analele universitÄÅ£ii âovidiusâ constanÅ£a - AUOCSI

Universitatea “Ovidius” Constanţa 

Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice 

ANALELE 

UNIVERSITĂŢII „OVIDIUS” CONSTANŢA 

Seria Istorie 

Ştiinţe Politice 

Relaţii Internaţionale şi Studii Europene 

Studii de Securitate 

Volumul 6 / 2009 

ISSN -1841-138X 

Ovidius University Press 

Constanţa 

2010

Analele Universităţii „OVIDIUS” – Seria Istorie 

Volumul 6, 2009 

COLEGIUL DE REDACŢIE: 

Coordonator: conf.univ.dr. Mariana COJOC 

Redactor-şef: lect.univ.drd. Marius-George COJOCARU 

Redactor-şef adjuct: lect.univ.dr. Răzvan Victor PANTELIMON 

Secretari de redacţie: asist.univ.drd. Daniel CITIRIGĂ, asist.univ.drd. Mihaela MELINTE 

Responsabil de număr: lect.univ.drd. Marius-George COJOCARU 

Editare text: Costel COROBAN 

Traduceri/rezumate: lect.univ.drd. Oana TĂTARU 

Redactori: Costel COROBAN, lect.univ.drd. Cristian MOSNIANU, lect.univ.dr. Emanuel 

PLOPEANU, lect.univ.drd. Oana TĂTARU, asist.univ.drd. Enache TUSA 

COLEGIUL ŞTIINŢIFIC: 

Florin ANGHEL (Universitatea „Ovidius” Constanţa), Iordan Gheorghe BĂRBULESCU 

(Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative), Ion BULEI (Universitatea Bucureşti), 

Vladimir BURKOV (Facultatea de Istorie, Sankt Petersburg, Federaţia Rusă), Daniela BUŞĂ 

(Institutul Nicolae Iorga al Academiei Române), Gheorghe BUZATU (Universitatea 

„Ovidius” Constanţa), Ioan CHIPER (Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”), Valentin 

CIORBEA (Universitatea „Ovidius” Constanţa), Marian COJOC (Universitatea „Ovidius” 

Constanţa), Harry T. DICKINSON (University of Edinburgh, United Kingdom), Mihail 

DOBRE (Ministerul Afacerilor Externe, România), Daniel FLAUT (Universitatea „Ovidius” 

Constanţa), Flavia Daniela FREIDENBERG (Universitatea din Salamanca, Spania), Dinu C. 

GIURESCU (Academia Română), Alexey GROMYKO (Russian Academy of Sciences, 

Russkiy Mir Foundation, Federaţia Rusă), Gelina HARLAFTIS (Ionian University, Grecia), 

Constantin HLIHOR (Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”), Adrian IVAN 

(Universitatea Babeş-Bolyai), Jane MCDERMID (University of Southampton, United 

Kingdom), Paul MICHELSON (Huntington University, U.S.A), Ioan HORGA (Universitatea 

din Oradea), Eduardo Araya LEÜPIN (Universitatea Catolica din Valparaiso, Chile), Luigi 

Mascili MIGLIORINI (Universitatea “L' Orientale” Napoli, Italia), Lara NELSON 

VÁSQUEZ (Universitatea Catolica din Valparaiso, Chile), Ioan SCURTU (Universitatea 

Bucureşti), Valentin STAN (Universitatea Bucureşti, România), Cecilia TOHĂNEANU 

(Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”), Vladimir VASILIK (Universitatea de Stat din 

Sankt Petersburg, Federaţia Rusă), María Alejandra VIZCARRA (Universitatea din 

Guadalajara, Mexico), Laurenţiu VLAD (Universitatea Bucureşti) 

Notă: Autorii sunt direct responsabili de alegerea şi prezentarea datelor conţinute în articole, 

de autenticitatea şi originalitatea acestora, cât şi de opiniile exprimate. Ele nu angajează în 

niciun fel colegiul de redacţie al Analelor Universităţii “Ovidius” Seria Istorie. 

Manuscrisele, cărţile şi revistele pentru schimb, precum şi orice corespondenţă se vor 

trimite la adresa: 

Analele Universităţii „Ovidius” Seria Istorie, Aleea Universităţii nr. 1, 900067 

Constanţa, România 

www.ispovidius.ro 

Tel./Fax: 0241/671448, E-mail:istorie_constanta@yahoo.com 

ISSN -1841-138X 

© 2009 Ovidius University Press

“Ovidius” University of Constanta 

Faculty of History and Political Sciences 

THE „OVIDIUS” UNIVERSITY OF CONSTANTA’S 

ANNALS 

Series 

History 

Political Science 

International Relations and European Studies 

Security Studies 

Volume 6 / 2009 

ISSN -1841-138X 

Ovidius University Press 

Constanta 

2010



EDITORIAL BOARD: 

Coordinating editor: conf.univ.dr. Mariana COJOC 

Editor-in-chief: lect.univ.drd. Marius-George COJOCARU 

Deputy editor-in-chief: lect.univ.dr. Răzvan Victor PANTELIMON 

Editorial Secretaries: asist.univ.drd. Daniel CITIRIGĂ asist.univ.drd. Mihaela MELINTE, 

Issue editor: lect.univ.drd. Marius-George COJOCARU 

Copyediting: Costel COROBAN 

Translations/abstracts: lect.univ.drd. Oana TĂTARU 

Editors: Costel COROBAN, lect.univ.drd. Cristian MOSNIANU, lect.univ.dr. Emanuel 

PLOPEANU, lect.univ.drd. Oana TĂTARU, asist.univ.drd. Enache TUSA 

SCIENTIFIC BOARD: 

Florin ANGHEL („Ovidius” University of Constanta), Iordan Gheorghe BĂRBULESCU 

(National School of Political and Administrative Studies, Bucharest), Ion BULEI (Bucharest 

University), Vladimir BURKOV (Historical Faculty of Saint-Petersburg, State University, 

Russian Federation), Daniela BUŞĂ („Nicolae Iorga” Institute of the Romanian Academy), 

Gheorghe BUZATU („Ovidius” University of Constanta), Ioan CHIPER („Dimitrie 

Cantemir” Christian University, Romania), Valentin CIORBEA („Ovidius” University of 

Constanta), Marian COJOC („Ovidius” University of Constanta), Harry T. DICKINSON 

(University of Edinburgh, United Kingdom), Mihail DOBRE (Romanian Ministry of Foreign 

Affairs), Daniel FLAUT („Ovidius” University of Constanta), Flavia Daniela 

FREIDENBERG (University of Salamanca, Spain), Dinu C. GIURESCU (Romanian 

Academy), Alexey GROMYKO (Russian Academy of Sciences, Russkiy Mir Foundation, 

Russian Federation), Gelina HARLAFTIS (Ionian University, Greece), Constantin HLIHOR 

(„Dimitrie Cantemir” Christian University, Romania), Adrian IVAN (Babeş-Bolyai 

University, Cluj-Napoca), Jane MCDERMID (University of Southampton, United 

Kingdom), Paul MICHELSON (Huntington University, U.S.A), Ioan HORGA (Oradea 

University), Eduardo Araya LEÜPIN (Catholic University of Valparaiso, Chile), Luigi 

Mascili MIGLIORINI (University “L' Orientale” Napoli, Italia), Lara NELSON VÁSQUEZ 

(Catholic University of Valparaiso, Chile), Ioan SCURTU (Bucharest University), Valentin 

STAN (Bucharest University, Romania), Cecilia TOHĂNEANU („Dimitrie Cantemir” 

Christian University, Romania), Vladimir VASILIK (Sankt Petersburg State University, 

Russian Federation), María Alejandra VIZCARRA (Guadalajara University, Mexico), 

Laurenţiu VLAD (Bucharest University) 

Note: The authors are directly responsible for the information presented in their 

contributions, and of their work’s authenticity and originality. The editorial board of the 

“Ovidius” University of Constanţa’s Annals Series History is not to be held responsible in 

any of these issues. 

The manuscripts, the exchange books and journals, and any correspondence will be 

mailed to: 

Analele Universităţii „Ovidius” Seria Istorie, Aleea Universităţii nr. 1, 900067 

Constanţa, România 

www.ispovidius.ro 

Tel./Fax: 0241/671448 

E-mail:istorie_constanta@yahoo.com 

ISSN -1841-138X 

© 2009 Ovidius University Press



CUPRINS 

THE LEGAL BASIS OF THE DANUBE-BLACK SEA CANAL’S 

CONSTRUCTION (1949-1953) 

Dr. Marian COJOC........................................................................................... 9 

CIVILIZATIONS AND RUSSIA: ONGOING DISCUSSIONS 

Alexey A. GROMYKO .................................................................................. 17 

ACTIVITATEA DE RP IN SITUATII DE CRIZA SI CONFLICT. STUDIU 

DE CAZ – BOSNIA-HERŢEGOVINA 

Anne JUGĂNARU......................................................................................... 33 

PERSPECTIVE ASUPRA DEZBATERII „MOŞTENIRII CREŞTINE” A 

EUROPEI ÎN PREAMBULUL TRATATULUI CONSTITUŢIONAL (FEB. 

2002 – DEC. 2004) 

Georgiana FLOREA....................................................................................... 47 

EUROSCEPTICISMUL ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 

Ion Madalin SIMION ..................................................................................... 67 

CONFRONTING THE FUTURE. THE BALKANS. A SYSTEMATIC, 

COMPARATIVE RETROSPECTION 

Luiza FILIMON ............................................................................................. 77 

MODERNIZAREA JUSTIŢIEI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE PRIN 

REGULAMENTELE ORGANICE (1831-1832) 

Dr. Andreea ATANASIU-CROITORU .......................................................... 89 

EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI ELECTORALE ROMÂNEŞTI (1864-1938) 

Dr. Răzvan Victor PANTELIMON................................................................107 

SISTEMUL ELECTORAL DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI 

COMUNIST 

Drd. Mihaela MELINTE................................................................................117 

ELITELE POLITICE ŞI „EXCEPŢIONALISMUL” POSTMODERN AL 

DEMOCRAŢIEI ROMÂNEŞTI 

Dr. Viorella MANOLACHE..........................................................................133 

ISSN -1841-138X 5 © 2009 Ovidius University Press



„VOTUL UNINOMINAL”, ALEGEREA REPREZENTANŢILOR 

ROMÂNIEI ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI DEZBATERILE 

REFERITOARE LA REFORMA ELECTORALĂ 

Dr. Ovidiu GHERASIM-PROCA ..................................................................145 

SEPARAŢIE/ECHILIBRU DE PUTERI ÎN ACTUALA CONSTITUŢIE A 

ROMÂNIEI 

Maria Cătălina MOISESCU ..........................................................................155 

ANTREPRENORIATUL – VECTOR AL NOII ECONOMII 

Dr. Bogdan ŞTEFANACHI ...........................................................................167 

A FI SAU A NU FI “GENOCID” DRAMA FEMEILOR DIN 

DARFUR/SUDAN – PIESA UNUI GENOCID ASCUNS 

Alis-Mihaela BIRTU-PÎRĂIANU (BÂLCĂ).................................................173 

POLITICA EUROPEANĂ DE SECURITATE ŞI APĂRARE ÎN AFRICA. 

CAZUL RD CONGO 

Gabriel FLOREA ..........................................................................................197 

NICOLAE IORGA’S OPINION ON EARLY MODERN SCOTLAND 

Costel COROBAN ........................................................................................207 




CONTENTS 



Dr. Marian COJOC........................................................................................ 9 


Alexey A. GROMYKO ................................................................................17 

PR ACTIVITY IN POINT OF CRISIS AND CONFLICT SITUATIONS. 

CASE STUDY – BOSNIA-HERZEGOVINA 

Anne JUGĂNARU.......................................................................................33 

A PERSPECTIVE UPON THE DEBATE OF „CHRISTIAN LEGACY” OF 

EUROPE IN THE PREFACE OF CONSTITUTIONAL TREATY 

(FEBRUARY 2002-DECEMBER 2004) 

Georgiana FLOREA.....................................................................................47 

EUROSCEPTICISM AS PERCEIVED BY THE EUROPEAN UNION 

Ion Madalin SIMION ...................................................................................67 



Luiza FILIMON ...........................................................................................77 

THE MODERNIZATION OF THE JUSTICE IN THE ROMANIAN 

COUNTRIES THROUGH THE CONSTITUTIONAL REGULATIONS 

(1831-1832) 

Dr. Andreea ATANASIU-CROITORU ........................................................89 

THE EVOLUTION OF ROMANIAN ELECTORAL LEGISLATION (1864- 

1938) 

Dr. Răzvan Victor PANTELIMON.............................................................107 

ROMANIAN ELECTORAL SYSTEM DURING THE COMMUNIST 

REGIME 

Drd. Mihaela MELINTE.............................................................................117 




POLITICAL ELITES AND THE POST-MODERN ROMANIAN 

DEMOCRACY „EXCEPTIONALISM” 

Dr. Viorella MANOLACHE.......................................................................133 

THE UNINOMINAL VOTE, THE ELECTION OF ROMANIA’S MP’S IN 

THE EUROPEAN PARLIAMENT AND THE DEBATES REGARDING 

ELECTORAL REFORM 

Dr. Ovidiu GHERASIM-PROCA ...............................................................145 

SEPARATION/BALANCE OF POWERS IN THE PRESENT ROMANIAN 

CONSTITUTION 

Maria Cătălina MOISESCU .......................................................................155 

THE ENTREPRENEURSHIP – THE VECTOR OF THE NEW ECONOMY 

Dr. Bogdan ŞTEFANACHI ........................................................................167 

TO BE OR NOT TO BE „GENOCIDE” DARFUR/SUDAN WOMEN’S 

DRAMA – A PIECE OF A COVER GENOCIDE 

Alis-Mihaela BIRTU-PÎRĂIANU (BÂLCĂ)..............................................173 

EUROPEAN SECURITY AND DEFENSE POLICY (ESDP) IN AFRICA. 

DR CONGO CASE 

Gabriel FLOREA .......................................................................................197 


Costel COROBAN .....................................................................................207 






Dr. Marian COJOC 

Abtract: This article’s purpose is revealing the legal basis of the construction of the 

Danube-Black Sea Canal during 1949-1953 via a double approach: the series of official 

documents issued by the Romanian government on one hand, and on the other hand the 

decision of the Politburo of the Central Committee of the Romanian Worker’s Party. 

Keywords: Danube-Black Sea Canal, Gheorghe Gheorghiu-Dej, People’s Republic of 

Romania 

Trying to shape the legal framework for implementing the extremely 

ambitious project, we consider necessary the approach regarding the legal basis 

of the problem from a double understanding: on the one hand the series of 

official documents issued by the Romania’s governors, often materialized in 

decisions of the Council of Ministers, with the specification that these were the 

undoubtedly result of the expression “state-party” having, in other words, the 

basis in the decisions of the Political Office of the Central Committee of the 

Romanian Workers’ Party. They were materialized in laws and decrees. On the 

other hand, the extension of legal basis can easily include in its field also the 

established legislation in the Romania’s work field in the ‘50s. 

In both dimensions of the legal basis, there were taken into account the 

constitutional provisions. As evidence, in the case of the first official act, 

founder of the operation (Council of Ministers’ Decision no. 505/May 25, 

1949), this fact was mentioned as clearly as possible: “on the basis of article 72 

from the Constitution of the People’s Republic of Romania, the Council of 

Ministers decides: to be started the preparatory works for the construction of 

the Danube-Black Sea Canal” 1 . 

The mentioned article from the fundamental law of the country was 

only a legal “pretext”, the real basis regarding the beginning of the Canal’s 

construction residing in the Political Office’s Decision of the Central 

Prof. univ.dr. Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice; Prorector al Universităţii „Ovidius” 

Constanţa. 

1 Arhivele Naţionale Constanţa (ANC), fund General Directorate of Works at the Danube- 

Black Sea Canal (1949-1953) (GDC), file 913/1949, p.1; (article 72 from the Constitution of 

the People’s Republic of Romania provided that “The government has among its attributes 

the administrative leadership of the State. It is coordinating and giving general guidance for 

the ministries from that field of activity, it is guiding and planning the national economy (...). 

For certain fields of activity the government can organize and lead any kind of special 

services which will be directly subordinated to the Council of Ministers”.). 


Marian Cojoc / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

Committee of the Romanian Workers’ Party of the same day (annex…), 

concerning this important objective, at which elaboration had substantially 

contributed Gh. Gheorghiu-Dej, respecting the Kremlin’s suggestion: “The 

Political Office of the Central Committee of the Romanian Workers’ Party, in 

its meeting of May 25, current year – it was mentioned in document – taking 

note about the report of the comrade Gh. Gheorghiu-Dej regarding the project 

of building the Danube-Black Sea Canal and of economic and cultural 

developing of the surrounding region, considering that this great work is part of 

the project of building the socialism in our country, it decides that the project to 

be presented in front of the Council of Ministers for the immediate start of 

preparatory works of this canal’s construction” 2 . 

The imperative “suggestion” of Moscow regarded Romania still since 

1948, after one of the meetings between Dej and Stalin, on the field of the 

Soviet leader. The engineer Paul Sfetcu, Dej’s Head of Cabinet, was recently 

remembering the way in which it had been generated the decision regarding the 

construction of the Danube-Black Sea Canal: “After the nationalization of the 

main means of production, said Dej (in a discussion with his head of cabinet – 

our note), the state’s leaders analyzed the perspectives that would open the 

national economy in the new social-economic conditions. In order to establish 

the most appropriate measures, it was decided that a state and party delegation 

to go to Moscow, to discuss with the Soviet leaders for building an economic 

cooperation. We presented to the Soviet leaders the potential of our 

nationalized industry and the measures that we consider necessary for the fully 

revaluation of this potential and the ensuring of a continuous development 

regarding the Romanian-Soviet trade. 

Stalin, as if he had not heard what I said, asked: Does the leadership of 

Romania know something about a project made by the Englishmen, by the early 

20 th century, for the construction of a navigable canal between Danube and 

Black Sea 

I was stunned and in the same time frightened – it would said Dej after 

this – by the perspective that instead of an industrial development – our 

objective regarding the travel to Moscow – we will get “a hole in the ground” 3 . 

Seeing the hesitations of the Romanian delegation, “terrified by the 

unfortunate perspective which appeared”, Stalin appreciated that the Romanians 

will know to found the financial funds necessary for the work, ensuring the 

Romanian side that “the Soviet Union will supply to Romania the necessary 

2 Rezoluţii şi hotărâri ale CC al PMR [Resolutions and decisions of the Central Committee 

of the Romanian Workers’ Party], Bucharest, Editura P.M.R., 1951, p.111. 

3 Lavinia Betea, P. Sfetcu, Stalin decide: construiţi Canalul! [Stalin decides: build the 

Canal!], in “Magazin istoric” [Historic Magazine], year XXXI, no. 12(369)/December 1997, 

p. 13-14. 


The Legal Basis of the Danube-Black Sea Canal’s Construction (1949-1953) 

Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

excavation equipments and means of transport, if the Romanians are decided to 

start a so important and necessary work” 4 . 

“Thus – wrote the same Paul Sfetcu – the Romanian delegation returned 

from Moscow “appropriated” with a map on which it was traced the route of 

the future Danube-Black Sea Canal. The press and the radio informed the 

country, the Romanian nation, about the great news, the happiness that fell on 

our heads without saying, of course, whose was the genial idea. For hiding this 

truth, and for the action to have a “national character” , it was also adopted a 

decision of the Political Office of the Central Committee of the Romanian 

Workers’ Party (…). 

It must be also known that Gh. Gheorghiu-Dej had never spoke in 

public about the paternity of the idea of building the Canal or about the way in 

which the work was imposed to him. Whenever he remembered the way in 

which he was “convinced” and then “possessed by the euphoria” of building the 

Canal, he was showing a great embarrassment. He was in the same time 

convinced that he never could oppose to Stalin” 5 . 

The Council of Ministers’ Decision no. 505/May 25, 1949, was 

announcing the general purpose of the “great” work, also presenting the reasons 

for “the construction of the Danube-Black Sea Canal in the second half of 1949 

(article 1)”. Among them, we remark the idea of ensuring “the cheapest and 

shortest water transport to the Black Sea; the industrialization southeast region 

of the country (…); the creation of conditions for improving the agriculture 

(…); the combat of drought which is continuously threatening this land; the 

drain of the Carasu Valley” 6 etc. Under article 2, it was established the body 

empowered for “the execution of all projection works, studies and constructionassembly” 

entitled the General Directorate of Works at the Danube Black Sea 

Canal 7 . This “special directorate” was directly subordinated to the Council of 

Ministers of the People’s Republic of Romania 8 , a definite proof of the 

importance given by the authorities to the new body and to the its object of 

“study and execution”. There were also approved “scheme of organization, the 

operating rules and the proposals of the Canal’s General Directorate for the 

employment of managerial staff, proposals registered at the Council of Ministers 

with no. 5787/May 25, 1948” 9 . 

As general manager of the Canal’s General Directorate (helped by a 

“chief-engineer, as prime-deputy manager, by two deputy managers, by two 

deputy chief-engineers and by a mechanic chief-engineer”, according to article 

5) it was appointed Gheorghe Hossu. Who was the important person endowed 

4 Ibidem. 

5 Ibidem. 

6 ANC, fund GDC, file 913, p. 2. 

7 Ibidem. 

8 Ibidem. 

9 Ibidem. 



with the high managerial quality of the greatest work that was to start in the 

summer of 1949 in Romania, we find out from the newspaper Dobrogea Nouă 

[New Dobrudja], the local officious of the Romanian Workers’ Party, which 

presented in a specific manner the personality of the first manager of the Canal 

(the other directors have been Mayer Grunberg, between 1951-1952 and Vasile 

Posteucă, between 1952-1953), a communist personality dramatically “passed” 

from exploitation to exploitation until this function (he will not stop himself 

here, on March 2, 1951 being appointed minister of constructions): “… son of 

poor peasants from village of Blăjeni-Târnava Mică, who (sic!) have been fleeced 

by the landowners and kulaks as many, many of us have been fleeced, stolen, 

exploited. Poor child whose parents could not assure his piece of bread, 

comrade Hossu entered as an apprentice and learned the craft in a mechanical 

workshop from Mediaş. Here, comrade Hossu meets the capitalist exploitation 

of the employer. In 1927 he is coming in Dobrudja where he works in different 

workshops and where he is attracted by the revolutionary aspirations of the 

working class. 

Years after years, comrade Hossu works hard as farm worker on almost 

all the estates (sic!) lined along the Carasu Valley” 10 . 

According to the mentioned body press, no one else was better for “the 

saving” mission of Dobrudja, by the construction of the Danube-Black Sea 

Canal. 

About the other members within the objective’s leadership, “a nominal 

table with the members of the Romanian Workers’ Party (sic!), the organization 

II basis “of October 1949 offered the following information about the 

“qualities” of those nominated: 

“- Grunberg Mayer – born in 1894, member of the Romanian Workers’ 

Party since 1946, social origin – small bourgeois; date of arrival on site: 

September 5, 1949; schools attended: party university; studies (sic!): Polytechnic; 

function on site: prime-deputy general manager, chief-engineer; 

- Posteucă Vasile – born in 1914; social origin: worker, member of the 

Romanian Workers’ Party (sic!) since 1938; schools attended: the Superior Party 

School from USSR; studies: 7 (seven…) classes; date of arrival on site: May 24, 

1949 (one day before the adoption of the “historical” decision of building the 

Canal); function on site: deputy general manager; 

- Antoci Dumitru – born in 1905; party member since 1946, social origin 

– small bourgeois; studies: Polytechnic, date of arrival on site: May 9, 1949, 

function: deputy general manager” 11 . 

The Canal’s staff was completed by “the counselors Terescenko Nicolae 

“mechanic-engineer came from the party organization from Timişoara 

10 “Dobrogea Nouă” (New Dobrudja), year III, no. 727/October 20, 1950, p. 2. 

11 ANC, fund Party Committee of the Danube-Black Sea Canal (PCC), file 14/1949, p. 172. 




(Romanian Railways), Tabaşnik Ignat “engineer from Bucharest” and Marin 

Dumitru “lawyer, member of the Romanian Workers’ Party (sic!) since 1947” 12 . 

The last article of the Council of Ministers’ Decision of May 25, 1949, 

expressed “the volume and the great significance for works” reason for which 

there were also officially involved in this action other ministries to which would 

be assigned “important parts of these works” 13 . The document was signed by 

the state and party leadership of the People’s Republic of Romania, in front with 

dr. Petru Groza and Gheorghe Gheorghiu-Dej (annex…). 

The next step regarding the adoption of documents that were the basis 

for starting the construction of the Canal was represented by the Council of 

Ministers’ Decision no. 613/ June 22, 1949, which approved the “Technical and 

Economic Memorandum” written by “the Commission of USSR and the 

Commission of the People’s Republic of Romania”, in which it was established 

for the first time (considering the period between 1949 and 1953) the plan tasks 

for 1949 14 . 

The “logistics” and salary insurance of those charged to lead the work of 

building the Canal was materialized by the Council of Ministers’ Decision no. 

1125/October 29, 1949 (annex…). The general manager of the Canal, Gh. 

Hossu, was then receiving a gross salary of 68000 lei, while the third deputy 

manager was receiving “only” 57000 lei. The engineers received a coefficient of 

technicality of 12 % applied on the basic salary, while the salary of the general 

manager was increased by the care of the Council of Ministers’ Presidency with 

the so-called “representation expenses, equal with those of deputy ministers” 15 . 

The salaries of the Canal’s leaders were much higher than the salaries of the 

objective’s civilian workers, those receiving between 2500 and 5700 lei per 

month 16 . 

The final form of the “General Directorate of Works at the Danube- 

Black Sea Canal” – as main “building” body – was established by the Decree no. 

75/March 23, 1950, issued by the Presidium of the Great National Assembly of 

the People’s Republic of Romania “under article 44, paragraph 2 and article 45 

from the Constitution of the Romanian Popular Republic” 17 . Including six 

chapters, the decree was considerably increasing the field of responsibilities of 

the Canal’s General Directorate, considered, in the text of the law, “operation 

unit of state”, being a corporate body and having its own patrimony 18 . 

It is decided that the headquarters of the General Directorate of the 

Canal to be in Constanta. 

12 Ibidem. 

13 Ibidem, fund GDC, file 137/1949, p. 3. 

14 Ibidem, file 4/1949, p. 169. 

15 Ibidem, file 913/1949, p. 16. 

16 Ibidem, fund PCC, file 14/1949, p. 2. 

17 Ibidem, fund GDC, file 913/1949, p. 7. 

18 Ibidem. 



The declared intention of the Party and State leadership from Romania 

was, under a motivational aspect, that of creating on the Canal’s sites – 

according to the decree – “personnel qualified by new methods of work” 19 . 

The tasks of each manager, deputy manager, chief-engineer or chiefaccountant 

were particularly mentioned in the second of the document. 

The “administrative organization” of the Canal’s General Directorate 

(3 rd chapter, article 13) included “the central bodies; the external bodies; the 

annex and auxiliary enterprises”. The central bodies were: of execution 

(including no less than 17 sectors), of consultation and endorsement. 

The external bodies of the Canal’s General Directorate were: the 

regional sectors of works (including Cernavodă, Medgidia and Midia) and the 

units and subunits of Bucharest. 

The 4h chapter was dedicated to the “financial organization and 

bookkeeping”, while the 5 th chapter brought the necessary clarifications 

regarding “the contracting of works and supplies”. The decree ended with a 

series of “special provisions” (annex…). 

We insisted a little bit more on the organizational structure of the 

Canal’s leading forum, hoping for a more precise clarification of this problem, 

not always correctly presented in certain studies, materials or memoirs 20 . 

The Decree no. 75/March 23, 1950, will remain in essence unchanged 

during the entire process of works at the Canal, even if on March 1, 1951, by the 

Decree no. 32 there were formally modified the articles 3, 9 and 10, the 

structure and the attributions of the Canal’s General Direction without being 

affected the new legal provisions (annex…). 

The last organizational act from this documentary series was the 

Decision of the Plenary Session of the Central Committee of the Romanian 

Workers’ Party of December 12/13, 1950, regarding the Five-Year Plan of 

developing the national economy of the People’s Republic of Romania (1951- 

1955). 

In the plenary session it was mentioned that two annual plans (1949 and 

1950) “have been successfully achieved, creating the necessary conditions for 

the Five-Year Plan”, this fact being due to the “creative implementation of the 

Soviet experience in the construction of socialist economy” 21 . 

The legal expression of the will of Romanian communists, who were 

“creatively” considering at that time the Soviet experiences in the field of the 

socialism’s construction, was materialized two days later, in Law no. 8 of 

December 15, 1950 for the Five-Year Plan of developing the national economy 

19 Ibidem, p. 8-14. 

20 I. Cârjă, Canalul morţii [The Canal of Death], Bucharest, Edit. Cartea Românească, 1993, 

p. 50. 

21 Rezoluţii şi hotărâri ale CC al PMR [Resolutions and decisions of the Central Committee 

of the Romanian Workers’ Party], vol. II, 1951-1953, p. 304. 




of the People’s Republic of Romania between 1951-1955, published in the 

“Official Newsletter no. 177 of December 16, 1950”. 

The value of works which had to be executed for the construction of the 

Danube-Black Sea Canal, within the Five-Year Plan, was estimated to 68 billion 

lei, and “the value of works that should be executed after the expiration of the 

Five-Year Plan (…) to 10,4 billion lei” 22 . 

Regarding the second series of legal documents cited in the beginning of 

the chapter for understanding the way in which it was conceptualized the 

“work” and in which it was effectively achieved the regime of work over the 

entire “popular democracy”, around the start and after the beginning of the 

works at the Canal, we consider that it is useful the mention of some 

fundamental normative documents, by their provisions, for the framework given 

to the political regime in Romania. 

In this context, the Constitution of the People’s Republic of Romania, 

adopted on April 13, 1948 – faithful copy of the Soviet one – in article 12, was 

mentioning that “the work is the basic factor of the society’s economic life”, a 

“duty of every citizen”, the state being entitled to offer “support to all those 

who are working” 23 . 

More specifically, the Constitution of the People’s Republic of Romania, 

published in the “official Newsletter” no. 1 of September 27, 1952, was 

specifying still in the preamble (introductive chapter) that Romania “is a state of 

working people” and according to article 15, in our country the work was 

becoming in that moment “a duty and a matter of honor for every citizen who 

is able to work”, according to the principle “who is not working is not eating” 24 . 

Specific labor regulations were almost entirely found in the “Labor 

Code” adopted on June 8, 1950. this important legal document was based on 

the fundamental law of the country and especially on the Decision of the 

Plenary Session of the Central Committee of the Romanian Workers’ Party of 

May 15-17, 1950, that discussed in section 1 of the agenda “the project of the 

Labor Code” – responsible in this problem being Gheorghe Apostol, one of the 

important members in the Political Office of the Central Committee of the 

Romanian Worker’s Party 25 . 

The Labor Code was designed to facilitate the achievement of the Five- 

Year Plan, by far the most important law for the economic evolution of the 

state with a “popular democracy”. Legally expressed by Law no. 3/1950, 

published in the “Official Newsletter” no. 50/June 8, 1950, the Labor Code has 

regulated all issues relating to employment contracts, working rules, working 

22 ANC, fund GDC, file 934/1951, p. 83. 

23 I. Scurtu, C. Mocanu, Pagini de istorie [Pages of History], vol. III, Bucharest, 1993, p. 

248-249. 

24 I. Muraru, Constituţiile române (culegere) [The Romanian Constitutions (collection)], 

Bucharest, 1980, p. 73. 

25 “Scînteia” (The Spark), no. 1737/May 19, 1950, p. 2. 



time (day, night, legal holidays), overtime issue. The article 57 of the code 

included extremely precise stipulations in this respect: “The work over the 

normal working time (which was of eight working hours – our note) is, usually, 

forbidden. The overtime work will be done only in exceptional cases…” 26 . Yet, 

from this perspective, it is sure that the working world of camps appeared then 

an “exceptional” one; a world in which the colonies’ “workers” (first of all 

political prisoners) were not allowed to question the rules imposed by the 

Canal’s sites or, as we will see, they were not allowed even to know them. 

The “laborious” framework offered by the Labor Code to the Romanian 

society in early ‘50s was completed by other legislative documents among which 

the Decree 359 for the Organization of Labor Protection in the People’s 

Republic of Romania, published in the “Official Newsletter” no. 34/August 20, 

1949 and updated by the Decree no. 185/ April 20, 1953. The labor protection 

became, by the adoption of the mentioned documents, “a matter of state”. Its 

purpose stated by law was “the improvement of work conditions of those who 

are working, the continuous reduction of accidents at work…” 27 . 

This legislative framework regarding the labor regime was considerably 

extended in the years after the beginning of works at the Danube-Black Sea 

Canal, especially be decrees and normative acts concerning the use of working 

effectives, the work performed under detention. 

26 Codul muncii, text oficial cu modificările aduse până la data de 1 aprilie 1961 [The Labor 

Code, official text with the modifications made up to April 1, 1961], Bucharest, Edit. 

Ştiinţifică, 1961, p. 26. 

27 Ibidem, p. 95-98. 





Alexey A. GROMYKO 

Abstract: In the 1990s, Russia suffered a deep crisis. As a result, arguments about the 

identity of the country were abundant. Even now Russia is still contemplating its nature 

and place in the world. But no matter how often you change your glasses, the world 

stays the same. Change of optical instrument doesn’t result in changing of the subject of 

observation. Only image varies. It is necessary to choose right lens and focus them 

correctly to see the world in its true colours and volumes. In essence, there is nothing 

new in present discussions on this subject. After an experiment with the new Soviet 

civilization, the argument returned (or returned) to a point in the last century – to the 

argument between Westernizers and Slavophiles. Not long ago, many dreamt to see 

Russia as part of the West. Now it is popular to see separately not only Russia and the 

West but also Russia and Europe. The latter is particularly unacceptable for the 

proponents of the Russia’s European identity. 

Keywords: Russia, European identity, civilizations, culture. 

Discussions about civilizational nature of Russia root deeply in history. 

They are a story of many chapters telling about various stages in the life of the 

country. These discussions are of the same importance as reflections on its 

political, social or economic conditions. The consciousness determines the 

being of men not less than the being determines consciousness. Attitudes of 

other nations to Russia are as important for its progress as GDP, inflation or 

any other indicator of that kind. Civilizational identity of a man, which may be 

primarily seen as lofty and abstract matter, has in fact a real implication for 

personal outlook, values, lifestyle and an attitude to other nations, and vice 

versa. 

Until the late 1990s, the subject of civilizations lied mostly in the focus 

of anthropologists and historians of the Ancient World and lacked the 

contemporary context. In the bipolar world, nobody described a “first”, 

“second” or “third” world as a civilization. The term circulated in the day-to-day 

language during military cataclysms, like world wars (“saving the world 

civilization from destruction”), or was used by political populism at the 

international stage (“western civilization against communist threat”). The 

bipolar, and later unipolar world, promoted images of consolidation and unity, 

which did not suggest that the world might be fractional and polychrome. 

Civilizations, as one of the ways to describe and comprehend contemporaneity, 

were left outside the discourse. 

Deputy Director Institute of Europe. Russian Academy of Sciences 


Alexey A. Gromyko / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

The world needed to become multipolar, polycentric in order to blow 

off academic dust of the concept of civilizations and to return it to modern 

politics, to contemporary social sciences. The heralds of the “end of history” 

had barely announced the victory of one of the polars, one "true civilization", 

when the attention was diverted to the idea of the “clash of civilizations”. This 

idea is more pragmatic and more practical, it looks to the future, not to the past. 

With ideologies having lost their role as true definitions of most significant 

identities in the world, former ideas of capitalist West, socialist East and 

catching-up South have been replaced with studies of what they disguised 

before – civilizations. The idea of the united West broke into American and 

European (with the latter not as homogeneous in fact either), the idea of the 

Third World into Latin American, African and few Asians. The Second World 

got similarly fragmented. 

Interest for this kind of categorizing rose as popularity of Euro-centric 

and West-centric ideas in general abated, as values (or even their equivalence) 

for various cultures, systems of values, histories spread, and as the concept of 

polycentric world settled both in discussions and real life. Despite the terms 

“West” and “East” (the latter referring to Asia as a whole) being still used, 

especially by politicians and spin doctors, they are so outdated that have lost any 

meaning. But the current terminology, adapted from the past and prone to 

splitting reality into meta-spaces, is also full of clichés. The most vivid example 

is the term “Europe” which is increasingly being equated with the European 

Union. The EU and Europe have become synonyms what would not have 

happened, if new-old border lines both in minds and on maps hadn’t been 

drawn. 

Cultures, values, religion, common history, space, economy have 

become ideology-replacing benchmarks of the biggest human communities: 

civilizations. By the 21 st century, civilizations have been accepted as historic 

realities – not just long-dead artifacts. Attempts to categorize and classify 

civilizations have multiplied. There are now lots of definitions of “civilization”, 

but most of them are not unique and mainly follow one of the best-known 

concepts, formulated by N.Ya. Danilevsky, L.N. Gumilev, O. Spengler, A. 

Toynbee and F. Braudel. 

The idea of civilizations, interpreted through the system of religious 

values, is still broadly popular despite global secularization processes (at least 

outside the Muslim world). One of the most popular classifications offers us to 

comprehend the world as a sum of Christian, Islamic, Indo-Buddhist and 

Confucian-Far-Eastern civilizations. Each of them, in turn, is divided into subcivilizations, 

like the Christian into Orthodox, Catholic, Protestant; or the 

Confucian into Chinese and Japanese. With all controversial nature of 

understanding civilizations as a religion’s habitat, it has a valuable 

methodological ground. Firstly, civilizations can neither be downscaled to the 


Civilizations and Russia: Ongoing Discussions Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

borders of a particular state nor endlessly expanded. Secondly, the structure of a 

civilization is not monolithic but rather fragmented. 

It is necessary to note that some scholars regard civilization as the 

biggest matryoshka of identities (for example, Florentine – Italian – European), 

that is, a macro-identity is seen as the highest form of identity (Huntington); 

others say that local civilizations are also worth being investigated (Toynbee, 

Braudel). Which is why we face a problem of scale and method of research – 

from the universal to the particular or from the particular to the universal. On 

the one hand, a problem of excessively big "civilizations" ends up with idealistic 

models (like Western civilization), on the other, there is a problem of 

questionable reduction (Spanish, French, etc. civilizations). 

A. Guseinov, the academic at the Russian Academy of Sciences, 

describes the dialectical nature of the universal and the particular in a 

civilizational model: “Civilization, like culture (if the latter is taken as equal to 

civilization), has no subjectivity, nor exists as an empirical object… [I]t is a 

somewhat conventional, ideally proposed outcome that arises from activities of 

a huge, almost uncountable number of people…” 1 

Multi-disciple and multi-factor approach in studying and categorizing 

civilizations is highly important. For example, to follow it means to see 

civilizations as “a compressed historical experience of big territorial 

communities, embodied in lifestyle, household traditions and etiquette, 

mentality and outlook, patterns of values and priorities.” 2 It should be clear that 

multi-factor approach cannot be applied if typology is based only on religion. 

However, religion as one of the most important factors cannot be either 

neglected. Religion allows to draw lines between various civilizations. 

Obviously, civilization is a high-level generalization, but it should also 

have some limits. Otherwise, studying civilizations – especially currently existing 

– will lose any practical sense. An extreme of this kind is to distinguish two 

macro-civilizations – Indo-Arian and Chinese, which in turn are divided into 

“cultural zones”: European, North American, African, Arabic and Iranian- 

Islamic; and Chinese, Japanese, Indian, Asian-Islamic, etc. 3 

Arguments about civilizations have poured over academic circles and 

spread across the media. Not only scholars but also politicians pay more and 

more attention to this subject. They are talking about dialogue of civilizations 

and about clashes. To raise awareness of the sсientific side of the problem is 

important, however the other side of this popularity is a growing number of 

loose usage and political speculations. Still civilizational researches, international 

1 Guseinov A. (2008) What We Mean by the Dialogue of Civilizations. International Affairs 

(Russia). N 3, P. 34. 

2 Shmelev N. (2007) Vvedenie. In: Rossiya v Mnogoobrazii Civilizatsiy. Doklady Instituta 

Evropy (Moscow). No 192. P. 7. (Introduction. In: Russia Within Variety of Civilizations. 

Reports of the Institute of Europe, 2007). 

3 Rossiya v Mnogoobrazii Civilizatsii. Doklady Instituta Evropy (Moscow). N 192. P. 30. 



civilization-based comparative studies are significant means of analysis global 

processes, trends and forecasts. 

It is a good sign that weighted and unbiased attention to civilizational 

theme has been shown recently by the Russian leadership on foreign policy. 

“Today, nobody can cope with global challenges single-handedly… What is 

needed is collective leadership of major powers that should represent the 

geographical and civilizational dimensions… Spiritual values of all world 

religions make it imperative to achieve multicivilizational accord and fight 

manifestations of xenophobia and racism… These are the tasks to be tacked 

within the framework of the Alliance of Civilizations,” – writes Russian foreign 

minister Sergei Lavrov. 4 

The renaissance of civilizational studies over the past decades has been 

followed by the emergence and the increase of numbers of research centers in 

many countries. In Russia, there are the Center for Civilizational and Regional 

Studies at the Russian Academy of Sciences, Pitirim Sorokin/Nikolai 

Kondratieff International Institute, Inter-Civilizational Council at the Institute 

of Europe of the Russian Academy of Sciences to name but a few. Among 

international bodies, one of the many is the Dialogue of Civilizations World 

Public Forum. In 2008, the international organization Alliance of Civilizations 

held the first Forum in Madrid. The Alliance was initiated in 2005 by the former 

United Nations general secretary Kofi Annan with the support of Spain and 

Turkey. 

Those were the works of Samuel Huntington and Francis Fukuyama, 

with opposite views on the prospects of mankind, that gave rise to the 

popularity of civilizational discussions, at least in North America and Western 

Europe. Since their publication in the 1990s, the discourse has much broadened. 

In the past the same interest to the subject was shown in the first thirty years of 

the 20 th century and associated with the names of Nikolay Danilevsky, Oswald 

Spengler and Arnold Toynbee. After the war, the interest was associated with 

Fernand Braudel and the Annales School. 

The term “civilization” was coined by French Enlightenment philosophers who 

set off progressive forms of the developments of mankind against barbarism. 

This understanding of human history (common history of human civilization), 

as getting rid of wildness and barbarism, was articulated by Louis Morgan. The 

same understanding settled among ordinary people and in everyday life. Today, 

to be a “civilized person” means to be “polite, well-bred, refined”, as “to join 

civilized countries” means to become an “advanced society”. 

Later, the Enlightenment developed several interlinked approaches: 

economic-social – Agrarian, Industrial and Post-Industrial (informational) 

4 The speech of Sergey V. Lavrov, Minister of Foreign Affairs of the Russian Federation, at 

the 62 nd Session of the UN General Assembly. N.Y. 28 September 2007. P. 2, 7. Available 

at: http://www.un.org/webcast/ga/62/2007/pdfs/russia-eng.pdf 



civilizations; socio-economic, including the Marxist theory – slave society, 

feudalism, capitalism, socialism. Similar methodology is used by those who 

divided states into pre-modern, modern and post-modern ones. 

But what is seemingly more interesting and prospective is the part of 

political discourse which proposes understanding of civilizations as large human 

communities, bound with common history, mentality and socio-cultural 

characteristics. The history of these communities spans centuries. For 

civilizations which are interpreted this way, it is very important to have a long 

history rooted deep in past epochs. In Fernand Braudel’s terminology, the 

history of civilizations is a “slow history” (history of structures), that is, stable 

historical realities which do not change for centuries. The essence of the “slow 

history” is not the same as diplomatic, political, social or economic history; they 

are just the chapters in a history of civilizations. Which is why a separate state, 

or a group of states, cannot flips easily from one civilization to another. It is 

comprehensible but requires profound reasons and decades or centuries to 

happen. 

The idea of civilization as a large historic human community means that, 

apart from some exclusions (Japan, China), its borders cannot coincide with 

national borders – even if the state is one of the biggest (like Russia, the US, 

Australia). At the same time every civilization is diverse and heterogeneous but 

to some limits, because if centrifugal force were to prevail over centripetal, once 

united civilizational space would crash and its pieces would be pulled away by 

“gravitational fields” of other civilizations. 

The idea of internal diversity of civilizations allows to assume that from 

the perspective of the “slow” or “moderate” history, various parts of a 

civilization can move at different speed or even in different directions what may 

cause conflicts and clashes (like religious wars in Europe). 

With the idea of the “slow history”, civilizations can be described 

“horizontally” or “vertically”. The former suggests that a single criterion, a unit 

of measurement, confines the whole methodological ground. For example, in a 

wide-spread outlook on civilizations as separate states, it is national borders that 

act as criterion. Form outpaces substance in this case. This interpretation arose 

from the works of H. Buckle (A History of Civilization in England), F. Guizot 

(A History of Civilization in France) and R. Altamira (A History of Spanish 

Civilization), all of whom lived in the 19 th century. A civilization is interpreted as 

the history of the particular people – English, French or Spanish. In some cases, 

it is in fact true that state borders are the borders of civilization (for example, 

India or China). But the opposite wouldn’t be true for the majority of the 

countries which are not separate civilizations. To refuse this fact is to downscale 

civilization to the size of local culture and/or other specifics of the given 

population. If so, the civilizational science is a merely different name of cultural 

studies, anthropology or ethnography and thus bears no self-sufficient 

gnoseological meaning. 



The terms “civilization” and “culture” are definitely interconnected and 

intertwined. Every population, ethnos, nation has its own material and spiritual 

culture but this doesn’t turn it into a civilization, even if it is culture of a big 

nation. It is important that classical thinkers on civilizations pondered not on 

traditionally understood culture, that is, not about material or spiritual products 

of human community, but about “higher culture” (Spengler) or “culturalhistoric 

type” (Danilevsky), that is, about more complicated cultural phenomena 

which are not attributed to a particular territory or language space. These 

conceptions assume that cultural phenomena may coincide with the national 

cultural borders but is not limited by them, spreading far beyond. Besides not 

been compulsorily linked to any ethnic or national community, cultures of this 

kind are always as important for the region and the world in general as they are 

for the country. 

In addition to equating civilization and culture (even “higher culture”), 

conceptual trap is waiting those who accept any given classification, developed 

in the past historic epochs, as being still up-to-date. This would be a mistake 

certainly not about the “dead” civilizations (hardly anyone would question the 

existence n the past of the Ancient or Egyptian civilizations), but about the 

“living” ones, as they were described by researchers in the 19 th – mid-20 th 

century. Oswald Spengler contemplated the Russian-Siberian higher culture in 

the 1920s and later Arnold Toynbee wrote about Orthodox-Christian and 

Western civilizations. But should we follow their conclusions and describe these 

civilizations as “living” To answer this question, it is necessary to assess 

critically the approaches developed by the classics of civilizational science. 

In addition to variedly-interpreted cultures, the other most cited 

“vertical lines” of civilizational studies are such criteria as religious, racial/ethnic 

(referring to mega groups), geopolitical. After culture, the criterion of religion is 

likely to be the most wide-spread. Religion is certainly part of culture but not all 

representatives of the same culture belong to the same church, nor the whole 

flock may belong to one culture. Thus, civilization is not a synonym to religion. 

It is necessary to say that apart from those who equate any state to a 

civilization, advocates of the “vertical” approach rarely cling to any single 

criterion. Usually, they combine several criteria, group them but always promote 

a dominating one. For instance, Arnold Toynbee applied both geographical and 

religious (strictly saying, metaphysical) characteristics but particularly stressed 

the prominence of the latter. He was followed by Samuel Huntington who while 

speaking about a set of identities within every leading civilization, used religion 

to distinguish and describe majority of them: western (Western Christianity), 

Islamic, Confucian, Orthodox Slavic (here a criterion of mega ethnos is added), 

Hindu and – with only three cases where geographical approach is shown – 

Japanese, Latin American and African. 

The classification, based on the idea of super ethnos, includes such 

civilizations as Anglo-Saxon, Ancient Greek, Slavic, Chinese, etc. “Blood” 



criterion is of the main priority here while territory and religion are 

supplementary. The most vivid example is Anglo-Saxon civilization which is 

supposed to have no geographic center but to disperse across different regions: 

Britain, the US, Canada, etc. Slavic or Chinese civilizations look more compact 

from geographical perspective, but their identity is not a territory but a 

community of ethnically interlinked people. 

The classification, based on the idea of geopolitics, has a criterion of 

territory atop; “a meaningful territory”, filled with existentialism, which dictates 

its fate and formulates its ontological ground. The common terms are 

“frontier”, “heartland”, “geographic axis”, “Lebensraum”, “metageography”, 

etc. The world is divided into marine and land civilizations, including Atlantic 

and Eurasian civilizations, limitrophe intercivilizational structures. Other 

classifications of this kind includes North American, Latin American, Russian, 

Chinese civilizations. 

Every “vertical” classification has a grain of truth but each of them sees 

in absolute terms one of the criteria. Of course, civilization cannot be deprived 

of culture but it is not the same as material or spiritual or “higher” culture. And 

it is more misleading to equate civilization to religion which is part of the 

culture, particularly if we talk about the contemporary history. Civilization 

cannot be formed outside the territory but the territory is just a mold, not a 

mortar. 

“Horizontal” classification is synthetic. It allows a researcher to use not 

just a single criterion (or any hierarchical set of criteria) but several equivalent 

units of measurement. This classification is multi-factor by definition. From its 

perspective, civilizational identity is multi-layer, with its components being 

loosely interlinked. Developing a new classification, researcher doesn’t choose a 

single standard because there are as many classifications as standards. 

Here is an attempt to compose a list (not comprehensive) of “living” 

civilizations according to a “horizontal” approach”: European, Islamic, African, 

Latin American, Chinese, Japanese and Indian. Borders between them are not 

explicit; there are a plenty of identity shifts and overlaps. Civilization, like every 

live organism, cannot be autarkic. On the contrary, every civilization is able both 

to absorb, to accept influence of other civilizations, and to emanate, to expand, 

particularly by the means of adjustment or adaptation. 

There are almost no monolithic civilizations. Every civilization, to 

different extent, is fragmented. For instance, the European civilization includes 

Russian, Western European, and North American sub-civilizations (it is also 

possible to say “European mega civilization”, which in its turn has several 

components). The same way, the Islamic civilization can be divided into, for 

example, Persian, Maghreb, Gulf sub-civilizations. Some of sub-civilizations in 

the course of time may become enough mature to claim a status of civilization. 

For example, it is popular to state that there is the American civilization in the 

US or the Russian (other versions: Orthodox, Slavic). 



Exploring the development of civilization inevitably poses a question of 

hierarchy of the criteria or rather importance of any criterion during the 

evolution of civilization. Moreover, hierarchy is imminent if studying selfreflection 

of civilizations or how people of any civilization identify it from 

within. But the main difference of the "horizontal" classification from the 

“vertical” classification is that this hierarchy is neither fixed nor pre-set once and 

for all. Civilizations live for centuries and the priority of criteria, which they are 

based upon changes frequently. Among them, there are some, which can be 

attributed to any civilization (like territorial or cultural), while others are specific 

for a few (religious, ethnic, racial). But even the most common principles of 

different civilizations may be unique: every civilization has its inimitable 

geography, its unique “higher culture”. 

For some civilizations, religious criterion may be more important than 

national or territorial at a particular historical period (which, however, may last 

as long as we are able to observe it). But it is not necessarily inevitable that this 

criterion will define its fate forever. For example, nowadays it is more 

reasonable to speak about the Chinese and Indian civilizations, not about the 

Confucian, Hindu or Buddhist ones. For more than a thousand years, the 

European civilization was Christian in its full sense; but religious criterion was 

swept away in the 18th – 19th centuries as the religious was ousted by secular. 

Today, the European civilization is the most appropriate name where 

“European” is not a geographic or geopolitical criterion (since it comprises not 

only Europe) but a historical and socio-cultural one. For others, in some period, 

a geopolitical criterion is of main priority (like for the Latin American 

civilization). A racial criterion is crucial for the African civilizational identity. For 

the Chinese civilization, super ethnos has become dominant since the 20th 

century. 

The Islamic civilization is one of the biggest and most commonly 

discussed. But a growing interest since the past decade in its nature has been 

followed, consciously or unconsciously, by large-scale distortions and 

emasculations of its essence, history and current status. This happened as a 

result of complete politization of civilizational discourse. Academic voices have 

drowned in political hubbub. After bipolar world collapsed, part of the world 

political establishment either was unable or refused to seek for other way of 

consolidating its electorate but to exploit the image of the other, an external 

source of threat. For other politicians, it was expedient to withdraw the question 

mark at the end of Samuel Huntington’s "Clash of Civilizations" study. 

A Foreign Policy Review, prepared by the Russian Ministry of Foreign 

Affairs in 2007, says on the matter: “It cannot be excluded that making an 

enemy of Islam may bear a purpose of consolidation, which the West [now] 

lacks to reassume subjectivity at the international stage”. In Russia, we have a 

proverb: Haste makes waste (Pospeshish lyudei nasmeshish). But at the 

beginning of the 21st century, haste of politicians, especially those with great 



power, has made the world to tremble with fear. Under the flag of the clash of 

civilizations, immeasurable damage was done to inter-civilizational dialogue. 

The Islamic civilization today is evidently the only one formed and 

maintained by religion. Most of other civilizations are secular or religion is not 

playing a central role. But even in the most secular of all the civilizations, 

European, spiritual, axiological and cultural heritage of Christianity remains to 

be one of the fundamental characteristics. Thus, religion is still one of the most 

important spaces where relationships between civilizations are built. And this is 

where the foundation of their dialogue – not clashes – is. For example, a lot of 

ideas from the Koran coincide with those from the Books of the New and the 

Old Testament, and that is sign of kinship of the three monotheistic religions – 

Islam, Christianity and Hinduism. 5 

Relationship of the Muslim civilization with the West were already active 

thousand years ago. Muslims were the first who inherited Greek philosophy and 

science, which Europe discovered only centuries later. In addition, Islam had 

relationships with India and China. Since its appearance, Islam had such level of 

civil and religious tolerance that had been unfamiliar to the Europeans until the 

Renaissance. Muslims never knew some social barriers, which existed in Europe 

in the Middle Ages. Even the rights of women were in many aspects broader in 

the countries of Islam than in Christian countries. 6 

Definitely, religious factor was present in hundreds of military conflicts. 

Holy books of almost all religions contain not only commandments of good and 

love but also appeals of quite a different kind. But in many cases not the church 

was a starter of war, and religious beliefs were not a reason but a cause. The 

trend of broader ecumenic dialogue and closer positions of two main world 

religions, Christianity and Islam, strenghtened long ago. Attempts of changing 

this trend are highly dangerous and lead to miseries, which can (and could have 

been) avoided. 

For the Russian foreign policy and diplomacy, inter-civilizational 

dialogue has become highly important. In the 2007 Foreign Policy Review, it is 

noted that “intercivilizational tensions are provoked by terrorists and those who 

is strongly promoting ideology-laden approaches in international relations. A 

threat of civilizational split of the world is increasingly becoming one of the 

main challenges of our time.” Another important idea: “eastern civilizations as 

main part of the cultural legacy of mankind are still to play their positive role in 

setting up progressive trends for the whole world.” 

The two main tasks, which Russian diplomacy has accepted for the near 

future, are the following: “to see the problem of intercivilizational dialogue and 

5 Krasikov A. (2007) Civilizatsii, Kultury i Religii. In: Rossiya v Mnogoobrazii Civilizatsiy. 

Doklady Instituta Evropy. N 192. P. 62. (Civilizations, Cultures and Religions. In: Russia 

Within a Variety of Civilizations. Reports of the Institute of Europe. 2007) 

6 D.E. Furman (1999). Reforma islama. In: Krasikov A.A. Na puti k islamskoi reformatsii. P. 

274. 



partnership, measures against civilizational split of the world as being among the 

most important in foreign policy...” and, second, “to expand cooperation with 

the Islamic world, including activities within the Organization of the Islamic 

Conference and by means of broader engagement of our partner Islamic 

countries in various international formats.” 

In addition to the abovementioned criteria, most civilizations are 

characterized by something that made their birth possible: history and historic 

memory. It is insufficient to live at a particular territory, to belong to a 

dominating church, to learn local culture or to belong to a super ethnos or race. 

It is necessary to see yourself as part of the history of this civilization and be a 

bearer of those events which happened in “your land” long time ago. Because of 

this long-lasting common history and memory of generation, such metacommunities 

as civilizations have peculiar psychological and mental 

characteristics. 

Civilizational identity is the most latent and the least popular one 

compared to others (gender, ethnic, familial, national, and regional). In everyday 

life, apart from philosophers and contemplators, a few have enough time to 

think of themselves in terms of civilizations. Naturally, identity is a result of 

comparison but most people compare themselves only to representatives of 

their habitat and thus do not look beyond ethnic, territorial or national limits. 

Representatives of various civilizations come across with each other 

much more rarely than with other people of their circle. This kind of encounters 

happens more frequently along the borders of civilizations and involves a 

comparatively small number of inhabitants of neighboring territories. Only two 

civilizations usually border with each other. But there are lots of civilizations, 

some of them lie far away from each other. There is nothing odd to ask a citizen 

of Russia: are you a Russian or a Tatar Are you from Moscow or from St 

Petersburg Are you a Russian or a Ukrainian All these questions lie within the 

same civilizational identity. However, a question about civilizational identity 

would confuse many. Even if a person contemplates his or her differences from 

an African, Japanese or Chinese, he or she primarily has in mind not 

civilizational but language, behavioural, ethnic differences. 

Broad interest to civilizational identity is well expressed when big lumps 

of population of different civilizations come into close contact, mix, produce 

intercivilizational migration which in turn leads to inter-penetration of 

civilizations. For example, migration to Western Europe and the US reached a 

record high in the beginning of the 21st century, and intensity of civilizational 

discourse has risen accordingly. 

From our point of view, civilization is a consistent human community 

based on the four equally important principles: time and place, cultural ("higher 

cultural"), ontological and axiological. In regard to its human components, 

civilization can only be a large community with the structure that evolves 

according to the laws of the "slow history". It cannot be completely virtual, that 



is, existing only in people's minds. It should be settled to a particular territory 

and time-frame. Yet the opposite is also true: civilization is impossible if it lacks 

mentality. Geography is just a shape. Civilizations are like empires. They are not 

viable without large territories, human and other resources. 

Few words about axiological component of civilization. To make culture 

("higher culture" as autochthonous and not imitation cultural-historical type) 

compatible for the status of civilization, it should have, along other features, its 

own philosophy of life, which would provide an outlook and real implication, 

that is, a system of values, different from any other. For example, the European 

civilization rests upon a system of values derived from Christianity and the 

Enlightenment. In the 20th century, there were several attempts of creating new 

systems of values or radically reforming the old ones. Those were the Socialist 

dream and the American dream; but both the USSR-Russia and the US have 

remained on the European ground in regard to their basic, civilizational values. 

In the beginning of the 21 st century, Western European intellectual elites 

introduced the idea of the “European dream” which differs substantially from 

the outlooks of Russians and Americans. 

Will the European dream be strong enough to settle as a main system of 

values of the European civilization The answer lies in the “slow history”. 

Today, with all contradictions between the three branches of the European 

civilization, the values of the European dream are certainly interesting to our 

country. The European dream, as an ideal to aspire to, is a postmodern 

supranational system of values. Among its main components, there are: 

universalism (equality of historic subjects, absence of Utopian, Messianic 

projects and meta-narratives), public domain and stakeholder economy, soft 

power, secularism, prevailing quality of life over material wealth, social market, 

sustainable development, multiculturalism, priority of social aspect of human 

rights, multilateralism (desire for consensus in domestic and foreign affairs), 

inter-dependency at the international stage, a “sovereignty pool” within the 

European Union. 

The American dream was formed in the Modern Age and is a 

combination of Christian eschatology and Enlightenment utilitarianism. Among 

its components: particularism (messiahnism, meta-narratives), individualism, 

anthropocentrism, hard power, religiosity, acquisitiveness, material, straight-line 

progress, assimilation (melting-pot), emphasis on private ownership, 

unilateralism, autonomy (“coalitions of the willing” in the broad sense). 

Russia’s system of values substantially coincides with both the European 

and American ones. With Western Europe, it has common values of soft power, 

secularism, multilateralism and multiculturalism. With the US, contemporary 

Russia shares values of particularism, acquisitiveness, material progress, 

autonomy and individualism. While some European values (particularly 

multiculturalism and multilateralism) align Russia with Western Europe, 

American values (like autonomy), on the contrary, pulls Russia apart from the 



US. The current in-between status of Russia may be explained from an 

axiological perspective: the country is still placing itself within the coordinates of 

Modernity. Values, which have emerged after 1991, align Russia with the US; 

while Soviet or pre-Soviet values paradoxically drives it closer to the European 

dream (for example, such components of the Russian mentality as universalism, 

in Soviet terminology – internationalism, and collectivism). 

The “slow history” approach also poses a question of an age and name 

of civilization. For example, does the name “European civilization” match the 

idea of the “slow history” if it was invented after the First World War Perhaps, 

yes, because giving a name to some objective process is not the same as a 

process itself. From the perspective of present knowledge, it is hard not to agree 

with the idea that since the Middle Ages, Europe as a subcontinent has been an 

interrelated political, social, economic, and cultural organism whose citizens 

have felt belonging to a single space, even if it was full of dangers and 

contradictions. Speaking about the “European civilization”, we bear in mind a 

two-thousand-year history which has merged of the three ancient civilizations 

(or proto-civilizations), i.e. Greek, Roman and German. 

The term “Soviet civilization” was also coined in the 20 th century. The 

term doesn’t apparently match the criterion of the “slow history”. Unlike the 

“European civilization”, which has become an expression of a centuries-long 

phenomenon, it pretended to be something new and different, with a centurieslong 

history rooted not in the past but in the future. Definitely, the “Soviet 

civilization” carried a grain of a new quality because it was based on 

expectations of quality transformation of people’s identities. With hindsight we 

can say that the “Soviet civilization” was an experiment, partly successful, with 

the eastern branch of the European civilization, rooted in the early Middle Ages. 

In the intercivilizational research done at the Institute of Europe of the 

Russian Academy of Sciences, the study of civilizational identity of Russia 

follows several paths. Firstly, Russia is seen as an inherent part of Europe, as a 

natural part of the European civilization. This idea doesn’t contradict the fact of 

Russia has its own, vividly expressed identity and specifics which are seemingly 

resisting being dissolved in the European milieu. In other words, Russia is a 

different Europe. Interestingly, the same can be said about identities of other 

large countries of Europe – France, Germany, Italy, Spain, etc. Moreover, the 

sense of local identities is growing as Europe is increasingly comes in contact 

with other civilizational communities. The idea of a single European civilization 

has both its adepts (idealists) and pragmatists. Criteria of attributing Russia to 

Europe vary greatly. For example, scarcely anyone questions common culturalhistorical 

aspects but many think the subject of political economy contains 

principal differences. 

Secondly, “civilizationally, Russia is neither a western part of the East 

nor an eastern part of the West. It is a self-sufficient civilization, and the 



European one is its closest analogue.” 7 This opinion is apparently the most 

wide-spread and popular in Russia. One of its characteristics is to endue Russia 

with qualities of several civilizations: “Russia is too large and original civilization 

to be fully integrated into Europe. It was, is, and will be a country, which is 

simultaneously European, Asian and Euro-Asian, preserving persistent 

differences from Europe,” 8 that is, Russia is seen as an inter-civilization 

symbiosis. 

Some proponents of this route in civilizational studies draw conclusion 

about the split within the Russian civilization, that is, its “double personality” 

formed back in the years of Peter the Great: the split as a factor stimulating 

internal development, or a cancer corroding it from inside. A variation on this 

point was offered by a famous writer Fyodor Dostoyevsky and a famous poet 

Fyodor Tyutchev in the 19 th century. Both of them thought that a tragic split 

occurred between Russia and the West when the latter “started falling off the 

Christ”. But they both hoped that some day, sooner or later, the European 

civilization would restore its unity. Tyutchev saw Russia as an “other side of the 

great entity”, spoke about Russia and Orthodox world in terms of a second 

Europe. 9 Thirdly, by origin and by historical development Russia is part of 

Europe, but this doesn’t result in ending up with Russian (Eurasian) and 

Western European (or Eastern European) civilizations. Russia has never been 

boxed between the West and the East. Neither was it a civilizational rolling 

stone. Russia has been an entire Eurasian (not Euro-Asian) civilization, which 

after its highest in the 20 th century is currently declining and thus facing 

existential challenges. The concept of Eurasianism is popular both among 

Russian political establishment and intellectuals. But from a scientific (theoretic 

and empiric) perspective, it is the least convincing one. 

Despite the fact that the majority of Russians (though not so clearly in 

academic circles) see their country as a self-sufficient civilization, the national 

political establishment prefers to see Russia as an organic part of the European 

civilization. This is an interesting observation especially taking into 

consideration that recently the national-patriotic, “sovereign” component of the 

state ideology has acquired considerable clout. It shows that the Russian political 

establishment is not homogeneous, and proves that there is a realistic vision of 

the future of the country which, with all its foreign-policy multi-vector 

approach, regards Western Europe – not only the EU – as a key partner and 

competitor. 

7 Belchuk A.I. (2008) Rossiya: Vostochnaya Chast Zapada ili Zapadnaya Chast Vostoka, in 

Rossiya i Evropa: Voprosy Identichnosti. Doklady Instituta Evropy. N 214, P. 135. 

8 Batalov Yu.E. (2007) Vmesto Zaklyucheniya: Chto Vperedi In: Rossiya v Evrope. 

Doklady Instituta Evropy. No 184, P. 150. 

9 See: Kudryavtsev M.I. (2008) Russia and the West: from F.I. Tyutchev to nowadays. 

International Affairs. No 1-2, P. 3-33. 



During his first visit to Germany, soon after presidential election, 

Dmitry Medvedev delivered a programmatic address in Berlin, where he said: “I 

am certain that we cannot resolve Europe’s problems until we achieve a sense of 

identity and an organic unity between all of its integral components, including 

the Russian Federation… The end of the Cold War made it possible to build up 

genuinely equal cooperation between Russia, the European Union and North 

America as three branches of European civilization.” 10 He is echoed by the 

Foreign Policy Concept of the Russian Federation, approved in July 2008: 

“Being the biggest European State… Russia stands ready to play a constructive 

role in ensuring a civilizational compatibility of Europe…” 11 Following the 

president, Russian foreign minister Sergey Lavrov contemplated on the same 

idea: “The space from Portugal to the Russia’s Far East has become a “field” of 

entire European civilization.” 12 This was close but, of course, different from 

what Vladislav Surkov proclaimed in 2006: “the Russian civilization is part of 

the European civilization.” 13 

In January 2009, Vladimir Putin visited Germany for the first time as 

prime minister. Several months before, there were the events in Transcaucasus, 

followed by the vociferous propagandist campaign aimed at Russia. Proponents 

of the new Cold War raised their heads. Notably, the topic of the European 

unity, however, did not disappear from the view of the Russian leadership. 

“Russians and Germans live in one house, have common values, and bear the 

common cultural traditions from their birth,” prime minister said during his 

speech in Dresden. “Russia and Europe have always been a part of the common 

civilizational space.” 14 Russia considers the United States part of the same space, 

either. “The USA is an inherent part of the European civilization,” – wrote 

Sergey Lavrov. “[L]ogic of history suggests necessity of the unity of the 

European civilization. Both Russia and the US have grown up within it and 

dealt considerably with spreading it to other parts of the world. Building 

equal cooperation between Russia, the EU and the US would be the greatest 

contribution of the European civilization to the formation of the collective 

leadership of the world’s leading countries.” 15 

10 Speech by President Dmitry Medvedev at the Meeting with German Political, 

Parliamentary and Civic Leaders. Berlin. Jun 5 2008. Available at: 

http://www.kremlin.ru/eng/speeches/2008/06/05/2203_type82912type82914type84779_2021 

53.shtml 

11 The Foreign Policy Concept of the Russian Federation. Part IV (Regional Priorities). July 

2008. Available at: http://www.kremlin.ru/eng/text/docs/2008/07/204750.shtml 

12 Lavrov S.V. (2009) On the Prospects of the relations between Russia and the European 

Union. Information and Press Department of the Ministry of Foreign Affairs of the Russian 

Federation. January 16. 

13 Surkov V. (2006) Soverennaya Demokratiya i Edinaya Rossiya. Strategii Rossii. No 3. 

14 Cit. in Kompas. January 22, 2009. P. 7. 

15 Lavrov S.V. (2009) Vneshnyaya Politika i Novoye Kachestvo Geopoliticheskoi Situatsii. 

Diplomaticheskiy Ezhegodnik 2008. Moscow. P. 24, 27–28. 



In the 1990s, Russia suffered a deep crisis. As a result, arguments about 

the identity of the country were abundant. Even now Russia is still 

contemplating its nature and place in the world. But no matter how often you 

change your glasses, the world stays the same. Change of optical instrument 

doesn’t result in changing of the subject of observation. Only image varies. It is 

necessary to choose right lens and focus them correctly to see the world in its 

true colours and volumes. In essence, there is nothing new in present 

discussions on this subject. After an experiment with the new Soviet civilization, 

the argument returned (or returned) to a point in the last century – to the 

argument between Westernizers and Slavophiles. Not long ago, many dreamt to 

see Russia as part of the West. Now it is popular to see separately not only 

Russia and the West but also Russia and Europe. The latter is particularly 

unacceptable for the proponents of the Russia’s European identity. 

Russia gains not only illusive but also real confidence in its strength. As 

this confidence rise, Russia will get rid of its inferiority complex 

(underestimation of its strength) and of its superiority complex (overestimation 

of its strength). They are double-faced Janus of internal spiritual and 

perceptional disorientation, which has affected Russian since 1991. Both of 

them are destructive for the success of the country. Underestimation after the 

USSR’s collapse meant a willingness of many people to refute their own identity 

and to accept Western or other one. Overestimation means another extreme 

when Russian identity is not only accepted but becomes Thing-In-Itself. 

From the perspective of the “slow history”, the question of civilizational 

identity of Russia is open for discussions. If ever, it will be resolved not in the 

foreseeable future. From the perspective of everyday history where we all are 

placed, another point matters: do we use civilizational discourse to seek 

civilizations to clash or to solve ontological and practical problems of peaceful 

cooperation and fruitful competition of large human communities 







ACTIVITATEA DE RP IN SITUATII DE CRIZA SI CONFLICT. 

STUDIU DE CAZ – BOSNIA-HERŢEGOVINA 

Anne JUGĂNARU 

PR activity in point of crisis and conflict situations. Case study – Bosnia-Herzegovina 

Abstract: Bosnia became point of interest for the press starting with Dayton Peace 

Agreement. As a consequence NATO adopted an active information policy, thus 

stimulating the attention of mass-media. The policy implied not only institutional 

development as the outcome of numerous and regular press conferences but also 

providing constant press information, the availability of commandants for interviews, 

mass media activities or the pursuit of activity of a civil affairs officer. 

The policy was considered crucial as regards the first phases of the operation because 

NATO intended to not be assimilated with the military and information inefficiency of 

FORPRONU. In order to achieve the above mentioned goal IFOR provided detailed 

information in point of IFOR operations.But the message for the forces that were 

involved in conflict had as core the transmission of the fact according to which IFOR 

was prepared and well led, equipped accordingly and ready to meet challenges even by 

means of force, if necessary. Although the focus of press regarded the civil aspects of 

implementation of Dayton agreement, the active approach of IFOR continued during 

Joint Endeavou operation. The actions included patrols, demining and civil activities. 

IFOR has published its actions supported by international organizations – for example 

the elections from June 1996, when IFOR acted so as to sustain OSCE. The transition to 

SFOR has determined that public relations to be diverted toward the emphasis of civil 

organizations. 

Keywords: IFOR, NATO, policy, Dayton agreement. 

Unele dintre concluziile şi opiniile de ordin teoretic pot fi validate prin 

teoria congruenţei, pornindu-se de la formularea unor ipoteze de lucru şi 

cercetarea modului cum au fost validate acestea în practica de RP. 1 Din această 

perspectivă vom prezenta cum au fost organizate activităţile de relaţii publice în 

coaliţia care a implementat acordul de la Dayton – IFOR/SFOR 2 . 

1. O politică de informaţii activă 

Director executiv, Institutul „Ovidiu Şincai” 

1 Nicuşor Dulgheru, Reflectarea aspectelor pregătirii, desfăşurării şi urmărilor Războiului 

din Golf, din anii 1990-1991, în mass-media beligeranţilor, teză de doctorat, U.N.Ap., 2008, 

p. 189-190. 

2 Ne-am bazat în principal pe lucrările lui Kevin Avruch, James L. Narel, Pascale Combelles 

Siegel, Information Campaigns for Peace Operations, DoD C4ISR Cooperative Research 

Program, passim. 

http://www.dodccrp.org/publications/pdf/Avruch_Information_Campaigns.pdf 


Anne Jugănaru / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

Atenţia presei pentru Bosnia a crescut odată cu acordul de pace de la 

Dayton. Ca urmare, NATO a adoptat o politică informaţională activă, stimulând 

atenţia mass media. Politica a constat, pe lângă dezvoltările instituţionale, din 

conferinţe de presă numeroase şi regulate, furnizare de informaţii de presă 

regulate, comandanţii au fost disponibili pentru interviuri, activităţi mass media 

cum ar fi însoţirea patrulelor sau urmărirea activităţii unui ofiţer de afaceri civile. 

Această politică a fost crucială în primele faze ale operaţiunii, deoarece 

NATO voia să se disocieze de ineficienţa militară şi informaţională a 

FORPRONU. Pentru a atinge acest obiectiv, IFOR a furnizat informaţii 

detaliate cu privire la operaţiunile IFOR. Pe de altă parte, mesajul transmis către 

părţile în conflict era că IFOR este pregătit şi bine condus, bine echipat şi gata 

să răspundă provocărilor chiar prin uzul forţei, dacă este necesar. Deşi atenţia 

presei s-a concentrat pe aspectele civile ale implementării acordului de la 

Dayton, abordarea activă a IFOR a continuat în decursul întregii operaţiuni Joint 

Endeavour. 

Activităţile au inclus patrule, activităţi de deminare şi activităţi civile. 

IFOR şi-a publicat acţiunile în sprijinul organizaţiilor internaţionale – de 

exemplu alegerile din iunie 1996, când IFOR a acţionat pentru susţinerea OSCE. 

Odată cu tranziţia la SFOR, relaţiile publice au fost orientate spre accentuarea 

organizaţiilor civile 3 . 

Condiţiile din Bosnia au dictat IFOR să adopte o politică relaxată în 

problema liberei mişcări a presei, jurnaliştii au putut să se mişte liber în teatrul de 

operaţii. Călătoriile în şi prin Bosnia au fost permise şi libere, deşi periculoase. 

Jurnaliştii trebuiau să se ocupe de propriul transport. 

Condiţia pusă de IFOR a fost înregistrarea jurnaliştilor la NATO. 

Această politică a avut două beneficii majore: a câştigat credibilitatea în faţa 

presei americane, ţinând cont de restricţii, mai ales cele din războiul din Irak 

(press pools), iar adoptarea unei politici liberale a adus beneficii. Adoptarea unei 

politici de liber acces a permis IFOR să nu fie responsabilă pentru transportul şi 

necesităţile logistice ale jurnaliştilor, cum a fost cazul în Irak. 

Obiectivul urmărit a fost, conform doctrinei americane preluate de 

NATO, o informare completă, corectă şi rapidă. Comandanţii NATO, mai ales 

cei americani precum amiralul Smith, comandant al CINCSOUTH au 

conştientizat faptul că este necesar un nivel crescut de credibilitate în mass 

media ca o condiţie pentru câştigarea susţinerii şi încrederii publice pentru 

misiune. Un element cheie a fost furnizarea de informaţii corecte, complete şi la 

timp audienţelor ţintă ale IFOR (media locală şi internaţională, populaţia locală, 

fostele părţi beligerante). Deviza după care s-au ghidat ofiţerii de relaţii 

3 A se vedea şi Lieutenant Colonel John E. Sray, Selling the Bosnian Myth to America: Buyer 

Beware Fort Leavenworth, Kans.: US Army Foreign Military Studies Office, October 1995. 


Activitatea de RP în situaţii de criză şi conflict. Studiu de caz – Bosnia-Herţegovina 


publice/informaţii publice a fost „Dacă noi ştim, mass media ştie” 4 . Această 

atitudine a ajutat la definirea politicii informaţionale a IFOR ca activă. 

Totuşi, trebuie remarcat faptul că eforturile iniţiale de implementare şi 

funcţionare a unor structuri de RP şi PSYOP au fost ezitante. Potrivit unor 

specialişti, trei obstacole au cauzat această ezitare 5 : inabilitatea liderilor de a 

realiza o reconstrucţie adecvată sau o evaluare locală a mass media înainte de 

decembrie 1995; lipsa personalului şi a facilităţilor în Sarajevo pentru a desfăşura 

operaţiuni; şi, cel mai important, contextul unei politici confuze, cu obligativităţi 

neclare. Aceşti factori au constituit un impediment dezastruos în încercarea 

forţelor PSYOP de a contribui eficient în Bosnia şi a condus la eşecul IFOR, în 

a-i convinge pe bosniacii-sârbi să rămână în suburbiile ce înconjurau Sarajevo. 

Când tratatul pentru pace “Dayton” a fost iniţiat, în noiembrie 1995, 

PSYOP constituia o parte integrantă a planului Comandamentului Forţelor 

Aliate din Sud al NATO. Cu toate acestea, datorită preocupărilor cu referire la 

securitate, până în momentul oficial al obţinerii controlului în zonă de către 

IFOR, personalul PSYOP a fost incapabil să pătrundă în Bosnia şi să realizeze 

acţiunile necesare de coordonare cu mass media locală şi, de asemenea, să 

stabilească conectivitatea logistică. Acţiunile legate de imprimarea informaţiilor 

locale au durat cu mult mai mult decât s-a prevăzut. 

