AURELIAN GULAN

© Cătălin Dacian Gulan 

Drepturile de difuzare asupra prezentei ediţii tipărite – 

Criterion Publishing SRL 2010 

Cartea tipărită poate fi comandată la 

Editura.Criterion.Publishing@gmail.com 

Ediţie nouă. Manuscris de autor din 15 august 2001 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

GULAN, AURELIAN 

Victime şi călăi – Amintiri din Gulag / Aurelian Gulan 

ed.: Gabriel Stănescu – Bucureşti: Criterion Publishing, 2010 

ISBN 978-973-8982-74-1 

I. Stănescu, Gabriel (ed.) 

821.135.1-94 

Tehnoredactare: 

Îngrijirea textului: 

Machetare: 

Coperta: 

Editor: 

Mihai Grigore 

Marcel Gheorghe, Ionuţ Dobrinescu 

Mihaela Sipoş 

Bogdan Petry - artofpetry.blogspot.com 

Gabriel Stănescu 

Sponsori: 

1. Vulpoi & Toader Management SRL 

2. BNP Simona Alexandru 

3. BEJ Bogdan Dumitrache 

4. SCPA Biriş Goran 

5. Octavian Stamate 

2

AURELIAN GULAN 

(10.05.1922-28.07.2002) 

VICTIME ŞI CĂLĂI 

Amintiri din Gulag 

Criterion 

Publishing 

Bucureşti, 2010 

3

Fiului meu, Cătălin-Dacian, îi las 

moştenire o viaţă de luptă pentru a 

rămâne OM demn. Mi-aş fi dorit să-l 

fi meritat mult mai mult. 

Motto: 

„În alte vremi era un model; acum, pentru 

noi, e doar un desen al biologiei, o anomalie 

ce nu mai ispiteşte pe nimeni.” 

(Emil Cioran) 

4

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 

Prezenta ediţie reprezintă versiunea ultimă a cărţii, integral rescrise şi 

reintitulate de autor, ajuns la vârsta de 80 de ani, conform manuscrisului 

datat 15 august 2001, pe 489 de pagini de caiet dictando. Oferind 

materialul spre publicare, fiul autorului îi îndeplineşte astfel post-mortem 

una dintre ultimele dorinţe. Aurelian Gulan a sperat ca puterea exemplului 

său personal de demnitate umană să contribuie la reprofesionalizarea 

României prin întărirea morală a noilor generaţii. Experimentul 

comunist-totalitar a creat Omul Nou procedând sistematic la exterminarea 

fizică a elitelor interbelice şi la reeducarea clasei medii prin stergerea 

memoriei colective şi mistificarea istoriei. Instrumentele globalizării şi ale 

Noii Ordini continuă această paradigmă şi în prezent atenuând identitatea 

naţională şi nivelând conştiinţele la numitorul comun al divertismentului 

mass-media. Mărturia lui Gulan este o superbă ancoră într-un trecut mai 

acut conştient de valorile perene ale umanităţii şi un redutabil antidot la 

blazare. Resursele de informaţii disponibile astăzi pe internet permit 

oricărei persoane interesate să aprofundeze temele atinse în această carte, 

sens în care editura îşi încurajază cititorii să profite din plin pentru a afla 

mai mult. Notele de subsol au fost inserate de editură pentru a permite mai 

cu seamă cititorilor tineri să parcurgă textul cu uşurinţă şi să se 

familiarizeze cu numeroasele nume de personalităţi istorice, referinţe 

geografice şi cronologice, precum şi cu expresiile în limbi străine. Nu toate 

numele de persoane evocate de autor în ample enumerări au putut fi 

verificate. Din mulţi, doar numele e tot ce a mai rămas, şi aceasta cel mult 

în amintirea autorului şi în filele acestei cărţi, precum într-un pomelnic 

creştin. Titlurile capitolelor, numerotate cu cifre romane, sunt cele propuse 

de autor însă segmentarea narativă în patru părţi aparţine editurii şi a fost 

operată în scopul generării cuprinsului. Editarea acestei cărţi a fost 

asigurată pe bază de voluntariat, iar întregul tiraj fizic, inerent limitat, a 

fost finanţat de o mână de sponsori. Tuturor editura ţine să le mulţumească. 

O versiune electronică a acestei cărţi va fi disponibilă şi pe internet spre a 

permite accesul liber la informaţia documentară. 

5

LA MOARTEA EROULUI MARTIR AURELIAN GULAN 

Datorită unor defecţiuni telefonice am aflat cu oarecare 

întârziere de trecerea în lumea celor drepţi şi fără prihană a celui 

care, timp de peste patru decenii, m-a onorat cu prietenia lui, cel la 

care m-am uitat cu admiraţie şi cu afecţiunea pe care o ai faţă de un 

frate mai mare, cel care a fost un model de demnitate pentru noi, cei 

trecuţi prin închisorile şi lagărele comuniste. La moartea lui Aurelian 

Gulan, gândindu-mă în retrospectivă la viaţa lui de erou şi martir, 

simt că nici unul dintre noi, cei încă în viaţă, nu suntem în măsură să 

scriem despre el, la adevărata lui valoare morală. 

Pe data de 10 Mai a acestui an, umilul semnatar al acestor 

rânduri a sărbătorit ziua când Aurel Gulan, acest bărbat român 

extraordinar de drept şi de neînfrânt, a împlinit 80 de ani – o viaţă 

incredibilă de-a lungul a 80 de ani petrecuţi cu fruntea sus. Din aceşti 

ani, aproape 18 el i-a petrecut prin lagăre şi închisori. Din experienţa 

anilor mei de prin spatele gratiilor şi a sârmei ghimpate, nu cunosc 

nici un alt caz de deţinut politic care să fi supravieţuit cu sufletul 

curat şi morala neîntinată atâţia ani, aproape o viaţă de om. Şi iată că, 

pe 28 iulie, acest exemplar unic de umanitate şi neîntinare morală 

ne-a părăsit pentru totdeauna şi a lăsat în urmă un gol pe care nimeni 

nu-l poate umple. Dacă 18 ani au fost o adevărată Golgotă, 

Dumnezeu s-a milostivit cel puţin şi la sfârşit i-a dat o moarte uşoară 

şi fulgerătoare. Toată biografia sa este incredibilă, demnă de orice 

scriere majoră, demnă de studiat în şcoli, poate noile generaţii vor 

învăţa cum să fie demni şi să-şi iubească poporul lor până la 

sacrificiu, fără a pretinde că a monopolizat patriotismul. 

Născut pe 10 Mai 1922, viaţa lui se împleteşte cu această dată 

majoră din istoria ţării, căci pe 10 Mai 1942, când împlinea numai 20 

de ani, depune jurământul de ofiţer ca şef de promoţie pe ţară. 

Discursul lui în faţa regelui este un model de patriotism sănătos, de 

îndemn la eliberarea pământului naţional. După actul de trădare de la 

23 August 1944, acest discurs al său va fi actul de bază prin care 

autorităţile sovietice îl vor condamna la 25 de ani pentru ... crime 

6

împotriva păcii, deoarece actul de trădare a instaurat – unic în istoria 

omenirii – un transfer de jurisdicţie prin care Românii puteau fi 

judecaţi de o putere străină pentru acte penale imaginare şi ce nu au 

fost comise pe teritoriul sovietic. Refuzând avantajele unor avansări 

administrative în anturajul mareşalului Antonescu ce l-ar fi vrut 

aghiotant, pleacă voluntar pe frontul de luptă împotriva 

comunismului. 

În timp ce în călduţul Bucureşti, politicieni incompetenţi şi 

fără simţul istoriei, comiteau actul de capitulare de la 23 August 

1944, Gulan cade prizonier la sovietici pe 12 Mai 194, două zile 

după ce împlinise 22 de ani, şi după un an de luptă în prima linie a 

frontului. Arestat de NKVD şi cu documentele puse acestuia la 

dispoziţie de către trădătorii din ţară, anchetat şi torturat sălbatic la 

Liublianka, aceeaşi închisoare unde şi Antonescu a fost ilegal 

anchetat, farsa juridică sovietică îl condamnă la 25 de ani pentru că, 

pe baza discursului său „a incitat” la război contra „paşnicei” Uniuni 

Sovietice! 

Peste 11 ani Gulan îi petrece prin lagăre sordide de 

exterminare din zona de Nord a Cercului Polar, în majoritate la 

Vorkuta, cu prizonierii germani şi ei condamnaţi ca şi... criminali de 

război. Aurelian Gulan a supravieţuit cu spiritul intact şi demnitatea 

neatinsă, refuzând orice colaborare cu inamicul. În 1996, ofiţeri 

trădători din infama divizie de „voluntari” Tudor Vladimirescu l-au 

apostrofat în presă pentru că nu a participat la lupta contra 

„fascismului”. Gulan a răspuns, ca întotdeauna, cu demnitatea lui 

ştiută care nu putea fi întinată de calomniile comuniste. 

După farsa politică de la Geneva şi după moartea lui Stalin, 

este repatriat în vara lui 1956. A urmat o altă mascaradă juridică, de 

data aceasta în RPR, când Securitatea decide să extermine pe toţi cei 

ce supravieţuiseră închisorilor şi lagărelor, prin aşa-zisul proces 

contra celor învinuiţi imaginar de „încercarea de reconstituire a 

comandamentului Legionar”. Gulan nu făcuse parte, sub nici o 

formă, din Mişcarea Legionară, dar „vina” lui de a fi un adevărat 

patriot atârna chiar şi mai greu decât a fi membru al Mişcării. Ca 

atare, în Februarie 1958 este arestat din nou, torturat sălbatic în 

celulele Ministerului de Interne de la Uranus, dar securiştii nu l-au 

putut îngloba în acel fantomatic proces legionar. În schimb, au găsit 

câţiva delatori care au contribuit benefol la acuzarea lui, fiind 

7

condamnat la 8 ani. Altă perioadă de lagăre, celule sordide, chinori 

suportate cu fruntea sus, învăţându-ne şi pe noi, cei mai tineri, să 

facem la fel. 

Din vara lui 1959, de la Jilava, unde l-am întâlnit pentru prima 

dată şi apoi în anii petrecuţi împreună prin acele lagăre de 

exterminare, Aurelian Gulan a fost un mentor moral căruia i-am 

rămas toată viaţa îndatorat. Datorită demnităţii sale exemplare este 

eliberat printre ultimii deţinuţi politici, în luna August 1964. Îşi 

reface viaţa cu acelaşi optimism ce-i era specific, revenind alături de 

soţia lui care l-a aşteptat cu o statornicie rar întâlnită, dăruindu-i şi un 

băiat de care era foarte mândru, după cum era mândru şi de calitatea 

lui de bunic. 

În 1986 avea deja manuscrisul unei cărţi („Paşaport pentru 

eternitate”) publicată de abia în 1995 sub titlul impus de editură 

„Mărturii din Iadul Roşu – De la Vorkuta la Gherla” – carte 

recenzată în acest ziar în Noiembrie 1995. În perioada aceea de 

neocomunism, foştii colaboratori ai regimului de ocupaţie îşi 

publicau maculatura pe sute de pagini, iar mărturisirile lui Gulan sunt 

restrânse de la 600 de pagini de manuscris dactilografiat la 200 de 

pagini tipărite! 

Cât a trăit, a continuat să fie activ, a scris atât în ţară cât şi în 

publicaţiile din exil. Îmi scria recent că şi-a rescris memoriile, din 

nefericire însă nu a apucat să le şi publice, dar sperăm că fiul său va 

îndeplini această ultimă dorinţă a lui Gulan, chiar şi în aceste condiţii 

de adversitate din partea neocomunismului deghizat în democraţie. 

În ultimele scrisori primite de la el am detectat o undă de 

tristeţe, dar nu aceea a învinsului. Tristeţea lui, cum spunea regretatul 

Omescu, cu care a fost prieten, era tristeţea îngerilor, datorită 

amărăciunii de a-şi vedea poporul în care a crezut şi pentru care şi-a 

irosit 18 ani de viaţă prin lagăre şi închisori, cum alunecă pe panta 

nefiinţei morale care va duce la nefiinţa naţională. 

Moartea lui Aurelian Gulan lasă în urmă un gol pe care 

nimeni, niciodată, nu-l va putea umple pentru că nimeni nu va putea 

avea acele calităţi de erou şi de martir. Se obişnuieşte a se spune 

„Dumnezeu să-l ierte”. În cazul său nu putem spune aşa ceva, nu are 

pentru ce să fie iertat, „Dumnezeu să-l odihnească” – ar fi mai 

propriu. 

8

Cu sufletul îndurerat, mă gândesc că prietenul meu Aurelian 

Gulan, ca şi neuitatul Gyr, este îndreptăţit să spună la marea 

judecată: „pentru rănile mele nedrepte, eu, Doamne, te iert!”. 

Radu DUNĂREANU 

(Necrolog apărut în publicaţia canadiană de limbă română 

„Cuvântul Românesc” din luna septembrie 2002) 

9

PROLOG 

– POVESTEA CĂRŢII 

Benjamin Franklin spunea că „Dacă nu vrei să fii dat uitării de 

cum ai murit, fie scrie lucruri care merită să fie citite, fie fă lucruri ce 

merită să fie scrise”. Considerând că viaţa mi-a oferit nefericita şansă 

de a îndeplini parţial aceste premize, m-am decis să nu scriu un 

roman, neavând nici pe departe veleităţi de om de litere, şi nici 

memorii, convins că acest ultim gen literar aparţine în exclusivitate 

marilor personalităţi, care, indiferent de domeniu, au influenţat 

într-un fel sau altul unele evenimente ce au condus la evoluţii ale 

societăţii, cel puţin pe plan naţional, ceea ce, evident, în ce mă 

priveşte, nu este cazul. Relatarea exclusivă a unor evenimente la care 

am participat direct, analiza acestora şi menţionarea acelora care au 

luat parte la ele, fac din aceste rânduri o „carte-document”. 

Contribuţia, oricât de modestă, la recuperarea memoriei şi 

reinstaurarea adevărului, am socotit-o ca pe o datorie personală de 

conştiinţă, care e pusă pe umerii tuturor acelora care, într-o măsură 

oricât de mică, pot contribui la modelarea conştiinţei colective a unei 

societăţi, a unei naţiuni. 

Când n-am mai putut suporta criminalitatea regimului 

comunist, care-şi finaliza genocidul demolându-ne total fizic şi 

spiritual, mi-am învins tacita complicitate şi laşitatea „raţională”. Am 

ales inconştienţa obsedantă, punând din nou în pericol atât viaţa 

soţiei, o nemeritată răsplată pentru aşteptarea ei de aproape şapte ani, 

venită după doar şase luni de căsnicie, cât şi viaţa singurului meu fiu, 

unica mea împlinire, pentru a cărui realizare mi-aş fi dat oricând 

viaţa. 

În septembrie 1986, fără ştiinţa cuiva din casă, m-am apucat 

să scriu, deşi o teamă oarecare mă obliga la unele reţineri, iar uneori 

mă inhiba. În doi ani am reuşit să scriu aproape şase sute de pagini, 

în care îmi mărturiseam profunda ostilitate faţă de cel mai agresiv 

regim din istoria omenirii, dar şi faţă de cizmarul gângav proclamat 

geniul Carpaţilor, şeful suprem al armatei române, cândva regale, şi 

10

faţă de savanta analfabetă. Ca atare, am găsit şi un titlu adecvat - 

„Paşaport pentru cealaltă lume”. 

Pe 25 decembrie 1989, când mi-a fost clar că revolta populară 

a fost de fapt o lovitură de stat, o contrarevoluţie comunistă 

anticeauşistă, m-am deplasat, împreună cu doi prieteni buni, avocatul 

George Bura şi doctorul Lulu Dumitrescu, la Ambasada Germaniei, 

pentru a preda manuscrisul şi a-l trimite prietenului meu, doctorul 

Alexandru Bura, stabilit în Germania. Fiind Crăciunul, un funcţionar 

oarecare din ambasadă s-a temut să-mi facă serviciul respectiv pe 

motiv că şefii nu sunt în ambasadă, că situaţia în România nu este 

clară, că ar fi riscant etc. După câteva zile, cu ajutorul unei distinse 

doamne din Germania, doctoriţa Puica Burloiu (atunci Zögelmann), 

manuscrisul a ajuns finalmente în Germania. Iniţial, pe unda 

entuziasmului, s-au dactilografiat câteva zeci de pagini, s-au făcut 

câteva fotocopii şi atât! Este drept, necesita o prelucrare oarecare, 

corecturi etc. După un timp, m-a cuprins teama. Dacă se pierdea 

manuscrisul Tot prin bunăvoinţa doctoriţei Puica Burloiu, dar pe 

banii mei, m-am deplasat la Stuttgart, găzduit de prietenul meu, 

doctorul Alexandru Bura. 

Speranţa mea era să-i reîntâlnesc şi pe unii dintre foştii mei 

camarazi germani, unii deveniţi prieteni de excepţie, care mi-au fost 

fraţi de suferinţe danteşti aproape doi ani pe frontul de est şi peste 

unsprezece ani în gulagurile de exterminare ale Uniunii Sovietice. 

Dar, după patruzeci de ani, din care şapte ani în temniţele de 

exterminare comuniste româneşti, era de neimaginat că un om ar mai 

putea memora, în afara unor nume, şi adresele respective. 

Soarta m-a favorizat întrucâtva. Fiind traducător tehnic la 

ICTMC – Bucureşti 1 , neavând dicţionare tehnice, am scris, în 

disperare de cauză distinsului meu prieten, Kurt Brinkmann, din 

Germania, rugându-l să-mi trimită un dicţionar tehnic germanfrancez. 

Era în 1957, când încă îmi aminteam adresa, însă pe care am 

uitat-o ulterior. După moartea fratelui meu mai mare, Nicolae, care 

locuia în Olteniţa, în 1991 soţia lui a vândut casa pentru a face rost 

de bani în vederea emigrării în SUA a fiului ei, singurul meu nepot, 

inginerul Narcis Gulan. Înainte de predarea casei şi-a amintit că 

fratele meu ascunsese nişte documente într-un zid al casei. Acolo a 

1 Actualmente S.C. ICTCM Institutul de Cercetare şi Proiectare Tehnologică pentru 

Construcţii Maşini S.A. 

11

găsit şi scrisoarea de răspuns a bunului meu Kurt, în posesia căreia 

eu n-am intrat, fiind între timp arestat. 

Cu zece zile înaintea plecării în Germania, cumnata mea mi-a 

înmânat scrisoarea lui Kurt, despre care nu mai ştiam nimic din 1953 

– lagărul Azbest-Siberia. I-am scris imediat, comunicându-i ziua 

când voi sosi în Germania şi adresa. Condiţia era să mai trăiască şi să 

aibă aceeaşi adresă. 

Am ajuns în gara din Stuttgart, unde un prieten al meu mă 

aştepta. Primul lucru pe care acesta mi l-a spus era că, de trei zile, 

este bombardat cu telefoane de un oarecare neamţ Kurt, care îl ruga 

extrem de insistent să nu uite să mă pună în legătură telefonică cu el. 

Ajuns acasă, primul lucru – curiozitatea mea era enormă –, a fost 

telefonul lui Kurt. L-am sunat şi, după salutările de rigoare, îngânate 

printre suspine, mi-a spus doar: „Aurelian, închide că te sun eu 

imediat, nu putem sta la taclale pe banii conaţionalului tău”. Reluând 

convorbirea, după relatarea situaţiei lui familiale şi a stării de 

sănătate – era cu trei ani mai tânăr –, l-am întrebat despre prieteni. 

Bineînţeles, unii plecaseră în armata Domnului, iar altora, mai 

norocoşi, nu le cunoştea adresa. Pentru edificarea me completă, m-a 

rugat să iau legătura cu un frate de suferinţă din Vorkuta – o regiune 

la 200 km nord de Cercul Polar unde, printr-o minute dumnezeiască, 

supravieţuisem timp de trei ani –, colonel în retragere Siegfried 

Bucher, preşedintele unei Kameradschaft WAS (Workuta-Azbest- 

Stalingrad) care avea toate evidenţele Spätheimkehrer-ilor, adică ale 

foştilor prizonieri germani repatriaţi târziu, după 1953, când 

cancelarul Adenauer 2 reluase legăturile diplomatice cu satrapul 

Hruşciov 3 . Aceştia fuseseră primiţi cu onoruri, ajutaţi substanţial să 

2 Konrad Adenauer (n. 5 ianuarie 1876, Köln; d. 19 aprilie 1967, Rhöndorf, azi Bad 

Honnef, lângă Bonn) a fost un politician creştin-democrat german, de profesie jurist. Din 

1917 şi până în 1933 a exercitat funcţia de primar general al Kölnului. Adversar al 

naţional-socialismului, a fost înlăturat din funcţia de primar general. S-a retras la 

mănăstirea Maria Laach. În 1944 a fost arestat sub acuzaţia de complot împotriva 

regimului nazist. Soţia sa a fost de asemenea arestată, murind în detenţia Poliţiei Secrete 

(Gestapo). În ciuda vârstei înaintate (în 1946 împlinise 70 de ani), Konrad Adenauer a 

condus munca de reconstrucţie a creştin-democraţiei germane, mişcare interzisă în timpul 

dictaturii hitleriste. În anul 1949, la vârsta de 73 de ani, a fost ales în funcţia de cancelar al 

Republicii Federale Germania - primul după cel de-al doilea război mondial. În 1955 a 

obţinut repatrierea germanilor deportaţi la muncă forţată în Siberia. 

3 

Nikita Sergheevici Hruşciov (17 aprilie, 1894 –, 11 septembrie 1971), a fost 

conducătorul Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. A fost Prim Secretar al Partidului 

Comunist al Uniunii Sovietice din 1953 până în 1964 şi premier din 1958 până în 1964. În 

12

se reîncadreze în noua viaţă, să se organizeze în fel de fel de 

asociaţii, fundaţii etc. 

În schimb, noi, românii, repatriaţi chiar ultimii, la sfârşitul lui 

1955, am fost primiţi ca cei mai înverşunaţi duşmani ai poporului, 

unii fiind închişi imediat, iar mulţi fiind arestaţi cu prima ocazie, 

odată cu marea prigoană începută după revoluţia din Ungaria, înainte 

de retragerea armatelor eliberatoare ruse, deci începând cu 1957. 

Dar să revin la momentul WAS. Bucher mi-a comunicat 

imediat adresele şi telefoanele celor mai apropiaţi prieteni ai mei, 

printre care Horst Seifert, Willz Müler, austriacul Oswald Kremsner 

şi alţii, trimiţându-mi şi 200 de mărci pentru a lua legătura cu ei, ceea 

ce am şi făcut, telefonic. Scopul meu principal era recuperarea 

manuscrisului, aşa că m-am deplasat la doctoriţa Puica Burloiu, care 

m-a primit excepţional, peste orice aşteptări, şi căreia îi voi purta 

permanent cea mai profundă recunoştinţă şi un sincer respect. 

Constatând că şansele de a publica manuscrisul în Germania 

sunt minime, am trimis o fotocopie a manuscrisului în Canada, 

consăteanului meu, George Bălaşa, ajuns între timp redactor-şef şi 

director la publicaţia lunară Cuvântul românesc. O încercare inutilă, 

deoarece, chiar după o prelucrare prin prescurtare, făcută de fostul 

meu camarad şi prieten din temniţele româneşti, Dean Phillip, alias 

Dumitru Filip, publicarea a fost imposibilă, motivul fiind acelaşi: 

lipsa banilor, a sponsorilor. 

La înapoierea în ţară, i-am comunicat prietenului meu 

austriac, Oswald Kremsner, trenul cu care soseam la Viena şi cel cu 

care urma să plec la Bucureşti. El s-a deplasat din St. Pölten şi a fost 

punctual. Trenul Paris-Viena, cu care soseam eu, a ajuns în Viena cu 

o întârziere de o oră, din cauza unei alarme cu bombă, care s-a 

dovedit falsă. Timpul rămas la dispoziţie pentru transbordare era de 

maximum 15 minute. La sosire, mi-am luat geamantanul îngreunat 

cu cele patru fotocopii şi am fugit la trenul pentru Bucureşti. Ajuns 

pe peron, câţiva călători întrebau de zor cine este Gulan. M-am 

lămurit imediat. Timp de o oră, distinsul meu camarad Oswald 

patrulase pe lângă trenul românesc cu o pancartă pe care scria 

raportul său secret, cu care a şocat delegaţii la cel Congresul al XX-lea al Partidului 

Comunist al Uniunii Sovietice din 23 februarie 1956, el a înfierat pe Stalin şi cultul 

personalităţii, ca şi regimul său de "violare a normelor leniniste de legalitate", marcând 

începutul destalinizării şi a dezgheţului hruşciovian. 

13

„Aurelio-Ossi”. Un român binevoitor, impresionat de gestul 

prietenului meu, mi-a luat geamantanul, lăsându-mi timp să mă 

întreţin cu Ossi (Oswald) în cele zece minute rămase. Îmbrăţişările 

noastre au smuls şi altora lacrimi, după aflarea adevărului. După 

această reîntâlnire memorabilă cu un al doilea prieten de suferinţă, 

întâmplată după aproape patruzeci de ani, m-am urcat în trenul ce se 

pusese în mişcare. Pentru a nu uita, menţionez că, prin intermediul 

lui Oswald Kremsner, despre care voi mai pomeni, am participal la 

întâlnirile extraordinare cu Kameradschaft WAS la Heppenheim 

(Germania) în 1992 şi la Obersdorf (Austria) în 1994. Am fost 

cooptat imediat ca membru, mi s-a oferit prilejul de a mă reîntâlni cu 

mulţi alţi camarazi, cu care am rămas în legătură până astăzi, deşi, 

ulterior, starea sănătăţii nu mi-a mai permis participarea la celelalte 

întâlniri. Comportamentul lor deosebit de camaraderesc a reflectat 

legătura sudată de cele mai cumplite suferinţe, în cele mai criminale 

lagăre de exterminare programată ale NKVD-ului (KGB-ului) 

sovietic. Dar toate la rândul lor… 

În consecinţă, în 1993 am plătit dactilografierea a aproximativ 

600 de pagini şi fotocopierea acestora în două exemplare. Le-am 

oferit spre publicare editurii „Humanitas”, care, deşi a apreciat textul, 

mi-a comunicat că are deja completat planul de editare până în 1995. 

În 1994, prin intermediul camaradului meu de temniţe şi lagăre, 

distinsul profesor Doru Dumitrescu, am fost pus în legătură cu 

răposatul profesor de matematică, autor de manuale şi culegeri, 

Petrică Ion, proprietarul editurii „Petrion”. Cu o bunăvoinţă 

exemplară, a fost de acord cu editarea cărţii, dar cu condiţia de a 

reduce textul la maximum 200 de pagini, eu urmând să execut 

operaţia de „mutilare”, dactilografiere şi corectură. 

Presat de vârstă şi, mai ales, de problemele de sănătate, dorind 

tipărirea chiar parţială, am acceptat condiţiile impuse tot din motive 

financiare. Fără un contract scris, fără a primi vreun ban, cartea a fost 

tipărită în trei mii de exemplare, din care am primit gratuit o sută, pe 

care le-am dăruit prietenilor din ţară şi din străinătate. Nu pot încheia 

odiseea apariţiei unei prime versiuni a cărţii, sub titlul „Mărturii din 

Iadul Roşu. De la Vorkuta la Gherla”, fără a aduce un omagiu pios, 

de profundă recunoştinţă, acestui distins cărturar, profesorul Petrică 

Ion, care şi-a asumat răspunderea şi riscul editării şi tipăririi acestei 

cărţi, a cărei vânzare s-a epuizat în două luni. 

14

Considerând utilă reeditarea cărţii-document, într-o prezentare 

mai extinsă, mai apropiată de manuscrisul iniţial, deşi sunt măcinat 

de boli, sper să duc la bun sfârşit această ultimă încercare temerară 

din viaţa mea, cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al familiei. 

15

PARTEA ÎNTÂI 

– PORTRET INTERBELIC 

I. CARACTERUL ESTE CEL CARE DĂ DESTINUL 

FIECĂRUIA. 4 

Viaţa, cu toate evenimentele ei, mi-a confirmat că, întradevăr, 

„destinul fiecăruia este format de caracterul său”, fiind o 

reflectare fidelă a conştiinţei sale. Conceptul de destin trebuie scos 

din vocabularul acelora care se pretind că au caracter, pentru ceilalţi 

devenind o cortină, ca să-şi ascundă lipsa de atitudine, de 

personalitate, o motivaţie nesusţinută pentru a-şi justifica unele 

acţiuni nedemne, mergând de la cele mai blamabile compromisuri 

până la trădare. Caracterul unui individ se formează pe parcursul 

primei părţi a vieţii, fiind modelat de familie, şcoală, biserică, de 

conjunctura unor evenimente faţă de care eşti obligat să iei atitudine, 

de influenţa unor relaţii pe care le-ai cultivat. Nu exclud faptul că 

fiecare se naşte cu o fire proprie, că genele biologice ne fac pe unii 

mai tari, pe alţii mai slabi, pe unii mai inteligenţi, pe alţii mai puţin 

dotaţi, ambiţioşi sau indiferenţi, curajoşi sau fricoşi, demni sau laşi, 

toate însă constituind o firavă rădăcină care se dezvoltă în mediul 

social specific. 

Testarea şi verificarea caracterului nu se fac în seră, în condiţii 

normale de viaţă, ci în lupta cu viaţa, cu vicisitudinile, contrazicerile 

şi dezamăgirile pe care ţi le oferă ea. Atitudinea permanentă faţă de 

conceptele fundamentale universale de bine, adevăr, dreptate şi 

frumos, faţă de munca cinstită, creatoare şi eficientă, şi de aspiraţiile 

de realizare constituie reflectări permanente ale aşa-numitului 

caracter. Vorbind de comportament în condiţii anormale de viaţă, 

trebuie să departajăm noţiunea de caracter de cea de eroism sau de 

inconştienţă. Efortul continuu de a te strădui să nu te cufunzi în 

mocirla în care semenii tăi se bălăcăresc cu nesaţ, încercând să-i 

maculeze şi pe ceilalţi, efortul continuu de a te opri pe marginea 

prăpăstiei, când semenii tăi se aruncă în negrul abis al dezintegrării 

morale, efortul suprem de a spera, când cei din jurul tău cad pradă 

disperării, efortul permanent de a te lupta cu viaţa, de a te învinge pe 

4 Maximă a lui Cornelius Nepos, biograf roman, c.100-24 î.Hr. 

16

tine însuţi, străduinţa şi curajul de a spune nu când cei din jur răcnesc 

da în aplauze nu constituie fapte de eroism, ci însuşiri care ţin strict 

de caracter şi care deosebesc un om de gloată. Credinţa în oameni, 

chiar când te-au trădat cei din jurul tău, credinţa că există oameni 

mult mai buni decât tine, dar pe care nu i-ai întâlnit încă, îţi transmit 

puterea de a trece peste orice suferinţă şi vocaţia reînvierii. Cine a 

trăit din plin umilinţa la orice pas, ignorând-o prin demnitate, cine, 

târându-se de foame, a reuşit să-şi domine instinctele animalice, cine, 

epuizat de muncă şi doborât fizic, şi-a dorit să moară în picioare, cine 

a urcat o culme târâş, prin bolovani şi ghimpi, dar a privit mereu de 

unde a plecat, cine a rămas neclintit când s-a văzut aruncat din nou în 

fundul prăpăstiei, cine a mai putut să viseze frumos, fără să ignore 

realitatea brutal de abjectă, numai acela îşi mai doreşte să rămână 

OM. Este mult mai uşor să te lupţi cu viaţa când eşti azvârlit într-un 

iad blestemat, decât atunci când te rostogoleşti sub ochi îngăduitori 

într-un purgatoriu consimţit de alţii. Arbitrul suprem, singurul călău 

recunoscut de tine, rămâne propria-ţi conştiinţă, mai cu seamă în 

clipele în care, singur, fără martori, te comporţi ca şi cum ai fi 

înconjurat de cei mai înrăiţi duşmani, încă îngăduitori pentru că-ţi 

prevăd căderea într-o inexorabilă degringoladă, sau de puţinii 

prieteni care te privesc de pe culmi de intransigenţă, pentru că nu ştiu 

din ce motive te-au idealizat cândva. 

Lupta cu viaţa este incredibil de dură; trebuie să fii permanent 

în atac, să acţionezi sub impulsul unor automatisme ancestrale 

idealizate, al entuziasmului tineresc, nu în apărare, care implică 

luciditate şi discernământ. Singurul element care-i avantajează pe cei 

tari este spontaneitatea, rapiditatea de a se disocia de imbecilitate sau 

de tembelism sub umbrela turmei. Evit cuvântul „personalitate” sau 

„inadaptabilitate”, refuzul aprioric de a înţelege unele situaţii, de a 

descifra unele evenimente. Detest total pe cei ce-au reţinut doar că 

inteligenţa este capacitatea de adaptare a omului, o definiţie nefastă, 

izvorul inepuizabil al justificărilor absurde, al trădării şi al 

disimulărilor. Nu pot afirma că toate acţiunile mele au fost 

caracterizate de obiectivitate, deoarece subiectivismul este esenţial 

entuziaştilor, nonconformiştilor, dar şi intransigenţei faţă de sine. 

După ce veţi parcurge câteva evenimente din viaţa mea, după 

ce veţi descifra unele gânduri, vor fi unii dintre voi care poate mă vor 

dezaproba pentru unele rezolvări, soluţii sau atitudini, socotindu-le, 

poate, răbufniri anacronice ale unor racile educative, misticism sau 

17

naţionalism, idealism exagerat ori nechibzuit. Alţii vor încerca să mă 

categorisească fie o excepţie biologică, fie un subiect patologic, care, 

în mod conştient, de dragul demnităţii umane şi al onoarei de ofiţer, 

şi-a batjocorit viaţa proprie, ratându-şi viitorul, preferând temniţa şi 

umilinţa, libertăţii şi realizărilor. Nietzsche denumea aceasta 

„martiriul de a se înverşuna împotriva propriului său destin, de a 

încerca să te distrugi pe tine însuţi”. 

Indiferent de părerile altora, bineînţeles tardive, nu 

determinate de vâltoarea luptei, trebuie să fiţi de acord că oarba 

credinţă în sublim şi în ideal, ancorarea încăpăţânată în valorile 

morale şi spirituale ale umanităţii, constituiau singurul narcotic între 

zidurile singurătăţii, ale crimei programate, ale umilinţei şi ale 

minciunii, în imperiul foamei şi al dezintegrării fizice şi psihice. În 

vâltoarea luptei cu tine însuţi şi cu toţi, cine nu crede în forţa lui 

fizică şi morală, în forţa biologică şi în destinul istoric al neamului 

său, acela nu poate spera în realizarea lui efemeră ca om şi în 

existenţa veşnică a neamului său. Cine nu a învăţat să urască trădarea 

şi necinstea, cine nu iubeşte adevărul şi dreptatea, demnitatea umană, 

acela va trece prin viaţă ca o râmă, gata să fie strivită oricând de 

orice soi de cizmă. Optimismul necugetat este secretul tăriei din noi, 

iar pesimismul calculat e izvorul slăbiciunilor umane, al trădării. 

Mă voi opri mai puţin la factorii care au influenţat formarea 

caracterului. Voi prezenta unele comportamente în diferite situaţii 

din viaţă care vor dezvălui oameni şi atitudini, acţiuni individuale sau 

colective, care elucidează nişte vremuri, clipe din istoria vie a unor 

oameni sau neamuri. Voi încerca să fac şi unele consideraţii 

personale, conexiuni cu unele evenimente majore care au înrâurit 

atitudini, care au contribuit la explicarea unor rezolvări bizare şi care 

şi-au pus amprenta definitivă pe viaţa unui om. Am scris, 

considerând că e o îndatorire de conştiinţă împărtăşirea unor 

experienţe de viaţă, pentru a vă rupe câteva clipe de ideologii şi de 

credinţe, de şocuri şi de crize, de manipulări şi de dezinformări, 

pentru a vă simţi liberi în a simpatiza sau a acuza, pentru a tresări 

măcar o clipă în confruntarea cu adevărul, cu o realitate ocultată şi 

uneori batjocorită. Am scris totul mai târziu, pentru a uita unele 

nume, pentru a discerne mai bine adevărul distorsionat de ura 

imediată, de a disocia tot ce-a fost vis de realitatea nemiloasă. 

Încercaţi să reconstituiţi conexiunile fireşti ale faptelor, pentru a clădi 

18

un om, care s-a străduit să trăiască în condiţia de om, care a crezut tot 

timpul în triumful omeniei, în biruinţa binelui şi a adevărului. 

La sărbătorirea a treizeci de ani de la avansarea în gradul de 

sublocotenent, în cele două minute puse la dispoziţia fiecăruia pentru 

a sintetiza în cuvinte o viaţă, cei din jurul meu (mulţi oportunişti şi 

fel de fel de conjuncturişti, copleşiţi de grade şi onoruri), se aşteptau 

să răbufnesc. Într-o linişte izvorâtă din groaza unui auditoriu viu, dar 

mort pentru posteritate, din liniştea mormintelor fără cruce ale 

adevăraţilor martiri ai acestui neam, au răsunat ca o sentinţă câteva 

cuvinte: „Am un fiu, Cătălin-Dacian, pe care mă străduiesc să-l cresc 

în aceleaşi sentimente sublime de dragoste neţărmurită faţă de 

oameni şi neam, de adevăr şi dreptate, pentru a înfăptui tot ceea ce a 

visat şi sperat tatăl lui”. Cu lacrimi în ochi, în urale sincere, ca acum 

treizeci de ani, toţi au crezut că, în ciuda realităţii cumplit de crude, 

confruntaţi cu noile precepte ale globinternului şi globinformului, 

pentru a ne salva familia şi sufletele, valorile fundamentale ale 

creştinătăţii şi principiile sacre ale umanităţii, în numele cărora s-au 

jertfit sute de milioane de oameni, o nouă generaţie va prelua din 

idealurile noastre acea scânteie care va propulsa racheta umanităţii 

spre planeta binelui şi a adevărului etern. 

19

II. ARMUT IST KEIN VERBRECHEN 5 

Într-o zi însorită de 10 mai în 1922, într-un orăşel pe malul 

Dunării, Olteniţa, m-am născut şi eu, Aurelian, unul din cei patru 

feciori ai lui Gheorghe şi Teodora Gulan, pe lângă un Hristos 

răstignit întru salvarea omenirii de răul etern. Singurul tablou care 

împodobea camera noastră, a copiilor, era harta României Mari, 

rotundă, ca o pâine, ca o horă, precum erau graniţele fostei Dacii. 

Iisus de pe cruce era şi simbolul suprem al martirilor acestui neam, 

care se jertfiseră pentru întregirea şi independenţa acestui pământ 

românesc. Evoc acest tablou ca singurul care va pâlpâi permanent pe 

drumul întunecos al unei vieţi ce s-a dorit luminoasă. A-ţi iubi 

neamul şi ţara este o datorie sfântă, atât timp cât nu urăşti un alt 

popor şi cât timp respecţi o altă ţară. Purtam numele unui mare 

împărat roman, care, pentru întărirea graniţelor imperiului faţă de 

năvălirile barbare, a părăsit în 271 Dacia Felix, fapt care nu mi-a dat 

de gândit că această hotărâre înţeleaptă a lui va constitui, peste 

secole, subiect de litigiu şi de nesocotire a unei evidenţe istorice. 

Acesta este neamul meu, moştenind de la daci dârzenia şi spiritul de 

sacrificiu, căci ei, cu seninătate oarbă, preferau moartea umilinţei şi 

asupririi, iar de la romani, setea de disciplină, dreptate, adevăr, 

cultură şi frumos. 

Când m-am născut, trăgeau tunurile, nu ca să anunţe naşterea 

unui om, ci pentru a sărbători ziua de 10 mai, Ziua Independenţei 

României, când armata română, chemată spre ajutorarea ruşilor, careşi 

disputau cu turcii supremaţia în Balcani, a îngrăşat cu trupurile 

oamenilor ei câmpurile şi redutele de la Plevna, Rahova, Griviţa, 

Smârdan şi Vidin, pentru eliberarea Bulgariei şi statornicirea 

expansiunii slave în Balcani, pentru îndeplinirea testamentului lui 

Petru I, ca protectori ai ortodoxismului, pretext ulterior al 

internaţionalismului comunist-panslavist. Pentru sângele vărsat, 

ne-au luat Dobrogea, restituită abia în 1878, în urma Congresului de 

la Berlin şi în schimbul judeţelor Beograd, Cahul şi Ismail, în urma 

Tratatului de la Paris din 1856, după războiul Crimeii, realipite 

Moldovei. 

Germania, Anglia şi Franţa ne-au recunoscut independenţa 

abia în 1880, an în care au binevoit să-şi retragă şi ruşii armatele, 

5 Proverb german - „Sărăcia nu-i o crimă.” 

20

după ultimatul dat de Bismarck 6 . Aşa începe motivarea „dragostei” 

mele faţă de politica de cotropire panslavistă celor care se pretindeau 

apărători ai ortodoxismului; o politică vopsită ulterior în roşu 

comunist de aceiaşi inşi care se afirmau drept apărători ai 

proletariatului internaţional, promotori ai „celei mai umaniste” 

doctrine, în numele căreia au asasinat mişeleşte peste o sută de 

milioane de aşa-zis opozanţi. 

Am deschis ochii după înfiinţarea Partidului Comunist Român 

(8-12 mai 1921), compus dintr-o şleahtă minusculă de străini de 

neam, care, la primul congres, contestă apartenenţa la România a 

Transilvaniei, a Basarabiei şi a Bucovinei. Ulterior, au considerat 

războiul nostru sfânt de reîntregire un război de cotropire, un război 

imperialist, fapt care fundamentat apoi, timp de cincizeci de ani, cele 

mai odioase crime împotriva propriului popor, cel mai crud genocid 

din istoria omenirii, păstrând proporţiile: un milion de deţinuţi şi 

deportaţi, aproape două sute de mii de asasinate politice, demolarea 

fizică, morală şi spirituală a unui întreg popor. „Apărătorii” 

intereselor poporului român cer în 1941 ocuparea de către comunişti, 

în 1944 manipulează şi impun capitularea necondiţionată, în 1947 

semnează ciuntirea României, în 1972 şi 1975 consfinţesc, la 

Helsinki, prin tratate, apartenenţa Basarabiei, Bucovinei, a ţinutului 

Herza şi a Insulei Şerpilor la Marea Uniune Sovietică. 

Resping total teoria că, în 1968, cizmarul devenit geniul 

Carpaţilor, n-a participat la invadarea Cehoslovaciei din naţionalism, 

sub motivul apărării intereselor românilor. A fost cea mai crasă 

manipulare. S-a opus pentru a nu crea un precedent, ştiind perfect că 

următorul pas al ruşilor era România, înlăturarea lui. Vă rog să-mi 

iertaţi digresiunea, dar am dorit să marchez ura mea viscerală 

împotriva comunismului. Să revin la subiect. Din povestiri şi 

fotografii ştiu că tatăl meu, Gheorghe, născut pe undeva, într-un sat 

ascuns din munţii Buzăului, isteţ la minte, fire iscoditoare, cu un 

scris impecabil, se refugiază, în schimbul unei pâini mai bune, în 

armată, ajungând plutonier major, târând-o pe mama mea casnică în 

diferite garnizoane şi participând la un război balcanic şi două 

războaie mondiale. 

6 Otto Eduard Leopold von Bismarck (1 aprilie 1815 – 30 iulie 1898), primul cancelar al 

Prusiei între 1871-1890, numit şi „Cancelarul de Fier”. 

21

Mama, Teodora, cu chipul rotund şi trăsături perfecte, mă 

străpungea cu privirea ei ageră, izvorâtă din doi ochi mari şi 

scânteietori, a căror adâncime te fascina. O mamă cu chip blajin, dar 

uneori sever, care n-a cunoscut decât truda zilnică din zori până în 

noapte, visând frumos. Toată dragostea ei se revărsa, fără reţineri, 

pentru viitorul celor patru odrasle ale sale, singurul scop al celei mai 

minunate mame care a existat vreodată în lume. 

Tatăl meu, după ce participă la câteva bătălii cu nemţii şi cu 

bulgarii, pentru care primeşte şi câteva decoraţii, culmea!, ruseşti, a 

fost luat prizonier în aşa-zisa bătălie de la Turtucaia, cunoscută sub 

numele de „dezastrul de la Turtucaia” din 6 septembrie 1916. Atunci, 

armata română, copleşită numeric şi ca dotare tehnico-militară, fără 

niciun sprijin de peste Dunăre după o luptă infernală, a fost nevoită 

să se predea, fapt care ne-a costat peste 10 000 de morţi şi 25 000 de 

prizonieri. Din povestirile lui, reţin numai acuzaţiile aduse celor care 

contribuiseră la dezastru, ruşinea cu care a acceptat statutul de 

prizonier de război, foametea cumplită din lagăre, lupta cu moartea 

dintr-un Straflager, dispreţul total faţă de trădătorii şi de 

colaboratorii nemţilor. Nu ezita să constate însă spiritul 

organizatoric, disciplina şi ordinea, civilizaţia poporului german, care 

avea la bază o cultură milenară. Când noi ne descălecam şi apăream 

ca principate, ei aveau universităţi la Trier, Heidelberg, Köln, 

Leipzig, locuri care urmau să dea omenirii pe Lessing, Wieland, 

Herder, Höldering, Uhland, Lerau, Goethe, Schiller, Stefan George şi 

Rilke, sau Hayden, Brahms, Beethoven, Wagner, Bach sau Kant, 

Leibnitz, Schopenhauer, Nietsche, Hegel, Fichte, Spengler ş.a., fără 

a-i aminti pe oamenii de ştiinţă. De ce mi-a spus de mii de ori „noi v- 

am dat o Românie Mare”, de ce m-a hrănit şi m-a pus să sug numai 

ura împotriva trădării şi a trădătorilor Pentru ce mare bătălie cu 

viaţa mă pregătea, ce ursitoare cobise faţă de viitorul meu Reîntors 

din prizonierat, a luptat în Ungaria pentru a învinge revoluţia 

proletară, aflându-se printre acei care, la 4 august 1919, ocupaseră 

Budapesta. Reîntors, se stabileşte în Olteniţa, fiind casier la banca 

Fundăţeanu, după falimentul din 1932, şef de depozite de zahăr ale 

societăţii Danubiana din Olteniţa, Turtucaia şi Silistra. Aşa a crescut 

patru feciori, la un moment dat, toţi la liceu unde se plăteau taxe, se 

cumpărau cărţi, etc. 

Aşadar, aceşti părinţi exagerat de cinstiţi şi cumpătaţi îşi 

rupeau totul de la gură pentru ca noi să nu simţim lipsurile şi, mai 

22

ales, umilinţele, oferindu-ne o copilărie frumoasă, dar nu pe măsura 

celor „avuţi”. Nu m-am născut într-o bibliotecă şi n-am fost crescut 

în puf sau în seră, iar cărţile pe care le citeam cu nesaţ le 

împrumutam de la cei cu stare, o lume specifică oraşelor azvârlite pe 

malurile Dunării, majoritatea moşieri şi negustori, unii îmbogăţiţi de 

război, cum îi catalogau ai mei la necazuri. Alţii au devenit mari 

moşieri, după ce cumpăraseră pământurile vândute sau băute de cei 

împroprietăriţi după primul război mondial. Mai toţi au intrat şi în 

politică, cu toate racilele respective, dar toţi au constituit 

protipendada acestui orăşel liniştit, la dezvoltarea căruia şi-au adus 

din plin contribuţia. Şi, ce-i mai important, şi-au educat şi şcolit 

copiii, care, spre mândria lor şi a oraşului, s-au realizat plenar ca 

intelectuali, devenind, spre mândria mea, caractere ferme, 

reprezentanţi incontestabil oneşti, demni şi responsabili de destinele 

familiilor lor, implicit de destinul unei ţări făurite în conştiinţele şi 

visurile noastre. Acest mediu social şi-a pus amprenta substanţial şi 

categoric asupra evoluţiei şi formării mele şi, ca omagiu şi 

recunoştinţă, el trebuie amintit. În primul rând, mă gândesc la familia 

Calomfirescu, care avea o moşie mărişoară, nu departe de Olteniţa, la 

Ulmeni-Mănăstirea şi, notabil, un conac impozant, cu toate 

acareturile respective. Aici mi-am petrecut câteva săptămâni cu fiul 

lor, Gabi Calomfirescu, aici am văzut prima oară ce înseamnă 

bunăstarea, şi, mai ales, am înţeles distincţia adevărată a boierilor 

neaoşi români. Se vorbea aproape în exclusivitate franţuzeşte şi 

predomina bucătăria franţuzească. Stângăciile iniţiale au dispărut 

curând, cuvântul de ordine fiind bunăvoinţa generală, o îngăduinţă 

enormă, împănată cu o simpatie exagerată. Avuseseră cândva oaspeţi 

pe Titulescu şi Litvinov, care nu ocoleau nici restaurantul Popa din 

centru, pentru a se delecta cu ceva cegă, morun şi icre negre sau 

pentru a-l asculta pe vestitul Cărăruie. De remarcat era familia 

Deculeştilor, cu cei patru admirabili fii, ţărănişti vestiţi, cu funcţii 

înalte în partid şi stat, familia Alimănăşteanu, de liberali care, printre 

altele, construiseră şi liceul din urbe, „Constantin Alimănăşteanu”, 

familiile Penu, Popa, Vornicu, Ionescu-Ciocan, Ionescu-Văcică, 

Creţu, Dumitrescu-Cicerone, Vulpe, Bădilă, Cărăuşu, Postolea, Oblu, 

Savu, Ulea, Velescu, Mandache, Davidescu, Savu, Văsescu, Untescu, 

Bărbulescu, Săvulescu, Puman, şi cea cu care trebuia poate să încep 

– familia Banu. Fiind rupt de Olteniţa din adolescenţă, pierzând zeci 

de ani legătura cu foştii mei colegi şi prieteni, nu i-am amintit nici pe 

23

departe pe toţi moşierii, negustorii şi meseriaşii deosebiţi care 

reprezentau emblema acestui mic oraş, cu care ne putem mândri noi, 

fiii care am avut norocul să ne naştem şi să ne instruim iniţial în el. 

Cu nostalgie este obligatoriu să amintesc că Olteniţa avea şi cele mai 

frumoase, mai prezentabile şi mai deosebite fete, care ne-au bucurat 

copilăria, ne-au dat aripi unei adolescenţe pline de un romantism 

robust şi mai ales emulativ. Acest mediu social specific şi-a pus 

amprenta evident asupra evoluţiei noastre ca oameni, ceea ce ne 

obligă să privim cu respect şi, mai ales, să nu uităm copilăria şi 

adolescenţa noastră împlinite, care ne-au luminat permanent viaţa, 

îndatorându-ne să trăim ca oameni demni şi adevăraţi. 

Viaţa şi acţiunile tatălui meu, modul şi, în special, curajul cu 

care caracteriza evenimente şi oameni, mă uimeau de fiecare dată, 

constituind pentru mine singurul model de urmat. Acuza un neam de 

indiferenţă, de neimplicare, de superficialitate şi tembelism, acuza 

oamenii de necinste, lichelism şi trădare. Mă obişnuisem chiar cu 

subiectivismul lui. Era îngăduitor cu eroii lui adevăraţi, camarazii lui, 

ale căror sacrificii nu erau legate de sentimente de prietenie, ci de 

legile dure şi nescrise ale omeniei şi fermităţii. Ura enorm trădătorii, 

chiar şi pe acei care au fugit înainte de căderea Turtucăii, chiar dacă 

au înroşit valurile Dunării cu hoiturile lor. Eroi pentru el erau doar 

morţii sau cei care au preferat moartea trădării. Intransigent la 

extremă, nu se sfia să vorbească cu respect chiar de vrăjmaşi, pentru 

că avea mentalitatea unui cavaler medieval, a unui cruciat, duşmanul 

fiindu-i inamic doar pe câmpul de luptă. Acum tind să cred că tatăl 

meu era totuşi bogat, din moment ce avea atâtea amintiri din care să 

trăiască, care îi influenţaseră modul de a gândi şi de a trăi, purtând cu 

răspundere această povară, pentru a nu se dezminţi în faţa noastră. 

De la el am înţeles ce este vitejia şi laşitatea, foamea şi umilinţa, 

nedreptatea şi cinstea, iar cuvântul trădare a constituit monstrul 

copilăriei mele. Respectul faţă de muncă, ordine şi curăţenie l-am 

învăţat de la inegalabila mea mamă, care, de la răsăritul soarelui şi 

până când pica frântă de oboseală, trudea permanent. Când nu 

pregătea mâncarea, spăla sau deretica. Ea ne-a insuflat modestia, 

cumpătarea, ea ne-a apropiat de biserică şi de morala creştină, 

ducându-ne de fiecare dată la spovedanie şi la împărtăşanie. 

Amândoi părinţii erau severi, dar drepţi, moştenirea lor latină 

mărginindu-se parcă numai la „peccare licet nemini”, adică „nimănui 

nu-i este îngăduit să greşească”. Astfel, acel copil sănătos la trup şi la 

24

minte, crescut în lumina soarelui familial, ocrotit şi de Bunul 

Dumnezeu, a fost pregătit pentru a câştiga viitoarele bătălii din viaţa 

mea şi mai ales pentru a mă învinge pe mine însumi. O copilărie 

senină şi luminoasă, ale cărei pâlpâiri aveau să străfulgereze 

întunericul care voia să înghită un om ale cărui amintiri au luminat 

timp de două decenii bezna temniţelor zidite, dar sfărâmate de mine 

însumi. 

25

III. STRICTUS NECESSARIUM 7 

La vârsta de şase ani, şi nu la şapte, deoarece un an ar fi 

schimbat poate soarta unui om, am început să frecventez cursurile 

şcolii primare. Datorită unor dascăli realmente eminenţi, neuitându-l 

pe Tăutu, şcoala a început să consolideze cele deprinse acasă, 

grefându-se oarecum pe ce propovăduia Biserica, pe tot ce era 

profund moral. De la patru ani, vrând-nevrând trebuia să spun Crezul 

în fiecare duminică, dar firea mea iscoditoare căuta parcă numai 

aspectele negative ale unor preacredincioşi nelipsiţi de la slujbă. Nu 

pot uita câţiva preoţi deosebiţi, ca părintele Andreescu şi Sachelarie, 

care, ulterior, în chinurile iadului temniţelor comuniste, constituiau 

etalon pentru a „judeca”, în condiţii nefaste, comportamentul unor 

preoţi ortodocşi care nu reuşeau să se ridice la nivelul unor preoţi 

greco-catolici sau catolici, care, în ciuda condiţiilor, au rămas 

adevăraţi pastori, impresionându-ne cu demnitatea lor. În ciuda 

prigoanei îndurate, aceştia n-au făcut niciun rabat la vocaţia lor. 

Pentru a nu uita, trebuie să remarc faptul că religiozitatea mea 

nu mă crampona în dogmele stricte ale unui cult, fiind un aderent la 

valorile moralei creştine în general. La un moment dat, având 

privilegiul de a sta în celulă cu doi eminenţi preoţi catolici, 

Ferdinand şi Leinz, doi sfinţi, n-am ezitat să trec la catolicism. Soarta 

a făcut ca temnicerii să ne despartă şi să întâlnesc un preot erudit 

ortodox, preot Gh. Chiriac, doctor în teologie şi filozofie, care m-a 

readus pe calea dreaptă a strămoşescului ortodoxism. Lăsând la o 

parte unele slăbiciuni omeneşti, trebuie să recunosc că suferinţele, 

martirajul preoţilor români, indiferent de cult, au contribuit enorm la 

cizelarea unor însuşiri, la desăvârşirea mea ca om. 

Dar să revin la şcoală. De la moştenitul hainelor am trecut la 

moştenirea cărţilor de la cei doi fraţi mai mari. Faptul că învăţam 

după alte cărţi, nu cele recomandate, m-a făcut remarcat, având 

păreri diferite de colegii mei, nu originale, desigur. Aceasta a 

contribuit la strădania mea de a învăţa să gândesc liber, de a mă 

diferenţia de turmă. Setea de învăţătură, coroborată cu o putere de 

memorare mai aparte şi cu o inteligenţă poate nu ieşită din comun, 

dar spontană, m-au făcut să fiu conştient că nu sunt un mormoloc, că 

mă aflu deasupra „mediocrului”, că aş avea chiar unele calităţi ce ar 

7 Lat. „Strictul necesar” 

26

putea să mă avantajeze. Deşi concurenţa era mare, premianţii fiind 

bănuiţi înaintea începerii cursurilor, probabil că-i depăşeam evident 

pe ceilalţi, atâta timp cât am fost premiant în toate clasele primare. 

Rezultatele au avut şi consecinţe negative, deoarece astfel, trăind 

bucuria succesului, a încolţit în mine emoţia competiţiei. Luptam cu 

arme cinstite, dar ambiţia şi mândria moştenită, m-au transformat 

treptat şi inconştient într-un veritabil cal de curse, care nu mai 

consimţea să fie al doilea. Spiritul concurenţial a continuat şi la liceu, 

s-a imprimat profund, încât, pentru a epata, am început să citesc şi 

alte lucrări în afara celor obligatorii, pentru a-mi depăşi colegii, 

având ca surse diferite cărţi împrumutate. Eram o fire iscoditoare, nu 

aveam predilecţii deosebite pentru anumite domenii în afara limbilor 

străine, ingurgitam orice, ca şi cum mă temeam că nu voi avea timp 

suficient pentru împlinirea aspiraţiilor mele. Faptul că reuşeam să mă 

detaşez întotdeauna, îmi dădea siguranţă şi precizie în exprimare. 

Eram concis, dar nu excludeam nimic important. Învăţam totul 

temeinic, detestând permanent superficialitatea. Dornic de afirmare, 

încercam să imprim concluziilor şi o notă personală, ceea ce mă 

obliga totuşi să-mi păstrez modestia învăţată acasă, pentru a evita 

orgoliul dăunător relaţiilor mele excelente cu toţi colegii. N-am fost 

niciodată „tocilar”, aşa că nu mi-am ratat copilăria, ba chiar îmi 

plăceau jocurile specifice vârstei, unde făceam eforturi de a fi tot 

primul. Eram iute şi agil, iar talentul îl suplineam cu isteţimea şi 

tenacitatea. Junior fiind, jucam fotbal în echipele oraşului, Venus sau 

Dunărea, ulterior chiar la F.C. Dristor. Îmi plăcea volei-balul, deşi nu 

mă avantaja statura. În general, eram considerat „băiat cuminte”, deşi 

mai făceam pozne, dar excludeam încăierările, bătăile. Făceam lecţii 

cu băiatul şefului de gară, unde am cunoscut ce înseamnă opulenţa, 

moment când a încolţit în mine şi germenul dorinţei de „realizare”, 

prin muncă, bineînţeles. 

Liceul a fost perioada cea mai fertilă de acumulare, de 

înmagazinare a unor cunoştinţe strict necesare, de cristalizare a unor 

opinii, de opţiuni, de înregimentare în „sufletul ţării”. Gimnaziul 

l-am făcut în Olteniţa, renumit însă prin profesorii săi ostracizaţi din 

Bucureşti pentru a face naveta la Olteniţa. Cine nu-şi aminteşte de 

directorul Lică Stoicescu, profesor de română, care făcea Eminescu 

un trimestru şi pe care-l diviniza memorabilul meu profesor de 

română Ovidiu Papadima, cel care uita pe catedră „Cuvântul” sau 

„Gândirea”. Nu pot uita nici timpurile când, pentru orice năzbâtie, 

27

chema părinţii la şcoală. Care elev îndrăznea să se plimbe prin oraş 

după ora 18 De la primar la preot sau orice cetăţean onorabil, te 

anunţa pe ce stradă se află „nea Lică”. Dacă aveai ghinionul să te 

vadă cu vreo fată, trebuia să te prezinţi cu „verişoara” să o cunoască 

personal. Nu aveam voie să purtăm păr lung, ne tundeam chilug până 

aproape de bacalaureat, purtam haine închise la gât, precum chinezii, 

şi număr pe mânecă. Când gafam sau greşeam în colectiv, pentru că 

solidaritatea era cultivată la maximum, şi dacă nu se afla făptaşul, ne 

elimina două-trei zile, câte cinci o dată. A fost cel mai sever, dar şi 

cel mai drept şi iubit dascăl pe care l-am venerat, l-am divinizat 

efectiv ca pe un părinte care a făurit oameni adevăraţi, caractere 

ferme. La înmormântarea lui, peste două sute de foşti elevi, în cea 

mai evlavioasă tăcere, au adus un ultim omagiu eminentului dascăl, 

dezavuând astfel rutina profesorilor-funcţionari de astăzi. 

Nu mai vorbesc de aceia din perioada de spălare a creierelor, 

când chiar cei cu vocaţie şi un dram de conştiinţă ştiau că trebuie să-i 

treacă pe toţi elevii, altfel pierdeau gradaţiile. Dacă aveau corigenţi, 

trebuia să vină în vacanţe la orele de pregătire, pierzând astfel rândul 

la „coada” de tacâmuri sau „adidaşi”. Ştiau că tot ce-i învăţau pe 

elevi în două luni se uita în luna de practică, ştiau că programa nu o 

pot îndeplini din cauza orelor pierdute la strângerea recoltei, la 

primirea vreunui oaspete „marcant” negru, arab sau asiatic, la 

pregătirea vreunei omagieri scabroase şi hilare, care se ţineau lanţ. Se 

spălau creiere încă în formare prin aberantele ore de materialism, de 

socialism ştiinţific sau de pregătire politică şi militară. Singura 

salvare consta în implicarea masivă a părinţilor sau pregătirea 

suplimentară şi costisitoare cu „meditatori”, de multe ori aceiaşi 

profesori de la clase, totul rezumându-se strict la materiile necesare 

admiterii la o facultate. Criteriul de departajare şi de promovare era 

doar „patalamaua”. Nu arunc cu noroi, nu generalizez, stimez mult, 

prea mult această castă a dascălilor adevăraţi, care, din păcate, aveau 

gurile ferecate şi conştiinţele încătuşate. Dar nu acesta este subiectul. 

În afară de Ovidiu Papadima, cine-l poate uita pe profesorul 

de latină Pop sau pe cel de matematică Pasculescu-Ţoiu, când făceam 

nopţi albe rezolvând, zilnic, sute de probleme sau exerciţii Deşi ne 

repeta mereu că viaţa de mâine va fi numai matematică şi fizică, n-a 

reuşit să mă convingă nici el, nici profesoara de fizică Mustaţă. Aşa 

că, din păcate, am urmat secţia umanistă, având cei mai buni 

profesori la română, latină, germană şi franceză: Papadima, Pop, 

28

Cernea şi Rădulescu. Ingurgitam mii de cuvinte, intram în tainele 

gramaticii. Nu eram superficial, învăţam temeinic, eram iscoditor, 

învăţam comparativ, învăţam mii de versuri. A quoi bon Ei bine, în 

cele mai dificile clipe din viaţa mea, când orizontul meu redus era 

mărginit de ziduri şi gratii, când observam că mintea o ia razna, 

visurile depăşeau anumite limite. Pentru a mă învinge, recitam 

versuri, făceam mărunt din buze, iar bestia de temnicer ce mă 

urmărea permanent, ceasovoi sau caraliu, deschidea oblonul şi, 

înjurându-mă, crezând că spun rugăciuni, mă asigura că voi ajunge la 

Dumnezeu nebun. Cât am mulţumit atunci dascălilor mei care, în 

pasiunea lor, mi-au insuflat calea de a birui singurătatea şi 

deznădejdea. Epuizat moral şi fizic, zăcând pe lespezile de gheaţă, 

îmi aţinteam privirea spre vreo rază de lumină care se strecura printre 

gratii şi vorbeam cu Eminescu, Blaga, Baudelaire, Verlaine sau 

Rilke. Odată m-a surprins temnicerul zâmbind şi, spre satisfacţia lui, 

crezând că am înnebunit, nu mi-a mai dat castronul cu lături, aşa-zisa 

masă de prânz. 

Trebuie să menţionez că, deşi exista o oarecare competiţie, 

fără să mă smintesc învăţând, adică fără a renunţa la bucuriile 

copilăriei, reuşeam să termin fiecare clasă pe primul loc. Premiant 

atunci însemna media puţin peste opt, deoarece zece era pentru 

Dumnezeu şi nouă pentru profesori. În clasa a patra, îndemnat de un 

coleg, Gelu Stoicescu, am pus şi prima ţigară în gură, pentru a 

cunoaşte o fată şi pentru a-mi face aşa curaj. În afară de faptul că a 

constituit un imbold imens pentru a intra în viaţa ei (o lume mai 

avută), nu m-am ales decât cu păcatul fumatului. Prima dragoste 

echivala cu o nelinişte lăuntrică obsedantă, uneori chinuitoare, 

presimţind, pare-se, că singură suferinţa constituie izvorul unor 

elanuri nebănuite. Eram doar un copil plin de sensibilitate, care 

credea că o coroană de premiant poate echivala cu o avere. N-aveam 

atunci să bănuiesc că, peste un sfert de veac, aceste cununi de lauri se 

vor preschimba în cununi de spini, având să simt fiecare spin înfipt în 

fruntea mea şi să-mi potolesc de multe ori setea cu şuviţele de sânge 

ce se prelingeau insidios în colţul gurii. De unde atâta forţă lăuntrică 

de a supravieţui unor suplicii care n-au fost imaginate nici în 

apocalipsa vieţii de apoi! De unde a apărut şi această fetişcană, 

căţărată pe un munte imaginar, spre ale cărui piscuri a trebuit să-mi 

duc crucea târându-mă atâţia ani! 

29

Liceul din Olteniţa a devenit doar gimnaziu şi, după un 

examen dur, care reflecta o competiţie acerbă, am ajuns la liceul 

militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi. În România au funcţionat 

cinci licee militare: „Mihai Viteazul” la Tg. Mureş, „G-ral 

Macarovici” la Iaşi, „Regele Ferdinand” la Chişinău, „Mănăstirea 

Dealului” la Târgovişte (unde avea o clasă special M.S. Regele 

Mihai I) şi, bineînţeles, cel din Cernăuţi. Erau de departe, dacă nu 

cele mai bune, cel puţin la nivelul Colegiului „Sf. Sava”, Liceului 

„Gh. Lazăr” sau al lui „Mihai Viteazul” din Bucureşti, „Andrei 

Şaguna” din Braşov, „Internatului” din Iaşi, „Petru şi Pavel” din 

Ploieşti, „Traian” din Turnu-Severin şi câteva altele de renume din 

ţară. 

În semn de profundă recunoştinţă, voi evoca câteva 

personalităţi ale Liceului Militar „Ştefan cel Mare” Cernăuţi. A luat 

fiinţă la 2 noiembrie 1924, avându-l ca prim comandant pe col. 

Traian Grigorescu, fiul gen. Eremia Grigorescu. Eu l-am avut 

director pe renumitul col. Eugen Drăgulănescu, locţiitor lt. col. Mihai 

Maltezeanu, iar director de studiu pe mr. Nicolae Niculescu. La 16 

decembrie 1941 liceul, se mută la Câmpulung-Muscel, iar la 1 iulie 

1945 este mutat la Piteşti şi desfiinţat, urmând ca de-abia în 2 iulie 

1954, la Câmpulung-Moldovenesc, să devină din nou liceu militar, 

cu numele „Ştefan cel Mare”. Uniformele erau splendide, fie kaki, cu 

caschetă pe care era fixat un pampon, fie bleumarin, cu basc. 

Uniforme, cărţi, masă, absolut totul era gratuit, instrucţia militară 

rezumându-se la două ore pe săptămână. Restul - învăţătură sub 

supravegherea pedagogilor, patru ore după-amiaza şi o oră 

dimineaţa, de la ora şapte la opt. Când nu erai consemnat pentru vreo 

indisciplină sau notă sub cinci, duminica puteai merge în învoire, iar 

la ieşire ţi se controla uniforma şi trebuia să arăţi prezervativul. Căci, 

în afara cofetăriei Vieneze de pe bulevardul Flondor, plimbări în 

parc, un film, obligatoriu cei mari îi duceau pe cei mai mici la 

bordeluri controlate strict sanitar. Dintre comandanţii de campanie 

amintesc pe cpt. Aurel Vasilescu, cpt. Anton Popovici, lt. Eugen 

Vartic, lt. Vasile Robescu, lt. Ion Ungureanu, care, în afară de 

instrucţie, ne controlau şi cele două ore zilnic de program aşa-zis 

liber, când unii învăţau să cânte la diferite instrumente, alţii făceau 

lucru manual şi alţii limbi străine. Trebuie neapărat să aduc un 

omagiu celor mai distinşi profesori întâlniţi în viaţa mea de elev, 

deveniţi mari personalităţi ale vieţii culturale româneşti: la limba 

30

omână Pan Vizirescu, Augustin Pop, Dumitru Negrescu, la istorie 

Vladimir Trebici, Gheorghe Petrovici, la filozofie Ernest Stere, la 

limba latină vestitul Nicolae Mihailiuc, la matematică Erwin 

Schmidt, Cristi Allaci, la limba franceză Ernest Kallos şi mulţi, mulţi 

alţii, cărora le datorez o profundă recunoştinţă şi în memoria cărora 

mă înclin cu veşnic respect. Colegii mei erau din toate categoriile 

sociale, fii de militari, de preoţi, de profesori, de funcţionari, de 

ţărani sau de muncitori. Cerându-mi iertare, fiind omeneşte ca 

memoria să-ţi joace feste, am să amintesc câţiva mai apropiaţi: 

Octavian Armencea, Traian Botez, Teodor Bucşă, Constantin 

Cernuşcă, Manole Cişmigiu, Petre Duţă, Laurenţiu Gheorghiu, Emil 

Grosu, Nicolae Emanoil Ianculescu, Constantin Lascăr, Ion Melinte, 

Valeriu Niculescu, Costică Oprişan, Ion Popescu-Basarab, Virgil 

Saghin, Ion Stavraca, Ioan Drăgoi, Gheorghe Cârdei, Mircea Paicu, 

Ştefan Pavlovski, Vasile Bollea, Ion Scurtu, Paul Walter, Marin 

Băcanu, Constantin Cotulbea, Constantin Mocanu, Vasile Onişoru, 

Ion Pantazi, Stelian Streja, Anton Tutoveanu şi, nu în ultimul rând, 

bunul meu frate - Gheorghe Gulan. Din alte promoţii amintesc pe 

Haralambie Ţugui şi Virgil Gheorghiu (1936), Constantin Mihăilescu 

(1938), Marius Dumitrescu (1939), Mircea-Radu Irimescu, 

Alexandru Pârvulescu, Virgil Raicu, Ştefan Velea. Dintre zeci şi zeci 

decoraţi cu „Mihai Viteazul”, amintesc câţiva: cpt. Asanache Stroe, 

cpt. Aurel Vasilescu, lt. Cehan Aristide, slt. Ioan Sofiteanu, prietenul 

şi mentorul meu, Marius Dumitrescu. Pentru a întregi imaginea 

liceului militar „Ştefan cel Mare” amintesc şi câteva personalităţi: 

prof. dr. doc. Vasile Cătuneanu, dr. în drept Ion Movileanu şi 

Constantin Oprişan, prof. dr. Constantin Mocanu, Romulus Iliescu, 

compozitor şi dirijor Mircea Basarab, marele scriitor Virgil 

Gheorghiu (Ora 25), Pan Vizirescu şi mulţi alţii. Dacă s-ar încumeta 

cineva cred că ar putea tipări o carte nu doar voluminoasă, dar şi 

extrem de instructivă cu toate personalităţile pe care le-au dat 

României şi lumii liceele militare româneşti. 

Am luat bacalaureatul printre primii, dar nu am putut urma 

ceea ce mi-am dorit, medicina, nici cel puţin dreptul, pentru a deveni 

ofiţer de jandarmi, ci am fost obligat să urmez, ca toţi ceilalţi, şcoala 

militară a unei arme combatante, când Europa se afla în plin război. 

Pentru a întregi tabloul formării mele, consider util să trec 

succint în revistă unele evenimente trăite şi în viaţa politică din 

România anilor treizeci, pentru că numai astfel puteţi reconstrui un 

31

om şi vă puteţi pronunţa asupra acţiunilor şi atitudinii lui. Cele mai 

înfiorătoare evenimente trăite de mine au fost, fără îndoială, 26 iunie 

1940 – ultimatumul Uniunii Sovietice şi cedarea Basarabiei, 

Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, 30 august 1940 – arbitrajul de 

la Viena prin care Transilvania de Nord este cedată Ungariei, 7 

septembrie 1940 – tratatul de frontieră româno-bulgar de la Craiova, 

prin care cedam Bulgariei cele două judeţe Durostor şi Caliacra, 

fascizarea României, din cauza aliaţilor noştri tradiţionali, care 

făceau compromisuri şi cedări continue pentru a-şi salva neputinţa şi 

inconştienţa, intrarea României în război, în iunie 1941, pentru 

redobândirea teritoriilor răpite. Deoarece războiul pentru 

redobândirea teritoriilor se numea şi „sfânt”, aveam să înţeleg ce 

înseamnă tratate, garanţii teritoriale, democraţie, dictatură şi 

comunism. 

Ziua de 10 Mai, pe lângă faptul că este ziua mea de naştere, 

are semnificaţii diverse în viaţa mea. În 10 Mai 1942 atingeam 

apogeul - un cuvânt exclusiv pentru vârsta aceea, pentru prima 

perioadă de formare ca om -, devenind şef al promoţiei de ofiţeri 

1942 „Dezrobirea”. Câte probleme de conştiinţă mi-a dat această zi, 

câte implicaţii n-a avut asupra evoluţiei vieţii mele ulterioare 10-12 

mai 1944, când, trădat de propria-mi ţară, şi de aliaţi am fost proscris 

să accept cea mai degradantă, dezonorantă şi umilitoare situaţie de 

prizonier de război, când nu puteam să bănuiesc că refuzul 

abandonării fie şi numai pentru o clipă a demnităţii avea să-mi 

deschidă perspectiva unui calvar de aproape douăzeci de ani. Anii 

mei de temniţă aveau să depăşească toţi conţii de Monte Cristo 8 , toţi 

Papillonii 9 , readucându-mă la viaţă la vârsta de peste patruzeci de 

ani, cu inima şi concepţia unui om care se trezea dintr-un coşmar de 

două decenii de luptă conştientă şi aprigă împotriva schilodirii fizice 

şi sufleteşti, conştient de traumele fizice şi psihice din lupta 

împotriva tuturor şi, mai ales, împotriva mea. Este greu de judecat, 

de categorisit, eventual de condamnat un om, fără a nu avea în 

8 „Contele de Monte-Cristo” este romanul binecunoscutului scriitor francez Alexandre 

Dumas. Romanul povesteşte despre viaţa lui Édmond Dantes care a fost închis fiind 

considerat informator al "Cotropitorului" (Napoleon Bonaparte). 

9 Henri Charrière (1906-1973) a fost un criminal, condamnat pe nedrept, cunoscut pentru 

scrierea memoriilor sale despre timpul petrecut în colonia penală din Guiana Franceză în 

romanul „Papillon”. Henri Charrière a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru 

asasinatul prietenului său Roland Legrand, la data de 26 martie 1930 

32

vedere această perioadă, cu toate contribuţiile şi influenţele ei la 

formarea şi deformarea, la desfigurarea şi traumatizarea acestuia. Şi 

aproape tot la 10 mai, de data aceasta 1945 – după ce îngrăşasem cu 

sângele românesc stepele ruseşti până la Volga, după ce 

escaladaserăm munţii Caucazului şi apărasem România în Crimeea 

până în ceasul al doisprezecelea, după ce contribuisem şi noi ca unele 

oraşe ca Odessa, Sevastopol, Kerci, Stalingrad, Rostov, Harkov etc. 

să devină oraşe erou, toate pentru sfânta noastră Basarabie, răpită la 

mezat de Marea Uniune în complot cu viitorii noştri aliaţi –, iată-ne 

scăldându-ne în sânge românesc, de trei ori mai mult decât în răsărit, 

şi în stepele panonice, escaladând de data aceasta munţii Tatrei, 

pentru zdrobirea definitivă a fascismului german şi reîntregirea unei 

părţi a Transilvaniei, pe care foştii noştri aliaţi o dăruiseră Ungariei, 

pentru a şantaja ambele ţări, promiţându-le jumătatea cealaltă, în 

schimbul participării alături de ei în „Drang nach Osten” 10 . Iar noii 

noştri „aliaţi” şi fraţi în ideologie ne-au luat nu numai Basarabia, dar 

şi jumătatea din Bucovina, Ţinutul Herţa, Insula Şerpilor, câteva sate 

din Maramureş, înfigându-şi colţii până-n mijlocul Europei, 

separându-ne de Polonia şi Cehoslovacia. 

În plus, ne-au ocupat ţara aproape treisprezece ani, jefuind 

totul prin Sovromuri 11 : petrol, uraniu, păduri, etc. Bineînţeles, 

citisem depre protocolul URSS-România, semnat la 21 iulie 1936, la 

Montreux de către Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, prin care se 

puneau bazele unui pact de asistenţă mutuală bazat pe respectarea 

reciprocă a independenţei şi suveranităţii naţionale. Litvinov, ca toţi 

10 Germ. Expansiunea către Est - concept promovat de ideologul Karl Haushofer (n. 1869 

- d.1946), figură centrală a geopoliticii germane, profesor de geopolitică şi decan al 

Facultăţii de ştiinţe a Universităţii Munchen, preşedinte al Academiei Germane, mentor 

spiritual al lui Rudolf Hess. Dar poziţia acestuia s-a şubrezit în urma msterioasei misiuni a 

lui Hess în Marea Britanie. Fiul său, Albrecht Haushofer a fost implicat în complotul 

ofiţerilor germani împotriva lui Hitler şi a sfârşit prin a fi executat în aprilie 1945, cu doar 

câteva zile înaintea capitulării Germaniei. Un an mai târziu, deziluzionat de soarta celui 

de-al Treilea Reich şi de implicarea sa nefastă, Karl Haushofer s-a sinucis împreună cu 

soţia sa, Martha. Prin conceptele teoretizate de el precum Lebensraum, spaţiu vital, şi 

Drang nach Osten, se încerca constituirea unui Kulturboden german compact oferind lui 

Hitler o bază ideologică. 

11 Sovrom-urile, de multe ori SOVROM, au fost societăţi mixte româno-sovietice 

înfiinţate în 1945 în urma unui acord între România şi Uniunea Sovietică, semnat la 

Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României 

faţă de Uniunea Sovietică (vezi Tratatele de pace de la Paris, 1947). Sovrom-urile au 

funcţionat până în 1956, când au fost dizolvate. 

33

miniştrii de externe sovietici, a fost şi el lichidat. Orice tratat cu 

Marea Uniune reprezenta un petec de hârtie, un instrument doar de 

manipulare. Eu nu-i contest meritele diplomatului Nicolae Titulescu, 

preşedinte al Ligii Naţiunilor, dar să nu uităm că sub el s-a admis 

Uniunea Sovietică în Ligă, sub el au fost excluse Germania şi Italia, 

că România a fost singura ţară care a aplicat Italiei tot soiul de 

sancţiuni politice şi economice atunci când au ocupat Eritreea. 

Bineînţeles, n-am fost uitaţi la Dictatul de la Viena, patronat de 

Germania şi Italia. Noi, elevii, nu făceam politică, dar fiecare avea o 

sursă de informare oficială sau oarecum subversivă, faţă de care îşi 

impunea o poziţie proprie. 

Am trăit perioada când Hitler devenea cancelar al Germaniei 

după câştigarea alegerilor din noiembrie 1932, perioada „nopţii 

cuţitelor lungi”, când Hitler înlătura din calea ascensiunii lui tot ce-i 

era rival real sau prezumtiv, începând cu Röhm. Era perioada când 

teoreticienii fascismului, Hans Günther, Robert Lez, Walter Darré, 

Joseph Goebbels, otrăveau sufletele unui popor docil, disciplinat şi 

ordonat prin născare şi tradiţie, inimile unui popor care recunoştea 

supuşenia şi admitea conştient organizarea ierarhică şi necesitatea 

unui Führer la orice nivel. Acest Führer era dătător de speranţe 

pentru un popor germanic în care se cultivau „forţele originare ale 

vieţii”, sacrele tenebre ale epocii primitive, romantismul de oţel, 

naţionalismul eroic, bucuria distrugerii, apologia forţei, eul suveran, 

mitul sângelui şi, mai târziu, un Hitler cu „Mein Kampf” sau un 

Alfred Rosenberg cu „Mitul secolului XX”, cu „Drang zum Leben”, 

care devenea „Drang nach Osten”. Sunt idei pe care ni le strecurau şi 

nouă, sunt cărţi pe care le citeam şi comentam şi noi, „băieţii 

cuminţi”, care, cu sau fără voia noastră, lăsau amprente în gândirea şi 

în comportamentul nostru. 

Trăiam perioada când doctrina „Ein Volk, ein Reich, ein 

Führer” („Un Popor, un Stat, un Conducător”) era completată cu legi 

rasiale şi cu măsuri ultramilitariste. Era perioada când auzeam şi 

vedeam serbări, parade, omagieri cu toată recuzita tehnică, urale şi 

aplauze pe bandă, marşuri mobilizatoare şi când studiam, ca model 

de retorică de limbă pură germană, discursurile lui Goebbels. Trăiam 

fascizarea unei Europe şi desconsiderarea conceptelor unor 

democraţii decrepite şi băloase, când Germania devenea o mare 

putere industrială, pregătind, în acelaşi timp, cel mai sângeros şi mai 

monstruos război. În Europa domnea vidul personalităţilor politice 

34

emarcabile, iar democraţia activă şi realistă stătea în agonie, astfel 

că dictatura era considerată singura formă de revigorare economică şi 

morală. Rusia, care nu mai putea pretexta imperialismul prevăzut în 

testamentul lui Petru cel Mare şi nici panslavismul ca apărători ai 

ortodoxismului, este impregnată cu doctrina comunistă a lui Marx şi 

Engels. Cu ajutorul Germaniei, după tratatul trădător Brest-Litovsk, 

„marele” Lenin transformă dictatura proletară în cea mai oribilă 

dictatură comunistă. După ce sunt îndepărtaţi sau lichidaţi Troţki, 

Kamenev, Buharin, Zinoviev, urmaşul nedesemnat de Lenin, Stalin, 

desăvârşeşte Marea Revoluţie din 7 noiembrie 1917, când 

bolşevismul, fascismul roşu, devine cea mai criminală dictatură pe 

care am simţit-o şi eu pe hoitul meu timp de unsprezece ani şi 

jumătate. Gulagul sovietic avea în 1949 aproximativ 36 de milioane 

de robi programaţi exterminării. 

În Italia, după „marşul asupra Romei”, organizat de Partidul 

Naţional Fascist, Benito Mussolini instaurează primul stat fascist. În 

Portugalia, după instaurarea dictaturii fasciste în 1926 de către 

Gomes de Costa, fostul lui ministru de finanţe, Antonio de Oliveira 

Salazar, dă în 1933 lovitura de stat şi formează un „Estado Novo”, de 

tip fascist. În Spania se creează în 1933 partidul fascist Falanga 

Spaniolă, în 1936 Frontul Popular cu Largo Caballero, iar în 

septembrie la Burgos se formează guvernul fascist condus de 

generalissimul Franco. Trăiesc bătăliile câştigate de republicani la 

Jarama, Guadelajara, distrugerea Guernicăi de către aviaţia germană, 

formarea guvernului comunist al lui Negrini, ofensiva fascistă, 

Alcayarul, revoluţia din Madrid a colonelului Casado, din martie 

1939, şi, în sfârşit, instaurarea guvernului Franco. Am insistat mai 

mult asupra Spaniei, nu pentru că a participat şi o aşa-zisă brigadă 

roşie, condusă de Walter Roman-Neulander 12 , sau, de partea 

fasciştilor, mai mulţi legionari români (Moţa şi Marin murind cu 

12 Valter Roman, ortografiat uneori Walter Roman, născut Ernő Neuländer (n. 7 octombrie 

1913, Oradea - d.11 noiembrie 1983) a fost un militant şi politician comunist român, de 

origine evreiască, veteran al brigăzilor internaţionale comuniste din Războiul civil din 

Spania. A fost tatăl fostului prim-ministru român Petre Roman. După 1936 s-a înrolat 

voluntar în Brigăzile Internaţionale de partea forţelor republicane din Spania sub numele 

Walter Roman. Anii petrecuţi în Spania au fost evocaţi în volumul autobiografic “Sub 

cerul Spaniei. Cavalerii speranţei.” În războiul civil din Spania a avut gradul de maior şi a 

fost comandantul unui batalion de artilerie din brigada a 11-a “Venceremos”. Vezi şi nota 

65 

35

arma în mână 13 ), ci pentru că soarta a făcut ca, în ghetourile Siberiei, 

să stau mai mulţi ani cu reprezentanţi ai aşa-zişilor comunişti 

spanioli, dar şi cu fraţii „los hermanos”, prizonieri spanioli din 

„Division Azul”. Voi relata însă totul la momentul oportun. 

În Bulgaria apăruse în 1923 „Alianţa democrată”, o 

organizaţie fascistă a lui Tankov, iar în 1934 are loc lovitura de stat a 

organizaţiei „Zveno” a lui Kimon Gheorghiev. În Cehoslovacia ia 

fiinţă în 1933 Partidul Germanilor Sudeţi cu Henlein, în Estonia, 

Letonia şi Lituania se instaurează dictaturi fasciste din 1934. În 

Iugoslavia apăruse în 1933 partidul fascist sârb „Zbor”. În Polonia, 

după lovitura de stat a mareşalului Pilsudski şi dictatura militară 

„Ganja”, se constituia şi organizaţia fascistă „Gruparea Marii 

Polonii”. În Ungaria se formează în 1937 Partidul Naţional Socialist 

Ungar, condus de Szálasi Ferenc, iar în Grecia, din 1936, generalul 

Metaxas instaurează un guvern de tip fascist. Mişcări fasciste apar şi 

în ţări cu tradiţie democrată consolidată, de exemplu în Franţa apar în 

1934 „Crucile de fier”. În Anglia se formează în 1932 Uniunea 

Britanică a Fasciştilor condusă de Oswald Mosley. În Olanda apare 

în 1931 Partidul Nazist Olandez Musert, în Belgia în 1936 al lui 

Léon Degrelle, iar în Norvegia, din 1931, partidul fascist al lui 

Vidkun Quësling. Chiar şi în SUA apare o grupare profascistă, 

numită Liga pentru Libertate Americană. 

Am zăbovit asupra acestor informaţii, nu pentru a justifica 

apariţia şi în România a unei organizaţii de tip fascist, în 1927, 

„Legiunea Arhanghelul Mihail” şi, ulterior, partidul „Totul pentru 

ţară” (asupra căruia voi insista mai departe), ci pentru a sublinia 

importanţa conjuncturii internaţionale în derularea unor evenimente 

în diferite state. Astăzi, când globalizarea a cuprins absolut toate 

domeniile şi pe toată lumea, când există un singur pol de putere, eine 

„Neue Ordnung”, cei care, în fanatismul lor dement, visează la 

13 Ion I. Moţa (n. 1902; d. 13 ianuarie 1937) a fost un om politic român, fondator al 

Legiunii Arhanghelul Mihail, cunoscută şi ca Mişcarea Legionară. Vasile Marin (n. 29 

ianuarie 1904 - d. 13 ianuarie 1937) a fost un om politic român, comandant legionar. Cu 

acordul lui Corneliu Zelea Codreanu, în 1936 au plecat să lupte în Războiul civil din 

Spania, împotriva forţelor comuniste. Au căzut în luptă în 13 ianuarie 1937 la 

Majadahonda, lângă Madrid, atinşi de suflul unui proiectil de artilerie. Cei doi au fost 

declaraţi eroi şi au fost înmormântati la Casa Verde (sediul Mişcării Legionare), unde a 

fost ridicat un mausoleu în onoarea lor. Se estimează că peste un milion de oameni i-au 

condus pe ultimul drum. 

36

eapariţia unei mişcări naţionaliste cu iz de legionarism nu sunt 

numai utopici exaltaţi, ci efectiv sinucigaşi. 

Revenind, trebuie să afirm cu toată tăria că nici tatăl meu, 

niciunul dintre fraţii mei nu s-a înregimentat în vreun partid politic. 

Aceasta nu înseamnă că nu discutam evenimentele şi oamenii politici 

ai zilei, că nu aveam opiniile noastre sau că nu luam atitudine. Eu, 

personal, nu admiteam disciplina de partid unde, evident, nu se 

respecta criteriul valorii reale. Detestam total parvenirea oamenilor 

politici, uram fripturismul şi ciolaniada. Ştiam că I.C. Brătianu 

conducea Partidul Naţional Liberal, că Partidul Naţional Român al 

lui Iuliu Maniu şi Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, fuzionate, 

au format la un moment dat Blocul Democrat condus de Vaida 

Voievod, devenit ulterior Partidul Naţional Ţărănist. Ştiam că, din 

Partidul Naţional Democrat al istoricului Nicolae Iorga, s-a rupt A.C. 

Cuza, care a format Partidul Naţional Democrat Creştin, de dreapta, 

că Octavian Goga fuzionează cu Partidul Poporului al mareşalului 

Alex. Averescu, înfiinţat din 1918. Mai târziu, aveam să aflu câte 

ceva din „programe”, adică din ceea ce promiteau până ajungeau la 

putere. 

Ştiam despre „Afacerea Skoda” sau despre „Afacerea 

cazematelor de pe frontiera de vest”, când costurile unei cazemate 

echivalau cu zece tancuri moderne. Apoi, mai ales în închisoare, 

aveam să descopăr fel de fel de camarile, de comploturi, tot ce n-au 

făcut pentru culturalizarea şi moralizarea unui popor care n-a înţeles 

libertatea, trezindu-se dintr-o dată într-o Românie Mare şi bogată, cel 

puţin comparativ cu alte ţări. Aveam chiar să calc în picioare nişte 

„idoli” falşi, lepădături lipsite de orice scrupule, care nu făcuseră 

nimic din ceea ce visasem eu pentru neamul românesc şi care au 

contribuit la osândirea celor ce crezuseră în ei. Unii din aceşti 

osândiţi au fost azvârliţi din eroare în temniţe, înecându-se apoi în 

butoiul cu terci, iar alţii au rămas totuşi „eroi”, pentru ca nimeni să 

nu mai înţeleagă unele pagini negre din istoria neamului. Indiferent 

de revolta mea, poate legitimă, revolta unui român cinstit şi visător, 

care visa la un popor educat altfel, la conducători spirituali pe măsura 

idealurilor lui, trebuie să remarc şi să dau cezarului ce-i al cezarului: 

majoritatea au avut un comportament exemplar de demn şi, să nu 

uităm nicio clipă, şi o contribuţie la crearea României Mari, la 

bunăstarea şi cultivarea acestui popor, cum şi cât a fost, fără să uităm 

că democraţia şi demnitatea sunt lecţii grele şi de durată. 

37

Evenimente deosebite se derulau fulgerător în ţară şi-n lume, 

influenţându-mi tangenţial evoluţia. Regele Carol al II-lea renunţa la 

tron, trăind în străinătate sub numele de Caraiman, eu deveneam 

cercetaş, Mihai devenea prinţ moştenitor. În 1927 se înfiinţa 

„Legiunea Arganghelul Mihail” care, în 1930, devine „Garda de 

fier”, iar din 1935 partidul „Totul pentru ţară”. Trăiesc marea criză 

mondială începută în 1929, când tata îşi pierde puţinele economii de 

la Marmorosch-Blank 14 . Încep curbele de sacrificiu ale guvernului 

Iorga-Argetoianu, în 1930 revine Regele Carol, iar eu devin stagiar. 

N-am pomenit nimic de Partidul Comunist Român, vreo şase sute de 

slugi ale Moscovei, majoritatea străini, care fusese interzis pentru că 

negau formarea României Mari şi ne considerau stat imperialist. 

Voi insista ceva mai mult asupra mişcării legionare, deoarece, 

în februarie 1958, în urma revoluţiei din Ungaria şi înainte de 

retragerea trupelor sovietice din România, partidul, cu organele lui 

reprezentative, au săvârşit cea mai odioasă crimă împotriva 

propriului popor: exterminarea programată a oricărui duşman 

prezumtiv al orânduirii socialiste. Într-un an, toate temniţele 

româneşti au fost suprapopulate, ticsite cu aproximativ cincizeci de 

mii de deţinuţi politici, crema intelectualităţii româneşti, tineri, 

studenţi şi elevi, toţi care figurau în arhivele Securităţii ca „elemente 

periculoase”. Prin cele mai monstruoase anchete, au fost fabricate 

zeci de mii de dosare individuale sau aşa-zise organizaţii sau loturi. 

Printre acestea şi două loturi de foşti ofiţeri români prizonieri de 

război, care, în numele demnităţii umane şi al onoarei de ofiţer, s-au 

opus, au luptat făţiş împotriva trădării, împotriva înfiinţării pe 

teritoriul Uniunii Sovietice a celor două divizii de voluntari „Tudor 

Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, ai căror componenţi 

urmau să devină cozile de topor ale ocupantului pentru comunizarea 

forţată a României. Recunosc, a fost prima acţiune organizată de 

rezistenţa anticomunistă, ceea ce voi relata la timpul potrivit. 

Neconstituind, însă, o infracţiune penală, săvârşită pe teritoriu 

14 Banca Marmorosch, Blank & Co este o bancă istorică românească înfiinţată cu capital 

străin în 1848 de către Iacob Marmorosch. Acesta s-a asociat cu Mauriciu Blank la 1 

ianuarie 1864 şi au pus bazele noii bănci, cu numele consacrat. A avut sediul în Palatul 

Băncii Marmorosch Blank din Bucureşti, actualmente sediul Înaltei Curţi de Casaţie şi 

Justiţie din Str. Batiştei. Este cunoscută pentru importanţa pe care a avut-o la începutul 

anilor 1920, pentru implicarea în politica românească, dar şi pentru răsunătorul ei faliment 

din 1931. A fost desfiinţată în 1948 prin naţionalizare. 

38

omânesc, ne categoriseau drept fascişti, exact aşa cum o făcea şi 

NKVD-ul (ulterior KGB-ul), iar ucenicii români, care şi-au întrecut 

maeştrii, ne-au torturat şi ne-au omorât în cele mai inegalabile 

suplicii, pentru a ne scoate neapărat legionari. Eu, bineînţeles, n-am 

recunoscut, în ciuda celor mai criminale presiuni. Ceilalţi nu m-au 

asimilat în tagma lor, cel mult au confirmat comportamentul meu 

ultranaţionalist şi anticomunist din Rusia. Cum puteam, ca absolvent 

al liceului militar, să fiu legionar! Cum puteam fi legionar când, ca 

elev în şcoala militară de ofiţeri, în timpul rebeliunii legionare din 

ianuarie 1940, am apărat Arsenalul Armatei, care, ironia soartei, a 

devenit ulterior cea mai odioasă temniţă de anchete, numită Uranus. 

Cum puteam fi legionar, când, ca şef al promoţiei de ofiţeri 1942 

„Dezrobirea”, am fost repartizat în Batalionul de Gardă al 

Conducătorului Statului, al mareşalului Antonescu, cel care zdrobise 

rebeliunea şi desfiinţase Mişcarea Legionară! Trebuie, totuşi, să 

recunosc că toată generaţia mea, fără să fi fost înregimentată, fără să 

fi fost adeptă sau simpatizantă, educaţional a fost influenţată de 

preceptele Mişcării, cel puţin de cele enunţate iniţial. După primul 

război mondial, când ne-am trezit liberi într-o Românie Mare, când 

partidele democratice care tot alternau la putere se preocupau prea 

puţin sau neprogramat de antrenarea poporului român într-o acţiune 

de culturalizare, de reînarmare morală, de reînviere spirituală, în 

cadrul conjuncturii europene, Mişcarea Legionară apare ca liantul 

care ar fi trebuit să consolideze spiritual România Mare. Se simţea 

atunci nevoia unei mişcări pentru a renaşte conştiinţa istorică a 

neamului, pentru o revoluţie (tot revoluţie se numea şi atunci), care 

să diminueze decalajul cultural de cel european, care să elimine 

prăpastia ce constituia lipsa unei educaţii civice, care să pregătească 

poporul în vederea întâmpinării unor evenimente majore care 

ameninţau pacea şi liniştea. Intelectualitatea românească credea în 

rolul ei istoric, iar tinerii şi elevii cu minţile mai înfierbântate, 

pasionaţi de subversivitate, care îi atrăgea ca un miraj, formau „frăţii 

de cruce”, considerând că lor le revine sarcina reînvierii neamului. 

Opoziţia făţişă a tatălui meu faţă de orice dictatură, de 

înregimentare într-o doctrină sau într-un partid politic în scopul 

parvenirii sau realizării în viaţă, ne-a ţinut pe toţi fraţii departe de 

orice tentaţie. Eu uram disciplina de partid, unde principiul valorilor 

adevărate erau schilodite; căutam să mă autoconving că nimeni nu 

are dreptul să monopolizeze naţionalismul, să se erijeze în etalon 

39

moral sau spiritual. Nu admiteam disciplina oarbă pe criterii 

„politice” şi nu abordam discutarea acestor probleme, convins că 

fiecare este liber să gândească şi să acţioneze conform conştiinţei lui, 

că nu am şanse să întorc pe nimeni din drumul său. Eram adeptul 

devenirii omului, exclusiv prin muncă şi pasiune. Aşadar, singura 

preocupare era învăţatul, consolidarea personalităţii prin asimilarea a 

cât mai multor cunoştinţe. Credeam în elitele neamului, în 

capacitatea acestora de scoatere a României din marasmul moral. Mă 

entuziasma chiar cultivarea eroismului şi cultul morţii, ca jertfă, dar 

nu înţelegeam concordanţa între violenţă şi morala creştină. În fond, 

se începuse cu un asasinat, prefectul Manciu. Chiar dacă se găseau 

explicaţii – interzicerea Mişcării Legionare –, nu se justifica 

asasinarea lui Duca în decembrie 1933 de către Nicadori 15 sau a 

disidentului Stelescu, de către Decemviri 16 . 

Urmează dictatura carlistă, prin adoptarea Constituţiei din 

1938, condamnarea căpitanului Zelea Codreanu la zece ani de muncă 

15 Nicadorii reprezintă grupul celor trei legionari care, la data de 29 decembrie 1933, l-au 

asasinat pe primul ministru I. Gh. Duca pe peronul gării de la Sinaia. Numele de Nicadori 

a fost creat prin combinarea primelor silabe din numele celor trei membri ai grupului: 

Nicolae Constantinescu, Caranica Ion, Doru Belimace. Cei trei membri ai grupului s-au 

predat autorităţilor imediat după atentat. Nicadorii au fost asasinaţi în noaptea de 29/30 

noiembrie de către jandarmi, împreună cu Corneliu Zelea Codreanu şi cu Decemvirii, în 

timp ce erau transportaţi la închisoarea Jilava. 

16 Decemvirii este supranumele dat grupului celor zece care l-au pedepsit pe Mihai 

Stelescu pentru trădare: Ion Caratanase, Iosif Bozântan, Ştefan Curcă, Ion Pele, Grigore 

Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ştefan Georgescu şi Ion Trandafir. 

În urma alegerilor din anul 1933, Mihai Stelescu a fost ales deputat din partea Gărzii de 

Fier. În timpul unei tabere de muncă organizată la Budachi, în Basarabia, el a atras de 

partea sa câţiva legionari pe care i-a convins "că prezenţa Căpitanului nu mai este utilă" 

partidului şi a gândit un plan de eliminare a acestuia. Cum unul dintre complotişti pe 

nume Cotea s-a crezut demascat, a mărturisit totul. În urma percheziţiei făcute acasa la 

Gheorghiade a fost gasită cianura care urma să fie folosită pentru asasinarea lui Codreanu. 

Consiliu de onoare legionar, care l-a judecat pe Stelescu, l-a gasit vinovat de trădare şi 

complot şi l-au exclus din Legiune. Totuşi Corneliu Zelea Codreanu i-a dat şansa ca 

printr-o conduită bună, să fie reabilitat după un anumit timp. Plecat la Galaţi, Stelescu a 

scos o revistă. După primele numere ale revistei, a început o campanie de denigrarea a lui 

Codreanu şi a Gărzii de Fier şi cu toate că a fost avertizat să înceteze, el a continuat 

crezând că astfel poate să-i dezbine pe membrii Mişcării Legionare. Deoarece justiţia nu 

şi-a făcut datoria de a-l opri pe Stelescu de a mai calomnia, un grup de zece legionari 

numit Decemvirii au decis să-şi facă dreptate şi să-l elimine, ceea ce s-a şi întâmplat pe 16 

iulie 1936. Decemvirii nu au încercat să scape ci s-au predat imediat şi au fost condamnaţi 

la muncă silnică pe viaţă. Decemvirii au fost asasinaţi în ritual Talmudic prin strangulare 

în noaptea de 29/30 noiembrie 1938 de către jandarmi, în timp ce erau transportaţi la 

închisoarea Jilava. Tot atunci au fost asasinaţi Corneliu Zelea Codreanu şi Nicadorii. 

40

forţată, arestarea căpeteniilor legionare în 1939, asasinarea lui 

Armand Călinescu şi, ulterior, uciderea mişelească a Căpitanului şi a 

câtorva sute de legionari. 

Degringolada politică rămâne: trei legionari fac parte din 

guvernul Gigurtu, culminând cu abdicarea regelui Carol al II-lea şi 

venirea la putere a generalului Ion Antonescu. Refuzat de partidele 

istorice, Antonescu este obligat să declare, împreună cu Horia Sima, 

statul legionar, avându-l ca şef al poliţiei pe Ghika şi ministru de 

interne pe Petrovicescu, când se încearcă chiar politizarea armatei. 

Conflictul dintre mareşal şi Mişcarea Legionară, decapitată de liderii 

ei autentici, se acutizează prin cele şaizeci de asasinate de la Jilava, a 

savantului Iorga în pădurea Strejnicul şi a marelui economist 

Madgearu în pădurea Snagov. Voind să-l înlăture pe Antonescu, 

Legiunea declanşează rebeliunea pe 19 ianuarie 1941, fiind asasinat 

Helmuth Döring. Prefectul legionar Mironovici este înlocuit cu gen. 

Mitrea. Hitler şi Ribbentrop susţin pe Antonescu, în timp ce Himmler 

şi Heydrich pe Horia Sima. După mai multe masacre, rebeliunea este 

înfrântă. Horia Sima fuge în portbagajul lui Hermann von 

Neubacher, iar alte căpetenii sunt salvate de serviciile de spionaj 

german sau de unităţi SS. 

Prin aceste note am încercat să explic înrâurirea indirectă a 

conceptelor de bază ale Mişcării – moralitate, ortodoxie, românism 

integral –, asupra generaţiei mele. Nu închei acest capitol fără a 

enumera strict câteva personalităţi, care au aderat şi s-au implicat 

(unele direct, altele indirect sau ca mentori) în Mişcarea Legionară, 

pentru a evalua nu amploarea, ci spiritualitatea acesteia. Ordinea este 

absolut aleatorie, iar lista nu este exhaustivă, din pricina unei 

memorii răvăşite şi ea de evenimente şi de vârstă: Alex. Constant – 

olteniţean, Ovidiu Papadima – profesorul meu de română, Radu Gyr 

– poetul consacrat al temniţelor comuniste româneşti, Nichifor 

Crainic – cu ortodoxismul său, autohtonismul şi satul etnografic, 

Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, M. Polichroniade, 

Dragoş Protopopescu, Brătescu Voineşti, Traian Brăileanu, Nae 

Ionescu, P.P. Negulescu, C. Rădulescu Motru, M. Manoilescu, Ion 

Barbu, Toma Vlădescu, Nicolae Roşu, Traian Herşeni, Marieta 

Sadova, Vasile Voiculescu, Viorel Trifa, Henry Stahl, Paulescu, 

Petre Ţuţea, Horia Stamatu, Ernest Bernea, G. Co. Longinescu, 

Romul Ladea, Vintilă Horia, Aron Cotruş, Mihai Andricu, Grigore 

Manoilescu, Constantin Gane, Sextil Puşcariu, P. P. Panaitescu, 

41

Sorin Pavel, Costin Murgescu, Simion Mehedinţi, Victor Papilian, 

Ion Frunzeti, George Manu, Haig Acterian, Ion Sava, Oscar Han, 

I.V. Georgescu, Constantin Joja, George Vânătoru, Vasile Băncilă, 

Vasile Marin, Ionel Moţa, Anton Golopentia, V. Iasivski, Radu 

Mironovici, Ilie Gârneaţă, Papanace, Puiu Atanasiu, Victor Clonaru, 

Ion Făţoiu, Ştefan Tumurug, Gh. Ispas, etc., etc. şi unii membri din 

familiile Ghica, Sturdza, Cantacuzino, Tell, Flondor, Greceanu, 

Meitani, Orleanu ş.a. Am enumerat cât mai mulţi pentru a 

conştientiza cât de mult au influenţat aceşti corifei gândirea şi 

comportamentul tinerilor anilor 20 şi 30, chiar dacă mulţi nu au fost 

adepţi ideologici şi nu s-au înregimentat sau implicat în vreun fel. 

Adia un suflu de înalt patriotism sau românism, pe care-l inspirai, 

simţind respiraţia mediului în care erai obligat să trăieşti şi să te 

mişti. Acesta constituie, aşadar, una dintre cauzele indirecte care au 

înrâurit într-un fel educaţia mea, formarea mea ca om. 

Nu pot termina acest capitol fără a aminti din impactul asupra 

unui tânăr al manualelor, şi-atunci alternative, precum şi al celei mai 

explozive şi prodigioase „revoluţii” culturale care a caracterizat 

perioada de libertate şi democraţie a două decenii, când România a 

dat cei mai mari scriitori, poeţi, artişti, savanţi, oameni de cultură, în 

general, care rivalizau cu cei din cele mai avansate state europene. A 

fost o perioadă, un efort care, dacă ar fi continuat, dacă n-ar fi fost 

decapitat de blestemul care s-a abătut asupra României, altfel ar fi 

arătat astăzi ţara noastră şi altele ar fi fost aspiraţiile şi motivaţiile 

poporului român. 

N-am fost, nu sunt şi nu am deloc veleităţi de cunoscător al 

istoriei, nu sunt un şovin sau naţionalist iraţional, scriu exclusiv 

ce-am învăţat la istorie, mai ales că, după Biblie, singura carte de 

căpătâi mi-a fost istoria lui Giurăscu. Am avut prieteni unguri în 

prizonierat, şi, când unicul duşman comun era comunismul, visam la 

un stat dualist româno-ungar sau, pentru a nu părea utopici, la o 

uniune vamală, la relaţii preferenţiale economice şi culturale. Am 

avut prieteni unguri şi, ulterior, în ţară şi în Ungaria, pentru că 

abordam problema cât mai realist, mai ales că globalizarea 

atotputernică şi unică preconizează regionalizarea pe criterii 

economice, religioase sau mai ştiu eu care. Ştiam că se contează pe 

dictatura minorităţilor şi că vom fi fericiţi dacă vom salva instituţia 

familiei. Nu ignor miracolul poporului român, care, timp de un 

mileniu, a suportat tăvălugul tuturor barbarilor în drumul lor spre 

42

Europa şi care a apărut în istorie în secolele XII-XIII creştin, vorbind 

limba română de sorginte latină. Recunosc că, în timp ce noi 

„descălecam” în 1367, ungurii aveau universitate la Pecs, ca să nu 

mai vorbim că, la Padova şi Neapole, erau din 1922, la Salamanca 

din 1330, la Cracovia din 1364, la Sorbona din 1253 şi la Viena din 

1365. Recunosc şi respect fiecare naţie, dar m-am născut într-o 

Românie Mare şi-am fost crescut şi educat în idealul de a lăsa 

urmaşilor aceeaşi ţară. Nu este un păcat să-ţi iubeşti ţara şi poporul, 

cu toate tarele lui istorice, acutizate sub dictatura roşie. Principalul 

este să nu urăşti alte naţiuni, chiar când acestea cultivă şovinismul 

sau iredentismul. Diferendele istorice trebuie elucidate cu bunăcredinţă 

de istoricii oneşti ai ambelor ţări. Eu scriu strict ce-am 

învăţat pentru români, pentru a descifra, pentru a înţelege istoria unui 

om şi a fi analizat în consecinţă. Ni s-au explicat teoriile istorice ale 

lui Makkai Laszlo, Mocsz Andras, Györffy György, Hanok Péter sau 

Péter Ruffy pentru a le combate aberaţiile pseudo-ştiinţifice, care nu 

rezistau unor argumente strict logice. În primul rând, teoria vidului a 

lui Robert Roesler, cade de la sine, deoarece, când au venit ungurii în 

996, le-au opus rezistenţă voievodatele române ale lui Gelu, 

Menumorut şi Glad. Cine-şi poate imagina că, odată cu retragerea 

armatei romane în 176, s-a retras şi toată populaţia română autohtonă 

născută din daci şi romani Dacă am fi venit după unguri, mai eram 

ortodocşi Nu, noi ne-am născut ortodocşi şi latini. Dacă am fi 

dispărut un mileniu, se mai păstrau denumirile munţilor, râurilor, 

satelor, se menţinea specificul românesc al aşezărilor Argumentele 

arheologice, lingvistice, toponimice şi etnografice nu sunt o dovadă a 

continuităţii incontestabile a populaţiei predominant româneşti 

Ungurii s-au creştinat de-abia în anul 1 000. Istoricul Huszti Andras 

afirma clar că urmaşii geţilor locuiesc şi astăzi pe locurile strămoşilor 

lor. Notarul anonim al regelui Bela menţionează românii în 

Transilvania şi în Banat, chiar şi voievodatul lui Gelu. În Diploma 

Ioaniţilor, regele Bela al IV-lea (1235-1270) aminteşte despre 

voievodatele lui Litovoi şi Seneslau între Dunăre şi Carpaţi, despre 

cnezatele lui Ion şi Farcaş. În Rerum Hungaricarum Decades, tipărit 

la Basel în 1543, Antonio Bonfini scrie clar despre continuitatea 

daco-romană. Expansiunea maghiarilor, pătrunderea organizată a 

ungurilor în Transilvania s-a făcut în timpul regilor Geza, Ladislau şi 

Loloman şi a durat un secol. Iertaţi că evoc invazia tătarilor, dar 

aceasta a contribuit la stăvilirea expansiunii maghiare. După cronicile 

43

maghiare, în secolul XIII în Transilvania erau peste 60% români şi 

aceasta după ce Geza colonizase primii saşi, iar după 1210 cavalerii 

teutoni. În acest timp, documentele istorice menţionează că Litovoi şi 

Bărbat au fost înfrânţi de Ladislau al IV-lea în Ţara Haţegului. În 

1284 se menţionează voievodatul lui Roland Borşa, iar în timpul 

regelui Andrei al II-lea – 1291, românii sunt prezenţi în Dieta 

Transilvaniei. Terra Blachorum în 1222 era în Sibiu şi în Făgăraş. În 

1223 Luca era ban de Severin, iar Bogdan a descălecat în 1330 din 

Transilvania în Moldova. Concluzia unică este că, din 896 până în 

1541, când, după bătălia de la Mohacs, Ungaria a fost transformată în 

paşalâc turcesc, românii au fost majoritari în Transilvania, organizaţi 

în voievodate, organizaţii prestatale specifice epocii. Urmează o nouă 

perioadă, de la 1541 până la 1867, când Transilvania devine principat 

în imperiul habsburgic, perioadă când îşi are propria ei istorie, fiind 

sub suzeranitate otomană, ca şi Valahia şi Moldova. Istoricii unguri 

Farczady Elek, Szillagy Sándor sau Cholnoky Jenö recunosc 

voievodatul Transilvaniei ca organizaţie administrativă independentă 

şi nu poate fi integrată istoriei Ungare. Să nu se uite de răscoala de la 

Bobâlna din 1437, răscoala lui Gh. Doja din 1512, că mai mulţi 

voievozi valahi aveau teritorii în Transilvania, că Petru Rareş l-a 

ajutat pe Ioan Zapolya să învingă pe Ferdinand de Habsburg, 

confirmându-i-se stăpânirea asupra Ciceiului, Cetăţii de Baltă, 

Bistriţei, Rodnei şi Unguraşului. Conştiinţa entităţii naţionale ale 

celor trei principate străbate toată istoria zbuciumată a României, 

fiind aureolată în 1599 prin unirea lor de către marele Mihai 

Viteazul. Urmează o nouă perioadă, de la 1687 la 1865, când este 

desfiinţată autonomia Transilvaniei, care a fost făcută parte din 

imperiul habsburgic, având o jumătate de veac guvernatori unguri şi 

o altă jumătate de veac guvernatori cehi sau austrieci. Această 

perioadă constituie perioada de unificare a conştiinţei românilor 

pentru unirea cu Ţările Româneşti, prin luptă. Edificatoare în acest 

sens sunt răscoalele lui Horia, Cloşca şi Crişan din 1784 şi a lui 

Avram Iancu din 1848. O ultimă perioadă a istoriei Transilvaniei este 

cea din 1865-1918, când este incorporată Ungariei, din 1867 făcând 

parte din statul dualist austro-ungar sub Franz Joseph I. În 1868, se 

dă legea naţionalităţilor, existenţa în Ungaria a unei singure naţiuni 

indivizibile, care conduce la maghiarizarea forţată a numelor de 

localităţi, numelor de familie, promotorii fiind Banfly Pezso şi 

contele Appony, când românii nu-şi mai botează copii în Ion, Vasile, 

44

Gheorghe etc., nume care se puteau maghiariza, ci în Caius, Remus, 

Romulus, Octavian, Ovidiu etc. În ciuda maghiarizării forţate, 

recensământul oficial din 1880 arată clar că în Transilvania trăiau 2 

294 421 de români şi câteva sute de mii de unguri. Deci Transilvania 

a făcut parte din Ungaria din 1865 până la 1918, aşadar 53 de ani, iar 

din România din 1918, deci peste 84 de ani. Din cei nouă milioane de 

locuitori, peste şapte milioane erau români. Orice lege scrisă şi 

nescrisă a omenirii nu va admite că o majoritate covârşitoare să fie 

condusă de o minoritate, considerente suplimentare care au fost avute 

în vedere la pacea de la Trianon din 1920, după ce, la 1 decembrie 

1918, 1228 de delegaţii, reprezentând toată Transilvania, au declarat 

unirea cu România, votată şi la adunările şvabilor, saşilor şi evreilor 

de la Timişoara, Mediaş şi Bucureşti. Trebuie reamintit că, deşi 

Hitler a recunoscut majoritatea covârşitoare a românilor, semnează, 

la 30 august 1940, Dictatul de la Viena prin care Ungaria anexa 42 

423 km 2 cu 2,6 milioane de locuitori, din care 1,8 milioane erau 

români, deoarece zeci de mii se refugiaseră în partea neocupată. Este 

penibil şi neavenit să reamintesc de masacrarea ulterioară a 

românilor la Ip, Trăznea, Moisei, Sărmaş, exterminarea a peste 150 

000 de evrei şi câte alte mârşăvii de care nu reamintesc pentru a nu 

învenina în continuare relaţiile dintre popoarele noastre. Aceste 

popoare sunt sortite să convieţuiască pe aceleaşi meleaguri, 

bucurându-se de drepturi egale cu ale românilor, multiculturalitatea 

fiind un mijloc de apropiere. 

Repet, am scris totul pentru români, pentru cei ce vor citi 

aceste rânduri, pentru a reconstrui un om crescut şi educat în spiritul 

şi idealurile în care a trăit. Ceea ce rămâne valabil pentru orice 

român, indiferent de provincia în care a fost hărăzit să trăiască, 

rămâne viziunea unică, atât timp cât va dăinui statul naţional, că 

unitatea şi independenţa României rămâne un ideal nenegociabil şi 

sfânt, a cărui flacără trebuie menţinută vie, chiar dacă astăzi, în epoca 

inevitabilă a globinternului şi globinformului, într-o perioadă a 

pragmatismului sălbatic, tineretul consideră că are alte priorităţi, 

legitime poate, după epoca de dezumanizare, a comunismului 

criminal românesc, şi după o perioadă de tranziţie dezamăgitoare, în 

care soarta României a fost hotărâtă de lepădături şi lichele care au 

invadat viaţa politică românească. La aceasta trebuie adăugat şi 

terenul extrem de propice, care a exacerbat unele tare istorice ale 

45

poporului român, accentuând deriva. Este o problemă pe cât de 

importantă, pe atât de sensibilă, încât evit a o aprofunda. 

Dacă în privinţa Transilvaniei a trebuit să explic anumite 

aspecte, problema Basarabiei şi, mai ales, a Bucovinei este extrem de 

clară. Istoria Moldovei şi a României demonstrează fără cel mai mic 

dubiu că teritoriul dintre Prut şi Nistru a aparţinut României, a fost şi 

este ocupat de o mare majoritate de români. În 1330, Bogdan 

stăpânea cetăţile Hotinului şi Sorocăi. Din 1345 sudul Basarabiei 

aparţinea Moldovei prin izgonirea tătarilor. În 1392 Roman era 

domnitorul Moldovei de la Ceremuş şi Hotin până la limanul 

Nistrului şi Marea Neagră. În 1404 Mircea cel Bătrân domnea până 

la marea cea mare. Prima invazie a turcilor în Moldova a avut loc în 

1420, când Alexandru cel Bun apăra Cetatea Albă şi ocupă Chilia de 

la Don. Să nu se uite că, de la 1223 (bătălia de la Kalka) până în 

1480 Rusia se afla sub ocupaţia tătarilor. Ştefan cel Mare ocupă în 

1462 Hotinul de la polonezi, iar în 1499 recucereşte Chilia şi Cetatea 

Albă, ocupate de Baiazid în 1484. În 1574, Ion Vodă cel Viteaz atacă 

Tighina şi Cetatea Albă, ocupate de turci. La 1600 Mihai Viteazul îl 

alungă pe Ieremia Movilă, înfăptuind prima mare unire a Ţărilor 

Româneşti, intitulându-se „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi 

a toată ţara Moldovei”. În 1656, Gheorghe Ştefan, urmaşul lui Vasile 

Lupu, încheie un tratat cu ţarul Alexei Mihailovici, care-l ajută 

pentru recucerirea cetăţilor de la mare şi recunoaşte autonomia 

Moldovei, iar în 1711, prin tratatul de la Luck, ţarul Petru I 

recunoaşte autonomia Moldovei până la Nistru. Începe perioada de 

războaie continue între turci şi ruşi, ultimii justificându-şi 

expansiunea ca protectori ai ortodoxismului, când Moldova şi chiar 

Ţara Românească devin teritorii de tranzacţie a diferitelor tratate, 

convenţii sau congrese. Astfel, în 1739, generalul rus Münich, din 

motive „strategice” ocupă Moldova. Ecaterina a II-a duce, între 

1768-1774 şi 1778-1791, războaie cu turcii, încheiate cu pacea de la 

Kuciuc-Kainargi din 1774, când ruşii obţin dreptul de „protecţie” 

asupra Principatelor şi pacea de la Iaşi din 1791, când hotarul Rusiei 

este mutat din nou pe Nistru. Alexandru I, în războiul cu turcii din 

1806-1812 ocupă Principatele temporar, iar prin pacea de la 

Bucureşti din 1812 ocupă Basarabia. După războiul ruso-turc din 

1827-1829, prin tratatul de la Adrianopol, ţarul Nicolae I ocupă 

Gurile Dunării şi Principatele până în 1834, când generalul Kiseleff 

introduce Regulamentul Organic. În urma războiului Crimeii din 

46

1853-1856, prin Tratatul de la Paris a fost înlăturat protectoratul rus, 

Moldova fiind sub suzeranitate otomană, garantată de Franţa, Anglia, 

Austria, Rusia şi Turcia. Se restituie Moldovei Bolgrad, Cahul şi 

Ismail. Tratatul este denunţat de ţarul Alexandru al II-lea în urma 

războiului franco-german din 1871. De reţinut că, după ce în martie 

1859 Franţa, Rusia, Anglia, Prusia, Austria şi Turcia recunosc Unirea 

Principatelor, România tratează cu Rusia pe picior de egalitate la 4 

aprilie 1877 trecerea trupelor ruseşti prin România, ruşii garantând 

integritatea României. În urma înfrângerilor suferite, în august 1877, 

ruşii cer ajutor prinţului Carol I. Sunt cunoscute victoriile 

răsunătoare ale românilor de la Rahova, Plevna, Smârdan, Vidin care 

ne-au costat zeci de mii de morţi, încheiate cu pacea de la San 

Stefano din 19 februarie 1878. 

Ruşii, pentru executarea testamentului lui Petru I 

(expansiunea spre Constantinopol pentru ocuparea Bosforului), 

urmăresc crearea unei Bulgarii mari, stipulând dreptul de ocupaţie 

asupra Bulgariei şi schimbă Dobrogea pe partea de sud a Basarabiei, 

pierdute în 1856, menţinând dreptul de a trece prin România. În urma 

Congresului de la Berlin din 1878, prin care se recunoaşte 

independenţa României, Rusia stăpâneşte din nou Dobrogea, 

Bolgradul, Cahulul şi Ismailul. Ruşii se retrag din România abia în 

1882, după ce-i salvasem de la înfrângere, în urma ultimatului 

energic al lui Bismarck. După cele două războaie balcanice, în 

primul război mondial România suferă iniţial înfrângeri temporare, 

deoarece armata rusă, ca urmare a Marii Revoluţii şi a Tratatului de 

la Brest-Litovsk dintre germani şi ruşi, se retrage în dezordine, 

dezorganizând întregul front de sud. În acest timp, la 25 octombrie 

1917 ia fiinţă în Basarabia Congresul ostaşilor moldoveni. La 21 

noiembrie se deschid şedinţele Sfatului Ţării, care apoi declară 

Republica Moldovenească. La 24 ianuarie 1918, Basarabia se declară 

republică independentă, iar la 27 martie are loc unirea cu România, 

recunoscută la 3 martie 1920 de Anglia, Franţa şi Italia. 

Ce a urmat după încheierea pactului trădător de la 23 august 

1939 dintre Ribentrop şi Molotov este binecunoscut. Prin 

ultimatumul din 26 iunie 1940, România trebuia să părăsească 

Basarabia în decurs de trei zile. Aşa a început Marea Uniune lupta 

împotriva fascismului german: prin ocuparea nu numai a Basarabiei, 

ci şi a Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei, prin comiterea a zeci 

de mii de crime, prin expulzarea românilor în îngheţurile Siberiei, 

47

urmate de alte evacuări forţate în 1944-1945, 1949, 1953-1956 în 

timpul tiraniei lui Stalin şi a rusificării forţate din timpul lui Hrusciov 

şi Brejnev, prin aducerea în Basarabia a unui milion de ruşi, 

ucraineni şi evrei. După cacialmaua de la Ialta, prin Tratatul de la 

Helsinki din 1975, se consfinţesc graniţele actuale din Europa de Est. 

Prin ocuparea Herţei, ruşii obţin un cap de pod peste Prut, iar prin 

ocuparea Bucovinei de Nord, a Galiţiei de Sud şi a Ucrainei 

Subcarpatice din Cehoslovacia, formează un pinten înfipt în mijlocul 

Europei, cel mai puternic avanpost nuclear şi ofensiv, separând 

Polonia şi Cehoslovacia, care nu mai aveau graniţă comună cu 

România. Un alt act de inconştienţă a puterilor occidentale. 

Indiferent de tratate, când şi cum se va rezolva problema acestor 

teritorii, nu vom uita niciodată figurile de eroi ale neamului: C. 

Stamate, Al. Cotruţă, A. Hajdeu, I. Dabija, Al. Mateevici, Al. Sturza, 

Tudose Roman, Gavril Bănulescu, A. Donici, C. Stere, Pan Halipa şi 

mulţi alţii. Singurul argument al ruşilor, că ei au luat Basarabia de la 

turci, nu rezistă în faţa istoriei, a conştiinţei naţionale şi dreptului 

popoarelor la autodeterminare. 

Un alt element ce a influenţat formarea mea ca om l-a 

constituit explozia de personalităţi culturale şi ştiinţifice apărute pe 

fondul unei libertăţi şi a unei democraţii, atât cât şi cum au fost. 

Citeam mai mult cărţi împrumutate; era însă perioada când „mâncam 

cartea pe pâine” sau când, ulterior, „citeam în cadenţă”. Sigur nu voi 

prezenta un opis cu toţi cărturarii. Voi enumera câteva personalităţi 

din diferite domenii, pentru ca tinerii care vor citi această carte să 

poată compara, să sesizeze hiatusul adus de comunism, de teroarea 

dictaturii proletariatului. Oameni de ştiinţă: Henry Coandă, Traian 

Vuia, Gogu Constantinescu, Elia Cavafoli, Ştefan Procopiu, Horia 

Hulubei, Gh. Ţiţeica, Gh. Vrânceanu, Simion Stoilov, Grigore 

Moisil, Octav Onicescu, Emil Racoviţă, Mina Minovici, Constantin 

Neniţescu, Daniel Danielopol, Gh. Marinescu, Gh. Mihoc, Simion 

Mehedinţi, Grigore Antipa, Vasile Pârvan, N. Iorga, Xenopol, 

Constantin Giurăscu, Gh. Brătianu, Alexandru Philippidi, etc., 

muzicieni: Gh. Dima, George Enescu, Jean Georgescu, M. Jora etc. 

Pictori: Theodor Pallady, Gh. Petraşcu, Dimitrie Paciurea, Tonitza, 

Camil Ressu, Cornel Medrea etc. Filozofi: Lucian Blaga, Constantin 

Noica, Radulescu-motru, Nic. Bagdazar, P.P. Negulescu, Petre 

Andrei, Mihai Ralea, Dimitrie Gusti, Mircea Florian, Mircea Eliade 

etc. Scriitori: Ion Slavici, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Octavian 

48

Goga, Ion Pillat, George Bacovia, Alex. Macedonski, Ion Minulescu, 

Hortensia Papadat Bengescu, George Topârceanu, Cezar Petrescu, 

Liviu Rebreanu, Al. Brătescu-Voineşti, Camil Petrescu, Ionel 

Teodoreanu, Gib Mihăescu, Geo Bogza, Urmuz, Aron Cotruş, Eugen 

Ionesco, Mateiu Caragiale, Marin Sadoveanu, Victor Ion Popa, 

Constantin Stere, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Io Vinea, Radu 

Gyr, Zahu Pană, Emil Cioran, Nichifor Crainic, Dan Vizirescu, 

Demostene Botez, Eugen Lovinescu, Ovid Densuşanu, Garabet 

Ibrăileanu şi, de ce nu, chiar Mihail Sadoveanu, George Călinescu, 

Tudor Arghezi, Zaharia Stancu şi mulţi, mulţi alţii. 

