficatul. 

O explicaţie posibilă este faptul că 

„desfacerea” corpului omenesc în 

plan imaginar ar evoca desfacerea 

lui reală realizată în camere de 

tortură, în cursul accidentelor, pe 

masa de operaţii, iar nu mulţi scriitori 

se consideră într-atât de emancipaţi, 

de siguri de condiţia lor de 

intelectuali, încât să facă o distincţie 

clară între imaginaţie şi realitate. 

Pentru a putea depăşi restricţiile 

instituite de-a lungul timpului în 

reprezentarea corpului omenesc, 

trebuie să fii detaşat de amintirea 

suferinţelor de o diversitate diabolică, 

pe care oamenii le suportă, să 

nu le asociem automat cu imaginea 

structurii interne a organismului. 

Alex. Ştefănescu îl consideră pe 

Nichita Stănescu, în această privinţă, 

ca pe un om venit din viitor, dintr-o 

epocă în care s-a desfiinţat şi a fost 

lăsată uitării suferinţa fizică 26 . 

Stănescu reuşeşte să-şi decupleze 

orice instinct în timpul activităţii 

creatoare, nimeni şi nimic nu îl poate 

conturba; iar sub privirea lui serenă, 

zeiască, trupul fiinţei omeneşti se 

desprinde fără durere în părţile 

componente şi se recombină într-un 

mod fantezist. Astfel, tendoanele, 

sternul şi omoplaţii par simple 

elemente de construcţie la dispoziţia 

unui arhitect excentric, poetul 

folosindu-şi toate cunoştinţele din → 

Drd. ROMELIA POPP 

26 Alex. Ştefănescu, op. cit., p. 27.

Când pana devine neagră 

Nu lăsa praful să se aşterne peste 

mine 

şi-au lăsat alţii gândurile până mi s-a 

încovoiat spatele, 

îmi atârnă pământul de gât, cu toate 

durerile nespuse 

ca o piatră de moară suspendată de-o 

iubire neîmpărtăşită. 

numai tu îmi cunoşti aripile, numai 

tu le-ai văzut, 

mi le-au rupt ceilalţi, în grabă, 

preocupaţi de calea lor, 

nu mai sunt întreagă şi nu mai ştiu 

să râd. 

vezi pana neagră ce doarme sub 

talpa ta? 

e ultima urmă pe care-o las, să mă 

reconstruieşti, 

ridic-o, şterge cu ea pulberea, în adânc 

vei da de mine, 

ia-mă în palme şi scutură-mă de 

gândurile celor muţi 

zâmbeşte-mi, mi-e de-ajuns să mă 

liniştesc 

să fiu din nou răsăritul pe care-l aştepţi 

29 

azi nu știu cine sunt, 

poate sunt tu, 

umbra ta, 

ori un gând în pământ. 

lasă-mă așa. 

Scara 

Trecere 

La capătul scării e cerul, 

întins ca viţa-de-vie 

Azi e una dintre acele zile, 

de la o margine de vis 

în care mă poți căuta în pământ, până la închiderea orelor, 

mă duc să-mi odihnesc gândul, într-un zâmbet. 

naște prea mult haos sub ploaie. nicăieri nu sunt mai multe trepte 

azi degeaba mă strigi, 

de urcat 

am nisip în urechi 

ca pe scara care duce 

și pânză pe ochi. 

în ochiul copilului; 

nu încerca nici să mă vezi, 

el te ţine de mână 

azi sunt peste tot 

când plâng 

sau niciunde. 

RALUCA PAVEL 

________________________________________________________________________________________________ 

→ cărţile de ştiinţă despre organism, 

lărgind viziunea asupra acestuia în 

comparaţie cu viziunea acreditată de 

poezia tradiţională. Cu toate acestea, 

informaţiile de ordin ştiinţific 

constituie doar un punct de plecare 

în vederea reconstituirii unui corp 

omenesc fabulos, fiind un exemplu 

clar de trecere de la realism la 

fantastic, precum şi de valorificare a 

cunoaşterii ştiinţifice în fabricarea 

unor himere. 

Dinamica onirică e aceea care invadează 

întreg spaţiul, reprezentarea 

rezultată şochează şi cititorul trebuie 

să se supună unui efort de adaptare 

la noua convenţie 27 ; este ca şi cum 

am fi ridicaţi la o mare altitudine şi 

am intra în panică imediat ce luăm 

contact cu aerul rarefiat şi puternic 

ozonat: „Alergând, alergând, mai 

adâncă-i mereu/urma-n pământ a 

piciorului meu/(...) Şi omoplatul se 

face/pală subţire de elicopter/ce senvârte, 

se-nvârte, se-nvârte, senvârte/dintr-o 

boltă în alta,/dintr-un 

cer în alt cer.” (Continuitate), sau 

„Alergam atât de repede, încât/mi-a 

rămas un ochi în urmă,/care singur 

m-a văzut/cum mă subţiam,/dungă 

mai întâi, linie apoi.../Nobil vid 

străbătând nimicul,/rapidă parte 

neexistândă/traversând moartea.” 

(Finiş) Această dinamică onirică 

necesită un oarecare timp de 

adaptare a simţurilor, a întregii 

fiinţe; însă după această perioadă de 

acomodare, începe să pară fadă 

vechea iconografie a trupului. Poetul 

propune recombinări fanteziste, însă 

27 Ion Pop, op. cit., p. 37. 

_____________________________ 

acestea au la origine un impuls 

afectiv sau filozofic, care e descifrabil 

şi în acelaşi timp analizabil. 

Dorinţa de a zbura, pe care unii 

antropologi o explică printr-o 

amintire difuză păstrată în fiecare 

celulă a fiinţei noastre din vremea 

când Pământul era populat de către 

„strămoşii” noştri îndepărtaţi, 

păsările, ne urmăreşte şi în vis, iar 

faptul de a pătrunde într-un vehicul 

care zboară nu ne satisface integral 

această dorinţă secretă. Se poate că 

nu întâmplător în vis avem senzaţia 

că ne ridicăm de la pământ printr-un 

simplu act de voinţă, prin forţe 

proprii. Astfel, omoplatul care se 

transformă într-o pală subţire de 

elicopter se înscrie pe linia 

aşteptărilor obscure din subconştient, 

într-o combinaţie neobişnuită cu un 

element al tehnicii moderne de zbor. 

„Îmbrăţişarea cu coastele” din poemul 

Îmbrăţişarea satisface nevoia 

de-a mări gradul de intimitate al unei 

îmbrăţişări, care, deşi e una nefirească, 

în contextul acestei creaţii ni se 

pare cât se poate de firească. „Rămânerea 

unui ochi în urmă” are la origine, 

ca imagine, o dedublare specifică 

omului modern, o capacitate 

neobişnuită de a se privi „din afară”. 

Elementul anatomic cel mai des 

întâlnit în poezia stănesciană îl 

reprezintă scheletul, cu toate oasele 

care îl alcătuiesc; poetul depăşind o 

veche prejudecată, pretinzând din 

partea cititorilor să o depăşească la 

rândul lor, renunţând la antica 

asociere de idei dintre schelet şi 

moarte. Pentru poet osul, alături de 

stabilitatea sa minerală şi cu 

rezistenţa sa în timp, reprezintă un 

fel de esenţă de existenţă: „Până la 

urmă, rămâne doar osul;/ce-a fost 

mai străin, mai înlăuntrul 

meu/cuceriţi-l pe el, pe gloriosul/al 

cărnii şi-al vinelor drept 

dumnezeu/(...)/Până la urmă rămâne 

″a fi″/care-i alb, care are fibula 

ninsă.” (Cântec) 

Poetul înfăptuieşte toate aceste reforme 

cu o „siguranţă remarcabilă” 

28 , neafişând niciodată un aer vinovat 

sau timid, victorios ori eroic; 

oferă cititorului reprezentări stupefiante 

ale corpului omenesc, ca şi 

cum dintotdeauna ar fi scris în acest 

fel. Totul se întâmplă ca şi cum 

Nichita Stănescu ar beneficia de o 

protecţie magică, este ca şi cum s-ar 

afla într-un cu totul alt spaţiu decât 

cel al nostru. 

28 Alex. Ştefănescu, op. cit., p. 29.

Cronica ideilor 

(II) 

2)Peisagistica îşi aduce la rândul ei 

contribuţia la îmbogăţirea artei pe care 

Steinbeck o desfăşoară cu generozitate 

în romane şi nuvele, prin încântătoare 

tablouri: „Amurgul se întinse pornind 

de la zarea dinspre răsărit şi 

întunericul se revărsa asupra 

pământului pornind tot dinspre răsărit. 

Stelele amurgului scăpărară şi 

începură să sclipească în umbra 

înserării” (Fructele mâniei). Sau 

următorul tablou extras din romanul 

La răsărit de Eden: „Samuel Hamilton 

a călărit înapoi spre casă şi era o 

noapte atât de luminată de lună, încât 

dealurile păreau alcătuite din aceeaşi 

materie albă, prăfoasă, ca şi luna. 

Copacii şi pământul erau şterşi, tăcuţi, 

lipsiţi de atmosferă, morţi. Umbrele 

erau negre, fără nuanţă, iar locurile 

deschise erau albe, fără culoare”. 

3)Simbolistica 

Titlurile date de Steinbeck unora 

dintre scrierile sale demonstrează 

deopotrivă înclinaţia sa spre 

simbolistică şi spre poezie: Cuvântul 

Bătălia este luat din Paradisul pierdut 

al lui John Milton, Fructele mâniei 

sunt împrumutate dintr-un celebru 

cântec antisclavagist al poetei Julia 

Ward Howe, intitulat Imnul de luptă al 

republicii, La răsărit de Eden este luat 

din Facerea 3/24, Iarna vrajbei 

noastre din piesa shakespeariană 

Richard al III-lea I/1 etc. 

Dar nu numai atât. Însuşi romanul 

La răsărit de Eden, cartea lui Steinbeck 

cea mai îndrăgită de americanii 

anului 1952 (anul publicării ei) şi de 

cei din zilele noastre, nu este decât 

dezvoltarea artistică şi adaptarea la 

vremurile moderne a unui celebru 

simbol – fratricidul comis de Cain 

împotriva lui Abel. 

Exact cum spune Facerea, din cei 

doi gemeni – Caleb şi Aaron – doar 

primul va vedea Ţara Făgăduinţei (va 

trăi), cu toate că nu el era cel mai iubit de 

tatăl său. Dar tocmai această gelozie 

îndreptată împotriva fratelui mai frumos, 

mai sensibil şi mai iubit îl determină pe 

întreprinzătorul Caleb să-l ducă pe 

Aaron la bordelul condus de 

monstruoasa lor mamă, fapt care îi 

provoacă acestuia o atare durere şi 

repulsie (avea convingerea că mama lor 

îi părăsise îndată după naştere şi plecase 

pe coasta de Est), încât pe loc se 

înrolează în armata americană intrată în 

primul război mondial alături de Aliaţi, 

este trimis pe fronturile din Europa şi 

aici el îşi află liniştea şi împăcarea prin 

moarte. 

De fapt, toată tragedia din familia 

Trask – moartea lui Aaron, urmată de 

îmbolnăvirea şi moartea tatălui – nu este 

decât împlinirea destinului închis în 

cuvântul ebraic timshel, cuvânt care 

exprimă atitudinea omului faţă de păcat: 

nu cu sensul de promisiune – tu îl vei 

stăpâni, nici cu sensul de ordin – tu să-l 

stăpâneşti, ci cu sensul de alegere – tu îl 

poţi stăpâni! 

Este, de altminteri, sensul pe care, 

după ce au fost consultaţi în respectiva 

chestiune, înţelepţii chinezi i l-au desluşit 

lui Lee, bucătarul şi omul bun la toate 

din familia Trask; este sensul pe care 

deîndată îl preia şi Lee, căci – după cum 

i se destăinuie el lui Samuel Hamilton – 

în postura sa de „filosof care se pricepe 

să gătească” sau de „bucătar care ştie să 

gândească”, acest al treilea sens îl face să 

simtă „o dragoste nouă pentru acel 

instrument strălucitor, sufletul omenesc. 

Este un lucru frumos şi unic în univers. 

Este mereu atacat, dar niciodată distrus – 

pentru că tu poţi”; în sfârşit, este ultimul 

_________________________________ 

30 

cuvânt pe care suferindul Adam îl 

şopteşte înainte de a-şi da duhul, 

cuvântul prin care – la rugămintea 

imperativă a lui Lee – el îi acordă lui 

Caleb binecuvântarea, pentru ca acesta 

să poată fi liber, complet despovărat de 

greșeala săvârşită. 

4)Limbajul utilizat de Steinbeck e 

deosebit de viu, plastic şi sugestiv, întrun 

cuvânt captivant. Poate şi datorită 

faptului că traducerea romanului 

Fructele mâniei, cu certitudine una din 

cărţile de referinţă ale scriitorului 

nostru („romanul dezmoşteniţilor 

Americii”), îi revine lui D. Mazilu, un 

excepţional traducător din limba 

engleză. 

Avem, astfel, plăcerea să ne 

dedulcim nu doar cu cuvinte şi expresii 

deosebit de savuroase, precum: 

întinsoare, cu ansâna, rântaş, dăulat, a 

năboi, a şopcăi, preţăluit, vorbe de 

clacă, a lua la refec, a-i merge buhul, a 

se lua în beţe etc., dar ne desfătăm şi cu 

aforisme de mare efect artistic şi 

stilistic: „Valoarea adevărată stă doar în 

mintea unică a individului”, „Toţi 

purtăm în noi o mlaştină secretă în care 

încolţeşte şi se dezvoltă răul şi lucrurile 

urâte”, „Oricât de slab şi de păcătos este 

un om, are în el atâtea păcate câte poate 

duce”, „Toate lucrurile măreţe şi 

preţioase sunt singuratice”, „Gradul 

insultei este invers proporţional cu 

inteligenţa”, „Banii fac bani”, „Banii nu 

numai că n-au suflet, dar n-au nici 

onoare, nici memorie” etc., ba chiar cu 

delicioase zicători cu rime: „Pruncul în 

necaz venit, fericirii e menit” şi 

„Pruncul născut în prea mare bucurie, 

bleg are să fie”. 

5)Personajele lui John Steinbeck 

sunt atât de bine individualizate, încât 

cu adevărat multe dintre ele au şansa să 

devină memorabile. În această categorie 

cu siguranţă intră maica şi fiul ei Tom 

Joad: mama în calitate de „stâlp al 

familiei”, care – îndeosebi după 

pornirea întregii familii în pribegie spre 

mult lăudata Californie – luptă din toate 

puterile pentru a-i hrăni pe toţi şi pentru 

a menţine unitatea clanului („Câtă 

vreme suntem împreună, obişnuia ea să 

spună, toţi cei vii, de nimic nu mi-e 

teamă, daʼ nu vreau nici în ruptul 

capului să văd că ne răzleţim”); Tom în 

calitate de luptător neînfricat pentru 

afirmarea demnităţii umane şi pentru 

asigurarea dreptului la viaţă şi la 

muncă. Îmboldit de atari năzuinţe, el nu 

ezită să se alăture răspopitului Jim Casy 

şi celorlalţi grevişti, care încercau pe 

această cale să contracareze ofensiva → 

GEORGE PETROVAI

tâlhărească a latifundiarilor 

californieni sprijiniţi de autorităţi, de 

reducere permanentă a mizerelor 

câştiguri realizate de pribegii flămânzi 

şi zdrenţăroşi. Pentru înfricoşarea 

greviştilor, împotriva lor sunt trimişi 

spărgătorii de grevă înarmaţi cu bâte. 

Jim Casy este omorât în încăierarea 

care urmează, iar Tom – lovit groaznic 

de un ciomăgar – izbuteşte să scape cu 

viaţă doar omorându-l pe agresor. 

Iar visul maichii de-a menţine 

unitatea familiei se destramă încetîncet, 

pe măsură ce unul câte unul 

părăsesc clanul: bunul şi buna mor pe 

drumul către însorita şi atât de 

neospitaliera Californie, fiul mai mare 

Noah este primul care-i părăseşte cu 

mult înainte de-a ajunge la destinaţie, 

vine apoi rândul nevolnicului Connie, 

soţul Trandafirului din Şaron, Tom la 

rândul lui este nevoit să se ascundă ca 

să nu fie prins şi să înfunde puşcăria 

pentru noua crimă comisă (fusese 

eliberat condiţional după prima), iar 

Al se căsătoreşte şi-şi anunţă părinţii 

că intenţionează să se angajeze la un 

garaj. 

În romanul La răsărit de Eden, 

Samuel Hamilton este unul din 

personajele principale spre care se 

îndreaptă întrega dragoste şi admiraţie 

a autorului. 

Fiind bunicul dinspre mamă al lui 

John Steinbeck, el ne este înfățișat ca 

un adevărat patriarh biblic și ca ˶un fel 

de geniu al comicului˝. 

Un alt geniu al comicului este Ethan 

Allen Hawley, personajul principal din 

Iarna vrajbei noastre, cel care-și 

alintă nevasta cu cele mai năstrușnice 

apelative (gândăcel, șoricel, floricică, 

delicatesă etc.) și care departe de-a fi 

˶un prostănac simpatic˝, manevrează 

într-un asemenea chip lucrurile încât 

devine proprietarul magazinului lui 

Marullo, unde făcea cam de toate – 

băiat de prăvălie, administrator și 

contabil, ba mai pune mâna și pe 

terenul lui Danny Taylor, prietenul din 

copilărie ajuns bețivul orașului, teren 

de-o importanță crucială pentru 

modernizarea localității, întrucât este 

singurul care se pretează la construirea 

unui aeroport. 

Ar mai fi de adăugat că asemenea 

lui Faulkner care-și plasează acțiunea 

multora dintre scrieri în ținutul 

imaginar numit de el Yoknapatawpha, 

John Steinbeck optează pentru Valea 

Salinas din California din Nord, locul 

lui de naștere. 

„Cartea de faţă înfăţişează, fără 

părtinire, prin intermediul personajelor 

ei, mecanismele vieţii noastre, neschimbate 

ca un mit.” mărturiseşte Ileana 

Vulpescu despre romanul De-amor, 

de-amar şi de inimă albastră, apărut la 

editura Tempus în 2005. 

Titlul incitant îndeamnă la lectură, 

conturând în acelaşi timp coordonatele 

sub care se va desfăşura destinul personajului 

principal: iubirea „acolo unde 

nu trebuie” şi tristeţea care o va însoţi, 

inevitabil. Fiică de ţărani săraci, cu mamă 

analfabetă, Argentina (Adelina) Boboc 

îşi depăşeşte din punct de vedere 

material şi social condiţia, ajungând un 

medic foarte bun. Inteligentă şi muncitoare, 

corectă şi nedorind să ajungă 

„în fruntea bucatelor” pentru că acolo 

„nu te pot împinge decât orgoliul şi 

datul din coate”, viaţa ei e - aşa cum 

mărturiseşte autoarea – „o viaţă obişnuită 

trăită de oameni într-o anumită epocă: 

nu e viaţa unor victime, e viaţa unor 

oameni care trăiesc normal atât cât pot 

să-şi permită într-o vreme anormală” 

Lait-motivul cărţii şi al vieţii personajului 

e dat de Scrisorile portugheze, 

lectură care o însoţeşte pe Argentina 

Boboc în timp: Seara, pe lângă 

orice altă lectură, citeam – a câta oară? 

– câteva fraze din Călugăriţa mea 

portugheză. Era ca o scurtă întâlnire cu 

o prietenă care ştia totul despre mine. 

Adolescentă, se îndrăgosteşte de 

vărul său, Gabriel, un băiat frumos, 

înalt, subţire, brun, cu un păr ca peria, 

cu ochi în care licărea un zâmbet ironic 

mereu, cu o faţă prelungă aşa cum 

aveam să văd în albumele cu pictori 

spanioli, cu nas fin, uşor acvilin, cu 

dinţi de un alb albăstrui, între buze bine 

conturate, sub o mustaţă neagră menită 

să le accentueze frumuseţea - dragoste 

imposibilă, mai întâi din cauza 

înrudirii, apoi din pricina aspectului 

fizic comun (făptura mea avea ceva 

greoi – se descrie personajul – de parcă 

nu mi s-ar fi desprins cum trebuie 

din pământ picioarele cu glesne otova 

şi de parcă sculptorul neştiut, care ne 

modelează cu totul, ar fi uitat să mai 

tragă o daltă–două obrajilor mei căzuţi). 

Conştientă că singurul lucru care 

îi oferă posibilitatea de a răzbate în 

viaţă este mintea ( Frumoasă nu eram, 

Gabriel nu mă băga în seamă, dar de 

trăit trebuia să trăiesc; şi să trăiesc de 

pe urma acelei minţi la care natura nu 

se calicise) şi munca stăruitoare, Adelina-Argentina 

porneşte la Bucureşti 

doar cu cinci ouă şi o fărâmă de brânză 

în traistă, pentru a se angaja ca infirmieră 

la Spitalul Militar. Felul în care 

evoluează destinul personajului ilustrează 

perfect concepţia populară că 

„nu aduce anul ce-aduce ceasul” – sau, 

după spusele personajului, „berzei 

chioare îi face Dumnezeu cuib” - 

povestea vieţii fiecăruia dintre noi 

stând sub semnul unor întâmplări 

aparent mărunte (gesturi, replici, 

atitudini, reacţii) care, însă, vor avea 

un rol decisiv în propria existenţă. O 

vizită de curtoazie făcută naşilor îi va 

oferi ocazia de a locui timp de doi ani 

într-o cameră de serviciu („un spaţiu 

al meu pe care nu-l împărţeam cu 

nimeni”) la familia Zamfirescu, anul 

morţii lui Shakespeare îl va aduce în 

viaţa Argentinei pe cel ce-i va fi 

mentor şi ocrotitor - generalul Olteanu 

(domnul General – cum îl numesc toţi, 

majuscula mărturisind stima pentru 

omul şi profesionistul Olteanu) şeful 

secţiei de Ortopedie a Spitalului 

Militar -, sinuciderea Luciei Cantemir 

o apropie de cel care-i va rămâne 

prieten pe viaţă, Costi Gheorghiu, 

dansul la care o invită Gelu, fratele ei, 

pentru a-i cunoaşte viitoarea soţie, i-l 

va aduce pe Iosif Iuga, căutarea unei 

scurteici pentru Maica o va pune faţă 

în faţă cu Claude Comăneanu. Astfel 

că destinul personajului principal pare 

să fie scris de oamenii care intră în 

viaţa ei – prieteni, mentori, iubiţi – şi 

rămân … pentru totdeauna. 

Printre mentorii Argentinei, se 

numără doamna Despina (profesoara 

de limba română din liceu), naşii săi 

(familia Iamandi), familia doctorilor 

Zamfirescu şi Domnul General. 

Doamna Despina se impune ca model 

pentru eleva de liceu prin profesionalism, 

corectitudine, atitudine, decenţă 

şi eleganţă, prin felul în care → 

CRISTIA BÎDIU 

31

→învăţătura ei trece dincolo de manual 

pregătindu-şi elevele pentru viaţă: 

Ca să fiţi pregătite pentru examenele 

pe care le veţi da în şcoală, în 

meseria voastră, în viaţă. Învăţaţi-vă 

să vă susţineţi punctele de vedere. u 

spuneţi „da” când gândiţi „nu”. 

Despre această profesoară cu har, 

personajul nostru afirmă: Doamna 

Despina, cu înfăţişarea ei desprinsă 

ca din cronici şi ca din frescele 

votive din biserici şi mănăstiri ne-a 

ctitorit sufletele, ni le-a-mpodobit cu 

tot ce era mai frumos în mintea şi-n 

sufletul ei. De la nimeni în viaţă nu 

am învăţat mai mult. 

Familia Iamandi (el-colonel, eaprofesoară 

de limba română şi limba 

latină) şi familia doctorilor Zamfirescu 

îi oferă posibilitatea de a învăţa o 

multitudine de lucruri, de la limba 

franceză – pe care aceştia o foloseau 

frecvent în conversaţiile dintre ei – la 

artă (iciun timp al vieţii mele n-a 

fost mai plin de învăţăminte şi denvăţătură 

decât orele de română cu 

doamna Despina şi decât cei doi ani 

petrecuţi în casa domnului şi doamnei 

şi-a domnului Zamfirescu. Ce 

mult am învăţat din albumele lor de 

artă şi câte frumuseţi am văzut! ). 

Domnul General – intuind calitatea 

umană şi profesională deosebită 

a Argentinei - este cel care-i va dirija 

cariera, trecând-o de la statutul de 

infirmieră la cel de soră medicală la 

sala de operaţii şi sprijinind-o atunci 

când e studentă la Medicină (Primul 

meu noroc în viaţă – se destăinuie ea 

soţiei Domnului General – mi-a venit 

de la Domnul General, soţul dumneavoastră. 

Fără sprijinul dumnealui 

n-ajungeam doctoriţă.). 

Deopotrivă mentor, prieten şi 

iubit îi este Claude Comăneanu, pe 

care-l cunoaşte în bazar, care o va 

ajuta cu bani de câte ori va avea 

nevoie, se va preocupa de cariera sa – 

datorită lui va ajunge asistent universitar 

- şi alături de care va trăi „marital” 

doi ani. Domnule Comă-neanu – 

îi mărturiseşte ea în ajunul plecării 

lui în Spania – aţi fost dascălul meu 

de frumuseţe şi de-nvăţătură despre 

bucuriile vieţii”. Claude se va dovedi 

şi el, asemenea tuturor oamenilor 

importanţi din viaţa Argentinei, o 

investiţie sufletească pe viaţă. 

Tot o investiţie pe viaţă va fi şi 

Costi Gheorghiu, prietenul şi fratele 

de cruce al Argentinei, ca şi Iosif 

Iuga cel care îi va vindeca trupul de 

dragostea pentru Gabriel şi sufletul 

de îndoieli şi complexe. 

Cu toate acestea, cel mai 

important mentor în viaţa Argentinei 

va fi mama sa care vorbea ca o femeie 

bătrână. Parcă se adunase în ea 

înţelepciune de veacuri şi ale cărei 

sfaturi vor deveni principii de viaţă 

pentru copila plecată de la sapă pentru 

a-şi face un rost la oraş. 

„E timpul timp şi e un timp al fiecăruia. 

Ultimul are şi început şi sfârşit. 

Pentru om – măcar aşa ne-nchipuim, 

adică doar pentru om – există o singură 

certitudine: sfârşitul”. Cu aceste cuvinte 

debutează romanul Ilenei Vulpescu, 

roman ce aşază din start destinul personajelor 

sale sub semnul fatidic al curgerii 

inexorabile a timpului, indiferent 

de dimensiunile sale. Pentru om – ne 

transmite mesajul textului – important e 

timpul lui, pentru că acela are un sfârşit 

spre care ne vom îndrepta, inevitabil. 

Important este ca atunci când aluneci 

spre final să nu trebuiască să te întrebi 

ce ai făcut cu el, cu timpul tău, mult, 

puţin atât cât ţi-a fost dat, să nu ţi se 

pară că s-a scurs în zadar. Iar Argentina 

îşi măsoară timpul prin oamenii care i- 

au marcat destinul şi prin ceea ce a 

reuşit să adune – nu din punct de vedere 

material, ci mai ales din punct de vedere 

spiritual - iubirea, prietenia, dragostea 

pentru părinţi, dragostea pentru frumos, 

dorinţa de a învăţa mereu ceva nou, 

ceea ce-i aliniază timpul personal la 

timpul marelui univers. 

Paralel cu timpul personal al 

Argentinei, este prezentat timpul unei 

ţări. De la cotele ce aduceau ţăranii la 

disperare, la felul în care se cocoţau unii 

în fruntea partidului, la practicile 

avansării în grad doar cu acordul „lor”, 

de la felul în care se iscodea în viaţa 

fiecăruia, la „preţul” libertăţii plătit nu 

numai în relaţii, ci şi în apartamente 

mobilate cu mobile stil sau case cu 

pereţii plini de opere de artă – timpul 

comunismului este surprins cu luciditate 

şi realism, nu rareori cu amărăciune. 

Ilustrativă în acest sens este „înnoirea 

comunistă a vocabularului” care 

privează verbul a interpreta „ de orice 

determinant, încărcându-l de un singur 

sens: a-i atribui cuiva intenţii 

duşmănoase la adresa noului regim”. 

Ce toate acestea, epoca postdecembristă 

pare mai amară (Există 

ziare – fiecare „independent” însă de 

cineva! – jucând fiecare după grupul 

de interese pe care-l reprezintă. 

Fiecare gazetă e montată ca o piesă 

de teatru. Ai dreptul de a manifesta: tu 

strigi, tu auzi. Magazinele sunt pline. 

Unii cumpără din ele, alţii se plimbă 

prin ele ca prin muzee./…/ poţi să ai 

tot ce pofteşti – bani să ai. Şi mai 

presus de orice – afară de zile, poţi 

cumpăra: conştiinţe, Justiţie, Poliţie, 

tot, tot.), tonul devine de-a dreptul 

cinic, iar dezamăgirea personajului 

este atenuată doar de mulţumirea că 

bătrâneţea nu-i va mai da mult timp 

(Mă bucur că sunt bătrână. – spune 

Argentina, în vremuri în care sufletul 

lumii este bolnav şi, după cum se vede, 

nici bogăţia nu-i este leac). 

Ca şi în celelalte romane ale 

Ilenei Vulpescu, viaţa năvăleşte prin 

fiecare pagină citită. Senzaţia de viu, 

de trăire deplină se naşte din 

surprinderea gesturilor, din pulsul 

amintirilor, din zâmbetul trist ascuns 

dincolo de cuvinte… Iar pentru a ne 

prinde în plasa scriiturii sale, autoarea 

nu caută eroi. Personajele sale sunt 

oameni obişnuiţi, mai puternici sau 

mai puţin puternici, mai răzbătători, 

sau mai plecaţi în faţa destinului, unii 

gata să se caţăre în frunte oricând şi 

cu orice preţ (lume talentată, care ştie 

să trăiască bine oricând), iar alţii 

pentru care nu e niciodată bine ( nu e 

niciodată şi timpul lor). Iar cititorul e 

prins de mrejele complicate ale vieţii, 

pe care simte că o cunoaşte, o 

recunoaşte…. şi de care îi e mereu dor. 

Finalul textului are ca fond sonor 

Anotimpurile lui Vivaldi. Ajunşi în 

ultimul anotimp, Costi şi Argentina îşi 

retrăiesc, cu seninătatea dată de 

apropierea sfârşitului, propriile… 

anotimpuri. Anotimpuri populate cu 

oameni şi sentimente, cu dorinţe şi 

tăceri… Ştiind amândoi că în lume 

numai vârstele omului se schimbă, 

restul se fardează, îşi doresc doar Să 

ne bucurăm că suntem pe picioarele 

noastre şi-n minţile noastre./…/ Să ne 

vedem cu puţinii prieteni care ne-au 

rămas./…/Să nu ne mai întristăm de 

spectacolul plin de pete al lumii. Să ne 

luminăm sufletele cât putem, în fiecare 

clipă. 

u să ne rupem de lume, ci să nu 

ne mai doară lumea… 

32

Cronica literară 

,,Şi Clujul m-a făcut al lui” 

(Horia Bădescu) 

Intrat, după cum mărturiseşte, 

acum o jumătate de veac, ,,pe porţile 

Clujului”, poetul Horia Bădescu 

(n.1943 în Aref, Argeş) a devenit un 

fiu al oraşului, s-a integrat perfect în 

spiritualitatea şi în viaţa culturală a 

urbei (gruparea echinoxistă): ,,Şi 

Clujul m-a făcut al lui….Mi-a dăruit 

un titlu universitar şi o viaţă bântuită 

şi răsfăţată de frumuseţea nebună a 

toamnelor sale, de lumina brumată a 

străzilor şi pieţelor, de amurgul portalurilor 

şi de magia locurilor unde 

se petreceau fabuloase întâmplări 

goliardice, mi-a dăruit misterul 

bibliotecilor şi miracolul prieteniei, 

iubirile şi tristeţile, casa mea şi pe 

toţi ai mei”. 

Horia Bădescu răsplăteşte la 

rândul lui oraşul care l-a adoptat cu 

,,truda unei vieţi, înscrisă într-un raft 

de cărţi”, cu ,,nespusa iubire”, 

concretizată omagial şi în volumul 

de poeme ,,E toamnă nebun de 

frumoasă la Cluj” (Editura EIKON, 

Cluj-Napoca, 2011). 

Regăsim în aceste poezii o sinteză 

a modalităţilor lirice preferate ale 

poetului, a temelor abordate în 

precedentele lui volume. 

Evidentă e tonalitatea melancolică 

a acestor poeme, iubirea pentru 

oraşul de pe Someşul Mic, ambele 

aspecte fiind exprimate printr-o 

privire retrospectivă, asociată curgerii 

neostoite a timpului, provocată 

mereu de contemplarea cadrului 

natural urban. O consecinţă a acestui 

ultim aspect fiind şi prezenţa multor 

secvenţe de pastel spiritualizat, cum 

remarca Eugen Simion analizând 

poezia lui Horia Bădescu şi a unor 

suavităţi licenţioase foarte rafinate 

(,,Baladă goliardică”, ,,Balada 

preafrumoaselor roşcate”, ,,Balada 

gureşei Coquette”). 

Faptul biografic se topeşte în 

nostalgiile reîntoarcerii spre o altă 

vârstă: ,,Despre el vorbeşti/ca despre 

locul naşterii tale./Tânăr fiind,/te-a 

învăluit cu dulcea otravă/ a cărţii.” 

…,,pe străzile lui sufletul tău/a 

gemut de iubire” (,,Cluj”). Treptele 

biografiei, paşi ai formării personalităţii 

poetului sunt însoţiţi de boema 

tinereţii, fie cea studenţească: 

,,amintiţi-vă spuma halbei de bere,/ 

amintiţi-vă poemul nebun…/ când 

ploile scandează pe turle limba 

română:/ ah, filologi zvăpăiaţi de la 

Cluj!”(,,Baladă studenţească”), fie cea 

a maturităţii, când boema era în mod 

indirect o stare de protest: ,,eram acei 

ce nu voiau să moară”, un mod de 

păstrare a identităţii interioare: ,,Eram 

acolo, dăruiţi de vis,”/scârbiţi de timp 

şi limpeziţi de viaţă,”(,,Balada crâşmei 

lui Mongolu”). 

Poetul, în compania altor ,,frumoşi 

nebuni ai marilor oraşe”, preferă 

retragerea la ,,crâşma lui Mongolu” şi 

ca un gest de sfidare a unui timp istoric 

potrivnic, acolo speranţa scăldată în 

alcool fiind plonjată în viitor: 

,,rumegând o altă zi” (,,Balada 

galeşelor boloboace”). 

Boema acoolică sau delicatele portrete 

licenţioase, amintind de François 

Villon, Miron Radu Paraschivescu sau 

Emil Brumaru, sunt doar pretexte 

pentru exprimarea unei obsesive teme, 

cea a timpului: ,,Şi toate s-au dus…Ce 

să-i faci?” (,,Baladă goliardică”); 

,,Târziile amiezi peste cetate/ târzie 

vară şi târzii şi noi./ Nu simţi 

adulmecându-ne din spate/înfometaţiiamurgului 

copoi?”(,,Târzie”). 

Ireversibilitatea timpului prilejuieşte 

meditaţia gravă despre moarte: ,,ascult 

cum sub Feleac coseşte moarte” 

(,,Târzie”); ,,tot mai aproape suntem 

c-o umbră de amurg”; ,,tot mai aproape 

suntem c-o vorbă de tăcere.” (,,Tot mai 

încet”). Opt dintre poeziile volumului 

conţin în titlurile lor cuvântul ,,baladă”. 

Atmosfera baladescă accentuează 

nostalgiile, iar secvenţele de pastel 

cu sugestii pillatiene, amintesc de jurnalul 

liric din volumul ,,Anotimpurile” 

_____________________________________________________________________________ 

(Editura ,,Dacia”, Cluj-Napoca, 

1987). Recunoaştem mici punctări 

blagiene sau stări serafice din 

sonetele rilkeene. 

O ,,vară de noiembrie” blagiană 

domină poemele erotice. Imaginea 

anotimpului autumnal calmează într-o 

lentă decantare erosul: ,,Nu oboseala 

toamnei, ci avântul/iubirii care încă 

ne susţine;/ apropie-ţi de inimă 

cuvântul/ prin care mai ajung până la 

tine!” (,,Sonet”). Regretele după anii 

trecuţi: ,,e timp să punem iarăşi la 

socoteală toate/câte puteau să fie şi se 

vor vremui” (,,Balada toamnelor 

târzii”), concluzionează viaţa 

asemenea lui Octavian Goga, în 

poezia ,,Cântă moarte”: ,,Nu câte-au 

fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi 

putut să fie”. 

Poetul e în postura unui Orfeu, 

călător, nu prin Hades, ci printr-un 

spaţiu drag, care l-a adoptat, i-a oferit 

totul, iar Euridice, după care va 

întoarce capul, este tinereţea lui, 

pierdută definitiv, mutată în 

melancolice şi nostalgice amintiri: 

,,Târziile amiezi peste cetate,/ târzie 

vara şi târzii şi noi” (,,Târzie”). 

Reîntoarcerea nefiind posibilă, eul 

liric îşi acceptă însingurarea: ,,să fii 

singur cu carnea şi oasele tale,” 

(,,Nox”). 

Impresionează sinceritatea trăirilor: 

,,Să punem sufletele în pahar!” 

(,,Scrisoare către Teohar”), încastrarea 

evenimentului autobiografic în 

durata temporală, de unde regretul 

prea rapidei treceri: ,,Mergi încet,/ 

vorbeşte,/ rostogoleşte cuvinte în 

calea/ neantului!” (,,Lied”). 

IO RADU ZĂGREAU 

33

Critic şi istoric literar de vocaţie, 

Mircea Dinutz şi-a exersat în ultimii 

ani condeiul şi ca publicist, însemnările 

sale gazetăreşti reunindu-le mai întâi în 

volumul Tablete de duminică (Editura 

Pallas, Focşani, 2008), iar acum câteva 

zile, ca semn de nou an, într-o carte 

similară, D’ale democraţiei. Editoriale. 

Tablete de toată ziua (Editura Nico, 

Târgu-Mureş, 2012). 

Aşa cum sugerează şi titlul, tabletele 

sunt dublate de această dată de 

editoriale, şi unele şi altele fiind rodul 

trudei sale din ultimii patru ani, mai 

exact din ianuarie 2008, de când se află 

la cârma invidiatei reviste „Pro 

Saeculum”, pe care a reuşit, fără nicio 

recompensă materială, să o impună în 

elita publicaţiilor literare româneşti, 

reunind în preajma sa nume importante 

ale literaturii şi culturii contemporane. 

Neagreând în niciun fel ideea de 

Centru, scriitorul focşănean acordă, încă 

de la primele pagini, o atenţie aparte 

conflictului Capitală-Provincie, dovedindu-se 

nu doar un fin observator al 

pulsului societăţii româneşti postrevoluţionare, 

ci şi un promotor şi un susţinător 

constant al valorilor autohtone, 

indiferent că ele se manifestă în sfera 

politicului, socialului sau a literaturii. 

Mai aproape de preocupările şi de sufletul 

său, subiectele din această ultimă 

categorie ocupă locul central în prima 

secvenţă, Editoriale, dar nu sunt excluse 

şi altele, întrucât, cum însuşi mărturiseşte 

în Scurtă invitaţie... la spectacol!, 

„tarele noastre sociale şi politice, 

cu efecte devastatoare în plan moral, au 

generat o stare de împovărătoare confuzie 

(aş spune, fără precedent) între 

valoare şi nonvaloare, între gunoaie, 

deşeuri şi toxine, pe de o parte, şi 

valorile tradiţionale (onestitate, loialitate, 

solidaritate, dragoste de neam şi ţară) 

abandonate cu dezgust, pentru că nu 

sunt lucrative, dar clamate sforăitor, ori 

de câte ori este necesar ca unii sau alţii 

să-şi primenească imaginea publică”. 

Nu întâmplător, suita editorialelor se 

deschide cu cel intitulat Spiritul solidarităţii 

– (încă) o valoare pierdută?!, 

autorul fiind conştient că acum, când 

„statutul de scriitor a fost grav afectat, 

fiind ignorat şi marginalizat, acum când 

scriitorimea ar avea nevoie, mai mult 

decât oricând, de o poziţie comună fermă, 

pentru a mai putea spera în recuperarea 

demnităţii pierdute”, solidaritatea 

ar trebui să fie o stare de spirit care 

să ne înalţe „deasupra individualismului 

sălbatic” şi să ne unească în „faţa unei 

realităţi agresive şi neiertătoare, a unei 

societăţi ingrate şi inechitabile, pentru a 

rezista în numele unor valori etice şi 

estetice în care, naivul de mine, alături de 

alţii, fireşte, continui să cred”. 

Un motiv în plus ca să militeze pentru 

acea „floare rară” care e în ziua de azi vocaţia 

prieteniei, pentru evitarea confuziilor 

date de cantitatea operei şi reaşezarea 

valorilor acolo unde le e locul, uzurpat în 

ultimii ani de nonvalori şi de contramodele, 

pentru eliminarea discriminărilor 

aşa-ziselor centre de validare şi recunoaşterea 

rolului jucat de scriitorii şi 

criticii din afara Bucureştiului, pentru 

renunţarea la inflaţia de elogii şi de premii 

acordate cui vrei şi cui nu vrei, ce au 

condus la degradarea „instituţiei premiilor 

literare”… şi înşiruirea ar putea continua. 

Remarcabile în acest sens sunt demersul 

pentru încetarea anatemizării scriitorului 

Paul Goma, acest „neîmblânzit cavaler în 

slujba adevărului spus cu orice preţ”, şi 

pentru mai dreapta judecată a operei lui 

Mircea Cărtărescu, nu de puţine ori superelogiată 

chiar şi în cazul cărţilor comerciale 

ori a acelei părţi a scrierilor sale care 

„nu se ridică la nivelul resurselor sale 

(native şi, mai ales, dobândite)”. Lucru 

valabil şi în cazul lui Adrian Păunescu, a 

cărui posteritate o priveşte cu detaşare, 

ironizând „adulatorii de serviciu” şi punctând 

„partea rezistentă a creaţiei sale (de 

omologat), singura care-i asigură un loc 

onorabil pe podium”. 

Sigur, o contribuţie la limpezirea hăţişurilor 

literaturii contemporane şi nu numai 

ar trebui să o aibă criticii, convingerea 

sa fiind că „în realitate, critica practicată 

în afara Bucureştiului a avut un rol mult 

mai important decât se crede la o privire 

razant-discreţionară”, argumentele oferite 

în editorialul De unde ne vin criticii? fiind 

mai mult decât convingătoare. 

Tonul voit sobru şi supravegheat din e- 

ditoriale devine dintr-odată mai vioi şi 

pamfletar în cea de a doua secvenţă a cărţii, 

Tablete de toată ziua, împărţită la rândul 

ei în două secvenţe distincte: De-ale 

noastre, de-ale lumii şi De-ale politicii. 

Surprins el însuşi că abordează şi 

pamfletul, Mircea Dinutz are ochi pentru 

toate. Observă, notează, analizează, 

judecă, dar cel mai adesea se întreabă, 

năucit la rându-i de ceea ce întâlneşte în 

jurul său: „Cui convine amestecul, la fel 

de indigerabil, între valoare şi nonvaloare? 

Toţi, mai bine zis toţi cei care au 

posibilităţi materiale şi doresc acest lucru, 

pot deveni studenţi, licenţiaţi, masteranzi, 

ba chiar şi doctori, de ce nu? Realitatea 

e mai năucitoare decât orice imaginaţie: 

cu sau fără potenţe intelectuale, 

cu sau fără diligenţă în pregătirea de specialitate, 

cu sau fără o motivaţie civică şi 

morală, oricine poate deveni orice!” 

Averea, de altfel, a ajuns, după cum 

constată, „să fie sinonimă cu valoarea 

personală, niciun alt criteriu nefiind atât 

de funcţional”. Iar de aici până la becalizarea 

şi ţigăneala naţiei nu mai e decât 

un pas, în parte deja făcut, „politica lui 

cel mai... şi cea mai” fiind la ordinea 

zilei. 

Criza morală în care ne zbatem de ani 

buni are adânci rădăcini în toate 

domeniile, inclusiv în cel în care şi-a 

exersat profesia de bază şi pe care nu 

evită să-l taxeze cu opiniile sale tăioase: 

„Desfiinţarea concursurilor, a competiţiilor 

oneste care să cearnă – din start – 

valorile de nonvalori, în multe dintre 

facultăţile din ţară, va avea efecte catastrofice, 

pe termen lung, pentru România. 

Cui convine această situaţie? Mă tem că 

e o interogaţie ce-şi conţine răspunsul. 

Ce (mai) poate face cultura într-o asemenea 

lume ce şi-a pierdut, în bună 

măsură, reperele morale fundamentale?! 

Ar avea ceva sorţi de izbândă, dacă am 

putea delimita corect graniţele dintre 

cultura majoră, cultura minoră şi subcultură. 

Am cunoscut mulţi oameni care 

nu-şi atribuie neapărat calitatea de intelectual 

(iată un concept niciodată lămurit 

pe deplin), dar care resping, în virtutea 

bunului-simţ, manelele şi, în general, 

muzica hibridată monstruos (lăutărească, 

folclorică, orientală). Nu sunt (însă) capabili 

să-şi motiveze opţiunile, consecinţă 

a unei intuiţii arbitrare, fără acces la 

sensul spiritual prezent în forma operei 

de artă (în accepţie hegeliană).” 

Urmărind ţinte precise, din rândul 

cărora nu lipsesc guvernanţii şi 

preşedinţia, Mircea Dinutz se războieşte 

caragialean cu „fariseii, farsorii, idolii 

falşi, protagoniştii rasaţi ai imbecilităţii 

fudule”, transformând diatriba sa într-o 

lecţie de morală, de care ar trebui să 

ţinem cont, fie şi numai pentru a da 

dovadă că suntem solidari cu demersul 

său şi că ne pasă. 

În această oază de râsu’-plânsu’ şi 

dezamăgire constantă, o notă discordantă 

face tableta Instantaneu, o proză, în fapt, 

pe cât de scurtă şi de tragică, pe atât de 

edificatoare în ce priveşte valenţele 

ascunse ale poetului şi prozatorului care 

ar trebui, mai devreme sau mai târziu, să 

se ia în seamă. 

COREL GALBE 

34

OCTAVIA CURPAŞ, reporter 

în patria din suflet şi cuvinte 

Căutător de sine şi de noi 

frumuseţi prin lumea cea mare, mai 

tânărul meu prieten şi coleg de 

breaslă Octavian Curpaş s-a născut 

în România, în august 1972, la 

Oradea. Scriitor, publicist de vocaţie 

şi jurnalist (cu studii superioare în 

jurnalism, ştiinţe juridice şi business 

internaţional), a profesat o vreme la 

un cotidian din ţară, apoi, în 1997, a 

ajuns în California, unde a rămas 

vreme de opt ani. Din martie 2005, 

căsătorit cu Roxana, o frumoasă 

româncă, asistent medical, s-a 

stabilit în oraşul Surprise, din 

Arizona, SUA, unde familia – care, 

între timp, s-a mărit, prin sosirea pe 

lume a micuţei Janice – şi-a deschis 

propriul bussines în domeniul 

imobiliar. 

„Octavian Curpaş este un nume 

important al presei zilelor noastre” – 

apreciază scriitoarea Vavila Popovici, 

din Raleigh – orth Carolina 

(o venerabilă româncă, a cărei 

biografie este legată inclusiv de 

Liceul de fete – actualmente „Unirea” 

– din Târgu-Mureş). „Scrie cu 

har şi dăruire la multe publicaţii din 

Statele Unite, dar şi din România; 

este redactor la «Gândacul de 

Colorado» şi «Phoenix Magazine». 

Întotdeauna mi-am imaginat 

jurnalistul ca un iubitor de literatură 

şi oameni, cu un caracter frumos, cu 

dragoste de meserie, acea emulaţie 

scriitoricească, chemare, talent, 

spirit de observaţie şi de dreptate, 

dragoste pentru tot ce este în jurul 

său. Am crezut şi cred că jurnalistul 

nu trebuie să se lase păcălit de 

aparenţe sau de intervenţii – continuă 

doamna Vavila Popovici -, să aibă 

discernământ în ceea ce vede, aude şi 

scrie; să fie cinstit faţă de sine, adică 

faţă de gândirea şi judecata sa, cinstit 

şi faţă de cel care greşeşte, şi căruia îi 

sare în ajutor cu deschiderea judecăţii 

sale, expusă în cuvinte, pe pagina unui 

ziar; să-i lipsească îngâmfarea, 

aroganţa, dar să fie integru, tranşant; să 

aibă demnitate, să nu se lase ispitit de 

provocări, insulte; să aibă umor, 

desigur numai în situatii posibile, acel 

umor specific spiritului românesc, cu 

care poate descreţi frunţile cititorilor, 

încruntate din cauza provocărilor 

cotidiene ale vietii; să nu fie 

ranchiunos, ci prietenos, şi să admită 

cu seninătate că şi el poate greşi; să 

ştie să-şi ceară, în această situaţie, 

scuzele necesare; să fie îndrăzneţ, 

curajos şi cu iubire de Dumnezeu; 

articolul lui să fie concis, adică să aibă 

maximum de informaţie cu minimum 

de cuvinte. Cam multe cerinţe şi, 

totuşi, pentru o atât de frumoasă 

carieră, merită să cauţi aceste calităţi în 

sufletul tău şi să le scoţi la suprafaţă, 

să le cizelezi, pentru binele oamenilor, 

al societăţii în care trăim. Toate aceste 

calităţi le-am descoperit la Octavian 

Curpaş.” 

Recent, Octavian Curpaş – Tavi, 

cum îi spunem noi, prietenii - mi-a 

trimis online cea mai recentă carte a 

sa: „EXILUL ROMÂNESC LA 

MIJLOC DE SECOL XX. 

Un altfel de «paşoptişti» români în 

Franţa, Canada şi Statele Unite”, 

Editura „Anthem”, Arizona, SUA, 

octombrie 2011. 

_______________________________ 

35 

O adevărată „saga”, tulburătoare, a 

exilului românesc, scrisă cu talent, 

forţă, emoţie, cu un condei viguros, 

de gazetar experimentat, care a văzut 

şi a pătimit multe, care a scris şi scrie 

despre oameni, fapte, întâmplări cu 

acea atât de rară, exemplară, 

principialitate, cu fair-play faţă de 

subiecţi, dar mai ales, cu vizibilă, 

infinită iubire faţă de… aproapele 

său. Cartea este prefaţată de un om al 

literelor „pe măsură” – nici nu se 

putea altfel! - nimeni alta decât 

Cezarina Adamescu, excepţional 

cronicar literar, sensibilă poetă, 

prozatoare şi dramaturg. „Un mozaic 

de trăiri autentice răsfrânte în 

amintiri” – îşi intitulează prietena 

mea rândurile ce deschid cartea 

acestui reporter în patria din suflet şi 

cuvinte. 

„Când începi să răsfoieşti o carte 

– scrie Cezarina -, o lume fascinantă 

ţi se dezvăluie treptat şi tu eşti poftit 

să pătrunzi în ea, pe măsură ce filele 

se întorc parcă singure. Ochiul atent 

al scriitorului surprinde instantaneu 

faţetele realităţii. (…) Autorul este un 

documentarist de elită, furnizând cu 

minuţie, amănunte spaţio-temporale, 

despre locurile descrise şi contextul 

istoric în care s-au dezvoltat. 

