Vatra veche 2. 2011,BT

2 

Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul III, nr. 2(26), februarie 2011 *ISSN 2066-0952 

VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I.Slavici, I.L. Caragiale, G. Coşbuc 

VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ 

____________________________________________________________________________________________________________________ 

Număr ilustrat cu grafică de Ion Petru Pop *Coperta:”În căutarea fiului risipitor”, tehnică mixtă

Ziua Culturii Naţionale, de Nicolae Băciuţ/3 

Vatra veche dialog cu Ioana Crăciunescu, de Nicolae Băciuţ/3 

Mihai Eminescu – „Ziua de mâine”, de Dumitru Velea/5 

Eseu. Nae Ionescu văzut prin Emil Cioran, de A.I.Brumaru/7 

Dulcea povară a biografiei – Hortensia Papadat-Bengescu/Simone de 

Beauvoir, de Carmen Ardelean/8 

Memorialistica – o cale de redresare morală, de Mihai Floarea/10 

Alpha. Dedublarea ca formă de intruziune a parodicului în tragic, de 

Mihaela Tatu/12 

Poetul în „lină lumină” (Ioan Alexandru), de Aurel Hancu/14 

Dulcea harababură. Cuvânt înainte (Gheorghe Tomozei), de Cleopatra 

Lorinţiu/16 

Gânduri despre o anume poezie, de M.N. Tomi/19 

Cronica literară. Poemul de-a pururi ( Nicolae Băciuţ), de Elena M. 

Cîmpan/21 

Întoarcere în Arizona (Nicolae Băciuţ), de Iulian Chivu/22 

Semne şi simboluri (Liviu Pendefunda), de Constantin Pricop/23 

Petrişor Ciorobea sub absorbţia „centrului”, de Dumitru Velea/ 25 

Plăcută şi de folos zăbavă (Lazăr Lădariu), de Nicolae Băciuţ/28 

Filtre. Cultura ca dialog, de Raia Rogac/29 

La umbra scriitorului român. Corigent la fericire (Liviu Ofileanu), 

Gândul care uneşte (Elena M. Cîmpan), Scene din viaţa lui Anselmus 

(Vasile Gogea), de Ştefan Doru Dăncuş/29 

Melania Cuc – Poezia ca spectacol, de Lucian Gruia/30 

Dacă omul ar avea aripi (Olimpiu Nuşfelean), Pianul şi alte poeme 

(Elena M. Cîmpan), de Menuţ Maximinian/31 

Pilde de mântuire (Teodor Ciuruş), de Nicolae Băciuţ/32 

O istorie durereoasă (Ion Iachim), de Menuţ Maximinian/32 

Dialoguri despre Constantin Noica, cu Alexandra Wilson-Noica, de 

Carmen Tania Grigore/33 

Sonete de Florica Gh. Ceapoiu/35 

Vatra veche dialog cu Valentin Marica, de Menuţ Maximinian/36 

Din jurnale, de George Anca/39 

Dumitru Titus Popa (interviu), de Nicolae Băciuţ/40 

Poeme de Liviu Pendefunda/41 

Starea prozei. Puteai refuza un asemenea bărbat, de Suzana Deac/42 

Când înălţimea ierbii acoperă amintirile, de Corina Lucia Costea/44 

Documentele continuităţii. Întâmpinarea Domnului, de Gh. N. Şincan/45 

Structuri pronominale în textele biblice româneşti, de Mihaela Ştefan/46 

Dimitrie Cantemir şi lupta cu mefistofelii veacului al XVIII-lea, de Ana 

Irina Iorga/49 

Istorici de niciun ban şi alţii la fel, de Caşin Popescu/51 

Poeme de Vasile Vajoga/52 

55 de ani de învăţământ german la Reghin (IV), de Hans Ganesch/53 

Poem de Mihai Andrei Aldea/55 

Încercări de străpungere a tăcerii gândului (Ioana Em. Petrescu, Liviu 

Petrescu), de Elena Neagoe/56 

Poeme de Vali Niţu/58 

Amarnica mea bucurie. Tratat de singurătate, de Cezarina Adamescu/59 

Vânt de libertate, de Maria Tirenescu/60 

Universul Gramatopol. Dacă ai şti, Mihai, de Viorica Gramatopol/61 

Mapamond. Un român în India (jurnal, IX), de Ovidiu Ivancu/63 

Poeme de Gh.A, Stroia/65 

Poeme de Mariana Floarea/65 

Titus Suciu, Gara dintre castani..., interviu de Vasile Bogdan/66 

Starea prozei. Carul cu pere, de Geo Constantinescu/68 

Cu dragostea pre dragoste călcând, de Ion Nete/70 

Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, de Liliana Moldovan/73 

La cules de rodii în cartierul Rahova, 28, de Anni Lorei Mainka/75 

La mulţi ani, de rămas bun (Ion Fiscuteanu), de Cezarina Adamescu/76 

Sub semnul marilor maeştri, de Iulian Dămăcuş/79 

Literatură şi film. Bezna inimii omeneşti, de Alexandru Jurcan/80 

Max Jacob, Villonelă, în româneşte de Ion Roşioru/80 

Pamflet. A doua scrisoare franco-afonă.., de Hydra N.T./81 

Curier/81 

Şevalet. Bortă Ovidiu Ambrozie, de Gh. A. Stroia/84 

Ut pictura poesis (Constanţa Abălaşei Donosă)/86 

Ion Petru Pop, de Mihai Sin/87 

Portretul proză de Lucian Dumbravă/88 

În sfârşit, prin lege, Legea 238/2010, avem o Zi a 

Culturii Naţionale, stabilită pe 15 ianuarie. 

Avem tot felul de “zile”, de la “Ziua drapelului”, 

”Ziua imnului”, la Ziua pădurarului », Ziua fără fumat” 

etc. O inflaţie care, nu trebuie să fim pesimişti, nu s-a 

încheiat, vor urma şi alte ”zile” care trebuie marcate. 

Propun: “Ziua celor care culeg ciuperci”, “Ziua celor care 

au rude în străinătate”... Daţi-vă frâu imaginaţiei şi vedeţi 

câte zile au rămas nemarcate! 

Nimic rău în astfel de zile, până la urmă. Ele nu sunt 

cu roşu în calendar, nu sunt zile libere, se încearcă doar să 

se atragă atenţia asupra ceva, organizându-se tot felul de 

manifestări de către grupuri interesate, instituţii... 

Ce s-a ales de “Ziua Culturii Naţionale”, stabilită, nu 

întâmplător, pe 15 ianuarie, zi în care, oricum, se 

desfăşurau, tradiţional, manifestări dedicate lui 

Eminescu 

Cât a fost aceasta ”Ziua Culturii Naţionale” şi cât au 

căzut în derizoriu cei doi parametri importanţi ai 

sintagmei: “cultură”, pe de o parte şi “naţională” – pe de 

altă parte! 

Ar fi păcat ca o idee generoasă, indiferent câte altfel 

de zile sunt sărbătorite la noi, să fie compromisă. Mai ales 

că acum, poate mai mult ca oricând, cultura are nevoie de 

reabilitare, de sprijin, de renaştere. Ca să nu ne 

transformăm din popor în populaţie, ca să nu ne pierdem 

identitatea... 

Cum Legea 238 a fost publicată în Monotorul Oficial 

din 13 decembrie 2010, s-a făcut ce s-a mai putut face, 

într-un interval atât de scurt, din ceea ce se spune în acest 

document: “Art. 2 (1) Autorităţile administraţiei publice 

centrale şi locale sprijină material şi financiar organizarea 

de manifestări cultural-artistice şi de acţiuni socialculturale 

dedicate sărbătoririi acestei zile. (2) Ministerul 

Culturii şi Patrimoniului Naţional elaborează, în 

colaborare cu reprezentanţii organismelor deconcentrate, 

un ghid anual al manifestărilor dedicate acestei 

sărbători.”. 

Cu siguranţă, această primă “Zi a Culturii Naţionale” 

a fost o zi de... tranziţie, pentru o viitoare abordare 

profesionistă, cu concursuri de proiecte, cu alocări 

financiare implicite. 

Ziua Eminescu, devenită Zi a Culturii Naţionale – un 

orizont larg de promisiuni şi speranţe... 

Ideal ar fi însă ca “Ziua Culturii Naţionale” să fie 

marcată 365 de zile pe an, fără festivisme ieftine, 

formalism, ori “la normă”. 

NICOLAE BĂCIUŢ 

Număr ilustrat cu grafică de Ion Petru Pop 

Dascăli din judeţul Mureş, distinşi cu diplome la concursul 

“Cuvinte ce exprimă adevărul”, Târgu-Mureş, ediţia a XI-a

cu 

„M-am dezrobit de 

certitudini şi am devenit 

sclava întrebărilor” 

Ne-am revăzut după 21 de ani. Nici 

măcar nu ştiam că Ioana 

Crăciunescu plecase din ţară. A 

plecat discret, dând Bucureştiul pe... 

Paris. A dat cioara din mână pe cea 

de pe gard. Dar a prins şi cioara de 

pe gard. Şi a învăţat-o să cânte, fără 

s-o dezveţe de croncănit. 

După 17 ani de roluri jucate în 

ţară, pe scenă şi pe micul/marele 

ecran, Ioan Crăciunescu a adunat alţi 

17 ani de roluri în Franţa. Roluri de 

toate felurile. 

Dar a plătit preţul schimbării 

„scenei vieţii” cu vârf şi îndesat. Şi-a 

luat însă libertatea de a refuza să se 

complacă în ceea ce i-ar mai fi putut 

oferi Bucureştiul, căci gloria nu e 

uşor de dus în spate, e o povară care 

te obligă să-ţi încordezi mai tare... 

muşchii. 

Ea face parte dintre exilaţii din 

„generaţia turistică”, cum numeşte 

ea exilul de bună voie şi nesilit de nimeni. 

Un destin deturnat din revoltă, 

nu eroic, ci sfâşietor. A vrut să învingă 

fără să facă învinşi. Şi a învins! 

Într-o cameră de hotel, faţă în faţă, 

Ioana Crăciunescu şi-a ară-tat… 

faţa. Dincolo de filmele în care a 

jucat - „Blestemul pământului, 

blestemul iubirii” (filmul din 1979, al 

cărui titlu i se potriveşte de minune 

destinului ei, cea care a plecat, dar se 

reîntoarce mereu de-acasă, ca un 

blestem al pământului, al iubirii!), de 

„Artista, dolarii şi ardelenii” (1979), 

de „La capătul liniei”(1982), …de 

cărţile pe care le-a scris - "Duminica 

absentă", "Iarna clinică", "Maşinăria 

cu aburi"... şi până la "Creştet şi 

gheare" - Du font et des griffes" 

(ediţie bilingvă, Cartea Românească 

1998, versiunea în limba franceză de 

Tudor Florian Potra), Ioana 

Crăciunescu "nu numai că onorează 

pactul inviolabil cu propria, 

irepresibila vocaţie, dar atinge cota 

cea mai înaltă de expresivitate a 

poeziei ce se scrie azi în România”- 

cum se exprima Geo Vasile la 

apariţia cărţii bilingve. 

* 

-Ioana Crăciunescu, cunoşti 

jocul de cuvinte cu „viaţa unor 

femei a fost un roman, unor 

femei romanul le-a fost viaţa”! 

Ce-a fost viaţa ta până acum 

- Un eseu. Încerc s-o prind de 

undeva. Îmi pune întrebări, îi pun 

întrebări. Se spune că mergem 

spre lumină. De două ori am fost 

foarte aproape să-mi pierd partea 

aceasta de viaţă. Am senzaţia că 

într-o ceaţă limpede. M-am 

dezrobit de certitudini şi am 

devenit sclava întrebărilor. 

- Ce întrebări îşi pune, 

obsesiv, Ioana Crăciunescu 

- De ce, în orice formulă aş lua 

întâmplările din jurul meu – 

istorice, sociale, culturale, 

religioase – unghiul prin care le 

percep îmi pune întrebări noi şi 

oricare din răspunsurile dinainte 

nu-mi mai sunt suficiente. 

Şi dacă ăsta trebuie să fie 

bagajul pe care şi-l pregăteşte 

omul înainte de Marea Trecere, 

bagajele mele sunt tot mai 

voluminoase. Şi pentru că ştim din 

experienţă că fiecare kilogram de 

bagaj în plus costă (aproape de 

zece ori valoarea când zbori, cel 

puţin), atunci mă întreb dacă cu 

ce-am adunat până astăzi îmi pot 

achita zborul 

- Originile tale sunt din Teaca 

de Bistriţa-Năsăud. Eşti într-un 

fel, ardeleancă. În ce fel ţi-a 

marcat viaţa, destinul artistic 

amprenta locului 

- Aş spune că pot să fiu 

ardeleancă prin opţiune – 

mişcările familiei mele sunt 

ardelene, au fost marcate de cursul 

istoriei. La cedarea Ardealului, o 

parte din familia mea s-a mutat la 

Bucureşti. Tatăl meu s-a născut la 

Bucureşti. Sunt ce sunt – un 

hibrid. Din experienţa mea, ceea 

ce mă frapează este o întrebare 

care mi se pune des: de ce, cu rare 

excepţii, oamenii nu-şi cunosc 

mai mult de trei generaţii din 

arborele genealogic E frapant că 

şi azi, nu doar în incendii, dispar 

documente, acte despre identitatea 

unor oameni, a unor destine, a 

unor ţinuturi! 

Aş putea spune că sunt 

ardeleancă prin opţiune, pentru că 

mă regăsesc într-un anume spirit. 

Personal, însă, nu mai cred 

foarte tare că în acest secol mai 

rămân atât de bine fixate regiuni, 

ţări. Voiajul spiritual se face cu o 

viteză uluitoare. Doar lumea 

înapoiată, primitivă, mai încearcă 

să lupte împotriva acestei 

deschideri a lumii. 

- Când m-am gândit la 

„amprenta locului” m-am 

gândit şi la unul din rolurile tale 

memorabile din film, Ana lui 

Rebreanu, din „Blestemul 

pământului, blestemul iubirii”. 

- Ana din filmul „Ion” mă 

locuieşte şi acum, nu doar pentru 

că am jucat rolul, ci pentru că prin 

Ana am reuşit să înţeleg altfel 

destinul femeii în lume. Există 

teme mari în cinematografie, în 

literatură..., care niciodată nu pot 

fi repetate identic, dar rămân 

universale 

________ 

Foto: Ioana Crăciunescu şi 

Nicolae Băciuţ la Casa 

Memorială Alexandru Vlahuţă, 

Dragosloveni, 9 decembrie 2007 

3

pentru fiecare epocă. Dacă pe 40 

de canale vezi ştirile lumii, vezi şi 

destine tragice de femei, care nu 

fac decât să decline destinul tragic 

iniţial. Poate pot spune că am avut 

şansa, într-un anume moment al 

destinului, să întâlnesc un 

personaj pe care-l purtam în mine. 

- După 17 ani de actorie în 

ţară, te-ai decis să alegi 

„pribegia”. Ce te-a împins spre 

o astfel de opţiune 

- M-a ales Franţa pe mine şi, ca 

de obicei, România n-a ripostat. 

Degeaba te căsătoreşti cu cineva 

din iubire, dacă îl laşi să 

ţi-l fure prima venită! 

- În ce roluri jucate în 

Franţa te-ai regăsit 

- Joc Tennesee Williams, 

Laclaud, Vişniec… 

roluri din marea dramaturgie 

a lumii în care 

mă regăsesc. 

- Cum te-ai adaptat în 

Franţa Te-ai simţit o 

exilată 

- Corect ar fi să spun că 

m-am simţit exilată acasă 

întotdeauna. Nu faptul că 

nu am fost apreciată în ţară m-a 

făcut să mă simt exilată, ci faptul 

că nu am reuşit să mă exprim pe 

limba înţelesului majoritar. 

- Care sunt diferenţele de 

receptare a teatrului în cele 

două spaţii culturale, francez şi 

românesc 

- Sunt diferenţe de gust, de 

percepere şi de sistem valoric. Ei 

pun accent asupra valorii textului, 

pe care-l respectă cu sfinţenie. Noi 

punem accent pe interpretarea 

personală, pe evidenţierea calităţilor 

actoriceşti, nu pe ale textului. 

De aici şi percepţia şi pretenţiile 

sunt diferite. 

- Îmi vorbeai în aceste zile 

despre curajul actorului. În ce 

ar mai putea consta azi curajul 

în actorie 

- Curajul înseamnă pentru actor 

puterea, îndrăzneala să se arunce 

fără plasă dedesubt, ca la circ. Să 

joci într-o limbă străină e un 

imens necunoscut, iar să să te 

întorci în ţară înseamnă să vezi cât 

de simplu înoată peştii în 

necunoscutul limbilor. 

- Ai publicat mai puţină 

poezie după retragerea din viaţa 

culturală românească… 

- Am făcut declarat, din 1990, 

greva publicării. Au apărut cărţi 

de-ale mele, dar reeditări, 

antologii. N-am simţit nevoia să 

public în presă, chiar dacă am 

respect faţă de multe reviste 

literare. 

Am consumat nişte curse 

interioare, fără să doresc să ajung 

la o linie de sosire. 

- Cum sunt percepuţi românii 

în Franţa 

- Francezul spune că nu are 

decât două soluţii – ori aduce 

partea cea mai joasă a societăţii, 

ori geniile. 

Deci, ei sunt foarte atenţi cu 

românii, ca să descopere, să 

înţeleagă cine dintre cei care încep 

de jos sunt genii şi cine cei care 

vin cu aroganţa celor de sus. 

Mă situez între cei doi poli. Am 

plătit pentru aroganţa să cred că 

ştiu şi, începând de la zero, am 

câştigat dreptul de a cunoaşte 

altfel. 

Pot să spun că limba franceză 

mi-a redat textul care nu mai e 

handicapat de cenzura 

românească, că a cicatrizat rănile 

unor cuvinte repetitive şi că 

regăsesc limba română cu altă 

libertate a calităţii intrinsece, fără 

să mai simt transpiraţia proastei 

folosiri. O simt ca pe o pânză 

curată cu care mă pot înveli, îmi 

pot acoperi mintea, sufletul, faţa. 

Prin urmare, am redobândit-o. 

Cred că e din nou prima pe listă 

din carneţelul meu de bal, după 

două războaie. 

- N-ai plecat de tot. De ce te 

mai întorci, când te întorci în 

ţară 

- Fac parte din ceea ce se 

numeşte, între exilaţii români, 

„generaţia turistică”. N-am 

mâncat soia într-o parte, ca s-o 

mănânc dincolo, fiindcă e 

ecologică. 

N-am putut să fiu erou că m-am 

deprins cu o dictatură, pentru că 

am trăit-o până la capăt, n- 

am putut să devin un 

exilat erou, pentru că 

înseamnă că am colaborat, 

de vreme ce am putut să 

trăiesc până la capăt. 

Cu ocazia inaugurării 

drumului meu turistic în 

ambele sensuri, am învăţat 

că nu poţi să fii erou, dacă 

eşti dispus să trăieşti totul, 

până la capăt. 

Eroii se nasc doar dacă 

sunt de o parte sau de alta. 

-Unde vrei să-ţi închei 

socotelile cu viaţa, când vei 

renunţa la scenă 

- În Transilvania, în centrul ei! 

- E cumva chemarea 

străbunilor la mijloc 

- Am fost odată la Luxemburg şi 

am descoperit că e un kilometru 0, 

calculat pe o linie care trece prin 

România. 

De când se schimba planeta, 

temperaturile, cred că kilometrul 

meu 0 se aşează în Transilvania. 

Focşani, 8 decembrie 2007 


Foto: Ioana Crăciunescu, la 

Casa Memorială „Alexandru 

Vlahu-ţă” din Dragosloveni, 

Vrancea, împreună cu un grup 

de scriitori, participanţi la 

„Saloanele Dragosloveni”, 

Focşani, 2007 

4

Sub acelaşi semn destinal, de conjuraţie a aştrilor, sub 

care Eminescu întâmpină lumina, o şi răsfrânge: la 

cumpăna timpilor, când un an trece într-altul, relevându-i 

omului, pentru o clipă, dimensiunile adevăratului său 

timp, trecut şi viitor, el îşi deschide lumea, într-un mod 

critic, şi o închide fără închidere, din perspectiva 

desfacerilor şi refacerilor operei. De la privirea lumii cum 

este, el trece rapid la întrebarea: cum este cu putinţă ceea 

ce este Îşi începe activitatea ziaristică cu cuvântarea O 

scriere critică, ţinută la 30 decembrie 1869, la adunarea 

de sărbătorire a Anului Nou a celor două societăţi 

studenţeşti, Societatea literară-ştiinţifică a românilor 

din Viena şi Societatea literarie-socială „România”, şi 

o încheie, peste aproape două decenii, cu seninul şi 

cutremurătorul articol, Ziua de mâine, publicat tot de 

Anul Nou, în Fântâna Blanduziei, 1 ianuarie, 1889. 

Acolo unde măsura şi cezura îi arată timpului carenţa, 

Eminescu vine şi deschide un cerc rostitor pentru geniul 

poporului român, dându-i timpului real o nouă 

dimensiune, aceea împlinitoare a sa şi a omului. 

Revenirea într-un cerc care nu se închide este semnul 

conştiinţei noastre „mai bune”, cum s-a zis, şi aceasta nu 

este întâmplătoare. 

Cuvântarea O scriere critică, „bine aranjată şi aleasă 

în cuvinte”, cum o prezintă V. Babes, se publică în Albina 

din 7 şi 9 ianuarie 1970. Poetul salută, în „numele 

tinerimii”, pe „bătrânii noştri anteluptători în cauzele 

românilor”, şi, din acest unghi al apărării culturii noastre 

naţionale, trece la judecarea şi condamnarea gestului lui 

D. Petrino de a critica, printr-o broşură, pe Aron Pumnul 

cu fonetismul său absolut, pe care îl solicita limbii 

române. Dascălul lui Eminescu (care chiar îl înfiase pe 

poet, după actul de curând descoperit) participase la 

revoluţia de la 1848 şi desfăşurase o amplă activitate 

culturală şi naţională. Ignorându-le şi neţinând seamă de 

istoricitatea fenomenelor social-istorice şi culturale, D. 

Petrino se făcea, după părerea lui Eminescu, deosebit de 

vinovat. Aici, Eminescu va emite legea obiectivităţii 

actului critic, ca necesitate, „critica e a oamenilor cari au 

pătruns, au înţeles obiectul aşa cum el trebuie să fie 

înţeles, adică fără scrupule, fără prejudeţ subiectiv.” (M. 

E., Opere IX, pp. 83-84). 

Trecând peste rotiri ale timpilor prea puternici şi prea 

slabi, cum ar fi zis Hegel, şi adăugându-i operei „cerc 

după cerc”, într-o desfăşurare dialectică şi creştere 

organică, Eminescu scrutează trecutul, ca într-o oglindă, 

pentru a descifra viitorul. El caută să surprindă, în 

multitudinea de evenimente, timpul cel adevărat al 

omului, care se opune acţiunii devoratoare a lui Kronos. 

Şi, negăsindu-l, nu poate să scrie decât despre carenţa 

acestuia. La începutul anului 1881, din acelaşi unghi 

critic, el publică în Timpul din 4 ianuarie, editorialul cu 

titlul sugestiv Patologia societăţii noastre. Contradicţia 

dintre clasele pozitive (care stau în raport direct cu 

munca) şi cele superpuse (care nu compensează prin 

nimic consumul lor), în fine, dezechilibrul social sunt 

determinantele „anomaliei” şi „patologiei sociale”. 

„Oamenii cu sentimentele nobile şi dezinteresate – scrie 

Eminescu –, cari au luat parte la mişcările de la 1848 şi 

1859 sunt în drept astăzi, după câte văd, să întrebe pe 

corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce aţi făcut 

cu iluziunile şi cu speranţele ţării din acei ani” Şi 

concluzia este limpede şi alarmantă: „Un stat unde 

funcţiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni 

cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele 

bugetare, se condamnă singur a fi neputincios şi sterp.” 

(M. E., Opere XII, p. 17). 

Peste o nouă rotire de zile şi clipe prea repezi, 

Eminescu publică în Timpul din 1 şi 3 ianuarie 1882, 

Cronica anului 1881. O prezentare panoramică, tocmai 

pentru a putea decela liniile de forţă ale istoriei; priveşte 

politica internă şi externă a României şi conchide asupra 

situaţiei social-istorice a ţării noastre integrată în context 

european. De la început, distinge între „eternul prezent” al 

lui Kronos şi, fireşte, timpul creator, al omului. „Nu 

putem porunci timpului să stea pe loc, nici putem face ca 

evenimentele să încremenească câteva ceasuri împrejurune, 

ca să le putem fotografia, căci ele-şi urmează cursul 

lor necontenit, puţin păsându-le dacă ne dor sau ne 

bucură. În zadar minutarul ceasornicului ar sta pe loc: 

timpul curge alături de el, şi numai omul, având în faţă 

ziua de azi, eternul prezent, pune pietre de hotare între 

lucruri ce au trecut pentru totdeauna şi fixează pe 

orizontul negru al viitorului dorinţele sale ca ţinte 

luminoase, uneori de-apururea neajunse.” (M. E., Opere 

XIII, p. 21). Poetul va căuta ca timpul măsurării şi 

succesiunii să-l curbeze într-unul al conexiunilor şi 

ordinei umane, să-l facă vectorial. Forţa raţiunii sale va 

reuşi aceasta şi judecăţile sale istorice vor fi confirmate şi 

augmentate de istorie. Editorialul din Timpul, 1 ianuarie, 

_______ 

Grafică de Ion Petru Pop, ”Timpul demolează, 

totuşi” (tehnică mixtă) 

5

1883, („Se-nche-ie…”) atinge orizontul celei mai tensionate 

metafizici. O densă pagină de filosofia istoriei 

rezumă nu tratate, ci epoci în procesualitatea lor. Viaţa 

umană e judecată din perspectivă cosmică; simetriile se 

aşează între micro-cosmos şi macrocosm, între subiectivitate 

şi obiectivitate; se invocă teza corelatelor dintre 

legile fenomenologice şi cele mecanico-matematice etc. 

O pagină finală asupra istoriei omului, pe care raţiunea 

poetului, presimţind invaziile stârnitelor forţe iraţionale 

ale istoriei, a ţinut să ne-o pună în cea mai sporită lumină. 

(Pentru prima oară, Eminescu are nevoie de o clipă de 

odihnă: luna ianuarie o va petrece în spital.) Perspectiva 

sa este ameţitoare, ochiul său nu mai priveşte critic o 

societate prezentă, ci tragic omul cu lumea sa cu tot. „Sencheie 

şi după datina noastră cu ziua de azi un şir de 

evenimente măsurate după apuneri şi răsăriri de soare şi 

fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători. 

Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o 

comparăm cu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea 

crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. 

Cu toate acestea, precum o lege eternă mişcă universul 

deasupra capetelor noastre, precum 

puterea gravitaţiunii le face pe toate 

să plutească cu repejune în caos, tot 

astfel alte legi, mai greu de cunoscut, 

dar supuse aceleaşi necesităţi, de la 

care nu este abatere, nici excepţie, 

guvernează oamenii şi societăţile. 

Oricât de mici am fi pe acest glob 

atât de neînsemnat în univers, a cărui 

an întreg de câteva sute de zile nu 

sunt măcar un ceas pentru anul lui 

Neptun de şaizeci de mii de zile, totuşi 

ce multe şi mari mizerii se petrec 

în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează 

oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!” 

Sentimentului nimicniciei şi mizeriei omeneşti în 

comparaţie cu imensitatea şi sublimitatea universului şi 

absolutului, Pascal îi găsise un răspuns, opunându-i 

gânditoarea trestie. Dar Eminescu observă că acest „mare 

problem” în loc să înţelepţească fiinţa umană, o împinge 

în precaritate, şi că tragicul metafizic devine caz 

particular al tragicului social, pe care îl poartă cu sine 

omul şi cunoaşterea sa, atunci când ea nu reuşeşte să-şi 

subordoneze voinţa şi acţiunea, valoarea morală şi 

valoarea politică. Cum este cu putinţă ceea ce este 

Eminescu scrie: „Se vede că aceeaşi necesitate absolută 

care dictează în mecanismul orb al gravitaţiunii cereşti 

domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se 

prezintă ca mişcare e dincoace voinţă şi acţiune şi că 

ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acela al 

lumii mecanice.” Eminescu ştie că în istorie acţionează 

„viclenia raţiunii”, după cum surprinsese bătrânul Hegel, 

evenimentele petrecându-se „într-un şir pare că de mai 

nainte determinat”. Eminescu întreabă şi se întreabă: „ce 

se va alege de cei mici” Şi răspunsul vine ameţitor: 

„Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muchie de 

despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a 

întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta 

armelor, oricare norocul războiului, oricât de înţeleaptă 

va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi 

totuşi stabilirea unei preponderenţe politice slave, pururi 

fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea 

totală.” În acest context, postrevoluţionar, contradictoriu 

pentru lumea europeană, poetul priveşte situaţia poporului 

nostru, neuitând contradicţia, adâncită continuu, dintre 

clasele pozitive şi cele superpuse. Curba reflexiilor trece 

de la nivelul general, al omului în lume şi al lumii în om, 

prin cel particular, moral şi politic al lumii, pentru a 

ajunge la cel individual, economico-politic al naţiunii 

noastre. „Plângerile” poetului rezonează în imensitatea 

universului cu muzica siderală, dar cauza lor este bine 

determinată: situaţia istorică a unui popor în lume. „Cu 

părere de rău – scrie el – cată să constatăm că, cu toată 

bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a 

acestei ţări arată uneori semne de copilărie. Ca un sfinx 

mut încă şi cu ochii închişi stă anul viitor înaintea 

noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite 

sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel 

ce nu va fi în stare să le dezlege. Iar Edipul destinelor 

noastre se uită în faţa acestui sfinx şi, în loc de a fi 

pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate, a fizionomiei 

lui, el s-apropie de monstru pentru a-i răspunde 

cu… jucăriile noastre constituţiona-le... Fără îndoială 

ceea ce are să se întâmple se vantâmpla, 

dar e păcat şi nu e demn ca, 

atunci când timpu-rile sunt foarte 

serioase, un popor să joace mica 

comedie a luptelor sale dinăuntru.” 

(M.E., op. cit., pp. 250-251). 

A fost dat ca „cercul” să se închidă 

şi să se deschidă într-altul mai mare, 

rostitor, al poporului român în istorie. 

La 1 ianuarie 1889, Eminescu reuşeşte, 

printr-un efort disperat şi supraomenesc, 

să mai smulgă ultimele 

cuvinte de sub um-brele tot mai dese 

ale iraţionalului lumii căzut peste sine şi să le aşeze 

testamentar pentru cumpătul vremurilor, sub titlul Ziua de 

mâine, în Fântâna Blanduziei. Nici nu se putea altfel, 

căci şi aici există o ordine. În aceste ultime cuvinte, el 

observă „că binele suprem al păcii s-a păstrat – deşi cu 

multe sacrificii – şi Europa a fost scutită de a fi aruncată 

în peripeţiile funeste ale unor războaie de exterminare.” 

Statele care „trăiesc cu neliniştea zilei de mâine” s-au 

înarmat; statele care nu se neliniştesc de ceea ce se 

petrece dincolo de graniţele lor „îşi consacră puterile lor 

în mod esclusiv numai dezvoltării bunului trai dinăuntru 

şi prosperităţii publice”. Dar condiţia ca gânditoarea 

trestie să supravieţuiască – lege a istoriei – este pacea. 

Numai astfel naţiunile pot şi trebuie să-şi rezolve 

probleme economice şi sociale. Între parteneri egali, 

scrisese când urmărise evenimentele „cestiunii orientale”, 

războiul se transformă în autodecimare. Din doi lei care se 

luptă şi se devoră nu se va mai găsi, sub lumina soarelui, 

decât două cozi. „Necesitatea păcii e atât de mare încât 

niciun suveran n-ar îndrăzni să ia asupră-şi răspunderea 

de-a desfăşura flagelul îngrozitor al războiului.” (M. E., 

op. cit, pp. 333-334). 

Cuvinte ultime ale geniului nostru despre necesitatea 

păcii pentru ziua de mâine! Cuvinte ultime smulse de 

Eminescu de sub nopţile istoriei pentru aurora zilei care 

va începe. 

_________ 

DUMITRU VELEA 

Grafică de Ion Petru Pop, Îndemn la mărturisire 

(tehnică mixtă), detaliu 

6

Eseu 

Alumn al lui Nae Ionescu, Emil Cioran se defineşte 

singur (la 1937, într-un număr din Vremea) într-un portret 

pe care-l zugrăveşte Profesorului, se va fi gândit aşadar că 

se regăseşte în acela. Era condamnat la luciditate şi, 

fireşte, scriind despre Nae Ionescu, îşi scruta într-o 

oglindă, slobod de complicităţi, duhul, ursita. Ar fi avut, 

prin urmare, în comun cu prodiguul povăţuitor, 

îndrăzneala refugiului în negaţii şi singurătăţi. Oroarea de 

sistem în filosofie ar proveni şi ea de la înaintemergător: 

Nae Ionescu oficia de la catedră, în Logică ori Metafizică, 

dezlegat însă de normele scolasticeşti, instruind 

(paradoxal) în relele cunoaşterii. Numai de la el, va 

observa Emil Cioran, puteai învăţa ce mare pierdere e 

cunoaşterea, a şti e a cădea într-o necontenită dramă. Prin 

cunoaştere, îşi va încredinţa profesorul învăţăceii, te 

desfaci de fiinţă, spiritul (cunoştinţa) e deopotrivă o 

rupere a echilibrului originar, existenţa acum naufragiază. 

Emil Cioran se îndoia totuşi că 

Nae Ionescu nu credea în 

nimic şi i-ar fi reproşat odată 

că a găsit în lume ceva în care 

totuşi să creadă: a ajuns, astfel, 

prin asceze şi tăgăduire, ca el 

însuşi să fie mai tare în necredinţe. 

I-a obiectat maestrului 

său şi că nu a izbutit, ca 

metafizician, să se sustragă 

ispitei timpului, a vremurilor; 

„participarea voioasă la 

păcatul de a fi” îl va fi dus, 

zece ani, în politică, în istorie 

(politica fiind, în termenii 

scepticului nemântuit, făcută 

de „plutonieri inspiraţi”). E de 

neînţeles, afirma Emil Cioran, 

scoborârea în imanenţă a lui 

Nae Ionescu, asistarea 

imediatului şi a devenirii. Îi 

vor fi date, însă, şi lui Emil 

Cioran le-a reprimat, scrisul lui 

în această ordine fiind o stranie 

ascensiune – el ştie acum şi pune în lucru tot ceea ce şi-ar 

fi dorit să regăsească la iscusitul său mentor: consumarea 

căderii în timp, o cumplită aderenţă şi inaderenţă la 

potrivelile lumeşti. 

Dacă – crede Emil Cioran – absolutul a fost 

transformat, prin cunoştinţă, într-o funcţie a disperării şi 

nu-l putem percepe şi trăi decât în chipul acesta, de ce să 

hotărâm (cum va fi cedat acum Nae Ionescu) pentru 

lucrurile trecătoare Va fi, prin urmare, scârbit 

(mărturiseşte Cioran) de istorie şi cunoaştere şi se gândea 

în tinereţe să redacteze o teză de doctorat despre lacrimi. 

Cad totuşi de acord, el şi o ceată de prieteni, că singurul 

profesor din univers care ar aproba-o ar fi Nae Ionescu. 

(Desigur, dacă ar fi fost profesor, ar fi acceptat-o şi Emil 

Cioran. Însă cum se întreba el însuşi: „Din paradox Din 

tragedie şi luciditate”.) 

Sunt, fireşte, multe şi punctele în care Nae Ionescu şi 

Emil Cioran, discipolul, se despart, cine le compară opera 

şi biografiile se va convinge de acest lucru. De exemplu, 

Emil Cioran n-a consimţit niciodată la eroare numai din 

„slăbiciune pentru viaţă”, o consimţire pe care, împreună 

cu altele încă, Nae Ionescu nu ar fi refuzat-o vreodată. Nu 

a avut pentru aceasta, mărturiseşte Cioran, profesor care 

să-l fi pregătit: nu a existat adică „până acum niciun 

profesor de îndoieli”. Dar un astfel de profesor, pentru că 

Nae Ionescu s-a retras din această superbă poveste, nu ar 

fi fost totuşi Emil Cioran Iată o misiune care, prin 

dispariţia lui Nae Ionescu şi a lui Emil Cioran, va lipsi 

românilor, va lipsi lumii întregi. 

A.I.BRUMARU 

Post scriptum 

1.Când expediam, prin poşta electronică, acest eseu 

pentru (probabil) un număr tematic al revistei „Origini” 

(„Romanian Roots”) ori pentru o crestomaţie Nae 

Ionescu, coordonatorul acestor proiecte, directorul 

publicaţiei şi al Editurii Criterion, prietenul meu Gabriel 

Stănescu, poet şi critic de marcă, murea/murise, cum avea 

să mă avertizeze, aproape 

simultan, aceeaşi poştă 

electronică: era în timpul 

Târgului de Carte „Gaudeamus” 

(decembrie, 2010) şi Gabi era 

prins, poate fără de măsură, în 

eveniment. Tipăresc acum acest 

mic articol în „Vatra Veche” cu 

gândul la nedreapta, prematura 

stingere a omului excepţional 

care a fost Gabriel Stănescu. 

2.În eseul „Adaptabilitate şi 

transfer sau Cu prepoziţia înspre 

în era schimbării”, începutul 

paragrafului 5 (în care s-au 

inversat câteva rânduri) se va 

citi după cum urmează: Astfel, 

fiind încredinţat că pentru 

psihologia etnică o izbutită 

documentare e oferită de studiul 

producţiilor culturale ale unui 

popor, fiindcă în acestea sufletul 

său s-a afirmat în chip obiectiv, 

M.Ralea (ca şi C.Rădulescu- 

Motru în 1908 şi apoi în 1927) ia în considerare exclusiv 

marile personalităţi creatoare de plusvaloare noetică: 

raţionalismul francez se evidenţiază în Moliere, Racine, 

Voltaire, Descartes ş.a., sentimentul devenirii permanante 

al germanului e perfect învederat la autorii de seamă ai 

semniţiei sale etc. Românii au însă o literatură tânără 

neconcludentă. Ş.a.m.d. 

A.I.BRUMARU 

_________ 

Grafică de Ion Petru Pop, „Şi pietrele se pot topi” 

(tehnică mixtă) 

7

– 

„Timp pierdut – timp regăsit” (Proust), „timpul trăirii 

– timpul mărturisirii” (Eugen Simion), sintagme 

dihotomice care, atunci când vine vorba despre un tip 

aparte de scriitură, cea cu pronunţate note autobiografice, 

nasc întrebări deopotrivă în mintea lectorului inocent, a 

criticului (cu precădere a psihocriticului) şi, de cele mai 

multe ori, chiar în cea a autobiografului. 

„În cazul scriitorilor, materialul 

biografic cel mai bogat, de 

primă mână, poate fi găsit, fireşte, 

în operele lor” 1 , afirma Groeben în 

subcapitolul Analiza producţiei axate 

pe autor, susţinând direct linia 

criticii biografice inaugurate de 

Sainte-Beuve. Atunci când expunerea 

biografiei este asumată de 

scriitor, putem vorbi despre un voyeurism 

scriitoricesc care va permite 

înţelegerea perspectivei narative 

a autorului sau a personajelor, a obsesiilor ce devin 

teme recurente ale romanelor, ca în cazul Hortensiei 

Papadat-Bengescu sau care va oferi o imagine integrală, 

frapantă pe alocuri, a personalităţii contradictorii a omului 

şi a scriitorului, ca în cazul lui Simone de Beauvoir. 

Mărturiile autobiografice par să frământe scriitorul 

care simte, într-un moment al existenţei sale, nevoia expunerii: 

„autobiograful – ca persoană relativ bine cunoscută 

– se situează la capătul propriei sale dezvoltări; în consecinţă, 

el lucrează la imaginea definitivă a personalităţii 

sale şi trebuie, în mod inevitabil, să neglijeze, respectiv să 

prelucreze printr-o imagine subiectivă, caracterul de 

proces, specific unei biografii” 2 . Rezultatul este romanul 

autobiografic, finalitate a împingerii la extrem a viziunii 

subiective în procesul de concretizare a unei imagini 

conştiente de sine, o „reflectare de sine” prin evenimente 

simbolice care să nu altereze, totuşi, veridicitatea. 

Considerăm parţial valabilă teza lui R. Pascal, citată de 

Groeben, conform căreia o autobiografie antrenează o 

„alterare inconştientă a amintirilor” 3 . Redactate la vârsta 

maturităţii, chiar spre senectute (ca în cazul majorităţii 

scrierilor autobiografice), Amintirile unei fete cuminţi sau 

nuvelele Hortensiei Papadat-Bengescu prinse în volumul 

Arabescul amintirii, subintitulat Roman memorialistic, 

sunt, în mare parte, dovezi certe ale preocupărilor celor 

două scriitoare de a prezenta intacte, nealterate de 

intervenţii inoportune ale adultului, scene, sentimente, 

stări, obsesii care formează un corpuscul indisolubil 

tocmai prin acuta notă de autenticitate, de trăire autentică. 

La Simone de Beauvoir, nu doar exactitatea, precizia 

în notarea vârstei, a toposurilor sau a persoanelor care i-au 

marcat existenţa anulează teza lui Pascal. Recunoaşterea 

suplinirii unor amintiri care lipseau, dar erau 

1 Norbert Groeben, Psihologia literaturii. Ştiinţa literaturii între 

hermeneutică şi empirizare, Bucureşti, editura Univers, 1978, p.52. 

2 Ibidem, p.49 

3 Ibidem, p.49 

semnificative pentru parcursul său, cu imagini dintr-un 

album de familie 4 sau a preluării unor amintiri ale 

adulţilor (fapt menţionat prin sintagma „pare-se” tocmai 

pentru a elimina o posibilă deformare a discursului său 

prin judecăţi subiective, amintiri care nu-i sunt proprii) şi, 

mai mult, sinceritatea cu care mărturiseşte şi, astfel, îşi 

asumă sentimente condamnabile resimţite faţă de mamă, 

tată, soră sau cei din jur, asumarea impudicelor, jenantelor 

simptome ale pubertăţii, chiar oscilarea între preferinţe 

sexuale care n-o onorează în faţa unui lector cu precepte 

morale rigide sunt câteva dintre argumentele care pot 

susţine contrariul tezei lui Pascal. 

În cazul Hortensiei Papadat-Bengescu, situaţia e una 

cu totul aparte. Autoarea con-sideră multă vreme graniţa 

dintre viaţă şi literatură una de 

netrecut, aşa cum dovedeşte o 

mărturisire rătăcită prin manuscrise: 

„a scrie despre ce ştii, 

ce ai aflat, ce ţi s-a spus, despre 

secretele tale sau ale altora. Ca 

şi cum am fi într-o lume în care 

trecând pe uliţă, ai văzut fără să 

te miri un om trântind cu un 

pumn jos pe trotuar o femeie şi 

aşternându-se peste ea – aşa îmi 

pare uneori indiscreţia de a 

trebui să cercetezi în tine pentru a-ţi aminti de fapte 

oarecari şi care trebuie sau trebuiau să se fi aşezat în 

memorie. De ce mereu să brutalizezi în văzul, în auzul 

tuturor mişcările, cuvintele surprinse ale fiinţelor care nu 

fac decât să trăiască” 5 . Cu toată această impresie de 

brutală violare a intimităţii, autoarea va redacta câteva 

nuvele şi un roman (e vorba de romanul Balaurul 

construit întâi, după cum lasă să se întrevadă fragmentele 

publicate în „Însemnări literare” în 1919, ca un jurnal la 

persoana întâi intitulat Carnetul zilelor pustii) în care nota 

autobiografică e evidentă, deşi relativ asumată, în ciuda 

dificultăţii resimţite în momentul evocărilor, aşa cum 

mărturiseşte într-un interviu publicat în „Seara”: „Am 

început un mic caiet auto-biografic cu oameni adevăraţi; a 

mers greu, tare greu.” (p. 10). De altfel, această deghizare 

într-o persoana a III-a, deghizare dată de o oarecare teamă 

a confesiunii, e şi reţeta din nuvelele cuprinse în volumul 

menţionat ante-rior, Fetiţei refuzându-i-se poziţia de 

persoană care se confesează, în favoarea confortabilului 

rol de personaj, alter-ego al autoarei, în maniera în care 

procedase şi în cazul romanelor unde asistăm la aceeaşi 

„disimulare a confesiunii” 6 . 

Literatura confesivă, răspândită sporadic şi fragmentat, 

vine în contradicţie cu dezideratul obiectivităţii 

absolute pe care şi-o asumase şi pe care o transformase în 

stindard, reuşindu-i doar în romane unde poate „să elimine 

orice posibilitate de infiltrare a eului ei personal, 

împotriva căruia luptă cu o înverşunare pe care n-o au 

4 Vezi Simone de Beauvoir, Amintirile unei fete cuminţi, traducere şi 

note de Anca-Domnica Ilea, postfaţă de Margareta Gyurcsik, Timişoara, 

editura de Vest, 1991 

5 Suplimentul „Revistei de istorie şi teorie literară”, nr.3, 1986, 

Hortensia Papadat-Bengescu, Arabescul amintirii. Roman memorialistic, 

ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Dimitrie Stamatiadi, p. 11 

6 Nicolae Florescu, Profitabila condiţie, Bucureşti, Cartea Romanească, 

1983, p.47 

8

decât asceţii anahoreţi cu pasiunile carnale” 7 . Izolată, 

refuzată sistematic, autobiografia pare să o bântuie 

permanent, determinând-o nu doar să afirme, într-un 

interviu acordat lui N. Caradino: „Intenţionez totuşi să 

scriu odată despre ceea ce într-adevăr a fost. (…) Lucruri 

atât de adevărate încât ar fi memorii.”, ci şi să-şi transforme 

obsesia renegată în fragmente presărate în „Sburătorul” 

(Ce mi-a vorbit portretul, Fetiţa – 1920), în volumul 

Romanţă provincială, 1926, în „Tiparniţa literară” şi 

„Revista română” între 1930 şi 1942, reunite alături de 

fragmente inedite în volumul Arabescul amintirii. 

Departe de a fi vorba de o inconsecvenţă, dată fiind 

distanţa dintre afirmaţii şi realitate (şi argumentul ar fi 

căutata obiectivitate specifică romanelor), paradoxul oscilării 

între subiectivitate şi obiectivitate ar putea fi explicat 

prin perceperea propriei biografii ca „sabie a lui Damocles”, 

ideea conturării lirice a copilăriei „persecutând-o” 

de-a lungul întregii sale existenţe scriitoriceşti. Eşecul 

proiectului autobiografic mărturisit iniţial îşi găseşte cu 

greu explicaţii valabile; importantă pentru elucidarea a- 

cestuia, măcar ca punct de pornire, ar putea fi afirmaţia 

contrapunctică a autoarei din acelaşi interviu. „Lucruri 

atât de adevărate încât ar fi memorii. Fireşte, aşa cum 

scriu eu, obiectiv, imparţial”, trăsături care numai compatibile 

cu literatura confesivă nu pot fi, poate doar în 

măsura în care autoarea ar fi gândit o perspectivă 

asemenea celei a lui J.L.Borges care începea povestirea 

Ulrica, din Cartea de nisip, cu afirmaţia: „Relatarea mea 

va fi conformă realităţii sau, în orice caz, amintirii mele 

personale despre realitate, asta însemnând acelaşi lucru” 8 . 

Nevoia dezvăluirii e resimţită, fără îndoială, ca un 

catharsis aşteptat, revendicat şi, într-un final, permis. 

Mărturisirea din Autobiografie confirmă afirmaţia 

anterioară şi completează, poetic, prin descrierea stării de 

graţie a confesiunii: „Am răspuns chemării autobiografice 

cu simţirea cuvioasă a cuminecăturii, dezgolire şi sfială de 

sine, – când m-am scufundat în apele din mine, din 

împletitura lor deasă am ridicat la suprafaţă numai semnul 

celor zece degete… iar după spovedanie am simţit că 

timpul o secundă mi s-a oprit în loc.” 9 

Pentru Simone de Beauvoir, relaţia cu biografia e una 

asumată, recunoscută ca necesară, dacă avem în vedere 

numeroasele volume în care autobiografia e punct de 

pornire pentru eseu, roman sau studiu ştiinţific. Teoria 

conform căreia trecutul e un compartiment al existenţei 

care nu-şi menţine integralitatea prin simpla explorare, 

asemenea unei fotografii, ci care se deformează constant, 

prin trecerea anilor, fapt ce dictează necesitatea prinderii 

lui în pânza scriiturii pentru a-şi redobândi forma, 

contururile e îndelung analizată în La Vieillesse (1970). 

Procesul de reconstrucţie a trecutului fusese început de 

autoare cu mult înainte de redactarea Amintirilor.., căci 

cele unsprezece volume publicate până la acel moment nu 

făcuseră, aşa cum adesea constatase depreciativ critica 

literară, decât să se lase impregnate de fluidele amintiri 

7 Al. Oprea, Faţa nevăzută a literaturii, Bucureşti, editura Eminescu, 

1980, p.146 

8 Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, editura Univers, 1983, p… 

9 Hortensia Papadat-Bengescu, Autobiografie, în Adevărul literar şi 

artistic, an XVIII, seria a III-a, Nr. 366-367, 11-18 iulie 1937, p.5-6, 

apud Hortensia Papadat-Bengescu Antologie, studiu introductiv, tabel 

cronologic şi bibliografie de Viola Vancea, Bucureşti, editura Eminescu, 

1976, p. 45 

ale copilăriei, adolescenţei sau tinereţii. De la Invitata, 

primul roman în care nonconformismul copilului de 

odinioară se cuibărise elegant în personajul a cărui 

identitate are ca marcă libertatea şi sentimentul unicităţii, 

la Mandarinii în care orientările sale de stânga, sub 

influenţa lui Sartre, sunt împrumutate personajului Anne, 

iar personajele masculine sunt fidele copii ale lui Sartre 

sau Camus, trecând prin Al doilea sex, paradoxală operă 

ştiinţifică ce valorifică abundent experienţa personală, ca 

să menţionăm doar câteva dintre cunoscutele volume, 

scriitoarea franceză nu face decât să pavoazeze anticipativ 

ceea ce urma să clădească în formă definitivă în memorii. 

Asemenea Arabescului amintirii, deşi formula narativă se 

diferenţiază în mod evident, Simone de Beauvoir 

preferând naraţiunea la persoana I, volumul e un 

impresionant document de viaţă, în care autoanaliza 

psihologică şi socialul se completează într-un mod 

irezistibil pentru cititor. 

Pendularea între perspective narative, alternarea 

diverselor tipuri de naratori specifice Hortensiei Papadat- 

Bengescu au fost competent analizate de Constantin 

Ciopraga (în bine-cunoscuta monografie), de Nicolae 

Manolescu în subcapitolul Trei femei, din Arca lui Noe, 

dar şi de Roxana Sorescu în volumul Interpretări. Mai 

mult, inserarea în romane a unor pasaje regăsite şi în 

nuvelele autobiografice, reluarea unor obsesii personale 

ridicate la rang de simbol al maleficului, transferarea 

modului personal de percepere a lumii (aşa cum se 

construise şi consolidase în copilărie) personajelor sale, ce 

vor fi analizate în continuare, sunt doar câteva dintre 

tertipurile autoarei care, deşi se dezice de actul expunerii 

autobiograficului, cade în păcatul incontrolabil al 

eliberării, risipirii acestuia în întreaga creaţie. 

Putem vorbi, totuşi, de o „alterare a amintirilor”, dar 

de una conştientă, dacă avem în vedere câteva aspecte. 

Consecventă cu maniera de evocare pe care o adoptase, 

aceea a supremaţiei propriilor amintiri, autoarea fie 

elimină orice element extern care ar putea altera discursul 

confesiv (de exemplu, mărturisiri ale adulţilor care nu au 

ecou în memoria ei), fie notează o amintire iniţial 

improprie, doar când aceasta se reconstituie treptat, în 

manieră proustiană, declanşată de o povestire care se 

pierduse în cotloanele memoriei pentru că, aşa cum 

recunoştea, „alţii îşi aminteau din copilărie mai mult decât 

îşi amintea Fetiţa”. Procesul, experimentat în nuvele 

precum Viermele sau Grădiniţa, e surprins analitic în 

Peisagii ale amintirii: „Cobora uneori puntea de legătură 

pentru a le cutreiera după voia întâmplării, cu ochi ce 

lunecă, ca un călător poposit în treacăt; când le părăsea, 

amintirea nu păstra de ele o imagine precisă, ci anumite 

aspecte, anumită lumină, proporţii, dimensiuni, ce se 

deosebeau unele de altele – deosebiri pe care fizionomia 

neschimbată a căminului familial le netezea, imagini pe 

care fiece zi le trimitea pe un fundal al memoriei unde se 

încorporau unui aluat impalpabil, vieţuiau într-un suc 

secret, alimentau un câmp senzorial pe care punctau ici 

acolo amănunte limpezi, dar mai ales care se transformau, 

compuneau un spaţiu al cunoaşterii ce se întindea dincolo 

de cortul patriarhal (…). Clişee aburite în vagul 

conştiinţei, ajutate de evocări ale celor din jur, se luminau 

ici acolo; iscată de vreun cuvânt, imaginea vreunui loc din 

copilărie se ridica la suprafaţă” (p. 86). 

CARMEN ARDELEAN 

9

Sorin Alexandrescu, iniţiatorul proiectului „Cultura 

bate criza“ (cf. site culturabatecriza@gmail.com ), este şi 

moderatorul unei serii de conferinţe desfăşurate în 

strălucitoarea Aulă a Bibliotecii Centrale Universitare 

„Carol I“. Propunîndu-şi a evidenţia „valorile trainice şi 

durabile ale societăţii 

româneşti“, acest gen de 

manifestări sponsorizate de 

Fundaţia Spandugino şi BCU au 

darul de a anima viaţa culturală 

bucureşteană prin personalităţi 

precum George Banu, Andrei 

Pleşu, Solomon Marcus ş.a. 

La 24 noiembrie 2010 

organizatorii au avut ca invitat 

pe Nicolae Manolescu, care a 

vorbit „Despre arta literară – O 

temă desuetă“. Reflecţiile de 

faţă, stârnite pe marginea 

conferinţei cu pricina, le supun 

atenţiei cititorilor pornind de la 

posibilele interogaţii: Literatura 

memorialistică nu constiuie şi 

ea, oare, una dintre aceste valori 

trainice ale societăţii româneşti 

Ce loc ar putea ocupa acest tip 

de literatură în tabloul cultural 

de astăzi 

După trecerea prin 

tenebrele, clarobscurul ori luminile – deh, după 

(ne)cazurile fiecăruia! – „celei mai bune şi mai drepte 

orânduiri“ pe care a cunoscut-o (vai!) România în 

intervalul 1945-1989, aşa-numita „literatură de sertar“, 

aşteptată cu sufletul la gură de întreaga intelectualitate, 

dar îndeosebi de critica literară, a întârziat într-o aşa 

măsură să apară, încât, vorba hâtrului Creangă, pesemne 

c-o fi venit, de vreme ce n-a mai venit! 

Cercetând (fără pretenţia exhaustivităţii!) 

memorialistica apărută în perioada postrevoluţionară, am 

temeiuri să afirm că, selectând, colând, colaţionând, pe 

alocuri eliminînd unele stângăcii lexico-gramaticale (i.e. 

„pâinea profesorilor de limba română“ – după expresia 

anticalofilului Camil Petrescu; operă a „pedanţilor“ – 

după termenul lui P. Mérimée, amintit de N. Manolescu în 

expunerea sa), ori chiar rezumând şi stilizând pasaje 

rezonabile ca dimensiuni din imensul volum literar pus la 

dispoziţie de către deţinuţii politic, de urmaşii acestor 

veritabili martiri ai modernităţii sau/şi de intelectualii 

sensibili faţă de fenomenul concentraţionar românesc, se 

pot pune în circulaţie şcolară numeroase pagini de 

literatură valoroasă ideatic. 

Afirmând aceasta, nu ambiţionez un nou program 

educativ-creator eliadesc, ori unul critic-panromânesc, în 

spirit paşoptist (a se revedea sfaturile lui M. 

Kogălniceanu, din cunoscuta sa Introducţie din 1840), ci 

propun doar aplicarea unei grile recuperatoare, îndeosebi 

pentru uz şcolar, cu accent pe mesajele acestei abundente 

producţii literare de graniţă, indiscutabil cutremurătoare 

şi, mai ales, necesar-pilduitoare în marasmul social politic 

contemporan cauzat intenţionat prin defectarea busolei 

etice. Nu pierd din vedere contextul actual global (ce 

sincronism ameţitor! – ar exclama, probabil, E. 

Lovinescu), obişnuit cu o tot mai accentuată absenţă, la 

nivel de mase, a exercitării scris-cititului şi, ca să fiu 

maliţios până la capăt, manifestând, la acelaşi larg nivel, 

chiar un soi de ignorare a artei autentice, preferând 

surogatele/înlocuitorii (kitschul). Literatura „fără 

tendinţă“ – dacă-mi este permisă reluarea expresiei larg 

folosite într-o cunoscută 

polemică stârnită mentorului 

Junimii de poziţia socialistului 

C. D. Gherea – poate rămâne, 

bine merçi, la locul ei în 

manuale şi auxiliare didactice, 

drept contrapondere la ceea ce 

mi s-ar părea acum necesar de 

a fi valorizat: conţinutul 

educativ al literaturii destinate 

studiului şcolar. 

Trecând la exemple, pe 

cine ar deranja, bunăoară, întrun 

manual de-a XII-a (doar la 

această clasă programa actuală 

prevede memorialistica!) un 

pasaj datorat lui Alexandr 

Soljeniţîn pus în paralel cu 

unul scris de Dan Lucinescu 

pe tema turnătorilorreeducatori 

Le supun atenţiei 

în cele ce urmează, fără 

comentarii: 

[…] De pildă, tânăra 

Uspenskaia, 22 de ani, a absolvit liceul la Petersburg, 

însă n-a intrat la facultate. Numaidecât s-a instaurat 

puterea sovietică şi, în primăvara anului 1918, 

Uspenskaia s-a prezentat la VCEKA 10 , oferindu-şi 

serviciile în calitate de informatoare. Ca înfăţişare 

corespundea şi au angajat-o. // Referitor la turnătorie şi 

turnători (pe atunci colaboratori secreţi), Krîlenko face 

următorul comentariu pentru sine: „noi nu vedem în asta 

nimic ruşinos, o socotim ca pe o datorie; …nu faptul în 

sine al muncii este ruşinos; dacă un om recunoaşte că 

această muncă este necesară intereselor revoluţiei, el 

trebuie să nu ezite“ […] Însă, vai, Uspenskaia nu are un 

crez politic, iată ce este groaznic! Ea spune sincer: „Am 

acceptat pentru ca să-mi plătească un anumit procentaj“ 

de fiecare caz descoperit şi, în plus, „să împart pe 

jumătate“ câştigul cu cineva pe care Tribunalul îl trece 

sub tăcere, ordonându-i să nu-i spună numele. După 

spusele lui Krîlenko, Uspenskaia „nu făcea parte din 

personalul VCEKA, ci lucra în acord“ […]. De altfel, 

trebuie omeneşte s-o înţelegem, ne explică acuzatorul: 

era obişnuită să cheltuiască fără să se uite la bani şi ce 

_________ 

Grafică de Ion Petru Pop, ”Privind din adâncul 

vremii” (tehnică mixtă) 

10 

Vserossiiskaia cerezvîceainaia komissiia, înfiinţată în 

decembrie 1917, având în frunte pe F. E. Dzerjinski. Un fel de 

securitate rusească. 

10

însemnau pentru ea acei 500 de ruble prăpădiţi, salariul 

ei de la VSNH, când o singură extorcare (să intervină 

pentru desigilarea prăvăliei unui negustor) îi aducea 

5000 de ruble, iar alta – de la Meşcerskaia-Grews, al 

cărei soţ fusese băgat la închisoare –, 17000. 11 […] 

[…] Pep află la interval relativ scurt că acea 

acţiune de „reeducare“ [iniţiată de Bogdanovici – nota 

mea, M. F.] era supralicitată şi de un alt personaj, obscur 

în lumea tineretului anticomunist, numit Eugen Ţurcanu. 

Acesta fusese ca elev în perioada guvernării legionare din 

1940-1941, membru sau simpatizant al organizeţiei 

Frăţiile de Cruce, în mod oportunist dezicându-se imediat 

ce au căzut de la conducere. Fire oportunistă şi cu multă 

dorinţă de parvenire, Ţurcanu asaltă organizaţia de 

tineret de la primele începuturi ale instalării 

comunismului în România. În scurt timp, el fu promovat, 

dus la cursuri rapide pentru activitate diplomatică şi 

trimis în Bulgaria la o reuniune specială a tineretului 

comunist, în calitate de lider. În ancheta dură dusă de 

securitate la arestările din mai 1948, cei ce-l cunoscuseră 

au considerat că Ţurcanu nu merita efortul de a suporta 

schingiuiri pentru a-l proteja. Astfel, într-o bună zi, 

respectivul fu arestat din Bulgaria şi [de]căzut din vârful 

piramidei de partid în sordidul puşcăriilor. // În acea 

situaţie, [Ţurcanu – n. M. F.] dori să se răzbune, fondul 

lui nativ [orientat] spre rău şi criminalitate ajutându-l. În 

acţiunea lui de reeducare şi de recâştigare a poziţiilor 

pierdute, găsi un concurent puternic în persoana lui 

Bogdanovici. 12 

Vreau să fiu bine înţeles: despre artă literară în 

multe dintre textele memorialistice apărute în deceniile 

postrevoluţionare în România nu poate fi vorba. 

Abordând acest gen de texte, probabil că veritabilii 

pedanţi înţepeniţi pe la unele catedre de literatură, dedaţi 

analizelor stilistico-fonetico-sintactico-morfologice ar 

suferi cumplit din această pricină! Dar ce studii de caz s- 

ar putea aplica pe marginea unor astfel de schiţe de 

portrete morale! Câte comparaţii profitabile, psihologic şi 

etic, s-ar putea face între lumea evocată de memorialişti şi 

societatea de consum globalizată pe care o avem în 

splendidă dezvoltare sub propriile noastre priviri (mă 

gândesc, de pildă, la aşa numiţii „lupi tineri“ pe care deja 

i-a deversat vesel societăţii sistemul de învăţământ 

superior actual! Ei îşi exersează instinctele, de ani buni, 

poposind meteoric prin varii partide, societăţi şi instituţii, 

fără programe ori ideologii proprii, dar spre prezervarea, 

de bună seamă, a „interesului naţional“)! Ce exerciţii de 

recunoştinţă şi de admiraţie ar prilejui mărturii fruste, 

implicând punţi directe, de la suflet la suflet, precum cele 

semnate de Adriana Georgescu, Lena Constante, Marcel 

Petrişor, Nicolae Mărgineanu, Aspazia Oţel Petrescu, 

Ioan Ianolide, Ion Ioanid, Richard Wurmbrand, Liviu 

Brânzaş, Elisabeta Rizea, Dumitru Bejan; Gheorghe 

Calciu-Dumitreasa etc. etc.!... 

Îmi permit o divagaţie aici: cu alte mijloace 

pedagogice se cade abordată, desigur, capodopera 

Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt – considerat 

deja, pe bună dreptate, „autor canonic“! Cartea sa, la orice 

pagină ai deschide-o, te copleşeşte şi estetic, anume ca 

11 Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag. 1918-1956. Încercare 

de investigaţie literară, vol. I, traducere de Nicolae Iliescu, 

Bucureşti, Editura Univers, 2008, pp. 266-267. 

12 Dan Lucinescu, Jertfa, Bucureşti, Editura Siaj, 2008, p. 88. 

tehnică narativă – şi litotă, şi contrapunct, şi „boule de 

neige“, şi ironie, şi autoironie, şi monolog interior, şi stil 

direct, indirect ori indirect liber – în fine: tot ce vrea şi ce 

l-a învăţat să caute şi să exempifice profesorimea 

universitară află cel deprins cu demonstrarea artei literare! 

La aceste pagini memorialistice, s-ar cuveni 

adăugate, într-o eventuală antologie didactică sau chiar 

într-un manual interdisciplinar pus la îndemâna Şcolii 

(aşa cum deja am conceput, împreună cu două colege 

inimoase, profesoarele Marilena Istrati şi Olimpia 

Popescu), scrierile proscrişilor din intervalul amintit: 

Radu Gyr, Nichifor Crainic, Constantin Oprişan, Vasile 

Militaru şi mulţi, mulţi alţii… 

Dintotdeauna, poeţii, literaţii adevăraţi au avut 

sensibilităţi la frământările sociale, încercând să le 

transpună artistic. Până la apariţia capodoperelor literare 

pe tema detenţiei din România comunistă, şcoala ar face 

bine să-şi asume măcar această literatură memorialistică, 

spre a pune început bun vindecării mentalului colectiv 

aflat în derivă. 

Îmi face plăcere să scriu că poeta citată de iscusitul 

conferenţiar amintit în preambulul acestor rînduri, Ana 

Blandiana, a avut şi are o susţinută activitate socială în 

sensul reconsiderării trecutului, în cadrul Memorialului 

Sighet şi al Fundaţiei Academiei Civice. Dar de ce nu 

face la fel, prin oamenii ei, şi Şcoala, îngheţată în 

reformări ce nu se mai aplică, în văicăreli interminabile 

privind veniturile salariale, în inspecţii sterile „CEAC“, 

„RODIS“ ş.a.m.d.... În lipsa promovării valorilor etice şi 

civice de către Şcoală (pe lângă cele artistice, pe care 

inerţial, prin intermediul prăfuitelor sale programe, le mai 

propun anemic la clase puţinii dascăli de vocaţie care au 

mai rămas în sistemul pedagogic intenţionat epurat), 

mass-media inundă programatic, neobosit, cu abjecţii 

spaţiul menit culturii (spaţiu ajuns deja sub- ori chiar a- 

cultural, dacă nu de-a dreptul anti-cultural!). 

Terminând de scris auxiliarul didactic dedicat 

literaturii întemniţate, mai am de luptat doar cu 

dezinteresul (politic) general, comoditatea majorităţii, 

birocraţia editorială şi… lipsa de bani specifice „crizei“ – 

toate aparţinând, ca un fel de pecete ghinionistă, cel puţin 

de la Mihai Eminescu încoace, acestui biet „neam al 

nevoii“... Însă, împreună cu Marilena Istrati şi Olimpia 

Popescu, nu mă dau bătut încă: încurajat deocamdată doar 

de inspectoarea Mihaela Cîrstea, la nivelul sectorul 4 al 

Capitalei, vreau să ridic proiectul nostru la rang naţional, 

încercînd, prin miniconferinţe tip consfătuiri didactice pe 

municipiu, lecţii deschise, şedinţe cu responsabilii de 

catedre pe sectoare etc. şi, desigur, prin demersuri 

publicistice precum cel de faţă, sensibilizarea opiniei 

conaţionalilor pe tema literaturii din temniţele comuniste. 

Adaug, înainte de a încheia, că la nivelul liceului 

unde predau, reacţia din partea „beneficiarilor“ faţă de 

demersul cultural-pedagogic schiţat în rîndurile 

predecente a fost pozitivă: surprinşi, tinerii care au luat 

contact cu asemenea „dosare de existenţă“ – ca să 

folosesc sintagma lui Camil Petrescu – s-au declarat 

realmente interesaţi (unii chiar au fost marcaţi, solicitând 

detalii suplimentare, ori scriind mici eseuri). 

Aştept, cu previzibile sentimente, provincia! 

MIHAI FLOAREA 

11

Eugene Ionesco este considerat de exegeza literară, 

alături de Beckett, promotorul Teatrului Nou în secoulul 

XX. Considerându-l un inovator, Peter Norrish, în studiul 

„New Tragedy and Comedy in France”, arată că intuiţia 

absurdului în piesele ionesciene se realizează prin 

asocierea comediei cu feluri negre de dramă, incluzând şi 

tragedia. Chiar Ionesco afirma că „pentru mine comicul 

este tragic, iar tragedia unui om este derizorie.” 

Amestecând comedia cu tragedia, Ionesco obţine o 

balanţă şi o tensiune între cele două. Astfel, piesa 

„Lecţia” este numită dramă comică, iar în „Scaunele” 

regăsim farsa tragică. 

Apărută în 1964, piesa „Foamea şi setea” se înscrie 

atât în sfera comicului, cât şi în cea a tragicului, prin 

procedeul dedublării. Teoreticianul Clemment Rosset, în 

lucrarea „Le Réel et Son Double”, descoperă că dublul 

este prezent într-un spaţiu cultural mult mai larg decât cel 

al romantismului, se găseşte chiar şi în tragedia antică, 

spre exemplu prin oracolul dedublat de figura destinului. 

La Ionesco, dublul devine matricea creatoare, identificată 

chiar de criticul literar Matei Călinescu. Drama „Foamea 

şi setea” relevă în termeni teatrali dualitatea ce reiese şi 

din ceea ce însuşi autorul dezvăluia: „căci Eu sunt un 

altul”. Aceste două naturi atât contradictorii, cât şi 

complementare, conduc la stabilirea unei dezordini sau 

mai bine spus a unei ordini absurde. 

În piesa „Foamea şi setea”, parodicul şi tragicul se 

întretaie. Ionesco parodiază societatea contemporană, 

preluând elemente şi din teatrul antic. Parodicul însă este 

potenţat chiar prin dedublarea personajelor şi a spaţiilor. 

Spre exemplu, Jean, personajul central, este de fapt un 

Orfeu al lui Ionesco, însă unul parodiat. Poetul antic, aflat 

în căutarea în infern a soţiei sale Euridice, devine în 

această piesa ionesciană un simplu muritor ancorat în vis 

şi în cotidian, devorat de disperare. Personajul Jean, 

exponentul intelectualului contemporan, este aşezat în 

situaţii generatoare de tragic. Predestinat unei existenţe 

mediocre, sugerată de casa morbidă în care locuieşte, Jean 

se află într-o stare de criză (totul îl 

doboară în casă, simte frica de 

îmbătrânire şi de moarte). El îşi 

înfruntă soarta prin cufundarea în 

vis şi ieşirea din spaţiul iniţial. 

Vina tragică pe care şi-o asumă 

este cea a aspiraţiei către 

transcendent şi iubire, trădată de 

starea lui de „foame” şi „sete” 

existenţială. Sub influenţa unei 

forţe înalte sau a unei voinţe 

supraindividuale, el va începe o 

călătorie onirică în care o caută pe 

soţia sa, Marie-Madeleine. 

Căutarea determină înfruntarea 

limitei tragice, reprezentată 

simbolic de un zid, pe care Jean 

încearcă să îl escaladeze. 

Protagonistul face gesturi 

pseudosalvatoare şi se dă înapoi în 

faţa zidului trezindu-se din nou în 

cotidian. Transpus iarăşi în vis, zidul dispare şi Jean 

ajunge într-o bucătărie morbidă. De aici, el cade în 

fatalitate, alunecând penibil pe o pantă. Jean coboară din 

nou într-un spaţiu închis, delimitat de o mănăstirecazarmă-închisoare. 

Inevitabilitatea catastrofei este o 

cerinţă esenţială în universul tragic, iar Jean, va trăi 

„drama închiderii în sine”, semnalată de Bachelard. 

Infernul în care coboară Orfeu este în piesa lui 

Ionesco un spaţiu dedublat, delimitat mai întâi de o 

bucătărie morbidă şi apoi de mănăstirea-cazarmăînchisoare. 

Cadrul ficţional-simbolic reprezentat de 

mănăstirea-cazarmă-închisoare este unul tragic, al 

contrariilor, fiind un loc în care personajele vorbesc din 

poziţii distincte. În acest cadru, Jean-personajul este 

invitat să vadă un spectacol. El vizionează coborârea pe 

scenă (reversibilă alunecării în infern) a lui Tripp şi 

Brechtoll, închişi într-o cuşcă, care desemnează încă o 

dedublare a spaţiului iniţial închis. Tripp şi Brechtoll sunt 

supuşi unei torturi tot în dublu sens, cea fizică şi cea 

morală. Ei nu au primit de la falşii călugări din 

mănăstirea-cazarmă-închisoare mâncare cu intenţia de a-i 

face să-şi schimbe poziţia iniţială. Brechtoll este ateu şi va 

fi redus să se roage pentru mâncare, iar Tripp este religios 

şi Îl va nega pe Dumnezeu. Mirosul supei aduse de falşii 

călugări va determina dubla transformare. La finalul 

spectacolului urmărit de Jean, cele două personaje vor sta 

în cuşcă în poziţii diametral opuse, 

ei şi-au schimbat poziţia (în spaţiu 

şi în gândire) şi sunt forţaţi să şi-o 

declare. Dacă, iniţial, Tripp rosteşte 

rugăciunea „Tatăl nostru”, 

Brechtoll, declarat mai întâi ateu, 

sfârşeşte prin a o pronunţa chiar el. 

Parodicul se realizează la Ionesco 

prin atribuirea replicilor celebre 

unor personaje incompatibile cu 

vorbele pe care le rostesc, este de 

părere Matei Călinescu în lucrarea 

„Eugene Ionesco: teme identitare şi 

existenţiale”. În acest mod, Ionesco 

parodiază totalitarismul şi 

victimele sale, → 

_________ 

Grafică de Ion Petru Pop, 

”Flăcări de lumină” (tehnică mixtă) 

12

scoţând în evidenţă spălarea creierelor celor două 

persoanje numite în piesă clowni. Nu de puţine ori 

Ionesco se declară indignat când constată că: „un 

comunist poate deveni fascist, un ucigaş devine sfânt”. 

Asistăm la o schimbare de opinie, la o dedublare în 

oglindă, reprezentată de celor două personaje care lui 

Jean-spectatorul îi stârnesc râsul. La rândul său şi Jean 

repetă obsedanta mărturie de credinţă a lui Tripp şi 

Brechtoll, identificându-se tot cu un clown. Dedublarea 

personajului principal se petrece şi la finalul piesei, când 

el îmbracă rasa falşilor călugări pe care îi va sluji poate 

pentru totdeauna. Cu acest veşmânt, la care vrea să 

renunţe, dar despre care fraţii îi spun că este „ca să nu-ţi 

murdăreşti hainele”, Jean îşi ascunde adevărata identitate, 

iar dedublarea este una complemetară. Rasa văzută ca o 

mască este un suport al 

dedublării, iar personajul este 

redus la ipostaza de servitordeţinut, 

adică a scriitorului 

constrâns de un regim. 

Parodierea discursului 

totalitar îmbracă o nouă formă 

prin diatribele enunţate de Fratele 

Tarabas, cel care conduce 

mănăstirea-cazarmă-închisoare. 

Descris printr-o frază ambiguă: 

„Fratele Tarabas are aerul unui 

călugăr şi nu în întregime aerul 

unui călugăr”, el se dovedeşte a fi 

dominator, în ciuda ospitalităţii 

pe care o manifestă faţă pe Jean, 

când ordonă să fie hrănit şi îl 

sfătuieşte să se odihnească după 

lunga călătorie. La final, tonul 

Fratelui Tarabas se schimbă şi i se 

adresează autoritar: „Haide, 

haide, la lucru, îndeplineşte-ţi 

orele de serviciu. Îngrijeşte de 

fraţii noştri cum n-au mai fost 

îngrijiţi vreodată”. Autoritatea şi societatea de tip ierarhic 

este parodiată prin felul în care sunt organizaţi falşii 

călugări. Ei se succed pe scenă în funcţie de locul pe care 

îl deţin în ierarhie. Călugării-hangii se retrag pentru a 

ceda locul călugărilor-interogatori, care îl supun pe Jean 

unui set de întrebări. Jean este închis într-un fatal cerc în 

plan simbolic reprezentat de întrebările călugărilor care se 

tot reiau. În plan spaţial, călugării stau pe scenă în jurul 

lui tot într-un cerc, unul la uşă, altul lângă Jean, iar 

Fratele-vânător ţine o arma în mână. 