Am străbătut o perioadă propice de acumulări continue, de 

opţiuni influenţate de situaţii şi conjuncturi complexe şi 

contradictorii, în care se destrăma o ţară, se dărâmau mituri, când 

democraţiile pervertite au făcut cedări – rod al neputinţei –, când s-a 

acceptat cotropirea unor ţări sau s-a profitat de haosul general, 

săvârşindu-se cele mai oribile crime împotriva unor popoare. O 

vreme în care s-a ajuns la schilodirea arbitrară a unor hărţi, la 

împărţirea Europei în zone de influenţă, la abolirea unor libertăţi 

fundamentale ale omului, la atentate împotriva culturii şi a demnităţii 

unor popoare. Am asistat şi trăit criza morală care a generat o 

multitudine de crize politice, economice şi sociale, am făcut parte 

dintr-o societate debusolată, cu consecinţe catastrofale asupra vieţii 

unor oameni care s-au lăsat devoraţi de evenimente. Când se va scrie 

adevărata istorie a acestor vremuri Când va dispărea dezinformarea 

şi manipularea puse în operă de către adevăraţii vinovaţi 

49

IV. AUT CAESAR, AUT NIHIL 17 

Adio, facultate! Am pus cruce visurilor mele de realizare ca 

om. Războiul, odată declanşat, făcea ca absolvenţii liceelor militare 

să urmeze o şcoală de ofiţeri. Terminând secţia umanistă, m-am dus 

la şcoala de ofiţeri de infanterie de la Sibiu, unde fostul meu coleg de 

liceu militar, Marius Dumitrescu, era deja elev cu grad de plutonier 

major. În cadrul tradiţionalei primiri a „bobocilor”, m-a îmbrăţişat cu 

căldura lui sinceră şi mi-a zis „aut Caesar, aut nihil”. Acest dicton se 

potrivea cu spiritul meu concurenţial, care nu pierdea niciun moment 

pentru a-şi arăta colţii perfizi. În afară de unii absolvenţi ai liceelor 

militare, ceilalţi erau civili, şi nu oarecare, mulţi având un an-doi de 

facultate. Veniseră probabil şi în urma unor calcule. Germania ne 

obişnuise cu Blitzkrieg-ul 18 şi, după cât îşi propuseseră să 

cucerească, se termina sigur în cei doi ani de şcoală, după care 

puteau să-şi continue studiile. Dacă nu alegeau soluţia aceasta, 

trebuia să urmeze o şcoală de ofiţeri de rezervă, care ţinea câteva luni 

– noi îi spuneam „şcoala Molotov” – şi apoi se mergea direct pe 

front. Indiferent de motivele pentru care au intrat în şcoala militară, 

conştiinţa mă obligă să afirm cu tărie că toţi, absolut toţi, s-au 

comportat exemplar pe front sau în ţară, au fost eroi ai armatei 

române pe cele două fronturi unde au luptat, cinstind cu abnegaţie 

uniforma de ofiţer. Unii, după ce au fost alungaţi din armată, au 

devenit ulterior doctori sau profesori universitari iluştri. Si atunci, şi 

astăzi i-am considerat pe toţi, şi pe fiecare în parte, camarazi 

exemplari, temeinic pregătiţi, încât oricare putea reprezenta cu cinste 

un şef de promoţie. 

Concurenţa era totuşi destul de puternică. Începea o luptă 

grea, istovitoare la început, nu pentru întâietate, ci contra oboselii. 

Instrucţia şi cursurile teoretice aveau un tempo sufocant, presant. 

Ingurgitam sub presiune cursuri de topografie, de armament, de 

balistică, fel de fel de tactici şi strategii. Instrucţia era infernală, 

şedinţele de tragere pe orice vreme parcă ţineau o veşnicie. 

Abandonasem strategia franceză, bazată pe apărare, şi ne însuşeam 

pe cea germană, bazată pe atac şi crearea de automatisme. Cea mai 

17 „Sau Cezar sau nimic” 

18 Germ. Războiul fulger – concentrarea de forţe mecanizate germane în campaniile din 

1939-1941. 

50

ună apărare era acum glonţul bine ochit, atacul. O ţineam numai în 

aplicaţii, la început cu cartuşe de manevră, apoi cu muniţie adevărată. 

Porneam de la pistol, puşcă, pistol mitralieră, mitralieră, dar şi 

branduri, tunuri anticar, aruncătoare de flăcări. Nu se făcea economie 

de muniţii. Se trecea rapid de la instrucţia individuală, la grupă şi 

pluton, chiar companie. Aplicaţiile se făceau pe orice vreme, cele 

speciale cuprinzând treceri de râuri, sobor, lupta în păduri, în 

localităţi, linii fortificate, conlucrare cu alte arme. Instrucţia germană 

implica o disciplină desăvârşită, ordine şi deprinderi specifice, până 

deveneau automatisme. Deşi eram în război, toate acestea erau 

completate cu ore de scrimă, de călărie, de comportament în 

societate. Învăţam să mânuim tacâmurile, cărţile de vizită, regulile de 

politeţe, comportamentul rafinat, dar mai ales spiritul de jertfă, 

onoarea, demnitatea, pentru că intram într-o castă consacrată, diferită 

de alte profesii, poate mai pretenţioase şi mai sofisticate. În plus, 

trebuia să citeşti mult, tot ceea ce era clasic. Trebuia să ai minime 

cunoştinţe de muzică, de artă, într-un cuvânt trebuia să faci faţă în 

înalta societate. 

Ofiţerii instructori erau pe cât de străluciţi şi de competenţi, pe 

atât de conştiincioşi, de intransigenţi şi de drepţi. Profesorii erau 

arhicunoscuţi, monştri sacri în materie, cu ambiţiile şi cu ticurile lor, 

transmise din promoţie în promoţie. Idol pentru toţi rămâne 

comandantul şcolii, colonelul Aurel Runceanu, model pentru toţi în 

privinţa profesionalismului, a exigenţei, fermităţii şi caracterului 

deosebit; era un eroi între eroi, care, prin moartea lui, ne-a dovedit că 

demnitatea şi onoarea sunt cele mai sfinte distincţii ale unui ofiţer 

român. Ar trebui să insist asupra altor eminenţi ofiţeri: maiorul 

Bosinceanu, comandant de batalion, căpitanii Mircea Popovici (Tac), 

Gheorghe Duţescu (Zvâc), Petre Dumitrescu (Sulă) şi comandanţii de 

pluton locotenenţi sau sublocotenenţi Itu, Boţoacă, Cristea, 

Nistorescu, Popa şi câţi, câţi alţii. Am avut cinstea şi norocul să am 

cei mai renumiţi şi distinşi instructori care ne-au modelat, făcând din 

noi ofiţeri bravi şi, mai ales, oameni adevăraţi. Tuturor le aduc cel 

mai călduros omagiu, profunda mea recunoştinţă însoţindu-i şi 

dincolo de mormintele pe care aştern o floare eternă şi multe lacrimi 

fierbinţi, câte au mai rămas din îngheţurile temniţelor, din tenebrele 

ocnelor care mi-au fost luminate şi de chipurile lor, de memoria lor. 

Să nu uităm însă că, înainte de toate, erau militari şi se întreceau în 

exigenţă, impunându-ne ordinea, punctualitatea şi disciplina, toate 

51

constatate pe pielea noastră în manevrele de pe Dealul de la Cruce 

din Făgăraş, în viaţa în corturi din pădurea Jilava, unde eram 

dislocaţi în timpul războiului pentru apărarea Bucureştilor, sau în 

dispozitivele de luptă pe timpul rebeliunii din ianuarie 1940, când eu, 

cu un pluton, apăram Arsenalul Armatei – viitoarea închisoare 

Uranus, locul unde am cunoscut mai târziu, pe pielea mea, cele mai 

barbare şi mai inimaginabile maltratări în timpul unei anchete care a 

durat un an şi jumătate. În cei doi ani de şcoală militară am cunoscut, 

aşadar, şi rigorile, şi duritatea vieţii cazone de front, dormind în 

corturi şi mâncând din gamele. Acestea erau motivele pentru care 

promoţia noastră s-a numit nu numai „Dezrobirea”, ci şi „Promoţia 

Gamelă”. 

Aş dori să reţineţi că am asimilat tot ceea ce constituia 

renumele armatei germane, a cărei mentalitate ne-am însuşit-o 

integral. Reacţii automatizate, lupta individuală şi izolată, atacul şi 

asaltul, stăpânirea perfectă a performanţelor armamentului, 

importanţa capitală a transmisiunilor. Forţa unei unităţi nu mai era 

exprimată în numărul oamenilor, ci în armamentul de care dispunea. 

Am fost prima promoţie care a avut răniţi în perioada de instrucţie. 

Se întâmpla să dai de o grenadă românească defectă sau de o grenadă 

germană, când aruncai din grabă sau din emoţie sfoara, nereuşind să 

mai arunci şi grenada. Pe front aveam şi eu să constat cât de eficiente 

erau tunurile antitanc sau antiaeriene contra unor poziţii fortificate, 

realizând că succesul era asigurat cu pierderi foarte puţine, dacă 

aveai puţini oameni şi mult armament automat. Am fost promoţia de 

ofiţeri care a introdus în armata română o altă mentalitate, una 

modernă şi eficace. 

Anul I l-am terminat pe primul loc, fiind elev cu grad de 

plutonier major, însuşindu-mi cu uşurinţă partea teoretică, iar la 

instrucţie fiind avantajat de aptitudinile mele fizice, de ambiţie, de 

talent şi perseverenţă. Terminând primul anul I, evoluţia mea urma 

un curs ascendent. În noaptea de dinaintea depunerii jurământului 

„bobocilor”, tradiţia era ca, exact la ora 12 noaptea, îmbrăcaţi în 

uniforma de paradă, să năvălim în dormitoarele lor, iar ei, buimăciţi 

de somn, în genunchi, trebuia să depună „jurământul nostru”. Cu 

sabia pe umărul unuia, repetau cu voce tare, în cor: „jur să respect 

tradiţiile şcolii militare de ofiţeri, să fiu demn, curajos şi să apăr 

onoarea de ofiţer”. La aceste cuvinte, spre mirarea camarazilor mei, 

eu am adăugat: „să-mi respect camarazii, să lupt împotriva trădării”. 

52

Întrebat de ce am făcut adăugirea, le-am explicat că, în relaţiile 

noastre, trebuie să troneze respectul, să eliminăm din tradiţie 

mizeriile meschine care se făceau bobocilor la cele mai mici abateri, 

să dispară comportamentul „cazon”, unele „torturi” exagerate şi 

degradante. 

Eram pentru tradiţie când, la „aniversarea zilei 101”, deci cu 

101 zile înainte de avansarea la gradul de sublocotenent, în memoria 

elevilor francezi care au murit pentru Napoleon la Waterloo cu 101 

de zile înainte de a fi ofiţeri, se „inversau gradele”. În această zi, cei 

din anul II îi salutau pe cei din anul I. Unii se mai întorceau să-i 

saluţi a doua oară, pe motiv că n-ai executat corect, iar în cadrul unei 

serbări aveam voie să-i satirizăm, să-i caricaturizăm pe ofiţerii noştri 

instructori, să prezentăm scenete muzicale sau patriotice „miss 101” 

fiind mereu solicitată una dintre artistele frumoase şi în mare vogă. 

Textele noastre au fost scrise de Nicolae Tăut, viitor poet şi director 

la Teatrul Armatei, Marcel Teodorescu, actor la acest teatru, Traian 

Uba, redactor la „Ora armatei”, Alex. Cumpătă, viitor pictor şi 

profesor, şi de mulţi alţii. Trebuie să menţionez prietenia mea sinceră 

şi cu mari sportivi ca Gică Popescu 19 , internaţional în echipa de 

fotbal, antrenor emerit, preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal, 

Gică Vulcănescu, internaţional de fotbal şi hochei, eroul din Crimeea 

unde şi-a pierdut un picior, Tudor Vladimirescu, fotbalist la Venus, 

mare mutilat de război, care mi-au rămas prieteni devotaţi şi în 

momentele mai dificile din viaţa mea. Stagiul de instructor la 

regimente mi l-am făcut la studenţii de la ANEF unde, printre elevi, 

i-am avut pe distinşii şi renumiţii sportivi Anghelache, Boteanu, 

Ozon, Iosub şi restul din anul lor. După examinări şi deliberări, s-a 

stabilit şi ordinea primilor zece, fiind felicitat de comandanţi, dar şi 

de colegii cu care mă confruntasem. Ordinea suferise unele 

modificări: după mine, Gh. Moraru trecuse pe locul doi, Mihai 

Cămărescu, pe al treilea, I. Pasion Stănescu pe al patrulea, Vasile 

Toaxen pe al cincilea, Mircea Alboiu pe al şaselea, iar prietenul meu, 

Antonie Badea, din păcate de-abia pe locul al şaptelea. Am insistat 

asupra aceste clasificări, poate subiective, deoarece şi atunci, ca şi 

astăzi, nu n-am simţit niciodată mai bun ca vreunul dintre ei, oricare 

19 Gheorghe Popescu a fost un fotbalist român care a activat în anii '30 - '50, în 

campionatul României şi la echipa naţională. A deţinut funcţia de preşedinte al Federaţiei 

Române de Fotbal între 1963 şi 1967. Nu trebuie confundat cu Gică Popescu, un alt fost 

fotbalist român, dar născut în 1967. 

53

putând să reprezinte cu aceeaşi cinste şefia de promoţie. Bucuria 

enormă am trăit-o când, străbătând un culoar făcut din cei patru sute 

de camarazi, fiecare mă felicita şi-şi manifesta satisfacţia în funcţie 

de temperamentul propriu, de subiectivismul raporturilor personale 

cu mine. În orice caz, am simţit aprobarea fiecăruia: eram un şef de 

promoţie care-şi merita locul, eram exponentul voinţei şi al dorinţei 

lor. Cu tresa de sublocotenent acoperită cu catifea, m-am retras în 

dormitor şi meditam profund, nu neapărat la ce făcusem douăzeci de 

ani, ci la ce aveam de făcut pentru a fi la înălţimea onoarei ce mi se 

făcuse. De unde era să bănuiesc că vor urma alţi douăzeci de ani de 

adevărate examene, de cea mai acerbă luptă pentru a rămâne nu 

neapărat şef de promoţie, ci OM, pentru a-mi păstra demnitatea şi a 

nu-mi călca jurămintele. Am trimis o telegramă părinţilor, în care 

anunţam „marea mea realizare” şi încheiam cu o premoniţie care 

n-am bănuit niciodată că va deveni cea mai crudă realitate: „şi-acum 

sunt gata să încep calvarul pentru a-mi duce crucea până la capăt”. 

Pentru a constata până la ce amănunte se mergea cu educaţia 

noastră, redau o întâmplare minoră. După ce se terminase cu 

stabilirea clasificării, ca şef de promoţie am permis camarazilor mei 

să fumeze în sala de mese. Ofiţer de serviciu era chiar comandantul 

meu de pluton, lt. Ilie Boţoacă, un ofiţer erudit, bun profesionist, dar 

de o sensibilitate sufletească rar întâlnită. Intrând în sala de mese şi 

văzând fumul gros, perdeaua ce ne învăluia, întrebând cine a permis 

acest lucru, bineînţeles m-am prezentat, iar drept urmare mi-a 

ordonat să mă prezint la camera ofiţerului de serviciu. După ce mi s-a 

comunicat pedeapsa de 24 de ore de carceră, caporalul care era şeful 

gărzii mi-a luat cureaua de la pantaloni, cravata, ceasul, ţigările, 

exceptând şireturile (pentru că eram în cizme), şi m-a condus la 

carceră, încuindu-mă într-o cuşcă de lemn în care de-abia aveai loc 

să te învârteşti. Era prima mea zi de carceră şi asta în uniformă de 

ofiţer. Fiind lumină, am descifrat toate semnăturile şi cugetările 

zgâriate pe pereţi, printre care şi unele nume sonore, atunci ofiţeri 

superiori. Trudit de evenimentele din ultimele zile, de gânduri, n-am 

apucat să aţipesc, pentru că, după vreo două ore, acelaşi caporal mă 

eliberează şi mă conduce la ofiţerul de serviciu, unde lt. Boţoacă mă 

aştepta cu două fripturi şi o baterie de vin. După ce mă anunţă de 

ilegalitatea comisă, ciocnind un pahar de vin, îmi spune, ca unui 

prieten adevărat: „Ţi-am dat lecţia aceasta, deoarece este inadmisibil 

să treci printr-o şcoală militară de ofiţeri fără să faci o zi de carceră; 

54

pentru toată cariera ta, când vei vrea să pedepseşti pe cineva, să-ţi 

aduci aminte de această lecţie şi, cu responsabilitate şi curaj, să 

renunţi la pedeapsă. Să nu înjoseşti, să nu umileşti în viaţa ta pe 

nimeni”. I-am mulţumit sincer pentru acest supliment de educaţie, 

fără să bănuiesc că nu voi avea niciodată ocazia să pedepsesc pe 

cineva, că eu voi fi acela care, parcă simbolic, îmi voi ispăşi cei mai 

frumoşi douăzeci de ani din tinereţe într-o cuşcă şi mai sinistră, 

pentru simplul motiv că mi-am respectat jurământul de a rămâne un 

ofiţer demn, refuzând să negociez sau să fac vreun compromis cu 

onoarea de ofiţer, cu conştiinţa de om. 

Aş dori să mai amintesc câţiva camarazi mai apropiaţi, 

cerându-mi iertare că nu-i pot enumera pe toţi patru sute, dar cutez în 

a numi pe: Puiu Geanolu, Sandu Cumpătă, Costel Bechescu, 

Gheorghe Canini, George Constantinescu, Alex. Iacobescu, Ion- 

Mache Lăzărescu, Nicolae Manasio, Virgil Măhuleţ, Tiberiu Pâslaru, 

Bebe Predescu, Mihai Vasiliu, Cornel Babeţiu, Gh. Anca, Gh. 

Mărgărit, Gh. Stănescu, Aurelian Năstăsescu, C-tin. Lascăr, Eugen 

Popa, Ion Balteş, Vladimir Jemăneanu, Iosif Jula, Dumitru 

Rotărescu, Horia Eneşel, Constantin Măldărescu, Gheorghe Duţu, 

Traian Lugojenel, Gheorghe Ghencea, Cornel Sicoe, Alexandru 

Zefleanu, Dumitru Băluică, Traian Gârbovan, Ion Căluiceanu, 

George Frangopol, Ion Gârbovan, C-tin. Poiană, bunul camarad 

Constantin Caranda, Ion M. Georgescu, Mihai Tăciulescu, Roman 

Waldemaier, Liviu Limpede, Ion Nica, Ion Popescu şi mulţi, mulţi 

alţii. 

În această perioadă, în afară de rebeliunea legionară care, dacă 

ar fi reuşit, însemna mobilizare generală şi punerea la dispoziţia 

Germaniei a întregului potenţial uman şi economic, trebuie să remarc 

întâlnirea mareşalului Ion Antonescu cu Brauchitsch 20 la 3 aprilie 

1941 şi, ulterior, cu Hermann Neubacher 21 , în care refuză anexarea 

Banatului Sârbesc, afirmând „că nu va înfige niciodată pumnalul 

într-un prieten răpus la pământ”, dar că nu va permite ocuparea de 

20 Heinrich Alfred Hermann Walther von Brauchitsch (4 octombrie 1881 – 18 octombrie 

1948) a fost un feldmareşal german şi comandant şef al Wehrmacht-ului, armata germană, 

în primi ani ai celui de-al doilea război mondial. 

21 Hermann Neubacher (24 iunie 1893 – 1 iulie 1960) a fost un politician austriac nazist 

care a deţinut o serie de poziţii în diplomaţia celui de-al Treilea Reich. În timpul celui 

de-al doilea război mondial a fost numit înalt funcţionar german pentru regiunea 

balcanică. 

55

către Ungaria a vreunui teritoriu sârbesc. O atitudine de deosebită de 

principialitate, de fidelitate faţă de tratate şi prieteni, confirmată 

ulterior şi prin ajutoarele trimise clandestin populaţiei din Banatul 

Sârbesc. Spre mândria noastră, astfel de ajutoare s-au trimis şi în 

Franţa ocupată de armatele germane, acţiune care a condus la 

disensiuni cu ambasada germană. În 12 iunie 1941, Ion Antonescu îl 

întâlneşte pe Hitler la München şi Berchtesgaden, unde este printre 

puţinii care sunt informaţi despre „operaţiunea Barbarossa”, planul 

de invadare a Uniunii Sovietice, după ce, la 23 august 1939, prin 

„pactul frontierelor” împărţiseră cu aceasta România, Polonia şi 

Cehoslovacia. În aceste condiţii, Antonescu nu vedea o altă rezolvare 

istorică pentru redobândirea Basarabiei şi negocia anularea Dictatului 

de la Viena, fiind preocupat să contracareze instaurarea unui regim 

legionar cu toate implicaţiile acestuia. Cum declara ulterior, pentru 

că era filoenglez şi militant pentru forţele aliate „din considerente 

istorice şi politice”, adept al cruciadei anticomuniste şi împotriva 

expansiunii Uniunii Sovietice, Antonescu admite participarea 

României la război cu 12 divizii de infanterie, 6 de cavalerie şi una 

blindată, 6 divizii independente şi 600 de avioane. Astfel, pe 

teritoriul României se formează armata a 11-a germană, cu generalul 

Ritter von Schobest şi armatele română 3, cu generalul Petre 

Dumitrescu, şi 4, cu generalul Nicolae Ciupercă, unul care refuză 

ulterior trecerea Nistrului. 

Si astfel, la 22 iunie 1941, se execută ordinul „Ostaşi, vă 

ordon: Treceţi Prutul!”, un ordin practic „impus de foştii noştri 

aliaţi”, care nu şi-au respectat mult trâmbiţatele „garanţii”. Opoziţia 

mareşalului ar fi însemnat război cu Germania, ocuparea României, 

instaurarea statului legionar, război cu ruşii pe teritoriul României. 

Poporul român a înţeles momentul istoric şi soluţia impusă, 

neputându-se vorbi de vreo dezaprobare sau lipsă de entuziasm. 

Trăiserăm cu toţii desfiinţarea unor state, prăbuşirea unora în câteva 

zile; orice român intuia pericolul unei ţări ciuntite, pândite de state 

hrăpăreţe şi, mai ales, de imperialismul slavo-bolşevic. Trăiserăm 

iniţial pactul dintre fascism şi comunism, iar acum pe cel dintre 

democraţiile autentice şi bolşevism. Nimeni nu mai „făcea istoria”. 

Toate statele erau manevrate de sforile unor puteri diavoleşti 

suprastatale. În plus, puţini întrezăreau în iunie 1941 pierderea 

războiului de către Germania, mai ales că SUA erau încă în 

expectativă. Ca elevi ai unei şcoli de ofiţeri activi, trecuţi ani 

56

îndelungaţi prin şcoala educaţiei româneşti, evenimentul a fost 

salutat cu entuziasmul cuvenit vârstei, crezând sincer în imperativele 

istorice şi în împrejurările favorabile, în îndeplinirea unor jurăminte 

şi respectarea onoarei de ofiţer. Acuzaţiile ulterioare făceau parte din 

doctrina criminală comunistă, asimilată de cozile de topor care s-au 

trezit comunişti peste noapte, fiind în număr de cinci-şase sute, 

majoritatea străini, şi ajungând, imediat după capitulare, la câteva 

sute de mii. 

Dezertarea în timp de război se pedepsea cu moartea. Fuga din 

ţară, când toate ţările vecine şi toată Europa erau sub ocupaţie 

germană, însemna internarea într-unul din lagărele morţii sau 

încadrarea în unităţi SS, ceea ce ducea la moarte sigură. Fuga la 

inamic, care echivala cu cea mai mârşavă trădare, însemna, de fapt, 

acceptarea raptului Basarabiei şi Bucovinei, şi o contribuţie directă la 

comunizarea României. Soluţia nu era ipotetică, nici pentru cei mai 

predispuşi trădători, din moment ce o ţară întreagă înţelesese 

momentul istoric şi acceptase singura soluţie posibilă. Pentru noi, cel 

puţin, era total exclusă orice altă poziţie decât aceea care coincidea 

cu educaţia şi cu formaţia noastră, care se încadra în suflul general al 

unei ţări, jurământului prestat faţă de ţară. 

În urma unor presiuni insistente şi a unor promisiuni deşarte, 

împotriva hotărârii unor oameni politici şi chiar a unor generali, 

iniţial chiar împotriva voinţei mareşalului, armata română trece 

Nistrul. Ion Antonescu se întâlneşte cu Hitler în Ucraina, la Berdic, 

unde ridică din nou problema Dictatului de la Viena şi a retragerii 

trupelor române. După ocuparea Odessei, la 16 octombrie 1941, pe 

front mai rămăseseră două corpuri de armată şi trei divizii de 

cavalerie. După o nouă întâlnire cu Hitler, la 10 februarie 1942, 

Antonescu declară că i s-a promis că se va face dreptatea cuvenită. 

Se putea acţiona altfel când cei mai marcanţi oameni politici ai 

României, care contribuiseră direct la realizarea României Mari şi 

moderne, deşi refuzau colaborarea directă, aprobau politica dusă de 

mareşal ca singura soluţie posibilă Într-un schimb de scrisori şi 

memorii cu liderii politici, Ion Antonescu îşi justifica acţiunile şi îi 

acuza de situaţia la care se ajunsese, declarându-şi de mai multe ori 

57

disponibilitatea de a le ceda guvernarea ţării 22 . În timp ce în ţară se 

derulau probleme majore, de maximum interes şi cu implicaţii asupra 

viitorului României, pe mine mă preocupa strict pregătirea 

discursului pe care trebuia să-l ţin în faţa naţiunii, a M.S. Regele 

Mihai şi a conducătorului statului, mareşalul Ion Antonescu, la 10 

Mai, ziua avansării promoţiei, ziua în care împlineam vârsta de 

douăzeci de ani. Fusesem desemnat să reprezint toate armele, deci 

întreaga promoţie de ofiţeri din anul 1942. Ceilalţi şefi de promoţie 

erau: la cavalerie, Gabriel Constantinescu; la artilerie, Constantin 

Pescariu; la geniu, Eugen Georgescu; la jandarmerie, Constantin 

Christescu; la aviaţie, Mihai Stoenescu; la administraţie, Gheorghe 

Gavrilescu etc. Am făcut ciorne peste ciorne, modificări şi corecturi, 

care temperau elanul meu patriotic, exprimat nediplomatic. Promoţia, 

în ultima clipă, nu mai purta numele eroului naţional, sublocotenent 

Marius Dumitrescu, care murise într-un asalt la Ţiganca, străpuns de 

zeci de baionete roşii, ci se numea acum „Dezrobirea”. 

Era o zi însorită de 10 Mai 1942, când o naţiune îşi serba 

independenţa pe fundalul unor împliniri istorice naţionale, 

reîntregirea Basarabiei şi Bucovinei, când armata română cu armata 

germană, în plină ofensivă, cucereau Odessa, Harkov, Kiev, luând 

peste un milion de prizonieri, aflându-se la poarta Sevastopolului. Un 

tânăr sublocotenent, de douăzeci de ani, mânuind cu siguranţă şi 

dezinvoltură sabia, se prezintă în faţa M. S. Regele Mihai, a 

mareşalului Ion Antonescu şi a feldmareşalului Keitel. Se strigă 

„Sublocotenent Gulan Aurelian, şeful promoţiei de ofiţeri 1942 - 

Dezrobirea”, după care sunt invitat să-mi ţin discursul. Deşi îl ştiam 

pe dinafară, protocolul impunea citirea lui. Prezenţa de zeci de 

microfoane şi aparate de fotografiat m-au impresionat, bineînţeles, 

dar, după ce mi-am înghiţit primul nod simţit în gât, cu un glas 

tineresc îmi rostesc discursul-jurământ, fără să bănuiesc că acesta va 

însemna pentru mine, mai târziu, sentinţa la moarte. După ce am 

rostit o frază, în care spuneam că „promoţiile dinaintea noastră au 

sfărâmat zările cu sângele lor, scriind o pagină memorabilă a istoriei 

noastre”, a urmat un strigăt ameninţător, imperativul istoric al 

momentului: „Dar munţii au rămas nesfărâmaţi, Maiestate!”. Doar 

22 A se consulta în acest sens volumul de corespondenţă, Mareşal Ion Antonescu, 

Epistolarul Infernului, avertisment, note şi indice de nume de Mihai Pelin, Editura 

Viitorul Românesc, Bucureşti, 1993. 

58

atât rămăsese din toate frazele mele împovărate de patos românesc, 

după care a trebuit să-mi întrerup discursul, din cauza uralelor care 

vuiau în piaţa Arcului de Triumf. O promoţie întreagă de ofiţeri, o 

armată, un popor întreg strigau pentru a trezi şi morţii din morminte: 

„Vrem Ardealul, vrem România Mare!”. Prima lacrimă care s-a 

perindat direct pe obrazul meu mi-a dat puterea să rostesc cu forţe 

noi jurământul promoţiei. Era un jurământ pe care îl făceam 

voievozilor noştri, pentru păstrarea hotarelor lui Decebal; era 

jurământul făcut poporului român care, nesuportând jugul străin, 

două milenii luptase şi murise pentru o Românie Mare, liberă şi 

independentă. Era jurământul faţă de mine însumi, care-mi sfredelea 

conştiinţa ori de câte ori trebuia să iau o hotărâre vitală. Era 

jurământul pe care nu l-am încălcat pentru o libertate obţinută prin 

trădare faţă de neam, faţă de camarazi şi faţă de mine. M.S. Regele 

mi-a oferit o sabie mai deosebită, pe a cărei lamă se aflau două 

plăcuţe negre, pe care scria cu litere de aur, pe o parte „Regele Mihai 

al României”, iar pe cealaltă parte, „Sublocotenent Gulan Aurelian, 

şeful promoţiei de ofiţeri 1942 - Dezrobirea”. Era răsplata pentru un 

jurământ care se aşeza ca lespezile de morminte pe conştiinţa unui 

tânăr de douăzeci de ani, care va fi înghiţit de un mormânt pe care şi 

l-a săpat singur, timp de alţi douăzeci de ani, dar nu l-a răpus. 

Felicitări, îmbrăţişări, iar seara, la restaurant, un banchet restrâns, cu 

multă veselie şi mai multă şampanie unde Mia Braia şi Petre 

Alexandru cântau doar pentru sărbătorirea noastră. 

După o permisie de câteva zile mi-am luat rămas bun de la 

părinţi, şi singura fiinţă care m-a condus la gară a fost o minunăţie de 

fată, ale cărei lacrimi au luminat bezna temniţelor mele, licărind 

speranţă ori de câte ori întunericul îmi invada şi sufletul. Cu lada de 

campanie, cu uniformele de oraş, de cazarmă şi de front, cu sabia şi 

un pistol Beretta, zestrea pe care o primea orice tânăr ofiţer, cu un 

geamantan cu lucruri personale şi ceva cărţi m-am prezentat la 

unitatea unde fusesem repartizat „Batalionul de Gardă al 

Conducătorului Statului”, adică al mareşalului Ion Antonescu. Primii 

cinci din promoţie, deci Ilarion Stănescu, Mircea Alboiu, Vasile 

Toaxen şi Puiu Geanolu fuseseră repartizaţi cu mine, singur Toni 

Badea, distinsul meu camarad şi prieten, fusese repartizat la 

Batalionul de Gardă Regală. După prezentarea oficială la 

comandamentul batalionului, unde era colonelul Victor Popescu, am 

fost repartizat la compania specialităţi, primind o locuinţă 

59

acceptabilă, în spatele fostei Cazarme a Gardienilor Publici, care a 

devenit sediul Batalionului de Gardă, lângă clădirea Consiliului de 

Miniştri. 

După o zi liberă, începeam viaţa de ofiţer. Activitatea mea se 

limita iniţial la serviciul de gardă în clădirea Consiliului de Miniştri 

şi instrucţie cu plutonul meu de branduri de 120 mm, ulterior cu 

aruncătoare de flăcări. Din august 1942, compania mea a fost 

desemnată să asigure paza vilei mareşalului din Băneasa. Făceam 

serviciul de pază 24 de ore, fiind schimbat de bunul meu prieten, 

şeful promoţiei de ofiţeri 1940 B, sublocotenent Nicuşor Ciupercă, 

fiul generalului Ciupercă. Era o sarcină de deosebită răspundere, noi 

fiind singurele persoane înarmate din curtea vilei. Eram cei care 

lăsau să intre pe poartă personalul de serviciu, adjutanţi, curieri, 

diplomaţi şi oameni politici care erau prevăzuţi la audienţe. Am 

întâmpinat de multe ori pe ambasadorul Germaniei, Manfred von 

Killinger, sau pe cel al Italiei, Bova Scopa. 

Nu pot continua istoria mea fără a aduce elogiul cuvenit 

ofiţerilor iluştri care au avut şansa de a face parte din acest batalion 

reprezentativ, de elită al armatei române. Pentru combaterea 

rebeliunii, a fost adus în Bucureşti Regimentul de infanterie uşoară 

Câmpina, unul motorizat deci. Printre comandanţii companiei de 

tancuri era şi cpt. Napoleon Popescu. Batalionul era compus din trei 

companii de infanterie, unde se aflau cpt. Nicolae Fira, cpt. Nicolae 

Olteanu, cpt. Stefan Creţulescu, o companie de armament greu – cpt. 

S. Crăciunescu, o companie de mitraliere – cpt. Nicolae Ioniţă, o 

companie de transmisiuni – cpt. Aurel Fileru, o companie auto – cpt. 

Ştefan Gheorghiu. Comandant de batalion – col. Victor Popescu, 

adjunct lt. col. Stefan Melcea (mort în temniţă la Jilava), maior 

Vasile Brădăţeanu, maior Nicolae Caloinescu, şoferul maşinii 

mareşalului, lt. de muzică Stelian Dinu. Printre ofiţerii care au făcut 

parte din batalion, pentru a vă imagina profesionalismul şi calitatea, 

citez: slt. Marius Dumitrescu (şef promoţie 1941, plecat voluntar pe 

front, mort la Ţiganca 1944), slt. Nicolae Ciupercă (şef promoţie 

1940, rănit la Ţigăneşti pe 24 august 1944), slt. Nicolae Mihăilescu 

(şef promoţie 1939, rănit pe frontul de vest), slt. Nicolae Mateescu 

(al III-lea în promoţia 1941), slt. Ilarion Stănescu (al IV-lea în 

promoţia de ofiţeri 1942 – căzut împreună cu mine prizonier la 

Sevastopol la 12 mai 1944, prizonier în URSS până în 1953, 

condamnat politic în România 13 februarie 1958, 1 iulie 1964), slt. 

60

Mircea Alboiu (al IV-lea în promoţia 1942, luptă la Oarba de Mureş, 

moare mutilat de război la Horni-lehota-Slovacia la 7 martie 1945), 

slt. Vasile Toaxen (al V-lea în promoţia 1942), slt. Puiu Geanolu (al 

VII-lea în promoţia 1942), slt. Alfons Protopopescu, slt. Vasile 

Protopopescu, slt. Ciprian Zaharescu, lt. Alex. Enăşescu (rănit la 

podul Băneasa pe 24 august1944), cpt. Anghel Lupea, cpt. Ion 

Stănescu, cpt. Ion Voicu, cpt. Bungeţeanu, cpt. Petrulian, cpt. 

Baldjiv, cpt. Bârcă (căzut în Cehoslovacia), cpt. Alex Stancovski, lt. 

Adrian Ionescu, Dr. Spirea Roşca etc. 

În martie 1942 batalionul s-a transformat în Regiment de 

Gardă. La 1 septembrie 1944 două batalioane sunt vărsate la 

Regimentul 115 Infanterie, participând la luptele de la Oarba de 

Mureş. Un alt batalion este încadrat în Detaşamentul Blindate, 

ulterior la Regimentul 19 Infanterie - Caracal - Divizia 11, 

participând la luptele din nordul Transilvaniei, de pe Tisa şi în 

Slovacia. Am insistat asupra acestui Batalion de Gardă pentru a 

evoca memoria unor eminenţi ofiţeri ai armatei române şi pentru a 

sublinia faptul că, deşi era Batalionul de Gardă al mareşalului Ion 

Antonescu, după capitularea fără condiţii de la 23 august 1944, 

acesta a luptat împotriva fascismului german. Dispersaţi în alte 

unităţi, au luptat cu acelaşi spirit de sacrificiu pentru dezrobirea 

României în Ungaria şi Cehoslovacia, mulţi fiind răniţi, dar toţi fiind 

răsplătiţi cu cele mai înalte decoraţii pentru eroismul dovedit. 

Armata nu făcea politică, apăra în exclusivitate interesele ţării, 

aşa cum erau exprimate de guvernul din acel moment. În această 

scurtă perioadă eram un ofiţer conştiincios la instrucţie şi extrem de 

responsabil în zilele când eram de gardă. În această situaţie, am avut 

contacte directe cu şefii de cabinet ai mareşalului, gen. Davidescu, 

gen. Marin şi col. Zaharia, care, atunci când îi spuneam că sunt mâna 

lui dreaptă, îmi răspundea zâmbind că ar fi mai bine mâna stângă, pe 

care şi-o pierduse în luptele de la Odessa. Pe mareşal l-am însoţit în 

maşina din gardă în câteva inspecţii, cele mai multe inopinate, iar de 

vorbit personal s-a întâmplat de patru ori: o dată mi-a dat să-i citesc 

podometrul, când se plimba prin parcul vilei; altă dată m-a rugat să 

însoţesc o domnişoară la manej; cu altă ocazie, văzându-mă, nu ştiu, 

prea elegant sau cochet – cizme de lac, pantaloni café au lait, veston 

kaki închis –, m-a întrebat dacă mi-ajunge solda, spunându-mi râzând 

că nici lui nu-i prisosea când era de vârsta mea. Ultima dată, discuţia 

a durat mai mult, deoarece, după ce mi-a spus că voi avea prilejul să 

61

lupt pe teritoriul României, nu să îngraş cu sângele meu stepele 

ruseşti, mi-a aprobat, la insistenţele mele, să plec pe front voluntar. 

Era în februarie 1943. 

62

PARTEA A DOUA – VOLUNTAR LA DOUĂZECI DE ANI PE 

FRONTUL DE EST 

V. INSTAR OMNIUM 23 

Hotărârea mea de a pleca pe front a fost luată în ziua de 10 

Mai 1942, când juram în faţa poporului român să păstrăm cu sângele 

nostru hotarele României Mari. Realitatea pentru mine era una 

singură. Deşi conştientizam aşa-zisele succese sau realizări ale unui 

tânăr de douăzeci de ani, deşi mă bucuram de plăcerile vârstei, totul 

pălea numai la gândul că oricine mă privea se întreba ce caut eu pe 

Calea Victoriei sau într-un restaurant, când camarazii mei sunt 

undeva pe front. Cum îmi respect jurământul, unde este onoarea mea 

de ofiţer! Deşi decizia era luată, tatăl meu mă provoca pentru a 

analiza cu discernământ situaţia de pe front, o situaţie care, în vara 

anului 1942, părea favorabilă. 

De-abia după mulţi ani, când soarta a făcut să fiu dus într-un 

lagăr de pedeapsă (Straflager) la Degtiarka, în Siberia din nordul 

Uralilor, ce ţinea de regiunea Sverdlovsk, azi Ekaterinenburg, unde 

erau strânşi toţi generalii şi von-ii căzuţi prizonieri şi condamnaţi la 

25 ani de muncă silnică, am avut prilejul să fac analiza unor bătălii şi 

a cauzelor pentru care Germania pierduse războiul. Concluziile nu 

coincideau deloc cu judecăţile mele la plecare. Consider, aşadar, 

motivată umila mea intenţie de a prezenta, este drept, după război, 

ceea ce ştiam eu oficial şi cum analizau alţii situaţia. 

Trupele germane ocupaseră Minsk, Smolensk, Kiev, Harkov, 

unde luaseră aproximativ două milioane de prizonieri. Armata 

română repurtase victorii răsunătoare, cucerise oraşe, proclamate 

ulterior „erou”, ca Odessa, Kerci, Sevastopol, luptase şi la Stalingrad. 

Să amintim că Armata 3 română, a generalului Petre Dumitrescu, cu 

Divizia 1 blindată, cu diviziile 1 şi 7 cavalerie, şi cu diviziile 5, 6, 7, 

9, 11, 13, 14 şi 15 de infanterie ocupau poziţii în direcţia nord de 

Stalingrad. Armata a 4-a a generalului C. Constantinescu, cu diviziile 

5 şi 8 cavalerie, 1, 2, 4, 8 şi 20 infanterie, în direcţia sud de 

Stalingrad. Mai aveam, în Caucaz, diviziile 2 şi 3 vânători de munte, 

6 şi 9 cavalerie, 10 şi 19 infanterie, iar diviziile 1 şi 4 vânători de 

munte se aflau în Crimeea. Generalul Dragalina devenise legendar în 

23 „Ca toată lumea”. 

63

luptele din Ucraina, iar generalul Avramescu în cele din Crimeea. De 

la generalii germani aveam să aflu de ce în 1941 direcţia a fost 

Moscova, iar în 1942 – Stalingrad, cu consecinţa înfrângerii 

armatelor lui von Paulus. Operaţiunea „Leul de mare”, fiind 

abandonată de la distrugerea Angliei, s-a trecut la ocuparea coloniilor 

engleze, obiectivul final Orientul Apropiat, deci la operaţiunea 

Barbarossa. Acţiunea era inspirată de Frideric I Barbarossa, care, în 

secolul XII, participase la o nouă cruciadă, încercând ocuparea 

Constantinopolului prin nordul Africii. Acum se prevedea 

înfrângerea URSS şi întâlnirea prin Caucaz cu trupele Germaniei din 

nordul Africii, după ocuparea Orientului Apropiat, visând chiar la 

India, unde Chandra Bose pregătise deja terenul pentru o conducere 

de tip fascist. Cei mai fanatici generali germani, care supravieţuiseră 

acestui cataclism, vorbeau de inconsistenţa, alţii chiar de utopia 

acestui plan. Germaniei, chiar prin ocuparea Europei, îi lipsea forţa 

economică şi financiară, forţa materială şi, mai ales, cea umană 

pentru o operaţie de asemenea anvergură. Îi lipseau serviciile unui 

spionaj şi contraspionaj de calitate şi eficient. În plus, în locul unor 

dezrobiri şi eliberări a statelor cucerite, voiau să-şi impună doctrina 

lor ariană, a rasei superioare, a Übermensch-ului, jignind 

sentimentele naţionale. Dacă în ţările ocupate impuneau guverne 

naţionale, chiar de tip fascist, aceasta ar fi condus la crearea unor 

state naţionale, care le-ar fi pus la dispoziţie forţa economică şi 

umană, care ar fi scutit armata germană de diminuarea forţelor, ca 

trupe de ocupaţie. 

În Uniunea Sovietică, în loc de a înfiinţa state naţionale şi de a 

desfiinţa sovhozurile şi colhozurile, cizma ocupaţiei germane (cu tot 

felul de organizaţii Sicherheitsdienst (SD) 24 sau 

Wirtschaftskommando (WIKO) 25 , a condus nu numai la acte de 

sabotaj, dar şi la declanşarea, atunci când cedarea unor teritorii era 

iminentă, a mişcărilor de partizani, de fapt foşti colaboratori, 

condamnaţi ulterior pentru trădare. O altă cauză a fost implicarea 

aliaţilor Germaniei, care, după opinia lor, a fost dezastruoasă, 

aducându-le prejudicii din punctul de vedere militar, pentru că 

armata germană era obligată să-i ajute pentru a nu periclita flancul 

24 Sicherheitsdienst, servicii de informaţii ale Schutzstaffel-SS (escadroanele de protecţie 

conduse de Heinrich Himmler) şi ale partidului Naţional Socialist German. Aveau 

ramificaţii civile, militare şi paramilitare. 

25 Wirtschaftskommando, unităţi de lucru forţat. 

64

sudic (partea de sud a Europei). Politica duplicitară a Germaniei, 

tratatul Ribbentrop-Molotov şi Dictatul de la Viena au demascat 

„noua ordine europeană”, catastrofală pentru Europa. Cea mai mare 

greşeală s-a făcut, însă, cu Japonia, care şi-a dispersat forţele în 

Pacific şi în Asia, asigurându-le ruşilor spatele. Forţele armate 

japoneze aveau să uimească lumea prin eroismul, spiritul lor de 

sacrificiu şi fanatismul legendar, irosindu-se pe nişte teritorii pe care 

nu le puteau stăpâni niciodată. O greşeală capitală au făcut şi SUA, 

care au admis declararea războiului de către URSS, când Japonia era 

învinsă, cu câteva zile înaintea capitulării. Rezultatul a fost, în afară 

de un milion de prizonieri, teritoriile răpite Japoniei, ţară care a 

respectase tratatul cu URSS, greşeli capitale care se plătesc şi astăzi. 

Eroarea enormă a constat în evaluarea total greşită a potenţialului 

economic, material şi uman al SUA, care în momente cruciale pentru 

omenire, au ştiut să se mobilizeze ca niciun alt popor din lume, 

punându-şi în valoare toate posibilităţile financiare şi tehnologice, 

care, ca de fiecare dată, au schimbat soarta unor războaie. Germania 

a subestimat forţa morală a popoarelor europene, care făuriseră 

istoria şi cultura unui continent. 

Revin la nedumerirea mea privind atacul în direcţia Moscovei. 

Hitler, care ca orice dictator, era şi şeful armatei, împotriva voinţei 

generalilor germani, a contat pe potenţialul armatei germane, pe 

blitzkrieg-ul care, prin ocuparea Moscovei, le va aduce o victorie de 

răsunet, eventual chiar o revoluţie, o capitulare. Motivaţia avea însă 

şi alte aspecte. Nimeni nu poate contesta profesionalismul generalilor 

germani, capacitatea lor de a adopta cele mai adecvate soluţii 

strategice. Încă de la iniţierea atacului asupra URSS, mareşalul 

Brauchitsch a admis o singură soluţie, impusă de legile strategice 

verificate de istoria militară: efortul trebuie făcut acolo unde 

inamicul are cea mai mare forţă economică, unde sunt cele mai bune 

căi de comunicaţie, unde clima este mai prielnică, unde populaţia 

este mai puţin ostilă etc. În concluzie, efortul trebuia făcut numai în 

sud, în Ucraina, din martie până în octombrie 1941, când 

experimentata şi bine dotata armată germană trebuia să ajungă pe 

Volga, unde se putea organiza o apărare eficientă pe timp de iarnă. 

Moscova putea să cadă eventual de la sine. Evenimentul care a 

hotărât soarta războiului a fost războiul din Iugoslavia din aprilie 

1941. Acesta a condus nu numai la pierderea a peste 100 000 de 

soldaţi germani, morţi şi răniţi, dar şi la dezorganizarea totală a 

65

frontului de sud, la reţinerea a zeci de divizii pentru a lupta împotriva 

răscoalei armate conduse de Iosif Broz Tito. Aceasta a condus la 

decalarea, la amânarea ofensivei cu trei luni, din martie în iunie. Ca 

atare, Brauchitsch propunea invazia URSS pentru 1942. Hitler, 

datorită unor succese repurtate, pierde simţul realităţii şi, orbit de 

ambiţii personale, îl destituie pe Brauchitsch şi ordonă invazia în 

direcţia Moscova. Dacă generalul Guderian 26 cu armata lui 

motorizată şi de tancuri ar fi început cel puţin cu o lună înainte, dacă 

n-ar fi întâmpinat gerul năpraznic de -40 o C şi nu s-ar fi împotmolit 

în mlaştinile Mazuriene, ar fi ocupat probabil Moscova, faţă de care 

ajunsese la numai la 17 km. Armata germană, în afară de ger, a 

întâmpinat şi rezistenţa unui popor care lupta pentru a-şi salva 

orgoliul naţional. Astfel, invincibila armată germană suferă prima 

înfrângere, care zdruncină nu numai potenţialul ei militar, dar mai 

ales pe cel moral, până atunci elementul de bază al succeselor. 

Această mare înfrângere a zguduit şi restul omenirii, care şi-a 

recăpătat convingerea în posibilitatea unei victorii, ceea ce a condus 

la încheierea unor tratate de ajutoare imense militare, la încheierea 

unor alianţe împotriva firii, a unei strategii de lungă durată. Singurul 

scop al aliaţilor occidentali era înfrângerea Germaniei şi stârpirea 

fascismului. Nu-i interesa viitorul omenirii, nu intuiau sau poate 

manipulau dialectic adevăratul pericol al comunismului, al 

fascismului roşu. Aceleaşi forţe subterane şi-au impus punctul de 

vedere, înlocuind mai târziu un internaţionalism proletar criminal cu 

o globalizare economică, financiară, militară şi informaţională, cu 

efecte mai umane, fără a atenta la viaţa a peste 100 de milioane de 

victime, schingiuite până la asasinare, dar atentând la valorile 

universale ale creştinismului şi ale culturii, la morală. Să fi fost oare 

singura soluţie istorică 

În anul 1942 este readus Brauchitsch. Se reia ofensiva spre 

Stalingrad, iar victoriile de răsunet ale germanilor anulează 

argumentele meschine că pactul Ribbentrop-Molotov s-ar fi încheiat 

pentru amânarea invaziei, pentru pregătirea ripostei. Nu denigrez cu 

nimic eroismul Armatei Roşii, dacă afirm cu toată convingerea că 

răsturnarea războiului nu ar fi fost posibilă fără ajutoarele masive 

26 Heinz Wilhelm Guderian (n. 17 iunie 1888 – d. 14 mai 1954), general şi teoretician 

militar al armatei germane din perioada Germaniei Naziste, în timpul celui de-al doilea 

război mondial, specialist în tancuri. 

66

economice şi militare primite din SUA. Hitler comite o a doua eroare 

capitală, peste capul generalilor germani: împărţirea efortului 

principal, prin ruperea unor forţe importante pentru a ataca în 

Caucaz. Motivul invocat: presiuni asupra Turciei de a intra în război 

de partea Axei şi joncţiunea cu trupele lui Rommel din Africa. 

Acesta nu are susţinere însă, deoarece Germania începuse să piardă 

bătălie după bătălie. Diminuarea forţei de atac avea să conducă la a 

doua mare înfrângere, hotărâtoare pentru soarta războiului. Concluzia 

rezultată suna irevocabil: chiar dacă n-ar fi avut loc aceste înfrângeri, 

soarta războiului au hotărât-o SUA, cu enormul lor potenţial, deci 

cassa a fost hotărâtoare, nici rasa germanilor şi nici masa sovietelor. 

În august 1941, la bordul navei Prince of Wales în golful Argentina 

din Newfoundland, Churchill şi Roosevelt adoptau Carta 

Atlanticului, la care aderă şi URSS în septembrie, prevăzând că se 

acordă ajutor nelimitat Angliei şi, ulterior, în baza „Lend-Lease Act”, 

şi URSS, dacă sunt de acord cu proclamarea drepturilor popoarelor la 

autodeterminare, deci desfiinţarea imperiilor coloniale, alegerea 

liberă a formelor de guvernare, colaborarea economică şi dezarmare 

internaţională. Ce enormităţi puteau semna cei mai mari oameni 

politici din lume în mâna cărora se afla soarta omenirii, cât de 

departe s-a mers cu ignorarea voită a unor realităţi istorice şi politice! 

Ce a urmat se ştie: extinderea imperiului slavo-comunist în estul 

Europei, începerea Războiului rece, cu cea mai aberantă cursă a 

înarmărilor etc. 

Dar să revenim la situaţia de pe front. Armatele germane şi 

române ocupă Rostovul, trec Donul şi ocupă Kotelnikovo la sud de 

Stalingrad, declanşând marea bătălie a Stalingradului, cu etapa 4-19 

septembrie, când Armata Roşie se apăra şi 19 septembrie 1942 – 2 

februarie 1943 când are loc contraofensiva şi victoria sovieticilor de 

la Stalingrad. Germania pierduse total supremaţia aeriană şi navală, 

fiind bombardată din martie 1942 de aviaţia engleză şi americană. 

Armata lui Rommel era înfrântă în Africa, aliaţii debarcă în Maroc şi 

Algeria, iar generalul Douglas MacArthur distruge flota japoneză. În 

acest timp, armatele germană şi română, cu diviziile de vânători de 

munte ocupă, totuşi, Krasnodarul, Maiko, Novorosisk, Nalcik, 

trecând chiar râul Terek, consemnându-se cele mai răsunătoare 

victorii ale armatei române. 

Curând însă, armata română, aflată la Cotul Donului, 

dezechipată, în ţinută de vară, fără armament automat, antitanc şi 

67

greu suficient, fără o rezervă de unităţi de tancuri, fără niciun sprijin 

de aviaţie, pe o singură linie de apărare, era încercuită, la 23 

noiembrie 1942, de armatele sovietice reechipate şi reînarmate cu 

ajutorul SUA. Marea bătălie de la Cotul Donului a fost o bătălie total 

inegală, disperată şi eroică. În condiţiile arătate, armata română a 

opus o rezistenţă memorabilă, aducând pierderi uriaşe colosului de 

blindate sprijinit masiv de aviaţia de asalt. Cele aproape două 

milioane de ostaşi sovietici au reuşit încercuirea a aproximativ 22 de 

divizii, dintre care trei româneşti, aproape 300 000 de ostaşi români 

luând drumul amar al prizonieratului, în timp ce alţe mii de oameni 

mureau zilnic de mizerie şi de foame. Se înfăptuieşte astfel 

încercuirea Stalingradului, armata feldmareşalului von Paulus, în 

care se găseau şi resturile a două divizii româneşti, luptând în 

condiţii inimaginabile, fără hrană şi muniţii, pentru fiecare casă, în 

speranţa unei ofensive germane de descercuire. A existat o încercare 

disperată a feldmareşalului Manstein, care a pornit din Rostov, a 

străbătut aproximativ 60 de km, ajungând la câţiva kilometri de 

Stalingrad. Lipsa de forţe şi, mai ales de aviaţie, la care se adaugă un 

sabotaj mascat între armată şi trupele SS, au condus la eşuarea 

acţiunii. Astfel, pe 2 februarie 1943 bătălia Stalingradului ia sfârşit 

cu un dezastru uriaş pentru armata germană: 450 000 de prizonieri, 

din care 105 000 români. Capitularea şi primele săptămâni de 

prizonierat au însemnat alţi mii de morţi zilnic, pentru că ruşii nu 

respectau ori sfidau cele mai elementare reglementări prevăzute în 

Convenţia de la Geneva din 1929 privind tratamentul prizonierilor. 

Menţionez întâlnirea din 10-12 ianuarie din Rastenberg, în 

care mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu l-au înfruntat pe 

Hitler, obligat să asculte acuzaţiile mareşalului: eroica armată 

română a fost învinsă nu de armata sovietică, ci de neputinţa, egală 

cu trădarea, a armatei germane. Lipsa oricărei rezerve, a blindatelor 

şi a aviaţiei a fost cauza principală a dezastrului de la Cotul Donului 

şi de la Stalingrad. Mareşalul Antonescu, deşi şantajat permanent cu 

un guvern legionar condus de Horia Sima, a apărat cu disperare 

interesele României, negociind fiecare tonă de grâu sau de petrol pe 

care le vindeam Germaniei, care vărsa în Banca Naţională Română 

30 de tone de aur şi 43 milioane de franci elveţieni. Imediat, 

Antonescu dă cale liberă oricăror negocieri cu aliaţii, Mihai 

Antonescu începând tratativele cu Bova Scopa şi cu Ciano, pentru o 

eventuală ieşire concomitentă din război a Italiei şi a României. 

68

Lahovari, la Berna, cu nunţiul papal Bernardini, Victor Cădere cu 

Salazar, la Lisabona, Nicolae Dumitrescu cu Costa, ambasadorul 

Argentinei, la Bucureşti, şi cu Suphi Tanriör, ambasadorul Turciei la 

Bucureşti. În acest timp, Iuliu Maniu trimite mesaje la Londra, 

condiţionând ieşirea României din război. 

Am amintit toate acestea, deoarece, nefiind atunci cunoscute 

de mine, nu schimbau cu nimic hotărârile mele definitive, soarta unui 

om pornit pe un drum fără întoarcere. În timp ce unii invocau 

scoaterea României din război, din raţiuni naţionale, un tânăr de 

douăzeci de ani, copleşit de greutatea morală a unui jurământ, 

implora permisiunea de a pleca pe front. Un tânăr fără făţărnicie, 

prezentabil, cu o soldă ce-i permitea satisfacerea unor „orgolii” 

specifice vârstei, este aruncat în vâltoarea Bucureştilor, o capitală 

veselă, care, sub mantia întunericului, a beznei camuflajului, oferea 

din plin plăcerile unui oraş exuberant, care, cu mii de tentacule, te 

atrăgea să te înfrupţi din tentaţiile lui tulburătoare. Acest tânăr are 

puterea de a se rupe şi de a-şi urma calea fără întoarcere. 

Trăiam din amintiri ameţitoare, când întâlnisem o fetiţă 

superbă prin inocenţa ei, prin sinceritatea ei dezarmantă, cu care 

aveam să mă reîntâlnesc peste cincisprezece ani. Amândoi eram 

răvăşiţi de anii irosiţi şi de evenimentele potrivnice, peste care 

trecuserăm demni, deoarece crezuserăm cândva într-o dragoste 

adevărată, pentru că fiecare descoperise în celălalt ceea ce considera 

a fi sublimul. 

Zilele de gardă erau propice pentru a citi cât mai mult, mai 

ales că-mi descoperisem unele lacune, iar cursurile de limba 

germană, scrise de Candrea, rămâneau permanent în cămăruţa în care 

mă schimba Nicuşor Ciupercă. În această perioadă, prin natura 

serviciului, căci eu îi primeam la poarta principală, am cunoscut 

mulţi diplomaţi, mulţi oameni de stat, dar fără să am capacitatea de a 

descifra evoluţia unor evenimente din simpla lor enumerare. O 

singură constatare proprie pot aminti, poate, în acel conflict de 

orgolii. Aflasem detalii despre Crucea Roşie, având-o ca preşedinte 

de onoare pe regina Ecaterina, şi despre Consiliul de Patronaj, aflat 

sub preşedinţia Mariei Antonescu, când mareşalul s-a lăsat convins 

de intrigile Veturiei Goga, preşedinta executivă, deoarece mareşalul 

nu a permis niciodată implicarea soţiei lui în viaţa politică a ţării. 

69

Am scris aceste rânduri fără să mă gândesc la reconsiderarea 

unui mare OM, victimă a istoriei, pentru a aminti istoricilor că, la 

analizarea unei personalităţi, trebuie să se ţină seama de conjunctura 

existentă în epoca respectivă, şi să nu judece un om prin prisma unor 

evenimente ulterioare, mai ales prin prisma interpretărilor 

comuniştilor sau a istoriei strict impuse de învingători. Adevăraţii 

vinovaţi pentru fascizarea ţării trebuie căutaţi în afara ţării, după 

1930, în statele care au făcut istoria între cele două războaie 

mondiale, numindu-se fie Roosevelt, Churchill, Daladier, Bgonnet, 

Chamberlain, Hitler, Ribbentrop, Mussolini, Ciano, fie Stalin, 

Litvinov sau Molotov. Unii se fac vinovaţi prin concesii 

inadmisibile, alţii prin impunerea politicii de expansiune. Vină poartă 

şi oamenii politici din România, care au neglijat problema moralităţii 

şi a unităţii poporului român, lăsând pe alţii să se erijeze în salvatori 

ai spiritualităţii româneşti, fanatismului unora răspunzând cu 

represiune, răzbunări şi contrarăzbunări. Fie că se numesc Maniu, 

Vaida-Voievod, Brătianu, Duca, Tătărescu sau Cuza, Goga, Iorga, 

Argeşanu, Armand Călinescu, Gigurtu, Manoilescu, Codreanu sau 

Sima, toţi au asistat neputincioşi la instaurarea dictaturii carliste, au 

colaborat din plin, au admis răpirea unor teritorii, armata nefiind 

pregătită material şi logistic pentru un război modern. Un singur om 

şi-a asumat răspunderea istorică, mergând conştient pe linia unui 

dezastru naţional de proporţii reduse şi reparabile, în schimbul unei 

distrugeri totale, evitând posibilitatea desfiinţării noastre ca stat 

unitar, murind demn, plătind cu viaţa cutezanţa de a salva ce se mai 

putea salva. 

În acest timp, plecarea mea pe front devenise o obsesie. Pe 

stradă, într-o sală de spectacol, oriunde, parcă toţi ochii erau aţintiţi 

asupra mea, mă acuzau de parcă eu aş fi trimis, prin jurământul meu, 

camarazii mei pe front, iar eu mă răsfăţam la mii de kilometri de 

front. Primul raport, al doilea, până la al optulea. Toate aveau 

aceleaşi rezoluţii negative: „eşti mai util aici decât acolo”, „am mai 

omorât un şef de promoţie”, referire la Marius Dumitrescu, „ambiţii 

deşarte care ne costă prea scump”, iar pe ultimul raport chiar 

mareşalul „eşti grăbit tinere, ai timp să mori pe pământul ţării, că 

nu-i departe timpul”. 

În această vreme am cunoscut şi mulţi „învârtiţi”, care făceau 

orice pentru a rămâne acasă, singurul lor front rămânând barurile sau 

bordelurile rafinate. Nu ţineau cont nici de maşinaţiile din lumea 

70

politică; noi eram doar neînsemnaţi pioni pe o tablă de şah, unde 

jocurile se făceau la nivelul regilor şi reginelor sau cel al nebunilor. 

Eu rămâneam un exaltat, eram copleşit de simţul datoriei, de onoarea 

de ofiţer, care nu făcea nici cel mai mic rabat la demnitate şi care, 

ascultând doar de conştiinţa sa, plătea un orgoliu van, antrenându-se 

pe un drum fără întoarcere, dar cu conştiinţa împăcată că-şi face 

datoria de şef de promoţie. 

71

VI. AUDACES FORTUNA JUVAT 27 

În februarie 1943, după o discuţie ce a durat două minute, în 

care mareşalul Ion Antonescu, deşi îmi repeta că „pot muri şi pe 

pământ românesc” se lăsă înduplecat de patetismul implorărilor mele 

şi, „nevoind să înăbuşe elanul şi entuziasmul unui tânăr exaltat”, 

aprobă detaşarea mea temporară la Divizia I Vânători de Munte. 

În cele două zile de permisie, schimb cizmele de lac cu pinteni 

de argint pe o pereche de bocanci de vânători de munte, pantalonii 

café au lait şi vestonul kaki fonce pe haine militare de front, epoleţii 

cu fireturile batalionului de gardă pe un epolet de soldat pe care 

de-abia se zărea tresa subţirică de sublocotenent, sabia specială de şef 

de promoţie pe un pistol Mauser. În sfârşit, locul celor două 

geamantane de piele îl ia o ladă de campanie de lemn, de mărimea 

unui sicriu, pe care îmi scrisesem singur numele şi adresa. În ea am 

înghesuit cizme, o uniformă de oraş, trench coat-ul meu, pulovere, 

ciorapi de lână, rufe, câteva fotografii şi multe, enorm de multe 

amintiri. După o zi de îmbrăţişări, efectiv îmi divinizam părinţii şi 

îmi adoram fraţii, de plânsete şi râsete nervoase, îmi târam singur 

„sicriul” la gară, de unde plecam la Bucureşti şi de-acolo Dumnezeu 

ştia încotro şi pentru cât timp. Un fluierat prelung, cum sună şi 

claxoanele automobilelor la orice înmormântare, un scrâşnet surd şi 

un tren ce pleca în sfârşit cu un tânăr, care în afară de părinţi şi trei 

fraţi, dintre care doi erau pe front, unul scăpat de la Cotul Donului, 

celălalt aviator, nu lăsa în urma lui nici cele mai vagi speranţe. 

Undeva, pe peron, sprijinită de doi bărbaţi, fraţii ei, acea elevă 

plăpândă, a cărei sensibilitate şi sinceritate stârnise în mine cea mai 

înflăcărată dragoste, specifică vârstei, îşi ţipa cu disperare durerea 

despărţirii, când primii fiori ai dragostei ei nevinovate erau striviţi de 

roţile unui tren, care-i purta speranţele spre necunoscut. Trebuie să 

mărturisesc că această despărţire m-a urmărit permanent în viaţă, 

influenţându-mi deciziile capitale. A rămas singura realitate care m-a 

trezit de multe ori la viaţă, singura speranţă care nu m-a dezamăgit 

niciodată. 

Trebuia să mă reculeg repede, plecam doar la război şi încă la 

unul ce era să rămână cel mai îngrozitor dintre toate războaiele, aşa 

că mi-am lăsat gândurile să zboare la eventualele fapte de arme pe 

27 Lat. „Soarta îi ajută pe cei îndrăzneţi.” 

72

măsura renumelui ce mi-l impusese, fără să bănuiesc că, din toate, nu 

voi rămâne decât cu gustul amar al celor două decenii de prăbuşiri şi 

umilinţe, singura victorie pe care o repurtasem rămânând înfrângerea 

mea. Excludeam posibilitatea reîntoarcerii cândva a unui infirm ce 

urma să schilodească şi viaţa şi dragostea; preferam un anunţ laconic 

cazon: „căzut pe câmpul de bătaie, undeva în străfundurile Rusiei, 

îndeplinindu-şi cu onoare datoria faţă de ţară”. 

În acest timp, între 14 şi 24 ianuarie 1943, Churchill şi 

Roosevelt stabiliseră la Casablanca măsurile militare pentru anul 

1943 şi luau cea mai bizară hotărâre care fixa definitiv desfăşurarea 

evenimente următoare. Terminarea războiului pentru toate statele 

inamice era stabilită numai prin capitulare necondiţionată în faţa 

celor trei mari puteri: SUA, Anglia şi URSS, nu în faţa unei singure 

ţări. Aceasta a exclus intenţiile opoziţiei germane sau române de a 

întreprinde orice acţiune pentru scoaterea ţărilor din război, mai ales 

că, răspunzători în faţa propriilor popoare şi a istoriei, aceştia 

excludeau dintre posibilităţi capitularea în faţa ruşilor. Câţi ani de 

distrugeri, câte milioane de oameni au costat aceste hotărâri, deşi au 

existat încercări, refuzate de forţele subterane, care aveau alte 

scopuri Goebbels proclamase „războiul total”. După Stalingrad, 

ruşii eliberau oraşele Kursk, Krasnodar, Rostov pe Don, bazinul 

Doneţului, ceea ce îi obligă pe germani să se retragă din Caucaz, 

menţinând doar capul de pod Kuban. Aviaţia aliată bombarda oraşele 

germane, iar Afrika-Korps era în preajma capitulării. Am scris despre 

încercările unor oameni politici români de a scoate România din 

război, dar Roosevelt ne trimitea la ruşi, devenind astfel „făuritorul” 

imperialismului Uniunii Sovietice, al hegemonismului şi al 

expansionismului slav. Anglia „târguia” cu ruşii graniţele Europei de 

Est, o ruşine care va păta multă vreme istoria omenirii. Toate aceste 

mârşăvii politice istorice, necunoscute sau ignorate, nu-i împiedicau 

pe guvernanţi să trimită alţi soldaţi pe front, iar eu eram robul unor 

idealuri sfinte, săpate adânc în conştiinţa mea. Eram străin de calcule. 

Un tren militar şuiera prelung în Gara de Nord, anunţând 

smulgerea de cei dragi a mii şi mii de suflete, copleşite doar de 

despărţire şi speranţe. Pe mine nu mă conducea nimeni, era ultima 

dorinţă a unui condamnat la moarte, căci cine pleacă la război cu 

gândul de a-şi face datoria, crede doar în izbăvitoarea moarte. 

Singura regulă în încleştarea unde participi conştient la o crimă 

colectivă de proporţii, căreia i se atribuie justificări de înaltă 

73

moralitate în numele onoarei de soldat, este aceea de a te apăra, de a 

trage, de a secera rânduri de semeni de-ai tăi, absolvindu-te de 

răspunderea crimei directe. Conştiinţa caută refugii, încearcă să se 

elibereze, sperând că glonţul altuia a comis crima sau că cel căzut 

este doar rănit sau pironit la pământ. Acestea erau gândurile mele 

care mă ţineau departe de tumultul din vagon. Mă jenam să spun că 

eu sunt „voluntar”, când auzeam frânturi din flecăreli: „n-au mai 

ţinut pilele”, „de-abia aştept să scap; glonţul de aur din fesă e 

salvarea”, „fiecare are steaua lui”. Nu se bănuia că mai există unii 

care aleargă singuri după acea stea blestemată ca să-şi satisfacă 

pornirile entuziaste. Fiecare avea gândurile lui, întrerupte din când în 

când de sticla de coniac pe care ţi-o împingea cineva în mână pentru 

a-ţi ridica moralul. 

Fără să închidem ochii, ne trezim la staţia terminus Chişinău, 

la primul comandament român, care ne grupa pe direcţii şi ne 

expedia cu trenuri locale sau camioane la unităţile noastre, după ce 

primisem raţia germană de hrană pentru trei zile. Nimeresc într-un 

autobuz rusesc de captură, care trebuia să ne ducă la Simferopol, în 

centrul Crimeii, unde era şi comandamentul Diviziei I Vânători de 

Munte. Trecem de Tiraspol, prima haltă de alimentare cu 

combustibil, unde am întâlnit primii soldaţi români, trupe de ocupaţie 

din Transnistria. La o haltă tehnică pe Bug, suntem asaltaţi de ţiganii 

deportaţi de Antonescu, semn clar că nu era prevăzută anexarea 

acestui teritoriu, deoarece nu i-ar fi trimis acolo altfel decât pentru că 

vroia să ne scape de ei. Toţi cerşeau sau ghiceau pe mâncare, 

previziunile fiind aceleaşi „o să capeţi decoraţii”, singurul lucru la 

care nu mă gândisem, şi refrenul permanent „o să te întorci curând 

acasă”. Ne continuam drumul, străbătând sate distruse, întâlnind 

bătrâni, femei şi copii, care nu ştiu dacă ne priveau cu ură, dar cu 

milă, cu compătimire, ne priveau în mod evident. Eram doar nişte 

tineri, iar ei trăiseră ororile războiului. Trecem prin Nikolaev şi prin 

Hersov, dimineaţă străbatem istmul Perikop, iar către prânz ajungem 

în Simferopol, unde nu arăta deloc a război. Pe străzi, lume pestriţă, 

soldaţi români şi germani, chiar şi câteva magazine. La ora 18 

străzile se goleau şi-şi făceau apariţia patrulele. 

Dimineaţă, bărbierit proaspăt, mă prezint la divizie. Primul 

care mă ia în primire este un distins ofiţer de stat major, colonel 

Evolceanu, care mă prezintă generalului Gh. Marinescu, prieten cu 

colonelul Victor Popescu, comandantul Batalionului de Gardă. Mă 

74

primeşte cu multă simpatie şi, fiind repartizat la divizie, mă conduce 

la comandantul Diviziei I Vânători de Munte, general de divizie 

Vasiliu Răşcanu, zis Ţiganul. După ce mă prezint, mă întreabă 

arogant: „Ce-ţi face mareşalul” Pentru a-şi disimula adevăratele 

gânduri, îmi vrăjeşte cât de mândru este să aibă în divizie un şef de 

promoţie. Îl cheamă apoi pe colonelul Evolceanu, căruia îi spune că, 

deşi vreau în linia întâi, fiind bine pregătit şi ştiind limba germană, e 

mai bine să înfiinţez un centru de instrucţie, deoarece se primiseră în 

dotare aparate de radio de campanie H. 

Mi se repartizează o aripă într-un spital, unde organizez un 

dormitor de douăzeci de paturi, o sală de cursuri, o magazie, o sală 

de mese şi camera mea. Aici urma să instruiesc două serii de câte 

cincisprezece transmisionişti de la cele şase batalioane ale diviziei. 

Aveam în subordine un ofiţer şi şase soldaţi care asigurau serviciul 

de gardă. Masa o luam la popota diviziei, aproape ca la Bucureşti, 

singura diferenţă constând în vinul de Massandra, ce nu lipsea de la 

nicio masă. În acest timp, am cunoscut „cursanţii” care veneau din 

linia întâi, adică de pe litoralul Mării Negre, între Feodosia şi 

Sevastopol, sovieticii fiind în Caucaz. Generalul Marinescu, după 

terminarea cursurilor, m-a luat într-o inspecţie în chip de adjutant, 

străbătând într-un automobil Horsch tot litoralul Mării Negre. 

Schimbările zilnice de peisaj, care mai de care mai frumos şi 

interesant, cunoaşterea a zeci şi zeci de ofiţeri, mesele cu care se 

terminau zilele de inspecţie, au impus insistenţele mele de a pleca la 

unul dintre batalioane. 

La întoarcere, mai fac un curs de data aceasta cu Faustpatronuri 

şi Ofenrohr-uri, arme noi antitanc pe bază de rachetă cu 

combustibil solid. Un tub cu o „măciulie” în cap şi un trăgaci ce 

declanşa jetul, care ieşea în spate şi expedia proiectilul ce se lipea de 

tanc şi exploda, pătrunzând blindaje de până la 35 mm. Eu îi învăţam 

ochirea, momentul declanşării şi, mai ales, atenţia deosebită ca tubul 

să nu aibă în spate niciun obstacol. Mai târziu, aveam să aflu şi 

despre Nebelwerfer – o baterie avea şase tunuri, fiecare cu şase ţevi – 

, şi despre Stukas zu Fuss – proiectile de calibru mare introduse în 

nişte stelaje metalice, deci numărul putea varia până la o sută –, 

ambele pe bază de rachetă cu combustibil solid. 

Generalul Vasiliu Răşcanu, plictisit de insistenţele mele, 

voind poate să şi scape de mine, aprobă, în cele din urmă, plecarea 

75

mea la Batalionul 4 Vânători de Munte. O primire mai mult decât 

amicală, iar colonelul Popa îşi exprima sincer bucuria, deoarece voi 

comanda un pluton de asalt, o creaţie impusă de noile metode de 

luptă ale războiului. Ca efectiv, avea aproximativ o sută de oameni, 

iar ca armament, două mitraliere, patru puşti mitralieră, patru 

branduri de 60 mm, două aruncătoare de flăcări Pignone şi o grupă 

de vânători de care blindate. În afară de patru lunetişti, restul eram 

dotaţi cu pistoale mitralieră. Aveam patru subofiţeri (şase sergenţi), 

toţi veniţi voluntari în acest pluton fantomă. Acum mi-am explicat şi 

aprobarea pripită de a pleca la acest batalion. După două săptămâni, 

Divizia I Vânători de Munte pleca la capul de pod Kuban. În timpul 

deplasării, oamenii mei s-au comportat excepţional, eu pendulând 

între pluton şi trenul de luptă – o bucătărie şi trei căruţe, pe iapa mea 

capturată la Sevastopol, botezată Jolta. Singurul incident a fost în 

gara Alexandrovka, unde noaptea aviaţia sovietică ne-a bombardat în 

două valuri, fiind informată de deplasarea trupelor române. Noi 

poposiserăm într-o pădure, departe de calea ferată, aşa învăţasem, pe 

care însă ruşii au bombardat-o în primul val, după care, în următorul 

val, a fost incendiată gara. Mi-era teamă nu de infernul exploziilor, ci 

de ghinionul pe care aş fi putut să-l am, să fiu rănit sau omorât 

înainte de a ajunge pe frontul adevărat. Am avut un singur rănit uşor, 

lovit de un bolovan de pământ, aşa că ne-am continuat marşul cu 

efectivul întreg. Trecem în siguranţă cu bacurile de Kerci la Taman, 

păzite straşnic de apărarea antiaeriană germană şi, după câteva zile, 

ajungem la câţeva zeci de kilometri de Novorosisk, pe o şosea ce 

ducea la Krasvodar. Imediat am fost trimişi în linia întâi pentru a 

înlocui o unitate germană decimată. Aşa începea războiul adevărat 

pentru mine. Călare pe şosea, pe un bot de deal, pe care mai era o 

pădure total schilodită şi incendiată, cu ruşii undeva în vale, la vreo 

două sute de metri. Armele de bază în acest sector erau pistoalele 

mitralieră şi grenadele, având însă, în stânga şi dreapta şoselei, patru 

tunuri antiaeriene de 88 mm, cu misiune antitanc, comandate de un 

Oberleutnant Blätter. Era o poziţie unde fusese decimată unitatea 

germană timp de o lună, deşi aveau tranşee destul de adânci, în labă 

de gâscă, şi buncăre bine consolidate, cu plafoane din bârne şi 

pământ, inclusiv un WC de campanie. Buncărul meu avea chiar şi o 

saltea improvizată din frunze uscate şi o lampă cu petrol, restul 

având feştile de ceară. Eram complet în serviciul de subzistenţă 

german, raţiile primindu-le la fiecare trei zile. Acestea erau destul de 

76

consistente, de cinci mii de calorii zilnic, care constau în conserve de 

carne de porc şi peşte, şuncă, ciocolată, inclusiv ţigări şi rom sau 

coniac. Toate acestea nu umpleau însă burta românului, care mai 

primea de la români, zilnic, o gamelă de ciorbă şi un pachet de tutun, 

iar noi, ofiţerii, un pachet de ţigări Mareşal Antonescu. Mâncarea era 

adusă seara de plutonierul meu şi de Galea, o rusoaică, fostă 

învăţătoare, care se aciuase pe lângă noi din Crimeea şi nu mai voia 

să ne părăsească. Ea a fost de fapt adusă de sergentul Tudor, eroul de 

la Sevastopol, care venise voluntar în plutonul meu şi pe care, 

personal, îl admiram enorm. La un atac la Sevastopol, fiind trăgător 

la puşca mitralieră, a fost rănit la un picior în faţa reţelelor ruseşti. A 

rămas ascuns într-o groapă, care era un post avansat rusesc, până 

noaptea. Când a venit rusul care era în schimbul de noapte, Tudor l-a 

lăsat să se apropie până la doi metri, când l-a luat prizonier şi l-a 

dezarmat. În acea noapte, rusul, cu pistolul la cap, l-a cărat pe Tudor 

până-n liniile românilor. Pentru această faptă de arme fusese avansat 

sergent şi decorat cu Virtutea Militară. Acest butnar de prin munţii 

Buzăului ţinea enorm la mine, fapt pentru care i-am îngăduit s-o ia pe 

Galea cu el. De fapt, el o scosese dintr-un lagăr german, de unde 

luam şi noi femei în timpul zilei la spălătorie. Tudor a făcut-o într-o 

zi fugită şi a oprit-o la companie. 

Revenind la poziţia noastră de apărare pot spune că eram 

aproape ca o cetate. Şanţurile erau pline cu muniţie, grenade şi 

Faustpatronuri. Ziua rămâneam pe poziţie doi-trei de grupă, restul, 

care puteau, dormeau în buncăre. Eu mai moţăiam din când în când, 

mai jucam cărţi cu ei, mai scriam scrisori, iar toată noaptea patrulam 

de la o grupă la alta. Războiul ne făcuse mai buni, eram ca o familie. 

Noaptea mă mai şi distram, stând la pândă şi împuşcând câte un 

şobolan, deoarece de dormit era aproape imposibil din cauza 

păduchilor pe care îi moştenisem odată cu buncărele. Ziua schimbam 

câte două cămăşi pe care mi le aducea Galea, protecţie de scurtă 

durată, până ce ajungeau din nou pe piele. Ziua, când observaţia era 

bună, se trăgea mai puţin. Noaptea, în schimb, când era luminată din 

când în când de rachete, se trăgea vârtos de ambele părţi. La reţelele 

de sârmă aveam clopoţei, cutii de conservă cu tuburi de cartuşe 

goale, care sunau la cea mai mică atingere a sârmei ghimpate. Se 

întâmplă să avem şi primul soldat mort. Am crezut c-a murit de frică. 

De fapt, glonţul îi intrase în gură când vorbea ceva, oprindu-se 

undeva în creier. Gloanţe rătăcite, care nu-şi alegeau victima! 

77

Noaptea l-am evacuat pentru a fi înmormântat creştineşte într-un 

cimitir impozant al românilor, pe a cărui poartă scria; „Ajuns în ţară 

nu uita: fă-mi cel din urmă bine, pământul ţării să-l săruţi şi pentru 

mine!”. Crucile, aliniate cu căştile deasupra, curăţenia şi liniştea m- 

au impresionat profund, încât, de fiecare dată, se strecura câte o 

lacrimă pe obrazul meu. Comuniştii ruşi le-au arat, ştergând orice 

urmă. Noaptea ruşii mai trăgeau cu brandurile, cu tunurile antitanc şi 

antiaeriene, iar lumina rachetelor era brăzdată de proiectilele trasoare 

care se încrucişau din ambele părţi. Deşi raportul zilnic era „nimic 

deosebit în sectorul meu”, într-o noapte au mai murit trei camarazi, 

doi într-o groapă pe care tocmai o părăsisem, al treilea în groapa din 

care plecasem să-i înlocuiesc pe cei morţi. Trei oameni ucişi fără 

luptă – un semn pentru mine că steaua mea norocoasă nu m-a părăsit. 

S-a răspuns cu o tragere de pe toată linia, onorul pe care-l dădeam 

morţilor, un semn de sfidare a necunoscutei care te pândeşte 

permanent în război – moartea. Am trimis şi câteva „arme noi”, 

cauciucuri de camioane abandonate pe care le umpleam cu trotil, le 

montam un detonator şi le rostogoleam la vale, unde, desigur, nu 

ajungeau, dar, când explodau, făceau un zgomot infernal. Ziua mai 

luam cu mine un brand mic rusesc şi câteva proiectile şi mă duceam 

în vizită la cpt. Bărbulescu. Înainte de a intra în buncărul lui, trăgeam 

cele cinci-şase proiectile şi fugeam în buncăr. Motiv pentru care ruşii 

să răspundă cu zeci de proiectile, iar pentru cpt. Bărbulescu să se 

înfurie că m-au văzut ruşii. Ne împăcam repede la un pahar de 

coniac. Mai rar, în zilele de acalmie, îl vizitam şi pe comandantul 

meu, colonelul Popa, unde rămâneam până seara, punând ţara la cale. 

Spre deosebire de mine, el era mult mai realist, câteodată dezarmant 

de pesimist. Îmi spunea „piciule” sau „Auraş”. Cu el am comentat 

mai târziu arestarea lui Mussolini şi capitularea Italiei, formarea 

noului guvern al mareşalului Badoglio, fără să bănuim că, pe 12 

septembrie, detaşamentul de paraşutişti german, condus de către 

Skorzeny avea să-l elibereze din captivitate, spre stupoarea tuturor, 

creând în nord Republica Socială Italiană. Cu el am discutat şi despre 

conferinţa anglo-americană de la Quebec, prin care s-a adoptat planul 

Overlord, de debarcare în Europa – aşa-zisa debarcare în România 

fiind doar o diversiune a serviciilor secrete. Am discutat şi despre 

conferinţa miniştrilor de externe Molotov, Eden, Hull, de la 

Moscova, prin care se puneau bazele ONU şi se cădea de acord 

asupra responsabilităţii criminalilor de război, ca şi cum, într-un fel, 

78

nu eram cu toţii criminali. Tot cu el discutasem o noapte Conferinţa 

de la Teheran, din noiembrie 1943, dintre Churchill, Roosevelt şi 

Stalin, unde consilierii lui Roosevelt – Harry Hopkins, Samuel 

Rosenman, Henry Morgenthau, Bernard Baruch şi Felix Frankfurter 

–, erau interesaţi de distrugerea Germaniei şi nu-i preocupau 

planurile comuniştilor de modificare a hărţii Europei, ale viitoarelor 

zone de influenţă. Dacă în 1933 România admitea ca uzinele Ford să 

construiască la Constanţa cea mai mare uzină de automobile, care 

trebuia să asigure întreg exportul în Europa, Asia şi Africa (urmând 

să treacă după 25 de ani în proprietate românească), şi care ar fi dus 

la asfaltarea tuturor şoselelor şi la motorizarea întregii armate etc., 

altele ar fi fost, poate, interesele SUA în Balcani. Am refuzat, la 

ameninţările Angliei şi ale Franţei că nu ne mai garantează 

frontierele, o aberaţie istorică, ale cărei consecinţe le cunoaştem. În 

peroraţiile lui, îmi vorbea chiar de posibilitatea captivităţii, având în 

vedere maşinaţiile la cel mai înalt nivel, faptul că, într-un război 

modern cu încercuiri de zeci de divizii, individul nu mai are nicio 

importanţă şi că personalitatea lui este subordonată total unor decizii 

superioare. Eram definitiv sacrificaţi, azvârliţi în braţele 

comunismului slav. De la el am aflat, pentru prima dată, că, pe 

teritoriul Uniunii Sovietice, se formase divizia poloneză Kosciusko, 

că la Krasnogorsk prizonieri germani formaseră „Comitetul 

Germaniei Libere”, că, în noiembrie 1943, dintre prizonierii români, 

ruşii formaseră Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”, condusă 

de colonelul Cambra. Problema captivităţii ieşea total din calculele 

mele, astfel că discuţiile erau pur ipotetice, pentru trecerea timpului, 

a consumării unor zile şi nopţi groaznice. Ce era mai grav şi real era 

degringolada armatei germane, care nu mai putea fi oprită. Această 

maşinărie complexă, dar perfectă, odată cu defectarea unei piese de 

bază, îşi pierdea tot angrenajul. Ultima lor ofensivă cu 38 de divizii, 

dintre care 17 blindate de la Kursk-Orel-Belgorod a fost oprită, iar 

contraofensiva sovietică victorioasă determină o nouă cotitură a 

războiului după dezastrul de la Stalingrad. Armatele sovietice (repet, 

cu un imens sprijin material american), eliberează oraşele Orel, 

Belgorod, Harkov, Taganrog, Stalino, Briansk, Poltava, Surdensk şi 

forţează Niprul, eliberând Zaporoje, Melitopol, Dniepropetrovsk, 

Kiev, Jitomir, Kovno, Luţk, închizând Crimeea, unde armatele 

germane şi române apărau cu străşnicie Perikopol, strâmtoarea prin 

care se intra în Crimeea. Între timp, aliaţii bombardau masiv 

79

Dortmund, Hamburg, Berlin, Leipzig şi, la 1 august, chiar Ploieştiul. 

Montgomery cu Patton debarcaseră în Sicilia, apoi la Salerno, iar 

MacArthur recucerea teritoriile ocupate de japonezi. Acest colonel 

român, omul informat, căuta să mă trezească din visuri, să mă 

readucă la realitate, indiferent cât de cruntă era pentru noi. Germania 

pierduse războiul, iar noi ne aflam în Caucaz, la capul de pod Kuban. 

Reuşise să-mi zdruncine moralul meu doar parţial, crezând total în 

salvarea noastră onorabilă, fără a face nici cel mai mic rabat la 

demnitatea de ofiţer. Noi ne continuam războiul nostru, devenit tot 

mai crâncen, roşi de mizeria tranşeii, de praf, noroi, păduchi şi 

duhoarea morţilor, cu nervii tot mai tociţi de încleştările tot mai 

frecvente, când moartea alegea zilnic câţiva dintre cei buni. Noi, 

cruciaţii, parcă schimbaserăm armele cu alcoolul, drogându-ne zilnic 

cu rom şi fum de ţigară, pentru a suporta jocul cu moartea. Ne mai 

vin şi întăriri: câţiva ofiţeri, un medic şi un preot. Eu, „ţâncul”, le-am 

devenit confidentul cel mai de nădejde, cel mai bun prieten, căci 

stimam pe toţi chiar cu unele păcate omeneşti, care, pe front, puteau 

fi chiar virtuţi. Caporalul meu, Ursu, hoţ de meserie, îmi mai făcea 

nişte probleme, dar, în război, nu mai pui la inimă lucrurile mărunte. 

Deoarece mi se stricase ceasul meu Doxa, Ursu s-a oferit să-mi 

procure unul, contra 2 litri de coniac. Noroc că nu-l pusesem încă la 

mână când un soldat neamţ mi s-a plâns că un român i-a furat ceasul. 

Mi-a explicat şi cum. Se spăla în tranşee, scoţându-şi în prealabil 

ceasul de la mână. Ursu al meu s-a oferit să-i toarne el apă din bidon 

şi, când neamţul şi-a dat cu săpun pe faţă, Ursu i-a luat ceasul şi a 

plecat. I-am promis că, dacă-i unul din compania mea, va primi 

ceasul înapoi, ceea ce s-a întâmplat în următoarea oră. Primisem de 

la Ursu o sticlă de coniac, pe care s-o ofer neamţului, cu scuzele de 

rigoare, rămânând prieteni. De Sf. Ilie aveam să trăiesc cel mai aprig 

potop de artilerie şi aviaţie, totul pe câteva sute de metri, în jurul 

şoselei. Pământul fierbea răscolit de mii de obuze, iar ultimii copaci 

din pădure se prăvăleau arzând. Mi-era frică de căldura de iulie 

pentru că putea întinde focul, arzându-ne ca pe şobolani. Plutonierul 

meu, T.B. Teleanu, râdea de mine, spunându-mi că se răzbună 

şobolanii pe care i-am împuşcat în buncăr. Acesta era sistemul. Toţi 

stăteam în buncăr şi, la încetarea sau deplasarea barajului, ţâşneam în 

tranşee. Barajul de artilerie se deplasa undeva în spate, iar în faţa 

noastră huruitul tancurilor ne asurzea. Zeci de tancuri încercau să ne 

strivească, să treacă pe şosea. Semnalul meu şi exemplul meu i-a 

80

scos pe toţi din buncăr, iar puhoiul de infanterie care urma tancurile a 

fost împrăştiat şi, până la urmă, respins, retrăgându-se în debandadă. 

Câteva tancuri au fost distruse de tunurile de 88 mm, câteva de 

aruncătoarele mele de flăcări şi de Faustpatronurile care-şi dovedeau 

eficienţa. Era prima dată când luam câţiva prizonieri, de la care am 

aflat că declanşaseră ofensiva pentru cucerirea capului de pod. Primii 

mei prizonieri, cărora nu le vedeam nici cel puţin faţa, au fost ridicaţi 

de nemţi, iar noi ne pregăteam pentru marea bătălie. Soldaţii 

căpătaseră încredere în mine, chiar dacă nu mă vedeau, poate, ca pe 

un erou înnăscut. Constataseră că am ştiut să-mi înving orice teamă, 

că vreau cu orice preţ să-mi respect demnitatea de ofiţer. Devenisem 

un colectiv bine sudat sufleteşte, bazat pe încredere reciprocă. 

Prizonierii ruşi spuseseră însă adevărul. În noaptea de 1 august, 

rachetele de ambele părţi aveau să lumineze teatrul celei mai 

crâncene bătălii pe care mi-o imaginasem. A fost un baraj de artilerie 

magnific, timp de ore, pe care l-am suportat cu calmul învăţat în 

buncăr. După acest baraj, câteva batalioane de ruşi, exaltaţi probabil 

de prea multă votcă sub protecţia unui baraj masiv de branduri, 

asaltau botul nostru de deal. Focul nostru nemilos, mai ales cel al 

pistoalelor mitralieră, îi secera rupându-le rândurile. Alte batalioane 

debarcate din camioane le luau locul, aruncându-se inconştiente în 

braţele morţii. Ţevile pistoalelor mitralieră se înroşiseră; a fost 

noaptea celor o mie de grenade, încât ne dureau încheieturile de la 

mâini. Câţiva ruşi, ajunşi în şanţurile companiei de alături, au 

cunoscut pârjolul aruncătorului de flăcări al lui Ursu. Când s-a crăpat 

de ziuă, cele două linii se scufundaseră în linişte, iar între cele două 

linii sute de cadavre şi trupuri încă zbătându-se acopereau pământul 

pârjolit al pădurii în agonie. Se mai auzeau chiar gemetele surde ale 

acelora care-şi aşteptau moartea cea izbăvitoare de chinuri, deoarece 

nu-i mai putea ajuta nimeni, nici chiar bunul Dumnezeu. 

Conştiincios, înainte de a părăsi şanţurile, fac bilanţul pentru a 

pregăti o nouă apărare: două mitraliere distruse, opt soldaţi morţi, 

cinci răniţi. Era bilanţul primei bătălii între nişte oameni care nu se 

cunoşteau, dar care aveau aceleaşi gânduri, nutreau aceleaşi speranţe, 

care se omorau între ei pentru ţara lor, pentru pacea ce urma să se 

instaureze pentru alţii. Câte crime se comit în numele acestei noţiuni 

abstracte „pace”, cât de greu se cucereşte şi, mai ales, cât de greu se 

păstrează! Evacuez morţii şi răniţii, unii înfrăţiţi cu pământul rusesc, 

alţii sperând că şi-i vor îmbrăţişa pe cei dragi. Răcoarea nopţii mă 

81

prinsese cu o canadiană făcută din foaie de cort de câtre un croitor 

din plutonul meu, care-mi spusese că trebuie să fii elegant când te 

îmbrăţişează moartea, că doar este şi ea tot femeie. Ursu mă aştepta 

în buncăr cu o cafea fierbinte, înconjurat de câţiva soldaţi, care 

făceau ca toate fiarele sau săreau de bucurie că s-a făcut pace. Era un 

tablou de groază, care m-a zguduit profund şi m-a trezit la realitate. 

Liniile telefonice fiind distruse, trimit colonelului Popa un raport 

succint: atacul a fost respins cu pierderi mari pentru inamic, 

menţionez pierderile mele şi rugămintea de a-mi completa 

armamentul distrus şi muniţia consumată. Repet, forţa unităţilor nu 

se mai măsura în oameni, ci în puterea de foc, în armament. De abia 

când mi-am reaşezat canadiana am realizat că, din mâna dreaptă, mi 

se prelungea puţin sânge. Mi-am amintit că, la un moment dat, 

mi-am înfipt casca în pământ şi m-am apărat cu mâna dreaptă. 

Atunci e probabil că m-atinseseră şi pe mine câteva ace dintr-o 

grenadă ofensivă. Ele înfierbântate, eu înfierbântat, nu le-am dat 

nicio atenţie. După ce m-a pansat medicul după-amiază, la refuzul 

meu de a fi evacuat pentru un fleac, mi-a făcut o injecţie antitetanos 

şi, ca un frate adevărat, ferindu-se să mă jignească, îmi pomeneşte 

din nou de „schija de aur”. Colonelul Popa, cu realismul lui, cu 

cinismul lui nedisimulat, îmi spune că e propus pentru decorarea cu 

Coroana României clasa a V-a, cu panglică de virtute militară – un 

cretin care crede că se prăbuşeşte frontul fără el, care vrea probabil să 

ne contamineze şi pe noi cu moralul eroismului inconştient. Ca să 

dreagă busuiocul, îmi spune că are material suficient pentru a fi 

propus la Mihai Viteazul, dar astfel de decoraţii se dau în ofensivă, 

când se cuceresc teritorii, nu în apărare sau retragere, când se fac 

adevărate fapte de arme. Realitatea este că nu voiam să-mi 

dezamăgesc camarazii de arme, nu voiam ca micul lor erou să devină 

un laş mare, care, sub acoperământul unui pansament enorm, 

ascunde nişte zgârieturi minore şi multă laşitate. Peste puţin timp, 

sunt vizitat de un colonel german şi de prietenul meu, Blatter, care, 

după felicitările de rigoare, îmi ia datele pentru a mă propune la 

Crucea de Fier. Nu-i costa nimic o distincţie, care echivala cu 

numărul morţilor şi al răniţilor noştri. Mârşav târg! Noaptea 

următoare, Ursu cu Keres s-au dus şi au ridicat de la cei morţi ceva 

armament, dar au venit efectiv ameţiţi de duhoarea cadavrelor. 

Nemţii ne-au trimis var şi clor, însă nu ne-au scutit de mirosul 

îngrozitor. În următoarea zi, ruşii ne-au rugat la megafoane să le dăm 

82

voie să-şi ridice morţii, probabil tot din cauza mirosului. Deşi nu 

aveam voie să încheiem astfel de „pacte” fără acordul diviziunii şi 

cunoşteam şi astfel de „trucuri”, am acceptat ca noaptea, de la ora 24 

la 1, să nu tragem niciun foc, dar le-am transmis că vom supraveghea 

operaţia la lumina rachetelor cu paraşută. Aceştia au acceptat, iar noi 

am intrat în alertă maximă începând cu ora 24. 

La ora 24 am tras trei rachete cu paraşută, am încetat orice 

foc, semnal că-şi pot desfăşura operaţiunea. Foarte multe rusoaice în 

uniformă, dar cu banderolă de crucea roşie, s-au apropiat până foarte 

aproape de reţelele noastre şi au început să evacueze cadavrele. 

Atunci am mai învăţat un cuvânt rusesc „jivoi”, adică „viu” încă. 

Alte trei rachete au însemnat terminarea operaţiunii, după care am 

tras simbolic câteva cartuşe trasoare. Au ridicat numai morţii din faţa 

tranşeelor noastre, restul îi ridicaseră probabil noaptea precedentă. 

S-au mai întâmplat şi astfel de lucruri ciudate pentru că, înainte de a 

fi inamici, eram oameni. A urmat faimoasa zi de 15 august, de Sf. 

Maria, când totul a depăşit înzecit în cruzime măcelul anterior. O 

pregătire de artilerii şi aviaţie nimicitoare, când nu mai trebuia să 

rămână nimic viu. Rezistam în buncăre, dacă problema se punea de a 

scăpa teferi la minte, nu la corp, deoarece nu ne puteau ataca sub 

propriul lor baraj. 

Părea că totul depăşea limitele rezistenţei noastre psihice. 

Doream să se termine calvarul şi, cu luciditate, acceptam ca 

următoarea bombă să ne distrugă buncărul şi să ne îngroape de vii. 

Sfidam moartea pentru a trece din buncăr în buncăr ca să constat 

capacitatea lor de luptă. Mulţi erau ameţiţi de băutură şi, în 

inconştienţa lor, îl ameninţau pe Dumnezeu. Infernul s-a terminat 

„fericit”. Doar doisprezece morţi şi un buncăr prăbuşit. Dar a început 

şi marele măcel colectiv. De ce mi-era teamă n-am scăpat. Zeci de 

tancuri zdrobeau totul în calea lor pe direcţia şoselei. Valuri de 

avioane de asalt aruncau bombe mici şi mitraliau totul în faţa 

tancurilor, iar din spate o masă de oameni alergau să ocupe un teren 

fără viaţă omenească. Nici cel mai iscusit regizor cred că nu-şi poate 

imagina un spectacol mai macabru. Ce soldaţi formidabili am avut! 

Câteva tancuri ardeau în faţa poziţiei noastre, iar ruşii fuseseră opriţi. 

Dar câte tancuri ar fi trecut peste noi! Era ultima înfruntare între 

moarte şi speranţa unei supravieţuiri miraculoase. Dezumanizaţi şi 

brutalizaţi total, uitaserăm de tot ce mai era omenesc în noi, 

uitaserăm de jurăminte şi de demnitate. Îngroziţi şi disperaţi 

83

împroşcam cu foc gloatele de oameni ce se prăvăleau peste noi. 

Trăgeam împrăştiind moartea cu un nesaţ furibund, nebunesc. Prin 

cap îmi vâjâia doar refrenul cu „moartea pe moarte călcând” când 

sunt trezit de plutonierul meu TR, care-mi jură că moare cu mine, dar 

că nu vrea să fie luat prizonier. Atunci aflu că germanii de la tunurile 

de 88 au fost pulverizaţi, iar compania din stânga noastră a fost 

decimată complet. Mai aflu că acei puţini scăpaţi s-au retras şi că de 

restul batalionului nu se ştie nimic. În jurul meu mai descopăr câţiva 

care, la adăpostul unor cadavre, protejaţi de hoiturile fraţilor lor, 

aruncau grenade care încotro. Tudor al meu trăgea undeva în spatele 

nostru. Credeam că a înnebunit, dar, zâmbind, îmi urlă că trage şi el 

unde vede ruşi. Celor sănătoşi le spun să mă urmeze, să tragem 

permanent, să încercăm să trecem printre ei. Pentru a nu mă rătăci, 

voiam să merg de-a lungul şoselei. Spectacolul era terifiant. Tunurile 

de 88 erau ca nişte jucării stricate, iar Blatter, cu oamenii lui, erau 

striviţi, tocaţi de tancuri. Ne-am îndreptat către comandamentul 

batalionului, unde trebuia să fie compania de rezervă. Nici urmă. În 

drumul nostru, victorioşi, ne-am strecurat printre două tancuri, iar la 

întâlnirea cu o grupă de ruşi, surprinşi şi speriaţi, am aruncat din 

mână grenadele pregătite. Spre stupoarea noastră şi ei, mai speriaţi 

decât noi şi bucuroşi că scăpaseră cu viaţă, au luat-o la fugă. În 

retragerea noastră, după vreo oră, timp în care n-am întâlnit niciun 

neamţ sau român, constatam că nu făcusem decât câteva sute de 

metri. Ne-am oprit, iar Tudor s-a întors după o cercetare, 

spunându-ne că nemţii şi românii au format o nouă linie de apărare în 

faţa unei baterii de artilerie. Ne-am încadrat în dispozitiv până 

noaptea, când ne-am deplasat către trenul de luptă, unde se regrupase 

resturile dintr-un batalion decimat. Generalul Răşeanu nu ne-a 

reproşat absolut nimic. Dimpotrivă, a lăudat sacrificiul nostru, 

aprobându-ne să ne reorganizăm în două companii, deoarece în ziua 

următoare urma să fim puşi sub comanda directă a germanilor. Fiind 

numit comandant de companie, în afară de vreo treizeci dintre 

oamenii mei, au mai venit plutonul de mitraliere al lui Gogu 

Stavarache şi încă două plutoane de puşcaşi. Sergentul Tudor 

comanda resturile din plutonul meu de asalt. În zori, ne-am prezentat 

la un colonel german, care ne-a spus că, deocamdată, vom fi în 

rezervă, pentru că două batalioane germane, susţinute de „tigri” (cele 

mai noi şi performante tancuri germane), urmau să recucerească o 

poziţie intermediară, pe care vom fi instalaţi noi. Ocupam o linie de 

84

aproximativ un kilometru în formă de Z sau o jumătate de zvastică. 

Tudor a ocupat baza, plutonul de mitraliere, linia de sus, iar eu cu 

restul linia lungă. De fapt, urmam liziera unei păduri, ruşii fiind pe 

un bot de deal în faţa noastră. Ruşii au declanşat un atac masiv, pe 

acelaşi calapod, de suferit având plutonul lui Tudor şi Stavarache, 

linia mea fiind paralelă cu direcţia lor de atac. Atacul ruşilor a fost 

sinucigaş, noi trăgând în flancul lor ca la vânătoare. Repet, am 

participat la un spectacol monstruos. Noi, care n-avusesem nicio 

pierdere, descărcam potopul nostru de foc în nişte oameni fără nicio 

şansă, sortiţi eşecului total. Ca de obicei, presat de insistenţele de a 

raporta situaţia şi pierderile suferite, am trimis doi agenţi, pe Ursu la 

Tudor şi pe sergentul Teodorescu, un pocăit, la Stavarache. Ursu s-a 

întors repede, raportând că are şase morţi, opt răniţi, dar atacul 

ruşilor nu a ajuns până la ei. Deoarece sergentul Teodorescu nu s-a 

întors, am plecat cu Ursu să văd situaţia la faţa locului. Privelişte de 

coşmar. Cele patru mitraliere erau complet distruse. Iar servanţii 

morţi. Cu teamă, ne apropiem de buncărul lui Gogu Stavarache, care, 

crezând că este ocupat de ruşi, a intrat trăgând rafale lungi de pistol 

mitralieră în plafon. Nu mi-am imaginat o astfel de scenă; toţi au 

ridicat mâinile în sus, predându-se, crezând că suntem ruşii pe care ei 

îi aşteptau liniştiţi. Atunci am aflat ce se întâmplase în timpul 

atacului. Ruşii, cu bateria de tunuri antiaeriene de pe botul de deal, îi 

vedeau ca în palma şi, bineînţeles, rezultatul a fost cel văzut de mine. 

Ca să scape, cei vii s-au retras în buncăr, aşteptând „finalul”. 

Priveliştea din buncăr era macabră, răniţi şi morţi claie peste 

grămadă. Românii plângeau şi se închinau, nemţii îşi mâncau 

ultimele alimente înainte de a fi prinşi. Îi ordon lui Stavarache să se 

pregătească de plecare, iar eu, cu nemţii, m-am deplasat la campania 

germană alăturată. Le-am expus situaţia, confirmată de martorii 

nemţii, spunându-le că eu am retras cei zece soldaţi rămaşi în viaţă, 

iar ei vor trebui să acopere şi acest sector. După o oră, am plecat cu 

Stavarache şi cu sergentul Teodorescu, care se temuse şi el să mai 

părăsească buncărul, împreună cu toţii răniţi către adăpostul meu. 

Am raportat imediat comandantului german situaţia, probabil 

raportaseră şi nemţii acelaşi lucru, astfel că noaptea următoare am 

părăsit poziţia, repliindu-ne pe o poziţie improvizată, adică fără 

şanţuri, doar cu gropi individuale. De fapt ajunsesem ca o minge de 

fotbal: ne pasau de la un comandament german la altul, unde se mai 

putea cârpi câte ceva. Eram profund indignat. Dar colonelul Popa, 

85

care şi avea aşa-zisul comandament la trenul de luptă, înjurând de 

mama focului, îmi spunea că astea sunt dispoziţiile. 

Pe 3 septembrie am fost chemat la comandamentul german 

unde era chef mare. Sărbătoreau succesul ce urma să-l repurteze pe 5 

septembrie şi şi-au amintit că mai au şi un aliat. Mânuiesc şi eu 

câteva pahare cu ei (aşa numeam noi ceremonialul ridicării şi 

închinării paharului), după care ni se explică despre atacul ce urma 

să-l desfăşurăm, sprijiniţi de tancuri Tiger şi tunuri de asalt 

Ferdinand. Trebuia să recucerim o poziţie abandonată unde urma să 

rezistăm apoi definitiv. Două batalioane germane şi compania mea 

trebuia să străbată, la adăpostul carelor de luptă, vreo 900-1200 de 

metri până la poziţia ocupată de ruşi. Pe direcţia batalionului german 

din stânga mea era o pădurice, unde se aflau un fel de avanposturi 

ruseşti. Vine şi ziua atacului pe care îl bănuiam ca o nouă maşină de 

tocat soldaţi. Pentru a ne pune capac către dimineaţă, s-a pornit şi o 

ploaie mocănească care ne-a udat leoarcă. Foşnetul monoton al ploii 

era fondul muzical adecvat stării sufleteşti, fiecare picătură de ploaie 

oprindu-se parcă în creier, pentru a înţelege realitatea. Cu emoţie, 

urmăream limbile ceasului pe care parcă le zoream pentru a grăbi 

sosirea cunoscutei ore „H”. Într-adevăr, de undeva din spate se auzea 

huruitul grav al motoarelor, coloşi de oţel care aveau drum de trecere 

printre noi. Şenilele late şi puternice aruncau cu noroi în noi. Mai 

aveam câteva minute şi urma să strig ceva de felul „Înainte!”. 

Artileria rusă începuse să tragă nemilos în tancuri şi în noi. De data 

aceasta ploua cu obuze, care păreau că ne îngroapă de vii. Sosise 

clipa când trebuia să ieşim din gropi. Tancurile germane care 

doborau totul în calea lor sunt obligate să ocolească pâlcuri de 

pădure, deplasându-se în dreapta pe direcţia noastră. Soldaţii germani 

porniseră într-un iureş năprasnic ca să ajungă tancurile. Ofiţerul 

german însărcinat cu operaţiile se apropie ameninţător de mine 

strigând cu o voce răguşită „Los, los! Vorwärts!”. Îi răspund calm, 

dar nepoliticos „Halt die Fresse!”, adică „Ţine-ţi fleanca!”, după 

care, când am văzut tancurile pe direcţia mea de atac, am urlat cât mă 

ţineau bojocii „Acum, după mine!”. Au ţâşnit toţi ca împinşi de un 

resort nervos, avântându-se înainte. Mi-amintesc că toţi alergau 

ciucure în jurul meu, iar eu le strigam ”Împrăştiaţi-vă!”. Nu mai 

aveam timp nici să ne culcăm dintr-o euforie specifică asaltului, ci 

acţionam ca nişte roboţi inconştienţi. Sfidam moartea fără să ne mai 

gândim că mai pică câte unul de lângă noi. Ocolim păduricea, 

86

alergând ca nebunii să ajungem în şanţurile ruşilor, să ne atingem 

”obiectivul”. La un moment dat, sergentul Teodorescu, cel cu Maica 

Domnului, mă trânteşte la pământ, când o grenadă a explodat la 

câţiva metri în faţa noastră. Când m-am dezmeticit, el luase deja 

prizoniere două rusoaice, pironite cu mâinile în sus. N-am văzut în 

viaţa mea fiinţe mai înfricoşate şi descompuse. Feţele le atârnau în 

jos, ţinute doar de doi ochi care mă aţinteau disperaţi. Un rănit în braţ 

le-a luat în primire, făcând cu ele cale întoarsă. Tancurile germane 

dansau deja pe şanţurile germane, de unde nu se mai auzeau focuri de 

arme. Cu câteva eforturi supraomeneşti ne aruncăm şi noi în şanţurile 

parţial săpate. Parcă venise mântuirea. Tancurile germane se 

întorceau agale, sigure de succes, parcă mulţumite că-şi făcuseră 

datoria. Ca la şcoală, trec la organizarea poziţiei. Subofiţerii Teleanu 

şi Şerban, pregăteau destoinic mitralierele ruseşti de tragere şi cărau 

muniţie. Tudor se duce în dreapta, Teodoreanu, în stânga, pentru a 

stabili legăturile. Eu cu Ursul organizăm pentru noapte evacuarea 

răniţilor şi a prizonierilor. Tudor, dezamăgit, îmi spune că în dreapta, 

undeva mai departe, parcă ar fi cineva, iar Teodorescu vine cu o 

veste bună şi una proastă. Cea bună, că intr-adevăr a luat legătura cu 

nemţii, iar cea proastă, că erau cei din alt batalion, deoarece cel din 

faţa noastră fusese oprit în faţa pădurii. Situaţia era destul de 

confuză, dar trebuia să ne pregătim să rezistăm unui eventual 

contraatac. Ursu pansa răniţii români şi ruşi şi îi înghesuiau într-un 

buncăr unde găsise vreo zece ruşi, care se predaseră, pentru că nu 

voiseră să se retragă cu restul. Cei care, după opinia „autorizată” a lui 

Ursu nu mai aveau nicio şansă, erau abandonaţi, lăsaţi să-şi dea 

duhul odată cu conştiinţa că şi-au făcut datoria de soldat. Ursu a 

improvizat trei tărgi pentru cei grav răniţi pe care îi căra pe 

prizonierii ruşi împreună cu Keres. El conducea convoiul pe un 

povârniş care ducea spre pădurice. După vreo jumătate de oră, 

surpriza surprizelor. Ne pomenim cu foc, este drept cam firav, din 

spate, din direcţia păduricii. Ursu şi Keres, cu răniţii şi prizonierii 

ajunseseră în mâinile ruşilor, care astfel au aflat că sunt înconjuraţi, 

având în faţă nemţii, în spate românii. Nici situaţia noastră nu era 

mai roz, deoarece eram la rândul nostru înconjuraţi, cu ruşi în faţă şi 

în spate. A quoi bon 28 tot ce învăţasem în şcoală Războiul era şcoala 

şcolilor, când situaţii imposibile, din păcate şi sinistre, devin 

28 Fr. interogativ „La ce bun” 

87

ealitate. Erau două încercuiri care se intersectau. După respingerea 

primului contraatac firav, executat în pripă de cei care se retrăseseră, 

noi am revenit, fiind conştient de enorma eroare comisă de a-mi 

trimite răniţii cu Ursu şi Keres la ruşi. Era greu de justificat, uşor însă 

de explicat. Eram nişte epave fizice, descompuşi moral, 

reprezentanţii umili ai focului armatei române. Cel mai mult am 

regretat şi pierderea subofiţerului Şerban, omul care radia tot timpul 

calmul, stăpânirea de sine. Evenimentul se trecea la „pierderi” în 

mintea şi în sufletele unor fiinţe dezumanizate. Cineva îmi aduce 

nişte pâine uscată, un bulgăre mic de zahăr şi o mână de arpacaş 

uscat, ca să ne potolim foamea, dar parcă nu de foame era vorba, ci 

mai mult pentru a ne dovedi nesimţirea, indiferenţa. Eram însă 

chinuit de gândul venirii nopţii, de un nou contraatac puternic. După 

ce am îngropat morţii, de fapt am aruncat ceva pământ pe ei pentru a 

nu mai călca pe feţele lor, pentru a nu ne mai străpunge privirile lor, 

către asfinţitul soarelui aveam să trăiesc scene ce depăşeau filmele 

abandonate de pură ficţiune. Ne asurzea un zgomot brutal, continuu. 

Departe, vedeam coloane de tancuri şi camioane ruseşti care se 

apropiau nestingherite. De unde artilerie sau armament antitanc! 

Norul de praf şi fum umbrea apusul soarelui. Zgomotul ne sfredelea 

urechile, iar putoarea ne îneca parcă respiraţia. Dacă se declanşează 

un contraatac de dimensiunile acestea, soluţia era unică: moartea 

eroică, atotliniştitoare, care rezolvă totul. Am trăit şi imposibilul care 

nu se poate reda în cuvinte. S-a dezlănţuit o pânză de foc, ca o ploaie 

măruntă şi deasă. Tunurile din tancuri trăgeau de parcă erau 

mitraliere, aruncătoarele îşi vărsau perlele metalice ca o grindină, iar 

obuzele de artilerie răscoleau pământul, voind să ne îngroape de vii. 

Lava aceasta de foc se prăvălea peste nişte făpturi neputincioase. Ne 

închinam şi imploram divinitatea să ne grăbească sfârşitul. Alţii, 

smintiţi, cu feţele schimonosite, îşi holbau privirile undeva în van 

forţând un ultim rânjet. Am văzut omul în cele mai nebănuite 

ipostaze, când nu se mai jena de nimic şi nu se ruşina nici de 

duhoarea stârvului său încă viu. Era cel mai hidos şi halucinant 

spectacol. Deodată, potopul de foc încetează şi gloate de bestii 

umane, înfierbântate de votcă, se prăvăleau în van peste noi, spre 

fericirea de apoi. S-a tras nebuneşte, orbeşte. Ţevile mitralierelor, 

devenite incandescente, străpungeau bezna nopţii. Puhoiul de oameni 

călca pe cadavrele semenilor lor, loviţi de grenadele noastre ca de 

pietre. Cred că nici ei nu mai trăgeau în noi. Voiau doar să ne sfâşie. 

88

La un moment dat, mă las tras de Tudor pe şanţ în stânga, către 

batalionul german, care nu suporta şocul direct. Soldaţii mei, care 

ştiau că în dreapta nu era nimeni, plecaseră cu Tudor spre şanţurile 

germanilor, care, instinctiv, se retrăseseră şi ei mai spre stânga din 

calea puhoiului sălbatic şi nemilos. Când am ajuns lângă ei nu le 

venea ochilor să creadă cum s-a mai putut salva cineva din 

încleştarea monstruoasă de forţe. Era trecut de ora 9 seara când acest 

înger păzitor, Tudor, îmi aduce un bidon de cafea. Îmi înfige o ţigară 

aprinsă în gură şi, bătându-mă pe umăr, îmi şopteşte: „Trezeşte-te, 

puştiule, vorbeşte! Nu eşti printre morţi, eşti lângă prietenul tău, încă 

printre puţinii români salvaţi din infern!”. Unde erau visele mele, 

lumea mea imaginară, făurită de entuziasmul tinereţii inconştiente 

Marele voluntar era o arătare printre stafii, creaţii ale celei mai 

danteşti încleştări umane. N-am bănuit niciodată resursele mele 

morale, care pot reînvia cea mai răvăşită fiinţă umană, care pot 

insufla şi altora o minimă încredere, o licărire de speranţă pentru 

viitor. Regretam doar ratarea şansei mele de a sfârşi „onorabil”, când 

nu reacţionam cu nimic la pornirile instinctive de a-mi salva viaţa. 

Peste ani, urma să trăiesc vremuri când aveam să-mi doresc 

îmbrăţişarea ei insidioasă, dar acum nu aveam tăria de a-i întinde 

mâna, ca o eliberare supremă de supliciile de iad la care eram supus. 

Mă revăd cu cei salvaţi, care erau mai mulţi decât mă aşteptam, 

fiecare manifestându-se straniu. La cei mai mulţi le simţeam în 

îmbrăţişare lacrimile sincere că scăpaseră încă o dată din braţele 

perfide ale morţii. Realitatea ne trezea din sentimentalisme. Pericolul 

era enorm. Ne aflam în acelaşi şanţ cu ruşii. Îl întâlnesc pe 

Hauptmann 29 , comandantul batalionului ce atacase în stânga mea, 

care, după ce-şi mărturiseşte admiraţia faţă de „nebunia” românilor şi 

după un schimb inoportun de amabilităţi, spune că trebuie să hotărâm 

ce urmează să facem mai departe, nu înainte de a recunoaşte că nu se 

mai gândeşte decât la soţia şi cei doi copii din Frankfurt, restul este 

total compromis, pierdut irevocabil. Suntem copleşiţi de forţa ruşilor, 

iar noi suntem şi cu moralul la pământ. Era profund dezamăgit de 

sabotarea Wehrmachtului de către comandamentele SS, care ne 

târăşte spre dezastrul final. Mi-a spus şi ultima noutate. Comandantul 

diviziunii ne aprobase retragerea la miezul nopţii pe linia de unde 

declanşasem atacul. Iniţial n-a vrut să ne spună. Voia să se retragă 

29 „Căpitan” (grad în armata germană). 

89

sub acoperirea noastră, însă, după ce ne-a cunoscut, a recunoscut că 

este corect să rupem lupta toţi odată, cât mai discret, în linişte şi 

ordine. Noutatea este primită cu bucurie, însă toţi speram să ne 

abatem de la direcţie cât mai la stânga, pentru a evita întâlnirea cu 

ruşii din pădurice, care, neştiind de replierea noastră, se credeau încă 

încercuiţi. La miezul nopţii părăsim şanţurile cât mai repede, 

copleşiţi de aceeaşi sete de supravieţuire, care nu te părăseşte până în 

ultima clipă a obştescului sfârşit. Cu toate precauţiunile noastre, 

suntem simţiţi de gruparea rusească din pădurice, care, spre uluirea 

noastră totală, ne întâmpină cu un steag mare alb. Un ofiţer îmi spune 

mai mult idiş că, întrucât nu mai aveau muniţie şi mâncare, aveau 

mulţi răniţi şi că nu mai puteau face faţă unui atac de noapte, aşa că 

se predau. Le spunem că suntem românii şi condiţia este să arunce tot 

armamentul şi să se încoloneze cu mâinile la ceafă. Condiţia fiind 

acceptată, Tudor ia în primire dispozitivul, în total 87 de inşi: cinci 

ofiţeri, vreo treizeci de soldaţi, bărbaţi şi femei, restul răniţi, în 

numărul lor incluzând şi pe Ursu, Keres şi răniţii noştri. Era o 

coloană nemilos de oribilă a acestei crime colective, numite, 

eufemistic, „război”, când zeci de milioane de oamenii mor în 

numele „civilizaţiei” secolului XX, când ruşii, cu cei câţiva românii, 

în numele unei umanităţi, necalculate de autorii dezastrului mondial, 

se înfrăţiseră câteva ore, sperând în salvarea lor. Între timp, doi din 

răniţii românii îşi dădură duhul întru „apărarea pământului 

strămoşesc”. Ruşii îşi trăiau din plin umilinţa cumplită a captivităţii, 

dar erau împăcaţi cu ideea că, pentru ei, măcelul luase sfârşit. Ursu 

era singurul uluit, singurul care credea în zâna salvatoare. Nu după 

mult timp trecem linia de apărare a nemţilor care nu mai credeau în 

salvarea noastră, nicidecum să mai aducem şi prizonieri. Înainte de a- 

i preda nemţilor, cu ajutorul lui Tudor, îi explic maiorului rus, care a 

fost realitatea nopţii ce se încheiase, el concluzionând cu o înjurătură 

eu parafrazând savant dictonul perfid şi odios „à la guerre comme à 

la guerre”. Tudor, în semn de respect, îi dă câteva ţigări strânse de la 

ai lui şi-i spune „zdarovie”, strângându-i mâna tremurândă. 

Comandantul diviziei germane ne felicită pentru succesul nostru 

parţial, mândru de a fi comandat o unitate română, după care ne 

comunică faptul că batalionul se va reface timp de două zile pentru a 

primi noi misiuni. Într-adevăr, ne întâlnim cu cealaltă companie din 

batalion, cu colonelul Popa şi cu Galea, primul deprimat total, iar a 

doua surâzătoare în inconştienţa ei. S-au reorganizat cele două 

90

companii şi un pluton de rezervă, pe specialităţi: pionieri, 

transmisionişti, sanitari şi bineînţeles trenul de luptă. Două zile am 

huzurit, mai mult ameţiţi decât treji, deoarece ne pregăteam „alles für 

Krieg”. 30 Am purtat din nou discuţii cu realistul, dar cinicul meu 

colonel, care acum nu mai avea în faţă un copil visător, ci un copil 

maturizat şi înrăit de timpuriu. Războiul ne-a întrerupt şi lâncezeala 

şi discuţiile serbezi. O dispoziţie de la divizia noastră şi suntem 

oferiţi din nou pe tavă comandantului german, care nu avea nimic cu 

noi, ne făcea doar părtaşi la un joc mai sublimat, la jocul de-a 

moartea. Cele două companii înlocuiesc un batalion german pe o 

poziţie ca la carte, săpată cu mult timp înainte de populaţia rusă 

ocupată. Nemţii plecau nu numai grăbiţi, dar şi zâmbind, ştiind în ce 

infern ne-au lăsat. Şanţurile noastre erau pe buza unui viroage, foarte 

adânci, iar buncărele extrem de solide pe versantul unde era linia 

noastră. Cele două companii de români ocupau cam un kilometru. 

Colonelul Popa cu „rezerva” lui se aflau în altă viroagă la care nu se 

putea ajunge ziua, terenul fiind plat, ca în palmă, cum era de fapt şi 

terenul din faţa noastră, fiind exclusă orice deplasare în timpul zilei. 

Ziua ne-o petreceam în buncăr, cu gândul la ce ne va mai aştepta. 

Toată noaptea se auzea un huruit prelung de tancuri şi camioane. 

Raportam colonelului, dar zadarnic, deoarece nu aveam nici artilerie, 

nici aviaţie. Soldaţii mei, care mă cunoşteau destul de bine, descifrau 

pe faţa mea, în gesturile mele, îngrijorarea, disperarea. Şi a venit şi 

noaptea de 10 septembrie, când a început „bâlciul”. Valuri de 

avioane de bombardament şi asalt aruncau bombe şi ne mitraliau. 

Artileria se dezlănţuise puternic, iar proiectilele de branduri 

împânziseră viroaga. Vacarmul se înteţea pe măsură ce primele 

coloane de tancuri se târau agale spre reţelele din faţa noastră. 

Moralul nemţilor din stânga noastră îl cunoşteam, iar al nostru 

începuse să se clatine la fel. O oarecare siguranţă ne dădeau 

Faustpatronurile şi Ofenrohrurile, care erau din belşug de la nemţii 

schimbaţi, şi setea de viaţă enormă, chiar dacă mai întuneca unele din 

virtuţile ostăşeşti. Trupele urmau tancurile în grupuri compacte, cu 

trenuri de luptă şi chiar bucătării fumegânde, venind să ocupe o 

poziţie decimată. Lucrurile n-au stat chiar aşa. Noi nu mai apăram 

nişte principii ostăşeşti, ne apăram strict viaţa, găsind în noi cel puţin 

tăria de a muri luptând. Greu a fost până când ne-am decis să ieşim în 

30 Germ. „Totul pentru război” 

91

şanţuri, unde, deşi totul era dezolant, ne-am recăpătat curajul când 

am văzut ce minuni fac Faustpatronurile. Zeci de tancuri au rămas 

paralizate în faţa noastră, iar cele câteva care au trecut peste noi se 

prăvăliseră în viroagă. Trăiam nişte stări euforice, legate în 

exclusivitate de setea dementă de a distruge totul, de a omorî orice. 

De mare folos ne-au fost şi minele magnetice şi sticlele incendiare, 

care îmbrăcau în flăcări jucăuşe coloşii de oţel. Puhoiul de soldaţi 

ruşi de mult făcuse cale întoarsă sub focul ucigaş al mitralierelor 

noastre care-i învăluia ca un giulgiu. Era o victorie a disperării 

împotriva unei maşinării ofensive magnifice. Şuvoiul enorm de forţe 

umane şi materiale, care se revărsa către noi ca lava unui vulcan 

imens, făcea, din cauza panicii, cale întoarsă ca o râmă diformă, întro 

debandadă inimaginabilă. Lupta propriu zisă, încleştarea dintre 

aceste două forţe mânate de mobiluri diferite – la ei, laurii victoriei, 

la noi, minima speranţă de viaţă –, n-a durat nicio oră. Câmpul din 

faţa noastră era plin cu mormane de fier arzând, sub care colcăia 

moartea. Văzduhul duhnea a moarte, însoţită parcă de gemetele unei 

dureri colective, victime ale celei mai criminale acţiuni, războiul 

sfânt sau patriotic. Gemetele fascismului şi ale comunismului se 

contopiseră într-un geamăt comun, al dezumanizării. În acest timp, în 

viroagă se derulau scene de groază, căci acei oameni aveau o altă 

filozofie a războiului. Pe de o parte, nişte răniţi, unii fără vreun 

picior, care se considerau totuşi supravieţuitori ai acestui măcel, 

pentru care războiul avea acum logica lui şi, pe de altă parte, nişte 

ruşi, cei mai mulţi arşi, care încercau salvarea, neştiind situaţia din 

linia întâi. În timp ce noi participam la o crimă organizată de 

proporţii inimaginabile, în „valea morţii” se consumau crime la nivel 

individual, la nivelul unor infirmi disperaţi, morţi cu un pistol sau o 

baionetă în mână. Nu evit stilistica ce ar îngrozi şi cele mai 

pietrificate inimi, dar n-am mai găsit supravieţuitori ca să aflăm 

epopeea lor. Îmi răsunau în urechi vorbele cinicului Ursu: „Am 

scăpat şi de evacuarea răniţilor!”. 

