You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
2<br />
Lunar de cultură * Serie <strong>veche</strong> nouă* Anul III, nr. 2(26), februarie <strong>2011</strong> *ISSN 2066-0952<br />
VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I.Slavici, I.L. Caragiale, G. Coşbuc<br />
VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ<br />
____________________________________________________________________________________________________________________<br />
Număr ilustrat cu grafică de Ion Petru Pop *Coperta:”În căutarea fiului risipitor”, tehnică mixtă
Ziua Culturii Naţionale, de Nicolae Băciuţ/3<br />
<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong> dialog cu Ioana Crăciunescu, de Nicolae Băciuţ/3<br />
Mihai Eminescu – „Ziua de mâine”, de Dumitru Velea/5<br />
Eseu. Nae Ionescu văzut prin Emil Cioran, de A.I.Brumaru/7<br />
Dulcea povară a biografiei – Hortensia Papadat-Bengescu/Simone de<br />
Beauvoir, de Carmen Ardelean/8<br />
Memorialistica – o cale de redresare morală, de Mihai Floarea/10<br />
Alpha. Dedublarea ca formă de intruziune a parodicului în tragic, de<br />
Mihaela Tatu/12<br />
Poetul în „lină lumină” (Ioan Alexandru), de Aurel Hancu/14<br />
Dulcea harababură. Cuvânt înainte (Gheorghe Tomozei), de Cleopatra<br />
Lorinţiu/16<br />
Gânduri despre o anume poezie, de M.N. Tomi/19<br />
Cronica literară. Poemul de-a pururi ( Nicolae Băciuţ), de Elena M.<br />
Cîmpan/21<br />
Întoarcere în Arizona (Nicolae Băciuţ), de Iulian Chivu/22<br />
Semne şi simboluri (Liviu Pendefunda), de Constantin Pricop/23<br />
Petrişor Ciorobea sub absorbţia „centrului”, de Dumitru Velea/ 25<br />
Plăcută şi de folos zăbavă (Lazăr Lădariu), de Nicolae Băciuţ/28<br />
Filtre. Cultura ca dialog, de Raia Rogac/29<br />
La umbra scriitorului român. Corigent la fericire (Liviu Ofileanu),<br />
Gândul care uneşte (Elena M. Cîmpan), Scene din viaţa lui Anselmus<br />
(Vasile Gogea), de Ştefan Doru Dăncuş/29<br />
Melania Cuc – Poezia ca spectacol, de Lucian Gruia/30<br />
Dacă omul ar avea aripi (Olimpiu Nuşfelean), Pianul şi alte poeme<br />
(Elena M. Cîmpan), de Menuţ Maximinian/31<br />
Pilde de mântuire (Teodor Ciuruş), de Nicolae Băciuţ/32<br />
O istorie durereoasă (Ion Iachim), de Menuţ Maximinian/32<br />
Dialoguri despre Constantin Noica, cu Alexandra Wilson-Noica, de<br />
Carmen Tania Grigore/33<br />
Sonete de Florica Gh. Ceapoiu/35<br />
<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong> dialog cu Valentin Marica, de Menuţ Maximinian/36<br />
Din jurnale, de George Anca/39<br />
Dumitru Titus Popa (interviu), de Nicolae Băciuţ/40<br />
Poeme de Liviu Pendefunda/41<br />
Starea prozei. Puteai refuza un asemenea bărbat, de Suzana Deac/42<br />
Când înălţimea ierbii acoperă amintirile, de Corina Lucia Costea/44<br />
Documentele continuităţii. Întâmpinarea Domnului, de Gh. N. Şincan/45<br />
Structuri pronominale în textele biblice româneşti, de Mihaela Ştefan/46<br />
Dimitrie Cantemir şi lupta cu mefistofelii veacului al XVIII-lea, de Ana<br />
Irina Iorga/49<br />
Istorici de niciun ban şi alţii la fel, de Caşin Popescu/51<br />
Poeme de Vasile Vajoga/52<br />
55 de ani de învăţământ german la Reghin (IV), de Hans Ganesch/53<br />
Poem de Mihai Andrei Aldea/55<br />
Încercări de străpungere a tăcerii gândului (Ioana Em. Petrescu, Liviu<br />
Petrescu), de Elena Neagoe/56<br />
Poeme de Vali Niţu/58<br />
Amarnica mea bucurie. Tratat de singurătate, de Cezarina Adamescu/59<br />
Vânt de libertate, de Maria Tirenescu/60<br />
Universul Gramatopol. Dacă ai şti, Mihai, de Viorica Gramatopol/61<br />
Mapamond. Un român în India (jurnal, IX), de Ovidiu Ivancu/63<br />
Poeme de Gh.A, Stroia/65<br />
Poeme de Mariana Floarea/65<br />
Titus Suciu, Gara dintre castani..., interviu de Vasile Bogdan/66<br />
Starea prozei. Carul cu pere, de Geo Constantinescu/68<br />
Cu dragostea pre dragoste călcând, de Ion Nete/70<br />
Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, de Liliana Moldovan/73<br />
La cules de rodii în cartierul Rahova, 28, de Anni Lorei Mainka/75<br />
La mulţi ani, de rămas bun (Ion Fiscuteanu), de Cezarina Adamescu/76<br />
Sub semnul marilor maeştri, de Iulian Dămăcuş/79<br />
Literatură şi film. Bezna inimii omeneşti, de Alexandru Jurcan/80<br />
Max Jacob, Villonelă, în româneşte de Ion Roşioru/80<br />
Pamflet. A doua scrisoare franco-afonă.., de Hydra N.T./81<br />
Curier/81<br />
Şevalet. Bortă Ovidiu Ambrozie, de Gh. A. Stroia/84<br />
Ut pictura poesis (Constanţa Abălaşei Donosă)/86<br />
Ion Petru Pop, de Mihai Sin/87<br />
Portretul proză de Lucian Dumbravă/88<br />
În sfârşit, prin lege, Legea 238/2010, avem o Zi a<br />
Culturii Naţionale, stabilită pe 15 ianuarie.<br />
Avem tot felul de “zile”, de la “Ziua drapelului”,<br />
”Ziua imnului”, la Ziua pădurarului », Ziua fără fumat”<br />
etc. O inflaţie care, nu trebuie să fim pesimişti, nu s-a<br />
încheiat, vor urma şi alte ”zile” care trebuie marcate.<br />
Propun: “Ziua celor care culeg ciuperci”, “Ziua celor care<br />
au rude în străinătate”... Daţi-vă frâu imaginaţiei şi vedeţi<br />
câte zile au rămas nemarcate!<br />
Nimic rău în astfel de zile, până la urmă. Ele nu sunt<br />
cu roşu în calendar, nu sunt zile libere, se încearcă doar să<br />
se atragă atenţia asupra ceva, organizându-se tot felul de<br />
manifestări de către grupuri interesate, instituţii...<br />
Ce s-a ales de “Ziua Culturii Naţionale”, stabilită, nu<br />
întâmplător, pe 15 ianuarie, zi în care, oricum, se<br />
desfăşurau, tradiţional, manifestări dedicate lui<br />
Eminescu<br />
Cât a fost aceasta ”Ziua Culturii Naţionale” şi cât au<br />
căzut în derizoriu cei doi parametri importanţi ai<br />
sintagmei: “cultură”, pe de o parte şi “naţională” – pe de<br />
altă parte!<br />
Ar fi păcat ca o idee generoasă, indiferent câte altfel<br />
de zile sunt sărbătorite la noi, să fie compromisă. Mai ales<br />
că acum, poate mai mult ca oricând, cultura are nevoie de<br />
reabilitare, de sprijin, de renaştere. Ca să nu ne<br />
transformăm din popor în populaţie, ca să nu ne pierdem<br />
identitatea...<br />
Cum Legea 238 a fost publicată în Monotorul Oficial<br />
din 13 decembrie 2010, s-a făcut ce s-a mai putut face,<br />
într-un interval atât de scurt, din ceea ce se spune în acest<br />
document: “Art. 2 (1) Autorităţile administraţiei publice<br />
centrale şi locale sprijină material şi financiar organizarea<br />
de manifestări cultural-artistice şi de acţiuni socialculturale<br />
dedicate sărbătoririi acestei zile. (2) Ministerul<br />
Culturii şi Patrimoniului Naţional elaborează, în<br />
colaborare cu reprezentanţii organismelor deconcentrate,<br />
un ghid anual al manifestărilor dedicate acestei<br />
sărbători.”.<br />
Cu siguranţă, această primă “Zi a Culturii Naţionale”<br />
a fost o zi de... tranziţie, pentru o viitoare abordare<br />
profesionistă, cu concursuri de proiecte, cu alocări<br />
financiare implicite.<br />
Ziua Eminescu, devenită Zi a Culturii Naţionale – un<br />
orizont larg de promisiuni şi speranţe...<br />
Ideal ar fi însă ca “Ziua Culturii Naţionale” să fie<br />
marcată 365 de zile pe an, fără festivisme ieftine,<br />
formalism, ori “la normă”.<br />
NICOLAE BĂCIUŢ<br />
Număr ilustrat cu grafică de Ion Petru Pop<br />
Dascăli din judeţul Mureş, distinşi cu diplome la concursul<br />
“Cuvinte ce exprimă adevărul”, Târgu-Mureş, ediţia a XI-a
cu<br />
„M-am dezrobit de<br />
certitudini şi am devenit<br />
sclava întrebărilor”<br />
Ne-am revăzut după 21 de ani. Nici<br />
măcar nu ştiam că Ioana<br />
Crăciunescu plecase din ţară. A<br />
plecat discret, dând Bucureştiul pe...<br />
Paris. A dat cioara din mână pe cea<br />
de pe gard. Dar a prins şi cioara de<br />
pe gard. Şi a învăţat-o să cânte, fără<br />
s-o dezveţe de croncănit.<br />
După 17 ani de roluri jucate în<br />
ţară, pe scenă şi pe micul/marele<br />
ecran, Ioan Crăciunescu a adunat alţi<br />
17 ani de roluri în Franţa. Roluri de<br />
toate felurile.<br />
Dar a plătit preţul schimbării<br />
„scenei vieţii” cu vârf şi îndesat. Şi-a<br />
luat însă libertatea de a refuza să se<br />
complacă în ceea ce i-ar mai fi putut<br />
oferi Bucureştiul, căci gloria nu e<br />
uşor de dus în spate, e o povară care<br />
te obligă să-ţi încordezi mai tare...<br />
muşchii.<br />
Ea face parte dintre exilaţii din<br />
„generaţia turistică”, cum numeşte<br />
ea exilul de bună voie şi nesilit de nimeni.<br />
Un destin deturnat din revoltă,<br />
nu eroic, ci sfâşietor. A vrut să învingă<br />
fără să facă învinşi. Şi a învins!<br />
Într-o cameră de hotel, faţă în faţă,<br />
Ioana Crăciunescu şi-a ară-tat…<br />
faţa. Dincolo de filmele în care a<br />
jucat - „Blestemul pământului,<br />
blestemul iubirii” (filmul din 1979, al<br />
cărui titlu i se potriveşte de minune<br />
destinului ei, cea care a plecat, dar se<br />
reîntoarce mereu de-acasă, ca un<br />
blestem al pământului, al iubirii!), de<br />
„Artista, dolarii şi ardelenii” (1979),<br />
de „La capătul liniei”(1982), …de<br />
cărţile pe care le-a scris - "Duminica<br />
absentă", "Iarna clinică", "Maşinăria<br />
cu aburi"... şi până la "Creştet şi<br />
gheare" - Du font et des griffes"<br />
(ediţie bilingvă, Cartea Românească<br />
1998, versiunea în limba franceză de<br />
Tudor Florian Potra), Ioana<br />
Crăciunescu "nu numai că onorează<br />
pactul inviolabil cu propria,<br />
irepresibila vocaţie, dar atinge cota<br />
cea mai înaltă de expresivitate a<br />
poeziei ce se scrie azi în România”-<br />
cum se exprima Geo Vasile la<br />
apariţia cărţii bilingve.<br />
*<br />
-Ioana Crăciunescu, cunoşti<br />
jocul de cuvinte cu „viaţa unor<br />
femei a fost un roman, unor<br />
femei romanul le-a fost viaţa”!<br />
Ce-a fost viaţa ta până acum<br />
- Un eseu. Încerc s-o prind de<br />
undeva. Îmi pune întrebări, îi pun<br />
întrebări. Se spune că mergem<br />
spre lumină. De două ori am fost<br />
foarte aproape să-mi pierd partea<br />
aceasta de viaţă. Am senzaţia că<br />
într-o ceaţă limpede. M-am<br />
dezrobit de certitudini şi am<br />
devenit sclava întrebărilor.<br />
- Ce întrebări îşi pune,<br />
obsesiv, Ioana Crăciunescu<br />
- De ce, în orice formulă aş lua<br />
întâmplările din jurul meu –<br />
istorice, sociale, culturale,<br />
religioase – unghiul prin care le<br />
percep îmi pune întrebări noi şi<br />
oricare din răspunsurile dinainte<br />
nu-mi mai sunt suficiente.<br />
Şi dacă ăsta trebuie să fie<br />
bagajul pe care şi-l pregăteşte<br />
omul înainte de Marea Trecere,<br />
bagajele mele sunt tot mai<br />
voluminoase. Şi pentru că ştim din<br />
experienţă că fiecare kilogram de<br />
bagaj în plus costă (aproape de<br />
zece ori valoarea când zbori, cel<br />
puţin), atunci mă întreb dacă cu<br />
ce-am adunat până astăzi îmi pot<br />
achita zborul<br />
- Originile tale sunt din Teaca<br />
de Bistriţa-Năsăud. Eşti într-un<br />
fel, ardeleancă. În ce fel ţi-a<br />
marcat viaţa, destinul artistic<br />
amprenta locului<br />
- Aş spune că pot să fiu<br />
ardeleancă prin opţiune –<br />
mişcările familiei mele sunt<br />
ardelene, au fost marcate de cursul<br />
istoriei. La cedarea Ardealului, o<br />
parte din familia mea s-a mutat la<br />
Bucureşti. Tatăl meu s-a născut la<br />
Bucureşti. Sunt ce sunt – un<br />
hibrid. Din experienţa mea, ceea<br />
ce mă frapează este o întrebare<br />
care mi se pune des: de ce, cu rare<br />
excepţii, oamenii nu-şi cunosc<br />
mai mult de trei generaţii din<br />
arborele genealogic E frapant că<br />
şi azi, nu doar în incendii, dispar<br />
documente, acte despre identitatea<br />
unor oameni, a unor destine, a<br />
unor ţinuturi!<br />
Aş putea spune că sunt<br />
ardeleancă prin opţiune, pentru că<br />
mă regăsesc într-un anume spirit.<br />
Personal, însă, nu mai cred<br />
foarte tare că în acest secol mai<br />
rămân atât de bine fixate regiuni,<br />
ţări. Voiajul spiritual se face cu o<br />
viteză uluitoare. Doar lumea<br />
înapoiată, primitivă, mai încearcă<br />
să lupte împotriva acestei<br />
deschideri a lumii.<br />
- Când m-am gândit la<br />
„amprenta locului” m-am<br />
gândit şi la unul din rolurile tale<br />
memorabile din film, Ana lui<br />
Rebreanu, din „Blestemul<br />
pământului, blestemul iubirii”.<br />
- Ana din filmul „Ion” mă<br />
locuieşte şi acum, nu doar pentru<br />
că am jucat rolul, ci pentru că prin<br />
Ana am reuşit să înţeleg altfel<br />
destinul femeii în lume. Există<br />
teme mari în cinematografie, în<br />
literatură..., care niciodată nu pot<br />
fi repetate identic, dar rămân<br />
universale<br />
________<br />
Foto: Ioana Crăciunescu şi<br />
Nicolae Băciuţ la Casa<br />
Memorială Alexandru Vlahuţă,<br />
Dragosloveni, 9 decembrie 2007<br />
3
pentru fiecare epocă. Dacă pe 40<br />
de canale vezi ştirile lumii, vezi şi<br />
destine tragice de femei, care nu<br />
fac decât să decline destinul tragic<br />
iniţial. Poate pot spune că am avut<br />
şansa, într-un anume moment al<br />
destinului, să întâlnesc un<br />
personaj pe care-l purtam în mine.<br />
- După 17 ani de actorie în<br />
ţară, te-ai decis să alegi<br />
„pribegia”. Ce te-a împins spre<br />
o astfel de opţiune<br />
- M-a ales Franţa pe mine şi, ca<br />
de obicei, România n-a ripostat.<br />
Degeaba te căsătoreşti cu cineva<br />
din iubire, dacă îl laşi să<br />
ţi-l fure prima venită!<br />
- În ce roluri jucate în<br />
Franţa te-ai regăsit<br />
- Joc Tennesee Williams,<br />
Laclaud, Vişniec…<br />
roluri din marea dramaturgie<br />
a lumii în care<br />
mă regăsesc.<br />
- Cum te-ai adaptat în<br />
Franţa Te-ai simţit o<br />
exilată<br />
- Corect ar fi să spun că<br />
m-am simţit exilată acasă<br />
întotdeauna. Nu faptul că<br />
nu am fost apreciată în ţară m-a<br />
făcut să mă simt exilată, ci faptul<br />
că nu am reuşit să mă exprim pe<br />
limba înţelesului majoritar.<br />
- Care sunt diferenţele de<br />
receptare a teatrului în cele<br />
două spaţii culturale, francez şi<br />
românesc<br />
- Sunt diferenţe de gust, de<br />
percepere şi de sistem valoric. Ei<br />
pun accent asupra valorii textului,<br />
pe care-l respectă cu sfinţenie. Noi<br />
punem accent pe interpretarea<br />
personală, pe evidenţierea calităţilor<br />
actoriceşti, nu pe ale textului.<br />
De aici şi percepţia şi pretenţiile<br />
sunt diferite.<br />
- Îmi vorbeai în aceste zile<br />
despre curajul actorului. În ce<br />
ar mai putea consta azi curajul<br />
în actorie<br />
- Curajul înseamnă pentru actor<br />
puterea, îndrăzneala să se arunce<br />
fără plasă dedesubt, ca la circ. Să<br />
joci într-o limbă străină e un<br />
imens necunoscut, iar să să te<br />
întorci în ţară înseamnă să vezi cât<br />
de simplu înoată peştii în<br />
necunoscutul limbilor.<br />
- Ai publicat mai puţină<br />
poezie după retragerea din viaţa<br />
culturală românească…<br />
- Am făcut declarat, din 1990,<br />
greva publicării. Au apărut cărţi<br />
de-ale mele, dar reeditări,<br />
antologii. N-am simţit nevoia să<br />
public în presă, chiar dacă am<br />
respect faţă de multe reviste<br />
literare.<br />
Am consumat nişte curse<br />
interioare, fără să doresc să ajung<br />
la o linie de sosire.<br />
- Cum sunt percepuţi românii<br />
în Franţa<br />
- Francezul spune că nu are<br />
decât două soluţii – ori aduce<br />
partea cea mai joasă a societăţii,<br />
ori geniile.<br />
Deci, ei sunt foarte atenţi cu<br />
românii, ca să descopere, să<br />
înţeleagă cine dintre cei care încep<br />
de jos sunt genii şi cine cei care<br />
vin cu aroganţa celor de sus.<br />
Mă situez între cei doi poli. Am<br />
plătit pentru aroganţa să cred că<br />
ştiu şi, începând de la zero, am<br />
câştigat dreptul de a cunoaşte<br />
altfel.<br />
Pot să spun că limba franceză<br />
mi-a redat textul care nu mai e<br />
handicapat de cenzura<br />
românească, că a cicatrizat rănile<br />
unor cuvinte repetitive şi că<br />
regăsesc limba română cu altă<br />
libertate a calităţii intrinsece, fără<br />
să mai simt transpiraţia proastei<br />
folosiri. O simt ca pe o pânză<br />
curată cu care mă pot înveli, îmi<br />
pot acoperi mintea, sufletul, faţa.<br />
Prin urmare, am redobândit-o.<br />
Cred că e din nou prima pe listă<br />
din carneţelul meu de bal, după<br />
două războaie.<br />
- N-ai plecat de tot. De ce te<br />
mai întorci, când te întorci în<br />
ţară<br />
- Fac parte din ceea ce se<br />
numeşte, între exilaţii români,<br />
„generaţia turistică”. N-am<br />
mâncat soia într-o parte, ca s-o<br />
mănânc dincolo, fiindcă e<br />
ecologică.<br />
N-am putut să fiu erou că m-am<br />
deprins cu o dictatură, pentru că<br />
am trăit-o până la capăt, n-<br />
am putut să devin un<br />
exilat erou, pentru că<br />
înseamnă că am colaborat,<br />
de vreme ce am putut să<br />
trăiesc până la capăt.<br />
Cu ocazia inaugurării<br />
drumului meu turistic în<br />
ambele sensuri, am învăţat<br />
că nu poţi să fii erou, dacă<br />
eşti dispus să trăieşti totul,<br />
până la capăt.<br />
Eroii se nasc doar dacă<br />
sunt de o parte sau de alta.<br />
-Unde vrei să-ţi închei<br />
socotelile cu viaţa, când vei<br />
renunţa la scenă<br />
- În Transilvania, în centrul ei!<br />
- E cumva chemarea<br />
străbunilor la mijloc<br />
- Am fost odată la Luxemburg şi<br />
am descoperit că e un kilometru 0,<br />
calculat pe o linie care trece prin<br />
România.<br />
De când se schimba planeta,<br />
temperaturile, cred că kilometrul<br />
meu 0 se aşează în Transilvania.<br />
Focşani, 8 decembrie 2007<br />
NICOLAE BĂCIUŢ<br />
Foto: Ioana Crăciunescu, la<br />
Casa Memorială „Alexandru<br />
Vlahu-ţă” din Dragosloveni,<br />
Vrancea, împreună cu un grup<br />
de scriitori, participanţi la<br />
„Saloanele Dragosloveni”,<br />
Focşani, 2007<br />
4
Sub acelaşi semn destinal, de conjuraţie a aştrilor, sub<br />
care Eminescu întâmpină lumina, o şi răsfrânge: la<br />
cumpăna timpilor, când un an trece într-altul, relevându-i<br />
omului, pentru o clipă, dimensiunile adevăratului său<br />
timp, trecut şi viitor, el îşi deschide lumea, într-un mod<br />
critic, şi o închide fără închidere, din perspectiva<br />
desfacerilor şi refacerilor operei. De la privirea lumii cum<br />
este, el trece rapid la întrebarea: cum este cu putinţă ceea<br />
ce este Îşi începe activitatea ziaristică cu cuvântarea O<br />
scriere critică, ţinută la 30 decembrie 1869, la adunarea<br />
de sărbătorire a Anului Nou a celor două societăţi<br />
studenţeşti, Societatea literară-ştiinţifică a românilor<br />
din Viena şi Societatea literarie-socială „România”, şi<br />
o încheie, peste aproape două decenii, cu seninul şi<br />
cutremurătorul articol, Ziua de mâine, publicat tot de<br />
Anul Nou, în Fântâna Blanduziei, 1 ianuarie, 1889.<br />
Acolo unde măsura şi cezura îi arată timpului carenţa,<br />
Eminescu vine şi deschide un cerc rostitor pentru geniul<br />
poporului român, dându-i timpului real o nouă<br />
dimensiune, aceea împlinitoare a sa şi a omului.<br />
Revenirea într-un cerc care nu se închide este semnul<br />
conştiinţei noastre „mai bune”, cum s-a zis, şi aceasta nu<br />
este întâmplătoare.<br />
Cuvântarea O scriere critică, „bine aranjată şi aleasă<br />
în cuvinte”, cum o prezintă V. Babes, se publică în Albina<br />
din 7 şi 9 ianuarie 1970. Poetul salută, în „numele<br />
tinerimii”, pe „bătrânii noştri anteluptători în cauzele<br />
românilor”, şi, din acest unghi al apărării culturii noastre<br />
naţionale, trece la judecarea şi condamnarea gestului lui<br />
D. Petrino de a critica, printr-o broşură, pe Aron Pumnul<br />
cu fonetismul său absolut, pe care îl solicita limbii<br />
române. Dascălul lui Eminescu (care chiar îl înfiase pe<br />
poet, după actul de curând descoperit) participase la<br />
revoluţia de la 1848 şi desfăşurase o amplă activitate<br />
culturală şi naţională. Ignorându-le şi neţinând seamă de<br />
istoricitatea fenomenelor social-istorice şi culturale, D.<br />