Preluând la nivel intertextual corul teatrului antic, 

dramaturgul parodiază prin personajul colectiv, 

reprezentat de călugări, masele care inconştient emit 

sloganuri, clişee. Imaginea călugărilor este dedublată de 

rasele roşii şi negre, culori sugestive care simbolizează 

vitalitatea şi moartea. În timpul spectacolului ţinut pentru 

Jean unii aprobă, ceilalţi dezaprobă spusele personajelor 

din cuşcă, ca o obsedantă opoziţie între discurs şi contradiscurs. 

Ionesco creează aici un dublu reactiv, închis întro 

dualitate bipolară (după Michel Morel). 

În piesa „Foamea şi setea”, asistăm şi la o parodiere a 

societăţii contemporane în toate formele ei, în episodul 

trei, în momentul în care Jean cade în coşmarul realităţii. 

El întâlneşte o societate redusă la cuplul de turişti 

(Domnul şi Doamna), la surorile gemene, la tânărul 

insensibil, la personajul-cameleon (rabinul, ghidul şi 

Schaëffer), la judecătorul şi ocnaşul. Aceste personaje 

sunt parodiate tot prin dedublare. Surorile englezoaice 

gemene sunt o altă manifestare a dublului ca o recurenţă a 

legăturii omului cu propria personalitate refulată. Una 

dintre aceste gemene se transformă într-o pisică albă, o 

părăseşte pe cealaltă pentru a se sacrifica pentru fericirea 

ei, lăsând-o liberă să se căsătorească. Androginul este 

parodiat de cuplul de turişti (domnul-doamna), aflat întrun 

degradant spaţiu de mocirlă. Cei doi sunt reduşi la o 

criză de comunicare, denunţată de un şir de contraziceri 

(DOMNUL: În orice caz, e frumos. DOAMNA: Te înşeli, 

nu-i frumos) şi de banala conversaţie despre ploaie. Acest 

cuplu porneşte în căutarea (călătorie) a pisicii albe 

(simbol al morţii). Micul tiran din 

piesa „Lecţia” primeşte o nouă 

conotaţie în „Foamea şi setea”. 

Acest tiran, însoţit de corul de 

copii, este parodiat prin ipostaza 

rabinului dedublat în ghid şi în 

soldatul Schaëffer. Personajul, 

asemenea unui cameleon, îşi 

schimbă identitatea în funcţie de 

circumstanţe, el se metamorfozează 

din rabin în ghid şi în soldat când 

Jean îi spune că trece printr-o ţară 

atee. Justiţia este parodiată în 

dialogul dintre ocnaş şi judecător. 

Cei doi află după ce a avut loc 

procesul că sunt rude şi numai în 

aceste condiţii pedeapsa ocnaşului 

ar fi putut să fie atenuată. 

Diminuarea sentinţei este parodiată 

prin reducerea ei la obiect casnic: 

„un shaker”, devenit la Ionesco un 

icon al cacealmalei din justiţie: 

„De-o parte, se iau la întâmplare 

vreo patru sau cinci legi. De altă 

parte, se iau nişte aranjamente. Câte legi-atâtea 

aranjamente. Se bagă într-un shaker şi se amestecă.” 

Şirul dedublărilor pare că se multiplică în mod 

aberant, ca un alt procedeu al parodiei. Apelul la forme 

inferioare ca şi recurenţă a dublului demască un univers 

parodic bine ilustrat în piesa „Foamea şi setea”. Această 

amplă parodie a societăţii contemporane relevă funcţia 

mimetică a teatrului ionescian, la care se referea criticul 

literar Nicolae Balotă când identifica un mimesis 

demascat şi descompus. Ionesco dezvăluie astfel faţa şi 

reversul societăţii prin intermediul a „două conştientizări 

originare, cele ale efervescenţei şi ale greutăţii, ale golului 

şi ale prezenţei excesive, ale transparenţei ireale a lumii şi 

a opacităţii sale, ale luminii şi ale întunericului dens.” 

PROF. MIHAELA TATU 

_________ 

Absolventă a Facultăţii de Litere și Arte, 

specializarea română franceză, Universitatea „Lucian 

Blaga”, Sibiu, 2004 

Profesor de limba franceză la Şcoala Generală Nr. 2 

Făgăraş. 

__________ 

Grafică de Ion Petru Pop, ”Proiecţie antică” 


13

(I) 

Mereu suntem tentaţi să folosim 

mărturisirile altora, ca şi când ale 

noastre n-ar putea fi credibile sau ar 

fi, cu prejudecată, insignifiante. De ce 

nu ne-am folosi şi de propriile 

mărturisiri 

Pe Ioan Alexandru l-am cunoscut 

în mod providenţial. Aflasem de el 

din presa literară şi din cărţile 

publicate. Îl citeam cu plăcere. 

Simţeam o anume prospeţime în 

versurile lui, vigoare, un aer sănătos 

şi, aş zice, un 

miros de 

„tămâie”, o 

atmosferă de 

sfinţenie. 

Poezia lui avea 

ceva 

inconfundabil. 

Putea fi 

receptată fără 

dificultate, îţi lăsa impresia că vine 

de foarte departe şi, totuşi, că are ceva 

personal. Era publicat, mai ales, în 

„Tribuna” şi în „Luceafărul”. 

În vara anului 1978, ajunsesem, 

în Capitala ţării, la un Colocviu naţional 

pe tema creaţiei. Fusesem delegat, 

la prestigioasa acţiune, din partea 

judeţului Mureş. Acţiunea se încheia 

cu participarea la un spectacol, tocmai 

la Teatrul Naţional. Mai era până 

la deschiderea cortinei cel puţin o jumătate 

de oră. M-am plimbat în timpul 

acesta pe o stradă apropiată să iau 

o cafea, eventual să fac mici cumpărături 

pentru întoarcerea spre casă. 

Mergeam agale spre o ţintă 

necunoscută. Înspre mine venea un 

tânăr destul de înalt, îmbrăcat într-un 

pardesiu de culoare închisă, avea o 

pălărie neagră cu boruri mari, era 

bălan la faţă, păşea rar, preocupat, 

poate, într-o atitudine meditativă. 

Faţa lui răsărea luminoasă şi 

zâmbitoare. Când să trec pe lângă 

această persoană, pe care n-o mai 

văzusem niciodată, spun, deodată, 

parcă stăpânit de o revelaţie: „Ioan 

Alexandru!”. Necunoscutul răspunde 

scurt şi cu o bucurie nedisimulată: 

„El este!”. Am schimbat câteva 

cuvinte, cu prezentările de rigoare. 

Am băut împreună o cafea. Ne-am 

promis că vom ţine legătura. Aveam 

sentimentul că am descoperit o mare 

„comoară”. Nu trebuia să ştie nimeni, 

decât Cel de Sus! În răstimpul a zece 

ani – între 1978 şi 1988 – poetul care 

îmi devenise instantaneu prieten, ca şi 

când ne-am fi cunoscut dintotdeauna, 

a fost invitat în oraşul de pe Târnava 

– Mică, Târnăveni, de trei ori. Fiecare 

invitaţie fiind, negreşit, onorată: 28 

noiembrie 1978, 2 decembrie l983, 22 

noiembrie 1988. Acum „Onucu” era 

un om foarte religios. Deşi, într-o 

ambianţă declarat atee, el avea un 

curaj fără limite de a-l mărturisi pe 

Dumnezeu. I se părea o impietate ca, 

fie şi într-o discuţie scurtă cu semenii, 

să nu pomenească numele Celui 

Preaînalt! Intra într-o localitate, 

oricare ar fi fost 

ea, prima vizită o 

făcea la Biserică. 

Se ruga. Avea cu 

el în geamantan, 

nelipsite, o Cruce 

şi Sfânta Biblie. 

Acestea erau 

„armele” lui 

secrete şi 

invincibile. Pentru felul lui de a fi, 

mulţi, chiar şi dintre cei care 

treceau ca „apropiaţi” ai săi, l-au 

privit cu o anume „îngăduinţă”, 

suspectându-l, în suficienţa lor, de a 

fi „anormal”. El primise „focul”, 

primise „lumina”, ca un dar! Le 

răspândea peste tot! 

În 29 noiembrie 1978, alesul 

oaspete a aprins în casa mea o 

candelă, pe care a confecţionat-o cu 

mijloace foarte simple. S-a rugat cu 

toţi ai casei. De-atâţia ani încoace, 

candela aceea nu s-a stins, „lumina 

lină” continuă să ardă! Este candela 

vegherii, a legăturii tainice între cer şi 

14 

pământ, între efemer şi veşnicie, a 

iubirii neapuse între om şi Dumnezeu. 

Cu prilejul întâlnirilor, s-a făcut o 

prezentare a operei poetului, a 

recentelor sale apariţii editoriale. 

Poetul a ţinut conferinţe pe teme 

patriotice şi religioase. 

Ultima întâlnire, programată la 

Târnăveni, pe 22 noiembrie 1988, s-a 

ţinut la Casa Municipală de Cultură 

din Mediaş, deoarece poetului, căruia 

i se conferise, în acelaşi an, un mare 

Premiu – „al păcii şi fraternităţii” 1.. , 

în Japonia (unde fusese invitat de o 

personalitate niponă de seamă şi unde 

conferenţiase, printr-un favor de 

excepţie, timp de două ore, despre 

Inimă), i se refuzase intrarea în 

Târnăveni de către forul judeţean 

Mureş, de propaganda judeţeană comunistă. 

Aici, la Mediaş, s-a vorbit 

despre recenta sa carte de versuri: Imnele 

Maramureşului (1988), iar conferenţiarul 

a reluat tema despre Inimă, 

uimind auditorul. E de presupus că 

printre ascultători se afla măcar un 

informator al Securităţii. „Urechea” 

partidului unic era „omniprezentă”. 

În seara de ajun al Crăciunului 

din 24 decembrie 1981 – în ziua următoare, 

tocmai de Naşterea Domnului, 

împlinea 40 de ani – l-am vizitat 

acasă, la Bucureşti, pe strada Belgrad, 

nr. 5 ( într-o zonă liniştită a ambasadelor 

străine, unde locuia cu → 

________ 


Îndemn la mărturisire (tehnică 

mixtă) 

1. Era pentru întâia oră că se acorda acest 

premiu unui Poet şi acesta era român - 

Ioan Alexandru

numeroasa lui familie) şi i-am dus în 

dar o statuetă a Maicii Preacurate, de 

mare frumuseţe şi valoare, din lemn 

de mahon, cam de 50 cm înălţime, 

dăltuită de un artist maghiar, Polgar 

Francisc, sfinţită într-o Biserică din 

Cetatea de Baltă, de către un preot, 

Ioan Fărcaş, viitorul protopop de 

Blaj, i-am mai dăruit o prescură în 

şapte colţuri, o lumânare din ceară 

de albine, ceva vin bun de casă şi un 

vas cu miere de albine. 

După urările cuvenite, am stat o 

vreme de vorbă şi ne-am cinstit la o 

masă întinsă, într-o intimitate şi 

bucurie de neuitat. Îndată, într-un 

jurnal al lui, a notat evenimentul. 

Camera unde stăteam era 

„burduşită” de cărţi, într-o 

neorânduială „savantă”. Spre răsărit, 

pe o măsuţă, ardea liniştit o candelă. 

Deasupra ei, pe perete, străjuia o 

icoană a Mântuitorului, o pictură pe 

lemn vechi, creând o ambianţă 

atemporală. Ne-am rugat împreună. 

A doua zi, de Praznicul Naşterii 

Domnului, ne-am dus împreună la 

Biserica Patriarhiei. Ne însoţea 

pictorul Paul Gherasim, cel care i-a 

făcut poetului un portret şi i-a ilustrat 

mai multe din cărţile sale de versuri. 

Poetul se purta modest. Avea pe el un 

costum destul de uzat, „sare şi piper”, 

era atent să împartă vorbe şi la unul şi 

la altul, cu o bunăvoinţă contagioasă, 

faţa îi radia de o tainică lumină şi 

obişnuia să păşească larg, ţinând mai 

mult, cu o vădită smerenie, capul 

aplecat spre pământ. 

Versurile sale i se potrivesc: 

„Blond, cârn, lungan şi cu urechi 

barbare (…) /Adus puţin de umeri 

(…) umblu încet (…) Ochii scobiţi în 

craniu cu aşchie de bronz (…) / 

Armele – braţele-atârnate de umeri 

(…) / Semnul din frunte-l am de la 

securi…”(Portret, vol. Viaţa 

deocamdată, 1965 ). „Din pulbere e 

trupul meu luat / Din ceea ce-i mai 

nebăgat în seamă / Oricât de mult voi 

fi încoronat / Smerenia ca mumă mă 

reclamă” (Portret, vol. Pământ 

transfigurat, 1982). Când ne-am 

despărţit, amfitrionul a oferit 

oaspetelui o carte din poezia sa : 

Imnele Ţării Româneşti ( 1981) cu 

dedicaţia : „Iubitului meu frate în 

Domnul, Aurel Hancu, sosit ca un 

mag în casa noastră, de ziua Naşterii 

Domnului Isus Christos - Ioan 

Alexandru - 25 Decembrie 1981.” . 

Poetul obişnuia să-şi însoţească 

dedicaţiile cu o imagine-simbol, 

argumentul mărturisirii sale, un fel de 

blazon iniţiatic, aşa cum aveau Evangheliştii: 

o flacără cu chip de om, în 

interiorul căreia era pus semnul Crucii 

lui Christos. Era un mod persuasiv 

de a duce în lume credinţa în Dumnezeu. 

Îl „tolerau” până şi activiştii de 

partid, plătiţi bine, ca să formeze 

omul „nou” – fără Dumnezeu - cu o 

concepţie „înaintată”. Când nu mai 

aveau ce-i face, îl găseau „simpatic”, 

dacă nu cumva „fanatic”, imposibil 

de „aliniat” cu etica societăţii 

„multilateral dezvoltate”. 

Era de domeniul evidenţei 

cultura lui mai puţin obişnuită. 

Stăpânea limbile clasice vechi: 

ebraica, greaca. Ţinea peste hotare 

conferinţe în germană, limba 

modernă a filosofilor. La una dintre 

întruniri, cu publicul larg, a declamat 

liber, spre uimirea auditorului, în 

greacă şi în ebraică, cuvintele din 

Evanghelia de la Ioan, capitolul I: „ 

La început era Cuvântul şi Cuvântul 

era la Dumnezeu şi Dumnezeu era 

Cuvântul…”, cuvinte rostite de 

cosmonauţii americani, ajunşi pentru 

prima oară pe Lună. El parcursese 

traseul spiritual al marilor lui 

înaintaşi: Eminescu şi Blaga. 

Contactul asiduu cu vechile culturi 2.. , 

cunoaşterea lumii prin desele 

călătorii de studiu, i-au lărgit 

nebănuit orizontul de cunoaştere, i-au 

întărit încrederea în forţele proprii, 

fără a ajunge vreodată un infatuat, şi 

2. 

Un anticar îl anunţă că a primit o 

scriere rarisimă: Talmudul ( erau aici 

Predicile vechilor evrei despre venirea 

lui Isus), în 8 volume, al lui Nae 

Ionescu. Evident, tânărul Alexandru 

achiziţiona cărţile, ca şi când ar fi trăit o 

minune. 

15 

i-au întărit convingerea că, fără Cel 

care l-a chemat la viaţă, nu poate face 

nimic durabil, nu-şi poate împlini 

menirea în lume, ca om şi ca artist, 

nu-şi poate împlini scopul final al 

existenţei: dobândirea Patriei Cereşti, 

a adevăratei şi nesfârşitei fericiri. El 

părea a merge în contra-sens cu 

lumea contemporană lui. Cine mai 

avea credinţă dintre elitele 

intelectuale Sacrul era luat în 

derâdere. Stăpânii zilei clamau 

„Pacea”, dar îl negau pe Cel Care este 

Izvorul Păcii, erau în „război” cu El. 

Cel care scrie aceste rânduri a 

avut iniţiativa de a infiinţa, la 

Colegiul Tehnic din Târnăveni, pe 

data de 12 noiembrie 2006, un 

Cenaclu al tinerilor liceeni care să 

poarte numele celui mai mare poet 

religios din Ardeal – „Ioan 

Alexandru”. Era un semn de 

recunoaştere şi preţuire pentru autorul 

„Imnelor”, pentru cărturarul prea 

smerit, nebăgat în seamă de cei mai 

mulţi dintre conaţionalii lui, pentru 

omul politic care s-a „bătut”, în viaţa 

publică, pentru adevărata „Re- 

Naştere” a neamului său. 

Silviu Despa, unul dintre foştii 

lui studenţi, pomeneşte în filmul 3. său 

despre Ioan Alexandru, pe care îl 

consideră „cel mai important reper 

spiritual pentru generaţia sa de 

studenţi”, despre o întâlnire a 

acestuia cu eruditul teolog – Dumitru 

Stăniloaie. Poetul îşi mărturiseşte 

intenţia sa de a crea, prin opera sa 

lirică, o „teologie poetică” a veacului 

XX, supranumit, în anumite cercuri, – 

„Veacul Diavolului”. 

AUREL HANCU 

________ 

Grafică de Ion Petru Pop, „Păşind 

în taină » (tehnică mixtă) 

3. 

Despa, Silviu, Mai presus de moarte, 

în Iubire: film documentar, Braşov, 2005 

- regăsibil la adresa web: 

http://video.google.com/videoplaydocid 

.

Va mai trece vreme până când 

critica şi istoria literară se vor 

pronunţa cu obiectivitate constructivă 

în ceea ce priveşte opera unora dintre 

contemporanii noştri, scriitorii care 

au marcat peisajul literar românesc în 

a doua jumătate a secolului XX. 

Poate că termenul « obiectivitate 

constructivă » este inventat şi chiar 

contradictoriu, totuşi mie îmi pare 

necesar de aplicat şi evaluat în 

literatura română contemporană. 

Acest timp istoric de negare şi 

alienare devine brusc necesar pentru 

distanţare şi reevaluare. Un timp 

pentru distanţare, la urma urmei este 

trebuitor în toate cazurile, dar poate 

să devină din nefericire un timp al 

uitării, al neglijării unor capitole din 

istoria noastră literară ceea ce devine 

un păcat, o irosire. 

Un păcat al nepomenirii, al necunoaşterii 

şi mai ales al neîncurajării 

cititorilor care se formează, aceia care 

vin acum să descopere lumi şi cărţi. 

De ce i-am priva de bogăţia unei 

literaturi 

De aici ideea de a aduce în faţa 

dumneavoastră acest eşantion 

Gheorghe Tomozei, idee care i-a 

aparţinut iniţial profesorului şi 

autorului Ion C. Hiru, cel care alături 

de colegi şi prieteni, (mai ales cu 

ajutorul poetului George Baciu), s-a 

investit şi în crearea Bibliotecii 

« Gheorghe Tomozei» din comuna 

Domneşti, căreia fiul poetului, 

Maximilian Tomozei şi eu însămi, la 

o idee emisă de scriitorul Artur 

Silvestri în toamna anului 2008, i-am 

donat o parte din biblioteca poetului. 

Puţini scriitori români contemporani 

au fost atât de preocupaţi, de frământaţi 

de gândul posterităţii, al imaginii 

publice, de statutul şi rolul lor în 

literatură precum Gheorghe Tomozei. 

El face parte dintr-o lume scriitoricească 

formată odată cu ceea ce era 

« noua lume » de după război, cu 

avânturile, utopiile, naivităţile, contradicţiile 

şi constrângerile ei, cu simţul 

datoriei şi al responsbilităţii în 

«cetate», cu influenţa benefică şi respectată 

a înaintaşilor, o lume ce cocheta 

uneori cu idei noi dar şi cu speranţa 

înlăturării unor oprelişti. O lume 

scriitoricească trăind cu obişnuinţa 

unui statut câştigat în societate 

prin literatură, mai mult sau mai puţin, 

subordonată cerinţelor politice ale 

vremii. Nu are rost să judecăm noi a- 

ceastă lume, nici să o etichetăm. Putem 

să încercăm s-o înţelegem şi să 

alegem valoarea înlăuntrul întregului, 

căci nu puţine au fost lucrurile de valoare 

care s-au scris şi s-au publicat. 

Cu timpul, anumite atitudini, idei 

exprimate, elemente de cod artistic şi 

civic vor fi din ce în ce mai greu de 

înţeles de un posibil public cititor ce 

ar binevoi, să zicem, să parcurgă 

cărţile acelei vremi. 

Despre poetul Gheorghe Tomozei 

s-a spus că a fost prolific, iar criticii 

literari au scris mult despre el, zeci de 

cărţi ale sale au fost întâmpinate şi 

comentate în revistele vremii dar şi 

ansamblul operei sale poetice. Totuşi, 

se pare că Tomozei însuşi nu a fost 

niciodată mulţumit de receptarea critică 

a operei sale şi nici de laurii cu 

care i-a fost încununată opera, această 

nemulţumire lăuntrică măcinându-l 

foarte. Izvora ea dintr-un caracter 

paradoxal Poate că da. 

Omul care şi-a jertfit, aş zice cu 

puţină teamă de a nu fi patetică, ani 

de zile pentru restituirea operei unor 

prieteni, pentru cărţi de rememorare 

şi insertare în peisajul literar, dacă ar 

fi să ne gândim numai la Nicolae 

Labiş şi Nichita Stănescu, dar mai 

sunt şi alte exemple, omul care a găsit 

o vorbă, o expresie anume pentru a-i 

evoca pe Mihai Gafiţa, Veronica Porumbacu, 

Virghil Gheorghiu, Anatol 

E. Baconski dar şi pentru Dominic 

Stanca sau Florin Mugur, toţi scriitori 

dispăruţi, a receptat cu nemulţumire 

lipsa «recunoştinţei colective» 

sau a recunoaşterii am putea spune, 

cu un soi de undă de bosumflare copilărească, 

reflex al unei copilării chinuite, 

care l-a şi impregnat de altfel, 

pentru viaţa toată. 

Jurnalistul Tomozei era de fapt tot 

poetul Tomozei, căci el presăra în 

rândurile sale de proză şi notaţie 

jurnalieră câtă poezie putea, având şi 

meritul de a apropia cititorul de nişte 

lumi şi de nişte teme. Insera deci 

substanţă poetică şi în orice caz noţiuni 

de estetică, de istorie, de arheologie, 

creând gustul pentru lectură, 

pentru iscodire şi cunoaştere într-un 

public nevăzut ce citea ziarele şi 

revistele vremii care, vai, cam păreau 

toate la fel. Din magma de vorbe 

culese, rândurile lui Tomozei marcau 

şi reuşeau să se distingă printr-o 

spunere, o idee, un sens. El a avut 

acest gen de rubrici şi rubricuţe la fel 

de fel de jurnale, şi le intitulase inspirat 

: Desene pe asfalt sau Grafitti 

sau Oracol. 

Texte despre toate cele, nu de puţine 

ori presărând gânduri, comentarii, 

revenţe făcute amicilor sau 

aluzii acide adresate unor confraţi ori 

în marginea unor nemulţumiri, în 

general culturale. 

Asemenea proze scurte, cum le-aş 

zice eu, Tomozei a reunit şi publicat 

în timpul vieţii sub titlurile « Manuscrisele 

de la Marea Moartă » şi 

« Plantaţia de fluturi ». 

Titluri frumoase şi elegante înfăţişând 

publicului un spirit colocvial, 

sfătos, un comentator atent şi vivace, 

uşor de stârnit şi greu de împăcat, 

caustic adeseori, livresc şi calofil, pe 

alocuri de-a dreptul preţios, iubitor 

împătimit de carte şi mai ales de 

beletristică. 

Am găsi într-un plic, aşezate cu 

grijă, câteva manuscrise ale unor 

articole pe care le publicase în presa 

de după 1990 şi pe care voia să le 

reunească într-un volum. → 

_________ 

Foto: În faţa bibliotecii, cu obsesia 

cărţii (sus), în iarna lui 1987, în 

Clucer Udricani (jos, foto Maier) 

16

El remarca de altfel în jurnalul sporadic 

şi pe alocuri chiar eliptic pe care 

l-a ţinut, că acest scris la ziar, la gazetă, 

practicat în mare parte datorită 

nevoilor materiale, necesităţii de a 

câştiga şi de a se întreţine, l-a chinuit 

toată viaţa şi i-a secat puterea de a 

scrie un jurnal adevărat. 

După anii 90, situaţia scriitorului 

român profesionist să zicem, a scriitorului 

care nu s-a înscris prin partide 

şi nu s-a agăţat de braţele aşa numitei 

societăţi civile susţinute financiar din 

surse bizare sau oculte, devenise 

problematică. 

Tomozei nu a vrut să fie « racolat » 

de nicio undă politică a vremii de 

tranziţie, încăpăţânându-se să păstreze 

o anume independenţă, dar simţindu-se 

şi nedreptăţit de lumea nouă 

instalată la cârma instituţiilor literare 

şi culturale româneşti, în general. 

Asistăm aşadar, în aceşti ani de 

după nouăzeci, în care poetul a mai 

scris şi publicat, tot mai greu, tot mai 

chinuit, tot mai puţin, la un soi de 

judecată aspră şi chinuitoare, la un soi 

de «dureri înăbuşite», cum ar fi spus 

Sadoveanu, în care strălucesc pe ici 

pe colo, perle de frumoasă spunere 

sau împerechieri surprinzătoare de 

vorbe. 

În poezie, limbajul poetului ajunsese 

la esenţializare, cea mai ciudată 

dar poate şi cea mai frumoasă este 

cartea sa din urmă, Un poet din 

Tibet, în care autorul ajusese deopotrivă 

la încifrare şi esenţializare. 

Într-un text pe care la un moment 

dat Tomozei l-a scris despre un scriitor 

destul de puţin evocat şi chiar 

nedreptăţit, e vorba despre Dominic 

Stanca, am senzaţia că de fapt se 

autodescrie sau mai exact descrie ceea 

ce se petrece şi avea să se petreacă 

în fapt cu propria sa creaţie poetică, 

cu propriul său traseu literar. Am să 

citez câteva rânduri, eliminând cu bună 

ştiinţă numele lui Dominic Stanca. 

Iată : « Citindu-i azi însemnările de 

jurnal (ultimele, scrise pe patul spitalului 

ca înaintea unei trageri pe roată) 

îmi dau seama că nici atunci, ce 

grozăvie ! nici atunci el nu socotea că 

e îndreptăţit să se obiectiveze acordându-şi 

măcar şansa postumităţii. 

Cel care tot timpul s-a arătat 

încântat de colegii lui, adesea exagerându-le 

virtuţile, şi-a gândit necruţător 

răsunetul posibil al cuvintelor 

sale tensinate. E bine aşa E 

bine să te laşi devorat de şarpele 

îndoielii nimicindu-ţi elanurile 

17 

dintr-o mare, primejdios de mare 

modestie tradusă printr-un umor şi el 

excesiv, aplicat mai ales propriilor 

demersuri 

După ce am mai trăit exemplul 

lui Miron Radu Paraschivescu, cel 

care a lansat, apăsat, ideea că « nu 

are un puternic talent personal » 

drept care se mulţumea doar să dea 

echivalenţe româneşti unor sonuri 

străine, îmi vine să spun că nu, că 

nu le trebuie oferite criticilor comozi 

asemenea capcane. Jocul superior 

care e frământarea artistului ce se 

vede, dintr-un prea mare exces de 

scrupule, învins în luptele (de atelier), 

dorinţa de a se desăvârşi printro 

dueroasă etalare (şi evident 

exagereare) a unor imperfecţiuni, ei 

bine, toate acestea sfârşesc prin a 

căpăta credibilitate. » 

Este fără îndoială, un adevărat 

solilocviu al scriitorului, el era frământat 

de soarta literaturii şi locului 

unui scriitor anume, dar în pielea 

căruia se şi vedea, căci atitudini de 

maximă îndoială şi de punere a altora 

înaintea interesului personal, ei bine 

acest tip de faptă i-a caracterizat viaţa 

vreme de câţiva zeci de ani. 

Nu e de mirare că generaţii întregi 

l-au cunoscut pe Tomozei ca pe autorul 

cărţii « Moartea unui poet », o 

anchetă literară foarte interesantă, 

inedită la noi ca gen literar, un fel de 

reconstuituire cvasi detectivistică a 

vieţii şi morţii lui Nicolae Labiş. 

Dar să scrii zeci de ani literatură, 

iar până la urmă ce e ales din opera ta 

să fie doar punerea în chenar a gândurilor 

despre un confrate, evident, 

iubit, preţuit, dispărut, nu pare echitabil 

în nicio ordine a lucrurilor, 

indiferent de contextul cultural ! 

Revenind la articolul despre Dominic 

Stanca, nu mă pot împiedica să remarc 

faptul că Gheorghe Tomozei 

presăra spuneri pe care într-un fel 

subconştient poate şi le-ar fi aplicat 

sie însuşi. De genul « …nu era un 

învins. Era, în ciuda exerciţiilor îndelungate 

şi în pofida precocităţii, un 

scriitor care abia începea să articuleze 

semnele unei mari opere. 

Citindu-l, mai corect spus, recitindu-l 

îmi dau seama că (…)începuse să 

vadă în sine tiparul de sânge şi nervi 

al unui scriitor chemat să se rostească. 

A scris suficient pentru a 

exista. 

A venit însă atrocele deznodămât. 

Intenţionasem iniţial ca în locul rândurilor 

acestea să încerc într-un scurt 

eseu să demonstrez vigoarea talentului 

lui(…) printr-un convingător 

colaj de citate, dar patima mea pentru 

jurnalistică mă învinge (şi mă 

convinge) că nu e - cel puţin pentru 

peniţa mea - vremea cea mai potrivită 

pentru a analiza « la rece » o viaţă şi 

o operă devenite, prin devălmăşie, o 

rană. » 

Exerciţiul pe care vi-l propun mi se 

pare, sincer, tulburător căci, repet, 

dacă facem abstracţie de numele 

scriitorului evocat (într-un articol din 

18 martie 1983) aceste rânduri parcă 

ar fi scrise de un dublu al lui Tomozei 

despre sine însuşi. 

Ca şi cum am asista la un exerciţiu 

al lui Pessoa, scriitorul care îşi crease 

eu-ri alternative pentru a se putea 

exprima mai bine sau pentru a-şi 

dezorienta contemporanii.→ 

______ 

Foto: Grup de tineri scriitori în 

1951. În rândul de jos, aşezat pe 

pământ, Gh. Tomozei. Puţin la la 

stânga sa, Lucian Raicu.

Viaţa şi opera le resimţea Gh. 

Tomozei ca pe o rană continuă, fiind 

structural creat parcă să vază partea 

goală a paharului : şi-a evocat nu 

odată cu deznădejde originea socială, 

mama dintr-o familie nu neapărat 

săracă sau foarte săracă, dar modestă, 

o femeie încăpăţănată şi într-un 

anume fel cu o personalitate forte, 

care pleacă din sat spre Bucureşti din 

pricina pruncului pe care îl purta în 

pântec. 

Ce vremuri, în 1936, când această 

fată frumoasă preferă să înfrunte o 

lume conservatoare şi să facă un copil 

din flori. Copil născut la Leagănul de 

orfani Sfânta Ecaterina din 

Bucureşti, unde Franţa Stăncescu 

(vezi foto, născută la 1 aprilie 1917 la 

Pucheni, raionul Muscel) mai rămâne 

o vreme hrănind cu laptele ei şi alţi 

copii abandonaţi, fraţi de lapte al 

micului Gheorghe (se pare că i-a dat 

acest nume după numele tatălui biologic, 

rămas până la urmă 

necunoscut). 

Copilăria cea mică s-a petrecut 

aşadar într-un leagăn de copii şi apoi 

într-o cămăruţă cu chirie, zilele celor 

doi nu erau uşoare, Franţa muncea ca 

să poată întreţine copilul pe care-l 

lăsa în grija unei vecine. Lucrurile s- 

au mai îndreptat după 

apariţia acelui domn Tomozei, 

cu care se va căsători 

cam când copilul avea vreo 

şapte ani şi care l-a înfiat cu 

acte în regulă, dându-i numele 

său. Pe acest domn 

Tomozei, poetul avea să-l 

numească tată pentru că i-a 

şi fost tată cu adevărat. 

L-am cunoscut şi eu, mult 

mai târziu prin 1986, locuia 

la Bucureşti, într-un bloc cu 

patru etaje din cartierul 

Drumul Taberei, pe Aleea 

Callatis, împreună cu următoarea sa 

soţie, Rodica. Mama Franţa, demnă şi 

la fel de încăpăţânată, îşi reluase 

numele de fată, Stăncescu. Tatăl, 

gârbovit şi bolnav păstra urmele 

bărbatului chipeş care fusese. 

Relaţia dintre tată şi fiu era de o 

complicitate caldă, iar tatăl avea să-i 

lase fiului…. cinci caiete şcolăreşti 

dictando cu coperţi de vinilin, scrise 

cu literă aproape ilizibilă, povestea 

vieţii sale pe care, vai, nimeni nu a 

citit-o mai apoi şi nimeni nu a putut-o 

descifra. 

Din copilărie, Gh. Tomozei avea 

amintiri în general frustrante, nu era 

un copil care se juca cu alţii, prefera 

joaca pe un preş uzat cu chibrituri şi 

nasturi, pe duşumea, în aşteptarea 

mamei. Amintirea bombardamentelor 

din război, apoi a cârciumei în care 

lucra mama, apoi a valului proletar în 

care « tovarăşa Stăncescu » devenise 

un fel de asesor popular, toate astea 

erau evocate mereu. Noul regim dădea 

celor săraci o şansă, dacă ştiau şi 

voiau să o folosească, şi tânărul Tomozei 

talentat la literatură, istorie şi 

caligrafie, a folosit-o din plin. Aşa 

începe să scrie, să versifice şi aşa 

ajunge mândria mamei sale. 

În fapt, peisajul argeşean, acel « la 

ţară » adeseori evocat, nu există încă, 

trebuie că familia să se fi apropiat 

mult mai târziu de fata rebelă plecată 

la Bucureşti, prea mândră ca să divulge 

numele tatălui plodului său, 

prea mândră ca să se întoarcă înapoi, 

la Pucheni. Aşa că Bucureştiul este 

locul copilăriei poetului, cu adresa 

din strada Ion Călin, unde au locuit o 

vreme. Intrarea la Şcoala de literatură 

“Mihai Eminescu” avea oarecum să îi 

pecetluiască destinul. Avea să fie 

scriitor şi numai scriitor. 

Într-un timp în care gluma nu era 

chiar cea mai bună cale de-a trece nici 

de cenzură, nici de privirile acre ale 

unor « tovarăşi », Tomozei era un 

ludic în sensul cel mai pur şi mai 

literar al termenului. 

Aceasta a fost una din frecvenţele 

pe care s-a întâlnit cu Nichita Stănescu, 

şi uite-aşa se amuzau ei de toate şi 

de tot, presărând în umorul lor pete de 

literatură, vrute sau nevrute. 

Stau să mă gândesc dacă Bulgakov 

sau Ilf şi Petrov, mari scriitori ruşi, 

care au ironizat în chip genial stereotipiile 

umane ale unui bolşevism 

primitiv, sunt încă aşa de actuali şi de 

gustaţi, de ce nu ar fi gustate ironiile 

fine, rafinate şi cutezătoare ale 

contemporanilor noştri 

18 

Ironia era floreta cea mai fină din 

arsenalului lui Tomozei, ironie 

dublată adeseori de o aciditate greu 

de suportat de unii. Vocea îi devenea 

un pic răguşită şi cuvântul lovea 

pieziş, fără drept de apel. Asta, rar. 

În cea mai mare a timpului, 

Tomozei nu privea drept în faţă 

interlocutorul, îi evita privirea 

aruncând o străfulgereare piezişă de 

parcă ar fi fost angajat într-o luptă 

corp la corp. 

Ironia nu îl părăsea însă niciodată, 

poate doar atunci când atacul 

« contimporanilor » era foarte greu de 

suportat, precum în scenariul unui 

proces înscenat la revista Argeş, 

proces care i-a mâncat sănătatea ani 

în şir. 

El se aştepta ca gesturile sale de 

cultură făcute faţă de zona geografică 

pe care o considera de obârşie (prin 

mama sa) să fie apreciate sau, mă rog, 

puţin măcar lăudate, căci recunoştinţa 

îi era adesea singura posibilă răsplată. 

În “cazul Argeş” nu a fost deloc 

aşa. Toată lumea recunoştea că făcuse 

o revistă extraordinară, în care pusese 

şi inventivitate şi talent de editor, 

susţinuse nume importante precum 

Fănuş Neagu, Ileana Mălăncioiu, 

Florenţa Albu, Ana Blandiana, 

Romulus Rusan, Ion 

Negoiţescu, Florin Mugur, 

Nichita Stănescu şi câţi alţii, 

colecţia revistei aşteaptă cred 

să apară în ochii publicului. 

El nu avea însă abilitatea 

necesară de-a nu străluci în 

urbea de adopţie probabil, 

acumulând un soi de invidie 

latentă şi care avea să facă 

explozie. 

Cineva va scrie, sper, până 

la urmă, Viaţa lui Gheorghe 

Tomozei. 

Sper să fie cineva de bună 

credinţă, iubitor de literatură şi de 

poeţi, cineva care să ştie să se 

scufunde într-un timp şi să îl 

înţeleagă aşa încât paginile superbe 

scrie de Gheorghe Tomozei să ajungă 

la cititor, iar viaţa sa, dedicată numai 

şi numai literaturii, să nu fie uitată. 

Cred că asta şi-ar fi dorit. 

Ianuarie 2011 

CLEOPATRA LORINŢIU 

_______ 

Foto: pe vaporul “Transilvania”, 

în 1959

Aş începe prin a scrie că românul, 

în poezia sa zisă populară, dar nu 

numai acolo, este doar complice cu 

natura din jurul său. În niciun caz un 

reflexiv al adâncurilor ei, un meditativ 

la resorturile sale ascunse, un contemplativ 

gratuit al ei. Pentru el natura, 

acceptată aici ca un aspect general 

al realităţii pământeşti, deci complet 

exterioare omului, este doar mediul 

(foaie verde şi una, frunză lată şi aşa, 

în pădurea cu doi brazi, o poiană verde, 

foaie verde de lămâie, sfântul soare 

etc.), e numai fundalul în faţa căruia 

se desfăşoară viaţa şi dramele ei 

(plecarea în cătane, căsătoria, moartea, 

naşterea pruncilor, pribegia, năvălirile 

străinilor etc). Chiar mergând 

la sintagma „codrul frate cu românul” 

nu putem afla altceva decât lumea din 

afară, exteriorul fiinţei care se perpeleşte 

în zbaterea cotidiană de a vieţui. 

Ascunzându-se, cel mai adesea, în 

adâncurile codrului, deci el se adânceşte 

în ceva ce-i rămâne doar un fel 

de platoşă exterioară, e drept salvatoare, 

o mantie ce îl face invizibil în 

orice poveste. Codrul este aici doar 

un adjuvant, un lucru ca atâtea altele 

care musai să-l salveze pe românul 

căzut în mare suferinţă. Culegerile de 

folclor şi pastelurile scrise de toţi 

poeţii noştri (de la Vasile Alecsandri 

pornire) nu fac altceva decât să 

afirme această opacitate a firii românului 

la miracolul naturii. Cel mai a- 

desea atât de ascuns e acest miracol, 

încât acestuia îi şi rămâne în această 

perfectă stare primară, indefinită şi 

fără consecinţe pentru sufletul lui. În 

aceeaşi vreme, el se păstrează în a- 

ceastă neaşteptată, pentru noi, neînţelegere 

a naturii, natură de la care se 

revendică, pe care o clamează mereu. 

Dar cât de superficial o face! Pentru 

că atât de puţin şi atât de rar vrea s-o 

înţeleagă, să şi-o aproprie. 

Şi atunci mai că eşti îndrituit să dai 

dreptate unor critici literari (serioşi) 

cum că implementarea în literatura 

română a poemului japonez (haiku, 

tanka, gunsaku, haibun ş.a.) este o 

chestie (neserioasă) superficială şi neavenită. 

Pentru că (lasă aceştia să se 

înţeleagă acest lucru) românul doar 

admiră natura şi o face pentru foarte 

scurt timp şi extrem de superficial 

(rămânerea la suprafaţa lucrurilor devine 

aici o chestie… naţională!). Pe 

de altă parte el nu are chemarea de a 

privi natura prea multă vreme. Superficial 

şi ironic, ludic şi miştocar, 

românul are prea puţină propensiune 

pentru a se contopi cu adevărat cu a- 

ceasta. Şi când – prin ce minune, 

Doamne – o face, o face superficial, 

epidermic şi cu o doză dureros de 

indiferentă. Să ne gândim doar la felul 

în care priveşte acesta distrugerea 

pădurilor, a spaţiilor verzi, a apelor 

etc., totul sub scuza (din bătrâni!) sau 

justificarea (modernă) că „Lasă, bă, 

ce te bagi! Că se reface ea! Că de 

aia-i natură!” În acest caz, despre ce 

fel de contemplare mai poate fi vorba 

Ce să contemple Gunoaiele, 

cioatele, hârtiile În Elveţia şi în 

Japonia, îmi doream să mai aflu câte 

un lucru care să rupă monotonia (sic) 

frumuseţii acelei naturi protejate cu 

obstinaţie, iubite cu patimă. Despre 

contopirea cu natura ce să mai fie 

vorba Ce mister să stea în această 

stare în care noi împingem natura, cu 

bună ştiinţă şi inconştient (!) şi fără 

niciun dram de iubire la distrugere, la 

dispariţia ei în ultimă instanţă Undeva 

Lev N. Tolstoi scria că sufletul 

uman rupt de natură este condamnat 

să piară. Dar dacă nu are disponibilitatea… 

În schimb, I. L. Caragiale, 

pe drept sau pe nedrept acuzat că nu 

zugrăveşte natura în scrierile sale, 

scria unui critic al vremii că nu are 

„din toate astea prea, foarte mult sau 

mult, dar cred că am destul, şi mai 

cred că peste destul în artă nu mai 

trebuie deloc.” Iată între ce limite se 

poartă această înfruntare. Eu cred că 

românului, deşi „s-a născut poet”, îi 

lipseşte „organul” care să-l facă să 

vibreze pe aceeaşi lungime de undă 

cu natura, să se implice în interioritatea 

naturii, să o simtă ca pe o altă 

natură a fiinţei sale proprii. Această 

lipsă e salvată câteodată de… pastel. 

Dar şi de critica literară „acidă" şi 

„demistificatoare” la adresa celor care 

îndrăznesc să scrie altfel despre natură 

(prea multe haikuuri sunt doar nişte 

mini-pasteluri, nereuşite şi acestea!). 

Şi exerciţiul acesta critic, asupra a 

ceea ce se scrie şi se publică sub 

numele acestui gen literar, trebuie 

făcut fără amânare. Luaţi la bani 

mărunţi revistele de gen, pe hârtie sau 

on line, dar şi pe celelalte – puţine, e 

drept – care publică din când în când 

(şi) o astfel de poezie (haiku, mai 

ales). Vă veţi convinge uşor de spusa 

19 

mea de mai sus şi de justeţea 

„atacurilor” celor care ne neagă 

dreptul la… poezie. 

Dincolo de propria capacitate de a 

înţelege şi de „a lucra” la unison cu 

natura, poemul haiku (dar şi celelalte 

poeme japoneze!) înseamnă şi o 

tehnică bine însuşită şi respectată: 

regula versurilor de 5-7-5 silabe, kiregi 

(cezura, ruperea poemului după 

primul vers pentru a marca acel 

altceva ce face farmecul acestui poem), 

kigoul (simbolul, mai mult sau 

mai puţin explicit, al anotimpului), 

construcţia în trei nivele care trebuie 

să răspundă celor trei întrebări când, 

unde, ce, absenţa verbului în final, 

realizarea paradoxului, dar şi un alt 

mod de a accepta natura în care (încă) 

trăim, precum şi subtilele ei schimbări 

lipsite, aparent, de importanţă şi 

de urmări pentru existenţa noastră, 

dar fiind „materia primă” a acestor 

poeme. Realizarea acestor precepte 

tehnice este, după părerea mea, obligatorie, 

tot aşa cum este şi împlinirea 

estetică prin raportarea permanentă la 

acestea. Atât când compunem un astfel 

de poem, dar şi atunci când îl 

traducem (şi aici mare este durerea 

când citeşti ce şi cum traduc unii un 

haiku!). Acestea sunt îndeobşte cunoscute 

haijinilor, dar merită să le 

reamintim din când în când. Mai ales 

pentru că unii poeţi, pentru „a scăpa” 

de un asemenea „chin”, caută să justifice 

existenţa astăzi a unui haiku… 

liber! „Liber” de ce Păi dacă „ne eliberăm” 

de aceste canoane, ne eliberăm 

deplin şi definitiv tocmai de haiku. 

Şi atunci, fără a spune că nu sunt 

realizate estetic, dar după o altă estetică 

desigur, aceste poeme sunt poeme 

şi, nicidecum poeme haiku (se

mai practică stratagema poemelor „în 

gen haiku”, dar ce-o fi însemnând 

chestia asta nu ştiu şi nimeni n-o 

explică). Care ar fi, pe scurt, aceste 

canoane estetice ale unui bun haiku 

(foarte bun va fi dacă voi/vom/veţi 

avea şi… talent!) Mai întâi conceptul 

de Mu, cel care se referă la singurătate, 

la sărăcie spirituală absolută, la 

golirea de sine, apoi Shiori, adică 

perceperea naturii legat strâns de fineţea 

acestei percepţii (Hosomi). Punerea 

întrebării despre esenţe (Koan) 

trebuie să însoţească mereu atât adevărul 

poetic (Fuga-no-makoto), cât 

şi uşurinţa, prospeţimea şi luminozitatea 

exprimării (Karumi). Oare să 

îndrăznesc a justifica unele (niciun 

poem nu le poate conţine pe toate!) 

dintre spusele mele de mai sus cu un 

haiku Să încercăm: gânduri rătăcite 

- / pe drumul acesta nimeni/ rar 

câte-o frunză. Vă las dumneavoastră 

plăcerea de a descoperi care dintre 

trăsăturile estetice ale unui haiku leam 

surprins cu/în poemul meu şi care 

nu. Şi acum un poem al lui Basho, 

aparent la aceeaşi temă: la capăt de 

drum – / sunt încă viu în seara / 

scurtă de toamnă. 

Cu cele de mai sus cred că am făcut 

un pas important înspre ideea că, dacă 

nu iubim cu adevărat natura, nu are 

niciun rost să ne apucăm de scris 

haiku. Dar această iubire nu trebuie să 

fie una declarativă şi patetică (90% 

dintre haibunurile publicate şi citite 

de mine sunt simple compoziţii 

şcolăreşti şi e păcat că se publică aşa 

ceva!), ci o iubire absolut personală, 

una aptă să materializeze şi în stare să 

se pună în starea de a lucra asupra 

noastră din interior. Abia, poate, 

atunci vom putea scoate la lumină, 

exteriorizând, cuvintele care să 

devină poemul dorit de fiecare dintre 

noi, scriitor sau cititor. Cum se poate 

face asta Greu de spus şi de dat 

reţete. Pentru mine, cel mai adesea, şi 

nu ezit s-o fac publică, poezia, de 

orice formă ar fi ea, vine din asociaţii 

sonore, aproape fără nicio legătură cu 

natura din jur. Şi atunci se produce, 

când se produce declicul, dintr-un 

străfund al amintirilor (uitate) 

(re)vine imaginea, imaginea care ar 

trebui să însoţească, aşa mi se pare 

mie firesc, tocmai acele mişcări ale 

naturii văzute, trăite cândva. Şi 

aceasta se suprapune, se combină, se 

transformă prin natura din jurul meu 

de la momentul trăirii acelei 

străfulgerări greu de explicat şi de 

prins în cuvinte. Grăbindu-mă, încerc 

să „le prind” şi să „le unesc” în ceea 

ce ar putea să fie poemul. Interesant 

că un poet japonez, Daisetz Suzuki, 

spunea că trebuie să faci acest lucru 

cât mai rapid cu putinţă, pentru a nu 

pierde esenţialul din natura care te-a 

impresionat la un moment dat. 

Gândindu-te prea mult la ea (aici este 

tocmai iraţionalitatea poemului haiku 

la care se ajunge atât de greu!) pierzi 

momentul în care natura ţi s-a revelat 

cu asupra de măsură (ca într-un fel de 

fantă a timpului pentru călătoriile 

interstelare). Referindu-se tocmai la 

cuvintele care trebuie să însoţească 

„trezirea” ta înaintea naturii revelate, 

Mihai Şora vorbea despre un 

„precuvânt” preexistent undeva (unde 

oare) şi pe care poetul îl aduce la o 

stare de imitare a acestora tocmai prin 

cuvintele poemului său. Oare care să 

fi fost acest „precuvânt” care l-a 

inspirat pe Basho când a scris: 

plângând singură - / deasupra lumii 

luna / şi umbra bătrânei (mi-am 

permis aici să traduc eu aceste două 

poeme ale lui basho). Niciodată nu-l 

vom şti, dar cu siguranţă poetul „a 

fost vizitat” de acest cuvânt. Şi nu o 

singură dată. Pentru noi, pentru mine 

în special, cuvintele care ne invadează 

ca nişte păsări negre (Hitchcock 

să trăiască!) sunt aşa de multe 

încât atunci mă simt cu adevărat român 

(logoreic adică!). Şi ezit, amân 

sau abandonez. Bine-o fi Tocmai 

pentru că cuvintele noastre nu au 

destulă subtilitate şi adâncime (nu 

zicea oare cineva că tocmai din pricina 

limbii noastre nu avem mari filosofi-poeţi 

de genul lui Heidegger, ci 

numai mari poeţi-filosofi de genul lui 

Lucian Blaga!) sunt nepotrivite, de 

cele mai multe ori, scopului urmărit 

de poet, deci şi de mine. Tot amânând 

şi ezitând între şi între cutare cuvânt, 

se poate rata un bun poem (dar poţi s- 

o faci, şi cel mai adesea asta se şi 

întâmplă, atunci când îi dai zor cu ce 

20 

„material” ai la îndemână). Asta pentru 

că, furat de propriul meu orgoliu, 

las acolo tocmai cuvintele acelea nepotrivite 

(noi ştim că celor mai mulţi 

poeţi români le trebuie poeme kilometrice 

poate pentru a găsi tocmai… 

cuvintele potrivite! Dar cel mai adesea, 

şi tare mulţi, nu le găsesc niciodată, 

oricât de lungi le vor fi căutările 

şi… poemele!). Dacă las lucrurile aşa 

cum s-au născut (născocit) ele iniţial, 

aşa va fi şi haikuul: un eşec. Abia 

apoi, nu neapărat imediat, caut echivalenţe, 

sinonime, polifonii, asonanţe 

etc., toate cu scopul ca ele să-mi „ghicească” 

gândul dintâi. Or acesta călătoreşte 

sau zboară cine ştie pe unde, 

imediat după ce m-a atins. Aripa lui 

diafană sau ghiontul lui de bun globetrotter 

nu mai au efect asupra mea. 

Au trecut. Duse sunt (pe apa Sâmbetei). 

Şi eu stau prostit înaintea hârtiei, 

nemaiştiind care a fost gândul de la 

început şi care să fie cuvintele pentru 

a-l readuce, pentru a-l imortaliza. Într-un 

târziu aflu ceva, ceva părelnic ca 

toate faptele noastre pline de sinele 

care nu ne părăseşte niciodată. Undeva, 

aproape sau mai departe de mine, 

de noi, natura îşi vede de existenţa ei, 

dar nu uită să ne trimită zi de zi, 

noapte de noapte, semne despre existenţa 

ei, despre miracolul acestei existenţe. 

Iar dacă noi vom putea conjuga 

cele două naturi, cea umană şi cea cu 

adevărat naturală, într-o singură poezie, 

fie ea şi de 17 silabe, încă putem 

spune că speranţa este şi pe uliţa 

noastră. Şi cum ziua de-acum s-a 

năpustit, acesta-i cuvântul, asupra 

noastră cu gerul (Boboteaza bate la 

geam!) cumplit al iernii, musai să 

închei cu un poem; tanka de astă dată: 

degete fine - / pe geamul aburit / 

semne fără rost / dincolo gerul şi 

ceaţa / ascund azi pădurea. 

Nicio întreprindere de acest fel nu 

este lipsită de riscuri, de primejdia ca 

eu să fi scris aici lucruri cu care voi să 

nu fiţi de acord. Nici nu mi-am propus 

aşa ceva. Iar dacă v-am stârnit, iar 

mai încolo veţi şi scrie despre tot ce 

v-a supărat aici, scopul meu e în mare 

parte atins. Să ne citim tot mai mult şi 

cât mai multe poeme reuşite, de orice 

gen ar fi ele!, vă doreşte, 

MARIAN NICOLAE TOMI 

________ 


”Proiecţii ale timpului” (tehnică 

mixtă)

Motto: 

„De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet 

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în 

flăcări... 

Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea 

Phoenix” 

(M. EMINESCU, „ODĂ- ÎN METRU 

ANTIC”) 

„Poemul Phoenix”, cartea lui Nicolae 

Băciuţ, apărută la Editura Nico, 

Târgu-Mureş, 2010, le cuprinde la un 

loc, în coordonate ale evoluţiei spirală 

- cumul, simbolic, pe toate celelalte 

volume de versuri: „Muzeul de 

ceară”, „Memoria zăpezii”, „Nostalgii 

interzise”, „Singurând”. Transferul de 

sens, de la pasăre la poem, pe baza 

asemănării prin călătorie, libertate, în 

diferite ipostaze, dă contur ideii că 

poezia corespunde unei zodii de zbor. 

„Poemul Phoenix”, poem şi volum 

totodată, cuprinde metaforă la titlu, 

dar şi la vers, explicită la Nichita 

Stănescu, unde se aseamănă vibraţiei 

poetice, în cele mai tainice expresii 

ale ei, implicită la poeţii optzecişti, 

dar încă ne-exprimată într-o formă 

atât de directă, în mod tranşant. 

Poetul oferă poemului ce re-naşte 

din propria-i cenuşă trăsături pe 

măsură: poeticitate, lirism, sonoritate. 

Din imaginea păsării Phoenix, cu 

simbolurile ei (încredere, speranţă), el 

reţine şi consfinţeşte, la rându-i, 

nemurirea prin poem, chiar a 

poemului însuşi. Poemul din carne şi 

oase, trăit şi îndurat ca destin, ca 

bucurie şi durere, implacabile, 

dubitabile; poemul care salvează şi se 

salvează şi dincolo de moarte. 

Prelungirea poetului în poem, 

curgerea aceasta inevitabilă, este atât 

de evident simţită, încât cele două 

noţiuni – Poetul şi Poemul - se 

contopesc, aprinzându-se reciproc. 

Poemul Phoenix, poemul ca 

pasărea Phoenix, poate fi torţă, făclie. 

Ideea de foc este cea care, paradoxal, 

salvează o creaţie întreagă, prin 

pasiune, prin opera de-o viaţă, prin 

re-facere, re-naştere, continuitate, 

trecere într-o altă materie, ancestrală. 

Poemul e şi el fiinţă, în viziunea lui 

Nicolae Băciuţ. În urma lui, după ce 

acesta îşi pierde suflarea, lumea rămâne 

în derivă, o realitate ne-păzită. 

Imaginea poemelor umane, 

poemelor – oameni, este plină de 

fericită inspiraţie, apărută într-o clipă 

rară: „După moarte,/ poemelor mele/ 

le cresc unghii şi păr.” Dragul 

poetului de poeme, de „sălbatice 

poeme”, e ca sentimentul de afecţiune 

pentru ploi, la Ana Blandiana, 

în „iubesc ploile”, ca-ntr-o armonie a 

universaliilor. Investirea poemului cu 

atribute umane, nu de început 

(naşterea se pierde în timp), de sfârşit 

(moartea lor), chiar de speranţă 

(veşnicia de după moarte), probează 

capacitatea poetului, reuşita lui de-a 

interveni în ordinea lucrurilor. 

Poetul se reîncarnează în poeme 

şi acestea preiau gestul de-a scrie, 

într-un ritual propriu, de aşezare a 

obiectelor la locul lor, de dare în 

grijă, de lăsare în seamă. 

Poemele scriu poeme „cărora le cresc 

pene şi fulgi”. Aşadar, o împărţire 

este gata efectuată: poemelor de om 

le cresc unghii şi păr, poemelor de 

poeme le cresc pene şi fulgi, de parcă 

ar fi pui de pasăre, „şi-nvaţă singure 

să zboare”, ca o şansă dată nesfârşitului. 

Acesta este basmul pe care 

ni-l propune, liric, Nicolae Băciuţ, în 

care să credem. Poetul împacă cele 

două maluri, tărâmuri. Aceasta e 

împăcarea majoră, a condiţiilor 

inegale. E resemnare, chiar. Înlănţuind 

fenomenele, în mod heideggerian, 

Nicolae Băciuţ le simte şi re-simte, la 

nivel universal. Trecerea senină din 

viaţă în moarte, din moarte în altă 

viaţă, „în viaţă ca şi-n moarte/ în 

moarte ca şi-n viaţă”, stă sub semnul 

unei căutări: „Unde eşti, Doamne” 

Vocativul din întrebare face trimitere 

tocmai la Divinitate, nu e vorba de o 

altă căutare, în care are loc invocarea 

ajutorului de sus, lucrul acesta 

lămurindu-se în continuare: „unde 

eşti, Doamne,/ cine ne desparte” 

21 

Înainte de-a re-naşte, poemul - 

supremul se aprinde, arde mocnit, de 

la vers la vers, de la un rând la altul, 

crescând scânteie, pară, flacără, 

vâltoare. Rostogolirea de foc, în 

tradiţie, înseamnă purificare. La 

Nicolae Băciuţ, „poezia sunt eu” se 

transformă în „asta-i moartea mea/ şi 

doar în ea/ voi învia”. Sentimentul 

puţinului ce ne-a fost dat, e dublat de 

multitudinea greşelilor ce ne ispitesc 

să le împlinim: „Mi-ai dat,/ Doamne,/ 

zece porunci/ şi numai o viaţă.” 

Mărturisirea „Mi-am pierdut câteva 

poeme” se potriveşte cu „În căutarea 

timpului pierdut”, devenit astfel sens, 

rost, preocupare, cu regret şi 

consolare în acelaşi poem: „Dar poate 

că-ntr-o altă viaţă/ ne vom întâlni:” 

Poemul închinat omului de carte, 

„sărut stânga/ sărut dreapta/ care ţin 

drept cruce cartea” face trimitere tot 

la lumea de dincolo, poetul trăgând 

cu ochiul, aproape de fiecare dată, la 

marginea de lume. Rohia este 

„margine de lume”, în care trece 

albastrul (de Voroneţ!). Cântarea 

poetului e desprinsă, parcă, din glasul 

de îngeri: „Dacă ceru-i fereastră/ şi 

fereastra mi-e cer/ ninge-mă, 

Doamne, / cu lerui ler.” Sentimentul 

iubirii e prezent în cele mai frumoase 

versuri. Astfel, iubita e umbră 

permanentă, de care poetul cu greu se 

desparte: „umbra ta e un copac,/ cu 

ramuri de ceară,/ cu frunze luminând,/ 

în care mă îmbrac...” Dar şi poemul e 

ca o umbră ce însoţeşte fiecare gând: 

„poemele se aşează în bănci/ în 

fiecare toamnă,” şi „Când începi un 

poem/ n-ai decât să accepţi/ în curând 

ai să-l pierzi.” Oraşul invocat – 

Sărmaş, Sărmaş – este motiv de 

întoarcere în lumea copilăriei: „fă-mă 

copil,/ fă-mă fântână.” 

Datate în cer (prin avion) şi pe 

pământ ( în diferite colţuri de lume), 

poemele lui Nicolae Băciuţ se 

amestecă, se potrivesc în aerul pe 

care-l respirăm, fără să ştim, de multe 

ori, cine îl/le scrie. În acest volum, 

Poetul şi Poemul se regăsesc, se 

contopesc, îşi împrumută gesturi, cantr-o 

înţelegere, ca-ntr-o lege 

respectată, nu doar inventată. Poezia, 

ajunsă acum la forma ei deplină, este, 

în cazul lui Nicolae Băciuţ, o marcă 

inconfundabilă. Iar, judecând după 

similitudinea prezentă, între Creator 

şi Creat, Poemul Phoenix este, în cele 

din urmă, Poemul Băciuţ. 

ELENA M.CÎMPAN

„Nu cred că există scriitor clujean 

care să nu fi intrat niciodată în 

Arizona”, locul celor mai animate 

întâlniri din lumea literară clujeană, 

spune Nicolae Băciuţ în deschiderea 

noului său volum de interviuri 

realizate în timp de aproape trei 

decenii cu câteva nume de referinţă 

din viaţa literară a Clujului, multe 

dintre ele intrate în judecata 

axiologică a literaturii române. Un 

local frecventat, după tradiţia marilor 

oraşe, de numeroşi oameni de cultură, 

care, amplasat fiind între Tribuna şi 

Steaua, se spunea că între cele două, 

cea mai bună revistă e tot... Arizona. 

Numele acesta este remitizat de autor 

adnotând într-o serie de interviuri, 

opinii şi speranţe demne de a fi fost 

reţinute. Nicolae Băciuţ are conştiinţa 

unui fapt de istorie literară şi, sub 

abilitatea intervievării sale, Ioan 

Alexandru, Augustin Buzura, Teohar 

Mihadaş, Romulus Guga, Marian 

Papahagi, Petru Poantă, Aurel Rău, 

Ion Simuţ, Eugen Uricaru, Grigore 

Zanc şi alţii avansează îndrăzneţe 

viziuni asupra omului de artă, asupra 

condiţiei sale şi formulează, la 

vremea aceea, curajoase opţiuni care 

au reuşit totuşi să vadă lumina 

tiparului în special în Vatra, în 

Echinox, Alpha ori Steaua Roşie. 

Confesiuni aparent cuminţi, de genul 

Sunt preocupat de un contact 

sufletesc sincer, natural, spontan, 

fratern (Adrian Popescu), fals 

defensive, ca de pildă Pentru Clujul 

anilor tinereţii mele ar fi trebuit să se 

nască din nou Bacovia (Romulus 

Guga), ori făţişe, ca în Condiţia 

omului contemporan stă sub semnul 

politicului (Grigore Zanc), acestea 

anticipau cu fermitate o iminentă 

revoluţie spirituală căreia, desigur, îi 

urmează inevitrabil şi cea socială, 

după cum timpul avea s-o confirme 

curând. De pildă, în interviul cu Ioan 

Alexandru (Iubirea e pânza, vântul, 

nava care ne salvează de 

vremelnicie), poetul Imnelor (aidoma 

Psalmilor lui David) scrutează 

virtuţile Logosului ca transcendenţă a 

cuvântului şi crede că atât timp „cât 

poezia nu se adânceşte în suferinţele 

unui neam, are puţine de spus acelui 

neam.” Poetul socoteşte „esenţial 

studiul la o universitate din Occident” 

care deschide spre Das Sein-ul 

heideggerian şi aminteşte că în 

cabinetul cunoscutului filosof german 

nu se putea intra dacă nu ştiai greaca 

veche. După „obsedantul deceniu”, se 

naşte cu vigurozitate o nouă 

generaţie: „Generaţia mea s-a 

deosebit de cele de dinaintea ei nu 

atât prin ceea ce a făcut nou, ci prin 

ceea ce n-a vrut să facă. Acest refuz 

estetic, în primul rând, ne şi unea 

între noi”, reţinea în septembrie 1985 

Baciuţ (Vatra, 10/1985) într-o 

discuţie cu Ana Blandiana (Nu numai 

pământul, ci şi adevărul este rotund. 

Dovadă stau capodoperele). Şi dacă 

totuşi în interviul din 1985, autoarea 

Calcâiului vulnerabil găsea în 

însingurarea fiecăruia un sentiment al 

solidarităţii, în 2003 speranţele se 

spulberă (Nimeni nu se mai simte 

solidar sau alături de nimeni ; Târgu- 

Mureş, 6 aprilie 2003). Ea aduce ca 

exemplu de model ideal pentru relaţia 

scriitor - putere cazul lui André 

Malraux în care Charles de Gaulle 

găsise un colaborator pe care îl 

promovează în funcţii demne de toată 

încrederea (din 1958 până în 1969 

Malraux este ministru de stat şi 

ministru pentru probleme culturale, 

jucând un rol important în iniţierea 

mişcării "Rassemblement du Peuple 

Français"). Din viaţa politică 

românească de după 1989, 

dezamăgită de cei cărora le-a 

încredinţat cauza Alianţei Civice, Ana 

Blandiana, fiindcă l-a cunoscut, l-a 

respectat cel mai mult pe Corneliu 

Coposu. Că la Arizona „optzeciştii” 

discutau, fie şi cu un curaj indus, 

lucruri generale, dar cruciale ale 

scrisului românes, se ştia încă din 

vremea aceea, unii dintre scriitorii 

22 

ardeleni urmând să fie drastic 

cenzuraţi. În general se făceau 

observaţii care într-o prima analiză 

erau nevinovate, însă în subsidiar în 

ele mocnea un vulcan al răbdării ce 

nu de puţine ori atingea ostentaţia. 

Aşa, de pildă, Augustin Buzura se 

antrenează într-o discuţie despre aşazisul 

scriitor total (el venea dinspre 

medicină spre proză, tot aşa cum Ion 

Barbu venise dinspre matematică spre 

poezie) şi crede că a riscat, fiindcă 

încă nu ştia ce îl aşteaptă; ambele 

meserii aveau să-i ceară „totul şi încă 

ceva în plus”. Şi, totuşi, apreciază el, 

„medicina m-a marcat pentru 

totdeauna. Am învăţat să văd omul şi 

altfel de cum se vede, m-a obişnuit cu 

disciplina muncii şi a cercetării, m-a 

ajutat să-mi cunosc disponibilităţile, 

dar şi limitele, mi-a deschis drumul 

spre alte sfere ale cunoaşterii” şi 

tocmai de aceea consideră că 

„adevărul, oricât de incomod poate fi 

el pentru moment, nu poate face rău 

semenilor tăi” (februarie, Vatra, nr 

3/1985). Buzura se încumeta să 

creadă şi să spună că scriitorii îşi vor 

dobândi totuşi statutul şi „vor trebui 

să scrie, să trăiască din scris, deci nu 

va mai fi nevoie să se apere prin 

sindicat, dar nu să trăiască neapărat în 

grup” (textul avea să apară în Steaua 

roşie de la Târgu-Mureş, în 13 

septembrie 1986). Într-un alt interviu 

care aminteşte de o celebră replică din 

Le Cid al lui Corneille („Literatura nu 

o judec după vârstă, ci după valoare” - 

Alpha, nr.2/1990), Buzura anticipează 

cariera unui Mircea Nedelciu, ori Ion 

Bogdan Lefter şi alţii care nu-i vor 

dezminţi previziunile. Interviurile lui 

Nicolae Băciuţ (de personalitate, de 

opinie, dar si de experiment, dat fiind 

că revine peste timp cu aceleaşi nume 

şi asupra aceloraşi probleme; a se 

vedea cele cu Ana Blandiana sau cu 

Augustin Buzura) restituie 

concomitent un climat spiritual şi o 

istorie secvenţială a unui timp 

tensionat printr-o nostalgică întoarcere 

în Arizona clujeană. Şi când spun asta, 

am în vedere inclusiv evocările lui 

Romulus Guga (Pentru Clujul anilor 

tinereţii mele ar fi trebuit să se nască 

un nou Bacovia; în Echinox, nr. 4- 

5/1981). „L-am cunoscut pe Romulus 

Guga, care era pentru mine nu numai 

unul dintre întemeietorii Vetrei (serie 

nouă), ci şi un scriitor în jurul căruia 

gravita viaţa culturală a unui oraş, a 

unei zone distinse în geografia 

spirituală a ţării”, notează Nicolae

Băciuţ, tot aşa cum Ion Vartic găseşte 

în Mircea Zaciu figura tutelară pentru 

echinoxişti. Vorbind despre apariţia 

dramei Evul Mediu întâmplător, 

Guga îşi destăinuie un crez care, de 

fapt nu era numai al său şi al 

generaţiei sale, ci şi al celor mai 

tineri: „Cred că omul fără libertate se 

înăbuşă, se alterează, se anulează. De 

aceea, lupta lui pentru libertate este 

tema principală a unei literaturi 

politice. Evul Mediu întâmplător e o 

piesă despre nimicire, despre 

mecanismul totalitar care-şi propune 

să distrugă nu numai umanismul şi 

omul, dar care propune josnicia, 

cinismul şi delaţiunea şi omuciderea 

drept principii morale”, spune el cu 

toată responsabilitatea. O 

emoţionantă evocare ne prilejuieşte 

Nicolae Băciuţ într-un interviu cu 

Teohar Mihadaş (Napoca 

universitară, nr.7/1980) despre A.E. 

Baconsky, „o personalitate uitată de 

unii prea repede şi de alţii 

necunoscută”. Mihadaş a simţit că 

Baconsky l-a găsit cam imprevizibil 

şi şi-ar fi prevenit colegii de redacţie 

de la Steaua: „Mihadaş are un 

temperament periculos, nu se poate 

colabora cu el". Dar avea dreptate, o 

recunoaşte acesta: „Nici alţii n-au 

colaborat comod cu mine. Am simţit 

că-l iubesc (pe Baconsky, n.n.), iar el 

că mă admiră compătimitor!” 

Controversele de la Arizona animă 

discuţiile. În timp ce Ion Vartic crede 

insinuant că „a face cronică literară 

nu înseamnă a avea obligatoriu şi cu 

adevărat sentimentul valorii” (Vatra, 

nr.4/1984) şi notează mai apoi că a 

învăţat „câte ceva de la toţi 

echinoxiştii adevăraţi care au trecut 

prin redacţie şi a început să simtă şi 

să înţeleagă pulsul unei noi literaturi 

ce se năştea prin ei”, profesorul Ion 

Vlad, în Descoperirea operei (1970), 

argumentează cum „cronica literară e 

martorul, însoţitorul unei literaturi” 

(Vatra, nr.12/1984). Însă ni se pare că 

punctul pe i este pus la Arizona de 

Grigore Zanc (Condiţia omului 

contemporan stă sub semnul 

politicului –în Vatra, nr.12/1988). 

Parcă presimţind apogeul imposibil, 

cu un an înainte, Zanc iese din orice 

ambiguitate:„ Capcanele politicului – 

spune el - nu sunt puţine; începând cu 

tezismul şi toată gama de variante 

idiliste, moralizatoare, pretinseducative 

şi sfârşind cu miza 

exclusivă pe fronda politică sau 

curajul de paradă (fals, în dublu sens 

– o dată prin travestirea curajului 

civic în curaj literar, apoi prin 

exprimarea lui doar când, cum şi cât 

îi permit indulgenţele de la primărie.” 

Aşadar, putem reţine cartea lui 

Nicolae Băciuţ Întoarcere în Arizona, 

Editura Nico, 2011, ca pe o filă fără 

de care istoria spirituală a Clujului nu 

se afirmă în toată măreţia şi 

originalitatea ei. 

IULIAN CHIVU 

Discret, retras într’o paloare care îi 

amplifică forţele, poetul, prozatorul şi 

eseistul Liviu Pendefunda, medic 

neurolog în viaţa de fiecare zi, îşi 

desăvârşeşte, sub semnul marilor 

simboluri, opera literară. Poet, excelează 

în lirica de atmosferă, cu incursiuni într’o 

lume a iniţierii, bântuit de semne riguros 

ordonate. Masiva antologie Ros lucis, 

apărută în 2009, stă dovadă pentru această 

afirmaţie. La fel volumele de proză. 13 Și, 

mai puţin ştiutele, poate, eseuri şi studii 

iniţiatice, publicate în cărţi ca Dogmă sau 

libertatea gîndirii (2007) sau Al treilea 

clopot (2009). În acestea din urmă, jocul 

semnelor, cu interpretări înscrise în 

structuri eterne, vorbeşte despre o lume 

bine organizată, coagulată în ritualuri 

neschimbătoare. 

* 

Ca orice artă, literatura îşi are punctul 

de plecare în trăire şi în sentiment. Sigur 

că reflecţia nu lipseşte niciodată. In 

fiecare caz, proporţiile dintre sentiment şi 

calcul artistic sunt variabile. Traiectoria 

pe care evoluează scriitorul nostru este 

una circulară: se pleacă de la intuiţie, 

aceasta se întrupează în lumea sensibilă, 

de unde sunt extrase elementele de 

construcţie ale imaginilor, iar de aici se 

ajunge la sensuri simbolice, ascunse 

profanilor. Sunt traiectoriile din volumul 

de faţă. De subliniat, ca un punct de 

plecare, ascensiunea constantă către 

valoarea artistică, componentă a valorii 

spirituale. În Simeze în labirint personajul 

principal povesteşte cu ironie cum, 

înconjurat de „prieteni de ocazie”, este 

întrebat, în legătură cu tablourile expuse, 

„care e mai bun” În contextul 

şmechereştilor semne „cu ochiul” ale 

acestora e percepută confuzia 

fundamentală: „Parcă mă întrebau despre 

13 Farmacii astrale 2 – Chintesenţe dintr’un 

aludel (proză scurtă) şi Robia Timpului 

(roman), Editura Princeps Edit, 2010 

23 

o specialitate de salam, combinaţie de 

carne, soia şi ingrediente. Imi venea să le 

răspund că nu le gustasem…” (169) 

* 

Ironia este, de altfel, unul din 

instrumentele la care prozatorul apelează 

frecvent. Ironia în diversele ei ipostaze. 

Iată un caz de ironie amară. În Zîmbet 

peste ani, un copil crescut de bunici se 

gândeşte, atunci când este bătut pentru 

orice, că bunica, o femeie corpolentă, ar 

trebui să se „desfacă în două, să crape 

într’o parte bună şi una rea, rea. Avea de 

unde. Iar cea bună să o alunge pe 

cealaltă.” (185) 

* 

Principala cale de cunoaştere a lumii 

rămâne însă aceea a simbolului. „Iată însă 

că simbolul cel mare al familiei mele este 

licorna” (10), ne dezvăluie Liviu 

Pendefunda în această carte, conţinând 

texte mai vechi şi mai recente. Licorna 

(inorogul, unicornul) este un animal 

fabulos, secret, cu puteri misterioase. 

După descrierea pe care o face inorogului, 

Plinius cel Bătrîn spune că această „fiară” 

nu poate fi niciodată prinsă vie. Cu alte 

cuvinte, nu i se poate afla niciodată 

secretul. În Chintesenţe dintr’un aludel, 

licorna, cu „nasul ei de os”, se dovedeşte 

o fiinţă tristă, principala ei putere, cornul, 

devenind inutilă. Decriptarea pe care o 

putem acorda apariţiei în volumul de faţă 

a acestei prezenţe poate viza reflecţia şi 

raţiunea. Proza – de fapt, întreaga 

literatură a lui Liviu Pendefunda – este 

deseori suport pentru o meditaţie înrudită 

cu aceea din eseuri. O meditaţie care se 

substituie, subtil, trăirii. 

* 

Iată’l pe autor subliniind el însuşi 

importanţa unui asemenea mod de 

existenţă artistică: „....reflecția. Această 

facultate mentală este desigur facultatea 

cea mai importantă a conștienței noastre 

subiective. În fapt, urmarea acesteia 

putem acționa și gândi în orice moment. 