Câţiva prizonieri, tanchişti ruşi, care nu puteau fi evacuaţi în 

timpul zilei, în schimbul compătimirii noastre, au făcut pe grozavii. 

Singurul Tudor, îşi cerea scuze că nu mai are tărie, decât pe fundul 

sticlei, pe care mi-o oferea cu prietenie. Beam ca să beau, deoarece 

cred că nici alcoolul pur nu mai avea efect asupra minţilor noastre 

înfierbântate. Când i-am spus să mergem să reorganizăm linia 

noastră de apărare, el mi-a răspuns convingător că ruşii nu-şi revin 

92

nici într-o săptămână. Mă invită să asist la îngroparea morţilor în 

groapa comună, înfrăţiţi în viaţă veşnică pentru fericirea urmaşilor, 

care fiecare va citi istoria lui, unii cinstind, alţii ponegrind pe cei 

îngropaţi de-a valma. Noaptea, colonelul Popa ne trimite drept 

întărire şi ultimul lui pluton de rezervă, după primirea prizonierilor, 

răsplată că mai existau vii printre noi. În noaptea de 14 septembrie 

sunt chemat de colonelul Popa, ca pe 15 septembrie să ne deplasăm 

la corpul de armată al generalului Conrad, care, fără explicaţii 

savante, ne spune că deoarece luptele de la Perikop sunt pe cale de a 

fi pierdute, mareşalul Jomike a ordonat retragerea generală, 

evacuarea noastră în Crimeea. Ne expune cum va decurge evacuarea, 

care va fi cea mai mare victorie a noastră. De ce reparau şosele, de ce 

aduceau sobe, de ce ne pregăteau pentru iarnă! I se spunea, 

oarecum, diversiune. 

Timp de zece zile ne deplasam numai noaptea către Taman, 

ziua făcând paste din rezerva comandantului german. Timp de zece 

zile aveam să-mi reafirm capacitatea organizatorică a armatei 

germane. Despre retragere nu ştia nimeni nimic în afară de colonelul 

Popa, care primise ordinul scris, şi de mine, translatorul ordinului. În 

trecerea pe care am făcut-o la trenul nostru de luptă, le-am cerut să 

facă toate pregătirile pentru cele zece zile, când vom ocupa o altă 

poziţie. În viaţa unui pion, a tânărului sublocotenent începea încă o 

etapă din viaţa lui tumultoasă, care, în ciuda celor trăite, în cea mai 

odioasă încleştare, nu-şi va schimba optica, cum nu va schimba nici 

soarta războiului care-şi va urma cursul. Aveam, pe de o parte, 

degringolada armatei germane, care pierduse total supremaţia aeriană 

şi maritimă, şi care se retrăgea haotic din cauza aşa-zisei mişcări de 

partizani. Pe de altă parte, erau succesele răsunătoare, succesive, ale 

aliaţilor şi manevrele subterane ale unora care îşi asumau eronat 

răspunderea evoluţiei unei noi lumi şi ale altora care, în ceasul al 

doisprezecelea, încercau să-şi smulgă popoarele de la un dezastru 

naţional. 

93

VII. AD AUGUSTA PER ANGUSTA 31 

Ne aflam în ziua de 15 septembrie 1943, o nouă zi în viaţa 

unui tânăr care-şi alesese o cale fără întoarcere. Ajuns în linia întâi, 

nu spuneam nimănui nimic în afara sergentului Tudor, iar la ora 24 

ultima „bombă” a nopţii – batalionul este înlocuit de douăsprezece 

mitraliere germane pe motociclete, iar noi începem retragerea. În 

flanc, câte unu pe două poteci, restul fiind minunat. Ajungem la 

comandamentul batalionului, după care ne deplasăm în marş forţat, 

încolonaţi, către trenul de luptă, unde ajungem pe la ora două. Pe tot 

parcursul se vedeau numai flăcări şi se auzeau numai bubuituri: totul 

era incendiat, totul era distrus. Un regiment de artilerie hipogerman, 

care primise camioane pentru retragere, ne lasă căruţe, cai şi furaje, 

pentru a le distruge noi, ca ultimă unitate ce părăseam terenul. 

Noi, românii, mai strângători şi mai prevăzători, ne-am mărit 

trenul de luptă cu încă vreo treizeci de căruţe, încărcate cu tot ce era 

mai bun din depozitul de aprovizionare, nelipsind ciocolata şi 

băuturile. Incendiam totul. Jalnicul batalion de eroi, urmat de noul 

tren de luptă şi bucătari, începe cea mai memorabilă retragere. În 

cinci zile trebuia să ajungem în Taman, mărşăluind numai noaptea, 

cam 50 km zilnic. Am zis jalnicul batalion, pentru că, deşi puteam să 

ne îmbrăcăm cu haine noi germane, am decis să mergem în 

uniformele noastre. Eram nişte arătări. Uniformele de vară din 

celofibră erau roase de tranşeele unde ne făcusem veacul. Coatele şi 

genunchii erau goale, iar bocancii rupţi, fapt pentru care mulţi îi 

aruncaseră pentru a mărşălui mai uşor. În fiecare zi aveam de furcă 

cu comandamentul german, care insista să distrugem trenul de luptă, 

deoarece mâncare se găsea în depozitele pe care le întâlneam. 

Reuşeam să-i conving, deoarece era impresionant să vezi soldaţi 

netunşi, nebărbieriţi, rupţi, jegoşi şi plini de păduchi, dar cu decoraţii 

pe piepturi, înarmaţi până-n dinţi şi mărşăluind extrem de ordonat. 

Lăsând spectacolul ilariant la o parte, aveam un moral deosebit, toţii 

fiind convinşi că mult visatul nostru drum spre casă trecea prin 

Crimeea. Eram convinşi că totul va decurge normal, întrucât, în urma 

noastră, totul era minat, căile ferate demontate, drumurile distruse, 

pădurile incendiate, podurile şi tunelurile aruncate în aer, populaţia 

31 Lat. „La rezultate grandioase pe cale îngustă”. Aici, cu sensul „Spre culmi prin 

străduinţe”. 

94

evacuată. Pe 16 septembrie, ruşii au atacat în gol, iar nemţii, 

motorizaţi şi sprijiniţi intens de aviaţia germană de asalt, alocată 

pentru retragere, se opreau pe liniile de apărare succesive, stabilite în 

prealabil riguros. Ruşii, care aveau destule pierderi, avansau prudent, 

fiind preocupaţi cu deminările şi cu refacerea căilor de acces. Nemţii 

îi opreau unde şi cât voiau, iar noi ne continuam marşul în siguranţă. 

Ruşii mai trimiteau şi câte o escadrilă, care ne mai bombarda când 

putea, dar, pe lângă cele trăite până atunci, părea un divertisment. Să 

nu uităm că eram pe front. Disciplina ce domnea a făcut să n-avem 

nicio pierdere, iar ziua, deşi eram încadraţi în comandamentul 

german, nu a fost cazul să fim folosiţi vreodată. Ziua ne trecea 

făcându-ne planuri de viitor, care mai de care mai năstruşnice, iar 

colonelul Popa era convins că războiul pentru noi se terminase, că 

Germania va capitula în faţa aliaţilor şi, împreună, vor pune stavilă 

extinderii comunismului în bătrâna Europă. Discuţii serbezi şi visuri 

halucinante pentru a ne trece ziua cât mai uşor. În dimineaţa zilei de 

20 septembrie eram deja în Taman, la dispoziţia comandamentului 

german. Aici, zeci de baterii antiaeriene germane, instalate pe ambele 

maluri ale strâmtorii Kerei, şi aviaţia de vânătoare germană ţineau, 

neameninţător, cerul curat, asigurând transbordarea în siguranţă a 

trupelor în Crimeea. Aici a intervenit un nou scandal, când nemţii nu 

au acceptat transbordarea trenului nostru de luptă. În timpul 

parlamentărilor a intervenit „ceva” ce i-a determinat să cedeze. Era 

un „ceva” ce ar fi putut să ne schimbe soarta, să ne spulbere visurile 

făurite timp de cinci zile cu atâta entuziasm. Un general german ne-a 

anunţat cum că trenul nostru de luptă va fi transbordat imediat în 

Kerei, iar noi, combatanţii, vom fi transportaţi cu avioane Junkers, 

direct în Simferopol. Ne-am lămurit oarecum: urma să fim trimişi pe 

frontul Meletopolului, pentru a împiedica încercuirea Crimeii. 

Dezumflat complet, asist la îmbarcarea trenului de luptă, care se 

făcea nemţeşte. Fiecare căruţă, cu oiştea scoasă şi cu caii legaţi la 

spate, erau luată în primire de câte o grupă germană, care o împingea 

pe bac la locul în prealabil stabilit. Cu mare înghesuială au încăput 

toate într-un bac. Mi-am luat rămas bun de la ostaşii însoţitori şi m- 

am întors la „combatanţi”. În scurt timp a început îmbarcarea, strict 

doar cu pistolul mitralieră şi un sac de merinde. Nu ne deranja, 

deoarece armamentul greu, staţiile radio, mitralierele fuseseră 

îmbarcate în trenul de luptă. Mai puţin disciplinaţi, românii îşi 

opriseră şi măştile de gaze, bineînţeles toate pline cu ceva de 

95

mâncare, ţigări şi multă băutură. Către ora 10, după un zbor fără 

peripeţii, este drept, cam la firul apei şi porumbului, cele patru 

avioane au aterizat în Simferopol, unde suntem întâmpinaţi de către 

colonelul Evolceanu cu deosebită emoţie şi cordialitate. După ce-mi 

admiră ţinuta, pantalonii scurţi şi bluza tip Afrikakorps, mă 

îmbrăţişează ca pe propriul lui copil, iar din lacrima scăpată şi din 

vocea tremurândă, am bănuit că nu revederea noastră, ci viitorul 

nostru la mişcat aşa de profund. Aşa-zisul batalion, vreo trei sute de 

oameni, s-a adunat lângă un hangar în formaţie de „paradă”, pentru a 

fi trecut în revistă de comandantul german şi român. Atunci i-am 

văzut şi eu pe generalul Erwin Jaenecke, pe generalul de corp de 

armată vânători de munte Avramescu şi, din nou, pe generalul 

Vasiliu Răscanu. Mutrele făcute de aceste căpetenii, când au văzut 

„batalionul de eroi 4 vânători de munte”, nu pot fi descrise în 

cuvinte. Pe feţele lor alternau grimase de uluire, de nedumerire cu 

cele de admiraţie, deoarece unii încă se mai scărpinau din cauza 

păduchilor care refuzau prezentarea onorului. Cert este că mareşalul, 

impresionat şi cu o răbdare nebănuită, a dat mâna cu fiecare ofiţer şi 

subofiţer în parte. I-a felicitat pe toţi şi, după vreo jumătate de oră, a 

ordonat să ni se dea mâncare şi băutură, să ne repausăm până la noi 

ordine. căpitanul Bărbulescu a adus batalionul într-o sală de mese, iar 

colonelul Popa şi cu mine, ca translator, urmam convoiul înaltului 

comandament al Crimeii şi capului de pod Kuban, care se retrăgea 

pentru deliberări într-un salon al aeroportului. La o cafea şi un 

coniac, generalul Avramescu relatează că este impropriu şi imoral să 

trimită în luptă o „amintire de batalion”, dat fiind numărul mic de 

oameni, starea deplorabilă, moralul etc. Eu, care înţelegeam limba lui 

Goethe, aşteptam cu sufletul la gură sentinţa. După o analiză pe harta 

Crimeii şi după o discuţie exclusiv între nemţi, se ia hotărârea 

decisivă pentru viitorul nostru imediat: batalionul IV vânători de 

munte român va înlocui un regiment german întărit care avea 

simbolul „Ialta”, urmând să plece în 21 septembrie, complet 

motorizat, pe frontul Melitopolului, însoţit de un colonel german care 

deţinea ordinul scris. Un convoi enorm de camioane germane soseşte 

curând pe aeroport, întrerupând masa şi cheful ostaşilor români, din 

cauza pregătirilor de îmbarcare. Pe buzele tuturor răsuna un singur 

cuvânt: Ialta. În fiecare camion s-a îmbarcat câte o grupă de români, 

iar noi, într-un Horsch. Am luat drumul Ialtei, pentru a trimite pe alţii 

mai ghinionişti pe lumea cealaltă. 

96

După ce am străbătut o parte de şes, traversăm munţii Crimeii 

pe o şosea bună şi chiar frumoasă, care ne grăbea sosirea în cea mai 

frumoasă staţiune balneară a ruşilor de la Marea Neagră. Într-o 

comună tătărească, unde am văzut câţiva români, am făcut o haltă, 

când un căpitan se prezintă drept comandantul Batalionului IV 

Vânători de Munte, trimis pentru completarea noastră cu soldaţi careşi 

terminaseră stagiul militar în 1943. Completarea era de vreo opt 

sute de soldaţi, îmbrăcaţi nou-nouţ, înarmaţi până-n dinţi, pe care 

generalul Avramescu, ştiind de retragerea noastră, nu i-a mai trimis 

în Kuban, ţinându-i ascunşi în această comună. Vestea ne-a uluit, 

deoarece, dacă ar fi ştiut nemţii, drumul nostru era spre Melitopol. 

După un schimb scurt de priviri, colonelul Popa dă căpitanului 

Mateescu, care aşa se numea, un ordin clar şi precis: peste două zile 

plecaţi spre Ialta, mărşăluiţi numai noaptea pe plutoane, la distanţă 

de două trei ore, fără să vă înlănţuiţi cu nemţii pentru ca, la 25 

septembrie, să fiţi în Ialta. Căpitanul Mateescu asculta puţin 

nedumerit, iar eu, strângându-i mâna, îi şoptesc c-am scăpat de 

infernul de la Melitopol şi că-l voi aştepta cu flori în Ialta. Ajunşi pe 

şoseaua ce şerpuia pe litoral, mai facem o haltă scurtă, timp în care 

soldaţii, împotriva protestelor unor ţărani îmbrăcaţi în uniforme 

germane, au invadat o vie, după care ne-am continuat drumul. 

Ajunşi în Ialta, după ora 16, ne era greu să diferenţiem visul 

de realitatea imediată. O lume pestriţă se agita pe faleză. Ofiţeri şi 

soldaţi germani în uniforme de oraş mişunau pe străzi. Trecem de 

comandamentul marinei germane, de comandamentul oraşului, de 

WiKo-Kriem şi ajungem, în sfârşit, la poarta unui sanatoriu enorm, 

străjuită de două santinele. Ne aflam în faţa comandamentului 

regimentului şi sectorului „Ialta”. Soldaţii români au debarcat din 

camioane şi s-au aşezat pe trotuar. Aspectul lor era între penibil şi 

ilar. Întinşi pe asfaltul cald, se scărpinau de zor, fără jenă, şi sorbeau 

ultimele resturi din sticle sau bidoane. Cei care treceau ne priveau cu 

dispreţ, comparându-ne cu aliaţii noştri, care se lăfăiseră mai mult de 

un an pe „frontul Ialtei”, având totul la dispoziţie, inclusiv femei, şi 

care pozau în veşnic stăpânitori. Apare imediat un colonel german, 

probabil un von, înalt, svelt, într-o ţinută impecabilă, la gâtul căruia 

atârna o cruce de fier dobândită în Polonia. Cunoscând deja ordinul, 

văzându-ne, se trezeşte la realitate şi ordonă alarmă de gradul I, ceea 

ce însemna pregătirea într-un sfert de oră cu uniforme de război. 

Vuiau sirenele, iar oraşul se trezea din nou în război. Populaţia civilă 

97

se retrăgea în casele lor, iar soldaţii îşi ocupau poziţiile de luptă, 

nebănuind că pot fi înlocuiţi de o mână români. Populaţia civilă 

privea cu suspiciune, de după ferestre, spectacolul care se desfăşura. 

Toţi comandanţii de batalioane şi companii, în ţinute de război, care 

parcă le şedea mai bine, se aliniaseră în faţa colonelului. Ordinul 

lapidar suna: până la ora 22 trebuia să predea sectoarele, cu tot 

armamentul greu, muniţii, transmisiuni, rezerve de armament şi 

depozite, „armatei” române. Pe o hartă, studiam organizarea 

sectoarelor, întinse pe vreo patruzeci de kilometri, Alusta până la 

capul Foros, cuprinzând Frunzenskoe, Gurzuf, Livadia, Gaspra, 

Korciz, Alupka, Gimeiz, Sanatornoe ş.a. Erau poziţii cu cazemate pe 

diferite boturi de deal sau intrânduri în mare, ocupate cam de o 

companie, cu un fel de armament greu, dormitoarele fiind într-un 

sanatoriu apropiat. Numim câte o grupă de români care urma să ia în 

primire sectorul unei companii, cu ordinul expres de a nu intra în 

dormitoare până nu executăm o deparazitare la sânge. Eu, cu 

plutonul meu, am luat în primire cele trei companii din Ialta: de 

transmisiuni, de pionieri şi de asalt. Colonelul Popa lua în primire 

hărţi, planuri de apărare şi de retragere, spital de campanie, popote şi 

tot ce gândeşti, pentru că, timp de un an, nemţii se organizaseră nu 

numai gospodăreşte, dar şi militar extrem de temeinic. Compania de 

transmisiuni a fost prima care a terminat, sergentul TR transmisionist 

luând în primire centrala cu zeci de posturi, care lega cele 12 centrale 

telefonice de front, fiecare cu şase posturi, cele şase aparate de radio 

H şi două M cu bătaie mai lungă, aparate telefonice şi bobine de 

cabluri, sute de role, baterii, piese de schimb şi pentru motociclete 

Zündapp. Erau organizaţi ca pe linia Siegfried, cu linii telefonice 

duble şi legături radio, pentru că ei puneau un accent deosebit pe 

transmisiuni, care era unul dintre motivele succeselor lor militare. 

Aveam oameni doar pentru centralele telefonice, telefoanele urmând 

să fie deservite de soldaţii care luaseră în primire sectoarele de 

apărare. Cert este că, în două ore, răspundeau în limba română toate 

centralele şi chiar unele aparate din cazemate. Eu am mai vizitat 

sanatoriul cu dormitoare şi popota, intuind cât de important a fost 

ordinul cu „păduchii”, pe care, evident, nu-i mai scoteam din saltele 

şi din păturile de lână. In fond, ce mai contau pentru noi, oameni ai 

tranşeelor, care dormisem luni de zile în pământ, în zăpadă şi în 

ploaie, să mai dormim câteva zile undeva, pe o podea de linoleum 

sau gresie! Rezervele de alimente şi băuturi erau suficiente. În fiecare 

98

companie, la bucătărie, la spălătorie şi la curăţenie, lucrau cam zece 

rusoaice, cărora le-am prelungit „contractul” până la noi ordine. 

Căpitanul era un tip moralist, ştia unde pleca, astfel că o sticlă de 

coniac bun a ţinut locul actelor de predare-primire. Îl interesa 

exclusiv viitorul celor trei copii ai săi, soarta lui mai puţin. Ştia că 

„Führerul nu cedează până nu crăpăm toţi”. În ultimul său discurs, 

Hitler avertizase omenirea că, odată cu pieirea ultimului batalion 

german, dispare şi Europa, cultura şi libertatea ei. Ne-am strâns mâna 

cu multă căldură, urându-ne cel puţin să facem parte din acest ultim 

batalion. La compania de pionieri, unde credeam că-i mai uşor, am 

dat peste un nebun care turuia ca o moară despre misiunea poporului 

german, predestinat să conducă omenirea. Îmi împuia capul cu „arme 

secrete”, îmi pălăvrăgea despre istoria finală şi despre o nouă 

Europă. L-am mai temperat eu, amintindu-i situaţia de pe front, dar 

era nebun de-a binelea. Insista să-i semnez fel de fel de acte de 

predare cu tone de explozibil, cu mii de mine antitanc şi 

antiinfanterie, cu planurile de amploare a câmpurilor de mine etc. De 

fapt, singurele lucruri care mă interesau erau hărţile, crochiurile cu 

amploarea câmpurilor de mine, şicane şi poteci, pentru a evita vreun 

accident, şi depozitele, care trebuia într-un fel să fie păzite. Era o 

situaţie generală: noi nu apăram, deocamdată, litoralul, ne apăram 

armamentul şi depozitele de furturi. Văzând că-i semnez orice fără să 

citesc, s-a trezit din fantasmele lui auzind ce-i spuneam: „mâine 

murim amândoi undeva pe Nipru, vom fi mâncaţi de corbii care vor 

face ceva pe semnăturile noastre”. A apreciat realismul meu, dar şi 

cinismul. Fiind, totuşi, un om inteligent a renunţat la tot circul, luând 

şi cutiile cu el. Santinelele germane de la depozite îşi plecau capetele 

în jos, ruşinate oarecum că uitaseră ce e războiul, că schimbul lor 

sunt eu, că, din 1800, au rămas mai puţin de 400. M-a impresionat 

modul de organizare a acestui Berufsoffizier, ofiţer activ. Totul era 

cu etichete, caracteristici, scheme de protecţie la incendii, de 

evacuare etc., dar ce păcat că totul era la vederea rusoaicelor, pe care, 

spunea el, le alesese cu „grijă” şi care erau preocupate acum de 

momentul despărţirii. În biroul lui, ne aştepta o rusoaică, efectiv 

prezentabilă din toate punctele de vedere, care, cu ochii plânşi, îşi 

privea noul stăpân: un tânăr de 21 de ani, în pantaloni scurţi, părul de 

abanos, întors pe spate ca la răţoi, care înlocuia un neamţ blond 

spălăcit şi, evident, mai în vârstă. M-am retras, bănuind că-i a lui, să 

nu le stânjenesc despărţirea. Strângându-mi mâna, m-a rugat s-o 

99

protejez în continuare. Tudor terminase cel mai repede. De fapt, nu 

avea ce lua în primire, zicea când „gut”, când „haraşo”, pentru că 

preluarea propriu-zisă o făcea Galea de la rusoaicele care lucrau la 

companie. În general, pretutindeni atmosfera era tensionată. Toţi 

conştientizau ce lasă în urma lor, unde huzuriseră un an de zile şi, 

mai ales, ce-i aştepta. La ora 22, tot regimentul era îmbarcat, pe 

fiecare camion fiind scris un index cu litere şi cifre, probabil 

compania, plutonul etc. O ultimă despărţire, ceva mai patetică, de 

unităţile lor auxiliare, care acum rămâneau sub comanda noastră, şi 

maşinăria germană se punea din nou în mişcare. Hurduitul surd şi 

prelung al motoarelor, care mi-aminteau de pregătirile de atac ale 

ruşilor, respinse cu atâtea sacrificii, mă obliga să mă gândesc la 

soarta acestor 3 000 de oameni aruncaţi undeva pe Ostfront, pentru a 

apăra o ţară, o doctrină, nu ştiu, dar sigur spre a muri. 

Colonelul Popa şi cu mine am rămas treji toată noaptea, 

pentru a primi toate informaţiile de la bateria de coastă, patru tunuri 

şi patru proiectoare, bateria antiaeriană cu cele opt tunuri jumelate, 

de la comenduirea sectorului, care se ocupa de trupele germane sau 

române staţionate sau în deplasare, de populaţia rusă ocupată, cărora 

le asigura alimente, combustibil, acte etc., o grupă Sicherheitsdienst, 

serviciul lor de securitate, care avea în subordine două companii de 

voluntari tătari, WiKo-Kriem, organizaţia economică care administra 

fabrici, terenuri, păduri şi ultima, o staţie de radioficare, care 

transmitea în limba germană şi rusă. Primeam schiţe cu 

amplasamente, tabele cu oameni etc., cunoscând zeci de comandanţi 

pe care îi asiguram de colaborare. La inspectarea sectorului din zilele 

următoare, am constatat că armamentul fusese grupat pe cazemate 

pentru a nu fi furat, unde erau câte doi-trei soldaţi, restul era la 

dispoziţia rusoaicelor, care administrau totul. Noaptea ne era chinuită 

de coşmarurile prin care trecusem, dar şi de cele provocate de 

schimbarea bruscă de situaţie şi atmosferă, care trebuia să ne facă 

conştienţi pentru a nu minimaliza pericolul care ne pândea în 

continuare. Grija cea mare o constituia sosirea trenului de luptă, pe 

care o reorientasem prin Feodosia către Ialta, şi operaţiunea 

„despăducherea”. Generalul Avramescu ne-a trimis trei camioane cu 

echipament nou, de la izmene la uniforme, inclusiv bărci sau măşti 

de gaze, saci de merinde şi bocanci. Intr-o zi s-a terminat toată 

operaţiunea. Soldaţii erau tunşi la toate părţile păroase, bărbieriţi, 

intrau în baie şi, când ieşeau, primeau tot echipamentul nou într-o 

100

foaie de cort. Echipamentul vechi a fost adunat într-o groapă, unde i 

s-a dat foc. A doua zi a apărut şi „rezerva” batalionului, care a defilat 

prin Ialta, să arate că suntem şi noi o armată respectabilă, trenul de 

luptă, aşa că s-a putut trece la reorganizarea batalionului. Aveam din 

nou şase companii complete. S-au organizat temeinic punctele de 

sprijin cu armamentul aferent, iar prada de la trenul de luptă s-a 

distribuit echitabil tuturor. Zilele se scurgeau plat, se controla la 

sânge doar asigurarea dispozitivelor de apărare, singurele evenimente 

comentate fiind diferitele combinaţii ale românilor cu rusoaicele, 

suflate nemţilor rămaşi, care le păzeau cu o conştiinciozitate tipică. 

Fiind la transmisiuni, mi s-a oferit prilejul de a colinda întreg 

sectorul, o porţiune de litoral splendid şi interesant. Alusta, oraşul 

tipic ţărănesc, cu livezi de chiparoşi şi flori. Gurzuful, cu casa 

memorială Cehov, unde, spre marea mea satisfacţie, am cunoscut-o 

pe ultima soră a lui Cehov, pe care n-au impresionat-o cunoştinţele 

mele de literatură rusă: Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Turgheniev, 

Puşkin, Lermontov, Esenin. A fost însă profund mişcată când, din 

ataşul motocicletei, i-am dat zeci de conserve, fasole, cafea şi, mai 

ales, săpun, care avea mare căutare. M-am jenat de umilinţa ei. Ce 

sentiment josnic! După ce i-am sărutat mâna prelung, i-am promis 

că-i voi trimite în continuare alimente şi lemne de foc. Alimentele şi 

bomboanele nu-mi lipseau din deplasările mele. Aveam şi de unde, 

dar constituiau singura mea satisfacţie când puteam ajuta pe cineva 

năpăstuit de vitregiile sorţii sau, cum spunea Tudor, pomană pentru 

morţii noştri. Mâncarea care rămânea în plus, iar rusoaicele de la 

bucătărie aveau grijă să rămână cât mai multă, era distribuită 

populaţiei, în majoritate bătrâni şi copii. Am vizitat pivniţele de 

vinuri de la Massandra, tuneluri lungi prin care se intra cu camionul, 

în dreapta şi stânga fiind butoaie enorme cu vin foarte bun, chiar 

Tokay, de unde era aprovizionată armata germană. Deoarece nemţii 

mă apreciau pentru felul meu de comportare şi „für die schöne 

Kultur”, îmi etalam cunoştinţele recitându-le din „Nibelungenlied” 

sau din „Parzival”, învăţate în liceu. Aveam un regim preferenţial, 

compania şi eu personal bucurându-ne de atenţii mai substanţiale. 

Plăcerea mea cea mai mare era plimbarea prin parcul Nikita, unul 

dintre cele mai mari parcuri din URSS, cu alei de palmieri, chiparoşi, 

bambus, livezi de lămâi şi smochini, migdali şi rodii, dar mai ales 

flori. Aveam chiar şi o făbricuţă unde se producea parfumul puternic 

de lavandă. După ce legam calul de o bancă, la umbră, rătăceam pe 

101

alei, rememorând cele mai groaznice momente din Caucaz şi, nu de 

puţine ori, îmi ştergeam o lacrimă pentru toţi morţii, redescoperind în 

mine şi această asumare a unei responsabilităţi umane, a unei 

dragoste necondiţionate în oameni. Rusoaicele care îngrijeau parcul 

în mod exemplar, bănuind parcă frământările mele, nu mă deranjau 

cu nimic. Ceva mai mult, la plecare găseam pe bancă un buchet 

enorm de flori, pe care îl strângeam la piept, închipuindu-mi că-l 

aştern pe miile de morminte ale fraţilor mei, fără să prevăd că-l 

aşterneam, de fapt, pe propriul meu mormânt din care aveam să ies 

peste douăzeci de ani. De câte ori „paraşa” sau „tineta” – butoiul 

unde ne făceam nevoile în celulă sau în baraca ferecată care era la 

capul meu, duhnind cât toate haznalele din lume –, aveau să-mi 

aducă aminte, în halucinaţiile mele cauzate de înfometarea care mă 

mistuia, şi de buchetele de flori pe care le primisem de la soţiile în ai 

căror soţi istoria, poate, m-a obligat să trag pentru a mă salva. De 

fiecare dată când plecam, lăsam pe bancă bomboane şi ciocolată, pe 

care le luau copii pitulaţi după boschet. Mai trăisem pe front 

asemenea momente sublime. Un izvor de apă în vale, între cele două 

poziţii. Când am văzut ruşii cu bidoane, neînarmaţi, noi n-am tras, 

i-am lăsat să-şi ia apă. Ruşii au imitat gestul nostru, infimul nostru 

gest de omenie, o floare răzleaţă, în ogorul năpădit numai de 

buruienile crimei. Câteodată, ne aşteptam unii pe alţii, 

mulţumindu-ne la despărţire prin clătinarea mâinii deasupra capului, 

aceeaşi mână care, după ce ajungea în tranşee, strângea nemilos o 

ţeavă de oţel care nu ştia decât să împrăştie moartea. Odată aceeaşi 

poveste s-a repetat când mergeam pe rând să culegeam pepeni, 

vestiţii pepeni din Anapa. Legile nescrise ale războiului sunt legi de 

omenie, deoarece, din păcate, războiul este purtat de oameni, brute 

fiind doar cei care provoacă, cei care amestecă interesele personale, 

ambiţiile lor cu năzuinţele istorice ale popoarelor. 

Plimbările mele prin parc nu atenuau singurătatea mea. 

Căutam contactul personal cu lumea, chiar dacă plăteam cu daruri. 

Într-o zi, un grup de femei m-a rugat să le „angajăm” la români, 

deoarece le păştea pericolul de a fi deportate în Germania, la muncă 

forţată. Atunci se numeau „Fremdarbeiter”, muncitori străini, 

deoarece erau aduse cu forţa. Astăzi se numesc „Gastarbeiter”, 

muncitorii oaspeţi, deoarece vin benevol la o muncă forţată. Le-am 

obţinut „prupuska” de o lună la unităţile române, transformate 

ulterior în document de colaboraţionist, plătind cu viaţa. Intr-o zi un 

102

copil mă apucă de mână şi mă face complice la secretul lui, 

rugându-mă să-l însoţesc. M-a dus într-o cămăruţă de la capătul 

serelor, unde, într-un fotoliu ros, stătea un bătrân cu barbă mare, cu 

ochii imenşi care străluceau sub o pereche de ochelari cu multe 

dioptrii. Acest bătrân, cu aspect de ascet şi chip de Crist, era 

categoric un intelectual autentic, care impunea respect. Se ridică şi se 

prezintă: „membru corespondent al Academiei de Ştiinţe URSS, 

profesor de ştiinţe ale naturii”. Prezentându-mă, jenat, îl rog să ia loc, 

după care, într-o franceză corectă, am aflat o poveste zguduitoare. 

Copilul căruia îi dădeam de mult bomboane era copilul unui căpitan 

de marină, mort la Novorossiisk, iar mama lui, profesoară, se 

refugiase undeva în Siberia. Acest copil aducea tot ceea ce primea de 

la mine acestui bătrân, care-i dădea copilului cu raţia şi folosea 

bomboanele la ceaiurile zilnice de plante. El îi spunea copilului că, 

dacă ofiţerul moare, ei vor muri poate de foame. Copilul îmi strângea 

mâna cu disperare şi îmi spunea printre lacrimi „Tu nu trebuie să 

mori, mi-ai luminat copilăria cu o rară omenie şi vei fi răsplătit 

pentru aceasta!”. Da, am fost răsplătit şi cum! Le-am promis ajutorul 

meu, copilul venea zilnic la companie să primească mâncare caldă, 

timp în care îl lăsam să se joace la pian şi la masa de biliard. După ce 

ne-am cunoscut mai bine, pentru că se cunoşteau rezultatele 

Conferinţei de la Teheran, eu îi justificam participarea mea la 

războiul sfânt, reîntregirea unor pământuri de veacuri româneşti, iar 

el avea datoria de a apăra pământul marii Rusii a lui Petru cel Mare, 

timp în care cei trei împărţeau lumea, trăgeau graniţe imaginare peste 

hotare milenare şi striveau în picioare naţiuni, unii în numele unui 

nou imperiu financiar, alţii în numele unei doctrine criminale, care 

înlocuia sloganul istoric „apărătorii ai ortodoxismului” cu „Proletari 

din toată lumea, uniţi-vă!” să vă subjug mai bine, tot în numele 

panslavismului. Chiar dacă criticau crimele monstruoase ale 

comunismului, zeci de milioane de oameni admiteau comunismul ca 

justificare a noului imperialism slav. Comunismul înlocuise doar 

iobăgia rusă, iar istoria a făcut din ei oameni leneşi, oblomovismul 

fiind o realitate istorică, hoţii şi criminali, Karamazovii şi 

Raskolnikovii nefiind cazuri patologice, ci prototipuri generalizate 

ale unei naţiuni, minciuna şi trădarea fiind singurele virtuţi ale unui 

popor împilat. Lenin a împrumutat de la Babeuf 32 , aplicând-o în mod 

32 

François-Noël Babeuf (1760 – 1797), agitator politic şi jurnalist în perioada 

103

evoluţionar, o doctrină care se potrivea poporului rus ca o mănuşă, 

înlocuind marii nobili cu nomenclatura, biserica cu închisoarea, 

jandarmeria cu CEKA, NKVD sau KGB. Fără să fie un antisemit, 

împrumutase ceva şi din doctrina ocupantului, slavismul îndârjit 

făcându-l să critice prezenţa masivă a evreilor în conducerea 

partidului. De la el am aflat că mama lui Lenin, Maria Alexandrova, 

era fiica unui doctor evreu, că el a devenit comunist deoarece fratele 

lui, Alexandru, fusese ucis în 1887 ca narodnik de ţarul Alexandru al 

III-lea. Tot el îmi spunea nume ce nu însemnau nimic pentru mine: 

Ozva Gernsa Aronov, că pe Zinovico îl chema Apfelbaum, pe 

Gănski-Iakob Tureskennberg, pe prietenul lui Lenin, Martov- 

Ziberbaum, pe Troţki, desemnat urmaşul lui Leiba Zazulici, Uritcki, 

Dzerginski, că Lenin fusese împuşcat de o evreică Dora Koglan, că 

Stalin era etichetat ca nătărău, egoist, sadic, inuman, trădător. 

Bătrânul profesor îmi enumera capii partidului omorâţi de Stalin: 

Troţki, Frunze, Zinoviev şi Kemenov, cu care alcătuise prima troikă 

după moartea lui Lenin, pe Buharin, ideologul partidului, Rakovski, 

Radek, Piatakov, Râcov, Tomski, Preabrajenski, ulterior aflând şi eu 

de Kirov, Lidvinov, Beria etc. Profesorul era condus de victoria 

comunismului, care credea că enormele rezerve de materii prime le 

vor permite cea mai imensă înarmare şi cel mai vast şi eficient 

spionaj. Capitalismul, cu democraţia băloasă, cu libertăţi prea mari şi 

periculoase, cu sindicate indiferente, nu va face faţă unui regim 

totalitar, despotic, bazat pe teroare şi minciună, unde toţi muncesc 

doar pentru a supravieţui, unde singura instituţie bine organizată este 

temniţa. Nu huzurul este scopul vieţii, ci munca, lupta pentru o 

bucată de pâine. Nu libertatea este idealul omului. Fericirea lui 

constă în şansa de a mai trăi o zi liber. Îmi vorbesc despre omul nou, 

omul robot cu creierul spălat, îndobitocit pentru a fi rob. La ora 

aceea, consideram că totul e pălăvrăgeală, chiar dacă mă convinsese 

de victoria finală a ruşilor. Iudaismul mondial, masoneria şi orice 

organizaţie ocultă sunt speriaţi de spectrul fascismului, de rasism, de 

noua ordine. Vor să rezolve prezentul, sunt inculţi şi dezinformaţi, nu 

ştiu ce înseamnă comunismul, cele mai odioase crime făcute în 

revoluţionară. În manifestul Egalilor afirma: „Revoluţia Franceză nu este decât 

precursoarea unei alte revoluţii, una care va fi mai mare, mai solemnă şi care va fi 

ultima.”, şi „Societatea trebuie determinată să funcţioneză în aşa fel încât să eradice o dată 

şi pentru totdeauna dorinţa omului de a deveni mai bogat, mai înţelept sau mai puternic 

decât alţii.” 

104

numele lui; salvarea prezentului înseamnă înmormântarea viitorului 

lor. Ajutorul imens acordat nouă înseamnă salvarea noastră şi pieirea 

lor. Viitorul ţi-ar surâde, maladoi celovek 33 , dacă ai fi convins unu la 

sută de ce-ţi spun eu. Nu făcea nicio aluzie la trădare, fiind o 

sintagmă pe care o ura sincer, având aceeaşi conotaţie pentru toţi. El 

îmi mărturisea că era aşa de îmbătrânit deoarece îşi trăise viaţa nu în 

deplinătate morală; el a fost obligat să trăiască triplu: una să 

gândească, alta să spună şi altfel să trăiască. De aceea îmi relata cu 

sânge rece toate crimele săvârşite în Uniune, exterminarea în masă a 

culacilor 34 , a preoţilor, a intelectualilor, deportările în Siberia, 

numindu-le mijloace conjuncturale pentru îndeplinirea unei misiuni 

istorice. Cinismul lui nu se potrivea deloc concepţiei mele de viaţă, 

cu Weltanschauung-ul 35 meu. Întâlnirile întâmplătoare cu acest 

profesor au constituit doar momente de relaxare sau de exerciţiu 

intelectual, el devenind pentru mine doar un personaj misterios. 

Odată cu închiderea Crimeii, cu încercuirea noastră, au apărut şi 

primii partizani, civili care omorau militari numai pentru a îndeplini 

lozinca „Moarte ocupantului!”, deşi acesta respecta legile 

internaţionale. Ei erau parţial o creaţie a nemţilor, care, în loc de a 

declara libere teritoriile ocupate, de a le reda independenţa, de a pune 

guverne locale, de la care puteau să ceară orice, inclusiv armată 

colaboratoare, au pus cizmă teutonă ca să-i exploateze, să le 

jignească sentimentul naţional şi uman. În Crimeea, ca şi în alte 

regiuni, mişcarea de partizani a apărut atunci când era iminentă 

reocuparea acestor teritorii de către armata sovietică. Ei erau acei 

care, până atunci, colaboraseră cu ocupantul, deci trădaseră. Foamea, 

teroarea, frica de evacuare în Germania constituiau doar simple 

explicaţii, nu justificări. Partizanii cunoşteau comunismul şi etica 

acestuia. Sperau astfel ca trădarea lor să fie iertată sau răscumpărată 

prin „eroisme” de ultimă clipă, împuşcarea unor oamenii nevinovaţi 

care nu-şi făceau decât datoria. Crimele lor erau condamnate de 

legile internaţionale, franctirorii neavând dreptul la captivitate. 

Dovada că aceşti „eroi criminali” erau cele mai josnice speţe umane 

este că Armata Roşie i-a folosit în unităţi speciale până la terminarea 

33 „Tineri”. Aici cu sensul probabil de vocativ: „tinere”. 

34 Termen peiorativ pentru „ţăranii înstăriţi” din fostul Imperiu Rus, utilizat în limbajul 

politic sovietic. 

35 Termen din filosofia germană, care înseamnă „concepţia despre lume” a unui individ, 

bazată pe un ansamblu de idei şi convingeri proprii prin care lumea este interpretată. 

105

ăzboiului, după care cei scăpaţi cu viaţă au fost condamnaţi pentru 

colaboraţionism sau înaltă trădare. Cu mulţi dintre ei am să mă 

întâlnesc peste ani în temniţele şi lagărele aflate la nord de Cercul 

Polar, eu învins, ei învingători, dar toţi aruncaţi în Gulagul 

exterminării în timp, al condamnării la moarte. De tătari, ucraineni, 

ceceni, ruşi etc. care au fost voluntari în armata germană nici nu mai 

vorbesc. Aceştia erau împuşcaţi pe loc de vreun patriot mai înflăcărat 

sau politruc, iar cei scăpaţi erau condamnaţi în 24 de ore în urma 

unei sentinţe tipărite în milioane de exemplare. Apariţia primilor 

partizani a atras anumite măsuri de securitate din partea noastră: 

fiecare punct de sprijin îşi apăra şi spatele, paza s-a dublat, se dormea 

în stare de alarmă, personalul rus civil a fost îndepărtat din 

perimetrul unităţilor militare, iar nemţii au început chiar evacuarea 

persoanelor apte de muncă. Din decembrie 1943 a început 

supralicitarea de ambele părţi: pe măsură ce represaliile erau mai 

dure, în aceeaşi măsură se amplifica şi mişcarea de partizani, pentru 

menţinerea unui echilibru al crimei. După unii, începuse războiul 

total de apărare, după alţii, era prilejul crimelor în afara tranşeelor, în 

afara legilor războiului. Vizitele la profesor s-au rărit şi au fost 

întrerupte total când mi-a spus că mie nu mi se va întâmpla nimic, 

ceea ce a rănit profund orgoliul meu de ofiţer român, aflând că 

omenia mea a fost greşit înţeleasă, simţindu-mă jignit că a pus la 

îndoială loialitatea mea, onoarea mea de ofiţer. Numai puştiul, în 

nevinovăţia lui infantilă, nu înţelegea noile mele relaţii cu bunicul 

lui, fiindu-i greu să înţeleagă „crima”, indiferent de haina sub care se 

ascundea. Dramul de fericire oferită de mine acestei fiinţe 

nevinovate, victimă a războiului-crimă, îmi adusese mie liniştea şi 

mulţumirea deplină a multor zile trăite undeva în Ialta. 

O încercare de debarcare, minoră ca proporţie, constituită, 

cred, din diversionişti, spioni sau agenţi, a fost uşor respinsă la 

începutul lui decembrie, iar alta, de proporţii ceva mai mari, înainte 

de Crăciun. Eram prea bine organizaţi şi înarmaţi. Singura nelinişte o 

constituiau partizanii. Chiar legăturile amoroase „de război”, „de 

front”, inevitabile de altfel, se deterioraseră total, multe dintre femei 

fugind în final la partizani. Afirm însă cu toată tăria, cu toată 

răspunderea conştiinţei mele de ofiţer, că, deşi am trăit unele 

încălcări ale disciplinei impuse, n-am avut absolut niciun caz de 

dezertare, de spionaj etc. Indisciplina nu depăşea niciodată cadrul 

unor desfătări trupeşti, bănuiesc reciproce. Rusoaicele, în schimb, 

106

folosite iniţial ca translatoare, au plătit cu viaţa în îngheţata Siberie 

cutezanţa trăirii unor clipe de voluptate cu inamicul. Au mai existat 

câteva escapade, de data aceasta în colaborare cu nemţii veniţi în 

refacere, pentru a ne mări raţia de vin, scandaluri aplanate însă de 

comenduirea germană, care îşi primeau şi ea „darul”. Crăciunul 

anului 1943 l-am petrecut cu brazi aduşi din Munţii Ai-Petri, fără 

zăpadă, cu vizite protocolare la unităţile germane, dar şi cu grupuri 

de colindători, care ne-au arătat bogăţia tradiţiilor noastre. Anul Nou 

l-am celebrat ca la carte, deşi s-au speriat şi ruşii şi nemţii. Două 

minute s-a tras cu tot armamentul şi s-au aruncat rachete colorate. A 

fost mai mult o demonstraţie de forţă a unităţilor româneşti, un 

moment de mândrie naţională. Pentru noi, rămâne un război sfânt, 

pentru alţii, nedrept şi cotropitor. Pentru noi, era războiul armatei 

române pentru a dovedi continuarea unor tradiţii de eroism, de 

abnegaţie, de sacrificiu, probabil inutil pentru prezent, dar sublim 

pentru posteritate. În acest timp, pe 12 ianuarie 1944, sunt executate 

câteva căpetenii fasciste printre care şi G. Ciano, ministrul de externe 

italian care semnase Dictatul de la Viena, eveniment privit ca o 

răsplată istorică pentru nedreptatea pe care o impusese, accentuând 

umbrele în relaţiile cu ungurii. Noi, rămaşi primul şi cel mai 

important aliat al Germaniei, rezistam în Crimeea pentru a amâna 

ofensiva Frontului I ucrainian în România. 

Nici chiar numirea mareşalului rus Jukov, care avea pregătite 

pentru atacul Crimeii peste o sută de divizii, nu a putut grăbi ofensiva 

ruşilor. Dar, pentru că ofensiva ruşilor era iminentă, comandamentul 

Crimeii a hotărât lichidarea mişcării de partizani, printr-un atac 

concomitent de pe ambii versanţi ai Munţilor Jaila. Grupurile de atac 

erau formate din companii dezafectate de la diferite unităţii, fără ca 

batalionul nostru să fie implicat, întrucât era în misiune de luptă pe 

un front mare. Acţiunea nu a avut efectele scontate, deoarece 

sistemul de informare a partizanilor funcţiona perfect, cunoscând 

orice acţiune a noastră înainte de declanşare. Toate bordeiele erau 

părăsite în pripă, singura captură fiind unele documente, care 

cuprindeau numele partizanilor, organizarea lor pe grupe etc., veste 

ce a străbătut Ialta ca fulgerul, obligându-i pe unii să dispară, iar pe 

alţii să braveze, rămânând pe loc, ştiind că nu ne puteam permite 

măsuri de represalii, de vreme ce ofensiva rusă era aşteptată în 

oricare din zilele următoare. 

107

Ziua de 1 aprilie n-a venit cu păcăleli, ci cu crudul adevăr – 

apropierea deznodământului. Generalul Vasiliu Răscanu ne 

abandonează în ultimele clipe ale finalului, interesându-l în 

exclusivitate vanitatea lui, ambiţiile lui personale, nu ştiu dacă şi 

viitorul ţării pe care ni-l prezentase într-un fel, deşi el îl vedea diferit. 

Noul comandant, generalul Voiculescu, fostul guvernator al 

Basarabiei, la prima inspecţie, ne-a vorbit despre situaţia frontului, 

despre situaţia noastră precară, în care rezistam de patru luni 

încercuiţi, când armata sovietică ajunsese la Odessa, pe Nistru, iar 

două armate, una pe şoseaua Keru, Feodosie, Alusta, Ialta, 

Sevastopol, şi cealaltă pe direcţia Perikob, Semiterapol, Eupatorie, 

Sevastopol, urma să ne lichideze în viitorul apropiat. Dispuneau de o 

sută de divizii, din care zeci de blindate şi artilerii, de forţe umane, 

de aviaţie şi de marină, totul urmând a fi un simplu marş triumfal. 

Ofensiva aceasta de proporţii neobişnuite a fost pregătită şi politic, 

astfel că, la 2 aprilie, s-a transmis în toată lumea, prin toate mediile 

de informare, declaraţia lui Molotov prin care ni se garanta 

suveranitatea şi integritatea, bineînţeles, fără Basarabia, cu condiţia 

capitulării necondiţionate. Ce s-a ales din această declaraţie, ca şi din 

toate celelalte, noi ştim exact, deoarece ei nu visau decât anexarea, 

expansionismul, zonele de influenţă, comunizarea cu forţa tancurilor. 

Noi mai sorbisem din gustul amar al garanţiilor marilor puteri, care 

făcuseră cedări fascismului şi comunismului şi care ne-au scos la 

mezat. Am asistat neputincioşi la tratatul Ribbentrop-Molotov din 23 

august 1939, la tratatul frontierelor din 17 septembrie 1939, când 

fascismul brun şi roşu îşi dăduseră mâna pentru împărţirea Poloniei, 

a Ţărilor Baltice, pentru ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei. Cele 

două armate sovietice ale Frontului IV ucrainean comandate de 

mareşalul Talbukin, diviziile a VII- a de infanterie marină, a 25 – a 

Ceapaev, au declanşat atacul asupra Crimeii. La Perikop, 

disproporţia între cele două forţe, în ciuda unei rezistenţe disperate şi 

a unor lupte eroice, şi-a spus cuvântul. În afară de câteva sute de 

tancuri, distruse de aviaţia şi forţele terestre, colosul a spart frontul 

şi, după ocuparea Armianskului, Dzhankoiului, şi a Simferopolului, 

la 12 aprilie ocupă Saki şi Eupatoria, ajungând la cetatea naturală, 

inexpugnabilă a Sevastopolului. Pe cealaltă parte, pe litoral, la 12 

aprilie, după debarcarea şi ocuparea Kereiului şi Feodosiei, armata 

sovietică îndeplineşte formalitatea dezrobirii zilnice a zeci de oraşe şi 

comune. În Ialta calmul se sfârşise tot cu data de 12 aprilie, odată cu 

108

fuga nemţilor sub acoperirea noastră, fără să ne spună nimic, deşi 

erau în subordinea noastră, încălcând cele mai elementare obligaţii 

morale şi camaradereşti. Chiar mai mult, au distrus totul în Ialta, mă 

refer la uzinele electrică şi de apă, la depozitele de muniţie şi de 

alimente. Alarmaţi de explozii, salvam depozitele de vin de la 

Massandra şi Nikita, considerându-le cele mai bune obstacole în 

calea ruşilor. Singura promisiune obţinută a fost că nu vor distruge 

nimic pe şoseaua Ialta – Sevastopol, promisiune respectată. Ruşii 

atacau Sevastopolul pe 12 aprilie, este drept, dincolo de munţi, iar 

noi, la 140 km, aşteptam „ordine”. Pe 14 aprilie soseşte o coloană 

auto a corpului de vânători de munte, instalată la ieşirea din Ialta, 

înspre Livadia. Părăsim cazematele de pe litoral, lăsând toate forţele 

şi armamentul la intrarea în Ialta dinspre Alusta. Linia de apărare era 

eficientă, pentru că distanţa de la litoral până-n poalele munţilor nu 

era mai mare de doi kilometri, unde lăsasem tot armamentul. Primul 

atac cu muniţie. Aşteptam un nou atac frontal, concomitent cu un 

atac din spate al partizanilor. În dimineaţa zilei de 15 aprilie a 

început din nou tam-tamul pe care aproape îl uitasem. Încercările 

disperate ale ruşilor s-au izbit nu numai de un foc bine organizat, ci 

şi de experienţa unor oameni care absolviseră toate examenele în cele 

mai crunte bătălii. Trebuia să rezistăm până la primirea ordinului de 

retragere. La prânz, trec pe la postul meu de comandă unde m-aştepta 

puştiul meu, care, cu ochii-n lacrimi, îmi întinde un pachet. 

Profesorul îmi trimitea un costum de haine civile cu un bilet în care 

scria: ”În cazul în care vei fi luat prizonier, îmbracă-te şi vino la 

mine, unde te vei bucura de protecţia mea”. Pe copil l-am îmbrăţişat, 

am ordonat să-i dea dulciuri şi alimente, nouă nu ne mai făceau 

trebuinţă, şi l-am expediat cu pachet cu tot cu câteva rânduri scrise de 

mine: „M-aţi dezamăgit profund, regret că nu m-aţi cunoscut!”. 

Sergentul meu TR, comandantul grupei de radişti, mă roagă să-i dau 

voie să ia o uniformă militară românească pentru Olga lui, care nu 

voia să rămână în Ialta. Îi spun în fugă un „Bine!”, dar vreau ca la 

noapte să ne retragem. Imediat, însă, colonelul Popa, însoţit de mine, 

ne prezentăm la generalul Voiculescu, care ne cere plutonul de asalt 

ca să-l însoţească, iar nouă ne dă ordinul scris de retragere pentru ora 

18. Învăţând de la nemţi, am zăbovit pentru a scrie pe fiecare camion 

numărul companiei şi plutonului, după care revin la compania mea. 

Rezerva batalionului s-a îmbarcat imediat, asigurând paza coloanei, 

iar din linia întâi se retrăgeau în coloană toate companiile, fiecare 

109

lăsând ca acoperire o grupă. Cuvântul de ordine era disciplină şi 

evitarea panicii. Cu o jumătate de oră înainte, deci la 17.30, după 

executarea unui foc intens, rupeam lupta şi ultimele grupe, pe care le 

aşteptau două camioane goale. La ora 18 coloana s-a pus în mişcare, 

avansată de două camioane cu plutoane de asalt, iar în spate, alte 

două plutoane de pionieri, care trebuia să execute distrugerile 

pregătite în prealabil. Fiecare camion era o fortificaţie mobilă, cu 

armamentul aferent pregătit de tragere. Trenul de luptă plecase pe la 

prânz cu generalul Voiculescu. Se mergea în viteză. Zorile trebuia să 

ne găsească în Sevastopol, unde ne îmbarcam pe vase, pentru a 

ajunge în patria noastră, visul nostru arzător de a lupta pentru 

apărarea pământurilor noastre strămoşeşti. La ora 4 ajungem la 

Baidarskie Vorota, cele şaisprezece serpentine, care străpungeau 

munţii Ialta. Patru tunuri anticar ruseşti, bine amplasate şi cu un tir 

concentrat, distrug primul camion, având doi morţi şi şase răniţi. În 

loc să ne oprim şi să atacăm cele patru tunuri antiaeriene ruseşti, s-a 

ales varianta de a trece cu camioanele „în salturi”, adică la momentul 

oportun să trecem porţiunea din serpentină care era văzută, deci 

expusă, după care urma o porţiune de şosea ascunsă de tirul inamic. 

Motivarea a fost teama de a nu pierde timp, de a nu fi ajunşi din 

urmă, lucru imposibil, deoarece, în urma noastră, se executaseră toate 

distrugerile prevăzute, adică podeţuri, versanţi de piatră prăbuşiţi pe 

şosea, inclusiv chiar distrugerea şoselei în locuri propice. Se aştepta 

tirul ruşilor în curbă, după care trecea câte un camion, cel mult două. 

Încă un camion distrus, încă doi răniţi, dar am depăşit pericolul, eram 

în siguranţă. Din loc în loc, pe marginea şoselei, bine îngropaţi în 

pământ, se aflau vânătorii de tancuri nemţi, cu Faustpatronuri şi o 

motocicletă pentru retragere. Uluiţi că am reuşit să ajungem şi noi 

până aici, ne salutau şi ne urau drum bun. Ajungem la tunelul de vreo 

sută de metri prin care trecea şoseaua înainte de intrarea în 

Sevastopol. Aici am trăit alte clipe de groază. Pereţii erau căptuşiţi cu 

explozibil, cu instalaţia aferentă gata de aruncarea tunelului în orice 

clipă. Le spuneam grupei de nemţi de la intrare că suntem ultima 

unitate retrasă, după care, felicitându-ne pentru isprava noastră (în 

fond, la Sevastopol, din direcţia Eupatoria, se dădeau lupte de trei 

zile!), ne-au permis să trecem prin tunel, lăsându-i pe ei să-şi facă 

datoria, după ce se retrăgeau şi ultimii vânători de tancuri, atunci 

când ruşii vor intra în tunel. După două zile, când ne aflam deja în 

Sevastopol, am trăit un cutremur de pământ îngrozitor. Era, de fapt, 

110

distrugerea tunelului, dărâmarea unui munte, blocarea şoselei, care se 

spune că i-au costat scump pe ruşi, pierderile fiind enorme, ceea ce a 

amânat atacarea Sevastopulului pe această direcţie cu aproape o 

săptămână. Am trecut, în sfârşit, peste linia de apărare a 

Sevastopolului. Era, în fapt, aceeaşi linie ocupată de ruşi în războiul 

Crimeii din 1854, în 29 octombrie 1941 şi 3 iulie 1942. Era o cetate 

naturală, săpată în piatră, care nu putea fi cucerită decât cu o 

superioritate evidentă de putere de foc şi de forţe umane. Ce-am 

văzut pe câţiva kilometri pătraţi te înspăimânta. Aici se adunase tot 

ce fusese în Caucaz, în capul de pod Kuban, în Crimeea: camioane, 

căruţe, armament în grămezi diforme pe toate drumurile, alimente 

aruncate pe tot câmpul. Aveai impresia că trăiai sfârşitul irevocabil al 

invincibilei armate germane, că toată maşinăria ei de război se 

transformase dintr-un colos într-un munte de fiare vechi. Orice 

bombă sau proiectil distrugea două-trei camioane sau căruţe, făcea să 

explodeze vreun depozit de muniţie, contorsiona, cât mai abstract, 

mormanele de fier. Pe acest fundal, în acest vacarm, primim să 

distrugem total armamentul greu, să ne oprim doar un sac de 

merinde, să ne pregătim pentru îmbarcarea prevăzută în portul H în 

noaptea de 20 aprilie. Am distrus totul cu o satisfacţie demenţială, 

pregătindu-ne pentru evadarea din iad, pentru salvarea din chinurile 

ce ne arătau ultimele faţete a războiului, ale unor hoituri înfierate cu 

însemnul crimei colective la care participam. Exploziile din jurul 

nostru creau doar fundalul unei nopţi feerice, care ne lumina drumul 

ce ne ducea, în imaginaţia noastră, doar acasă, pentru a fi întâmpinaţi 

ca adevăraţi ostaşi, eroi care şi-au făcut datoria deplină faţă de ţară, 

faţă de naţiunea pe care o slujiseră cu cinste. 

111

VIII. EVERY MAN MEETS HIS WATERLOO AT LAST 36 

În ziua de 18 aprilie, în ciuda haosului general şi în vederea 

îmbarcării, ne refacem companiile şi ne numărăm oamenii. Cu acest 

prilej, constat lipsa sergentului TR radist şi a Olgăi, care ştiau că ne 

retragem noaptea şi care nu fusese la companie în momentul părăsirii 

Ialtei. Ce mai conta dispariţia unui om, când în fiecare oră poate 

mureau sute de oameni în urma ploii de bombe şi de proiectile care 

ne năpădeau din aer, de pe uscat şi de pe mare, când noi înşine eram 

nişte ruine din care mai licărea flacăra nestinsă a speranţei! În această 

zi armatele sovietice au declanşat atacuri de mare anvergură, asalturi 

nimicitoare pentru fiecare metru pătrat, cu sacrificii imense de 

ambele părţi. Sevastopolul avea trei linii de apărare. Prima, pe 

vechile poziţii de apărare ale Sevastopolului, cu boturile de deal 

Sapun Crorî, Zuckerhut, valea Inkerman, Balaklava. Linia a doua 

pornea din capul golfului Severnaia şi cuprindea oraşul Sevastopol, 

iar linia a treia era la distanţă de aproximativ doi kilometri de ţărmul 

mării, un semicerc în jurul fortului Nersanet, numit de comunişti 

fortul Maxim Gorki. Din Armata 17 a generalului Jaenecke, 

Sevastopolul era apărat de Corpul 49 munte, 50 infanterie, 336 

infanterie, diviziile româneşti 19 infanterie şi 9 cavalerie, divizia 3 

Vânători. Grupul Sevastopol Nord era format din diviziile germane 

49, 336 şi 50 şi diviziile româneşti 1 şi 2 vânători de munte şi 10 

infanterie. Gruparea Sevastopol Sud cuprindea diviziile germane 73, 

111 şi 98 infanterie, diviziile româneşti 3 vânători de munte, 19 

infanterie, 6 şi 9 cavalerie. Rezerva era compusă din trei batalioane, 

Brigada 191 tunuri de asalt, Divizia a 9–a antiaeriană a generalului 

Pickert. Armata rusă era formată din Armata 2 de gardă, Armata 51, 

Armata de coastă formată din 25 de divizii infanterie, un corp de 

nouă regimente aruncătoare de grenade, două divizii antiaeriană, trei 

divizii de aviaţie şi flota Mării Negre. Toate aceste date au fost 

adunate direct de la combatanţi, în timpul bătăliei Sevastopolului şi 

în prizonierat, la nivelul unui sublocotenent, deci pot fi parţial 

inexacte. Sigur este însă faptul că, între 9 şi 18 aprilie, ruşii au 

pierdut 464 care de luptă, 232 avioane, peste 200 000 de ostaşi, iar 

36 Engl. „Până la urmă, fiecare om îşi întâlneşte Waterloo-ul său” – cuvinte rostite de 

Wendell Phillipps (1811–1884), aboliţionist american, avocat pentru indigenii americani 

şi orator, într-un discurs al său din 1 noiembrie 1859. 

112

armata germană şi română 110 000, rămânând, după 18 aprilie, cu 78 

000 de ostaşi germani şi 45 000 de ostaşi români. Am enumerat toate 

acestea pentru a vă imagina amploarea forţelor armate participante şi 

încrâncenarea luptelor care au dus la astfel de pierderi. 

Eu mă voi rezuma strict la acţiunile la care am participat 

direct, ca sublocotenent, comandant de pluton şi, ulterior, de 

companie. Pe ziua de 18 aprilie 1944, armata sovietică reuşeşte să 

cucerească un deal din faţa satului Kamâse, de unde vedea tot capul 

de pod Sevastopol ca în palmă, lucru simţit şi de noi pe pielea 

noastră, deoarece, ore în şir după ce artileria rusă îşi reglase tirul, nu 

mai cruţa niciun obiect care presupunea că adăposteşte oameni. 

Comandamentul german solicită comandamentului român efectuarea 

unui contraatac pentru recucerirea înălţimii. Generalul Voiculescu, 

ştiind că Batalionul IX vânători de munte este singurul cu efectiv 

complet, ordonă colonelului Popa efectuarea contraatacului, 

oferindu-ne un bogat sprijin de artilerie, ca şi cum aceasta ne 

încălzea. Când s-a aflat, am crezut şi eu că asist la prima revoltă din 

armata română în loc de îmbarcarea şi plecarea spre ţară. Era un 

contraatac care, în condiţiile date, însemna sinucidere. Pe chipurile 

tuturor apăruse nedumerirea. Eram străfulgeraţi de groază şi muţi în 

faţa sorţii nedrepte. În ciuda presiunilor, am căzut de acord ca 

efectuarea asaltului să aibă loc noaptea. Li s-a amintit soldaţilor 

menţinerea neapărat a direcţiilor prevăzute şi aruncarea grenadelor 

numai la ordin înainte. Batalionul a rămas într-un adăpost ceva mai 

sigur, iar ofiţerii şi subofiţerii s-au deplasat pentru a vedea pe lumină 

baza de plecare, obiectivul de atins, direcţiile pe care se va desfăşura 

atacul. Poziţia aflată pe un deal se afla la maximum un kilometru, iar 

drumul era o pantă nu abruptă, dar neregulată şi greu accesibilă din 

cauza armamentului distrus şi a miilor de cadavre presărate pe tot 

parcursul. Copleşiţi de măcelul văzut, de atâta prăpăd şi moarte, 

ne-am felicitat că am luat hotărârea de a ataca noaptea, pentru a nu 

vedea şi ceilalţi iadul în care intram. Am solicitat să nu fugim 

sprijiniţi de artilerie, şi să nu se declanşeze barajul de vreo trei sute 

de proiectile „Stuka zu Fuss” decât la cerea noastră, cu semnal de 

rachete roşii împreună cu trei stele albe. La lumina reflectoarelor şi a 

rachetelor lansate de armata rusă, ne-am deplasat printre ruine, 

escaladând tancuri şi camioane distruse, ajungând pe baza de plecare 

în jurul orei 21. În loc să aşteptăm miezul nopţii sau zorile, pentru a 

nu pune la încercare tensiunea oamenilor, care şi aşa atinsese cote 

113

maxime, am hotărât declanşarea imediată a atacului. Era o pornire 

mută din partea noastră, care ne determina să terminăm odată cu 

acest coşmar. Nu ne puteam sustrage acestei misiuni, indiferent de 

şanse şi, mai ales, de pierderile prevăzute. La ora 21 am pornit în pas 

grăbit, cu consemnul de a nu se trage până când nu suntem 

descoperiţi. Aveam numai pistoale mitralieră şi grenade,. A fost o 

acţiune atât de îndrăzneaţă şi necugetată, care ieşea din regulile 

oricăror acţiuni de război! Parcă eram la prohodul din săptămâna 

patimilor când cu moartea călcam peste oameni morţi. Am ajuns la 

vreo două sute de metri, fără să fim întâmpinaţi cu foc. Nu ştiu de 

unde au regăsit forţa morală de depăşire a impasurilor sufleteşti trăite 

de noi, dar, fără vreun semnal, au început să alerge ca la finişul unei 

curse de performanţă, descărcându-şi încărcătoarele din pistoalele 

mitralieră şi aruncând grenadele pe care le aveau la brâu. Efectul a 

fost atât de neaşteptat, încât s-a produs o panică în liniile ruseşti cum 

rar se întâlneşte pe câmpul de luptă, mai ales când ei erau în plină 

ofensivă victorioasă. Este drept că ei erau ocupaţi cu evacuarea 

răniţilor şi a morţilor şi în curs de organizare şi aprovizionare, astfel 

că, într-o astfel de conjunctură, nu se aşteptau la un atac. Am 

reocupat poziţiile nemţilor, surprinzând situaţii atât de inedite, încât 

ele pot constitui exemple elocvente de ce înseamnă războiul. Nu mira 

pe nimeni că pe câmpuri sau în şanţuri erau încă morţi din ambele 

tabere, dar să vezi nemţi şi ruşi împunşi reciproc şi rămaşi pentru 

eternitate unul în baioneta celuilalt, îmbrăţişaţi parcă pe vecie, 

întrecea tot ce ne imaginasem până atunci. Iar după reocuparea 

poziţiei, răniţii ruşi, care n-au putut să fugă, dând un pansament sau 

întinzând un bidon cu apă unui rănit român, un ultim efort al omeniei 

reciproce, păreau scene dintr-un tablou destinat generaţiilor viitoare, 

pe care erau trasate cuvinte necunoscute războiului precum „drug”, 

„friend” sau „prieten”. Erau scene care ne rămâneau întipărite pe 

retină ca stop-cadrele sau filmele care ne impresionau, dar nu ne 

opreau din asaltul morţii. Pe ai noştri de-abia i-am oprit pe poziţia 

recucerită. Pe tinerii întraţi prima oară în foc îi fascina buimăceala 

ruşilor, fuga lor disperată însoţită de un singur cuvânt: „nazad” 37 . 

Panica îi molipsise şi pe cei de la branduri şi katiuşe, uluiţi de iureşul 

unor smintiţi. În drumul nostru înapoi către poziţie am cărat şi noi ce 

am putut din armamentul rusesc, că pe-al nostru îl distrusesem 

37 Rus. „Înapoi”. 

114

deliberat, pentru acea fată morgana – „îmbarcarea”, părăsirea acestui 

tărâm unde dansa nebuneşte moartea. Observatorul german 

sărbătoreşte victoria prin lansarea, în satul Kamâşa, a barajului de 

Stuka zu Fuss, acordându-ne liniştea pentru organizarea poziţiei de 

apărare. Pe data de 21 aprilie, după spusele răniţilor şi ale 

prizonierilor ruşi, aşteptau asaltul final asupra Sevastopolului. Ruşii 

îşi luau angajamente rupte de realitate. Ei nu mai aveau în faţa lor 

combatanţi, aveau nişte soldaţi disperaţi, care nu mai aveau nimic de 

pierdut, nici chiar viaţa, pe care şi-o amanetaseră odată cu ratarea 

îmbarcării, poate şi aceasta o iluzie. Eram îngropaţi în piatră. Focul 

nostru era bine organizat, o pânză deasă şi continuă pe unde nu 

pătrundea nici pasărea. Fiecare cuib de mitraliere se cucerea numai 

dacă fiecare piatră era răscolită de sute de bombe, dacă se aruncau 

sute de kilograme de exploziv, dacă ne ardeau cu arzătoarele de 

flăcări, pentru că apropierea tancurilor era exclusă din cauza 

terenului. Nemţii, alarmaţi de schimbul de focuri intens, şi-au 

concentrat focul întregii artilerii în faţa noastră. Contraatacul ruşilor 

a eşuat în primă fază, din pricina focului ucigaş al unor „desperados” 

care i-au retezat. Fiecare cuib de armă automată, de tunuri 

antiaeriene automate, erau cazemate inexpugnabile, iar buncărele 

erau tuneluri adânci sub munţii de piatră. Însă nu puteam scăpa la 

infinit de forţele colosale ale ruşilor, care-şi concentrau ciocanul de 

foc pe un spaţiu extrem de redus, după cum redus sau absent era şi 

moralul unor oameni care se credeau trădaţi de aliaţi şi de soartă. 

Cele două armate de sub comanda gen. col. Tolbulhin, Armata 2 de 

gardă şi Armata 51, aveau în faţă epavele forţelor armate ale 

generalului Jaenecke, de fapt ale generalului Allmendinger, eroul 

care a luptat până-n ultima zi a încleştării monstruoase din capul de 

pod Sevastopol. Către sfârşitul lunii aprilie, un asalt rapid asupra 

unei coline de pe Sapun Gorâ a fost respins cu greu de o companie a 

Batalionului 1 vânători de munte. Pentru că totul se petrecea sub 

ochii mei îngroziţi, din instinct de conservare, pentru a-mi asigura 

flancul, m-am deplasat cu o grupă pe şanţul ce ne despărţea. Era 

acţiunea unor oameni care nu mai aveau nimic de pierdut „fors 

l’honneur” 38 . A quoi bon ne mai trebuia, în ajunul ignatului, 

verificarea integrităţii unor poziţii ale cărei ore erau şi aşa numărate. 

38 Fr. „Cu excepţia onoarei”. Din expresia Tout est perdu fors l'honneur. (“Totul e pierdut, 

onoarea e salvată.”) atribuită regelui François I într-o scrisoare către regină din 1525 când 

era prizonier al spaniolilor în urma bătăliei de la Pavia. 

115

Deodată, pe deasupra noastră nemţii trimit sute de bombe Stuka zu 

Fuss şi proiectile de Nebelwerferuri, că şi aşa nu mai aveau ce face 

cu ele, ale căror trepte de propulsie aruncau înapoi flăcări ca-n 

poveştile cu balauri, scoţând nişte mugete intermitente înfricoşătoare, 

după care urmau implozii ce zguduiau munţii. În câteva minute, 

ne-am pomenit în şanţurile care erau goale, iar barajul nemţilor 

adusese o linişte deplină pentru câteva ore. Când românii cuceriseră 

Sevastopolul în 1942, generalul Manstein promisese că românii şi 

nemţii nu vor îndeplini decât formalitatea ocupării unor ruine, unde 

nicio vietate nu va supravieţui celor 1 000 de avioane Stuka şi zecilor 

de mii de tunuri. Această „formalitate” a costat zeci de mii de morţi, 

fiecare stâncă, fiecare metru de şanţ însemnând o bătălie crâncenă, al 

cărei bilanţ erau câţiva norocoşi victorioşi şi câţiva prizonieri 

schilodiţi. În ziarele de front ale ruşilor se puteau citi aceleaşi basme. 

Asaltul asupra Sevastopolului din mai 1944 nu va fi decât o copie 

fidelă a oricărui asalt efectuat asupra acestei blestemate cetăţi de 

piatră. Peste puţin timp au apărut, târându-se prin şanţurile astupate 

de muniţie, armament şi morţi, şi primii soldaţi români din compania 

alăturată. Cu acest prilej, am cunoscut cel mai autentic erou român, 

pe căpitanul George Fonea, care sfida moartea preţuind numai viaţa 

ostaşilor săi, pe care-i comanda, şi pe tânărul sublocotenent Aurel 

State, un copil înalt şi slab, dar cu o privire angelică, o arătate biblică 

pe pieptul căruia se zărea crucea Mihai Viteazul. De la acest tânăr, cu 

chip de sfânt, am aflat că sublocotenentul Ilarion Florescu, camaradul 

meu de promoţie şi din Batalionul de Gardă al mareşalului, cel mai 

bun prieten al meu, se afla alături la o altă companie. Din păcate, nu 

l-am întâlnit, fiind presat de timp. Pe drumul de întoarcere, am 

întâlnit doi ruşi, ameţiţi sau înnebuniţi, care se rătăciseră în timpul 

bombardamentului şi pe care i-am trimis în spatele frontului, într-o 

biserică din Sevastopol, unde erau înghesuiţi şi mulţi alţi prizonieri 

ruşi, care împărtăşeau aceeaşi soartă cu noi. Ajuns în buncăr, am 

continuat să trăiesc zile şi nopţi de coşmar dantesc. Zic coşmar, 

deoarece chiar a doua zi, în timpul unui schimb intens de focuri, dar 

de rutină, un proiectil de tun antitanc a tăiat firul vieţii celui mai brav 

erou întâlnit de mine, sergentul meu, Tudor. Cel care uimise prin 

eroismul lui o armată întreagă, cel care sfidase moartea de atâtea ori 

a fost ucis de un proiectil rătăcit. Îl alesese pe el, pentru a-l scuti de 

cele mai insultătoare umilinţe, nedemne de un erou de excepţie. 

Murise zâmbind, îmbrăţişat de Galea lui, care, nepărăsindu-l în clipa 

116

fatală, a murit odată cu el, adăugând încă o pereche la poveştile 

nemuritoare din literatura universală, pe lângă Romeo şi Julieta ori 

Samson şi Dalila. De data aceasta, însă, perechea rămâne 

impresionantă prin autenticitatea sa. 

În capul de pod Sevastopol, luna mai începea sub cele mai 

sumbre auspicii pentru noi. Ruşii concentrau forţe imense pe uscat, 

în aer şi pe mare, care, cu fiecare minut ce trecea, ne măcina nemilos, 

împuţinându-ne la număr şi erodându-ne ultimele urme de moral. 

Flotă nu mai aveam demult. Ultimele avioane îşi luaseră zborul spre 

România de pe singurul aeroport, bombardat permanent de ruşi, sub 

focul necruţător al aviaţiei şi al artileriei ruseşti, inclusiv de pe mare. 

Ce aveam de prisos era artilerie şi rampe de lansare. Aveam tot felul 

de armament şi muniţie aferentă. De mult nu mai aveam trenuri de 

luptă, iar aprovizionarea se făcea pe cont propriu de fiecare 

companie. O grupă pleca undeva, mai în spate, şi aducea saci de 

conserve şi pâine de război, care se aflau aruncate pe toate coclaurile. 

De fapt, se ştia că suntem sacrificaţi definitiv şi irevocabil, dar noi, 

ca orice înecat, ne agăţam de orice pai. Pe 2 mai, comandantul 

german, fără a se lăsa copleşit de situaţia groaznică în care ne aflam, 

ne comunică un plan minuţios de retragere organizată, în urma căreia 

trebuia salvat şi ultimul om. La semnalul codificat „Opernbal” 39 , toţi 

din linia întâi trebuia să ne retragem pe direcţii bine stabilite. Geniştii 

germani distrugeau totul în urma noastră. Se trecea apoi peste linia a 

doua, ocupată integral de nemţi, care pornea din capul golfului 

Severnaia şi cuprindea oraşul Sevastopol, cu arcul de cerc 

sprijinindu-se în mare, undeva lângă fortul Chersones. În timp ce 

această linie bine organizată rezista trei-patru zile, noi ocupam o 

ultimă poziţie, aflată la vreun kilometru de litoral, de unde trebuia să 

fim îmbarcaţi şi evacuaţi în România. Nu s-a pus niciodată accentul 

pe aceasă linie a treia, care, deşi era bine organizată, era un semicerc 

în jurul fostului Chersones, cu raza de maximum un kilometru. 

Ascultându-l pe generalul Conrad şi pe ceilalţi generali germani, care 

ne explicau cu lux de amănunte, în faţa unor hărţi, scenariul 

retragerii, pentru mine şi alţii, care executam retragerea din capul de 

pod Kuban, nu intra în calcul cuvântul „retragere”. Credeam cu tărie 

că Sevastopolul nu va fi un nou Stalingrad. Mă vedeam în Dobrogea, 

unde, după refacerea necesară, împreună cu oamenii mei atât de 

39 Germ. „Bal de Operă”. 

117

minunaţi, puteam să punem în aplicare toată experienţa de război 

acumulată, de data aceasta cu scopul înalt de a apăra frontierele 

propriei noastre ţări. Aşa ne-am fi îndeplinit jurământul pentru care 

plecasem să luptăm departe, sperând să ferim ţara de tăvălugul 

războiului care lăsa în urmă numai moarte şi ruine. Întors, încerc să 

insuflu tuturor aceleaşi speranţe, deşi noi nu ne mai puteam minţi. 

Începuse să se strecoare perfid în inimile noastre îndoiala că vom fi 

salvaţi. Unii dintre noi mai credeau în reuşita retragerii, alţii se 

vedeau scufundaţi pe mare, oferind hoiturile lor hrană peştilor, iar cei 

mai puţini, din respect şi din solidaritate cu mine, mai credeau într-o 

minune. Încordarea intensă, surexcitarea nervoasă maximă nu ne mai 

lăsau să dormim. Ziua şi noaptea beam alcool sub orice formă, beam 

continuu cafele tari, care oboseau şi mai mult şi ne menţineau 

permanent într-o toropeală fizică accentuată, din cauza extenuării 

nervoase. Toţi simţeam treji prevestirile unor zile sumbre, mai negre 

decât moartea însăşi. 

Ruşii au avut grijă să ne scurteze coşmarurile, să ne trezească 

la crunta realitate a situaţiei noastre imposibile. Din ziua de 5 mai, 

armatele sovietice au declanşat cel mai mare atac posibil dintre cele 

pe care le trăisem până atunci. Cerul era în permanenţă acoperit de 

avioane de bombardament şi asalt, care-şi deversau încărcăturile 

sinucigaşe peste amintirea unei foste armate lipsite total de apărare. 

Valuri succesive de avioane, nestingherite în aer de nimeni, se 

repezeau ca nişte ulii hulpavi asupra fiecărui cuib de arme automate, 

asupra fiecărui om. Stâncile fierbeau. Totul clocotea de bombe, de 

proiectile, de gloanţele venite de undeva din văzduh, uneori de la 

câteva zeci de metri. Parcă eram la un meeting aviatic, în care fiecare 

pilot îşi etala măiestria şi îşi lua singur premiile, calculate în 

armament distrus şi în oameni omorâţi. Cunoşteam lecţia mult prea 

bine: nimic şi nimeni nu ne scotea din buncărele noastre săpate adânc 

în munţii de piatră. Din când în când ieşeam să privim cum câte un 

pilot nenorocos se prăbuşea cu tot cu avion peste noi sau undeva în 

mare. Artileria antiaeriană germană îşi făcea datoria până în ultima 

clipă, împânzind cerul cu mii de proiectile trasoare, care mai 

nimereau uneori şi câte un avion. Proiectilele de artilerie, katiuşe şi 

branduri sovietice de toate calibrele şi tipurile, pornite din mii de 

tunuri, inclusiv de pe mare, scormoneau fiecare metru pătrat din 

acest uriaş mormânt în care ne îngropasem voluntar. Zgomotul era 

atât de asurzitor, încât te obliga să-ţi strângi capul între mâini ca să 

118

nu-ţi plesnească. Faptul că eram bombardaţi şi din spate, de pe mare, 

m-a trezit pentru câteva momente, străfulgerându-mă cele mai negre 

gânduri. Flota sovietică, masată în faţa Sevastopolului, făcea 

imposibilă apropierea vaselor noastre pentru a ne transporta din 

Sevastopol. Coşciugele noastre plutitoare, pentru a acosta la acest 

cap de pod, trebuia să străpungă câteva linii de asediu ale flotei 

sovietice, ceea ce mi se părea exclus. În fond, fiecare trebuia să-şi 

facă datoria: ei să ajungă la noi, iar noi să rezistăm până la semnalul 

de retragere. Pentru noi, „carpe diem” nu mai însemna „bucură-te de 

fiecare zi”, ci „bucură-te de fiecare clipă” până la mântuirea 

salvatoare. Ordonanţa mea, bunul meu Vasile, în simplitatea lui, 

căuta să mă sustragă celui mai crud adevăr pe care îl trăiam în urma 

unei opţiuni cinstite şi demne. El avea grijă să mă drogheze cu o 

periodicitate riguroasă. Varia doar elixirul, pentru a sfida adevărul 

care era egal cu binecuvântata moarte. Trebuia să pluteşti în neant, 

pentru că fiecare bombă care exploda lângă tine şi care te iertase te 

trezea din cel mai halucinant vis, oferindu-ţi şansa de a-ţi trăi 

blestemul până-n ultima clipă. Ceea ce m-a trezit complet a fost 

cuvântul „Opernbal”. Era ora 5 dimineaţa, în ziua de 8 mai, o 

dimineaţă senină, cu un cer albastru imaculat, pângărit doar de 

împroşcările proiectilelor, al căror fum nu se putea împotrivi razelor 

de soare. Nu putea întuneca decât capetele noastre, în care licărea tot 

mai puţin speranţa mântuirii. Trebuia ca, în circa 5-10 minute, să 

tragem cât mai multă muniţie de la armamentul greu care urma să fie 

distrus, astfel ca, la 5.15, să rupem lupta şi să ne retragem pe 

drumurile stabilite. Au fost cele mai infernale minute din viaţa mea 

de „războinic”, care au rămas nedepăşite de cele văzute în filme sau 

citite ulterior, de debarcările spectaculoase sau de clipele ce au 

premers căderea Berlinului. Tot armamentul cărat din Caucaz, de la 

capul de pod Kuban, din Crimeea îşi făcea ultima datorie. În această 

nebunie colectivă mi-au venit în minte scene din copilărie, când 

mama mă trimitea să tai vreo pasăre. După ce le tăiam gâtul, când 

credeam că-s moarte, deodată se contorsionau şi mai săreau, 

zbătându-se de câteva ori, după care cădeau crispate, nemişcate 

pentru vecie. Aceleaşi clipe le trăia şi armamentul nostru. Sinistră 

analogie! Cerul era împânzit de milioane de linii de foc care se 

întretăiau cu cel mai macabru joc de linii, conceput de cel mai 

sofisticat calculator. Acest vacarm de explozii ne-a adus liniştea 

ruperii luptei şi ne-a dat posibilitatea să fugim pe ipoteticele poteci 

119

care ne duceau spre ţărmul speranţei. Aliaţii noştri germani, copleşiţi 

de acest apocalips, s-au grăbit şi au dat drumul mai devreme unor 

baraje de sute, de mii de bombe-rachetă. Sunetul lor, presiunea pe 

care o exercitau în zborul lor ucigător, deşi străbătusem o bună 

bucată de drum, au mai rărit rândurile noastre. Surprinşi, ne-am 

aruncat unii peste alţii în pereţii stâncilor din jurul nostru. Pentru 

câteva clipe, omenescul din nişte epave umane a fost înlăturat de cel 

mai brutal egoism, echivalent, în nebunia noastră, cu salvarea 

hoiturilor. După trecerea uraganului, am continuat drumul Golgotei 

ceva mai puţini, Dumnezeu să fi fost, nu mai puteai zăbovi în acest 

infern. Deşi eram cu conştiinţele schilodite, constatasem că-şi 

dăduseră duhul şi cei de sub noi, poate sufocaţi de hoiturile noastre, 

dar şi cei de deasupra noastră, care erau striviţi de bucăţile de stâncă 

deblocate. Alegerea, de data aceasta, a făcut-o implacabila 

întâmplare, nemilosul hazard care i-a selectat pe cei care trebuia să 

soarbă paharul calvarului până la fund. Ulterior, nopţile mă trezeam 

cu ochii umezi, chinuit de regretul că n-am fost şi eu printre cei pe 

care moartea îi înfrăţise în eternitate. Cu chipurile crispate de groaza 

prin care trecusem, cu feţele desfigurate de efortul depus în 

parcurgerea celor cinci-şase kilometri, ne apropiem de capul podului 

Severnaia, unde era organizată o a doua linie de apărare. După 

buimăceala care a urmat ruperii luptei, ruşii s-au trezit şi, vorba lui 

Vasile, au trimis după fiecare neamţ sau român câte un avion, care 

arunca tone de oţel arzând asupra unor făpturi care nu se mai apărau. 

Toţi care fugeau nu luau în seamă nimic din ceea ce se petrecea în 

jurul lor, cuprinşi de o dorinţă dementă de a ajunge la ţărm care îi 

făcea să sfideze groaza. Un observator oarecare, văzând că nu ne 

păsa de avioanele care parcă se prăbuşeau peste noi, nici de obuzele 

care înfloreau în jurul nostru cu zgomote şi flăcări macabre, ar fi zis 

că i-a întâlnit, în sfârşit, pe cei mai curajoşi oameni din acest război. 

Numai noi ştiam că era resemnarea unor fiinţe îndobitocite. Moartea, 

pentru noi, constituia cea mai demnă şi mai creştinească rezolvare. În 

haosul acesta general şi dramatic, atunci când era aproape de 

împlinire speranţa deşartă a trecerii liniei de apărare a nemţilor, ne-a 

fost dat să trăim ca actori şi spectatori cel mai monstruos, dar şi cel 

mai feeric, spectacol din viaţa noastră, oferit de regizorii unui război 

care depăşea de mult firescul crimei colective. Între-o secundă cerul 

s-a întunecat de tot. Un nor ca de păcură învăluind văzduhul la câteva 

sute de metri deasupra noastră. O zguduitură de pământ, un cutremur 

120

venit din cele mai adânci străfunduri făcea să-ţi fugă pământul de sub 

picioare, să te clatini, să te ţii de un ciot pentru a nu fi aruncat în 

văzduh, undeva în abis. Sub această umbrelă neagră ce ne învăluia cu 

mantia ei pe toţi, s-a declanşat partea feerică a incredibilei catastrofe, 

pentru a desăvârşi neprevăzutul dantesc. Milioane de puncte 

multicolore, de fulgere cromatice, dansau nebuneşte sub această 

umbrelă de fum. Am răms efectiv muţi. Ochii ieşiţi din orbite se 

desfătau cu spectacolul inimaginabil de artificii. Era cel mai sublim 

spectacol realizat de om, de criminalul care gândise ca, odată cu el, 

să sfârşească şi pământul. Nu ştiu câte secunde a durat această feerie. 

O ploaie de stânci şi bolovani care se prăvălea din văzduh ne-a trezit 

din visarea inconştientă, iar o sudoare rece ne-a învăluit corpul şi 

ne-a readus la cea mai crudă realitate. Clocotea şi bolborosea 

pământul de stâncile care se prăvăleau de undeva de sus. Fierbea apa 

golfului şi fiecare bolovan ridica în slăvi o jerbă de apă, 

transformând luciul liniştit al acestui golf în mii de fântâni arteziene 

care se întreceau într-un dans al înălţimilor. Stropii de apă ajungeau 

până la noi, care ne aflam la câteva sute de metri. Sfârşitul 

spectacolului nu este primit cu ovaţii, ci marcat de urlete. Erau 

văicărelile celor striviţi de bolovani, nişte fiare înnebunite de feeria 

criminală. Gemetele au umplut văzduhul. Plângeau şi stâncile de 

amploarea acestui act monstruos şi criminal. De fapt, pentru mine, 

Crimeea îşi trăgea numele de la crimă 40 . Căldura ei sălăşluia în 

sufletele celor îngropaţi de-a lungul atâtor războaie. Apusurile de 

soare roşiatice aveau ceva din iradierile sângelui vărsat şiroaie pe 

stâncile aride ale Sevastopolului. Cei puţini rămaşi teferi – au existat 

şi astfel de minuni –, au cărat pe cei mai puţin schilodiţi, un semn de 

recunoştinţă infimă faţă de puterea nevăzută care, încercându-ne 

îndoielile, ne-a ocrotit, amintindu-ne că este cuibărită încă în 

sufletele noastre. Ce declanşase acest sublim spectacol al morţii, cu 

nimic mai prejos de ceea ce aveam să văd în filme la Hiroshima şi 

Nagasaki! La capătul golfului, în aceste dealuri stâncoase de veacuri 

se săpaseră tuneluri adânci, lungi de kilometri şi largi de zeci de 

metri. Erau poate foste cariere de piatră pentru balasturile necesare 

navelor goale, poate tuneluri de apărare. Atât ruşii, cât şi germanii 

le-au folosit drept depozite de muniţii, căptuşindu-le cu mii de tone 

40 Aproximarea aparţine autorului. În realitate, Crimeea provine de la numele oraşului 

Qırım (astăzi Stary Krym), capitala provinciei în timpul Hoardei de Aur. Qırım este un 

cuvânt tătar cu semnificaţia „dealul meu”. 

121

de muniţii de toate tipurile. Nemţii prevăzuseră ca, la retragere, să fie 

aruncate în aer, pentru ca muniţia să nu fie capturată de ruşi. În 

calcule, însă, nimeni nu prevăzuse proporţiile devastărilor provocate 

de exploziile în lanţ ale muniţiei depozitate, care, în final, a condus la 

dislocarea efectivă a muntelui de deasupra. Cine putea bănui 

pierderile produse armatei germane şi române, urmările acestei 

catastrofe criminale! Cei desemnaţi cu declanşarea exploziei erau şi 

ei tot oameni, care, stăpâniţi de frică şi copleşiţi de gândul salvării, 

au declanşat explozia poate ceva mai devreme, surprinzându-ne pe 

drumul pieirii. În momentul în care am trecut prin linia a doua de 

apărare, spectacolul era acelaşi: buncăre prăbuşite, şanţuri acoperite 

de bolovani, morţi şi răniţi, ceea ce ne dovedea că nu momentul, ci 

explozia în sine a fost motivul pierderilor neprevăzute. Morţii cu 

morţii, vii cu vii! Chemaţi de verdele mării, simbolul speranţei 

noastre, jalnicul convoi şi-a continuat drumul spre linia a treia de 

apărare, arcul de cerc din jurul fortului Chersones, unde trebuia să 

aşteptăm cuvântul magic „îmbarcarea”. Erau şanţuri adânci, săpate în 

piatră, cu buncăre solide, aflate la câţiva metri adâncime. Ne-am 

ocupat sectorul indicat dinainte, după care aveam să fac cel mai trist 

bilanţ al vieţii mele. Eu, care efectiv eram obsedat de ideea de a nu 

periclita zadarnic viaţa vreunui soldat, trebuia să constat că, în 

luptele de la capul de pod Sevastopol, în calvarul retragerii pe care o 

trăisem şi în două catastrofe neprevăzute, pierdusem în jur de o sută 

de camarazi, fraţi veritabili ca Tudor, Şerban, Teodorescu şi alţii. 

După ce am evacuat răniţii în fortul Chersones, adânc de vreo 

două sute de metri, cu pereţi groşi de câţiva metri, cu creneluri spre 

mare şi chiar cu un loc de acostare pentru vedete rapide, l-am căutat 

pe colonelul Popa, pentru a merge la generalul Voiculescu, care urma 

să ne dea instrucţiunile de îmbarcare. În ziua de 10 mai, ziua mea de 

naştere, când împlineam douăzeci şi doi de ani, la ora 20, trebuia să 

fim în portul „I”, unde ne aşteptau bacuri şi vedete rapide care ne 

transportau în larg, unde ne aşteptau şlepuri trase de remorchere. 

Plecam fără niciun fel de armament, dar şi fără centuri de salvare, 

care nu erau suficiente. După ce am ciocnit câte un pahar cu vin, 

stropind şi pământul pentru sufletul celor care terminaseră calvarul, 

m-am întors la oamenii mei. Le-am expus planul de îmbarcare, în 

care probabil mai credeam numai eu. Se formează ad hoc o grupă de 

pistolari, care urma să abordeze primul vas ce se apropia de ţărm. Era 

o acţiune de pură „piraterie”, care trebuia să ne asigure îmbarcarea în 

122

prima tranşă, indiferent de mijloace. Odată hotărârea luată, începea 

numărătoarea inversă, aşteptând ora 20 din ziua de 2 mai. Distanţa 

până la ţărm era de maximum doi kilometri, iar pe această suprafaţă, 

pe sub camioane, căruţe, armament şi alimente, mişunau, ca 

şobolanii, nemţii şi românii. 

În noaptea de 8 spre 9 mai n-a dormit nimeni, toţi ne gândeam 

prin ce trecusem şi, mai ales, ce ne va mai aştepta. Bolboroseam câte 

o rugăciune cu privirile aţintite spre cer, locul de unde mai speram o 

minune. De mâncat nu mai mânca nimeni. Intrase şi postul în actele 

de implorare a divinităţii. Coniacul pe care-l beam îl turnam doar pe 

gât, fără să-şi mai producă efectul, ascuţindu-ne încordarea şi mai 

mult. Un nou eveniment total neaşteptat îmi alungă gândurile sinistre 

şi zadarnice. În dimineaţa zilei de 9 mai, valuri de sute de avioane, cu 

bombardamente care parcă întreceau în intensitate tot ceea ce trăisem 

până atunci, prevesteau asaltul final. Eram, totuşi, liniştit. Ştiam că 

linia a doua e ocupată în exclusivitate de germani şi că trebuia să 

reziste patru zile, până când ne evacuam noi, cei care ne făcuserăm 

pe deplin datoria în linia întâi, în bătăliile nesăbuite ale disperării. 

Uruitul unei armate blindate, care-şi târa cetăţile de oţel către oraşulerou, 

plutea deasupra întregului vacarm, ca un zgomot de fond 

perpetuu şi ameninţător care cobea neprevăzutul. Şi nu s-a lăsat 

aşteptat. Linia a doua germană, copleşită de tăvălugul care se 

rostogolea nemilos peste ea în valuri interminabile, cu moralul unei 

armate care-şi trăia sfârşitul lamentabil sub ochii noştri, nu a putut 

opri acest buldozer imens ce se deplasa sub protecţia aviaţiei şi a 

unui baraj de artilerie ce pulveriza totul în faţa lui. Resturile unei 

armate germane, cândva invincibilă, în ciuda miilor de Ofenrohr-uri 

şi Faustpatron-uri, au rezistat şocului doar câteva ore. Către prânz, 

noi, cei din linia a treia, care apăram fortul Chersones trăiam cel mai 

hidos spectacol prin desfăşurarea lui. Gloata de nemţi se năpustea 

peste linia noastră într-o degringoladă neonorantă pentru o armată 

care zdrobise o Polonie în câteva zile, o Franţă în câteva săptămâni, 

care asediase cândva Stalingradul câteva luni, în condiţii mult mai 

grele. Pe măsură ce se apropiau de noi rândurile lor se împuţinau, 

secerate de goliatul dezlănţuit, care-i urmărea la câteva zeci de metri. 

Când au ajuns la câteva sute de metri de noi, după ce nemţii au mai 

trecut peste noi, au fost întâmpinaţi de focul ucigător al acelora careşi 

jucau ultima carte, potul cel mare al unei iluzii. Seceram tot ce era 

viu, dar coloşii de oţel îşi urmau drumul nestingheriţi de focul nostru, 

123

care ricoşa din oţelul impenetrabil, până când, la câteva zeci de 

metri, au rămas pironite de căciulile incandescente ale 

Faustpatronurilor, care nu încetau să-şi facă ultima datorie. Sute de 

tancuri au rămas pironite în faţa noastră, constituind hrana ulterioară 

a furnalelor sovietice sau model cocoţat pe postamente, pentru a arăta 

posterităţii nesăbuinţa desconsiderării unor oameni disperaţi. Pentru 

că frontul era mai îngust au barat şi drumul coloanelor de tancuri ce 

le urmau. Încă o încercare către seară, în care ne dădeau o lecţie de 

conlucrare între arme, a eşuat în faţa unor soldaţi nemţi şi români 

care luptau doar pentru a muri ostăşeşte, sfidând chiar şi absurdul 

celor mai „absurde bătălii”. N-am înţeles niciodată lipsa de 

discernământ a comandamentului sovietic, care, indiferent de forţa 

umană şi de superioritatea tehnică netă, trebuia să cruţe viaţa a mii de 

oameni din armata proprie, care au devenit, pe ultimii doi kilometri, 

jertfe inutile în faţa unor oameni care căutau să-şi vândă pielea cât 

mai scump. Sinistră competiţie! 

Lansarea unor batalioane de paraşutişti în spatele nostru, 

debarcarea unor batalioane sau debarcarea unor trupe de pe mare ar fi 

însemnat de mult lichidarea noastră. Întrebarea era, însă, în numele 

căror considerente, doctrine sau planuri diabolice trebuia să fie 

sacrificate milioane de vieţi omeneşti 

Urmează ziua de 10 mai. Primii care s-au grăbit să mă felicite 

cu ocazia împlinirii a douăzeci şi doi de ani au fost ostaşii sovietici. 

Noi, care nu mai aveam decât armament automat uşor, grenade şi 

noile arme antitanc, priveam neputincioşi cum armatele reunite ale 

Marii Uniuni Sovietice se pregăteau să ne pulverizeze. Războiul 

parcă se terminase şi asistam la manevre de amploare: tancurile îşi 

reocupau noul dispozitiv de asalt, artileria îşi schimba amplasarea, 

bucătăriile fumegau în zare. Cuvântul de ordine era rezistenţa cu 

orice preţ, deoarece la ora 20 urma retragerea şi „îmbarcarea”, fata 

morgana care ne-a dat tăria de a învinge toate nenorocirile unui 

război, devenit de mult timp inegal. Sute de avioane survolau 

poziţiile noastre, aruncându-şi încărcăturile ucigătoare şi măturând 

cu mitralierele totul în calea lor. Ce, credeam că vor arunca cu flori, 

pentru a sărbători aniversarea unui şef de promoţie! În jurul orei 5, 

maşina infernală, pusă din nou în mişcare pentru a ocupa un pământ 

fără viaţă, plin de ruine şi morţi, este oprită din nou de 

supravieţuitorii care se aruncau în şanţuri şi se jucau de-a războiul. 

124

„Tout est perdu fors l'honneur 41 sau „La garde meurt mais ne se rend 

pas” 42 erau vorbe celebre ce-mi cutreierau mintea înfierbântată de 

atâta vacarm şi moarte. Maşinile sanitare ruseşti defilau, culegând 

stârvurile acelora ce ignoraseră îndârjirea unor oameni care, după 

lungi umilinţi, subscriseseră pentru o moarte imediată, dar eroică. 

Către prânz suntem chemaţi în fortul care gemea de morţi, de 

răniţi, de schilozi şi de prizonieri ruşi, care-şi aşteptau în mod 

irevocabil pieirea. Ni se reconfirmă retragerea la ora 20, când cinci 

sute de avioane Stuka trebuia să execute un bombardament nimicitor. 

Atunci trebuia să se declanşeze barajul enorm al câtorva mii de 

bombe-rachetă, pentru a pulveriza aglomeraţiile armatei sovietice, în 

timp ce noi, fericiţi, trebuia să ne retragem în ordine, să ne îmbarcăm 

în vasele ce ne aşteptau la ţărm pentru a ne duce la Constanţa. Acolo, 

populaţia trebuia să întâmpine, cu fanfară şi flori, eroii din Crimeea, 

de la capul de pod Sevastopol şi „supermanii” din Chersones. Sunt 

oprit de generalul Voiculescu, care-mi spune că ei vor pleca cu o 

vedetă rapidă şi că mă vor lua cu ei, că „ţara avea nevoie de un şef de 

promoţie viu”. M-am smuls din mâinile lui şi i-am spus scurt că, 

indiferent de consecinţe, nu-mi părăsesc soldaţii. I-am spus că nu 

vreau să mor de ruşine, de scârbă faţă de mine însumi, că nu vreau să 

întinez cu nimic memoria camarazilor mei morţi şi că prefer să mă 

omoare ruşii. Şi m-am întors la soldaţii mei, care făcuseră din mine 

un şef de promoţie autentic, fără să bănuiesc că luasem hotărârea de a 

fi îngropat de viu, umbrind poveştile unui Monte Cristo sau un 

Papillon, că va fi prima opţiune majoră împotriva dezonoarei şi a 

trădării. Câinele meu credincios, Vasile, martor la cele întâmplate, a 

povestit tuturor nu despre atitudinea mea, ci adevărul adevărat 

privind soarta noastră. Toţi se foiau pe lângă mine şi nu aveau 

cuvinte la îndemână pentru a-şi mărturisi ataşamentul, dar luaseră 

hotărârea de a mă urma cu demnitate. În jurul orei 17 am pus capăt 

atmosferei de înmormântare, treziţi de bubuiturile ce răsunau de pe 

mare ca tunetele vara, ceea ce însemna că vasele noastre răzbat către 

ţărm. La ora 18 primim un nou duş rece: ofiţerii români şi nemţi din 

comandament ne anunţă că totul se amână cu 24 de ore, din cauza 

unor crâncene bătălii navale. La ora 20, pe data de 11 mai, urma să se 

41 Fr. „Totul e pierdut, onoarea e salvată.”. Vezi nota 38 supra. 

42 „Garda e moartă, dar nu se predă.”- citat atribuit generalului Pierre Cambronne, care a 

refuzat ca Garda Imperială Franceză să se predea după fuga lui Napoleon de pe câmpul de 

luptă de la Waterloo. 

125

etragă tot batalionul, rămânând o singură grupă de voluntari, care se 

va retrage la ora 24 şi care va fi aşteptată de o vedetă rapidă, în 

vestitul deja port „I”. A fost noaptea cea mai lungă din viaţa mea, 

când, din gura tuturor, auzeam doar cuvântul „trădare”. Faptele erau 

prea evidente pentru a încerca să-i contrazici. Planul de retragere era 

doar o himeră în minţile fanatice până la nebunie ale ofiţerilor 

germani. În această noapte delirantă se formează o grupă de voluntari 

de sacrificiu, din care nu lipseau ofiţeri. Printre ei şi bunul meu 

Vasile şi subofiţerul Nicu Toleanu, care, cu cinismul lui caracteristic, 

îmi spune că s-a oferit voluntar din aceleaşi calcule cu ale mele: un 

şlep ajunge la Constanţa în 36-40 de ore, fiind categoric un sicriu 

plutitor, pe când o vedetă rapidă era o ţintă mai mică şi, cu viteză 

mare de deplasare, avea şansa de a ajunge la Constanţa în 6-8 ore. 

A doua zi, pe 11 mai, ruşii au iniţiat un simulacru de atac, 

crezând că ne-am retras, nemaivoind sacrificii inutile. Noi ne apăram 

ca disperaţii şi urlam precum câinii – fiecare ţinea la hoitul lui. Ruşii 

au renunţat la atac, dar pierderile noastre sporeau necontenit. Din cei 

zece voluntari rămăseseră doar şase inşi teferi. În şanţuri, erau 

stârvurile românilor şi ale nemţilor care-şi dăduseră duhul cu ochii 

aţintiţi spre mare. Pe câmpul din faţa noastră, se vedeau hoiturile 

ruşilor, care intrau în veşnicia eroilor ce populau pomelnicele de pe 

pietrele funerare ridicate întru slăvirea Sevastopolului. Sutele de 

monumente ce proslăvesc memoria lor nu vor putea vorbi însă 

niciodată generaţiilor viitoare despre zecile de mii de morţi inutile cu 

care s-a plătit asaltarea Chersones-ului. Am văzut sute de cadavre 

ruseşti strivite de şenilele tancurilor ce reveneau pe poziţiile lor 

iniţiale. Da, am văzut tancuri ale căror şenile erau îmbâcsite de hălci 

de carne de om. Mă asurzea scâşnetul unei dureri colective a eroilor 

anonimi din celor două tabere. Era normal ca nimeni să nu mai 

cuteze revocarea ordinului de retragere, pentru că o rezistenţă din 

partea noastră părea exclusă chiar şi din perspectiva celui mai 

extravagant optimism şi era improprie chiar şi celui mai jalnic 

neghiob. 

Zilele de 10 şi 11 mai măcinaseră zeci de mii de nemţi şi 

români, spre norocul celor scăpaţi cu viaţă, care-şi vedeau astfel 

mărită şansa îmbarcării. N-am bănuit niciodată că un om normal 

poate fi capabil de calcule atât de meschine, premeditat 

dezumanizante. Ora 20, un cer senin presărat cu mii de stele anunţa 

retragerea fatală. Îmbrăţişări sincere şi pătimaşe marcau plecarea 

126

celor care supravieţuiseră episodului macabru al apărării 

Sevastopoluilui. O turmă de oameni sălbatici, la adăpostul nopţii, 

călcând peste morţi, după un marş triumfal ce însuma mii de 

kilometri, străbătând Caucazul şi Crimeea, dus şi întors până la 

ţărmul mării. Era ultima mie de kilometri pentru nişte eroi veritabili, 

care nu-şi doreau lauri, ci un loc în cala unui şlep-mormânt plutitor. 

Asta însemna încununarea biruinţei morţii pe uscat săvârşită de 

oamenii care-şi doreau sfârşitul şobolanilor scăpaţi de pe o navă 

înghiţită de mare. De fapt, viaţa se născuse în apă şi, pentru noi, 

părea că urma să dispară tot în apă. Priveam şi efectiv nu puteam 

înţelege cum oameni care mă uimiseră până atunci cu bravurile lor 

puteau să se comporte atât de lamentabil pe ultimii metri. După doi 

ani de bătălii memorabile, nu mai priveau înapoi, alergau demenţial 

undeva spre mare, atraşi parcă de briza ce le îmbujora speranţa pălită 

de atâta moarte, ducând cu ei şi ultimele rămăşiţe ale unor virtuţi 

ostăşeşti cu care mă obişnuiseră. Patru ore de aşteptare, de încordare 

maximă, de parcă ne săreau ochii din orbite. Fiecare dintre cei şase, 

avea câte un sector de aproximativ o sută de metri şi câte zece puşti 

mitraliere sau mitraliere, adăpostite bine în piatră şi de care atârnau 

benzi nesfârşite de cartuşe. Fiecare patrulă în sectorul său trăgea de 

la fiecare armă automată zeci de cartuşe, pentru a lăsa impresia 

ruşilor că toţi cei vii eram la datorie, fără să bănuiască că noi trăgeam 

şi pentru morţi. Tu, „eroul” care călcai pe morţi, tresăreai acum la 

zgomotul brusc al unui şobolan speriat, la fâlfâitul aripilor vreunui 

corp hulpav, care-şi mai umplea o dată pliscul cu carnea nobilă a 

eroilor autentici. Groaza avea dimensiuni noi, măsurate în zecimile 

de secundă cronometrate de bătăile spasmodice ale unei inimi ale 

cărei bătăi sacadate erau percepute de auzul nostru ascuţit de teama 

neprevăzutului. La fiecare pas aşteptam ca sângele să îngheţe în 

mine, să mă transforme în stafie de piatră pentru a semăna groaza 

pentru toţi aceia care vor cuteza să gândească că ar putea deveni 

cândva, în mod voluntar, eroi adevăraţi. După scurgerea primelor 

zeci de minute, mergeam sprinten de mână cu moartea, mireasa mea 

înveşmântată în negru. Mă grăbeam să ajung la următoarea 

mitralieră, al cărei ţăcănit parcă mă droga grăbindu-mă spre 

următoarea. Către ora 23.30 primul nerăbdător, ordonanţa mea, 

Vasile, care-şi dăduse ceasul înainte ca cel mai nevinovat copil, vine 

să mă convingă că a sosit ora decisivă. Îşi căuta salvarea în prezenţa 

mea, o binecuvântare însă şi pentru mine. Ca la un semnal, s-au 

127

strâns toţi. Ne-am dat mâinile, strângându-ni-le cu puterea unui 

înecat. Ne-am luat apoi tălpăşiţa către ţărmul mântuirii, unde ne 

aştepta un spectacol care nu-mi va dispărea de pe retină până nu voi 

închide definitiv ochii întru slăvirea Domnului. Mii de ostaşi, ale 

căror siluete trasau ţărmul mării, cu picioarele în apa rece scrutau 

zorile, încercând să descopere vreun bac apropiindu-se de ţărm. 

Undeva, departe în zare, se vedeau din când în când flăcări şi un 

zgomot surd ajungea la noi, înghiţit de vuietul apei celei mai negre 

mări. Nu se îmbarcase niciun soldat. Încep să-mi caut batalionul şi, 

după câteva bâlbâieli, găsesc pe colonelul Popa şi pe ceilalţi ofiţeri 

într-un buncăr al unei baterii de coastă. Resemnaţi, într-o muţenie de 

pământ, aşteptau sosirea clipei fatale. Încerc să-i trezesc si le propun 

să ne întoarcem în linia de apărare părăsită. Nimeni nu se uita la 

mine, mă credeau ieşit din minţi. Desfigurat de groază şi indignare, 

deoarece prizonieratul nu intrase niciodată în previziunile mele, 

încerc să conving câţiva ofiţeri germani, când colonelul Popa 

pronunţă cel mai cinic panegiric: „Nu mai fă pe eroul cu noi, când o 

armată de o sută de mii de oameni, soldaţi adevăraţi, conştienţi de 

marea trădare, acceptă consternaţi şi înfrângerea! Lasă 

donquijotismele de cavaler medieval şi trăieşte realitatea, împacă-te 

cu soarta!”. În acest timp, Vasile mă smulge şi îmi spune că, în 

dreapta noastră, ruşii au ajuns la o sută de metri. Amândoi urmărim 

numărul gloatei de nemţi care alerga către fortul Chersones. Aviaţia 

şi artileria rusă aruncau asupra noastră ultimele proiectile, pe care 

scria victorie. Fierbea nisipul, clocotea apa mării pe o lăţime de un 

kilometru. Era ziua de 12 mai 1944 când soarta noastră fusese decisă 

de alţii. Ploaia de obuze trebuia să pună capăt celei mai monstruoase 

bătălii, al cărei sfârşit nu prevedea prizonieri, ci alte două categorii: 

vii – învingătorii şi morţii – înfrânţii. 

Strecurându-ne printre ruine, tunuri de mult într-o rână, 

călcând pe morţi care erau calzi şi moi ca nisipul mării, ne năpustim 

către fort. Încercăm să ne prindem de obloanele unui camion plin cu 

nemţi, care se târa printre ruine. Un neamţ, simulând un zâmbet, îmi 

dă cu cizma în mână şi mă prăbuşesc pe pământul acoperit de 

bolovani de piatră. Ridic capul şi-i înjur pe aceşti nesuferiţi, când 

camionul virează brusc spre dreapta sare o stâncă ce intra în mare şi 

se rostogoleşte ca o jucărie stricată, dispărând în apa învolburată a 

mării. Neamţul, într-un ultim efort al remuşcării, nu voia să 

împărtăşesc şi eu soarta unor sinucigaşi în masă, să-mi ascund 

128

laşitatea în spatele unei gloate. M-a lăsat să mor singur, aşa cum 

luasem toate hotărârile până atunci. 

Pe luciul mării pluteau sute de cadavre ale acelora care 

cutezaseră să se aventureze pe cauciucuri sau pe plute improvizate. 

Zeci de avioane îi secerau pe cei care încercau să se sustragă 

sentinţei la care fusesem condamnaţi. În jurul orei 5 eram deja în fort, 

unde generalul Konrad implora ofiţerii germani şi români să ocupe 

şanţul care se afla la vreo două sute de metri în faţa întrării în fort, 

pentru a rezista până noaptea, când spera ca totuşi câteva nave 

germane să se strecoare printre navele sovietice pentru a ajunge la 

noi. Ce vise absurde! Nu mai aveam legătura de mult cu nimeni, în 

afara, poate, de Dumnezeu! Iau patru Faustpatronuri şi mă îndrept 

spre şanţul ce-l alesesem ca mormânt. Părăseam fortul sub gemetele 

disperate ale miilor de răniţi, care se tăvăleau ca şobolanii otrăviţi pe 

stânca rece şi colţuroasă, neputând spera la bunăvoinţa duşmanului 

de a-i lua ca prizonieri şi pe schilozi. Ei aveau nevoie de captivi 

sănătoşi, capabili să robească multe ore pe zi, şi mulţi, mulţi ani, 

pentru a reconstrui ceea ce distrusese războiul. În şanţul adânc şi 

îngust, mă instalez lângă un ofiţer german de marină cam de vârsta 

mea, care, revoltat, îmi explică trădarea. Îi înjura pe cei care încă mai 

credeau în „armata nouă”, ultima carte pe care o încerca în această 

aventură în care târâse milioane de oameni. Îmi vorbea însă şi de 

sacrificarea câtorva zeci de mii de oameni, care, într-un război total, 

poate însemna salvarea unei situaţii de importanţă strategică pe alt 

front. Îi spuneam din când în când „Scheize”, pe mine 

neinteresându-mă situaţia de pe alte fronturi, ci exclusiv soarta mea. 

Ruşii i-au retezat monologul neconsistent, mai mult delirant. Se 

crăpa de ziuă. În faţa noastră toţi dispăruseră în întunericul 

pământului, iar noi asistam neputincioşi la manevrele de blindate, la 

deplasarea unor divizii de artilerie şi, probabil, de genişti. Parcă eram 

la filmările exterioare ale celui mai iscusit regizor, care voia să ofere 

un avertisment sever pentru omenire. Într-o linişte nefirească, se aud 

apelurile ruşilor la megafoane, în limba germană şi română, să ne 

predăm imediat, promiţându-ne marea favoare: viaţa. Fanaticii 

germani le-au răspuns cu un foc, deloc ameninţător, ci mai mult de 

baraj. S-a răspuns cu un foc dur, un potop ce a durat o oră, semnal al 

ultimului asalt asupra Chersones-ului. Maşinăria colosală se pune iar 

în mişcare anevoios, pentru a strivi pe nefericiţii ostaşi, 

îndeplinindu-le şi ultima dorinţă: o moarte demnă. Din sutele de ţevi 

129

au pornit măciucile ucigătoare, care au pironit primele tancuri ce-şi 

doreau să pună primii drapelul roşu pe cetatea de piatră care le 

aparţinea. Restul puhoaielor s-a oprit, nevoind să moară zadarnic pe 

ultima sută de metri. Capul blond al marinarului neamţ, care vorbise 

cu înflăcărare de trădarea colectivă, se sprijinea acum pe cizmele 

mele, pe care se scursese sânge roşu, nu albastru, deşi marinarul 

fusese un von, poate din miile care s-au sacrificat nu pentru Führer, 

ci pentru patria lor, gândind că Germania nu va pieri niciodată. Din 

nou cerul se întunecă, iar navele de război sovietic se apropiaseră de 

front pentru a ne bombarda şi din spate. Ni se pregătea ultima 

surpriză, promiţând să nu-i mai cruţe pe cei care au îndrăznit să le 

rănească orgoliul de armată îndreptată spre victoria finală, care 

dezrobise tot ce le aparţinuse şi care visa la înrobirea a tot ce putea 

înghiţi acest colos. Generalul Conrad ne cere să ne retragem în fort, 

pentru a salva viaţa celor câteva mii de răniţi, crezând în legile 

războiului şi sperând în îndurarea adversarilor. De fapt, cei ce mai 

aveau mâini ne ameninţau că ne împuşcă ei dacă nu încetăm nebunia. 

Era filosofia infirmului cu care mă obişnuise acest măcel criminal. 

Viaţa lor, concentrată într-un volum mai redus, era mai intensă şi-şi 

striga dreptul la nemurire. Retragerea noastră în fort semăna mai 

mult a prohod. Călcam pe morţi, pe un covor de carne, iar pentru a 

nu ieşi din şanţ – cine mai îndrăznea oare să iasă! –, am făcut drumul 

uneori şi în patru labe. Sângele luat atunci pe mâinile noastre urma să 

ne înfiereze toată viaţa – o amintire că participasem la cel mai 

monstruos măcel colectiv. 

Ajunşi în fort, sub carapacea lui protectoare de câţiva metri de 

beton cu grinzi de fier, auzeam zgomotul continuu al exploziilor, 

care se suprapunea ca un magnet răcnetelor acelora care nu puteau să 

moară şi care se zbăteau ca animalele sacrificate într-un abator 

ultramodern, unde casapii nu-şi făcuseră datoria până la capăt. 

Mormanele de armament de afară erau înlocuite de stive de răniţi şi 

morţi, iar fumul exploziilor de putoarea stârvurilor. Se arunca ultimul 

armament, se aruncau decoraţii şi se rupeau epoleţi în aşteptarea 

celui mai îngrozitor eveniment din viaţa unui soldat, capitularea. 

Secundele ce se scurgeau aveau să se numere în ani de umilinţă, de 

luptă îndârjită pentru supravieţuirea din ghearele morţii roşii, a 

comunismului criminal. Nimic nu durează însă o veşnicie. Ultimul 

asalt a constituit pentru ruşi o amară dezamăgire, neputându-ne 

administra pe loc lecţia cuvenită. Primii soldaţi ruşi intraţi în fort, 

130

voind probabil să-şi răzbune morţii lor, şi-au descărcat balalaicile cu 

ură animalică în zidul de ostaşi vii şi neînarmaţi din faţa lor. Cei 

scăpaţi teferi, mai din spate, se prăvăleau peste cei răniţi, care se mai 

zbăteau sub hoiturile noastre, încheindu-şi firul vieţii lor cu o ultimă 

zvâcnire - saltul trecerii în lumea celor fericiţi. Pentru prima oară în 

război vedeam soldaţi-criminali, care-şi ucideau semenii de acum 

fără arme, vinovaţi că-şi făcuseră doar datoria de ostaşi. Crimele lor 

abominabile nu vor putea fi niciodată justificate. Cel mult, vor găsi 

unele explicaţii plăpânde care nu le vor onora istoria. Animalitatea, 

barbarismul fără limite din ei, pot răzbuna o ţară pârjolită, părinţi şi 

copii ucişi de focul neselectiv şi neiertător al războiului. Ochii unora, 

injectaţi de cruzimea crimelor, ni se păreau şi mai oblici. Un ofiţer 

sau un politruc, care ţinea morţiş să treacă în raportul ultimului său 

act de eroism şi luarea în captivitate a câtorva sute de oameni, a 

întrerupt vandalismul cu iz antic când, poate, nu se mai cunoştea 

noţiunea de prizonier. Aceşti criminali notorii, care au ucis sute de 

ostaşi care încetaseră lupta, sute de răniţi care-şi târau trupurile 

neputincioase pe stânca scăldată în sânge, erau exponenţii unei 

armate victorioase. O armată care avea să întroneze în lume o nouă 

etică a învingătorului, căruia îi erau permise cele mai odioase crime 

şi care, de conivenţă cu cei care au ucis sute de mii de oameni 

nevinovaţi la Dresda, Hiroshima sau Nagasaki, au instaurat noua 

„dreptate” a învingătorului, în numele căreia îi vor condamna la 

Nürnberg şi aiurea pe viitori criminali de război. Ni s-a strigat că, 

aceia dintre noi care sunt sănătoşi, să iasă din fort, lucru pe care l-am 

făcut cu capetele plecate, grele de groaznica răspundere ce ne-o 

asumam, cu picioarele tremurând şi împleticiţi de povara cumplită a 

dezonorării, a celei mai insuportabile umilinţe. Toţi cei care-şi puteau 

târî încă picioarele s-au agăţat disperaţi de noi, ascunzându-şi rănile 

de ochiul vigilent al învingătorului, care-şi propusese să-şi 

reconstruiască ţara cu captivi, nu să hrănească nişte infirmi. La 

ieşirea din fortul cu mii de găuri sculptate de proiectilele şi de 

bombele aruncate cu nesăbuinţă, stăteau, ca nişte statui ale viitorului 

şi gata de tragere, victorioşii. Norocul nostru a fost că, fiind 

preocupaţi de jefuirea noastră, au uitat să mai tragă. Atunci am 

învăţat primele cuvinte din vocabularului marelui învingător: „davai 

ciasa”, „davai kolţo”, „davai sapali”. Trăiam un spectacol pe cât de 

înspăimântător pe atât de ilariant. Unii îşi puseseră pe braţe zeci de 

ceasuri, cu inele, brichete şi alte prăzi de război. Nimeni nu-şi putea 

131

imagina atâta primitivism şi atâta tâlhărie. Fiori de groază m-au 

cutremurat, gândindu-mă ce se va întâmpla cu comorile culturale ale 

bătrânei Europe, salvate din ororile Revoluţiei franceze, ale Comunei 

din Paris şi ale celor două războaie mondiale! Cât se distrusese, cât 

se prădase pentru a împodobi muzeele de artă ale învingătorilor sau 

chiar ale unor iubitori de artă ori satrapi comerciali, conştienţi de 

valoarea lor măsurată în aur! Erau primele gânduri din primele clipe 

de captivitate cu care încercam să-mi alung umilinţa în care 

începusem să mă bălăcesc. Trezit la realitate, înghit inelul de aur, iar 

ceasul de la mână l-am lăsat să cadă, călcându-l în picioare. Era 

începutul unei noi etape din viaţa mea, în care suferinţa, martirajul nu 

se mai măsurau în secunde sau în minute, ci în ani pentru care nu mai 

era necesar un ceas. Mă trezeşte o nouă comandă „davai po četiri”, 

adică „încolonarea câte patru”. Eram tânăr, destul de vioi, ca să nu 

înţeleg tragismul gol-goluţ al situaţiei, astfel că am ocupat un loc în 

mijlocul coloanei care se forma. Sub ochii curioşi, hrăpăreţi şi 

injectaţi de ură ai învingătorului, începe marşul morţii. Furcile 

caudine erau,, de data aceasta, nişte balalaice ţinute pe braţe 

noduroase, pe care erau încolăcite zeci de ceasuri adunate de la vii şi 

de la morţi. Cine va mai scrie această pagină de istorie, pentru a nu-şi 

pierde „celebritatea” peste veacuri Chiar dacă erau asistaţi de 

ofiţerii lor superiori, jaful continua mai atroce. Se trecuse de mult la 

cizme, gloata de captivi desăvârşindu-şi tabloul cu iz ultramodernist: 

generali şi ofiţeri desculţi! Cei care credeau că-şi manifestă 

ataşamentul profund pe faţă de partidul „cel mai uman din lume” îşi 

completau biografia cu încă o faptă eroică: descărcare automatului în 

ultima coloană de captivi supravieţuitori ai Sevastopolului, rebuturile 

invincibilului Wehrmacht şi ale falnicei armate române. Mulţi dintre 

cei care credeau că pentru ei războiul s-a sfârşit cădeau seceraţi de 

plumburile învingătorului. Mulţi dintre răniţii îngroziţi de viitorul lor 

renunţă la ultimul efort al salvării, rămânând în urma coloanei pentru 

a fi asasinaţi. Jalnica şi penibila coloană îşi rărea rândurile, jalonând 

cu trupurile ei drumul victoriei finale a ultimilor invadatori barbari. 

„Vae victis!” Sub prestare de jurământ aştern aceste rânduri, cu 

emoţia aceluia care a trăit aceste clipe, convins că n-am tăria de a 

scrie adevărul-adevărat, pe care nu l-ar suporta nici hârtia, nici 

istoria. Am redat realitatea zguduitoare, cu credinţa că acela care va 

citi aceste rânduri să reţină cel puţin esenţialul, pentru a spune un nu 

hotărât oricărei tentative de a târî suflete nevinovate într-o nouă 

132

aventură criminală, indiferent de lozincile patriotarde sau de 

justificările necesităţii ei. 

Pe măsură ce intram în adevăratul dispozitiv de luptă al 

ruşilor, observam zona câmpurilor prevăzute cu mii de cadavre ale 

învingătorului, cu spitale de campanie în aer liber unde zăceau zecile 

de mii de schilozi. În ciuda unei aşa-zise paze care însoţea coloana, 

la fiecare pas trăiai o nouă crimă, care mai de care mai odioasă: un 

rus care-ţi dădea cu balalaica în cap, altul care se distra aruncând o 

grenadă în mijlocul coloanei, o rafală de pistol mitralieră care alinia 

flancurile sau scurta coada coloanei, un tanc sau un camion care vira 

brusc în coloană, zdrobind totul sub şenile sau roţi şi atâtea alte 

crime. Gloata care ajunsese la câteva sute avea un aspect terifiant: 

toţi eram desculţi, unii dezbrăcaţi de pantaloni şi cămăşi, de parcă 

n-am fi fost capturaţi pe front, ci în cel mai famat bordel. Am văzut 

deget tăiat pentru că n-a putut să-i scoată verigheta ce-şi făcuse 

culcuş pe deget de mulţi ani, am văzut carâmbi de cizme tăiaţi pentru 

că n-au putut să tragă cizmele din picioarele umflate de prea mult 

stat. În sfârşit, apare un general rus căruia îi atârna vestonul de ordine 

şi decoraţii. Opreşte coloana, ordonând separarea ofiţerilor de soldaţi, 

pentru ca ultimii să nu mai fie sub influenţa ofiţerilor, făcându-i o 

pradă uşoară pentru planurile lor mârşave. Rămâne uluit când 

constată că ultimii apărători ai Sevastopolului erau, în marea lor 

majoritate ofiţeri, dar noi rămânem şi mai uluiţi când, pe un ton 

nevinovat, de autentic imbecil, ne întreabă dacă am fost capturaţi în 

halul în care arătăm. Îl sărut pe credinciosul meu, Vasile, umbra mea 

pe tot parcursul războiului, cu regretul că nu l-am ascultat să mă dau 

soldat, că ei vor avea o viaţă mai bună, de executanţi, nu de 

comandanţi. Peste o oră intrăm într-un lagăr improvizat în mijlocul 

grosului armatei sovietice situat în Balaklava. 