Petrino se făcea, după părerea lui Eminescu, deosebit de<br />
vinovat. Aici, Eminescu va emite legea obiectivităţii<br />
actului critic, ca necesitate, „critica e a oamenilor cari au<br />
pătruns, au înţeles obiectul aşa cum el trebuie să fie<br />
înţeles, adică fără scrupule, fără prejudeţ subiectiv.” (M.<br />
E., Opere IX, pp. 83-84).<br />
Trecând peste rotiri ale timpilor prea puternici şi prea<br />
slabi, cum ar fi zis Hegel, şi adăugându-i operei „cerc<br />
după cerc”, într-o desfăşurare dialectică şi creştere<br />
organică, Eminescu scrutează trecutul, ca într-o oglindă,<br />
pentru a descifra viitorul. El caută să surprindă, în<br />
multitudinea de evenimente, timpul cel adevărat al<br />
omului, care se opune acţiunii devoratoare a lui Kronos.<br />
Şi, negăsindu-l, nu poate să scrie decât despre carenţa<br />
acestuia. La începutul anului 1881, din acelaşi unghi<br />
critic, el publică în Timpul din 4 ianuarie, editorialul cu<br />
titlul sugestiv Patologia societăţii noastre. Contradicţia<br />
dintre clasele pozitive (care stau în raport direct cu<br />
munca) şi cele superpuse (care nu compensează prin<br />
nimic consumul lor), în fine, dezechilibrul social sunt<br />
determinantele „anomaliei” şi „patologiei sociale”.<br />
„Oamenii cu sentimentele nobile şi dezinteresate – scrie<br />
Eminescu –, cari au luat parte la mişcările de la 1848 şi<br />
1859 sunt în drept astăzi, după câte văd, să întrebe pe<br />
corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce aţi făcut<br />
cu iluziunile şi cu speranţele ţării din acei ani” Şi<br />
concluzia este limpede şi alarmantă: „Un stat unde<br />
funcţiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni<br />
cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele<br />
bugetare, se condamnă singur a fi neputincios şi sterp.”<br />
(M. E., Opere XII, p. 17).<br />
Peste o nouă rotire de zile şi clipe prea repezi,<br />
Eminescu publică în Timpul din 1 şi 3 ianuarie 1882,<br />
Cronica anului 1881. O prezentare panoramică, tocmai<br />
pentru a putea decela liniile de forţă ale istoriei; priveşte<br />
politica internă şi externă a României şi conchide asupra<br />
situaţiei social-istorice a ţării noastre integrată în context<br />
european. De la început, distinge între „eternul prezent” al<br />
lui Kronos şi, fireşte, timpul creator, al omului. „Nu<br />
putem porunci timpului să stea pe loc, nici putem face ca<br />
evenimentele să încremenească câteva ceasuri împrejurune,<br />
ca să le putem fotografia, căci ele-şi urmează cursul<br />
lor necontenit, puţin păsându-le dacă ne dor sau ne<br />
bucură. În zadar minutarul ceasornicului ar sta pe loc:<br />
timpul curge alături de el, şi numai omul, având în faţă<br />
ziua de azi, eternul prezent, pune pietre de hotare între<br />
lucruri ce au trecut pentru totdeauna şi fixează pe<br />
orizontul negru al viitorului dorinţele sale ca ţinte<br />
luminoase, uneori de-apururea neajunse.” (M. E., Opere<br />
XIII, p. 21). Poetul va căuta ca timpul măsurării şi<br />
succesiunii să-l curbeze într-unul al conexiunilor şi<br />
ordinei umane, să-l facă vectorial. Forţa raţiunii sale va<br />
reuşi aceasta şi judecăţile sale istorice vor fi confirmate şi<br />
augmentate de istorie. Editorialul din Timpul, 1 ianuarie,<br />
_______<br />
Grafică de Ion Petru Pop, ”Timpul demolează,<br />
totuşi” (tehnică mixtă)<br />
5
1883, („Se-nche-ie…”) atinge orizontul celei mai tensionate<br />
metafizici. O densă pagină de filosofia istoriei<br />
rezumă nu tratate, ci epoci în procesualitatea lor. Viaţa<br />
umană e judecată din perspectivă cosmică; simetriile se<br />
aşează între micro-cosmos şi macrocosm, între subiectivitate<br />
şi obiectivitate; se invocă teza corelatelor dintre<br />
legile fenomenologice şi cele mecanico-matematice etc.<br />
O pagină finală asupra istoriei omului, pe care raţiunea<br />
poetului, presimţind invaziile stârnitelor forţe iraţionale<br />
ale istoriei, a ţinut să ne-o pună în cea mai sporită lumină.<br />
(Pentru prima oară, Eminescu are nevoie de o clipă de<br />
odihnă: luna ianuarie o va petrece în spital.) Perspectiva<br />
sa este ameţitoare, ochiul său nu mai priveşte critic o<br />
societate prezentă, ci tragic omul cu lumea sa cu tot. „Sencheie<br />
şi după datina noastră cu ziua de azi un şir de<br />
evenimente măsurate după apuneri şi răsăriri de soare şi<br />
fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători.<br />
Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o<br />
comparăm cu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea<br />
crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ.<br />
Cu toate acestea, precum o lege eternă mişcă universul<br />
deasupra capetelor noastre, precum<br />
puterea gravitaţiunii le face pe toate<br />
să plutească cu repejune în caos, tot<br />
astfel alte legi, mai greu de cunoscut,<br />
dar supuse aceleaşi necesităţi, de la<br />
care nu este abatere, nici excepţie,<br />
guvernează oamenii şi societăţile.<br />
Oricât de mici am fi pe acest glob<br />
atât de neînsemnat în univers, a cărui<br />
an întreg de câteva sute de zile nu<br />
sunt măcar un ceas pentru anul lui<br />
Neptun de şaizeci de mii de zile, totuşi<br />
ce multe şi mari mizerii se petrec<br />
în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează<br />
oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!”<br />
Sentimentului nimicniciei şi mizeriei omeneşti în<br />
comparaţie cu imensitatea şi sublimitatea universului şi<br />
absolutului, Pascal îi găsise un răspuns, opunându-i<br />
gânditoarea trestie. Dar Eminescu observă că acest „mare<br />
problem” în loc să înţelepţească fiinţa umană, o împinge<br />
în precaritate, şi că tragicul metafizic devine caz<br />
particular al tragicului social, pe care îl poartă cu sine<br />
omul şi cunoaşterea sa, atunci când ea nu reuşeşte să-şi<br />
subordoneze voinţa şi acţiunea, valoarea morală şi<br />
valoarea politică. Cum este cu putinţă ceea ce este<br />
Eminescu scrie: „Se vede că aceeaşi necesitate absolută<br />
care dictează în mecanismul orb al gravitaţiunii cereşti<br />
domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se<br />
prezintă ca mişcare e dincoace voinţă şi acţiune şi că<br />
ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acela al<br />
lumii mecanice.” Eminescu ştie că în istorie acţionează<br />
„viclenia raţiunii”, după cum surprinsese bătrânul Hegel,<br />
evenimentele petrecându-se „într-un şir pare că de mai<br />
nainte determinat”. Eminescu întreabă şi se întreabă: „ce<br />
se va alege de cei mici” Şi răspunsul vine ameţitor:<br />
„Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muchie de<br />
despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a<br />
întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta<br />
armelor, oricare norocul războiului, oricât de înţeleaptă<br />
va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi<br />
totuşi stabilirea unei preponderenţe politice slave, pururi<br />
fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea<br />
totală.” În acest context, postrevoluţionar, contradictoriu<br />
pentru lumea europeană, poetul priveşte situaţia poporului<br />
nostru, neuitând contradicţia, adâncită continuu, dintre<br />
clasele pozitive şi cele superpuse. Curba reflexiilor trece<br />
de la nivelul general, al omului în lume şi al lumii în om,<br />
prin cel particular, moral şi politic al lumii, pentru a<br />
ajunge la cel individual, economico-politic al naţiunii<br />
noastre. „Plângerile” poetului rezonează în imensitatea<br />
universului cu muzica siderală, dar cauza lor este bine<br />
determinată: situaţia istorică a unui popor în lume. „Cu<br />
părere de rău – scrie el – cată să constatăm că, cu toată<br />
bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a<br />
acestei ţări arată uneori semne de copilărie. Ca un sfinx<br />
mut încă şi cu ochii închişi stă anul viitor înaintea<br />
noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite<br />
sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel<br />
ce nu va fi în stare să le dezlege. Iar Edipul destinelor<br />
noastre se uită în faţa acestui sfinx şi, în loc de a fi<br />
pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate, a fizionomiei<br />
lui, el s-apropie de monstru pentru a-i răspunde<br />
cu… jucăriile noastre constituţiona-le... Fără îndoială<br />
ceea ce are să se întâmple se vantâmpla,<br />
dar e păcat şi nu e demn ca,<br />
atunci când timpu-rile sunt foarte<br />
serioase, un popor să joace mica<br />
comedie a luptelor sale dinăuntru.”<br />
(M.E., op. cit., pp. 250-251).<br />
A fost dat ca „cercul” să se închidă<br />
şi să se deschidă într-altul mai mare,<br />
rostitor, al poporului român în istorie.<br />
La 1 ianuarie 1889, Eminescu reuşeşte,<br />
printr-un efort disperat şi supraomenesc,<br />
să mai smulgă ultimele<br />
cuvinte de sub um-brele tot mai dese<br />
ale iraţionalului lumii căzut peste sine şi să le aşeze<br />
testamentar pentru cumpătul vremurilor, sub titlul Ziua de<br />
mâine, în Fântâna Blanduziei. Nici nu se putea altfel,<br />
căci şi aici există o ordine. În aceste ultime cuvinte, el<br />
observă „că binele suprem al păcii s-a păstrat – deşi cu<br />
multe sacrificii – şi Europa a fost scutită de a fi aruncată<br />
în peripeţiile funeste ale unor războaie de exterminare.”<br />
Statele care „trăiesc cu neliniştea zilei de mâine” s-au<br />
înarmat; statele care nu se neliniştesc de ceea ce se<br />
petrece dincolo de graniţele lor „îşi consacră puterile lor<br />
în mod esclusiv numai dezvoltării bunului trai dinăuntru<br />
şi prosperităţii publice”. Dar condiţia ca gânditoarea<br />
trestie să supravieţuiască – lege a istoriei – este pacea.<br />
Numai astfel naţiunile pot şi trebuie să-şi rezolve<br />
probleme economice şi sociale. Între parteneri egali,<br />
scrisese când urmărise evenimentele „cestiunii orientale”,<br />
războiul se transformă în autodecimare. Din doi lei care se<br />
luptă şi se devoră nu se va mai găsi, sub lumina soarelui,<br />
decât două cozi. „Necesitatea păcii e atât de mare încât<br />
niciun suveran n-ar îndrăzni să ia asupră-şi răspunderea<br />
de-a desfăşura flagelul îngrozitor al războiului.” (M. E.,<br />
op. cit, pp. 333-334).<br />
Cuvinte ultime ale geniului nostru despre necesitatea<br />
păcii pentru ziua de mâine! Cuvinte ultime smulse de<br />
Eminescu de sub nopţile istoriei pentru aurora zilei care<br />
va începe.<br />
_________<br />
DUMITRU VELEA<br />
Grafică de Ion Petru Pop, Îndemn la mărturisire<br />
(tehnică mixtă), detaliu<br />
6
Eseu<br />
Alumn al lui Nae Ionescu, Emil Cioran se defineşte<br />
singur (la 1937, într-un număr din Vremea) într-un portret<br />
pe care-l zugrăveşte Profesorului, se va fi gândit aşadar că<br />
se regăseşte în acela. Era condamnat la luciditate şi,<br />
fireşte, scriind despre Nae Ionescu, îşi scruta într-o<br />
oglindă, slobod de complicităţi, duhul, ursita. Ar fi avut,<br />
prin urmare, în comun cu prodiguul povăţuitor,<br />
îndrăzneala refugiului în negaţii şi singurătăţi. Oroarea de<br />
sistem în filosofie ar proveni şi ea de la înaintemergător:<br />
Nae Ionescu oficia de la catedră, în Logică ori Metafizică,<br />
dezlegat însă de normele scolasticeşti, instruind<br />
(paradoxal) în relele cunoaşterii. Numai de la el, va<br />
observa Emil Cioran, puteai învăţa ce mare pierdere e<br />
cunoaşterea, a şti e a cădea într-o necontenită dramă. Prin<br />
cunoaştere, îşi va încredinţa profesorul învăţăceii, te<br />
desfaci de fiinţă, spiritul (cunoştinţa) e deopotrivă o<br />
rupere a echilibrului originar, existenţa acum naufragiază.<br />
Emil Cioran se îndoia totuşi că<br />
Nae Ionescu nu credea în<br />
nimic şi i-ar fi reproşat odată<br />
că a găsit în lume ceva în care<br />
totuşi să creadă: a ajuns, astfel,<br />
prin asceze şi tăgăduire, ca el<br />
însuşi să fie mai tare în necredinţe.<br />
I-a obiectat maestrului<br />
său şi că nu a izbutit, ca<br />
metafizician, să se sustragă<br />
ispitei timpului, a vremurilor;<br />
„participarea voioasă la<br />
păcatul de a fi” îl va fi dus,<br />
zece ani, în politică, în istorie<br />
(politica fiind, în termenii<br />
scepticului nemântuit, făcută<br />
de „plutonieri inspiraţi”). E de<br />
neînţeles, afirma Emil Cioran,<br />
scoborârea în imanenţă a lui<br />
Nae Ionescu, asistarea<br />
imediatului şi a devenirii. Îi<br />
vor fi date, însă, şi lui Emil<br />
Cioran le-a reprimat, scrisul lui<br />
în această ordine fiind o stranie<br />
ascensiune – el ştie acum şi pune în lucru tot ceea ce şi-ar<br />
fi dorit să regăsească la iscusitul său mentor: consumarea<br />
căderii în timp, o cumplită aderenţă şi inaderenţă la<br />
potrivelile lumeşti.<br />
Dacă – crede Emil Cioran – absolutul a fost<br />
transformat, prin cunoştinţă, într-o funcţie a disperării şi<br />
nu-l putem percepe şi trăi decât în chipul acesta, de ce să<br />
hotărâm (cum va fi cedat acum Nae Ionescu) pentru<br />
lucrurile trecătoare Va fi, prin urmare, scârbit<br />
(mărturiseşte Cioran) de istorie şi cunoaştere şi se gândea<br />
în tinereţe să redacteze o teză de doctorat despre lacrimi.<br />
Cad totuşi de acord, el şi o ceată de prieteni, că singurul<br />
profesor din univers care ar aproba-o ar fi Nae Ionescu.<br />
(Desigur, dacă ar fi fost profesor, ar fi acceptat-o şi Emil<br />
Cioran. Însă cum se întreba el însuşi: „Din paradox Din<br />
tragedie şi luciditate”.)<br />
Sunt, fireşte, multe şi punctele în care Nae Ionescu şi<br />
Emil Cioran, discipolul, se despart, cine le compară opera<br />
şi biografiile se va convinge de acest lucru. De exemplu,<br />
Emil Cioran n-a consimţit niciodată la eroare numai din<br />
„slăbiciune pentru viaţă”, o consimţire pe care, împreună<br />
cu altele încă, Nae Ionescu nu ar fi refuzat-o vreodată. Nu<br />
a avut pentru aceasta, mărturiseşte Cioran, profesor care<br />
să-l fi pregătit: nu a existat adică „până acum niciun<br />
profesor de îndoieli”. Dar un astfel de profesor, pentru că<br />
Nae Ionescu s-a retras din această superbă poveste, nu ar<br />
fi fost totuşi Emil Cioran Iată o misiune care, prin<br />
dispariţia lui Nae Ionescu şi a lui Emil Cioran, va lipsi<br />
românilor, va lipsi lumii întregi.<br />
A.I.BRUMARU<br />
Post scriptum<br />
1.Când expediam, prin poşta electronică, acest eseu<br />
pentru (probabil) un număr tematic al revistei „Origini”<br />
(„Romanian Roots”) ori pentru o crestomaţie Nae<br />
Ionescu, coordonatorul acestor proiecte, directorul<br />
publicaţiei şi al Editurii Criterion, prietenul meu Gabriel<br />
Stănescu, poet şi critic de marcă, murea/murise, cum avea<br />
să mă avertizeze, aproape<br />
simultan, aceeaşi poştă<br />
electronică: era în timpul<br />
Târgului de Carte „Gaudeamus”<br />
(decembrie, 2010) şi Gabi era<br />
prins, poate fără de măsură, în<br />
eveniment. Tipăresc acum acest<br />
mic articol în „<strong>Vatra</strong> Veche” cu<br />
gândul la nedreapta, prematura<br />
stingere a omului excepţional<br />
care a fost Gabriel Stănescu.<br />
<strong>2.</strong>În eseul „Adaptabilitate şi<br />
transfer sau Cu prepoziţia înspre<br />
în era schimbării”, începutul<br />
paragrafului 5 (în care s-au<br />
inversat câteva rânduri) se va<br />
citi după cum urmează: Astfel,<br />
fiind încredinţat că pentru<br />
psihologia etnică o izbutită<br />
documentare e oferită de studiul<br />
producţiilor culturale ale unui<br />
popor, fiindcă în acestea sufletul<br />
său s-a afirmat în chip obiectiv,<br />
M.Ralea (ca şi C.Rădulescu-<br />
Motru în 1908 şi apoi în 1927) ia în considerare exclusiv<br />
marile personalităţi creatoare de plusvaloare noetică:<br />
raţionalismul francez se evidenţiază în Moliere, Racine,<br />
Voltaire, Descartes ş.a., sentimentul devenirii permanante<br />
al germanului e perfect învederat la autorii de seamă ai<br />
semniţiei sale etc. Românii au însă o literatură tânără<br />
neconcludentă. Ş.a.m.d.<br />
A.I.BRUMARU<br />
_________<br />
Grafică de Ion Petru Pop, „Şi pietrele se pot topi”<br />
(tehnică mixtă)<br />
7
–<br />
„Timp pierdut – timp regăsit” (Proust), „timpul trăirii<br />
– timpul mărturisirii” (Eugen Simion), sintagme<br />
dihotomice care, atunci când vine vorba despre un tip<br />
aparte de scriitură, cea cu pronunţate note autobiografice,<br />
nasc întrebări deopotrivă în mintea lectorului inocent, a<br />
criticului (cu precădere a psihocriticului) şi, de cele mai<br />
multe ori, chiar în cea a autobiografului.<br />
„În cazul scriitorilor, materialul<br />
biografic cel mai bogat, de<br />
primă mână, poate fi găsit, fireşte,<br />
în operele lor” 1 , afirma Groeben în<br />
subcapitolul Analiza producţiei axate<br />
pe autor, susţinând direct linia<br />
criticii biografice inaugurate de<br />
Sainte-Beuve. Atunci când expunerea<br />
biografiei este asumată de<br />
scriitor, putem vorbi despre un voyeurism<br />
scriitoricesc care va permite<br />
înţelegerea perspectivei narative<br />
a autorului sau a personajelor, a obsesiilor ce devin<br />
teme recurente ale romanelor, ca în cazul Hortensiei<br />
Papadat-Bengescu sau care va oferi o imagine integrală,<br />
frapantă pe alocuri, a personalităţii contradictorii a omului<br />
şi a scriitorului, ca în cazul lui Simone de Beauvoir.<br />
Mărturiile autobiografice par să frământe scriitorul<br />
care simte, într-un moment al existenţei sale, nevoia expunerii:<br />
„autobiograful – ca persoană relativ bine cunoscută<br />
– se situează la capătul propriei sale dezvoltări; în consecinţă,<br />
el lucrează la imaginea definitivă a personalităţii<br />
sale şi trebuie, în mod inevitabil, să neglijeze, respectiv să<br />
prelucreze printr-o imagine subiectivă, caracterul de<br />
proces, specific unei biografii” 2 . Rezultatul este romanul<br />
autobiografic, finalitate a împingerii la extrem a viziunii<br />
subiective în procesul de concretizare a unei imagini<br />
conştiente de sine, o „reflectare de sine” prin evenimente<br />
simbolice care să nu altereze, totuşi, veridicitatea.<br />
Considerăm parţial valabilă teza lui R. Pascal, citată de<br />
Groeben, conform căreia o autobiografie antrenează o<br />
„alterare inconştientă a amintirilor” 3 . Redactate la vârsta<br />
maturităţii, chiar spre senectute (ca în cazul majorităţii<br />
scrierilor autobiografice), Amintirile unei fete cuminţi sau<br />
nuvelele Hortensiei Papadat-Bengescu prinse în volumul<br />
Arabescul amintirii, subintitulat Roman memorialistic,<br />
sunt, în mare parte, dovezi certe ale preocupărilor celor<br />
două scriitoare de a prezenta intacte, nealterate de<br />
intervenţii inoportune ale adultului, scene, sentimente,<br />
stări, obsesii care formează un corpuscul indisolubil<br />
tocmai prin acuta notă de autenticitate, de trăire autentică.<br />
La Simone de Beauvoir, nu doar exactitatea, precizia<br />
în notarea vârstei, a toposurilor sau a persoanelor care i-au<br />
marcat existenţa anulează teza lui Pascal. Recunoaşterea<br />
suplinirii unor amintiri care lipseau, dar erau<br />
1 Norbert Groeben, Psihologia literaturii. Ştiinţa literaturii între<br />
hermeneutică şi empirizare, Bucureşti, editura Univers, 1978, p.5<strong>2.</strong><br />
2 Ibidem, p.49<br />
3 Ibidem, p.49<br />
semnificative pentru parcursul său, cu imagini dintr-un<br />
album de familie 4 sau a preluării unor amintiri ale<br />
adulţilor (fapt menţionat prin sintagma „pare-se” tocmai<br />
pentru a elimina o posibilă deformare a discursului său<br />
prin judecăţi subiective, amintiri care nu-i sunt proprii) şi,<br />
mai mult, sinceritatea cu care mărturiseşte şi, astfel, îşi<br />
asumă sentimente condamnabile resimţite faţă de mamă,<br />
tată, soră sau cei din jur, asumarea impudicelor, jenantelor<br />
simptome ale pubertăţii, chiar oscilarea între preferinţe<br />
sexuale care n-o onorează în faţa unui lector cu precepte<br />
morale rigide sunt câteva dintre argumentele care pot<br />