Dacă puterile noastre mentale s-ar fi 

limitat numai la memorie și imaginația 

noastră, atunci viața tributară conștienței 

ar fi fost în mod constant îndreptată către 

un trecut pe care l-am fi regretat sau l-am 

fi pus în balanța cauză-efect, ori 

dimpotrivă către un viitor pe care ni l-am 

imagina mai bine adaptat aspirațiilor 

noastre”. (12 -13) 

* 

Reflecția în calitate de facultate 

subiectivă înseamnă pentru autor „a 

raționa, iar a raționa înseamnă a face o 

judecată asupra unei situații sau 

probleme.” Actul de raționare pur 

subiectiv cere, pentru a nu intra într’un 

cerc vicios, fie limitare la memorie 

(percepții despre amintiri), fie imaginație 

(indeterminare relativă), inhibare a 

oricărei atitudini naturale obiective din 

partea cititorului. Cu alte cuvinte, o

invitație la lectură într’o notă 

fenomenologică. Personajele din proza lui 

Liviu Pendefunda creează un univers 

reprezentat, la nivelul lecturii, prin 

simțuri, ca intuiție originară a obiectelor, 

fenomenelor. Raţiunea metamorfozânduse 

astfel în memorie. Un adolescent la 

prima lui experienţă sexuală reflecta 

asupra percepţiei selective a lumii. În 

viaţă trebuie să ştii ce să alegi – încât 

starea „pe care oricine şi-ar dori-o, dacă ar 

şti ce să ceară vieţii, încât nu ştiu dacă 

faptul e să simţi sau, mai bine spus, să nu 

te mai simţi nici pe tine în mijlocul tuturor 

lucrurilor care te înconjoară”. (200) Locul 

simţurilor este important, fiind vorba de 

artă, iar totul se aşează într’o ordine de 

neclintit. Comparaţiile pot transforma 

treptele percepţiei în imagini ataşante. 

„Teii înfloriseră. Oraşul părea un ceai 

călduţ şi ameţitor.” (Aceeaşi iubire şi 

acelaşi război – 232) 

* 

Vorbeam despre scrieri saturate de 

simboluri şi de tot ceea ce poate fi legat 

de acestea: filosofia medievală 

(rosicrucianism), filosofia lui Blaga (chiar 

un mic fragment din eu nu strivesc corola 

de minuni a lumii). Printre aceste 

elemente sunt inserate decupaje dintr’o 

realitate concretă. Ele au menirea de a 

sublima realitatea, uneori folosind pentru 

aceasta toată banalitatea sa. 

Prozele din volum sunt secvenţe ale 

unui continuum, din ceea ce viaţa 

derulează în faţa noastră fără oprire. Un 

tânăr dintr-o familie înstărită, înfiat de o 

rudă pentru a putea face şcoală (într-o 

primă perioadă a regimului comunist, cei 

care nu aveau „origine sănătoasă” nu erau 

primiţi în şcoli), urmărit de foşti colegi de 

facultate, se ascunde într-o toaletă. „Uitel, 

i-am auzit strigând în urma mea, abia 

reușind să închid ușa de la closet”. 

(Grădinarul - 17) Locul în care se 

ascunde şi moralitatea acţiunii celorlalţi 

sunt la acelaşi nivel. Este doar un 

exemplu pentru talentul aparte în 

observarea/crearea nuanţelor imperceptibile 

ochiului needucat. 

Și Maștera (35) debutează într-un mod 

asemănător, subliniind elementul concret; 

un fragment de cotidian, o scenă, o 

imagine reală care trebuie să şocheze sau 

măcar să captiveze atenţia: „Am avut mai 

mulți bărbați, ne povestea ea, dar n’am 

fost niciodată măritată” povestea o 

ghicitoare în faţa unor fraţi, maştera 

făcându-i cândva băiatului o puternică 

vrajă de răzbunare... 

În Atolul din vis, o proză ermetică, 

bărbatul povesteşte propriilor copii vise 

reprezentând o incursiune într’o lume 

posibilă. Confesiunile au o valoare 

iniţiatică. Un episod se repetă, element 

concret care leagă întreaga narațiune de o 

situație reală. „Copiii cărora le 

povestisem erau așezați pe pernele din 

salon în jurul meu.”(76) „Copiii mei, 

cărora le povestisem, erau așezați pe 

pernele din salon, făcând o oarecare 

protecție în jurul spațiului care mă 

odihnea.” (85) 

În Apa sfințită (94) apare o fetiţă de 12 

ani. Adolescenţii la vârsta interesului 

special pentru toate secretele sunt, cum se 

poate constata, personajele predilecte în 

această carte. Într’o proză în care multe 

elemente apar ca prin ceaţă, neclare, 

adolescenta este o iniţiată. Ceea ce i se 

întâmplă, legat de vârstă, este o nouă 

iniţiere, aceea în dragoste. Cei din jur, 

părinţii în primul rând, nu ştiu dacă 

aceasta va lua calea cea bună sau calea 

cea rea. Părinţii ar vrea să i se substituie, 

pentru a prelua riscurile opţiunii. Dar fata 

are un vis, urmat de obsesia unei prezenţe 

străine în preajmă. Prezenţă care devine o 

experienţă limită. „Mă doare capul. Nu 

mai pot.” 

* 

Autorul armonizează contrastele, 

lumile diametral opuse, stăpânind cu 

virtuozitate această tehnică. Lumile se 

întrepătrund: una abstractă, cu cât mai vie 

cu atât mai apăsătoare, mai neliniștitoare 

și o alta concretă, percepută în situații 

banale, obiecte (de la mobilier la rochii cu 

guler de dantelă) care induc o atmosferă 

de vetust, de misterios, ceva care se cere 

luat în seamă. 

* 

Altă categorie de obiecte se situează la 

granița dintre cele două lumi (abstractă – 

ca indeterminare relativă) și concretă – 

redusă la mici pasaje, lucruri mărunte 

amintite în treacăt, lume pusă în paranteză 

(reducţie fenomenologică, ca percepție 

despre amintiri). O astfel de lume 

recompune instrumentarul alchimistului, 

ca în nuvela Grădinarul: retorte, eprubete, 

creuzete sau Chintesențe dintr’un aludel 

(132): mojarul, matrasul, athanorul, 

alambicul. Rolul acestor obiecte, pentru 

personajul din Inițierea în absolut (104 – 

24 

105) este unul „simbolic”, „mă incitau la 

meditație”. 

* 

Ca tip de scriitură, Liviu Pendefunda 

alternează fraza scurtă cu perioadele de 

largă respiraţie, cu verbe poziționate la 

sfârșitul frazei: „Ai spus. Mi-ai dăruit o 

mașină de scris și am scris. Mi-ai dat o 

carte venită de la Vatican știind că mă 

închin Sfântului Scaun și sunt un bun 

creștin și am citit-o.” Tip de scriitură care 

dă ritm și poziționează, în acest caz, 

personajele. Atmosfera e una fantastică, 

ambiguă. Ca atmosferă, universul textelor 

lui Liviu Pendefunda îmi evocă prozele 

lui Michel de Ghelderode. 

* 

Nici una dintre scrierile din volum nu 

are un final alcătuit după modelul clasic. 

Începuturile și sfîrșiturile surprind, sunt 

neanunțate, apar ca o enunțare. Tema 

rămâne în proză, misterul este adus la 

suprafață prin actul scrierii. Îi revine 

cititorului să preia elementele și să 

compună imaginea în ansamblul ei. 

* 

O compoziție fină din culori 

antagoniste ce pot constitui și contura eul 

nu direct, ci prin anticiparea evoluției ne 

aduce în faţa ochilor un bărbat integrat în 

lumea laboratorului – despre care am 

amintit –, un laborator invocând lumea 

alchimiştilor. „Negreala care este stadiul 

incipient drept însușire a haosului te va 

conduce prin armonie la albire, sufletul 

eliberându-te de moarte și aducând în 

jurul tău învierea, iar multitudinea 

culorilor de care te vei bucura în lumea 

aceasta sunt conținute în alb. Mireasă a 

Marii Taine, vei fi primind din stadiul de 

argint, prin cel de aur solar trupul și 

sângele Domnului. Așa se ajunge la 

răsăritul înroșit din dimineața spiritului 

tău, albul și roșul putând sărbători nunta 

lor chimică.” (Chintesențe dintr’un 

aludel, 142-143). Chintesenţa ţine de 

cunoaştere şi percepţie: „Îmi cunosc 

timpul și așteptările. Chintesența e semn 

că trebuie să plec.” (144). Descrierea 

licornei (simbol mărturisit) pe care o 

descoperă în laborator (dormind în braţele 

unei fecioare) iese din ordinea imaginilor 

consacrate fabuloasei fiinţe care poate fi 

prinsă, ne spune aici autorul, doar „când 

doarme în poala unei fecioare…” 

* 

O bună proză este romanul Robia 

timpului. Moartea văzută prin ochii unui 

copil a cărui mamă este prinsă într-un 

proces. Copilul își dorea o mașinuţă 

elegantă, roșie sau albastră. „Unora li se 

pare o frunză arsă o fire distrusă” (Cap I, 

152) . 

Uneori, proza îl trădează (inevitabil!) 

pe poet. „Mă extaziau fluturii. Asemenea

alungării din rai și a îngerilor ce au 

păcătuit, fluturii cădeau spre pământ.” 

Cap. III, Simeze în labirint e un text ce 

aminteşte de „tablourile dintr’o 

expoziție”. Tablourile cumpărate de 

Sandu la recomandarea lui Val provoacă 

în acesta din urmă o reacție: lumea din 

afară (orașul în construcție, dulceața cu 

apă rece, dorința de a picta, prietenii de 

ocazie) o completează pe cea din tablou 

(copacii arși primeau în țepușele lor 

corpurile ultimilor fluturi care cădeau). 

Imaginea nu rămâne fixată în simeze – se 

simte că „primăvara care sosea avea să 

înverzească, să înflorească acei copaci 

austeri din tablou” (177). Visul lui Marius 

reprezintă firul roșu al romanului, Ana și 

Val, personajele principale, urcând pe 

scara vieții, obsedați de magia timpului şi 

de vis. 

* 

Opera literară a lui Liviu Pendefunda 

este echivalentul, în domeniul artei, al 

unei continue, aprofundate iniţieri. 

Artistul creşte o dată cu transformarea 

acestor iniţieri, cu diversificarea lor. 

Avem aici câteva trepte din constituirea 

operei care îl reprezintă pe scriitor. Iar 

scriitorul îşi rafinează mijloacele, îşi 

amplifică puterea singulară de sugestie. 

Mâna sa realizează uneori desene 

complicate, înmulţind la infinit detaliile – 

alteori şterge şi simplifică, menţine doar 

liniile principale. Totul cu forţă, pe de o 

parte, cu o amplificare a subtilităţii, pe de 

alta… Poezie şi proză, raţiune şi 

intuiţie… 

CONSTANTIN PRICOP 

Prin pânza subţire a scriiturii lui 

Petrişor Ciorobea, se întrevede şi palpită 

făptura vie a experienţei; oricât ar încerca 

să o îndesească prin fire şi cunoştinţe 

livreşti, aceasta iese la iveală precum 

conturul şi culorile fluturelui paradisului 

prin coconul său. Că scrie într-un mod 

poliţist câteva mici romane, Misiunea 

Foka (Ed. Militară, Buc., 1980; în colab. 

cu Augustin Guran), Capcană pentru 

spion (Ed. „Milenium III”, Deva, 1990; 

colab. cu W. Liwil), Fotografii 

periculoase. Un caz de spionaj şi 

contraspionaj (Casa de Editură „Mureş”, 

Târgu-Mureş, 1991), ori într-un mod 

deliberat realist-magic, romanul 

parabolic, Casarabassa (Ed. „Corvin”, 

Deva, 1997), sau evocativ liric, romanul 

Estudiantina Vals (Ed. Călăuza v.b., 

Deva, 2010), determinante ale experienţei 

iradiază proiecţia personajelor indiferent 

de spaţiul şi timpul de desfăşurare epică 

sau de cauzalitatea artistică. 

25 

Petrişor Ciorobea s-a născut la 28 

august 1947, în comuna Vălişoara, judeţul 

Hunedoara, din părinţii Olivia-Marioara şi 

Petre Ciorobea. Până la apariţia lui, tatăl 

fusese jandarm în mărginimea moţilor, 

după care trebuie să devină funcţionar şi 

mai apoi contabil, mutându-se cu familia 

şi fiul de şase luni în comuna Dobra. 

Provenea din Oltenia, fiu al lui Dumitru 

Ciorobea din Valea Fetei, comuna 

Verguleasa, de cum treci Oltul din 

Drăgăşani. După mamă, străbunicul Toma 

Neamţ a fost, în Dobra, învăţător şi preot. 

Copilul nu poate să urmeze decât 

dăscălia, ocupaţie atât de nobilă în Ardeal. 

Şi pentru aceasta, trebuie să meargă spre 

„centru”, în sensul exact al cuvântului, 

întâi în „capitala” judeţului, urmând 

Liceul „Decebal” din Deva, apoi în 

centrul universitar al Transilvaniei, 

absolvind Facultatea de Filologie a 

Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj- 

Napoca, în 1970. Cariera profesională 

urmează o aceeaşi avansare, de la 

periferie spre „centrul” cu centrele sale. 

Este profesor de limba şi literatura 

română şi franceză, pe durata repartiţiei 

de trei ani, la Cărmăzăneşti, comuna 

Gurasada, judeţul Hunedoara; apoi, din 

1973 până în 1989, metodist la Centrul de 

îndrumare a creaţiei populare a judeţului 

Hunedoara, instructor cu munca culturaleducativă 

la Casa Armatei Deva, 

inspector la Departamentul Cultelor 

pentru Hunedoara, inspector principal 

învăţământ la Consiliul popular al 

judeţului Hunedoara şi director la Centrul 

de librării Deva. După 1989, este profesor 

de limba română la Liceul Energetic din 

Deva, de limba spaniolă la Şcoala Nr. 4, 

lucrează la Casa corpului didactic, 

instructor la Filiala judeţeană a Crucii 

Roşii şi, în fine, consilier la Direcţia 

judeţeană pentru Cultură, Culte şi 

Patrimoniu Naţional Hunedoara, de unde 

se pensionează, nedorit, în 2008. Se 

observă desfăşurarea a trei cercuri: 

primul, al formării spirituale, rotunjinduse 

cu „centru” universitar Cluj, al doilea, 

al surprinderii şi observării, pe cât posibil 

şi oarecum din interior, a „centrelor” 

suprapuse, şi al treilea închizându-se, tot 

într-un „centru”, chiar dacă i se zice 

direcţie. 

Cronologic, prima perioadă se încheie 

cu debutul publicistic în revista Echinox 

(1969); a doua, cu cărţile de spionaj, la 

suprafaţă, şi cu romanul Casarabassa, 

parabolă antitotalitaristă, în subterană; şi a 

treia, cu „rememorarea” duios-lirică a 

primei perioade, a adolescenţei şi 

studenţiei, în romanul Estudiantina Vals. 

Iar ca filoane genetice, în creaţia lui 

Petrişor Ciorobea vin, din partea 

părinţilor, dezinvoltura cuvântului ironic 

oltenesc, suprapusă peste aşteptarea 

temperat-ardelenească, şi, din experienţa 

amplă cu reluări spre „centru”, vădirea 

lumii ca teatralitate, cu încâlcitele ei 

„scenarii”, din care nimeni nu se poate 

sustrage, nici măcar despărţi, decât prin 

fantele nevinovate ale râsului. Acultândul, 

vorbind, ai impresia că ai în faţă fie un 

actor, fie un regizor. De altfel, a pus în 

scenă piese de teatru scurt, cu formaţii de 

amatori (cu Iancu la Hălmagu de Paul 

Everac a luat şi un premiu) şi tot el scrie 

pertinente cronici de teatru. 

Să refacem determinarea. Primei 

perioade îi corespunde, de fapt, romanul 

din urmă, Estudiantina Vals. Un roman 

al rememorării anilor de studenţie 

clujeană, din 1965-1970, în care enunţul 

naraţiunii este la persoana întâi şi la 

prezent, confesiunea devenind prezenţă şi 

sinceritate spontană, iar întâmplările 

narate stau bine înfipte cu un capăt în 

realitatea studenţească şi cotidiană a 

Clujului acelor ani, iar cu celălalt se pierd 

în atmosfera sentimentală proprie vârstei 

adolescentine, aproape de oriunde şi 

oricând. „E plăcut şi reconfortant să 

descoperi acea îmbinare-completare a 

sentimentalismului excesiv – observă 

Dumitru Hurubă – cu un realism bine 

distribuit pe întregul roman” (Un roman 

oarecum insolit..., în Vox Libri, nr. 15, 

2010, Deva, p. 64). Este o evocare lirică şi 

realistă, personală şi autentică prin 

extraordinara păstrare în memorie a date 

şi locuri, case şi străzi, a chipuri de colegi 

şi profesori, mai toate dezvelindu-se sub 

unghiul erosului. Numele locurilor se 

păstrează, ale oamenilor li se elimină 

prima literă, dar rămân uşor de 

recunoscut. O exuberanţă a adolescentului 

student (P)Etrişor (C)Iorobea în căutarea 

femeii, a feminităţii şi intimităţii relevate 

în studenta la Defectologie, numită 

Mignonne de acest Pierrot. Candoare şi 

naivitate, sentimentalism şi beţie a 

simţurilor, şi nu numai, drapate cu versuri 

din poezia de dragoste a lumii (de la 

Cântarea cântărilor la tristul sunet al lui 

Mallarmé: „La chair est triste, helas, et 

j’ai lu toutes les livres...”), toate 

conducând spre un „centru” al intimităţii, 

femeie şi casă, ca spre o cunoaştere de

sine. A nu se uita că astfel începe 

cunoaşterea de sine, cu celălalt. 

Autorul reconstruieşte pagină cu pagină 

zilele care explodează de poezie şi iubire, 

de efluviile imprevizibile şi acaparatoare 

ale adolescenţei dornice de a cuprinde 

lumea după măsura proprie, a jocului şi a 

iubirii, şi le aşază coral – titlul romanului 

aparţine corului studenţesc al Universităţii 

– , sau floral, ca într-un florilegiu, în care 

culoarea devine ton şi tonul 

vorbirii culoare, iar 

despărţirile-unirile dintre ele 

se fac prin „tăieturi” de sonuri 

culturale, sau de meditaţie 

voioasă, 

senectutadolescentină. 

Ele vin să 

fixeze bine şi psihologic 

aprinsa şi învolburata pânză ce 

acoperă misterul feminin. 

Personajul substitut al 

autorului narează cu voluptate, 

pe lângă orele de cursuri, 

exploziile erotice şi pornirile 

carnale. Nu centrul universitar, 

nu centrul oraşului, ci 

studentul narator şi iubita sa par centrul 

universului. Tot ce este în jur, căminul 

studenţesc şi sălile de curusuri, de repetiţii 

corale, parcurile, „vacanţa de iarnă” de la 

Păltiniş, străzile cu clădirile lor, chiar şi 

prietenul său ca un „învăţător” într-ale 

iubirii, neamţul Ranz Odjak, de la Sibiu, 

participă la această deschidere erotică a 

eului către alt eu, unde masculinul îşi dă 

mâna cu femininul. Mult umor curge din 

raportul dintre naivul Pierrot şi 

experimentatul Ranz Odjak. Dar şi o fantă 

psihologică se vede sub acesta, în acea 

căutare sub chipul lui Mignonne (şi a 

oricăror femei) a acelei imagini 

fulgertător şi unice a femeii. „Iar eu 

căzusem în mrejele celei care semăna cu 

studenta de la Desen, agăţată de neamţu”, 

se încheie evocarea. Mignonne seamănă 

cu „studenta de la Desen”, dar nu este 

aceasta. Este şi nu este „centrul”. Îl prinde 

în mreje pe Pierrot, dar nu-l împlineşte. 

Este doar acaparatoare, şi „centru” 

absorbant. 

Petrişor Ciorobea, însă, oricât ar fi 

scris, rămâne autorul unui singur şi 

oarecum unic roman, parabola 

antitotalitaristă, Casarabassa. El s-a 

constituit în subterana experienţei şi 

carierei autorului şi aparţine „cercului” al 

doilea. Petrişor Ciorobea începe scrierea 

acestui roman în 1972 şi o încheie, după 

12 ani, în 1984; îl concepe şi începe să-l 

scrie în „stagiatura obligatorie”, conform 

„repartiţiei”, de profesor în Cărmăzăneşti 

şi îi continuă scrierea, după ieşirea din 

micuţul sătuc, „la centru”, la Deva, de-a 

lungul altor „obligatorii” stagiaturi 

ideologice şi culturale, ca „centre” 

suprapuse prin care îi este dat să treacă şi 

să le vadă de aproape modul de creştere şi 

de organizare. Profesor pentru copii, la 

intrarea în spaţiul închis al sătucului 

Cărmăzăneşti, apoi, la aparenta ieşire sau 

ieşire într-un aparent spatiu deschis, 

metodist pentru „creatorii populari”, 

instructor cu munca cultural-educativă 

pentru ostaşi şi inspector pentru cei din 

domeniul cultelor. Aceste trei trepte se 

adaugă fiecare ca nişte cercuri sau ziduri 

din ce în ce mai largi şi nevăzute, dar cu 

forţe din ce în ce mai mari, insidioase şi 

de o prezenţă grea, fără putinţă să i te 

sustragi. Ele se aşează ca o piramidă şi 

dau în reflexie imaginea puterii în 

romanul Casarabassa. Fărâma de 

aluat, sigur, a constituit-o „stagiatura 

obligatorie”. Simplu şi nerelevant 

determinism, s-ar spune, dar fără trecerea 

prin aceste spaţii şi observarea structurii 

lor, Petrişor Ciorobea nu ar fi putut să 

construiască „viu” şi mai puţin livresc 

această parabolă. Casarabassa este un 

roman realist-fantastic, amintind de proza 

sud-americană şi nu numai, şi are „părinţi 

spirituali”, notează autorul, pe ultima 

copertă, pe: „Urmuz, Franz Kafka, Dino 

Buzatti, Mihail Bulgakov, Gabriel Garcia 

Marquez, Augusto Roa Bastos şi alţii 

(probabil)...” Dar „părinţii naturali” nu 

trebuie căutaţi aiurea, ci, după cum am 

văzut, acasă. Există un fundal de pe care 

ei niciodată nu se retrag. 

Casarabassa se ridică din această 

realitate a lumii comuniste văzută ca 

„centre” suprapuse, dar se răsuceşte în 

sine spre a da imaginea unei realităţi care 

să ne spună că arta depăşeşte orice 

realitate cu atât mai mult cu cât limitele ei 

social-ideologice sunt mai puternice şi 

bizar de constrângătoare. Se ridică din 

această realitate, însă nu mai păstrează 

nicio determinare socio-ideologică şi 

spaţio-temporală. Se evidenţiează doar 

mecanismul absorbant al „centrului” şi 

neantizării din care nu există nicio ieşire 

pentru om. Ci doar pentru artă. Şi aceasta 

într-un mod miraculoas, ca tot ce ţine de 

spirit şi suflet. „ (...) de pe unul din 

versanţii abrupţi ai munţilor circulari, 

care încenturau, irevocabil Casarabassa 

– se scrie la început şi la sfîrşit, circular 

ca-n orice parabolă sau basm – câţiva 

locuitori ai aşezărilor din preajmă au 

observat, stupefiaţi, necrezându-şi 

ochilor, coborând şi îndreptându-se spre 

cea mai apropiată haltă, mai multe 

tomuri de cărţi, un grup de tablouri şi 

26 

câteva partituri muzicale. Cei care au 

văzut acest ciudat cortegiu, deplasânduse 

printre oameni, au povestit şi altor 

semeni de-ai lor ciudata întâmplare, fiind 

capabili chiar să reproducă anumite părţi 

din dialogul nemaipomenit ce-l purtaseră 

cu acele cărţi, cu tablourile şi partiturile 

muzicale. Şi toţi s-au arătat foarte 

încântaţi că au avut prilejul să cunoască 

pe acei trecători ciudaţi, ce le-au lăsat 

urme adânci în fiinţe, de parcă ei 

înşişi, oameni fiind, ar fi fost 

alcătuiţi din lut, în care cărţile, 

tablourile şi partiturile muzicale 

şi-au imprimat adânc urmele”. 

Pare să fie imaginea bizară a 

Bibliotecarului închipuit din cărţi 

de geniul baroc al lui Giuseppe 

Arcimboldi, numai că acesta ar 

mai fi trebuit să proiecteze la fel şi 

un muzician şi un pictor, dar n-a 

făcut-o. Însă, stranii proiecţii 

pentru muzician a făcut Marc 

Chagall, din care Petrişor 

Ciorobea aduce pe prima copertă 

a cărţii, sugestiv, imaginea 

„colaj”, Între întuneric şi lumină. Că din 

această lume închisă nu pot ieşi decât 

făpturile artei este o idee pe care parabola 

sa o comunică; iar această „lume închisă”, 

în care se poate intra dar din care nu se 

poate ieşi, poate să fie de la preastrâmtul 

corp pentru suflet la o societate cu 

ideologia ei, de la o făptură alunecată la 

proiecţia ei religioasă. Ea „poate exista 

oriunde în Univers” şi „în orice timp”. 

„Casarabassa – zice autorul cu tâlc 

interogativ – poate fi: o femeie, un bărbat, 

o casă, un oraş, o idee fixă, un ţinut, o 

boală perfectă, un gest, o pretenţie, o 

calamitate, o detenţie, un bob de nisip, 

nimic” Nimic şi încă ceva, şi despre 

acest ceva dă ea seama. Dar să detaliem, 

pe cât este cu putinţă, cum se constituie 

acest ghem semnificativ cu „centrul” său 

absorbant. 

Ca şi în basmul Tinereţe fără 

bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, unde 

stăpânele casei fiinţei îl avertizează pe 

Făt-Frumos că poate să meargă „prin 

toate locurile de primprejur”, „numai pe 

o vale, pe care i-o arătară, îi ziseră să nu 

meargă, căci nu va fi bine de el; şi îi 

spuseră că acea valea se numea Valea 

Plângerii” – cuvinte aşezate ca motto 

romanului – şi în Casarabassa, din valea a 

cărei ieşire s-a fost închisă bizar de 

muntele Biboarca, nu este bine să se intre. 

Făt-Frumos „trebui să coboare niţel în 

Valea Plângerii, mergând să-şi ia 

iepurele” vânat, şi dintr-o dată a început 

să se despindă din legăturile fiinţei, să se 

topească de dorul părinţilor şi al lumii 

acestea prinsă în determinări şi cu mâna 

uscată a morţii deasupra. Petrişor Ciorobe 

a îşi imaginează Casarabassa ca o Valea a 

Plângerii la a cărei intrare oamenii, ca 

orice muritor, vin să pătrundă, cu acte în 

regulă, ca orice cetăţean. „Creşte 

numărul, tot creşte!” îi spune pândarul lui

Tep pictorul, sosit să intre. Există, deci, 

un paznic, poate cel mai mărunt şi 

neştiutor de ceea ce se întâmplă, care 

verifică actele şi te lasă să intri, dar 

niciodată să ieşi. Al lui Kafka, din 

Procesul, îi spune lui Josef K., sosit în 

faţa proţii pentru a intra în Lege, să 

aştepte – şi omul aşteaptă până la ultima 

suflare, deşi poarta era a sa şi deschisă. 

Tâlcurile cad altfel pentru un evreu, altfel 

pentru un creştin. Însă Petrişor Ciorobea 

nu recurge la legăturile acestora. 

Casarabassa nu are transcendenţă; ea se 

află la baza piramidei cancerigene a unei 

ideologii golite de sens şi a unei puteri 

pline de nesens. 

În acest ţinut pătrund Nelly 

(violonistă), Tep (pictor) şi Giorgione 

(scriitor). Priveliştea, li se spune, nu 

trebuie să-i îngrozească, ci să-i fascineze. 

Spectaculosul şi magicul se împletesc. 

Locuitorii sunt prinşi de pământ cu fire 

nevăzute, îşi plimbă zilele în frâuri, se 

întâlnesc fântâni vorbitoare, noilor veniţi 

li se pune în mîna dreaptă „semnul egal”, 

care se va localiza în creier, se întîlnesc 

oameni ce stau de vorbă cu porcii, zugravi 

ce zugrăvesc totul, inclusiv cerul şi 

soarele, crescători de păianjeni, patrule 

care arestează poveşti. La „domeniile 

Fericirii” se întîlnesc slujbaşii ajunşi 

„praf şi pulbere”, Fericirea fiind „Marele 

Stăpânitor al acestor locuri, Guvernlexul 

Don Ion Jean Brisca Anton Piton Sevron 

Mimon Nagea”. În fiecare există un 

consemnator, „un fel de scrib, cuibărit în 

memorie”, o autocenzură deci, sau 

reprezentant al serviciului Z.Î.T 

(„Zădărnicia Întreprinzătorilor Tâmpiţi”), 

al securităţii. Firele aluzive la organizarea 

totalitaristă a societăţii ţes întregul roman. 

Ajunşi să se prezinte Autorităţii, din 

„biroul şefal” le vorbeşte „o invectivă 

zgomotoasă”, le cercetează dosarul, după 

care trebuie să-şi închirieze „masă şi pat”. 

Urmează, pe un alt palier de „realitate”, o 

şedinţă de raport a „Consiliului celor 

şapte, al Centrului”, unde „Marele Şef al 

Marilor Stăpânitori” prezintă „sinteza 

asupra teritoriului Casarabassa”. Se 

înţelege că Centrul are mai multe astfel de 

ţinuturi în subordine. Marele Şef Nagea 

este lăudat, decorat, dar un simplu telefon 

de la „Marele Centru către Centru” îl 

demite, Stăpânitorul Alb fiind înlocuit de 

Stăpânitorul Negru, şi trimis în 

Casarabassa. Bucla naraţiunii se întoarce 

la intrarea în ţinutul Casarabassei când 

demnitarul demis încearcă să intre, fără 

acte, cunoscut şi necunoscut, odată cu cei 

trei artişti. Încurcăturile pun în evidenţă 

organizarea sistemului de pază şi 

securitate de jos şi până sus. Sus, după o 

radiografiere asupra puterii şi conştiinţei 

puterii, şi definire a lor, dictate 

consemnatorului de Supremul Stăpânitor, 

are loc retragerea acestuia şi 

autoproclamarea noului Suprem 

Stăpânitor. În fine, Supremul Stăpânitor 

de la Marele Centru revine asupra 

demiterii şi-l reabilitează pe fostul „Mare 

Şef al Marilor Stăpânitori de la Centru”, 

adică pe Nagea. Gradele de comparaţie nu 

se mai opresc, turnul lor tot urcă. Alte 

bucle narative privesc din alt unghi 

aceleaşi chipuri, Marele Şef ca Fericirea, 

cu sistemul delaţiunii şi al lui Z.Î.T. („Ce 

spun timpanele că spun gurile”, întreabă 

Fericirea.) Se dispun măsuri, se fac 

anchete. Se raportează. Se asigură 

siguranţa: „Casarabassani, domiţi 

liniştiţi! Puterea este în mâinile sigure ale 

Fericirii!” 

Încercarea de ieşire din Casarabassa a 

celor trei însinguraţi este plină de 

peripeţii, cu fiecare peripeţie adâncinduse 

mai mult în misterele şi efectele puterii. 

Cărarea duce la Colonia Mimilor. Să 

cităm ceremonialul cupărării unui produs: 

„Cumpărătorul mimează un interes 

deosebit pentru o anume marfă şi 

vânzătorul mimează că i-o arată. Dacă, 

cel interesat, se decide să cumpere 

obiectul respectiv, mimează că îl plăteşte 

şi mimul vânzător mimează că i-l oferă 

împachetat”. Se asistă la o pedeapsă cu 

moartea, se trece prin Grădinile 

Guvernlexului, pe la Asociaţia 

Inspectorilor din Cartierul Vorba, unde, 

de pildă Scribău este înghiţit de hârtii, 

sunt obstrucţionaţi de muşuroaie de 

furnici, de „guşterii de linguşitori”, de o 

avalanşă de „cuvinte grele”, ca la capătul 

cărării, deasupra muntelui, de unde să 

plece la prima haltă spre a prinde trenul 

spre locurile de unde au venit, să se 

întîlnească cu soldatul înarmat, care îi 

întoarce încolonaţi înapoi, ordonându-le: 

„Gura! Nu priveşte nimeni înapoi! Şi 

grăbiţi pasul, că n-am chef să înoptăm pe 

drum. Stâng, drept, stâng, drept! Ţineţi 

pasul!” Astfel se închide parabola căderii 

omului în social şi sub ideologii, golinduse 

de substanţă şi neavând acces la fiinţă. 

O absorbţie a Centrului Puterii precum o 

gaură neagră între stele. 

Petrişor Ciorobea construieşte o 

naraţiune cu nişe, în fiecare nişă 

găsindu-se o altă nişă, parcă la infinit, 

foloseşte paradoxiile limbii şi limbajului, 

când acesta îşi devine sieşi obiect, 

autoreferinţa şi reflexivitatea, răstoarnă 

semnificantul în semnificat, mai simplu 

spus, nume comune se răsucesc în nume 

proprii, paradoxul ciclopului cu Nimeni 

m-a orbit se află la sine acasă, pe 

neaşteptate fraza ia întorsătură 

hurmuziană, cuvintele îşi cheamă 

asonanţe, fraza – rezonanţe. Se caută 

efectul ironic pentru a dezavua această 

lume, de straturi suprapuse ale puterii, ce 

se ridică fără substanţă şi fiinţă. 

Casarabassa este romanul limbajului gol 

de fiinţă, căci numai proliferarea 

limbajului despărţit de logos dă seamă şi 

este imaginea puterii şi conştiinţei puterii. 

Lumi suprapuse, din ce în ce mai 

evanescente, spre un centru absorbant, 

care absoarbe fiinţa din om, lăsând doar 

spectre din acesta, care retrage logosul din 

limbaj, lăsând valuri de verbiaj peste 

bietele făpturi ale acestei lumi din care nu 

se poate ieşi. Casarabassa este o o lume 

rezultată din proiecte ideologice 

suprapuse, din ordine şi „realităţi” ale 

Guvernlexului, o lume de proiect şi 

proiecţii, de aparenţe şi reducţii ale 

omului la obiecte şi vorbe. Totul este de 

ordin secund, al reflectării şi reflexelor. 

Obiectele şi făpturile apar şi dispar, 

vorbesc şi cad în muţenie, părţi ale 

corpului omenesc se desprind, îşi capătă o 

iluzorie independenţă şi idividualitate şi 

vorbesc, făpturile omeneşti din 

Casarabassa, chiar noii veniţi, trec unele 

prin altele, fiindcă, am putea spune, omul 

aici nu este decât o configuraţie iluzorie a 

ideologiei, a Guvernlexului, a 

personajului stăpânitor, Fericirea. 

Petrişor Ciorobea a scris acest roman ca 

reflex al experienţei sale „vii”, aproape că 

aceasta i fost dăruit. Iar autorul, parcă 

orbit de minuăţia „subiectului” şi de 

propria „plăcere” a limbajului, nu a pus 

îndeajuns rigoarea cuvenită naraţiunii în 

decuparea „nişelor”, a locurilor exacte şi 

de tâlc a „declicului” fantastic. Să ne 

amintim de rigoarea conducerii naraţiunii 

de către Kafka. Însă, indiferent de ce vor 

zice criticii şi istoricii literari, 

Casarabassa va trece în istoria literaturii 

noastre. 

Acest roman rămâne să ne spună: în 

Casarabassa se poate intra, omul fiind 

absorbit de „Centrul” Puterii, dar de ieşit, 

niciodată. Ceea ce iese, în situaţia în care 

memoria noastră mai păstrează, este 

convoiul magic al artei. 

DUMITRU VELEA 

________ 


”Intersecţii ale timpului” (tehnică 

mixtă) 

27

Lazăr Lădariu debutant Iată o 

aserţiune reală, oricât de incredibilă, 

pentru un autor ajuns la o vârstă 

venerabilă. 

Lazăr Lădariu debutează în volum cu 

critică literară, lucru numai în aparenţă 

surprinzător, pentru cine nu a citit în 

ultimele decenii cotidianul „Cuvântul 

liber”, în paginile căruia Lazăr Lădariu a 

fost o prezenţă constantă în orizontul 

evaluării critice a literaturii mureşene în 

primul rând. 

Din această „plăcută zăbavă” a lecturii 

critice s-a născut o carte, o veritabilă 

panoramă a literaturii mureşene 

postdecembriste, panoramă pe care o 

oferă, iată, un poet şi nu un critic literar al 

locului, cum ar fi fost de aşteptat. “Sunt 

doar un cititor, avizat cred, în lumea asta 

postdecembristă inundată de scepticism, 

de ură şi de lipsa toleranţei în toate 

domeniile”, spune Lazăr Lădariu. 

„Plăcuta zăbavă” îşi refuză pentru autor 

aura de critic şi istoric literar, acceptând 

aşadar doar condiţia lectorului avizat, întro 

relaţie a autorului „cu literatura şi cu 

vremea”, după cum se precizează în 

„Cuvântul înainte” al cărţii. Relaţie care 

situează lectura între meserii, cu toţi 

parametri definitori ai profesionalismului, 

ca activitate responsabilă, care exclude 

amatorismul, facilul, conjuncturalul. 

Chiar dacă nu se consideră critic literar, 

actul lecturii critice are toate datele 

judecăţii morale, cea care respectă 

principii, adevărul, oricât loc ar putea săşi 

reclame subiectivismul, într-o declarată 

atitudine a solidarităţii de breaslă. 

În fapt, Lazăr Lădariu este critic literar 

în această carte, unul care practică un gen 

delicat, cel al criticii de întâmpinare, al 

criticii de susţinere, ceea ce nu presupune 

şi a face concesii axiologice, dar optează 

pentru a vedea mai ales partea plină a 

paharului editorial. Şi mai face un lucru 

elementar – chiar citeşte cărţile pe care le 

comentează, nu le frunzăreşte doar, cum 

se mai obişnuieşte şi la case mari. 

Şi Lazăr Lădariu nu e doar critic şi 

istoric literar, ci şi un atent observator al 

fonomenului cultural mureşean, căruia îi 

înregistrează pulsul, trăirile proprii 

relevante, dar şi cele dintr-un spectru mai 

larg, la care are conexiuni. În toate 

situaţiile însă, verbul critic al lui Lazăr 

Lădariu are forţă. 

Întoarcerea în timp, recuperările încep 

de la sfârşitul deceniului nouă, dar 

substanţa cărţii se constituie din textele 

postdecembriste, cele care se subsumează 

unui activism cultural dinamic, imparţial, 

generos, jertfelnic, larg cuprinzător, până 

la urmă, el fiind adesea concurenţial, în 

vârtejul numeroaselor şi diverselor 

angajamente profesionale, sociale, 

publice, adesea sufocante. Cele două 

decenii postdecembriste îşi împart 

reprezentarea, unul fiind dedicat mai ales 

jurnalismului cultural, iar celălalt 

„plăcutei zăbave”, lecturii critice, când 

timpul poetului şi jurnalistului nu a mai 

fost subordonat uzurii politicului. 

În lecturile sale critice, Lazăr Lădariu 

nu are reţineri în a face aprecieri adesea 

superlative: „Iar când Valentin Marica te 

încântă, fără pic de vanitate, cu versul 

dumnezeiesc „Ţin sub braţ/ liniştea de la 

uşa bisericii”, din poemul „Albul mai 

poate fi cuvânt...”, într-adevăr, eşti 

dominat de convingerea fermă că ai în 

faţă un adevărat mare poet, pe care-l salut, 

din nou, cu statornică bucurie colegială”. 

sau „Din neamul poeţilor, acela al 

„zburătorilor cu aripile-ascunse sub 

cămaşă”, văzuţi de Nicolae Dabija, al 

„zânaticilor” lui Nichita Stanescu, al 

„limbilor clopotelor de alarmă”, cum îi 

numea Ioan Alexandru, prin talentul ei, 

Sorina Bloj învinge şi prin „Cuvântul 

nerostit”: „N-ai cum să ştii cum doare/ 

cuvântul nerostit;/ e-o floare ce-nfloreşte/ 

spre minus infinit,/ e-o pasăre rănită,/ 

ecou încremenit.// N-ai cum să ştii cum 

doare/ cuvântul nerostit;/ e-o aripă 

legată/ de cuibul blestemat,/ e-un ochi 

citind în noaptea/ celui mai greu păcat.// 

Blestem legat de floarea/ ce n-a mai 

înflorit,/ de setea de lumină/ ce nu s-a 

potolit,/ de vinul negru-albastru/ din care 

m-am trezit.” sau „mă voi referi doar la 

această parte a excelentei cărţi-eseu 

„«Caragialumea»-matrice şi prefigurare” - 

a lui Cristian Stamatoiu, cadru universitar 

la UATC Târgu-Mureş, anume la 

actualitatea operei lui Caragiale, văzută de 

autor” ori „Darie Ducan ştie prea bine că 

el a pornit pe un drum aparte, original şi 

surprinzător, atâta vreme cât este convins 

că-i îndreptăţit să exclame: „Trag la 

indigo, de vreau, luna din cer!” sau „În 

Mioara Kozac am descoperit o reală 

personalitate, un talent incontestabil 

afirmat pe acest tărâm al eseului. O 

dovedeşte, din plin, cartea cu titul inspirat 

„EgoGrafii. Exerciţii de dicţie pentru 

păstrarea iluziilor”. 

Neindiferent la opacitatea unei anume 

critici literare care ignoră cărţi precum 

cele pe care le comentează, Lazăr Lădariu 

nu se sfieşte să dea sfaturi unui mai tânăr 

poet: „l-aş sfătui pe foarte tânărul poet 

Darie Ducan să nu devină sensibil la 

reacţiile unor cârcotaşi neputincioşi”. 

Poate că această carte, în subsidiar, prin 

astfel de poziţii, e şi o carte polemică, 

oricâtă cordialitate invocă şi evocă 

autorul, una care contrazice etichetele cu 

care o pretinsă elită culturală desconsideră 

o bună parte a fenomenului editorial 

mureşean. Ca să nu spun că aceasta a 

refuzat până şi consemnarea unui procent 

covârşitor dintre cărţile apărute în 

ultimele două decenii, măcar ca la rubrica 

de „mică publicitate”. E greu să treci cu 

vederea nume ca Romulus Guga, Serafim 

Duicu, Mihai Sin, Valentin Marica, 

Mariana Cristescu, Cristian Stamatoiu, 

Răzvan Ducan, Sorina Bloj, Darie Ducan, 

Magdalena Dorina Suciu... şi lista e lungă 

şi ea include inclusiv pe Lazăr Lădariu. 

Doar trecând în revistă titlurile şi 

autorii comentaţi de Lazăr Lădariu, câteva 

zeci, numai o privire cu ochelari de cal 

poate ignora sau minimaliza dimensiunea 

vieţii cărţii în spaţiul mureşean. „Nu de 

orgolii, spune Lazăr Lădariu, este nevoie 

în lumea bulversată în care azi trăim, ci de 

toleranţă, de înţelegere şi înţelepciune”. 

Cartea lui Lazăr Lădariu nu face nici 

ierarhii, nici nu demolează. Ea propune, 

afirmă nume, valori, oferă o şansă până şi 

celor aflaţi pe treptele mai de jos ale 

literaturii, parcă sugerându-ne că e loc 

pentru toată lumea. 

Chiar dacă restrictivă, fiindcă sumarul 

cărţii include comentarii doar la acele 

cărţi pe care Lazăr Lădariu le-a prezentat 

la prima întâlnire cu cititorii, panorama 

literară mureşeană oferită de Lazăr 

Lădariu e mai mult decât substanţială, 

poate cea mai relevantă de la Dicţionarul 

de scriitori mueşeni al Anei Cosma, 

tipărit cu un deceniu în urmă. Cândva, o 

sintagmă a făcut carieră: „calmul 

valorilor”. Ar fi de preferat ca în acest 

calm, valorile să se vadă, să fie auzite. 

Altfel, opozabile calmului sunt „zgomotul 

şi furia”. 

Cum cartea e şi un obiect, nu putem să 

nu remarcăm la această ediţie îngrijită de 

Mariana Cristescu şi ţinuta grafică, 

inspirata şi sugestiva copertă. 

„Plăcuta zăbavă”, între critică literară şi 

publicistică culturală, e o carte care 

contează, o carte care rămâne! 


28

Am intitulat simplu această carte, 

gândinu-mă la Podurile de Flori, când 

într-o singură Clipă a Universului s- 

au adunat sute de mii de oameni, care 

prin fluizii de energie pozitivă şi-au 

întins punţi spirituale de la suflet la 

suflet, cu feţele luminate, prin strigăte 

de bucurie şi-au exprimat dragostea 

de Neam, de simboluri, de idealuri 

comune. Îmi amintesc bine, de parcă 

ar fi fost ieri, cum un copil care venea 

din partea dreaptă a Prutului, în 

replică la sloganul: „Trăiască 

Tricolorul!”, a răspuns cu: „Noi nu 

vom fi, Tricolorul va trăi!”. Cât de 

frumos să auzi din gura unui copil 

despre veşnicia Tricolorului! Fiecare 

participant poate confirma că au fost 

momente unice de înălţare şi 

purificare. 

Asemenea punţi am încercat 

să consolidez cu interlocutorii mei, 

având ca piloni de rezistenţă unitatea 

de Neam, credinţa 

în Dumnezeu, 

dragostea de 

frumos, de tradiţii, 

de Carte şi 

Paradisul acesteia – 

Biblioteca. 

Nu m-am 

lăsat condusă de 

şabloane, nici de 

canoane, le-am 

oferit 

interlocutorilor mei 

posibilitatea de a-şi 

expune liber 

opiniile, fără a-mi 

impune propriile mele convingeri, 

lăsându-le la aprecierea cititorilor. 

Prin editarea acestei noi cărţi nu 

urmăresc intenţia de a mă „îmbogăţi”, 

cum cred unii, pentru că, ce este al 

meu – mecum porto, trăiesc însă 

fericirea de a mă împărtăşi cu 

publicul larg. Dacă conducătorii 

Omenirii, din toate ţările, ar 

conştientiza faptul „cât de puţin îi 

trebuieşte unui om”, nu s-ar 

încrâncena să lupte cu toate 

mijloacele (murdare sau mai puţin 

murdare) pentru putere şi bani. Dacă 

toţi miliardarii şi milionarii din lume 

ar fi precum cel descris de Ioan 

Alexandru, sunt sigură că fiecare om 

de pe pământ ar avea condiţii decente 

de viaţă. Am 

cunoscut un 

bătrân de 86 de 

ani, regretând 

sincer că anii îi 

sunt piedică să 

îngrijească de 

cele două 

hectare de 

pământ, care, în 

sfârşit, i-au fost 

întoarse, fiind 

colectivizate în 

mod abuziv pe 

timpuri. Am cunoscut profesori care 

se topeau de bucurie, auzind de 

performanţele discipolilor, am 

cunoscut artişti care „ardeau” nu 

numai la premiere, dar şi la repetiţii, 

am cunoscut... atâta lume bună, careşi 

dorea suprem doar împlinirea 

destinului prin vocaţie şi talent, fără a 

pretinde la bogăţii, condiţii de lux, la 

posturi în fotolii comode... Şi această 

lume frumoasă trăia la propriu sub 

minimul existenţial, la figurat cu 

speranţa că mâine va fi mai bine... În 

orice ţară, mare sau mică, omul, în 

primul rând, trebuie 

să se simtă Om. 

Dialogurile 

cuprinse în carte sunt 

scrise în ultimii trei 

ani, cu excepţia 

interviului cu Ioan 

Alexandru, pe care l- 

am avut mai înainte 

şi, care, de fapt, m-a 

determinat la „actul 

de sfinţire” (N. 

Iorga) de a le aduna 

în volum, astfel 

devenind blazonul 

convorbirilor mele 

de suflet. Ele au fost 

publicate în mai multe ziare şi reviste, 

precum „Limba română”, „Glasul”, 

„Natura”, „Literatura şi arta”, 

”Moldova”, „Basarabia literară” 

(Republica Moldova); „Mişcarea 

literară”, „Biblioteca Bucureştilor”, 

„Vatra veche”, „Naţiunea” (România) 

ş.a. 

Îmi doresc ca şi această serie 

nouă de convorbiri să găsească cea 

mai scurtă cale spre cititori, dorindule 

lectură plăcută şi îmbogăţire 

spirituală. 

RAIA ROGAC 

29 

La umbra scriitorului român 

Iată că a venit 

vremea să 

vorbesc şi despre 

excepţionala carte 

„Corigent la 

fericire” (Ed. 

Emia, Deva, 

2003). Am 

primit-o de la autor prin mail, în 

format pdf. Nici nu ştiu dacă a 

publicat-o vreodată. Cum nu pot citi 

pe monitor, am printat-o şi am citit 

ceva ce nu prea se compară cu ceea 

ce se scrie astăzi. E o carte de poezie 

(spun asta numai pentru profani, căci 

poezia asta m-a dus cu gândul la 

Kirkegaard). 

Muzicalitatea fără rimă m-a lăsat 

mut de uimire: unde am mai întâlnit 

aşa ceva Nichita Stănescu Nu, el 

rupea silabele şi dădea rime (Nicu 

Alifantis a creat ceva fascinant 

punând versurile lui pe muzică); Ion 

Gheorghe, mi-am zis. Nu era. 

„Imnele” lui Ion Horea Nu. Georg 

Trakl, în traducere română – nu. Am 

făcut apel la bibliotecă, nu-mi 

puteam aminti unde am întâlnit forţa 

asta simplă a versului, dar purtând în 

fiecare cuvânt o încărcătură ce 

poate covârşi sufletul omenesc. 

Nimic n-am găsit. Nicio urmă de 

Villon, de Baudelaire. 

Am recitit încă o dată cartea; aşa 

sunt eu, cusurgiu, mereu caut linii 

directoare, paralele ideatice, planuri 

comparative – literatură comparată, 

ce să mai vorbim. Astfel am dat de 

Ioan Es Pop şi mi-am liniştit 

sufletul: aici stau amândoi, într-un 

teritoriu greu de înţeles ori de 

parcurs, pentru că este vorba de 

secunde, zile, luni, ani, zeci de ani 

trăite de fiecare dintre ei. Mă opresc 

dezvăluindu-vă numele autorului: 

Liviu Ofileanu. Cine are 

posibilitatea, să intre pe „Google” 

(internet) să-l caute. 

„La prima vedere, 

poezia este 

accesibilă tuturor. 

În realitate, accesul 

la straturile ei de 

profunzime e 

limitat, pentru că, 

fără cultură 

poetică, receptarea e epidermică, nu 

se trece de coaja cuvintelor, nu se

simte miezul cuvintelor. Eu sunt o 

instituţie. Ca editor, eu sunt omul 

orchestră, care face totul pentru 

apariţia cărţii. Între autor şi carte 

eu sunt singurul intermediar. 

Tipograful preia cartea gata 

pregatită pentru tipar! 

Aşadar, după mine, potopul. Nu 

am lăsat în familie acest microb şi 

odată cu dispariţia mea fizică se 

poate pune crucea pe mormântul 

editurii, pe mormântul revistei „Vatra 

veche”, născută din nevoia de a fi colac 

de salvare pentru cărţi, pentru viaţa 

literară. Măcar puţin, atât cât poate face 

o publicaţie de 88 p. A 4 şi difuzată la 

5500 adrese de email, plus cele câteva 

zeci tipărite pe hârtie. 

Îngropăciunea o pot face chiar eu, 

atunci când voi simţi că nu mă mai ţin 

puterile, că nici fizic şi nici financiar nu 

mai pot face faţă acestui răsfăţ al meu 

de a edita cărţi şi reviste.” 

Am ales acest fragment din volumul 

Elenei M. Cîmpan - “NICOLAE 

BACIUŢ – GÂNDUL CARE UNEŞTE” 

(Ed. Nico, Târgu Mureş, 2010) tocmai 

pentru că şi eu sunt în aceeaşi situaţie. 

Ceea ce spune scriitorul Nicolae Băciuţ 

în cartea sus menţionată reprezinţă 

enunţarea unui adevăr amar şi dureros: 

artistul a fost totdeauna o entitate 

irepetabilă, singulară. 

E greu să vorbesc în câteva cuvinte 

despre ansamblul ideatic ce se înalţă din 

paginile volumului. Ar fi greu şi pentru 

cititor să înţeleagă fiinţa “Nicolae 

Băciuţ” din fragmente disparate cu care 

mi-aş putea exemplifica sau justifica o 

ipotetică recenzie. Ca să ai o privire 

completă trebuie să citeşti întregul. Vă 

invit să o faceţi solicitând cartea pe 

adresa revistei “Vatra Veche” sau pe 

email-ul ei pe care îl găsiţi accesând 

“Google” (internet). 

Faptul că am citit 

„Scene din viaţa lui 

Anselmus” (Ed. 

Limes, Cluj-Napoca, 

2008, autor: Vasile 

Gogea) a fost o 

întâmplare. Aflat 

pentru câteva ore la 

Cluj, scriitorul Flavius 

Lucăcel n-a ştiut ce să-mi dăruiască la 

plecare şi mi-a aruncat în mână o carte; 

nici nu m-am uitat la ea, abia peste 

câteva zile am remarcat-o. Îl ştiu pe 

Vasile Gogea de la un festival de poezie 

de la Oradea, mi se pare. N-a fost prea 

comunicativ, timorat, cred, de 

dezinvoltura cu care am abordat-o atunci 

pe Ana Blandiana. Aceeaşi tehnică a 

„ascunderii” găsesc şi în volumul de 

faţă, deşi prefaţatorul, Ion Bogdan 

Lefter, se căzneşte să ni-l înfăţişeze drept 

o persoană sociabilă. Mie mi-a făcut 

impresia unui zahăr ars, care nu este bun 

nici să fie turnat peste un sfert de spirt 

sanitar. 

Am citit cartea de trei ori, ultima dată 

pe un tren de noapte. Nici unul dintre cei 

ce au scris despre cele „cinci lecturi 

critice” nu mi s-a părut convingător. La 

rândul meu, nici eu nu cred că pot fi 

credibil când spun că această carte poate 

fi asemuită „Baletului mecanic” (Cezar 

Petrescu) sau, mergând mai departe cu 

exemplele, cu „Robinson Crusoe” 

(Daniel Defoe). 

Cele 58 de foi tipărite nu reprezintă un 

roman, dacă ar fi să ne luăm după 

canoane, ci o revoluţie fiinţială: Vasile 

Gogea e încă viu!, pare a striga această 

apariţie editorială, care aparţine unui 

autor ros de indecizii, incapabil de pliere 

pe structura unei societăţi străine ADNului 

său, prea onest să cedeze tentaţiei 

sinuciderii, prea mândru pentru a face 

paradă de enormele sale posibilităţi 

literare. E inutil să-l recomand ca scriitor 

ce merită citit. Îl cunoaşte toată 

Transilvania, iar mirosul de zahăr ars a 

ajuns deja până în sudul ţării. 

P.S. – Voi reveni cu o privire asupra 

volumului „Exerciţii de tragere cu puşca 

de soc”, cumpărat accidental din 

Bucureşti, de la Târgul de Carte 

„Gaudeamus”. 

ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ 

Copertele celor două volume de 

versuri, publicate în anul 2010 de Melania 

Cuc, trebuie privite cu mare atenţie, 

întrucât, prin complementaritatea lor, 

consolidează arta poetică a autoarei. 

Autoportretul de pe volumul omonim 

(Autoportret, poeme Ed. Nico, 2010), 

reprezintă o femeie îmbrăcată în costum 

popular (sugerând 

tradiţia), privindu-se 

în oglinda vieţii şi 

ţinând o lumânare 

aprinsă în mână 

(flacăra vieţii). 

Fundalul (viitorul) 

pare destul de 

întunecat şi femeia 

priveşte, pierdută în reverie, lumânarea 

consumată pe jumătate. Amintirile vor 

reprezenta o bună parte în economia 

acestui volum autobiografic. Tehnica 

picturală va fi folosită cu precădere în 

realizarea imaginilor sugerate de versuri: 

„Autoportret perfect / Şi o ceaşcă de 

ceai chinezesc. / Stop cadru fără egal / 

Printre / Liniile frânte din şale / Pe un 

ecran uriaş. / Şi vremea-i albastră, / Şi 

nisipul e verde / Scaieţii dau floare, / 

sămânţa germinează / Pe buzele mele 

muşcate / De sare. / Sunt un om liber! / 

30 

Strig mut. / În căuşul de palmă / Mă 

ascund ca o pâine / Neagră, săţioasă, / 

Fără idealuri.” 

A doua copertă reprezintă o balerinălebădă, 

întinsă pe asfalt (Lebădă pe 

asfalt, poeme, Ed. 

Anamarol, 

Bucureşti, 2010). 

Graţioasa pasăre 

este strămutată din 

mediul ei acvatic 

nativ, pe asfaltul 

aspru al 

cotidianului 

neprielnic plutirii: 

„Aştept cu capul 

sub aripă / Într-un arc de triumf / Ridicat 

cu palmele din apă şi lut.”; „Mă ridic în 

poante, / Dau din aripi / Trec cu moartemi 

pre moarte...” 

Pornind de la aceste observaţii, putem 

întregi arta poetică a poetei, prozatoarei, 

pictoriţei şi comentatoarei literare 

Melania Cuc. Complexitatea 

preocupărilor ei artistice o fac să încerce 

transformarea poeziilor sale în mici 

spectacole de artă totală, în care lumina, 

culoarea, mişcarea şi muzica „se-ngână şişi 

răspund.” Textele decupează scenete 

sau secvenţe cinematografice 

semnificative: „Locul meu preferat este în 

picioare / La galerie, / Unde / Studenţii 

fluieră dirijorul / Pe strapontină. / Bat 

ritmu-n picioare / Şi golul, în aer. / 

Dincolo de cortina / Îmbâcsită cu milă 

creştină / Iapa albă paşte miriştea / 

Poveştii reciclate de o mie de ori / din 

lentilele sparte.” 

Spectacolul mimat, expresionist, se 

dezvăluie într-o gestică elevată: „Îmi las 

capul pe genunchi, / Vorbesc în limbi 

moarte; Strig poemul cărnii invers. /.../ 

Mă vând pe bucăţi /.../ Acum / Poate fi 

prea devreme / Să-ţi vinzi fratele, / Ca sămi 

salvezi pielea / întinsă ca o leoaică 

gemând / Pe podele.” 

Scena este viaţa crudă în care ne 

chinuim să supravieţuim: „Învăţ învierea 

mergând / Pe picioare şi iluzia asta 

contează / Ca o melodie peste care / S-a 

suprapus sufletul.” Desigur, existenţa ne 

oferă şi momente de fercire: „Şi mă dedau 

la mierea / Picurată sub limba 

ceasornicului.” 

Melania Cuc scrie versuri firesc, aşa 

cum respiră. Naturalitatea expresiei este 

semnul talentului. Imaginile se 

aglutinează într-o unitate problematizantă. 

Ludicul este uzitat pentru amortizarea 

tragicului. Viziunea asupra existenţei 

rămâne astfel senină: „Mi-am făcut 

bagajul / Din iluzii şi albii de pâine. / 

Plătesc scump / Jocul de-a prinselea / 

Licurici / Pe banda cu lipici şi hârtie. / Mi 

se părea că-i / Uşor să zbor, / Să mor 

alergând cu un pas / În faţa vagonului / 

Din care / Păpuşa din cârpe / Şi ruj rânced 

pe buze / Cântă numai pentru mine / Un 

cântec de leagăn.” 

LUCIAN GRUIA

Ce s-ar întâmpla dacă omul ar 

putea zbura Dacă gândurile noastre 

ar străbate pe aripi de cer spaţiul 

dintre real şi virtual Dacă am fi cu 

adevărat liberi şi nu am mai fi 

acaparaţi, până la unire, de pământ 

Ne răspunde Olimpiu Nuşfelean în 

prozele sale din volumul „Un om fără 

aripi”, apărut la Ideea Europeană. 

Cartea, prefaţată de criticul Alex 

Ştefănescu, este o antologie care 

descoperă în cele trei capitole: 

„Poziţia fiinţei”, „Câinii de 

vânătoare”, şi „Iubeşte-mă repede şi 

uită-mă iar”, filozofii existenţiale ale 

omului trăitor în acest colţ de lume. 

Se remarcă proza „Ochii lui Gabriel”, 

care abundă de simbolism. Un om 

care are în loc de ochi două 

margarete, astfel încât lumea este 

văzută întotdeauna în culori pastelate. 

Un om al înţelepciunii, care este ca 

un înger coborât pentru a aduce o 

clipă de nemurire pe pământ. Un om 

care trebuie ferit de un singur lucru, 

de cuvintele vulgare, pentru că altfel 

ar fi avut de suferit. 

Gabriel vede sufletul fiecărui om 

ghicind trăirile supreme ale fiecăruia 

dintre semenii lui, însă într-o lume 

care nu este perfectă, a fi un chip de 

înger este o povară, de aceea 

margaretele vor fi operate, iar Gabriel 

devine un tânăr ca orice tânăr. Însă, 

mereu va răzbate dincolo de clipa 

momentului harul cu care a fost 

binecuvântat. 

În proza „Performanţa” ne întâlnim 

cu povestea de dragoste dintre Teohar 

Cremona şi Anamaria Alina, o 

poveste savuroasă, plină de detalii, 

care se construieşte pe iubirea faţă de 

carte. Întâmplările, povestite cu lux 

de amănunte, au un final neaşteptat, 

în care dragostea este împărtăşită întrun 

mod aparte. 

În „Falia” găsim o altă poveste a 

tinerilor căsătoriţi Simeon şi 

Carentina, iar în „Trepte cu plasă de 

sârmă” descoperim altă poveste 

clădită pe sentimente supreme, între 

Greta şi Matei. 

În prozele lui Olimpiu Nuşfelean 

fiecare cuvânt este important, fiecare 

element duce la o înfăptuire a unui 

gând, precum în „Câştigarea timpului 

promis”, unde prieteni precum 

Manuela, Virgil, Sorin, Liviu şi Edit 

iau masa pe pajiştea răcoroasă. 

Olimpiu Nuşfelean are puterea de a 

construi o proză pe baza unui detaliu, 

aşa cum este în „Baloanele”, unde 

Zaharia dezvoltă o întreagă filozofie 

existenţială asupra acestui cuvânt. La 

fel se întâmplă în „Fabrica de 

muzică” a Mariei Pop sau în „Câinii 

de vânătoare”. 

Cartea prezintă întâmplări mai mult 

sau mai puţin văzute în societatea de 

azi, însă surprinse de scriitor ca un 

reper peste timp a personalităţii 

umane. „Un om fără aripi”, proza 

care dă titlul volumului, are în centru 

pe Toader Marica, un constructor 

aflat la etajul 15 al unui bloc, care se 

întreabă ce s-ar întâmpla dacă ar 

putea zbura, dacă totul ar fi un vis, 

dacă ai putea, fericit, să te înalţi spre 

cer. De aici o întreagă filozofie 

despre mâinile aripi, despre omulînger, 

bine creionată de Olimpiu 

Nuşfelean. Poveşti de dragoste 

precum cea dintre Marius G. şi Aneta, 

neîmpărtăşită până la urmă, la fel ca 

cea dintre vecinii din „Iubeşte-mă 

repede şi uită-mă iar” prezintă o altă 

faţă a sentimentelor umane. 

O antologie în care Olimpiu 

Nuşfelean descrie mugurii încolţiţi în 

sufletul omului dornic să prezinte 

aproapelui o viziune asupra lumii. 

Scriitoarea Elena M. Cîmpan 

reconfigurează traseul poeziei proprii 

prin apariţia volumului „Pianul şi alte 

poeme” la Editura Limes. Toată 

paleta de experienţe, trăiri, dureri şi 

vindecări este exprimată într-un şir de 

poeme în care, pe aripi de duh, 

îngerul călătoreşte pentru a descoperi 

identitatea poetului. Volumul aduce 

„prin fereastra deschisă a casei/ 

cântul/ pe orbita lumii” textul 

izvorând din adâncimea „zădărniciei 

de clipe” ca o adevărată „imagine a 

unei duminici liniştite”. Simboluri 

precum fântâna cea dătătoare de apă 

pe acorduri de clopote, biserica de 

lemn, cea aducătoare de credinţă, sunt 

părtaşe la păstrarea tradiţiilor: 

„colinda mea e un colind/ cu flori de 

gheaţă ce se prind/ pe la fereşti cu 

ierni domneşti/ ce-mi spun că eşti 

acasă, eşti”. De altfel, natura va fi 

părtaşă la sentimentele poetei: „sunt 

femeia ta de zăpadă/ sunt anotimp 

trist prin livadă/ sunt noaptea ta de 

Sânziene/ sunt cerul alb de poeme”. 

Poeta îşi construieşte casa sufletului 

cu ajutorul rugăciunii: „Doamne,/ ai 

grijă de iubirea mea/ care este mai 

înaltă decât muntele”. Elena M. 

Cîmpan ştie să exploateze fiecare 

sentiment, fiecare trăire, fiecare 

bucurie: „băiatul meu rosteşte mamă/ 

MENUŢ MAXIMINIANIAN ca un bărbat, cu glas ascuns/ în 

pieptul lui neatins de durere”. Poezia 

de dragoste este, de altfel, 

preponderent prezentă în acest volum, 

eroina fiind părtaşa unor trăiri aparte 

prin care încearcă să fie într-o 

continuă stare de entuziasm: „am luat 

31

toată sarea/ din lacrimile tale/ să mă 

ţină la suprafaţă”. Aflându-se pe 

peronul cuvintelor întru aşteptarea 

literaturii, fiind însoţită de sosiri şi 

plecări ale viselor, scriitoarea are 

mâna întinsă spre „o direcţie/ pe care 

se văd/ urme de litere”. Ca o pasăreploaie 

întru căutarea identităţii „ca o 

frunză căzută în noapte”, Elena M. 

Cîmpan aşază „cuvântul de apă/ în 

foaie de hârtie/ sapă/ linia de stâncă/ 

în palmă”. Ca o doină prelungită, 

fiecare poezie este dedicată acelui 

sentiment care aşază, după cum se 

cuvine, aripile biografice întru 

ascultarea bătăilor inimii ca mai apoi, 

castele de nisip să construiască 

poemul pentru doi. Un cântec al 

condiţionalului optativ întru 

descoperirea mării într-un poem în 

proză, cu puternice inflexiuni 

postmoderne. Atunci când „se lasă 

ploaia până la pământ/ ca o fecioară 

despletită” este timpul prielnic ca în 

clepsidră să se cearnă cuvintele: „azi 

noapte/ se auzeau peste case/ liturghii/ 

un poet/ şi-a pierdut/ altarul”. O carte 

în care, pe acorduri muzicale, poetul 

reuşeşte să aducă poezia care 

înmugureşte precum gândurile 

supreme întru aşteptarea izbânzii 

cuvântului. 

MENUŢ MAXIMINIAN 

Teodor Ciuruş a 

fost un nume 

aproape necunoscut 

pentru mine. Un 

nume pe care l-am 

întâlnit în istorii 

locale, fără a-l fi 

remarcat însă. 

Aceasta, poate, şi 

datorită faptului că 

trecerea sa prin 

Târgu-Mureş a fost doar un episod 

îndepărtat al unei existenţe de mare 

consistenţă, nedrept trecută în uitare. 

Această trecere e recuperată acum şi 

restituită de către unul dintre succesorii 

săi, vrednicul părinte protopop Nicolae 

Ghoerghe Şincan, cel care păstoreşte de 

mai bine de două decenii Protopopiatul 

Târgu-Mureş şi ale cărui preocupări 

cărturăreşti, editoriale, îl aşează în rândul 

celor care dau ortodoxiei româneşti 

prestanţă şi substanţă. 

Readucând în prezent „Pilde(le) de 

mântuire" ale părintelui protopop Teodor 

Ciuruş, părintele protopop Nicolae 

Gheorghe Şincan oferă el însuşi pilde de 

mântuire. Nu e doar o simplă punere în 

circulaţie a unei opere, ci şi luminarea 

unei biografii jertfelnice, pilduitoare, în 

toată discreţia şi modstia sa. 

Cu siguranţă, contribuţia omiletică a 

părintelui protopop Teodor Ciuruş nu 

rămâne încremenită în istorie, ea e şi 

document, dar mai ales e sursă pentru cel 

care-ş face din cuvântul de învăţătură 

rostit în faţa credincioşilor mesaj care 

pune preţ experienţa înaintaşilor şi extrage 

din trecut pilde pentru prezent şi modele 

existenţiale. 

„Pilde(le) de mântuire” vin de la un 

slujitor al altarului fascinat de menirea sa 

şi responsabilizat pe măsură: „ce chemare 

frumoasă şi grea are preotul. Să fii tu 

mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, 

să-i ridici pe aceştia în curăţenia vieţii 

până la cer, să fii tu o lumânare ce arzând 

continuu împrăştie întunericul”. 

Cu astfel de convingeri, misiunea 

preoţească a protopopului Teodor Ciuruş 

şi-a găsit rezonanţă în sufletele celor care 

l-au urmat în gând şi rugăciune. 

Mai mult, preotul protopop Teodor 

Ciuruş a înţeles şi şi-a asumat condiţia sa 

de propovăduitor, sub imperativul „ca 

personalitatea predicatorului încă să fie o 

mărturie vie a celor propovăduite. 

Credinţa şi viaţa curată a predicatorului, 

să pecetluiască cuvântul spus din uşa 

sfântului Altar”. 

„Pildele” părintelui protopop Teodor 

Ciuruş(Ed.Nico, 2010) emană umanism 

fierbinte şi patos al credinţei neţărmurite. 

Ele ţintesc să ajungă uşor în inimile credincioşilor, 

fără excese academice - „neavând 

la sate afară de Sf. Scriptură şi câteva 

cărţi de predici, numai dorul fierbinte 

de-a predica şi necazurile vieţii” (după 

cum se spune în Prefaţa ediţiei din 1934). 

Simplitatea, sinceritatea, iubirea 

adevărată şi curată în Hristos incumbă 

suficientă artă persuasivă pentru ca 

predica să nu fie în pustie. Nici acum 

aproape opt decenii şi nici astăzi. 


Ion Iachim, absolvent al Facultăţii 

de Filologia a Universităţii din 

Chişinău, profesor şi jurnalist, 

prezintă, în studiul „O istorie a 

expansiunilor ruseşti”, povestea 

tulburătoare a războaielor de 

acaparare a Rusiei. Cartea aduce 

gânduri covârşitoare despre 

apartenenţa Basarabiei pentru mult 

prea mult timp Rusiei, fiind un strigăt 

de durere, o legitimă revendicare 

naţională. 

În volum, găsim o oglindă a vieţii 

politice a Rusiei de-a lungul 

secolelor, 

presărată pe 

alocuri şi cu 

repere din 

literatură, eseuri 

publicistice sau 

nuvele istorice. O 

carte obiectivă a 

dramei istorice, 

scrisă de un om 

care a trăit sub 

ocupaţie, un filozof care prezintă, prin 

prisma analizei critice, marele 

imperiu ţarist. Procesul de formare a 

slavilor, întemeierea statului rus, lupta 

pentru cucerirea a noi popoare sunt 

reliefate cu lux de amănunte într-o 

carte girată de doctorul în istorie 

Anton Moraru. De amintit faptul că 

numai între anii 1614-1991, Rusia a 

dezlănţuit peste 124 de războaie de 

cotropire, anexând teritoriilor ei peste 

130 de popoare. Cartea, scrisă în 

2008, este o altă viziune de a percepe 

lumea, din Republica Moldova, 

scriitorul declarând că şi acum aceste 

teritorii româneşti se găsesc sub cea 

mai directă ocupaţie rusească. De 

altfel, există şi o anecdotă care 

circulă, despre poporul rus, un copil 

spunând: „tatăl meu nu se ocupă, tatăl 

meu ocupă”. Comparaţiile dintre Ivan 

al III-lea şi Ştefan cel Mare, Ivan al 

IV-lea cel Groaznic şi Petru Rareş ne 

arată personalităţile total diferite ale 

acestor domnitori. Merită reţinută 

istoria bătăliei de pe Prut, povestit 

alternativ de Ioan Neculce şi Ion 

Iachim. Războiul Crimeii, războiul 

pentru Caucaz, războiul ruso-turc, 

cucerirea Asiei, războaiele împotriva 

României, portretele lui Petru I, 

Ecaterina a II-a, Suvorov, Puşkin, 

Lenin, Stalin, Gorbaciov şi Elţîn 

conturează exact atmosfera de-a 

lungul veacurilor din spaţiul rusesc. 

Un punct aparte îl constituie imaginea 

ruşilor în opera lui Creangă, autorul 

amintind aici de Ivan Turbincă din 

nuvela cu acelaşi nume „Un om bun 

la inimă şi milostiv”, de Isaia 

Teodorescu din „Popa Duhu”, care îl 

înghimpă pe stareţul Naftanail de la 

mănăstirea Neamţului. 

O carte care este bine scrisă, 

dezvăluind momente pe care le-am 

trăit şi noi, cei de dincoace de Prut, 

dar pe care, din păcate, încă le mai 

trăiesc fraţii noştri din Moldova. 


32

Fuziune spirituală 

„Omul valoros nu poate fi oprit 

din destinul său de nici-o vitregie.” 

Constantin Noica 

– Deşi este un moment foarte sensibil, ne puteţi 

spune cum aţi primit vestea tragicului său sfîrşit 

– În 2 decembrie 1987 ne aflam, cu nişte prieteni, în 

Exeter, Devon. Mama îi cunoştea şi mi-a telefonat acolo 

să-mi spună să ne rugăm pentru tata, fiindcă este în spital, 

a căzut şi avea ceva la un şold. Urma să fie operat în 

câteva zile. Două zile mai târziu, eram la lucru – mama a 

telefonat acolo, dar a vorbit numai cu şeful meu. Acesta 

m-a adus acasă când am terminat lucrul şi atunci mi-a spus 

că mama a primit un telefon din România şi i s-a spus că 

tata a murit. Ea îi ceruse şefului meu să-mi termin lucrul, 

să mă ducă acasă şi de-abia atunci, în linişte, să-mi dea 

trista veste. M-am simţit trasnită ca de un fulger şi am vrut 

imediat să mă duc în ţară. N-am putut în două zile să-mi 

iau paşaport şi viză, mai ales că era vineri. În schimb, m- 

am dus imediat la mănăstirea din Essex, la fratele meu, 

părintele Rafail. Mama locuia în apropiere, am ţinut toţi 

trei o liturghie şi am făcut parastas pentru tata. Asta se 

întâmpla duminică 6 decembrie 1987, în acelaşi timp cu 

înmormîntarea tatei în ţară, la Păltiniş. Ne-am uşurat un 

pic, dar tristeţea noastră era foarte mare. Am o poezie 

scrisă din ziua cînd i-am vizitat prima dată morm\ntul de la 

Păltiniş şi am făcut parastas. 

– La cât timp după plecarea din ţara aţi revăzut 

România Ce sentimente v-au încercat atunci 

–M-am reîntors în ţară după 40 de ani. Am revăzut, 

cu multă duioşie, casa din Andronache şi pădurea unde îmi 

dădeam frîu liber viselor şi unde ne jucăm. 

– Când anume s-a hotărît fratele d-voastră, 

părintele Rafail Noica de acum, să se 

stabilească în România 

– Fratele meu a fost invitat în 

România în 1993. În momentul 

respectiv era extrem de obosit şi, după 

două săptămâni de periplu prin ţară, un 

preot i-a propus să revină pentru 

totdeauna, să se odihnească în munţii 

Apuseni. Acolo a rămas şi-şi dedică 

viaţa în rugăciune tuturor celor pe care 

îi cunoaşte sau de care află de la alţii. 