Doar după o durată de câteva luni, efortul forţelor PSYOP de a 

intercepta eficient ampla şi ingenioasa structură media electronică a fost realizat. 

O altă problemă a fost reprezentată de neaşteptata mutare a cartierelor generale 

ale IFOR de la Zagreb, Croaţia, la Sarajevo, creându-se astfel o imensă presiune 

asupra facilităţilor administrative şi logistice. După transferul autorităţii de la 

Naţiunile Unite către NATO, Sarajevo a fost invadat de soldaţi IFOR şi 

vehicule, toţi revendicând o structură marginală de întărire. Limitate, iniţial, la 5 

membri, forţele PSYOP au infiltrat succesiv soldaţi în Sarajevo, reuşind să scape 

de paza atentă din jurul facilităţilor comandamentului, ajungându-se la un număr 

de 17, respectiv 100 de oameni până în iunie 1996 6 . 

Problemele logistice şi administrative adiacente au fost foarte 

provocatoare, conducerea forţelor PSYOP, deseori cheltuind un volum 

impresionant de energie mentală în încercarea de a le soluţiona. Printre aceste 

probleme au fost încercarea de a asigura ca soldaţii PSYOP să nu fie evacuaţi 

din facilităţile administrative puse la dispoziţie de Marea Britanie, sau aceea ca 

hârtia pentru printarea produselor PSYOP să fie prioritară în transporturile cu 

încărcături din aeroportul din Sarajevo. Pe lângă toate acestea, cea mai mare 

provocare cu care s-au confruntat forţele PSYOP a fost confuza implementare 

4 Mark R. Jacobson, Tactical PSYOP Support to Task Force Eagle, in Lessons from Bosnia: 

The IFOR Experience, ed. Larry Wentz,Washington: National Defense University Press, 

1998, p. 189-224. 

5 Richard Holbrooke, To End a War, New York: Random House, 1998, p. 337-340. 

6 Philip Smucker, NATO Turns-up Psyops Heat to Melt Bosnia's War's Chill, in Washington 

Times, 13 April 1998, p. 11. 



militară a Tratatului de la Dayton. În ciuda tuturor acestor probleme, staţiile 

radio PSYOP au fost puse rapid în funcţiune, a fost distribuit un ziar săptămânal 

PSYOP, atât în alfabetul latin cât şi în cel chirilic, iar soldaţii PSYOP care lucrau 

în zonele de lângă cele 3 divizii-bază distribuiau broşuri şi reclame. 

2. Organizarea internă 

Relaţiile publice susţin operaţiunile militare prin facilitarea deschiderii 

accesului la structuri de informaţii şi a relatării dinspre unităţi, şi prin menţinerea 

unei reţele robuste de programe de informare internă 7 . Informarea eficientă cere 

sincronizarea atentă a multor elemente de staff. Consiliile (celulele) de OI s-au 

dovedit foarte eficiente în recentele operaţiuni de stabilizare şi susţinere (de 

exemplu în Haiti). Consiliul consultativ de OI a fost compus din ofiţeri de OP, 

ai Biroului Unificat de Informaţii, Relaţiilor Civile şi USIA. În Bosnia Task Force 

Eagle a format un consiliu de operaţii care a dezvoltat o procedură formală 

pentru conducerea de operaţii informaţionale. Acesta era condus de ofiţerul de 

relaţii publice al operaţiunii şi compus din reprezentanţii G2 (informaţii 

militare), G3 (operaţiuni şi pregătire), Comisiei Militare Reunite, Relaţiilor Civile, 

OP, ofiţerul de RP al Forţei 8 . 

Consiliul s-a întrunit regulat pentru a identifica chestiuni care ar fi putut 

avea consecinţe pozitive sau negative asupra operaţiunilor, pentru ca apoi să se 

dezvolte o strategie informaţională adecvată. Procesul informaţional al Task 

Force Eagle a constat din opt etape şi anume identificarea subiectului, 

determinarea dacă este o problemă sau o oportunitate, definirea audienţei, 

definirea rezultatului-ţintă, evaluarea resurselor şi alegerea metodelor şi 

acţiunilor, precum şi coordonarea acţiunilor şi sincronizarea mesajelor, 

implementarea acţiunilor şi evaluarea succesului. 

În afară de problemele majore, Consiliul producea aşa-numitele mesaje 

săptămânale pentru comandanţi, care includeau directive de relaţii publice 

pentru comandanţi şi alţi membri ai Task Force care interacţionau cu mass media. 

Aceste mesaje erau transmise prin e-mail secţiei G3 din cartierul general al 

fiecărei brigăzi şi, ulterior, era diseminat conform indicaţiilor comandantului de 

brigadă. Unul dintre aceştia a direcţionat mesajul să fie emis ca o serie de ordine 

până la nivelul companiilor. 

O integrare sporită a fost asigurată prin participarea ofiţerilor de 

informaţii publice ai IFOR şi ARRC (unităţii de reacţie rapidă) la diverse întâlniri 

şi conferinţe. La nivelul cartierelor generale ale Diviziilor Multinaţionale Nord 

(MND-N) şi sud-vest (MND-SW) ofiţerii de informaţii publice au participat la 

şedinţele de stat-major şi la conferinţele de dimineaţă şi seară. Integrarea a 

7 A se vedea pe larg şi Ioan Deac, Informare şi relaţii publice pe timpul operaţiilor, 

Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005, p. 35-55. 

8 Pascale Combelles Siegel, Target Bosnia: Integrating Information Activities in Peace 

Operations. NATO-Led Operations in Bosnia-Herzegovina, December 1995-1997, 

Washington: National Defense Univ., 1998, p. 133. 




însemnat şi o modificare a componenţei staff-ului operaţional, în sensul unui 

accent mai mare pus pe relaţii publice. De exemplu, generalul Nash, comandant 

al MND-N, ar fi beneficiat, în caz de război, de ajutorul unui staff operaţional 

care l-ar fi informat despre mişcările de trupe, susţinerea aeriană, mişcările de 

blindate, precum şi despre informaţiile militare şi de logistică 9 . În condiţiile în 

care misiunea din Bosnia era o misiune de menţinere a păcii, staff-ul era mai 

degrabă asemănător cu cel al unui primar, fiind compus dintr-un consilier 

politic, un expert în relaţii cu populaţia civilă, un specialist în relaţii publice, un 

avocat, reprezentanţii de comisii operaţionale unificate. 

3. Alte activităţi 

Principiile de strategie în privinţa informaţiilor publice au permis IFOR 

să furnizeze un flux constant de informaţii jurnaliştilor care relatau despre 

operaţii. Pe lângă activitatea internă (producerea de rapoarte de situaţii – 

SITREP – şi elaborarea de linii directoare de relaţii publice pentru eşaloanele 

superioare şi inferioare, IFOR şi SFOR au efectuat o serie de activităţi specifice. 

Zilnic, un ofiţer de informaţii publice ţinea o conferinţă de presă la hotelul 

Holiday Inn din Sarajevo. Conferinţa de presă era canalul principal prin care 

IFOR/SFOR furniza informaţii către presă. De obicei, informaţiile se refereau 

la operaţii din ultimele 24 de ore. Când ritmul operaţiilor a scăzut, aceste întâlniri 

s-au ţinut doar de cinci ori pe săptămână. S-au organizat conferinţe de presă 

speciale de câte ori era nevoie, de obicei în timpul vizitei unor VIP-uri. 

IFOR/SFOR a stabilit şi a menţinut relaţii informale cu jurnaliştii, a răspuns 

întrebărilor presei – orice jurnalist putea solicita informaţii despre mersul 

operaţiilor de la un ofiţer de presă care era de serviciu non-stop. Tot 

IFOR/SFOR producea materialul ilustrat cu privire la activităţile sale (hărţi, 

fotografii). 

Relaţiile dintre secţiunile care se ocupă cu operaţiunile informaţionale 

sunt caracterizate de faptul că datorită cerinţei democratice de informare pentru 

ofiţerii de informaţii publice (OIP), aceştia sunt reticenţi în a fi asociaţi cu orice 

seamănă a persuasiune. Totuşi, condiţiile de misiune fac dificilă separarea dintre 

OP şi IP. Un mesaj diseminat de OP poate fi preluat de presă şi demascat ca o 

operaţiune de persuasiune, stârnind astfel neîncrederea între mass media şi 

armată şi invers. 

În exercitarea de OP, IFOR s-a focalizat în convingerea populaţiei de 

beneficiile acordului de la Dayton, utilizând argumente reale. Pentru a îndeplini 

acest obiectiv, IFOR nu a recurs la dezinformare, aşa cum ar fi fost cazul în 

războiul real. În acest context, OP şi IP s-au bazat pe argumente şi teme 

similare. Fiecare staff a fost încredinţat cu vizarea unui anumit public ţintă. 

Astfel, relaţiile publice s-au ocupat de îndeplinirea acestui obiectiv în relaţie cu 

9 Ibidem, p. 134-139. 



ziariştii locali, naţionali şi internaţionali, iar Operaţiunile Psihologice au transmis 

mesajul IFOR/SFOR populaţiei locale fără medierea jurnaliştilor 10 . 

4. Lanţul de informare 

Una dintre problemele care au grevat modul în care se desfăşurau 

relaţiile publice în Bosnia era faptul că informaţia ajungea mai repede la publicuri 

prin mass media decât prin lanţul de comandă. Raportarea prin intermediul 

lanţului de comandă consumă timp, deoarece fiecare etapă procesează 

informaţiile înainte de a le transmite mai departe, cu atât mai mult într-un mediu 

multinaţional în care fiecare “strat” vorbeşte o altă limbă în care trebuie tradus 

apoi raportul. O astfel de procesare a informaţiei nu poate satisface nevoia de 

livrare la timp a informaţiei pe care o doresc ofiţerii de informaţii publice (OIP) 

– fluxul de informaţie pe lanţul de comandă nu poate concura cu cele ale mass 

media, ultimele fiind mult mai rapide. 

4 

Centrul de 

decizie 

OIP 

Instituţie 

mass-media - 

public 

2 

3 

Veriga 

intermediară 

de comandă 

2 

Veriga 

Veriga intermediară 

de de comandă 

1 

Sursa 

Reporter 

1 

Lanţ de comandă 

10 Pascale Combelles Siegel, op. cit., p. 95 




La acestea se adaugă stilul diferit de informaţie pe care îl pun în operă 

cele două instituţii – pentru 

jurnalist contează rapiditatea şi noutatea – „a fi primul contează mai mult decât a 

avea dreptate” – cu alte cuvinte, pentru jurnalist rapiditatea poate prima în faţa 

acurateţei. Pentru armată, acurateţea (relatările şi rapoartele sunt bazate pe fapte 

palpabile) poate prima în faţa rapidităţii de transmitere a informaţiei. Astfel, un 

anumit nivel de comandă poate afla despre o operaţiune sau un incident de la 

mass media. De aici, rezultă frustrare inter-organizaţională – superiorii îi 

admonestează pe inferiori, deci generează tensiune între cartierele generale, care 

poate afecta procesul de luare a deciziilor. S-a întâmplat în Haiti şi, de asemenea, 

în cursul campaniei din Irak din 2003. 

Soluţia IFOR la această problemă a fost un lanţ de comandă vertical care 

leagă OIP din teatrul de operaţiuni. A fost autorizată legătura directă dintre 

ofiţerii de informaţii publice la toate nivelurile operaţiilor IFOR. Astfel, lanţul de 

informaţii funcţiona în strânsă corelare cu cel de comandă. Informaţiile 

operaţionale erau raportate prin lanţul de comandă, cele de interes pentru presă 

erau raportate la orice nivel ofiţerilor de informaţii. Lanţul de informaţii 

permitea OIP să comunice şi să schimbe informaţii fără să fie nevoie să treacă 

prin straturile succesive ale lanţului de comandă. Rezultatul era o descentralizare 

a procesului. În cazul unor incidente serioase, OIP erau autorizaţi să meargă 

direct la scena de desfăşurare şi să vorbească cu mass media, fără să violeze 

lanţul de comandă. 

Nici un astfel de aranjament nu este fără defecte. Incidente tensionate 

pot apărea între militari şi mass media. Oricum, deteriorarea relaţiilor depinde de 

atitudinea comandanţilor – tensiunea putând fi escaladată sau nu. Consecinţele 

pot fi minimizate dacă se ţine cont de lentoarea inerentă a lanţului de comandă. 

Instrumentul lanţului de informaţii este o unealtă prin care se poate evita 

o situaţie delicată. Acest instrument nu ar fi funcţionat dacă OIP nu le-ar fi fost 

permisă furnizarea de informaţii către presă. De asemenea, delegarea de 

autoritate la un nivel suficient de scăzut, astfel încât să-i satisfacă şi pe OIP şi 

jurnaliştii, a depins în mare măsură de nivelul de încredere dintre 

comandamentul NATO şi SHAPE, între SHAPE şi IFOR/SFOR şi între 

IFOR/SFOR şi comandamentele subordonate. Această coerenţă a fost asigurată 

prin mijloace birocratice, prin furnizarea de directive detaliate şi rapoarte de 

situaţie şi prin menţinerea de contacte strânse în structura de informaţii publice. 

Direcţionarea din partea NATO s-a făcut prin producerea de îndrumări de 

informaţii publice (Public Information Guidance - PIG). 

Acestea au furnizat OIP un cadru general pentru păstrarea 

evenimentelor şi incidentelor din teatru într-un context politic mai larg şi a 

furnizat poziţia oficială a Alianţei asupra celor mai importante subiecte în 

legătură cu misiunea. Dacă aveau nevoie de mai multe îndrumări, acestea erau 

disponibile de la purtătorul de cuvânt al secretarului general al NATO şi erau 

transmise prin IP către comandamentele subordonate. Invers, comandamentele 



subordonate furnizau Comandamentului General al NATO informaţii din teatru 

– deci de jos în sus. Comunicarea includea pregătirea rapoartelor de situaţie 

(SITREP) către SHAPE, un telefon zilnic pentru planificarea activităţilor zilnice, 

transcrierea conferinţei de presă, contact prin telefon şi e-mail. 

5. Relaţiile cu instituţii internaţionale 

O contribuţie importantă a activităţilor de informaţii la îndeplinirea 

misiunii a fost coordonarea fructuoasă stabilită cu organizaţiile internaţionale, în 

principal în domeniul informaţiilor publice. Activităţile combinate între 

purtătorii de cuvânt ai IFOR/SFOR, OHR, UNHCR, OSCE, UNMIBH au fost 

reciproc avantajoase. În comparaţie cu celelalte misiuni, aceasta a fost probabil 

cea în care a existat cea mai eficientă cooperare în operaţii civili-militari pentru 

serviciile de relaţii publice în operaţiile multinaţionale. Această cooperare a 

simbolizat unitatea comunităţii internaţionale în numele păcii şi reconstrucţiei 

Bosniei şi Herţegovinei. Prin stabilirea unei şedinţe reunite zilnice de presă, 

instituţiile au arătat că – deşi nu se înţeleg întotdeauna în detaliu – pot lucra în 

comun în beneficiul Bosniei-Herţegovina. Această realitate a devenit şi mai 

evidentă dacă o comparăm cu perioada ONU, când relaţiile publice au fost 

gestionate defectuos şi când antagonismul dintre unităţile militare (căştile 

albastre) şi organizaţiile civile internaţionale a fost evident. 

6. Factorii care au limitat eficienţa campaniei de informaţii 

publice din Bosnia 

Unul dintre aceşti factori a fost lipsa de echipament de comunicare, dar, 

în mod particular, nu acest factor a afectat hotărâtor activitatea OIP. Limitarea 

accesului OIP în cadrul grupului de comandă după preluarea operaţiunilor de 

către SFOR, deşi inegal, pe grupuri de operaţii a reprezentat un al doilea factor. 

Cea mai mare limitare a fost însă natura multinaţională a operaţiunii. Crearea 

unui aparat de informaţii multinaţional a fost o provocare serioasă. Nu s-a reuşit 

stabilirea unui personal multinaţional în ceea ce priveşte relaţiile 

publice/informarea publică din cauza a doi factori: primul, cartierele generale ale 

diviziilor IFOR nu erau multinaţionale, ci erau conduse de naţiunea care trimitea 

mai multe trupe şi al doilea, comandanţii preferau să îşi aducă proprii conaţionali 

în staff-ul de Informaţii/Relaţii Publice (I/RP). În plus, existau mai multe 

concepte de I/RP, ceea ce făcea lucrurile şi mai dificile – vezi tabelul 2. 

Chiar în condiţiile în care exista o anumită integrare, s-au ivit probleme 

în ce priveşte relaţiile publice aşa cum erau ele concepute de către diversele 

organisme militare implicate în operaţiune. Un exemplu este diferenţa dintre 

IFOR şi ARRC (corpul aliat de reacţie rapidă) în privinţa informaţiilor publice. 

IFOR a urmat doctrina de afaceri publice a SHAPE şi SUA, ale cărei principii 

erau clare: toate informaţiile care pot fi de interes pentru mass media trebuie 

emise, în afară de cazul în care aceasta ar prejudicia securitatea trupelor şi/sau 




securitatea operaţională. În plus, pentru a creşte credibilitatea, IFOR a stabilit 

practica de a confirma ştirile care au ajuns deja la mass media. Sub nici o formă 

un ofiţer de RP nu trebuie să mintă un ziarist. 

ARRC nu a aderat la aceste principii. IFOR a reproşat ARRC că nu dă 

informaţii care ar fi de interes media. ARRC a părut că se ghidează mai degrabă 

după doctrina britanică conform căreia informaţiile operative constituie un 

secret şi nimeni nu este îndreptăţit să le cunoască. De exemplu, purtătorul de 

cuvânt al ARRC nega că o anumită operaţiune este în curs, în timp ce cel al 

IFOR o confirma. În cazul IFOR, întrebarea era de ce să nu furnizez informaţia În 

cazul ARRC, aceasta era de ce să furnizez informaţia 

O altă deficienţă s-a remarcat în cazul operaţiunilor cu civilii – CIMIC 

(Civil Military Coperation). Relaţiile publice ale acestei structuri din cadrul SFOR 

au fost organizate relativ defectuos, datorită lipsei personalului şi lipsei de 

experienţă. Din această cauză nu a existat pentru un timp un releu de informaţii 

pentru civili. 

Alte contingente nu au reuşit să-şi asocieze ofiţerii de informaţii publice 

cu staff-urile operaţionale. În cazul Diviziei Multinaţionale Sud Est (MND-SE), 

condusă de francezi, comandanţii au considerat relaţiile (şi informaţiile) publice 

ca o activitate de susţinere. În consecinţă, în primele luni ale operaţiunii ofiţerii 

de informaţii publice nu au avut acces la camera de operaţii, nu au participat la 

convocările lansate de comandant, nu au fost asociaţi cu activităţi ale G2 

(informaţii militare) şi G3 (operaţiuni). Lucrurile s-au schimbat destul de lent, 

abia în toamna lui 1996 li s-a permis ofiţerilor de relaţii publice să aibă acces la 

elaborarea operaţiunilor militare. 

7. Realizările activităţii de RP în Bosnia 

O concluzie importantă a examinării relaţiilor publice în Bosnia este că 

prin preluarea principiului american de furnizare neîntârziată a informaţiei corecte şi 

complete, IFOR a căpătat o credibilitate în mass media şi opinia publică 

internaţională. Principalele motive pentru care lucrurile s-a întâmplat astfel au 

fost stabilirea unui lanţ funcţional de informaţii, relaţiile strânse între comandant 

şi ofiţerii de relaţii publice/informaţii publice, delegarea pentru furnizarea de 

informaţii la niveluri inferioare (descentralizarea emiterii informaţiei). 

Campania de informaţii publice a contribuit la succesul misiunii prin 

faptul că a reuşit să găsească susţinere pentru neutralitate faţă de operaţiunile 

NATO. Un alt factor al reuşitei a fost integrarea informaţiilor publice în grupul 

de comandă, drept pentru care acestea au fost utilizate de comandanţi ca 

instrumente în operaţiunile din teatru, utilizând informaţia ca armă non-mortală, 

conform expresiei propuse de Pascale Combelles Siegel. A existat, astfel, un 

climat de cooperare între serviciile armatei, din care a beneficiat misiunea în 

întregul său. 

Totodată, la nivelul concepţiei generale organizatorice a devenit evident 

că pentru îmbunătăţirea activităţii de relaţii publice sunt necesare o serie de 



măsuri, cum ar fi: principii şi linii directoare clare pentru activitatea de relaţii 

publice, adaptarea relaţiilor publice la rapiditatea cu care transmite informaţia 

mass media, desemnarea unui purtător de cuvânt pentru forţa multinaţională, 

asigurarea faptului că toţi membrii coaliţiei vorbesc cu o singură voce şi 

înţelegerea faptului că nu toate naţiunile implicate sunt la fel de relaxate în relaţie 

cu pierderile şi succesele. În acelaşi timp, specialistul în relaţii publice trebuie să 

fie conştient de diferenţele culturale şi de sensibilităţile partenerilor de coaliţie, să 

stabilească un centru de operaţii mass media aliat/combinat (Relaţii Publice, 

Operaţii Psihologice, Informare Civilă), dar şi să asigure coordonarea internă – 

integrarea cu alte staff-uri operaţionale – şi coordonarea externă – armata nu este 

singurul actor în asemenea operaţiuni şi, de aceea, trebuie să ţină cont de actori 

precum ONU, HCR (Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi), Banca Mondială etc. 

8. RP private şi “societăţile militare” private 

Este puţin cunoscut faptul că există de mult timp companiile private de 

RP, plătite să descrie o imagine falsă duşmanului, să pregătească războaie sau să 

marcheze ideea că un stat aflat în conflict cu un altul are un regim de dictatură. 

În sistemul dependenţelor reciproce “guverne/agenţii de RP în timpul 

războiului”, după unii analişti au existat nu mai puţin de 157 de contracte 

semestriale între clienţii vechii Iugoslavii şi 31 de agenţii de RP din diferite ţări 11 . 

În august 1991, firma de RP Ruder Finn a fost angajată de guvernul croat, în mai 

1992 de guvernul bosniac şi în toamna aceluiaşi an de şefii albanezi din Kosovo. 

Astfel, Ruder Finn este singura agenţie de RP care a lucrat pentru cele trei părţi 

beligerante non-sârbe pe timpul războiului. 

Activitatea de RP pe care Ruder Finn a efectuat-o la cererea acestor trei 

entităţi beligerante se caracterizează − fapt mai degrabă neobişnuit în această 

branşă de servicii afişând o anumită banalitate − prin puternica identificare cu 

obiectivele clienţilor de care au dat dovadă în egală măsură David Finn, cât şi 

James Harff, ambii parteneri ai Ruder Finn. Într-un interviu destinat 

documentarului de televiziune De Zaak Miloševic, James Harff declara : “ Este în 

sângele nostru, avem Balcanii în sânge după experienţele noastre personale şi 

profesionale.[…] Kosovo ne-a neliniştit foarte tare. […] Trebuie să spun că am 

îngropat şampania când NATO a atacat în 1999. ” 12 

Agenţiile de RP angajate de părţi în război au operat, în general, cu 

următoarele elemente pe care le-au combinat în forma şi conţinutul lor: 

propaganda politică, activităţile de lobby-uri, gestionarea afacerilor, afacerile 

publice (deci comunicarea publică), consulting şi spionaj. 

11 Jorg Becker, Mira Beham, Operation Balkans: privatisation de la propagande et des 

armees, în www.votairenet.org, consultat la 12 octombrie 2007. 

12 Ibidem. 




Doi dintre reputaţii analişti ai fenomenului RP în situaţii de criză Jorg 

Becker, Mira Beham consideră că Agenţiile de RP care lucrau pentru clienţii 

non-sârbi şi-au propus obţinerea următoarelor obiective conform cu 

angajamentele pe care şi le-au luat prin contract 13 : 

recunoaşterea de către Statele Unite a independenţei Croaţiei şi 

Sloveniei; 

acceptarea Sloveniei ca stat progresist de tipul Europei Occidentale; 

reprezentarea sârbilor ca opresori şi agresori; 

asimilarea sârbilor cu naziştii; 

formularea programului politic al albanezilor din Kosovo; 

descrierea croaţilor, a musulmanilor din Bosnia şi a albanezilor din 

Kosovo ca victime nevinovate de război; 

angajarea organizaţiilor non-guvernamentale, ştiinţifice şi a oficiilor de 

strategie politică pentru realizarea propriilor obiective; 

intervenţia Statelor Unite în evenimentele din Balcani; 

recunoaşterea legitimă şi legală a cucerii de către armata croată a 

Krajinei, ocupată de sârbi; 

menţinerea sancţiunilor ONU împotriva Serbiei; 

o decizie favorabilă în arbitrajul relativ din oraşul bosniac din Brcko; 

acuzaţia de genocid formulată împotriva Republicii Federale a 

Iugoslaviei în faţa Curţii de Justiţie de la Haga; 

rezultate favorabile de partea albaneză la momentul tratativelor de la 

Rambouilet; 

plângerea împotriva lui Slobodan Miloševic depusă pe lângă Tribunalul 

Penal Internaţional de la Haga; 

stimularea investiţiilor americane în statele care s-au succedat Iugoslaviei; 

diviziunea /separarea Muntenegrului. 

De remarcat faptul că şi sârbii, la rândul lor, au angajat agenţii de RP. 

Acestea au urmărit nu o informare corectă a opiniei publice internaţionale, ci 

obţinerea unei imagini favorabile cât şi: 

ameliorarea generală a unei imagini negative; 

ameliorarea imaginii Republicii Sârbe din Bosnia; 

angajarea organizaţiilor non-guvernamentale, ştiinţifice şi a oficiilor de 

strategie politică pentru realizarea propriilor obiective; 

stimularea investiţiilor americane în Serbia; 

amelioararea relaţiilor cu Statele Unite după declaraţia lui Miloševic; 

anularea sancţiunilor ONU. 

13 Ibidem. 



Analizând obiectivele dar şi „comenzile” cerute unor firme de RP private 

de către clienţii crizelor din Balcani se poate conchide că aceştia doreau să 

obţină prin activităţile lor de RP două obiective. În primul rând, se dorea ca 

acestea să îşi facă strategiile cunoscute prin mijloace politice în societatea şi 

opinia publică a Statelor Unite, dar şi să se prezinte lucrurile într-o manieră 

pozitivă, adică în aceea de a desfăşura activităţi diplomatice. În al doilea rând, 

acestea încercau să obţină obiective de război foarte concrete. Adesea, cele două 

aspecte au fost amestecate, recurgându-se la discursul despre „bad guys” (băieţii 

răi) şi „good guys” (băieţii buni), omniprezent în simplificarea conflictelor 

armate. 

În războaiele din Balcani guvernele aflate în război au putut să-şi schimbe 

propaganda în mesaje credibile datorită agenţiilor de RP şi a numeroaselor lor 

căi de comunicaţie 14 . Rezultă din acesta o puternică omogenizare a opiniei 

publice în Statele Unite şi în societăţile occidentale în general dar, mai ales, 

pentru unii actori internaţionali cu rol de formatori de opinie în societatea 

internaţională cum ar fi: guvernul Statelor Unite, Amnesty International, Human 

Rights Watch, Freedom House, United States Institute of Peace (Institutul pentru Pace al 

Statelor Unite), Fundaţia Soros, Naţiunile Unite, asociaţii de jurnalişti etc. De 

asemenea, trebuie remarcat că prin asemenea activităţi guvernele din Belgrad, 

Zagreb, Sarajevo, liderii politici ai albanezilor din Kosovo, Armata de Eliberare 

din Kosovo (AEK) − toţi au urmărit, cu mici excepţii, să obţină prin intermediul 

agenţiilor private de RP aceeaşi interpretare a războaielor din Balcani. În opinia 

analiştilor Jorg Becker, Mira Beham, versiunea „scurtă” a acestei imagini se 

prezintă astfel 15 : sârbii au murit în nebunia naţionalistă şi doresc să înalţe o 

Serbie Mare. Slobodan Miloševic, un comunist incorigibil, a devenit liderul lor şi 

a atacat cu armata populară iugoslavă republicile şi populaţiile non-sârbe, făcând, 

astfel, loc violurilor colective, epurărilor etnice şi actelor de genocid; celelalte 

naţiuni ex-iugoslave − sloveni, croaţi, bosniaci, albanezi, macedoneni − erau 

popoare pacifiste şi democratice (totuşi, muntenegrenii aveau o imagine 

împărţită, în măsura în care erau solidari cu Belgradul, când erau percepuţi ca un 

popor la fel de agresiv, iar când s-au despărţit de Belgrad, au devenit un popor 

pacifist). 

Este exact imaginea 1:1 pe care agenţiile de RP au propagat-o. Şi este în 

concordanţă cu propaganda părţilor de război ex-iugoslave non-sârbe. Guvernul 

croat angajase într-o manieră aproape permanentă din 1991 până în 2002 mai 

multe firme mari de RP, care să se ocupe în Statele Unite de interesele sale 

politice, economice şi culturale şi care au propagat o imagine pozitivă a statului. 

După recunoaşterea încununată de succes a independenţei Croaţiei de către 

Statele Unite, mai exista încă o problemă politico-militară de rezolvat, în mod 

14 A se vedea şi Cédric Rollet, Les actions psychologiques au Kosovo, quels enseignements à 

tirer pour la France, Paris, Foundation pour la Recherche Stratégique, 2001, passim. 

15 Jorg Becker, Mira Beham, loc. cit. 




special critică − situaţia sârbilor din Krajina. În acest moment, are loc pentru 

prima dată o combinaţie rezultată din activităţile unei agenţii RP şi o societate 

militară privată. 

În martie 1993, biroul preşedintelui croat Franjo Tudjman a angajat 

agenţia de RP Jefferson Waterman International (Waterman Associates) şi în septembrie 

1994 guvernul croat a semnat un contract cu societatea militară privată MPRI 

(Military Professional Resources Inc.) 16 . MPRI este una din cele câteva zeci de 

societăţi militare private asemănătoare, care realizează antrenamentul militar şi 

serviciile auxiliare asociate pentru guvernele străine. 

După cum arată un vechi colaborator de înalt rang al serviciilor secrete, 

aceste programe private de antrenament au ca scop “îndeplinirea obiectivelor 

politicii externe a Statelor Unite” care nu pot fi realizate fără acordul explicit al 

Ministerului Afacerilor Externe ale SUA. Cu ajutorul acestei industrii de război 

private înfloritoare, guvernul Statelor Unite poate să acorde ajutor militar în 

orice ţară fără a trebui să solicite acordul Congresului sau să dea explicaţii în 

public. 

La începutul lui august 1995, unsprezece luni după semnarea contractului 

cu MPRI, armata croată a declanşat “Operaţiunea Furtuna” 17 şi au asaltat în 

doar patru zile zonele UNPA din Krajina deţinută de sârbi. Era chiar acţiunea 

pentru care publicul american trebuia să fie pregătit într-un mod pozitiv de către 

firma de RP Jefferson Waterman International. În timp ce MPRI neagă că ar fi avut 

de-a face cu ceea ce s-a întâmplat cu “Operaţiunea Furtuna”, experţii spun că 

acest atac purta fără îndoială “amprenta” SUA. Nu este numai din cauza 

numelui “Operaţiunea Furtuna”, care împrumută cu bună ştiinţă elementele de 

la titulatura “Operaţiunea Furtuna din deşert”, a războiului din Golf din 1991, ci 

şi anumite acţiuni care s-au derulat într-o manieră exemplară cum ar fi 

“producerea unui manual” a armatei Statelor Unite. 

Considerăm că au dreptate acei analişti 18 care afirmă că în Balcani a fost 

un experiment în care s-au folosit activităţile desfăşurate de agenţiile/structurile 

de RP sub formă de întreprinderi de economie privată ca şi unele “societăţi 

militare”, de asemenea, sub formă de întreprinderi de economie privată. Aceste 

activităţi sunt în mod complementar în favoarea obiectivelor politico-militare ale 

părţilor beligerante. Astfel nu este doar propaganda de război cea privatizată, ci 

mai ales conduita de război. 

16 Ibidem. 

17 A se vedea şi Warren P. Strobel, Late-Breaking Foreign Policy: The News Media's 

Influence on Peace Operations, Washington: United States Institute of Peace, 1997, p. 100- 

107. 

18 Jorg Becker, Mira Beham, op.cit., în loc. cit. 






PERSPECTIVE ASUPRA DEZBATERII „MOŞTENIRII CREŞTINE” 

A EUROPEI ÎN PREAMBULUL TRATATULUI CONSTITUŢIONAL 

(FEB. 2002 – DEC. 2004) 

Georgiana FLOREA 

A perspective upon the debate of „Christian legacy” of Europe in the Preface of 

Constitutional Treaty (February 2002-December 2004) 

Abstract: The last decade has seen the European Union facing two major challenges: 

the eastward expansion and the idea of drafting a European Constitution. Both have 

raised – among other issues – the question of a European identity and the role of 

Christianity in that identity. Besides theoretical debates, the topic around mentioning 

the ’Christian roots’ or the ’Christian heritage’ of Europe in the new projected document 

has materialised in a real political ’fight’ among member states, spliting them into two 

opposing groups according to their position in favour or against the disputed reference. 

The process that we are focusing on is the drafting of the Preamble of The Treaty 

establishing a Constitution for Europe. The text is highly and long negociated starting 

from 2002, when the works of the Conference on the future of Europe began, and 

remains until now an open subject, due to the failure of both the Constitutional Treaty 

in 2005 and the Lisbon Treaty in June 2008. 

This paper tries to make an inventory of the key actors involved in the debate 

(governments, parliaments, national Churches, non-profit organisations, scholars etc.) 

and the different reactions, declarations and initiatives of member states, candidate 

countries or private institutions from all over the EU regarding the introduction of a 

refernce to Christianity in the constitutional text, through . Our approach recreates in a 

chronological order the most important stances around the Christian clause, ending 

with the signing of the Treaty establishing a Constitution for Europe, in late October 

2004. 

Keywords: Christian heritage, Christian roots, Preamble of the EU Constitution, Treaty 

establishing a Constitution for Europe, Convention on the future of Europe, 

Intergovernmental Conference, God reference. 

Încă de la semnarea Tratatului de la Roma în 1957, prin care se stabilea 

Comunitatea Economică Europeană şi se iniţia procesul de integrare, societăţile 

occidentale au suferit un proces rapid, drastic, şi presupus ireversibil, de 

secularizare. Mai recent, extinderea către Est a Uniunii şi proiectul de redactare a 

unei Constituţii au adus în discuţie chestiuni fundamentale privind identitatea 

europeană şi rolul pe care ar trebui să îl ocupe Creştinismul în cadrul acesteia. 

Ce constituie Europa Care sunt fundamentele culturii Bătrânului 

Continent Este nevoie ca Europa să-şi afirme rădăcinile creştine Trebuie 

Masterand secţia Politică Mondială şi Europeană, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, 

Universitatea „Ovidius”, Constanţa 


Georgiana Florea / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

invocaţi, în preambul, Dumnezeu sau moştenirea creştină a Europei, cu riscul de a 

ignora aporturile iudaice şi musulmane la istoria continentului 

Acestea au fost întrebările care au stat în spatele uneia dintre cele mai 

controversate dezbateri a Convenţiei însărcinată să redacteze proiectul de 

Constituţie pentru UE. Dezbaterea s-a dovedit cu atât mai aprinsă cu cât avea loc 

pe fondul unei potenţiale aderări la UE a Turciei, ţară cu o populaţie majoritar 

musulmană. 

Trebuie să subliniem, încă de la început, faptul că demersul nostru nu-şi 

propune să răspundă la întrebările formulate mai sus, ci se limitează la a face un 

inventar al actorilor implicaţi în dezbatere (guverne, parlamente, Biserici 

naţionale, asociaţii şi organizaţii non-guvernamentale etc.), şi al principalelor 

luări de poziţie naţionale, reacţii, declaraţii, iniţiative private sau colective aduse 

în discuţie pe parcursul derulării evenimentelor de către cele două tabere 

constituite ad hoc, după cum au ales să se poziţioneze în favoarea sau împotriva 

menţionării moştenirii creştine. Intervalul cuprins în acest studiu vizează perioada 

februarie 2002 – octombrie 2004, care este poate şi cea mai fructoasă din punct 

de vedere al amplorii angajamentelor şi al energiilor desfăşurate în cadrul acestei 

dezbateri. Primul reper temporal marchează deschiderea lucrărilor Convenţiei, 

principalul for de redactare şi dezbatere a textului Preambulului, iar cel de-al 

doilea reprezintă finalul primei etape de negocieri, odată cu adoptarea unei 

versiuni finale a Tratatului Constituţional, la Roma, în octombrie 2004. 

Vom trata, mai precis, demersurile pentru a introduce o referinţă 

explicită la Dumnezeu sau Creştinism în Preambulul Constituţiei UE, chestiune care a 

suscitat cele mai variate şi mai numeroase abordări şi a antrenat în dezbatere, cu 

siguranţă, cele mai reprezentative figuri ale sferei politice şi publice europene. 

1. La ce bun un Preambul 

Pentru a înţelege amplitudinea şi fervoarea cu care s-au angajat în această 

luptă constituţională atâţia actori politici, sociali şi religioşi, trebuie să înţelegem 

care a fost miza ei. Obiectivul imediat a fost, desigur, inserarea unei referinţe la 

Creştinism în Preambulul TCE ca factor ce a influenţat, alături de filosofia greacă, 

dreptul roman, Iluminism ş.a., civilizaţia şi cultura europeană. Dar merita atâta 

efort o simplă înscriere a unor cuvinte în prologul unui document La ce bun 

Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, impunându-se mai departe nişte precizări 

ce ţin de domeniul juridic. 

În dreptul constituţional este unanim recunoscut că rolul preambulului 

este acela de ghid pentru observarea intenţiilor legislatorului: ni se explică 

motivul, scopul, obiectul şi sfera de acţiune a prevederilor ce vor urma în 

cuprinsul actului. Datorită faptului că în această parte introductivă se detaliază 


Perspective asupra dezbaterii „moştenirii creştine” a Europei în Preambulul Tratatului Constituţional 

(Feb. 2002 – Dec. 2004) 


fapte şi valori relevante pentru cei cărora documentul este adresat, ea defineşte 

funcţia socială a respectivului act 1 . 

Principalul argument adus de partizanii menţionării moştenirii creştine a 

Europei s-ar rezuma după cum urmează: dacă este să rămână o declaraţie pentru 

posteritate, Preambulul unei Constituţii comunitare trebuie indubitabil să acorde 

atenţia cuvenită istoriei europene, cu evenimentul major pe care l-a reprezentat 

„revoluţia creştină“ 2 . 

Oponenţii clauzei creştine nu contestă rolul pe care l-a jucat Creştinismul 

în formarea culturii şi a gândirii europene. Refuzul lor vizează în special 

atingerea pe care o asemenea menţiune ar aduce-o statului laic, principiului 

separării statului de Biserică şi secularismului, acesta din urmă văzut ca fenomen 

inerent modernităţii. În plus, menţionarea Creştinismului, indiferent de rolul său în 

istoria europeană, ar ofensa – consideră aceştia - celelalte culte (în speţă, Islamul 

şi Iudaismul), lăsate fără o menţiune explicită. Intervine, în discursul adepţilor 

unei constituţii seculare, o acuzaţie recurentă la adresa adevăratelor intenţii ale 

promotorilor clauzei creştine: Creştinismul, odată recunoscut ca element 

definitoriu, ar exclude integrarea musulmanilor în noua structura europeană, şi 

identitatea s-ar forma nu valorificând o moştenire creştină, ci prin opoziţie faţă de 

lumea musulmană 3 . 

2. Premise 

1 Într-o foarte sugestivă descriere a rolului pe care un preambul o îndeplineşte, un membru al 

Baroului australian l-a asemănat cu glandele limfatice, întrucât acesta „pompează valori în 

constituţii”. În original „like lymph glands - they can pump values through 

constitutions“[trad. noastră], Constitutional Convention, 2nd to 13th FEBRUARY 1998, 

Transcript of Proceedings, Monday, 9 February 1998, Old Parliament House, Canberra, p. 

472, http://www.aph.gov.au/hansard/conv/con0902.pdf. Şi dacă ne întrebăm de unde vor 

proveni acele valori care pot integra o comunitate, un alt eminent constituţionalist ne va 

răspunde că ele nu-şi pot avea sursa decât în istoria comună a colectivităţii, întrucât, „aşa 

cum democraţia presupune existenţa unui demos, aşa şi comunitatea şi identitatea presupun 

existenţa memoriei, adică a istoriei“. Joseph H.H. Weiler, Un’Europa cristiana, un saggio 

esplorativo, Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 2003, p. 44. 

2 Ion Goian, De la polis la ontologia politicului, Editura Institutului de Teorie Socială, 

Bucureşti, 2001, p. 89. 

3 Grupul de reflecţie constituit la solicitarea Preşedintelui Comisiei Europene, Romano Prodi, 

în 2002, şi coordonat de Institutul din Viena, avea drept sarcina să reflecteze asupra valorilor 

în mod particular importante pentru continuarea procesului unificării europene, şi să îl 

sfătuiască pe înaltul diplomat italian în acest domeniu. În raportul final, autorii conchid: 

„cultura europeană nu se poate defini prin opoziţia faţă de o anumită religie (de exemplu 

Islamul)”, considerând implicit că menţionarea creştinismului s-ar face cu intenţia de a se 

opune religiei musulmane. Kurt Biedenkopf, Bronislaw Geremek, Krzysztof Michalski, 

Conclusions: La dimension spirituelle et culturelle de l’Europe, Groupe de reflexion mis en 

place par le President de la Commission europeenne et coordonne par l’Institut des Sciences 

Humaines,Vienna/Bruxelles, Octobre 2004, p. 11. 



Ideea inserării într-un document comunitar a unei referinţe explicite la 

Creştinism nu a apărut odată cu dezbaterile în jurul proiectului constituţional, ci 

ea a fost prezentă cu câţiva ani înainte. 

La Summit-ul UE de la Cologne din 1999, şefii de stat şi de guvern 4 au 

decis redactarea unui document comunitar care să ofere o bază juridică comună 

pentru respectarea drepturilor omului pe teritoriul statelor membre, precizânduse 

că actul nu va deveni juridic obligatoriu pentru acestea 5 . Documentul rezultat, 

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, surprindea reprezentanţii 

bisericilor şi ai confesiunilor creştine din cadrul UE prin lipsa unei referinţe la 

moştenirea religioasă creştină a continentului. Această omisiune a părut cu atât mai 

nefirească cu cât, în 1995, Carta Identităţii Europene recunoscuse fără echivoc rolul 

jucat de Creştinism în evoluţia ideilor politice contemporane 6 . 

Revenind la anul 2000, observăm că receptarea patrimoniului creştin nu 

doar că nu mai întruneşte largul consens al statelor membre 7 în ceea ce priveşte 

aportul pe care l-a avut în formarea culturii europene, ci ajunge să fie pus în 

discuţie până într-atât încât i se neagă integral dreptul de a mai figura printre 

celelalte „moşteniri“ comune ale continentului. Reacţiile nu au întârziat să 

apară. 

Organizaţia catolică COMECE 8 , prin delegaţii săi germani, a fost 

autoarea primului amendament privind modificarea preambulului, astfel încât să 

facă referire la moştenirea creştină a continentului în partea introductivă. COMECE 

a înaintat această propunere Convenţiei însărcinate cu redactarea Cartei, arătând 

4 Propunerea aparţine Cancelarului german Gerhard Schröder şi Ministrului de Externe, 

Joschka Fischer. 

5 Carta ar deveni însă juridic obligatorie dacă unul din cele două proiecte constituţionale, 

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, respectiv Tratatul de la Lisabona, ar ajunge să 

fie ratificat. 

6 Astfel, la punctul II, documentul de la 1995 declara: „Valorile europene fundamentale sunt 

bazate pe toleranţă, umanitate şi fraternitate. Avându-şi originile istorice în Antichitatea 

clasică şi în Creştinism, Europa şi-a dezvoltat mai departe aceste valori în timpul Renaşterii, 

a mişcării umaniste şi a Iluminismului, care au dus la dezvoltarea democraţiei, la 

recunoaşterea drepturilor fundamentale ale omului şi la domnia legii“, A Charta Of 

European Identity, consultat la: 

http://www.europa-web.de/europa/02wwswww/203chart/chart_gb.htm. 

7 Este interesant de notat că atitudinea faţă de menţionarea Creştinismului printre rădăcinile 

sau originile valorilor europene se modifică între 1995 şi 2000 la nivelul aceloraşi 15 state 

membre ale Uniunii. Facem această precizare pentru a nu exista confuzia că noi state care ar 

fi aderat ulterior adoptării Cartei Identităţii Europene ar fi putut influenţa votul la momentul 

adoptării Cartei Drepturilor Fundamentale. 

8 Comisia Episcopatelor Comunităţii Europene este o organizaţie alcătuită din episcopi 

catolici delegaţi de Conferinţa Episcopatelor Catolice a UE şi are un Secretariat permanent la 

Bruxelles, fiind finanţată de Conferinţa Episcopatelor UE. Trebuie înţeleasă ca un braţ al 

catolicismului european ce reflectă poziţia Vaticanului la nivelul instituţiilor UE. 



(Feb. 2002 – Dec. 2004) 


înspre modelul Constituţiei germane, care conţine o referinţă la Dumnezeu. 9 

Creştin-democraţii germani s-au arătat favorabili amendamentului. Un alt for 

religios, Conferinţa Bisericilor Europene 10 , a condamnat, în noiembrie 2000, 

decizia de a nu menţiona moştenirea religioasă creştină a continentului european ca 

una care „neagă un aspect al istoriei Europei“ 11 . 

Propunerea de amendare a textului nu se va materializa, soarta noţiunii 

creştine fiind previzibilă, ba, am putea spune, chiar simptomatică pentru 

evenimentele ce vor urma. Ea s-a lovit de „obiecţiile stridente” ale premierului 

francez, Lionel Jospin, care a susţinut că o atare menţiune religioasă ar încălca 

statutul Franţei de stat laic, reprezentând un „obstacol juridic şi politic major” în calea 

adoptării Cartei. Mai mult, Spania şi Italia ar fi exercitat, la acest moment, 

„presiuni puternice” pentru a nu fi acceptată propunerea 12 . La cererea Franţei, 

chiar şi referinţa mai generală la „moştenirea culturală, umanistă şi religioasă“ a 

Europei a fost abandonată, considerându-se că ar ridica „republicii laice“ 13 o 

problemă de natură „filosofică, politică şi constituţională“ 14 . 

Formula finală a preambulului aminteşte, destul de vag, „patrimoniul 

spiritual şi moral“ al Uniunii 15 . 

3. Debutul proiectului constituţional. Recviem pentru referinţa creştină. 

În anul 2002 s-a vehiculat ideea adoptării unei Constituţii a UE care să 

reformeze modul de funcţionare a acesteia, în vederea înglobării, pe viitor, a noi 

9 Adoptată la 23 mai 1949, Constituţia germană debutează astfel: „Conştient de 

responsabilitatea sa înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor (...) poporul german adoptă, 

în conformitate cu puterea sa constituţională, prezenta Lege Fundamentală” [trad. noastră], 

consultat la: http://www.vescc.com/constitution/germany-constitution-eng.html. 

10 Conferinţa Bisericilor Europene, de aici înainte numită CBE, este o organizaţie care 

reuneşte principalele culte protestante, anglicane şi ortodoxe europene, precum şi asociaţii 

evanghelice naţionale. Pentru mai multe informaţii, vezi http://www.ceckek.org/content/history.shtml. 

11 Jonathan Luxmoore, European Union Charter Omits Church History, în „Christianity 

Today“, vol. 44, Noiembrie (Web-only), 2000, 

http://www.christianitytoday.com/ct/2000/novemberweb-only/13.0a.html. 

12 Ibidem. 

13 Articolul 1 din Constituţia franceză statuează că Franţa este o „Republică indivizibilă, 

laică, democratică şi socială“ [sublin. noastră]. Am utilizat varianta în limba franceză 

disponibilă la http://www.assemblee-nationale.fr/connaissance/constitution.asp. 

14 Un avenir pacifique fondé sur des valeurs communes, în „Les instruments européens des 

droits de l’homme“, La Charte des droits fondamentaux de l’Union Européenne, 

Bibliotheque Jeanne Hersch, 8 decembrie 2000, consultată la: 

http://www.aidh.org/Biblio/Txt_Europ/Avenir_pacif.htm. 

15 Ion Gâlea (coord.), Aniela Băluţ, Augustina Dumitraşcu, Cristina Morariu, Tratatul 

instituind o Constituţie pentru Europa, Text comentat şi adnotat, Ministerul Afacerilor 

Externe, octombrie, 2004, p. 56. 



state 16 . În acest scop, s-a constituit, în acelaşi an, Convenţia privind viitorul UE, 

mandatată să îşi desfăşoare lucrările pe parcursul a 15 luni, începând cu februarie 

2002. Aceasta trebuia să ofere o bază de lucru pentru viitoarea Constituţie, care 

să înlocuiască tratatele fondatoare ale UE şi care urma să fie supusă deciziei 

finale în cadrul unei Conferinţe Interguvernamentale. 

Pe 28 februarie 2002, la Bruxelles, a avut loc sesiunea inaugurală a 

Convenţiei europene. Prezidată de fostul Preşedinte francez Valéry Giscard 

d’Estaing şi avându-i ca vicepreşedinţi pe belgianul Jean-Luc Dehaene şi pe 

italianul Giuliano Amato, Convenţia s-a constituit ca un for compus din 28 de 

state, 15 membre şi 13 candidate. Deciziile au fost luate prin consens (nu prin 

unanimitate), fără vot, iar dezbaterile au fost deschise publicului. 

Primul care a luat poziţie, sesizând contextul favorabil pentru pledarea 

cauzei creştine, este Vaticanul care, prin Papa Ioan Paul al II-lea, a reprezentat 

un partner foarte vocal, dar şi foarte critic al UE. Suveranul Pontif a declarat că 

se simte „jignit“ de refuzul categoric al anumitor state de a recunoaşte rădăcinile 

creştine ale continentului, ştiut fiind faptul că liderul catolic a făcut campanie 

asiduă procesului de integrare europeană, asistând puternic statele din estul 

Europei în candidatura lor pentru aderarea la UE. În afară de Vatican, s-au 

afirmat încă de la început şi Bisericile protestante, care în urma unei adunări la 

Strasbourg, în vara lui 2002, se angajează în această luptă de a insera în 

Constituţia ce tocmai se redacta importanţa religiei creştine pentru Europa, 

subliniind că respingerea oricărui tip de absolutism politic poate fi cel mai bine 

îndeplinită printr-o „referinţă expresă la Dumnezeu în preambul“ 17 . 

La polul opus, liderii Franţei şi Suediei au rămas adversarii ei convinşi, 

motivând că s-ar da Creştinismului „prea multă greutate“ 18 . Mai mult, aceştia au 

considerat nepotrivită, în numele unui laicism extrem, menţionarea moştenirii 

creştine într-un document destinat unei societăţi moderne pluraliste. Este uşor 

sesizabil în această atitudine vechiul antagonism care se presupunea a exista între 

religie – aici, Creştinism - şi modernitate 19 . 

4. Redactarea Preambulului Tratatului Constituţional. 

4.1. Convenţia privind viitorul Europei 

16 Este vorba, după cum se ştie, despre cel mai mare val de aderare cunoscut de UE până 

acum. În luna mai 2004 aderă oficial la UE Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, 

Polonia, Slovacia, Slovenia, şi Ungaria. 

17 Will Hutton, Onward, Christian Citizens, în „The Observer“, 9 februarie 2003, consultat 

la: http://www.guardian.co.uk/politics/2003/feb/09/eu.religion. 

18 

Ted Olsen, Churches Push for Acknowledgment of Europe's Spiritual Heritage, în 

„Christianity Today“, 5 august (Web-only), 2002, 

http://www.ctlibrary.com/ct/2002/august5/32.13.html. 

19 Un immense chantier, Interview avec Marcel Gauchet, Propos recueillis par Michel Kubler, 

în „La Croix“, 10 decembrie 2004, consultată la: 

http://gauchet.blogspot.com/searchupdated-min=2006-01- 

01T00:00:00%2B01:00&updated-max=2007-01-01T00:00:00%2B01:00&max-results=50. 



(Feb. 2002 – Dec. 2004) 


O nouă rundă de negocieri şi dezbateri aprinse referitoare la spinoasa 

chestiune a invocatio Dei şi a menţionării Creştinismului în introducerea la Tratatul 

Constituţional al UE, s-a desfăşurat pe parcursul anului 2003. 

La început timidă şi slab mediatizată, bătălia pentru Creştinism începea. 

Disputa a dobândit o importanţă cu atât mai mare, cu cât avem în vedere apatia 

europenilor faţă de orice eveniment „comunitar“. Se pare însă că nu la fel au stat 

lucrurile când s-a pus problema unei identităţi religioase comune pentru 

popoarelor comunităţii europene. 

Dezbaterea a opus, în general, partide şi lideri conservatori celor 

socialişti, state seculare ca Franţa şi Belgia unor ţări cu o identificare religioasă 

mai puternică, ca Grecia, Irlanda, Malta şi Polonia. Creştin-democraţia 

europeană, foarte puternică în Germania, Grecia, Polonia, încă influentă în Italia 

- în ciuda submersiunii sale în Forza Italia a lui Berlusconi -, dar semnificativă şi 

în Cehia, Franţa, Irlanda, Malta, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, avea 

grijă să menţină legături bune cu Vaticanul, parţial ca obiect al credinţei şi parţial 

pentru că este ceea ce o defineşte ideologic 20 . 

Papa Ioan Paul al II-lea a pledat, aşa cum am văzut, încă de la 

constituirea Convenţiei, pentru recunoaşterea de către Uniune a faptului că îşi 

datorează valorile şi achiziţiile spirituale Creştinismului. 

Evident că şi alte confesiuni, în speţă protestante şi ortodoxe, au 

manifestat în favoarea referinţei creştine în Tratat, dar ele s-au limitat mai ales la 

un cadru naţional. Nici unele, nici celelalte nu au avut în favoarea lor aceleaşi 

pârghii politice şi economice precum catolicii europeni 21 . 

În schimb, în Grecia şi Cipru, Ortodoxia a beneficiat de o consideraţie 

care poate rivaliza cu cea catolică. În frunte cu Arhiepiscopul Christodoulos al 

Greciei, o personalitate foarte influentă şi foarte implicată în afacerile interne şi 

externe ale ţării sale, căruia i s-a alăturat liderul spiritual al ortodocşilor, 

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, Biserica Ortodoxă s-a 

constituit la rândul său într-o forţă demnă de luat în seamă în această dezbatere. 

Poziţia adoptată a fost desigur una critică faţă de gândirea seculară modernă care 

doreşte excluderea oricărei referinţe la religie în general, şi la Creştinism în special. 

Din nou, printre membrii care se opun referinţei creştine s-a aflat 

statornica Franţă, căreia i se alătură Belgia, ţara gazdă a celor mai importante 

instituţii ale UE, dar şi a unor crescânde tendinţe „laicizante“ 22 . 

În plan opus, un actor foarte locvace de-a lungul negocierilor de aderare, 

cu o poziţie interesantă în acest caz, a fost Polonia. Aceasta aderă de facto la UE 

20 W. Hutton, op. cit. 

21 Ibidem. 

22 Karel Dobbelaere, Two Different Types of Manifest Secularization: Belgium and France 

Compared, în Eileen Barker (ed.), et alli, The Centrality of Religion in Social Life: Essays in 

Honour of James A. Beckford, Ashgate Publishing, London, 2008, pp. 77-78. 



în mai 2004, alături de celelalte 9 state, dar s-a distins din rândul lor tocmai prin 

perseverenţa cu care şi-a urmărit interesele şi prin fermitatea cu care şi-a 

formulat şi şi-a menţinut opţiunile. Desigur, Varşovia a avut în avantajul ei şi 

sprijinul deloc neglijabil al Vaticanului, în frunte cu un Papă polonez foarte activ 

pe scena politică europeană, principalul avocat al primirii ţării de pe Vistula în 

familia europeană 23 . 

Semnificaţia deosebită pe care a avut-o controversa în jurul menţionării 

originilor creştine ale valorilor europene, a fost reliefată de însuşi purtătorul de 

cuvânt al Comisiei Europene, Jonathan Faull, care a declarat că dezbatere nu era 

doar una academică: „Peste 10, 15 sau 100 de ani, ar putea avea consecinţe importante în 

interpretarea textului” 24 . Modul în care chestiunea religiei urma a fi rezolvată ar 

putea avea implicaţii juridice serioase odată ce textul constituţional va intra în 

vigoare - opina Faull - putând influenţa „rezultatul viitoarelor sentinţe judecătoreşti în 

cazuri ca eutanasia, avortul, clonarea umană“. De aici rezultă că miza inserţiei moştenirii 

creştine căpătase noi dimensiuni, cel puţin în ochii oficialilor bruxellezi. 

Pe 6 februarie 2003, au fost date publicităţii schiţele primelor 15 articole 

ale proiectului constituţional, plus Preambulul. Nu se făcea nicăieri vreo referire la 

Dumnezeu sau la religie. În consecinţă, Vaticanul a catalogat textul drept „total 

nesatisfăcător“ 25 . Polonia a propus – şi poziţia sa a fost preluată şi susţinută de o 

parte a popularilor europeni - inserarea unei clauze asemănătoare cu cea 

existentă în preambulul propriei sale Constituţii, care celebrează „valorile celor care 

cred în Dumnezeu ca sursă a adevărului, a dreptăţii, a binelui şi a frumosului, ca şi ale celor 

care nu împărtăşesc această convingere, dar care respectă aceste valori universale ca derivând 

din alte surse“ 26 . 

Delegaţii Germaniei, Italiei, Poloniei şi Slovaciei s-au arătat în favoarea 

adăugării menţiunii „Dumnezeu“ şi a „moştenirii creştine a Europei“ în controversata 

introducere a Constituţiei. State mai seculare ca Franţa, Belgia şi Olanda s-au 

opus. 

Media europeană specula că aceste referinţe au fost lăsate deoparte din 

consideraţie faţă de populaţia imigrantă de religie islamică, cu atât mai mult cu 

cât Franţa şi Olanda erau state care deţineau importante minorităţi musulmane 

în cadrul populaţiei. Interesant este de văzut că tocmai aceste state care resping 

categoric orice menţionare a Creştinismului în Preambul, pe motiv că ar putea 

23 Luciana-Alexandra Ghica, coord., Enciclopedia Uniunii Europene, Bucureşti, Editura 

Meronia, 2007, p. 180. 

24 Terrence Murray, Europe Debates God’s Place in New Constitution, în „Christian Science 

Monitor“, 10 aprilie 2003, consultat la: http://www.csmonitor.com/2003/0410/p07s01- 

woeu.html. 

25 Will Hutton, op. cit. 

26 

The Constitution of The Republic of Poland, as adopted by the National Assembly on 2nd 

April 1997, [trad. noastră], consultată la: 

http://www.poland.pl/info/information_about_poland/constitution.htm. 



(Feb. 2002 – Dec. 2004) 


deranja populaţia musulmană, mai ales în vederea unei apropiate aderări, sunt 

aceleaşi care se vor opune aderării Turciei la UE (Franţa, Olanda, Belgia). 

În acelaşi timp însă, toate statele membre UE la acea perioadă, dar şi cele 

10 care vor adera în 2004, aveau o majoritate a populaţiei care se identifica a fi 

creştină 27 . Majoritatea aveau implementat principiul separării statului de biserică 

în legislaţia naţională. Aproape o treime din ele - 4 din 15 28 - au referinţe la 

Dumnezeu în constituţiile lor, nu şi la moştenirea creştină 29 . În plus, multe dintre 

statele aşteptate să se alăture în 2004 s-au pronunţat şi ele în favoarea unei 

referinţe creştine în Constituţia UE. 

Franţa, ca matrice europeană pentru o tendinţă crescândă de secularizare 

a vieţii publice, afirma că Europa pluralistă modernă se află dincolo de nevoia 

unei referinţe la religie în Constituţia UE. 

În cadrul unei sesiuni plenare a Convenţiei, la 27 februarie 2003, au fost 

reluate negocierile din jurul primelor 7 articole ale proiectului constituţional, 

luându-se în discuţie o posibilă referinţă la valorile religioase ale Uniunii în 

Preambul. Se remarcă faptul că mulţi membrii considerau subiectul moştenirii 

creştine sau al originilor creştine ale continentului ca fiind închis, abandonat deja, cu 

câţiva ani înainte, de către autorii Cartei Drepturilor Fundamentale. 

Printre argumentele invocate de oponenţi, în cadrul acestei sesiuni, 

întâlnim următoarele 30 : textul are în vedere „organizarea democraţiei şi a puterii 

temporale, nu a celei spirituale“; „Atotputernicul Dumnezeu“ nu ar trebui să 

apară în Constituţie, neavând nimic de a face cu drepturile fundamentale sau cu 

democraţiile liberale; a include o referinţă la religie printre valorile Uniunii ar 

însemna „sfârşitul instituţiilor seculare“; ideea unei asemenea menţiuni trebuie 

respinsă pentru că „ar diviza persoanele în două categorii, cei care cred şi cei 

care nu cred“, opinii la care au subscris şi alţii 31 . 

În tabăra opusă, reprezentanţi ai Italiei, Germaniei, Poloniei şi 

Danemarcei au luat cuvântul cu această ocazie pentru a susţine referinţa creştină. 

27 B. A. Robinson, Do God and Christianity Have a Place in the European Union 

Constitution, 29 mai 2003, Ontario Consultants on Religious Tolerance, consultat la: 

http://www.religioustolerance.org/const_eu.htm. 

28 Germania, Grecia, Danemarca, Irlanda. 

29 B. A. Robinson, op. cit. 

30 În ordinea în care apar în text, argumentele aparţin următorilor: Pervenche Beres, membru 

al PSE din PE, Franţa; Andrew Duff, membru al ALDE din PE, Marea Britanie; Elena 

Paciotti, membru al PSE din PE, Italia; Sylvia-Yvonne Kaufmann, membru al grupului 

Stânga Unită Europeană - Stânga Verde Nordică din PE, Germania. The 25 th plenary session 

of the Convention on the Future of Europe, Convention 27/02: nature, values and objectives 

of the Union, Brussels, 28 February 2003, consultat la: 

http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.dopubRef=-//EP//TEXT%2BPRESS%2BBI- 

20030227-1%2B0%2BDOC%2BXML%2BV0//EN#SECTION1. 

31 Dominique de Villepin, Ministru de Externe al Franţei, Ana Palacio, Ministru de Externe 

al Spaniei, Lena Hjelm-Wallen, Vicepremier al Suediei. 



Gianfranco Fini (Vicepremier al Italiei) îşi exprima dorinţa de a vedea o referinţă 

la religie inclusă în document, motivând că identitatea europeană îşi are 

rădăcinile în valorile iudeo-creştine, ceea ce nu ar însemna deloc că instituţiile nu 

ar mai rămâne seculare. Erwin Teufel (parlamentar german) dorea, de asemenea, 

o referinţă la Dumnezeu „ca valoare universală“; Elmar Brok (eurodeputat 

german, membru al PPE-DE) şi Antonio Tajani (eurodeputat italian, membru al 

PPE-DE) subscriau acestei poziţii. Edmund Wittbrodt (parlamentar polonez) 

argumenta că valorile Europei se fundează pe religie. El sprijinea propunerea 

grupului PPE - bazată pe formularea din Constituţia Poloniei – pentru 

modificarea Preambulului, dar era de părere că o referinţă creştină ar putea fi 

pur şi simplu inclusă în Preambulul viitoarei Constituţii. Peter Skaarup 

(parlamentar danez) argumenta că referinţa trebuia să invoce explicit 

Creştinismul, şi nu doar generic religia, alăturându-se celor care susţineau 

totodată că UE nu ar trebui să primească Turcia printre membrii săi. Cristiana 

Muscardini (eurodeputat italian, membru al UEN) propunea să se facă referire la 

„tradiţiile greco-romane, iudeo-creştine şi liberale seculare“ ale continentului, 

singurele care ar reflecta adevărata natură a Europei şi ar elimina suspiciunea din 

jurul menţionării Creştinismului 32 . 

La 3 aprilie 2003 avea loc prima reuniune parlamentară a unui mic grup 

de eurodeputaţi ai PPE-DE 33 , decişi să obţină includerea moştenirii creştine a 

Bătrânului Continent în viitorul TCE, prin lansarea unei campanii de semnături, 

bazându-se pe articolul I-46, alin. (4), din viitorul Tratat, care oferea drept de 

propunere legislativă unui milion de semnături de pe întinsul UE, „în domeniul în 

care cetăţenii consideră că este necesar un act juridic al Uniunii“ 34 . Începând din acest 

moment, acest redus grup de parlamentari europeni va intra în contact cu mai 

multe iniţiative europene private care urmăreau acelaşi obiectiv, cu asociaţii şi 

ONG-uri 35 din diverse state, iar coordonarea la nivel central (Bruxelles) va fi 

asigurată de organizaţia franceză La Fondation de service politique 36 . 

32 Ibidem. 

33 Pentru moment, deputaţii angajaţi sunt: Paolo Bartolozzi, Francesco Fiori, Giorgio Lisi, 

Mario Mauro, Adriana Poli-Bortone (Italia), Marie-Thérèse Hermange şi Elisabeth Montfort 

(Franţa), Concepcio Ferrer (Spania), Maria Martens (Olanda), José Ribeiro e Castro 

(Portugalia), Dana Rosemary Scallon (Irlanda). Acestora li se vor alătura, în mod oficial, şi 

alţii, în special după aderarea celor 10 noi state în mai 2004. 

34 Ion Gâlea (coord.), Aniela Băluţ, Augustina Dumitraşcu, Cristina Morariu, op. cit., p. 48. 

35 The Institute for World Evangelisation, cu sedii în majoritatea statelor europene cu largi 

segmente de populaţie catolică (www.icpe.org), Fondation de Service Politique, Franţa 

(www.libertepolitique.com), Fatti Sentire în Italia (www.stranocristiano.it) şi Hazteoir în 

Spania (www.hazteoir.org) ş.a.m.d. 

36 Apres le fisco de la CIG, la Fondation de service politique relance la mobilisation pour la 

reconnaissance de l’héritage chrétien, La Fondation de service politique, 2 ianuarie 2004, 

consultat la: http://www.libertepolitique.com/identite-de-leurope/2339-aprle-fiasco-de-lacig-la-fondation-de-service-politique-relance-la-mobilisation-pour-la-reconnaissance-delqhtage-chren. 



(Feb. 2002 – Dec. 2004) 


La 31 mai 2003, aflăm că versiunea curentă a Preambulului menţionează 

un „impuls spiritual“ al Europei, alături de „moştenirea greco-romană şi iluministă a 

continentului“, ignorând în mod tendenţios momentul istoric reprezentat de 

Creştinism, necombătut în fond nici de către adversarii menţionării sale 37 . 

Într-un interviu acordat cotidianului Corriere della sera, Valéry Giscard 

d’Estaing motiva această omisiune prin preocuparea de a nu jigni alte religii, 

argumentând că acel impuls spiritual de care vorbea documentul era „evident cel al 

Creştinismului“, dar că nu a putut fi menţionat într-un mod mai explicit, pentru că 

ar fi antrenat necesitatea de a face la trimitere şi celelalte tradiţii religioase 

prezente pe continent, în speţă, cea iudaică şi cea musulmană 38 . 

Purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Joaquin Navarro-Valls, atenţiona că 

această omisiune „ar fi una foarte importantă şi serioasă, chiar şi numai dintr-un punct de 

vedere pur istoric“ 39 . 

În iunie 2003 este finalizat Proiectul de Tratat Constituţional. Acesta 

continua să nu menţioneze moştenirea creştină, dar – lucru interesant – fuseseră 

eliminate din textul revizuit civilizaţiile greacă şi romană şi curentul filozofic al 

Iluminismului ca părţi ale culturii Vechiului Continent 40 . Noul text al 

Preambulului făcea referire doar la „moştenirea culturală, religioasă şi umanistă“, după 

cum fusese el formulat şi negociat de către Convenţie, în ciuda lobby-ului 

puternic din partea Papei şi a partidelor creştin-democrate 41 . Sunt menţionate a 

fi sprijinit tabăra adepţilor patrimoniului creştin european Italia, Spania, Portugalia 

şi Polonia 42 . 

La capătul muncii Convenţiei trebuie să adăugăm un element esenţial: în 

timpul redactării textului constituţional, aceasta a primit numeroase propuneri 

de amendamente de la membrii săi. Astfel, din 18 amendamente care au avut ca 

obiect modificarea Preambulului, 11 propuneau menţionarea Creştinismului alături 

de patrimoniul şi valorile comune ale Europei, iar alte două sugereau excluderea 

referinţei la moştenirea greacă, romană şi iluministă, pe motiv că erau „selective din 

punct de vedere istoric“ 43 , cu referire clară la faptul că se ignora relevanţa istorică a 

fenomenului creştin. De aici rezultă că aproape două treimi din amendamentele 

37 Vatican Irked by Christian Omission, în „BBC News“, Saturday, 31 mai 2003, consultat 

la: http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/2952872.stm. 

38 Ibidem. 

39 Ibidem. 

40 Revised Euro Text Still Omits Mention of Christianity, în „Zenit“, 12 iunie 2003, consultat 

la: http://www.wwrn.org/article.phpidd=6271&sec=36&con=47. 

41 Pope Wants Church to Contribute to EU Constitution, în „Reuters“, 20 iulie 2003, 

consultat la: http://www.wwrn.org/article.phpidd=6276&sec=36&con=47. 

42 Ibidem. 

43 The European Convention, Proposed Amendaments to the Text of The Articles of the 

Treaty Establishing a Constitution for Europe, consultat la: 

http://european-convention.eu.int/amendments.aspcontent=1000&lang=EN. 



propuse de membrii Convenţiei pentru modificarea Preambulului solicitau 

introducerea unei menţiuni explicite la Creştinism. 

Ca urmare a acordului convenit la Salonic asupra textului final al TCE, la 

1 iulie 2003, apăreau primele reacţii critice din partea statelor care se aşteptau ca 

originile creştine ale Europei să apară în cele din urmă în Tratat. 

Alexander Kwasniewski, Preşedintele Poloniei, denunţa registrul în 

spiritul căruia fusese redactată Constituţia UE ca fiind un „ton ateu“, care este 

„ruşinos“ pentru Uniune 44 . În acelaşi mod, Preşedintele Radio Vatican, Cardinalul 

Roberto Tucci, califica absenţa clauzei creştine drept o „ofensă la adresa raţiunii, a 

bunului simţ şi a unei bune părţi dintre cetăţenii europeni“ 45 . 

În acest timp, liderii UE sperau să finalizeze negocierile privind TCE, la 

Roma, în octombrie, în cadrul unei Conferinţe interguvernamentale, iar Preşedinţia 

italiană a Consiliului inclusese printre priorităţile sale obţinerea versiunii finale a 

Tratatului Constituţional până la sfârşitul anului 2003. 

În vederea Conferinţei Interguvernamentale, care urma a îşi deschide lucrările 

pe 4 octombrie 2003, la Roma, Papa a lansat un nou apel către laicatul catolic pe 

24 august, cerând în mod explicit ca Uniunea extinsă „să îşi redescopere adevărata sa 

identitate“ 46 . Ceea ce, în jargonul papal, invita la acţiune. 

Răspunsul a venit la doar două zile distanţă, din partea a doi viitori 

membri ai UE, Lituania şi Polonia. Într-o declaraţie comună, preşedinţii celor 

două state s-au arătat decişi să sprijine inserarea moştenirii creştine în ceea ce va 

reprezenta noua Constituţie a UE. Lituanianul Rolandas Paksas şi polonezul 

Aleksander Kwasniewski împărtăşeau „sprijinul pentru iniţiativa Papei Ioan Paul al 

II-lea ca valorile creştine să fie menţionate în viitoarea Constituţie a UE“ 47 . 

În paralel cu aceste demersuri oficiale, la nivelul statelor, avem de-a face 

şi cu progrese vizibile ale iniţiativei cetăţeneşti. Iată-ne, aşadar, în faţa unei 

mişcări cu adevărat populare. Mii de maltezi au demarat o petiţie prin care 

solicitau includerea termenului „Creştinism“ în Preambulul Constituţiei UE. Textul 

petiţiei declara: 

„Referinţa la Dumnezeu aminteşte omului de limitele sale şi că puterea sa asupra 

vieţii şi asupra naţiunilor nu este absolută. Invocarea lui Dumnezeu în Preambulul 

Constituţiei ar asigura popoarele, fie ele creştine, musulmane sau evreu, că sunt libere să Îl 

44 Tomas Dixon, Ignoring God in the Constitution, în „Christianity Today“, 1 iulie (Webonly), 

2003, http://www.ctlibrary.com/ct/2003/july/18.26.html. În original, „godless tone“ 

[trad. noastră]. 

45 Ibidem. 

46 Put Christ in Europe's Charter, Lithuanians and Poles Declare, în „Agence France Press“, 

27 august 2003, consultat la: http://www.wwrn.org/article.phpidd=6277&sec=36&con=47. 

47 Ibidem. 



(Feb. 2002 – Dec. 2004) 


invoce pe Dumnezeu. Această recunoaştere ar asigura adevărata libertate a persoanei umane, 

precum şi garantarea acestei libertăţi“ 48 . 

Petiţia urma să fie prezentată liderilor UE la Conferinţa interguvernamentală 

de la Roma. Textul acesteia conchidea că absenţa explicită a unei referinţe la 

Creştinism e „deplorabilă“, mai ales pentru că ea ar fi permis cetăţenilor europeni 

de a se identifica cu valorile UE, de a „transcende divizările lor şi de a construi un 

destin comun“ 49 . 

O altă solicitare venea de la Preşedintele COMECE, care, într-o 

scrisoare adresată Preşedintelui Consiliului European, Silvio Berlusconi, pleda 

pentru recuperarea moştenirii creştine a Europei, ca o extensie a solicitărilor 

Vaticanului: „Având în vedere indubitabila contribuţie a Creştinismului la civilizaţia 

europeană, a omite o astfel de menţiune ar fi greu de înţeles pentru mulţi cetăţeni ai Europei, 

fie că aceştia cred sau nu în Dumnezeu“[subl. noastră]. Prin vocea acestei organizaţii 

catolice, Vaticanul părea să spună că va avea un rol de jucat în formarea opiniei 

pro sau contra Tratatului Constituţional în rândul credincioşilor catolici 50 . 

La 3 septembrie 2003, într-un discurs rostit în PE, Preşedintele grupului 

PPE-DE în PE, Hans-Gert Pöttering, reclama faptul că grupul prezidat de el ar 

fi dorit menţionarea moştenirii creştine în Constituţie. În acelaşi timp însă, anulează 

practic această nemulţumire prin punerea în gardă „cu insistenţă, (...) asupra oricărei 

tentative de a destrăma acest savant compromis“[sublin. noastră] 51 . De aici deducem că 

prezervarea Proiectului de Tratat, în forma în care acesta se afla, şi finalizarea 

negocierilor, reprezentau adevăratele priorităţi ale popularilor şi democraţilor 

europeni, înaintea oricăror eforturi de revizuire a Preambulului. 

La 24 septembrie 2003, înainte de reunirea CIG, controversele cu privire 

la menţionarea Creştinismului rămâneau încă aprinse. Întrunit în cadrul unei 

adunări plenare, PE supunea la vot propunerea privind introducerea rădăcinilor 

iudeo-creştine ale continentului în Proiectul Constituţiei. Forul legislativ european 

respingea propunerea cu 283 de voturi împotrivă, faţă de 211 de voturi pentru 52 . 

48 Jesmond Bonello, Thousands Sign Petition Calling For Reference To Christianity, în 

„Times of Malta“, 24 septembrie 2003, consultat la: 

http://www.wwrn.org/article.phpidd=6280&sec=36&con=47. 

49 Ibidem. 

50 Votul „catolic“ putea fi important pentru liderii statelor care urmau să consulte populaţia 

cu privire la Tratatul Constituţional prin intermediului referendumului. În cuvintele unui 

diplomat bruxellez, citat de The Guardian: “Dacă eşti PM al unei ţări catolice, ar fi foarte 

folositor să îl ai pe Papa de partea ta, mai ales dacă organizezi un referendum asupra 

Constituţiei”. Ian Black, Christianity Bedevils Talks On EU Treaty, în „The Guardian“, 25 

mai 2004, consulltat la: http://www.guardian.co.uk/world/2004/may/25/eu.religion. 

51 Discours de M. Hans-Gert Poettering, Président du Groupe du PPE-DE, au Parlement 

européen, miercuri, 3 septembrie 2003, consultat la: http://www.epped.eu/Activities/pspeech03/spe0903_fr.asp. 

52 Europarliament Rejects Reference To „Judeo-Christian“ Roots, 25 septembrie 2003, în 

„Zenit“, consultat la: http://www.zenit.org/. 



Votul trebuia să clarifice poziţia PE în vederea Conferinţei Interguvernamentale care 

urma să aprobe proiectul Constituţiei. Amendamentul a fost prezentat în PE de 

către PPE, care a cerut „o trimitere explicită“ în text la valorile „iudeo-creştine” ale 

Europei, fără a propune o formulare anume a solicitării. Un alt amendament, 

prezentat de UEN, care dorea „recunoaşterea expresă a moştenirii Creştinismului 

înscrisă în istoria şi identitatea culturală a Europei“, s-a lovit de acelaşi rezultat. 

Deşi PPE-DE deţinea o majoritate a locurilor în PE, grupul nu a obţinut 

consensul majorităţii. Popularii au avut de partea lor sprijinul UEN, dar în 

interiorul grupului PPE membri precum conservatorii britanici şi alţii nu au 

sprijinit acest amendament. Printre cei care au votat împotriva propunerilor s-au 

aflat PSE, alte grupuri minoritare, precum şi 30 de deputaţi independenţi. 

Purtătorul de cuvânt al PPE, Katrin Ruhrmann a declarat că rezultatul negativ 

era previzibil, dar că era vorba de „responsabilitatea de a prezenta în forţă poziţia în 

care credem cu adevărat“ 53 . 