Era primul lagăr, un loc viran înconjurat de două rânduri de 

sârmă ghimpată, împânzit deja cu prizonieri luaţi în dimineaţa zilei 

de 11 mai 1944. Câteva case dărâmate, din care rămăsese, ca prin 

minune, câte un perete, formau adăpostul unor corturi mari de 

campanie. Pe unul scria „nacialnik”, adică „şef”, „comandant”, iar pe 

celălalt era o cruce roşie, probabil un fel de infirmerie. La intrarea în 

lagăr se făcea o percheziţie soră cu moartea, deşi noi eram cam goi şi 

fiecare era trecut într-un tabel: numele, prenumele, gradul, 

naţionalitatea, unitatea, data şi locul unde au fost luaţi prizonieri. Şi 

acum venea marea surpriză: tabelul era completat de Olga, care avea 

133

grad de locotenent, iar percheziţia era făcută de însuşi comandantul 

lagărului, de fostul meu sergent TR de la grupa radio. Acum era 

locotenent în Armata Roşie şi purta pe braţul drept o banderolă cu o 

literă „P” mare şi albă, adică partizan. Indignare, teamă, ură Efectiv 

nu ştiam ce simţeam. Dacă mai voia să-şi adauge încă o stea pe 

pielea mea Care va fi atitudinea lui faţă de mine, care, la retragerea 

din Ialta, l-am părăsit E adevărat, fără voinţa mea. În fond, puteam 

să sacrific un batalion pentru a-l salva pe el, căruia îi făcusem hatârul 

de a lua o rusoaică în România Oare nu i-am salvat viaţa, scutindu-l 

de coşmarul de la Sevastopol, urmările căruia le cunoştea mai bine 

decât mine Orice supoziţie era inutilă, de vreme ce nu ştiam în ce 

conjunctură îşi câştigase cele trei stele, aşa cum nu cunoşteam care 

fusese rolul rusoaicei Olga. În definitiv, îmi făcusem datoria de 

soldat şi de om, căruia nu i se putea insinua nici cel mai mic reproş. 

Desculţ şi dezbrăcat, mă simţeam atât de înjosit, încât n-aş fi vrut să 

mă vadă, să mă cunoască nimeni. În capul meu se învolburau atâtea 

gânduri; prin faţa mea se perindau zeci de filme, clipe din ultimii doi 

ani, anumite scene stop-cadru mă pironeau uneori încât păream 

ameţit, trăind preludiul unei demenţe care pornea dintr-o idee 

chinuitoare: cum de-am putut admite cea mai josnică umilinţă, 

captivitatea! Îmi târam paşii, de parcă aveam plumb în picioare, prin 

praful ce se formase în faţa acestei noi instituţii din viaţa mea, 

„lagărul de prizonieri”. Ameţeala mă făcea să transpir broboane de 

ruşine, care se prelingeau pe faţa mea îmbâcsită de praf şi fum, până 

când o baie de sudoare rece mă trezeşte la realitatea inexorabilă: mă 

aflam în faţa fostului meu sergent, acum ofiţer în Armata Roşie. 

Prefăcându-se că mă perchiziţionează îmi şopteşte tremurând: „Să 

trăiţi, domnule sublocotenent! Regret enorm să vă întâlnesc în 

această situaţie!”, după care ţipă spre a fi auzit de toată lumea: „Dacă 

eşti bolnav, când vine seara te prezinţi pentru a primi medicamente!”. 

Urmează apoi primul meu pas într-un „gulag”. Eram convins că orice 

eroare se plăteşte cu viaţa, că speranţa de a-mi lua viaţa de la capăt 

nu trebuie să-mi ştirbească cu nimic demnitatea. În loc să fi apărut pe 

listă cu numele de Schneider, Müller sau cum vreţi, oferindu-mi o 

şansă, mi-am declarat în neghiobia mea adevăratul nume. Intrarea în 

lagăr avea să infirme însă reproşurile mele, deoarece grupuri de 

curioşi, care se înghesuiau la intrare pentru a-şi identifica rude, 

prieteni, camarazi, m-ar fi demascat din prima clipă. Un strigăt de 

uimire, un nume pe care-l pronunţau mulţi din ei cu respect, cutreieră 

134

întregul lagăr. Cavalerul cu iz medieval, care se impusese prin 

personalitatea lui, care luptase cu disperare ostăşească la capul de 

pod Sevastopol, sperând în salvarea unor oameni, cărora nu de puţine 

ori le-a adus strălucirea, era înconjurat de fostul lui comandant, 

colonelul Popa, de doctorul batalionului, de excelentul lui prieten, 

Ilarion Stănescu şi de ofiţeri care uimiseră cu vitejia lor armia 

română: căpitan George Fonea, acum fără un ochi, acoperit cu o 

bandă neagră de corsar, angelicul sublocotenent Aurel State şi de câţi 

alţi necunoscuţi şi curioşi. Freamătul produs, regrupările cetelor de 

captivi, vorbele goale care mergeau ca un vuiet din gură-n gură au 

atras atenţia celorlalţi ofiţeri români, dar şi pe cea a nemţilor. Aşa 

începe o nouă viaţă, viaţa ireală de lagăr, care crea din eroi autentici 

mituri, impuse de noile condiţii de viaţă. Cei tari îi acceptau, cei slabi 

îi sfârşeau, iar ei, „miturile”, făceau tot posibilul pentru a se 

întruchipa în această ultimă plăsmuire a personalităţii înlănţuite, care 

avea o singură unitate de măsură: demnitatea ostentativă în faţa 

umilinţei, a foamei şi a trădării, în faţa unei libertăţi aparente al cărei 

preţ era cea mai crasă trădare. O rusoaică, cam multă, sub a cărei 

uniformă se puteau bănui nişte şunci masive, cu o banderolă de 

crucea roşie pe mână, întreabă de răniţi, de bolnavi. Printre cei 

inconştienţi, care credeau în prevederile Convenţiei de la Haga, 

semnată forţat şi de ruşi, care reglementa tratamentul prizonierilor, 

mă strecor şi eu, mânat de reîntâlnirea cu fostul meu sergent, acum 

ofiţer partizan în armata sovietică. Suntem scoşi din ţarcul de sârmă 

ghimpată şi mânaţi, unii căraţi, către cortul spital de campanie. Olga, 

ţiitoarea sergentului meu, încerca să mă descopere printre schilozii 

fizic şi moral. În sfârşit, ridic capul şi, cu un gest sigur, îmi face 

semn s-o urmez într-un compartiment al cortului. Printre lacrimi, îl 

roagă pe Avrelicika să se liniştească, că vine imediat soţul ei. Întradevăr, 

apare şi el, care, după o îmbrăţişare ce părea sinceră, se simte 

obligat să-mi dea nişte explicaţii. Plecat cu uniforma românească 

pentru Olga, neştiind că retragerea noastră s-a decalat pentru ora 18, 

la 15 aprilie, a aşteptat venirea nopţii pentru a sosi cu ea la companie 

şi a ne împărtăşi soarta. În locul meu au găsit un maior sovietic, 

căruia Olga, cu stagiul de partizan la zi, îi prezintă actele oficiale, 

explicându-i că ei veniseră pentru a ne lua prizonieri sau a ne 

convinge să trecem la partizani. Sunt urgent verificaţi la organele 

locale de partid şi de partizani, după care au fost încadraţi în armata 

sovietică primind grade, în funcţie de studii şi sarcini, potrivit cu 

135

coeficientul de încredere. Îl ascult un pic cam deconcertat, după care 

admit să mă spăl şi să îmbrac nişte haine, o uniformă de vară 

germană şi nişte bocanci, primind şi un sac de merinde cu câteva 

pachete de ţigări şi pâine. Deşi nu cadra cu noua mea poziţie, îi spun 

că, dacă atitudinea lui este sinceră, să-mi pregătească o uniformă 

rusească şi să mă cheme a doua zi, pentru a fugi. După câte trăisem 

la Sevastopol, visam că ar fi posibilă o aventură a mea, pe ceva 

plutitor, spre Turcia. Sau aş fi putut să mă strecor în spatele trupelor 

sovietice pentru a ajunge undeva în Basarabia. Să nu vă imaginaţi că 

cele mai absurde inepţii nu se vânturau prin creierul înfierbântat al 

oricărui prizonier, care nu admitea sau nu se împăca cu noua sa 

poziţie. Orice soluţie, oricât de imposibilă, devenea un vis onorabil. 

Răspunsul soseşte prompt: „Nu-mi este greu să vă declar mort, să vă 

procur uniforma şi să vă scot din lagăr. Dar soluţia dumneavoastră nu 

are niciunu la mie vreo şansă. Este o rezolvare disperată, vecină cu 

sinuciderea. Eu însă voi face tot ce mi-aţi spus, indiferent de riscurile 

mele.”. Întors în lagăr, atrag atenţia prin noua mea uniformă, şi 

povestesc totul celui mai de nădejde prieten, care cunoştea povestea 

sergentului meu, Ilarion Stănescu. Îmi repetă şi el cutezanţa unei 

acţiuni fără nicio şansă şi, din solidaritate, propune o evadare într-un 

grup restrâns, format din ofiţeri demni de toată încrederea, decişi săşi 

joace soarta. Amânăm discuţia pentru a doua zi. Orele care mai 

rămăseseră din noapte le-am petrecut plimbându-mă printre cei care, 

eliberaţi de groaza morţii, zăceau pe pământul pietros, dar cald al 

Balaklavei. Gândurile dezordonate nu-mi dădeau niciun răgaz. 

Reconstituiam cu lux de amănunte evenimentele din ultima zi, îmi 

făceam diferite procese de conştiinţă, mă obseda soluţia dezonorantă 

pe care am fost silit s-o adopt. Căutam explicaţii în „trădarea 

generală”, în soarta comună a celor o sută de mii de sacrificaţi şi 

reconstituiam metru cu metru drumul Golgotei, până am ajuns în 

acest ţarc de sârmă ghimpată. 

A doua zi, 13 mai, începea sub auspicii sumbre. Eram epuizat 

fizic, răvăşit total psihic, un somnambul care aştepta cu nerăbdare 

sosirea serii pentru a reîncepe o nouă luptă plină de imprevizibil şi 

vise, fără să bănuiesc că era doar începutul unui calvar, care avea să 

dureze aproape doisprezece ani în cel mai sumbru mormânt, pe care 

mi-l săpasem perseverent. Aveam să lupt de data aceasta cu stafii 

adevărate, care purtau chip de oameni şi a căror bestialitate mă va 

marca tot restul vieţii. În jurul orei 9 un nou eveniment mă trezeşte la 

136

ealitatea dură pe care o trăiam. Era ora când auzeam pentru prima 

dată nişte iniţiale care nu-mi ziceau nimic, NKVD 43 , viitorul KGB 44 , 

dar care vor deveni pentru mine codul cu care încercam să descifrez 

tainele unei vieţi ce avea să numere doisprezece ani şi ale unui viitor 

care a marcat soarta unor naţiuni. Doi coloneii ruşi, tineri, cu feţele 

ce plezneau de sănătate şi grăsime, cu priviri de asasini, intraţi în 

lagăr întrebau din grup în grup un nume care timp de doisprezece ani 

va fi rostit cu respect şi religiozitate de sute de mii de nefericiţi caremi 

împărtăşeau soarta: Gulan Aurelian, Aurelio, Aurel sau cum îl 

mai pronunţa fiecare, dar care era una şi aceeaşi persoană: fostul 

sublocotenent din Armata Regală Română. Unul care continua viaţa 

sub povara invizibilă a unei vieţi ce număra douăzeci şi doi de ani, 

sub povara titlului de şef de promoţie, exponent al unei armate, al 

unei ţări, al unui popor pe care l-a iubit, contopindu-şi fiinţa cu 

idealurile lui, care izvorau dintr-o istorie de două milenii. Sunt urcat 

într-un fel de jeep, o maşină tout terrain care, cu o viteză 

neobişnuită, gonea spre necunoscut. Nu-mi vorbea nimeni nimic, nu 

discutau nici chiar între ei. Străbăteam ţinuturi ticsite numai cu 

unităţi militare – voind parcă să-mi arate forţa care va invada Europa, 

încercând să conducă lumea –, şi cu spitale, care trebuia să-mi 

amintească „crimele” săvârşite de armatele al căror exponent eram. 

Numai o duhoare permanentă de fum, praf şi morţi ne însoţea cu 

aceeaşi viteză tot parcursul. După vreo două ore de zdruncinături, 

unul dintre colonei se întoarce spre mine şi mă leagă la ochi cu o 

cârpă neagră, semn că în curând vom ajunge la destinaţie. De ce mă 

legau la ochi ca pe condamnaţii la moarte! Ce voiau de la mine! 

După bănuielile mele, ne apropiam de Simferopol, reşedinţa Crimeii, 

oraşul în care venisem prima oară pe front, închizându-se parcă 

cercul. Din această clipă începe pentru mine întunericul şi încercările 

mele disperate de a descifra, cu ochii minţii, această beznă, 

neînţeleasă de mulţi, mulţi zeci de ani. Pe la ora prânzului, după ce 

aud în spatele mei deszăvorându-se şi zăvorându-se uşi grele, străbat 

un coridor. Sunt oprit brusc şi mi se smulge brusc cârpa neagră de pe 

ochi. Mă aflu în faţa unei uşi cu drugi de fier groşi şi deşi de de-abia 

intra mâna printre ei. După uşa cu gratii, o altă uşă masivă, cu o 

43 Narodnîi Komissariat Vnutrennih Del - „Comisariatul Poporului pentru Afaceri 

Interne”, un minister care se ocupa cu rezolvarea unui număr mare de afaceri de stat ale 

fostei URSS. 

44 Komitet Gosudarstvennoj Bezopasnosti, - „Comitetul Securităţii Statului” 

137

fereastră şi un vizor. Se deschid încuietori, se trag bare, se învârtesc 

roţi care eliberează cu o cremalieră alte patru bare adânc înfipte în 

cruce în zidurile de beton. În sfârşit, mă trezesc îmbrâncit înăuntru. 

Stupoare! Pe o suprafaţă de aproximativ zece metri pătraţi, zăceau 

vreo douăzeci de arătări, făpturi care păreau oameni, peste care mă 

prăbuşisem şi eu. Uşile se închid cu acelaşi ritual criminal, după care 

câteva capete, cu ochii holbaţi, cuprinşi de o spaimă indescriptibilă, 

mă priveau cu un amestec de groază şi compătimire. Toţi vorbeau 

oarecum limba germană, astfel că în câteva minute m-am lămurit 

unde mă aflam. Aşa credeam eu. Eram la o închisoare a Armatei 

Roşii, o închisoare operativă din Simferopol, proprietatea NKVD. 

Aici îşi dăduseră mâna, într-un pumn al forţei şi al celei mai 

criminale opresiuni, puterea legiuitoare şi executivă, justiţia şi 

temniţa, care s-au contopit într-un singur organ – zis al partidului, 

deoarece îl controla şi pe acesta –, un organ al celor mai incredibile 

nelegiuiri şi al crimei legiferate. Cine erau nefericiţii ocupanţi Ruşii 

din fosta poliţie germană, ucrainenii colaboraţionişti, tătarii şi câţiva 

ceceni din batalioanele de voluntari aflate în subordinea armatei 

germane. Puţinii scăpaţi, neîmpuşcaţi pe loc la prima întâlnire cu 

necruţătorii politruci ai armatei sovietice, erau căraţi în acest edificiu 

al justiţiei şi, în cinci minute, erau condamnaţi, în numele poporului, 

la moarte pentru colaborare cu inamicul, adică înaltă trădare. Ce 

căutam eu aici, reprezentant al unei armate naţionale cu statut de 

prizonier de război! Începusem o nouă viaţă în care raţionalul era 

exclus, era înlocuit cu forţa discreţionară, cu nelegiuirile doctrinare al 

dezrobitorului, în care adevărul elementar era pulverizat în numele 

misiunii istorice a învingătorului. Primul, de când sosisem eu, se 

întorsese în câteva minute de la înalta judecată şi se cufundase într-o 

rugăciune eliberatoare, aşteptând sentinţa, care era executată după 

alte câteva minute în curtea închisorii. Câteva împuşcături tulburau 

liniştea care invadase trupurile unor oameni morţi sufleteşte. Un alt 

colaboraţionist dispărea pentru totdeauna în groapa comună a istoriei. 

Căldura din afară şi înghesuiala dinăuntru făceau ca zăduful să fie 

atât de groaznic, încât toţi înotam în sudoare şi urină. Mirosul 

stârvurilor noastre epuizate se îmbina cu duhoarea butoiului cu 

biluţele care se rostogoleau din trupurile noastre în loc de fecale, 

după îngurgitarea, cu religiozitate, a celor 125 de grame de pâine, 

care avea nu numai culoarea, dar şi mirosul pământului. Toţi eram 

goi. Pieile noastre atârnânde străluceau de fierbinţeala din aer şi, mai 

138

ales, din noi. Peste o oră, este chemat să-şi dea duhul şi tătarul 

Mehmet, un tânăr care zăcea lângă mine. În momentul în care l-au 

chemat, a strecurat sub mine o cârpă cu vreo 50 de grame de 

firimituri de pâine. Mi-a strâns mâna cu o putere nebănuită, un ultim 

efort al solidarităţii umane, după care ne-a părăsit demn pentru vecie, 

abandonând o lume pe care o visase mai bună. Aici am zăcut 

douăzeci şi două de zile. După două zile de la sosire devenisem, în 

fapt, cel mai vechi locatar al temutei instituţii. Aici am fost pregătit 

psihic pentru primul şi cel mai mare examen din viaţa mea, a cărui 

absolvire era egală cu propria condamnare la moarte. Îi învăţam eu 

de acum pe cei noi jocul morţii, ascunzând în pumni un fir de aţă 

neagră şi albă. După ce ascundeam pumnii la spate, se făcea 

alegerea. Cel ce trăgea aţa neagră avea o moarte prin spânzurătoare, 

cel ce trăgea aţa albă, o moarte prin împuşcare. Aici nu ne „jucam” şi 

cu alte alternative. Singura alegere era binecuvântata moarte, care te 

elibera de foame, de chinuri, de oameni. După primele două 

săptămâni – le trebuise cam mult să se convingă c-am devenit o cocă 

maleabilă, cu care puteau modela fără dificultate viitorul unui om! –, 

sunt dus, speram eu, la judecata aducătoare de linişte veşnică, aceea 

care curma definitiv chinurile unei fiinţe create de Bunul Dumnezeu 

să judece şi să vorbească, iar în alte condiţii, să zâmbească. Mă 

întâmpină un general cu părul cărunt şi un translator din Moldova 

sovietică. O identificare a numelui, a gradului, a unităţii, ziua şi locul 

căderii în mocirla prizonieratului, scrise corect de o rusoaică cu 

aspect aspru de siberiană. Datele mele foarte laconice erau 

completate de generalul rus care, bine informat, ştia aproape totul 

despre mine, inclusiv că am fost şef de promoţie, unde am luptat şi 

tot ce făcusem pe front şi în spatele acestuia, probabil şi câţi copii 

botezasem. După această introducere privind soarta războiului şi 

misiunea Uniunii Sovietice în lume, mi se spune că în Uniune s-a 

format o divizie de voluntari din prizonieri români, Tudor 

Vladimirescu. Rostul era de unealtă de implementare a 

comunismului în România, o nouă colonie a imperialismului slav etc. 

etc. Îmi declară cu o nuanţă solemnă că sunt solicitat să intru în 

această divizie, dată fiind originea mea sănătoasă. Auzind pentru 

prima dată această imbecilitate mi s-a explicat în ce constă. Dată 

fiind poziţia mea câştigată în ţară, mai ales printre ofiţerii tineri, mi 

se propunea o „colaborare” strânsă cu Uniunea Sovietică. În 

consecinţă, mi se cerea să vorbesc la radio, la Moscova, despre 

139

ăzboiul nedrept la care participasem până acum câteva zile, ca să-i 

conving să pună capăt războiului. Eram pe 17 mai 1944 şi mi se 

cerea să le spun românilor să se predea armatei sovietice, timp în 

care eu trebuia să urmez nişte cursuri, astfel ca, la sfârşitul iminent al 

războiului, să particip, nici mai mult nici mai puţin, la organizarea 

noii armate „populare” din România. Crezând că timorarea mea a 

fost suficientă, scontând pe ambiţiile şi, mai ales, pe setea de libertate 

a oricărui tânăr încarcerat, atacul a fost direct, uneori cu „sfaturi 

părinteşti”. Eram literalmente uluit, ameţit de tot ce auzeam, de tot ce 

mi se propunea. De unde bănuiam un sfârşit cel puţin egal cu al 

acelora ce-mi fuseseră fraţi de celulă. După această pregătire 

psihologică sui-generis, sunt pus în faţa unei probleme la care nu 

îndrăznisem să mă gândesc nicio clipă. O luciditate exemplară, un 

discernământ demne pentru o altă vârstă şi experienţă de viaţă, o 

răbufnire lăuntrică focalizată în educaţia solidă primită acasă, în 

şcoală, în armată, m-au îndemnat să promit, fără absolut nicio 

explicaţie, un „nu” categoric. Actul trădării îmi devenise mai clar, 

mai neechivoc ca niciodată şi orice explicaţie sau justificare mi se 

părea total inutilă. Pregătirea mea psihologică preconizată de ei 

avusese pentru mine un efect invers pentru că trăisem intens, timp de 

două săptămâni, plata trădării ce o primiseră cele câteva zeci de 

confraţi de celulă, cărora le zburaseră creierii în faţa mea. Din partea 

cealaltă, evident contrariat, dar cu un calm disimulat, de o perfidie 

asiatică, îmi spune că nu mi s-a solicitat un răspuns imediat, că nu 

trebuie să mă pripesc în luarea unor hotărâri capitale pentru viaţa 

mea, că prima întrevedere constituie doar începutul unor convorbiri 

care vor urma. Pentru mine era clar că nu eram victima vreunei 

turnătorii a fostului meu sergent sau a Olgăi sau a vreunui camarad 

din lagăr. Eram rodul unei activităţi informative intense, poate 

începută de când am călcat în Crimeea. Era evident faptul că, pentru 

mine, începea o viaţă nouă, consecinţă directă a atitudinii mele 

absolut personale şi neinfluenţate de nimeni. Un „nu” categoric şi 

irevocabil, spus la douăzeci şi doi de ani, la peste două mii kilometri 

depărtare de ţară, în bârlogul celui mai perfid, implacabil şi nelegiuit 

vrăjmaş, după un război necruţător în care, sub ochii mei, au murit 

sute de mii de oameni, fie români impetuoşi şi entuziasmaţi, fie 

germani disciplinaţi şi războinici din născare, fie ruşi, rezistenţi şi 

dârji, mereu nedumeriţi pentru ce luptă de fapt, toţi şi fiecare în parte 

eroi veritabili. Am spus „nu” după trei săptămâni de chinuri 

140

apocaliptice, timp în care am văzut cum semeni de-ai mei îşi dădeau 

duhul lângă mine, împuşcaţi mai rău decât câinii, pentru că, deşi 

oameni, erau consideraţi lepădături ale războiului, priviţi prin 

concepţia strictă a datoriei, a onoarei şi a sacrificiului pentru patria 

lor, exceptând opţiunile politice, rămânând înfieraţi şi dincolo de 

moarte cu stigmatul trădării. Am spus „nu” când mirajul libertăţii, 

amplificat de setea de viaţă a celor douăzeci şi doi de ani, putea să 

tenteze orice muritor. Am spus „nu” când, în locul huzurului, al 

gradelor şi al poziţiei sociale la o vârstă de aur, am ales din nou, 

voluntar, înmormântarea de viu. A fost un „nu” rostit de o conştiinţă 

imaculată, a fost un „nu” în numele omeniei şi al demnităţii unui 

ofiţer al armatei române. A fost un „nu” care stigmatiza categoric 

noţiunea de trădare chiar în situaţii speciale. A fost un „nu” grăit 

răspicat viitorului meu, învingându-mi pornirile omeneşti. A fost un 

„nu” scris cu sânge, pentru a nu fi spulberat de vremuri, pentru 

generaţiile viitoare, indiferent de schimbarea în timp a conceptelor de 

bine, adevăr, dreptate, cinste, onoare, datorie. A fost un act prin care 

pot să reţină tot ceea ce se consideră valabil şi pentru ei, chiar dacă 

nu vor mai fi războaie. Vor fi poate confruntaţi cu alte crize majore, 

morale şi spirituale. Suferinţele mele, timp de două decenii, şi-au 

înfipt colţii în trupul meu, precum cuiele în trupul lui Crist răstignit, 

pentru ca generaţiile viitoare să nu renunţe la luptă şi la vise, să nu 

uite că omenia şi biruinţa asupra propriei persoane constituie o 

rezolvare în lupta împotriva beznei şi a nelegiuirilor. A fost un „nu” 

care însemna sfârşitul primei părţi din viaţa mea şi începutul unei noi 

perioade, care avea să se măsoare tot în decenii de schingiuiri, 

nelegiuiri şi umilinţe, când stârvurile ce se scufundau în mocirla 

disperării şi a trădării căutau să se antreneze cu ei pentru a-şi atenua 

vinovăţia în faţa istoriei, tânjind la diluarea responsabilităţii prin 

generalizarea compromisului. Chiar acum, când ştiu ce-au însemnat 

următorii douăzeci de ani, nu numai că nu regret atitudinea mea, dar 

sunt mândru că pot lăsa moştenire doar o avere spirituală, care să 

îndrume paşii într-o lume de lupi care se sugrumă cu laţul făurit de ea 

într-un asalt asupra conceptelor milenare ale moralei creştine şi ale 

spiritualităţii omenirii. Fii mândru de credinţa tatălui tău şi vei izbuti 

să rămâi un om! E un îndemn pentru supravieţuirea ta, pentru 

salvarea vieţii adevărate şi biruinţa luminii pe acest pământ stăpânit 

de forţe satanice! 

141

PARTEA A TREIA – PRIZONIER ÎN GULAGUL SOVIETIC 

IX. LA FORCE PRIME LE DROIT 45 

Odată spus „nu” trădării, colaboraţionismului şi 

compromisului, am acceptat îngroparea mea de viu. Chemat de 

general de mai multe ori, aveam să constat metodele folosite de cel 

mai criminal organ represiv din lume, NKVD, perfecţionate de cei 

mai ticăloşi asasini pe care i-a dat istoria: Dzerjinski 46 , Uriţki 47 , 

Peters, Latis, Menjenski, Jagoda, Ejev, Beria, Andropov ş.a. 

Interogatorii noaptea pe durata a zeci de ore, lămpi puternice puse în 

ochi, repetarea unor întrebări de zeci de ori, trecerea de la cele mai 

abjecte şi directe ameninţări la cele mai fabuloase promisiuni, 

insinuări şi lecţii ideologice, nelipsita ţigară pe care o refuzam, 

şantajul ordinar, internaţionalismul proletar care desfiinţează 

conceptul de patriotism, de naţionalism etc. M-am menţinut, 

intransingent, pe poziţia mea, pe dreptul prizonierului de război la 

opţiunea atitudinii lui, iar când propunerile directe depăşeau prin 

impertinenţă conştiinţa mea, treceam la atac, vorbindu-i de onoarea şi 

demnitatea unui ofiţer, de apolitism, de pedepsirea trădării chiar de 

armata sovietică, de trimiterea mea în Ialta spre a se constata modul 

meu de comportare, acolo de unde ei aveau probabil toate 

informaţiile. 

45 „Forţa merge înaintea dreptului”. Aforism atribuit cancelarului Otto von Bismark, care 

exprimă ideea că cei puternici stăpânesc peste ceilalţi şi hotărăsc discreţionar ce înseamnă 

bine şi rău. 

46 Felix Edmundovici Dzerjinski (în limba poloneză: Feliks Dzierżyński) (30 august (stil 

vechi)/11 septembrie (stil nou) 1877 –20 iulie 1926) a fost un revoluţionar comunist, 

cunoscut pentru că a fost fondatorul şi primul conducător al politiei politice bolşevice, 

CEKA, Lui Dzerjinski i se atribuie fraza: "un membru al KGB-ului ar trebui să aibă capul 

rece, inima caldă şi mâinile curate". 

47 Moisei Solomonovich Uriţki (1873–August 30, 1918) a fost un lider revoluţionar 

bolşevic în Rusia. Uriţki a jucat un rol de lider în puciul armat din Octombrie şi ulterior a 

devenit şeful poliţiei Ceka din Petrograd. Din această poziţie a coordinate urmărirea şi 

acuzarea membrilor aristocraţiei, a ofiţerilor din armată şi a înalţilor clerici din Biserica 

Ortodoxă Rusă care se opuneau Bolşevicilor. Leonid Kanegisser, un tânăr cadet military l- 

a asasinat pe Uriţki pe 17 august 1918 ca răzbunare pentru executarea unui prieten al său 

şi a altor ofiţeri. În urma acestui eveniment, precum şi a tentativei de asasinare a lui Lenin 

de către Fanya Kaplan de pe 28 august, Bolşevicii au declanşat un val de persecuţii 

cunoscut ca Teroarea Roşie. 

142

Încercam, în naivitatea mea cinstită, să explic justeţea 

războiului nostru, cu incursiunile necesare în istorie, şi aspectul 

moral al unui jurământ prestat. 

După douăzeci şi două de zile de martiraj, chinuit psihic de 

condamnările zilnice la moarte a celor ce se perindau zilnic prin 

celula morţii, de lupta inimaginabilă cu mine însumi, a cărei biruinţă 

era esenţială, traumatizat zilnic şi epuizat fizic de cea mai cumplită 

înfometare, mizerie şi umilinţă umană, sunt scos din celulă şi dus în 

curtea care înghiţise sute de fiinţe omeneşti. Cu o seninătate care, şi 

atunci, şi ulterior, mi-a pus problema integrităţii mele mintale, îmi 

aşteptam sentinţa atotbiruitoare, având doar o umbră de regret, 

aşternută de gândul tinereţii mele irosite. În timp ce-mi spuneam o 

rugăciune şi-mi luam rămas bun de la părinţi şi fraţi, de la aceea care 

mă făcuse să cunosc fiorii dragostei, de la camarazii mei de victorii şi 

de înfrângeri, apare un maior cu un subofiţer. Sunt legat din nou la 

ochi cu cârpa neagră, act la care m-am opus cu înverşunare, 

spunându-le că nu mă tem de moarte, că vreau să-mi văd călăii. Sunt 

imobilizat cu o brutalitate barbară, aplicându-mi-se pe ochi cârpa 

neagră şi umedă de sudoarea celor care-şi dăduseră duhul înaintea 

mea. Sunt îmbrâncit pentru a face câţiva paşi. Picioarele, care de-abia 

purtau umbra unui trup cândva falnic, se împleticeau, scufundânduse 

parcă într-un strat gros de praf, gândindu-mă că aşa trebuie să te 

înghită moartea. Spre a nu părea laş în faţa actului final trăit de atâtea 

ori sub alte ipostaze, găsesc puterea, trasă din seva unei voinţe care 

învingea orice forţe telurice, să fac ultimii paşi, plutind parcă pe 

valurile demnităţii umane, până când mă izbesc de un perete de tablă. 

Câteva smucituri înapoi şi, după ce se deschide o uşă, o lovitură 

mârşavă de picior în spate mă proiectează undeva pe o podea. În 

cădere probabil că m-am lovit la cap, pentru că n-am simţit durerea şi 

gustul unei şuviţe de sânge pe buzele uscate şi năclăite de ură. M-a 

trezit din starea de inconştienţă sunetul provocat de pornirea unui 

motor de maşină. Încercam să intuiesc unde mă aflu şi, mai ales, ce 

va urma. Intuiţia mea îmi spunea că mă aflam din nou în jeepul 

cunoscut s-a confirmat când am desluşit un „davai”, ambalarea 

motorului şi pornirea maşinii. Încercam să măsor distanţa parcursă, 

apreciind viteza şi numărând secundele, până când, epuizat fizic şi de 

emoţii, mi-am pierdut treptat cunoştinţa, părând că merg cu căruţa 

Sfântului Ilie, zdruncinată de povârnişurile norilor. Ochii mi s-au 

închis, păstrând pe retină liniştea beznei în care mă cufundam. Nu 

143

ştiu după cât timp mă trezeşte o horcăială care mă sufoca. Un 

amestec ciudat de gaze puturoase de benzină cu un praf fin mi-au 

năclăit gura în aşa hal încât am început să tuşesc brusc. Cineva mi-a 

turnat mai mult pe faţă decât în gură câţiva stropi de apă care m-au 

trezit. După nu ştiu cât timp am realizat din nou unde mă aflam. 

Făceam eforturi să-mi reamintesc ce s-a întâmplat cu mine. Deodată, 

maşina scârţâie din toate încheieturile, o frână bruscă, o alunecare 

până când am intrat cu gura în nişte cizme de rezină ce emanau 

duhoarea învingătorului. Apoi sunt împins afară pe pământ, ridicat şi 

susţinut de braţe în poziţie verticală. Simţeam aerul uscat, proaspăt, 

deşi era înăbuşeală. Mi se ridică de pe ochi cârpa neagră şi constat că 

era aproape de amurgul roşu-violet specific câmpiei Crimeii şi că mă 

aflu în faţa unor clădiri joase, transformate în corp de gardă. 

Înaintea mea se desfăşura, în toată hidoşenia lui, un lagăr 

improvizat de prizonieri, înconjurat cu două-trei garduri înalte de 

sârmă ghimpată, un brâu interior şi exterior de cinci-şase metri, arat 

şi greblat, prepeleci, reflectoare şi turnuri de pază în care stăteau 

sentinele cu mitraliere. Un lagăr improvizat, dar pus la punct după 

toate regulile împământenite şi perfecţionate timp de un sfert de 

secol de cel mai represiv regim pe care-l crease mintea omenească, în 

care se îmbinau experienţele revoluţionare, dictatorial-comuniste şi 

fasciste, grefate pe inovaţii slave cu iz asiatic. Câteva foste saivane 

de oi erau concepute să adăpostească noaptea sau pe timp de ploaie 

câteva zeci de mii de jalnici prizonieri, foşti ofiţeri germani şi 

români, urmele unor armate cândva invincibile sau temătoare, 

ambele respectate chiar de inamic. Sosirea unui nou prizonier 

constituia un eveniment major în banalitatea zilelor ce se scurgeau 

monoton în acest locaş de aşteptări chinuitoare, iluminat doar de 

haloul speranţelor cu care se hrăneau sufletele acelora pentru care 

războiul se terminase şi care aşteptau, smeriţi, scurgerea implacabilă 

a timpului, de la care aşteptau o rezolvare. Câţiva români, în ciuda 

aspectului meu, m-au recunoscut şi, curajoşi, s-au apropiat de zona 

interzisă, făcându-mi semne. 

O primire pe cât de neaşteptată, pe atât de inoportună, care 

putea să-mi complice situaţia. După câtva timp, în care maiorul luase 

legătura cu comandantul lagărului, sunt condus în corpul gardă. Se 

predau nişte hărţi, primele file ale „dosarului”, o invenţie a celui mai 

represiv regim imaginat de istorie care pecetluia pentru vecie soarta 

unui om. Dosarul îmi va urma paşii în Rusia şi România, adăugând 

144

noi file la biografia mea de duşman al poporului, al noii ordini 

sociale, al comunismului. Sunt reidentificat şi, spre surprinderea 

mea, recapăt statutul de prizonier de război, fost ofiţer al armatei 

române. După plecarea maiorului cu jeepul blestemat, colonelul pune 

câţiva soldaţi ruşi paznici, „ceasovoi”, să mă percheziţioneze. Mi se 

ia aproape totul şi sunt băgat într-un fel de carceră. Am zis „într-un 

fel”, pentru că nu era ca la noi, o cuşcă de lemn, ci era o cămăruţă de 

câţiva metri pătraţi, cu duşumea de lemn, cu o uşă şi o fereastră, 

ambele bine zăbrelite. Într-un colţ zăcea un neamţ, care scotea din 

când în când gemete surde de om bolnav. Lângă el, o gamelă 

germană plină cu o zeamă străvezie şi un colţ de pâine uscată. După 

câtva timp, uşa este trântită de perete cu piciorul. Un român cu 

banderola de partizan îmi aduce o bucăţică de pâine şi o cană cu apă, 

spunându-mi, subversiv, că nu puteam fi trimis în lagăr în halul în 

care eram şi plin de sânge şi că mâine, probabil, se va hotărî soarta 

mea. După ce-am mâncat o feliuţă de pâine din aceea neagră şi 

umedă, mai mult apă, m-a apucat un sughiţ de credeam că-mi dau 

duhul. Cu nesaţ am băut cana cu apă, după care am rămas nemişcat, 

cu ochii holbaţi, privind undeva în neant. Noul meu confrate de 

suferinţă – de data aceasta nu o scursură umană, vreun trădător sau 

colaboraţionist –, era un demn ofiţer german, un exponent rar şi 

autentic al rasei superioare, un blond bine clădit, cu ochii albaştri, 

cândva poate visători, acum însă trişti şi afundaţi în văgăunile adânci 

ale unei frunţi înalte. Probabil a urmărit, cu legitimă curiozitate, 

manifestările mele animalice în faţa unui boţ de pâine şi a unei căni 

de apă. După un timp de studiu, văzând cum îmi clămpăneau buzele 

de sete şi cum eram contorsionat pe podeaua jilavă şi mucegăită a 

celulei, între un somn de moarte şi o veghe vecină cu halucinaţiile 

unui nebun muribund, ofiţerul mă întreabă, cu o voce stinsă, răguşită, 

într-un veritabil „hochdeutsch” 48 , dacă îmi este sete. M-am străduit 

să-i mulţumesc într-o îngrijită şi căutat cât mai reverenţioasă limbă 

germană, spunându-i doar că, în ultimele douăzeci şi două de zile, m- 

am luptat cu moartea în cele mai negre chinuri de foame, sete şi 

mizerie, că sunt epuizat total fizic şi, mai ales, psihic. I-am vorbit 

doar de sutele de trădători împuşcaţi, fără să denunţ cele întâmplate 

cu mine. Cu un gest de aleasă generozitate, îmi împinge gamela lui 

48 „Germana zonelor înalte” (centrul şi sudul alpin al Germaniei, Saxonia, Bavaria, 

Austria, Liechtenstein, Elveţia), care are înţelesul de „germană standard”, „germana 

cultă”, germana înţeleasă de toţi vorbitorii de germană, şi care se predă străinilor. 

145

cât mai aproape de capul meu, rugându-mă să beau totul, Dar nu tot 

deodată, ca să am până dimineaţă când mi se aduce o apă fiartă, un 

aşa zis ceai, pentru că corpul meu este deshidratat total, de-aici şi 

zvâcnirile regulate ale mâinilor şi picioarelor. 

Refuz iniţial, cum puteam oare, indiferent de halul în care 

eram, să mă înfrupt din viaţa aproapelui meu şi el aproape mort. A 

insistat, convingându-mă că el nu mai poate mânca nimic pentru că 

are diaree. După ce sorb o înghiţitură din zeama verde, îl întreb şi eu, 

bineînţeles, de ce se află la carceră. Un răspuns laconic şi 

surprinzător: a refuzat să muncească, fiind ofiţer german, 

Oberstleutnant - Panzerdivision. Îmi mai relatează că în lagăr sunt 

cam 600 de ofiţeri români, vreo 7 000 de ofiţeri germani şi vreo 

3 000 de soldaţi germani, că mâncarea este mizerabilă, 400 grame 

pâine şi o ciorbă, iar pentru cei care muncesc un supliment de 150 

grame pâine şi o mâncare, el îi spunea Brei, adică terci, mai târziu 

aveam să aflu vestita „kasha” 49 . Visând la sutele de grame de pâine, 

la ciorbă, legănat de vocea monotonă, fără inflexiuni, a primului meu 

conlocutor într-un lagăr de prizonieri (ce repulsie îmi trezeşte acest 

cuvânt!), sleit de ultima vlagă, am adormit. De-abia dimineaţa mi-a 

spus că somnul meu a fost un geamăt mut, prelung, o înlănţuire de 

zvârcoliri şi zvâcniri, ceea ce explică şi oboseala cu care m-am trezit 

şi mutra speriată pe care am făcut-o când am deschis ochii. 

După un „Bună dimineaţa!” mormăit de amândoi aproape 

simultan, care vădea că politeţea rămânea suverană chiar şi în cea 

mai neagră mizerie, se aud paşi, uşi închise, uşi deschise. Îmi face 

semn să mă ridic, deoarece urmează „apelul”. Rămân pipernicit în 

colţul meu, fără să ridic capul greu ca o baniţă, iar uşa se închide cu 

acelaşi zgomot sinistru. Muţi, aşteptam raţia de dimineaţă. O feliuţă 

de pâine şi o cană de ceai, de apă fierbinte, fiecăruia. Având puţină 

zeamă în gamelă, ofer camaradului meu apa fiartă, sperând să-i facă 

bine la diaree. Ca orice neamţ, acceptă în compensaţie, după care am 

înfulecat raţiile mizere, pentru a scăpa de grija lor. Parcă se simţea şi 

el mai bine. Prezenţa mea şi, mai cu seamă, cele auzite îl 

remontaseră. La ora 8, după terminarea apelului în lagăr, sunt scos 

din celulă şi dus la comandant, un colonel enkavedist. Acesta, 

49 Kasha - Termenul desemnează în limbile slave orice fel de mămăligă făcută din cereale: 

orz, grâu, ovăz, orez şi este una dintre cele mai vechi mâncăruri cunoscute la popoarele 

din Estul Europei. 

146

înfundat în studierea dosarului meu, aproape nu a observat intrarea 

umbrei mele. După apariţia unui „perevotcik”, ascult o predică, adică 

n-am voie să relatez absolut nimănui nimic pe unde am fost, ce am 

văzut, ce mi s-a cerut, că trebuia să am o comportare corectă în lagăr, 

dacă vreau să ajung „acasă”, cuvânt care-mi părea fantomatic şi 

amăgitor. Sunt apoi trimis în lagăr, fără să-mi iau rămas bun de la 

camaradul meu de o noapte. Şi-aşa, pe data de 8 iunie, ziua regelui 

Carol al II-lea şi a străjerilor lui, devin din nou prizonier de război 

într-un lagăr oarecum organizat. Cel care se credea cavalerul fără 

reproş trebuie acum să se obişnuiască cu ideea aşteptării, făcând 

eforturi să trateze cu indiferenţă umilinţa, să ignore prezenţa 

învingătorului. Eforturi zadarnice! Nopţi nedormite de imputări, de 

gânduri nefaste, în care se acumula zi de zi o ură infinită împotriva 

sistemului criminal şi a acelora care îşi propuseseră să ne facă slugi 

sau să ne programeze exterminarea în cazul unei opoziţii manifeste. 

Nimic nu poate fi mai jalnic decât o revedere cu prietenii sau cu 

duşmani, atunci când calculele lor nu mai corespund cu realitatea. 

Într-adevăr, după intrarea în lagăr, sunt înconjurat de zeci de foşti 

camarazi de luptă, de curioşi. Toţi mă priveau ca pe o minune, 

fiecare gândea însă diferit. Unii, luându-mă drept etalon, sperau că 

poate am cedat unor presiuni ca răsplată, oferindu-mi-se viaţa, că am 

acceptat vreo colaborare. Alţii, care mă cunoşteau bine din şcoala 

militară sau de pe front, trăiau convingerea că am rezistat presiunilor, 

dovada fiind halul, starea jalnică în care mă aflam. Bineînţeles că nu 

puteam să ţin o conferinţă de presă pentru a povesti cele întâmplate 

cu mine timp de 22 de zile de când dispărusem dintre ei. Am 

considerat însă o îndatorire de onoare ca bunilor mei camarazi să le 

povestesc din experienţa căpătată şi, în special, intenţiile 

învingătorului, condiţiile din celulă, câţi au fost împuşcaţi şi de ce. 

După care le-am dezvăluit esenţialul prevăzut în planurile ruşilor: 

racolarea ofiţerilor şi a soldaţilor în diviziile de voluntari înfiinţate pe 

teritoriul Uniunii Sovietice, recrutarea de turnători, colaboratori sau 

spioni. În afară de varietatea mijloacelor de constrângere, pericolul 

era reprezentat de mirajul unei eliberări imediate, după înfometarea 

şi teroarea programate, de posibilitatea obţinerii, după repatriere, a 

unor poziţii sociale şi posturi politice importante din care se puteau 

aduce servicii Uniunii Sovietice şi NKVD-ului. Primul pas era 

instaurarea comunismului în România. Avusesem timp şi condiţii 

pentru a-mi sistematiza argumentele de contracarare a acţiunilor 

147

enkavediştilor, necesitatea strângerii rândurilor celor care, în ciuda 

tentaţiilor, nu vor face niciun rabat la demnitatea de ofiţer şi om, de 

la izolarea şi lupta făţişă împotriva vanitoşilor, conjuncturiştilor, 

cozilor de topor şi trădătorilor. După discuţii aprinse, găsind pe cei 

mai fideli susţinători şi mai aprigi luptători în prietenul meu, Ilarion 

Stănescu, şi în noii camarazi de suferinţă: entuziastul şi sufletistul 

George Fonea, angelicul, dar profundul analist Aurel State. Am ajuns 

la o singură concluzie: înscrierea voluntară în diviziile formate în 

URSS constituia cel mai cras act de trădare, pentru că armata română 

lupta încă împotriva URSS, iar prizonierul de război nu are căderea 

de a aprecia actele politice ale ţării sale, adoptate în anumite condiţii 

şi impuse de forţa armată sau de represiunea ocupantului. Istoria era 

în acest caz un lanţ continuu de trădări şi de răzbunări. Colaborarea 

sub orice formă cu inamicul, atâta vreme cât ne aflam sub prestare de 

jurământ şi cu statut de prizonieri, adică lipsiţi de libertate, constituie 

cea mai dezonorantă, cea mai infamă faptă a unui om, o înaltă 

trădare, condamnată de către codul justiţiei militare din oricare stat. 

Era clar că, indiferent de regimul care va fi în România, de 

imoralitatea şi oportunismul viitorilor oameni politici care vor deveni 

veritabile cozi de topor, trădătorii vor cădea sub acelaşi oprobriu. 

Aceasta pentru că, parafrazându-l pe Napoleon, chiar dacă vor iubi 

trădarea, vor urî pe trădători. 

O altă concluzie la care ajunsesem era demascarea cu orice 

preţ a metodelor folosite de către NKVD: înfometarea până la ultima 

stare de animalitate, schilodirea fizică prin muncă forţată şi tortură, 

umilirea cea mai josnică, mai insultătoare cu orice prilej, pentru a te 

desfiinţa fizic şi moral, pentru a te face flexibil şi a ceda, în numele 

supravieţuirii, la unele principii morale în care ai fost crescut şi 

educat, aşadar renunţarea la demnitatea umană. 

Celor tari, celor care vor încerca să rămână oameni, celor care 

vor respinge sau înfiera trădarea de patrie, le vor aplica cele mai 

monstruoase metode asiatice de exterminare: condamnări inventate şi 

izolarea lor în gheţurile Siberiei sau ale Polului Nord, iradieri, 

inoculări de boli incurabile cu evoluţii accelerate, injecţii 

neuroparalizante, spitale psihiatrice de unde, dacă mai ieşeai, aveai 

creierul spălat, fiind doar un cadavru ambulant, o plantă, fără puterea 

de a mai gândi, de a vorbi sau de a acţiona. Nimeni nu excludea 

începutul imediat cu muncă epuizantă, robie barbară, introducerea 

printre noi a trădătorilor, abrutizarea prin lipsa oricăror informaţii şi a 

148

legăturilor cu exteriorul, supunerea la o propagandă organizată cu 

oameni profesionişti, otrăvirea zilnică, permanentă, cu aceleaşi 

dezinformări, minciuni şi aberaţii. Se sconta pe efectul picăturii 

chinezeşti şi pe realizarea celui mai infam sistem informaţional, nu 

numai despre acţiuni, fapte, intenţii şi gânduri ascunse pentru un 

viitor mai îndepărtat. 

Se punea la cale demascarea publică a unor formatori de 

opinie, a unor aşa-zişi şefi, pentru a semăna neîncrederea, 

suspiciunea între prieteni şi fraţi de idei, pentru a ne discredita, a ne 

dezbina şi izola, toate pentru a facilita distrugerea noastră. 

Finalitatea, în ambele cazuri, atât pentru cei tari, cât şi pentru 

trădători, era înlăturarea principiilor tale de viaţă, a conceptelor tale, 

a Weltanschauung-ului tău, şi însuşirea unor idei şi a unei ideologi 

total străine ţie. Rămânând din ce în ce tot mai singur, părăsit de 

mulţi, uneori chiar de prieteni, trebuia să te întrebi dacă tu eşti cel 

sănătos şi nu ceilalţi, dacă ai trecut pragul exaltării, dacă nu cumva 

eşti un psihopat, un paranoic, un nebun. NKVD-ul avea obiectivul de 

a fi preocupat exclusiv de probleme minore, dar vitale: ce mănânci, 

ce trudeşti, dacă apuci ziua de mâine. Fără a-ţi lăsa timp să gândeşti, 

să judeci la rece, trebuia să-ţi trăieşti din plin criza morală, 

dezumanizantă, începutul actelor dezonorante şi iresponsabile. 

Discuţiile noastre şi confruntarea continuă de idei se prelungeau cu 

completarea unor noi informaţii. Ne-am edificat asupra Convenţiei 

de la Haga, în care se reglementau conceptele de „prizonier de 

război”, de „partizan”, aflând că prizonierii de război nu pot fi supuşi 

la presiuni morale şi că nu trebuie să lucreze pentru război. Era 

stipulat dreptul de a nu munci, dreptul la corespondenţă, dreptul 

ofiţerilor de a purta însemnele militare etc. Orice muncă efectuată 

avea această tentă, deoarece, indiferent unde lucrai, erau eliberaţi în 

consecinţă muncitori sovietici care îngroşau astfel rândurile Armatei 

Roşii. Concluzia ce decurgea era clară: noi vom refuza orice muncă. 

Aceasta echivala şi cu prevederea de a nu le vinde tehnologii de 

război. Absolut toate statele, aliate sau inamice, le-au vândut, de 

exemplu, vase comerciale, eliberându-le forţa lor de muncă din acest 

sector, pentru a lucra apoi exclusiv pentru flota de război, pentru 

submarine, rachete şi aviaţie. Aceste inconştienţe pompau în forţa 

militară disproporţionată a Uniuni Sovietice, în eforturile pentru 

înarmare şi modernizare, în suportul pentru expansionismul făţiş al 

149

comunismului, contribuind la ameninţarea permanentă a Uniunii, din 

postura de cea mai puternică forţă militară a lumii. 

Am mai aflat că Uniunea Sovietică a fost obligată să respecte 

Convenţia de la Haga începând cu vara anului 1943. Dar ce s-a 

întâmplat până atunci Sute de mii de prizonieri exterminaţi, 

asasinaţi conştient prin condiţiile create. Să amintim numai faptul că 

din peste 100 000 de italieni au repatriat, în final, doar 5 000. În lupta 

pentru respingerea muncii au rămas doar românii şi alte câteva 

naţiuni mici, deoarece, după capitularea Germaniei, prima măsură a 

aliaţilor a fost desfiinţarea armatei germane. Acest act a condus la 

anularea oricăror drepturi pentru prizonierii de război germani. 

Aşadar, încă de la început, prizonierii români s-au împărţit în două 

tabere. Unii, cei mai mulţi, intransigenţi în a face orice compromis cu 

inamicul, cei decişi să-şi apere demnitatea de ofiţeri, indiferent de 

condiţiile de viaţă la care vor fi supuşi, cei cărora nu le era 

indiferentă soarta viitoare a României, pericolul comunizării ei, 

asumându-şi riscurile care decurgeau din această rezistenţă. Ceilalţi, 

care, considerând că au făcut primul compromis căzând prizonieri, 

prevalându-se de situaţia cu totul specială în care se aflau, puteau săşi 

permită orice acţiune. Adepţi ai infamei zicale româneşti „Fă-te 

frate cu dracul până ce treci puntea!” şi orbiţi de mirajul unei 

eliberări imediate, de salvarea din infernul în care ne aruncaseră 

ruşii, considerau îndreptăţită orice mârşăvie pe care o comiteau, de la 

delaţiune până la înaltă trădare. Astfel, cei din prima grupă, din care 

făceam parte şi eu, uneori ca lider de opinie, erau înfieraţi ca fascişti, 

reacţionari, ultranaţionalişti, iar mai târziu erau categorisiţi ca 

legionari şi contrarevoluţionari, stigmate care îi vor urmări toată 

viaţa. Din grupa trădătorilor făceau parte cei care, odată ce au făcut 

primul pas al compromisului, s-au afundat apoi în mocirla vânzărilor 

de semeni şi de ţară. Primii care au cedat au fost, din păcate, unii 

ofiţeri vârstnici. Au cedat dintr-un egoism specific vârstei, nevoind 

să renunţe în ultima parte a vieţii la privilegiile şi avantajele avute, de 

care beneficiaseră ani îndelungaţi, atrăgând în mod indirect şi pe unii 

subalterni mai slabi de înger, toţi însă erau ejusdem farinae 50 , nişte 

oportunişti notorii. Aşadar, prima grupă era în majoritate formată din 

tineri, cei care nu avuseseră timp să fie contaminaţi de huzur şi 

politicianism, pe care evenimentele i-au surprins imaculaţi şi exaltaţi. 

50 Lat. „Din aceelaşi aluat”. 

150

Una dintre teorii era aceea de a ne încadra şi noi în „masa” 

oportuniştilor, pentru ca, păstrându-ne fermitatea caracterului şi a 

ideilor, să influenţăm dinăuntru, să le temperăm tentaţia spre 

mârşăvii, să le barăm calea ocupării unor funcţii înalte sau de decizie. 

Teoria a fost respinsă ab initio, fiind convinşi că, odată intraţi în 

cocină, te mănâncă porcii. 

Era, în fapt, aceeaşi problemă pe care alţii şi-o puneau în ţară, 

după august 1944, când cele cinci-şase sute de comunişti de profesie 

– majoritatea străini sau borfaşi, pe care evenimentele i-au surprins 

încă pe baricade, aflaţi acolo din pur egoism sau din cel mai josnic 

conjuncturist, dar sub protecţia tancurilor ruseşti –, au fost invadate 

de zeci, sute de mii de aşa-zişi clar-vizionari, lepădături sociale, 

ultimele scursuri ale societăţii, pentru care sosise momentul 

afirmării. 

În tot acest timp, adevărata elită a neamului stătea de o parte, 

din demnitate, iar alţii putrezeau în temniţe, în lagăre şi la canale 

pentru că avuseseră curajul să se opună. De fapt, istoria s-a repetat, 

sub aceleaşi auspicii, şi după lovitura de stat kaghebistă din 1989. 

În aceste împrejurări începe viaţa de lagăr. Unii care nu vor 

renunţa la demnitatea de ofiţer şi care vor avea de suferit, o jertfă 

considerată de ticăloşi inutilă, şi alţii care vor simţi doar privarea de 

libertate şi depărtarea de familie. Unii care vor umple temniţele 

comuniste din Gulagul sovietic sau român. Alţii care vor ocupa 

funcţii din care îi vor tortura pe primii şi care vor huzuri pe cadavrele 

lor. Aşa începe preistoria prizonierilor români, unii, cei care au rămas 

fideli jurământului prestat, consideraţi „periculoşi”, „indezirabili” şi 

ceilalţi, cei „loiali”, toate scursurile şi lichelele, delatorii, trădătorii 

spioni puşi în slujba comunismului, luptând numele 

internaţionalismului, împotriva intereselor ţării şi ale poporului 

român. Noi rămâneam nişte „idealişti” şi ne apăram unele principii 

pentru care luptasem, neluând în calcul evoluţia războiului şi noile 

configuraţii politice care se iveau. 

Pe ce se baza „anacronismul” atitudinii noastre, 

„donquijotismul” din acţiunile noastre Pe ce ne bazam noi, care ne 

luptam, la câteva mii de kilometri de ţară cu aceşti monştri moderni, 

creaţie specifică a dezintegrării umanismului mondial, a înlocuirii 

conceptelor tradiţionale ale creştinismului şi ale culturii universale cu 

151

imbecilităţi ca dictatura minorităţilor de orice natură, violenţă, 

droguri, sex, terorism, manipulări şi dezinformări la nivel planetar 

Comportamentul nostru era în afara oricărui plan meschin şi 

se baza pe norocul de a cunoaşte in situ comunismul, la el acasă, nu 

din milioanele de broşuri cu care împânziseră omenirea. Noi trăiam 

„umanismul” călăilor care se voiau conducătorii omenirii. Nu se 

punea problema tipului de cizmă pe care-l preferam pe grumazul 

nostru, de rezină (sovietică), de toval (germană) sau de lac 

(americană). Noi luptasem şi rezistam pentru o Românie Mare, 

pentru o democraţie autentică, pentru salvarea moralei creştine. 

După formarea diviziilor de voluntari Kosciusko din 9 mai, a 

Comitetului Germaniei Libere, în iulie, după 15 noiembrie 1943, data 

când se înfiinţează Divizia Tudor Vladimirescu, trădătorii de 

circumstanţă sau de profesie trec la ofensiva împotriva celor care 

desluşeau clar viitorul României şi care, la mii de kilometri distanţă 

de vatra lor, nu voiau să participe la comunizarea şi ciuntirea ţării. În 

acest timp, pe 20 iunie 1944 se forma în ţară Blocul Naţional 

Democrat cu PCR, partidele social-democrat, naţional-ţărănist şi 

naţional-liberal. 

La 20 iulie are loc, fiind cel mai aproape de reuşită, atentatul 

împotriva lui Hitler, care a cutremurat o Germanie întreagă şi o 

seamă de mareşali şi generali germani care se aflau cu noi, la mii de 

kilometri de atentatori. 

Dacă n-ar fi fost acea clauză blestemată, capitularea fără 

condiţii în faţa celor trei, aşadar şi în faţă Uniunii Sovietice, câte 

atentate ar fi avut probabil loc, care ar fi schimbat soarta multor 

oameni. Nimic nu era mai monstruos decât faptul că, în timp ce zeci 

de divizii româneşti luptau în Rusia şi îngrăşau pământurile pe 

fronturile Ucrainei, Caucazului şi Crimeii, în ţară se trăgeau sforile 

capitulării. În timp ce noi ne slujeam ţara, alţii ne sacrificau în 

numele unei „politici de stat”. Noi eram carne de tun pentru apărarea 

„statului”, care avea politica lui, una mai presus de conştiinţele 

noastre. Ce făceau marii politicieni, făuritorii României Mari, care ne 

încântaseră copilăria, după ce aflaseră că Anglia şi SUA nu ne 

garantează frontierele Ce făceau politicienii după ce avem să 

capitulăm, fără condiţii, în faţa Uniunii Sovietice, căreia marile 

puteri democratice ne abandonaseră la cel mai murdar târg din istoria 

omenirii Ei, care erau singurii vinovaţi de ascensiunea Germaniei şi 

152

a Uniunii Sovietice, de declanşarea cataclismului celui de al doilea 

război mondial, au dovedit cea mai crasă miopie politică, s-au rupt 

total de istorie şi de responsabilitatea faţă de propriile lor popoare, 

sub imperiul euforicei victorii şi a îngenuncherii Germaniei fasciste 

şi rasiste. Nu au intuit pericolul fascismului roşu, al celei mai 

criminale dictaturi care purta numele de „comunism”. Iar dacă au 

cunoscut adevăratul pericol, înseamnă că alte interese obscure dictau 

politica omenirii. În ianuarie 1944, ambasadorul României în Suedia, 

Nanu, lua legătura cu Semiarav, dna Kollontai fiind bolnavă, când 

ruşii ne promiteau, în schimbul capitulării necondiţionate, nordul 

Transilvaniei, suveranitate şi independenţă. Câtă credulitate! După 

refuzul lui Maniu de a prelua puterea, I. Antonescu îl trimite pe 

Barbu Stirbey la Cairo, via Ankara. La tratative au luat parte Walter 

Guinness din partea Angliei, Lincoln Me Veagh pentru SUA şi N. V. 

Nouikov pentru URSS. Cererile lui Stirbey nu sunt luate în discuţie, 

trimiţându-ne să tratăm direct cu URSS. La 20 aprilie 1944, Maniu 

acceptă condiţiile de armistiţiu din 12 aprilie ale lui Molotov, 

trimiţându-l la tratative pe Constantin Vişoianu. La 26 mai, Gh. 

Tătărescu formează Coaliţia Naţional Democrată – formată din 

Partidul Comunist, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Madoszul, 

Partidul Social Democrat, Partidul Socialist Ţărănesc –, care este 

dispusă să trateze alte condiţii de capitulare cu Molotov. Mesajul este 

interceptat de Niculescu Buzeşti, astfel că generalul Aldea este 

împiedicat să plece în URSS. Dna Kollontai prefera propunerile 

Coaliţiei Naţional Democrate în locul celor ale Blocului Naţional 

Democrat, condus de generalul Ulea, Ion Mosary-Stârcea, D. 

Dăurceanu, Mircea Ioaniţiu, Ion Giugurtu, general Sănătescu, general 

Mihai, Gr. Niculescu-Buzeşti. Toate era doar poveşti. 

Ruşii amânau luarea unor hotărâri în aşteptarea ofensivei 

generalului Malinovsky, pentru a ocupa România şi a impune, sub 

presiunea tancurilor şi a baionetelor sovietice, un guvern prosovietic 

şi comunizarea României. Singurul care s-a opus capitulării 

necondiţionate a fost mareşalul Antonescu, care a propus oprirea 

ruşilor pe linia Galaţi-Nămoloasa şi obţinerea unui armistiţiu cu 

armele în mână. Acestea erau maşinaţiile din ţară, când fiecare 

formaţie politică o supralicita pe cealaltă, fără să se gândească la 

armata română, care lupta cu abnegaţie şi cu sacrificii enorme, în 

deplină cunoştinţă că-şi îndeplineşte o datorie sfântă faţă de ţară. 

153

Noi am intrat în captivitate ca victime ale conjuncturii total 

nefericite, care se definea în primul rând prin superioritatea umană şi 

tehnico-materială evidentă a inamicului. Am fost victimele neputinţei 

aliaţilor noştri, uneori ale trădării. Captivitatea ne-am trăit-o însă cu 

ideile şi aureola câştigate în bătălii victorioase şi memorabile, cu 

idealurile confirmate de faptele răsunătoare ale armatei române, cu 

sufletele imaculate şi străini de orice manipulaţii politice şi măsluiri 

cu interese din ţară sau din străinătate. Astfel, diferenţa şi 

divergenţele dintre cele două grupări se măreau pe măsură ce 

evenimentele se precipitau. Unii îşi inoculau argumentele cu 

realităţile evidente pe care noi nu le acceptam. Intransigenţii ne 

hrăneau cu speranţă, cu credinţa în dreptatea imanentă. Unii se 

duceau voluntari la o muncă degradantă, împreună cu germanii careşi 

pierduseră statutul de ofiţeri. Noi ne duceam calvarul prin carcere, 

iar voinţa noastră depăşea chinurile înfometării şi ale torturilor. Cei 

care mergeau la muncă, pentru o feliuţă de pâine şi un blid de terci în 

plus, cărau cu braţele, cu tărgi şi roabe improvizate, bolovanii, rocile 

care barau şoselele, eliberau tunelele, reparau podeţurile distruse de 

noi în urma exploziilor impuse de necesităţile retragerii în timpul 

războiului. Eram smulşi din ţara noastră, dar nimeni nu ne putea 

smulge ţara din noi. Ne simţeam între români, într-un unison al 

demnităţii de la care nu voiam să dezertăm. Degringolada armatei 

germane pe tot frontul de răsărit, care culmina cu dezastrul de la Bug 

şi Chişinău, raderea de pe faţa pământului a unor oraşe germane, 

debarcarea forţelor uriaşe ale aliaţilor pe ţărmurile Franţei şi 

începerea asaltului asupra Europei, dinspre vest, precipitau 

evenimentele într-un tempo debordant şi ne dădea speranţa unei 

capitulări a Germaniei în faţa Angliei şi a SUA, ceea ce grăbea şi 

rezolvarea situaţiei noastre. Japonezii începuseră să folosească piloţi 

sinucigaşi „kamikaze” (adică „vântul divin”) sau oameni torpilă 

„kaiten” (adică „întoarcerea la cer”), iar noi, în plăsmuirile noastre, 

copleşiţi de răspunderea în faţa propriei conştiinţei, alesesem de mult 

drumul sinuciderii, drumul spre cer sau spre un rai făurit de sufletele 

noastre curate. Continuăm cu încăpăţânare să nu negociem viitorul 

nostru şi al ţării. Ne luptam cu toţi şi cu noi înşine, la mii de 

kilometri de ţară, şi de cancelariile îmbâcsite de trădare, inconştienţă 

şi iresponsabilitate. 

Şi uite-aşa, la începutul lunii iunie, într-o dimineaţă, lagărul 

este invadat de ruşi, care făceau tabele pe naţionalităţi, grade etc. Un 

154

us ne punea întrebarea „kak familia”. Nemţii, care nu înţelegeau, îi 

răspundeau „was”, iar rusul nota. După ce rusul s-a plictisit să tot 

scrie „was”, s-a apucat să înjure, realizând că ceva nu e în regulă. Un 

neamţ s-a mirat de înjurătură, încât rusul a constatat apoi efectul, 

scriindu-l pe următorul „warum”. Un român mai şugubăţ, la 

întrebarea dacă a căzut prizonier sau dacă s-a predat, a răspuns că 

„s-a predat”. După ce rusul l-a întrebat unde s-a predat, românul i-a 

răspuns: „La Stalingrad!”. Auzind răspunsul, rusul l-a întrebat: „Ce, 

nu ai avut posibilitatea să te predai până acolo!”. Românul i-a 

replicat: „Am alergat după voi şi m-am predat unde v-am ajuns!”. 

Lăsând gluma la o parte, menţionez că cei dezbrăcaţi primeau 

uniforme germane, care se găseau pe toate drumurile. Aflăm, în 

sfârşit, că vom fi transportaţi undeva în interiorul Rusiei, într-un 

lagăr de ofiţeri bine organizat. Noi auzim de Beketovk, de Suzdal, 

Vladimirovsk, Oranchi ş.a., unde ajunseseră deja prizonierii de la 

Cotul Donului, Stalingrad şi, mai nou, Melitopol. Problema era cum 

să facem să nimerim în acelaşi vagon toţi prietenii, ba mai mult, 

camarazi desăvârşiţi, legaţi prin aceeaşi comuniune de idei şi de 

visuri. Eram tineri, abili şi isteţi, pentru sa ne orienta din mers. 

Trebuie să amintesc că, între timp, mă pusesem şi eu pe picioare. 

Mâncasem zilnic aproape o porţie dublă în urma colectărilor pe care 

le făceau cât mai discret ofiţerii români. Îşi rupeau de la gură un 

dumicat de pâine pentru salvarea unui confrate, acţiune care va 

continua absolut pe tot parcursul prizonieratului şi în orice condiţii, 

aceasta fiind noua morală care se instaurase în lagăr. 

Vin apoi comenzile stridente, îmbrâncelile, şi iată-ne „po 

četiri”, câte patru, într-o coloană de câteva mii. O campanie de 

ciasovoi ne înconjoară de ambele părţi, mândrii de misiunea ce-o 

executau, după care apar câteva zeci de câini, cu însoţitorii lor, şi 

falnicul convoi este pus în mişcare. Din cauza căldurii şi a extenuării, 

coloana se întindea ca o armonică. Fiind hăituiţi de câini, coloana se 

strângea la loc, situaţie ce ne-a permis să ne regrupăm undeva în 

mijlocul coloanei. Când ofiţerul neamţ, Oberstleutnant-ul şi 

camaradul meu de o noapte, îmi spune „Pass auf, Aurelio, eine neue 

Katyn!” 51 , i-am zâmbit amabil, răspunzându-i „Wahrscheinlich, hoch 

schlechter!”, adică probabil mai rău. 

51 Germ. „Trezeşte-te, Aurelio, un nou Katyn!”. 

155

După mai bine de o oră de alergări înainte şi înapoi, iată-ne în 

gara Alexandrovka, unde aşteptam o garnitură lungă cu vagoane de 

marfă, închise cu o singură fereastră de aerisire, barată cu gratii şi 

sârmă ghimpată. Operaţia de îmbarcare a decurs în ordine şi relativ 

rapid. Tovarăşii aveau o tehnică uluitoare în domeniu, perfecţionată 

pe parcursul celor 25 de ani de cea mai odioasă represiune împotriva 

propriului popor. Auzisem că ruşii aveau vagoane speciale de 

transportat deţinuţii „stulpinskii”, cu celule, gratii pe care le 

concepuseră încă din 1910. Nici vorbă! Acum eram înghesuiţi într-un 

vagon de 25 de tone, fără nicio noimă, câte 80-100, în aşa fel că se 

putea sta doar în picioare sau aşeza înghesuiţi. După ce reuşeau să ne 

împingă, în spatele nostru se închideau obloanele, se ferecau cu drugi 

de fier şi lacăte. Lumina pătrundea în acest abator pe roate doar prin 

fereastra zăbrelită, pe unde se strecura şi puţinul aer amestecat cu 

praful fin al câmpurilor din Crimeea, formând un fel de pâclă 

fierbinte. Zăpuşeala de afară depăşea 30 0 C. Ne sufocam în sudoarea 

care şiroia pe hoiturile noastre vlăguite, transpiraţia şi pulberea fină 

de praf formând un fel de clisă care ne îmbâcsea faţa şi pielea 

corpului. Fiind în majoritate români şi cei mai mulţi prieteni, s-au 

luat măsuri de supravieţuire. Noi eram doar 86 şi ne-am împărţit în 

două grupe: una care să stea jos, în fund, şi cealaltă, în picioare. La 

început, ne schimbam la patru ore, dar, după două zile, din cauza 

istovirii care ne înmuiase mădularele, ne schimbam la fiecare oră. 

Făceam apel la toţi să nu se sfiiască, să anunţe imediat ce simţea că i 

se face rău, pentru a fi ţinut pe braţe la fereastră. Unde ne făceam 

nevoile Cele mici se întâmplau mai rar, pentru că transpiram totul, 

iar cele mari şi mai rar, pentru că n-aveam după ce. Mecanismele 

interioare ale corpului uman măcinau totul pentru a asimila totul, însă 

tehnica şi experienţa înaintate găsiseră soluţia: o gaură în duşumeaua 

vagonului, în care era fixată o pâlnie de tablă de vreo douăzeci de 

centimetri. Era primul contact cu ororile învingătorului, care aspira la 

cucerirea omenirii, în numele celei mai înaintate doctrine, una care 

trebuia să ne asigure un viitor îmbelşugat şi fericit. Era primul 

contact cu modul în care învingătorul rus înţelegea să trateze ofiţerii 

care erau prizonieri de război. Mai rămânea să ne dea câte o copie 

din Convenţia de la Haga, dar de unde când ei scriau pe bucăţi de 

placaj sau de lemn de mesteacăn! 

Plecasem la ora 11, iar acum era trecut de ora 18. Începusem 

să ne obişnuim cu foamea, mai rămânea să ne obişnuim şi cu setea, 

156

că făcutul nevoilor cu martori, cu public spectator, ieşea din 

imaginaţia noastră. Asta pentru că nimeni nu-şi putea învinge 

inhibiţia, nu putea trece la o noua etapă de convieţuire, la nivelul 

unor animale superioare cu aspect de foşti oameni. 

Într-o staţie oarecare, pe o linie moartă, sunt deschise 

obloanele, cu ceremonialul de rigoare: zgomote şi înjurături. Când 

oblonul a fost dat la o parte, fiind pe înserate, o boare de aer proaspăt 

ne-a înviorat şi ne-a dezlipit pentru o clipă buzele uscate, încleiate de 

praf, sudoare şi foame. Un „ceasovoi” încearcă să ne numere şi, după 

două tentative nereuşite, ne crede că suntem 86. Ni se aruncă astfel 

86 de gamele ruseşti, ciobite, îndoite, nespălate şi tot atâtea linguri de 

lemn în acelaşi hal, în plus subţiate de atâta lins, cu marginile care te 

tăiau de cât fuseseră roase de către făuritorii comunismului 

atotbiruitor dinaintea noastră. Înainte de asta, am asistat însă la un 

spectacol pe cât de înjositor, pe atât de hidos: în faţa vagonului 

deschis erau postaţi zece soldaţii ruşi, cu balalaicile gata de tragere 

îndreptate spre noi şi vreo cinci-şase câini gata să sară pe noi, dar 

care păreau mai puţin fioroşi decât neîmblânziţi exponenţi ai 

criminalei forţe represive. Era spectacolul celei mai inimaginabile 

umilinţe, pregătit timp de 25 de ani pentru contrarevoluţionarii ruşi, 

foşti ofiţeri albi, culaci, preoţi, ţărani, intelectuali instigatori, vinovaţi 

sau nevinovaţi, un spectacol cu care formau „materialul uman” şi cu 

care terorizau o populaţie de peste două sute de milioane de roboţi, 

pe care ei îi numeau „rabochii”. Aceştia trebuia să îngurgiteze 

comunismul, cu toate ororile, racile şi tainele lui, aşa cum trebuia să-l 

asimileze şi delicvenţi de drept comun cei mai odioşi, pentru care 

această perioadă a revoluţiei permanente, a demascărilor permanente, 

a delaţiunii ca obligaţie de partid, constituia cel mai propice mediu 

de a-şi satisface setea lor criminală, devenită fenomen de masă, 

specifică poporului de „raskolnikovi”. 

Evenimentul cel mare l-a constituit aruncarea în vagon a unui 

butoiaş cu apă de vreo 40-50 de litri. Cei mai neînfrânaţi au vrut să se 

năpustească să bea apă cu palmele, cu lingurile, cu ce apucau. 

Trebuia elocvenţă şi îndeosebi forţă pentru a-i convinge de 

necesitatea raţionalizării apei. Un voluntar a împărţit fiecăruia câte 

trei linguri de apă, restul urmând a fi distribuit după „consumarea” 

mesei. De silă, de ruşine s-a făcut ordine şi-acum, cu gâturile întinse 

ca puişorii de vrăbioare, aşteptam masa. După vreo oră, acelaşi ritual 

afară, aceeaşi linişte şi mirare curioasă înăuntru. Ni se aduce 

157

mâncarea, unsprezece pâini negre şi ude, din acelea făcute în forme, 

din care, la cea mai mică apăsare, ţâşnea apa, şi 86 de „selotka”, un 

peşte piele şi oase, în rest numai sare. Se urlă în limba lui Puşkin că 

asta nu-i mâncare pentru o zi, la care ni s-a răspuns prompt cu 

asmuţirea câinilor spre uşa vagonului şi zăvorârea oblonului până a 

doua zi. 

Trenul se pune în mişcare de-abia către seară, când se mai 

răcorise puţin, deşi înăuntru încă mai dogoreau pereţii fierbinţi ai 

vagonului. La început au fost nişte manevre „à la russe”, cu 

tamponări brutale, care ne izbeau scheletele unele de altele sau de 

pereţii fierbinţi ai vagonului. Staţionarea prin gări era ceva obişnuit. 

Mergeam două ore şi stăteam prin vreo gară alte trei, ceea ce mi-a 

adus aminte de o glumă rusească sinistră. Un profesor universitar 

călătorea cu „Săgeata albastră”, trenul care trebuia să facă vreo cinci 

ore între Moscova şi Leningrad. Alarmat că, într-o staţie, trenul 

stătea de vreo oră, profesorul a întrebat ce s-a întâmplat. Răspunsul 

soseşte prompt „Schimbăm locomotiva.”. După alte intervenţii ale 

profesorului, dacă au schimbat sau nu locomotiva, primeşte 

răspunsul „Da, am schimbat-o pe doi litri de vodcă”. Indiferent cum, 

cât timp mai pătrundeau raze de lumină trebuia împărţită hrana. Cu o 

lingură mai ascuţită, s-a tăiat fiecare pâine în opt, ei ziceau câte 250 

grame, fiecare primind o feliuţă de pâine şi un peşte. Cei care-şi 

stăpâneau foamea şi-au împărţit pâinea în bucăţele ca anafura şi le 

ţineau într-o cârpă, după care începea ritualul masticaţiei, pâinea şi 

peştele separat. Unii, mai „gurmanzi”, strângeau de la cei mai puţin 

obsedaţi de foame capetele de peşte. După ospăţul pantagruelic, s-a 

împărţit şi restul de apă, fiecare împărţindu-şi raţia în gamelă. Când 

ziceam şi noi că ne-am potolit foamea, a început adevăratul calvar. 

Din cauza sărăturii peştelui, începea bătălia cu setea. Sarea intrase 

într-o combinaţie chimică nefericită cu balele, saliva, sudoarea şi cu 

praful, încât îţi dădea senzaţia unei uscăciuni sufocante care te îneca. 

Trăiam groaznice suplicii. Cei mai chinuiţi erau cei care mâncaseră 

capete de peşte în plus şi care-şi băuseră toată apa. Aceştia, iraţionali 

şi robi ai instinctelor animalice, ajunşi în ultima treaptă de abrutizare, 

se zvârcoleau şi cerşeau câte o lingură de apă de la cei cumpătaţi. În 

faţa acestei situaţii, după ce ofer ostentativ din apa mea unui bolnav, 

stabilim o „nouă ordine”. Trebuia să ne impunem să nu mai mâncăm 

peştele, care şi aşa nu avea nicio valoare nutritivă. Am decis că vom 

păstra un sfert din apă pentru cei bolnavi, iar cei ce nu respectă 

158

convenţia nu mai au dreptul la „cerşit” apă. Era prima dată când se 

făcea abstracţie de vârstă şi de grade, cuvântul de ordine fiind dat de 

cei fermi, care, prin gesturi mărunte, dar de o semnificaţie enormă în 

noua noastră lume, îşi câştigaseră un respect legitim. Aşa se face că 

zilele următoare au trecut ceva mai calm, fără să se fi produs însă 

vreo ameliorare. Transportul deţinuţilor constituia un punct 

important şi incontestabil din programul pe termen lung de 

exterminare. Noilor învingători nu le scăpase absolut nimic din 

supliciile de la care omul s-ar fi putut sustrage. Mizeria a făcut să ne 

năpădească păduchii, acei păduchi mari ruseşti, cu crucea 

pravoslavnică pe spate. Aceia care scăpaseră de ei anterior i-au luat 

din nou din pereţii împănaţi cu „monştri”. Jegul se depunea zilnic în 

straturi pe trupurile noastre năclăite care miroseau a stârvuri vii, 

formând un fel de carapace, sub care rănile încă nevindecate de pe 

front zemuiau. Parcă vedeai microbii cum colcăiau în plăgile 

deschise. Trăiam o pagină de infern dantesc, fondul sonor fiind 

asigurat de gemetele mute ale răniţilor, de scrâşnetele dinţilor celor 

care nu mai suportau foamea, setea şi umilinţa. De câte ori se 

deschidea oblonul, trebuia să ne ridicăm în picioare, să ne întoarcem 

cu spatele, pentru a nu vedea spectacolul hidos de afară, şi să ţinem 

mâinile la spate pentru ca paznicii să ne observe orice gest. Şi asta de 

trei ori la apel şi doar o singură dată pentru masă. Fondul sonor era 

perturbat de mai multe ori ziua, uneori chiar şi noaptea, de 

bubuiturile asurzitoare ale ciocanelor care verificau plafoanele şi 

pereţii vagoanelor, de paşii cizmelor sau de lătratul câinilor care-i 

însoţeau pe profesioniştii crimei. 

Acest ritual al crimei sadice era singura tehnologie 

standardizată, îmbunătăţită şi raţionalizată în Gulagul care împânzea 

întregul teritoriu al Uniunii Sovietice. Măsurile de pază stricte 

admiteau mai curând să moară o mie de tâlhari decât să evadeze 

unul. 

Scopul era clar: pierderea statutului de om, devenit fiinţă 

negânditoare, animal exclusiv de povară, care va sfârşi în chinurile 

trudei şi ale înfometării pentru victoria comunismului. Omul privat 

de libertate, prizonier sau deţinut, spera într-o minune şi nu concepea 

finalul programat. Suportul moral era doar speranţă, chiar deşartă, a 

evadării, a unei lovituri de stat, a unui atentat. Grupul nostru a 

imaginat chiar un scenariu de evadare, imposibil de realizat din cauza 

componenţei eterogene şi a neîncrederii. Înghesuiala făcea 

159

imposibilă asigurarea secretului sau a discreţiei, iar cei mai mulţi nu 

erau de acord că nişte zănateci să le pericliteze viaţa şi să le 

înrăutăţească şi mai mult condiţiile. Resemnarea şi aşteptarea ne 

subliniau nesăbuinţa unor acţiuni fără şanse minime, considerate 

utopice. Am mai avut şi ghinionul ca tocmai vagonul nostru să se 

defecteze, fapt care ne-a demonstrat până unde mergea 

perfecţionismul. Trenul avea şi două-trei vagoane de rezervă, astfel 

c-am avut „plăcerea” unei debarcări şi îmbarcări suplimentare. După 

un transport victorios, care a durat zece zile, cu consecinţele 

inevitabile pentru noi, am ajuns şi la staţia terminus. Deşi eram 

bruscaţi, împinşi de baionete şi de câini bine hrăniţi, scheletele 

noastre nu mai ascultau de propriile noastre comenzi şi cu atât mai 

puţin de ale stăpânilor de sclavi. Coloana înjghebată „po četiri” 

începea să se târască ca o râmă băloasă pe drumul de pământ ce 

şerpuia printr-o pădure de mesteceni bătrâni. Coloana, din cauza 

epuizării, se poticnea din când în când, astfel că, la fiecare sută de 

metri, se oprea, pentru a se strânge. Apoi, în corul de urlete şi de 

înjurături, râma se târa din nou, infestând aerul curat al pădurii 

tolstoiene trezite de fiarele muribunde. Spectacolul macabru a luat 

sfârşit după vreo trei ore de mers. Cei căzuţi erau aruncaţi, stivuiţi în 

cele două căruţe care urmau coloana, prevăzute de statul-major al 

Gulagului. Partea comică a acestei tragedii umane era corul de 

înjurături, care mai de care mai sonoră şi mai poetică. Atunci când 

încălcam regulamentul, nu mergeam cu mâinile la spate. Îi şicanam 

însă fără absolut nicio intenţie. Trebuia, din când în când, să ne 

scărpinăm, pentru că păduchii care colcăiau pe trupurile noastre, 

înecaţi de sudoare sau dând de aer, deveniseră extrem de agresivi. Ei 

erau cei mai fideli colaboratori ai schingiuitorilor de martiri. 

În sfârşit, „Hanibal ante portas”, traducerea liberă a lui „davai 

po četiri”, comandă care vuia în faţa porţii lagărului, când fiecare 

ceasovoi trebuia să-şi arate ataşamentul cât mai ostentativ faţă de 

politica criminală a partidului, căci se aflau doar în faţa 

comandamentului de lagăr, a politrucilor, a propagandiştilor, în faţa 

protipendadei criminale. Aici am văzut prima oară un lagăr organizat 

după toate canoanele Gulagului, adică al „Glavnoe upravlenie 

ispravitelno-trudovîkh lagerei” 52 , noua catedrală slavă creată de 

sfântul Genrich Grigorjewitsch Jagoda, fondată din OGPU 

52 „Administraţia Generală a Lagărelor de muncă”. 

160

(„Ob'edinennoe Gosudarstvennoe Politicheskoe Upravlenie”), adică 

Direcţia Politică Unificată de Stat, perfecţionată continuu din 1926 

de Menzhinsky, Akulov şi Jagoda. 

Sunt unele amănunte care par inoportune, mai ales că 

regimurile comuniste au o slăbiciune pentru denumiri în litere şi 

prescurtări care au devenit cuvinte magice, istorice, însă consider 

necesar să reamintesc câteva aspecte din evoluţia celui mai criminal 

organ represiv din lume. În 1917 a apărut vestita VCK 

(„Vserossiyskaya Chrezvychaynaya Komissiya po Bor'bye s Kontrrevolyutsiyei 

i Sabotazhem”) , însemnând Comisia Extraordinară a 

Întregii Rusii pentru Lupta împotriva Contrarevoluţiei şi Sabotajului, 

transformată în plin avânt revoluţionar de către Lenin în faimosul 

GPU („Gosudarstvennoe Politiceskoe Upravlenie”), adică Direcţia 

Politică de Stat, devenită, ulterior, NKVD – odioasa instituţie de 

tristă memorie pentru popoarele sovietice şi pentru omenire, 

catedrala crimei organizate în masă. Acestea erau iniţiatorii 

transformării Uniunii Sovietice într-un lagăr imens, care număra, 

între 1949 şi 1952, aproximativ 35 de milioane de deţinuţi, în afara 

deportărilor monstruoase de populaţii întregi de tătari, germani, 

polonezi, estonieni, letoni, ucraineni, lituanieni şi, important pentru 

noi, un milion de fraţi basarabeni cu care au populat pământurile 

veşnic îngheţate din Siberia sau din noile republici sovietice. Aceste 

instituţii au provocat procese odioase, au făcut să dispară cei mai 

importanţi exponenţi sau apologeţi ai comunismului internaţionalist 

ca Zinoviev, Buharin, Rîkov, Kuihisu, Kirov, la care se pot adăuga 

aşa-zisele sinucideri, precum cea a lui Ordzhonikidze 53 , şi asasinarea 

a lui Troţki 54 , urmaşul desemnat a lui Lenin, eminenţa cenuşie a 

comunismului slav. 

53 Grigory Konstantinovich Ordzhonikidze (24 octombrie 1886 – 18 februarie 1937), 

bolşevic gruzin, prieten al lui Stalin, membru în Politburo (1926) şi Comisar al Industriei 

Grele Sovietice (1932). S-a opus epurărilor iniţiate de Stalin, Kaganovich and Yezhov. 

Postmortemul său indică atacul de cord în somn ca fiind cauza oficială a morţii. 

54 Lev Davidovici Troţki (26 octombrie 1879 - 21 august 1940), născut Lev Davidovici 

Bronstein, a fost un revoluţionar bolşevic şi intelectual marxist rus născut într-o familie de 

evrei aşkenazi din Ucraina. Troţki a făcut cunoştinţa cu marxismul în 1896, pe când era la 

şcoala din Nicolaev unde studia matematica. A fost pentru prima oară arestat în 1898, pe 

vremea când era organizator al Sindicatului Muncitorilor din Sudul Rusiei şi a fost 

condamnat la doi ani de închisoare. În 1900 a fost condamnat la patru ani de exil în 

Siberia. A evadat din Siberia şi şi-a luat numele de Troţki de la un temnicer întâlnit în 

Odessa. A plecat la Londra unde s-a alăturat lui Vladimir Ilici Lenin, editorul şi directorul 

ziarului Iskra Scânteia al Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia. A participat la 

161

Dar să revenim la noul lagăr în care mă aflam. Poarta însemna 

de fapt o clădire cu un singur nivel, împărţită în două: o parte pentru 

corpul de gardă, iar cealaltă, cu birourile „nacialstvo”, pentru 

comandament. Între aceste două părţi erau trei bariere consecutive, la 

o distanţă de câţiva metri, cu porţi enorme de sârmă ghimpată, fixată 

pe cadre metalice sudate. De jur împrejurul lagărului, se ridicau trei 

rânduri de garduri înalte de trei metri din sârmă ghimpată. Am văzut 

şi colaci de sârmă de provenienţă SUA, primiţi în cadrul ajutorului 

de război. Gardul din mijloc era conectat la tensiune electrică. Între 

garduri, atât în interior, cât şi exterior, era aşa-zisa zonă interzisă, 

spaţii de pământ arat şi greblat cât mai fin. Greblarea se făcea la 

intervale stabilite sau după fiecare ploaie. Acestea erau controlate 

permanent pentru a descoperi urme de „evadaţi”. În colţuri şi cam la 

fiecare sută de metri se găseau prepelecii şi turnurile de control cu 

scara respectivă, ocupate permanent de o santinelă cu mitralieră în 

poziţie de tragere şi faruri foarte puternice. Aceste dotări confereau 

lagărului un aspect de cetate inexpugnabilă din interior şi din afară, 

Congresul al doilea al PSDMR ţinut la Londra în vara anului 1903 iar, în disputa internă 

care a divizat partidul, a luat partea menşevicilor împotriva lui Lenin. Deşi ataşamentul 

faţă de ideile menşevice a fost de scurtă durată, proastele relaţii cu Lenin au durat 

următorii 14 ani. În 1905 el s-a reîntors în Rusia. El a fost ales preşedinte al Sovietului 

deputaţilor muncitorilor din Sankt Peterburg. Implicarea sa în greva generală din 

octombrie şi sprijinul acordat rebeliunii armate au dus la condamnarea sa la exil pe viaţă. 

În ianuarie 1907, el a evadat din exil şi s-a refugiat la Londra, unde a participal la 

Congresul al cincilea al PSDMR. În octombrie, s-a mutat la Viena, unde a editat ziarul 

social-democrat Pravda (Adevărul), care era introdus prin contrabandă în Rusia. Cum se 

apropia războiul, Troţki s-a mutat în Elveţia neutră, iar mai apoi în Franţa. A fost expulzat 

şi din Franţa şi trăia în oraşul nord-american New York, când în februarie 1917 a izbucnit 

Revoluţia rusă şi ţarul Nicolae al II-lea a fost detronat. A părăsit New Yorkul în martie la 

bordul vasului S.S. Christiania Fiord, dar a fost interceptat de oficialii marinei britanice în 

Halifax, Nova Scotia. Troţki şi alţi cinci compatrioţi au fost arestaţi şi mai multe milioane 

de dolari în aur au fost confiscate de pe vapor. El a ajuns până la urmă în Rusia în luna 

mai a aceluiaşi an cu sprijin din partea Casei Albe, a preşedintelui Wilson personal, care i- 

a furnizat paşaport american. De la întoarcerea sa, a fost un sprijinitor al poziţiei 

bolşevice. Aderând la această formaţiune câteva luni mai târziu, Troţki s-a implicat în 

mod activ în eforturile de răsturnare a guvernului provizoriu condus de Alexandr Kerenski 

şi a devenit membru al Sovietului din Petrograd. El a fost un politician influent la 

începuturile existenţei Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica 

externă iar mai apoi ca fondator şi prim comandant al Armatei Roşii şi Comisar al 

poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma 

luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troţki a fost exclus din 

Partidul Comunist şi deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în 

Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troţki formează bazele teoriei comuniste cunoscute 

sub numele de troţkism. 

162

deoarece trebuia să fim ocrotiţi şi de furia poporului care ar fi putut 

răzbuna nelegiuirile noastre. Lagărul, închis pe câţiva metri pătraţi, 

avea câteva zeci de barăci construite în jurul punctului central, care 

era o mănăstire enormă, pravoslavnică, transformată în locaş sfânt de 

tortură, cea mai mare încăpere de locuit a lagărului. Paturile 

suprapuse, „crăcile” sau „priciurile” cum le spuneam noi, ocupau tot 

spaţiul interior al mânăstirii, pe patru-cinci nivele. Seara, înainte de 

culcare, rugăciunea se termina cerându-mi iertare Sfintei Fecioare, 

deoarece trebuia să dorm cu spatele la ea. Chipul ei pictat pe peretele 

cetăţii reapărea după ce ştergeam cu fundurile noastre varul alb cu 

care fusese acoperit. Trebuie să ştiţi că mânăstirile (ca Susdal, 

Vladimirsk, Oranki etc.), dar şi bisericile fuseseră zăbrelite şi 

vopsite, devenind temniţe sau „skladuri”, adică „depozite”. Ideea 

reconstruirii acestor locaşuri le-a venit după multe decenii, când s-au 

gândit că turismul poate constitui o sursă de venituri de la capitaliştii 

„aflaţi pe marginea prăpăstiei”. 

Acelaşi aspect îl aveau şi clădirile din jurul mânăstirii, foste 

chilii de călugări. La acestea, pereţii vopsiţi în alb nu mai aveau 

nevoie de sfinţi, cu chipurile supte, pictate în stil bizantin, de vreme 

ce toate erau populate cu mii de sfinţi adevăraţi, cu chipurile mai 

vlăguite şi mai osoase. Aceasta era vestita mănăstire Greazovăţ, la 

nord de Kirov, unde ferestrele cu ogivele specifice aveau, în loc de 

vitralii, drugi de fier, groşi cât braţul, înfipţi adânc în pereţii groşi 

uneori de un metru. Gratii aveau şi ferestrele şi uşile chiliilor şi ale 

barăcilor, cu zăvoare şi lacăte artizanale sovietice. Alte obiective 

specifice lagărului erau un loc enorm viran, loc de adunare şi apel 

(„proverka”), căci toată suflarea trebuia ca, indiferent de vreme, de 

oboseală şi boli, dimineaţa şi seara să participe la acest supliciu, care 

uneori dura câteva ore, din cauza cretinismului ofiţerului de serviciu, 

care fie nu ştia să numere sau să facă adunarea pe placajul din mână, 

fie pierduse evidenţa „împrăştierilor” (transferaţi, încarceraţi, 

spitalizaţi etc.). Cei culţi se foloseau de cea mai înaintată tehnică 

sovietică din acel loc, calculatorul, care era o tablă cu bile, folosită şi 

de copiii noştri când învăţau să numere sau să facă operaţii simple de 

adunare sau de scădere, cu numele de „schiotscik”. 

Un alt edificiu de temut era carcera, de cele mai multe ori o 

clădire îngropată, căreia i se vedea doar acoperişul, aici fiind beciul 

mănăstirii. „Bania”, adică baia, era o clădire oarbă, unde deţinuţii 

primeau o dată la două săptămâni un lighean cu apă caldă şi unul cu 

163

apă rece, o bucată de săpun negru, totul fiind normat. Clădirea făcea 

corp comun cu „etuva”, simbolul igienei comuniste, unde se făcea 

deparazitarea, despăduchierea rufelor. „Bolniţa” era infirmeria, care, 

în afara unei cruci roşii şi a câtorva paturi, nu dispunea de niciun 

utilaj sau instrument, nici măcar de suficiente termometre sau de cele 

mai uzuale medicamente. Am pomenit de termometre, deoarece era 

scula cea mai de preţ a vraciului, iar dacă sticla acestuia „made in 

URSS” nu indica peste 39 0 C, bolnavul nu putea obţine scutirea de 

robie în ziua respectivă. 

Lagărul din Greazovăţ avea şi un „swimming pool” 55 , o baltă 

împuţită, traversată de un râuleţ a cărui apă era folosită la 

„pracinaia”, spălătoria rudimentară manuală a lagărului, de lângă 

care nu lipsea „suşilka”, uscătoria. Aşa arăta cea mai bine organizată 

instituţie a comunismului, care funcţiona ireproşabil, după cel mai 

desăvârşit program de exterminare prin înfometare şi sclavie, prin 

lipsirea de orice informaţie şi încetarea totală a oricărei activităţii 

intelectuale sau culturale. Toate acestea erau înlocuite de intoxicare 

şi înveninare cu aceleaşi lozinci şi minciuni propagandistice de care 

râdeau chiar şi propovăduitorii lor. Până ce n-am trăit eu pe pielea 

mea ani îndelungaţi toate aceste „binefaceri”, nu mi-am schimbat 

opinia despre inchiziţie, pe care o consideram cea mai neagră filă din 

istoria omenirii. Odată intraţi în lagăr, după ce am fost tunşi, am 

făcut o baie „grozavă” cu un lighean de apă. Am fost apoi unşi cu 

gaz pe unde mai aveam păr şi am primit cămaşă şi izmene, aşteptând 

o oră până ce ţoalele de pe noi erau trecute prin etuva mântuitoare de 

păduchi, singurul produs de larg consum din Uniune. După 

consumarea ritualului de despăduchere, am fost împărţiţi pe 

dormitoare, unde, din cauza numărului mare de prizonieri, dormeam 

câte doi pe un loc de prici. Eu am nimerit în biserică şi, pentru că 

eram mai tânăr, m-am oferit să am domiciliul la etajul cinci, de unde 

priveam cu religiozitate cupola mănăstirii pe care se mai desluşea 

Învierea Domnului, o înviere la care mai visam şi noi. Pe priciuri nu 

existau saltele, erau scânduri goale, prilej de a-i înjura în gând pe cei 

care clasificau bradul esenţă moale. Câteva pături roase şi jegoase, 

aproape străvezii, serveau drept saltea sau învelitoare, la alegere. 

Eram însă fericiţi că ne puteam întinde mădularele după transportul 

şi marşul istovitoare. Lagărul era populat mai mult cu nemţi, printre 

55 Engl. „Piscină”. 

164

care câţiva saşi din România, voluntari şi ei, de obicei în trupele SS, 

şi câţiva subofiţeri şi soldaţi români, deveniţi, între timp, tovarăşi, 

voluntari în divizia Tudor Vladimirescu, agitatori ai propagandei 

ruşilor. Către seară, ni s-a dat şi câte un polonic de ciorbă, o zeamă 

lungă de varză acră cu câţiva cartofi aproape necurăţaţi, şi, în loc de 

carne, ceva nisip sau pământ, care ne ajuta la digestie. Era însă prima 

scursură caldă ce-o primeam după atâta vreme. În raţie intram a doua 

zi. Ce mai conta o zi când timpul nostru se măsura în ani! După 

efectuarea apelului, eram „liberi”, adică stăteam acolo până noaptea 

târziu şi, pentru că eram mult spre nord şi în iulie, beneficiam de 

nopţile albe şi la propriu şi la figurat. 

Am luat legătura cu câţiva ofiţeri germani, care mi-au povestit 

de Comitetul Germaniei Libere, care îi torturau şi le cereau declaraţii 

de desolidarizare de armata germană, de înfierare atrocităţilor 

săvârşite de aceasta, dar totul era „gefügig ”, doar „formal” cum îmi 

spuneau ei. Un Berufs („soldat”), aşa îi plăcea să se numească, mi-a 

vorbit despre atentatul de la Berlin şi, ca demn urmaş al lui Moltke, 

Scharnhorst sau Clausewitz, lăuda caracterul ferm şi germanismul 

participanţilor la atentat. Trebuie să ştiţi că, în afara ştirilor filtrate, 

comunicate de propagandiştii ruşi, prizonierul sau deţinutul era 

suficient de informat chiar dacă se afla în fundul vreunei mine. O 

şoaptă de la vreun medic rus, intelighenţia de la vreun şofer beat sau 

căruia Fritz îi reparaseă hârbul şi de la unii care speraseră şi ei 

altceva de la acest război. Aşa aflu despre o parte dintre participanţii 

la atentatul împotriva lui Hitler. Numele erau celebre pentru ei: Baek, 

Olbricht, Witzleben, Hofaeker, Rommel, Fellgiebel, Graffelstein, 

von Hase, Stieff, Haeften, Fromm, amiralul Canaris, de von 

Stülpnagel, un Linstow şi Fink de la Paris, de mareşalul von 

Rundstedt care, în final, n-a fost de acord, de mareşalul von Kluge, 

care a refuzat să acţioneze, şi de eroul Germaniei, colonelul 

Stauffenberg , cel care a pus bomba. Aceste nume şi ale altora erau 

rostite cu veneraţie şi un refugiu în trecutul lor glorios, povestit cu 

lux de amănunte pentru a ne salva de la îndobitocire. Şi Oberstul visa 

pe atunci ca fiecare, o eventuală capitulare în faţa Angliei şi a SUA, 

o îngenunchere a Rusiei pentru a bara expansionismul brutal şi 

implementarea fascismului roşu, a comunismului. Aşa se întâmplă cu 

cei închişi care, deşi se află în spatele zidurilor sau al sârmei 

ghimpate, se consideră, culmea paradoxului!, singurii „liberi 

gânditori”, eliberaţi de teama de a gândi liber şi sincer. Acum nu mai 

165

era o infracţiune, singura lege fiind conştiinţa fiecăruia, eliberată de 

influenţa opiniei publice şi a oricăror manipulări. Aceşti profesionişti 

ai morţii eroice se plasau deodată la polul opus, devenind mai buni, 

apărătorii vieţii cu libertăţile ei neîngrădite, şi sperau într-o revoluţie 

etico-spirituală a omenirii, singura care ne-ar putea salva de toate 

crizele ce ameninţă lumea. 

A doua zi nemţii erau scoşi la munci epuizante, la tăiat arbori, 

construcţii de drumuri şi case, la arat. Noi, ofiţeri români, eram 

reţinuţi în lagăr pentru a fi „lămuriţi” şi reeducaţi după criteriile 

învingătorului. Ne adunăm pe platou, unde un frate basarabean, 

evreu din Chişinău, cu multe stele pe umăr, ne prezintă situaţia 

frontului (în care meritele aparţin exclusiv Armatei Roşii), 

perspectivele unor operaţii de anvergură (inclusiv pe frontul de sud), 

şi situaţia din România. Ne mai spune despre constituirea unor 

”blocuri” de către comunişti, despre „idealurile” comuniste care 

începeau cu placa eliminării exploatării omului de către om şi 

termina, culmea ipocriziei!, cu formarea unei societăţi drepte şi 

libere, adică vorbea de mort în casa spânzuratului. După aceste 

informaţii ne-a plasat bomba: adevăraţii români patrioţi din cadrul 

Diviziei Tudor Vladimirescu acţionează, de la 6 iunie, undeva în 

nordul Moldovei. Face apoi un apel fierbinte să ne înscriem toţi ca 

voluntari în noua divizie ce se forma, „Horia, Cloşca şi Crişan”, 

insinuând, cu o logică evreiască, vânturată cu ostentaţie, „ca să vă fie 

şi vouă bine”, iar „eu să-mi îndeplinesc sarcinile”. Auzeam pentru 

prima oară, oarecum oficial, lucruri atât de stranii, care depăşeau 

capacitatea mea de înţelegere. Priveam nedumerirea de pe faţa 

tuturor, dar aşteptam manifestarea în masă a indignării. 

La faimosul capitol „întrebări şi răspunsuri”, depăşindu-mi 

mânia, pentru a orienta discuţia pe făgaşul gândirii mele, pun câteva 

întrebări cu caracter general şi aspect banal: care-s drepturile 

prizonierilor de război în captivitate, dacă URSS a semnat convenţia 

de la Haga, unele convenţii între aliaţi în acest domeniu etc. 

Întrebările mele l-au deranjat pe tovarăşul enkavedist, care, după ce a 

răspuns evaziv la întrebările mele, s-a ambalat, ameninţând că 

aranjamentele dintre aliaţi prevăd, pentru prima dată în istorie, 

condamnarea „criminalilor de război”, noţiune în care, după părerea 

lui, puteau fi încadraţi toţi cei care luptaseră pe front. Se încadrau în 

ea pentru că, zicea el, au fost distrugeri de monumente, poduri, 

tunele, şosele, căi ferate, iar toţi cei care fuseseră în trupe de ocupaţie 

166

au exercitat presiuni morale asupra populaţiei şi au obligat la muncă 

forţată. Cu alte cuvinte, totul era lăsat la liberul arbitru al 

învingătorului, neuitând să sublinieze că judecarea se făcea pe 

teritoriul statului unde am fost luaţi ca prizonieri, deci după legile 

sovietice. Insul nu era prost deloc, trecuse la atac, cu efect imediat 

asupra celor slabi de înger. Câţiva ofiţeri superiori, mai diplomaţi şi 

mai oportunişti (vârsta nefiind o scuză), au întrebat despre condiţiile 

înscrierii, dacă vor pleca pe front şi, bineînţeles, când va avea loc 

repatrierea. Atunci am auzit formula ademenitoare „kak mojno 

skoree”, respectiv „cât se poate de repede”, ceea ce, pentru unii, 

însemna trei-patru ani, pentru alţii, zece-doisprezece ani. Ca să-i 

diminuez entuziasmul peroraţiei, îl întreb despre rolul aliaţilor, 

despre ajutorul politic şi material, despre debarcare etc. Îmi răspunde 

că hoţii de capitalişti le-au trimis ajutoare prea târziu, pentru a muri 

cât mai mulţi din Armata Roşie, pentru a se îmbogăţi şi a exploata 

popoarele Uniunii. 

În bârlogul ruşilor, la trei mii de kilometri de ţară, pentru a 

contraataca întrebarea lui „ce-am căutat pe front”, l-am rugat să ne 

răspundă dacă, prin asigurarea şi garantarea integrităţii, afirmate în 

declaraţia lui Molotov, se înţelege şi retrocedarea Basarabiei, 

amintindu-i câteva argumente istorice, etnice, demografice etc. Sunt 

întrerupt cu brutalitate, acuzat că fac „agitaţie” împotriva politicii 

URSS şi că am încălcat legile de comportament în lagăr, fapt pentru 

care voi fi pedepsit cu zece zile de carceră. Intervine şi un soldat 

român, propagandist sovietic, care, după ce confirmă că războiul 

nostru este nedrept, ne întreabă retoric „de ce am lăsat pâinea noastră 

albă ca un cozonac şi am veni aici să mâncăm pâinea asta neagră ca 

pământul”, după care ne roagă să renunţăm la polemici. El le numea 

„discuţii duşmănoase”, arătând că, în fond, ei sunt învingătorii, iar pe 

noi ne interesează exclusiv repatrierea, indiferent cum. Intervenţia lui 

nu a modificat decizia enkavedistului pe care eu îl priveam cu un 

zâmbet batjocoritor, în timp ce, făcând spume la gură, profera 

ameninţări care mai de care mai brutală şi mai directă. 

După cele trei săptămâni trăite în „celula morţii”, ce mai 

contau zece zile de carceră! Speram ca modul meu de comportare, 

dacă nu constituia măcar un exemplu, să rămână ca un avertisment şi 

să trezească conştiinţa confraţilor mei. Ofiţerii tineri, deveniţi 

prieteni şi fraţi de suferinţă, priveau cu aprobare şi cu simpatie 

„curajul” meu, îmbărbătându-mă evident. 

167

După terminarea şedinţei, un subofiţer rus mă conduce la 

carcera lagărului. După ce se deschide uşa metalică, cobor câteva 

zeci de trepte, după care sunt împins undeva în necunoscut. Era o 

catacombă, o beznă de smoală, în care nu pătrundea nicio rază de 

lumină. Deşi era jumătatea lunii august, simţeam o umezeală rece. Pe 

jos erau lespezi de piatră, care, la pipăit, s-au dovedit a fi acoperite 

cu un mucegai gros şi ud. Strig, dar nu-mi răspunde nimeni, fiind 

singurul client. Aerul era închis şi plutea un miros intens de mucegai, 

de putregai. De plimbat nu puteam să mă plimb, necunoscând 

dimensiunile noului meu cămin. Am stat jos, deoarece de dormit era 

imposibil; umezeala îmi intrase deja în piele, iar putoarea 

pestilenţială mă sufoca. În liniştea aceasta de mormânt, unde îţi 

auzeai şi respiraţia şi bătăile inimii, aud ronţăielile unor şobolani sau 

frecatul corpurilor lor, atunci când treceau pe sub cărămizi, lespezi 

sau grinzi. Doborât de singurătate şi de beznă, chinuit de linişte şi 

otrăvit de duhoarea ce te moleşea, cad pe lespezi şi adorm. Cât am 

dormit nu ştiu, fiind trezit de nişte zgomote surde. Erau lacăte care se 

deschideau, după care o umbră se strecoară către mine, aproape să 

mă strivească. După şoapte şi accent părea vocea românului care 

intervenise în apărarea sau în acuzarea mea, agitatorul voluntar. Îmi 

aruncă un pachet, înfăşurat într-o cârpă, şi-mi spune că este de la 

prietenii mei, Ilarion şi State şi de la el. Zice apoi: „Nu disperaţi, 

deoarece nu veţi sta prea mult! Toţi ofiţerii români vor fi transferaţi 

în lagărul de la Oranki.”, după care pleacă. Desfac cârpa cu 

religiozitate, dar şi cu atenţie, ca să nu-mi cadă ceva, pipăind 

conţinutul. După examenul tactil ca la carte, descopăr câteva ţigări şi 

un chibrit. Restul nici nu mă interesa. Simţeam nevoia unui drog 

puternic, înţelegând, pentru prima dată, pe cei care ajung la limita 

societăţii. Am vârât în buzunar cele două feliuţe de pâine presărate 

cu zahăr, ca să nu le pierd. Să nu uităm: nu orice plăcere ţi-aduce şi 

satisfacţie. Aprind chibritul şi ţigara, trag un fum adânc şi, cu 

chibritul aprins, fac câţiva paşi. Prima deziluzie terifiantă: şobolanii 

speriaţi de lumină au făcut o zarvă ce mi se părea ca vuietul unui râu 

de munte, iar după duşul acesta mă uit spre zidul care se întindea în 

faţa mea. Pe perete erau un fel de nişe, iar în fiecare stăteau un craniu 

sau două şi alte oase. De groază, am înghiţit fumul de ţigară. Mi-am 

dat însă imediat seama unde mă aflam: era o catacombă a mănăstirii 

în care erau păstrate, pentru eternitate, oasele preacucernicilor 

călugări care-şi dăduseră obştescul sfârşit întru apărarea credinţei, în 

168

perpetuarea moralei creştine, singura care a salvat omenirea timp de 

două milenii şi singura prin care vom depăşi capcanele viitorului. Ce 

căutam eu încă viu în acest osuar, în acest sanctuar, printre sfinţii 

care zăceau în beznă de sute de ani Cu ce am păcătuit de trebuia să 

aparţin viu celor stinşi de veacuri Poate eram azvârlit în secolul 

căruia aparţineau şi normele mele morale. Anacronismul şi realitatea 

se suprapuneau în conştiinţa mea. Trăgeam adânc din ţigara 

sacrificată care-mi oferea lumină, simţind-o ca pe o satisfacţie 

oarecum păgână, care pângărea locaşul sfânt. M-am întrebat atunci 

dacă toate acele scăfârlii frumos orânduite aparţineau unora care 

muriseră de moarte bună sau unora sacrificaţi ca şi mine. Filosofând 

cu preceptele religioase ce mă invadaseră în acest mediu propice, 

mi-am amintit de clipele din copilărie, când, de Paşti, îmbrăcaţi 

frumos, mama ne ducea să ne sorbim împărtăşania, sângele şi trupul 

Domnului, pentru a ni se ierta păcatele săvârşite cu gândul, cu vorba 

sau cu fapta. Căutam să descifrez misterul proiectării mele, încă viu, 

în acest mormânt. Gândurile doboară orice om, aşa că, fără să 

mănânc ceva, am aţipit din nou. Nu ştiu ce chinuri m-au trezit, 

foamea sau coşmarul că o haită de şobolani s-a năpustit asupra mea 

ca să îmi devoreze feliuţa de pâine. Caut cu disperare în buzunar 

bucăţica de pâine şi, ca să scap de chinuri, încep să o înghit ca pe 

cuminecătură. 

După masă, mi-am cerut iertare sfinţilor care se odihneau în 

osuar că nu le-am putut oferi ceva din desfrâul meu lumesc şi-mi 

aprind a doua ţigară. Urmăream cum ţigara se mistuie cu fiece clipă 

şi făceam o analogie cu lumânarea care luminează şi împrăştie 

speranţa în jurul ei, sacrificându-se pe ea însăşi. Mi-am amintit de 

Meşterul Manole, care şi-a sacrificat consoarta, pe Ana, pentru 

nemurirea creaţiei sale, pentru că nimic nu poate dura fără sacrificii. 

Mă gândeam la simbolurile şi miturile Mioriţei, mă refugiam în 

frumos, ca să înlătur urâtul din mine şi din jurul meu. Erau poate 

exerciţii dictate de undeva, din subconştient, ca să mă conving că 

judecata nu m-a părăsit. Şi aşa au trecut şapte zilele şi şapte nopţi, 

judecând după raţiile de apă şi de pâine pe care le primisem, când am 

fost scos din mormânt. Mergeam cu ochii închişi, ca un somnambul, 

ca să nu mă orbească lumina puternică de afară. Împins de la spate, 

mă trezesc într-o coloană de prizonieri. O mică busculadă şi mă văd 

înconjurat şi susţinut de prietenii mei. Toţi mă îmbrăţişau, când, 

copleşit de atâta dragoste, sunt lovit de o măciucă în moalele capului. 

169

Mi se spune că suntem în 25 august, că vom fi duşi la Oranki şi că, la 

23 august, Regele României a capitulat fără condiţii, că mareşalul 

Antonescu a fost arestat şi predat comuniştilor, că armata, la ordin, a 

întors armele împotriva Germaniei. În uluiala mea, în loc să mă 

gândesc la soarta mea, de ce se va întâmpla cu noi, mă gândeam la 

soarta unor nemţi pe care îi cunoscusem sau de care auzisem în 

diferite împrejurări. Mă gândeam la baronul Manfred von Killinger, 

ambasadorul Germaniei în România, la generalul Hansen, şeful 

misiunii armatei germane, la generalul Gerstenberg, şeful misiunii 

armatei germane aeriene, la Spalke, generalul armatei de uscat, la 

Stelzer, consilierul de legaţie, şi la câţi alţii. De unde era să bănuiesc 

atunci că, peste ani, în Straflagerul Dagtearka mă voi reîntâlni cu 

mulţi dintre ei şi că vom dezbate nopţi de-a rândul capitularea 

României De unde era să bănuiesc că, în ciuda convingerilor mele 

intime, mă voi considera împuternicit să justific în faţa acestor foşti 

aliaţi actul de la 23 august 1944 şi să-i conving de vinovăţiile lor: 

dictatul de la Viena, pactizarea lor cu comunismul, pierderea 

Basarabiei şi a Bucovinei, şantajul cu guvernul lui Horia Sima, 

trădarea de la Stalingrad şi Sevastopol etc. Erau gânduri deşarte, iar 

eu pluteam într-un timp nedefinit. Câteva amănunte în plus nu mă 

mai interesau, nici că Sănătescu a format primul guvern, nici câţi 

comunişti au intrat în guvern. Voiam să descifrez unde a greşit 

regele, dacă a greşit, eu fiind un monarhist convins, ce erori a făcut 

mareşalul, care rămânea, pentru mine, cel mai mare român. 

Obişnuit cu ritualul monstruos al îmbarcării, mă trezesc în 

acelaşi vagon. Toate erau „aceleaşi”, cu obişnuitele şi odioasele 

mizerii şi crime. Pornim către Oranki, lagărul special pentru ofiţerii 

români, locul unde se formase divizia de voluntari „Tudor 

Vladimirescu” şi unde, printre agitatori, propovăduise Ana Pauker 

(născută Hanna Rabinsohn), Vasile Luca şi Walter Roman – 

Neulander, scoşi din lagărul de la Kuşnarenko pentru a forma în 

România noul guvern „democrat”. 

În ţară, se scria o nouă pagină a istoriei blestematului popor 

român, iar eu încep o nouă etapă de întemniţare, dar liber să gândesc 

adevărul-adevărat, controversat şi dezarmant. 

170

X. PREFERĂM SĂ MURIM ÎN PICIOARE, DECÂT SĂ 

TRĂIM ÎN GENUNCHI 56 

Transportul spre Oranki s-a încadrat perfect în standardele 

NKVD, adică înfometare, sete, mizerie, un nou pas spre exterminarea 

planificată. Singura noutate era că ne năpădiseră din nou păduchii, 

iar la debarcarea în gara Gonika aveam să constatăm că jumătate 

aveam diaree, iar cealaltă jumătate era în ultimul hal de distrofie, 

adică atârnau pieile pe ei. Aveam picioarele umflate ca butucii, încât 

atunci când apăsai cu degetul rămânea groapă. Distrofia avansată şi 

avitaminoza au făcut ca, atunci când se însera, să nu mai vedem bine. 

Orbăcăiam, ne ţineam unii de alţii. Parcă transportaseră numai milogi 

şi cerşetori. Poposeam pe moşiile lui Dimitrie Cantemir 57 , dăruite de 

Petru-cel-Mare în 1711 după înfrângerea de la Stănileşti. De unde era 

să ştie înţeleptul Cantemir, care semnase şi un tratat cu ruşii la Luţk, 

prin care ni se asigura integritatea Moldovei, că, odată cu moşia, 

ţarul lasă şi un testament celebru: ocuparea gurilor Dunării, a 

Basarabiei şi a Dardanelelor! 

Pe înserate, ajungem şi în lagăr, ca toate din Gulagul sovietic, 

ceva mai perfecţionat, fiind rezervat numai ofiţerilor români. Ceva 

sui generis, în loc de barăci erau bordeie, peste o sută, aliniate pe 

cinci-şase rânduri, îngropate complet în pământ, unde trebuia 

îngropată şi conştiinţa şi demnitatea armatei, a intelectualităţii 

române. Acolo trebuia ca, dintr-o seră a criminalităţii, să răsară noi 

conştiinţe comuniste, crescute din seva trădării. Era lagărul 

Mănăstârka, filiala lagărului Oranki. Intrarea în lagăr s-a făcut tot 

56 Cuvintele aparţin lui Franklin Delano Roosevelt. 

57 Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 21 august 1723), domn al Moldovei 

(martie - aprilie 1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, 

filozof, istoric, lingvist, muzicolog, compozitor, om politic şi scriitor român. Turcii l-au 

înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domncărturar 

a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă 

cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a 

orientat spre Rusia. După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel 

Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost 

înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în 

Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui 

Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins 

domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 

1711. A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. 

Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. 

171

„po cetâre”, câte patru, cu acelaşi ritual al percheziţiilor corporale, 

numărări, repartizări pe bordeie, de data aceasta asistaţi de vreo două 

mii de ofiţeri, atât mai rămăseseră luaţi prizonieri de la Cotul 

Donului, Stalingrad, Melitopol etc. 

Ne luau în primire politruci cu multe stele, precum Kodler, 

Terleţki, Birmann, fraţii noştri basarabeni, asistaţi de comandantul 

lagărului, colonelul Grişciuk, sub supravegherea enkavediştilor 

colonel Vatarin şi cpt. Kobalski, viitorii anchetatori-criminali. 

Singura făptură cu chip de om era doctoriţa Vasilievna, 

înspăimântată de ceea ce vedea, însoţită de asistenta ei, masiva 

Paulina – cur de fier. De la început ni se atrage atenţia că trebuia să 

ne supunem regulamentului lagărului, ameninţându-ne fără ocolişuri 

să renunţăm la veleităţile, la ifosele castei din care am făcut parte, 

deoarece suntem reprezentanţii unei armate care a capitulat fără 

condiţii, ai unei ţări dezrobite şi ocupate de falnica Armată Roşie, o 

ţară condusă acum de comunişti, adică de cei scoşi din lagărele 

NKVD din Rusia, mai roşii decât cei din Kremlin. 

Prizonierii vechi, care căutau printre noi camarazi, prieteni 

sau rude, ne identificau greu în costumaţia noastră, în halul în care 

arătam, iar comportamentul nostru, în faţa unei sacale cu apă, ne 

compromitea total în faţa celor care, timp de doi-trei ani, erau căliţi, 

plini de demnitate. Am trăit clipe penibile când câţiva camarazi de 

promoţie au descoperit prezenţa ruşinoasă a şefului lor de promoţie. 

Acest handicap a influenţat întotdeauna hotărârile mele capitale, 

trebuind să satisfac într-un fel orgoliul meu atât de zdruncinat. 

Spectacolul „revederii”, regizat cu abilitate de învingători, era pe 

măsura decăderii noastre, lătratul strident al câinilor împiedicând 

orice comunicare verbală între „vechi” şi „noi”. Degradarea şi-a 

arătat colţii în toată măreţia atunci când ni s-a adus renumita kashă 

de ovăz nedecorticat, aspuck-kascha, terciul de scuipat cojile. După 

care a urmat ritualul obişnuit al prizonierilor sau ZK, deparazitarea, 

adică ligheanul de apă pentru baie şi etuva. Ne-a apucat noaptea, aşa 

că, trudiţi, am adormit, după ce ne-am luptat să ocupăm un loc mai 

convenabil pe o crac unde erau patru paturi suprapuse ca o poliţă 

dublă,. De fapt nici nu aveam altceva de făcut, deoarece bordeiele 

noastre erau separate cu sârmă ghimpată de celelalte bordeie, noi 

eram ciumaţi, eram în „carantină”, mai corect spus, nu trebuia să 

luăm legătura cu cei „vechi”, să fim injectaţi de aceştia cu 

„principiile” lor, pe care politrucii nu reuşiseră să le remodeleze pe 

172

parcursul celor doi ani. De-abia dimineaţa pe lumină, câtă lumină 

intra în nişte bordeie îngropate în pământ, am văzut miile de 

înţepături de pe faţă şi corp, ne-am dat seama că bordeiele erau de 

fapt crescătorii moderne de ploşniţe, a doua armă biologică după 

păduchi, utilizate de învingător cu premeditare, pentru a completa 

evantaiul torturilor aplicate cu atâta sârguinţă şi tenacitate. Aceşti 

aliaţi fideli ai comunismului au împânzit plafoanele, pereţii, crăcile şi 

planau pe tine, defilau cu sutele, indiferent unde dormeai. Cu ce se 

hrăneau nu ştiu, dar orice beţişor pe care-l trăgeam prin îmbinările 

scândurilor, după ce pocnea ca mitraliera, îl scoteai afară plin de 

sângele care se scurgea de pe el. Prin prizonierii care lucrau la 

bucătărie şi care ne aduceau mâncarea în hârdaie – „bucătarii”, 

deoarece erau buhăiţi de atâta terci – am aflat că de o lună se 

introdusese raţia de prizonier-ofiţer, adică patru sute de grame de 

pâine, o supă şi o casă, că împotriva acordurilor semnate suntem 

obligaţi să muncim, că se ducea o luptă acerbă între voluntarii noii 

divizii, între antifascişti şi restul, că turnătoria era în floare, că 

„opoziţia” era împărţită pe „bisericuţe”, grupuri formate pe criterii 

foarte diverse: ofiţeri activi şi de rezervă, tineri şi vârstnici, foşti 

politicieni şi apolitici, bigoţi şi liberi cugetători şi câte altele. Acest 

dolce far niente pentru mine a durat exact cât a ţinut carantina. 

După trei săptămâni de informări reciproce, după ce 

ascultasem cu evlavie despre primii prizonieri români din iulie 1941 

din Delta Dunării, despre cei căzuţi la Odessa, în stepa Kalmucă sau 

la Stalingrad, am fost „ridicat” într-o dimineaţă pentru a executa cele 

trei zile de carceră pe care nu le făcusem în lagărul din Greaznovăţ. 

Era evident şi îngrijorător că eram însoţit permanent de un „dosar” 

care se îngroşa cu trecerea timpului. Carcera era tot un bordei 

compartimentat cu celule, fără paturi, iar cele trei zile au fost de 

refacere, deoarece „ajutorul” confraţilor, destul de substanţial, a 

funcţionat perfect. După trei zile, însoţit de doi ceasovoi am străbătut 

patru kilometri pănă la comandamentul central din Oranki, o 

mănăstire de tristă memorie, un locaş de reculegere şi torturi, situat 

cam la 60 de kilometri de oraşul Gorki, de la confluenţa Volgăi cu 

Oka. 

Nu ştiu câte file avea dosarul meu când am fost scos din 

temniţa morţii din Simferopol, câte se adăugaseră în Alexandrovka şi 

Greazovăţ, cert este că, „impresionaţi”, m-au vârât fără nici o 

explicaţie într-o altă carceră, o altă chilie, cu gratii multe, cu lespezi 

173

de piatră umede şi mucegăite. Mă obişnuisem cu foamea pe care o 

experimentasem ca numitor comun al celorlalte torturi, astfel că 

mi-am ieşit din pepeni şi am protestat declarând greva foamei, 

„golodovka”. A doua zi a venit să mă consulte un medic rus, însoţit 

de un medic prizonier român, un tip brunet cu o chelie în plină 

dezvoltare, o faţă rotundă cu o gură mică, la care te izbea buza de jos 

cam groasă şi lăsată în jos. Rusul îmi punea întrebări ridicole, dacă 

mă doare ceva, dacă am poftă de mâncare şi alte bazaconii. 

Adoptasem tăcerea şi un zâmbet sfidător. Medicul român care mi-a 

spus Aurică, aveam să aflu mai târziu că era chiar doctorul Sari 

Achile, un chirurg de excepţie din Constanţa, cu un comportament 

impresionant, care a atras simpatia tuturor încarceraţilor, a tuturor 

întemniţaţilor. A salvat sute de oameni de la moarte în condiţii 

incredibile intervenind la lumina lumânării şi cu lame de cuţit, 

bisturiuri artizanale, dar, mai ales, a salvat multe, multe suferinţe şi 

suflete prin optimismul lui incurabil, prin curajul lui, tăria morală şi 

consecvenţa. Personal, l-am considerat una dintre cele mai 

reprezentative personalităţi ale lagărelor şi temniţelor comuniste, 

care s-a impus în conştiinţa tuturor prin fermitate şi îndeosebi prin 

omenia lui fără limite. Am fost fericit să-i fiu apropiat, să-i devin 

prieten nedespărţit, memoria lui călăuzindu-mi gândurile şi paşii 

până ce sfârşitul implacabil ne va uni pe vecie. 

De fapt, în acest capitol voi pune accentul pe demnitatea de 

ofiţer, pe lupta împotriva trădării, împotriva formării Diviziei Tudor 

Vladimirescu şi a oricărei colaborări NKVD, pe demnitatea de om, 

pe lupta împotriva torturii, împilării şi umilinţei, precum şi pe 

acţiunile memorabile ale prizonierilor de război de rezistenţă 

împotriva comunismului, ceea ce reprezenta prima rezistenţă 

organizată anticomunistă, ca unii care le-am cunoscut toate metodele 

de tortură, le-am descifrat intenţiile de expansiune şi oprimare. Îi voi 

elogia pe toţi pe care i-am cunoscut, pe toţi fraţii de suferinţă şi 

credinţă atâţia câţi îmi amintesc, o datorie de conştiinţă în memoria 

lor şi un avertisment pentru viitorime. 