– Se ştie că filozoful Noica era un 

om elegant, manierat. Vă amintiţi să-l 

fi văzut vreodată supărat, cu un aspect 

neîngrijit 

– Tata era întotdeauna politicos şi 

prietenos cu cei din jur. Nu l-am văzut 

niciodată supărat sau cu un aspect 

neîngrijit. Nici când era numai cu noi, acasă. Când eram 

mică, în vacanţă, la Cîmpulung, 

şi mai făceam vreo prostie, tata 

nu se supăra nicidecum, îmi 

explica de ce nu e bine să fac aşa 

ceva. Şi de atunci îl ţin minte 

îmbrăcat întotdeauna cu cămaşa, 

cravată, costum sau cu jachetă 

de vară, în orice împrejurare, dar 

mai ales când mergea să ţină 

lecţii prin oraş. 

– Ştiţi dacă avea anumite 

preferinţe culinare Se implica 

în treburi gospodăreşti De exemplu, în „Jurnalul de la 

Păltiniş” se spune că avea o adevărată plăcere să aprindă 

focul în sobă... 

– Câteodată, tata zicea despre el, la modul propriu, 

că este un “papă lapte”, astfel că atunci când venea pe la 

noi, în Anglia, ne pregăteam să avem lapte şi brînză pentru 

el. Altminteri, îi plăcea tot ce îi dădeam de mâncare. Îl 

întrebam uneori dacă are preferinţe şi îmi spunea că orice 

fac eu este bine. Mă amuză o amintire de la Paris, când 

eram împreună şi l-am întrebat dacă mai vrea o cafea. A 

spus da şi când l-am întrebat cum îi place, mi-a răspuns 

“cum vrei tu”. Când eram mică, la Câmpulung, am făcut 

odată cartofi prăjiţi, mă lăudam că la opt ani ştiu să gătesc. 

Aveam o mică sobă în cameră şi el mă încuraja ce bună 

gospodină o să devin într-o zi! Cartofii arătau bine 

rumeniţi, eu am crezut că sunt gata, cu toate că pe 

dinăuntru erau cruzi. Tata i-a gustat şi a spus, însă, că sunt 

foarte buni! Nici atunci nu m-a dezamăgit, drăguţul tata! 

Altfel, din păcate, nu mai ştiu de alte preferinţe culinare că 

nu am trăit ani mulţi lângă el. 

– Am citit că mama d-voastră i-a cultivat dragostea 

pentru muzică clasică. Avea anumite preferinţe muzicale 

– Lui tata îi plăcea muzica lui Bach foarte mult şi 

cred că în Bach găsea o spiritualitate liniştitoare şi plină de 

inspiraţie. Cînd a venit la noi, în 1983, am trăit un moment 

unic ascultând muzică alături de mama şi tata. Era seara, 

copiii mei se culcaseră şi mama a vrut să-l delecteze pe 

tata cu o piesă muzicală de Malher – Simfonia nr. 4, care 

nouă ne plăcea foarte, foarte mult. Ce dar minunat să fim 

numai noi trei şi să ascultăm împreună această 

simfonie... După aceea, am discutat despre piesă şi despre 

istoria ei. Ceva de unicat şi de neuitat a fost seara 

aceea…. 

– După cum ştiţi, e în obiceiul 

românilor să sărbătorescă numele de 

sfinţi. Cum era tatăl d-voastră, îi 

plăcea să fie sărbătorit de ziua 

onomastică 

– Nu prea ştiu dacă el sărbătorea 

ziua de Sf. Constantin în mod special, 

dar sunt sigură că familia de acolo îi 

amintea. Mama, întotdeauna îi trimitea 

o felicitare, asta ştiu sigur. Dădea 

importanţa cuvenită sărbătorilor şi ne 

trimetea o felicitare sau o scrisoare, mai 

ales de ziua noastră de naştere. 

__________ 

Foto: Vila lui Noica de la Păltiniş 

33

După ce am plecat din ţară, îmi telefona în fiecare an de 

ziua mea de naştere şi asta era cel mai deosebit cadou 

pentru mine, fiindcă aşteptam cu foarte mult drag să-i aud 

vocea. Şi el, drăguţul, spunea acelaşi lucru şi întotdeauna 

îşi cerea iertare că nu-mi putea trimite un cadou special. 

Dar reuşea cumva, cu toate că mai rar, să-mi trimită un 

cadou prin cinvea care venea aici. Mi-a trimis odată un 

costum naţional din regiunea Câmpulungului. La fel făcea 

şi pentru fratele meu, pe atunci Răzvan. Mai târziu, când a 

devenit bunic, trimetea nişte păpuşi îmbrăcate în costum 

naţional sau cărţi cu poveşti pentru copii, un fluier din 

lemn pentru băiatul meu, cam aşa ceva. Când îl întrebam 

dacă putem să-i trimitem şi noi ceva, zicea că nu are 

nevoie de nimic altceva decât de cărţi, dar de asta se ocupa 

numai mama. Altfel era fericit să ştie că poate să fie un 

tată bun şi să ne ofere cadouri. L-a marcat toată viaţa 

faptul că nu a putut să ne vadă crescând şi să ne fie un tată 

adevărat, ca toţi ceilalţi. Îi spuneam 

că îl iubeam aşa de mult şi că prin 

scrisorile lui ne-a ajutat să-l simţim 

lîngă noi cu toate că era aşa de 

departe şi că este un tată foarte bun. 

– Ne puteţi povesti ce amintiri 

comune aveţi despre sărbătorile 

religioase, despre Paşte, Crăciun 

– Am amintit puţin despre 

sărbătorile respective şi în cartea 

mea, dar o să rezum şi aici episodul 

despre singurul Crăciun petrecut cu 

tata la Cîmpulung. Parcă văd şi acum 

cum făceam globuri pentru pom din 

hârtie argintie, păstrată de la 

pachetelele de ciocolată. Ţin minte 

asta, deoarece era prima dată când am 

gustat ţuica. Tata şi Mariana (a doua 

nevastă ) aveau nişte musafiri pentru 

revelion şi tata mi-a spus că pot să stau până la miezul 

nopţii, aveam vreo 9-10 ani. Mi-a dat un pic de ţuică într-o 

cănuţă mică şi mi-a spus să mai aştept câteva minute 

înainte să o beau, până la miezul nopţii. Eu nu am prea 

ascultat şi am gustat un pic, şi încă un pic – dar timpul 

trecea prea încet, aşa că am mai gustat un pic şi am devenit 

cam somnoroasă… până când am adormit şi nu mai ştiu ce 

s-a întâmplat la miezul nopţii! A doua zi, tata mi-a spus 

“vezi ce se întâmplă dacă nu ai răbdare, ai pierdut 

momentul pe care-l aşteptai cu atâta emoţie”. Crăciunul cu 

colinde nu-l prea ţin minte, fiindcă nu aveam “voie” să-l 

sărbătorim în acele timpuri. Dar la noi în casă sigur că 

sărbătoream şi ne bucuram întotdeauna de cadouri. Tata şi 

mama făceau mari sacrificii financiare să ne cumpere câte 

ceva, cât de mic: un caiet şi creion nou, nişte ciocolată sau 

o carte, dacă se găsea. Ţin minte când am primit „Fram, 

ursul polar”, mi-a plăcut foarte mult şi chiar acum, în 

2009, am această carte, din păcate nu aceeaşi, ci una nouă, 

oferită de o prietenă. La Andronache, cu mama, mâncam 

sarmale făcute de Lenuţa, care locuia în casă cu noi, sau ne 

duceam la Bucureşti, la prieteni. De Paşti, mergeam la 

biserică, în Bucureşti, la biserică Colţea. Preotul 

Dimulescu şi familia dânsului ne erau prieteni şi ne 

duceam acolo destul de des şi stăteam în casa lor din 

curtea bisericii. Mi-a plăcut foarte mult, când am fost 

destul de mare, să stau să sărbătoresc liturghia în noaptea 

de Înviere şi să înconjur biserica cu toţi. Am rămas cu o 

impresie foarte frumoasă de atunci şi despre masa care a 

urmat, de la miezul nopţii. 

– După prima vizită, au mai urmat şi altele în 

România Vă conferă acestea un sentiment aparte, 

acela de „acasă” 

– Pînă acum am mai fost de cinci ori şi încep să mă 

reobişnuiesc cu geografia ţării, să recunosc locuri unde am 

mai fost şi mă simt acasă în mod foarte natural. Mai ales 

când mă gândesc că umblu pe meleagurile unde a fost tata 

şi ochii lui ar fi văzut aceleaşi lucruri. 

– Anul trecut, în 2009, a fost sărbătorit centenarul 

Noica, ocazie cu care aţi fost în România şi aţi participat 

la câteva evenimente culturale. Ce sentimente v-au trezit 

toate acestea Cu ce impresii aţi rămas 

– Am fost foarte impresionată de unanimitatea şi 

căldura cu care au vorbit toţi despre tata, cei care l-au 

cunoscut şi ca prieten, nu numai ca filozof. Din păcate, nu 

am stat în ţară destul timp ca să 

particip la mai multe evenimente, însă 

oriunde am fost şi cu oricine am 

vorbit, am rămas cu o impresie 

emoţionant de frumoasă. Simt că tata a 

fost iubit mult şi că a lăsat în urma lui 

o mare apreciere şi iubire pentru 

cultura românească. 

– Constantin Noica visa la o 

şcoală fără profesori, în care să nu se 

predea practic nimic altceva decît 

stări de spirit. V-a împărtăşit acest 

lucru vreodată 

– Ştiam de la mama că tata vroia 

să facă o şcoală fără profesori, unde nu 

se predă, dar totul se învaţă. De la tata 

am învăţat că există şi altă istorie 

înainte de Marea Revoluţie din 

Octombrie din Rusia, din păcate eram 

prea mică când am plecat din ţară şi nu am apucat să-mi 

dau seama de măreţia gândului său. Cu toate că ştiam că 

tata ne spune numai ce e adevărat şi poveştile sale 

conţineau întotdeauna un miez, o învăţătură. 

– Personal, care sunt cele mai mari regrete ale d- 

voastră 

Regretele mele cele mai mari sunt că tata a suferit aşa de 

mult, că nu mi-am trăit adolescenţa lângă el ca să-l 

“descopăr” şi eu, să avem timp suficient de vorbit, că 

atunci când ne vedeam în Anglia nu putea să stea mai mult 

cu noi, iar copiii mei erau mici şi trebuia să mă ocup în 

acelaşi timp şi de ei şi de casă. 

– Care sunt cele mai mari satisfacţii pe care le-aţi 

avut 

– Satisfacţia cea mare a fost să ştiu că sunt iubită necondiţionat 

de părinţi mei şi, la fel, că le pot oferi copiilor 

mei dragostea pe care mi-au transmis-o părinţii mei. 

– Referitor la cartea d-voastră, cum v-a venit ideea să 

o scrieţi 

– Cartea s-a scris, a crescut odată cu copiii mei, de când 

erau la şcoala primară şi vedeam ce liberi sunt. M-am 

gîndit să notez ceva pentru ei, ca amintiri dintr-un timp 

unic. 

CARMEN TANIA GRIGORE 

_____ 

Foto: Mormântul lui Noica, Păltiniş 

34

Sonetul meu 

Sonetul meu a devenit destin, 

Mă trage după el cum valul mării; 

Ascunde-n vers speranţa neuitării 

Şi crezul meu în ajutor divin. 

Când ne-ntâlnim în pragul înserării, 

Bătrân subtil, de-nţelepciune plin, 

Tot traversând al vremilor declin, 

Îşi poartă mândru roba ne-mpăcării. 

Îmi e prieten şi tovarăş sfânt, 

Împart cu el plăpânda-mi existenţă, 

Atât cât e posibil pe pământ, 

Înnobilând a timpului cadenţă. 

Cu rădăcini puternice-n cuvânt, 

Trăiesc slăvind sublima lui esenţă. 

Se frânge-n zbor a versului săgeată. 

Un munte de tăceri de-ncerc să fiu, 

Toţi caii depărtărilor fug roată; 

Demonic, ceasul nopţii se arată 

Şi greu înfrunt al orelor pustiu. 

Doar un tăciune văd arzând mocnit, 

E dorul meu, prea blânda mea dovadă 

A vremilor în care ne-am iubit; 

Nu-l mai lăsa tristeţii dulce pradă 

Când timpul meu te-aşteaptă-ncremenit 

Spre a-ţi jertfi a Clipelor Pleiadă. 

. 

Cântarea sonetului 

Vă cer acum stafidele şi pita… 

Eu l-am slujit cu iambii florentini 

Şi i-am jertfit puzderie de crini, 

Cum a făcut pe vremuri Sulamita. 

Îl poartă-n lume paşii-i cristalini, 

În umbra lor iubirea înflorit-a, 

Cu-această vină, tulburând ursita, 

Cărarea-i se prefiră printre spini. 

Spre templul său din sfinte diamante, 

Cu scânteieri în endecasilab, 

M-au însoţit Petrarca, Shakespeare, 

Dante, 

Dar sufletu-mi cucernic şi prea slab 

S-a dizolvat în taina lui divină 

Şi a zidit un înger de lumină. 

Mi-ai altoit priviri ce pot să vadă 

Cum fost-am înger – dar nu bănuiam. 

Lovit de biciul zilei de corvoadă, 

Târziu în noapte, vai!, mă destrămam 

Ca un ecou de vechi epitalam, 

Ce peste inimi începea să cadă. 

Din lanţul de constrângeri liberat, 

N-am zăbovit mai mult în aşteptare, 

Spre culmea-ţi de sonet m-am avântat 

Cuvintele sorbind cu nerăbdare. 

Am năvălit în plaiul tău alpin 

Mai pur decât o lacrimă de crin. 

Trudind mereu 

Însăilez în zori un magic vers, 

Când orizontu-şi scaldă-n raze geana 

Şi-n tot înaltul se deschide vana 

Prin care viaţa curge-n univers. 

De m-am zidit în el cum biata Ana, 

Am ocolit şi ploile în mers 

Şi ca dovadă pură, de neşters, 

Eu cu lumină i-am umplut poiana. 

Trudind mereu, nu-mi pasă de greşesc 

Când îl adap cu propria-mi suflare; 

Aşa-i croit tot neamul omenesc, 

Din sine, varsă sânge până moare – 

O picătură-n graiul românesc 

E zestre pentru lumea viitoare. 

Fugarii visului 

De sub un pliu de creier nedormit, 

Deprins cu o stelară simfonie, 

Un gând hoinar aleargă pe hârtie, 

Dar ne-cuprinderea l-a copleşit: 

– Opreşte-te, e tot zădărnicie 

Chiar vechea ta dorinţă, de granit, 

Şi greu mai urci o treaptă în zenit, 

Când soarele răsare la chindie! 

Prin aspră trudă, cine va culege 

Un strop mai cald din marele nimic, 

Ce îşi impune silnic neagra-i lege 

Cu forţa întunericului mic 

Fugarii visului, vrei să-i dezlege 

Doar harul din al nopţii alambic 

Demonic ceas 

Poemul primăverii de-altădată, 

Eu astă seară n-am să ţi-l mai scriu; 

În rece-ntunecatul meu târziu, 

Cântarea poeziei 

M-ai rupt din trupul-somn ca pe un ram 

Sădindu-mă în marea ta livadă; 

35 

Şoptire galbenă 

Doar ascultarea zace-n univers, 

Tăcerea, ţi se pare că există, 

Şoptire galbenă e-o frunză tristă 

Ce, prin magie, se prelinge-n vers. 

Ascultă vremea cum târziu insistă 

Să-ţi fluiere, în corul său divers, 

Un repertoriu rece şi pervers, 

Pe-un portativ tomnatic de altistă. 

De nu mă crezi, tu să întrebi pârâul: 

Cum se ascunde-n taina unei stânci 

Sau, ce-i traduce-n verde limbă grâul 

Când îi cuprinde malul mâinii stângi 

Înţelepciunii împleti-vei brâul 

Din înţelesuri trainice şi-adânci. 

FLORICA GH. CEAPOIU: 

________ 


”Primul sărut” (tehnică mixtă)

„Un scriitor fără sertarul 

cu manuscrise, fără acea 

caldă intimitate a paginii 

văzute doar de el şi 

Dumnezeu, nu are surâs” 

- Ce este educaţia literară 

- O înminunare. Şi adaug, cu 

repeziciune, o obligativitate. Educaţia 

literară va hotărî valoarea estetică a operei 

pe care o scrii. E ca şi cum în viaţă ai sau 

nu ai codul bunelor maniere. Pentru 

scriitor, educaţia literară este miezul 

scrisului său, nobleţea acestuia, exerciţiul 

de fiecare zi al sensibilităţii eului. 

Scriitorul încearcă să descopere o a doua 

fiinţă în interiorul său, cum se exprima 

Orhan Pamuk în discursul rostit la 

decernarea Premiului Nobel pentru 

Literatură, având nevoie de fundamente. 

Astfel, educaţie şi autoeducaţie, pentru a 

fi tu însuţi, a nu tulbura adevărul, a şti să 

descoperi profunzimile cuvântului, să 

înţelegi freamătul, bogăţia, îndumnezeirea 

fiinţei în opera literară, înălţările şi 

căderile ei. Educaţia literară o primeşti 

sau ţi-o faci singur, o păstrezi, o 

îmbogăţeşti şi o transmiţi prin scris, prin 

felul de a fi, prin dialogul cu cititorul, 

ştiind că nu poţi împuţina, ci, dimpotrivă, 

trebuie să înmulţeşti lumina cuvântului, 

puterea lui magică, emoţia, adevărul, 

binele, frumosul, credinţa unite în cuvânt. 

Educaţia literară este un continuu al 

scriitorului, e respiraţia lui adâncă, e un 

infinit al scriitorului. Nu citeam şi nu 

citesc fără să conspectez, să învăţ pasaje 

din opera citită, să le simt vibraţia, să fac 

analize pe text. Ca elev, ştiam Psaltirea în 

versuri de Dosoftei, iar ca student 

învăţam pe de rost pagini din Ibsen, dintrun 

dor interior pentru nunta lumilor din 

cărţile marilor scriitori, integrat, cred, 

conceptului de descoperire a operei. 

Lecturile profunde, cele de neuitat, cele 

învăţate, devin puncte de sprijin pentru 

scriitor, atunci când dezmărgineşte lumea, 

cum spunea Eminescu, cuprins de adânca 

sete a formelor perfecte. Cred că am citat 

corect din Icoană şi privaz. Anii de liceu 

de la Samuil Micu din Sărmaşu, apoi 

Clujul universitar au însemnat accesul 

neîntrerupt la cărţile de învăţătură ale 

lumii, favorizând evoluţia mea literară. La 

Sărmaşu, distinşii profesori Tamara şi 

Dan Rebreanu mi-au pus în faţa ochilor 

Istoria literaturii române de la origini 

până în prezent a lui George Călinescu, 

ediţia princeps din 1941. Eram fascinat de 

viaţa care palpita în paginile Istoriei...Era 

Manualul care îmi dădea siguranţă, 

împăcare şi îmi crea aceea bucuriemândrie 

a studiului. La Literele Clujene, 

alături de distinşii mei profesori, am 

învăţat să citesc cu adevărat, să înţeleg şi 

să asimilez, să scriu şi să vorbesc, 

respectând valorile literare şi stilistice ale 

limbii române, corectitudinea limbii, 

expresivitatea ei, fluidul ei sacru. Clujul, 

atunci, avea strălucire spirituală, iar eu am 

luat din ea pentru toţi anii vieţii. 

- Cum este privită litera azi 

- Nu cu ochii larg deschişi. Lenevia 

spirituală a zilei e, vorba aceea, până la 

grindă. Când nume mari ale Academiei 

Române vorbesc despre ticăloşia din 

România, iar critici literari anunţă 

moartea (dezvrăjirea!) literaturii, când 

biruiesc, în „voioşia idioată” a zilei, 

suspiciunea, prostia, compromisul, 

mitocănia şi ni se leagă de tălpi 

însingurarea şi frica, litera se închide în 

ea, se gemuieşte, precum ariciul, spre a-şi 

salva inefabilul, frumuseţea, bucuria, 

iubirea. Vorbăria goală stă în jilţurile 

zilei, la fel greşeala gravă în scris-cititul 

zilei, nesocotit şi dezonorat „ca un 

diamant căzut în bălării”, cum consemna, 

altădată, Octavian Goga în Mustul care 

fierbe. Nu mai este preferată graţia literei. 

Nu vă schimonosiţi! - ne îndemna 

Constantin Noica. Reînvie acest semn de 

exclamare în ziua sferturilor de adevăr, 

când garantul literei, intelectualul, este 

văzut ca vietate plăpândă, vorba lui 

Andrei Pleşu din volumul Obscenitatea 

publică. Pe când noi aşteptăm ca litera 

mică să se facă literă mare şi litera mare, 

slovă. 

- Ce este arta 

- După Pablo Picasso este minciuna 

care ne ajută să vedem adevărul. 

Valentin Marica şi Claudia Şatravca, 

directoarea Bibliotecii „Târgu-Mureş” 

din Chişinău, Târgu-Mureş, 28.07.2009 

36 

Dar, întrebarea fiind foarte serioasă, să 

caut răspunsul pe măsură. Arta este, 

desigur, nume al lui Dumnezeu şi nesaţiu’ 

de veşnicie. Prin artă intri în divinitatea 

fiinţei. Structurile de rezistenţă ale artei 

sunt minunile dumnezeieşti, lumina 

taborică şi setea de mântuire, armonia, 

jocul, intuiţia, revelaţia. Prin artă te poţi 

împotrivi răului. Dacă s-ar descuraja 

poetul, bunăoară, ramurile copacilor ar fi 

nişte spânzurători, cum avertiza Nichita 

Stănescu. Arta e text şi suflet, e viaţă prin 

care punem sufletul să vorbească despre 

Dumnezeu. De aceea, pâinea unui poet e 

mai mică, dar, o spuneam şi cu un alt 

prilej, este dospită din grâu curat. Poetul 

Cristian Popescu mărturisea cum, dacă ar 

simţi o distanţă între viaţă şi poezie, ar 

renunţa să mai scrie, aşa cum renunţă la 

banii pe care îi dă cerşetorului de pe 

treptele unei catedrale. Arta care nu bate 

la tâmpla vieţii, care nu porneşte din viaţă 

şi nu se întoarce la viaţă, e pantomimă 

derizorie. 

- De ce v-aţi apropiat până la 

contopire de literatură 

- Îmi amintesc ce răspundea Grigore 

Vieru la o asemenea întrebare într-un 

interviu pe care l-am realizat cu blândul 

Poet la Bistriţa şi la Târgu-Mureş în 1995. 

Îşi amintea că avea 11 anişori, că era 

seceta din 46 când mama lui pleca la 

Cernăuţi pentru un pumn de făină, iar el, 

aşteptând-o, simţindu-se singur, 

compunea versuri de frică. Eu am scris şi 

scriu din durere. Durerea aceea care se 

preface în cântare, cum scria Marele 

Blaga. Îl citez mult, pentru că opera lui 

îmi este carte sfântă. Aproape zilnic o 

deschid ca să înţeleg de ce sunt, acum, pe 

pământ. Poemul meu, Metanii peste 

strigătul arborelui, începe cu versurilemotto: 

În numele Tatălui, al Fiului şi al 

Duhului Sfânt/ Ajută-mă, Doamne, să ştiu 

/ Ce sunt pe pământ...! Am vrut să amân 

cât mai mult publicarea unui volum de 

versuri. Debutasem în revista Cronica în 

prezentarea distinsului poet Mihai 

Ursachi, am participat la concursuri 

editoriale la care mi se spunea că prea pun 

inele sub aripi de pasăre, începusem apoi 

jurnalistica radio care îţi ia tot timpul şi 

toată vlaga, volumul meu de debut 

amânându-şi data de naştere. Numai că, în 

nişte zori de zi, n-a mai fost pe pământ 

Cezara Codruţa şi cu cerul ei nu mă 

puteam juca. Cobora în cuvintele mele, 

avea clocot, şi, astfel, am semnat prima 

mea carte de versuri, Metanii. Cezara 

Codruţa e în cărţile mele. Frunza ochilor 

ei – ce pare palma lui Iisus - cade peste 

frunza palmelor mele şi ar putea începe 

veştejirea gândului nostru. Nu se întâmplă 

aşa. Noi sperăm împreună. Ea a 

îngenuncheat în zi, eu nu vreau să 

îngenunchez în noapte şi prin contopirea 

cu literatura, prin Vecernii, Cruci în 

deşert, Laguna umbrei, Secantă la ochiul 

mimozei, Ziua canonului, În naosul 

râului, Schitul numelui, Îndurarea

amiezii, Manuscrisul de jad, Aluviuni, La 

Fântâna Îngerilor, Ceasornic de lut, 

Tăcerea magilor, Mâini de alint, Absidă 

pentru ziua a treia, dar şi prin Linia de 

contur, Vânători de inefabil, În apa 

Duhului, Conjugarea verdelui şi alte 

volume, vreau să aşez raiul pe muchia 

Cuvântului. 

- Unde v-aţi întâlnit prima dată cu un 

scriitor 

- În biserica satului. Pentru mine 

preotul – îi spuneam Preotul Bătrân - era 

rupt din pagina manualului de citire al 

primilor ani de şcoală. Vorbele lui erau 

poeziile şi povestioarele cărţii de citire. L- 

am amintit pe Bătrânul Preot, pentru că în 

primul an de liceu, întâlnindu-l pe 

scriitorul Dan Rebreanu, în Domnia Sa 

vedeam chipul şi bunătatea cuvântului 

Bătrânului Preot din dragul meu Zoreni. 

Pe Dan Rebreanu l-am întâlnit când îşi 

pregătea pentru tipar primul volum de 

povestiri, în liniştea Sărmaşului de Mureş. 

Era soţul profesoarei mele de literatură 

română, doamna Tamara Rebreanu. Dacă 

doamna profesoară ne cucerea prin emoţia 

şi claritatea predării, scriitorul Dan 

Rebreanu a fost cel care cu dragoste 

părintească m-a învăţat, în casa Domniei 

Sale, gramatica limbii române, după cărţi 

ale lingviştilor clujeni, pentru ca să pot 

merge la admitere, la Literele Clujene, 

încrezător. Programa liceală de atunci nu 

cuprindea gramatica limbii române, care 

era, în schimb, obiect de examen. Îi 

datorez foarte mult. Când, la admitere, 

după lucrarea scrisă şi răspunsul oral, 

profesorul Mircea Zaciu mi-a spus să-l 

caut când voi veni toamna la facultate, 

certificându-mi, prin asemenea cuvinte, 

reuşita, înainte de a se anunţa rezultatul 

oficial, în momentul acela de imensă 

bucurie aş fi vrut să fie acolo bunii mei 

profesori, Tamara şi Dan Rebreanu, ca săi 

îmbrăţişez în faţa domnului profesor 

Zaciu. În gândul meu, îi îmbrăţişez 

mereu. Iar cărţile de proză ale scriitorului 

Dan Rebreanu, Dacă vrei să fii bărbat, 

Iepurele sub acoperiş, Miraj, Domnul 

singur şi femeia nimănui, Romeo fără 

Julieta îmi aduc, de atâtea ori, bucuria 

lecturii şi a...amintirilor. 

- Susţin instituţiile de cultură scriitorii 

- Sunt susţinute instituţiile de cultură să 

susţină scriitorii Neputinţa financiară a 

instituţiilor creează scriitorul pe cont 

propriu. Lipseşte agentul literar şi atunci 

scriitorul îşi concepe opera, o editează, o 

distribuie etc. şi suportă consecinţele: 

rămâne necunoscut; pe când nume minore 

din alte părţi de Europă sunt traduse şi 

lansate la noi cu fast, ca valori literare. 

Este un tipar periculos. Iar impotenţa 

financiară a instituţiilor de a susţine 

scriitorul e şi mai periculoasă prin scuzele 

create şi, de aici, tocmai prin inactivitatea, 

ca să nu zic somnolenţa, instituţiilor. 

Unele chiar se retrag total din viaţa 

scriitorilor şi a cărţilor lor, sub pretextul 

lipsei fondurilor. Callipides este pe toate 

drumurile, deturnând actul cultural. Va fi 

foarte greu de netezit mâine ignoranţa de 

azi. Nu şi la Bistriţa, unde simt o 

cordialitate intelectuală salutară. Cred că 

nu mă înşel. Revista Mişcarea literară, 

condusă inteligent şi cu mult suflet de 

scriitorul Olimpiu Nuşfelean, este o 

instituţie de cultură, dar dintre cele pe 

care nu le blamăm. Dimpotrivă, revista dă 

onoare intelectuală Bistriţei. Dacă la 

Bistriţa, să rămân în acest spaţiu, iniţiativa 

culturală are prospeţime şi continuitate – a 

se vedea afişul Festivalului de teatru 

„Liviu Rebreanu”, bine condus de dr. 

Dorel Cosma, proiectele scriitoarei Elena 

M. Cîmpan, fluxul de actualitate culturală 

din Răsunetul şi Mesagerul - în Târgu- 

Mureş nu mai este nicio librărie unde 

scriitorii români să-şi poată lansa cărţile. 

Renumita Librarie „Romulus Guga”, un 

tratat viu de istorie literară, fiind locul 

unde şi-au lansat cărţi cei mai mari 

scriitori ai literaturii române, Preda, 

Breban, Sorescu, Buzura, Vieru şi mulţi 

alţii, a fost închisă cu barbarie şi ură. 

Uneori instituţiile sunt obediente. Fac 

regii deplorabile să dea rang unor nume 

ale autorităţiilor administrative sau din 

politică, cu încercări literare. Instituie, 

jenant, chiar premii speciale, de care 

scriitori consacraţi nu se bucură. Oricine 

poate să vadă elogiile aduse, chiar de 

critici temuţi, cum este Nicolae 

Manolescu, unor cărţi scrise de miniştri, 

parlamentari, şefi influenţi. 

- Aveţi un palmares ales. Cum a fost 

drumul până aici 

- Cu farmec dureros. 

- Cum va fi drumul din acest punct spre 

viitor 

- Cu mult bun-simţ. Fără grabă, 

cumpătat, precaut, cu înnoiri spirituale pe 

care ţi le dau cărţile esenţiale aflate în 

noua lectură şi idolii, adică autorii cărţilor 

esenţiale. Poezia este artă negrăbită, parcă 

aşa spunea N. Steinhardt. Drumul spre 

ziua de mâine, aş vrea să fie cât mai 

exigent şi cât mai mult în numele lui 

Dumnezeu. Va trebui să facem bătături 

chiar şi la inimă, pentru ca Dumnezeu să 

nu fugă din noi. Când scrisul literar, 

astăzi, e şi apă de ploaie – îl citez din nou 

pe N. Steinhardt - dar şi lucrare esenţială, 

poate am norocul să nu-mi plutească 

nicicând pagina de carte pe apa de ploaie. 

Valentin Marica şi Emilia Marica, la 

Şerbeni, Mureş, vorbind despre valorile 

satului, 31 octombrie 2010 

37 

Valentin Marica la Studioul Teritorial 

de Radio Târgu-Mureş – a doua casă 

(Lansare de carte Aurel Raţiu – 22 

decembrie 2007) 

__________________________________ 

Îmi răresc voit apariţiile editoriale, 

înţelegând că nu tot ceea ce scrii trebuie 

să şi publici. Un scriitor fără sertarul cu 

manuscrise, fără acea caldă intimitate a 

paginii văzute doar de el şi Dumnezeu, nu 

are surâs. 

- Ce pregătiţi în viitorul apropiat 

- Ar fi strigător la cer ca omida care 

poate să se facă fluture, să rămână pentru 

totdeauna în crisalida sa, dispreţuind 

aripile. L-am chemat în ajutor, din nou, pe 

Lucian Blaga…Paginile care pot fi 

fluture, desigur o să plece spre cititor. Un 

volum de versuri poate oricând să ia 

drumul tiparului. O să trimit în continuare 

Scrisorile mele literare către cerul Cezarei 

şi poate mă hotărăsc să-mi public teza de 

doctorat, Thanatosul ca ipostază a 

tragicului în literatura română, subiect 

fără de sfârşit, sau Jurnalul de reporter 

radio, răsturnând muntele radiofonic pe 

tăvile de argint ale cuvântului scris; 

pentru că verba manent… Sunt foarte 

interesante experienţele jurnalistice la 

microfonul Studioului Regional de Radio 

Târgu-Mureş, Radio România Actualităţi, 

Radio România Cultural sau Radio 

România Internaţional, cu emisiuni 

culturale, unele premiate la Galele 

Naţionale Radio sau la Festivalul 

Internaţional al Emisiunilor de Radio şi de 

Televiziune de la Ujgorod, Ucraina, unde 

am primit Premiul pentru Înalt 

Profesionalism şi Premiul pentru cel mai 

bun prezentator Radio. 

- Cum ar fi viaţa fără cultură 

- Ca universul fără bătaia de toacă. În 

Arca lui Noe, lucrurile revin la normal, se 

ordonează, prin ansamblul ordonat al 

sunetelor de toacă. Cultura ordonează, 

civilizează sufletul, ne apără în faţa 

agresivităţii lumii. Se spune că numai 

atunci va fi bună civilizaţia lumii când se 

va civiliza sufletul. Suspinul spiritului 

contemporan vine din dezordine şi din 

fiinţa fără Dumnezeu. Nu demult, le-am

propus ascultătorilor mei, la rubrica Clipa 

de reflecţie, cuvintele lui Constantin 

Noica din Rugaţi-vă pentru fratele 

Alexandru: Rugaţi-vă pentru cei ce 

rătăcesc în viaţă fără cultură, dar şi pentru 

cei ce rătăcesc în cultură. 

- Ce pasiuni aveţi 

- Folclorul. Am făcut parte din echipe 

de cercetare pe teren, în zona Beiuş- 

Vaşcău, cu specialişti ai renumitului 

Institut de Folclor de la Cluj, ai Filologiei 

Clujene şi ai Conservatorului „Gh.Dima”, 

finalizând un studiu privind obiceiul de 

primăvară Lioara, cu o simbolistică 

impresionantă, publicat în Atheneum, 

buletin ştiinţific al Universităţii „Babeş- 

Bolyai”. E mult de atunci, eram student, 

dar nu pot uita dăruirea cu care 

străbăteam satele bihorene în căutarea de 

comori ale spiritualităţii tradiţionale. 

Conducea echipa reputatul profesor 

muzicolog Traian Mârza, alături de 

cercetătorii Gheorghe Petrescu şi Lucia 

Dubău, intelectuali de mare fineţe. Îmi 

amintesc cu emoţie de studenţii din echipa 

culegătorilor de folclor, Ioan Bocşa, Gelu 

Furdui, Maria Baciu, de la Conservator, 

alături de Dumitru Lazăr, Crăciun 

Parasca, de la Filologie. Cu cercetarea 

obiceiului Lioara, am obţinut Premiul I la 

un Simpozion Naţional de Folclor; pentru 

că eram antrenaţi într-un studiu foarte 

serios, cu sute de titluri bibliografice 

fişate, cu variante de lucru, cu 

preocuparea îndârjită de a aduce note de 

originalitate. Participam la sesiunile 

naţionale studenţeşti de folclor de la 

Oradea, Baia Mare, Bucureşti etc. cu 

comunicări ştiinţifice pe tema imaginii 

artistice în poezia populară sau legate de 

sincretismul genurilor în folclor. Eram 

membru al Cercului de folclor al 

Facultăţii de Filologie unde prin 

profesionalismul şi generozitatea 

universitarilor etnologi Dumitru Pop şi 

Ion Şeuleanu, mari profesori ai Clujului, 

am acumulat abilităţi de cercetare şi 

pasiune pentru domeniul folclorului 

literar. Vă spun amănuntele acestea, 

pentru că am nostalgia acelor ani încărcaţi 

în învăţătură, curaţi în gânduri şi plini de 

respect pentru cei care ne îndrumau 

profesional şi uman. La absolvire, am 

avut un dosar aprobat de rectorul 

Universităţii Babeş, acad. Ştefan Pascu, 

pentru a rămâne la Filologie, la catedra de 

istorie literară şi folclor ca asistent 

universitar. În ziua repartiţiei visul s-a 

spulberat. Era în 1972, când Cabinetul II 

al CC al PCR a anulat toate dosarele 

absolvenţilor propuşi pentru învăţământul 

superior. Am intrat la repartiţie, având 

posibilitatea să aleg între redacţia Ecoul, 

la Bistriţa, Şcoala Generală nr. 11, azi 

„Serafim Duicu”, din Târgu-Mureş sau 

Liceul din Borşa. Prof. Gavril Scridon ar 

fi vrut să merg la Bistriţa să fac cercetare 

asupra operei lui George Coşbuc, mai 

aproape de surse, iar prof. Dumitru Pop, 

decanul nostru, atunci, ar fi vrut să iau 

Liceul din Borşa unde puteam iniţia o 

cercetare folclorică de amploare. A 

câştigat...destinul...Am ajuns cu repartiţia 

ministerială în bătăile inimii la Târgu- 

Mureş. Dragostea pentru folclor nu m-a 

părăsit. Nici cea pentru istoria literară. 

Prima mea carte este o monografie 

dedicată unei poete de o rară sensibilitate, 

Alice Călugăru, cu un destin literar şi 

uman tragic. Acum, bunăoară, îmi adun 

materiale pentru un studiu Constantin 

Stere. Când ni se ciuruieşte demnitatea 

naţională, simt că trebuie să readuc în 

actualitate crezul marilor români. Susţin, 

cu toate puterile mele jurnalistice unul 

dintre cele mai originale festivaluri de 

folclor, cel iniţiat de părintele Timoftei 

Găurean la Agrieş-Târlişua, pentru pâinea 

şi sarea curată pe care o aduce în faţa 

publicului, un festival pe care îl apreciezi 

şi tu, Menuţ Maximinian, alături de 

distinşi bistriţeni, dr. Vasile Filip, criticul 

de artă Oliv Mircea, etnologul Emilia 

Ometiţă Bumb, artiştii Cornelia Ardelean 

Archiudean şi Alexandru Pugna. Sau, am 

propus organizarea la Radio Târgu-Mureş 

a unui Colocviu Naţional privind 

tipologia oraţiei de nuntă şi a unui 

Simpozion Naţional cu tema: Bocetul în 

folclorul românesc. 

- Un crez al omului 

- Pentru că de atâtea ori, marile spirite 

ne-au definit străfundurile fiecăruia dintre 

noi, cum noi înşine nu reuşim, o să-l citez 

pe Nietzsche: E mai bine să pieri decât să 

urăşti şi să te temi, e mai bine să pieri de 

două ori decât să te faci urât şi temut. Sau, 

ce înălţare a fiinţei să poţi spune, precum 

Paul Claudel: Dumnezeu există. Eu l-am 

întâlnit. 

- Un crez al sufletului... 

- Sufletul meu ştie că i se pregăteşte 

viaţă în lumea de dincolo şi nădăjduieşte, 

astfel... Cei morţi sunt vii, se numeşte un 

poem scris în Ţara Sfântă şi apărut în 

volumul La fântâna îngerilor. Doar 

câteva versuri din poemul acesta: Fă-mi, 

Doamne, braţe mai lungi/ din lemnul 

nădejdii,/ să le cuprind celor ce învie/ 

hotarul de lapte cald, / cum cuprind,/ pe 

muntele moale,/ poienile Fericirilor... 

Iertaţi-mă! 

- Un crez al scriitorului... 

- Numai în Cuvânt ştiu că sunt viu... 

Tăcerea magilor, poeme, Ed. Nico, 2010 

__________________________________ 

- Mesajul care poate salva lumea... 

- Pe mine mie redă-mă... 

De fapt, mă întreb dacă poate fi salvată 

lumea, când îşi admiră cu frenezie 

destrămarea Paradisului Doreşte lumea 

să fie salvată din prăpastie Acceptă 

iubirea, măsura, puterea întinse de mâinile 

Bunului Dumnezeu Se sfinţea o 

biserică… Limba clopotului bătea în 

ideal, cum ar fi spus Marin Sorescu. În 

negura de oameni, îşi fac loc cu aroganţă 

oficialităţile. Li se acordă atâta atenţie, 

încât slujitorii la Sfântul Altar se opresc o 

clipă din sublimul liturgic pentru un salut 

de bun venit. Liturghia nu le intră maimarilor 

în urechi. Vociferează plictisiţi, 

chiar îşi dau replici răutăcioase sau fac 

paradă de zâmbete. În apropierea bisericii, 

sub vârf de deal, un cal alb, singur, păştea 

încet, mângâiat de lumina amiezii ce 

curgea din împărăţia cerului senin. În 

liniştea aceea, în felul în care păştea iarba, 

era văzut cu siguranţă de Dumnezeu. 

Alături, poporul din biserică, într-o prea 

mare vânjoleală, cu priviri dând roata şi 

cu coate date vecinului, era, oare, în 

ochiul lui Dumnezeu sau Preabunul şi-a 

amânat privirea pentru un alt prilej Cum 

e mai bine, ne întrebăm: să ne vânzolim în 

toate ale noastre, în demenţa clipei, în 

curiozităţi deşarte, în fastul nimicurilor 

sau să ştim cere, cu adevărat, de fiecare 

dată, pe lângă toate câte ne sunt date, să 

ne vadă Dumnezeu Când omul nu e 

văzut de Dumnezeu şi nu vede, la rându-i, 

frumuseţea lumii create de Dumnezeu, 

poartă povara nimicirii sale. Trăim cu 

frenezie o flecăreală continuă – scria 

Octavian Paler – mulţumiţi că avem ce 

bârfi, fără să ne pese că ţara în care 

locuim ar putea fi părăsită de istorie. 

Aude lumea… 


_____ 

Foto: Valentin Marica, Lazăr Lădariu, 

Dinuca Burian, Victor Răzmeriţă, 

Elena Garaz, Nicolae Băciuţ, Sărmaşu, 

11 septembrie 2010 

38

când nu te mai trage Parisul spre Grădiştea unde şi 

cosmosul scarmănă creierii paradigmei gâfâite arcanul la 

rând în Arcani de ne scrisesem diplomele taekondo 

subconştientul ţi l-a servit în strană 

calule Faust iar toamna sosea la noi 

Sergiu într-un weekend şi o icoană 

nori pe doi picuri apoi a vedea 

recitirea introspectivităţii prin Rio 

malabaraise Kamala pelerinând la 

cimitirul catolic apoi în tramvai 

ortodox am pleca la chindie să ne 

zicem parastas pensiamento ne-om 

cârpi coropişniţe în căpitănia 

portului saharian 

vezi o terţină albastră pe verso pitice albe dense 

supernove voi ce vă mai închipuiţi că scriu biblioteca 

Buzinschi din Secuieni că pe şcoală o durea burta ne-a şi 

plouat pe sub tei râu ai fost cât n-oi fi bântuind tăcere 

şalele rituri adivarate de cap fiindu-ne 

uite musonul nici nu tună soarele mai are de apus ne 

valahizasem femeile mari recitative ziua iar amurgului 

fârtată puşti neîncărcate revărsându-te sfinţenie tandră pe 

rug puja jupa dacă îmi scot eu ceasul de la mână cine 

plecând veneai şi-mi spuneai pe o audienţă profunzimii 

ne-om mai închina ploii de ieri verdeaţa necunoştinţei 

uitându-ţi rotundul în quadeatura ruinei quatro ibis 

gravitaţia oglinzii exagon foaia de bananier spre Ujjain şi 

ce te-ai mai gândi în Aragon discursul de astă-seară grija 

faustică pe examenul finalităţii 

păcatul de a crede în vise ţinute minte şi mai şi în cele 

uitate la toamnă reparaţie capitală vagi sfătuinţe pe-ale 

agres(t)ivităţii bine de copacii de la crematoriu adrese 

şterse de cianură nici gândul contrarietăţii rezervoare 

goale sub oraşe astfel salvate noi pe gol se alese praful de 

tristeţe 

hibiscuşi delavă penale erupţii mi se udă albul cămăşii 

lăudat sângele macului nu vorbisei cu frate-tău regele 

busturile ni le proţăpeam bine că nu ne preafermecarăm 

ne-om fi apucat cu mâinile de cap ce-nseamnă dorul de 

ducă toţi întorşi din America de nu ne-om şi întâlni pe 

stradă 

când nu mai ai de ce te speria şi nu te mai mişcă 

bucuria ai zice dimpotrivă abia sari sare cu ine din tine 

peste tine iepurele coloraturilor dentare sus Tagore 

legănat Eminescu a venit un turc ştie ce vrea avem o 

datorie leşină ceara tardo bardo carne moarne 

hora pe codru ranchiuna ghiaură basma curată basm 

ţigănesc se duce ea săptămâna muntele de aer 

concomitenţa mortul pe a câta prispă preferinţă 

înghesuită sub închinare pisană pisanilor pisania anasâna 

asana în Kansas nicio mişcare Voluntari 

pentarhie mai bocet mulţimea deltă până-n Mărţişor 

morţi uşor binefacere terorii regenerate fără poticneală 

sângele cheamă sânge că nu românii-l omorâră de capul 

lor fie-le de cap de bine n-avea voie să predea pedagogie 

numai germană iar în Bonn antropologie pedagogică 

bastion italic în Uppsala îl visai pe Marin plecând de la 

Harvard încotro cu treabă icoană ceramică într-o 

renaştere personală pe apa lui Charles decolări aterizări 

se labirintează în două personalităţi opuse cât să te 

execute şi să te resusciteze 

să-i zicem balada lui Edgar nemainăscut în Boston 

nopţire puja Ganesh botez clară antilatinitate cisma 

carisma crimei pe logos îndulcindu-ne sângele toamna 

ochi de frumuseţe străbătători sărăciei la 

paritate cu Mrs. Eddy şi cu dada nici 

supărare nici parale pita guru Pitagora 

apărări nepermise cât de predestinat se 

poate excela în crimă paura de Dumnezeu 

ba de ucigaş nu mai am expresia 

banalităţii proprii structuri în os şi limfă 

sacrificate carmen şi satya poezie şi 

adevăr mergem pe loc nu ne mai 

interesează capătul ne imaginăm un trecut 

aventuros 

cormoranii uciderilor necurtenite îmi căutasem prin 

moliciunea zidului fobia ăntunecate sfârşituri fără de 

răbdare timp rumenit cu lecţii terorit nu-ţi aduna ruşinea 

sub snoavă pe ce supărare pierderea credinţei 

antropologia singurătăţii kopt de opt nouă adopt 

e-mail în sanscrită n-ai dormit de tutun Oltul pe-a 

Gangelui nicicând războiul fără vizită ne împăcăm în 

glumă pe apă grijă la desăvârşire pe ce cuvinte în ce 

paranteze bisericuţa curţii de apel fără lumină mă 

închinasem în ăntuneric dumnezeu să ajute domnu' 

avocat 

omenire adulteră adult eram şi nu mă mai plimbam 

etnograme cruce masa fără părinţii morţi ne lasă şi 

soarele antistrofă bucură-te se surpă China crepusculului 

toamna cal bătrân în samadhi Tagore a jucat pe Valmiki 

Eminescu pe Răzvan cuvântul deformează gândul 

gândirea se abate de la totalitatea spirituală nu dormi şi 

te fură gândul morţii poate respiraţia nu se prinde harul 

de a împărtăşi stări delicate şi a speria coşmarele ai mei 

sculându-se devreme când aveau de mers cu căruţa la opt 

ani am intrat în Râmnic cu zorile peste podul de la 

Goranu 

posomorâre muşatină confiscă-mă erorii retrocedeazămă 

terorii de unde începe totalitatea minciunii pe sania 

zurgălăilor întârzietori copacii mari din Cişmigiu căzură 

sub furtună cauciucuri şănţuind gheaţa de când n-am mai 

scris chinezeşte 

Solitude dans l'azure infinie eu iubesc enorm franceza 

dar n-am învăţat-o suflecăm mâinile şi mergem la treabă 

revelaţie sau social binecuvântarea şi-a arătat cenuşa grifa 

rămâne în hai-ku materia se spiritualizează durerea ca 

lansare în inefabil 

pe frunze de cerb rupt cerber o oră mai târziu zero se 

opriseră opăriseră impresii de conjuraţie cum o să dai deazvârlita 

cu sfârşitul nemaiscribnic nici pisică ba o fată 

îmi ţin respiraţia şi pentru Africa mă aflu aproape de 

Glasgow n-am capsat fotografia şoarece ţi-ar mai trebui 

ne satură umilinţa de viaţă peste kantianismul doamnei 

Alice când s-or mai scutura şi frunzele nihil repetitio flori 

de tusea teiului Vlaşca valahă m-a născut mama în 

Vâlcea Râmnic de tipar mai vorbim picior diabetic pe 

rufa ţărişoară n-ai povesti oglinzi odăjdii (2001-2-3 / 1 

ianuarie 2011) 

GEORGE ANCA 

39

Profesorul Dumitru Titus Popa, 

decanul Facultăţii de Jurnalism din 

cadrul Universităţii Hyperion, a 

murit în 4 ianuarie a.c., la vârsta de 

70 de ani. 

Dumitru Titus Popa a fost, între 

1994 şi 1996, director general al 

TVR, membru în Consiliul de 

Administraţie al Radiodifuziunii 

Române, între 1995 si 1999, iar în 

ultimii ani, decan şi conferenţiar la 

Facultatea de Jurnalism. Dumitru 

Titus Popa a fost redactor-şef al 

săptămânalului Românul, în 1990, şi 

al săptamânalului Romanul Magazin, 

între 1991 si 1993. 

Născut în 19 octombrie 1940, la 

Subpădure, Mureş, Dumitru Titus 

Popa a fost licenţiat în Drept, la 

Universitatea Bucureşti, şi avocat în 

Baroul Bucureşti. Totodată, Dumitru 

Titus Popa a fost şef al catedrei de 

presă din cadrul Facultăţii de 

ziaristică (1987 - 1990) şi secretar de 

stat, membru al Guvernului (1993 - 

1994). Membru al Uniunii Ziariştilor 

Profesionişti şi al Uniunii Scriitorilor 

din România, Dumitru Titus Popa a 

publicat studii şi eseuri literare, 

precum şi mai multe volume de 

poezie. Printre cărţile publicate de 

Dumitru Titus Popa se numără 

"Dreptul comunicării" (1999), 

"Deontologia profesiunii de ziarist" 

(2000) şi "Conceperea şi elaborarea 

ziarului" (2001). 

„În aceste vremi ale derivei 

şi cacialmalei axiologice…” 

-Cum vedeţi soarta scriitorului 

român într-o lume care nu mai pune 

acelaşi preţ pe lectură ca înainte Poate 

fi scrisul, până la urmă, o profesiune 

- Soarta scriitorului, inclusiv a 

scriitorului român, rămâne şi trebuie să 

rămână legată de preţuirea publică a 

operei sale. Şi, pe cale de consecinţă, cum 

se zice în justiţie, de preţul fiecărui 

exemplar cumpărat de fiecare cititor. 

Preţuirea/valoarea şi preţul ar trebui să fie 

şi, uneori, pot fi salvatoare, nu... „Preţul 

pe lectură” înainte şi după decembrie ’89 

este diferit datorită nu atât schimbării 

„orientării”, cât schimbării priorităţilor şi 

beneficiilor sociale determinate de ştiinţa 

de carte şi de „volumul de cunoştinţe”. În 

regimul vechi, valoarea şi beneficiul 

socio-ierarhic al cititului este bine 

cunoscut. 

Diplomele de studii structuraseră 

pe stări societatea românească… Astăzi, 

criteriile succesului social s-au schimbat. 

În foarte, foarte multe cazuri, cărţile vechi 

sunt evacuate din casa omului. Am scris o 

poezie care începe: „Cărţile vechi fac 

trotuarul/În Piaţa Universităţii din 

Bucureşti, România”… Aceasta, în timp 

ce „noile cărţi”, vreau să zic: noul temei 

al lecturii şi al unei noi literaturi nu se 

prea întrevede. Cărţile trebuie să revină în 

casele oamenilor şi ale generaţiilor noi; să 

revină în casele oamenilor obişnuiţi – 

„oamenii marilor tiraje”, să-i numim 

astfel. Sunt convins că realitatea ne obligă 

la un nou tip de naraţiune şi la un mesaj 

concordant (stil, limbaj, naraţiune de tip 

Internet, hypertext, spiritualităţi 

alternative, tradiţie, credinţă, magie, 

numerologie, numeologie, policromie…). 

Aceeaşi realitate ne oferă şi „uneltele” 

pentru revalorizarea, prin actualitate, a 

literaturii bune din toate timpurile. Creaţia 

literară românească se află, în sfârşit, în 

priveliştea universală şi universalizatoare. 

Un bob zăbavă. Profesia de scriitor, dacă 

există în mod real aşa ceva, continuă, 

chiar dacă soluţia pentru o condiţie 

socială decentă rămâne o problemă de 

rezolvat. 

- Are scriitorul român datorii 

neachitate faţă de cititorul său 

- Scriitorul adevărat se simte mereu 

dator faţă de cititorul său şi faţă de sine. 

În mod special, faţă de cultura naţională şi 

universală din care face parte. În timp ce 

scriitorul prefabricat se îndatorează 

excesiv cititorului, fără a-i putea înapoia 

datoria. 

- Cum ar putea fi revigorată, 

extinsă audienţa literaturii – în ţară dar 

şi dincolo de graniţele limbii Căci cu 

graniţele de pământ începem să stăm 

bine! 

- Niciodată prin editări sau traduceri 

programatice, pe criterii de grup, 

generaţie, adoraţie… E o simplă 

constatare, confirmată de atâtea iniţiative 

complicate. Nu cred că este bine să ne tot 

căinăm că limba română este 

intraductibilă. Ce scriem şi nu cum 

scriem ne situează în universalitate sau ne 

lasă acasă. Sunt convins că există „teme 

de destin” românesc de semnificaţie 

general-umană. Şi care au fost acceptate 

şi asimilate de marile culturi…. Brâncuşi, 

Eugen Ionescu, Eliade, Cioran, Coandă, 

Prinţesa Brâncoveanu, Liviu Ciulei, Silviu 

Purcărete şi alţii. 

Când ne vom strădui să ştim cu 

certitudine ce noutate reprezentăm în 

lumea asta şi pentru lumea asta, ca popor 

şi cultură, putem fi siguri că vom fi 

căutaţi, editaţi, promovaţi. Până atunci, 

sincronizăm cu tenacitate şi ne mirăm că 

nu ne ia nimeni în seamă. 

- Nu v-aţi numărat printre autorii 

răsfăţaţi de critica literară. În ce 

măsură critica literară a manipulat şi s- 

a lăsat manipulată 

- Am spus-o de mai multe ori. 

Principiul existenţei mele sublunare este 

discreţia; anonimatul chiar. Aminteşte-ţi 

că am lucrat împreună la Televiziunea 

40 

Română. În cei trei ani, ca director 

general, n-am acordat niciun interviu, n- 

am citit nicio tabletă, n-am dat vreun sfat 

public poporului român. 

Profesez convingerea că discreţia îţi 

poate asigura posibilitatea să rămâi tu 

însuţi, în tot ce faci şi-n toate câte ai de 

gând să faci… Cât despre răsfăţ, ar fi fost, 

îţi dai seama, nimicitor pentru mine. 

Totuşi, cărţile mele au fost semnalate de 

Laurenţiu Ulici, Al. Piru, Nina Cassian, 

Ion Brad, Horia Alexandru, Nicu Baltag, 

Alexandru Hancu (consătean), Ermil 

Popescu… În Luceafărul, Astra, 

România literară, România liberă, 

Scânteia tineretului, Tribuna, SLAST. 

Am fost editat de „Cartea Românească”, 

„Eminescu”, „Albatros”… Toate au 

constituit, pentru mine, adevărate 

evenimente, pe care le-am trăit cu o 

intensitate numai de mine ştiută… Despre 

critica literară n-aş vrea să vorbesc. Mai 

cu seamă, în noua situaţie postdecembristă, 

când este clară trecerea de la 

„direcţie” la „protecţia” nu doar culturală. 

- Ce ar trebui să reţină istoria 

literaturii române contemporane din 

opera unui autor Dar din opera dvs. 

- Tot sau nimic. La ce s-ar putea 

renunţa din scrierile eminesciene Dar din 

cele semnate de Blaga sau Nichita 

Stănescu În general, din scrierile marilor 

scriitori Ciornele, fişele, caietele fac 

parte din „Opera Magna”… Cunosc o 

întâmplare sugestivă. Sfătuit să renunţe la 

volumul III, din „Cel mai iubit dintre 

pământeni” (de academicianul Eugen 

Simion, mi se pare), implacabilul Marin 

Preda a replicat: „Nu pot, monşer. L-am 

scris cu mâna mea.” Şi în cazul lui Preda, 

critica şi istoria literară va trebui să reţină 

tot ce a scris… 

Cât despre opera mea, să ne grăbim 

încet. Deocamdată, am scris şi am 

publicat nişte cărţi. „Opera” va fi sau ar 

fi putut să fie. Iubirea de carte, cititul, 

scrisul îţi pot salva viaţa şi, numai în 

cazuri excepţionale, veşnicia. Niciuna 

dintre ipostaze nu este rea. Felix qui 

potuit rerum cognoscere causas… 

Numai Bunul Dumnezeu ne ştie destinul! 

(Fragment dintr-un interviu mai amplu) 


Târnăveni, 13.10.2006

Cădere 

Odă luminii 

Te-am simţit căzând sub auroră’ntre coloane 

ştiind că lumea pierdea iar o lumină 

în suflet aşezându’şi înc’o lumânare. 

Ce ardere, ce flăcări, ce dor în noi suspină ! 

Un hău durerea lăcrimează, punctul ce anină 

aproapele de’ndepărtata neştiută zare. 

Ţi-am presimţit căderea, ori înger ori meteorit. 

Să împlineşti un plan, oricum, de ce n’ai fi, 

din increata lume, al sorţii mesager, cel hărăzit 

Dar noi de ce eram acolo, cine poate şti 

În pragul dintre vis şi moarte, de viaţă’n infinit 

de ce eram ca nişte gâze în ochiul care a clipit 

În ochiul Lui ai ars secunda umilului tău mit, 

o adiere de durere pe streşini de colină 

destin atins de pace, alt suflet în amnare. 

Şi dacă la sfârşit de noapte am aruncat lumină 

din cele ce ne-au ocrotit aprinse’n întuneric, 

fost-ai un înger ce la timpul potrivit 

va ridica din cer o pavăză, un imn feeric, 

flăcărilor renăscute cu zeul nostru Soare 

sau aducându-ne Cuvântul un uriaş meteorit 

Nu înaintea timpului e judecata celui ce n’are 

decât iubire şi dor ca vină în tot ce a greşit, 

ci după, când Cronos a rupt hăul demn de înserare 

şi în oferta Lui de gânduri fragmente-am ispăşit. 

Desparte, Doamne, din triunghiuri norul romboid 

şi lasă-mă să judec doar sentimentul sferic 

ce-atât de-aproape aduce dreptatea şi în alambic 

un adevăr mai dur, mai tare decât piatra care moare 

acum, explozie de foc deasupra’mi la câteva 

picioare ! 

Oricine ai fi fost, şi faptul de a fi ales ca să comit 

înscrisul cronicilor tale mă face să’nţeleg cât de 

avid 

e universul să se deschidă îngerilor şi mie’n cale. 

Te-am simţit căzând sub auroră’ntre coloane 

ştiind că lumea pierdea iar o lumină 

în suflet aşezându’şi înc’o lumânare. 

Mi-am pus acum în gând dorinţă’n zi senină: 

să mă despoi de ani ca de petale şi să cad 

la fel ca tine, înger sau o stea divină. 

Nu mai doresc să merg atâta întuneric, 

foton vreau să devin plutind în vid culoare 

şi în înţelepciune iubire-aş vrea să ard. 

Odă luminii... 

sferele cântă şi pătrund 

esenţa ei de stâncă. 

Fântână a naturii, tetrada 

răstoarnă’n plan de grund 

mărimea care încă 

n’a cunoscut în ani o Kundalini. 

Visez sau sunt 

eu însumi Brahma. 

Mă simt cu braţele deschise să cuprind 

pătratul lumii, baza 

a tot ce dăruie’n alint 

suflul vital Apana 

şi’ntre coloane simt, purtat de vânt: 

mi se desfac în patru dimensiuni petale de rubin. 

Ida, Pingala şi Sushumna coboară spre pământ 

Creaţia. 

Iubito, în stânga îţi aduc cuvinte sacre 

şi un lotus, iar în dreapta e nectar 

şi vraja ce teama o alungă 

din suflete cu har, din lumea ce-o privim 

şi-o auzim. 

Shakti, tu vii să’mi dai putere 

creezi, păstrezi şi tot tu mă distrugi. 

În preajma ta culorile şi sunetele’ncep 

vibraţia s’o spere: 

un craniu, o sabie, un scut, 

şi un trident, dragostea ta de la’nceput. 

Dar tot ce ştiu e că lumina - 

de n’ar fi fost 

noi ce am fi - 

a răsturnat din nori tulpina 

din noaptea rădăcinii frunzelor de zi. 

Pe unde treci, în urmă rămâne 

parfumul sativei, al conştienţei pure, 

pe drumul lui Ganesh, 

domn al tuturor ce’ncep cu mine, 

fiu al lui Shiva şi Parvati, 

constructor şi-arhitect al lumii din ruine. 

Cu mudra 14 răstoarnă’n plan de grund 

mărimea care încă 

n’a cunoscut în ani o Kundalini. 

Sferele cântă şi pătrund 

esenţa ei de stâncă 

o odă a luminii. 

LIVIU PENDEFUNDA 

14 

mâna ridicată în poziția ce înlătură frica. 

41

Starea prozei 

Dacă petrecerea avea loc peste câteva zile o apuca 

studiul cu febrilitate, iar petrecerea era socotită un 

trofeu, indiferent dacă o prevedea reuşită sau nu, la 

aspectul acesta nici nu se gândea. Dacă cheful preceda 

învăţatul, din nou se arunca în braţele imense şi 

captivante ale cunoaşterii. Nu-i era simpatic băiatul, dar 

era un altfel de decor faţă de aerul sărăcăcios din 

camera de cămin. Din punct de vedere uman era 

acceptabil. Mai ieşea din monotonia internatului 

studenţesc, unde nu era permis nici unui străin să 

pătrundă, iar toţi din interior doreau să cucerească 

exteriorul. 

Ce băieţi Ce părinţi Nu intra acolo nici o persoană 

de alt sex, nici măcar aparţinătorii! Abia şi-a putut 

strecura prietena din Cluj, curioasă de atmosfera din 

cămin, a doua oară nu a mai dorit să vină. 

Deşi acest mod de viaţă avea şi avantaje: vroiai- nu 

vroiai te ascultau fetele din cameră, vroiai- nu vroiai 

primeai sprijin de la cele mai multe, chiar şi cartele pe o 

cină sau mic dejun, pe lângă faptul că puteai considera 

această comunitate o piatră de încercare pentru 

adaptabilitatea ta. 

Nu-ţi permiteai luxul unei gazde, doar invidia faţă de 

clujeni… unii aveau confort, alţii mai multă libertate. 

Cum era mai bine - aşa, nemulţumit! Astfel aveai la ce 

aspira mereu. Oamenii mulţumiţi nu aspiră la nimic, 

doar la perpetuarea zilei de azi. 

-Dar am să vin cu prietena! - punea condiţia de la bun 

început. 

-Cu atât mai bine şi eu voi chema nişte prieteni, afişa 

băiatul un zâmbet amical. 

Accesoriile pentru o ţinută mai elegantă le găseau 

uşor, variantele erau extrem de finite. După lucruri 

obişnuite, prezentări, poveşti scurte, glume cu perdele 

trase, s-a stins repede lumina, nici nu ai apucat să te 

cunoşti cât de cât cu partenerul tău întâmplător. Pe 

vremuri se crea o lumină de atmosferă, acum de loc, 

întuneric şi basta. 

N-o atrăgea un tango la sentiment, neavând resursele 

necesare, nu se putea distra nici cu ceilalţi, care se 

pierdeau într-o contopire legănată. Iar să te bagi în 

emoţiile cuiva, ar fi fost nepoliticos… în felul acesta a 

acceptat cu uşurinţă invitaţia amicului în cealaltă 

cameră, unde măcar era lumină de o culoare nedefinită. 

Băiatul părea inofensiv şi binevoitor, chiar timid, şi 

oricum nu era singură cu el în casă. Totuşi a rămas 

surprinsă când a văzut că amicul a făcut pregătiri 

speciale pentru persoana ei, care putea fi oricine de 

fapt, zărind nişte tăvi cu prăjituri, cafele şi pahare 

pentru lichior. A gustat din toate să nu-l refuze, 

pălăvrăgind despre lucruri neînsemnate, după care el, 

care avea înscrisă în codul genetic masculin încercarea, 

s-a apropiat de ea s-o sărute şi s-o plimbe pe alte culmi 

sau cărări. Situaţia i s-a părut penibilă, artificială… 

parcă se aflau pe o barcă şi el i-ar fi cerut să sară 

împreună în apă şi ea nu înţelegea sensul unei 

“sărituri”, nici “împreună”, cu un necunoscut. Nu ştia 

cum gândeşte el despre viaţă, nu ştia dacă gândeşte… 

ce fel de aşteptări mai are înafara celor evidente şi 

comune Devenea tot mai pronunţat o entitate pe care 

n-o ştia, dar nici nu dorea s-o cunoască. 

-Plec, s-a hotărât dintr-o clipă într-alta. 

-Nu te duce, o ruga insistent băiatul, uite, facem ce 

vrei tu numai să fie bine. Dar ea îşi căuta deja prietena 

şnuruită pe noul prieten, încât se vedea că ar fi o 

cruzime smulgerea ei dintr-o siluetă alipită. 

-Bine, atunci plec numai eu, zise Ana, gustul amar 

încercând să-l acopere cu o voce impersonală. I-a şi 

văzut înfulecând prăjiturile pregătite în mod special 

într-o cameră specială. 

-Dar, ce vei face, e trecut de 12 şi dacă te duci la 

cămin te vor scrie pe lista neagră – suna cuvenit de 

îngrijorat întrebarea prietenei. 

-Mă descurc eu, spuse Ana şi a ieşit în răcoarea 

nopţii. 

Era singură în faţa stelelor. Cobora strada pe lângă 

gurile negre ale porţilor, amintindu-şi atenţionarea 

cuiva, nu te duce niciodată foarte aproape de porţi, 

răufăcătorii te pot trage înăuntru fără să vadă nimeni. 

Şi-a continuat drumul luând în stăpânire strada şi 

urmărind traiectoria stelelor care o păzeau… făcea 

planuri, dacă se duce la cămin se alege cu o 

consemnare, iar la trei puncte negre urma să fie 

chemată la decanat, n-avea chef de aşa ceva… mai bine 

merge la gară şi stă acolo până dimineaţa. Între timp o 

contraria acest sistem de reguli, regimul de cămin o 

obliga să hoinărească o noapte întreagă decât să accepte 

o întârziere nocturnă. O maşină, care tocmai trecea 

lângă ea, a făcut cale întoarsă, ajungând şoferul lin de 

partea ei, după un calcul matematic perfect. 

-Bună seara. Sunt medic, te pot ajuta orice problemă 

ai avea, i se adresa un bărbat cu o voce sigură, dar 

prietenoasă. Ana nici nu se uita la el la început, apoi 

simţea nevoia să-i explice că nu are nicio suferinţă, doar 

că vrea să-şi petreacă noaptea… în gară… din vorbă în 

vorbă paralelă cu traiectoria tocurilor şi a pneurilor, 

doctorul a convins-o să se urce în maşină… ce se poate 

întâmpla - evalua situaţia Ana cu un fin seismograf 

interior. Nimic. Şi îl ruga, dacă tot i-a venit în ajutor, s- 

o ducă până la gară. 

-Ce gară, exclama medicul, hai să vedem cât e 

ceasul... este aproape unu noaptea… când poţi intra în 

cămin fără să ai probleme 

-Pe la şapte dimineaţa. 

-Bine, atunci avem şase ore la dispoziţie. Dacă nu ai 

nimic împotrivă, acest timp îl putem petrece şi în 

maşină, discutând despre una-alta, iar dimineaţa te duc 

la cămin… ce zici de propunerea mea 

Anei i s-a părut mai mult decât generoasă ideea şi 

totuşi aştepta din moment în moment seismul să-i 

confirme suspiciunea. Doctorul se dovedea foarte 

sociabil, obişnuit cu o clientelă diversificată şi după 

câteva întrebări, Ana putea comunica cu el fără mari 

dificultăţi, explicându-i în primul rând ce caută noaptea 

singură pe străzi, asta numai să nu-şi închipuie străinul 

42

ceva urât despre ea. Părerea altora întotdeauna era 

importantă pentru ea. 

Doctorul conducea lejer, povestea foarte relaxat, 

zicea că e ginecolog (brrrrr, se gândea fata…) şi a fost 

mutat disciplinar din Gherla la Cluj pentru că a vrut să 

ajute pe cineva din punct de vedere profesional. Pe 

vremea aceea nu era admis orice ajutor profesional 

peste anumite limite, doar când cazul devenea disperat 

şi nici atunci întotdeauna. Au murit multe fete şi 

femei… şi pentru ce Că nu li s-a recunoscut dreptul de 

a alege momentul când să devină mame. Dar cine poate 

şti cel mai bine când doreşte o femeie să devină mamă, 

dacă nu ea O poţi obliga... Mai mult despre acest 

subiect nici nu a vrut să afle fata, cunoştea vremurile şi 

legile aspre privind sarcina, natalitatea, securitatea. 

Maşina aluneca în noapte către periferia oraşului fără 

nici un impediment, nu era nimeni pe străzi. Doctorul a 

oprit maşina şi o ruga pe Ana să aştepte un moment 

până merge la portbagaj… 

ACUM ACUM… vine seismul! … Fata îl urmărea 

cu privirea, norocul ei că nu văzuse pe vremea acea 

atâtea filme cu crime, că altfel s-ar fi îngrozit de ce i se 

putea întâmpla în orice moment, dar ea era extrem de 

încrezătoare în oameni şi avea convingerea că dacă ea 

este bună şi civilizată, nici alţii nu pot fi altfel cu ea. 

Doctorul s-a întors cu o plasă plină pe care a vărsat-o 

în braţele ei… ea se minuna de avalanşa de săpunuri 

străine, englezeşti, oare de unde avea el aşa ceva... 

poate a fost în străinătate… creme de faţă fine… şi umbrele. 

O ruga să aleagă… Ana şi-a ales o umbrelă cu 

frunzele toamnei în toate culorile, întotdeauna admira 

peisajul galben-verde-roşu-ruginiu-portocaliu al decorului 

de la sfârşitul verii. De ce le-a primit cadourile - 

că i s-au oferit cu o generozitate deschisă fără meschinării, 

argumentele momentului îi susţineau acceptul. 

Simţea, că oraşul se îndepărtează de ei (oare până 

unde ar fi dus-o dacă nu-l oprea … poate chiar până la 

stele din acea noapte). L-a rugat să întoarcă maşina, 

doctorul s-a conformat numaidecât, iar peste câteva 

clipe o îndemna să coboare ca să schimbe locurile… 

ACUM ACUM vine seismul… şi să vină la volan s-o 

înveţe să conducă… Ana surprinsă şi de această 

propunere picată din senin sau din experienţa doctorului 

care lucra peste schimb, a acceptat relativ uşor, şi aşa 

nu avea ce face până dimineaţa. A fost prima dată când 

a pus piciorul pe ambreaj, pe care nu l-a simţit chiar din 

prima clipă, apoi a început să apase pe pedală cu mai 

mare atenţie şi grijă, ocupată fiind cu pedala, maşina 

şerpuia între cele două margini ale străzii într-un stil 

barbar, noroc că nu era nici o altă maşină în circulaţie, 

ambele benzi fiind ale lor, iar Ana se plimba cu maşina 

pe ambele benzi, până când doctorul a atenţionat-o să 

vireze cu mişcări mărunte, fine ale volanului… 

Volanul, ca şi femeia, sensibil la intervenţii… Ana 

conformându-se pe loc, a observat că se poate încadra 

pe o singură bandă, că încet-încet poate stăpâni 

maşina… dar stătea extrem de încordată pe scaun şi 

vorbea doar puţin şi haotic, îl acuza pentru răspunderea 

pe care i-o pune în spinare… dar bucuria creştea în ea 

treptat, se simţea tot mai euforică că era în stare să facă 

ceva, ce n-a crezut că poate până acum, o inunda un val 

cald de recunoştinţă pentru necunoscutul de lângă ea, 

cu care nu apucase să danseze niciun tango în noapte. 

-Hai, te rog, să oprim şi să preiei tu volanul, că ne 

apropiem de oraş şi să nu fie vreo problemă… Era 

uluită de performanţa ei şi-i mulţumea pentru 

încrederea investită atât de spontan. 

Pe neobservate s-a făcut dimineaţă, doctorul a 

condus-o până la marginea campusului studenţesc. 

-Aş vrea să mă întâlnesc cu tine… după masă la 

trei… când se deschid magazinele, vreau să-ţi cumpăr o 

pereche de pantofi frumoşi… ce zici, vrei să vii Fata 

nu putea spune nu sau că se mai gândeşte, a acceptat 

întâlnirea cu o alunecare politicoasă a capului spre 

confirmare. Puteai refuza un asemenea bărbat 

În cameră fetele s-au adunat în jurul ei să asculte 

povestea neverosimilă a nopţii şi să admire cadourile 

primite… toate lucrurile şi locurile străine erau 

supraevaluate pe acea vreme… dacă românul nu avea 

voie să călătorească în străinătate. Când a deschis 

umbrela, Ana ştia că nu va avea umbrelă mai frumoasă 

niciodată, nici nu a avut. Peste câteva zile la o pană de 

curent s-au furat toate umbrele puse la uscat pe 

culoarele căminului, între care şi a ei. Acum este 

convinsă, pana de curent a fost provocată, altfel de ce 

nu s-au găsit umbrelele asupra nimănui la ieşirea din 

cămin, a fost un furt bine organizat. Cadourile le-a 

păstrat cu recunoştinţă, multă vreme, fără să le 

consume. 

Fetele invadate de curiozitate, vroiau să-l vadă 

neapărat. Una era chiar invidioasă pe ea: 

-Că nu pot întâlni şi eu un asemenea bărbat! – striga 

revoltată cu sânge secuiesc. 

-Dar dacă tu crezi, că eu mă voi duce la întâlnire, 

atunci te înşeli, să ştii. 

-Vrei să spui că laşi pierdută o asemenea ocazie – 

întreba colega contrariată. 

-Nu am motive pentru care aş ieşi cu el… a fost o 

noapte frumoasă şi atât… nici măcar n-a încercat să mă 

sărute şi bine a făcut… mă dădeam jos din maşină 

imediat… dar cred că a înţeles corect motivul pentru 

care am plecat de la petrecere şi nu dorea să forţeze 

lucrurile. 

La insistenţele colegelor care nu mai puteau de curiozitate, 

a căzut de acord să meargă cu ele în apropierea 

locului de întâlnire. Nimeni nu credea că el va fi 

acolo, nici chiar Ana. Dar bărbatul aştepta la locul indicat 

tot mai nerăbdător, iar după 15 minute de stat fără 

niciun rezultat, a plecat. Ana se uita după el cu compasiune… 

era un bărbat nici prea înalt, nici prea scund, 

nici prea tânăr, nici prea bătrân, dar avea inimă… 

săracul, îi era milă şi îi era ruşine, parcă l-ar fi trădat… 

Ana ştia că doctorul avea multe secrete în viaţă pe 

care ea nu avea cum să afle, chiar şi motivul cadourilor 

lui. Generozitatea îl făcea suspect în ochii ei. Se uita 

lung după el, chiar cu părere de rău, dar era convinsă că 

doctorul va găsi explicaţia corectă pentru comportamentul 

ei. Doar despărţirea îi putea reda prestigiul. 