susţine contrariul tezei lui Pascal.<br />
În cazul Hortensiei Papadat-Bengescu, situaţia e una<br />
cu totul aparte. Autoarea con-sideră multă vreme graniţa<br />
dintre viaţă şi literatură una de<br />
netrecut, aşa cum dovedeşte o<br />
mărturisire rătăcită prin manuscrise:<br />
„a scrie despre ce ştii,<br />
ce ai aflat, ce ţi s-a spus, despre<br />
secretele tale sau ale altora. Ca<br />
şi cum am fi într-o lume în care<br />
trecând pe uliţă, ai văzut fără să<br />
te miri un om trântind cu un<br />
pumn jos pe trotuar o femeie şi<br />
aşternându-se peste ea – aşa îmi<br />
pare uneori indiscreţia de a<br />
trebui să cercetezi în tine pentru a-ţi aminti de fapte<br />
oarecari şi care trebuie sau trebuiau să se fi aşezat în<br />
memorie. De ce mereu să brutalizezi în văzul, în auzul<br />
tuturor mişcările, cuvintele surprinse ale fiinţelor care nu<br />
fac decât să trăiască” 5 . Cu toată această impresie de<br />
brutală violare a intimităţii, autoarea va redacta câteva<br />
nuvele şi un roman (e vorba de romanul Balaurul<br />
construit întâi, după cum lasă să se întrevadă fragmentele<br />
publicate în „Însemnări literare” în 1919, ca un jurnal la<br />
persoana întâi intitulat Carnetul zilelor pustii) în care nota<br />
autobiografică e evidentă, deşi relativ asumată, în ciuda<br />
dificultăţii resimţite în momentul evocărilor, aşa cum<br />
mărturiseşte într-un interviu publicat în „Seara”: „Am<br />
început un mic caiet auto-biografic cu oameni adevăraţi; a<br />
mers greu, tare greu.” (p. 10). De altfel, această deghizare<br />
într-o persoana a III-a, deghizare dată de o oarecare teamă<br />
a confesiunii, e şi reţeta din nuvelele cuprinse în volumul<br />
menţionat ante-rior, Fetiţei refuzându-i-se poziţia de<br />
persoană care se confesează, în favoarea confortabilului<br />
rol de personaj, alter-ego al autoarei, în maniera în care<br />
procedase şi în cazul romanelor unde asistăm la aceeaşi<br />
„disimulare a confesiunii” 6 .<br />
Literatura confesivă, răspândită sporadic şi fragmentat,<br />
vine în contradicţie cu dezideratul obiectivităţii<br />
absolute pe care şi-o asumase şi pe care o transformase în<br />
stindard, reuşindu-i doar în romane unde poate „să elimine<br />
orice posibilitate de infiltrare a eului ei personal,<br />
împotriva căruia luptă cu o înverşunare pe care n-o au<br />
4 Vezi Simone de Beauvoir, Amintirile unei fete cuminţi, traducere şi<br />
note de Anca-Domnica Ilea, postfaţă de Margareta Gyurcsik, Timişoara,<br />
editura de Vest, 1991<br />
5 Suplimentul „Revistei de istorie şi teorie literară”, nr.3, 1986,<br />
Hortensia Papadat-Bengescu, Arabescul amintirii. Roman memorialistic,<br />
ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Dimitrie Stamatiadi, p. 11<br />
6 Nicolae Florescu, Profitabila condiţie, Bucureşti, Cartea Romanească,<br />
1983, p.47<br />
8
decât asceţii anahoreţi cu pasiunile carnale” 7 . Izolată,<br />
refuzată sistematic, autobiografia pare să o bântuie<br />
permanent, determinând-o nu doar să afirme, într-un<br />
interviu acordat lui N. Caradino: „Intenţionez totuşi să<br />
scriu odată despre ceea ce într-adevăr a fost. (…) Lucruri<br />
atât de adevărate încât ar fi memorii.”, ci şi să-şi transforme<br />
obsesia renegată în fragmente presărate în „Sburătorul”<br />
(Ce mi-a vorbit portretul, Fetiţa – 1920), în volumul<br />
Romanţă provincială, 1926, în „Tiparniţa literară” şi<br />
„Revista română” între 1930 şi 1942, reunite alături de<br />
fragmente inedite în volumul Arabescul amintirii.<br />
Departe de a fi vorba de o inconsecvenţă, dată fiind<br />
distanţa dintre afirmaţii şi realitate (şi argumentul ar fi<br />
căutata obiectivitate specifică romanelor), paradoxul oscilării<br />
între subiectivitate şi obiectivitate ar putea fi explicat<br />
prin perceperea propriei biografii ca „sabie a lui Damocles”,<br />
ideea conturării lirice a copilăriei „persecutând-o”<br />
de-a lungul întregii sale existenţe scriitoriceşti. Eşecul<br />
proiectului autobiografic mărturisit iniţial îşi găseşte cu<br />
greu explicaţii valabile; importantă pentru elucidarea a-<br />
cestuia, măcar ca punct de pornire, ar putea fi afirmaţia<br />
contrapunctică a autoarei din acelaşi interviu. „Lucruri<br />
atât de adevărate încât ar fi memorii. Fireşte, aşa cum<br />
scriu eu, obiectiv, imparţial”, trăsături care numai compatibile<br />
cu literatura confesivă nu pot fi, poate doar în<br />
măsura în care autoarea ar fi gândit o perspectivă<br />
asemenea celei a lui J.L.Borges care începea povestirea<br />
Ulrica, din Cartea de nisip, cu afirmaţia: „Relatarea mea<br />
va fi conformă realităţii sau, în orice caz, amintirii mele<br />
personale despre realitate, asta însemnând acelaşi lucru” 8 .<br />
Nevoia dezvăluirii e resimţită, fără îndoială, ca un<br />
catharsis aşteptat, revendicat şi, într-un final, permis.<br />
Mărturisirea din Autobiografie confirmă afirmaţia<br />
anterioară şi completează, poetic, prin descrierea stării de<br />
graţie a confesiunii: „Am răspuns chemării autobiografice<br />
cu simţirea cuvioasă a cuminecăturii, dezgolire şi sfială de<br />
sine, – când m-am scufundat în apele din mine, din<br />
împletitura lor deasă am ridicat la suprafaţă numai semnul<br />
celor zece degete… iar după spovedanie am simţit că<br />
timpul o secundă mi s-a oprit în loc.” 9<br />
Pentru Simone de Beauvoir, relaţia cu biografia e una<br />
asumată, recunoscută ca necesară, dacă avem în vedere<br />
numeroasele volume în care autobiografia e punct de<br />
pornire pentru eseu, roman sau studiu ştiinţific. Teoria<br />
conform căreia trecutul e un compartiment al existenţei<br />
care nu-şi menţine integralitatea prin simpla explorare,<br />
asemenea unei fotografii, ci care se deformează constant,<br />
prin trecerea anilor, fapt ce dictează necesitatea prinderii<br />
lui în pânza scriiturii pentru a-şi redobândi forma,<br />
contururile e îndelung analizată în La Vieillesse (1970).<br />
Procesul de reconstrucţie a trecutului fusese început de<br />
autoare cu mult înainte de redactarea Amintirilor.., căci<br />
cele unsprezece volume publicate până la acel moment nu<br />
făcuseră, aşa cum adesea constatase depreciativ critica<br />
literară, decât să se lase impregnate de fluidele amintiri<br />
7 Al. Oprea, Faţa nevăzută a literaturii, Bucureşti, editura Eminescu,<br />
1980, p.146<br />
8 Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, editura Univers, 1983, p…<br />
9 Hortensia Papadat-Bengescu, Autobiografie, în Adevărul literar şi<br />
artistic, an XVIII, seria a III-a, Nr. 366-367, 11-18 iulie 1937, p.5-6,<br />
apud Hortensia Papadat-Bengescu Antologie, studiu introductiv, tabel<br />
cronologic şi bibliografie de Viola Vancea, Bucureşti, editura Eminescu,<br />
1976, p. 45<br />
ale copilăriei, adolescenţei sau tinereţii. De la Invitata,<br />
primul roman în care nonconformismul copilului de<br />
odinioară se cuibărise elegant în personajul a cărui<br />
identitate are ca marcă libertatea şi sentimentul unicităţii,<br />
la Mandarinii în care orientările sale de stânga, sub<br />
influenţa lui Sartre, sunt împrumutate personajului Anne,<br />
iar personajele masculine sunt fidele copii ale lui Sartre<br />
sau Camus, trecând prin Al doilea sex, paradoxală operă<br />
ştiinţifică ce valorifică abundent experienţa personală, ca<br />
să menţionăm doar câteva dintre cunoscutele volume,<br />
scriitoarea franceză nu face decât să pavoazeze anticipativ<br />
ceea ce urma să clădească în formă definitivă în memorii.<br />
Asemenea Arabescului amintirii, deşi formula narativă se<br />
diferenţiază în mod evident, Simone de Beauvoir<br />
preferând naraţiunea la persoana I, volumul e un<br />
impresionant document de viaţă, în care autoanaliza<br />
psihologică şi socialul se completează într-un mod<br />
irezistibil pentru cititor.<br />
Pendularea între perspective narative, alternarea<br />
diverselor tipuri de naratori specifice Hortensiei Papadat-<br />
Bengescu au fost competent analizate de Constantin<br />
Ciopraga (în bine-cunoscuta monografie), de Nicolae<br />
Manolescu în subcapitolul Trei femei, din Arca lui Noe,<br />
dar şi de Roxana Sorescu în volumul Interpretări. Mai<br />
mult, inserarea în romane a unor pasaje regăsite şi în<br />
nuvelele autobiografice, reluarea unor obsesii personale<br />
ridicate la rang de simbol al maleficului, transferarea<br />
modului personal de percepere a lumii (aşa cum se<br />
construise şi consolidase în copilărie) personajelor sale, ce<br />
vor fi analizate în continuare, sunt doar câteva dintre<br />
tertipurile autoarei care, deşi se dezice de actul expunerii<br />
autobiograficului, cade în păcatul incontrolabil al<br />
eliberării, risipirii acestuia în întreaga creaţie.<br />
Putem vorbi, totuşi, de o „alterare a amintirilor”, dar<br />
de una conştientă, dacă avem în vedere câteva aspecte.<br />
Consecventă cu maniera de evocare pe care o adoptase,<br />
aceea a supremaţiei propriilor amintiri, autoarea fie<br />
elimină orice element extern care ar putea altera discursul<br />
confesiv (de exemplu, mărturisiri ale adulţilor care nu au<br />
ecou în memoria ei), fie notează o amintire iniţial<br />
improprie, doar când aceasta se reconstituie treptat, în<br />
manieră proustiană, declanşată de o povestire care se<br />
pierduse în cotloanele memoriei pentru că, aşa cum<br />
recunoştea, „alţii îşi aminteau din copilărie mai mult decât<br />
îşi amintea Fetiţa”. Procesul, experimentat în nuvele<br />
precum Viermele sau Grădiniţa, e surprins analitic în<br />
Peisagii ale amintirii: „Cobora uneori puntea de legătură<br />
pentru a le cutreiera după voia întâmplării, cu ochi ce<br />
lunecă, ca un călător poposit în treacăt; când le părăsea,<br />
amintirea nu păstra de ele o imagine precisă, ci anumite<br />
aspecte, anumită lumină, proporţii, dimensiuni, ce se<br />
deosebeau unele de altele – deosebiri pe care fizionomia<br />
neschimbată a căminului familial le netezea, imagini pe<br />
care fiece zi le trimitea pe un fundal al memoriei unde se<br />
încorporau unui aluat impalpabil, vieţuiau într-un suc<br />
secret, alimentau un câmp senzorial pe care punctau ici<br />
acolo amănunte limpezi, dar mai ales care se transformau,<br />
compuneau un spaţiu al cunoaşterii ce se întindea dincolo<br />
de cortul patriarhal (…). Clişee aburite în vagul<br />
conştiinţei, ajutate de evocări ale celor din jur, se luminau<br />
ici acolo; iscată de vreun cuvânt, imaginea vreunui loc din<br />
copilărie se ridica la suprafaţă” (p. 86).<br />
CARMEN ARDELEAN<br />
9
Sorin Alexandrescu, iniţiatorul proiectului „Cultura<br />
bate criza“ (cf. site culturabatecriza@gmail.com ), este şi<br />
moderatorul unei serii de conferinţe desfăşurate în<br />
strălucitoarea Aulă a Bibliotecii Centrale Universitare<br />
„Carol I“. Propunîndu-şi a evidenţia „valorile trainice şi<br />
durabile ale societăţii<br />
româneşti“, acest gen de<br />
manifestări sponsorizate de<br />
Fundaţia Spandugino şi BCU au<br />
darul de a anima viaţa culturală<br />
bucureşteană prin personalităţi<br />
precum George Banu, Andrei<br />
Pleşu, Solomon Marcus ş.a.<br />
La 24 noiembrie 2010<br />
organizatorii au avut ca invitat<br />
pe Nicolae Manolescu, care a<br />
vorbit „Despre arta literară – O<br />
temă desuetă“. Reflecţiile de<br />
faţă, stârnite pe marginea<br />
conferinţei cu pricina, le supun<br />
atenţiei cititorilor pornind de la<br />
posibilele interogaţii: Literatura<br />
memorialistică nu constiuie şi<br />
ea, oare, una dintre aceste valori<br />
trainice ale societăţii româneşti<br />
Ce loc ar putea ocupa acest tip<br />
de literatură în tabloul cultural<br />
de astăzi<br />
După trecerea prin<br />
tenebrele, clarobscurul ori luminile – deh, după<br />
(ne)cazurile fiecăruia! – „celei mai bune şi mai drepte<br />
orânduiri“ pe care a cunoscut-o (vai!) România în<br />
intervalul 1945-1989, aşa-numita „literatură de sertar“,<br />
aşteptată cu sufletul la gură de întreaga intelectualitate,<br />
dar îndeosebi de critica literară, a întârziat într-o aşa<br />
măsură să apară, încât, vorba hâtrului Creangă, pesemne<br />
c-o fi venit, de vreme ce n-a mai venit!<br />
Cercetând (fără pretenţia exhaustivităţii!)<br />
memorialistica apărută în perioada postrevoluţionară, am<br />
temeiuri să afirm că, selectând, colând, colaţionând, pe<br />
alocuri eliminînd unele stângăcii lexico-gramaticale (i.e.<br />
„pâinea profesorilor de limba română“ – după expresia<br />
anticalofilului Camil Petrescu; operă a „pedanţilor“ –<br />
după termenul lui P. Mérimée, amintit de N. Manolescu în<br />
expunerea sa), ori chiar rezumând şi stilizând pasaje<br />
rezonabile ca dimensiuni din imensul volum literar pus la<br />
dispoziţie de către deţinuţii politic, de urmaşii acestor<br />
veritabili martiri ai modernităţii sau/şi de intelectualii<br />
sensibili faţă de fenomenul concentraţionar românesc, se<br />
pot pune în circulaţie şcolară numeroase pagini de<br />
literatură valoroasă ideatic.<br />
Afirmând aceasta, nu ambiţionez un nou program<br />
educativ-creator eliadesc, ori unul critic-panromânesc, în<br />
spirit paşoptist (a se revedea sfaturile lui M.<br />
Kogălniceanu, din cunoscuta sa Introducţie din 1840), ci<br />
propun doar aplicarea unei grile recuperatoare, îndeosebi<br />
pentru uz şcolar, cu accent pe mesajele acestei abundente<br />
producţii literare de graniţă, indiscutabil cutremurătoare<br />
şi, mai ales, necesar-pilduitoare în marasmul social politic<br />
contemporan cauzat intenţionat prin defectarea busolei<br />
etice. Nu pierd din vedere contextul actual global (ce<br />
sincronism ameţitor! – ar exclama, probabil, E.<br />
Lovinescu), obişnuit cu o tot mai accentuată absenţă, la<br />
nivel de mase, a exercitării scris-cititului şi, ca să fiu<br />
maliţios până la capăt, manifestând, la acelaşi larg nivel,<br />
chiar un soi de ignorare a artei autentice, preferând<br />
surogatele/înlocuitorii (kitschul). Literatura „fără<br />
tendinţă“ – dacă-mi este permisă reluarea expresiei larg<br />
folosite într-o cunoscută<br />
polemică stârnită mentorului<br />
Junimii de poziţia socialistului<br />
C. D. Gherea – poate rămâne,<br />
bine merçi, la locul ei în<br />
manuale şi auxiliare didactice,<br />
drept contrapondere la ceea ce<br />
mi s-ar părea acum necesar de<br />
a fi valorizat: conţinutul<br />
educativ al literaturii destinate<br />
studiului şcolar.<br />
Trecând la exemple, pe<br />
cine ar deranja, bunăoară, întrun<br />
manual de-a XII-a (doar la<br />
această clasă programa actuală<br />
prevede memorialistica!) un<br />
pasaj datorat lui Alexandr<br />
Soljeniţîn pus în paralel cu<br />
unul scris de Dan Lucinescu<br />
pe tema turnătorilorreeducatori<br />
Le supun atenţiei<br />
în cele ce urmează, fără<br />
comentarii:<br />
[…] De pildă, tânăra<br />
Uspenskaia, 22 de ani, a absolvit liceul la Petersburg,<br />
însă n-a intrat la facultate. Numaidecât s-a instaurat<br />
puterea sovietică şi, în primăvara anului 1918,<br />
Uspenskaia s-a prezentat la VCEKA 10 , oferindu-şi<br />
serviciile în calitate de informatoare. Ca înfăţişare<br />
corespundea şi au angajat-o. // Referitor la turnătorie şi<br />
turnători (pe atunci colaboratori secreţi), Krîlenko face<br />
următorul comentariu pentru sine: „noi nu vedem în asta<br />
nimic ruşinos, o socotim ca pe o datorie; …nu faptul în<br />
sine al muncii este ruşinos; dacă un om recunoaşte că<br />
această muncă este necesară intereselor revoluţiei, el<br />
trebuie să nu ezite“ […] Însă, vai, Uspenskaia nu are un<br />
crez politic, iată ce este groaznic! Ea spune sincer: „Am<br />
acceptat pentru ca să-mi plătească un anumit procentaj“<br />
de fiecare caz descoperit şi, în plus, „să împart pe<br />
jumătate“ câştigul cu cineva pe care Tribunalul îl trece<br />
sub tăcere, ordonându-i să nu-i spună numele. După<br />
spusele lui Krîlenko, Uspenskaia „nu făcea parte din<br />
personalul VCEKA, ci lucra în acord“ […]. De altfel,<br />
trebuie omeneşte s-o înţelegem, ne explică acuzatorul:<br />
era obişnuită să cheltuiască fără să se uite la bani şi ce<br />
_________<br />
Grafică de Ion Petru Pop, ”Privind din adâncul<br />
vremii” (tehnică mixtă)<br />
10<br />
Vserossiiskaia cerezvîceainaia komissiia, înfiinţată în<br />
decembrie 1917, având în frunte pe F. E. Dzerjinski. Un fel de<br />
securitate rusească.<br />
10
însemnau pentru ea acei 500 de ruble prăpădiţi, salariul<br />
ei de la VSNH, când o singură extorcare (să intervină<br />
pentru desigilarea prăvăliei unui negustor) îi aducea<br />
5000 de ruble, iar alta – de la Meşcerskaia-Grews, al<br />
cărei soţ fusese băgat la închisoare –, 17000. 11 […]<br />
[…] Pep află la interval relativ scurt că acea<br />
acţiune de „reeducare“ [iniţiată de Bogdanovici – nota<br />
mea, M. F.] era supralicitată şi de un alt personaj, obscur<br />
în lumea tineretului anticomunist, numit Eugen Ţurcanu.<br />
Acesta fusese ca elev în perioada guvernării legionare din<br />
1940-1941, membru sau simpatizant al organizeţiei<br />
Frăţiile de Cruce, în mod oportunist dezicându-se imediat<br />
ce au căzut de la conducere. Fire oportunistă şi cu multă<br />
dorinţă de parvenire, Ţurcanu asaltă organizaţia de<br />
tineret de la primele începuturi ale instalării<br />
comunismului în România. În scurt timp, el fu promovat,<br />
dus la cursuri rapide pentru activitate diplomatică şi<br />
trimis în Bulgaria la o reuniune specială a tineretului<br />
comunist, în calitate de lider. În ancheta dură dusă de<br />
securitate la arestările din mai 1948, cei ce-l cunoscuseră<br />
au considerat că Ţurcanu nu merita efortul de a suporta<br />
schingiuiri pentru a-l proteja. Astfel, într-o bună zi,<br />
respectivul fu arestat din Bulgaria şi [de]căzut din vârful<br />
piramidei de partid în sordidul puşcăriilor. // În acea<br />
situaţie, [Ţurcanu – n. M. F.] dori să se răzbune, fondul<br />
lui nativ [orientat] spre rău şi criminalitate ajutându-l. În<br />
acţiunea lui de reeducare şi de recâştigare a poziţiilor<br />
pierdute, găsi un concurent puternic în persoana lui<br />
Bogdanovici. 12<br />
Vreau să fiu bine înţeles: despre artă literară în<br />
multe dintre textele memorialistice apărute în deceniile<br />
postrevoluţionare în România nu poate fi vorba.<br />
Abordând acest gen de texte, probabil că veritabilii<br />
pedanţi înţepeniţi pe la unele catedre de literatură, dedaţi<br />
analizelor stilistico-fonetico-sintactico-morfologice ar<br />
suferi cumplit din această pricină! Dar ce studii de caz s-<br />
ar putea aplica pe marginea unor astfel de schiţe de<br />
portrete morale! Câte comparaţii profitabile, psihologic şi<br />
etic, s-ar putea face între lumea evocată de memorialişti şi<br />
societatea de consum globalizată pe care o avem în<br />
splendidă dezvoltare sub propriile noastre priviri (mă<br />
gândesc, de pildă, la aşa numiţii „lupi tineri“ pe care deja<br />
i-a deversat vesel societăţii sistemul de învăţământ<br />
superior actual! Ei îşi exersează instinctele, de ani buni,<br />
poposind meteoric prin varii partide, societăţi şi instituţii,<br />
fără programe ori ideologii proprii, dar spre prezervarea,<br />
de bună seamă, a „interesului naţional“)! Ce exerciţii de<br />
recunoştinţă şi de admiraţie ar prilejui mărturii fruste,<br />
implicând punţi directe, de la suflet la suflet, precum cele<br />
semnate de Adriana Georgescu, Lena Constante, Marcel<br />
Petrişor, Nicolae Mărgineanu, Aspazia Oţel Petrescu,<br />
Ioan Ianolide, Ion Ioanid, Richard Wurmbrand, Liviu<br />
Brânzaş, Elisabeta Rizea, Dumitru Bejan; Gheorghe<br />
Calciu-Dumitreasa etc. etc.!...<br />
Îmi permit o divagaţie aici: cu alte mijloace<br />
pedagogice se cade abordată, desigur, capodopera<br />
Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt – considerat<br />
deja, pe bună dreptate, „autor canonic“! Cartea sa, la orice<br />
pagină ai deschide-o, te copleşeşte şi estetic, anume ca<br />