După două zile am fost scos din carceră şi cazat la etajul trei, 

într-un grup de ofiţeri extraordinari. Deoarece poşta între cele două 

lagăre funcţiona bine, ştiau aproape totul despre mine, fiind primit cu 

deosebită simpatie, toţi fiind curioşi să afle noutăţile de la un 

prizonier proaspăt. Au fost zile şi nopţi frumoase bucurându-mă de 

un auditoriu select. 

174

Le vorbeam despre comportamentul armatei române în 

bătăliile câştigate în Caucaz, capul de pod Kuban, dar şi despre 

„trădătorimea” de la Sevastopol, accentuând pe superioritatea 

evidentă a aliaţilor mai ales după debarcare şi descriind degringolada 

armatei germane, finalul dezastruos inevitabil. 

Le afirmam ceea ce poate le displăcea să audă, evitam să par 

însă un defetist, deşi concluzia finală era capitularea apropiată a 

armatei germane. 

Reuşisem să epatez, să impresionez nişte oameni care se 

hrăniseră cu himere ca mijloc de salvare. Prin analizele mele nu 

savante, dar sincere, le spulberam însă visul. Totuşi, le povesteam de 

experienţa mea din temniţa morţii din Simferopol şi înfieram 

categoric trădarea, orice formă de colaborare cu inamicul, cu NKVD, 

fără să ţin seama că, printre ascultători, erau şi voluntari ai noii 

divizii şi delatori recrutaţi recent. În acelaşi timp, ascultam şi eu cu 

emoţie despre luptele şi trădările de la Cotul Donului şi Stalingrad. 

Mă cutremurau unele relatări care mă obligau să fac unele 

reconsiderări asupra suferinţei, asupra capacităţii umane de 

rezistenţă. 

Înjumătăţirea numărului de prizonieri până în primul lagăr din 

cauza gerului, a foamei, a sălbăticiei învingătorului constituia 

prologul oricărei relatări, dar viaţa din lagăre depăşea orice 

imaginaţie. În lagărul Beketovka, de pildă, mi s-a părut uimitor cum 

un mort poate fi ţinut printre cei vii, de care nu se deosebea, încă 

două-trei zile pentru a îi lua raţia de 200 de grame de pâine. Suprema 

degradare umană, pricinuită de foame, completată cu vinderea unui 

simbol, a unei verighete de aur pentru câteva sute de grame de pâine! 

În lagărul de la Suzdal se murea pe capete, fapt ce i-a determinat pe 

satrapi să nu-i mai îngroape individual sau în gropi comune, ci să 

facă în mijlocul lagărului o groapă enormă umplută cu var, unde erau 

aruncaţi morţii ca ultimii ciumaţi. 

Prizonierii, această categorie miraculoasă de foşti ostaşi, în 

momentul când simţeau că li se apropie moartea, dintr-o solidaritate 

umană care depăşea orice închipuire, pentru a-i scuti pe ceilalţi să-i 

care la groapă, se târau singuri către aceasta. Dimineaţa, de la groapa 

morţii porneau zeci de raze către ieşirile din barăci, presărate cu 

trupurile acestor sfinţi ce n-apucau să mai ajungă la groapă, raze ce 

vor lumina cunoştinţele tuturor supravieţuitorilor acestui masacru 

175

uman, care vor trasa căile generaţiilor viitoare. Ei bine, unul dintre 

aceştia s-a aruncat în groapă încă viu, unde spre norocul lui, căzând 

peste alţi morţi, nu s-a scufundat în var, fiind descoperit dimineaţa de 

un camarad căruia îi rămăsese doar sufletul. A fost salvat şi îngrijit 

de doctorul Achile Sari, a supravieţuit şi a apucat chiar şi repatrierea. 

A absolvint ASE, a devenit un economist remarcabil al noului regim 

pe care l-a slujit cu „loialitatea” intelectualului român neangajat 

politic, strecurându-se între conştiinţa lui şi îndatoririle de serviciu. 

Într-un alt lagăr, pare-mi-se la Tambov, din pricina gerului şi 

a foamei, frigeau curelele de raniţă pentru a ronţăi ceva de foame şi 

au aruncat într-o sobă improvizată, pentru a se încălzi, un bidon cu 

material inflamabil. Baraca a luat foc şi cert este că, din cauza 

panicii, nu s-a salvat nimeni. Au fost câteva zile când lagărul morţii 

mirosea a friptură veritabilă. 

Singurii care s-au înfruptat din friptura umană au fost, se zice, 

italienii, care şi-au mâncat confraţii pe care guvernul italian îi mai 

cerea Uniunii după zece ani de la terminarea războiului. 

Adevărul este că din câteva zeci de mii de prizonieri au 

repatriat doar vreo cinci mii şi un vagon cu dosarele celor care n-au 

putut suporta torturile celui mai „umanist” regim: comunismul. Nu 

sunt poveşti, sunt întâmplări monstruoase trăite de sute de mii de 

oameni, care poate vor trezi milioane de inconştienţi, de apatici şi 

neangajaţi politic. 

După ce am ascultat de la cei „vechi” metodele de recrutare 

folosite de enkavedişti, iată-mă într-o zi chemat la politrucul Kotleah 

şi de anchetatorul colonel Vaturin. Aceştia cunoşteau bine dosarul 

completat probabil cu ultimele denunţuri sau minciuni. M-au chinuit 

efectiv douăzeci de ore. Ei se schimbau, punându-mi aceeaşi 

întrebare de mai multe ori şi trecând de la promisiuni la ameninţări. 

Propunerile erau destul de îmbietoare, din nou grade mari în noua 

armată populară română, case, femei şi eliberarea imediată, 

bineînţeles în schimbul colaborării strânse cu NKVD pentru 

implementarea definitivă a comunismului în România, desigur sub 

ameninţarea tancurilor sovietice care ne dezrobiseră. Ca element nou, 

în captivitate mi se înfăţişa pentru prima oară cel mai odios şantaj, un 

eventual dosar de criminal de război, ca unul care în 1942 prin 

discursul meu instigasem la război, săvârşisem crima împotriva păcii 

176

şi umanităţii, că Siberia este imensă şi că se va găsi şi pentru mine un 

metru pătrat de pământ. 

La argumentul meu că războiul a început în 1941 iar eu am 

vorbit în 1942 răspunsul a fost clar „noi facem legea, noi suntem 

învingătorii”. Hotărârea mea fusese luată deja la Sevastopol, astfel că 

răspunsul meu a fost categoric şi fără argumentări. Le spuneam doar 

că atunci când am plecat la război n-am exclus nici moartea, aşa că 

nu mă interesează unde şi de ce voi muri. 

Din toată discuţia mi-a dat de gândit doar mobilul şantajului, 

eu aveam conştiinţa împăcată că am participat la un război drept, 

naţional şi sfânt. Ei mutilau noţiunile de dreptate şi justiţie, sarcinile 

lor internaţionaliste fiind deasupra oricăror principii morale, 

aducându-mi aminte de dictonul lui Eugen Relgis 58 „legea dreptăţii 

este independentă de capriciul stăpânilor şi chiar de orice raţiune 

omenească”. 

În iarna 1944-1945 cu geruri de pâna la -30 0 C şi zăpada de 

un metru, noi cei care refuzam „corvoada” pentru necesităţile 

lagărului, deci care refuzam să ne cocoşăm tăind şi cărând în spinare 

„fildeşii”, buştenii de mesteacăn, chiar dacă mai populam din când în 

când carcera pentru „instigare”, cocoţaţi pe crăci discutam ultimele 

evenimente. 

Ce a zguduit profund şi pe voluntari a fost sosirea la 

Mănăstârka a unui lot masiv de ofiţeri prizonieri români „capturaţi” 

în Moldova, după ce din ordinul Guvernului Majestăţii Sale 

încetaseră lupta pe 23 august. Ei tratau cu ruşii, se puneau la 

dispoziţia lor, iar aceştia cu cea mai caracteristică mârşăvenie, îi 

dezarmau şi-i aruncau în vagoanele morţii, transportându-i în 

adâncurile Rusiei, pentru reeducare. 

Asasinii secolului nu dezarmau numai unităţile care luptaseră 

la Iaşi, dezarmau şi luau prizonieri divizii întregi, chiar după data de 

12 septembrie, data semnării „armistiţiului”, suferind de fapt efectele 

capitulării necondiţionate, căreia i se opusese mareşalul Antonescu. 

Totul a fost premeditat de bandele comuniste, care au impus regelui 

şi camarilei regale, arestarea mareşalului şi capitularea 

necondiţionată. Deşi armata română a urmat ordinul de întoarcere a 

armelor şi a luptat contra armatei germane eliberând tot teritoriul 

58 Eugen Relgis (Siegler), poet, anarhist, romancier, sociolog, eseist (n. 1895, Iaşi - d. 

1987, Montevideo) 

177

României, ruşii au profitat de haosul premeditat şi au amânat 

semnarea armistiţiului până s-au erijat în dezrobitori. Aceasta este 

crima săvârşită împotriva armatei române, pentru care n-a fost 

nimeni tras la răspundere. Ruşii, care ignorau total orice acord 

semnat de ei, şi-au permis să ia prizonieri şi după 12 septembrie, 

nemaivorbind despre nelegiuirile săvârşite în teritoriile „dezrobite”: 

jafuri, asasinate, violuri, pentru care erau primiţi cu flori în 

Bucureşti. 

Printre prizonirerii veniţi erau şi două grupuri de marinari de 

pe două distrugătoare româneşti care colaboraseră cu ei după 

ruşinoasa capitulare necondiţionată şi care acum îşi etalau pe aleile 

lagărului, frumoasele uniforme marinăreşti. Au luat prizonier şi un 

învăţător de prin Oltenia, care la îndemnul soţiei îmbrăcase uniforma 

militară numai pentru a organiza primirea triumfală, cu flori şi 

bucate, a barbarilor care dovediseră până atunci cele mai 

monstruoase bestialităţi. Omul a aterizat la Mănăstârka pentru a-şi 

manifesta afecţiunea faţă de „dezrobitori”. 

Pentru a nu-şi dezminţi bunele intenţii, pe unde îşi organizau 

noua administraţie, primul lucru pe care îl făceau era arestarea 

coloanei a V-a, a tuturor germanilor şi austriecilor, bărbaţi şi femei 

peste 16 ani, pentru a fi aruncaţi în îngheţurile Siberiei să contribuie 

la reconstruirea Rusiei. Şi aceasta, cu ajutorul noii administraţii 

româneşti, deoarece cele câteva secte de comunişti deveniseră câteva 

zeci de mii, adunând sub drapelul lor pe lângă ilegalişti, patrioţi ce 

acordaseră ajutorul roşu, toate lepădăturile, scursurile şi lichelele din 

societatea românească, majoritatea din etniile conlocuitoare: evrei, 

ţigani, unguri etc. care nu puteau pierde prilejul de a le mai oferi o 

lecţie românilor. Ajunşi primari şi prefecţi, ocupând cu forţa 

instituţiile statului, au trecut la cea mai infamă teroare, încercând săşi 

întreacă stăpânii, la dislocarea populaţiei de saşi şi şvabi, a 

chiaburilor. Cei care au suferit cel mai mult, care gustau din paharul 

răfuielilor, al răzbunărilor fratricide au fost foştii poliţişti şi jandarmi. 

Toate poveştile privind arestarea mareşalului aveau un singur 

factor comun. Mareşalul nu a cedat presiunilor, voia armistiţiu cu 

arma la picior pe 26 august, după oprirea puhoiului pe linia Galaţi- 

Nămoloasa. A învins camarila care, prin capitularea necondiţionată, 

voia dezordine, panică, teroare, pentru ca ruşii să-şi impună slugile 

pentru comunizarea României. Armata română, după lupte la podul 

178

Băneasa, la Şcoala de război, a obligat ca resturile penibile ale 

armatei germane să se predea, mulţi dintre ei devenindu-mi fraţi de 

suferinţă în Gulagul sovietic. Noul regim de aşa-zisă reală 

democraţie a sprijinit prin orice mijloace frontul antihitlerist, inclusiv 

prin cele 12 divizii româneşti, care, până la urmă, au devenit 40. 

După lupte memorabile, zdrobirea ofensivei germano-ungare 

de către Armata a IV-a din 7 septembrie, respingerea ofensivei a 

Armatei a III-a ungare şi a Armatei a II-a germane de tancuri în 

Banat şi Crişana, între 17 septembrie – 5 octombrie are loc forţarea 

Mureşului şi luptele grele de la Oarba de Mureş-Dealul Sânt 

Georgiu-iernuţ, participarea românilor la bătălia Debreţinului, unde 

ruşii i-au sacrificat cu nesăbuinţă sau cu intenţie pe voluntarii din 

divizia Tudor Vladimirescu din 20 octombrie, ca la 25 octombrie 

prin eliberarea oraşului Satu-mare şi Carei să se încheie eliberarea 

întregului teritoriu al României. Între timp, pe 8 octombrie, o „Mare 

Adunare” la stadionul ANEF cere demisia guvernului şi instaurarea 

unui guvern democrat, format din Frontul Naţional Democrat, care 

duce la 4 noiembrie la formarea guvernului de coaliţie a FND cu 

PNŢ-Maniu şi PNL-Brătianu, sub preşedinţia generalului C. 

Sănătescu. 

Pentru că a venit vorba despre divizia Tudor Vladimirescu, 

trebuie să menţionez relatările celor mai vechi prizonieri români, 

distinşii aviatori Alecu Cosma, Petrică Ilie, şi Mişu Dobrescu, a 

căpitanului de cavalerie Zahei Omer, a lui Loni Teodorescu şi 

locotenent Nicolae Fuiora, prizonier din 28.09.1941 de la Malaia 

Belozorsk, cum a luat fiinţă această ruşine a armatei române. Prima 

tentativă a fost în iulie 1943, când Ana Pauker-Rabinsohn 59 , eliberată 

de poliţie de la Kuşnarenko, unde stătuse împreună cu Walter 

Ulbricht 60 , Klement Gottwald 61 , Gheorghe Dimitrov 62 , Matyas 

59 Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn, 13 februarie 1893 – d. 3 iunie 1960), activistă 

şi propagandistă comunistă română, ulterior fruntaşă a Partidului Comunist Român, 

viceprim-ministru şi ministru de externe al României. 

60 Walter Ernst Paul Ulbricht (n 30 iunie 1893 la Leipzig Germania - d 1 august 1973 la 

Döllnsee nord de Berlin), comunist german, preşedinte al Republicii Democrate Germane 

şi secretar general al Partidului Unităţii Socialiste din RDG 

61 Klement Gottwald, politician şi preşdinte al Cehoslovaciei (n.1896, d. 1953) 

62 Georgi Dimitrov Mikhaylov, cunoscut şi ca Georgi Mikhaylovich Dimitrov (18 iunie 

1882 – 2 iulie 1949), lider comunist bulgar. 

179

Rakosi 63 , Marcel Pauker 64 , Walter Roman-Neulander Mâţă 65 , şi mulţi 

alţii, organizează prima şedinţă a antifasciştilor. Şedinţa a fost 

prezidată de generalul rus Samoilov, colonel Novikov, col. Grivciuk 

şi de românii col. Budiş, col. Malcropol, col. Teclu, col. Captariu, lt. 

col. Condrea, maior Haupt, cpt. Bodin, cpt. V. Constatin, lt. 

Tudoreanu, Laurenţiu Fulga, Doncea etc. care s-a terminat aproape 

cu un fiasco total. S-au opus vehement, cu argumente pertinente, dar 

şi cu atacuri virulente cpt. Tudor Popescu, cpt. Lupşa, avocat Puiu 

Atanasiu, cpt. Ion Popescu, cpt. Ion Pârvulescu, coloneii Hagiopol, 

Scurtu, Mandache, Malachi, lt. N. Fuiora, lt. Lae Grecu, veterani din 

primul război mondial, Ilie Cândea, Grigore Coban, D. Banu şi 

bineînţeles pe tot parcursul mulţi, mulţi alţii. Printre cei prezenţi în 

prezidiu de mai aflau maior Petre Popescu şi comandanţii de lagăr 

din partea românilor, cpt. Al. Mihăilescu şi cpt. M. Militaru. S-au 

înscris imediat cpt. Gh. Atomei şi lt. Al. Vasiliu. Ana Pauker a fost 

efectiv blocată, nu s-a aşteptat la aşa o opoziţie şi a rostit vestita 

frază, rămasă celebră prin urmările ei: „dacă nu înţelegeţi 

semnificaţia prezentului imperativ istoric, vom trece cu tăvălugul 

istoriei peste cadavrele voastre”. Legea talionului a funcţionat 

costând mii de victime. Principiile acestor demni ofiţeri şi ale 

multora care s-au opus formării diviziei de voluntari Horia, Cloşca şi 

Crişan a generalului Lascăr apărau demnitatea ofiţerului român, 

considerând înaltă trădare, pedepsită de orice cod de justiţie militară 

din lume, formarea unor unităţi militare din prizonieri de război care 

să lupte în cadrul armatei inamice împotriva armatei naţionale din 

63 Mátyás Rákosi (n. 14 martie 1892 (născut Mátyás Rosenfeld Serbia – d.5 februarie 

1971 Gorki, Rusia), politician comunist ungar, născut în Serbia, de origine evreiască, 

dictatorul Ungariei între anii 1945- 1956 în calitate de Secretar General al Partidului 

Comunist Ungar si apoi al continuării acestuia, Partidul celor ce Muncesc. 

64 Marcel Pauker (n. 6 decembrie 1896, Bucureşti - d. 16 august 1938 în localitatea 

Blutovo în apropiere de Moscova, executat în cadrul epurărilor staliniste), intelectual şi 

lider comunist român, fiul unei familii evreieşti înstărite din Bucureşti şi soţul Anei 

Pauker (Rabinsohn). 

65 Vezi şi nota 12 supra. După ce Republica Spaniolă a fost înfrântă în 1939, Valter 

Roman s-a refugiat in Franţa, apoi s-a reîntors în URSS. Acolo a condus, pentru o 

perioadă, departamentul emisiunilor în limba română la Radio Moscova, unde i-a avut în 

subordine pe Ana Pauker, Leonte Răutu şi Iosif Chişinevschi. În timp ce Ana Pauker s-a 

reîntors în România îmbrăcată în uniforma sovietică, Valter Roman s-a reîntors pe un tanc 

sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Diviziei Horia, Cloşca şi Crişan, constituită din 

prizonieri de război români aflaţi în URSS. A fost decorat în 1945 de Moscova cu „Steaua 

roşie”. În acelaşi an, sub ocupaţie sovietică şi sub noul regim dominat de comunişti, a fost 

înaintat în gradul de general-maior în armata română. 

180

care au făcut parte. Cei care acceptă o astfel de colaborare cu 

inamicul sunt catalogaţi legal ca trădători, îşi încălcau în felul acesta 

jurământul de credinţă de credinţă faţă de Ţară. 

Divizia Tudor Vladimirescu a fost înfiinţată de NKVD cu 

sprijinul comuniştilor de pe teritoriul Uniunii Sovietice, când armata 

română mai lupta încă împotriva Uniunii Sovietice, singurul scop 

fiind formarea armatei populare române şi comunizarea României, 

pentru a ţine sub jugul ocupantului o ţară întreagă, la umbra 

tancurilor sovietice cu care aceasta a venit. Prin participarea în aceste 

divizii au acceptat trunchierea ţării, răpirea Basarabiei şi Bucovinei, 

pentru dezrobirea cărora am pornit cu toţii la un război naţional. Este 

drept că ulterior nu toţi s-au bucurat de privilegiile obţinute, mulţi 

fiind îndepărtaţi, neinspirând încredere deplină, dar cei mai mulţi, 

unii ajunşi generali de armată ca Marin Dragnea 66 , sub umbrela 

66 Marin Dragnea (n. 30 mai 1923, comuna Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman), general 

de armată român. El a îndeplinit funcţia de preşedinte al Comitetului Olimpic Român 

(1974-1984). În prezent, el este preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război 

(din anul 1990). A luptat în cel de-al doilea război mondial, mai întâi ca voluntar pe 

Frontul de Est cu o Divizie de Cavalerie în cadrul Grupului 52 Cercetare. În anul 1942 a 

fost înaintat la gradul de sergent TR, fiind luat prizonier. S-a întors în ţară cu Divizia 

Tudor Vladimirescu, constituită în 1943 pe teritoriul fostei URSS, cu gradul de 

sublocotenent (1944). El a fost rănit la încheietura mâinii în luptele pentru eliberarea 

Oradiei, leziunea cauzându-i o infirmitate pe care o va purta tot restul vieţii. După război, 

a avut parte de o ascensiune rapidă în structurile militare. Este avansat la gradul de 

locotenent (1946) şi numit pe rând în funcţiile de comandant de pluton şi companie în 

Regimentul 3 Infanterie voluntari, apoi locţiitor politic al comandantului Batalionului 3 

Tancuri din Brigada 3 Tancuri (octombrie 1947 - 1948). Îndeplineşte atribuţiile de 

locţiitor politic al comandantului Diviziei 2 Vânători de Munte (1949 - 1951), comandant 

al Diviziei 5 Infanterie (1951), al Diviziei 1 Vânători de Munte/Diviziei 57 V.M. (1951 - 

1952). În perioada 1951 - 1952 urmează cursul de perfecţionare de pe lângă Academia 

Militară Generală (7 luni), ulterior între 1952 - 1954 urmează cursurile Academiei 

M.St.M. în URSS., fiind numit comandant al Corpului 40 Armată (dec. 1954 - 1956). În 

această perioadă a fost înaintat la gradele de căpitan (dec. 1948), maior (1949), locotenent 

colonel (1950) şi colonel (1954). În perioada Revoluţiei din Ungaria din 1956, colonelul 

Marin Dragnea era comandantul Corpului 38 Armată şi al Garnizoanei Timişoara, având 

un rol important în reprimarea mişcărilor studenţeşti de solidaritate din acel oraş. Apreciat 

pentru rezolvarea revoltei studenţeşti din Timişoara, este numit în funcţia de comandant al 

Corpului 38 Armată (august 1956 - 1959), fiind înaintat la gradul de general-maior 

(1957). După ce, în perioada 1959 – 1960, a fost locţiitor al comandantului Regiunii a 3-a 

Militare, iar între mai 1960 - februarie 1970 locţiitor al comandantului Armatei a 3-a, în 

anul 1970 generalul Dragnea este numit comandant al Comandamentului Militar 

Teritorial Cluj Napoca (1970-1973). Ulterior, gen. lt. Marin Dragnea a îndeplinit funcţii 

de conducere în cadrul mişcării sportive din România, cum ar fi: preşedinte al Comitetului 

Olimpic Român (1974-1984), prim-vicepreşedinte (1973-1974 şi 1977-1981) şi preşedinte 

al Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport (1974-1977 şi 1981-1984). În 

181

protectoare a spionului notoriu Bodnăraş sau a generalilor odioşi, 

groparii conştiinţei româneşti, Pantelimon Bondarenko-Pantiuşa, 

Grimberg-Nicolski sau a generalului cizmar Nicolae Ceauşescu. 

Apelativul de trădători notorii s-a confirmat atunci când au devenit 

politruci sau activişti de partid au „epurat” armata română aruncând 

în stradă pe cei mai capabili ofiţeri de carieră, atunci când au 

participat la împrăştierea adunării din noiembrie 1945, atunci când au 

înconjurat Palatul Regal obligând regele să abdice, atunci când au 

participat la hăituirea partizanilor români luptători în munţi sau la 

dislocarea adunărilor şi arestarea studenţilor 67 după revoluţia din 

Ungaria. Contribuţia lor la comunizarea României a fost evidentă. 

Înfiinţată la 20 octombrie 1943 pe când camarazii lor luptau încă 

împotriva armatei roşii, au fost încadraţi în Divizia 203, Corpul de 

armată 33 din Armata a VII-a de gardă, în care au rămas şi după 23 

August 1944 de teamă de a nu trăda din nou, fiind încadraţi în armata 

populară română de-abia în 22 august 1945. Să nu se uite câţi 

opozanţi au înfundat din cauza lor temniţele sovietice şi, mai târziu, 

pe cele româneşti, câţi au îngrăşat pământurile Siberiei. Este 

momentul să elogiez comportamentul remarcabil al ofiţerilor români 

care au luptat împotriva trădării, care vor rămâne în memoria 

neamului ca prima rezistenţă românească anticomunistă – şi aceasta 

în bârlogul lor, la mii de kilometri de ţară. Mă plec cu cel mai 

profund respect în memoria lor şi îmi cer iertare dacă din pricina 

memoriei am omis pe vreunii, care au avut contribuţii şi mai evidente 

în lupta noastră pentru salvarea demnităţii ofiţerului român şi în 

acţiunile noastre de demascare a trădării faţă de ţară. 

Pentru a anihila acţiunile noastre, NKVD-ul a dislocat diferite 

grupuri de prizonieri români în lagăre ale morţii sau în temniţe. 

Astfel în lagărul de la Elabuga, lagăr de exterminare programată, au 

fost trimişi: col. Nanu, col. I. Piescu, col. Colatescu, col. Cernăianu, 

col. Scurtu, eruditul col. Garaiac 68 , cpt. Ion Pârvulescu, preot Vasile 

Apostol, lt. Nicolae Fuiora, aviatorii Cârstov şi Fedra, comandor 

această perioadă, România a obţinut cele mai mari succese sportive la Jocurile Olimpice 

de la Montreal (1976), Moscova (1980) şi Los Angeles (1984), situându-se printre primele 

5 ţări din lume. În anul 1983, Comitetul Internaţional Olimpic i-a acordat medalia de 

argint a Ordinului Olimpic. 

67 Primul mare val de arestări în rândul studenţilor are loc în noaptea de 14 spre 15 mai 

1948. Sunt arestaţi câteva mii în toată ţara. O parte dintre aceştia vor forma materialul 

pentru „Experimentul Piteşti” în 1948-1951. 

68 Ragaiac, din „Rusoaica“ lui Gib Mihaescu. 

182

Drâmba, cpt. Voinea, cpt. Dropol şi mulţi alţii. În lagărul de la 

Krasnagorsk: cpt. Ion Popescu, cpt. Necula, Lambi Papadopol, Tase 

Tălpăşanu, slt. Grama, slt. Niki Varo, av. Victor Clonaru, slt. Gabi 

Constantinescu, şeful promoţiei de ofiţeri cavaleri 1942, distinsul 

meu camarad şi prieten, Titu Preotu, Saşa Cătuneanu, maior Costin 

Dumitrescu, cpt Buţan, cpt. Lungu, lt. Dinescu, slt. Mircea Blănaru, 

Clement Borcea, Liiceanu, Mişu Teodorescu, col. Xenopol Roman 

cu fiul său slt. Nicolae Roman, cpt. Bâlu, cpt Chihaia, Oleg 

Dembrovski, Niki Grozea şi alţii. În lagărul de la Bektovka: col. 

Scurtu, cpt. Ion Dumitrescu, George Fonea, Aurel State, Ilarion 

Stănescu, Gh. Netejaru etc. Trebuie să remarc ofiţerii români 

prizonieri din lagărele Oranki şi Mănăstârka, chiar dacă unele nume 

se vor repeta, camarazi şi prieteni, fraţi de referinţă şi de idei, 

caractere desăvârşite, luptători veritabili evidenţiaţi prin fermitate şi 

consecvenţa lor: Ilarion Stănescu, Aurel State, George Fonea, Mihai 

Răducanu, Mircea Popescu, Cornel Corcoţoiu, Sandu Cumpătă, Bebe 

Predescu, Radu Criveanu, Dragomirescu, Gil Leu, Ion Dumitrache, 

Virgil Sârbescu, Ionescu Cârligel, Bebe Ahciarliu, Cornel Sicoe, 

Nicu Manasia, Geo Oprişan, Puiu Dolga, Sandu Vaicu, cpt. Nicolae 

Şelanu, consăteanul meu buzoian după tată, Toni Bărbulescu, cpt. 

Ion Georgescu, Stelică Popescu, Nae Cojocaru, fraţii Oleg şi Igor 

Dembrovski, comandor Chiriţă, Andrei Stăncescu, Culiţă Guscilă, 

George Filotti, Guţu şi Sgurski profesorii mei de limba rusă, Alecu 

Teodorescu, şi alţii. Remarcabili în profesia lor şi de multe ori 

iniţiatorii celor mai îndrăzneţe acţiuni avocaţii Victor Clonaru, Puiu 

Atanasiu, Costache Popescu, Nae Şchiopu, Radu Mărculescu, Vili 

Popescu, N. Banu, Ion Fâţoiu, preoţi care au făcut cinste 

ortodoxismului românesc, duhovnici şi martiri în acelaşi timp: 

Dimitrie Bejan, Geoge Beşchea, Gheorghe Gheoghiu, Constantin 

Popescu, V. Costaş etc., scupltori care ne-au impresionat prin 

lucrările lor artistice excepţionale în lemn şi os: Niţă Hilochi, Nicolae 

Chivulescu, cpt. George Stoica, Tudor Dan cu superba lui Madonă, 

Alexandru Cumpătă, poeţii George Fonea, Ştefan Tumurug, 

prozatorul Haralambie Ţugui, muzicieni Haralambie Papadopol, 

Ionel Corcoţoiu, povestitorii care ne-au încântat prin talentul şi verva 

lor: Ionică Hârgheleşteanu, Vasile Cocoş, Ion Cândea. Eu am 

enumerat în general camarazi şi prieteni apropiaţi de vârsta mea, dar 

să nu uităm şi ofiţerii superiori care prin comportamentul lor şi în 

ciuda vârstei au participat la acţiuni riscante, suferind şi consecinţele 

183

de rigoare: col. Drăgănescu, col. Cojan, col. Gheorghe Ionescu, col. 

Malachi, col. Nanu, col. Calotescu, col. Piescu, col. Cernăianu, col. 

Scurtu, col. Garaiac, col. Roman, gen. Gh. Stănescu. Să nu uităm 

medicii care şi-au îndeplinit cu cinste jurământul lui Hypocrat, fiind 

şi în rândul protestatarilor, dovedind o abnegaţie ce nu poate fi uitată: 

Sari Achile, Gh. Mitroi, Ionică Georgescu, Eugen Leu. 

Pe lângă activităţile intelectuale intense, când permiteau 

condiţiile şi mai scăpam de chinurile foamei, şi care constau de 

obicei în limbi străine, matematici, cercuri de artă şi literatură, 

trebuie să menţionez cercul de bridge din care făceam parte împreună 

cu cpt. Rigari, cpt. Buţan, col. Malachi, av. Victor Clonaru şi mulţi, 

mulţi alţii, brigada artistică cu un Mărculescu, Cornel Carcoţoiu, 

Alex. Cumpătă. O notă aparte, în condiţiile de lagăr, repet, exclusiv 

în vremurile aşa-zis bune, extrem de puţine la număr, o constituie 

meciurile internaţionale de fotbal cu Ungaria sau Germania, câştigate 

absolut toate de România, având baza de selecţie mai mare, care 

constituiau momente de relaxare şi de evidentă mândrie naţională. 

Una din condiţii era să nu fie voluntar, uşor de realizat, deoarece 

sportivii, datorită rigorilor sportului, privaţiunilor şi spiritului de 

echipă, au constituit întotdeauna exemple de corectitudine, fermitate 

şi patriotism, dintre care amintesc pe Ilarion Stănescu, Toni 

Bărbulescu, Sandu Vaicum, Tase Tălpăşanu, Vieru şi, ultimul, cu 

voia dumneavoastră, subsemnatul, toţi cu o voinţă rar întâlnită, cu 

spirit de sacrificiu, fiind gata să murim pe teren. Pentru a rezista 

acestui efort extraordinar eram „sponsorizaţi”. În ziua meciului 

primeam câte 150 gr. de pâine şi ceva zahăr, într-o cârpă sub formă 

de firimituri, deoarece erau colectate de la prizonierii care-şi rupeau 

un dumicat din mizera lor raţie de 250 gr. de pâine. O dovadă 

evidentă de solidaritate în condiţii cu totul speciale, dar şi de 

devotament, chiar de sacrificiu din partea jucătorilor. Sunt mândru că 

am făcut parte din această echipă naţională, atâta vreme cât eram 

prizonier „liber” (adică nu eram în carceră, unde, în perioada 1944- 

1945, am adunat 120 de zile), sau când nu eram în temniţele 

sovietice, în special la „maison rouge” din Gorki. Perioadele adunate 

au ajuns până la un an, după care a urmat condamnarea la moarte, 

comutată în 25 de ani muncă silnică din care am executat unsprezece 

ani şi jumătate în îngheţurile Polului Nord, la Vorkuta, sau în cele ale 

Siberiei, la Azbest şi Degtyarka. 

184

Crimele NKVD-ului, ale Uniunii sovietice ca urmare 

exclusivă a respingerii categorice a oricărei forme de colaborare sunt 

evidente, fiind repatriat în decembrie 1955 ca prizonier de război, iar 

prin comunicatul procuraturii generale a Federaţiei Ruse din 1992 

adeverindu-se că am fost victima represiunilor staliniste. Dar toate la 

rândul lor în cele ce vor urma. 

Trecând la aspectele de o gravitate excepţională, trebuie să 

amintesc şi alte evenimente, cerându-mi iertare pentru repetarea unor 

nume, din pricina implicării acestora în diferite acţiuni ale rezistenţei 

anticomuniste. Printre cei ce au încercat evadarea, aflându-se la mii 

de kilometri de ţară, eu reamintesc doar câţiva: Gh. Militaru, C. 

Ciutea, C. Manolache, Ion Bogdan, Andrei Stăncescu, Bebe 

Predescu, iar dintre cei împuşcaţi pe lt. Ion Beştiurea, cpt. Gh. 

Săvulescu. Cpt. Cotorcea, deoarece au ieşit din coloană pentru o 

urzică sau să se uşureze într-un boschet, datorită diareei. Deşi voi 

reveni în capitolul respectiv, sunt obligat să menţionez aici pe unii 

care au fost condamnaţi pentru activitatea lor în lagărele de 

prizonieri, consideraţi capi sau instigatori: generalul Gh. Stănescu, 

prof. Ion Georgescu, somitate în limbi clasice şi filozofie, av. Ionică 

Fatoiu, av. Victor Clonaru, av. Puiu Atanasiu, cpt. Luţean, George 

Fonea, Aurel State, Ilarion Stănescu, Ionică Hângelesteanu, Sergiu 

Slavu, şi mulţi, mulţi alţii, aceeaşi, care pe baza dosarelor primite de 

la NKVD devenit KGB, am fost condamnaţi şi de Securitatea română 

pentru uneltire împotriva ordinii sociale, vestitul articol 209 Cod 

Penal, câţiva chiar la moarte, comutându-le pedeapsa în muncă 

silnică pe viaţă. Chiar dacă enumerarea exagerată poate fi 

considerată anostă, pare un pomelnic, nu este într-adevăr decât 

pomenirea unor martiri, singurul regret fiind că memoria mi-a jucat 

feste şi informaţiile obţinute n-au fost complete, ceea ce m-a făcut să 

omit mulţi, mulţi eroi ai prizonieratului românesc, cu activităţi şi 

acţiuni poate mult mai importante. 

Datoria mă obligă să amintesc câteva nume de prizonieri 

germani, care s-au opus făţiş mişcării antifasciste germane, buni 

prieteni şi fraţi de luptă ai românilor: generalul Heine, fost 

sublocotenent la Mărăşeşti, generalul Schmidt, şeful statului-major al 

armatei mareşalului Paulus, colonelul Wolfmeier, austriac, maiorii 

Herold, Wanner. Despre comportamentul deosebit al prizonierilor 

germani, austrieci şi spanioli, care mi-au devenit nu numai fraţi loiali 

de suferinţă, dar şi prieteni unici, extraordinari, voi relata atunci când 

185

voi vorbi de cele macabrele crime trăite în temniţele Gulagului 

sovietic. Toţi cei enumeraţi mai sus şi încă mulţi, mulţi alţii, 

prevalându-se de prevederile Convenţiei de la Haga, înfruntând 

umilinţele demente la care încercau să-i supună „învingătorii”, s-au 

opus vehement muncii forţate şi dezonorante, plătind cu mii de zile 

de carceră, ani grei de temniţă şi sute de zile de greva foamei. Tăiatul 

copacilor în pădure şi căratul buştenilor cu spatele câţiva kilometri pe 

căldură, dar cel mai frecvent pe cele mai cumplite geruri, era o 

muncă atât de istovitoare, încât mulţi cădeau pe drum sau multora le 

tremurau picioarele multe ore după aruncarea poverii. Trasul la 

căruţe şi sănii pentru transportul alimentelor şi materialelor de 

construcţii de la gara Solnika în lagăr, aproximativ cinci kilometri, 

era o muncă nu numai istovitoare, dar şi extrem de degradantă pentru 

o fiinţă umană. Paroxismul umilinţei l-au atins atunci când, ca în evul 

mediu, ca în Dumbrava Roşie, ofiţerii români erau înhămaţi la plug 

pentru a ara suprafaţa de teren alocată lagărului pentru producţia de 

cartofi, varză şi ovăz. Înfometarea şi munca istovitoare au declanşat 

cele mai accentuate distrofii, au creat terenul pentru declanşarea 

celor mai diverse boli, care nu puteau fi tratate din lipsa totală a celor 

mai elementare medicamente. Unii au murit după repatriere din 

cauza condiţiilor din carceră şi închisori, alţii din cauza bolilor 

cauzate de epuizarea fizică. 

Între 25 şi 26 iunie 1944 în urma Conferinţei de la San 

Francisco se constituie Organizaţia Naţiunilor Unite elaborându-se 

(sic!) statutul „Curţii Internaţionale de Justiţie”, iar între 16-25 

decembrie 1944 miniştrii de externe ai SUA, Marii Britanii şi ai 

Uniunii Sovietice dezbat la Moscova „organizarea lumii postbelice”, 

adică cedarea din inconştienţă Uniunii Sovietice a mai mult decât 

sperase: Ţările Baltice, jumătate din Polonia, Basarabia, ca să-şi 

înfigă iar colţii în mijlocul Europei prin ocuparea Bucovinei, Galiţiei 

de sud şi Ucrainei Subcarpatice, o ţară supraaglomerată cu cel mai 

modern armament sovietic, inclusiv nuclear, de unde ameninţa 

permanent Europa. Toate acestea devansau vestita Conferinţă a 

trădării istorice de la Ialta 4-11 februarie 1945, care consfinţea târgul 

cel mai infam dintre Churchill şi Stalin în care târguiau procentele 

zonelor de influenţă engleze: Grecia 90%, Polonia 50%, România 

10%. După bombardamentul asupra Dresdei din 13-14 februarie 

1945, care s-a soldat cu 135 000 morţi, marea majoritate civili, femei 

şi copii care fugeau din calea barbarilor, aproape cât la Hiroşima şi 

186

Nagasaki împreună, după moartea lui F.D. Roosevelt la 12 aprilie 

1945, acestuia îi succede H.S. Truman care dă semnalul verde pentru 

experimentarea primei bombe atomice. 

In acest context, după apariţia decretului-lege în România 

privind condamnarea criminalilor de război sunt chemat la „birouri” 

de politrucul Kotler şi dus am fost. Fără nici o explicaţie, un colonel 

KGB-ist m-a scos din lagăr, m-a urcat într-un jeep şi am pornit 

undeva în Uniunea Sovietică. Când jeep-ul s-a apropiat de oraşul 

Gorki, mi s-au pus ochelari metalici negri, un progres evident faţă de 

cârpa neagră, un indiciu că voi fi dus la închisoare. Într-adevăr după 

ce aud ritualele scrâşnete de porţi, mi s-au scos ochelarii trezindu-mă 

într-o cameră destul de mare, cu o masă şi trei temniceri. 

Sunt dezbrăcat până la piele, percheziţionat şi în fund, te 

obligau să faci câteva genuflexiuni, mi se dă o zeghe, costumul 

deţinuţilor, sunt fotografiat din faţă şi profil ca ultimul borfaş, mi se 

iau amprentele şi mi se aplică din nou ochelari. Sunt dus pe 

coridoare, în lifturi, oprit la intrarea în împărăţia altui temnicer, iar 

ultima uşă deschisă, îmi oferă perspectiva primei celule din temniţele 

sovietice: o cămăruţă dreptunghiulară, doi metri pe unu, pereţi groşi 

de beton vopsiţi în alb, un gemuleţ cu gratii undeva la trei metri 

înălţime, un pat metalic fixat în perete, în tavan un bec puternic şi o 

„paraşa”, un hârdău pentru necesităţi. Uşa metalică destul de groasă, 

în interior era linsă şi avea o „fortoşka”, o ferestruică, iar în afară o 

roată de fier care acţiona patru drugi, care la răsucire se se înfigeau 

adânc în zidul de beton, o bară de fier cu un mâner care glisa pe 

orizontală după descuierea unui lacăt precum clopotele de la vaci şi 

bineînţeles c-o încuietoare cu o cheie de vreo 15 cm. Deasupra 

„fortocikăi” pe undeva primeam castronul cu aşa-zisa ciorbă, era 

odiosul „glazok” vizeta cu clapetă, prin care ţi se urmărea fără să ştii 

orice mişcare. Am studiat patul, o ramă metalică de care erau sudate 

benzi metalice, iar pe plasa formată se afla o rogojină roasă, găurită. 

Acesta era noul „apartament” inventat de aceşti asasini odioşi, 

de unde probabil scontau că într-o lună-două voi fi un cadavru viu, 

total îndobitocit de foame şi de agresiunea psihică. Dimineaţa la ora 

6 ţi se oferea o cană cu apă pentru spălat, după care primeai raţia 

zilnică, 250 grame de pâine udă şi neagră şi ţi se umplea cana cu apă 

fiartă căreia îi spuneau ceai. La ora aceasta patul trebuia fixat în 

perete, urmând eventual să te plimbi, neavând voie să stai jos pe 

187

lespezile pardoselii. La ora 12 00 ţi se servea invariabil ciorbă de varză 

acră, sau murături, un fel de lături care la noi nu se dădeau nici la 

porci, după care, seara, vestita lingură de kasha, toate fără nici o 

steluţă de grăsime. La ora 21 00 se bătea în uşă stingerea când trebuia 

să dormi astfel încât să ţi se vadă permanent faţa şi mâinile, lumina 

puternică stingându-se când se făcea bine ziuă. La două zile, la o oră 

diferită programată de ei, ţi se puneau ochelarii metalici şi, condus pe 

coridoare, ajungeai într-o celulă din plasă metalică, amplasată pe o 

terasă deschisă unde te ţineau la „progulka”, adică la plimbare, cam 

zece minute. Mai lung era drumul dus şi întors decât aşa-zisa 

plimbare în aer liber. În consecinţă, am luat tot ce-mi dădeau de 

mâncare, mă plimbam cu mâinile la spate, deoarece aşa era ordinul, 

până când ameţeam, făceam exerciţii de memorizare recitând poezii, 

imaginam scenarii de film axate pe ce trăisem, accentul punându-l pe 

rezistenţa umană, cu personaje de eroi, de laşi sau turnători. 

Detestam filmele comerciale care cultivau crima, terorismul, sexul, 

drogurile prin care se manifestau oamenii, imaginam filme pentru 

trezirea conştiinţelor, pentru salvarea conceptelor de bază ale moralei 

creştine şi principiile perene ale culturii universale, crezând în 

salvarea omenirii de la dezastru, de la disoluţia spirituală. După vreo 

şase zile în care ei contau că sunt timorat suficient sunt am fost dus la 

primul interogatoriu à la KGB. 

Un birou mare unde stăteau doi colonei, o măsuţă cu o maşină 

de scris pentru dactilografă, alta pentru translator, şi un scaun sub o 

lampă puternică. Pentru mine, coloneii masivi şi roşii la faţă aveau 

un aspect de asasini veritabili; o dactilografă plinuţă, blondă, o nataşa 

autentică, iar translatoarea – o evreicuţă cam speriată, după apelativul 

întrebuinţat, Tamara. După ce mi se face fişa de identificare cu toate 

datele posibile, de data aceasta şi despre familie, de activităţi în ţară, 

urmează prima întrebare cheie „ce-i aia şef de promoţie”, 

neînţelegând că anumite activităţi intelectuale şi morale n-au nimic 

comun cu „politica”. După vreo două ore trec la activitatea mea de pe 

front, unitate, lupte, căderea în prizonierat, motivaţiile plecării mele 

voluntar etc, etc. Învăţasem lecţia bine, nu mai bravam, dădeam 

răspunsuri cât mai evazive. S-au lămurit după opt ore că nu 

participasem la nici o acţiune contra partizanilor lor, respingeau 

cererea mea de a fi confruntat la faţa locului cu locuitorii Ialtei. Am 

refuzat de mai multe ori, centimetrul de tutun din capul unui carton 

188

lung, se numeau ţigări Kazbek, după care sunt retrimis în cuibul meu 

de beton unde mă aştepta porţia de zeamă acră. 

O altă surpriză a constat în aceea că la uşa celulei, încadrată 

de doi temniceri, mă aştepta o femeie care mi-a spus că este 

bibliotecara închisorii şi m-a întrebat dacă doresc o carte. La 

răspunsul meu că nu ştiu limba rusă s-a retras discret cu un 

„sozhalenie”, regret. Mai târziu aveam să aflu că era Dora Klapan 69 , 

femeia care încercase asasinarea marelui Lenin, a cărei pedeapsă la 

moarte fusese comutată în închisoare pe viaţă 70 . Dacă ea rezistase 20 

de ani, m-am gândit că aş putea încerca şi eu aceeaşi pedeapsă 

experienţă, dându-mi tăria sufletească de a-mi descoperi noi resurse 

fizice pentru a bea paharul până la fund. 

A doua zi, din nou interogatoriu, de data aceasta ascultând 

lecţii despre racilele capitalismului, despre exploatarea omului de 

către om, despre victoria internaţionalismului proletar. De-abia a 

patra zi mi-au făcut direct o propunere, ceea ce presupunea eliberarea 

mea imediată, acesta era mirajul, ocuparea prin grija lor în ţară a 

unor funcţii importante, de unde printr-un contact direct cu KGB-ul, 

aş fi putut să le ofer unele informaţii, să fiu în slujba comunismului, a 

internaţionalismului care implică anularea rolului statului naţional 

etc., etc. De-abia după o lună, ca urmare a refuzului meu categoric, 

îmi pun în faţă nişte foi cu „voprosi i otveti” întrebări şi răspunsuri, 

pe care nu le-am semnat, chiar după ce „perevodcika” mi le-a tradus 

de mai multe ori, sperând că eu m-am răzgândit. Am avut prilejul să 

constat că majoritatea celor trecuţi prin închisori, au fost şantajaţi, 

terorizaţi, pentru a deveni colaboratori ai KGB-lui, că puţini poate au 

rezistat tentaţiilor, că cei veniţi la studii sau colaborări, fiind 

comunişti, doctrinar sau din oportunism, au acceptat să se pună în 

slujba KGB-ului, fiindu-le străine noţiunile de interes naţional sau 

demnitate umană. 

69 Fanya Yefimovna Kaplan (10 februarie 1890 – 3 septembrie 1918), cunoscută ca Fanny 

Kaplan sau Dora Kaplan, revoluţionară evreică rusă, care executase, începând cu 1906, 11 

ani de muncă forţată pentru atentate cu bombă la Kiev împotriva regimului ţarist. 

Deziluzionată de conflictul dintre Revoluţionarii Socialişti şi partidul Bolşevic şi de 

dizolvarea Adunării Constitutive, a avut o tentativă de asasinat împotriva lui Lenin pe 30 

august 1918, cu trei focuri de revolver trase în urma unui ţinerii unui discurs public de 

către acesta la o fabrică din Moscova. Presa sovietică a prezentat-o ca pe un monstru 

anunţând execuţia sa pe 3 septembrie 1918, dată oficială a morţii sale şi azi. 

70 Versiunea propusă de autor nu poate fi verificată. 

189

Sunt scos din închisoare, un jeep transportându-mă pe malul 

Volgăi până la poarta unui lagăr, aproape gol, toţi fiind la 

„Wiederaufbau”, la reconstrucţia Uniunii, cum mi-a spus un neamţ 

scutit, care era bolnav. De la el am aflat că era un lagăr exclusiv de 

prizonieri germani şi că toţi lucrau la o moară de făină. După un timp 

s-a apropiat de mine în sfârşit singurul român care era în lagăr, un 

distins profesor de geografie bănăţean, Titus Bizerea. Rezervat la 

început, probabil trecuse şi el prin unele încercări care l-au 

determinat să n-aibă încredere în oameni, după câteva zile îmi spune 

că pe 30 aprilie 1945 se sinucisese Hitler, căruia i-a urmat la 

conducere amiralul Karl Dönitz 71 şi că pe 9 mai Germania capitulase, 

după ce în încercuirea de la Ruhr aliaţii luaseră 50 000 de prizonieri, 

probabil şi ei recrutaţi, dar nu pentru colaborări dezonorante ci la 

reconstrucţia şi bunăstarea unei noi lumi 72 . Deşi conlocutorul meu 

era timorat şi foarte sobru, mi l-am apropiat, după ce dezarmant de 

sincer i-am povestit „aventura” mea, în ideea de a-l face să-mi reţină 

numele, pentru a şti cineva de soarta mea. Mi-a spus şi el că 

deocamdată este în refacere, dar după scurt timp va trebui să mergem 

şi noi la „muncă”, după care a urmat, sentenţios, propunerea mea de 

a refuza munca. 

Seara când au venit brigăzile de la lucru am rămas uimit cum 

toţi îşi deşertau „prada”, adică tot ce furaseră din moară, furt ce se 

împărţea cu comandantul rus şi cu prizonierii; care primeau în 

schimb pâine albă fără restricţii şi mahorcă. Am mai învăţat câteva 

cuvinte germane noi, Armbentel, Bauchbentel, Fussbentel, 

Kopfbentel, adică fel de fel de saci, de diferite forme care se 

71 Karl Dönitz (n. 16 septembrie 1891; d. 24 decembrie 1980), amiral şi om politic german 

care, după sinuciderea lui Adolf Hitler, şi numit de acesta, a îndeplinit funcţia de 

Preşedinte al Germaniei în perioada 30 aprilie 1945 - 23 mai 1945. În decursul celui de-al 

doilea război mondial, Dönitz a fost comandatul flotei militare germane. În cadrul 

proceselor de la Nürnberg, Dönitz a fost găsit vinovat de crime de război şi a fost 

condamnat la zece ani de închisoare. Dönitz şi-a ispăşit pedeapsa integral la penitenciarul 

din Spandau (Berlin). 

72 Soarta prizonierilor germani de pe frontul de vest, în mâinile aliaţilor americani şi 

englezi nu a fost cu nimic mai glorioasă. A fost şi a rămas un subiect tabu. Autorul 

canadian James Bacque http://www.jamesbacque.com/ a explorat şi descris tragedia 

germană în cărţile sale Other Losses (1989), şi Crimes And Mercies (1997). Cercetătorul 

canadian estimează că politicile comandantului supreme aliat Dwight Eisenhower au 

condus la moartea a 790 000 prizonieri de război germani în lagăre de internare, prin boli, 

foamete şi îngheţ între 1944 şi 1949. În tabere similare franceze, susţine că alţi 250 000 

captivi germani au pierit. 

190

ascundeau pe braţe, burtă, în bocanci, sub şapcă etc. După o 

săptămână în care mâncasem pâine pe săturate, refuzând să ies la 

muncă, sunt băgat la carceră, de fapt o groapă de vreo doi metri cu 

un chepeng de scânduri şi bineînţeles un lacăt. Nedându-mi 

importanţă, ruşii fiind preocupaţi de jaful organizat, nemţii îmi 

aruncau pâine nestingheriţi, putând rezista oricât în acest mormânt. 

Într-o seară, comandantul lagărului din partea nemţilor, un 

ofiţer de aviaţie, căruia nu-i mai reţin numele, a venit cu un brigadier 

neamţ Hoffmann, implorându-mă să renunţ la ambiţiile mele, să ies 

la lucru cu brigada lui, promiţându-mi că nu voi lucra absolut nimic, 

doar voi „sta” cele zece ore de lucru. Convins că pentru mine va 

constitui o nouă experienţă de viaţă, am cedat. Încadrat în brigada de 

transport a lui Hoffmann, cele cinci brigăzi ajunse în această moară 

imensă, după ce primeau „sarcinile”, adică încărcat vagoane cu saci 

de făină, reparaţii, curăţenie, etc, rămâneau fără ocupaţie, erau 

„liberi” în curtea fabricii care avea totuşi mai multe turnuri de pază. 

Mă plimbam şi eu şi observam. De exemplu ruşii care nu lucrau în 

moară, pentru a putea fura făină, bătea un cui în pereţii benzii 

transportoare ce ducea la vagoane şi până să se observe erau 

spintecaţi câţiva saci. Din făina căzută se înfruptau lupii flămânzi 

pentru a-şi stăpâni foamea care-i chinuia de aproape treizeci de ani. 

După câteva zile cât i-am admirat furând, după ce am făcut rost de 

mahorcă, stăteam mai mult în „Kurika”, o cameră specială de fumat, 

deoarece fumatul în fabrică era interzis. Cei mai mulţi care veneau la 

fumat erau ruşi, care fără nicio reţinere, se dezbrăcau şi-şi ascundeau 

şi ei saci cu făină furată. 

Într-o zi a venit o rusoaică mai zdravănă, care, fără cea mai 

elementară jenă, şi-a ridicat rochia şi-a căscat chiloţii de molton cu 

elastic la genunchi „Pumphosen” sau „moartea pasiunii” şi a început 

să-şi lipească pe burta goală un aluat mai consistent din făină cu apă. 

Mi-a dat un cap de sfoară ţipând „derji maladoi celovek”, adică s-o 

ţin bine, în timp ce ea, rotindu-se, trăgea un kazacioc să-şi bobineze 

sfoara pe burtă. Operaţia terminată, o văd că îşi ridică chiloţii, îşi 

trage rochia şi, fericită, se aşează lângă mine, oferindu-mi o foaie de 

ziar şi un pumn de mahorcă. Atunci mi-a explicat ingeniozitatea ei, 

aluatul era moale la burta ei şi era greu de depistat la controlul sever 

de la poartă, în plus punea şi drojdie, iar până acasă aluatul creştea şi 

făcea rapid „piroşki”, un fel de clătite pe care le vindea la talcioc să 

poată să-şi hrănească cei doi copii şi să-i cumpere soţului băuturi. 

191

Trecând cu coloana şi pe lângă un soi de bazar, am văzut 

nimicurile care se vindeau, inclusiv legături cu surcele, dându-mi 

seama de mizeria în care luptau pentru supravieţuire constructorii 

celei mai progresiste orânduiri. 

Mie, între timp, îmi crescuse părul şi relativ mă înzdrăvenisem 

relativ, astfel că, într-o zi de august, doi ruşi cu un jeep ne iau de la 

lucru şi ne duc nu într-un loc pentru repatriere, aşa cum speram noi, 

ci din nou în lagărul Mănăstârca. La libertate, ca şi la moarte, se 

ajunge greu, după pătimiri, uneori neimaginabile. Între timp, plecase 

şi Divizia Horia, Cloşca şi Crişan, rămăseseră, însă foarte mulţi 

prizonieri, mai ales dintre cei căzuţi la Iaşi. Pentru a nu fi deranjaţi de 

reacţionari, de fascişti, politrucii ruşi i-au masat pe toţi în baraca 

XIV, unde, bineînţeles, am nimerit şi eu. Celor mai intimi prieteni 

le-am povestit peregrinările mele şi, mai ales, procedeele KGB-ului. 

Colaborarea şi spionajul promovat de ei se baza pe sute de mii 

de agenţi ale căror informaţii erau prelucrate de profesionişti la 

centru şi, astfel, multe personalităţi, chiar şi comunişti cu funcţii, 

deveneau indezirabili, erau întemniţaţi sau pur şi simplu dispăreau. 

Masa de informatori îşi continua activitatea – unii din teama unor 

repercusiuni –, ca şi cei laşi şi conştiincioşi. Alţii, gustând din 

avantajele nemeritate, făceau orice pentru a şi le menţine. Citându-l 

pe Quintilianus „o conştiinţă valorează cât o mie de martori”, am 

încercat să-i conving de criminalitatea acţiunilor KGB-ului, dar 

le-am sugerat şi posibilitatea ca multora dintre noi să li se însceneze 

procese, pentru a fi întemniţaţi definitiv în gheţurile Siberiei. În timp 

ce noi eram în „carantină morală”, fraţii noştri continuau munca 

fizică şi umilitoare. Se realiza, cu perseverenţă diabolică, 

dezumanizarea totală. Noi, cei din baraca XIV, ne umpleam vremea 

cu îndeletniciri mai intelectuale: se scriau poezii, se sculpta, iar cei 

netalentaţi învăţau limbi străine, confecţionându-ne din coji de 

mesteacăn adevărate dicţionare. 

Eu m-am apucat de limba rusă în ideea de a înfrunta asasinii 

în limba lor, de ce nu, de a citi clasicii ruşi în limba originală. 

Aversiunea era îndreptată numai împotriva organelor represive 

ruseşti, deservite de cei mai calificaţi asasini, nu împotriva poporului 

rus sau sovietic, un popor muncitor şi creştin, care se metamorfozase 

în condiţii istorice speciale şi care se pervertise în ultimul hal în cele 

trei decenii de comunism, devenind hoţi şi perfizi, care pentru 

192

supravieţuire trebuia să fure, să mintă, să ucidă, înecându-şi 

nefericirea în băuturi şi lene, alcoolismul şi oblomovismul 73 

devenindu-le a doua natură. Nu puneam niciodată semnul egalităţii 

între popor şi sistem, nu aveam idei preconcepute, admiram în 

continuare pe Tolstoi şi Dostoievski, pe Puşkin sau Esenin. Căutam 

deci evadări mentale pentru a ignora pentru câteva clipe realitatea 

hidoasă, redevenind oameni, redobândindu-ne comportamentul uman 

normal. Mizeria şi teroarea nu dispăruseră, aveam luni de 

detensionare, urmate de luni de înăsprire, ca în coloana infinitului lui 

Brâncuşi. Când „pe frontul de est, nimic nou” parafrazându-l pe 

Remarque 74 , am mai fost o dată întemniţat în 1947, tot în temniţa de 

la Gorki, repetându-se povestea din 1946: ei terorizându-mă pentru a 

deveni colaborator, eu încăpăţânându-mă în a refuza mai brutal. 

Între timp avusese loc Procesul de la Nürnberg, unde, din 24 

de criminali de război, 12 fuseseră condamnaţi la moarte. În 

România, după alegerile măsluite din noiembrie 1946, aveam guvern 

comunist, care, în 10 februarie 1947, semnase, la Paris, Tratatul de 

Pace cu puterile aliate, astfel că satrapii aveau noi argumente, care nu 

mă clinteau însă de pe calea aleasă. 

După alte trei luni sunt retrimis în lagăr, cu aceleaşi concepţii 

dar cu un dosar mai gros. Între timp câţiva prizonieri români 

scoseseră un fel de ziar, o foaie săptămânală „Hidra” şi un supliment 

„Papagalul” ambele extrem de incisive şi demascatoare, care au dat 

enorm de furcă organelor KGB şi politrucilor, bineînţeles fără a 

descoperi ceva concret, bănuielile disipându-se în întreaga masă a 

„reacţionarilor”. A fost o acţiune organizată perfect şi cu un impact 

enorm, redactor fiind omul de cultură şi cavaler deosebit, fostul 

jurnalist Mihai Răducanu, bineînţeles cu colaborarea multor alţi 

intelectuali distinşi şi luptători convinşi. Un grup restrâns de tineri, 

printre care Ilarion Stănescu, Aurel State şi alţii, se ocupau cu partea 

73 Oblomov, personaj principal al romanului omonim din 1859 al scriitorului rus Ivan 

Goncharov. Oblomov este un nobil tânăr şi generos ce pare incapabil să ia decizii 

importante sau să facă gesturi semnificative, este văzut ca reprezentând încarnarea ultimă 

a omului superficial, caracter simbolic al literaturii ruse de secol 19. Oblomovismul este 

un termen rusesc utilizat pentru a descrie o persoană leneşă şi inertă, asemnănătoare cu 

personajul romanului lui Goncharov. 

74 Erich Maria Remarque (născut Erich Paul Remark; n. 22 iunie 1898, Osnabrück, 

Germania - d. 25 septembrie 1970, Locarno, Elveţia), unul dintre cei mai cunoscuţi şi 

populari autori de literatură germană din secolul al XX-lea, autor al romanului Nimic nou 

pe frontul de vest (1929). 

193

cea mai periculoasă, difuzarea, adică afişarea ei în barăcile de 

prizonieri. Între timp mai fusese repatriat un grup, dar marea 

majoritate a prizonierilor români putrezea îngropată de vie, în 

bordeiele din Mănăstârka. 

Între timp, pe 4 februarie 1948 se semnase de către partidul 

comunist român, din delegaţie făcând parte şi Ana Pauker, Tratatul 

de colaborare şi asistenţă între URSS şi România prin care, împotriva 

oricăror legi internaţionale, a oricărei justiţii se convenise ca Uniunea 

Sovietică să poată condamna pe teritoriul său, criminalii de război 

români, care săvârşiseră „nelegiuiri” pe teritoriul Marii Uniuni. Deci 

KGB-ul putea să însceneze procese împotriva tuturor acelora care 

avuseseră curajul să se opună intenţiilor lor criminale de comunizare 

forţată a României; pe toţi acei care refuzaseră orice colaborare cu 

asasinii, care puseseră mai presus de libertatea lor, conştiinţa lor, 

demnitatea lor de ofiţeri ai armatei române şi nu în ultimul rând 

dragostea faţă de ţară şi faţă de viitorul poporului român. 

Şi astfel, într-o unitate perfectă, s-a organizat cea mai mare 

grevă a foamei între 4 şi 8 februarie 1948, atunci când la Moscova 

marii trădători ai naţiei române, guvernul comunist vindea ţara şi 

aspiraţiile ei naţionale URSS. Ceream să ni se comunice în scris, să 

apară în presa sovietică data până la care Uniunea Sovietică va 

repatria ultimul prizonier român. Organizată în cel mai strict secret 

de cei pe care i-am elogiat cu atâta respect, dintre care nu au lipsit 

Aurel State, Ilarion Stănescu, George Fonea, Victor Clonaru, Puiu 

Atanasiu, dr. Sari Achile şi mulţi, mulţi alţii, la grevă au participat în 

jur de trei mii de ofiţeri prizonieri români. Cu excepţia celor grav 

bolnavi, cărora li s-a interzis participarea, timp de patru zile nimeni 

n-a mâncat absolut nimic. Comandantul lagărului, colonelul 

Verbinski, adjuncţii lui, lt. Karamanov şi lt. Pikov, zis Mucea, au 

intrat în panică, s-au adresat comandantului NKVD din Gorki, care a 

trimis forţe de întărire, dar şi câteva ambulanţe cu medici. Au 

început negocierile avansând ei unele termene, prizonierii români 

n-au renunţat însă la revendicările lor. Pentru intimidare au ridicat un 

grup de vreo douăzeci de prizonieri, consideraţi organizatori, printre 

care mă aflam şi eu, ducându-ne pe jos, în îmbrânceli şi înjurături, în 

carcera din lagărul Oranki. 

Au început diversiunea tipică KGB-lui, lansând zvonuri ba că 

cei din Mănăstârka, ba că cei din Oranki au încetat greva, acţiune 

194

care s-a soldat eşecului, noi cunoscându-ne mult prea bine, fiind 

exclusă cedarea unilaterală. Singurul lucru pe care l-au reuşit, a 

constat în adăugarea a încă două revendicări: reîntoarcerea celor de 

la Oranki şi angajamentul ruşilor că nu vor lua nicio măsură de 

pedepsire a unor bănuiţi organizatori. Din pricina stării de sănătate, 

după trei zile câţiva au leşinat fiind internaţi în spital, ceea ce m-a 

îndârjit şi mai mult. Analizând consecinţele, faptul că nu puteau 

hrăni artificial un număr prea mare, au sosit în lagăr generalul 

Vladimirov, adjunctul ministrului afacerilor interne, generalul 

Kabulov, şeful KGB regiunea Gorki şi şeful procuraturii generale 

Vâlcov care au reluat negocierile. În primul rând ne-au readus pe noi 

în lagărul Mănăstârka, după care au redactat un comunicat scris şi 

afişat în toate barăcile, prin care eram anunţaţi că guvernul Uniunii 

Sovietice a hotărât repatrierea tuturor prizonierilor români până la 

data de 30 iunie 1948. A fost o victorie a dârzeniei şi demnităţii, 

deoarece un prim lot a fost repatriat în martie, iar restul până la 30 

iunie 1948, izbândă umbrită de unele acţiuni criminale ale KGB-lui. 

Au început să dispară în grupuri şi individual cei bănuiţi că ar 

fi fost organizatori, dar şi mulţi care aveau dosare de reacţionari, de 

ultranaţionalişti, de periculoşi pentru consolidarea comunismului în 

România. După ce m-am despărţit de câţiva prieteni, fraţi de 

suferinţă şi de luptă, pe la jumătatea lunii aprilie 1948 sunt ridicat şi 

eu, nu pentru a fi repatriat, ci pentru a fi închis pentru a treia oară în 

temniţa din Gorki. Cei care ne opuseserăm cu atâta vehemenţă 

trădărilor din diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan, 

apărând cu sângele nostru demnitatea şi onoarea ostaşului român, cei 

care luptaserăm cu consecvenţă împotriva umilinţei, refuzând munca 

de robi, cei care nu admiseserăm batjocorirea demnităţii umane, cei 

care îndrăzniserăm să sfidăm KGB-ul prin apariţia Hidrei şi 

Papagalului, cei care am fost consideraţi capii celei mai mari greve a 

foamei din URSS, am înfundat iniţial temniţele, iar în urma unor 

înscenări criminale, a unor procese care nu aveau nimic în comun cu 

justiţia, am împânzit Gulagul sovietic în îngheţurile Siberiei sau la 

nord de cercul Polar, plătind astfel temeritatea şi consecvenţa cu care 

ne-am apărat demnitatea de ofiţeri şi de oameni. 

195

XI. 

LA RAISON DU PLUS FORT EST TOUJOURS LA 

MEILLEURE 75 

Consider inutil să mai descriu ritualul dezbrăcării de hainele 

de prizonier, al îmbrăcării hainelor vărgate, ochelarii metalici negri 

cu care mă conduceau ca pe un orb. Am ajuns în celula 222 din 

„maison rouge” când stările sufleteşti alternau de la greaţa infinită 

pentru noile încercări, la ura enormă pentru cei ce încercau să 

schingiuiască o voinţă, să-mi pângărească autoritatea morală 

câştigată cu trudă în cele mai inegale bătălii, ulterior în lagăre şi 

temniţe, asasini care atentau la tinereţea unui om, pentru că a dorit cu 

preţul vieţii să rămână om. Singurul gând care încolţea în mintea mea 

şi devenise obsesie, era de a protesta cât mai energic, singurul mijloc 

de care dispuneam fiind greva foamei. Par force de conscience, pasul 

trebuia făcut cu riscul suprem al morţii, ajutându-i să-şi ducă la 

îndeplinire asasinatul. Ancheta a început mai repede, chiar dacă a 

doua zi trezindu-mă în cabinetul unui colonel KGB-ist, care şi-a 

îngânat numele Lebedev şi a aceleiaşi translatoare Tamara. A fost cel 

mai sadic călău întâlnit în Uniunea Sovietică, care încerca să te 

lichideze, trecând în câteva minute, de la om de drept cum se definea, 

la comportamentul celui mai temut temnicer, fără măcar să clipească. 

Kaghebistul a trecut direct la subiect, spunându-mi fără nicio 

inflexiune a vocii, pe un ton plat dar sentenţios, că mi s-a întocmit un 

dosar de criminal de război, pe motiv că am instigat la război, 

arătându-mi o copie după discursul meu pronunţat în ziua de 10 mai 

1942 când, ca şef al promoţiei de ofiţeri 1942 „dezrobirea”, 

pronunţasem un discurs festiv, jurământul nostru în faţa regelui şi a 

mareşalului. La replica mea că nu puteam instiga la război în 1942, 

când acesta a început în 1941, el a adăugat că găsise şi martori să mă 

acuze de „răfuială cu populaţia civilă”. Am cerut insistent să fiu dus 

la faţa locului să fiu confruntat cu populaţia civilă din Ialta, să mi se 

spună concret în ce a constat „răfuiala”. Culmea justiţiei sovietice, 

îmi răspunde că, important e ce scria el nu ceea ce făcusem eu, după 

care, înjurându-mă de mai multe ori, mă trimite în celulă. Din acel 

moment l-am anunţat categoric că declar greva foamei „goldovka” pe 

termen nelimitat, protestând astfel faţă de abuzurile grosolane, 

nelegiuirile KGB-lui. Am contestat dreptul unui tribunal sovietic de a 

75 „Raţiunea celui mai tare este întotdeauna cea mai bună” (La Fontaine) 

196

mă judeca, la care mi s-au citit fragmente din acordul românosovietic 

semnat de Ana Pauker în 4 februarie 1948, prin care 

guvernul român permitea judecarea criminalilor de război pe 

teritoriul Uniunii Sovietice. Parcă i-am dat cu o măciucă în cap când 

a auzit din gura mea că eu nu recunosc guvernul român impus de ei, 

majoritatea fiind trădători, scoşi din lagărele sovietice de KGB şi 

plantaţi miniştri în România pentru a le îndeplini politica de 

comunizare şi expansiune. Când i-am amintit şi faptul că dacă aş fi 

acceptat şantajul din mai 1944, din 1945 şi din 1946 eram de mult în 

ţară, ocupam funcţii probabil mai mari decât ale lui, s-a potolit 

aparent, a chemat temnicerul spunându-mi la plecare „ pasmotrim”, 

adică „vom vedea”. Întors în celulă înaintea mesei de prânz, am 

refuzat primirea ciorbei, anunţându-i că din acel moment refuz orice 

mâncare şi apă, fiind în greva foamei. A plecat fără să spună ceva, iar 

eu mi-am început plimbarea analizând situaţia care se modificase, 

clar, şantajul culminând cu întocmirea unui dosar de criminal de 

război. A doua zi, după ce am refuzat cele 250 grame de pâine şi aşazisul 

ceai, sunt vizitat de un colonel rus, însoţit de un alt ofiţer, 

probabil ofiţerul de serviciu şi de un altul în halat alb, medic. Întrebat 

de ce refuz masa, fără alte comentarii le-am răspuns că protestez 

astfel împotriva nelegiuirilor la care sunt supus, împotriva celui mai 

murdar şantaj. Argumentul lor că în Uniunea Sovietică nu este 

recunoscută greva foamei, nu m-a convins cu nimic, în afară de 

faptul că pentru ei devenisem un caz neobişnuit în temniţele lor. Au 

încheiat un proces-verbal pe care l-a semnat „komissia” şi de data 

aceasta şi eu. 

După două zile sunt chemat din nou la anchetă, le explic ce-a 

însemnat fraza „Ei, înaintaşii noştri, au sfărâmat zările, dar munţii 

Carpaţi au rămas nesfărâmaţi, Maiestate!”, adică o metaforă ce voia 

să însemne anularea Dictatului de la Viena, prin care ni se răpise o 

parte din Transilvania. Le mai spuneam că un tânăr de douăzeci de 

ani, fără nici o funcţie, nu putea influenţa decizia unui stat care a 

declarat război în urma conjuncturii create în Europa, neexistând o 

altă ieşire. El a scris că, prin discursul meu, am preamărit eroismul 

celor ce luptaseră împotriva Uniunii Sovietice, că am acceptat 

politica dictaturii fasciste, pentru care motiv am plecat 

„dobrovolnăi”, voluntar, pe front. Argumentul meu că, pentru un 

ofiţer activ, participarea la război era o datorie de onoare, iar armata 

era apolitică, erau vorbe în vânt. Se crampona de lozinci ieftine 

197

precum „război nedrept”, „n-am avut conştiinţa înaintată” şi alte 

aberaţii pe care, deşi mi le-a citit de două-trei ori, am refuzat să le 

semnez. A patra zi începusem să am ameţeli. Gura mi-era complet 

uscată şi mirosea groaznic. Expectoram ceva negru, ca fierea, limba 

mi se băşicase, iar eu, deşi trecusem punctul critic, parcă pluteam. 

Renunţasem la plimbările mele, stăteam în picioare sau zăceam pe 

pardoseala rece a celulei. Eram urmărit permanent, chiar prin 

deschiderea uşii, nimeni nemaispunând nimic, chiar când nu-mi mai 

fixam patul în perete. Parcă şi mintea o luase razna; aveam 

coşmaruri, visam mese pantagruelice, banchete. Nu mai dormeam 

deloc, nu de foame, deoarece pierdusem total acest instinct animalic, 

ci de frica de a nu mă mai trezi. Realitatea este că, după opt zile, am 

căzut într-un somn letargic, nemaiavând resurse nici pentru 

alimentarea coşmarurilor chinuitoare. Când mă trezeam însă 

constatam că sunt conştient, că pot lega două gânduri. În ziua a noua 

a intrat în celulă aceeaşi comisie, care a întocmit un proces-verbal de 

hrănire artificială, după care a urmat circul. O rusoaică grasă în halat 

alb ţinea în mână o tavă cu un fel de irigator cu un furtun, o cană, o 

lingură, pansament. Sunt legat de un scaun cu spătar de doi 

temniceri, care m-au imobilizat complet; după care o doctoriţă m-a 

rugat să deschid gura. Văzând că refuz, a utilizat lingura pentru a-mi 

forţa deschiderea gurii, unul mă trăgea de bărbie în jos şi de nas în 

sus. Când reuşeau să-mi deschidă gura puţin îmi băgau în gură un fel 

de căluş din pansament, care cădea bineînţeles când deschideam eu 

brusc gura mare. La un moment dat am simţit o durere care mi-a 

străfulgerat creierii, la care doctoriţa a spus că este imposibil, îmi 

rupe toţi dinţii, că-mi răneşte „glotka” faringele şi propune internarea 

mea în spital. Colonelul a urlat ceva la ea, după care a intervenit sora 

grasă, mătăhăloasă. După un „razraşite”, permiteţi, se apropie de 

mine şi în ritmul respiraţiei mele începe să-mi vâre ditamai furtunul 

pe nas. Trăiam ceva ce credeam imposibil, dar ea transpirată toată a 

reuşit să-mi vâre furtunul până la un semn, când doctoriţa a spus 

„dastatocino”, suficient, iar sora victorioasă „gatova”, gata. Doctoriţa 

a renunţat la irigator, a fixat la capătul furtunului o pâlnie, s-a urcat 

pe pat şi a început să toarne conţinutul cănii în pâlnie. Simţeam ceva 

călduţ în stomac, dar atât deoarece netrecând prin gură nu ştiam nici 

ce era , nici ce gust avea. Cu răbdare a turnat tot conţinutul cănii şi 

apoi o cănuţă cu ceai. Fericiţi, m-au dezlegat, m-au aruncat pe pat, 

înţelegând că operaţia se va repeta după amiază. După amiază, către 

198

ora 17 s-a repetat operaţia cu băgatul furtunului pe nas, numărul 

spectatorilor mărindu-se. Nu ştiam ce le insuflasem: milă, ură, 

admiraţie, dispreţ, dar veneau să asiste la spectacol, probabil 

şcolarizare. După vreo două zile am început să-mi recapăt echilibrul, 

chiar să merg, ceva mai mult – mă verificam, cu ajutorul 

Mnemosinei 76 încercând să-mi amintesc cele nouă muze. 

Mi-am amintit doar şase, de restul reamintindu-mi a doua zi 

când reconstituiam istoria ultimei săptămâni. A cincea zi a asistat şi 

colonelul Lebedev, care a primit răspunsul dorit, că-şi poate continua 

ancheta „cerez raskolko dnei”, peste câteva zile. Când a auzit că nu 

am avut scaun de cinci zile i-a zis sorei „zdelati klismu”, pe care am 

suportat-o chinuit de ruşine, jena imensă faţă de cele două femei. 

Doctoriţa m-a convins că hrănirea pe nas îmi poate produce leziuni la 

faringe, că pot eventual muri dacă lichidul ajunge în plămâni. La a 

18-a hrănire simţind dureri în gât am cedat, acceptând introducerea 

furtunului pe gură. Când îmi punea mâna pe cap să mi-l împingă pe 

spate, îi simţeam tremurul palmei de emoţia ce i-o producea această 

operaţie inumană. Eu nu mai eram legat, ca un leu îmblânzit îmi 

ocupam locul pe scaun, aşteptând docil introducerea furtunului şi 

turnarea elixirului vieţii, ceea ce făcea sora. Operaţia introducerii 

furtunului o executa cu grijă, deoarece de două ori a fost nevoită să 

mi-l scoată pentru că mă sufocam. Tot foindu-se pe lângă mine am 

văzut că în buzunar avea două ţigări, pe care la momentul propice, 

când temnicerul şi sora erau cu spatele, i le-am subtilizat rapid, ea 

zâmbindu-mi complice doar din privire. 

După douăzeci de zile şi unsprezece de hrănire artificială sunt 

dus din nou la anchetă. După trei zile când i-am explicat 

comportamentul meu faţă de populaţia rusă, când am insistat să fiu 

confruntat cu partizanii, cu locuitorii Ialtei, cu soldaţii sau ofiţerii din 

batalionul meu, concluziile lui au fost inventate: „răfuieli cu 

populaţia civilă”, acceptând ridicarea unor civili de către armata 

germană. Ajuns în celulă, cer un foc temnicerului – se obişnuia să 

primeşti câte o ţigară de la anchetatori – şi ameţit după primul fum, 

îmi vine în minte un cuvânt pe care mi-l repeta cu obstinenţă 

doctoriţa „bezpolezno”, adică zadarnic. Eram convins că drumul pe 

care pornise ancheta era calea mea spre pieire irevocabilă, dar eram 

76 Mnemosyne, una dintre titanide în mitologia greacă, fiica lui Uranus şi a Gaiei. Din 

unirea ei cu Zeus s-au născut cele nouă muze. Mnemosyne personifica Memoria. 

199

convins că şi mai categoric să nu cedez acestui şantaj ordinar, deci să 

continui greva foamei. 

Când am fost chemat din nou la anchetă primul lucru ce mi se 

comunică a fost că dosarul a fost încheiat, după care îmi dă o sumă 

de informaţii despre familie, care din fraţi se căsătorise, care se 

„încadrase” în politica partidului, ceva mai mult că „prietena ta Etta 

te aşteaptă încă”. Detaliile prezentate mi-au întărit convingerea că 

unele informaţii le avea de la Securitatea română cu care erau în 

legătură, nu puteau să le afle din cele două cărţi poştale primite de 

câte douăzeci şi cinci de rânduri. Ideea lui era de ce nu vreau să fiu şi 

eu ca ei în ţară, să fiu în rândul lumii. Am refuzat să răspund la 

întrebări care n-aveau legătură cu ancheta, fapt care l-a enervat 

profund şi, ieşindu-şi din pepeni, pentru prima dată mi-a dat două 

perechi de palme, urmate de o ploaie de înjurături, care mai de care 

mai pitoreşti. Dispus să suport orice de acum înainte, după ce m-am 

recules din uluiala palmelor, îi răspund ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 

nimic: „decât s-o pierd aflând ea ce-am făcut ca s-o văd, mai bine s-o 

pierd ştiind ce n-am făcut pentru a o pierde definitiv”. Tamara 

accentua fiecare cuvânt, căutând să redea cât mai exact spusele mele. 

După toate acestea scoate câteva foi de hărtie tipărită cu goluri la 

care trebuia să răspund eu. Mi-am dat seama că este un contract de 

colaborare cu KGB, dar aşteptam să văd până unde merge 

mârşăvenia. După completarea tuturor datelor din care nu lipseau 

studii, limbi străine, situaţie familială etc. timp de două zile îşi reia 

discursul care în esenţă consta în „trădează interesele naţionale, ţara 

şi poporul, în numele internaţionalismului, a comunismului”, cu alte 

cuvinte devii sluga noastră, colaborator pe bază de contract. Când îl 

întreb să-mi spună concret ce-ar trebui să fac, să vezi şi să nu crezi. 

Prin oamenii lor voi deţine slujbe din care voi avea posibilitatea, mă 

vor instrui ei acum, să-i informez despre acei care se opun planurilor 

lor, cine sabotează, cine gândeşte ceva împotriva doctrinei lor, dacă 

nu vreau să mai rămân în armată voi absolvi o facultate la ei, de unde 

voi fi propulsat într-o funcţie din care le pot aduce servicii. 

Contractul prevedea opţiunea mea, după care vom completa celelalte 

condiţii: retribuţii, avantaje, îmi vorbea de bani, lux, femei, băuturi, 

deoarece la ei era de bază, cu care vor achita micile mele servicii pe 

care le voi aduce eu, prin care-mi voi manifesta ataşamentul meu faţă 

de cauza comunismului. Eram efectiv perplex de cele ce mi-era dat 

să aud, târgul propus mi se părea cea mai murdară nemernicie la 

200

care s-ar putea preta un om. Strângeam pumnii de mânie, îmi venea 

să-i crăp capul călăului, dar îmi muşcam buzele până la sânge şi cu o 

voce fermă îi spun NU, încercând să motivez că-i împotriva educaţiei 

mele, este împotriva firii mele, că n-am stofă de aventurier, de spion, 

într-un cuvânt că urăsc trădarea, apanajul celor mai josnice lichele 

etc. Ca să-l conving de hotărârea mea categorică şi definitivă am mai 

adăugat că chiar dacă aş accepta, el ar fi convins c-am acceptat din 

cel mai cras oportunism, că mi-am vândut sufletul şi conştiinţa în 

schimbul libertăţii, ajungerii acasă. Nu ştiu dacă l-au impresionat 

cele spuse de mine, sunt convins că o lepădătură, o bestie de talia lui, 

nu se lasă mişcat nici de lacrimi, nici de vorbele unui tânăr, şi în plus 

ale unui străin pe care-l ura de moarte. El îmi răspunde că nu ţine 

seama de răspunsul meu, dat sub imboldul nechibzuinţei tinereţii, 

că-mi lasă timp de gândire spre a deveni rezonabil, cu alte cuvinte eu 

acasă, iar el cu încă o sarcină îndeplinită, adică recrutarea a încă unui 

colaboraţionist, care avea să crape undeva pentru cauza 

comunismului slav. 

Revenit în celulă, mi-aprind ultima ţigară şi fumul negru de 

ţigară în loc să-mi întunece gândurile, acţiona ca o străfulgerare în 

conştiinţa mea: rămânea un NU categoric spus trădării, în apărarea 

demnităţii de om, de român, pentru salvarea onoarei de ofiţer al 

armatei române. Era în acelaşi timp un DA spus viitorului meu nu 

numai incert şi sumbru, dar în mod sigur cu un final indubitabil, 

moartea. Era un act de voinţă major, crucial pentru viaţa mea, de a 

rămâne neclintit în singura atitudine acceptabilă pentru un om cinstit 

şi demn. Când am fost trezit pentru a fi hrănit cu tubul, eram probabil 

desfigurat, deoarece doctoriţa insista să-i spun ce mă doare. Nu mă 

durea nimic, mă desfiguraseră nelegiuirile unor asasini care făceau 

orice ca să mai pângărească o conştiinţă. După hrănire sunt aşteptat 

şi dus la anchetă unde satrapul îşi aşteaptă victima zâmbind, rânjetul 

fiarei înainte de a-şi înghiţi prada strivită. 

Aceeaşi întrebare şi acelaşi răspuns categoric. Ţipetele lui 

profetice că viitorul meu va fi îngropat în gheţurile veşnice ale 

Polului Nord, iau sfârşit, probabil presat de timp, punându-mi în faţă 

două dosare, unul de criminal de război, celălalt de colaborare cu 

KGB-ul, un pix pentru a-mi pune semnătura pe unul dintre ele, şi o 

brichetă mare rusească pentru a-l arde pe celălalt. Alegerea era clară. 

Urma să-mi semnez dosarul de trădător ce-mi garanta temporar viaţa 

sau să semnez dosarul înmormântării mele de viu, renunţând la o 

201

viaţă stigmatizată de dezonoare. O revelaţie dumnezeiască îmi 

luminează pentru o clipă mintea, mi-am zis că au destule copii 

indiferent de câte voi arde şi cu un ultim strigăt de strigoi, am ţipat că 

eu nu voi semna niciunul, cum nu semnasem nimic până atunci. 

Luasem hotărârea supremă, singura cinstită pentru înfrângerea răului, 

împotriva mârşăveniei abuzurilor şi a injustiţiei. 

În a 42-a zi de greva foamei, după 70 de hrăniri artificiale s-au 

petrecut lucruri care nu erau cuprinse în programul zilnic al 

închisorii. După hrănirea mea cu furtunul, care a avut loc mai 

devreme ca de obicei, vine un temnicer în celulă cu scule de 

bărbierit, păzit şi el de către temnicerul de pe culoar. Mă aşez pe pat, 

şi noul Figaro de data aceasta mut, numai prin semne mă săpuneşte şi 

prin smucituri ale capului, mă bărbiereşte şi părăseşte celula, 

compătimindu-mă din priviri. Se deschide celula din nou, mi se 

aruncă un costum vărgat ceva mai bun şi mai curat şoptindu-mi 

conspirativ „sudebrai proţess”. Primul cuvânt nu l-am înţeles dar 

„proces” m-a zguduit şi am început să tremur, gândindu-mă că o 

mascaradă de proces va consfinţi printr-o sentinţă, ce mai criminală 

înscenare, cel mai odios şantaj, demn numai de odiosul KGB, 

organul represiv şi terorist care crease Gulagul şi exterminase câteva 

zeci de milioane de fiinţe omeneşti vinovate numai că s-au opus să 

colaboreze cu KGB în planul lor de edificare a comunismului, de a 

construi cu sclavi obiectivele gigantice în lupta lor de expansionism a 

slavismului, de distrugere a lumii libere. Era vremea când încă nu se 

utiliza la scară de mase injecţii cu boli necruţătoare, radieri, droguri 

psihiatrice, exterminarea se făcea prin muncă extenuantă în condiţii 

animalice, scopul fiind acelaşi, crearea unei fiinţe negânditoare, 

vegetative, care va trăi numai pe bază de instincte pavloviste, care 

după Makarov vor fi dominaţi doar de hienismul supravieţuirii cu 

orice preţ. 

Eram deci în a 43-a zi de greva foamei, când cu ochelarii 

negri de tablă sunt condus pe culoare şi uşi de gratii până undeva în 

aer liber, după care mi se scot ochelarii şi sunt împins într-o dubă de 

transport deţinuţi, încărcată la refuz. Mă aşez între două femei care 

s-au strâns ca să-mi facă şi mie loc, spunându-mi că mă aflu în 

„ciornâi voron”. În dubă era un vacarm de nedescris, deşi nu se 

cunoşteau între ei, în afară de două grupuleţe şi toţi pronosticau câţi 

ani vor primi. Era o adunătură eterogenă, de la copii la oameni în 

vârstă, de toate naţionalităţile Uniunii, toţi vorbeau ruseşte cum 

202

puteau, astfel că nu se observă că nu sunt de-al lor. O femeie de 

lângă mine îmi explică că este şoferiţă, că a fost prinsă furând lapte, 

dar pentru că a fost pe front şi are decoraţii va primi doar opt ani. Să 

mă aflu şi eu în treabă îi spun spre încurajare „tolko tri”, adică numai 

trei. Mai învăţasem fără să vreau „ugolovnâi kodex”, cod penal şi 

„statia”, articol, cuvinte uzuale în vocabularul criminalilor. Se 

deschide uşa şi un gardian înjurând ţipă la noi să „prekratim sum” 

adică să încetăm gălăgia. 

Cealaltă femeie de lângă mine, evident enervată, îmi citează, 

spunea ea, din Kalinin „dacă sunteţi chemat să conduceţi oameni, 

atunci trebuie să vă comportaţi ca oamenii”. Contrariat de ieşirile ei 

filosofice întreb ce meserie are, la care-mi răspunde: profesoară, 

condamnată pentru agitaţie, adică 25 de ani, iar pentru că de acum nu 

vom mai purta nume, ci vom fi un număr oarecare, îmi adaugă un 

VAT, explicându-mi că înseamnă „voshvaliatî amerikanskoi 

tehniki”, adică lăudarea tehnicii americane. Apoi adaugă sentenţios 

că va fi toată viaţa SOE „soţialno-opasnâi element”, element 

periculos social. Intram într-o lume unde se vorbea doar în litere cu 

care erau înfierate fiinţe umane născute libere, condamnate doar că 

nu pot gândi în cadenţa KGB-lui. 

Duba porneşte către instanţa „dreptăţii imanente” unde 

principiile de drept se modificaseră total. În loc de „mai bine să nu 

condamnăm o sută de vinovaţi, decât să condamnăm unul 

nevinovat”, principiul umanismului socialist suna „mai bine 

condamnăm milioane de nevinovaţi, decât să ne scape un vinovat 

necondamnat”. Ajungem undeva într-o curte înconjurată de o plasă 

metalică, o latură a ei fiind înteţită de oameni aşa-zişi liberi. Asist la 

un spectacol irepetabil în viaţa mea. Părinţi, fraţi, surori, soţii, copii 

care ştiau de ziua procesului, aşteptaseră o noapte întreagă la gardul 

de sârmă, la zidul disperării umane, pentru a-şi vedea pentru ultima 

dată poate copilul, fratele, sora sau soţul. Urletele şi văicărelile 

amplificate de liniştea dimineţi te cutremurau. Atâta durere şi atâta 

jale nu mi-am putut imagina că pot încăpea într-un singur om. Îşi 

smulgeau părul din cap, se zgâriau pe faţă,îşi dădeau cu pumnii în 

cap, şi totul în urletele unei dragoste ce-şi ţipa ultimul cuvânt, în 

văicărelile unei dureri ce le desfigurase chipul omenesc, în suspinele 

disperării ce invadase o omenire întreagă. Auzeam strigăte de o parte 

şi de cealaltă, toate cu sensul unui veşnic adio: aşteaptă-mă, nu 

plânge mamă, fii tare tată, sunt nevinovat, bestiile m-au răpus, fii tare 

203

„sânok”, fiule, Dumnezeu cu tine, era de fapt singura speranţă 

credibilă, trăieşte-ţi viaţa, fii supus şi câte alte răbufniri de 

deznădejde umană sau de îmbărbătări zadarnice. Acest cataclism ce 

dezlănţuise cele mai înduioşătoare simţăminte omeneşti prăbuşise 

omul în cel mai animalic prozaism, când cei condamnaţi la întuneric 

şi frig cereau ciorapi de lână sau mănuşi, usturoi sau mahorcă, slană 

sau kashă. 

La un semnal al temnicerului, trebuia să ia sfârşit ultima 

revedere, cea mai sfâşietoare despărţire. Se aruncau pachete cu tutun 

şi alimente, fiecare se arunca ca un animal de pradă asupra ultimului 

simbol al legăturii cu oamenii liberi dintr-o închisoare mare cât 

Uniunea Sovietică. Suntem bruscaţi, împinşi cu baionetele într-o 

cameră cu bănci şi gratii unde aşteptam procesul. Profesoara se 

aşează lângă mine, şi-a dat seama că sunt străin după accentul 

puţinelor cuvinte pe care le pronunţasem şi mai ales că eu rămăsesem 

singur în mijlocul curţii, ca o stană de piatră, cu sufletul împietrit de 

ce-mi rezervase viaţa să trăiesc, deoarece nimeni din ai mei aflaţi la 

mii de kilometri nu puteau bănui supliciile prin care trecea acel care 

trebuia să le înfăptuiască speranţele, acel care ştiuse cândva să-i 

iubească cu toată patima, poate mai mult decât aceşti oameni care 

fuseseră forţaţi să-şi disimuleze şi gândurile şi emoţiile. Atunci ea 

îmi şopteşte cuvântul cheie, simbol „smelostî”, curaj, filosofând din 

nou că viaţa trebuie trăită cum ne-am făurit-o fiecare, sau cum ne-a 

fost programată de călăi. Îmi dă un săculeţ cu mahorcă şi strânge cu 

putere mâna unui om ce-şi dădea şi el sufletul şi pe care-l bănuia om. 

Intrau şi ieşeau pe rând din sălile de judecată, procesele erau 

scurte, judecătorii consfinţeau prin sentinţe deciziile KGB-lui, toţi 

executau zeloşi ordinele criminale şi politica partidului, singura forţă 

călăuzitoare în noua societate a schilodirii oricărei conştiinţe umane. 

Era o amestecătură de oameni şi „orori” săvârşite, mergând de la 

„SOE”, de la elemente antisociale, până la „KRA”, 

kontrrevoliuţionâi aghitaţia” sau „ASA”: „antisoţialnâi aghitaţia”, 

toţi pedepsiţi pe baza „deseatnogo punkta”, articolului zece a 

„ugolovnâi kodeksa” nefiind exceptaţi criminalii ordinari de drept 

comun, „raskolnikii” moderni, emanaţie al noului sistem al 

decrepitudinii morale şi hoţi de toate genurile, de la găinari, în lupta 

pentru supravieţuire. Majoritatea se întorceau cu condamnări pe 

viaţă, înjurând avocaţii puşi din oficiu, care nu ştiau altceva, decât să 

roage inculpatul să „prinimatâi”, să recunoască fapta, după care, 

204

completând pe procuror, solicita pedeapsa legală, adică cea impusă la 

terminarea „sledstvia”, a urmăririi penale. Judecătorul, un KGB-ist în 

robă, şi cei doi asesori, obligatoriu activişti de partid erau în 

unanimitate de acord cu partidul, iar din ataşament profund, zeloşi, 

săreau gardul în toate cazurile. Nu existau martori, expertize, 

circumstanţe speciale sau atenuante, nu se analizau cauzele care se 

aflau la baza „prestuplenia”, a crimei, a infracţiunii, ci ca nişte roboţi 

aplicau şablonul paragrafelor, pentru a mări numărul milioanelor de 

ZK- „zakliuceonâie”, noua denumire a unui sfert din populaţia 

primei ţări din lume care trecuse la construirea unei lumi a „dreptăţii 

şi demnităţii umane”. Mi-a venit şi mie rândul. O cameră macabră cu 

câteva bănci goale, eu nu aveam nici asistenţă, nici rude, o masă 

unde stăteau cei trei satrapi, o măsuţă pentru ghilotinar, aşa-zisul 

procuror, şi o alta pentru avocatul din oficiu, reprezentantul 

intelighenţiei corupte şi îmblânzite. La un moment dat apare Tamara 

care se aşează lângă mine, şi adevăratul şi singurul criminal, 

colonelul KGB-ist Lebedev, care-şi râdea în pumni revăzându-şi 

candidatul la exterminare. Judecătorul mă anunţă că am dreptul la 

„poverenâĭ”, avocat din oficiu, după care termină întrebându-mă 

dacă recunosc fapta. După ce o rog pe Tamara să traducă luând 

asupra mea gravitatea afirmaţiilor, încercând să-mi depăşesc nu 

emoţia ci scârba profundă pe care mi-o producea cea mai oribil 

regizată mascaradă, ura care mă domina împotriva acestor gâzi ai 

demnităţii umane, încep: nu recunosc forul de judecată, n-am nevoie 

de apărător deoarece n-are ce apăra, n-am recunoscut şi nu recunosc 

nimic din cele scrise în dosar sau ce se va scrie, sunt victima celui 

mai mârşav şantaj, drept pentru care mă aflu în a 43-a zi de grevă a 

foamei, protestând împotriva samavolniciei, a celei mai oribile 

înscenări. Mă ascultau perplecşi de ceea ce auzeau, fără să mă 

întrerupă. După ce am accentuat că nici în ţară, nici pe teritoriul 

Uniunii Sovietice n-am săvârşit nicio infracţiune în afara datoriei de 

ostaş, am cerut martori români sau ruşi, din batalionul meu sau din 

Ialta. 

Deşi am fost învăţat să cred în justiţie, de data aceasta sunt 

victima celei mai odioase înscenări, a celui mai murdar şantaj 

organizat de KGB, că adevăraţii criminali sunt ei şi vor fi judecaţi de 

un nou tribunal la Nuremberg, ei fiind obligaţi să pronunţe ca slugi 

credincioase, sentinţa impusă de partid. 

205

Au încercat să mă întrerupă de mai multe ori, nu 

înspăimântaţi, ci conştienţi de adevărurile ce le auzeau poate pentru 

prima dată într-o sală de judecată, parcă şi-ascundeau feţele pentru a 

nu fi recunoscuţi de generaţiile următoare 

Fiat justitia, pereat mundus, ca şi leit-motivul care va conduce 

la pieirea unei lumi care a crezut în dreptate, în dreptul imanent al 

omului, în dreptul de a trăi şi gândi liber. Odată terminată pledoaria 

mea, cei trei coautori la mârşăvie şi-au rostit sentinţa: „Pentru crime 

de război, sunteţi condamnat la moarte, pedeapsă comutată 

conform… la 25 de ani muncă silnică. Aveţi dreptul la recurs”. Doi 

gardieni care-şi pierduseră răbdarea pătrund în sală, conducându-mă 

în îmbrânceli în sala de aşteptare a dubei. Gloata de aici se mai 

îngroşa cu o victimă, cu un simbol nou VP, „voennâi prestupnik”, 

criminal de război. Mă aşez lângă profesoară, care, între timp, 

primise şi ea 20 de ani, spunându-i că nu mi-am putut imagina o 

nelegiuire mai mare, care întrecea toate crimele săvârşite de „călăii 

fascişti” la Majdanec, Buchenwald sau oriunde. Ea era ca un bloc de 

piatră, rigidă şi imobilă, iar lacrimile, care îi picurau monoton şi 

regulat din ochii ei înfundaţi, simbolizau lacrimile suferinţei şi urii 

unui întreg popor care-şi aştepta cu aceeaşi resemnare demnă rândul 

la ghilotina comunismului. Îi spun că sunt total „vîzbeşenâi”, 

indignat, de ceea ce am trăit. Îmi oferă o felie de pâine unsă cu 

untură, pe care o refuz din politeţe, fiind prima care a aflat că sunt în 

greva foamei de 43 de zile. Impresionată, îmi şopteşte că am dreptul 

la „kassatsionnom jaloba”, la recurs, că eu n-am ce pierde, ei fiindu-i 

teamă să nu primească 25 în loc de 20 de ani. Gălăgia iniţială a 

gloatei fusese înlocuită de o tăcere grea de mormânt, fiecare fiind 

frământat şi apăsat de anii grei pe care-i primise, fiecare gândindu-se 

la şansa minimă de a scăpa tăvălugului exterminării în masă. Sunt 

zărit şi de şoferiţă căreia nu-i dispăruse zâmbetul, şi care cu un gest 

spontan de sinceră solidaritate umană, îmi pune direct în braţe un 

pacheţel, spunându-mi că eu am fost singurul drept cu ea, că a primit 

numai trei ani că-i tânără şi sănătoasă şi că va trece prin acest impas 

al vieţii ei. A discutat ceva în şoaptă cu profesoara după care se 

crispează, uitându-se la mine ca la un sfânt, singurul care a avut 

curajul să protesteze împotriva samavolniciei. Peste puţin timp 

zvonul s-a răspândit, toţi, mulţi poate adevăraţi criminali, mă priveau 

cu compătimire şi nu-şi economiseau epitetele care începeau cu 

„durak”, prostule, te-ai crezut în vest, cuvântul acesta magic pentru ei 

206

însemnând lumea liberă, implicit a dreptăţii, continuând cu „kretin”- 

ule voi cei din lumea cealaltă habar n-aveţi ce se întâmplă la noi, din 

ignorare totală o să vă vină şi vouă rândul, continuănd cu „sânok”, 

fiule, n-ai ştiut nimic despre comunism, dar ai timp să-l cunoşti, iar 

alţii mă înjurau „ce mă-ta vrei de unul singur să pui ordine la noi”, 

sau „gura mă-tii, aşa-ţi trebuie dacă aţi pierdut războiul!”. 

Era vorbe simple şi goale dar care revelau o stare de spirit, 

filosofia unei vieţi, prezentată nouă ca: „visul de aur al omenirii”. 

Copleşit de atâtea „complimentări” am simţit cum se preling primele 

lacrimi din nişte ochi care îndrăzniseră cândva să privească departe, 

iar acum constatau că acest frumos departe, era un mormânt în 

îndepărtata Siberie. Nu plângeam comportamentul meu, că am 

respins trădarea de neam şi ţară, îmi plângeam doar tinereţea, soarta 

necruţătoare şi ingrată, că cei mai frumoşi ani ai tinereţii unui om să 

fie irosiţi şi măcinaţi în Gulagul Uniunii Sovietice. Gândurile, că 

erau mai onorabili doi metri pătraţi la capul de pod Kuban sau 

Sevastopol, în cimitirul eroilor, au fost întrerupte de strigătele 

sălbatice ale gardienilor care ne pregăteau să ne întoarcem în 

mormântul comun al temniţei. Profesoara îmi spune să ascund totul 

cât mai bine, mai ales tutunul, să nu mi-l ia „blatnoii”, cuvânt 

intraductibil specific Gulagului, hoţi şi criminali fără nici cel mai 

elementar scrupul, după care din nou în „ciornâi voron”, care după 

zăbovire porneşte pe un drum nou al necunoscutului şi incertitudinii. 

Duba se deplasa parcă mai greu, gâfâia parcă de greutatea sutelor de 

ani de condamnare, ce împovărau nişte fiinţe umane, libere acum 

câteva ore. Ajunşi în camera de „primire”, douăzeci de temniceri ne 

luau în primire câte unul, ne dezbrăcau de hainele vărgate de paradă, 

ne controlau şi-n fund, tăiau în bucăţele minuscule pâinea, slana sau 

alte merinde, răsturnau tutunul şi mahorca, rupeau ţigările pe care ţi 

le înapoiau pe o foaie de ziar Pravda, „adevărul” nelegiuirilor 

legiferate, îţi dădeau în primire haine vărgate ponosite şi bocanci, 

după care erai condus într-o încăpere enormă, îmbâcsită cu sute de 

condamnaţi anterior. Cele două rusoaice au urmat probabil acelaşi 

ritual într-o încăpere alăturată, gestul lor insignifiant de solidaritate 

căpătând pentru mine, în noua lume a animalismului feroce, 

dimensiuni enorme. Aici erai buimăcit de hărmălaia ocupanţilor, de 

fumul ce plutea deasupra unor paturi suprapuse pe patru nivele, de 

mult ocupate de cei mai puternici. Erai întâmpinat de statul major al 

şefului blatnoilor, care te băgau într-un colţ lăsat liber, te întrebau 

207

„paragraful” ei ştiind motivul condamnării şi cuantumul pedepsei, 

după care urma percheziţia. 

Eu îmi ascunsesem săculeţii de mahorcă sub talpă, deşi nu era 

necesar, deoarece un deţinut care fusese cu mine în dubă, le-a strigat 

să mă lase-n pace că sunt în a 43-a zi de greva foamei, că sunt străin. 

„Starşii blatnoi” ordonă ca friţul, adică eu, să fiu lăsat în pace, după 

care mi-am căutat un loc pe podea, cât mai departe de „paraşa”, 

hârdăul cu fecale care dăduse pe dinafară, undeva în alt colţ la 

intrare. Şeful blatnoi mă chemă la el, stătea singur în pat şi teroriza 

cele câteva sute de deţinuţi să mă întrebe de ce am făcut greva 

foamei. Era un tip cu o figură lombroziană, cu un rânjet de fiară, 

condamnat la muncă silnică pe viaţă şi care-şi câştigase postul, prin 

sugrumarea unui confrate, este drept nu rus, un armean, care se 

opusese jefuirii. Omuciderea făcută în temniţă, pedepsită cu muncă 

silnică pe viaţă, se cumula, aşadar rămânea fără efect, nepedepsiţi, ei 

fiind astfel colaboratorii KGB-lui în politica de exterminare a PO – 

„pravâie opportunisti” – a oportuniştilor de dreapta. El personal era 

IR – „izmenik a rodini”, trădător de patrie, unde în afară de 

colaboratorii cu inamicul, foşti prizonieri ruşi, mai intrau şi 

„benderovţi” din armata lui Bendera sau „storoniki” polonezi, adepţi 

ai premierului Mikołajczyk 77 . În general în URSS putea fi condamnat 

oricine fiind încadrat în RS – „rasprostranitel sluhov”, răspândire de 

zvonuri, sau TN – „terroristiceskie namerenia,” adică intenţii 

teroriste. 

Ca să termin mai repede discuţia cu el i-am spus că am fost 

aviator, c-am fost condamnat pentru că am distrus monumente de 

artă, poduri, şosele, fapte obişnuite în orice război. Erijat în eminenţa 

cenuşie a gloatei fără identitate îmi spune răspicat că nu poduri 

trebuia să distrug, trebuia să fi stârpit toate năpârcile care sug sângele 

poporului, după care mă sfătuieşte „amical” să termin cu nebunia 

grevei foamei iraţională şi total inutilă în sistemul nostru, să încep să 

mănânc că viaţa are surprizele ei, trăieşte-ţi viaţa cum ţi-a hotărât-o 

Bunul Dumnezeu, „molodoi celovek”. Ultimul cuvânt mi-a amintit 

de profesorul meu din Ialta, care încercase zadarnic să mă deturneze 

de la principiile mele de viaţă, pentru a mă adapta, vorba lui Bertrand 

77 Stanisław Mikołajczyk (1901 – 1966), prim ministru al guvernului polonez în exil (15 

iulie 1943 – 24 noiembrie 1944), succedându-i generalului Sikorski. A intrat în conflict cu 

Stalin pe tema masacrului de la Katyn, pus de Aliaţi pe seama germanilor, precum şi pe 

seama graniţelor posbelice ale Poloniei. 

208

Russell „numai proştii şi morţii nu-şi schimbă părerea niciodată” 78 . 

I-am promis blâtnoiului că-i voi asculta sfaturile, că voi mânca, drept 

răsplată primind un pumn de mahorcă, dintr-un sac ce şi-l făcuse 

pernă. 

În momentul când cineva care zăcea pe jos a auzit cuvântul 

friţ 79 , acel cineva şi-a ridicat capul invitându-mă din ochi lângă el. 

I-am uitat numele, însă totul voi atribui celui mai bun prieten al meu 

în iadul din Vorkuta, Kurt Brinkmann. Într-adevăr, era un neamţ 

tânăr, prototip al rasei germane, înalt, blond, atunci cu înfăţişarea 

răvăşită de foame şi mizerie. M-am prezentat şi eu spunându-mi 

prenumele, la care el îşi pronunţă numele Kurt Brinkmann din 

Bremen. Acest prieten avea să-mi confirme prin comportamentul lui 

de excepţie, în condiţii atât de specifice, părerile mele excepţionale şi 

de nezdruncinat pentru poporul german, cu toate dezamăgirile trăite 

în ultimele zile de război. Am ştiut întotdeauna să disociez vina celor 

care ne impuseseră Dictatul de la Viena şi tratatul Ribbentrop- 

Molotov prin care ni s-a smuls Basarabia şi care au târât România în 

cel mai nimicitor război care nu a rezolvat cu nimic problemele 

României. Atitudinea mea a contribuit la cimentarea unor prietenii 

desăvârşite, sprijin reciproc enorm în depăşirea celor mai inumane 

chinuri. Prietenia mea pentru aceşti prizonieri germani sau austrieci a 

constituit singurul aspect sublim în acea lume murdară şi 

imprevizibilă a Gulagului. Sinceritatea şi cutezanţa, cinstea şi 

solidaritatea lor au făcut ca ei să se numere printre puţinii cărora le 

destăinuiam adevăratele mele gânduri, singurii cărora le ofeream cu 

mărinimie din surplusul meu de speranţe, din optimismul meu 

iremediabil în orice condiţii. 

După ce ne-am povestit cauzele inventate pentru care 

fuseserăm condamnaţi, mai târziu aveam să aflu de la sute de nemţi 

şi români condamnaţi, cum pentru o bucăţică de pâine sau o gamelă 

de kashă se lăsaseră seduşi de KGB să dea declaraţii false, în legătură 

cu ce văzuseră sau auziseră, despre furturi, jafuri şi nelegiuiri comise 

pe front. Sub presiune, ei minţiseră în mod bestial aducând material 

documentar pentru calcularea datoriilor de război, neinteresându-i 

78 În realitate, expresia îi aparţine lui John H. Patterson (1844-1922), om de afaceri 

american cu viziuni socialiste: Only fools and dead men don't change their minds. Fools 

won't. Dead men can't. A fost, cel mai probabil, citat în epocă de filozoful, aforistul şi 

publicistul englez de stânga Bertrand Russell. 

79 „German”, în argou internaţional. 

209

cine va achita aceste datorii sau cum se va scrie istoria celui de al 

doilea război mondial, cu sau fără declaraţia lui. Pentru a-şi potoli 

foamea măcar pentru o zi, pentru această iluzie a îndestulării pentru o 

clipă, se semnaseră măsluiri criminale – şi-şi semnaseră totodată şi 

condamnarea la mulţi ani de temniţă. Pentru că aşa s-au calculat 

datorii de război, aşa s-a scris istoria, apărând astfel o castă a KGBlui, 

de jurnalişti, de senatori, de cineaşti, care aveau un singur scop: 

otrăvirea conştiinţelor, înveninarea sufletului pentru pregătirea noului 

om sovietic, gata să pună în practică politica criminală expansionistă 

a comunismului slav. Toate acestea le cunoşteam şi eu şi Kurt, 

discuţiile noastre se rezumau strict la următorul pas pe care trebuia 

să-l facem în această lume, gloată de neoameni, în care fuseserăm 

azvârliţi. A rămas profund impresionat când peste vreo oră s-au 

prezentat doctoriţa şi sora să-şi hrănească cu tubul pacientul 

îndărătnic care eram, şi care nu reuşisem nimic altceva decât o 

îndatorire sfântă faţă de propria conştiinţa, că am făcut totul pentru a 

demasca şantajul, odioasa nelegiuire a KGB-lui. 

După ce m-a aşezat pe scaun, i-am spus doctoriţei inutilitatea 

sacrificiului meu, i-am relatat c-am fost condamnat la 25 de ani de 

muncă silnică, în consecinţă încetasem greva foamei, propunându-mi 

să supravieţuiesc acestei încercări, în speranţa că poate cândva voi 

cuteza să lupt, să trezesc la realitate această lume de şacali sau de 

inconştienţi. Doctoriţa s-a uitat cu sinceră compătimire şi parcă 

parafrazând pe mama marelui Napoleon care-i spunea cândva „măcar 

de ar dura” 80 mi-a spus pe ruseşte „pourvu que tu résiste”. 

Mi-a întins cana cu alimentul care mă ţinuse în viaţă 43 de 

zile, pe care am sorbit-o încet, fiecare sorbitură corespunzând unui 

jurământ intim, de a trăi rămânând totuşi om. Înconjurat de mulţi 

deţinuţi care voiau să afle amănunte despre greva foamei, le-am spus 

în ce constă hrana pe care o gustam pentru prima dată, după care sunt 

părăsit de toţi sub protecţia „starşelui blatnoi”, care jubila crezând că 

i-am ascultat sfatul lui, nu că era hotărârea mea de a începe o altă 

viaţă. 

Stând de vorbă cu diferiţi confraţi de cameră, vocabularul meu 

s-a îmbogăţit cu noi expresii consacrate de Gulag. Toţi erau băgaţi în 

aceeaşi oală PD, „prestupnoĭ dieiatel’nosti” adică activitate criminală 

80 Maria Letizia Ramolino (1750-1836): Pourvu que ça dure!, expresie pe care a folosit-o 

evocând victorile fiului său, Napoléon I. 

210

şi că toţi erau „povtoriaiuşchiĭsia”, adică recidivişti. Rămâneam 

stupefiat când ne spuneau nouă „zakliuchennîĭ”, adică ocnaşilor ne 

vor pune în „zakovannîĭ v naruchniki”, în lanţuri şi cătuşe, când îmi 

descriau perspectivele imediate în cele mai înspăimântătoare culori, 

că eu, noul Prometeu, care am cutezat să creez şi eu un om, voi 

împărţi soarta lui, mâncat de ulii cu chip de om, de călăii kaghebişti, 

care în ani îmi vor smulge fibră de fibră, lăsându-mă cu conştiinţa 

unei vieţi demne, indiferent de condiţii şi circumstanţe. 

Am redactat şi un recurs în limba română, în care am scris tot 

ceea ce spusesem la proces, accentul punându-l pe şantajul practicat 

de KGB, pe invenţiile ce le conţinea dosarul după care am fost 

condamnat. Răspunsul a sosit după trei zile, ticluit probabil de 

acelaşi călău, colonelul Lebedev „sentinţa rămâne în vigoare”, ceea 

ce însemna că rămân în vigoare şi hotărârile mele, împărtăşite noului 

meu prieten Kurt, de a ne trăi calvarul, de a sorbi paharul umilinţei şi 

al celei mai inimaginabile terori atâta vreme cât vom rezista, 

nerenunţând la singurul bun care ne rămăsese, omenia, camaraderia 

noastră bazată pe solidaritate, ajutându-ne să învingem obstacolele 

care ne vor sta în faţă, să surmontăm greutăţile ce le vom mai 

întâmina. 

211

XII. CEUX QUI VIVENT CE SONT CEUX QUI LUTTENT 81 

Următorul pas era transportarea noastră în temniţe sau lagăre 

„Tiurzaki”, condamnaţii la temniţă erau dirijaţi în TON - „tiurma 

osobennîi naznacenia”, în închisori cu destinaţie specială, unde 

mureau putrezind de vii, ceilalţi simpli ZK erau transportaţi în miile 

de lagăre ce împânzeau în lung şi-n lat marea Uniune Sovietică, 

transformată de Jagoda 82 , Akulov 83 şi Beria 84 în Gulag. Aici intrau 

cei condamnaţi cu „deseatăi punkt” sau articolul 58, care avea 14 

paragrafe ce clasificau duşmanii regimului în zeci de categorii, 

născocite de sute de milioane de constructori ai comunismului. 

Învăţam o nouă geografie a celei mai monstruoase crime a secolului 

nostru, cu localităţi ce nici nu mai figurau pe hartă deşi aveau o 

populaţie, uneori de milioane de suflete. Aflam denumirea unor 

ţinuturi, cele mai bogate din Uniune, neexploatate până acum din 

motive umanitare, din raţionamente privind eficienţa economică. La 

depărtări de mii de kilometri, fără căi de comunicaţii, cu geruri de 

peste -40 o -50 o , unde domnea purgaua, un vânt năprasnic, un fel de 

ciclon, de tornadă cu zăpadă şi ace de gheaţă, cu pământuri veşnic 

îngheţate, rupte de lume unde nu se ajungea decât vara cu bacurile, 

„Bambag”ul, gruparea de lagăre Baikal-amur sau BBK, lagărele 

canalului Belomore- Marea Albă-marea baltică, erau în amintirea 

ocnaşilor experimente în balade jalnice care-şi plângeau milioane de 

morţi, şinele şi traversele căilor ferate fiind fixate pe oasele 

deţinuţilor morţi, care cu viaţa lor au construit magistralele luminii 

sau cele mai faraonice construcţii, realizări epocale ale comunismului 

sovietic, transplantate cu zel şi-n noile ţări acaparate de expansiunea 

slavă. 

Astfel, auzisem pentru prima oară de Vorkuta 85 , de la nordul 

munţilor Urali, la poalele munţilor Pai Noi la peste 300 de kilometri 

81 Fr. „Cei care trăiesc sunt cei care luptă” (Victor Hugo). 

82 Genrikh Yagoda, născut Enon Gershеvich Ieguda, Comisar al Poporului pentru Afaceri 

Interne (NKVD) iulie 1934 – septembrie 1936. 

83 Ivan Akulov, secretar general al Comitetului Central Executiv al URSS şi primprocuror 

al URSS 1933-1937. 

84 Lavrenti Pavlovich Beria, Comisar al Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD) 

noiembrie 1938 – 26 iunie 1953. 

85 Vorkuta, oraş minier din Republica Komi, Rusia. Primele lagăre de muncă forţată au 

fost în fiinţate în 1932. În 1937 Stalin a depoprtat şi lichidat la Vorkuta opoziţia trotskistă 

de stânga. După război în lagăr au ajuns şi prizonieri de război. 

212

de Cercul Polar, la zeci de kilometri sud de Oceanul Îngheţat de Nord 

sau de tărâmurile Mării Barenţ cu vestitele mine de huilă, lagărele de 

la Inta, Uhta pe fluviul Peciora sau Insula Novaia Zemlea, lagărele 

din îngheţurile veşnice ale Republicii Autonome Komi, unde îşi 

făceau veacul vreo cinci milioane din noii constructori ai 

comunismului victorios. O altă regiune vastă, cel mai întins teritoriu 

al Gulag-ului era în estul Siberiei, începând cu bazinul Crâun din 

Peninsula Kamciatka, şi terminând cu regiunea Magata, de vreo două 

ori cât România, cu vreo opt milioane de deţinuţi care mai cuprindea 

şi lagărele din bazinul Lena cu Sangar şi Iakutsk, peninsula Sahalin 

cu Ugregorsk sau Alexandrovsk, cu bazinul Amurului şi multe altele, 

care făceau din Uniunea Sovietică prima putere din lume, în 

producţia de cărbune, fier, cupru, plumb, aur, argint, diamante sau de 

metale rare ca molibden, stronţiu atât de necesare giganticei industrii 

militare, care a creat cea mai mare şi modernă armată a celui mai 

„paşnic” popor. Nu pot termina enumerarea fără a nu aminti de 

Gulagurile din Karaganda şi Kamenoborsk din Republica Kazahstan, 

la graniţa cu China care ocupa doar locul patru cu vreo trei milioane 

de ocnaşi. Este geografia Gulag-ului învăţată şi trăită timp de opt ani, 

de la confraţi în suferinţă, reprezentanţi ai popoarelor Uniunii 

Sovietice, unde comunismul le acordase egalitate deplină, fără nicio 

discriminare în faţa morţii. Perioada ’45-’55 era perioada 

programaticului avânt economic al unui popor ce câştigase marele 

război de apărare, ce trebuia să facă din Uniunea Sovietică cea mai 

temută putere din lume, totul cu aportul celor 30 milioane de deţinuţi 

care munceau 12 ore zilnic pentru 100 gr. pâine şi un castron de 

kashă în plus. Este avertismentul cel mai elocvent pentru lumea 

liberă, pentru acei creduli şi inconştienţi, partizani ai unor tratative, a 

unor relaţii economice, al căror sute de miliarde de dolari sunt 

folosite nu pentru democratizare, ci pentru modernizarea tehnicii 

militare, nucleare şi spaţiale, pentru spionaj. 

După vreo două săptămâni de râncezeală în KPZ – „kamera 

predvaritelnogo zakliucenia”, adică arestul preventiv temporar, 

grupuri-grupuri sunt pregătite pentru a fi transportate spre 

mormintele unde vor trebui să-şi dea duhul, trudind din greu pentru a 

realiza planul de exterminare programată. Eu cu excepţionalul meu 

amic Kurt, mânaţi de gardieni şi câini sălbatici suntem încărcaţi întrun 

vagon într-o garnitură enormă a unui tren, care cu trecerea zilelor 

aflăm de la cei avizaţi că se îndrepta către Vorkuta. Nu mai descriu 

213

condiţiile transportului standardizat şi perfecţionat timp de trei 

decenii al captivilor, care de data aceasta era mult mai dur, 

nemaifiind vorba de prizonieri, faţă de care aveau unele reticenţe. 

Acum transportau ocnaşi, subiecţi ai celei mai odioase dictaturi, 

proclamate diversionist a proletarilor. Cunoşteam lecţia, şi-n această 

lume de fiare am hotărât cu Kurt să nu ne atingem de „seleotka”, 

peştele uscat numai sare, pentru a ne proteja împotriva setei cu care 

ne torturau călăii. Două săptămâni de chin; deoarece hrana, adică 

cele 250 gr. de pâine şi o kashă o primeam o dată pe zi şi atunci 

trebuia înfulecat totul, raţionalizarea fiind exclusă, din cauza 

furturilor – trăiam doar între borfaşi profesionişti, trăiam doar în 

jungla unde domnea legea forţei. Îngroziţi de foame şi mizerie, 

răpuşi de oboseală, aşteptam zadarnic noaptea care nu mai venea pe 

măsură ce ne apropiam de Cercul Polar, ziua ţinând 24 de ore, pentru 

a ne admira toată nenorocirea la lumina cerească. Acolo aveam să 

trăiesc zile de şase luni şi nopţi de alte şase luni, gerurile năprasnice 

care stăpâneau permanent aceste pământuri nemiloase. 

Vara care ţinea două luni, iulie şi august, de-abia reuşea să 

topească stratul enorm de zăpadă, dezvăluind nişte licheni schilodiţi 

şi nişte muşchi verde-negricioşi, care musteau de apa ce stătea 

deasupra pământului veşnic îngheţat. Trecusem de mult de taiga, 

de-acum nu mai vedeam niciun arbore şi nicio casă, de-acum eram 

izolaţi şi de natură, singurele vieţuitoare fiind un soi de potârnichi, 

care se aventurau îngrozite în aceste ţinuturi albe. Toţi auziserăm de 

vestitele mine de cărbuni adânci de câteva sute de metri, unde 

abatajele şubrede erau construite cu economie din lemn, iar 

cărbunele se disloca cu târnăcoape şi se căra cu coşuri din nuiele, 

toate confecţionate de deţinuţii mai norocoşi, care lucrau departe, în 

păduri. 

Dar toţi erau însufleţiţi de perspectiva primirii a încă 150 gr. 

de pâine pentru o muncă de 12-14 ore în subteran, la gândul că 

iernile interminabile cu geruri până la -50 o C, le vor petrece în 

adâncurile minei unde prin grija Domnului era căldură şi nu te 

îngropa purgaua. Mă îngrozea gândul unor astfel de perspective, 

neţinând niciodată în mână vreun târnăcop sau baros, dar voinţa de a 

trăi îmi înfrângea laşitatea ce încerca să se cuibărească în mine. 

O debarcare ca la carte, un marş istovitor şi în sfârşit intrăm în 

lagăr. Aici dezamăgirea era îngrozitoare. Era un lagăr ce presta 

214

munci de suprafaţă: construcţii, drumuri, iar marea majoritate lucra 

într-o fabrică enormă de cărămizi, lagărul numindu-se Kirpicinâi 

zavod nr. 2. Aici se lucra 12-14 ore pe zi după o tehnologie adaptată, 

prima operaţie fiind dislocarea şi dezgheţarea unor blocuri de pământ 

îngheţat de zeci de mii de ani. La repartizarea pe barăci, am constatat 

că eu şi Kurt suntem separaţi de popoarele înfrăţite ale Uniunii, 

suntem duşi într-o baracă pustie în timpul zilei, ocupanţii fiind la 

muncă. Şeful barăcii, un tătar Karâm, ne informează că majoritatea 

erau nemţi, români, polonezi „kulturnaia liudi”, că în restul barăcilor 

unde erau bandiţii locuri momentan nu sunt, dar vor fi curând, 

deoarece mor zilnic doi, trei inşi. Dormitorul era o baracă enormă, 

care începea cu un antreu unde era un fel de spălător, un jgheab de 

lemn cu o ţeavă metalică din care o dată pe zi, seara, picura apă 

dintr-un butoi spânzurat deasupra. În partea opusă erau două paraşe, 

butoaie pentru necesităţi, pentru cei ce le foloseau noaptea, când 

barăcile erau zăvorâte. 

Din vorbă în vorbă aflu că tânărul era din Ialta, fusese 

partizan, luptase până în Berlin, la întoarcere a fost dus în Kazan, iar 

din 1946 condamnat la muncă silnică pe viaţă ca „izmenik a rodini”, 

adică pentru colaborare cu inamicul. Când a aflat că şi eu am fost în 

Ialta, că sunt român, mi-a oferit un loc pe priciul de sus. De-a lungul 

pereţilor barăcii erau pe toată lungimea două priciuri suprapuse, pe 

care se aflau rogojini roase şi împuţite. Drept pernă foloseai hainele 

de pe tine, dacă aveai curajul şi puterea să te dezbraci. Pe fiecare etaj 

încăpeau cam 60 de deţinuţi. La cele două capete ale barăcii erau 

două sobe improvizate unde ardeau cărbunii furaţi, iar puţinele 

ferestre vara erau obturate de gratiile dese şi groase, iar iarna cel 

puţin nouă luni erau acoperite de munţii de zăpadă care înconjurau 

baraca – atunci ieşirea din baracă se făcea printr-un tunel săpat în 

zăpadă şi gheaţă. 

După ce ne-am „instalat” am aşteptat cu nerăbdare „colegii” 

plecaţi la 6 oo dimineaţa şi care se întorceau în jur de ora 20, îşi 

mâncau lingura de terci, făceau apelul de seară pe barăci, şi cădeau 

morţi de oboseală pe priciul de lemn, unde îşi recuperau forţele până 

a doua zi, când o luau de la capăt. Când au venit noaptea, am fost 

înconjuraţi de curioşi pentru a mai afla ceva noutăţi. Atunci am 

cunoscut şi eu câţiva foşti ofiţeri: prof. Ion Georgescu, Stoian Sâr, 

Jura, Ioniţă, soldaţii Condrea, Marinescu, Jofriu, Ivanov,Lameş, 

Gurău, Paşcanu şi mulţi alţii. Mai erau români la spital: generalul 

215

Gh. Stănescu, la spălătorie Ionică Hănguleşteanu şi Renţea. Au 

început să povestească de munca istovitoare de 12 ore fără marşul 

dus şi întors, că „starşâi blatnoi” în lagăr era un armean Papavasian, 

care avea la activ vreo opt crime săvârşite în lagăr, că brigadierii sunt 

toţi blatnoi, cu crime la activ, care terorizau deţinuţii pentru a se 

realiza normele şi a-şi păstra funcţiile, că în fiecare brigadă erau 

„suki”, căţele, un fel de turnători ai brigadierului şi cei mai ordinari 

hoţi, că mai erau şi „stukaci”, turnători calificaţi, care când erau 

depistaţi erau omorâţi de deţinuţi, linşaţi sau sugrumaţi în timpul 

nopţii. Eminenţa cenuşie a lagărului, şeful mafiei era un intelectual 

rus, respectat şi recunoscut unanim de supuşi, deoarece zăcea în 

temniţă din 1922, avea la activ 27 de ani de detenţie, care pentru ca 

să supravieţuiască fusese şi el blatnoi. Acum era înconjurat de un stat 

major de blatnoi şi de „cestnâie vorâ”, de hoţi cinstiţi, care furau din 

bucătăria şi magazia de alimente a lagărului. Tot ceea ce auzeam 

credeam că sunt fantezii, filme de groază, devenite o realitate 

înspăimântătoare chiar de-a doua zi, când nefiind încă repartizat la 

lucru, dar vizitând sala de mese am văzut primul deţinut decapitat! 