SUZANA DEAC 

43

Stăteam stânjenită la masa masivă, frumos aranjată, în 

restaurantul care-şi zice cu moft „Casa bunicii”. Colegul 

meu, de fapt fostul meu 

coleg de birou, împlineşte 

azi 62 de ani. Toţi uitaseră... 

familia lui, colegii de birou 

rămaşi, prietenii lui... inclusiv 

eu. Îl sunasem în urmă 

cu vreo două săptămâni, 

amintindu-mi că e 

scorpion...iar el râsese. De 

ani buni se aniversa doar de 

Sf. Gheorghe, ziua 

onomastică. Vorbea la telefoane...când la cel de job, 

când la cel particular. Între apeluri mai zicea “scuzămă”, 

“iartă-mă, dragă”, “mai ăsta şi gata!” Mă rugam 

în gând să fie cât mai multe, ca să-mi mai recapăt un 

ritm normal al respiraţiei, să-mi mai treacă roşeaţa din 

obraji. 

Cât timp am fost colegi, obişnuiam să mai ieşim „la 

biroul extern”. Aşa ziceam unei cafenele în al cărei fum 

realizam cele mai minunate dări de seamă, referate; 

acolo făceam planuri, proiecte, dădeam telefoane, rezolvam 

la o cafea sau la un ceai lucruri care, în birou 

necesitau un timp mult mai îndelungat de lucru. 

“Mi-a fost dor de mâinile-astea!”, zise, luându-mi-le 

pe amândouă în mâinile lui, pentru a le studia atent. Se 

aplecă reverenţios şi le sărută ca pe nişte moaşte. Mi leam 

retras ruşinată. 

Mâinile astea…da, mâinile astea de care-şi aminteau 

atâţia bărbaţi (colegi, foşti elevi, foşti şi actuali prieteni). 

E curios…unei femei, în general, îi reţii ochii, 

buzele, nuanţa părului, conturul sânilor, al gambelor, 

parfumul, surâsul…şi mai puţin forma mâinilor. 

Am continuat să vorbim, despre noua achiziţie pe 

care voia să o facă, un apartament pentru fiica lui, 

proaspăt căsătorită…dar eu, ca un elev care vrea să copieze, 

îmi studiam, pe sub masă mâinile. Da, sunt frumoase…pline 

şi albe…ca de sidef…păstrând încă tinereţea 

pielii, sănătatea unghiilor, delicat rotunjite. Parcă 

nu erau ale mele…doar nu le furasem. Am crescut 

odată cu ele. Nimeni nu ştie…încă…în ce pericol sunt. 

Chiar săptămâna trecută am fost la un medic reumatolog. 

Se pare că o artrită, “moştenire de familie”, se 

zguduie-n gene. “Putem estompa fenomenul…dacă o 

luăm din timp”, mă asigură d-na doctor (era aşa hilar să 

vezi un adult cu aparat dentar)...şi i-am dat crezare. 

Chelnerul ne adusese meniul...da, erau mâncăruri tradiţionale, 

bănăţene...de unele habar n-aveam. Colegul 

meu îmi “traducea”, îmi descria...cum arată, ce conţine 

fiecare. Am decis să servim ce alege el (mereu a fost 

mai bun aşa!). Au bărbaţii un dar anume de a alege o 

mâncare bună, un vin bun (acum, fără vin... el, la volan 

... eu, cu tensiune). 

Mă uitam la el şi nu auzeam nimic, dar surâdeam. 

Asta-l face să se simtă bine mereu. În urechi aveam alte 

voci, stârnite de meniurile de demult. 

Cechina (baba China) era sora mai mică a bunicii 

mele. Pe bunica n-am mai prins-o-n viaţă...nici un bunic 

nu a mai avut răbdare să aştepte şi venirea mea pe lume. 

Am crescut cu mama, sora şi tatăl meu...şi cu baba 

China. 

Era o femeie foarte frumoasă, deşi era trecută de 75 

de ani, când mi-o amintesc. Nu avea niciun rid, doar pe 

gât făcuse, în timp, câteva cute. Păstrase portul ţărănesc 

şi meniurile tradiţionale. Când ne era dor de ceva „din 

băbăluc”, ea ştia cum se face. Avea mereu un miros 

dulce acrişor, de lapte. 

De când a rămas văduvă, se angajase la CAP, la vaci. 

Se scula pe la 4, se ducea la grajduri, le mulgea manual, 

20-30 de vaci, câte avea în grijă, preda laptele şi 

ajungea să şi treacă pe la nepoţii ei, apoi pe la noi, să 

bem o cană de lapte cald, până nu plecăm la şcoală. Nu 

ştiu câţi bani primea, dar prefera să fie plătită în lapte şi 

grâne. N-a avut în viaţa ei un ban în buzunar. Dacă 

primea, îi împărţea egal la cei doi fii ai săi. Unul era 

mecanic de locomotivă, celălalt contabil. Cel mare avea 

trei copii, cel mic unu. Asta nu conta, decât la lapte. La 

bani şi grâu avea doar cei doi fii ai ei. 

“Dar lor nu le e ruşine să-ţi ia din mână şi banii de 

pâine”, se răţoia mama uneori la ea. 

“Lasă, fată, că ţi-oi lucra ceva. Să nu-ţi pară rău 

pentru bucata de pâine pe care mi-o dai. Cum să iau din 

gura copiilor” 

“Dar din gura copiilor mei cum poţi”, se înfuria 

mama, când abia ne ajungeam şi noi cu banii. Eram 

patru guri şi un salariu. Cu ea cinci. Iar ceferistul avea 

salariu de 3-4 ori cât tata, iar contabilul era renumit cu 

smecheriile din comerţ. 

“Numa’ mamă să nu fii pră lume!”...aşa ofta şi pleca 

de la noi, culegând câte o prună din pomii ce se 

răsfrângeau generoşi peste garduri. Atât îi era prânzul 

în acea zi. Norocul ei era că seara şi dimineţa mai gusta 

o gură de lapte („de unde lucrăm, trăim”, asta o ştia şi 

ea de la “copiii cu propaganda”). 

„Ce femeie frumoasă ar fi, dacă n-ar avea mâini aşa 

urâte!”, gândeam privind-o de multe ori. Ori de la muls, 

ori de la artrita din familie, avea “nişte crengi” în loc de 

degete, că ne şi miram, cum reuşeşte să apuce 

mâncarea. 

Am căutat-o...în cimitir...de Ziua Morţilor. Fusesem 

în vară, cu sora mea, să-i mai aranjăm mormântul, căci 

cei din jurul ei făcuseră groapa de gunoi acolo (niciunul 

dintre nepoti n-a mai venit, deşi sunt în sat). Acum, era 

la fel...iarba crescuse, cât omul, de la ploile toamnei. 

Vecinii aruncaseră din nou coroanele vechi, iarba 

smulsă de pe mormintele lor...peste ea. Era o gramadă 

prea mare şi eram prea elegante ca să ne mai apucăm de 

„făcut lumină”. Am aprins o lumânare...prin iarba prea 

mare, crescută peste amintirea ei. 

Mi-am împreunat mâinile şi mi-am şoptit:”Doamne, 

ai milă de mine!” 

...colegul meu povestea, fermecat de zâmbetul meu. 

Timişoara, 04.11.2010 

CORINA-LUCIA COSTEA 

44

În templu, cu Mesia în braţe 

„Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să 

fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de 

Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face 

răsplătitor celor care Îl caută” (Evr.11,6) 

Întâmpinarea Domnului, ultimul praznic 

împărătesc care ne aminteşte de pruncia Mântuitorului 

Hristos, este un eveniment care nu trece neobservat. În 

fiecare an, la 2 februarie, biserica noastră sărbătoreşte 

această importantă zi, în amintirea împlinirii de către 

Sfânta Fecioară Maria şi a dreptului Iosif, a două 

porunci ale Legii lui Moise: slujba curăţirii unei femei 

la 40 de zile de la naştere şi ceremonia închinării 

primului născut de parte bărbătească lui Dumnezeu (Lc. 

2, 22-23). Misterul sărbătorit nu are menirea să ne 

surprindă ca eveniment istoric, fiindcă este strâns legat 

de cel al naşterii Domnului, de Crăciun şi Anul Nou. 

Acum pruncul Iisus este prezentat la templu ca să 

împlinească, să ia asupra sa, să desăvârşească tot ce s-a 

scris despre el în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi 

(cf. Lc 24,44). 

Să privim cu atenţie scena prezentării lui Iisus la 

Templu. Sfântul Luca evanghelistul, asemeni unui bun 

regizor, focalizează luminile şi obiectivul camerei de 

luat vederi asupra templului, apoi asupra bătrânului 

Simeon, asupra Mariei care îl ţine în braţe pe Iisus şi în 

fine asupra profetesei Ana. 

Primul fascicul de lumini e concentrat asupra 

Templului, în care familia sfântă intră la patruzeci de 

zile după naşterea lui Iisus pentru a îndeplini riturile 

purificării mamei şi de răscumpărare a primului născut, 

prescrise de legea lui Moise. Atenţia lui Luca nu este 

însă îndreptată spre aceste rânduieli, ci spre faptul că 

pentru prima dată în viaţa sa, Domnul Hristos a intrat în 

templu. Aici, în templu, în locul cel mai sfânt al 

naţiunii ebraice, Dumnezeu intervine pentru a da un 

nou curs istoriei. 

Apoi, apostolul Luca restrânge lent obiectivul 

camerei, pentru a-l încadra pe bătrânul Simeon pe care, 

cu un termen drag vechiului iudaism, îl defineşte „om 

drept şi temător de Dumnezeu” ( Lc. 2, 25). În ce 

consta această dreptate Rabinii din acea vreme 

asigurau că omul este drept când respectă legea 

mozaică, în care se manifestă voinţa lui Dumnezeu. 

Evanghelistul Luca, în schimb, asemenea tuturor 

creştinilor de atunci şi din toate timpurile, este convins 

că omul drept este cel care împlineşte voinţa lui 

Dumnezeu primindu-l pe Trimisul Său, care duce la 

îndeplinire învăţăturile vechilor Scripturi. 

Trebuie adăugat faptul că poporul lui Israel îl 

aştepta pe Mesia ca pe acela care avea să unească toate 

popoarele 

pământului în 

adorarea unicului 

Dumnezeu. Această 

convingere este 

prezentă în 

cuvintele bătrânului 

Simeon, care, 

luându-l pe pruncul 

Iisus în braţe, 

spune: „Acum 

slobozeşte pe robul 

Tău, după 

cuvântul Tău, în 

pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, Pe care ai 

gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină 

spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău 

Israel.” (Lc 2, 29-32). 

După ce l-a preamărit pe Dumnezeu pentru cele 

văzute, „i-a binecuvântat Simeon” pe cei uimiţi de 

eveniment şi a vorbit către Maria, mama Lui” (v.33). 

Dreptul Simeon se adresează numai Mariei, mamei lui 

Iisus, simbol al purităţii şi maternităţii prin excelenţă, 

care l-a zămislit în trupul său pe Mesia şi care nu poate 

decât să se bucure cu El şi să sufere împreună cu El. De 

aceea, Simeon, în încheierea dialogului cu Maria, îi 

zice: „ Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre 

ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va 

stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, 

ca să se descopere gândurile din multe inimi.” 

(vv.34-35). 

La Întâmpinarea Domnului, apare şi o figură 

feminină, Ana. Prorociţa Ana de la Templu, nu este o 

figură proeminentă. Niciun înger nu a venit la ea să o 

înştiinţeze, nu a călăuzit-o nicio stea, iar Duhul Sfânt nu 

a îndrumat-o într-o manieră specială. Cu toate acestea, 

este prima femeie care, cu simplitatea inimii, L-a 

recunoscut public pe Domnul Iisus, ca Mesia. Pe 

această femeie, sfântul Luca o încarcă cu multe 

simboluri, începând de la numele pe care îl poartă: Ana, 

care înseamnă „Dumnezeu a folosit cu mine”! În afară 

de aceasta, este „fiica lui Fanuel”, care înseamnă 

„Chipul lui Dumnezeu” (cfr. Gen. 32,31) şi este din 

tribul lui Aşer, care înseamnă „am avut noroc”. 

Văduvă de şaizeci de ani şi cu foarte puţine 

posibilităţi, nu a fost consumată de situaţia tragică, ci L- 

a lăsat pe Dumnezeu să aibă controlul vieţii ei. Şi-a 

pierdut soţul, dar nu şi speranţa. Şi-a pierdut viaţa pe 

care o visase alături de soţul ei, dar nu şi puterea de a 

visa. Legăturile care i-au străpuns trupul nu i-au atins 

însă spiritul. Cu alte cuvinte, Ana nu este numai una 

dintre atâtea profetese, de care e bogată istoria lui 

Israel, dar este profetesa mesianică prin excelenţă, care 

nu părăsea templul slujind „noaptea şi ziua în post şi în 

rugăciuni ” (v.37), în aşteptarea lui Mesia. Aceasta, 

văzându-l pe pruncul Iisus, nu numai că-l recunoaşte ca 

45

eliberatorul aşteptat, ci reuşeşte să transmită credinţa sa 

şi altora. 

De frumuseţea duhovnicească şi de 

mărturisirea acestor doi martori care au întâmpinat pe 

Domnul la templul din Ierusalim la patruzeci de zile de 

la Naştere, nu ne putem minuna îndeajuns. Viaţa şi 

mărturia lor, reprezintă izvoare vii, nesecate de har şi 

pentru noi, cei de astăzi. Şi parcă ne simţim influenţaţi 

de acest zel duhovnicesc curat. Îi admirăm pe 

mărturisitorii de Dumnezeu, şi ne întoarcem şi noi 

privirile minţii şi ale inimii spre Cel pe care ei îl 

vestesc: spre Pruncul Iisus. 

Am auzit sau am citit acum câţiva ani o 

povestire care tare mi-a plăcut. Am să v-o spun cu 

cuvintele mele, aşa cum mi-o aduc aminte. Nu ştiu 

autorul, nu cred că l-am ştiut vreodată. 

„O doamnă a ajuns în faţa unei parcări de 

la intrarea într-o bancă. Când a a vrut să plătească, 

ea n-a văzut însă pe nimeni în cabină, pentru că 

razele soarelui se reflectau din geam, direct în 

privirile ei. De aceea, a întins tichetul de parcare 

fară să vadă pe cineva, iar după numai câteva clipe 

l-a primit înapoi şi bariera s-a ridicat. Amuzată de 

această situaţie, înainte de-a pleca, ea a spus 

zâmbind: „Deşi nu pot vedea cine eşti, îţi mulţumesc 

din toată inima!” Deşi nici noi nu-L putem vedea şi 

cuprinde în braţele noastre ca bătrânul Simion şi 

proorociţa Ana, pe Dumnezeu, avem aşa de multe 

dovezi ale prezenţei Sale, pentru care Îi mulţumim. 

După ce a povestit episodul întâmpinării 

Domnului, Sfântul Luca, iubitul medic şi ucenic al 

Sfântului Pavel, printr-o rapidă mişcare narativă, aduce 

familia sfântă la Nazaret, spunând: „Iar Copilul 

creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de 

înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui.” 

(v.40). Să nu uităm că Iisus a fost Dumnezeu adevărat 

şi om adevărat. A crescut ca un copil şi a trăit ca un om, 

experimentând suferinţa, frigul, foamea, arşiţa şi chiar 

moartea. Ceea ce în această evanghelie este spus despre 

El e spus în acelaşi timp pentru toţi copiii din lume. 

Creşterea spirituală a unui copil trebuie să însoţească 

întotdeauna creşterea sa fizică. 

„În timpul ultimului război mondial, o 

doamnă din înalta societate germană a primit 

următoarea scrisoare din partea fiului ei: Scumpă 

mamă, tu ai avut grijă ca noi să învăţăm limbi 

străine, matematică, muzică, pictură, dans; numai 

un lucru nu şi anume acela de a ne ruga. Eu văd 

aici, pe front, cum în jurul meu, camarazii se roagă 

şi în rugăciune îşi găsesc putere şi speranţă. Numai 

eu şi fratele meu nu ştim să ne rugăm. Noi doi nu 

cunoaştem duhul rugăciunii. Cât de săraci şi lipsiţi 

suntem! Amândoi au murit pe front. Cu ce inimă a 

rămas oare mama lor Un sfânt părinte ne spune că: 

Sfânta Familie din Nazaret este şcoala dintotdeauna, 

unde au de învăţat părinţii şi copiii cum să-şi 

trăiască viaţa pământească, în chip deosebit datoria 

de a trăi credinţa în Dumnezeu”. 

Acesta este mesajul evangheliei de azi ! 

Prot.pr. NICOLAE GHEORGHE ŞINCAN 

Prin absenţa referinţei 

proprii din sistemul de 

reprezentare – trăsătură 

definitorie pentru întreaga 

clasă lexico-morfologică a 

pronumelor 15 – pronumele 

personal, mai ales cel 

propriu-zis, îşi dovedeşte 

în textele biblice statutul 

de proformă (înlocuitor de 

entitate în discurs) mai 

mult decât în alte tipuri de 

discurs. 

În ceea ce priveşte 

pronumele personal 

propriu-zis, textele studiate (Noul Testament din Biblia de la 

Bucureşti – 1688, Biblia de la Blaj – 1795, Biblia de la Buzău 

– 1854-1856, Biblia de la Sibiu – 1856-1858, Biblia Sfântului 

Sinod – 1914, respectiv din Biblia în uz 16 , Biblia în versiunea 

Dumitru Cornilescu şi Biblia jubiliară, diortosită de către 

Bartolomeu Anania) 17 dovedesc un anumit conservatorism, o 

atitudine „anastatică” legată de formele flexionare, de 

frecvenţa acestora, dar şi de echivalenţele sintactice. Câteva 

dintre aceste aspecte vor fi prezentate în cele ce urmează. 

● O primă observaţie este aceea că, în general, textele 

biblice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea respectă textul 

Bibliei de la Bucureşti, precum şi pe cel al Bibliei de la Blaj 18 , 

iar formele pronumelui personal propriu-zis la nominativ sunt, 

de cele mai multe ori, cele în uz, funcţionând ca deictice 

(întotdeauna pronumele personale de persoana I şi a II-a) 

şi/sau anaforice, în funcţie de context (cele de persoana a IIIa). 

Actualizarea formelor pentru persoanele I şi a II-a, 

singular, ale pronumelui personal propriu-zis, este însoţită de 

exprimarea identităţii semantico-referenţiale dintre 

protagoniştii evenimentului şi locutor sau alocutor, precum şi 

de o puternică ancorare situaţională (decodarea pronumelui 

15 Pronumele nu au referinţă proprie, ci funcţionează ca 

deictice (referinţa se raportează la situaţia de comunicare) 

sau ca anaforice (caz în care îşi iau semnificaţia de la un 

antecedent, împreună cu care formează un lanţ referenţial). 

16 

Prin sintagma „Biblia în uz” (notată cu sigla B) 

înţelegem, în primul rând, ediţia 2002, care reia ediţia din 

1982 a textului biblic românesc de referinţă: Biblia sau 

Sfânta Scriptură. 

17 Siglele folosite în text: B1688 – Biblia de la Bucureşti; 

B1795 – Biblia de la Blaj; B1856 – Biblia de la Buzău; 

B1858 – Biblia de la Sibiu; B1914 – Biblia Sfântului Sinod; 

B – Biblia în uz; BA – Biblia Anania, BC – Biblia 

Cornilescu. 

18 Biblia de la Bucureşti – 1688, respectiv Biblia de la Blaj 

– 1795 reprezintă primele două traduceri integrale ale 

Sfintei Scripturi în limba română şi ele au constituit 

modelul traducerilor ulterioare, începând cu Biblia de la 

Sankt Petersburg – 1819, continuând cu Biblia de la Buzău 

– 1854-1856, cu Biblia de la Sibiu – 1856-1858 şi cu Biblia 

Sfântului Sinod – 1914, după care s-au realizat şi ediţiile 

biblice în uz (cele pentru ritul ortodox). 

46

personal devine imposibilă în afara situaţiei de comunicare 

curente, pentru că de aceasta din urmă depinde referentul 

formei pronominale), valabilă în cazul formelor pentru toate 

cele trei persoane, singular şi plural; în câteva dintre 

versiunile biblice supuse analizei şi numai în unele cazuri ni 

se oferă, totuşi, un indiciu (imprecis însă, pentru că nu putem 

şti cu siguranţă dacă pronumele respectiv face referire la 

Dumnezeu-Tatăl, la Iisus Hristos sau la Duhul Sfânt) prin 

grafia cu majusculă a unor forme pronominale care substituie 

numele divinităţii. 

● În textele biblice vechi pot apărea echivalenţe 

sintactice ale pronumelor personale, de tipul : 

…că acela va mântui pre norodul lui… (B1688) 

...că Acesta va mântui pre norodul său... (B1795) 

...că acesta va mântui pre populul său... (B1856) 

...că acesta va mântui pre poporul 

său... (B1858) 

...că acesta va mântui pre norodul 

său... (B1914) 

cf. ...pentru că El va mântui pe poporul 

Lui... (BC) 

…căci El va mântui poporul Său… (B) 

...căci El va mântui pe poporul 

Său. (BA). 

Că eu am botezat pre voi cu apă, iar 

acela va boteza pre voi cu Duhul Sfânt. 

(B1688) 

Că eu v-am botezat pre voi cu apă, iară 

Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt. (B1795) 

Eu adecă v’am botezat pre voi cu apă: 

iar acela vă va boteza pre voi cu Duhul 

sfânt. (B1856) 

Că eu am botezat pre voi cu apă, iară 

acela vă va boteza pre voi cu Duhul Sfânt. 

(B1858) 

Eu adecă v’am botezat pre voi cu apă, iar acela vă va 

boteza pre voi cu Duh Sfânt. (B1914) 

cf. Eu, da, v'am botezat cu apă; dar El vă va boteza cu 

Duhul Sfînt. (BC) 

Eu însă v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza 

cu Duhul Sfânt. (B) 

Eu v'am botezat cu apă, dar el vă va boteza cu Duh 

Sfânt. (BA) 19 . 

Aşadar, se remarcă înlocuirea demonstrativelor din 

textele biblice din secolele al XVII-lea – al XIX-lea şi din 

textul Bibliei Sinodale cu pronumele personale 

corespunzătoare, care conferă un plus de claritate textelor 

biblice contemporane. 

În primele exemple din seria selectată mai sus apare 

pronumele demonstrativ, care are calitatea de a evoca în 

discurs o entitate în mod solidar cu atitudinea subiectivă a 

locutorului, care gramaticalizează informaţii perceptive pe 

coordonate spaţio-temporale, discursive, cognitive. Din acest 

punct de vedere, considerăm că există o mare deosebire între 

textul B1688 şi toate celelalte texte „istorice” (adică cele 

dintre secolele al XVIII-lea – al XX-lea), pe de o parte, şi 

între toate acestea şi textul în uz, de la sfârşitul secolului al 

XX-lea, şi cel de la începutul secolului al XXI-lea, pe de altă 

parte. 

Formal, diferenţele par minime, mai ales între 

primele două serii de texte, căci apare o simplă înlocuire de 

sunete: acela > acesta. Din punct de vedere logico-semantic 

19 În privinţa textului biblic în versiunea Anania, se observă că 

există şi contexte (puţine la număr însă) în care pronumele care 

înlocuiesc numele lui Iisus Hristos nu sunt grafiate cu iniţială 

majusculă. 

şi gramatical însă, distanţa este imensă şi, ceea ce este încă 

mai important, ea reflectă o evoluţie ideologică în relaţia 

umanitate/divinitate, mai precis, în percepţia distanţei 

spirituale dintre om şi divinitate. În cea mai veche versiune 

românească integrală a Bibliei, pronumele demonstrativ de 

depărtare îşi îndeplineşte rolul de subiect sintactic şi logic al 

propoziţiei, într-un context care îi dezvăluie, este drept, 

valoarea anaforică (pentru că subordonata relativ-atributivă în 

care apare reia identificarea şi calificarea subiectului dintr-un 

enunţ anterior), dar actualizează şi dimensiunea cognitivă a 

subiectului în discuţie. Este clar că ne aflăm în faţa unei fraze 

cu accent logic (accent sintactic) pe cuvântul-cheie care 

desemnează fiinţa dumnezeiască. Numai că, în textul vechi, 

traducătorul român a găsit de cuviinţă să redea stilul mesianic, 

ceea ce înseamnă prezumţie pe semne trimise din ceruri. 

Fraza seamănă foarte bine cu cele din basmele 

populare / culte în care semnele dezvăluite de 

fiinţe pământeşti cu puteri magice, cu 

înţelepciune umană dată de vârsta venerabilă, 

anunţă un ajutor supranatural dat oamenilor 

merituoşi: 

„...şi care dintre cai a veni la jăratec, 

acela are să te ducă la împărăţie.” (Ion 

Creangă, Povestea lui Harap-Alb) 

Selectarea demonstrativului de depărtare 

vădeşte situarea omului într-un univers diferit 

de cel al divinităţii, care este aşteptată, totuşi, 

conform ideologiei soteriologice creştine, să 

coboare printre muritori . 

Începând cu textele din secolul al XVIIIlea, 

divinitatea pare să fie percepută mai 

aproape cu un pas de către credincioşi, căci 

demonstrativul de depărtare este înlocuit cu cel 

de apropiere. Rămâne valabilă valoarea 

conotativă a emfazei demonstrativului, ca marcă a preamăririi 

divinităţii, în contrast cu umilinţa de care trebuie să dea 

dovadă cititorul textului biblic, emfază marcată şi grafic, în 

B1975, prin utilizarea iniţialei majuscule. 

În sfârşit, versiunile româneşti din secolul al XX-lea duc 

relaţia om-divinitate până aproape de familiaritate, căci 

demonstrativul – din ambele sfere cognitiv-spaţiale – este 

înlocuit cu pronumele personal. Numai iniţiala majusculă 

rămâne să indice incongruenţa principală a celor două 

universuri: El versus noi. Trecem peste problemele 

nonidentităţii semantico-referenţiale dintre protagonist 

(divinitate) şi locutor (traducător/cititor). Remarcăm doar 

ciudăţenia utilizării pronumelui personal în BC, acolo unde 

originalul latin, urmat de către Dumitru Cornilescu, nu putea 

să aibă un pronume personal, pentru simplul motiv că în latină 

nu există forme proprii pentru persoana a III-a, ele fiind 

înlocuite, la rigoare, de către pronumele demonstrative. 

● Deşi se înscrie într-un alt stadiu din evoluţia limbii 

române literare, Biblia în uz nu face excepţie în privinţa 

spiritului refractar la schimbări caracteristic textelor 

religioase, în genere (este vorba, în special, despre textele 

ortodoxe); astfel, lipsa anticipării sau reluării complementului 

cu ajutorul formelor pronominale atone apare în paralel cu 

fenomenul dublării, specific limbii literare actuale. Acest 

paralelism se justifică prin natura textului analizat, aflat la 

confluenţa a două direcţii majore: una a respectării surselor, a 

modelelor traducerii, respectiv a dogmei, iar cealaltă a 

adaptării la normele limbii literare. 

Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne noao pren toate 

zilele. (B1688) 

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o noao astăzi. 

(B1795) 

47

Pâinea noastră cea spre fiinţă dăne o (sic!) noă în toate 

zilele. (B1856), 

Pâinea noastră cea de toate zilele dănio (sic!) noao 

astăzi. (B1858) 

Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă în toate 

zilele. (B1914) 

Pînea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare 

zi. (BC) 

Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă în fiecare 

zi. (B) 

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă'n fiecare 

zi. (BA) 

„Cliticizarea” respectă sau nu regulile exprimării în 

limba română, indiferent de epoca redactării versiunii textului 

biblic, mai mult în funcţie de sursa urmată sau de 

personalitatea traducătorului decât de cerinţele fonetice, 

morfologice, lexicale, de preferinţele de registru sau de 

determinări pragmatice, cum s-ar fi întâmplat într-un text laic 

original, nesupus „canonului” respectării modelului sacru. 

Exemplele pe care le-am extras din Rugăciunea 

împărătească, înglobată de Luca în versetul al treilea din 

Cartea a unsprezecea a Evangheliei sale, dovedesc clar că 

fenomenul cliticizării exista deja în uzul limbii române încă 

din epoca cumulării traducerilor parţiale în marea sinteză 

românească de la 1688, căci structura dă-ne-o noao astăzi este 

consemnată în text şi preluată ca atare, cu micile modificări 

fono-morfologice de aşteptat, în toate ediţiile următoare. O 

asemenea structură respectă toate regulile valabile şi astăzi în 

combinaţiile clitice din enunţuri comparabile 20 : 

1. condiţii fonetice favorabile, respectiv terminaţia 

vocalică a verbului care „cere” clitic conjunct: dă-ne-o; 

2. reguli morfologice, respectiv flexiunea pronumelui: 

cazul D. urmat de cazul Ac.; 

3. reguli sintactice: complementul indirect + complement 

direct; 

4. sferă lexicală care suportă centrii logici ai mesajului: 

pâinea, noi; 

5. registru stilistic / selecţie 

pragmatică: stil solemn, impus de 

limbajul rugăciunii (comunicare 

directă între Om şi Divinitate), în 

enunţuri cadenţate, care necesită 

un anumit număr de silabe ce 

determină eliziunea, evitarea 

hiatului etc. 

Formularea din B1688 este o 

dovadă limpede că toate aceste 

constrângeri funcţionau deja în 

româna de dinaintea deceniului al 

optulea al secolului al XVII-lea, 

căci textele incluse în ediţia de 

referinţă sunt mai vechi (cf. Ms. 

45, unul dintre cele două texte fundamentale ale ediţiei din 

1688). 

În legătură cu acest exemplu, se impune sublinierea 

opţiunilor interpretative ale conceptului neotestamentar gr. 

έπιούιος (din structura άρτον έπιούιος) 21 la nivelul versiunilor 

biblice analizate. Denotaţia generală a versetului prezentat 

mai sus se leagă de cererea adresată divinităţii de către 

oameni, pentru a le fi acordată „pâinea cotidiană”, care la 

nivel semantic poate reprezenta atât hrana zilnică, dar şi hrana 

20 Pentru complexa problematică a cliticelor pronominale în 

româna actuală, cf. GALR, I, p. 201 sqq. 

21 Textul neotestamentar înregistrează două contexte în care se 

actualizează expresia, şi anume Matei, 6/11, respectiv Luca, 

11/3. 

spirituală, trupul hristic. 22 Versiunile româneşti au adoptat 

realizările semantice „(pâinea noastră) cea de toate zilele”, 

după model occidental, şi „(pâinea noastră) cea spre fiinţă”, 

după formula oriental-contemplativă. Cercetările au 

demonstrat că formula de inspiraţie occidentală a înregistrat o 

circulaţie cvasigenerală în mediile populare româneşti, fapt 

dovedit şi de ponderea deţinută în cadrul versiunilor biblice 

analizate (apare în cinci din cele opt ediţii integrale ale Bibliei 

în limba română supuse analizei). Este vorba despre 

dobândirea unei stabilităţi a acestei sintagme, în calitate de 

componentă definitivă a mentalului colectiv românesc, 

indiferent de confesiune, înscriindu-se în fondul frazeologic 

primar al limbii române, cu denotaţia „hrana necesară pentru 

trai”, prin extensie „mijloace materiale necesare vieţii” 23 . În 

paralel cu tendinţa de generalizare în rugăciunea Tatăl nostru 

a formulei de inspiraţie occidentală, s-a manifestat în mediile 

ecleziastice româneşti tendinţa de apropiere faţă de valenţele 

teologice şi dogmatice ale conceptului evanghelic privit din 

perspectivă oriental-ortodoxă, aşa încât, începând cu primele 

decenii ale secolului al XIX-lea, textele tipărite sub egida 

Bisericii Ortodoxe propun formula 

„(pâinea noastră) cea spre fiinţă”. 

Această sintagmă are rolul de a 

sublinia importanţa pâinii euharistice 

în viaţa spirituală şi în mântuirea 

creştinului, însă vizează şi delimitarea 

doctrinară de viziunea occidentală şi 

aplecarea spre tradiţia contemplativă 

orientală. Opţiunea caracterizează şi 

ediţia biblică sinodală, precum şi 

ediţiile contemporane; în ciuda 

eforturilor mediului ecleziastic cultivat 

de a impune această sintagmă, ea este 

concurată de formula de inspiraţie 

occidentală, ca urmare a unui 

ecumenism involuntar, generalizat în 

rândul creştinilor, bazat pe o stereotipie lingvistică şi pe un fel 

de inerţie a mentalităţilor. Ceea ce conferă un plus de 

expresivitate formulei „cea spre fiinţă” este tocmai 

ambiguitatea acesteia, datorată actualizării deopotrivă a 

semnificaţiei de „esenţă, substanţă divină” legată de pâinea 

euharistică, respectiv desemnarea implicită a hranei zilnice 

necesare existenţei umane. 

MIHAELA ŞTEFAN 

*Fragment din teza de doctorat cu acelaşi titlu. 

Foto: Biblia de la Bucureşti, 1688 

22 Cf. Eugen Munteanu: 2008, p. 408. 

23 Cf. şi Eugen Munteanu: 2008, pp. 440-441. 

48

Istoria europeană a cunoscut un 

Imperiu Roman care a dobândit, la un 

moment dat, două dimensiuni: una 

apuseană şi una răsăriteană. Istoria 

europeană cunoaşte astăzi două realităţi 

socio-economico şi umane diferite, 

moştenitoarele dimensiunilor imperiale 

anterioare: una apuseană şi cealaltă 

răsăriteană. Istoria europeană este, 

esenţialmente, unitatea desfăşurării 

distincte a două lumi. Europa însăşi este 

un Ianus bifrons care cu o faţă priveşte 

spre locul de unde răsare soarele, iar cu 

cealaltă faţă priveşte spre locul unde el 

apune. 

Ceea ce este specific Apusului cu 

greu se poate vedea în Răsărit. Astfel, 

particularităţile socio-economice sau 

evenimentele politico-militare şi culturale 

care au generat întregi epoci istorice în 

vestul continentului nu au existat 

niciodată în Europa Răsăriteană, iar 

noţiunile care descriu acele realităţi occidentale nu corespund 

realităţilor orientale sau, neavând acoperire nici în societatea, 

nici în gândirea de tip estic, nu-şi justifică aici utilizarea. Dacă 

este aşa, atunci cum se explică gestul disperat, repetat mereu 

de peste două sute de ani, al Răsăritului, de a pretinde că este 

Apus De a se dezice de sine însuşi De a se auto-desfiinţa ca 

lume distinctă şi de sine-stătătoare Credem că răspunsul este 

următorul: Răsăritul este sedus de Apus, tot aşa cum Faust a 

fost sedus de Mefistofel. Arma clasică a seducţiei este, 

desigur, iluzia: iluzia bogăţiei, a iubirii, a puterii şi a statutului 

privilegiat din această lume. Încă din 1979, Virgil Cândea 

recunoştea că, începând chiar cu secolul al XVII-lea, Europa 

de sud-est se aventura spre Apusul aducător de ispititoare 

(s.n.) înnoiri[1]. În cazul Domnitorului nostru, însă, după cum 

vom vedea, au fost mai mulţi mefistofeli. 

Din această perspectivă privind lucrurile, ce am putea 

spune despre Renaştere şi reprezentantul ei „întârziat” 

Dimitrie Cantemir[2] Despre umanismul apusean deschizător 

de drumuri şi despre cel răsăritean mai codaş Despre 

Iluminismul triumfător la curţile politice şi spirituale ale 

Europei şi „înfrângerile” culturii din Balcani Am putea 

începe prin a spune că Renaşterea reprezintă un segment 

important din istoria occidentală, segmentul secolului al XIVlea 

± două secole, după cum ne deplasăm spre Mediterana sau 

spre Marea Nordului. Evenimentul care a generat această 

epocă este, după cei mai mulţi autori, socio-economic; 

conform aprecierilor noastre, el este unul intelectual, favorizat 

şi de conjuncturile economice şi sociale specific occidentale. 

Acest eveniment constă în descoperirea (!) cărţilor scrise, cu o 

mie de ani mai înainte, de autori din Europa Răsăriteană şi în 

acţiunea ulterioară de promovare a lor, adică traducerea şi 

publicarea în limbile occidentale, recuperarea ideilor şi 

integrarea lor în circuitul cultural propriu, asimilarea lor, 

înghiţirea lor, digerarea lor şi, în final, re-naşterea lor[3]. 

Toate aceste cărţi şi idei la care ne referim aparţin Antichităţii 

greceşti şi celei romane prelungite în Balcanii „ne-iluminaţi”, 

aşadar lumii precreştine. Rezultă că Renaşterea occidentală 

este, de fapt, din punctul nostru răsăritean de vedere, o 

întoarcere la ideile vehiculate de gânditorii noştri înainte de 

apariţia creştinismului şi o obiectivare, o materializare a lor în 

fapte de civilizaţie. Aceste fapte de civilizaţie industrială şi 

financiară s-au constituit în instrumente ale seducţiei de care 

vorbeam. Atunci când Apusul creştin a înfăptuit acest 

„plagiat”, el a şi făcut primul pas spre renunţarea la sine însuşi 

ca entitate creştină. 

În Europa orientală nu a avut loc 

un eveniment similar, prin urmare nu a 

apărut nicio epocă de re-naştere, 

întrucât cărţile, ideile şi valorile 

răsăritene care au zguduit creştinismul 

occidental erau, pe de o parte, 

cunoscute ca atare de la apariţia lor, aşa 

cum era şi firesc, iar pe de altă parte, 

ele erau depăşite şi recunoscute de toţi 

ca depăşite de creştinismul răsăritean 

ortodox. Nici atunci, în jurul secolului 

al XIV-lea[4], şi nici mai târziu, 

Europa de est nu a trăit o renaştere. Nu 

se poate vorbi, deci, de niciun fel de 

renaştere răsăriteană (românească, de 

exemplu), nici măcar de una tîrzie. 

Dimitrie Cantemir, care a trăit la 

confluenţa secolelor al XVII-lea şi al 

XVIII-lea, nu este renascentist, oricât 

de mult ar vrea unii dintre noi, iar acest 

lucru nu este deloc ruşinos, ba 

dimpotrivă, pentru că Domnitorul 

nostru nu a îmbrăţişat niciodată ideile filosofice precreştine ale 

lui Platon şi Aristotel altfel decât în manieră intelectuală şi nu 

le-a pus în locul învăţăturilor evanghelice, nu le-a substituit 

credinţei sale ortodoxe, aşa cum mulţi gânditori apuseni au 

făcut. 

Secolul al XVI-lea occidental desăvârşeşte ceea ce 

Renaşterea începuse, anume ideea autosuficienţei omului în 

lume întemeiată pe superioritatea raţiunii sale pure. Centrarea 

definitivă pe fiinţa umană ca fiinţă puternică şi chiar 

atotputernică în relaţia sa cu natura văzută şi nevăzută este 

specifică umanismului. Umanismul occidental este raţionalist, 

naturalist, senzualist şi ateu. El reprezintă proiectul uman pur 

al societăţii apusene[5], al cărui apogeu va fi strigătul tragic al 

lui Nietzsche „Dumnezeu a murit”. 

Este Dimitrie Cantemir umanist Umanismul care i se 

atribuie gânditorului român nu este umanismul specific 

apusean, constituit prin substituirea raţiunii pur umane în locul 

lui Dumnezeu la cârmuirea lumii; este un altfel de umanism. 

Maica Benedicta, al cărei nume laic este Zoe Dumitrescu- 

Buşulenga, în volumul Valori şi echivalenţe umanistice, 

excurs critic şi comparatist[6], scrie că noi, românii, avem 

vocaţia umanismului de tip roman şi nu a celui de tip 

occidental. Autoarea consideră că în Ţările Române au existat 

gânditori umanişti de ambele tipuri; Petru Cercel şi Nicolaus 

Olahus sunt, într-adevăr, umanişti de factură vestică, în timp 

ce Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Neagoe Basarab[7] sunt 

umanişti de factură românească[8]. În această categorie se 

înscrie, desigur, şi Dimitrie Cantemir, în a cărui operă de 

maturitate este aproape excesivă preocuparea de a afirma 

religia creştin-ortodoxă a poporului român, care exprimă fără 

echivoc lucrarea teandrică care străbate istoria universală a 

popoarelor şi istoria personală a fiecăruia dintre noi. În 

perimetrul gândirii ortodoxe răsăritene, nu se susţine nici 

astăzi, şi cu atât mai puţin în epocile anterioare, că raţiunea 

umană îşi este suficientă sieşi sau că prezenţa lui Dumnezeu ar 

fi un obstacol în calea libertăţii noastre. Dimpotrivă, 

desăvârşirea omului ca fiinţă raţională şi liberă presupune 

49

conlucrarea cu Dumnezeu, convorbirea şi împreuna făptuire 

cu El. De aceea, îmbrăţişăm ideea Maicii Benedicta că românii 

au fost, întotdeauna în istoria lor, la fel cu popoarele europene 

(apusene – n. n.), dar şi altfel decât acestea[9]. Autoarea 

manifesta astfel încrederea că într-o bună zi se va recunoaşte 

existenţa unei filosofii de factură românească, „filosofia 

măsurării nostre, a unui popor cu o viziune raţională, 

armonioasă asupra lumii, de regăsit în toată cultura 

românească, în toate produsele ei ţinând de cuvânt, de culoare, 

de formă, de sunet”[10]. Dacă ziua aceea este cea de astăzi, 

atunci ne îngăduim să spunem că există o gândire specific 

românească, o cunoaştere înaltă, o înţelepciune deplină, o 

iubire de adevăr şi lumină, care este mai mult decât se poate 

înţelege, prin prea obişnuitul filtru apusean, prin filosofie. 

„Omul, spune Cantemir în Divanul sau gâlceava 

înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, împărat 

peste toate lucrurile lumii, însă toate în chip de zălog îi sint 

date”. Iată o dovadă a ceea ce se poate numi gândire 

românească, poate chiar filosofie românească. Dar în ce sens 

filosofie Termenul de filosofie a fost confiscat de cultura 

occidentală şi nu mai poate desemna acum altceva decât o 

realitate vest-europeană: o viziune individuală alternativă; o 

viziune a unui intelectual de factură creştin-catolică sau 

creştin-protestantă sau doar cu asemenea rădăcini, recunoscute 

sau nu, care propune o alternativă la dogma oficială a Bisericii 

romano-catolice. Prin urmare, marile sisteme filosofice, cu 

care se mândreşte cultura universală, sunt doar produse 

occidentale, rod al reflecţiei personale înalte, despărţite de 

comunitatea bisericii, la care oricine altcineva se poate raporta 

critic, rapotare care, ea însăşi, se constituie într-o nouă viziune 

sau filosofie, ş.a.m.d. Această afirmaţie poate complexa 

intelectualul est-european prea grăbit să-şi sporească nivelul 

de trai material şi spiritual şi prea dispus să-şi nege, în acest 

nobil scop, propria identitate. Dar dincolo de orice ironie, 

realitatea aceasta nu trebuie nici ascunsă, nici răstălmăcită. 

Unde în altă parte, decât într-o societate puternic 

individualistă, precum cea catolică şi mai ales protestantă[11], 

s-ar putea mai bine formula o gândire alternativă, care exclude 

comunitatea şi spiritul ei Şi cum altfel s-ar amplifica 

individualismul raţionalist-pragmatic extrem, adevărat idol 

postmodern, decât prin proliferarea sistemelor alternative de 

gândire, în centrul cărora este sinele cugetător suficient sieşi 

Nu astfel este gândirea românească ca tip de gândire 

răsăriteană. Considerăm că în diferenţe de această factură se 

află explicaţia inexistenţei sistemelor filosofice în Europa de 

est în general şi în România în particular. Pe baza acestor 

consideraţii avansăm aici ipoteza că 

filosofia, cu sensul său subînţeles, 

specific culturii occidentale romanocatolice 

şi protestante, nu este cu 

putinţă în aria spiritualităţii 

răsăritene ortodoxe. În acest sens, 

Dimitrie Cantemir nu este „filosof”. Dar 

în sensul originar al termenului, el este 

un adevărat filosof, un iubitor şi totodată 

un apărător al înţelepciunii, cel ce-şi 

accentuează umanitatea sa în relaţia cu 

transcendentul, în cadrul comunităţii 

umane. Găsim în Divanul propoziţia 

„Trupul lumii, iară sufletul ceriului să 

potriveşte”. Credem că este un frumos 

exemplu de punere a omului în 

lume, urmat de punerea lumii în om: 

„Lumea decât tâlharii mai rea, căci 

tâlharii trupul, iară lumea sufletul 

ucide”. Răzbate de aici tot echilibrul şi 

toată armonia spiritului nostru românesc, 

care l-au însoţit pe Domnitor şi mai târziu, în exilul său, 

întărindu-l şi uşurându-i sfârşitul. 

Cum de a fost posibil ca Domnitorul Dimitrie Cantemir, 

atât de încercat în lupta sa cu viaţa şi curţile împărăteşti ale 

timpului, din care a ieşit înfrânt, să se transforme într-un erou 

al neamului nostru, purtător de seninătate şi linişte lăuntrică 

Întrebarea este legitimă, pentru că el este, în istoria nostră 

politică, militară, culturală şi sufletească, tânărul neliniştit şi 

mult ispitit al modernităţii româneşti, este sedusul exemplar. 

L-a ispitit mai întâi Orientul otoman şi mai apoi Occidentul 

progresist. Dar a biruit aceşti doi mefistofeli prin recursul la 

ceea ce este el însuşi şi prin recursul la ceea ce este propria sa 

ţară, propria sa limbă, propria sa religie. Ce altceva 

mărturiseşte Descrierea Moldovei decât asumarea intelectuală, 

dar, mai ales ontologică, a existenţei distincte şi clare a unui 

specific etern moldovenesc şi, prin extensie, românesc, a unui 

caracter inconfundabil şi fără asemănare al acestei ţări, 

neînsemnate poate din punct de vedere politic sau economic, 

financiar sau temporal, dar peste care, în ordinea nevăzută a 

lumii, nu se poate trece Răspunsul, valabil pentru oricare 

dintre noi, l-a dat Părintele Dumitru Stăniloae: „Datorită 

ortodoxiei, neamul nostru n-a fost singur în lunga sa istorie în 

care n-a avut niciun ajutor de la oameni, ci a fost cu Iisus 

Hristos”[12]. 

PROF. DR. ANA-IRINA IORGA 

[1] Virgil Cândea, Raţiunea dominantă, Editura Dacia, Cluj- 

Napoca, 1979, p. 233. Să recunoaştem, aşadar, că există o ispită a 

Apusului şi, fără nicio îndoială, o iluzie adiacentă, indiferent că ne 

referim la o realitate geografică sau la una ideatică. 

[2] În studiul din 1945 intitulat Renaşterea şi românii, P.P. 

Panaitescu scrie: „(În seccolul al XVII-lea) nu e vorba de elemente 

dispersate şi întâmplătoare, ci de o mişcare organică, o şcoală 

umanistă, care a introdus Renaşterea, în elementele sale esenţiale, în 

cultura românească, care a lăsat urmări fecunde în istoria noastră. 

Totuşi, sunt de făcut unele observaţii: e vorba de o Renaştere târzie, cu 

două secole după cea apuseană şi apoi lipsesc unele caracteristici ale 

adevăratei Renaşteri”. (cf. V. Cândea, op. cit., p. 332) 

[3] Occidentul se comportă de atunci încoace de parcă acele idei 

îi aparţin, de parcă Platon şi Aristotel au fost francezi, germani sau cel 

puţin italieni. 

[4] Secolul al XIV-lea este secolul confruntărilor dramatice 

dintre spiritualitatea isihastă răsăriteană, reprezentată de Sf. Grigorie 

Palama, şi cea umanist-raţionalistă apuseană, reprezentată de Varlaam, 

care atestă diferenţierea radicală dintre atitudinea de a vorbi şi a 

colabora cu Dumnezeu şi cea de a vorbi despre El. 

[5] În acest sens, poate fi consultată şi lucrarea nostră Călătorie 

spre centrul socialului. Eseu de 

epistemologie sociologică 

postmodernă, Junimea, Iaşi, 2007. 

[6] Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, 

cap. Sinteză de cultură românească. 

[7] Nu este deloc întâmplător faptul că 

aceşti domnitori au fost sanctificaţi de 

Biserica Ortodoxă Română. 

[8] „Ni se par mult mai grele în 

cumpăna umanismului nostru, cum îl 

înţelegem, personalităţi ca Ştefan cel Mare şi 

Neagoe Basarab, decât acelea ale lui Petru 

Cercel ori Olahus”, op. cit., p. 15. 

[9] Op. cit., p. 20. 

[10] Ibidem. 

[11]O analiză sociologică a problemei 

realizează Max Weber în Etica protestantă şi 

spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşti, 

1993. 

[12] Ortodoxia, lumina lumii şi inima 

neamului nostru, în „Telegraful român”, anul 

LXXXVIII nr. 11, 1940, p. 1. 

50

(III) 

7. Colonia milesiană este figurată la Sud de „Pterum 

prom.”, într-un loc unde marea face un golf în care se 

varsă apele unui fluviu. Oraşul este numit „Istria et 

Istropolis” după „Historium Anton.”, iar fluviul, la gura 

căruia se găseşte, „Naxius”. 

8. Pe coasta mării, deasupra Histriei şi 

promontoriumului Pterum, abia dacă se ghicesc 

începuturile formării lacului Razelm. 

Cititorul care a urmărit cu atenţie studiile mele 

până la acest Appendix, poate singur înţelege şi 

cumpăni asupra valorii indiciilor 1 – 8, relevate întru 

confirmarea celor ce susţin în legătură cu Istrul – şi 

lacul Halmyris -, din primul mileniu înainte de Christos. 

Câteva alte menţiuni: 

a. Localitatea „Ad Salices” îşi face 

apariţia lângă mare, deasupra localităţii „Tomea” (a nu 

se confunda cu „Tomos, Ovidiij exilio nobilis”, figurată 

la locul cuvenit). 

b. De-a lungul Tisei, sunt notate denumirile: 

„Tibesis flu. Herod. Tibiscus Ptol. Patbisius Plinio 

Tisianus Jornandi”. 

c. Între Nistru („Tyras”) şi Olt („Aluta”) sunt notate 

râurile: 

- „Hierasus” (pe locul Prutului); 

- „Ordessus” (pe locul Siretului); se varsă la Sud 

de „Trosmis”; 

- „Naparis”; 

- „Ararus”; 

- „Tiarantus”. 

In memoriam Abrahami Ortelii, atrag atenţia 

asupra hărţii Daciarum Moesiarumquae Vetus 

Descriptio atribuită pe nedrept savantului german 

Philipp Cluverius. Ea este o copie fidelă a hărţii cu 

acelaşi nume, întocmită de Abraham Ortelius, şi a fost 

introdusă postum în lucrarea lui Philipp Cluverius, 

Introductio in universam geographiam tam veterem 

quam novam. Multis locis emendata, memorabilibus 

locorum illustrata et Tabulis Geographicis aucta studio 

et opera Johannis Bunonis, de Johannes Bunonis, sub 

îngrijirea căruia apare la Amstelodami în 1683, o nouă 

ediţie. Harta a fost considerată totdeauna de către 

geografi a fi aparţinut lui Cluverius, şi socotită a fi avut 

o mare influenţă în cartografie şi istorie. „Harta pune în 

circulaţie identificări cartografice pe care istoricii şi 

geografii de mai târziu le vor folosi mult”, va zice 

Popescu-Spineni (în op.cit., II, p. 154, în care după p. 

160, se găseşte reprodusă şi harta respectivă), fără a 

cunoaşte însă că acest merit îi revine lui Ortelius. 

Împrejurarea că această hartă se găseşte într-o 

ediţie a lucrării principale a lui Philipp Cluverius, în 

care cel ce s-a îngrijit de ea îşi adaugă „în asociere” şi 

numele său (…”et opera Johannis Bunonis”), îmi dă 

dreptul să presupun că, acela care şi-a însuşit harta lui 

Abraham Ortelius, Daciarum, Moesiarumquae Vetus 

Descriptio, nu este – şi nu poate fi – Philipp Cluverius, 

ci – cu sau fără bună ştiinţă – Johannes Bunonis. Fac 

această afirmaţie şi totodată precizare – ca o necesară 

restabilire de adevăr, istoriceşte obligatorie – întrucât 

acest „fals” a scăpat atenţiei specialiştilor. 

Un amănunt – evidenţă – care îmi confirmă punctul 

de vedere, rezidă în faptul că pe această hartă, aproape 

identică cu aceea a lui Ortelius, nu apare numele 

autorului. Deosebirile dintre aceste două hărţi provin 

mai puţin din redesenare – care este cât se poate de 

corectă şi exactă -, decât din intenţia copistului de a le 

face diferite, prin ornamentare, şi, uneori, prin scriere. 

Oricine poate constata aceasta, dacă priveşte cele două 

hărţi, alăturate una de cealaltă. 

* * * 

HARTA I 

PANNONIAE, DACIAE, 

ILLYRICI ET MOESIAE 

TABULA GEOGRAPHICA 

Autore R ţo Bonâ 

Primarion Hydrographo Navali 

Decemb. 1780 

Din câte cunoaştem, această hartă întocmită către 

sfârşitul secolului al XVIII-lea de Romerto Bonâ, apare 

acum, pentru prima dată, reprodusă într-o carte de 

istorie veche; şi este de asemenea, pentru prima dată că 

i se face menţiune ca document important şi în sine, şi 

pentru istoria ţinuturilor pe care le înfăţişează, atât prin 

bogăţia informaţiilor, cât şi prin preciziunea cu care 

sunt redate formele geografice. Valoarea documentară a 

acestei hărţi, pentru Ţara Românească, este mare. 

Autorul se arată un foarte bun cunoscător al geografiei 

antice şi al scrierilor celor mai de seamă geografi şi 

istorici, începând cu timpurile în care au consemnat ştiri 

celebrul navigator şi geograf Scylax, ilustrul călător şi 

istoric Herodot, Pomponius Mela, Strabon, Pliniu cel 

Bătrân, Ptolemaeus Claudius, Arrian, Dionysios 

Periegetul, şi până în cele apropiate lui – cunoaşte şi 

lucrările lui Enea Silvio Piccolomini (papă de la 1458 la 

1464) de care se lasă influenţat -, dar înainte de toate un 

foarte bun geograf, informat asupra hărţilor ce îl preced 

– acelea ce prezentau o cât mai corectă relatare – şi pe 

care, în unele amănunte, se sprijină (fapt care se 

deosebeşte din informaţia geografică a hărţii), ceea ce 

51

presupune o bună 

cunoaştere chiar şi a 

unor regiuni, în special 

aceea a Istrului şi a 

coastei Pontului. 

Comparativ cu hărţile 

vremii, în care sunt 

prezentate aceleaşi 

zone, harta lui Bonâ 

este cea mai exact 

întocmită. Dat fiind 

importanţa sa 

deosebită, documentul 

se cere discutat aparte 

şi amplu. Aici mă 

mulţumesc să relev numai cele ce se înscriu ca 

argument în sprijinul tezelor mele – fără a aduce, asupra 

acestora, comentarii, ce ar fi cerute de document – şi 

anume, numai cele ce sunt în legătură cu Istrul din 

primul mileniu înainte de Christos, şi cu ţărmul vestic al 

Pontului Euxin, din acea vreme, în locurile ajunse de 

apele Istrului. 

Se disting din document: a) cursul Istrului ce se 

desparte, după ce trece de „Carsium”, şi se duce să se 

verse la „Istropolis”; b) gurile acestui curs (două) de la 

locul de vărsare („Istropolis”); c) orientarea uneia din 

guri „cu faţa întoarsă către Euros” (aceea întreruptă 

pentru a se face loc figurării oraşului Istropolis); d) 

lacul Halmyris, desfăcut din apa fluviului, mai sus de 

Istropolis; e) micul adăpost de coastă (golfuleţul) ales 

pentru zidirea cetăţii Istros; f) coasta mării, care la Nord 

de Itropolis, este figurată în continuitate, fără profilarea 

lacului Razelm; g) primul braţ al fluviului ce se 

desprinde după „Arrubium” – ultima localitate indicată 

de document, înainte de guri -, al cărui loc de vărsare 

în Pont este numit „Sacrum et Peuce Ost.” Şi al cărui 

traseu corespunde celui precizat de Ptolemeu; h) braţul 

cu gura „Naracum” şi braţul cu gura „Calum”, înainte 

de a deveni independente, au o albie comună care se 

continuă cu aceea a braţului sudic precedent; i) ramura 

cea mai nordică, înainte de vărsare – „Boreum Ostium” 

– ocoleşte pe la Sud o limbă de pământ ce pătrunde 

între fluviu şi mare; acest detaliu este de importanţă 

majoră: el indică în zonă, din punct de vedere geologic, 

prezenţa unei formaţiuni dure monoclinale, iar 

hidrografic, un traseu subsecvent; această limbă de 

pământ este actualul grind al Chiliei, în faţa căruia, cum 

observase deja Antipa, acest braţ nordic a trebuit să 

muncească secole adunate până să îl poată străpunge şi 

să curgă pe unde curge în zilele noastre; j) insula 

„Achillis seu Leuce”, nu departe de ţărmul mării, între 

„Calum Ost.” şi „Naracum Ost.”; k) influenţa 

confuziunii referitoare la teritoriul insulei Peuce, prin 

faptul că autorul – sprijinit pe autoritatea unui erudit ca 

Piccolomini – asimilează întreaga deltă cu „Peuce”, pe 

care, fireşte, nu o mai numeşte insulă, pentru că nu se 

mai poate numi insulă. 

CAŞIN POPESCU 

MEDIEVALĂ 

Sunt trubadurul rătăcit prin veac 

Şi-am să vă zic în hang de alăută 

Un cântec împletind blestem şi leac; 

Vă voi rosti Balada Neştiută. 

Sunt aprig, tânăr, gândul mi-i rebel, 

Călare vin de ieri zorind spre mâine, 

Gonit dintr-un castel spre alt castel, 

Eu cânt doar pentru vin şi pentru pâine! 

Ca pâinea-i rodul bobului de grâu 

Pe care Cel din slavă-şi lasă chipul 

Mai luminos ca aurul din râu 

Pe care îl iveşte-arar nisipul... 

Şi vinul poartă-n el un legământ, 

Cu adevăr să-ţi ude buza arsă. 

E sângele Graalului cel sfânt 

Ce pentru voi şi pentru mulţi se varsă... 

Iar împreună, pâine şi cu vin, 

Ce foamea-ţi sting şi setea-ţi sting sub haină, 

Îmbină mistic trupul cel divin 

Cu care ne împărtăşim în taină... 

Sunt trubadurul rătăcit prin veac 

Şi-am să vă zic în hang de alăută, 

Un cântec împletind blestem şi leac. 

Vă voi rosti Balada Neştiută! 

Iar când s-o stinge ultimul acord, 

De v-a plăcut cumva, aduceţi darul; 

Şi-acestui trubadur venit din Nord, 

Să-i frângeţi pâinea, umpleţi-i paharul! 

BALADA VISULUI DE IARNĂ 

Visez la câte-o iarnă nemaivăzut de albă 

Venind pe cai de gheaţă, călare, de la poli, 

Să spulbere troiene ca spuma de pe-o halbă, 

Solfegiind sub streşini în game cu bemoli!... 

Visez la câte-o iarnă gonind pe cai albaştri 

Ce se dezbracă-n lunca răchiţilor de scrum 

Şi cântă-n spic de trestii, doar către plopi sihaştri, 

Balade îngheţate, pe naiuri gri, de fum. 

Visez la câte-o iarnă învârtejită-n ceruri, 

Alunecând pe ape şi peste cerbii muţi, 

Să îi prefacă-n steiuri sub mângâieri de geruri, 

Ca-n umbre-ncremenite vechi paloşe s-ascuţi... 

Visez la iarna-n care văzduhul vânăt cerne 

Fuioare lungi de ceaţă-mpletite peste văi; 

Şi-atunci de vărs paharul cu vinul din taverne, 

Mă-mbăt ...visând azurul adânc din ochii tăi! 

VASILE VAJOGA 

52

(IV) 

Deja la graniţă, la Oradea, sunt adunaţi în lagăre şi 

înrolaţi în detaşamente de muncă. Scăpaţi de aici sunt 

iarăşi internaţi în lagăre din localităţile de baştină şi 

puşi la muncă. Iată ce notează preotul evanghelic 

Rudolf Hartmann: "În seara zilei de 7 iulie am sosit în 

gara de la Reghin, unde am fost deja aşteptaţi de paza 

lagărului...lagărul a fost amenajat într-o şcoală la 

marginea oraşului (azi Gimnaziul “Virgil Oniţiu”), unde 

am stat până la data de 17 august....În acest lagăr, au 

fost aduşi şi foştii internaţi în lagărele din Târgu-Jiu şi 

Turnu-Măgurele, cca 700 de oameni. Conducerea 

lagărului era formată dintr-un poliţist român şi patru 

tineri evrei. Aceştia din urmă au confiscat puţinele 

alimente şi tot ce credeau că ar fi de folosinţă. Un 

sprijin valoros l-am avut în dr. Horvath Laszlo, preot 

reformat din Magyar-Regen..." Acelaşi autor mai 

aminteşte, cu multă preţuire şi respect, de preotul grecocatolic 

Ariton Popa, care a salvat potirele sacre ale 

bisericii evanghelice din faţa soldaţilor ruşi, şi care le-a 

predat pe toate nevătămate, aflându-se în lada 

breslaşilor pielari ce data din anul 1850. Lagărul s-a 

desfiinţat, dar saşii din Reghin şi împrejurimi rătăceau 

pe drumuri, casele lor fiind ocupate de colonişti români. 

Prima grijă, în această situaţie dezastruoasă, era 

grija pentru copii, implicit pentru şcolarizarea lor. În 

data de 2 septembrie, se întruneşte Consiliul Bisericesc 

Evanghelic şi hotărăşte instalarea unui internat în casa 

parohială, pentru 77 de copii germani din împrejurimi. 

Preotul Rudolf Hartmann este însărcinat să înceapă 

procesul educativ, care se va desfăşura, la început, tot în 

casa parohială. Copiii se înghesuiau în două încăperi, 

unde dormeau, mâncau şi învăţau. Alimentaţia era 

foarte slabă şi neîndestulătoare. Se bucurau însă de o 

delicatesă: struguri, din via 

bisericii, cu mămăligă. Situaţia 

s-a îmbunătăţit puţin, după 

mutarea internatului în clădirea 

fostei şcoli de băieţi de lângă 

casă parohială, în două 

încăperi cu paturi supraetajate. 

În clădirea Gimnaziului 

Evanghelic se instalase liceul 

român "Petru Maior", iar în 

clădirea şcolii de fete şcoala 

maghiară. Aici trebuie 

subliniat: în România de după 

război, şcolile germane şi 

limba germană n-au fost 

interzise, spre deosebire de celelalte ţări est-europene, 

devenite comuniste. În anul şcolar 1946/47, revine 

învăţătoarea Frieda Möckesch din lagărul de la Târgu 

Jiu (care a funcţionat şi înaintea războiului) la această 

şcoală, sprijinită, ca suplinitoare, de Elsa Kloos. După 

un timp, i se permite Friedei Möckesch instalarea într-o 

sală de clasă din clădirea fostei şcoli de fete, cu copii de 

ciclul I. Copiii mai vârstnici frecventau, cu precădere, 

şcoala maghiară. Preoţii evanghelici şi doi-trei 

învăţători trec la organizarea învăţământului în limba 

germană la Teaca, Dedrad şi mai ales la Batos, unde se 

instalează chiar şi ciclul II. Şcolile funcţionau în case 

particulare, deoarece clădirile şcolilor germane erau 

ocupate de copiii noilor veniţi. Un merit deosebit în 

această organizare revine profesorului Karl Thumes. 

Aceşti oameni destoinici n-au fost plătiţi pentru munca 

lor, dată fiind penuria generală în care se trăia. Populaţia 

săsească se îngrijea, după puteri, de dăscălii "ei". 

Prin reforma învăţământului din 1948, aceste şcoli 

devin şcoli de stat, iar cadrele didactice devin salariaţi 

de stat. Conţinutul manualelor va fi dominat - ca în 

toate şcolile – de propagarea ideilor comuniste şi de 

educarea copiilor în acest spirit. Era nevoie de mare 

iscusinţă, din partea dascălilor, pentru a-i feri pe copii 

de o totală îndoctrinare comunistă. În urma 

demersurilor insistente, Karl Thumes reuşeşte să 

instaleze la Reghin, în anul 1955, ciclul II pentru toţi 

copiii germani din oraş şi împrejurimi. La început, 

şcoala a funcţionat în vila Farkas, azi Muzeul 

Etnografic, pentru ca în 1958 să ocupe clădirea Dr. 

Lurtz din Obere Mühlgasse, azi Rândunelelor nr.5. 

Corpul cadrelor didactic este completat cu cadre tinere, 

provenite din prima generaţie pregătită în comunism: 

Elfriede Wellmann (Thumes), Katharina Klein 

(Ganesch), Erika Schulerus, 

Otto Hartmann, Ilse 

Wellmann, Martin Ganesch. 

Cel din urmă are şi ore de 

matematică şi fizică la liceul 

„Petru Maior", şi va 

funcţiona, după 1964, la 

această şcoală. Profesorul 

Martin Ganesch are 

preocupări multiple - în buna 

tradiţie a şcolii germane: 

întocmeşte o culegere de 

probleme de matematică 

superioară (numirea sa la 

catedra de matematică şi fizică a Institutului Pedagogic 

din Târgu -Mureş eşuează din cauza refuzului său de a 

deveni membru al Partidului Comunist), publică lucrări 

istorice privind Ţinutul Secaşelor, întocmeşte o colecţie 

bogată de mineralogie şi una de numismatică. → 

__________ 

Foto: Reghin, Piaţa centrală (sus), port săsesc (jos) 

53

După multe demersuri la Bucureşti, neobositul Karl 

Thumes reuşeşte în 1956 înfiinţarea şi instalarea 

grădiniţei germane tot în clădirea de pe Rândunelelor 

nr. 5, cu educatoarea Irmtraut Urban ( Bitto). "Traute- 

Tante" va învăţa zeci de mici români şi maghiari 

primele cuvinte nemţeşti. În anul 1964, Liceul "Petru 

Maior" se mută în noul sediu din Iernuţeni, făcând loc 

unei noi şcoli româneşti, Şcoala generală nr. 5. În 

strădania de formare a naţiunii comuniste unice, sunt 

aduse acolo clase maghiare şi se alipeşte şcoala 

germană. Cu această dată, a luat sfârşit existenţa 

seculară a Şcolii Germane din Reghin. Va rămâne în 

viaţă doar o "Secţie germană", cu predarea unor obiecte 

de învăţământ în limba germană, secţie care va fi mereu 

suspectată şi mereu periclitată în existenţa ei. Va exista 

de acum încolo numai un învăţământ parţial în limba 

germană. 

Tot mai multe familii germane iau, în cadrul 

acţiunilor de reîntregire a 

familiilor, drumul Germaniei. 

Statul român comunist face din 

această acţiune, de fapt 

umanitară, o afacere. Îşi vinde 

cetăţenii de etnie germană nu 

"pentru un pumn de dolari" (ca 

să folosim titlul unui film 

western), ci pentru mărci 

germane. Erwin Wickert, fost 

ambasador al Republicii 

Federale Germane la 

Bucureşti, prezintă în 

memoriile sale „lista cu preturi": Categoria A: 1800 

DM pentru un cetăţean obişnuit; Categoria B1: 5500 

DM pentru un student; Categoria B2: 7000 DM pentru 

un student în ultimii doi ani de studiu; Categoria C: 

11.000 DM pentru un cetăţean cu studii superioare 

terminate; Categoria D: 2900 DM pentru un muncitor 

calificat sau tehnician. Aceste date sunt confirmate de 

dr. Heinz-Günter Hüsch, care a făcut "târguiala" la 

Bucureşti şi era cel responsabil cu traficul banilor. Cu 

această temă se ocupă şi scenarista şi regizoarea română 

Gianina Cărbunariu, în recenta ei piesă de teatru "Sold 

out". Menţinerea claselor la numărul cerut de 15 elevi 

devine tot mai dificilă. Printr-un ordin - ţinut secret - 

era interzis accesul copiilor de altă etnie în clasele 

germane. Funcţionarea lor pe mai departe se datorează 

inimosului profesor Ovidiu Cotta, directorul şcolii. El 

se mulţumea, pentru dovedirea originii germane, fără 

mari investigaţii, cu prezentarea unui certificat de 

naştere al unui etnic german. Cu cât era mai vechi, cu 

atât era mai bun. 

Pentru a scăpa de "binefacerile" 

comunismului naţionalist român, emigrau şi cadrele 

didactice. Până la sfârşitul anului 1981, aceştia puteau 

preda la clasă până la plecarea lor. De la această dată se 

iau măsuri drastice, făcându-se presiuni mari asupra 

intelectualilor germani, îndeosebi asupra cadrelor 

didactice hotărâte să emigreze. La Reghin, într-o 

înscenare grotescă, sunt târâte patru familii de profesori 

(soţ şi soţie) şi o educatoare în faţa unei comisii, pentru 

desfacerea contractului de muncă, fiind calificaţi drept 

„paraziţi ai societăţii”, acuză ce ducea, după lege, la 

pedeapsă cu închisoarea. Niciunul n-a cedat acestor 

presiuni. Începe un timp de nesiguranţă, mereu în 

atenţia Securităţii, cu încercări diverse de supravieţuire. 

În acest timp, parcă le-a crescut „preţul”. După un an şi 

jumătate li se oferă paşapoartele, cu condiţia achitării 

unei „taxe de şcolarizare” de 50.000 de mărci germane 

de persoană, ştiindu-se că posedarea de valută se 

pedepseşte în mod sever. Această măsură duce în 

Germania la proteste puternice. Guvernul comunist se 

vede constrâns să renunţe la aceste „daruri”. După doi 

ani, dascălii pot, în sfârşit, părăsi România, nu însă 

înainte de a se prezenta la Ministerul Învăţământului 

pentru anularea diplomelor - taxa 200 lei, taxă mică în 

comparaţie cu alte taxe şi sume cerute, ca şpagă, de 

structurile securist-mafiote. Să recapitulăm: batjocoriţi, 

jefuiţi şi apoi vânduţi! În anul 1983, are loc festivitatea 

amintită, greşit datată. 

Încercarea de a pune Şcoala 

Generală nr. 5 în tradiţia 

seculară a învăţământului 

german din Reghin, fără să 

fie amintită etnia care a 

construit, a întreţinut şi a 

generat aceste tradiţii, a fost 

o farsă. 

Prăbuşirea comunismului 

în tările est-europene are 

în România unele 

particularităţi: o societate 

civilă slabă, o revoluţie "neterminată" (Anneli Ute 

Gabanyi), cu sute de morţi şi răniţi, dar fără făptaşii 

acestor crime. În învăţământ nu se face o triere a 

cadrelor, astfel ajung destoinicii susţinători şi 

propovăduitori ai comunismului - acum buimăciţi şi 

dezorientaţi -, foştii oameni direct răspunzători de 

îndoctrinarea elevilor, să-i înveţe pe copii „democraţia”. 

Până în prezent, învăţământul românesc încă nu a găsit 

o linie de orientare în conţinut şi structură. Şcolile se 

golesc de elevii etnici germani. Elevii şi profesorii 

pleacă, în marea lor majoritate, în ţara mamă. Locul lor 

îl iau alte etnii, cei care speră că prin însuşirea limbii 

germane vor avea în viitor o şansă mai mare în 

calificare şi şanse mai mari pe piaţa muncii europene şi 

internaţionale. 

Se transmit imagini ale copiilor din orfelinate şi 

casele de copii ceauşiste care îngrozesc lumea vestică. 

Încep mari acţiuni de ajutorare pentru România 

pauperizată, unde sunt implicaţi şi mulţi foşti cetăţeni 

români. Astfel de ajutoare ajung şi la Şcoala generală 

nr.5, fapt care va duce la un parteneriat cu Kanonikus- 

Kir-Realschule din Mainz (Germania). Prin vizite, 

copiii români vin în contact cu viaţa prosperă a unei ţări 

libere şi democratice. Cadrele didactice primesc 

primele impresii despre funcţionarea unei şcoli bazată 

pe autodeterminare şi iniţiativă proprie în conţinutul ei 

democratic. → 

Foto: Biserica evanghelică, Reghin 

54

Primii care au prilejul să ajungă în vest sunt elevii 

claselor germane. Sunt invitaţii localităţii Zell am See 

din Austria, unde, după război, s-au stabilit câteva 

familii de saşi. 

În anul 1994, şcoala primeşte numele marelui 

savant român Augustin Maior, fost elev al şcolilor 

germane din oraşul său natal. Numele oficial: 

Gimnaziul de Stat „Augustin Maior”. La festivitatea 

"botezului" şcolii, este evocată în mod patetic tradiţia 

seculară: "Un asemenea moment de aleasă şi înălţătoare 

bucurie a sufletelor a însemnat ziua de 21 martie 1994, 

pentru elevii şi dascălii fostei Şcoli Generale nr. 5, 

şcoala cu o vechime de peste 500 de ani..." (prof. Zoe 

Pârâianu). "Participăm, astăzi, la un fericit eveniment, 

Şcolii Generale nr. 5 din Reghin acordându-i-se numele 

Gimnaziul de Stat "Augustin Maior". Se împlineşte, 

astfel, o inspirată şi îndreptăţită iniţiativă, care onorează 

deopotrivă venerabila instituţie de învăţământ şi pe cel 

mai de seamă om de ştiinţă născut pe aceste meleaguri 

şi care i-a fost elev..." (Grigore Ploeşteanu). Aceste sunt 

citate din articole apărute în Gazeta Reghinului nr.5 mai 

1994. Nici acum nu se explica legitimarea pretenţiei de 

a pune şcoala română adică Şcoala Generală nr.5, în 

tradiţia Gimnaziului Evanghelic German şi a şcolilor 

germane din Reghin. Frecventarea acestei şcoli, acestor 

şcoli, de către elevi români nu poate constitui un factor 

explicativ. Secţia germană ar avea această legitimare, 

vehiculând secţia română şi secţia maghiară, dar, devenind 

parte componentă a Şcolii Generale nr. 5 nu mai e 

în stare să pună accentele şi amprentele hotărâtoare în 

spiritul acestei tradiţii. Istoricul reghinean Ioan I.Costea 

arăta, în lucrarea sa Şcolile Reghinului, că Şcoala 

generală nr. 5 a fost înfiinţată în septembrie 1964, aşa 

cum o cunosc şi au trăit-o generaţii de reghineni. 

Continuarea tradiţiei unei şcoli nu se poate legitima 

numai prin ocuparea clădirilor şcolii respective. 

Dreptate târzie: în decembrie 2004, ca 

urmare a unei decizii judecătoreşti, biserica evanghelică 

- implicit comunitatea săsească - obţine retrocedarea 

clădirilor de pe str. Călăraşilor şi de pe str. Şcolii. 

Primăria oraşului Reghin va închiria aceste clădiri, 

pentru a garanta pe mai departe funcţionarea procesului 

de învăţământ în centrul oraşului. Toate clasele cu 

limba de predare germană s-au mutat în clădirea de pe 

str. Călăraşilor. Numărul elevilor care frecventează 

aceste clase este destul de mare, în schimb, numărul 

copiilor de origine germană este foarte redus. Şi mai 

redus (aproape inexistent) este numărul celor cu limba 

germană ca limbă maternă. În final, o apreciere a 

istoricului român Vasile Ciobanu: „Saşii nu ies din 

istorie, cum s-a afirmat în urmă cu câţiva ani, ei sunt 

doar aproape de sfârşitul existenţei lor ca etnie distinctă 

în Transilvania, dar urmele existenţei lor în istorie, ale 

rolului lor pe aceste meleaguri, nu se vor şterge cu 

uşurinţă şi vor trebui păstrate, ca toate celelalte mărturii 

istorice, pentru că odată intraţi în istorie, pentru o 

durată atât de lungă, ei nu mai pot fi ignoraţi fără a leza 

adevărul, a cărui căutare permanentă a fost şi va rămâne 

întotdeauna misiunea istoricului”. 