Intertextualitatea este o modalitate 

intrinsecă acestui fel de scriere. 

Ineditul povestirilor este, de 

asemenea, specific acestui autor, 

necăutat cu tot dinadinsul, dar care 

decurge firesc din arta şi din crezul 

său artistic. Cadrul este, desigur, 

lumea nouă, unde viaţa este atât de 

trepidantă şi unde primează aspectul 

material al existenţei. Nu numai 

oameni şi locuri descrie Octavian 

Curpaş – având ca pretext amintirile 

lui Nea Mitică – de fapt, Dumitru 

Sinu, octogenar stabilit în 

America, dar şi evenimente de 

excepţie de la mijlocul veacului 

trecut, petrecute în Oraşul Luminilor 

şi care au avut ca participanţi figuri 

ilustre ale diasporei româneşti, integrate 

perfect în atmosfera pariziană. 

Astfel, a fost Festival românesc de 

Ziua Mamei – Sala Odeon din Paris. 

Iată cum evocă Octavian Curpaş, prin 

vocea personajului său, nea Mitică, 

acest eveniment deosebit: 

„Comunitatea românească din Parisul 

anului 1950 a avut parte de un 

eveniment deosebit de emoţionant: 

într-un cadru festiv, Sala Odeon a 

reunit, de Ziua Mamei, → 

MARIAA CRISTESCU

un mare număr de emigranţi români 

aflaţi la Paris: personalităţi de marcă 

ale diasporei române, ca Mircea 

Eliade, Neagu Djuvara şi alţi 

învăţaţi şi foşti oameni politici, 

români din toate sferele sociale, de 

toate categoriile şi toate confesiunile 

religioase: „Dar cine n-a fost? – şi-a 

reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu. 

Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti, 

liberali, foşti legionari – o adunare 

impresionantă de români aflaţi în 

afara graniţelor şi care, în acea zi 

memorabilă, au petrecut împreună 

momente de neuitat”. Nea Mitică, 

„român hotărât şi descurcăreţ”, este 

un personaj foarte interesant şi 

convorbirile cu el iau aspectul unor 

călătorii de agrement prin lume, cu 

lume pestriţă şi locuri pitoreşti. (…) 

Personajul Nea Mitică este un 

pretext pentru prezentarea unor 

aspecte ale vieţii economice, sociale 

şi culturale ale societăţii occidentale. 

Prozele sunt fragmentate în mici 

capitole, cărora autorul le-a dat câte 

un subtitlu, pentru a sublinia 

esenţialul, mesajul transmis 

cititorului. E un procedeu jurnalistic 

destul de răspândit. Simplele 

pretexte de conversaţie devin, sub 

pana autorului, poveşti de viaţă 

inedite, foarte interesante, aproape 

emblematice, despre viaţa şi 

experienţa celor care se hotărăsc să 

plece în exil şi să-şi făurească alt 

destin. Desprinderea de «grădina 

dulce» în care a văzut lumina este, 

pentru fiecare, destul de dureroasă. 

Ca element comun pentru cei din 

diaspora (nici nu se putea altfel!) 

este dorul măcinator de suflet, care 

provoacă arşiţe mai usturătoare 

decât suliţele de pe cer. (…) Dar 

rănile lăuntrice nu se văd. Ele 

transpar însă, uneori în chip 

neaşteptat, de regulă, în faţa unor 

necunoscuţi, a unor trecători grăbiţi, 

care slujesc drept duhovnici, 

confesori sau prieteni ocazionali, în 

faţa cărora e mai lesne să-ţi 

radiografiezi sufletul. Cei care le 

primesc le iau cu ei ca pe un bagaj 

străin, ajuns niciodată la destinaţie. 

Poveşti în poveste. Poveşti de viaţă. 

Frânturi, crâmpeie de soartă. Averi 

neimpozitabile, comori de suflet. 

Împărtăşite, înjumătăţite, frânte 

precum pâinea la Cina din 

urmă, neorânduite, nestivuite, 

întâmplări de-a valma, care-ţi 

populează sufletul. Relatându-le, îţi 

uşurezi inima şi trupul. Statura ţi se 

îndreaptă, umerii nu mai par 

încovoiaţi. (…) Răsfoind aceste file de 

trecut, observi că ele, pe undeva, se 

aseamănă, au aproximativ aceleaşi 

elemente: naşterea într-un sat, loc 

neapărat mioritic, zbaterea pentru a-şi 

făuri un destin, hotarârea (grea) de a 

părăsi locul, casa, oamenii (lucrul cel 

mai dureros!) - înstrăinarea -, dorul, 

închegarea unui alt destin şi, de cele 

mai multe ori, reîntoarcerea – atunci 

când nu mai e chip de trăit din pricina 

mrejelor dorului. (…) Cu toate 

inconvenientele unui regim auster de 

viaţă, cum s-ar mai reîntoarce, să-şi 

afle sfârşitul lângă oasele străbunilor! 

Nu sunt vorbe în vânt. Sunt mărturii. 

Mărturii zguduitoare, pilduitoare. Puse 

în gura personajelor reale, poveştile, 

întâmplările, subiective, desigur, 

capătă o aură tragică, pentru că 

protagoniştii nu se pot detaşa. Aici e 

nevoie de iscusinţa autorului, 

canalizată pe subiect, la care se mai 

adaugă şi travaliul fanteziei acestuia, 

ori al altor personaje care intervin în 

poveste, fie direct, fie prin însemnări 

scrise demult şi oferite cu generozitate, 

pentru a rămâne în istorie ca pagini ale 

exilului românesc. Pe această plajă, 

uneori însorită, alteori mohorâtă, dar 

niciodată pustie de oameni, Octavian 

Curpaş nu face altceva decât 

radiografiază destine, pornind de la 

fapte reale, în stil reportericesc, 

adăugând caratele talentului său de 

neîntrecut povestitor şi interlocutor 

iscusit, care ştie să „smulgă” 

___________________________________ 

36 

extraordinarul din faptul banal, 

fantasticul din real şi chintesenţa din 

orice întâmplare, nu fără tâlc pentru 

cei care citesc ori ascultă. Istorisirile 

sunt antrenante, bine întocmite, iar 

cadrul de desfăşurare este narat cu tot 

dichisul marilor romancieri. 

Personajele sunt, de asemenea, bine 

creionate, din ele desprinzându-se 

prototipuri, caractere – cum ar zice 

americanul. (…) Un adevăr despre 

mentalitatea emigranţilor este rostit 

de autor, fără a neglija realitatea 

imediată a României, în felul 

următor: «Trecutul reprezintă, pentru 

fiecare emigrant, tinereţea, o 

Românie pe care şi-a construit-o în 

suflet – puţin utopică, puţin idilică…, 

specifică oamenilor cu două patrii». 

Cartea constituie şi o provocare spre 

cunoaştere, spre asimilarea unor noi 

culturi, spre aventură, deschidere spre 

un univers unde poţi întâlni şansa pe 

urmele paşilor tăi, ori pe dinaintea 

privirilor. Depinde doar de felul cum 

ştii să întinzi mâna, să o atingi, să o 

prinzi din zbor sau să rămâi cu ochii 

ţintiţi spre ea, ca spre o Fata 

Morgana.” 

______ 

*Cartea lui Octavian Curpaş i-a 

atras atenţia şi conaţionalei noastre, 

Aura Imbăruş, nominalizată la 

Premiul Pulitzer pentru cartea 

autobio-grafică „Out of the 

Transylvania ight”: „Uitaţi într-un 

apus de soare, răsfiraţi pe tot globul, 

românii tot îşi amintesc cu drag de 

obârşia lor, chiar dacă le-a fost greu 

în ţara natală. 

Suspendat într-un tărâm al 

inocenţei este Mitică, sau, sub numele 

lui adevărat, Dumitru Sinu, indiferent 

pe ce meleaguri s-a rătăcit, pentru 

puţin sau mai mult timp. 

Călătoria lui în timp şi spaţiu este 

a celor cutezători şi dornici de a 

încerca soarta pe toate faţetele şi a-i 

smulge chinului un zâmbet timid. 

Autorul cărţii „Exilul românesc 

la mijloc de secol XX – Un alt fel de 

paşoptişti români în Franţa, Canada şi 

Statele Unite” – Octavian Curpaş – 

surprinde cu măiestrie în condeiul său 

zbuciumul sufletesc al celor 

dezrădăcinaţi dar netemători de un 

viitor mai puţin clar. 

Tragedia românilor se transcrie 

în învingerea sinelui, oriunde s-ar 

afla.” 

_____ 

Foto: Acuarelă de Tia Pelz

Autor al mai multor volume de 

proză și de poezie, teleormăneanul 

Dumitru Vasile Delceanu a apărut la 

finele anului recent scurs din 

calendare cu un nou volum de 

versuri, intitulat Trubadur în pustie 

(Ed. Nouă, București, 2011) în care 

reverberează ecouri lirice îndepărtate 

sau mai apropiate, trăite de 

autor cu o intensitate remarcabilă a 

verbului. După alte notabile volume 

de poezie adevărată (Între lacrimă și 

stea, Anotimpul vindecării, Cerul 

din fântâni, Colivia cu îngeri, 

Răstignit pe frunză etc.), cel recent 

apărut urcă relația cu semnificarea 

spre cele mai subtile conotații și spre 

cele mai elevate trăiri și reflecții. 

Încrezător în virtuțile încă fertile ale 

versului clasic, Dumitru Vasile 

Delceanu, poet format într-o lectură 

bogată, face din sonoritățile 

cuvântului o simfonie emoţională al 

cărei ambitus își trage armoniile din 

tonalitățile simple pe care nu numai 

că nu le evită, ci chiar le caută 

potențându-le într-o partitură mereu 

împrospătată: Caii-și sug copita, 

cântă focu-n apă,/ Ciocârlii nechează, 

calendarul crapă...//(p.83), 

sau Peste ochiul meu încercănat/ Se 

dărâmă zările mereu/ Și pe prispa 

tâmplei Dumnezeu/ Cu un trandafir 

s-a împușcat//(p.36). Maturitatea se 

mântuiește în senectute, dar 

întoarcerea în orizontul copilăriei 

doare din rărunchii nostalgiei: Unde 

sunt, mamă, iernile acele/ Când tata 

aducea nămeții-n casă/ Și-i abureau 

opincile de piele/ Și gândul sub 

căciula lui mițoasă?/ [...] Ridică-te 

și spune-mi, cât ești vie,/ Cât îți mai 

bate aripa și ție,/ Unde sunt, mamă, 

iernile acele/ Din zările copilăriei 

mele?//(p.71). François Villon, Federico 

Garcia Lorca, Ion Barbu, Marin 

Sorescu, Grigore Vieru, Mihai Eminescu 

nu sunt numai ecouri lirice cu 

sclipirile lor în stihul lui Delceanu, dar 

și altare lirice care-și cer prinosul peste 

timp, după cum Genunchilor noștri la 

rugă supuși/ Le închipuie aripi de rouă 

Brâncuși.//(p.27). De ce trubadur în 

pustie? Simplu! Mai întâi că poetul e 

totdeauna un singuratic care își urcă 

Golgota solemn, scrutător în destin, în 

legile firii și în limitele grosiere ale 

trecerii. Apoi, că este gata să acopere 

cu generozitate iertătoare neputințele 

celorlalți (pustia), îmblânzindu-le vremelnicia: 

Peste lume alte flamuri ard,/ 

Sună alt decembrie din goarnă./Mama 

spală cerul și răstoarnă/ Albia cu 

lacrimi peste gard//(p.36). Și, nu în 

ultimul rând, că poetul fulgeră cu gândul 

mai adânc în cremenea genunilor 

ființei, că nu își irosește în van harul 

de a vibra emoții nebănuite, dar în care 

ceilalți își găsesc liniștile împăcării cu 

datul implacabil: Si de-o fi să fie ce-o 

să fie,/ În răscrucea dintre rai și iad,/ 

Pune-mi limba cucului făclie/ Și aleanul, 

cruce! Soledad//(p.77). Delceanu, 

poetul din Salcia desculților, soarbe 

nectar din roua liricii românești pertinent, 

cu tonuri stănesciene: Mă apropii 

de cuvinte cu grijă[...] Iau cuvintele-n 

palmă,/ Le descânt și le joc... 

(p.13). Alteori ne reamintește de Virgil 

Carianopol, de Marin Sorescu (La 

lilieci) sau de Tudor Arghezi (Duhovnicească): 

La noi acasă nimeni nu mai 

este/ Se adumbriră-n ceața ierbii 

toți...//(p.37), fără ca identitatea gândului 

să se risipească. De o profunzime 

specială sunt însă versurile în care 

poetul accede gravități supreme fie 

pentru a-și îmblânzi destinul în idei: 

Aleargă zvonul că pe Călmățui/ Împarte 

Domnul cuminecătură/ Și stă de 

vorbă cu copiii lui/ Chiar și cu ăia 

care-l mai înjură//(p.91), fie cât să mai 

reflecteze o alternativă: Chiar Închipuirea 

la adică/ Ce-ar răspunde ea la 

o-ntrebare:/ „Omule, ți-ai vrea o 

moarte mare/ Sau te mulțumești cu-o 

moarte mică?//(p.90). Însă în capitolul 

Litanii profane, sub motto-uri din 

epistolele Ap. Pavel sau din Vechiul 

Testament, reflecțiile poetului pe 

argumente ale incontingentului repun 

omul la locul lui, sub semnul acelorași 

străvechi îndoieli cu bunăvoință atee: 

La ziuă, poarta raiului scâncea/ Cu 

cheia morții ruginită-n ea./Și Dumnezeu 

a plâns întâia oară/ În barbă, 

37 

învățând și el să moară.//(p.95), în 

timp ce Plâng îngerii cu aripile 

frânte/ Și nu mai știu din trâmbițe să 

cânte,/Iar diavolii, rânjind scălâmbi 

și goi,/ Își fac culcuș și se prăsesc în 

noi.//(p.79). Numai că dincolo de 

aceste tensiuni metafizice, ușor 

decrepite, Dumitru Vasile Delceanu 

preferă geana tinereții recurente, cu 

sensul ei teluric și mundan: Prin 

parcul cu boscheți de sălcioară,/ 

Dezbrac cu ochiul fetele, hoțește,/ Și 

simt cum dureros, în subțioară,/ O 

aripă de foc îmi lăstărește... // (p.50). 

Iată de ce cred că, din Teleorman, ar 

mai fi multe de spus în versuri 

memorabile. 

IULIA CHIVU 

Trăim într-o lume în care nevoia 

de senzaţional şi goana după modele 

este un dat al firii, un motor (stricat 

de cele mai multe ori) care ne 

împinge înainte. Dacă, atunci când 

cărţile se citeau parcă altfel, se 

întâmpla să cunoşti autorul, simţeai o 

emoţie aparte, o dorinţă de a-i intra 

parcă în subconştient, de a-i cunoaşte 

trăirile, simţămintele, motivele şi 

raţiunile care l-au determinat să se 

aştearnă pe hârtie pentru ceilalţi. Cei 

care am crescut cu astfel de senzaţii 

ne bucurăm încă de ele (e drept, mult 

mai palide), iar fiecare carte îşi are în 

spate dorinţa de a-l cunoaşte pe cel 

care ne-a oferit-o. 

Voichiţa (Pălăcean Vereş) este 

colega mea de ani buni (şi spun buni 

în sensul curat şi frumos al 

cuvântului, fără turbulenţe de niciun 

fel), aşa că nu de puţine ori am fost 

martor al creaţiilor ei, am intrat pe 

uşa laboratorului cu ochiul sufletului 

deschis spre aşteptare. De fiecare dată

am fost privilegiat a fi primul ei 

cititor, cu bucuria de a o descoperi 

aşa cum o ştiam din orele (uneori 

obositoare) de muncă: sinceră, 

atentă la detalii, caldă, autocritică, 

muncitoare pe tărâmul literelor, 

hrănitoare... Da, pentru că scriitura 

ei, dincolo de a te ţine legat de 

lectură, cu o curiozitate de copil în 

preajma Crăciunului, vine cu o 

senzaţie de saţietate spirituală şi 

intelectuală care lasă dâre de cer 

prin huma timpului. 

Volumul de faţă este rodul unui 

vis. La propriu! O voce interioară i-a 

şoptit să scrie 7 nuvele. Şi şapte au 

„ieşit”. Gata să te tragă spre locul lor 

de desfăşurare, să te cheme participant 

la acţiune, să te ţină captiv în 

emoţiile personajelor şi să te elibereze 

la sfârşit, nu înainte de a-şi pune, 

fiecare în parte, o amprentă 

personală. 

Haideţi să le luăm, ca-n catalog 

(aici cuprins) pe rând: Miere peste 

cenuşa zilei, cea care deschide şi dă 

titlul volumului, e povestea unei 

mame încercate prin spital, la 

căpătâiul „fetei” ei accidentate. De 

ce ghilimele? Merită să descoperiţi 

singuri! Hoţul e drama multor 

bătrâni de astăzi care, după o viaţă 

întreagă de muncă, sunt abandonaţi, 

jefuiţi, împinşi la acte necugetate, pe 

care nu le-ar fi făcut niciodată în 

condiţiile unui trai decent. Prietenii 

ştiu cine e de vină! Din prea multă 

dragoste... se pot întâmpla mici nebunii. 

Vârsta devine, după ani (deşi 

experienţa se adună), un duşman al 

trăirilor, al aşteptărilor, al tihnei pe 

care se zvoneşte că ar trebui s-o ai 

când albeaţa îţi ninge părul. 

Curcubeu luminos cu ochi lăptoşi de 

ceaţă e ruptă parcă dintr-o cronică 

actuală, o frântură de zi dintr-un 

virtual tribunal al dreptăţii pe care, 

de multe ori, eşti nevoit să ţi-o 

câştigi singur. O luptă pentru 

respectul de a trăi într-o lume de 

după 2010. Marketing transfrontalier 

devine un semnal de alarmă cât 

se poate de serios şi de luat în 

seamă, atunci când brutalitatea, forţa 

fizică, intimidarea sunt arme ce 

încearcă să acopere lipsuri, atât 

materiale, dar mai ales intelectuale. 

Atenţie turişti! Vi se pregăteşte 

ceva... De la distanţă nu întâmplător 

se desfăşoară în faţa televizorului, ca 

şi când tocmai ar fi ieşit o ştire 

bombă, o veste proaspătă ce vrea să 

se transforme într-o poveste tristă de 

viaţă. Tipicul feminin şi masculin se 

află într-o continuă luptă, foarte bine 

surprinsă de autoare. Dincolo de 

aparenţe, stă realitatea. Crudă şi gata 

să lovească, să trezească, să întărească. 

Dacă nu te doboară! Biruitor, în 

sfârşit! Răzbunare! Sau durere împinsă 

la extrem? Mocnită în suflet vreme 

după vreme, puroind trăirea şi dându-i 

valenţe nebănuite, suferinţa transformă. 

În ce?... 

Pigmentate cu amănunţite detalii 

medicale ori psihologice, fine şi competente, 

lectura aceasta mi-a provocat 

un purpuriu de senzaţii greu de uitat. 

DIU VIRGIL 

Cum ar arăta ființa umană fără 

odihnă? Fără o odihnă a sumelor 

experiențelor sale transpuse în jocul 

destinului ”vremelnic”. Există, oare, o 

”odihnă a scării”? O scară imaterială, 

valorică, pe care ți-o rostuiești și o 

contemplezi în ceas stingher. 

Cartea de versuri ”Odihna scării”, a 

poetului Flore Pop, editată de editura 

ECHINOX din Cluj-Napoca, 2011, 

reconstituie şi modulează, cu o 

fabuloasă imaginaţie metaforică, 

idealul reconcilierii spirituale în 

”Cuvânt”. Ordontată într-un anume fel, 

compoziția fiind extrem de elegant 

ajustată, în care cele 5 trepte, incluse 

în scara personalizată a destinului, 

trădează o metodologie bine elaborată 

și ”manierată” a operei. Poemul și 

versul, în accepțiunea autorului, are 

rolul rugăciunii, spovedaniei, împărtășaniei 

și al contemplației Trinității 

divine, expuse într-un prezent 

continuu, viitor absolut sau în umbre 

ale trecutului. 

38 

Mesajul interiorizat al temelor din 

volum probează o reconfigurare în 

lumina scăldată în semne și memorie, 

dar și înfășoară particularitatea vocii 

în ”umbre melancolice” chemate să 

inspire din gravitația Sacrului divin. 

”Ferește-mă de scrâșnet și veșnică 

plângere, Doamne. Un poem pe zi 

mi-e rugăciunea.../Nu proza grijilor 

cotidiene,/ nici dramele ieftine ale 

gradelor superioare mă furnică în 

virile emoții./ Singură, mă obligă, 

rugăciunea de mâine./ Doar ea îmi 

sporește apropierea de Domnul”. 

(Lupta cu Îngerul) 

Ființa umană e supusă să parcurgă 

pe muchie itinerariul temporalității și 

al atemporalității, anotimpurile și 

anii, ca pe niște trepte ale scării 

cunoașterii, dragostei și înțelepciunii. 

Scara e inepuizabilă, dacă o construiești 

temeinic, și o transfigurezi din 

lumea reală în cea a visurilor sau a 

speranței. 

Pentru că scara se oprește fie la o 

ușă sau poartă, ancestrală sau telurică, 

în care: ”Cu vântul în pene adulmeci 

vieți și zări mai înalte, te procopsești 

cu noi iluzii de corăbier neodihnit, 

valurile îți stau mărturie oricărui 

început și nu pasul de lut. Plutești 

oare sau doar te amăgești” (...) 

(Vremelnicie). Iar cum scara vieții 

ne coboară prin cripta patimilor și a 

păcatelor, reonștiintizându-le, 

debarasându-ne de hainele ponosite și 

irosite de iluzii, există șansa învierii 

și zborului către Cer: ”(...) Ieșeam din 

întuneric pipăind pietrele vidului/ 

și-n/ moalele frunții,/ priveliștea din 

cer se înalță spre multele/ mele păcate 

și patimi, doar aurorele sfinților mă 

atrăgeau după ele din inel în inel, 

logodnă cosmică între aici și dincolo, 

între omul de aer,/ vremelnic - și 

forma lui deplină semănând cu El, 

nesfârșitul Învierii aducându-mi 

Viața. Din Cer.” (Înviere). 

Departe de a fi considerată o poezie 

religioasă, cartea ”Odihna scării” 

trebuie privită și înțelească ca pe una 

care resetează cuvântul la reperele și 

valorile morale, la o restabilire a 

iubirii, frumosului și fidelității 

”Împăcarea omului cu Dumnezeu”, 

în exercițiul luminii, constituie cheia 

discursului final, ce este reprezentată 

în metaforele obsesive ale jurnalului 

de itinerariu spiritual-metapoetic, 

denumit ”Odihna scării”, al poetului 

Flore Pop. 

OCTAVIA SERGETU

A povesti pare natural pentru 

Ladislau Daradici. Cuvintele se 

leagă, povestea are un sens, 

personajele îşi caută identitatea, 

întotdeauna apare ceva care le 

marchează existenţa. Povestea face 

parte din viaţă, pare a fi chiar viaţa 

în căutarea echilibrului, în faţa 

luminii de zi sau de noapte. 

În cartea POVESTIRI Editura 

„Casa Cărţii de Ştiinţă” – Cluj- 

Napoca, 2011), Ladislau Daradici ne 

propune o imersiune în timpul 

sângeros al unor personaje ciudate, 

zidite din fapte reale într-o lumină 

ireală, dureros de exacte, dar parcă 

la limita istoriei, în istorie fiind. 

Cartea se compune din povestirile: 

Maşina de scris, Sub cetini în 

ţărână, Vânătoare de mistreţi. 

Povestirile sunt originale şi au o 

dinamică proprie, ceea ce le 

caracterizează e densitatea faptelor, 

a vorbelor, a iluziilor, finalul cumva 

trist, întâlnirea cu moartea. 

Cititorul va avea posibilitatea să 

urmărească un fir narativ captivant, 

în măsura în care va aprecia arta 

scrisului la acest prozator interesant. 

În Maşina de scris povestea se 

petrece în timpul războiului, un 

copil se maturizează brusc lângă o 

maşină scris la care învaţă să scrie 

povestiri şi visul despre căluţul - 

albastru care apare ca o ilustraţie 

veche, necesară, pentru a echilibra 

viaţa dură din timp. O viaţă a celor 

mari, de neînţeles pentru adolescent. 

În Sub cetini în ţărână povestirea 

Ilenei şi a lui Anghel, undeva în 

munţi, o poveste stranie despre o 

iubire imposibilă, dureros de reală şi 

despre crimă, Anghel moare, moare 

şi Ileana, cauzele sunt diferite, dar 

finalul e unul mioritic. 

În Vânătoare de mistreţi, sunt redate 

clipele la limita dintre viaţă şi moarte, 

un omor involuntar la vânătoare de 

mistreţi, Tudor este atins de un glonţ 

rătăcit dintr-un fag, tras de Iancu, 

aproapele său. E posibilă, nu e posibilă 

salvarea lui Tudor, cei de lângă el 

încearcă, dar povestea este pătrunsă de 

alte povestiri care se dezvoltă organic, 

ca într-o celulă, efect al morţii care 

generează viaţa în memoria băiatului 

care va rămâne lângă cel rănit din 

dragoste de viaţă. 

Povestirile lui Daradici vin din 

partea unui scriitor matur, care ştie ce 

este viaţa, dar îşi dă şansa să revadă 

totul prin ochii unui adolescent în mod 

concentric prin povestirile din volum. 

Privirea prin ochii fragezi ai tânărului 

care se maturizează lângă suferinţele 

celor din jurul său este o încercare de 

refacere a lumii folosindu-se tehnica 

povestirii… Această refacere are menirea 

de a ne avertiza ca istoria noastră 

cea de toate zilele să nu se repete. 

Personajele sunt apăsate de păcat, de 

instincte incontrolabile: dragostea violentă, 

animalică, moartea violentă, dură, 

limbajul greu, de plumb, viaţa la limita 

dintre a exista şi a nu exista, 

proiecte irealizabile, pofte după averea 

celuilalt, foame incontrolabilă, familii 

care nu se leagă în gând unic, gesturi 

extreme, o filozofie a mundanului din 

care lipseşte Dumnezeu… Dumnezeu 

e doar o umbră în background-ul vremii, 

ceva inexplicabil. Toate sunt echilibrate 

de tânărul care priveşte, participă, 

nu înţelege, dar se maturizează 

brutal… Vremurile sunt imposibil de 

prins în logica socială, ele scapă ordinii 

imediate, personajele par captive 

în pânza de păianjen a destinului din 

care nu pot evada, moartea este marea 

evadare… 

Un pilot, în timpul războiului, 

mitraliază, cu armamentul avionului pe 

care îl pilotează, caii aflaţi la păscut, 

fără sens şi fără motiv, un carnagiu 

nejustificat, e simbolul absolut al 

cruzimii umane faţă de o natură pură, 

curată, pusă la dispoziţie de Dumnezeu 

omului care nu mai poate înţelege. 

(Maşina de scris) 

Adolescentul priveşte şi aude cum 

propria mamă face dragoste cu un 

străin, nu mai are răbdare să aştepte 

după bărbatul pierdut în războaiele 

altora, dragostea e în ochii adolecentului 

ceva vulgar, animalic, părinţii îşi 

pierd busola şi răbdarea, în adolescent 

se deschide rana spirituală a celui părăsit… 

La final, tatăl băiatului revine 

39 

din război, nu era dispărut, ci se 

reîntoarce pentru a deschide lumea 

pentru fiul său ferecat în ţesătura 

vremii… (Maşina de scris) 

Daradici scrie: „Începusem să 

accept propria-mi singurătate. Era ca 

o tristeţe ce nu mă părăsea… Dar, în 

ciuda acestui fapt şi în ciuda 

înstrăinării mamei, două lucruri au 

devenit sens al existenţei mele: 

căluţul-albastru, care, deocamdată, 

mi se arăta doar în vis, şi darul 

bunicului: această maşină de scris de 

care n-aveam să mă mai despart 

niciodată. Şi aşa continua să se 

clădească povestea: dintr-un vis şi 

dintr-o realitate, din viaţă şi, implicit, 

din moarte…” (Maşina de scris) 

Maşina de scris pare a fi instrument 

prin care viaţa vine spre adolescent, îl 

modelează şi face să evadeze: 

„Maşina de scris îmi era de mare 

ajutor. Pe de o parte, îmi primea 

confesiunile, acceptându-le ca o soră 

mai mare, pe de altă parte, imortaliza 

evenimente şi întâmplări, clădind, 

astfel, o adevărată fortăreaţă de 

mărturii în jurul meu, ce-mi dădeau 

tăria de a merge mai departe.” 

(Maşina de scris) 

Doi nebuni, fără ţară, fără identitate, 

instinct pur de fiară îl atacă şi îl 

ucid pe Anghel, acolo, la stână, în 

munţi, fără sens, fără justificare, dintr-un 

motiv simplu: oile care s-ar putea 

preface în bani. Giosu şi Grasu nu 

au logică în ceea ce fac, e logica crimei, 

ca în mioriţa, povestirea reia pe 

alt plan balada, legenda, mitul românesc 

şi totul pare actual, real, 

apropiat... 

Ileana, depăşită de destin, îl caută 

la stână, poartă în pântec copilul lui 

Anghel, apoi, în final, un final de 

lagăr, îşi dă foc în coliba lui Anghel, 

din munte, prinzând în flăcări pe cei 

doi criminali… 

„Împinse creanga cu piciorul, până 

ce capătul ei atinse jarul. Când în cele 

din urmă se înroşi, flăcările mistuindo, 

o trase din nou spre ea şi o azvârli 

peste fânul uscat ce acoperea coliba. 

Treptat-treptat, flăcările învăluiră totul 

şi ea le privea cu bucurie şi cu durere. 

Întreţinându-se, focul îi pârjolea 

de-acum trupul batjocorit. Dar nu-i 

păsa. Se gândea la Anghel, plânsul 

înecând-o. Se gândea la sâmburele de 

viaţă batjocorit din pântecele ei şi 

simţea că-şi pierde minţile. Oare de 

ce trebuiau să se întâmple toate acestea? 

Deja se aprinseseră şi bârnele 

colibei.”(Sub cetini în ţărână) →

Focul va cuprinde pădurea, focul 

pare a curăţa lumea de păcate, 

muntele se apără de păcatul omului, 

dar pădurea mai arsese şi altădată, 

destinul revenea, natura se apăra de 

violenţa oamenilor… Pare că între 

starea spirituală a personajelor şi 

munte există o legătură subtilă, o 

luptă cosmică pentru că pădurile arzând 

dau o imagine unică: „…părea 

că însuşi soarele răsărise dintre 

munţi, topindu-se şi scurgându-se 

peste codrii.” (Sub cetini în ţărână) 

Daradici scrie: „E ca şi când 

această poveste, scrisă de-acum în 

mine, m-ar face să mă nasc din 

nou… Căci oamenii nasc poveşti, iar 

poveştile nasc oameni…”(Sub cetini 

în ţărână) 

Stilul povestitorului se limpezeşte 

împreună cu povestea, e direct, 

contact instantaneu cu realitatea şi 

cu cititorul. 

În Vânătoare de mistreţi, Tudor, 

în moartea sa, poartă viaţă, personajele 

apar şi se topesc în flăcări 

scurte, destine ciudate, precum Prepeliţă, 

jigodia satului, o corcitură 

care a uitat de limita dintre bine şi 

rău, dar incapabil să-i afecteze pe 

ceilalţi, doar persona sa e afectată de 

această stare unică, bizară, ciudată, 

nu dă atenţie hainelor, nu se spală, 

avea o singură oală în care îşi 

fierbea zeama, dar pe care o utiliza 

şi ca oală de noapte, pentru că „apa 

spală totul.” Prepeliţă împăiază 

animale, el însuşi devine animal, 

atins de orbire spirituală, moare de 

turbare, împăind un vulpoi bolnav, 

pierderea minţilor e semnul 

dezumanizării absolute, Dumnezeu 

pare a-l fi uitat pe pământ, 

pendulând între viaţă şi moarte… 

Tot în această povestire, tânărul 

care îl poartă pe Tudor cel atins de 

glonţ, cel vânat, vânătorul care 

schimbă rolurile din dreptul ţevii de 

armă, tânărul care cunoaşte prima 

dragoste, frust, iniţiat de Elena, o 

femeie părăsită momentan de bărbat, 

mirajul devine un joc bizar, între 

fiinţe care se caută şi nu se găsesc. 

Sau Jean care aducea o nouă lume, 

un nou înţeles al lucrurilor, individ 

fără părinţi, din motive ilogice… 

Călătoria alături de Jean prin ţară, e 

o călătorie în căutarea identităţii. 

„Fără durere şi moarte, spunea Jean, 

nu există nimic măreţ. Şi fără iubire, 

desigur…” 

Până la urmă, încercarea de a-l 

salva pe Tudor nu are un final 

fericit, el murise de la început, dar cel 

care se salvează este băiatul, pentru că 

poveştile sunt poveşti, din moment ce 

se petrec, ele ne leagă de viaţă prin 

moarte, sunt haine spirituale invizibile 

care ne însoţesc… 

O umbră e şi Matilda, cea care 

suferea de alcoolism, cânta frumos 

pentru Iancu, cel care fusese la 

vânătoare şi rănise de moarte pe 

Tudor, ea îmbătrâneşte brutal, o fiinţă 

iluzorie, mimând realitatea… 

În gura personajelor sale Daradici 

pune vorbe esenţiale: „Un lucru poate 

fi senzaţional sau tragic, dar tragic nu 

înseamnă neapărat moarte. Tragicul e 

ceva ce te face să urli. Cred că e 

neputinţă. O imensă neputinţă. Toţi 

oamenii sunt neputincioşi şi cei mai 

mulţi sunt conştienţi de acest lucru. 

Dacă Jean n-ar fi plecat, totul ar fi 

rămas un vis, ca ceva măreţ. Ne-am fi 

adus aminte, dar ar fi urmat altele şi 

altele şi mai şi… Dar am rămas singur 

şi tot ce a fost mă împovărează 

acum…” (Vânătoare de mistreţi) 

Dumitru Hurubă, prozator şi el, dar 

şi eseist remarcabil, remarcă la 

Daradici: „Ladislau Daradici scrie o 

proză de mare acurateţe stilistică, 

fiecare pagină a cărţii fiind un adevărat 

exerciţiu demonstrativ a ceea ce, în 

mod curent, numim profesionalism în 

arta construcţiei epice.” 

Mai reamintim că autorul a fost 

premiat de Filiala Alba-Hunedoara a 

Uniunii Scriitorilor din România 

pentru scrierile de proză scurtă în anul 

2010. De altfel, Ladislau Daradici este 

un membru activ în cadrul Filialei, 

fiind preocupat de fenomenul literar 

din judeţul Hunedoara, ca făcând parte 

dintr-o poveste mai mare cu scribi… 

COSTATI STACU 

______________________________ 

Tia Peltz, „Personaje” 

40 

Mă simt profund emoționată făcând 

câteva însemnări despre o carte care 

trebuie să stea într-un loc special în 

rafturile bibliotecilor. Cartea aceasta, 

apărută la Editura Curtea Veche, 

București, 2011, și prefațată de 

remarcabilul doctor în istorie Cosmin 

Budeancă, cuprinde între coperțile ei 

fapte în care întâmplările de viață întrec 

puterile imaginației. În ea, autorul, 

Victor Roșca, prezintă ororile din 

penitenciarele comuniste, procesul de 

dezumanizare numit "reeducare" al 

tinerilor elevi de la începuturile 

instalării comunismului în țara noastră, 

așa cum l-a trăit pe propria piele în 

penitenciarul de la Târgșor și pe la alte 

închisori pe unde a mai trecut: Brașov, 

Jilava, Ploiești şi completate în finalul 

cărții cu mărturii ale colegilor de 

suferință de la alte pușcarii și de la 

munca forțată de la Canal. 

Dupa schimbarea regimului politic 

din 1989, s-au scris mai multe cărți 

remarcabile pe această temă, s-au făcut 

filmări și s-a realizat zguduitorul serial 

"Memorialul durerii", s-au depus multe 

mărturii, dar niciodată îndeajuns pentru 

a putea înțelege ceea ce este peste 

puterea omenească de a înțelege, acel 

iad al "reeducării" prin tortură al anilor 

1949-1952, și apoi cu prelungiri în anii 

urmatori sub forme diferite. 

Se subțiază rândul supraviețuito-rilor 

trecuți prin închisorile comuniste supuși 

procesului bestial al "reedu-cării" - 

autorul a împlinit 85 de ani - și mai sunt 

încă multe de spus. Apariția încă a unei 

cărți despre genocidul "reeducării" prin 

tortură este un răspuns al obligației 

morale de a dezvălui adevărul care a 

fost ținut sub cel mai strict secret 

posibil. Volumul "Experimentul Târgșor" 

este cea de a doua carte scrisă de 

fostul deţinut politic Victor Roșca pe 

tema detențiilor din România, după ce 

publicase în 2007, la București, la 

aceeași editură, "Moara lui Kalusek", şi 

cu acelaşi subtitlu - "Începuturile 

represiunii comuniste". 

Astfel, Victor Roșca se înscrie în 

rândul celor care depun mărturie vie 

pentru viitorime, dă date importante și 

autentice celor care nu au apucat să se 

informeze despre zguduitoarele întâmplări 

din detențiile comuniste ale perioadei 

staliniste care au atins paroxismul 

în anii 1949-52. În același timp, 

autorul oferă aspecte revelatoare cercetătorilor 

în domeniul istoriei noastre despre 

una din cele mai terifiante experiențe 

umane din pușcăriile comuniste → 

ELEA BUICĂ

ămasă ca o pată care a înnegrit istoria 

contemporană. Cunoscutul disident 

sovietic Alexandr Soljenițin o considera 

drept "cea mai cumplită barbarie a lumii 

contemporane", iar istoricul François 

Furet, membru al Academiei Franceze 

o numea "una dintre cele mai 

cumplite experienţe de dezumanizare pe 

care le-a cunoscut epoca noastră". 

Acestui fenomen abominabil i s-au atribuit 

cele mai grele cuvinte: "laboratoarele 

diavolului", "sadism abisal", 

"plăcerea diavolească de a chinui" etc. 

Pentru a putea înțelege ceea ce depășeşte 

puterea minții omenești, cum a 

funcționat acest aberant mijloc de tortură, 

autorul ne dă detalii în primul capitol 

al cărţii despre felul cum a luat 

naştere acest fenomen, cunoscut ca 

"reeducare prin tortură" sau "fenomenul 

Piteşti", după numele penitenciarului 

în care s-a aplicat. 

Prin "reeducare", ne spune autorul, se 

urmărea depersonalizarea tineretului, 

elevii şi studenții erau obligaţi să se 

"autodemaște", adică să spună tot ce 

n-au spus până acum la anchete, o 

adevarată autoterfelire, autodesființare 

ca și când ar fi propriul lor adversar. 

Următoarea fază era distrugerea 

modului de viață tradițional, trăit în 

normalitate, prin renunțarea la religie, 

la părinți, frați, prieteni, iubită, toți cei 

dragi pe care trebuia să-i discrediteze, 

să-i batjocorească, să-i terfelească, să-i 

pună la stâlpul infamiei, adică să-i 

"demaște". Erau nevoiți să inventeze 

demascări hilare, că au trăit cu sororile 

lor, ca taţii lor au fost un curvari etc. În 

faza a doua, cel care trecea demascarea 

trebuia el însuși să devină torționar și 

să-și schingiuiască tovarașii de suferinţă 

pentru a-i "reeduca" după același 

tipar, și, în felul acesta, el devenea "om 

nou" în concepţia comunistă. Astfel, 

ființa omenească era doborâtă într-o 

înjosire morală fară precedent în istoria 

omenirii. Se urmărea identificarea victimei 

cu agresorul pentru a obține o 

mutație psihologică. Prin tortură trebuia 

să-și însușească reflexe pavloviene. 

Acest experiment într-o formă ușoară 

s-a aplicat întregii populații, în parte, 

transformânu-i în roboți, fără inițiativă 

și fară încredere unii în alții. "Nimeni 

nu trebuie să se mire de ce, azi, românii 

sunt intoleranți și invidioși. Pentru că 

cei mai mulți practicau intoleranța și 

invidia în timp ce-și întocmeau denunțurile", 

notează autorul la pagina 181. 

În prima parte a volumului, autorul 

explică pe larg felul cum a luat naştere 

acest proces zguduitor. Inițial, 

"reeducarea” s-a aplicat în 

penitenciarele politice românești din 

anul 1947. Primul experiment în masă a 

început însă la Suceava, de asemenea, 

într-un mod inofensiv, la indicația celor 

mai înalte scaune ale Securității noastre, 

generalul Gh. Pintilie și adjunctul sau Al. 

Nicolschi, pe numele său adevărat Boris 

Grumberg. Nu era străin de aceste planuri 

nici Gheorghiu Dej. Punerea în practică i 

s-a încredințat unui deținut, Alexandru 

Bogdanovici, dispus să înceapă aplicarea 

experimentului. Acesta l-a conceput așa 

cum îl cunoscuse el în 1947, pe calea 

studierii materialelor marxist-leniniste și 

prin muncă, după metodele pedagogului 

rus Anton Makarenko. Experimentul nu a 

reușit și a fost încredințat altui deţinut, 

Eugen Țurcanu, dispus să aplice 

experimentul prin tortură bestială. Acesta 

a fost pus la curent cu toate metodele de 

tortură, ale stalinismului pe când era în 

plină înflorire. Mai târziu, la Pitești, 

Alexandru Bogdanovici a fost dat pe mâna 

lui Eugen Țurcanu pentru "reeducare", deoarece 

cunoștea secretul stagiului de formare 

și a implicării directe a M.A.I. Țurcanu 

i-a aplicat tortura un timp, apoi l-a 

ucis. Mai târziu, în 1954, el însuși și alţi 

16 torţionari îşi vor găsi sfârșitul, prin împușcare, 

în urma unui proces înscenat de 

Partid, când străinătatea a aflat și a făcut 

cunoscute aceste torturi bestiale din închisorile 

comuniste românești. Conducătorii 

comuniști și-au spălat mânile, 

făcându-se că n-au știut nimic despre ce 

făceau ofițerii politici în închisori. 

Țurcanu, în 1949, îndată ce a preluat 

inițiativa procesului de "reeducare" prin 

tortură, încă de la Suceava, a înființat 

Organizaţia Deţinuților cu Convingeri Comuniste 

(ODCC), și și-a format o bandă 

de torționari care l-au ajutat să aplice deținuților 

selecționați fel de fel de chinuri și 

bătăi crunte cu ciomege, timp îndelungat, 

zile si nopţi. Sadismul şi zelul torționarilor 

au întrecut orice închipuire omenească. 

Printre bestialitățile nemaiîntâlnite până la 

ei, erau obligarea deținuțiilor să mănânce 

fecale şi să bea urină. Țurcanu a pus la 

punct, prin tortură, cel mai mare și mai 

intensiv program de spălare a creierelor 

care s-a aplicat vreodată. 

Experimentul din Penitenciarul Târgșor, 

care a durat timp de trei ani, între 

1948-1950, face parte din fenomenul 

complex al "reeducării", din perioada de 

început, o variantă mai blândă, având în 

vedere vârsta mai fragedă a unor copii - 

Ion Ladea - fiul sculptorului Romulus 

Ladea - era cel mai tânăr, avea numai 12 

ani. Dar nici aici nu au fost ușor de suportat 

bătăile și diferite alte pedepse ca 

frigul, înfometarea, izolările în camere 

strâmte fără lumină, cu ferestrele obturate 

de obloane din scânduri și având 

singurele surse de aerisire doar niște 

minuscule crăpături din jurul tocurilor de 

la ușă și ferestre. 

Târgșorul a fost unica pușcărie din 

lume pentru elevi. Aici au fost aduși 

elevi din toate școlile secundare ale 

României, pentru a-i băga în altă școală, 

cea a groazei, cu scopul de a-i "reeduca" 

într-un fel nemaiîntâlnit în întreaga omenire. 

Aici, timp de trei ani, între 1948- 

1951, a pătimit și autorul, arestat în 

timpul examenului de bacalaureat şi condamnat 

la doi ani de închisoare corecțională, 

dar ispășită în trei ani, ca lider al 

unui grup de elevi care au protestat 

împotriva instalării comunismului, elevi 

de la Liceul "Radu Negru" din Făgăraș. 

Prin ceea ce a trecut tânărul de atunci, 

autorul de acum, notează cu acuratețe și 

cu respect pentru adevăr. El a mai trăit și 

alte pătimiri din partea Securităţii şi după 

ce s-a aflat înafara zidurilor temnițelor. 

Securitatea nu l-a iertat că a refuzat colaborarea 

cu ei. A avut domiciliu obligatoriu 

în 1951-1952, a fost hărțuit în fel şi 

chip, culminând cu un "accident" produs 

de un camion care l-a călcat, provocându-i, 

printre altele, cinci fracturi de 

bazin. După un timp, a mai petrecut şi 

alți ani în detenție, între 1959-1963, 

pentru manifestări legate de Revoluţia 

din Ungaria 

Vorbind de închisoarea pentru minori 

din Târgșor, autorul ne spune: "Aici s-a 

dat o luptă între două concepţii de viață, 

opuse una alteia, una care încerca să ne 

spele creierul şi să ne impună așa-zisele 

valori concepute de Marx şi Lenin și alta 

care apăra cu îndârjire valorile morale 

tradiționale. (p.209) 

Mărturiile scriitorului sunt completate 

în ultimul capitol cu cele ale colegilor de 

suferință, cu ani mai mulți de ispășit, 

transferați la alte locuri de detenție. 

Mărturiile lor te fac să te simți umilit ca 

om la gândul că unii semeni pot coborî 

ideea de ființă umană până la 

străfundurile iadului. "Glasul victimelor 

din toate aceste locuri, azi, sugrumate de 

emoție, le-am reunit în acest capitol; → 

41

→ pentru că ecoul lor ne va pătrunde 

ființa numai curgând împreună ca un 

fluviu al suferințelor". (p.226) 

Deţinuții politici din toate închisorile 

erau împărțiți în două categorii: reeducabili 

si nereeducabili. Nereeducabilii 

erau destinați exterminării. La Pitești, 

Gherla și în alte detenții unde "nimic nu 

era firesc, decât speranța și moartea" 

(244), elevii transferați de la Târgșor 

erau supuși torturilor asemenea primilor 

creștini, numai că exista o deosebire. 

Creștinii mureau ca niște eroi în fața 

cărora urmașii se închină și astăzi, în 

timp ce deținuții torturați mureau fără o 

cruce la căpătâi și fără să li se cunoască 

nici locul de veci. Nemaiputând îndura 

suferințele în aceste laboratoare ale 

diavolului, mulți deținuți își doreau 

moartea, dar torturile erau concepute în 

așa fel încât nimeni nu-și putea lua 

viața, toți erau obligați să suporte 

supliciul până la epuizare. Deținutul 

căpăta tăria morală doar prin credință. 

Fără credință, el era pierdut. Credința îi 

dădea o detașare față de chinurile 

închisorii și primea bătăile bestiale 

doborât de suferințe ca un mecanism, 

sau chiar cu o seninătate sau cu o altă 

poziționare față de moarte. În timpul 

torturilor, unele scabroase şi pestilențiale, 

"mă rugam lui Dumnezeu să-mi 

pot duce crucea pană la capăt sau să 

mor necompromis", adaugă colegul de 

suferință Virgil Maxim, la pagina 315. 

"Nu este totuna cum mori. Când 

ești chinuit şi lipsit de libertate, singurul 

lucru pe care ți-l dorești este o moarte 

eroică. ...Comuniștii îți confiscau și 

acest privilegiu. Moartea venea dar 

numai atunci când o voiau ei, securiștii. 

Ei puteau să te omoare oricând și 

oriunde, dacă nu te supuneai" (p.270). 

În urma torturilor, unii deținuți au 

cedat, câțiva au cedat de bună voie, au 

fost și de aceștia. Unii martori spun că 

victimele devenite călăi căpătau 

înfățișare schizofrenică, în timp ce aceia 

care au rezistat aveau alura de sfinți. 

Cei mai torturați care au rămas 

neclintiți în suferință au fost trecuți în 

rândul martirilor. Printre ei se numără 

figura exemplară a lui Valeriu Gafencu, 

glorificat și pentru un gest ieșit din 

comun. A socotit că este mai de folos 

pentru el să ofere streptomicina, 

medicament foarte rar pe vremea aceea, 

pe care o primise pentru tămăduirea 

TBC-ului său, unui frate de suferință 

din aceeași cameră cu el, lui Richard 

Wurmbrand, care s-a vindecat, iar 

Gafencu, după un timp s-a stins. 

În penitenciarul Târgșor transformarea 

tinerilor în monștri de factură 

comunistă n-a fost posibilă. Elevii au 

prezentat o rezistență capabilă să facă 

ineficientă "reeducarea" care a dus la 

desfiinţarea penitenciarului. De la un 

capăt la altul al cărții, străbat ca un fir roșu 

însemnările autorului despre ținuta demnă 

a multor tineri, stăpâniţi de "un fluid" 

vizibil. 

"Cei care rezistam reeducării ne simțeam 

uniți printr-o puternică legatură 

sufletească. Era un fluid vizibil, un sentiment 

care, pe parcursul detenției, ne-a 

structurat personalitatea, înzestrându-ne 

cu un simț şi o ținută ce nu ne-au mai 

părăsit și care, atunci când eram mutați 

dintr-o pușcarie în alta, dintr-o celulă în 

alta, ne ajutau să ne recunoaștem și să ne 

simțim în siguranță..." (p.209). 

Și în penitenciarul Târgșor, supraviețuirea, 

mai ales în singurătatea izolării, era 

posibilă numai prin evadare în interior, 

prin medițatie, rugăciune în dialog cu 

Dumnezeu, examinarea conștiinței, descoperirea 

a ceea ce era frumos în fiecare. 

Frumusețea și tăria morală era o preocupare 

fundamentală. "Ținuta celor mai 

mulți elevi părea a fi modelată de o mână 

de artist. Comportamentul lor demn, 

exemplar, mă făcea să mă simt privilegiat 

de destin că mă aflam de aceeași parte a 

baricadei cu ei. Atmosfera în care trăiam 

și starea de permanentă înfruntare dintre 

noi şi adversarii noștri reeducați ne-au 

înlesnit desăvârșirea personalității noastre, 

maturizându-ne."(p.122) 

Tăria morală i-a făcut neclintiți fără să-i 

atingă nimic din scopul urmărit - alterarea 

personalității până la punctul obedienței 

absolute. 

"Nu se poate vorbi de o rezistență fizică 

fără o rezistență morală. Moralul, legătura 

sufletească dintre noi, speranța și încrederea 

că forța divină nu ne poate părăsi au 

fost cei patru piloni care ne-au ajutat să 

ieșim neafectați sufletește din toate 

necazurile pregătite de torționari." (p.208) 

Pe coperta a patra, autorul a însemnat: 

„Am scris această carte ca pe un omagiu 

adus generației de adolescenți, elevi de 

liceu, care au avut curajul să se opună 

dictaturii comuniste și să refuze colaborarea 

cu diavolul, atunci când cea mai 

mare parte a populației se supunea cuminte, 

cedând în fața forței brutale. Am 

surprins aici aventurile lor carcerale, în 

momente de viață și de moarte. Unele 

fragmente sunt amuzante, altele nu sunt în 

stare să vă facă să visați. Fără să simțiți, 

sunteți purtaţi prin multiple hăuri ale urii 

umane, unde riscul de a vă cutremura este 

real.” 