În octombrie 2003, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al 

Constantinopolului a luat parte la o întâlnire la vârf, alături de mai mulţi 

diplomaţi europeni, la Istanbul, unde a solicitat recunoaşterea moştenirii creştine 

europene în viitorul tratat constituţional. Deşi situaţia sa era una delicată, fiind 

etnic grec cu cetăţenie turcă şi aflându-se în relaţii destul de tensionate cu 

autorităţile turce, poziţia Patriarhului Bartolomeu I a fost una fermă: 

„Constituţia propusă trebuie să conţină o referinţă expresă la moştenirea creştină a 

Europei, prin intermediul căreia au fost transmise principiile şi valorile tradiţiei biblice şi 

tradiţiei greco-romane, şi care constituie fundaţia pe care s-a construit structura europeană 

modernă“. 

În octombrie 2003, Ministrul de Extern polonez Wlodzimierz 

Cimoszewicz a reiterat faptului că poporul său vrea o trimitere la tradiţia creştină 

în tratat. Polonia, Slovacia, Lituania şi Letonia, dintre statele care se pregătesc să 

adere, iar dintre membrii mai vechi Irlanda, Spania şi Italia sunt favorabile unei 

astfel de menţiuni. 

Gianfranco Fini, vicepremierul italian, a explicat că „nu este o chestiune de 

credinţă religioasă”, ci că „adevăratul secularism este a spune «să dăm Cezarului ce-i al 

Cezarului, şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu»”, iar acesta „este un precept creştin”. 

Pe 4 octombrie 2003 s-au deschis lucrările Conferinţei Interguvernamentale a 

statelor membre ale UE. Au urmat numeroase dezbateri, care nu păreau a aduce 

vreo soluţie acceptabilă pentru toate părţile implicate. La fel se prezenta situaţia 

şi în chestiunea moştenirii creştine. 

Pe 16 octombrie, la Meise, Preşedintele PPE şi fostul PM belgian, 

Wilfried Martens, declara că grupul său este hotărât să susţină includerea 

menţionării rădăcinilor iudeo-creştine ale Europei în Constituţia UE 54 . 

53 Ibidem. 

54 Le PPE insiste sur la référence à l'héritage chrétien dans la Constitution de l'UE, 

Communiqué de presse, 16 octombrie 2003, consultat la: 



(Feb. 2002 – Dec. 2004) 


La 18 octombrie 2003, o valiză conţinând 400 000 de semnături era 

înmânată Ministrului italian al Afacerilor Europene, Rocco Buttiglione, în 

calitate de reprezentant al Preşedinţiei italiene a Consiliului de Miniştri al UE 55 . 

Semnăturile, provenind din cele 25 de state membre şi candidate, cereau 

recunoaşterea explicită a moştenirii creştine ca fapt istoric care a marcat identitatea 

culturală a Europei 56 . Totuşi, această campanie a suscitat numeroase rezerve 

chiar în mediile creştine (ne-catolice), unde s-a vorbit despre faptul că 

mobilizarea iniţială a parlamentarilor europeni care coordonează proiectul a 

venit ca urmare a apelului oficial lansat de Sfântul Scaun 57 . 

În noiembrie 2003, Palazzo del Seminario 58 din Roma găzduieşte o 

dezbatere asupra cărţii juristului evreu de renume mondial Joseph Weiler, O 

Europă creştină. Pentru autor, „referinţa la Dumnezeu şi Creştinism nu este doar 

constituţional acceptabilă, dar este şi indispensabilă” 59 . Weiler afirma categoric ceea ce 

europenii se temeau să rostească răspicat: Creştinismul este patrimoniul trecut şi 

prezent al Europei, şi a sublinia acest fapt în Constituţie nu este „o concesie amabilă, 

ci un realism sănătos“ 60 . 

Invitatul de marcă la această lansare a fost Giuliano Amato, 

vicepreşedinte al recent încheiatei Convenţii europene. Amato a descris proiectul 

constituţional drept un succes de „99% în loc de 100%“, procentul care lipseşte 

fiind reprezentat de recunoaşterea moştenirii creştine a Europei, care ar rămâne în 

sarcina Conferinţei Interguvernamentale. 

În decembrie, Ministrul de Externe turc Abdullah Gül intra în disputa 

privind menţionarea Creştinismului în viitoarea Constituţie europeană solicitând 

referinţe la Islamism sau Iudaism, odată cu cele creştine, dacă se decidea 

http://www.epped.eu/press/showPR.aspPRControlDocTypeID=1&PRControlID=2265&PRContentID=435 

9&PRContentLg=fr 

55 L'héritage chrétien de l'Europe dans la Constitution - Elizabeth Montfort MdPE et Mario 

Mauro MdPE avec le Ministre italien des Affaires européennes Rocco Buttiglione, 

Communiqué de presse, 20 octombrie 2003, consultat la: http://www.epped.eu/press/showPR.aspPRControlDocTypeID=1&PRControlID=2342&PRContentID=450 

8&PRContentLg=fr. 

56 Printre confesiunile care au semnat petiţia sunt menţionate: catolică, ortodoxă greacă, 

ortodoxă română, baptistă, calvină, protestantă, anglicană, luterană. 

57 Huit réponses aux adversaires de la reconnaissance de l'héritage chrétien dans le futur 

traité européen, La Fondation de service politique, 21 noiembrie 2003, consultat la: 

http://www.libertepolitique.com/identite-de-leurope/2314-huit-rnses-aux-adversaires-de-lareconnaissance-de-lhtage-chren-dans-le-futur-traiturop. 

58 Clădirea Parlamentului italian. 

59 Riccardo Piol, Healthy Realism, Not Kind Concession, în „Traces“ (ediţia în limba 

engleză), nr. 11, decembrie 2003, consultat la: http://www.tracescl.com/dic03/healthyreal.html. 

60 Ibidem. 



includerea lor 61 , deşi preferabil era ca documentul să rămână o Constituţie 

seculară. 

La 10 decembrie 2003, o delegaţie formată din parlamentari europeni şi 

din reprezentanţi ai societăţii civile îi remiteau lui Gianfranco Fini 650 000 de 

semnături, alături de ONG-uri care reprezentau prin membrii lor încă 55 de 

milioane de europeni (asociaţii familiale, sindicate, asociaţii ale persoanelor cu 

handicap, organizaţii ale femeilor şi tinerilor etc.) 62 . Şeful delegaţiei, 

eurodeputatul Elizabeth Monfort, avertiza împotriva încercărilor de a trata 

menţionarea moştenirii creştine ca o „monedă de schimb“ pentru a obţine totodată 

includerea unei referinţe la laicitate în tratat, cu trimitere indirectă la intenţiile 

exprimate de Preşedinţia italiană a Consiliului UE 63 . 

Conform unui sondaj citat în 11 decembrie de publicaţia La Repubblica 

(Roma), recunoaşterea rădăcinilor creştine ale valorilor europene ar fi fost susţinută 

de 66% dintre cetăţenii UE 64 . 

4.2. Conferinţa Interguvernamentală 

Sub Preşedinţia irlandeză a UE, în prima jumătate a anului 2004, 

negocierile interguvernamentale privind Tratatul Constituţional s-au intensificat, 

ajungându-se la un acord final în luna iunie. Dacă la nivel politic liderii europeni 

vor încerca să pună capăt confruntării pe marginea disputatei menţiuni creştine prin 

compromisuri şi concesii reciproce, la nivelul societăţii civile adeziunea populară 

în spatele acestei cauze nu făcea decât să câştige din ce în ce mai mulţi adepţi. 

Petiţia iniţiată în aprilie 2003 ajunge în aprilie 2004 la 750 000 de 

semnături. Într-un comunicat remis de grupul popularilor europeni se 

precizează: „democraţia nu poate ignora amploarea acestei mişcări, şi nici importanţa ei 

simbolică vizavi de istoria şi dezvoltarea Uniunii“. Putem crede că, la acel moment, 

şansele de reuşită pe care le-a avut referinţa creştină erau semnificative. 

La 1 mai 2004 s-a celebrat în mod oficial aderarea la UE a celor 10 noi 

state. Acestea şi-au făcut însă simţită prezenţa, aşa cum am văzut deja, încă din 

timpul negocierilor privind Constituţia, unele dintre ele – este cazul Poloniei – 

provocând numeroase neplăceri liderilor Uniunii prin solicitările lor. Dar şi 

Malta s-a remarcat, la doar câteva zile de la „intrarea“ propriu-zisă în UE, prin 

61 Turkey Calls For Islam And Judaism In Constitution, în „EU Observer“, 1 decembrie 

2003, [trad. noastră], consultat la: 


62 Après le fiasco de la CIG, la Fondation de service politique relance la mobilisation pour 

la reconnaissance de l"héritage chrétien, La Fondation de service politique, 2 ianuarie 2004, 

consultat la: http://www.libertepolitique.com/identite-de-leurope/2339-aprle-fiasco-de-lacig-la-fondation-de-service-politique-relance-la-mobilisation-pour-la-reconnaissance-delqhtage-chren. 

63 Ibidem. 

64 650.000 Européens demandent..., op. cit. 



(Feb. 2002 – Dec. 2004) 


vocea eurodeputatului Jason Azzopardi, membru al Partit Nazzjonalista (afiliat 

grupului PPE-DE), care ia cuvântul în plenul PE pentru a apăra originile 

creştine ale Europei. Maltezul a afirmat răspicat că nu există nicio alternativă 

viabilă la o Uniune de state naţiuni, fără recunoaşterea clară „a unui fapt istoric 

indubitabil: rădăcinile, moştenirea şi valorile creştine ale Europei“ 65 . Fără o astfel de 

moştenire nu am fi avut în Europa - era de părere Azzopardi - operele lui Dante, 

Petrarca, Rafael, Michelangelo, care au fost toţi „inspiraţi de un leitmotiv creştin“. 

Nici Bisericile din recent aderatele state membre nu au stat departe de 

disputele de la Bruxelles. Astfel, Conferinţa Epicopatelor Catolice din Estonia, 

Letonia şi Lituania, membre a COMECE, a publicat o declaraţie comună în care 

sublinia rolul fundamental pe care credinţa creştină l-a avut în istoria 

continentului european 66 . 

La doar trei săptămâni după ce anunţaseră atingerea numărului de 750 

000 de semnături, iniţiatorii campaniei în favoarea recunoaşterii moştenirii creştine 

în Preambulul Tratatului Constituţional declară a fi obţinut acceptul a peste 1 milion 

de europeni, o mobilizare fără precedent în istoria construcţiei europene 67 . 

Pe 21 mai 2004, şapte state membre UE au solicitat, într-o scrisoare 

adresată Preşedinţiei irlandeze, ca preambulul Tratatului Constituţional să facă 

referire la originile creştine ale continentului 68 . Cehia, Italia, Lituania, Malta, 

Polonia, Portugalia şi Slovacia sperau că şi alte ţări li se vor alătura, lista 

semnatarilor scrisorii rămânând deschisă. Miniştrii de Externe ai guvernelor în 

cauză, Italia fiind cap de listă 69 , au cerut Uniunii să recunoască un „adevăr 

istoric“ şi să facă referire în mod explicit la „rădăcinile creştine ale Europei“ în 

noua Constituţie. Scrisoarea insista asupra faptului că „această problemă rămâne 

o prioritate pentru guvernele noastre, precum şi pentru milioane de cetăţeni 

europeni“ 70 . 

Spania sprijinise şi ea, în trecut, menţiunea creştină, dar îşi schimbase 

poziţia odată cu câştigarea alegerilor generale de către socialişti, în martie 2004. 

Ministrul de Externe spaniol, Miguel Angel Moratinos, a declarat: „Spania este o 

65 Discours de M. Jason Azzopardi, Membre du Groupe du PPE-DE (Malte), 

au Parlement européen, marţi, 4 mai 2004, consultat la: http://www.epped.eu/Activities/pspeech04/spe0504azzopardi_fr.asp. 

66 Baltic Bishop Call Christianity Europe’s „Unifying Force, în „Zenit“, 4 mai 2004, 

consultat la: http://www.zenit.org/article-10008l=english. 

67 Héritage chrétien: un million de signatures, Fondation de service politique, 10 mai 2004, 

consultat la: http://www.libertepolitique.com/identite-de-leurope/2425-htage-chren--unmillion-de-signatures-. 

68 7 EU Nations Ask for Mention of Christianity in Constitution, în „Zenit“, Varşovia, 21 mai 

2004, consultat la: http://www.zenit.org/article-10158l=english. 

69 Ian Black, Christianity Bedevils Talks On EU Treaty, în „The Guardian“, 25 May 2004, 

consultat la: http://www.guardian.co.uk/world/2004/may/25/eu.religion. 

70 7 EU Nations Ask for..., op. cit. 



ţară catolică, dar în Constituţia europeană guvernul nostru este mai degrabă secular, şi în 

sensul ăsta respectăm textul aşa cum este în acest moment“ 71 . 

Ultima replică înainte de consfinţirea variantei finale a textului, pe 24 mai 

2004, aparţine Franţei, care declara că nu poate accepta referiri la Dumnezeu şi la 

Creştinism în Constituţia UE 72 . Secretarul de stat britanic Jack Shaw părea să 

împărtăşească aceeaşi opinie, atenţionând că orice menţionare a Creştinismului ar 

însemna „să avem în vedere şi celelalte religii deopotrivă“ 73 . 

În iunie 2004, premierul irlandez, Bertie Ahern, anunţa renunţarea la 

orice la demers de a mai include o referinţă la Creştinism în Preambulul TCE, 

motivând că „nu există consens în ceea ce o priveşte“ 74 . 

Consiliul European din 17-18 iunie 2004 punea capăt Conferinţei 

Interguvernamentale, finalizând negocierile. La capătul a peste doi ani de la 

începerea tratativelor privind conţinutul Constituţiei, la 18 iunie 2004, se 

definitiva acordul celor 25 de state asupra variantei finale a Tratatului instituind o 

Constituţie pentru Europa. Ratificarea Tratatului se va face la 29 octombrie 2004 la 

Roma. 

A doua zi după semnarea TCE, ne vom opri atenţia asupra unui actor 

mai puţin satisfăcut în legătură cu compromisul realizat: Vaticanul. Evident, 

papalitatea s-a arătat nemulţumită de opoziţia anumitor guverne faţă de 

recunoaşterea explicită a „rădăcinilor creştine“ ale continentului, apreciând că este 

vorba de o „ignorare sau o necunoaştere a evidenţei istorice şi a identităţii creştine a 

popoarelor europene“ 75 . În schimb, Papa şi-a arătat recunoştinţa directă faţă de 

Polonia, al cărei guvern a încercat că includă rolul Creştinismului în Tratatul 

Constituţional, dar şi aprecierea şi gratitudinea pentru acele guverne care, „conştiente 

de trecut şi de orizontul istoric în care noua Europă se formează, au muncit pentru a exprima 

concret moştenirea lor religioasă“ 76 . Sunt amintite şi „intensele eforturi ale diferitelor entităţi 

pentru a face posibilă menţionarea moştenirii creştine în acest tratat, stimulând reflecţia 

liderilor politici, a cetăţenilor şi a opiniei publice asupra unei chestiuni care nu este deloc 

secundară în actualul context naţional, european şi mondial“ 77 . 

În decursul dimineţii zilei de 29 octombrie, zi care ar fi devenit una 

istorică pentru Uniune dacă ar fi reuşit să marcheze momentul semnării 

Constituţiei UE, este consemnată o manifestare în Piaţa Republicii din Roma. 

71 Ian Black, op. cit. 

72 

Constant Brand, France Rejects God Reference in EU Draft, în „Associated Press“, 24 mai 

2004, consultat la: http://www.wwrn.org/article.phpidd=6290&sec=36&con=47. 

73 Ibidem. 

74 Enrique Serbeto, La Presidencia renuncia al cristianismo y satisface todas las exigencias 

británicas, în „ABC“, Biblioteca Europea, Universidad Complutense de Madrid, luni, 14 

iunie 2004, consultat la: http://www.ucm.es/cgi-bin/showprensames=06&ano=2004&dia=14&art=123&tit=b. 

75 Ibidem. 

76 Pope Disappointed by Absence of Christianity in Eurotext, în „Zenit“, 20 iunie 2004, 

consultat la: http://www.wwrn.org/article.phpidd=15379&sec=36&con=47. 

77 Ibidem. 



(Feb. 2002 – Dec. 2004) 


Înarmaţi cu afişe pe care se putea citi „Europa este creştină... sau nu este!“ şi „Să nu 

permitem avortul Europei“, câţiva zeci de membri ai mişcărilor de tineret Gioventù, 

Europa Cristiana şi Papa Boys solicitau liderilor întruniţi în capitala italiană 

„rădăcini creştine în Constituţia europeană“ 78 . 

Semnarea, la 29 octombrie 2004, la Roma, a Tratatului instituind o 

Constituţie pentru Europa încheia 28 de luni de negocieri dificile, implicând peste o 

sută de persoane, din 25 de ţări, reprezentând aproximativ 450 de milioane de 

locuitori 79 . Pentru a intra în vigoare şi a înlocui cele 5 tratate care guvernează 

actualmente Uniunea, documentul trebuia ratificat de către toate statele înainte 

de octombrie 2006 80 . Această ratificare unanimă nu a mai avut loc, având în 

vedere rezultatele negative ale consultărilor populare din mai şi iunie 2005. 

Preambulul va mai avea de înfruntat numeroase contestări, pe aceeaşi temă, în 

perioada 2006-2008, dar mai ales în 2007, odată cu asumarea luptei moştenirii 

creştine, pe durata mandatului de Preşedinte al Consiliului UE, de către Germania, 

reprezentată de Cancelarul Angela Merkel. 

Ca un bilanţ al perioadei 2002-2004, putem fi de acord că a fost una 

agitată din perspectiva a ceea ce a reprezentat ea pentru evoluţia dezbaterii în 

jurul menţiunii creştine. Cu toate acestea, ansamblul de iniţiative, negocieri, apeluri 

şi recursuri înregistrate pe marginea subiectului moştenirii creştine a inovat prin 

amploarea sa, prin diversitatea actorilor implicaţi şi prin valul de aderenţi şi 

opozanţi pe care i-a câştigat într-un timp record. Unii comentatori din media 

europeană au argumentat că această dispută, unică prin amplitudinea şi 

intensitatea eforturilor diverşilor factori implicaţi, a determinat un mai mare 

interes la nivelul cetăţeanului comunitar obişnuit, pentru politica UE 81 . 

Luca Diotallevi, sociolog al Universităţii din Roma şi preocupat de 

studierea rolului valorilor sociale şi al religiei, interpretază că „este mult mai uşor 

pentru oamenii obişnuiţi să fie interesaţi de religie şi valori decât de aspectele economice, mult 

mai tehnice“ 82 . 

78 UE, il giorno della firma del Trattato, în „La Repubblica“, 29 octombrie 2004, consultat 

la: 

http://www.repubblica.it/2004/j/dirette/sezioni/esteri/trattato/trattato/index.htmlref=search. 

79 Carlos Yárnoz, Los rostros españoles de la Constitución, în „El Pais“, 18 februarie 2005, 

consultat la: 

http://www.elpais.com/articulo/espana/rostros/espanoles/Constitucion/elpepiesp/20050218el 

pepinac_21/Tes. 

80 Prevederea ca, pentru a intra în vigoare un tratat, el trebuie să fie ratificat de către toate 

statele membre ale UE, este conţinută în articolul 48(3) din Tratatul privind Uniunea 

Europeană (Tratatul de la Maastricht). 

81 

Jason Horowitz, Religious-secular Debate Enlivens European Union, în „New York Times 

News Service“, 7 noiembrie 2004, consultat la: 


82 Ibidem. 



Rezumând firul evenimentelor, am putea conchide că soarta 

Preambulului, în ciuda tuturor dezbaterilor care au urmat, a fost trasată în mod 

decisiv de către Convenţia privind viitorul Europei, în anul 2003. Opoziţia de a 

include moştenirea creştină considerăm că s-a datorat în cea mai mare măsură 

fermităţii cu care Valéry Giscard d’Estaing, preşedintele Convenţiei, şi-a propus 

să reziste presiunilor instituţiilor religioase şi ale intervenţiilor politice şi civice 

asociate cu acestea, redactând proiectul constituţional în termeni exclusiv 

seculari. 

Fostul Preşedinte francez va declara în acest sens, ulterior activităţii 

Convenţiei, că a lăsat intenţionat dezbaterea moştenirii creştine deschisă, invitând la 

o mişcare populară: „Am ales să nu inserez referinţa la moştenirea creştină în Constituţie. 

În schimb, apelez la voi să mă convingeţi de necesitatea ei“ 83 . Mişcarea populară s-a 

produs, doar că nu a mai luat nimeni act de ea. 

83 Ambrose Evans-Pritchard, 1 Million Christians Sign EU Religion Plea, în „The 

Telegraph“, 25 noiembrie 2004, consultat la: http://www.wwrn.org/sparse.phpidd=286. 




EUROSCEPTICISMUL ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 

Ion Madalin SIMION* 

Euroscepticism as perceived by the Europe Union 

Abstract: Euroscepticism is a phenomenon that has gained ground along the time, 

though it is regarded negatively, as an attack instead of a way of expressing one’s 

opinions and arguments in point of the values and systems of the EU. Such fervent 

debaters over the issue of European unity, both economically and ethnically were the 

English people. 

Their opposition against the supranational European structure reached its peak during 

Margaret Thatcher’s prime-minister mandate. Today, a strong opposer of the policy of 

EU is Czech President Vaclav Klaus, who debates the resemblance of EU to the old 

communist regime. Another problem that threatens the EU is the closure to Russia, and 

the country’s reluctance to renounce “giving away” the political influence as regards 

countries like Georgia, or Ukraine, thus tensing the relationship between the two states. 

The European Constitution controversy is, yet, another problem that threatens the 

Union’s actual format. After being rejected by the Irish people though a referendum, 

questions arise concerning the intentions of the EU as they are stated in the future. And 

while the Union spends millions for electoral campaigns meant to make people 

legitimate a Parliament that operates at a totally different level, more and more of them 

oversee the issue of voting at the European parliamentary elections. In many countries 

the number of voters hasn’t passed 50% in the last years, and such is the case in 

Romania. In truth, the European Union seems to confront itself with a stagnation due 

to the lack of interest that people show for its political side. And while some are busy 

instating the Union’s orders, other questions and events oppose them. 

Key words: Euroscepticism, European Constitution, opposition, stagnation, tension. 

În contexul actual, euroscepticismul este considerat a fi pentru europeni 

un subiect tabu, ceva despre care nu se poate vorbi foarte mult în public şi de 

foarte multe ori. Dacă ai îndrăzneala de a vorbi critic la adresa Uniunii Europene 

rişti în orice secundă să poţi fi categorisit de către auditoriu ca anti-european, 

creator al unei teorii a conspiraţiei sau destule alte lucruri ce nu sunt chiar 

potrivite pentru o persoană a cărei singură greşeală a fost să-şi exprime opinia, 

argumentată corespunzător. 

Cuvântul eurosceptic este un neologism adoptat rapid şi definitiv, care, 

conform dicţionarului Larousse, ca substantiv sau adjectiv, denumeşte sau 

caracterizează „o persoană care se îndoieşte de viabilitatea sau de utilitatea 

construcţiei Uniunii Europene”. 

Cuvântul eurosceptic este format cu ajutorul procedeului de compunere, 

prin contopirea prefixului euro-, respectiv sceptic. 

„Azi, în toate limbile în care circulă, scepticismul este confundat cu 

neîncrederea, sau cu suspiciunea. Or, cuvântul sceptic (fr. sceptique, engl. sceptic) 


Ion Mădălin Simion / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

pătruns în limbile europene în perioada Renaşterii, provine din grecescul 

skeptikos, care în limba de origine avea sensul de „observator, examinator“. Prin 

urmare, sceptic ar trebui să exprime doar o îndoială rezonabilă, care să refuze 

dogmatismul” 1 . 

Aşadar avem o mică problemă pentru că eurosceptic nu are, dacă luăm 

etimologia scepticismului, acelaşi sens cu cel pentru care este folosit. Se poate 

deci să se simtă nevoia căutării unui alt cuvânt care să fie practic mai potrivit. O 

posibilitate ar putea fi eurovigilent. 

Dacă ne referim la euroscepticism, vom observa că este încă şi mai 

răspândit decât eurosceptic. Substantivul euroscepticism tinde să devină „un gen 

de barometru cu care s-ar putea măsura la nivelul unei populaţii sau unei ţări 

întregi inaderenţa la Uniunea Europeană” 2 . 

Lingvistul şi lexicograful francez Alain Rey are un citat memorabil vis-avis 

de rolul cuvintelor „Le langage ne sert pas uniquement à s'exprimer, il sert aussi à 

mentir, à influencer, à se faire valoir” 3 . 

Probabil cel sau cei care au introdus cuvântul eurosceptic în limbajul 

uzual al atâtor milioane de oameni au ştiut foarte bine despre ce vorbeşte Alain 

Rey. 

Fără îndoială, unul din statele recunoscute pentru doza mare de 

euroscepticism, este Marea Britanie. Margaret Thatcher, spunea în anii 90: „ 

Comisia doreşte să acţioneze ca un GUVERN, Consiliul de Miniştri ca un 

SENAT, Curtea de Justiţie ca un ARBITRU, şi Parlamentul ca un CONGRES. 

Dacă in această conferintă se discută despre aceste lucruri, bine atunci, dar nu 

vreau să las nici un fel de dubiu asupra poziţiei noastre. Nu! Nu! Şi încă o dată 

nu! Nu ne vom angaja în aceste şarade” 4 . 

De asemenea, doi cercetători, de această dată din Rusia, Vladimir 

Bukovski 5 şi Peter Stroilov încearcă să surprindă prin comparaţie, asemănările 

izbitoare între fosta URSS şi UE, „Mi-e greu să înţeleg de ce, după ce de-abia am 

înfrânt monstrul care ne-a ameninţat cincizeci de ani, fiind nu o dată pe punctul 

de a ne îngenunchea, ne-am repezit să naştem alt monstru în Europa, foarte 

asemănător celui pe care tocmai l-am îngropat 6 ”. 

* Masterand, secţia Politică Mondială şi Europeană, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, 

Universitatea „Ovidius”, Constanţa. 

1 Prof. Dr. Valeriu Rusu, În căutarea unei certitudini (II), în „Viaţa medicală”, anul XIX, nr. 

9, 2 martie 2007. 

2 Ibidem. 

3 Limbajul nu serveşte doar să te exprimi, el serveşte şi să minţi, să influenţezi, să te pui în 

valoare. 

4 Primul Ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher, cu ocazia Consiliului European din 

26 octombrie 1990, ţinut la Roma. 

5 Fost deţinut politic din URSS, a ispăşit o pedeapsă de 12 ani în inchisorile şi lagărele de 

muncă sovietice. 

6 Vladimir Bukovski,Peter Stroilov, Uniunea Europeană...O nouă URSS, Ed. Vremea, 

Bucureşti, 2006, p.31. 


Euroscepticismul în Uniunea Europeană Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

Putem merge mai departe, să vedem care este cea mai importantă 

asemănare între cele două, „entităţi” politice, „Lucrurile poate că încep ca o 

istorie nostimă. URSS era o uniune de republici socialiste sovietice...Exact ca 

Uniunea Europeană de astăzi” 7 . 

În noile contexte europene, un alt eurosceptic, de această dată, un oficial 

al unui stat, îşi face simţită prezenţa, este vorba de preşedintele Republicii Cehe, 

Vaclav Klaus. 

Acesta s-a remarcat prin discursul său, de multe ori critic la adresa 

Uniunii Europene. „Uniunea Europeană s-a transformat într-un proiect 

nedemocratic şi elitist, comparabil cu dictaturile comuniste din Europa de Est 

care interziceau opiniile diferite. Nu cu mulţi ani în urmă, în partea noastră de 

Europa am trăit într-un sistem politic care nu permitea alternative şi de aceea 

nici opoziţia parlamentară 8 ” 

De asemenea el a atacat Parlamentul European, inclusiv parlamentarii 

europeni spunând „Dacă nu mă înşel, în Parlamentul European nu este ca în 

parlamentele obişnuite. Aici nu se acceptă decât o singură opinie iar cei care 

îndrăznesc să gândească altfel sunt catalogaţi ca duşmani ai integrării europene” 9 . 

Euroscepticismul preşedintelui Republicii Cehe referitor la integrarea 

Europeană, dezvoltarea Uniunii Europene, şi asupra Tratatului Constituţional 

poate fi rezumat în patru teze: 

1. Integrarea europeană a deviat de la scopul ei principal, 

acela al liberalizării economiei, de atunci, având loc numeroase 

armonizări, omogenizări şi integrări politice în toate domeniile(aceste 

procese au început odată cu tratatul de la Maastricht 10 ). Integrarea 

europeană subminează competitivitatea statelor membre, încercând să le 

impună un model de piaţă economică inadecvat. 11 

2. Klaus consideră că o anumită elită apropiată de statele 

membre, conduce practic integrarea europeană şi tot această elită 

beneficiază de pe urma integrării; această elită luptă pentru izolarea 

oricărei forţe democratice care ar putea să le pună în pericol supremaţia 

luării deciziilor în interiorul UE. 12 

3. Adoptarea Tratatului Constituţional ar fi adus cu sine şi 

punere în comun mai ridicată şi în acelaşi timp restricţii majore a 

7 Ibidem, p.32. 

8 Vaclav Klaus, într-un discurs rostit în faţa Parlamentului European, în data de 19.02.2009, 

sursa Hotnews. 

9 Idem. 

10 Tratatul de la Maastricht sau Tratatul privind Uniunea Europeană, a fost semnat de 

Consiliul European la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acesta este 

actul constitutiv al Uniunii Europene şi este practic primul pas pe calea adoptării unei 

Constituţii a UE. 

11 Vera Rihackova, Christian Seydlitz, Vaclav Klaus and The Constitutional Treaty-Czech 

Euroscepis or Eurorealism, Charles University Prague, Mai 2007 , p.7. 

12 Ibidem, p7. 



suveranităţii statelor membre ale Uniunii Europene. Procesul luării 

deciziilor s-ar fi mutat mai mult către sistemul de vot prin majoritate 

calificată şi astfel s-ar fi transferat noi puteri către UE în domenii noi. Pe 

deasupra, Uniunea Europeană ar fi devenit un stat cu toate „trăsăturile 

fundamentale” pe care le presupune acesta. 13 

4. Vaclav Klaus susţine teza legitimării sociale; guvernarea 

supranaţională la nivelul Uniunii Europene nu este legitimă deoarece nu 

există nicio naţiune sau un demos european; democratizarea Uniunii 

Europene prin întărirea Parlamentului European este astfel imposibilă. 14 

De asmenea, câţiva oficiali au avut anumite opinii diferite faţă de cele de 

la nivelul central al Uniunii Europene cu privire la relaţiile dintre UE şi Federaţia 

Rusă, aceştia au trimis o scrisoare deschisă către şefii de state şi către 

Comisariatul European. Printre cei care au semnat această scrisoare se aflau, 

premierul suedez Carl Bild, fostul preşedinte ceh Vaclav Havel şi senatorul 

republican John McCain. 

Printre altele, scrisoarea se referea la faptul că „Statele puternice din Vest 

trebuie să recunoască faptul că strategia actuală vis-a-vis de Rusia a eşuat”. 15 

Odată cu valul de „extindere istoric” 16 din 2004, respectiv 2007, Uniunea 

Europeană se confruntă cu o nouă problemă, vecinătatea cu Federaţia Rusă. „În 

mod concret, pentru noile state membre din Europa centrală şi orientală, există 

o ameninţare şi un stat ostil: Federaţia Rusă”. 17 

Conducătorii ruşi consideră că aderarea la NATO se îngemănează cu 

aderarea la UE şi că asocierea acestor două demersuri la ceea ce ei estimează a fi 

interesele ţării lor şi logica ei de putere. 

Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă sunt astăzi într-o stare destul de 

încordată. „Nu numai că UE a împins mult spre est frontiera zonei de influenţă 

rusă, dar s-ar părea că erodează ţinuturile mărginaşe ale Rusiei. Preşedintele 

Ucrainei, Viktor Yuşcenko, ales în urma Revoluţiei Portocalii aduce în discuţie 

perspectiva aderării ţării sale la UE. Este şi cazul noii puteri din Georgia, al cărei 

preşedinte, Mihail Saakaşvili, a fost ales în urma Revoluţiei 

Trandafirului(2003)”. 18 Cu toate aceste state foste sovietice, acum aparţinând 

blocului Uniunii Europene, oficialităţile ruse bănuiesc statele europene şi Statele 

13 Anthony Coughlan, A profound assault on democracy, în Ukwatch, 26 Iunie 2007. 

14 Vaclav Klaus, Ich habe angst um Europa, în F.A.Z. , martie 2005, p.5, versiunea în 

engleză. 

15 Laure Mandeville, Le Figaro, 12 octombrie 2004. 

16 La 1 Mai 2004, zece noi state au aderat la Uniunea Europeană, acestea sunt: Republica 

Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Malta, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia. 

România şi Bulgaria, cu toate că au făcut parte din acelaşi val de extindere, au intrat în 

Uniunea Europeană la 1 Ianuarie 2007. Extinderea ocupă în continuare un loc important pe 

agenda UE. În prezent, există trei state candidate: Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a 

Macedoniei şi Turcia. 

17 Sylvain Kahn, Geopolitica Uniunii Europene, Ed. Cartier, Bucureşti, 2008, p.161. 

18 Ibidem, p. 163. 



Unite ale Americii „de o contaminare cu revoluţii colorate, în fostele republici 

sovietice”. 19 

Dezbaterea privind adoptarea unei Constituţii Europene 

După referendumul din Irlanda, în care s-a cerut votul populaţiei în 

favoarea Tratatului de la Lisabona 20 , încercare eşuată deoarece populaţia 

irlandeză a respins tratatul, s-a iscat o mare dezbatere în cadrul Uniunii 

Europene. Voci mai mult sau mai puţin autorizate, mai mult sau mai puţin 

sonore, mai mult sau mai puţin oficiale su început dezabterea pentru a vedea 

dacă Uniunea Europeană trece sau nu printr-o criză. Şi dacă da, prin ce fel de 

criză O criză morală, din cauza renegării rădăcinilor creştine O criză politică, 

din cauza neputinţei adoptării unei Constituţii Sau chiar o criză economică, din 

cauza recesiunii şi a statelor din Europa centrală şi de Est ce au intrat în ultimul 

val de integrare, aducându-şi aportul la o scădere a economiei europene, datorită 

diferenţei mult prea mari între economiile ultra dezvoltate din Vest şi economiile 

slab dezvoltate din Estul Europei. 

Astfel, „după referendumul din Irlanda, întrebările despre cum va arăta 

forma viitoare a Uniunii Europene, sunt mai pertinente ca oricând”. 21 

Cu toate că un nou referendum va avea loc în acest an în Irlanda, 

problema primului refuz de a vota pentru Tratatul Constituţional rămâne, deci 

ce anume nu funcţionează bine în cadrul Uniunii Europene 

Putem începe probabil cu religia, deoarece Irlanda este un stat cu o 

credinţă puternică în Dumnezeu, 92% din irlandezi sunt greco-catolici iar restul 

sunt anglicani, iudei sau musulmani. Putem vorbi, la fel ca şi în anul 2005 22 de 

faptul că Uniunea Europeană pierde datorită faptului că nu şi-a afirmat 

identitatea creştină, “lipsa lui Dumnezeu din tratat a contribuit şi el la votul 

negativ la referendumurile din Franţa şi Olanda”. 23 

Reîntorcându-ne la Tratatul de la Lisabona, fostul preşedinte al 

Republicii Franceze, a declarat că Tratatul Constituţional este similar cu cel de la 

Lisabona, şi că doar formatul a fost modificat pentru evitarea referendumurilor. 

19 Ibidem., p.165. 

20 La 13 decembrie 2007, la Lisabona şefii de stat şi de guvern ai celor 27 de state membre au 

semnat noul tratat. Acesta va pune la dispoziţia Uniunii Europene instituţii ce se doresc a fi 

moderne şi metode de lucru optimizate pentru a putea face faţă noilor provocări ce au apărut, 

odată cu cel mai mare val integrare din istoria Uniunii Europene. 

21 EUWatch, Letter from editors, issue 12, sept/oct 2008. 

22 Pe 29 mai 2005, francezii au spus NU pentru Tratatul ce Instituia o Constituţie pentru 

Europa, în cadrul unui referendum. S-a spus atunci că francezii au votat de fapt împotriva 

politicienilor aflaţi la conducerea statului francez. Ulterior şi olandezii au respins Constituţia 

Europeană, tot printr-un referendum. 

23 Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, preotul Constantin Stoica, în Adevărul, Biserica 

Ortodoxă Română vrea o Constituţie europeană creştină, de Magda Crişan, 4 ianuarie 2009, 

nr. 90. 



„Citind conţinutul ne dăm seama că propunerile instituţionale se regăsesc în 

totalitate în Tratatul de la Lisabona, doar că sunt într-o altă ordine”. 24 

Vom observa în continuare principalele aspecte pe care le reglementează 

Tratatul de la Lisabona. Acest tratat creează o nouă Uniune din punct de vedere 

juridic. Noua Uniune devine practic un stat supranaţional. 25 

Tratatul îi conferă acestei noi Uniuni o constituţie statală, care produce 

aceleaşi efecte juridice cu Constituţia respinsă de alegătorii francezi şi olandezi în 

2005. 

Afirmaţia din Tratat - Uniunea va înlocui şi urma Comunităţii Europene 

(Art. 1.3) arată că Uniunea post-Lisabona va fi o nouă entitate, iar Comunitatea 

Europeană din care facem parte acum va înceta să existe. 

Tratatul permite noii Uniuni să acţioneze ca un stat în relaţia cu alte 

state şi cu proprii cetăţeni. Ceea ce numim astăzi “Uniunea Europeană” nu este 

un stat. Nu este nici măcar o entittate juridică sau corporativă. Nu are 

personalitate juridică. Numele “Uniunea Europeană” este un termen descriptiv 

pentru natura relaţiilor dintre cele 27 de state membre. Tratatul de la Lisabona 

schimbă această situaţie şi creează o Uniune constituţională, sub acelaşi nume. 

spre deosebire de actuala Uniune, noua Uniune va fi separată şi superioară 

statelor ei membre. Ea va putea încheia tratate cu alte state în toate domeniile ei 

de competenţă, ca stat al comunităţii internaţionale. 

“Pentru prima oară, Tratatul transformă în cetăţeni adevăraţi ai Uniunii - 

o modificare faţă de actualul statut naţional sau onorific de cetăţean al UE”: 26 În 

prezent, cetăţenia unională este “complementară” cetăţeniei naţionale, aceasta 

din urmă având în mod clar întâietate, cel puţin pentru simplul fapt că actuala 

Uniune nu e un stat. 

Tratatul de la Lisabona modifică însă înţelesul “cetăţeniei unionale”. 

Articolul 17b.1 înlocuieşte termenul “complementar” din propoziţia “Ceţătenia 

Uniunii va fi complementară cetăţeniei naţionale”, astfel încât noua formulare 

spune: “Cetăţenia Uniunii va fi suplimentară cetăţeniei nationale”. Aceasta le 

conferă celor 500 de milioane de locuitori ai actualelor state membre o nouă 

cetăţenie, separată de cea naţională. Drepturile şi obligatiile ataşate cetăţeniei 

unionale vor fi superioare celor ataşate cetăţeniilor naţionale, în caz de conflict 

între cele două, datorită superiorităţii legislaţiei unionale faţă de cea natională, 

prima va prevala. 

Toate constituţiile sunt produse ale timpului lor. Ele reflectă o cultură 

politică şi tăria diverselor interese politice. Constituţia UE este un produs al 

24 http://ro.altermedia.info/politica/tratatul-ue-conceput-pentru-a-ocolireferendumul_7906.html 

25 Anthony Coughlan, profesor emerit de Politici Sociale la Trinity College Dublin, discută, 

într-un articol intitulat “These Boots Are Gonna Walk All Over You”. 

26 Uniunea Europeană, Marea Amăgire, Continuă presiunile împotriva Irlandei, pentru a 

forţa ratificarea tratatului de la Lisabona, http://www.eurosceptic.ro/, 27.04.2009. 



statului socialist al bunăstării specific secolului XX 27 . Cu toate că ţelul declarat a 

fost realizarea unei Europe mai simplă, mai eficientă şi mai democratică care să 

fie „mai aproape cetăţenii săi", scopul general al constituţiei este de a crea o 

prezenţă europeană puternică pe scena economică şi politică globală. 

Orice constituţie este un produs al timpului său. Cum constituţia 

americană este un produs al iluminismului din secolul al XVIII-lea, aşa şi 

constituţia europeană este un produs al secolului al XX-lea 28 . Comparaţia nu este 

una întâmplătore deoarece, aşa cum zicea şi ministrul german pentru Europa, 

Hans Martin Bury 29 : „constituţia este certificatul de naştere al Statelor Unite ale 

Europei". Însă esenţa celor două aranjamente constituţionale diferă foarte mult. 

Aşadar, funcţia principală a constituţiei americane este protejarea libertăţii 

individuale în raport cu puterea coercitivă a guvernului. De aceea, puterile 

guvernului sunt delegate, enumerate, şi astfel limitate. Autoritatea de care se 

bucură guvernul este dată de către popor, care, teoretic, o poate cere înapoi. 

Aşadar modelul pentru o Constituţie Europeană îl avem, însă avem şi 

oamenii care îşi doresc această Constituţie Tind să cred că nu există foarte mulţi 

cetăţeni ai unor state naţionale care să-şi dorească această Constituţie, deoarece 

până acum, nu s-a trecut de nici măcar un referendum popular. Ratificarea prin 

Parlament nu este aceeaşi cu cea prin referendum deoarece se exercită destule 

presiuni asupra statelor membre, la fel cum s-a încercat să se pună presiune pe 

parlamentul Republicii Cehe, al Poloniei sau pe autorităţile Irlandei. 

Cel mai bun exemplu pentru dezinteresul populaţiei faţă de Uniunea 

Europeană este dat de prezenţa la alegerile pentru Parlamentul European, în 

numeroase state nu a mai trecut de foarte mulţi ani de 50%, de obicei în statele 

nou intrate în uniune se observă o prezenţă la vot mai ridicată, dar nu la toate. 

În România, la alegerile din 2007 s-a înregistrat o prezenţă la vot de aproximativ 

30% 30 şi asta în condiţiile în care în aceeaşi zi a avut loc şi un referendum pentru 

schimbarea sistemului de vot în România. 31 

27 Cosmin Mosora, Tratatul Constituţional: Leviathanul suprastatal, Centrul pentru 

Economie şi Libertate, http://www.ecol.ro/content/tratatul-constitutional-leviathanulsuprastatal, 

20.05.2009 

28 Ambele reflectă o cultură politică specifică, tăria unor interese politice diferite şi anumite 

preocupări specifice perioadelor în care au fost instituite. 

29 EU Referendum, To discuss issues related to the United Kingdom position in Europe and 

the world, The birth certificate for a new Europe, 

http://eureferendum.blogspot.com/2005/02/birth-certificate-for-new-europe.html, 18.04.2009 

30 Mai exact, prezenţa la alegerile europarlamentare din 25 noiembrie 2007 a fost de 29, 

46%, conform BEC. 

31 Acest referendum a fost un total eşec deoarece nu numai că nu a trecut dar nu a avut nici 

măcar prezenţa alegătorilor de la europarlamentare doar 26,51%, preşedintele României a 

fost acuzat atunci că a făcut campanie electorală pentru Partidul Democrat Liberal, 

http://www.becreferendum2007vu.ro/ documente/rezultatefinale0001.pdf, putem deci vorbi 

de două acuzaţii la adresa preşedintelui, una că a făcut campanie electorală pentru un partid 



Nu putem şti exact care sunt motivele pentru care nu sunt interesante 

aceste alegeri pentru populaţie. Poate că cetăţenii nu sunt interesaţi de un nivel 

aşa de depărtat de ei, de obicei oamenii merg în număr mai ridicat la alegerile 

locale sau parlamentare, pentru că există ideea cum că doar acestea îi afectează 

direct. S-a constatat că Parlamentul European poate decide de asemenea la 

nivelul regional şi poate transforma vieţile cetăţenilor europeni, putem da aici ca 

exemplu, nivelul tarifelor telefoniei mobile în interiorul Uniunii Europene, 

reglementat de Parlamentul European. 32 

Există posibilitatea ca românii să se fi săturat de atâtea alegeri, să se fi 

săturat de politicienii din interiorul ţării, aşa cum spun de obicei analiştii politici 

atunci când sunt întrebaţi de prezenţa scăzută a alegătorilor, dar rămâne 

întrebarea, când trebuie organizate alegeri pentru a-i face pe cetăţenii români să 

iasă la vot. Putem împărţi practic Uniunea Europeană în două atunci când 

vorbim de prezenţa la vot: 

1) Occidentalii, care sunt aproape total dezinteresaţi de ce 

parlamentari îi reprezintă la Bruxelles; 

2) Răsăritenii, care nu au înţeles scopul parlamentarilor 

europeni, din diferite motive, fie cei care trebuiau să explice nu ştiau ei 

înşişi ce explicau, fie nu au avut interes să explice corect, astfel încât să 

se înţeleagă. 

De curând, vicepreşedintele Parlamentului European, Alejo Vidal- 

Quadras, declara faptul că Uniunea Europeană are prevăzut un buget de 22 de 

milioane de euro, doar pentru a face campanie pentru participarea la alegerile 

europarlamentare din 2009. 

Vicepreşedintele sublinia „Avem un paradox, Parlamentul European are 

tot mai multă putere în deciziile comunitare, avem tot mai multe fonduri pentru 

a promova ceea ce facem, dar avem tot mai puţină lume care vine la vot”. 33 

Faptul că Uniunea Europeană propune fonduri pentru mobilizarea 

electoratului poate pune mari semne de întrebare...putem ajunge chiar la 

concluzia cercetătorului rus, Vladimir Bukovski, privind asemănarea dintre UE 

şi URSS, mai ales că în statele comuniste participarea la vot era un „element 

democratic” ce trebuia exercitat de toţi cetăţenii. Şi interesant ar fi să revedem o 

viziune a unui politician foarte cunoscut de către întreaga planetă, „tovarăşul” 

şi cealaltă, poate fi acuzat de cetăţeni că a cheltuit banii publici fără a fi fost nevoie de un 

referendum. 

32 Este vorba despre tarifele roaming în interiorul UE, Comisia pentru Industrie, Cercetare şi 

Energie (ITRE) a Parlamentului European a votat in favoarea micşorării taxelor de roaming 

prin aprobarea unui acord politic la care s-a ajuns în urma negocierilor între PE şi 

reprezentanţii Consiliului, acest raport a fost elaborate de către europarlamentarul roman 

Adina Ioana Vălean, deputat din partea PNL. 

33 EurActiv, Ştiri, Politici Europene şi actori UE online, Câţi cetăţeni europeni se vor 

prezenta la urne în 2009,http://www.euractiv.ro/uniuneaeuropeana/articles|displayArticle/articleID_15816/Cati-cetateni-europeni-se-vor-prezenta-laurne-in-2009.html, 

scris de corespondentul Euractiv la Bruxelles, 16 decembrie 2008. 



Lenin se întreba acum aproximativ un secol „ Care este numărul exact al 

comunităţilor(comune, sate, cartiere etc.) cuprinse de mişcarea cooperatistă şi în 

ce măsură se desfăşoară aceasta în aşa fel încât să poată cuprinde întreaga 

populaţie” 34 

Deci indiferent care ar fi soluţia, una democrată sau una comunistă sau 

oricare alta, toate vor ca participarea la alegeri să fie maximă, însă rămâne 

întrebarea, această legitimare a puterii este adevărată 

Era ea adevărată în sistemul comunist, în care toţi cetăţenii mergeau la 

vot pentru că era obligatoriu şi pentru că se temeau de Securitate, dacă nu ar fi 

mers la vot 

Este ea adevărată, acum când se pompează bani în propagandă pentru a 

influenţa oamenii să legitimeze un Parlament care nu se legitimează singur, şi 

care nu reprezintă decât rareori interesele oamenilor de rând din fiecare stat 

membru Aceste două întrebări vor rămâne poate fără răspuns, dar cel mai 

important este faptul că unii oameni sunt din ce în ce mai greu de păcălit, de 

aceea poate şi refuzul de a accepta o Constituţie propusă practic cu forţa de 

către nişte personaje uneori destul de dubioase... 

Spre exemplu, actualul Preşedinte al Comisiei Uniunii Europene, Jose 

Manuel Durao Barroso a fost unul din liderii tineretului maoist din Portugalia. 

Este destul de greu de crezut că un asemenea personaj poate veghea la 

respectarea unei Constituţii Europene democratice, dar nu imposibil. Şi acum se 

pune o nouă întrebare, se poate sau nu ca trecutul unui anume om să se uite 

doar pentru faptul că acest om s-a schimbat 

Imediat putem face o asemănare între Jose Manuel Durao Barroso şi 

Kurt Waldheim, cel care în perioada nazistă a activat în armata germană, fiind 

comandant de lagăr şi chiar decorat pentru activitatea lui, pentru ca mai apoi să 

fie ales de două ori secretar general al ONU 35 şi o dată preşedintele austriecilor. 

Care din ei este mai vinovat este clar, dar care din ei nu este vinovat că 

ar fi avut un trecut nedemocratic şi la un moment dat au apărat democraţia Nu 

putem spune niciodată că un om este drept sau nedrept, însă îl putem judeca 

după faptele lui, deci avem dreptul să avem opinii diferite cu privire la cei doi 

cetăţeni ai Europei. De asemenea este interesant faptul că atunci când s-a aflat 

trecutul lui Kurt Waldheim, SUA şi foarte multe alte state democrate l-au 

declarat pe acesta persona non grata. Atunci când s-a descoperit trecutul lui Jose 

Manuel Durao Barroso, în afară de un scandal în ţara natală nu s-a întâmplat 

nimic notabil, posibil şi din cauza faptului că diferenţa dintre importanţa UE şi 

cea a Austriei este prea mare. 

Discuţiile despre moralitatea liderilor politici se pot prelungi la nesfârşit, 

deciziile lor neţinând seama de vieţile oamenilor de rând, ne amintim aici de 

34 Vladimir Ilici Lenin, Opere alese, vol. II, Ed. Partidului Comunist Roman, 1946, p.477. 

35 Kurt Waldheim, Secretar General al ONU între 1971 şi 1981, a fost candidat la preşedinţia 

Austriei încă din 1971, dar a fost ales în 1986. Predecesorul lui la secretariatul general al 

ONU a fost U Thant iar succesorul, Javier Perez de Cuellar. 



bombele atomice, „Little Boy” 36 sau de „Fat Man” 37 , genocidul nazist sau 

genocidul din Rwanda 38 şi exemplele pot continua şi în acest moment, cu 

regiunea Darfour 39 , dar oamenii sunt indiferenţi, nu le mai pasă de ceea ce se 

întâmplă în jurul lor. Propanganda anumitor state îşi face treaba foarte bine 

ţinându-i ocupaţi pe cetăţenii lor cu probleme mai importante decât genocidul, 

cum ar fi ipoteca pe casă sau împrumutul la bancă pentru maşină sau alte bunuri, 

mai nou chiar şi pentru vacanţă. 

M-aş hazarda oare dacă aş spune că unii oameni nu sunt băgaţi în seamă 

pentru că sunt consideraţi exact nişte furnici Nimeni nu întreabă o furnică dacă 

doreşte să fie călcată în picioare şi pe nimeni nu interesează dacă este bine sau 

nu să calci furnicile deoarece ele sunt mult prea neînsemnate. Poate că sună 

afectogen dar asta se întâmplă practic în unele zone ale globului, şi nimeni nu 

face nimic pentru a schimba acest lucru. 

Poate că exact asta se întâmplă şi cu diverşii lideri din diferitele 

organizaţii sau state ale lumii, deci care ar fi problema Preşedintelui Comisiei 

Europene 

El răspunde că niciuna, ideile lui s-au schimbat, un om îşi poate schimba 

părerile din tinereţe până la maturitate, e perfect adevărat ce spune Jose Manuel 

Durao Barroso, dar noi, cetăţenii de rând, cei care pătimesc tot timpul, atât în 

comunism, cât şi în democraţie, trebuie să îl credem pe cuvânt 

Filosoful român Octavian Paler, în cadrul unei emisiuni televizate 

spunea „Am trăit în comunism şi nu mi-a plăcut, trăiesc în capitalism şi nu îmi 

place. Scor unu la unu şi din păcate viaţa mea se va sfârşi pe această nulă”. 40 

Într-adevăr viaţa lui s-a sfârşit, rezultatul a ceea ce a trăit el, noi îl vom 

revedea în continuare în fiecare zi... 

36 Băieţelul, a fost lansată pe data pe 6 august 1945 deasupra oraşului japonez Hiroshima. 

37 Grasul, a fost lansată pe data de 9 august deasupra oraşului japonez Nagasaki, aceste 

bombe au 

38 În anul 1994, în Rwanda, în decursul a aproximativ 100 de zile aproape 20% din populaţia 

ţării a fost masacrată, nu se ştie cu precizie numărul morţilor, dar după aunele estimări este 

vorba de o cifră între 800.000-1.000.000 de oameni. 

39 În urma unui raport al Parlamentului Britanic din 2007, cifrele mortalităţii în regiunea din 

sudul Sudanului arătau faptul că mai mult de 400.000 de oameni şi-au pierdut viaţa, foarte 

mulţi din ei, murind din cauza foametei. 

40 Octavian Paler la Sinteza Zilei, http://www.youtube.com/watchv=YYQ6r-19Z4M. 






Luiza FILIMON * 

Abstract: The Land of the Southern Slavs situated in the Old Mountains Peninsula has 

been scarred on several levels. Grave violations of human rights and international 

humanitarian law during the 90’, have left a daunting bequeathment for this region’s 

future generations. Durable peace and spearhead advancement cannot be achieved if 

cohesive cooperation is not implemented first. This represents a matter of great 

importance in a fragmented part of the world, where the new states emerged out of the 

former Yugoslavia, have encountered numerous hardships in their trials of becoming 

democratic, sovereign states. After 2000, we have witnessed how the democratic process 

has recommenced in most of these countries; they have started to rebuild the 

foundations of their fragile institutions, enhancing therefore, their security and stability. 

The wars are over but an undercurrent of violence hangs heavy in the air. The region's 

profile is bleak - a mixture of weak states and international protectorates, where Europe 

has stationed almost half of its deployable forces. Economic growth in these territories is 

low or non-existent; unemployment is high; corruption is pervasive; and the public is 

pessimistic and distrustful towards its nascent democratic institutions. 

Furthermore, bringing the perpetrators of war crimes to justice has represented above 

all, a moral victory and retribution through means of strengthened legal processes. 

Firstly, the Balkan burden has accumulated numerous and often oxymoronical 

connotations, sometimes patronizing, sometimes wistful, but often disparaging. The 

goal of the international community, of NATO and of the European Union ought to be 

the stabilization of the region in a way that is self-sustaining and does not require direct 

intervention by NATO-led forces and international civilian officials. Nowadays, it is 

widely considered that the issues have been answered and solutions have been given 

(i.e. the Ahtisaari Plan). Secondly, as Wim van Meurs, senior analyst at the Center for 

Applied Policy Research, in Munich, theorized, we have to ask the following question: Is 

the Europeanization of the Balkans, a concrete strategy or just a placebo Based on the 

answer and on the numerous EU agendas, the dilemma of conditionality and the 

strategic deficits of Europe stand out with particular clarity. 

Keywords: Balkans, NATO, human security, rule of law mechanisms, organized crime, 

Balkan integration. 

"If the Balkans hadn't existed, they would have been invented." 

Count Hermann 

Keyserling 

* Luiza Filimon is a second year undergrad at the Department of International Relations and 

European Studies, within the Faculty of History and Political Science, „Ovdius” University 

Constanţa. 


Luiza Filimon / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

When Dr. Wendy Bracewell, Director of the Centre for South-East 

European Studies, delivered the final note of the conference on "Balkan 

Security: Visions of the Future" which took place at the School of Slavonic and 

East European Studies in 2000, she said "the main aim of that conference was 

communication" and an audience tired but also stimulated by so much talking 

readily nodded in agreement 1 . 

For any project that might stand a chance of being feasible and that 

might produce the expected results, it is of the most critical importance for the 

parts to come to a consensus. It has been agreed upon, that matters related to 

historical correctness have been a can of worms and that, in the 21 st century, 

they represent somewhat an anachronistic concept. This is though, a standard 

point of view. It is logical, solely based on the damage control dogma and the 

fault it bears is that one way or another, it ignores the subjects and simplifies the 

issue. It is time, we put the past away, it is time we learned from the scars and 

bullet holes, it is time for rest. The only aspect we have to bear in mind is that 

we must be certain of the newly restored peace foundations. Kosovo has proven 

to be a considerably complex case-study of conflict resolution that appears to 

confirm the view that nowadays winning the peace is a much more demanding 

and multidimensional task than winning the war 2 . 

Security is an ambiguous and ambivalent term. It is a common practice 

to analyze it from political, economical, social and environmental point of views 

alongside the usual military concerns. Director of the Centre for South-East 

European Studies, Dr Peter Siani-Davies, at the “Balkan Security: Visions of the 

Future” Conference, pointed out that thinking of security in such terms does 

raise particular problems, continuing not only has the link between the new theoretical 

modeling and actual security needs on the ground in a specific region, seldom been fully explored 

but in the process the boundaries of what constitutes a security issue have become blurred, with 

concepts such as societal and economic security proving elusive to grasp. And if we cannot 

understand what security is, then, how can we know what measures we need to take to ensure 

that it is fostered 3 . 

Security has been interpreted narrowly for far too long: either as security 

of territory... or as safeguarding national interests... or as global security from the 

looming scare of atomic holocaust. Ten years ago to this date, the Global 

1 Conference Balkan Security: Visions of the Future summary, Dr. Wendy Bracewell 

commentary, at CSEES, UCL, 16 and 17 June 2000, held at the School of Slavonic and East 

European Studies, University College London, accessed: November, 23, 2009, at: 

http://194.66.92.239/balksec.htm. 

2 Ioannis Natsis (2006), U.N. in Kosovo: 1999-2005 An assessment of international 

administration” - Postgraduate Notes, Hellenic Foundation for European and Foreign Policy 

(ELIAMEP), accessed: November, 18, 2009, p. 45, at: http://www.eliamep.gr/oldsite/eliame-old/eliamep/www.eliamep.gr/eliamep/files/PNO6.02.pdf. 

3 Conference Balkan Security: Visions of the Future Summary, Dr Peter Siani-Davies 

address, ibidem. 


Confronting the Future. The Balkans. A Systematic, Comparative Retrospection 


Environmental Change and Human Security 4 (GECHS) 5 Science Plan, explained 

the concept of human security as something that is achieved when and where individuals 

and communities have the options necessary to end, mitigate, or adapt the threats to their 

human, environmental, and social rights; have the capacity and freedom to exercise these 

options; and actively participate in pursuing these options. In other words, human security is a 

variable condition where people and communities have the capacity to manage stresses to their 

needs, rights, and values 6 . 

It represents protecting vital freedoms. It means protecting people from 

critical and pervasive threats and situations, building on their strengths and 

aspirations. It also means creating systems that give people the building blocks 

of survival, dignity and livelihood 7 . To do this, it offers two general strategies: 

protection and empowerment. Protection shields people from dangers. 

Empowerment enables people to develop their potential and become full 

participants in decision-making 8 . 

4 Widespread and pervasive insecurities stemming from diversities such as conflict, poverty, 

infectious diseases, and human rights violations threaten the survival and dignity of millions 

of people today. Furthermore, globalization has deeply transformed relationship between and 

within states. Money, goods, information, and people move fast across and within borders. In 

response to these challenges, at the United Nations Millennium Summit, the UN Secretary- 

General Kofi Annan called upon the world community to advance the twin goals of "freedom 

from want" and "freedom from fear". As a contribution to this effort, the Commission on 

Human Security (CHS) was established with the initiative of the Government of Japan. 

5 Global Environmental Change and Human Security (GECHS) Science Plan: The goal of 

GECHS is to conduct research into, and promote a recognition of, environmental change as 

an issue of equity, sustainability, and human security; accessed: November, 20, 2009, at: 

http://www.gechs.org/human-security/. 

6 Human Security definition given at GECHS Science Plan, 1999 is a core project of the 

International Human Dimensions Programme on Global Environmental Change (IHDP). The 

main goal of the GECHS project is to advance interdisciplinary, international research and 

policy efforts in the area of human security and environmental change. The GECHS project 

promotes collaborative and participatory research, and encourages new methodological 

approaches.); accessed November 20, 2009, at: http://www.gechs.org/aviso/07/. 

7 Sadako Ogata, Commission's report, Graz, Austria. 8 May 2003: “If security is to be 

protected, conflict prevented, human rights respected and poverty eradicated, we require 

urgently a new consensus on security. This is a shared responsibility. Human security 

provides an impetus for all countries, whether developed or developing, to review existing 

security, economic, development and social policies. Creating genuine respect for people’s 

safety, livelihood and dignity should be the overall objective of these policies. Equally 

important is to overcome the existing compartmentalization of policies and programmes 

along institutional divisions of work – along security, development and assistance lines. This 

requires a fundamental rethinking of current institutional arrangements and policies. 

Integration rather than fragmentation should be the catch phrase.”, site accessed November, 

25, 2009, at: http://www.humansecurity-chs.org/newsandevents/graz.html 

8 Report of the UN Commission on Human Security, 2003, accessed November 20, 2009, at: 

http://www.humansecurity-chs.org/finalreport/index.html. 



In order to exemplify this, we shall look upon the process of police 

reform in Serbia. It has registered numerous positive developments, i.e.: the 

implementation of the fight against organized crime (formal and practice), the 

Multi-Ethnic Project and the Community Policing Project; the successful 

process of de-militarization (it is expected that only the ranks will be abrogated); 

the number of female police officers has rapidly increased and is still on the rise; 

numerous trainings and courses (aimed to train and specialize officers about 

specific knowledge) have been organized; the public information program has 

been improved and adapted to the citizens’ needs; the police is better equipped 

than before with a tendency toward further amelioration. Unfortunately, we can 

also identify drawbacks and concerns. The legislation process still is in its very 

beginning; almost nothing of great importance has been achieved (the 

Organized Crime Law is full of shortcomings, the Criminal Procedure Law has 

been modified continuously without success); the systems of internal and 

external control of police (as it is anticipated in the Draft Police Law) do not 

function properly 9 . 

In a strategy paper commissioned for the conference “The Search for 

Stability in the Balkans,” which took place in Vienna in April 2006, Drs. Iris 

Kempe and Kurt Klotzle, from the Bertelsmann Group for Policy Research and 

Analysis, argued that the Balkans region is characterized by numerous common 

hazards and provocations, including fragile statehood, a shared history of 

violent conflict, unconsolidated democratization and economic 

underdevelopment. Given the acute geopolitical position of the region as direct 

neighbor to the EU, and NATO, instability here can have significant 

ramifications for domestic, regional, and international security. Therefore 

external actors have developed different policies for this region 10 . 

The Western Balkans are on a path toward European integration, even 

though the plan and timetable are still quite elusive. The European Union has 

introduced the European Neighborhood Policy as a means to prevent new 

dividing lines within Europe; the policy is directed toward all non-candidate 

countries in the Black Sea, although its scope is primarily bilateral rather than 

regional in nature. Russia, has yet to develop an attractive policy to advocate 

cooperation in its immediate neighborhood, while it pursues a strategy that 

combines personalized networks and economic pressure 11 . 

9 Dragan Paunovic, Police Reform in Serbia, at Academic Network South East Europe, p.86, 

accessed: November, 20, 2009, at: http://www.akademischesnetzwerk-soe.net/.../Polizei- 

Workshop_Protokoll_21-7-04.pdf. 

10 Iris Kempe, Kurt Klotzle, The Balkans and the Black Sea Region: Problems, Potentials, 

and Policy Options, Bertelsmann Group for Policy Research, CAP Policy Analysis, p.4, 

accessed: November, 21, 2009, at: http://www.harvardbssp.org/static/files/314/balkans_Black%20Sea.pdf. 

11 Democratization and Security in Central and Eastern Europe and the Post-Soviet States 

Conference, October 2009, Panel III: Democracy and Security in the Western Balkans, 




Given the internal challenges and external linkages of the Balkans 

region, strategic trajectories have been conceived. Given the diverse and often 

taunting interests of the various actors involved, business as usual may be the most 

likely policy outcome. This carries with it numerous risks, however. A more 

proactive policy that seeks to shape, rather than simply react to, events in the 

region would involve enhanced engagement, including a clearly formulated plan 

and timetable for the accession of Western Balkan states into the EU (i.e. 

European Neighborhood Policy) 12 . It is tantalizing to ponder upon the idea of 

integration of all states of the region in NATO, and preferably in the European 

Union as well as the key to lasting stability in the Western Balkans. Indeed, in 

their quest for stability and abundance, all these states seek a NATO connection 

and aspire to EU accession 13 . Furthermore, Prof. Dr. Mitja Žagar 14 , from the 

Institute for Ethnic Studies, in Ljubljana, states that regional reconciliation is 

declared an important element of “normalization” in “postconflict societies” 15 . 

However, this apparently well-thought statement is in need of some illustration 

and elucidation – possibly also rethinking of concepts, policies and strategies. 

Founder of the Eastern European Department (1986) at the Center for 

Strategic and International Studies (CSIS) in Washington, Janusz Bugajski states 

in a recent study, entitled Facing The Future: The Balkans To The Year 2010, that 

since the collapse of communist Europe, the “Balkans” had once again captured 

the headlines in the American and West European media and the attention of 

foreign policy makers. The concept of “Balkanisation”, following the 

disintegration of the Soviet Bloc and the collapse of the communist Yugoslav 

federation, had again entered the security vocabulary 16 . 

It had come to represent, much as it did at the beginning of this century, 

a desabilitating chaos of conflict and instability that no outside power could 

control and no local power could evidently escape. The crisis in the Balkans had 

seriously tested NATO’s cohesion during its evolution from a system of 

collective defense to a structure of pan- European security. The Kosovo 

problem had a direct impact on two questions that are vital to long-term 

Bianca Jinga, A Comment on Democracy and Security in the Western Balkans, pp. 59-61, 

accessed November 20, 2009, at: 

http://www.dgap.org/midcom.../2009_umschl_nfc_prag_www.pdf. 

12 I. Kempe, K. Klotzle, op. cit., pp. 5-6. 

13 Ibidem. 

14 Mitja Zagar is Senior Reseach Fellow and Director of the Institute for Ethnic Studies and 

at the Faculty of Social Sciences at the Univesity of Ljubliana; 

15 Mitja Zagar, The Future EU South-Eastern Enlargement, at the National Centre for 

Research on Europe, September 2007, pp. 1-3, accessed: November, 22, 2009, at: 

http://www.europe.canterbury.ac.nz/news/2007_news/SloveniaFlyer.pdf. 

16 Archive of the European Integration: Facing the Future: The Balkans to the Year 2010 by 

Janusz Bugajski, pp. 5-7, accessed: November, 22, 2009, at: 

http://www.zei.de/download/zei_dp/dp_c86_bugajski.pdf. 



stability in the Balkans: the future of the Balkan states and the development of 

pan-Albanianism 17 . 

The war in Kosovo had both an immediate and a longer-term impact on 

the NATO Alliance. In the short term, it challenged the commitment and 

effectiveness of NATO leaders in ensuring security beyond Alliance borders. In 

the long term, ongoing Balkan conflicts (in Bosnia-Herzegovina, Kosovo, 

Serbia-Montenegro, and Macedonia) tested NATO’s cohesiveness and purpose. 

If we direct our attention towards the divided Bosnia-Herzegovina, we will 

observe that since the signing of the Dayton accords in the fall of 1995, Bosnia- 

Herzegovina has displayed uneven progress toward unification and multi-ethnic 

pluralism 18 . 

Nationalist forces and vested political and economic interests among all 

three ethnic groups have continued to obstruct the full implementation of the 

international agreement. The maintenance of a sizeable NATO presence was 

deemed essential to keep the peace and to apply political pressure on the 

feuding political leaders. Even though some moderate politicians were 

strengthened by the international community, nationalist leaders have continued 

to dominate, especially at local levels in the Serb entity and the Croat majority 

areas inside the Bosnian Federation 19 . 

In the ‘90, the debate revolved around issues of nationhood and national 

interest, ethnic minorities and the right of self-determination 20 . By 1992, a 

retrogression had become noticeable, because of the following factors: 

Yugoslavia had disintegrated and the danger of a spill-over war was everpresent; 

the democratization and liberalization path in the ex-communist 

countries from the Balkans had been slower and aroused negative international 

reactions; economic aid from Western Europe and especially from the 

European Union, was not sufficient to boost the East European economies. In 

addition, the "occidental" economies in the region, like those of Greece and 

Turkey seemed deficient and ineffective in helping significantly the neighboring 

economies 21 . On the other hand, after 1990, Balkan trade had and has been 

energized. After a period of significant decline (1980-1988) the economies of 

Balkan countries tried to delve into new markets and the new possibilities of 

liberalization of the economy 22 . 

17 Ibidem. 

18 Tom Gallagher, ”The Balkans in the New Millenium”, Publishing House Humanitas, 


19 Ibidem, pp. 114-116. 

20 Haralambos Kondonis, “Prospects for Balkan cooperation after the disintegration of 

Yugoslavia”, East European Quarterly, Fall, 1998, p.22 accessed: November, 22, 2009, at: 

http://findarticles.com/p/articles/mi_7063/is_n3_v32/ai_n287 

23284/. 

21 Ibidem. 





Undoubtedly, that since the ‘90s, the United States and the international 

community have achieved substantial achievements in the Balkans. The wars 

have ended. The countries of the region are undertaking political and economic 

reforms and aligning their foreign policies toward Euro-Atlantic institutions. 

U.S. officials have stated that ensuring the stability of the Balkans is an 

important part of a U.S. vital interest in securing a Europe whole, free, and at 

peace. For more than thirteen years, the United States has provided significant 

aid and troop deployments to the Balkans in support of this goal. Both aid 

amounts and the U.S. troop commitments have declined as the region has 

stabilized and more pressing U.S. foreign policy priorities have emerged. At the 

same time, the European Union has increased its role, with the finality of 

extending EU membership to the countries of the region 23 . 

Observers notice that the United States has political credibility in the 

region, particularly among Bosniaks and Albanians, which the Europeans may 

lack. In this regard, some analysts indicate that greater U.S. diplomatic 

engagement is needed to re-energize constitutional reforms in Bosnia, which 

have dwindled since 2006. The region may have a higher strategic profile 

established on the U.S. use of military bases in Romania and Bulgaria, which 

could be advantageous for U.S. operations in the Middle East. Persistent U.S. 

attention may also be needed to annihilate possible terrorist networks in the 

region 24 . 

 

From another point of view, from a more philosophical approach, the 

present is highly unstable, that is something we can be certain of. It works like a 

tesseract between yesterday’s qualms and apparent problems with no obvious 

solution in sight and tomorrow’s mended expectations, promising prospects and 

a persistent, looming shadow of a doubt. For the better of twenty years, the 

notion of security and more precisely, our perception of what security should 

represent has been unequivocally at odds with certain parts of the Balkans. Let’s 

take for example, Albania, were streets were divided between ethnic/ religious 

families. Or Kosovo, where in the name of freedom, security has been forsaken. 

The moral of the story is that one can be free without achieving a secure 

medium, without acknowledging how imperative peace should be. 

Zygmunt Bauman 25 , in the book Community: Seeking Safety in an Insecure 

World 26 , theorizes that those two notions – freedom and security, are mutually 

23 Steven Woehrel, Future of the Balkans and U.S. Policy Concerns, CRS Report for 

Congress, p. 3, accessed: November, 22, 2009, at: 

http://www.fas.org/sgp/crs/row/RL32136.pdf.. 

24 Ibidem, pp. 5-7. 

25 Zygmunt Bauman is Professor of Sociology, at the University of Leeds, UK and Warsaw. 

26 Zygmunt Bauman, Community: Seeking Safety in an Insecure World, Publisher Antet, 

Bucureşti, 2000, p.12. 



exclusive and that the compromise between them, might be complacent, but not 

necessarily satisfactory. Drawing upon the work of Levinas, Bauman (1998) 

argued that we should change our perception of the poor. The aim of 

Emmanuel Levinas’ philosophy, that Bauman fully endorsed, was to go beyond 

the ethically neutral tradition of what a status quo should be. Levinas elaborated 

the conception of intersubjectiviy, built upon a coming together of modern 

philosophy and Jewish thought 27 . Lecturer in Sociology at the University of 

Manchester, UK, Shaun Best explained intersubjectivity as being drawn upon 

the Jewish concept of mitzvah (command) and the Torahs concern with the 

welfare of the "widow, the orphan, the stranger”. The central theme of Levinas’ 

philosophy is an understanding of the concept, which should be at the centre of 

our lives 28 . Understanding the other, understanding their suffering and powerlessness even 

when the other is a stranger is central to the conception of intersubjectivity. We have a 

responsibility for the other, and a duty to respect the difference of the other, adds Shaun Best. 

This aspect has been portrayed in the Balkan society. Ironically, as 

Balkan affairs specialist, James Pettifer notes, at the heart of the West European 

conundrum about Balkan asylum is the antithetical Western notion of the 

family, where what in Balkan society is seen as all important, binding and a vital 

practical virtue - family strength, homogeneity and fellowship - becomes a 

'Mafia threat' when transmuted to an European Union country 29 . 

And as Wim van Meurs, senior analyst at the Center for Applied Policy 

Research, in Munich, theorized in a study that bears the same name, we have to 

ask the following question: Is the Europeanization of the Balkans, a concrete 

strategy or just a placebo 30 Moreso, what should this Europeanization consist 

of Based on the answer and on the numerous EU agendas, the dilemma of 

conditionality and the strategic deficits of Europe stand out with particular 

clarity. In Thessaloniki, in June 2003, the European Union committed itself to 

integrating the countries from the region. The undercurrent of violence that 

hangs heavy in the air will persist in the current given parameters, and it will not 

be the only thing, that will bypass the safeguards of integration. It is obvious, in 

equal measures that failure and success lay in the emergent strategies. 

27 Emmanuel Levinas, Otherwise Than Being or Beyond Essence, Publisher: Cornell 

University Press, New York, 1998, p.37. 

28 Shaun Best, Zygmunt Bauman 'Community: Seeking Safety in an Insecure World' (Polity 

2001) - A Review, accessed: November, 26, 2009, at: http://shaunbest.tripod.com/id5.html. 

29 James Pettifer, Balkan Asylum Seekers – Time for a New Approach, “Balkan Series”, 

September, 2004, p.3, at Conflict Studies Research Centre, accessed: November, 26, 2009, 

at: http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/ 

ots591=0C54E3B3-1E9C-BE1E-2C24-A6A8C7060233&lng=en&id=39225. 

30 Dr. Wim van Meurs, The Europeanisation of the Balkans: A Concrete Strategy or just a 

Placebo, September 2006, p.127, at International Relations and Security Network, Zurich, 

accessed: November, 21, 2009, at http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital- 

Library/Publications/Detail/ots591=0C54E3B3-1E9C-BE1E-2C24-A6A8C7060233&ln 

g=en&id=25185. 




In recent years, the issue of rogue states has gained increasing 

significance on the international security agenda, as frail states are considered a 

breeding ground for security risks such as terrorism, the proliferation of 

weapons of mass destruction, organized crime, violent conflict, and pandemic 

diseases. The core mechanisms of states encompass the assurance of external 

and internal security, productive governance, and basic standards of social and 

economic welfare. Fragile states are those that are unable or unwilling to 

exercise control over their territories, guarantee the security of their citizens, 

establish effective institutions for political participation and the rule of law, and 

provide essential public goods such as education, health care, and basic 

foundations for economic growth. In light of this description, it is clear that 

some of the states in the Balkans region can be characterized as fragile to a 

greater or lesser degree 31 . 

Also, in regards to exerting control over Kosovo, it is and doubtless will 

remain a difficult issue, all the more so because not all NATO allies are 

convinced of the wisdom of recognizing its declaration of independence. In the 

short run, lancing the boil in Kosovo will produce new tensions, not only 

between Serbs and Kosovars but also between Serbia and many NATO 

countries. But the current status quo is untenable, to date, uncertainty over 

Kosovo’s ultimate status has bred and kept alive ethnic disputes throughout the 

region. Constructing a new state in Kosovo and focusing the will of Kosovars 

on genuine internal reform rather than striving to attain authentic long term 

independence will need a long-term commitment 32 . 

Another main aspect that should be of particular interest is that of 

social-cultural security, more so, in a multidimensional world where the main 

approach is not a holistic one. 

In this case, Pettifer also observes that strong local family units have 

flourished as a popular self-defense mechanism against the inadequacy of the 

state and recurrent enmities with neighboring communities – this aspect being a 

recurrent motif for the Balkan society, in all historical periods. In countries 

which have been through serious disorder and war in the 1990s like Albania, 

Serbia and Croatia, this natural tendency has been strengthened, so that, for 

instance, in Albania there has been a considerable revival of interest in the 

'Kanun', the medieval code of customary law used to regulate disputes between 

families 33 . 

On this note, a study conducted by the UN Office on Drugs and Crime 

(UNODC) in March 2008, finalized with a report entitled Crime and its Impact on 

the Balkans and affected countries, goes on to show that a total of 720,000 Albanians 

31 I. Kempe, K. Klotzle, op. cit.., p.10. 

32 Daniel N. Nelson, „Kosovo Futures, Western Dillemas”, The International Spectator, 

February 2002, at Istituto Affari Internazionali (IAI), p.12, accessed: November, 22, 2009, 

at: http://www.iai.it/pdf/articles/nelson.pdf 

33 J. Pettifer, op. cit., p. 6. 



are estimated to have emigrated between 1989 and 2001, the vast majority to 

Italy and Greece. The number of Albanians permanently or temporarily resident 

in Greece, Italy, the US and Germany was estimated, in 2001, at 438,000, 

173,000, 45,000 and 12,000 respectively. In 2005, the Ministry of Interior of 

Greece placed the number at 362,472 34 . 