HANS GANESCH 

BAT CLOPOTELE TAINIC ÎN ARDEAL 

Bat clopotele tainic în Ardeal, 

Pe crengi lumina plouă înserare, 

Fug norii pe sub cer, spre depărtare, 

Bat clopotele tainic în Ardeal. 

Coboară soare roşu peste deal, 

Un vuiet grav din Oaşa se aude, 

Şi altul la Nicula îi răspunde, 


Se unduie pădurea val cu val 

Pe dealuri valuri clătinându-şi ramuri, 

Din schituri risipite pe drumeaguri 


Din Făgăraş în cântec de caval, 

De la Râmeţi din suflet de lumină, 

Mai sus de Rohia cântarea se anină: 


Cu vechi răsunet de adânc metal, 

Din Apuseni la sfintele izvoare, 

Din Râul Negru pân’ la Satu Mare, 


Miroase Ţara a tămâi şi ceară, 

Miroase Ţara a Ortodoxie, 

Credinţa veche, tânără şi vie, 

Îi cântă Ţării taină milenară. 

Şi-n noaptea ce se lasă dintre stele, 

Privind din vale culmea unui deal, 

Ascult în taină clopote-n Ardeal, 

Cântând dureri şi visurile mele. 

MIHAI ANDREI ALDEA 

___________ 

(n. 1973), teolog (Parohia „Cuv. Daniil Sihastru” din 

Bucureşti), etnolog (doctorand în folcloristică la Institutul 

de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, cu 

lucrarea „Predestinare şi liber-arbitru în basmul fantastic 

românesc”), scriitor (versuri Zboruri, 2005, Zbor prin 

vâltoarea vremilor, 2007, volumul de proză „Cei trei şi 

Pădurea cea Mare”, 2008, primul din proiectata trilogie 

„Drumul spre Vozia”, numeroase articole şi studii etnoistorice, 

între care „Tipologia călătoriei iniţiatice în 

basmul fantastic românesc”). (RL.) 

55

L-a potrivit după ceasul său de la 

mână şi minutarele aurite s-au 

pornit imediat cu uşorul zvâcnet 

însoţit de tic-tacul mereu acelaşi, 

indiferent de mecanismul care-l 

produce, de unde şi impresia mea 

că e sunetul timpului însuşi. 

Despre întâmplările de la New 

York, am vorbit în două-trei 

rânduri, lăsându-i exclusiv lui 

iniţiativa abordării subiectului, 

după buna învăţătură pe care mi-a 

dat-o mama, adversară convinsă a „ 

ispitirii”, cuvânt cu sensul vechi 

popular „descoasere”, „tragere de 

limbă”. Ceea ce e de spus, credea 

ea, va fi spus, iar ceea ce e de tăcut, 

aşa va rămâne, căci presiunea 

inhibă sau duce la deformare. 

Fuseseră foarte solicitanţi cei 

aproape doi ani newyorkezi, cu o 

problematică diversă şi complicată 

de factorul uman. În legătură cu 

acesta, experienţa de la Los 

Angeles îl pregătise: diaspora 

românească era extrem de divizată, 

mâncată de invidii groteşti şi 

resentimente greu de imaginat. 

„Îmblânzirea” ei, crearea unei 

minime platforme de comunicare 

ca punct de pornire pentru activităţi 

comune şi cooperarea cu cei din 

ţară şi cu oficialităţile ei s-au 

dovedit ţeluri greu de atins, însă nu 

imposibile, credea Liviu. Cu multă 

diplomaţie şi înţelegere umană, la 

care se adăugase prestigiul 

personal academic şi neangajarea 

politică de după 89, reuşise destul 

de multe şi, cred eu, într-o zonă 

mai curând neutră, a celor ce îşi 

făcuseră un rost în ţara de adopţie 

şi preferaseră să se păstreze în 

izolare, nemulţumiţi de atmosfera 

încărcată şi combativă exclusiv 

„anti” ce domnea între numeroşii 

aspiranţi la recunoaşterea lor ca 

lideri. Îmi era limpede că se 

implicase total în misiunea în care 

credea, aceea de a aduna laolaltă pe 

cei din neamul nostru (expresia îi 

aparţine, mi-o amintesc bine, 

fiindcă o receptasem cu un mic şoc 

de uimire: „neam” e un cuvânt 

popular arhaic, neobişnuit în 

limbajul său, şi avea tocmai din 

această cauză o conotaţie solemnă 

care spunea multe despre intima 

asumare a proiectului). M-a uimit 

întrucâtva stăruinţa binevoitoare cu 

care se străduise să recupereze 

artişti plecaţi cu ani buni înainte de 

89, eşuaţi în joburi precare, 

vieţuind la limita sărăciei lucii, 

conştienţi şi ei (nemărturisit) de 

ratarea definitivă a carierei lor. 

Păstraseră numai năravurile nu 

tocmai lăudabile ale invidiei şi 

bârfei ce se regăsesc adesea în 

grupurile de artişti: se acriseră întratât, 

încât menţineau legătura spre a 

se putea bucura de nereuşitele şi 

necazurile tovarăşilor lor întru eşec. 

Liviu avea o privire ageră, poate 

mai curând amuzată decât necruţătoare, 

în observarea acestor meschine 

mizerii şi ascultam cu sentimente 

amestecate relatările sale 

despre lumea acestor semiepave. Pe 

unii dintre ei îi cunoşteam, le ştiam 

istoria rămânerii în SUA, a cărei 

motivaţie nu avea nimic comun nici 

cu opoziţia politică la regim, nici 

măcar cu bunăstarea. Fuseseră 

nemulţumiţi fie de postul ocupat 

(cazul unui pictor ce aspirase la un 

post la „Andreescu” sau măcar la 

Liceul de Arte Plastice, dar nu 

obţinuse decât unul la şcoala 

populară de artă), fie de perspectiva 

mai dificilă, obstrucţionată de 

factori extraartistici, a unei afirmări 

fulminante în domeniu, credeau ei. 

Erau bieţi fluturi atraşi irezistibil de 

o flacără ce le arsese aripile. Nu 

cântăriseră dificultăţile reale, nici 

puterea lor de a le înfrunta. 

Severitatea cu care îi judecam se 

întemeia parţial pe iresponsabilitatea 

cu care unii dintre ei îşi 

antrenaseră familiile în aventura lor 

(cunoşteam opoziţia disperată a 

unei copilandre, elevă de liceu, la 

smulgerea ei din mediul cunoscut, 

în care se simţea bine şi în 

siguranţă; fusese în cele din urmă 

obligată să-şi însoţească mama, cu 

totul robită iubirii ei pentru un soţ 

nu tocmai interesat de familia lui); 

pe de altă parte, ştiam şi că 

avuseseră acasă o cale de împlinire 

a vocaţiei. Credea Liviu cu 

adevărat că un fost promiţător tânăr 

regizor, devenit gigolo pentru 

femei relativ bogate de vârsta a 

treia, mai are ceva de spus în 

cinematografie! Mă îndoiesc. Cu 

toate ale lor, bune şi mai puţin 

bune, toţi erau „din neamul lui” 

(expresia figurase de altfel într-un 

fel de întrebare la o remarcă rece a 

mea cu privire la darul cu totul 

nemeritat pe care li l-a făcut, 

oferindu-le un loc de frecventat şi o 

ambianţă unde să fie ceea ce 

fuseseră cândva, oameni de cultură. 

„Nu simţi nevoia de a-i aduna pe 

toţi cei din neamul tău risipiţi în 

lume”, – a sunat întrebarea, din al 

cărui ton am înţeles că el însuşi o 

resimţea imperios). 

Pe măsură ce îmi povestea despre 

lumea românească pe care o 

cunoscuse – în interes de serviciu, 

ca să spun aşa – îmi devenea tot 

mai limpede faptul că misiunea sa 

la New York îi prilejuise, cu preţul 

a multor osteneli, numeroase 

satisfacţii şi un sentiment de 

împlinire. În aceeaşi măsură însă 

părăsirea postului apărea tot mai 

enigmatică. Ce anume îl făcuse să 

revină în ţară Şi asta în ce 

moment! Tocmai după ce, după 

multă alergătură, găsise un sediu al 

centrului aşezat într-un loc potrivit, 

încheiase mobilarea lui – de care 

era vizibil nu doar mulţumit, ci şi 

mândru, fiindcă mi-a vorbit 

îndelung de unele detalii de 

rafinament pe care le reuşise! 

Dezlegarea enigmei avea un 

nume şi, poate mai ales, o veche 

istorie din anii studenţiei: era vorba 

de fostul nostru coleg de an – şi de 

grupă al lui Liviu – Aurel Dragoş 

Munteanu, pe atunci ambasador al 

României la Washigton , după 

56

doi ani de succes fulminant în 

calitate de ambasador la ONU, timp 

în care României îi revenise postul 

de preşedinte al Consiliului de 

Securitate. Pe durata mandatului 

său, avusese loc invazia irakiană în 

Kuweit şi SUA avea nevoie urgentă 

de o rezoluţie a Consiliului de 

Securitate, care să legitimeze o 

intervenţie militară, fiindcă – după 

cum observa cu sarcasm un ziarist 

– mica ţară arabă nu producea 

morcovi (situaţie în care soarta ei ar 

fi fost deplânsă în treacăt), ci 

petrol, mult petrol, aşa încât 

principiile dreptului internaţional 

deveniseră sacrosancte pe malurile 

Potomacului. Aurel Dragoş 

Munteanu se dovedise abil şi foarte 

eficient, obţinând într-un timp 

record şi în unanimitate rezoluţia în 

forma dorită de SUA. Curios mi s-a 

părut – şi nu numai mie – că în 

ciuda acestui imens serviciu făcut 

în cele din urmă, de România, 

Statelor Unite, acestea au continuat 

să strâmbe din nas la acordarea 

clauzei naţiunii celei mai 

favorizate, un mizilic pentru marea 

putere şi de care se bucurau 

sumedenie de ţări cu pete multe şi 

grele, după principiile invocate ca 

sacrosancte şi inviolabile de 

Washington. Acordarea acestui 

mizilic – a cărui valoare e de altfel 

pur simbolică, cu minimă relevanţă 

economică – în condiţii meschine 

(doar pentru un an, cu posibilitatea 

reînnoirii) ceva mai târziu, pe 

vremea când A.D.Munteanu era 

ambasador la Washington, e trecută 

în panegiricile pe care le-am citit pe 

internet în dreptul realizărilor 

extraordinare în beneficiul ţării ale 

fostului ambasador. Să spun că sunt 

reticentă cu privire la acţiunile 

„nobil patriotice” ale fostului meu 

coleg de an e un eufemism; n-am 

crezut şi nu voi crede vreodată că 

mobilul adevărat al acţiunilor lui 

are ceva în comun cu vreun 

principiu. Dizidenţa lui de ultimă 

oră ca şi subiectul intervenţiilor 

sale împotriva regimului la 

posturile străine îmi stârniseră o 

admiraţie îngreţoşată pentru flerul 

şi abilitatea lui de a se urca în barca 

sigur câştigătoare după ce vâslise şi 

storsese tot ce se poate în cea care 

se îneca. 

Poate că ar trebui să mă întorc 

înapoi în anii studenţiei, pentru a 

contura chipul acestui fost coleg 

setos de afirmare a superiorităţii 

sale, a puterii sale asupra altora, 

fiindcă asta era cheia adevărată a 

personalităţii lui. Se scălda cu 

deliciu în etalarea superiorităţii 

sale, imun la ridicolul căruia i se 

expunea eventual. Într-un an cu 

destule studente foarte bune şi cu o 

stea ca Ioana, Aurel făcea paradă 

de superioritatea intelectuală 

masculină ce implica, evident şi 

explicit, dispreţul binevoitor pentru 

slabele puteri în domeniu ale 

femeilor. Se şi socotea un seducător 

de succes, iar eventualele eşecuri le 

atribuia absenţei feminităţii insei 

alese ca obiect al experimentului, 

pe care o prăvălea de îndată în zona 

mult mai vrednică de dispreţ, a 

acelora care au scăderea originară a 

tagmei – inferioritatea intelectuală 

– fără să aibă măcar atuul ei, 

înduioşătoarea feminitate. 

Înfăţişarea lui era însă într-un bizar 

dezacord cu atât de lăudata 

virilitate. Cu un ten superb de 

fetişcană, neatins de umbra vreunor 

tuleie, cu bărbia crestată cu 

rotunjimi netede, cu părul castaniu 

buclat, chipul său avea ceva de 

efeb. La trei-patru ani, trebuie să fi 

fost un copil adorabil, dintre aceia 

despre care nu poţi spune cu 

certitudine dacă e băiat sau fată. 

Crescând, trupul său parcă se 

deşirase şi rămăsese oarecum 

nehotărât între forma feminină şi 

cea masculină. Când l-am revăzut 

la destui ani de la terminarea 

facultăţii, l-am găsit neschimbat în 

esenţa sa incertă: se îngrăşase, nu 

excesiv, timpul îi asprise tenul şi-i 

relaxase muşchii feţei, rămase tot 

cu un ce feminin pronunţat. Inutil 

să adaug că aerul de superioritate 

binevoitoare, privirea de la o 

înălţime, astrală acum, nu lipseau. 

Parcă pentru a le sublinia, se lăsa 

uşor pe spate, ca spre o imaginară 

spetează de fotoliu, mărind distanţa 

de unde venea privirea ce mă 

cuprindea şi pe mine, dar nu numai: 

eram prea mică şi neînsemnată 

pentru a i-o putea fixa. Întâlnirea, 

absolut întâmplătoare, la care mă 

refer, a avut loc la cofetăria de la 

parterul clădirii unde-şi avea sediul 

redacţia „Tribunei” şi era 

frecventată pe atunci mai cu seamă 

de literaţi consacraţi sau aspiranţi şi 

habar nu am ce anume mi-a purtat 

paşii într-acolo în acea zi de vară; 

n-am regretat niciodată şi am 

păstrat-o vie în memorie pentru 

spectacolul de gală pe care mi l-a 

oferit fostul meu coleg de an, aflat 

pe atunci pe un foarte înalt scaun în 

publicistica literară, director, cred, 

al „Luceafărului”. Nu ştiu ce 

anume îl adusese în Clujul 

studenţiei, dar am vaga impresie – 

poate răutăcioasă – că venise 

anume pentru a-şi etala reuşita şi a 

strivi sub strălucirea ei elita 

publicisticii literare clujene, unde 

nu pătrunsese, şi – nu exclud - pe 

foştii colegi de an cu repartiţii 

academice în Cluj, în vreme ce el 

însuşi nu obţinuse decât una la 

Oradea. Dacă aşa a fost, n-a prea 

avut parte de noroc, fiindcă 

niciunul dintre cei vizaţi nu era în 

Cluj: redacţiile „Tribunei” şi 

„Stelei” erau pustii, doar cu câte un 

redactor de sacrificiu, şi la fel 

stăteau lucrurile şi în lumea 

academică, cel puţin în privinţa 

foştilor colegi de grupă care-l 

eclipsaseră şi al căror prestigiu 

intelectual fusese recunoscut 

unanim în an. A trebuit să se 

mulţumească să-şi rotească coada 

de păun în faţa unor neînsemnaţi, 

un fost coleg de an, prozator 

talentat (nu de mare anvergură), 

care după un stagiu în învăţământul 

rural tocmai în Dobrogea, reuşise 

să ajungă la „Tribuna” – era în 

tovărăşia lui la cafenea – şi eu 

însămi, care retrogradasem, aşazicând, 

fiindcă după desfiinţarea 

IP3-ului clujean (unde primisem 

repartiţie ministerială la absolvire), 

intrasem în învăţământul 

preuniversitar, eram profesoară şi 

nici măcar la vreun liceu cu 

renume, ci la unul industrial. 

Aflând această ultimă noutate, 

Aurel s-a interesat plin de 

solicitudine ce anume predau eu la 

acel liceu (!!!), fiindcă pe cei doi 

copii ai săi intenţiona să-i îndrume 

spre o meserie tehnică, cele 

umaniste neavând perspective. 

ELENA NEAGOE 

57

666 

vipie 

blocaj în trafic 

claxoane coxate 

de râncezeala asfaltului 

nici chiar agentul 006 nu mai are 

putere 

să dirijeze mersurile pietonului 

îşi şterge transpiraţia cu o linie 

de pe marcajul proaspăt vopsit 

un autobuz decapotabil peregrin 

îşi caută un loc de parcare umbrit 

de fluieratul agentului 06 

ce-şi face apariţia călare pe 

bicicleta 

cu cauciucurile vopsite în alb 

la trecerea de pietoni marcată 

operaţiunea „bani pentru buget” 

este în plină desfăşurare 

agentul 6 scrie scârbavnic un 

proces verbal 

pietonului unic 

care se deplasa 

în traversarea străzii nezebrate 

inspirat de presiunea coloanei de 

mercur 

agentul 66 amendează pe şoferul 

decapotabilei 

trezind invidia agentului 666 

coborât din singura maşină cu 

girofar moţăind 

ce stârnea praful şi privirile 

curioase 

ale şoferului ghinionist 

pieton 

cu numere 

pare pe degetul mare 

ridicat către un Dumnezeu. 

monoclul şi seminţele 

căldură mare mon cher 

la tarabele din piaţa centrală 

doar o gâscă ţine ritmul 

cu maneaua să moară tata 

a doua oară 

la umbra nepăsării trec gradaţii 

iar coana mare 

de la taraba cu pepeni puşi pe piept 

dă să le zică ceva 

dar apare unul cu rang 

la gât cu lanţul gros de câine 

şi tace 

se aude un lătrat de javră 

după un geam întredeschis 

dintr-o limuzină albă 

o mână păroasă cu ceas aurit 

şi ochelari cu rame sclipind 

aruncă fluent coji de seminţe 

printre dinţii de viplă 

se duce şi ziua sub tarabă 

să vadă unde s-a pierdut 

o lume demnă dintr-un alt timp 

cu ceas de buzunar 

şi monoclul şic. 

sunt în poem 

astăzi mi-am împachetat ultimul 

deceniu 

într-o pungă biodegradabilă 

cămăşi la cămăşi 

reamintiri la amintiri 

raftul meu la raftul ei 

şi am predat cheia la chioşcul 

pentru deşeuri 

aşa cum am fost sfătuit 

la ultima oară în când am fost 

suportat 

de scaun 

mai presus de tichetul valoric 

nu mai era nimic 

întrun schimb asumat 

fumul de ţigară îmi duşmănea ochii 

cu o voce baritonală 

determinată 

de prăbuşirea unui domino 

înainte de a fi clădit 

peste mine 

dezorientat îmi sprijineam mâna 

de o femeie imaginară 

deschizându-mi poarta 

cu cheia-i găsită 

în raftul stingher. 

ultimul impact 

seară 

o alta desigur 

singură ca şi mine 

a plecat şi tehnoredactorul la 

revista bravo 

lui îi e bine 

mi-a mulţumit 

pentru tot ce a învăţat 

la editura impact 

parcă nu mai sunt singur 

recunoştinţa lui a deschis 

calculatorul 

şi scriu 

poate nu o să citească nimeni acest 

gând 

Debut în volum cu „Trăgând înapoi o 

noapte” (poezie şi tablete, Editura 

CuArt, Slatina, 2008). În anul 2009, la 

Editura „Bibliotheca” din Târgovişte, 

publică volumul de poezie „Polen de 

gând albastru” şi volumul de proză 

scurtă „Plouă în hohote”, volume 

reeditate în anul 2010. 

Publică în anul 2010, în Antologia 

poetică (tradus în albaneză) „Insomnia 

cuvintelor”, de Baki Ymeri şi în Antologia 

poetică (tradus în lb. rusă) „Târgovişte-Chişinău-Sankt 

Petersburg”. 

În anul 2010, publică volumul triling 

(română-franceză-engleză) – „Secunda 

celestă”, la editura Nemesis din 

Canada, volum însoţit de CD. Tot la 

editura NEMESIS – Canada, apare, în 

curând, volumul bilingv (românăengleză) 

„Salvat de un mugur” şi 

volumul trilingv (română-francezăengleză” 

„Fluier de anotimp”. 

Este membru al Societăţii Scriitorilor 

Târgovişteni şi membru al Uniunii 

Ziariştilor Profesionişti din România. 

____________________________ 

curând se face din nou seară 

şi noaptea mă chinuie 

aşa cum făcea un vecin al meu 

cu propriul câine 

până la muşcat 

remuşcarea 

aşa îmi spunea mereu un prieten 

când îi scriam ce pustiu e sufletul 

meu 

terfelit de reproşurile femeii iubite 

în pas cadenţat din vechea gardă 

tuna 

începe să plouă că poate nu-mi 

ajungeau 

fulgerele cu bip 

şi vântul parcă mă bate 

pe umăr 

arunc un rucsac şi sting lumina din 

redacţie 

scriu ultimul 

impact. 

VALI NIŢU 

58

(I) 

Motto: 

„Fiecare e singur în naştere, în 

iubire şi-n moarte” 

Iannis Ritsos 

Ani la rând m-am plâns de 

singurătate. O stare continuă care m-a 

asuprit toată viaţa. 

Astăzi, am simţit că trebuie s-o 

consider o şansă unică şi s-o salut ca 

pe-o cunoştinţă veche. Aşadar: 

Te salut, singurătate, amarnica mea bucurie! 

Degeaba m-am văicărit în dreapta şi-n stânga 

blamând-o şi socotind-o, una din cele mai mari rele ale 

omului. Am urât-o şi mi-a fost frică de ea. Deşi îi ştiam 

toate tainele, îmi devenise ostilă. 

N-o puteam suferi. Dintotdeauna m-am răfuit cu 

anxietatea. De când mă ştiu mi-a fost frică să rămân 

singură-n casă ori să merg noaptea pe stradă, să deschid 

o fereastră, o uşă, o poartă necunoscută, să fac lucruri 

pe care alţii le săvârşeau în chipul cel mai firesc. 

Văzând într-o seară emisiunea „Nocturne” – al cărei 

redactor este Marina Constantinescu, pe TVR Cultural, 

avându-i ca invitaţi pe actorii: Alexandru Repan, 

Mircea Diaconu, Anda Caropol care şi-au amintit de 

marii monştri sacri Dan Micu, George Constantin, 

Dorin Varga, Gina Patrichi – de la Teatrul C.I.Notarra 

din Bucureşti, am înţeles abia acum, când păşesc cu 

sfială în al şaselea deceniu al existenţei mele 

pământeşti, aşadar, după cinci decenii şi jumătate de 

când am conştientizat ce înseamnă să fii singur, încuiat 

în casă de părinţi până vin ei de la serviciu – am înţeles 

– zic – că singurătatea cu care m-a onorat şi m-a 

binecuvântat Dumnezeu, a fost pentru mine o şansă 

extraordinară, cea mai mare şi mai roditoare. Care a 

rodit fructe de har şi mi-a oferit prilejul de a mă instrui, 

de a vedea spectacolele, filmele dorite, asculta muzică 

adevărată – sau ceea ce înţeleg eu prin muzică 

adevărată – de a citi cărţile cele mai interesante, fără ca 

vreo persoană să mă oprească sau să mă disturbe de la 

aceste activităţi pe care eu le consider vitale. Şi care m- 

au edificat ca om şi ca spirit. 

Avuţiile adunate în singurătatea camerei mele nu 

cunosc astăzi limite şi n-au preţ decât în ochii şi inima 

mea. 

Nu fac aici o pledoarie pro domo. Îmi trăiesc doar 

starea vocaţională. Doar cine a trăit-o deplin ani de-a 

rândul, poate înţelege acest cântec sublim îngânat de 

mâinile copiilor surdo-muţi, în noaptea spirituală în 

care ne ducem existenţa. 

E greu, e urât, e neproductiv să-ţi petreci vacanţele, 

sfârşiturile de săptămână singur, zilele şi nopţile în care 

nu-ţi auzi decât bocănitul propriilor paşi şi ecoul patetic 

al propriilor gânduri şi voci interioare. 

Dacă n-aş fi avut la dispoziţie cultura şi arta, ca doi 

cavaleri în zale de-o parte şi de cealaltă, aş fi ajuns, 

desigur, la alienare. 

Dar cultura, cartea, filmul, teatrul, muzica, baletul, 

pictura, sculptura, toate celelalte arte vizuale mi-au fost 

martori complici la toate lucrările, cuvintele şi 

gândurile mele. Lor le datorez înălţarea mea spirituală, 

ele au fost scara îngerilor pe care am 

urcat şi eu de atâtea ori, am mai şi 

coborât, tot de atâtea ori pentru că nu 

există înălţare fără coborâre, nu poţi 

rămâne în vârf de munte, câte 

urcuşuri, tot atâtea văi şi prăpăstii. 

Important e să te ridici şi s-o porneşti 

iar. Ni s-a dat destinul lui Sisif careşi 

cărăuşeşte povara la nesfârşit. Am 

stat şi pe loc să-mi trag răsuflarea şi 

iar am pornit pe drumul meu neabătut. De altfel, fiinţele 

care, pentru foarte scurt timp au poposit pe teritoriul 

inimii mele, neînţelegând acest lucru, şi-au luat 

picioarele la spinare şi s-au depărtat iute, mâncând 

pământul, atraşi, orbiţi, ispitiţi de strălucitoarele artificii 

care se consumă la fel de repede precum pasiunile. Întrun 

fel, şi în toate felurile, le sunt recunoscătoare, fiindcă 

m-au ajutat să merg mai departe, în drumul meu. 

Lăsându-mă slobodă. Întorcându-mi spatele. Iar eu am 

pornit din nou, exact de la kilometrul la care ajunsesem, 

chiar dacă pierdusem ireversibil ceva vreme. Cel puţin 

îmi rămăsese orgoliul de a spune: cine nu e alături de 

mine, nu mă merită. 

Fiecăruia i-am cântat, la timp potrivit, un cântec de 

lebădă: După fiecare din voi iubiţi seniori ai trădării am 

vântuit mori de lacrimi retragerea voastră ascunsă 

însemnând pentru mine smulgere de aripă. Fără 

minciunile voastre gingaşe n-aş fi înflorit orhidee. De la 

voi ştiu uimirea de sine şi cât valorează aşteptatu-ntre 

staţii în duminica unei speranţe. Întotdeauna, înainte de 

a fi putut să-mi dezvălui desenul secret al fiinţei 

auzeam desluşit un cântec de lebădă. Dragii mei prinţi 

ignoranţi de pretutindeni, dac-aţi putea ghici cât de 

frumoasă mă-nalţ pasăre din cenuşă atunci când grăbiţi 

vă-ntoarceţi cu spatele, mi-aţi rămâne supuşi precum 

cocoşatul din turn iubitei lui Esmeralde... 

Consider lectura un act intim, la fel ca dormitul, 

mâncatul şi alte câteva acte strict fiziologice. Că astăzi, 

cei mai mulţi consideră exhibiţionismul o stare naturală, 

e treaba lor. Până şi animalele se retrag să-şi 

împlinească poftele, ori de care ar fi ele. 

Doar în intimitate poţi să simţi atingerea cuvintelor, 

pătrunzându-ţi pe la încheieturile sufletului cu inima. 

Doar în singurătate poţi viziona un spectacol, astfel 

încât să-i simţi până şi tăcerile, până şi emoţia din 

antract, când aştepţi febril să se ridice cortina. 

Doar în intimidate îţi poţi auzi celulele vibrând după 

sunetul muzicii! 

Orice prezenţă devine inoportună. Doar tu şi muzica. 

Doar tu şi actorii în feeria care începe, până când te 

simţi leoarcă de sunete. 

CEZARINA ADAMESCU 

59

În vara anului 1955, am plecat la Constanţa cu o 

familie de învăţători care intenţionau să stea câteva zile 

pe litoral şi să doarmă la bunicii noştri. Eram destul de 

mare şi părinţii mei ştiau că nu voi fi o povară pentru 

bunici şi însoţitori. 

Casa în care locuiau bunicii era pe strada Smârdan, la 

numărul 5. Din strada care ducea la mare, se intra întrun 

gang cu trei porţi. Familia Georgescu era proprietara 

clădirilor. Aveau o fiică, Geta, de vârsta mea. În aceeaşi 

curte locuia şi Mircea, fratele mamei mele. Daniela, 

verişoara mea era, cu doi ani mai mică decât mine. La 

început, mergeam toate trei la plajă cu familia 

Vornicescu, familia cu care am venit de la Vişeu. Ţin 

minte şi acum cu câtă grijă coboram treptele destul de 

abrupte. Apoi mergeam la plajă cu tanti Mioara sau cu 

doamna Georgescu. 

Bunicii se străduiau să îmi facă şederea cât mai 

plăcută. Într-o seară, mă anunţă: „Mergem la operă!”. 

Ştiam eu ceva despre operă. Când s-au instalat 

difuzoare în clădirea liceului, muncitorii au venit şi neau 

instalat un difuzor şi în camera pe care o ocupam 

noi. De la difuzorul care transmitea programul 

Radioului Naţional am învăţat cântece, poveşti, la 

difuzor auzeam piese de teatru... Ştiam eu că la operă se 

cântă şi recunoşteam câteva teme muzicale. Dar o operă 

adevărată nu puteam vedea decât la Constanţa. 

Bunicii cumpăraseră bilete în primul rând. 

Plasatoarea a ezitat să mă lase în sală, dar bunicii i-au 

promis că, dacă nu stau cuminte, plecăm. 

Cum să nu ascult cu multă curiozitate şi încântare! 

Se juca opereta lui Isaak Dunaievski, intitulată „Vânt 

de libertate”. În timpul uverturii, m-am apropiat de fosa 

orchestrei. Îmi amintesc doar de trombon, un 

instrument de care nu mai văzusem. Bunica mi-a făcut 

semn să mă aşez la locul meu. Am fost cuminte, dar 

murmuram împreună cu artiştii. Aş fi dansat lângă 

scenă, dar bunica se încrunta. 

Acasă, în timp ce bunica îmi 

aranja patul, am început să cânt: 

„Mario, mi-am legat viaţa mea de a 

ta, dragul meu…” Bunica mă 

întreabă: „Numai asta ai reţinut”. 

Prind curaj şi cânt: „În zori, lumea 

vom străbate,/ Cântec drag de 

libertate./ Zboară pe-ntreg 

pământul,/ Liber să fii ca gândul!” 

Cânt din ce în ce mai tare. Şi 

apoi, ceva despre mateloţii care 

spălau puntea vasului. Dar au trecut 

mulţi ani şi am uitat. 

A doua zi, a venit mama cu Nina. 

În timp ce aşteptam să ni se 

servească borşul, am început să 

cânt, încetinel şi să mă acompaniez 

la pianul imaginat pe marginea 

mesei. Bunica a observat. A vrut să 

îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire 

mustrătoare. 

- Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian! 

Mă uitam nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe 

seama mea. 

- E prea mică, mamă. Numai din clasa a doua le 

primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai întâi să scrie 

şi să citească! 

- Eu ştiu literele! – spun cu hotărâre. 

- Nu e suficient. N-ai fost nici la grădiniţă. 

- Merg la toamnă. Şi o să învăţ! 

- Le cânţi colegilor de grădiniţă, întreabă bunica. 

- Sigur. Şi lor şi tuturor celor care vor să le cânt. E 

foarte frumos să fii cântăreţ de operetă! Când voi fi 

mare, ştiu ce voi fi! 

- Ce vei fi, mă întreabă mama. 

- Cântăreaţă! De operetă. 

- Să mâncăm. Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un 

spectacol. 

Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de 

care numai bunica făcea. Apoi, am dat un spectacol la 

care au asistat şi vecinii. 

*** 

După mulţi ani, cred că în 1989, eram într-un autobuz 

care ne ducea de la Eforie la Constanţa. Lângă noi, un 

pescar cu undiţa şi o plasă de 1 leu. Plină. Soţul meu, 

mare amator de peşte, intră în vorbă: 

- Aţi prins ceva 

- Destul. 

- Nu vindeţi 

- Dacă vreţi să veniţi cu mine acasă. Trebuie să 

cântăresc… 

- Unde staţi 

- Pe strada Smârdan, la numărul 7 

Îi fac semn soţului meu. Se apropie. 

- Acolo au stat bunicii mei. 

- Mergem cu dumneavoastră. 

În timp ce pescarul cântăreşte peştii, mă apropii de 

gard. Casa în care au locuit bunicii mei mai e acolo. 

Dar nu mai sunt gardurile. Le-a desfiinţat Geta, după ce 

au murit părinţii ei. Vara, ea le 

închiriază turiştilor camere. 

Soţia pescarului mă vede. Simt 

că trebuie să-i explic. 

- În casa aceea au locuit bunicii 

mei. Până în 1959, când s-au mutat 

la Eforie Sud. 

- Nu i-am cunoscut. Noi locuim 

aici numai de zece ani. 

Mai întârziem la familia 

pescarului pană când îi povestesc 

cum am fost eu la operetă. Promit 

că trec pe la Teatru liric. Să văd 

măcar clădirea. Pe artişti îi revăd 

cu ochii minţii. „În zori, lumea 

vom străbate…” 

MARIA TIRENESCU 

________ 

Grafică de Ion Petru Pop, Dans 

între cer şi piatră (tehnică mixtă) 

60

Universul Gramatopol 

Toamna, când copiii revin la şcoală, cu voie bună şi 

curiozitate, am trecut şi eu pragul „Colegiului Naţional 

Andrei Şaguna”, aflat în apropierea casei. Îmi amintea de anii 

de liceu petrecuţi la un liceu din apropiere. Eu am venit prin 

octombrie 1998, în apropierea zilei onomastice a lui Mihai, 

aveam nevoie de ajutor (pe 31 martie Mihai plecase). 

Cu emoţie, am intrat în cancelarie, am găsit profesoara de 

istorie şi am pus la cale un concurs între trei grupe de elevi 

din clasa a X-a, pe teme cunoscute de la clasă, din Civilizaţia 

elenistică. Elevii, plini de viaţă, m-au ajutat să reintru în 

ritmul specific „actului de învăţare”, mă simţeam din nou 

profesor - le-am pus şi câteva 

întrebări, pe teme din 

„civilizaţia elenistică”. Aşa am 

aflat că nu poţi găsi volumul 

prea uşor şi mi-am dat seama 

de necesitatea retipăririi lui. L- 

am reeditat, în anul 2000, la 

Editura Orientul Latin, Braşov. 

Începusem să trăiesc din nou. 

Apoi am redevenit 

redactorul care fusesem la 

Editura Enciclopedică Română 

(1969-1990). 

Am reeditat şi editat, în 

cei 12 ani care au urmat (1998 

- 2010), cărţi şi manuscrise lăsate de Mihai în bibliotecă : 

Civilizaţia elenistică, Editura enciclopedică română, 

Bucureşti, 1974, ediţia a II-a, Editura Orientul Latin, 

Braşov, 2000. 

Arta romană în România, Editura Meridiane, Curente şi 

sinteze, 62, Bucureşti, 2000. 

Antichitate şi modernitate. Eseuri pragmatice, Editura 

Orientul Latin, Braşov, 2000. 

Eseuri scrise după 1990, când fusese reintegrat la Institutul 

de Istoria Artei şi se simţea din nou un om „liber” în sânul 

intelectualităţii. Mintea lui şi-a dat din nou frâu liber, dând la 

iveală cele mai diverse teme - eseuri publicate în Revue 

Roumaine, în mai multe limbi, în Noua Revistă Română, în 

Viaţa Românească, în al cărei colectiv de redacţie zăbovea 

îndelung pentru schimburi de idei, colocviu atât de necesar 

minţii lui, îi dădea noi impulsuri şi speranţe că nu este totul în 

zadar. 

Moira, mythos, drama, Ed. pentru Literatură Universală, 

Bucureşti, 1969, ediţia a II-a, Editura Univers, Bucureşti, 

2000. 

Morfologia dezastrului, Ed. Orientul Latin, Braşov, 2005. 

„Între timp s-a prăbuşit o lume al cărei sfârşit credeam că nu-l 

vom mai apuca nici noi, nici urmaşii urmaşilor noştri. Ori 

dacă el s-ar fi produs, ca o minune a hazardului, revenirea la 

normalitate, la firesc, ar fi fost neapărat instantanee şi de 

la sine înţeleasă. Abia acum ne dăm seama că 

reconstrucţ ia va fi şi mai trudnică decât silnicia şi obida 

dezastrului.” 

„Depopularea Greciei [din epoca întunecată] îşi regăseşte 

echivalentul în depopularea şi distrugerea satelor româneşti, 

în dezafectarea unor cetăţi, în distrugerea centrelor istorice ale 

oraşelor noastre şi apariţia unor monotone şi stereotipe 

locuinţe etajate, [...] Atare stranie coincidenţă peste milenii ne 

învaţă că civilizaţia poate fi mimată, în vreme ce ea dispare 

treptat din minţi şi din inimi. Dezastrul adus de un război 

poate fi refăcut într-un anume timp. Prăbuşirea morală, 

culturală şi socială se repercutează însă pe generaţii întregi. 

Doar o asemenea prăbuşire, ea singură, poate determina 

refacerea esenţială a structurilor, dacă un popor mai are întradevăr 

în adâncul său ceva de spus vieţii.” ( v. Miscelanea, 1, 

pp. 162-164 ) 

Gustul eternităţii, 2 vol., Memorii, Editura Transilvania 

Expres, Braşov, 2006. Editura Meridiane, Bucureşti, 2006, 

vol. I (1940-1962), vol. II (1962-1975) 

Dar tot ce poate fi mai greu a fost să ţin în mâini manuscrisul 

Memoriilor, Gustul eternităţii. Să citesc de nenumărate ori, în 

corectură, viaţa lui Mihai. Cumplit, până când îngrozitorul 

poate deveni frumos necesar. 

„Treizeci şi cinci de ani din viaţa unui cărturar 

asumându-şi cu îndreptăţire calitatea de martor al «micii lumi 

vechi» mutate, brutal, de 

mersul istoriei, în «marea lume 

nouă» (1940-1975). Rapeluri la 

trecutul familiei paterne, al 

unui fabulos bunic venit din 

Grecia în Valahia, şi al celei 

materne, cu rădăcini sibiene, 

strălucite comentarii inedite 

asupra istoriei moderne şi 

contemporane a românilor şi a 

României, fragmente de 

epistolar, un incitant «portret în 

evantai» al societăţii 

autohtone.” Cornelia Maria 

Savu, Protitendada şi „proţopindada”. Cultura, V, 2, nr. 51, 

Bucureşti, 7 dec. 2006. [Mihai Gramatopol, Miscelanea, 2, 

pp. 214-215] 

Studia I-IV , Editura Transilvania Expres, Braşov, 2008. 

Studia I (1964-1969); 

Studia II (1969-1978); 

Studia III (1979-1987); 

Studia IV (1992-1996), 

Dintr-o regretabilă eroare, pe pagina de titlu Studia III, 

figurează perioada 1979-1984, corect fiind 1979-1987. 

Hiatusul temporal Studia III 1979-1987, Studia IV 1992- 

1996, este explicabil prin includerea eseurilor scrise în acest 

răstimp (anii 1987-1992) în vol. Mihai Gramatopol, 

Antichitate şi modernitate (2000) şi Mihai Gramatopol, 

Morfologia dezastrului (2005) „... elaborată între anii 1992 şi 

1994, o meditaţie asupra situaţiei României într-o perioadă în 

care, ieşită brusc dintr-un regim totalitar, persistă în 

dezorientare, nefiind încă pregătită pentru democraţie”. 

Solomon Marcus, Să nu-l dăm uitării, articol ce va apărea în 

nr. 3, 2011, din Vatra Veche. 

Au urmat : 

Geme şi camee din colecţia Cabinetului Numismatic al 

Bibliotecii Academiei Române. Teză de doctorat, susţinută 

la Institutul de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, 1977, 

Editura Transilvania Expres, Braşov, 2009. 

„Era cea mai mare colecţie inedită de astfel de piese ce 

apărea în ultima sută de ani. De fapt, ea forma şi subiectul 

tezei mele de doctorat la prof. Condurachi, ulterior mi-am 

mutat doctoratul la prof. I.I. Russu de la Cluj.” [...] Dar nu 

numai mărimea numerică (965 piese pe care le publicăm) 

vădeşte importanţa colecţiei Academiei, ci în primul rând 

cameele şi intaliile de mare însemnătate istorică şi artistică ce 

intră în alcătuirea ei, provenind din achiziţii făcute în 

străinătate de luminatul donator care a fost ing. Constantin 

Orghidan, precum şi din colecţionarea de către acelaşi a 

gemelor disponibile pe piaţa internă şi deci susceptibile de a fi 

fost descoperite în ţară.” 

„Amintesc toate acestea pentru a accentua că tocmai 

alcătuirea catalogului colecţiei (pentru care nu am avut vreun 

61

egistru al lui Orghidan ca bază, ci am dat eu însumi pieselor 

numere de inventar pe măsură ce-mi erau încredinţate spre 

studiere) a constituit opera de specialitate cea mai însemnată 

care urmărea să deosebească ce e antic de ce e modern, ce e 

autentic de ce e fals, să periodizeze întregul material, să 

identifice iconografia şi apartenenţa ei la un ciclu imagistic 

sau altul. [...] În sensul celor de mai sus, se poate afirma că 

această colecţie, a cărei publicare am realizat-o, e unică în 

felul ei, unică, cum spuneam, 

prin mărimea, formarea recentă 

şi noutatea intrinsecă.” 

„O lucrare pregătitoare şi 

indispensabilă studiului 

propriu-zis a fost executarea 

mulajelor pe care a realizat-o 

autorul acestor pagini în 

vederea fotografierii intaliilor, 

operaţii care, deşi manuale, au 

cerut stăruinţă şi răbdare pentru 

a obţine cea mai bună amprentă posibilă.” 

„Una dintre cele mai interesante piese, a colecţiei de 

gliptică, aparţinând Cabinetului numismatic al Bibliotecii 

Academiei Române, este o camee în sardonix policrom (maro, 

brun-violet, verde-brun, alb şi brun-roşu), de formă eliptică şi 

de dimensiuni excepţionale (17,5 cm/13,6 cm, în greutate de 

905 g). Ca greutate şi ca dimensiuni este a cincea camee din 

lume, după cele de la Paris, Viena, Haga şi Napoli. 

Reprezintă apoteoza unui cuplu imperial: Iulian Apostatul şi 

Flavia Helena. Două acvile cu aripile întinse ţinând în gheare 

o ghirlandă de frunze şi fructe, susţin busturile cuplului 

imperial, afrontate de Minerva şi despărţite de un palladium. 

În volumul Artele miniaturale în antichitate, Meridiane, 

1991, la p. 70, Mihai afirmă: „...în faţa strălucirii policrome a 

originalului trebuie de două ori să ştii ce să vezi. Lucrând eu 

însumi pe originalul unei camee monumentale, ştiu că era 

imposibil să-mi concentrez privirea mult timp asupra unui 

detaliu sau să am o viziune de ansamblu a pietrei. Pentru 

acestea era neapărată nevoie de un mulaj, deoarece strălucirea 

originalului îţi lua literalmente ochii.” (N. red. Vezi mulajul în 

Vatra Veche, nr. 1, 2011, p.49. 

Întrucât Mihai pomeneşte de cameele de la Paris, Viena, 

Haga şi Napoli, am considerat necesar şi util pentru cititor să 

le dau imaginea şi explicaţii. Ele figurează la sfârşitul vol. 

Studia I, v. pp. 286-303. 

Les pierres gravées du Cabinet numismatique de 

l’Académie Roumaine, Collection Latomus, vol. 138, 

Bruxelles, 1974, ediţia a II-a, Editura Transilvania 

Expres, 2009. 

„[...] Un prieten cu adevărat sincer şi constant mi-a fost 

profesorul Marcel Renard de la Bruxelles, cu care am purtat o 

amplă corespondenţă vreme de câteva decenii. Când a venit în 

România, prin 1966, invitat de prof. Condurachi, m-a vizitat la 

Cabinetul numismatic şi m-a surprins lucrând la colecţia de 

pietre gravate a Academiei. Mi-a propus pe loc să o publice în 

seria de volume «Latomus», unde a şi apărut, în 1974, sub nr. 

138*. Era cea mai mare colecţie inedită de astfel de piese ce 

apărea în ultima sută de ani. 

Miscelanea 2 vol., Editura Transilvania Expres, Braşov, 2009 

Volumele sunt structurate pe trei părţi. Prima parte însumează 

studiile aflate la începutul traducerilor, semnate Mihai 

Gramatopol, 12 la număr, şi intitulate Cuvânt înainte. 

Partea a II-a (volumul 1): Cronicile lui Mihai Gramatopol la 

apariţii editoriale şi Texte inedite. 

Partea a III-a (volumul 2) cuprinde cronici ale unor critici 

literari şi de artă privitoare la cărţile lui Mihai şi la traducerile, 

apărute timp de patru decenii, de la debutul editorial, în 1969, 

cu Moira, mythos, drama, până la ultima apariţie, în 2008, 

Studia I-IV. 

Vorbind despre cărţile lui Mihai, potrivit mi se pare să o citez 

pe Cornelia Maria Savu : „Iar cei ce vor citi «Antichitatea ca 

instituţie umanistă» (v. Studia IV, p. 304), cu nuanţele şi 

diferenţierile ei subtile, cu miza pe detalii care recompun, prin 

sinteză a artelor, întregul, vor înţelege de ce Mihai 

Gramatopol, unul dintre ultimii mari c ă rturari ai 

României, percepea istoria ca pe o ştiinţă a ştiinţelor şi 

cunoaşterea ei ca modus vivendi”. Cornelia Maria Savu” ( v. 

Miscelanea, 2, p. 237 ) 

Despre Mihai Omul cuvintele 

cele mai potrivite sunt scrise tot 

de el : „Să ne amintim însă un 

cunoscut adagiu din Gesta 

romanorum*: 

«Quidquid agis, 

prudenter agas et respice finem». 

(Orişice faci, să faci cu prudenţă 

având în vedere sfârşitul). 

Extinzând înţelesul la conduita 

unei întregi vieţi, proverbul ar 

însemna: gândeşte-te la bătrîneţe, 

care, fiind neputincioasă, trebuie apărată de meterezele 

acţiunilor făptuite la maturitate şi în tinereţe. Sau o altă 

interpretare: prudenţa e necesară la orice vârstă.” ( v. 

Miscelanea, 1, pp. 51-53 ) 

N. red. * Gesta romanorum - Culegere de snoave şi 

povestiri din istoria şi mitologia greacă şi latină (sec. XIII - 

XIV), care cuprinde şi fragmente de origini diverse orientale 

şi europene; elementul unificator îl constituie scopul ei 

moralizator. O traducere în engleză (bazată pe mns. Harl. 

5369) a fost publicată de Wynkyn Worde (1510-1515). 

Singurul exemplar cunoscut astăzi se păstrează la Biblioteca 

St. John’s College din Cambridge. 

„Vom supravieţui fiind înţelepţi prin temperare şi 

regândire a condiţiei şi idealurilor omeneşti în împrejurările 

dificile ale acestei tranziţii. Căci este neîndoielnic vorba 

(exceptând dezastrul) de o tranziţ ie de la o formă de 

civilizaţie la alta. Important este ca ea să se producă fără o 

mare cezură, prin preluare concentrată, în spirit şi nu în 

detaliu, a zestrei culturale anterioare, pentru că însăşi această 

zestre va forma credinţa viitoare a omenirii, raţiunea ei de a 

exista, idealul ei de a trăi pentru perfecţionarea integrală a 

speciei, pentru jocul perfect al fiinţării, pentru fericirea 

existenţei raţionale şi deopotrivă sufleteşti. Omul civilizaţiei 

postindustriale nu va fi un mutilat, obligat să păşească pe 

calea aceloraşi vechi eresuri, ci unul capabil să cânte pe 

claviatura imensei orgi a dobândirilor lui spirituale.” Citat din 

Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, care încă de la 

apariţie a fost o carte de mare actualitate ( v. Miscelanea, 1, 

pp. 102-103 ). 

„Dacă ai ş ti” sunt cuvintele cu care mi se adresa 

uneori Mihai - întrerupându-şi sau continuându-şi gândurile. 

Dacă ai ş ti - Mihai - îi spun şi eu, la rândul meu, câte am 

învăţat, câte minunăţii am văzut străbătând Magna Graecia şi 

o parte a limesului Imperiului Roman. 

Doar dacă am fi din nou împreună, clipă de clipă şi lumea 

gândurilor mele să prindă viaţă, ar fi ... o nouă 

poveste . . . A fost odată ca niciodată ...... 

30 august 2010 

„Labor omnia vincit improbus”(Munca stăruitoare biruie 

totul) Vergilius, Georgice, I, 145-146 

VIORICA GRAMATOPOL 

Puteţ i citi ş i vizualiza că r ţ ile lui 

Mihai Gramatopol accesând site-ul 

www.mihaigramatopol.ro 

62

Mapamond 

(IX) 

octombrie-noiembrie 2010 

În India încep Jocurile Commonwealthului. Făcusem 

pariu cu o săptămână în urmă cu un prieten chilian că 

ele vor fi un adevărat eşec. E adevărat, eşecul şi mai 

ales proporţiile lui sunt greu de cuantificat. Cu toate 

astea, tind să cred că am câştigat pariul. Delegaţiile 

multor ţări şi-au retras cei mai buni sportivi, preferând 

să concureze cu eşalonul doi. Ziarele din întreaga lume 

vuiesc. Am văzut de curând în „Hindustan Times” 

imagini dintr-un complex care se presupune că ar trebui 

să găzduiască delegaţiile oficiale. O mizerie de 

nedescris. Ceea ce, însă, aproape m-a şocat, a fost 

declaraţia unui oficial indian. În mare, el spunea că 

standardele de curăţenie şi igienă în anumite state ar fi 

mult prea… ridicate. Ştiam că unii indieni gândesc aşa, 

dar nu m-aş fi aşteptat ca un înalt oficial să dea glas 

unor asemenea idei absurde. În principiu, mulţi dintre 

cei care şi-au trăit întreaga viaţă în India consideră cât 

se poate de firesc dormitul pe stradă, mormanele de 

gunoaie care se întind de-a lungul arterelor principale 

din marile oraşe, lipsa de igienă elementară în 

prepararea mâncării, îmbulzeala şi lipsa de politeţe în 

metrou şi autobuze, claxonatul aiurea în trafic sau 

bătăile în mijlocul străzii asistate uneori de câte un 

poliţist impasibil care se sprijină într-un soi de bâtă 

ciobănească. La început, m-am întrebat cum de nu-şi 

dau seama că lumea poate fi diferită şi că realităţile lor 

nu definesc întreaga specie umană. Doar privind filmele 

americane difuzate şi urmărite cu aviditate aici ai putea 

realiza că în multe alte locuri de pe globul pământesc 

lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel. Apoi, am găsit şi 

răspunsul. Şi cinematografia indiană e plină de scene 

strălucitoare, aşa că mulţi indieni consideră că viaţa de 

pe ecran are alte reguli decât cea reală. Acolo 

decorurile sunt curate în mod artificial, curăţenia e nu 

un model, ci o convenţie cinematografică. 

Pe toată durata Jocurilor Commonwealthului, voi sta 

în România. Îmi revăd ţara după un an. Nu mă aştept la 

schimbări spectaculoase. Sunt la curent cu tot ce se 

întâmplă şi aproape intuiesc atmosfera. A intui, însă, nu 

se poate compara cu a constata. Oricâtă legătură ar 

exista între aceste două verbe, între ele se aşează falia 

inevitabilă dintre ceea ce se poate imagina şi ceea ce se 

experimentează direct. Aterizez cu ceva întârziere pe 

„Henri Coandă” şi mă grăbesc să iau un taxi spre Gara 

de Nord. A rămâne prea mult în Bucureşti e o 

perspectivă care nu m-a atras niciodată foarte mult. 

Plătesc pentru taxi mai mult decât face (oricum, nu mă 

voi îmbogăţi cu 60 sau 70 de lei!) şi ajung în gară. 

Drumul până acolo mi-l petrec ascultându-l pe şoferul 

de taxi, un om între două vârste, care îmi vorbeşte 

despre criza economică. În gară, feţe tensionate, mici 

bişniţari cu alură de mari afacerişti, oameni care oferă 

cazări avantajoase şi diverse alte „chilipiruri”. În tren, 

aproape că dorm până la destinaţie. Transilvania e 

destul de posomorâtă acum. Plouă, bate vântul şi simt 

destul de acut apropierea munţilor. Îmi revăd câţiva 

dintre prieteni. Cu toţii sunt îngrijoraţi. Credite, copii de 

crescut, nesiguranţa zilei de mâine. E un contrast 

violent aici. Eu sunt într-un soi de vacanţă pe care mi-aş 

dori-o ceva mai „senină”, ei sunt în mijlocul unei lupte. 

Când mă prezint, după vreo unsprezece zile, din nou pe 

aeroportul „Henri Coandă” pregătit pentru îmbarcarea 

spre India, aproape că mă simt uşurat. Părăsesc o lume 

în care ştiu că se poate trăi şi altfel decât cu capul în 

pământ, dar care, realmente e acum toată un rictus şi 

mă îndrept spre alta care, în statistici, creşte economic, 

dar în realitate, îşi confruntă violent vechii demoni care 

nu au dispărut odată cu plecarea britanicilor. În India, 

apăsătoarea sărăcie şi tristeţe sunt mai uşor de suportat. 

E o ţară care nu-mi aparţine şi faţă de care nu am niciun 

fel de responsabilitate. În România, certitudinea că 

lucrurile pe care le văd astăzi prăbuşite au arătat nu cu 

multă vreme în urmă cu totul altfel e suficientă pentru 

un sentiment suplimentar de angoasă. Nu e vorba de 

patriotism, ci pur şi simplu de o senzaţie de gol. 

Întors în India, mă hotărăsc să merg la sala de 

forţă. Cele o sută de kilograme pe care le port cu mine 

ameninţă să devină şi mai multe la contactul cu 

mâncarea indiană. Apropo de mâncare, în România am 

trăit o senzaţie stranie. Multe dintre mâncărurile care 

îmi plăceau au început să nu mai aibă gust. 

Condimentele atât de violente ale bucătăriei indiene au 

alterat cumva capacitatea mea de a percepe gusturile 

ceva mai puţin „tari”. Îmi amintesc că, în discuţiile pe 

care le-am avut cu indieni care au călătorit în Europa, 

mi se povesteau experienţe similare. Nu am înţeles până 

în acest moment cum e posibil ca o bucată de caşcaval, 

de brânză sau de salam să nu aibă niciun gust. După ce, 

însă, mănânci relativ frecvent samosa sau încerci un 

chili pakkora (ceea ce nu recomand nimănui) puţine 

mâncăruri mai au gustul de dinainte. La sala de forţă 

devine din ce în ce mai amuzant. Merg acolo de şase ori 

pe săptămână şi de fiecare dată mă amuz copios. 

Bărbaţii, într-o proporţie covârşitoare, petrec mai mult 

timp în faţa oglinzii decât făcându-şi exerciţiile. După 

fiecare serie de ridicări se aşează în faţa oglinzii 

63

încordându-şi muşchii şi aşteptând miracole la secundă. 

Cumva, bănuiesc că, în mare, acesta este 

comportamentul celor din sălile de forţă, de oriunde ar 

fi ei. Nu cred că e ceva specific Indiei. Asta m-a ţinut 

departe de aceste spaţii narcisiace până acum. În rest, 

atmosfera e plăcută. După douăzeci de minute pe banda 

de alergat, eliberez cantităţi importante de tensiuni 

negative. 

De curând, în metroul indian primul vagon al 

fiecărui tren a fost rezervat femeilor. E şi asta o 

recunoaştere a unui fenomen care nu poate fi stăpânit. 

În autobuze, în trenuri sau în metrou femeile stau în 

picioare (uneori purtându-şi copiii în braţe) în vreme ce 

bărbaţii, aşezaţi confortabil, sporovăiesc la telefon. 

Nimeni nu respectă locurile special rezervate femeilor, 

aşa că măsura era oarecum inevitabilă. Rezultatul ei a 

fost pentru mine uimitor. Brusc, în metrou se creează 

un soi de solidaritate bizară. 

În interior, vagoanele 

comunică între ele iar dacă 

un bărbat se află cu doar un 

pas în vagonul rezervat 

femeilor, ele încep să ţipe, 

agitându-se de parcă s-ar 

teme să nu piardă unul 

dintre drepturile lor 

fundamentale, precum acela 

de a vota, să zicem. E 

adevărat, când metroul e 

ceva mai liber (ceea ce nu se 

întâmplă foarte des) se admit 

şi excepţii. Privindu-le 

reacţiile, îmi dau seama că în această societate 

tradiţională, femeile au atât de puţine drepturi câteodată 

încât ideea de a avea ceva doar pentru ele, garantat de 

lege şi respectat de ceilalţi, le schimbă comportamentul. 

Spaţiul acela, primul vagon, le aparţine în totalitate şi îl 

ocupă milităreşte (ca pe front), ca pe un teritoriu în care 

îşi pot afirma independenţa. Ajunse la destinaţie, cele 

mai multe dintre ele îşi reiau poziţia umilă în societate, 

mergând în urma soţului, privind în pământ sau jucând 

rolul de menajere în casa socrilor. Cred că nu vor 

realiza prea curând că această măsură e o subtilă (sau 

poate că nici măcar prea subtilă nu e!) formă de 

segregare. E ca şi când societatea indiană ar recunoaşte 

că egalitatea între sexe e o utopie şi că, în consecinţă, ea 

nu va fi prea curând pusă în practică. Ceea ce în lumea 

civilizată apare drept desuet, total anacronic şi snob – 

feminismul – are aici o actualitate acută. Odată am 

văzut un bătrân care, din pricina îmbulzelii teribile a 

ajuns împotriva voinţei lui în vagonul rezervat femeilor. 

Pe lângă ţipetele de rigoare, bietul om a trebuit să 

suporte şi corecţiile fizice ale poliţiştilor. Un alt 

exemplu de idee care, la origini, poate părea fericită, 

dar care e pervertită în aşa hal încât se transformă într-o 

nouă formă de presiune. Or, de forme de presiune 

socială India nu duce lipsă. 

Unul dintre studenţii mei de anul trecut mă invită 

la nunta fratelui său. Oricât mi-aş dori să îl refuz, nu pot 

găsi scuze de data aceasta. Îl mai refuzasem în trecut de 

vreo două ori, aşa că acum duc lipsă de pretexte. În 

primele luni ale şederii mele în India, am considerat că 

a asista la o nuntă indiană este un fel de datorie 

spirituală şi nu de puţin e ori m-am simţit onorat de 

astfel de invitaţii. Zilele acelea au trecut demult. Acum 

zgomotul teribil al staţiilor de amplificare, muzica 

proastă, ipocrizia indienilor care, neputând fuma sau 

consuma băuturi alcoolice în faţa rudelor mai în vârstă, 

aleg să practice toate aceste îndeletniciri (benigne, până 

la urmă) undeva în afara spaţiului rezervat ceremoniei, 

toate acestea mă obosesc teribil. Se adaugă plictiseala 

pe care o resimt de fiecare dată când trebuie să susţin 

conversaţii pe teme care îmi sunt atât de familiare acum 

încât pot intui multe dintre răspunsurile interlocutorilor. 

A doua eroare majoră o comit atunci când hotărăsc să 

merg singur la nuntă. 

Ajung acolo la 8 şi sunt rapid plasat în compania 

unor prieteni ai studentului 

meu. Când se prezintă, 

aceştia nu îşi spun numele, ci 

mă informează cam cât 

câştigă lunar. Unul dintre ei e 

chiar mândru de performanţa 

de a trăi din banii părinţilor 

la 25 de ani. Superficiali, 

anoşti, enervanţi, ei sunt 

expresia tipică a unei clase de 

abia alfabetizaţi care, având 

avantajul castei, îşi croiesc 

drum prin viaţă cu o uşurinţă 

care în cele din urmă va 

dăuna societăţii indiene în 

ansamblul ei. Unul crede ca Australia e în Europa şi 

Parisul e o ţară, altul emite sentinţe banale, auzite cine 

ştie pe unde, fără a se obosi să găsească argumente 

pentru vreuna dintre ele… Comparându-i cu unii dintre 

studenţii Delhi`University, îmi dau seama că ei, aceşti 

paraziţi sociali aroganţi (avem şi noi specia aceasta 

care, cred eu, e universală), pe lângă incredibila lor 

superficialitate, mai au şi şansa de a ocupa în societate 

poziţii pentru care oricine altcineva ar trebui să lupte 

serios. Dacă vreunul dintre studenţii mei de origine 

socială modestă, sărac, dar inteligent, interesat de 

cultură, ar solicita viză pentru Franţa, ar fi cu siguranţă 

respins (şi nu e vorba aici numai de Franţa). Pe când 

grobianul din faţa mea văzuse deja Occidentul fără a se 

fi ales cu nimic de pe urma acestei experienţe. 

După treizeci de minute de aşa-zisă conversaţie, ies 

în afara cortului, pretextând că trebuie să fumez o ţigară 

şi plec. E prima nuntă de la care plec aşa, pur şi simplu. 

E un soi de fugă pe care, când ajung acasă, o asimilez 

senzaţiei pe care o ai atunci când mănânci ceva alterat. 

Creierul, ca şi stomacul, se îngreţoşează câteodată şi el 

săracul şi atunci nimic altceva nu rămâne de făcut decât 

să tai de la rădăcină sursa răului, adică, în cazul meu, să 

evadez. Evadez, însă, din India în… India, ceea ce, mă 

rog, nu prea e de natură să mă mulţumească foarte tare. 

OVIDIU IVANCU 

Foto: Jama Masjid, 24 aprilie 2010 

64

FLOARE 

Se scutură azi, 

Vibrând de alb: 

Zăpezile…iernii. 

Fina atingere 

a timpului plâns, 

face luminii 

în cânt paradis. 

Albul atins 

de timpul ales 

e-al iernii regret. 

ALBUL PUR 

Pete pure de alb, 

Pe covorul însângerat 

De fantoma ceţii. 

Albul pur, 

vărsat de anotimp, 

cupola florii 

purtate de clopoţei 

pe aripi de vis, 

prin aburul ceţii 

ce sângeră de dor. 

ADIERE 

Fire firave de tort, 

Spălând lumina, 

În vase de argint. 

Bătaia aripilor 

obosite de vreme, 

clipind a mister 

spre darul din vise, 

spală lumina 

prin mii de vibraţii, 

în vase de argint. 

VERDE 

Viaţa ce freamătă, 

Verdele pur, de anotimp, 

Plin de curate emoţii. 

Se naşte-n lumină 

dorul de viaţă 

ce-n colţul ierbii 

răsare acum, 

de anotimpuri pline 

a vieţii culoare: 

ne strigă pe nume. 

RÂURI 

Cascada timpului, 

Prelinsă umed, 

Peste văile însorite. 

Licărul speranţei 

prins între maluri, 

pluteşte agale, 

sau zoreşte furtuna 

peste evul 

civilizaţiilor, 

trecute, eterne. 

AROME 

Aerul respirând 

Gândurile copacilor, 

Proiectaţi în eter. 

Diafană atingere, 

de pulberi aduse, 

pe răni, vindecate 

de vise deşarte. 

Luminii culoare 

şi firii enigmă: 

gând…în eter. 

CERUL 

Stropită cu aur, 

Bogăţia culorii 

E-a ochilor nopţii. 

Oglindă, privirea, 

surâsul unei stele 

în timp călătoare, 

limba nopţii 

cântând siderală, 

a cerului slavă 

de vis şi…alint. 

VIAŢĂ 

Prin sunetul clipei, 

Curgând, cu vuiet: 

Tumult şi miraj. 

Hotarul, destinul, 

şi clipa ferice, 

durerea, plăcerea 

întunecata lumină 

şi gândul rănit 

în dragostea ei, 

de miraj şi tumult. 

CÂMPUL 

O mare roditoare, 

Cu tină încrâncenată, 

Rotată aromă de timp. 

Plaiul de flori 

ce strigă-n culori, 

ritm desuet 

prin vântul şiret 

un reavăn pământ 

rodeşte tumult 

al timpului strai. 

GHEORGHE A. STROIA 

(din cartea în curs de apariţie 

„Metamorfoze”, ediţie bilingvă, 

română-engleză, traducerea de 

Mihaela Bozanchi) 

_____________________________________________________________________________________________________ 

Taci ! 

Mă uit cum cade vara din 

copaci. 

Că nu e nime-acolo sus s-o 

ţie 

Şi peţiolul verii se subţie. 

O şoaptă şi se frânge .Taci! 

Şiruri lungi de veri 

Veri la rând am scris 

cu respirarea, 

pe nouri, pe val, 

pe tremurii frunze de plop, 

în ţipătul orei, 

pe lunga eşarfă 

a Isadorei… 

Şiruri lungi de veri 

am tot scris. 

Doar vântul mai răsfoieşte 

frunzarele 

şi în vârtej nebun, 

din făr” de fir 

împrăştiatele litere, 

reface focul din scrum. 

Ghiocei 

Străpungând coaja zăpezii, 

golaşi, 

în vântul cel aspru 

bate, 

în- de giulgiu- pânzeturi, 

clopoţeii albi 

tremură cast. 

Cum o regină, 

şi-ar scutura 

măreţ, făptura 

dând uşor din cap, 

cu un clinchet de candelabre. 

Zorelele 

Dimineţile, 

grele de-a nopţii răcoare, 

zorelele 

zăbovesc, în fierbinţi 

aşternuturi de floare. 

Galeş, cu-ncetineală 

îşi deschid, de azur 

pleoapele 

în afară., 

şi se fâstâcesc 

când râd cu Soarele 

şi albinele – 

în toate culorile, 

în toate luminile. 

Şi nu ştim ce tainică mână 

le zăvorăşte firea 

deodată cu zarea, 

şi-n ce tremurie ondină 

presimt şi îşi neagă-nserarea. 

Vechi suvenire 

Plânsori de petale. 

Vechi suvenire, 

în tulbur, 

văzul meu, 

cu florile pier. 

Crengi la pământ, 

rădăcină în cer. 

Pe un nor 

Un abur 

te-a făcut depărtarea, 

că ai putea pluti, 

pe un nor roz-alburiu. 

Şi înduioŞată, eu, 

te-aş plimba uşor, 

cu respirarea, 

de colo-acolo. 

MARIANA FLOAREA 

65

(I) 

Suciu Titus - Emil. Scriitor, profesor de matematică la Lic. cu 

program sportiv „Banatul“. Născut la 31.01.1940, în Braşov. Studii: 

Fac. de Mat.–Fiz. din Timişoara (1957–1962). Profesor de 

matematică în Bocşa (1962–1978), apoi în Timişoara. Activitate 

literară: debut în revista „Luceafărul“, cu proză, la recomandarea 

academicianului Fănuş Neagu, în 1968. Colaborări la toate revistele 

de specialitate din ţară. 

Debut editorial: 1979. Romane: „Drumul“ (1979), „Ceaţa“ 

(1984), „Pragul“ (1986), „Pânda“ (1998), „Ana“ (2001) – Premiul 

USR, filiala Timişoara, „Hamlet la Vama Veche” (2007). Volum de 

nuvele: „Movila albă“ (1981). 

Teatru, două piese: „Pacienţi cu abonament” (2009) 

Cărţi despre Revoluţia din Timişoara: „Reportaj cu sufletul la 

gură“, trei ediţii (1990, 1990, 2008), „Lumea bună a balconului“ 

două ediţii (1996, 2009). 

Film cu Televiziunea Română Timişoara, cu ocazia aniversării 

a 20 de ani de la Revoluţia din România, „Candelă împotriva 

Timpului” 8 episoade a 30 minute fiecare, 2009. 

Membru U.S.R. din 1985. 

Hobby-uri: schiul, fotbalul, turismul. 

Cronici semnate de: Laurenţiu Ulici, Cornel Ungureanu, 

Alexandru Ruja, Marcel Pop-Corniş, Adrian Dinu Rachieru, Marian 

Odangiu, Mariana Brăescu, Paul Dugneanu, Arthur Silvestri… 

_________ 

Suntem în maşină, vremea e frumoasă, mergem spre 

Bocşa, invitaţi fiind la o manifestarea literară de doamna 

Gabriela Şerban, directoarea bibliotecii orăşeneşti. Vestea 

că vom face acest drum îmi oferea o oportunitate pe care 

n-aveam de gînd s-o ratez. Nu în vreun birou, pe stradă 

ori la locul de muncă, ci în ambianţa habitaclului unui 

turism! În timp ce vom străbate distanţa dintre Timişoara 

şi Bocşa! Ineditul situaţiei, recunosc, m-a făcut să aştept 

momentul ieşirii din oraş cu febrilitate 

Titus nu ştia ce avea să urmeze. 

M-a luat din faţa blocului, am apucat spre viaduct, 

spre gară, Calea Şagului… 

După ce-am trecut de sensul giratoriu din preajma 

complexului REAL, am deschis mapa, am scos aparatul. 

Titus a intervenit spunînd că nu era nevoie, al maşinii era 

bun. Pe deasupra m-a asigurat că avea CD-uri de excepţie. 

Am ridicat mîna, am apăsat butonul roşu în mod 

demonstrativ. 

- Ce faci 

- Mi se pare un moment potrivit. Ţie 

- Vasi, ideea e îndeajuns de trăsnită ca să nu-i muşin 

originalitatea. Dar cu o sută, o sută douăzeci la oră… 

- Pentru gânduri cu şi mai mult. Până ajungi acolo 

de unde trebuie să începem. Eşti gata 

- Sunt măgulit. De-a dreptul încântat că laşi totul la 

latitudinea mea. Bine, dă-i drumul… 

- Titus Suciu, o întâmplare fericită a făcut ca o bună 

perioadă de vreme din acest an să fim alături zi de zi. 

Colaborarea noastră are la bază una din obsesiile tale 

şi consimţământul meu total. Ai venit la televiziune în 

2008 şi, în biroul lui Lucian Ionică, ai început să te dai 

peste cap încercând să ne convingi că trebuia, că era 

datoria noastră, că eram obligaţi, ţinând cont că 2009 

era an aniversar, să facem filmul despre Revoluţie, 

deoarece, dacă nu-l făceam noi, altcineva… După primul 

salt mortal, sper să-ţi aminteşti, te-am oprit. Ideea 

ni s-a părut oportună, nu puteam să nu rezonăm, te-am 

asigurat că-l vom face. În zilele acelea lucram la alt 

proiect. Mie drag, Banatului – la urma urmei întregii 

ţări – necesar. E vorba de filmul „1 DECEMBRIE 

1918”, în care prezint contribuţia bănăţenilor la 

Marele Act de constituire a ROMÂNIEI MARI. 

Şi sfârşitul lui iulie, începutul lui august, şi primele 

interviuri pentru viitorul nostru film „CANDELĂ ÎM- 

POTRIVA TIMPULUI”. Zi de zi filmări cu cîte cinci, 

şase, uneori opt revoluţionari, când şi când momente 

de relaxare. Bunăoară ca acesta. Iată, ieşim din 

Timişoara, fojgăiala oraşului a rămas în urmă. Titus 

Suciu, care este starea ta în drum spre Bocşa 

- Bocşa!... Doamne, despre Bocşa aş putea vorbi zile 

întregi. Existenţa umană e la urma urmei suma evenimentelor 

trăite şi retrăite! Fiecare avem cel puţin un 

loc în care revenim la modul propriu cu maşina, cu 

trenul şi des, destul de des cu gândul. Îţi propun să fim, 

pentru câteva clipe, persoane cu puteri paranormale. 

Stăm comod pe un nor şi privim nebunia de jos. Unii 

merg într-un sens, ceilalţi invers. Vorba aia, mergem să 

avem de unde ne întoarce. Vânzoleala de jos ne oboseşte, 

rămânem cu ochii pe un tren. E o imagine odihnitoare. 

Imensul şarpe înaintează cu supleţe, se încovoaie 

într-o parte, în alta, merge drept, trece peste un 

pod, printr-o pădure, se aude un şuier, parcă vesel, şmecheros, 

garnitura traversează o şosea… Nu ne lăsăm seduşi 

prea mult de această imagine, ne vedem de treburile 

noastre. Controlăm buletinele pasagerilor. Dânsul 

are domiciliul într-o localitate de pe traseu… dânsa 

la fel… dânsul de asemenea… Persoanele care locuiesc 

în aşezări prin care urmează să trecem nu ne reţin 

atenţia. Dacă vom stabili acest lucru pentru toţi călătorii, 

experimentul e ratat. Dar nu. În ultimul vagon – 

fiinţa care ne interesează. Un bărbat. Ne dăm seama că 

e insul pe care-l căutăm după expresia de pe chip, după 

privire. Ca să evităm orice dubiu, îi verificăm, totuşi, 

cartea de identitate. E cum presupusesem, locuieşte 

într-un orăşel din urmă. Cu asta lucrurile sunt clare, e 

omul nostru. Din acest moment nu ne mai preocupă 

altceva decât acest bărbat. Şi-l privim insistent, cu 

răbdare. Cu răbdare şi, constatăm parţial surprinşi, cu o 

oarecare simpatie. Un ins superficial nu i-ar fi acordat 

atenţie. O uitătură şi şi-ar fi văzut de treburile lui. Noi 

însă nu ne putem dezlipi privirea de pe expresia 

chipului său, care este atât de… Cum să spunem… 

66

Asemeni unei grămezi de tăciuni ce nu mai ard, la 

suprafaţă negri dar care, la o pală de vânt, se roşesc. 

În zare, un orăşel, viteza trenului scade, se zăreşte gara, 

omul nostru priveşte în jur altfel, parcă se deşteaptă din 

somn. Realizează că a ajuns unde voise să meargă. Unde 

decisese în mod conştient, ori unde ajunsese datorită unei 

chemări prea subtile pentru corsetul unei formule verbale, 

îndeajuns însă de profunde pentru a considera c-ar fi 

trebuit să facă altceva. Priveşte încă o dată pe geam, da, 

asta era gara, se ridică, îşi ia sacoşa, apucă spre uşă. Nu ne 

interesează pasagerii care urcă, doar cei ce coboară. Vreo 

20 de persoane. Localnicii apucă în dreapta, în stânga, 

spre locuinţele lor, peronul se goleşte în doar câteva 

secunde. Nu cu totul. Acolo unde pusese piciorul de pe 

ultima treaptă a vagonului – omul nostru! 

Privirea… Pe chip, din nou, expresia de până atunci. 

Care se înviora când se întorcea într-o parte, în alta, 

devenind de fiecare dată grea de melancolie. Poate pentru 

că avea treburi pe afară, poate din curiozitate, în prag – 

impiegatul. Cei doi se privesc intens, tot mai intens, pe 

chipul oficialului oarecari iluminări, datorită acestora 

păşeşte, se apropie de omul nostru, i se adresează. Să 

rămânem, Vasi, în fotoliul nostru celest. Nu e nevoie să 

auzim ce-şi spun, le interpretăm gesturile. Un schimb de 

câteva cuvinte, după care cei doi întind mâinile, se 

îmbrăţişează. Nu e ca şi cum am fi fost în preajma lor 

Alte replici şi cei doi păşesc spre ieşirea din staţie 

ţinîndu-se de după umeri, acolo îşi mai spun câte ceva 

după care se despart, impiegatul rămâne pe loc, omul 

nostru se îndepărtează, nu uită însă de cel rămas în urmă, 

se întoarce, de două ori, îi face semne cu mâna, 

funcţionarul îi răspunde cu evidentă căldură sufletească. 

Şi omul nostru pe stradă, pe străzi, înaintînd parcă fără 

niciun ţel. Când păşeşti astfel te conduc nu ochii, ci sufletul. 

Şi sufletul îl conduce până în faţa unei case destul 

de vechi, în faţa căreia se opreşte de parcă ar fi fost somat 

de-o santinelă. Dar nu gestul e important ci, din nou, 

privirea. Încărcată de multă, de foarte, foarte multă nostalgie. 