11 Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag. 1918-1956. Încercare<br />
de investigaţie literară, vol. I, traducere de Nicolae Iliescu,<br />
Bucureşti, Editura Univers, 2008, pp. 266-267.<br />
12 Dan Lucinescu, Jertfa, Bucureşti, Editura Siaj, 2008, p. 88.<br />
tehnică narativă – şi litotă, şi contrapunct, şi „boule de<br />
neige“, şi ironie, şi autoironie, şi monolog interior, şi stil<br />
direct, indirect ori indirect liber – în fine: tot ce vrea şi ce<br />
l-a învăţat să caute şi să exempifice profesorimea<br />
universitară află cel deprins cu demonstrarea artei literare!<br />
La aceste pagini memorialistice, s-ar cuveni<br />
adăugate, într-o eventuală antologie didactică sau chiar<br />
într-un manual interdisciplinar pus la îndemâna Şcolii<br />
(aşa cum deja am conceput, împreună cu două colege<br />
inimoase, profesoarele Marilena Istrati şi Olimpia<br />
Popescu), scrierile proscrişilor din intervalul amintit:<br />
Radu Gyr, Nichifor Crainic, Constantin Oprişan, Vasile<br />
Militaru şi mulţi, mulţi alţii…<br />
Dintotdeauna, poeţii, literaţii adevăraţi au avut<br />
sensibilităţi la frământările sociale, încercând să le<br />
transpună artistic. Până la apariţia capodoperelor literare<br />
pe tema detenţiei din România comunistă, şcoala ar face<br />
bine să-şi asume măcar această literatură memorialistică,<br />
spre a pune început bun vindecării mentalului colectiv<br />
aflat în derivă.<br />
Îmi face plăcere să scriu că poeta citată de iscusitul<br />
conferenţiar amintit în preambulul acestor rînduri, Ana<br />
Blandiana, a avut şi are o susţinută activitate socială în<br />
sensul reconsiderării trecutului, în cadrul Memorialului<br />
Sighet şi al Fundaţiei Academiei Civice. Dar de ce nu<br />
face la fel, prin oamenii ei, şi Şcoala, îngheţată în<br />
reformări ce nu se mai aplică, în văicăreli interminabile<br />
privind veniturile salariale, în inspecţii sterile „CEAC“,<br />
„RODIS“ ş.a.m.d.... În lipsa promovării valorilor etice şi<br />
civice de către Şcoală (pe lângă cele artistice, pe care<br />
inerţial, prin intermediul prăfuitelor sale programe, le mai<br />
propun anemic la clase puţinii dascăli de vocaţie care au<br />
mai rămas în sistemul pedagogic intenţionat epurat),<br />
mass-media inundă programatic, neobosit, cu abjecţii<br />
spaţiul menit culturii (spaţiu ajuns deja sub- ori chiar a-<br />
cultural, dacă nu de-a dreptul anti-cultural!).<br />
Terminând de scris auxiliarul didactic dedicat<br />
literaturii întemniţate, mai am de luptat doar cu<br />
dezinteresul (politic) general, comoditatea majorităţii,<br />
birocraţia editorială şi… lipsa de bani specifice „crizei“ –<br />
toate aparţinând, ca un fel de pecete ghinionistă, cel puţin<br />
de la Mihai Eminescu încoace, acestui biet „neam al<br />
nevoii“... Însă, împreună cu Marilena Istrati şi Olimpia<br />
Popescu, nu mă dau bătut încă: încurajat deocamdată doar<br />
de inspectoarea Mihaela Cîrstea, la nivelul sectorul 4 al<br />
Capitalei, vreau să ridic proiectul nostru la rang naţional,<br />
încercînd, prin miniconferinţe tip consfătuiri didactice pe<br />
municipiu, lecţii deschise, şedinţe cu responsabilii de<br />
catedre pe sectoare etc. şi, desigur, prin demersuri<br />
publicistice precum cel de faţă, sensibilizarea opiniei<br />
conaţionalilor pe tema literaturii din temniţele comuniste.<br />
Adaug, înainte de a încheia, că la nivelul liceului<br />
unde predau, reacţia din partea „beneficiarilor“ faţă de<br />
demersul cultural-pedagogic schiţat în rîndurile<br />
predecente a fost pozitivă: surprinşi, tinerii care au luat<br />
contact cu asemenea „dosare de existenţă“ – ca să<br />
folosesc sintagma lui Camil Petrescu – s-au declarat<br />
realmente interesaţi (unii chiar au fost marcaţi, solicitând<br />
detalii suplimentare, ori scriind mici eseuri).<br />
Aştept, cu previzibile sentimente, provincia!<br />
MIHAI FLOAREA<br />
11
Eugene Ionesco este considerat de exegeza literară,<br />
alături de Beckett, promotorul Teatrului Nou în secoulul<br />
XX. Considerându-l un inovator, Peter Norrish, în studiul<br />
„New Tragedy and Comedy in France”, arată că intuiţia<br />
absurdului în piesele ionesciene se realizează prin<br />
asocierea comediei cu feluri negre de dramă, incluzând şi<br />
tragedia. Chiar Ionesco afirma că „pentru mine comicul<br />
este tragic, iar tragedia unui om este derizorie.”<br />
Amestecând comedia cu tragedia, Ionesco obţine o<br />
balanţă şi o tensiune între cele două. Astfel, piesa<br />
„Lecţia” este numită dramă comică, iar în „Scaunele”<br />
regăsim farsa tragică.<br />
Apărută în 1964, piesa „Foamea şi setea” se înscrie<br />
atât în sfera comicului, cât şi în cea a tragicului, prin<br />
procedeul dedublării. Teoreticianul Clemment Rosset, în<br />
lucrarea „Le Réel et Son Double”, descoperă că dublul<br />
este prezent într-un spaţiu cultural mult mai larg decât cel<br />
al romantismului, se găseşte chiar şi în tragedia antică,<br />
spre exemplu prin oracolul dedublat de figura destinului.<br />
La Ionesco, dublul devine matricea creatoare, identificată<br />
chiar de criticul literar Matei Călinescu. Drama „Foamea<br />
şi setea” relevă în termeni teatrali dualitatea ce reiese şi<br />
din ceea ce însuşi autorul dezvăluia: „căci Eu sunt un<br />
altul”. Aceste două naturi atât contradictorii, cât şi<br />
complementare, conduc la stabilirea unei dezordini sau<br />
mai bine spus a unei ordini absurde.<br />
În piesa „Foamea şi setea”, parodicul şi tragicul se<br />
întretaie. Ionesco parodiază societatea contemporană,<br />
preluând elemente şi din teatrul antic. Parodicul însă este<br />
potenţat chiar prin dedublarea personajelor şi a spaţiilor.<br />
Spre exemplu, Jean, personajul central, este de fapt un<br />
Orfeu al lui Ionesco, însă unul parodiat. Poetul antic, aflat<br />
în căutarea în infern a soţiei sale Euridice, devine în<br />
această piesa ionesciană un simplu muritor ancorat în vis<br />
şi în cotidian, devorat de disperare. Personajul Jean,<br />
exponentul intelectualului contemporan, este aşezat în<br />
situaţii generatoare de tragic. Predestinat unei existenţe<br />
mediocre, sugerată de casa morbidă în care locuieşte, Jean<br />
se află într-o stare de criză (totul îl<br />
doboară în casă, simte frica de<br />
îmbătrânire şi de moarte). El îşi<br />
înfruntă soarta prin cufundarea în<br />
vis şi ieşirea din spaţiul iniţial.<br />
Vina tragică pe care şi-o asumă<br />
este cea a aspiraţiei către<br />
transcendent şi iubire, trădată de<br />
starea lui de „foame” şi „sete”<br />
existenţială. Sub influenţa unei<br />
forţe înalte sau a unei voinţe<br />
supraindividuale, el va începe o<br />
călătorie onirică în care o caută pe<br />
soţia sa, Marie-Madeleine.<br />
Căutarea determină înfruntarea<br />
limitei tragice, reprezentată<br />
simbolic de un zid, pe care Jean<br />
încearcă să îl escaladeze.<br />
Protagonistul face gesturi<br />
pseudosalvatoare şi se dă înapoi în<br />
faţa zidului trezindu-se din nou în<br />
cotidian. Transpus iarăşi în vis, zidul dispare şi Jean<br />
ajunge într-o bucătărie morbidă. De aici, el cade în<br />
fatalitate, alunecând penibil pe o pantă. Jean coboară din<br />
nou într-un spaţiu închis, delimitat de o mănăstirecazarmă-închisoare.<br />
Inevitabilitatea catastrofei este o<br />
cerinţă esenţială în universul tragic, iar Jean, va trăi<br />
„drama închiderii în sine”, semnalată de Bachelard.<br />
Infernul în care coboară Orfeu este în piesa lui<br />
Ionesco un spaţiu dedublat, delimitat mai întâi de o<br />
bucătărie morbidă şi apoi de mănăstirea-cazarmăînchisoare.<br />
Cadrul ficţional-simbolic reprezentat de<br />
mănăstirea-cazarmă-închisoare este unul tragic, al<br />
contrariilor, fiind un loc în care personajele vorbesc din<br />
poziţii distincte. În acest cadru, Jean-personajul este<br />
invitat să vadă un spectacol. El vizionează coborârea pe<br />
scenă (reversibilă alunecării în infern) a lui Tripp şi<br />
Brechtoll, închişi într-o cuşcă, care desemnează încă o<br />
dedublare a spaţiului iniţial închis. Tripp şi Brechtoll sunt<br />
supuşi unei torturi tot în dublu sens, cea fizică şi cea<br />
morală. Ei nu au primit de la falşii călugări din<br />
mănăstirea-cazarmă-închisoare mâncare cu intenţia de a-i<br />
face să-şi schimbe poziţia iniţială. Brechtoll este ateu şi va<br />
fi redus să se roage pentru mâncare, iar Tripp este religios<br />
şi Îl va nega pe Dumnezeu. Mirosul supei aduse de falşii<br />
călugări va determina dubla transformare. La finalul<br />
spectacolului urmărit de Jean, cele două personaje vor sta<br />
în cuşcă în poziţii diametral opuse,<br />
ei şi-au schimbat poziţia (în spaţiu<br />
şi în gândire) şi sunt forţaţi să şi-o<br />
declare. Dacă, iniţial, Tripp rosteşte<br />
rugăciunea „Tatăl nostru”,<br />
Brechtoll, declarat mai întâi ateu,<br />
sfârşeşte prin a o pronunţa chiar el.<br />
Parodicul se realizează la Ionesco<br />
prin atribuirea replicilor celebre<br />
unor personaje incompatibile cu<br />
vorbele pe care le rostesc, este de<br />
părere Matei Călinescu în lucrarea<br />
„Eugene Ionesco: teme identitare şi<br />
existenţiale”. În acest mod, Ionesco<br />
parodiază totalitarismul şi<br />
victimele sale, →<br />
_________<br />
Grafică de Ion Petru Pop,<br />
”Flăcări de lumină” (tehnică mixtă)<br />
12
scoţând în evidenţă spălarea creierelor celor două<br />
persoanje numite în piesă clowni. Nu de puţine ori<br />
Ionesco se declară indignat când constată că: „un<br />
comunist poate deveni fascist, un ucigaş devine sfânt”.<br />
Asistăm la o schimbare de opinie, la o dedublare în<br />
oglindă, reprezentată de celor două personaje care lui<br />
Jean-spectatorul îi stârnesc râsul. La rândul său şi Jean<br />
repetă obsedanta mărturie de credinţă a lui Tripp şi<br />
Brechtoll, identificându-se tot cu un clown. Dedublarea<br />
personajului principal se petrece şi la finalul piesei, când<br />
el îmbracă rasa falşilor călugări pe care îi va sluji poate<br />
pentru totdeauna. Cu acest veşmânt, la care vrea să<br />
renunţe, dar despre care fraţii îi spun că este „ca să nu-ţi<br />
murdăreşti hainele”, Jean îşi ascunde adevărata identitate,<br />
iar dedublarea este una complemetară. Rasa văzută ca o<br />
mască este un suport al<br />
dedublării, iar personajul este<br />
redus la ipostaza de servitordeţinut,<br />
adică a scriitorului<br />
constrâns de un regim.<br />
Parodierea discursului<br />
totalitar îmbracă o nouă formă<br />
prin diatribele enunţate de Fratele<br />
Tarabas, cel care conduce<br />
mănăstirea-cazarmă-închisoare.<br />
Descris printr-o frază ambiguă:<br />
„Fratele Tarabas are aerul unui<br />
călugăr şi nu în întregime aerul<br />
unui călugăr”, el se dovedeşte a fi<br />
dominator, în ciuda ospitalităţii<br />
pe care o manifestă faţă pe Jean,<br />
când ordonă să fie hrănit şi îl<br />
sfătuieşte să se odihnească după<br />
lunga călătorie. La final, tonul<br />
Fratelui Tarabas se schimbă şi i se<br />
adresează autoritar: „Haide,<br />
haide, la lucru, îndeplineşte-ţi<br />
orele de serviciu. Îngrijeşte de<br />
fraţii noştri cum n-au mai fost<br />
îngrijiţi vreodată”. Autoritatea şi societatea de tip ierarhic<br />
este parodiată prin felul în care sunt organizaţi falşii<br />
călugări. Ei se succed pe scenă în funcţie de locul pe care<br />
îl deţin în ierarhie. Călugării-hangii se retrag pentru a<br />
ceda locul călugărilor-interogatori, care îl supun pe Jean<br />
unui set de întrebări. Jean este închis într-un fatal cerc în<br />
plan simbolic reprezentat de întrebările călugărilor care se<br />
tot reiau. În plan spaţial, călugării stau pe scenă în jurul<br />
lui tot într-un cerc, unul la uşă, altul lângă Jean, iar<br />
Fratele-vânător ţine o arma în mână.<br />
Preluând la nivel intertextual corul teatrului antic,<br />
dramaturgul parodiază prin personajul colectiv,<br />
reprezentat de călugări, masele care inconştient emit<br />
sloganuri, clişee. Imaginea călugărilor este dedublată de<br />
rasele roşii şi negre, culori sugestive care simbolizează<br />
vitalitatea şi moartea. În timpul spectacolului ţinut pentru<br />
Jean unii aprobă, ceilalţi dezaprobă spusele personajelor<br />
din cuşcă, ca o obsedantă opoziţie între discurs şi contradiscurs.<br />
Ionesco creează aici un dublu reactiv, închis întro<br />
dualitate bipolară (după Michel Morel).<br />
În piesa „Foamea şi setea”, asistăm şi la o parodiere a<br />
societăţii contemporane în toate formele ei, în episodul<br />
trei, în momentul în care Jean cade în coşmarul realităţii.<br />
El întâlneşte o societate redusă la cuplul de turişti<br />
(Domnul şi Doamna), la surorile gemene, la tânărul<br />
insensibil, la personajul-cameleon (rabinul, ghidul şi<br />
Schaëffer), la judecătorul şi ocnaşul. Aceste personaje<br />
sunt parodiate tot prin dedublare. Surorile englezoaice<br />
gemene sunt o altă manifestare a dublului ca o recurenţă a<br />
legăturii omului cu propria personalitate refulată. Una<br />
dintre aceste gemene se transformă într-o pisică albă, o<br />
părăseşte pe cealaltă pentru a se sacrifica pentru fericirea<br />
ei, lăsând-o liberă să se căsătorească. Androginul este<br />
parodiat de cuplul de turişti (domnul-doamna), aflat întrun<br />
degradant spaţiu de mocirlă. Cei doi sunt reduşi la o<br />
criză de comunicare, denunţată de un şir de contraziceri<br />
(DOMNUL: În orice caz, e frumos. DOAMNA: Te înşeli,<br />
nu-i frumos) şi de banala conversaţie despre ploaie. Acest<br />
cuplu porneşte în căutarea (călătorie) a pisicii albe<br />
(simbol al morţii). Micul tiran din<br />
piesa „Lecţia” primeşte o nouă<br />
conotaţie în „Foamea şi setea”.<br />
Acest tiran, însoţit de corul de<br />
copii, este parodiat prin ipostaza<br />
rabinului dedublat în ghid şi în<br />
soldatul Schaëffer. Personajul,<br />
asemenea unui cameleon, îşi<br />
schimbă identitatea în funcţie de<br />
circumstanţe, el se metamorfozează<br />
din rabin în ghid şi în soldat când<br />
Jean îi spune că trece printr-o ţară<br />
atee. Justiţia este parodiată în<br />
dialogul dintre ocnaş şi judecător.<br />
Cei doi află după ce a avut loc<br />
procesul că sunt rude şi numai în<br />
aceste condiţii pedeapsa ocnaşului<br />
ar fi putut să fie atenuată.<br />
Diminuarea sentinţei este parodiată<br />
prin reducerea ei la obiect casnic:<br />
„un shaker”, devenit la Ionesco un<br />
icon al cacealmalei din justiţie:<br />
„De-o parte, se iau la întâmplare<br />
vreo patru sau cinci legi. De altă<br />
parte, se iau nişte aranjamente. Câte legi-atâtea<br />
aranjamente. Se bagă într-un shaker şi se amestecă.”<br />
Şirul dedublărilor pare că se multiplică în mod<br />
aberant, ca un alt procedeu al parodiei. Apelul la forme<br />
inferioare ca şi recurenţă a dublului demască un univers<br />
parodic bine ilustrat în piesa „Foamea şi setea”. Această<br />
amplă parodie a societăţii contemporane relevă funcţia<br />
mimetică a teatrului ionescian, la care se referea criticul<br />
literar Nicolae Balotă când identifica un mimesis<br />
demascat şi descompus. Ionesco dezvăluie astfel faţa şi<br />
reversul societăţii prin intermediul a „două conştientizări<br />
originare, cele ale efervescenţei şi ale greutăţii, ale golului<br />
şi ale prezenţei excesive, ale transparenţei ireale a lumii şi<br />
a opacităţii sale, ale luminii şi ale întunericului dens.”<br />
PROF. MIHAELA TATU<br />
_________<br />
Absolventă a Facultăţii de Litere și Arte,<br />
specializarea română franceză, Universitatea „Lucian<br />
Blaga”, Sibiu, 2004<br />
Profesor de limba franceză la Şcoala Generală Nr. 2<br />
Făgăraş.<br />
__________<br />
Grafică de Ion Petru Pop, ”Proiecţie antică”<br />
(tehnică mixtă)<br />
13
(I)<br />
Mereu suntem tentaţi să folosim<br />
mărturisirile altora, ca şi când ale<br />
noastre n-ar putea fi credibile sau ar<br />
fi, cu prejudecată, insignifiante. De ce<br />
nu ne-am folosi şi de propriile<br />
mărturisiri<br />
Pe Ioan Alexandru l-am cunoscut<br />
în mod providenţial. Aflasem de el<br />
din presa literară şi din cărţile<br />
publicate. Îl citeam cu plăcere.<br />
Simţeam o anume prospeţime în<br />
versurile lui, vigoare, un aer sănătos<br />
şi, aş zice, un<br />
miros de<br />
„tămâie”, o<br />
atmosferă de<br />
sfinţenie.<br />
Poezia lui avea<br />
ceva<br />
inconfundabil.<br />
Putea fi<br />
receptată fără<br />
dificultate, îţi lăsa impresia că vine<br />
de foarte departe şi, totuşi, că are ceva<br />
personal. Era publicat, mai ales, în<br />
„Tribuna” şi în „Luceafărul”.<br />
În vara anului 1978, ajunsesem,<br />
în Capitala ţării, la un Colocviu naţional<br />
pe tema creaţiei. Fusesem delegat,<br />
la prestigioasa acţiune, din partea<br />
judeţului Mureş. Acţiunea se încheia<br />
cu participarea la un spectacol, tocmai<br />
la Teatrul Naţional. Mai era până<br />
la deschiderea cortinei cel puţin o jumătate<br />
de oră. M-am plimbat în timpul<br />
acesta pe o stradă apropiată să iau<br />
o cafea, eventual să fac mici cumpărături<br />
pentru întoarcerea spre casă.<br />
Mergeam agale spre o ţintă<br />
necunoscută. Înspre mine venea un<br />
tânăr destul de înalt, îmbrăcat într-un<br />
pardesiu de culoare închisă, avea o<br />
pălărie neagră cu boruri mari, era<br />
bălan la faţă, păşea rar, preocupat,<br />
poate, într-o atitudine meditativă.<br />
Faţa lui răsărea luminoasă şi<br />
zâmbitoare. Când să trec pe lângă<br />
această persoană, pe care n-o mai<br />
văzusem niciodată, spun, deodată,<br />
parcă stăpânit de o revelaţie: „Ioan<br />
Alexandru!”. Necunoscutul răspunde<br />
scurt şi cu o bucurie nedisimulată:<br />
„El este!”. Am schimbat câteva<br />
cuvinte, cu prezentările de rigoare.<br />
Am băut împreună o cafea. Ne-am<br />
promis că vom ţine legătura. Aveam<br />
sentimentul că am descoperit o mare<br />
„comoară”. Nu trebuia să ştie nimeni,<br />
decât Cel de Sus! În răstimpul a zece<br />
ani – între 1978 şi 1988 – poetul care<br />
îmi devenise instantaneu prieten, ca şi<br />
când ne-am fi cunoscut dintotdeauna,<br />
a fost invitat în oraşul de pe Târnava<br />
– Mică, Târnăveni, de trei ori. Fiecare<br />
invitaţie fiind, negreşit, onorată: 28<br />
noiembrie 1978, 2 decembrie l983, 22<br />
noiembrie 1988. Acum „Onucu” era<br />
un om foarte religios. Deşi, într-o<br />
ambianţă declarat atee, el avea un<br />
curaj fără limite de a-l mărturisi pe<br />
Dumnezeu. I se părea o impietate ca,<br />
fie şi într-o discuţie scurtă cu semenii,<br />
să nu pomenească numele Celui<br />
Preaînalt! Intra într-o localitate,<br />
oricare ar fi fost<br />
ea, prima vizită o<br />
făcea la Biserică.<br />
Se ruga. Avea cu<br />
el în geamantan,<br />
nelipsite, o Cruce<br />
şi Sfânta Biblie.<br />
Acestea erau<br />
„armele” lui<br />
secrete şi<br />
invincibile. Pentru felul lui de a fi,<br />
mulţi, chiar şi dintre cei care<br />
treceau ca „apropiaţi” ai săi, l-au<br />
privit cu o anume „îngăduinţă”,<br />
suspectându-l, în suficienţa lor, de a<br />
fi „anormal”. El primise „focul”,<br />
primise „lumina”, ca un dar! Le<br />
răspândea peste tot!<br />
În 29 noiembrie 1978, alesul<br />
oaspete a aprins în casa mea o<br />
candelă, pe care a confecţionat-o cu<br />
mijloace foarte simple. S-a rugat cu<br />
toţi ai casei. De-atâţia ani încoace,<br />
candela aceea nu s-a stins, „lumina<br />
lină” continuă să ardă! Este candela<br />
vegherii, a legăturii tainice între cer şi<br />
14<br />
pământ, între efemer şi veşnicie, a<br />
iubirii neapuse între om şi Dumnezeu.<br />
Cu prilejul întâlnirilor, s-a făcut o<br />
prezentare a operei poetului, a<br />
recentelor sale apariţii editoriale.<br />
Poetul a ţinut conferinţe pe teme<br />
patriotice şi religioase.<br />
Ultima întâlnire, programată la<br />
Târnăveni, pe 22 noiembrie 1988, s-a<br />
ţinut la Casa Municipală de Cultură<br />
din Mediaş, deoarece poetului, căruia<br />
i se conferise, în acelaşi an, un mare<br />
Premiu – „al păcii şi fraternităţii” 1.. ,<br />