Chipurile acestor tineri sunt aşezate în 

ultimile pagini ale cărţii. Aceste fotografii 

sunt atât de grăitoare încât, multă vreme 

nu poţi rupe dialogul cu ei ca să poţi 

închide cartea. 

Viața din închisoarea Târgșor, dar şi din 

alte închisori este descrisă de autor cu real 

talent de povestitor, folosind cu precădere 

stilul oral, fără multe figuri de 

stil, dar stăpânind foarte bine proprietatea 

cuvintelor care pot să prindă bine 

esența. Având caracter autobiografic, 

cuvintele sunt așternute pe hârtie cu 

pana sufletului muiată în suferința 

zguduitoare, pentru care a ales un ton 

sobru, supravegheat de bărbăție și 

demnitate umană, care trezesc în cititor 

respectul pentru asemenea oameni. Tot 

ce spune te convinge, e sincer şi autentic. 

Prezentând diferite metode de tortură la 

care erau supuşi deţinuții politici, te 

trezești că participi la scenele de groază 

pe care nu le mai poți uita și te urmăresc 

zile și nopti. 

Are darul de a descrie persoane și 

locuri, aducându-le înaintea ochilor doar 

din câteva trăsături de condei. De la 

primele pagini, îți rămân în minte 

imagini despre cum arătau spațiile 

interioare sau exterioare ale pușcăriei sau 

cum arătau trăsăturile colegilor de 

suferinţă ori ale personalului detenţiei. 

Moș Dumitrache, gardianul rămas aici 

din alte vremuri, în inima căruia nu s-a 

stins omenia, cu conștiința "încă 

nedenaturată de conștiința de clasă", era 

"un om voinic, nu prea înalt, brunet, cu 

mustața groasă ca două vrăbii, purtând 

cheile pe un inel de sârmă atârnând pe 

partea dreaptă a centurii.” 

Nu poți să citești această carte fără să 

faci pauze în care să dai răgazul necesar 

ideilor și trăirilor să se aşeze pentru a 

căpăta pe deplin toate înțelesurile. 

Nu poți să nu-ți pui din când în când 

întrebarea firească: într-o asemenea 

situație, eu cum aș fi reacționat?... şi să 

nu te cutremuri. 

Dacă despre neamul românesc auzim 

astăzi uneori cuvinte care ne pătează 

obrazul, cartea semnată de Victor Roșca 

vine să spele petele de pe obraz și să 

depună mărturie că există mulți semeni 

aflați în umbră care nu și-au pierdut 

verticalitatea chiar și în cele mai 

cumplite vremuri. Pe astfel de oameni 

s-a ridicat țara noastră de-a lungul 

istoriei, când vremurile vrășmașe ne-au 

adus obidirea, și în astfel de oameni stă 

viitorul țării. Faţă de aceştia avem 

datoria de a le acorda cinstea cuvenită şi 

de a le asigura un loc în rândul eroilor 

nemului. 

Cartea este, în același timp, și o 

dovadă de luptă împotriva distrugerii 

memoriei noastre colective prin 

minimalizarea ororilor comunismului. 

Trebuie să ne amintim mereu că uitarea 

merită un blestem. 

42

Dedicaţie: Colegilor mei, 

profesorilor de limba română. 

Cadru universitar (cu specializare 

în folclorul literar), doctor în 

filologie, profesor şi director de 

liceu, apoi inspector şcolar, publicist 

şi autor de cărţi importante, Aurel 

Gh. Olteanu a dovedit, în toate 

ipostazele profesionale şi umane 

asumate, aceleaşi calităţi din ce în ce 

mai rare astăzi: informaţie mereu 

actualizată, seriozitate, disciplină, 

implicare didactică, respect pentru 

colegi şi elevi, capacitate 

organizatorică deosebită, atitudine 

urbană şi plină de reverenţă în 

relaţia interpersonală, un veritabil 

cult pentru şcoala românească, 

pentru literatura naţională şi 

universală, pentru marii scriitori şi 

operele acestora, pentru dascălii care 

l-au format. 

În Cuvântul de întâmpinare 

(Şcoala şi literatura, Studii 

didactice, dar nu numai, (Editura 

Lucman, Bucureşti, 2011), mărturiseşte: 

Din tot ce s-a tot adunat în 

patru decenii, unele cel puţin mi 

s-au părut că i-ar putea interesa pe 

colegii mei aflaţi acum la catedră. 

Aşa s-a născut ideea alcătuirii 

acestei culegeri retrospective. Şi 

explică apoi: Dincolo de reconstituirea, 

din fragmente şi cioburi, a 

ceea ce, într-o viaţă petrecută la 

catedră [s.n.], s-a concretizat întrun 

text pus pe hârtie, cititorul poate 

afla răspunsuri la unele, măcar, 

dintre întrebările pe care un tânăr 

intelectual şi le pune în legătură cu 

relaţiile pe care şcoala le stabileşte 

cu alte domenii ale activităţii socialculturale: 

cu literatura, cu lingvistica, 

cu politica, cu mass-media etc. 

Prof. Olteanu observă că, şi după 

două decenii de libertate, limba şi 

literatura română, deşi reprezintă, în 

continuare, disciplina de căpătâi a 

şcolii româneşti, se cuvine apărată de 

tot felul de agresiuni, fie din partea 

celor care îşi bat joc de ea „pe sticlă”, 

fie din partea celor care n-au loc de ea 

să se aşeze cât mai lăbărţat în 

curricula în care numai ei se cred 

îndrituiţi a fiinţa. 

Profesorul de română A. Olteanu 

opinează că a fost obligat de rigorile 

disciplinei alese să aibă o pregătire 

complexă, informându-se în variate 

domenii, ca să acopere laturile 

multiple ale profesiunii sale: literatură, 

lingvistică, critică şi istorie literară, 

folclor, etnologie, dar şi istorie, 

sociologie, filosofie, psihologie, 

antropologie etc. 

A. Olteanu evocă minuţios tematica 

generoasă a zecilor de emisiuni de 

cultură radiofonică, pe care le-a 

realizat, în timp, bucuros că paginile 

scrise şi vorbite înainte de 1989 nu 

sunt marcate de ideologia vremii şi se 

citesc şi astăzi cu mare folos. 

Nevoia de rigoare şi sistematizare a 

materialelor, selectate pentru cartea de 

faţă, l-a făcut pe autor să le grupeze în 

patru secţiuni funcţionale: 

1) Pornind de la matcă – cu articole 

şi studii despre folclor, căci – fiind un 

pasionat cercetător al domeniului – are 

convingerea că literatura română cultă 

a fost mai profund influenţată decât 

alte literaturi naţionale de cultura 

populară autohtonă; 2) Şcoala şi 

literatura, care cuprinde studii despre 

marile opere şi despre autorii lor cu 

impact în predarea şcolară, ca şi despre 

curente literar-culturale, precum B.Şt. 

Delavrancea, Ioan Budai-Deleanu, Dimitrie 

Cantemir, O. Goga, G. Coşbuc, 

M. Eminescu, Al. Macedonski, T. 

Arghezi, dar şi despre umanism, 

iluminism, clasicism, romantism, 

realism, simbolism, expresionism; 3) 

Întâmpinând cărţile – un capitol vast 

dedicat recenziilor, prezentărilor, 

notelor de lectură rostite la Radio sau 

publicate în reviste despre: Al. Dima, 

N. Mihăiescu, N. Constantinescu, 

Artur Gorovei, Mircea Scarlat, Barbu 

Cioculescu, Mircea Muthu, George 

Antofi, Ion Coja, Gh. Vrabie, Nicolae 

Ciobanu, Grete Tartler, Gh. Bulgăr, D. 

Vatamaniuc, Al.I. Amzulescu ş.a.; 4) 

Addenda – cu un prim titlu 

semnificativ – Tot despre limba 

română, capitol unde sunt reunite 

43 

textele de publicistică propriu-zisă: 

interviuri, articole de atitudine faţă de 

viaţa culturală, faţă de şcoală şi de 

slujitorii ei. Profesorul Aurel Gh. 

Olteanu se gândeşte la colegii tineri, 

îndemnându-i să nu-şi piardă 

încrederea în importanţa şi nobleţea 

profesiunii lor, pe care o consideră şi 

astăzi o formă de apostolat. Aurel 

Olteanu este convins că disciplina 

noastră rămâne una dintre puţinele 

valori ce ne-au mai rămas şi de care 

speră că nu ne vom înstrăina 

niciodată! Ar fi ca şi cum NE-AM 

PIERDE FIINŢA intrând în 

anonimatul istoriei fără memorie şi 

care nu iartă, O MOARTE 

SPIRITUALĂ. 

Într-un interviu din 1985, A. 

Olteanu mărturiseşte că primul 

model în viaţă i-au fost învăţătorii 

Dumitru Tătaru şi Gh. Georgescu din 

satul natal Mireş, jud. Prahova, care 

făceau lecţii minunate de istorie, 

literatură, precum şi pilduitoare 

serbări şcolare: De atunci şi până 

acum n-am făcut altceva decât să 

încerc a le călca pe urme. Este 

evidentă importanţa primelor modele 

în existenţa unui copil. 

A vrut să fie un profesor adevărat, 

cu pregătirea de specialitate asumată 

şi dăruit profesiunii sale: ...ca student 

la Facultatea de Filologie, numai la 

momentul când voi ajunge la catedră 

am visat. Liceul său de suflet rămâne 

CANTEMIR-VODĂ, unde a slujit 

aproape întreaga carieră: Am avut 

marea dorinţă de a deveni profesor 

pentru a mă dedica elevilor mei. ici 

acum nu-mi doresc altceva. Asta 

neînsemnând că am cerut prea puţin 

de la viaţă. 

L-am cunoscut pe dl A. Olteanu în 

variate ipostaze: autor de cărţi în 

specialitate şi de manuale şcolare, ca 

mentor cu o bogată experienţă 

didactică şi umană, ca inspector şi 

luptător pentru promovarea limbii şi a 

culturii naţionale, în calitate de 

colaborator pentru realizarea 

programelor de studiu în specialitate 

pentru gimnaziu şi liceu, ca prieten şi 

om de suflet. 

Aurel Olteanu a devenit el însuşi 

un model pentru alte generaţii de 

profesori, inclusiv pentru generaţia 

mea. Îl numesc cu respect: PRIMUS 

INTER PARES, PRIMUS INTER 

MAGISTROS ET MAGISTRAS! 

FLORIA ROGALSKI

Filtre 

Ion Scorobete s-a născut la 26 

mai 1947, în satul Meria, jud. Hunedoara. 

După absolvirea Universităţii 

din Bucureşti, Facultatea de Drept, 

s-a stabilit la Timişoara, unde lucrează 

în cadrul baroului avocăţesc. A debutat 

editorial cu versurile adunate în 

volumul Geometria zăpezii, după 

care a publicat numeroase volume de 

poezie şi proză (romane). A înfiinţat 

Fundaţia culturală „Traian Vuia”, 

despre viaţa şi creaţia căruia a conceput 

trilogia monografic-eseistică 

DECOLAREA, din care a publicat 

primul volum, ZBOR INTERIOR. 

Volumul bilingv, românoalbanez 

Exerciţii de singurătate 

(Amanda Eedit, Bucureşti, 2011) 

(traducerea datorându-se inimosului 

poet Baki Ymeri) constituie un fel de 

antologie lirică în selecţia autorului. 

Critica literară a remarcat 

eleganţa stilului şi rafinamentul 

cultural al autorului. Nu s-a subliniat 

îndeajuns faptul că poezia lui Ion 

Scorobete este una de cunoaştere. 

Din punc de vedere gnoseologic, 

poetul se situează în cotidian dar 

priveşte esenţele, interiorul existenţei: 

„Alerg printre cuvinte deloc lejer / 

împrejurul unei realităţi / înfiorător de 

tenace / dacă mă atenţionează fervent 

/ că mă aflu la o distanţă / de tuşă” 

(Comunicare). Relaţia poetului cu 

exteriorul este una de revoltă în faţa 

mizeriei sociale şi morale 

contemporane, în care valorile 

tradiţionale au fost pulverizate. 

Retractil la relaţiile sociale 

nefaste creaţiei artistice, poetul îşi 

exersează singurătatea pe calea 

meditaţiei. Curiozitatea îl determină 

să sondeze esenţele prin mijloace 

lirico-metafizice. În interiorul existenţei, 

poetul descoperă cu uimire legi 

matematice: „şi ce e mai ispititor / 

decât a nu înţelege / cum o distorsiune 

cu grad ridicat / de risc / încorsetează 

matematic parfumurile / esenţiale” 

(Discret). Legităţile fizice, chimice 

şi biologice încorsetează fiinţa 

umană într-un destin muritor, fără 

scăpare: „de fapt numai înăuntru fiind 

pot / căuta ieşirea spre un neunde / 

bine intenţionat / eu lent cum mă ştiu 

şlefuiesc / îndărătul uşii instrumentul 

/ care se va potrivi / la spart nuca 

miezului amânat / sine die” (Discret). 

Legităţile lumii par totuşi să fie 

de sorginte ideatică, platoniciană, întrucât 

constituie prototipurile lucrurilor 

şi fenomenelor reale: „Chipul 

lucrului geme în trunchiul ideii” sau 

de natura logosului: „un prunc de 

amănunte zâcneşte / în adâncul 

luminii / trage de mine cuvântul / în 

miezul acestei răspântii” (Zeul). 

Acceptând soarta, Ion Scorobete 

trăieşte existenţa la modul apolinic, 

format la şcoala filosofiei antice 

greceşti: „n-am nicio şansă să / modific 

unghiurile / planurilor / altfel de 

cum le-a înfăţişat / pe duna de nisip 

milesianul Thales” (Umbră). Apropierea 

mării constituie ca-drul ideal 

pentru meditaţiile poetului. Zbuciumul 

valurilor simbolizează şi trecerea 

timpului aducător de nostalgii. 

Ascendenţa artei poetice a lui Ion 

Scorobete o găsim la poeţii italieni 

Eugenio Montale şi Giuseppe Ungaretti, 

Subtilele referinţele culturale nu 

îngreunează textul, oferind desigur, 

delicii în plus, cititorului avizat: „fără 

scop curge lumina / din trupul încins / 

şi ce e mai adânc decât / un astfel de 

ţâşnet frumos / în albia lui heraclit 

(Îmbrăţişare). 

Poet, prozator şi eseit, Ion 

Scorobete se dovedeşte un scriitor 

complex în peisajul nostru literar 

contemporan. Sub aspect liric, prin 

vocaţia constructivă şi tematica 

abordată, acea a poeziei dintotdeauna 

(viaţa, dragostea, moartea), poezia lui 

Ion Scorobete, extatică, gravă sau 

autoironică, nu aparţine vreunui 

curent literar, ci reprezintă rodul unei 

munci meticuloase de giuvaergiu al 

cuvântului, însingurat şi autodidact. 

Versul liber, bine strunit, curge într-o 

albie sonoră în care vocalele se 

rostogolesc într-o armonie 

mediteraneeană luminoasă, diurnă. 

LUCIA GRUIA 

44 

Multe sunt riscurile poeziei scrise 

în stil clasic: mai întâi monotonia 

ritmului, apoi melodia, dacă e 

monodie poate plictisi ca şi cum ai 

asculta romanţe sau şansonete o 

noapte întreagă sau ai mânca miere de 

albine cu polonicul. 

Mai sunt apoi, rimele siluite pe 

care eu unul le detest ca şi pe însuşi 

actul omenesc de a silui. 

În caz că tema poemului acesta 

rotund şi monoton este şi ea una 

banală, te cuprinde de-a dreptul, 

somnul ca un reflex de apărare 

împotriva agresiunilor inamice. E o 

sinucidere să scrii azi aşa, te sfâşie 

lupul feroce şi ras în cap din 

metropolă, te desfiinţează trufaşul şi 

graseiatul critic pro-textualist şi 

poate nu te înţelege decât poetulpoet. 

Nu criticul, nu hackerul 

bibliofil, nu exegetul, nu şeful de 

catedră de la “română”, ci doar 

Poetul, confratele, numai el te 

înţelege, fiindcă numai el are 

sensibilitatea aceea de dinafara 

modelor… 

Ei bine, când am văzut că Mihaela 

Lunca (vol. Sub umbră) scrie poezie 

în stil clasic, mi-am luat toate 

măsurile antimorfeice şi contra 

plictisului şi m-am pregătit să culeg 

la o primă lectură bobiţele de aur 

rătăcite printre versurile volumului de 

debut “La hanul sufletului meu”. Nu 

a fost deloc aşa, iar după lectură m- 

am ales cu mii de cicatrice şi 

zgârieturi pe sensibilitatea sufletului 

meu. Mi-a lăsat aşadar urme. Căci, se

vede clar încă de la prima carte, 

Doamna Mihaela Lunca este o Poetă. 

Si asta se confirmă în volumul “Sub 

umbră”. 

Dacă în primul volum poeta afişa o 

poezie frustă, amintind-o pe 

Pădureanca, pe moaţa Carolina Ilica, 

într-un mod doar de ea ştiut, se 

maturizează brusc, de parcă a ars în 

secret nişte etape. Deşi, discret, ea 

rămâne pământenca din Ardeal, care 

se desconspiră prin două versuri 

numai, şi acelea strecurate între 

paranteze: (“ţărani fost-am odată,// 

din tot, doar traista rămasu-ne-a “). 

Combustia din acest volum e mult 

mai discretă, mai rafinată, dar nu 

diluată; asprimile unui înveliş din 

lână se transformă în blândeţi 

catifelate, mângâioase, tandre. Iar 

tandreţea se exprimă printr-un 

dialog cu sine sau cu un imaginat 

iubit, partener pe care-l îndeamnă la 

gesturi sinuoase, dezmierdante 

“Îmbracă-mă-n cuvinte,//Dezbracămă 

de ploi,//De nopţi neînlunate,//De 

ceţuri şi noroi “, sau deloc insinuante 

or disimulate : “Să-ţi stau în braţe 

nudă,//Cometă arsă-n sine,//Un trup 

de iarbă udă,//Înnobilat prin tine. “ 

Tonul este parcă mai discretresemnat, 

de când “Prin trup,(poetei 

îi) ninge//Cu fluturi fără aripi.” Poeta 

de acum pare a fi născută “La o 

margine de lume,//acolo, unde cocoşii 

// îşi acordă glasul, //după clopotul 

bisericii//cu o singură turlă”, şi-şi 

doreşte parcă să evadeze din lumea 

reală. Un refugiu ar fi chiar în 

romantica Lună, cu care se ştie, căci 

a vizitat-o cu ocazia unei iubiri, când 

ea a mai fost: “Acolo-ntre vulcani, // 

Eu am iubit odată.//ingea cu cai 

albaştri//Iar luna, era beată.“ Cu 

toate că dorul de evadare capătă 

uneori accente tragice, “Mă mor 

murind din dor de moarte.”, cu toate 

că ea ştie că ultima şansă a iubirii de 

viaţă, cea care moare ultima, 

speranţa, este... ”funia, umedă salin, 

//strânsă în jurul rănii, //dintre două 

plecări.“ ; cu toate avatarurile şi 

iluziile de refugiu, poeta, totuşi, 

rămâne să locuiască un “Trup al meu 

hău de păcate//Fără lacăte la porţi“. 

Volumul “Sub umbră“ relevă 

cititorului un fascinant univers - 

uneori intim, de ce nu ? - emanat 

dintr-un suflet feminin plin de graţia 

mătăsii adiate şi, mai ales, 

ultrasensibil. 

GEORGE STACA 

Într-un peisaj literar în care – cu 

încurajările de rigoare ale criticii – se 

cultivă expresia obscenă, rezidualul, 

derizoriul, gura de canal stradal, cu 

modestia, bunul-simț și discreția care 

îl caracterizează ca om, Claudiu Mitan 

– poetul desfide moda și ne propune 

o călătorie lirică pe „Tărâmul 

fragil” (Ed. Kron-Art, Brașov, 2011, 

în condiții grafice remarcabile, coperta 

și ilustrațiile purtând semnătura lui 

Gabriel Stan). Un tărâm de poeme 

ale... luminii și umbrei, în și întru 

cuvânt atât ca formă cât și ca esență a 

ființării. Acum, când în „trend” (urâtă 

vorbă!) e goliciunea (de-ar fi nuditate 

măcar ar avea virtuți estetice, ca 

„Dilecta desnuda” a lui Octavian 

Soviany), când „pe val” sunt „literatura 

fără perdea”, pornografia și autori 

premianți de rangul lui Ionuț 

Chiva, Mihail Gălățanu sau Ioana 

Bradea, poetul Claudiu Mitan scrie, 

oficiază în slujba esențelor tari. „Tărâmul 

fragil” e aparent fragil, în măsura 

în care prea puține priviri îl mai 

caută și încă mai puține îl văd, întrucât 

se află dincolo de materialitate, 

în cuvinte, în melancolii, în lumină, 

în umbră, în „timpul devenit anotimp”, 

în „trupul de cuvinte rostogolit 

pe hârtie”, în „iluminări suave”, în 

„armuri de ninsoare”. 

Emblematică pentru întregul volum 

e rostirea unui adevăr uitat sau 

ignorat, complementar celui biblic 

(„din pământ ești și în pământ vei 

merge”). Claudiu Mitan adaugă: „Cuvânt 

ești/ la cuvânt te vei întoarce”. 

Dacă textul sacru atrage atenția asupra 

componentei trecătoare a alcătuirii 

noastre duale și asupra rostului ei 

45 

temporar, textul poetic atrage atenția 

asupra celeilalte componente, cea i- 

materială/spirituală – cuvântul. Aș îndrăzni 

să traduc expresia lirică în sensul 

avertismentului că, dacă deturnezi 

cuvântul (componenta perenă) să slujească 

pământului (componentei efemere) 

din alcătuirea ta, atunci cuvântul 

tău... pământ va fi! Vremelnicie și 

derizorat. Dar va veni și vremea când, 

profețește poetul, precum fiul risipitor 

se întoarce la tatăl, „la cuvânt te vei 

întoarce”. 

Claudiu Mitan e modern și actual 

fără să-și propună să fie așa, fără să 

accepte șabloanele modei, ci tocmai 

încălcându-le fără ostentație, cu siguranța, 

calmul și discreția celui care 

știe că, uneori, o viață nu e de ajuns 

pentru a desluși înțelesul unui poem, 

întrucât actul poetic în sine este taină: 

„Astăzi/ voi scrie/ un poem/ atât de 

lung/ încât/ toată viața/ voi păși/ pe 

urmele lui/ să-i deslușesc/ înțelesul”. 

În viziunea lui Claudiu Mitan, bilanțul 

ontologic urmărește raportul lucruri 

vs. cuvânt: „Atâtea lucruri/ de 

care n-am nevoie/ sunt pe lumea a- 

ceasta!// Atâtea cuvinte/ de care am 

nevoie/ am pierdut/ pe lumea aceasta”. 

Tonalitatea tristă izvorăște din 

constatarea că lumea aceasta, favorabilă 

excesului de materialitate, este 

totodată spațiul pierderii, rătăcirii cuvintelor, 

a căror lipsă e resimțită acut. 

Poetul nu se zbate să-și facă loc 

printre premianții din zona agresivă a 

expresiei grosolane, obscene unde, în 

momentul de față, e mare-nghesuială. 

Mulți chemați, puțini aleși, însă, căci 

nu e la-ndemâna oricui să facă artă în 

această zonă, așa cum îi este dat, de 

pildă, lui Octavian Soviany, cu „Viața 

lui Kostas Venetis”. 

Claudiu Mitan umblă cu smerenie 

pe ape adânci: „M-ai ascuns întrun 

cuvânt,/ Doamne,/ peste care-ai 

pus pământ./ Cum pot, Doamne, să 

cuvânt/despre Cel ce ești când sunt/ 

umbra Ta pe-acest pământ?” Pasul lui 

poartă credința nemărturisită precum 

a celui ce spune „Cred, Doamne, ajută 

necredinței mele!” Tot smerit, el 

visează o dimensiune a ființei încăpătoare 

în cuvânt („Căci visez/ atât că 

sunt/ cât să-ncap/ într-un cuvânt”), se 

identifică, deopotrivă, pruncului ce se 

ține de umbră ca de poala maicii, orbului 

pe care îl poartă în spinare propria 

umbră, bătrânului din umbra inimii 

căruia porumbelul ciugulește grăunțe 

și a cărui umbră „se intersectează/ 

cu umbrele trecătorilor”, soțului→

care scrie poeme de dragoste soției. 

Se spune că mântuirea le este hărăzită 

celor ce n-o țintesc cu dinadins. Așa 

și cu poezia lui Claudiu Mitan. Este 

poezie în sine, trece dincolo de 

„panorama deșertăciunilor” din ziua 

de azi, răzbate – ca să-l parafrazez pe 

poet – precum lumina dincolo de 

umbră, în umbră stând ca sămânța cea 

bună a grâului în pământ. 

MIHAELA MALEA STROE 

Una dintre poetele contemporane 

cu amprentă sigură pe pagina de 

carte, Cristina Ştefan, e autorul ce-şi 

destăinuie de bunăvoie taina prin care 

a ajuns să fie aproape de lumină şi să 

,,zboare” ca o pasăre. Imaginar. 

La urma urmei, fiecare dintre 

poemele autoarei volumului de faţă, 

Călătorie pe un ciob de stea, poeme, 

Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, 

Bacău, 2010, vine şi completează 

detaliul acelui puzzle pe care un 

creator cu vocaţie îl poartă în minte şi 

suflet, o viaţă. 

Modernă în expresie, cu miezul 

liricii personale coagulat în roca deja 

stabilă a unei expresii culturale, poeta 

mărturiseşte starea-i de graţie a împlinirii 

unui om prin vibraţia interioară. 

Elegante ca nişte fregate caligrafiate 

pe orizontul oceanului, orânduite 

în pagină, ca un dans de nouri 

pe cerul de ,,duminică seara”, - ori, 

doar efervescente havuzuri ce ţâşnesc 

din măruntaiele pământului, aşa sunt 

poemele adunate în volumul intitulat 

,,Călătorie pe un ciob de stea”, - o 

carte frumoasă, mustind de viaţa 

cuvintelor înfrăţite-n sintagmă. 

Cristina Ştefan e o poetă care nu 

rispişte vocalele pentru că ar dori să 

se audă. Cristina Ştefan deţine o discreţie 

demult uitată de mulţi dintre 

poeţii zilei de astăzi. Esenţa doar bănuită 

sub coaja cuvântului poematic 

este ca o vrajă care ne atrage dincolo 

de forma tipografică a paginii de 

carte. 

Visul cetăţii, prin care autoarea 

aleargă, este ca o ceaţă de aur. Versul, 

ca şi viaţa, se iscă din tăceri fertile, 

iar la marginea lumii cuvintelor 

obişnuite, intervine puterea de seducţie 

a talentului, prin care Cristina 

Ştefan ne demonstrează că nu ne 

pierdem vremea citindu-i cărţile. 

Aliniată în primele rânduri ale 

poeziei feminine de astăzi, autoarea 

nu-şi mai face probleme în ceea ce o 

priveşte ca autoare a unor detalii 

curajoase prin expresie. 

Asociate unor drumuri mai puţin 

bătătorite, unor tărâmuri situate 

adesea între Cer şi Pământ, poemele 

Cristinei Ştefan sunt călătorii 

iniţiatice şi fiecare imagine pare să se 

prindă de altă imagine, să se rotească 

în cerc. În întreg. 

Efemeritatea este inutilă şi ea, 

este ghicită a fi suspendată în aer şi în 

trupul poemului. Totul devine posibil, 

aproape palpabil. Aici, se resimte 

vivacitatea fiecărei sintagme cu care 

autoarea construieşte poemul, apoi, 

cartea. Există o perfecţiune, o 

austeritate autoimpusă pentru a aduce 

scrisul la Artă. Şi poeta este 

conştientă de darurile sale. Nu se 

zgârceşte cu ,,vopselurile” pe care le 

foloseşte în zugrăvirea distanţelor 

dintre oameni şi aştri, dar nici nu face 

risipă de argumente în susţinera unei 

teze evident, importante. Ea este ceea 

ce este, un alchimist tainic şi în 

retortele atelierului său de Poeme, 

fierbe, gâlgâie în curgerea-i nevăzută, 

Lumina. Printre cioburi cu reflexii 

filosofice clare, se amestecă şi aşchii 

de teamă tipic umană. Uneori, văzutul 

şi nevăzutul sunt paralele stranii, idei 

care dau semn că se vor întâlni totuşi, 

împotriva tuturor legilor fizicii 

clasice. 

Poezia pe care o scrie Cristina 

Şetfan este o vrajă şi o vrajbă dintre 

Om şi Lumea înconjurătoare. 

,,Călătorie pe un ciob de stea” - o 

plachetă cu versuri nu doar 

interesante şi la modă astăzi, este o 

carte cu coperţi care lasă să transpară 

prin ele ideea măreaţă de libertate 

spirituală. 

Aici, timpul şi spaţiul devin doar 

două cotiledoane ale aceleaşi seminţe, 

din care germinează călătoria 

Cuvântului, a Tainei ce aprinde în om 

focul creaţiei autentice. 

MELAIA CUC 

46 

Am citit și recitit poemele Lidiei 

Popița Stoicescu din volumul „Dacă 

n-ar fi culorile” (Ed. SemnE, Buc., 

2011), cu sentimentul straniu și plăcut 

totodată că aș citi poeme scrise de o 

soră geamănă mie. „Geamănă” măcar 

în sensul câtorva experiențe sau 

încercări existențiale însemnate, pe 

care le-am receptat aproape identic și, 

amândouă, le-am transfigurat liric în 

perimetrul acelorași teme și motive 

poetice: timpul (Ieri, Azi, Mâine), 

Penelopa, tabla de șah, singurătatea, 

înstrăinarea și/sau plecarea în 

veșnicie a perechii, durerea tainic 

generatoare de mărgăritare, durerea 

ca „Privilegiu”, armonia culorilor și 

sunetelor, credința, transcendentul. În 

subsidiar, poate fi detectată și o 

anume nostalgie a paradisului pierdut, 

dar secondată de speranța regăsirii lui 

grație semnelor mărunte ce ni se mai 

arată, încă, drept repere, într-un spațiu 

mai labirintic și mai desacralizat 

decât acela prin care a hălăduit fiul 

risipitor. 

În lumea liric-metafizică a 

poemelor din volumul „Dacă n-ar fi 

culorile”, mă simt „acasă”, pentru că 

aici timpul înseamnă vreme, aici sunt 

locuri, priveliști, făpturi și legături de 

taină, aici mai vibrează – dimpreună, 

trinitar – omul, cosmosul și 

Dumnezeu. 

Să scriu despre poemele Lidiei 

Popița Stoicescu s-a vădit a fi un 

demers delicat, tocmai întrucât mă 

regăsesc în ele, sunt un cititor 

empatic, așa cum ea însăși a dorit să 

întâlnească, după cum mărturisește în 

cuvântul de-nceput al cărții. Or, 

„cronicarul” din mine întâmpină,

implicit, o problemă: cum să scrie 

despre poeme în adâncul firii cărora 

se regăsește până la îngemănare cu... 

eul liric al Lidiei Popița Stoicescu, 

fără să aibă sentimentul că scrie, 

necuvenit în acest context, (și) despre 

propriile trări și poeme? Tulburător, 

bunăoară, mesajul din „El mi-ar fi 

spus”. Ca să ies din impas, am hotărât 

să scriu doar despre acele poeme în 

care întâlnirea este mai puțin 

pregnantă, regăsirea mai discretă. 

Spre exemplu poemul „Planiglob”, în 

care poeta apercepe planeta albastră 

ca pe o ființă captivă între meridiane 

și paralele, o ființă care „jinduie la 

zborul/ păsărilor/ călătoare”. Altfel 

spus, ființa planetei, starea ei 

naturală, vie, neîngrădită, a fost 

sechestrată în colivia delimitărilor 

convenționale care trasează „gratii”, 

restricționează, interzice zborul. Cam 

aceeași idee – a naturalului, viului vs. 

convențional, artificial – dar într-o 

nuanță mai pastelată, am întâlnit în 

„Restaurare”. Restauratorii, întrucâtva 

artiști, întrucâtva „specialiști”, vor 

întâmpina o dificultate greu de 

surmontat, pentru că aceasta ține tot 

de registrul „viului”, naturalului, 

firescului, iar lucrarea omului nu 

poate concura cu și nici restaura 

lucrarea divină: „Câte amurguri/ 

dorm suprapuse/ în zidurile 

orașului...!// ...Oare/ la care din ele/ se 

vor opri,/ când vor face/ 

restaurarea...?”. 

Optimismul poetei, din poemul 

cu același titlu, este cumva cinic, 

amar, concis, păstrându-și însă esența 

tonică; dramatismul unei situații 

(pacientul fără picioare – la propriu 

sau la figurat) nu conduce spre 

deznădejde, sublimează în metaforă 

revigorantă, revitalizantă, de trăire 

puternică în alt plan: „Azi-noapte am 

umblat prin salon...// Doctore,/ spune 

sorei/ – sau lunii? – / să nu mai 

șteargă/ – între pat și fereastră – / 

urmele/ picioarelor mele/ 

amputate...”. 

Lidia Popița Stoicescu trece, cu 

indiscutabilă vocație și dezinvoltură 

poetică, de la tonul grav la cel ludic 

(delicate în acest sens, sunt „Somn 

inocent” – „Liniște,/ doarme 

copilul...!// Între smalțul irisului/ și 

geana plecată,/ cunoașterea/ s-a făcut/ 

urs de pâslă...”, „Cântec de leagăn”, 

„Juvenilă”, „Taină”), la cel metafizic 

(„Diagnostic”, „Dubito”, „Amnezie 

cosmică”, „Transcendență”) sau la cel 

cu accente livrești („Hemingway”, 

„Bacoviene”, „Timp oprit”, „Geografie”). 

Uneori, ce-i drept, Lidia Popița 

Stoicescu se îndepărtează de vibrația 

cosmică, de taina începuturilor, de 

dialogul cu divinitatea (creștină ori 

precreștină) și cu natura (în nuanță 

panteistă) sau de comuniunea, în 

asceză, cu Cel de Sus („Reversul 

medaliei”) și coboară în zona sociopolitico-istorică 

(„Decret în alb”, 

„Apel pentru pace”, „Istorie”), dar 

chiar și atunci expresia metaforică își 

menține prospețimea, spontaneitatea: 

„Mâine/ Vor ieși pe poarta închisorii/ 

– în alb îmbrăcate –/ conștiințe/ careau 

purtat uniforme vărgate.../ Dungile 

negre/ de pe haine,/ – nu de pe suflete 

–/ vor rămâne,/ inutil verticale,/ la 

ferestrele/ celulelor goale...” („Decret 

în alb”). 

Sunt, în poezia Lidiei Popița 

Stoicescu, multiple autoipostazieri, 

eul liric se identifică uneori mamei, 

alteori pruncului, cel mai adesea 

femeii/iubitei/indrăgostitei, dar – în 

oricare dintre ipostaze – rămân 

constante și conlucrătoare sensibilitatea, 

luciditatea, imaginarul poetic, 

bogăția expresiei lirice. 

MIHAELA MALEA STROE 

Dincolo de aparenţe, o viaţă pe 

malul celălalt (Ed. Paradigme, Piteşti, 

Bucuresti 2010, 265 p.) apărută în 

colecţia memorii a Institutului 

national pentru studiul totalitarismului 

a Academiei Române, prefaţată 

de generalul Olimpiodor Antonescu, 

prof. Radu Ciuceanu şi Filip 

47 

Teodorescu este o carte mai puţin 

obişnuita. 

Autorul, Ion Pavel, a făcut parte 

din prima linie a comunităţii de 

inteligenţă a dictaturii de dezvoltare. 

După care a devenit întreprinzător în 

domeniul editorial şi tipografic. Dar, 

în afară de o biografie fascinantă, el 

este, fără îndoială, un scriitor talentat, 

care parcă a activat tot timpul sub 

acoperire, dincolo de aparenţe, după 

cum singur mărturiseşte. Romancieri, 

scriitori medici, jurişti, pictori, 

oameni politici, de stat, de afaceri etc. 

sunt bine cunoscuţi, mai ales că 

fiecare aduce un mesaj sub influenţa 

(de)formării sale profesionale. 

De aceea nu este deloc 

surprinzător că ofiţerii de informaţii, 

spionii au şi ei o notă distinctă, un 

farmec deosebit generat de 

duplicitatea meseriei lor. Să luăm 

numai exemplul a doi spioni ai 

coroanei Angliei. Nu ştim cât din 

rapoartele din timpul Revoluţiei ruse 

a lui William Somerset Maugham au 

fost utile Regelui Angliei, Secret 

Intelligence Service (SIS), în urmă cu 

un secol, dar ele sunt şi astăzi modele 

literare, de măiestrie stilistică. John le 

Carre, după ce a slujit şi el un deceniu 

British intelligence services MI5 şi 

MI6, este unul din cei mai populari 

scriitori ai vremurilor noastre. 

Ion Pavel face fără doar şi poate 

din aceeaşi familie, chiar dacă el se 

află de partea ortodoxă, cea rece a 

Cortinei de fier, după cum spune la 

Carre in celebrul lui roman. 

Cu toate că nu şi-a publicat 

rapoartele secrete şi aveam de a face 

doar cu memoriile unui ofiţer de 

informaţii român, spiritul de 

observaţie, folosirea spontană a 

dialogului, metafora şi stilul sunt 

tipice unui scriitor. 

Este suficient de a citi numai 

paginile dedicate cuplului Ceauşescu, 

un cuib de cuci (alegorie), p. 195- 

203, sau Schiţele de portret în 

contrast: O lecţie de patriotism - 

generalul Iulian Vlad şi Pacepa văzuţi 

de aproape, p.223-253, pentru a ne 

reaminti de Maugham şi Le Carre. 

Să reţinem numele Ion Pavel şi 

să aşteptăm o nouă carte. 

Sunt convins că va completa o 

faţetă a literaturii române încă 

neexplorată. 

Şi va fi un succes. 

VIOREL ROMA

Virginia Brănescu, Popas cu 

poezia, Ed. Karuna, 2011 - veniţi cu 

încredere pe cărarea cuvintelor 

fermecate. Scriitoarea Virginia 

Brănescu vă aşteaptă la un popas 

pentru stâmpărarea sufletului. 

Intrăm în cartea-casă a poetei 

bistriţene cu gândul la bucuria 

tainelor lumii. 

Într-un colţ de rai, la ceas de 

seară, printre picturi ce picură arta, 

doamna poeziei creează noi nemuriri. 

În casa dinainte a sufletului este 

aşezat cuvântul în rimele metaforei. 

Atunci când scânteia arde, prietena 

Virginia Brănescu „luminând zările 

toate”, luminează precum candela 

altarului, întru salvarea artei. Dorind 

să înşele timpul, îl comprimă în 

pastile vers, pe care apoi ni le 

administrează în doze potrivite pentru 

fiecare dintre noi. Drumul spre viitor 

este unul deschis, între file-ngălbenite, 

descoperind trăiri menite să 

impresioneze fiecarte inimă. 

Versurile zămislite în pridvorul 

vieţii sunt vise culese de pe aripi de 

nori sau din grădina edenului, 

înmuiate cu pana sufletului şi apoi 

aşezate, ca perlele, pe şirag de 

mărgele. 

O carte precum podoabele, pe 

care Virginia Brănescu o va purta cu 

mândrie în lume, iar cartea, la rândul 

ei, o va aşeza pe scriitoare în istoria 

literaturii. 

În casa Virginiei Brănescu 

atmosfera e mereu una de sărbătoare. 

Tablouri şi cărţi, toate create cu 

mintea şi mâinile de aur ale doamnei. 

Vorbe bune, omenie, precum în 

casele de adevăraţi intelectuali. 

Poezia din volum este o 

rugăciune închinată Sfântului, care 

arde din sufletul unei doamne ce şi-a 

câştigat mântuirea prin înfrumuseţarea 

cuvintelor: 

Dă-ne, Doamne-nţelepciune, 

În peniţe, vorbe bune, 

Pe pânze doar armonie 

Şi în suflet reverie! 

Gândul bun, fă să rodească, 

Omenia să-nflorească 

Şi găsind căile bune, 

Să trăim cu-nţelepciune! 

Rima este însoţită de ritmicitate, 

versurile fiind muzicale, acordurile 

auzindu-se în surdină, din vremurile 

veacurilor, cu harpe de îngeri. 

Aici şi acum, Virginia Brănescu 

ne lasă un testament al ei, un îndemn 

de slăvire pentru cuvânt: 

Ard luceferi şi cad stele-n 

Casa dorurilor mele; 

Bate vântul şi alungă 

Visele de cale lungă! 

Eu am ars şi-am strâns jăratic 

În cuptorul meu tomnatic 

Şi luptând cu-un aprig vânt, 

Mi-am făcut soli din cuvânt, 

Către zările albastre, 

Popas sufletelor noastre! 

Dincolo de fiecare vers, răzbate 

lumina, iubirea, pacea şi liniştea. 

Virginia Brănescu aduce un buchet de 

sentimente curate, gânduri-rânduri, 

care îşi iau zborul precum copiii întru 

descoperirea esenţelor lumii. 

Să auzi cum creşte iarba, să vezi 

cum înfloresc florile, să simţi 

bunătatea celui de lângă tine, sunt 

lucruri fireşti pentru Virginia 

Brănescu. 

Lumina vine peste întuneric, 

aducând cu ea muşcatele-vers, aşezate 

la fereastra inimii. Poetul este precum 

o stea, străluceşte până la dăruirea 

totală. 

O lume este adunată-n carte. Cu 

toate ale ei. Un album al amintirilor, 

un canon al poetului, o descătuşare a 

omului. 

Poezia curge-n doi, 

Căci în versuri se dansează; 

De cuvintele rimează 

Fac un mare tărăboi! 

Poezia e şi cânt, 

Ritmul îi dă energia, 

Rima este melodia 

Ce te duce-n cerul sfânt! 

______________________________ 

Precum „o balerină nestemată”, 

poeta dansează în casa-carte, 

invitându-ne şi pe noi să o însoţim în 

salonul de bal. Jocul cu poezia este 

„după reguli şi canoane”, pentru ca 

rezultatul să fie unul de certă valoare, 

unul al unui medalion istoric. 

Acest dar al scrierii este precum o 

cruce, care trebuie dusă cu demnitate 

şi respect. Talentul este o dulce 

povară, şi poeta simte acest lucru: 

Trează-n nopţile rebele 

Am strâns pulbere din stele; 

Dor din lună, de departe 

Şi mi-am încropit o carte! 

Fac coperţi din zări de vis, 

Titlu-l iau dintr-un abis, 

Moto-i dau o rugăciune 

Ca să iasă toate bune! 

La sumar însă-am aflat 

Câte vise-am destrămat 

Pe parcurs de pagini pline 

Cu iluzii şi suspine! 

Mâine-o editez şi sper 

Să privesc puţin spre cer! 

Întotdeauna am admirat-o pe 

doamna Virginia Brănescu pentru 

puterea de muncă, pentru talent, 

pentru energia pe care o are şi 

pentru frumuseţea sufletului. Poezia 

Virginiei Brănescu are gânduri, are 

suflet. Este trupul dorului, e stigătul 

biruinţei, e viaţa noastră. 

Pătrundeţi în universul purităţii. 

Nu vă fie frică, uşa poeziei este 

deschisă. Virginia Brănescu vă 

aşteaptă să gustaţi din fiecare „colţ 

de vers”. Veţi primi hrană pentru 

suflet. Veniţi în casa nemuririi. 

MEUŢ MAXIMIIA 

_______ 


48

Machandi 

I 

MOTTO : 

Poţi închide ochii, 

dar nu poţi stinge soarele ! 

( . Iorga ) 

Iubiri fără de seamăn, nopţi de 

mreajă 

un relief de umbre în durate 

ce-s una şi aceeaşi, peste toate 

cele ce sunt... 

Te-arată,-ţi zic, zeiţă a luminii 

în, reavăn, dor purtat de Creator 

spre fiii tăi veghind lângă Carpaţi 

în vatra arilor neînfricaţi 

copii ai Geei, ce lumina-şi cântă 

în doină şi în leagăn de prunci 

nemuritori 

genunea e în voi şi-n toate ce-s 

iubire numai, dintr-o rună sfântă 

e runa ta zeiţă, este pacea 

şi tu, aceeaşi, pacea tuturor. 

II 

În mirt şi ambră, zăvorâte-s vise 

ce sine-şi duc în sinea veşniciei 

durate-s numai ale lumii crezuri 

despovărate-s, iată, a stelelor 

lumini 

nicicând nu vei cunoaşte ale tăcerii 

punţi 

decât purtându-ţi vrerea în rug 

nemuritor 

acestea-s, dară, vrednică lumină 

ce-i dete zeei cântul... 

Redobândeşte-ţi calea, te du în 

nemurire 

îţi lasă deci trecutul în văile uitării 

din veacuri de minciună, ce-au 

zămislit istorii 

acestei lumi pierdute. 

III 

Doar înfrăţiţi cu moartea am 

străbătut durata 

întunecimii voastre, de fameni şi 

călăi 

nimic în astă lume nu sta-ne-vampotrivă 

şi glorie zidi-vom... 

Nici blestemaţi nu meritaţi să fiţi 

din răutatea voastră ne-ales-am cu 

lumina 

ivită din suflarea nestinşilor martiri 

din sfânta noastră vatră 

e-o altă lume, iată, ivită din ruine 

ce-n harfii-şi cântă, paşnic, 

nemurirea – 

pecete e şi tânguită humă. 

IV 

Afla-ne-vom mereu în şoapta 

sfântă 

____________________________ 

49 

zidind din umbre calea de lumină 

către obârşii doar de noi ştiute 

născute în rostirea întâiului Cuvânt 

şi ne-om alege vrednică iubire 

veşminte de lumină şi trainic 

legământ 

să scoatem din sclavie şi din 

ruinuri glia 

şi stea nemuritoare s-aşternem pe 

Pământ. 

V 

Fii ai luminii, bravi romani şi geţi 

stelele-n veghe-s şi noianul arde 

genuni, eoni, durate, jubilee 

dau trup monerei şi zeiţei semn 

să-nalţe în iubire 

al lacrimii veşmânt. 

Sobor de voievozi renaşterii dau 

slavă 

şi Eminescu se va naşte iară 

nevrednica elită va spumega-n 

uitare 

şi hruba de-ntuneric se va topi-n 

neant. 

Extaza 

În mine-mi caut rostul cel pierdut 

– 

un stei din floarea vieţii nesfârşite 

şi-acel ce-mi dă al vieţii rost creat 

e-un verb 

cel ce iubirea o îmbracă-n toate 

cele ce sunt şi nu-s 

şi-atâta linişte se-aşterne în mistere 

c-aud în trupul tainic al tăcerii 

rodind lumini şi vraja unui cânt 

în toate-s, doar, seminţe de lumină 

din şoapta unei amfore cu stele 

ce-au luminat cândva în sinea-mi 

pustiită 

nicicând nu-mi sta-va căpătâi 

decât cuvântul voluptăţii tale 

în slova somnului dintâi. 

_______ 


EUGE AXITE

Schaltiniena descumpănirii 

Nu s-a predat nici azi cetatea din visul nemuririi mele 

Și nici nu-s semne că la noapte ar încerca să se predea; 

Calul Troian flămând așteaptă tava cu jar să i se dea, 

Iar Penelopa-mbătrânește țesându-și pânza în argele. 

Munți de steril proliferează, dar nicio boabă de uraniu 

Poetic ce s-ar descompune în mii de viitoare stele 

Nu se ivește și pustiu-și oprește malaxorul straniu. 

Castelele din El Dorado se-ntorc în pulbere și-n vânt: 

Triumfător pătrunde vidu-n menhirul fostului cuvânt. 

Actorul ros de îndoială ascultă greierul din craniu! 

Schaltiniena ceasului nefast 

Ningea ca-n basmele daneze când am plecat de-acasă-n zori. 

Tata mergea s-aducă lemne, eu să trăiesc o poezie 

Pe care-o bănuiam uitată acolo din copilărie 

Iar gândul că-i luasem urma nostalgică-mă dădea fiori. 

Cântam în sania mahmură romanțe fezandate-n vin 

Și boii ne purtau pe drumul proptit la zece metri-n nori 

Care ne sorcoveau și-n mreje ne-au prins puțin câte puțin. 

Un zbor urma să fie mersul pe tălpi de paltin vrâncenesc 

În locul blestemat pe care pe nicio hartă nu-l găsesc. 

C-un bou stingher spre casa tristă aveam cu seara să revin! 

Schaltiniena persistării în păcat 

Nu știu cum se făcea că-n visul avut recent poetul viu 

Își persifla cu-nverșunare intensă propria lui moarte, 

Ba chiar s-a rățoit la mine că nu-i țin întru totul parte 

Când i se strigă verde-n față că l-a ucis pe barcagiu. 

Că și-a împădurit cu ură singurătatea ce-i s-a dat 

Nu mai există îndoială acum când visul mi-l transcriu 

Cu mâna tot mai tremurândă și gândul tot mai clătinat. 

Numai nevisătorii lumii nu au nevoie de salvare: 

La capătul deșărtăciunii deșărtăciunea-i și mai mare. 

Mai (g)rea cu mult decât eroarea e persistarea în păcat! 

Schaltiniena democrației umilite 

Orașul mic de-odinioară va deveni un biet cătun. 

Democrația-i șfichiuită cu jetul tunului cu apă. 

Cioclii-s în grevă, dar aleșii, râzând cu îndârjire, sapă, 

Convinși că n-o să cadă-ntrînsa, groapa Acarului Păun. 

Mirunșii au legat la ieslea cinismului o-ntreagă țară. 

Treziți din somn ideologic copiii pleacă în surghiun 

Spre-a nu mai face jocul celor ce i-au mințit întâia oară. 

Convinși că duhul mioritic lucrează ca blestemu-n noi 

Rămânem consecvenți și lupii îi tot tocmim ciobani la oi. 

Să nu ne mai mirăm că suntem invariabil trași pe sfoară! 

Schaltiniena urbei cu doar trei taxiuri 

La intervale imprecise, prin urbea noastră se perindă 

Taxiul alb, taxiul galben și, mai frecvent, taxiul brun; 

Le vezi concomitent pe toate doar înșirate în vreun 

Alai de nuntă țigănească din clanul craiului de ghindă. 

Stând într-un scaun cu rotile de dincolo de geamul mat, 

Fecioara își privește chipul fanat în ciobul de oglindă 

Și-așteaptă claxonatul galben discret spre ea vectorizat. 

Peste oraș ninsoarea fină se cerne lin din norii grei: 

Taxiul alb, cameleonic, dispare din speranța ei... 

Taxiul brun de la vreme e sigur cel mai asaltat! 

Schaltiniena bucuriei din tristețea poetului 

Se stinge nescrumită karmic și cea din urmă sărbătoare 

Sau poate că ea arde încă și eu mă furișez din ea 

Și tac miraculos ca firul de grâu adăpostit sub nea 

Întru-nsutirea-n spic a boabei iisusic-regeneratoare. 

Între polen și fructul rumen e-o traiectorie divină 

Și zbor latent și har și jertfă și forță catalizatoare 

Și-avânt de seve izbândite deplin în tainică lumină. 