Vasile Bogdan, crezi că ipoteticului cititor al 

acestor rânduri îi va fi greu să-şi dea o explicaţie pentru 

comportamentul omului nostru 

- Să trag concluzia că te-ai născut în Bocşa 

- Să coborâm de pe norul nostru, să revenim la 

destăinuire. Casa în care te naşti reprezintă un reper 

emoţional doar dacă e şi cea în care ţi-ai petrecut 

copilăria, adolescenţa. Cei mai mulţi copii scâncesc prima 

dată într-o maternitate. Te asigur însă că, chiar de-am sta 

ani întregi în fotoliile celeste pe care tocmai le-am părăsit, 

chiar de-am identifica zeci de călători cu priviri încărcate 

de nostalgii, nici unul nu se va opri în faţa unui spital. 

Nu, nu m-am născut în Bocşa. Iar părinţii n-au avut 

prieteni ori rude, care să le fi oferit prilejul unei cât de 

scurte vizite în oraşul de pe Bârzava. Mama m-a adus pe 

lume în Braşov, de la opt ani sunt timişorean, pe timpul 

verii eram mai tot timpul pe dealurile din jurul comunelor 

Hodac şi Ibăneşti de lângă Reghin – locul de baştină al 

bunicilor din partea mamei –, de Bocşa am auzit întâia 

oară când aveam 22 de ani, la Bucureşti. Am ajuns în 

Bocşa din întâmplare. 

- Întâmplare!... De aici să pornim, de la această 

precizare. Ce întâmplare, Titus 

- Una pe care, după vreo opt luni, m-am simţit obligat 

s-o reevaluez prin prisma unei pasagere, să-i spunem 

premoniţii, din urmă cu câţiva ani. Am auzit de Bocşa 

după ce-am absolvit facultatea. Dar prin anul doi, poate 

trei, m-am trezit spunându-mi cuvinte aparent fără noimă, 

în realitate mult prea profunde ca să le fi înţeles în 

momentele acelea. Mi le-am spus, nu le-am dat importanţă, 

nu le-am acordat credit, dar mi-a fost dat să trăiesc 

clipe în care mi le-am reamintit şi atunci… Copilăria, 

adolescenţa, mi-au fost tutelate de un miraj tulburător. 

Visam să ajung unul din marii fotbalişti ai ţării. 

Eram junior la Ştiinţa, aşa se numea Poli prin anii ’50, 

când divizionarii A formau o echipă frumoasă, simpatică, 

iubită. N-o să uit numele titularilor niciodată: 

Curcan – Zbîrcea, Brînzei, Florescu – Cojerean, Tănase 

– Gîrleanu, Lereter, Ciosescu, Dinulescu, Boroş! O trupă 

fabuloasă, în care visam să mă integrez cândva. 

Deocamdată însă nimic în plus despre fotbal, o să vorbim 

despre el la momentul potrivit. Ceea ce însă trebuie 

spus din capul locului, e că la cariera de profesor 

de matematică mediam rar. Doar când uitam de fotbal. 

Dar de fotbal, vorba aceea, nu uitam niciodată! 

În duminica aceea mergeam spre Reşiţa pentru un 

meci cu o echipă locală. Eu, din cauze neidentificate de 

niciun medic până acum, am probleme cu mijloacele de 

transport. În maşină, tren, nu mai vorbesc de avion ori 

vapor, mi-e rău. Rezist 50, 70 de kilometri după care, 

mai ales dacă accelerările şi frânele sunt bruşte ori curbele 

strînse, încep să transpir, să ameţesc, în cele din 

urmă să vomit. Din fericire, ceea ce am constatat fireşte 

mai târziu, la volan totul e în regulă. Pot conduce o mie 

de kilometri fără nicio problemă. 

Dar să revenim la ziua drumului spre Reşiţa. Pentru 

mine călătoria cu trenul înseamnă faţa spre locomotivă, 

nasul în geam şi privirea înainte. Nu sunt un companion 

agreabil în timpul voiajului. Cum nu-mi permit să 

întorc faţa de la geam, cum răspunsurile mele sunt monosilabice, 

orice încercare de a intra în dialog cu mine e 

sortită eşecului. Coechipierii cunoşteau problema, nu 

mă deranja nimeni, priveam liniştit în faţă. Mai bine de 

o oră jumătate nu mi-a reţinut atenţia nimic din ceea ce 

priveam. Imagini obişnuite, comune, terne. Deodată – o 

clădire cochetă şi nişte castani superbi în floare! Frumuseţea 

arborilor mi s-a dezvăluit după ce garnitura se 

pusese în mişcare. Am tresărit – tresăririle sunt reacţiile 

umane în faţa frumuseţilor dumnezeieşti! –, nu ştiam 

dacă erau castani şi înaintea staţiei, asta nu avea însă 

importanţă. Din câte reţinusem s-a definit un tablou 

superb: gară mică, cochetă, înconjurată de suporturi 

imense pe care se găseau sute de candelabre gingaşe. 

Din câte simţisem, s-a închegat o constatare: n-am 

văzut niciunde o gară mai frumoasă. Din cîte dedusesem 

din trăirile acelea s-a conturat o hotărîre. Aici! 

Dacă nu mă vor reţine la echipa întâia când voi ieşi 

din juniorat, un an, doi, cât va fi nevoie să-i conving 

că am valoare, aici voi veni să joc, în orăşelul ăsta! 

E, gînduri, vorbe ce mi-au trecut prin cap aşa, într-o 

doară – nu mă pot elibera de suspiciunea că folosim 

această formulare ori de cîte ori suntem incapabili să 

receptăm mesajele extrasenzoriale! –, pe care, privind 

peisajele în desfăşurare, le-am uitat repede. Mai mult 

de-atât, între gândurile, vorbele acelea şi numele localităţii 

– nicio legătură. 

VASILE BOGDAN 

67

Starea prozei 

Ilarie nu mai înţelegea. Dintr-odată era ridicat brusc din 

patul cald, cu salteaua aspră, de paie. Deşi afară era încă noapte. 

În casă era lumină. Lampa mică, de petrol, pâlpâia vesel. Dar 

mama îl privea mustrător. Cu o înţelegere blândă. Pleoapele lui, 

grele de somn, îi picau alene. Mâinile aspre ale mamei, de 

ţărancă muncită, îi scuturau visul fericit, în care se vedea 

mângâind un miel. Tocmai îi sărutase botul umed cu miros de 

iarbă. Vocea mamei, din adâncimea nopţii speriase mielul. 

Copilul plângea uşor. 

Mijeşte ochii. Vede şi chipul surâzător al lui tata mare: 

mustaţa încărunţită, tunsă scurt; dinţii micuţi şi rari, cu adăugiri 

aurii; faţa osoasă, ridată. Acum îşi aduce aminte. Aseară îl 

rugase atât de fierbinte să-l ia şi pe el la târg. Sa vândă perele; 

minunile aurii din perii bătrâni şi uriaşi din curtea lui, din deal. 

Cum a reuşit oare să le culeagă pe toate Erau atât de sus printre 

frunzele verzi! Acum îşi şterge lacrimile. Zâmbeşte strâmb. 

Somnul încă nu i s-a dezlipit de pleoape. Şi cât de voinic se 

arătase aseară! Cât îi mai sărutase faţa rugoasă cu ţepii tari, 

rugându-l să nu-l uite acasă. Bucuria renaşte în sufletu-i mic în 

frământarea mâinilor mamei. Tata mare, ca totdeauna, s-a ţinut 

de cuvânt. Vor merge împreună departe, departe... Acolo unde 

cerul se uneşte cu pământul. Somnul i s-a risipit. Sau aşa voia el. 

Trece din braţele mamei în cele ale bunicului. Bunicul îl sărută. 

Copilul e din nou fericit. 

Afară pieptul i se umflă de răcoarea nopţii. Se face voinic. 

Un semn discret face cu mâna mamei. Să nu fie îngrijorată. Se 

urcă amândoi în carul enorm, cu obloanele puse. Perele 

răspândeau miros îmbătător de tămâioasă. Copilul întinde mâna 

în grămadă. Se bucură de atingerea lor rece. Ia una lacom şi-şi 

înfige dinţii în carnea zemoasă. Aromele pământului îi umplu 

bogat gura. Mestecă încetişor. Înghite. 

Tata mare mână cu blândeţe vacile. Carul scârţâie greu. 

Drumul e bolovănos. Vitele îl urcă încet, bătrâneşte. Dinspre 

Olteţ, se aude încet fâşâitul lanurilor de porumb, cu un fior rece, 

metalic. Simte în nări mirosul lor de roadă coaptă. Cântecul 

greierilor însufleţeşte noaptea, parcă acum grăbită să plece. Tata 

mare îi aranjează fularul. Lui nu-i este frig. 

Noaptea se sparge uşor în licărirea zorilor. Casa lor e acum 

departe. Satul e liniştit, parcă inert la desprinderea de prapurele 

nopţii. Se aude din când în când lătratul unui câine supărat de 

scârţâitul osiilor carului sau grohăitul prin somn, tihnit, al unui 

porc. Cocoşii pâlpâie din aripi şi vestesc zorile care stau să vină. 

Ilarie stătea fudul în carul hurducănind 

pe drumul gloduros. Mergea spre 

necunoscut. Îl însoţea doar glasul cald 

al bunicului, îndemnând vitele. Simte 

în spate răcoarea umedă a fructelor. 

Priveşte cerul. Stelele îi par atât de 

aproape! Unele sunt mari, aurite, pline 

de strălucire. Altele mai îndepărtate îi 

apăreau mici, pâlpâind sfios. O întreagă 

revărsare de nuanţe, de jocuri de 

lumini. Era o imensitate a splendorii 

peste pământul mai degrabă trist. 

Câte o stea se desprindea din 

candelabrul cerului şi se pierdea în 

nesfîrşit. ”Ilarie, steaua nu pleacă, dar 

ne vesteşte că a murit cineva”, spune 

cu glas ruginit bunicul. ”Cine, tată 

mare” ”Cineva din lumea asta mare...” 

Ilarie ştia că unii oameni mor. Şi 

el participase la procesiunile triste, 

după un car cu boi îndoliaţi, ce purta un 

tron deschis în care stătea întins, unul 

dintre ei ce până atunci fusese printre 

dânşii. Acela stătea 

nemişcat, între pânzele 

albe, cu o lumânare 

aprinsă pe piept. Era 

îmbrăcat în haine noi, 

curate, deşi până atunci 

umblase în veşmintele 

obişnuite, terfelite de 

muncă. Era şi preotul care 

cânta trist, iar femeile 

vărsau lacrimi. Bărbaţii nu 

plângeau, dar înghiţeau 

noduri. Unii săpaseră între 

timp în cimitir o groapă. 

Tot ei îl coborau acolo pe 

funii groase. Mai apoi aruncau pământ peste tron. Scândurile 

sunau înfundat. Iar pe omul acela Ilarie nu-l mai vedea 

niciodată. 

Care era steaua lui Când va muri, steaua aceea va 

cădea. Dar va mai fi mult până atunci. Steaua lui trebuie că e 

una tânără, viguroasă, puternică. Dar care dintre atâtea 

Oboseşte de căutare. Se ridică. În zare, negurile se albăstresc. 

Umbrele se risipesc, dispar. Zorile au învins. 

Au ieşit la şosea. Şinele roţilor hurducăiesc acum peste 

pietre. Bunicul se dă jos pe lângă vacile sleite. Ilarie rămâne 

sus, între pere. Nu se mai poate înfrupta din ele. Dar mâine, 

desigur, o să le ducă dorul. 

Satul Otetelişu se trezea din somn. În case se aprindeau 

luminile. În coteţe cocoşii salutau dimineaţa. Găinile făceau şi 

ele larmă. Femeile ieşeau şi le chemau la mâncare. Ele săreau 

gureşe, fâlfâind din aripi. Lumea e ca pe la noi, gândea Ilarie, 

văzând aceleaşi case, ascultând aceleaşi chemări, luând 

cunoştinţă cu aceleaşi obiceiuri. 

Pe lângă pârâul Peşteana, au cotit-o spre târg. Acolo era 

deja lume multă. Ţărani ca şi ei, veniseră cu vitele, cu carele 

pline. Dar erau şi alţii de la oraşe. Puseseră pe lângă căruţe 

oglinzi colorate. Acestea străluceau în bătaia primelor raze. 

Primprejur unii scoseseră şi ciocăneau ciaune. Alţii vindeau 

obiecte din lemn: băniţi şi ciururi. Mai încolo, se scoteau la 

vedere ălbii, postăvi, trocuri, brădoici, linuri şi butoaie. Către 

zăvoi, unii ţineau de funii o vacă, un bou, un viţel sau o capră. 

Cei mai mulţi erau cu scroafe şi cu purcei. Peste tot mişunau 

cumpărătorii. Se tocmeau la preţuri. Toţi se arătau băţoşi la 

început, după care dădeau totul. Se uitau lacom la bani. Ii 

băgau în chimir şi mulţumeau lui Dumnezeu. Apoi plecau 

acasă. Dar parcă tot erau nemulţumiţi... 

Bunicul dejugă vacile. Le împarte la fiecare câte un braţ 

de iarbă. Vitele mănâncă încet. 

Bunicul şi nepotul stau şi aşteaptă. 

- Pere bune, neamule, strigă 

din când în când bunicul, agitând la 

vedere o balanţă veche. Dar 

oamenii nu-l bagă în seamă. El are, 

însă, răbdare. Ilarie se bucură de 

totul. Nu înţelege de ce bunicul este 

îngândurat. 

- Uite Ilarie, de la noi nu vor 

să cumpere. Ştiu ei ce marfă avem 

noi Unde se mai găseşte aşa ceva 

Ridică perele şi le pune pe talerul 

balanţei. Vin unii, se interesează de 

preţ. 

- Doi lei kilul, îi îmbie 

bunicul. Dar ei întorc spatele. Ilarie 

se miră. → 

_______ 


”Lumini care vin de departe” 


68

Undeva, la margine, s-a pornit o tiribombă. Un cal costeliv, 

înhămat la capătul unui par o învârte. În scaunele legate cu 

lanţuri se învârt flăcăii şi fetele. Ameţesc şi chiuie. Flăcăii prind 

scaunele fetelor şi le aruncă în văzduh. Ele chicotesc de teamă şi 

de bucurie. Ilarie ar vrea să meargă şi el. Bunicul îi spuine că e 

prea mic. Şi apoi nu au vândut perele. Atunci, tata mare îi va da 

voie negreşit. Cunoscuţii îl salută. Bunicul le răspunde 

morocănos: 

- Al cui e copilul, nene Grigore 

- Al meu, al cui să fie 

- Cum, ai dumneata băiat aşa de mic 

- Nu sunt mic, sunt mare, se burzuluieşte Ilarie. 

- Dar ce, eu n-am voie, sare înciudat şi bunicul. 

- Du-te bă, că nu-ţi mai face dumitale copii, ţaţa Anica. 

Poate e al fetei dumitale sau al băiatului. Al cui eşti măi, ţâcă 

Ilarie nu răspunde. Dacă n-au de gând să cumpere să-l lase 

în pace. 

Orele trec. Soarele se ridică sus, peste Dealul Răi. Bunicul e 

trist. N-a vândut mare lucru. Băiatul 

aleargă în jurul carului. S-ar duce la 

tiribombă sau chiar să pescuiască în 

Olteţ. Dar tata mare nu-i dă voie. Le 

atrage atenţia cineva. Un bărbat gras, 

îmbrăcat în haine de oraş se uită la 

pere. Le încearcă cu mâna. Gustă una 

din ele. Pare mulţumit de marfă. 

- Îţi cumpăr tot carul, moşule. Dar 

nu cu doi lei, ci cu cincizeci de bani 

kilul. 

- Nici nu mă gândesc, face şi 

bunicul. Ilarie înmărmureşte. Ce om 

sucit mai e şi tata mare! Până acum 

voia să le vândă şi acum întoarce nasul. 

- Nu înţelegi nene, că le iau pe 

toate Du-te la mine, sus în curte şi le 

descarcă. Ţi le cântăreşte nevastă-mea. 

Sunt acolo şi băieţii... 

Bunicul se supune, într-un sfârşit. 

Înjugă vacile. Îl pune pe Ilarie în car. 

Pornesc către Bălceşti. Vitele urcă 

greu. Lângă monument trag într-o 

curte. Oamenii descarcă. Bunicul e 

atent la cântar. Primesc, în sfârşit, banii. 

- Las şi eu carul aici, jupâne, să dau o raită prin centru 

- Da moşule, dar când pleci să faci curăţenie, că aici nu-i 

grajd. 

Bunicul nu-i răspunde. Îl ia pe copil în stradă. Ilarie e 

dezamăgit. De la el de acasă, noaptea, Bălceştiul părea de 

poveste. Vitrinele erau luminoase, mari... Casele imense, 

blocurile ce se înălţau rapid... Toate acestea privite de aproape 

îşi pierduseră toată strălucirea. Bunicul îl poartă prin prăvălii, de 

unde cumpără de toate. Lui îi cumpără o bască neagră. Ilarie se 

fuduleşte cu ea. La domnul Ţâru se pozează. Pleacă mai târziu 

după ce la o cârciumă au mâncat mititei cu muştar. Bunicul a 

băut o bere şi Ilarie o limonadă. 

În fotografie, bunicul se ţinea ţanţoş. Privea fix la aparatul 

imens, mândru de nepotul său, care fusese cocoţat drept, în 

picioare, pe un scaun. Ilarie însuşi se priveşte mirat, holbându-se 

la minunea ce le redase chipurile pe hârtia nemuritoare a acelei 

clipe de graţie. 

Destul de rar mai venea, acum, Ilarie pe la bunici. Lucra 

într-o fabrică, în Craiova, unde ei îl credeau fericit. Dar el făcea 

liceul la seral şi era ocupat peste măsură. Stătea cu chirie, iar 

gazdele îl urau pentru că învăţa mult noaptea şi consuma multă 

lumină. Deşi tot el o plătea. 

Încercase să pună multe din întâmplările vieţii lui pe hârtie, 

bătuse la uşile mai multor redacţii. Dar funcţionarii aceia 

politicoşi îi spueau că sunt lucruri bune, interesante unele, dar că 

nu se poate publica aşa ceva. ”E nevoie de mai multă speranţă, 

de optimism, ca să încălzim sufletul maselor, nu de acea 

deznădejde bolnăvicioasă pe care o prinzi în cuvintele tale. 

Ieşi în lume, tinere, priveşte la entuziasmul constructorilor 

societăţii de azi şi scrie despre acestea. Este o datorie morală 

faţă de cei ce înfăptuiesc...” 

Aşa, textele lui stăteau prin sertare, într-o perpetuă 

aşteptare. Asta era lumea pe care o vedea el. Ceea ce-i cereau 

amabilii funcţionari îi depăşeau înţelegerea. Sau puterile. 

Pe bunici îi regăsise, acum, în singurătatea nesfârşită a 

bătrâneţii. Trebăluind cu dificultate prin curte şi aşteptând să 

le calce cineva pragul. Dar aceasta parcă se întâmpla tot mai 

rar... 

Ilarie le adusese o damigeană cu apă. Aşa obişnuia el, cu 

toţi ai lui, când mergeau în vizită la bunici. Pentru că, acolo, 

la Chirculeşti, nu erau fântâni. Ei coborau cu toţii cu cobiliţa 

cu două găleţi la o fântână într-o vâlcea. Dar apa aceea era 

sălcie. Ca să bea sau ca să gătească, se duceau peste un deal, 

la fântâna lui Iagăru, sau coborau la noi, la Irimeşti, tot cu 

nelipsita cobiliţă. Ilarie le-a mai adus ceva de-ale gurii şi, cum 

aveau obiceiul, l-au poftit la masă. 

Mama Anica era a doua nevastă a 

bunicului. Pe prima, mama 

Florica, n-o cunoscuse. Murise 

când copiii, adică mama lui şi 

frate-său Gheorghe erau mici şi 

tata mare era plecat în cel de-al 

doilea război. Poate de aceea Ilarie 

nu făcea nicio diferenţă între ei. Îi 

considera pe amândoi bunicii lui 

adevăraţi. 

Mama Anica a prăjit ouă, tata 

mare a destupat o sticlă de vin. 

Ilarie a mâncat şi a băut cu 

plăcere. Au vorbit despre secetă, 

despre mana din vii, despre 

serviciul lui. Ilarie nu li se plângea 

bunicilor. Ştia că aveau nevoie de 

credinţa că este fericit. Spune doar 

că ar mai vrea să facă o şcoală. 

- Dar ce vrei măi tată, să te 

faci ministru 

- Nu, tată mare, vreau doar 

un serviciu sa-mi permită mai mult 

timp de citit. 

- O să te strici tu cu atâta carte, filozofa mama Anica, 

dereticând cu mişcări domoale prin casă. 

Încălzit de aburii vinului, Ilarie se uita la perii tămâioşi. 

Deşi acum mult mai bătrîni, erau la fel de plini de roade. Pe 

Ilarie îl cuprinde nostalgia. 

- Şi ce mai faci, tată mare, cu perele, le mai duci la tîrg 

- Nu le mai vindem acum, Ilarie, le dăm la colectare. 

Primim câţiva creiţari şi ceva ţuică. Un fel de poşircă. Dar şi 

asta e bună acum, când toate se găsesc foarte greu. Ochii lui 

erau stinşi, parcă obişnuiţi cu resemnarea. Bărbăţia lui deatunci, 

de mult, era doar o amintire. Obrajii pungiţi, cu riduri 

adânci, încercau un zâmbet. Ţepii răzleţi ai bărbii tremurau 

uşor. 

Ilarie se gândeşte la ziua aceea. Atunci simţise pentru 

prima oară ispita plecării. Voia să cucerească lumea. S-o 

supună. 

Însă vedea că şi vremea lui trece. Sau poate trecuse deja 

şi adevăratul său drum fusese cel cu carul cu pere. 

La orizont, amurgul însângera dealurile răvăşite. Ilarie se 

ridică, îşi ia degrabă rămas bun şi pleacă. A doua zi trebuia să 

fie din nou la Craiova, la fabrică... 

GEO CONSTANTINESCU 

_______ 

Grafică de Ion Petru Pop, ”Adieri de lumină” (tehnică 

mixtă) 

69

Capitolul 1 

Era cu mult în târziul nopţii. O 

străluminare tainică îi fulgeră prin 

minte. Înfrigurată de sclipirea ei, 

Didorina Presură simte mai mult decât 

poate să vadă şi încre-meneşte uimită 

că îmbâcseala negurii care îi 

întunecase vederea se frânge, ofilită, 

aidoma lăstarilor cruzi, arşi de bruma 

timpurie. Oarecum eliberată din împresurarea că-trănită a 

umbrelor, răsuflă a uşurare. Imediat, însă, tresare 

buimăcită. Era ca şi cum altcineva i se arăta, în propriul 

chip, şi ei nu-i venea să-şi creadă ochilor. Supravieţuise. O 

arătare nevăzută o salvase, în cele din urmă. Sfâşiase 

pânza negurie, aducând-o la suprafaţă. Apoi, orbecăise 

mult timp, plutind deasupra străfundurilor mâloase. Nici 

nu-i vine să-şi creadă ochilor că sărise hopul spaimei de 

a pieri pentru totdeauna. 

Abia după ce îşi strânge, îndelung, obrajii în palme şi 

simte că e cu adevărat vie, răsuflă îndelung, ca flămândă, 

în timp ce intuiţia îi aduce liniştea, asigurând-o că altfel nu 

se putea şi numai trecând printr-o încercare de răscruce îşi 

va putea dobândi starea după care jinduia, adică să fie 

iarăşi plină de vigoarea şi curajul de care avea nevoie 

corpul său ca să-şi continue mersul, chiar de ar fi să 

ajungă până la capătul lumii sau dacă ar avea de trecut 

prin întâmplări din cele mai groaznice. Era ca şi cum 

cineva ar fi îndemnat-o să se lase înaripată de imboldirea 

inimii, pentru că aceasta intuia cale pe care, peste timp, 

avea să-şi împlinească ambiţia de a trăi deplina fericire 

adusă de iubirea aproapelui. 

Al naibi vis, aşa mă face să tremur, că nici acum numi 

dă pace, îşi încredinţă Didorina şoapta înfrigurată 

întunericului... 

Apoi, părăsită de somn, îşi petrecu restul nopţii, descosându-se 

fără milă, într-un fel de gâlcevire cu sine, sperând 

să priceapă măcar o fărâmă din întâmplările prin care 

trecea şi noima zilelor negre care o urmăreau, stol după 

stol. Oricât s-a frământat, întorcând, cum se spune, foaia 

pe toate părţile, grăuntele de lumină îşi întârzia ivirea, 

făcând-o să-şi închipuie că de vină nu putea fi decât 

amintirea încă proaspătă a tulburelilor de ape prin care 

visul o purtase împotriva voinţei sale. 

Apăsarea care îi înăbuşea sufletul ţinea parcă să-i dea 

de înţeles că nu era chip să scape de atâtea nevoi şi scârbe 

ce o înconjoară şi vin mereu, neîncetat, împreunând în 

hora lor blesteme cu dureri, greutăţi şi necazuri dintre cele 

mai posomorâtoare, de parcă ar fi fost găsită vinovată că, 

din nebăgare de seamă, ocolise calea vieţii, alegând să rătăcească 

prin adâncurile unei galerii subterane, ai cărei pereţi 

şi tavan, într-o continuă prăvălire, stau gata s-o copleşească 

sub mormanul molozului. Dinaintea ei, întinzânduse 

pustiul orbăriei prin care nu se zărea nimic, nici măcar 

o licărire, cât lucirea gămăliei unui ac de siguranţă, ca 

semn prevestitor. 

Altfel spus, nimic din cele de pe pământ nu putea fi luat 

drept chezăşie, în contul Raiului Făgăduit, cum se lăsase 

amăgită cândva, pe vremea când făcea primii paşi în viaţă, 

încrezându-se în poveştile pe care nu ostenea să i le deapăne 

bunicul Demndemedru, asigurând-o, mai în glumă, 

mai în serios că, odată şi odată, are să crape şi mult 

aştep-tatul ceas când avea s-o ducă undeva, sus, poate 

chiar până în Piscul Crucii, de unde să cuprindă, cu 

ochii ei, priveliştea de Rai a Chisamerei. 

- Da, unde se află Chisamera , se arăta curioasă 

Didorina, la auzul numelui care nu-i spunea nimic. 

Dimpotrivă, i se părea că bătrânul îl scornise anume, să 

arate cât de umblat putea fi de ştia cam tot ce dăinuie 

primprejur. În afara culmei Dimonaşului, nici urmă de 

vreo ridicătură, mai acătării, aşa cum croia el Piscul 

Crucii, împodobindu-l cu pelerina nesfârşită a pădurilor 

stufoase de jugaştrii şi pretinzând că un astfel de loc 

chiar există, numai că s-ar afla înălţat mult de tot de 

vârful stâncilor uscate, anume să fie ascuns de ochii 

muritorilor, fiind un loc tăinuit, de care omul nu se 

poate apropia decât în anumite zile ale celor mai rari 

sărbători. 

- Chisamera, Chisamera, o domolea bătrânul, murmurând 

numele locului, ca şi cum încerca să-i abată 

atenţia şi în loc să-i astâmpere setea cu care Didorina îi 

sorbea fiecare cuvânt, la o adică, era gata să-i cânte, aşa 

cum obişnuia să-i domolească plânsul, pe vremea când 

era mică. 

- Fii mai răbdătoare, nu mă mai tot ruga, aşteaptă 

până o să vină ziua în care ai să vezi şi tu cum e când 

cineva nu te slăbeşti cu sâcâielile ... 

-Acuma, mă cerţi sau te prefaci supărat doar aşa ca 

să-mi închipui cât o să pierd dacă nu sunt cuminte... 

- În viaţă, nu e bine întotdeauna, să le tot dai zor... 

le mai laşi şi domol, să dospească până când fiecărui 

lucru îi vine timpul, după cum le-a rânduit Cel de Sus. 

Aşa că, vezi de caută bine, că nici la Chisamera, după 

cum tot îţi spun mereu, nu-mi pot face drum, ori de câte 

ori mă taie capul pe mine. Acolo, merg, cum să-ţi spun 

eu, aşa, ca la altar, o fac doar atunci când simt că nu 

mai am încotro, şi-mi vin de hac greutăţile. C-aşa ne-a 

rămas obiceiul. Şi vreau să mai ştii ceva: Cu cât ajung 

mai arar, cu atât mi-e mai de-ajuns. Acolo, în culme, 

după ce trag, cu nesaţ, până îmi umplu bojocii cu aer 

proaspăt şi limpede stors din albastrul cerului, uit de 

mine şi de toate. Odată, suit în culme, după ce mă aşez 

pe un colţ de piatră, am răgaz să iscodesc prin timp, aşa 

cum aş cântări, pe-ndelete, cumpănă din închipuirea 

mea, până văd în ce parte e înclinată mai mult: spre cei 

rămaşi vii sau spre cei care au trecut dincolo. La urmă 

de tot mai fac loc şi câte unui gând, cam cu ce te alegi 

dintr-o viaţă de om. Las de-o parte amintirilor legate de 

alergăturile prosteşti în care suntem împinşi de tot felul 

de năzbâtii care ne trec prin cap pe vremea când ne dăm 

ifose ca şi cum lumea ar începe şi sfârşi cu noi ... 

Ambiţii, peste ambiţii, ne umflă ochii, apoi ne frământă 

şi macină de-ajungem să ne mâncăm între noi, mai dihai 

ca fiarele deşertului. Numai că, atunci când avem 

iluzia că visul e gata să ni se împlinească, la semnul 

Celui de Sus, închidem ochii, isprăvindu-ni-se timpul. 

Ne strecurăm, ascultători, pe sub bariera neagră, lăsând 

în urmă agoniseala de-o viaţă. Unii. Alţii, numai praful 

şi pulberea... Aruncând pe baltă, şi unii şi alţii, rostul 

pentru care ni se părea că am fost făcuţi să-l vânăm. 

Cam aşa ni se sfârşeşte la fiecare povestea. Din păcate, 

ne este dat s-o aflăm doar atunci când e prea târziu să 

ne mai putem da seama că n-are niciun rost să ne pierdem 

anii chinuindu-ne să despicăm firul în patru şi să 

70

pătrundem până în pânzele albe, sperând să aflăm la ce 

liman ne scoate drumul pe care ne-am pomenit aduşi în 

viaţă. Mare trebuie să fie misterul ce ne-o fi făcând să ne 

încăpăţânăm cu toţii, să ţinem şi cu dinţii de viaţă! Atâta 

încăpăţânare, de parcă ne-ar fi fost dat să trăim veşnic! 

Doar naiba poate şti ce ne mână din urmă. Până vine şi 

clipa în care ni se deschid ochii că lucrurile nu stau tocmai 

aşa cum crezusem! Aţa se rupe şi omul piere ca o muscă, 

uneori potrivindu-se să-i bată clopotul tocmai când îi era 

lumea mai dragă. Oricât te-ai opinti, ca un catâr, să crezi 

că e imposibil să ţi se întâmple şi 

ţie aşa ceva, marele şi tarele 

voinic, în cele din urmă te trezeşti 

păţind-o după tipicul pe care l-ai 

nesocotit. 

Apăi, ţi le spun, cu de-amănuntul, 

ca la spovedanie, să vezi de 

ce, odată ajuns aco-lo, în culmea 

Chisamerei, mă mulţumesc să privesc, 

ca pricopsitul, pe deasupra 

caselor, să trag linie după linie şiapoi 

să adun, doar, aşa, să văd câţi 

mai suntem din cei care ne-avem 

aproape, în leat. Acum eşti fată destul 

de mare să pricepi cum, după ce 

te naşti şi intri în lume, ţi se pare că 

eşti singur şi abia apoi, încet, încet 

îi descoperi pe cei dimprejurul tău 

şi vezi cât de legat eşti de ei încât, 

în cele din urmă, sfârşeşti prin a fi 

sigur că o să-i ai alături toată viaţa. 

Şi până să iei seama, te pomeneşti, 

într-o zi, că unul cade la pat şi se duce. Îţi zici că a avut 

ghinion, cum s-a întâmplat anţărţ cu Andreş. Ţi-aminteşti 

cum târa şarpele ăla, de un metru şi ceva, după el, 

înspăimântând copii Sau Cedică, picherul! Umbla cât era 

ziua de mare trăgând o roabă plină cu pietre, să 

căptuşească gropile drumului. Credeai că e făcut să o ducă 

atâta timp cât va dura şi drumul pe care îl cârpocea. Şi, 

când colo, cum, necum, uite că drumul a rămas la locul 

lui, în schimb, Cedică dusu-s-a cu roabă cu tot. Şi tot aşa, 

azi unul, mâine altul, cei de pe lângă tine se poticnesc şi 

dau ortul popii... Bine, bine, că atunci, când eşti în putere, 

nici nu le observi lipsa. Numai că, tot adunând povara 

anilor în spate, deodată te trezeşti că s-a subţiat şirul celor 

de lângă tine şi parcă te ia cu frig, înjunghiindu-ţi inima. 

Geaba fugi, geaba alergi, geaba te dai tare şi mare şi te 

lauzi că n-o să te dai bătut nicicum, geaba te faci că nu iei 

seama la răsuflarea fricii din ceafă, care se tot înteţeşte 

până te bagă în draci. N-ai decât să aştepţi, cu inima 

bâcâind, ca puiul de găină găbjit de gheara uliului. Un 

lucru e sigur: te mişti, după cum îţi îngăduie doamna cu 

coasa, până când sărutul ei de gheaţă îţi împestriţează 

fruntea. 

Iaca, cam astea-s gândurile cu care îmi petrec, acolo 

sus, uitându-mă la fiecare locşor, să văd cum mai arată, că 

şi cu ele, poate n-o să-ţi vină să crezi, dar se petrece cam 

tot aşa, ca şi cu omul, nu lua, ce auzi, ca pe o ciudenie. 

Piscul, împădurit şi falnic cândva, ţi se întâmplă, apoi, 

deodată, să-l vezi arătând ca puiul de curcă jumulit de 

uliu; râpi, adâncindu-se întruna, şi dincolo de ele, alte râpi, 

că-ţi pierzi suflarea de te uiţi în josul lor, şi uite aşa stau să 

le văd pe toate, până mă vindec şi uit de mine... 

Asta e sigur, odată, ajuns acolo sus, te vindeci ca 

prin farmec de patimile lumeşti şi te simţi cu sufeltul 

împăcat, văzând cum se întinde pustia, ştergându 

urmele oamenilor aproape de sub tălpile picioarelor! 

Vine o vreme când e mare lucru să ai la ce şi mai ales 

să ştii încotro să te uiţi ... Las’că o să te duc şi pe tine la 

Chisamera, ai răbdare, o leacă, să mai creşti, să ţi se 

deschidă bine ochii. C-aşa se cuvine, acolo, să-i faci 

mari de tot, nu cumva, din ce-ai să vezi să ţi se pară 

altfel decât mi se arată mie, c-atunci chiar te-aş amărî 

şi mai bine mor, înainte de a 

apuca să te duc, decât să-ţi fac 

aşa pocinog... 

*** 

Uneori, Didorinei i se 

întâmplase, fie să viseze ori să-şi 

închipuie cum urcă, pe ur-mele 

bătrânului, de la Dimonaş înspre 

Piscul Crucii, iar de acolo căuta 

să ghicească locul Chisa-merei. 

Şi, tot bâjbâind printre trunchii 

jugaştrilor, frasinilor, ul-milor şi 

fagilor cu crengile înco-voiate de 

jir, în răstimpuri se o-prea 

locului, numai aşa ca să mai 

întârzie clipa întâlnirii cu locul 

multvisat. Răgazul folosindu-l 

pentru încă o repetiţie, în gând, 

să fie sigură că e pregătită, 

întrebându-se grijulie: 

Oare, atât, cum ţin ochii 

deschişi acum, ajunge 

După un timp, cât presupunea că-i trebuie 

bătrânului s-o isco-dească, oţărât, pentru că nu pricepea 

la ce face aluzie, Didorina întreba, făcând, la 

rândul ei pe supărata : 

Nici dacă îi deschid aşa nu ajunge 

-Cum, adică 

Încurcat, Demndemedru, cel din închipuire, se uită 

în toate părţile numai la ochii ei nu, aşa că nu-şi putea 

da seama dacă sunt atât de lărgiţi, încât lumina lor să 

poată pătrunde până în străfundurile cerului. 

Şi, tot pentru vremea când o crăpa ceasul călătoriei 

spre Chisamera, Didorina îşi pusese în gând să-l ia din 

scurt, dându-se îmbufnată că-i spune numai poveşti prin 

care vrea s-o facă să creadă că s-ar trage din oameni 

necumpătaţi, ba chiar cumpliţi şi setoşi să se războiască, 

unii cu alţii, ani în şir, de parcă nu i-ar mai fi încăput 

pământul împreună, arzându-le mâinile de nerăbdare 

să-şi reteze capetele cu securile şi să-şi risipească bruma 

de avuturi, nepregetând a se jupui de vii, cu toată 

rudenia dintre ei, ca în şerpării şi a se sfârteca în bucăţi, 

pentru care născociseră priponirea în lanţurile dintre 

două cămile, iar atunci când fărădelegile îi zoreau din 

urmă, cei biruitori îşi aruncau învinşii, încă vii, în gropi, 

scutindu-se de pierderea timpului cu tăiatul capetelor... 

*** 

E imposibil, o încurajase Demndemedru, de atâtea 

ori, ca bunul Dumnezeul, dacă mă asculţi şi, aşa cum 

spui, crezi cu adevărat în El, îţi zic, că e imposibil să-şi 

________ 

Grafică de Ion Petru Pop, ”Casă de piatră” (tehnică 

mixtă) 

71

îndrepte faţa în altă parte, părăsindu-te, în loc să-ţi în-tindă 

mâna şi să te scoată din mărăcinişul încurcă-turilor. 

Dă-i crezare, unui bătrân ca mine, că ştie ce spune, şi-ai 

să înţelegi că bunătatea fără de margini nu L-ar răbda să 

vadă cum s-ar pierde nici măcar o fărâmă din creatura sa, 

câtă vreme în aceasta pâlpâie nădăjdea pusă în Cuvântul 

şi Numele Lui. 

Chiar, cum ar putea fi Domnul aşa de slab, căta Didorina, 

la rândul său, să-şi înlăture îndoielile, mai ales după 

ce petrecea ore îndelungi în rugăciune, închisă singură în 

odaia ei! Ar fi imposibil ca tocmai Dumnezeul căruia mă 

închin să nu fie măcar la fel de puternic pe cât e al celorlalţi. 

Poate că întârzie dinadins să-mi dea vreun semn, 

tocmai pentru că abia aşteaptă să mi-audă glasul căutându-L, 

atunci nici n-o să fie nevoie să strig de multe ori 

că are să-mi şi vină în întâmpinare. Doar Lui stându-i în 

putere totul, până şi munţii să-i mu-te din loc, să nu mai 

amintesc de cele petrecute cu Sodoma şi Gomora... 

*** 

Oricât îşi căuta Didorina oblăduirea în amintiri, 

nicicum nu putea da uitării rafalele loviturilor de care 

viaţa continua să-i facă parte. 

Într-o vreme, asaltată de nelinişte, pornise, hai-hui, umblând 

ca o zănatică pe străzile oraşului, până ajunsese să 

nu mai ştie de ea, darămite să-şi îndrepte gândul spre Cel 

de Sus, în mâinile căruia ştia că îşi avea soarta sorocită. 

Doar moartea mamei, continua să-i stăruie în minte, 

prima lovitură pe care o suferise, aproape nimicitoare! 

Aflase vestea înainte de a face ochi bine, cum spune 

lumea. Moartea urmase, imediat, după naşterea Didorinei. 

Deşi mama ei nu era prima femeie care adusese un copil 

pe lume. Astfel, o ajunsese vitregia, creascând aidoma 

lăstarului stingher, ivit pe urmele unei tulpini dispărute, 

fără niciun reazim, părăsit în bătaia ploilor şi vântului. Aşa 

că, n-avusese după cine să se ia în viaţă. Nici măcar cu 

cine să se sfătuiască. Rămânându-i doar plânsul şi oftatul 

din belşug, cu capul îngropat în pernă, de teamă că-şi dă 

de gol neliniştea, când implora în van: Învaţă-mă cum sămi 

păzesc trupul, să nu mă las dusă în ispită, să nu-mi 

întinez sufletul în păcat. 

Îmbujorându-se că nu-şi putea înfrâna gândurile care îi 

aminteau de coapse şi sânii arzând în cutremurări de fiori 

străini, cărora nu avea grai să le spună: ce doriţi voi se va 

împlini, dar încă nu ştiu când! Nici măcar nu ştia să aleagă 

binele de rău, cum să se păzească, să nu intre în ruşine şi 

pângărire! Se simţea înmugurind ca ramura smochinului şi 

abia aştepta clipa când, dovedind florile viţei de vie, trupul 

său avea să parfumeze văzduhul în vreme ce ea va sălta 

ca puiul de cerb, peste costişe, în căutarea sufletului 

pereche... 

Privirile iscoditoare ale vecinilor nu o ocoleau. Şi cum 

făcea o trăznaie, auzea cuvinte care o intrigau: de ce vă 

miraţi, îndată are s-o apuce pe urmele mă’si . 

Dintr-odată, se vedea pusă alături de mamă. Deşi, mai 

toţi uitaseră şi cum arăta. Didorina nu le căuta pricină. Aşa 

că, în timp ce auzea alte fete văietându-se că nu mai ştiau 

cum să scape de ispitele dragostei, ei nu-i rămânea decât 

să înghită în gol sau să inventeze poveşti. 

Aşa, niţel câte niţel, o apucase pe urmele lui 

Demndemedru. Care scornea mereu câte o povestioară. 

Nu-i păsa că plouă, de ies apele dintre maluri, că e 

zăpuşeală de se usucă rădăcina ierbii sau ninge cu bulgări 

de zăpadă, ridicând nişte troiene până la cer, de nu se 

mai puteau nici şoarecii strecura dintr-o parte de lume 

în alta. Bunicul îşi vedea de urzeala la noua lui poveste, 

spunând-o cu atâta patimă încât să n-o poată deosebi 

nimeni de întâmplări petrecute aievea. 

Măi copii, se bucura să le aţină calea mai ales celor 

micuţi, când roiau prin poarta şcolii, ia, daţi-vă colea, 

lângă moşu’, să vă spună el cum a fugit toată viaţa de 

noroc. Auziţi, să vă minunaţi. Ascultaţi cum am păţit-o 

întâia oară. Căzuse o iarnă grea şi de-abia strânsesem 

un braţ de surcele, cât să aprind o dată focul, să-mi 

dezmorţesc mâinile la căldura flăcărilor. Nici nu se 

înteţiseră bine vâlvătăile, când văd că se apleacă pe 

geam o umbră şi mă roagă să-i dau un lemn aprins, să 

poată merge la lumina jarului pentru că are mult de 

călătorit. Sărăntocul de mine s-a pus pe chibzuit: să-i 

dau, să nu-i dau Dacă îi dau un lemn aprins, înseamnă 

că focul meu se micşorează şi nu o să mai ţină prea 

mult. Aşa că am alungat umbra: Oricine ai fi, pleacă în 

pustii, de unde ai apărut! Caută-ţi prin alte răscruci 

unde sunt focuri aprinse, cum de ţi-ai găsit să-mi ieşi 

chiar mie în cale Şi umbra norocului dusă a fost. Dar 

nu pentru totdeauna. Într-o zi de bâlci, umblam aiurea 

prin mulţimea care mişuna ca un furnicar. Obosisem 

aşa de mult că abia îmi mai puteam trage sufletul de 

parcă m-ar fi prins vârtejul unei ape şi nu-mi mai dădea 

drumul. Ei bine, chiar atunci o vedenie se apropie, 

plutind peste capetele oamenilor, târând umbra după 

ea. Am recunoscut-o imediat după glas, cu toate că nu i- 

am văzut şi ochii pe care îi bănuiam în stare să pătrundă 

şi prin albastrul cerului, c-altfel n-ar fi dat aşa de uşor 

de mine. Omule, aud şoapta, prefăcându-se a mirare, 

îmi pare că ne-am mai întâlnit. 

Ce puteam să fac, de unde să am atâta curaj, aşa cum 

fusesem luat pe nepregătite, să-i spun că se înşeală. Ei, 

bine, dar nici să recunosc că aşa era, n-am putut. Am 

tăcut, de teamă că, în viermuiala mulţimii, cine ştie 

dacă nu-mi putea face şi de petrecanie, fără să bage 

careva de seamă. I-ar fi fost simplu şi la îndemână să 

profite de înghesuială şi să mă gâtuie până cădeam ca o 

cârpă pe care oamenii, în forfota lor, ar fi călcat-o în 

picioare. Până la urmă, spaima din mine a dat în clocot 

şi am răbufnit: Du-te în pustii, acolo unde te-am trimis 

şi altă dată să nu te mai prind că te ţii de capul meu! 

Umbra, ascultătoare, a zbughit-o, cum sare câinele, 

trimis să prindă piatra pe care ai aruncat-o! Aşa, careva 

să zică, da, să nu uit, de ziua aia când, stând, abătut, sub 

nucul de la Chisamera, aud că-mi şopteşte cineva, de 

parcă se pitulase între frunzele mari şi catifelate pe care, 

fiind spre seară, le vălurea un vânticel, din alea călduţe: 

Că, tare arţăgos mai poţi să fii, omule! Iacătă-mă, viu, 

pentru ultima oară, la tine. Nu mai tot tresări că n-am 

de gând să-ţi cer nimic. Ai să-ţi dai seama ce-ai pierdut 

când ai să vii şi tu sus la mine şi oricât ai să mă rogi, n- 

am să te ascult, la fel cum ai făcut şi tu cu mine. Atâta, 

doar, că eu n-am să te alung în pustiu sau înapoi, de 

unde ai venit, cum te-ai năpustit tu asupra mea! 

Acum, cred că vă daţi seama şi voi, măi, copii, la ceam 

putut da cu piciorul şi încă de atâtea ori... 

ION NETE 

72

VASILE ERNU este născut în URSS în 1971. Este 

absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea 

Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie 

(Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor 

fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al 

revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei 

Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii 

ani, a ţinut rubrici de opinie în România Liberă şi 

HotNews, precum şi rubrici permanente la revistele Noua 

Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator 

Cultural. 

A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom 

2006, ediţia a II-a în 2007, ediţia III-a în 2010), care apare 

în anul 2007 şi la Editura Ad Marginem din Rusia, în 

2009 la Editura KX - Critique & Humanism din Bulgaria 

şi în 2010 la Editura Akal din Spania. Cartea este în curs 

de apariţie la Editura Hacca din Italia, Editura 

L'Harmattan din Ungaria şi la Editura Sulakauri din 

Georgia. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al 

revistei Cuvîntul, Premiul pentru Roman şi 

Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul 

Opera Prima al Fundaţiei Anonimul. 

Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al 

României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii 

Scriitorilor din România. 

În 2009, publică la Editura Polirom volumul Ultimii 

eretici ai Imperiului, în curs de apariţie la Editura Ad 

Marginem, din Rusia. Volumul a fost nominalizat la 

Premiul pentru Eseu al revistei Observator cultural 

(2009) şi a primit Premiul Tiuk! 2009. 

În 2010, publică (Editura Polirom) împreună cu 

Bogdan-Alexandru Stănescu volumul Ceea ce ne 

desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc. 

Vasile Ernu (alături de Costi Rogozanu, Ciprian 

Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu) este coordonatorul 

volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale 

Raportului Tismăneanu, Editura Cartier 2008. 

Este unul din fondatorii şi 

coordonatorii proiectului 

www.criticatac.ro, www.ernu.ro/ 

www.nascutinurss.ro 

* 

-Voi începe dialogul nostru 

pornind de la convingerea lui 

Alexandru Paleologu că “lumea 

şi viaţa nu ar fi nimic fără cărţi”. 

Consideraţi că aceste produse 

spirituale şi culturale care au 

stat la baza evoluţiei civilizaţiei 

şi culturii omeneşti, care au 

primenit sufletul şi mintea miilor 

de generaţii, mai au acelaşi efect 

ca şi în trecut 

- Omul se diferenţiază de 

lumea din care a ieşit, cea naturală 

şi biologică, prin capacitatea de a- 

şi crea propriul mediu social, 

politic şi cultural. El şi-a creat un 

soi de control al 

naturalului prin aceste 

ustensile culturale. 

Cartea este unul din 

elementele cheie. Este 

poate cel mai constant 

produs cultural pe care 

l-a creat omul. 

Naraţiunea, povestea, 

chiar dacă a trecut de 

la forma orală la cea 

scrisă nu şi-a modificat 

aproape deloc structura 

de bază. Dacă în muzică şi cultura vizuală au avut loc 

schimbări radicale, luând în considerare doar ultimii 

200 de ani, ei bine, în domeniului marilor naraţiuni nu 

s-a modificat mai nimic. Eu tind să cred că un 

Michelangelo l-ar înţelege greu pe Duchamp, iar Bach 

ar avea probleme cu ascultarea unei muzici de 

Schonberg, însă un Homer sau Virgiliu nu ar avea nicio 

problemă să citească Tolstoi sau Nabokov. Cartea este 

cea care ne ajută să fim contemporani şi cu oamenii de 

acum 2000 de ani, iar ei să fie cumva prezenţi în 

actualitate. Acesta e marele mister şi farmec pe care-l 

poate produce cartea. De aceea trebuie să luptăm ca ea 

să aibă un impact major în continuare asupra societăţii 

umane. Ea este şi rămâne cel mai important şi ieftin 

mijloc de educaţie a umanităţii. Fără ea ar fi greu să ne 

numim oameni. 

-Intelectualitatea românească nu poate scăpa de 

obsesia inutilităţii ofertelor culturale propuse de 

creatorii contemporani. Credeţi că putem găsi un 

mijloc de revitalizare a pieţei culturale româneşti 

Există vreun secret al revigorării interesului 

publicului larg mai ales al publicului tânăr pentru 

lectură 

- Din punctul meu de vedere secretul se află în 

educaţie şi în găsirea unei căi proprii. E timpul să mai 

renunţăm la copierea modelelor occidentale. E bine să 

învăţăm de la alţii, să fim deschişi către o altă 

experienţă însă nu în măsura în care să ne transformam 

în simpli imitatori ai acelor modele. E ca şi în 

economie: nu putem trăi doar din 

ce produc alţii. O ţară care nu-şi 

produce propriile valori şi propria 

cultură, ci doar importă nu e o 

ţară, ci e doar un teritoriu. În 

această perioadă nici educaţia şi 

nici producţia culturală nu stă 

foarte bine. Educaţia e chiar întro 

stare catastrofală iar asta va 

afecta enorm de mult viaţa 

socială, politică şi mai ales 

culturală a următoarei generaţii. 

Educaţia, sănătatea şi cultura 

trebuie să fie priorităţi naţionale, 

trebuie să existe acces gratuit la 

ele şi trebuie gândite strategii la 

nivel de ţară.→ 

___________ 


”Între oglinzi” (tehnică mixtă) 

73

Invaziile actuale nu se mai fac cu tancurile şi 

tunurile, ci cu banii, mass-media şi cu diverse mecanisme 

de consum. În acest moment, noi suntem o colonie care 

nu mai produce mai nimic. Iar ce se mai produce nu ne 

mai aparţine. Cred că în următoarea perioadă va trebui să 

regândim din temelii societatea în care trăim. 

-Cine deţine cel mai important rol în procesul de 

răspândire a cărţilor Scriitorii Editorii Profesorii 

Sau bibliotecile cu campaniile lor de promovare a 

lecturii 

- Este un lanţ întreg. Totul porneşte din familie şi 

şcoală. Părinţii pot influenţa mult gusturile copilului. 

Copilul trebuie să aibă de mic acces la carte, să se 

obişnuiască cu ea, s-o îndrăgească. Din păcate, copiii sunt 

crescuţi şi educaţi tot mai mult de televizor şi calculator şi 

mai puţin de oameni şi carte. Şcoala e la rândul ei un 

element foarte important. Societatea şi mediul sociopolitic 

şi cultural transmit diverse 

mesaje, set de valori etc. Cu toate 

păcatele ei însă, şcoala în perioada 

comunistă a avut un nivel general 

destul de ridicat. Noi, când eram 

mici, voiam să ne facem 

cosmonauţi, medici, ingineri, 

fizicieni, filosofi. Acum fetele vor 

să devina top-modele, iar băieţii 

fotbalişti. Este foarte important ce-ţi 

doreşti în viaţă, ce vise ai. 

Fireşte că în procesul de 

producere şi răspîndire a cărţii şi 

infrastructura joacă un rol crucial 

pentru că te ajută să ai acces la 

librării, biblioteci etc. La noi, în loc 

să se deschidă cât mai multe astfel 

de instituţii, ele se închid. Sunt 

orăşele care nu mai au librării, iar bibliotecile nu au mai 

achiziţionat cărţi de zeci de ani. E tragic. 

Editurile ar trebui să deruleze cât mai multe campanii 

de promovare însă cele mai eficiente campanii de 

promovare a lecturii ar trebui să fie cele la nivel de stat 

sau a instituţiilor care reprezintă bresle întregi. În ţările 

europene, astfel de campanii se fac anual. O campanie de 

acest tip presupune un mecanism mai amplu: televiziune, 

radio, manifestări, lecturi publice şi acţiuni de promovare 

realizate în şcoli etc. Şi nici nu e nevoie de bugete mari. 

Cu banii de la câţiva km de autostradă care oricum nu se 

face se pot reface multe lucruri din infrastructura 

culturală. Din păcate, nu există viziune şi voinţă. 

-Cum s-au derulat lucrurile în cazul 

dumneavoastră, cine v-a pus prima carte în mână şi 

care sunt cărţile sau autorii care v-au marcat 

copilăria 

- Părinţii şi fraţii mai mari. Am trăit printre cărţi. Iar 

la şcoală m-am îndrăgostit de bibliotecă. Mergeam de 

două ori pe săptămînă şi schimbam cărţile. Până la finele 

şcolii generale, am citit cam toată biblioteca şcolii. După 

aceea, m-am mutat la alta mai mare. În URSS, exista un 

cult al cărţii cum nu cred că a mai existat undeva. Eram 

educaţi şi chiar credeam în acest lucru, că URSS este ţara 

cu cei mai mulţi cititori: cea mai cititoare ţară din lume. 

Fireşte că era şi multă propagandă, aşa cum şi azi suntem 

spălaţi pe creier de alte forme de proagandă, însă 

convingerea că textul scris, cartea, este ceva 

esenţialmente bun ne-a ajutat să trecem prin multe 

necazuri. 

-Dar în privinţa scrisului La ce vârstă şi în ce 

împrejurări aţi descoperit că doriţi să deveniţi un 

specialist în mânuirea cuvintelor, că doriţi sa vă 

faceţi scriitor 

- Nu am vrut să fiu scriitor. Nu mi-am propus. 

Voiam să fiu filosof. De aici vine şi pasiunea mea 

pentru reflecţie, dezbateri, analize, idei etc. M-am 

apucat să scriu mai mult din nevoia de a-mi regla nişte 

conturi cu trecutul meu. Voiam să repovestesc 

experienţa mea din spaţiul sovietic. Şi aşa am scris 

prima carte, după care a venit de la sine şi restul. 

-Evident, dacă citeşti mult nu înseamnă că te 

faci automat scriitor. Citirea cărţilor contribuie la 

ascuţirea abilităţilor de autor. Lectura stăruitoare şi 

munca permanentă, oricât de 

consecvente ar fi, nu sunt 

dătătoare de rod literar decât în 

prezenţa talentului şi a 

inspiraţiei. Care este raportul 

dintre talent şi efort creator 

Câtă muncă şi cât talent ascunde 

un scriitor de succes 

- Uh. Proza, eseul şi genurile 

apropiate necesită un timp de lucru 

mai mare. Nu ştiu cum e la poezie, 

că nu scriu poezie. Fie vorba între 

noi, a scrie nu e o ocupaţie atât de 

plăcută. Trebuie să stai câte zece 

ore cu fundul pe scaun şi cu ochii 

în calculator şi să scrii. E o muncă 

foarte istovitoare. Dar pentru cine e 

pasionat asta nu e un impediment. 

Trebuie, fireşte, să ai talent, însă munca e unul din 

factorii cheie. Talentul se dezvoltă prin multă muncă. 

-Cum definiţi succesul literar Un scriitor de 

succes este cel care intră în graţiile criticilor literari 

şi se alege cu o cunună de premii Ori succesul se 

măsoară prin numărul şi intensitatea semnalelor 

pozitive emise de publicul cititor 

- Odată am făcut un text pe această temă. Teza era 

simplă: scriitorul de succes din România vrea să fie 

lăudat de Nicolae Manolescu şi să fie citit de Nicoleta 

Luciu. Adică vrem să fim legitimaţi de cea mai 

importanta parte a criticii şi să fim populari, să fim 

citiţi la scară mare. Din păcate nu se prea poate aşa. Rar 

poate acoperi cineva o paletă atât de largă. Din păcate, 

noi avem o ţară unde numărul cititorilor e mic şi în 

scădere. Practic scriitorii se bat pentru un public de 

câteva mii de cititori. 

-Dacă ar fi să concepeţi o idee publicitară 

concisă şi eficientă care să atragă atenţia şi să invite 

societatea la redescoperirea avantajelor lecturii, 

cum aţi formula-o 

- Viaţa îi este dată omului o singură dată pentru a 

nu muri prost: mergi şi citeşte urgent! 

LILIANA MOLDOVAN 

____________ 

Grafică de Ion Petru Pop, ”Dreptunghiul privirii” 


74

O primăvară în sudul Bucureştilor 

Din primăvară începeau să înflorească zeci de găleţi 

pline cu muşcate, begonii, „nu-mă-uita”, panseluţe şi pe 

jos, printre pietrele curţii gheţişoare, o floare mică, 

delicată de pus la butonieră, o culoare curată ca lacrima, 

ieşită numai din nisip şi uscăciune. 

Da, toate se zbăteau care mai de care pe postamente 

de piatră, butuci din lemn, rafturi sau agăţate de casă, de 

gard, suspendate precum zorelele sau iedera să miroasă 

cât mai bine şi cât mai tare în curtea de pe strada Periniţa. 

Am adus gheţişoare în Germania, dar ele s-au răzgândit: 

gheţişoarele nu acceptă pământul german şi basta! 

Seara se deschidea regina nopţii între tufele de liliac 

şi tufele de trandafir sălbatic, acesta tivea gardul alături de 

tufe de un verde deschis de agrişe (un fruct cu bobiţe ca 

vitamina C, aduse de mama din Ardeal, aici fiind 

necunoscute, iar cei ce le gustau se strâmbau foarte tare 

sau şi le doreau în loc de borş), multe alte flori de toate 

culorile pe care le-am uitat datorită numelor exotice, iar 

bondarii nici că mai găseau o nişă în gard să iasă din acest 

paradis, iar cine trecea o dată pe lângă grădina noastră, 

revenea sigur din curiozitate şi oricum toţi se opreau. 

Cei mici se puneau pe vârfuri, cei mari oftau 

admirativ, dădeau explicaţii despre ce vedeau, dădeau din 

cap şi se întrebau cu voce tare, de unde atâta răbdare la 

atâtea bănci şi găleţi pline cu flori. 

Iar la dreapta casei, într-o ladă făcută special de un 

tâmplar şi vopsită în acelaşi verde precum streaşina, trona 

un lâmâi. 

Această ladă era tare grea. Era plină cu pământ şi 

nisip, astfel el, lămâiul, să se simtă ca la el acasă, precum 

în depărtatele ţări ale Mediteranei. 

Primăvara şi toamna era nevoie de doi bărbaţi să 

scoată şi să bage lada verde în veranda din faţă, cu lămâiul 

înalt, cu frunze rare, mai groase şi mai verzi decât cele de 

dafin, care făcea an de an câte o singură lămâie. 

Da, era acea verandă prin care aveam voie să trecem 

numai de Crăciun şi de Paşti, unde aerul conservase an de 

an mirosul perelor de iarnă care stăteau cuminţi până se 

coceau, aerul prăjiturilor, piperului din cârnaţi sau 

pungilor de scorţişoară şi sigur al hainelor de duminică şi 

de iarnă, ce se odihneau într-o ladă de zestre închisă cu 

balamale din fier gros şi greu, primită de străbunica la 

căsătoria ei în 1898. 

Lămâiul era o mare atracţie în cartierul în care 

creşteau tot felul de plante şi pomi fructiferi, dar în nici un 

caz ... lămâi ...... 

La domnul Brătianu, maestrul în altoit şi înrudit pomi 

de toate felurile şi tatăl piersicilor uriaşe, la el am mai 

văzut pe vremea aceea lămâi, dar cât era oraşul de mare 

singurele rarităţi ca să zic aşa, erau cireşii japonezi şi 

magnoliile, ambele reuşind să ne transpună prin ploaia de 

flori într-un extaz pe care în faţa unui prun sau 

corcoduş nici nu poate fi vorba că ţi s-ar fi întâmplat. 

În zona Măgurele, adică Rahova profundă, se făcea 

cu predilecţie ţuică, marmeladă sau magiun de prune, 

torturile sau dulceţurile complicate cu batoane de 

scorţişoară, frunze de mentă, cuişoare sau mirodenii de 

peste mări şi ţări, caracteristice Ardealului, nu le-am 

întâlnit aici, deoarece gătitul ca arta culinară şi cu 

adausuri exotice cerea timp, pricepere şi trebuie spus: 

era o tradiţie de sute de ani. 

În zona de periferie a Bucureştilor viaţa se derula 

după zeci de tradiţii, fiecare dintre locuitorii ei adusese 

de departe cu el tot ce i-a fost drag şi important, atât în 

suflet cât şi în saci, paporniţe sau lăzi de zestre pictate 

şi grele, iar vremurile, ele le-au sortat şi cernut şi aşa de 

la Vama Veche a Chirigiilor de-a lungul Rahovei, 

Alexandriei şi până departe în Măgurele era un mic 

Babilon. 

Vile mai bogate şi mai puţin bogate tiveau acest pod al 

Calicilor, care însă toate aveau gardul tradiţional din 

fier forjat, curticele şi ele pline de flori din primăvară 

până în toamnă, casele erau din cărămidă stabilă, iar la 

demolări praful nu se aşeza cu una cu două timp de 

câteva luni, iar macaralele au avut de luptat cu 

fundamentele adânci, deoarece propietarii avuseseră şi 

banii şi răbdarea necesară să îşi aşeze construcţiile 

stabil şi curat. 

Acum acolo sunt blocuri peste blocuri, culorile 

balcoanelor, tencuiala căzută şi rufele spânzurate de jur 

împrejur de pe balcon ce au luat locul în anii 80 

cartierului de vile de odinioară, a cărui farmacie de la 

Pecineaga pentru mine rămâne de neuitat, te fac când 

treci pe strada îngustă, blocată acum cu zeci de maşini, 

parcate după legile celui ce şofează, să îţi păstrezi 

ochelarii de soare tot timpul anului. 

Într-un fel trebuie să trăieşti şi acolo unde alţii se 

cred într-un film horor, trebuie să poţi parcurge lumea 

vieţii tale, chiar dacă amintirile te fac uneori să-ţi muşti 

buzele sau să îţi faci un ceas la mână cu dinţii, ca peste 

tot în copilărie. 

ANNI- LOREI MAINKA 

75

Scena 

OMAGIU UNUI ACTOR ROMÂN 

PREMIAT LA CANNES, 2005. 

Ion Fiscuteanu, „La mulţi ani, maestre”, 

Teatru. Ediţie îngrijită de Nicolae Băciuţ, 

Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010 

„La mulţi ani, maestre” este un text inedit al actorului şi 

scriitorului Ion Fiscuteanu. Manuscrisul mi-a fost pus la 

dispoziţie de Liliana Bogdaniuc, de la Teatrul Naţional din 

Târgu- Mureş, iar Magda Fiscuteanu, soţia actorului, şi-a dat 

acordul pentru publicarea piesei” – precizează Nicolae Băciuţ – 

îngrijitorul acestei ediţii, la sfîrşitul piesei, pentru ca lucrurile să 

se clarifice. Faptul că există oameni generoşi, de bună credinţă, 

promotori culturali care să se ocupe de opera celor dispăruţi este 

admirabil. Pe de altă parte, notorietatea de care s-a bucurat 

actorul târgu-mureşean după primirea premiului de la Cannes, ar 

fi îndreptăţit forurile abilitate să se ocupe de creaţiile lui literare, 

mai ales că acestea vizau lumea teatrului şi a poeziei. E destul de 

frustrant că acest lucru se întâmplă doar după dispariţia 

autorului. Dar, mai bine acum decât niciodată. 

Ion Fiscuteanu a fost nu numai un actor de excepţie, care a 

făcut cinste teatrului şi filmului românesc pretutindeni în lume, 

dar s-a dovedit a fi şi un creator sensibil, cu mult har 

scriitoricesc. 

Cartea de faţă cuprinde, pe lângă piesa inedită, un interviu cu 

actorul Ion Fiscuteanu realizat de Nicolae Băciuţ, un articol legat 

de activitatea sa în teatru şi film şi un medalion omagial scrise 

tot de Niclae Băciuţ, la trecerea actorului la cele veşnice. 

Adunate în acest bucheţel omagial şi luminate de candela 

amintirii, aceste rânduri sunt binevenite şi chiar providenţiale 

atât pentru târgu-mureşeni, cât şi pentru întreaga dramaturgie 

românească, întrucât Ion Fiscuteanu a fost şi rămâne o emblemă 

a românilor de pretutindeni. 

Piesa „La mulţi ani, maestre!” îşi desfăşoară acţiunea în 

noaptea de Crăciun sau de Revelion, într-un decor ciudat, 

marcat de lumini care vor delimita spaţiul de joc, în care se 

proiectează ori chiar se amenajează un brad de Crăciun, element 

necesar creării atmosferei sărbătorilor. Desigur că personajul 

principal nu poate fi altul decât Moş Crăciun, alunecat...prin 

timp în acest birou de lucru. Copilul existent în fiecare om şi 

care-şi păstrează atributele, va intra în 

joc imediat. 

De fapt, sub aparenţa fanteziei, se 

derulează prin faţa noastră o poveste de 

viaţă cât se poate de reală. 

În noaptea în care se împlinesc 

visele, Soţia Maestrului primeşte de la 

Moş Crăciun ceea ce şi-a dorit toată 

viaţa: o rochie de mireasă. 

De fapt, autorul a inventat un 

personaj în dublă ipostază, aceea de 

Moş Crăciun şi de Maestru, proprietarul 

biroului cu pricina. 

Vraja nu se întrerupe, nici când Soţia 

Maestrului revine îmbrăcată în rochia 

de mireasă primită în dar. Reacţia 

Maestrului substituit în pielea lui Moş 

Crăciun este, evident, una la polul opus 

celei de până acum. 

E un joc permanent de substituiri, de 

gânduri şi amintiri de care se lasă furat 

spectatorul. Hazul şi neverosimilul apar 

la fiecare replică, pe măsură ce soţia îi 

relatează Maestrului întâlnirea cu Moş Crăciun iar acesta o 

ironizează. 

Palierele realitate-închipuire, în permanentă alternanţă, dau 

naştere unui soi de fantezie comico-tragică, aşa cum se 

întâmplă şi-n viaţă, îndeobşte, când oamenii, una fac şi alta 

visează ori îşi închipuie. Închipuirea n-o poate opri nimeni şi 

ea pune stăpânire pe om, chiar şi în momentele cele mai 

banale şi chiar mai tragice ale existenţei contidiene. 

Acest joc de aparenţe, alternanţă de închipuiri suprapuse 

peste realitatea dură în care trăieşte cuplul ajuns la o anumită 

vârstă, e menit să arunce o privire-n oglindă asupra vieţii în 

general, lipsită de farmec şi de noutate, în care protagonistul 

uneori se refugiază în alcool sau în vise pentru a depăşi 

anodinul. 

Contrastul, antiteza sunt atât de mari încât iscă ridicolul de 

situaţie şi de limbaj. De fapt, sunt amintite adevăruri de când 

lumea ale vieţii conjugale, ale singurătăţii-împreună după ce 

rutina şi-a pus amprenta pe ambii soţi şi nu mai există nici 

urmă de fior şi de pasiune, fiecare refugiindu-se în altceva. 

Căutând însă în adânc, e vorba de ratare, de vise destrămate, 

de multă dezamăgire şi de eşuare în viaţă, iar la sfîrşit, de 

marginalizare şi însingurare totală. 

Şi Maestrul şi Soţia lui îşi continuă meditaţiile prilejuite de 

seara de Crăciun când, de obicei, se fac bilanţurile şi în loc să 

trăiască feeria Naşterii, ajung să-şi reproşeze (de fapt, să 

monologheze fiecare în legea lui) despre nefericirea la care s- 

a ajuns, învinuindu-se reciproc. Lucruri care nu s-au spus 

niciodată, lucruri amânate, acum ies la iveală cu o forţă 

nebănuită şi sunt aruncate în faţa celuilalt. 

Rochia de mireasă, prin albul său, reprezintă simbolul 

neprihănirii, al începutului, al 

promisiunilor, al visurilor încă în 

faşă. Şi acum, sub ochii Maestrului, 

ea reprezintă o nouă viziune asupra 

Soţiei, o redescoperire a ei. 

De fapt, peroraţiile 

Maestrului se desfăşoară la un 

moment dat, fără auditoriu şi relevă 

zădărnicia oricărei încercări de 

remediere a situaţiei: “Singur Iar 

fără public Ruşine! A plecat şi sala 

a rămas goală. Ce trist e, când n-ai 

cu cine vorbi. Când n-ai un singur 

spectator caresă te asculte…Ratat 

actor!” 

→ 

______________ 

Imagine de la lansarea cărţii „La 

mulţi ani, maestre” - foaierul 

Teatrului Naţional din Târgu- 

Mureş, 8 noiembrie 2010: Csápo 

György, directorul instituţiei, 

Magda Fiscuteanu, soţia actorului, 

scriitorii Valentin Marica, Nicolae 

Băciuţ, actriţa Serenela Mureşan 

76

Un al treilea moment are ca protagonist acelaşi personaj într-o 

altă ipostază, ducând o tavă plină cu bunătăţi şi dialogând cu 

Prostituata, în faţa căreia doreşte să epateze. Printre replici, sunt 

strecurate adevărate panseuri, reflecţii despre viaţă şi oameni.Ex. 

“Ar trebui ca tot ce se compune pe lumea asta să iasă din 

femeie,” (…) Femeia e o desăvârşire a Domnului, o minunată 

creaţie de păcat şi iubire. Şi păcat că nu ştie să folosească harul 

acesta decât foarte puţin”. 

Pe fondul unui poem recitat de Maestru, apare un alt personaj, 

Cabotinul, care, într-un fel, reprezintă dreapta conştiinţă a 

fiecăruia, având menirea de a rosti adevărul, chiar dacă învăluit 

în cuvinte alese şi linguşeli de complezenţă, aşa cum fac 

arlechinii pe lângă tronul regelui. 

Fiecare se ceartă cu nălucile, cu propriile fantasme, cu 

fantoşele trecutului ori ale prezentului, cu toate frustrările 

dobândite în ani de zile de nemulţumiri şi angoase. 

Refugiul pe care şi-l găsesc în băutură îi ajută să rostească, 

ceea ce n-ar fi spus în alte împrejurări: “Ai dreptate, una sunt şi 

alta fac. Beau pentru sărăcie de cuget şi bogăţie de nimic”. (…) 

Sincer, singur nu e bine niciodată şi ce-i mai rău e că mă 

părăsesc şi eu şi atunci nu mai sunt decât un nimeni” – le spune 

Maestrul celor doi musafiri neaşteptaţi, Prostituata şi Cabotinul. 

Cei trei creează un moment festiv cu lumini, artificii, 

îmbrăţişări, până intervine un al patrulea personaj, Fiul 

Maestrului. Este timpul reproşurilor şi al desluşirilor. Se spun 

adevăruri dureroase despre familie. De fapt, e vorba de o obidă 

care a dospit mult timp şi care acum a răbufnit la suprafaţă. 

Se probează din plin vorbele Eccleziastului: “Deşertăciune, 

deşertăciune, totul e deşertăciune şi goană după vânt”. 

Maestrul constată că toate visele lui, deşi împlinite, s-au 

dovedit a fi deşertăciune: “Visul vieţii mele a fost să fiu actor, să 

am un fecior şi să am o maşină. Visul s-a împlinit, maşina a 

ruginit, copiii au plecat, iar talentul s-a înălţat ca o scânteie, ca 

un abur pe cer” – spune el. 

El le împărtăşeşte – nu fără o doză de sarcasm, ori de umor - 

personajelor închipuite de el însuşi, drama vieţii lui: 

“Maestrul: Boala scurmă înăuntru şi e mai dăunătoare 

ca dragostea, uneori şi iubirea e un pervers cancer aş spune, în 

stare de metastază. Aproape nimeni nu scapă de ea. Uneori 

durerea e atât de mare, încât nici nu o mai simţi, creierul îţi 

rămâne înţepenit într-un gând pe care nu-l mai poţi rosti. Eşti 

rupt în tine şi de tine îndepărtat de tot şi nu ştii când mai eşti şi 

dacă mai eşti. Şi prefăcut într-o ceaţă fluidă, se topeşte pe 

dinăuntru mut. Atuncea, Doamne, oare mai exist! Sunt dincolo 

de mine Sunt dincolo de noi sau chiar durerea nu mă mai 

atinge!” 

Adunarea se completează cu nevasta Cabotinului, un al 

cincilea personaj care intră imediat în joc, alături de ceilalţi. 

În toiul petrecerii, precizează autorul în indicaţiile 

regizorale, “totul se teleportează într-un spaţiu care devine 

confuz”. 

E timpul trezirii la realitate, fiincă apare Soţia Maestrului, 

care-i găseşte pe toţi prăbuşiţi. Crezând că soţul ei a murit, începe 

să plângă la capul său. Ea-şi face un lung proces de conştiinţă 

şi mea culpa pentru că nu a ştiut să-şi păstreze căsnicia: 

“Tu, mândria orgoliului meu fără de măsură, iartă-mă, can 

atâtea rânduri, că şi eu iertatu-te-am! Iartă-mă că n-am ştiut 

niciodată cine eşti şi nici nu voi putea afla. Asta m-a înnebunit, 

că nu ştiam cine eşti, nu te-am meritat, dar n-am ştiut să-mi plec 

capul la genunchii tăi, din trufie şi prostie care-ncape într-o 

femeie smulsă din nimic. M-ai făcut să fiu cineva. Din ce-mi 

dădeai vroiam şi mai mult. Ţi-am furat dragostea pe care ţi-am 

arătat-o dintr-un-ntâi. Ţi-am transferat-o fără să simt, fără să 

ştiu, copiilor. Iar tu n-ai mai avut nimic. Te-am însingurat, ai 

rămas singur şi tu nu mi-ai reproşat-o niciodată, ascunzându-te 

în băut. Eu sunt vinovată de tot!” 

Trezit, în cele din urmă şi mahmur, cei doi se împacă, 

nevasta zăreşte masca şi costumul lui Moş Crăciun şi realizează 

că el a fost. De fapt, replica finală e cheia acestui microspectacol: 

“Cred că de fapt nimic nu e aievea…”. 

Scrisă la modul direct, prin replici pe înţelesul tuturor, 

chiar dacă uzează de mijloace artistice care ilustrează 

fantasticul, absurdul, piesa este o fantezie care pune pe prim 

plan cuplul conjugal cu problemele lui. Personajele sunt 

credibile, chiar şi cele fictive, se străduiesc să pară persoane 

reale, prin jocul lor şi prin limbajul folosit. Ele aduc la zi o 

problemă cât se poate de actuală: aceea a comunicării interumane. 