Moreover, in the Western Balkans, the possibility of European 

integration has served to grately diminish security risks, yet some of states 

continue to suffer from weak indigenous institutions that lack the capacity to 

manage essential political, economic, and social functions, while potentially 

critical domestic and regional ethnic tensions dwell just below the surface. 

Throughout the region, improper rule of law mechanisms allow corruption and 

organized crime to develop and flourish. In short, most of the states in the 

Balkans region are transitional where political and economic transformations – 

and in some cases fundamental questions of national security – still remain 

unresolved and incomplete 35 . 

Seen from another perspective, however, the glass may be nearer to half 

full. The region has made progress towards the establishment of democratic and 

market-oriented institutions, and their prospects for inclusion in Euro-Atlantic 

institutions have increased. Apart from unsettled statehood issues concerning 

Montenegro and Kosovo, the Western Balkans have – at varying speeds – 

continued to solidify state structures and shift their attention toward fulfilling 

the criteria for EU membership 36 . 

At this far extreme, the report issued by the UNODC , in March, 29, 

2008, clearly states how the Balkans have become a low-crime region after the 

turmoil of conflict and violence that resulted from the process of postcommunist 

transition and the break-up of Yugoslavia. Executive Director of 

UNODC, Antonio Maria Costa said that the vicious circle of political instability leading 

to crime, and vice versa that plagued the Balkans in the 1990s has been broken 37 . 

Surprisingly, “Crime and Its Impact on the Balkans“ also shows that, in 

general, levels of crime against people and property (like homicide, robbery, 

rape, burglary, and assault) are lower than in Western Europe, and the number 

of murders is falling throughout the region. This positive trend has been 

particularly noticeable in the past few years. Even the number of Balkan 

nationals being held in Western European prisons has gone down 38 . 

34 Crime and its Impact on the Balkans and affected countries. Report conducted by the 

United Nations Office on Drugs and Crime (UNODC), p. 45, accessed: November, 23, 2009, 

at: http://www.unodc.org/documents/data-and-analysis/Balka 

n_study.pdf. 

35 I. Kempe, K. Klotzle, op. cit.., p 8. 

36 Ibidem, p. 12. 

37 Crime and its Impact on the Balkans and affected countries, p. 5 

38 Ibidem, p. 35. 




The UNODC report also attributes the lower levels of crime in the 

region to a number of specific local factors. Greater regional stability and 

democracy have put an end to war profiteering. Assistance from the 

international community, particularly the EU, has helped place the region on the 

path to a speedy recovery. Closer integration with the rest of Europe has 

opened borders and reduced the lure of illicit trans-frontier trade. Organized 

crime is also receding as a major threat. The smuggling of drugs, guns and 

human beings through the region is in decline, although the Balkans remain the 

premier transit zone for heroin destined for Western Europe (about 100 tons 

each year). "While serious problems remain, the region is departing from an era when 

demagogues, secret police and thugs profited from sanctions-busting and smuggling", said Mr. 

Costa 39 . 

If South East Europe does not fit the profile of a high crime area and 

does not, according to the crime statistics, have a particularly serious crime 

problem, why have crime issues figured so prominently in discussions of the 

region in the past The issue that makes headlines in South East Europe is 

organized crime, and in particular the role that groups from South East Europe 

have played in organized crime in West Europe 40 . 

The Western Balkans and support to their preparation for future integration into 

European structures and ultimate membership into the Union is a high priority for the EU. 

The Balkans will be an integral part of a unified Europe 41 . This is an excerpt from the 

Thessaloniki Agenda for the Western Balkans, jointly adopted back in 2003 by 

the European Summit and the Heads of State and Governments of the Balkan 

countries. 

Last year, in April, his Excellency, the former Ambassador of Greece to 

the United States, Alexandros P. Mallias, at the Center for Strategic & 

International Studies (CSIS) Conference, entitled Completing America’s Mission in 

the Balkans, mentioned that Greece had important strategic interests at stake in 

the Balkans: Stability of the region represented a national security issue. As the oldest 

member of both EU and NATO in South East Europe, Greece realized the merits of 

membership in those Organizations at an early stage. Nonetheless, at that time, it was cut 

from the mainland, from EU’s and NATO’s geographic space. In the early ‘90s, the then 

twelve EU member-states saw twelve different trees and missed the forest 42 . 

39 Ibidem, p. 36. 

40 Ibidem, p. 45. 

41 EU-Western Balkans Thessaloniki Summit, Τhe Thessaloniki agenda for the Western 

Balkans: Moving towards European integration, 16 June 2003, accessed: November, 24, 

2009, at: http://ec.europa.eu/enlargement/enlargeement_process/accessi 

on_process/how_does_a_country_join_the_eu/sap/thessaloniki_agenda_en.htm. 

42 Center for Strategic & International Studies (CSIS) Conference: Completing America’s 

Mission in the Balkans, from the Ambassador Alexandros P. Mallias’ Remarks, accessed: 

November, 23, 2009, at: http://www.mfa.gr/Templates/embassyCo 

ntentWithoutListTemplate_en-US.aspx. 



Since then, Europe has rightly recognized two things. Firstly, that the 

Western Balkans lie within the heart of the European mainland itself, and 

therefore constitute a European challenge. Secondly, the EU came to terms with 

its own true potential. It emerged as a soft-power. It offered a tangible 

perspective to the countries of the region; a new vision towards EU 

membership, while creating the mechanisms to generate and monitor the 

necessary reforms, criteria and conditions, the fulfillment of which would 

eventually lead to membership 43 . 

In conclusion, the future of the Western Balkans is about: choice. The 

governments, leaders and the political elite of the countries in the region have a 

choice: between the past and the future; unilateralism and multilateralism; 

unilateral decisions and consensus-based ones; ethnic or national agendas and 

European ones; anachronistic policies and future-oriented ones; inclusion and 

isolation; renaming airports and highways after Alexander the Great or 

following his example by cutting the Gordian Knot; not with the sword, but 

through diplomacy and mutually acceptable solutions for existing differences 44 . 

Only through this act of will, a new paradigm can be implemented, that 

of building adequate security. Clearly, one of the main problems, that has 

deterred the Allied Forces from securing a peace inclined status quo, can be 

attributed either to the inability or the impossibility of fully comprehending 

what motivates these people aside from their secular fanaticism and ethnicreligious 

obsessions. As the Rosetta Stone represented the key to deciphering 

the hieroglyphs, so will finding a medium of communication and awareness, be 

the trump card towards attaining security in the Balkans. 

43 Ibidem. 

44 Ibidem. 




MODERNIZAREA JUSTIŢIEI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE PRIN 

REGULAMENTELE ORGANICE (1831-1832) 

Dr. Andreea ATANASIU-CROITORU 

The Modernization of the Justice in the Romanian Countries through the Constitutional 

Regulations (1831-1832) 

Abstract: The aspect briefed in this article is tide up by the foreign military occupy and 

the reactions of the Romanian Countries against it. Important is the way in which were 

exert the judicial responsibility of the justice responsible in the Romanian Country and 

Moldova in this condition. 

The Constitutional Regulation from the Romanian Country (1831) and Moldova (1832) 

continued the justice modernize effort, trying to apart the judiciary power by the 

executorial power, to laicize the justice, to establish the judge recruit way and to reduce 

the judgment course. 

Generally speaking, the military occupation from the XVII century and from the 

beginning of the XVIII century lived short time. Under all this occupations were created 

for the Romanian countries new politically governance and new justice administration, 

and all these aspects are treated in this study. 

Keywords: Romanian Countries, constitutional regulations, justice, modernization. 

Premise 

Istoricii au reţinut în mod unanim că, din cele mai vechi timpuri s-a 

simţit nevoia instituirii unor ordine şi principii (a unor norme) cărora trebuie să 

li se supună toţi membrii uneia şi aceleiaşi societăţi organizate. Începând cu 

legiuirile versificate ale antichităţii, aceste norme „mai mult decât orice, 

statornicesc şi desăvârşesc fericirea omenească, fie împiedicând sila şi împărţind 

tuturor dreptatea“, cum scria Calimah în ordinul de promulgare al Codului său 

(1816), au fost editate potrivit nevoilor sociale mereu crescânde şi aplicate din ce 

în ce mai des la conflictele necontenite ce-şi căutau dezlegarea 1 . 

Strămoşii noştri, dacii, au trăit multă vreme în triburi răzleţe, care se 

luptau deseori între ele. Ei erau împărţiţi în nobili şi poporul de jos şi se 

deosebeau atât ca îmbrăcăminte, cât şi prin felul lor de viaţă. Cei prinşi în 

războaie erau ţinuţi ca sclavi. 

Dacii erau oameni iubitori de dreptate şi de libertate, ei nu erau obişnuiţi 

să umble prin judecăţi şi nici nu aveau legi scrise, de aceea îşi făceau, adeseori, 

singuri dreptate – „Legea talionului“ sau „dinte pentru dinte“ exprima modul de 

a-ţi face dreptate. Cu toate acestea, puterea judecătorească se pare că era 

Expert muzeograf Muzeul Marinei Române. 

1 Codul Calimah, ediţie critică, Bucureşti, 1958, p. 17. 


Andreea Atanasiu-Croitoru / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

încredinţată preoţilot geto-daci. Iordanes, vorbea în scrierile sale despre marele 

preot Comosicos, urmaşul lui Deceneu ş îl prezintă pe acesta ca fiind „cel mai mare 

judecător, fără a exclude prin aceasta justiţia supremă care aparţinea, probabil, 

regelui“ 2 . 

Cucerirea Daciei de către romani a însemnat punctul de plecare pentru o 

nouă etapă în dezvoltarea societăţii pe teritoriul ţării noastre, cu toate că 

influenţa romană se făcuse simţită încă de mai înainte, ca urmare a schimburilor 

comerciale. Ca provincie romană, Dacia a fost trecută sub cârmuirea 

împăratului, care a numit în fruntea ei un guvernator – Legatus Augusti – ce era 

ajutat de numeroşi slujbaşi romani şi de câteva legiuni aşezate în centrele cele 

mai importante 3 . 

Cunoaşterea sistemului juridic existent în Dacia după ocuparea romană 

se poate realiza din surse indirecte, furnizate de dreptul aplicabil, respectiv 

dreptul roman. Dreptul roman se aplica cetăţenilor romani rezidenţi în Dacia, 

peregrinilor din această provincie, precum şi aşa-zisului ius gentius – în esenţă, tot 

drept roman, ce reglementa raporturile dintre cetăţeni şi peregrini. 

Pe lângă dreptul roman aplicat peregrinilor a existat şi un drept local 

geto-dac ce se folosea concomitent cu cel dintâi şi cu ale cărui norme venea, în 

unele cazuri, în conflict. Cetăţenilor romani rezidenţi în Dacia li se aplica dreptul 

roman clasic. Pentru celelalte categorii sociale cărora li se aplica dreptul roman, 

o deosebită importanţă aveau edictele guvernatorilor şi constituţiile imperiale. 

Guvernatorii, în calitatea lor de cârmuitori ai provinciilor, dădeau edicte prin 

care arătau modul în care înţelegeau să aplice sistemul juridic roman, la care 

introduceau şi dispoziţii luate din sistemul juridic autohton (norme de drept 

local). 

Constituţiile imperiale, dintre care cele mai importante erau edictele 

imperiale şi mandatele, erau dispoziţiile asemănătoare celor ale magistraţilor 

romani, însă, fiind date de împărat, erau aplicabile în întregul imperiu şi pentru 

întreaga perioadă de domnie. Mandatele erau instrucţiuni date de împărat 

guvernatorilor cu privire la diferitele probleme de drept civil şi penal şi care 

urmăreau să fie aplicate locuitorilor din provincie 4 . 

Aşa după cum am mai arătat, după cucerirea Daciei, dreptul autohton 

geto-dac a rămas în vigoare pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii 

le mai îngăduiau să fie reglementate de dreptul local. Aceste norme le 

reprezentau obiceiurile sau cutumele geto-dace, tolerate de noii stăpânitori cu 

condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică romane 5 . 

2 Ştefan Berechet, Judecata la români până în secolul XVIII, Cernăuţi, 1926, p. 31. 

3 Mihai Bărbulescu, De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească, în Istoria 

României, Bucureşti, 1998, p. 52. 

4 Vezi Andrei Rădulescu, Romanitatea dreptului nostru, în „Analele Academiei Române. 

Memoriile Secţiei Istorice“, seria III, tom 21, Mem. 1, Bucureşti, 1939. 

5 C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 1943, p. 37. 


Modernizarea justiţiei în Ţările Române prin Regulamentele Organice (1831-1832) 


Guvernatorul provinciei avea atribuţii de ordin politic, judecătoresc şi 

administrativ. După împărat, el avea cea mai mare competenţă asupra tuturor 

locuitorilor din provincie. Competenţa sa jurisdicţională era identică cu cea pe 

care o aveau consulii pretori, prefectul oraşului şi al pretoriului din Roma, 

putând totodată să dispună măsurile corespunzătoare. 

Pe plan local, cei mai de seamă magistraţi orăşeneşti – duumuiri şi 

quatuoruiri – aveau în primul rând atribuţii judecătoreşti, fapt pentru care se mai 

numeau şi „cei care împart dreptatea (ius dicere passunt)“. Competenţa lor 

judecătorească (ratione materiae) mergea până la o sumă de bani, diferenţiată de la 

oraş la oraş. Cu toate acestea, părţile în litigiu puteau conveni să se judece în faţa 

magistraţilor orăşeneşti şi pentru o sumă mai mare, deoarece o asemenea 

competenţă nu era de ordine publică. Pe lângă jurisdicţia contencioasă, 

magistraţii municipali îndeplineau şi una graţioasă, constând în eliberări de sclavi 

şi emancipări 6 . 

Ca mijloace de constrângere această categorie de magistraţi puteau folosi 

amenzile şi luarea în gaj a unor bunuri din patrimoniul cetăţenilor recalcitranţi. 

Tot acestei categorii de magistraţi îi revenea ca atribuţie prezidarea alegerilor 

municipale, organizarea jocurilor şi a serbărilor, adjudecarea serbărilor publice, 

arendarea proprietăţilor comunale, precum şi unele atribuţii în gestiunea 

financiară a oraşului. În materie de delicte, procedura de judecată în Dacia era 

aceeaşi ca şi în celelalte provincii imperiale romane. Cetăţenii romani se adresau 

instanţelor potrivit procedurii formulare. Guvernatorul sau reprezentantul său 

(legatus) trimitea părţile, după ce le dăduse formula, la un judecător, care statua in 

iudicio. Cu toate acestea, guvernatorul putea judeca personal pricinile, fără a mai 

trimite la judecător (aşa-zisa procedură extra ordinem). 

În materie penală, guvernatorul avea ius gladii, ceea ce îi dădea dreptul să 

condamne la moarte pe locuitorii provinciei, cu excepţia fruntaşilor din rândul 

popoarelor supuse (ex principalibus alicums civitatis), cărora pedeapsa capitală nu le 

putea fi aplicată decât de împărat 7 . Istoricii consemnează faptul că în timpul 

stăpânirii romane, dacii liberi şi-au păstrat vechile lor instituţii politico-juridice 

cu toate că sistemul de drept roman – ca şi limba şi civilizaţia latină – nu le erau 

străine, datorită legăturilor dintre autohtoni pe întreg cuprinsul Daciei. După 

retragerea administraţiei şi armatei romane a urmat o perioadă de trecere spre o 

nouă orânduire socială, când apar germenii feudalismului. 

În perioada zorilor evului mediu, puterea politică a fost deţinută de clasa 

stăpânilor de pământ care aveau monopolul administraţiei şi justiţiei. În privinţa 

dreptului, obiceiul (cutuma) este izvorul principal în prima perioadă a 

feudalismului dezvoltat; legislaţia scrisă apare mai târziu şi are un caracter 

canonic şi feudal. 

6 Ibidem; vezi şi A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, IV, Bucureşti, 1929, p. 

21-35. 

7 A.D. Xenopol, op. cit. 



Până la cele dintâi legiuiri fundamentale ale statului nostru, adică până la 

Regulamentul Organic al Munteniei din 14 iulie 1831 şi până la Regulamentul 

Organic al Moldovei din 1 ianuarie 1832, nu se poate vorbi de o organizare 

administrativă descentralizatoare în Ţările Române, cu toate că oraşele aveau 

atribuţii de putere publice, aveau personalitate morală 8 . 

În trecutul nostru, Domnul, ca şi împăratul în statul bizantin, era 

Judecătorul suprem, la care oricine se putea îndrepta, pentru orice pricină 9 . 

Viaţa de stat a principatelor româneşti n-a cunoscut justiţiile feudale, 

exercitate de seniorii feudali cu vasalii lor şi, mai târziu, delegate de ei unor 

funcţionari. De asemenea, nu a cunoscut nici justiţiile municipale şi ecleziastice 

de sine-stătătoare, împotriva cărora regele să lupte cu ajutorul juriştilor, pentru 

extinderea dreptului lor de judecată. La noi, justiţia n-a devenit niciodată 

patrimonială şi toate principiile de judecată au fost totdeauna tot atâtea „cazuri 

regale“. Justiţia n-a încetat niciodată de a emana de la Domn 10 . 

Organizarea statală a Principatelor Române a prezentat de la început un 

caracter unitar şi centralist. Domnul concentra în mâinile sale, pentru întreg 

teritoriul principatelor, puterile legiuitoare, executivă şi judecătorească. Domnul 

putea da ordine permanente şi obligatorii ca nişte legi, el era supremul 

judecător 11 . Domnul era obligat să rămână credincios obiceiului pământului şi, 

când se recurgea la jurători, el nu avea decât posibilitatea de a confirma soluţia 

adoptată de aceştia sau să recurgă la un număr îndoit de jurători, cu care să 

dovedească strâmbătatea celor dintâi cu privire la dreptul emanat. Procedeul 

legiferării nu era prea cunoscut în trecutul nostru îndepărtat. Legea era obiceiul 

pământului, născut odată cu formarea poporului român şi cu întemeierea 

principatelor. Când se introducea vreo orânduială nouă, legiuitorul era Domnul. 

Aplicarea legilor era o îndoită formă a distribuirii justiţiei şi a îndestulării 

serviciilor publice şi era tot în mâna Domnului; nu se născuse ideea separaţiei 

puterilor. 

La noi, ca şi la alte popoare, întâlnim de la început două feluri de organe 

ajutătoare ale Domnului în îndeplinirea atribuţiilor sale: corpul consultativ, 

pentru hotărârea măsurilor de luat, şi agenţii de execuţie, care executau hotărârile 

luate 12 . Primii sfetnici domneşti au fost recrutaţi dintre capii familiilor 

stăpânitoare care formau nobilimea teritorială. Dregătoriile apar treptat în 

secolele XIV şi XV. Cel mai vechi dregător a fost marele vornic 13 . Vornicul 

muntean, ca de altfel şi vornicul moldovean, era judecătorul personalului curţii şi 

8 Nicolae Iorga, Istoria Românilor şi a civilizaţiei lor, Bucureşti, 1929, p. 117. 

9 Val. Al. Georgescu, Justiţia domnească în Ţara Românească şi Moldova (1611-1831), vol. 

I, Bucureşti, 1979, p. 22. 

10 Ibidem, p. 198. 

11 Al. Buzescu, Domnia în Ţările Române până la 1866, Bucureşti, 1943, p. 155-159. 

12 C.C. Giurescu, Contribuţii la studiul marilor dregătorii în secolele XIV-XV, Vălenii de 

Munte, 1926, p. 160-161. 

13 T. Bălan, Vornicia în Moldova, în „Codrul Cosminului“, VII (1931-1932), p. 63. 




mai marele judecător al ţării întregi. Era capul poliţiei şi siguranţei statului. În 

Oltenia, atribuţiile sale erau exercitate de către marele ban. 

Dregătorii judeţelor, în Muntenia, şi ai ţinuturilor, în Moldova, aveau, ca 

reprezentanţi ai Domnului, atribuţii administrative, judecătoreşti, fiscale şi 

militare. Ei se numeau în Muntenia, de regulă, căpitani şi, excepţional, vornici, 

iar în Moldova pârcălabi, staroşti, vătafi, serdari sau vornici. Constantin 

Mavrocordat, în timpul domniilor lui în Moldova şi Muntenia, între anii 1735- 

1748, a desfiinţat aproape în totalitate vechea organizare militară a slujitorilor, a 

luat dregătorilor de districte atribuţiile militare şi le-a schimbat totodată titlul în 

acela de ispravnici care aveau şi atribuţii judecătoreşti. Din cauza atribuţiilor 

judecătoreşti, ispravnicilor li se mai zicea uneori şi „boieri judecători“ pentru 

„tot obrazul, orice breaslă ar fi“ 14 . 

Constantin Mavrocordat i-a obligat pe ispravnici să judece ei înşişi, să 

ţină condică pentru pricinile ce le judeca, să fie asistaţi în cazul unor pricini mari, 

referitoare la moşii şi ţigani de doi mazâli din judeţe (mazâli era denumirea 

descendenţilor boierilor de categoria a doua, spre deosebire de descendenţii 

boierilor mari, care se numeau neamuri). Tot el le-a interzis să judece tâlhăriile, 

dând dispoziţii ca ei să îi cerceteze numai pe tâlhari şi să-i înainteze la divanul 

domnesc „cu vina în scris“, cu amănuntul „… făcând ştire cu carte slobodă de 

pagubele ce au fost, căci nu se cuvine ca acelaşi agent să fie şi globnic şi 

judecător“ 15 . 

În unele târguri şi oraşe mai însemnate, în locul dregătorului ţinutului 

respectiv, judeca un alt dregător reprezentant al centrului. Astfel, în Muntenia 

era pârcălabul de Câmpulung, numit de la mijlocul secolului al XVII-lea 

ispravnic, iar din secolul al XVIII-lea epistat, precum şi pârcălabul şi vornicul de 

târg din Târgovişte. 

Acest tip de judecată a fost mai mult răspândit în oraşele Moldovei din 

cauza organizării speciale, foarte vechi a „ocoalelor“ dependente de unele 

târguri. Nefiind o organizare riguroasă, erau sate care, aşa cum spun 

documentele vremii, „umblau cu ocolul târgului“ şi altele „cu ţinutul“ şi, din 

această cauză, uneori se iveau rivalităţi jurisdicţionale între autorităţile ţinutale şi 

cele din oraşe. Modul de împărţire a dreptăţii trebuie deosebit de judecata 

autorităţilor comunale alese – a şoltuzilor şi pârgarilor, care puteau şi ei 

pronunţa globire (amendă) şi lovituri de toiege 16 . 

În ceea ce priveşte justiţia eclesiastică, ea se exercita asupra feţelor 

bisericeşti, cât şi asupra laicilor pentru abaterile lor de la îndatoririle lor 

bisericeşti şi spirituale. Feţele bisericeşti de la noi nu s-au bucurat, ca acelea din 

Ungaria, de un „privilegium fori“, în virtutea căruia plângerile de orice natură 

14 Dan Berindei, Ispravnicul sau ispravnicii scaunului Bucureştilor, în „Studii şi cercetări 

ştiinţifice. Istorie“, Iaşi, 1962, p. 91. 

15 Ibidem, p. 95. 

16 C.C. Giurescu, op. cit., p. 162. 



îndreptate împotriva lor să fi fost de competenţa justiţiei eclesiastice. Pentru 

vinovăţii fără legătură cu misiunea lor feţele bisericeşti erau, la noi, susceptibile 

de a fi judecate deopotrivă de instanţele bisericeşti, cât şi de cele laice. 

Infracţiunile cu caracter religios, a căror sferă, după cum se ştie, era în vechime 

foarte largă, fie că erau săvârşite de persoanele bisericeşti, fie de mireni, erau şi 

ele judecate fie de justiţia eclesiastică, fie de către cea laică, afară de cazul când 

Domnul le rezerva judecăţii bisericeşti 17 . 

La fel ca şi în Imperiul bizantin, şi la noi, toţi dregătorii, mari şi mici, 

puteau, în îndeplinirea atribuţiilor lor, să pedepsească cu bătaia sau să-i 

amendeze pe cei ce încălcau legea. Era firesc, în aceste condiţii, să fi fost o 

favoare foarte căutată de proprietari ca oamenii din satele lor să fie scutiţi de 

amestecul dregătorilor judecătoreşti domneşti. Când acorda asemenea scutiri, 

Domnul îşi rezerva de obicei cazurile de omor şi de răpiri de fete. În acest mod, 

judecător rămânea în sat proprietarul sau Domnul. El putea crea sau suprima 

după bunul plac competenţa judecătorească a unora sau altora din diverşii agenţi 

ai puterii executive. Din această cauză s-a acordat unor slujbaşi vamali din 

târguri dreptul de a cerceta chiar pricinile de „curvii şi hoţii“ şi de a amenda şi 

certa rezervând Domnului numai vinele (cauzele) cele mari. Nu a existat nici o 

altă normă în aceste atribuţii de competenţă judecătorească decât arbitrul 

domnesc 18 . 

În general, se poate spune că orice dregător mare sau mic avea drept de 

judecată pentru contravenţiile privitoare la competenţa sa administrativă. 

Dregătorii la care ne-am referit mai sus erau competenţi numai în materie civilă, 

în materie de contravenţii şi de delicte mici. Ei nu aveau nici o competenţă în 

pricinile în care era parte vreun boier-dregător mare. Dregătorii-judecători pe 

care i-am amintit erau subordonaţi, în Moldova, la început unui singur mare 

vornic, apoi, din 1568, la doi mari vornici – cel din Ţara de Jos, cu reşedinţa la 

Bârlad, şi celui din Ţara de Sus, cu reşedinţa la Dorohoi. În Muntenia, în 1761 s- 

a deosebit un mare vornic al Ţării de Sus şi altul al Ţării de Jos. În Oltenia, spre 

sfârşitul secolului al XV-lea întâlnim marele ban 19 . 

Competenţa lor era definitivă prin aceea că numai ei puteau judeca 

pricinile de omor şi că numai ei puteau pronunţa pedeapsa cu moartea. De 

asemenea, puteau judeca orice alte pricini. Judecata avea loc la casele lor, fie în 

locul de reşedinţă, fie ori unde se deplasau în circumscripţia lor. Peste toţi 

judecătorii mai mare era Domnul, care judeca în sfatul său. 

Logofătul din Principate a fost funcţionarul însărcinat cu pregătirea şi 

pecetluirea actelor domneşti. Lui îi erau adresate şi de la el plecau toate actele de 

procedură referitoare la pricinile pe care le judeca Domnul. În acest context 

trebuie amintit şi marele armaş care, deşi nu era boier de sfat, prin grija lui se 

17 Ştefan Berechet, op. cit., p. 110. 

18 Vezi Val. Al. Georgescu, op. cit. 

19 Vezi Nicolae Grigoraş, Dregătorii târgurilor moldoveneşti şi atribuţiile lor până la 

sfârşitul secolului XVI, în „Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie“, Iaşi, 1942. 




executau sentinţele de condamnare la moarte şi tot el era supraveghetorul 

temniţelor. Spătarul, paharnicul, stolnicul, comisul, slugerul, pitarul şi alţi 

dregători care îndeplineau funcţii ale curţii aveau însă cu toţii şi atribuţii 

judecătoreşti în tot cuprinsul ţării. De la o vreme, numai judecata marilor vornici 

în Moldova, a marelui vornic şi a marelui ban în Muntenia era obligatorie; ceilalţi 

dregători mari nu puteau judeca decât dacă împricinaţii recurgeau la ei 20 . 

În Transilvania, limba oficială fiind latina medievală, numele dregătorilor 

erau latineşti. Logofătul se numea cancelarius, vornicul dopifer, postelnicul 

cameranius, vistiernicul thesaurarius. În Transilvania a existat, după 1526, o dietă la 

care luau parte reprezentanţii nobilimii, ai clerului şi ai oraşelor. Aceasta avea pe 

lângă atribuţii legislative şi numeroase atribuţii administrative 21 . 

În Moldova, ca şi în Muntenia, Domnul avea un sfat domnesc ce se 

compunea din boieri-dregători mari în funcţie. Uneori, acestora li se adăugau şi 

foşti boieri mari, precum şi, fie ratione materiae, fie ratione personae, mitropolitul şi 

episcopii. Sfatul domnesc era totodată organul suprem legislativ, executiv şi 

judecătoresc al ţării 22 . 

Domnul, în sfatul domnesc, judeca: 

a) orice plângeri împotriva deciziilor dregătorilor, precum şi orice pricini 

voia să evoce dinaintea sa; 

b) în exclusivitate, pricinile în care era parte vreun boier-dregător mare; 

c) cazurile, de obicei de omor şi de răpiri de fete, ce şi le rezervase faţă 

de satele cărora le acordase proprietarilor imunitate de jurisdicţie. 

Sistemul jurisdicţional românesc prezintă asemănare cu cel în vigoare la 

periferia imperiului roman, în epoca de decadenţă. Funcţionarul de atunci avea 

tendinţa să transforme vechea Judicatio, care era atât de complicată, de 

diferenţiată şi de plină de garanţii pentru indivizi, într-o coercitio aproape exclusiv 

poliţienească. Guvernatorii acestor provincii erau numiţi uneori judices. 

Subalternii lor aveau şi ei drept de judecată. Cel mai mic în ierarhie era civilis 

judex, care venea şi cel mai des în contact cu poporul de rând. 

Acest sistem asemănător cu cel de la periferia imperiului roman în epoca 

de decadenţă a existat şi în statele barbare din Occident înainte de feudalitate. 

Funcţionarul regal din aceste state era numit judex, judex publicus, judex fiscalis şi ca 

urmare a vechii organizări a popoarelor germanice, încă din epoca merovingiană, 

funcţionarii mari regali, dux, comex, graf, nu făceau altceva decât prezidau 

judecata, ratificau şi executau sentinţele pe care le pronunţau ca judecători. 

Confuzia între atribuţiile administrative şi cele judecătoreşti nu mai era deplină. 

Aceasta a făcut ca pretutindeni să se ajungă destul de timpuriu la complete de 

20 Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova 

(sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1971, p. 310. 

21 Ştefan Pascu, Contribuţiuni documentare la istoria românilor în sec. XIII şi XIV, Cluj, 

1944, p. 215. 

22 Vezi Nicolae Grigoraş, Atribuţiile judecătoreşti ale sfatului domnesc până la sfârşitul sec. 

XVI, în „Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie“, Iaşi, 1961. 



judecată, precum şi la un început de delimitare între atribuţiile judecătoreşti şi 

cele administrative 23 . 

Ca şi la Merovingieni, au existat şi la noi două feluri de sfaturi ale 

suveranului (ale domnului): unul restrâns – placitum palati şi altul mai larg, care se 

aduna mai rar – placitum generele sau conventum publicum. Sfatul restrâns al 

Domnilor noştri nu a evoluat ca acela din Ungaria, unde, începând cu secolul al 

XIII-lea, au intrat, treptat, mai întâi nobili cu oarecare cunoştinţe de legi, zişi 

assessores sau consilieri, care puteau judeca şi în lipsa seniorilor laici şi bisericeşti 

şi, mai apoi, prelaţi şi baroni aleşi de adunarea naţională 24 . 

Cu timpul, regele din orice altă ţară a judecat în persoană din ce în ce 

mai rar şi treptat i-au fost rezervate judecăţii numai unele cazuri; la noi, Domnul 

nu a încetat niciodată a exercita personal deplinătatea atribuţiilor lui 

judecătoreşti. Niciodată nu s-a desprins la noi din sfatul domnesc o deosebită 

curte domnească de judecată. Boierii divanului erau calificaţi drept simpli 

martori la judecată. Cu toate acestea, uneori, Domnul dădea câte o pricină în 

cercetare boierilor divanului sau numai câtorva dintre ei. Boierii divanului 

hotărau în chestiuni de proprietate, după care urma să se facă „drese domneşti“ 

(ordin) 25 . 

Tot Domnul putea să trimită o pricină spre cercetare marilor vornici sau 

oricărui alt dregător, iar hotărârile chiar ale marilor boieri ai divanului erau date 

sub rezerva hotărârii supreme a Domnului. Judecata marilor bani de Craiova, cu 

sau fără divan, putea fi atacată înaintea Domnului. O sentinţă nu era niciodată 

definitivă, deoarece Domnul avea dreptul să o reformeze tot aşa cum avea 

dreptul să evoce orice pricină dinaintea sa. Schimbarea domnului era un bun 

prilej ca un proces să poată fi reluat. Ceea ce noi astăzi numim apel la acea 

vreme nu era în fond decât o principală absenţă a autorităţii lucrului judecat 26 . 

Apelul cunoscut astăzi ca o cale de atac se reducea în trecutul nostru la un fel de 

drept de jeluire la superior împotriva actului inferiorului şi era firesc să fie aşa 

atâta timp cât era o completă confuzie între atribuţiile executive şi cele 

judecătoreşti ale dregătorului. La acea vreme nu se cunoştea separaţia puterilor 

în stat şi de aceea plângerile (jeluirile) împotriva sentinţelor se putea prezenta 

Domnului ca şi cele împotriva oricărui act administrativ. A intrat în limbajul 

popular expresia „cu jalba în proţap“, care nu era altceva decât forma sumară a 

plângerii, când Domnul mergea la plimbare. 

Nu se poate vorbi în vechiul nostru drept despre prime instanţe de 

judecată şi de instanţe de apel, de grade de jurisdicţie, ci numai de jeluire sau 

plângeri împotriva actelor („hotărârilor“) dregătorilor judecători. Această lipsă 

era suplinită de dreptul Domnului de a pedepsi pe boierul care chiar şi din 

neştiinţa legilor judecase strâmb. Domnul putea, deopotrivă, să pedepsească pe 

23 Ibidem, p. 41. 

24 N. Stoicescu, op. cit., p. 101. 

25 Val. Al. Georgescu, Justiţia domnească…, p. 221. 

26 Ibidem, p. 224. 




jeluitor dacă judecata dregătorului se dovedea dreaptă. Pretinsul apel nu era 

decât o plângere care părea jignitoare pentru dregătorul pe care-l viza 27 . 

Istoriografii consemnează şi cazuri, când, deşi străini, locuitori ai 

Principatelor erau judecaţi de o instanţă străină şi sentinţa era validată de 

instanţele româneşti. Ambrozie Kobok, din Huşi, s-a judecat la Braşov cu un 

sas, Kelemen, pentru 20 boi. Un italian cu un armean din Suceava s-au judecat 

în Polonia pentru nişte bani. Străinii, armeni şi ruteni, din Suceava erau judecaţi, 

primii după „Jus armenicum“, iar italianul după „in ius civile“ în Lemberg, deşi 

locuiau în Moldova. 

Negustorii, după privilegiile de libertate ale comerţului, se judecau 

pentru neînţelegerile lor, numai de domn şi nu de instanţele inferioare. Astfel, 

din Târgovişte, la 14 iulie 1475, domnul Munteniei comunica negustorilor 

braşoveni: „Şi dacă cineva dintre oamenii voştri ar avea vreo treabă sau vreo 

nevoie în ţara domniei mele, acela să vie la domnia mea, iar domnia mea îi voi 

face dreptate după legea cea dreaptă“ 28 . 

În Moldova, sub Ştefan cel Mare, la 13 martie 1458, în baza unui 

privilegiu comercial dat braşovenilor, li s-a îngăduit să-şi vândă marfa prin toate 

târgurile şi cetăţile moldovene, fixându-le şi vama ce trebuia plătită pentru 

fiecare fel de marfă. Neînţelegerile dintre ei şi locuitorii ţării se judecau numai de 

domn şi nu de dregătorii acestuia: „de asemenea, dacă Braşovenii ar voi să stea şi 

să se judece înaintea noastră, când cineva s-ar jelui împotriva lor; ei să fie volnici 

a veni înaintea noastră ca să-i judecăm. Nimeni alt cineva în ţara noastră, nici 

boier, nici vornic, nici şoltuz să nu îndrăznească a-i judeca“ 29 . Cu toate acestea, 

judecata putea avea loc în ambele ţări. Astfel, la 12 august 1500, Radu cel Mare 

cerea sibienilor ca să se recunoască judecata lui în pricina dintre oamenii lui, 

Chircă Dragotă, Gherghina şi Drăguş, cu sibienii pentru o pretenţie bănească. 

De aici concluzia că judecata se putea face în ambele ţări şi fiecare trebuia să 

recunoască hotărârea dată. 

În ceea ce priveşte recursul în caz de nemulţumire faţă de judecata 

judecătorilor inferiori, se adresa către domnul ţării, care îl şi judeca. În acest 

sens, menţionăm explicaţiile domnului Vasile Lupu date castelanului din 

Cracovia în legătură cu un negustor străin nedreptăţit: „ca străini, aceşti 

negustori nu pot să aibă recurs la altă protecţie decât la a mea“ 30 . 

Regulamentele Organice 

Problema pe care o vom aborda în cele ce urmează este strâns legată de 

ocupaţiile militare străine cu care ţările române s-au confruntat nu de puţine ori, 

27 G.S. Longinescu, Istoria dreptului românesc din vremile cele mai vechi şi până astăzi, 


28 Ibidem, p. 145. 

29 Ibidem, p. 146; vezi şi Nicolae Iorga, Istoria românilor şi a civilizaţiei lor, Bucureşti, 

1929. 

30 Ibidem. 



de modul în care 

s-au exercitat atribuţiile judiciare ale organelor de drept în Ţara Românească şi 

Moldova în aceste condiţii. 

Prin ocupaţie militară înţelegem faptul ocupării parţiale sau totale a ţării 

de către o armată străină în timpul unui război, adică o ocupaţie provizorie. Prin 

aceasta excludem din obiectul expunerii noastre administrarea unor oraşe, cetăţi 

sau teritorii româneşti de către o putere străină cu caracter permanent, în 

virtutea unei anexări. Astfel au fost cetăţile Giurgiu, Brăila, Hotin, Tighina, 

anexate abuziv şi transformate de turci în raiale. În aceeaşi situaţie s-a aflat 

Oltenia între anii 1718 şi 1739, sub administraţie austriacă în virtutea anexării ei 

prin tratatul de pace de la Passarowitz (1718), revenită la Ţara Românească prin 

pacea de la Belgrad (1739) 31 . 

De asemenea, nu intră în noţiunea de ocupaţie militară în sensul acestui 

studiu incursiunile sau încălcările asupra unei părţi din teritoriu, săvârşite de 

tătari, până în secolul al XVIII-lea, de poloni sau de cazaci, caracterizate prin 

durata lor foarte scurtă şi prin lipsa lor de efecte asupra vieţii de stat. 

În general, ocupaţiile militare din secolul al XVII-lea şi de la începutul 

secolului al XVIII-lea au fost de scurtă durată. Unele din ele, ca de exemplu cele 

polone de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor, erau legate 

de acţiuni menite să impună în Moldova un domn aliat sau dependent de 

puterea ocupantă. Cele mai multe de o durată redusă, rămâneau supuse unor 

relaţii rudimentare derivând din starea de război. Forma juridică cea mai 

frecventă pentru asigurarea continuităţii vieţii de stat şi a exercitării atribuţiilor 

domniei fără domn era organizarea de către domnul care se retrăgea în faţa 

inamicului (Constantin Cantemir în faţa polonilor, Constantin Brâncoveanu în 

faţa austriecilor, Grigore Ghica în faţa ruşilor) a unei căimăcămii pe care, în 

general, ocupantul o recunoştea şi cu care colabora, luându-i uneori un jurământ 

solemn. O parte din boierime, rămasă pe loc, colabora cu puterea ocupantă, fie 

din nevoie (unii boieri aveau moşii în zona care cădea sub ocupaţie), fie din 

simpatie politică. Unii boieri se „compromiteau“ faţă de turci şi la încheierea 

păcii suportau consecinţele care decurgeau din înfrângerea puterii respective. 

În secolul al XVIII-lea, după anexarea Olteniei de către austrieci, şi odată 

cu precizarea politicii de expansiune a Rusiei, ocupaţiile militare îşi schimbă 

caracterul. Ele devin mai lungi (în medie, durează trei-patru ani) şi tind să 

realizeze o administraţie civilă care să servească deopotrivă interesele militare 

imediate şi cele politice de lungă durată ale puterii ocupante. Fiecare putere – şi 

îndeosebi Rusia – are o puternică partidă de sprijin în fiecare ţară, unde ocupaţia 

se leagă de eliberarea de sub jugul otoman, dar punea problema noilor raporturi 

cu puterea care ar fi condus cu succes operaţiunea antiotomană. Uneori, 

ocupaţia rusă asupra unei părţi din teritoriu este simultană cu ocupaţia austriacă 

31 Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucureşti, 1971, p. 470. 




asupra altei părţi din aceeaşi ţară (de exemplu, ocupaţiile asupra Moldovei din 

1789-1791). După 1774, Rusia acţionează şi ca putere protectoare, recunoscută 

ca atare de Turcia prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi. 

Sub toate aceste ocupaţii, se pun probleme noi de conducere politică a 

ţărilor române şi de administrare a justiţiei, care ne vor reţine atenţia în mod 

deosebit. 

Pe linia acestei evoluţii, ocupaţia rusă din 1739 constituie o formă de 

trecere. Se foloseşte încă instituţia căimăcămiei, iar adeziunea boierimii este 

importantă. Această ocupaţie s-a petrecut în cursul războiului rosu-austro-turc 

din 1735-1739, când ruşii au chemat (1736) din Ţara Românească pe Constantin, 

fiul lui Şerban Cantacuzino, iar din Moldova pe Constantin Cantemir. Amândoi 

au luat parte activă la război, în fruntea unor corpuri de militari români. Aceşti 

fii de domn erau destinaţi, în intenţia ruşilor, să devină domni în ţara respectivă. 

După bătălia de la Stăuceni şi după capitularea Hotinului, Constantin Cantemir a 

intrat în Iaşi ca un adevărat domn 32 . Domnul Moldovei, Grigore Ghica, numise 

o căimăcămie compusă din boierii Sandu Studza, vel logofăt, şi Iordachi 

Cantacuzino, vel vornic, şi se retrăsese pentru a nu cădea în mâna ruşilor. La 5 

septembrie 1739, conducerea armatei ruse a încheiat o convenţie cu „deputaţii 

stărilor“, prin care Moldova era declarată independentă sub ocrotirea Rusiei. Se 

garantau privilegii boierilor, caimacamii au fost menţinuţi, iar Constantin 

Cantemir a fost făcut protosenator. Nemulţumirea împotriva caimacamilor 33 , a 

dus la arestarea lor şi trimiterea în cetatea Hotinului, de unde, prin mijlocirea lui 

Grigore Ghica au fost mai târziu eliberaţi. Această ocupaţie a cuprins numai o 

parte din Moldova, deoarece domnul Grigore Ghica, fără să părăsească ţara, s-a 

mişcat mult, mai ales în Ţara de Jos. Ţara de Sus, ocupată de ruşi, a cunoscut o 

relativă suspendare a justiţiei domneşti şi chiar a divanului regulat, cu toate că 

puterea ocupantă urmărea continuarea vieţii normale şi respectarea obiceiurilor 

ţării, în măsura în care nu contraziceau interesele ei militare. 

Regulamentele Organice din Ţara Românească (1831) şi Moldova (1832) 

au continuat efortul de modernizare a justiţiei din Principate, încercând să 

despartă puterea judecătorească de cea executivă 34 , să laicizeze justiţia 35 , să 

stabilească modul de recrutare a judecătorilor, ce vor fi retribuiţi de stat, fără a 

mai primi avantaje de la părţi 36 , să scurteze cursul judecăţii 37 . 

32 I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O seamă de cuvinte, ed. îngrijită de Iorgu Iordan, 


33 Ibidem, p. 373. 

34 Regulamentele Organice ale Valachiei şi Moldovei, Bucureşti, 1944. Art. 240 ROV; art. 

229 ROM (în continuare, s-a abreviat: ROV, pentru Regulamentul Organic al Ţării 

Româneşti, şi ROM, pentru Regulamentul Organic al Moldovei). 

35 Art. 240 ROV; art. 299 ROM. 

36 Art. 219 şi 238 ROV; art. 283 şi 286 ROM. 

37 Art. 329 ROV; art. 309 ROM. 



Regulamentele Organice distingeau două categorii de instanţe 

judecătoreşti: ordinare şi extraordinare, în prima categorie intrând instanţele 

civile, care mai erau sub influenţa clerului numai în ceea ce priveşte judecătoriile 

săteşti, iar în cea de a doua instanţele militare şi cele ecleziastice, pentru care sunt 

stabilite reguli proprii. Instanţele civile, la rândul lor, erau şi ele ordinare şi 

speciale, din a doua categorie făcând parte judecătoriile „du prin sate“ sau de 

împăciuire 38 şi judecătoriile sau tribunalele de comerţ 39 . 

În fiecare sat se înfiinţează câte o judecătorie sătească, compusă din preotul 

satului şi trei juraţi aleşi pe un an de locuitorii satului; reclamantul nu se putea 

adresa tribunalului de judeţ decât făcând dovada că împăciuirea nu a reuşit. 

Aceste judecătorii aveau şi competenţă contencioasă, în ultimă instanţă, în 

pricini în valoare de 10-15 lei în Moldova şi 15 lei în Ţara Românească. Tot în 

Ţara Românească, o lege din 5 ianuarie 1832, „pentru osebirea căderilor şi 

datoriilor între partea judecătorească şi cârmuitoare a judeţelor“ dădea 

cârmuitorilor judeţelor şi subcârmuitorilor plăşilor dreptul de a judeca cu 

desăvârşire pricinile de vini poliţieneşti mici şi sarcinile de datorii până la 15 lei 40 . 

Instanţele civile ordinare erau de trei grade: a) „judecătoria de judeţ de întâia 

cercetare“ (ROV) sau „tribunalul de ţinut“ (ROM); b) „divanurile judecătoreşti“ 

(ROV) sau „divanurile de apelaţie“ (ROM); c) „Înaltul divan“ (ROV) sau 

„Divanul domnesc“ (ROM). 

Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, se înfiinţează câte o 

judecătorie (tribunal) în fiecare judeţ (ţinut) 41 . Această instanţă de prim grad se 

compune dintr-un preşedinte şi doi membri, iar în Ţara Românească şi un 

procuror, numiţi de Domn. Ea era competentă să judece în primă instanţă toate 

pricinile civile şi comerciale, iar în ultimă instanţă pe cele inferioare sumei de 150 

de taleri (ROV) sau 1.500 de piaştri (ROM). Pricinile corecţionale (adică cele 

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de „un an cel mult“), erau 

judecate, în Ţara Românească de judecătoria de întâia cercetare, în primă 

instanţă, cu apel la divanul judecătoresc; în pricinile criminaliceşti judecătoria de 

întâia cercetare făcea numai cercetări şi trimitea spre judecare divanului 

judecătoresc faptele de „omor, cercare de omor, tâlhărie, hoţie cu spargere sau 

cu orice altă siluire precum şi orice alte nelegiuri…“ 42 . 

În ce priveşte competenţa penală a tribunalelor de ţinut, printr-o lege din 

1844, tribunalul Iaşi se va împarte în două secţii, fiecare cu un preşedinte şi doi 

judecători. 

S-a mai înfiinţat la Bucureşti o „Judecătorie a poliţiei“, compusă dintr-un 

preşedinte şi doi membri, care va judeca „gâlcevuri, bătăi şi alte vini mici, ce se 

chiamă poliţieneşti“, întâmplate în capitală şi care nu se pedepsesc maI mult 

38 Art. 264-266 ROV; art. 319 ROM. 

39 Art. 299-315 ROV; art. 333-341 ROM. 

40 ROV, Bucuresci, 1847, p. 316-323. 

41 Art. 213, 242-263 ROV, art. 301-318 ROM. 

42 Art. 262 ROV. 




„decât o închisoare de trei zile şi până la toiege 50“; vinovaţii de fapte mai grave 

erau trimişi „cu raport pe scurt“ şi cu corpurile delicte la judecătoria judeţului 

Ilfov. Judecătoria de poliţie era competentă să judece şi pricini civile în legătură 

cu faptele penale ce cad în competenţa ei, dacă nu au o valoare mai mare de 50 

de taleri. În judeţe, „învinovăţirile cele mici care se osândesc numai la închisoare 

de trei zile“ se judecau de cârmuitori; toate celelalte se trimiteau la judecătoria de 

întâia cercetare (art. 316-318). Printr-un ofis domnesc din 8 august 1855 43 , s-au 

reorganizat „atribuţiile şi competenţa judecătoriei de poliţie“, dându-i-se şi 

numele de „tribunal poliţienesc“. 

Ca al doilea grad de jurisdicţie în Ţara Românească se înfiinţează şi se 

organizează pe larg 44 două „divanuri judecătoreşti“ la Bucureşti (unul civil, 

compus dintr-un preşedinte şi şase membri, şi unul penal, compus dintr-un 

preşedinte, patru membri şi un procuror), competente să judece apelurile 

declarate împotriva hotărârilor civile, comerciale şi penale pronunţate de 

judecătoriile de întâia cercetare din judeţele din stânga Oltului, şi alte două 

divane la Craiova (unul civil, compus dintr-un preşedinte şi cinci membri, şi altul 

penal, compus dintr-un preşedinte, trei membri şi un procuror), competente să 

judece apelurile declarate împotriva hotărârilor civile, comerciale şi penale 

pronunţate de judecătoriile de întâia cercetare din judeţele din dreapta Oltului. 

În Moldova, în ceea ce priveşte organizarea şi competenţa instanţelor 

penale, prin faptul că Regulamentul Organic a transformat Departamentul 

criminalicesc – înfiinţat în 1789 şi existent la 1832 – în „Tribunalul de pricini 

criminale“, cu competenţa de a judeca „toate pricinile criminale“, s-au creat 

reguli de organizare şi competenţă diferite de cele din Ţara Românească în 

materie penală 45 . 

Astfel, la Iaşi se crează două „divanuri de apelaţie“, unul pentru 

ţinuturile din Ţara de Sus şi celălalt pentru ţinuturile din Ţara de Jos. Fiecare 

divan se compunea dintr-un preşedinte şi patru „asesori“ aleşi de Domn şi avea 

în competenţa sa judecarea apelurile declarate în contra hotărârilor civile şi 

comerciale pronunţate de tribunalele de ţinut din jurisdicţia sa 46 , spre deosebire 

de divanele muntene, care judecau şi apelurile penale. Această restrângere a 

competenţei divanurilor apelative moldoveneşti de datorează faptului că art. 347 

dădea în competenţa Tribunalelor de pricini criminale „toate pricinile criminale; 

el va giudeca toate facerile de rău, sau greşalele acelor pârâţi, care cercetându-să 

mai întâi de cătră tribunalele ţinuturilor, i se vor trimite după cuprinderea 

articolului 314 şi 316“, în realitate 313 şi 315, care prevedeau obligaţia 

43 C. Brăiloiu, Legiuirea Caragea. Colecţiune de legi, ordonanţe şi decrete domnesci, vol. I, 


44 Art. 267-298 ROV. 

45 Val. Al. Georgescu, Petre Strihan, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova. 

1611-1831, Partea I, Organizarea judecătorească, vol. I-II, Editura Academiei Române, 


46 Art. 320-332 ROM. 



tribunalului ţinutal de a aresta pe infractorii din ţinut, a le cerceta faptele şi a 

întocmi un raport amănunţit asupra lor, pe care îl va trimite Tribunalului de 

pricini criminale împreună cu infractorii şi cu corpurile delicte. 

O lege din 1845 a desfiinţat cele două divane şi a înfiinţat „un singur 

divan de apel pentru toată ţara“, compus dintr-un preşedinte şi „şase asesori“, 

reduşi prin legea din 26 ianuarie 1846 numai la patru, adăugându-se însă şi „trei 

candidaţi“ care îi puteau înlocui pe asesori în cazul când aceştia ar fi fost 

împiedicaţi să judece 47 . 

Tribunalul poliţienesc (compus dintr-un preşedinte şi doi membri), înfiinţat 

la Iaşi 48 , era competent să judece bătăile, certurile şi alte fapte mărunte săvârşite 

în oraş de oamenii de rând, iar în ţinuturi erau competenţi ispravnicii 

administratori să judece fapte ce nu se pedepsesc cu mai mult de cinci zile de 

închisoare; la „întâmplare de greşeli mai mari, vinovatul se va da în giudecata 

tribunalului ţinutului, carele fără de nici o prelungire, va cerceta vinovăţia lui“. 

Competenţa tribunalului ţinutal se limitează la această cercetare, după aceea fiind 

obligat, conform art. 315, să-l trimită pe infractor, cu un raport amănunţit şi cu 

corpurile delicte Tribunalului de pricini criminale, care, după cum am văzut, avea 

plenitudine de jurisdicţie penală. 

Tribunalul de pricini criminale 49 se compunea dintr-un preşedinte şi doi 

membri; un avocat asigura apărarea acuzaţilor în cursul procedurii. Tribunalul 

putea fi sesizat, potrivit art. 315, prin plângerea directă a persoanei ce se simţea 

lezată de o crimă sau un delict, ori de tribunalele de ţinut. Hotărârile acestui 

tribunal se puneau „în lucrare numai după cercetarea lor de cătră divanul 

domnesc şi întărirea lor de cătră domnul“ (art. 357), având deci caracterul unei 

anaforale. 

Înaltul divan din Ţara Românească 50 şi Divanul domnesc în Moldova 51 

constituiau al treilea grad de jurisdicţie. În Ţara Românească, Înaltul divan se compunea 

dintr-un preşedinte, care era marele ban, şase judecători şi doi supleanţi, fiind 

competent să judece apelurile declarate împotriva deciziilor divanelor 

judecătoreşti şi ale tribunalelor de comerţ. Cu toată exprimarea categorică a art. 

319, el nu era ultimul grad de jurisdicţie, pentru că tot în Regulament (art. 324) 

se mai prevedea o a patra instanţă competentă să judece pricinile asupra cărora se 

pronunţase Înaltul divan numai cu majoritate de voturi, dând soluţii contrare 

deciziilor instanţelor inferioare, iar opinia separată a minorităţii formată din doi 

membri era conformă cu hotărârile acelor instanţe. În acest caz, la cererea părţii 

nemulţumite, Domnul era obligat să restituie pricina Înaltului divan, care o 

rejudeca, de data aceasta sub preşedinţia logofătului dreptăţii (ceea ce constituia 

o imixtiune a executivului în activitatea judecătorească) şi având în compunerea 

47 S. Pastia, Codu judiciar pentru tribunalile din Moldova, Iaşi, 1862, p. 623 şi 695. 

48 Art. 342-345 ROM. 

49 Art. 346-351 ROM. 

50 Art. 319-330 ROV. 

51 Art. 362-366 ROM. 




lui şi pe toţi preşedinţii tribunalelor şi Curţilor din Bucureşti, afară de cei ce 

judecaseră pricina ca preşedinţi la instanţele inferioare. Decizia dată era 

definitivă; Domnul era obligat să o confirme şi să o execute, el neparticipând 

însă la judecată, ceea ce era conform principiului separării puterilor, înscris în art. 

212. Imixtiunea Domnului în autoritatea judecătorească se reducea astfel la 

confirmarea hotărârilor divanului sau la trimiterea pricinilor spre rejudecare în 

faţa acestei instanţe, precum şi la prezidarea instanţei supreme în cazul când unul 

sau mai mulţi membri ai ei erau acuzaţi că au săvârşit vreun delict în exerciţiul 

funcţiunii (art. 328); înlăturarea completă a Domnului din activitatea 

judecătorească s-a făcut abia prin Convenţia de la Paris, din 1858. 

În Moldova, Divanul domnesc se compunea dintr-un preşedinte, care era 

Domnul, şi şapte membri, patru desemnaţi de Domn şi trei aleşi de Obşteasca 

obicinuită adunare; unul dintre aceştia era desemnat de Domn să îl înlocuiască la 

preşedinţia divanului în caz de absenţă. Divanul era competent să judece, în 

ultimă instanţă, toate apelurile civile privind bunuri mobile şi imobile declarate 

împotriva hotărârilor divanelor de apel şi cele penale. Domnul avea vot 

deliberativ numai când opiniile celor şase membri erau împărţite în mod egal. 

Dacă nu prezida personal divanul, Domnul avea dreptul să-şi facă observaţiile 

asupra unei hotărâri ce nu întrunea totalitatea sufragiilor şi care i se părea că este 

dată cu nesocotirea formelor cerute sau a legii. În cazul acesta, divanul avea 

facultatea să rectifice erorile, dacă le recunoştea, sau să persiste în soluţie, 

arătând raţiunile legale pe care se întemeiase; Domnul era obligat să confirme 

această hotărâre şi să o pună în executare (art. 363). Prin Legea divanului general 

din 1830 52 , se dispunea că hotărârile divanului domnesc, chiar date cu 

unanimitate de voturi, pot fi repuse în discuţia divanului prezidat de Domn, în 

cazul când acesta făcuse observaţii asupra lor cu privire la scăpări din vedere sau 

călcări ale formelor sau legilor. Apelul de la un Domn la altul este desfiinţat prin 

art. 364, care prevede că orice pricină hotărâtă de divanul domnesc şi întărită de 

Domn este definitiv terminată şi nu va putea fi reînnoită nici de Domnul actual, 

nici de succesorii săi; anexa R şi legea din 1839 sporesc posibilitatea de imixtiune 

a Domnului în organizarea Divanului domnesc. 

Ambele Regulamente Organice 53 prevedeau că, în lipsa unui text de lege 

care să reglementeze problema dedusă în judecată sau în cazul când textele 

existente erau neclare, Înaltul divan şi Divanul domnesc, dându-şi părerea asupra 

înţelesului textului neclar sau alcătuind un text care să reglementeze pricina 

dedusă în judecată, îl înştiinţau pe Domn printr-un raport desluşitor, pe care 

Domnul îl dădea în cercetarea unei comisii prezidate de marele logofăt, 

poruncind, dacă găsea necesar, să se redacteze un proiect de lege lămuritor sau 

completator, şi care, primit fiind de Adunarea obştească, să devină lege. 

52 S. Pastia, op. cit., p. 864. 

53 Art. 330 ROV; art. 365 ROM. 



Judecătorii de la toate instanţele, în afară de cei de la instanţele 

comerciale, aleşi de neguţători, erau numiţi de Domn şi judecau „în numele 

Domnului“, ca şi mai înainte. Judecătorii de toate gradele se numeau dintre 

persoanele ce cunoşteau pravila, pe termen de trei ani; acest termen putea fi 

prelungit din trei în trei ani, dacă judecătorii se dovedeau destoinici, şi după 

nouă ani în Moldova şi zece ani în Ţara Românească puteau deveni inamovibili, 

dacă Adunarea obştească socotea că principiul inamovibilităţii ar putea fi aplicat 

fără inconveniente 54 . În practică, nu s-a admis inamovibilitatea magistraţilor sub 

regimul regulamentar. Regulamentele Organice proclamau „despărţirea puterilor 

ocârmuitoare şi judecătorească“, publicitatea dezbaterilor şi a pronunţării 

sentinţei în procesele civile, comerciale şi penale, suprimau vechiul mod de 

indemnizare a judecătorilor, stabilind salarizarea lor de către stat şi interzicândule 

orice fel de plocoane de la părţi, suprimau orice privilegiu de jurisdicţie, 

instanţele determinate de lege fiind aceleaşi pentru toţi justiţiabilii şi realizânduse 

astfel o reformă importantă de democratizare a justiţiei, pe care Constantin 

Mavrocordat şi domnii următori lui fuseseră împiedicaţi de marii boieri să o 

înfăptuiască. 

Regulamentul Organic din Ţara Românească, spre deosebire de cel din 

Moldova 55 , a creat instituţia ministerului public. Regulamentul din 1832 „asupra 

îndatoririlor procurorilor tribunalelor şi a divanurilor în pricini civile şi 

comerciale“ 56 reglementează pe larg activitatea procurorilor, care este, în primul 

rând, aceea de a priveghea „cu deadinsul de a se păzi cu toată scumpătatea 

pravilele şi spre a face cunoscut stăpânirii toate lucrările şi trebuinţele acelor 

judecătorii“. În al doilea rând, atribuţiile procurorilor sunt generale („cele ce 

ating de toţi procurorii judecătoriilor fără osebire“) şi speciale („cele ce privesc 

numai la procurorul cutăreia judecătorii sau cutăruia divan, după atribuţiile ce 

poate avea judecătoria sau acel divan“). Atribuţiile procurorilor erau, astfel, cu 

mult mai largi decât cele ce i s-au dat mai târziu, prin legea de organizare 

judecătorească din 1865. 

Ambele Regulamente Organice se ocupau şi de auxiliarii justiţiei, de 

grefieri şi ceilalţi funcţionari judecătoreşti şi de avocaţi 57 . Organizarea corpului 

de avocaţi a fost completată în Ţara Românească şi Moldova prin alte legi 58 . 

Suzeranitatea otomană, exercitată asupra ţărilor române de la jumătatea 

secolului al XVI-lea, n-a constituit niciodată o limită în ceea ce priveşte sursa 

puterii judiciare a domnului. Ea nu i-a adus decât limitări şi mai ales încălcări 

54 Art. 214 şi 215 ROV; art. 281, 282, 284 şi 285 ROM. 

55 Ministerul public a fost introdus în Moldova abia prin Legea din 20 martie 1862 

„atingătoare de instituirea de procurori pe la tribunalele din Moldova“. 

56 ROV, Bucuresci, 1847, p. 263-273. 

57 Art. 216, 220-223 şi 225-227 ROV; art. 296 şi 346 ROM. 

58 Vezi Gh. Ungureanu, Istoria avocaturii în Moldova, I, Iaşi, 1938. 




neesenţiale în ceea ce priveşte exercitarea ei sau executarea hotărârilor 

pronunţate de ea. 

Judecăţile domneşti au fost totdeauna considerate ca emanând de la 

domn şi ca reprezentând expresia puterii lui judiciare supreme, în cadrul 

autonomiei descrise mai sus. Când domnul judecă, nimic nu invederează că el ar 

împărţi o justiţie străină, aceea a sultanului. Dreptul deplin al domnului de a 

pedepsi, exercitat mai ales pe socoteala boierimii opozante, şi împotriva căruia 

aceasta luptă cu îndârjire, este cea mai sugestivă manifestare a poziţiei de 

conducător feudal de stat, vasal sau autonom, poziţie esenţial deosebită de aceea 

a unui mare dregător otoman. 

În ceea ce priveşte exerciţiul puterii judiciare, hotărârile domneşti nu 

sunt supuse vreunui recurs în faţa unui organ al statului suzeran, nici nu au, 

pentru a fi executorii, nevoie de întărirea acestuia. În mod curent, domnul şi 

divanul, în cazuri în care interese otomane erau în joc, este neîndoielnic că în 

fapt ţineau seamă de astfel de interese, putând merge până la cea mai abuzivă 

hotărâre. Aceasta rămânea însă numai un fapt de ordin politic. De la o vreme şi 

mai ales în secolul al XVIII-lea, Poarta intervine adesea cu ordine privind 

judecarea unui proces sau semnalând pricina atenţiei domnului. Este, desigur, 

aici, începutul unei imixtiuni care, câtă vreme păstra forma unor recomandări, se 

putea concilia încă, până la un punct, cu ideea de autonomie. Bineînţeles că, de 

pe poziţia politică a domnului şi a boierimii, în astfel de cazuri – totuşi 

excepţionale – simpla recomandare putea avea în fapt semnificaţia unui ordin 

care impunea şi rezolvarea cauzei într-un anumit sens, dacă ţinem seama mai 

ales de metodele brutale ale Porţii, în toată politica sa. 

Mult mai grave erau însă plângerile supuşilor români, în general boieri, la 

Înalta Poartă împotriva unei hotărâri judecătoreşti, pentru a se solicita o 

intervenţie otomană în vederea unei noi judecăţi „fără strâmbătate“. Aici, însăşi 

clasa dominantă deschidea, pe nesimţite, drumul spre o imixtiune a Porţii, 

tinzând să o învestească, împotriva regimului de capitulaţii existent, cu un drept 

de control asupra exercitării justiţiei. Nu se poate spune că Poarta a promovat 

sistematic această practică şi că ar fi generalizat-o, construind pe ea în mod 

permanent şi deschis un drept de control judiciar asupra tuturor hotărârilor 

pronunţate de domni. 

În general, ceea ce trebuie subliniat şi în materie judiciară este rezistenţa – 

uneori principială şi deschisă, şi mai adesea sub forme indirecte, inclusiv o 

tenace inerţie – pe care au opus-o pretenţiilor de imixtiune, atât domnia, cât 

şi boierimea care participa la administrarea justiţiei. Cu defecţiunile şi 

concesiile semnalate, s-a putut asigura astfel, în condiţii dificile, o relativă 

respectare a câtorva principii de bază care decurgeau din conţinutul istoric al 

raporturilor de suzeranitate, aşa cum ele îşi vor găsi o exactă expresie scrisă 

în documentele care, de la o vreme, vor fi invocate ca reprezentând însuşi 

textul – necunoscut direct – al capitulaţiilor din secolele XV-XVII. 



Odată cu accentuarea tendinţelor de penetrare ideologică, economică şi 

politică a Apusului la noi, domnitorii fanarioţi au încercat, în cursul secolului al 

XVIII-lea, să lărgească sfera de activitate a administraţiei, între aceştia o 

contribuţie decisivă având Constantin Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti. 

Atât reforma judecătorească a celui dintâi, cât şi opera legislativă 

reformatoare a celui de-al doilea şi-au dovedit necesitatea şi caracterul înaintat 

prin înseşi dificultăţile de aplicare întâmpinate din partea categoriilor sociale 

conservatoare. Toate principiile lor, dezvoltate şi amendate, s-au impus până la 

urmă, constituind faza de trecere de la dreptul feudal la cel burghez, ce va 

domina sistemul de modernizare a justiţiei româneşti adoptat de Regulamentele 

Organice. 




EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI ELECTORALE ROMÂNEŞTI (1864-1938) 

Dr. Răzvan Victor PANTELIMON* 

The evolution of Romanian electoral legislation (1864-1938) 

Abstract: Electoral processes have became part of the Romanian public life, but the 

evolution of this phenomena, in particular of electoral legislation, might be said to not 

have been either a quite linear one or deprived by regresses. The second half of the 

XIXth century and the first part of the XXth century have been marked by changes of 

the electoral system and of a significant increase in point of the number of voters. 

Consequently, elections are present in nowadays life, thus representing the key factor of 

contemporary political life. 

Moreover, it is important to emphasize the fact according to which, during the above 

mentioned period, elections were considered a means of political education, while what 

really happened within the Romanian area resembled to the political life of more evolved 

countries. As against neighbouring great empires it might be said that Romanian 

elections in point of the mentioned interval were characterized by democratic and 

contemporary features. The present research analyzes the evolution of electoral 

legislation and regime beginning with 1864 and until the Constitution from 1938 in order 

to observe the role of the provisions of the law in respect of the increase of the electoral 

corps and the progress of the Romanian democracy as regards the interested period. 

Keywords: elections, electoral system, reform, right to vote, democracy, romanian area. 

Procesele electorale au intrat în cotidianul vieţii publice româneşti, însă 

evoluţia acestui fenomen, dar mai ales a legislaţiei electorale, nu a fost una liniară 

şi nici lipsită întotdeauna de regrese. În cursul celei de-a doua jumătăţi a veacului 

al XIX-lea şi prima parte a secolului XX, asistăm la modificări ale sistemului 

electoral şi, de asemenea, la o creştere a numărului de alegători. Alegerile intră, 

treptat, în viaţa de toate zilele, ele tinzând să devină pârghia principala a noii 

vieţi politice moderne. 

Totodată, este limpede că în această perioadă alegerile au reprezentat un 

mijloc de educaţie politică şi, dincolo de aspectele caragialeşti, ceea ce avea loc în 

spaţiul românesc nu se deosebea cu mult de viaţa politică, din acea vreme, din 

ţări mai evoluate. În comparaţie cu marile imperii vecine, evoluţiile româneşti au 

avut, la parametrii epocii respective, un aspect modern şi în mare măsură 

democratic. 

Această cercetare îşi propune să urmărească evoluţia legislaţiei electorale 

şi a regimului electoral începând cu 1864 şi până la Constituţia din 1938, pentru 

a analiza în ce măsură prevederile legale au dus la creşterea corpului electoral şi 

implicit la dezvoltarea democraţiei româneşti în această perioadă. 


Răzvan Victor Pantelimon / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

După ce în Proclamaţia de la Islaz, se vorbea de „reprezentanţi ai tuturor 

stărilor soţietăţii” 1 , Locotenenţa domnească va publica la 19 iulie 1848 

instrucţiunile referitoare la alegeri. Potrivit acestora urmau să voteze toţi 

locuitorii români de „o stare liberă”, cu bună purtare, în vârstă de 21 de ani şi 

locuind statornic în aşezarea în care se ţineau alegerile. Aceşti alegători alegeau 

un număr de delegaţi în cadrul unor alegeri primare, care se întruneau în 

capitalele de judeţe şi votau, la rândul lor, deputaţii din adunare. Nu exista cens, 

dar alegerile erau, pentru marea majoritate a populaţiei indirecte, ele 

desfăşurându-se în două etape. 2 

Aceleaşi idei vor fi preluate şi în memoriul înaintat Porţii Otomane la 

4/16 august 1848, cu deosebirea că în acest memoriu era stabilit un cens 

intelectual care îi separa pe cetăţenii activ politic de cei nepregătiţi pentru 

exercitarea funcţiei de elector: „O adunare generală alcătuită din reprezentanţi numiţi de 

toţi cetăţenii care ştiu să citească şi să scrie, în consecinţă, care se bucură de capacitatea 

necesară pentru exercitarea acestui drept.” 3 

Prevederile electorale ale Tratatului de la Paris vor da drept de vot 

pentru Adunările Ad-hoc, unui număr de 11750 de alegători, (dintre care 753 de 

mari boieri, 8211 de proprietari rurali, în cea mai mare parte tot boieri, 2886 de 

orăşeni) în Ţara Românească şi de 2954 de alegători (507 mari proprietari, 261 

de proprietari mici, 1153 de proprietari rurali şi liber profesionişti, 896 de 

negustori şi meseriaşi, 137 de delegaţi ţărani) în Moldova. 4 

Legea electorală („Stipulaţiuni electorale”) anexată Convenţiei de la Paris 

din 7/19 august stabilea un sistem censitar. Astfel, votul era cenzitar, alegătorii 

putând fi în funcţie de cens: primari (art.3) care alegeau printr-un delegat şi 

direcţi (art.4) care alegeau nemijlocit. Alegători primari erau cei care aveau un 

venit de cel puţin 100 de ducaţi, ei desemnând în fiecare plasă trei delegaţi, care 

adunaţi în capitala judeţului alegeau un deputat. Alegători direcţi erau: cei care în 

mediul rural dispuneau de un venit funciar de 1000 de ducaţi, iar la oraşe cei care 

dispuneau de un capital funciar, industrial sau comercial de 6000 de ducaţi, ei 

alegând doi deputaţi de judeţ. Puteau fi aleşi cetăţenii în vârstă de 30 de ani care 

aveau un venit de 400 de ducaţi. 

Numărul alegătorilor direcţi a fost restrâns doar la câteva mii de oameni 

(1724 în Moldova şi 2072 în Muntenia), marea proprietate având întâietate faţă 

* Lect. Univ. Dr. Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius” Constanţa. 

1 Emil,Cernea; Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă 

„ŞANSA”, Bucureşti, 1998, p. 189. 

2 Vlad, Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Humanitas, 


3 Ioan, Stanomir, Naşterea Constituţiei. Limbaj şi drept în Principate până la 1866, Nemira, 


4 Vlad, Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Humanitas, 



Evoluţia legislaţiei electorale româneşti (1864-1938) Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

de mica proprietate şi faţă de orăşeni; iar reprezentarea sătenilor nici nu a mai 

fost luată în considerare. 5 

Prima reforma a sistemului electoral a fost realizata de Alexandru Ioan 

Cuza, care va promulga noua lege electorală, împreuna cu Statutul Desvoltător 

Convenţiunii de la Paris, la 3/15 iunie 1864. Ele fuseseră aprobate anterior prin 

plebiscitul din mai 1864. 

Noua lege electorală prevedea ca alegătorii să fie primari şi direcţi. Erau 

incluşi în categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în 

comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 de lei în comunele 

urbane, precum şi patentarii, până la clasa a V-a inclusiv (art.2). Cincizeci de 

alegatori primari numeau un alegator direct. 6 

Erau alegători direcţi cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent 

de provenienţă, venit ce se putea dovedi prin biletele de plată a impozitelor sau 

în alt chip. Puteau fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de galbeni, 

preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctorii şi licenţiaţii facultăţilor, 

avocaţii, inginerii, arhitecţii, cei ce aveau diplome recunoscute de guvern sau 

erau conducătorii unor instituţii, precum şi funcţionarii civili şi militari retraşi 

din serviciu care primeau o pensie anuală de cel puţin 3000 de lei. 7 

Alegătorii din ambele categorii trebuiau să aibă peste 25 de ani. Puteau 

fi aleşi în Adunare cetăţenii români care aveau 30 de ani şi un venit de 200 de 

galbeni. 8 S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii 

alegători îşi exercitau drepturile în comunele urbane, iar alţii în comunele rurale 

(colegii de oraşe şi colegii de judeţe). A fost vorba de o simplificare, şi totodată, 

de o creştere importantă a numărului de alegători, însa legea oferea posibilitatea 

organelor administrative de a manipula rezultatul alegerilor. 

După înlăturarea lui Cuza şi proclamarea ca domn a lui Carol I, acesta 

va da o Constituţie nouă, care a fost promulgata la 30 iunie 1866 si a intrat în 

vigoare la 1 iulie 1866 data publicării ei în Monitorul Oficial (nr.142). Potrivit 

acesteia puterea legislativă se exercita de către domn şi Reprezentanţa naţională, 

formată din Adunarea Deputaţilor şi Senat (titlul III, cap.1). 

Dispoziţiile privind componenţa şi alegerea membrilor corpurilor 

legislative erau cuprinse în Constituţie şi în legea electorală, promulgată în 28 

iulie 1866 şi care reia şi detaliază prevederile constituţionale. 

Adunarea Deputaţilor se compunea din deputaţi aleşi (art. 57) iar în 

vederea alegerii lor corpul electoral din fiecare judeţ era împărţit în patru colegii 

5 I.C., Filitti, „Regimul parlamentar” în Enciclopedia României, volumul I, Statul, 

Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 250 . 

6 Emil Cernea,; Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă 

„ŞANSA”, Bucureşti, 1998, p. 200. 

7 Ibidem. 

8 George Alexianu, „Regimul electoral în România” în Enciclopedia României, volumul I, 

Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p.235. 



(art. 58). Făceau parte din primul colegiu de alegători aceia care aveau un venit 

funciar mai mare de 300 de galbeni (art. 59), iar din al doilea colegiu cei ce aveau 

un venit funciar de la 100 la 300 de galbeni (art. 60); din colegiul al treilea, al 

oraşelor, făceau parte comercianţii şi „industriaşii” (de fapt, în marea majoritate, 

meseriaşi) care plăteau un impozit de cel puţin 80 de lei, fiind scutiţi de acest 

cens cei care exercitau profesiuni liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi 

pensionarii de stat (art.61). 

Toţi aceştia alegeau direct (art.62), primele două colegii asigurând 66 de 

deputaţi în cele 33 de districte, în timp ce colegiul al treilea alegea 58 de deputaţi 

(repartizaţi astfel: Bucureşti – 6, Iaşi – 4, Craiova, Galaţi, Ploieşti, Focşani, 

Bârlad, Botoşani – câte 3, Piteşti, Bacău, Brăila, Roman, Turnu Severin – câte 2, 

iar celelalte reşedinţe de judeţ câte unul). 

Făceau parte din colegiul al patrulea toţi cei care plăteau un impozit cât 

de mic către stat şi nu se încadrau în nici unul din cele trei colegii, 50 de alegători 

din colegiul patru alegeau un delegat, iar delegaţii îl alegeau pe deputat la 

„reşedinţa districtului” (art.63). Colegiul al patrulea alegea câte un deputat în fiecare 

judeţ. Astfel numărul total de deputaţi era de 157. 

Pentru a fi eligibili deputaţii trebuiau să îndeplinească următoarele 

condiţii: a) să fie cetăţeni români, fie prin naştere, fie prin împământenire; b) să 

se bucure de drepturile politice şi civile; c) să aibă peste 25 de ani; d) să aibă 

domiciliul în România (art.66). Deputaţii erau aleşi pe o perioada de 4 ani 

(art.67). 

Membrii Senatului erau aleşi câte doi în fiecare judeţ, de către două 

colegii. Primul era alcătuit din proprietarii de fonduri rurale cu un venit de cel 

puţin 300 de galbeni, iar din al doilea colegiu, cel al oraşelor de reşedinţă, făceau 

parte proprietarii de imobile cu un venit de până la 300 de galbeni (art.68). 

Universităţile din Bucureşti şi Iaşi trimiteau şi ele câte un senator (art.73). 

Existau si senatori de drept: moştenitorul major al tronului, precum şi 

mitropoliţii şi episcopul (art.76). Condiţiile pentru a fi eligibil ca senator sunt 

asemănătoare celor de la deputaţi, cu precizarea că aceştia trebuiau să aibă vârsta 

peste 40 de ani, şi să realizeze un venit de cel puţin 800 de galbeni (art.74). 

Mandatul senatorilor era de 8 ani, ei înnoindu-se pe jumătate o data la 4 ani 

(art.78). 9 La 23 aprilie 1878 este adoptată legea pentru interpretarea legii electorale 

din 1866, care aduce mai multe precizări. Astfel potrivit acesteia fac parte din 

colegiul III, al oraşelor, toţi orăşenii care plătesc către stat o dare anuală de 80 de 

lei, dar nu şi cei care au domiciliul în comunele rurale. Mai multe noutăţi sunt 

aduse de această lege în ceea ce priveşte incompatibilităţile, listele electorale, 

introducerea cărţilor de alegător, modul de anunţare a candidaturilor etc. 10 

9 Ion, Mamina, Monarhia Constituţională în România. Enciclopedie politică 1866 – 1938, 

Editura enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 55 – 56. 