Era de fapt unul dintre bucătari, care a refuzat să-i dea unui blatnoi 

un castron de kasha din care jumătate trebuia să fie grăsime. O 

„sukă” l-a chemat afară, unde blatnoiul i-a tăiat beregata. Nimic mai 

simplu. Viaţa noastră nu mai valora nici doi bani, zilnic trăiai spaima 

ultimei zile. 

Şeful sălii de mese era „generalul”, care spre surprinderea 

mea fusese chiar general în Armata Roşie şi prizonier la nemţi. 

Majoritatea deţinuţilor, pe lângă câţiva asasini în bandă, erau 

„izmeniki rodinâi” sau „teroristiceskie namerania”, deci trădători de 

patrie şi intenţii teroriste, unde puteau fi incluse toate celelalte 

elemente periculoase social. O categorie specială erau cei ţinuţi un 

timp în lanţuri, din care provenea şi viitorul meu prieten, dr. 

Hermman Tahlhammer, toţi care aveau în articolul condamnării un 

„S”, spionaj din prescurtarea PS, NS etc. adică spioni, bănuiţi de 

legături cu străinii etc. În această lume a proscrişilor nimeni nu mai 

purta nume, toţi deveniserăm un număr din inventarul imens al KGBului, 

număr scris cu o literă de 15 cm. pe cârpe albe pe care le purtam 

pe spate, pe pulpa pantalonilor sau pe „furaşka” sau „uşarka” 

vestitele căciuli ruseşti. Pierderea identităţii era semnul celei mai 

mari decăderi umane, când deveniserăm nişte numere în analele 

KGB. Pe lângă această umilinţă se adăuga o muncă epuizantă pentru 

216

îndeplinirea unor norme aberante, neîndeplinirea cărora te încadra la 

„sabotaj”, pedepsit exemplar. 

Scutiţi medical nu existau decât în cazuri excepţionale: 

epilepsii, hemoragii, temperaturi peste 39 0 C, în rest toată lumea 

murea pe baricadele construcţiei socialismului. 

Nici ca mort nu aveai linişte. După ce erai târât cu o frânghie 

de cei doi ciocli ai lagărului, când depăşeai poarta erai înţepat în corp 

cu o suliţă de trei ori de către paznicul de la poartă, pentru a nu 

reedita povestea lui Monte Cristo, după care erai aruncat în câmpul 

alăturat în pământ veşnic îngheţat, sau erai îngropat sub un munte de 

zăpadă. Orice evadare era absolut imposibilă: la nord, la vreo 190 de 

kilometri era Oceanul Îngheţat de Nord, iar la sud, prima vietate sau 

pom se afla la peste 100 de km. Cine îndrăznea, în starea noastră de 

distrofie şi sănătate, să se încumete într-o astfel de aventură, comitea 

o adevărată sinucidere, căci oriîncotro apucai, intrai în zona vreunui 

lagăr, din cele peste o mie. 

Am fost repartizat într-o brigadă de cărat cărămizi din 

cuptoare afară, direct în vagoane sau în „depozitele” în aer liber, 

unde la stivuiam. Cărămizile le căram cu aşa-zisa capră, o scândură 

mai lungă cu curele şi poliţe pe care se depozitau cărămizile arzânde. 

Pe acest samar, timp de 12 ore, căram la 60-100 metri distanţă câte 

20-25 cărămizi. Era mai bine când distanţele erau mai lungi, 

deoarece te odihneai la întoarcere. Cărămizile se goleau din cuptoare 

încă arzânde chiar roşii şi erau aruncate de deţinuţii ruşi direct pe 

capră de la înălţime, la fiecare cărămidă suna spatele ca o tobă, iar 

smucitura o simţeai în creier. A fost cea mai istovitoare muncă făcută 

în viaţa mea. 

Într-un schimb făceam 80-100 de curse, dar să parcurgi zilnic 

cam 20 de kilometri cu 80 de kilograme în spate era un supliciu de 

nedescris. După primele două-trei ore îţi tremura corpul, ţi se 

înmuiau genunchii, fiecare pas îl făceau împins în faţă de povara din 

spate, mergeam bălăgănindu-ne, sprijinindu-ne de stivele de cărămizi 

ce ne jalonau drumul până la locul de depozitare. La întoarcere 

mergeam mai încet, dar nu puteai să nu descompletăm şirul în care 

eram numerotaţi, sustragerea fiind imposibilă. Când am început era 

încă aşa-zisa vară, dar pe măsură ce frigul, gerul şi zăpada se înteţeau 

munca devenea atât de epuizantă, de distrugătoare, că zilnic îşi 

217

dădeau obolul doi trei inşi, morţi sau ologi degeraţi, căraţi în lagăr cu 

căruţa, pentru prezenţa la apel. 

Această robie de exterminare iarna devenea moarte sigură prin 

„lichefiere”, deoarece cele o sută de curse le executam ieşind lac de 

sudoare din cuptor unde erau 50-60 o plus, târându-ne de fiecare dată 

la minus 35 o -40 o , când gerul şi purgaua îţi îngheţau sudoarea de pe 

tine, înfăşurându-te într-un giulgiu de gheaţă care plesnea la orice 

mişcare a corpului. Oricâtă imaginaţie aţi avea nu puteţi realiza ce 

înseamnă cele o sută de intrări în focul gheenei şi ieşiri în gerul 

polar. 

De câte ori nu-mi spuneam în gând „Eli , Eli, lama 

sabachthani” 86 şi „Doamne în mâinile tale îmi dau duhul” cuvinte ce 

le învăţase de la mine şi Kurt şi un alt camarad de excepţie, prieten 

comun Horst Seifert, profesor de matematică, un caracter rar întâlnit, 

care în ciuda chinurilor mă impresiona când mă ruga să-i spun la 

fiecare cursă un nou cuvânt în limba franceză. Avea o voinţă 

nebănuită, care ne insufla şi nouă tăria da a ne lupta cu moartea. Să te 

ferească Bunul Dumnezeu să-ţi dea cât poţi să suporţi. Când ajungeai 

în lagăr după 14 ore, cea mai mare fericire era să te întinzi pe 

scândura din sicriul ce-ţi era hărăzit, când începeau alte chinuri 

concepute de profesioniştii crimei în masă: dacă nu dormeai de 

foame, nu puteai dormi de cârceii de la picioare, de crampele 

musculare, când de durere îţi venea să urli, dar te obişnuiai să nu-ţi 

trezeşti fraţii de robie. Când credeai că ai adormit te asaltau 

ploşniţele, colaboratorii fideli ai KGB-ului în operaţia de exterminare 

programată. 

Cea mai monstruoasă amăgire pentru noi era speranţa 

chinuitoare care ne ispitea pe noi, muribunzii, care prin sadismul ei 

nu te lăsa să mori. Au fost zile de iarnă cumplită, cea mai friguroasă 

fiind în 1950 de minus 52 0 C, când gerul îţi crăpa obrazul, când 

simţeam cum ţi se albesc urechile, nasul era un ţurţure de gheaţă, 

degetele mâinilor deveneau nişte gheare metalice, picioarele doi 

butuci pe care stătea ţeapăn un corp, prin care de-abia mai curgea 

sângele. Aţi auzit de oameni degeraţi, unii spun că ar fi chiar o 

moarte frumoasă, că ai muri visând. Eu am văzut oameni hidoşi fără 

o ureche sau fără nas, dar am văzut şi om căruia i-a căzut organul 

86 „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit”, cuvinte rostite de Iisus 

răstignit (Matei 27,46). 

218

masculinităţii, care având mâinile îngheţate n-a mai putut să se 

încheie la pantaloni şi inevitabilul s-a întâmplat. Am trăit vânturi atât 

de puternice încât coloana de blestemaţi cu ceasovoi şi câinii n-a mai 

putut face un pas. 

Vârâţi unul în altul am fost acoperiţi de zăpadă în câteva 

minute, de unde ne-am dezgropat după ce a trecut uraganul peste noi. 

Atunci am văzut şi ceasovoi şi câini morţi, din cei care n-au avut 

curajul să intre în „grămada” noastră. Când nopţile erau prea geroase 

şi senine eram martorii celor mai nebănuite spectacole, când mii de 

fascicule de lumină, de cele mai vii culori şi forme, întretăiau cerul 

cât vedeai cu ochii, dansau sarabanda morţii neiertătoare, împroşcând 

cerul când cu sângele roşu aprins al proscrişilor, când cu un galben 

murdar al balelor sau verdele cazon ale barbarilor KGB-işti, care 

erau obsedaţi de ordinul de a ne omorî cât mai repede şi mai inuman. 

Erau aurorele boreale de la Polul Nord, cele mai fantastice spectacole 

de lumini, irepetabile pentru privirile omenirii. Cel mai impresionant 

spectacol l-am văzut pe 2 februarie 1951, ziua Întâmpinării 

Domnului, când luna era în centrul unei cruci enorme ce a luminat 

pentru o oră întunericul din noi. Nimeni nu mai lucra nimic, toţi 

rămăseserăm muţi în faţa Dumnezeirii, care se milostivise să ne arate 

încă o dată semnul nădejdiei, semnul izbânzii asupra întunericului 

din noi care ne copleşise. Veteranii temniţelor povesteau că acelaşi 

semn a apărut şi în 1941, că este semnul declanşării unui nou război. 

Putea veni orice, noi trăiam cataclismul iernilor comuniste, care 

prinseseră în ghearele lor milioane şi milioane de oropsiţi ai morţii. 

Când chinurile foamei şi muncii deveneau demenţiale, insuportabile, 

singura scăpare era de a rămâne în lagăr, unde lucrai la curăţat 

cartofi, la bucătărie, unde te eliberai de spectrul foamei. Am văzut 

gesturi diavoleşti, deţinuţi care trecuseră pragul disperării, care îşi 

tăiau degetele de la mâini ca şi cum erau ale bestiilor roşii. Dădeau 

cu toporul în degetul osândit tăierii şi fără niciun scâncet şi-l retezau, 

după care băgau mâna în zăpadă să-şi oprească hemoragia, să-şi 

îngheţe durerea. 

Am văzut cu ochii mei om care şi-a retezat mâna de la 

încheietura mâinii la fierăstrăul circular de tăiat lemne, ca un ciot 

care nu-i aparţinea. În disperarea care-i întunecase mintea crezând că 

nu-i suficient pentru a-i garanta invaliditatea, şi-a mai tăiat o bucată 

până aproape de cot, dorindu-şi să-şi îndepărteze sfârşitul pe care-l 

intuia ca imediat. Sunt oameni pe care nu i-am detestat, indiferent cât 

219

de incestuos era scopul supravieţuirii cu orice preţ. Era ultima bătălie 

câştigată cu moartea, pe care spre a o înfrânge îi aduce ofrandă o 

bucăţică din cel mai chinuit trup omenesc. Era un simbol al salvării 

cu sacrificiul propriu din planul de exterminare în masă al ucigaşilor, 

călăilor KGB-işti, pentru o eventuală demascare a celor mai 

incredibile fărădelegi ale secolului XX. 

Ca să înţelegeţi ce înseamnă chinurile foamei, nu voi mai 

vorbi de blatnoisme, de schingiuirea sau omorârea unor semeni 

pentru o bucată de pâine, voi vorbi de câteva cazuri extreme. Doi 

tineri, din păcate nemţi, au rămas în lagăr pe motiv de boală. 

Distrofici în ultimul grad, când pieile le atârnau ca otrepele la uscat, 

îngroziţi de înfometarea ce-i animalizase, ce-i făcuse să-şi piardă şi 

ultima urmă de raţiune, unul a mâncat cojile de kasha lipite şi arse de 

pereţii cazanului până a făcut ocluzie intestinală, iar celălat a mâncat 

cartofi cruzi până când s-a umflat ca un buhai şi a plesnit, Sunt 

numai două exemple care ilustrează obsesiile unor oameni care pradă 

înfometării letale, chinuiţi ani de foame şi-au dorit să simtă odată 

plăcerea saţietăţii, indiferent de urmări. Nu i-a condamnat nimeni 

dintre noi, pe toţi ne-a cuprins un val de imensă indignare, mai ales 

că fiecare trăisem poate cândva un eveniment ce implicase poate un 

comportament jenant, animalic ce speram că ne alungă zvârcolirile 

nopţilor revoltate. N-avea nimeni dreptul de a arunca cu piatra, nici 

cei mai făţarnici. Munca epuizantă, clima potrivnică, mizeria 

permanentă, bolile ce ne măcinau, eczeme şi furuncule respingătoare, 

diaree hemoragice ruşinoase, congestii pulmonare şi cerebrale, ne 

secerau şi ne răreau zilnic rândurile. Cadavrele care împânzeau 

lagărul sau lângă care ne trezeam dimineaţa nu impresionau deloc 

călăii, masa de nelegiuiţi care ne păzeau fiind de câteva sute de mii 

în fiecare regiune mai mare a Gulag-ului. Am cunoscut un căpitan 

berlinez, bigot ca mine sau devenit, care în fiecare dimineaţă în 

rugăciunea lui introducea şi cuvântul Grossbrietanien 87 , fapt ce m-a 

deterninat ca frate de suferinţă să-l întreb dacă crede că salvarea vine 

de la englezi. Atunci am auzit o poveste de un contrast zguduitor. El 

luptase în Afrikakorps sub Rommel. În timpul retragerii intervenind 

o problemă vitală privind aprovizionarea cu apă, a luat o grupă de 

soldaţi, neînarmaţi, şi echipaţi cu burdufuri mari pentru apă şi au 

plecat către o oază, care între timp, fără să ştie, fusese ocupată de 

87 germ. Marea Britanie 

220

englezi. Aceştia i-au lăsat să se apropie fără să tragă şi căzând în 

capcană, au căzut prizonieri. Un maior englez i-a interogat şi la un 

moment dat s-a ridicat spunând sentenţios: „Un ofiţer din armata 

regală a Marii Britanii nu-şi poate permite să ia prizonieri nişte 

soldaţi neînarmaţi, veniţi după apă”. În consecinţă li s-au umplut 

burdufurile cu apă şi au fost trimişi în liniile germane. A avut norocul 

să scape din Africa, dar trimis pe frontul de est a căzut prizonier la 

ruşi cu puţine zile înainte de capitularea Germaniei. Gentlemanii 

KGB-işti l-au ţinut trei săptămâni fără apă până ce a ajuns în Vorkuta 

să se sature de zăpadă. Probabil că-n rugăciunea lui confratele 

blestema pe maiorul englez pentru gestul lui. Istoria aceasta mi-a 

adus aminte de asul aviaţiei germane Hahn. După interzicerea de 

zbor, devenit şeful şcoliilor militare de aviaţie a murit stupid, fiind 

călător într-o cursă aeriană internă. Înmormântarea s-a făcut cu toate 

onorurile naţionale. În timpul ceremoniei s-a dat alarma aeriană, o 

escadrilă engleză survola traseul, numai că în loc de bombe au 

aruncat coroane de flori, cinstind astfel pe eroul german, inamicul de 

circumstanţă al aviaţiei engleze. 

Gesturi memorabile şi gesturi reprobabile. Au fost zeci de mii 

de prizonieri germani predaţi de trupele americane ruşilor pe motiv 

că fuseseră capturaţi pe teritoriile prevăzute la Ialta a fi zonă de 

influenţă sovietică. Mulţi au fost cu mine în Vorkuta, condamnaţi la 

exerminare de inconştienţa sau făţărnicia diplomaţiei americane faţă 

de diplomaţia criminală a Uniunii Sovietice, care n-a respectat nicio 

prevedere prevăzută la Ialta, conferinţa trădării Europei. 

Pentru a completa sumbrul tablou al iadului din Vorkuta 

obligatoriu trebuie să menţionez şi uniformele noastre în afara 

„numerelor enorme”. Aveam pufoaice şi buşlate, deci haine şi un fel 

de manta, din pânză, vătuite, care din cauza uzurii erau găurite iar 

vata cocoloşită ici şi colo. În picioare pâslari – un fel de cisme din 

pâslă găuriţi şi înfundaţi cu cârpe, legaţi cu sfori, respectivele 

”uşanchi” şi „rucaviţa” mănuşi fără degete. Umede în timpul zilei, 

n-aveau timp să se usuce noaptea, majoritatea timpului dormind 

îmbrăcaţi. Cred că pe durata unei ierni de nouă luni, dacă ne 

dezbrăcam de cinci-şase ori când mergeam la baie. Este inimaginabil 

că am putut dormi îmbrăcat timp de peste trei ani. 

În această lume în care îngheţaseră şi conştiinţele a mai apărut 

o floare: dr. Hermann Tohlhammer, fost medic chirurg la o divizie 

221

SS, luat prizonier la capitulare. Fiind un chirurg eminent, a lucrat la 

spitalul unui lagăr de triere, adică un lagăr enorm prin care treceau 

toţi prizonierii germani, foarte mulţi răniţi, unde unii erau operaţi, 

alţii mureau, iar cei apţi de muncă erau trimişi în adâncurile Siberiei. 

Dr. Tohlhammer făcea zeci de operaţii zilnice, amputa sute de mâini 

şi de picioare, care deveniţi invalizi erau trimişi „acasă”. Conştiinţa 

lui de medic şi om l-a determinat să facă zilnic tabele cu sutele de 

nemţi care mureau în lagăr, pe care le scotea în afara lagărului pentru 

a exista o evidenţă a lor. Tabelul făcut sul era băgat într-un deget de 

la mănuşile de operaţie, legat bine, uns cu vaselină şi vârât în anusul 

unui neamţ cu picioarele amputate care urma să fie evacuat, ostaş de 

deplină încredere. Sistemul a funcţionat bine până într-o zi când unul 

având diaree, a fost prins de un gardian rus în timpul manevrării 

tubului. Chinuit, torturat a mărturisit isprava dr. Tohlhammer, care a 

fost condamnat 15 ani pentru spionaj, fără drept de a profesa meseria 

de medic. Căram împreună cărămizile din cuptor şi ne-a împrietenit 

îndârjirea cu care ne încăpăţânam să depăşim momentele de 

deznădejde, de colaps moral şi mai ales ura viscerală împotriva 

călăilor KGB-işti şi a comunismului în general. A fost nu numai cel 

mai stimat om întâlnit de mine în aceea lume de năpăstuiţi, a fost cel 

mai îndârjit luptător, mi-a devenit însă cel mai adevărat prieten 

căruia puteam să-i împărtăşesc cele mai intime gânduri, cele mai 

năstruşnice planuri de viitor. Prin mine, el a devenit şi cel mai bun 

prieten al tuturor românilor, dovedindu-mi respectul şi simpatia 

deosebită pe care le avea faţă de mine. Prin el am cunoscut şi alţi 

ofiţeri austrieci, camarazi de mare excepţie, caractere ferme, prieteni 

de nădejdie, care au reuşit să-mi insufle dragostea şi respectul pentru 

poporul austriac, pentru această splendidă ţară Austria. Aveau o fire 

mai aparte, erau parcă mai meridionali, mai expansivi, de o 

sinceritate dezarmantă, care m-au cucerit definitiv. Astfel, căpitanul 

de artilerie Oswald Kremsner din St. Polten mi-a devenit prieten atât 

de bun, încât soarta ne-a unit mulţi ani în iadul Gulagului Sovietic, 

fiindu-mi cel mai bun frate dăruit de bunul Dumnezeu. Prin el l-am 

cunoscut pe omul de cultură şi de un uluitor bun simţ şi sensibilitate, 

gentlemenul Alfons Kossegg din Graţ, pe Bilisch şi mulţi alţii care în 

condiţii exteme au făcut cinste poporului austriac. Eu îmi căpătasem 

respectul şi simpatia unanimă a nemţilor şi românilor, un motiv deloc 

de neglijat, care a contribuit enorm la evitarea unor neînţelegeri sau 

chiar altercaţii între noi, făcând apel la indulgenţa de ambele părţi, 

222

convieţuirea în relaţii bune stând la baza rezistenţei noastre comune 

împotriva nelegiuirilor duşmanului nostru comun, KGB, şi a 

sistemului inuman impus de învingători, comunismul. 

Dintre prizonierii germani camarazi de suferinţă în Vorkuta, 

deoarece pe parcurs vor apărea mulţi alţii, conştiinţa mă obligă să 

reamintesc pe marele intelectual şi luptător dr. Gunther 

Wagenlehner, ofiţerii de mare ţinută Siegfried Bucher, Erich Richter, 

Waldemar Menge, Anton Meier, Ernest Langenstrass, Hans 

Drechsler, Martin Loss, Gustav Kinins şi nu în ultimul rând, Willi 

Muller precum şi mulţi, mulţi alţii, reprezentanţi de mare onoare ai 

poporului german, care prin comportamentul lor în momentele de 

cumpănă ale vieţii noastre, au contribuit la consolidarea 

simţămintelor mele de filogerman convins prin educaţia mea şi 

comuniunea totală de principii de viaţă. 

În situaţia blestemată în care ne duceam calvarul lupta pentru 

supravieţuire devenea tot mai acerbă, iar eforturile de a rămâne om 

integru tot mai mari. Blatnoii ruşi terorizau din ce în ce mai mult 

celelalte etnii minoritare care au condus la unele revolte, una din 

Karaganda soldată cu zeci de morţi, domolită numai prin intervenţia 

forţelor armate ruseşti, chiar cu blindate. În Vorkuta au fost de 

asemenea unele revolte de mai mică amploare şi culmea în lagărele 

în care lucrau în mină, unde condiţiile de muncă erau într-adevăr 

inumane, dar erau scutiţi parţial de consecinţele vremii, ale gerurilor 

năprasnice. Scursurile ce populau lagărul, mai ales blatnoii şi-au 

amplificat nelegiuirile şi împotriva prizonierilor nemţi şi români, 

ostaşi cu altă educaţie şi alte deprinderi, până când situaţia a devenit 

insuportabilă şi s-a reacţionat. Grupe bine organizate şi sudate au 

acţionat iniţial îmoptriva stukacilor şi sucilor, turnătorilor şi 

căţelelor. După rezultate puţin scontate, reacţiunea lor s-a extins şi 

asupra blatnoilor. Când din cauza condiţiilor care depăşiseră orice 

imaginaţie şi crimele s-au înmulţit, administraţia Gulagului a hotărât 

trimiterea celor mai periculoşi în Novaia Zemlea, pentru a se omorî 

între ei, uşurându-le astfel planurile criminale de exterminare 

programată. 

După iarna anului 1949 dr. Tahlhammer a început să lucreze 

după cele 12 ore de muncă şi ca medic. Înmulţindu-se accidentările 

de muncă, nemţii şi românii, ulterior chiar alte naţionalităţi, se lăsau 

operaţi numai de dr. Tahlhammer. Datorită profesionalismului lui, 

223

prin măiestria lui, a impresionat medicii ruşi, care până la urmă l-au 

reţinut să lucreze în spital. Pentru el a fost o mană cerească, era de 

acum curat, mânca mai bine, erau zeci de bolnavi care nici nu se 

atingeau de mâncare, iar medicii ruşi apreciindu-i „asta”, din 

solidaritate mai uitau pe masa de operaţie la început chiştoace, mai 

târziu chiar câte o ţigară. Acest medic, dar mai ales prieten, îmi mai 

dădea din când în când câte o feliuţă de pâine sau vreun chiştoc de 

ţigară fiind convins că eu le mai împart şi cu ceilalţi. Aşa mai apucau 

câte un dumicat de pâine Kurt, Oswald, Horst, şi ceilalţi fraţi ai mei 

de sânge. Din chiştoacele de mahorcă făceam noi o ţigară înfăşurată 

în ziar Pravda, din care trăgeam pe rând până ni se imprimau pe buze 

cerneala neagră ce anunţa încă un record în producţia de cărbune. 

„Fericirea” nu era permanentă deoarece atunci când se zvonea un 

control, doctorul era trimis la muncă, devenindu-mi din nou 

companion în cursele noastre de cărat cărămizile arzânde, care 

cimentau şi mai mult prietenia noastră, sperând că drept răsplată ne 

vom întâlni cândva, poate în lumea de apoi pentru a ne uni destinele 

şi sufletele pe vecie. 

Simţind că nu mai rezist la căratul cărămizilor cu capra, mă 

duc la starşii blatnoi, la Papavasian, îi spun că sunt român, că în 

Bucureşti frecventam şi o biserică armenească, îi înşir câteva nume 

de armeni, după care îi spun că nu vreau să mor la Vorkuta, 

rugându-l să intervină, pentru a fi mutat la altă brigadă. Poate l-a 

flatat „umilinţa” mea deoarece peste o săptămână am fost mutat la 

brigada construcţii condusă de bestia Fedotov, blatnoiul vampir. De 

la început mă anunţă că trebuia să-i dau porţia mea de pâine o dată pe 

săptămână ceea ce am acceptat, numai de a scăpa de lichefiere, de la 

+60 0 C la -40 0 C. Diferenţa aceasta de 100 0 C învinsese şi tinereţea şi 

voinţa mea. Acum căram fiare şi scânduri pentru schele, o muncă 

grea dar totuşi suportabilă. Munceam mai mult decât ceilalţi pentru a 

nu-mi pierde locul de muncă. Într-o zi mi-arată o groapă de peste 

două sute de metri cubi, un munte de piatră de var, o ladă unde 

trebuia topit varul şi un furtun. Ordinul suna straniu, adică până seara 

să termin treaba. 

Furtunul trebuia racordat la un robinet aflat în „kotelnaia”, 

adică sala cazanelor. Aici erau vreo zece cazane verticale care 

furnizau apa fiartă pentru dezgheţat pământul şi prepararea 

amestecului, precum şi abur pentru încălzirea fabricii şi pentru 

uscarea cărămizilor înainte de a fi arse. Aici lucra numai 

224

protipendada lagărului, adică KRM-işti „kontrarevoluţionnâie 

mâşlenic”, adică intenţii contrarevoluţionare, şeful brigăzii fiind un 

ucrainian Iaşca Dimitriev, de prin Ucraina Subcarpatică, un tip 

„kulturnâi”. Toţi care lucrau aici aveau în spate cel puţin opt-zece ani 

executaţi. Mă prezint la Saşa şi îi spun că m-a trimis Sedotov să 

racordez furtunul de apă, deoarece în 12 ore trebuie să schimb 

muntele de var. După ce află că sunt român, mi-l descrie pe Vedotov 

ca cel mai odios criminal şi că astăzi nu-mi dă apă, voi lucra de 

mâine, răspunde el. Mă aflam în biroul lui, o cămăruţă din rame 

metalice şi sticlă de unde urmărea activitatea robilor lui. Îmi oferă o 

ţigară după care îmi spune că-mi va prezenta un inginer român, 

mecanicul şef al fabricii, bineînţeles tot deţinut, din 1940, catalogat 

PO „pravâi oportunist”. De el depindea funcţionarea fabricii: presele, 

benzile transportoare, repararea şi întreţinerea utilajelor mecanice, 

bucurându-se de o mare autoritate, dar şi de avantaje. Dormea 

separat cu Iaşka Dimitriev şi cu alţi „guşâ”, gâscani, adică şefi; 

normatori, planificatori, contabili, intelighenţia lagărului. L-am 

cunoscut când a venit să ia masa de prânz cu Iaşka. 

Când mi-a spus că este din Cernăuţi, i-am spus şi eu că acolo 

am urmat liceul militar, i-am vorbit de bulevardul Flondor, de 

cofetăria vieneză, de echipa de hochei Dragoş Vodă, despre unii 

profesori. Atunci mi-a spus că este inginer mecanic, că-l cheamă 

Mihail Kravciuk şi m-a invitat să mănânc cu ei: pâine, slană şi 

usturoi. El a vorbit cu brigadierul Vedotov şi trei zile nu mi-a dat 

apă. În discuţiile cu el a aflat că sunt şef de promoţie, că am fost în 

batalionul mareşalului ceea ce l-a impresionat profund, deşi era 

ucrainian din Cernăuţi. El m-a îndemnat să fac un memoriu la 

Sovietul Suprem, pe care l-a tradus, unde bineînţeles am scris numai 

de şantajul KGB-ului. L-am trimis prin comandantul lagărului şi 

culmea în trei săptămâni am primit şi răspunsul în doi peri. Nimic 

despre vina mea, şi simplu dosarul se află la „rassmotrenii” în studiu, 

la organele competente adică tot la KGB. 

Serviciul cel mai mare pe care mi l-a făcut a fost însă mutarea 

mea în brigada „cazane”, la Iaşka, unde se lucra în două schimburi. 

Eu lucram în schimbul de noapte, vorba vine, deoarece noaptea ţinea 

şase luni. Nu eram fochist, „kocegar”, căram cu o roabă enormă 

tonele de cărbuni pe care le înghiţeau cele zece cazane. Într-un 

schimb căram cam 50-60 de roabe dintr-un munte de cărbune în care 

se afla la 40-50 de metri. Roaba destul de mare era pe rulmenţi, iar 

225

drumul era o platbandă lată sudată de ei. Timpul cel mai mult mi-l 

lua încărcatul, mai ales când gerul depăşea -40 0 C şi mai bătea şi 

vântul nemilos „zloi” sau „iarâi” sau când era „vstrecinâi veter”, din 

faţă sau „porâvstâi” în rafale. Când „burea”, vijelia, se dezlănţuia te 

dărâma cu roabă cu tot. Preferam să încarc roaba bine, deoarece nu 

interesa numărul curselor, ci cantitatea cărată în faţa fiecărui cazan; 

astfel că mâinile mi-ajunseseră până la genunchi cum râdea Iaşka de 

mine. Aici am trăit lucruri memorabile. Când mă odihneam îmi 

cereau să le povestesc petreceri la care am participat, ce se servea, ce 

se bea, după care am trecut la povestit romane şi filme, pe care le 

combinam, inventam, le făceam captivante. 

Le lungeam cât puteam cu maximum de amănunte, principalul 

era să treacă timpul; îl întrerupeam unde era mai interesant, ca în 

seriale, să aştepte cu interes continuarea. Îmi rugam prietenii să-mi 

spună filme pe care eu le înfloream. Am ajuns până acolo încât la 

începutul schimbului, căram fiecare două-trei roabe, să am timp mai 

lung pentru povestiri. Erau nişte copii mari, vroiau poveşti de 

dragoste, hrane sufleteşti, să-i scoată din banalitatea în care trăiseră 

de atâţia ani. A fost un an şi ceva când îmi potolisem foamea, când 

suportam mai uşor gerurile şi teroarea din lagăr, bestialitatea 

paznicilor. 

Umilinţele care atinseseră cote inumane, îmi amplificau 

frământările sufleteşti. Eram reprezentanţii unor naţiuni care plăteau 

cu viaţa poliţele semnate în alb la Teheran, Ialta, Postdam, poliţe ce 

vor fi achitate cu jumătate de veac de zeci de popoare rupte de lumea 

adevărată, care se răsfrângeau ca un bumerang şi asupra acelora care 

le semnaseră cu atâta nesăbuinţă şi iresponsabilitate faţă de viitorul 

omenirii. Doctorul era singurul care ne mai aducea câte o informaţie 

care ne făcea să evadăm din mocirla morală, a deznădejdiei în care 

ne bălăceam. 

Intelighenţia rusă, cu experienţă de peste treizeci de ani, care 

cunoştea eforturile făcute de Uniune pentru a deveni cea mai mare 

putere militară, detesta democraţiile vestice care nu urmăreau decât 

superioritatea economică, trăind evident mult mai bine. Evenimentul 

crucial pentru noi a fost moartea lui Stalin în 5 martie 1953 şi venirea 

lui Hruşciov. 

În timp ce în ţară românii trăiau evenimentul cu bocete şi 

plânsete onorate timp de o săptămână – cine nu plângea era 

226

contrarevoluţionar, noi ne puneam speranţe în perioada de 

destalinizare. Războiul din Coreea se terminase pe 27 iulie 1953, 

ruşii făcuseră primele experimente cu bomba cu hidrogen la 20 

august 1953, zdrobiseră puciul revoluţionar din Berlinul de Est din 

17 iunie 1953, sute dintre revoluţionari ajungând şi prin Siberia. 

După ce Adenauer obţinuse în mai 1952 suprimarea statutului de 

ocupaţie a RFG, singura grijă a lui Hrusciov era împiedicarea RFG 

de a fi inclusă în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord 

(NATO), o eventuală neutralitate fiindu-le plătită chiar prin 

reunificare, deoarece avusese grijă să le ia o treime din teritoriu. În 

tratativele din 9-13 septembrie 1953 care s-au soldat cu reluarea 

relaţiilor diplomatice, Hrusciov mersese până acolo încât să-i 

amintească lui Adenauer că părinţii comunismului Marx şi Engels, 

erau evrei dar germani, amintindu-i de Feuerbach, că Lenin fusese 

adus în Petersburg de Gemania pentru a declanşa revoluţia, de pacea 

de la Brest-Litovsk, de tratatele dintre Hitler şi Stalin din 23 august şi 

17 septembrie 1939, de împărţirea Europei între cele două dictaturi 

etc. În sfârşit, în România pe 27 mai 1952 fuseseră îndepărtaţi din 

conducerea partidului şi statului două piese importante ale KGB-ului, 

Ana Pauker şi Vasile Luca, cei care ne vânduseră URSS etc. 

Marii ideologi şi economişti sovietici, prin studii publicate 

încep punerea în aplicare a planului expansionist şi de desfiinţare a 

naţiunilor est-europene. Alanpiev propunea ştergerea frontierelor 

pentru aşa-zisa redistribuire teritorială a rezervelor umane, iar Valev, 

nici mai mult nici mai puţin, decât crearea unor complexe de 

producţie interstatale, unul fiind agrar, al Dunării de Jos, adică 

Bulgaria, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, unul industrial cu 

Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia, Moldova urmând să fie 

inclusă Republicii Unionale Moldoveneşti, în care scop publicaseră o 

nouă istorie a Moldovei, în care noi românii cuceriserăm teritorii ce 

nu ne-au aparţinut niciodată, în cadrul politicii imperialiste a 

capitalismului românesc. Ca să vedeţi până unde se poate ajunge 

pentru realizarea expansiunii testamentare şi totul în numele 

internaţionalismului comunist. 

227

După procesul doctorilor 88 , după executarea lui Abakumov 

ulterior şi a lui Riumin 89 şi căderea lui Beria 90 , cea mai odioasă bestie 

KGB-istă, am mai făcut un memoriu adresat lui Hrusciov în care 

demascam şi mai vehement înscenarea şi şantajul KGB-lui, ceream 

anularea oricăror sentinţe şi repatrierea imediată. După două luni, 

primesc un nou răspuns, dar cu acelaşi conţinut, că „dosarul şi 

88 Complotul doctorilor (cunoscut şi ca afacerea doctorilor, doctorii-sabotori ori doctoriiucigaşi) 

a fost cel mai dramatic episode anti-evreiesc din Uniunea Sovietică sub regimul 

lui Stalin, constând în „demascarea” în 1952 a unui grup de proeminenţi doctori 

moscoviţi, predominant evrei (Miron Vovsi (Stalin's personal physician and a brother of 

Mikhoels), Yakov Etinger (a world-famous cardiologist), A. Feldman (otolaryngologist), 

A. Grinshtein (neuropathologist), Boris Kogan (therapist), Mikhail Kogan, I. Yegorov and 

V. Vinogradov), ca formând o conspiraţie de asasini care ar fi urmărit eliminarea fizică a 

conducătorilor Uniunii Sovietice prin otrăvire (alleged victims included high-ranked 

officials Andrei Zhdanov, Aleksandr Shcherbakov, Army Marshals Aleksandr 

Vasilevsky, Leonid Govorov and Ivan Konev, General Shtemenko, Admiral Levchenko 

and others). După moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin din martie 1953, noua conducere 

sovietică a declarat, că acest caz a fost fabricat de serviciile secrete. 

89 

Mikhail Dmitrievich Riumin (1913–1953) a fost adjunctul şefului Ministerului 

Securităţii de Stat Viktor Semyonovich Abakumov (1894 - 1954) şi a instrumentat 

ancheta în “complotul doctorilor”în 1952-1953; cazul a fost abandonat la moartea lui 

Stalin, iar cei doi au fost arestaţi şi executaţi. La sfârşitul lui 1952, Riumin a raporta 

şefului său că Profesoru Yakov Etinger se făcea vinovat de malpraxis în tratarea 

generalilor Zhdanov and Shcherbakov, apparent cu intenţia de a-i asasina. Când 

Abakumov a refuzat să creadă povestea, Riumin a mers peste capul şefului său Abakumov 

direct la Comitetul Central şi la Stalin care a interpretat povestea de malpraxis ca parte 

dintr-o conspiraţie mai largă îndreptată împotriva conducerii Sovietice. În cadrul afacerii 

conspiraţiei doctorilor însuşi Abakumov a fost arestat şi împuşcat, şi chiar şi Beria a fost 

pândit de acelaşi pericol. Totuşi, când Stalin a murit în martie 1953 cazul a fost abandonat 

iar Riumin a fost la rândul lui arestat. A fost judecat în Moscova şi executat în iulie 1953. 

90 După o versiune recentă, Hruşciov a convocat o şedinţă a Prezidiului CC al PCR pe 26 

iunie 1953, în timpul căreia a lansat un atac la adresa lui Beria, pe care l-a acuzat că ar fi 

fost în slujba spionajului britanic. Beria a fost luat total prin surprindere. Hruşciov a 

propus demiterea imediată a lui Beria. Malenkov a apăsat un buton de pe biroul său – un 

semnal hotărât mai înainte cu mareşalul Gheorghi Jukov – şi un grup de ofiţeri de armată 

aflaţi într-o încăpere alăturată au năvălit în cameră şi l-au arestat pe Beria. Ziarul Pravda a 

anunţat arestarea lui Beria la iniţiativa lui Malenkov doar pe 10 iulie. Beria era acuzat de 

„activităţi criminale împotriva partidului şi statului”. În decembrie s-a anunţat că Beria şi 

şase dintre acoliţii săi se aflau „pe ştatele de plată a agenţiilor străine de spionaj”, 

„conspirau de mai mulţi ani să pună mâna pe putere în Uniunea Sovietică şi să restaureze 

capitalismul”. Beria şi oamenii de încredere au fost judecaţi într-o şedinţă specială a Curţii 

Supreme de Justiţie a URSS, acuzaţii neavând dreptul la avocat şi la recurs. Mareşalul 

Ivan Konev a fost preşedintele de şedinţă. Beria a fost găsit vinovat pentru: trădare, 

terrorism, activitate contrarevoluţionară în timpul războiului civil şi viol. Beria şi ceilalţi 

acuzaţi au fost condamnaţi la moarte. Când a fost pronunţată condamnarea la moarte, 

după cum avea să depună mai târziu mărturie Chiril Moskalenko, Beria a căzut în 

genunchi şi a cerut îndurare, dar el şi subordonaţii săi au fost executaţi imediat pe 23 

decembrie 1953. Cadavrul lui Beria se presupune că a fost incinerat. 

228

situaţia dvs. sunt în studiu, în examinare”. Atunci m-am convins că 

totul este praf în ochii Occidentului, absolut nimic nu se poate 

ameliora sau schimba radical, atâta timp cât nu se umbla la bazele 

sistemului, nu se renunţa la dictatura proletariatului, la rolul 

conducător al partidului, la planificarea centralizată, că emanciparea 

de sub puterea partidului a puterilor legislative, executive, şi 

judecătoreşti, atâta vreme cât principiul valorilor era înlocuit de 

activiştii de partid care conduc cu cea mai crasă incompetenţă 

economia şi cultura, atâta vreme cât există cea mai dezmăţată 

teroare, când criza mondială şi spirituală este considerată cel mai 

eficace instrument al politicii partidului. Nici un reformator nu va 

realiza absolut nimic atâta vreme cât de şaptezeci de ani s-a format o 

armată de nomenclaturişti, o alta de generali, s-a format un organ de 

represiune atât de vast şi de puternic, stat în stat, care nu vor admite 

niciodată o reformă structurală, nu vor renunţa la puterea de decizie 

din toate instituţiile statului. Acestea erau evenimentele majore ale 

anului 1953. Noi ne cântăream şansele în noua conjunctură, dacă 

Adenauer va obţine eliberarea noastră imediată. 

A obţinut-o de-abia în 1955, după încetarea stării de război 

dintre URSS şi RFG din 25 ianuarie 1955. Ce-a obţinut imediat a fost 

un regim mai uman, permisiunea legăturii poştale cu părinţii şi chiar 

primirea de pachete. În septembrie 1953 toţi prizonierii străini 

Vorkuta sunt reţinuţi de la muncă, îmbăiaţi şi îmbrăcaţi în ţoale bune, 

nevărgate, iar cei optimişti iremediabil începuseră să creadă într-o 

repatriere apropiată. Prietenia mea cu doctorul ne-a dus la o 

comunicare de idei astfel că după o analiză profundă am ajuns la 

concluzia blestemată că fericirea nu este chiar aşa de aproape, fiind 

consideraţi pesimişti, alţii acuzându-ne chiar de defetism. Cuprinşi şi 

noi de euforia colectivă a maselor ne pregăteam pentru o nouă etapă 

de viaţă. Primul gând a fost să-mi iau rămas bun de la Mihail şi Iaşka 

cei care mă salvaseră de la exterminarea la care fusesem prescris. 

Seara, la ei în baracă, timp de vreo două ore ne-am luat rămas 

bun, despărţirea căpătând o notă de dramatism, mai ales din partea 

mea care-mi exprimam cele mai sincere sentimente, îmbrăţişându-i 

ca pe adevăraţi fraţi. Indiferent unde plecam ei rămâneau definitiv în 

această temniţă neagră dincolo de Cercul Polar, fără speranţa unui 

minim care să le redea şi lor, indiferent când, cel mai de preţ bun, 

libertatea. 

229

Nu mai dormea nimeni, toţi îşi făceau planuri de viitor, 

schimbau adrese, visau o viaţă pe care o vor trăi cu intensitatea 

aceluia care a supravieţuit celui mai crunt măcel mondial, şi celei 

mai odioase exterminări în masă. Eu ca român, trăiam cele mai 

monstruoase epoci din viaţa mea, fără să bănuiesc că parcursesem 

doar o etapă, că voi plăti încă ani, sorbind paharul suferinţei până la 

fund, până voi reveni într-o închisoare vastă cât o ţară. 

230

XIII. TU NE CEDE MALIS 91 

Nimic nu era de făcut decât să aşteptăm părăsirea acestui lagăr 

şi acestui ţinut atât de hain. Lăsam în urmă noastră câteva milioane 

de oropsiţi ai soartei, vinovaţi că şi-au dorit o viaţă mai liberă, poate 

şi mai bună. Patru ani în Gulag-ul Polului Nord însemnau patru ani 

de luptă acerbă cu natura şi cu călăii KGB-lui. Aşteptarea devenea 

tot mai insuportabilă cu cât profesioniştii KGB-lui o alimentau cu 

sadismul tipic, cuvântul de ordine fiind „skoro davai”, acasă cât mai 

curând. Prietenii mei visau studii, călătorii, o viaţă nouă unde 

încercau să se bucure de toate atributele unei libertăţi adevărate, 

voiau să-mi insufle şi mie din speranţa lor. După două zile convoiul 

se pune în mişcare către gară după toate standardele, adică înjurături, 

îmbrânceli, câini. Îmbarcarea clasică în aceleaşi vagoane ce 

simbolizau teroarea KGB, aceeeaşi umilinţă, foame şi sete. Ne 

mângâiam mulţumindu-ne că manifestările lor sunt tradiţionale, nu le 

vor schimba după patru decenii pentru noi. Apelurile erau mai dese, 

controalele vagoanelor mai amănunţite, toţi care supravieţuiseră 

trebuia să ajungă „acasă”. Ce mai contau toate umilinţele şi mizeriile 

când după două zile observăm primii copaci, deci mergeam spre sud, 

realizasem esenţialul, scăpasem de îngheţurile veşnice. 

Călătorind mult de-a lungul Volgăi, după două săptămâni 

ajungem la Stalingrad, viitorul Volgograd, simbolul cotiturii ce avea 

s-o ia războiul după înfrângerea armatei germane şi române. Un lagăr 

enorm, unde erau strânşi şi alţi prizonieri din Gulagul sovietic, 

inclusiv Magadan sau Karaganda. Cei din acest lagăr de concentrare, 

câteva zeci de mii, au rămas perplecşi când au auzit de la noi că 

mergem acasă. Ei trăiseră de mult euforia zvonurilor, reintraseră de 

mult în viaţa de lagăr cu atribuţiile obligatorii: muncă, înfometare, 

umilinţă. Un duş cu apă rece ne-a dus la cea mai crudă realitate, ne-a 

omorât speranţele noastre deşarte. Cu doctorul reîncepem lupta de 

reîncărcare a bateriilor, mai ales că aici aveam un aliat sublim, 

soarele. Trăiam scene care, oricât de împietrit erai, îţi smulgeau 

lacrimi. Noi, polarii, nu pierdeam nici o clipă, voiam să înmagazinăm 

toată căldura binefăcătoare a soarelui cald de septembrie, trăiam 

unele desfătări care ne făceau fericiţi. Nu vă puteţi imagina nişte 

91 Tu ne cede malis sed contra audentior ito (Vergilus, Eneida). Lat. „Nu ceda în faţa 

răului, ci şi mai tare înverşunează-te împotriva lui.” 

231

făpturi care-şi aruncau hainele de pe ei, care le încătuşaseră corpurile 

timp de ani, zi şi noapte, pentru a se scălda în căldura razelor de 

soare. Alţii care lucraseră cârtiţe în mine, în străfundurile 

pământului, câţiva ani se îmbătau de lumina soarelui. Cea mai mare 

plăcere a unor oameni era căldura şi lumina, nu-şi doreau nici 

mâncăruri nici băuturi alese, ne lăsam drogaţi de căldură şi lumină. 

Lucram cu prietenii mei nemţi în construcţii, căram beton, 

cărămizi, fiare, dar nimic nu ne mai părea greu, subiectivismul 

trebuia raportat întotdeauna la cea mai crudă realitate, iar pentru noi 

noţiunile căpătaseră alt conţinut. Unii dintre noi absolviseră unele 

experimente mult mai triste, masacrele la care au fost supuşi fiind 

mai odioase, uneori macabre. Singurul factor comun al experienţelor 

prin care trecusem era „moartea” cu metodele ei standardizate. Nu 

ştiu dacă s-a pus problema repatrierii noastre din acest lagăr de triere, 

am auzit chiar că unii ar fi fost eliberaţi. Pentru noi, cei din Vorkuta, 

soarta ne-a fost potrivnică, deoarece nici după două luni suntem 

îmbarcaţi într-o nouă garnitură KGB şi transportaţi undeva în alt iad, 

în nordul Uralilor, în Siberia, în lagărele din Azbest, în regiunea 

Sverdlovsk, la exploatarea minieră a azbestului. Lagărul era vechi, 

deci bine organizat, dar munca era la fel de istovitoare, iar gerurile şi 

vânturile nu se diferenţiau de cele din Vorkuta, ne făceau viaţa din 

nou imposibilă. Aici erau şi câţiva români, marea majoritate erau 

însă germani. Am acţionat din timp pentru a nu nimeri în brigăzile 

pentru azbest. Noaptea, ruşii dărâmau prin explozii stânci din munţi, 

iar ziua robii Gulagului, dotaţi cu baroase şi pietre metalice, trebuia 

să fărâmiţeze blocurile de piatră pentru a ajunge la filonul de azbest, 

gros de un centimetru sau cel mult doi. Azbestul era un minereu, ca o 

vată de sticlă, destul de uşor, iar norma era de 12 kg în cele 12 ore de 

lucru. Nimeni nu reuşea să strângă în sacul legat la gât mai mult de 

cinci sau şase kilograme. Aceste brigăzi nu făceau norma niciodată, 

deci nu primeau nici mizerul supliment: 150 gr. pâine şi un polonic 

de kasha. Deci, oriunde numai în mină nu. Diferite echipe destul de 

numeroase începeau cu curăţenia trunchiurilor, debitarea scândurilor 

şi confecţionarea de binale, de ferestre, uşi, până la executarea 

mobilei de calitate lustruită şi tapiţată. Brigadierul şef era un român, 

un locotenent de artilerie Ştefan Coşovliu, foarte capabil şi extrem de 

indicat pentru conducerea acestei brigăzi. 

Cunoştea bine limba germană şi limba rusă, învăţase toate 

dedesubturile pentru îndeplinirea normelor, învăţase de la ruşi toată 

232

tehnica de a umfla cifrele, de a înşela, pentru îndeplinirea unor norme 

care depăşeiau şi productivitatea utilajelor, maşinilor şi puterea sau 

abilitatea robilor. Era foarte apreciat de nemţi, nu şi de români pe 

care nu-i accepta în brigadă, el fiind nepărtinitor, imparţial, 

impunându-se printr-o corectitudine remarcabilă. Comandantul rus îl 

aprecia deoarece brigada îndeplinea normele de lucru şi nu le crea 

probleme. 

Seara m-am dus la el, i-am explicat cine sunt, de ce-am fost 

condamnat, rugându-l să fiu primit în brigadă la el, cunoscând şi 

germana. Am fost singurul român acceptat şi culmea l-am convins 

să-i primească şi pe prietenii mei excepţionali, garantaţi de mine, 

Kurt Brinkmann, Horst Seifert şi Oswald Kremsner. Aprobarea 

ruşilor a obţinut-o uşor, astfel că am început munca. Am început cu 

încărcatul şi căratul rumeguşului, am trecut pe la prelucrarea 

mecanică: abrichtere, freze, perforatoare, încleieri, până ce am ajuns 

la secţia de lustruit şi tapiţerie. Mi-am căpătat simpatia tuturor, 

deoarece de teamă ca cineva să bănuiască că mă protejează ca român, 

lucram mai mult decât ceilalţi. Făceam chiar lucruri utile, eram trimis 

acolo unde apăreau strangulări în procesul de producţie, ceea ce 

putea periclita îndeplinirea normei. 

În plus camarazii mei aflaseră de la prietenii mei unele 

amănunte despre mine, despre comportamentul meu în iadul din 

Vorkuta. Nu mai lungesc povestea, până la urmă am ajuns la 

depozitul de scule şi materiale unde ruşii nu se înţelegeau cu nemţii 

şi nu erau în stare să ţină cea mai simplă evidenţă de intrări, ieşiri, 

stocuri. 

Aici „umnâi Aurel”, deştept în comparaţie cu ruşii, am avut 

legături cu cei de la „kontorâi” birouri de contabilitate, de normare, 

cărora trebuia să le dau zilnic consumurile de materiale şi bineînţeles, 

doi litri de spirt. Cu mulţi am intrat în relaţii speciale ei apreciind 

enorm sociabilitatea mea, dar şi manierele mele. 

Aici mi-am făcut un alt prieten de suflet, maiorul de aviaţie 

Erich Hartmann 92 , Bubi, asul aviaţiei mondiale cu 352 de victorii 

aeriene confirmate în 825 de angajamente în 1404 misiuni de luptă. 

92 Erich Alfred Hartmann (19 aprilie 1922 – 20 septembrie 1993). A căzut prizonier la 8 

mai 1945 pe teritoriu german în mâinile Diviziei 90 de Infanterie SUA însă a fost predat 

trupelor sovietice pe 24 mai. A fost repatriat în 1955 în urma intervenţiei cancelarului 

Konrad Adenauer, împreună cu circa 16.000 de prizonieri germani de război. 

233

El a fost colocutorul meu cel mai apreciat şi stimat. Ştiam cum a 

doborât aproape fiecare avion, inclusiv pe generalul rus Morozov, 

erou al Uniunii Sovietice. Acest erou care constituia mândria 

poporului german pe front, se bucura de aceeaşi consideraţie şi în 

prizonierat datorită comportamentului lui exemplar. A fost o 

prietenie sinceră, care efectiv mă onora, devenindu-i cel mai apropiat 

conlocutor, cu care discutam absolut orice, de la familie, probleme de 

viitor, cel mai mult unindu-ne ura faţă de KGB şi slavism. 

Nu mai enumăr şi alţi prieteni, care mi-au confirmat definitiv 

părerile mele despre poporul german, pe cât de dotat, pe atât de 

demn. Orice discuţie cu ei constituia o evadare din realitate, un zbor 

într-o lume ce ne-o doream mai bună. 

Râdeau când mă hazardam în concluzii personale, susţinând 

de exemplu că adevăratul erou al războiului a fost femeia germană 

care a suportat cu demnitate lipsurile inerente, cele mai criminale 

bombardamente, îndeplinind şi toate profesiile bărbaţilor plecaţi pe 

front. Doctorul, care-mi cunoştea orice cută a gândurilor mele, mă 

ajuta când deveneam confuz sau neconvingător. 

A fost aproape un an destul de greu, aceeaşi muncă 

istovitoare, aceeaşi umilinţă, singura îmbunătăţire fiind vremea, în 

sensul că gerul aspru siberian îl simţeam doar în timpul marşului la şi 

de la locul de muncă. 

Într-o zi îi spun eminentului meu prieten, dr. Tahlhammer: 

Hermann, mi-a venit în minte un citat din Schiller „mehr als mein 

Leben, liebe ich meine Freiheit”, mai mult decât viaţa, iubesc 

libertatea. El a intuit imediat gândurile mele, planificasem o evadare. 

Aveam bani suficienţi pentru un bilet de tren şi haine, găsisem chiar 

o rusoaică care îşi arătase disponibilitatea să mă ajute. Ceea ce a 

bănuit doctorul s-a întâmplat. Investigaţiile ei la gară au dat de bănuit 

şi zelosul casier, agent KGB a turnat organelor iar într-o bună zi 

rusoaica n-a mai venit la lucru. Greşeala ei a fost că a încercat să-l 

mituiască pe casier, de unde bănuiala. 

A doua zi pe la ora 10, hărmălaie mare. Câţiva soldaţi ruşi au 

intrat în fabrică, m-au imobilizat şi punându-mi cătuşe la mâni m-au 

dus la poartă unde mă aştepta din nou „ciornâi voron” duba. Mi se 

pun vestiţii ochelari de tablă şi peste două ore, mă trezesc într-o 

închisoare dichisită „a la russe”, singur într-o celulă. Făcând 

abstracţie de îmbrânceli, mă dureau doar încheieturile mâinilor, de la 

234

strânsoarea cătuşelor. Eram liniştit deoarece pentru tentativă de 

evadare n-aveau ce să-mi facă. Cel mult să iau cei 25 de ani de la 

capăt, ceea ce nu-mi păsa, şi-aşa nu speram să-i trăiesc în temniţele 

ruseşti. Paznicii nu se purtau mai rău ca de obicei, erau chiar curioşi 

că aveau un străin. Aşteptam interogatoriul care întârzia. Între timp 

mă refăcusem, eram mai mult buhăit decât gras, eram însă în 

plenitudinea forţelor fizice, astfel că mi-am început plimbările prin 

celulă, regretând despărţirea de bunii mei prieteni. A treia zi sunt 

scos la „progulka”, pe care chiar dacă era de un sfert de oră, iar eu cu 

cătuşe la mâini, regim de evadat, n-o refuzam. În ţarcul alăturat era 

un deţinut german, care mi-a spus că este căpitan în Volkspolizei, 

adică miliţie, că participase la putsch-ul din Berlin din mai 1953, care 

fusese lichidat de tancurile armatei sovietice, că împreună cu el au 

fost deportaţi câteva sute de nemţi. Ajuns în celulă deşi la început îl 

detestasem auzind că-i miliţian, mi-am reconsiderat poziţia, normal 

era totuşi un patriot, iar acţiunea lor constituia un avertisment atât 

pentru ruşi, cât mai ales pentru Occident. 

Spre deosebire de acesta care era timorat, următoarele zile am 

putut lua legătura cu alt deţinut german, este drept mai curajos, dar 

mai bine păzit, ţarcul vecin care ne separa fiind întotdeauna liber. Era 

ceva mai în vârstă, alură de intelectual şi vorbea bine şi ruseşte. Mi-a 

spus că din 1945 a lucrat în două locuri izolate, unul iniţial în 

Caucaz, mai apoi în Alma-Ata. Eu auzisem că ruşii recrutaseră din 

toate lagărele „savanţii” germani, matematicieni, fizicieni, chimişti, 

biologi, acţiune uşor de realizat datorită informatorilor, pe care apoi 

i-au concentrat în lagăre speciale. Acum auzeam cu urechile mele că 

de fapt nu erau lagăre, erau nişte campusuri izolate şi extrem de bine 

păzite, unde sub conducerea directă a unor savanţi ruşi, lucrau în 

diferite laboratoare de cercetare, beneficiind de condiţii bune, dar de 

opt ani nu s-a întâlnit cu nimeni din afara campusului. Atunci am 

aflat că lucrau la Atom bombe şi că el nu ştia care va fi soarta lui, 

fiind închis pentru „Sabotage”, care s-a lăsat cu mulţi morţi, un 

reactor nuclear experimental din Alma-Ata sărind în aer în urma unei 

explozii. 

Contactul nostru n-a putut continua deoarece după zece zile de 

închisoare, am fost dus la comandantul închisorii, un general mai în 

vârstă, care s-a purtat civilizat, atrăgându-mi atenţia să nu mai încerc 

astfel de aventuri, din Ununea Sovietică n-a reuşit nimeni să scape, 

sistemul nostru este perfect iar lumea este atât de terorizată încât 

235

nimeni nu-şi permite să ne adăpostească, că în uniune nu intră şi nu 

iese nicio pasăre, KGB-ul află tot, ştie tot. Interesant era că-mi 

vorbea, zicea el, părinteşte, să nu mă înec ca ţiganul la mal, deoarece 

„kak mojno scoroee”, vom fi repatriaţi. Am profitat de amabilitatea 

lui şi-am mai scris un memoriu, răspunsul a venit după mine, cam la 

o lună, cu formularea stereotipă „problema dv. este în studiu”. Aşa 

zisele reforme ale lui Hruschiov nu schimbaseră nimic din structurile 

şi sistemul comunist. 

După zece zile de „divertisment” sunt trimis în lagărul din 

Azbest, direct în carceră, unde spre surprinderea mea am dat de Bubi 

Hartmann, pedepsit pentru insultarea ceasovoilor. Eu i-am povestit 

ce aflasem în închisoare, el mi-a redat atmosfera din lagăr după 

arestarea mea, unii aprobându-mă, alţii înfierând acţiunea mea, pe 

motiv că se vor înăspri condiţiile de pază şi tratament. 

După o săptămână suntem scoşi din lagăr împreună cu alţi doi 

germani şi urcaţi într-un camion unde mai erau câţiva nemţi aduşi 

dintr-un lagăr apropiat „Revda” unde lucrau în mine de cupru. M-am 

bucurat că plecam cu Oswald şi doctorul, regretam profund 

despărţirea de Kurt şi Horst. În camion, camarazii ne-au dat ceva 

de-ale gurii şi ţigări şi am aflat că vom fi transferaţi într-un lagăr de 

pedeapsă „Straflagro”, la Degtiarka, cam în aceeaşi regiune, puţin 

mai la nord de Sverdlorsk. După vreo trei ore de hodorogeli prin 

hârtoape, camionul s-a oprit în faţa unui alt lagăr, mai mare şi mai 

dichisit decât celelalte, mai multe garduri de sârmă ghimpată şi mai 

înalte, cu mai multe turnuri de pază şi mai mulţi câini, exact cum 

trebuie să arate un „strafnoi lagher”. Toţi sunt duşi în lagăr in afară 

de Hartmann şi de mine, care ziceau ei, mai aveam câteva zile 

restante de carceră. În carceră aflăm de la un vecin, era poreclit 

Adenauer, fiind din Bonn, că ne aflăm în lagărul de pedeapsă 

Degtiarka unde au fost concentraţi toţi „von”-ii şi generalii, că mai 

sunt vreo şaizeci de spanioli, dar nici un român. 

Aşa începe ultima mea etapă prin Gulag-ul sovietic, unde timp 

de aproape 12 ani am reuşit să supravieţuiesc tuturor tentativelor de 

exterminare. Acest lagăr a constituit ultima mea haltă spre aşa-zisa 

libertate, haltă unde trenul suferinţelor mele a mai staţionat un an şi 

jumătate, timp în care am cunoscut preponderent din protipendada 

armatei şi poporului german, dar şi unii exponenţi ai poporului 

236

spaniol, una din experienţele cele mai surprinzătoare din 

peregrinările mele prin lagărele şi temniţele sovietice. 

237

XIV. POTUS MORI QUAM FOEDARI 93 

În discuţiile cu Hartmann am constatat un comportament mai 

omenesc al învingătorilor, unele deplasări de „forţe”, ceva se 

întâmpla. Am uitat să vă spun că din 1953 aveam dreptul la o carte 

poştală pe lună, maximum 25 de cuvinte şi numai la rude de gradul 

întâi şi la primirea unui pachet lunar. Ştiam că KGB-ul trecuse în 

ultimul timp la o ofensivă mârşavă. Ştiind că tot vor fi obligaţi să ne 

repatrieze încercau să recruteze noi agenţi, chiar dacă ştiam că din o 

mie doar zece îşi vor respecta contractele semnate, ei contând pe 

rezultatele specifice, şi pe compromiterea cu acte a cât mai multora, 

mai ales că apăruse în ultima vreme, din cauza mizeriei şi a 

exasperării, mentalitatea „weg von hier”, adică orice pentru a scăpa. 

Noi care ne opuneam din răsputeri acestei tendinţe, ne temeam că 

vom rămâne tot mai puţini, mai izolaţi şi cu urmări neplăcute. Ei se 

duceau în Germania, unde susţineau că vor denunţa din prima zi ceea 

ce au făcut. Concluzia noastră rămânea categorică: indiferent cum 

vor evolua lucrurile, nu ne vom modifica opiniile, nu vom 

întreprinde nimic care să ne dezonoreze tot restul vieţii. 

În jurul orei 14 se aud zgomote specifice distribuirii mesei de 

prânz, mizera raţie de carceră. Se deschideau uşi, se auzea scârţâitul 

cazanului târât pe duşumea. Bucătarul care împărţea mâncarea, se 

uită la mine şi parcă aş fi obligat să cunosc limba spaniolă îmi spune: 

„Aurelio, comer con atencion!” 94 . După ce ne zăvorăşte rusul uşa îi 

spun lui Bubi că am înţeles doar cuvântul „Aufmerksamkeit”, 

atenţionare. 

Am căutat cu lingura în castronul de ciorbă şi într-adevăr am 

dat de un boţ de unt şi un pacheţel de plastic, în care am găsit patru 

ţigări şi chibrituri. Am întins untul pe feliile de pâine ce le primisem 

dimineaţa şi am început să mâncăm încet, să ne prelungim plăcerea, 

parcă eram la un concurs unde câştigă cel care termină cursa ultimul. 

După o masă atât de copioasă ne-am permis să fumăm câte o ţigară, 

numai că neamţul de vis-a-vis, cum a simţit mirosul de fum, ne-a 

implorat să-i dăm lui chiştoacele aprinse. Distanţa era cam un metru, 

iar uşile jos nu erau chiar etanşe, erau ridicate aproape un centimetru. 

Bubi cu multă îndemânare a dat un bobârnac chiştocului aprins, care 

93 Lat. „Mai bine să mori decât să te dezonorezi.” 

94 În spaniolă, în original: „Aurel, mănâncă cu băgare de seamă!” 

238

a fost tras înăuntru cu un fir de mătură, deoarece am auzit imediat un 

„Danke”. Seara s-a repetat povestea, spaniolul transmiţându-mi 

salutări de la „Ossi Kremsnev”. 

De la „Adenauer” am aflat că există şi o „Strafbrigade”, o 

brigadă criminală, că majoritatea lucrează la construcţii şi că unii au 

început să primească şi pachete: primele roade ale reluării legăturilor 

diplomatice cu Germania. Noaptea târziu, auzim zgomotele specifice 

deschiderii uşilor, aduseseră un nou client, care vorbea însă perfect 

ruseşte, înjura şi spunea că-i bolnav etc. După zarva făcută ofiţerul de 

serviciu, ordonă să fie băgat în carcera românului, să nu se sinucidă 

nebunul. Am împărţit repede ţigările cu Bubi şi aşteptam să vedem 

dacă am înţeles bine. După câteva minute am fost mutat în celula 

recalcitrantului. Când am intrat, m-a impresionat atât statura, cât şi 

faptul că arăta sănătos şi bine hrănit, un tip de arian cum îşi dorea 

Hitler. Îl salut pe ruseşte, răspunzându-mi într-o perfectă limbă a lui 

Puşchin, să nu mă sperii, a făcut scandal, deoarece nu voia să stea 

singur că se plictisea. A scos o ţigară cu care m-a servit, după care 

m-a întrebat dacă nu ştiu mai bine germana. Într-adevăr ruseşte 

vorbeam prost, aveam un vocabular redus, specific puşcăriilor. A 

rămas surprins însă cum mă descurcam cu limba lui Schiller. Am 

făcut o noapte albă, vizionând deodată zeci de filme de război, de 

aventuri care mai de care mai captivante. 

A fost un om care m-a impresionat prin sinceritatea lui 

brutală. Nu era genul meu, era un tip parcă lipsit de orice scrupule, 

dar totul în cadrul unei finalităţi, pe care nu puteai să n-o apreciezi. 

În al doilea rând era de o cultură vastă, un interlocutor cu care nu 

puteai să te plictiseşti. Nu numai că vorbea ruseşte perfect, dar 

cunoştea de dinafară mii de versuri, poetul lui favorit fiind Esenin. 

L-am îndrăgit enorm, fapt pentru care ulterior ne-am şi împrietenit, el 

dându-mi lecţii de limba rusă, eu de comportament şi demnitate care 

i-au mai temperat şcoala „scopului final” indiferent de sacrificiile 

realizării acesteia. Era primul „von” pe care-l cunoşteam mai 

de-aproape în temniţă, Ernst von Rosenow, fost şef de catedră de 

limba rusă, locotenent-colonel, comandantul unui batalion de 

diversiune, pare-mi-se Brandemburg, adică cei care erau lansaţi în 

spatele frontului rusesc, pentru distrugeri de poduri, căi ferate, 

misiuni speciale şi periculoase. Luat prizonier, ştiind ruseşte, a fost 

tot timpul brigadier, ultima funcţie, comandant de lagăr din partea 

nemţilor în lagărul Revda. Integru şi corect, se bucura de autoritate şi 

239

aprecierea camarazilor de suferinţă, dar şi a ruşilor, lucru verificat şi 

de mine când va ajunge comandant de lagăr şi la Degtiarka. În 

lagărul din Revda, având orice, i-au zburat minţile şi la femei, 

încercare reuşită cu doctoriţa lagărului, soţia comandantului rus. 

Prins în flagrant, a fost trimis noaptea în acest lagăr şi direct la 

carceră. A fost regretat, deoarece se lucra în condiţii grele, la mina de 

cupru, el le crease condiţii mai bune de lucru şi de masă, era corect, 

ura de moarte turnătoria. Pentru „scopul final”, salvarea cât mai 

multor camarazi, făcea orice posibil. 

A doua zi, pe la ora 11, am fost vizitaţi de către comandantul 

lagărului, generalul Popov, dar general, pentru că aici adusese toţi 

generalii nemţi – fusese şi mareşalul von Paulus, pe care eu nu l-am 

prins. Plecase la Moscova să colaboreze cu ruşii, sarcina lui şi a 

armatei de politruci şi propagandişti din lagăr. Scopul nu era neapărat 

să-i facă chiar colaboratori, dar cel puţin simpatizanţi sau să nu fie 

repartizaţi încărcaţi de ură şi însetaţi de răzbunare. Prima dată a stat 

de vorbă cu von Rosenow, generalul fiind foarte conciliant, spunând 

că nu-i prima femeie care-şi înşeală soţul, că va sta un timp în 

brigada de pedeapsă, iar mai târziu „posmotrim”. Peste o jumătate de 

oră, am fost scoşi şi noi, ni s-au dat pâslari noi şi haine vătuite destul 

de bune, aterizând şi noi în brigada de pedeapsă, unde ne-a 

întâmpinat von Rosenow şi un fost Oberststurmbahnführer Peter 

Reber, care era foarte bolnav. O baracă bine gletuită, cu paturi 

suprapuse şi saltele, o anticameră, o tindă unde se depunea 

„buşlatele”, scurtele vătuite, şi se împărţea mâncare. Rebev ne-a 

enumerat câţiva camarazi de brigadă, începând cu Otto Gunsche, fost 

Oberststutmbahnführer SS, primul adjutant a lui Hitler, luat 

prizonier în buncărul acestuia după sinuciderea lui, colonel Linke, 

fostul valet al Führerului, Harald von Bohlen und Holbach, fratele lui 

Alfred Krupp, Siegfried Graf von Schulenburg, Richard Seys- 

Inquart, fiul fostului Gauleiter al Austriei şi mulţi alţii. 

La prânz ni s-a adus kasha, având posibilitatea să-l cunosc pe 

spaniolul care ne adusese mâncarea cu surprize şi la carceră. Era Jose 

Calbo, care m-a îmbrăţişat cu deosebită căldură, apelativul lui fiind 

„nuestro hermano”, fratele nostru Aurelio. El mi-a spus că în brigada 

de pedeapsă sunt şapte dintre căpeteniile spaniolilor, cpt. Oroquetta, 

lt. Miguel Jose Altura, Pestaria, Martinez, Jose Ventaja, Julio 

Pomares şi alţii, toţi din Division Azul – Divizia Albastră, divizie de 

voluntari spanioli pe frontul anticomunist. Toţi mi-au devenit ulterior 

240

prieteni extraordinari, camarazi de nădejde în ultimii ani de pribegie 

prin Gulagul Siberian. 

De la început trebuie să remarc că prizonierii spanioli au avut 

cel mai demn comportament dintre toţi prizonierii. La ei a funcţionat 

perfect autoritatea gradului, disciplina, solidaritatea şi întrajutorarea. 

Luptători convinşi împotriva oricărei colaborări cu ruşii, cei mai 

aprigi duşmani ai turnătoriei, dar şi ai comportamentului necivilizat 

în lagăr. Cultivau cele mai bune relaţii cu prizonierii de alte 

naţionalităţi, iar eu, în special, mă bucuram de un tratament 

privilegiat, de o prietenie mai mult decât frăţească, motiv pentru care, 

în afară de totala mea admiraţie şi simpatie, m-am încadrat total în 

colectivul lor. 

La ora 17 au venit şi fraţii de robie, frânţi de oboseală, 

îngheţaţi şi flămânzi. Peter Reber ne-a prezentat pe amândoi; aflase 

de la Bubi amănunte şi despre mine, senzaţie producând desigur 

Erich Hartmann, eroul mondial al Luftwaffe, al aviaţiei dar şi al 

poporului german. Oswald Kremsner avusese grijă să mă descrie 

spaniolilor în cele mai favorabile aspecte, fiindu-mi cel mai bun 

prieten cu subiectivismul îngăduit, astfel că spaniolii m-au sechestrat 

de la început, bineînţeles fără să-mi afecteze legăturile cu nemţii. 

Curios era faptul că toţi îmi vorbeau exclusiv în limba spaniolă, 

comunitatea de gintă latină, implicând obligatoriu cunoaşterea limbii 

spaniole. Cu Oroquetta şi Altura mai deviam în franceză, ambii greu 

de înţeles la început, ch din cuvintele franţuzeşti fiind pronunţate de 

primul „h”, iar de al doilea „ci”, „ce”, „chambre” devenind pentru 

primul „hambre”, pentru al doilea „ceambre”. Cum-necum, 

indulgenţi cât se poate, ne înţelegeam, cel puţin îmi traduceau unele 

cuvinte spaniole. Am căpătat un pat între von Rosenow şi Altura, 

devenind elementul de legătură între cele două naţionalităţi. Spaniolii 

acaparaseră toate serviciile din lagăr: bucătăria, spălătoria, baia, 

spitalul rămânând fieful nemţilor unde domnea prietenul meu 

austriac dr. Tahlhammer. Ruşilor le convenea situaţia, deoarece 

spaniolii, vreo şaizeci la număr, de cele mai multe ori nu voiau să 

lucreze, erau clienţi permanenţi la carceră şi brigada de pedeapsă, 

unde nu simţeau niciostracizarea şi nici lipsurile, solidaritatea lor, 

exemplară pentru toţi prizonierii care s-au perindat prin Gulagul 

241

sovietic, funcţionănd ireproşabil, chiar dacă ei nu primeau pachete 

din ţara lor, unde domena încă Franco 95 . 

Ei ocupau o jumătate de baracă, ultima, adică lângă zona 

interzisă. Din pricina solului pietros, neputându-se săpa fundaţii, 

barăcile erau la mai mult de un metru, deasupra solului. 

Nemaisuportând lipsa de libertate, solidari cum erau, au intenţionat 

organizarea unei evadări în masă. Au furat de pe şantier târnăcoape, 

lopeţi, au montat chiar şi două roabe, şi-n fiecare noapte săpau în 

două schimburi un tunel care trebuia să iasă afară din lagăr, pe sub 

gardul de sârmă ghimpată. Tot pământul îl cărau şi depozitau sub 

baracă. Turnaţi de un neamţ ce locuia în cealaltă jumătate a barăcii, 

de teamă că represaliile se vor exrtinde asupra tuturor prizonierilor, 

mai ales că li se vor interzice pachetele, au fost prinşi la lucru şi tot 

schimbul condus de cpt. Oroquetta a fost trimis în brigada de 

pedeapsă, împreună cu lt. Altura, care precum numele, era şi înalt şi 

solid, el asumându-şi iniţiativa în timp ce Oroquetta era într-adevăr 

mai slab, pricăjit şi bolnav, distincţia lui bazându-se pe grad, 

autoritate şi comportament, dar şi pentru ochelarii care-i confereau şi 

calitatea reală de mare intelectual, expert în istoria şi arta spaniolă, 

expunerile lui încântând întreg auditoriul. Deoarece odată la două 

săptămâni ne ducea şi pe noi la baia care se afla în incinta lagărului, 

serg. Martinez, ajuns în lagăr, a fugit din coloană şi până să fie prins 

a înfipt cuţitul în turnătorul neamţ, trecut şi el prin Magadan. 

Deoarece rana a fost superficială, după o anchetă de o lună la 

închisoarea Sverdlovsk, a fost retrimis în lagăr. 

Printre spanioli era şi o minoritate, aşa-numiţii „comunişti”. În 

ce a constat epopeea lor În timpul războilui intern din Spania din 

1936-1939 dintre Frontul Popular format din comunişti, socialişti, 

republicani de stânga, condus pe rând de Manuel Azanas, Cesares 

Quiroja, Largo Caballero şi din mai 1937 de Juan Negrin şi partidul 

fascist „Falanga Spaniolă” creată în 1933 care se unise în 1934 cu 

Junta naţional-socialistă a lui Ledesma şi Redengo, guvernul Negrin 

în teritoriul neocupat de guvernul fascist condus de generalisim 

Francisco Franco (Bahamonde), aşadar guvernul oficial republican 

făcea recrutări obişnuite pentru serviciul militar obligatoriu. Cei cu 

95 Francisco Franco, generalissim, şef al statului şi regent al Spaniei între 1 aprilie 1939 – 

20 noiembrie 1975. După câştigarea sângerosului război civil din Spania (iulie 1936- 

aprilie 1939) şi înfrângerea republicanilor sprijiniţi de sovietici, Franco a menţinut Spania 

neutră în timpul celui de-al doilea război mondial. 

242

acalureat sau studii superioare erau trimişi în Uniunea Sovietică 

pentru a deveni ofiţeri în armele speciale: aviaţie, marină, geniu, 

transmisiuni etc. În timp ce ei se aflau în şcoli militare din Uniunea 

Sovietică, armatele lui Franco au ocupat în ianuarie 1939 Barcelona, 

iar la 6 martie 1939 junta naţională a colonelului Casado capitulează 

fără condiţii. Spania fiind ocupată în întregime de Franco, Comuniştii 

şi socialiştii au fugit iniţial în Franţa, comuniştii continuându-şi 

drumul în Rusia. Aici KGB-ul a organizat un fel de comune spaniole, 

în fruntea lor aflându-se Dolores Ibarruri – „La Pasionaria” 96 . Cei 

care absolviseră şcolile militare deveniseră ofiţeri spanioli, 

bineînţeles fără armată şi teritoriul naţional, aşteptând rezolvarea 

conflictului la nivel mondial şi revenirea lor în ţară. Între timp, pe 22 

iunie 1941, s-a declarat război, iar KGB-ul a dat un ultimatum tuturor 

spaniolilor aflaţi pe teritoriul Uniunii Sovietice: cei care renunţau la 

cetăţenia spaniolă erau lăsaţi liberi şi încadraţi în Armata Roşie, cei 

care refuzau erau închişi în lagăre de deţinuţi politici. Unii, foarte 

puţini, preferând libertatea, au rămas în Armata Roşie îngroşând 

pământurile Rusiei cu trupurile lor, cum a fost de exemplu fiul lui 

Dolores Ibarruri care a murit în bătălia Stalingradului, sau Neno 

ajuns mare fotbalist la Dinamo-Moscova. Ceilalţi, care n-au vrut să 

renunţe la cetăţenia spaniolă, au plătit cu libertatea lor „excesul” de 

patriotism, fiind închişi în lagăre. Aşa se face că Jose Calbo, Mateo, 

Montejuano şi mulţi alţii au stat în lagăr cu Ana Pauker, Vasile Luca, 

Mâţă, Neulander (Roman), cu Pick, Grotewohl şi toţi ceilalţi 

comunişti care ulterior au fost impuşi cu tancurile sovietice şi 

teroarea KGB şefi de partide, de guvern şi de stat în ţările lor de 

origine. Aceştia erau aşa-zişii „comunişti”, care, dimpotrivă, din 

înalte sentimente patriotice, au vrut să moară spanioli. Ceilalţi erau 

ofiţeri şi oşteni ai diviziei de voluntari „Divizion Azul”, pe care 

comandantul german în loc s-o folosească undeva la sud, din motive 

de climă, i-a trimis pe frontul Leningradului. Acestă divizie a câştigat 

câteva bătălii de răsunet, au dovedit un eroism deosebit, dar ca pe 

96 

Isidora Dolores Ibárruri Gómez (1895-1989), mai cunoscută ca faimoasa „La 

Pasionaria” (floarea pasiunii) a fost un lider republican spaniol al războiului civil spaniol 

şi politician comunist de origine bască, probabil cel mai bine cunoscută pentru 

înverşunarea cu care a apărat cea de-a doua republică spaniolă, cu celebrul slogan ¡No 

Pasarán! („Ei nu vor trece”, un echivalent al românescului „Pe aici nu se trece!”), în 

timpul bătăliei de la Madrid. În timpul celui de-al doilea război mondial, şi după acesta 

până în 1977, a trăit în exil, în cea mai mare parte la Moscova, conducând Partidul 

Comunist Spaniol. 

243

toate fronturile, datorită superiorităţii nete a armatei sovietice, în 

urma enormului ajutor primit din SUA, au pierdut ultima bătălie, iar 

puţinii care au scăpat au fost trimişi în captivitate. La început KGB 

i-a ţinut separat, unii prizonieri de război, ceilalţi internaţi politici, 

dar când numărul celor închişi a ajuns la câteva zeci de milioane, de 

diferite naţionalităţi, i-au amestecat şi pe spanioli, criteriul fiind 

naţionalitatea, ignorând scopul pentru care venise fiecare în Uniunea 

Sovietică. Primele întâlniri între cele două grupări au fost groaznice, 

insulte grave: comunişti şi fascişti mercenari, care s-au soldat şi cu 

încăierări, dar până la urmă a învins raţiunea, fasciştii şi-au dat seama 

că aşa-zişii comunişti absolviseră cu brio un examen de înalt 

patriotism. Unitatea şi ulterior solidaritatea a fost excepţională, toţi 

prizonierii din Uniunea Sovietică recunoscându-le unanim 

comportamentul lor excepţional. Eu personal le-am acordat prietenia 

mea tuturor, dar eram, trebuie să recunosc, mândru şi onorat că cei 

din Divizia Azul mă asimilaseră cu trup şi suflet în cercul lor. 

N-am avut norocul să stau cu japonezi, ei au populat Gulagul 

din estul Siberiei, comportamentul lor fiind controversat în funcţie de 

filosofia de viaţă, la ei reflectându-se cel mai fidel calităţile acestui 

popor extraordinar, disciplina şi modestia. Ei s-au evidenţiat prin 

unele individualităţi extraordinare şi prin pasivitatea extremă 

comandată maselor, disciplină oarbă, tăcută şi meditativă. Repet, o 

reflectare totală cu rădăcini în cultura lor milenară a liniştii şi 

echilibrului interior, a contemplaţiei şi reculegerii, din religia 

shintoistă cu cultul kamilor sau budhistă, confucianistă, renunţarea la 

starea supremă de beatitudine şi adoptarea practicii carităţii şi iubirii 

de oameni. N-am vrut să fac o ierarhizare a comportamentului 

prizonierilor de diferite naţiuni, din teama de a nu cădea pradă 

subiectivismului, dar cu mâna pe inimă pot să afirm că prizonierii 

români, după plecarea celor două divizii de voluntari – divizia Tudor 

Vladimirescu şi divizia Horea Cloşca şi Crişan – factor comun şi 

pentru celelalte naţiuni, au avut un comportament remarcabil, 

apreciat în consecinţă de toţi. Acelaşi lucru pot să-l afirm şi despre 

prizonierii germani, unele excepţii apărând normale, ca urmare a 

numărului lor deosebit de mare. 

Noi cei trei, veniţi de la carceră, am fost repartizaţi în brigada 

de construcţii, deşi noi săpam doar fundaţia clădirilor ce urmau a fi 

construite. Ne aflam la poalele munţilor Urali, deci săpam în stâncă 

ca robii, cu târnăcoape, pene de oţel şi barosuri. Lucram în echipă cu 

244

Otto Gunsche, care avea vreo doi metri, însă slăbise în aşa hal încât 

atârnau pieile pe el, pielea de pe burtă îi atârna mult în jos, 

fenomenul tipic numit „şorţ”. Totuşi el m-a protejat cât a putut, eu 

ţinând pana metalică, el dând cu barosul. După trei ore de bubuieli, 

dacă scoteam trei lopeţi de pietre. Se amuzau în schimb roşii care 

strigau mereu „davai Ghitler i Antonescu”, numai că eu nu avusesem 

nciodată funcţia de adjutant. El mi-a relatat, ca martor ocular, 

ultimele clipe din viaţa lui Hitler, fantoma pe care o mai căutau ruşii, 

pentru care Otto fusese supus la sute de ore de anchetă în diferite 

închisori. Adevărul este că Hitler i-a dat afară pe toţi apropiaţii lui 

din camera din buncăr, ultimul fiind chiar el, luându-şi ultimul rămas 

bun. S-a auzit o împuşcătură cu care Hitler îşi sacrificase soţia de 

ultima zi, Eva Braun, după care el s-a otrăvit declanşând dispozitivul 

de explozie, care consta în arderea totală şi aruncarea buncărului în 

aer. Cert este că n-a rămas nimic din ei care să ajute la identificare. 

Drumul până la şantier şi mai ales întoarcerea la brigada de 

pedeapsă era un calvar, arătam ca o gloată în descompunere, care se 

rostogolea parcă pe fundalul straniu al lătratului continuu atât al 

ceasovoilor, cât şi al câinilor, al căror număr era cel puţin dublu faţă 

de normal. Seara după ce îngurgitam acel clei numit kaşa, deşi eram 

frânţi de oboseală, continuam lecţiile de rusă cu von Rosenow, care 

glumea, spunând că va face din mine asistentul lui, şi bineînţeles cu 

prietenii mei spanioli, astfel că după trei luni mă descurcam binişor, 

fiind singura limbă învăţată „după ureche”, eu fiind recunoscut, chiar 

dacă nu vorbeam foarte bine nici germana, nici franceza, ca cel mai 

bun cunoscător al gramaticii acestor limbi, de multe ori fiind arbitru 

în unele dispute pe această temă. 

Cam după vreo trei luni a venit în inspecţie un general de la 

centru. După ce s-a întreţinut cu câteva „personalităţi” din lagăr 

Krupp, Otto Gunsche i-a venit şi rândul lui Hartmann. Generalul l-a 

întrebat de ce nu i-a fost interzis să zboare după a 300-a victorie, 

baremul se mărise treptat la 100, 200, 250 ajungând la 300, răspunsul 

lui Bubi fiind sincer, dar destul de jignitor pentru ruşi: „eu nu am 

doborât decât 92 de avioane americane şi englezeşti, restul au fost 

numai ruseşti! Normal, generalul nu a suportat jignirea, a uitat de ce 

venise şi a tras o înjurătură neaoşă; ceea ce nu l-a împiedicat să ia 

măsura capitală pentru noi, desfiinţarea brigăzii de pedeapsă, 

motivând că este inoportună existenţa unei brigăzi de pedeapsă în 

cadrul unui lagăr de pedeapsă. 

245

Chiar în ziua aceea ne-au repartizat pe barăci, eu nimerind la 

spanioli. Bucuria enormă era că în jumătatea ocupată de nemţi se 

aflau şi fraţii mei Oswald şi Horst. Am fost repartizat într-o brigadă 

de construcţii având camarazi câţiva „von”-i, cei mai apropiaţi 

fiindu-mi von Pezold, colonel, şef de stat major în armata lui von 

Paulus, blajinul şi imperturbabilul von Raison, precum şi veşnicul 

ironic, dar şi plin de umor von Tornau. Scrisesem şi eu prima 

scrisoare acasă, o carte poştală cu 25 de cuvinte, cu un conţinut 

foarte laconic, să fiu sigur că trece de cenzură: trăiesc, sunt sănătos, 

se pot trimite lunar pachete, vă sărut cu nespus dor şi vă iubesc, 

Aurel! Mi s-a expediat un răspuns, chiar foarte repede, în care tatăl 

meu cu scrisul lui impecabil îmi dădea veşti despre ei, fraţi, că a 

încercat să-mi trimită pachet, a fost la Crucea Roşie, la Ambasada 

rusă, toţi spunându-i că-i o jignire la adresa Uniunii Sovietice, avem 

tot ce ne trebue, suntem îndestulaţi cu de toate. Eroarea pe care a 

comis-o a constat în faptul că scria că mă aşteaptă încă Eta şi darul 

primit de 10 Mai. Ruşii au băgat la dosar copia scrisorii, pe care 

mi-au arătat-o abia când m-au arestat în ţară pe 13 februarie 1958. 

Atunci au încercat o stratagemă prietenii mei Oswald şi Horst. 

Ei scriau acasă că sunt bucuroşi că prietenul lor din Bucureşti 

Aurelian Gulan trăieşte dar nu are nicio veste de acasă. S-au prins! Şi 

primele pachete le primeam şi eu din Austria şi Germania chiar de la 

familiile prietenilor mei. Vreau să subliniez că până să primesc 

personal pachete n-am dus lipsă de absolut nimic. Erich Hartmann 

oferindu-mi de multe ori pachetele lui întregi, în primul rând 

deoarece el primea câte odată patru-cinci pachete, iar în al doilea 

rănd ştiau toţi că eu împart absolut totul cu spaniolii. Ulterior am 

început să primesc şi de la o organizaţie germană din Munhen, de la 

un „oarecare” N. Popp. Cât de mult aş fi vrut să-i mulţumesc acestui 

„Oarecare” care a constituit un sprijin real şi care mi-a luminat şi mie 

speranţa unui viitor mai omenos. Acasă scriam numai o dată pe 

trimestru, celelalte două sacrificându-le scriind în Germania sau 

Austria. 

Deşi cenzura era foarte severă, eu am perseverat bazându-mă 

pe superficialitatea ruşilor, care fie beţi, fie plictisiţi, le mai dădea 

drumul şi fără să se uite la ele. Aşa s-a şi întâmplat şi toţi aveau deja 

confirmarea primirii pachetelor. 

246

Viaţa în lagăr se schimbase radical din moment ce dispăruse 

spectrul foamei. Toţi primeau cele mai bune alimente, treninguri care 

mai de care mai frumoase, ţigări bune. Ruşii erau uluiţi de ce 

primeam de la capitalişti şi nu refuzau niciodată o ciocolată sau un 

pachet de ţigări bune. Apropo de votcă, un şofer rus a ţinut neapărat 

să-l cunoască pe asul aviaţiei germane „Gartman” şi pe primul 

aghiotant a lui „Ghitler” pe Otto Gunsche. S-a repezit la noi cu o 

sticlă de vodcă „davai prom”, adică să trecem sticla din gură-n gură. 

Bubi a luat o înghiţitură, dând sticla mai departe. Rusul supărat a tras 

o înjurătură impersonală după un „tâ ne Gartman”. 

După el, asul aviaţiei mondiale era cu adevărat as, dacă n-ar 

mai fi lăsat sticla de la gură, dacă ar fi supt tot – în primitivismul lui 

acesta fiind singurul indiciu al confirmării. Viaţa în lagăr se 

schimbase total şi sub aspect cultural. Puteai audia fel de fel de teme, 

de la marile bătălii, consideraţii asupra pierderii războiului, dar şi din 

istoria artei, prezentări de mari filosofi sau muzicieni, activităţi la 

care am participat activ, prelegerile mele despre istoria României, 

rezumată doar la latinitatea noastră, războiul de 500 de ani cu turcii 

fără a fi paşalâc şi bineînţeles aşteptările noastre incontestabile 

asupra Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei, fiind audiate de 

numeroşi voni şi generali. Ei mă numeau în glumă „der rumanische 

Botschafter”, ambasadorul român. Am purtat discuţii amicale cu 

generalii Almendiger şi Conrad, eroii de la Sevastopol, dar şi în 

contradictoriu cu generalii von Hansen şi Gerstemberg, luaţi în 

captivitate în Bucureşti, când „contre coeur” trebuia să încerc să 

justific capitularea necondiţionată a României, condamnând-o 

bineînţeles, dar evidenţiind erorile enorme ale diplomaţiei şi mai ales 

ale comandamentului german. 

Lăsând modestia la o parte, eram vedeta incontestabilă, 

împreună cu Willi Muller, la meciurile de fotbal, jucând când la 

germani când la spanioli sau arbitrând meciurile cu competenţă şi 

totală imparţialitate. De menţionat merită şi faptul că eram cel mai 

solicitat partener de bridge, joc pe care-l învăţasem foarte bine şi-l 

jucam în stil propriu, ieşind din rigiditatea şi precauţiunile nemţilor, 

toţi voind să asiste la un „Balkanbridge”, joc corect dar cu fantezie, 

ceea ce le lipsea lor. Dădeam întâietate însă participării mele la 

„mesele rotunde” unde se abordau teme interesante, unde puteam 

să-mi etalez cunoştinţele mele de istorie sau cultură generală, 

popoarele mari având un handicap în acest doemnu, ei limitându-se 

247

de obicei la popotul şi ţara proprie. Proportions gardees, nu trebuie 

generalizat, „von”-ii germani fiind mereu de invidiat pentru vasta lor 

cultură şi nobleţea cu care şi-o afişau. 

Rosenow a fost primul care a aflat că la 25 ianuarie 1955 

încetase oficial starea de război dintre URSS şi RFG, ceea ce unanim 

era apreciat cu o repatriere curândă. Până în 1955 au mai fost 

repatriate câteva loturi de germani şi români, nimeni nu putea să 

descifreze criteriile, printre cei plecaţi fiind şi prietenul meu 

extraordinar din Vorkuta, Kurt Brinkmann, dar şi foşti prizonieri 

români: Ilarion Stănescu, Aurel State, George Fonea, Victor Clonaru, 

Puiu Atanasiu, Ionică Fătoiu, Ionică Hanguleşteanu şi mulţi alţii. 

Informaţii mai primeam şi din vest, ascunse în tuburile de pastă de 

dinţi – ne spălam şi noi după zece ani! – sau în cutii de conserve cu 

fundul dublu, deoarece din presa sovietică, ziare găsite pe la şantiere, 

nu reuşeam să descoperim evenimente importante, deşi războiul rece 

era în plină desfăşurare. Trebuie să remarc faptul că o singură dată 

am fost chemat de politruc, care m-a admonestat că nu ştiu la care 

„conferinţă”, vorbind despre războiul de independenţă din 1877- 

1878, accentuând asupra aportului românilor, am subliniat şi insistat 

asupra faptului că ruşii n-au mai părăsit România, decât în urma 

ultimatului lui Bismarck şi că ruşii uită să se retragă de prin ţările 

prin care trec, aluzie la ocuparea, României după 1944. I-am povestit 

lui von Rosenow care mi-a confirmat că există mulţi turnători şi mai 

ales că KGB-ul şi-a intensificat activitatea de recrutare de 

colaboratori. Ruşii accentuaseră şi activitatea lor de propagandă, 

vorbindu-ne despre politica externă a URSS, făcând mereu aluzie la 

o relaţie mai strânsă cu Germania, bineînţeles, pentru reducerea 

influenţei americane în Europa. Eu îmi pierdusem importanţa pentru 

ruşi, atenţia lor fiind îndreptată exclusiv spre nemţi, care îşi 

redobândiseră importanţa lor în Europa, în lume. 

A sosit în sfârşit şi ora repatrierilor, a mult râvnitei libertăţi, 

care ne ţinuse în viaţă, care ne-a făcut să depăşim cele mai imposibile 

situaţii, de un tragism greu de redat prin cuvinte. Primii care au 

plecat au fost spaniolii. În 24 de ore au părăsit lagărul şi au fost 

transportaţi într-un lagăr de concentrare în Odessa, de unde au fost 

îmbarcaţi pe un vas francez, ei au fost intermediarii, şi duşi în 

Spania. A fost cea mai dureroasă despărţire, ei fiind siguri că vor 

ajunge curând acasă unde vor fi primiţi ca eroi, iar eu rămâneam 

singur singurel în masa de nemţi. Gesturile spaniolilor erau sublime. 

248

În plină iarnă, era sfârşitul lui ianuarie, ne lăsau pulovere, ciorapi, 

mănuşi, nu luau nimic cu ei, totul „por Aurelio”. Atitudinea lor şi 

despărţirea au ţinut capul de afiş al evenimentelor câteva săptămâni. 

Nu m-au dezamăgit cu nimic. Jose Cablo a promis că se va duce la 

Ossi Kremsner şi în primele pachete a primit o fotografie a lui cu 

sora lui Oswald, Viola, în faţa domului Sf. Ştefan din Viena, spre a fi 

cât mai convingător că s-a ţinut de cuvânt. 

Al doilea duş a fost în iunie 1955, când normal după Tratatul 

de stat cu Austria din februarie 1955, primii repatriaţi au fost 

austriecii. Mă despărţeam de cei mai buni prieteni ai mei încă din 

primul iad din Vorkuta, fraţi de suferinţă veritabili, care nu m-au 

dezamăgit nicio clipă, comportamentul lor lăsând amprente adânci în 

inima, dar şi în conştiinţa mea. Dr. Hermann Tahlhammer şi unicul 

meu frate Oswald Kremsner mă lăsau în cel mai criminal Gulag fără 

nici cea mai vagă speranţă, eu nefiind dorit de comuniştii care scriau 

o nouă istori a României, călăii neamului punând mai presus de 

destinul ţării interesele internaţionalismului slav comunist. 

Între timp se primeau scrisori de modul cum au fost primiţi, 

cum au fost ajutaţi material şi mai ales moral, pentru a se încadra cât 

mai repede în noile condiţii de viaţă: toţi primiseră case, unii burse 

de studii, alţii ajutoare de a începe o afacere şi aceasta pentru că toţi 

le recunoşteau sacrificiile supreme plătite cu cel puţin zece din cei 

mai frumoşi ani ai tinereţii, sacrificii dovedite a nu fi fost zadarnice. 

Ei n-au fost repudiaţi de propriul lor popor, ei erau consideraţi 

veritabili eroi naţionali, răsplătindu-li-se pe cât se putea suferinţele 

îndurate, deoarece nu se putea echivala nici în aur teroarea căreia îi 

supravieţuise şi nici umilinţele care îi îngropaseră de vii. 

În iulie pleacă şi primul transport de nemţi, din a cărui 

structură era imposibil să tragi unele concluzii asupra criteriilor de 

selectare. Din el făcea parte şi Horst Seifert, dar şi von Petzold şi 

Manfred Krupp von Bohlen şi alţi vreo mie de nemţi. Plecau acei 

care credeau că vor părăsi ultimii temniţele KGB-lui, având în vedere 

originea lor, funcţiile avute în Germania şi pe front. Era aşa o 

amestecătură că renunţai imediat la calcule sau prezumţii. Este drept 

nu plecase niciotto Gunsche, nici von Rosenow şi niciuna din 

căpeteniile SS. În august a plecat şi al doilea mare transport, inclusiv 

Erich Hartmann, aşa că rămăsesem aproape singur. De fapt von 

Rosenow lansase o butadă, care a făcut multă vâlvă în lagăr, că 

249

ultimul neamţ care va părăsi Siberia va fi românul Aurelian Gulan. 

După ultimul transport de nemţi în noiembrie 1955 am fost dus şi eu 

în lagărul Revda unde am întâlnit românii cu care fusesem în 

Vorkuta, Asbest sau Stalingrad, dar şi mulţi necunoscuţi care 

zăcuseră în lagărele din Magadan sau Karaganda. Eram din nou între 

ai mei, fraţi de sânge. 

Ceea ce mi-auzeau urechile era de domeniul fantasticului, al 

incredibilului. De-abia acum constatam că au fost mulţi alţii care 

suferiseră şi mai mult, fuseseră torturaţi de KGB, dar şi de deţinuţii 

ruşi în colaborare cu acesta. Duseseră până-n ultima clipă o viaţă de 

câine, aveau comportări animalice unii de-abia se târau de foame, 

alţii erau schilodiţi de muncă sau bătaie. Era cea mai jalnică 

adunătură ce se putea imagina; îndobitocirea mersese până acolo 

încât vorbeau pestriţ, română împănată cu cuvinte ruseşti şi acestea 

specifice temniţei! Eu care în ultimul an şi jumătate beneficiasem de 

avantajele „lagărului de pedeapsă”, mă înfruptasem un timp din 

pachete, ba avusesem unele preocupări chiar intelectuale, mă jenam 

chiar de restul. Cei care mă cunoscuseră în cele mai grele situaţii, îmi 

făcuseră o atmosferă printre cei care se întâlniseră, încât toţi mă 

priveau ca pe o „rara avis”; toţi se perindau să mă cunoască, să-mi 

şoptească un cuvânt de laudă. Mulţi auziseră de mine, chiar de la unii 

nemţi cu care fuseseră în lagăr. Mă simţeam măgulit, dar le 

consideram oarecum inoportune acum „la mal”, când ruşii sau 

turnătorii puteau inventa ceva de contrarevoluţionar, agitator, 

ultranaţionalist sau mai ştiu eu ce. 

Norocul meu a fost că am părăsit şi noi lagărul din Siberia, şi 

cu aceleaşi vagoane KGB am ajuns într-un lagăr enorm la Poltova, 

unde strânseseră toţi foştii prizonieri români din toate colţurile 

Uniunii Sovietice, de prin toate lagărele şi temniţele unde se 

săvârşiseră atâtea nelegiuiri şi crime, care mai de care mai odioase, 

împotriva unor oameni care-şi făceau doar datoria de ostaş la 

chemarea ţării. Aşa se va termina cel mai negru capitol din viaţa 

mea: aproape 12 ani irosiţi prin cele mai temute lagăre şi temniţe, 

aproape 12 ani de luptă acerbă pentru a supravieţui celor mai 

abominabile, mai monstruoase crime împotriva unui om, care nu a 

greşit cu nimic, care a plătit cu cei mai frumoşi ani din viaţă 

convingerea că a rămâne om în orice condiţii este singura datorie, 

care nu a admis sub nicio formă trădarea de ţară şi neam, care mai 

presus de libertatea lui a pus conştiinţa lui, neacceptând colaborarea 

250

cu inamicul şi KGB sub nicio formă şi în nicio condiţie, care nu şi-a 

vândut singura bogăţie de care dispunea – caracterul şi demnitatea 

ostăşească, care şi-a ales singur drumul unei morţi cinstite şi demne. 

Învăţasem să suport cu stoicism orice suferinţă fizică sau morală, 

cunoscusem cele mai îngrozitoare umilinţe, reuşisem să câştig bătălia 

cu mine însumi în lupta dintre libertatea prezumtivă şi trădarea 

incestă, eram pregătit pentru lupta cu viitorul meu. 

O garnitură de tren cu câteva mii de români, ultimele resturi 

ale falnicei armate române, parcurgea ultimii zeci de kilometri, chiar 

dacă erau pe meleagurile de veci româneşti ale Basarabiei, totuşi pe 

teritoriul deţinut prin cel mai monstruos rapt de Uniunea Sovietică, 

până la noua graniţă pentru care pornisem în „războiul sfânt al 

neamului”, pe Prut, staţia de predare fiind Ungheni suntem 

recepţionaţi conform unor acte de un grup al noii armate populare 

române, probabil majoritatea securişti şi transferaţi ca marfă vie în 

sfârşit pe teritoriul României pentru al cărei viitor strălucit luptasem 

aproape paisprezece ani, plecasem la mai puţin de 21 de ani şi mă 

întorceam la aproape 34 de ani. Nici tu mâncare, nici minima 

asistenţă medicală, numai priviri piezişe şi perfide ne urmăreau cu o 

curiozitate disimulată, de parcă picaserăm de pe lumea cealaltă. 

Schimbasem doar ţara; sistemul şi slugile lui erau aceleaşi, ucenicii 

îşi depăşiseră de mult maeştrii, educaţi în acelaşi spirit al 

desconsiderării totale a omului, etichetat duşman de clasă, duşman al 

poporului. Fuseserăm trimişi de popor să-i apărăm libertatea şi 

demnitatea, să luptăm pentru aspiraţiile lui istorice de independenţă, 

pentru reîntregirea României Mari, aşa cum o moştenisem, ne 

întorceam ca cei mai înverşunaţi duşmani ai aceluiaşi popor, condus 

acum de călăii care contestaseră întotdeauna aceste graniţe, care 

deveniseră slugile unui sistem criminal internaţionalist, care excludea 

apriori interesele naţionale ale statului. Alte liste de proscrişi, alte 

repartizări pe grupuri şi grupuleţe după noile criterii ale unei noi şi 

improprii justiţii, ce urmărea în exclusivitate apărarea noilor cuceriri 

revoluţionare, străine poporului român. Era imposibil să-ţi stăpâneşti 

furia, indignarea, mai ales când eu ştiam de-acum mai bine decât 

oricine altul, în numele şi interesul cui îşi îndeplineau cu atâta 

sârguinţă noua „misiune istorică”. Mai întâi este separat un grup mai 

mare, care este îmbarcat imediat în alte vagoane, identice celor de 

care avuseseră parte aproape unsprezece ani, deosebirea fiind numai 

de acostament, grup care am aflat mai târziu că a fost dus în temniţa 

251

nu mai puţin temută Gherla, unde până au fost verificaţi şi reeducaţi, 

au mai ispăşit încă câte trei-patru ani. Printre ei gen. Gh. Stănescu, lt. 

Cosovliu, lt. Jura, prof. Ion Georgescu ş.a. 

Restul eram împărţiţi în grupe pe criterii regionale sau 

teritoriale, de unde după spusele lor trebuia să obţinem acte de 

identitate de cetăţeni liberi ai Republicii Populare Române. Se 

verificau ultimele locuinţe declarate la ruşi dacă într-adevăr 

corespundeau cu realitatea listelor întocmite de ei în prealabil şi 

însoţiţi de un ofiţer de securitate sau de mai mulţi în civil, se pleca cu 

trenul în oraşul respectiv de reşedinţă. Oprirea prin gări sau 

debarcarea în Bucureşti în Gara de Nord constituia un spectacol 

lugubru, de un tragism demn de culmile atinse de către noul regim în 

înfăptuirea „noii societăţi visate de omenire atâtea secole”. 

După ce ne admirau ca pe nişte animale curioase aparţinând 

noii menajerii a regimului, după ce aflau ce-i cu noi de fapt, cine 

suntem, călătorii întâmplători ne aruncau mâncare, ţigări, chiar şi 

bani ca o culme a celei mai amare umilinţe, totul spre satisfacţia 

nestăpânită a noilor călăi, care reuşiseră să ne asigure o primire ce 

avea să ne trezească la cea mai crudă realitate. Câteva sute de foşti 

ofiţeri şi soldaţi români bucureşteni suntem transportaţi în camioane 

în curtea Ministerului de Interne, atunci pe calea Victoriei, ulterior 

sediul Comitetului Central, unde ni se pun la dispoziţie câteva 

încăperi mari pentru a aştepta formele de eliberare şi adeverinţele de 

cetăţeni liberi. Operaţia a durat câteva zile, deoarece nu se rezuma la 

înmânarea unui act oarecare, ci la întocmirea unui nou dosar de 

„cetăţean liber”, ce completa dosarul cu care venisem din ţara fratelui 

mai mare. Erau chemate câte cinci persoane, compuneai de urgenţă o 

„autobiografie” unde trebuia să răspunzi la zeci de întrebări, inclusiv 

despre ţâţa de la care ai supt, locul şi data naşterii, domicilii avute, 

studii, funcţii, locuri de muncă, unităţi militare, bătălii la care 

participase şi decoraţii primite, prizonierat, condamnări, lagăre şi 

temniţe prin care trecuse şi părinţi, fraţi, rude până la a zecea spiţă, 

ce vrei să faci şi câte şi mai câte, după care, ca ultimul borfaş, erai 

fotografiat, ce-i drept fără număr, ţi se luau amprentele şi aşteptai o 

„adeverinţă”, o hârtiuţă cu numele, prenumele, adresa şi o fotografie, 

urmând ca în decurs de trei luni să-ţi procuri un „buletin de 

identitate”. 

252

Nici nu-i interesa dacă mai există casa în care ai locuit, dacă 

mai există familia pe care ai lăsat-o acum paisprezece ani, cine avea 

să-i aştepte pe cei căsătoriţi atâta amar de vreme, cum ajungeai acolo, 

ce ai să mănânci. Erai scos pe o altă uşă, pentru a nu te mai întâlni cu 

cei cu care fuseseşi repatriat, în hainele cu care veniseşi din Rusia, 

fără să ţi se ofere un loc de muncă, precum ultimului cerşetor în ţara 

pentru care ţi-ai sacrificat cei mai frumoşi paisprezece ani din viaţă. 

Îmi dăduse şi mie un camarad cinci lei, din banii căpătaţi în 

tren, cu care porneam în libertatea după care tânjisem atâta timp. 

Caut o carte de telefon şi încerc diferite variante, până la urmă 

reuşind să descopăr că unchiul meu, fratele tatălui meu, Dumitru 

Moisescu, mai locuia încă în Bucureşti pe strada Mircea Vodă nr. 7. 

L-am aşteptat la „ceas” la Universitate să vină să mă conducă într-o 

casă de oameni. Priveam lumea care se perinda nepăsătoare prin faţa 

unui om, care supravieţuise doisprezece ani în lupta aprigă cu 

moartea. Trăgeam cu nesaţ dintr-o ţigară, în timp ce mintea mea se 

învolbura cu zeci de gânduri legate de viitorul meu atât de incert, că 

toate visele mele făcute atâta vreme, care-mi alimentaseră speranţa 

supravieţuirii se spulberaseră din primele momente de când păşisem 

pe pământ românesc. 

Revedeam ca într-un film scenele din ultimul lagăr, când 

citisem cum fuseseră primiţi spaniolii, austriecii şi nemţii, ca cei mai 

veritabili eroi, ca cei mai necontestaţi martiri ai secolului XX, ajutaţi 

cu atâta generozitate să-şi vindece cât mai repede traumele fizice şi 

psihice, să se încadreze în noua viaţă. Contrastul atât de izbitor, 

nemilos de brutal, mi-a prăbuşit şi ultima urmă de moral, zguduit 

şi-aşa în ultimele zile. Mânia ce mă stăpânea parcă-mi întunecase 

minţile, nu ştiam dacă eu sunt nebun sau toţi cei care se perindau prin 

faţa mea. Revolta era atât de mare încât nu-mi mai stăpâneam un 

tremur nervos ce-mi invadase tot corpul, spaima revederii cu cei 

dragi mă sufoca cu gândul obsesiv că va trebui să suport un alt lanţ 

de surprize, care mai de care mai dezamăgitoare pe care mi le va 

rezerva viitorul. 

Simt o mână care s-a lăsat greu pe umărul meu şi când mă 

ridic de pe brâul de pe peretele Universităţii pe care aşteptasem 

aproape o oră, în faţa mea se afla un om impozant, mai ales prin 

statură şi prin greutatea corpului, pe care nu-l mai cunoşteam, dar 

care bănuiam că-i unchiul Dumitrică, aşa cum îi spuneam noi, 

253

nepoţii. După ce, cu o voce tremurândă, m-a întrebat dacă eu sunt 

într-adevăr Aurel, am răspuns un „da” îngânat. Era mai mult jenat 

decât impresionat de arătarea din faţa lui, deoarece crezuse că-l va 

întâmpina un copil tânăr şi frumos, cum rămăsesem în mintea lui. Îl 

aştepta, în fapt, un bărbat de aproape 34 de ani, pe faţa căruia se 

cunoşteau urmele unor suferinţe ce avuseseră timp paisprezece ani 

să-şi sape nemilos prezenţa. 

Îmbrăţişări îndelungate când îi simţeam trupul cum se scutură 

fără întreruperi de emoţie şi suspine, având în faţa lui o fiinţă 

împietrită de durerea aşteptării acestei clipe. Treziţi de realitatea 

nemiloasă şi ireparabilă îmi propune să mergem pe jos, să văd şi eu 

cum mai arată Bucureştiul, distanţa nefiind prea mare. Nici nu 

îndrăznea să mă întrebe ce-i cu mine, pe unde am zăbovit, ce-am 

pătimit. La un moment dat, din nou printre suspine, mi-a spus că nu 

sunt adevărate zvonurile ce le auzise că n-aş mai avea niciun dinte şi 

că par destul de sănătos pentru a lua viaţa de la capăt. El era maistru 

la ICAB avea vreo 700 de lei pe lună, iar mătuşa mea Elena mai 

câştiga şi ea vreo 600 ca taxatoare la ITB, suficient pentru a se 

descurca cu unele economii, având doi fii, pe Iulică şi pe Aurel. 

Ajunşi acasă, o altă revedere de data aceasta cu o femeie, care 

plângea în hohote învierea unui mort. Eram vădit stingherit de 

atitudinea mea, care împietrit, impenetrabil aşteptam sfârşitul unor 

scene normale, eu nesuportând încă sub nicio formă nici cele mai 

sincere compătimiri. În timp ce eu mâncam ceva ce încropise 

mătuşă-mea la repezeală, unchiul meu s-a dus să dea o telegramă 

părinţilor mei la Olteniţa, să-i pregătească sufleteşte pentru revederea 

cea mare, care trebuia să aibă loc a doua zi. În timpul mesei mătuşa 

mea mi-a strecurat în buzunar 100 de lei să am şi eu un ban al meu, 

puţin sau mult, n-avem de unde să ştiu, deoarece nu cunoşteam noii 

bani, şi cu atât mai puţin valoarea lor. După-amiază, iscodit cu 

întrebări, am început să le povestesc câte ceva din cei aproape 

doisprezece ani de temniţe şi lagăre, evitând intenţionat orice notă de 

dramatism, suferinţele îmi aparţineau numai mie şi nimeni nu le 

putea înţelege în afară de mine. După o noapte de veghe într-un pat 

adevărat, din nou într-o pijama care atârna pe mine, am simţit că nu 

scăpasem unei supravegheri curioase a celor din casă, care încă nu se 

lămuriseră asupra integralităţii mele mintale. 

254

A doua zi am plecat la Olteniţa. Aici mă aşteptau părinţii mei, 

care în ciuda unor haine festive ce le îmbrăcaseră, îmbătrâniseră 

peste măsură, supărările şi chinurile aşteptării văzânduse imediat pe 

chipurile lor livide şi supte. Revederea s-a transformat într-o scenă 

jalnică de nedescris, mă pipăiau să vadă dacă sunt viu, mă sufocau cu 

îmbrăţişări, mă udau cu lacrimi ce nu se mai opreau. 

Într-adevăr eram stafia copilului lor de care se despărţiseră de 

aproape doisprezece ani, în revederea căruia doar părinţii mai puteau 

spera. Eu devenisem un bărbat matur, cu o privire ce voia să 

pătrundă cât mai departe, să sfredelească totul. Mama, albită 

complet, ca zăpada imaculată a Polului Nord, cu faţa suptă, cutată 

adânc de griji şi suferinţe, cu ochii tot mai mari şi frumoşi care ne 

încântaseră copilăria, acum erau adânciţi enorm în nişte văgăuni 

negre, secaţi de lacrimi, obosiţi de nopţile nedormite, chinuiţi de 

dorul pentru copilul lor care ar fi trebuit să le îndeplinească visurile 

lor cinstite, îndrăzneţe, dar îndreptăţite. Lângă ea, tata, o mână de om 

copleşit de ani, îmbătrânit prematur de sacrificiile făcute cu atâta 

mărinimie şi care se năruiseră nemilos în faţa realităţii atât de crude 

şi nemiloase, dar cu privirea încă ageră, cu vorbe şi gesturi calculate 

şi gândite de atâtea ori pentru această clipă a revederii. Făcea eforturi 

să nu pară impresionat de arătarea din faţa lui în dorinţa lui de a nu 

nărui şi ultima umbră de speranţă din noua viaţă ce trebuia s-o iau de 

la capăt. 

Ajunşi acasă a chemat un croitor, un fost coleg de şcoală 

primară, care s-a oferit să-mi facă el hainele, însă spre ruşinea mea 

i-am uitat numele. Mi-a luat măsurile necesare pentru a-mi face două 

costume şi un palton din stofă cumpărate „pe puncte” în cadrul unei 

unei „cote” de la un „economat”. Erau noţiuni noi care-mi vorbeau 

de marile transformări petrecute, când nimic nu mai semăna cu ceea 

ce lăsasem. Cu noile costume de haine, o pereche de pantofi şi câteva 

cămăşi, păream un nou om gata să recupereze pe cât se putea anii 

furaţi de bestiile kaghebiste, irosiţi în temniţele lor de exterminare. 

Alte revederi impresionante cu fraţii mei care între timp se 

însuraseră – îmi cunoşteam cumnatele, chiar şi un nepot – nu făceau 

decât să continue lanţul dezamăgirilor ce mă copleşeau din clipa 

când păşisem pe teritoriul ţării, totul contribuind la îndârjirea şi mai 

dezlănţuită cu care declanşam prima luptă cu viaţa „liberă”. 

Povestirile mele deveniseră seci, se limitau la trecerea în revistă cât 

255

mai laconic a unor evenimente majore trăite cu atâta intensitate ani şi 

ani îndelungaţi, evitam intenţionat tot ce putea avea iz de „eroism” în 

legătură cu supravieţuirea mea în nişte situaţii incredibile, în faţa 

unor crime monstruoase, fugeam ostentativ de interpretarea unor 

suferinţe, neînţelese de nimeni. Toţi, inclusiv cei mai buni prieteni, 

trăiseră la rândul lor evenimente care-i transformaseră, îi făceau 

indiferenţi şi nepăsători în faţa soartei unui om căruia Lahesis 97 îi 

dăruise numai nenorociri, toţi erau preocupaţi în exclusivitate de 

problemele lor acute, pe care le crea cu grijă şi migală noul regim din 

România. În loc să povestesc eu miracolele care mă salvaseră, 

ascultam supus văicărelile lor în greutăţile întâmpinate în viaţa lor 

liberă, pentru a se încadra în dogmele şi morala unei societăţi care-mi 

era necunoscută. 

Se schimbase şi lumea, se schimbaseră şi oamenii, constrânşi 

la o nouă adaptare, noţiunile îşi modificaseră conţinutul, noua morală 

îşi avea principii contrare celor lăsate de mine şi care-mi călăuziseră 

deciziile şi paşii în viaţă, virtuţile tradiţionale deveniseră delicte de 

crimă împotriva poporului, toţi terorizaţi de moarte, trăiau minciuna 

şi dezinformarea în toată plenitudinea lor, făceau orice să trăiască, 

compromisurile făcându-le inconştient, pas cu pas, până nu mai erau 

identificate. Îmi vorbeau şi ei de bestii, avocatul Gheorghe Ştefan, eu 

voi descoperi un altul şi mai perfid, mai monstruos. Părăsisem un 

imperiu dezumanizat de crimă şi teroare şi intram într-o lume 

animalizată, adaptată amoralităţii, în care domnea incompetenţa şi 

non-valoarea, o lume paralizată de pasivitate, care-şi savura clipă de 

clipă otrava minciunii şi injustiţiei. Era o lume anormală în care intra 

un om care se considera singurul normal şi sănătos mintal, era noua 

viaţă falsă în care trebuia să trăiască un om care descoperise marile 

adevăruri ale sfârşitului de mileniu. Zdrobit de dezamăgiri, marele 

învins trebuia să se încadreze într-o viaţă nouă, dominat însă de 

concepţii vechi care-l salvaseră paisprezece ani şi pe care era exclus 

să şi le poată schimba. 

Consider util a trage unele concluzii la sfârşitul celei mai 

agitate perioade din viaţa mea, chiar dacă voi anticipa unele 

evenimente ce vor urma, scopul fiind o carte-document, nu una de 

literatură realistă împănată cu suspansuri. Prizonierii români au dus o 

97 Lachesis, una dintre ursitoare în mitologia greacă (Moirae), care trăgea din fuior câte un 

fir ce reprezenta viaţa fiecăruia. 

256

luptă permanentă, sfidând consecinţele pentru a-şi apăra demnitatea 

de ofiţeri şi oameni. Au luptat cu înverşunare împotriva trădării, au 

declanşat primii, în bârlogul hidrei, rezistenţa anticomunistă, 

descoperind la faţa locului caracterul criminal al comunismului, 

politica de expansiune şi subjugarea slavismului-comunizat. Au 

demascat necruţător consecinţele trădării şi colaborării cu KGB-ul, 

aceştia devenind primii pioni în implementarea sub teroarea 

tancurilor sovietice a comunismului în România, fiind părtaşi la 

crimele săvârşite împotriva noastră pe teritoriul Uniunii Sovietice şi 

la crimele împotriva poporului român de îndobitocire, de genocid 

biologic şi moral. Eu personal m-am încadrat în sufletul şi spiritul 

unei naţiuni, ca ofiţer al armatei române, ca şef de promoţie al unei 

generaţii, şi mi-am îndeplinit cu sfinţenie o îndatorire de conştiinţă 

participând la un război de reîntregire, de refacere a graniţelor unei 

Românii pe care o moştenisem şi pentru păstrarea cărora jurasem, 

orice sacrificiu fiind impus de demnitatea unui ofiţer al armatei 

române. Am adoptat cea mai normală atitudine a oricărui ofiţer 

român, sacrificându-şi libertatea dar refuzând trădarea, colaborarea 

sub orice formă cu cel mai monstruos organ de represiune al 

comunismului, KGB-ul. Mi-am apărat demnitatea de ofiţer, luptând 

împotriva comunizării României. Am rezistat celui mai mârşav şantaj 

şi celei mai oribile înscenări, condamnarea la moarte şi exterminarea 

programată fiind consecinţele uneia dintre cele o sută de milioane de 

crime ale comunismului. 

Crima KGB-lui a fost evidentă, am fost repatriat ca prizonier 

de război, trecut în rezervă de slugile din România pe data de 15 

decembrie 1955. Deoarece cartea scrisă în 1986-1987 nu a putut fi 

publicată în Germania în 1990 şi nici în Canada în 1992, când am 

publicat-o în ţară, am vrut s-o completez cu o copie de pe proceseleverbale 

încheiate de ruşi la cele şaptezeci de hrăniri artificiale în 

timpul celor patruzeci şi trei de zile de greva foamei, de protest 

împotriva şantajului şi al celei mai odioase înscenări, drept pentru 

care printr-un memoriu am solicitat Tribunalului Suprem al Uniunii 

Sovietice să-mi pună la dispoziţie o astfel de copie. Redau în 

traducere, răspunsul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice: 

257

Procuratura Federaţiei Ruse 

Procuratura Militară 

Regiunea Militară Moscova 

19 nov 1993/Nr.4/145/91 

113.035, Moscova M-35 

Dovadă de reabilitare 

Prezenta înmânată cetăţeanului român Gulan Aurelian, 

născut în 1922 în Olteniţa-România, fost locotenent în Armata 

română, arestat la 10 mai 1948 şi judecat la 1 iunie 1948 de 

Tribunalul militar al trupelor NKVD, regiunea Gorki, pe baza pct. 1 

din Decretul Sovietului Suprem URSS din 19 aprilie 1943 la 25 de 

ani lipsă de libertate în lagărele de muncă, fără confiscarea averii, 

în conformitate cu art. 3 pct. a al legii Federaţiei Ruse privind 

„Reabilitarea jertfelor represiunilor politice” din 18 octombrie 

1991, este reabilitat. Concluziile de reabilitare au fost elaborate de 

Procuratura Militară a Regiunii militare Moscova, la 19 noiembrie 

1993. 

Procuror militar Zotov E. V. 

Lăsând la o parte inadvertenţa, data de arestare fiind trecută 

10 mai 1948, când mi s-a întocmit dosarul de criminal de război, în 

urma refuzului meu de a colabora cu NKVD, eu însă fiind arestat pe 

15 aprilie 1948, zi în care am declarat greva foamei, neţinându-se 

seama că am fost întemniţat pe 13 mai 1944 în închisoarea 

Simferopol şi ulterior de trei ori în închisoarea din Gorki, trebuie să 

subliniez că eu nu am făcut cerere de reabilitare, deoarece nu am 

recunoscut absolut niciodată dreptul justiţiei sovietice de a mă 

judeca, demascând tot timpul şantajul şi înscenarea criminală. Eu am 

solicitat numai o copie după zecile de procese verbale de hrănire 

artificială. Dovada lor de reabilitare constituie de fapt dovada 

refuzului meu de orice colaborare cu NKVD, renunţând la libertate şi 

toate avantajele, gradele şi onorurile ce mi le ofereau, reprezintă 

recunoaşterea înscenării criminale a unui proces monstruos. Mi-am 

plătit onoarea de ofiţer, demnitatea de român cu aproape doisprezece 

ani de viaţă, în cele mai monstruoase condiţii de exterminare 

programată, în îngheţurile Siberiei, din care peste trei ani la Vorkuta, 

dincolo mult de Cercul Polar. Demnitatea este singura, cea mai mare 

şi mai de preţ avere a unui om. 

258

PARTEA A PATRA – ROMÂNIA SUB OCUPAŢIE. 

GULAGUL INTERN 

XV. OMUL ESTE CEL MAI FORMIDABIL ANIMAL DE 

PRADĂ, SINGURUL CARE SE ÎNFRUPTĂ ÎN MOD 

SISTEMATIC DIN PROPRIA-I SPECIE. 98 

După cum aţi putut constata, după o absenţă de peste 

treisprezece ani, emoţiile revederii s-au topit, lacrimile s-au epuizat, 

ochii s-au uscat, gândurile s-au obişnuit cu absenţa, în care timp viaţa 

şi-a continuat cursul pe planuri diferite, în spaţii diferite, pe principii 

diferite. Pe de o parte suferinţa, îndârjirea şi speranţa oarbă, pe 

cealaltă parte o durere surdă şi aşteptări neîmplinite, uneori alungate 

de zădărnicie. Trebuie deci să-mi clarific urgent noua situaţie din 

familie şi ţară, să cunosc schimbările dramatice pe care le suferise 

societatea românească, pe care le înţelegeam cu dificultate. Numai 

după identificarea cauzelor reale care au condus la modificările 

structurale ale oamenilor şi societăţii, puteam să analizez drumul pe 

care urma să mi-l croiesc, fără a intra în contradicţie cu conştiinţa 

mea. 

În primul rând trebuia să exclud culpabilitatea participării 

mele la război, o pată neagră în „autobiografia” mea, fiind convins că 

graniţele României nu constituie o temă de negociat. 

Pentru mine era clar că mareşalul a mers până la capăt şi nu 

din ambiţii personale, ci dintr-un exces de cinste şi de 

responsabilitate istorică faţă de destinele ţării. Trecerea Nistrului a 

însemnat evitarea unui dezastru naţional, şantajul cu revenirea lui 

Horia Sima însemnând punerea la dispoziţia Germaniei a întregii 

armate şi a tuturor resurselor economice, fără negocieri financiare. A 

fost de acord, chiar a iniţiat negocieri de scoatere a Românei din 

război cât mai onorabil, nicio forţă politică însă nu şi-a asumat 

răspunderea lăsând comuniştilor libertatea de a manipula 

„camarilele” apărute, exploatând la maximum iresponsabilitatea 

aliaţilor noştri iraţionali. Mareşalul s-a opus capitulării 

necondiţionate, a cerut doar oprirea hoardelor sovietice pe linia 

Galaţi-Nămolasa şi încheierea armistiţiului pe 26 august 1944, cu 

arma la picior, după care ceda puterea. A învins inconştienţa, 

capitularea în plină retragere, de haos profitând Armata Sovietică şi 

98 Cuvintele îi aparţin lui William James, psiholog şi filosof american. 

259

în exclusivitate Partidul Comunist Român, scursurile şi lichelele 

mărind enorm numărul celor câteva sute de lepădături şi trădători. 

Delegaţia română formată din Lucreţiu Pătrăşcanu, Ghiţă Pop, Barbu 

Stirbey şi Dumitru Dăimăceanu, a plecat la Moscova pe 29 august 

pentru încheierea armistiţiului, dar acesta s-a semnat de abia pe 12 

septembrie, după ce administraţia sovietică a impus partidul 

comunist, timp în care s-a dedat la cele mai odioase crime, furturi, 

violuri etc. după care a urmat cea mai barbară jefuire a petrolului, 

cerealelor, pădurilor, uraniului şi tot ce puteau suge noile Sovromuri. 