Ca laptele prinzând să fiarbă din sine-și iese bucuria 

Clipei de grație când, sacră, îmi dă târcoale poezia. 

Exist să caut versul care, prin fisiune, dă lumină! 

Schaltiniena iubitei din portretul-robot 

Țiganca i-a făcut iubitei visate un portret-robot, 

Iar eu am căutat-o astfel febril adolescența toată; 

Mi s-a părut ades c-o aflu, dar nu era cea căutată 

Și-am suferit și mai adaug că nu m-am vindecat de tot. 

Ni-i scris să ne-ntâlnim probabil în existența viitoare 

Dacă din karma străbătută a mai scăpat nears un ciot 

Și dacă nedesăvârșirea de-aici ne-a mai rămas datoare. 

Ascund că munți de umilință dospesc în urma mea și știu 

Că pentru a-ți ieși în cale nu-i niciodată prea târziu. 

Iubirea profețită-n astre se deghizează-n întâmplare! 

Schaltiniena golului de eu 

Trec fără noime anii și nu mai am speranță 

C-o să mai spulber spaima acestui gol de eu 

De când am frânt sub talpă cărarea lui Orfeu 

Și nu mai țin nici umbra iubitei la distanță. 

Pustiului statornic succedaneu i-am fost 

Împins de șugubină spre veșnică restanță 

Și condamnat pe viață la neintrare-n rost. 

Cu cât trezește-un greier ce-n tulnic se astrucă 

Trezirea-n vechiul suflet a altui dor de ducă? 

Iubirea ta curată m-ar fi-nvățat să cost! 

IO ROȘIORU 

50

(VIII) 

Oare să fi existat, să existe aşa ceva – şi iarăşi îţi 

mulţumim de vorbe, Doamne! – adică să aibă dreptate şi 

farmazonii, chiar dacă ei sunt înşcolaţi de cărţi mincinoase? 

Că din cauza asta s-or înghesui la ei cu gurile căscate atâţia 

inşi pe care îi credeai oameni. Sau o fac pentru o distracţie 

mai apropiată măcar ca gălăgie de iadul din fabrici şi de pe 

străzi? Aici, în atmosfera de jocuri de lumini şi de negură pe 

fondul unei zdrăngăneli de nesuportat, au parte de plăceri 

mai năbădăioase care le amintesc de cele din gura peşterilor. 

Câştigul este că, astfel jumulit, creierul se curăţă şi se 

eliberează din pânzele de păianjen care îl încopciaseră. Păi 

unde se mai putea răcori un biet firoscos de-al Academiei 

dacă nu urlând şi înjurând după placul inimii pe un teren de 

fotbal? Cui pe cui se scoate. Desturbarea, dacă se face, nu se 

poate face decât prin alt fel de turbăciune. Cu tihna înţeleaptă 

a Mioriţei ce să facă omul pus pe zbânţuială? Şi iarăşi 

mulţumim de vorbe, Doamne! 

Am întrebat atâtea nu pentru că ne-am îndoi cumva 

de ale noastre cele gândite, spuse sau făcute, ci pentru a ne 

ţine mirarea tot trează. Dar cine zice că pe lume se află 

numai ce se află, numai ceea ce vezi şi ce auzi cu ochii şi cu 

urechile tale de dinăuntru, numai ce pipăi, ce calci şi de ce te 

împiedici, numai ce strici sau zideşti? Gândurile, mai multe 

decât vorbele, visele, mai multe şi mai mari decât faptele, 

speranţele şi dorinţele necuprinse nici de nemărginita 

nemărginire – am tot întrebat – nu sunt tot viaţă, şi încă ce 

viaţă, faţă de pospaiul de viaţă de toate zilele? Nu sunt tot 

viaţă din moment ce le trăim şi le trăim cu atâta furie de ne 

doare întreaga fiinţă pusă săraca la cărăuşie? Avem, eu sau el 

sau tu sau noi toţi, avem altceva mai de preţ? Şi atunci cum 

să laşi pe oricine şi orice neica nimeni să-ţi cotrobăie în 

suflet, să-ţi smulgă bunăţi din suflet şi să le terfelească? Cică 

trecutul trebuie să dispară cu amintiri cu tot, fiindcă de la el 

ni se trag toate nenorocirile cu care ne luptăm azi. Mai ales 

ciobănaşul ăla papă-lapte care stă cu mâinile în sân, în timp 

ce-l căsăpesc ăia trebuie să moară definitiv. Dar – şi ne 

întrebăm ca o întărire pe noi înşine, nu pe ei, că ei n-ar putea 

niciodată să ne răspundă – dar Mântuitorul Iisus - pilda 

urmată de el, de ciobănaş - nu şi-a aşteptat sorocita moarte 

tot în linişte întărit de credinţa că îi va mântui pe oameni, 

arătându-le calea spre înveşnicire? Nu tot aşa, acceptând în 

pace jertfa morţii, a biruit El moartea prin moarte călcând-o? 

Ar putea să înţeleagă farmazonii firoscoşi ce înseamnă să 

alungi din oameni frica de moarte, să le arăţi calea spre 

mântuire, să înţeleagă că adevăratul învingător este acel Făt- 

Frumos, nu cei care l-au răpus? Nu, pentru că atunci nu şi-ar 

fi năpustit gaşca de avangardişti (parcă am mai auzit cândva 

vorba asta) fără niciun scrupul să preschimbe gândurile în 

cărămizi, visurile şi speranţele, în şuruburi la căruţa de fier 

care va duce lumea... spre unde? Şi de ce atunci acest război 

mârşav declarat unilateral, numai din partea lor, împotriva 

umbrelor şi ecourilor cu atât mai vii şi mai în stare să 

înfrunte vremea, cu cât vremea, prin vârfurile ei de carton şi 

prin oameni făcuţi, iar nu născuţi, încearcă să le spulbere? 

Dar încercând să le spulbere, nu fac altceva decât să le 

răspândească şi mai mult, aşa cum răspândeşte vântul 

parfumul crinului. Şi de ce? Ca să spargă şi el măcar uşi 

sortite să rămână veşnic deschise şi, în acest fel, să câştige 

ceva? Că sunt multe şi care de care mai ispititoare câştigurile 

lumeşti. Şi de ce – întrebăm şi vom întreba mereu – de ce 

această luptă bezmetică şi zadarnică împotriva semnelor şi 

implacabilelor mori de vânt ale trecutului, prea puternice 

pentru hoarda de vorbe spurcate a gurilor lor obişnuite cu 

lătrăturile şi vărsăturile? De ce să tot încerce să ucidă mituri, 

plăsmuiri cu suflete atât de mari, încât nici nu mai au nevoie 

de trup ca să rămână tot mai vii şi mai în putere? Şi cum să 

nu rămână vii atâta timp cât veşnic viu e şi oceanul de spaţiu 

şi de timp care îl hrăneşte? 

Să renunţe la viaţă, fără un mobil pe măsură, un Făt- 

Frumos de neam mare născut şi crescut să biruie printre 

atâtea urgii până şi moartea, el , stăpânul plaiurilor şi gurilor 

de rai, al fluierului şi al păsărilor şi al izvoarelor şi al florilor, 

el, cel înfrăţit cu toate ale pământului şi ale cerului? Un 

asemenea lucru e imposibil şi ca paradox, dar ar fi cu 

neputinţă de contracarat şi cu argumente serioase. Ar trebui 

altele, de un grad de tembelism pe măsura absurdului lătrat 

de farmazoni, argumentele lor fiind însă cerşite, furate, 

cumpărate de aiurea pe preţul scuipăturilor în obraz. Să fi 

crescut atât de mult preţul înjurăturilor la adresa lucrurilor 

sfinte? 

Sau o fi vorba de altceva? Şi de ce n-ar fi, într-o 

vreme şi într-o ţară în care cele rele s-au instalat ca la ele 

acasă, iar cele încă bune, câte au mai rămas, îşi aşteaptă 

paşapoartele? Poate asistăm, volens-nolens, la un transfer de 

cauze dintr-un loc în care ele purtau vina într-altul în care ele 

vor fi socotite de acum încolo vinovate, salvând astfel pe 

cineva greu de salvat pe alte căi. Situaţia economică, politică, 

socială, culturală şi din toate celelalte compartimente de viaţă 

s-ar datora, vezi, Doamne!, balcanismului nostru (de ce nu 

carpatismului nostru?). Blestem obiectiv (!) care ne-ar 

urmări, ori tarele lui congenitale transmise prin bătrâni din 

vremuri imemoriale şi care ne-au făcut să mergem cel mult 

la pas, dacă nu şi în genunchi, în timp ce Apusul binecuvântat 

de un pragmatism rece, teutonic, galopa fericit spre capitalismul 

numai lapte şi miere promotor al tuturor bunăstărilor 

din lume. (Trecutul încărcat de tare – pentru cine nu ştie – ar 

ascunde rădăcinile fatalismului de care este acuzat 

decorativul ciobănaş al cărui exemplu l-au luat apoi toţi.)→ 

ŞTEFA GOAŢĂ 

51

În loc să apucăm taurul de coarne şi să punem la 

punct cele trei imperii autocrate care ne înconjurau din toate 

părţile şi ne stopau fiecare pas spre o emancipare originală, şi 

care s-au îmbuibat secole la rând de uriaşul belşug de care 

noi nici habar nu aveam că-l avem, ne-am ocupat de 

bazaconii mioritice, am căzut într-o lehamite de viaţă pe care 

nici n-am avut puterea s-o numim spleen carpatin, ne-am 

lăsat robi surplusului inutil pentru noi şi dăunător al 

afectivităţii meditative şi lălâie – «Huooo de trei ori pentru 

visători!». Toate acestea la un loc ne-ar fi împuţinat peste 

vreme puterile şi potenţialul creator şi plin de energie 

coborându-ne, iată, la un nivel ce precede de obicei o 

iminentă catastrofă. 

E, fireşte, un mod edulcorat 

de a eluda adevăratele cauze ale 

degringoladei, cauze indubitabil 

contemporane cu noi şi aţâţate 

continuu de conducători care 

călăresc, dar invers poziţionaţi în 

şeile luxoase, care strunesc deloc 

bezmetic din punctul lor de vedere, 

nu şi al nostru, şi îşi trec periodic 

unul altuia frâiele, cabrându-şi cu 

eleganţă şi distincţie gloabele 

deşelate de griji şi de nevoi. Spre 

culmi tot mai înalte, se înţelege, dar 

ale prosperităţii lor personale. Nu 

este locul să detaliem acum nici 

cauzele, nici urmările marii 

bulversări care atacă metodic 

esenţele fiinţei naţionale, cu toate că, 

aşa cum este datoria tuturor, este şi a 

noastră, mărturisită însă, din păcate, 

în posibilităţi şi puteri limitate de 

varii motive. Aflându-ne însă pe un 

tărâm vecin cu al acuzelor aduse de dumnealor, vinovaţii 

reali, unor cauze spirituale evident nepipăibile şi nereale, în 

accepţiunea curentă, aducem în discuţie, cu îngăduinţa 

cititorului, un subiect care vizează nişte previziuni sumbre, 

potrivit cărora un eventual impact major într-un domeniu 

sau, simultan, în mai multe, ar afecta, în primul rând, 

impetuoasa dezvoltare a invidiatului Apus prea grăbit, ucis de 

propria-i suprasaturaţie. Sigur, previziune, ca toate 

previziunile, deşi însoţită de argumente ştiinţifice solide, dar, 

deocamdată, fără suporturi garantate. Pentru că de multe ori 

creează senzaţia că s-ar trăi fals, într-o civilizaţie, cultură 

forţată, de seră, searbădă, anostă şi care dă semne de epuizare 

– sau chiar aşa o fi! – că paradisul pomenit s-ar trăi, cum am 

spus mai sus, fals şi ca într-o seră după sleirea în nutrimente 

a îngrăşămintelor puse la rădăcină şi în pericol de sugrumare 

în propria acumulare anterioară. 

Cât despre noi, aşa cum nici până acum n-am fost 

eroi de basm şi n-am biruit cu pieptul gol şi cu braţele 

încrucişate încercările cumplite la care am fost supuşi, n-o 

vom face nici acum prin vreun fel de donchişotisme, ci, aşa 

cum am fost învăţaţi, cu trudă, muncă şi, la nevoie, cu truda 

luptei. Iar despre resemnare, renunţare, despre lehamite sau 

despre spleen-ul de care te apucă şi râsul şi de care era 

suspectat şi ciobănaşul, nu ar putea fi vorba. Cel ce învinge 

moartea nu se teme de viaţă. De la străbunii daci am învăţat 

să sfidăm bărbăteşte moartea. Un obicei din Vrancea, 

pomenit adesea şi de noi, poate încă în circulaţie, şi asupra 

căruia nu vom mai insista, atestă aceeaşi robusteţe spirituală 

în faţa inevitabilului prin improvizarea ad-hoc în noaptea de 

priveghi a unor jocuri nevinovate cu cel de pe năsălie, ceea 

ce nu scade câtuşi de puţin respectul pentru cel dus, aleasa 

consideraţie cu care cei vii îi înconjoară pe cei plecaţi încă 

mult timp după săvârşirea lor. 

Există, ca şi la alte popoare, mai puţin la cele 

supercivilizate, dar şi superficializate afectiv şi artificializate 

prin excesul de pragmatism, nenumărate dovezi în acest 

sens, al practicilor rituale care înnobilează omul în raporturile 

cu cei care i-au fost semeni şi ortaci în viaţă la toate. 

Trecerea pomului în pom, a ploii în izvoare şi a omului în 

om, până la atingerea acestui azi pe care îl trăim, ar fi fost 

altfel imposibilă. Şi cu atât mai demne 

de respect ni se par ritualurile din cadrul 

cultului morţilor, cu cât, imediat după 

înhumare, ca un omagiu adus celui dus, 

însoţite de lacrimile celor vii – fiindcă 

lacrimile oamenilor de treabă nu se 

isprăvesc ca la comandă – primenită, 

viaţa se întoarce la ea cea de dinainte şi 

la lupta paşnică sau mai puţin paşnică 

pornită de om împotriva vieţii, aceasta 

fiindu-i apriori şi rămânându-i parteneră 

de viaţă. De mirare atunci că decorativul 

ciobănaş, decorativ numai prin prisma 

bărbăţiei sale exterioare, cutează să-şi ia 

de parteneră însăşi înfiorătoarea, până 

atunci, moarte? Pentru că nu vreun 

noroc cosmic (?) l-ar fi împuternicit 

până l-ar pune în postura de învingător, 

ci propriile-i puteri de inspiraţie divină 

de la care el însuşi purcede. 

Însă noua ierarhizare a valorilor 

acestui azi interminabil, constanţa 

tranziţiei care îl defineşte, lucrare 

dintotdeauna a omului, a căpătat alte conotaţii şi reclama 

chiar o altă scară de valori. Curios, dar nu paradoxal, de 

data aceasta viaţa o luase înaintea oamenilor. De unde însă 

năvala asta până la urmă acceptată chiar cu plăcere, şi 

astfel încurajată, a belşugului de subproduse şi năravuri 

din periferii de aiurea, care au aruncat întreaga noastră 

viaţă într-un marasm subjugat corupţiei în toate planurile, 

violenţei generalizate, vulgarităţii şi pornografiei până şi în 

vestimentaţie şi în limbaj, de unde pierderea instantanee a 

discernământului şi consideraţiei pentru adevăratele 

valori? De ce această degradare tot mai rapidă şi mai 

profundă care ne subţiază fiinţa naţională, ameninţând-o 

cu eşuarea într-o populaţie amorfă, amalgamată, de un 

talmeş-balmeş de fund de prăpastie, din care nu-şi va 

recâştiga decât cu greu personalitatea pierdută? În ciuda 

faţadelor strălucitoare, înzorzonate şi zornăitoare care 

sufocă esenţele sedimentate în timp şi golesc omul de 

omenescul afectiv care-l înnobilează în mai mare măsură 

decât împlinirile minţii sale, avem senzaţia – iarăşi o avem 

– dar una nici măcar a unei întoarceri cât de cât onorante 

spre o viaţă pietrificată de lucruri simplificate la maximum 

şi cu o trăire axată pe câţiva piloni firavi care-i susţin 

existenţa de mecanism simplu ce lasă numai impresia de 

viaţă, nu şi convingerea. 

Liebling, septembrie 2010 

______ 


52

„În iubirea lui Hristos, să 

devenim fii ai lui Dumnezeu, fii ai 

păcii şi ai mângâierii” 

L.C. Înaltpreasfinţite Părinte 

Arhiepiscop, într-o pastorală 

ocazionată de Sfânta Sărbătoare a 

Naşterii Domnului, sărbătoare a 

bucuriei, aţi afirmat că, citind cu 

atenţie în Evanghelia după Matei şi 

Luca, descoperim că lumina, bucuria 

şi pacea de la Naşterea lui Iisus 

Domnul sunt umbrite de semnul 

durerii, al amărăciunii şi al fricii. Vă 

mărturisesc că am fost surprinsă 

tocmai pentru că această mare 

sărbătoare este un prilej de 

nemărginită bucurie. Vă rog să 

insistaţi asupra acestei idei. 

Î.P.S. Ioan: Într-adevăr, umbra 

crucii se proiectează deja asupra 

Naşterii Domnului. Analizând acele 

momente care au adus Lumina în 

lume, le-am putea numi sintetic 

aşterea durerii. 

De altfel, Naşterea Domnului a 

fost şi este şi astăzi o zi din care nu a 

dispărut suferinţa. Fecioara Maria 

împreună cu Dreptul Iosif trebuie să 

coboare foarte greu din Galileea la 

Betleem, pentru a se înscrie, după 

regulile recensământului roman, în 

locul de origine tribală. Este 

semnificativă scena şi atmosfera din 

jurul Betleemului. Păstorii, păzinduşi 

oile, erau consideraţi, în iudaism, 

ca persoane impure, pentru că trăiau 

laolaltă cu turmele lor de oi. Dar este 

adevărat, Iisus Hristos Domnul se 

descoperă săracilor, celor umiliţi, 

acolo, în mizerie. Iată deci că aici 

vine Hristos, făcând să înflorească 

speranţa adusă de Naşterea Lui. 

Scena centrală a Naşterii este aceea 

în care Fecioara naşte, în staulul 

oilor, într-o peşteră, neavând loc în 

nicio casă: „Şi a născut pe Fiul său, 

Cel Unul-ăscut şi L-a înfăşat şi L-a 

culcat în iesle, căci nu mai era loc de 

găzduire pentru ei” (Lc 2, 7). 

Pentru toată viaţa sa 

pământească, Hristos va rămâne fără 

o casă proprie, neavând unde Să-şi 

plece capul: „Întru ale Sale a venit, 

dar ai Săi nu L-au primit” (In 1,11). 

Este aici drama ostilităţii care 

anunţă viitorul acestui Fiu 

Dumnezeiesc, ce va ajunge a fi 

răstignit pe Golgota. 

L.C. Iertaţi-mă, este foarte greu 

să ne imaginăm grozava scenă ce a 

urmat imediat după Naşterea 

Pruncului Iisus, acea dureroasă scenă 

a uciderii pruncilor la ordinul lui 

Irod. Cum o comentaţi? Oare are 

legătură cu viaţa de astăzi? 

Î.P.S. Ioan: Iată încă o scenă 

crudă care se întrevede în preajma 

Naşterii: valea sângelui, violenţa cu 

care au fost ucişi pruncii din Betleem 

şi din împrejurimi: „... trimiţând a 

ucis pe toţi pruncii care erau în 

Betleem şi în toate hotarele lui, de 

doi ani şi mai în jos” (Mt 2, 16). 

Aceste victime inocente de atunci ne 

aduc în faţă imaginea unei 

învolburate văi a sângelui de 

astăzi, neştiind nimeni numărul 

copiilor ucişi în confruntări umane, 

ori prin avorturi, apoi sclavia 

copiilor. Adevărul despre toate 

acestea se află doar în „Cartea 

Vieţii” lui Dumnezeu. 

Fuga în Egipt este plină de 

dramatism: 

„Scoală-te, ia Pruncul şi pe 

mama Lui şi fugiţi în Egipt şi stai 

acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă 

Irod are să caute Pruncul ca să-L 

ucidă” (Mt 2, 13). Această scenă 

dramatică s-a desfăşurat în lume de 

atâtea ori şi o trăim şi astăzi, văzând 

numărul mare de familii care trebuie 

să-şi părăsească locuinţele sau chiar 

ţările din care provin, din cauza 

stihiilor naturii sau a nedreptei 

cugetări umane. 

__________________________________________________________________________ 

Hristos îşi asumă în Naşterea Sa 

suferinţa Lui, a contemporanilor Săi 

şi până a ultimilor vieţuitori ai 

minunatei noastre planete albastre. 

Naşterea lui Hristos, „Naşterea 

durerii”, ne ajută să înţelegem mai 

bine viaţa celor care astăzi sunt pe 

stradă în frig, viaţa celor bătrâni şi 

abandonaţi, a celor bolnavi şi umiliţi 

de sărăcie. 

Trăim o naştere a durerii şi 

astăzi – o prezenţă vie a lui Hristos 

printre noi, îndemnându-ne să ne 

întoarcem către aproapele nostru care 

se află în suferinţă. Vă îndemn să 

facem, din suferinţă, astăzi, cu şi în 

Hristos, bucurie semenilor noştri. 

L.C.: Vă rog, în continuare, să 

vă referiţi la realitatea Naşterii lui 

Iisus, la timpul şi spaţiul aşterii 

Mântuitorului nostru Iisus Hristos. 

Cu alte cuvinte, vă rog să ne 

prezentaţi existenţa reală a lui 

Hristos pe pământ. 

Î.P.S. Ioan: Timpul şi spaţiul 

sunt două coordonate care marchează 

viaţa omului pe pământ. Hristos, prin 

Naşterea Sa, prin venirea Sa în lume, 

a binecuvântat timpul şi spaţiul, 

lăsând urme binecuvântate în istorie 

şi geografie. 

Iată ce aflăm din Evanghelia 

după Luca: „În zilele acelea a ieşit 

poruncă de la Cezarul August să se 

înscrie toată lumea. Această înscriere 

s-a făcut întâi pe când Quirinius 

ocârmuia Siria” (Luca 2, 1-2). 

Timpul şi spaţiul în care a trăit 

Iisus sunt bine definite. Hristos n-a 

trăit oarecând, n-a venit de nicăieri. 

A venit din Betleemul Iudeii – 

cetatea lui David. Iisus Domnul vine 

la noi, în spaţiul uman, fizic şi 

spiritual, în această cetate a regelui 

David. În spaţiul Betleemului, două 

sunt punctele topografice asupra 

cărora au insistat evangheliştii în 

relatările lor. Primul este ieslea: „Şi a 

născut pe Fiul Său, Cel Unul-ăscut 

şi l-a culcat în iesle” (Luca 2, 7). 

Această iesle, probabil, era săpată în 

piatră. 

Tradiţia creştină din epoca 

primară a Bisericii, susţinută şi de 

Sfântul Ieronim care a trăit mai mulţi 

ani la Betleem, vorbeşte de peşteri în 

care trăiau cei săraci.→ 

LUMIIȚA COREA 

___________________ 

Foto: Î.P.S. Ioan Selejan, la 

Topliţa, 19 iulie 2011, la dezvelirea 

bustului lui Grigore Vieru 

53

Opinii 

CÂD TRECE POETUL… 

Lui Grigore Vieru 

Ce fericit e Poetul!... 

zic unii, citindu-i poemele. 

Ei cred că viaţa lui e numai 

din cuvinte frumoase, 

din clipe de glorie, 

din iubiri şi victorii… 

Ei nu ştiu că poetul nu are 

nimic personal: 

nu are prieteni, 

nu are duminici, 

nici zi de odihnă. 

Nu ştiu că poetul trăieşte 

într-un timp fără timp, 

că îl urmăreşte mereu 

veşnicia… 

Poetul, omule, are un alt 

destin, 

un destin care-şi trage sevele 

de acolo, de sus, 

în el locuieşte mereu 

muzica nesfârşită a gândului. 

El vede cu ochii inimii, 

înţelege cu sufletul, 

aude cu simţirea; 

Iar când păşeşte parcă ar zbura, 

fiindcă braţele lui sunt aripi 

de pasăre, 

iar în interiorul lui stă mereu 

să se nască 

noi gânduri… 

Poetul nu ştie să râdă. 

A râde pentru el înseamnă 

a trăda o durere. 

Chiar şi plânsul îi este ca o 

rugăciune… 

Nu atrageţi atenţie 

la plânsul poetului. 

Şi nu încercaţi să-l consolaţi. 

El îşi asumă durerile noastre 

şi lacrima lui nu este decât 

clipa frântă în două, 

decât neputinţa de a învinge, 

umbra care-i străpunge zborul… 

Vă rog, fiţi indulgenţi cu poetul! 

Lăsaţi-l în visele lui, 

chiar dacă fapta-i e prea deranjantă, 

chiar dacă silabele verbului său 

vă împung… 

Opriţi-vă când trece poetul! 

Lăsaţi-l să-şi ducă crucea în voie 

Fiindcă el este de-atâtea ori 

Răstignit… 

Am scris acest poem pe 6 martie 2007 

ca răspuns la atacurile unor pigmei care 

aruncau cu noroi în Grigore Vieru, 

învinuindu-l de „câte-n lună şi în stele”. 

Am scris dintr-un îndemn de a-l ocroti de 

toţi acei care-l huiduiau, dar şi de aşa-zişii 

„apărători” ai săi, mai ales de la 

„Literatura şi arta” care, în loc să-l 

depărteze de stările care i-ar pricinui 

durere, îl încurajau să „lupte” cu 

nulităţile. Mai mult decât atât. În loc să-l 

sfătuie să nu atragă atenţie la atacurile 

puse la cale de neprieteni, ei îl sfătuiau să 

se „războiască”, găsind delectare în aceste 

„confruntări”, care aduceau, credeau ei, 

un plus de „valoare” ziarului şi 

54 

redactorilor, fiind conştienţi că aceste 

polemici sterile îi slăbesc poetului sănătatea… 

Astăzi, după trecerea Sa la cele 

veşnice, anume aceşti farisei, care l-au 

asmuţat într-o confruntare cu nimicul, cu 

nulităţile, anume aceştia se dau drept mari 

prieteni ai poetului. Unii dintre ei, 

consideraţi de anumiţi „prieteni” din 

dreapta Prutului, necunoscători ai 

realităţilor basarabene, drept „adevăraţi 

patrioţi care poartă pe umerii lor întreaga 

Basarabie”, nu se sinchisesc să recurgă la 

cele mai odioase minciuni (metode 

kaghebiste) pentru a-şi ponegri colegii, 

„lustruindu-se pe sine”, vorba lui 

Eminescu. Mă întreb, ce se poate întâmpla 

cu biata noastră Basarabie, dacă aceştia, 

din întâmplare, ar putea să se poticnească 

şi să cadă în genunchi?... Oare nu se 

gândesc la faptul că nu este deloc 

omeneşte să-şi asume o povară pe care nu 

sunt în stare a o duce? Mai ales că atunci 

când se hotăra destinul de viitor al 

românilor basarabeni aceştia stăteau 

ascunşi sub podul istoriei, vorba lui 

Vasile Vasilache, aşteptând să vadă din 

care parte vor bate tunurile… 

Dumnezeu le vede pe toate. În zadar 

îţi faci semnul crucii trecând pe lângă un 

locaş sfânt, dacă acţiunile tale sunt dirijate 

de alte principii decât cele omeneşti, de 

credinţă. Niciodată minciuna, impostura 

n-au reuşit să se menţină. Au fost de 

fiecare dată descoperite şi condamnate. 

Memoria şi creaţia lui Grigore Vieru nu 

au nevoie de apărarea unor falşi patrioţi… 

VLAD ZBÂRCIOG 

______________________________________________________________________________________________ 

→Un alt element topografic marcat 

de Sfinţii Evanghelişti este „câmpul 

păstorilor, un loc specific celor care 

împăratului Augustus (31 î. H. – 14 d. 

H.): „A ieşit poruncă de la Cezarul 

August să se înscrie toată lumea” (Lc 

ra din Betleem. A doua pagină era 

deja scrisă cu sângele copiilor ucişi. 

De atunci şi până azi, cele mai multe 

trăiau în stare de seminomazi. Iată 2,1). Sfântul Evanghelist Luca pagini au fost scrise tot cu sânge. 

deci două rezidenţe provizorii, două prezintă acest mare eveniment, din L.C. Având în vedere această 

locuri ale sărăciei şi mizeriei, care istoria mântuirii lumii, în contextul idee, Înaltpreasfinţite Părinte, ce 

devin centrul speranţei cosmice. 

Naşterea lui Hristos a marcat în 

istorie, pentru întreaga lume, împlinirea 

profeţiilor şi a Bunei Vestiri. A- 

ceastă veste bună nu este proclamată 

din palate luxoase, ci într-o peşteră 

săracă: „Dar îngerul le-a zis: u vă 

temeţi! Căci, iată, vă binevestesc 

vouă bucurie mare, care va fi pentru 

tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, 

Care e Hristos Domnul, în cetatea 

lui David. Şi acesta vă va fi 

dramei istoriei. Recensământul roman 

semnifică un semn al sclaviei, ne 

aminteşte că Hristos S-a născut întrun 

popor asuprit, în mijlocul săracilor 

pe care cei puternici îi desconsiderau. 

În acest „astăzi”, în care S-a născut 

Hristos, El devine adevăratul centru 

al istoriei şi al întregii familii umane. 

Hristos este darul Cerului, prin 

Fecioara Maria ni se dă nouă. 

Dumnezeu l-a căutat pe om şi l-a 

găsit în peştera din Betleem. Omul 

mesaj transmiteţi credincioşilor? 

Î.P.S. Ioan: Timpul nopţii, al 

întunericului a trecut, a fost învins 

prin Lumina care a venit în lume prin 

Hristos. Ultima noapte s-a sfârşit. 

Acestei nopţi nu îi va succede alta, 

niciodată: „Va fi o zi deosebită pe 

care Domnul singur o ştie; nu va fi 

nicio zi şi nicio noapte, ci în vremea 

serii va fi lumină” (Zaharia 14, 7). 

Celor ce purtăm numele lui 

Hristos şi credem în El şi îl vom 

semnul: veţi găsi un Prunc înfăşat, s-a ascuns de Dumnezeu în primi în viaţa noastră, ne va da putere 

culcat în iesle” (Lc 2, 10-12). Naşterea 

lui Hristos va aduce vindecarea 

celor „zdrobiţi cu inima”, „dezrobirea 

robilor”, „celor orbi, vederea” şi 

„libertate celor apăsaţi” (Lc 4, 18). 

întunericul unei peşteri, în întunericul 

păcatului lumii. Să nu ne ascundem, 

deci, în peştera păcatului, să ne 

lăsăm aflaţi de Hristos şi să nu mai 

fugim de El. 

să devenim fii ai lui Dumnezeu. 

Aceasta este cea mai fierbinte 

dorinţă pe care o am şi rog pe 

Bunul Dumnezeu să ne dea puterea 

şi înţelepciunea ca toţi, în iubirea 

Avem menţionat în Sfânta Prima pagină a istoriei creştine lui Hristos, să devenim fii ai lui 

Evanghelie şi timpul precis al a fost scrisă cu raza de lumină a Dumnezeu, fii ai păcii şi ai 

Naşterii lui Hristos – în timpul stelei care marcase drumul şi peşte- 

mângâierii.

„EU SUT PÂIEA VIEŢII.“ 30 (Ioan 6, 48) 

29 

Pe când Mântuitorul Iisus Hristos învăţa în 

sinagoga din Capernaum, le-a explicat oamenilor prin 

cuvânt care este adevărata cale spre a dobândi viaţa cea de 

veci. „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca 

trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi 

avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea 

sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua 

cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi 

sângele meu, adevărata băutură.“ 31 (Ioan 6, 53-55) 

Cuvântul este însă o adevărată artă. Sensurile lui 

figurate rămân adesea o enigmă pentru mulţi. Până şi 

sensul propriu al unui cuvânt dă bătaie de cap celor săraci 

în virtute, căci multă înţelepciune îţi trebuieşte şi multă 

lepădare de toată răutatea, de tot viciul, pentru a pricepe 

taina cuvântului. 

Prin Cuvânt, Dumnezeu a creat lumea văzută şi 

lumea nevăzută. „Dumnezeu era Cuvântul.“ 32 (Ioan 1, 1) 

Dintru început a existat Cuvântul. Prin El a luat fiinţă 

totul. Aşadar Cuvântul ascunde o taină mare, greu de 

pătruns de cei care nu îşi curăţesc inima de molia vicilor 

spre a o semăna cu lumina virtuţilor spre roade veşnice. 

Cuvântul este cel care făureşte totul. El este 

enigma acestei vieţi, însă tot prin cuvânt se poate distruge 

şi ceea ce a prins formă. Dacă prin cuvânt modelăm, tot 

prin el putem ucide. De ce spun însă acest lucru? Spun 

acest lucru, pentru că sunt unii care folosec cuvântul cu 

pricepere şi aceştia sunt marii artişti, înţelepţii acestei 

lumi, dar tot atât de bine sunt unii care se folosec de 

cuvânt pentru a răni sufletul aproapelui sau pentru a 

distruge adevărul prin minciună. Mare taină este cuvântul. 

Greu cântăreşte sensul lui. Viaţă sau moarte, miere sau 

venin sunt buzele lui. Noi nu trebuie să cădem pradă 

cuvântului linguşitor şi mincinos, ci să ne purtăm paşii 

după cuvintele cele drepte care de multe ori ne par aspre 

şi mai taie din orgoliul nostru. 

Dacă prin Cuvânt s-a născut viaţa, tot prin cuvânt a 

primit contur şi adevărata lege. În Vechiul Testament, 

legea, învăţătura morală ne sunt transmise prin cuvânt de 

Moise şi de prooroci, iar în Noul Testament prin însuşi 

Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos şi mai pe 

urmă de cei ce i s-au făcut următori prin viaţa lor. 

Decalogul primit prin Moise îşi găseşte plinătatea prin 

porunca iubirii spre care ne îndeamnă Mântuitorul Iisus 

Hristos. 

Cuvântul rostit de Mântuitorul Iisus Hristos în 

sinagoga din Capernaum ne arăta care este adevărata 

hrană, hrana dătătoare de viaţă, „Pâinea vieţii“ 33 . 

În Vechiul Testament, poporul ales de Dumnezeu a 

fost hrănit prin Moise în pustie cu mană. Această mană 

era materială, supusă stricăciunii, la fel ca trupul omului. 

Cei care adunau mai multă mană decât aveau nevoie zilnic 

nu aveau dobândă de ea, căci se altera şi acest lucru se 

29 Idem, Ibidem, Ioan 6, 68. 

30 Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al 

B.O.R., Bucureşti, 1994, Ioan 6, 48. 

31 Idem, Ibidem, Ioan 6, 53-55. 




întâmpla pentru a întări credinţa poporului ales, a-l 

determina să respecte Cuvântul lui Dumnezeu, să facă 

ascultare şi să fugă de toată lăcomia. „Domnul însă a zis 

către Moise: Iată Eu le voi ploua pâine din cer. Să iasă dar 

poporul şi să adune în fiecare zi cât trebuie pentru o zi, ca 

să-l încerc dacă va umbla sau nu după legea Mea. Iar în a 

şasea zi să adune de două ori mai mult decât adunau 

celelalte zile. […] Dar ei n-au ascultat de Moise, ci unii 

au lăsat din aceasta pe a doua zi; dar a făcut viermi şi s-a 

stricat.“ 34 

Omul are mereu înclinaţia să pună accentul pe 

lucrurile materiale, pe lucrurile stricăcioase ale vieţii şi nu 

pe cele veşnice, pe cele ce nu pier niciodată. Îşi hrăneşte 

trupul cu alimente ce se strică şi firesc şi trupul omului se 

va strica şi se va descompune ca şi alimentele consumate 

de el după ce funcţile vitale încetează să mai pulseze viaţa 

şi sufletul se desprinde de trup. Îşi înveşmântează trupul 

cu cele mai frumoase podoabe. Îşi clădeşte casă trupului 

pământesc pentru ca acesta să se veselească. Îşi clădeşte 

casă şi pentru odihna trupului după ce acesta încetează să 

mai funcţioneze. Munceşte şi îşi oboseşte trupul cu cele 

materiale, munceşte mai mult decât poate duce, lacom să 

adune cât mai multe bogăţii şi să se mândrească cu acestea 

în faţa oamenilor, încât din pricina oboselii nu mai priveşte 

spre cele spirituale şi cu timpul intervine nepăsarea 

faţă de cele spirituale, faţă de rugăciune, dialogul omului 

cu Dumnezeu prin Cuvânt şi faţă de euharistie, unirea a- 

cestuia cu „Pâinea vieţii“ 35 „Părinţii voştri au mâncat mană 

în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer e 

aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt 

pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din 

pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o 

voi da pentru viaţa lumii e trupul Meu.“ 36 (Ioan 6, 49-51) 

Dacă ascultăm Cuvântul Mântuitorului Iisus 

Hristos am face primul pas spre veşnicie şi ne-am depărtat 

de lucrurile trecătoare, de toată deşertăciunea. Dar noi nici 

măcar nu vrem să ascultăm Cuvântul Mântuitorului Iisus 

Hristos, cu atât mai mult să-l primim în suflet şi să facem 

prin El roade ale vieţii veşnice. 

Noi ne strângem comori pământeşti, mana e mai → 

Pr. IO TUREA 

____________ 

Foto: Părintele Rafail oica, la Capernaum 

34 Idem, Ibidem, Ieşirea 16, 4, 20. 




55

importantă ca pâinea cea dătătoare de viaţă. „Nu vă 

adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică 

şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, 

unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le 

sapă şi nu le fură. Căci acolo unde este comoara ta, acolo 

va fi şi inima ta.“ 37 (Matei 6, 19-21) 

E urât viciu acela de a fura truda aproapelui. Şi 

furtul este de mai multe feluri. Unii fură produse 

materiale şi le însuşesc pe acestea ca şi cum ar fi munca 

lor şi se bucură în nebunia lor de ele, de roşia răsărită în 

grădina aproapelui, de animalul crescut de aproapele, de 

locuinţa acestuia, de banul câştigat cu trudă de acesta şi 

nu îşi pun întrebarea dacă le-ar fura cineva munca pentru 

care au trudit cum s-ar simţi? Cu siguranţă groaznic, că au 

muncit zadarnic. Alt tip de furt este cel intelectual. De 

exemplu, un informatician inventează un soft revoluţionar 

în domeniul IT, iar altul îşi însuşeşte invenţia acestuia. 

Dar cel mai grav furt este cel al sufletului. Furtul acesta 

este săvârşit de opusul Binelui, de cel care este făcătorul a 

tot răul. El îşi încearcă toate armele posibile să fure 

fiecare suflet, să-l vitregească de fericirea veşnică. Nu 

există om, oricât de robit de păcat ar fi acesta, în care să 

nu existe măcar o scânteie din lumina binelui, însă aceasta 

devine oarbă din pricina multor neajunsuri ale vieţii 

acesteia trecătoare şi furul îi răpeşte sufletul dacă nici în 

ultima clipă a vieţii scânteia nu reuşeşte să nască flacăra 

adevăratei vieţi. Pentru ca să nu ne pierdem sufletul în 

lucrurile materiale ale acestei vieţi care sunt mâncate de 

viermi ca mana adunată peste voia Cuvântului lui 

Dumnezeu şi pentru ca acesta să nu fie furat de cel care 

ucide suflete, trebuie să ne curăţim inima de tot lucrul 

stricăcios şi să gustăm hrana vieţii veşnice, lucrând pentru 

cele nepieritoare, pentru hrana sufletului „Lucraţi nu 

pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce 

rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul 

Omului, căci pe El l-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl.“ 38 (Ioan 

6, 27) „Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu 

precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce 

mănâncă această pâine va trăi în veac.“ 39 (Ioan 6, 58) 

Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvânt, ne 

îndeamnă ca mâncarea noastră să fie fapta cea dreaptă, 

virtuoasă, dându-ne pe El însuşi ca exemplu. „Mâncarea 

mea e să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să 

săvârşesc lucrul Lui“ 40 . 

Îndreptarea omului după ce a căzut în păcatul 

neascultării, în grădina Edenului, s-a făcut treptat. Prima 

dată i-a fost prezentată partea văzută, materială şi 

stăpânirea acesteia cu moralitate, respectând cele zece 

porunci primite prin Moise, şi i s-a promis venirea unui 

Izbăvitor. Mai apoi, prin venirea Izbăvitorului, s-a 

încercat prin har pasul spre desăvârşire a sufleului 

omenesc. „Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat 

vouă pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea 

cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se 

coboară din cer şi care dă viaţă lumii.“ 41 (Ioan 6, 32-33) 

37 Idem, Ibidem, Matei 6, 19-21. 






B.O.R., Bucureşti, 1994, Ioan 6, 32-33. 

Iisus Hristos este pâinea ce dă viaţă fiecărui om. 

Uite cât de adâncă taină ascunde cuvântul pâine. Pe Iisus 

Hristos îl întâlnim în cadrul Sfintei Liturghii prin jertfa 

euharistică. 

După ce Iisus Hristos a hrănit mulţimile, înmulţind 

cele cinci pâini şi doi peşti, dându-le lor cele necesare trupului 

pământesc, le vorbeşte acestora de adevărata hrană 

spirituală. Aşadar, hrana spirituală trebuie să o primim în 

suflet prin cuvânt, apoi să o lăsăm să lucreze „Şi găsindu-l 

dincolo de mare, I-au zis: Învăţătorule, când ai venit aici? 

Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat, zic vouă: 

Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi 

mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru 

mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne 

spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, 

căci pe El l-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl.“ 42 

Cuvântul lui Dumnezeu este duh de viaţă. Dacă 

ascultăm, respectăm şi împlinim Cuvântul lui Dumnezeu, 

vom primi binecuvântarea vieţii veşnice. „Duhul este cel 

ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care 

vi le-am spus sunt duh de viaţă.“ 43 (Ioan 6, 63) 

Aceste cuvinte ce sunt duh de viaţă se tălmăcesc 

prin taina euharistiei pe care Mântuitorul Iisus Hristos a 

instituit-o la Cina cea de taină. „Cel ce mănâncă trupul 

Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. 

Precum m-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru 

Tatăl, şi cel ce mă mănâncă pe Mine, va trăi prin Mine.“ 44 

(Ioan 6, 56-57) 

Noi nu putem trăi veşnic decât prin Mântuitorul 

Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele noastre, iar 

noi prin jertfa lui să ne mântuim. Cine nu înţelege aceste 

cuvinte, aceste taine ale vieţii veşnice, trăieşte zadarnic pe 

acest pământ. 

O sămânţă pentru a aduce rod trebuie întâi de toate 

să fie semănată în pământ fertil, mai apoi să încolţească, 

pe urmă să răsară, apoi să fie udată de ploaie şi încălzită 

de soare, ploaia şi soarele le putem considera darurile lui 

Dumnezeu, mai pe urmă ferită de lucrurile cele rele, 

ierburile ce îi zădărnicesc rodul şi abia într-un final să 

aducă rod îmbelşugat. Tot aşa e şi cu omul. Prima dată 

este trimis în această lume pentru a-şi pregăti sufletul prin 

fapte bune pentru veşnicie, însă lucrul acesta se face 

treptat. Omul ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi dacă este 

înţelept în inima lui îl împlineşte şi aduce roade. A doua 

treaptă este întoarcerea trupului în pământul din care a 

fost creat ca şi acea sămânţă. A treia treaptă este învierea 

trupului spre viaţă veşnică sau osândă şi asta se va 

întâmpla doar prin grija ce a purtat-o omul sufletului. 

După cum o mamă îşi dă şi viaţa pentru copilul ei 

sau un prieten adevărat pentru prietenul lui, salvând trupul 

persoanelor dragi de la moarte, tot aşa şi Mântuitorul Iisus 

Hristos s-a jertfit, dar pentru viaţa sufletului nostru. 

E bine să ne gândim întâi la suflet şi să încercăm 

să-l salvăm întâi pe acesta, să îndemnăm şi pe alţii să facă 

acelaşi lucru, ascultând cuvântul, învăţătura lui Dumnezeu 

şi apoi toată fericirea ni se va dărui nouă de Tatăl nostru 

cel ceresc. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi 

dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.“ 45 




B.O.R., Bucureşti, 1994,, Ioan 6, 56-57. 

45 Idem, Ibidem, Matei 6, 33. 

56

(II) 

Impresii de călătorie 

Consider Ierusalimul capitala lumii, 

sub aspect religios. Impresionant 

numărul oamenilor de acolo, al 

grupurilor masive de vizitatori. 

Aşteptând să intrăm în biserici şi 

mănăstiri, vedeam oameni de toate 

etniile, de pe toate continentele. Erau 

din Asia, indieni, coreeni, japonezi; din 

America, din Brazilia din Argentina, 

Columbia, din toată Europa, din 

Africa. Şi erau oameni albi, negri, 

mulatri. Parcă toţi se închinau aceleiaşi 

forţe uriaşe. Dacă aş fi făcut o pictură 

i-aş fi reprezentat pe toţi cu mâinile 

înălţate spre Cer, de acolo aşteptând 

salvarea. 

Toate capelele, bisericile, 

mănăstirile sunt construite pe grote ale 

creştinilor, care au fost nişte gropi în 

pământ, făcute în anii persecuţiei 

religioase. După Iisus Hristos, vreme 

de vreo 300 de ani, creştinii au fost 

perscutaţi, ucişi, arşi de vii, aruncaţi 

fiarelor sălbatice, numai să nu creadă 

în Iisus Hristos. Cu toate astea, ei şi-au 

întărit credinţa. Peste grote, s-au 

construit capele, biserici, mănăstiri. 

Când cobori în grote, ai senzaţia 

călătoriei în timp, în acele vremuri de 

persecuţie religioasă. Dacă acei oameni 

erau dispuşi să-şi dea viaţa pentru 

Iisus Hristos, dacă toţi apostolii pe care 

i-a avut - cu excepţia unuia singur - au 

murit ca nişte martiri, deducem că erau 

convinşi de existenţa Lui, şi pentru că-l 

văzuseră după ce a înviat. Aşa cum 

spune apostolul Pavel: ,,dacă n-ar fi 

înviat Iisus Hristos, zadarnică ar fi fost 

credinţa noastră’’. Mântuitorul a înviat 

mai mulţi oameni, printre care şi pe 

Lazăr. 

Trebuie să-i amintesc pe cei care ne 

coordonau în timpul pelerinajului, în 

primul rând preotul Mihăiţă Popovici, 

cel care a organizat deplasarea, apoi 

Cristian Văcaru – un preot catolic din 

Săbăoani, care ne-a fost şi ghid, cel 

care de nouă ani este la Ierusalim. Este 

un om cu o cultură enciclopedică 

impresionantă, cunoaşte locurile ca pe 

Tatăl Nostru, vorbeşte despre fiecare 

obiectiv cu pricepere, despre fiecare 

icoană, despre fiecare tablou. 

A fost asigurată o securitate 

deosebită, începând chiar din 

Bucureşti. Prin Ierusalim, pentru a se 

evita incidentele, sunt patrule (din care 

fac parte şi fete), pentru asigurea 

liniştii. M-au impresionat gardurile 

lungi, care parcă nu se mai terminau, 

înalte de 2-3 metri. Le făcuseră evreii, 

pentru a se apăra de comunităţile arabe 

cu care nu voiau să intre în contact. 

Paradoxal, gardurile fuseseră 

construite chiar de arabi plătiţi, care nu 

intuiau de cine trebuiau protejaţi evreii. 

Absolut toate evenimentele biblice, 

cele despre care se vorbeşte în Noul 

dar şi-n Vechiul Testament, au un 

corespondent local acolo, o biserică, 

ceva care aminteşte evenimentele. 

Papa Paul al II-lea spunea că 

Ierusalimul şi Ţara Sfântă în general 

constituie a cincea Evanghelie, pentru 

că pe lângă cele patru, scrise de cei 

patru evanghelişti, aceasta ar fi o 

Evanghelie în plus. 

Impresionată Biserica Sfântului 

Mormânt, locul în care este mormântul 

şi locul în care a fost răstignit, îngropat 

şi apoi a înviat Mântuitorul Iisus 

Hristos. Te cutremuri când ajungi 

acolo. Mai există placa pe care a fost 

aşezat după ce a fost coborât de pe 

cruce, apoi îmbălsămat şi pregătit 

pentru înmormântare, Mântuitorul 

Iisus Hristos. Toată lumea acolo se 

închina, se ruga, toţi cădeau în 

genunchi, nu te poţi exprima altfel 

când ştii că în acel loc a pătimit atât de 

mult Mântuitorul. Locul răstignirii, se 

ştie, este Golgota. 

Altă biserică impresionată este cea 

cu mormântul Maicii Domnului, în 

Ghetsimani, unde este şi o icoană 

făcătoare de minuni. Este şi o biserică 

cu casa Mariei. La subsol, este şi 

Izvorul Maicii Domnului, cu apă 

tămăduitoare, izvor care există şi 

acum, după atâta vreme, fără a-şi fi 

pierdut harul. 

M-a cutremurat grota Mântuitorului 

Iisus Hristos, în care fusese coborât în 

ultima noapte, înainte de a fi răstignit. 

Printr-un spaţiu foarte îngust, după ce 

l-au legat la suţiori, l-au coborât în acel 

spaţiu strâmt, la adâncime foarte mare, 

pentru a avea certitudinea că nu va ieşi 

de acolo. Şi acum te zguduie, efectiv, 

nedreptatea uriaşă făcută de oameni 

Dumnezeului lor. De fapt, neoameni îi 

poţi numi pe cei de atunci, care 

făptuiseră grozăvia. 

Biserica din Bethleem, locul în care 

s-a născut Iisus Hristos, celelalte bise- 

_______________________________ 

Pelerini la Betleem 

57 

La biserica românească din Ierihon 

_______________________________ 

rici închinate Mântuitorului, Maicii 

Domnului, apostolilor, celorlalţi sfinţi 

– fiecare cu specificul ei, n-au lipsit 

din lista obiectivelor de vizitat. De 

asemenea, Capela Înălţării la Cer, 

foarte importantă prin ce aminteşte, 

apoi biserica românească din Ierihon 

de care nu ştiam m-a mişcat, fiindcă 

acolo este tare greu să obţii chiar un 

metru pătrat, care costă enorm de mult. 

Acel petic de pământ fusese obţinut 

prin intermediul lui Yaseer Arafat, 

conducătorul palestinienilor, care era 

în bune relaţii cu Ceauşescu, despre 

care ştim că a distrus multe biserici în 

România, dar acolo a reuşit să obţină 

un teren pentru o capelă românească. 

Chiar dacă patriarhul Ierusalimului nici 

acum nu este de acord cu înstrăinarea 

pământului, n-a avut ce face, fiind pus 

în faţa faptului împlinit. În acea 

biserică, sunt picturi frumoase, în care 

apare şi fostul patriarh român al 

vremii, Teoctist. 

Via Dolorosa, Drumul Crucii, m-a 

cutremurat. Este drumul pe care, după 

ce a fost judecat şi condamnat la 

moarte de către Pilat, Iisus Hristos a 

fost obligat să-l parcurgă până la 

Golgota sau Dealul Căpăţânii, cu acea 

cruce grea în spate. Şi noi am parcurs 

acea distanţă de mai mult de un 

kilometru, purtând simbolic în spate 

crucea (câte patru), pe străzi 

întortocheate, cu cele 14 opriri, fiecare 

având semnificaţia ei. În trei locuri, 

Mântuitorul se prăbuşise sub greutatea 

crucii, dar a fost ajutat să se ridice. 