În toamna lui 1882, omul politic liberal C.A.Rosetti a lansat o campanie 

publicistică în cotidianul „Românul”, preconizând o lărgire importantă a 

electoratului prin desfiinţarea celor două colegii pentru Senat şi a cele patru 

pentru Adunarea Deputaţilor, şi înlocuirea lor cu un singur colegiu, cel al 

ştiutorilor de carte, ceea ce ar fi constituit un mare pas înainte spre sufragiul 

universal. 

Mulţi oameni politici au considerat prematura o liberalizare atât de 

radicală a dreptului de vot faţă de stadiul de dezvoltare civică şi culturală a 

majorităţii populaţiei. Însa procedura de revizuire a Constituţiei este pornită în 

şedinţa din 22 decembrie 1882, când atât Adunarea Deputaţilor, cât si Senatul 

procedează, conform articolului 129 din Constituţie, la prima citire a declaraţiei 

de revizuire şi la adoptarea ei. 

Prin decretul nr. 1786, Carol I a promulgat revizuirea Constituţiei, iar 

prin decretul nr. 1788 din 8 iunie 1884 este promulgată şi noua lege electorală 

(140 de articole), prin care se pune în aplicare noul sistem electoral. Revizuirea 

privea, în primul, rând extinderea dreptului de vot: prin reducerea numărului 

colegiilor de la patru la trei pentru alegerea Adunării Deputaţilor, prin 

contopirea colegiilor unu şi doi (art.58); prin scăderea censului necesar pentru a 

avea drept de vot (art.59, 60, 61, 67, 68, 69) şi prin extinderea scutirilor de cens 

(art.75). 

Astfel, la colegiul I intrau alegătorii cu un venit funciar sau urban de cel 

puţin 1200 de lei, în colegiul al II-lea intrau orăşenii care plăteau un impozit de 

cel puţin 20 de lei, tot aici intrând şi cei cu profesiuni liberale, ofiţerii în retragere 

şi absolvenţii învăţământului primar, care erau scutiţi de cens, iar colegiul al IIIlea 

cuprindea pe cei care plăteau o dare cât de mică, în principal, pe săteni, care 

votau tot în mod indirect. Din cei 183 de membrii ai Adunării Deputaţilor, 75 

erau aleşi de colegiul I, 70 de colegiul II, 38 de colegiul III. 11 

Pentru Senat, corpul electoral se împarte în fiecare judeţ în două colegii. 

Fac parte din primul colegiu cei care au un venit funciar rural sau urban de cel 

puţin 2000 de lei anual. Nu trebuiau să îndeplinească aceste condiţii de cens: 

foştii şi actualii preşedinţi sau vicepreşedinţi ai vreuneia dintre Adunările 

Legislative, deputaţii şi senatorii care făcuseră parte din două legislaturi, generalii 

şi coloneii, foştii miniştri sau reprezentanţi diplomatici ai ţării, membrii Curţilor 

de judecată, cei care au o diplomă de doctor sau de licenţiat şi care şi-au exercitat 

profesia şase ani, membrii Academiei Române. Fac parte din colegiu II toţi 

alegătorii direcţi din oraşe şi comune rurale care au un venit funciar sau urban de 

la 2000 de lei în jos până la 800, precum şi comercianţii şi industriaşii care 

plătesc patentă. În total Senatul cuprindea 112 membri aleşi. 12 

11 Eleodor Focsaneanu, , Istoria constituţională a României (1859-1991), Humanitas, 



Editura enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 58. 



De la câteva mii de alegători direcţi, la începutul domniei lui Cuza, s-a 

trecut în 1866 la câteva zeci de mii de alegători, numărul acestora crescând 

treptat, mai ales după revizuirea Constituţiei din 1884. În 1891, s-au înregistrat 

în cele trei colegii 47.473 de alegători, în primul colegiul figurând 8730 de 

persoane, iar în cel de-al doilea 18.135. S-a trecut un deceniu mai târziu, în 1901, 

la 57.347, iar în 1905 cei cu drept de vot în cele trei colegii însumau 93.652 de 

persoane care votau direct. În ciuda micşorării treptate a censului, în 1913 nu 

avea, totuşi, drept de vot direct decât 1,9% din populaţia ţării, 0,4% pentru Senat 

şi 1,5% pentru Camera. Se adaugă la aceste scăzute procente un număr de 

1.139.301 alegatori cu drept de vot indirect (15,7% din populaţie). Adunând cele 

două categorii reiese că, în preajma Primului Război Mondial, putea vota într-un 

fel sau altul 17,6% din populaţia Regatului. 13 

Într-o scrisoare din 7 septembrie 1913 Ion I.C.Bratianu, preşedintele 

Partidului Naţional Liberal, propune revizuirea Constituţiei, revizuire care ar fi 

trebuit să cuprindă şi stabilirea unui colegiu unic. În şedinţa din 24 februarie 

1914, M.Orleanu, preşedintele Adunării Deputaţilor, propune şi el revizuirea 

Constituţiei şi înlocuirea sistemului electoral majoritar cu sistemul electoral 

proporţional. Ca răsplată a modului exemplar în care s-a comportat armata 

româna, compusă în marea ei majoritate din ţărani şi fii de ţărani, Ferdinand I în 

una din vizitele sale pe front, face promisiunea solemnă că ţăranii vor fi 

împroprietăriţi imediat după încetarea războiului şi vor căpăta drepturi politice 

depline prin desfiinţarea votului cenzitar şi introducerea sufragiului universal. 14 

Astfel s-a ajuns la revizuirea Constituţiei din 1917, promulgata de 

Fedinand I la 19 iulie 1917. Articolul nr. 57, în noua sa redactare, prevedea ca 

Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi aleşi prin vot universal, egal, 

direct, obligatoriu şi secret, iar articolul 67 prevedea că Senatul se compune din 

senatori aleşi şi senatori de drept. Norma de reprezentare era de 30000 de 

locuitori pentru un deputat şi 70000 de locuitori pentru un senator. 15 

Ambele articole revizuite trimiteau la o viitoare lege electorală, care 

trebuia de asemenea să fie adoptată după principiile înscrise în articolul 128, 

alineatul ultim, din Constituţie. Anticipând o lege generală electorală procedura 

votării, cât şi compunerea corpurilor legiuitoare au fost statornicite prin trei 

decrete-legi: Decretul-lege nr. 3102 din 14 noiembrie 1918 pentru Vechiul Regat 

şi Basarabia; Decretul-lege nr. 3620 din 24 august 1919 pentru Bucovina şi 

Decretul-lege nr. 3621 tot din 24 august 1919 pentru Transilvania, Banat, 

Crişana, Satu-Mare şi Maramureş. Adoptarea acestora a făcut posibilă 

13 Vlad, Georgescu, op.cit., p.151. 

14 Eleodor, Focsaneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Humanitas, 

Bucureşti, 1998, p. 87 

15 George, Alexianu, „Regimul electoral în România” în Enciclopedia României, volumul I, 




organizarea, în noiembrie 1919, a primelor alegeri parlamentare din România, 

bazate pe votul universal. 16 

Cerinţele de vârstă pentru a putea alege erau de 21 de ani pentru 

Adunarea Deputaţilor şi de 40 de ani pentru Senat. Cerinţele pentru a putea fi 

ales în corpurile legiuitoare, precum şi situaţiile de incapacitate, nedemnitate sau 

incompatibilitate sunt cele deja stabilite prin vechile legi. 17 

Regele Ferdinand I va sancţiona şi promulga o nouă Constituţie, prin 

Decretul regal nr. 1366 din 28 martie 1923, iar a doua zi aceasta este publicată în 

Monitorul Oficial (nr. 282). Noua Constituţie proclama votul universal, egal, 

direct, obligatoriu şi secret (art.64), dar cu precizarea că dreptul de vot era 

exercitat pe baza legislaţiei electorale anterioare, care restrângea dispoziţiile 

constituţionale, de vreme ce femeile şi militarii nu se bucurau de acest drept. 

Pentru Adunarea Deputaţilor, alegerile se organizau pe circumscripţii electorale 

egale cu un judeţ (art.65), mandatul durând 4 ani (art.62), iar condiţiile de 

eligibilitate rămânând cele din vechea Constituţie. 

Senatul era alcătuit din senatori aleşi şi senatori de drept (art.67). 

Senatorii putea fi aleşi de cetăţenii români de la vârsta de 40 de ani (art.68). 

Alegerea senatorilor se făcea de către cetăţenii cu drept de vot din 

circumscripţiile electorale fixate prin lege, de către membrii consiliilor comunale 

şi judeţene din fiecare judeţ (art.69), de către membrii camerelor de comerţ, de 

industrie, de muncă şi de agricultură, organizaţi pe circumscripţii electorale 

separate (art.70) şi de către profesorii fiecărei universităţi din ţară (art.71). Din 

categoria senatorilor de drept făceau parte: moştenitorul tronului, mitropoliţii, 

episcopii (atât cei ortodocşi cât şi cei greco-catolici), capii confesiunilor 

recunoscute (cu peste 200.000 de credincioşi), preşedintele Academiei Române 

(art.74). Durata mandatului este redusă la 4 ani, iar condiţiile pentru a fi ales se 

păstrează. 18 

După adoptarea Constituţiei din 29 martie 1923, s-a adoptat şi o nouă 

Lege electorală pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, Legea nr. 1424 din 27 

martie 1926 publicată în aceeaşi zi în Monitorul Oficial (nr.71), care reducea 

într-o oarecare măsura efectele sufragiului universal asupra unei reprezentări 

proporţionale a naţiunii în Parlament. 

Promovând interesele marilor partide politice, legea electorală urmărea 

să le asigure o majoritate confortabilă în Parlament şi, în acelaşi timp, să înlăture 

de pe scena vieţii politice grupările politice mai mici. Dovada în acest sens este 

faptul, că toate partidele politice mai importante au aprobat, cu deosebiri de 

nuanţe, noul sistem electoral. 19 

16 Idem nota 14. 


Editura enciclopedică, Bucureşti, 2000, p.60. 

18 Idem, p. 44 – 45. 

19 Eleodor Focsaneanu, , Istoria constituţională a României (1859-1991), Humanitas, 




Introducerea votului universal înlătura toate condiţionalităţile de avere, 

de capacitate etc. Totuşi, el pretinde pentru exercitarea lui o serie de condiţii: 

calitatea de cetăţean român; sexul masculin, fiind rezervat doar bărbaţilor; 

maturitatea judecăţii, presupusă a exista pentru toţi cei care ating majoratul (pe 

care codul Civil îl fixează la 21 de ani), iar pentru Senat la cei care au atins vârsta 

de 40 de ani; aptitudinea intelectuală (deplinătatea facultăţilor mintale ale celor 

chemaţi să exercite dreptul de vot); demnitatea, în sensul că numai cei care nu 

sunt atinşi de nici un fel de nedemnitate sau incompatibilitate sunt admişi a vota 

sau a fi aleşi. 20 

Caracteristicile sistemului de vot sunt: obligativitatea (votul fiind văzut 

nu numai ca un drept ci şi ca obligaţie deoarece este un drept social) şi egalitatea 

votului (excluzându-se votul plural sau votul multiplu). 21 

Prin noua lege electorala s-a înlocuit principiul reprezentării 

proporţionale cu cel al primei majoritare, în care repartizarea mandatelor se 

făcea într-un mod ingenios, dar complicat. 22 

Alegerile pentru Adunarea Deputaţilor se desfăşurau astfel: mai întâi se 

totalizau rezultatele alegerilor pe ţară şi se calcula procentul obţinut de fiecare 

grupare politică. Gruparea politică care obţinea cel mai mare procent, dar nu mai 

mic de 40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte se numeau grupări 

minoritare (art.90). Se calculau apoi procentele obţinute în fiecare circumscripţie, 

iar acolo unde una din grupările politice obţinea majoritatea absolută (cel puţin 

50%) acea grupare primea în circumscripţia respectivă numărul de mandate 

conform procentului realizat (art.91). 

Se scădea, din numărul total al mandatelor pe ţară, numărul mandatelor 

atribuite în circumscripţiile în care se realizase o majoritate absolută (art.92), iar 

mandatele ramase din aceste circumscripţii, împreună cu mandatele din 

circumscripţiile în care nici o grupare nu realizase majoritatea absolută, se 

totalizau şi se împărţeau astfel: gruparea declarată majoritară primea 50% din 

aceste mandate, „prima electorală”, iar celelalte 50% erau împărţite proporţional 

între toate grupările, inclusiv cea majoritară (art.93). 

Grupările, politice care nu obţineau cel puţin 2% pe ţară nu luau parte la 

această împărţire (art.94, alin. IV), dar primeau, aşa cum se arată mai sus, 

mandatele din circumscripţiile în care avuseseră majoritatea absolută. 

La alegerile pentru Senat, toate mandatele din fiecare circumscripţie 

reveneau partidului care obţinuse cele mai multe voturi (sistemul majorităţii 

relative). 


Editura enciclopedică, Bucureşti, 2000, p.62. 



22 Pentru o analiză detaliată a sistemului şi a efectelor sale a se vedea Cristian, Preda, 

„Influenţa sistemelor electorale asupra sistemului de partide în România interbelică” în 

Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. II, no. 1, 2002, p. 15 - 77. 



Acest sistem al primei majoritare a fost criticat încă din acea epocă. 

Astfel George Alexianu analizează câteva mari inconveniente ale acestui sistem. 23 

Primul ar fi acela că potrivit Constituţiei alegerea şi desemnarea deputaţilor 

trebuie să se facă de corpul electoral al judeţului, însă prin modul de repartizare 

al mandatelor se dă alegerea şi desemnarea deputaţilor către un corp electoral al 

întregii ţări, creându-se astfel o circumscripţie naţională. 

O a doua critică vizează faptul că prin modul de repartizare a 

mandatelor se încalcă principiul egalităţii votului deoarece prin prima majoritară 

se încalcă principiul proporţionalităţii. 

O altă constatare a lui Alexianu este aceea că legea electorală a creat în 

chip legal partidele politice, deoarece nu mai dă dreptul sa candideze decât celor 

care sunt înregimentaţi politic într-un partid, confundând totodată naţiunea cu 

partidele politice. 24 

Nu este mai puţin adevărat că această lege a introdus un cadru unitar de 

desfăşurare a alegerilor la scara întregii ţări, ceea ce constituie în viziunea unor 

cercetători un aspect pozitiv. 

Regimul electoral va fi schimbat radical în momentul instaurării 

monarhiei autoritare a lui Carol al II – lea. Prin Decretul regal nr. 1045 din 27 

februarie 1938 Carol al II-lea a promulgat o noua Constituţie, prin care 

drepturile electorale erau restrânse. Dispoziţiile constituţionale privind dreptul 

de vot rămân destul de vagi, ele fiind date în ideea completării lor ulterioare 

printr-o lege electorală. Se va substitui votul universal cu o formă hibridă care 

avea la bază ideea integrării alegătorului într-o profesiune, căutându-se a se 

cimenta o solidaritate profesională. 25 

Astfel pentru a avea dreptul de a alege trebuia să ai peste 30 de ani şi să 

lucrezi, fie în agricultură sau în munca manuală, fie în comerţ sau industrie, fie în 

ocupaţii intelectuale (art.61). Pentru Adunarea Deputaţilor durata mandatului era 

de 6 an; iar vechile condiţii pentru a fi ales se păstrează, adăugându-se 

necesitatea de a avea vârsta de cel puţin 30 de ani. 

Senatorii erau fie numiţi de rege, fie de drept, fie aleşi (art.63). Proporţia 

dintre cei numiţi şi cei aleşi era de jumătate. Senatori de drept erau: moştenitorul 

tronului, principii din familia regală, patriarhul, mitropoliţii şi episcopii, precum 

şi capii confesiunilor recunoscute; totodată, deveneau senatori de drept şi cei 

care erau senatori de drept la data promulgării Constituţiei. Conform acestor 

reglementări, senatorii de drept putea fi numai deţinătorii unor înalte funcţii, în 

care bineînţeles erau aleşi de puterea executivă, şi astfel rămâneau dependenţi de 


Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 244. 

24 Pentru comentariul afirmaţiilor lui Alexianu a se vedea Cristian, Preda, „Influenţa 

sistemelor electorale asupra sistemului de partide în România interbelică” în Studia Politica. 

Romanian Political Science Review, vol. II, no. 1, 2002, p. 32 – 33. 

25 Ioan, Stanomir, „Geneza unui regim autoritar: Constituţia din 1938” în Studia Politica. 

Romanian Political Science Review, vol. I, no. 2, 2001, p. 377. 



acesta, deoarece se prevedea în mod expres că pierdeau o dată cu funcţia 

deţinută şi mandatul de senator de drept (art.64). Mandatul senatorilor dura 9 

ani, ei reînnoindu-se cu o treime la fiecare 3 ani. 26 

Această constituţie modifica caracterul votului acesta transformându-se 

din vot universal, direct, egal şi secret, în vot secret, obligatoriu şi exprimat prin 

scrutin uninominal pe circumscripţii care să asigure reprezentarea felului de 

îndeletnicire a alegătorilor. Se deschide astfel posibilitatea introducerii votului 

indirect, plural sau capacitar. O inovaţie era acordarea dreptului de vot femeilor 

care aveau dreptul de a participa la desemnarea deputaţilor, dar în ceea ce 

priveşte eligibilitatea nu se bucurau de ea decât în cazul Senatului. 27 

Înaltul Decret regal nr. 3051 din 5 septembrie 1940 suspenda 

Constituţia din 27 februarie 1938, iar prin Înaltul Decret regal nr. 1626 din 31 

august 1944 este repusă parţial în drepturi Constituţia de la 1923. Prin Decretul 

nr.2218 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative se consideră că 

prevederile referitoare la Senat şi Adunarea Deputaţilor se vor considera doar 

pentru Adunarea Deputaţilor (art. 18); se spunea că „Femeile au drept de vot şi 

pot fi alese în Adunarea Deputaţilor în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbaţii." (art. 

2,alin. final); un alt principiu constituţional stabilit aici este acela al votului 

universal, egal, direct si secret (art. 3). 28 

La 15 iulie 1946 se dădea Legea nr. 560 privitoare la alegerile pentru 

Adunarea Deputaţilor care confirma acordarea dreptului de vot femeilor şi 

militarilor. Pe baza acestor acte normative se organizează alegerile generale din 

19 noiembrie 1946, falsificate în mod grosolan de către comunişti. Prin Legea 

nr. 19 din 22 ianuarie 1948 se modifica Legea nr. 560 din 15 iulie 1946, 

coborându-se limita de vârsta pentru alegători, de la 21 de ani la 20 de ani (art.1) 

şi prevăzându-se eligibilitatea funcţionarilor publici şi a militarilor activi (art.4, 

alin.I). Printr-un alt act normativ din 24 februarie 1948 Adunarea Deputaţilor 

este înlocuita cu Marea Adunare Naţională, noul Parlament unicameral al 

României. 29 

Odată cu instaurarea regimului comunist în România legislaţia electorală 

a devenit şi ea o modalitatea de manipulare şi de controlare a populaţiei, 

procesele electorale transformându-se, în lipsa unui pluriparidsm autentic, în 

simple formalităţi care aveau drept scop consacrarea regimului şi a liderului. 

26 Ion Muraru; Gheorghe Iancu; Pucheanu, Mona-Lisa; Popescu, Corneliu-Liviu, 

Constituţiile române.Texte.Note.Prezentare comparativă, Regia Autonomă Monitorul 

Oficial, Bucureşti, 1993. 

27 Ioan, Stanomir, „Geneza unui regim autoritar: Constituţia din 1938” în Studia Politica. 

Romanian Political Science Review, vol. I, no. 2, 2001, p. 379. 

28 Eleodor, Focsaneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Humanitas, 

Bucureşti, 1998, p. 94 – 96. 

29 Pentru o analiză a transformării regimului electoral a se vedea Ioan, Stanomir, „23 august 

1944 – 30 decembrie 1947. Regimuri politice şi constituţionale” în Studia Politica. 

Romanian Political Science Review, vol. IV, no. 3, 2004, p. 609 – 631. 




SISTEMUL ELECTORAL DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 

REGIMULUI COMUNIST 

Drd. Mihaela MELINTE 

Romanian Electoral System during the Communist Regime 

Abstract: This paper is an attempt to analyse the Romanian electoral system and the 

elections during the communist regime, through a comparative approach, focusing on 

the existing legal settlement (also declared as democratic), and on the real, concrete 

ways, in which the elections of that time got on their way, being just a simulation of 

what we normally call “elections” in a democratic system. When analyzing the 

stipulations of 1946, 1952 and 1974 electoral laws we discover a series of extremely 

important elements in order to a better understanding of the electoral process during 

that period; these stipulations refer not only to the people who had the right to elect and 

to be elected, but also to the electoral colleges and the number of the deputies and local 

counselors who were elected in every electoral college. 

Key words: communism, electoral laws, colleges, elections 

Introducere 

Istoria guvernământului reprezentativ elucidează o serie de observaţii 

importante privind rolul şi semnificaţia alegerilor. După cum remarca şi Bernard 

Manin 1 , ideea de reprezentare nu a fost asociată întotdeauna cu pledoaria pentru 

democraţie, după cum democraţia (cel puţin din perspectiva teoriilor clasice) 

mult timp a ignorat total legitimitatea oferită de actul de a alege. Votul nu 

reprezintă întotdeauna un semn al alegerii, deşi cuvântul alegeri este utilizat atât 

pentru a desemna competiţiile electorale democratice, cât şi pentru a indica o 

formă coruptă a acţiunii de a vota, întâlnită în statele nedemocratice. În cazul 

acestora din urmă, alegerile reprezintă mai curând o modalitate de consacrare 

rituală a puterii, care le aminteşte cetăţenilor datoria de a accepta necondiţionat 

deciziile regimului şi uneori un mijloc de a-i identifica pe adversarii acestuia 

(cum ar fi cei care nu se prezintă la vot sau cei care, deşi nu sunt protestatari 

activi, nu dau dovadă de entuziasm în tot acest proces). 

Dacă într-un regim democratic votul şi participarea electorală extinsă 

garantează trecerea paşnică de la o guvernare la alta şi legitimează transformările 

prin care trece regimul, în statele nedemocratice el este utilizat pentru a asigura 

stabilitatea, intangibilitatea regimului. În aceste condiţii, întrebarea care apare în 

mod automat este dacă studiul sistemelor electorale are vreo semnificaţie în 

Asist.univ.drd., Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius” Constanţa. 

1 Bernard Manin, „Volonté générale ou délibération Esquisse d’une théorie générale de la 

délibération politique”, în Le Débat, Paris, no. 33, 1985, pp. 72-93. 


Mihaela Melinte / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

cazul în care nu ne referim la democraţii. Aceasta deoarece sistemele electorale 

sunt cele prin intermediul cărora se realizează o alegere, iar în ceea ce priveşte 

regimurile nedemocratice, utilizarea lor pur formală face lipsită de orice 

importanţă analiza lor. În acest sens, studiul sistemelor electorale într-un regim 

nedemocratic are temei doar atunci când se doreşte a se identifica măsura în care 

acestea sunt susceptibile de a deschide breşe pentru participarea politică 

autentică, sau, din contră, îndepărtează această posibilitate. Am putea spune, în 

acest caz, că, prin raportare la toriile democraţiei, din punct de vedere funcţional 

statele nedemocratice nu posedă sisteme electorale autentice. 

Lucrarea de faţă încearcă să abordeze problematica sistemului electoral 

românesc şi a alegerilor din timpul regimului comunist, prin intermediul unei 

prezentări comparative, pe de o parte a reglementărilor legale (şi declarat 

democratice) existente şi, pe de altă parte, a modalităţilor reale, concrete, în care 

s-au desfăşurat procesele electorale din această perioadă, ele fiind doar o 

simulare a ceea ce denumim în mod normal „alegeri” într-un regim democratic. 

Sistemul electoral al României în anul 1946 

După înlăturarea regimului antonescian, la 23 august 1944, de către 

regele Mihai I, cu sprijinul forţelor democratice din opoziţie, a fost repusă în 

vigoare Constituţia din 1923, iar puterea legislativă era exercitată de către rege, la 

propunerile Consiliului de Miniştri. Doi ani mai târziu, prin Decretul emis la 13 

iulie 1946 de guvernul procomunist condus de Petru Groza, se prevedea 

desfiinţarea Senatului, Reprezentanţa Naţională urmând să aibă o singură 

cameră, Adunarea Deputaţilor 2 . Astfel, după opt decenii de existenţă, 

parlamentul bicameral era desfiinţat, deoarece comuniştii considerau Senatul un 

obstacol în calea instaurării dominaţiei lor politice. 

Tot la data de 13 iulie 1946 este votată şi Legea nr. 560 privitoare la alegerile 

pentru Adunarea Deputaţilor, promulgată prin Decretul nr. 2219 din aceeaşi zi şi 

conform acesteia, mandatul deputaţilor Marii Adunări Naţionale era de 4 ani, iar 

pentru această funcţie erau eligibili cetăţenii români în vârstă de cel puţin 25 de 

ani împliniţi, care aveau domiciliul în România 3 . Erau, de asemenea, eligibili 

funcţionarii publici, cu excepţia militarilor activi (care puteau fi aleşi doar dacă 

îndeplineau funcţia de ministru sau subsecretar de Stat) şi a membrilor Corpului 

Judecătoresc 4 . Aveau dreptul să voteze cetăţenii români în vârstă de cel puţin 21 

de ani împliniţi 5 ; Femeile aveau drept de vot şi puteau fi alese în aceleaşi condiţii 

ca şi bărbaţii 6 . Persoanele care dobândiseră cetăţenia română prin naturalizare nu 

2 Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, 

ediţia a treia, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, p. 58. 

3 Legea nr. 560/1946 privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, publicată în 

„Monitorul Oficial”, nr. 161 din 15 iulie 1946, art. 2. 

4 Ibidem, art. 4. 




Sistemul electoral din România în perioada regimului communist 


aveau drept de vot şi nu erau eligibile pentru Adunarea Deputaţilor decât după 6 

ani de la data naturalizării 7 . 

Conform prevederilor legale, alegerea se făcea în circumscripţii 

electorale, prin vot universal, direct şi secret, tipul de sistem electoral fiind acela 

al reprezentării proporţionale pe liste 8 . Listele trebuiau să cuprindă un număr de 

candidaţi egal cu cel al deputaţilor care urmau a fi aleşi în circumscripţia 

respectivă şi puteau fi depuse până cel târziu cu 20 de zile înainte de data 

alegerilor. Propunerea pentru componenţa listelor trebuia să vină de la un număr 

de cel puţin 20 de alegători din circumscripţia electorală respectivă şi trebuia să 

fie însoţită de o declaraţie de acceptare din partea candidaţilor propuşi. 

Fiecare judeţ constituia o circumscripţie electorală, iar municipul 

Bucureşti şi judeţul Ilfov reprezentau circumscripţii diferite. În ceea ce priveşte 

numărul deputaţilor aleşi în fiecare circumscripţie, acesta era calculat în funcţie 

de populaţia fiecărui judeţ în parte. În acest sens, se alegea un deputat pentru 

fiecare 40.000 de locuitori. Dacă într-o circumscripţie restul de locuitori depăşea 

20.000, se dădea dreptul pentru încă un mandat; fracţiunile mai mici se neglijau 9 . 

Cetăţenii cu drept de vor erau înscrişi în registrul electoral al comunei unde 

domiciliau, iar cei domiciliaţi în străinătate puteau cere înscrierea în registrul 

electoral al Municipiului Bucureşti 10 . După definitivarea registrelor electorale, 

legea prevedea eliberarea de certificate de alegător, care cuprindeau datele 

necesare identificării alegătorului şi circumscipţiei electorale în care acesta avea 

drept de vot, precum şi numărul sub care era înscris în registrul electoral. 

Foarte interesant este modul în care fiecare formaţiune politică îşi 

dobândea sigla. În conformitate cu articolul 25 al legii electorale din 1946, 

Comisia electorală centrală era cea care trebuia să întocmească, din oficiu, un 

tabel cu mai multe însemne electorale, dintre care fiecare partid trebuie să-şi 

aleagă unul 11 . Dacă două sau mai multe partide optau pentru acelaşi însemn 

electoral, acesta din urmă revenea partidului care a făcut primul cererea în acest 

sens. După atribuire, aceste însemne deveneau proprietatea definitivă şi 

permanentă a respectivei grupări politice şi nu mai puteau fi eliminate din tabelul 

însemnelor electorale. 

De asemenea, un element deosebit de important care apare menţionat 

la articolul 34 al legii face referire la faptul că alegerile se pot desfăşura chiar dacă 

într-o circumscripţie nu s-a depus decât o singură listă de candidaţi. Cu alte 

cuvinte, alegerile puteau avea loc şi în absenţa minimei dovezi de pluripartidism 

sau pluralism al opţiunilor. 

În ceea ce priveşte repartizarea mandatelor pentru deputaţi, aceasta se 

făcea pentru fiecare circumscripţie electorală, prin binecunoscuta metodă 


8 Ibidem, art. 9, art. 27. 






d’Hondt 12 . În cadrul acesteia, seria divizorilor este suita numerelor întregi: 1, 2, 

3, 4.... Numărul de voturi obţinute de fiecare listă este împărţit succesiv la seria 

de divizori. În cadrul fiecărei circumscripţii se fac atâtea împărţiri câte mandate 

sunt de repartizat, iar cel mai mic dintre câturi reprezintă coeficientul electoral. 

Locurile sunt atribuite listelor în ordinea numerelor celor mai mari obţinute 

după această operaţiune, în sensul că fiecare listă va primi atâtea mandate de câte 

ori coeficientul electoral este cuprins în numărul voturilor obţinute 13 . Conform 

legii electorale din România, atribuirea mandatelor începea cu lista care a obţinut 

cele mai multe voturi şi continua până la repartizarea completă a mandatelor 14 ; 

nu exista, aşadar, prag electoral. În situaţia în care într-o circumscripţie electorală 

era ales un singur deputat, mandatul se atribuia listei care a obţinut majoritatea 

relativă 15 , iar în caz de paritate între două sau mai multe liste, atribuirea 

mandatului de făcea prin tragere la sorţi 16 . Camera Deputaţilor nou formată 

trebuia să valideze rezultatul alegerilor şi să judece eventualele contestaţii care se 

ridicau în această privinţă, însă numai cu două treimi din voturile deputaţilor 

prezenţi, iar deputaţii nu puteau lua parte la validarea propriei lor alegeri 17 . 

Numărul deputaţilor aleşi în fiecare circumscripţie electorală era prezentat în 

anexa Legii electorale, conform tabelului de mai jos 18 : 

Nr. Judeţul 

Numărul deputaţilor 

crt. 

1 Alba 6 

2 Arad 12 

3 Argeş 67 

4 Bacău 8 

5 Baia 5 

6 Bihor 13 

7 Botoşani 6 

8 Braşov 5 

9 Brăila 7 

10 Buzău 9 

11 Caraş 5 

12 Câmpulung 3 

13 Ciuc 4 

12 Elaborată de juristul şi matematicianul belgian Victor d’Hondt şi utilizată din 1899, este o 

specie a metodei celei mai puternice medii. 

13 Pierre Martin, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Editura Regia Autonomă 

„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1999, pp. 80-82. 

14 Legea nr. 560/1946, art. 56. 

15 Adică cel mai mare procent de voturi, indiferent cât ar fi fost acesta. 

16 Legea nr. 560/1946, art. 56. Numărul deputaţilor aleşi în fiecare circumscripţie electorală 

era prezentat în anexa Legii electorale. 






14 Cluj 8 

15 Constanţa 8 

16 Covurlui 6 

17 Dâmboviţa 9 

18 Dolj 13 

19 Dorohoi 5 

20 Făgăraş 3 

21 Falciu 3 

22 Gorj 6 

23 Hunedoara 8 

24 Ialomiţa 9 

25 Iaşi 9 

26 Municipiul Bucureşti 30 

27 Judeţul Ilfov 10 

28 Maramureş 4 

29 Mehedinţi 8 

30 Mureş 7 

31 Muscel 4 

32 Năsăud 4 

33 Neamţ 6 

34 Odorhei 3 

35 Olt 5 

36 Prahova 16 

37 Putna 6 

38 Râmnicu - Sărat 5 

39 Roman 4 

40 Romanaţi 8 

41 Satu-Mare 7 

42 Sălaj 9 

43 Severin 7 

44 Sibiu 5 

45 Someş 5 

46 Suceava 3 

47 Târnava - Mare 4 

48 Târnava - Mică 4 

49 Tecuci 5 

50 Teleorman 10 

51 Timiş - Torontal 13 

Alegerile pentru Camera Deputaţilor din 19 noiembrie 1946 au fost 

falsificate de către guvernul Petru Groza, pentru a permite „comuniştilor şi 



aliaţilor lor vremelnici să-şi întărească poziţia în viaţa politică a ţării, să scoată în 

afara legii şi să desfiinţeze partidele democratice de opoziţie, iar după abolirea 

monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, să 

acapareze întreaga putere în stat” 19 . Conform datelor oficiale, rezultatele 

obţinute la alegerile din noiembrie 1946 au fost următoarele: 

Blocul Partidelor Democratice ar fi obţinut 4.773.689 de voturi 

(69,81%) şi 347 de mandate, dintre care 68 – Partidul Comunist 

Român, 81 – Partidul Social Democrat, 70 – Frontul Plugarilor, 

75 – Partidul Naţional Liberal (Gheorghe Tătărescu), 20 – 

Partidul Naţional Ţărănesc (Anton Alexandrescu), 26 – Partidul 

Naţional Popular, 8 – independenţi; 

Partidul Naţional Ţărănesc – 881.304 de voturi (12,88%) şi 33 de 

mandate; 

Uniunea Populară Maghiară – 568.862 de voturi (8,32%) şi 29 de 

mandate; 

Partidul Naţional Liberal – 259.068 de voturi (3,78%) şi 3 

mandate; 

Partidul Ţărănesc Democrat (dr. N. Lupu) – 161.314 de voturi 

(2,36%) şi 2 mandate 20 . 

Martie 1948 – noi alegeri generale 

Principala schimbare care a urmat semnării de către rege a Actului de 

abdicare, la data de 30 decembrie 1948 şi abrogării Constituţiei din 1923, a fost 

stabilirea şefului statului în forma unui organism colectiv, numit iniţial 

„Prezidium”, al cărui preşedinte era C.I. Parhon 21 . Ulterior, va avea loc şi o 

reconfigurare a Consiliului de Miniştri, al cărui preşedinte, Petru Groza, va avea 

sarcina de a forma un nou guvern. 

Prin abrogarea Constituţiei, Adunarea Deputaţilor ar fi trebuit să fie 

considerată dizolvată, deoarece ea fusese aleasă şi îşi desfăşurase activitatea în 

baza acestei Constituţii; după terminarea vacanţei, aceasta îşi va relua însă 

activitatea, va vota şi va adopta legi ca şi cum Constituţia încă ar fi fost în 

vigoare. În acest sens, ea va vota Legea nr. 9 din 22 ianuarie 1948, care modifica 

Legea nr. 560 din 15 iulie 1946 cu privire la alegerile pentru Adunarea 

Deputaţilor 22 . Noua lege cobora limita de vârstă pentru alegători, de la 21 la 20 

19 Ibidem. 

20 I. Scurtu, I. Alexandrescu, I. Bulei, I. Mamina, op. cit., p. 68. 

21 Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context internţional (comentată 

juridic), Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 456. Ceilalţi membri ai acestui organism 

colectiv erau Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe C. Stere şi Ion Niculi. 

22 Publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 19 din 23 ianuarie 1948. 




de ani (art.1) şi prevedea eligibilitatea funcţionarilor publici şi a militarilor activi 

(art.4, alin.1) 23 . 

La data de 24 februarie 1948 se votează Legea pentru dizolvarea Adunării 

Deputaţilor, reglementarea convocării Marii Adunări Naţionale 24 şi trecerea puterii legislative 

asupra guvernului şi se fixează data alegerilor. Eleodor Focşeneanu remarca faptul 

că prin adoptarea acestei legi aveau loc două încălcări grave ale unor principii de 

bază: „principiul separaţiei puterilor în stat (prin trecerea puterii legislative 

asupra guvernului) şi principul general de drept public potrivit căruia o putere 

încredinţată de popor nu poate fi transferată (Delegata potestas non delegatur) 25 . 

Conform prevederilor acestei legi, corpul electoral a fost convocat 

pentru data de 28 martie 1948, iar Marea Adunare Naţională care urma a fi 

aleasă trebuia să elaboreze Constituţia Republicii Populare Române, după care să 

exercite pentru toată durata legislaturii atribuţiile de adunare legislativă 

ordinară 26 . 

La alegerile care au avut loc pe 28 martie 1948 au participat următoarele 

formaţiuni politice 27 : 

Frontul Democraţiei Populare (format din Partidul Muncitoresc 

Român 28 , Uniunea Populară Maghiară, Frontul Plugarilor şi Partidul 

Naţional Popular), care a obţinut 6.959.936 de voturi (93,2%) şi 405 

mandate; 

Partidul Naţional Liberal Petre Bejan, disidenţă desprinsă din grupul 

condus de Gheorghe Tătărăscu, care a obţinut 212.438 de voturi 

(2,8%) şi 7 mandate; 

Partidul Ţărănesc Democrat, condus de dr. Nicolae Lupu, care a 

obţinut 50.532 de voturi (0,7%) şi 2 mandate. 

Majoritatea guvernamentală era, aşadar, formată din 405 mandate, iar 

opoziţia din 9 mandate. Acestea au fost ultimele alegeri, după instaurarea 

regimului comunist, la care au mai participat şi forţele democratice. La 

scrutinurile care au urmat, comuniştii împreună cu organizaţiile controlate de ei, 

constituite în Frontul Democraţiei Populare (până în 1968), Frontul Unităţii 

Socialiste (F.U.S., între 1968 şi 1980) şi Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste 

23 Pentru mai multe detalii, vezi Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României 

1859 – 1991, ediţia a II-a revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 116. 

24 Ibidem. Se schimbă, aşadar, numele Adunării Deputaţilor anticipat, prin intermediul unei 

legi ordinare. 

25 E. Focşeneanu, op. cit., p. 116. 

26 Legea pentru dizolvarea Adunării Deputaţilor, reglementarea convocării Marii Adunări 

Naţionale şi trecerea puterii legislative asupra guvernului, publicată în „Monitorul Oficial”, 

nr. 46 din 24 februarie 1948, art. 3. 

27 E. Focşeneanu, op. cit., pp. 116-117. 

28 Format prin fuziunea, la 23 februarie 1948, a Partidului Social-Democrat Român cu 

Partidul Comunist Român. 



(F.D.U.S., între 1980 şi 1989), vor organiza alegeri „mimate”, în care vor obţine 

majoritatea mandatelor 29 . 

Marea Adunare Naţională s-a întrunit pentru prima dată pe 6 aprilie 

1948, iar după validarea mandatelor, pe 8 aprilie 1948, preşedintele Consiliului 

de Miniştri, Petru Groza, a propus un proiect de Constituţie, care fusese 

publoicat anterior în organul central al P.C.R. 30 Până la întrunirea acesteia 31 , 

puterea legislativă a fost exercitată de către Guvern sub rezerva ratificării. La 13 

aprilie 1948, Constituţia Republicii Populare Române era adoptată în 

unanimitate de cei 401 de deputaţi prezenţi şi promulgată prin Decretul nr. 729 

din aceeaşi zi 32 . 

Legea electorală din 1952 

Adoptată ca urmare a modificării Constituţiei din 1948 prin Constituţia 

Republicii Populare Române din 1952, aceasta modifică unele prevederi ale 

vechii legi electorale. Conform noii legi, vârsta minimă pentru ca o persoană să 

poată avea drept de vot nu mai este 21, ci 18 ani, iar vârsta minimă pentru ca un 

individ să poată fi ales deputat coboară de la 25 la 23 de ani 33 . Numărul de 

locuitori pentru care se atribuie un mandat de deputat ramâne acelaşi, 40.000. 

O noutate prezentă în legea electorală din 1952 se referă la posibilitatea 

oferită candidaţilor de a-şi face publicitate electorală: „organizaţiile oamenilor 

muncii, precum şi toţi oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, 

au dreptul nestânjenit de popularizare prin presă, adunări şi alte mijloace, a 

candidaţilor propuşi” 34 . 

Procedura tehnică de alegere este şi ea diferită faţă de cea utilizată până 

atunci. Dacă la alegerile ţinute conform legii 560/1946 fiecare alegător punea 

ştampila pe lista partidului pe care dorea să-l voteze, conform noii legi 

„alegătorul votează în cabina sau camera de votare, lăsând neatins pe buletinul 

de vot numele candidatului pe care îl votează şi ştergând cu creionul numele 

candidaţilor pe care nu îi votează” 35 . Putem observa de aici şi o altă schimbare 

majoră: tipul de sistem electoral se schimbă, de la reprezentarea proporţională pe 

liste la un scrutin majoritar, în care fiecare alegător vota o singură persoană în 

circumscripţia din care făcea parte. Era declarat deputat în Marea Adunare 

29 I. Scurtu et. al., op. cit., p. 68. 

30 „Scînteia”, nr. 1066 de luni, 8 martie 1948. 

31 Adică în perioada aşa-numitului „vid constituţional”, care a durat din 30 decembrie 1947 

până în 13 aprilie 1948. 

32 Această ordine constituţională hotărâtă în aprilie 1948 va dura până în decembrie 1989, 

timp în care a fost supusă unui număr de 24 de modificări, dintre care două totale, care au dat 

naştere Constituţiilor Republicii Socialiste Române din 1952 şi 1965. 

33 Legea nr. 9/1952 pentru alegerea deputaţilor în Marea Adunare Naţională, publicată în 

„Buletinul Oficial” al Marii Adunări Naţionale a R.P.R., nr. 1 din 27 septembrie 1952, art. 2- 

3. 






Naţională deputatul care întrunea cel puţin jumătate plus unu din numărul total 

al voturilor valabil exprimate în circuscripţia electorală respectivă. Dacă în 

aceeaşi circumscripţie erau mai mulţi candidaţi şi niciunul nu întrunea 

majoritatea voturilor, se declara balotaj între primii doi candidaţi care au întrunit 

cel mai mare număr de voturi şi se stabilea o dtaă pentru al doilea tur de scrutin, 

care trebuia să aibă loc într-un interval de două săptămâni de la data primelor 

alegeri 36 . Dacă, din orice cauză, în timpul unui mandat, un loc de deputat se 

vacantează, în circumscripţia electorală respectivă sunt fixate noi alegeri, care 

trebuie să aibă loc în cel mult două luni de la data declarării vacanţei. 

Un alt element de noutate adus de legea nr. 9/1952 se referă la prezenţa 

în textul legii a unui articol care stipulează faptul că alegerile dintr-o 

circumscripţie sunt valabile dacă la urne s-au prezentat jumătate plus unu din 

numărul total al alegătorilor 37 . În cazul în care acest procent nu este îndeplinit, 

comisia electorală stabileşte repetarea alegerilor într-un interval de maxim două 

săptămâni de la data primelor alegeri. 

Procedura de alegere a deputaţilor în sfaturile populare 

La 26 septembrie 1953, Marea Adunare Naţională adoptă Decretul nr. 

391 38 privind alegerea deputaţilor în sfaturile populare, conform căruia alegerile se fac 

pe circumscripţii electorale, în fiecare dintre acestea alegându-se câte un singur 

deputat. Pentru alegerea deputaţilor în sfaturile populare regionale, raionale, 

orăşeneşti, ale raioanelor de oraş şi ale comunelor, numărul circumscripţiilor 

electorale era reglementat în articolul 25 al legii, în funcţie de mărimea 

populaţiei 39 : 

1. Pentru alegerile în sfaturile populare regionale: 

Nr. Mărimea populaţiei regiunii Numărul de circumscripţii 

crt. 

1 Până la 600.000 de locuitori O circumscripţie la 7.000 de 

locuitori 

2 Între 600.000 şi 800.000 de 

locuitori 

O circumscripţie la 8.000 de 

locuitori 

3 Între 800.000 şi 1.000.000 de 

locuitori 


locuitori 

4 Peste 1.000.000 de locuitori O circumscripţie la 10.000 de 

locuitori 

36 Ibidem, art. 91-92. 


38 Decretul nr. 391/1953 privind alegerea deputaţilor în sfaturile populare, publicat în 

„Buletinul Oficial” nr. 35 din 26 septembrie 1953. Acest decret abroga Legea nr. 6 din 8 

septembrie 1950 pentru alegerea deputaţilor în Sfaturile Populare. 

39 Sursa: Decretul nr. 391/1953, art. 25. 



2. Pentru alegerile în Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti, câte 

o circumscripţie electorală la fiecare 3.000 de locuitori; 

3. Pentru alegerile în Sfaturile Populare ale raioanelor municipiului 

Bucureşti, câte o circumscripţie electorală la fiecare 500 de 

locuitori, dar nu mai mult de 250 de circumscripţii pentru 

fiecare raion; 

4. Pentru alegerile în Sfaturile Populare orăşeneşti: 

Mărimea populaţiei oraşului Numărul de circumscripţii 

Nr. 

crt. 

1 Până la 10.000 de locuitori 35 

2 Între 10.000 şi 50.000 de 

locuitori 

3 Între 50.000 şi 100.000 de 

locuitori 

O circumscripţie la 300 de 

locuitori, dar nu mai mult de 125 

de circumscripţii 

O circumscripţie la 400 de 



4 Peste 100.000 de locuitori O circumscripţie la 500 de 



5. Pentru alegerile în Sfaturile Populare raionale: 

Nr. Mărimea populaţiei raionului Numărul de circumscripţii 

crt. 


2 Între 35.000 şi 80.000 de 

locuitori 


locuitori, dar nu mai mult de 50 de 

circumscripţii 

3 Peste 80.000 de locuitori O circumscripţie la 1.300 de 



Nr. 

crt. 

6. Pentru alegerile în Sfaturile Populare comunale: 

Mărimea populaţiei comunei Numărul de circumscripţii 


2 Între 1.000 şi 7.000 de locuitori O circumscripţie la 100 de 



3 Peste 7.000 de locuitori O circumscripţie la 200 de 






Conform articolului 49 al Decretului, dreptul de a depune candidaturi 

pentru alegerea deputaţilor în Sfaturile Populare este asigurat „tuturor 

organizaţiilor oamenilor muncii: sindicatelor, cooperativelor, organizaţiilor 

Partidului Muncitoresc Român, organizaţiilor de tineret şi altor organizaţii de 

masă şi asociaţii culturale”. Procedura de alegere, dar şi cea de validare a 

rezultatelor şi de organizare – atunci când era cazul – a unui al doilea tur de 

scrutin erau aceleaşi ca şi în cazul alegerilor generale, reglementate prin legea nr. 

9/1952. 

În ceea ce priveşte membrii de partid, trebuie menţionat faptul că, după 

cel de-al doilea Congres al Partidului Comunist, care a avut loc în decembrie 

1955, s-a înregistrat o creştere continuă a numărului acestora. Într-un raport din 

anul 1960, Gheorghe Gheorghiu Dej afirma că în luna iunie a acelui an erau 

834.600 de membri ai partidului, dintre care 148.000 erau membri candidaţi, 

ceea ce însemna cu 40% mai mulţi decât la Congresul precedent, din 1955 40 . 

Aşadar, cea mai mare creştere se înregistrase la candidaţi, care, în 1955, 

număraseră doar 56.583; această creştere era un indiciu al recrutării făcute de 

organizaţiile de partid înaintea Congresului. Calitativ totuşi, partidul avea destule 

lipsuri, dacă ne gândim numai la faptul că, în ceea ce priveşte compoziţia socială, 

cu greu fusese atins procentajul de muncitori minim cerut de partid în rezoluţiile 

lui din 1952 şi 1955, deoarece ei cu greu ajunseseră să reprezinte 51% din 

membrii partidului 41 . 

Legea nr. 28 din 29 decembrie 1966 cu privire la alegerea deputaţilor în Marea 

Adunare Naţională şi în Consiliile Populare abrogă legile electorale anterioare şi 

impune – ca principal element de noutate – creşterea duratei mandatului 

deputaţilor de la 4 la 5 ani (în conformitate cu articolul 45 al Constituţiei 

Republicii Socialiste România din 1965), dar şi a numărului deputaţilor din 

Marea Adunare Naţională, de la 414 la 465, păstrând tipul de sistem electoral 

majoritar, în care era ales un singur deputat în fiecare circumscripţie electorală 42 . 

Schimbări majore în legea electorală din 1974 

Legea electorală a Republicii Socialiste România nr. 67 din 20 decembrie 1974 

cuprinde o serie de modificări majore faţă de reglementarea de până atunci. 

Pornindu-se de la prevederile Constituţiei din 1965, în legea electorală din 1974 

este prevăzut rolul care revine, în organizarea şi desfăşurarea alegerilor şi 

depunerea candidaturilor, Frontului Unităţii Socialiste (F.U.S.), cel mai larg 

organism politic permanent, aflat sub conducerea Partidului Comunist Român. 

În acest sens, legea este foarte clară în ceea ce priveşte rolul major al F.U.S. în 

desfăşurarea alegerilor: acesta organiza, sub conducerea Partidului Comunist 

40 Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti, 1994, p. 355. 

41 Ibidem, p. 356. 

42 Legea nr. 28/1966 cu privire la alegerea deputaţilor în Marea Adunare Naţională şi în 

Consiliile Populare, publicată în „Buletinul Oficial”, nr. 86 din 29 decembrie 1966, art. 5. 



Român, participarea cetăţenilor la desfăşurarea alegerilor, campaniile electorale şi 

propunea candidaţi de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională şi consiliile 

populare. Aşadar, dreptul de a depune candidaturi revenea numai F.U.S., şi tot 

acelaşi organism este cel care, odată candidaturile rămase definitive, avea 

libertatea de a populariza „în adunări, prin presă, radio, televiziune sau alte 

mijloace de publicitate” candidaţii propuşi 43 . 

Pentru fiecare circumscripţie electorală se pot depune mai multe 

candidaturi, urmând a fi ales câte un singur deputat. Durata mandatului 

deputaţilor Marii Adunări Naţionale, ai consiliilor populare judeţene şi al 

municipiului Bucureşti este neschimbată faţă de legea anterioară (rămânând de 5 

ani), însă conform legii din 1974, deputaţii consiliilor populare municipale, ai 

consiliilor sectoarelor municipiului Bucureşti, ale oraşelor şi comunelor se 

alegeau o dată la 2 ani şi jumătate 44 . 

Legea nr. 67/1974 ţinea cont de prevederile Constituţiei privind 

reducerea numărului deputaţilor Marii Adunări Naţionale la 349, prevăzând 

determinarea numărului de circumscripţii electorale conform acestei modificări. 

Totodată, se prevedea reducerea numărului de circumscripţii electorale pentru 

consiliile populare, pentru eficientizarea activităţii acestora 45 : 

1. În judeţe: 

Nr. Mărimea populaţiei judeţului Numărul de circumscripţii 

crt. 

1 Până la 300.000 de locuitori 71 – 91 

2 Între 300.001 şi 500.000 de 

91 – 111 

locuitori 

4 Peste 500.000 de locuitori 111 – 141 

2. În municipiul Bucureşti – 155 de circumscripţii; 

3. În sectoarele municipiului Buucreşti – 45-55 de circumscripţii; 

4. În municipii: 

Nr. Mărimea populaţiei 

Numărul de circumscripţii 

crt. 

municipiului 


2 Între 30.001 şi 50.000 de 35 – 41 

43 Legea electorală a Republicii Socialiste România nr. 67/1974, publicată în „Buletinul 

Oficial”, nr. 161 din 23 decembrie 1974, articolele 3, 43, 44, 58. 

44 Ibidem, art. 7-8. De asemenea, legea prevedea ca alegerile generale să aibă loc în una din 

zilele lucrătoare ale lunii martie a anului în care se încheie mandatul precedent. Tot atunci 

aveau loc şi alegerile pentru consiliile municipale, orăşeneşti şi comunale al căror mandat 

începea odată cu cel al consiliilor judeţene. Alagerile pentru consiliile municipale, orăşeneşti 

şi comunale al căror mandat corespundea celei de-a doua părţi a mandatului consiliilor 

judeţene aveau loc în termen de 3 luni de la expirarea mandatului precedent. 





locuitori 

3 Între 50.001 şi 80.000 de 

41 – 45 

locuitori 

4 Între 80.001 şi 100.000 de 

45 – 51 

locuitori 

5 Între 100.001 şi 150.000 de 

51 – 55 

locuitori 


5. În oraşe: 

Nr. Mărimea populaţiei oraşului Numărul de circumscripţii 

crt. 


2 Între 10.001 şi 20.000 de 

19 – 23 

locuitori 

3 Între 20.001 şi 30.000 de 

23 – 27 

locuitori 


6. În comune: 

Nr. Mărimea populaţiei comunei Numărul de circumscripţii 

crt. 


2 Între 2.001 şi 5.000 de locuitori 13 – 15 

3 Între 5.001 şi 10.000 de 

15 – 19 

locuitori 


În ceea ce priveşte procedura de votare, completarea care apare faţă de 

legile electorale anterioare se referă la faptul că, în cazul în care alegătorul (care 

trebuia să taie de pe buletinul de vot numele celor pe care nu dorea să-i voteze şi 

să-l lase neşters pe cel al candidatului preferat) lăsa neşterse numele tuturor 

candidaţilor înscrişi pe buletinul de vot, votul său se considera „pentru” 

candidatul în favoarea căruia vota cel mai mare număr de alegători din 

circumscripţia respectivă 46 . Legea electorală din 1974 cuprinde un capitol 

neîntâlnit până la acel moment în legile electorale româneşti, referitor la 

revocarea deputaţilor în cazul în care nu-şi îndeplinesc îndatoririlece le revin, sau 

pierd încrederea alegătorilor, ca urmare a comiterii unor fapte „contrare eticii şi 

echităţii socialiste” 47 ; dreptul de propune luarea acestei măsuri aparţinea însă tot 


47 Ibidem, Titlul III, art. 95-102. 



numai F.U.S., care îl exercita fie din proprie iniţiativă, fie la cererea membrilor 

organizaţiilor care îl compuneau. 

La 22 ianuarie 1980, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România a 

elaborat Decretul nr. 16 privind stabilirea normei de reprezentare pentru alegerea deputaţilor 

în Marea Adunare Naţională, document care avea un singur articol: „Norma de 

reprezentare pentru alegerile de deputaţi în Marea Adunare Naţională, care vor 

avea loc în data de 9 martie 1980, este de un deputat la 60.000 de locuitori” 48 . A 

doua zi, Consiliul de Stat a elaborat Decretul nr. 20 privind stabilirea numărului 

circumscripţiilor electorale pentru alegerea deputaţilor în consiliile populare judeţene şi al 

Municipiului Bucureşti, prin care se modifică numărul circumscripţiilor electorale 

pe judeţe 49 : 

Nr. crt. Judeţul Numărul circumscripţiilor 

electorale 

1 Alba 103 

2 Arad 115 

3 Argeş 131 

4 Bacău 131 

5 Bihor 131 

6 Bistriţa - Năsăud 91 

7 Botoşani 111 

8 Braşov 125 

9 Brăila 101 

10 Buzău 115 

11 Caraş - Severin 101 

12 Cluj 139 

13 Constanţa 131 

14 Covasna 85 

15 Dâmboviţa 115 

]6 Dolj 139 

17 Galaţi 125 

18 Gorj 99 

19 Harghita 95 

20 Hunedoara 119 

21 Ialomiţa 101 

22 Iaşi 139 

23 Ilfov 141 

48 Decretul Consiliului de Stat nr. 16/1980 privind stabilirea normei de reprezentare pentru 

alegerea deputaţilor în Marea Adunare Naţională, publicat în „Buletinul Oficial”, nr. 5 din 

23 ianuarie 1980. 

49 Decretul nr. 20/1980 privind stabilirea numărului circumscripţiilor electorale pentru 

alegerea deputaţilor în consiliile populare judeţene şi al Municipiului Bucureşti, publicat în 

„Buletinul Oficial”, nr. 6 din 24 ianuarie 1980, anexa. 




24 Maramureş 115 

25 Mehedinţi 93 

26 Mureş 125 

27 Neamţ 119 

28 Olt 119 

29 Prahova 141 

30 Satu - Mare 101 

31 Sălaj 87 

32 Sibiu 111 

33 Suceava 131 

34 Teleorman 117 

35 Timiş 133 

36 Tulcea 87 

37 Vaslui 109 

38 Vâlcea 103 

39 Vrancea 99 

40 Municipiul 

Bucureşti 

155 

Concluzii 

Dictatura comunistă, care în România a durat mai mult de patru 

decenii, a menţinut un Parlament unicameral, căruia Constituţiile din 1948, 1952 

şi 1965 îi acordau puteri şi atribuţii extrem de extinse, considerându-l organul 

suprem al puterii în stat. Astfel, Marea Adunare Naţională forma guvernul, vota 

bugetul, putea înfiinţa sau desfiinţa ministere, adopta decizii privind declararea 

războiului sau încheierea păcii. Acelaşi organism alegea şi prezidiul Marii 

Adunări Naţionale, precum şi pe preşedinteşe Republicii Socialiste România, 

începând din 1974. în realitate însă, rolul Marii Adunări Naţionale era unul pur 

formal, deoarece majoritatea actelor legislative erau atât elaborate, cât şi aplicate 

de către Guvern, ca şi organism superior executiv 50 . Aşadar, ca orice ditatură, 

regimul comunist nu şi-a propus niciodată să creeze şi să dezvolte în România 

un parlamentarism autentic, ci mai degrabă „să suprime spiritul lui democratic, 

reducându-l la o simplă ficţiune” 51 . 

În doctrina oficială comunistă, principiul separării puterilor în stat era 

înlocuit cu aşa-numitul principiu al colaborării puterilor în stat, care presupunea 

subordonarea, ridicată la rang de principiu constituţional, a tuturor puterilor 

50 Ibidem, p. 58. 

51 Ibidem, p. 59. 



statului faţă de forţa conducătoare în stat, Partidul Comunist 52 . Mai mult, un 

mijloc foarte eficient al aservirii totale a individului faţă de putere a fost crearea 

sectorului socialist, înlocuirea proprietăţii private cu cea socialistă (conform art. 

6 al Constituţiei din august 1965) 53 , care făcea ca individul să fie total dependent 

de un singur patron, statul, fără nicio alternativă. 

În acest context, singurele speranţe erau cele ale unei noi generaţii care 

va prelua conducerea şi care va aspira către „libertate internă şi responsabilitate”: 

„Atunci când o nouă generaţie va prelua conducerea, regimul din România va fi 

cu necesitate mai independent de Uniunea Sovietică şi, în acelaşi timp, tocmai 

această generaţie va fi aceea care va aspira la mai multă libertate internă şi 

responsabilitate. O astfel de combinaţie a emancipării în interior şi în exterior ar 

putea produce urmări dintre cele mai importante” 54 . 

Odată cu revoluţia din decembrie 1989, emanciparea s-a produs. 

Urmarea a fost desfiinţarea tuturor structurilor statului comunist şi deschiderea 

căii către un regim democratic şi parlamentar. În acest sens, de maximă 

importanţă este restabilirea pluralismului politic, condiţie esenţială pentru 

desfăşurarea unei vieţi parlamentare şi democratice normale, prin adoptarea, pe 

31 decembrie 1989, a Decretului – lege nr. 8 privind înregistrarea şi funcţionarea 

partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti din România, publicat în „Monitorul Oficial” 

nr. 9 din aceeaşi zi. Odată cu această măsură, România a făcut primul pas pe 

drumul lung şi anevoios al tranziţiei şi consolidării democratice. 

52 E. Focşeneanu, op. cit., p. 135. 

53 Ibidem, p. 137. 

54 Gh. Ionescu, op. cit., p. 388. 




ELITELE POLITICE ŞI „EXCEPŢIONALISMUL” POSTMODERN 

AL DEMOCRAŢIEI ROMÂNEŞTI 

Dr. Viorella MANOLACHE 

Political Elites and the Post-modern Romanian Democracy „Exceptionalism” 

Abstract. The ticket promised for a “new setting”, that of the European community, 

testifies for the governing of the Romanian action and thought by what Lyotard 

considered to be “the idea of humanity’s emancipation”. Out of this promise there 

spread out various Romanian political platforms, oscillating between political and 

economic liberalism, Marxist-“ism”, and radicalism, among others. The Romanian 

political class engages itself in launching discourses (electoral, parliamentary etc) after 

this “rhetoric of emancipation”. J.-F. Lyotard warned that it was not the absence of 

progress, but, on the contrary, the technical, scientific, artistic, economic and political 

development that made possible the “total wars”, the totalitarianism, the growing 

discrepancy between the richness of the West and the poverty of the East, 

unemployment and the “new poverty”, and the “general lack of education”. These 

entire inconvenient (social, political, economic etc.) insert “secret obstacles” in the way 

of the “silent perpetuation” of the modern project. 

Keywords: elites, post-modernism, political class, democracy, Romania 

1. Globalizare şi postmodernism: “evaluări slabe” ale elitei politice româneşti 

Este unanim acceptat faptul că, modernitatea românească ar parcurge un 

proces de extincţie odată cu afişarea pronunţată a caracterului ideologic al 

reperelor istorice. Ipoteza potrivit căreia, ideea de istorie ca realizare progresivă a 

umanităţii, ca proces unitar, se recunoaşte într-o serie de intervenţii româneşti, 

postdecembriste, grupate în numărul 1-4, tom 2/1994-”Postmodernism, 

postcomunism, postistorie”, editat de Xenopoliana, buletinul Fundaţiei Academice 

„A. D. Xenopol”, din Iaşi. 

Convingerea istoricului Al. Zub este că, în Europa de Est, 

postmodernitatea „coincide cu post-totalitarismul”, cu menţiunea că o definire 

limitată a termenului, mai exact a sensului, nu s-a localizat, încă, în discursul 

istoric şi politic, actual. 

Al. Zub preia reperele cu care operează postmoderniştii occidentali şi 

apreciază că, se poate vorbi şi în cazul românesc de o „criză a modelului 

epistemic”. Raportul dintre zonele centrale şi periferie, dintre civilizaţie 

occidentală şi primitivism („barbarie orientală” în termenii lui Titu Maiorescu) 

este, unul recesiv, acesta presupunând nu atât o relaţie concurenţială, cât una 

Asistent de cercetare Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei 

Române. 


Viorella Manolache / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

structurală. Ceea ce trebuie, însă, să reţinem ni se pare a fi dizolvarea ideii de 

istorie ca „discurs unitar”. 

Ca atare, relaţia modernitate/postmodernitate presupune un raport slab în 

care trecerea în plan real este înţeleasă ca modificare a unei relaţii supralicitate de 

discursul politic grupat sub un titlu retoric, convenţional al „formelor fără 

fond”. În viziunea lui Adrian T. Sârbu 1 modernizarea românească, sub creditul 

ipotezei formelor fără fond, s-ar prezenta, în primul rând, drept o construcţie, 

un implant al unor forme instituţionale şi mentalitare, fără ca această construcţie 

identitară, social-politică să fie reclamată, nemijlocit cauzal, de logica imanentă a 

fondului, a proceselor sociale, politice şi culturale. 

Analizele unor A. T. Sârbu şi Sorin Alexandrescu, aduc în prim-plan 

„ingredientele” de constituire ale modernităţii româneşti, întrebându-se în ce 

măsură tranziţia noastră spre o”modernitate inedită”(codificată deja în sintagma 

„democraţie originală”!) poate fi analizată ca o plonjare nemijlocită în 

postmodernitate. A. T. Sârbu propune, implicit, fie asimilarea nemijlocită a 

rezultatelor actuale ale modernităţii occidentale, considerate cu valoare direct 

universalizabilă, fie o raportare actuală a societăţii româneşti la „fondul 

ţărănesc”- prin identificare reziduală sau printr-un tip radical nou de raportare la 

acest fond. 

Aşadar, prefixul -post din sintagma postmodernismul românesc indică, pe 

de o parte, atât o despărţire de modernitate, cât şi o nostalgie a ei, pe 

considerentul că aceasta doreşte de fapt, să se sustragă logicilor ei de dezvoltare, 

ideii de evoluţie critică în direcţia unei „noi fundări”. 

Politic, suntem tentaţi să găsim o justificare a acestui efort de situare în 

modernitate sau, de ce nu() în postmodernitate. 

De la campaniile electorale până la conflictul manifest dintre doi agenţi 

politici, prin conflicte indirecte spectaculoase întreţinute de mass-media, până la 

demascări reciproce şi spectacole Tv. oferite publicului de către elita puterii, 

întreaga lume politică se prezintă ca un spectacol al conflictului ritualizat oferit 

electoratului de către mass-media. Conflictul simbolic al societăţilor pluraliste a devenit 

parte a istoriei noastre politice: a separa conflictul de violenţa simbolică împotriva socialului, 

este echivalent cu a defini politica postmodernă în afara propriei sale esenţe. 

Fiecare proiect politic, în consecinţă, nu mai poate fi gândit în termenii 

puri ai unei construcţii plecând de la vreun “centru fondator”. Pornind de la 

experienţa construirii limitei politice, partidice, politicul postmodern reuşeşte să 

creeze forme de mediere simbolică, rămânând deschis în transcendere, fără a 

putea să se agaţe din nou de determinare şi centrism. 

Această lacerare a politicului românesc în partide nu mai are nimic 

dramatic: ea traduce, de fapt, recunoaşterea caracterului (re)conciliabil al situaţiei 

politice, precum şi încercarea de depăşire definitivă a oricărei experienţe 

1 Adrian T. Sârbu, Ispitele post-umanismului, postmodernitatea ca adevăr al modernizării 

româneşti, in „Tribuna”, 18-24 septembrie, 1997. 


Elitele politice şi „excepţionalismul” postmodern al democraţiei româneşti 


repetitive ori medieri simbolice. Este vorba, aşadar, de o multiplicitate politică în 

sensul unor sublinieri conflictuale ale unei ex-sistări şi co-implicări în contradicţii de 

gestionare şi ocultism politic. De altfel dinamica politică vieţuieşte numai prin 

gestionarea, în forme de echilibru instabil şi în continue procese de 

transformare, ale unei astfel de ruperi în fragmentarii şi disoluţii ale ideologiilor. De fapt 

dacă e adevărat, aşa cum s-a spus, că societatea ca sistem de determinări are 

nevoie de un anumit tip de absolutizare, e tot atât de adevărat că politicul este 

locul experienţei practice comunicate. 

Alternativa centrului politic, schematizat prin apartenenţa la o anumită masă 

politică, o reprezintă recurgerea la structuri descentrate şi fără finalitate, din 

perspectiva subiectivităţilor nesubstanţialiste, mai fluide, în devenire. Din această 

perspectivă spectrul politic se (supra)încarcă cu derivaţii politice, structuri cu mai 

multe dimensiuni, cu mai multe centre, cu mai multe straturi ideologice relativ 

autonome, dotate cu nervuri cauzale nonliniare. Atât noţiunea de elită, cât şi 

politicul, reuşesc să scape de o ipostaziere reductivă. 

Postmodernismul românesc devine, din punct de vedere politic, ambivalent, fiind dublu 

codificat: atât complice, cât şi contestatar la adresa oricărui fenomen de închidere, invitându-ne 

(în)spre participarea la o dezbatere asupra naturii şi a direcţiilor de deplasare ale societăţiilor 

actuale, într-un context globalizant. 

Un atare model ganglionar, presupune o clarificare a conceptului 

durkheimian de colectivitate efervescentă. Aceasta este o grupare întâmplătoare, adică 

o grupare intenţională, ale cărei priorităţi (de ordin simbolic, politic etc.) exaltă 

funcţia de creare şi/ sau recreare a socio-politicului. Dacă teoria lui Durkheim 

aşeza grupul efervescent la trecerea de la starea naturală la starea socială, modelele 

româneşti postdecembriste de „evaluare” a fenomenului politic vernacular, 

presupun decupaje ce (re)simbolizează grupul efervescent dinspre starea socială înspre 

starea naturală. 

În lumea postmodernă, politicul precede socialul fiind un pol simbolic în 

jurul căruia se definesc şi se reprezintă grupurile sociale. Politicul este, simultan, 

atât „autoreprezentarea societăţii” cât şi instituţia ei. 

Caracteristica acestei societăţi o reprezintă faptul că politica reprezintă 

„acel dialog public, acea conversţie gălăgioasă pe care societatea o întreţine cu ea 

însăşi pentru a produce şi a-şi administra propria istoricitate”. Ea este în accepţia 

sociologului politic francez, Baudouin, expresia fidel-performantă a unei 

formaţiuni sociale (adesea elitiste), care se dovedeşte capabilă să „spună în mod 

conştient ce vrea şi ce poate să fie”. Să mai notăm în treacăt şi faptul că o atare 

sciziune constitutivă a politicului se recunoaşte în „şeferiile sociale” luate în 

calcul de Leford atunci când analizează antropologia politică a lui Clasters. Ceea 

ce uneşte „şeferiile” lui Calsters de „lideriile” postmoderne se recunoaşte în 

plasarea ambelor sub semnul indiviziunii sociale, a legăturii sociale, creându-se 

sentimentul unei reproduceri mecanice bazate pe puternica interiorizare a 

normelor culturale. În acord cu Baudouin considerăm că ambele sunt ordonate 

tacit către aceeaşi finalitate: „evitarea formării unei autorităţi separate”, atribuirea 



de „prerogative fictive unui şef care a fost, în mod paradoxal, mandatat să 

dejoace apariţia unei puteri coercitive”. După cum observa şi Leford o asemenea 

presupoziţie ia în calcul faptul că societatea nu mai coincide cu ea însăşi, 

confruntându-se cu o diviziune ale cărei efecte se străduieşte să le anuleze, fiind 

deja „condamnată” la acea „muncă de reflexie asupra ei înseşi”, ca marcă a 

politicului. Definindu-se şi desfăşurându-se în funcţie de o anumită instanţă 

simbolică, postmodernitatea nu se mai găseşte propriu-zis, nici în interiorul 

spaţiului căruia îi conferă identitate, nici în exterior, ci „îşi creează, simultan, un 

înlăuntru şi un în afară”. 

Blondel 2 definea trei seturi de întrebări pentru o cercetare empirică a 

fenomenului lideriilor. Cu menţiunea că într-o aparentă ineventariere a elitelor 

politice româneşti postdecembriste back-ground-ul şi personalitatea influenţează rolul 

şi comportamentul lor asupra procesului politic. Blondel viza, în analiză, 

distincţia dintre omul de stat obişnuit vs. eroii politici şi se referea la dihotomia lideri 

transformatori vs. lideri tranzacţionali, propusă şi de analizele unui Mc Gregor sau 

Burns. Mutaţiile sociale impun noi reguli în raportul de dominare. Sensul elitelor 

se schimbă schimbând şi sensul democraţiei reprezentative. De aceste mutaţii de 

factură socială profită elitele emergente pentru a câştiga mai mult din spaţiul 

libertăţii şi al puterii. 

Cu menţiunea că politicul precede socialul. Politicul e, înainte de toate, 

întruchipare a coexistenţei sociale. El se transformă în instituţii, norme, reguli 

care au capacitatea de a administra „pluralitatea socială” şi de a asigura coeziunea 

relativă a grupurilor. Dar politicul mai reprezintă şi „punerea în scenă” a coexistenţei 

sociale. O atare operaţie are rolul de a induce un „sistem de 

reprezentaţii apropiate de sensul teatral al termenului, prin care se face văzută pe 

aceeaşi scenă cu resortisanţii săi”. 

2. „Excepţionalismul” postmodern al democraţiei româneşti 

Subsumată “prezumţiei de suficienţă”, democraţia din România devine 

„complice cu sine” prin simpla condiţie a votului egal 3 , a întregului set de 

condiţii formale pentru determinaţiile necesare democraţiei. Diagnosticată drept 

o democraţie minimală 4 angajată pe traseul consolidării ei, având atributele unei 

democraţii originale 5 , de confruntare 6 , democraţia românească se fundamentează pe un 

2 Blondel, Political Leadership, Towards a General Analysis, London, Sage, 1987. 

3 România se afla la al cincilea rând de alegeri libere şi pluraliste de după căderea 

comunismului: 1990, 1992, 1996, 2000. Respectarea ciclurilor electorale ar putea fi 

interpretată drept un semn de stabilitate şi predictibilitate politică. Predictibilităţii ciclului 

electoral i s-ar putea adăuga testul alternanţei la guvernare, trecut în 1996 şi 2000, precum şi 

existenţa unei economii de piaţă funcţionale, certificată de Uniunea Europeană. 

4 Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, România- starea de fapt, Volumul I. 

Societatea, Editura Nemira, Bucureşti, 1997. 

5 Paul Wolfowitz, The New Yorker, 4 noiembrie 2004. 




cadru instituţional oscilant care asigură, la nivel teoretic şi cu foarte multe clauze 

speciale, funcţionarea unui sistem democratic aparent stabil. 

Angajate într-un astfel de proiect elitar, elitele politice româneşti vor opta pentru 

finalizarea unei democraţii marcată de disputarea întâietăţii în acumularea 

capitalului politic prin activarea şi (re)activarea atributelor lor „tari” (politice, 

economice, sociale, culturale etc.). 

Supusă unei pesiuni constante, democraţia românească va deveni teritoriul comun al 

luptei elitei pentru capital politic. 

Diagosticate drept „duelul celor două roze” 7 , resorturile unei astfel de 

dispute se pot identifica în miza de control asupra puterii politice suprapusă 

controlului partidului. Confruntarea vechea elită (Ion Iliescu) - noua elită reziduală 

(Adrian Năstase) se organiza de pe poziţii inegale şi aparent ireconciliabile 8 : Ion 

Iliescu era fondatorul şi părintele spiritual al PSD, Adrian Năstase, preşedintele 

în exerciţiu. Dincolo de miza înstăpânirii capitalului politic, o atare dispută, 

oferea posibilitatea scinderii PSD între adepţii lui Ion Iliescu- elitele din vechea 

gardă, şi elitele tinere, reformatoare din jurul lui Adrian Năstase. Potrivit lui 

Alexandru Radu 9 , o atare dispută devine o regulă a politicii româneşti, 

consecinţă a faptului că mai toate conflictele politice interpersonale s-au soldat 

cu ruperea unităţii partidului în care s-au dezvoltat, contribuind la reaşezarea 

raporturilor politice dintre∕ între elite în cofrajele democraţiei. Cu menţiunea că, 

asemeni migraţiilor politice, atari conflicte nu sunt decât marca formelor de reglare spontană a 

mecanismului politic. 

Eşecul (re)activării vechii elite tradiţionale se înscrie într-un sindrom al 

tranziţiei, marcat de instabiliate şi eşec. Elita PNŢCD, după dramaticul eşec 

electoral datorat în mare măsură deciziei eronate de a reanima muribunda CDR 10 

cu ajutorul unor partide minore, a avut nevoie de nouă luni pentru a realiza 

faptul că partidul a fost redus la statutul de partid rezidual al scenei politice. O 

atare stare de fapt a fost urmarea unei măcinări din interiorul partidului, în urma 

căreia au rezultat două partide: un prim PNŢCD revenit la vechiul proiect al 

anilor 1990, şi un al doilea, încercând sub o nouă titulatură să resusciteze creştindemocraţia 

în viaţa politică românească. Vechea elită ţărănistă (Ioan Avram 

Mureşan, Remus Opriş, Constantin Dudu Ionescu sau Nicolae Noica) a părăsit 

6 Jacques Coenen-Huther, Sociologia elitelor, Polirom, Iaşi, 2007. 

7 Alexandru Radu, Partidele politice româneşti, după 1999, Editura Paideia, Bucureşti, 2003. 

8 Potrivit lui Radu Ciuceanu, un atare moment politic nu putea avea decât un final câştigător 

pentru primul, acesta având în partid o poziţie avantajoasă. De o mare importanţă istoricopolitică, 

o reprezintă pentru Radu Ciuceanu, momentul în care preşedintele Ion Iliescu are de 

ales între Adrian Năstase şi Teodor Meleşcanu. Atunci, consideră R.Ciuceanu, experienţa sa, 

dar mai ales judecăţile afective l-au orientat pe Ion Ilescu către primul, evenimentele care au 

urmat confirmându-i alegerile. 

9 Alexandru Radu, Partidele politice româneşti după 1999, Editura Paideia, Bucureşti, 2003 , 

p.40-41. 

10 Potrivit mărturisirii lui Radu Ciuceanu, retragerea din Convenţie a PNL-ului s-a datorat 

faptului că acesta din urma nu a acceptat prezenţa UDMR-ului în alegeri şi la guvernare. 



partidul, acesta „câştigând” aparenţa unui club închis. La începutul anului 2003, 

victoria lui Victor Ciorbea nu făcea altceva decât să readucă în prim-plan un 

PNŢCD mai închistat, izolat pe scena politică internă şi în pericol să îşi piardă 

finanţarea externă. 

Confruntat cu organizarea Alianţei Populare ca partid 11 , Victor Ciorbea se 

declara suspicios cu privire la o atare elită secundară, deşi a fost de acord în a-i 

„ierta” şi reprimi în partid: „Ce este Acţiunea Populară, alcătuită din oameni 

exmatriculaţi sau frustraţi şi plecaţi din PNŢCD” 12 

Propunând o imagine întregită a disensiunilor din zona dreptei politice 

româneşti, Alexandru Radu 13 reamintea negocierile privind fuziunea dintre 

ţărănişti şi popularii lui Vasile Lupu, Partidul Popular Creştin, părăsit şi de 

secretarul său general, Călin Cătălin Chiriţă în favoarea PNŢCD, preferând o 

uniune cu AP. În acelaşi context politic, ufediştii continuau să fie divizaţi între 

fuziunea cu PNL şi cea cu Acţiunea Populară. Totodată, alte câteva minuscule 

formaţiuni politice (Uniunea pentru Reconstrucţia României sau Mişcarea 

Populară) cu legături în cercul foştilor ţărănişti, încercau să se impună drept elită 

politică secundară. 