Nu mai vorbesc de participarea întregii Armate Române la războiul 

antihitlerist, în timp ce ruşii mai luau prizonieri, dislocau pe germani 

în Rusia, pe chiaburi în Bărăgan, iar vechii politicieni şi floarea 

intelectualităţii înfundau temniţele noului Gulag românesc. 

După alegerile din 19 noiembrie 1946, desfăşurate sub 

teroarea armatei sovietice şi a gărzilor muncitoreşti comuniste, 

câştigate de fapt de Maniu dar falsificate grosolan de comunişti, se 

instalează primul guvern comunist marionetă, condus de la Moscova. 

Urmează arestarea lui Maniu şi Brătianu, înlăturarea lui lui 

Tătărescu, exterminarea programată a oricărei potenţiale opoziţii pe 

şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, în minele de la Cavnic şi 

Băiţa, în temniţele de la Aiud, Jilava, Gherla, Galaţi, Piteşti, Suceava, 

Sighetul-Marmaţiei, Caransebeş şi restul, care toate au devenit 

neîncăpătoare. Totul a culminat prin alungarea Regelui de către 

Vîşinski, desfiinţarea oricărei instituţii democrate, totul fiind înlocuit 

de mitul „partidului”, care teroriza întreg poporul prin noile organe 

represive Securitatea, Miliţia şi Armata Populară. 

Aceasta era succint situaţia în ţară la venirea mea, totul fiind 

în plan mondial consecinţa unei condamnabile inconştienţe, iar în 

ţară prin domnia incompetenţei şi a slugărniciei noii clase 

conducătoare, a activităţilor de partid, a „aparatcik-ului”, importat 

din Uniunea Sovietică. Opacitatea demonstraţiilor occidentale a 

condus la războiul din Coreea, din Indochina, la înfiinţarea celor 

două pacte militare NATO şi Tratatul de la Varşovia, la desfiinţarea 

imperiilor coloniale şi la consolidarea în Europa, Asia şi Africa a 

singurului imperiu colonialist al comunismului. Războiul rece 

declanşat a condus la apariţia celei mai puternice armate din lume, 

sprijinite de cel mai vast şi impresionant serviciu de spionaj, ONU 

devenind o jalnică catedră demagogică, dezbătând apartheidul, 

segregaţionismul şi rasismul, ignorând total „lupta de clasă” dintre 

260

albi, intelectuali şi muncitori, „dictatura proletariatului”, a unei 

minorităţi de activişti împotriva propriilor popoare. 

Occidentul, victimă a iresponsabilităţii istorice, asista 

neputincios la cel mai oribil genocid fizic şi moral. Picasem într-o 

lume total debusolată, dezorientată în care noţiunile stare de bine, 

adevăr, dreptate şi frumos, sub cea mai crudă teroare îşi schimbaseră 

total conţinutul, primând doar primitivismul şi animalismul. Picasem 

într-o lume în care domnea minciuna şi manipularea, injustiţia, 

trădarea şi prostituarea morală, în care singura instituţie de stat care 

funcţiona era închisoarea. 

După documentarea în rândul unor foşti prieteni sau camarazi, 

unii parveniţi între timp, alţii în ultimul grad de decădere morală, 

acceptându-mi neputinţa de a schimba ceva, fiind doar un strigoi viu 

într-o lume moartă, poate singurul nebun inadaptabil într-o lume de 

conformişti sănătoşi, trebuia să rezolv întrebarea, încotro Cea mai 

simplă soluţie era fuga din ţară, unde îţi puteai satisface sigur 

necesităţile materiale, unde din poziţia de transfug, de emigrant, se 

puteau aduce mai multe servicii ţării şi poporului, decât din ţară unde 

monstruoasa securitate, prin ororile cele mai odioase, facilitase 

delaţiunea, turnătoria ordinară, unde nu-ţi rămânea nimic de făcut 

decât să simulezi obedienţa, să te ascunzi în spatele unei mase pasive 

şi amorfe, şi să fii obsedat strict de grija zilei de mâine, dacă mai ai 

ce mânca, dacă mai eşti liber. După aproape paisprezece ani de cele 

mai cumplite suferinţe, cărora le supravieţuisem datorită conştiinţei 

şi demnităţii mele, dar şi ajutorului dat de Bunul Dumnezeu, mi se 

atrofiase complet spiritul de aventură, nu aveam o profesie definită la 

35 de ani, învăţasem să nu contez pe ajutorul nimănui. În plus, locul 

meu era numai în România căreia îi aparţineam cu toată fiinţa mea şi 

căreia îi sacrificasem cei mai frumoşi ani ai tinereţii mele, fiindu-mi 

imposibil să calc în picioare un trecut care îmi aparţinea numai mie, 

cu care mă mândream, certificându-mi atitudinea mea categorică, 

conformă conştiinţei mele. Prin firea şi educaţia mea, n-am acceptat 

să devin un mercenar, chiar dacă această scuză se confunda sau avea 

unele tangenţe cu idealurile mele. Renunţarea la principii pentru o 

viaţă anostă şi anonimă nu intra în calculele mele, visam să nu trec ca 

un vierme prin viaţă, vroiam să las ceva în urma mea, indiferent de 

domeniu. 

261

Concluzia era că, protejat de o carapace imaginară, trebuia 

să-mi continui pregătirea intelectuală, făcând abstracţie de starea de 

fapt, ceea ce nu presupunea la renunţarea la principiile care-mi 

călăuziseră viaţa şi care se conturaseră definitiv în conştiinţa mea ca 

singurul arbitru. Corectitudinea formală şi o muncă eficientă trebuia 

să fie singurele mele arme într-o lume de impostori falsă şi putredă 

care se bălăcărea cu nesaţ în mocirla minciunii şi urii, lupta pentru 

supravieţuire constituind singurul criteriu al normelor de viaţă. 

Pe deplin conştient de dificultăţile care urmau să apară, de 

neadaptarea mea la comunismul impus, trebuia să păşesc pe drumul 

propus. Cele câteva săptămâni de adaptare au trecut şi doar eu 

rămăsesem în continuare o fantomă vie într-o lume de nerecunoscut, 

o fantomă care, la cei treizeci şi patru de ani, trebuia să trăiască, să-şi 

câştige existenţa fără a cerşi milă sau înţelegere. Trebuia aşadar să 

mă întorc în Bucureşti unde nu mă mai cunoştea nimeni, unde 

puteam face orice muncă, care nu avea nimic în comun nici cu visele 

şi nici cu idealurile mele. Recunosc că parţial am greşit, nebănuind 

că, în următorii zece ani, voi fi supus unor noi încercări care mă vor 

încovoia, dar nu mă vor doborî, găsind alte şi noi resurse pentru a-mi 

duce crucea pe noi Golgote. 

Ajuns din nou în mansarda unchiului meu Dumitrică, mi-am 

scos un buletin de identitate şi un livret militar, mi-am făcut câteva 

fotografii şi o „autobiografie” începând să-mi caut de lucru. Plecam 

dimineaţa, săream masa de prânz fiind obişnuit şi mă întorceam seara 

flămând şi obosit. Am colindat zeci de întreprinderi, nimeni nu 

angaja pe unul fără profesie, care până la vârsta aceea nu avea „carte 

de muncă”, care le crea „probleme”, iar ei învăţaseră să evite 

complicaţiile. Vroiam să mă calific într-o meserie, dar câteva rude, 

unii veri pe care nici nu îi cunoşteam, veneau să mă examineze ca pe 

un exemplar curios, îşi ascundeau identitatea pentru a nu apela la ei, 

să nu le pătez imaculatele lor „dosare”. Fiind zece copii la părinţi, 

„origini sănătoase” s-au înghesuit să facă cursuri rapide de calificare, 

deveniseră „activişti” de partid, unii ofiţeri, alţii prin consiliile 

populare etc. Discuţiile cu ei erau penibile prin absurditatea opiniilor 

etalate, prin ipocrizie, trebuia însă să le suport, trebuia să dorm şi să 

mănânc undeva. 

După ce am epuizat întreprinderile periferice, într-o zi în plin 

centrul Bucureştiului, în Piaţa Senatului, pe diagonală cu Opereta, 

262

într-una din cele două clădiri care prin arhitectura şi frumuseţea lor 

caracterizau Bucureştiul interbelic, pe uşa masivă de la intrare văd un 

afiş banal cu cinci litere ITCMC, adică Institutul de cercetări şi 

tehnologie pentru construcţii de maşini, pe care scria: căutăm 

ingineri TCM, tehnicieni, proiectanţi etc. 

Pentru industrializarea forţată şi tehnologiile importate din 

URSS, Ministrul industriei constructoare de maşini trebuia să 

înfiinţeze şi un institut. Angajările se făceau într-o cameră mare, în 

care se afla noul director şi câţiva colaboratori. Încă nu aveau 

„serviciu de cadre”. Mă prezint directorului, un doctor inginer pe 

bune. Sarafian, care mă întreabă dacă am buletin de Bucureşti şi ce 

ştiu să fac. I-am spus că n-am lucrat nimic, că am venit acum din 

URSS. La întrebarea dacă am fost ofiţer, i-am spus că am absolvit 

liceul militar, că am fost ofiţer, chiar şef de promoţie şi cunosc bine 

franceza şi germana. 

Având slăbiciune pentru foştii ofiţeri, pe care-i considera 

capabili, muncitori şi disciplinaţi, care contrastau cu cei făcuţi „pe 

puncte”, am constat că-i dispus să mă angajeze. Îmi spune că ar avea 

un post foarte important, organizarea bibliotecii tehnice. După ce îl 

asigur că nu-l voi dezamăgi, mai adaug că am cunoştinţe despre 

„clasificarea zecimală” şi organizarea fişierelor tematice şi pe autori. 

Nu minţeam deoarece le învăţasem de la un profesor neamţ, fost 

director la o bibliotecă de brevete. Impresionat de modestia mea, în 

fond cunoşteam trei limbi străine, de modul meu de comunicare, mă 

anunţă că voi da o probă şi voi fi angajat ca bibliotecar principal. 

Traduc cele câteva fraze din trei limbi, fără dicţionar că n-aveau nici 

ei, şi după ce pune calificativul „foarte bine”, îmi dă o fişă de 

angajare, pe care o completez şi pe care scria, angajat de azi ca 

bibliotecar principal, serviciul cadre, imediat forme de angajare. Îmi 

strânge mâna cu subînţeles, îmi dă o fişă medicală şi-mi spune că ne 

vedem a doua zi la ora 7. Un coleg îmi dă o legitimaţie improvizată 

cu numele, prenumele, funcţia şi data angajării. Norocul meu a fost 

că încă nu aveau serviciu de cadre. Îi mulţumesc încă o dată, prin de 

emoţii dar cu paşi siguri, mă retrag, gândind că mai există şi oameni 

nealteraţi, neîndoctrinaţi. A doua zi mă prezint cu fişa medicală, 

având deja toate analizele făcute de mult. Vestea angajării mele îl 

linişteşte pe unchiul meu, începusem probabil să incomodez, şi pe 

părinţii mei scăpaţi de grija inadaptabilităţii mele. A doua zi mă 

prezint la lucru, încerc să fac eforturi să înţeleg comportamentul unor 

263

oameni, care timp de zece ani cedaseră treptat şi fără să 

conştientizeze totalul compromisurilor cumulate. Pe faţa fiecăruia 

descopeream dedublarea, zâmbetul era înlocuit de un rânjet hidos, 

seninătatea chipului de priviri circumspecte, cuvintele erau căutate 

pentru a exprimări cât mai echivoce. 

Păşeam bâjbâind printre oameni fără suflet, prezenţa fiecăruia 

fiind o dâră pestilentă ce-o lăsa în contact cu semenii. Mă obişnuisem 

cu libertatea de conştiinţă, cu cât zidurile mă strângeau mai tare, cu 

atât cugetele ne erau mai libere. Acum, într-o închisoare atât de 

vastă, când nu mai intuiam apropierea zidurilor, trăiau la un loc 

călăii şi victimele, stăpânii impuşi şi supuşii umiliţi, nonvaloarea 

manifestă cu competenţa suprimată, minciuna lozincară cu adevărul 

înăbuşit, activiştii analfabeţi, buhăiţi, cu vocile dogite de ură şi 

minciună, cu oprimaţii flămânzi, obosiţi şi obedienţi, cu vocile stinse 

de o groază permanentă. Nu vreau să diminuez cu ceva eroismul 

celor morţi pe front, ucişi în temniţe, al celor ce-au supravieţuit 

acestor cataclisme criminale, dar şi acei semeni care s-au bucurat de 

aşa-zisa libertate, au dus în spate o cruce invizibilă, îngenunchind dar 

rămânând oameni. 

Revenind la angajarea mea, cu un camion căram zilnic rafturi, 

baloturi de cărţi şi reviste de la biblioteca ministerului, dar peste tot 

domneau dezordinea şi iresponsabilitatea. Nu mă mai deranjau nici 

absenţa unei încuietori unde totul era aruncat vraişte, din moment ce 

nimeni nu-mi cerea să semnez ceva. Toţi erau impresionaţi de 

„pasiunea” mea cu care munceam, deocamdată eforturi strict fizice. 

Printre primii angajaţi a fost şeful serviciului de cadre, un oarecare 

tovarăş Marin, comunist, ilegalist cu stat de plată şi la securitate. 

După ce a început să ne întocmească „dosarele” de angajare, viaţa 

fiecăruia depindea de cum punea el „virgulele”. 

Am început şi munca intelectuală, adică înregistrarea cărţilor 

primite, într-un registru inventar, după nişte tabele primite de la 

Serviciul aprovizionare. Într-o zi după terminarea programului, 

tânărul cu „tabelele” m-a invitat la o ţuică fiartă, la birtul din 

apropiere, colţ cu Calea Victoriei. Deşi nu prea aveam bani nu 

puteam refuza, pentru a nu interpreta cine ştie ce. A fost un om 

sincer, care m-a sfătuit, mi-a inoculat mai mult curaj. Mi-a spus să nu 

exagerez să nu muncesc pe rupte că dau de bănuit, înseamnă că am 

264

ceva „pete”. Am insistat să achităm nemţeşte eu fiind acel care 

învăţase ceva din această întâlnire. 

Zilnic înregistram cam două sute de cărţi, cărora le făceam pe 

nişte cartoane şi fişele tematice şi pe autori. De la şefa bibliotecii 

ministerului, doamna ing. Cojocaru, am primit şi două cărţi cu 

clasificare zecimală, pe care nu le citise nimeni. Vizitat de director, 

era singurul „atelier” care funcţiona, când a văzut atâta ordine şi a 

auzit de la mine că o carte fără o fişă corectă nu poate fi folosită, sau 

o carte care nu a fost pusă imediat la locul ei este o carte pierdută, a 

fost sincer impresionat. Pentru că tradusesem singur titlurile tuturor 

cărţilor străine, m-a numit imediat bibliotecar şef şi mi-a pus la 

dispoziţie toţi inginerii sau proiectanţii noi angajaţi, care n-aveau 

nimic de lucru. 

Comportamentul meu normal totuşi i-a făcut pe majoritatea să 

mă considere un om din altă epocă, din altă lume. Cu ajutoarele 

primite, după o lună, terminasem în mare organizarea bibliotecii. 

Şeful de cadre, analizând „autobiografia” consideră că am 

prea multe „virgule” că nu pot fi şeful unei biblioteci, el ştia numai 

de cele sindicale şi a decis că nu pot lucra cu „masele”. Simţind 

pericolul, m-am dus la director şi i-am expus pe scurt toate 

„virgulele”: şef de promoţie, batalionul de gardă al mareşalului, 

frontul de est, prizonieratul şi condamnarea. Impresionat de 

dezvăluirile mele, scrâşnind din dinţi, n-a zis decât „imbecilii”, 

asigurându-mă că nu se va atinge nimeni de mine. Într-adevăr am 

primit decizia se angajare şi legitimaţia oficială. Zilele se scurgeau 

anost, dar după cele opt ore de muncă fugeam acasă şi învăţam, 

citeam orice. Am început, cu îndreptarul ortografic al limbii române, 

m-am apucat de gramatica limbii ruse, citeam literatură adormind cu 

cartea în mână. Voiam să recuperez cei aproape paisprezece ani de 

absenţă. Între timp s-a înfiinţat Serviciul documentare cu biroul de 

traduceri, de standarde, de brevete şi biblioteca tehnică, condusă de 

ing. A. Steviopol, un intelectual veritabil şi un om deosebit. 

Se limita însă la a trece neobservat în cei doi-trei ani ce-i mai 

avea până la pensie. Relaţiile cu mine erau excelente, m-a rugat însă 

să fiu mai „circumspect” cu oamenii. Într-adevăr celor câţiva 

subalterni le sugeram cu orice ocazie, „îi prelucram”, cerându-le 

sinceritate, eliminarea bârfelor şi bisericuţelor, anularea oricăror 

suspiciuni de delaţiune. Le vorbeam despre turnătoria conştientă, 

265

făcută cu un scop sau interes, şi de cea inconştientă, adică cea făcută 

din prostie, din pălăvrăgeală zisă nevinovată, despre turnătoria 

directă, adică la sursă, şi cea indirectă, la un alt cunoscut turnător 

care să poarte vorba mai departe. 

Colectivul era de acum bine sudat, cu un comportament diferit 

de cel împământenit. Descriu câţiva colegi, care vor apărea ulterior 

în viaţa mea, Ing. Moraru era un om şters, limitat, fără personalitate, 

cu frica lui Dumnezeu. Ing. Filipescu, un senil fizic, o epavă morală, 

laş, comportament de şobolan. Ing. Gh. Dinu, un tânăr care urmărea 

cu asiduitate parvenirea pe orice cale, dar condescendent faţă de 

mine. Petre Zainer şi Eugen Şerban, cei doi documentarişti, oameni 

culţi, total indiferenţi şi inofensivi. Ariadna Bour o erudită în materie 

de limbi străine, stăpânind perfect rusa, germana, franceza şi engleza, 

absolvise o facultate economică, o veritabilă intelectuală, cu o 

educaţie efectiv de invidiat, de o modestie nedisimulată, o doamnă de 

excepţie care-şi irosea cunoştinţele şi talentul, redactând dicţionare. 

Am stimat-o enorm, mi-a devenit model de profesionalism şi 

perseverenţă şi îi voi păstra o consideraţie şi respect efectiv fără 

limite. Elena Brodski, evreică din Rusia, emigrantă după revoluţie, 

fostă secretară a lui Auschnitt, blazată şi plictisită de viaţă şi de toţi. 

O traducătoare şi dactilografă cum rar întâlneşti în viaţă, educaţia şi 

cultura îi dezvăluia descendenţa dintr-o mare familie, de-acum ratată 

definitiv îşi trăia singurătatea într-o garsonieră. Nu ştiu ce mânca, 

deoarece tot salariul îl dădea pe băutură, cafea şi ţigări. După o 

absenţă de trei zile, a fost găsită moartă într-un fotoliu. Mi-a fost o 

prietenă deosebită, o femeie unicat, un cavaler deosebit, care 

cunoscuse în viaţă ce înseamnă revoluţie şi comunism, care avusese 

ascensiuni şi decăderi succesive şi rapide – o femeie care mi-a 

insuflat voinţa de a lupta cu viaţa. 

În rest, viaţa în institut îşi urma cursul obişnuit, se muncea 

puţin, se vorbea mult, toţi trăiau minciuna zilei, unii aplaudând-o, 

alţii acceptând-o, cei mai mulţi suportând-o cu greu, toţi făcând 

efortul să se detaşeze de starea de teroare care te însoţea permanent, 

la serviciu, pe drum, acasă şi chiar în pat. 

Personajele negative erau bineînţeles secretarul de partid şi 

preşedintele de sindicat. Nu vorbesc de ce specimene de neoameni 

erau, cu ce se îndeletniceau, eu reţinând doar consecvenţa lor în 

insistenţa de a nu rămâne cumva cineva neumilit şi necompromis. 

266

Mi-era teamă de o loialitate care nu-mi aparţinea, îmi 

detestam obedienţa inactivă, mă îngrozea lupta între persoana mea şi 

umbra mea. Admiteam pasivitatea calculată, nonacţiunea după atâtea 

nenorociri prin care trecusem, dar nu laşitatea oarbă sub care îmi 

ascundeam teama. Conştientizarea pericolului ce mă pândea – 

inadaptabilitatea, dedublarea permanentă, scârba fără graniţe ce-mi 

produceau cele citite în ziare sau auzite la radio, tristeţea permanentă 

ce mă învinsese, toate constituiau cauzele unui necruţător stres, care 

lăsau urme. Odată identificate cauzele, încercam să le stăpânesc: 

suportam cu stoicism cele opt ore de serviciu, deveneam eu cel 

adevărat în tot restul timpului. 

Cu ajutorul prietenului meu dr. Sari am găsit o cămăruţă într-o 

mansardă la o vilă din Vatra Luminoasă, unde nu încăpea decât un 

pătuţ, o masă, două taburete şi un dulăpior, fostă cameră a 

servitoarei, acum „chilia” mea. Fereastra mea care dădea în stradă 

era umbrită de crengile unui cireş enorm. Doritor de lumină, de aer, 

din martie şi până în decembrie lăsam în permanenţă geamul deschis, 

astfel că crengile cireşului creşteau şi în camera mea, ultimele 

vlăstare ajungeau deasupra patului meu, ca să le mângâi, să le răsfăţ, 

ca cel mai intim prieten, căruia îi mărturiseam gândurile mele. Vara 

şi mai ales noaptea, când se încingea acoperişul de tablă, căldura 

devenea înăbuşitoare, dar o suportam bucuros după atâţia ani de ger, 

îngheţ şi purgare, fiind chiar o mană cerească ce-mi oblojea ciolanele 

împietrite la Cercul Polar. La prânz mâncam la o cantină 

muncitorească, iar seara încropeam o gustare rece, mâncarea neavând 

nicio importanţă după zece ani de înfometare. O viaţă stimulatoare în 

consecinţă pentru preocupările mele, pentru activităţile mele. 

Prioritatea numărul unu a fost examenul şi intrarea la Institutul de 

limba rusă Maxim Gorki, bineînţeles la fără-frecvenţă, pentru a 

obţine un carton, o „patalama”, la modă atunci pentru intelectual. Am 

prins şi examenele de traducător organizate de Academia Română şi 

astfel am devenit posesorul a mai multe certificate de traducător 

tehnic: limba rusă-electrotehnică şi altul în construcţie de maşini, 

limba germană: construcţii de maşini şi electronică, limba franceză: 

construcţii de maşini, limba engleză: energetică. 

Cu aceste certificate am scăpat de gestionarea bibliotecii, 

trecând pe funcţia de traducător tehnic principal, ajutat enorm de 

colegii mei Ariadna Bour şi Elena Brodski, ceea ce însemna o 

creştere de salariu. În afară de studii şi lecturi, am început să mai 

267

merg la teatru şi operă cu biletele obţinute prin „sindicat” unde 

reuşisem să-l propulsăm pe ing. Gh. Dinu, pentru e exclude pe cât 

posibil „demascările”, adică turnătoriile individuale şi colective. 

Întâmplător am început să mă întâlnesc chiar cu foştii mei camarazi 

de şcoală militară, Ilarion Stănescu lucra la o Asociaţie de vânătoare 

pe bulevardul Magheru, George Fonea, corsaru, la o Cooperativă a 

orbilor, Gică Vulcănescu, internaţionalul de fotbal şi hockei la 

Cooperativa invalizilor. Aşa ajunseseră ofiţerii străluciţi ai armatei 

române. Alţii avuseră o viaţă mai bună – Gică Popescu 99 , 

internaţionalul de fotbal, ajunsese preşedinte şi antrenor la Steaua, 

rămânând acelaşi camarad excepţional, de caracter. Niki Tăutu, poet 

şi dramaturg, director la Teatrul Armatei. Ducându-mă la teatru se 

apropie de mine, mă îmbrăţişează, cred, sincer şi cu cinismul propriu 

îmi spune: „Sunt efectiv mândru de tine, să nu mă condamni 

deoarece mi-am făcut un calcul, că este mai bine să fac puşcărie după 

şaizeci de ani, eventual sub americani, decât sub comunişti”. 

Între timp, în Uniunea Sovietică, după ce demască nelegiuirile 

lui Stalin, Nikita Hruşciov nu schimbă nimic, la 15 iunie 1954 rupe 

legăturile diplomatice cu Iugoslavia şi în mai 1955 denunţă tratatele 

de alianţă cu Anglia şi Franţa. În Ungaria, după demiterea lui Mátyás 

Rákosi din iulie 1956 şi înlocuirea lui cu Gerő Ernő, din 26 

octombrie până în 4 noiembrie a avut loc rebeliunea ungară, 

contrarevoluţia fiind zdrobită de tancurile Armatei Roşii, care 

înscăunează prim-secretar pe János Kádár. Era prima revoltă a unui 

popor de sub influenţa comunismului, pentru revenirea ţării lor la 

cultura şi civilizaţia occidentală. Bulgaria, după asasinarea lui 

Gheorghi Dimitrov, pare-se ca urmare a turnătoriei lui Gh. 

Gheorghiu-Dej, în 4 martie 1954 alege prim-secretar pe Todor 

Jivkov, Bulgaria devenind bastionul politicii expansioniste a Uniunii 

Sovietice şi a slavismului în Balcani. În Cehoslovacia, după moartea 

lui K. Gottwald din 14 martie 1953 vine Antonin Novotny care face 

Cehoslovacia dintr-o ţară cu industrie modernă, competitivă, într-o 

ţară oarecare, săracă. În Polonia, Bolesław Bierut, ales prim-secretar 

în martie 1954, moare la Moscova după doi ani urmându-i Edward 

Ochab, înlocuit şi el în octombrie cu Władysław Gomułka, perioadă 

când se legiferează prin tratate noile frontiere pe linia Oder-Neisse, 

compensaţie pentru jumătatea de răsărit a Poloniei ocupată de 

99 A se vedea nota 19 supra 

268

Uniunea Sovietică după faimosul Pact Molotov-Ribbentrop din 23 

august 1939, când ne-au răpit şi nouă Basarabia şi Bucovina. Poporul 

polonez, mândru de istoria şi cultura lui milenară, sprijinit puternic 

de biserica catolică, îşi manifesta nemulţumirea faţă de situaţia 

impusă. R.D.Germană, după ce obţinuse aşa-zisa ei suveranitate, în 

mai 1954 semnează Tratatul de la Varşovia, pe când R.F.Germană, în 

al doilea cabinet al lui Konrad Adenauer, la 5 mai 1955 devine 

membru NATO, consfinţindu-se astfel împărţirea Germaniei, care se 

vor dezvolta diametral opus. În contextul unei astfel de situaţii 

politice, după revoluţia din Ungaria, existau motive pentru mărirea 

vigilenţei organelor de securitate, în România forţele ei fiind triplate 

atât ca număr, cât şi salarii, teroarea brutală şi directă, căpătând 

forme diabolice, inimaginabile pentru un popor zis liber, tremurând 

într-o pasivitate condamnabilă. În orice caz viitorul meu era incert şi 

imprevizibil. Toţi care aveau unele antecedente putând fi oricând 

victime ale unor abuzuri care începeau să se facă simţite. Ca atare 

eram mai circumspect în ceea ce făceam, cu cine mă întâlneam, ce 

vorbeam. 

Urmăream aşadar terminarea unor studii universitare, 

înjghebarea unei familii, pentru a putea aştepta şi trăi desfăşurarea 

unor evenimente, aşteptate de cincisprezece ani, considerate 

inevitabile, aplicând consecvent dictonul lui H. Longfellow „learn to 

labour and to wait” 100 . Cele două probleme majore ale partidului, 

socializarea forţată a agriculturii şi retragerea trupelor sovietice din 

România, imprimau o duritate şi mai vădită politicii de reprimare, 

conduceau la exacerbarea stării de teroare şi groază. Eu îmi 

continuam munca de traducător, norma fiind de zece pagini în opt 

ore, uşor de îndeplinit când era vorba de cărţi sau reviste, imposibil 

când aveai numai standarde, DIN, VDE sau Gost-uri. Muncind mai 

mult îmi îmbunătăţisem şi situaţia materială. Prelucram pentru 

minister articolele din reviste străine, un rezumat plătindu-se cu opt 

lei, un leu rândul, însă reuşind să fac câteodată până la o sută de 

rezumate, aproape îmi dublasem salariul. Cu facultatea mă 

descurcam bine, avem un vocabular bogat, gramatica o stăpâneam 

bine, cu accentul stăteam mai rău. Eram un bun traducător tehnic, dar 

un interpret mediocru, aveam dificultăţi de „vorbire”, vocabularul 

100 Engl. Învaţă să munceşti şi să aştepţi – ultimul vers din Psalmul Vieţii (1838) de Henry 

Wadsworth Longfellow (1807-1882) 

269

meu fiind pasiv, pentru activarea lui trebuind să gândesc în limba 

respectivă, nu să traduc cele gândite în limba română. Interpreţii buni 

erau cei care foloseau „limba maternă”, adică fie basarabeni sau saşi. 

Aveam treizeci şi cinci de ani şi trebuia să-mi fac şi eu 

familie, nu neapărat să-i conving pe unii tovarăşi, care nu se sfiau să 

afirme că nu mă căsătoresc pentru a nu-mi pierde încă un „grad de 

libertate”. În institut eram chiar „curtat” de unele femei, cu studii 

superioare şi situaţii materiale bine consolidate; de fiecare dată însă 

descopeream incompatibilităţi fie educaţionale, fie mai în privinţa 

Lebensanschauung-ului 101 , a principiilor, concepţiilor de viaţă, cele 

politice fiind determinate. Când „fata” era acceptabilă constatam 

deficinţe familiale, părinţii fiind parveniţi cu venituri dubioase, fie 

parveniţi sociali, oamenii zilei, cu imcompatibilităţi ideologice. 

Bineînţeles au încercat şi singurii şi cei mai buni prieteni ai mei, 

fraţii Bura, Alexandru Bura, medic, şef de circumscripţie pe lângă 

Roşiorii de Vede şi George Bura, avocat în Ministerul Muncii. 

Ambii erau oameni desăvârşiţi, caractere deosebite, care nu 

făcuseră nicio concesie cinstei şi demnităţii, de o indubitabilă 

integritate morală. Material nu reuşiseră să agonisească însă nimic, 

amândoi erau posesorii unor mari avuţii spirituale şi intelectuale. Ei 

mi-au oferit o prietenie sfântă, bazată în exclusivitate pe o 

comuniune perfectă de idei, de concepţii, pe intransigenţă maximă în 

aplicarea celor mai dure legi ale moralităţii. Ei erau singurii cărora le 

mărturiseam gândurile mele cele mai ascunse, cele mai intime, în 

faţa cărora îmi dezvăluisem total trecutul, le vorbeam despre viitorul 

incert. 

Prin ei l-am cunoscut pe prietenul lor comun, dr. Lulu 

Dumitrescu, navetist ca şi dr. Bura, medic pediatru la un spital din 

comuna Deparaţi. Mediul şi singurătatea îi obliga să rămână în afara 

intrigilor, încercărilor de pervertire a comportamentului uman şi 

profesional, să citească mult din alte domenii filosofic, istoric, artă, 

etc, nivelul lor cultural depăşind mult pe al confraţilor lor. Ei au 

depăşit toate evenimentele cu care i-a încercat viaţa, prin demnitatea 

exemplară. Ei erau singurile flori în lumea plină de bălării în care 

eram obligat să trăiesc, susţinându-mă moral, rămânându-mi singurii 

prieteni devotaţi, a căror memorie neîntinată o vom duce cu noi ca pe 

icoană, fiecare pe drumul hotărât de Bunul Dumnezeu, mântuirea 

101 Germ.: „a viziunii despre viaţă”. 

270

neaşteptând-o de la nimeni, cultivând-o fiecare cu migală în 

conştiinţa lui. Tot referitor la căsătorie trebuie să evoc şi tentativele 

bunilor mei colegi olteniţeni, fraţii Banu, Aurel devenind inginer, şi 

Jean, economist în Ministerul Minelor, proveniţi dintr-o familie nu 

numai bogată, dar şi respectată. Amândoi, mai tineri cu doi ani, 

purtau o simpatie enormă, reciproca fiind valabilă. 

Ei cunoşteau dragostea atât de nefericită a surorii lor Eta, 

licenţiată între timp a Facultăţii de filologie, fetiţa nevinovată, un 

înger veritabil, care mă impresionse cu aripile ei atât de gingaşe cu 

puţin înainte de plecarea mea pe front, şi care spre îndeplinirea 

visurilor ei adolescentine şi-a sacrificat într-un fel tinereţea 

aşteptându-mă zece ani; se căsătorise într-un târziu cu patru ani 

înainte de repatrierea mea. Locuia cu fratele ei în splendidul bloc din 

Intrarea Genevei, lângă Piaţa Victoriei, care printr-o minune 

rămăsese proprietetea celor două familii. Deşi căsătorită cu un 

inginer geolog, la insistenţele ei şi cu acordul fraţilor, ne-am întâlnit 

în apartamentul lui Jean. A fost o revedere demnă de cele mai reuşite 

telenovele, eu avid de îmbrăţişări după care tânjisem atâţia ani, în ea 

renăscând adevăratele sentimente săpate adânc în inima inocentă de 

copilă. Lucrurile mergeau spre un deznodământ fericit, când 

imprevizibilul Aurelian, într-un exces de falsă şi neînţeleasă 

personalitate, nu şi-a putut asuma responsabilitatea destrămării unei 

căsnicii, întrerupând brusc şi fără explicaţii, spre dezamăgirea 

tuturor, orice legătură. Derularea viitorului meu, clipele de profundă 

reconsiderare a reîntâlnirii noastre, a reînodării unei dragoste unice 

prin dramatismul ei, m-au determinat în semn de profundă 

recunoştinţă să mulţumesc Bunului Dumnezeu, că în mărinimia Lui 

fără margini, în clipele cele mai grele de cumpănă din viaţa mea, 

mi-a redat liniştea sufletească atât de necesară, şi n-am mai trăit şi 

remuşcările destrămării unei căsnicii, blestemul de-ai distruge visele 

şi viaţa pentru a doua oară. În viaţa liniştită şi îndestulată din 

Occident poate a avut răgazul să reconsidere hotărârea mea, ca pe un 

sacrificiu personal, pornit din cea mai sinceră dragoste. Scrisorile 

mele de pe front vor lumina poate întunericul ce ne invadează ultimii 

ani de viaţă. Acest eşec a influenţat parţial şi veleităţile mele 

neîntemeiate şi alte calcule nechibzuite sau meschine, ideea 

căsătoriei devenind o prioritate, grăbindu-mă parcă de teama de a nu 

lăsa o nouă victimă în urma mea. Prin camaradul meu Sică 

Vulcănescu, internaţionalul fotbalului şi hocheiului românesc, care 

271

spre ironia soartei îşi pierduse un picior pentru reîntregirea ţării pe 

care o iubea pătimaş, am avut norocul să-mi cunosc şi viitoarea soţie. 

În ciuda invalidităţii şi a suferinţei ce-l rodeau, activitatea 

sportivă şi legile imuabile ale camaraderiei au constituit factorul 

comun care i-au impus un comportament demn, fairplay-ul intrat în 

sânge caracterizându-i relaţiile cu oamenii. Îşi impusese o veselie 

molipsitoare, devenise un causeur 102 remarcabil, astfel că într-o 

discuţie, eminenţa lui soţie Marcela îmi propune să cunosc o 

„vecină” de-a lor, o fată adorabilă, dintr-o familie de oameni simpli, 

dar care se bucură de o deosebită respectabilitate în „cartier”. 

Argumentul hotărâtor a fost că mama ei era nemţoaică, de fapt, cum 

aveam să constat, o veritabilă austriacă născută în Graz, iar tatăl ei 

„nea Mitică Fulger”, maistru la Uzina electrică Filaret, mecanicul 

care răspundea ca fulgerul le orice solicitare a vecinilor. Pretextul 

trebuia să-l constituie, a patra persoană la o partidă de remy 

„Idiotenspiel” 103 cum îi spuneam eu, un joc care nu-ţi solicita în 

niciun fel nici inteligenţa nici imaginaţia. După două zile, eu venind 

mai devreme şi bând vreo două ţuici pentru a căpăta curaj, a venit şi 

„vecina”. 

După depăşirea momentului stângăciilor provocate de 

elementul surpriză, ştiind fiecare adevăratul motiv al întâlnirii, am 

început să ne spionăm reciproc, pentru a ne descoperi defecte, dar de 

ce nu, şi calităţi. Era o blondă mignonă, dacă avea cincizeci de 

kilograme, un picior splendid, cu un chip plăcut, luminat de doi ochi 

albaştri, în totalitate o femeie atrăgătoare. Probabil că şi ea cunoştea 

câte ceva despre mine, aşa că am uitat reciproc abordarea vreunui 

subiect cu substrat. Am întrerupt jocul, am luat parte la o gustărică, 

după care către ora 23 am condus-o acasă, adică de pe str. Cornelia, 

am traversat bulevardul Mărăşeşti şi am ajuns în Olimpului. Am 

apucat să intru direct în subiect, eu aveam 35 de ani, iar ea 26 şi 

ştiam amândoi de ce ne întâlnisem şi după ce mi-am permis să enunţ 

definiţia lui Henry Adams a căsătoriei: „o comunitate ce consta 

dintr-un stăpân, o stăpână şi doi sclavi”, am rugat-o dacă este de 

acord să ne întâlnim peste două zile. Am schimbat numerele de 

telefon, aflând că este merceolog principal la Electromontaj, aşadar 

la doi paşi de casă. Ne-am dat întâlnire în Parcul Carol, pentru a avea 

102 Fr.: „conversaţionalist”. 

103 Germ: „joc idiot” 

272

posibilitatea să vorbim cât mai mult. La primele întâlniri, am pus-o în 

problemă, descriindu-i cronologic „viaţa” mea, evitând momentele 

terifiante sau eroice, fără să dramatizez ceva, sugerându-i că n-am 

traume fizice sau psihice. N-am evitat să-i mărturisesc că stau în 

chirie, că în afară de servici sunt „student”, deci voi avea unele 

preocupări „extraconjugale”. Eram în vervă şi transmiteam uşor buna 

dispoziţie, diferenţa de vârstă neconstituind un handicap, în fond 

aveam o inimă tânără. Ne-am mai întâlnit de câteva ori, am mers la 

teatru şi la operă, constatând că printre preocupările ei principale era 

muzica. Avea o vastă cultură muzicală şi citise mult, toate romanele 

clasice bune, cu mult tact ferindu-se să mă pună în inferioritate. A 

vrut să mă surprindă spunându-mi că a mai fost căsătorită, dar n-a 

reuşit, fiind convins că nu căutam o femeie care să mă aştepte pe 

mine până la 35 de ani. Mi-a vizitat şi „chilia” mea, aşa că după ce 

am depăşit toate testele, am fost invitat să-i cunosc oficial familia. O 

casă la parter, două camere şi-o bucătărie, şi o „vedere” numai cu 

părinţii. Am aflat că a avut un unchi Emil, slăbiciunea tuturor, fost 

proprietar al unui magazin de articole sportive pe Calea Victoriei, 

mort de tuberculoză în ziua când venise să-l aresteze pentru a fi 

deportat în Rusia. Celălalt unchi, Franz, şofer şi mecanic auto, deşi 

nu făcuse o zi armată nici la nemţi, nici la români, executase o 

pedeapsă de patru ani în minele din Dombas şi din Siberia. Cam 

acestea erau rudele din partea mamei, din partea tatălui având un 

singur văr, nu cu preocupări muzicale, ci ahtiat, bolnav de muzică 

foarte bună, clasică şi operă. 

În curte mai erau doi vecini evrei şi un câine Lăbuş, crescut de 

ea, acum un dulău în puterea cuvântului. După o masă copioasă 

„mamatscha”, austriaca, fiind maestră în domeniul culinar, ne-am 

retras în camera noastră, destul de înghesuită de mobilă şi de o 

pianină. Am făcut o vizită la Olteniţa pentru ca ea să-mi cunoască 

părinţii şi pentru a satisface curiozitatea neîmblânzită a celor trei 

cumnate, relaţiile între noi, fraţii, depăşind orice limită de dragoste şi 

respect frăţesc, cred unice pe lume. A fost doar o prezentare, 

deoarece hotărârea noastră era definitivă şi irevocabilă. Au urmat 

firesc căsătoria civilă, pe 14 august 1957, petrecerea în curte, la care 

naş a fost dr. Lulu Dumitrescu, în afară de părinţi fraţi şi rude 

participând doar fraţii Bura şi Ion Ruse. 

Luna de miere am petrecut-o la Poiana Braşov, totul aranjat de 

colegul meu de liceu Paul Oblo şi la mare la hotelul Continental din 

273

Constanţa, unde colegul meu Dodo Cătărui, ne-a oferit o vacanţă de 

zece zile. A fost singurul coleg care s-a oferit să mă ajute să reintru 

în noua viaţă, apreciind „nenorocirile” pe care mi le-a oferit 

mărinimosul regim comunist. La Braşov am locuit în apartamentul 

unui actor de la Teatrul de stat, Delast, un olteniţean cunoscut în 

Stâna din Vale, de unde îşi luase numele de actor, al cărui frate, un 

eminent ofiţer murise în bătălia Odesei. Ziua mergeam pe Tâmpa, în 

Poiana Braşov, iar seara ne răsfăţam în vasta lui bibliotecă, unde 

găseai tot ce-şi poate dori un intelectual. Reîntorşi în Bucureşti, viaţa 

mergea normal, mai ales că Mamatscha făcea zilnic prize de 

curăţenie şi pasiuni culinare, putând să afirm că aveam o căsnicie 

efectiv fericită. Într-o discuţie intimă, soacră-mea Hermina Radu, 

fostă Muchitsch, mi-a spus că s-a născut în 1903 în Graz, că tatăl ei 

Franz Muchitsch avusese doi fraţi, August şi Leopold, iar mama ei 

Maria, două surori Johanna şi Cecilia, precum şi un frate Heinrich. 

Fratele tatălui său August se căsătorise cu Victoria, având o 

fată şi trei băieţi, Gustav, Wilhem şi Otto, toţi morţi în războiul din 

Rusia. Singur Wilhem fusese căsătorit cu Kristine şi avusese un 

copil. Din motive lesne de înţeles n-a mai ţinut legătura cu Austria şi 

nu mai ştia dacă mai trăieşte cineva. Numai fratele ei Emil, avusese 

un fiu Anton, ajuns inginer chimist. Ea mai vorbea din când în când 

cu mine nemţeşte, iar de Crăciun, am cântat împreună Stille Nacht, 

fără să bănuiesc că pentru mine va urma o noapte lungă, nu liniştită, 

ci întunecoasă ca smoala din cazanele iadului. 

Între timp a murit destul de tânăr camaradul nostru de 

captivitate şi temniţă, George Fonea, poet de rară sensibilitate, 

probabil scârbit de neputinţa noastră şi a întregului popor, care trăgea 

fără să crâcnească la jugul pe care îl târam după noi într-o 

inconştienţă condamnabilă. 

Repet trei evenimente: revoluţia din Ungaria, colectivizarea 

forţată, criminală, a agriculturii şi iminenta retragere a trupelor 

sovetice, au făcut ca partidul să-şi ia măsuri severe de siguranţă. 

Se practicau demascările publice, se înteţise turnătoria, se 

încerca îngenuncherea definitivă a poporului român, care luptase 

două milenii pentru libertate şi independenţă. În ţară se crease o 

atmosferă de groază, pentru a curma din faşă orice intenţie de 

opoziţie, de nesupunere, care ar fi zdruncinat poziţia partidului, ar fi 

periclitat viaţa de huzur a miniburghezii partinice, zecile de mii de 

274

activişti şi securişti fiind plătiţi regeşte şi iertându-li-se orice 

nelegiuiri sau acte de corupţie executate în numele partidului sau în 

nume personal. 

Conform dictaturii proletariatului, trebuia să fie desfinţate 

intelectualitatea şi ţărănimea, orice urmă de cultură şi spiritualitate 

românească, pentru a aduce un popor întreg la nivelul cultural al 

conducătorilor. Nicio asuprire a poporului român, a barbarilor, 

turcilor, fanarioţilor sau a ruşilor nu a fost mai sălbatică, mai 

criminală decât asuprirea bolşevicilor români, puşi în slujba 

pravoslavnicilor ruşi în numele unei noi religii, numite comunism. 

275

XVI. FLOAREA NEAGRĂ A SOCIETĂŢII CIVILIZATE 

ESTE O ÎNCHISOARE 104 

Şi-atunci când credeam că totul merge pe un făgaş normal, 

când aş fi putut să mă bucur de puţinul realizat şi de liniştea şi 

bucuria ce mi le conferise familia, a sosit cea mai blestemată zi din 

viaţa mea, 13 februarie 1958, care curma mugurii unei libertăţi ce mă 

amăgise timp de aproape doi ani. Exact după miezul nopţii când toţi 

dormeau liniştiţi, casa este asediată de o bandă de securişti şi câini. 

Trei haidamaci, călăi înarmaţi, urlând ca lupii, bat disperaţi în uşă şi-l 

orbesc pe socrul meu cu lanterne puternice, care lăsau să le 

strălucească hainele de piele şi ţevile pistoalelor. Socrul meu a vrut 

să-i întrebe de legitimaţii, dar a fost îmbrâncit şi azvârlit pe podea. 

Când m-am ridicat din pat am văzut în uşă trei monştri, cu priviri 

bestiale, cu ochii holbaţi şi mâinile tremurânde pe pistoalele 

mitralieră îndreptate spre mine. Soţia zăcea încremenită sub 

plapumă, nevenindu-i să creadă bestialitatea ce se desfăşura sub ochii 

ei înecaţi în lacrimi. Unul a aprins toate luminile, altul s-a repezit şi a 

smuls firele telefonului, iar şeful urmărea cu ţeava pistolului orice 

mişcare a mea, în timp ce afară câinii, mai mari şi mai hămesiţi decât 

lupii, asmuţiţi, săreau cu labele pe geamurile ferestrelor scoţând 

urlete fioroase, iar în curte se auzeau tropotele hăitaşilor ce ţineau 

casa sub supraveghere şi vocile lor răguşite care urlau pentru a fi 

înţeleşi de cei ce ambalau maşinile aflate în stradă. Era cel mai 

criminal asalt înarmat organizat de organele de represiune ale 

partidului, împotriva unui singur om neînarmat şi îngrozit nu de 

spectacolul hidos ce-l ofereau aceste bestii cu chip de oameni, ci de 

chipurile îngrozite ale soţiei şi socrilor mei. 

Fără să-i întreb ceva, îmi comunică că au mandat de 

percheziţie şi arestare eliberat de procuratură, fraţi în aceeaşi bandă 

de asasini, care puneau crimele la cale din acelaşi birou. Am încercat 

să iau hârtia ce mi-o fluturau pe sub ochi dar o lovitură bestială la 

carotidă, mă trânteşte la pământ. Ceilalţi doi au început percheziţia, 

adică răscoleau totul, răsturnau salteaua, plapuma, pernele, le tăiau 

sau le înţepau din loc în loc, arucau pe jos lenjeria de pat, hainele şi 

rufele din şifonier, răsfoiau cărţi şi caiete care erau aruncate lângă 

sobă, întorceau masa şi scaunele, sfâşiau perdelele, într-un cuvânt 

104 Nathaniel Hawthorne (n. Nathaniel Hathorne în 4 iulie 1804 - d. 19 mai 1864), 

romancier şi nuvelist american. 

276

devastau cu o monstruozitate de neimaginat absolut totul. Nu au găsit 

nimic dubios sau compromiţător în afara unei scrisori de la bunul 

meu prieten Kurt Brinkmann din Germania care-mi scria că nu a 

găsit dicţionarul solicitat de mine şi că nu uită prietenia mea. Au 

confiscat acest corp delict şi au trecut la încheierea unui procesverbal 

privind averea confiscată. I-am scutit să transpire măzgâlind 

nişte hârtii, pregătite îninte deoarece n-au înregistrat decât un costum 

de haine şi un trenchcoat, celălalt costum şi paltonul urmând să le 

îmbrac. M-am îmbrăcat cu ceva mai gros, era un ger cumplt, mi-am 

luat paltonul, fularul şi căciula, mi-am scos verigheta de pe deget, pe 

care i-am înmânat-o soţiei, şoptindu-i că o iubesc, să mă aştepte, şi 

tare ca să mă audă toţi, nu-ţi face griji n-am comis absolut nicio 

ilegalitate care să justifice arestarea mea. 

A urmat ultimul act, predarea buletinului de identitate, după 

care la un semn am fost imobilizat, mi s-au răsucit mâinile la spate, 

mi s-au pus cătuşe şi am fost împins afară din casă. În curte, sub 

mantia întunericului, mi-au înfipt două lovituri în burtă care m-au 

încovoiat pe loc, moment când un alt bătăuş, cu grad poate de 

colonel, boxer sau luptător la Dinamo, plătit regeşte, mi-a pus pe 

ochi ochelarii de tablă negră, pentru a nu mai vedea mutrele 

asasinilor, a nu recunoaşte niciodată slugile partidului trădător de ţară 

şi ucigaşul poporului român. Îmbrâncit într-o dubă fără nicio 

fereastră, sunt trântit direct pe podea, un fel de carceră, jumătate fiind 

ocupată de doi caralii înarmaţi care mă păzeau de „furia poporului”. 

Nu ştiu pe unde am mers, dar după scurt timp m-am pomenit într-un 

corp de gardă, unde mi s-au luat fularul, cureaua de la pantaloni, 

pachetul de ţigări şi bricheta. Comandantul închisorii era un căpitan 

negricios, ţigan sadea, mic de statură, gras şi îndesat, care cu ochii 

hliziţi urmărea plin de importanţă şi admiraţie percheziţia corporală 

şi prima bătaie administrată de cei doi caralii. Înainte de a-mi pune 

din nou ochelarii magici, care te trimiteau în lumea tenebrelor 

populată de cei mai hidoşi diavoli roşii, l-am rugat să-mi dea o foaie 

de hârtie pentru a da o scurtă declaraţie. La auzul acesteia, ţiganul cu 

epoleţi albaştri şi patru stele pe umăr, mi-a proiectat câţiva pumni în 

cap, după care savurând buimăceala mea, adaugă răcnind că nu sunt 

pe timpul burgheziei şi că ei nu repetă greşelile lor, lozincă ce o voi 

auzi de-acum în permanenţă. Intrat bine în rol, având experinţa 

temniţelor sovietice, le-am declarat că întrucât consider că n-am 

277

săvârşit nimic ca să le dea dreptul să mă închidă, din momentul 

acesta declar greva foamei. 

Scuipându-mă ca pe ultimul borfaş, în replică îmi răspunde că 

în închisorile comuniste nu se face grevă, că au ei grijă suficientă ca 

nimeni să nu mai iasă om, aici în cel mai bun caz nu se moare eroic, 

ci strivit ca un vierme de reprezentanţii aleşi ai clasei muncitoare. Mi 

se pun în sfârşit ochelarii, după care sunt condus prin nişte holuri, pe 

unde nu auzeam decât zdrăngănit de chei şi lacăte, bubuituri de uşi 

cu gratii trântite în urma mea, până când ajung pe coridorul celulelor, 

recunoscut doar după gemetele întemniţaţilor pe lângă care treceam. 

După deschiderea ultimei uşi, mi se scot ochelarii şi sunt împins în 

camera mea de tortură pentru următoarele zile. N-am greşit deoarece 

nefericiţii deţinuţi, în afara torturilor la care erau supuşi în timpul 

anchetelor, torturi de un sadism ce depăşea orice închipuire 

omenească, mai erau chinuiţi şi în celule, pentru a se menţine 

permanent tensiunea de groază. Singura metodă de „reuşită” a 

anchetelor de fabricare a duşmanilor de clasă, a 

contrarevoluţionarilor, sau a legionarilor. 

Celula destul de spaţioasă, cam doi pe doi metri, avea 

încastrate în pereţi două plăci de beton, în chip de paturi, fără absolut 

nimic pe ele iar într-un colţ o gaură neagră, probabil toaleta apa 

curentă trăgându-se de undeva de afară. Pentru prima dată în viaţa 

mea de deţinut, şi-aveam aproape doisprezece ani, vedeam că 

peretele ce dădea pe coridor era numai din gratii cât mâna, în care se 

afla uşa tot din gratii în care era ferăstruica prin care ţi se dădea 

mâncarea şi apa. Celulele erau numai pe o singură laterală a 

coridrului pe care patrulau în permanenţă doi caralii, doi temniceri – 

nu aveau încredere în unul singur, trebuia să se suspecteze reciproc – 

care îţi urmăreau orice mişcare, te asistau când te uşurai sau mâncai, 

interceptau orice şoaptă. 

Dimineaţa, pe la ora 6, ni s-au dat cele 125 de grame de pâine, 

şi mi s-a spus că-i raţia pentru toată ziua şi o cană de apă fiartă. I-am 

spus temnicerului destul de tare pentru a auzi şi vecinii, că nu 

mănânc nimic, că sunt în greva foamei, dar nici nu mă auzea, nici nu 

mă privea. Pentru că ziua nu aveam voie să stăm pe paturi, mă 

plimbam pe pista de doi metri până când oboseam. Bineînţeles nu m- 

a chemat nimeni să mă întrebe ceva, tovarăşii erau acum ocupaţi cu 

arestările masive, trebuia să dispară orice potenţial opozant al 

278

politicii partidului, oameni aleşi după antecedentele politice, oameni 

care refuzaseră orice colaborare cu Securitatea, oameni cărora călăii 

le ochiseră casele, le vânaseră bibliotecile sau tablourile, obiectele de 

artă, le voiau nevestele sau cărora aveau să le plătească diferite 

poliţe, norma totală fiind de vreo cincizeci de mii. Ulterior am aflat 

că mă aflam la primul nivel subteran în penitenciarul Ministerului de 

interne de pe Calea Victoriei, sediul comitetului central al partidului, 

vis-a-vis de Palatul Regal, în celula 22, ironia soartei, celulă în care 

fusese închis un timp şi mareşalul Antonescu. 

Pentru că la prânz am refuzat primirea castronului cu lături, 

după servirea mesei de prânz au intrat în celulă doi mardeiaşi, unul 

m-a imobilizat pe un pat, iar celălalt după ce mi-a tras pantalonii jos, 

mi-a administrat vreo douăzeci de lovituri cu o vână de cauciuc, el 

voia probabil la fund, dar nimerea intenţionat mai mult la şale, la 

rinichi sau la pulpe. În închisoare se făcuse o linişte mormântală, toţi 

numărau probabil loviturile, răsunând numai gemetele şi urletele 

mele de durere. Loviturile dureau oricât ai fi fost de tare, torţionarii 

loveau din ce în ce mai puternic şi mai des până când leşinai, 

moment ce marca sfârşitul chinurilor, stinse cu o căldare de apă rece 

ce ţi se turna pe cap. 

La raţia de bătaie de a doua zi, am zbierat cât am putut de tare, 

sunt Gulan, sunt în greva foamei şi mă omoară. Furia călăilor a fost 

atât de mare încât am crezut că chiar mă omoară, auzind chiar 

protestul unui alt deţinut politic vecin, care urla la ei să înceteze, să 

nu mă omoare. Pentru semnul lui de solidaritate umană şi-a luat 

imediat după mine şi el porţia de bătaie cu supliment. 

A treia zi de greva foamei, nemaiavând unde să lovească, 

eram numai răni şi sânge, m-au legat de pat şi m-au bătut la tălpi. 

N-am bănuit că durerea poate fi atât de mare, orice lovitură îţi 

scutura toate măruntaiele, oprindu-se undeva în cap, creierii fiind 

într-un clocot continuu, fierbând cu un zumzet ce nu înceta mult timp 

după oprirea bătăii. Suferinţele erau atât de mari încât nici nu mai 

puteai sta în picioare, nici vorbă să te mai poţi plimba, fapt pentru 

care te lăsau să stai întins pe podeaua de beton dintre cele două 

paturi, pentru a te observa permanent. 

De vorbit cu vecinii prin bătăi morse nici vorbă, orice atingere 

suna a dogit de se auzea în toată închisoarea, pereţii erau probabil 

dubli „microbeton”, adică la un metru cub de beton douăzeci de 

279

microfoane româneşti funcţionale, dar nu miniaturizate, deoarece 

cele din import erau folosite în casele membrilor de partid cu funcţii 

în comitetul central, guvern, armată şi securitate. 

În a şaptea zi de greva foamei am fost dus la infirmeria 

penitenciarului, unde se afla comandantul, căpitanul ţigan şi un 

bărbat în halat alb, probabil medicul, ulterior am aflat că s-ar fi numit 

dr. Cahaner. Căpitanul m-a întrebat dacă încetez greva foamei, iar 

după primirea răspunsului meu negativ, a chemat trei caralii cu 

chipuri şi forţe urangutanice, care m-au dezbrăcat şi m-au imobilizat 

pe un pat. „Doctorul” s-a apropiat cu o seringă de vreo douăzeci de 

centimetri, cu un ac gros parcă de cusut saltele care m-a înţepat în 

fesă, după care a început să-mi vâre lichidul din seringă. Eu am 

crezut că-i glucoză sau alte substanţe nutritive, dar de unde, era apă 

amestecată cu sare deoarece din primul moment mi-a produs o durere 

şi o usturime de nedescris, făcându-mă să urlu ca din gură de şarpe. 

Readus în celulă, fesa mă durea atât de tare, se scorojise, încât era 

imposibil să stau pe pat. După regizarea acestui ritual, condus de 

acest monstru în halat alb, timp de şase zile, sleit de orice putere 

fizică, epuizat de chinuri, a trebuit să renunţ la acest martiraj, lipsit 

de orice sens într-o lume a bestiilor umane, care nu conducea la 

altceva decât la grăbirea săvârşirii actului criminal pus la cale de 

organele de represiune ale partidului, la exterminarea mea. 

Aceştia înlăturau în modul cel mai bestial orice încercare de 

împotrivire a orişicui, omul pentru ei constituind o noţiune abstractă, 

ei urmând să manipuleze doar nişte fiinţe bipede robot, dirijate de 

partid doar pentru a munci până la epuizarea totală pentru înfăptuirea 

măreţelor realizări ale partidului. Orice fundaţie era realizată de 

partid pe oase de deţinuţi orice dig a fost înălţat pe cadavrele celor ce 

s-au voit oameni, prin Deltă sau orice canal nu curge decât sângele 

acelor români care s-au jertfit pentru ca acest popor să 

supravieţuiască unui cataclism istoric, auzindu-se peste veacuri 

gemetele celor ce au pierit în cele mai demonice chinuri. Cu aceste 

gânduri m-am hotărât să nu le mai fac jocul, să trăiesc, renunţarea la 

viaţă considerând-o un act de laşitate din partea unuia care fără voia 

lui devenise unul din eroii anonimi ai acestui popor. 

În a paisprezecea zi am început să mănânc, ceea ce a atras 

după sine întreruperea temporară a torturilor fizice zilnice, aşa că 

după două zile când am fost scos la prima anchetă aveam o minte 

280

sănătoasă care suplinea total neputinţa mea fizică, din care nu 

rămăsese nicio suprafaţă cât o monedă care să nu doară. 

Săvârşisem încă o eroare în viaţa mea, pentru că în ciuda 

experienţei capitale, nu bănuisem niciodată că Securitatea română era 

mult mai monstruoasă decât cea sovietică, că ucenicul îşi întrecuse 

maiestrul în bestialtate depăşind cel mai perfecţionat organ de 

represiune cunoscut vreodată în întreaga lume şi în toate timpurile. 

Începeam aşadar perioada anchetelor, bazată în exclusivitate pe 

argumentum baculinum, pe argumentul măciucii, argumentul bătăii, 

pentru a obţine chiar fără absolut nicio vină, condamnarea ta, 

Securitatea dovedindu-şi astfel existenţa şi eficienţa. După ce am 

traversat din nou câteva coridoare, bineînţeles cu ochelarii metalici 

pe nas, sunt introdus în biroul unui securist anchetator, cu o masă 

mare şi o măsuţă mică într-un colţ, cu nelipsitul covor, cu o perdea 

somptuoasă, ce masca gratiile la o fereastră enormă, cu o lampă 

puternică ce semăna mai mult a far. A început ancheta. În spatele 

biroului se afla anchetatorul în civil, cu o faţă suptă şi pătată de ceva 

boli ce-i mâncau hoitul atletic. Mai târziu aveam să aflu că unul se 

numea Enoiu, iar al doilea Dumitrescu, nici nu interesează numele, 

deoarece purtau nume codificate, sperând că nu vor fi niciodată 

identificaţi pentru crimele săvârşite cu premeditare. 

Prima luare de contact a fost tumultoasă, prin două lovituri de 

picior în burtă, pe motiv că mi-am aruncat privirea pe fereastra prin 

care se zăreau vârfurile îngheţate ale unui copac. Ce mă banditule te 

uiţi după Adenauer, aştepţi nemţii tăi să vină să te cumpere, să te 

salveze În cel mai bun caz îţi vor lua doar cadavrul să te îngroape 

lângă Hardmann, Gunschen, Tahlhammer sau Brinkmannii tăi. L-am 

lăsat să latre fiind auzit doar de urechile partidului înglobate după 

tabloul adulat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej care tocmai îşi spălase 

mâinile pângărite de sângele nevinovat al foştilor lui mentori, Foriş şi 

Lucreţiu Pătrăşcanu. După ce am răspuns la toate întrebările de 

identificare până la a noua spiţă, toate perioadele din viaţa mea ca 

elev, ofiţer, lagăre, închisori şi ultimii doi ani, toate în ordine 

cronologică fără să lipsească vreo zi sau oră, uitându-se pe 

fotografiile din buletin şi legitimaţia de serviciu, făcea pe spiritualul, 

mirându-se cum poate schimba închisoarea un om, constatând o 

diferenţă zdrobitoare dintre cel prezent şi cel din fotografii. N-am 

răspuns la încercările lui de zeflemea, la umilinţa la care eram supus, 

spulberându-i plăcerea unei satisfacţii ce înflorise pe chipul hâd, care 

281

ânjea mulţumit de geniala glumă fătată din excrementele 

pestilenţiale ce ţineau locul unui creier uman. Zguduit poate de 

scârba infinită cu care îl măsurasem, apasă nervos pe un buton, 

semnal la care s-au prezentat cei doi caralii să mă ducă în celula 22. 

Obişnuit de acum cu îmbrâncelile însoţite de lovituri mârşave, 

fiecare pe unde nimerea, ajung în noua mea locuinţă carcerală pe 

care nici nu reuşisem să o uit în cei doi ani de aşa zisă libertate. 

A doua zi noaptea sunt dus din nou la anchetă, de data aceasta 

fiind prezente două brute, identificând pe unul dintre ei ca fiind cel 

ce mă arestase în noaptea de 13 februarie 1958. M-au întrebat de 

absolut toţi colegii şi camarazii din toate perioadele, de la serviciu şi 

din afară, ei aşteptând totdeauna minute în şir, pentru a nu uita 

cumva vreunul. Când ajungeam întâmplător la vreunul care îi 

interesa, aveau deja nişte liste probabil complete, sărbătoreau 

evenimentul cu o lovitură violentă de baston de cauciuc proiectată 

cât mai brutal pe cap sau peste faţă. Aveau listele complete cu toţi 

colegii de liceu, camarazii de şcoală militară, de batalion, de lagăre şi 

închisori, de serviciu, fiind convinşi că din sutele de nume vor 

descoperi un colaborator al securităţii sau vreun potenţial turnător, 

pentru a le smulge „mărturisiri” pentru actul de acuzare. După 

insistenţele asupra unor nume, am constatat că majoritatea fuseseră 

„personalităţi” ale prizonieratului, probabil şi ei arestaţi odată cu 

mine. 

Între timp starea sănătăţii mele se înrăutăţise, plăgile de pe 

fund deşi se mai înmuiaseră, se infectaseră. Din nou forţa mea 

biologică moştenită era pusă la încercare, şi numai voinţa şi credinţa 

m-au ajutat şi în acest moment crucial din viaţa mea. Forţa morală a 

învins încă o dată neputinţa fizică. 

La următoarele câteva anchete întrebările se concentrau 

asupra unor foşti prizonieri, unii foşti legionari, alţii doar ofiţeri de 

excepţie, aproape toţi foşti locatari bordeiului 14 din Mănăstârka, 

bineînţeles niciunul repatriat cu Divizia Tudor Vladimirescu, mulţi 

condamnaţi în Uniunea Sovietică. Se vorbea în general, pe mine 

întrebându-mă dacă am fost legionar. Le-am afirmat categoric că nici 

eu, nici cineva din familie, n-a fost legionar, că uram dictatura, că nu 

eram de acord cu monopolizarea de către ei a naţionalismului şi 

moralităţii în România, că uram supunerea oarbă pe criterii politice şi 

fanatismul, că am făcut liceul militar, şcoala militară de ofiţeri care a 

282

participat împotriva rebeliunii legionare din 1941, că am făcut parte 

din Batalionul de gardă al Mareşalului care a desfiinţat mişcarea 

legionară, fiind şi eu atunci verificat. Fiind ofiţer n-am făcut şi nu voi 

face politică. Susţineam cu tărie că nu există un singur om oricât de 

bestie ar fi care să poată spune că am fost legionar. Soarta a făcut să 

fiu cu unii fie în prizonierat, fie în temniţe, dar n-a încercat niciunul 

să mă racoleze. Din când în când mă întrebau de un medic, dr. 

Alexandru Barbu. De fiecare dată când auzeau răspunsul meu 

negativ, se năpusteau asupra mea, mă loveau cu ce apucau, unde 

nimereau, mă ameninţau că vor trece la alte metode de tortură mai 

convingătoare care mă vor „termina”. 

Când m-am întors în celulă am găsit un coleg, un evreu, care, 

spunea el, a fost arestat deoarece s-a întâlnit cu un alt evreu venit din 

Israel, care făcea schimb de valută. Se vedea de la o poştă că minte, 

că era turnător plătit sau securist, anchetatorii sperând că va obţine el 

de la mine, ceea ce n-au obţinut ei. Mai îmi plasa căte un cancan cu 

artişti, n-o excludea nici pe Lica Gheorghiu, fiica artistă a lui Dej, dar 

după argou părea cel mult a fi fost şofer. 

Avea ţigări aşa că m-a servit şi pe mine pentru a-mi câştiga 

bunăvoinţa. Între timp nu eram chemat la anchetă, aceasta fiind 

continuată de el. L-am rugat de câteva ori să nu discutăm despre 

politică sau anchetă, i-am spus direct cine este, dar n-a încetat. Îmi 

debita teorii că legionarii erau preferabili comunismului, că nu i-au 

omorât, că nu i-au predat nemţilor, că i-au pus să muncească, că acei 

care au avut bani au scăpat şi de muncă şi cu averile intacte. 

L-am avertizat că dacă mai continuă îl iau la bătaie, la care, 

fiind obraznic, mi-a spus că dacă dau în el înseamnă că sunt legionar. 

Atunci mi-am ieşit din pepeni şi l-am surprins cu o lovitură, 

trântindu-l în gratiile celulei. A început să urle de cred că se auzea şin 

Calea Victoriei, săriţi, salvaţi-mă, mă omoară legionarii. Au 

intervenit paznicii, l-au scos afară din celulă, mie mi-au pus cătuşe şi 

lanţuri, nu mai purtasem de mult aşa brăţări preţioase şi grele, iar 

dimineaţa, m-au pedepsit cu cinci zile de carceră, adică 125 grame de 

pâine şi apă, pentru încălcarea ordinii închisorii, provocarea de 

scandal. După asta am fost dus din nou la anchetă, unde mi s-a spus 

doar că în în locul evreului îmi va trimite un român, după care au 

trecut la variaţiuni pe aceeaşi temă, intercalate cu trei bătăi, toate 

până la leşin. Întors în celulă, am zăcut pe burtă până seara, când am 

283

fost trezit de noul meu coleg de celulă, de data acesta un român din 

Curtea de Argeş. 

M-am dezbrăcat, i-am arătat fundul şi pulpele, i-am spus 

întâmplarea cu evreul, adăugând că dacă şi el este turnător, în cursul 

nopţii îl omor. Impresionat nu de ameninţările mele, ci de ce văzuse 

pe corpul meu, a recunoscut că a terminat ancheta, că a mărturisit tot 

ce au vrut ei pentru a scăpa cu viaţă şi că a fost trimis ca informator, 

spunându-mi: „Da, domnule Gulan (de unde îmi ştia numele), dar 

din acest moment m-am lecuit, nu le mai fac niciun serviciu”. Am 

convenit să le „toarne” ceea ce stabilisem noi, activitatea mea din 

Uniunea Sovietică, fapt constatat de mine la prima anchetă. 

Colegul meu de celulă mi-a confirmat constatarea că organele 

de securitate, pentru a-şi dovedi excepţionala utilitate în faţa 

partidului, arestau zeci de mii de aşa-zişi contrarevoluţionari, care 

după cele mai brutale torturi, pentru a-şi salva viaţa, inventau ceva 

compromiţător, o ilegalitate, ceva „duşmănos”, pentru a-l încadra în 

activitate împotriva orânduirii socialiste, conform art. 209 din Codul 

penal. 

Pe mine m-au chinuit noapte de noapte, îmi puneau câte o 

întrebare după care aşteptau câteva ore răspunsul, ei dezlegând 

rebusuri, în timp ce pe mine mă ţineau în picioare lipit de perete, fără 

să-mi permită să schiţez cea mai mică mişcare, lăsarea capului într-o 

parte, aplecarea corpului în faţă toate sub lumina unui far de 500 

waţi. Părea ceva mai omenos, dar nimeni, niciun yogin n-ar fi putut 

rezista mai mult de o oră. Când cădeam, mă loveau cu cizmele în 

coaste până mă ridicam, bestiile cochetau pur şi simplu cu moartea 

ta, până ce-ţi ţâşnea sângele pe nas şi pe gură. Plângeam cu lacrimi şi 

mă gândeam cum pot apărea la lumina zilei cu prieteni sau cu 

cunoscuţi, cum soţiile lor suportau în pat mângâierile labelor unor 

bestii, îmbibate de sângele unor martiri. Oare mamele lor nu ştiau 

preţul huzururilor lor, ce vipere au supt la sânul lor, nu simţeau 

mirosul de sânge de sfinţi torturaţi Mă întrebau de Ilarion Stănescu, 

de Aurel State, Victor Clonaru, Puiu Atanasiu de care nu ştiau nimic. 

Şi asta noapte de noapte timp de vreo trei luni. Între timp mi-au 

schimbat celula, un nivel mai jos, la „morminte”, celule single, un 

metru pe doi metri, jumătate ocupată de placa de beton zisă pat. În 

lunile mai-iunie fiind o căldură înăbuşitoare, te scăldai în propria-ţi 

sudoare, stăteai pe burtă ca să inspiri puţin aer ce se strecura pe sub 

284

uşă, de pe coridor. Oare cei ce se plimbau pe Calea Victoriei sau 

bulevardul Magheru ştiau că sub picioarele lor, la câţiva metri zac 

îngropaţi şi torturaţi fraţi de-ai lor, nu auzeau gemetele înăbuşite, nu 

simţeau mirosul de sânge nevinovat 

Neobţinând absolut nimic de la mine, probabil nici de la alţii 

despre mine, ne-au trimis în temniţe mai periferice, temniţa centrală 

fiind eliberată pentru noii deţinuţi a căror arestare continua în masă. 

Transferul a durat vreo două săptămâni, se făcea individual pentru a 

nu lua legătura, dar mi-era indiferent unde, numai să scap de 

„morminte” ce echivalau cu moartea. Nu puteam înţelege cum un om 

absolut nevinovat, care nu comisese niciun delict împotriva 

poporului şi a noii orânduiri, care nu conspirase nimic poate fi închis 

şi maltratat. De unde atâta mârşăvenie şi bestialitate la români 

Partidul recrutase cele mai odioase făpturi născute de acest popor, iar 

bestialitatea lor depăşea pe cea a tuturor organelor represive ale altor 

ţări comuniste, era rezultatul în exclusivitate al lipsei de cultură şi a 

educaţiei cetăţeneşti, a sfidării oricărei legi morale, toate coroborate 

cu îndoctrinarea lor cu cele mai obtuze precepte comuniste, cu ura 

nestăvilită împotriva acelora care cutezau să atenteze la privilegiile 

lor, care îi transformau în monştri. În acelaşi timp te bombardau cu 

crimele săvârşite în Africa de Sud sau Chile, simple admonestări 

pentru unul care a trecut prin anchetele sau temniţele comuniste 

româneşti, minciunile lor zilnice ca picăturile chinezeşti sperând să 

îngenuncheze definitiv poporul de robi. 

Şi astfel, ameţit de întunericul ochelarilor de tablă, sunt trântit 

într-o celulă a celei mai înfiorătoare închisori comuniste, Uranus, 

fostul Arsenal al armatei păzit de mine ca elev în timpul rebeliunii 

legionare – aşa se scria noua istorie întoarsă cu 180 o . O celulă cu 

două paturi fără saltele sau pături, singura diferenţă fiind hârdăul 

pentru necesităţi nu se mai numea „paraşa”, se numea pe franţuzeşte 

„tinetă”, că doar François-Noël Babeuf 105 în manifestul plebei din 

1895 ridică visul utopic comunist, la rang de ideologie, plagiată de 

Lenin ca program al bolşevicilor. Aceeaşi uşă metalică cu lacăte şi 

încuietori, cu ferestruica de dat lături şi vizeta de urmărire în fiecare 

secunda a roadelor reeducării poporului român, pentru formarea 

„noului om”, care nu trebuia să mai gândească, ci doar să robească şi 

să aplaude noii luceferi, mântuitori ai neamului. Celula fiind ceva 

105 François-Noël Babeuf (1760 – 1797), vezi nota 32 supra. 

285

mai mare, visam că-mi voi relua exerciţiile de meditaţie în mişcare, 

pentru a redeveni treptat om. De unde! 

Pe la miezul nopţii îl aruncă pe unul în celulă, pe care-l târau 

într-o pătură. Ştiam să oblojesc rănile cu cârpe udate în apă rece, să 

vântur o haină ca să mai alung chinurile. În faţa mea aveam de data 

aceasta un cap tumefiat, vânăt, un corp inert, care de-abia mai 

zvâcnea. Mi-a trecut noaptea mai uşor, dar de abia la prânz am reuşit 

să-l fac să deschidă ochii, să vorbească. După ce m-a văzut şi el cum 

arătam eu, după ce şi-a dat seama că l-am readus la viaţă, speriat de 

moarte mi-a bolborosit numele, Dan Otulescu, ce mi-a amintit de 

tatăl meu, fost guvernator al băncii nationale. 

Prima anchetă m-a convins că de aici nu mai scapă nimeni, 

toţi anchetatorii, bătăuşii şi caralii, parcă erau în întrecere socialistă 

permanentă, care reuşeşte să schilodească mai mulţi şi mai repede. 

Parcă picasem pe o planetă a monştrilor care se hrănesc doar cu 

sânge, se îmbată de plăcerea desfrâului torturilor. Au reînceput placa 

cu dr. Barbu, eu susţinând că nu am auzit în viaţa mea de un astfel de 

nume, cerând cu insistenţă o confruntare, aşa ştiam eu audiatur et 

altera pars. Solicitarea mea fiind considerată obrăznicie, o bandă de 

patru haidamaci, beţi sau drogaţi, au tăbărât pe mine, loveau cu ce 

puteau unde nimereau, iar când leşinai, unul punea furtunul cu apă pe 

tine şi în timp ce ei se odihneau, urma aceeaşi întrebare, acelaşi 

răspuns şi următoarea bătaie. A doua maltratare a haitei, nu mai avea 

efectul primeia, făcuseşi deja pe tine, şi mare şi mică, corpul era tot o 

rană, din care nu mai ţâşnea sânge ci doar o mucoasă vâscoasă 

galben-maronie, ce se prelungea în balta de apă de pe betonul 

pardoselei. Totul se termina când nu puteai să te mai ţii pe picioare, 

când nu-ţi mai reveneai. Atunci erai rostogolit pe o foaie de cort şi 

târât până în celulă, când îţi smulgeau foaia de cort, lăsându-te pe 

betonul rece al celulei. Colegul meu era atât de speriat şi de 

neputincios încât n-am îndrăznit să-i solicit ajutorul. M-am chinuit 

cum am putut, mi-am clătit cămaşa şi pantalonii, n-aveam chiloţi, 

deoarece plecasem de acasă cu izmene flanelate, care se lipeau de 

răni şi nu le suportam. 

Câteva zile m-au lăsat să mă regenerez, timp în care l-am 

rugat pe colegul meu să-mi reţină numele şi adresa. M-a prins de 

mâini şi zgâlţâindu-mă mi-a spus că şi-a nenorocit familia. Că în 

1945 s-a înscris la Tineretul Liber, că din 1948 a fugit din Bucureşti 

286

muncind prin ţară, iar că din 1950 a stat ascuns în podul casei total 

claustrat, timp de opt ani, timp în care s-a pregătit pentru a deveni 

inginer constructor sau arhitect, atunci când va fi cazul. Nu ştia cine 

l-a turnat, ştia doar că odată cu el erau arestaţi şi părinţii şi ca atare 

îşi asuma toată răspunderea morală. I-am spus numai că orice animal 

îşi apără puii de bestiile de pradă, că părinţii şi-au făcut doar datoria, 

vinovaţi fiind doar comuniştii. Părându-li-se că-i sub influenţa mea 

nefastă l-au mutat în altă celulă, dar l-am regretat pentru caracterul şi 

educaţia lui deosebită. 

Mi-au adus imediat un alt partener, un tip ceva mai în vârstă, 

dar care arăta înfiorător, faţa tumefiată, o mână luxată, ochii vineţi. 

Însă acesta, examinându-mă la rândul său, m-a întrebat: „ce ţi-au 

făcut camarade, au trecut cu buldozerul peste tine”. Plin de 

condescendenţă, fără să-l jignesc, i-am spus că n-am fost şi nu sunt 

legionar şi-l rog să-mi spună pe nume Aurelian sau Gulan. Mi-a spus 

că a auzit de mine de la un alt Aurel, State, care nu mai este om, a 

sărit de la etaj, şi-a rupt picioarele, a rămas infirm pe toată viaţa. 

Era Nicu Schneider, economist, legionar, făcuse puşcărie şi-n 

timpul lui Antonescu, mai stătuse cinci ani la temniţa de referinţă 

pentru legionari de la Aiud. Şi-a cerut scuze crezând c-au fost arestaţi 

numai legionari. A început să mă oblojească, cu experienţa lui avea 

de toate pregătit oricând pentru arestare. Când m-am dezbrăcat şi-a 

văzut că n-am chiloţi, a scos două perechi noi dintr-o legătură, după 

care a început să astupe găurile mai mari cu pasta de dinţi şi să spele 

vânătăile. Când a fost gata, a sosit şi surpriza, mi-a oferit o ţigară din 

zecile de pachete pe care le luase cu el la arestare şi pe care le 

primise după terminarea anchetei. A fost un om extraordinar, el m-a 

remontat, asigurându-mă că fiind tânăr totul ve trece. El mi-a spus că 

a stat închis şi cu comunişti, oameni simpli, care respectau legile 

nescrise ale temniţei, îi mai dădeau şi lui câte ceva din Ajutorul 

Roşu, pe care ei îl primeau regulat. În anul 1946 Ana Pauker le 

promisese că nu le face nimic dacă se autodesfinţează şi dacă nu 

votează cu ţărăniştii, încheind chiar un pact cu comandantul legionar 

Pătraşcu. De la el am aflat şi de Puiu Atanasiu care se erija în noul 

şef legionar din ţară, căpeteniile lor fiind în Spania şi Germania. Mi-a 

reamintit alfabetul Morse şi-am încercat să luăm legătura cu vecinii, 

dar nu răspundea nimeni, toţi erau timoraţi. Peste câteva zile a fost 

mutat la „depozit” la Jilava, la despărţire lăsându-mi mie ultimele 

287

două pachete de ţigări, şi spunându-mi simplu să nu-i mulţumesc, că 

eu am nevoia, mai mult decât el. 

Au urmat anchete sui generis, iar la una din acestea, după ce 

m-au bătut bine şi mi-am revenit scăldat în apă rece, mi-au adus 

pentru confruntare o făptură sprijinită de doi caralii, căruia cu greu 

puteai să-i spui om. M-au lăsat să-l admir vreun sfert de oră, iar după 

ce au constatat că-i imposibil să-l recunosc, l-au pus pe el să 

vorbească despre mine, sperând că am să-l recunosc după glas. Cu o 

voce stinsă, sacadată de icnetele unor enorme suferinţe, apărându-se 

tot timpul undeva în partea dreaptă, cu lacrimi mari care urmau 

făgaşul unor lovituri, adevărate şanţuri ce-i brăzdau faţa, mi-a 

pronunţat numele, după care îngâna parcă mecanic o lecţie învăţată 

pe care o spunea cu toată scârba: „este Aurelian Gulan, şeful 

promoţiei de ofiţeri 1942, unul dintre liderii acţiunilor naţionaliste 

ale ofiţerilor români, încarcerat şi întemniţat de mai multe ori în 

Uniunea Sovietică unde a avut legături cu unii legionari, nu ştiu dacă 

este legionar, ne-am cunoscut doar la bridge, nu frecventa cercul 

nostru, nu l-am întâlnit niciodată în România”. Nu l-am recunoscut 

nici după bolboroselile lui şi dând să cadă de ameţeli, sprijinit de cei 

doi caralii, a adăugat: „sunt avocatul Victor Clonaru, m-au omorât de 

câteva ori” adăugând apoi cu multă demnitate: „nu mă condamna şi 

tu”. 

Îl cunoscusem ca un bărbat bine legat, prezentabil, remarcat 

prin replicile lui spontane şi acide, inteligente şi clare, acum o epavă, 

târât din cameră în pumni. Am rămas împietrit şi pironit în scaunul 

meu, la gândul că unii n-au rezistat poate. 

Pe îngeri nu-i poate judeca decât Dumnezeu, nu oamenii, iar 

pe călăi nu-i poate ierta decât El în marea Lui milostivenie. 

Trăiam cea mai mare mulţumire şi linişte sufletească, având 

martor conştiinţa mea, că de la mine n-au smuls nicio mărturisire 

împotriva vreunui prieten sau cunoscut. 

În acest timp soţia umbla pe la procuratură să afle ceva despre 

mine, ziua procesului, iar ca să poată plătii avocaţii diavolului şi-a 

vândut singurul lucru de preţ, pianina. Tatăl ei, într-o discuţie între 

patru ochi îi spusese: ai ştiut cine este, ştii că este nevinovat, trebuie 

să-l aştepţi şi să-i împărtăşeşti soarta. Soţia nu numai că rezistase 

tuturor ameninţărilor, dar crezând încă în conceptele şi valorile 

umanităţii de adevăr, dreptate şi justiţie aflase data procesului, ştia că 

288

lotul număra aproximativ optzeci de persoane, fără să bănuiască că 

făceam de fapt parte din cele câteva zeci de mii de condamnaţi de 

organele de represiune cele mai obediente ale partidului, Securitatea 

şi justiţia pe bandă rulantă, pentru a înspăimânta un popor. 

La începutul anului 1959 are loc şi inspecţia călăului-şef al 

bandei de torţionari a ministrului de interne, Drăghici. Deschiseseră 

toate uşile de la celule pentru ca tovarăşul să contemple operele 

săvârşite de slugile lui în timpul anchetelor şi temniţei. Toţi se 

plângeau de tratamentul criminal, la celula de alături ministrul 

etalându-şi erudiţia, după placa deja cunoscută „noi nu comitem 

erorile burgheziei, examinăm fără şovăire orice potenţial adversar”, 

adăugând „vă oferim prilejul fericit de a muri eroic, voi aţi cântat că 

moartea, numai moartea legionară, este cea mai sfântă nuntă dintre 

nunţi”. Dacă ministrul prefera astfel de ticăloşenii, vă puteţi imagina 

la ce se pretau bestiile de subalterni, care pentru mârşăviile lor 

primeau grade, decoraţii şi prime grase, proporţional cu numărul 

asasinatelor comise. Deoarece li se ordonase grăbirea şi terminarea 

anchetelor, acestea s-au derulat alert, torturile s-au amplificat. În 

ciuda presiunilor, după cincisprezece luni de anchetă n-am 

recunoscut absolut nimic din aşa-zisele acuzaţii, n-am semnat nici un 

proces-verbal. 

Sunt transferat la un „depozit” intermediar la Malmaison, 

temniţa sumbră de pe Calea Plevnei, unde trebuia să fim pregătiţi 

pentru înscenarea numită proces. Trebuie să vă reamintesc că pentru 

a şterge crimele săvârşite, partidul a demolat închisoarea Uranus, 

înălţând pe mormântul de oase al martirilor acestui neam cel mai 

hidos şi faraonic kitch arhitectonic, denumit cinic Palatul Poporului 

şi rebotezat în Palatul Parlamentului, prin ale cărui fântăni arteziene 

pătate şi inestetice, va ţâşni pururi sângele celor ce-au cutezat să 

demaşte genocidul săvârşit de partid prin cea mai abjectă teroare, 

prin foame, frig şi întuneric, prin oribilul atentat moral şi spiritual 

asupra propriului popor. 

289

XVII. PROTOTIPUL INEVITABILULUI ESTE MOARTEA 106 

„Malmaison” 107 , o temniţă care nu-şi dezminte numele, care 

va rămâne în memoria poporului român ca templu al suferinţelor 

zadarnice, recunoscută pentru ororile săvârşite, pentru regimul 

inuman, de înfometare şi degradare umană la care o fost supusă 

intelectualitatea română. Factorul comun rămâne bestialitatea 

anchetelor şi a temnicerilor transformaţi în cei mai odioşi criminali, 

care ucideau cu pasiune demenţială numai pentru a-şi dovedi 

ataşamentul total faţă de partidul asasin. Celulele mici şi individuale, 

frigul şi foamea, deţinuţi zăcând inconştienţi pe podele de beton 

aşteptând procesele. 

Bat în peretele din stânga, nimeni. În peretele din dreapta îmi 

bate un frate de suferinţă Dombrovski, fost „PA” întrerupându-l, 

crezându-l fost primar al capitalei. Era de fapt prizonier de război. El 

mi-a spus că lângă el se afla Nedelcovici, nu mi-a spus care, 

deoarece erau doi fraţi, Doru şi Dan, ambii ingineri care-şi 

dovediseră prin fapte demnitatea şi integritatea morală cu care au 

depăşit momentul de excepţie din viaţa lor. Două personalităţi de 

marcă ale temniţelor româneşti, Doru a rămas surd din cauza 

torturilor. 

În mai suntem duşi în temniţa cea mai odioasă, Jilava, unde 

fuseseră îngropaţi în groapa cu var Corneliu Codreanu şi alţi 

doisprezece comandanţi legionari, din ordinul lui Carol al II-lea în 

noaptea de 29-30 noiembrie 1938. Exact după doi ani, în noaptea de 

26-27 noiembrie 1940, a avut loc masacrul de la Jilava când au fost 

asasinaţi de către unele scursuri legionare şaizeci de foşti demnitari, 

106 Cuvintele aparţin lui Thornton Wilder, nuvelist american. 

107 Pe Calea Plevnei, la numărul 137 A, în spatele unor garduri vopsite în verde, se află 

Iprochim, o instituţie încă de stat şi o grădiniţă pentru copiii angajaţilor din Ministerul 

Apărării Naţionale. Puţină lume ştie însă că în anii ’40-’50, în locul banalelor instituţii 

sus-menţionate, aici s-a aflat un loc de detenţie, unde au fost chinuiţi şi încarceraţi din 

motive politice foarte mulţi oameni. În secolul al XIX-lea, în locaţia cu pricina funcţiona 

principala cazarmă a trupelor de cavalerie menite să apere Bucureştiul. Denumirea de 

Malmaison provine, după toate probabilităţile, din timpul lui Cuza, când domnitorul a 

botezat aşa zona după un domeniu favorit al nefericitului împărat francez Napoleon al 

III-lea. Printre primele victime importante ale bolşevicilor care au trecut pe aici au fost 

membrii "Lotului Tămădău", adică toată conducerea PNŢ arestată în 1947, după 

încercarea eşuată de fugă din ţară cu un avion a lui Ion Mihalache (de fapt, o capcană a 

comuniştilor), însoţiţi de un grup de demnitari ţărănişti, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, 

Nicolae Penescu şi Corneliu Coposu 

290

după ce aceeaşi soartă avuseseră şi istoricul Nicolae Iorga şi marele 

economist Virgil Madgearu 108 . Tot aici fuseseră executaţi la 1 iunie 

1946 mareşalul Ion Antonescu, alături de foştii colaboratori, Mihai 

Antonescu, fost ministru de externe şi vicepreşedinte al consiliului de 

miniştri, generalul de jandarmi Constantin (Piki) Vasiliu, fost 

subsecretar de stat la Ministerul de Interne, Gheorghe Alexianu, fost 

guvernator al Transnistriei şi alţii, după ce trecuseră prin temniţele 

sovietice şi un simulacru de proces în Bucureşti. Aceasta era Jilava, 

temniţa răfuielilor. Aici au fost executate pe rând zeci de persoane 

pentru a fi răzbunate asasinatele comise de unii împotriva altora. 

Regimul comunist nu repeta „greşelile burgheziei”, ei 

masacrau zeci de mii de români, aleşii ei nu aveau ce răzbuna, 

deoarece nu fusese omorât nici un comunist în închisorile româneşti, 

voiau doar să-şi asigure dictatura prin exterminarea oricărei posibile 

oponenţe. Ce au avut cu mine nu ştiu, dar întâi m-am trezit în camera 

doi, o celulă mare fără paturi, fără ferestre, beton şi apă, destinată 

condamnaţilor la moarte. După cinci zile sunt scos şi dus într-o 

cameră mai mare, cu paturi, priciuri de lemn, suprapuse pe trei etaje, 

toate pline ochi, furnicar de oameni. Zidurile groase, peste un metru, 

fără ferestre deoarece se aflau la câţiva metri sub pământ, fără aer 

încât de-abia se putea respira, o umezeală ce-ţi pătrundea până-n 

oase, o putoarea aproape insuportabilă, tineta era un butoi pentru 60- 

70 de oameni care nu mai mâncau normal, bolnavi, unii abia se mai 

târau din cauza urmelor lăsate de anchete, în general un aspect 

apocaliptic, care depăşea prin hidoşenie tristele realităţi prezentate 

prin filme la Maidanec, Auschwitz sau mai ştiu eu unde. 

Pentru a nu mă prezenta fiecăruia în parte şi pentru a le da 

prima lecţie din legile nescrise ale temniţelor, după ce s-a închis uşa 

în urma mea m-am prezentat: „Aurelian Gulan, fost ofiţer activ, 

108 Există şi o teorie halucinantă potrivit căreia Traian Boieru, asasinul fizic al lui N.Iorga 

şi V.Madgeau de la 27 noiembrie 1940, ar fi fost agent NKVD inflitrat în mişcarea 

legionară unde a acţionat din proprie iniţiativă, fără ştirea conducerii Mişcării Legionare, 

împreună cu un grup de legionari motivaţi de dorinţa de răzbunare a morţii lui Corneliu 

Zelea Codreanu. Totuşi, la numai câteva zile după asasinat, Traian Boieru a plecat în 

Germania, aparent cu paşaport în regulă, nu înainte de a se întâlni cu Horia Sima şi cu Ion 

Antonescu, fără a fi supus vreunei anchete. Suspiciunile unor istorici pleacă de la faptul că 

în anii ’50 familia sa a primit permisiunea de a părăsi românia şi de a pleca în Occident. 

într-un moment cand legionarii infundau inchisorile inclusiv pentru vina de a-l fi asasinat 

pe Nicolae Iorga. (Ion Coja, Legionarii noşti, Ed. UMC Bucureşti, 2001, cap. II – Nicolae 

Iorga asasinat din ordinul lui Stalin p.52). 

291

prizonier de război şi condamnat în URSS, repatriat în 1955 

decembrie, fost traducător tehnic la ICTCM, arestat pe 13 februarie 

1958, probabil cu un lot masiv de foşti prizonieri, unii foşti legionari. 

Procesul nu a avut loc.” Mă examinau cu uimire nebănuită probabil 

gândindu-se cum am rezistat peste unsprezece ani în îngheţurile 

Siberiei, le vedeam spaima pe feţele crispate, privind cum poate arăta 

un om după cincisprezece luni de anchetă. Urmele loviturilor, 

vânătăile, tumefierile nu dispăruseră de pe faţa mea, toţi se gândeau 

cam ce am pe corp. Mi-au arătat un loc undeva la parter, nu avea 

nimeni loc fix, se dormea de-a valma cam trei pe metrul de prici. 

După ce aveam să aflu mai târziu, în celulă erau numai câţiva 

legionari, profesorul Andrei, un profesor de prin Ialomiţa, un bătrân 

curajos şi un medic, restul de alte culori politice, majoritatea tineri 

fără apartenenţă politică. M-a luat în primire medicul care, îngrozit 

de cum arătau fesele mele a făcut o colectă de câteva prosoape pe 

care le uda şi mi le schimba din oră-n oră. Era asistat de cei curioşi 

sau tari de înger, care nu voiau să rateze ocazia de a vedea pe viu şi 

pe carne vie, urmele umanismului roşu. Ialomiţeanul mi-a adus o 

feliuţă de pâine, iar un evreu Iancu Saul, profesor de filozofie, un 

tânăr bine informat, printre puţinii care mai aveau ceva moral şi nu-şi 

pierduse nici chiar umorul, mi-a oferit o ţigară şoptindu-mi că aici nu 

sunt legionari, cei câţiva fiind excepţii, izolaţi din loturile lor. A 

adăugat că majoritatea sunt condamnaţi, contrarevoluţionari, art. 209 

Cod Penal, că nimeni nu scapă necondamnat până-n 25 de ani, 

judecătorii, procurorii, nu făceau decât ca într-o mascaradă de proces 

să consfinţească sentinţele fixate de securişti, ca în orice organizaţie 

secretă sau masonică. Vorbea cu dezinvoltură, nu se temea de 

turnători, convins că din cei 15 ani primiţi va executa şi el câţiva, 

„nu-l vor lăsa evreii lui să putrezească în temniţele româneşti”. 

Ulterior, bun prieten şi desăvârşit camarad, a lucrat cu mine în Baltă 

vreo patru ani, de „i-au sărit capacele” cum zicea el, după care a fost 

repatriat în Israel. După 1990 am continuat bunele noastre relaţii, 

comportamentul ambilor şi sprijinul moral acordat, neputând fi uitat 

de nici unul dintre noi. 

M-am întreţinut câteva zile cu Lulu Lambrino, fratele lui Zizi 

Lambrino, amanta şi soţia lui Carol al II-lea cu care se căsătorise la 

Odessa şi cu care avusese un fiu, pe Mircea, rivalul la moşteniri de 

titluri şi averi al regelui Mihai. Nu-mi povestea ceea ce m-ar fi 

interesat pe mine, ci chefuri, vânători, tripouri din Franţa şi alte 

292

mondenităţi, care ieşeau din utilitatea ce-o căutam eu în orice 

discuţie. 

Un alt personaj, profesorul universitar Deusuşeanu, fiul 

marelui filolog Ovid Deusuşeanu 109 , un om erudit, dar care continua 

atitudinea de amnezic pe care şi-o impusese probabil la anchete. Ca 

şi ceilalţi mai în vârstă, se cramponau mai mult de viaţă, juca rolul 

unui deţinut cuminte, mulţumind partidului că nu l-a omorât, că i-a 

oferit prilejul de a se mai târî câţiva ani prin saloanele temniţelor 

comuniste. Ne ştiam reciproc, fiecare având motivele lui, eu 

memoria tatălui, el, poate, suferinţele acumulate până la vârsta de 37 

de ani. În momente de intimitate ne hazardam în analize şi prognoze 

pe termen scurt, el intuind respectul sincer pe care i-l arătam, 

ostentativ de darnic. 

Un alt profesor, ceva mai în vârstă, Corin, vecin de cartier, 

fost profesor la seminarul Nifon, nu se sfiia să pledeze deschis pentru 

comportamentul demn, în teama de Dumnezeu, şi nu se sfiia să 

admonesteze orice abatere de la regulile temniţei. 

Un alt personaj, actorul de revistă Dan Demetrescu, fost 

colaborator al lui Tănase la Teatrul Cărăbuş, căruia i-am acordat 

atenţie că fost admirator în tinereţe nu atât al genului propriu-zis, cât 

mai ales al balerinelor, modă a tinerilor ofiţeri bucureşteni. 

Cunoscând toate spectacolele şi toţi artiştii, fiind un admirator sincer 

al marelui Tănase, căutam să-l scot din apatie, din pesimismul lui, 

fiind convins că „pe nea Costică l-au omorât şi-a scăpat, pe noi ne 

chinuie cu un sadism animalic, până ce în timp, îi vom împărtăşi 

soarta”. Am insistat pentru a-i ridica moralul, pentru a-i elimina 

spaima pe care şi-o manifesta ori de către ori se deschidea uşa 

celulei. Era o îndatorire a mea, bazată în exclusivitate pe respectul ce 

nu încetam să i-l arăt. 

Mai erau şi alte personalităţi ale intelectualităţii şi neamului 

românesc, cum era Pan Halippa 110 marele patriot basarabean, luptător 

109 Ovid Aron Densusianu (numele de familie pronunţat Densuşianu; n. 29 decembrie 

1873, Făgăraş, d. 9 iunie 1938, Bucureşti), filolog, lingvist, folclorist, istoric literar şi poet 

român, membru al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Bucureşti. 

110 Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (1 august 1883, Cubolta, judeţul Soroca - d. 30 

aprilie 1979, Bucureşti), publicist şi om politic român basarabean, unul dintre cei mai 

importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea 

acestei provincii cu România. A fost preşedintele Sfatului Ţării care a votat unirea la 

1918. A ocupat funcţii de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul 

293

notoriu pentru reunificarea Basarabiei, acum destul de în vârstă, care 

auzind ceva din torturile mele din Siberia, mi-a declamat o poezie 

de-a lui „Sibir tâ naş bogatâr”. Admiraţia mea era nelimitată pentru 

trecutul lui pe măsura îngăduinţei cu care-l tratam, eliminând ab 

initio sintagma „erou la apus”, văzând în el permanenţa şi nemurirea 

eroilor din estul ţării. Mai erau câţiva macedoneni dârzi şi demni, 

care se opuseseră colectivizării forţate, cărora le luaseră totul dar nu 

semnaseră nimic, figuri emblematice pentru omenia şi solidaritatea 

lor, care s-au bucurat permanent de prietenia mea, de recunoştinţa 

mea pentru românismul pe care ni-l propovăduiau, dar pe care îl şi 

practicau cu atâta religiozitate. 

Un om simplu, dar cu mult bun simţ, era un cioban argeşean, 

cu o gândire profundă şi sănătoasă, pe care natura reuşise să-l 

modeleze după frumuseţea legilor ei acumulate de milenii. Nu făcuse 

nimic altceva, dăduse o bucată de pâine şi brânză unora care veniseră 

pentru o noapte la stână. Ei spuneau că s-au rătăcit, până la urmă s-au 

dovedit a fi oamenii lui Arsenescu 111 , colonelul care luptase cu arma 

în mână în munţii Argeş, opunându-se comunismului. Rezistenţa lor 

a fost nu numai exemplară, dar unică în ţările comuniste, ca formă de 

luptă unică prin jertfele lor. S-a declarat de la început ocrotitorul 

meu, eu fiind poate singurul care-i acordam egală atenţie, etalonul 

meu fiind caracterul omului, nu neapărat cartoanele ce le atestau aşazisa 

cultură. În temniţă, neavând hârtie, iniţial se făceau poezii 

scurte, uşor de reţinut, epigrame şi epitafuri, boală molipsitoare de 

care n-a scăpat nici ciobanul meu. Într-o zi, sfios, mi-a împărtăşit 

iniţial numai mie epitaful lui, premiat cu o sinceră îmbrăţişare: „Aici 

zace Brad Ilie/ N-a fost brad - a vrut să fie/ Şi-a murit în puşcărie/ 

C-a fost om de omenie”. Pentru evitarea oricăror discuţii, atunci când 

cei neputincioşi nu puteau căra imensul „butoi” el se oferea de 

fiecare dată voluntar, neuitând să spună tare „ne-a bătut destul 

Dumnezeu, ne-au bătut monştrii în numele diavolului, să nu ne mai 

batem şi noi între noi”. 

comunist şi închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române, exclus în 1948 

şi repus în drepturi în 1990. 

111 Gheorghe Arsenescu (31.05.1907, Câmpulung – 29.02.1962, Jilava), colonel al armatei 

române care a condus rezistenţa anticomunistă în munţii Făgăraş împreună cu ofiţerul 

Toma Arnăuţoiu, formând un grup „Haiducii Muscelului”. Gruparea de rezistenţă condusă 

de Arsenescu a operat în sudul munţilor Făgăraş. A scăpat din mai multe încercuiri dar a 

fost capturat de Securitate în 1961 and a fost executat în 1962 la închisoarea Jilava. 

294

Un alt grup, de data aceasta, tineri absolvenţi ai Facultăţii de 

medicină, au reprezentat cu evidentă cinste tineretul român. Oricine 

îndrăznea să aducă critică comportamentului sau pasivităţii 

tineretului român, se lovea de exemplul viu şi permanent al acestui 

grup de tineri care prin comportamentul lor demn şi ireproşabil, şi-au 

atras admiraţia tuturor fraţilor de suferinţă, indiferent de vârstă. 

Demnitatea cu care au primit cea mai cruntă lovitură la 25 de ani, 

principialitatea faptelor lor, seriozitatea, colegialitatea şi ajutorul 

oferit tuturor cu entuziasmul vârstei lor, dovedite pe tot parcursul 

detenţiei, moralitatea profundă ce caracteriza comportamentul lor, au 

făcut ca ei să devină prieteni sinceri şi de nădejde ai tuturor celor 

care au avut „norocul” şi cinstea să convieţuiască cu ei în aceeaşi 

celulă sau acelaşi lagăr de muncă. După eliberare m-am întâlnit cu 

puţini dintre ei dar ştiu că Victor Gordan, Tipi Munteanu, Tavi 

Stoican, Puiu Sarion, Valerian Drăgoi, Nelu Pleşa au devenit medici 

excepţionali, renumiţi nu numai prin profesionalismul lor dar şi prin 

pasiunea cu care şi-au exercitat misiunea de medici, omenia cu care 

şi-au tratat semenii, ca unii care avuseseră parte ani îndelungaţi de 

gustul amar al umilinţei umane, de suferinţele cele mai crude 

pătimite de poporul român, care au simţit pe pielea lor brutalitatea 

unor asasini, a unor paznici ai infernului în care a fost târâtă o 

naţiune pe care o iubiseră cu forţa şi cu elanul tinereţii lor. 

Întâmplător, am apelat ani mai târziu la Tavi Stoican pentru un 

control medical, iar răspunsul lui, bunăvoinţa şi profesionalismul lui, 

au depăşit orice aşteptare chiar şi din partea unui confrate de 

suferinţă, m-a impresionat profund şi mi-a dat noi motive de luptă cu 

blestemele vieţii şi vârstei, şi pentru acestea i-am rămas profund 

recunoscător. Cinste lor, familiilor lor, copiilor lor care vor avea 

toate motivele să se mândrească oricând cu părinţii lor, care au 

contribuit şi ei ca să se scrie una din cele mai dramatice pagini ale 

supliciilor temniţelor româneşti, demne de memoria generaţiilor 

viitoare, a veacurilor ce vor urma. 

Un alt grup, sau lot cum i se mai spunea, era cel al unor tineri 

absolvenţi ai facultăţii de ziaristică şi alţi câţiva de la alte facultăţi, 

primii condamnaţi pentru unele discuţii „duşmănoase” privind 

colectivizarea forţată, ceilalţi pentru denigrarea realizărilor partidului 

sau elogierea unor opere literare. În fond nu făcuseră nimic, 

dimpotrivă, prin meseria ingrată ce o aleseseră otrăveau sufletele 

ţăranului şi muncitorilor români, fiind obligaţi în reportajele lor să 

295

preamărească politica partidului, indiferent de convingerile lor 

intime. Erau tineri cu un fond sufletesc deosebit, cu remuşcări de 

conştiinţă evidente, descoperite în confruntarea cu realităţile 

temniţelor lor. Ei nu trebuia să fie convertiţi, ei aveau o gândire 

sănătoasă, erau cinstiţi, comportamentul lor la Jilava şi ulterior în 

Balta Brăilei sau Delta Dunării dovedind tuturor chiar un exces de 

demnitate şi corectitudine. Florin Pavlovici era mai interiorizat, mai 

profund în gândire, spre deosebire de Alexandru Mihalcea, mai 

expansiv, mai adaptabil noilor condiţii. Dumitru Filip, Tiţi era o fire 

deschisă, sociabilă, dornic să cunoască cât mai mulţi oameni, cât mai 

multe biografii, foarte iscoditor şi un bun analist, îşi construia deja o 

bancă de date pentru o viitoare demascare. Ion Popescu, Şendrea, 

Cizmaş, Saşa, chiar şi Alexandru Ivasiuc 112 , iniţial mi-au devenit 

prieteni adevăraţi care nu pot fi uitaţi niciodată pentru 

comportamentul lor integru, prin faptul c-au dovedit că nu fac 

niciodată rabat la conştiinţa lor, prin aceea că şi-au sacrificat cei mai 

frumoşi ani ai tinereţii, rămânând oameni adevăraţi. 

Toată lumea intrase în atmosfera de puşcărie, unii comentau 

încă „murdăria” anchetelor, alţii aşa-zisele procese când indignarea 

nu mai avea limite, alţii îşi plângeau casele, bibliotecile enorme, 

tablourile valoroase confiscate de tâlharii comunismului. Unii 

numărau deja zilele trecute, uitând de ani, alţii visau salvări 

112 Alexandru Ivasiuc (n. 12 iulie 1933, Sighet - d. 4 martie 1977, Bucureşti), prozator şi 

romancier român. După absolvirea liceului a fost admis la Facultatea de Filozofie din 

Bucureşti, de unde a fost exmatriculat după doi ani de studii, din motive ideologice. După 

exmatriculare, s-a înscris la Facultatea de Medicină Generală din cadrul Institutului 

Medico-Farmaceutic din Bucureşti iar în perioada când era student în anul IV a participat 

la mişcările revendicative ale studenţilor din Bucureşti în 1956. A fost printre 

organizatorii unui miting de solidaritate în Piaţa Universităţii, programat pentru ziua de 15 

noiembrie 1956. Studenţii urmau să ceară satisfacerea unor revendicări cu caracter politic 

şi social; era însă prevăzută şi posibilitatea de transformare a mitingului într-o mişcare de 

răsturnare a regimului comunist, în cazul în care numărul participanţilor era mare. A fost 

arestat la 4 noiembrie 1956, fiind judecat în lotul care îi purta numele. A fost condamnat 

la 5 ani închisoare corecţională pe care i-a execut la Jilava, Gherla şi în lagărele de muncă 

Periprava, Stoeneşti şi Salcia. A fost eliberat după executarea sentinţei, însă i s-a fixat 

domiciliu obligatoriu pe o durată de doi ani în localitatea Rubla, judeţul Brăila până în 

1963. Spre mirarea cunoscuţilor, deşi avea cazier, a fost transferat la Ambasada SUA, 

unde a lucrat până în 1968. Între 1968-1969 Ivasiuc a beneficiat de o bursă în SUA, unde 

a ţinut o serie de conferinţe la Columbia, Berkeley, călătorind şi în Anglia, spre a susţine 

conferinţe la Oxford. După întoarcerea din SUA, a ocupat de-a lungul timpului diverse 

funcţii. Între 1970 şi 1973 a fost redactor şef şi director adjunct al editurii Cartea 

românească, secretar al Uniunii Scriitorilor, iar între 1972 şi 1974 a fost director al Casei 

de Filme 1. 

296

miraculoase, voiau cu orice preţ să trăiască liberi, neacceptând că 

cineva poate fi condamnat la ani grei numai pe motivul că au 

îndrăznit să gândească altceva decât ce li se impunea. Era o 

adunătură eterogenă, dar uniformizată şi solidară prin ura ce-i 

stăpânea pe toţi împotriva nelegiuirilor, schingiuirilor şi 

samavolniciilor comise. Majoritatea, închişi pentru prima oară, 

cădeau pradă lâncezelii, deznădejdii, nu le mai păsa de sănătatea lor, 

mai ales a minţii, nu ştiau să-şi înfrunte destinul şi să creadă în 

izbânda dreptăţii şi a adevărului. Deoarece ei reuşiseră să nu-mi mai 

fie indiferenţi, am încercat să le schimb opiniile despre noua viaţă şi 

preţuindu-i enorm, spre satisfacţia mea, am şi reuşit, fiecare 

recăpătându-şi echilibrul sufletesc atât de important în momente 

excepţionale. Am rămas de câteva ori fără mâncare, neluptându-mă 

să fiu printre primii la împărţitul lăturilor, le-am oferit fără ceva 

preconceput chiar o lecţie de „temniţe”. Bătrânul profesor Cociu, 

pentru a lua legătura cu un prieten din celula apropiată, bătea Morse 

în peretele aşa de gros încât au auzit şi caraliii de pe hol. De teamă, la 

ancheta paznicilor, bătrânul n-a recunoscut şi pentru a evita o 

pedeapsă colectivă mi-am asumat eu răspunderea, deşi toţi ştiau că 

nu eu am bătut Morse. M-au scos din celulă iar vestiţii caralii 

Iamandi şi Viplă, primul ocupându-se şi cu execuţiile, mi-au 

administrat douăzeci de bastoane la fund şi m-au trântit înapoi în 

cameră. A fost un gest exagerat din partea mea şi oarecum ostentativ, 

totuşi o lecţie de neuitat pentru începători. M-au oblojit, mi-a trecut 

repede, carnea mea era bine tăbăcită. A doua zi ţiganul Tucă şi 

Biserică, caraliii de serviciu, m-au dus la o anchetă formală, voiau să 

constate dacă pot apărea la proces, nu m-au insultat, m-au întrebat 

nişte aberaţii, dacă m-am întâlnit vreo dată cu Stirbei, Bădescu, 

Marieta Sadova, răspunsul fiind clar că primii doi sunt solişti la 

Opera Română, iar Sadova regizoare la Teatrul naţional. Atunci l-am 

văzut şi pe Pătraşcu 113 , chemat probabil pentru a fi confruntat cu alţii, 

buhăit, cu picioarele butuci, îmbătrânit după zece ani de Aiud, după 

ce semnase pactul cu Ana Pauker. 

Pe data de 3 iunie, deci după 16 luni de anchetă, sunt dus la 

proces la Tribunalul Militar din spatele Pieţii Unirii. Ştiam cu o zi 

113 Nicolae Pătraşcu, secretar al Mişcării Legionare retrimis din exil de Horia Sima, pentru 

ca în numele unei facţiuni să negocieze cu Ana Pauker şi Teohari Georgescu o formulă de 

înţelegere politică după 23 august 1944. Pactul prevedea, printre altele, obligaţia 

legionarilor să iasă din clandestinitate şi să predea armamentul pe care-1 deţineau. 

297

înainte, deoarece îmi luaseră hainele şi-mi dăduseră uniforma vărgată 

de puşcărie, vestita zeghe, iar a doua zi a trebuit să mă scol la ora 5 00 

dimineaţa, când s-a prezentat un Figaro modern ce putea foarte bine 

juca rolul lui Othello, care m-a bărbierit, eu stând în picioare cu 

mâinile la spate. Mi-a smuls barba crescută destul de mare, 

sucindu-mi capul de parcă mă deşuruba. 

Exact la ora 6 am fost scos din celulă, mi s-au pus cătuşe la 

mâini, ochelari de tablă şi am fost condus într-o dubă, înghesuit cu 

încă vreo zece persoane. Trei caralii ne păzeau cu străşnicie, ca nu 

cumva să vorbim între noi. Ceilalţi din lot, de fapt al doilea lot de 

peste patruzeci de inşi, fuseseră aduşi şi ei de la alte închisori. 

La debarcare în faţa Tribunalului militar din Negru Vodă deşi 

era o oră matinală, era strânsă multă lume, părinţi, soţii, copii care 

ştiau de la avocaţi ora procesului. Împărţiţi prin diferite camere şi 

celule ale tribunalului, la ora 8 am fost duşi într-o boxă improvizată, 

după care mi s-au scos ochelarii. Stupefacţie totală. Toţi erau foşti 

prizonieri de război, printre care Ilarion Stănescu, Victor Clonaru, 

Puiu Atanasiu, Dimitrie Grozea. Pe mulţi nu-i mai văzusem de zececincisprezece 

ani, erau însă greu de recunoscut din cauza 

schingiuirilor la care fuseseră supuşi. Aurel State lipsea fiind 

netransportabil. Un colonel ne-a atras atenţia că nu avem voie să 

vorbim între noi, la cea mai mică abatere va fi evacuată sala. După 

aceasta, au dat drumul în sală părinţilor, fraţilor şi soţiilor. Un tumult 

cum nu se poate descrie în cuvinte: gemete şi plânsete ce te duceau 

cu gândul la o înmormântare, deoarece ei ştiau că vom fi 

înmormântaţi de vii. Colonelul ameninţă din nou că la cea mai mică 

dezordine va evacua sala. În timp ce în sală se strecurau ca şobolanii 

avocaţii, unii plătiţi cu bani grei, alţii numiţi din oficiu, am întors 

capul şi am descoperit în sală şi pe soţia mea cu tatăl ei! O vedeam 

cum îşi ştergea ochii, o simţeam cum tremura toată. Totul este 

întrerupt de o comandă scurtă „toată lumea în picioare”, moment 

când îşi fac apariţia călăii, un judecător, aveam să aflu mai târziu, 

Andrei, şi doi asesori. Andrei – un ciung, cu complexe de schilod, 

pronunţa fără să crâcnească sentinţele fixate de securitate, legifera 

cele mai odioase crime, având pe conştiinţă mii de suflete româneşti 

nevinovate, acest monstru pronunţând mii de ani de condamare cu 

seninătatea celui mai învederat călău, miile de vieţi sacrificate pe 

altarul istoriei acestui popor, rămânând peste veacuri în memoria 

posterităţii, ca element de referinţă pentru genocidul săvârşit de 

298

partid şi securitate. În momentul în care se făcea identificarea 

„acuzaţilor” am tresărit brusc auzind numele de Barbu Alexandru. 

Doctorul, un pumn de carne şi piele, mă străpungea cu privirea lui 

uluită din doi ochi mari negri, singurii care nu fuseseră zdrobiţi în 

timpul anchetei. 

Călăul a întrebat înainte de a începe procesul, dacă are cineva 

de făcut vreo declaraţie. Primul care s-a înscris la cuvânt am fost eu, 

şi am pronunţat concis: „întrucât n-am săvârşit nici o ilegalitate 

împotriva statului, întrucât, în ciuda nelegiuirilor săvârşite timp de 16 

luni de anchetă, nu mi s-a adus nicio acuzaţie concretă, n-am 

recunoscut şi n-am semnat nimic, renunţ şi resping orice apărare din 

partea vreunui avocat plătit sau din oficiu, din cauza inexistenţei 

vreunei infracţiuni, neavând ce apăra. În cazul în care voi fi judecat, 

îmi voi demonstra nevinovăţia singur, voi restabili 

adevărul-adevărat”. Plânsetele care au izbucnit în sală au fost 

curmate brusc de loviturile de ciocan nestăpânite ale ciunguluiucigaş, 

pe post de exponent al Justiţiei române comuniste. După 

mine, au mai vorbit vreo trei inşi, care rugau justiţia să ţină seama de 

modul cum le-au fost smulse declaraţiile, de tratamentul sălbatec la 

care au fost supuşi în timpul anchetelor pentru a se fabrica nişte fapte 

necomise. Fiecare declaraţie fiind urmată de un zumzet prelung în 

sală, „justiţia” a luat hotărârea de a întrerupe ascultarea unor 

declaraţii pe aceeaşi temă, mai ales că „aveam dreptul să aducem 

toate la cunoştinţă la timp procurorilor”. Niciun martor din afară, 

adică turnători, căci toate confruntările se făceau între cei din boxă. 

Nimeni, absolut niciunul, nu a recunoscut că a purtat discuţii 

duşmănoase împotriva regimului sau orânduirii sociale, că întâlnirile 

ar fi fost regizate, niciunul nu a recunoscut nimic din ceea ce era 

consemnat în dosarul fiecăruia, toţi protestând vehement în legătură 

cu modul cum le-au fost smulse declaraţiile şi împotriva maltratărilor 

la care fuseseră supuşi în timpul anchetelor. De fiecare dată sala 

fierbea de murmure, deşi judecătorul şi procurorul făceau spume la 

gură de mânie ascultând cum sunt demascaţi public, nu interveneau, 

aceasta fiind dominanta întregii atmosfere a masacrului ce se voia a 

fi „proces”. 

În ultimul cuvânt fiecare îşi sublinia totala nevinovăţie, după 

care urma apărarea avocaţilor, unii plătiţi cu bani grei. Timoraţi de 

organele de represiune şi de teroarea care domnea, aceştia se 

rezumau la a admite acuzaţiile prezentate, solicitând circumstanţe 

299

atenuante, pe motiv că s-au încadrat în muncă, au dovedit loialitate 

faţă de statul român. În cazul meu, judecătorul nu mi-a adus nici o 

acuzaţie concretă, trecând la audierea martorilor, adică a acuzaţilor 

din boxă. Puiu Atanasiu a declarat că a auzit de mine în lagărul de 

prizonieri că nu am fost şi nu sunt legionar, că nu s-a întâlnit cu mine 

niciodată. Victor Clonaru a făcut aceeaşi declaraţie, adăugând că 

orice a scris, retractează totul, semnăturile fiind date pentru a nu fi 

omorât din cauza maltratărilor la care a fost supus. Murmur în sală, 

soldat cu ameninţări cu evacuarea sălii. Dimitrie Grozea declară că 

n-am fost şi nici nu puteam fi legionar. Ilarion Stănescu declară 

concis şi clar unde m-a cunoscut, unde am stat împreună, că ne-am 

întâlnit absolut întâmplător şi precum a declarat în timpul anchetelor 

că nu am fost legionar, că n-am avut absolut nici o legătură cu nici 

unul din cei aflaţi în boxă. 

Urmează dr. Alexandru Barbu, care declară că aşa cum a 

susţinut în timpul celor mai bestiale interogatorii, nu m-a cunoscut, 

nu m-a văzut niciodată în viaţa lui, este prima dată când constată cine 

este Gulan. Relatează pe scurt cum s-a ajuns la aşa-zisa legătură cu 

mine. Fiind doctor stomatolog şi întreţinându-se cu unul dintre 

pacienţi, i-a spus acestuia că fiica lui urmează să plece la Bucureşti 

să dea examen la Facultatea de medicină, că n-are nicio rudă şi că 

n-ar vrea să o lase să locuiască la hotel. Pacientul, un fost prizonier 

de război, pentru a arăta bunăvoinţa faţă de cel ce-i punea dantura i-a 

spus, redând cu exactitate spusele acestuia: „Îţi dau adresa unui coleg 

din Bucureşti, un caracter rar întâlnit, de o bunătate proverbială, care 

în mod cert te va ajuta”. Doctorul şi-a scos agenda şi şi-a notat: 

Aurelian Gulan, str. Olimpului nr. 58 A, lângă Parcul Carol. N-a 

apucat nici să-mi scrie, nici să vină la Bucureşti, fiind arestat pe 11 

februarie 1958. Organele de securitate i-au confiscat agenda şi aşa au 

dat de numele lui Gulan. „În ciuda chinurilor nu am declarat nimic în 

afara celor spuse aici.” a mai strigat doctorul Barbu. 

I s-a dat cuvântul avocatului meu, care în urma declaraţiilor 

mele, a rugat judecătorul, să întrebe dacă îmi menţin cererea de a 

renunţa la apărarea lui. Am răspuns clar, că întrucât n-am săvârşit 

nicio infracţiune, n-am recunoscut şi n-am semnat nimic, întrucât nici 

unul din cei interogaţi n-a declarat nimic care să incrimineze vreo 

faptă ce ar putea fi folosită ca acuzare, întrucât s-a dovedit totala mea 

nevinovăţie, renunţ la orice apărare. Fiind ultimul interogat şedinţa 

s-a întrerupt o jumătate de oră, noi am fost evacuaţi din sala de 

300

judecată, atunci putând să-mi văd mai bine soţia. Era plânsă, 

disperată, dar pentru a mă încuraja mi-a schiţat un zâmbet trist cu 

subînţeles. 

Unii dintre noi au primit în pauză ţigări de la cei ce veniseră la 

proces, având aprobarea obţinută de avocaţi de la procurori. În sala în 

care am fost băgaţi se desfăşura un spectacol macabru. Plânsete şi 

îmbrăţişări între foştii fraţi de suferinţă, unii nevăzându-se de zece 

ani. Dr. Barbu s-a apropiat de mine şi sfios, încurcat şi-a cerut iertare 

pentru nenorocirea ce mi-a produs-o, adăugând că în timpul 

anchetelor s-a convins că sunt un om deosebit. I-am mulţumit şi eu 

pentru atitudinea fermă din timpul procesului, după care ne-am 

îmbrăţişat jurându-ne să nu ne uităm niciodată. Mi-a dat un colet mic 

cu câteva zeci de pachete de ţigări spunându-mi că el nu este 

fumător. De data aceasta acesta minţea. 

Pauza s-a terminat repede, după care am fost reintroduşi în 

sala de judecată, unde domnea aceeaşi atmosferă lugubră. A urmat 

rechizitoriul şi concluziile procurorului. Nu găsesc cuvinte să calific 

elucubraţiile acestui înrăit activist de partid. Toţi eram duşmani ai 

poporului, toţi desfăşurasem activitate contrarevoluţionară, crime 

împotriva orânduirii sociale, toţi acţionaserăm pentru răsturnarea 

„guvernului legal” ales prin voiţa unanimă a poporului român, unii 

s-au erijat în şefi, au complotat, astfel că pentru vreo zece cerea 

pedeapsa capitală, condamnarea la moarte, iar pentru restul temniţă 

grea pe viaţă, pentru a pedepsi cum se cuvine orice încercare de 

subminare a construcţiei socialiste, pentru a constitui un exemplu 

pentru întreg poporul. Plini de indignare ascultam şi nu ne venea să 

credem până unde se mergea cu înscenarea, cu perfidia, cât de 

evidentă era crima. 

Sala era cutremurată, peroraţia ucigaşului de suflete fiind 

întreruptă de suspine, de leşinuri, câteva persoane fiind scoase pe 

braţe din sală. Indignarea atinsese paroxismul, ura explodase nu mai 

putea fi dominată. Anchetatorii aflaţi în diferite colţuri ale sălii 

jubilau, judecătorul era satisfăcut că mai putea adăuga palmaresului 

lui încă o mie de ani de condamnare. Judecătorul a anunţat că peste 

două zile, la ora 10.00, în aceeaşi sală se vor pronunţa sentinţele. 

Sala este evacuată, asistenţa este îmbrâncită, în urlete de durere şi 

disperare, părăsesc acest templu al crimei colective, ce se chema 

justiţie. În aceleaşi dube am fost duşi în închisorile de unde ne 

301

culeseseră, eu ajungând din nou în mijlocul celor care aşteptau 

reîntoarcerea mea, ca singurul eveniment important al unei zile din 

viaţa unor oameni înmormântaţi de vii în criptele sinistre colective 

ale celei mai sinistre temniţe, Jilava. 

În curtea închisorii, în valea piersicilor, locul de execuţie al 

atâtor nefericiţi, piersicile coapte miroseau a sânge omenesc, sângele 

acelora care s-au sacrificat pentru un ideal, pentru libertatea şi 

bunăstarea poporului român. Le-am relatat decent circul, mascarada 

macabră a monştrilor justiţiei române şi am subliniat demnitatea 

dovedită de fiecare, dezamăgindu-i că sentinţa se va pronunţa abia 

peste două zile, scribii tremurând să încadreze juridic sentinţele 

stabilite de securitate, amintindu-le din nou cuvintele lui Thomas 

Paine „o cauză rea va fi susţinută întotdeauna de mijloace rele, de 

către oameni răi”. 

Peste două zile, în aceeaşi sală de judecată, se citeau 

sentinţele, liniştea fiind întreruptă de hohote de plâns, de urletele 

celor prezenţi. Numai cei din boxă primeau cu demnitate sentinţele 

pronunţate în numele poporului, pentru care toţi din boxa îşi 

sacrificau cei mai frumoşi ani ai tinereţii, unii chiar peste zece ani: 

şapte condamnaţi la moarte, restul la muncă silnică pe viaţă, la 25 de 

ani, Gulan Aurelian desprins din lot. Scene ce vor rămâne 

memorabile în conştiinţa poporului român: ţipete disperate, urlete de 

durere, păr smuls, şiroaie de lacrimi conduceau pentru ultima dată pe 

cei dragi, unii urmând să fie asasinaţi imediat, alţii în timp, toţi fiind 

făcuţi să dispară din calea făuririi comunismului, înmormântându-se 

astfel şi ultimele licăriri ale unei conştiinţe colective a unui popor 

condamnat la exterminare. 

De-abia ajuns în celulă, câţiva avocaţi m-au asigurat că 

disjungerea înseamnă lipsa oricăror acuzaţii, echivalează cu 

achitarea, insuflându-mi ceva speranţe fondate logic. Cum putea 

partidul, Securitatea, să greşească, cum justificau cele 16 luni de 

temniţă În justiţia comunistă nu există erori judiciare, nu putea fi 

vorba de compensaţii morale, mai ales pentru unul care dovedise 

exces de dragoste de ţară, care îşi sacrificase 13 ani din viaţă în 

apărarea unor principii morale, total străine dictaturii comuniste, 

fascismului roşu Devotat legilor nescrise ale temniţei timp de trei 

zile, am memorat numai adrese pentru a lua legătura cu familiile 

fraţilor de suferinţă. După trei zile însă sunt pregătit şi dus din nou la 

302

un nou proces, într-o sală mai mică, prezenţi fiind doar soţia şi tatăl 

ei. Acelaşi judecător, aceeaşi bestie umană, mă acuza acum de 

activitate contrarevoluţionară, duşmănoasă, desfăşurată la serviciu, la 

ICTCM. 