Într-un loc se întâlnise cu mama sa, cu 

Maica Domnului, într-alt loc cu 

Veronica. Se ştie din cărţile sfinte că 

acea Veronica i-a şters faţa cu năframa 

sa, chipul Mântuitorului rămânând 

astfel imprimat. Năframa se găseşte şi 

acum la Vatican, păstrată pentru 

posteritate. 

Se ştie din Biblie că, la un moment 

dat, Mântuitorul le-a spus apostolilor 

să-şi spele unii altora picioarele, dar în 

urma ezitării lor, le-a spălat picioarele 

El însuşi. Pildă că trebuie să te 

ispăşeşti de păcate, să fii umil, să nu 

fii mândru, dacă însuşi Mântuitorul s-a 

coborât până la acest gest. Vă daţi → 

A consemnat MIHAI ŞTIRBU

seama ce emoţii am avut chiar acolo, 

unde se petrecuseră faptele. 

În Iordan, cel mai cunoscut râu din 

lume, prin tot ceea ce se leagă de 

Sfânta Evanghelie, s-a făcut o 

reconfirmare a botezului nostru. 

De asemenea, a fost şi reînnoirea şi 

binecuvântarea căsătoriilor, atât nouă, 

celor care eram cu soţiile, cât şi celor 

care erau singuri în acea călătorie, 

acasă fiind însă aşteptaţi de perechi. 

Pe Muntele Tabor, a avut loc 

Schimbarea la Faţă. Pentru noi, în 

postura de turişti, era impresionant 

urcuşul pe serpentine, până la bisericile 

de acolo. 

Muntele Măslinilor este, poate, unul 

dintre cei mai importanţi munţi, la 90 

metri deasupra Ierusalimului. 

Aici a călătorit în Dumnica Mare 

Iisus pe un măgar, aici a deplâns soarta 

Ierusalimului şi a spus ce soartă 

groaznică îl aşteaptă pentru păcatele 

sale, aici a agonizat în Grădina 

Ghetsimani, când a fost arestat şi dus 

la judecată, de aici s-a înălţat la Cer 

(există şi o piatră pe care, se presupune 

conform tradiţiei, se vede urma 

piciorului Mântuitorului, rămasă de 

când s-a înălţat spre Cer). 

În Capela Carmelită sau Biserica Pater 

Noster (Tatăl Nostru), Iisus Hristos 

i-a învăţat pe credincioşi rugăciunea pe 

care noi o numim ,,Tatăl nostru”. 

După cum spuneam, dacă din 

Basarabia m-am întors încărcat cu 

sentimentul patriotic, aici m-am 

încărcat cu sentimentul religios. 

Cred că dacă un ateu se duce acolo, 

când vine acasă, cu siguranţă se 

întoarce creştin. Sunt acolo realităţi 

care-ţi confirmă că există Iisus Hristos 

şi că tot ce a făcut El este în centrul 

universului. 

Lui trebuie să ne închinăm şi să 

avem încredere că va avea grijă de noi. 

Pentru mine există Iisus Hristos, 

indiferent de ce spun alţii. Cei rătăciţi, 

care sunt sau se cred vremelnic 

atotputernici, să ştie că omul este exact 

ca un fir de nisip în Oceanul Pacific. 

Atât este de mic şi de neajutorat. Îmi 

amintesc, la un spital de boli cronice 

din Bucureşti, medicii au observat că - 

firesc - mor cei care cred şi cei care nu 

cred. Credincioşii plecau pe lumea 

cealaltă liniştiţi, iar ceilalţi erau 

speriaţi, nu voiau să moară. Dar nu 

mai depinde de om, omul este ca o 

jucărie în faţa lui Dumnezeu. 

În Betleem s-a născut Hristos, acolo 

a născut Fecioara Maria. 

În grupul nostru de români, eram 

cam jumătate ortodocşi, jumătate 

catolici. Nu s-a cunoscut asta, nimeni 

n-a făcut nicio diferenţiere, a fost o 

armonie totală, pentru că, în fond, 

aceluiaşi Hristos ne închinăm toţi. Erau 

şi câţiva tineri în grup, care fotografiau 

totul, deşi educaţia religioasă nu s-a 

făcut aşa cum trebuia nici înainte de 

1989, dar nici după, fiindcă unii doar 

formalizează educaţia religioasă. Chiar 

unii dintre profesorii acestei discipline 

ar trebui să aibă o responsabilitate mai 

mare, să găsească mijloace prin care 

să-i atragă pe elevi spre religie. 

Cred că asta-i misiunea lor cea mai 

importantă, nu doar să descrie 

evenimentele petrecute, ci să pătrundă 

în sufletul lor, să-i emoţioneze, încât 

să-şi completeze educaţia religioasă. 

Un rol foarte important îl au şi părinţii 

copiilor, dar cum mulţi dintre părinţi 

sunt născuţi în perioada în care religia 

era ,,arestată’’, nu au cum să dea şi 

altora ce nu prea ştiu ei înşişi. 

De aceea, la nicio formă de educaţie 

religioasă ei n-ar trebui să lipsească. 

În altă ordine de idei, niciun efort nu 

este prea mare pentru a ajunge în acele 

locuri. 

Dacă te duci măcar odată în Ţara 

Sfântă, te ,,molipseşti’’ de dragostea 

pentru Iisus Hristos, sentiment pe care 

nu ţi-l mai scoate nimeni din suflet. 

Un asemenea pelerinaj este întradevăr 

obositor, dar reconfortant. 

Acolo, parcă dai toată răutatea din tine, 

pentru că într-o doză mai mare sau mai 

mică, fiecare avem măcar un dram de 

răutate în noi. Acolo simţi că-ţi purifici 

corpul de toate păcatele, pentru că, 

până la urmă, sufletul este cel mai 

important. Corpul este trecător, pe 

când sufletul este veşnic. Şi dacă îl 

îmbogăţim cu flacăra Mântuitorului 

Iisus Hristos, este bine pentru noi.’’ 

______________________________ 

Pe lacul Tiberiada 

Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii 

azi nu-i voi da cu piciorul fericirii 

este prea frumoasă prea sinceră 

îmi seamănă prea mult 

în gândire şi gesturi 

nu mi-a greşit cu nimic 

m-a iubit aşa cum sunt 

a vrut să fie doar a mea şi atât 

îmi strâng fericirea la piept 

îi ascult vorbele calde şi inima ei 

cum bate numai şi numai pentru 

mine 

îmi ajunge cât am fost pasăre 

călătoare 

cu lacrimi de soare 

însingurat în apus 

iubind fericirea am îmblânzit 

până şi moartea 

pisica neagră ce împinge ghemul 

de lână albastră prin univers 

azi nu-i voi da cu piciorul fericirii 

nici mâine nici poimâine 

nicicând 

-aş vrea să ştii 

n-aş vrea să ştii ce este acum în 

sufletul meu 

o lacrimă este de ajuns să distrugă 

un castel de nisip 

n-aş vrea să ştii că icar este zborul 

frântprescurtat 

al primului meu arhetip 

am renunţat la tot pentru tine 

n-am în bagaje 

decât dor de iubire 

şi nişte bandajehârtii 

am renunţat la o lume mai bună 

întorcându-mi obrazul 

celor care vor scuipa 

şi repetat vor lovi 

n-aş vrea să ştii că îmi pot pierde 

puterea 

de a lupta de a crede şi de a trăi 

n-aş vrea să ştii şi totuşi 

îţi spun toate acestea 

nu sunt omul de piatră 

sau prefăcutul 

care te poate minţi 

IOUŢ CARAGEA 

(din colajul - Poeme pentru 

icoleta, din volumul în pregătire 

„Rugă ultimului poem”) 

58

AM VORBIT AM VISAT-O am scris 

despre ea până când 

am uitat-o sau n-am mai ştiut cine este 

şi de-atunci ea e fără chip sau orice altceva 

piaţa manifestanţi steaguri pancarte 

iubita ţara o târfă teatru expoziţii huligani 

maşini arzând filarmonică scutieri 

dar şi weekenduri grătare fumegând bidoane 

goale de plastic bere vin Mozart manele Vivaldi 

toate acestea şi încă până când 

am uitat sau n-am mai ştiut cine este 

fiecare obiect făcea parte dintr-o poveste 

foarte cunoscută foarte penibilă 

astfel în ziua aceea am pus la cale o glumă 

eu tu nimeni astăzi nu şi-o asumă 

totuşi pândind cu ochii închişi am surprins-o 

plictisită leneşă dispreţuitoare 

cu doar o clipă în urmă 

era pe stradă în mulţime la distracţie 

în blugi sau la operă în rochie lungă de seară 

o vedeam o vedeai dansând în discotecă 

mai apoi urcată pe un scaun înalt de la bar 

scria mesaje pe telefonul mobil 

trupul ei respira umed şi barbar 

nu mai era nici măcar un copil 

când ţinea în cealaltă mână 

cupa de şampanie 

renunţa deja într-o clipă la orice cazanie 

aşa că în ziua aceea am pus la cale 

o glumă o dulce mutilare 

pândind îndelung i-am dezlipit 

sau i-am ras o sprânceană am tăiat 

o bucată din rochia ei 

i-am rupt tocul de la pantof 

ştii din clipa aceea ştiu 

când mergem de mână cu ea 

la o întâlnire selectă 

se aud comentarii se scrie mult pe facebook 

o ce frumoasă-i această graţie imperfectă 

şi de-atunci ori de câte ori 

m-am trezit dimineaţa simţeam dintr-odată 

că ziua tocmai trecuse 

toate lucrurile din camera mea 

sau a ta sau din oraş 

aveau huse 

o ce muzeu am spus ai spus 

ce minunată este istoria 

când se întâmplă să încurce memoria 

1 IAUARIE ESTE 

o zi înscrisă 

convenţional şi atent prin calendare 

sau chiar neglijent pe vreo etichetă 

şi care asemenea mie se repetă 

e o zi imponderabilă o zi 

în care pe foaia aceasta albă de hârtie 

se naşte aproape nimicul 

îmi spun uite ai mai scris totuşi 

nu de mult încă o carte 

unde nu cred să fi spus ceva 

important despre viaţă sau despre 

moarte 

dar te prefaci că ai fi interesat cam 

încotro se îndreaptă poezia 

de fapt o istorie acoperitoare pentru 

lipsa de frumuseţe sau despre 

cum se instituia până ieri infamia 

fiindcă demult între alţii Homer Hesiod 

adunau pe zei şi pe oameni într-un nod 

de întâmplări şi cuvinte 

poezia o rosteau la întreceri 

sau la ospeţe 

nimeni nu-i lăuda 

în studii articole sau prefeţe 

şi Pindar probabil la fel iar Sofocle 

simţea sau ştia despre locul din scăfârlie 

ascuns 

unde nu se iveşte tragicul îndeajuns 

ci doar penibilul 

pentru tine astăzi 

e o zi în care pe foaia aceasta albă 

se naşte aproape nimicul 

nici nu cred că vei mai găsi ombilicul 

vreunei stări vreunei idei 

nu ai la îndemână nici măcar 

poala unei femei 

în care să mă ajuţi să mă legăn 

să mă culc să mă trezesc să mă dorm 

cu toate cuvintele 

dintr-un idiom uitat şi diform 

atunci când visez că rătăcesc pe străzi 

prin metrou cluburi parcuri cârciumi muzee 

încercând s-o surprind pe ea dezbrăcându-se 

în templu biserică sinagogă moschee 

eu tu cu sandale de lemn în picioare 

pe umeri cu mantie 

pe frunte cu frunze de laur 

trăind mimetici 

tocmai când începe să fie 

ziua aceasta de început de ianuarie 

atât de amânată aşteptată inutilă şi dilie 

DA PETRUŞCĂ 

_________________ 

DA PETRUŞCĂ (n. 27 aprilie 1954, Bacău), profesor de limba şi 

literatura română la un colegiu din oraşul natal, a debutat cu poezie în 

1969, în revista „Ateneu”, dar debutul în volum are loc târziu, în 2005, 

cu Poezia îmi stătea pe genunchi. Au urmat Toate-s cam de pe când 

(2008), apoi Şi toate celelalte cuvinte (2011), ambele volume beneficiind 

de ilustraţiile artistului plastic Mihai Chiuariu. În 1998, a publicat Mister 

şi literatură – eseuri aproximative, o carte despre sursele fantasticului în 

literatură. „Pentru Dan Petruşcă – notează criticul Mircea Dinutz în postfaţa 

volumului din 2011 –, dincolo de retorica seducţiei, practicată cu 

lejeritate prin toate mijloacele aflate în dotare (ironia galantă, cantabilitatea 

jucăuşă a versurilor, un joc fascinant al afirmaţiilor şi negaţiilor, 

construcţii oximoronice de efect, rime rare, surprinzătoare, epatante 

schimbări de topică, o imagistică plină de vitalitate, cu accentele distribuite 

pe culoare şi pitoresc, o continuă mişcare a semnelor şi a contururilor 

abia ghicite, totul gândit ca un spectacol de sunet şi lumini, ce 

atrage privitorii/ascultătorii inclusiv prin tensiunile create de câmpurile 

semantice antinomice), poezia e un lucru foarte serios: frumuseţe scăldată 

în apele oglinzii, iubire devastatoare, primenire, ardere, purificare, 

extaz erotic şi spasm cosmic, în sfârşit, şansa omului de a se apăra în 

faţa unei lumi pe dos şi, poate, singurul element de rezistenţă în această 

lume a lui hic et nunc.” (Rodica Lăzărescu) 

59

Dezvirginarea inimii 

Pentru postura posibilă de a fi 

„sub cuţit”. 

Inima mea e virgină, 

nu a fost atinsă de nimeni 

până la mâinile tale. 

Iubeşte-o tandru, 

domnule doctor, 

ia ritmul bătăilor ei 

şi reorchestrează-l, 

aşa cum ai învăţat 

la şcoala de îndreptat inimi. 

Bate-o pe nicovala priceperii 

până-i caldă şi roşie, 

forjeaz-o sub luminile 

complicatelor aparate, 

fă-o muzicală, 

aşa cum a mai fost, 

nu o lăsa în muzica 

afonală a morţii, 

fă-o să rezoneze 

până în buricele degetelor, 

fă-o să rezoneze 

până în nucleul metaforelor, 

acolo unde ea face de ani buni 

muncă voluntară. 

Asemeni Mariei, 

ea a rămas uneori grea 

de preaînalt sau de tristeţi, 

născând la termen 

bucurii şi dureri. 

Iubeşte-o tandru, 

domnule doctor, 

dă-ţi jos mănuşile de latex, 

nu ai nevoie de prezervative 

pentru degete, 

lasă-ţi direct pe ea 

sămânţa învăţăturii, 

fă din nou fertil solul ei. 

Inima mea să nască 

o nouă netemere, 

să mai urc dealul unor ani, 

să mă mai îmbăt de diversitate, 

pe şapte cărări ale uimirii, 

să mai umblu prin frumuseţi. 

21 ianuarie 2012 

RĂZVA DUCA 

______________________________________________________________________________________________ 

puţin mai netezi decât piatra 

în istoria asta 

la colţuri 

pe întuneric găurită de carii!... 

POEME DE DIMIEAŢĂ 

Geneză 

Cetăţi zidite-n somn... 

Să nu le risipiţi din temelie 

că s-ar putea să ne trezim 

pe-un alt tărâm 

unde n-o mai fi să vină Ana 

din obârşii... 

Înălţimea clopotniţei 

Clopotniţă de lemn pârjolit pe dealul 

Căprianei – 

istorie lirică de I. Druţă – 

în care se perpetuă o lumânare. 

Albă clopotniţă-n Piaţa Soborului din 

Chişinău, 

clopote mute în verticala extremă 

parterul plin de chipuri cucernice 

şi toate icoanele sunt de vânzare. 

Muntenii 

Oamenii munţilor 

vertebre înverigate-n urcuş 

câte o linie dreaptă. 

Cerul dinaintea lor 

precum tacâmul cu demâncare 

ecouri ce-i înveşmântă – 

matricea liniştii celor străvechi... 

Vânătoare de lupi 

În noaptea acestei nădejdi 

urca-voi în vis 

să continui lupta cu lupul. 

O să-l scot cu mâinile goale 

din singurătatea-i 

de două milenii; 

pe fugă să-l pun în sângele meu 

ca pe-o durere 

când o fi să-l gonească în ţinta-mi 

vrăjmaşii la vânătoare. 

Cantaragiii 

Cantaragii – balanţe 

de catifea... 

Este ofrandă răbdarea 

o şansă-i durata fără de grai? 

În adâncul sinelui, pecetluire – 

joc pe loc absurd. 

Va zice cineva: 

tu, licurici singuratic 

60 

Vestigii 

Pe această colină cu spini 

au mers târâş mareşali, 

ouă de prepeliţe bufneau. 

Jos, în arenă, mai ruginesc 

jivine heraldice. 

Imponderabile urme de sânge 

trădează albul 

mănuşilor cazone... 

Orice 

Orice, orice, dar nu-i tăiaţi 

lopătarului palmele 

bătute cu sarea adâncilor munţi, 

crestate de căile apelor – 

hartă fără puncte cardinale; 

dar lotca n-o scufundaţi 

lăsaţi-o să ajungă la ţărm; 

iar ţărmul nu-l depărtaţi 

ţărmul ce da-ne-va sens. 

În ochiul orb 

Roşu z(m)eu, 

otrava-ţi 

n-o precupeţi şi în van: 

cei încercaţi 

în ochiul orb îşi trag zăvorul. 

DUMITRU BĂLUŢĂ

Starea prozei 

Marinică şi Emilia erau 

vecini de palier. Amândoi erau 

în clasa a şaptea şi erau şi buni 

prieteni.Cei doi şoricei se jucau 

toată ziua împreună. 

Emilia era din familia 

Şoriceşti, o familie de 

funcţionari simpli dar foarte 

oneşti. Marinică era din familia 

Chiţăescu, familie de directori. 

Acest lucru însă nu îi oprea pe 

cei doi să se joace împreună şi 

să fie cei mai buni prieteni. 

Ca orice pitici, şi Marinică şi Emilia visau să se facă mari. 

De obicei visau asta după-masa, când trebuiau să doarmă în 

mod obligatoriu. Visele lor se întâlneau şi ele şi plecau în 

călătorie, la fel cum şi cei doi şoricei plecau la joacă. 

Săptămâna trecută au visat că au ajuns într-un oraş numit 

Ciocolată Amăruie, despre care ştiau că este un oraş foarte 

mare în care toate sunt făcute din ciocolată amăruie. De aici 

provenea toată ciocolata amăruie pe care cei doi o primeau 

de la şcoală în fiecare vineri după ce se terminau toate orele. 

În vis, cei doi mergeau ţinându-se de mână, pe o alee de 

ciocolată, care avea de-o parte şi de alta băncuţe de ciocolată, 

aşezate pe iarba care era tot de ciocolată. Alături de ei erau şi 

visele lor, Visul Marinică şi Visul Emilia. Toţi patru se 

plimbau prin oraşul amar de ciocolată. 

Se uitau miraţi la ceea ce se întindea în faţa lor: palate, 

şosele, parcuri, zgârie-nori, companii imense, străzi cu 

magazine care aveau vitrine colorate în diferite nuanţe de 

maro. Ce era interesant la aceste lucruri era mărimea lor 

extraordinară. Toate erau cuburi imense de ciocolată. 

Ceea ce le-a plăcut foarte mult celor două vise, care nu 

mai văzuseră aşa ceva până atunci, au fost locuitorii oraşului 

de ciocolată amăruie, nişte figurine mici, cu ochi de nucă 

maro, și care erau foarte, foarte mici. 

- Ce bine de Marinică și de Emilia că sunt mari, zise 

Visul Marinică. 

- Să știi că ai dreptate, uite dacă ar fi fost mici, nu s-ar fi 

descurcat deloc într-un loc ca ăsta. Acum nu trebuie decât să 

fie foarte atenţi să nu calce pe cineva. 

- Da, da, ai dreptate. 

Cei patru își continuară excursia liniștiți și plini de 

entuziasm. 

La un moment dat, s-au așezat pe o bancă să se 

odihnească. 

- Ce bine e să fii mare, așa cum suntem noi acuma față de 

piticii ăștia de ciocolată. Toată lumea se uită la tine și se 

minunează, toți te cred puternic, zise Marinică. 

- Da, numai că noi visăm acuma și când o să ne trezim o 

să fim iar mici și pitici, îi răspunse Emilia. 

- Știi ce mi-aș dori? 

- Nu. 

- Mi-aș dori să pot rămâne în visul ăsta toată viața mea. 

Să nu mai trebuiască să merg la școală, să nu mai trebuiască 

să îmi fac temele sau să mănânc spanac. 

- Da, asta ar fi foarte frumos, numai că știi prea bine că nu 

se poate. 

- Da, știu, răspunse Marinică supărat. 

Se treziră amândoi la ora șase fără un sfert. Se îmbrăcară 

repede și ieșiră în grabă pe ușă ca să ajungă la locul lor 

secret, în spatele caselor, ca să-și povestească visele. 

Au stat și au povestit toată seara, până când a venit mama 

Emiliei și i-a adus în casă. 

A doua zi de dimineață, același lucru ciudat se întâmplă în 

ambele familii. 

Cele două mame merseră să trezească piticii ca să meargă 

la școală. Surpriză însă... cei doi crescură peste noapte și 

acum erau șoareci în toată regula. 

Ce se întâmplase așa peste noapte? 

Întrebarea nu și-a găsit răspuns în niciuna din cele două 

case. Telefoanele au început să sune peste tot, la toate 

direcțiile de sănătate, toate centrele de cercetare și 

laboratoarele posibile. Situația începea să scape de sub 

control. A fost anunțat până și Guvernul. Toată lumea 

încerca să găsească un răspuns, o soluție, la fenomenul care 

tocmai avusese loc. 

Toată întâmplarea devenise subiect de importanță 

internațională. 

În cele din urmă, Înțeleptul Înțelepților găsi soluția. Cei 

doi trebuiau să meargă în Marea mai mult vie decât moartă și 

să îl caute pe Bogus Magicianus, care sigur știe ce este de 

făcut. Așa că a doua zi dis-de-dimineață, cei doi șoareci 

plecară spre Bogus Magicianus, care i-ar fi putut ajuta să fie 

maturi, dar la dimensiuni mai mici. 

Marea, mai mult vie decât moartă, era de fapt un acvariu 

imens, în care trăiau toate viețuitoarele pământului, împărțit 

în trei cartiere; Alfa era primul dintre ele și era și cel în care 

au intrat prima dată Marinică și Emilia. 

Mașina cu care veniseră a parcat exact în centrul acestui 

cartier. Cartierul era destul de ciudat, de fapt toate aici erau 

întoarse pe dos. Cei doi erau total dezorientați. Prea mult însă 

nu au avut să se mire de ce era în jurul lor, deoarece în fața 

lor a apărut o foaie de hârtie vorbitoare care i-a și luat la 

întrebări: !iținev ița eniB- ?iov ițetnus eniC- ?urtson lureitrac 

nî ițatuăc eC- (Bine ați venit! Cine sunteți voi? Ce căutați în 

cartierul nostru?). Cei doi și-au dat seama că foaia de hârtie 

vorbea Inversa, lucru care nu era foarte nasol pentru ei 

deoarece o foloseau și ei atunci când puneau la cale câte 

ceva. S-au gândit ei un pic și i-au răspuns foii de hârtie: 

- tisăg ma-v eniB- .ailimE iș ăciniraM metnus ioN- 

.sunaicigaM sugoB ep mătuăc lÎ (-Bine v-am găsit. -Noi 

suntem Marinică și Emilia. -Îl căutăm pe Bogus 

Magicianus.). 

Din discuția care a urmat, celor doi li s-a dat de înțeles că 

trebuie să caute pe cineva care să știe drumul spre Bogus, 

pentru că în acel cartier toată lumea auzise de el, însă nimeni 

nu știa unde poate fi găsit. Cei doi plecară supărați mai 

departe, și-au mers, și-au mers, au străbătut tot cartierul și tot 

n-au găsit pe nimeni care să îi ajute. Nimeni nu știa unde 

poate fi găsit Bogus. S-au urcat în mașină și au plecat mai 

departe. Au străbătut câmpiile goale și orașele părăsite, 

ajungând în cele din urmă în cartierul Fantomă. Aici, după 

cum era de așteptat, toți locuitorii umblau cu cearșafurile pe 

cap și se speriau ori de câte ori se întâlneau. După căutări 

fantomatice, au găsit un loc liber de parcare. Au încuiat 

mașina și au pornit în căutarea unei persoane care să îi ajute. 

Părea însă că norocul îi părăsise. Nimeni nu părea dornic să 

îi ajute sau să le spună ceva care să le ușureze căutarea. În 

cele din urmă, obosiți după atâta drum, s-au hotărât să 

meargă la un hotel. Nu le-a fost greu să găsească unul pe 

placul lor, deoarece cartierul era plin numai cu hoteluri, 

moteluri și pensiuni. 

....................... 

- Cine-o fi intrat astă-nopate aici? întrebă îngrijorată 

Emilia, în timp ce strângea hainele și le punea în bagaj.→ 

ALIA FLOREA 

61

- Nu pot să-mi dau seama, dar nici nu pot să mă gândesc 

ce-ar fi putut să caute atât de disperat încât să desfacă toate 

bagajele? 

- Dar cum de n-am auzit nici un zgomot? 

- Şi asta e ceva ciudat. Ceva nu e în regulă în cartierul 

ăsta. Eu zic să împachetăm și să plecăm, undeva, cumva o să 

găsim noi drumul spre cartierul lui Bogus. 

- Păi, în mod normal și logic, ar trebui să fie cel de-al 

treilea, nu? 

- Da, dacă în astea două nu l-am găsit... ar trebui să fie în 

cel de-al treilea. 

Au strâns foarte repede tot ce era în cameră, nu și-au mai 

spus niciun cuvânt, au încuiat camera și au coborât la 

recepție. Acolo nu mai era nimeni. Au lăsat cheia și-au 

plecat. Au ajuns în parcare și au răsuflat ușurați, când au 

văzut că mașina era la locul ei. S-au urcat în ea și au pornit 

pe Aleea Albă, care se întindea în fața lor. Şi-au mers și-au 

mers, nici ei nu mai știau cât, până când au ajuns în fața unui 

acvariu imens, care era păzit de un rechin alb, uriaș care avea 

niște colți foarte mari, care erau și foarte bine ascuțiți. 

- Uite acvariul! țipă deodată Emilia. 

- Cred că aici este locul pe care-l căutam de atâta timp. 

- Hai să vedem dacă ne va lăsa Rechinul să intrăm. 

- Trebuie să ne lase, nu i-am făcut nimic rău, așa că nu 

văd de ce nu ne-ar lăsa? 

- Știu și eu ce pretenții poate avea... 

- Hai să vedem... 

Înaintară cu mașina până la intrarea în acvariu, au oprit 

mașina și s-au dat jos din ea. Plini de teamă, s-au îndreptat 

spre rechinul uriaș din fața lor. 

- Bu-bu-bună ziua, zise Marinică cu vocea tremurându-i 

de teamă. 

- Da, vă rog frumos să poftiți, zise Rechinul cu voce 

groasă. 

- Vă mulțumim, răspunse șoarecele și porni spre interior. 

Hai Emilia, ce aștepți? 

- A, a, a vin, vin acum și eu, se auzi vocea Emiliei. 

- Nu pot să cred ce amabil a fost... parcă e un vis totul, 

uită-te un pic la locul ăsta... toate sunt atât de frumoase... nu 

aș mai pleca de aici niciodată. 

- Ai grijă cum vorbești, ai văzut 

ce am pățit eu cu dorințele mele 

prostești... 

- Să știi că ai dreptate, hai să-l 

găsim pe Bogus. 

- Păi, o luăm tot înainte. 

- OK, hai să vedem unde 

ajungem. Undeva trebuie să existe și 

un capăt. 

- Da, hai să vedem, ce se mai 

poate întâmpla? 

Ținându-se de mână, au luat-o 

înainte, mergând într-o singură 

direcție. Din când în când, se mai 

uitau în stânga sau în dreapta și nu 

puteau decât să se minuneze de ceea 

ce vedeau. Totul era atât de frumos și 

colorat. Toată lumea zâmbea și toți 

erau fericiți, de la cel mai mic la cel 

mai mare. Totul părea de vis. 

- Eu zic să întrebăm pe cineva, 

zise Marinică, poate ne zice cineva, 

ceva. 

- Uite! Hai sa o întrebăm pe 

căprioara aceea care se odihnește pe 

banca verde din stânga, fu de părere Emilia. 

Marinică merse până lângă banca pe care se odihnea 

căprioara, trecută în mod evident de prima tinerețe. 

- Nu vă supărați! Am și eu o mare rugăminte la 

dumneavoastră, dacă se poate... 

- Poftim? Ce? Cine mă strigă? 

- Eu sunt un șoarece... și stau chiar în fața dumneavoastră. 

- Iartă-mă te rog! Dar eu sunt oarbă. Zi-mi totuși ce 

dorești și poate te pot ajuta. 

- Ştiți, eu și cu prietena mea, îl căutăm pe Bogus Magicianus, 

ca să ne ajute să revenim la mărimea noastră normală. 

- Pe Bogus? De fapt de ce mă mir? Toată lumea îl caută 

pe Bogus, toată lumea îl iubește pe Bogus, toată lumea vrea 

ceva de la Bogus. 

- Ştiți cumva unde îl putem găsi? 

- Păi sigur că știu, că doar stă în aceeași casă cu mine... 

- Serios?!? Nu se poate așa ceva... în sfârșit. 

Emiliaaaaaaa, vino repede aici. 

Amândoi au ajutat-o pe căprioară să se ridice de pe bancă 

și au pornit împreună spre casa lui Bogus. Ajunși acolo, nu le 

venea să creadă ceea ce era în fața lor. Un palat imens, 

construit numai din sticlă și oglinzi. Grădina uriaşă din fața 

palatului era plină de flori și fântâni arteziene. Intrară în 

salon la îndemnul căprioarei, care de fapt era sora mai mare a 

magicianului. Au fost invitați să aștepte câteva momente. 

- Dar dacă Bogus e așa de puternic, de ce nu i-a redat 

vederea surorii lui? Întrebă nedumerită Emilia. 

- Poate că nu se poate sau poate că e supărat pe ea sau 

poate că... 

- Nu cred, dar dacă nu ne poate ajuta nici pe noi? Dacă 

vom rămâne mereu așa? Mari și adulți? Ce ne facem? 

- Nu, nu cred. Dacă Înțeleptul nostru ne-a trimis la Bogus 

știa el ceva. Altfel nu cred că ne punea să facem un drum atât 

de lung chiar dacă acum suntem adulți, trebuie să avem 

încredere în el. 

- Dacă spui tu... 

După vreo zece minute își făcu apariția și Marele Bogus, 

care numai mare nu era și care îi primii cu brațele deschise. 

A ascultat cu atenție, sau se făcea că ascultă, problema celor 

doi șoricei, el știa deja despre ce este 

vorba. El fusese cel care le trimisese 

primul vis, cel de pe urma caruia 

Marinică își dorise să fie mare, tot el 

făcuse harababura din camera de hotel 

– ca să îi sperie și să îi impresioneze – 

însă văzu că cei doi erau hotărâți să 

ajungă la el. Le-a luminat calea și i-a 

adus la el. 

Ceea ce trebuiau să facă cei doi 

pentru ca totul să revină la normal nu 

era complicat deloc. Ei trebuiau să 

adoarmă și să viseze exact opusul la 

ceea ce au visat prima dată. 

Plini de speranță, cei doi au pornit 

înapoi spre casă. După o săptămână de 

mers cu mașina prin cele mai ciudate 

locuri, cei doi au ajuns acasă. 

După încă o săptămână de încercări, 

au reușit să viseze ceea ce și-au dorit 

atât de mult, iar din acel moment totul 

a revenit la normal. 

_______ 


62

- De data asta o să te întrerup chiar dacă intervenţia te 

deranjează. Au murit?... Titus, asta e explicaţia pentru 

faptul că ţapinarii tăi nu mai există? 

- Poftim?... Înţeleg. Pricep ce vrei să spui. Dar sunt 

sigur că înţelegi şi tu de ce îmi permit să spun ceea ce am 

spus! Copilul de 7-8 ani, pe care mama l-a dus de câteva 

ori la Joc la Podul Mare din Hodac, are un drept pe care 

nu i-l poate nega nimeni! 

- Ai dreptate… Să ne întoarcem la ţapinarul ce 

dansează în jurul clopului. 

- Nu dansează, tropoteşte! E altceva, Vasi… Fireşte, 

ce-ţi spun nu sunt vorbele copilului dus de mamă la Jocul 

de la Podul Mare. Atunci nu era capabil să acorde vreun 

sens imaginilor ce se derulau în ritm infernal, să 

interpreteze uimirile ce-l încercau. A procedat însă, din 

motive asupra cărora nu ne oprim, cum nu se poate mai 

inteligent. Pentru ceea ce vedea, a făcut schiţe, pentru 

ceea ce simţea, a înmagazinat tresăririle. Schiţele au 

fost completate de la Joc la Joc, devenind în cele din 

urmă tablouri, tresăririle – zestre sufletească. Interpretările 

acestora, Vasi, s-a produs mai tîrziu. Peste aproape 

20 de ani. Şi nu acolo, în Hodac ori Ibăneşti, ci în Bocşa 

de care, iată, ne apropiem, şi în Timişoara. 

Spuneam că şi-a trântit clopul şi-a început să 

tropotească în jurul lui. Îţi ofer o imagine, după care revin 

la necesarele explicaţii. Un copac în noiembrie, frunze 

îngălbenite, cineva scuturându-l. Ei bine, asta făcea 

ţapinarul meu tropotind, Vasi. Se scutura de încrâncenările, 

însingurările, de gândurile negre şi îngrijorările 

pentru ai lui, ce-i tulburaseră mai toate clipe de când 

plecase de acasă. Acolo, la munte, se înfruntase zi de zi cu 

vremea potrivnică, cu vântul ori ploaia, cu primejdiile de 

tot felul, şi-acum voia să-şi însenineze sufletul pentru cele 

câteva zile pe care avea să le petreacă în sânul familiei, 

până avea să meargă din nou la munte… 

- Bocşa! 

- Da, Bocşa… 

- Vrem nu vrem, ne oprim aici. Vom continua 

discuţia la întoarcere. 

- Bine… Vasi, o întrebare aşa, pentru a trage o 

concluzie. 

- N-o formula, îţi răspund fără s-o pui. La întoarcere 

primele tale cuvinte vor fi astea: ţapinarii mei sunt 

oameni nemaipomeniţi. Aşa-i? 

- Aşa. Asta înseamnă… Ştii ce sunt tentat să spun? 

Că atunci, între Gătaia şi Berzovia, tăcerea noastră n-a 

fost tăcere! 

- Titus Suciu, iată-ne din nou în nacela navetei 

tale… Ce maşină e asta, că eu cu tehnica… 

- Citroen. Xsara Picasso. 

- Frumoasă. Confortabilă, frumoasă, silenţioasă. În 

Bocşa ne-am simţit bine, manifestarea literară a fost o 

reuşită, Gabriela Şerban, directoarea bibliotecii, merită 

toată consideraţia. Nu doar pentru această acţiune. 

Datorită ei oraşul are o publicaţie, o revistă, festivaluri 

literar-culturale, întruniri omagiale, contactul cu cititorii, 

mai ales cu elevii liceului, este fructuos, întâlnirile cu 

scriitorii consacraţi dese… Nu exagerez cu nimic 

afirmând că doamna Gabriela Şerban e ceea ce o dată, de 

mult, era dascălul şi preotul pentru sat. E cazul, din 

fericire, să pronunţăm încă un nume. Al domnului Mirel 

Pascu. Nu multe localităţi au primar receptiv, atât de 

deschis fenomenului cultural. Pentru sprijinul logistic şi 

material pe care tânărul politician îl asigură doamnei 

Şerban, aprecierile, consideraţiile, se cuvin din plin. Şi nu 

pregetăm să ne exprimăm astfel. 

Suntem deci în nacela navetei tale terestre, ieşim din 

Bocşa. Îţi fac acum o propunere ce ne-ar aduce mari 

necazuri, de-ar ajunge la urechile unui agent de circulaţie. 

Lasă-l la volan pe… Picasso! Pune maşina pe pilot 

automat, las-o de capul ei, noi plasându-ne în racheta de 

Hodac. Titus Suciu, mai e ceva de spus despre locurile şi 

oamenii aceia, despre ţapinarii tăi nemaipomeniţi? 

- Aştepţi o negaţie? 

- O observaţie. Ar fi fost cazul să remarci că am 

articulat eu propoziţia cu care m-ai avertizat că vei 

reîncepe discuţia… 

- Nu fi optimist, Vasi. Nu te îmbăta cu gîndul că, 

dacă mi se va părea că nu eşti îndeajuns de convins, n-o 

voi repeta. Te-ai instalat bine? Putem porni? 

- Verde la decolare. 

- Vom fi acolo în câteva clipe. Ştii unde aterizăm? 

- La Hodac. 

- La Gara dintre brazi! 

- Altă gară? 

- Vasile, existenţa mea e marcată de două gări. 

Prima aparţine orăşelului în care am fost profesor de 

matematică timp de 16 ani, în a doua am locuit efectiv, 

fiind în acelaşi timp acar, impiegat, şef de gară… De 

toate… E, nu de toate. Casier nu. Nu ştiam da restul. Nu 

cunoşteam, încă, bancnotele. 

Gara dintre brazi!... Vasile, Gara dintre brazi e 

Poezia – din păcate trebuie să mă corectez, era! – de pe 

Valea Gurghiului. Mergând de la Reghin spre Lăpuşna, 

râul Gurghiu lasă în stânga Hodac-ul, în dreapta Ibăneştiul, 

şoseaua trece prin Ibăneşti, calea ferată mult în afara 

comunelor, în partea dreaptă. Numele gării este Ibăneşti, 

comunele se găsesc la 3, poate 4 kilometri de ea. Cel mai 

important amănunt îl constituie însă faptul că şeful gării 

ne era rudă. Unchiul Gliga Flore, soţul mătuşii Rafila, 

soră a mamei mele. Numai că ăştia… Ăştia nu erau 

oameni, Vasi. Ăştia erau îngeri. Nu e afirmaţia mea, e a 

copilului de 5, de 6 ani, pe care n-ai nici un motiv s-o → 

VASILE BOGDA 

63

eceptezi cu rezervă. 

Când l-am cunoscut, unchiul Gliga avea în jur de 60 

de ani. Arăta formidabil. Bătea spre 1,80, nu burtă, nu 

chelie, mustaţă stufoasă, suplu, vânjos, mişcări energice, 

sigure. Nu-i ştiu trecutul, dar cele 3 trăsături înserate la 

urmă mă îndreptăţesc să afirm că, în tinereţe, fusese 

ţapinar în toată puterea cuvântului. Îi mai scăpau şi 

acum, când îi ieşea câte ceva pe dos, o înjurătură, o 

mişcare fulgerătoare, imposibil de anticipat, dar când 

privea spre noi, spre copii, zâmbetul de sub mustaţă şi 

căldura din privire ne topeau. 

Cred că-i eram mai drag decât sora mea, Stela. 

Unchiul şi mătuşa avuseseră 8 copii, noi am prins 6, cinci 

fete şi un băiat. Pe vărul meu, Cosma, şi pe mine, din 

motive lesne de înţeles, ne ţinea pe lângă el mai tot 

timpul. Mă rog, eram bărbaţi, el avea nevoie de ajutor şi 

ne călcam în picioare să facem ce ne cerea. Şi-atâta râvnă 

pe capul nostru, încât, de multe ori, trebuia să ne 

nominalizeze. Mie-mi zicea Ştiulete, fiului său, cu 10 ani 

mai mare, dar nu mult mai înalt, Pociumb. Cunoşti 

cuvintele, nu? Şi dacă am ajuns aici, să-ţi spun ce mă 

topea de fericire. Uneori, când ne repezeam să-i 

îndeplinim vreo dorinţă, rostea cuvinte dumnezeieşti. u, 

nu, Pociumb, tu şăzi locului. Hai, Ştiulete, meri tu, dragu’ 

moşului, c-asta-i traba ta. Păi, să-ţi spun ce însemnau 

vorbele astea pentru copilul de 5 ani dezavantajat din 

cauza vârstei, forţei şi experienţei? Dar cum să-ţi spun, că 

nu-s în stare. Ştiu însă ce imaginaţie bogată ai, foloseşteo, 

oferă-ţi trăirile mele de atunci, plecând de la reperele 

conjuncţia astrelor, mâna lui Dumnezeu, tunet ceresc! Pot 

în schimb să-ţi precizez însă manifestările din clipele alea 

ale copilului de 5, de 6 ani. Grimase, gesturi, strâmbături, 

mişcări ample ale buzelor pentru cuvinte şi propoziţii, dar 

niciun sunet, şi nevinovăţie de înger când Cosma mă pâra. 

Da’ ce i-am făcut, unchiule, că io nu i-am zâs nimic, pe 

cuvânt de onoare. Mă rog, copilării, dacă vrei răutăţi copilăreşti 

pe care, se ştie, Dumnezeu le priveşte cu îngăduinţă, 

întorcând capul să nu vadă nimeni că zâmbeşte. 

Nu erau multe de făcut la gară, dar importanţa acelor 

treburi ne copleşea. Pe afară – coteţ, găini, gâşte, grajd, 

fân în iesle, apă în căldări, lemne de dus în casă… Cu o 

pleaşcă… Nu cunoşti cuvântul? Bonus. Pe ăsta nu-l căuta 

însă în DEX 1975. Pe atunci ne iubeam Limba, ne-o 

respectam. Limba pe care junii sclifosiţi din zilele noastre 

o stâlcesc în fel şi chip. Ca bunăoară izmenitul ce, în loc 

de Radio 21, îşi schilodeşte organul vorbirii cu reidău 

tuentiuan, crezând că te face să-l crezi cult; ca papagalul 

de la PRO TV care, pentru emisiunea lui, nu foloseşte o 

sintagmă în limba română, ci una pescuită prin apele 

Tamisei fiind sigur că… Mă rog, ştii ce vreau să spun. 

Oricum, sunt sigur că nu mă înţelegi greşit. E bine să poţi 

susţine un dialog cu un ins aparţinând altei naţiuni, 

cunoaşterea unei limbi străine e mai mult decât salutară. 

Respect pentru adevăratul specialist, dispreţ însă pentru 

fanfaroni. Pentru flecarii de azi, nu alţii decât urmaşii 

snobilor ce, în urmă cu mai bine de o sută cincizeci de 

ani, crezând că te fac să cazi pe spate, o dădeau cu 

furculision şi lingurision. 

Iartă paranteza, m-am înfierbântat. Ca totdeauna 

când vorbesc despre dză măimucilii zilelor noastre – ăştia 

cu dză furculişân şi dză linugurişân – îmi ies din fire. 

Am rămas la pleaşcă. Adică gratificaţie. Se bucura 

de ea cel ce ducea vacile la păscut. Vasi dragă, nu ştiu 

dacă eşti în stare să cuprinzi grandoarea unei acţiuni de 

felul ăsta pentru un copil de 5 ani. Cu un prrr, cea, hooo, 

nie… dominai o masă de 8-900 de kilograme! Iar dacă 

Joiana nu te asculta, o loveai cu palma ori vreo joardă şi 

făcea ce doreai. Îşi îndoia grumazul pentru laţ, dădea 

înapoi, mergea încotro o mânai. Vasi, păi asta era ceva 

formidabil. Nemaipomenit. Trăgând vaca după mine, mă 

simţeam… Mă simţeam ca Napoleon. Nu, lasă observaţia 

că la vremea aia nu cunoşteam numele ăsta. Îl ştiam. De 

la unchiul Flore. Că doar ţi-am spus… Adică nu, dar îţi 

spun acum. Şi fii atent, că nu cunoaşte amănuntul nimeni. 

Inventatorul emisiunii „Bună seara, copii” e unchiul 

Flore. Soţul surorii mamei mele. Ştii tu, Vasi, unde-i 

Piave? Trentino? Caporetto? Ai auzit de Gavrilo Prinkip, 

sârbul care l-a ucis în 1914 pe arhiducele Ferdinand la 

Sarajevo? Eu ştiu de la copilul de 5-6 ani, acar în gara 

Ibăneşti, impiegat, şef de gară, de toate… E, cum ziceam, 

nu chiar de toate, casier nu, că nu ştia da restul. Unchiul a 

făcut frontul cu armata austro-ungară, a avut zile, din 

fericire pentru el şi pentru noi s-a întors teafăr, din fericire 

pentru copilul de 5-6 ani a adus două raniţe de întâmplări 

fabuloase. Acum e clar de ce el şi Cosma stăteau mereu 

pe lângă Gliga Flore. E clar. Copilul ăla nu mi-a spus 

dacă unchiul lui avea dar de povestitor. Dar asta nu are 

importanţă. Că a adăugat ceva de la el că nu, că în felul 

ăsta i-au fost spuse că nu, fapt e că la mine au ajuns aşa 

cum ţi le prezint. 

Dar să ne întoarcem la Joiana, că vorba aia, ne-am 

luat cu poveştile şi moare vaca de foame. Deci ieşeam din 

grajd şi, ţinând-o de funie, păşeam în faţa ei ca Napoleon 

în fruntea trupelor… Pe dracu’. Că el stătea pe deal, cu 

luneta la ochi, şi trimitea în bătaia tunurilor la moarte 

sigură un batalion, altul, după cum îi zvâcnea un ochi, ori 

celălalt. 

Dar eu… Vasi, eu mergeam în faţa Joianei… A, 

putem rămâne la Napoleon. Ca Napoleon pe sub arcul de 

triumf la paradele din Paris. 

Şi mergeam în faţa Joianei cât voiam, mă opream 

când hotăram, iar acolo, după ce mă mai uitam în jur să 

mă asigur că totul era în ordine, băteam ţăruşul în pământ. 

Şi-aşa rămâneau lucrurile. Aşa. Acolo păşea Joiana, unde 

stabileam eu. Şi dacă crezi că treaba era uşoară, te înşeli. 

Responsabilităţile copilului de 5-6 ani erau mari. Loc cu 

iarbă bună, Joiana să nu ajungă la cucuruzul din lan ori la 

linia ferată, că ăsta era locul de păşunat, spaţiul dintre 

linie şi terenurile cultivate. 

Dar asta nu era totul. Uneori, găseai iarbă bună întrun 

loc îngust de 2-3 metri. Atunci? Ei, cum să rezolvi 

problema asta cu 3 imperative: Joiana sătulă, pagube zero, 

siguranţă totală? 

Păi vezi, Vasi, ce era pe capul copilului de 5-6 ani, în 

ce situaţii limită îl punea viaţa? 

Dar copilul s-a descurcat totdeauna. Ştii cum proceda 

în astfel de împrejurări? Rămânea cu Joiana. O ţinea 

strâns de frânghie, să nu ajungă nici la cucuruz, nici la 

linie, înaintând alături pe fîşia de iarbă grasă. 

Ei, ar fi fost în stare să dea o soluţie mai bună 

Newton ori Einstein? Păi vezi ce descurcăreţ era Ştiulete, 

nepotul unchiului Flore? 

64

Vechiul Cămin 

Scriitor şi poet peruan, autor a 

7 cărţi: Hoyuelos (1976) / Mañana es 

Setiembre (1983) Los Manuscritos 

desasidos (1984) / Fábula del Fauno 

Socarrón (1985) / Seis razones para 

la perfección del beso (1987) / El 

Espinario de Faón (1987)/ Como 

años esculpidos (1995) / Canto 

Lascivo (1998) / Zarabanda del 

Abuelo ( 2001 si 2005). Toate aceste 

cărţi s-au publicat la Editura 

Maribelina în Lima, Perú. 

A funcţionat ca profesor 

universitar în Educaţie şi Literatură. 

Deţine un doctorat în literatură şi un 

masterat în Teologie, de la 

Universitatea Catolică din Perú. 

Publică comentarii de literatură în 

reviste şi periodice. Este directorul 

revistei literare trimestriale 

OLANDINA, revistă de Literatură şi 

Arte de extensie intercontinentală. 

Este autorul a 24 antologii poetice. 

Un neobosit promovator cultural, 

Jose Guillermo Vargas este iniţiatorul 

şi preşedintele Casei Poeţilor 

Peruani, instituţie având 16 filiale 

naţionale şi 7 internaţionale în ţări ca 

Franţa, Germania, México, Ecuador, 

Uruguay, Argentina, Puerto Rico, 

Bolivia şi Chile. Manager şi iniţiator 

al Zilei Poeţilor din Peru (15 aprilie), 

prin legea 24616, este, de asemenea, 

creatorul Parcului Poeţilor, Chiclayo, 

2004, în onoarea lui César Dávila 

Andrade, poet Ecuadorian de maximă 

importanţă. Organizator a 10 întâlniri 

naţionale şi 8 Festivaluri 

Internaţionale de poezie, cu 

participarea poeţilor din numeroase 

ţări ale lumii. 

Este Preşedinte al Confederaţiei 

poetice Perú-Bolivia. Este membru al 

International Writers and Artist 

Association, cu sediul în Toledo, 

S.U.A., şi Membru de Onoare în 

PALAS ATEEA, Asociaţie Culturală 

din La Paz, Bolivia, 2002. 

Jose Vargas e Deputat în Parlamentul 

Mondial pentru Securitate şi Pace, 

cu sediul în Palermo, Italia, şi 

Însărcinat cu Afacerile Comerciale al 

acestui Parlament, având sediul 

central în Lima, Perú. 

Prezentare şi traducere de 

FLAVIA COSMA 

Casa mea îmbătrâneşte în după 

amiază; 

Arătări stranii se caţără pe pereţi, 

Ucigând şi ultimul pom ce mi-a mai 

rămas. 

Păsările nu înţeleg 

Rostul tăierii copacilor 

Îşi închid ciocurile şi 

Se opresc din cântat când trec pe 

lângă ele. 

Casa mea se întristează şi plânge; 

Pereţii aplecaţi într-o parte, unghiurile 

obtuze, 

Refuză umezeala 

Versurilor mele. 

Spini înfierbântaţi îmi traversează 

cărţile; 

Cineva asasinează prin colţurile-odăii 

Mănunchiuri de şerpi lucitori. 

Iar eu, cel care cânt mereu 

Mai la sud de graniţele mele, 

Mă înfricoşez când paşii mă poartă 

fără voie 

Înspre nord. 

Nimic nu mai poate fi salvat, iar 

singurătatea 

Se înteţeşte prin pomii de magnolia 

Veştejiţi în grădină. 

Ochii trişti ce mai ieri cântau aleluia, 

Mă privesc batjocoritori, 

dispreţuitori. 

Poate din această cauză mâinile mele, 

Se împotrivesc, 

Refuză să consemneze ceva în 

carnetele 

Copiilor mei, 

Pe când psalmii continuă să-mi 

răsune-n urechi 

Împreună cu duioasele silabe 

Ale primului abecedar. 

Deschid larg fereastra căutând feţele 

dragi 

Ce împodobesc tablourile noastre de 

familie; 

__________________________________________________ 

_____________________________ 

Ele mă iau în râs fiindcă-am rămas 

Tot un visător incorigibil, 

Un cerşetor majestuos 

În lumea iluziilor. 