în Japonia (unde fusese invitat de o<br />
personalitate niponă de seamă şi unde<br />
conferenţiase, printr-un favor de<br />
excepţie, timp de două ore, despre<br />
Inimă), i se refuzase intrarea în<br />
Târnăveni de către forul judeţean<br />
Mureş, de propaganda judeţeană comunistă.<br />
Aici, la Mediaş, s-a vorbit<br />
despre recenta sa carte de versuri: Imnele<br />
Maramureşului (1988), iar conferenţiarul<br />
a reluat tema despre Inimă,<br />
uimind auditorul. E de presupus că<br />
printre ascultători se afla măcar un<br />
informator al Securităţii. „Urechea”<br />
partidului unic era „omniprezentă”.<br />
În seara de ajun al Crăciunului<br />
din 24 decembrie 1981 – în ziua următoare,<br />
tocmai de Naşterea Domnului,<br />
împlinea 40 de ani – l-am vizitat<br />
acasă, la Bucureşti, pe strada Belgrad,<br />
nr. 5 ( într-o zonă liniştită a ambasadelor<br />
străine, unde locuia cu →<br />
________<br />
Grafică de Ion Petru Pop,<br />
Îndemn la mărturisire (tehnică<br />
mixtă)<br />
1. Era pentru întâia oră că se acorda acest<br />
premiu unui Poet şi acesta era român -<br />
Ioan Alexandru
numeroasa lui familie) şi i-am dus în<br />
dar o statuetă a Maicii Preacurate, de<br />
mare frumuseţe şi valoare, din lemn<br />
de mahon, cam de 50 cm înălţime,<br />
dăltuită de un artist maghiar, Polgar<br />
Francisc, sfinţită într-o Biserică din<br />
Cetatea de Baltă, de către un preot,<br />
Ioan Fărcaş, viitorul protopop de<br />
Blaj, i-am mai dăruit o prescură în<br />
şapte colţuri, o lumânare din ceară<br />
de albine, ceva vin bun de casă şi un<br />
vas cu miere de albine.<br />
După urările cuvenite, am stat o<br />
vreme de vorbă şi ne-am cinstit la o<br />
masă întinsă, într-o intimitate şi<br />
bucurie de neuitat. Îndată, într-un<br />
jurnal al lui, a notat evenimentul.<br />
Camera unde stăteam era<br />
„burduşită” de cărţi, într-o<br />
neorânduială „savantă”. Spre răsărit,<br />
pe o măsuţă, ardea liniştit o candelă.<br />
Deasupra ei, pe perete, străjuia o<br />
icoană a Mântuitorului, o pictură pe<br />
lemn vechi, creând o ambianţă<br />
atemporală. Ne-am rugat împreună.<br />
A doua zi, de Praznicul Naşterii<br />
Domnului, ne-am dus împreună la<br />
Biserica Patriarhiei. Ne însoţea<br />
pictorul Paul Gherasim, cel care i-a<br />
făcut poetului un portret şi i-a ilustrat<br />
mai multe din cărţile sale de versuri.<br />
Poetul se purta modest. Avea pe el un<br />
costum destul de uzat, „sare şi piper”,<br />
era atent să împartă vorbe şi la unul şi<br />
la altul, cu o bunăvoinţă contagioasă,<br />
faţa îi radia de o tainică lumină şi<br />
obişnuia să păşească larg, ţinând mai<br />
mult, cu o vădită smerenie, capul<br />
aplecat spre pământ.<br />
Versurile sale i se potrivesc:<br />
„Blond, cârn, lungan şi cu urechi<br />
barbare (…) /Adus puţin de umeri<br />
(…) umblu încet (…) Ochii scobiţi în<br />
craniu cu aşchie de bronz (…) /<br />
Armele – braţele-atârnate de umeri<br />
(…) / Semnul din frunte-l am de la<br />
securi…”(Portret, vol. Viaţa<br />
deocamdată, 1965 ). „Din pulbere e<br />
trupul meu luat / Din ceea ce-i mai<br />
nebăgat în seamă / Oricât de mult voi<br />
fi încoronat / Smerenia ca mumă mă<br />
reclamă” (Portret, vol. Pământ<br />
transfigurat, 1982). Când ne-am<br />
despărţit, amfitrionul a oferit<br />
oaspetelui o carte din poezia sa :<br />
Imnele Ţării Româneşti ( 1981) cu<br />
dedicaţia : „Iubitului meu frate în<br />
Domnul, Aurel Hancu, sosit ca un<br />
mag în casa noastră, de ziua Naşterii<br />
Domnului Isus Christos - Ioan<br />
Alexandru - 25 Decembrie 1981.” .<br />
Poetul obişnuia să-şi însoţească<br />
dedicaţiile cu o imagine-simbol,<br />
argumentul mărturisirii sale, un fel de<br />
blazon iniţiatic, aşa cum aveau Evangheliştii:<br />
o flacără cu chip de om, în<br />
interiorul căreia era pus semnul Crucii<br />
lui Christos. Era un mod persuasiv<br />
de a duce în lume credinţa în Dumnezeu.<br />
Îl „tolerau” până şi activiştii de<br />
partid, plătiţi bine, ca să formeze<br />
omul „nou” – fără Dumnezeu - cu o<br />
concepţie „înaintată”. Când nu mai<br />
aveau ce-i face, îl găseau „simpatic”,<br />
dacă nu cumva „fanatic”, imposibil<br />
de „aliniat” cu etica societăţii<br />
„multilateral dezvoltate”.<br />
Era de domeniul evidenţei<br />
cultura lui mai puţin obişnuită.<br />
Stăpânea limbile clasice vechi:<br />
ebraica, greaca. Ţinea peste hotare<br />
conferinţe în germană, limba<br />
modernă a filosofilor. La una dintre<br />
întruniri, cu publicul larg, a declamat<br />
liber, spre uimirea auditorului, în<br />
greacă şi în ebraică, cuvintele din<br />
Evanghelia de la Ioan, capitolul I: „<br />
La început era Cuvântul şi Cuvântul<br />
era la Dumnezeu şi Dumnezeu era<br />
Cuvântul…”, cuvinte rostite de<br />
cosmonauţii americani, ajunşi pentru<br />
prima oară pe Lună. El parcursese<br />
traseul spiritual al marilor lui<br />
înaintaşi: Eminescu şi Blaga.<br />
Contactul asiduu cu vechile culturi <strong>2.</strong>. ,<br />
cunoaşterea lumii prin desele<br />
călătorii de studiu, i-au lărgit<br />
nebănuit orizontul de cunoaştere, i-au<br />
întărit încrederea în forţele proprii,<br />
fără a ajunge vreodată un infatuat, şi<br />
<strong>2.</strong><br />
Un anticar îl anunţă că a primit o<br />
scriere rarisimă: Talmudul ( erau aici<br />
Predicile vechilor evrei despre venirea<br />
lui Isus), în 8 volume, al lui Nae<br />
Ionescu. Evident, tânărul Alexandru<br />
achiziţiona cărţile, ca şi când ar fi trăit o<br />
minune.<br />
15<br />
i-au întărit convingerea că, fără Cel<br />
care l-a chemat la viaţă, nu poate face<br />
nimic durabil, nu-şi poate împlini<br />
menirea în lume, ca om şi ca artist,<br />
nu-şi poate împlini scopul final al<br />
existenţei: dobândirea Patriei Cereşti,<br />
a adevăratei şi nesfârşitei fericiri. El<br />
părea a merge în contra-sens cu<br />
lumea contemporană lui. Cine mai<br />
avea credinţă dintre elitele<br />
intelectuale Sacrul era luat în<br />
derâdere. Stăpânii zilei clamau<br />
„Pacea”, dar îl negau pe Cel Care este<br />
Izvorul Păcii, erau în „război” cu El.<br />
Cel care scrie aceste rânduri a<br />
avut iniţiativa de a infiinţa, la<br />
Colegiul Tehnic din Târnăveni, pe<br />
data de 12 noiembrie 2006, un<br />
Cenaclu al tinerilor liceeni care să<br />
poarte numele celui mai mare poet<br />
religios din Ardeal – „Ioan<br />
Alexandru”. Era un semn de<br />
recunoaştere şi preţuire pentru autorul<br />
„Imnelor”, pentru cărturarul prea<br />
smerit, nebăgat în seamă de cei mai<br />
mulţi dintre conaţionalii lui, pentru<br />
omul politic care s-a „bătut”, în viaţa<br />
publică, pentru adevărata „Re-<br />
Naştere” a neamului său.<br />
Silviu Despa, unul dintre foştii<br />
lui studenţi, pomeneşte în filmul 3. său<br />
despre Ioan Alexandru, pe care îl<br />
consideră „cel mai important reper<br />
spiritual pentru generaţia sa de<br />
studenţi”, despre o întâlnire a<br />
acestuia cu eruditul teolog – Dumitru<br />
Stăniloaie. Poetul îşi mărturiseşte<br />
intenţia sa de a crea, prin opera sa<br />
lirică, o „teologie poetică” a veacului<br />
XX, supranumit, în anumite cercuri, –<br />
„Veacul Diavolului”.<br />
AUREL HANCU<br />
________<br />
Grafică de Ion Petru Pop, „Păşind<br />
în taină » (tehnică mixtă)<br />
3.<br />
Despa, Silviu, Mai presus de moarte,<br />
în Iubire: film documentar, Braşov, 2005<br />
- regăsibil la adresa web:<br />
http://video.google.com/videoplaydocid<br />
.
Va mai trece vreme până când<br />
critica şi istoria literară se vor<br />
pronunţa cu obiectivitate constructivă<br />
în ceea ce priveşte opera unora dintre<br />
contemporanii noştri, scriitorii care<br />
au marcat peisajul literar românesc în<br />
a doua jumătate a secolului XX.<br />
Poate că termenul « obiectivitate<br />
constructivă » este inventat şi chiar<br />
contradictoriu, totuşi mie îmi pare<br />
necesar de aplicat şi evaluat în<br />
literatura română contemporană.<br />
Acest timp istoric de negare şi<br />
alienare devine brusc necesar pentru<br />
distanţare şi reevaluare. Un timp<br />
pentru distanţare, la urma urmei este<br />
trebuitor în toate cazurile, dar poate<br />
să devină din nefericire un timp al<br />
uitării, al neglijării unor capitole din<br />
istoria noastră literară ceea ce devine<br />
un păcat, o irosire.<br />
Un păcat al nepomenirii, al necunoaşterii<br />
şi mai ales al neîncurajării<br />
cititorilor care se formează, aceia care<br />
vin acum să descopere lumi şi cărţi.<br />
De ce i-am priva de bogăţia unei<br />
literaturi <br />
De aici ideea de a aduce în faţa<br />
dumneavoastră acest eşantion<br />
Gheorghe Tomozei, idee care i-a<br />
aparţinut iniţial profesorului şi<br />
autorului Ion C. Hiru, cel care alături<br />
de colegi şi prieteni, (mai ales cu<br />
ajutorul poetului George Baciu), s-a<br />
investit şi în crearea Bibliotecii<br />
« Gheorghe Tomozei» din comuna<br />
Domneşti, căreia fiul poetului,<br />
Maximilian Tomozei şi eu însămi, la<br />
o idee emisă de scriitorul Artur<br />
Silvestri în toamna anului 2008, i-am<br />
donat o parte din biblioteca poetului.<br />
Puţini scriitori români contemporani<br />
au fost atât de preocupaţi, de frământaţi<br />
de gândul posterităţii, al imaginii<br />
publice, de statutul şi rolul lor în<br />
literatură precum Gheorghe Tomozei.<br />
El face parte dintr-o lume scriitoricească<br />
formată odată cu ceea ce era<br />
« noua lume » de după război, cu<br />
avânturile, utopiile, naivităţile, contradicţiile<br />
şi constrângerile ei, cu simţul<br />
datoriei şi al responsbilităţii în<br />
«cetate», cu influenţa benefică şi respectată<br />
a înaintaşilor, o lume ce cocheta<br />
uneori cu idei noi dar şi cu speranţa<br />
înlăturării unor oprelişti. O lume<br />
scriitoricească trăind cu obişnuinţa<br />
unui statut câştigat în societate<br />
prin literatură, mai mult sau mai puţin,<br />
subordonată cerinţelor politice ale<br />
vremii. Nu are rost să judecăm noi a-<br />
ceastă lume, nici să o etichetăm. Putem<br />
să încercăm s-o înţelegem şi să<br />
alegem valoarea înlăuntrul întregului,<br />
căci nu puţine au fost lucrurile de valoare<br />
care s-au scris şi s-au publicat.<br />
Cu timpul, anumite atitudini, idei<br />
exprimate, elemente de cod artistic şi<br />
civic vor fi din ce în ce mai greu de<br />
înţeles de un posibil public cititor ce<br />
ar binevoi, să zicem, să parcurgă<br />
cărţile acelei vremi.<br />
Despre poetul Gheorghe Tomozei<br />
s-a spus că a fost prolific, iar criticii<br />
literari au scris mult despre el, zeci de<br />
cărţi ale sale au fost întâmpinate şi<br />
comentate în revistele vremii dar şi<br />
ansamblul operei sale poetice. Totuşi,<br />
se pare că Tomozei însuşi nu a fost<br />
niciodată mulţumit de receptarea critică<br />
a operei sale şi nici de laurii cu<br />
care i-a fost încununată opera, această<br />
nemulţumire lăuntrică măcinându-l<br />
foarte. Izvora ea dintr-un caracter<br />
paradoxal Poate că da.<br />
Omul care şi-a jertfit, aş zice cu<br />
puţină teamă de a nu fi patetică, ani<br />
de zile pentru restituirea operei unor<br />
prieteni, pentru cărţi de rememorare<br />
şi insertare în peisajul literar, dacă ar<br />
fi să ne gândim numai la Nicolae<br />
Labiş şi Nichita Stănescu, dar mai<br />
sunt şi alte exemple, omul care a găsit<br />
o vorbă, o expresie anume pentru a-i<br />
evoca pe Mihai Gafiţa, Veronica Porumbacu,<br />
Virghil Gheorghiu, Anatol<br />
E. Baconski dar şi pentru Dominic<br />
Stanca sau Florin Mugur, toţi scriitori<br />
dispăruţi, a receptat cu nemulţumire<br />
lipsa «recunoştinţei colective»<br />
sau a recunoaşterii am putea spune,<br />
cu un soi de undă de bosumflare copilărească,<br />
reflex al unei copilării chinuite,<br />
care l-a şi impregnat de altfel,<br />
pentru viaţa toată.<br />
Jurnalistul Tomozei era de fapt tot<br />
poetul Tomozei, căci el presăra în<br />
rândurile sale de proză şi notaţie<br />
jurnalieră câtă poezie putea, având şi<br />
meritul de a apropia cititorul de nişte<br />
lumi şi de nişte teme. Insera deci<br />
substanţă poetică şi în orice caz noţiuni<br />
de estetică, de istorie, de arheologie,<br />
creând gustul pentru lectură,<br />
pentru iscodire şi cunoaştere într-un<br />
public nevăzut ce citea ziarele şi<br />
revistele vremii care, vai, cam păreau<br />
toate la fel. Din magma de vorbe<br />
culese, rândurile lui Tomozei marcau<br />
şi reuşeau să se distingă printr-o<br />
spunere, o idee, un sens. El a avut<br />
acest gen de rubrici şi rubricuţe la fel<br />
de fel de jurnale, şi le intitulase inspirat<br />
: Desene pe asfalt sau Grafitti<br />
sau Oracol.<br />
Texte despre toate cele, nu de puţine<br />
ori presărând gânduri, comentarii,<br />
revenţe făcute amicilor sau<br />
aluzii acide adresate unor confraţi ori<br />
în marginea unor nemulţumiri, în<br />
general culturale.<br />
Asemenea proze scurte, cum le-aş<br />
zice eu, Tomozei a reunit şi publicat<br />
în timpul vieţii sub titlurile « Manuscrisele<br />
de la Marea Moartă » şi<br />
« Plantaţia de fluturi ».<br />
Titluri frumoase şi elegante înfăţişând<br />
publicului un spirit colocvial,<br />
sfătos, un comentator atent şi vivace,<br />
uşor de stârnit şi greu de împăcat,<br />
caustic adeseori, livresc şi calofil, pe<br />
alocuri de-a dreptul preţios, iubitor<br />
împătimit de carte şi mai ales de<br />
beletristică.<br />
Am găsi într-un plic, aşezate cu<br />
grijă, câteva manuscrise ale unor<br />
articole pe care le publicase în presa<br />
de după 1990 şi pe care voia să le<br />
reunească într-un volum. →<br />
_________<br />
Foto: În faţa bibliotecii, cu obsesia<br />
cărţii (sus), în iarna lui 1987, în<br />
Clucer Udricani (jos, foto Maier)<br />
16
El remarca de altfel în jurnalul sporadic<br />
şi pe alocuri chiar eliptic pe care<br />
l-a ţinut, că acest scris la ziar, la gazetă,<br />
practicat în mare parte datorită<br />
nevoilor materiale, necesităţii de a<br />
câştiga şi de a se întreţine, l-a chinuit<br />
toată viaţa şi i-a secat puterea de a<br />
scrie un jurnal adevărat.<br />
După anii 90, situaţia scriitorului<br />
român profesionist să zicem, a scriitorului<br />
care nu s-a înscris prin partide<br />
şi nu s-a agăţat de braţele aşa numitei<br />
societăţi civile susţinute financiar din<br />
surse bizare sau oculte, devenise<br />
problematică.<br />
Tomozei nu a vrut să fie « racolat »<br />
de nicio undă politică a vremii de<br />
tranziţie, încăpăţânându-se să păstreze<br />
o anume independenţă, dar simţindu-se<br />
şi nedreptăţit de lumea nouă<br />
instalată la cârma instituţiilor literare<br />
şi culturale româneşti, în general.<br />
Asistăm aşadar, în aceşti ani de<br />
după nouăzeci, în care poetul a mai<br />
scris şi publicat, tot mai greu, tot mai<br />
chinuit, tot mai puţin, la un soi de<br />
judecată aspră şi chinuitoare, la un soi<br />
de «dureri înăbuşite», cum ar fi spus<br />
Sadoveanu, în care strălucesc pe ici<br />
pe colo, perle de frumoasă spunere<br />
sau împerechieri surprinzătoare de<br />
vorbe.<br />
În poezie, limbajul poetului ajunsese<br />
la esenţializare, cea mai ciudată<br />
dar poate şi cea mai frumoasă este<br />
cartea sa din urmă, Un poet din<br />
Tibet, în care autorul ajusese deopotrivă<br />
la încifrare şi esenţializare.<br />
Într-un text pe care la un moment<br />
dat Tomozei l-a scris despre un scriitor<br />
destul de puţin evocat şi chiar<br />
nedreptăţit, e vorba despre Dominic<br />
Stanca, am senzaţia că de fapt se<br />
autodescrie sau mai exact descrie ceea<br />
ce se petrece şi avea să se petreacă<br />
în fapt cu propria sa creaţie poetică,<br />
cu propriul său traseu literar. Am să<br />
citez câteva rânduri, eliminând cu bună<br />
ştiinţă numele lui Dominic Stanca.<br />
Iată : « Citindu-i azi însemnările de<br />
jurnal (ultimele, scrise pe patul spitalului<br />
ca înaintea unei trageri pe roată)<br />
îmi dau seama că nici atunci, ce<br />
grozăvie ! nici atunci el nu socotea că<br />
e îndreptăţit să se obiectiveze acordându-şi<br />
măcar şansa postumităţii.<br />
Cel care tot timpul s-a arătat<br />
încântat de colegii lui, adesea exagerându-le<br />
virtuţile, şi-a gândit necruţător<br />
răsunetul posibil al cuvintelor<br />
sale tensinate. E bine aşa E<br />
bine să te laşi devorat de şarpele<br />
îndoielii nimicindu-ţi elanurile<br />
17<br />
dintr-o mare, primejdios de mare<br />
modestie tradusă printr-un umor şi el<br />
excesiv, aplicat mai ales propriilor<br />
demersuri <br />
După ce am mai trăit exemplul<br />
lui Miron Radu Paraschivescu, cel<br />
care a lansat, apăsat, ideea că « nu<br />
are un puternic talent personal »<br />
drept care se mulţumea doar să dea<br />
echivalenţe româneşti unor sonuri<br />
străine, îmi vine să spun că nu, că<br />
nu le trebuie oferite criticilor comozi<br />
asemenea capcane. Jocul superior<br />
care e frământarea artistului ce se<br />
vede, dintr-un prea mare exces de<br />
scrupule, învins în luptele (de atelier),<br />
dorinţa de a se desăvârşi printro<br />
dueroasă etalare (şi evident<br />
exagereare) a unor imperfecţiuni, ei<br />
bine, toate acestea sfârşesc prin a<br />
căpăta credibilitate. »<br />
Este fără îndoială, un adevărat<br />
solilocviu al scriitorului, el era frământat<br />
de soarta literaturii şi locului<br />
unui scriitor anume, dar în pielea<br />
căruia se şi vedea, căci atitudini de<br />
maximă îndoială şi de punere a altora<br />
înaintea interesului personal, ei bine<br />
acest tip de faptă i-a caracterizat viaţa<br />
vreme de câţiva zeci de ani.<br />
Nu e de mirare că generaţii întregi<br />
l-au cunoscut pe Tomozei ca pe autorul<br />
cărţii « Moartea unui poet », o<br />
anchetă literară foarte interesantă,<br />
inedită la noi ca gen literar, un fel de<br />
reconstuituire cvasi detectivistică a<br />
vieţii şi morţii lui Nicolae Labiş.<br />
Dar să scrii zeci de ani literatură,<br />
iar până la urmă ce e ales din opera ta<br />
să fie doar punerea în chenar a gândurilor<br />
despre un confrate, evident,<br />
iubit, preţuit, dispărut, nu pare echitabil<br />
în nicio ordine a lucrurilor,<br />
indiferent de contextul cultural !<br />
Revenind la articolul despre Dominic<br />
Stanca, nu mă pot împiedica să remarc<br />
faptul că Gheorghe Tomozei<br />
presăra spuneri pe care într-un fel<br />
subconştient poate şi le-ar fi aplicat<br />
sie însuşi. De genul « …nu era un<br />
învins. Era, în ciuda exerciţiilor îndelungate<br />
şi în pofida precocităţii, un<br />
scriitor care abia începea să articuleze<br />
semnele unei mari opere.<br />
Citindu-l, mai corect spus, recitindu-l<br />
îmi dau seama că (…)începuse să<br />
vadă în sine tiparul de sânge şi nervi<br />
al unui scriitor chemat să se rostească.<br />
A scris suficient pentru a<br />
exista.<br />
A venit însă atrocele deznodămât.<br />
Intenţionasem iniţial ca în locul rândurilor<br />
acestea să încerc într-un scurt<br />
eseu să demonstrez vigoarea talentului<br />
lui(…) printr-un convingător<br />
colaj de citate, dar patima mea pentru<br />
jurnalistică mă învinge (şi mă<br />
convinge) că nu e - cel puţin pentru<br />
peniţa mea - vremea cea mai potrivită<br />
pentru a analiza « la rece » o viaţă şi<br />
o operă devenite, prin devălmăşie, o<br />
rană. »<br />
Exerciţiul pe care vi-l propun mi se<br />
pare, sincer, tulburător căci, repet,<br />
dacă facem abstracţie de numele<br />
scriitorului evocat (într-un articol din<br />
18 martie 1983) aceste rânduri parcă<br />
ar fi scrise de un dublu al lui Tomozei<br />
despre sine însuşi.<br />
Ca şi cum am asista la un exerciţiu<br />
al lui Pessoa, scriitorul care îşi crease<br />
eu-ri alternative pentru a se putea<br />
exprima mai bine sau pentru a-şi<br />
dezorienta contemporanii.→<br />
______<br />
Foto: Grup de tineri scriitori în<br />
1951. În rândul de jos, aşezat pe<br />
pământ, Gh. Tomozei. Puţin la la<br />
stânga sa, Lucian Raicu.