Era prima oară când auzeam astfel de învinuiri, eram acuzat 

pentru unele fapte pentru care nu fusesem arestat şi nu fusesem 

anchetat niciodată. Urmează citarea martorilor. Ing. Filipescu, 

bolnav, netransportabil, rămân valabile declaraţiile date prin care 

confirmă că inculpatul, în funcţia de traducător tehnic a denigrat 

realizările partidului, supraapreciind tehnica statelor capitaliste. Era 

prima oară când auzeam că un salariat poate fi condamnat pentru o 

activitate plătită de stat. Eu traduceam pentru ca inginerii români să 

se informeze, ca ei să se poată inspira, eventual să copieze, pentru a 

realiza produse competitive. În ce fel am denigrat realizările 

partidului Un alt martor, Eugen Şerban, a retractat cele declarate, 

spunând că i-au fost smulse cu forţa. Petre Zainea nu declarase nimic 

care să mă acuze, dar forţat scrisese că am comentat unele realizări 

germane de excepţie. Maria Balica nu a declarat absolut nimic 

împotriva mea, a lăudat activitatea mea profesională, corectitudinea 

mea. 

Eu le puneam întrebări suplimentare: unde când şi ce-am 

afirmat concret. Nimeni nu ştia nimic, nimeni nu vroia să-şi încarce 

conştiinţa cu ceva neadevărat. Nu mi s-a aprobat audierea unor noi 

martori, aşa că după o întrerupere de zece minute mi s-a citit sentinţa 

nr. 588 din 9 iunie 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti prin care 

Gulan Aurelian se condamnă la 8 (opt) ani muncă silnică, cinci ani 

degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru infracţiuni 

prevăzute de art. 209, pct. 2, lit. A combinat cu lit. B din Codul 

Penal, cu aplicarea art. 25, pct. 6 şi art. 30 din Codul familiei, adică 

infracţiunea de uneltire împotriva ordinii sociale, în fapt, discuţii 

duşmănoase împotriva regimului comunist. Un cetăţean este 

condamnat la opt ani muncă silnică, pentru motive străine de arestare 

şi de anchetă timp de 16 luni, înscenându-i-se cel mai monstruos 

proces, curmând viaţa unui om ce şi-a dorit să trăiască cinstit, 

muncind corect pentru a-şi întreţine o familie, singura lui realizare 

din viaţă. 

Şi astfel s-a sfârşit „procesul secolului”, încă o crimă săvârşită 

de partidul comunist, de cel mai represiv organ, Securitatea română, 

303

ce forţa un popor să se târască în bezna noului cult al trădării 

naţionale, săvârşind crime odioase împotriva propriului popor, care 

întreceau prin cruzime şi amploare orice alte crime înfierate de 

istorie. După pronunţarea sentinţei, revoltat de abuzul evident, am 

făcut recurs, însă prin decizia nr. 1701 din 26 iunie 1959 recursul a 

fost respins. Complotul era deci general, se executau strict 

„indicaţiile” partidului, care călca pe mormintele a o sută de mii de 

fii ai poporului român, şi instituia politica de teroare a peste douăzeci 

de milioane de oameni. Partidul recurgea la munca forţată şi gratuită 

a robilor moderni, pentru a înălţa construcţii faraonice, considerate 

realizări istorice ale socialismului „în plină afirmare”. Cert este că 

după proces am rămas definitiv separat de condamnaţii legionari, nu 

şi în temniţa din Aiud sau lagărele din Delta Dunării, de şefii sau 

membrii unor partide politice „istorice” întemniţaţi în Sighetul 

Marmaţiei, Botoşani sau Piteşti, rămânând să împărtăşesc soarta 

celor aproape cincizeci de mii de intelectuali români, de ţărani sau 

muncitori fără culoare politică. Aceştia au construit Canalul Dunăre- 

Marea Neagră, prin care, vorba poetului, curge sânge, au ridicat 

digurile uriaşe din Balta Brăilei, care gem de suferinţele a zecilor de 

mii de deţinuţi politici, pe ale căror oase s-au înălţat. 

304

XVIII. VREAU SĂ AM SENINĂTATEA DE A ACCEPTA 

LUCRURILE PE CARE NU LE POT SHIMBA, 

CURAJUL DE A LE SCHIMBA PE CELE PE CARE LE 

POT SCHIMBA ŞI ÎNŢELEPCIUNEA DE A LE 

DISTINGE ÎNTOTDEUNA 114 

Pentru a nu ne da cele 200 de grame de pâine degeaba, dat 

fiind numărul extrem de mare al deţinuţilor politici şi programele 

prioritare ale partidului de mărire a producţiei agrare, care nu se 

putea realiza decât prin mărirea suprafeţei agricole, ne-au trimis pe 

toţi pentru desecarea Bălţii Brăila sau a Deltei Dunării. Centrul 

acestor lagăre era la Sălcica, nume luat de la sălciile plângătoare care 

populau aceste pământuri, mult timp din an acoperite de apă şi care 

acum, dezrădăcinate, continuau să plângă soarta unor oameni, supuşi 

la o muncă istovitoare, de robi programaţi exterminării. 

Am fost transportaţi într-un lagăr din Sălcica, unde se aflau 

deja vreo două mii de deţinuţi politici. Comandantul lagărului, 

căpitan Mălăngeanu o stârpitură de om, care plesnea de grăsime şi 

care pentru a fi mai impozant mergea numai călare, împreună cu 

adjunctul lui, căpitanul Grecu, ne-a repartizat urgent pe brigăzi, 

numind un brigadier şi ne-a arătat baraca unde urma să dormim, un 

fost grajd de vite. Două paturi suprapuse din scânduri pe toată 

lungimea barăcii, pe ambele părţi, separate la mijloc de un coridor lat 

de un metru. Nu tu saltele, nici pături, nimic în afară de scândurile de 

brad, este drept de esenţă „moale”. 

Seara, după ce au venit de la lucru, după o învălmăşeală care a 

durat vreo jumătate de oră, s-au grupat după toate criteriile posibile: 

vârstă, rudenii, profesii, facultăţi etc. au început discuţiile. Cei veniţi 

de la muncă, frânţi de oboseală, şi-au mâncat ciorba de seară „pâinea 

şi-o mâncaseră de foame încă de dimineaţa, flămânzi şi morţi de 

oboseală cădeau ca muştele în drum că tot trudeau cam 14 ore pe zi, 

la normă, sub supravegherea caraliilor, cu o pauză de prânz de 

jumătate de oră, când îşi mâncau ciorba. Cu experienţa din gulagul 

rusesc mi-am dat seama că regimul de înfometare şi munca epuizantă 

constituiau metoda de exterminare în timp a acestor călăi cu epoleţi 

albaştri. 

114 Kurt Vonnegut, Jr. (n. 11 noiembrie 1922 — d. 11 aprilie 2007) - romancier american, 

cunoscut pentru operele sale în care combină satira, umorul negru şi ştiinţifico-fantasticul, 

305

Brigadierul nostru era Gicu Burlan, un bun profesor de 

matematică, iar printre cei treizeci erau strigaţi Petre Ghica, medic 

din Curcani, o comună lângă Olteniţa, Al George, medic la Opera 

României, Adrian Ionescu-medic, Alexandru Ivasiuc-student, 

Constantin Casian-fost diplomat, Mihai Musceleanu-profesor 

inginer, Noica-profesor, Max Bănuş-ziarist, Iancu Saul-profesor de 

filozofie, Mihai Constantinescu, avocat Nicu Ciota, Florin 

Nicolaescu, Geo Călina, Mircea Manolescu, Mihalache Bodiu, 

Mircea Gavonea, Cornel Boiangiu, Virgil Moroşanu, Mihai 

Rădulescu etc. 

Ne-am trezit pe la ora 5, ne-au aliniat „po piat”, pe cinci (nu 

ca în Gulagul sovietic „po cetâre”), pentru a ne trezi bine asmuţind 

câinii pe noi, care nu se sfiau să-i înşface pe cei care nu puteau să 

fugă. Ne numărau până când le ieşea numărul exact, câteodată dura şi 

o oră, după care ne ofereau 250 gr. pâine şi apă fiartă, numită ceai. 

Înconjuraţi de caralii şi câini eram duşi la locul de muncă unde ni se 

repartizau lopeţi, hârleţe şi roabe, o roabă la doi deţinuţi: unul încărca 

celălalt căra. 

Caraliii erau cei care stabileau cine este bolnav. Dacă nu 

puteai merge încărcai la roabă, domnii caralii având plan de 

îndeplinit în „întrecerea socialistă”. M-am asociat cu dr. Petrică 

Ghica, olteniţean de-al meu, ceva mai tânăr decât mine, mic de 

statură însă vânjos. Familia lui de gospodari înstăriţi, cu pământ şi 

vite, nu-l crescuse în puf, îl pusese şi la muncă, fapt constatat de 

mine imediat. Mai lucrasem cu roaba şi la Cercul Polar, aşa că nu era 

o noutate, numai că aici roabele erau mai mari, iar roţile nu aveau 

rulmenţi, se frecau fier pe fier, ceea ce îngreuna enorm împinsul, 

încât după câteva ore credeai că ţi-au ajuns mâinile la genunchii deja 

încovoiaţi. Pentru a nu strica pământul arabil se săpa adânc în gropi 

sau şanţuri, pământul devenea ud şi greu de aruncat în roabă. Roaba 

devenea astfel şi mai grea, imposibil de împins pe coronamentul 

digului, care trebuia să aibă 15 metri înălţime. Caraliii, înarmaţi cu 

bastoane, urmăreau ca roabele să nu poposească mult la încărcare, să 

nu facă nici o haltă pe drumul în pantă. 

Norocul meu a fost că dr. Ghica, care ulterior mi-a devenit cel 

mai bun prieten, prietenie cu care m-am mândrit şi când soarta ne-a 

ţinut ferecaţi în lagăre şi temniţe, dar şi după eliberarea noastră, s-a 

acomodat noilor condiţii, şi-a însuşit rapid experienţa mea. În primul 

306

ând nu ne interesa norma, aceasta fiind imposibil de realizat în ciuda 

unor inconştienţi, iar în al doilea ritmul trebuia menţinut constant, 

lopata era doar în mâinile noastre. Luai puţin pe lopată, tempoul era 

încetinit la maximum, cel care încărca roaba o şi căra, variatio 

delectat 115 , celălalt având timp suficient de odihnă. Drumul pe 

orizontală trebuia executat cât mai lent, pentru a-ţi acumula forţele la 

urcatul pantei. Cu timpul metoda s-a generalizat şi bineînţeles nu se 

mai îndeplinea norma. Brigadierul s-a solidarizat cu noi, s-a lăsat 

învăţat cum să-i fure pe caralii, prin mutarea ţăruşilor de lemn, care 

măreau zona de săpare în detrimentul adâncimii, rămânând cât se 

putea, corect, ca intermediar între noi şi administraţie. 

Prietenia mea cu dr. Ghica pot afirma că a fost exemplară, în 

acea lume de ulii, se baza pe o încredere reciprocă totală, discutam 

cele mai ardente probleme, ne confesam chiar unele gânduri intime. 

Cinstea lui ireproşabilă, demnitatea cu care a îndurat umilinţele la 

care eram supuşi permanent ca una din metodele de a ne „termina” 

cum răcnea căpitanul când sărea cu calul pe noi pentru a ne „strivi” 

pentru totdeauna, bineînţeles pentru a nu rămâne nici un martor al 

crimelor lui odioase, dârzenia lui fizică, au făcut din el un camarad 

de suferinţă ideal. El îmi oblojea bătăturile care-mi sângerau palmele, 

cu el împărţeam ultima fărâmitură de pâine, fără a ne lăsa copleşiţi 

sau degradaţi de foame. Era singura mângâiere în condiţiile inumane 

în care eram trataţi, singura persoană căreia îi dezvăluiam visurile 

într-o lume mai bună, ruperea de realitate fiind singurul remediu al 

supravieţuirii. 

Lângă mine dormea o personalitate emblematică a temniţelor 

româneşti Robert Eisenbraun, cunoscut ca Robert Cahuleanu sau 

Andrei Ciurunga 116 . Mic de statură, firav, cu o bucăţică de nas, în 

115 Lat. „Nimic nu încântă precum schimbarea!” (Cicero). 

116 Andrei Ciurunga (1920 – 2004), născut Robert Esenbraun în Basarabia, în oraşul Cahul 

într-o familie de colonişti germani, urmează aici şcoala, exceptând ultima clasă de liceu 

absolvită în Bolgrad. Trupele române părăsind provincia de la răsărit, se mută şi el, cu 

familia, în Brăila. Calvarul său prin temniţele comuniste începe în noiembrie 1945, 

datorită unui articol anticomunist publicat în “Expresul”, Ciurunga fiind considerat 

autorul moral al entuziastei manifestări promonarhiste din ziua Sfinţilor Arhangheli. 

Numele de poet şi l-a ales întâmplător, dintr-o carte de telefoane. Eliberat, îşi tipăreşte în 

1947, cu ajutorul unui zeţar cunoscut, fără ştirea cenzurii, o plachetă de versuri puternic 

colorată anticomunist, intitulată: “Poeme de dincoace”. Denunţat, este arestat abia peste 

doi ani, însă ‘corpul delict’ fusese distrus de mama sa, drept pentru care a fost condamnat 

pentru volumul mult mai vechi “Cântece de dor şi război”, apărut la Chişinău în 1944. Va 

petrece cei patru ani de condamnare la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Este eliberat la trei 

307

schimb cu o pereche de ochelari cu lentile ca fundul a două borcane, 

avea 22 de dioptrii, de abia i se mai vedeau ochii, care când îşi 

pierdea ochelarii se comporta ca un nevăzător, această făptură era pe 

cât de plăpândă, pe atât de generoasă, având un suflet mare de artist. 

Purta permanent un cojocel, blana mângâindu-i rănile trupeşti, iar 

prietenia mea –rănile sufleteşti, cum zicea el. Într-o noapte mă 

trezeşte şi, culmea, mă roagă să-l scarpin pe spate. Buimac din somn, 

bag mâna sub cojoc şi când vreau să-l scarpin dau de ceva moale, 

hidos. Il iau în mână: era un şoricel refugiat la căldură, strivit de 

zvârcolelile lui, la care-mi spune că nu peste mult timp va creşte şi 

vipere la pieptul lui. 

L-am iubit enorm pentru intransigenţa lui, el excludea orice 

compromis în viaţă, martor fiindu-i conştiinţa. Fusese condamnat 

pentru creaţiile lui patriotice, la insistenţele mele recitându-mi din 

„Nu-s vinovat faţă de Ţara mea”, poezie în care răbufnea toată ura 

unui popor sugrumat, care nu era vinovat că iubea o ţară mare 

rotundă ca o horă, ca o pâine. Redau doar o strofă: „Nu-s vinovat 

c-am îndârjit şacalii, Şi c-am strigat cu sufletul durut, Că nu schimb 

luni după termenul aşteptat cu nerăbdare şi se interzice să îi mai apară numele în presă. A 

treia sa arestare survine în anul 1958. Va fi condamnat la optsprezece ani închisoare 

pentru a fi lăsat să circule poemele scrise în minte la Canal. A fost eliberat odată cu toţi 

deţinuţii politici, în 1964. Abia în 1967 este reprimit în Uniunea Scriitorilor şi începând cu 

acest an va publica într-un ritm alert ce vădeşte setea sa de recuperare a anilor pierduţi. 

După Revoluţia din ‘89, cărţile conţinând stihurile sale de detenţie se vor succeda frenetic. 

Între volumele publicate - în total 22 la număr - în acestă perioada amintim: Decastihuri 

(1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (1972), Argumente împotriva nopţii (1976), 

Echivalente (1978), Gestul împăcării (1983) şi un volum antologic intitulat simplu 

Poeme, apărut în 2001 cu sprijinul Ministerului Culturii din România. 

308

un Ceahlău pe toţi Uralii, şi că urăsc Hotarul de la Prut” 117 . Era 

strigătul disperat al unui om smuls de pe meleagurile lui natale, 

Cahul, obligat să trăiască departe de mormintele sfinte lui. El este şi 

autorul poeziei despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, în care spune 

că Dunărea se scurge-n mare, pe un nou braţ, prin care curge 

sânge 118 . Poet de mare sensibilitate, compunea poezii scurte, un nou 

117 Nu-s vinovat faţă de ţara mea (Andrei Ciurunga) 

La ora când cobor, legat în fiare, 

să-mi ispăşesc osânda cea mai grea, 

cu fruntea-n slavă strig din închisoare: 

- Nu-s vinovat faţă de ţara mea. 

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă, 

pe-un raft, întâiul meu abecedar 

şi că mă-nchin când mă aşez la masa, 

cuviincios ca preotu-n altar. 

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina 

curată cum în suflet mi-a pătruns, 

din via data-n pârg sau din gradina 

în care-atâţia şerpi i s-au ascuns. 

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă 

rotundă ca o ţară hora-n prag, 

sau c-am primit colindători în tindă, 

cum din bunic în tată ne-a fost drag. 

Dac-am strigat că hăitele ne fură 

adâncul, codrii, cerul, stea cu stea, 

şi sfânta noastră pâine de la gură - 

nu-s vinovat faţă de ţara mea. 

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii 

când am răcnit cu sufletul durut 

că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii 

şi că urăsc hotarul de la Prut. 

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade, 

l-a scris pe harta lumii Dumnezeu, 

şi câţi prin veacuri au venit să-l prade 

îl simt şi-acum pe piept cât e de greu. 

De-aceea, când cobor legat în fiare, 

împovărat de vina cea mai grea, 

cu fruntea-n slavă gem din închisoare: 

- Nu-s vinovat faţă de ţara mea. 

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline 

cu tot belşugul, de la vin la grâu, 

şi c-am chemat la praznic pe oricine, 

cât m-am ştiut cu cheile la brâu. 

118 Canalul (Andrei Ciurunga) 

Aici am ars şi-am sângerat cu anii, 

aici am rupt cu dinţii din ţărână, 

şi aici ne-am cununat, cu bolovanii, 

câte-un picior uitat sau câte-o mână. 

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene 

am dat cu veacuri înapoi lumina. 

Amare bezne-am aşternut pe gene 

şi le-am gustat în inimi rădăcina. 

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte, 

bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare, 

am presărat cu mii de oseminte 

meleagul dintre Dunăre şi Mare. 

Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine, 

înjurături şi pumni ne-au fost răsplata. 

Să facem drum vapoarelor de mâine, 

am spintecat Dobrogea cu lopata. 

Istoria ce curge-acum întoarsă 

va ţine minte şi-ntre foi va strânge 

acest cumplit Danubiu care varsă 

pe trei guri apă şi pe-a patra sânge. 

Iar cântecele smulse din robie 

vor ctitori, cu anii care vin, 

în cărţile pe care le vom scrie, 

o noua Tristie la Pontul Euxin. 

309

gen, decastihul, pline de mult duh, de o frumuseţe neîntâlnită, care 

explodau de un lirism sublim, dar atât de căutat, de natural, încât ne 

cutremurau mai ales pe noi, care eram înfometaţi de hrană 

sufletească. El şi-a câştigat un loc veşnic în inima mea. Mi-e dor de 

tine, Robert. 

După ce ne-am cunoscut mai bine, singura verigă de legătură 

fiind comportamentul uman, un alt deţinut politic, ziarist de profesie, 

Max Bănuş, mi-a spus într-o zi: „Aurică, am aflat toată odiseea vieţii 

tale, tragedia unui om care a vrut să rămână demn. Tu ai insuflat 

multora secretul supravieţuirii, speranţa. Acum află de la mine că 

salvarea nu este departe. Eu te voi părăsi în curând, voi fi plătit în aur 

de către evreii mei, dar în momentul în care noi vom pleca totul se va 

duce de râpă, doar ştii că şobolanii părăsesc corabia numai înainte de 

scufundare”. N-a avut dreptate. El a plecat, trăieşte liber în Occident, 

îşi merită pe deplin reuşita pentru tot ce-a pătimit pe pământul său 

natal. Pentru atitudinea lui şi-a atras simpatia multor deţinuţi politici 

care, spre dezamăgirea lui, continuă să-şi ducă mai departe calvarul 

în România, hotărâţi să nu părăsească corabia tocmai pentru a cinsti 

astfel suferinţa acestui popor. 

O altă personalitate, care m-a onorat cu prietenia lui, a fost dr. 

Al George, o prezenţă remarcabilă în viaţa deţinuţilor români, cu 

răsunătoare contribuţii în sanscrită şi indianistică. El s-a impus prin 

sobrietatea lui, prin demnitatea cu care şi-a îmblânzit destinul atât de 

nemilos, greutatea opiniilor lui în orice dispută, omul care nu s-a 

aplecat în faţa nimănui, care a înfruntat suferinţa în tăcere, sufletul 

lui confundându-se cu sufletul lumii, cu Universul. El îmi spunea 

zâmbind că Varuna, zeul pustiei, la noi n-o mai păzeşte pe Rita, adică 

adevărul, dreptatea, personificarea legii eterne a moralei şi ordinii. El 

îmi vorbea noaptea târziu de Atman, de Karman şi Samsara, de 

reîncarnare, metempsihoză şi panteism. Într-o zi, strângându-mi 

mâna cu putere, ca unul care cultivam intransigenţa absolută şi ura, 

mi-a şoptit că în afară de calea cunoaşterii şi acţiunii, mai exista o 

cale a salvării, iubirea, însufleţindu-mi morala budhistă a înfrângerii 

urii prin iubire, blândeţe şi compasiune, că mântuirea noastră vine 

numai pe calea unei conduite morale ireproşabile. El voia să mă 

310

idice din planul Samsarei 119 , realitatea ca origine a durerii, în planul 

Nirvanei 120 , la identitatea cu absolutul. Degeaba încerca să-mi 

explice că viaţa mea actuală este rezultatul conduitei în existenţele 

anterioare, eu îi demonstram practic care-s cauzele răului şi îi arătam 

clar singura cale de înlăturare a acestora, nu mă aventuram în cele 

„opt căi” pentru propria-mi salvare şi a semenilor mei, pentru mine 

idealul suprem era eliberarea de samsara, care pentru mine se rezuma 

la reîncarnarea în asupritorii de astăzi a celor mai odioşi criminali din 

istoria omenirii, idealul suprem rezumându-se la conceptul de 

libertate. Doctore, îi spuneam eu, noi oamenii nu avem dreptul de a 

ne ierta semenii, acest drept în exclusivitate îl are numai acel care 

ne-a creat, Bunul Dumnezeu. Şi-aşa adormeam amândoi învinşi de 

oboseală, de muncile sisifice, să ne trezim în aceeaşi realitate 

inevitabilă a filosofiei comuniste, care sacrifica omul pentru interesul 

general al unei societăţi nedrepte şi haine, autoritare şi utopice. 

Nu pot continua fără să amintesc relaţiile mele excepţionale 

cu profesorul Mihai Musceleanu, ceva mai în vârstă, de o cultură 

remarcabilă, abordarea oricărui subiect constituind un deliciu, o 

evadare din realitatea care încerca să ne doboare. Era efectiv o 

enciclopedie, sursa noastră sigură de aplanare a unor controverse, 

fiind indiscutabil o comoară de informaţii, cu care cu o mărinimie 

proprie numai oamenilor de înaltă cultură, ni le împărtăşea. Tatăl lui 

fusese unul dintre profesorii regelui Mihai, astfel că nu pierdea nici 

un prilej ca, în afară de respectul pentru prinţii şi marii boieri ai 

României, casta care a călăuzit ţara pe calea culturii şi civilizaţiei, să 

ne insufle sentimente de admiraţie pentru instituţia monarhică, 

făuritoarea statului român modern. Am clarificat cu el şi problema 

mareşalului Antonescu în care el mă bănuia de subiectivism, 

împărtăşindu-mi concluzia că amândoi au loc în istoria României, 

cumpăna istoriei va înclina balanţa fiecăruia numai în funcţie de 

merite, de serviciile aduse ţării şi de erorile comise de fiecare, 

indiferent de bunăvoinţa fiecăruia. Profesorul, cum mă adresam eu, 

119 Samsara - lege fundamentală a transmigraţiei din gândirea religioasă şi filozofia 

indiană, care desemnează circuitul existenţei în lume pe baza formulei naştere-moarterenaştere. 

Potrivit faptelor din viaţa anterioară, omul se reîncarnează, urmând ca şi după 

această viaţă să urmeze o alta. 

120 Nirvana este starea supremă în budism şi jainism, stare care încheie şirul reîncarnărilor. 

Nirvana este eternitatea, inexistenţa, adică antipodul lumii imediate a lucrurilor 

schimbătoare. Nirvana este în afara oricărei posibilităţi de reprezentare mentală. 

311

era sclavul culturii clasice, deşi probabil mason, era subjugat de 

preceptele moralei creştine, ajungând după dezbateri lungi la 

concluzia că omenirea nu poate fi salvată decât prin impunerea 

valorilor perene ale culturii universale şi a conceptelor moralei 

creştine. Filofrancez şi filoenglez pătimaş, confunda filogermanismul 

meu cu care mă mândream, cu unele racile nostalgice legate de 

participarea mea la război, lăsându-se convins că filogermanismul 

meu îşi avea originea strict în cultura germană şi realizările istorice, 

era ancorat numai în realităţile de astăzi ale poporului german. În 

orice caz, repet, era o încântare orice discuţie chiar şi în 

contradictoriu, el fiind un maestru al argumentării, arăta o toleranţă 

uneori exagerată în respectarea opiniilor conlocutorului, nu era robul 

unor idei preconcepute, la unison punând pe primul plan caracterul 

oamenilor, nelăsându-ne seduşi de opera lor, uneori poate 

remarcabilă. Regret depărtarea care ne desparte nemilos, abordarea 

oricărui subiect cu acest cărturar modern, fiind un galop de sănătate 

mentală şi de optimism. 

Dintre personalităţile pe care soarta m-a binecuvântat să le 

întâlnesc în lagărele de la Sălcica şi Grădina trebuie să amintesc de 

eminentul diplomat şi omul de vastă cultură Constantin Cesianu, cu 

care am avut prilejul să discut controversatele efecte ale diplomaţiei 

lui Nicolae Titulescu, admiterea URSS în Liga Naţiunilor Unite, 

inclusiv convorbirile cu Litvinov, eliminarea Germaniei din Ligă, 

sancţiunile politice şi economice împotriva Italiei ca urmare a 

ocupării Eritreei, România fiind prima ţară care a îndeplinit aceste 

sacţiuni, una din cauzele coalizării Germaniei şi Italiei împotriva 

României şi impunerea Dictatului de la Viena. De asemenea un 

schimb amplu de opinii referitoare la activitatea politică a savantului 

istoric Nicolae Iorga, un enorm interes prezentând opiniile sale 

referitoare la domnia regelui Carol al II-lea 121 . 

Un om de mare spirit şi de profundă analiză a fost şi 

profesorul Riga, şeful Comisiei Dunărene, care prin entuziasmul său, 

prin exuberanţa sa a devenit un preţios conlocutor al tinerilor. Chiar 

în treacăt trebuie amintiţi prinţul Brâncoveanu, Negropontes care au 

fost cu mine în lagăr perioade mai scurte. Când s-a terminat parţial 

121 Consideraţii suplimentare pe exact aceste teme şi dintr-o perspectivă unică, de 

participant direct la evenimentele diplomaţiei interbelice, pot fi găsite în cartea lui Mihail 

Sturdza, România şi sfârşitul Europei, apărută la editura Criterion Publishing în anul 

2004. 

312

construcţia „digului”, noul „zid chinezesc” al deţinuţilor politici 

români, un grup mare am fost mutaţi în lagărul de la Stoieneşti 

pentru culesul porumbului, care se făcea numai manual, deşi cocenii, 

datorită solului sau umidităţii, depăşeau doi metri. 

Condiţiile erau şi mai jalnice. Dormeam pe jos în saivane, 

grajduri joase pentru adăpostul oilor, care fuseseră scoase la păscut. 

Dormeam pe pământ pe nişte paie, prin care pătrundeau umezeala şi 

putoarea urinei turmelor de oi, cărora le luaseră locul nişte nefericiţi, 

care cădeau de oboseală, braţele şi picioarele devenind nişte anexe 

ţepene ale corpului omenesc. Condiţiile erau execrabile, scăpasem 

însă de roabă. Din zori până în noapte, fiecare pe câte un rând, 

mergeam kilometri şi culegeam şi depănuşam ştiuleţii pe care-i 

aruncam în grămezi, de unde erau căraţi cu coşuri de alţi confraţi. 

Din cauza înălţimii cocenilor trebuia să te caţeri după fiecare ştiulete, 

recolta hibrizilor pe pământul reavăn, de-abia smuls apelor, fiind 

enormă. Se mergea odată pe 200-300 de rânduri şi care rămânea în 

urmă era hăituit de caralii şi de câini, pentru a-i ajunge pe „vitejii” 

inconştienţi, care sperau să se odihnească la capăt. După vreo 

săptămână, după ce palmele şi braţele erau numai tăieturi şi 

zgârieturi de la pănuşii de porumb, fiecare ştiulete fiind împărtăşit cu 

sângele palmelor noastre, pentru a scăpa de chinuri, m-am hotărât să 

culeg din doi în doi, pentru a ţine ritmul, ştiind că voi fi depistat şi 

trimis la carceră. Aşa s-a şi întâmplat, dar aplicându-mi şi alţii 

metoda, după două zile am fost scos, deoarece rămâneau prea puţini 

culegători. 

Am fost înconjurat însă de noii mei prieteni, mai tineri şi mai 

şcoliţi, care mai strângeau şi de pe rândul meu în schimbul 

„poveştilor” din Gulagul Sovietic, pe care le spuneam la „claca” 

robilor. Le spuneam lucruri captivante şi cu voce înceată să stea pe 

lângă mine, să n-o ia ca „bezmeticii” cum îi mai mângâiam eu, 

înainte. Când vremea era frumoasă şi-aveam parcă alt moral, mă 

încumetam să-i învăţ cuvinte la germană, aveam chiar elevi silitori, 

dintre care nu lipseau Saşa Ivasiuc, Florin Pavlovici, Titi Filip, Ion 

Popescu, din lotul ziariştilor şi medicilor, cărora le devenisem prieten 

nedespărţit. Mulţi învăţau în condiţiile acestea barbare, inumane, 

limba franceză pentru care era „un profesor pe metru pătrat”, 

universitari fiind Cesianu, Musceleanu, Riga, de care trăgeau 

permanent, cu o încăpăţânare remarcabilă Sandu Mihalcea şi Doru 

Dumitrescu. Ultimul era un tânăr cu o educaţie aleasă, cu enorm bun 

313

simţ şi concurent permanent la lecţiile de demnitate, curajul şi 

caracterul lui atrăgând atenţia. Aşa ne-am împrietenit, susţinându-ne 

moralul reciproc, el având avantajul entuziasmului tineresc, eu pe cel 

al experienţei capitale în vâltoarea nenorocirilor care nu m-au ocolit. 

Extrem de sociabil şi frate de nădejde, avid de noi cunoştinţe, în 

aceste condiţii lua lecţii de matematică de la amicul său mai mare, 

ing. Doru Novacovici, ajungând după eliberare un eminent şi îndrăgit 

profesor de matematică. 

Când aştern aceste rânduri, tresalt efectiv de mândrie şi 

emoţie, amintindu-mi câţi tineri de calitate excepţională am 

cunoscut, maturizaţi în gândire de timpuriu, care au devenit ulterior 

profesionişti exemplari, modele de comportament şi demnitate 

umană. Lor ar trebui să li se închine cărţi întregi, pentru a contrazice 

total opinia unor defetişti despre valenţele tineretului român care în 

cele mai aprige condiţii nu numai că au luat examenul, dar au dat 

lecţii de corectitudine şi onestitate, au fost modele de fermitatea 

caracterului. Şi uite aşa mai cu Mais-porumb, Maiskolben-ştiulete, 

Erde-pământ, Land-ţinut sau Ackerboden-teren arabil, dar şi 

Gefängnis-închisoare, Zuchthaus-carceră, Sträfling-deţinut, Qualendurere, 

Unterdrücker-călău, Verbrecher-criminal, ajungeam şi noi la 

capătul rândului. 

Aici, la Stoieneşti, era să mor. După o ploaie rece, transpirat şi 

epuizat fizic, am făcut o pneumonie. Trei zile cu 40 o C, fără 

medicamente, am fost inconştient. Dr. Ghica m-a doftoricit. A strâns 

toate boarfele posibile, le-a pus sub mine şi deasupra. Sub acest 

munte de cârpe transpiram, eram şters, iar transpiram. Prietenii mei 

tineri au organizat chiar un „comando” pentru a-mi procura trei 

aspirine prin tâlhărirea preotului Chiriac. Cu preotul Ghiţă Chiriac, 

doctor în teologie şi filozofie în Germania, eram în relaţii 

excepţionale, având discuţii lungi, care ne uniseră pe mai multe unde. 

El era un erudit desăvârşit, iar eu aveam să-mi clarific unele îndoieli 

dogmatice, căci susţineam cu tărie unirea tuturor creştinilor în scopul 

de a face faţă unor provocări ale unor secte chiar antisociale şi ale 

unor forţe subterane malefice, unire nu dogmatică ci pe baza 

preceptelor identice ale moralei creştine. În susţinerea punctului meu 

de vedere, propuneam chiar să nu mai existe biserici naţionale, de 

stat, biserica urmând a fi susţinută în exclusivitate de credincioşi, 

dovedind astfel forţa spirituală a unui popor. Şi totuşi, cu egoismul 

caracteristic în astfel de condiţii celor mai în vârstă, care se 

314

cramponau mai mult de plăcerile vieţii, părintele a refuzat să-mi dea 

aspirine. Atunci, câţiva l-au ambalat într-o discuţie, iar Titu Filip i-a 

furat din legătura cu minuni trei aspirine, salvându-mă cu doctorul 

Ghica de la moarte. Patru zile cât n-am mâncat nimic, doctorul mi-a 

băut el ciorbele, păstrându-mi pentru refacere şi pâinea lui. Pare un 

gest minor, dar sacrificiul lui putea fi inutil, un furt putând fi oricând 

justificat prin înfometarea care ne stăpânea pe toţi. Nu ştiu după cât 

timp am făcut o criză biliară care-mi provoca dureri îngrozitoare. 

Urlam de trezeam tot saivanul. Numai la insistenţele unor oameni de 

excepţie, profesional şi comportamental, dr. Petrică Orăşeanu şi dr. 

Trifan, am fost internat, în aşa-zisa infirmerie, o despărţitură din 

baraca în care stăteau caraliii. Când urlam prea tare, ca să nu-i 

deranjez pe paznicii de robi, primeam probabil morfină. Ştiu că 

mi-au făcut patru injecţii până am eliminat frumuseţe de piatră, din 

„cariera” făcută în condiţii de temniţă comunistă. 

Foarte mulţi mureau în condiţiile acestea de cancer, cei mai 

mulţi cu ciroze, fiind mânaţi la lucru până în ultima fază de 

metastază. Degeaba insistau doctorii, caraliii scoteau bani din orice. 

Nu pot să închei acest episod fără să elogiez comportamentul 

camaraderesc al acestor medici, care în mod miraculos, au salvat 

multe vieţi ale confraţilor, uneori făcând operaţii în condiţii total 

improprii. Şi despre medicii români foşti deţinuţi ar trebui să se scrie 

pentru generaţiile viitoare dr. Sari Ahile, dr. Petre Ghica, dr. Eusebiu 

Munteanu, dr. Alex Bura, dr. Petre Orăşeanu, dr. Trifan, dr. Adrian 

Ionescu, dr. Ionică Georgescu sau Gh. Mitroi fiind doar câţiva din 

sutele de martiri în slujba lui Hypocrat. 

După ce am terminat cu porumbul ne-au dus în lagărul de 

exterminare sigură de la Giurgeni, locul unde se traversa Dunărea cu 

bacul pentru Constanţa. Aici am fost supuşi unui alt test. Dormitorul 

se afla în interiorul unui enorm bac metalic, lăsat de francezi din 

primul război mondial. De la fundul bacului până sub punte paturi, 

priciuri suprapuse de lemn, bineînţeles fără saltele. În afară de frig, 

de umezeala permanentă, aveam parte de o magnetizare sau o 

demagnetizare a corpului uman în contact cu cala metalică. Un 

balans incomod la cel mai mic vânt, un clipocit continuu al apei care 

suna straniu în interior, un zumzet asurzitor al stolurilor de ţânţari, 

hăituiţi de cei care încercau să doarmă. Aici era literalmente sfârşitul 

lumii. Digul era mai înalt , pământul se căra mai de departe, iar 

bestiile umane, maior Ioaniţescu şi lt. Teodor Cristea, spre a-şi 

315

dovedi devotamentul faţă de „domni”, măriseră normele de lucru. 

Epuizat, dărâmat fizic, primeai o ciorbă pescărească, fără peşte, cu 

apă de Dunăre, cu diferenţa că bucătăria se afla pe coverta la pupa, 

iar closetul unde se vărsau butoaie de fecale la prova, astfel că toate 

fecalele se frecau de pereţii bacului şi erau cărate de apele blânde ale 

Dunării la pupa, de unde se lua apă pentru bucătărie. Rezultatul a fost 

o epidemie de febră tifoidă care a făcut ravagii printre deţinuţi. Aici 

am devenit şi eu ca mulţi alţii distrofic, adică atârnau pieile pe nori 

ca rufele la uscat, fiind scutit de munca la dig, transferat la plivit 

orezul. 

Ştiţi cum arată orezăriile Nişte bazine enorme, cu apă de vreo 

jumătate de metru, în care creşte orezul. Dimineaţa, la ora 6, ne 

dezbrăcam pe unul dintre maluri şi, hăituiţi de câini, loviţi de 

bastoane de cauciuc şi de bâte, eram împinşi în apa rece ca gheaţa. 

Tremuram ca vergelele până când ne obişnuiam, când ieşea şi soarele 

ce încălzea cât de cât apa. Călcând prin mâlul orezăriei, deranjam 

bietele lipitori, care, drept răzbunare, îşi înfigeau ventuzele pe pielea 

noastră, sugându-ne şi ultima picătură de sânge. La armele biologice, 

pe lângă păduchi, ploşniţe, ţânţari, adăugam acum şi lipitorile. Cu 

cele mici ne descurcam uşor, cele mari se desprindeau greu, iar 

urmele de ventuze le acopeream cu nămol, pe care, bineînţeles, îl lua 

apa. Flămânzi, epuizaţi fizic, îngropaţi de vii în acest sicriu metalic, 

asasinarea în masă era grăbită prin provocarea premeditată a febrei 

tifoide, ultima şi cea mai rapidă metodă de a se îndeplini norma la 

crime comise. Epidemia nu m-a ocolit nici pe mine. Dizenterie, 

scaune de sânge, temperaturi până la 40 o , aşa că bunul meu prieten 

dr. Ghica a insistat să fiu evacuat în spitalul din Sălcica, unde din 

păcate se murea pe capete. Epidemia luând proporţii, alarmaţi de 

numărul morţilor care creştea exponenţial, am hotărât să fim trataţi 

cu cloramfenicol şi să fim transportaţi în închisori. Şi de data aceasta 

m-a ajutat dr. Petre Orăşanu, care pe lângă medicamente, coroborate 

cu „postul” total, a venit să-mi coboare temperatura, să devin 

transportabil. Aşa că, în toamna anului 1962 am ajuns şi eu în 

împărăţia monştrilor Goiciu, maior Alexandru şi căpitan Tudoran, în 

închisoarea Gherla, capodoperă în domeniu, de pe vremea imperiului 

austro-ungar. 

Cetate cu ziduri enorme, cu gratii groase care haşurau 

ferestrele, unde nu pătrundea soarele şi în care erau ferecaţi în jur de 

cinci mii de deţinuţi. Privită din interior părea funcţională, cu celule 

316

mari şi mici, spital, baie, scări, balustrade, plase, unde teroarea lua 

aspectele cele mai aberante. Am nimerit într-o celulă mare, unde 

zăceau cam 40 de deţinuţi politici, unii din 1947, ultimii din 1959, o 

faună eterogenă de desfiguraţi fizic, nişte stafii care hălăduiau printre 

priciuri, toţi însă cu preocupări „majore”, în acest spaţiu 

concentraţionar al claustrării. 

317

XIX. CE PĂCAT CĂ SPRE PARADIS NU PUTEM 

CĂLĂTORI DECÂT ÎN DRIC 122 

La Gherla se continua politica instaurată de col. Dulgheru, de 

fapt Dollberger, călăul care sintetiza cel mai bine politica şi acţiunile 

partidului. De două trei ori pe an cobora din sferele lui înalte pentru 

a-şi inspecta supuşii, întrebarea tipică fiind ce condamnare ai şi ce ai 

făcut. Într-o celulă îl întreabă pe primul, care răspunde scurt zece ani 

şi n-am făcut absolut nimic. Al doilea răspunde la fel de concis: 25 

de ani şi n-am făcut absolut nimic, după care urmează concluzia 

plină de sarcasm a partidului: „du-te în aia a mă-tii, partidul nu 

greşeşte, dacă nu făceai nimic îţi dădea zece ani ca lu ăla nu 25 de 

ani”. „Consumaţi degeaba hrana poporului”, după care pleca în 

cealaltă celulă cu aceeaşi placă. 

Aici am întâlnit oameni de-a dreptul excpţionali: actor Ion 

Omescu, prof. Alexandru Zub, avocat Marius Lupu, avocat Mircea 

Marin, comandor de aviaţie Teodor Greceanu, avocat Nicu Ciota, 

artist liric Ştefan Vasile, dr. Negru, comisar şef Toni Constantinescu 

şi mulţi, mulţi alţii. La început timpul trecea mai repede, deoarece 

noi cei câţiva veniţi din lagăre, epuizaţi fizic, nu ne mai săturam de 

somn, dormeam şi-n picioare. Corpul uman, acest mecanism 

complex şi bizar, avea nevoie de odihnă, trebuia să-şi refacă celulele 

nervoase, să-şi preia funcţiile iniţiale. 

Paradoxal, spaţiul concentraţionar al celulei este singurul 

spaţiu unde te poţi manifesta liber, în toată plenitudinea conceptului 

de libertate, poţi să-ţi exprimi gândurile fără oprelişti, poţi să-ţi 

confrunţi şi să-ţi compari opiniile. Obosit, iniţial am evitat discuţiile 

„savante”, refugiindu-mă în informarea privind istoria recentă a 

temniţelor româneşti, mai ales c-am întâlnit în persoana lui Toni 

Constantinescu, spre norocul meu un „povestitor” nu numai autorizat 

şi nepătimaş, dar şi binevoitor, mai ales când găsea un ascultător 

disciplinat. 

Bineînţeles m-a cutremurat relatarea episodului controversat 

şi straniu al „reeducării”, fenomen complex care nu poate fi elucidat 

decât pe bază de documente, pe mărturiile celor implicaţi direct, câţi 

au mai rămas, de către istorici, sociologi, criminalişti „sine ira et 

122 Cuvintele aparţin lui S. Lee. 

318

studio” 123 . Organele de securitate, de talia colonelului Teodor 

Sepeanu, recrutau cu forţa, prin cel mai murdar sabotaj, cele mai 

dezechilibrate personaje dintre deţinuţi, oameni care-şi pierduseră 

minţile claustraţi peste zece ani, dezinteresaţi moral total, care le 

deveneau „uneltele” cu care voiau să anihileze, să desfiinţeze 

ultimele reminiscenţe ale unor conştiinţe, care în ciuda tratamentului 

barbar la care erau supuse, reuşiseră să rămână încă treze şi curate. 

Prin tăria lor fizică şi spirituală izbutiseră să rămână demni şi cinstiţi. 

Aceasta îi speria de moarte pe cei dinăuntru, cât mai ales din afară, 

agenţii lui Pantiuşa, alias Pantelimon Bondarenko 124 , cu vestita lui 

soţie Ana Toma-Grossmann 125 . Aveam de-a face cu cea mai 

criminală grupare condusă, pe rând, de Alexandru Nikolski-Boris 

Grunberg 126 , Teohari Georgescu-Burah Tescovici 127 , Leonte Răutu 128 

123 Lat. „Fără ură şi părtinire” (Tacitus). 

124 Gheorghe Pintilie, născut cu numele de Timofei Bodnarenko şi cunoscut şi sub 

diminutivul de Pantiuşa (n. 1902, Tiraspol - d. 11 august 1985, Bucureşti), general român 

de securitate, care a condus Direcţia Generală a Securităţii Poporului (1948-1963). Este 

considerat a fi unul dintre principalii organizatori ai represiunii din România comunistă, 

fiind responsabil pentru arestarea, deportarea şi întemniţarea a aproximativ 400 000 

oameni. 

125 Ana Toma (născută Grossman) (n. 9 octombrie 1912 - ianuarie 1991, activistă 

comunistă de partid, una dintre cele mai temute şi viclene membre ale aparatului şi 

secretară a Anei Pauker. Fusese anterior soţia lui Sorin Toma, redactor-şef al cotidianului 

comunist Scânteia în perioada 1947-1960 şi va deveni apoi soţia lui Constantin 

Pârvulescu. 

126 Alexandru Nicolschi (n. Boris Grünberg la 2 iunie 1915, Tiraspol - d. 16 aprilie 1992, 

Bucureşti), general român de Securitate, care a avut funcţiile de subdirector general al 

Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (1948-1953) şi secretar general al Ministerului 

Afacerilor Interne (1953-1961). În toamna anului 1991, Procuratura Generală, la sesizarea 

Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici (AFDP), i-a instrumentat lui Nicolschi un dosar penal 

de inculpare pentru abuzuri în funcţie şi crime. În două interviuri în presă, Nicolschi s-a 

declarat nevinovat, susţinând că el a luptat numai împotriva legionarilor şi fasciştilor. 

Direcţia I de Cercetări Penale a emis la 15 aprilie 1992 o citaţie pe numele lui Nicolschi, 

pentru audieri, citaţia fiindu-i înmânată personal în aceeaşi zi de procurorul Şerban 

Niculescu. Alexandru Nicolschi a decedat în somn în dimineaţa zilei de 16 aprilie 1992, 

cu doar cu o zi înaintea prezentării sale la Procuratura Generală, unde urma să fie 

anchetat. Medicul legist a stabilit cauza morţii: un infarct. 

127 Teohari Georgescu (n. 31 ianuarie 1908, Bucureşti - d. 31 ianuarie 1976, Bucureşti), 

lider comunist român, care a îndeplinit funcţia de ministru de interne al României între 

anii 1945-1952. 

128 Leonte Răutu (născut Lev Oigenstein) (n. 28 februarie 1910, Bălţi, Basarabia - d. 1993, 

Bucureşti) şeful Direcţiei de Propagandă şi Cultură a CC al PMR din 1956 până în 1965; 

din 1948 devine membru al CC al PCR, membru al Comitetului Politic Executiv (1955- 

1981), secretar al CC al PCR (1965-1969), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri 

(1969-1972), rector al Academiei de studii politice „Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti 

(1972-1982). 

319

şi Leonte Tismăneanu 129 , Borila, Jianu, Koller, Mihalcea, Kiron, Gal, 

Cucu, Mândruţ, Ciobanu etc., încheiată de călăul Alexandru 

Drăghici 130 , cei care au făcut din Securitatea română cel mai odios 

organ de represiune din toate statele comuniste. Aceştia, împreună cu 

anchetatorii, procurorii şi judecătorii, cu satrapii care au condus 

temniţele şi lagărele, poartă răspunderea genocidului din perioada 

comunistă. Cozile de topor bine hrănite, înarmate cu bâte, cabluri de 

cauciuc, frânghii, erau băgate în celule, unde luau câte un deţinut şi-l 

obligau să se demaşte pe el însuşi, pe camarazii de celulă, rude şi 

prieteni din afară, să-i pună pe tavă organelor de securitate pentru a 

îngroşa numărul deţinuţilor politici, pentru a teroriza un popor. 

Marea, enorma majoritate nu admitea această degradare, nu voiau să 

facă jocul acestor simbriaşi ucigaşi, refuzau să vorbească. Atunci 

erau supuşi la cele mai incredibile acţiuni de umilire, la cele mai 

nesăbuite chinuri. Erau legaţi cu frânghii, spânzuraţi de mâini sau de 

picioare de paturi, bătuţi până când leşinau de câteva ori, udaţi cu 

apă, ca după ce-şi reveneau totul să reînceapă cu intensitate şi mai 

mare. Toate acestea se făceau sub asistenţa a încă trei-patru bătăuşi, 

gata să intervină dacă ceilalţi din celulă interveneau să întreprindă 

ceva şi admiraţi de pe coridor de reprezentanţii organelor de 

securitate, satisfăcuţi de modul în care se desfăşurau evenimentele. 

Când nu reuşeau cu bătaia, treceau la alte torturi, la răstigniri timp de 

câteva ore, la smulsul unghiilor, la arderea tălpilor cu un drug înroşit, 

adus de caralii, şi terminau cu scufundarea capului în tinetă, în 

butoiul cu căcat, unde te ţineau până te sufocai, până ce trăgeai în 

tine în loc de aer căcat şi urină, după care părăseau camera huiduiţi, 

pentru a reveni a doua zi. Aceasta a fost cea mai înfiorătoare 

perioadă din viaţa deţinuţilor politici din România care a întrecut în 

monstruozitate ce nu s-a imaginat de inchiziţie, de barbariile asiatice. 

129 Leonte Tismăneanu, născut Leonid Tismineţki (n. 26 februarie 1913 - d. 1981) om 

politic, militant comunist şi teoretician român de naţionalitate evreiască. Ca fapt divers, 

fiul lui său, Vladimir Tismăneanu (n.1951), politolog stabilit în SUA, profesor la 

Universitatea Maryland, a fost numit la data de 5 aprilie 2006 în fruntea comisiei 

prezidenţiale de studiu a dictaturii comuniste în România. 

130 Alexandru Drăghici (n. 26 septembrie 1913, Tisău, judeţul Buzău - d. 12 decembrie 

1993, Budapesta) lider comunist român. A fost deputat în Marea Adunare Naţională 

(MAN) între 1946-1948, preşedinte al MAN (28 decembrie 1949 - 26 ianuarie 1950), 

viceprim-ministru (18 martie 1961 - 27 iulie 1965 şi 9 decembrie 1967 - 26 aprilie 1968). 

A fost general-maior de Securitate (30 decembrie 1950), general-locotenent (2 octombrie 

1952), general-colonel (20 august 1955). 

320

Repet, iniţiatorii au fost Nikolski, Dulgheru, Sepeanu, 

executanţi fiind la Piteşti cpt. Dumitrescu, lt. Marina, iar la Gherla 

Goiciu, Gheorghiu, Avădanei, med. Bărbosu, probabil puţinii din 

care şi-i amintea Toni. Desigur cunoştea mult mai mulţi dintre 

deţinuţii asasini, de fiecare dată începând cu cei din Piteşti: Ţurcanu, 

Bogdănescu, Fuchiş şi Steier, continuând cu cei de la Canal: Laitin, 

fraţii Grama, Cojocaru, Climescu, Morărescu, Lupaşcu şi 

Bogdănescu care l-a omorât pe dr. Simionescu. Cel mai documentat 

era despre cei din Gherla ca: Livinski, Martinuş, Caravia, Dumitreasa 

şi Măgiescu. Printre cei supuşi reeducării amintea numai de Atanase 

Papanace, av. Mateiaşi, Gh. Caranica, prof. Manoilescu, Pop 

Gheorghe, Petre Ţuţea etc. În afară de dr. Simionescu au mai fost 

omorâţi Costache Oprişan, Huică, Nedelcu, Gafencu, Limbera, 

Aurelian Pană, numărul lor fiind infinit mai mare. 

Despre reeducare s-au scris şi se vor mai scrie multe cărţi. Eu 

mi-am făcut doar o datorie de conştiinţă faţă de memoria fostului 

comisar şef Toni Constantinescu şi-a celor schilodiţi şi ucişi, acest 

episod negru nefiind trăit de mine. Printre cei cu care am stat în 

temniţa Gherla, de o admiraţie fără limite s-a bucurat cel ce mi-a 

deveit bun prieten ulterior actorul şi regizorul Ion Omescu, un 

„domn” de vastă cultură, un erudit al operelor lui W. Shakespeare, un 

altruist desăvârşit, care împrăştia lumină în jurul său fără economie 

sau reţinere. Un caracter ferm şi neoscilant, care coroborat cu 

disponibilităţile lui pedagogice, l-a făcut un caracter apreciat enorm 

de cei care au avut „norocul” să stea cu el. Zilnic ţinea lecţii de 

franceză şi engleză, elevii silitori profitând imens, conturându-şi 

viitorul. Eu asistam la recitările şi răstălmăcirile lui din Henric al V- 

lea, Richard al III-lea, Hamlet, Othello, Romeo şi Julieta, Macbeth 

sau Regele Lear, uneori mă retrăgeam cu el pentru a-i asculta ultima 

traducere a vreunui sonet sau ultima lui creaţie în materie de poezie. 

A scris şi multe piese de teatru, multe în limba franceză, obţinând 

numeroase premii. A fost prima oară când am făcut rabat la 

exigenţele şi intransigenţele mele, când a primat caracterul, 

atitudinea lui şi mai ales erudiţia lui. Eliberându-se puţin înaintea 

mea, a plecat de la Iaşi la Bucureşti, pentru a duce soţiei mele 

primele veşti reale despre mine, ea aflând anterior, din zvonuri, că 

Securitatea ar fi făcut din mine o epavă gânditoare. Nu le-am dat nici 

cel puţin această satisfacţie. Rămâne în memoria deţinuţilor politici 

care s-au adăpat din izvorul cunoştinţelor lui, oferite cu pasiune şi 

321

generozitate, un camarad de excepţie, care n-a decepţionat pe nimeni 

nici ulterior în libertate. 

Un alt camarad de detenţie, care impresiona prin cultura sa, 

dar mai ales prin modestia lui naturală, nedisimulată a fost istoricul 

Alexandru Zub 131 . Profunzimea analizelor lui, claritatea expunerii 

unor adevărate prelegeri din istoria neamului, incursiunile lui în 

istoria universală pentru a ne ancora comparativ în explicarea unor 

evenimente, ne determinau să-l ascultăm nu numai cu interes sau 

admiraţie, dar şi să ne clarificăm multe dubii, să ne ordonăm 

gândirea, să descifrăm viitorul. Repet, modestia lui, dublată de o 

sensibilitate specifică, constanţa principiilor lui dovedită mereu prin 

acţiunile lui, intransigenţa analizelor lui şi în configurarea viitorului 

nostru, a făcut din el un model spre care tindeam cu toţii, 

reconfirmând umilele noastre calificative de „far” în cultura română. 

În legătură cu el, nu pot să nu remarc calitatea concetăţenilor lui 

moldoveni, în frunte cu avocatul Marius Lupu, care constituia un 

eşantion aparte în spaţiul nostru concentraţionar eterogen şi 

diversificat. 

Un alt coleg de celulă, avocatul Mircea Marin, MeMe cum îi 

ziceam noi, ne-a delectat prin speculaţiile lui pe care le făcea pe orice 

temă, prin sclipirile inteligenţei lui, prin combativitatea agresivă, 

vioiciunea şi coloritul vocabularului lui elevat, chiar dacă uneori spre 

a-şi dovedi elocinţa, făcea pe „avocatul dracului”. Era un colocutor 

ideal, care ştia să împletească orgoliul şi vanitatea din „vorbe”, cu 

cinstea şi corectitudinea faptelor. Am abordat cu el şi unele 

comentarii filosofice, ne rezumam la Blaga, Rădulescu Motru, Nae 

Ionescu sau Noica. Nu ştiu în ce măsură reuşeam să elucidăm 

anumite aspecte din gândirea acestor titani români, principalul era să 

facem cel puţin o oră de gimnastică intelectuală, ne recăpătam 

agilitatea de a gândi propriu, şi de a ne expune ideile cât mai clar şi 

concis. Ne pregăteam spiritual pentru libertatea la care tânjeam atât 

131 Alexandru Zub (n. 12 octombrie 1934, Vârfu Câmpului, judeţul Botoşani), istoric 

român, membru corespondent al Academiei Române din 10 septembrie 1991 şi membru 

titular din 2004. Deoarece a organizat în 1957 o manifestare studenţească, considerată 

ilegală de către autorităţi, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel 

Mare, a fost condamnat la zece ani închisoare politică (din care a executat şase). În 1973 a 

devenit doctor în ştiinţe istorice. Din 1989 este director al Institutului de Istorie „A. D. 

Xenopol” din Iaşi. Din 2006, este şeful secţiei istorice a Academiei Române, succedândui 

lui Dan Berindei. 

322

de intens. Îi mulţumesc pentru caracterul şi camaraderia lui profundă, 

el fiind al doilea curajos, care a luat legătura cu soţia mea, care prin 

retorica lui a inoculat speranţele atât de necesare în acele momente. 

Nu pot să închei enumerarea camarazilor din celulă, fără a 

aminti şi de comandorul Theodor Greceanu, un as al aviaţiei române 

din cel de-al II-lea război mondial, descendent din marile familii 

boiereşti române, care au contribuit la prosperitatea materială şi 

spirituală a poporului nostru. O fire de autentic erou, curajul şi 

acţiunea fiind componente evidente ale personalităţii lui. A fost 

printre puţinii deţinuţi politici, care în condiţiile celei mai severe 

paze, împreună cu un camarad a încercat incredibila evadare din 

temniţa Aiud. Numai un ghinion total neprevăzut i-a privat de 

succesul calculat. Era de o integritate proverbială, demascând 

nemilos cea mai mică abatere de la conduita umană, mai ales în 

condiţiile de claustrare. Eram pe aceeaşi lungime de undă aşa că 

ne-am împrietenit şi stimat reciproc din prima clipă. Era un 

reprezentant de fineţe al castei ofiţerilor români, nu numai prin 

numărul de avioane doborâte, decoraţii şi ordine primite, dar şi prin 

excesul de demnitate şi cultură, atuuri dobândite prin educaţia 

primită în familie şi ulterior prin strădanii proprii. 

Deoarece limba franceză constituia a doua limbă maternă, în 

timp ce alţii memorau cu încăpăţânare cele mai semnificative creaţii 

ale poeţilor Radu Gyr sau Nichifor Crainic, eu, cu un ac făcut din 

aşchiile de lemn, scriam pe talpa pantofilor unsă cu săpun şi var, 

versuri din „Le revenant”, „Le mort joyeux” sau „L’ennemi”. 

Noaptea îmi reveneau în minte versuri celebre „Comme d’autres par 

la tendresse, Sur ta vie sur ta jennesse, Moi je veux regner par 

l’effroi” 132 sau „A travers ma ruine allez done sans remords, Et ditesmoi 

se il est encore quelque torture, Pour ces vieux corps, sans âme 

et mort parmi les morts” 133 . Singura realitate rămânea însă „O 

douleur, o douleur, Le temps mange ma vie, Et l’obscur ennemi qui 

132 Charles Baudelaire – Le Revenant (Fantoma): Precum alţii din tandreţe / Pe-a ta viaţă, 

tinereţe / Eu vreau să domnesc prin teroare. 

133 Charles Baudelaire – Le mort joyeux (Mortul vesel): Prin devastarea mea treci fără 

remuşcări / Şi spune-mi dacă mai cunoşti tortură / Pentru-acest cadavru, neînsufleţit şi 

mort printre morţi. 

323

nous ronge le coeur, Du sang qui nous perdons croit et se fortifie” 134 . 

Cel mai poetic însă, şi care reda magistral suferinţele noastre, ne 

ungea rănile, în care găseam mângâiere erau poeziile lui Radu Gyr. 

Mulţi ştiau mii de versuri, mulţi le mai adaptau la propriile suferinţe, 

astfel că o poezie o auzeai în mai multe variante, toate însă invadate 

de o gingăşie dumnezeiască, toate cântau durerea noastră, şi 

reprezentau singura hrană cu care ne alimentam sufletele pustiite, 

toate exaltau în noi setea de a înfrunta moartea cu demnitate, de a 

spera în dreptate şi adevăr. Odată, doi fraţi de celulă se certau mai 

aprins pentru autenticitatea unor versuri, mult peste miezul nopţii. 

După ce temnicerul „fără cap şi suflet” le-a ordonat de vreo două ori 

să se culce, văzând că disputa continua, pentru a-i potoli, şi auzind 

cauza învrăjbirii lor, le-a spus el strofa respectivă, le-a redat-o corect 

şi integral, numai ca să se culce şi să respecte „regulamentul”. Multe 

dintre poezii erau atât de impresionante, degajau atâta sensibilitate, 

încât le învăţaseră şi caraliii după cojile de săpun confiscate la 

controalele inopinate, efectuate mai ales noaptea. 

Alte poezii care cutreierau ca stafiile celulele temniţelor erau 

cele a lui Nichifor Crainic, ceva mai filosofice, în calea mântuirii era 

întotdeauna credinţa iar Dumnezeu în milostivenia Lui fără margini îi 

ierta chiar şi pe tiranii care se înfruptaseră din viaţa anilor noştri 

tineri, irosită pe lespezile mormântului în care ne aruncaseră de vii. 

Un fapt rămâne cert: înviorarea unor resurse intelectuale şi spirituale, 

impulsionarea anumitor forţe fizice de supravieţuire, nebănuite până 

atunci. Obligatoriu trebuie să menţionez scurtul timp cât am stat cu 

doi pastori catolici, Lenz şi Ferdinand, care mi-au influenţat profund 

gândirea mea spirituală, înţelegerea conceptelor morale ale 

catolicismului. 

Începând din 1964 atmosfera din temniţe se mai schimbase, 

optica unor caralii se modificase radical. Simţeam că plutea ceva în 

aer ce ar putea să schimbe cursul vieţii noastre. Este drept că în 

august 1963 se semnase la Moscova, de către SUA, Anglia şi URSS, 

tratatul cu privire la interzicerea experimentelor nucleare, dar cel mai 

important eveniment părea a fi Plenara lărgită a CC al PMR din 

aprilie 1964 în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti 

134 Charles Baudelaire – L’ennemi (Duşmanul): O, durere, durere! / Timpul vieţii mi se 

scurge / Iar inamicul nevăzut care ne roade inima / Din sângele pe care îl pierdem creşte şi 

se fortifică. 

324

internaţionale. Uniunea Sovietică intenţiona integrarea sui-generis a 

statelor est-europene. După teoria lui Valev, România urma să fie 

desfiinţată ca stat, sudul făcând parte dintr-o zonă agrară, împreună 

cu Bulgaria, vestul şi nordul dintr-o altă zonă agro-industrială cu 

Ungaria şi Cehoslovacia şi alte câteva enormităţi de acest gen. Prin 

declaraţia sus amintită Partidul Comunist Român declară solemn 

independenţa totală a partidelor şi statelor, respinge o conducere 

unică centralizată la Moscova şi toate implicaţiile care decurgeau etc. 

Era un act politic neobişnuit, pentru care partidul trebuia să aibă în 

spatele său întreg poporul, forţa unităţii poporului român pentru 

realizarea căreia partidul trebuia să răspundă cu acte concrete, o 

împăcare a românilor, eventual o amnistie generală. 

Tam-nisam ne anunţă că putem scrie câte o carte poştală 

acasă, putem primi chiar şi un pachet lunar. Partidul urmărea 

refacerea noastră fizică pe banii noştri, nu din avuţia „poporului”. 

Tirania îşi schimbase subit faţa; nu era o modificare de esenţă, 

formal era, totuşi, ceva. 

Primele scrisori au produs pentru unii o reală fericire, pentru 

alţii însă, drame enorme. Se cerea din partea noastră luciditate, 

discernământ. Viaţa îşi urmase cursul ei normal. Numai pentru noi se 

opriseră acele de unde ne răpiseră ucigaşii. Cei din afară au trăit 

realitatea, s-au supus legilor ei dure, dar inexorabile, noi, cei 

dinăuntru, ne hrăniserăm cu himere, merseserăm cu exaltarea atât de 

departe, încât îi înmormântasem şi pe cei de-acasă, cerându-le şi lor 

să rămână mucenici. Trebuia, aşadar, să depăşim absurditatea unor 

raţionamente false, să privim adevărul în faţă, chiar dacă o nouă 

încercare ne era hărăzită tot nouă, celor oropsiţi de soartă. Trebuia să 

înţelegem că omenirea nu-i formată numai din eroi sau îngeri; 

eroismul cu iz medieval era propice doar în situaţii excepţionale. Nu 

trebuia să uităm că partir c’est mourir un peu 135 , iar unii dintre noi 

plecaseră de 10-15 ani, că cei din afară au fost şi ei şantajaţi, torturaţi 

în felul lor, numai că noi vedeam lucrurile prin prisma celui privat de 

libertate, pe când ei prin prisma tentaţiilor, câte erau, pe care le 

oferea iluzia libertăţii. Norocul nostru a fost că ni s-a oferit timp 

pentru unele reconsiderări din partea noastră, de lămurire a unor 

sentimente tocite de ani de despărţire, iar pentru cei de-afară de ani 

de rătăcire, de luarea unor hotărâri decisive pentru viitor. Alimentele 

135 Fr. „A pleca înseamnă a muri puţin.” (Proverb francez) 

325

din pachete trebuia să vindece răni interioare şi exterioare, să părem 

din nou „oameni”, iar în fumul ţigărilor primite încercam să ne 

înecăm un trecut, amintirea eforturilor de a scăpa exterminării 

programate şi să întrezărim un viitor altfel decât cel hărăzit nouă de 

tirani. Nimic însă nu reuşea să ne izgonească gândurile ce, 

dimpotrivă, se învolburau în minţile noastre cu o forţă mai 

ameţitoare, dată fiind iminenţa unor evenimente hotărâtoare, ascuţind 

unele contraziceri interioare, cărora acum le venise sorocul unor 

rezolvări irevocabile. 

Pentru mine răspunsul a venit imediat. Printre primii care au 

primit pachete am fost şi eu. Expeditorul era Ana Gulan. După o 

căsnicie care durase şase luni, soţia mea mă aşteptase peste şase ani. 

Era un semn evident că cel puţin în acest domeniu eram scutit de 

probleme. Bineînţeles că pachetul a fost împărţit frăţeşte, 

terminându-se în două zile, eu oprindu-mi majoritatea ţigărilor. De 

unde aflase ea cam ce să trimită nu ştiu, cert este că am primit, ca şi 

ceilalţi, o cutie mare cu untură comestibilă şi două borcane de miere 

amestecate cu nucă. În acest timp, călăii, cărora le fugea pământul de 

sub picioare, nu se puteau schimba peste noapte. Erau derutaţi, unii 

neexcluzând posibilitatea unor măsuri de înfierare a acţiunilor lor, 

poate chiar de pedepsire, deoarece partidul nu greşea niciodată: „au 

fost unele exagerări din partea unor slujbaşi”. Imediat în temniţe s-a 

declanşat o altă acţiune de „reeducare”, de o altă manieră, mult mai 

perfidă. Deţinuţii erau chemaţi individual de diferiţi ofiţeri superiori 

de securitate, trimişi de la centru, care declanşaseră acţiunea 

„prelucrarea”. După ce îţi împuiau capul cu realizările partidului, cu 

ireversibilitatea situaţiei şi veşnicia regimului, treceau direct la 

obţinerea angajamentului de colaboraţionist, ultima lovitură de copită 

a tiranilor criminali, de compromitere, prin încercarea de recrutare de 

turnători sau, când nu se reuşea aceasta, cel puţin prin obţinerea unei 

declaraţii de supuşenie, de loialitate. Preţul era o eliberare înainte de 

termen, evident o înşelătorie totală în cazul emiterii unui decret de 

amnistiere. 

Mergeau cu mârşăvia până acolo încât afirmau cu neruşinare 

că toate avantajele create sunt temporare, astfel că noi rămâneam în 

continuare duşmanii de moarte ai partidului, ai comunismului. Ei 

insistau ca noi să ne recunoaştem „vina”, inclusiv justeţea sentinţelor 

pronunţate, să nu povestim nimănui temniţele şi lagărele prin care am 

trecut, ce-am muncit, tratamentul la care am fost supuşi, să declarăm 

326

în scris că vom deveni cetăţeni loiali, că vom munci pentru 

îndeplinirea politicii partidului, iar dacă nu ţinea, a statului, adică 

totuna. 

Dacă totul mergea strună se trecea la recrutarea de delatori, 

promiţând locuinţe, locuri de muncă avantajoase, luna de pe cer. 

Cine putea călca pe suferinţele lui, pe rănile care după atâţia ani încă 

mai sângerau Cine putea să lingă unde scuipaseră ani în şir, cine 

putea uita tratamentul bestial la care au fost supuşi, umilinţele prin 

care au încercat dezumanizarea lor, cine putea să-şi terfelească în 

ultima clipă o conştiinţă, pe care prin sacrificii şi-o păstraseră 

imaculată Cine putea renunţa la demnitatea lui, singura bogăţie pe 

care nu reuşiseră să o confişte Împreună cu Teodor Greceanu, cu 

Ion Omescu am încercat să formăm un curent de opinie, firesc, de 

respingere a acestor ultime tentative criminale. Toţi, la revenirea în 

celulă, găseau explicaţii pentru a respinge aceste mârşăvii, toţi se 

mândreau cu atitudinea avută, redau cât mai plastic spumele ce le 

făceau cei ce nu reuşiseră să ne extermine fizic, refuzul categoric 

constituind o refulare a urii acumulate atâţia ani. Pe mine m-a chemat 

un colonel de securitate, care după ce mi-a expus situaţia tovarăşilor 

mei, a soţiei, comportamentul lor exemplar faţă de politica statului 

român, a trecut la punctul meu forte de rezistenţă, cerându-mi 

recunoaşterea justeţei pedepselor primite. I-am răspuns categoric că 

ar fi un total nonsens, ca după o anchetă monstruoasă de 16 luni care 

nu a reuşit să-mi aducă absolut nicio învinuire, timp în care n-am 

recunoscut nimic, după ce în urma procesului am fost disjuns din lot, 

iar ulterior am fost judecat pentru fapte pentru care nu fusesem nici 

arestat nici anchetat, să recunosc acum altceva. După ce i-am 

retezat-o scurt că n-am să recunosc niciodată vreo vină, vreo 

ilegalitate comisă, şi nici sentinţa, că aşa cum am executat şase ani şi 

jumătate, voi mai executa un an şi jumătate, refuz demenţa partidului 

care mi-a distrus viaţa, a tăiat aripile unui om cinstit. Pot să afirm că 

replica mea l-a lăsat perplex, l-a blocat, iar după un timp acordat 

pentru reflectare, cât timp am fumat o ţigară, a adăugat aşa în treacăt, 

că relaţiile cu URSS au căpătat acum un caracter legal, că „ei” 

cunosc atitudinea mea consecventă faţă de URSS, cu alte cuvinte că 

motivaţiile poziţiei mele faţă de Rusia, constituie şi noile criterii ale 

relaţiei noastre cu ruşii, şi-a exprimat cu toată făţărnicia convingerea 

că voi lucra cinstit, voi dovedi loialitate faţă de politica statului. Un 

răspuns scurt că şi înainte am lucrat cinstit, am dovedit corectitudine, 

327

a încheiat întrevederea care m-a costat încă o lună şi ceva de temniţă. 

Ca urmare a decretului de amnistie din 1 iulie 1964, majoritatea a 

fost eliberată în luna iunie, cel târziu la începutul lunii iulie, eu am 

fost eliberat printre ultimii, pe 15 august 1964, Sf. Maria 

călăuzindu-mi paşii pe noul drum. 

Vă daţi seama cam ce-au gândit cei de-acasă când vedeau cu 

ochii lor c-au fost eliberaţi şi cei condamnaţi la moarte, cărora li se 

comutase pedeapsa la temniţă grea pe viaţă, iar eu nu mai apăream. 

Pe lângă pachetele primite de mine, cei ce se eliberau lăsau totul 

celor rămaşi în continuare în cetatea crimei, aşa că aveam mâncare 

suficientă, ţigări, iar caraliii nu mai aplicau strict „regulamentul”. 

Bineînţeles că în acest timp am trăit şi momente de panică, nefiind 

uşor să vezi cum toţi pleacă, iar tu rămâi în continuare după gratii, 

mai ales în urma experienţei căpătate te puteai aştepta la orice de la 

aceşti monştri, care în fond nu se schimbaseră cu nimic. 

Deşertul rămâne deşert, astfel că pe 14 august 1964 m-au 

eliberat şi pe mine. Împreună cu ultimii zece inşi am fost duşi la gara 

Aiud şi îmbarcaţi într-un tren personal normal, amestecaţi cu oamenii 

„liberi”, foile de drum aflându-se la un securist care ne conducea din 

umbră până la Bucureşti, noi având asupra noastră doar o foaie de 

eliberare, cu care trebuia să ne prezentăm la miliţie pentru eliberarea 

buletinelor de identitate. Cei din compartiment şi din vagoane s-au 

prins că suntem deţinuţi politici, toţi auziseră de decret şi de 

eliberarea a câtorva zeci de mii, şi-au învins frica, ne-au oferit de-ale 

gurii şi ţigări, unii chiar ziare. Alţii mai puţin timoraţi au înjghebat 

chiar şi unele conversaţii convenţionale simţind şi ei prezenţa 

cerberului în vagon. 

Este inutil să vă explic cum, deşi era noapte, încercam să 

desluşesc în întuneric munţi, dealuri, văi, păduri, voiam să absorbim 

dintr-o dată toată frumuseţea unei naturi de care fuseserăm privaţi 

atâţia ani, doream să respirăm aerul curat, parfumat al unei nopţi de 

august. Eram absent la tot ce era în jurul meu, gândurile se înfundau 

întru-un trecut atât de sumbru sau se învolburau să descifreze un 

viitor la fel de incert ca şi trecutul. Bucuria prezentului era umbrită 

de ce-a fost, ce va fi, obsesii chinuitore de care ne vom elibera întradevăr 

cu greu. Totuşi nu se putea ignora satisfacţia ce ţi-o oferea 

iluzia libertăţii, lipsa gardianului, aşadar a torturilor şi umilinţelor, 

posibilitatea de a te mişca liber, neizbindu-te la fiecare pas de ziduri, 

328

prezenţa chiar şi a unor toalete, deşi murdare, adevărate, contactul 

direct cu o lume care nu mai vedea în tine un duşman al poporului, te 

considera poate un om adevărat. 

Un bărbat oarecare, după ce a pronunţat cu stângăcie scuzele 

de rigoare, mi-a strecurat cu în palmă o bancnotă de 25 de lei: „na că 

n-ai să străbaţi tot Bucureştiul pe jos, aşa dărâmat cum eşti”. I-am 

mulţumit cu o strângere de mână cât mai călduroasă, adăugând că 

până atunci trăisem orice stare sufletească în afară de cea de cerşetor, 

dar apreciez enorm gestul lui de sinceră solidaritate, ce nu se poate 

uita. 

Dimineaţă pe 15 august 1964 m-am trezit liber în Gara de 

Nord, prin forfota specifică, luând identitatea unui om oarecare. 

Alergam ca un nebun, ocoleam grupuri de oameni şi geamantane, mă 

opream să admir câte o femeie frumoasă sau cochetă, să mângâi în 

fugă creştetul unui copil, cred că aveam aspectul unui om beat, 

dezechilibrat la propriu şi la figurat. Nu ştiu ce credeau alţii despre 

mine, eu voiam să ajung cât mai repede în casa din care fusesem 

răpit nemilos de aproape şapte ani. N-am vrut să dau niciun telefon, 

Ana şi socrul meu erau la serviciu, voiam să stau mai întâi de vorbă 

cu soacră-mea, să sondez terenul, să constat realitatea adevărată. 

Tramvaiul 12 mergea mult prea încet pentru graba mea de a începe o 

viaţă nouă, visată ani în şir în toate variantele posibile. Nu vedeam 

nici case, nici oameni, eram un orb care voia să bâjbâie un viitor de 

care nu-l mai despărţeau decât câteva minute. 

Ştiu că n-am reuşit să vă sugerez în câteva pagini patimile 

unui om timp de aproape şapte ani, de chinuri fizice, de zbucium 

sufletesc, să descriu cât mai decent, mai reţinut, crimele săvârşite 

împotriva intelectualităţii române. Din zecile de mii de martori am 

citat doar câteva persoane care mi-au fost mai apropiate, dorind să vă 

redau imaginea cât mai reală a comportamentului lor exemplar, al 

eroismului lor, un omagiu sincer adus demnităţii umane. 

329

XX. 

ACCEPTER L’IDEE D’UNE DEFAITE, C’EST ETRE 

VAINCU D’AVANCE” 136 

Surpriza mea a fost ratată, deoarece intrarea mea în curtea de 

pe str. Olimpului nr. 28A, pe care o părăsisem cu ochelari de tablă şi 

cătuşe la mâini în noaptea de 13 februarie 1958, pe data de 15 august 

1964, a fost descoperită de câinele nostru Lăbuş, care între timp 

îmbătrânise şi el ca şi mine cu şase ani şi şapte luni. Cu o veselie pe 

care n-o încercase niciodată sări pe mine, lătra de a trezit tot 

cartierul, mă îmbrăţişa aşa cum ştia el, mi-arăta că n-am fost uitat. 

Oare câinii erau mai credincioşi decât oamenii A ieşit 

soacră-mea care de emoţie uitase limba română şi care mă smulge 

din îmbrăţişările lui Lăbuş, plângea şi striga Aurel!, Aurel!, sub 

privirile vecinilor, cum am spus, toţi evrei, îmbătrâniţi şi ei. Primele 

cuvinte pe care mi le-a îngânat au fost „Ana te-a aşteptat” ca şi cum 

aceasta era prima veste pe care o aşteptam. După ce m-am bărbierit şi 

m-am spălat am hotărât să-l anunţăm pe socrul meu, ca bărbat, deci 

mai tare, ca s-o anunţe el pe Ana. 

Nu ştiu cum a reacţionat la aflarea veştii, cert este că în cinci 

minute era acasă, Centrala Filaret aflându-se cam la vreo două sute 

de metri, în salopetă, cu mâinile pline de ulei. Roşu la faţă şi extrem 

de emoţionat, printre lacrimi şi îmbrăţişări, îmi repeta mereu: „Când 

ai plecat i-am spus răspicat, v-aţi iubit, a fost un soţ ireproşabil, 

trebuie să te sacrifici şi tu, să-l aştepţi. Altfel n-ai ce căuta în casa 

mea”. Am luat o gustare, am băut câte o ţuică mare şi a alergat s-o 

aducă el pe Ana. Aceasta, văzându-l cum arăta, cum vorbea, a bănuit 

imediat despre ce-i vorba, mai ales că restul veniseră de mult. Cei 

care fuseseră pe la mine, le povestiseră c-am fost mutilat în timpul 

grevei foamei şi al anchetelor, astfel că toţi se aşteptau să vadă un om 

mutilat fizic şi sufleteşte. 

Colegii au îmbrăţişat-o cu simpatie, i-au spus să stea acasă cât 

va fi nevoie. Ne-am îmbrăţişat şi studiat mai multe ori şi oarecum 

surprinsă mi-a spus doar: „Ai renăscut ca pasărea Phoenix”, 

constatând chiar că sunt întreg la minte, că nu-mi pierise umorul, de 

136 Fr. „A accepta ideea unei înfrângeri, însemnă a fi învins de la început.” – expresie 

atribuită lui Ferdinand Foch (n. 2 octombrie 1851 – d. 20 martie 1929) , Maréchal de 

France, unul dintre principalii comandanţi militari francezi din timpul primului război 

mondial 

330

data aceasta, cam forţat. Ne-am retras în camera noastră, eram 

amândoi vădit stingheri, normal căci fuseserăm împreună doar o 

jumătate de an şi imediat despărţiţi brutal de monştri cu chip de om 

pentru aproape şapte ani. I-a spus numai că-i voi povesti pe parcurs 

mai multe, acum să reluăm viaţa de unde am lăsat-o. 

Maică-mea între timp mă părăsise, iar taică-meu era sfârşit de 

durere şi aşteptare. Viaţa şi-a reluat cursul, eu făcând eforturi de a nu 

părea bizar, că m-am trezit din buimăceală, că totul a fost doar un 

coşmar. Mi-am cumpărat două costume de haine şi pantofi, în locul 

celor confiscate, am început să tac şi să privesc câteva zile. M-a izbit 

profund paradoxul, când toţi îmi spuneau „vai, ce noroc ai avut”, 

probabil ignorând „libertatea” lor, gândindu-se că nu eram aşa de 

„dărâmat”. 

Am aflat imediat şi mentalitatea lor, Weltanschauung-ul 

unora, modificat după principiul „pleacă ai noştri, vin ai noştri, eu nu 

fac ce fac toţi proştii” sau „numai boii nu-şi schimbă opiniile şi 

convingerile”. Un exemplu concludent. În hol la Teatrul Armatei 

soţia îmi şopteşte că un colonel gras şi prosper mă caută insistent cu 

privirile. Îi răspund că este colonelul Nicolae Tăutu, camarad de 

promoţie, cel care cu prilejul serbării de 101 zile scrisese cele mai 

impresionante scenete despre Basarabia şi Bucovina (acum vedeam 

Ecaterina Teodoroiu). Cu dezinvoltura specifică se apropie de mine, 

mă îmbrăţişează, îşi exprimă bucuria revederii, după care-mi spune 

neîntrebat: mi-am făcut un calcul simplu; „este preferabil să faci 

puşcărie la peste şaizeci de ani şi sub americani, decât la treizeci de 

ani, sub ruşi”. Era aceeaşi placă auzită de la toţi oportuniştii, de la 

toţi conjuncuriştii! A insistat să adauge că se mândreşte cu mine, că 

am avut atitudinea unui veritabil şef de promoţie, că mi-am atras 

admiraţia tuturor camarazilor. Acelaşi slogan, numai că schimbase 

„adresantul”. Aceeaşi întâlnire, la indigo şi cu comandantul meu, 

colonel Traian Uba, ajuns între timp şef de secţie de secţie de cultură 

a armatei. 

Întâlniri memorabile am avut cu prietenii mei adevăraţi, care 

mă întâmpinau plângându-mi soarta, nu bucurându-se că am scăpat 

cu viaţă din ghearele asasinilor. Prima grijă a fost să-mi schimb 

Biletul de eliberare nr. 3950/1964 în care scria că am fost deţinut de 

la 13.02.1958 până la 1.07.1964, pe baza sentinţei nr. 588/06.1959, 

eliberat pe baza decretului de amnistie nr. 411/1964. N-am 

331

întâmpinat greutăţi, eram căsătorit, aveam domiciliu, iar ei aveau 

dispoziţii ca atare. Urma ca după o lună de refacere să-mi reîncep 

viaţa, deci să-mi caut serviciu. Înarmat cu autobiografie, fotografii, 

fişă medicală cu analize, deşi aveau instrucţiuni să fim „ajutaţi”, 

eram primit cu nedisimulată ostilitate de şefii de cadre, activişti de 

partid, de care depindea angajarea. Deşi aveam şapte certificate de 

traducător, luam probele cu brio, îmi spuneau că îmi comunică ei 

rezultatul, care bineînţeles nu mai venea. Unul singur a fost mai 

concis şi mi-a mărturisit că „nu vrea să-şi bată singur cuie în 

bocanci”, că „este obligat ca lunar să trimită informaţii despre noi”. 

Deci eram din nou victima arbitrarului, samavolniciei „partidului”. 

Tot prin bunul meu prieten, avocat George Bura, am aflat că 

la Institutul De Cercetare Pentru Industria Electronică ICPE 137 , pe 

bulevardul „Tudor Vladimirescu” – tot nu scăpasem de această 

obsesie!, se ţine un concurs de traducători tehnici. De data aceasta m- 

am prezentat direct la secretatul ştiinţific al institutului, atunci ing. 

Florin Tănăsescu şi membru de partid în Comitetul de partid al 

sectorului 6. Un inginer tânăr, membru PCR, cu funcţii importante în 

partid, dar o fire deschisă şi binevoitoare de la început. I-am arătat 

certificatele de traducător, i-am spus că dau probe la limbile 

germană, franceză şi rusă, după care apăsat i-am spus că am fost 

deţinut politic, tocmai eliberat. Surprins, îmi ripostează că nu-l 

interesează „trecutul” meu, că dacă iau probele îmi garantează 

angajarea. După ce i-am spus că am mai luat multe probe, dar am 

probleme cu şefii de cadre, mă linişteşte că el face angajările şi mă 

trimite la şeful serviciului documentare tehnică, ing. Aureliu 

Bădescu, un om de o corectitudine, dar şi de o transparenţă 

proverbiale în institut. Îi prezint cererea cu rezoluţia secretarului 

ştiinţific „angajare imediată după promovarea examenului”, dar îi 

spun că am fost deţinut politic tocmai amnistiat şi că am fost ofiţer. 

Mă măsoară din priviri şi mă întreabă ce armă şi ce promoţie. Îi 

răspund sunt şeful promoţiei 1942 de infanterie, după care observ căşi 

alungă încruntările, înseninându-se brusc. Ulterior am aflat că 

fusese şi el şef de promoţie de artilerie, cu şcoala de război şi studii 

în Franţa şi Italia, că absolvise Facultatea de electrotehnică şi că nu 

137 ICPE sau Institutul de Cercetări Electrotehnice cum a fost „botezat” acum 60 de ani 

prin HG 868 din 5 august 1950 sub semnătura „celebrilor” Petru Groza şi Gheorghe 

Gheorghiu Dej http://www.icpe.ro/ 

332

era membru de partid. Se menţinea în funcţie datorită 

profesionalismului său, seriozităţii şi rezultatelor excepţionale, 

extrem de apreciat mai ales de secretarul ştiinţific. Corectitudinea, 

punctualitatea şi mai ales eficienţa lui îl impuseseră în întreg 

institutul. 

Eram patru concurenţi. Am dat probă de limbile germană, 

franceză şi rusă şi din cele trei locuri vacante s-au ocupat două: un 

economist Grigorescu şi eu. Pe fiecare probă scrisese: „cunoaşte bine 

trei limbi străine, foarte valoros şi necesar serviciului. Calificativul 

fiind „foarte bine, rog a fi angajat imediat”. În mod cert, din 

solidaritate, cred că pentru prima oară fusese subiectiv, dar 

tradusesem totuşi câte două pagini de text tehnic, din cele trei limbi. 

La sugestia lui m-am întors cu „rezultatele” la secretarul ştiinţific, 

care după examinarea probelor mă felicită şi cheamă şeful de cadre. 

Un brunet îndesat, leit căpitanul de la penitenciarul de la Comitetul 

Central, fost Ministru de Interne. Ing. Tănăsescu îi dă „dosarul” cu 

rezoluţia „angajare imediată”, după care îi adaugă verbal „vezi că în 

autobiografie are două perioade, prizonierat şi deţinut politic, faci 

abstracţie de ele şi-l angajezi de astăzi, pentru a se prezenta de mâine 

la lucru”. La o privire întrebătoare a şefului de cadre, i-a retezat-o 

scurt că rezolvă el totul la „partid”, subînţelegându-se şi la securitate, 

după care părăsim biroul. Pe drum, cam contrariat, cadristul mă 

întreabă ce „pile” am avut, şi care rămâne stupefiat la auzirea 

răspunsului meu scurt şi apăsat: „pe dumneavoastră, adică anunţul 

publicat în ziar”. Având „documentele” pregătite, dar încă blocat 

total, mi-a dat să rescriu autobiografia, să completez câteva 

formulare, după care mi-a înmânat legitimaţia de serviciu, traducător 

tehnic principal şi data angajării, 25 septembrie 1964. A plecat cu 

mine la serviciul „plan şi organizarea muncii”, unde şeful, ec. 

Constantin Ionescu, probabil în urma unui telefon, mă anunţă 

„salariul maxim, cu derogare, deoarece nu aveţi studii superioare”. 

Ajuns acasă, toată lumea era fericită, fusesem angajat într-o 

singură zi, şi în plus cu un salariu foarte bun, bineînţeles „proportions 

gardées”. În institut mă simţeam foarte bine. În cel mai scurt timp 

printr-o muncă asiduă, prin corectitudine şi punctualitate, dar mai 

ales prin amabilitate, un om din altă lume cum ziceau ei, modul meu 

de a trata oamenii, m-a făcut să cunosc repede şefii de laborator şi pe 

cei mai renumiţi cercetători, care solicitau cel mai frecvent traduceri 

şi cercetări bibliografice. Eram nu numai apreciat, dar şi cel mai 

333

solicitat. În scurt timp îmi făcusem o oarecare faimă în institut, mai 

ales că unii aflaseră câte ceva din trecutul meu „glorios”. Secretarul 

de partid, şeful de secţie ing. Mihai Oprea, era mai întâi inginer 

şi-apoi secretar de partid. Apelând şi el la serviciile mele, partidul mă 

lăsa în pace să lucrez cât mai mult, mă exploata cât putea. 

Să nu vă surprindă atitudinea mea. Numai muncind mai mult 

decât ceilalţi, dovedind seriozitate şi eficienţă, rezistam 

restructurărilor şi mă puteam sustrage unor activităţi sindicale. 

Institutul avea câţiva cercetători remarcabili, care-i asigura 

permanent locul întâi în „întrecerea socialistă”, realizările per 

ansamblu fiind superioare altor instituţii de profil. Repet, totul era 

subiectiv, se avea în vedere performanţa numai comparativ şi nu în 

sens absolut. Succesul se datora însă unui cvartet de conducere bine 

sudat, abil şi bine orientat, scopul principal fiind rezultatele raportate 

şi asigurarea unor salarii decente şi mai ales sigure unui colectiv 

mamut, ajuns la un moment dat la 4000 de salariaţi. Ing. Florin 

Tănăsescu a evoluat rapid profesional şi politic, luându-şi doctoratul, 

devenind profesor asociat, trecând prin toată ierarhia de partid până 

la cea de membru al Comitetului Central. Modest şi respectând 

oamenii, apreciind în principal profesionalismul, nu gargara politică, 

principii care-l călăuzeau pe el în primul rând, l-a făcut să nu fie doar 

acceptat, ci efectiv respectat. Constantin Ionescu, şeful de plan şi 

responsabilul cu organizarea, extrem de capabil în profesia lui, 

dispunea de o capacitate de a se „descurca” în hăţişul directivelor şi 

instrucţiunilor partidului, încât găsea „portiţele” datorită atât 

inteligenţei, cât mai ales adaptabilităţii la oricare situaţie. Doamna 

Maria Beldiman, contabilul şef, era o doamnă în sensul cel mai dur al 

cuvântului, o profesionistă de excepţie, modestă şi atentă cu oricine. 

Ing. Mihai Oprea, secretarul de partid, îşi făcea bine rolul, împăca şi 

capra şi varza, dovedind bun simţ şi mai ales maleabilitate. 

Remarcile mele sunt valabile exclusiv în determinarea acestora 

pentru evoluţia Institutului şi viaţa directă a salariaţilor. Aceasta nu 

excludea şi realitatea evidentă, aceea de membri de partid marcanţi, 

profitând la maximum de ascendentul lor politic pentru ascensiunea 

lor şi profesională, cu avantajele materiale aferente, fără a friza însă 

onestitatea. 

Pentru colectivul în care lucram numai cuvinte de laudă. Ing. 

Aureliu Bădescu extrem de exigent în privinţa profesionalismului şi 

334

disciplinei, insista ca fiecare să-şi „justifice” salariul primit. Din 

cauza excesului de corectitudine uneori poate mai gafa, dar în ciuda 

aparenţelor de om rece şi calculat, avea un suflet de aur, de căldura 

căruia m-am bucurat şi eu. 

De restul colegilor eram efectiv răsfăţat. Cei de la 

documentare, ing. Petre, ing. Gudzichievici, ing. Elena Popescu, toţi 

cunoscători la perfecţie ai limbii ruse, asta se purta, vedeau poate în 

suferinţele mele suferinţele fraţilor, ale rudelor din Basarabia, 

exterminate prin deportări masive în Siberia, părăsindu-şi case şi 

gospodării ocupate de coloniştii ruşi şi ucraineni, care trebuia să 

modifice aspectul demografic şi să purceadă la rusificarea celor 

rămaşi. Grupul de traducători era ceva mai mare şi eterogen. Titus 

Roban, o enciclopedie ambulantă, serios şi solitar, uneori ciudat, dar 

un domn prin excelenţă. Irduş, o traducătoare remarcabilă, care a 

reuşit timp de cincizeci de ani să rămână o nemţoaică veritabilă. 

Doris Munteanu, care îşi dăduse tributul câţiva ani în minele 

Dombasului, o femeie de vis, sociabilă, amabilă, exuberantă. Sinceră 

cu tot ce gândea şi făcea, prietenoasă, gata să ajute pe oricine, având 

şcoala lagărelor, mi-a devenit o bună prietenă. 

Alte traducătoare de limba rusă, ceva mai în vârstă; din fosta 

protipendadă basarabeană, doamnele Hotinescu şi Vesa Uzum, deşi 

simple traducătoare-dactilografe rămâneau incontestabil două 

doamne, care contrastau cu „năravurile” regimului. Eu am fost 

detaşat la executarea de cercetări bibliografice. Unde cu cele patru 

limbi străine, cu clasificaţia zecimală bine însuşită, dar mai ales cu 

Referativnâi Jurnal, o excepţională sursă de documentare, care 

prelucra toate publicaţiile de specialitate străine la care noi nu aveam 

acces, am devenit extrem de util, iar munca era plăcută şi interesantă. 

Randamentul muncii mele mi-a asigurat stabilitatea în institut, având 

posibilitatea să cunosc oameni deosebiţi, ca atitudine şi caracter, 

calitatea de membru de partid ascunzând personalităţi desăvârşite şi 

buni români. 

N-am să enumăr prea mulţi, cu scuzele de rigoare am să citez 

câţiva mai deosebiţi şi mai apropiaţi: director, prof. ing. Constantin 

Apetrei, pe care-l stimam enorm, mult mai mult decât îi arătam, 

director Valerian Ciofu, un român desăvârşit în ciuda unor aparenţe 

uneori bizare, ing. Olga Papagheorghe care împreună cu soţul său din 

minister, ing. Nicoale Papagheorghe m-au impresionat prin distincţia 

335

caracterului, evidente flori în bălăriile din jur, care nu se pot uita. 

Ing. Lucian Marinete fost director la OSIM, de un realism şi o 

modestie rar întâlnite, ing. Mircea Ţapu, bun profesionist, un coleg 

apropiat şi extrem de agreabil care mi-a devenit prieten, dr. ing. Radu 

Cramariuc, un cercetător remarcabil care se avânta pe terenuri noi şi 

dificile, un adevărat om de ştiinţă de care m-am apropiat cu multă 

căldură, ing. Kapel, soţii Elena şi Constantin Stroe, ing Sigismund 

Slaiher, dr. ing. Elek Demeter, ing. Teodor Vascan, ing. Ion 

Marinescu, ing. Pop, dr. ing. Mantea, ing. Ion Dan, dr. ing. Micu, dr. 

ing. Racoviţă, dr. ing. Deatcu, dr. ing. Grosu, dr. Doina Moraru, dr. 

Galatki, ing. Christian Popescu, dr. D. Miron etc. Din minister 

trebuie să amintesc neapărat pe dr. ing. Valerius Stanciu, ing. Ilie 

Năzdrăvan şi mulţi alţii. Numărul lor este infinit mai mare, toţi m-au 

făcut să uit trecutul meu învolburat, fiecare un bun român, toţi în 

ansamblu formând o „cloacă” de rezistenţă tacită şi demnă, 

reprezentanţi indiscutabili ai inteligenţei române, susţinători formali 

ai unui regim contestat în sufletul fiecăruia. 

Fiecare, fără să-ţi dea seama, a contribuit la intrarea mea în 

„normalitatea” unei vieţi pline de zbucium, de cameleonism, când 

una gândeai, alta vorbeai şi alta făceai. O viaţă dificilă care necesita 

mare consum nervos în lupta fiecăruia cu conştiinţa sa, care ne 

îmbătrânea timpuriu şi care ne reteza puţinul elan creator ce-l mai 

aveam. Toţi se refugiau în familie şi în cercul de prieteni intimi. 

Bravam realitatea atât de contradictorie, citind o carte bună, mergând 

la un spectacol de teatru sau operă, făcând câte o vizită bunilor mei 

prieteni Ionela şi Cornel Marian, George Bura sau Lulu Dumitrescu. 

Între timp, am trăit şi o mare bucurie, o binecuvântată 

împlinire umană, împlinirea unui vis care mi-a luminat de multe ori 

bezna temniţelor, naşterea, în 11 martie 1965, a fiului meu Cătălin- 

Dacian. Lui aveam să-i dedic întreaga mea viaţă, copleşit de o 

responsabilitate paternă exagerată, aceasta constituind pierderea a 

încă unui grad de libertate, conduita mea fiind cenzurată şi marcată, 

eliminând nechibzuinţa şi inconştienţa, fără a renunţa la conştiinţa 

mea, conturată şi ancorată definitiv în trecutul meu. Regret profund 

că, din cauza soacrei mele – o bunică excepţională, ideală –, şi a 

implicării mele în problemele reale ale vieţii, după o întemniţare de 

18 ani, nu m-am implicat mai profund în evoluţia şi dezvoltarea lui, 

mărginindu-mă mai cu atenţie doar la educaţia lui, la formarea 

caracterului lui. Consider că este singura avere pe care i-o las 

336

moştenire, restul resurselor mele intelectuale şi spirituale irosindu-le 

în van, sub presiunea incertitudinilor de a doua zi, fie privind 

libertatea mea, fie o clacare fizică definitivă dintr-un moment în 

altul. 

Aceste obsesii chinuitoare, mi-au diminuat orice elan, 

devenind mai împovărătoare pe măsură ce le conştientizam mai mult. 

Sunt convins că va avea discernământul necesar de a mă judeca în 

contextul unor realităţi ale vieţii mele, ale unui trecut care îmi 

aparţine fiind făurit de mine în totalitate, pe care normal, uneori îl 

regret, dar pe care nu-l contest niciodată. 

Pe 19 martie 1965, încetează din viaţă Gheorghe Gheorghiu- 

Dej, cel care impusese cu forţa armelor şi terorii socialismul inuman 

de import, care umpluse temniţele şi lagărele cu aproape un milion 

de român, autorul celui mai criminal genocid împotriva propriului 

popor pentru a impune un regim utopic şi antinaţional. În ultimul său 

an de viaţă obţinuse plecarea trupelor sovietice de ocupaţie, dăduse 

„declaraţia din aprilie” de independenţă a partidului şi emisese 

decretul de amnistie nr. 411/1964. Sinuozitatea politicii lui din 

ultimul an de viaţă şi de carieră politică, cu toate repercusiunile care 

au decurs, nu a modificat cu nimic portretul lui de călău al neamului, 

de trădător al intereselor naţionale ale României. Plenara CC din 

martie 1965, straniu alege în funcţie de prim secretar al C.C. al PCR 

pe Nicolae Ceauşescu, un cizmar incult, fără scrupule, care visa să 

devină „vultur carpatin”, erou al poporului român. Incultura şi 

paranoia, absurditatea ideologică, degradarea totală a economiei prin 

gigantism şi ineficienţă, a culturii şi a spiritualităţii româneşti prin 

introducerea celei mai abjecte terori cu ajutorul celui mai monstruos 

organ de represiune, Securitatea română, şi sub influenţa nefastă a 

celei mai incompetente şi hulite soţii, a făcut din el groparul modern 

al României, transformând o ţară întreagă într-un morman de fiare şi 

monstruozităţi, într-un mormânt care a înghiţit nu numai cultura şi 

spiritualitatea neamului, dar şi viitorul unei naţiuni. 

Dr. ing. Florin Tănăsescu a urcat impetuos funcţii în partid şi 

administraţie, în final ajungând director general al ICPE, 

reprezentantul ţării în CAER, secţia electrotehnică, ulterior 

„Interelectro”. Când inginerii cunoscători ai limbii ruse s-au 

pensionat, bizuindu-se pe corectitudinea, seriozitatea şi 

punctualitatea mea – eram un german desăvârşit – Tănăsescu îmi 

337

încredinţează mie toate documentele CAER, mutându-mi biroul 

lângă al lui, deoarece avea nevoie de traducerile mele urgente pentru 

lucrarea de doctorat, pentru studiile şi activitatea lui de cercetare 

foarte prodigioasă. Şi astfel ne-am apropiat şi sufleteşte, fiind onorat 

de prietenia lui colegială, eu menţinându-mă pe linia mea de gândire, 

lucru evident şi pentru el, dar acceptându-ne cum eram: eu unul 

nu-mi puteam modifica în nici un fel convingerile, el nu putea 

renunţa din orgoliu la unele demnităţi cu avantajele substanţiale 

aferente. În intimitatea lui îmi împărtăşea opiniile, şi aveam 

confidenţe cu privire la emisiunile Radio Europa Liberă pe care eu 

îmi permiteam să le ascult în prezenţa lui, care era membru al 

Comitetului Central. Aceasta dovedea şi nivelul uluitor de încredere 

reciprocă la care ajunsesem. Satisfăcându-i curiozitatea, la câte o 

cafea, îi povesteam despre condamnarea mea din URSS, despre 

viaţa din temniţe şi-l lăsam bineînţeles mască, aflând cum un om 

poate renunţa la libertate numai pentru a-şi salva demnitatea şi 

onoarea de ofiţer, refuzând şantajul murdar al KGB de colaborare în 

schimbul unor avantaje. Cel mai mult l-a mişcat faptul că, în ţară 

comunistă, cu securitatea lor, m-au condamnat pentru fapte pentru 

care, timp de 16 luni, nu fusesem anchetat, fiind victima celei mai 

oribile înscenări. 

Dorind să-mi demonstreze mentalitatea comuniştilor tineri 

intelectuali mi-a sugerat că dacă este adevărat ce i-am relatat eu, să 

fac un memoriu către Secţia juridică a CC, în care să scriu exact cele 

povestite lui. Deşi nu mă gândeam la vreo finalitate, numai din 

impulsul de a-i demonstra sinceritatea mea, baza relaţiilor noastre, 

am întocmit un memoriu în care accentuam că am fost repatriat cu 

dosar de reacţionar ultranaţionalist, pe motiv că am acceptat o 

condamnare pe viaţă în îngheţurile Siberiei, prin refuzul unei 

colaborări ruşinoase şi nedemne cu KGB, împotriva intereselor 

naţionale ale ţării. Al doilea capitol se referea la abuzurile, la 

înscenarea evidentă a Securităţii, care m-a acuzat de fapte pentru care 

nici nu am fost arestat, nici nu am fost anchetat, iar justiţia în timpul 

procesului m-a disjuns din lot. Bine argumentat şi concis, la sugestia 

lui am adăugat o frază că m-am angajat, că lucrez în ICPE unde 

munca şi corectitudinea mea sunt apreciate. El, care intuia atmosfera 

din şedinţele Comitetului Central, înfierarea călăului Drăghici şi 

vântul de independenţa politică faţă de URSS, prin aprilie 1967 a dus 

memoriul la Comitetul Central. În prima decadă a lunii noiembrie 

338

1967, am primit personal o adresă de la Procuratura Militară, 

Direcţia procuraturilor generale cu nr. ZP/7155/1967 din 2.09.67 în 

care era scris: „verificându-se dosarul cauzei s-a constatat că 

hotărârile pronunţate împotriva dv. sunt nelegale şi netemeinice. 

Procurorul general a introdus recurs în supraveghere, iar cu nr. 

7155/2.11.67 a fost trimis Tribunalului Suprem - Colegiul Militar 

pentru judecare”. El era mulţumit de faptul că se repară o eroare 

judiciară de care depindea viaţă unui om, eu care nu puneam niciun 

preţ pe recunoaşterea vreunei crime de către partid, care mă costase 

alţi aproape şapte ani de viaţă, trăiam satisfacţia că-l convinsesem 

încă o dată de sinceritatea mea în relaţia cu el, fapt care a consolidat 

prietenia noastră colegială. 

Tot la sugestia lui m-am prezentat la Tribunalul Suprem 

pentru a afla data când va avea loc rejudecarea şi dacă era necesară 

prezenţa mea. Procurorul militar de serviciu mi-a spus, zâmbindu-mi 

cu subînţeles, că dosarul a fost rejudecat şă că el îmi poate da un 

certificat în acest sens pentru a-l folosi unde am nevoie, dar să nu-mi 

imaginez cumva că pot solicita despăgubiri morale sau materiale. 

„Aşa ceva nu există prevăzut nicăieri şi vă sfătuiesc să nu încercaţi.” 

Şi astfel am intrat în posesia Certificatului nr. 226 eliberat de 

Tribunalul Suprem-Colegiul militar, care suna astfel: „Prin decizia 

nr. 84/19.11.67 Colegiul militar a admis recursul în supraveghere, a 

casat sentinţa nr. 588/9.06.1959 a Tribunalului militar şi decizia nr. 

1701/26.06.1959 a Tribunalului militar al regiunii a II-a militare în 

părţile referitoare la infracţiunea de uneltire contra ordinei sociale 

prevăzute de art. 209 pct.2, lit. A combinat cu lit. B alineat 2 Codul 

Penal, faptă reţinută în sarcina susnumitului inculpat şi, constatând că 

este indeplinit termenul de prescripţie, a dispus încetarea urmăririi 

penale în baza art. 4 partea a II-a a Codului de procedură penală. 

Bucureşti 22.11.67 Col. justiţie Ştefănescu Bogdan”. 

Aceasta este adevărata faţă a comunismului. În URSS am 

făcut peste 11 ani de temniţe pentru că nu am acceptat şantajul KGB 

de a-mi trăda ţara, după care, fără să solicit, sunt declarat „victimă a 

represiunilor staliniste”, în România unde din nou n-am acceptat 

înscenarea criminală a securităţii şi mascarada justiţiei comuniste, 

pentru ca după aproape 7 ani de lagăre şi temniţă să mi se caseze 

sentinţele ca neîntemeiate şi nelegale”. Şi astfel, comunismul cu 

organele sale de represiune au distrus viaţa unui om, răpindu-i cei 

mai frumoşi 18 ani din tinereţe, sancţionând sentimentul nobil al 

339

iubirii de ţară. Cu gândul la Thomas Paine care spunea: „caracterul 

mai uşor se păstrează decât se recâştigă”, mă consolez la gândul că în 

ciuda celor întâmplate, trebuie că mi-a fost mult mai uşor să-mi 

iubesc ţara, decât mi-ar fi fost vreodată dacă o trădam. 

Această „patalama” nu a schimbat cu nimic statutul meu din 

institut, unde mă bucuram deja de aprecierea şi simpatia unanimă a 

colegilor care puneau deferenţa mea pe seama faptului că „parcă 

eram picat din altă lume”. 

O singură aluzie a unui neinspirat, aceea de a deveni membru 

de partid, s-a izbit de obiecţiunea mea categorică „să fim serioşi dar 

nu pot să ling acolo unde am scuipat douăzeci de ani”. Relaţiile 

foarte bune cu dr. Ing. Florin Tănăsescu, m-au scutit de a intra din 

nou pe mâna organelor de securitate. La o încercare timidă a unui 

colonel, paremi-se Florea, de a investiga poziţia mea, m-am dus la el 

şi după ce i-am relatat cele întâmplate, i-am cerut mutarea mea la 

munca de jos, ca muncitor la Atelierul de prototipuri. Eram gata să 

învăţ o nouă meserie, să efectuez numai o muncă fizică, să rup orice 

relaţie cu intelectualitatea. N-a fost cazul fiind până la urmă cruţat de 

astfel de ingerinţe. 

Între timp România reluase legăturile diplomatice cu RFG, cu 

Israelul pentru a vinde pe valută etnicii germani şi evrei, aveam 

relaţii bune cu China pentru a contracara presiunile de orice natură 

ale URSS, aveam relaţii normale cu SUA pentru a obţine clauza 

naţiunii celei mai favorizate, pentru a ne vinde şi noi producţia 

noastră necompetitivă. 

A urmat invazia URSS şi a Pactului de la Varşovia, mai puţin 

România, în Cehoslovacia. 138 Mitingul şi declaraţia partidului au 

sucit minţile românilor, mulţi sperând în comunismul cu faţă umană. 

Într-o discuţie cu dr. ing. Florin Tănăsescu i-am spus opinia 

mea, vehement combătută de el, că ceea ce face Ceauşescu nu este 

un act de independenţă, ci dorinţa lui clară de a nu se crea un 

precedent, fiind convins că următoarea ţară invadată va fi România, 

aşadar terminarea carierei lui politice. Mi s-a dat dreptate când după 

un an s-a revenit la vechea politică de supunere faţă de URSS, când 

138 Primăvara de la Praga, perioadă de libertate politică în Cehoslovacia, care a început în 

primăvara lui 1968 când a venit la putere Alexander Dubček şi a durat până în 20 august 

acelaşi an, când Uniunea Sovietică şi aliaţii săi din Pactul de la Varşovia (cu excepţia 

României) au invadat ţara. 

340

corcitura de dulău paranoic care se vedea marele „Erou al Carpaţilor” 

şi căţeaua analfabetă în chip de savantă, au distrus total economia 

ţării, au desfiinţat orice urmă de cultură, au înfometat un întreg popor 

ţinându-l în frig şi întuneric, au comis un nou genocid împotriva 

poporului român. 

Pe parcurs, cum era normal, au fost angajaţi alţi traducători 

mai tineri sau chiar proaspăt absolvenţi, care s-au încadrat repede în 

specific, fiind nu numai ambiţioşi, dar şi foarte capabili. Treptat am 

fost înlocuit, cei tineri preluând din atribuţiile mele, continuându-mi 

însă munca, iar eu m-am încadrat în pasivitatea condamnată a 

întregului popor. Toţi acceptam tacit genocidul biologic şi moral al 

partidului şi al cuplului dictatorial, ne complăceam în rolul de 

victime ale regimului şi organelor lui de represiune, considerând „a 

priori” că nu este posibilă o opoziţie organizată, cu atât mai puţin o 

acţiune cu cele mai mici şanse de reuşită. Indignat şi scârbit, cu toate 

războaiele şi bătăliile mele aflate la timpul trecut, m-am gândit să mă 

retrag în carapacea mea, cu gândurile şi convingerile mele, 

închinându-mi restul zilelor familiei mele, singura raţiune de a trăi. 

Şi astfel pe 1 decembrie 1986 m-am pensionat, mulţumind totuşi 

colegilor de institut care un sfert de veac m-au acceptat şi mi-au dat 

iluzia de beneficiar al unei libertăţi ipotetice. 

Neacumulând absolut nimic din punctul de vedere material, ne 

vom limita strict la cele două pensii mizere, impunându-ne unele 

restricţii pentru a asigura fiului nostru condiţii minime de a termina 

facultatea. Mă autorăstigneam lăsându-mă în grija Domnului „Eli, 

Eli, lama sabachthani” spre a-mi lumina mintea şi a face numai ce 

era în concordanţă cu trecutul meu, conştiinţa rămânându-mi singurul 

arbitru. 

Şi astfel, începând din 1987, ascunzându-mă de privirile 

soacrei şi ale soţiei mele, lucrând numai noaptea şi contemplând 

riscul la care-i supuneam, am început să scriu această cartedocument, 

al cărui titlu iniţial era „Paşaport pentru lumea cealaltă”, 

deoarece eram convins că o descoperire a acţiunii mele de către 

organele de securitate echivala cu asasinarea mea, cu trimiterea mea 

pe lumea cealaltă unde nu era nici întristare nici suspin, sau într-o 

variantă optimistă, dar nerealistă, cu trimiterea mea în lumea cealaltă, 

a libertăţii şi a bunăstării Occidentului. Soarta a făcut să nu fiu 

depistat. În 25 decembrie 1989, după ce am constatat că „revolta 

341

populară” e inspirată şi declanşată de KGB şi de alte servicii de 

spionaj (fiind începută pe 16 decembrie 1989, confiscată în totalitate 

de KGB şi transformată în lovitură de stat pe 22 decembrie 1989), 

împreună cu prietenii mei devotaţi, av. George Bura şi dr. Lulu 

Dumitrescu, am plecat la Ambasada Germaniei, pentru a preda cartea 

şi a fi trimisă în Germania doctorului Alexandru Bura. Din păcate, 

nimeni nu ne-a crezut că nomenclatura comunistă, garda veche şi cea 

tânără, au pus din nou mâna pe putere, pe destinele ţării şi ale 

poporului român, dovedindu-se nu numai ticăloşi politici, dar şi cei 

mai veroşi rechini financiari şi economici care vor sugruma a doua 

oară un popor inconştient şi blestemat. 

342

EPILOG 

Încercând să prezint drama unui om oarecare, proiectată într-o 

perioadă istorică definită şi nefericită, m-am străduit ca fără patimă, 

să dezvălui şi să corelez cauzalitatea cu finalitatea, analizând într-o 

carte-document evenimentele trăite. Accentul l-am pus pe acţiunile 

personale în relaţiile permanente cu victimele şi călăii, pe 

participanţii direcţi în derularea unor evenimente istorice, ele însele 

pline de un dramatism impus şi inevitabil. Pentru a evidenţia reacţiile 

normale ale unor victime anonime în condiţii limită şi anormale, am 

evitat atât exagerările, cât şi reaua credinţă, ferindu-mă de a 

confunda victimele cu eroii, insistând însă în a prezenta călăii, ca cei 

mai monstruoşi asasini, generaţi de un regim eminamente criminal. 

Nu am născocit justificarea unei atitudini, a unor acţiuni, am explicat 

doar normalitatea lor ca rezultat al unei educaţii, ca exponent al unei 

generaţii obligate de a participa la derularea unor evenimente istorice 

impuse. 

Am început prin a explica formarea mea ca tânăr, cristalizarea 

unei Lebensanschuung proprii, dar rezultat al educaţiei din familie, 

influenţate de mediul sănătos al comunităţii unui orăşel care nu se 

deosebea cu nimic de evoluţia generală a ţării după primul război 

mondial. 

Am insistat asupra cristalizării unor acţiuni în cadrul liceului 

militar Ştefan cel Mare din Cernăuţi, una din cele mai reprezentative 

şcoli de formare a unor caractere ferme, exponente definitorii ale 

idealurilor unor generaţii beneficiare ale unor consecinţe istorice, 

precum realizarea Românei Mari. Am fost împreună cu colegii de 

generaţie impregnaţi de conceptele unei democraţii cu specific 

românesc, influenţate de încercările uneori disperate şi fanatice ale 

tineretului de moralizare a unei societăţi debusolate parţial de 

impactul Marii Reîntregiri. Am fost martor şi al acestor aspecte 

nefaste, care au condus la accentuarea raptului mârşav al Basarabiei 

şi Nordului Bucovinei, al dictatului de la Viena şi al pierderii unei 

părţi a Transilvaniei, ulterior a Cadrilaterului. Am identificat 

degringolada politică sub dictatura carlistă şi acceptarea de către 

clasa politică şi a poporului român a singurei soluţii posibile, impuse 

de conjunctura politică, diplomatică şi militară din Europa, asumarea 

unor responsabilităţi decisive şi istorice pentru soarta României de 

343

către noul Conducător al Statului, generalul Ion Antonescu. 

Orientarea politică a Românei a fost impusă de disoluţia 

democraţiilor occidentale, corelată cu pactul fascismului negru cu 

imperialismul comunisto-slav. Salvarea României de la cele două 

invazii iminente, îmbinată cu redarea demnităţii poporului român, 

recâştigarea unor teritorii smulse samavolnic din trupul ţării, dar şi 

orientarea împotriva pericolului comunisto-slav, a impus participarea 

la cel de al II-lea război mondial de partea Germaniei. Ca şef al 

promoţiei de ofiţeri 1942 – Dezrobirea, ca urmare a unui jurământ 

sfânt prestat în faţa unei întregi naţiuni şi în numele unei generaţii de 

ofiţeri români, am plecat voluntar pe frontul de est, participând la 

bătălii memorabile din Caucaz, Capul de pod Kuban, Crimeea şi la 

dezastrul de la Sevastopol. Am detaliat acest capitol rămas tabu timp 

de patruzeci de ani: participarea armatei române pe frontul de est, cu 

sincopele respective în cadrul unor bătălii decisive când raportul de 

forţe se inversase datorită implicării SUA cu întregul lor potenţial 

economic şi militar. Comportamentul armatei române a fost nu 

numai exemplar, dar aportul în desfăşurarea războiului a fost pe 

măsura celui mai important aliat al Germaniei. Considerând războiul 

o crimă colectivă acceptată de dreptul internaţional ca o continuare a 

unor relaţii politice deteriorate la extrem, am redat infernul unor 

încleştări disperate, culminând cu dezastrul cu iz de trădare de la 

Sevastopol, ca rezultat al raportului de forţe din acel moment. 

Pe 12 mai 1944 în fortul Chersones nu am acceptat 

prizonieratul, ci am fost capturat luptând cu un ultim grup de ofiţeri 

germani şi români. Este data care îmi va marca tot restul vieţii, 

începutul unor confruntări între victime şi călăi, începutul calvarului 

unui om care a reuşit să depăşească unele suferinţe danteşti 

învingându-se pe el însuţi, pentru a-şi salva singurul bun de care mai 

dispunea, demnitatea de om, de ofiţer al armatei române, de şef de 

promoţie al unei generaţii de eroi martiri. Arestarea mea imediată pe 

15 mai 1944, zilele de coşmar din celula morţii din închisoarea 

NKVD din Simferopol, unde zilnic erau împuşcaţi până la o sută de 

„trădători” ai Uniunii Sovietice, tătari, ucraineni, ruşi, ceceni, unii 

din ei foşti „partizani”, colaboratori cu trupele de ocupaţie germane 

sau române, m-au luminat irevocabil asupra modului cum este 

sancţionată trădarea de patrie. 

344

După nenumărate anchete, în ciuda unor promisiuni tentante – 

libertate imediată, grade enorm de mari, posibilitatea de a mă număra 

printre întemeietorii viitoarei „armate populare” – am respins orice 

formă de colaborare cu NKVD – viitorul KGB – apărându-mi cu 

străşnicie demnitatea de român, onoarea de ofiţer al armatei române, 

orice fel de implicare în implementarea comunismului în România. A 

fost opţiunea mea majoră luată la 22 de ani, dar şi întocmirea 

primului dosar de „element ultranaţionalist, duşman al poporului şi al 

comunismului”. 

Aceasta a fost atitudinea mea definitivă şi categorică, care a 

marcat acţiunile mele ulterioare. Am devenit astfel un militant activ 

împotriva trădării de neam, împotriva trădătorilor conjuncturişti din 

diviziile de voluntari Tudor Vladimirescu şi Horia Cloşca şi Crişan. 

Cele 117 zile de carceră, cele trei întemniţări în închisoarea din 

Gorki nu au clintit atitudinea mea. Ultima întemniţare din martie 

1948 a constituit şi ultima mea respingere cu obstinaţie a oricărui 

mod de colaborare cu KGB. Pus în faţa a două dosare – unul de 

colaborare cu KGB, celălalt de criminal de război –, n-am semnat 

nici unul, iar după 43 de zile de greva foamei, 70 de hrăniri 

artificiale, după un simulacru de proces, un circ penibil, am fost 

condamnat la 25 de ani temniţă grea. Au urmat ani grei de incredibile 

chinuri şi suferinţe în lagărele din Vorkuta – la Nord de Cercul Polar 

– şi Siberia, fiind repatriat pe 15 decembrie 1955, după 11 ani şi 

jumătate, ca prizonier de război, dar cu un dosar voluminos de 

„ultranaţionalist, militant anticomunist”. 

În ciuda comportamentului meu, urmarea unei facultăţi, 

întemeierea unei familii, încadrarea în muncă – după revoluţia din 

Ungaria şi înaintea retragerii trupelor sovietice din România, pe 13 

februarie 1958 am fost arestat, unul din cei 50 000 de potenţiali 

duşmani ai poporului şi ordinii sociale, iar după alte treisprezece zile 

de greva foamei şi un an şi jumătate de anchete, cele mai criminale 

suplicii ale călăilor partidului, organele securităţii române, după ce 

iniţial am fost disjuns dintr-un lot de patru zeci foşti prizonieri de 

război români, am fost condamnat la opt ani temniţă grea pentru 

fapte pentru care n-am fost nici arestat, nici anchetat. Rezultatul 

firesc al altor călăi, de data aceasta din justiţia comunistă. Şi unii, şi 

alţii, azi prosperi oameni de afaceri, personalităţi marcante în 

Preşedinţie, Guvern, Parlament, administraţie etc. Călăii au fost 

345

ecompensaţi pentru crimele săvârşite timp de patruzeci de ani, 

pentru aportul lor decisiv în deturnarea revoluţiei şi impunerea unui 

călău şef care le garanta nu numai absolvirea de crimele abominabile 

comise, dar le asigura şi un viitor prosper, îi recompensa cu funcţii şi 

posibilităţi de a deveni „noii capitalişti”, care îşi vor continua crimele 

prin spolierea şi umilirea poporului român. 

Amnistiat pe 15 august 1964, când decretul prevedea 1 iulie, 

aşteptat de soţia mea timp de aproape şapte ani, după o căsnicie de 

numai şase luni, mi-am dedicat viaţa exclusiv familiei şi informării 

mele până în decembrie 1986, când m-am pensionat. 

Între 1986-1987 am scris cartea-document „Paşaport pentru 

lumea cealaltă”, de circa 600 de pagini, care, după încercări inutile în 

Germania şi Canada, a apărut în 1996 la editura Petrion sub o formă 

„masacrată”, pentru a se încadra în 220 de pagini sub titlul „Mărturii 

din iadul roşu. De la Vorkuta la Gherla”. Din dorinţa de a o publica 

în forma iniţială, am introdus unele intervenţii. Una se referă la 

amnistierea mea de către Rusia „ca victimă a represiunilor staliniste” 

şi anularea de către Tribunalul Suprem din RSR a sentinţei de 

condamnare „ca netemeinică şi nelegală”. Astfel, instanţele supreme 

de judecată din Rusia şi din România au recunoscut abuzurile 

criminale care m-au costat 18 ani de viaţă. 

Am plecat pe front la aproape 21 de ani. Mi-am reînceput 

viaţa într-o temniţă cât toată ţara la 42 de ani. Pentru a identifica 

adevăraţii vinovaţi ai celor mai abominabile mârşăvii şi crime, pentru 

a aduce un elogiu victimelor, eroilor anonimi care şi-au sacrificat 

viaţa în lupta împotriva comunismului şi pentru a înfiera pentru 

posteritate pe adevăraţii călăi, am adăugat un ultim capitol de analiză 

strict personală a evenimentelor şi a situaţiei politice după 1989. În 

condiţiile în care un proces general al comunismului este neagreat, şi 

tot mai improbabil, în situaţia inexistenţei unei legi a lustraţiei, pe 

fondul declanşării unor noi crime împotriva poporului român de către 

urmaşii aceloraşi călăi care dau dovadă de o solidaritate remarcabilă 

şi se bucură de sprijinul tuturor instituţiilor statale pe care le-au 

ocupat, victimelor le-a rămas o singură opţiune: clamarea cu 

obstinaţie a adevărului istoric, demascarea mârşăviilor şi a lichelelor 

actuale, obţinerea în instanţele juridice internaţionale a daunelor 

morale şi materiale. 

346

Nu am fost şi nu sunt antisemit. Dimpotrivă, recunosc aportul 

enorm al evreilor la progresul ştiinţei şi al culturii universale. N-am 

contestat şi nu contest holocaustul. Contest însă monopolizarea de 

către acesta a suferinţei universale şi a adevărului istoric, canonizarea 

şi legiferarea acestuia. Să nu se uite că ei au fost mentorii şi 

principalii exponenţi ai internaţionalismului comunist, cea mai 

aberantă şi mai monstruoasă ideologie a secolului XX, care a 

provocat asasinarea a peste o sută de milioane de victime, care s-au 

sacrificat în exclusivitate pentru libertatea individului, pentru 

drepturile elementare ale omului, pentru salvarea omenirii de la cel 

mai criminal genocid fizic, moral şi spiritual. Aceste victime 

anonime n-au solicitat despăgubiri materiale bine meritate, iar 

supravieţuitorii s-au stins sperând la unele despăgubiri morale şi, în 

primul rând, la instaurarea şi victoria adevărului istoric, premisă 

pentru structurarea viitorului omenirii. 

Noi, supravieţuitorii celei mai abominabile crime din istoria 

omenirii, n-am cerut răzbunare, n-am cerut nici chiar pedepsirea pe 

măsură a celor vinovaţi. Am luptat doar pentru recuperarea memoriei 

pentru ca omenirea să evite repetarea unei istorii nefaste. 

Aşa cum nu putem uita, noi n-avem însă nici dreptul să 

iertăm. Crimele săvârşite sunt atât de monstruoase şi de evidente, 

încât nici Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu-i va ierta. Pentru cei 

18 ani ai mei de temniţă, trebuie să arăt lumii pe acei călăi dintr-un 

sistem care, direct sau indirect, a săvârşit cele mai monstruoase crime 

împotriva umanităţii. 

Închei cu versuri scrise cu sânge de martiri pe zidurile 

temniţelor comuniste: 

Cu zâmbet de sânge pe buze livide 

Îţi voi răspunde cu trupul inert: 

- Pentru toate rănile mele nedrepte 

Eu, Doamne, Te iert! 

Din rănile şi-nfrângerile noastre 

Aşternem trepte noilor destine, 

O scară de mărgean peste dezastre 

Să urce paşii lumii care vine. 

Aurelian 

Bucureşti, 15 august 2001 

347

CUPRINS 

LA MOARTEA EROULUI MARTIR AURELIAN GULAN 6 

PROLOG – POVESTEA CĂRŢII 10 

PARTEA ÎNTÂI – PORTRET INTERBELIC 16 

PARTEA A DOUA – VOLUNTAR LA DOUĂZECI DE ANI PE 

FRONTUL DE EST 63 

PARTEA A TREIA – PRIZONIER ÎN GULAGUL SOVIETIC 142 

PARTEA A PATRA – ROMÂNIA SUB OCUPAŢIE. GULAGUL 

INTERN 259 

EPILOG 343 

348

AURELIAN GULAN

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?