Nicolae Băciuţ completează cartea de faţă cu un interviu 

foarte interesant luat actorului şi scriitorului Ion Fiscuteanu în 

2005, anul recunoaşterii sale drept cel mai bun actor la 

Festivalul de la Cannes, unde a interpretat în film, rolul 

principal din “Moartea domnului Lăzărescu” – în regia lui 

Cristi Puiu. 

După ce îi face o prezentare a vieţii şi carierei artistice şi 

citează din cronicile timpului referitoare la acest film medaliat 

la Cannes şi despre performanţele actoriceşti ale lui Ion 

Fiscuteanu, Nicolae Băciuţ subliniază faptul că protagonistul 

este “actorul de lângă noi” care a slujit scena Teatrului 

Naţional din Târgu-Mureş cu devotament şi dăruire, creând 

zeci de roluri memorabile, “cu eleganţă, pasiune şi 

modestie”. Palmaresul său numără peste 60 de roluri în teatru, 

dar şi importante roluri în film unde, regizori precum Mircea 

Danieliuc, Alexandru Tatos, Lucian Pintilie, Nae Caranfil, 

Nicolae Mărgineanu i-au valorificat disponibilităţile 

actoriceşti şi l-au distribuit în câteva roluri memorabile, în 

douăzeci de filme, dintre care, cele mai multe, de referinţă 

pentru cinematografia românească: “Glisando”; “Iacob”; 

“Balanţa”; “Cel mai iubit dintre pământeni”, “Sindromul 

Timişoara”, ca să nu mai vorbim despre rolul titular din 

“Moartea domnului Lăzărescu”. 

Recunoaşterea internaţională de care s-a bucurat în 2005 

l-a făcut să viseze la nominalizarea la Oscar ca încununare a 

unei vieţi artistice de excepţie. 

Volumul anterior al lui Ion Fiscuteanu, intitulat: 

“Strugurii de furat îs mai buni” – s-a remarcat prin 

naturaleţe, simplitate, dramatism şi multă sensibilitate, 

subliniază Nicolae Băciuţ în interviul cu acesta. 

Interviul pune accent pe începuturile actorului, despre 

admiterea la teatru, pe formarea sa ca actor, având-o ca 

profesoară pe Dina Cocea, apoi pe George Carabin şi pe Jani 

_______ 

Foto: Svejk, în PERIPEŢIILE BRAVULUI SOLDAT 

ŠVEJK, de Jaroslav Hašek, regia artistică Eugen Mercus, 

1986 

77

Cojar, iar drept colegi pe Gheorghe Dinică, pe Marinuş şi pe 

alţii, astăzi dispăruţi. Ion Fiscuteanu şi-a amintit de primele 

roluri interpretate în Institutul de Teatru. Printre rolurile visate 

este cel al Prinţului Danemarcei din piesa shakespeariană. 

Tot în acest interviu, Ion Fiscuteanu mărturiseşte şi despre 

pasiunea sa pentru literatură, ceea ce l-a îndemnat să scrie: 

“Cred că la mine dorinţa de a face literatură se trage din faptul 

că sunt un atent observator de viaţă şi crescut într-un mediu în 

care n-am trecut întâmplător pe lângă lucruri. Şi când am simţit 

nevoia, toate aceste observaţii s-au transformat în literatură. 

Mai greu a fost cu poezia. Cu proza lucrurile au fost mai uşoare. 

Nu este o relaţie directă între improvizaţia pe scenă şi creaţia 

literară. Dar e la îndemâna oricui să constate că cine are 

abilităţi de a improviza, de a crea în spaţiul literaturii, va putea 

mai uşor să improvizeze pe scenă, atunci când situaţia o cere. 

Improvizaţia dezvoltă imaginaţia actorului. Sunt improvizaţii pe 

care nu le observă decât spectatorii foarte avizaţi, cei care 

cunosc textele unor piese, pentru ceilalţi nu e decât derularea 

firească a replicilor”. 

Actorul vorbeşte despre rolul care i-a adus laurii, că a fost 

foarte dificil şi că: “După « domnul Lăzărescu » nu mai pot juca 

orice.” 

În articolul “Ion Fiscuteanu mai “confiscă” un premiu” – 

Nicolae Băciuţ precizează: “După ce anul trecut şi-a adjudecat 

„Lebăda de aur” (tot erau românii acuzaţi că mănâncă lebede 

vieneze) la… Copenhaga, actorul târgumureşean Ion 

Fiscuteanu, originar din Sânmihaiu de Câmpie”, (ceea ce nu 

poate decât să-i umple de orgoliu şi de mândrie pe cei din 

zonă!), a început 2006 cu încă un premiu, tot pentru rolul 

principal din „Moartea domnului Lăzărescu”, filmul lui Cristi 

Puiu. Premiul Fipresci i-a fost acordat la cea de a 17-a ediţie a 

Festivalului de film de la Palm Springs (California) pentru „cel 

mai bun actor”. Dacă avem în vedere că la Festival au 

participat 231 de filme din 71 de ţări, premiul câştigat de Ion 

Fiscuteanu este cât se poate de prestigios. E al nouălea premiu 

pe care filmul „Moartea domnului Lăzărescu” îl aduce 

cinematografiei româneşti (Marele Premiu „Un certain 

regard”, Cannes, 2005, Premiul publicului la TIFF, 2005, Cluj- 

Napoca, Marele Premiu „The silver Orb”, Alba regia, 2005, 

Marele Premiu „The Golden Tower”, Palic, 2005, Marele 

Premiu al Juriului, Copenhaga, 2005, Lebăda de Aur – pentru 

cel mai bun actor, Ion Fiscuteanu, Copenhaga, 2005, Premiile 

„Bayard d’Or” pentru „cel mai 

bun film” şi „cea mai bună 

actriţă”, Luminiţa Gheorghiu, 

Namur, 2005).” 

Ca urmare a acestor strălucite 

rezultate şi în consens cu alte foruri 

culturale şi artistice, lui Ion 

Fiscuteanu i se acordă şi titlul de 

“Cetăţean de onoare al oraşului” în 

anul 2006. 

Un articol omagial care încheie 

cartea de faţă este şi cel intitulat: 

“Moartea domnului Fiscuteanu” 

scris de Nicolae Băciuţ în 29 

decembrie 2007, în care se face o 

trecere în revistă a principalelor 

roluri jucate în cariera de actor de 

film şi teatru. Din păcate, reies din 

articol unele aspecte dureroase 

pentru marele actor, subliniate de 

Nicolae Băciuţ cu multă mâhnire: 

“Din păcate, mult prea 

repede, a fost distribuit de Cel de 

Sus în ultimul său rol, cel din 

„Marea Trecere”. Ion Fiscuteanu 

a plecat cu un acut sentiment al 

frustrării, pentru că după cele 

peste şaizeci de roluri jucate pe 

scena Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, această instituţie 

i-a închis uşile în nas. M-a sunat disperat, întrebându-mă ce-i 

de făcut pentru a putea juca până în ultima clipă teatru, 

singura lui raţiune de a fi. Nu suporta gândul să fie scos din 

teatru, să fie „pensionat” definitiv, să nu mai poată juca pe 

scenă, atâta vreme cât mai are suflu, cât mai poate să dea ce 

are mai bun în el pentru teatru. Ion Fiscuteanu pune punct, pe 

neaşteptate, la 8 decembrie 2007, unei cariere strălucite, nu 

la multă vreme după ce împlinise 70 de ani. Dincolo de bolile 

fizice, Ion Fiscuteanu a murit de teatru. Aceasta era boala sa. 

Nu putea să-şi conceapă viaţa în afara scenei, a ecranului, a 

scrisului”. 

Un actor care “a murit de teatru”, la fel cum poeţii se 

îmbolnăvesc şi mor “de Poezie”. 

Nicolae Băciuţ subliniază cu mult tact profesional: 

“Nu ştiu dacă, aşa cum afirma un critic de film, Ion 

Fiscuteanu „în rolul domnului Lăzărescu, face rolul vieţii 

lui”, dar cred că a învăţat să moară prin acest rol, cu care a 

încheiat triumfal, o carieră, un destin.” 

În încheiere cărţii, Nicolae Băciuţ scrie cu emoţia lumânării 

pâlpâinde şi topindu-se luminând, despre acest minunat om şi 

prieten Ion Fiscuteanu: 

“Pentru mine, Ion Fiscuteanu n-a murit. Nici nu s-a dus 

„să moară puţin”, cum ar spune un mare dramaturg. Ţin 

pentru el deschis „sertarul cu aplauze”. 

Această carte este o 

restituire necesară, nu numai pentru 

actorii şi scriitorii din spaţiul 

mureşean, ci pentru tot românul care 

s-a bucurat enorm atunci când un 

concetăţean a adus lauri şi a purtat 

numele ţării şi al filmului românesc la 

cea mai prestigioasă confruntare cu 

toţi actorii din lume. 

Este o carte necesară şi 

binecuvântaţi fie cel care a scris-o, 

cel care a editat-o şi cel care o va citi 

cu luare aminte şi cu consideraţia pe 

care trebuie s-o dăm acum şi 

întotdeauna, marilor personalităţi 

româneşti care ne reprezintă. 

CEZARINA ADAMESCU 

________ 

Foto: Mamona, în ELISABETA 

DIN ÎNTÂMPLARE O FEMEIE, 

de Dario Fo, regia artistică Cristian 

Ioan, 2005 (sus), în filmul „Moartea 

domnului Lăzărescu”, în regia lui 

Cristi Puiu (jos) 

78

Corala Magna – formaţie corală mixtă înfiinţată în 

urmă cu 12 ani la iniţiativa profesorului Valer Perşa, în 

cadrul Casei de cultură a Municipiului Gherla - 

continuatoare a Corului Sindicatelor din Învăţământ, este 

alcătuită mai ales din cadre didactice, care îşi asumă 

astfel o responsabilitate în domeniul educaţiei prin 

propagarea culturii muzicale, 

îndeosebi a muzicii corale 

româneşti, dar şi a celei 

universale. 

După o muncă susţinută 

de îmbogăţire a repertoriului 

cu lucrări îndeosebi ale 

compozitorilor: Ion Vidu, 

Augustin Bena, Tudor Jarda, 

Iacob Mureşanu şi Marius 

Cuteanu şi alţii, corul a 

prezentat o serie de concerte în 

unele localităţi din Ardeal, cu 

ocazia unor evenimente ce ţin de istoria naţională şi de 

sărbătorile religioase, prezentând piese adecvate într-o 

concepţie şi interpretare de clasă. Anual, corul prezintă 

opt, zece spectacole în cadrul Casei de Cultură din 

Gherla, un moment mai aparte constituindu-l Zilele 

Oraşului, când formaţia îşi etalează calităţile – diversitatea 

pieselor, armonie interpretativă, multă pasiune pentru 

muzică, dăruire, alături de invitaţi din oraşele învecinate, 

oferind în cadrul somptuos al Catedralei Armeneşti, un 

adevărat regal muzical! 

Diplomele cu care corul se mândreşte atestă 

participarea la festivalurile din judeţ: Festivalul de 

primăvară, organizat în fiecare an la Câmpia Turzii, 

precum şi cel bianual, Festivalul omagial Augustin Bena 

de la Cluj. 

Începând cu anul 2005, în noul context al relaţiilor 

municipiului Gherla cu străinătatea, are loc prima ieşire a 

Coralei înafara ţării, alături de formaţiile locale – taraf şi 

dansuri populare româneşti. Aceste mesaje de aleasă artă 

s-au încadrat în contextul schimburilor culturale prilejuite 

de relaţiile Asociaţiilor de înfrăţire dintre oraşul nostru şi 

localităţile – Nendaz (Elveţia) şi Yzeure (Franţa), unde 

artiştii gherleni s-au bucurat de aprecierile auditoriului din 

oraşele în care au prezentat concerte, cu ecouri în presa 

locală şi în inimile oamenilor! De remarcat faptul că de 

câţiva ani, Casa de Cultură din municipiul nostru oferă 

cadrul propice desfăşurării unui festival coral de toamnă, 

manifestare iniţiată de către Corala Magna şi dirijorul său; 

e un adevărat eveniment artistic onorat de participarea 

unor formaţii de prestigiu. 

Din anul 2005, în urma cunoaşterii unor oameni de 

afaceri şi oficialităţi din localitatea Cupello, regiunea 

Chieti din Italia, Corala a prezentat câteva spectacole bine 

apreciate în Cupello şi localităţile învecinate. A fost şi de 

data aceasta, nu doar un prilej de afirmare, dar şi un 

schimb de experienţă, o posibilitate de cunoaştere de către 

membrii formaţiei nu doar a valorilor occidentale, dar şi a 

unor aspecte de ordin social, administrativ etc. 

Repertoriul, însumând în prezent peste 120 piese, 

calitatea interpretării se datorează talentului şi 

perseverenţei profesorului de muzică de la Liceul Ana 

Ipătescu, dirijorul Valer Perşa. Absolvent al Liceului 

pedagogic Gheorghe Lazăr din Cluj, s-a bucurat de 

îndrumarea profesorului Marius Cuteanu, activitatea 

acestuia constituind subiectul lucrării de grad a 

discipolului său, lucrare tipărită în anul 2005. 

Valer Perşa îşi aminteşte cu bucurie de anii de 

studenţie de la Facultatea de Muzică din cadrul 

Institutului Pedagogic din Târgu-Mureş, unde a absolvit 

în anul 1977: – Mă gândesc întotdeauna cum ar 

aprecia d-na conf. univ. 

Valeria Covătaru, sau prof. 

Bujor Dânşorean felul în care 

eu pun în lucru, interpretez 

piesele muzicale şi caut să mă 

apropii de ceea ce făceau ei, 

să aplic indicaţiile primite 

atunci de la aceşti dirijori de 

excepţie!..., dar marea lui 

admiraţie se îndreaptă spre 

maestrul său de suflet, 

profesorul Marius Cuteanu, 

despre care a realizat o 

documentată lucrare, Marius Cuteanu – bagheta 

dragostei de cânt românesc, tipărită apoi cu contribuţia 

Vioarei Temian, la Editura Imprimeria Ardealul, Cluj- 

Napoca, 2005. Aşa cum mărturiseşte în Argument, 

încearcă să prezinte (şi reuşeşte) viaţa de apostolat în 

domeniul muzicii corale a aceluia care este încă 

profesorul Marius Cuteanu, profesorul meu de muzică 

din Liceul Pedagogic, a cărui activitate a marcat viaţa 

multora dintre foştii săi elevi, demonstrându-ne tuturor 

că muzica corală, prin specificul său, îşi ocupă locul 

binemeritat în panoplia celorlalte genuri mizicale, cu 

un rol deosebit în ridicarea spirituală a maselor (…). 

Profesorul face parte dintr-o familie cu preocupări 

în domeniul muzicii: bunicul dinspre tată făcuse studii 

muzicale aprofundate la Liceul din Năsăud, iar tatăl, 

preotul Virgil Cuteanu, redactase încă în perioada 

studenţiei la Gherla, un curs de teorie muzicală – 

primul de acest gen – după model german, pentru uzul 

colegilor teologi. Marius Cuteanu, născut la 4 

noiembrie 1917, în Lemniu, fostul judeţ Someş, se 

afirmă ca dirijor încă elev fiind la Liceul George 

Bariţiu, Cluj, unde studiază între anii 1928 – 1936, când 

îşi va lua examenul de maturitate. În 1936, se înscrie la 

Facultatea de Drept, iar în 1938 se înscrie şi la 

Conservator, dar din cauza războiului îşi întrerupe 

studiile până în anul 1945. 

După cedarea Ardealului de Nord, printre familiile 

de intelectuali români care rămân la Cluj pentru 

pregătirea populaţiei asuprite pentru a rezista ocupaţiei 

maghiare, se numără şi familia preotului Cuteanu, 

alături de poetul Iosif Moruţan (din Feldioara-Cătina), 

şi de marele patriot, dr. Emil Haţieganu, în jurul 

publicaţiei fondate de acesta, ziarul Tribuna Ardealului! 

De la înfiinţarea Corului mixt al Reuniunii Mariane 

din cadrul Bisericii greco-catolice, 1942, până în martie 

2005, când un accident vascular i-a curmat activitatea 

de dirijor, viaţa Profesorului a fost un glorios arc peste 

timp, o tinereţe fără bătrâneţe, în care a slujit muzica şi 

oamenii. Multe diplome îi atestă această activitate; din 

1999, e Cetăţean de onoare al Municipiului Cluj-Napoca, 

iar în 2003 i se acordă Diploma omagială a → 

79

Sf. Iosif şi Medalia Jubiliară 150 de ani de la întemeierea 

Eparhiei de Gherla – Armenopolis. A elaborat 16 

culegeri de cântece pentru toate vârstele, unele lucrări 

impunându-se de mult în nu doar în repertoriul formaţiilor 

din ţară, dar şi al unor coruri din străinătate, lucrările 

caracterizându-se printr-o melodicitate şi cantabilitate 

deosebită, printr-un lirism aparte, prin armoniile aparte pe 

care le conţin, prin momentele de nuanţă şi culoare bine 

alese, armonizate cu textul poetic. Amintim Ce-ţi doresc 

eu ţie, şi În temeiul codrului, pe versuri de Mihai 

Eminescu, Ţara mea mândră grădină, versuri de C. 

Petrila, Rodica şi Dulce Bucovină, pe versuri de Vasile 

Alecsandri, cantata Cea de pe urmă noapte a lui Mihai 

Viteazul, versuri Dimitrie Bolintineanu, şi un număr 

însemnat de lucrări religioase, precum Ave Maria, 

Rugăciune ş.a. Prin tot ce a făcut Marius Cuteanu se în 

scrie în rândul străluciţilor ctitori ai culturii muzicale 

Arma noastră să ne fie/ Cânturile ce răpesc/ Muzica şi 

poezia/ Cu parfumul lor ceresc… 

Activitatea dirijorului Valer Perşa a fost marcată de 

exemplul Dascălului său. Ea este una complexă, 

presupunând o continuă reîmprospătare a forţelor corului, 

o muncă atentă cu fiecare interpret, căruia trebuie să-i 

găsească locul cel mai potrivit în economia formaţiei, să 

ştie să-i pună în evidenţă calităţile vocale… 

Profesorul gherlean a ştiut să treacă adesea peste 

momente dificile din viaţa sa şi să continue activitatea în 

care sunt angajaţi mulţi oameni cu dragoste de frumos, 

dispuşi la sacrificii pentru propăşirea cântecului şi a 

tradiţiei locale. Aceste calităţi şi efortul de-a lungul unui 

deceniu de activitate, au fost recunoscute de locuitorii 

oraşului, de Primărie, care s-a exprimat prin Diploma 

Omagială acordată coralei! În vremuri ca acestea nu 

ducem totuşi lipsă de talente şi respect pentru artă, pentru 

româneşti, precum: Gavriil Musicescu, Ciprian muzica adevărată care durează prin valoarea ei, dincolo 

Porumbescu, Gheorghe Dima, Ion Vidu, D.G.Kiriac, de orice criză! 

Augustin Bena, având ca motto al vieţii şi muzicii sale: 

IULIAN DĂMĂCUŞ 

__________________________________________________________________________________________ 

Mi-am repetat încă şi încă: să nu 

cumva să neglijez lectura, să nu ader 

la acest punct slab al tinerei generaţii, 

care se îneacă progresiv şi sigur întrun 

vizual facil, ce le-a fost creat de alte 

generaţii mult mai harnice. Gata cu 

insinuările...Ziceam că m-am „obligat 

„să mă...împiedic de cărţi, să le 

determin să mă arate cu degetul. În 

baie aşteaptă inegalabilul Pessoa să 

fie recitit. Pe birou e un Kundera, la 

geam stă Complexul lui Di, de Dai 

Sijie. Undeva incită jurnalul lui Julien 

Green, iar în bucătărie e cartea lui 

Sasa Stanisic, Cum repară soldatul 

gramofonul. Trebuie urgent să reiau 

Împăratul muştelor de Golding (traducere 

de Const. Popescu), să văd 

cum percep acum profanarea posibilului 

paradis. Libertatea absolută nu 

poate crea fericirea societăţii Nici 

măcar puritatea copiilor nu poate 

rămâne nepervertită Cine poate 

pătrunde în bezna inimii omeneşti 

Cum izbucneşte răul Unde 

sălăşluieşte violenţa De ce strigă 

copiii lui Golding „înjunghie fiara, 

taie-i grumazul, sa iasă sânge!!!” 

Să vedem ce se întâmplă la 

cinema... Jang stă în celulă cu alţi trei 

deţinuţi. E condamnat la moarte, e 

vinovat, a ucis. La televizor, printre 

alte ştiri, se anunţă şi încercarea de 

sinucidere a lui Jang. O femeie 

înşelată de soţ - o cheamă Yeon - se 

înduioşează şi vrea să-l cunoască pe 

acel nefericit. Merge la închisoare, îl 

vizitează, îi restituie speranţă şi 

iubire. Îi arată, în fond, că violenţa 

poate fi învinsă prin tandreţe şi 

gesturi sensibile. Brutalitatea poate fi 

îmblânzită, omul trebuie să fie o 

fiinţă superioară. Ea îi ilustrează cele 

patru anotimpuri, acolo la vorbitorul 

închisorii. Tapetează pereţii cu culori 

tonice, alungând pentru o clipă cenuşiul 

zidurilor tragice. Remarcându-i 

dispariţiile de acasă, soţul ei înţelege, 

în sfârşit, meandrele suferinţelor din 

iubire şi devine generos, tolerând 

ultima ei vizită la Jang, vrând să-i ia 

suflul vital, ca să poată avea ea energie 

de a trăi...Orice iubire are doza de 

sufocare, anulare de personalităţi, 

gelozie şi învârtire în cerc...Am vorbit 

aici despre filmul lui Kim-Ki-Duk- 

Suflu din 2007, cu actorii Chang 

Chen (Jang) şi Ji-a Park ( Yeon). 

Poate că bezna unei inimi poate fi 

luminată de o altă inimă. Sau de o 

carte. Poate de un film. Merită 

încercat. 

ALEXANDRU JURCAN 

80 

(1876-1944) 

Villonelă 

Zi-mi cam ce cântec intonau 

Cu foc frumoasele sirene 

Pentru a înclina trireme 

Grecii ce vâsla o slăbeau 

Calul troian, o spun pe şleau, 

Cu Troia Grecii-l burduşeau 

Urmând poveţele viclene 

Când lui Achile îi cântau 

Cu foc fecioarele elene. 

Distinsă Venus, poţi să-mi spui 

Ce melodie-a fost şi-a cui 

Şi Nausicaa la fântână 

Şi Penelopa ţesând lână 

Ori Zeuxis zugrav de case 

Cântau şi cântece de stână 

Şi de ospeţe zgomotoase 

Ecou care ecou îngână 

Doina lipsitului de ţară 

Refren la modă-odinioară 

Interpretat ca-ntâia oară 

De fetele cu voce clară. 

Unde sunt ele să ne-aline 

Ca şi-acest cântec scris de mine 

Traducere de 

ION ROŞIORU

Nici nu te-ai adunat bine pe la „casele” tale 

franţuzeşti după tămbălăul cauzat de încercarea 

(nefericită!) de a-ţi fi aniversat o vârstă rotundă în 

ţărişoară. Cu acel prilej, ai simţit pe pielea ta cât de 

natural pot fi încălcate acolo drepturile 

privind accesul la sursele de viaţă, cum ar 

fi de exemplu… apa chioară (a se vedea 

pamfletul nostru precedent). Dar nimic nu 

trebuie să ne mire, pentru că în ţara 

„orbeţilor” s-a votat odată în Duminica 

orbului, iar „chiorul” poate ajunge rege ! 

Deci, nici nu ai venit bine acasă, că te 

ajung din urmă tot felul de ecouri… Ba că 

pe la nu ştiu ce fost coleg de clasă nu ai 

trecut, ba că nici nu ai adus nu ştiu ce 

cadouri, şi că ai devenit la fel de zgâriecamambert 

(!) ca un francez neaoş, ba că 

la aniversarea de pomină cu apa curentă 

curentată nu ai invitat pe nu ştiu care 

verişor, şi (mai ales) ca eşti un patriot de 

doi bani, pentru că nu ai fost în stare să-i 

înveţi o vorbă românească pe ăia mici ai tăi făcuţi cu 

„franţuzoaica”… Şi pentru că – vorba proverbului – 

caravana românilor cu bidoane de apa pe la izvoarele din 

jurul oraşului natal trece, iar câinii latră, nu iei nimic din 

toate acestea în considerare, dar chestia aia cu patriotismul 

te roade totuşi la ficaţi. Şi, chiar dacă după multe umilinţe 

birocratice tocmai stai să primeşti cetăţenia franceză, nu 

poţi să laşi „questia” cu limba ta maternă nerezolvată, că 

nu eşti totuşi dintre sclifosiţii snobi care trebuie să calce 

pe greblă ca să-şi aducă aminte de graiul de supt odată 

cu… laptele praf. 

Zis şi (mai greu) de făcut! Cum munca la patron pe 

vreme de criză te face mai mult musafir pe acasă, nu ai 

altceva de făcut decât să-ţi chemi în Franţa limba maternă 

în persoană, adică pe mama mă-ta, ca să-i înveţe şi pe ăia 

mici „cât de dulce şi frumoasă e limba ce-o…” vorbeam! 

Aşa ca începe iarăşi muncă de lămurire „tovărăşească” (ca 

de la tovarăş de viaţă la tovarăş de… pat) cu 

„franţuzoaica”, ea neavând nimic împotriva limbii tale…, 

numai să nu fie afectat bugetul familiei şi să nu trebuiască 

ea să se ocupe de soacră-sa, de vreme ce nici de mă-sa nui 

prea pasă, ca să nu mai vorbim de cei trei-patru taţi! 

După ce o asiguri că cei de acasă au acest acces lingvistic 

pentru că şi-l permit material, ei tocmai câştigând o sumă 

mare pariind că Lyon nu mai ia campionatul în Franţa şi 

că naţionala de fotbal a României nu se va califica iarăşi 

la Mondiale. După care, desigur, dai fuga să trimiţi acasă 

pe şest printr-un cunoscut care tocmai pleca cu „bus-ul” 

banii necesari deplasării mămicii (bani sacrificaţi din 

fondul tău secret de zile negre sau de divorţ). 

Dar, fatalitate! Când să-şi ia biletul de „airoplan” o 

mare dandana cade pe capul bietei femei. O vecină cu 

probleme „la mansardă”, fiind într-o pasă proastă de 

natură parano, ia Lista de întreţinere de la avizierul 

blocului şi pe baza ei dă pe toată lumea în judecată, 

inclusiv propria familie (că doar ce căuta pe listă !), 

pentru… defăimare! La dosar nu se afla decât 

respectiva plângere fără cap ori codă şi, apoi, actele 

prin care familia ei demonstra că reclamanta e 

iresponsabilă cu acte în regulă… Dar sistemul, nu şi nu, 

dă-i şi dă-i, întinzând pelteaua peste un an, deşi totul 

era clar de la început, iar cazul nici nu ar fi trebuit să 

ajungă în instanţă ! Şi cine ştie când s-ar fi sfârşit acest 

tangou degeaba, dacă între timp nu ar fi intervenit o 

schimbare a legii care nu mai incrimina defăimarea! 

Oricum pentru cultura românească 

a ălora mici ai mei a fost un dezastru 

pentru că odată scăpat acest prilej, cine 

ştie când urma să se mai ivească altul. 

Şi se ştie că învăţarea unei limbi e cu 

atât mai uşoară cu cât ea debutează mai 

devreme. Trebuie totuşi spus aici că în 

faţa perspectivei inevitabile a blocării 

pentru mai mult de un an a 

„reclamatei” în ţară pentru un moft de 

fapt, cineva mi-a sărit în ajutor. Cine 

Ghici! O prietenă a ei… Cu un elan 

patriotic de care nu aş fi crezut-o 

vreodată capabilă s-a oferit să se 

„sacrifice” şi să vină aşa netam-nesam 

în Franţa pe capul meu pentru câteva 

luni: fosta mea soacră! 

Înţeleg, patriot ca patriot, dar, chiar să-mi dau banii 

şi liniştea ca să mă bată la cap mama ăleia de răul 

căreia divorţasem şi plecasem din ţară, era prea mult! 

Aşa că am întors-o ca la Ploieşti, dând vina pe 

„franţuzoaică” şi transmiţând acasă că totul se amână 

oricum pentru că „aia” nu ar fi de acord ca juniorii 

noştri să înveţe orice altă limbă străină până când nu 

ajung să ştie bine franţuzeşte. Sanchi! 

Acum că lucrurile s-au clarificat cu procesul, o 

aştept iarăşi pe maică-mea să-i dea pe brazdă pe cei 

mici, şi nu numai cu limba română, ci şi cu 

comportamentul, pentru că ăştia de pe aici, cât am stat 

eu întors cu spatele, mi i-au crescut cam descreieraţi… 

Şi, între timp, mă rog ca nu cumva bătrâna mea mamă 

să nu fie cumva din întâmplare martoră la vreun 

accident de circulaţie făcut de un şmecher de bani-gata 

(… furaţi). Nu de alta, dar dacă „un băiat deştept” sau o 

rudă din clan spulberă pe trecerea de pietoni doi-trei 

oameni, ea sărăcuţa nu ar mai putea ieşi din ţară până 

când (in)justiţia reuşeşte să prescrie prin amânări 

succesive cauza, sau până când în mod „misterios” 

supravieţuitorii renunţă la plângere, sau… ! Că doar 

numai prin astfel de „albiri” şi prin altele mai cu 

„şmerchez”, se poate obţine finalmente o populaţie 

curată şi plăcut-uscată… 

Am zis populaţie, iar nu naţiune europeană,… că 

mai e mult până departe, mai ales când mergi în sens 

invers ! Eu totuşi sper că baremi maică-mea nu să nu 

confunde „bus-ul” spre Sena cu cel de Bălţi… 

HYDRA N. T. 

____________ 

Grafică de Ion Petru Pop, ”Desprinderea de soclu” 


81

"Vatra Veche", pentru un teatru bistriţean 

Cu precizia cu care ne-a obişnuit scriitorul Nicolae 

Băciuţ, apare "Vatra Veche" pe ianuarie 2011 şi textuleditorial 

al publicaţiei este intitulat "Festivalul ca 

instituţie", care rezumă: "Festivalul Naţional de Teatru 

Profesionist Liviu Rebreanu, prin cea de a VI-a sa ediţie, 

organizată impecabil de managerul Centrului Cultural 

"George Coşbuc", dr. Dorel Cosma, este o adevărată 

instituţie teatrală, una pe care o merită Bistriţa şi care 

reprezintă poarta deschisă spre un vis al bistriţenilor, 

dincolo de orice criză: un teatru profesionist". Un interviu 

amplu cu Ioan Alexandru, realizat de Raia Rogac, ne 

comunică o revelaţie a poetului: "Conştiinţa păcatului 

este cea mai mare valoare a omului", iar în textul referitor 

la posteritatea celui dispărut, Băciuţ spune că nu este pe 

măsura operei. Semn de sănătate culturală ni se pare 

textul "Eminescu între autohtonie şi universalitate", 

transcrierea unei conferinţe a lui George Popa la 

Academia Română, filiala Iaşi, conferinţă din care nu 

sunt de uitat cuvintele: "Veşnicia românească a fost întemeiată de 

Eminescu". 

Dintre scriitorii bistriţeni, Elena M. Cîmpan semnează "Legea morală 

deasupra noastră şi cerul înstelat în noi", dezbătând asupra condiţiei 

scriitorului de astăzi şi a reperelor sale, apoi sub titlul "Din bunăvoinţă 

creştină", scrie despre cartea "Pilde de mântuire", apărută în 2010, o 

reeditare a predicilor din 1934 ale preotului Teodor Ciuruş. 

Carmen Ardelean scrie despre "Poemul Phoenix", cea mai proaspătă carte 

de poezii a lui Nicolae Băciuţ, apărută la Editura "Nico", iar acad. Mihai 

Cimpoi de la Chişinău se ocupă de "Punţi de suflet", carte de Raia Rogac, 

programată să apară în acest an. Despre cartea de versuri a lui Valentin 

Marica, "Tăcerea magilor", publică un text amplu Cezara Adamescu, iar 

Melania Cuc despre "Dansul inorogului" de Theodor Râpan: "... a adus-o 

(cartea) ca pe un omagiu al cavalerismului vechi, într-o lume modernă, 

adică... bezmetică şi, totuşi, frumoasă"! Menuţ Maximinian recenzează, 

printre primii, mult aşteptatul volum de poezii al lui Ion Mureşan, "Cartea 

Alcool", bistriţeanul notând: "Ion Mureşan s-a afirmat prin puterea pe care 

i-o dă cuvântului în cele mai interesante analogii. O carte care pătrunde 

mult în adâncurile creaţiei, dincolo de vers, descoperind un adevărat 

colind". 

Remarcabil, la rubrica "Opinii", textul "Pe urmele cauconilor", despre 

zona care cuprinde şi "Trei scaune", locuită în antichitate de o populaţie 

dacică, numită cauconi. Plauzibilă relaţia de dezvoltare lingvistică a 

termenului cauconi până la toponimul de azi Kukula, "...menţinut şi astăzi 

în uz de secui". Textul apare sub semătura G. L. Teleoacă şi, după cum se 

subînţelege, girul ar aparţine acad. Alexandru Surdu. 

Un număr al publicaţiei care păstrează vioiciunea şi diversitatea cu care şi-a 

obişnuit cititorii. ( Mesagerul, 4 ianuarie 2011) 

Victor Ştir 

Mulţumesc, Nicolae Băciuţ! 

Este prima revistă pe care o primesc anul acesta. Deci, se poate …! 

Îmbrăţişări! La mulţi ani! 

AAG 

Mulţumiri multe şi felicitări pentru revistă. 

Să vă ajute Cel de Sus să-i menţineţi cadenţa şi în 2011, minimum la 

nivelul anului precedent. Cu aleasă preţuire, 

Ion Berghia 

REVISTA....Excelentă...Felicitări. E o adevărată delectare s-o răsfoieşti. 

Iar eu mă mândresc peste poate. Uite-aşa. ca să nu fie căruţu' gol. Iar acum 

vă trimit nişte gânduri - de fragmentat - eventual pentru următoarele 

numere. Dacă se poate. 

Cesa 

Bună seara, domnule Băciuţ, 

Frumos cadou pentru primele zile din 2011! Vatra Veche nouă este tare 

frumoasă, bogată şi cu oameni talentaţi. Ca de obicei, vă felicit şi vă doresc 

un an în care să mergeţi mai departe cu aceeaţi bucurie a creaţiei. (...) 

Melania 

Faceţi un lucru extraordinar, o revistă-reper de cultură şi literatură. O 

întrebare, aş putea reproduce cu trimiteri de rigoare, articolul evocare cu 

cartierul evreiesc Dacă da, vă rog să mi-l trimiteţi prin email, separat de 

revista Vatra veche. Mulţumesc, 

Teşu Solomovici 

Dle Băciuţ, 

Sunteţi grozavi, mai ales prin puterea de a menţine 

dezbaterea deasupra .............Vă felicit, din suflet, 

C. Badea, pensionar 

Mulţumim, Nicolae Băciuţ! Felicitări! Prieteneşte, 

Daniel Corbu 

Domnule Băciuţ, 

Un număr frumos, nu primul, nu ultimul. Sper să 

prindem numărul plus infinit. Cu drag, 

Darie Ducan 

Să trăiți (bine)! Vă doresc un an, 2011, excelent, 

iar cei ce vor urma, să fie aşa cum vi-l doresc pe 

2011! Sănătate, noroc, succese pe toate fronturile 

vieţii, fericire personală, realizări după dorinţe. 

Mulţumesc de Vatra veche, am primit-o, am citit-o, 

mi-am citit epigramele publicate. Sunt onorat. Vă 

felicit pentru tot ce întreprindeţi! Sunteţi la înălţime. 

Să vă ţină Dumnezeu aşa! Gânduri de bine, tuturor 

celor apropiaţi Dv. O seară plăcută, în continuare! 

Cu stimă, 

Vasile Larco, Iaşi 

Vă mulţumesc pentru revistă şi vă felicit pentru 

conţinutul acesteia, în special pentru interviurile/ 

articolele cu/ despre Ioan Alexandru, Constantin 

Noica şi părintele Rafail. Un an bun şi cu realizări! 

Cu stimă, 

Florentina Loredana Dalian 

Stimate domnule Băciuţ, 

Revista "Vatra veche" devine, prin calitatea materialelor cuprinse, 

prin grafică şi mod de prezentare, un fast eveniment cultural în viaţa 

oricărui cititor al ei. Vă doresc, din suflet, să aveţi tăria (şi mijloacele 

materiale necesare!) pentru a continua acest frumos proiect literarartistic, 

întru mulţi şi fericiţi ani! 

Cu toată stima, din Iaşi, 

Mihai Batog-Bujeniţă 

Dragă Nic, 

MULŢUMESC din suflet pentru atât de generoasa intrare în Noul 

An cu Vatra Veche datorată Generosului editor Nicolae Băciuţ, căruia 

încep să nu-i mai pot găsi cuvintele care să exprime câtă bucurie şi 

sens îmi dă prin ,,luarea în seamă ,,a simţămintelor mele de artist 

plastic gata, gata să îmbrăţişeze anonimatul printr-o reacţie dureroasă 

a retractilităţii. Cu recunoştinţă şi emoţie, 

Suzana Fântanâriu 

Mulţumesc Maestre! 

E o adevărată delectare lectura unei VETRE ADEVĂRATE. 

Mulţumesc că nu laşi să fie uitaţi oameni de excepţie, între care 

bunelul Eduard Cosmin străluceşte. Propun ca să ilustrezi un număr 

cu lucrările lui. Cu plecăciune, 

tarabostes Astalus 

Stimate si dragă domnule NICOLAE BĂCIUŢ, 

Vă sunt tare adânc mulţumitor, pentru trimiterea acestei bijuterii 

revuistice, care este Vatra veche/nr. 1, din 2011!!!...Felicitări sincere, 

din para cuptorului/VETREI VECHI a inimii mele!...Multe idei şi 

gânduri se învâltoresc într-însa...în această carte de învăţătură, care 

este numărul 1, pe 2011, al Vetrei vechi! Da, ca pentru începutul unui 

an care stă sub semnul lui Marte! ... Să avem şi să păstrăm, deci, 

puterea Credinţei şi a pururi stăruinţei întru Credinţă! Doamne,- 

ajută! Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie, 

Adrian Botez 

Ce mai pot zice!! Sunteţi formidabil!! Eu nici nu apuc să termin un 

material că dvs. îl şi publicaţi. Îmi daţi serios de gândit. Orgoliul meu 

tinde spre nişte limite care nu stiu cat de bine vor cadea prietenilor de 

pe-aici! Sa nu exageram. Era doar "un spirit de glumă". Dar 

mulţumirile sunt sincere. Am finalizat un nou articol despre scrierea 

poemelor haiku. Daca sunteţi interesat vi-l trimit zilele următoare 

(mai am ceva de finisat la el). Numai că vreau să vă spun că el va fi 

trimis şi la revista virtuală ROKU (de fapt ei mi l-au cerut!). Dar cum 

cele două reviste se completează, ca circulaţie, în spaţiul real şi 

virtual... Sper că nu e un fapt blamabil. Oricum dvs. veţi decide. 

(...) Am primit revista nr. 1 din acest an. Încă un număr interesant 

şi de citit cu răbdare. 

Sincere salutări din Vişeu, 

M.N. Tomi 

La Multi Ani dragă Nicu Băciuţ şi fie aşa cum începi deja cu 

numărul semnalat, un an plin de substanţă, pe registru de flaut care 

cântă la orgă... 

Eugen Evu 

82

Stimate domnule Băciuţ, 

Este o mare desfătare sufletească lectura acestei reviste prin bogăţia ei 

spirituală. 

Vă mulţumesc pentru acest dar! 

Mii de mulţumiri, domnule Băciuţ şi felicitări pentru primul nr. din 

2011! Vă doresc un an bun, un an în care să vi se împlinească tot ce a 

rămas neîmplinit... 

Luminiţa Mănescu 

Vă mulţumesc pentru materialele publicate şi vă doresc în noul an 

putere de muncă şi sănătate. Revista dv. este de calitate faţă de multe 

reviste de cultură din România, dovadă că 

mai sunt oameni care au suflet în dulceaţa 

românismului, în ciuda indiferenţei multora 

dintre noi. 

Poate ne trimiteţi şi nouă, la revista 

“Pietrele Doamnei”, articole ale dv. sau ale 

colaboratorilor dv. Mulţumim. 

Va trimit o cronică la cartea mea, 

“Gânduri la marginea lumii”. 

Stimate maestre, 

Numarul 1 pe acest an e minunat. Sper să 

fi ajuns banii trimişi pentru abonament să 

mă pot bucura în tihnă de lectură. Cum 

spuneam, formatul "pdf" îmi place, dar numi 

oferă aceleaşi satisfacţii. Mie îmi place 

să mângâi revista, ca pe o femeie. De! Sunt 

de modă veche. Oricum, încă o dată, 

felicitări! Cu aceeaşi prietenie, 

Geo. 

Bine v-am găsit în Noul An, Domnule 

Băciuţ! 

Sau mai bine zis, bine ne-aţi găsit, pentru că ne-a ajuns cu bucurie în 

ianuarie, devreme, ediţia cea dintâi a Vatrei Vechi, pe care deja o 

mâncăm din ochi. Înţeleg din introducere că nu duceţi lipsă de materiale 

pentru publicat şi, cu atât mai mult, mă bucur să mă aflu printre autorii 

selectaţi pentru deschiderea de drum în 2011. Mă citesc şi eu în premieră 

cu această tabletă, trimisă cu destinatar unic, cu îndrăgită întâietate. 

Putere de munca şi, nu în ultimul rând, plăcere la citit şi sortat din 

noianul de colaborări valoroase! Înteleg că „semne bune anul are“; 

auguri bun în continuare! Numai bine din Spania, aceeaşi, a 

Dumneavoastră, 

Gabriela 

Calde mulţumiri în miez de iarnă din Anglia, pentru bucuria de a-mi 

găsi semnătura în paginile revistei, alături de alte nume cu înaltă 

sonoritate culturală! Cu urări de binecuvântare, 

Carmen Tania Grigore 

Într-o primăvară a anilor 1983-84, nu-mi aduc bine aminte, am trecut 

de la Astra spre Steaua şi Tribuna, pe la Vatra. Am pornit împreună cu 

Ion Alexandru Angheluş un periplu transilvan încheiat în subsolulbibliotecă 

al lui Adrian Marino şi vizitând toate redacţiile amintite şi 

colegii noştri care le onorau ca redactori sau colaboratori la vremea 

aceea. A fost minunat să ne întreţinem şi cu Romulus Guga, destul de 

slăbit (deci era în 1983 !), dar plin de însuşiri demne de un adevărat 

cărturar. Vatra Veche e într-adevăr în spiritul lui. Și, în acelaşi timp, cei 

de atunci au influenţat poate revista Contact International, pe care o 

edităm de 20 de ani. Orice s-ar spune, sunt reviste surori şi le doresc 

viaţă lungă ! 

Liviu Pendefunda 

Domnule N. Băciuţ, 

mii de mulţumiri pentru faptul că, de ceva vreme, mi-aţi oferit astfel 

de alese bucurii!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Cu o aleasă preţuire, 

Cristina Şulţ (Olaru), 

Lic. Ped. "Ştefan Odobleja", Dr. Tr.-Severin 

Distinse Domnule Nicolae Băciuţ, 

Ţin să vă asigur de sinceritatea mulţumirilor mele pentru statornicia 

dv. în a-mi expedia prompt şi cu regularitate excelenta revistă ,,Vatra 

Veche". Totodată, deşi cu riscul de a mă repeta, trebuie neapărat să laud 

calităţile de formă şi conţinut ale publicaţiei dv. Acesta ar fi...primul 

punct. În al doilea rând, ca unul dintre cei care au fost "găzduiţi " de 

paginile "Vetrei Vechi", vă mărturisesc cu aceeaşi sinceritate, că am avut 

permanent sentimentul de a nu mă ridica la nivelul exigenţelor impuse de 

calitatea revistei. De aceea, cu accepţiunea - (DAR NUMAI CU 

ACCEPŢIUNEA)-dv, intenţionez să vă mai trimit câteva materiale, 

pentru a onora generozitatea cu care am fost publicat în urmă cu un an. 

Totodată, (din nou cu acordul dv), voi îndrazni să vă propun şi alte nume 

de talent , pe care le-am descoperit în urmă cu nişte ani, pe când 

conduceam cenaclul "G.Topârceanu" al feroviarilor ieşeni. Vă 

menţionez că am mai încercat acest lucru la adresa dv de Email (unde 

am trimis mai demult şi ceva umor), dar mesajele mi-au fost returnate 

de reţea. Fiind la începutul unui nou an, care, sperăm să fie mai bun şi 

mai rodnic decât cel care a plecat, am plăcerea de a vă ura sănătate, 

fericire si izbândă în nobila dv. misiune. Cu salutări cordiale, 

Vasile Vajoga 

Maestro, Ma bucur că mi-ai deschis cu atâta generozitate porţile 

colaborării. Din păcate noi, românii, suntem atât de izolaţi, încât nu 

avem şansa cât de mică a unor minime legături 

intelectuale. Internetul este ceva, dar nu e totul. Eu 

încă cred în valoarea cărţilor, în cărămizile care au 

format generaţia noastră. Dar cărţile ce se publică 

în Târgu-Mureş nu apar şi în Craiova şi invers. De 

aceea, ţi-am reţinut atenţia cu fapte şi întâmplări 

din acea Oltenie care piere, e vorba de Oltenia 

copilăriei mele. Mă bucur că vocea ei are şansa de 

a fi ascultată la Târgu-Mureş. Am privit la 

televizor hâzii din Chintelnic. M-au impresionat. 

Mi-am adus aminte discuţiile noastre despre acele 

obiceiuri din facultate. Cred că aici suntem noi 

esenţiali, cei ce încă mai suntem. În tradiţiile 

noastre, care dispar, până la urmă, firesc. Dar 

Vatra Veche nu se sfieşte să marturisească despre 

ele. Această prestigioasă revistă şi-a făcut din 

nobilă mărturie un titlu de glorie. E un fapt în faţa 

căruia eu mă închin. Cu toată prietenia, 

Omul din Câmpia Olteană 

GELU DRAGOŞ v-a trimis un link către un 

blog: 

Felicitări pentru revistă! Sper că v-am făcut o 

surpriză plăcută promovând-o! Blog: E-Chioar Postare: A apărut 

primul număr pe acest an al revistei „Vatra Veche” Link: http://echioar.blogspot.com/2011/01/aparut-primul-numar-pe-acest-al.html 

Am primit de la redactorul-şef Nicolae Băciuţ primul număr al 

revistei „Vatra Veche”, editată la Târgu-Mureş de către directorul 

Mihai Sin, redactor-şef adjunct Valentin Marica şi un inimos colectiv 

redacţional. Din sumarul acestui prim număr spicuim: „Vatra veche în 

dialog cu Ioan Alexandru” de Raia Rogac; „Eminescu între 

autohtonie şi universalitate” de George Popa; „După moartea lui 

Orfeu” (Laurenţiu Fulga) de Nina Arhip, „Tăcerea Magilor” 

(Valentin Marica) de Cezarina Adamescu; „Poeme” de Liviu 

Popescu, Dumitru Toma, Adrian Botez şi Geo Constantinescu; 

„Cartea alcool” (Ion Mureşan) de Menuţ Maximilian; „Pictura lui 

Liviu Ovidiu Ştef”, de Nicolae Băciuţ; „In memoriam Gabriel 

Stănescu” de Adrian Botez; „Epigrame” de Vasile Larco; „Proză” de 

Alexandru Jurcan; „Premiile revistei Vatra Veche”. 

Ne bucură prezenţa în cele peste 80 de pagini ale revistei de 

cultură mureşene a maramureşenilor academician Augustin Buzura 

(„Reîntoarcerea în Ithaca” material semnat de Carmen Ardelean), a 

prozatorului dr. Alexa Gavril Bâle („Pe urmele clasicilor” material 

semnat de vişeuanul Marian Nicolae Tomi) cât şi a unui eseu „Lucian 

Blaga întru fiinţă istorică şi conştiinţă istorică” semnat de acelaşi, 

Marian Nicolae Tomi. 

Cei care doresc să trimită materiale acestei importante reviste o pot 

face pe adresa: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu, nr.29, jud. Mureş, 

cod 540390 sau pe email-ul vatraveche@yahoo.com 

Gelu Dragoş 

Mulţumesc pentru revistă. Faceţi o treabă foarte bună: ai ce să 

citeşti în ea. 

Horaţiu Stamatin 

Bună seara! 

Vă mulţumesc pentru materialele informative pe care mi le 

trimiteti în mod constant (numerele revistei ,,Vatra Veche"). Nu ştiu 

exact prin ce modalitate aţi făcut rost de adresa mea de e-mail, dar am 

apreciat de fiecare dată şi am lecturat cu mare plăcere revista. 

Totuşi, o întrebare mă macină de ceva vreme: în ce condiţii se poate 

publica în revista dumneavoastră Menţionez că sunt profesor de 

limba română (doctor în Filologie) şi, de ceva vreme, cochetez cu 

poezia. Care sunt condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinesc pentru a 

publica în revista condusă de dvs 

În speranţa unei bune colaborări, cu mulţumiri, 

Prof. dr. Răducanu Mădălina 

____________ 

Grafică de Ion Petru Pop, ”Racord arhitectural” (tehnică 

mixtă) 

83

Şevalet 

„Am ales pictura, căci îmi era la fel de vitală ca 

aerul. 

Mi s-a părut o fereastră prin care pot să-mi găsesc 

scăparea într-o altă lume.” Marc Chagall 

Aş dori(!), în cele ce urmează (fără a avea pretenţia 

exhaustivităţii informaţiilor pe care le voi prezenta şi a 

tuturor lucrurilor ce s-ar putea spune despre), să 

“conturez” portretul unui artizan al penelului, care din 

punctul meu de vedere este un artist complet. Bortă 

Ovidiu Ambrozie (BOA – după cum este cunoscut în ţară 

şi în străinătate) s-a născut la 22 aprilie 1970, la Suceava, 

fiu al lui Alexandru şi al Emiliei Bortă. De mic copil, 

manifestând valenţe artistice, BOA a simţit că are în suflet 

ceva special pentru artă, domeniul în care s-a şi consacrat 

mai târziu. Pregătirea sa de autodidact în domeniul artelor 

l-a făcut să aibă asupra modului de exprimare artistic o 

viziune proprie, originală, neîncorsetată de rigorile unui 

curent sau altul. Poate acesta este şi motivul pentru care 

BOA abordează cu o uşurinţă uimitoare motive, teme, sau 

chiar curente artistice variate, doza de originalitate şi 

înalta sa simţire artistică, punându-şi amprenta asupra 

creaţiilor sale. 

Absolvent al Universităţii din Suceava, Facultatea de 

TCM şi având un master în Tribologie, urmează - la 

Bucureşti - în anul 2008 cursuri de specializare în 

muzeologie, fiind angajat ca muzeograf la Biroul de Artă 

al Muzeului Bucovinei. Ar fi un act de nesăbuinţă din 

partea mea să încerc să prezint (lapidar) activitatea lui 

Bortă Ovidiu Ambrozie, dar aş începe prin a vă reaminti 

despre prodigioasa sa reprezentare la saloanele 

internaţionale de pictură şi desene, în diverse ţări: Canada, 

Belgia, Brazilia, Bulgaria, Germania, Grecia, India, Iran, 

Japonia, Italia, Polonia, Portugalia, România, Rusia, 

Serbia, Spania, Turcia şi Statele Unite ale Americii. Mai 

mult decât atât, valoarea i-a fost recunoscută prin 

acordarea a numeroase premii şi distincţii, în ţară şi în 

străinătate. Dintre acestea, amintim: 1998, 1999 - Premiul 

de excelenţă, Festivalul Naţional "Umor la Gura 

Humorului"; 1998 - Premiul de excelenţă, Festivalul 

Internaţional de caricatură, Galaţi; 1998 - Premiul de 

excelenţă ex aequa, Festivalul 

Naţional de Umor "Ion Caravoiu", 

Târgu Jiu; 1998 - Premiul de 

excelenţă, Mărul de aur, Bistriţa; 

1998 - Premiul special al juriului, 

Festivalul de Umor "Constantin 

Tănase", Vaslui; 1999 - Premiul I - 

"Mărul de Aur", Bistriţa; 2001 - 

Premiul sponsorului, Festivalul 

Naţional de Umor - "Lama de râs", 

Botoşani; 2002 - Menţiune "100% 

Natural", Suceava; 2004 - Premiul 

III, Festivalul Naţional Umor la Gura 

Humorului; 2006 - Marele Premiu 

George Gavrileanu, Festivalul 

Naţional Umor la Gura Humorului; 

2007 - Premiul III, Festivalul 

Naţional Umor la Gura 

Humorului; 2007 - 

Premiul PUNCT 2007 - 

Salonul caricaturii de 

Presă, ediţia 6, Galaţi; 

2010 - Honorable 

diploma - Magazine 

"NOSOROG" Cartoon 

Competition - Bosnia- 

Herzegovina; 2010 - 

Premiul SIGNUM 

LUDICA - Festivalul 

Internaţional de Umor 

"Liviu Oros", Deva. 

Organizează diverse expoziţii, ca reconfirmare a 

prolificităţii sale artistice, dintre care amintim: 1998 - 

„Târg de caricatură” Costineşti; 2000 – „Plasa politică” 

– Suceava; 2001 – „Toamna se numără jupânii” – 

Suceava; 2002 – „Noaptea nu-i ca ziua” – Suceava; 

2003 – „Cu cărţile pe faţă” - Suceava; 2004 – „4 ani de 

înfrânare P.S.D.” – Suceava; 2005 – „Paiting” - Gura 

Humorului, „Obsesii subiective” - Suceava ; 2006 – 

„Pulberărie” - Cetatea de Scaun a Sucevei; 2007 - „Cu 

cap, da' fără coadă” - MiGal Suceava; 2008 – „BOA(la) 

la români” - Biblioteca Bucovinei , „I.G. Sbierea” 

Suceava ; 2010 – „O BOAbă de culoare” - Policlinica 

Bethesda – Suceava; 2010 – „NUD32” - Iulius Mall 

Suceava; 2010 – „BOAcăne la Adjud”. 

Cariera de artist a lui Bortă Ovidiu Ambrozie începe 

destul de devreme. Chiar de la început, el reuşea să 

surprindă (de ce nu, să „şocheze” ) de fiecare dată, cu 

„reprezentări” ale unor opere plastice, impecabil 

realizate. BOA îşi exersa astfel cu sârg „abilităţile”. 

Printr-un simţ estetic dezinvolt, evolutiv şi foarte 

personal, operele „trecute” prin filtrul culorilor 

spiritului său, conturau (de fapt) alte şi alte lucrări de 

artă. Ucenicia sa - în dobândirea tehnicilor artistice 

necesare urmării unei astfel de vocaţii înalte - a fost 

făcută în preajma operei „pictorului mărilor” Ivan 

Aivazovschi. Exerciţiile sale “ilustrau” o perfectă 

spumă marină, identică celei din care fusese zămislită 

însăşi Afrodita. Formaţia sa inginerească şi profunda 

vibraţie artistică îi definesc mai apoi talentul de 

grafician, artistul lucrând în cărbune sau color: portrete 

şi schiţe. Uneori definitivează opere complexe, care fac 

din împătimitul de artă - un rebel, un ins 

neconvenţional, necanonizat şi 

dificil de încadrat într-un curent 

anume. Când suprarealist, când 

impresionist, când purtând pe 

umeri „povara” unei scântei 

daliesciene, artistul se regăseşte în 

tot ceea ce face, în tot ceea ce 

ilustrează fie în ulei, fie în acuarelă, 

fie pe o simplă foaie de hârtie. Pe 

deplin ancorat în contemporaneitate, 

care nu este una complet 

nevinovată, Ovidiu Bortă se 

apleacă cu un deosebit simţ estetic 

asupra caricaturii, predominant 

politică, fiind un constant 

colaborator al Monitorului de 

Suceava. 

84

Solicitat de oamenii de litere ca ilustrator al unor scrieri, 

Bortă Ovidiu Ambrozie ştie să „coloreze” cu succes 

lucrări ale unor comentatori politici, jurnalişti şi scriitori. 

Iată câteva titluri ce poartă amprenta grafică a pictorului şi 

caricaturistului sucevean: „Drum de nisip” - Dârja Viorel, 

ilustraţie de poeme (Ed. Muşatinii, Suceava 2006, 72 

pagini, 9 lucrări de grafică, peniţă, cu tuş); “BOA(la) la 

români” - Ovidiu Ambrozie Bortă caricaturi (Ed 

Muşatinii, Suceava 2009, 160 pagini, peste 100 caricaturi) 

şi “Doi ani de bătălii electorale” - Dragoş Danubianu, 

ilustraţie cu lucrări de caricatură la comentarii politice 

(Ed. infoDATA, Cluj 2010, 490 pagini, peste 100 

caricaturi). Colaborarea dintre un scriitor şi un caricaturist 

este destul de nouă în literatură (după 1990), dar a făcut 

deja tradiţie în ţări precum Germania, Polonia ( Mariusz 

Stawarski şi scriitorul Marek Stokowski) şi de ce nu – 

România (albumul Teodor Bakonsky - Devis Grebu). 

BOA nu face doar o simplă ilustrare a acestor lucrări, ci 

prezintă evenimentele într-o alta nuanţă, în culorile vii ale 

unui artist, ale cărui desene accentuează defectele şi 

sporesc morala. Fără a fi moralizator, Bortă Ovidiu 

Ambrozie ştie să fie moral, să lupte de partea dreptăţii, 

precum un medieval cavaler în armură, care la turnirurile 

artei se înarmează cu o măiastră peniţă, din vârful căreia 

scapă o „ironie blajină, de bună calitate” (aşa după cum 

concluziona conf. univ. 

dr. Dan Ioan Dascălu, 

sociolog). 

Activitatea sa ca pictor, 

acoperă diverse curente 

artistice, BOA trecând cu 

destulă versatilitate în 

revistă aproape toate 

caracteristicile genurilor 

abordate. Astfel, din 

curentul avangardist, care 

proclamă o totală 

libertate de expresie şi al 

cărui reprezentant de 

seamă este Salvador Dali, 

pictorul sucevean Bortă Ovidiu Ambrozie împrumută 

reprezentările neconvenţionale. Folosindu-se de 

imaginile-poeme, stropite cu „absurda” metaforă, pictorul 

combină artele metafizice, ştiinţifico-fantastice, cu 

realismul magic, realizând tablouri surprinzătoare. 

Culorile unor astfel de picturi în ulei exprimă suferinţa 

geniului creator, aceea de a nu fi pe deplin înţeles, de a nu 

fi apreciat la adevărata valoare. Reprezentările sunt fie 

bine conturate, fie diforme şi uneori filiforme, parcă 

intenţionat lăsate spre finisare patinei marelui artizan – 

care se autoproclamă TIMP. Ca expresie a valorii acestor 

lucrări, putem spune că ele împrumută, celui care le 

observă, o stare de aparentă confuzie, care îl pune pe 

gânduri şi îl îndeamnă la meditaţie. Deşi greu „palpabile”, 

picturile din această gamă nu sunt terifiante, nu 

înspăimântă, ci mai curând liniştesc spiritul printr-o 

construcţie atemporală (Ceasul vieţii, Balet, Exod 

feminin, Dualism, Ceas periculos, Adam şi Eva). 

Pictorul se concentrează în realizarea altor lucrări 

asupra impresiilor fugitive produse de o scenă sau de un 

obiect, asupra mobilităţii fenomenelor, mai mult decât 

asupra aspectului stabil şi conceptual al lucrurilor, 

preferând pictura în aer liber. Respectând gama 

trăsăturilor impresionismului (cu reprezentanţi de 

seamă precum: Paul Cezanne, Pierre Auguste Renoir, 

iar la noi marele Nicolae Grigorescu), pictorul Bortă 

Ovidiu Ambrozie realizează în ulei sau tempera, 

reprezentări exhaustive ale unor aşezări citadine, ale 

unor cartiere, cu clădirile conturate, folosind o 

cromatică pură şi tuşeuri fine de penel pentru a simula 

lumina reală (Case şi brazi, Case Orange, Curte în 

Vatra Dornei, Case şi copaci, Oraşul vechi, Case 

iarna, Cal ). 

Trecând peste tuşele impresioniste sau suprarealiste, 

artistul sucevean se întoarce adesea în timpul său, 

dedicând o însemnată parte a operelor sale aspectelor 

de natură convenţională, socială. În atingerea scopurilor 

artistice, pictorul Bortă Ovidiu Ambrozie, foloseşte ca 

instrument indispensabil - observarea atentă a realităţii 

şi reflectarea ei veridică, obiectivă în creaţie, ceea ce îi 

poate încadra unele 

picturi în realism, ai 

cărui reprezentaţi de 

seamă sunt Gustave 

Courbet, Jean Francois 

Millet, Edgar Degas sau 

Diego Rivera. În acest 

sens, ca o manifestare a 

opiniilor sale privind 

legăturile profunde ale 

artei cu societatea, 

pictorul realizează o 

serie de peste douăzeci 

de nuduri, cărora le 

dedică o frumoasă 

expoziţie, intitulată NUD32, la Iulius Mall din Suceava 

(2010). Fără a fi vulgar, Bortă Ovidiu Ambrozie ştie să 

contureze în manieră realistă, o artă deloc austeră, să 

ilustreze o latură a frumuseţii unei feminităţi universale. 

Tot din gama socială, pictorul îşi manifestă pe deplin 

talentul nativ de caricaturist, realizând caricaturi ale 

unor oameni politici ai vremii. În locul celebrelor ”băi 

de mulţime” (preferate de conducerea politică „la 

vârf”), artistul preferă „sesiunile” de portrete, care fac 

deliciul vizitatorilor expoziţiilor sale. Pe lângă toate 

acestea, artistul sucevean realizează şi caricatură de 

şevalet, de presă, bandă desenată, pictură 3D. 

Având o impresionată paletă de lucrări, putem afirma 

că pictorul sucevean este un artist de valoare naţională 

şi nu numai. Cu o operă ce acoperă o gamă largă de 

curente şi tendinţe din domeniul artelor plastice, 

realizând (cu efervescenţă şi prolificitate) lucrări 

spectaculoase, putem concluziona, că pictorul reuşeşte 

să facă (de fiecare dată!) cinste ţării sale, pe oricare 

meridian al globului şi-ar expune lucrările. Fără 

îndoială, opera lui BOA este una complexă, 

multivalentă, ceea ce incumbă o personalitate artistică 

puternică şi expresivă. Cu simplitate, putem afirma că 

„portretul” lui Bortă Ovidiu Ambrozie este cel al unui 

artist complet, care are deja dobândit un loc în 

panteonul artelor frumoase, în galeria valorilor artistice 

româneşti. 

GHEORGHE A. STROIA 

85

Pe ici-colo, gălbejiu 

Ori pătat în vioriu. 

Mie, plăceri neutre - 

Din culorile flamande. 

De-a razei soarelui strivite, 

Spălat de ploile mărgelate. 

Floare-s eu, copac eşti tu 

Printr-o împrejurare fericită, 

susţinută de o iubitoare de artă, 

Ana Hărăpescu, Constanţa 

Abălaşei Donosă a venit la Târgu- 

Mureş şi a adus cu ea o parte din 

farmecul Brăilei, surprins între 

emoţie şi linie. 

Ajunsă însă la Târgu-Mureş, 

Constanţa Abălaşei Donosă n-a 

rezistat tentaţiei de a reţine de a da 

contur emoţiei întâlnirii cu istoria. 

De-aici a rezultat un ciclu de 

lucrări grafice, cu imagini ale unor 

clădiri de referinţă aleTârgu- 

Mureşeului, monumente istorice. 

Şi pentru că pictura/ grafica se 

însoţeşte bine cu poezia, Constanţa 

Abălaşei Donosă a ţinut să o 

(re)cunoaştem în ambele limbaje. 

Lucările de grafică vor fi 

expuse în perioada 21 ianuarie – 21 

februarie 2011, în Galeria Deisis, 

din Palatul Culturii din Târgu- 

Mureş. 

N. BĂCIUŢ 

Toamnă pastelată 

Toamnă tablou pastelat 

În culori pur virginale 

Zi şi noapte ai tot cărat 

Harul bogăţiei tale. 

Florilor, le-ai dat carmin 

Poate roşu veneţian … 

Cerului, un albăstrui 

Din albastru prusian. 

Drumurilor, un acajiu. 

Codrilor, un verde crom, 

Floare-s eu, tu eşti pământul. 

Descoperă-mi de vrei cărarea. 

Să pun sămânţa, să dau fructul. 

Floare-s eu, tu eşti copacul . 

Aşteaptă-mi înfructatul … 

Dorinţei mele, fructul oprit, 

Coroana ta ai dezgolit. 

La jocul nostru de-nceput, 

Prin stropi de lacrimi ne-am iubit. 

Adânc, adânc din fruct în fruct 

Şi trunchi în trunchi, îngenunchiaţi 

Cu dragoste, până-n pământ. 

Capriciu 

Iubesc buzele tale 

În care se frânge 

Muzica sfântă 

A răbdării. 

Iubesc vocea ta 

Care - mi şopteşte 

Suspinul prelung 

Al durerii. 

Sonata verii 

Iubesc cerul clopot mut, 

Iubesc luna trădătoare. 

Iubesc florile ce plâng, 

În lumina schimbătoare. 

Iubesc iarba răsărită, 

Primăvara în câmpie 

Iubesc stele strălucind, 

Chipul, ce-mi e drag mie. 

Sonata ochilor 

Iubesc ochii de orice culoare ar fi; 

Cei ce văd lumina pentru mine 

Şi - mi descriu natura; 

Cu nume de flori, 

de arbori şi clădiri. 

Cu nume de ape, de-albastru - violet. 

Cu nume de păsări şi cântec şi joc. 

Cu nume de ploaie în trăsnet şi tunet, 

Cu nume de-ngheţ, în iarna cu ger , 

Cu nume de alb imaculat … 

Cu nume de dor, pentru tine adora. 

CONSTANŢA ABĂLAŞEI – 

DONOSĂ 

86 

Zona centrală, cu clădirea actualei 

Prefecturi 

Palatul Culturii 

Actuala Piaţa a Trandafirilor, cu 

Biserica Reformată 

Actuala stradă Bolzai 

Zona Centrală

Şevalet 

Consumându-şi viaţa de până acum cu discreţie, având grijă 

deopotrivă să-şi apere demnitatea şi intimitatea demersurilor sale 

artistice, dar şi să nu supere pe nimeni, graficianul Ion Petru Pop 

a reuşit, în timp, să-şi construiască o operă, fără să provoace 

vreun „seism” în conştiinţa publică a artelor plastice, atâta câtă o 

avem. 

Secolul trecut, mai ales prin ultimele sale decenii, a însemnat 

şi a consemnat, şi în artele plastice, ca şi în alte arte, un fel de 

triumf al formelor împotriva substanţei, al fondului, iar 

convingerea pe care mi-am format-o de-a lungul acestor ani m-a 

dus la constatarea că pentru întâia oară în istorie, „avangardele” 

au ajuns să domine în teatru, în muzică şi literatură, în pictură 

sau în sculptură. În ce priveşte acestea din urmă, tendinţa 

dominantă a fost aceea a curentului abstracţionist (să-l numim 

astfel cu un termen generic), unde mimetismul şi imitaţia unor 

mari „maeştri” (altfel înzestraţi în unele cazuri cu calităţi 

excepţionale), a căpătat proporţii de nebănuit. Cei ce-au încercat 

să-şi urmeze propria cale, cu teme şi obsesii artistice proprii, au 

fost persiflaţi, consideraţi căzuţi în desuetudine, minimalizaţi, 

marginalizaţi sau înlăturaţi uneori cu o anumită agresivitate. 

Aşa-zisele „revoluţii” în arte, într-un anumit fel asemenea celor 

sociale, produc întotdeauna şi victime, alături de „învingători” ce 

înfulecă porţii considerabile de „glorie”. 

Ion Petru Pop pare să fi fost imun la mode, la un “trend” sau 

altul (ca să folosesc doar unul din numeroşii termeni ce compun 

bizarul şi imbecilul idiom pe care l-aş numi “romgleză”, folosit 

la grămadă de snobi, dar şi de mulţi intelectuali cu oarece 

pretenţii), la “modele” de valoare îndoielnică, chiar şi atunci 

când “se bucură de o largă recunoaştere internaţională”, cum 

sună o sintagmă mult bătătorită. În singurătatea sa, pe care, 

văzându-i lucrările, o simţim nu o dată atroce, graficianul a 

preferat să-şi cultive propriile teme-obsesii, legate de condiţia 

umană, de lucrarea timpului necruţător, de un crepuscul al 

civilizaţiilor şi al omenirii, de moarte. 

Îmi amintesc că, prin anii nouăzeci, o echipă de televiziune 

poposise la Sihăstria, pentru o discuţie (sau “interviu”!) cu atât 

de regretatul părinte Cleopa, marele duhovnic. Părintele i-a 

întâmpinat în stilul lui hâtru dar tulburător de profund, tot 

minunându-se că nişte tineri au bătut atâta cale pentru a-l vizita 

pe un moş, „pe un putregai ca mine”. Dintr-una în alta, la un 

moment dat, părintele Cleopa a fost întrebat ce consideră el că ar 

trebui să ştie tinerii că e mai important în viaţă. Şi fără să stea pe 

gânduri, marele duhovnic a răspuns: „moartea”. Şi a rostit 

cuvântul de mai multe ori, într-un crescendo impresionant, 

aproape de strigăt. 

Cel mai important lucru din viaţă e moartea... Nu cred că 

înţelesul evident, filosofic sau acela tainic, se cere explicat. 

Fiecare înţelege cât şi ce poate. Moartea e prezentă mai în 

fiecare din lucrările lui Ion Petru Pop. Nu e o prezenţă 

înfricoşătoare, sumbră, ci o prezenţă discretă, uneori abia 

sugerată de întâlnirea tonurilor de negru şi alb; din negru 

profund izbucnesc adesea lumini, surse puternice de energie ce o 

pot învinge. Moartea e un „memento” la care omul trebuie să 

mediteze, măcar din când în când, pare să ne spună Ion Petru 

Pop, pentru a alege o mai bună cale a vieţii. A vieţii mărşăluind 

spre moarte, când triumfător, când resemnat şi umil, când 

şerpuind viclean ca şi când scopul suprem este acela de a păcăli, 

de a înşela, de a te preface că nici măcar n-ai auzit de moarte. 

Totul are trimitere spre moarte. Nici „eternitatea pietrei”, o 

temă dragă graficianului, nu e mai puţin vulnerabilă. Timpul 

lucrează impasibil, fragila vegetaţie şi fragilele siluete umane 

produc fisuri şi, într-un final, rămân doar ruine sau, cândva, 

nisipuri mişcătoare. 

MIHAI SIN 

Născut la 18 martie 1942, la Cheia, jud. Cluj. 

Absolvent al Universităţii de Artă şi Design „Ion 

Andreescu”, Cluj-Napoca, secţia grafică, promoţia 

1966. Membru UAP din 1968. 

Participă începând din 1967 la Saloane judeţene şi 

republicane, expoziţii de grup în ţară şi străinătate. 

Lucrări de-ale sale se află în colecţii particulare 

din Ungaria, Austria, Germania, Belgia, Olanda, SUA. 

Ion Petru Pop, ”Lumină din lumină” 

Ion Petru Pop, ”Frunză de toamnă” 

87

Ion Petru Pop, ”Totul zboară” (tehnică mixtă) 

______________________________________________________________ 

(Fragment) 

Un timp mâncară în tăcere, aruncându-şi la 

intervale regulate câte o privire afectuoasă, zâmbind 

uşor. Erau împreună de aproape opt ani, dar timpul 

nu erodase acele sentimente ale începutului de relaţie, 

iar tăcerea nu însemna tensiune, ci apropiere şi calm ; 

calmul unei relaţii liniştite şi sentimentale. 

Ania întrerupse tăcerea, cu vocea-i afectuoasă şi 

suavă : 

– Mai lucrezi la acel tablou, Mişa 

– A, portretul ! E gata, draga mea. Înghiţi bucătura, 

mestecată doar pe jumătate : L-am definitivat azinoapte... 

De fapt azi dimineaţă, pe la orele patru. 

Sunt foarte încântat de ceea ce a ieşit. Ţi-l voi arăta 

imediat după micul dejun. 

– Nu m-ai lăsat să te privesc lucrând şi nici nu ai 

vrut să-mi arăţi etapele picturii, se prefăcu ea 

supărată, încreţindu-şi fruntea netedă, de incurabilă 

romantică şi adumbrindu-şi uşor ochii migdalaţi, de 

culoarea smaraldului. 

El se aplecă peste masă luându-i mâna într-a lui, 

măturând cu mâneca halatului câteva firmituri de pâine 

de pe faţa de masă din in, singura zestre a Aniei. 

– Vroiam să fie o surpriză... Pentru mine e ceva 

deosebit. Sunt foarte curios să-ţi aflu părerea. 

Fruntea femeii se descreţi, ochii i se înseninară şi-l 

privi în faţă, cu nesfârşită afecţiune. 

Continuară să mănânce în tăcere, simţindu-se unul 

pe celălalt în felul lor telepatic. 

O săltă în braţe şi începu să alerge cu ea prin iarba 

umedă de roua dimineţii. Cele câteva raze de soare 

stinghere, de-abia răsărite, îl orbiră pentru o clipă pe 

Mişa şi se prăbuşi la pământ, în ţipetele şi chicotelile 

iubitei. Se rostogoliră pe solul ce mirosea a vechi 

începuturi, sărutându-se fericiţi de senzaţiile purei 

libertăţi şi a purei iubiri. 

– În felul acesta nu voi vedea prea curând pictura, 

râse ea, alintându-se în braţele lui. 

Buzele-i fură dezmierdate de un sărut umed. 

– Nu mai avem atât de mult.. 

LUCIAN DUMBRAVĂ 

_______________________________________________________________________________________________ 

Director de onoare 

Lorinţiu, Mihaela Malea Stroe, Liliana 

MIHAI SIN 

Moldovan, Marcel Naste, Gheorghe Şincan 

Redactor-şef adjunct 

VALENTIN MARICA 

Redactori: 

Cezarina Adamescu, Eugen Axinte, 

A.I.Brumaru, Mariana Cheţan, Elena M. 

Cîmpan, Mariana Cristescu, Melania Cuc, 

Răzvan Ducan, Eugen Evu, Mioara Kozak, 

Lazăr Lădariu, Rodica Lăzărescu, Cleopatra 

Corespondenţi: Bianca Osnaga, Geo 

Constantinescu, Iulian Dămăcuş, Darie Ducan, 

Ioan Matei, Menuţ Maximinian, Victor Ştir, 

Claudia Şatravca, Raia Rogac (Chişinău), Mirela 

Corina Chindea (Italia), Andrei Fischof (Israel), 

Ovidiu Ivancu (India), Alexandru Jurcan, Ionela 

van Rees-Zota (Germania), Gabriela Mocănaşu 

(Paris), Dwight Luchian-Patton (SUA) 

Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „NICOLAE BĂCIUŢ” PENTRU DESCOPERIREA, SUSŢINEREA ŞI 

PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIONALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢ 

Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57, România. 

Nicio parte a materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. Copyright©Nicolae 

Băciuţ 2011 *Email : nbaciut@yahoo.com; vatraveche@yahoo.com *Adresa redacţiei: Târgu- 

Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29, cod 540390 * telefon: 0365407700, 0744474258. 

Materialele nepublicate nu se restituie. Responsabilitatea asupra conţinutului textelor revine 

autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora. 

88

Vatra veche 2. 2011,BT

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?