Viaţa şi opera le resimţea Gh.<br />
Tomozei ca pe o rană continuă, fiind<br />
structural creat parcă să vază partea<br />
goală a paharului : şi-a evocat nu<br />
odată cu deznădejde originea socială,<br />
mama dintr-o familie nu neapărat<br />
săracă sau foarte săracă, dar modestă,<br />
o femeie încăpăţănată şi într-un<br />
anume fel cu o personalitate forte,<br />
care pleacă din sat spre Bucureşti din<br />
pricina pruncului pe care îl purta în<br />
pântec.<br />
Ce vremuri, în 1936, când această<br />
fată frumoasă preferă să înfrunte o<br />
lume conservatoare şi să facă un copil<br />
din flori. Copil născut la Leagănul de<br />
orfani Sfânta Ecaterina din<br />
Bucureşti, unde Franţa Stăncescu<br />
(vezi foto, născută la 1 aprilie 1917 la<br />
Pucheni, raionul Muscel) mai rămâne<br />
o vreme hrănind cu laptele ei şi alţi<br />
copii abandonaţi, fraţi de lapte al<br />
micului Gheorghe (se pare că i-a dat<br />
acest nume după numele tatălui biologic,<br />
rămas până la urmă<br />
necunoscut).<br />
Copilăria cea mică s-a petrecut<br />
aşadar într-un leagăn de copii şi apoi<br />
într-o cămăruţă cu chirie, zilele celor<br />
doi nu erau uşoare, Franţa muncea ca<br />
să poată întreţine copilul pe care-l<br />
lăsa în grija unei vecine. Lucrurile s-<br />
au mai îndreptat după<br />
apariţia acelui domn Tomozei,<br />
cu care se va căsători<br />
cam când copilul avea vreo<br />
şapte ani şi care l-a înfiat cu<br />
acte în regulă, dându-i numele<br />
său. Pe acest domn<br />
Tomozei, poetul avea să-l<br />
numească tată pentru că i-a<br />
şi fost tată cu adevărat.<br />
L-am cunoscut şi eu, mult<br />
mai târziu prin 1986, locuia<br />
la Bucureşti, într-un bloc cu<br />
patru etaje din cartierul<br />
Drumul Taberei, pe Aleea<br />
Callatis, împreună cu următoarea sa<br />
soţie, Rodica. Mama Franţa, demnă şi<br />
la fel de încăpăţânată, îşi reluase<br />
numele de fată, Stăncescu. Tatăl,<br />
gârbovit şi bolnav păstra urmele<br />
bărbatului chipeş care fusese.<br />
Relaţia dintre tată şi fiu era de o<br />
complicitate caldă, iar tatăl avea să-i<br />
lase fiului…. cinci caiete şcolăreşti<br />
dictando cu coperţi de vinilin, scrise<br />
cu literă aproape ilizibilă, povestea<br />
vieţii sale pe care, vai, nimeni nu a<br />
citit-o mai apoi şi nimeni nu a putut-o<br />
descifra.<br />
Din copilărie, Gh. Tomozei avea<br />
amintiri în general frustrante, nu era<br />
un copil care se juca cu alţii, prefera<br />
joaca pe un preş uzat cu chibrituri şi<br />
nasturi, pe duşumea, în aşteptarea<br />
mamei. Amintirea bombardamentelor<br />
din război, apoi a cârciumei în care<br />
lucra mama, apoi a valului proletar în<br />
care « tovarăşa Stăncescu » devenise<br />
un fel de asesor popular, toate astea<br />
erau evocate mereu. Noul regim dădea<br />
celor săraci o şansă, dacă ştiau şi<br />
voiau să o folosească, şi tânărul Tomozei<br />
talentat la literatură, istorie şi<br />
caligrafie, a folosit-o din plin. Aşa<br />
începe să scrie, să versifice şi aşa<br />
ajunge mândria mamei sale.<br />
În fapt, peisajul argeşean, acel « la<br />
ţară » adeseori evocat, nu există încă,<br />
trebuie că familia să se fi apropiat<br />
mult mai târziu de fata rebelă plecată<br />
la Bucureşti, prea mândră ca să divulge<br />
numele tatălui plodului său,<br />
prea mândră ca să se întoarcă înapoi,<br />
la Pucheni. Aşa că Bucureştiul este<br />
locul copilăriei poetului, cu adresa<br />
din strada Ion Călin, unde au locuit o<br />
vreme. Intrarea la Şcoala de literatură<br />
“Mihai Eminescu” avea oarecum să îi<br />
pecetluiască destinul. Avea să fie<br />
scriitor şi numai scriitor.<br />
Într-un timp în care gluma nu era<br />
chiar cea mai bună cale de-a trece nici<br />
de cenzură, nici de privirile acre ale<br />
unor « tovarăşi », Tomozei era un<br />
ludic în sensul cel mai pur şi mai<br />
literar al termenului.<br />
Aceasta a fost una din frecvenţele<br />
pe care s-a întâlnit cu Nichita Stănescu,<br />
şi uite-aşa se amuzau ei de toate şi<br />
de tot, presărând în umorul lor pete de<br />
literatură, vrute sau nevrute.<br />
Stau să mă gândesc dacă Bulgakov<br />
sau Ilf şi Petrov, mari scriitori ruşi,<br />
care au ironizat în chip genial stereotipiile<br />
umane ale unui bolşevism<br />
primitiv, sunt încă aşa de actuali şi de<br />
gustaţi, de ce nu ar fi gustate ironiile<br />
fine, rafinate şi cutezătoare ale<br />
contemporanilor noştri <br />
18<br />
Ironia era floreta cea mai fină din<br />
arsenalului lui Tomozei, ironie<br />
dublată adeseori de o aciditate greu<br />
de suportat de unii. Vocea îi devenea<br />
un pic răguşită şi cuvântul lovea<br />
pieziş, fără drept de apel. Asta, rar.<br />
În cea mai mare a timpului,<br />
Tomozei nu privea drept în faţă<br />
interlocutorul, îi evita privirea<br />
aruncând o străfulgereare piezişă de<br />
parcă ar fi fost angajat într-o luptă<br />
corp la corp.<br />
Ironia nu îl părăsea însă niciodată,<br />
poate doar atunci când atacul<br />
« contimporanilor » era foarte greu de<br />
suportat, precum în scenariul unui<br />
proces înscenat la revista Argeş,<br />
proces care i-a mâncat sănătatea ani<br />
în şir.<br />
El se aştepta ca gesturile sale de<br />
cultură făcute faţă de zona geografică<br />
pe care o considera de obârşie (prin<br />
mama sa) să fie apreciate sau, mă rog,<br />
puţin măcar lăudate, căci recunoştinţa<br />
îi era adesea singura posibilă răsplată.<br />
În “cazul Argeş” nu a fost deloc<br />
aşa. Toată lumea recunoştea că făcuse<br />
o revistă extraordinară, în care pusese<br />
şi inventivitate şi talent de editor,<br />
susţinuse nume importante precum<br />
Fănuş Neagu, Ileana Mălăncioiu,<br />
Florenţa Albu, Ana Blandiana,<br />
Romulus Rusan, Ion<br />
Negoiţescu, Florin Mugur,<br />
Nichita Stănescu şi câţi alţii,<br />
colecţia revistei aşteaptă cred<br />
să apară în ochii publicului.<br />
El nu avea însă abilitatea<br />
necesară de-a nu străluci în<br />
urbea de adopţie probabil,<br />
acumulând un soi de invidie<br />
latentă şi care avea să facă<br />
explozie.<br />
Cineva va scrie, sper, până<br />
la urmă, Viaţa lui Gheorghe<br />
Tomozei.<br />
Sper să fie cineva de bună<br />
credinţă, iubitor de literatură şi de<br />
poeţi, cineva care să ştie să se<br />
scufunde într-un timp şi să îl<br />
înţeleagă aşa încât paginile superbe<br />
scrie de Gheorghe Tomozei să ajungă<br />
la cititor, iar viaţa sa, dedicată numai<br />
şi numai literaturii, să nu fie uitată.<br />
Cred că asta şi-ar fi dorit.<br />
Ianuarie <strong>2011</strong><br />
CLEOPATRA LORINŢIU<br />
_______<br />
Foto: pe vaporul “Transilvania”,<br />
în 1959
Aş începe prin a scrie că românul,<br />
în poezia sa zisă populară, dar nu<br />
numai acolo, este doar complice cu<br />
natura din jurul său. În niciun caz un<br />
reflexiv al adâncurilor ei, un meditativ<br />
la resorturile sale ascunse, un contemplativ<br />
gratuit al ei. Pentru el natura,<br />
acceptată aici ca un aspect general<br />
al realităţii pământeşti, deci complet<br />
exterioare omului, este doar mediul<br />
(foaie verde şi una, frunză lată şi aşa,<br />
în pădurea cu doi brazi, o poiană verde,<br />
foaie verde de lămâie, sfântul soare<br />
etc.), e numai fundalul în faţa căruia<br />
se desfăşoară viaţa şi dramele ei<br />
(plecarea în cătane, căsătoria, moartea,<br />
naşterea pruncilor, pribegia, năvălirile<br />
străinilor etc). Chiar mergând<br />
la sintagma „codrul frate cu românul”<br />
nu putem afla altceva decât lumea din<br />
afară, exteriorul fiinţei care se perpeleşte<br />
în zbaterea cotidiană de a vieţui.<br />
Ascunzându-se, cel mai adesea, în<br />
adâncurile codrului, deci el se adânceşte<br />
în ceva ce-i rămâne doar un fel<br />
de platoşă exterioară, e drept salvatoare,<br />
o mantie ce îl face invizibil în<br />
orice poveste. Codrul este aici doar<br />
un adjuvant, un lucru ca atâtea altele<br />
care musai să-l salveze pe românul<br />
căzut în mare suferinţă. Culegerile de<br />
folclor şi pastelurile scrise de toţi<br />
poeţii noştri (de la Vasile Alecsandri<br />
pornire) nu fac altceva decât să<br />
afirme această opacitate a firii românului<br />
la miracolul naturii. Cel mai a-<br />
desea atât de ascuns e acest miracol,<br />
încât acestuia îi şi rămâne în această<br />
perfectă stare primară, indefinită şi<br />
fără consecinţe pentru sufletul lui. În<br />
aceeaşi vreme, el se păstrează în a-<br />
ceastă neaşteptată, pentru noi, neînţelegere<br />
a naturii, natură de la care se<br />
revendică, pe care o clamează mereu.<br />
Dar cât de superficial o face! Pentru<br />
că atât de puţin şi atât de rar vrea s-o<br />
înţeleagă, să şi-o aproprie.<br />
Şi atunci mai că eşti îndrituit să dai<br />
dreptate unor critici literari (serioşi)<br />
cum că implementarea în literatura<br />
română a poemului japonez (haiku,<br />
tanka, gunsaku, haibun ş.a.) este o<br />
chestie (neserioasă) superficială şi neavenită.<br />
Pentru că (lasă aceştia să se<br />
înţeleagă acest lucru) românul doar<br />
admiră natura şi o face pentru foarte<br />
scurt timp şi extrem de superficial<br />
(rămânerea la suprafaţa lucrurilor devine<br />
aici o chestie… naţională!). Pe<br />
de altă parte el nu are chemarea de a<br />
privi natura prea multă vreme. Superficial<br />
şi ironic, ludic şi miştocar,<br />
românul are prea puţină propensiune<br />
pentru a se contopi cu adevărat cu a-<br />
ceasta. Şi când – prin ce minune,<br />
Doamne – o face, o face superficial,<br />
epidermic şi cu o doză dureros de<br />
indiferentă. Să ne gândim doar la felul<br />
în care priveşte acesta distrugerea<br />
pădurilor, a spaţiilor verzi, a apelor<br />
etc., totul sub scuza (din bătrâni!) sau<br />
justificarea (modernă) că „Lasă, bă,<br />
ce te bagi! Că se reface ea! Că de<br />
aia-i natură!” În acest caz, despre ce<br />
fel de contemplare mai poate fi vorba<br />
Ce să contemple Gunoaiele,<br />
cioatele, hârtiile În Elveţia şi în<br />
Japonia, îmi doream să mai aflu câte<br />
un lucru care să rupă monotonia (sic)<br />
frumuseţii acelei naturi protejate cu<br />
obstinaţie, iubite cu patimă. Despre<br />
contopirea cu natura ce să mai fie<br />
vorba Ce mister să stea în această<br />
stare în care noi împingem natura, cu<br />
bună ştiinţă şi inconştient (!) şi fără<br />
niciun dram de iubire la distrugere, la<br />
dispariţia ei în ultimă instanţă Undeva<br />
Lev N. Tolstoi scria că sufletul<br />
uman rupt de natură este condamnat<br />
să piară. Dar dacă nu are disponibilitatea…<br />
În schimb, I. L. Caragiale,<br />
pe drept sau pe nedrept acuzat că nu<br />
zugrăveşte natura în scrierile sale,<br />
scria unui critic al vremii că nu are<br />
„din toate astea prea, foarte mult sau<br />
mult, dar cred că am destul, şi mai<br />
cred că peste destul în artă nu mai<br />
trebuie deloc.” Iată între ce limite se<br />
poartă această înfruntare. Eu cred că<br />
românului, deşi „s-a născut poet”, îi<br />
lipseşte „organul” care să-l facă să<br />
vibreze pe aceeaşi lungime de undă<br />
cu natura, să se implice în interioritatea<br />
naturii, să o simtă ca pe o altă<br />
natură a fiinţei sale proprii. Această<br />
lipsă e salvată câteodată de… pastel.<br />
Dar şi de critica literară „acidă" şi<br />
„demistificatoare” la adresa celor care<br />
îndrăznesc să scrie altfel despre natură<br />
(prea multe haikuuri sunt doar nişte<br />
mini-pasteluri, nereuşite şi acestea!).<br />
Şi exerciţiul acesta critic, asupra a<br />
ceea ce se scrie şi se publică sub<br />
numele acestui gen literar, trebuie<br />
făcut fără amânare. Luaţi la bani<br />
mărunţi revistele de gen, pe hârtie sau<br />
on line, dar şi pe celelalte – puţine, e<br />
drept – care publică din când în când<br />
(şi) o astfel de poezie (haiku, mai<br />
ales). Vă veţi convinge uşor de spusa<br />
19<br />
mea de mai sus şi de justeţea<br />
„atacurilor” celor care ne neagă<br />
dreptul la… poezie.<br />
Dincolo de propria capacitate de a<br />
înţelege şi de „a lucra” la unison cu<br />
natura, poemul haiku (dar şi celelalte<br />
poeme japoneze!) înseamnă şi o<br />
tehnică bine însuşită şi respectată:<br />
regula versurilor de 5-7-5 silabe, kiregi<br />
(cezura, ruperea poemului după<br />
primul vers pentru a marca acel<br />
altceva ce face farmecul acestui poem),<br />
kigoul (simbolul, mai mult sau<br />
mai puţin explicit, al anotimpului),<br />
construcţia în trei nivele care trebuie<br />
să răspundă celor trei întrebări când,<br />
unde, ce, absenţa verbului în final,<br />
realizarea paradoxului, dar şi un alt<br />
mod de a accepta natura în care (încă)<br />
trăim, precum şi subtilele ei schimbări<br />
lipsite, aparent, de importanţă şi<br />
de urmări pentru existenţa noastră,<br />
dar fiind „materia primă” a acestor<br />
poeme. Realizarea acestor precepte<br />
tehnice este, după părerea mea, obligatorie,<br />
tot aşa cum este şi împlinirea<br />
estetică prin raportarea permanentă la<br />
acestea. Atât când compunem un astfel<br />
de poem, dar şi atunci când îl<br />
traducem (şi aici mare este durerea<br />
când citeşti ce şi cum traduc unii un<br />
haiku!). Acestea sunt îndeobşte cunoscute<br />
haijinilor, dar merită să le<br />
reamintim din când în când. Mai ales<br />
pentru că unii poeţi, pentru „a scăpa”<br />
de un asemenea „chin”, caută să justifice<br />
existenţa astăzi a unui haiku…<br />
liber! „Liber” de ce Păi dacă „ne eliberăm”<br />
de aceste canoane, ne eliberăm<br />
deplin şi definitiv tocmai de haiku.<br />
Şi atunci, fără a spune că nu sunt<br />
realizate estetic, dar după o altă estetică<br />
desigur, aceste poeme sunt poeme<br />
şi, nicidecum poeme haiku (se
mai practică stratagema poemelor „în<br />
gen haiku”, dar ce-o fi însemnând<br />
chestia asta nu ştiu şi nimeni n-o<br />
explică). Care ar fi, pe scurt, aceste<br />
canoane estetice ale unui bun haiku<br />
(foarte bun va fi dacă voi/vom/veţi<br />
avea şi… talent!) Mai întâi conceptul<br />
de Mu, cel care se referă la singurătate,<br />
la sărăcie spirituală absolută, la<br />
golirea de sine, apoi Shiori, adică<br />
perceperea naturii legat strâns de fineţea<br />
acestei percepţii (Hosomi). Punerea<br />
întrebării despre esenţe (Koan)<br />
trebuie să însoţească mereu atât adevărul<br />
poetic (Fuga-no-makoto), cât<br />
şi uşurinţa, prospeţimea şi luminozitatea<br />
exprimării (Karumi). Oare să<br />
îndrăznesc a justifica unele (niciun<br />
poem nu le poate conţine pe toate!)<br />
dintre spusele mele de mai sus cu un<br />
haiku Să încercăm: gânduri rătăcite<br />
- / pe drumul acesta nimeni/ rar<br />
câte-o frunză. Vă las dumneavoastră<br />
plăcerea de a descoperi care dintre<br />
trăsăturile estetice ale unui haiku leam<br />
surprins cu/în poemul meu şi care<br />
nu. Şi acum un poem al lui Basho,<br />
aparent la aceeaşi temă: la capăt de<br />
drum – / sunt încă viu în seara /<br />
scurtă de toamnă.<br />
Cu cele de mai sus cred că am făcut<br />
un pas important înspre ideea că, dacă<br />
nu iubim cu adevărat natura, nu are<br />
niciun rost să ne apucăm de scris<br />
haiku. Dar această iubire nu trebuie să<br />
fie una declarativă şi patetică (90%<br />
dintre haibunurile publicate şi citite<br />
de mine sunt simple compoziţii<br />
şcolăreşti şi e păcat că se publică aşa<br />
ceva!), ci o iubire absolut personală,<br />
una aptă să materializeze şi în stare să<br />
se pună în starea de a lucra asupra<br />
noastră din interior. Abia, poate,<br />
atunci vom putea scoate la lumină,<br />
exteriorizând, cuvintele care să<br />
devină poemul dorit de fiecare dintre<br />
noi, scriitor sau cititor. Cum se poate<br />
face asta Greu de spus şi de dat<br />
reţete. Pentru mine, cel mai adesea, şi<br />
nu ezit s-o fac publică, poezia, de<br />
orice formă ar fi ea, vine din asociaţii<br />
sonore, aproape fără nicio legătură cu<br />
natura din jur. Şi atunci se produce,<br />
când se produce declicul, dintr-un<br />
străfund al amintirilor (uitate)<br />
(re)vine imaginea, imaginea care ar<br />
trebui să însoţească, aşa mi se pare<br />
mie firesc, tocmai acele mişcări ale<br />
naturii văzute, trăite cândva. Şi<br />
aceasta se suprapune, se combină, se<br />
transformă prin natura din jurul meu<br />
de la momentul trăirii acelei<br />
străfulgerări greu de explicat şi de<br />
prins în cuvinte. Grăbindu-mă, încerc<br />
să „le prind” şi să „le unesc” în ceea<br />
ce ar putea să fie poemul. Interesant<br />
că un poet japonez, Daisetz Suzuki,<br />
spunea că trebuie să faci acest lucru<br />
cât mai rapid cu putinţă, pentru a nu<br />
pierde esenţialul din natura care te-a<br />
impresionat la un moment dat.<br />
Gândindu-te prea mult la ea (aici este<br />
tocmai iraţionalitatea poemului haiku<br />
la care se ajunge atât de greu!) pierzi<br />
momentul în care natura ţi s-a revelat<br />
cu asupra de măsură (ca într-un fel de<br />
fantă a timpului pentru călătoriile<br />
interstelare). Referindu-se tocmai la<br />
cuvintele care trebuie să însoţească<br />
„trezirea” ta înaintea naturii revelate,<br />
Mihai Şora vorbea despre un<br />
„precuvânt” preexistent undeva (unde<br />
oare) şi pe care poetul îl aduce la o<br />
stare de imitare a acestora tocmai prin<br />
cuvintele poemului său. Oare care să<br />
fi fost acest „precuvânt” care l-a<br />
inspirat pe Basho când a scris:<br />
plângând singură - / deasupra lumii<br />
luna / şi umbra bătrânei (mi-am<br />
permis aici să traduc eu aceste două<br />
poeme ale lui basho). Niciodată nu-l<br />
vom şti, dar cu siguranţă poetul „a<br />
fost vizitat” de acest cuvânt. Şi nu o<br />
singură dată. Pentru noi, pentru mine<br />
în special, cuvintele care ne invadează<br />
ca nişte păsări negre (Hitchcock<br />
să trăiască!) sunt aşa de multe<br />
încât atunci mă simt cu adevărat român<br />
(logoreic adică!). Şi ezit, amân<br />
sau abandonez. Bine-o fi Tocmai<br />
pentru că cuvintele noastre nu au<br />
destulă subtilitate şi adâncime (nu<br />
zicea oare cineva că tocmai din pricina<br />
limbii noastre nu avem mari filosofi-poeţi<br />
de genul lui Heidegger, ci<br />
numai mari poeţi-filosofi de genul lui<br />
Lucian Blaga!) sunt nepotrivite, de<br />
cele mai multe ori, scopului urmărit<br />
de poet, deci şi de mine. Tot amânând<br />
şi ezitând între şi între cutare cuvânt,<br />
se poate rata un bun poem (dar poţi s-<br />
o faci, şi cel mai adesea asta se şi<br />
întâmplă, atunci când îi dai zor cu ce<br />
20<br />
„material” ai la îndemână). Asta pentru<br />
că, furat de propriul meu orgoliu,<br />
las acolo tocmai cuvintele acelea nepotrivite<br />
(noi ştim că celor mai mulţi<br />
poeţi români le trebuie poeme kilometrice<br />
poate pentru a găsi tocmai…<br />
cuvintele potrivite! Dar cel mai adesea,<br />