Interviul acordat Roxanei Badralexi de către Varujan Vosganian (in 

„România Liberă”, 4 septembrie 1995, cu titlul „A venit momentul Revoluţiei de 

catifea”) anunţa formarea unui nucleu de alternativă: „Actualele partide de 

opoziţie trebuie susţinute. Dar ele însele nu mai au resurse interne pentru a-şi 

spori audienţa. Există, însă, aceste resurse în afara actualelor partide. De aceea 

cred că trebuie să apară un nou nucleu, nu i-aş spune pur şi simplu de opozitie, 

ci de alternativă. Este, în fond, o mişcare civică ce se dezvoltă în prezent şi în 

clipa în care vom ajunge în stadiul în care vor exista suficiente resurse pentru a 

declanşa o schimbare, această mişcare va produce un partid politic”. 

Politic, o atare încercare a avut ca şi consecinţă politică încercarea de 

reconversie a elitei intelectuale, la limită politică. Radu Vasile, Secretar general al 

PNŢCD, declara că „dacă USD sau PNL pot avea pretenţii îndreptăţite de 

reprezentare în Guvern nu ne dăm seama de unde izvorăsc pretenţiile PARiştilor, 

chiar la un rang de ministru. După cât reprezintă în realitate, mai mult de 

un director de prefectură nu au ce obţine”. Într-un interviu acordat cotidianului 

„Jurnalul National” (6 august 1997) Varujan Vosganian declara că „PNŢCD şi 

PNL tratează CDR ca pe o alianţă electorală şi nu una politică”. În cadrul 

negocierilor privind posturile de secretar de stat, Alternativa României obţine un 

11 Emil Constantinescu a fost, cu această ocazie, confirmat ca preşedinte al AP, participanţii 

la congres votându-i şi pe adjuncţii preşedintelui: Octavian Bot, Georghe Şerban, Decebal 

Traian Remeş, Vlad Roşca, Zoe Tere, Dănuţ Cornea şi Max Bădiu. (Re)activarea unor atari 

elite politice secundare, a avut în vedere un arsenal de politicieni trecuţi prin două-trei 

partide de dreapta, membre ale fostei CDR. 

12 Vezi Curentul, 17 iulie 2003. 

13 Alexandru Radu, Partidele politice româneşti după 1999, Editura Paideia, Bucureşti, 

2003. 




post de secretar de stat la Ministerul de Interne. Nominalizat pentru acest post a 

fost colonelul Gheorghe Lupu, comandantul Brigazii de asigurare a ordinii şi 

liniştii publice. Ulterior, Ministrul de Interne a refuzat numirea sa, evitându-se 

astfel încastrarea elitei militare în ecuaţia politică românească. 

Aşadar, ceea ce fusese proiectat drept un pol al formaţiunilor creştindemocrate, 

menit a relansa competiţia politică dintre stânga pesedistă şi dreapta 

unită, se transformase în scurt timp într-o dispută dintre vechile elite ţărăniste şi cele 

noi, din Acţiunea Populară. 

Vechea elită liberală a fost şi ea supusă aceleiaşi presiuni. Dintre cele mai 

importante proiecte liberale, amintim fuziunea cu ApR, în fapt, o reluare a 

negocierilor PNL-ApR din 2000. Situate în opoziţie, vechile elite liberale acuzau 

politica partidului de diluare a mesajului liberal şi de alunecare spre stânga, prin 

înghiţirea unui partid desprins în 1997 din PDSR. Un atare argument ideologic, 

deşi în mare măsură invalid, servea drept platformă adversarilor lui Valeriu 

Stoica, reuşind însă să „îmbogăţească” partidul cu un număr important de subelite 

(aleşi locali). O astfel de dispută a elitelor e confirmată şi statistic: din cei cinci 

vicepreşedinţi ai PNL, numai trei erau membri cu vechime în partide (din rândul 

vechilor elite)- Paul Păcurariu, Mona Muscă şi Călin Popescu Tăriceanu, ceilalţi 

doi, având poziţii mult mai puternice. Teodor Meleşcanu a devenit al doilea om 

în partid, iar Gheorghe Flutur, fost apropiat PD şi membru al efemerei 

Iniaţiative Social-Liberale, reprezenta mâna dreaptă a lui Stolojan în problemele 

organizării de partid. Între cei nouă membri ai Biroului Executiv se vor 

interpune elitele reziduale (de provenienţă ApR), Mircea Coşea şi George Scutaru, 

confirmând o conducere ne-liberală a PNL. O dată cu alegerea lui Theodor 

Stolojan, elitele liberale s-au pronunţat în favoarea unui nou statut PNL, diferit 

tocmai prin reducerea elitei birocratice şi întărirea puterii preşedintelui. Însă, PNLul 

a devenit un partid mai puţin legat de tradiţia sa, mai pragmatic, cu o bază 

socială diferită, construit pe o nouă filosofie organizaţională şi având drept 

preşedinte, un politician atipic 14 . 

În data de 17 iulie 2006, Theodor Stolojan, Valeriu Stoica şi Mona Muscă 

organizaseră o conferinţă de presă comună făcând apel public la unitatea şi 

relansarea PNL, considerând că Partidul Naţional Liberal se află într-o situaţie 

gravă, indicată şi de scăderea sa în sondajele de opinie. În urma acestui apel, 

conducerea PNL aducea acuzaţii celor trei, stabilind că observaţiile lor nu sunt 

pertinente, având ca unică finalitate dezbinarea partidului. 

Atari luări de poziţie vor culmina cu excluderile din PNL ale celor care 

optau pentru reforma şi relansarea PNL – Mona Muscă, Raluca Ţurcan, Cristian 

Boureanu, Theodor Stolojan, Valeriu Stoica, Radu F. Alexandru, măsuri ce 

declanşau transformarea platformei liberale în partid politic sub denumirea de 

Partidul Liberal Democrat. 

14 Alexandru Radu, Partidele politice româneşti după 1999, Editura Paideia, Bucureşti, 

2003, p.122-123. 



Remanierea Guvernului Ciorbea (decembrie 1997) a constituit o 

dezamăgire pentru Partidul Democrat, care aştepta o remaniere de fond, 

asumarea eşecurilor din 1997 şi un program clar de acţiune pentru 1998. La 28 

ianuarie 1998, Preşedintele României anunţa demisia miniştrilor PD. In faţa 

atitudinii categorice a conducerii CDR în a-l menţine pe Victor Ciorbea în 

fruntea Guvernului, Biroul Pemanent Naţional al PD primeşte la 27 martie 1998 

mandatul CNC (pe atunci - CCN) de a acţiona pentru o nouă coaliţie de 

guvernare. La 29 martie 1998, PD iniţiază o moţiune de cenzură care, mai 

înainte de a fi depusă, determina demisia lui Victor Ciorbea din funcţia de primministru. 

Alegerile locale şi generale din anul 2000 găsesc Partidul Democrat în cea 

mai mare pierdere de imagine. Uzura datorată guvernării era cu atât mai adâncă 

cu cît toţi membrii Consiliului Politic au ocupat posturi de miniştri. Nu trebuie 

neglijat nici efectul demoralizator al înlăturării din fruntea partidului a unui 

număr semnificativ de vicepreşedinţi (Adrian Severin, Victor Babiuc, Stelian 

Duţu). Dacă partidul a reuşit un 7% în alegerile parlamentare, Petre Roman abia 

aduna 3% din voturile exprimate pentru Preşedinţie. Partidul Democrat trecea în 

opoziţie. Petre Roman iniţia demersurile pentru Alternativa 2004, alianţă 

electorală PD - PNL - ApR. Iniţiativa lui Traian Băsescu de a candida pentru 

preşedinţia PD a fost singura modalitate de a relansa partidul. Victoria în 

alegerile pentru Primăria Capitalei îl legitimează pe Traian Băsescu drept cel mai 

popular personaj al Partidului Democrat. La alegerile din noiembrie-decembrie 

2004, liderul Partidului Democrat, Traian Băsescu a fost ales Preşedinte al 

României, în turul al doilea de scrutin, învingându-l pe preşedintele PSD, Adrian 

Năstase. Emil Boc, preşedintele executiv al PD a devenit preşedinte interimar al 

partidului iar preşedinte executiv, Adriean Videanu. 

Marcate de schimbări majore organizaţionale, elitele PD-ului au fost supuse 

constant unor noi organizări. Cu menţiunea că vechea elită s-a menţinut, chiar 

dacă episodic, prin păstrarea în funcţie a lui Vasile Blaga şi Sorin Frunzăverde. 

Adjuncţii lui Traian Băsescu su fost desemnaţi de Consiliul Naţional PD. Noua 

elită politică a PD-ului îi avea ca vicepreşedinţi pe Liviu Negoiţă, Vasile Blaga, 

Vasile Nistor, Adriean Videanu, Sorin Frunzăverde, Ioan Olteanu, Emil Boc, 

Ştefan Popescu Bejat, Ioan Onisei, Viorel Pană, Dan Vasiliu şi Paula Ivănescu. 

Aceeaşi schimbare în cadrul elitei de partid se poate repera şi la nivelul filialelor 

judeţene, chiar dacă aici s-au putut „refugia” unii dintre vechile elite, precum Radu 

Berceanu devenit preşedintele organizaţiei judeţene Dolj. 

Aşadar, înlocuirea lui Petre Roman cu Traian Băsescu a presupus pe lângă 

modificarea imaginii partidului şi relansarea sa prin insertul unor noi elite politice 

active. Tehnic, soluţia găsită de Traian Băsescu pentru a-i reactiva pe membrii 

fostei echipe a lui Petre Roman a fost modificarea statutului partidului, prin 

reaşezarea „baronilor politici” în structurile de putere (Petre Roman, Radu 

Berceanu, Bogdan Niculesu Duvăz şi Alexandru Sassu). „Am fost numit fără 




voia mea baron, acum nu doresc să fiu senator de drept” 15 , concluziona Radu 

Berceanu cu privire la schimbările şi reactivările elitei PD-ului. 

Să mai menţionăm un caz atipic românesc în încercarea elitei de a 

consolida democraţia românească: tentativa Alianţei Naţionale de a reactiva un 

segment naţionalist, prin elite rezidual-episodice. 

Născută din oficializarea fuziunii PUNR-PNR, Alianţa Naţională a fost 

condusă de tandemul Valeriu Tabără- Virgil Măgureanu. Surpriza congresului 

partidului a constituit-o nominalizarea drept candidat prezidenţial a lui Marian 

Munteanu cunoscut din perioada fenomenului Piaţa Universităţii, ulterior lider al 

Mişcării pentru România, formaţiune cu uşoare ecouri naţionalist-legionare. 

Stârnind nemulţumirile vechii elite PUNR (Teodor Ardelean a părăsit alianţa), 

mariajul AN-Marian Munteanu s-a desfăcut. PNR, după eşecul alianţei cu PD, a 

reintrat în anonimat. 

În concluzie, elitele politice româneşti angajate în consolidarea democraţiei au 

suprapus imperativele de partid, cerinţele generale şi personale (politice, 

economice, culturale, sociale etc.) unei ambiguităţi a puterii, diagnosticată printr-o 

dependenţă reciprocă şi dezechilibrată a actorilor politici implicaţi în înstăpânirea ei. 

Cu menţiunea că deţinătorii puterii politice substanţialiste sunt membrii unei 

elite instituite pe criterii formale, iar beneficiarii unei puteri relaţionale reprezintă subelita, 

sau elita tânără aflată în ascensiune. Elita politică românească devine o elită a funcţiei 

şi∕sau a poziţiei ocupate, dezbinată prin dezacordul în privinţa regulilor jocului şi a 

valorilor instituţiilor. Marcată de transferuri de prestigiu şi de influenţă polimorfă şi 

difuză, democraţia românească va deveni spaţiul de întâlnire şi dispută al vechilor 

elitei şi al subelitei ca loc comun al mizelor împărţite. Mecanismele recrutării, 

canalele de acces, procedeele şi criteriile de selecţie ale elitei tinere devin marcă a 

ritmului lent de înnoire, asociat, în general, perioadelor unei aparente pax 

democratica. 

Efectele acestor mutaţii politice devin liniile tari ale democraţiei româneşti, 

amprentată de jocul dinamic al elitei în a se repoziţiona vis-a-vis de capitalul 

politic. Aşadar, anul 2000 lansa o serie de invarianţi politici 16 şi relansa cursul 

democraţiei româneşti aşezând-o în cofraje politice ce vizau: revenirea la 

Cotroceni a lui Iliescu şi restaurarea unui guvern minoritar, dublată de scăderea 

adversităţii politice. În acest context, concentrarea forţelor social-democrate şi, 

respectiv, liberale a fost compensată de o divizare a creştin-democraţiei, iar 

dezechilibrul sistemului de partide a făcut imposibilă definirea unui centru 

politic. 

3. Tinerele elite politice româneşti în context european 

15 Adevărul, 31 august 2002. 

16 Cristian Preda (coord.), România politică în 2001, Editura Nemira, Bucureşti, 2002. 



Procesul de reformă al României reperat în perioada de după 1990 a fost 

influenţat într-o mare măsură de scenariul tehnic al negocierilor de aderare la 

Uniunea Europeană şi de exigenţele adoptării acquis-ului comunitar. Spre 

deosebire de momentul paşoptist, când imboldul pentru schimbare s-a conturat 

în interiorul graniţelor ţării, actualul proces de modernizare a României este 

rezultatul unui impuls venit din exterior. Filozofia exportării modelului european 

în procesul de consolidare al valorilor democraţiei printr-o întărire a capacităţii 

instituţionale şi o reformă a sistemului politic intern, este strâns legată de politica 

Uniunii Europene de a acţiona subtil, în varianta unor soft power. 

Post-aderare, România parcurge o altă etapă marcată de eforturile depuse 

pentru consolidarea modernizării, pentru schimbarea mentalităţilor, dat fiind 

faptul că integrarea rămâne, în primul rând, o chestiune de politică internă. 

Cu menţiunea că o abordare coerentă şi pragmatică a problemei costurilor 

şi beneficiilor integrării la nivel de politică internă poate influenţa şi percepţia 

românilor legată de avantajele şi dezavantajele aderării, creându-se astfel 

premisele pentru o raportare mai puţin simplistă la problematica integrării şi 

moderându-se anumite aşteptări exagerate, alimentate de mitul „Uniunii 

Europene ca panaceu”. Discrepanţa elită politică vs. „masele de oameni ai muncii” 

este încă suficient de mare pentru ca un dialog fertil şi o diseminare biunivocă a 

„interesului naţional” să fie corect percepute. 

În acord cu Bedros Horasangian 17 , un rol extrem de important va trebui 

asumat de elitele româneşti, acela de a transfera (prin intermediul unei clase mijlocii 

aflată în vizibilă creştere) restului poporului, o parte din forţa şi prestigiul elitei ∕ 

elitelor, fie ele româneşti sau internaţionale. Potrivit lui Horasangian, „regretăm 

tonul vag dispreţuitor prin care Dl. Iliescu a pomenit cuvintele „elitism” şi 

„elitiştii” când s-a lansat într-o diatribă la adresă lui Vladimir Tismăneanu. Dacă 

grecii şi turcii au fost ani buni „gastarbeiteri” prin Germania şi Italia, după două 

generaţii de muncitori manuali şi-au creat propriile elite intelectuale. Indiferenţa 

elitelor, mai puţin vizibilă, în mersul unei societăţi, este la fel de periculoasă ca şi 

revolta maselor”. 

Înarmaţi cu biografii onorabile, neşantajabili cu dosarele fostei Securităţi, 

nefiind complici (sau autori) ai “tunurilor” infracţionale din anii ’90, tinerele elite 

politice se revendică de la un nou tip de înstăpânire a puterii politice: prin formare 

europeană. Acuzaţi că ar prelua şi dezvolta viciile vechii elite, neameninţând 

privilegiile “baronilor” interlopi, tinerele elite sunt supuse unei presiuni de 

cotraselecţie a partidelor. 

Aşa cum nota Pareto, aristocraţiile nu durează. Introducerea noilor veniţi (a 

elitei tinere) în politică, îi plasează pe aceştia într-un proces convulsiv fie de 

consens, fie de luptă cu vechea elită. Elocventă în acest sens este poziţia lui Victor 

Ponta, situată la limită consens-luptă, prin care preşedintele TSD declara că nu 

va candida pentru Parlament din solidaritate cu tinerii din PSD care au refuzat să 

17 Bedros Horasangian, Elite şi Elitism, in Ziua, 10 ianuarie 2007. 




participe la alegerile preliminare pentru stabilirea listelor parlamentare deoarece 

nu aveau nici o şansă de reuşită în condiţiile jocurilor de culise din cadrul 

partidului. Victor Ponta a revenit rapid asupra poziţiei sale iniţiale, 

conformându-se vechii elite PSD, însă îndepărtându-se şi mai mult de colegii săi 

de generaţie, care au rămas, cei mai mulţi, în afara listelor. 

Alianţa D.A. PNL-PD a dovedit că se bazează pe aportul tinerilor în viaţa 

politică. Comparativ cu cei trei sferturi dintre candidaţii aflaţi pe locuri eligibile 

care n-au mai fost niciodată parlamentari, aproape 30% sunt sub 40 de ani: Mirel 

Taloş, Cristian Boureanu, Cristian Buşoi, George Scutaru, Adrian Cioroianu, 

Ionuţ Popescu. Potrivit lui Bănicioiu, tinerii din PDL vor să-şi aleagă în mod 

democratic liderul şi nu este normal ca liderul PDL, Emil Boc, sau viceprimarul 

general al Capitalei, Răzvan Murgeanu, să treacă la ameninţări împotriva celor 

care ar urma să candideze împotriva Elenei Băsescu sau a Monicăi Iacob Ridzi. 

Căci, „asta este o modalitate feudală de a băga pumnul în gura tinerei generaţii. 

Boc trebuie să înţeleagă că nu e bine să se implice în alegerile din organizaţia de 

tineret”. 

Preluând teoriile mai vechi despre elite, Jacques Coenen-Huther 18 , 

considera că aceste moduri de recrutare ale noii elite nu sunt numai nişte 

mecanisme de triere a lor, ci şi o structură de oportunităţi şi de factori incitanţi. 

Un atare proces comportă şi un element de socializare anticipată: tinerele elite în 

ascensiune către posturile cele mai înalte tind să anticipeze preocupările şi 

exigenţele lor legate de nivelul superior. 

Selectând din programul politic al Partidului Iniţiativei Naţionale, angajat 

pe astfel de coordonate, menţionăm că PIN îşi propune să promoveze o nouă 

generaţie de politicieni şi manageri, pe care intenţionează să îi opună vechii clase 

politice epuizată moral si istoric. Mediile din care va fi recrutată noua elită politică 

sunt: noua generaţie a oamenilor de drept educaţi la şcoala dreptului pozitiv şi a 

economiştilor care cunosc regulile valabile ale economiei de piaţă; noua generaţie 

de administratori, care promovează o concepţie nouă despre instituţii, ca 

mecanisme legate de comunităţi şi care respectă drepturile şi libertăţile 

fundamentale ale cetăţenilor; noua generaţie de manageri care s-a remarcat prin 

succese în competiţia de pe piaţa liberă. Un rol fundamental îl vor avea 

intelectualii, lideri tradiţionali ai comunităţilor rurale şi urbane, care au menirea 

să se implice în reconstrucţia ţării. PIN va promova acele personalităţi cu 

mentalitate diferită de cea a statului totalitar, indiferent de mediile din care 

provin. 

Suprapunând motivaţiile personale şi private unor cauze publice 

raţionalizate în termenii unui interese general, Cozmin Guşă propunea o nouă 

opţiune pentru tânăra elită: “(...) lansez manifestul decreţeilor, adică prezint 

public că pe listă la europarlamentare a PIN nu o să candideze decât membri cu 

vârsta între 30 şi 40 de ani! Când eram secretar general al PSD, Năstase se 

18 Jacques Coenen-Huther, Sociologia elitelor, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p.181-187. 



prefăcea că sprijină un asemenea proiect, el preferând de fapt doar „castraţii „. 

La PD, proiectul a eşuat în momentul în care Băsescu a hotarât cooptarea în 

Guvern a „vechii gărzi”, adică Videanu, Blaga, Berceanu, Barbu” 

Încadrate în tipologia elitelor conflictualiste, tinerele elite consideră că nu este 

posibil să fie favorizate anumite interese fără sacrificarea altora. Publicaţia 

Cotidianul 19 , aşeza o astfel de elită conflictualistă sub semnul simbolic al „celor şapte 

refuzaţi” (au premise bune pentru a face parte din generaţia politică aşteptată. 

Au avut însă un plus fatal şi decisiv: erau cu doi-trei ani peste 35, şi de aceea nu 

au intrat în lista celor 22”). 

Deplasările individuale ale elitei de la un sector la altul sunt rezultatul unei 

omogenităţi a formaţiei şi al unui consens asupra valorilor. 

Oferim spre exemplu implicarea activă a elitei româneşti în structura 

europeană, Partidul Democrat va trimite 13 persoane în Parlamentul European, 

PSD - 10, PNL - 6, PLD - 3 şi UDMR - 2. Un loc a fost câştigat de candidatul 

independent Laszlo Tokes. Cei 35 de europarlamentari români vor lucra la 

instituţiile europene de la Bruxelles şi Strasbourg până în 2009, când vor avea 

loc alegeri europene în toate ţările membre ale Uniunii. Potrivit datelor anunţate 

de Biroul Electoral Central, cei mai mulţi politicieni români care vor reprezenta 

România la Bruxelles vor fi din partea PD. Cel mai tânăr europarlamentar aflat 

pe lista eligibilă este Csibi Magor-Imre (PNL), în vârstă de 27 de ani. 

Principiile europene propun o distincţie generaţională importantă între 

vechea elită (cea a puterii pe bază ideologică) şi cea nouă, combinând trăsăturile 

unei elite a puterii, ale unei elite de poziţie şi ale unei elite de funcţie. 

Triată în funcţie de pragmatism, tehnocraţie şi grad de transformare, noua elită este 

supusă analizei în funcţie de anumite variabile discriminante (vezi studiul Coaliţiei 

pentru un Parlament Curat - Alegeri Europene). Potrivit lui Pareto 20 , mişcările de 

ascensiune socială care deschid elita nou-veniţilor trebuie puse în raport cu 

repartizarea reziduurilor, căci în cazul vechii elite, proporţiile de reziduri care au 

ajutat-o să „pună mâna pe putere şi să o păstreze” se modifică. Această formă de 

circulaţie a elitelor se supune legii cererii şi ofertei: împrejurările politice impun o 

creştere sau o reducere a efectivului elitelor. 

Încercând o monitorizare atentă a elitei politice româneşti, Coaliţia pentru un 

Parlament Curat a vizat un număr total de 100 de persoane, reprezentând 

candidaţii cu şanse de a fi aleşi, conform sondajelor de opinie. Nu au fost 

monitorizaţi candidaţii de pe poziţii inferioare, sau ale partidelor care nu au 

şanse să atingă pragul electoral, absenţa lor de pe această listă nereprezentând un 

certificat de integritate. 

Aşadar, substituirea de elemente elitiste noi celor vechi confirmă diminuarea tendinţei 

aristocratice, confirmând, în spaţiul uneia sau a două generaţii, o tendinţă democratică ce 

combină reproducerea cu circulaţia elitelor ! 

19 Cotidianul,18 Octombrie 2005. 

20 Vezi Jacques Coenen-Huther, Sociologia elitelor, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p.186-187. 




„VOTUL UNINOMINAL”, ALEGEREA REPREZENTANŢILOR 

ROMÂNIEI ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI DEZBATERILE 

REFERITOARE LA REFORMA ELECTORALĂ 

Dr. Ovidiu GHERASIM-PROCA * 

The Uninominal Vote, the Election of Romania’s MP’s in the European Parliament 

and the Debates regarding Electoral Reform 

Resume: Même si le sujet de la reforme électorale a été vivement débattu pendant les 

dernières années, les premiers pas sur la voie des changements institutionnels 

consistants ont eu comme point de départ quelques développements récents. Les 

débats autour de l’organisation du premier scrutin parlementaire européen en 

Roumanie et le conflit constitutionnel qui a entraîné les institutions et les partis 

politiques les plus importants sont a l’origine d’une mise en cause abrupte et confuse 

du système électoral proportionnel sur lequel le régime postcommuniste a été fondé. 

Le but de cet article est de mettre en évidence la manière dont ces deux dimensions, la 

reforme électorale et la préparation du premier scrutin européen, peuvent être liées. 

En plus, les pages ci-dessous fournissent quelques réflections sur les caractéristiques 

générales du débat public et les risques que comporte le processus de reconfiguration 

des normes électorales. 

Keywords: uninominal vote, electoral reform, European Parliament 

Recent, ideea reformării sistemului electoral românesc prin adoptarea 

„votului uninominal” a fost resuscitată sub influenţa relaţiilor instituţionale 

volatile şi a adversităţii dintre Parlament şi Preşedinte, într-un context favorabil 

pentru astfel de proiecte. Ca şi revizuirea Constituţiei în 2003, se pare că 

adoptarea legii privind alegerea reprezentanţilor României în Parlamentul 

European a devenit o ocazie pentru ca nevoia de a se trece la o reformă 

electorală extinsă, care să contribuie la „reformarea clasei politice” autohtone, să 

fie invocată din nou. În această direcţie, rivalitatea care a pus în opoziţie cele 

două componente ale executivului bicefal ce caracterizează regimul 

constituţional românesc, s-a dovedit a fi până acum mult mai eficientă decât mai 

mulţi ani de acţiune insistentă a societăţii civile în direcţia reformei electorale. 

Din acest punct de vedere, merită să se observe că dezbaterea referitoare la 

„votul uninominal” şi acţiunile în direcţia reformei electorale s-au precipitat întrun 

interval de timp foarte scurt, pe fundalul primului scrutin european 

desfăşurat în România. Cert este că, din punctul de vedere al percepţiei publice, 

pregătirea momentului mult aşteptat al aderării şi multe alte subiecte politice de 

interes imediat au pus în plan secund chestiunea alegerilor europene, deşi există 

* Lect. univ. dr., Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru 

Ioan Cuza” Iaşi. 


Ovidiu Gherasim-Proca / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

o legătură evidentă între aceasta şi dezbaterile referitoare la reformarea 

sistemului electoral naţional. Articolul de faţă încearcă să descrie această relaţie, 

mai ales din punctul de vedere al analizei instituţionale, având în vedere că 

organizarea scrutinului pentru alegerea reprezentanţilor României în Parlamentul 

European şi reconfigurarea sistemului electoral utilizat în alegerile naţionale par 

acum indisociabile. 

Interesant este, din această perspectivă, felul în care tema reformei 

electorale apare de fiecare dată când devine probabilă o reconfigurare majoră a 

sistemului instituţional, în mod recurent. Adoptarea legii electorale ce urma sa 

servească alegerii reprezentanţilor României în Parlamentul European a fost 

privită ca o ocazie pentru a reedita dezbaterile referitoare la codul electoral şi la 

„votul uninominal”, aşa cum s-a întâmplat şi în preajma revizuirii 

constituţionale din 2003. Procesul de coagulare a noilor norme poate să 

evidenţieze, ca şi dezbaterea publică în sine, poziţionarea actorilor implicaţi dar 

şi rolul pe care îl joacă practicile instituţionale autohtone şi efectele 

conjuncturale în planul comunicării publice. 

Conform clasificărilor larg acceptate, configuraţia particulară a regimului 

politic românesc rezultată din pactul constituţional ce urma să pună bazele 

politicii post-comuniste este fundamentată pe un sistem electoral de tip 

proporţional. Totuşi, politica electorală românească este tributară nu numai 

normelor şi strategiilor proprii alegerilor parlamentare ci şi celor ce privesc 

alegerea preşedintelui. Se pare că regimul politic semi-prezidenţial pe care l-a 

instituit Constituţia din 1991 a răspuns unui curent electoral favorabil autorităţii 

prezidenţiale, un curent alimentat de reflexele mentale şi idiosincrasiile pe care 

le-a indus regimul de dictatură personală anterior, dar şi de mentalitatea politică 

de tip tradiţional încă dominantă în masa electoratului, o mentalitate cu rădăcini 

istorice profunde 1 . 

Regimul politic românesc include un sistem electoral de tip proporţional 

pentru alegerea legislativului, în timp ce alegerea preşedintelui se face cu ajutorul 

unui scrutin majoritar cu două tururi. Chiar şi această simplă alăturare a fost 

suficientă pentru a alimenta un curent de opinie favorabil principiului 

majoritarist. În momentul în care România a devenit stat membru al Uniunii 

Europene, prin forţa lucrurilor, a devenit absolut necesară alegerea unui sistem 

electoral care să fie utilizat în organizarea primului scrutin european, ceea ce a 

dat ocazia unei noi dezbateri pe tema reformei electorale. 

În acest context favorabil schimbării instituţionale şi dominat de 

impresia incertitudinii, practicile ce generează principalele reguli ale competiţiei 

electorale merită o atenţie specială. Atât în cazul normelor dedicate scrutinului 

european, cât şi în cazul normelor aplicabile la nivel naţional, este evidentă 

1 Această predispoziţie electorală de tip tradiţional-arhaic face din posesia puterii cel mai 

important indicator al „competenţei politice” şi transformă persoana şefului statului într-o 

întruchipare simbolică a consensului social. (Cf. Mattei Dogan, Sociologie politică, Editura 

Alternative, f.a., p.141-158) 


„Votul uninominal”, alegerea reprezentanţilor României în Parlamentul European şi dezbaterile referitoare la 

reforma electorală 


relativa „permeabilitate” a legislaţiei referitoare la alegeri, în sensul că, atunci 

când a existat intenţia politică necesară, normele electorale au fost modificate cu 

mare uşurinţă. Legea nr. 68 din 1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a 

Senatului a fost modificată de mai multe ori prin ordonanţe de urgenţă în cursul 

anului electoral 2000, una dintre modificări vizând chiar pragul electoral 2 . Legea 

nr. 33 din 2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul 

European, publicată în M. Of. nr. 28 din 16 ian.2007, a fost modificată ulterior 

în mai multe rânduri. De fapt, prima ordonanţă de urgenţă emisă de guvern în 

2007 – Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1 din 2007 privind unele măsuri 

pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European – 

avea în vedere tocmai modificarea legii abia adoptate. 

Constituţionalitatea modificării legislaţiei electorale prin intermediul 

ordonanţelor guvernamentale sau, mai grav, prin ordonanţe de urgenţă, este 

discutabilă, dar în măsura în care există un consens politic în spatele acestor 

demersuri de legiferare, ele vor fi considerate expresia unui consens politic tacit. 

Delegarea legislativă extinsă s-a dovedit a fi o practică obişnuită şi a fost folosită 

cu succes pentru modificări considerate necesare în afara procedurilor 

parlamentare uzuale. Desigur, din punctul de vedere al principiilor 

constituţionale capitale, încredinţarea funcţiei de legiferare în materie electorală 

guvernului, chiar şi temporar, nu poate să constituie o soluţie favorabilă 

echilibrului politic. Dacă normele impuse de consensul democratic nu se 

bazează pe un acord ferm asupra regulilor competiţiei politice, delegarea 

legislativă în privinţa transformării voinţei electoratului în mandate poate genera 

abuzuri, sau cel puţin poate evoca un deficit de legitimitate, având în vedere că 

este evitată deliberarea parlamentară. 

Potrivit Constituţiei din 1991, sistemul electoral se numără printre 

domeniile de reglementare rezervate legislaţiei organice (art. 72, alin. 3, lit. a), 

prin urmare în afara domeniului de exercitare a delegării legislative, articolul 114 

fiind destul de explicit în această privinţă: „Parlamentul poate adopta o lege 

specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac 

obiectul legilor organice ( s.n.)”. 

În mod oarecum surprinzător, revizuirea constituţională din 2003 nu a 

făcut altceva decât să dea consacrare juridică implicită unei practici care 

contrazice atât litera Constituţiei din 1991 cât şi spiritul constituţionalismului 

democratic, introducând limite relative acolo unde ar fi trebuit să existe o 

interdicţie lipsită de echivoc. Astfel, înţelegem din cuprinsul noului text 

constituţional că se poate legifera prin ordonanţe de urgenţă în domeniul 

legislaţiei organice în anumite condiţii, în pofida prevederii citate mai sus. 

Ordonanţele cuprinzând norme de natura legii organice trebuie să se aprobe cu 

o majoritate adecvată. Coroborată cu procedura aprobării „din oficiu” în cazul 

2 v. Cristian Preda, România postcomunistă şi România interbelică, Editura Meridiane, 




în care una dintre Camere nu decide în termen de 30 de zile, această nouă regulă 

face ca legislaţia electorală să poată fi modificată cel puţin la fel de facil ca şi 

până la adoptarea noului text constituţional. 

În cuprinsul textului constituţional în vigoare, articolul 73 stabileşte că 

legislaţia privind sistemul electoral şi organizarea Autorităţii Electorale 

Permanente ţine de domeniul legilor organice, iar articolul 115 păstrează 

prevederea care permite delegarea legislativă doar în materii ce nu constituie 

obiectul legiferării organice. În schimb, referirile la ordonanţele de urgenţă par să 

contrazică această cerinţă aplicabilă ordonanţelor guvernamentale în genere. 

Potrivit aliniatului 5 al articolului 115, ordonanţele de urgenţă ce conţin 

prevederi de natura legii organice trebuie să fie aprobate cu majoritatea 

membrilor fiecărei Camere. Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea spre 

aprobare a ordonanţei de urgenţă Camera sesizată nu se pronunţă, ordonanţa 

trece la cealaltă Cameră pentru a fi analizată în regim de urgenţă. Practic, în loc 

ca interdicţia impusă de Constituţia din 1991 să fie întărită şi clarificată în raport 

cu încălcările ei repetate, ea a fost anulată printr-o derogare îndoielnică sub 

aspectul adecvării la principiile constituţionale şi incoerentă prin raportare la 

conţinutul documentului din care face parte. 

Practica legiferării curente prin delegare legislativă, un defect al tuturor 

legislaturilor de până acum, nu poate fi interpretată ca o lacună majoră din 

punctul de vedere al standardelor democratice atunci când efectele sale se 

răsfrâng asupra normelor electorale, aşa cum pare la prima vedere. Este vorba 

mai ales de un mecanism funcţional, consensual, pus în mişcare cu asentimentul 

opoziţiei, mecanism menit să corecteze erorile sau lacunele legii, lucru dovedit 

de multe ori până acum prin absenţa unor reacţii negative evidente şi a 

sesizărilor de contencios constituţional în materie. Practica respectivă nu 

contravine regulii consensului cvasi-unanim în materie de legiferare electorală, 

dar relevă stângăcia cu care politica electorală este articulată instituţional în 

forurile de reprezentare şi de decizie, fiind şi un simptom al erodării profunde pe 

care o resimte din plin sistemul instituţional-normativ românesc. 

Dincolo de inconsecvenţa şi instabilitatea normelor, câteva efecte 

importante se originează în ambiguităţile discursului public. Sintagma „vot 

uninominal” a fost utilizată în contextul dezbaterilor referitoare la alegerile 

europene şi la reforma electorală într-o manieră mult prea facilă, fapt ilustrat 

chiar de confruntările de idei apărute în grupul celor mai importanţi 

reprezentanţi ai societăţii civile în 2003. Sintagma trimite cu gândul la sistemele 

electorale uninominale (sisteme majoritare ce presupun constituirea unor 

circumscripţii uninominale), în timp ce, invariabil, îi este atribuită o conotaţie 

mult mai simplă. Votul uninominal ar fi, în acest sens restrâns, un sistem 

electoral ce ar permite alegătorului să selecteze în mod direct candidaţi şi nu 

doar liste de candidaţi întocmite de către partide, ceea ce se poate de altfel 

obţine şi cu ajutorul unor formule electorale proporţionale. Această ambiguitate 

nu face nimic altceva decât să favorizeze confuzia în privinţa intenţiilor declarate 





ale participanţilor la dezbatere. Singurul motiv care poate să legitimeze utilizarea 

chiar de către actorii bine intenţionaţi a unei expresii atât de vagi şi atât de 

imprecise este încercarea de a simplifica coordonatele dezbaterii, pentru a o face 

mai uşor de ingurgitat de publicul nepregătit să-i desluşească complexitatea. Dar, 

după cum o dovedeşte experienţa recentă, problemele publice importante nu 

pot fi reduse la simple campanii de relaţii publice fără a fi profund denaturate. 

Desigur, confuzia teribilă la care s-a ajuns în final, prin iniţierea de către 

Preşedinte a unui referendum în favoarea scrutinului uninominal cu două tururi, 

putea fi anticipată cu uşurinţă în aceste condiţii. Surprinzător este faptul că 

escaladarea conflictului politic intern a dus-o până la ultimele consecinţe. S-a 

declarat atunci că sistemul proporţional cu compensare agreat de guvern nu ar fi 

decât o degradare a „votului uninominal”, sau că sistemul electoral majoritar cu 

două tururi ar fi un exemplu de „vot uninominal pur”, fără ca cineva să fi înţeles 

vreo clipă efectele potenţiale ale sistemelor aflate în competiţie. 

Încă din 2001 fusese publicat în Monitorul Oficial al României un 

proiect de lege privind Codul electoral ca rezultat al unei iniţiative legislative bazate 

pe proiectul de reformare a instituţiilor electorale propus de Asociaţia Pro 

Democraţia 3 . Modificarea formulei electorale era doar una dintre măsurile 

propuse, dar cu siguranţă cea mai vizibilă. Teritoriul ţării ar fi urmat să fie 

împărţit în opt circumscripţii regionale cu subdiviziuni uninominale pentru a fi 

utilizate în cadrul unui sistem proporţional de compensare (mixt sub aspectul 

tehnicii de înregistrare a preferinţelor votanţilor dar proporţional prin finalitate). 

Evident, nu au întârziat să apară referiri la votul uninominal cu finalitate 

majoritară. PSD, partidul avantajat în cea mai mare măsură de un asemenea 

sistem, a adus în discuţie utilizarea sistemului majoritar uninominal cu un singur 

tur pentru selectarea membrilor Camerei superioare. Programul de guvernare 

din 2000 menţiona chiar şi scrutinul uninominal cu două tururi. Un asemenea 

sistem ar fi dus în mod automat la suprareprezentarea partidului clasat pe primul 

loc şi ar fi indus dificultăţi suplimentare legate de efectele repartizării geografice 

a circumscripţiilor uninominale sau de echilibrul dintre cele două Camere ale 

Parlamentului. 

Confuzia a devenit evidentă atunci când alte voci au răspuns în mod 

critic ambelor idei. În decembrie 2003, Societatea Academică Română dădea 

publicităţii un studiu care evidenţia dezechilibrele la care ar fi dus proiectul 

partidului de guvernământ, dar supraestima prin asociere – obiecţiile priveau în 

acest caz mai mult riscurile unui decupaj nejudicios al circumscripţiilor decât 

formula propriu-zisă – efectele sistemului propus de Asociaţia Pro Democraţia 4 . 

Acest qui pro quo general nu a făcut nimic altceva decât să amâne pentru un 

3 Proiect de lege nr. 1131 din 19 octombrie 2001 la proiectul de lege privind Codul electoral, 

M. Of. nr. 733 din 19.11.2001 

4 Societatea Academică din România, „Nu vă jucaţi cu sistemul de vot”, Rapoarte asupra 

guvernării, Ediţie specială, Nr. 3, http://www.sar.org.ro/policy_memo3.pdf , 17.12.2003 



termen necunoscut decizia politică cu privire la reformarea sistemului electoral, 

deşi majoritatea politicienilor au rămas susţinători fervenţi ai „votului 

uninominal”, sau mai curând ai sistemelor diferite pe care le desemnau cu acest 

termen. 

Pe scurt, problema se reduce la evaluarea efectelor negative pe care le 

poate produce modificarea sistemului electoral. Trecerea de la un sistem 

proporţional la un sistem majoritar sau mixt poate induce transformări majore 

care se traduc în avantaje sau dezavantaje nete pentru actorii politici aflaţi deja în 

competiţie. În genere, actorii politici cu drept de veto opun rezistenţă oricărei 

schimbări ce ar putea să le afecteze poziţia atunci când nu sunt siguri că ar avea 

ceva de câştigat altminteri. Consensul democratic este afectat şi el de 

modificările rapide ale sistemului electoral. De aceea, în condiţii de incertitudine 

şi nesiguranţă, preferabilă rămâne reprezentarea proporţională, într-o formă sau 

alta, fără alterarea circumscripţiilor electorale. Simpla modificare a structurii 

buletinului de vot poate produce efectele dorite, dacă avem în vedere doar 

interesul cetăţenilor de a obţine un control mai extins asupra candidaturilor. 

Toate aceste tendinţe contradictorii, confuzii şi ambiguităţi, dar şi 

dorinţa vizibilă a celor mai importante partide de a limita competiţia prin 

intermediul regulilor electorale, s-au reflectat din plin în procesul de adoptare a 

legii pentru alegerea reprezentanţilor României în Parlamentul European, deşi, 

prin natură, acesta este prea puţin legat de interesele politice manifeste la nivelul 

cadrului instituţional intern. 

Patru proiecte legislative şi trei formule electorale diferite au concurat 

pentru aprobarea parlamentară începând cu data de 27 octombrie 2005. Dintre 

acestea, doar unul, aparţinând senatorului PSD Vasile Puşcaş, ar fi implicat 

utilizarea mai multor circumscripţii electorale - de altfel singurul care a adus în 

discuţie utilizarea unei formule complexe cu două niveluri de atribuire şi liste 

închise neblocate. Unul dintre proiecte propunea aplicarea metodei resturilor 

celor mai mari, în concordanţă cu proiectul produs de guvern în cadrul unui 

grup de lucru organizat pe lângă Ministerul Integrării Europene 5 , iar celelalte 

două (printre care şi cel ce a fost aprobat şi promulgat ca lege) se opreau la 

formula d’Hondt. Interesant este că, exceptând proiectul comisiei amintite mai 

sus, toate proiectele trădează, într-un fel sau altul, dorinţa partidelor dominante 

de a limita competiţia în favoarea lor. 

Chiar şi proiectul ce stabilea un sistem de „vot preferenţial opţional” pe 

liste ce ar fi dat posibilitatea alegătorului să marcheze un candidat preferat, 

impunea în contrapartidă o scădere a reprezentativităţii printr-o limitare 

discutabilă a dreptului de candidatură. În viziunea iniţiatorului, doar partidele ce 

deţineau un grup parlamentar în cel puţin una dintre camerele parlamentului 

5 Proiectul şi expunerea de motive care îl însoţeşte sunt disponibile online pe situl 

Ministerului Integrării Europene la adresa: http://www.mie.ro/index.phpp=140 (consultat la 

data de 20.02.2007). Informaţii detaliate despre procesul legislativ pot fi găsite pe situl 

Camerei Deputaţilor. 





naţional ar fi fost îndreptăţite să depună candidaturi. De asemenea, o tentaţie 

vizibilă pentru cea mai mare parte dintre proiecte a fost aceea de a reglementa 

pragul electoral în maniera legii electorale naţionale, separat pentru partide şi 

alianţe electorale, în aşa fel încât acesta ar fi putut ajunge la un maxim de 10%, 

cu mult peste limitele impuse de norma europeană în materie. În genere, s-a 

acordat destul de puţină atenţie preocupării pentru proporţionalitatea şi 

reprezentativitatea sistemului. 

Legea însăşi pare să fi fost concepută în aşa fel încât să favorizeze 

competitorii marcanţi. Formula d’Hondt, o metodă proporţională ce utilizează 

divizori şi avantajează partidele mari, a fost preferată celei propuse de grupul 

interministerial coordonat de Ministerul Integrării Europene, aceasta din urmă 

fiind favorabilă reprezentării grupurilor politice cu susţinere modestă 6 . În plus, 

pragul electoral pentru candidaţii independenţi este precizat într-o manieră 

indirectă, inutilă din punct de vedere practic. S-a stabilit aşadar ca obţinerea de 

mandate de către candidaţii independenţi să depindă de un „coeficient electoral 

naţional” calculat ca raport între numărul de voturi valabil exprimate la nivel 

naţional şi numărul de mandate de atribuit. Deoarece coeficientul electoral este 

definit ca partea întreagă a raportului dintre numărul de voturi valabil exprimate 

şi numărul de mandate, pentru un număr de 35 de mandate această condiţie 

echivalează cu impunerea unui prag de aproximativ 2,8%, dar peste puţin timp, 

în 2009, când numărul mandatelor României va fi redus la 33, dacă numărul de 

voturi valabil exprimate rămâne acelaşi, valoarea pragului va urca cu puţin peste 

3%. Datorită faptului că mărimea pragului impus candidaţilor independenţi este 

invers proporţională cu numărul de mandate, această prevedere poate fi 

interpretată ca un mijloc de a le oferi acestora un avantaj marginal în condiţiile 

creşterii numărului de mandate ce revin României. Însă această „discriminare 

pozitivă potenţială” este la fel de greu de justificat ca si efectul de creştere 

subreptice a pragului ce survine în urma descreşterii numărului de mandate ce 

revin României în Parlamentul European. Exprimarea procentuală a pragului ar 

fi avut avantajul independenţei faţă de variaţia numărului de mandate şi ar fi 

reprezentat un termen de comparaţie clar prin raportare la pragul impus 

partidelor. Este posibil, mai curând, ca prevederile respective să fi fost 

concepute în mod intenţionat ca o piedică în calea candidaţilor independenţi. 

O asemenea atitudine era de aşteptat şi se conformează unui model tipic 

de luare a deciziilor în privinţa schimbării sistemului electoral. Este uşor de 

înţeles că sistemul electoral reflectă un larg consens politic al actorilor importanţi 

şi dorinţa lor de a-şi maximiza numărul de mandate prin procedurile 

6 Pierre Martin, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, pp. 77-83. Formula d’Hondt este 

totuşi cel mai frecvent utilizată de către statele membre. 



instituţionale pe care le aprobă 7 , numai că din punctul de vedere al percepţiei 

publice aceasta este o dovadă a lipsei de receptivitate. 

În ceea ce priveşte prezenţa unei singure circumscripţii, cele mai multe 

critici invocate de către reprezentanţii societăţii civile sunt nefondate. În cadrul 

sistemelor proporţionale, efectul de disproporţionalitate scade cu cât creşte 

magnitudinea circumscripţiilor, aşadar creşterea numărului de circumscripţii se 

traduce printr-o creştere a disproporţionalităţii, ceea ce înseamnă în final un 

avantaj suplimentar pentru partidele mari. De altfel, în celelalte state membre, 

circumscripţiile multiple sunt excepţia şi nu regula, iar acolo unde sunt totuşi 

folosite ele nu au adesea decât un rol administrativ, repartizarea mandatelor 

făcându-se la nivel naţional. Pe de altă parte, un sistem proporţional cu listă 

deschisă sau neblocată este întru-totul compatibil cu votul într-o singură 

circumscripţie naţională. Probabil că în acest caz mulţi au văzut în organizarea 

circumscripţiilor regionale pentru alegerile europene un mijloc de a face mai 

facilă acceptarea unui nou sistem electoral pentru alegerile naţionale. 

Potrivit unui model teoretic uşor de înţeles, modificarea sistemului 

electoral este o variabilă endogenă direct dependentă de echilibrele şi 

schimburile decizionale negociate la nivelul elitei politice. Implicaţiile acestui 

model sunt transparente. Conform acestei perspective, emergenţa şi modificarea 

sistemelor electorale este condiţionată de evaluarea şanselor ca numărul de 

mandate obţinut să crească. Partidele vor căuta informaţii cu ajutorul cărora să 

realizeze o comparaţie între sistemele de alocare a mandatelor, iar schimbarea se 

va produce atunci când rezultatul acestui calcul este pozitiv pentru un partid sau 

un grup de partide ce deţine o putere de decizie semnificativă (căruia nu i se 

poate opune vreun ipotetic veto) 8 . 

Dar, aşa cum o dovedeşte recenta experienţă românească, nu numai 

acţiunea consensuală poate facilita progresele reformei electorale ci şi conflictul 

politic exacerbat. Abia după ce Preşedintele României a iniţiat un proiect de lege 

electorală bazat pe scrutinul majoritar uninominal cu două tururi, vechiul proiect 

al codului electoral s-a materializat într-o iniţiativă legislativă ce are şanse să fie 

finalizată sub forma unei noi legi electorale. Datorită suprapunerii scrutinului 

referendar peste scrutinul pentru alegerea reprezentanţilor României în 

Parlamentul European, întreaga campanie electorală a gravitat în jurul ideii 

„votului uninominal”, fără ca publicul să primească explicaţii concludente. 

Dimpotrivă, a devenit evident faptul că partizanii sistemului majoritar cu două 

tururi se folosesc în mod deliberat de ideea ambiguă a „votului uninominal” 

pentru a discredita sistemul agreat de către Guvern. Chiar şi stilul campaniei 

pentru euro-parlamentare a fost influenţat în mod vizibil, candidaţii afişând un 

7 Kenneth Benoit, Jacquelline Hayden, „Models of Electoral System Change”, Electoral 

Studies, vol. 23, 2004 

8 Kenneth Benoit, „Models of Electoral System Change”, in Electoral Studies, vol. 23, 2004; 

Kenneth Benoit, Jacquelline Hayden, “Institutional Change and Persistence. The Evolution 

of Poland’s Electoral System, 1998-2001”, in The Journal of Politics, Vol. 66, No. 2, 2004. 





profil puternic individualizat, în concordanţă cu tendinţa de opinie în favoarea 

personalizării votului, deşi scrutinul a rămas unul proporţional cu liste închise. 

Două concluzii importante decurg din consideraţiile de mai sus. Mai întâi 

se poate constata că, în genere, dezbaterea referitoare la reforma electorală este 

caracterizată de o îngrijorătoare şi persistentă confuzie, ceea ce poate duce la 

adoptarea unor decizii nesatisfăcătoare din punctul de vedere al interesului 

public, sau cel puţin nefavorabile echilibrului politic. La confuzia generală au 

contribuit în principal interesele disjuncte ale principalelor partide româneşti în 

ceea ce priveşte reformarea sistemului electoral naţional, dar şi incapacitatea 

actorilor independenţi de a clarifica sensul reformei. Scrutinul european a primit 

în cadrul acestei controverse un rol pur instrumental, ce poate fi considerat 

minor prin raportare la importanţa simbolică a momentului. 

În al doilea rând, efectele modificării sistemului electoral sunt adesea 

supraestimate. Ingineria electorală nu este o soluţie pentru orice problemă 

politică sau socială, deşi opinia contrară este una dintre cele mai răspândite. La 

fel de răspândită este şi ideea potrivit căreia, dacă alegătorul are posibilitatea de a 

selecta unul sau mai mulţi candidaţi în mod individual, aceasta îi oferă controlul 

asupra modului în care partidele îşi selectează candidaţii. Partidele politice deţin 

un monopol inexpugnabil în acest domeniu, iar un sistem electoral ce se 

foloseşte de circumscripţii electorale uninominale nu garantează o creştere a 

calităţii candidaturilor, independent de orice alt factor, independent de 

circumstanţe şi de cultura politică proprie unei societăţi date. Nu puţine sunt 

opiniile ce indică necesitatea unei reconstrucţii radicale a întregului edificiu 

constituţional românesc, iar crizele de natură constituţională fără precedent şi 

degringolada administrativă – generată de acest context tulbure sau de 

incapacitatea elitei de a-şi reprezenta propriul rol social – sunt argumente foarte 

convingătoare. Numai că precauţiile pe care le presupune încercarea de a 

reconfigura în profunzime sistemul politic românesc sunt cel mai adesea 

neglijate. Mai ales în cazul societăţilor semi-tradiţionale cu statut periferic, 

societăţi ce dau normelor un alt înţeles decât cel raţional-funcţional, efectele 

schimbării instituţionale sunt greu de anticipat. Într-un asemenea context, 

efectele mecanice ale sistemului electoral şi comportamentul elitei politice pot fi 

cu greu corelate, iar atunci când modificarea instituţiilor electorale se desfăşoară 

într-un climat intens conflictual, riscul deturnării lor într-o direcţie incertă nu 

poate fi ignorat. 






SEPARAŢIE/ECHILIBRU DE PUTERI ÎN ACTUALA 

CONSTITUŢIE A ROMÂNIEI 

Maria Cătălina MOISESCU 

Separation/Balance of Powers in the Present Romanian Constitution 

Abstract: The concept related to the separation/balance of powers, although a sine qua 

non condition, is not yet fully met in the Romanian society. In order to understand this 

statement it is necessary to go back to ancient philosophies in an attempt to expand the 

concept of power in relation with theoretical explanations and complement it by offering 

empirical information. Transition and post-transition in Romania provided the microlaboratory 

that enabled us to observe how constitutionalism has been reinterpreted. 

Nevertheless, in order to strengthen the democratic system it is essential to make the 

necessary constitutional changes whether it is the tension between the President and the 

Prime-Minister, the debates regarding the bicameral Parliament or the overlap between 

the functions of the two Chambers of the Parliament. 

Keywords: Romania, constitution, separation/balance of powers. 

Constituţionalismul dezvoltat în România de la momentul Constituţiei de 

la 1866 până la actuala lege- Constituţia României din 1991, modificată şi 

completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 şi 

publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 

2003 1 – a cunoscut o serie de modificări atât a valorilor constituţionale, cât şi a 

regimurilor politice pe care le-a propus. În arhitectura instituţională pe care o 

fundamentează actuala Constituţie se pot distinge principiul separării puterilor în 

stat şi echilibrul puterilor, valori recunoscute încă din secolele XVII- XVIII. 

Puterea executivă, legislativă şi judecătorească îşi asumă astfel statutul de puteri 

centrale în cadrul comunităţii politice moderne care aspiră la construirea unui 

regim democratic viabil. Guvernarea are nevoie de separarea puterilor pentru că, 

spunea Montesquieu în L’esprit de lois, « le pouvoir arrête le pouvoir ». 2 

Subiectul propus spre dezbatere este separaţia şi echilibrul puterilor în stat 

în contextul Constituţiei României. Voi începe prin a afirma că principiul 

separaţiei puterilor în stat şi a echilibrului acestora, deşi o temă îndelung 

discutată, se reclamă în societatea românească contemporană drept o condiţie 

Masterand la Facultatea de Ştiinţe Politice (Universitatea din Bucureşti, secţia Relaţii 

Internaţionale); Masterand la Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”, secţia Securitate 

şi Apărare. 

1 Constituţia României, Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2007 

2 Puterea opreşte puterea în MONTESQIEU, L’esprit de lois , Libraire Larousse, Paris, 

1934 


Maria Cătălina Moisescu / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

necesară şi care nu este încă pe deplin îndeplinită, în vederea consolidării 

regimului democratic românesc şi a construirii « unui regim politic întemeiat pe 

libertate politică ». 3 Este de preferat o separaţie totală a puterilor în vederea 

construirii unui regim democratic consolidat în România sau este preferabil mai 

degrabă echilibrul instituţional şi cooperarea la nivelul instiuţiilor 

Care este cadrul teoretic în care conceptul separaţiei puterilor în stat prinde 

contur şi se defineşte ca principiu fondator al unui guvernământ în care cele trei 

puteri - executivă, legislativă şi judecătorească- se controlează una pe cealaltă 

Care este evoluţia constituţională a României şi cum conturează constituţiile 

principiul separaţiei puterilor în stat Cum s-a raportat revizuirea Constituţiei din 

2003 la acest principiu Cum se prezintă puterea executivă, legislativă şi 

judecătorească în contextul legii fundamentale actuale Care este statutul 

separaţiei/egalităţii puterilor în societatea contemporană 

Acestea sunt interogaţiile la care se urmăreşte găsirea unor răspunsuri 

valabile decupate din cercetarea unor texte elaborate în perioade diferite. Am 

alăturat unui document oficial precum este cazul Constituţiei României din 1991 

şi revizuită în 2003, material cu o pondere deosebită- o paletă de studii care să 

susţină definirea principalelor concepte dar şi conturarea constituţionalismului 

românesc: studii ale lui Cristian Preda (Regimul, Partidele şi Sistemul politic din 

România) Ioan Stanomir (În jurul Consttuţiei, practică politică şi arhitectură legală), 

Daniei Barbu (Republica absentă) dar şi reflecţii internaţionale precum cele ale 

Prof. Univ. Dr. Guy Carcassonne. Cu scopul de a construi o expunere actuală 

am coroborat aceste texte scrise de politologi şi experţi în drept constituţional cu 

participarea la conferinţe pe teme constituţionale precum şi cu raportarea la 

dicuţiile pe această temă din presa românească. 

Am pornit această cercetare de la ideea că în prima parte a studiului este 

necesară identificarea şi explicarea conceptelor cheie ale cercetării: separarea 

puterilor, constituţie, puterea executivă, legislativă şi judecătorească iar pe un palier secund 

am încercat o trecere în revistă a legilor fundamentale ale României din 1866 

până astăzi. În partea a doua am acordat o atenţie particulară organizării şi 

funcţionării autorităţilor publice, a separaţiei/echilibrului puterilor în actuala 

Constituţie a Românei. Nu puteam încheia fără a face referire la două 

evenimente recente- în deplin acord cu tema propusă. Este vorba, în primul 

rând, de conferinţa internaţională « Regimuri constituţionale din Uniunea 

Europeană », care a avut loc la Palatul Parlamentului pe data de 13 octombrie 

2008 iar în al doilea rând, mă voi raporta la un eveniment mult mai apropiat de 

data redactării acestui eseu şi anume prezentarea Raportului Comisiei Prezidenţiale de 

Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România- Pentru consolidarea statului de 

drept (14 ianuarie 2008). Sintetizând, în acestă cercetare mi-am propus să ofer o 

3 Raport al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din 

România- Pentru consolidarea statului de drept, p. 8, accesibil pe site-ul 

http://www.ziare.com/Stanomir_a_prezentat_Raportul_Comisiei_prezidentiale_de_analiza_a 

_Constitutiei-612955.html, consultat pe data de 17 ianuarie 2008 


Separaţie/Echilibru de puteri în actuala Constituţie a României 


perspectivă asupra statutului puterii executive, legislative si judecătoreşti în 

contextul Constituţiei actuale a României. 

Asupra problematicii separaţiei puterilor în stat au fost formulate 

numeroase puncte de vedere. 

Cum poate fi explicat conceptul separaţiei puterilor în stat Printre filozofii care au 

discutat acest subiect s-au numărat Locke şi Montesquieu. Locke dedică 

capitolul al XII-lea din Al doilea tratat despre cârmuire prezentării celor trei puteri, 

respectiv: puterea legislativă, executivă şi federativă. Puterea legislativă (care 

stabileşte reguli ce trebuie respectate) îi reprezintă pe cei care compun societatea. 

Această putere poate acţiona doar prin prisma legilor existente şi doar pentru 

binele public. Puterea executivă- care garantează executarea legilor- şi puterea 

federativă- căreia îi revine securitatea societăţii- sunt subordonate puterii 

legislative. În timp ce nu este necesar ca puterea legislativă să funcţioneze 

neîntrerupt, puterea executivă este constantă iar scopul său este de a limita 

abuzurile celor care deţin puterea legislativă.. Puterea federativă este garantul 

securităţii societăţii în relaţiile sale cu celelalte comunităţi. Acestei puteri îi 

aparţine decizia de a declara război, de a încheia pacea sau de a semna tratate. 4 

În acest context, meritul lui Locke este de „a accepta simultan suveranitatea şi 

dreptul la rezistenţă în vederea construirii unui guvernământ limitat.” 5 

Referindu-se tot la problematica separaţiei puterilor în stat, Montesquieu 

raportându-se la constituţia engleză, a formulat teza conform căreia puterea nu 

trebuie concentrată în mâinile unui singur individ pentru că „în momentul în 

care puterea legislativă se confundă cu puterea executivă nu se mai poate vorbi 

despre libertate.” 6 Montesquieu susţine că puterea legislativă trebuie să deţină 

funcţia de a controla în ce măsură puterea executivă pune în aplicare legile 

adoptate. În ceea ce priveşte puterea executivă, aceasta trebuie să „ fie exercitată 

de un monarh deoarece această parte a guvernării este mai bine administrată de 

o singură persoană decât de mai mulţi.” 7 Puterea judecătorească funcţionează 

doar atâta timp câr este nevoie iar judecătorii sunt persoane alese din rândurile 

poporului. Conceptul de separaţie a puterilor în stat este fundamental pentru 

construirea societăţilor moderne fie că prin el se înţelege controlul concomitent al 

puterilor fie că se înţelege puterea care opreşte puterea. 

Constituţia este legea fundamentală a unui stat. Cuvântul „constituţie” 

provine din latinescul constituere care înseamnă „a institui” sau „a fonda”. Acest 

sens însă „nu mai are de a face cu cel avut (...) în Antichitate când desemna 

4 LOCKE, John, “Traité du Gouvernement civil”, Calixte Volland, Paris, [1802], pp.273-274 

5 RAYNAUD, Philippe et RIALS, Stéphane, “ Dictionnaire de la philosophie politique”, 

Presses Universitaires de France, Paris, 1998, p. 355 

6 MONTESQIEU, “« L’esprit de lois », Libraire Larousse, Paris, 1934, livre XI, chapitre VI, 

p. 129 

7 Ibidem, p. 133 



deciziile promulgate de împărat” 8 aşa cum semnalează Giovanni Sartori. În 

epoca modernă termenul defineşte „o structură a societăţii politice, organizată 

prin intermediul şi pe baza legii pentru a limita exercitarea arbitrară a puterii şi 

pentru a impune legea.” 9 Pentru a obţine o imagine clară a principiului separaţiei 

şi echilibrului puterilor în stat în constituţionalismului românesc şi cu precădere 

în Constituţia din 1991, este necesară o scurtă incursiune în vederea identificării 

Constituţiilor adoptate în România începând cu 1866 şi a modului în care se 

reflectă principiul separaţiei şi a echilibrului puterilor în stat în aceste legi 

fundamentale. Constituţia este „un element esenţial în ordinea desemnării unui 

contur al democraţiei liberale (...); dar şi un ansamblu de reguli ce organizează 

jocul politic, articulând un sistem în care rolul principal îl au instituţiile şi actorii 

politici.” 10 În acest mod, rolul Constituţiei se reclamă ca unul deosebit de 

important în orice societate. Constituţia este, în acelaşi timp şi garantul unităţii şi 

a patriotismului „purtătoarea unui potenţial simbolic prin intermediul căruia se 

produce legătura, atât de delicată, pe care o putem recunoaşte şi defini ca 

patriotism.” 11 Explicând-o în acest mod, Constituţia devine un element 

definitoriu al societăţii moderne. 

Între 1866 şi 2008 România a cunoscut şapte legi fundamentale. „Dintro 

perspectivă cronologică mai amplă, România ca şi mare parte din ţările din 

estul Europei, se distinge printr-o adoptare tardivă a principiului separării 

puterilor în stat (...) Din punct de vedere istoric, originea acestui principiu este 

legată de textul Regulamentelor Organice”. 12 Constituţia de la 1866 a fost 

fabricată după modelul celei belgiene din 1831, model atractiv pentru România 

din motive simbolice, juridice şi constituţionale având în vedere că Belgia din 

acele timpuri se bucura de prestigiu pe plan european. Textul consacra principiul 

bicameralismului inegalitar; puterea legislativă era reprezentată atât de Parlament 

cât şi de rege (art. 32) iar cea executivă îi aparţinea tot monarhului (art. 35). 

Interpretarea coroborată a acestor articole conduce la schiţarea poziţiei speciale 

deţinute de Domn/Rege în eşafodajul constituţional. 13 „ Deşi precizat de 

8 PREDA, Cristian, Sorina Soare, Regimul, Partidele şi Sistemul politic din România, 

Nemira, Bucureşti, 2008, p. 18 

9 SARTORI, Giovanni, Elementi di politica, Il Mulino, Bologna, 1995, pp.13-14, 23 în 

PREDA, Cristian, Sorina Soare, Regimul, Partidele şi Sistemul politic din România, Nemira, 



România- Pentru consolidarea statului de drept, p. 11, accesibil pe site-ul 

http://www.ziare.com/Stanomir_a_prezentat_Raportul_Comisiei_prezidentiale_de_analiza_a 

_Constitutiei-612955.html, consultat pe data de 17 ianuarie 2008 

11 STANOMIR, Ioan, În jurul Constituţiei, practică politică şi arhitectură legală, colecţia „ 

Timpul Prezent”, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006 


Nemira, Bucureşti, 2008, p.46 

13 STANOMIR, Ioan, Libertate, Lege şi Drept. O istorie a constituţionalismului românesc, 

Polirom, Iaşi, 2005, p.69 




articolele 35, 36 şi 37, principiul separaţiei puterilor în stat era anulat de 

preeminenţa puterii executive încarnate de rege.” 14 

Constituţiei de la 1866 i-a urmat constituţia de la 1923 în care rolul 

monarhului în cadrul puterii executive rămâne deosebit de important. În schimb, 

Constituţia carlistă de la 1938, prezintă o perturbare semnificativă a ceea ce 

însemna separarea puterilor în stat: „Graţie invovaţiei consacrate de articolul 30- 

regele devenea facorul decisiv al vieţii constituţionale (...) guvernarea efectivă 

fiind încredinţată suveranului care înceta să se mai limiteze doar la exercitarea 

unor funcţiuni ceremoniale - întreg echilibrul puterilor statului este afectat prin 

introducerea unui factor constituţional perturbator, incompatibil cu separaţia 

vizată la 1866 şi 1923.” 15 

Regatul României nu va avea o constituţie între septembrie 1940 şi 23 

august 1944 ci va fi condus de un set de decrete regale. Decretul regal 3072 

„oferă regimului o bază constituţională (...) anulând de jure şi de facto separaţia 

puterilor în stat şi instituind un nou organ, cel al Conducătorului de Stat” 16 cu 

puteri depline. Odată cu adoptarea Constituţiei din 1948, care prevede 

schimbarea radicală de regim, principiul separării puterilor în stat nu-şi mai 

găseşte justificarea. Marea Adunarea Naţională devine organul suprem al puterii 

în Republica Populară Română, iar guvernul este doar o emanaţie a acestei 

Adunări. Atât Constituţia de la 1952 cât şi cea de la 1965 vor legitima regimul 

comunist, un regim care se „întemeiază pe puterea poporului şi care va face 

irelevantă referirea la separaţia puterilor în stat.” 17 

Redescoperirea constituţionalismului în perioada post-comunistă este un 

proces complicat dar fundamental care „se construieşte într-un ritm alert, după 

primele alegeri din 1990.” 18 Constituţia României va fi adoptată de către 

Adunarea Constituantă în noiembrie 1991 şi va intra în vigoare în urma 

referendumului organizat pe data de 8 decembrie 1991. Conform noii 

Constituţii, Parlamentul este bicameral. Este vorba de bicameralism egalitar, 

Camera Deputaţilor şi Senat, fiind alese în acelaşi mod şi având aceleaşi funcţii şi 

prerogative. Puterea executivă este reprezentată pe de o parte de Guvern, care 

este învestit de Camerele reunite ale Parlamentului şi responsabil în faţa acestuia 

iar pe de altă parte de Preşedinte care este ales prin vot direct iar printre 

atribuţiile sale se numără cea de mediator între societate şi stat şi între 

autorităţile publice dar şi cel de garant al independenţei naţionale şi a unităţii şi 




Polirom, Iaşi, 2005, pp. 125-126 

16 Idem, p.162 


Polirom, Iaşi, 2005, p.227 





de apărător al Constituţiei. „Regimul constituţional românesc poate fi 

caracterizat ca unul eclectic, atât prin prisma normelor constituţionale care îl 

articulează cât şi prin prisma practicii politice din perioada 1991-2008.” 19 

Revenind la problematica principiului separaţiei puterilor în stat, acest 

principiu este menţionat în Comunicatul către ţară a Consiliului FSN dar, până 

la revizuirea din 2003, textul Constituţiei adoptate în 1991 nu „stipulează în mod 

expres separaţia puterilor. De altfel, Constituţia de la 1991 nu folosea expresia 

puteri ale statului ci pe cea de autorităţi publice.” 20 Statul se organizeză- după 

revizuirea din 2003 – „potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – 

legislativă, executivă şi judecătorească- în cadrul democraţiei constituţionale.” 21 

Cum se prezintă puterea executivă, legislativă şi judecătorească în contextul legii 

fundamentale actuale 

“Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman şi 

unica autoritate legiutoare a ţării.” 22 Parlamentul României este construit în jurul 

bicameralismului egalitar : Camera Deputaţilor şi Senat. Cele două Camere sunt 

alese în acelaşi mod şi în acelaşi timp prin sufragiu universal, egal şi direct pe o 

periadă de 4 ani. Această arhitectură bicamerală există încă din 1935, deşi 

abandonată în 1945, aceasta este readoptată în 1990. Una dintre raţiunile 

susţinute în favoarea bicameralismului este faptul că o a doua Cameră este în 

măsură să limiteze posibilul abuz al celeilate Camere. Ceea ce diferenţiază cele 

două Camere este numărul senatorilor şi respectiv al deputaţilor, număr care se 

stabileşte « prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării. » 23 Una dintre 

temele care planează în jurul ideii de bicameralism este faptul că « ultima 

operaţiune de inginerie constituţională nu a reuşit să prevină evitarea unui tip de 

paralelism ce decurge din calificarea alternativă a camerelor drept camere de 

decizie şi de reflecţie. » 24 Observăm astfel o suprapunere clară între atribuţiile celor 

două Camere, reglementată de artiolul 74 din Constituţie. Chiar şi procedura de 

mediere între cele două Camere respecta principiul acestui egalitarism. 

Revizuirea din 2003 a modificat acest element : una dintre Camere este 

sesizată prima iar cealaltă decide. Una dintre temele de dezbatere care a revenit 

în prim plan este problematica unicameralism/bicameralism. Există numeroase 

voci care susţin că Senatul are nevoie de individualitate proprie pentru că în caz 

contrar, existenţa acestuia nu se mai explică. « Organizarea internă a celor două 


România- Pentru consolidarea statului de drept-, p. 14, accesibil pe site-ul , consultat pe 

data de 17 ianuarie 2008 



21 Constituţia României, Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2007, TITLUL I, Art. 1, alin. 4 

22 Idem, TITULUL III, Capitolul I, Secţiunea 1, Art. 61, alin. 1 

23 Constituţia României, Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2007, TITULUL III, Capitolul I, 

Secţiunea 1, Art.62, alin.3 

24 STANOMIR, Ioan, În jurul Constituţiei, practică politică şi arhitectură legală, colecţia „ 

Timpul Prezent”, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, p.86 




Camere se stabileşte printr-un regulament propriu. În ceea ce priveşte şedinţele 

Camerelor acestea lucrează în sedinţe separate dar îşi desfăşoară lucrările în 

şedinţe comune privind anumite aspecte printre care primirea mesajului 

Preşedintelui României ; aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor 

sociale de stat ; declararea stării de război ; numirea Avocatului Poporului. 25 

Camera Deputaţilor şi Senatul se întâlnesc în două sesiuni ordinare pe an 26 şi 

« în sesiuni extraordinare la cerea Preşedintelui României, a biroului permanent 

al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al 

senatorilor. » 27 Ca reprezentant al puterii legislative, Parlamentul adoptă legi 

constituţionale, legi organice şi legi ordinare iar membrii săi sunt aleşi în în 

serviciul poporului. Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu 

exercitarea oricărei alte funcţii publice şi nici un reprezentant nu poate fi senator 

şi deputat în acelaşi timp. Actele juridice pot fi adoptate de cele 2 Camere – legi, 

hotărâri şi moţiuni- doar dacă sunt prezenţi majoritatea deputaţilor şi a 

senatorilor. În ceea ce priveşte imunitatea parlametară, deputaţii şi senatorii « nu 

pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice 

exprimate în exercitarea mandatului. » 28 Conform articolului 74 aliniatul 1 din 

Constituţia României, « iniţiativa legislativă aparţine după caz Guvernului, 

deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept 

de vot. » Majoritatea legilor adoptate au ca sursă Guvernul, restul fiind propuse 

de către deputaţi şi senatori. În ceea ce priveşte procedura de dizolvare a 

« corpurilor legiuioare, care poate fi activată doar în situaţii excepţionale de 

profundă şi repetată criză guvernamentală. » 29 În societatea românească 

Parlamentul suferă de un anumit deficit de imagine, preeminenţa executivului 

fiind recunoscută. 

« Constituţia actuală a României a consacrat o putere executivă duală, în 

interiorul căreia echilibrul este realizat prin interacţiunea dintre şeful de stat şi 

şeful de guvern. » 30 Legitimitatea şefului de stat contrastează cu legitimitatea 

primului ministru pentru că în timp ce Preşedintele este ales direct de către 

cetăţeni, primul ministru este învestit de către Parlament. « Preşedintele 

României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al 

unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.» 31 Ele este, de asemenea, gardianul 

Constituţiei şi mediator între autorităţile publice şi indivizi şi între societate şi 

25 Constituţia României, Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2007, TITULUL III, Capitolul I, 

Secţiunea 1, Art.65 

26 Idem, Art.66, alin.1 

27 Idem, alin.2 

28 Idem, Secţiunea a 2 a, Art. 72, alin. 1 

29 BARBU, Daniel, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, 

Nemira, Bucureşti, 2004, p. 183 

30 STANOMIR, Ioan, Constituţionalism şi postcomunism, un comentariu al Constituţiei 

române, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005, p.114 

31 Constituţia României, Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2007, TITULUL III, Capitolul II, 

Art.80, alin.1 



stat. Conform Constituţiei, Preşedintele este cel care desemnează primul 

ministru, devenind astfel şi negociatorul majorităţii parlamentare. În cazul în 

care există o majoritate absolută după alegeri, va desemna candidatul pentru 

funcţia de prim ministru, membrul partidului care câştigă alegerile ; în caz 

contrar Preşedintele va numi candidatul după consultări cu partidele 

parlamentare. Toţi prim-miniştrii din perioada 1992-2008 au fost învestiţi în 

funcţie la recomandarea Preşedintelui. 

Constituţia României este la originea conflictului dintre Preşedinte şi 

Prim-ministru din cauza ambiguităţii articolelor, problemă care nu a fost 

rezolvată nici după revizuirea din 2003. Textul Constituţiei nu spune nimic însă 

despre relaţia Preşedintelui cu membrii Guvernului. Odată cu revizuirea 

Constituţiei din 2003, mandatul Preşedintelui este pe o perioadă de 5 ani. 

Preşedintele are puteri limitate. Acesta nu are dreptul să dizolve Camerele sau să 

demită primul ministru. Dizolvarea Camerelor se poate face doar în situaţia în 

care “Parlamentul nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului 

în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel 

puţin două solicitări de investitură. » 32 Perioada în care Preşedintele poate 

dizolva Parlamentul este foarte redusă: Camerele pot fi dizolvate o singură dată 

în cursul unui an 33 şi nu pot fi dizolvate în ultimele 6 luni ale mandatului şi nici 

în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă. 34 Preşedintele 

nu prezidează reuniunile Cabinetului, în schimb el poate participa la şedinţe la 

invitaţia acestuia pe teme precise cum ar fi, de exemplu, securitatea ţării. În 

relaţia cu Parlamentul, Preşedintele se bucură de o anumită libertate pentru că 

poate adresa acestuia mesaje: adresându-se astfel naţiunii înşăşi. Parlamentul 

poate, printr-o procedură complicată – pentru înaltă trădare, iresponsablitate 

politică, să-l suspende pe Preşedintele, organizând un referendum prin care 

cetăţenii să revină la votul pe care deja i-l acordaseră. Această funcţie îi conferă 

Parlamentului posibilitatea de a se pronunţa asupra activităţii Preşedintelui şi de 

a propune demiterea acestuia. Constituţia din 1991, revizuită în 2003, acordă 

Preşedintelui dreptul de a fi ales doar de două ori. 

Cea de a doua parte a executivului este preprezentată de Guvern. 

« Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, 

asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală 

a administraţiei publice. » 35 Ca şi funcţia de senator şi de deputat, funcţia de 

ministru este incompatibilă cu altă funcţie publică, cu excepţia celei de deputat 

sau de senator. Guvernul este instituţia care adoptă hotărâri şi ordonanţe şi 

răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru activitatea sa. Parlamentul 

controlează Guvernul care este responsabil în faţa acestuia pentru activitatea sa, 

32 Idem, Art. 89, alin.1 

33 Idem, alin. 2 

34 Idem, alin.3 

35 Constituţia României, Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2007, TITULUL III, Capitolul 

III, Art. 102, alin. 1 




evitându-se în acest fel orice depăşire a atribuţiilor constituţionale. Interpretările, 

moţiunile sau comisiile de anchetă sunt expresia existenţei controlului exercitat 

de către o putere asupra altei puteri. « Guvernul este obligat să răspundă la 

interpelările iniţiate de către deputaţi sau senatori în condiţiile prevăzute de 

regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. » 36 

Prevederile constituţionale referitoare la puterea judecătorească sunt 

dezvoltate în capitolul al VI-lea a actualei Constituţii. Statutul puterii 

judecătoreşti este dezvoltat, la nivel constituţional, prin indicarea unor principii 

şi stabilirea unor aspecte purtând asupra organizaţiei concrete a administrării 

justiţiei.” 37 În România, potrivit articolului 124 din Constituţie, justiţia se exercită 

în numele legii fiind o instanţă unică, imparţială şi egală pentru toţi. Preşedintele 

este cel care numeşte judecătorii: “nominalizarea judecătorilor din Curtea 

Supremă de Justiţie pe o perioadă de 6 ani de către Preşedinte a creat, cu 

precădere în anii nouăzeci, un organ identificat ab origine cu o emanaţie a 

partidului de la Cotroceni.” 38 Funcţia de judecător este şi ea, incompatibilă cu 

orice altă funcţie publică sau privată cu excepţia funcţiilor didactice din 

învăţământ. 39 Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care 

asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelate instanţe 

judecătoreşti dar şi prin alte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. 