Sting flacăra lămpii ademenind 

fluturele rătăcit 

Să intre în închisoarea pieptului meu. 

Acele ceasornicului avansează 

sfioase; 

Ele singure ştiu: 

Nu mai intră nimeni într-o casă ce 

îmbătrâneşte. 

Casa mea se deformează după 

amiaza, spre seară; 

Ca un hoţ chior, pervers, sătul până 

peste cap de toate, 

Adun beţe, pietre şi cioburi 

Îmi pun lunile şi oglinzile la adăpost, 

Mă las invadat de senzaţia ciudată 

Că pot inventa o nouă poveste 

Pe care s-o mai povestesc copiilor 

mei, la culcare. 

Pot să le explic dece-ul 

Stingerii lămpaşelor în toamnă, 

Şi motivul pentru care, dintru început, 

Cabina pilotului aşteaptă 

O stea înviorătoare să-i pătrundă-n 

hotare. 

Casa mea încărunţeşte pe seară. 

Ştiu că-i inutil să-i mai vopsesc cu 

verde pereţii; 

Mă deprimă jocul de-a Cain şi Abel. 

Străină de toate aceste eşecuri, 

Nevasta mea reciteşte cucernică, 

Prima scrisoare de dragoste 

Pe care i-am expediat-o. 

Sunt exasperat, plâng şi mă zbucium, 

Ca un şarpe muşcându-şi coada la 

infinit, 

Fugind şi fugărindu-se pe sine în 

mare-nvolburare. 

Casa mea: 

Câtă durere m-apasă în această casă! 

_______ 


65

-file de jurnal- 

Noiembrie 2011 

În Goa a început ceea ce avea să devină un coşmar din 

care aveam să mă trezesc abia după câteva luni. Stăteam 

cu o bere în faţă, discutând cu S.C despre India, despre 

diferenţele dintre fosta colonie portugheză şi restul 

locurilor pe care le vizitaserăm, împreună sau separat, până 

atunci, când, fără niciun avertisment prealabil, am simţit o 

durere insuportabilă în zona rinichiului stâng. M-am ridicat 

brusc de la masă şi am ieşit pe terasă, aşteptând ca durerea 

să treacă. Cumva iraţional, mă gândeam că orice astfel de 

senzaţie ivită din senin va dispărea la fel de brusc. Evident, 

iluzii… A trebuit să părăsim localul. Stăteam în casa lui 

D.C, un profesor care avusese amabilitatea să ne 

găzduiască în locuinţa lui, o superbă casă colonială cu etaj 

şi grădină. Ultimele două zile în Goa am luat atâtea 

medicamente împotriva durerii cât nu-mi amintesc să fi 

luat în ultimii zece ani. În fine, în avionul care mă aducea 

la Delhi am realizat că e timpul pentru o nouă experienţă 

în India: contactul cu sistemul medical. Pasager, mă 

gândisem adesea la un asemenea moment. Cu groază, căci 

în drum spre Universitate, treceam întotdeauna prin faţa 

unor spitale publice şi peisajul de acolo avea darul de a mă 

îngrozi. Dincolo, însă, de simple răceli, nu avusesem 

motive să mă gândesc serios la perspectiva de a intra pe 

poarta unui asemenea spital. 

În dimineaţa următoare, după douăzeci de minute întrun 

taxi uşor insalubru, mă găsesc în faţa intrării unui spital 

privat. Completez formulare, mă plimb de la un ghişeu la 

altul, în faţa unuia achit o taxă, de la celălalt iau o chitanţă 

şi, în fine, de la un al treilea obţin o programare. În sala de 

aşteptare a spitalului, aglomeraţie, din lifturi ies la 

intervale regulate pacienţi pe targă sau în scaune cu rotile. 

În cele din urmă, ajung în cabinetul medicului. Stau acolo 

în jur de 45 de secunde. Îi vorbesc medicului despre 

durerea mea, mă întrerupe şi îmi scrie o recomandare 

pentru un set de analize. Ies din cabinet, cobor un etaj, stau 

în faţa altor ghişee pentru a obţine o programare şi pentru a 

achita o altă taxă, mă întorc a doua zi cu setul de analize la 

medic… Rezultatele sunt irelevante. Mi se recomandă un 

alt set de analize, refac procedurile birocratice şi, în cele 

din urmă, a treia zi, am un diagnostic: o piatră la rinichi ce 

nu poate fi înlăturată decât prin procedură chirurgicală sub 

anestezie generală. Întreb dacă nu pot amâna intervenţia. 

Într-o lună, voi pleca spre Polonia. E prea târziu, mi se 

spune. Peste alte două zile, admir forfota oraşului de la 

etajul şapte al clădirii, întins pe un pat de spital, într-o 

rezervă confortabilă. Nu pot dormi. Până după miezul 

nopţii, citesc Mihail Sebastian şi apoi privesc la televizor 

un film prost, pe care îl mai văzusem o dată, cu mulţi ani 

în urmă: Rocky. Timpul trece destul de greu, dar, în cele 

din urmă, ajung în sala de operaţii… Mă trezesc din 

anestezie înconjurat de monitoare, perfuzii şi voci din care 

nu reuşesc să disting nimic. Sunt externat, timp de o lună 

va trebui să port în mine un stent pe care îl simt de fiecare 

dată când merg. Drumul până la Universitate, într-o ricşă 

din care simt, acum mai mult decât oricând, calitatea 

execrabilă a drumurilor, e un perpetuu exerciţiu de voinţă. 

Mă pot considera, totuşi, norocos…extrem de norocos. Nu 

am asigurare medicală, statul român nu consideră că un 

lector ar trebui să aibă una, iar cel indian nici atât. Factura 

e destul de… generoasă. Dacă n-aş fi putut-o achita, 

lucrurile s-ar fi complicat teribil. Mă gândesc la indienii pe 

care îi văzusem stând la cozi interminabile în faţa unor 

spitale publice murdare şi supraaglomerate, cu muşte şi 

ţânţari zburdând prin saloane, aşezându-se pe rănile lor 

deschise. Câţi dintre ei nu vor fi murit la propriu din cauza 

unor afecţiuni care, de altfel, sunt uşor tratabile?! 

La numai câteva zile, S.C acuză dureri îngrozitoare de 

stomac. O însoţesc la Urgenţă. Va rămâne în spital o 

săptămână, cu dureri din ce în ce mai mari. Mâncase un 

sandviş care o costase câţiva eurocenţi. La primirea 

facturii, la externarea din spital, avea să constate că plătise 

un biet sandviş cu peste 1 000 de euro. Stând de atâta 

vreme în India, cumva uitaserăm amândoi că pericolele 

stau ascunse în fiecare picătură de apă pe care o bei, în 

fiecare sandviş pe care îl consumi… Mă obişnuisem într-o 

asemenea măsură cu India, încât pericolele acestea 

deveniseră cumva abstracte. 

Asta până acum. Până în această lună noiembrie a 

anului de graţie 2011. S.C nu mai găseşte o rezervă 

individuală şi e obligată să se interneze într-un salon 

comun, în care se mai află 5-6 pacienţi. În fiecare zi, în 

salon se produce un tărăboi teribil. Rudele bolnavilor 

vorbesc zgomotos, la telefon, de lângă paturile de spital, 

copiii aleargă în jurul paturilor, toată lumea ţipă… În 

colţul din dreapta, o femeie se stinge încet… În mai puţin 

de două zile avea să moară… 

Există o sensibilitatea anume a omului bolnav. Totul 

se exacerbează, simţurile se ascut, capacitatea de a percepe 

anumite realităţi se măreşte direct proporţional cu durerea 

resimţită. În desele mele drumuri către spital, la intersecţii, 

văd acum ceea ce alesesem să ignor. 

Fetiţe de 10-11 ani cerşind atunci când maşinile se 

opresc la semafoare. Poartă cu ele nişte cercuri enorme pe 

care le învârt în jurul taliei, se dau peste cap şi fac diverse 

exerciţii de acrobaţie, în speranţa că vor obţine câteva 

rupii. În scurtul interval dintre roşul şi verdele semaforului, 

asist la acest spectacol, trist, uşor macabru. Unele dintre 

ele sunt machiate strident. Cu machiajul lor, cu cercurile 

ruginite în jurul taliei, cu părul vâlvoi, faţa murdară şi 

picioarele goale, fetele acestea care, într-o ţară normală, ar 

fi acum undeva într-o sală de clasă, compun un peisaj care 

(ştiu că e un clişeu!) nu poate fi redat în cuvinte.→ 

OVIDIU IVACU 

__________ 

Foto: La o nuntă la Agra, 27 aprilie, 2010 

66

R.K se căsătoreşte. Suntem colegi la universitate, aşa 

că nu pot ignora invitaţia la nuntă, deşi aş fi vrut. Ideea că 

eu şi stentul meu înfipt în rinichi ne vom duce la nuntă nu 

îmi face absolut deloc plăcere. E o căsătorie aranjată, 

părinţii i-au găsit o soţie, după un casting mai ceva ca la 

Hollywood. CV-urile candidatelor şi fotografiile lor au fost 

analizate amănunţit de un consiliu de familie. R.K încearcă 

să pară fericit. Nu îi prea reuşeşte. E destul de complicat să 

te căsătoreşti fără a fi vorbit măcar o singură dată cu 

viitoarea ta soţie, fără a o fi văzut-o. Sora lui R.K fusese 

ucisă de propriul ei soţ cu ceva ani 

în urmă, iar acum, în comunitatea 

din care vine, nunta lui e privită ca 

o spălare a ruşinii. Mama lui R.K, 

de când cu uciderea fiicei, nu mai 

ieşise din casă. Se pare că acea 

căsătorie tragică e privită ca un fel 

de pată pe blazonul familiei. 

Aşadar, bietul R.K e condamnat la 

un soi de nuntă ritualică, cu o 

femeie pe care nu o cunoaşte. El e 

incapabil să se împotrivească 

voinţei părinţilor, aşa cum de altfel 

incapabili de a opune rezistenţă 

sunt mulţi dintre bărbaţii indieni 

care acceptă căsătoriile aranjate de 

părinţi. Pentru că numele soţiei nu 

are rezonanţe nobile, el a fost 

schimbat fără prea multe discuţii de 

părinţii lui R.K. Cum ar putea, 

spune mama lui R.K, să îşi strige 

nora folosind un nume care e 

comun castelor de jos? Pe invitaţia 

de nuntă, apare noul nume al fetei. 

Un tablou trist şi revoltător… 

Nunta e spectaculoasă, măsurile de 

securitate draconice. În jurul 

impozantei clădiri în care se 

desfăşoară ceremoniile, mişună 

bărbaţi înarmaţi. 

Întâmplător, citesc acum 

autobiografia lui Gandhi. Câtă 

diferenţă între ceea ce visa omul 

acesta pentru India şi ceea ce se 

întâmplă acum! E de cercetat cum 

viziunea Părinţilor Fondatori, în 

India şi nu numai, ajunge să fie 

denaturată, cum naţiunile pe care ei 

le construiesc în jurul unor 

principii, ajung să evolueze într-o 

direcţie contrară! Iată un subiect 

asupra căruia, poate, ar merita să 

mă aplec într-o bună zi! 

În curând, va începe iarna 

indiană. Scot de prin dulapuri 

radiatoarele, le desfac, le curăţ de 

praf, le înlocuiesc cablurile deja 

inutilizabile şi am senzaţia unor 

pregătiri de război. Electricitatea se 

întrerupe de la o vreme în fiecare 

zi. Am renunţat demult să aflu de 

ce. În Gurgaon, zona cea mai nouă şi civilizată a oraşului, 

viaţa are cu totul şi cu totul alte coordonate. Vorbesc cu cei 

care stau acolo. Cei mai mulţi dintre ei nu au ajuns 

niciodată în nord, unde locuiesc eu. Multe dintre 

experienţele despre care le vorbesc le sunt total 

necunoscute. E ca şi cum am locui într-un acelaşi oraş, dar 

în lumi diferite. Mall-urile impozante, clădirile curate şi 

bine construite, absenţa ricşelor de pe străzi şi a oamenilor 

care dorm pe trotuare… acesta e Gurgaon. Cine poate 

spune care este India relevantă, reprezentativă? Cea a 

nordului capitalei, cea a 

nenumăratelor sate insalubre, 

pline de superstiţii şi practici 

barbare (crime, violuri, torturi 

etc.) sau cea a clădirilor de sticlă, 

sclipitoare, a străzilor largi, a 

grădinilor luxuriante?! Nu e deloc 

o metaforă să spui că, cu cât stai 

mai mult în India, cu atât înţelegi 

mai puţin din ceea ce se întâmplă 

aici. Ştiu că mă repet, dar cred că 

aceasta este singura frază pe care 

am scris-o în legătură cu India şi 

asupra căreia nu am niciun fel de 

dubiu. Nimic nu e coerent aici, 

nimic nu pare a avea sens. Totul 

scapă logicii fireşti cauză-efect. 

Am discutat cu mulţi indieni 

despre toate aceste incongruenţe 

şi nimeni nu pare să aibă vreo 

explicaţie, să poate contura un 

tablou logic al acestei ţări cu 

peste un miliard de locuitori. 

Singurul lucru pe care îl poţi face 

e să accepţi că astăzi 1+1=2, 

ştiind că mâine 1+1 s-ar putea să 

fie egal cu 0. În definitiv, India a 

inventat cifra 0 şi a filosofat 

asupra ei. India e ţara 

Kamasutrei, dar, în acelaşi timp, 

şi ţara unei pudori sexuale pe care 

nu am mai întâlnit-o până acum. 

India este ţara în care un lucru 

poate fi exhibat şi exprimat 

obsesiv, în timp ce, simultan, 

acelaşi lucru e transformat în 

tabu. India este ţara cu o 

economie care creşte an de an, 

dar şi ţara în care sărăcia 

depăşeşte orice nivel imaginabil. 

Aş putea continua la nesfârşit. Nu 

are, însă, niciun sens. În primul 

rând, pentru că India poate fi 

trăită cu o intensitate de tsunami 

devastator, dar nu poate fi 

exprimată fără a risca să devii 

patetic şi excesiv liric. 

_______ 

Foto: Imagini din Agra, 27 

aprilie, 2010 

67

Cu Umbra 

Stau ghemuită ca un fetus eliberat de căldura trupului – 

încarcerat în oţel jumătate carne jumătate suflet – 

mă părăsesc toate secundele 

un perete transparent le separă încă 

întunericul mi se urcă pe umeri între sâni cineva respiră repede repede 

nucleul lui în arterele mele – 

absoarbe substanţa timpul 

ca teaca şi sabia 

distanţa dintre un trup viu şi 

ca omul umbra – 

simţământul de a fi viu 

un rug uriaş e apusul 

ultimul termen 

ore după ore se scurg 

pe cer luna e roşie 

o mare de sânge 

norii sunt peşti mari carnivori 

într-un aisberg lipsit de greutate 

sunt spirite austere ale nopţii 

ca aerul navigând peste graniţe 

ce dezleagă mistere 

îngropând fulgere zboruri nocturne 

în care Dumnezeu îşi scaldă tălpile 

această noapte îmi seacă inima pământul îşi pierde-n cer răsuflarea 

cântecul greierilor mai picură încă şi din copaci bolnavi înfrânţi de frig 

pe fire fragede de iarbă 

tăcut se scurge clorofila 

la capătul porţiunii mele de viaţă aurore boreale ridică poduri de brumă 

în ochii goi se vor tângui 

stele sparte regal influx de holograme 

orchestre de fluturi. 

DORIA BRÂDUŞA LADÈ 

___________________________________________________________________________________________ 

LA PROHODUL BRADULUI 

BRADUL 

mamei mele, 

Adriana 

pustiu – cu ochii-nceţoşaţi de lacrimi 

privesc la bradul înălţat din munte: 

cui îi vei îndemna plecata frunte 

să se împlânte – iar – în ceruri? 

rând după rând – ieşi-vom nori din 

piatră: 

tu vei rămâne-arătător spre stele! 

...dar cine îşi mai face astăzi vatră 

focul dumnezeiesc cărând pe schele? 

vin vremi pitice – ne-apărăm sub 

Cruce, 

n-avem urmaşi împătimiţi de jaruri: 

cu noi – sub glie-un ev întreg se 

duce... 

...amurg grăbit – nu tu-mi aduci 

amaruri: 

rămâne însă – veghetor în munte 

atât de singur – bradul cel din 

frunte...! 

UTA 

lină, lină 

boare plină 

îmi duci Neamul în lumină! 

...trece moşul bradului 

trec uncheşul dorului 

şi-amiaza stejarului 

prin soarele vadului: 

nepoţii din flori şi-i cheamă 

la Nunta de după vamă! 

...cobor vâlvele din munţi 

de ne las' pe toţi cărunţi 

înţelepţi cu stea pe frunţi - 

şi la Nuntă ne poftesc 

cu Pocal Împărătesc! 

...ştimele izvoarelor 

şi cu Duhul Norilor 

le-au şoptit mioarelor... 

...şi se mişcă-ncet spre Nuntă 

turmă după turmă mută... 

...iar deasupra tuturor 

Călăuz Vultùrilor 

vine Mire de Sulfină 

cu Coroană de Lumină! 

...mână-n mână a plutire 

muşată ea preste fire 

vine spre El cea Mireasă 

68 

dintre mii de stele-aleasă...! 

...au ajuns altar de-amiază: 

Domnu-i binecuvântează! 

...în genunchi şi Neamul meu 

se roagă lui Dumnezeu 

pentru Soare, pentru Lună 

pentru Duhul de sub Strună... 

...şi aşa trecem şi noi 

peste cale ori nevoi 

şi aflăm – strat după strat 

florile de matostat 

fără ceas – fără păcat... 

LA PROHODUL BRADULUI 

la prohodul bradului 

vine maica cerului: 

plânge cântă şi descântă 

de dor şi inimă frântă 

au plecat pe struni de vânt 

fraţi de cetini – rând pe rând 

în urmă-le lunecând 

ceaţa unui pribeag gând 

şi o rană de cuvânt 

...lumânările de rouă 

frâng lumile drept în două 

ADRIA BOTEZ

Edict de primăvară 

Din această primăvară, 

din acest mărţişor al anului de graţie 2012, 

n-are voie niciun neinspirat 

să-şi mai scrie numele pe pădurile mele, 

pe verticala brazilor mei, 

pe frunzele de bronz ale stejarilor mei...! 

Neinspiratul 

bolnav de-autorlâcită 

primi-va pedeapsa capitală ...! 

Doar poetul inspirat 

de-i culoarea roşie-n Curcubeul Domnului, 

ori în Tricolor, 

are voie să locuiască-n Republica mea interioară, 

are voie să-şi scrie poemul, să-şi fluture poemul 

pe zidul dacic al Republicii mele, 

în Cetatea-Pădure a Daciei mele eterne...! 

Frunze-inimi, frunze-ochi... 

Mă-ntrebam de ce frunzele plopilor au formă de inimă, 

de ce frunzele sălciilor au ochi de fecioare; 

mi se pare că singurul, adevăratul răspuns 

e-acela că-n frunzele plopilor mai tremură inimile celor ce 

nu mai sunt, 

că-n frunzele sălciilor se-nrăzăresc ochii fecioarelor ce nu 

mai sunt, 

încă trei anotimpuri pentru noi, cei vii, pentru noi, 

cei ce nici nu le mai luăm în seamă, 

şi încă trei anotimpuri pentru noi, cei vii, pentru noi, 

cei ce nici nu le mai luăm în seamă, şi-ncă trei, 

până-ntr-un plus-infinit de treimi... 

Cuvântul dintâi... 

Cuvântul dintâi – al lui Dumnezeu, bineînţeles – a fost 

inspirat, 

a fost determinat 

de-o extrem de deasă linişte a apelor primordiale, 

exercitând o presiune insuportabilă 

pe timpanele Atoatecreatorului – 

ce s-a încordat 

şi-a aruncat cu forţă sceptrul, 

întru zarişte şi-ntru dezmărginire, 

înfăşurându-şi efortu-n Cuvântul 

declanşator de Facere... 

Şi-n locul în care-a căzut, 

şi-n locul în care-a erupt, 

sceptrul devenit-a vulcan eruptiv, 

real eruptiv... 

Cuvântul-prim, strigătul dintâi 

s-a întrupat 

inspirat profund 

în brad, axis mundi, axă 

pentru cele zece lumi celeste... 

Pe-atunci, lupul nu mânca Luna... 

Pe-atunci, lupul nu mânca Luna de miere 

spre-a-şi face loc să urle... 

Pe-atunci, nici poetul nu ştia să muşte din Lyră, 

nici să-şi aştearnă pat între ferestrele casei-cuvânt, 

nici fluturele nu putea să se-aşeze pe umărul tău 

ca să-şi viseze vreun cactus de înfloreşte 

o dată la cincizeci de ani... 

Pe-atunci, Dumnezeu – mai înainte de-a se naşte 

spaţiul, timpul şi metamorfoza –, 

încreţind apa-genune, 

inspirat a rostit Cuvântul declanşator de geneze... 

Omida mângâios-păroasă... 

Pornesc locomotivele vocalelor mele 

şi, între ele, 

pun vagoanele de marfar ale consoanelor tale, 

apoi, te-aştept frumos 

ca frunza de dud ce-adulmecă 

omida mângâios-păroasă 

de-i devorează totul – chiar şi marginile 

dintre nervurile-i ducând în primăvară... 

Simetrie de idei... 

Nu ştiu cât de importantă este simetria 

pentru geometria străzii, 

pentru geometria frunzei, 

pentru geometria ideii, 

pentru geometria punctului 

cardinal... 

Dar ştiu că mâinile mele angajează o invizibilă axă de 

simetrie, 

dar ştiu că frunzele tale angajează o invizibilă axă de 

simetrie, 

dar ştiu că timpanele mele antrenează o simetrie de note 

muzicale, 

dar ştiu că neuronii tăi antrenează o inspirată simetrie de 

idei 

pentru marea istorie a nopţii cu un aerisit cer de galaxii 

mereu în deplasare spre-albastru... 

Cerul ce fu de chihlimbar... 

Aici, la noi, în cerul ce fu de chihlimbar, 

în pământ-cerul de rădăcini, e decembrie luminos, 

e decembrie al fiitorimii: 

în primul rând, pentru că-n decembrie 

s-a născut Fiul lui Dumnezeu, 

în rândul secund, pentru că-n decembrie 

s-a născut fiul meu – şi-n alte părţi, ştiu 

că nu mai este decembrie decât pentru Fiu... 

Şi, desigur, că mai ştiu 

că-n cerul absolut-divinei inspiraţii creatoare, 

în cerul al zecelea, cel rezervat numai lui Dumnezeu, 

într-al zecelea cer, unde stă numai Atoatecreatorul, 

unde nu intră vreo altă fiinţătoare, 

ori vreo nefiinţătoare, nu-i decembrie, 

nu-i solstiţiul domestic, de iarnă, ci invers, de vară; 

că dacă ninge, dacă mai ninge de Ziua Fiului, 

de Crăciun, dacă mai cad fulgi mari, foşnitori, 

e semn pentru mine, pentru toată axa-brad-lumilor, 

că Dumnezeu, autogospodarul, îşi scutură 

cearceafurile constelate, de iunie, că-n cireşar, 

fulgii din cerul absolut-divinei inspiraţii atotcreatoare 

cad mari, foşnitori, 

de parc-ar fi vrăbii-sfere-n paraşute de păpădie... 

IO PACHIA-TATOMIRESCU 

69

Dialoguri neconveţionale 

(IV) 

MM. - Din punct de vedere 

universal, se pare că totul este 

calculat. În momentul în care se 

regăsesc, la un loc, toţi factorii 

necesari întreţinerii vieţii, aceasta 

apare de la sine. Cum ia naştere, 

însă, conştiinţa? Poate materia să 

capete conştiinţă, să realizeze, la 

un moment dat că există? Poate o 

piatră să aibă propria percepţie 

despre sine? 

MC. - Big Bangul! Marele Haos 

şi clipa Creaţiei. Cine ştie mai bine 

decât savanţii? Poate iniţiaţii, 

iluminaţii care se conectează la 

,,biblioteca Akaşa”. La acel depozit 

plin cu toată informaţia lumii de cât 

este ea Lume şi Pământul Pământ. 

Eu nu sunt, întru totul, adepta 

Creaţionismului creştin, dar nici al 

Evoluţionismului lui Darwin. Cred 

că ambele ipoteze sunt valabile până 

într-un punct, apoi fuzionează, îşi au 

locul lor în ceea ce suntem astăzi, 

speciile de plante şi animale, şi nu 

numai. Există o Conştiinţă Supremă, 

să o numim Dumnezeu, dar nimic nu 

rămâne în stadiul dobândit prin 

Creaţie. Totul se transformă, se 

modifică în spaţiu şi timp. În această 

situaţie până şi condiţiile de mediu, 

cele sociale influenţează evident 

caracterul, biologicul şi destinul unui 

individ. Viaţa nu a apărut de la sine 

în galaxii, trebuie să fi existat o 

Sămânţă, fie ea şi infimă, din care să 

răsară tot ce mişcă şi respiră astăzi. 

Nici cu legenda superbă cu Adam cel 

corit din pământ şi cu duhul 

dumnezeiesc suflat în nări, nu pot fi 

de acord sută la sută. Sunt interesată 

de fiecare ipoteză care circulă azi pe 

canalele de comunicare, ştiinţifice 

sau pseudoştiinţifice. Nu elimin nici 

intervenţia unei alte civilizaţii 

galactice asupra destinului 

umanităţii. E frumos că avem de 

unde alege, ce ne place, ce ni se 

potriveşte sufletului, fără teamă de 

Inchiziţie. Nu mai este o noutate că 

materia deţine memorie. Există 

materiale compozite, pe care, oricât 

le-ai stâlci în foc şi bătăi de baros, se 

vor întoarce la forma lor iniţială. 

Miracol? Defel! Pietrele, roca 

mustesc de amintiri, doar că noi am 

uitat să citim mesajele lor. 

Am o fotografie pe care o ador, am 

făcut-o acum vreo trei ani, între 

dealurile de la Archiud. În zona acea 

colinară nu găseşti pe drum o piatră 

să dai după un câine, cum spun 

localnicii. Acolo s-a rostogolit din 

dealul din lut moale, bolovanul de 

care vorbesc. Un megalit din gresii, 

pentru biografia căruia, un geolog cu 

vocaţie ar da ani din viaţa sa. Sigur, 

acest pietroi are memorie! Vrea să 

vorbească. Eu nu l-am perceput ca pe 

un mesager din ere atemporale şi nu 

din vina lui. Eu sunt vinovată că sunt 

leneşă, delăsătoare şi că de-a lungul 

întregului lanţ de continuitate prin 

generaţii, am abandonat simţurile 

acelea care mă legau indistructiv de 

mama-natură. 

MM. - Din punct de vedere 

religios, naşterea survine în 

virtutea voinţei dumnezeieşti. 

Atâta timp cât vor exista suflete în 

Camera Sufletelor, omul se va 

naşte pe Pământ. Şi când sufletele 

din această cameră se vor epuiza, 

ce se va mai întâmpla? 

M.C. Ce idei ai! Sufletul e duh, 

spirit, fărâma de divinitate din noi, 

din fiecare om, dar şi din plantă şi 

animal nevorbitor. Există amprenta 

asta nevăzută, dar pe care o simţim la 

tot pasul, şi ea îşi are oglindirea în 

plan material, asta pentru ca noi să o 

putem recunoaşte, atinge, mirosi, 

pipăi… 

Suflete ambulante, în carcase de 

oase şi carne, maşinării care funcţionează 

cu energia rezultată din arderea 

,,combustibilului” sânge… Putem 

divaga cât dorim pe acest subiect, şi 

nu vom ajunge la o concluzie clară. 

Au încercat şi alţii, mult mai motivaţi 

şi mai implicaţi în mişcarea ştiinţifico-spirituală, 

decât suntem noi, şi 

nu au reuşit mare lucru. Din când în 

când apar titluri de primă pagină în 

ziar, se anunţă decoperiri epocale, 

apoi… vezi că totul a fost imagine 

bine regizată, marketing vulgar, 

pentru a atrage fonduri financiare 

pentru o cauză sau alta, fără mare 

relevanţă pentru omenire, în general. 

Ce este azi alb, mâine e negru-sadea. 

Noi suntem acel gri-cenuşiu, ceaţa 

misterioasă dintre cele două nuanţe 

de fond. După religiile vechi, 

budiste, spre exemplu, reîncarnarea 

continuă, va continua încă mult şi 

bine. Pământul este doar o şcoală în 

care ne desăvârşim pe contigente. 

Pe când eram mică, în satul 

natal, îmi era frică teribilă de moarte 

ca necunoscută! Vedeam animalele 

şi oamenii cum îmbătrânesc, sunt 

bolnavi şi mor… Simţeam moartea 

ca pe o sabie a lui Damocles 

deasupra uşii casei noastre. Mă 

îngrozea rigiditatea unui cadavru, fie 

că era a unui pui de găină sau a unui 

om. Sufletul nu ştiam unde 

sălăşluieşte. Nu am aflat nici azi, 

deşi în răstimp de 6o de ani, am citit 

vagoane de cărţi şi tratate aşa-zis 

ştiinţifice. Ştiu că există suflet, am 

citit undeva că ar fi fost măsurat, 

chiar. Un muribund a fost cântărit cu 

o secundă înainte să-şi dea sufletul şi 

apoi, imediat, după deces. Era mai 

uşor cu nu ştiu câte miligrame… 

Sufletul, spiritul, duhul plecase din 

om. Zburase ca un porumbel, cum 

sunt cei din turtă de secară, pe care, 

la înmormântările din Archiud, îi 

agăţau într-o ramură de măr, pe care 

o fixau pe masa cu ,,daruri”. După 

prohod, Pomul acela, numit al Vieţii, 

era dăruit nănaşului defunctului. 

Obiceiul nu s-a mai păstrat. 

Mai am o dovadă că spiritul 

există în amablajul de carne. Tata a 

murit pe când eu eram adolescentă. 

Era vară, era în curte pe un cearceaf 

de cânepă, pe care îl întinsesem peste 

un strat de fân proaspăt, la umbra 

unui măr ponic. Tata avea cancer în 

fază terminală. El ştia - eu nu ştiam - 

că va muri în clipele următoare. Mi-a 

spus să nu-mi fie frică pentru că… el 

nu va reveni, la fel ca strigoii cu care 

ma speriau vecinii. Nu va mai veni 

niciodată acasă. Mi-a strâns mâna şi 

a privit cerul. Acolo în tării, se iscase 

o scamă de nor Cumulus. El a zâmbit 

obosit şi a respirat adânc. Aburul 

acela nu l-am văzut, dar jur că l-am 

perceput, cu al nu ştiu al câtelea simţ, 

cum a ieşit, cu ultima lui respiraţie, 

cum s-a suit în eter, printre crengile 

mărului doldora de fructe. Zile în şir 

l-am simţit, mai apoi, ca pe un 

porumbel, veghind din crengile 

mărului. → 

________________ 

Foto: Melania şi Dumitru Cuc, la 

Archiud 

70

Ce mai, vei spune că aveam imaginaţie 

de viitor scriitor, poate. Dar cine 

sunt eu, să spun că trebuie să crezi 

şi în ceea ce nu vezi şi nu pipăi? 

MM. - Oricare ar fi secretul 

vieţii, nu pot să nu observ prezenţa 

dualităţii. Orice se naşte, are un 

echivalent. Orice acţiune, are o 

reacţiune. Ceva opus care să 

păstreze echilibrul unei balanţe. 

M.C. - Legile acestea ne ţin în 

acţiune, dar să nu extrapolăm 

observaţiile noastre la macrocosmos. 

Eu cred că la fel de interesant, dacă 

nu, şi mai incitant încă, este 

microcosmosul individului. Aici, 

dualitatea poate fi defect, dar şi 

calitate. A fi în ,,zodia balanţei” nu 

înseamnă neapărat că deţii adevărul 

absolut. Sunt atâtea influenţe din 

afara zonei noastre personale, 

,,accesorii” dobândite genetic sau pe 

parcursul timpului petrecut de 

individ pe pământ, încât dualitatea şi 

dorinţa noastră de-a fi mereu într-o 

balanţă perfectă, sunt numai detalii 

de-o fragilitate aproape palpabilă. 

MM. - Genialitatea conduce la 

izolare psihică şi socială. Cei foarte 

inteligenţi devin victimele propriei 

genialităţi. ici chiar un alt geniu, 

întrucât fiecare va considera că A- 

devărul e de partea lui, nu-l va recunoaşte 

pe cel de lângă el. Regula 

e valabilă şi în lumea scriitorilor? 

MC. - Habar nu am cum şi ce 

reacţii chimice - poate şi fizice - au 

loc la nivel de neuron. Nu vreau să 

,,îmi dau cu părerea” acolo unde nu 

mă pricep, dar pot să spun că nu este 

totul cum ar trebui, în universul 

naturii umane, asta, din punctul meu 

de vedere. Mai toate geniile 

planetare au avut o viaţă particulară 

anostă, dacă nu tragică. Omul care se 

dedică din start Creaţiei, şi aici nu 

mă refer doar la artă, literatură, ci şi 

la ştiinţe, omul născocitor are de 

suferit mai întâi din partea 

contigentului său, care nu-l înţelege. 

Apoi, intervine izolarea, 

automat, pentru că într-un birt cu 

halba de bere în mână, nu poţi gândi 

mai departe de marginea tejghelei. 

Omul care creează are nevoie de acel 

turn de fildeş, fie şi măcar pentru o 

parte din timpul lui fizic. 

Nu zic că nu au existat şi genii 

care şi-au conceput opera la un pahar 

de absint. Fiecare individ se simte 

perfect în habitatul conceptualizat 

chiar de el. De ce geniile ar fi 

altminteri? 

În întrebarea ta, enunţai: ,,cei 

foarte inteligenţi”. Eu cred că ori 

eşti, ori nu eşti inteligent, cale de 

mijloc nu este, deşi se vorbeşte 

ştiinţific despre IQ, ca măsură a 

,,densităţii” inteligenţei umane, un 

s-a inventat încă unitatea de măsură 

perfectă care să ne aşeze pe noi, 

oamenii, pe o scară valorică corectă, 

după strălucirea materiei cenuşii. 

Şi noţiunea de Geniu e controversată. 

Unii oameni au fost uluitori 

la timpul lor, dar nu au beneficiat de 

markentingul care să-i propulseze în 

sfera celebrităţilor şi au rămas nişte 

cvasinecunoscuţi. Alţii, deşi inferiori 

ca grad de inteligenţă, poate, dar 

susţinuţi prin pârghii sociale, politice 

şi cercuri cultural-ştiinţifice, au 

primit cununile de lauri. 

Adevărul este o noţiune relativă, 

fiecare deţine adevărul lui, mai mult 

sau mai puţin compatibil cu adevărul 

celuilalt. Important este să rezonăm 

în punctele cheie. 

Din experienţa mea, şi în lumea 

scriitorilor e la fel. Sunt scriitori care 

îşi sacrifică viaţa socială pentru romanul-vieţii. 

Alţii, boemi, cred că 

,,muza” stă în fundul paharului cu 

rom şi scriu poezie pe şerveţele de 

hârtie pe masa din bodegă. Apoi, 

sunt scriitorii care se autoprogramează, 

îşi impun o disciplină a 

scrisului, devin, în timp, nişte asceţi, 

mulţi dintre ei redând în opera lor o 

lume care nu are aproape nimic cu 

societatea căreia ei, ca entitate, îi 

aparţin. Personajele lor sunt din 

mucva. Nu trăiesc. 

Eu mizez mai mult pe scriitorul 

cu har, care întâi a cunoscut lumea 

aşa cum este, cu rele şi cu bune. El a 

trăit, dar a şi citit o căruţă de cărţi 

importante pentru devenirea sa, şi 

Melania Cuc, “Pereche” (ulei) 

71 

apoi, scrie. El este scriitorul 

care face parte integrantă din viaţa 

cetăţii. 

Dar, oricum, celebritatea nu îi e garantată 

nici uneia dintre aceste categorii. 

Poţi scrie dumnezeişete, dacă 

ea, cartea ta, nu ajunge unde trebuie, 

tot degeaba. Poţi scrie mediocru, dar 

fiind în centrul unui cerc de ,,lansare” 

pe orbita literară, ai şanse mari 

să devii celebru încă din viaţă, dar şi 

uitat în eternitate, probabil. Nimic nu 

e clar în destinul scriitorului. Norocul 

şi harul sunt, totuşi, importante. 

Înţelepciu-nea, în schimb, conduce la 

echilibru. Echilibru intern şi extern. 

Echilibru faţă de tine şi faţă de cei 

din jur. Nu trebuie să faci şcoli peste 

şcoli pentru a atinge un anumit grad 

de înţelepciune. Dimpotrivă… 

Trebuie doar să-ţi trăieşti viaţa, aşa 

cum ţi-a fost dată şi, mai ales, să 

tragi învăţăminte. 

MM. - Când poţi considera că 

eşti cu adevărat înţelept, când poţi 

să afirmi despre tine că deţii puterea 

asupra propriilor concepţii? 

MC. - Suntem obişnuiţi să vedem 

Înţeleptul în persoana unui sihastru, 

a unui om ajuns la senectute. 

Nu vrem să recunoaştem că sunt destui 

oameni care se nasc înţelepţi. 

Sunt copii, nu bătrâni, înzestraţi cu a- 

tâta putere de discernământ între Bine 

şi Rău, încât i-am putea lua de 

exemplu, noi, cei deja trecuţi prin 

viaţă. Apoi, de ce ar trebui să greşeşti 

pentru a deveni înţelept? Cred că a- 

vem în zestrea noastră genetică un 

spaţiu în care are loc impactul umanului 

cu civilizaţia cu care trebuie să 

coabităm. Cât de mult înţelegem din 

lumea înconjurătoare, cât de multe 

ne dorim să aflăm? Cine suntem, de 

unde venim şi încotro ne întreptăm? 

Iaca sunt întrebări, dar şi opţiunile 

noastre. Să nu uităm că suntem liberul 

nostru arbitru, doar până la un 

punct. De acolo încolo, numai Dumnezeu 

ştie ce e realitate, ce e imaginaţie. 

Nu cred că trebuie să-ţi trăieşti 

viaţa aşa cum ţi-a fost dată. Trebuie 

să-ţi depăşeşeti condiţia, spiritual 

vorbind. Dacă nu reuşeşti, nu se va 

face gaură în Cer, dar ai obligaţia să 

lupţi, să înveţi, să iubeşti, să exersezi 

pentru marea simfonie a Universului. 

Pentru mine, experimentul e cel 

mai important. Chiar dacă nu la toate 

testele vieţii voi lua calificative 

maxime, trebuie să mă pregătesc, să 

mă prezint demnă dinaintea 

«comisiei».

Pariuri literare 

Aflată la debut literar, Otilia 

Țigănaș - medic prozator - se autodescrie 

în nota de început a cărții 

“Femeia cu șapte pălării", care trebuie 

să apară la Editura Galaxia Gutenberg. 

În loc de un CV standard, scriitoarea se 

dezvăluie incitant, la persoana întâi- 

”Cine sunt eu, fără pic de ruj!”. Adică, 

vezi-Doamne, cine este domnia sa, fără 

artificii!! Și totuși…gândi vulpoiul din 

mine… o urmă cochetă de ruj tot 

trebuie să fi avut prozatoarea, fiindcă, 

altfel, doamna doctor ne trimitea 

exclusiv certificatul de naștere al 

domniei sale, parafa, niscai xerocopii 

după diplome și manuscrisul corect 

tehnoredactat. Nicidecum o istorioară 

romanțată, pe post de prezentare. 

Ne spune Otilia Țigănaș: “Decideam 

să devin țăran cu acte în regulă, 

cu state vechi eu, orășean fanatic de la 

strămoșii mei geto-daci încoace! După 

o oarecare perioadă de adaptare, când 

am învățat regulile jocului pe pielea 

mea, m-am surprins asimilată satului 

de-abia atunci când, la oraș, mi se făcea 

milă de resturile de pâine și ciorbă 

aruncate la gunoi, iar eu știam ce 

grozavă găleată pentru porc s-ar putea 

face cu resturile acelea prăpădite prin 

tomberoane! A fost – cred – momentul 

când, sufletește, părăseam definitiv și 

fără regrete orașul”. Apoi, cu ruj sau 

În micul și cochetul orășel de 

provincie S., cuplul de artiști, el 

pictor și profesor de desen, ea actriță, 

era binecunoscut. Aveam vreo optnouă 

ani atunci când mirosul și 

imaginea actriței – Mona – lăsa o 

adâncă impresie în mine, fetița care o 

urmărea cu drag pe Corso. Mona 

mirosea într-un anume fel, unul pe 

care nu l-am uitat niciodată și nici nu 

l-am regăsit în altă parte. Probabil 

vreun parfum foarte scump și care, pe 

atunci, nu se găsea pe rafturile 

drogheriilor comuniste (gândesc eu, 

cea cu mintea de acuma). Mirosul 

amărui, adânc și misterios al Monei 

mă va urmări peste ani. Chiar și 

astăzi, când testez un nou parfum, 

mai sper că într-un tester voi da de 

mirosul actriței. Dar el fie nu mai 

fără, cum-necum, imprevizibila scriitoare-medic 

m-a obligat să-i citesc 

cartea până la capăt. Or nu asta intenționam, 

când i-am deschis manuscrisul! 

Vroiam doar să frunzăresc 

rapid, ca tot omul, ce o fi scris doctorița 

simpatică, cea care se dorește şi 

scriitoare. 

Dar cartea „Femeia cu șapte 

pălării” m-a ținut cu sufletul la gură. 

Răsfoiam avid paginile (vorba vine - leam 

citit în format electronic!), nu mă 

puteam opri… vroiam să aflu cum 

continuă poveștile, cum se termină, ce 

se va întâmpla cu eroii, cartea declanșa 

în mine o altă stare decât pentru 

evaluări critice. Declanșa o senzație 

oarecum amorțită: dorința neobosită de 

a citi fără oprire, până la capăt. 

Atunci am simțit…am știut… ( și, 

probabil, istoria o va dovedi!) că am 

nimerit, fără să vreau, peste un talent 

autentic, ca un bulgăre de aur, căruia îi 

pot spune bucuros - “bine te-am găsit, 

confrate!” 

Otilia Țigănaș şi-a structurat 

cartea “Femeia cu șapte pălării” - o 

culegere de proză scurtă - în două 

cicluri scrise în registru diferit: 

“1. Din culisele micilor convulsii” - 

primul ciclu al cărții, cel al analizei 

psihologice - gelozie, adulter, prietenie, 

conicidenţe stupide, consternare, jaf la 

drumul mare, concubinaj…“2. Din 

culisele marilor convulsii” - mozaicul 

satiric al vremurilor pe care - jenați sau 

nu de adevăr - tocmai le trăim! 

72 

_______________________________ 

Imediat după cavalcada psihologică a 

primului ciclu, m-am detensionat și m-a 

bucurat umorul acid, spumos, adesea 

foarte sec, al prozatoarei-medic, în 

încleștarea ei cu dobitocia cotidiană. 

Dobitocia individuală, apoi cea de grup, 

apoi cea națională. Am râs zgomotos, în 

câteva rânduri, la scene pentru care, 

probabil, se cerea mai degrabă să 

plâng… 

Otilia Țigănaș constată acid ceea 

ce o înconjoară. Iar noi trebuie s-o 

citim…Totu-i să deschizi cartea, apoi te 

va magnetiza ea singură. Pariez pe 

Otilia Ţigănaş! 

ALEXADRU PETRIA 

____________________________________________________________________________________________________________ 

există, fie s-a pervertit în memoria rezervat liceenilor îndrăgostiți și se 

deceniilor care au trecut peste nările făcea mai mult pe furiș. Erau amândoi 

mele. 

înalți. Așa cred, dar poate greșesc, eu 

Mona se îmbrăca și se pieptăna fiind atât de micuță pe-atunci! Poate 

(proză din volumul în curs de ca o indiancă, avea o coadă lungă, astăzi nu i-aș mai vedea așa de înalți! 

apariţie "Femeia cu şapte pălării) brunetă, împletită la spate. Împle- 

Nu îmi amintesc numele lor de 

titura cozii îi cădea viguros până la 

brâu, iar hainele actriței erau și ele 

deosebite, distinse, între elegante/ 

sport și folk. Mă fascinau deopotrivă 

accesoriile ei, pantofii, poșeta…totul. 

Devenită și eu femeie, peste ani, în 

zilele când ieșeam din casă total pe 

gustul meu, când mă înconjura 

adierea unui parfum drag, iar eu mă 

plăceam exact așa cum sunt, mă 

întrebam dacă oi fi destul de îngrijită 

încât măcar o singură fetiță de nouă 

ani să mă țină minte decenii de acu 

încolo… 

Îi vedeam deseori împreună pe 

stradă, pe Mona şi pe soțul ei pictor, 

se țineau de mână, iar acest gest era și 

el oarecum excentric într-o epocă în 

care lumea bună, pe Corso, oamenii 

serioși, căsătoriți, familiști, se 

plimbau la braț. Ținutul de mână era 

familie și nici prenumele lui, îi 

spuneam „pictorul Monei”, atunci 

când povesteam cuiva despre el. 

Probabil i-oi fi povestit mult 

bunicului, era mai liber decât părinții 

ca să-mi asculte fanteziile și, 

suprapusă mirosului seducător, aud 

vocea ridicată a bunicului, pensionar 

învățător: 

- Pictorul Monei! Nu pictorul lui 

Mona! Ți-am spus de mii de ori! … 

mă vor urmări peste ani și cuvintele 

bunicului, datorită lui scriu și vorbesc 

corect românește. La finele clasei 

întâi, bunicul mă trecuse prin proba 

de foc a dictării, pe care am trecut-o 

cu brio. M-a pus să scriu: „Dusu-s-au 

copiii pe alee.” N-am greșit nicio 

literă, mă întreb și astăzi cum am 

reușit. → 

OTILIA ŢIGĂAŞ

Dar alăturarea acestor cuvinte va 

deveni proba de foc pe care i-o voi 

aplica, la rându-mi, soră-mii și fiului 

meu, cu mine învățător de astă dată. 

Cu mine călău. Dar să revin la oile 

noastre. 

La un moment dat, trăgând cu 

urechea la o discuție în bucătărie a 

părinților mei (nu trăgeam foarte des, 

dar de această dată subiectul era 

nespus de fierbinte, eram obligată să 

o fac!), deduc că Mona și pictorul nu 

pot avea copii, că au făcut tot felul de 

analize, chiar și la Cluj. Și ce păcat de 

ei, ce frumoși sunt amândoi - aud 

vocea mamei confirmând părerea mea 

deja formată. Dar vor înfia un copil, 

s-au decis, sunt hotărâți, pictorul i-a 

spus despre această decizie lui Orși, o 

prietenă a mamei, iar pentru mine, 

spionând din spatele ușii, Orși era o 

autoritate incontestabilă. Dacă mama 

a spus că Orși a spus că așa a spus 

pictorul, copilul sigur va fi înfiat! Nu 

mai încape nicio îndoială! Prin 

urmare, am început să urmăresc 

febril, în lungile mele plimbări de 

seară, derulate mai ales cu bunicul, 

apariția copilului înfiat. Mă bucuram 

că Mona o să aibă copilul ei, la cât e 

de frumoasă chiar merită un copil, 

gândeam. 

Ținându-mă de mână în timpul 

plimbărilor, bunicul mă punea să 

conjug cine știe ce verb, eu conjugam 

voinicește, dar ochii îmi fugeau după 

Mona. N-o mai văzusem de mult 

timp, deja îmi lipsea, dar îmi 

imaginam cum trebuie să arate copilul 

și ce fericită familie vor fi ei. Mi-l 

imaginam băiețel înalt, ca și părinții 

lui adoptivi, la fel de frumos și de 

deștept, elegant, mirosind îmbătător, 

de vârsta mea și cred că primii 

mugurași ai dragostei fată/băiat au 

pocnit în mine odată cu fantezia 

băiețelului fără de cusur adus de 

Mona și pictorul ei. Probabil eram 

îndrăgostită, gândul că l-aș putea 

vedea în carne și oase îmi dădea fiori 

și mă emoționa până la bâlbâiala 

conjugărilor. Nu am dat prea mare 

importanță faptului că nu i-am mai 

văzut pe stradă vreo doi ani. Creșteam 

și eu. Nu i-am uitat, știam că ne vom 

revedea, pe băiețel îl aveam fixat 

foarte limpede în imaginație, l-am și 

visat, eram convinsă că există undeva 

în orășelul S., iar gândul la el m-a 

făcut să mă simt chiar vinovată atunci 

când un coleg de clasă, Zoli, mult mai 

concret decât băiețelul meu, începuse 

să-mi placă. Oricum, Zoli nu era la fel 

de frumos! Mi-a trecut imediat. 

Ei bine, se pare că încrederea 

mea în Orși a fost justificată. La un 

moment dat, când mă așteptam mai 

puțin, pe stradă fiind cu mama, ne 

întâlnim cu Mona, fără pictor, 

împingând un cărucior. Aflu că mama 

îi cunoaște personal pe cei doi artiști, 

ba că a și fost, cu tata, la ei acasă întro 

vizită. Habar nu aveam, n-aș fi 

crezut în ruptul capului una ca asta! 

Prin urmare, ne oprim pe trotuar, 

mama începe să povestească 

prietenos cu Mona, tutuindu-se, iar 

Mona mi se adresează chiar mie, 

zâmbind și mângâindu-mă pe obraz. 

În cărucior era copilul de curând 

înfiat, cu ceva întârziere față de 

discuția spionată de mine, iar în 

căruciorul elegant era o fetiță, și nu 

băiețel, era un bebeluș sugar, și nu 

viitorul meu soț. Uf…ce dezamăgire 

cumplită! 

Numai mirosul Monei… mirosul 

acela inconfundabil... îmi rămăsese 

fidel. Din cărucior venea miros de 

bebeluș, sunete de bebeluș. Iar toate 

acestea nu aveau nimic comun cu 

povestea țesută de imaginația mea 

atâtea și atâtea nopți înainte de a 

adormi. Atâtea și atâtea plimbări în 

parc cu bunicul. 

Odată cu scurgerea timpului, 

aveam să aflu informații despre Mona 

și pictor deja din gura părinților mei. 

Direct de la sursă, cum s-ar zice, fără 

să mai spionez. Eram învestită cu 

încredere de către familie, crescusem 

și se puteau baza pe mine. La doi-trei 

ani după înfierea fetiței (nu mai am în 

memorie o cronologie exactă a 

întâmplărilor), sora Monei, măritată 

în Brașov, profesoară de română 

acolo, avea să moară într-un cumplit 

73 

accident de mașină, lăsând doi copii - 

băiat și fată - fără mamă. Copiii aveau 

opt-nouă ani atunci când mama lor a 

pierit. Tatăl copiilor, inginer, mereu 

plecat pe șantiere, destul de dubios 

din câte am înțeles, deci oricum 

nepotrivit să crească cei doi copii. 

Mona și soțul ei îi vor aduce pe 

nepoți la S. spre creștere și îi vor 

înfia, trecându-i pe numele lor. 

Aceasta fusese o condiție impusă de 

ei, ca un fel de garanție că tatăl 

îndoielnic nu le va crea probleme 

când le e lumea mai dragă. S-au 

ocupat enorm și s-au dăruit educării 

nepoților orfani. Tatăl a acceptat se 

pare ușor acest „transfer de 

proprietate”, mai ales că îl scutea de 

orice contribuție materială la 

creșterea copiilor. Dar nu despre el 

este vorba aici. 