şi tare mulţi, nu le găsesc niciodată,<br />
oricât de lungi le vor fi căutările<br />
şi… poemele!). Dacă las lucrurile aşa<br />
cum s-au născut (născocit) ele iniţial,<br />
aşa va fi şi haikuul: un eşec. Abia<br />
apoi, nu neapărat imediat, caut echivalenţe,<br />
sinonime, polifonii, asonanţe<br />
etc., toate cu scopul ca ele să-mi „ghicească”<br />
gândul dintâi. Or acesta călătoreşte<br />
sau zboară cine ştie pe unde,<br />
imediat după ce m-a atins. Aripa lui<br />
diafană sau ghiontul lui de bun globetrotter<br />
nu mai au efect asupra mea.<br />
Au trecut. Duse sunt (pe apa Sâmbetei).<br />
Şi eu stau prostit înaintea hârtiei,<br />
nemaiştiind care a fost gândul de la<br />
început şi care să fie cuvintele pentru<br />
a-l readuce, pentru a-l imortaliza. Într-un<br />
târziu aflu ceva, ceva părelnic ca<br />
toate faptele noastre pline de sinele<br />
care nu ne părăseşte niciodată. Undeva,<br />
aproape sau mai departe de mine,<br />
de noi, natura îşi vede de existenţa ei,<br />
dar nu uită să ne trimită zi de zi,<br />
noapte de noapte, semne despre existenţa<br />
ei, despre miracolul acestei existenţe.<br />
Iar dacă noi vom putea conjuga<br />
cele două naturi, cea umană şi cea cu<br />
adevărat naturală, într-o singură poezie,<br />
fie ea şi de 17 silabe, încă putem<br />
spune că speranţa este şi pe uliţa<br />
noastră. Şi cum ziua de-acum s-a<br />
năpustit, acesta-i cuvântul, asupra<br />
noastră cu gerul (Boboteaza bate la<br />
geam!) cumplit al iernii, musai să<br />
închei cu un poem; tanka de astă dată:<br />
degete fine - / pe geamul aburit /<br />
semne fără rost / dincolo gerul şi<br />
ceaţa / ascund azi pădurea.<br />
Nicio întreprindere de acest fel nu<br />
este lipsită de riscuri, de primejdia ca<br />
eu să fi scris aici lucruri cu care voi să<br />
nu fiţi de acord. Nici nu mi-am propus<br />
aşa ceva. Iar dacă v-am stârnit, iar<br />
mai încolo veţi şi scrie despre tot ce<br />
v-a supărat aici, scopul meu e în mare<br />
parte atins. Să ne citim tot mai mult şi<br />
cât mai multe poeme reuşite, de orice<br />
gen ar fi ele!, vă doreşte,<br />
MARIAN NICOLAE TOMI<br />
________<br />
Grafică de Ion Petru Pop,<br />
”Proiecţii ale timpului” (tehnică<br />
mixtă)
Motto:<br />
„De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet<br />
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în<br />
flăcări...<br />
Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea<br />
Phoenix”<br />
(M. EMINESCU, „ODĂ- ÎN METRU<br />
ANTIC”)<br />
„Poemul Phoenix”, cartea lui Nicolae<br />
Băciuţ, apărută la Editura Nico,<br />
Târgu-Mureş, 2010, le cuprinde la un<br />
loc, în coordonate ale evoluţiei spirală<br />
- cumul, simbolic, pe toate celelalte<br />
volume de versuri: „Muzeul de<br />
ceară”, „Memoria zăpezii”, „Nostalgii<br />
interzise”, „Singurând”. Transferul de<br />
sens, de la pasăre la poem, pe baza<br />
asemănării prin călătorie, libertate, în<br />
diferite ipostaze, dă contur ideii că<br />
poezia corespunde unei zodii de zbor.<br />
„Poemul Phoenix”, poem şi volum<br />
totodată, cuprinde metaforă la titlu,<br />
dar şi la vers, explicită la Nichita<br />
Stănescu, unde se aseamănă vibraţiei<br />
poetice, în cele mai tainice expresii<br />
ale ei, implicită la poeţii optzecişti,<br />
dar încă ne-exprimată într-o formă<br />
atât de directă, în mod tranşant.<br />
Poetul oferă poemului ce re-naşte<br />
din propria-i cenuşă trăsături pe<br />
măsură: poeticitate, lirism, sonoritate.<br />
Din imaginea păsării Phoenix, cu<br />
simbolurile ei (încredere, speranţă), el<br />
reţine şi consfinţeşte, la rându-i,<br />
nemurirea prin poem, chiar a<br />
poemului însuşi. Poemul din carne şi<br />
oase, trăit şi îndurat ca destin, ca<br />
bucurie şi durere, implacabile,<br />
dubitabile; poemul care salvează şi se<br />
salvează şi dincolo de moarte.<br />
Prelungirea poetului în poem,<br />
curgerea aceasta inevitabilă, este atât<br />
de evident simţită, încât cele două<br />
noţiuni – Poetul şi Poemul - se<br />
contopesc, aprinzându-se reciproc.<br />
Poemul Phoenix, poemul ca<br />
pasărea Phoenix, poate fi torţă, făclie.<br />
Ideea de foc este cea care, paradoxal,<br />
salvează o creaţie întreagă, prin<br />
pasiune, prin opera de-o viaţă, prin<br />
re-facere, re-naştere, continuitate,<br />
trecere într-o altă materie, ancestrală.<br />
Poemul e şi el fiinţă, în viziunea lui<br />
Nicolae Băciuţ. În urma lui, după ce<br />
acesta îşi pierde suflarea, lumea rămâne<br />
în derivă, o realitate ne-păzită.<br />
Imaginea poemelor umane,<br />
poemelor – oameni, este plină de<br />
fericită inspiraţie, apărută într-o clipă<br />
rară: „După moarte,/ poemelor mele/<br />
le cresc unghii şi păr.” Dragul<br />
poetului de poeme, de „sălbatice<br />
poeme”, e ca sentimentul de afecţiune<br />
pentru ploi, la Ana Blandiana,<br />
în „iubesc ploile”, ca-ntr-o armonie a<br />
universaliilor. Investirea poemului cu<br />
atribute umane, nu de început<br />
(naşterea se pierde în timp), de sfârşit<br />
(moartea lor), chiar de speranţă<br />
(veşnicia de după moarte), probează<br />
capacitatea poetului, reuşita lui de-a<br />
interveni în ordinea lucrurilor.<br />
Poetul se reîncarnează în poeme<br />
şi acestea preiau gestul de-a scrie,<br />
într-un ritual propriu, de aşezare a<br />
obiectelor la locul lor, de dare în<br />
grijă, de lăsare în seamă.<br />
Poemele scriu poeme „cărora le cresc<br />
pene şi fulgi”. Aşadar, o împărţire<br />
este gata efectuată: poemelor de om<br />
le cresc unghii şi păr, poemelor de<br />
poeme le cresc pene şi fulgi, de parcă<br />
ar fi pui de pasăre, „şi-nvaţă singure<br />
să zboare”, ca o şansă dată nesfârşitului.<br />
Acesta este basmul pe care<br />
ni-l propune, liric, Nicolae Băciuţ, în<br />
care să credem. Poetul împacă cele<br />
două maluri, tărâmuri. Aceasta e<br />
împăcarea majoră, a condiţiilor<br />
inegale. E resemnare, chiar. Înlănţuind<br />
fenomenele, în mod heideggerian,<br />
Nicolae Băciuţ le simte şi re-simte, la<br />
nivel universal. Trecerea senină din<br />
viaţă în moarte, din moarte în altă<br />
viaţă, „în viaţă ca şi-n moarte/ în<br />
moarte ca şi-n viaţă”, stă sub semnul<br />
unei căutări: „Unde eşti, Doamne”<br />
Vocativul din întrebare face trimitere<br />
tocmai la Divinitate, nu e vorba de o<br />
altă căutare, în care are loc invocarea<br />
ajutorului de sus, lucrul acesta<br />
lămurindu-se în continuare: „unde<br />
eşti, Doamne,/ cine ne desparte”<br />
21<br />
Înainte de-a re-naşte, poemul -<br />
supremul se aprinde, arde mocnit, de<br />
la vers la vers, de la un rând la altul,<br />
crescând scânteie, pară, flacără,<br />
vâltoare. Rostogolirea de foc, în<br />
tradiţie, înseamnă purificare. La<br />
Nicolae Băciuţ, „poezia sunt eu” se<br />
transformă în „asta-i moartea mea/ şi<br />
doar în ea/ voi învia”. Sentimentul<br />
puţinului ce ne-a fost dat, e dublat de<br />
multitudinea greşelilor ce ne ispitesc<br />
să le împlinim: „Mi-ai dat,/ Doamne,/<br />
zece porunci/ şi numai o viaţă.”<br />
Mărturisirea „Mi-am pierdut câteva<br />
poeme” se potriveşte cu „În căutarea<br />
timpului pierdut”, devenit astfel sens,<br />
rost, preocupare, cu regret şi<br />
consolare în acelaşi poem: „Dar poate<br />
că-ntr-o altă viaţă/ ne vom întâlni:”<br />
Poemul închinat omului de carte,<br />
„sărut stânga/ sărut dreapta/ care ţin<br />
drept cruce cartea” face trimitere tot<br />
la lumea de dincolo, poetul trăgând<br />
cu ochiul, aproape de fiecare dată, la<br />
marginea de lume. Rohia este<br />
„margine de lume”, în care trece<br />
albastrul (de Voroneţ!). Cântarea<br />
poetului e desprinsă, parcă, din glasul<br />
de îngeri: „Dacă ceru-i fereastră/ şi<br />
fereastra mi-e cer/ ninge-mă,<br />
Doamne, / cu lerui ler.” Sentimentul<br />
iubirii e prezent în cele mai frumoase<br />
versuri. Astfel, iubita e umbră<br />
permanentă, de care poetul cu greu se<br />
desparte: „umbra ta e un copac,/ cu<br />
ramuri de ceară,/ cu frunze luminând,/<br />
în care mă îmbrac...” Dar şi poemul e<br />
ca o umbră ce însoţeşte fiecare gând:<br />
„poemele se aşează în bănci/ în<br />
fiecare toamnă,” şi „Când începi un<br />
poem/ n-ai decât să accepţi/ în curând<br />
ai să-l pierzi.” Oraşul invocat –<br />
Sărmaş, Sărmaş – este motiv de<br />
întoarcere în lumea copilăriei: „fă-mă<br />
copil,/ fă-mă fântână.”<br />
Datate în cer (prin avion) şi pe<br />
pământ ( în diferite colţuri de lume),<br />
poemele lui Nicolae Băciuţ se<br />
amestecă, se potrivesc în aerul pe<br />
care-l respirăm, fără să ştim, de multe<br />
ori, cine îl/le scrie. În acest volum,<br />
Poetul şi Poemul se regăsesc, se<br />
contopesc, îşi împrumută gesturi, cantr-o<br />
înţelegere, ca-ntr-o lege<br />
respectată, nu doar inventată. Poezia,<br />
ajunsă acum la forma ei deplină, este,<br />
în cazul lui Nicolae Băciuţ, o marcă<br />
inconfundabilă. Iar, judecând după<br />
similitudinea prezentă, între Creator<br />
şi Creat, Poemul Phoenix este, în cele<br />
din urmă, Poemul Băciuţ.<br />
ELENA M.CÎMPAN
„Nu cred că există scriitor clujean<br />
care să nu fi intrat niciodată în<br />
Arizona”, locul celor mai animate<br />
întâlniri din lumea literară clujeană,<br />
spune Nicolae Băciuţ în deschiderea<br />
noului său volum de interviuri<br />
realizate în timp de aproape trei<br />
decenii cu câteva nume de referinţă<br />
din viaţa literară a Clujului, multe<br />
dintre ele intrate în judecata<br />
axiologică a literaturii române. Un<br />
local frecventat, după tradiţia marilor<br />
oraşe, de numeroşi oameni de cultură,<br />
care, amplasat fiind între Tribuna şi<br />
Steaua, se spunea că între cele două,<br />
cea mai bună revistă e tot... Arizona.<br />
Numele acesta este remitizat de autor<br />
adnotând într-o serie de interviuri,<br />
opinii şi speranţe demne de a fi fost<br />
reţinute. Nicolae Băciuţ are conştiinţa<br />
unui fapt de istorie literară şi, sub<br />
abilitatea intervievării sale, Ioan<br />
Alexandru, Augustin Buzura, Teohar<br />
Mihadaş, Romulus Guga, Marian<br />
Papahagi, Petru Poantă, Aurel Rău,<br />
Ion Simuţ, Eugen Uricaru, Grigore<br />
Zanc şi alţii avansează îndrăzneţe<br />
viziuni asupra omului de artă, asupra<br />
condiţiei sale şi formulează, la<br />
vremea aceea, curajoase opţiuni care<br />
au reuşit totuşi să vadă lumina<br />
tiparului în special în <strong>Vatra</strong>, în<br />
Echinox, Alpha ori Steaua Roşie.<br />
Confesiuni aparent cuminţi, de genul<br />
Sunt preocupat de un contact<br />
sufletesc sincer, natural, spontan,<br />
fratern (Adrian Popescu), fals<br />
defensive, ca de pildă Pentru Clujul<br />
anilor tinereţii mele ar fi trebuit să se<br />
nască din nou Bacovia (Romulus<br />
Guga), ori făţişe, ca în Condiţia<br />
omului contemporan stă sub semnul<br />
politicului (Grigore Zanc), acestea<br />
anticipau cu fermitate o iminentă<br />
revoluţie spirituală căreia, desigur, îi<br />
urmează inevitrabil şi cea socială,<br />
după cum timpul avea s-o confirme<br />
curând. De pildă, în interviul cu Ioan<br />
Alexandru (Iubirea e pânza, vântul,<br />
nava care ne salvează de<br />
vremelnicie), poetul Imnelor (aidoma<br />
Psalmilor lui David) scrutează<br />
virtuţile Logosului ca transcendenţă a<br />
cuvântului şi crede că atât timp „cât<br />
poezia nu se adânceşte în suferinţele<br />
unui neam, are puţine de spus acelui<br />
neam.” Poetul socoteşte „esenţial<br />
studiul la o universitate din Occident”<br />
care deschide spre Das Sein-ul<br />
heideggerian şi aminteşte că în<br />
cabinetul cunoscutului filosof german<br />
nu se putea intra dacă nu ştiai greaca<br />
<strong>veche</strong>. După „obsedantul deceniu”, se<br />
naşte cu vigurozitate o nouă<br />
generaţie: „Generaţia mea s-a<br />
deosebit de cele de dinaintea ei nu<br />
atât prin ceea ce a făcut nou, ci prin<br />
ceea ce n-a vrut să facă. Acest refuz<br />
estetic, în primul rând, ne şi unea<br />
între noi”, reţinea în septembrie 1985<br />
Baciuţ (<strong>Vatra</strong>, 10/1985) într-o<br />
discuţie cu Ana Blandiana (Nu numai<br />
pământul, ci şi adevărul este rotund.<br />
Dovadă stau capodoperele). Şi dacă<br />
totuşi în interviul din 1985, autoarea<br />
Calcâiului vulnerabil găsea în<br />
însingurarea fiecăruia un sentiment al<br />
solidarităţii, în 2003 speranţele se<br />
spulberă (Nimeni nu se mai simte<br />
solidar sau alături de nimeni ; Târgu-<br />
Mureş, 6 aprilie 2003). Ea aduce ca<br />
exemplu de model ideal pentru relaţia<br />
scriitor - putere cazul lui André<br />
Malraux în care Charles de Gaulle<br />
găsise un colaborator pe care îl<br />
promovează în funcţii demne de toată<br />
încrederea (din 1958 până în 1969<br />
Malraux este ministru de stat şi<br />
ministru pentru probleme culturale,<br />
jucând un rol important în iniţierea<br />
mişcării "Rassemblement du Peuple<br />
Français"). Din viaţa politică<br />
românească de după 1989,<br />
dezamăgită de cei cărora le-a<br />
încredinţat cauza Alianţei Civice, Ana<br />
Blandiana, fiindcă l-a cunoscut, l-a<br />
respectat cel mai mult pe Corneliu<br />
Coposu. Că la Arizona „optzeciştii”<br />
discutau, fie şi cu un curaj indus,<br />
lucruri generale, dar cruciale ale<br />
scrisului românes, se ştia încă din<br />
vremea aceea, unii dintre scriitorii<br />
22<br />
ardeleni urmând să fie drastic<br />
cenzuraţi. În general se făceau<br />
observaţii care într-o prima analiză<br />
erau nevinovate, însă în subsidiar în<br />
ele mocnea un vulcan al răbdării ce<br />
nu de puţine ori atingea ostentaţia.<br />
Aşa, de pildă, Augustin Buzura se<br />
antrenează într-o discuţie despre aşazisul<br />
scriitor total (el venea dinspre<br />
medicină spre proză, tot aşa cum Ion<br />
Barbu venise dinspre matematică spre<br />
poezie) şi crede că a riscat, fiindcă<br />
încă nu ştia ce îl aşteaptă; ambele<br />
meserii aveau să-i ceară „totul şi încă<br />
ceva în plus”. Şi, totuşi, apreciază el,<br />
„medicina m-a marcat pentru<br />
totdeauna. Am învăţat să văd omul şi<br />
altfel de cum se vede, m-a obişnuit cu<br />
disciplina muncii şi a cercetării, m-a<br />
ajutat să-mi cunosc disponibilităţile,<br />
dar şi limitele, mi-a deschis drumul<br />
spre alte sfere ale cunoaşterii” şi<br />
tocmai de aceea consideră că<br />
„adevărul, oricât de incomod poate fi<br />
el pentru moment, nu poate face rău<br />
semenilor tăi” (februarie, <strong>Vatra</strong>, nr<br />
3/1985). Buzura se încumeta să<br />
creadă şi să spună că scriitorii îşi vor<br />
dobândi totuşi statutul şi „vor trebui<br />
să scrie, să trăiască din scris, deci nu<br />
va mai fi nevoie să se apere prin<br />
sindicat, dar nu să trăiască neapărat în<br />
grup” (textul avea să apară în Steaua<br />
roşie de la Târgu-Mureş, în 13<br />
septembrie 1986). Într-un alt interviu<br />
care aminteşte de o celebră replică din<br />
Le Cid al lui Corneille („Literatura nu<br />
o judec după vârstă, ci după valoare” -<br />
Alpha, nr.2/1990), Buzura anticipează<br />
cariera unui Mircea Nedelciu, ori Ion<br />
Bogdan Lefter şi alţii care nu-i vor<br />
dezminţi previziunile. Interviurile lui<br />
Nicolae Băciuţ (de personalitate, de<br />
opinie, dar si de experiment, dat fiind<br />
că revine peste timp cu aceleaşi nume<br />
şi asupra aceloraşi probleme; a se<br />
vedea cele cu Ana Blandiana sau cu<br />
Augustin Buzura) restituie<br />
concomitent un climat spiritual şi o<br />
istorie secvenţială a unui timp<br />
tensionat printr-o nostalgică întoarcere<br />
în Arizona clujeană. Şi când spun asta,<br />
am în vedere inclusiv evocările lui<br />
Romulus Guga (Pentru Clujul anilor<br />
tinereţii mele ar fi trebuit să se nască<br />
un nou Bacovia; în Echinox, nr. 4-<br />
5/1981). „L-am cunoscut pe Romulus<br />
Guga, care era pentru mine nu numai<br />
unul dintre întemeietorii Vetrei (serie<br />
nouă), ci şi un scriitor în jurul căruia<br />
gravita viaţa culturală a unui oraş, a<br />
unei zone distinse în geografia<br />
spirituală a ţării”, notează Nicolae
Băciuţ, tot aşa cum Ion Vartic găseşte<br />
în Mircea Zaciu figura tutelară pentru<br />
echinoxişti. Vorbind despre apariţia<br />
dramei Evul Mediu întâmplător,<br />
Guga îşi destăinuie un crez care, de<br />
fapt nu era numai al său şi al<br />
generaţiei sale, ci şi al celor mai<br />
tineri: „Cred că omul fără libertate se<br />
înăbuşă, se alterează, se anulează. De<br />
aceea, lupta lui pentru libertate este<br />
tema principală a unei literaturi<br />
politice. Evul Mediu întâmplător e o<br />
piesă despre nimicire, despre<br />
mecanismul totalitar care-şi propune<br />
să distrugă nu numai umanismul şi<br />
omul, dar care propune josnicia,<br />
cinismul şi delaţiunea şi omuciderea<br />
drept principii morale”, spune el cu<br />
toată responsabilitatea. O<br />
emoţionantă evocare ne prilejuieşte<br />
Nicolae Băciuţ într-un interviu cu<br />
Teohar Mihadaş (Napoca<br />
universitară, nr.7/1980) despre A.E.<br />
Baconsky, „o personalitate uitată de<br />
unii prea repede şi de alţii<br />
necunoscută”. Mihadaş a simţit că<br />
Baconsky l-a găsit cam imprevizibil<br />
şi şi-ar fi prevenit colegii de redacţie<br />
de la Steaua: „Mihadaş are un<br />
temperament periculos, nu se poate<br />
colabora cu el". Dar avea dreptate, o<br />
recunoaşte acesta: „Nici alţii n-au<br />
colaborat comod cu mine. Am simţit<br />
că-l iubesc (pe Baconsky, n.n.), iar el<br />
că mă admiră compătimitor!”<br />
Controversele de la Arizona animă<br />
discuţiile. În timp ce Ion Vartic crede<br />
insinuant că „a face cronică literară<br />
nu înseamnă a avea obligatoriu şi cu<br />
adevărat sentimentul valorii” (<strong>Vatra</strong>,<br />
nr.4/1984) şi notează mai apoi că a<br />
învăţat „câte ceva de la toţi<br />
echinoxiştii adevăraţi care au trecut<br />
prin redacţie şi a început să simtă şi<br />
să înţeleagă pulsul unei noi literaturi<br />
ce se năştea prin ei”, profesorul Ion<br />
Vlad, în Descoperirea operei (1970),<br />
argumentează cum „cronica literară e<br />
martorul, însoţitorul unei literaturi”<br />
(<strong>Vatra</strong>, nr.12/1984). Însă ni se pare că<br />
punctul pe i este pus la Arizona de<br />
Grigore Zanc (Condiţia omului<br />
contemporan stă sub semnul<br />
politicului –în <strong>Vatra</strong>, nr.12/1988).<br />
Parcă presimţind apogeul imposibil,<br />
cu un an înainte, Zanc iese din orice<br />
ambiguitate:„ Capcanele politicului –<br />
spune el - nu sunt puţine; începând cu<br />
tezismul şi toată gama de variante<br />
idiliste, moralizatoare, pretinseducative<br />
şi sfârşind cu miza<br />
exclusivă pe fronda politică sau<br />
curajul de paradă (fals, în dublu sens<br />
– o dată prin travestirea curajului<br />
civic în curaj literar, apoi prin<br />