“Odată cu regimul constituţional de la 1991, România se racorda unui 

curent inspirat, în dreptul comparat de către Hans Kelsen, imaginând, în vederea 

controlului general al aplicării Constituţiei, o jurisdicţie specială, curtea 

constituţională.” 40 Curtea Constituţională este garantul supremaţiei 

Constituţiei. 41 Judecătorii Curţii sunt în număr de nouă şi sunt numiţi pentru un 

mandat de 9 ani. Constituţia prevede că judecătorii trebuie să fie independenţi în 

exercitarea mandatului şi inamovabili pe durata acestuia. Credibilitatea Curţii 

Constituţionale este fundamentală având în vedere că aceasta garantează la 

rândul său chiar credibilitatea legii fundamentale. Printre atribuţiile Curţii se 

numără soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre 

autorităţile publice, hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind 

legile şi ordonanţele sau se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor. În această 

ordine constituţională ale cărei caracteristici tocmai le-am expus, «echilibrul 

36 Idem, Art.112, alin.1 

37 STANOMIR, Ioan, Constituţionalism şi postcomunism, un comentariu al Constituţiei 

române, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005, p. 163 



39 Constituţia României, Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2007, TITULUL III, Capitolul 

VI, Secţiunea 1, Art.125, alin.3 




41 Constituţia României, Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2007, TITULUL V, Art.142, 

alin.1 



puterilor este limitat: atât puterea legislativă cât şi cea juridică gravitează în sfera 

de influenţă a executivului. Lipsa de forţă a Parlamentului, dar şi colonizarea 

justiţiei sunt accentuate de centralizarea politico-administrativă a statului.» 42 

În această parte a studiului îmi propun să conturez răspunsul la întrebarea 

formulată la început. “Două pericole trebuie evitate: atotputernicia 

Parlamentului şi atotputernicia puterii executive.” 43 Care este statutul 

separaţiei/egalităţii puterilor în societatea contemporană Este de preferat o 

separaţie totală a puterilor în vederea construirii unui regim democratic 

consolidat în România sau este preferabil echilibrul instituţional şi cooperarea la 

nivelul instiuţiilor Raportul Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi 

Constituţional din România- Pentru consolidarea statului de drept a ridicat această 

problemă şi a încercat să ofere soluţii viabile. Raportul Comisiei Prezidenţiale de 

Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România- Pentru consolidarea statului de 

drept propune o serie de soluţii care să rezolve o parte din disfuncţionalităţile 

regimului politic românesc actual iar separaţia puterilor în stat ocupă o poziţie 

centrală în acest demers. Puterea executivă, legislativă şi judecătorească 

conturează peisajul politic românesc dar nu îi oferă elementele necesare 

construirii unui regim moderat. 

Tensiunea existentă în interiorul puterii executive este rezultatul 

contradicţiei între atribuţiile Preşedintelui şi cele ale Primului ministru. În timp 

ce articolul 80 din Constituţia României oferă Preşedintelui un statut foarte 

important în interiorul statului, următoarele articole îi stabilesc acestuia atribuţii 

concrete. „Partajarea atribuţiilor conduce în mod natural la confruntarea între 

cele două legitimităţi: reprezentarea naţiunii de către Parlament versus 

reprezentarea naţiunii de către Preşedinte. În această ecuaţie, şeful de guvern va 

căuta (...) să invoce legitimitatea parlamentară ca sursă a sprijinului politic.” 44 

Acest conflict intra-executiv pune un semn de întrebare asupra funcţionării reale 

a separaţiei puterilor în stat. 

În circumstanţele actualei arhitecturi constituţionale din România 

separarea puterilor devine o condiţie necesară dar nu şi suficientă. Una dintre 

soluţiile propuse în actualul Raport este o definire clară a atribuţiilor fiecărei 

puteri fie ea legislativă sau executivă. Delimitarea transparentă a statutului 

fiecăreia poate contribui fundamental la crearea unui regim moderat. Dar se 

impune o explicaţie suplimentară: „ dacă atribuţiile şi sferele de competenţă ale 

puterilor în stst trebuie să fie precis definite, aceasta nu revine la a afirma că ele 

se cuvin să fie şi complet separate. O separaţie rigidă şi absolută a puterilor ar 



43 Idem, p.6 







conduce în final la paralizie politică şi haos” 45 Astfel, devine clar răspunsul la 

întrebarea anterioară dacă ar fi de preferat o separaţie totală a puterilor în 

defavoarea unui echilibrul instituţional şi a cooperării la nivelul instiuţiilor. Legile 

adoptate trebuie să permită puterilor să coopereze în vederea obţinerii celui mai 

bun rezultat posibil. Competenţele acestora trebuie valorificate pentru binele 

comun în timp ce supravegherea activităţii fiecăreia dintre ele rămâne una dintre 

principalele responsabilităţi. 

Separarea şi echilibrul puterilor devin fundamentale pentru consolidarea 

regimului democratic românesc: este necesar ca puterile să aibă atribuţii 

concrete, să vegheze reciproc la activitatea desfăşurată şi în acelaşi timp să 

coopereze pentru realizarea binelui comun. „ Aceste checks and balances reprezintă 

condiţia sine qua non a libertăţii şi moderaţiei politice, împiedicând atât 

omnipotenţa legislativului cât şi pe cea a executivului.” 46 

Îmi propun în încheire să deschid o nouă perspectivă în legătură cu acest 

subiect : separaţia/echilibrul puterilor în stat în societatea contemporană. În 

cadrul Conferinţei internaţionale „Regimuri constituţionale în Uniunea 

Europeană” 47 , profesorul în drept constituţional de la Universitatea Paris X 

Nanterre, profesorul Guy Carcassonne a conturat o nouă viziune pentru ceea ce 

se doreşte a fi un sistem în care puterile se controlează una pe cealaltă pentru a 

preveni instaurarea tiraniei. Această teorie, oferă o alternativă la actualul înţeles 

al principiului separaţia puterilor în stat.. Profesorul Carcassonne optează pentru 

un alt fel de interpretare a principiului separaţiei puterilor în stat şi vorbeşte 

despre separaţiile puterilor, deoarece spune el, ideea clasică a separaţiei puterilor nu 

mai oferă garanţiile necesare în cadrul societăţii contemporane pentru că nu mai 

există instrumentul care să separe puterea executivă de cea legislativă şi de cea 

judecătorească. 

Chiar dacă, din punct de vedere juridic, legislativul şi executivul sunt 

puteri separate, dreptul comun al democraţiilor europene susţine că legislativul şi 

executivul lucrează împreună în acelaşi sens astfel încât separaţia puterilor clasică 

nu mai reprezintă o garanţie împotriva opresiunii. Aceste puteri trebuie să fie 

separate dar nu este cazul să ne facem prea multe iluzii în ceea ce priveşte nivelul 

de protecţie pe care îl va aduce această separaţie. Astfel, este necesar să ne axăm 

pe alte tipuri de separaţie pentru că existenţa unei contraputeri rămâne o 

condiţie sine qua non a oricărei democraţii. În acest moment, raportarea la alt tip 

de separaţii/opoziţii este varianta pertinentă: majoritate/opoziţie, 

centru/periferie, politică/administraţie şi societate politică/societate civilă. 

Astfel, în momentul în care majoritatea, de exemplu, îşi depăşeşte atribuţiile şi 

45 Ibidem 


România- Pentru consolidarea statului de drept-, p. 8, accesibil pe site-ul , consultat pe data 

de 17 ianuarie 2008 

47 Conferinţa Internaţională Regimuri consttuţionale în Uniunea Europeană, 13 octombrie, 

2008, Palatul Parlamentului, sala Nicolae Iorga 



reclamă mai multă putere, opoziţia intră în scenă şi temperează avântul 

majorităţii. În acest caz opoziţia trebuie să se bucure, într-o oarecare măsură, de 

puteri, trebuie să deţină mijloace, să fie solidă şi puternică. Se va obţine astfel, la 

un moment dat, posibilitatea de a avea o privire de ansamblu asupra acestor 

atomizări a separaţiei puterilor şi de a face faţă exigenţelor extrem de variate. 




ANTREPRENORIATUL – VECTOR AL NOII ECONOMII 

Dr. Bogdan ŞTEFANACHI * 

The entrepreneurship – the vector of the new economy 

Abstract: The entrepreneur, as the image of the contemporary economy, and the 

entrepreneurship theory, as modality of investigation and interpretation of economic 

environment, are, concepts which, at least in the European territory, must be 

rediscovered. The reform of European economy based on the Lisbon Strategy’s guiding 

lines must lead to rethinking the European social model in order to reallocate the funds 

to the growing productivity and competitiveness’ policies. In other words, these policies 

must create the incentives for the development of competition and entrepreneurial 

innovation (discovery). This study intends to identify the epistemological and 

ontological basis of the new economy as entrepreneurial driven process. 

Keywords: entrepreneur, economy, entrepreneurship, discovery. 

Dincolo de entuziasmul sau de rezervele pe care le generează, globalizarea 

constituie procesul emblematic al lumii contemporane, chiar dacă există puncte 

de vedere care afirmă că manifestări globale sau globalizatoare pot fi identificate cu 

mult înaintea secolului XX. Însă certitudinea şi caracterul „inexorabil” al 

globalizării par a fi contrabalansate de lipsa înţelegerii „ideologiei” care 

generează şi susţine un asemenea fenomen. Sfârşitul anilor 80, caracterizat de 

dispariţia barierei ideologice est-vest, implică, pe de o parte fluxul reformelor 

liberale către un spaţiu interzis până atunci (cel al statelor foste comuniste), iar 

pe de altă parte, reformarea sistemului capitalist în contextul unei economii real 

globale. Constanta acestui fenomen este reprezentată de necesitatea reformelor 

politice extensive pentru a diminua rolul statului în favoarea mecanismelor 

pieţei. 

Aşadar, globalizarea, din punct de vedere al consecinţelor implicate, 

poate fi analizată, cu maxim de rezultate, pornind de la evoluţia spaţiului 

economic, de la evoluţia şi modificările în structura economiei contemporane. 

Dar, putem imagina şi o strategie alternativă care permite comprehensiunea 

procesului de globalizare prin evidenţierea premiselor ideologice ale acestuia. 

Fără a pretinde că există o sinonimie perfectă între globalizare şi neoliberalism, 

totuşi în spaţiul economiei globale, argumentele neo-liberale 

împotriva „intervenţiei proactive a statului” 1 pentru a gestiona funcţionarea 

pieţei, sunt cele care pot reflecta cel mai bine tendinţele economico-politice ale 

sfârşitului de secol XX şi începutului de secol XXI. Contractarea statului, 

diminuarea reglementărilor oficiale determină abolirea reală a restricţiilor 

* Lect. univ. dr. Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru 

Ioan Cuza” Iaşi. 

1 Scholte, Jan Aart, Globalization. A Critical Introduction, Palgrave, 2000, p. 34 


Bogdan Ştefanachi / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

existente în calea libertăţii de mişcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi 

capitalurilor; altfel spus, „sectorul public trebuie să înceteze să mai coordoneze 

forţele pieţei în context global” 2 . Astfel, globalizarea şi liberalismul (neoliberalismul) 

sunt măcar interdependente, dacă nu în întregime congruente, sau 

după cum susţinea Andrew Gamble, „una dintre cele mai semnificative tendinţe 

ale ultimilor 30 de ani se constituie sub forma revitalizării liberalismului 

economic atât ca economie politică, cât şi ca, ideologie politică” 3 . 

Dar dacă liberalismul, din perspectiva principiilor fundamentale se 

prezintă ca o ideologie unitară, din perspectiva interpretării şi operaţionalizării 

acestor principii apar diferenţe consistente între diversele abordări liberale. Jan 

Aarte Scholte consideră că intensificarea relaţiilor transnaţionale generează şi 

susţine modificări atât la nivelul epistemologiei, cât şi al ontologiei. În acest 

context trebuie subliniat faptul că globalizarea implică interrelaţionarea forţelor 

structurale ale cunoaşterii raţionale şi ale producţiei de tip capitalist cu iniţiativele 

actorilor implicaţi în susţinerea procesului de globalizare, care se manifestă în 

forma inovaţiei tehnologice şi a măsurilor de dereglementare 4 . 

Dacă din perspectivă epistemologică „relaţiile globale, reproduc 

cunoaşterea raţională, trebuie menţionat că globalizarea reprezintă un accelerator 

al raţionalismului reflexiv”. Din prisma ontologiei, trebuie să iterăm faptul că 

„globalizarea alterează noţiunea de spaţiu şi, de asemenea, modifică şi 

redefineşte calităţile temporale” 5 . Prin urmare, globalizarea ipostaziată sub forma 

noii economii 6 implică o filozofie specifică, o fundamentare principial-teoretică 

proprie: spaţiul se contractă, iar timpul devine creator. Această nouă ontologie 

permite manifestarea alertei antreprenoriale înţeleasă ca „forţă care susţine piaţa, 

precum şi ca forţă care susţine producţia” 7 . 

Antreprenoriatul, abordarea pieţei din perspectiva descoperirii antreprenoriale este o 

caracteristică fundamentală a Şcolii Austriece. Deşi, în 1911, Joseph Schumpeter, 

în lucrarea The Theory of Economic Development, a fost primul exponent al Şcolii mai 

sus menţionate, care a utilizat cadrul economic pentru a defini rolul fundamental 

care revine antreprenorului, totuşi, adevărata origine a acestei abordări trebuie 

identificată în concepţiile filosofico-economice ale lui Ludwig von Mises şi 

Friedrich A. Hayek. 8 Astfel, „de la Mises am învăţat că piaţa este un proces 

2 Idem, p. 34 

3 Gamble, Andrew, „Neo-liberalism”, in Capital and Class, Issue 75, Autumn 2001, p. 127 

4 Scholte, Jan Aart, op. cit., p. 89 

5 Idem, p. 202 

6 Cercetătorii care s-au ocupat de analiza proceselor de transformare economică şi socială 

care caracterizează economiile avansate (dezvoltate) au propus o multitudine de „etichete” 

(uneori: identice conceptual) pentru a defini aceste transformări: economie a informaţiei, 

knowledge – based economy, the learning economy, economie digitală, economie internet, 

economie virtuală, e–economie, şi bineînţeles noua economie. 

7 Mises, Ludwig von, Human Action, Yale University, New Haven, 1963, pp. 325-326 

8 În tradiţia Şcolii Austriece, Schumpeter este cel care introduce termenul „inovaţii”, drept 

caracteristică fundamentală a antreprenorului, a mediului economic. 


Antreprenoriatul – vector al noii economii Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

antreprenorial (the market as antrepreneurially driven process). De la Hayek am învăţat 

să apreciem rolul cunoaşterii şi al dezvoltării cunoaşterii prin interacţiunea pieţei 

(market interaction), pentru echilibrarea procesului.” 9 Concepţia lui Mises despre 

piaţă ca proces antreprenorial devine aspectul esenţial pentru descrierea şi 

înţelegerea interacţiunilor economice: „Forţa care susţine procesul economic nu 

este dată nici de consumatori, nici de proprietarii (deţinătorii) de mijloace de 

producţie – pământ, capital, muncă – ci de antreprenorii care acţionează şi 

speculează… Speculaţia care generează profit este forţa care susţine piaţa 

precum şi forţa care susţine producţia.” 10 Pe de altă parte, Israel M. Kirzner, 

atunci când se referă la rolul pieţei, face referire la Hayek, pentru a evidenţia 

importanţa acesteia în difuzia informaţiei, şi astfel explică funcţia 

antreprenorială: „concepţia de pionierat a lui Hayek asupra procesului pieţei ca 

fiind unul de diseminare a informaţiei şi de descoperire ne oferă viziunea 

generală (linia directoare) pentru perspectiva antreprenorială asupra proceselor 

pieţei.” 11 

Mises, în termeni funcţionali, defineşte antreprenoriatul ca fiind totalitatea, 

ansamblul acţiunilor umane desfăşurate în cadrul economiei de piaţă, pentru că, 

tocmai aceste activităţi ale antreprenorului vor face posibilă starea evenly rotating 

economy în condiţiile în care nu apar noi schimbări. Dar în acelaşi timp trebuie 

evidenţiat faptul că „în construcţia imaginară a evenly rotating economy nu mai este 

loc pentru activitatea antreprenorială.” 12 De aceea, pentru Mises important este 

procesul pieţei, ca realitate contrastantă (şi astfel interpretabilă, cuantificabilă) cu 

constructul imaginar al evenly rotating economy 13 . Rolul economiei nu poate fi 

identificat cu „descrierea matematică” a stărilor de echilibru, ci dimpotrivă, 

problema care trebuie soluţionată este reprezentată de analiza procesului pieţei. 

Friedrich A. Hayek insistă asupra rolului cunoaşterii, asupra modificării 

şi dezvoltării cunoaşterii în decursul participării la procesul pieţii. Iar dacă 

„dorim să spunem că, în anumite condiţii, indivizii tind către o stare de echilibru, 

trebuie să explicăm prin ce proces dobândesc cunoaşterea necesară (pentru 

atingerea unei astfel de stări).” 14 Pentru Hayek, procesul de echilibru al pieţei 

9 Kirzner, Israel M., The Driving Force of the Market. Essays in Austrian Economics, 

Routledge, London, 2000, p. 22 

10 Mises, Ludwig von, op. cit., pp. 325-326 

11 Kizner, Israel M., „Creativity and/or Alertness: A Reconsideration of the Schumpeterian 

Entrepreneur”, in Review of Austrian Economics, 11, 1999, pp. 5–17. 

12 Mises, Ludwig von, op. cit., p. 253 

13 În viziunea lui Mises conceptul de echilibru devine posibil doar sub forma a ceea ce el 

numeşte evenly rotating economy, înţelegând prin aceasta, eliminarea schimbării şi a 

incertitudinii preţurilor; Mises va preciza că o astfel de economie nu poate fi specifică lumii 

reale, ci folosind acest instrument, acest construct mental putem analiza implicaţiile 

schimbării, din moment ce le putem confrunta cu o stare fictivă în care schimbarea e absentă 

– „această imagine este un instrument pentru raţiunea (gândirea) noastră.” 

14 Hayek, Friedrich A., Individualism and Economic Order, Routledge and Kegan Paul, 

London, 1952, p. 46 



este, prin urmare, procesul prin care participanţii (la relaţiile economice) ajung să 

deţină o cunoaştere mutuală cât mai adecvată despre planurile şi acţiunile 

celorlalţi. 

Acţiunea umană, înţeleasă în termenii specifici ai acţiunilor speculative, 

imaginative ale antreprenorului care descoperă oportunităţile pentru a profita de 

condiţiile dezechilibrului, la care se adaugă componenta epistemologică, din 

perspectiva căreia în urma interacţiunilor pe piaţă, cunoaşterea este mereu 

îmbogăţită şi rearanjată determină înlocuirea conceptului neoclasic de echilibru 

competitiv cu cel dinamic, de competiţie. Competiţia catalactică trebuie înţeleasă în 

sensul în care „pe piaţă orice comoditate intră în competiţie cu toate celelalte 

comodităţi” 15 ; competiţia „se manifestă prin faptul că vânzătorul trebuie să fie 

superior celorlalţi, operând bunuri şi servicii mai bune şi mai ieftine, iar 

cumpărătorul trebuie să fie superior celorlalţi (cumpărători), oferind preţuri mai 

mari.” 16 Aşadar, noţiunea centrală care marchează trecerea de la competitivitate la 

competiţie este cea de rivalitate dinamică. În critica pe care Hayek o aduce modelului 

competitiv, va spune că „în starea de echilibru competitiv se presupune că datele 

disponibile pentru diferiţi indivizi sunt în întregime ajustabile, pe când problema 

care necesită explicaţii este legată de natura procesului prin care aceste date sunt 

astfel ajustate.” 17 În aceste condiţii competiţia nu poate fi percepută şi analizată 

decât ca un proces dinamic, „un proces esenţial pentru formarea opiniei 

(opiniilor)… Competiţia creează părerile indivizilor despre ceea ce este cel mai 

bun şi cel mai ieftin, şi datorită ei, devin conştienţi de posibilităţile şi 

oportunităţile lor. Este un proces care implică o continuă schimbare în structura 

datelor, iar această semnificaţie va fi complet eludată de orice teorie care tratează 

datele ca fiind constante.” 18 

Aşadar, definind piaţa din perspectiva competiţiei, atât Mises cât şi 

Hayek, nu sunt interesaţi în primul rând de rezultatele şi scopurile procesului 

pieţei, ci de procesul în sine, de ceea ce reprezintă piaţa, competiţia ca procedură 

de descoperire a cunoaşterii inaccesibile indivizilor particulari.Descoperirea 

antreprenorială ca teorie a procesului pieţei poate fi astfel reconstruită pe trei 

noţiuni interrelaţionate: rolul antreprenorial (antreprenorului), rolul descoperirii 

şi competiţia (rivalrous competition). 19 

În ceea ce priveşte primul aspect, teoria standard neoclasică a 

echilibrului exclude noţiunea de antreprenor, din moment ce piaţa este în 

întregul ei echilibrată, iar profitul antreprenorial nu poate rezulta decât din 

perpetua ajustare a input-urilor şi output-urilor pieţei; însă în concepţia dinamică 

asupra procesului pieţei impusă de Şcoala Austriacă antreprenorul este agentul 


16 Idem, p. 274 

17 Hayek, Friedrich A., op. cit., p. 94 

18 Idem, p. 106 

19 Kirzner, Israel M., The Driving Force of the Market. Essays in Austrian Economics, pp. 

15-20 


Antreprenoriatul – vector al noii economii Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

esenţial. 

Pentru Mises, termenul antreprenor este definiţia dată individului care 

„acţionează în conformitate cu modificările datelor pieţei” 20 ; antreprenoriatul 

este acţiunea umană „înţeleasă din perspectiva incertitudinii inerente oricărei 

acţiuni.” 21 Or, tocmai această înţelegere a acţiunii umane, propusă de Mises, 

implică existenţa „unui cadru open-ended în interiorul căruia toate deciziile sunt 

marcate în mod esenţial de caracterul speculativ al noţiunii de antreprenoriat” 

iar, eliberarea microeconomiei din teoria îngustă a echilibrului general, permite 

„recunoaşterea elementului speculativ prezent în decizia individuală şi 

încorporarea activităţii omului de afaceri din lumea reală în cadrul teoretic care 

oferă înţelegerea procesului pieţei.” 22 Antreprenorul este cel care încearcă să 

profite de dezechilibrele pieţei (ex. alocarea inadecvată a resurselor) pentru a-şi 

maximiza profitul. Într-o lume incertă şi imposibil de previzionat (lumea reală) 

procesul antreprenorial nu poate garanta atingerea stării de echilibru, însă 

urmărirea profitului este singurul mod care tinde să orienteze piaţa către ceea ce 

poate fi numit – direcţie care echilibrează (equilibrative direction). Această strategie 

devine posibilă doar în măsura în care există posibilitatea evitării erorilor 

antreprenoriale anterioare, doar în măsura în care este reală „tendinţa erorilor 

antreprenoriale de a fi înlocuite de corecţii antreprenoriale aducătoare de 

profit.” 23 Rolul esenţial pentru transmiterea cunoaşterii tacite, care rezultă din 

experienţele anterioare de tipul trial and error, revine pieţei (instituţiilor în general) 

ca procedură de descoperire şi de transmitere a cunoaşterii. 

Friedrich A. Hayek este cel care interpretează procesul de echilibrare a 

pieţei (tendinţa spre echilibru a acesteia) ca un proces de descoperire mutuală 

(tacită); procesul pieţei devine un mijloc de transmitere a cunoaşterii şi astfel 

indivizii pot descoperi informaţii utile despre planurile celorlalţi participanţi 

(acesta este şi modul în care este posibilă coordonarea spontană). Spre deosebire 

de concepţia echilibrului clasic, conform căreia o acţiune este decisă matematic, 

deoarece modificarea ei nu poate fi decât exogenă şi prin urmare păstrarea 

cadrului acţiunii înseamnă posibilitatea multiplicării infinite a acesteia, lumea 

reală (procesul pieţei) permite modificarea endogenă a planurilor ca efect al 

descoperirii antreprenoriale. Cu alte cuvinte, această abordare „postulează că 

tendinţa spre oportunităţile profitului va fi descoperită în rezistenţa la rutină a 

participanţilor antreprenoriali la procesul pieţei.” 24 Însă descoperirea pe care o 

favorizează piaţa nu se confundă cu căutarea sistematică a unei informaţii; altfel 

spus, descoperirea permite transmiterea cunoaşterii tacite şi nu a celei teoretice, 

ştiinţifice. „Când cineva devine conştient de ceea ce cineva a omis anterior, acela 


21 Idem, p.254. 

22 Kirzner, Israel M., The Driving Force of the Market. Essays in Austrian Economics, p. 15 

23 Idem, p. 17 

24 Idem, p. 17 



nu produce cunoaşterea în sens deliberat. Ceea ce putem spune este că cineva a 

descoperit ignoranţa anterioară (în întregime necunoscută) a altcuiva. Ceea ce 

distinge descoperirea (relevantă pentru oportunităţile de a realiza profit încă 

necunoscute) de căutarea de succes (relevantă pentru producerea deliberată de 

informaţie pentru care cineva o deţine iar altuia îi lipseşte) este că prima (spre 

deosebire de cea din urmă) implică faptul că, surpriza care acompaniază 

realizarea a ceea ce cineva a omis este disponibilă imediat («Era chiar sub nasul 

meu!»). Această trăsătură a descoperirii caracterizează procesul antreprenorial al 

echilibrării pieţei.” 25 

Deci, rolul descoperirii, ca element constitutiv al procesului pieţei, se 

rezumă la capacitatea participanţilor (antreprenorilor) de a detecta şi elimina 

erorile anterioare. 

Vectorul care impulsionează derularea procesului de piaţă este 

antreprenorul, îndrăzneala şi imaginaţia antreprenorială – „ ceea ce constituie 

acest proces este seria descoperirilor generate de îndrăzneala şi alerta (alertness) 

antreprenorială.” 26 Dinamica pieţei rezidă tocmai în „înfruntarea” 

antreprenorilor, înţeleasă ca proces de rivalitate, fiecare antreprenor încercând să 

fie superior celorlalţi prin bunurile pe care le oferă consumatorilor; competiţia 

devine condiţie necesară pentru realizarea scopurilor antreprenoriale (profit), dar 

în acelaşi timp este instanţa care favorizează descoperirea. Piaţa, competiţia ca 

procedură de descoperire (Friedrich A. Hayek) şi acţiunea umană (Ludwig von Mises) 

sunt două denumiri echivalente ale unui proces binar: pe de o parte surprind 

potenţialul de descoperire al competiţiei iar, pe de altă parte, caracterul 

antreprenorial al competiţiei. „Procesul competitiv este unul antreprenorial prin 

faptul că depinde în mod esenţial de impulsurile (incentives) oferite de 

posibilitatea profitului antreprenorial pur. Din această perspectivă profitul apare, 

în primul rând, nu ca o dovadă a erorii antreprenoriale, ci ca impulsul de a 

diminua incidenţa erorii antreprenoriale.” 27 

Descoperirea antreprenorială şi lumea reală (subiectivismul) sunt aspecte 

esenţiale care oferă cadrul teoretic pentru înţelegerea procesului pieţei ca 

tendinţă sistematică spre echilibru; piaţa capătă forma conturată de succedarea 

episoadelor, secvenţelor de descoperire şi învăţare mutuală. 

Şcoala Austriacă oferă unul dintre cele mai coerente şi sugestive constructe 

teoretice privitoare la concepţia asupra antreprenoriatului; prin intermediul 

subiectivismului (radical), al individualismului metodologic şi al scopului acţiunii 

umane ne sunt oferite instrumentele necesare înţelegerii funcţiei antreprenorului 

în procesul pieţei. 

25 Idem, p. 18 

26 Idem, p. 19 

27 Idem, p. 21 




A FI SAU A NU FI “GENOCID” DRAMA FEMEILOR DIN 

DARFUR/SUDAN – PIESA UNUI GENOCID ASCUNS 

Alis-Mihaela BIRTU-PÎRĂIANU (BÂLCĂ) 

To Be or not to Be „Genocide” Darfur/Sudan Women’s Drama – a Piece of a Cover 

Genocide 

Abstract: Darfur is a significant proof that genocide is still part of our society and a 

serious problem for that matter. Compared to Rwanda, where 800.000 people were killed 

in one hundred days of civil war, ethnic cleansing in Darfur has been taking place for 

about seven years, since 2003. One of the most disturbing aspects of the Darfur alleged 

genocide is the everyday drama of women in this region. Here parties to the conflict 

continue to use rape as a weapon of war in conditions of impunity, as victims who 

denounce the situation are likely to be prosecuted and while the Government of Sudan 

has denied repeatedly and publicly that sexual violence does not exist in Darfur. 

The everyday women drama in Darfur / Sudan is nothing more than a part of a 

complex, denied and hidden genocide. Whether or not we accept the genocide term, 

Darfur remains a symbol of pain, but also an opportunity for solidarity and a tough test 

for the entire world. 

Keywords: genocide, Darfur, rape, violence, impunity. 

Faţă de Rwanda, unde 800.000 de oameni au fost ucişi în o sută de zile 

de război civil 1 , purificarea etnică din Darfur durează de aproximativ şapte ani, 

“iar cei care mai îndrăznesc să spună că «nu se va mai întâmpla niciodată» dau 

dovadă fie de inconştienţă, fie de o ipocrizie monstruoasă.” 2 

Darfur apare doar ca un coşmar, departe de percepţia şi imaginaţia 

societăţii de astăzi. Genocidul din Darfur apare ca o monstuozitate inacceptabilă 

şi ireală într-o lume evoluată. 

Genocidul în sine pare legat de o lume dispărută, de lăcomia coloniştilor 

americani, de o Germanie inumană sau de o Turcie virulentă. Când vorbim 

despre genocid, ne apare în faţa ochilor fără întârziere seria de monumente 

dedicate victimelor Holocaustului, inclusiv imaginea Holocaust-Mahnmal din 

Berlin. 3 Inaugurat după lungi dezbateri şi proteste în 2005, acesta reprezintă 

Studentă în cadrul Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice, Specializare Relaţii Intenaţionale 

şi Studii Europene, An III; text extras din lucrarea de licenţă “Conflictul din Darfur/Sudan – 

poveste fără de sfârşit”. 

1 BBC News, Rwanda: How the genocide happened, 18 decembrie 2008, 

http://news.bbc.co.uk/2/hi/1288230.stm, (accesat 19 martie 2010). 

2 Gérard Prunier, Darfur, cronica unui genocid negociat, “Le monde diplomatique”, ediţia 

română, anul III, nr. 31, martie 2007. 

3 Memorialul Holocaustului, BBC News, Berlin opens Holaucaust memorial, 10 mai 2005, 

http://news.bbc.co.uk/2/hi/4531669.stm, (accesat 6 aprilie 2010). 


Alis-Mihaela Birtu-Pîrâianu (Bâlcă) / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

prima dată când o naţiune acceptă să amintească de una dintre cele mai mari 

crime ale sale, printr-un monument în plin centrul capitalei 4 . 

Genocidul apare în societatea secolului XXI drept o piesă de muzeu, 

piesa unui trecut îndepărtat, departe de realitatea unei lumi care a învăţat din 

lecţiile trecutului. Oare să fie adevărat Momentele Rwanda, Bosnia şi Sudan par 

să indice o altă realitate. 

În paginile următoare voi trata astfel, un subiect tabu, ce continuă să 

nască dezbateri şi din păcate victime – genocidul cu aplicaţie pe conflictul din 

Darfur/Sudan. 

Pentru înţelegerea conceptului de genocid, am prezentat câteva 

elemente, momente şi personalităţi cheie. Pentru această secţiune am apelat la o 

serie de documente publicate, absolut esenţiale, este vorba, în primul rând, 

despre Rezoluţiile Adunării Generale ONU 5 . Dintre lucrările generale şi speciale 

trebuiesc menţionate câteva dicţionare, cel aparţinând lui Oleg Serbrian 6 şi cel al 

lui Samuel Totten 7 , precum şi celebrul Oxford Dictionary of Politics. 8 

În partea a doua vom descoperi întrebări referitoare la genocidul din Darfur, dar şi o 

încercare de răspunsuri. Pentru această secţiune, documentele publicate au avut un rol aparte, în 

special Comisia Internaţională de Anchetă privind situaţia din Darfur / 

International Commission of Inquiry on Darfur. Documentele publicate mi-au fost de 

4 Spre deosebire de Germania, Turcia şi astăzi continuă să nege ceea ce este cunoscut sub 

apelativul de “genocidul armean”. În acest context, Turcia nu a ezitat să ameninţe SUA 

asupra faptului că relaţiile dintre cele două vor avea de suferit, în cazul în care Congresul 

american va vota un proiect de rezoluţie care califică drept genocid masacrarea armenilor în 

timpul Imperiului Otoman. Comisia a votat pe 4 martie 2010 proiectul, Turcia rechemându-şi 

ambasadorul la Wasghington. Genocidul armean este un câmp minat la nivel diplomatic. 

Administraţia americană s-a abţinut până acum să adopte acest termen, pentru a nu deteriora 

relaţiile cu Turcia, membră NATO şi aliat privilegiat în Orientul Mijlociu. Preşedintele SUA, 

Barack Obama, în ciuda promisiunii din timpul campaniei electorale de a recunoaşte 

genocidul armean, a renunţat să mai utilizeze această formulă în condiţiile în care SUA 

susţin eforturile pentru o normalizare a relaţiilor dintre Armenia şi Turcia. Turcia recunoaşte 

că între 300.000 şi 500.000 de armeni au murit, dar nu ca victime ale unei campanii de 

exterminare, ci în haosul ultimilor ani ai Imperiului Otoman. Vezi şi Turcia avertizează SUA 

în legătură cu o recunoaştere a genocidului armean, “România Liberă”, 1 martie 2010; 

Turkish anger at US Armenian genocide vote, BBC, 5 martie 2010, 

http://news.bbc.co.uk/2/hi/8550928.stm, (accesat 3 aprilie 2010); The Armenian 

“Genocide”Facts and Figures, Center for Strategic Research, Ankara, 2007, site-ul oficial 

Ministerul de Afaceri Extene al Republicii Turcia, secţiunea Armenian Allegations 

Concerning the 1915 Events, http://www.mfa.gov.tr/sub.en.mfac4aa6758-dde9-477c-98c6- 

335c94c2fe18, (accesat 6 aprilie 2010). 

5 Adunarea Generală ONU, Rezoluţie 96(I), 11 decembrie 1946 şi Rezoluţia 260(III), 9 

decembrie 1948. 

6 Oleg Serebrian, Dicţionar de geopolitică, Iaşi, Editura Polirom, 2006. 

7 Samuel Totten, Paul Robert Bartrop, Steven L. Jacobs, Dictionary of Genocide: A- 

L, vol. 1, Londra, Greenwood Press, 2007. 

8 Iain McLean, Alistair McMillan, The Concise Oxford Dictionary of Politics, Editura 

Oxford University Press, 2003. 


A fi sau a nu fi “genocid” Drama femeilor din Darfur/Sudan – piesa unui genocid ascuns 


un real folos şi pentru problemele carea au vizat reacţia comunităţii 

internaţionale. 

Ultima parte este dedicată unui subiect deosebit de sensibil, şi anume, 

situaţia femeilor din Darfur/Sudan. Nici o altă temă nu ar fi putut evidenţia mai 

sincer, complexitatea şi gravitatea evenimentelor petrecute de-a lungul războiului 

dintre Nordul şi Sudul Sudanului (1962 – 1972; 1983 – 2005), precum şi cele mai 

recente din regiunea vestică a Sudanului, Darfur (2003 şi până astăzi). Deosebit 

de utile pentru acest subiect au fost informaţiile puse la dispoziţie de 

organizaţiile nonguvernamentale, în special Amnesty International şi Human Rights 

Watch, dar şi organizaţia internaţională medicală umanitară – Médecins Sans 

Frontières (MSF). 

Faptul că rândurile ce urmează pot apărea doar ca având importanţa unei 

picături de apă într-un ocean demonstrează lipsa de progres şi dezinteresul 

manifestat faţă de un prezent fascinant de tulburător şi în continuare dramatic. 

Ar fi fost deosebit de satisfăcător dacă temă abordată mai jos ar fi fost imaginea 

picăturii care a umplut paharul. 

Genocid – trecut şi prezent 

Genocidul reprezintă acea politică de exterminare totală sau parţială a 

unui grup rasial, etnic sau confesional. 9 Genocidul este considerat şi tratat în 

dreptul internaţional drept una dintre cele mai grave crime împotriva umanităţii 

pe care lumea civilizată o condamnă 10 . Genocidul este o negare a dreptului de 

existenţă a unor grupuri umane, aşa cum omorul este negarea dreptului de a trăi 

ca fiinţe umane individuale; acest refuz al dreptului la existenţă a şocat şi 

continuă să şocheze conştiinţa umană. 11 Cu toate acestea, istoria recentă ne oferă 

exemple cutremurătoare de genocid, “printre cele mai cunoscute find cazurile 

amerindienilor în America de Nord în secolele al XVII-lea şi al XIX-lea, cel al 

armenilor în perioada primului război mondial şi cel al evreilor şi ţiganilor în 

timpul celui de-al doilea război mondial.” 12 Angajamentele liderilor mondiali 

după aceste experienţe s-au dovedit a fi insuficiente, drept mărturie stând 

cazurile de genocid apărute în anii ’90 în Rwanda, Bosnia şi mai recent în Sudan. 

"Niciodată!” a fost formula uzitată intens după Holocaust, formulă ce 

completa mobilizarea comunităţii internaţionale pentru crearea unor 

instrumente de prevenire sau pedepsire a unor acte de genocid. Astfel pe 9 

decembrie 1948 Adunarea Generală a Naţiunilor Unite va adopta Convention on 

the Prevention and Punishment of the Crime of Genocide ce a intrat în vigoare în ianuarie 

9 Iain McLean, Alistair McMillan, op.cit., p. 220. 

10 Adunarea Generală ONU, Rezoluţie 96(I), 11 decembrie 1946, pp. 188-189. Pentru 

rezoluţiile Adunării Generale ONU vezi http://www.un.org/documents/resga.htm, (accesat 

21 martie 2010). 

11 Ibidem. 

12 Oleg Serebrian, op.cit., p. 102. 



1951. 13 Părţile semnatare ale Convenţiei, confirmau că genocidul, comis atât în 

timp de pace cât şi în timp de război, este o crimă de drept internaţional, iar 

statele se angajau să-l prevină şi să-l pedepsească. 14 Conform Convenţiei 

genocidul se referă la omorârea membrilor unui grup; la atingerea gravă a 

integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup; la supunerea intenţionată a 

grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau 

parţială; măsuri care vizează scăderea natalităţii; transferarea forţată a copiilor 

dintr-un grup într-altul. 15 Definiţia şi prevedererile acesteia au trecut testul 

timpului, rezistând solicitărilor de modificare. 

Convenţia a apărut în mare parte datorită eforturilor depuse de un singur 

om, Raphael Lemkin, avocatul evreu de origine poloneză. Lemkin este, de 

asemenea, creditat cu fundamentarea termenului de genocid. Lemkin a fost 

primul care a început să avertizeze lumea despre planurile lui Adolf Hitler de a 

ataca evreii în Europa încă din 1933. El a fost în mare măsură ignorat, iar în 

1939, după ce naziştii au invadat Polonia, el a fost nevoit să se refugieze în 

Statele Unite. Când el a încercat să avertizeze oficialii guvernului Statelor Unite 

despre Holocaust el a fost din nou ignorat, oficiali susţinând că opiniile sale 

privind ceea ce se întâmpla în Europa ocupată erau doar zvonuri. 16 Apoi, 

Lemkin a fost inspirat de un discurs susţinut de prim-ministrul britanic Winston 

Churchill, în care acesta descria acţiunea Germaniei în Europa, ca fiind "o crimă 

fără nume". 17 În 1944, el a publicat un lung, academic raport cuprinzând tot ceea 

ce se cunoştea atunci despre Holocaust, inclusiv copii ale decretelor antievreieşti 

ale lui Hitler. A fost numit Axis Rule in Occupied Europe: Laws of 

Occupation, Analysis of Government, Proposals for Redress. 18 

În lucrare, Lemkin a introdus un nou cuvânt, genocid, care descria o 

crimă care mergea dincolo de omor, ajungându-se la anihilarea unui întreg 

popor. Mass-media a smuls termenul din recenziile lucrării lui Lemkin şi a 

început să-l utilizeze în ştiri. Lemkin a început apoi un efort major de lobby la 

ONU pentru a crea o bază juridică care să scoată în afara legii noile tentative de 

"ştergerere" ale unor popoare. 

Treptat pedepsirea crimelor de genocid devenea o problemă de interes 

internaţional. Imediat după ce termenul de genocid a căpătat o accepţiune 

legiferată internaţional prin Convenţia Naţiunilor Unite pentru Prevenirea şi 

13 Ervin Staub, The roots of evil: the origins of genocide and other group violence, 

Cambridge University Press, 1989, p. 8. 

14 Adunarea Generală ONU, Rezoluţie 260(III), 9 decembrie 1948, art. 1, p. 174. 

15 Ibidem, art. 2, pp. 174-175. 

16 Samuel Totten, Paul Robert Bartrop, Steven L. Jacobs, op.cit., pp. 256-256. 

17 Ervin Staub, op.cit., p. 7. 

18 Vezi şi Samantha Power, A Problem from Hell: America and the Age of Genocide, New 

York, Basic Books, 2002, rezumat valabil online la PBS, Book Excerpt: A Word is a Word is 

a Word, 5 mai 2009, http://www.pbs.org/pov/discoveringdominga/special_excerpt.php, 

(accesat 19 martie 2010). 




Pedepsirea Genocidului, din 1948, s-a dezvoltat intenţia fondării unui tribunal 

internaţional, dar planul a fost abandonat din cauza Războiului Rece. După 

căderea comunismului, s-a făcut pasul decisiv pentru crearea unui Tribunal 

Penal Internaţional/TPI, prin Statutul de la Roma 19 . 

Până în prezent, Convenţia referitoare la genocid a avut un efect contrar 

a ceea ce Lemkin urmărise. Lacunele lăsate de definiţie oarecum îngustă a 

genocidului în Convenţia de la 1948 au fost ocupate mai mult sau mai puţin în 

mod satisfăcător de extindere dramatică a domeniul de aplicare a crimelor 

împotriva umanităţii în timpul anilor 1990. Cele mai frecvente obiecţii formulate 

împotriva Convenţiei, includ: dovedirea intenţiei dincolo de orice îndoială este 

extrem de dificilă; statele membre ONU ezită de obicei să intervină, cum a fost 

cazul Rwandei; nu există un organism de drept internaţional pentru a clarifica 

exact parametrii Convenţiei; dificultatea de a defini, stabili câte victime 

echivalează cu termenul de genocid. 

Interpretarea judiciară a articolului al II – lea continuă să opună 

rezistenţă intenţiiilor de revizuire. Astfel, articolul a rămas limitat la distrugerea 

fizică intenţionată a unui grup. S-a confirmat o abordare restrictivă în 

interpretarea definiţiei de genocid, rezistând extinderii acesteia la cazurile de 

“purificare etnică” şi atacuri similare ale grupurilor care vizează deplasarea lor, 

mai degrabă decât exterminarea lor fizică. Critici reclamă faptul că modul de 

redactare al Convenţiei a fost folosit pentru a se evita implementarea acesteia. 

Statele Unite de exemplu au declarat că în Rwanda şi Bosnia nu au existat 

informaţii suficiente pentru a confirma genocidul. Administraţia Clinton, care la 

acel moment dat se temea de o posibilă intervenţie, după prăbuşirea misiunii 

americane din Somalia, a avut o politică deliberată de evitare a utilizării 

termenului de genocid privind Rwanda. Ulterior în 1998, preşedintele Clinton şia 

prezentat scuzele populaţiei rwandeze pentru absenţa unei acţiuni din partea 

comunităţii internaţionale. 20 

Convenţia a fost mult criticat pentru domeniul său de aplicare foarte 

limitat. Critica a fost într-adevăr mai mult un caz de frustrare datorat răspunsului 

inadecvat al dreptului internaţional în cazul unor atrocităţi în masă. Aşa cum 

istoria a demonstrat, această dificultate nu va fi abordată prin completarea 

definiţiei de genocid prin modificarea Convenţiei, ci mai degrabă printr-o 

evoluţie în conceptul strâns legat de "crime împotriva umanităţii". În consecinţă, 

19 Statutului de la Roma este un tratat care a instituit Curţea Penală Internaţională (CPI). 

Acesta a fost adoptat în cadrul unei conferinţe diplomatice de la Roma la 17 iulie 1998 şi a 

intrat în vigoare la 1 iulie 2002. 106 state sunt semnatare ale Statutului, între care şi România 

(prin Legea nr. 111/2002). Alte state puternice precum SUA, China, Rusia sau India au 

refuzat să recunoască Tribunalul. Sudan nu a semnat Statutul. TPI tratează o serie de subiecte 

pe lângă genocid, crimele împotriva umanităţii şi crimele de război. http://www.icccpi.int/Menus/ICC/Legal+Texts+and+Tools/Official 

+Journal/Rome+Statute.htm, (accesat 

18 martie 2010). 

20 Samuel Totten, Paul Robert Bartrop, Steven L. Jacobs, op.cit., pp. 73-74. 



crima genocidului, a fost lăsată în pace, ocupând un loc special ca fiind the crime 

of crimes. 21 

Termenul a pierdut treptat sensul său iniţial şi a devenit din ce în ce mai 

periculos de banal – Those who should use the word genocide never let it slip their mouths. 

Those who unfortunately do use it, banalise it into a validation of every kind of victimhood. 22 

Genocidul ambiguu 23 

Pe măsură ce ecourile genocidului din Darfur şi din estul Ciadului 

reverberează, este esenţial să înţelegem în mod corect contextul şi motivaţiile. 

Criza a început în 2003, când grupările rebele au supus unui atac instituţii ale 

puterii centrale sudaneze aflate în Darfur. Aceştia acuzau guvernul sudanez de la 

Khartoum 24 de neglijarea şi discriminarea Darfur-ului, locuit în special de 

populaţia africană de culoare, majoritatea agricultori. Conflictul este completat 

de diferendele existente de mulţi ani între comunităţile locale africane arabe şi 

populaţia nomadă arabă. Ca răspuns la rebeliune, regiunea vestică a Sudanului a 

fost supusă în ultimii ani atacurilor sistematice din partea GoS şi a aliaţilor săi de 

bază, miliţiile Janjaweed, renumite pentru cruzimea lor. Ceea ce a început în 

2003, continuă şi astăzi, existând puţine şanse de stabilizare, odată ce numărul de 

grupări rebele s-a dublat. 

Deşi dezastrul umanitar înregistrat nu poate fi contestat de nimeni, a 

existat o adevărată dezabatere privind încadrarea sau nu a acţiunilor din Darfur 

sub titlul de genocid. 

Este ceea ce se întâmplă acum în Darfur şi estul Ciadului o chestiune de 

anarhie, haos, război intertribal sau genocid Sau toate patru în acelaşi timp 

Astăzi atacurile de genocid conduse de către miliţiile sponzorizate de 

Khartoum par un lucru din trecut, iar agonie Darfur-ului se dovedeşte a fi acum 

născută din anarhie. Alex de Waal şi Julie Filnt într-un articol din ziarul 

Washington Post 25 susţin că genocidul din Darfur s-a încheiat, având loc o 

tranziţie evidentă spre anarhie. În timp ce discursul militanţilor pentru drepturile 

omului şi al altor activişti a rămas blocat în teoria genocidului, Darfur-ul se 

confruntă cu ceva ce poate fi la fel de mortal pe termen lung: anarhia. Episoade 

de brutalitate intensă şi de deplasări în masă sunt urmate de perioade mai lungi 

de lupte sângeroase anarhice, abil exploatate de către GoS. Autorii descriu 

21 Samuel Totten, William S. Parsons, A century of genocide:critical essays and eyewitness 

accounts, New York, Editura Routledge, 2009, p. 508. 

22 Citat de Michael Ignatief, director Carr Centre for Human Rights Policy, Universitatea 

Harvard, în BBC News, Analysis: Defining Genocide, 3 februarie 2010, 

http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/3853157.stm, (accesat 19 martie 2010). 

23 Parafrază după lucrarea lui Gérard Prunier, The Ambiguous Genocide, New York, Cornell 

University Press, 2007. 

24 GoS. 

25 Alex de Waal, Julie Flint, In Darfur, From Genocide to Anarchy, “Washington Post”, 28 

august 2007, http://www.washingtonpost.com/wpdyn/content/article/2007/08/27/AR2007082701339.html, 





melodramatic Darfur-ul ca o lume tulbure de triburi înarmate şi warlords 26 care 

servesc cel mai mare ofertant. Această descriere este tocmai ceea ce arhitecţii 

genocidului de la Khartoum au avut în vedere atunci când, începând cu mijlocul 

anului 2003, GoS planificase distrugerea şi alungarea sprijinului civil de care se 

bucurau mişcările rebele din Darfur. Promovarea anarhiei şi a luptei inter-tribale 

este parte integrantă a campaniei de genocid dirijată de Khartoum. 

În Darfur, oficialii guvernului sunt aceeaşi care au aprins genocidul şi au 

oferit combustibil haosului la care asistăm astăzi. În timp ce guvernul divizează 

şi distruge politicile existente, luptele între şi în rândul comunităţilor au crescut 

în intensitate, inclusiv în rândul grupurilor arabe care anterior au lucrat împreună 

pentru a distruge satele non-arabe. Dar aceasta nu face altceva decât să 

mascheze intenţionat, strategia camuflată a regimului sudanez, în cadrul căreia, 

majoritatea celor care conduc lupta pe teren, nu sunt decât simpli pioni. Cu 

grade de intensitate diferite, GoS şi sortimentul său de aliaţi format din miliţie şi 

rebeli continuă să folosesc tactici multiple pentru a-şi atinge obiectivele, de a 

distruge opoziţia din Darfur, de a modifica permanent demografia din Darfur, 

precum şi de a refuza celor din Darfur un rol semnificativ în politicile 

naţionale 27 , inclusiv: crime rezultate din atacurile directe împotriva civililor nonarabi 

de către forţele armate sudaneze şi miliţiile conexe; viol şi alte forme de 

violenţă sexuală; strămutarea forţată a populaţiei civile; distrugeri sistematice ale 

mijloacelor de existenţă; bombardamente aeriene; condiţii anarhice ce împiedică 

persoanelor strămutate să se reîntoarcă acasă, reinstalare de civili arabi (inclusiv 

cetăţeni din Ciad şi Nigeria) pe terenurile aparţinând persoanelor stămutate. 28 

Condiţiile de astăzi din Darfur şi Ciadul de Est nu sunt dovezi ale încheierii 

genocidului sau ale declanşării unui război, complet nou şi diferit - ele poartă 

amprenta genocidului şi rămân ecoul genocidului. 

Pe 9 septembrie 2004, secretarul de stat american Colin Powell a apărut 

în faţa comisiei Senatului pentru Relaţii Externe pentru a depune mărturie 

privind uciderea şi deplasările de persoane în regiunea Darfur 29 , atrăgând atenţia 

asupra luării de poziţii din partea ONU. 30 Powell a declarat că o investigaţie 

26 Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relaţii internaţionale, Iaşi, Editura 

Polirom, 2006, p. 288. Termenul de warlords este echivalent pentru “seniori locali ai 

războiului”. 

27 Samuel Totten, William S. Parsons, op.cit., p. 465. 

28 International Commission of Inquiry on Darfur, Report of the International Commission of 

Inquiry on Darfur (ICID) to the United Nations Secretary-General, Geneva, 25 ianuarie 

2005, pp. 61-107, http://www.un.org/News/dh/sudan/com_inq_darfur.pdf, (accesat 18 martie 

2010). 

29 U.S. Secretary of State Colin L. Powell, The Crisis in Darfur, Testimony before the Senate 

Foreign Relations Committee, United States of America, 9 septembrie 2004, valabil la 

Bureau of International Information Programs, U.S. Department of State, 

http://usinfo.state.gov, (accesat la 18 martie 2010). 

30 Acţiunea sa este conformă cu art.VIII, al Convenţiei pentru prevenirea si reprimarea crimei 

de genocid. Este totodată şi unicul moment în care acest articol a fost pus în practică. “Orice 



condusă de oficiali americani a descoperit tiparul unor adevărate atrocităţi: 

asasinate, violuri, arderea de sate comise de miliţiile Janjaweed şi de forţele GoS 

împotriva sătenilor non-arabi. Era vorba despre un efort coordonat, nu doar de 

violenţă întâmplătoare. El a declarat, la acel moment, că dovezile acumulate 

conduc Statele Unite ale Americii la concluzia că genocidul a avut şi încă mai are 

loc în Darfur. 31 Powell a mers mai departe şi a atras atenţia că nu este momentul 

de discuţii privind stabilirea şi utilizarea termenului exact pentru ceea ce se 

întâmplă în Darfur. Fie că îi spunem război civil, purificare etnică, genocid, 

realitatea este aceeaşi. Există oameni în Darfur care au nevoie disperată de 

ajutorul comunităţii internaţionale. 32 De remarcat este faptul că Powell nu a 

ridicat posibilitatea unei intervenţii din partea Statelor Unite având în vedere că 

o mare parte din armata SUA era şi mai este şi astăzi legată de Irak şi de 

Afganistan, rezumându-se la a declara că s-a făcut tot ceea ce se putea face din 

partea SUA pentru a determina GoS să acţioneze în mod responsabil. 33 

În urma discursului lui Colin Powell, pe 18 septembrie 2004, Consiliului 

de Securitate ONU a adoptat Rezoluţia 1564, care a solicitat o Comisia 

Internaţională de Anchetă privind situaţia din Darfur / International Commission of 

Inquiry on Darfur pentru a evalua cauzele presupusului genocid şi magnitudinea 

conflictului. 34 

La 31 ianuarie 2005, rezultatul a venit sub forma unui raport de 176 de 

pagini adus în faţa Consiliului de Securitate 35 . Raportul bine documentat indica 

un număr 1. 65 milioane de persoane strămutate intern, ca urmare a violenţei în 

curs de desfăşurare şi mai mult de 200. 000 de refugiaţi din Darfur în Ciadul 

vecin. Raportul a afirmat că forţele aliate, GoS şi miliţia, ar fi comis crime de 

război şi crime împotriva umanităţii, inclusiv omoruri, tortură, viol în masă, 

execuţii şi detenţie arbitrară. 36 Raportul confirma asasinatele şi răpirile comise de 

parte contractantă poate sesiza organele competente ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru 

ca acestea să ia, conform Cartei Naţiunilor Unite, măsurile pe care le consideră adecvate 

pentru prevenirea şi împiedicarea actelor de genocid sau a oricărui act enumerat la articolul 

III.”, Rezoluţia 260(III), 9 decembrie 1948, art.VIII, p. 175. 

31 Glenn Kessler, Colum Lynch, U.S. calls killings in Sudan Genocide, „Washington Post”, 

10 septembrie 2004, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/articles/A8364- 

2004Sep9.html, (accesat 17 martie 2010). 

32 Call it civil war, call it ethnic cleansing, call it genocide, call it 'none of the above.' The 

reality is the same. There are people in Darfur who desperately need the help of the 

international community. U.S. Secretary of State Colin L. Powell, op.cit. 

33 CBC News, The Genocide Convention, 18 septembrie 2006, 

http://www.cbc.ca/news/background/sudan/genocide-convention.html, (accesat 12 decembrie 

2009). 

34 Consiliul de Securitate ONU, Rezoluţia 1564, S/RES/1564 (2004),18 septembrie 2004, 

pp.3-4. Pentru rezoluţiile Consiliului de securitate vezi 

http://www.un.org/Docs/sc/unsc_resolutions.html, (accesat 21 martie 2010). 

35 International Commission of Inquiry on Darfur, op.cit. 





ambele părţi, dar conchidea că în Sudan nu se poate vorbi de un "genocid" 37 , 

lipsind "intenţia anihilării unui anume grup etnic", ceea ce reprezenta defapt 

definiţia genocidului, fiind vorba în Darfur, în schimb, de conflicte tribale. 38 

Excluderea genocidului nu însemna că seria de violenţe, crime şi atrocităţi nu a 

fost condamnată ferm. Comisia chiar a insistat asupra faptului că, în unele 

cazuri, crimele împotriva umanităţii s-ar putea să fie la fel de grave precum 

genocidul. 39 

Din acel moment ONU utilizează termenul de „purificare etnică“ în 

Darfur. ONU admite doar existenţa unui dezastru umanitar şi a unor crime 

împotriva umanităţii. Argumentele aduse pentru justificarea acestei rezerve, par 

mai degrabă mituri mai ales explicaţia conform căreia ar fi vorba despre 

„confruntări tribale“ legate de înrăutăţirea condiţiilor climatice care i-ar 

determina pe păstorii nomazi arabi să se lupte cu agricultorii sedentari negri 

pentru controlul păşunilor. Ca în orice clişeu, există o parte de adevăr în aceste 

afirmaţii, dar ele nu rezistă în faţa unei serii de fapte. 40 În primul rând, 

bombardamentele aeriene pot fi cu greu atribuite păstorilor nomazi tradiţionali. 

În al doilea rând, miliţiile Janjaweed primesc armament, suport logistic de la 

armata GoS, care li se alătură adeseori în luptă. În al treilea rând miliţiile care 

atacă sistematic triburile negro-africane sunt departe de a fi simpla expresie 

armată a păstorilor nomazi arabi. Apoi apare întrebarea de ce doresc autorităţile 

de la Khartoum exterminarea sau cel puţin supunerea totală a populaţiilor 

negro-africane din regiunea vestică a ţării Cauza nu poate fi doar confesională, 

de vreme ce în provincia Darfur atât criminalii cât şi victimele sunt musulmani. 

Mai plauzibilă pare motivaţia conform căreia GoS urmăreşte de fapt evitarea cu 

orice preţ formarea unei breşe prin care negrii din vest să se poată alia în viitor 

cu Sudul negru petrolier şi independent. Prin urmare, supunerea regiunii 

revoltate Darfur este un imperativ strategic pentru realizarea căruia trebuie 

folosite orice mijloace. 

Opinia ONU a fost preluată şi de UE 41 care a ajuns la aceeaşi concluzie, 

lăsând loc interpretărilor. UE îşi exprima totodată îngrijorarea faţă de 

continuarea violenţelor din regiunea vizată. 42 

37 The Commission concludes that the Government of Sudan has not pursued a policy of 

genocide. International Commission of Inquiry on Darfur, op.cit., p. 131. 

38 Vladimir Alexe, Războiul pentru energie din Sudan, “Ziarul Ziua”, suplimentul 

săptămânal – Dosare Ultrasecrete , 9 august 2008. 

39 International Commission of Inquiry on Darfur, op.cit., p. 4. 

40 Gérard Prunier, Darfur, cronica unui genocid... 

41 Consiliul Uniunii Europene, Declaration by the Presidency on behalf of the European 

Union on the report by the International Commison of Inquiry on Darfur, Brussels, 7 

February 2005, 6072/2/05 REV 2 (Presse 19), 

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/en/cfsp/83609.pdf, (accesat 

20 martie 2010). 

42 Ibidem, p. 1. 



În ceea ce priveşte România, aceasta a condamnat crimele din Darfur, 

urmând modelul ONU şi UE. În acea perioadă Mircea Geoană era ministru de 

externe, iar România deţinea preşedinţia CS al ONU. În consecinţă, Mircea 

Geoană a realizat o vizită în Khartoum şi în Darfur în iulie 2004. 43 

Calificarea de genocid a rămas în mare parte singulară, ţările africane, 

arabe nefiind de acord cu acest termen. 44 În acelaşi timp, guvernul de la 

Khartoum neagă atrocităţile în pofida a numeroase dovezi aduse de observatori 

şi de organizaţiile umanitare 45 . 

SUA după cum am observat a fost prima ţară care a calificat crimele din 

Darfur prin termenul de genocid, ibada. Ea continuat să utilizeze aceste termen 

şi după excluderea lui de către Comisia Internaţională de Anchetă privind 

situaţia din Darfur. În ceea ce priveşte poziţia actuală SUA, la data de 17 iunie 

2009 la un briefing al Departamentul de Stat, General Scott Gration, trimisul 

special pentru Sudan al administraţei Obama, a afirmat că el nu ar caracteriza 

situaţia actuală din Darfur drept genocid, dar ceea ce vedem nu este altceva 

decât rămăşiţele consecinţele, rezultatele unui genocid. 46 

Multi activişti - în primul rând cei grupaţi în Save Darfur Coalition 47 sau în 

Genocide Intervention Network 48 - au respins concluziile comisiei ONU şi au 

continuat să vorbească de "genocidul islamist din Darfur". 

După o oarecare perioadă de linişte, agitaţia privind termenul de genocid 

a renăscut după ce procurorul şef al TPI, Luis Moreno-Ocampo, a cerut 

judecătorilor în iulie 2008 emiterea unui mandat de arestare pe numele 

preşedintelui sudanez Omar al-Bashir pentru genocidul comis în propria sa 

ţară 49 . Pe 4 martie 2009 a fost emis mandatul, însă nu pentru genocid, ci doar 

43 Ghiţulescu Emil, Toate drumurile duc la …Darfur – însemnări diplomatice, Bucureşti, 

Editura Curtea Veche, 2008, p. 180. 

44 Glenn Kessler, Colum Lynch, U.S. calls killings in Sudan... 

45 What has been reported to have happened in Darfur did not actually happen at all… What 

happened in Darfur was an insurgency. The state has the responsibility to fight the 

rebels…We have never fought against our citizens, we have not killed our citizens.Omar al- 

Bashir, interviu televizat BBC Hardtalk, Sudan leader denies Darfur crimes, 12 mai 2009, 

http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/8046516.stm, (accesat 21 martie 2010). 

46 US presidential envoy highlights constructive dialogue with Khartoum, “Sudan Tribune”, 

17 iunie 2009, http://www.sudantribune.com/spip.phparticle31543, (accesat 18 martie 

2010). 

47 Save Darfur a fost creată în 2005 ca o coaliţie a două grupuri interesate de problema 

genocidului în Africa: American Jewish World Service şi US Holocaust Memorial Museum. 

Jeffrey H. Bimbaum, Saving Darfur, Multiple Steps at a Time, “Washington Post”, 1 iunie 

2007, http://www.washingtonpost.com/wpdyn/content/article/2007/05/31/AR2007053102184.html, 


48 http://www.genocideintervention.net/areas_of_concern/darfur, (accesat 15 martie 2010). 

49 International Criminal Court, Case Information Sheet, 8 februarie 2010, http://www.icc- 

cpi.int/NR/rdonlyres/08B26814-F2B1-4195-8076- 

B4D4026099EC/281528/CISAlBashirENG1.pdf, (accesat 18 martie 2010). 




pentru crime împotriva umanităţii şi crime de război. 50 Trebuie amintit că încă 

din 2005, Consiliul de Securitate a oferit TPI drept jurisdicţioanal asupra situaţiei 

din Darfur. 51 Mandatul de arestare a fost emis, dar este destul de greu de stabilit 

cine îl va pune în aplicare. 

Ştirea ce viza acuzaţia de genocid a provocat iritarea Sudanului, 

îngrijorarea Naţiunilor Unite, care nu au acceptat utilizarea termenului, dar şi o 

reacţia tulbure din partea Statelor Unite, care deşi nu recunosc TPI, ei au militat 

încă de la început pentru stoparea şi condamnarea genocidului din Sudan. Au 

existat opinii extrem de împărţite privind hotărârea TPI. Gestul lui Ocampo 

poate părea ca fiind hazardat, deoarece ar pune în pericol eforturile diplomatice 

internaţionale pentru restabilirea păcii în regiune, dar totodată, iniţiativa 

procurorului poate apărea şi ca un act moral, absolut necesar, deşi tardiv, în 

slujba justiţiei menite să descopere şi să oprească genocidul şi crimele împotriva 

umanităţii. 

Poziţia GoS a fost destul de drastică, NCP 52 reacţionând prin eliminarea 

a treisprezece organizaţii non-guvernamentale internaţionale, preocupate de 

furnizarea de produse alimentare vitale şi de servicii de sănătate. 53 În primul său 

interviu după punerea sa sub acuzare pentru crime de război, preşedintele 

sudanez a respins discuţiile privind crimele presupuse drept propagandă. 54 

Bashir a denunţat mandatul TPI ca parte a unui complot neo-colonial occidental 

de ocupare a Sudanului. 

Pe 3 februarie 2010 Camera de Apel al TPI a luat sub dezbatere 

problema extinderii mandatului pentru acoperirea şi termenului de genocid. 55 În 

cazul în care acuzaţiile de genocid aduse împotriva lui Bashir sunt acceptate, 

acestea vor fi primele care urmează să fie emise de către TPI împotriva unui şef 

de stat. Rămîne să aşteptăm rezultatul acestui mandat, să aşteptăm în timp ce 

numărul victimelor şi refugiaţilor continuă să crească. 

50 Idem, Decision on the Prosecution's Application for a Warrant of Arrest against Omar 

Hassan Ahmad Al Bashir, No.: ICC-02/05-01/09, 4 martie 2009, http://www.icccpi.int/iccdocs/doc/doc639096.pdf, 


51 Consiliul de Securitate ONU, Rezoluţia 1593, S/RES/1593 (2005), 31 martie 2005. 

52 National Congress Party. 

53 International Crisis Group (ICG), Sudan: Justice, peace and the ICC, Africa Report 

N°152, Nairobi/Brussels, 17 iulie 2009, p.3, 

http://www.crisisgroup.org/library/documents/africa/horn_of_africa/152_sudan___justice__p 

eace_and_the_icc.pdf, (accesat 21 martie 2010). 

54 Any talk about crimes committed inside Darfur is a hostile and organised media 

propaganda to tarnish the reputation of the government and is a part of the declared war 

against our government, Omar al-Bashir, interviu televizat BBC Hardtalk, op.cit. 

55 International Criminal Court, Al Bashir case: The Appeals Chamber directs Pre-Trial 

Chamber I to decide anew on the genocide charge,3 februarie 2010, http://www.icccpi.int/menus/icc/press%20and%20media/press%20releases/news%20and%20highlights/pr4 

94lan=en-GB, (accesat 18 martie 2010). 



Pentru a înţelege dimensiunea şi implicaţiile genocidului vom prezenta în 

cele ce urmează una dintre cele mai tulburătoare aspecte ale crizei din Darfur, 

dar şi ale războiului între Sud şi Nord, care nu fac altceva decât să confirme 

ibada. Este vorba despre drama de zi cu zi a femeilor din Darfur/Sudan. 

“Ne abuzează trupurile, ne iau sufletele, ne golesc pântecele, ne aruncă precum gunoiul, 

suntem mizeria pe care o lasă în urma lor. Suntem fiinţele tăcute pe care le vezi pe marginea 

drumului... odată mame, surori, soţii. Suntem nevăzute, nedorite. Suntem câmpul de 

luptă.” 56 De unde încep până la urmă drepturilor universale ale omului În locuri 

restrânse, aproape de casa… sunt locurile în care fiecare bărbat, femeie sau copil 

urmăreşte justiţie egală, şanse egale, demnitate egală fără discriminare. 57 Se pare 

însă că aceste drepturi tind să nu mai apară într-o lume flămândă de violenţă. 

Violenţa împotriva femeilor este o pandemie, una care transcede limitele 

geografice, de rasă, de cultură, de clasă si de religie. Ea atinge practic fiecare 

comunitate, în aproape fiecare colţ al globului. Prea des prosperă pe scară largă 

datorită impunităţii autorilor în ceea ce rămâne o lume patriarhală, care este 

reticientă în a acorda femeilor drepturi egale şi protecţia împotriva violenţei 

bazate pe gen. “Violenţa împotriva femeii este de dimensiuni globale, şi are loc 

în toate societăţile şi culturile ... Ea afectează femeile, indiferent de rasă, etnie, 

origine socială, naştere sau orice alt statut ... Mai rămân multe de făcut pentru a 

crea şi a susţine un mediu eliberat de acest flagel în care femeile îşi pot continua 

viaţa.” 58 Violenţa sexuală pe timp de conflict a fost mult timp privită ca daună 

colaterală de luptă, practicată şi acceptată de către diferitele părţile aflate în 

56 Integrated Regional Information Networks (IRIN), Our Bodies...their battleground: 

Gender-based Violence during Conflict, film documentar, 2004. IRIN este parte UN Office 

for the Coordination of Humanitarian Affairs, dar agenţia ţine să subliniaze că reportajele nu 

reflectă în mod necesar viziunile ONU sau a statelor membre ONU. A luat naştere în 1995, şi 

cuprinde 82 de state, în 2008 susţine că a avut peste 1000 de cititori, sediul se află în Nairobi, 

Kenya. http://www.irinnews.org/, (accesat 4 mai 2010). Documentale, statisticile IRIN sunt 

disponibile pe site-ul lor oficial www.irin.org, (accesat 8 mai 2010). 

57 Eleanor Roosevelt apud David Kenner Nobel Peace Prize Also-Rans, „Foreign Policy”, 7 

octombrie 2009, 

http://www.foreignpolicy.com/articles/2009/10/07/nobel_peace_prize_also_rans, (accesat 21 

aprilie 2010). Articolul lui David Kenner este dedicat acelor persoane care ar fi meritat să 

câştige Premiul Nobel, dar nu l-au obţinut. Alături de Eleanor Roosevelt, găsim personalitaţi 

ca Vaclav Havel şi Gandhi. 

58 Violence against women is global in reach, and takes place in all societies and cultures … 

It affects women no matter what their race, ethnicity,social origin, birth or other status may 

be … Much more remains to be done to create and sustain an environment where women can 

go abouttheir lives free from this scourge. Kofi Annan, http://www.unngls.org/orf/documents/text/go.between/gb105.htm, 

(accesat 18 aprilie 2010). 




dezacord. Violenţa generalizată ajută la crearea unui mediu în care violenţa 

sexuală prosperă. 

Violenţa sexuală are loc peste tot, oricine îi poate cădea victimă. În 

conflict, aceasta afectează atât civilii cât combatanţii, populaţiile strămutate sau 

refugiate 59 , femei, bărbaţi şi copii. 

În acest context, violul poate fi folosit ca o armă 60 , ceea ce înseamnă că 

se efectuează cu raţionament şi folosit în scopuri politice. Acesta poate fi utilizat 

pentru a recompensa soldaţi, sau pentru remunerarea lor, sau pentru a îi motiva. 

Acesta poate fi, de asemenea, utilizat ca un mijloc de tortură, uneori, pentru 

umilirea unor indivizi aparţinând unei coumunităţi anume. Violul sistematic 

poate fi folosit şi pentru a forţa o populaţie să se mute. Violul poate fi, de 

asemenea, folosite ca o armă biologică în mod deliberat, de a transmite virusul 

SIDA. În război, vom găsi, de asemenea fenomenul de exploatare sexuală, 

prostituţia forţată sau chiar de sclavie sexuală. Violenţa sexuală, de asemenea, 

poate servi pentru a potoli rezistenţa prin insuflarea fricii în comunităţile locale 

sau în grupurile armate opuse. În astfel de cazuri, “truprurile femeilor sunt 

folosite ca un plic pentru a trimite mesaje spre inamic.” 61 

Violul şi alte forme de violenţă sexuală sunt recunoscute drept crime de 

război şi crime împotriva umanităţii în Statutul de la Roma al Curţii Penale 

Internaţionale. “Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de 

discriminare faţă de femei” a fost adoptată de către ONU în 1979 62 şi este 

proiectată pentru a proteja drepturile femeilor şi fetelor şi a intrat în vigoare la 3 

septembrie 1981 63 . Sudanul nu a semnat Convenţia Naţiunilor Unite pentru 

femei. 

În rândurile următoare vom vedea cum violul distruge vieţi individuale, 

traumatizează populaţia şi fracturează societatea. 

Violul ca o formă de opresiune violentă împotriva civililor continuă să 

marcheze oamenii precum ciuma în Darfur. În Darfur, precum şi în conflictele 

din întreaga lume, această formă de război împotriva civililor trebuie să fie 

oprită. Violul este una dintre cele mai insidioase forme de violenţă la care 

oamenii în Darfur au fost supuşi. Părţile implicate în conflictul din Darfur 

continuă să folosească violul ca armă de război, în condiţii de impunitate 64 , 

59 Iain McLean, Alistair McMillan, The Concise Oxford Dictionary of Politics, Editura 

Oxford University Press, 2003, pp. 457-458. 

60 IRIN, Our Bodies - Their Battle Ground: Gender-based Violence in Conflict Zones, 

septembrie 2004, p. 3. 

61 Jeanne Ward/IRIN, Broken bodies - broken dreams: violence against women exposed, 

Editura United Nations Office at Nairobi (UNON) Publishing Services Section, 2005, 

Cap.13, Sexual violence in times of war, p. 182. 

62 Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei/ 

Convention on the Elimination of Discrimination against Women (CEDAW), 

http://www.un.org/womenwatch/daw/cedaw/cedaw.htm (accesat 23 februarie 2010) 

63 Convenţia a fost semnată de 185 de ţări cu peste 90% din membri ONU. Ibidem. 

64 IRIN, Our Bodies - Their Battle Ground… , p. 11. 



întrucât victimele care denunţă situaţia riscă să fie urmărite în justiţie. Mai mult 

decât atât, legislaţia sudaneză prevede ca proba violului să fie coroborată de 

patru martori bărbaţi, dovada violului fiind astfel destul de dificil de demonstrat. 

Se vor împlini anul acesta şapte ani de la începutul conflictului, iar din 

păcate femeile au nevoie în continuare de protecţie în faţa violului şi a atacurilor 

brutale comise de forţele guvernamentale şi de grupurile armate în întreaga 

regiune a Darfurului. “Femeile şi fetele din Darfur trăiesc încă sub ameninţarea 

constantă de viol” 65 a afirmat Georgette Gagnon, director Human Rights Watch 

pentru Africa. 

Violul împotriva femeilor, copiilor, a fost din păcate un factor constant 

în violenţa înregistrată într-o campanie de teroare de lungă durată. Mai tragic, ea 

continuă şi astăzi, chiar şi după ce majoritatea persoanelor au fugit din satele lor. 

Povestirile supravieţuitorilor violurilor oferă o imagine îngrozitoare a realităţii 

cotidiane a oamenilor din Darfur şi în special a femeilor şi a fetelor tinere, 

victime principale al acestei forme de violenţă. 66 

“Comisia Internaţională de Anchetă ONU”, în ianuarie 2005 a conchis 

că violul şi violenţa sexuală au fost utilizate de către forţele guvernamentale şi 

miliţiile Janjaweed 67 , ca o "strategie deliberată, cu scopul de a teroriza populaţia, 

de a asigura un control al populaţiei IDP şi perpetuarea deplasării acesteia." 68 

Miliţiile Janjaweed, doresc să arate că ei sunt cei care deţin controlul şi 

speră că toată lumea se va muta departe de terenul lor. 69 Violurile sunt un semn 

de provocare împotriva rebelilor bărbaţi Fur, Masalit şi Zaghawa 70 : "Dacă eşti 

65 HRW, Five Years On - No Justice for Sexual Violence in Darfur, 6 Aprilie 2008. 

Documentele HRW sunt valabile pe site-ul lor oficial http://www.hrw.org. Human Rights 

Watch este o organizaţie intenaţională independentă cu sediul în New York dedicată apărării 

drepturilor fundamentale ale oamenilor. A primit din partea celebrului for de analiză a 

societăţilor de caritate, Charity Navigator cea mai înaltă distincţie highest four star rating. 

Kenneth Roth este director executiv. http://www.hrw.org, (accesat 3 mai 2010). 

66 Medici Fără Frontiere / Médecins Sans Frontières (MSF) , Report – The Crushing Burden 

of Hope: Sexual Violence in Darfur, 8 martie 2005, 

http://www.doctorswithoutborders.org/publications/reports/2005/sudan03.pdf, (19 februarie 

2010). 

67 Amnesty International, Rape: ever present danger for Darfur's women, 14 februarie 2008, 

http://www.unhcr.org/refworld/docid/47b96a0fc.html, ( accessat 26 februarie 2010). 

Documentele Amnesty International sunt disponibile la http://www.amnesty.org/. Amnesty 

International este o organizaţie non-guvernamentală, care are ţelul de a promova drepturile 

omului. A fost fondată în 1961 de avocatul britanic Peter Benenson şi de Eric Baker. 

Amnesty este finanţată aproape în totalitate de abonamente şi donaţii de la membrii săi din 

toate colţurile lumii. http://www.amnestyusa.org, (accesat 4 mai 2010). 

68 United Nations, Report of the International Commission of Inquiry on Darfur to the United 

Nations Secretary General, Geneva, 25 ianuarie 2005, p.87. Pentru mai multe informaţii 

vezi şi pp. 88-96. 

69 Amnesty International, Sudan, Darfur Rape as a weapon of war - Sexual violence and its 

consequences, iulie 2004, p. 4. 

70 HRW, Five Years On… , p. 1. 




bărbat, nu-ţi poţi lăsa soţia să cadă victima violurilor! Aşa că vino şi luptă 

împotriva noastră!". În aceste condiţii, femeile se tem să le spună soţilor că au 

fost violate, deoarece nu vor ca ei să meargă şi să lupte. Dar bărbaţii sunt pe 

deplin conştienţi de faptul că soţiile lor sunt violate. 