I-am mai văzut de câteva ori prin 

parc, eu îi priveam cu alți ochi pe toți, 

micuța se târa de-a bușilea, iar frații 

mai mari fugeau de colo-acolo râzând 

și țipând. Eu eram cu vreo patru-cinci 

ani mai mare decât ei. Nu aveam 

subiecte comune și nici scenarii 

comune de joacă, nici vorbă să mai 

fug țipând printre copaci. I-am uitat 

cu încetul, apoi ne-am mutat cu 

familia din S. în alt oraș, iar viețile 

noastre și-au urmat cursul. Am aflat 

că Mona, la scurt timp după mutarea 

noastră din S., a rămas gravidă, ca un 

miracol târziu și că a născut doi 

gemeni. Creștea de-acuma cinci 

copii… ce joc al soartei! Nu mi-o 

puteam imagina mamă a cinci copii, 

deja la trei copii se îndepărtase 

semnificativ de scenariile mele, iar 

acele întâlniri - ea cu primii trei copii, 

mi s-au șters voit de pe scoarță. Nu 

mi-o puteam închipui transpirată, 

tocând zarzavat într-o oală enormă 

plină cu ciorbă și închizând între timp 

cu piciorul ușa mașinii de spălat. 

Amintirile mele despre ea sunt despre 

misterioasa indiancă înaltă, zveltă, cu 

o cosiță brunetă împletită viguros la 

spate, cu sprâncene negre și ferme, cu 

un râs strălucitor de alb. Pereche 

minunată cu bărbatul ei, ținându-se de 

mână în așteptarea multvisatului 

copil. Și atât. 

Eram deja medic cu vechime 

când, la un spital din Cluj, mi-a fost 

prezentat un chirurg generalist, mai 

tânăr cu ceva decât mine. Nu cu mult. 

Un bărbat fermecător, în ciuda 

conjuncturii neprietenoase în care → 

________ 

Grafică de Tia Peltz

ni se făcuse cunoștință - adică secţia 

de chirurgie a clinicii. Urma să îmi 

opereze o verișoară, iar eu eram de 

serviciu din partea familiei, ca să stau 

lângă ea cele câteva zile. Probabil toți 

avem momente în viață când un 

anume gest, un anume zâmbet, o 

sclipire din privirea interlocutorului 

de sex opus îți trezește, fracțiuni de 

secundă, fiorul lipsit de cumințenia 

cuvenită familistului adult. Interesul 

acela vinovat rămâne stocat într-un 

sertar al creierul tău. Toți avem zone 

crepusculare pe scoarță. Cei care și le 

exhibă devin deseori nefericiți, ținta 

oprobriului public, suferinzi cronici și 

ies din echilibru. Sau, mă rog, îi 

nefericesc pe alții. Dar chemarea 

aceea secretă, măcar pentru câteva 

secunde, trece pe lângă fiecare din 

noi. Felul în care știm să ne-o 

gestionăm va depinde de educație, de 

tradiție și, nu în ultimul rând, de 

istețime. Mă tem să pun în lista 

criteriilor intensitatea magnetului, 

fiindcă mă feresc de lucrurile pe care 

nu le pot controla. Care nu depind de 

mine. Dumnezeu știe ce poți să simți 

atunci când te ia valul! 

Ei bine, în clipa când l-am 

cunoscut pe chirurg, m-a traversat 

acel fior vinovat, însă l-am trecut 

rapid în stocul sertarelor secrete. Am 

rămas doar cu constatarea că, într-o 

altă circumstanță, într-o altă eră, 

bărbatul acesta mi-ar fi atras serios 

atenția. Chiar foarte serios! Simțeam 

că și eu lui, dar ne aflam la căpătâiul 

verișoarei proaspăt operate, printre 

pansamente, fiole de iod și seringi. 

Deci stupid. A doua zi după operație, 

verișoara deja își revenea, iar mama 

ei, mătușa mea, poate chiar observând 

ceva de nerostit în privirea mea și a 

chirurgului, îmi spune șoptit, ca o 

bârfă: 

- E de unde te-ai născut tu, din 

S.! E foarte bine cotat aici, la noi, la 

Cluj. Are doi frați gemeni plecați din 

țară și două sau trei surori…nu mai 

știu, ceva poveste tare încurcată. 

Maică-sa a fost actriță sau pictoriță, 

sau așa ceva, dar el nu e copilul ei, l-a 

înfiat și uite ce bine l-a crescut! 

Așadar, băiețelul pe care îl 

iubisem în visele mele exista… n-am 

iubit o himeră! Numai că eu, în 

copilărie, greșisem cronologia 

faptelor și identitatea băiețelului, 

atunci când m-am dezumflat la văzul 

bebelușei din cărucior. Trebuia să mai 

am răbdare… poate că… cine știe… 

sau nu? 

(Urmare din pagina (88) 

Ilie nu cerea niciodată. Îşi aşeza 

pălăria lângă sine, pe bancă. Deseori 

mai primea şi câte un măr sau câte 

un covrig cald. Mărul îl ducea 

mătuşii Smaranda, iar din covrig îi 

oferea şi câinelui. Când i se făcea 

sete, mergea până la cea mai 

apropiată cişmea din parc; erau trei 

în total. O singură dată i-a spus 

mătuşa că dacă ar rămâne pe 

bulevard sau într-o piaţă, în centru, 

poate ar primi mai mult... Ilie nu i-a 

răspuns şi n-au mai vorbit despre 

asta niciodată. Seara, ajungând acasă 

şi bându-şi laptele sau ceaiul de 

mentă, cu o feliuţă de lămâie, un 

strop miere şi două felii de pâine 

prăjită, Ilie se spăla, îşi punea 

pijamaua, apoi ascultau ştiri ori 

muzică la radio. Uneori, când se 

simţea bine, mătuşa îi citea din 

Biblie ori din cărţi împrumutate de la 

bibliotecă. Cel mai mult îi plăcea 

povestea lui Robinson Crusoe, a lui 

Moby Dick ori a bătrânului Santiago, 

care prinde un peşte uriaş, dar care, 

până la urmă, e sfâşiat de rechini... Şi 

mai era o poveste frumoasă cu un urs 

pe care vor să-l vâneze toţi şi cu un 

băiat care l-ar putea împuşca, însă 

n-o face. Apoi îşi spuneau 

rugăciunea. Mătuşa Smaranda credea 

că nu are rost să te rogi singur, că 

trebuie să fie cel puţin doi ca să aibă 

tărie. Spunea că, dacă s-ar ruga toţi 

oamenii din oraş, la aceeaşi oră, 

multe minuni ar fi posibile, iar lumea 

ar deveni poate mai bună... Poate că 

o mie de oameni, rugându-se, l-ar fi 

putut vindeca şi pe el... Era un gând 

frumos, care îi încălzea sufletul... 

Adormind apoi, în vis, se trezea în 

celălalt destin al său, cel de 

călăuzitor al sufletelor celor trecând 

în nefiinţă... 

_____________________________________ 

74 

FĂCUSE ASTA DINTOTDEAU- 

NA. Ca un înger al durerii şi al 

neputinţei. Un înger al morţii? se 

întrebase uneori. Însă el nu avea 

nimic de-a face cu moartea, ea 

existând oricum acolo unde se aflau 

oameni, la un capăt de drum, ca la un 

final de poveste... Pentru că moartea, 

pur şi simplu, trebuie să fie. 

Călăuzitorul înţelese că nu e nici 

blestem şi nici pedeapsă, că pur şi 

simplu, este... Odată expirat, trupul 

trebuie abandonat în lumea lui 

pipăibilă, singura problemă fiind că 

sufletul, când moartea se întâmplă, 

devine neajutorat, vulnerabil, ca un 

copil de un an care învaţă să meargă, 

pândit în permanenţă de primejdii... 

Iar când se întâmpla, el era acolo, 

călăuză. Le dădea sprijin, deşi 

sufletele abia dacă simţeau prezenţa 

sa. Înţelese asta doar târziu, când se 

trezi faţă în faţă cu sufletul blajin al 

mătuşii; deşi simţea că ea tânjeşte de 

dorul lui, abia dacă l-a putut 

recunoaşte. Poate doar câinele, când 

i-a venit rândul, părea că nu-i era 

străin, nu-i era oricine... Îi călăuzea 

până dincolo, preluându-le durerile şi 

tristeţea – de cele mai multe ori se 

simţea strivit de atâta tristeţe... 

UNEORI, CĂLĂUZITORUL ÎŞI 

AMINTEA despre Ilie, însă 

trezindu-se, orbul nu-şi mai amintea 

nimic din destinul său tainic de 

călăuzitor. Odată, însoţind sufletul 

cald al unei tinere, i-a trecut prin 

minte că poate, într-o zi, nu i se va 

mai permite să se întoarcă, că ar 

putea pleca şi el, împreună cu ei, 

devenind, paradoxal, călăuza 

propriului suflet. Pentru că, de un 

timp, simţea tot mai puţin dorinţa de 

a se mai întoarce la singurătatea sa 

de zi cu zi, la odaia care, după 

moartea mătuşii şi a câinelui, parcă 

devenise tot mai rece, tot mai 

neprimitoare, fără ceai cald cu 

lămâie şi miere, fără poveşti, fără 

rugăciuni... Doar cu nesfârşite ştiri 

deprimante la radio, despre suferinţă 

şi dezastre... Până şi parcul devenise, 

pe zi ce trecea, tot mai ostil, tot mai 

străin... Şi o singură dorinţă ar mai fi 

avut călăuzitorul – nerostită 

niciodată, desigur – ca măcar o dată, 

în final, trezindu-se, orbul Ilie să-şi 

amintească de destinul său de taină, 

cel de călăuzitor. Însă acest lucru 

n-avea să se întâmple niciodată... 

______ 

Tia Peltz, “Zi de târg”

Era pe la-nceputul lui octombrie, 

când numai nopţile mai amintesc 

ciobanilor că vara a trecut şi dorul de 

casă trebuie să mai aştepte ca munţii 

să-ncărunţească, 

pădurile să mai moară o dată. 

Pe cărările verii, doar atâta 

frunză cât s-ascundă paşii cailor/ 

Cărările duc toate la Cătina, în 

câmpie. Sute de români ascultă 

povestea din viitor a acestui pământ 

– Bătrâneanu şi Simonis şi căpitanii 

o ştiu şi-o spun/ mereu repetată, şi ea 

devine ecou/ Sute de ecouri, câte 

inimi adunate lângă grădina popii 

Turcu. 

Zece sate au venit să facă 

jurământ sub culorile imperiale! 

Negru-galben se legăna floarea 

pe steagul românilor, negru ca 

hainele preoţilor ce mergeau în 

frunte, alb ca hainele ţărăneşti, 

albastru precum cerul care-i ocrotea. 

Glasul popii nu mai semăna cu 

predica din altar, nici cu lecţia de 

istorie de la şcoală. 

De câte ori citesc despre preoţi, 

sate ascunse şi crime ciudate, mă 

raportez la Georges Bernanos şi la 

romanele sale. Mi s-a făcut dor de 

cartea Sous le ciel de Satan, apoi am 

revăzut filmul lui Maurice Pialat, 

recompensat în 1987 cu Palme d’Or 

la Cannes. Preotul Donisson e 

interpretat de Gérard Depardieu, iar 

regizorul Pialat este abatele Menou. 

Sandrine Bonnaire creează o 

Mouchette fragilă, agitată, nebuloasă. 

Multe se petrec „sub cerul Satanei”, 

mai ales fierberi vulcanice de 

conştiinţe, dedublări, autobiciuiri (miam 

amintit de filmul Maica Ioana a 

îngerilor) . 

Pialat a operat câteva necesare 

modificări pentru credibilitate. Un 

medic i-a spus că o persoană care îşi 

taie gâtul pierde tot sângele într-un 

minut, aşadar Mouchette nu mai are 

timp să meargă la altar, cum se 

întâmplă în roman. Donisson are o 

întâlnire reală cu Diavolul sau e 

subconştientul, Satana din el însuşi? 

Regizorul utilizează un filtru albastru 

pentru imagine, deoarece nopţile sunt 

albastre - iată o afirmaţie de-a sa 

Acum glasul părintelui s-a topit 

în focul inimii şi cuvintele cu limbi 

de foc străluceau în mii de ochi/ Şi 

toate gurile repetară: Libertate sau 

moarte! 

Şi toţi ochii se-ndreptară dincolo 

de Carpaţi… 

Acum timpul se grăbea speriat 

parcă de săbiile cătanelor ungureşti 

care osândesc şi pedepsesc aleşii cu 

legi pentru răufăcători, gândindu-se 

că-n ştreang îşi sugrumă propriile 

spaime, neputinţa tot mai vădită. 

Ploile au spălat trupurile lui 

Alexandru, lui Simonis/ ţărâna i-a 

învelit, iar peste sentinţa nedreaptă, 

imaculată, zăpada…. 

Acum slobozeşte pe robul Tău, 

Vasile, preotul şi dascălul şi tribunul, 

care-a venit aici între hotare să-şi 

întâlnească pe fraţii săi. 

_____ 

*** Vasile Turcu – preot, 

învăţător şi tribun al Tribunalului 

VIII cu sediul în Cătina, a pregătit 

împreună cu prefectul Bătrâneanu, 

tribunul Simonis şi alţi tribuni şi 

căpitani Revoluţia de la 1848 din 

Ardeal. A fost executat de 

administraţia maghiară în octombrie 

1848 la fel ca prefectul A. 

Bătrâneanu şi tribunul V. Simonis, în 

apropiere de Someşeni. 

IULIA DĂMĂCUŞ 

_____ 

Foto: Busturile lui Alexandru 

Bătrâneanu (Balda) şi Vasile 

Simonis (Sărmaşu) 

_________________________________________________________________________________________________ 

Literatură şi film 

dintr-un interviu. Să fie Dumnezeu 

învins, iar Diavolul stăpân absolut al 

lumii? Copilul mort, ridicat de 

Donisson, se trezeşte subit. Miracol? 

„Sunteţi un sfânt!”- exclamă mama 

înfiorată.Depardieu reuşeşte un rol 

antologic, cu căderi, leşinuri, 

împotmoliri, cu un mers greoi, 

stângaci, vinovat, hipnotizat. Uneori 

se teme şi şopteşte: „Nu mă părăsi, 

Doamne!” 

Acelaşi Depardieu, juca rolul Loulou. Sunt prezente şi aici 

Loulou în 1980, în filmul lui Pialat- 

rătăciri, dezordini, promiscuităţi. 

Nelly trăieşte într-un fel de infern 

asumat, din cauza unei iubiri 

devastatoare. 

Bernanos s-a născut în 1888 şi a 

murit în 1948. Şi-a petrecut tinereţea 

în regiunea Artois, care serveşte drept 

decor pentru romanele sale. În toate 

scrierile sale a fost preocupat de lupta 

spirituală dintre Bine şi Rău. Maurice 

Pialat ne redă o Franţa tragică şi 

arhaică, într-un film supranatural şi 

copleşitor. 

ALEXADRU JURCA 

_____ 


75

Ochean întors 

Nu sînt chiar rare cazurile când 

cuvintele limbii române îmi provoacă 

nedumeriri. Ca să vă conving, voi lua 

cuvîntul consilier, cunoscut de toată 

lumea, mai puţin de mine. Din 

dicţionare aflăm explicaţii pentru 

acest cuvînt: 1. „sfetnic, povăţuitor“; 

2. „grad în ierarhia unor funcţii şi 

persoana ce ocupă funcţia 

respectivă“; 3. „membru al unei 

instanţe de judecată“. 

Din prima explicaţie ar rezulta că 

prezenţa consilierilor este necesară 

cînd cineva trebuie să ia hotărîri întrun 

domeniu în care fie nu se pricepe 

(cine poate avea pretenţia că se 

pricepe la toate?!), sau complexitatea 

factorilor implicaţi în luarea hotărîrii 

respective impune, pe lîngă 

competenţa indiscutabilă a 

persoanelor avizate, şi consultarea 

alteia (altora), neangajate. Se 

presupune, din capul locului, că 

persoana chemată să consilieze, 

consilierul, sfetnicul, dispune de toate 

informaţiile necesare şi, în plus, de 

capacitatea prelucrării lor, bunacredinţă 

nefiind pusă în discuţie. 

Preşedintele ţării nu se poate descurca 

în hăţişul treburilor ţării fără 

consilieri, care trebuie să-l ajute în a 

lua hotărîrile cele mai bune în orice 

domeniu. Este incontestabil. Dar 

persoana (persoanele) în cauză 

trebuie: 1. să probeze calităţile 

menţionate, ca om (oameni) al (ai) 

ţării, iar nu să-i spună şefului ceea ce 

acesta ar dori să audă; 2. să fie omul 

din umbră, cum se şi întîmplă în cele 

mai multe situaţii. Cam cum era 

sfetnicul de taină din poveste! 

Ce ne oferă realitatea? 

Consilierul a ajuns o funcţie 

indispensabilă în mai toate instituţiile. 

Prim-ministrul are consilieri (care 

înlocuiesc miniştrii?!), fiecare 

ministru are consilieri (care 

înlocuiesc armata de oameni din 

subordine?!), prefecţii au consilieri; 

preşedinţii de consilii, primarii au 

consilieri, deşi acolo există şi altfel de 

consilieri, aleşi. Cîţi dintre ei sînt 

necesari? Cîţi dintre ei sînt sfetnici în 

interesul celor guvernaţi? 

Dintr-o glumă veche, care definea 

ignorantul ca omul care ştie tot, şi 

nimic mai mult, deducem că acel ce se 

consideră (e considerat) a şti tot e cam 

ignorant. Aceştia ies din definiţia 

consilierului, căci consilierul trebuie să 

ştie, să se priceapă mai mult într-un 

domeniu sau altul. Cînd pe nişte 

posturi TV apare un fost consilier 

prezidenţial care îşi dă cu părerea pe 

orice temă se abordează, se bucură de 

credibilitate pentru că a fost consilier 

prezidenţial, aşezînd lucrurile invers. 

Iar eu mă întreb dacă şi cînd era 

consilier prezidenţial se pricepea la 

toate. Îi stă bine lîngă o doamnă 

prezentă pe mai toate posturile TV, 

dîndu-şi cu presupusul despre orice. 

Un ministru al agriculturii îşi ia 

consilier un ţăran. Oricît de destoinic 

ar fi, priceperea acelui ţăran se înscrie 

într-un orizont ce trebuia de multă 

vreme lărgit dacă dorim un alt fel de 

agricultură, care să aducă avuţie celor 

din domeniu şi beneficii ţării. Dar dă 

bine la alegători: ministru ascultă 

„glasul poporului“. 

Un ministru de finanţe îşi ia 

consilier un cîntăreţ cu mare priză la 

public. Ca să-l consilieze la ce în ale 

finanţelor?! Noroc că oamenii nu 

acceptă totdeauna să fi inutili. 

Un ministru de la învăţămînt, 

total lipsit de experienţă (expertiză?!) 

în domeniu, îşi ia consilier un gazetar, 

fără dram de experienţă la catedră, 

închipuindu-şi că numai aşa ar putea 

face reformă în sistem, fără profesori 

şi împotriva lor, considerîndu-i 

adevăratele piedici în reformarea 

educaţiei. 

Cred că e suficient pentru a proba 

utilitatea unor astfel de consilieri, 

care compromit ideea de consiliere, 

criteriile de selectare fiind la 

îndemîna selecţionerilor. Ştie cineva 

cîţi consilieri sînt la preşedinţie, la 

guvern, la ministere etc.? Cîţi sînt 

necesari e un criteriu subiectiv, ca şi 

retribuirea lor; la discreţia şefului. 

Cîţi sînt utili? Nu şefilor, ci din 

perspectiva consilierului definit mai 

înainte. 

Mai e însă şi perspectiva 

consilierului asupra rolului său, om 

din umbră care contribuie la rostuirea 

ţării. Cînd un consilier se afişează 

permanent şi oriunde nu mai e 

consilier, ci purtător de cuvînt, iar 

acesta e un alt rol, de simplu 

portavoce, ale cărui idei sînt cele pe 

care are permisiunea să le comunice. 

Nu e o invenţie a mea; consilierul de 

la învăţămînt despre care vorbeam 

mai înainte era aproape zilnic la TV 

ca să explice ce e şi de ce e necesară 

reforma (per capita!) în învăţămînt, 

care, în loc să fie făcută, era perorată. 

Oricum ar fi, consilierul are de 

rezolvat treburi urgente, care fără 

contribuţia lui nu se pot rezolva. Cînd 

aud însă că şedinţa nu ştiu cărui 

consiliu s-a încheiat fără să se ajungă 

la vreo hotărîre, mă cuprinde iarăşi 

nedumerirea. Consiliul îşi adună 

membrii (consilierii) pentru a găsi 

soluţii problemelor, dezbătute punct 

cu punct, pînă la identificarea 

soluţiilor optime, nu pentru a se certa 

şi a apăra poziţia unui partid sau a 

altuia. Orice enunţ poa 

te suferi modificările necesare, 

astfel încît să răspundă oricărei 

exigenţe, dacă oamenii sînt de bunăcredinţă. 

Importantă e optimizarea, nu 

consfinţirea poziţiei unui partid sau a 

altuia. Sigur nu se au în vedere aici 

situaţii extreme, care se pot lua numai 

la cel mai înalt nivel. Sau poate 

membrii consiliului nu vor să se 

sfătuiască, ci numai să impună un 

punct de vedere, în dialogul surzilor, 

iar atunci ar trebui să se numească 

altfel. 

Realitatea nu încape totdeauna în 

veşmîntul strîmt al cuvintelor, iar 

dicţionarele rămîn în urmă. Poate lear 

trebui nişte consilieri şi celor ce 

alcătuiesc dicţionare. 

GHEORGHE MOLDOVEAU 

_______ 


76

PAMFLET 

Dar, revenind la oile noastre (chiar 

dacă sunt câini!), am un sentiment de 

acută anxietate, în pofida faptului că 

de aici din Franţa am asigurată o 

oarecare distanţă de siguranţă faţă de 

„un acasă” tot mai străin mie. Pactul 

între om şi câine stabilit la sfârşitul 

celei de-a doua glaciaţiuni pe baza 

unui gentelman’s agreement este clar 

în pericol, pentru că singurul care a 

mai rămas gentelman dintre părţile 

contractante este Câinele! El ne 

rămâne în continuare credincios, chiar 

dacă acela pe care îl consideră încă 

dominant alfa l-a caricaturizat prin 

cele mai stranii selecţii artificiale, l-a 

folosit la experienţele cele mai 

scelerate, îi foloseşte blana, îl 

mănâncă în localuri de fiţe, îl 

utilizează la curse de viteză şi la lupte 

mortale pe pariuri, pentru ca apoi să-l 

lase de izbelişte să se re-sălbăticescă 

în jungla de beton. După ce a fost 

transformat în câine da vânătoare, cel 

mai bun prieten al omului mai 

aşteaptă să devină astăzi chiar şi câine 

de… bombardament! Iar aceia care 

cad în extrema cealaltă, a umanizării 

groteşti a patrupedului, nu fac decât 

să-i accentueze starea de înstrăinare, 

gest ce ar putea fi condamnat de un 

cuţu-cuţu dotat cu organ filozofic 

existenţialist drept: o crâncenă „dezcâinizare” 

!!! 

Şi în timp ce pe alte meleaguri 

există agenţii de protecţie a 

animalelor ce le asigură acestora o 

asistenţă medicală la care pacientul 

biped român nici nu poate visa, 

maşina parlamentară de vot a dictat o 

lege de „lichidare” la propriu a 

problemei cu coadă. Desigur, 

cheltuielile generate de atacurile în 

haită ale câinilor aciuaţi pe la Casa 

Presei Libere, sau paradoxul că la 

Bucureşti nu orientalii îi sfâşie pe 

câini, ci invers, trebuia să conducă la 

nişte măsuri hotărâte. Dar acestea au 

fost luate de parcă vinovaţii de 

maidanizare ar fi însăşi bietele 

animale, iar nu demenţa urbanistică a 

comunizării ceauşiste sau aceea a 

dezvoltatorilor imobiliari de astăzi… 

Iar, când să se dea un răspuns la 

problemă, hopa, că nu mai sunt 

mijloace financiare! Desigur, 

foloasele rezultate din procesul de 

maidanizare fuseseră de mult 

privatizate, urmând ca ponoasele să 

revină, ca de obicei, comunităţii. Aşa 

că cel mai la îndemână părea a fi 

„lichidarea” cu costuri cât mai reduse 

a termenilor vagabonzi ai problemei. 

Numai că şi alţii au mai încercat-o şi 

nu le-a fost de bun augur… 

Şi în Bulzeştii copilăriei lui Marin 

Sorescu (de-a ajuns să i se spună 

astăzi „Sori”), reflectat genial în La 

lilieci, apăruse prin anii ’50 de 

asemenea o astfel de problemă „ieşită 

din comună”! În momentul 

cooperativizării forţate, organele de 

partid şi de stat de pe atunci luaseră şi 

ele hotărârea de civilizare a obştiilor. 

Aşa că activiştii doar cu şcoală 

partinică puşi să confişte proprietăţile 

ţăranilor primiseră şi o sarcină 

suplimentară: lichidarea câinilor. 

Printre aceşti duşmani patrupezi ai 

poporului se afla în Bulzeşti şi 

„Scandal”, câinele ce „abia se târa” al 

lui „Nea Miai”, aflat la rândul lui 

„bătrân şi neputincios”. Nu degeaba 

se spune că există o potrivire 

subconştientă între om şi câinele 

lui… Numai că vigilenţa 

revoluţionară l-a trăsnit nemilos pe 

Scandal cu măciuca activistului 

Goage al lui Spartu, lăsându-l să 

moară încet la margine de drum până 

hăt „spre chindie”, astfel încât toată 

suflarea ce venea de la câmp să 

primească o lecţie despre ce înseamnă 

marşul victorios al noii civilizaţii 

(Măciuchiţa, La lilieci, III)… Ce au 

înţeles însă oamenii? Că mâine – poi- 

______________________________________ 

______________________________ 

mâine, ăştia o sa ne intre în curte şi, 

după ce ne-au omorât câinii şi ne-au 

confiscat tot, o să ne miruiască şi pe 

noi în numele revoluţiei cu 

argumentul suprem: „măciuchiţa” 

năclăită de sângele lui Scandal… 

Până la urmă, lucrurile aşa s-au şi 

petrecut în satul românesc, numai că 

activistul din Bulzeşti nu a mai apucat 

momentul „de măreţe împliniri”. 

Fanatizat de puterea lui lichidatorie, 

şi-a înjunghiat în timpul unei dispute 

cumnata şi a ajuns la închisoare… 

Nici el şi nici legiuitorii majoritari 

de atunci şi de astăzi nu auziseră 

pesemne de zicerea piramidală a 

comicului Groucho Marx, orizontul 

lor cuprinzând pe semne cel mult la 

modul primitiv filozofia altui Marx… 

(Karl), care era de părere că: „În afara 

câinelui, cel mai bun prieten al 

omului este cartea. În interiorul 

câinelui însă, e atât de întuneric, încât 

nu se poate citi o carte.” 

Şi iată că omul politic modern, 

eliberat titanic atât de cultura cărţii, 

cât şi de dragostea pentru câine, 

deopotrivă, e pregătit să treacă la 

etapa logic următoare: eliberarea de 

umanism şi descotorosirea de lestul 

acestuia, cetăţeanul concret. 

În consecinţă, după ce şi-a făcut 

încălzirea cu legea de exterminare a 

maidanezilor, iată că portocala 

mecanică de partid şi de stat propune 

cât se poate de natural o lege a 

sănătăţii asemănătoare cu 

„măciuchţa” lui Goage al lui 

Spartu… 

Numai că, vorba din acelaşi poem 

al lui Marin Sorescu: „Câinii mor 

foarte greu. Când crezi că li s-a / 

Scurs viaţa, / Numai ce-i vezi că se 

ridică şi-ncep să-şi lingă / Rănile.”… 

în Piaţa Universităţii, unde câinele 

Scandal a reînviat! 

HYDRA .T. 

_______ 

Desene de Tia Peltz 

77

Curier 

Vatra veche 2/2012 se poate citi şi pe site-ul 

http://cititordeproza.ning.com/group/vrafulde 

carti/forum/topics/revista-vatra-veche-2-2012 

Vatra Veche, mereu în avans 

Scriitorul Nicolae Băciuţ se întrece pe 

sine prin hărnicie, având deja conturat numărul 

pe februarie al revistei Vatra veche. Antologia 

„Vatra veche” propune poezia „De dragoste” 

semnată de Ana Blandiana. Vatra veche 

readuce în actualitate un dialog purtat de N. 

Steinhardt cu Nicolae Băciuţ. „Cronica ideilor. 

Umorul şi ironia – sarea şi piperul realismului 

lui John Steinbeck” este editorialul semnat de 

George Petrovai. Ancheta „Vatra veche” se 

opreşte acum la Casa Memorială „George 

Coşbuc”, prin Nicolae Băciuţ. Moştenirea lui 

Liviu Rebreanu este adusă prin cartea semnată 

Cristina Rusu. Taina luminii care se alege din 

întuneric este textul despre Grigore Avram 

scris de Melania Cuc. Despre „Dorinţa de 

comunicare” a Jeniţei Naidin are un text 

interesant I. Popean. Convorbiri duhovniceşti 

cu I.P.S. Ioan Selejan poartă Luminiţa Cornea. 

O ediţie frumoasă pe placul celor ce iubesc 

artele. 

Răsunetul (Bistriţa) ,Joi, 12/01/2012 

Menuţ Maximinian 

Bună dimineaţa! Da, chiar mi-aţi dat de 

,,lucru,, pe ziua de azi! Este o ediţie tare 

frumoasă şi grafica clasică este o podoabă 

pentru Cuvintele din pagini. 

Aţi muncit din greu să ieşiţi cu ea aşa 

repejor, deja sunteţi la nr.2.... 

Vă mulţumesc că mă ţineţi aproape şi vă 

doresc sănătate, bucurii şi toate visele să vi se 

împlinească. (...) 

Cu bucurie, 

Melania 

Semne bune anul are...Din nou un număr 

excelent....În ceea ce mă priveşte, mulţumesc! 

...În ceea ce-l priveşte pe Darie, mulţumesc!... 

Festina lente, dragule...şi nu uita de sănătate! 

Te îmbrăţişez. 

Ducu 

Bună ziua şi la mulţi ani! Bine că v-aţi 

făcut sănătos. Am primit revista. Mă bucur că e 

ilustrată de maestrul Ion Vlasiu. Poate c-ar fi 

fost bine dacă ar fi apărut câteva din aforismele 

sale, ori fragmente din carte. Sau poate un mic 

fragment din cromica la cartea Dv. despre 

maestru. În fine, nici albumul memorial 

Grigore Vieru n-a fost menţionat, deşi se 

împlinesc acuş 3 ani. Iarăşi, în fine. 

Sunt tare mâhnită. Am traversat o cruce de ani 

înfiorătoare cu zgomot, supătare, singurătate, 

boală, lacrimi, nervi. Un coşmar care părea că 

nu se mai termină. 

Să-mi spuneţi dacă mai e nevoie de mine 

pe undeva, că eu mă simt total inutilă. 

Dorindu-vă noi puteri pentru a vă desăvârşi 

opera, rămân aceeaşi, 

Ceza 

Mulţumesc mult, stimate D-le Băciuţ, 

Dumnezeu să Vă dea mult spor în nobila 

misiune ce o faceţi printre intelectuali. 

Cu stimă, 

pr. Dorin Sas 

Vă mulţumesc pentru interesantul număr 

al revistei Vatra veche şi pentru urări. 

I.Solcanu 

Mulţumim din suflet! O revistă cum neam 

dori să mai existe! 

Primiţi, vă rugăm, aprecierile şi 

felicitările noastre sincere! 

Dumnezeu să vă binecuvânteze! 

Cu deosebită consideraţie şi dragoste, 

Fam. Pr. Graur 

Am publicat demult (din 3 ianuarie 2012) 

pe blogul meu acest numar 1 din Vatra Veche, 

dragă Poete - mi-a fost trimisă de Eugen 

Axinte, vezi la http://www.liviuioanstoiciu.ro 

/2012/01/stiati-ca-azi-a-fost-cea-mai-depri- 

manta-zi-din-2012-anul-trecut-a-fost-pe-18- 

ianuarie-cica-eu-sunt-deprimat-in-fiecare-zi/. 

Îţi urez să ai parte de un 2012 inspirat, cu 

sănătate şi bunăstare pe toate planurile. 

Cu drag, 

LIS 

Bistriţeni la “Vatra Veche”, pe februarie 

Revista electronică “Vatra Veche” a ajuns 

la numărul lunii februarie pe acest an, care se 

deschide cu un fragment al interviului amplu 

cu Nicolae Steinhardt, realizat de Nicolae 

Băciuţ, centrul de greutate fiind dialogul despre 

studiile de drept ale tinereţii călugărului. Tot 

sub semnătura lui Băciuţ, un text despre Casa 

Memorială “George Coşbuc”; aflăm că la 

Hordou ar fi fost prima casă memorială din 

ţară, în anul 1905. Cu disponibilitatea-i 

cunoscută pentru gândul frumos, poetul 

Valentin Marica recenzează “Vecerniile 

memoriei” de Lazăr Lădariu - “...împlineşte o 

biografie literară de rară frumuseţe şi puternică 

reverberaţie. El a intuit poate cel mai acut 

rostul creaţiei ca formă de rezistenţă a 

spiritului”. În continuare, despre volumul 

“Moştenirea lui Liviu Rebreanu în judeţul 

Bistriţa-Năsăud – aspecte turistice” al Cristinei 

Rusu, originară din satul Târlişua, scrie aplicat 

scriitorul Menuţ Maximinian, iar Melania Cuc, 

despre volumul de poezii “Cu rând” de Grigore 

Avram. 

Trei cărţi despre vindecare - “terapiile” 

Jeniţei Naidin sunt comentate de I. Popean. Cu 

drag pentru esenţe, dar şi pentru detalii, 

Melania Cuc şi Menuţ Maximinian discută în 

“Dialoguri neconvenţionale” despre conştiinţa 

românească, egoism, rostul pe pământ. 

Şi la acest număr “Vatra Veche”, în avans 

apărut, contribuţia scriitorilor bistriţeni este 

notabilă. 

Mesagerul, Joi, 12/01/2012 

Victor STIR 

Precizare 

Revista Vatra veche nu este o publicaţie 

electronică. Ea se imprimă pe hârtie, de la 

primul număr. În plus, se distribuie la 10500 

adrese de email. Mulţumim celor care o preiau 

şi o postează pe bloguri personale sau pe siteuri 

de sociaslizare. (Nota redacţiei) 

Stimate domnule Băciuţ, 

Mulţumesc că mi-aţi trimis revista ,,Vatra 

veche" in format pdf. Mă bucur că ne-am gasit! 

Am citit şi mi-a plăcut atât conţinutul cât şi 

prezentarea. 

De aceea, doresc să colaborez cu revista 

dumneavoastră. 

Pentru început, vă trimit câteva date 

despre mine, o poză şi un material despre al 

doilea război mondial ,,Onor fratelui meu !". 

Toate cele bune şi astept răspuns! 

Cu preţuire, 

Adalbert Gyuris 

Mulţumesc pentru revistă. Este cu 

adevărat excepţională. Voi scrie despre ea şi vă 

trimit un link, să citiţi articolul. 

Matei Mircioane 

Am primit, am citit, mi-a plăcut! 

Felicitări şi mulţumesc pentru postare. 

Cu stimă, 

M.B.B. 

Mulțumesc, dragă N. Băciuț! 

Cu cele mai frumoase gânduri, 

Iulian Filip 

Mii de mulţumiri, stimate domn, este o 

plăcere deosebită să citesc, să vă citesc. 

Dumnezeu să vă dea sănătate şi, în 

continuare, putere de muncă, plăcere observ că 

aveţi, să ne încântaţi mereu, să ne înseninaţi 

clipa mohorâtă. 

Cu preţuire, 

Relly Maria iculescu 

Stimate şi dragă domnule Nicolae Băciuţ, 

Mulţumesc mult pentru trimiterea nr. 

2/2012, al "Vetrei vechi"! 

Felicitări! Un regal de idei, de critică 

"recenzorie", de armonii poetice... imagini 

revelator-arhetipale...!!! 

...Recunoscător, pentru cele două sonete 

publicate! 

Sănătate multă! Doamne,-ajută! 

Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă 

prietenie, 

Adrian Botez 

Mulţumesc pentru operativitatea cu care 

mi-aţi publicat sonetele. 

Din punctul meu de vedere, este o pagină 

frumoasă. Sper că şi pentru dumneavoastră. 

Adrian Munteanu 

Stimate Domnule Băciuţ, 

Mulţumesc pentru nr.2/2012 al revistei care, şi 

de data aceasta, prezinta o multitudine de 

lucrări profunde, cu tematică variată. 

Felicitări redacţiei şi colaboratorilor. 

Hans Dama, 

Viena 

Mulţumim mult pentru revistă. 

Cu aleasă preţuire şi cu urări de bine, 

Ion Berghia 

78

Foarte interesant. Mulțumesc! 

Adrian Erbiceanu 

Mulţam. Am primit déjà numarul 2 pe 2012. 

Nu puteţi voi scrie, cât putem noi ceti. Pace! 

Adrian von Gheorgh 

Și numărul 2 din acest an este un festin literar 

de toată lauda. Cu mulțumiri și noi urări duium. 

Ion Roșioru 

Mulţumesc, Nicu dragă, pentru trimiterile 

regulate ale revistei. Mă simt vinovată că nu 

am scris de mult un articol. Crede-mă, rogu-te, 

că timpul mi-e drămuit cu secundele. Cum 

scriu numai în franceza, îmi trebuie timp pentru 

traducere şi pentru adaptarea textului la 

publicul român. Între timp, teza mea s-a lărgit 

cu încă trei autori (a devenit subiect de 

literatură comparată la sugestia discretă a 

directoarei noastre): Eugen Ionescu, Umberto 

Eco şi Cehov, pe lângă Blaga, evident. Plus 

job-ul care îmi ia suficient din energie (lucrez 

cu copii , uuuufffff). (...) 

Gabriela 

Dragă Nicolae, 

Ştii ce înseamnă bucuria unui copil? Se apropie 

cu prudenţă de monitor şi priveşte, cu 

neîncredere, cu emoţie, teamă şi, în final, cu 

extazul, ce nu poate fi descris, al unei împliniri. 

Numai el ştie ce simte. Faţa îi râde, gândurile i 

se învălmăşesc între ambiţie şi biruinţă. Îţi 

mulţumim că eşti alături de cei care cred că 

viitorul nu este numai al nostru ci, mai ales, al 

lor. Elleny şi cei care o înconjoară, savurându-i 

simţirile şi hotărârea de a reuşi şi mai mult, 

Îţi mulţumesc. 

Julieta şi Liviu 

Dragă Nicolae, 

Nu doar poezii, chiar și niște grafică iuliană o 

să-ți trimit pentru frumoasa ta revistă. 

Cu aceleași demulte gânduri de bine, 

Iulian 

Aşteptăm semnalări despre apariţii şi lansări 

de cărţi, texte apărute în reviste, reuniuni 

scriitoriceşti importante, publicaţii 

literare etc. " Viaţa literară" este un " digest", 

adică un sumar de informaţii şi nu publică 

literatură. 

Alexandra Dina Sava , 

producator "Imago Promotion " 

Mulţumesc şi felicitări! 

Erwin Josef Tigla 

Resiţa 

Vă mulţumesc, voi citi cu interes şi acest 

număr. Cu urări de bine, 

Doina Cernica 

Vă mulţumesc şi vă felicit pentru frumoasa 

revistă. 

V. Lechinţan 

D-le Băciuţ, vă mulţumesc pentru revistă şi 

pentru publicarea materialului meu. Aveţi în 

attach un material nou. Pentru că au fost 

probleme cu mail-urile, vă rog mult să îmi 

confirmaţi, ca de obicei, primirea acestui mail 

şi a noului articol pentru publicare. Mulţumesc 

mult. Vă doresc numai bine şi spor în tot ceea 

ce faceţi. 

Cu stimă, 

Tamara Constantinescu 

Vă mulţumesc, dle Băciuţ, ca de obicei, un 

număr de revistă excepţional. Faceţi un lucru 

grozav că începeţi marcarea centenară a lui 

Steinhardt. Daca am acceptul dvs, aş reproduce 

materialul din acest nr., bineînţeles specificând 

sursa.. Şi, în primul rând, mult bine şi sănătate, 

Teşu Solomovici 

Sincere mulţumri pentru trimiterea revistei. Şi, 

felicitări. 

Ion Cristofor 

Domnule Nicolae Băciuţ, 

Vă mulţumesc pentru că-mi trimiteţi revista 

dvs.,îmi faceţi o deosebită bucurie... Vă citesc 

revista (VATRA VECHE) cu mult interes, cu 

admiraţie. Felicitări - sincere - dumneavoastră 

şi colaboratorilor dumneavoastră, felicitări 

pentru conţinutul de calitate, pentru competenţă 

şi profesionalism! 

Aştept cu interes şi următoarele numere... 

Cu aleasă consideraţie, 

Georgia Miculescu 

Bună ziua! 

Vă mulțumesc nespus pentru atenția acordată 

și pentru revista deosebită! Vă doresc un an 

nou plin de împliniri, putere de muncă și 

sănătate! Totodată aș dori să vă întreb ceva. 

Mi-aș dori să pot contribui la realizarea unui 

număr viitor al revistei și mă întrebam dacă în 

revistă publicați și articole ale cadrelor 

didactice interesate. 

Cu deosebit respect, 

prof. Mihaela Rusu 


Vă mulţumesc pentru numarul 2 al revistei 

VATRA VECHE. 

Vă doresc multă sănătate, 

prof. L. Daradici 

Domnule Nicolae Băciuţ, 

Confirm primirea revistei, aştept cu bucurie 

fiecare număr. Am postat-o pe blog, în general, 

aveţi numeroase vizualizări. Şi acest număr 

este dens, literatura este la zi, iar calitatea 

materialelor este bună, toate dovedesc pasiune, 

foame după frumos, interes pentru adevăr şi 

arta scrisului la români. În vreme de criză, 

literatura ne arată resuresele spirituale şi 

puterea de a depăşi greutăţile vieţii! 

Toate cele bune! 

C. Stancu 

Dragă Domnule Director! 

Iată că a venit şi Iarna. Şi...împreună cu ea şi 

Revista, Preferata mea: să ne lumineze minţile, 

să ne încălzească sufletele! 

Vă mulţumesc din suflet Pentru Poemul Alb!!! 

Casoni Ibolya 

Bună seara, 

Vă mulţumesc pentru revistă. Foarte interesant 

şi acest numar. Impresionant interviul cu N. 

Steinhardt. 

Toate cele bune, 

Florentina Dalian 

Dragă Nicolae Băciuţ, 

Am citit cu mare poftă numărul pe 

decembrie al revistei voastre, VECHE de 

VECHE, dar frumoasă de frumoasă. Mi-au 

plăcut amitirile tale din copilărie, atât de 

fruste în adevărul lor, chiar şi fără geniul 

humuleşteanului. Încă nu am văzut un text 

care sa înceapă notele bibliografice cu un 

Ibidem, ca în textul despre pesimismul 

eminescian; s-o fi schimbat și aici..politica. 

Ce sa zic? Aveţi oameni serioşi cu poezii 

bune, care mi-au mers la inimă. Recenziile 

mai sunt recenzii! Eu mă aflu pentru 3 

luni în America și poate că ți-aș trimite o 

panoramare a 3 cenacluri - doar atâtea, nu 

toate - ale romanilor din State şi din 

Canada. Ce zici ? Văd că vă preocupă, cum 

se cuvine, şi diaspora. Succes în toate! Cu 

prietenie, 

Anca Sîrghie 

Stimate Domnule Nicolae Băciuţ, 

Vă mulţumesc pentru reviste. Am aflat de la 

Zeno Fodor - care a vorbit tare frumos despre 

Dv.- ca aţi fost bolnav, internat în spital. 

79 

Cu atât mai mult m-au impresionat poeziile dv. 

scrise pe patul de suferinţă. Mă bucur că v-aţi 

însănătoşit. 

Aveţi grijă de SĂNĂTATE!! Vă doresc un an 

bun, spor, sănătate şi voie bună! Şi, desigur, 

colaboratori talentaţi si, nu în ultimul rând, un 

pic de umor, poate si mai mult, ca să putem 

suporta atâtea şi atâtea ciudăţenii care se petrec 

azi în România. 

Cu prietenie, 

Elisabeta Pop 

Primit revista, mulţumesc mult, felicitări pentru 

efort şi devoţiune faţă de cultura română, un an 

nou cu sănătate şi putere de a merge mai 

departe cu revista, cu poezia, cu prietenii, cu 

cititorii... 

Victoria Milescu 

Muncă, nu glumă! Şi am parcurs doar sumarul. 

Felicitări! Voi continua să citesc şi o voi trimite 

şi prietenilor. 

Cu admiraţie, 

I.G. 

Puteţi să fiţi sigur de APRECIERILE (sincere 

şi reale) şi SOLIDARITATEA MEA (...ca şi în 

sportul de înaltă performanţă...,pe care încă îl 

mai practic...)... Cu preţuire, 

Georgia Miculescu 


Vă felicit încă o dată pentru realizările 

referitoare la revistă, mă bucură faptul că ne 

"întâlnim" şi prin alte publicaţii, iar acum vă 

trimit două materiale (un studiu cam extins, dar 

foarte posibil inedit!) pe care, ca de obicei le 

puteţi publica unde, când şi cum doriţi. Dacă 

este posibil. Cu stimă şi colegială admiraţie, 

M.B.B. 

Mulţumesc pentru că mi-aţi trimis revista. Am 

spicuit câte ceva, dar las pe mai încolo plăcerea 

deplină a lecturii pe-ndelete. 

Al Dvs. îndatorat, 

M.. Tomi 

Pentru că suntem încă în prima lună a noului 

an, deşi harnicii de dumneavoastră aţi terminat 

deja numarul 2 al revistei -Felicitări! -, vă urez 

sănătate, putere de muncă, haruri cereşti 

şi realizări frumoase, alături de un sincer 

mulţumesc pentru fiecare revistă primită sau pe 

care o voi primi. 

Cu respect şi admiratie pentru tot ceea ce faceţi 

în şi pentru cultura romanească, 

Doina Dobreanu 

Mulțumesc foarte mult pentru această minunată 

revistă. Aș vrea să vă întreb: se pot trimite texte 

de literatură și din partea cititorilor (proză 

scurtă)? 

Orghidan icolette 

Mulţumim pentru lectura emoţionantă pe care 

ne-o oferiţi cu atâta bucurie. 

Cristi Vasiliu 

Vă multumesc pentru "Vatra..."! Sunteţi de o 

punctualitate ieşită din comun! 

Indrăznesc să atasez un fişier cu câteva 

impresii de lectură. Va rog să nu citiţi până la 

capăt dacă vi se pare aberant! Mi-au plăcut 

sincer poeziile dumneavoastră şi culmea este că 

încep să-i vorbesc însuşi autorului despre ele. 

Rândurile vi le trimit acum, pentru că peste 

zece minute s-ar putea să mă descurajez, să-mi 

recapăt luciditatea, să redevin conştientă că nu 

am înclinaţii de critic literar şi că nu am dreptul 

să mă ating de un domeniu atat de suav cum 

este poezia. Poezia se trăieşte, nu se 

comentează. 

Carmen Sima 

Mulţumim, drag Nicolae Băciuţ! 

Un an bun, cu vetre vechi şi vin... fiertu(r)t! 

Lucian şi colegii de la "Dacia literară"

Mulțumiri, stimate domnule Nicolae Băciuț, 

pentru „Vatra veche”, nr. 2, primită de curând. 

De data aceasta bucuria mea este mai mare 

deoarece am avut plăcerea deosebită de a vedea 

și a citi mai întâi exemplarul tipărit, apoi pe cel 

trimis prin mail. S-a întâmplat firesc, prin 

lansarea numărului 2 în cadrul evenimentului 

cultural-literar „Eminescu fi-va veșnic!”, 

organizat, la mijloc de gerar, de Muzeul 

Național al Carpaților Răsăriteni la Casa 

memorială „Romulus Cioflec”, din Araci- 

Covasna, la care dumneavoastră ați avut 

amabilitatea să participați. Toți cei prezenți (ați 

văzut cât de mulți au fost!) au apreciat forma 

tipărită a revistei „Vatra veche” (dovadă, au 

cumpărat-o), s-au declarat deosebit de 

mulțumiți (s-a scris și în presa locală) atât de 

manifestarea în sine, cât mai ales de contribuția 

substanțială a invitaților speciali, scriitorii 

veniți din Târgu-Mureș, dumneavoastră, 

domnule Nicolae Băciuț, și poetul Valentin 

Marica, precum și scriitorii-membri ai Uniunii 

Scriitorilor din Brașov, Ion Topolog, Daniel 

Drăgan, Ionel Simota, Anthonia Amatti. Deși 

programul a fost destul de încărcat, 

participanții au ascultat cu încântare recitalul 

actorilor Duța Guruianu și Sergiu Aliuș de la 

Teatrul „Andrei Mureșanu” și al tenorului 

Szilagyi Zsolt, care au avut prestații artistice 

deosebite. Într-un cuvânt, Poetul Mihai 

Eminescu a fost sărbătorit așa cum se cuvine la 

Casa memorială „Romulus Cioflec”. Vă 

așteptăm cu drag și la alte evenimente 

culturale. Dar mă întreb cum aveți timp fizic 

pentru tot ceea ce faceți. Dumnezeu să vă 

dăruiască sănătate, spre a putea lupta în 

continuare pe toate fronturile, așa cum vă știm, 

Luminița Cornea 

Am primit atat primul numar, cat si al doilea al 

revistei. Va multumesc pentru impresionanta 

idee (de a trimite prin email o revista de 

cultura), dar mai ales pentru punerea acesteia in 

aplicare. Am asemanat gestul cu ecranizarea 

unor arii din opere celebre ( Tosca, inregistrat 

in vara pe scena de la Covent Garden, transmis 

de curand, in prezenta protagonistei principale, 

Angela Gheorghiu, la Opera Romana din 

Bucuresti). Vreau sa cred, sa mai credem ca 

mai exista cultura adevarata, desi promovarea 

acesteia si a oamenilor care o intrupeaza este 

aproape inexistenta la scara larga, 

Un MULTUMESC din suflet pentru un gest de 

suflet! 

Cu stima, 

Claudia Bucsa 

Stimate domnule Nicolae Băciuţ, vă mulţumesc 

pentru trimiterea spre delectare a revistei Vatra 

Veche nr.2/2012. Pentru continuitate, 

vă propun căteva versuri cu miros de 

primăvară. 

Cu preţuire, 

Vasile Larco 

Vai, ce harnici sunteti!!!! Va admir! Eu abia 

dau la tipar nr. 4 pe 2011. Bravo voua! 

Felicitari! 

Felicitări călduroase şi mulţumiri pe măsura 

calităţii de excepţie a revistei! 

Ştefan Doru Dăncuş 

Am primit! Multumesc! 

Voi da mai departe! 

Liliana Moldovan 

Multumim frumos pt.revista domnule Baciut! 

Superba! 