Guvernul sudanez a declarat “toleranţă zero” pentru violenţă sexuală, 

dar a făcut aproape nimic pentru a proteja aceste victime. Guvernul din Sudan a 

negat în mod repetat şi în mod public că violenţa sexuală nu are loc în Darfur: 

"Da, au fost sate arse, oameni au fost omorâţi pentru că este război. Violul nu se 

află în cultura sudanză sau în natua populaţiei din Darfur. El nu există. Noi nu 

avem aşa ceva.” 71 Guvernul a mărit numărul de poliţişti şi procurori şi a stabilit 

comisiile de combatere a violenţei împotriva femeilor în fiecare dintre cele trei 

provincii din Darfur. 72 Cu toate acestea, aceşti paşi nu au redus atacurile şi nu au 

dus la o creşterea a accesului la justiţie. Guvernul nu a reuşit ţină frâu acest abuz, 

el fiind îndeplinit în mare parte chiar de către soldaţii lor şi miliţia aliată. 

Victimele acestor atacuri oribile au speranţă redusă sau chiar deloc de a se 

redresa în climatul actual de impunitate 73 din Darfur. Prin faptul că nu a urmărit 

şi nu urmăreşte în justiţie vinovaţii, guvernul nu face altceva decât să le ofere 

acestora o licenţă pentru viol. În ciuda publicităţii şi a sumelor imense de bani 

investite în regiunile afectate, rata violului nu a cunoscut o diminuare, mai 

degrabă o creştere. 

Factorii internaţionali au încercat să acţioneze 74 pentru ameliorarea 

situaţiei dezastruoase în care se află genul feminin. În ciuda prezenţei forţelor 

internaţionale de menţinere a păcii în Darfur, acestea au fost până acum lipsite 

de resursele necesare şi incapabile de a proteja femeile şi fetele din calea violului 

şi a altor forme de violenţă. 

Pentru o perioadă, singura protecţie reală a femeilor şi fetelor din Darfur 

a fost furnizată de către Misiunea Uniunii Africane în Sudan (AMIS), dar 

resursele sale au fost sever limitate. 75 

În timpul duratei sale de viaţă din 2004 până în anul 2007, Misiunea 

Uniunii Africane de menţinere a păcii a cunoscut o varietate de obstacole în 

calea implementării şi în exercitarea mandatului său. Cu toate acestea, misiunea a 

depus unele eforturi pentru a preveni apariţia violenţei sexuale în jurul taberelor 

IDP. În 2005, AMIS a început "patrulele pentru lemne de foc" 76 care trebuiau să 

însoţească femei şi fete IDP, atunci când părăseau tabăra lor pentru a colecta 

71 Preşedintele Al-Bashir din Sudan, 17 martie 2007 într-un interviu exclusiv televizat cu 

jurnalista Ann Curry NBC, Sudan’s al-Bashir denies role in Darfur violence, NBC, 20 

martie 2010, transcriere valabilă la http://www.msnbc.msn.com/id/17691868/, (accesat 9 

martie 2010). 

72 HRW, Five Years On…, p. 2. 


74 Amnesty International, Sudan: Surviving Rape in Darfur, 8 august 2004, p. 2. 


76 Firewood patrols. 



iarbă şi lemne de foc. Aceste patrule au ajutat, uneori, la reducerea riscului de 

violenţă. 

Forţa hibridă de menţinere a păcii a Uniunii Africane/Naţiunilor Unite 

(UNAMID) a încercat şi încearcă să combată violenţa sexuală şi lipsa de acces la 

justiţie în Darfur, prin: asigurarea implementării unui număr suficient de ofiţeri 

de poliţie de rang înalt şi cu experienţă de sex feminin; continuarea şi creşterea 

preventivă a "patrulelor pentru lemn de foc" pentru a proteja femeile şi fetele 

care se supun unui risc în afara taberelor IDP . 77 

Nici forţele de securitate ale guvernului, nici forţele internaţionale de 

menţinere a păcii nu au reuşit să ofere femeilor şi fetelor o protecţie suficientă, 

categorii ce rămân extrem de vulnerabile la viol şi a altor abuzuri înregistrate în 

timpul atacurilor la scară largă şi chiar şi în perioade de relativ calm. 

Supravieţuitorii violenţelor sexuale au de înfruntat numeroase obstacole pentru 

realizarea justiţiei. În cazul în care autorii sunt soldaţi sau miliţii, şansele urmăririi 

penale sunt foarte slabe. 

Violul şi teama provocată de violul este o caracteristică importantă a 

crizei din Darfur. Activităţile medicale întreprinse în regiune au descoperit o 

incidenţă ridicată de violenţă sexuală. Dezvăluirea însă a violenţei în contextul 

conflictului activ poate reprezenta un risc de securitate pentru toţi cei implicaţi - 

aşa cum rezultă din arestarea 78 din mai 2005 a şefului de misiune Médecins Sans 

Frontières (MSF 79 ), din Khartoum, care a fost acuzat de acţiuni împotriva 

statului de către guvernul sudanez, după publicarea unui raport privind femeile 

care solicită tratament medical în clinicile MSF din Darfur. 

În Vestul Darfurul doar, între octombrie 2004 şi 15 februarie 2005, 

clinici de sănătate au tratat 297 victime de viol. 99% din victime au fost femei. 

Vârstele victimelor variază între 12 şi 45 de ani, cu o vârstă medie de 27. 22% 

din victime au venit în termen de trei zile de la viol. 80 Iar într-o anchetă 

desfăşurată în tabără Murnei, din Darfurul de Vest, de exemplu, aproape 14% 

din 132 victime ale violenţei tratate de către echipele medicale de la MSF în 

perioada aprilie-iunie 2004 au fost victime ale violenţei sexuale. 81 

Oricât de tulburătoare ar fi statisticile, acestea mai degrabă ascund decât 

să dezvăluie măsura reală de violenţă sexuală împotriva femeilor şi fetelor în 


78 Jeanne Ward/IRIN, op.cit., p. 178. 

79 Medici Fără Frontiere / Médecins Sans Frontières (MSF) este o organizaţie internaţională 

medicală umanitară create de către medici şi jurnalişti în Franţa în 1971. În 1999, MSF a 

primit Premiul Nobel pentru Pace. A cerut o reacţie internaţională la criza din Darfur, în 

2004 şi 2005, la Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. 

http://www.doctorswithoutborders.org, (18 februarie 2010). 


of Hope …, p. 2. 

81 Idem, Persecution, Intimidation and Failure of Assistance in Darfur, 1 noiembrie 2004, 

http://www.doctorswithoutborders.org/news/article.cfmid=767%20&cat=field-news, (19 

februarie 2009). 




timpul conflictelor armate. Din cauza sensibilităţii acestui subiect, numărul 

femeilor care raportează acţiuni de violenţă sexuală în clinicile aflate pe teritoriul 

Darfurului, inclusiv cele ale MSF este considerat a fi nerepezentativ în raport cu 

amploarea problemei reale. 

În multe cazuri de viol înregistrate cu luni în urmă, femeile şi fetele 

tinere nu au îndrăznit să viziteze mai devreme un centru de sănătate, pentru a 

căuta tratament şi, fără îndoială, majoritatea femeilor vor continua să evite 

tratamentul şi sprijinul. 

În ciuda vizitelor de nivel înalt al liderilor lumii, oamenii se confruntă în 

continuare cu persecuţie şi intimidare în interiorul taberelor de refugiaţi. Violul, 

o caracteristică a atacurilor asupra satele lor, acum le-a urmat insidios în locurile 

lor de refugiu. 82 

Familiile, pentru a-şi asigura existenţa, trebuie să continue acţiunile de 

colectare de lemn, 83 apă precum şi continuarea activităţilor lor obişnuite de 

muncă. În acest context, femeile sunt supuse unei alegeri teribile, şi anume 

punerea lor sau a copiilor lor sub riscurile unui viol, bătăi sau a unui deces, de 

îndată ce acestea părăsesc taberele de refugiaţi sau satele natale. În Darfur, multe 

comunităţi au optat 84 pentru a trimite femei, mai degrabă decât bărbaţii în afara 

taberelor, zonelor de siguranţă pentru a colecta lemne de foc. În timp ce acestea 

trăiesc cu riscul de a fi violate sau atacate de către miliţiile care patrulează, 

bărbaţii lor ar fi cu siguranţă ucişi. Totodată activităţile femeilor le menţin în 

preajma satelor (vizate de miliţii), în timp ce bărbaţii sunt forţaţi să se 

îndepărteze de case. 85 Aproape 90%, au confirmat faptul că violul a avut loc în 

afara satelor. Cea mai mare parte (82%) 86 a femeilor au fost violate în timp ce îşi 

desfăşurau activităţile lor obişnuite de zi cu zi. Doar 4% dintre femei au raportat 

faptul că violul a avut loc în timpul conflictului activ, în timp ce acestea îşi 

părăseau satul lor de origine. 

Femeile sunt de obicei agresate după cum arată statisticile în timp ce îşi 

desfăşoară activităţile de zi cu zi, esenţiale ca mijloacele de existenţă pentru 

gospodăriile lor. După cum s-a menţionat mai sus, 82% din violuri au loc atunci 

când femeile sunt în afara satelor, taberelor de refugiaţi, în timp ce caută lemne 

de foc sau paie 87 , în timp ce lucrează pe terenurile lor agricole, în timp ce aduc 

apă sau în timp ce călătoresc între sate pentru a se duce la piaţă sau pentru a 

82 Amnesty International, Sudan, Darfur Rape as a weapon of war… , p. 15. 



85 Amnesty International, Sudan, Darfur Rape as a weapon of war…, p. 14. 



87 IRIN, Sexual Violence Spikes Around South Darfur Camp, Nairobi, 24 august 2006, 

http://www.irinnews.org/report.aspxreportid=60452 (accesat 20 februarie 2010). 



prelua bunurile familiilor lor dintr-un sat distrus. 88 Nesiguranţă crescândă în 

afara zonelor populate, forţează oamenii să rămână în graniţele satelor lor. 89 

Chiar şi deplasarea în grupuri nu oferă siguranţă, 65% din femeile care au 

raportat un act de viol, se aflau într-un grup când au fost atacate. De exemplu 

avem mărturia unei femei de 30 de ani “Mă întorceam de la piaţă în acea zi. 

Mergeam pe jos cu un grup de nouă femei şi doi bărbaţi. Ne-am întâlnit nişte 

oameni înarmaţi de-a lungul drumului. Ne-au luat pe noi, femeile, şi ne-au ţinut 

sub un copac în tabăra lor. Ne-au eliberat după trei zile. În tot acest timp, am 

fost violată în fiecare noapte şi în fiecare zi de cinci bărbaţi.” 90 Din cele nouă 

femei doar trei s-au prezentat la clinica medicală, printre care două fetiţe de 13, 

şi respectiv 14 ani. Foame şi setea de violenţă nu au limite. 

Aproape o treime (28%) 91 dintre victime au raportat că au fost violate de 

mai multe ori, fie de atacatori singulari sau multiplii. În mai mult de jumătate din 

cazuri, violenţa sexuală a fost urmată de violenţa fizică. În plus, unele dintre 

femei au fost violate, deşi fiind vizibil gravide în momentul asaltului, uneori până 

la opt luni. 92 În unele cazuri fiind provocate avorturi. În cele mai multe cazuri, 

atacatori sunt bărbaţi înarmaţi, uneori, purtând uniforme militare, alteori, în 

haine simple. 

Folosirea armelor de foc elimină orice posibilitate de scăpare pentru 

victime. În plus, bastoane, bice şi topoare (instrumente comune în Sudan pentru 

păstorii de vite şi agricultori) sunt deseori utilizate pentru a provoca leziuni 

fizice în timpul violului. Asalturile sunt deosebit de brutale, iar victimele nu se 

limitează doar la femeile tinere, dar şi la membrii familiilor (soţi, copii, mame, 

etc) sau prieteni, bătuţi cu cruzime în timp ce erau martori sau încercau să 

intervină în timpul atacului, care de multe ori sunt neajutoraţi în prevenirea 

acestor atacuri. 93 

Violurile şi răpirile întreprinse de atacatori multiplii sunt foarte frecvente. 

Femeile au declarat că în cele mai multe cazuri sunt violate de doi sau mai mulţi 

atacatori. 94 O femeie a raportat că răpirea ei a durat 6 zile, iar ea a fost violată de 

către 10 de oameni 95 . În plus, aproape jumătate din supravieţuitoare au 

88 Amnesty International, Darfur: "When will they protect us" - civilians trapped by 

violence in Sudan, 14 septembrie 2007, AFR 54/043/2007, 

http://www.unhcr.org/refworld/docid/46ee46ac2.html (accessat 26 februarie 2010). 

89 Jeanne Ward/IRIN, op.cit. 

90 Medici Fără Frontiere / Médecins Sans Frontières (MSF) , Shatered Lives - Immediate 

medical care vital for sexual violence victims, martie 2009, p.9, 

http://www.doctorswithoutborders.org/publications/article.cfmid=3422&cat=special-report, 

(19 februarie 2010). 

91 Idem, Report – The Crushing Burden of Hope …, p. 3. 


93 Jeanne Ward/IRIN, op.cit., p.187 







menţionat că au existat mai multe victime în atac. Acest lucru oferă o dovadă în 

plus a faptului că numărul de violuri nu exprimă realitatea amplorii şi 

dimensiunii la care se desfăşoară aceste acte inumane. 

În afara oaselor rupte sau a arsurilor realizate în timpul, sau după asalt, 

victimele violurilor trebuie să suporte nu doar consecinţe pe termen scurt 96 , dar 

şi consecinţele pe termen lung 97 , ele fiind infectate în majoritatea cazurilor cu 

boli cu transmitere sexuală HIV/SIDA, care le vor pune nu doar viaţa lor în 

pericol, dar şi viaţa copiilor lor. 98 O femeie are mai multe şanse de a contracta 

HIV/SIDA de la viol decât în timpul relaţiilor sexuale regulate. Riscul este chiar 

mai mare în rândul adolescentelor, astfel cum aparatul lor de reproducere nu 

este încă pe deplin dezvoltat, făcându-l mai predispus la rupere şi deci la 

pătrunderea virusului. 99 Totodată consecinţele psihice ale violului, de multe ori 

pot dura ani de zile, după incidentele reale. Imediat după un atac sexual, 

victimele intră de multe ori într-o stare de şoc. Este, de asemenea obişnuit ca ele 

să se simtă vinovate şi să creadă că ar fi putut evita violul. Victimele simt că au 

pierdut controlul asupra vieţii lor, că sunt în imposibilitatea de a îndeplini 

sarcinile de zi cu zi sau pot avea coşmaruri şi flashback-uri îngrijorătoare. 

Victimele violurilor, de asemenea, se vor teme pentru siguranţa lor. În cazul în 

care impunitatea este in floare, victimele pot veni în contact din nou cu 

atacatorii lor. Pe termen mai lung, multe femei vor dezvolta depresie, anxietate, 

şi episoade psihotice, precum şi stres post-traumatic. 100 Femeile, care au fost 

violate, pot încerca, de asemenea să se sinucidă. 

Trăirile supravieţuitorilor sunt agravate de stigmatul social 101 pe care 

multe victime îl vor îndura, stigmat, care de multe ori conduce la excluderea lor 

din cadrul comunităţii din care provin sau la separarea de propriile familii. Chiar 

şi în cazuri de viol, codurilor de onoare de foarte multe ori dictează ca victima să 

fie pedepsită. 102 Supravieţuitorii violurilor sunt adesea umiliţi în comunităţile lor 

şi de multe ori învinovăţiţi pentru incident. 

Dincolo de trauma violului, femeile victime suferă sarcini nedorite 103 şi 

sunt victime ale neîncrederii şi acuzaţiilor manifestate de poliţie sau de 

comunitatea lor. Unele femei au mărturisit că au fost nevoite să-şi construiască 

colibe de paie departe de propria familie. Mai mult decât atât exista concepţia 

conform căreia în cazul în care o femeie rămânea însărcinată, în urma unui viol 


97 Ibidem, p. 20. 

98 Jeanne Ward/IRIN, op.cit., Cap.11, Sexual assault and harassment, p. 158. 

99 Medici Fără Frontiere / Médecins Sans Frontières (MSF) , Shatered Lives... 

100 Jeanne Ward/IRIN, op.cit. 

101 Amnesty International, Sudan, Darfur Rape as a weapon of war…, p.16. 

102 Jeanne Ward/IRIN, op.cit., Cap.10, Crimes of honour, p. 135. 




insemna că ea şi-a dorit actul sexual; în cazul în care ea nu şi-ar fi dorit, sarcina 

nu ar fi avut loc. 104 

Victimele spun că se tem să recunoască violenţa la care au fost supuse, 

mai mult în faţa familiilor decât în faţa autorităţilor. 105 Femeile se tem că, mai 

degrabă decât a primi ajutor şi sprijin, acestea vor fi pedepsite pentru adulter 106 şi 

pentru sarcinile ilegale (în afara căsătoriei, conform legei islamice Sharia 107 ). În 

mai multe rânduri, femei gravide au declarat că au fost arestate de poliţie pentru 

a fi pedepsite pentru aceste sarcini din afara legii. Femeile, care sunt deja în opt 

luni gravide, au dezvăluit faptul că acestea au fost păzite în închisoare noaptea 

fiind forţate să facă pe timpul zilei acţiuni istovitoare (de exemplu, să aducă apă 

de mai multe ori pe zi), până când acestea îşi pot plăti amenda. 108 Au fost 

semnalate şi cazuri în care tinere sub 18 ani au fost acuzate de adulter, în 

condiţiile în care această lege se aplică doar adulţilor. 109 Cu toate acestea, 

guvernul a început să ia măsuri, bineînţeles sub presiune internaţională. Astfel 

491 de femei, multe însoţite de copiii lor mici, au fost eliberate din închisoare de 

la Khartoum. 110 

Mai degrabă decât de îngrijire, femeile şi copiii care sunt supuşi violenţei 

sexuale au primit respingere. Practica îngrozitoare din Darfur, şi anume detenţia 

victimelor violului 111 , mai degrabă decât oferirea de asistenţă medicală, 

contribuie le existentul model îngrozitor de neglijare şi abuz. Poate prea 

frecvent, victime ale violului găsesc atenţia insuficientă şi îngrijire superficială 

chiar şi atunci când acestea îşi fac drumul spre o clinică. 112 

Pentru victimele din zonele rurale, costurile sociale şi financiare pentru 

realizarea justiţiei sunt reprezentate de distanţa pe care acestea trebuie să o 

parcurgă, de multe ori pe teren dur, pentru a ajunge la autorităţi. În Sisi, din 

Darfurul de Vest, de exemplu, oamenii trebuie să călătorească 10 km pentru a 

raporta cazuri. În Fataborno, Darfurul de Nord, ele trebuie să călătorească 20 

km pentru a ajunge la poliţia din oraşul Kutum. 113 

Cu toate că femeile şi fetele sunt obiectivele primare ale violenţei 

sexuale, bărbaţii şi băieţii pot fi, de asemenea, victime ale violului. Cu toate 

acestea, această minoritate este adesea nerecunoscută şi primeşte puţină 

protecţie şi îngrijiri. O formă de violenţă comisă în mod special împotriva 


105 HRW, Five Years On… , p. 18. 

106 Art. 149, Criminal Act 1991, Pedeapsa pentru adulter presupune 100 biciuri, închisoare de 

până la 10 ani, sau pedeapsa cu moartea. 

107 Criminal Act 1991, act ce abrogă Codul Penal din 1983. 

108 Jeanne Ward/IRIN, op.cit., Cap.13, Sexual violence in times of war, p. 193. 


110 Consiliul de Securitate ONU, Report of the Secretary-General on the Sudan, 19 ianuarie 

2010, S/2010/31, p. 13. 

111 Amnesty International, Rape: ever present danger… 


113 Ibidem, p. 17. 




bărbaţilor este forţarea lor în violarea membrilor familiei, o practică cunoscută 

ca incest forţat, unde atât violatorul cât şi persoana agresată devin victime ale 

violenţei. Violul este folosit pentru a stabili ierarhii de control şi de respect. 

Trebuie subliniat faptul că este mai puţin probabil ca bărbaţii să raporteze un 

abuz sexual decât femeile. 

După cum am văzut, consecinţele violenţei sexuale pentru bărbaţi şi 

femei, sunt fizice, psihologice, sociale şi economice. Acestea afectează nu numai 

victimele, dar şi familiile lor şi comunităţile, lăsând cicatrici pe viaţă. 

Care ar fi măsurile necesare pentru o îmbunătăţire a situaţiei actuale 

Un răspuns cu adevărat cuprinzător la situaţia precară a 

supravieţuitorilor de violenţă sexuală poate fi furnizat numai prin implicare unei 

serii de actori diferiţi. O abordare coordonată a organizaţiilor axate pe acordarea 

de sprijin medical, juridic şi social poate aduce cele mai bun ajutor celor care au 

avut ghinionul de a trăi trauma unui viol sau alte forme de violenţă sexuală. 

Violenţa sexuală este rareori subiect de discuţie, datorită naturii sale 

tulburătoare. Cu toate acestea, crearea unei fundaţii prin educaţie şi prin gradul 

de informare este primul pas pentru o acţiune împotriva violenţei împotriva 

femeilor de pretutindeni. 

Autorităţile din Sudan/Darfur nu mai pot ignora realitatea, măsuri 

drastice fiind absolut necesare, şi anume: emiterea unui decret prezidenţial prin 

care violul si alte forme de violenţă sexuală vor fi prompt investigate şi supuse 

urmăririi penale, şi să se asigure că un astfel de decret este aplicat; 114 consolidarea 

capacităţii sectorului judiciar de a răspunde la crimele de violenţă sexuală; 

pregătirea poliţiei şi a procurorilor în abordarea unor anchete penale sensibile la 

manipulare şi să se asigure dislocarea unor anchetatori de sex feminin instruiţi 

corespunzător în staţiile de poliţie din Darfur; 115 revizuirea legislaţiei penale 

privind violenţa sexuală, să existe prevederi pentru tentativa de viol, şi pentru a 

asigura că victimelor violurilor nu sunt expuse urmăririi penale pentru adulter. 116 

Autorităţile locale trebuie să pună capăt toleranţei manisfestate faţă de 

această crimă şi trebuie să pună capăt impunităţii violatorilor şi a complicilor 

lor. 117 

Administraţia locală şi alţi furnizori de asistenţă medicală trebuie să 

asigure un tratament complet şi adecvat pentru victimele violenţei sexuale. 

Ar trebui să se pună stop stigmatului şi respingerii cu care se confruntă 

victimele violurilor, care conduc la victimizări suplimentare. 

Multe dintre victimele violurilor au nevoie mai mult decât îngrijiri 

medicale, sprijin psihologic, precum şi de un certificat medico-legal. 118 Atunci 

când victimele se confruntă cu respingerea de către comunitate sau sunt expuse 


115 Ibidem, p. 31. 


117 Jeanne Ward/IRIN, op.cit, p. 159. 

118 Ibidem, p. 23. 



riscului unor atacuri repetate, acestea pot avea nevoie de protecţie şi de un 

sprijin suplimentar. În cazul în care acestea nu mai sunt capabile să lucreze în 

urma unui viol, au nevoie de mijloace alternative de generare a veniturilor. În 

cazul în care doresc să ceară urmărirea penală, daune morale, acestea pot avea 

nevoie de asistenţă juridică. Este esenţial totodată ca oamenii să fie informaţi 

asupra necesităţii de a solicita asistenţă imediată după un asalt. 

Vorbind în mod deschis despre viol, implicând organizaţii 119 şi întreaga 

comunitate în abordarea violenţei sexuale împiedică menţinerea acesteia în 

umbră. Prin proiecte vizibile problema este adusă la suprafaţă. Oferind glas 

victimelor, vorbind despre acest subiect, vom trece prin şi, ceea ce este cel mai 

important, peste acest tabu. 

Datorită răsunetului pe care îl poartă armele, violul nu a reuşit să facă 

apel la conştiinţa şi la acţiunea noastră. Spre deosebire de victimele focurilor de 

armă şi bătăi, această crimă şi victimele sale trec adesea în umbră - prea speriate 

sau prea ruşinate să ceară ajutor. În ciuda consecinţelor sale tragice şi 

devastatoare, violul nu a primit atenţia corespunzătoare gravităţii şi impactului 

pe care îl poartă. Acest lucru trebuie să se schimbe. “Femeile în Sudan, continuă 

să sufere de pe urma discriminării, practicilor tradiţionale dăunătoare şi a 

violenţei bazate pe gen.” 120 

Concluzii 

Poţi fi fericit în cochilia ta, în castelul tău de fildeş în timp ce totul se 

prăbuşeşte în jurul tău Răspunsul ar trebui să fie nu, căci pe termen lung, 

castelul de fildeş se poate transforma oricând într-un castel de cărţi de joc dacă 

nu vrei să recunoşti adevărul ce se petrece în exterior. Darfur este un astfel de 

adevăr. 

Problemele de astăzi vin din partea unor culturi ce sunt puţin înţelese în 

Europa. Efortul cerut în a le înţelege şi riscurile de a nu reuşi acest lucru sunt 

uriaşe. Darfur nu este o problemă care poate fi rezolvată peste noapte, este 

deosebit de complexă şi deosebit de sensibilă, cu atâtea întrepătrunderi interne şi 

ramificaţii externe. O ţară subdezvoltată, cu o mulţime de probleme. Darfur 

ne-a arătat că trăim într-o lume nouă, în care există o dezordine mondială. Există 

o zonă de siguranţă în Europa şi una de pericole şi haos în afara sa. 

În contextul social din Darfur, violul este şi va rămâne un tabu cultural 

larg răspândit, conştientizat de toate categoriile economice, politice, sociale, 

militare. Reprezentative pentru evidenţierea gravităţii situaţiei şi necesităţii unui 

răspuns amplu, sunt cuvintele unei victime a unui viol în grup, bătută până la 

pierderea cunoştinţei, trezită doar pentru a fi martoră şi a asista la uciderea 

119 Amnesty International, Sudan, Darfur Rape as a weapon of war…, pp. 30-35. 

120 Consiliul de Securitate ONU, Report of the Secretary-General on the Sudan, 19 ianuarie 

2010, S/2010/31, p. 14. 




oamenilor din jurul ei: “Regret că nu am murit în acea zi. Aceşti bărbaţi şi femei 

care au murit sunt în pace în timp ce eu sunt încă aici pentru a suferi şi mai mult. 

Sunt cu un handicap în adevăratul sens al cuvântului. Nu ştiu cum să explic. 

Regret că eu sunt în viaţă pentru că eu mi-am pierdut pofta de viaţă. Noi 

supravieţuitorii suntem cu inima zdrobită. Trăim într-o situaţie care ne 

copleşeşte. Rănile noastre devin mai adânci în fiecare zi. Suntem într-un doliu 

permanent…” 121 

Deşi ne este greu să acceptăm realitatea, rândurile de mai sus nu sunt 

altceva decât oglinda unei violenţe inimaginabile, care se desfăşoară chiar în 

timp ce aceste cuvinte sunt aşternute pe hărtie, dar şi în timp ce dumneavoastră 

le citiţi. Drama femeilor din Darfur/Sudan nu reprezintă altceva decât o parte a 

unui complex, negat şi ascuns genocid. 

Deşi nu există la nivel internaţional suficientă voinţă pentru a se pune 

capăt crizei din Darfur/Sudan, deşi soluţia nu pare a fi uşor de găsit, iar 

instrumentele disponibile de astăzi asupra cărora există acorduri internaţionale 

(TPI spre exemplu) sunt limitate, nu trebuie să trecem cu vederea că în acest 

moment un genocid şi un dezastru umanitar continuă să se desfăşoare fără a 

întâmpina dificultăţi. Dacă nici în al doisprezecelea ceas comunitatea 

internaţională nu se va mobiliza, atunci putem conchide cu tristeţe şi dezamăgire 

că nu am învăţat nimic din atrocităţile secolelor trecute. 

Din păcate, situaţia din Darfur este un memento puternic al realităţii, al 

faptului că lumea nu este mai aproape de rezolvare, stoparea, să nu mai vorbim 

de prevenirea genocidului decât a fost în timpul genocidului armean sau în 

timpul Holocaustul comis de nazişti. 

Astăzi în ciuda eforturilor întreprinse, rezultatele efective în prevenirea şi 

pedepsirea genocidului şi a crimelor împotriva umanităţii sunt aproape invizibile. 

"Niciodată!” a rămas pentru moment doar un slogan fără acoperire. 

Indiferent dacă acceptăm sau nu termenul de genocid, Darfur rămâne un 

simbol al durerii, dar şi o posibilitate de solidaritate şi un test dificil pentru 

întreaga lume. În primul rând pentru guvernul Sudanului, pentru populaţia 

Sudanului, dar şi pentru capacitatea tuturor de a înţelege şi a soluţiona o gravă 

criză umanitară, creată din sărăcie, lipsă de resurse, în primul rând de pământ 

fertil şi de apă, din lipsă de comunicare, dar şi din răutate, din ambiţii de putere 

şi interese meschine interne şi externe. 

Este nevoie să încercăm să creăm o lume mai umană, avem această 

obligaţie de a acţiona atât în memoria victimelor, dar şi faţă de supravieţuitorii 

unor astfel de dezastre umanitare. 122 Este absolut necesar să aruncăm o punte de 


122 Vezi şi filmul documentar The Reckoning: The Battle for the International Criminal Court, I can’t 

accept the word the way it is, it is to horrible so I have to try to change it.(…)I think we have 

an obligation to those who have died and to those who have survived to try, never to stop 

trying to make it a more humane world, and I ask others to do the best they can, and if we try 

hard enough and long enough I’m confident it will come about. 



prietenie către Darfur, un tărâm care deşi îndepărtat este totuşi atât de aproape 

de noi. Spre acest tărâm trebuie să se îndrepte toate drumurile înţelegerii şi 

solidarităţii umane. 

Primul pas... să acceptăm realitatea...realitatea genocidului din 

Darfur/Sudan. 




POLITICA EUROPEANĂ DE SECURITATE ŞI APĂRARE ÎN 

AFRICA. CAZUL RD CONGO 

Gabriel FLOREA 

European Security and Defense Policy (ESDP) in Africa. DR Congo case 

Abstract: The essay deals presents the the activity of the European Security and Defense 

Policy (ESDP) in Africa. This continent represents a strategic area for the EU for both 

security and economic matters. As it was proved during the last decades, conflicts in 

Africa spread easily and their prevention has become a priority for for the European 

Defense Strategy. The high number of missions on the African continent prove that EU 

wants to stabilize this continent. The case of DR Congo is important because it’s one of 

the biggest countries in Africa and it’s geo-political situation, it’s relation with 

neighbour countries and internal disorder makes DR Congo a high factor of instability 

on the entire continent. The high number of ESDP in DR Congo are relevant for 

highlighting the importance of DR Congo. EU doesn’t need conflicts, failed states (a 

good source for terrorist organizations), political and social disorder in it’s vicinity. 

Keywords: instability, failed states, conflicts, DR Congo, UN, African Union, terrorism, 

security, vicinity, ESDP. 

În prima parte a lucrării sunt expuse motivele pentru care Uniunea 

Europeană a decis să-şi extindă politica de securitate şi apărare în Africa. Lipsa 

de stabilitate a zonei din punct de vedere politic, economic, social, traficul cu 

arme şi droguri, şi posibilitatea ca pe continentul african să se formeze locuri de 

recrutare pentru terorişti au dus la răspândirea politicii de securitate a UE şi în 

această parte a lumii. De asemenea, trebuie ţinut cont de faptul că în Africa 

exista şi interese economice cu privire la petrol şi gaze naturale. Începând cu 

anul 2003, UE a întreprins o serie de opt misiuni, în colaborare cu ONU şi 

Uniunea Africană, în ţări precum Republica Democrată Congo, Sudan, Ciad şi 

Guineea-Bissau. Patru dintre acestea au fost deja finalizate. Operaţiunile sunt 

prezentate pe scurt, urmând ca în partea a doua a conţinutului să fie descrise cele 

cinci misiuni efectuate în RD Congo. Acestea au intervenit cu scopul de a 

stabiliza o zonă care cunoaşte frământări politice, economice şi sociale de zeci 

de ani. 

I. Introducere 

Masterand la Facultatea de Ştiinţe Politice (Universitatea din Bucureşti, secţia Relaţii 

Internaţionale); Masterand la Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”, secţia Securitate 

şi Apărare 


Gabriel Florea / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

În contextul globalizării, al multiplicării elementelor care pun în pericol 

siguranţa regională şi internaţională şi ţinând cont de faptul că securitatea este 

dependentă de factori variaţi (politic, militari, procesele sociale, evoluţiile 

demografice, probleme de natură ecologică,etc.) 1 putem afirma faptul că rolul 

Africii a devenit pe parcursul ultimilor ani tot mai important. Aşa cum se arată şi 

în Strategia Europeană de Securitate, prezentată la data de 12 decembrie 2003 2 la 

Bruxelles, menţinerea păcii în spaţiul european duce la necesitatea unor 

intervenţii diplomatice şi militare atât în imediata apropiere a continentului, cât 

şi în zone îndepărtate. Prin faptul că Uniunea Europeană reprezintă unul dintre 

cei mai importanţi actori internaţionali (din punct de vedere al economiei, peste 

50% din ajutorul umanitar mondial şi cel pentru dezvoltare este oferit de UE 3 , 

dar şi ca populaţie), există un grad ridicat de responsabilitate a acestei structuri în 

ceea ce priveşte securitatea la nivel global. Astfel, instabilitatea continentului 

african, cauzată de sărăcie, conflicte regionale, state esuate, poate reprezenta un 

pericol pentru securitatea europeană (Balcanii, Caucazul, Asia Centrală şi Africa 

sunt considerate a fi zonele de unde se recrutează terorişti şi unde traficul cu 

droguri şi arme se află la un nivel avansat. 4 

Instabilitatea este menţinută prin numărul mare de conflicte armate din 

regiune. Numai în perioada 1993-1994 în Africa au fost 17 conflicte etnopolitice 

care au implicat 18 state, reprezentând 42,5% din totalul conflictelor din 

lume. 5 Prin menţinerea unor legături strânse şi sprijinirea procesului de 

democratizare şi stabilizare a continentului, pericolul venit dinspre Africa poate 

fi diminuat. Conform Strategiei Europene de Securitate, aceste tipuri de 

probleme specifice continentului african pot duce la extremism, crimă 

organizată şi terorism. 6 Unele studii prezintă faptul că numărul de incidente din 

Africa, ce pot fi clasificate ca fiind teroriste, a crescut în perioada 1997-2000. 7 

1 Petre DUŢU, Mihai Ştefan DINU, Politica europeana de securitate si aparare – cadrul de 

manifestare si dezvoltare a intereselor de securitate nationala, editura Universităţii 

Naţionale de Apărare “ Carol I”, Bucureşti, 2007, p.5. 

2 European Security Strategy: A secure Europe in a better world, Brussels, 12 december, 

2003, p.4 

3 Petre DUŢU, Mihai Ştefan DINU, op.cit., p.5. 

4 Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate al Universităţii Naţionale de Apărare, 

Surse de instabilitate la nivelul global şi regional. Implicaţii pentru România, editura 

Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p.116 

5 Centrul de Studii Strategiece de Apărare şi Securitate al Universităţii Naţionale de Apărare, 

Provocari la adresa securităţtii şi strategiei la începutul secolului XXI, editura Universităţii 

Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p.421 


2003, p.4 


Provocari la adresa securităţtii şi strategiei la începutul secolului XXI, editura Universităţii 

Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p.421 


Politica Europeană de Securitate şi Apărare în Africa. Cazul RD Congo 


Interveniiţle ONU şi UE de după anul 2000 au dus la o scădere a acestor 

evenimente. 

Putem spune că Africa şi Europa au relaţii strânse începând cu sfârşitul 

secolului al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea când statele africane au 

fost colonizate. Legăturile au ramas şi după perioada decolonizării (anii 50’ şi 

60’) când state precum Franţa au continuat să influenţeze politica ,,continentului 

negru”. Un bun exemplu în acest sens poate fi Opération Turquoise, misiunea 

militară întreprinsă de francezi în timpul genocidului din Ruanda (1994). 

Conexiunile dintre cele două continente nu pot fi rezumate la nivel 

politic. În acelaşi timp putem vorbi de puternice legături comerciale pe de-o 

parte, dar şi de un sprijin considerabil cu privire la gestionarea conflictelor. Din 

aceasta cauza, putem conchide că securitatea europeană are o relaţie directă cu 

stabilitatea continentului african. 

În prezent, putem afirma că Africa reprezintă o miza pentru Europa şi 

din punct de vedere economic. Pe fondul creşterii nevoilor de petrol şi gaze 

naturale în cadrul UE, la care se adaugă şi monopolul rusesc asupra gazului, 

nordul Africii a devenit o potenţială sursă de obţinere a gazelor naturale. Astfel, 

aşa cum am amintit mai devreme, interesele din zona Africii sunt şi de natura 

economică (dat fiind faptul că este vorba despre resurse strategice pentru statele 

europene, importanţa acestora se amplifică). În baza acestor chestiuni, Politica 

Europeană de Securitate şi Aparare şi-a extins interesul şi a identificat 

continentul african ca o zona cu risc pentru securitatea europeană. În prezent, 

aproximativ 50% din nevoile de petrol şi gaze naturale sunt importate, iar în 

următoarele decade se preconizează că importul va creste la 70%. 8 În aceeaşi 

oriunde de idei, Africa este al doilea exportator de petrol către China, după 

Orientul Apropiat, astfel devenind un actor principal pe una dintre pieţele cele 

mai importante de pe glob. 9 Este bine cunoscută ascensiunea Chinei din ultimii 

ani şi imensa nevoie de resurse a acestui stat. 

Tot la nivel economic trebuie amintit şi faptul că Africa este un mediu 

propice pentru spălarea banilor. Printre cele mai importante centre ale acestei 

activităţi se numără şi RD Congo. 

În ceea ce priveşte modul de a acţiona, UE îşi propune să sprijine statele 

eşuate, să se implice în rezolvarea crizelor umanitare şi să prevină noile 

ameninţări. Pentru a atinge acest scop, UE cooperează strâns cu organisme 


Surse de instabilitate la nivelul global şi regional. Implicatii pentru Romania, editura 

Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2004, p.116 

9 Centrul de Studii Strategiece de Apărare şi Securitate al Universităţii Naţionale de Apărare 

–Studii de securitate şi apărare – vol. 1”, editura Universităţii Naţionale de Apărare, 

Bucuresti, 2005, p.131 



precum Organizatia Natiunilor Unite, NATO, dar şi cu organizaţii continentale 

precum Uniunea Africană, ASEAN şi MERCOSUR. 10 

II. Misiunile PESA în Africa 

Începând cu anul 2003, UE a întreprins o serie de opt misiuni în Africa: 

ARTEMIS, EUFOR RD Congo, EUPOL Kinshasa, sprijin pentru AMIS, 

EUSEC RD Congo, EUPOL RD CONGO, EUFOR TCHAD, EU SSR 

Guinea-Bissau). Misiunile au vizat ajutor umanitar, supravegherea procesului 

electoral, sprijinirea procesului de tranziţie, asistenţă pentru reforma şi 

stabilizarea internă a ţărilor. Toate aceste misiuni fac parte din Politica 

Europeană de Securitate şi Apărare, reprezentând un important pas în 

expansiunea rolului UE ca putere mondială. 

Prima misiune, ARTEMIS, a fost aprobată de Consiliul Uniunii 

Europene şi de Consiliul de Securitate al ONU la mijlocul anului 2003 şi avut 

rolul de a stabiliza regiunea Bunia (RD Congo) din punct de vedere al securităţii 

şi umanitar. Operaţiunea a fost limitată în spaţiu, dar şi în timp, aceasta 

încheindu-se după 4 luni, în septembrie 2003. 11 

Următoarea misiunea avea să se desfăşoare tot în Congo. Numele 

acesteia este EUPOL KINSHASA, a avut o durată de 26 luni ( aprilie 2005-iunie 

2007), iar rolul ei a fost de a monitoriza, sprijini, sfătui, reforma şi reorganiza 

Poliţia Naţională Congoleză. Datorită faptului că EUPOL KINSHASA a fost 

un succes, operaţiunea a fost continuată începând cu luna iulie a anului 2007 sub 

denumirea EUPOL RD CONGO. 12 

La data de 8 iunie 2005 o nouă intervenţie are loc în Congo, purtând 

denumirea EUSEC RD Congo. Aceasta este prima dintre misiunile precizate 

până acum şi care încă se află în desfăşurare. Obiectivul misiunii EUSEC RD 

Congo este de a sprijini autorităţile congoleze în promovarea politicilor care să 

fie în concordanţă cu principiile statelor democratice (drepturile omului, 

probleme legate de egalitatea de gen, transparenţă sau domnia legii). Mandatul 

intervenţiei expiră la data de 30 iunie 2009. 13 

Prima misiune a UE din Africa, dar care se desfăşoară pe teritoriul altui 

stat (decât RD Congo) este AMIS. Această operaţiune s-a efectuat în regiunea 


2003, p.4 

11 http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspxid=605&lang=fr (site-ul misiunii 

Artemis) 

12 http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspxid=1303&lang=en (site-ul EUPOL RD 

Congo) 

13 http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspxid=909&lang=fr (site-ul EUSEC RD 

Congo) 




Darfur (Sudan), la cererea Uniunii Africane, iar durata sa a fost de 29 luni (iulie 

2005-decembrie 2007). Sprijinul oferit de UE Uniunii Africane a privit domeniul 

politic, existând în acelaşi timp şi eforturi militare şi poliţieneşti. Ajutorul oferit a 

constat în sprijin pentru antrenarea trupelor, asistenţă tehnică, oferirea unor 

echipamente necesare misiunii, dar şi trimiterea unor observatori militari. 14 

Următoarea operaţiunea avea să se desfăsoare tot în RD Congo, de data 

aceasta miza principală fiind supravegherea procesului electoral. Consiliul de 

Securitate al ONU a aprobat trimiterea misiunii EUFOR RD Congo, care avea 

scopul de a sprijini operaţiunea care deja se afla pe teritoriul congolez, dar sub 

egida ONU (MONUC). Misiunea a fost finalizată la data de 30 noiembrie 

2006. 15 Am amintit deja faptul că EUPOL RD CONGO este operaţiunea 

lansată pentru a continua EUPOL KINSHASA. Având ca punct de plecare luna 

iulie a anului 2007, EUPOL RD CONGO îşi propune ca mijlocul anului 2009 să 

sprijine reforma din cadrul sectorului de securitate din Congo. 

În anul 2008 au fost prioritizate două noi zone de risc pentru politica de 

securitate europeană, Guineea-Bissau şi Ciad. În primul dintre acesta cazuri, 

Uniunea Europeană a decis să intervină (la cererea autorităţilor locale), pentru a 

sprijini reforma din cadrul sectorului de securitate, restructurarea forţelor armate 

şi reorganizarea poliţiei. Fondurile de care dispune misiunea se ridică la 

aproximativ 6 milioane de euro, iar durata misiunii este de 12 luni de la data 

operaţionalizării. 16 

Cea mai recentă misiune a Uniunii Europene în Africa este cea din Ciad. 

Venind în sprijinul celei lansate de ONU (MINURCAT), această operaţiune din 

Ciad devine cea cu anvergura superioară din cele trimise de UE în Africa. Astfel, 

aproximativ 3700 de trupe care provin din 14 state vor participa la această 

intervenţie. De asemenea, un total de 22 state vor oferi sprijin la nivelul 

comandamentului (localizat la Mont Valerien în Franţa). EUFOR Tchad are 

rolul de a proteja civilii şi refugiaţii, să ajute la împărţirea ajutoarelor umanitare, 

protejarea bazelor şi personalului ONU. 17 

III. Misiunile PESA în RD Congo 

La baza acestei analize se află potenţialul de risc care se găseşte în Africa. 

Deşi privite succint, conflictele din Africa pot apărea ca fiind izolate şi 

nesemnificative, dar o deteriorare a situaţiei din această zonă poate fi mult mai 

14 http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspxid=956&lang=fr (site-ul sprijin pentru 

AMIS) 

15 http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspxid=1091&lang=fr (site-ul EUFOR RD 

Congo) 

16 http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspxid=1413&lang=fr (site-ul EUSSR GB) 

17 http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspxid=1366&lang=fr (site-ul EUFOR 

Tchad) 



greu de stopat decât în cazul altor regiuni. Astfel, este necesar ca orice conflict să 

fie prevenit. Acest lucru a fost dovedit şi în cazul Somaliei la începutul anilor 

90’, când situaţia a scăpat de sub control,statul ajungând în haos fiind în prezent 

una dintre cele mai instabile zone de pe glob. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în anul 

1994, când lipsa de reacţie a ONU a dus la genocidul din Ruanda (în cadrul 

căruia au fost omorâţi aproximativ 800.000 de oameni, iar milioane au fost 

nevoiţi să fugă din calea ororii). Aceste valuri uriaşe de refugiaţi au creat o criză 

fără precedent în zona Marilor Lacuri (Congo, Tanzania, Ruanda, Burundi, 

Uganda). De asemenea, acelaşi eveniment a dus şi la amplificarea violenţelor şi 

în alte ţări unde cele două etnii conlocuiau (exemplul Burundiului). Genocidul 

din Ruanda a condus şi la două conflicte majore în care RD Congo a fost 

implicat (1996 şi 1998), motiv pentru care întreaga zonă a fost destabilizată, iar 

milioane de oameni au murit. Negocieri în vedea realizării unui acord de pace au 

avut loc abia după anul 2000. Desigur, cel mai important rol l-a deţinut ONU, 

dar trebuie remarcat ascensiunea rolului UE în stabilizarea continentului african. 

În continuare voi analiza cele cinci misiuni care au fost trimise în RD 

Congo. Zona Africii Centrale este foarte importantă deoarece reprezintă 

regiunea cu cel mai mare risc de izbucnire a conflictelor. Ca să evidenţiem gradul 

de periculozitate, trebuie să menţionăm faptul că în aceast spaţiu au avut loc trei 

din totalul celor şase genocide petrecute pe continentul african începând cu 

secolul al XX-lea. Cele trei genocide din zona centrală s-au produs în Burundi, 

Ruanda şi Sudan (Darfur). De asemenea, am precizat mai sus faptul că RD 

Congo este un stat propice pentru spălarea banilor. 

ARTEMIS este prima misiune a UE pe continental african. Primii paşi 

în vederea trimiterii acestei operatiuni a fost extinderea mandatului 

reprezentantului UE în zona Marilor Lacuri (10 decembrie 2002), Aldo Ajello, 

aceasta având rolul de a stabili relatii strânse cu statele din regiune: Congo, 

Ruanda, Burundi şi să monitorizeze acordurile de pace aflate în vigoare 

(acordurile de la Lusaka, Arusha, Pretoria şi Luanda). Poziţia UE de sprijinire a 

implementării acordurilor de pace este reiterată şi în timpul Consiliului din 8 mai 

2003. De asemenea, se precizează faptul că UE va susţine deciziile luate de 

ONU şi Uniunea Africană în vederea definitivării stabilităţii. La acea dată, în RD 

Congo se afla misiunea MONUC, o misiune de mentinere a păcii a ONU. În 

mai 2003 Consiliul de Securitate al ONU a decis prin rezolutia 1484 să 

autorizeze o misiune multinaţională în regiunea Bunia (RD Congo), care în 

cooperare cu MONUC să îmbunătăţească situaţia din punct de vedere umanitar, 

dar şi pentru a stabiliza zona. Astfel, UE si-a putut trimite trupele care să 

actioneze cu acordul ONU o misiune de capitolul VII, conform Cartei 

Natiunilor Unite. 18 După doar o săptămână, Consiliul UE s-a întrunit si a decis 

să trimită misiunea ARTEMIS. Cartierul General al operatiunii avea să fie la 

18 Charta ONU. www.un.org – site-ul ONU. 




Paris, iar comandantul misiunii avea să fie generalul Thornier, iar fondurile puse 

la dispozitie au fost de 7 milioane euro. 19 La data de 12 iunie misiunea 

ARTEMIS a fost lansată official, urmând să dureze până la 1 septembrie 2003. 

Trebuie evidentiat faptul că în cadrul aceste misiuni Franta are un rol central. 

Conform declaratiei lui Javier Solana de la finalul misiunii, înaltul reprezentant al 

UE pentru PESC consideră că misiunea a fost un success, ARTEMIS 

contribuind la procesul de pace si la sprijinirea MONUC. 

A doua misiune pe care o voi prezenta este EUPOL KINSHASA. După 

cum am precizat deja, rolul acesteia era de a sprijini politia congoleză cu privire 

la procesul de reformă. Propunerea acestei misiuni a venit din partea guvernului 

congolez. Operatiunea a vizat trimiterea a aproximativ 30 de delegaţi care să 

coordoneze procesul de reconstrucţie a poliţiei naţionale. De asemenea, aceştia 

trebuiau să instruiască Unitatea de Poliţie Integrată (UPI), un detaşament al 

poliţiei congoleze care avea rolul de a proteja instituţiile şi personajele implicate 

în procesul de tranziţie. Numărul acestora a fost de 1008 oameni. 20 Misiunea 

EUPOL KINSHASA avea să primească întăriri si din partea unor tări din 

Africa. Decizia de a lansa această operatiune este luată la data de 9 decembrie 

2004 de către Consiliul UE, primind un buget de 4,370 milioane de euro pentru 

anul 2005. La finalul lunii aprilie a anului 2005 misiunea a fost lansată, fiind 

prima misiune civilă din Africa pentru PESA. La sfârşitul anului 2006, mandatul 

EURPOL KINSHASA a fost extins până în iunie 2007. 

Tot în 2005 UE lansează o nouă misiune în Africa, cu scopul de a oferi 

asistenţă şi de a sprijini procesul de democratizare şi reformare. La data de 2 mai 

2005 Consiliul UE a hotărât să lanseze în Congo operaţiunea EUSEC RD 

Congo. La o lună distanţă de la acest Consiliu, misiunea a intrat în vigoare, 

având un mandat ce are să se încheie la data de 30 iunie 2009, fiind misiunea UE 

cu cea mai lungă durată în Africa. Operaţiunea este compusă din 46 de delegaţi 

şi a obţinut într-o primă fază un buget de 1.6 milioane euro, urmând ca apoi să 

crească la 9.7 milioane de euro. 

Următoarea misiune (EUFOR RD Congo) a fost lansată în 2006 şi a 

avut un scop diferit de cele de până acum, cel de a supraveghea bunul mers al 

alegerilor din RD Congo, alături de MONUC. Consiliul de Securitate al ONU a 

autorizat misiunea Uniunii Europene prin rezoluţia 1671 din 25 aprilie 2006. 

Aceasta avea să acţioneze conform capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite. 

Conform aceleiaşi rezoluţii, operaţiunea are acordul de a funcţiona doar pe o 

perioadă de 4 luni de la primul tur de scrutin. Pe lângă sprijinul oferit MONUC, 

forţele urmau să participe la protejarea civilior, să securizeze zona aeroportului 

şi să asigure libertatea de mişcare a personalului EUFOR RD Congo şi 

19 http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspxid=605&lang=fr (site-ul misiunii 

Artemis) 


Congo) 



MONUC. Operaţiunea are un comandament aflat la Potsdam, sub conducerea 

locotenentului general Karlheinz Viereck, iar comandantul trupelor în RD 

Congo avea să fie numit generalului Christian Damay. Bugetul acestei operaţiuni 

a fost de 16,7 milioane euro. Un număr total de 22 de ţări au participat la 

misiune (21 din UE : Austria, Belgia, Cipru, Cehia, Finlanda, Franta, Germania, 

Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Lituania, Luxembourg, Olanda, Polonia, 

Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Marea Britanie si o tară non-UE, 

Turcia). La data de 14 noiembrie 2006 Consiliul UE a adus la cunoştintă 

concluziile la care a ajuns la finalul misiunii. Cele două tururi de scrutin s-au 

desfăsurat în conditii bune, ele fiind de o importanţă majoră în promovarea 

stabilităţii în regiunea Marilor Lacuri si a Africii centrale. 21 De asemenea, Javier 

Solana a sustinut într-o declaratie de presă din ianuarie 2007 că efortul EUFOR 

a fost determinant în acest caz, misiunea fiind un success. 

Misiunea EUPOL RD Congo reprezintă extinderea operatiunii EUPOL 

KINSHASA şi a fost desfăşurată între iulie 2007 şi iunie 2008, continuând să 

sprijine procesul de tranziţie prin instruirea detasamentului UPI deja amintit. 

EUPOL RD Congo este compus din 39 de experţi din mai multe state. 

Comandantul misiunii avea să fie numit Adilio Ruivo Custodio, iar bugetul 

oferit avea să se ridice la suma de 5,5 milioane euro. Aceasta este una dintre 

misiunile la care a participat şi Romania, alături de Elveţia, Angola şi opt state 

ale UE. 22 

IV. Concluzii 

După ce am trecut în revistă aceste misiuni, putem lucra pe baza acestor 

informaţii şi să tragem o serie de concluzii. În primul rând trebuie punctat faptul 

că misiunile din Africa tind să devina din ce în ce mai importante. Din punct de 

vedere al obiectivelor, acestea se modifică de la misiuni de reformă şi asistenţă, 

la operaţiuni de anvergură în care sunt implicate multe trupe (de exemplu 

misiunea din Ciad are un efectiv de 3700 de persoane). De asemenea, implicarea 

financiară cunoaşte o ascensiune la nivelul Africii, dar în comparaţie cu misiuni 

din alte zone geografice, sumele alocate pentru misiunile din Africa sunt la un 

nivel scăzut (bugetul maxim pentru o misiune în Africa ajunge la maxim 20 

milioane de euro, iar în cazul misiunii din Palestina bugetul este de peste 130 

milioane euro, iar în Afganistan operaţiunile beneficiază de 43 de milioane de 

euro, dar asta după ce în perioada 2002-2006 Afganistan a primit ajutoare din 

21 http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspxid=1091&lang=fr (site-ul EUFOR RD 

Congo) 


Congo) 




partea UE de aproape 4 miliarde de euro). 23 Pe de altă parte, din punct de vedere 

numeric, putem conchide că numărul misiunilor din Africa este superior faţă de 

alte zone (8 misiuni în Africa, faţă de 6 misiuni în Balcani, 3 în Orientul Mijlociu, 

2 în Asia şi una în Caucaz), fiind zona cu un risc foarte ridicat. Numărul mare de 

misiuni indică atât pericolele din acea zonă geografică, dar în acelaşi timp şi 

interesul sporit al europenilor pentru stabilizarea zonei africane. 

După cum putem observa în toate aceste cazuri, pericolul dinspre Africa 

nu este privit ca fiind direct. PESA adoptă o atitudine precaută faţă de 

continentul african şi urmează o strategie de a preveni amplificarea unor 

conflicte deja existente. Prin sprijinul său, UE doreşte să elimine încă din fazele 

incipiente noi potenţiale zone de conflict. După cum am precizat deja, regiunea 

Africii centrale reprezintă un pericol pentru stabilitatea mediului de securitate. 

Deşi au avut loc nenumărate misiuni ale organizaţiilor internaţioanele, Africa nu 

se află în situaţia de a fi considerată o zonă sigură, Ciadul şi Sudanul fiind numai 

două exemple în acest sens. 

Securitatea RD Congo este esenţială pentru stabilizarea Africii. RD 

Congo este a treia ţară ca mărime de pe continent, iar poziţionarea sa, în centrul 

Africii o face să devină un element geopolitic şi mai important. Faptul că 

misiunile civile vin în sprijinul celor militare este un lucru de remarcat şi de 

apreciat la misiunile din Africa, fiind un pas înainte. Reformele şi tranziţia pot fi 

realizate doar prin intermediul unei cooperări strânse, care să permită şi 

utilizarea resurselor civile. La toate aceste elemente se adaugă şi interesul 

european de a menţine stabil continentul care are să devină un important 

exportator de petrol şi gaze naturale către Europa. 

23 http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspxid=268&lang=en (site-ul PESA) 








Costel COROBAN 

Abstract: This short study aims to shed some light on Nicolae Iorga’s opinions on early 

modern Scotland expressed in two of his works: Evoluţia ideii de libertate [The 

Evolution of the Idea of Freedom] and Oliver Cromwell. Conferinţă ţinută la Societatea 

Anglo-Română [Oliver Cromwell. Conference held at the Anglo-Romanian Society]. 

While he refers to Scotland in many of his universal history works (as expected, many 

times in A History of Anglo-Romanian Relations), in these two works he actually makes 

judgements on the importance of Scotland to modern Europe. After making a summary 

of these judgements I go on to detailing important facts about early modern Scotland, 

especially emphasizing it’s role in the 17 th century Revolutionary events in Britain, while 

taking in consideration the approaches exposed in recent scholarly articles on the issue. 

Keywords: Nicolae Iorga, Scotland, Presbyterianism, John Knox, James I 

Introduction 

“And this Scotland lived, after the 

demise of Mary Stuart, especially in 

the northern clans, which were 

decisive for a time, a biblical life.” 

Nicolae Iorga 

Although “The sheer weight of Iorga’s writings […] probably 

discouraged any Westerner from plowing through this incredible mass to secure 

an insight into this Romanian historian’s contributions,” 1 his works were 

appreciated by Western scholars of his times and not only, 2 and furthermore had 

created the image that “Roumanian writers have facile pens.” 3 

Postgraduate student in International Relations, Faculty of History and Political Sciences, 

“Ovidius” University of Constanta. 

Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate [The Evolution of the Idea of Freedom], Editura 

Meridiane, Bucureşti, 1987, p. 241. 

1 Sherman D. Spector, “Review of The Historical and National Thought of Nicolae Iorga by 

William O. Oldson, Columbia University Press, New York, 1973, pp. 135,” in The American 

Historical Review, vol. 80, no. 3, June 1975, p. 688. 

2 See G. R. C., “Review of A History of Roumania: Land, People, Civilisation. – N. Iorga, 

London: T. Fisher Unwin, Ltd. 1925. pp. xii + 284,” in The Geogrpahical Journal, vol. 68, 

no. 1, July 1926, pp. 81-82; Halil Inalcik, “Review of Nicolae Iorga: A Romanian Historian 

of the Ottoman Empire by Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru. Bibliotheca 

Historica Romaniae Studies, no. 40, 1972, pp. 190,” in The Journal of Modern History, vol. 

46, no. 1, March 1974, pp. 110-112; Sherman D. Spector, “Review of The Historical and 


Costel Coroban / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

Included in this “incredible mass” is also his work on The Evolution of the 

Idea of Freedom, where he writes about early modern Britain, as a region where 

the modern idea of liberty was developed. Referring to the Elizabethan society, 

he observers how “it was a society in the meaning of the Renaissance, with the 

liberty of instincts – and that is why many speak about the Renaissance as the 

liberator of man, because it liberates human instincts, – but taking man out of 

certain Christian moral norms of the Middle Ages, this does not mean freedom 

in its most serious and noble meaning.” 4 

The above extract matches Nicolae Iorga’s well-known personality as a 

traditionalist, being maintained on a different occasion, 5 and also when referring 

to English literature. According to Nicolae Iorga, William Shakespeare, who in 

his masterpieces “almost does not touch the Bible,” 6 has perfectly described the 

image of the Elizabethan society in his works. The Romanian scholar links 

William Shakespeare to the Celtic heritage (quite strong in Scotland we might 

add) of the British, and “that Celtic blood represents: doubt, distrust, mystery, 

returning to a once found idea, it represents human compassion, pity, the poetry 

in «A Midsummer Night’s Dream» and in the tender magnificence of the fate of 

King Lear.” 7 In contrast to him, Nicolae Iorga further shows that the later John 

Milton “lives in the Old Testament, he is a man of the Old Testament,” 8 which 

marked the beginning of a different English literature, but not without a similar 

movement in the political area, in which the Scots were involved as well. 

Summary of Nicolae Iorga’s thoughts on the Early Modern Scots 

It is very interesting that the prominent Romanian historian further 

continues his discourse on early modern Britain by introducing the concept of a 

Nationalistic Thought of Nicolae Iorga by William O. Oldson, Columbia University Press, 

New York, 135 pp.,” in Slavic Review, vol. 33, no. 4, December 1974, p. 812; Sherman D. 

Spector, “Review of Nicolae Iorga–Istoric al Bizanţului by Eugen Stănescu (ed.), Editura 

Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1971, 250 pp.,” in The American 

Historical Review, vol. 80, no. 4, Octomber 1975, p. 959. Sherman D. Spector, “Review of 

Nicolas Iorga: L’homme et l’oeuvre. A l’occasion du centieme anniversaire de sa naissance 

by D. M. Pippidi,” in The American Historical Review, vol. 79, no. 1, February 1974, pp. 

189-190. Stephen Fischer-Galati, “Review of Nicolae Iorga by Bianca Valota Cavallotti, 

Guida Editori, Naples, 1977, pp. 312,” in The American Historical Review, vol. 85, no. 1, 

February 1980, p. 164. 

3 W. Miller, “Review of Studii şi documente cu privire la istoria Românilor. IV. Legaturile 

Princepatelor Române cu Ardealul de la 1601 la 1699. De N. Iorga. (Bucureşti: Socecui. 

1902.),” in The English Historical Review, vol. 18, no. 71, July 1903, p. 578. 

4 Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate, p. 240. 

5 Idem, Oliver Cromwell. Conferinţă ţinută la Societatea Anglo-Română [Oliver Cromwell. 

Conference held at the Anglo-Romanian Society], Bucureşti, 1936, p. 8. 

6 Idem, Evoluţia ideii de libertate, p. 240. 

7 Idem, Oliver Cromwell…, pp. 10-11. 



Nicolae Iorga’s Opinion on Early Modern Scotland Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009 

“Scottish reaction, the influence of the North on the Southern England,” 9 in order 

to explain the political changes that took place after the reign of Elizabeth I. 

The “pedantic James I, son of Mary Stuart, a man bred in a narrow 

Calvinist environment, a limited and though spirit,” 10 which “instead of thinking 

of a pleasant literature… thinks before all on how a king should be. The very 

Greek title of his book… shows that the king must above all be according to the 

Bible.” 11 Also he gives James I the credit that he “deduced this idea of royal 

autocracy from a system, while Charles understood to apply it according to his 

fastidious character.” 12 

In regards of Charles I of England, Nicolae Iorga depicts his failure in 

courting a Spanish princess, which “undoubtedly lays upon a man and upon an 

era an air of ridicule.” 13 Then, the French princess he took was not considered a 

good influence by the “puritans, who would not get along with the Church of 

England, which was neither protestant, nor did it keep the Roman Catholic 

mysteries.” 14 Needless to say, her “taste for parties, light and generous spirit, 

religious indifference, affinity for Catholic pump, was not allowed in the harsh 

and northern Scottish England of her father-in-law.” 15 The concept of a “harsh 

and northern Scottish England” fits the motto of the present article, and will 

receive further attention. 

According to the same historian, the Scots needed “somebody frowned, 

who talks little, always pronouncing the sentence of acquittal or conviction, with 

God’s scales before, upon which the sins of the world are weighed.” 16 By waging 

war against Parliament and losing, Charles I was sold by the Scots to the 

English, as they “proved to have exceptional commercial skills.” 17 It is 

superfluous to remark that this phrase of Nicolae Iorga has a deeper meaning. 

The distinguished Romanian scholar adds that the judgment of the Scots 

who sold Charles I and that of the English who executed him was the same: 

“«We do not judge His Grace as humans; but we judge him as good sons of 

God, as he breaks the rules of the revealed book, the Bible». And that is how 

this tragedy of Charles I must be understood. And those people did not have 

any moment of doubt, they did not feel sorry afterwards. They went home 

pleased, raising a prayer to God for they had voted their King’s death. […] This 

is how the Bible introduces a notion of human liberty, protected by God, 

against human error and gives the image of a republic dominated by something 

9 Ibidem. 

10 Idem, Oliver Cromwell…, p. 8. 


12 Ibidem, p. 242. 


14 Ibidem. 


16 Ibidem. 




else than human authority. And, of course, all this contributes to the formation 

of a free spirit in a society.” 18 

Some Considerations 

As we know, at the beginning of the early modern times the Kingdom of 

Scotland found itself allied with its southern neighbor on a religious basis. The 

Scottish Protestantism was called Presbyterianism (as the leaders of this Church 

– the Kirk – were “men of high consideration and status, the elder of the 

community” 19 ), and was preached by John Knox (1505-1572). Knox began 

preaching the Reformed religion in Scotland 20 in 1547 but next year he had to 

endure being captured and sent to France, to be released only a year later, at – 

also Reformed – England’s intervention. Having arrived in England he was a 

preacher at the Court, but with the coming of reign of Bloody Mary (1553-1558) 

he had to flee to the continent again. Arriving in Jean Calvin’s Geneva in 1554 

he first preached for the Calvinist Englishmen in Frankfurt, where he also 

published a treaty against The Monstrous Regiment of Women, mainly directed 

against Mary Stuart, but also offensive for Elizabeth I of Caterina de Medici. 

Then, with English help, he returned to Edinburgh, where his fiery eloquence 

pleased the Scots barons and Elizabeth I. In 1560 the Parliament of Edinburgh 

abolished Papal authority in Scotland and adopted the Calvinist confession. 

Seven years later the Presbyterian Church was constituted. 21 

This Kirk was organized based on John Knox’s Book of Discipline, who 

was succeeded by Andrew Melville in 1572, and then followed a period of 

turmoil corresponding to conflicts between the authority of the Presbyters 

(faithful to the doctrine of Knox) and that of the Episcopal Church (which in 

turn accepted Bishops in its organization, claiming Divine legacy through the 

Holy Apostles). The greatest promoter of Episcopalism was James VI of 

Scotland (1566-1625) and I of England (1603-1625), who even restored this 

confession between 1584 and 1592. It seems that he was about to win the 

conflict with the Kirk, until a major riot started in Edinburgh following a 

preaching against him. 22 Following the riot’s end he used this event as an excuse 

to solicit the prerogative of naming priests in the towns of Scotland. A 

compromise was reached with the Kirk organizing a committee to advice the 

18 Idem, Evoluţia ideii de libertate, pp. 242-243. 

19 Camil Mureşan, Revoluţia burgheză din Anglia [The Burgeoise Revolution in England], 

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 35. 

20 See Jane E. A. Dawson, Scotland Reformed 1488-1587, Edinburgh University Press, 

Edinburgh, 2007, passim. Elizabethanne Boran, Crawford Gribben, Enforcing Reformation 

in Ireland and Scotland 1550-1700, Burlington, Ashgate Publishing Company, 2006, passim. 

21 Charles-Arnold Baker, The Companion to British History, Routledge, London, 2001, p. 

768. 

22 Ibidem, p. 1115. 



King in this issue, but it was rather the King who influenced it. In the same year 

James VI Stuart persuaded the Kirk to allow the naming of three bishops in the 

Parliament, thus managing to conjoin the Church with the State. 23 

To the south, in England, Presbyterianism was perceived through 

hostility and persecution, 24 as it differed from Anglicanism, 25 but the fact that it 

also opposed Roman-Catholicism provided moment of unity between the two 

Protestant religions. 26 Coincidentally, both these confession had been 

proclaimed in 1559, when the Parliament in London adopted the Act of 

Uniformity. This was one of the rare moments when Queen Elizabeth I of 

England sent a fleet to Edinburgh, while an English army joined Knox’s 

followers at Leith against the Roman-Catholic Mary of Guise (the Queen of 

James V of Scotland and regent for Mary Stuart). 27 But Gloriana was also 

cautious, as she wanted to avoid a rebellion of the traditionalist and Roman- 

Catholic Northumberland under the guidance of Mary Stuart. 28 

James VI played the same cards in his relations to Elizabeth I, maybe 

because he personally hated weapons and war (his motto was “Beati Pacifici”). 29 

He did not take the 1586 alliance with England very seriously (it brought him 

4,000£ anually), was not moved by the execution of his mother Mary Stuart 

Queen of Scots in 1587, and at the failed invasion of the Spanish Armada allowed 

some Scots Roman-Catholic barons to join the invading fleet. 30 

In March 1603 he gladly received the news of the demise of Queen 

Elizabeth I, knowing that her throne 31 was waiting for him now. 32 According to 

23 Peter & Fiona Sommerset Fry, The History of Scotland, Routledge Press, London, 1982, p. 

162. 

24 Anthony Fletcher (ed.), Religion, Culture and Society in Early Modern Britain: Essays in 

honour of Patrick Collinson, Cambridge University Press, Cambridge, 1994, p. 210 and the 

following. 

25 See Karl Gunther, “The Origins of English Puritanism,” in History Compass vol. 4, no. 2, 

2006, pp. 235-240. 

26 Especially see Steve Murdoch, “Scotland, Europe and the English ‘Missing Link’,” in 

History Compass vol. 5, no. 3, 2007, pp. 890-913; John M. MacKenzie, “Irish, Scottish, 

Welsh and English Worlds A Four-Nation Approach to the History of the British Empire,” 

in History Compass vol. 6, no. 5, 2008, pp. 1244-1263; and last year’s study by Keith 

Robbins, “The ‘British Space’: World-Empire-Continent-Nation-Region-Locality: A 

Historiographical Problem,” in History Compass vol. 7, no. 1, 2009, pp. 66-94. 

27 G. M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei [Illustrated History of England], Editura 

Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, p. 384. 

28 Ibidem, p. 385. 

29 Adrian Nicolescu, Istoria civilizaţiei britanice, Volumul II, Secolul al XVII-lea: 1603-1714 

[The History of the British Civilization, Volume II, the XVII th Century: 1603-1714], Editura 

Institutul European, Iaşi, 2001, p. 13. 

30 Peter & Fiona Sommerset Fry, op. cit., p. 161. 

31 There is also the question of the Scottish, English and British identities, which were 

confused in the early modern age. For example, during spring 1605 Lord Chancellor 

Ellesmere was advised in a letter from Sir Francis Bacon to support the publishing of a 



G. M. Trevelyan, the only good thing he brought was the personal union with 

Scotland, 33 while parliamentary, legislative or religious union were still far off, as 

the Scots did not forget the humiliations they had to suffer on behalf of their 

southern neighbors, 34 who in turn considered them backward and even 

barbarian. 35 

Scotland now loses the presence of its King, who becomes far richer 

and powerful than all the Scots nobles or the Kirk. In an arrogant matter, he is 

recorded to have told his English subject that he governs Scotland only by the 

stroke of his pen, 36 with the obvious allusion that they should follow example. 

Regarding religion, James I pondered on changing the Scots Church 

according to the Anglican Church, 37 thus offering the Kirk a new reason of 

discontent. 38 In the same forgetfulness, he managed to return to Scotland only 

in 1617, which was also his last time there. His son Charles I would also visit 

Scotland only once, in 1633, for the event of his coronation at Holyrood Palace, 

on which occasion he offended the Presbyterians by allowing himself to be 

anointed with holy oil (considered a Catholic superstition). 39 

Unlike his father, he did not know Scottish Gaelic or the way of life in 

Scotland: poverty, his people’s reliance in their clan, kin and relatives in the 

Highlands as well as in the Lowlands, the smallness of towns, which were 

considered villages by the English, and the extensive decentralization because of 

the natural obstacles and poverty. 40 

Although the Scots enjoy a popular image of clansmen warriors clad in 

tartan, this icon has little in common with the realities of the early merchants of 

the Covenanters in the Lowlands, with the famous philosophers of St. Andrews 

history of Britain, concerning both peoples, but he himself understood that the letter was 

“touching the Story of England.” (Pauline Croft, “The Reign of James VI and I: the Birth of 

Britain,” in History Compass no. 1, 2003, p. 2). Concerning his accession, James I had to 

fend off rival claims to the throne, namely the claim of Lady Arbella Stuart (his cousin) and 

that of the Spanish Infanta, Isabella. Arbella was unmarried and Isabella did not have any 

children, so the English – namely by the Secretary of State Sir Robert Cecil – preferred 

James, who already had three children. Upon his crowning he styled his title “King of Great 

Britain, France and Ireland, Defender of Faith.” A crucial element he introduced was the 

United Kingdom flag (Union Jack), which was flown by the navy (Ibidem, pp. 2-3). Also see 

Arthur Williamson, “Scotland and the Rise of Civic Culture, 1550-1650,” in History 

Compass vol. 4, no. 1, 2006, pp. 91-123. 

32 Rosalind Mitchinson, A History of Scotland, Routledge Publishing, London, 2002, p. 123. 

33 G.M.Trevelyan, op. cit., p. 440. 


35 G.M.Trevelyan, op. cit., p. 440 and the following. 


37 Stoica Lascu, Introducere in Istoria Modernă Universală [Introduction to Universal 

Modern History], Constanţa, p. 8. 


39 Ibidem, pp. 169-170. 

40 Rosalind Mitchinson, op. cit., p. 124-125. 



University or in general with the whole Scottish urban culture. 41 Regarding the 

Scots clans, Duncan Forbes of Culloden famously describes them as a group of 

people sharing the same name and kinship, and each clan also consisting of 

other subordinate branches, each of them with its own chief, but all of them 

owning loyalty to the supreme clan chief. 42 So, in clan organization, the most 

important persons were not the relatives of the supreme chief, but the lesser 

chiefs. Also, in order to avoid confusion, clan members were not called after 

their family name. For example, in clan Grant, only the chief was called Chief 

Grant or Laird Grant, his vassals were also called Grant and then followed the 

name of their property. Thus, in official documents they appeared as John 

Grant of Sheuglie, although in everyday life Sheughlie alone would have been 

used. In some cases, in order to distinguish between father and son, their 

military rank was also included in the name. 43 

Even though this great Scots nobility could access Charles I’s court, and 

a few chiefs were indeed present there, the King did not seek to cultivate his 

relationship with them. Also he never attended trials in Edinburgh, and did not 

take part in Exchequer sessions, where he could have improved his 

administration of Scotland. 44 

He did not try to understand his ancestral land, where the Kirk was 

rather the representative body of the nation, through its synods and covenants. 

In 1635 King Charles I issued a series of indications for the Kirk without 

bothering to call a general convent. More so, he went on with his father’s 

(wisely) abandoned project of a new Scottish Liturgy. The ensuing Liturgy of 

1637, as it would be known, was certainly not the English Book of Common 

Prayer, nor Archbishop Laud’s Liturgy, the later at least being written after 

consulting the – few and unwanted – Scots Bishops. 45 

Thus, this Liturgy of 1637 – which did not have the approval of a 

Presbyterian Covenant – was to be read in all the churches, imposing changes in 

religion upon all Scots, a hard to accept fact. In the St. Giles Cathedral the 

bishop had not even finished reading two pages that the riot began. Jenny 

Geddes, a Scots woman, is especially remembered for allegedly having projected 

her stool at the Bishop of St. Giles, after loudly complaining of his saying 

Mass. 46 The – luckier – Bishop Whitford of Brechin managed to finish the 

41 Murray G.H. Pittock, The Jacobite Cult, in Edward J. Cowan (coord.), Richard J. Finlay 

(coord.), „Scottish History: The Power of the Past,” Edinburgh University Press, Edinburgh, 

2002, pp. 191-192. 

42 Stuart Reid, Highland clansman 1689-1746, Osprey Publishing, p. 3. 

43 Ibidem, p. 5. 

44 Rosalind Mitchinson, op. cit., p. 124-125. 

45 Ibidem, p. 146-147. 




lecture only with two loaded pistols by his side 47 (sic!). Scotland did not suffer so 

much distress since the days of William Wallace and Robert the Bruce. 48 

In an apparent similarity with the events that would take place four 

years later at Westminster, the King was confronted by the General Assembly of 

the Kirk at Glasgow. Even though outlawed, the Assembly abolished the 

Scottish Bishoprics and restored the Presbyterian order in the Kirk through a 

Covenant, which the people signed in an outcry against the policies of Charles I. 49 

Their main leader was the Puritan Earl of Argyll, Chief of the 

Campbell’s, the most widespread and influent clan of the Highlands. 50 He 

benefited the military experience of the Scots Diaspora, which had formed the 

bravest Protestant regiments on the continent under Gustav Adolphus and 

other renowned commanders. The Scots that returned home from Europe 

assembled under the military leadership of Alexander Leslie. Thus, in his 

ancestral Scotland, Charles I was opposed by a considerable force, which he 

could not check without the endowment of Westminster. 

This conflict is remembered in historiography as the Bishops’ Wars, 

with two phases: one in 1639 and the second in 1640. In 1639 James Graham 

Marquis of Montrose defeats the English 51 and truce is made by the Treaty of 

Berwick, where Charles I temporarily yields to the Kirk’s demands. The second 

phase of the Bishops’ Wars begins in 1640 with Earl Strafford’s (the King’s 

favorite statesman) efforts for creating a new army. To this, Montrose responds 

by marching his Scots Cavalry to Northumberland and Durham, which he 

decides to keep as a guarantee until the King’s acceptance of the Covenant and 

his paying of the sum decided by the Treaty of Ripon (1640). 

To this threat, Charles I responds by calling the Long Parliament, 52 thus 

opening the way for the English Civil Wars, which further weakened his position 

that he finally had to accept the Presbyterian confession of the Kirk and 

furthermore, award more liberty to the Parliament of Edinburgh (including the 

cause of government responsibility before it). 53 

Epilogue 

In a way, one could argue that the outburst of Jenny Geddes, a Scots 

woman “of the Bible” (as Nicolae Iorga would say) ultimately lead to the 

execution of Charles I on 30 th January 1649. Of course, this assertion must be 

47 Rosalind Mitchinson, op. cit., p. 147. 

48 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 459. 

49 Ibidem. 

50 Ibidem. 

51 Angela Anderson, Războaiele civile 1640-1649 [The Civil Wars 1640-1649], Editura All 

Educational, Bucureşti, 2002, p. 7. 

52 G.M. Trevelyan, op. cit., p. 460. 

53 Peter & Fiona Sommerset Fry, op. cit., pp. 172-173. 



understood in a metaphorical way, as referring to the entire Early Modern 

Scotland, as a land which did not give up its principles to a recognized, lawful 

King. But this must not be understood in the meaning that the unification of 

1603 brought doom to England, as it was the very enduring legacy of James I 

that “allowed the rebuilding of the British tripartite monarchy after 1660,” even 

making the reign of James I “as arguably the most crucial in British history.” 54 

54 Apud Pauline Croft, op. cit., p. 11.

analele universitÄÅ£ii âovidiusâ constanÅ£a - AUOCSI

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?

analele universitÄÅ£ii âovidiusâ constanÅ£a - AUOCSI