Insa nu am primit numerele din dec.2011, 

ian.2012. Cu parere de rau, ultimele (sept, oct, 

nov. 2011) au depasit 10 Mega. Site-ul nu 

permite afisarea mai mult de 10 M. 

Cu stima, 

http://www.calarasi.djc.ro 

Va multumim pentru frumoasa revista! 

cu drag, 

Darie Ducan 

Bună seara, domnule Băciuţ, 

Mi se pare necesar să vă spun cum, după ce am 

aflat prin care aţi trecut, m-am oprit, aproape 

providenţial, la versurile Când Dumnezeu/te ia 

de mână,/te-ntorci în primul său/cuvânt - care 

sună a destin şi care mi-au amintit de marele 

poet care este Sf. Simeon Noul Teolog. 

Numai bine, 

Prof. dr. Ana-Irina Iorga 

Bună ziua. Vă transmit linkul la articolul din 

Argument, despre Vatra Veche. Publicaţia online 

Argument e profilată pe ştiri şi nu puteam 

scrie mai mult. Îmi place revista. Succes. 

Matei Mircioane 

http://www.argumentcs.ro/content/%E2%80%9Evatraveche%E2%80%9D-dezv%C4%83luie-oiubire-secret%C4%83 

„Vatra Veche” dezvăluie o iubire secretă 

22 ianuarie 2012 - 14.24 

MATEI MIRCIOAE 

mmircioane@argument-cs.ro 

Am primit la redacţie numărul 2, pe luna 

februarie, al revistei „Vatara Veche”, 

subintitulată „Foaie ilustrată pentru familie”, 

publicaţie lunară de cultură, editată de 

Asociaţia „Nicolae Băciuţ”, din Târgu Mureş. 

Numărul este ilustrat cu reproduceri după 

picturile maestrului Ioan Vlasiu. 

În deschiderea revistei este publicat un 

dialog al redactorului-şef, Nicolae Băciuţ, cu 

Nicolae Steinhardt, de la naşterea căruia, anul 

acesta, se împlinesc 100 de ani. Reamintim că 

scriitorul, călugărul şi filosoful Nicolae 

Steinhard s-a stins din viaţă în 1989, după ce 

şi-a petrecut ultima parte a vieţii într-o chilie, 

la Mănăstirea Rohia. Printre întrebările delicate 

la care a răspuns părintele Nicolae Steinhardt, 

autorul „Jurnalului Fericirii”, am reţinut-o pe 

cea care se referă la iubirea faţă de o femeie. 

„Nicolae Băciuţ – Aţi iubit? Aţi fost iubit de 

(...) o femeie? 

Nicolae Steinhardt – Cer voie să tac. O 

mărturisire, totuşi, să fac: am cunoscut, aveam 

douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce 

înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu 

începi lumea, a pluti în euforie şi fericire 

absolută. A.G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, 

când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim 

cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de 

funingina şi de noroiul anilor, ne privim şi cred 

că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am 

căsătorit. Ei, fericirea, cum spunea Proust, e cel 

puţin pentru unii oameni, o eroare”. 

Menţionăm că textul nedatat a fost scris 

olograf de Nicolae Steinhardt, probabil în 

chilia de la Rohia. 

În articolul „Eminescu despre Cuza – Da, 

drepturi naţiunii întregi!”, semnat de către 

Dumitru Velea, autorul prezintă o parte din 

textele prin care Eminescu se declara un mare 

admirator al domnitorului, îi explica şi susţinea 

deciziile, faptele. Aflăm din articol că Mihai 

Eminescu, în fruntea unui grup de studenţi 

români de la Viena, l-a vizitat pe Alexandru 

Ioan Cuza, în 1870, la Ober- Dobling, unde 

Cuza era exilat, aducându-i, fostului domn, 

omagiul tinerimii române. 

Mai spicuim din sumar: „Vatra veche” dialog 

cu Mircea Regneală, de Rodica Lăzărescu; 

Întregul şi partea, de Ecaterina Ţarălungă; 

Poem de Andrei Fischof; Muzica terapeutică, 

de Gina Agapie; Cronica ideilor. Umorul şi 

ironia – sarea şi piperul realismului lui John 

Steinbeck, de George Petrovai; În dansul nebun 

al strălucirilor vremelnice, de Mircea Dinutz; 

Poeme haiku, de Nicoleta Milea; Why Can’t 

the English Learn to Speak ?, de Rodica 

Lăzărescu; Cronica literară. Acasă, pe câmpia 

Cărţii (Marta Petreu), de M. Moţ; Cehov – 

precursor al teatrului absurdului, de Tamara 

Constantinescu; Starea prozei. Spasm, de 

Cornel Cotuţiu; Biblioteca Babel. Susana 

Szwarc, în româneşte de Flavia Cosma; 

Biblioteca Babel. Shuddhananda Bharati, în 

româneşte de Ion Roşioru; Exilul literaturii, de 

Nicolae Băciuţ; Starea prozei. De ce plâng 

oamenii, de Corina Costea. 

Multumesc mult D-le Baciut, am primit si 

rasfoit cu interes revista, gasind cu surprindere 

nume dragi mie. O realizare exceptionala.Eu va 

doresc mult succes si D-zeu sa fie alaturi de 

dumneavoastra in tot ce va propuneti. 

Orghidan icolette 

Roma 

Mulţumiri revistei Vatra veche, 

Domnule Nicolae Băciuţ doresc 

să vă mărturisesc faptul că odată cu primirea 

revistei Vatra veche, aici la Roma, unde sunt 

în prezent, a venit cu publicaţia şi o suavă 

boare de cetină culturală din vigurosul codru 

românesc al Ardealului. Primirea revistei a 

adus bucurie şi entuziasm şi mi-a încălzit 

sufletul oarecum rece ca a oricărui român 

străin ce se află departe de Ţară. Interviul cu 

Nicolae Stinhardt m-a luat cu sine într-o 

lume teologală cum ar fi dorit-o “ Israelitul 

fără vicleşug” şi cum aşa de inspirat l-a 

numit Episcopul Maramureşului pe autorul 

Jurnalului fericirii, în cuvântul rostit la 

înmormântarea părintelui Nicolae la 

Mănăstirea Rohia în primăvara lui 1989. 

Sigur este faptul că m-a impresionat şi 

analiza făcută de Eminescu, ba chiar am 

simţit uimire spirituală prin noutatea 

afirmaţiei că Ungaria nu ar fi îndrăznit să 

anexeze Ardealul dacă trădătorii de Ţară nu 

ar fi forţat abdicarea lui Cuza. Poate că dacă 

nu s-ar fi petrecut întunecatul eveniment, 

rana în demnitatea românilor nu ar fi fost aşa 

de profundă. Doresc să mai constat cu 

recunoştinţă că nu am găsit în revistă nici 

cea mai mică aluzie la vulgaritate iar 

artificialitatea este ţinută cu succes la 

distanţă. Uitasem de asemenea să vă 

mulţumesc pentru informaţiile şi ştirile 

despre George Coşbuc şi Liviu Rebreanu. 

Două nume de scriitori români care numai la 

rostirea numelor se împrăştie tot întunericul 

din mintea noastră. Ȋngăduiţi-mi să vă rog 

dacă e posibil să îmi mai trimiteţi şi 

viitoarele apariţii ale Revistei Vatra veche. 

Doamne ajută! De asemenea rog să-mi 

îngăduiţi a trimite două încercări literare de 

întindere mică. Cu respect, Tănasă Valeriu 

Felicitari inca o data pentru aceasta 

revista de inalta tinuta, careia ii doresc viata 

lunga si directorului multa sanatate sa poata 

scoate un numar pe saptamana... 

Lasand gluma la o parte, am scris 

articolul despre Festivalul de Poezie Ocrotiti de 

Eminescu...pe care te rugam sa-l publici... 

Cu cele mai calde sentimente de 

prietenie, 

Claudia 

Ps Am trei adrese de e-mail si am 

trimis la doua sa fiu sigura ca ajunge... 

80

Genul epistolar 

From: Nicu 

Tomoniu 

 

To: Nicolae 

Baciut 

; Nicu Baciut 

 

Sent: Sunday, January 8, 2012 2:49 AM 

Subject: Tr : Nu am gasit e-mail-ul dvs. 

Spre stirea dvs., mi-a dat Dan Culcer 

telefon. Ce-a iesit vedeti mai jos. Dacă 

puteti dati si copiilor lui Serafim 

Toate cele bune, 

T 

----- Mail transféré ----- 

De : Nicu Tomoniu 

À : Dan 

Culcer 

 

Envoyé le : Dimanche 8 Janvier 2012 

2h45 

Objet : Nu am gasit e-mail-ul dvs. 

Domnule Culcer, 

Am verificat, am căutat în zadar, e 

sigur că nu am primit nici un e-mail de 

la dvs. 

u stiu ce urmăriti dar prin telefon 

ati reuşit sa ma scoateti din sărite când 

afirmati ca n-ati avut de-a face 

niciodată cu Artur Silvestri. 

Asta echivalează a-mi arunca în faţă 

că sunt un smintit care nu stie ce 

vorbeste. Ori, ia uitaţi ce scrie chiar pe 

pagina dvs din Asymetria (potrivit 

nume!) despre AS: 

"Sigur este ca unele referinte la carti 

care circulau sub manta, care erau 

interzise si care mie mi se confiscasera la 

vama de intrare in România în 1984, 

puteau sa-i fie accesibile cronicarului 

Silvestri de-atunci, si ca el avea voie sa 

scrie despre ele iar mie mi se deschidea 

un dosar de urmarire informativa. Am 

încercat sa discut aceasat chestiune direct 

cu cel interesat. u am avut un raspuns 

franc. " 

Asadar, nu-l cunosteati pe AS sau nu 

v-a "răspuns franc"? Va cer sa-mi 

spuneţi bărbăteste unde minţiţi, pe 

Asymetria sau la telefon? 

Eu nu sunt dintre aceia care vorbesc 

fara a ma documenta exact. Aveti un 

document la dosarul CSAS unde e 

scris negru pe alb că nu vi s-a confiscat 

nimic. Vă redau un fragment din cartea 

mea "Codul lui Artur Silvestri", carte 

interziză să apară public de d-na 

Mariana Silvestri "ca să nu se facă 

zâzanie". Iată ce spuneati: 

„Eu nu mai cumpăr decât România 

literară şi Luceafărul (pentru serialul 

despre Europa Liberă, foarte interesant, 

dovedind cât de util a fost exemplarul 

din „Pe unde scurte” adus de mine în 

1978?; pe banii mei A.S. câştigă azi lei 

buni.” 

Iată ce comentam: 

Aha! Car’ va să zică domnule 

Culcer, dumneata i-ai adus lui „A.S” 

pentru „Luceafărul” lui „foarte 

interesant”, ceea ce toca „meliţa” de 

Monica Lovinescu la Europa Liberă! 

Dar ai tăcut când Iancu şi Manolescu 

minţeau în acele articole, şi anume, că 

securitatea îi dădea lui Artur Silvestri 

informaţiile despre „meliţa” Europei 

Libere, postul de radio „fiind bruiat”. 

De ce ai tăcut când ai văzut că 

diversiunea aceasta s-a extins şi la alţi 

scandalagii Internet precum Andrei 

Bădin şi alţii ca el, care scriu din auzite 

fără să-şi verifice informaţiile? De ceai 

tăcut domnule Culcer, ca să nu afle 

lumea că ai fost şi dumneata în aceiaşi 

oală, adică redactor la revista 

comunistă „Vatra”? Bun, ai tăcut dar 

puteai să-l aperi cât de cât pe Artur 

Silvestri ştiind bine că Europa Liberă 

nu se mai bruia încă de la Conferinţa 

de la Helsinki, adică „meliţa” Monica 

era atunci la liber, o auzeai şi când 

sorbea cafea sau „bea tutun”! 

Drept să spun, deşi ascultam Europa 

Liberă toată seara, mie nu-mi plăcea 

tocătura „meliţei” pentru că întradevăr, 

Artur Silvestri avea dreptate, 

numai critică literară nu era aia ci un 

ghiveci continuu învârtit în jurul temei 

că nu e bun comunismul. Vezi doamne, 

ce ne spunea Coana Monica nouă 

tocmai din Paris! De parcă dumneaei 

ar fi stat la coadă la „tacâmuri de pui”, 

nu noi cei din ţară! 

Mai afirmaţi d-le Culcer diversiunea 

„prieteniei” lui Artur Silvestri cu Gelu 

Voican Voiculescu, cu scopul vădit ca 

„prietenia” acestora să sugereze ori 

apartenenţa ambilor la structurile 

securităţii ori la nu ştiu ce lojă 

masonică sau societăţi secrete oculte. 

u mă deranjează răfuielile dintre 

dvs. si acestia, ce mă deranjează, este că 

băgaţi in oala luptelor dvs. si Fundatia 

Tismana ca făcând parte din 

"grupurile conexe" (!!! Care-o fi alea? 

Trebuiau spuse pe nume dacă nu 

vorbeati aiurea!) 

Iată ce comentam eu în carte despre 

afirmaţia dumitale: 

"Printre aceste „grupuri 

conexate”, apare şi Fundaţia Tismana. 

Ia uite domnule, cum noi fondatorii 

acesteia, trei profesori dintr-un sat 

amărât numit Topeşti, devenirăm peste 

noapte buricul universului, masoni getbeget 

şi iniţiaţi în ezoterismul planetar! 

oi care ne luptarăm pentru 

reconstrucţia unui biet cămin cultural, 

care ne luptarăm pentru a promova 

tradiţiile şi obiceiurile satului, care 

crearăm ateliere de artizanat şi 

înfiinţarăm formaţii artistice, care 

apărarăm Sf. Mănăstire Tismana de 

diversiunile lui Djuvara, care ne 

luptăm pentru a păstra Tismana în cel 

mai important circuit turistic al 

81 

Olteniei, ne văzurăm peste noapte 

numiţi masoni şi securişti în revista 

acestui Dan Culcer care a dat în mintea 

celor dinaintea morţii. 

Cum să nu-l etichetăm decât senil pe 

Dan Culcer dacă a ajuns ca Fundaţia 

Tismana şi alte asociaţii 

respectabile, care se ocupă de 

distribuirea de cărţi pentru bibliotecile 

de la sate, de sprijin în publicarea 

monografiilor locale, de ajutorarea 

unor năpăstuiţi, de alte acţiuni civice, 

să le eticheteze tocmai din Franţa, deci 

fără nici o documentare la faţa locului, 

„grupuri conexate” la masoneria 

planetară sau la ezoterismul lui Gelu 

Voican Voiculescu. Mai mult, Dan 

Culcer face iresponsabil şi pe ziaristul 

de marcă Victor Roncea. Hmmm! Uite 

că am putea spune şi noi despre Dan 

Culcer că s-a dat cu securitatea pentru 

a primi burse din occident şi a-şi găsi 

bârlog acolo, ba mai mult, că şi-a 

fabricat cu ea dosar de disident şi de 

urmărit. Deci din dosarul acela s-ar 

putea extrage la sigur cârdăşia lui cu 

coana securitate a Lenuţii lu’ icolae. 

Iar românii care s-au obişnuit în 

vremurile de astăzi ca să înghită orice, 

m-ar crede până la ultima virgulă! " 

Această carte interzisă mai arată şi 

altele: foaia cu scrisul dvs. prin care 

afirmaţi că consăteanul şi ruda mea 

Serafim Duicu era "informator" al 

securităţii, niste afirmatii că d-l . 

Băciut este o nulitate si d-ta o somitate, 

interviu la postul TV că nu dvs. tânjeati 

dupa "fonctie" ci un derbedeu căruia 

nu-i dati numele pentru "ca de morti 

numai de bine" (Ce galanton!) 

Ar mai fi si altele, consider insă ca 

am suficiente argumente care justifică 

faptul ca v-am închis telefonul în nas. 

Mă felicit! 

Intre noi nu poate avea loc o discutie 

de la egal la egal - prin cinstea mea si 

neimplicarea în diversiuni securiste 

sunt net superior dvs. - atâta timp cât 

nu-mi justificati pe baza de document 

scris ca nu am dreptate. 

Deocamdată, citatul dvs scris acum 

cu roşu şi atacul contra lui Serafim 

Duicu au la bază doua imagini care LE 

AM I FAŢĂ, am căutat toată după 

amiaza după ele prin calculatoare.→ 

_______ 


In final, vă mai întreb? 

- de ce mă căutaţi? 

- nu cumva o aveti cu ceva la mână 

pe d-na Silvestri de mi-a interzis (asa ca 

discutie, pentru că practic nu-s un copil 

iar dânsa muma mea ca sa-mi interzica 

ceva) cartea pe care am scris-o dupa 

moartea lui AS? 

- nu cumva aţi sunat-o şi pe dânsa la 

telefon ca să închidă toate Publicaţiile 

online deschise de AS? 

- vă supără continuarea site-urilor 

Sămănătorul? 

In paginile revistei Sămănătorul d-l 

Melian va vorbeşte de bine, l-am lăsat, 

nici macar n-am suflat un sigur cuvânt 

despre aceste reproşuri pe care vi le 

aduc. Una-i individul, alta meseria... 

Daca ati reusit să discreditati niste 

oameni, pe mine nu veti reusi... 

Am de partea mea cinstea si calea 

dreaptă învăţată de la muma mea 

Victoara, analfabetă, care ştia pe 

dinafară sute de poezii populare, fie-i 

tarâna usoară! 

u-mi dati un raspuns de complezenţă, 

dacă nu-i bine documentat mai bine 

lăsaţi-va pagubas! 

Duminică linistită, 

Tomoniu 

Dragă Domnule Tomoniu, 

Am transmis lui Lucian Duicu epistola 

dv. 

Din punctul meu de vedere, scris în 

Vatra veche, Dan Culcer e un campion al 

ratărilor. A ratat totul, orice-ar fi încercat 

să facă. Chiar şi viaţa. Dacă ar fi să 

apreciez ceea ce a făcut Dan Culcer, aşa 

cum îşi permite el, în stiil maidanez, ar 

trebui să spun că singurul lucru omenesc 

pe care l-a produs capul lui e mătreaţa. 

Altfel, cum am mai scris, Dan Culcer e 

un om plin de frustrări, care mai crede că, 

făcând gălăgie, cineva îl va lua în seamă. 

Degeaba amestecă în oala cu rahat din 

producţia sa proprie de o viaţă. Nu obţine 

decât duhori, aceleaşi cu care a împuţit şi 

viaţa literară mureşeană, care l-a extirpat 

ca pe o măsea stricată, oricât încearcă el 

să facă acum reimplant. 

Guga îl numea "spion internaţional", 

pentru că el mergea şi la Paris şi la 

Moscova în alte vremuri. De ce oare? 

N. Băciuţ 

P.S. În câteva scânceli literare publicate în 

presa mureşeană, D.C., „FĂRĂ PRICEPERE, 

FĂRĂ TREBUINȚĂ” (titlul textului, n.n.), 

cugetă: 

„Buni sau răi, fără pricepere, fără trebuință 

ucidem și iubim cu aceiași (sic! ) nepăsare, 

cugetul nostru este veșnic clar 

nimeni nu judecă faptele noastre”. 

El demonstrează că, pe lângă alte probleme 

pe care le are, mai are şi ceva gramatică de 

învăţat! 

Simbolul alpinismului modern, Mont 

Blanc este un înalt loc istoric de 

expansiune personală şi una dintre 

destinaţiile turistice de top din lume. 

Acesta face astăzi obiectul unui program 

de înscriere în patrimoniul UNESCO. 

Mont Blanc are o înălţime de 4807 m, 

fiind depăşit în Europa de muntele Elbrus 

din Caucaz (5642 m). 

Marie Paradis născută în 1778 la 

Chamonix, cătunul Baurgeat din Franţa, 

este cunoscută ca prima femeie care a 

escaladat cel mai înalt vârf din Europa de 

vest, Mont Blanc, pe 14 iulie 1808. O 

simplă chelneriţă de la ţară, luată aproape 

cu forţa de către prietenii săi ghizi, care 

sperau să devină celebri şi bogaţi, Marie 

Paradis povestea că a fost ajutată, fiind 

trasă şi purtată până sus. Ascensiunea sa 

nu a avut parte însă de o mediatizare 

deosebită, aşa cum s-a întâmplat în cazul 

lui Henriette d'Angeville 30 de ani mai 

târziu. Cu toate acestea, în cinstea sa este 

denumită o stradă din Chamonix, iar 

şcoala primară din Saint-Gervais-les- 

Bains îi poartă de asemenea numele. 

____________________ 

Alexandre Dumas (1802-1870), aflânduse 

într-un sejur la Chamonix, o întâlneşte 

pe Marie Paradis, fiindu-i prezentată de 

către ghidul său, Payot. Aceştia îi 

povestesc scriitorului despre aventura 

urcării pe munte. O echipă de şase 

şamonizieni în frunte cu ghidul Jacques 

Balmat era pe cale de a porni la drum. 

Acestora li se alătură două femei care 

doresc să-i însoţească. Ghidul Balmat o 

refuză pe una dintre ele ştiind că alăptează 

un copil de doar şapte luni, în schimb o 

acceptă pe cea de-a doua, Marie Paradis. 

După o urcare grea până la Grans-Mulets, 

au avut parte de o noapte de odihnă. 

În ziua următoare lucrurile au devenit 

din ce în ce mai dificile, Marie Paradis 

ajungând la o porţiune destul de abruptă. 

S-a descurcat destul de bine, dar la final 

simţea că picioarele nu o mai ascultă şi 

nu-i mai ajunge aerul să respire şi l-a 

rugat pe Jacques Balmat sa fie mult mai 

lent. Sleită de puteri, Marie a trebuit să fie 

luată de subsuori şi ajutată să meargă. A 

ajuns în vârf aproape leşinată, dar acolo 

şi-a revenit, după cum povestea Payot, şi 

a îmbrăţişat cu privirea orizontul imens. 

Devenită eroină a Chamonix-ului, 

Marie Paradis s-a stabilit deasupra 

cătunului La Cote şi a oferit pentru o bună 

perioadă de timp trecătorilor, precum o 

zână bună, o cină la care nu puteai rezista 

să nu revii. Cu o sticlă în mână, gazda îşi 

invita musafirii să bea pericolele 

călătoriei şi în cinstea unei noi ascensiuni 

reuşite. 

În 1838, cu câteva luni înainte de a muri, 

Marie, supranumită din Mont Blanc, a 

participat la recepţia dată în cinstea 

alpinistei Henriette d'Angeville, pe care o 

felicită pentru faptul că este prima 

sportivă veritabilă care reuşeşte 

performanţa de a escalada regele munţilor 

din Europa vestică. 

La 63 de ani Marie Paradis se stinge, 

trecând spre cele veşnice, iar ospitalitatea 

ei este luată drept exemplu de locuitorii 

din Chamonix şi poate tot ea îi veghează 

din Paradis pe cei ce mai încearcă şi astăzi 

aventura urcării pe munte. 

TATIAA SCURTU MUTEAU 

_______ 

Foto: Spre Mont Blanc 

(Wikipedia) 

82

AŞTEPTATA PRIMĂVARĂ 

COŞBUCIAĂ 

Pe Vatra veche strălucesc - 

Şi nu din vreme-n vreme - 

Poemele ce se citesc 

Pe-atât de multe teme! 

Vasile Larco 

MARTIE 

E luna când s-agită norii, 

S-adună ciutele în cete, 

Vin rândunelele, cocorii 

Şi berzele în sat. La fete. 

Ajun de 1 Martie 

Fideli cu noi să mai rămână, 

Ne-or da comercianţii mâine 

Un ciob de sticlă din smântână, 

Legat cu sfoara dintr-o pâine. 

Cronică de primăvară 

Rai e primăvara-n sat, 

Umblă-n flori albinele, 

Ies ţăranii la arat 

Şi la gard, vecinele. 

Miei se zbenguie la stână, 

Sus, în cer e-o ciocârlie, 

Un bătrân şi o bătrână 

Merg să cumpere scrumbie. 

O ţigancă-n paneraş, 

Firavele viorele, 

Le aduce la oraş 

Pentru ochii dragei mele. 

Pomii se îmbracă iar, 

Îşi refac a lor coroană, 

Stau copiii ca pe jar, 

Vor să iasă la hârjoană. 

Dragostele se-nfiripă, 

Însă e un vechi păcat, 

Că pe-a timpului aripă 

Vor zbura pe rând din sat. 

Trec romantic rândunele 

Peste crestele cochete 

Şi prin gândurile mele, 

Când moderne, când ascete, 

Îşi fac cuibul. Dar mă doare 

Că odată-or să dispară 

Şi doar penele uşoare 

Vor rămâne peste ţară. 

E primăvară iar 

Plugul intră pe ogor, 

Mieii zburdă pe tăpşan, 

Barza-şi caută de zor 

Iazul părăsit de-un an. 

Totul e superb sub soare, 

Armonie-i pe alei, 

Muza mea strălucitoare 

Mândră e că sunt a ei… 

Ah, de ce n-am vieți vreo trei! 

Numai una am și-mi place, 

Anii buni i-aș pune-n sân, 

Însă nu știu cum se face, 

Toți cei grei pe loc rămân. 

Stai pe loc tu vârsta-a doua 

Cu elanul tineresc, 

Nu te trece precum roua 

Dă-mi răgaz să mai iubesc! 

Vârsta-a treia vreau să fie 

Cu iubire și cu dor 

Să mă-nec în veșnicie 

Prin satiră și umor. 

În ajun de Ziua femeii 

Adam, în noaptea înstelată, 

Privind spre-ndepărtații fagi, 

Își aminti așa, deodată, 

De ziua Evei sale dragi. 

Sări în sus de bucurie 

Că n-a uitat de-astă dată; 

Mult supărata lui soție 

Va fi la față luminată. 

83 

Dar tot în clipa fericită, 

Îl frământă o întrebare: 

- Să-i iau o frunză potrivită, 

Ori s-a împac c-o sărutare? 

Și tot așa, o noapte-ntreagă, 

Bărbatul vitregit de soartă, 

S-a chinuit ce să-i aleagă 

Să fie-n ton cu ce se poartă: 

Rotunde frunze, alungite, 

Triunghiulare, vestejite, 

Cât podul palmei sau zimțate, 

Ori să o bucure cu toate. 

Abia-n târziu, spre dimineață, 

Ieși din gheara de-ncleștare 

Când un cocoș cu creastă creață 

Îl întrerupse din visare. 

Bine că natura-i verde ( acrostih) 

Bun venit iar primăvară! 

Iarna iată că abdică 

oaptea nu mai e „polară” 

E din ce în ce mai mică. 

(Ceasul îl vom da-nainte, 

Asta-i de luat aminte) 

u mai e de stat în loc, 

Au trotil sub tălpi flăcăii, 

Tropăie, se prind în joc, 

Unde? Chiar în gura văii. 

Rândunelele-s venite, 

Au de construit căsuțe, 

Iar pe drumuri prăfuite 

Vin în stoluri vrăbiuțe. 

E feeric pe la sate, 

Râd bătrânii pe afară : 

Dup-o iarnă grea cât toate, 

Este iarăși primăvară! 

***** 

ETUZIASM 

Când sunt iar miei şi-i primăvară, 

Când păsările cântă-n cor, 

Exclami: „Ce bine e la ţară!” 

… E bine ca vizitator. 

Se întorc fiii risipitori 

Părinţii au primit pământ, 

Cu drag lucrează şi cu-avânt, 

Iar fiii se întorc acasă, 

Să fie cât mai mulţi. La masă. 

VASILE LARCO 

________ 


MOTTO 

(cum se face o epigramă): 

Dai omul cu alifie, 

Îl gâdili pe sub bărbie, 

Apoi îl freci cu ştergaru’ 

Şi îi dai în cap cu paru’ ! 

Poetului ieşean Valeriu Stancu, 

care, într-o poezie, vorbeşte de 

o variantă feminină a 

Răstignirii: 

Fetelor, vai ! grijă mare ! 

N-are cine să vă spuie ! 

De vă prinde pe cărare, 

Stancu vă fixează-n cuie ! 

Unor membri ai Uniunii 

Scriitorilor, care îi privesc 

dispreţuitor pe cei care încă 

n-au urcat în „Pomul” acestei 

organizaţii : 

Eu ştiu mulţi ce fără vină 

În ăst pom nu s-au urcat, 

Nu talentu-a fost pricină, 

N-am fost aşi … în căţărat ! 

Poetului Ion Cozmei, care 

susţine că este descendent al 

familiei lui Mihai Eminescu: 

Fiind băiet, păduri cutreieram 

Noi doi, dar eram trei !!! … 

Fiindcă-n dreapta îl aveam 

Pe verişorul … I. Cozmei ! 

* * * 

Am remarcat şi tot socot 

De ce acestui biet nepot 

Nu i-a lăsat prin testament 

Uncheşul şi ceva ... talent ?! 

Poetei Cornelia – Maria Savu, 

Bucureşti, la lansarea cărţii 

„Uraniu, forme şi oameni de 

zăpadă” : 

Nu că i-aş ţine vreo parte, 

O compătimesc pe fată ! 

Cred că de la astă carte 

A rămas … iradiată ! … 

Lui Jean Valvis, patronul firmei 

„La Dorna”, care spune de 

văcuţa din Ţara Dornelor că 

este inteligentă: 

Lauda e indecentă, 

Vaca noastră nu-i de soi … 

De era inteligentă, 

Ne îmbogăţea pe noi ! 

Prezentatorului TV, Cristian 

Tabără: 

Cât îi tânăr ş-are bani, 

Expert e-n sexologie ! 

După şaptezeci de ani 

Trece iarăşi la … popie ! 

Cântăreţului Gabriel 

Dorobanţu: 

La Dorna, nu ţi-am spus, băiete, 

Îs două gări, şi una-i mică, 

De mult aici te-aşteaptă fete … 

C-au şi uitat ce vor să-ţi zică ! 

Lui Mircea Ionescu Quintus, 

mare epigramist, dar şi mare 

politician: 

Cariera lui întreagă 

E orientată-n … sus! 

Chiar dacă-i puţin cam bleagă 

Şi se duce spre … apus ! 

Unui cuplu de patiseri: 

Frumoşi ca spicele de grâu, 

Ea cosânzeană, el harap, 

El face zilnic „Poale-n brâu”, 

Iar ea, drăguţa,…poale-n cap! 

Poetului Emilian Marcu, la 

lansarea cărţii de poezie „Atlet 

moldav”, dedicată lui Ştefan cel 

Mare: 

Nu Marcu l-a făcut atlet ! 

Când umbla pe la Vrâncioaie, 

Se antrena noaptea, discret, 

Sărind gardu-n … păpuşoaie! 

Poetului Ion Cozmei: 

Pe Cozmei, cel rău de gură, 

Recunosc că des am spus, 

De-l cunoşti la băutură, 

Nu-i ucrainean, e … rus ! 

84 

Idilă în stil comunist: 

Cu secera băgată-n brâu 

Intra cu mândra sa în lan, 

Dar într-o zi, acolo-n grâu 

I-a arătat şi … un ciocan! 

Preferinţă nocturnă: 

El i-a propus, privind spre cer, 

La luminiţe-n plin mister: 

- Alege-o stea, s-o cumpăr pot ! 

- Nu vreau o stea, vreau un … 

pilot ! 

Forestierul: 

Deşi nu poate să explice, 

Fiul ţapinei şi securii 

Este în stare să ridice 

Până şi poalele … pădurii ! 

Precauţie: 

Când încă mai era elevă, 

Cu un hârleţ şi un ciubăr, 

Să aibă viitor de Evă 

Ea a sădit pe deal un măr ! 

Poetei Lucia Olaru enati, la 

lansarea antologiei „Arca de 

frunze”: 

Fructe dacă nu mai faci, 

E corect, iubită doamnă, 

Să aduni în coş şi-n saci 

Numai frunzele din toamnă ! 

Lui Ion Filipciuc, la cartea 

„Compunere cu portocale ”: 

În miez de noapte-am stat un 

ceas 

Să-l înţeleg şi-am dat de-o cale: 

Din tot ce-avea, i-au mai rămas 

Un pix şi două portocale ! 

GHEORGHE VICOL

S-a născut pe 30 ianuarie 1923, 

în Bucureşti, pe strada Bravilor la nr. 

21. N-a avut niciodată memoria 

datelor, nici măcar cu propria-i 

biografie, aşa că, pentru a simplifica 

lucrurile, îşi serba naşterea în ultima 

zi a lui ianuarie. Mama, frumoasa 

Lotti (Schendel Malke Feldman, 

căsătorită în 1920 cu tânărul publicist 

şi scriitor de 21 de ani, I. Peltz, după 

o dragoste la prima vedere), a dorit 

să-i ofere fiicei o educaţie aleasă, la 

unele dintre instituţiile marcante ale 

Capitalei. Aşa şi-a început Tia anii de 

studiu, mai întâi la şcoala particulară 

de maici Sf. Maria, pe Pitar Moş, apoi 

la „Institutul de domnişoare 

Moteanu” de pe Calea Victoriei. În 

timpul celui de-al Doilea Război 

Mondial, studiază la Conservatorul 

particular de Muzică şi Artă 

Dramatică, instituţie pentru etnicii 

evrei, avându-l ca profesor pe Max 

Hermann (M.H.) Maxy, căruia îi va 

purta toată viaţa o vie admiraţie şi 

recunoştinţă 1 . 

Tot în această perioadă (1941- 

1942), pentru a ieşi de sub tutela 

agasantă a mamei, se căsătoreşte cu 

Silviu (Silvain) Oişiovici, căsătorie 

care va dura 10 ani. Împlinirea prin 

căsătorie o va găsi însă alături de 

Sergiu Săraru, traducător cu o aleasă 

cultură şi redactor la fosta Editură 

Politică, omul din umbră care îi va sta 

alături până în anul 1997, când, la 27 

iulie, se stinge din viaţă. 

oi n-am avut copii... L-am avut 

pe el. Am fost ca şi copilul lui. M-a 

ocrotit cât a putut. e-am ţinut tot 

timpul de mână... Acum, după moartea 

lui, simt că mâna dreaptă, de care 

mă ţinea când mi-era greu, mi s-a 

răcit... Lui îi plăcea cum desenam eu 

copiii... 

Cariera sa artistică a fost 

punctată de câteva recunoaşteri 

oficiale, dintre care conta pentru ea 

aceea venită din partea Academiei de 

Arte Frumoase de la Roma, a cărei 

membră a fost desemnată în 1976. 

A expus, de vreo şapte ori, în 

Israel, acolo unde de fiecare dată 

pleca decisă să nu se mai întoarcă în 

ţară şi de unde, tot de fiecare dată, 

revenea, argumentându-şi reîntoarcerea 

cu... „dorul de mititeii noştri”! 

A avut numeroase expoziţii în 

ţară (ultima a fost aceea în care, 

ironie a sorţii, şi-a expus clovnii atât 

de trişti, fiind evacuată din foaierul 

Teatrului „Ion Creangă” după numai 

o săptămână, deoarece urma să se ţină 

acolo o manifestare politică, evident, 

cu care bietele făpturi nu „cadrau”!). 

Deşi a desenat şi a pictat mii de 

lucrări, puţine dintre acestea şi-au 

găsit locul în muzeele din ţară. În 

schimb, bogate colecţii se află la 

particulari, multe dintre acestea fiind 

rodul generozităţii Tiei Peltz, care 

dăruia prietenilor lucrări, cu aceeaşi 

dragoste cu care tatăl ei îşi împărţea 

prin cartier bunurile. 

Cu excepţia volumului din anul 

1995, Crochiuri din inima mea – 

cartierele Văcăreşti-Dudeşti (Editura 

Hasefer), nu i s-a editat niciun album, 

nu i s-a dedicat nicio monografie. 

Nici Uniunea Artiştilor Plastici (al 

cărei membru fondator era!), nici 

Federaţia Comunităţilor Evreieşti din 

România, nici chiar nepotul pe linie 

maternă, Radu Feldman Alexandru, 

nu au făcut şi, cu siguranţă, nu vor 

face nimic pentru memoria Tiei Peltz. 

O uitare nedreaptă, ca o ceaţă deasă şi 

înecăcioasă, se lasă peste artista cu 

cel mai original stil (poate) din arta 

plastică românească. 

* * * 

Fata cea mare i-a moştenit 

privirea adâncă a ochilor căprui şi 

toate neliniştile. Are ochii grei de 

zbucium nebănuit încă la vârsta ei şi 

neiniţiaţi. Acum e încă gureşă. […] 

Vor trece anii şi fata asta, cam 

grăsană, cam bondoacă, se va subţia, 

se va întrista… 

Fata cea mare din descrierea 

naratorului ascuns sub chipul lui 

Ioachim, personajul principal din 

romanul lui I. Peltz, Moartea tinere- 

______________________________ 

____________________________ 

reţelor, este Ernestina, viitoarea 

graficiană şi pictoriţă Tia Peltz. 

A moştenit aceeaşi structură 

sufletească a părintelui, aceeaşi 

dedublare a omului volubil, vesel – 

mască în spatele căreia sufletul 

artistului tremură şi plânge 2 . 

Faţă în faţă cu amândoi, tată şi 

fiică, scriitor şi pictoriţă, cunoscândui 

şi cunoscându-le opera, eşti tentat 

să-ţi pui aceeaşi întrebare: oare care 

este adevărata lor esenţă? În numele 

amândurora, răspunde, la anii 

senectuţii, Tia Peltz: “Chipul 

adevărat al artistului se dezvăluie în 

operă; în viaţă, el poartă doar nişte 

măşti. u-l judecaţi după măştile 

lui!” [s.n.] – cerea fiica scriitorului 

într-o discuţie cu Dorel Dorian. 3 

Afirmaţie perfect valabilă şi în 

cazul acesteia. Nu doar bonomul, 

jovialul, farsorul, autorul atâtor 

„peltzisme”, care au făcut carieră în 

perioada interbelică, îşi dezvăluie 

adevărata identitate în operă. Pe 

chipul clovnului imaginat de Tia, nedumereşte 

şi intrigă lacrima ce se 

prelinge încet şi trist. Ce asociere mai 

sugestivă ar putea defini sufletul celor 

doi? 

Această identitate a firii lor face 

ca operele să se afle într-un 

permanent dialog, tatăl modelând 

cuvântul, fiica – liniile şi culorile, 

amândoi aplecaţi cu o tandră 

comprehensiune asupra sufletului 

omenesc. Dar, cu deosebire, ambii 

creatori au ştiut să facă din artă un 

mod de a exista frumos în lume, au 

ştiut să se elibereze de cercul strâmt 

al existenţei cotidiene şi să-şi 

găsească izbăvirea în şi prin → 

RODICA LĂZĂRESCU 

_______ 

Tia Peltz, “Autoportret” (sus), 

“Foxtrot” (jos) 

85

creaţie: “Talentul ăsta al meu de a 

picta a însemnat un mare noroc. 

orocul că am putut să pun pe pânză 

tot ce gândesc şi ce simt... Că toate 

bucuriile şi durerile mele le-am putut 

scoate din mine. Că le-am putut fixa 

pe pânză...” 4 

Între creaţiile celor doi, s-au 

stabilit, în timp, corespondenţe ce fac, 

indiscutabil, ca romanele lui I. Peltz 

şi desenele Tiei să formeze un tot 

coerent şi legitim, în care cuvânt şi 

linie se caută şi îşi răspund, dincolo 

de timp, nu fără intenţie. 

Priveşti desenele Tiei şi în minte 

se adună, ca sonurile într-o melopee, 

cuvintele din care e alcătuită 

descrierea Căii Văcăreşti din 

romanele lui Peltz: 

Guri ilare, frunţi strâmbe, 

picioare şubrede – Calea Văcăreşti e 

un imens panopticum închipuit de o 

minte scăpată din hăţuri. 

Desenele inconfundabile, 

filigranate şi tremurat-nervoase, 

fixează pentru eternitate imagini din 

cartierul care, astăzi, nu mai există 

decât în memoria supravieţuitorilor, 

în romanele lui I. Peltz şi în lucrările 

Tiei. A desenat, cu sutele, chipuri de 

copii cu ochii larg deschişi a inocentă 

uimire asupra lumii, clovni veseli, în 

spatele machiajului strivind însă o 

lacrimă în colţul ochilor, iar, în 

ultimii ani de viaţă, chinuită de 

pierderea lui Sergiu, de anii adunaţi 

în suferinţă şi marginalizare, de 

insatisfacţiile oferite, generos, de noul 

regim (ce-i dăduse atâtea speranţe la 

început!), chipuri de bătrâni! Tia este, 

fără îndoială, echivalentul în pictură 

al lui I. Peltz, cel denumit cândva de 

E. Lovinescu cel mai mare 

producător de tristeţe din literatura 

română. 

Dacă odinioară Marcel Iancu 

scria despre „talentul... însoţit de un 

surâs ironic” al Tiei, în lucrările 

realizate în anii de pe urmă surâsul se 

transformă în grimasă, iar ironia este 

înlocuită de o infinită, iremediabilă 

tristeţe. 

* * * 

A legat-o de tatăl său o dragoste 

filială ieşită din comun, o afecţiune 

dusă până aproape de obsesie, dublată 

de un devotament rar întâlnit. Cu 

eforturi supraomeneşti, luptându-se 

cu opacitatea forurilor culturale, 

reuşeşte, la începutul anului 1999, să 

marcheze centenarul naşterii 

scriitorului I. Peltz: printre altele, 

editează, pe cheltuială proprie 5 , O 

lacrimă într-un minialbum. 

Bucureştiul amintirilor, un grupaj de 

desene reprezentând cartierul 

Dudeşti-Văcăreşti, ce vin să ilustreze 

fragmente selectate din scrierile 

tatălui său. Mulţumită şi împăcată că 

şi-a îndeplinit datoria filială, dar 

epuizată fizic şi moral, în noaptea 

dintre 4 şi 5 martie, Tia pleacă să-i 

întâlnească pe Sergiu şi pe căţelul 

Norocel, dar mai ales pe tatăl ei, 

grăbită să-şi ţină promisiunea 

mărturisită în prefaţa minialbumului: 

Dragul meu tată, ...promit – nu 

ştiu nici când, nici cum, nici unde – 

să ne jucăm cândva „de-a viaţa”. 

Cândva, vom fi iar tineri, toţi. u 

vom semăna fizic cu cei ce-am fost pe 

pământ, dar te asigur, tată, că ne vom 

recunoaşte după sufletele noastre, ce 

n-au făcut rău nimănui, au ştiut să 

ierte şi să iubească… 

Ultimul său interviu, înregistrat 

cu doar câteva zile înainte de mutarea 

ei în alt „cartier”, se încheia cu 

această replică a Tiei Peltz: 

Un mare învăţat a fost odată 

invitat la Radio ca să-şi dea cu 

părerea despre starea societăţii. Şi el 

a spus doar un singur cuvânt: „Of!”... 

Probabil că tot atât de mult a 

spus şi Tia în acea noapte de 4 spre 5 

martie 1999, în maşina ambulanţei 

care o ducea de la Spitalul Caritas la 

Fundeni, unde se pare că nu i-a mai 

ajuns decât trupul. Sufletul ei minunat 

plecase în ceruri să deseneze îngeri. 

________ 

ote 

1. Cursul de Belle-Arte fusese 

înfiinţat la 2 octombrie 1941, iar Tia 

Peltz în frecventează aproximativ trei 

ani. 

2. I. Peltz, Rasa martirilor, în 

„Lumea evree”, nr. 1, 19 ianuarie 

1919, p. 14. 

3. Dorel Dorian, Foc în Calea 

Văcăreşti. Evocare dramatică după 

viaţa şi opera lui I. Peltz, Editura 

Universal Dalsi, Bucureşti, 1999, p. 

5: Peltz cel adevărat e în cărţi. 

4. Silvia Kerim, Ultimul interviu 

– Adio, Tia Peltz!, în revista Formula 

AS, nr. 353/1999. 

5. Volumaşul nu a apărut la 

Editura Hasefer, aşa cum 

menţionează Wikipedia, ci la 

EDASS, la finele anului 1998 (ISBN 

973/98738/0/4), fiind dăruit de Tia 

Peltz, în preajma centenarului, 

cunoscuţilor şi prietenilor. 

86 

“Bebe” 

“Cele trei graţii” 

___________________________________ 

Ilustraţiile din acest număr 

ne-au fost puse la dispoziţie de 

Rodica Lăzărescu. 

____________________________

Născut la data de 3 martie 

1981, în localitatea Reghin, 

Marcel Naste a absolvit 

Liceul de Artă Plastică din 

Târgu-Mureş, specialitatea 

pictură, în anul 1999. A 

urmat cursurile Universităţii 

,,Babeş Bolyai”, Facultatea 

de Teologie Ortodoxă, 

secţia Teologie Patrimoniu 

Cultural, Picturi Bisericeşti, 

Iconografie şi Restaurare din Cluj-Napoca, fiind 

licenţiat în anul 2003, şi a absolvit Institutul de Artă 

Vizuală ,,Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, în anul 

2005. Din 2008, este consilier la Direcţia pentru Cultură 

şi Patrimoniul Naţional Mureş, de atunci prezenţele sale 

plastice căpătând consistenţă şi prestanţă, într-un 

orizont divers al galeriilor din ţară şi străinătate. 

* 

Marcel Naste a atras atenţia asupra sa, în urmă cu 

patru ani, când a expus primul ciclu de prapuri, lucrări 

susţinute teoretic şi de o lucrare de masterat, în care 

face o incursiune în istoria prapurilor. Prapurii lui 

Marcel Naste, în consubstanţialitate tematică cu 

icoanele sale, în special pe lemn, dar şi pe sticlă, au 

consolidat poziţia preocupărilor sale de artă teologică. 

Surprinzător, Marcel Naste a venit cu o interpretare 

postmodernă a semnului canonic, în compoziţii de o 

surprinzătoare prospeţime, ingenuitate. 

Fără să abandoneze acest teritoriu, ba chiar 

valorificându-şi experienţa în seria de lucrări colective 

din ciclurile „Icoana din fereastră” şi „Crucea din 

fereastră”, în care a jucat un rol decisiv, compoziţional, 

cromatic, Marcel Naste şi-a extins şi diversificat 

universul pictural, dinspre tradiţie spre modernitate, în 

două serii, una de nuduri şi alta de pictură abstractă. 

Atât nudurile cât şi pictura abstractă configurează 

stilistic şi cromatic note personale distinctive. Aş 

circumscrie pictura lui Marcel Naste la arta lui Wassily 

Kandinsky, unul dintre pionierii artei abstracte, prin 

subtilitatea cu care manevrează semnul, linia, pata, 

culoarea. Poate cu reminiscenţe impresioniste, Marcel 

Naste sondează lumea interioară, emoţia reverberantă, 

căutând sensuri existenţiale, nu o dată în dimensiunea 

lor metafizică. 

Există o armonie compoziţională, există ritm 

interior în lucrările recente ale lui Marcel Naste, pe care 

le-a trecut prin filtrul căutărilor din seria de „Nuduri”, o 

experienţă de mare impact prin dezinvoltura abordării 

unei teme care a făcut istorie. 

Cele mai recente lucrări ale lui Marcel Naste, 

expuse într-o selecţie riguroasă la Galeria « Cuvântul 

liber », deschid noi orizonturi, cu bătaie lungă, cu 

perspectiva de a-i aduce notorietate, consacrarea 

binemeritată. Dincolo de spontaneitatea abordării, 

răzbat siguranţa limbajului asumat, inspiratele acorduri 

cromatice, dezvăluind resurse inepuizabile imaginativ, 

pentru un autor cu o evoluţie rapidă, departe de 

„zgomotul şi furia” cumetriilor din lumea plastică. 

ICOLAE BĂCIUŢ 

86

DREPT DAR PENTRU SUFLETUL SĂU neegoist 

ori poate doar ca pedeapsă pentru nebănuite păcate ale 

semenilor săi, lui Ilie i-a fost dat să trăiască două destine 

într-unul singur. Cel dintâi era destinul său de zi, de orb 

rătăcitor printre oameni, însoţit de un câine bătrân şi 

blând, cel de-al doilea fiind un destin de taină, de 

călăuzitor, în vis, al sufletelor celor care trec în nefiinţă. 

Cel dintâi era liniştit şi frumos, cel din urmă însă îl 

secătuia de-a dreptul. Ziua, când nu ploua, stătea şi 

aştepta pe o bancă într-unul din parcurile de lângă râul 

care traversa oraşul. Câinele îi era alături. Ca să ajungă 

acolo, făcea aproape două mii de paşi, însă păreau mai 

puţini dacă nu se străduia să le numere. De pe strada unde 

locuia, în zece minute ajungea în bulevard; de-acum 

recunoştea fiecare stâlp, zid sau gard doar atingându-l. 

Într-un singur loc trebuia să traverseze, la un semafor. 

Acolo aştepta liniştit, sprijinit în baston, până îl îndruma 

cineva, spunându-i: “Acum puteţi trece, domnule...” 

Întotdeauna se simţea măgulit, uneori îi atingeau chiar 

braţul, călăuzindu-l, chiar şi cei tineri... El mulţumea 

blând, simţindu-le căldura din suflet. Odată trecut dincolo, 

mai avea de urcat puţin pe trotuar ca să ajungă pe aleea de 

pe malul râului: acolo începea parcul. Era un parc foarte 

vechi, cu o poartă înaltă şi albă; aflase toate acestea de la 

un bătrân. Acolo era lumea lui de zi... 

ÎNVĂŢASE PE DE ROST ALEILE, arborii, băncile. 

Totul se schimba, în permanenţă, în funcţie de momentul 

zilei, de anotimp. Mulţi îl cunoşteau deja, salutându-l şi 

lăsându-i câţiva bănuţi, uneori şi străinii. 

LADISLAU DARADICI 

(Continuare în pagina 74) 

______________________________________________ 


_____________________________________________________________________________________________ 

Directori de onoare 

MIHAI SI 

ADAM PUSLOJIC 

Redactor-şef adjunct 

VALETI MARICA 

Redactori: 

Cezarina Adamescu, Eugen Axinte, 

A.I.Brumaru, Mariana Cheţan, Mariana 

Cristescu, Melania Cuc, Iulian Dămăcuş, 

Darie Ducan, Răzvan Ducan, Alexandru 

Jurcan, Mioara Kozak, Lazăr Lădariu, 

Rodica Lăzărescu, Cleopatra Lorinţiu, 

Bianca Osnaga, Mihaela Malea Stroe, Ioan 

Matei, Menuţ Maximinian, Liliana 

Moldovan, Marcel aste, Cristian 

Stamatoiu, Gabriel Stan, Gheorghe Şincan, 

Victor Ştir 

Corespondenţi : Raluca Andreea Chiper 

(Spania), Claudia Şatravca (Chişinău), 

Flavia Cosma (Canada), Mirela Corina 

Chindea (Italia), Andrei Fischof (Israel), 

Ovidiu Ivancu (India), Dorina Brânduşa 

Landén (Suedia), Gabriela Mocănaşu 

(Franţa), Ionela van Rees-Zota (Germania), 

Dwight Luchian-Patton (SUA), Raia Rogac 

(Chişinău), Adriana Yamane (Japonia) 

Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „ICOLAE BĂCIUŢ” PETRU DESCOPERIREA, SUSŢIEREA ŞI 

PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIOALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢ 

Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57, România. icio parte a 

materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. Copyright©icolae Băciuţ 2012 *Email : 

nbaciut@yahoo.com; vatraveche@yahoo.com *Adresa redacţiei: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29, 

cod 540390 * telefon: 0365407700, 0744474258. Materialele nepublicate nu se restituie. Responsabilitatea 

asupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora. 

88

Vatra veche 3, 2012 Final

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?