exprimarea lui doar când, cum şi cât<br />
îi permit indulgenţele de la primărie.”<br />
Aşadar, putem reţine cartea lui<br />
Nicolae Băciuţ Întoarcere în Arizona,<br />
Editura Nico, <strong>2011</strong>, ca pe o filă fără<br />
de care istoria spirituală a Clujului nu<br />
se afirmă în toată măreţia şi<br />
originalitatea ei.<br />
IULIAN CHIVU<br />
Discret, retras într’o paloare care îi<br />
amplifică forţele, poetul, prozatorul şi<br />
eseistul Liviu Pendefunda, medic<br />
neurolog în viaţa de fiecare zi, îşi<br />
desăvârşeşte, sub semnul marilor<br />
simboluri, opera literară. Poet, excelează<br />
în lirica de atmosferă, cu incursiuni într’o<br />
lume a iniţierii, bântuit de semne riguros<br />
ordonate. Masiva antologie Ros lucis,<br />
apărută în 2009, stă dovadă pentru această<br />
afirmaţie. La fel volumele de proză. 13 Și,<br />
mai puţin ştiutele, poate, eseuri şi studii<br />
iniţiatice, publicate în cărţi ca Dogmă sau<br />
libertatea gîndirii (2007) sau Al treilea<br />
clopot (2009). În acestea din urmă, jocul<br />
semnelor, cu interpretări înscrise în<br />
structuri eterne, vorbeşte despre o lume<br />
bine organizată, coagulată în ritualuri<br />
neschimbătoare.<br />
*<br />
Ca orice artă, literatura îşi are punctul<br />
de plecare în trăire şi în sentiment. Sigur<br />
că reflecţia nu lipseşte niciodată. In<br />
fiecare caz, proporţiile dintre sentiment şi<br />
calcul artistic sunt variabile. Traiectoria<br />
pe care evoluează scriitorul nostru este<br />
una circulară: se pleacă de la intuiţie,<br />
aceasta se întrupează în lumea sensibilă,<br />
de unde sunt extrase elementele de<br />
construcţie ale imaginilor, iar de aici se<br />
ajunge la sensuri simbolice, ascunse<br />
profanilor. Sunt traiectoriile din volumul<br />
de faţă. De subliniat, ca un punct de<br />
plecare, ascensiunea constantă către<br />
valoarea artistică, componentă a valorii<br />
spirituale. În Simeze în labirint personajul<br />
principal povesteşte cu ironie cum,<br />
înconjurat de „prieteni de ocazie”, este<br />
întrebat, în legătură cu tablourile expuse,<br />
„care e mai bun” În contextul<br />
şmechereştilor semne „cu ochiul” ale<br />
acestora e percepută confuzia<br />
fundamentală: „Parcă mă întrebau despre<br />
13 Farmacii astrale 2 – Chintesenţe dintr’un<br />
aludel (proză scurtă) şi Robia Timpului<br />
(roman), Editura Princeps Edit, 2010<br />
23<br />
o specialitate de salam, combinaţie de<br />
carne, soia şi ingrediente. Imi venea să le<br />
răspund că nu le gustasem…” (169)<br />
*<br />
Ironia este, de altfel, unul din<br />
instrumentele la care prozatorul apelează<br />
frecvent. Ironia în diversele ei ipostaze.<br />
Iată un caz de ironie amară. În Zîmbet<br />
peste ani, un copil crescut de bunici se<br />
gândeşte, atunci când este bătut pentru<br />
orice, că bunica, o femeie corpolentă, ar<br />
trebui să se „desfacă în două, să crape<br />
într’o parte bună şi una rea, rea. Avea de<br />
unde. Iar cea bună să o alunge pe<br />
cealaltă.” (185)<br />
*<br />
Principala cale de cunoaştere a lumii<br />
rămâne însă aceea a simbolului. „Iată însă<br />
că simbolul cel mare al familiei mele este<br />
licorna” (10), ne dezvăluie Liviu<br />
Pendefunda în această carte, conţinând<br />
texte mai vechi şi mai recente. Licorna<br />
(inorogul, unicornul) este un animal<br />
fabulos, secret, cu puteri misterioase.<br />
După descrierea pe care o face inorogului,<br />
Plinius cel Bătrîn spune că această „fiară”<br />
nu poate fi niciodată prinsă vie. Cu alte<br />
cuvinte, nu i se poate afla niciodată<br />
secretul. În Chintesenţe dintr’un aludel,<br />
licorna, cu „nasul ei de os”, se dovedeşte<br />
o fiinţă tristă, principala ei putere, cornul,<br />
devenind inutilă. Decriptarea pe care o<br />
putem acorda apariţiei în volumul de faţă<br />
a acestei prezenţe poate viza reflecţia şi<br />
raţiunea. Proza – de fapt, întreaga<br />
literatură a lui Liviu Pendefunda – este<br />
deseori suport pentru o meditaţie înrudită<br />
cu aceea din eseuri. O meditaţie care se<br />
substituie, subtil, trăirii.<br />
*<br />
Iată’l pe autor subliniind el însuşi<br />
importanţa unui asemenea mod de<br />
existenţă artistică: „....reflecția. Această<br />
facultate mentală este desigur facultatea<br />
cea mai importantă a conștienței noastre<br />
subiective. În fapt, urmarea acesteia<br />
putem acționa și gândi în orice moment.<br />
Dacă puterile noastre mentale s-ar fi<br />
limitat numai la memorie și imaginația<br />
noastră, atunci viața tributară conștienței<br />
ar fi fost în mod constant îndreptată către<br />
un trecut pe care l-am fi regretat sau l-am<br />
fi pus în balanța cauză-efect, ori<br />
dimpotrivă către un viitor pe care ni l-am<br />
imagina mai bine adaptat aspirațiilor<br />
noastre”. (12 -13)<br />
*<br />
Reflecția în calitate de facultate<br />
subiectivă înseamnă pentru autor „a<br />
raționa, iar a raționa înseamnă a face o<br />
judecată asupra unei situații sau<br />
probleme.” Actul de raționare pur<br />
subiectiv cere, pentru a nu intra într’un<br />
cerc vicios, fie limitare la memorie<br />
(percepții despre amintiri), fie imaginație<br />
(indeterminare relativă), inhibare a<br />
oricărei atitudini naturale obiective din<br />
partea cititorului. Cu alte cuvinte, o
invitație la lectură într’o notă<br />
fenomenologică. Personajele din proza lui<br />
Liviu Pendefunda creează un univers<br />
reprezentat, la nivelul lecturii, prin<br />
simțuri, ca intuiție originară a obiectelor,<br />
fenomenelor. Raţiunea metamorfozânduse<br />
astfel în memorie. Un adolescent la<br />
prima lui experienţă sexuală reflecta<br />
asupra percepţiei selective a lumii. În<br />
viaţă trebuie să ştii ce să alegi – încât<br />
starea „pe care oricine şi-ar dori-o, dacă ar<br />
şti ce să ceară vieţii, încât nu ştiu dacă<br />
faptul e să simţi sau, mai bine spus, să nu<br />
te mai simţi nici pe tine în mijlocul tuturor<br />
lucrurilor care te înconjoară”. (200) Locul<br />
simţurilor este important, fiind vorba de<br />
artă, iar totul se aşează într’o ordine de<br />
neclintit. Comparaţiile pot transforma<br />
treptele percepţiei în imagini ataşante.<br />
„Teii înfloriseră. Oraşul părea un ceai<br />
călduţ şi ameţitor.” (Aceeaşi iubire şi<br />
acelaşi război – 232)<br />
*<br />
Vorbeam despre scrieri saturate de<br />
simboluri şi de tot ceea ce poate fi legat<br />
de acestea: filosofia medievală<br />
(rosicrucianism), filosofia lui Blaga (chiar<br />
un mic fragment din eu nu strivesc corola<br />
de minuni a lumii). Printre aceste<br />
elemente sunt inserate decupaje dintr’o<br />
realitate concretă. Ele au menirea de a<br />
sublima realitatea, uneori folosind pentru<br />
aceasta toată banalitatea sa.<br />
Prozele din volum sunt secvenţe ale<br />
unui continuum, din ceea ce viaţa<br />
derulează în faţa noastră fără oprire. Un<br />
tânăr dintr-o familie înstărită, înfiat de o<br />
rudă pentru a putea face şcoală (într-o<br />
primă perioadă a regimului comunist, cei<br />
care nu aveau „origine sănătoasă” nu erau<br />
primiţi în şcoli), urmărit de foşti colegi de<br />
facultate, se ascunde într-o toaletă. „Uitel,<br />
i-am auzit strigând în urma mea, abia<br />
reușind să închid ușa de la closet”.<br />
(Grădinarul - 17) Locul în care se<br />
ascunde şi moralitatea acţiunii celorlalţi<br />
sunt la acelaşi nivel. Este doar un<br />
exemplu pentru talentul aparte în<br />
observarea/crearea nuanţelor imperceptibile<br />
ochiului needucat.<br />
Și Maștera (35) debutează într-un mod<br />
asemănător, subliniind elementul concret;<br />
un fragment de cotidian, o scenă, o<br />
imagine reală care trebuie să şocheze sau<br />
măcar să captiveze atenţia: „Am avut mai<br />
mulți bărbați, ne povestea ea, dar n’am<br />
fost niciodată măritată” povestea o<br />
ghicitoare în faţa unor fraţi, maştera<br />
făcându-i cândva băiatului o puternică<br />
vrajă de răzbunare...<br />
În Atolul din vis, o proză ermetică,<br />
bărbatul povesteşte propriilor copii vise<br />
reprezentând o incursiune într’o lume<br />
posibilă. Confesiunile au o valoare<br />
iniţiatică. Un episod se repetă, element<br />
concret care leagă întreaga narațiune de o<br />
situație reală. „Copiii cărora le<br />
povestisem erau așezați pe pernele din<br />
salon în jurul meu.”(76) „Copiii mei,<br />
cărora le povestisem, erau așezați pe<br />
pernele din salon, făcând o oarecare<br />
protecție în jurul spațiului care mă<br />
odihnea.” (85)<br />
În Apa sfințită (94) apare o fetiţă de 12<br />
ani. Adolescenţii la vârsta interesului<br />
special pentru toate secretele sunt, cum se<br />
poate constata, personajele predilecte în<br />
această carte. Într’o proză în care multe<br />
elemente apar ca prin ceaţă, neclare,<br />
adolescenta este o iniţiată. Ceea ce i se<br />
întâmplă, legat de vârstă, este o nouă<br />
iniţiere, aceea în dragoste. Cei din jur,<br />
părinţii în primul rând, nu ştiu dacă<br />
aceasta va lua calea cea bună sau calea<br />
cea rea. Părinţii ar vrea să i se substituie,<br />
pentru a prelua riscurile opţiunii. Dar fata<br />
are un vis, urmat de obsesia unei prezenţe<br />
străine în preajmă. Prezenţă care devine o<br />
experienţă limită. „Mă doare capul. Nu<br />
mai pot.”<br />
*<br />
Autorul armonizează contrastele,<br />
lumile diametral opuse, stăpânind cu<br />
virtuozitate această tehnică. Lumile se<br />
întrepătrund: una abstractă, cu cât mai vie<br />
cu atât mai apăsătoare, mai neliniștitoare<br />
și o alta concretă, percepută în situații<br />
banale, obiecte (de la mobilier la rochii cu<br />
guler de dantelă) care induc o atmosferă<br />
de vetust, de misterios, ceva care se cere<br />
luat în seamă.<br />
*<br />
Altă categorie de obiecte se situează la<br />
granița dintre cele două lumi (abstractă –<br />
ca indeterminare relativă) și concretă –<br />
redusă la mici pasaje, lucruri mărunte<br />
amintite în treacăt, lume pusă în paranteză<br />
(reducţie fenomenologică, ca percepție<br />
despre amintiri). O astfel de lume<br />
recompune instrumentarul alchimistului,<br />
ca în nuvela Grădinarul: retorte, eprubete,<br />
creuzete sau Chintesențe dintr’un aludel<br />
(132): mojarul, matrasul, athanorul,<br />
alambicul. Rolul acestor obiecte, pentru<br />
personajul din Inițierea în absolut (104 –<br />
24<br />
105) este unul „simbolic”, „mă incitau la<br />
meditație”.<br />
*<br />
Ca tip de scriitură, Liviu Pendefunda<br />
alternează fraza scurtă cu perioadele de<br />
largă respiraţie, cu verbe poziționate la<br />
sfârșitul frazei: „Ai spus. Mi-ai dăruit o<br />
mașină de scris și am scris. Mi-ai dat o<br />
carte venită de la Vatican știind că mă<br />
închin Sfântului Scaun și sunt un bun<br />
creștin și am citit-o.” Tip de scriitură care<br />
dă ritm și poziționează, în acest caz,<br />
personajele. Atmosfera e una fantastică,<br />
ambiguă. Ca atmosferă, universul textelor<br />
lui Liviu Pendefunda îmi evocă prozele<br />
lui Michel de Ghelderode.<br />
*<br />
Nici una dintre scrierile din volum nu<br />
are un final alcătuit după modelul clasic.<br />
Începuturile și sfîrșiturile surprind, sunt<br />
neanunțate, apar ca o enunțare. Tema<br />
rămâne în proză, misterul este adus la<br />
suprafață prin actul scrierii. Îi revine<br />
cititorului să preia elementele și să<br />
compună imaginea în ansamblul ei.<br />
*<br />
O compoziție fină din culori<br />
antagoniste ce pot constitui și contura eul<br />
nu direct, ci prin anticiparea evoluției ne<br />
aduce în faţa ochilor un bărbat integrat în<br />
lumea laboratorului – despre care am<br />
amintit –, un laborator invocând lumea<br />
alchimiştilor. „Negreala care este stadiul<br />
incipient drept însușire a haosului te va<br />
conduce prin armonie la albire, sufletul<br />
eliberându-te de moarte și aducând în<br />
jurul tău învierea, iar multitudinea<br />
culorilor de care te vei bucura în lumea<br />
aceasta sunt conținute în alb. Mireasă a<br />
Marii Taine, vei fi primind din stadiul de<br />
argint, prin cel de aur solar trupul și<br />
sângele Domnului. Așa se ajunge la<br />
răsăritul înroșit din dimineața spiritului<br />
tău, albul și roșul putând sărbători nunta<br />
lor chimică.” (Chintesențe dintr’un<br />
aludel, 142-143). Chintesenţa ţine de<br />
cunoaştere şi percepţie: „Îmi cunosc<br />
timpul și așteptările. Chintesența e semn<br />
că trebuie să plec.” (144). Descrierea<br />
licornei (simbol mărturisit) pe care o<br />
descoperă în laborator (dormind în braţele<br />
unei fecioare) iese din ordinea imaginilor<br />
consacrate fabuloasei fiinţe care poate fi<br />
prinsă, ne spune aici autorul, doar „când<br />
doarme în poala unei fecioare…”<br />
*<br />
O bună proză este romanul Robia<br />
timpului. Moartea văzută prin ochii unui<br />
copil a cărui mamă este prinsă într-un<br />
proces. Copilul își dorea o mașinuţă<br />
elegantă, roșie sau albastră. „Unora li se<br />
pare o frunză arsă o fire distrusă” (Cap I,<br />
152) .<br />
Uneori, proza îl trădează (inevitabil!)<br />
pe poet. „Mă extaziau fluturii. Asemenea
alungării din rai și a îngerilor ce au<br />
păcătuit, fluturii cădeau spre pământ.”<br />
Cap. III, Simeze în labirint e un text ce<br />
aminteşte de „tablourile dintr’o<br />
expoziție”. Tablourile cumpărate de<br />
Sandu la recomandarea lui Val provoacă<br />
în acesta din urmă o reacție: lumea din<br />
afară (orașul în construcție, dulceața cu<br />
apă rece, dorința de a picta, prietenii de<br />
ocazie) o completează pe cea din tablou<br />
(copacii arși primeau în țepușele lor<br />
corpurile ultimilor fluturi care cădeau).<br />
Imaginea nu rămâne fixată în simeze – se<br />
simte că „primăvara care sosea avea să<br />
înverzească, să înflorească acei copaci<br />
austeri din tablou” (177). Visul lui Marius<br />
reprezintă firul roșu al romanului, Ana și<br />
Val, personajele principale, urcând pe<br />
scara vieții, obsedați de magia timpului şi<br />
de vis.<br />
*<br />
Opera literară a lui Liviu Pendefunda<br />
este echivalentul, în domeniul artei, al<br />
unei continue, aprofundate iniţieri.<br />
Artistul creşte o dată cu transformarea<br />
acestor iniţieri, cu diversificarea lor.<br />
Avem aici câteva trepte din constituirea<br />
operei care îl reprezintă pe scriitor. Iar<br />
scriitorul îşi rafinează mijloacele, îşi<br />
amplifică puterea singulară de sugestie.<br />
Mâna sa realizează uneori desene<br />
complicate, înmulţind la infinit detaliile –<br />
alteori şterge şi simplifică, menţine doar<br />
liniile principale. Totul cu forţă, pe de o<br />
parte, cu o amplificare a subtilităţii, pe de<br />
alta… Poezie şi proză, raţiune şi<br />
intuiţie…<br />
CONSTANTIN PRICOP<br />
Prin pânza subţire a scriiturii lui<br />
Petrişor Ciorobea, se întrevede şi palpită<br />
făptura vie a experienţei; oricât ar încerca<br />
să o îndesească prin fire şi cunoştinţe<br />
livreşti, aceasta iese la iveală precum<br />
conturul şi culorile fluturelui paradisului<br />
prin coconul său. Că scrie într-un mod<br />
poliţist câteva mici romane, Misiunea<br />
Foka (Ed. Militară, Buc., 1980; în colab.<br />
cu Augustin Guran), Capcană pentru<br />
spion (Ed. „Milenium III”, Deva, 1990;<br />
colab. cu W. Liwil), Fotografii<br />
periculoase. Un caz de spionaj şi<br />
contraspionaj (Casa de Editură „Mureş”,<br />
Târgu-Mureş, 1991), ori într-un mod<br />
deliberat realist-magic, romanul<br />
parabolic, Casarabassa (Ed. „Corvin”,<br />
Deva, 1997), sau evocativ liric, romanul<br />
Estudiantina Vals (Ed. Călăuza v.b.,<br />
Deva, 2010), determinante ale experienţei<br />
iradiază proiecţia personajelor indiferent<br />
de spaţiul şi timpul de desfăşurare epică<br />
sau de cauzalitatea artistică.<br />
25<br />
Petrişor Ciorobea s-a născut la 28<br />
august 1947, în comuna Vălişoara, judeţul<br />
Hunedoara, din părinţii Olivia-Marioara şi<br />
Petre Ciorobea. Până la apariţia lui, tatăl<br />
fusese jandarm în mărginimea moţilor,<br />
după care trebuie să devină funcţionar şi<br />
mai apoi contabil, mutându-se cu familia<br />
şi fiul de şase luni în comuna Dobra.<br />
Provenea din Oltenia, fiu al lui Dumitru<br />
Ciorobea din Valea Fetei, comuna<br />
Verguleasa, de cum treci Oltul din<br />
Drăgăşani. După mamă, străbunicul Toma<br />
Neamţ a fost, în Dobra, învăţător şi preot.<br />
Copilul nu poate să urmeze decât<br />
dăscălia, ocupaţie atât de nobilă în Ardeal.<br />
Şi pentru aceasta, trebuie să meargă spre<br />
„centru”, în sensul exact al cuvântului,<br />
întâi în „capitala” judeţului, urmând<br />
Liceul „Decebal” din Deva, apoi în<br />
centrul universitar al Transilvaniei,<br />
absolvind Facultatea de Filologie a<br />
Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-<br />
Napoca, în 1970. Cariera profesională<br />
urmează o aceeaşi avansare, de la<br />
periferie spre „centrul” cu centrele sale.<br />
Este profesor de limba şi literatura<br />
română şi franceză, pe durata repartiţiei<br />
de trei ani, la Cărmăzăneşti, comuna<br />
Gurasada, judeţul Hunedoara; apoi, din<br />
1973 până în 1989, metodist la Centrul de<br />
îndrumare a creaţiei populare a judeţului<br />
Hunedoara, instructor cu munca culturaleducativă<br />
la Casa Armatei Deva,<br />
inspector la Departamentul Cultelor<br />
pentru Hunedoara, inspector principal<br />
învăţământ la Consiliul popular al<br />
judeţului Hunedoara şi director la Centrul<br />
de librării Deva. După 1989, este profesor<br />
de limba română la Liceul Energetic din<br />
Deva, de limba spaniolă la Şcoala Nr. 4,<br />
lucrează la Casa corpului didactic,<br />
instructor la Filiala judeţeană a Crucii<br />
Roşii şi, în fine, consilier la Direcţia<br />
judeţeană pentru Cultură, Culte şi<br />
Patrimoniu Naţional Hunedoara, de unde<br />
se pensionează, nedorit, în 2008. Se<br />
observă desfăşurarea a trei cercuri:<br />
primul, al formării spirituale, rotunjinduse<br />
cu „centru” universitar Cluj, al doilea,<br />
al surprinderii şi observării, pe cât posibil<br />
şi oarecum din interior, a „centrelor”<br />
suprapuse, şi al treilea închizându-se, tot<br />
într-un „centru”, chiar dacă i se zice<br />
direcţie.<br />
Cronologic, prima perioadă se încheie<br />
cu debutul publicistic în revista Echinox<br />
(1969); a doua, cu cărţile de spionaj, la<br />
suprafaţă, şi cu romanul Casarabassa,<br />
parabolă antitotalitaristă, în subterană; şi a<br />
treia, cu „rememorarea” duios-lirică a<br />
primei perioade, a adolescenţei şi<br />
studenţiei, în romanul Estudiantina Vals.<br />
Iar ca filoane genetice, în creaţia lui<br />
Petrişor Ciorobea vin, din partea<br />
părinţilor, dezinvoltura cuvântului ironic<br />
oltenesc, suprapusă peste aşteptarea<br />
temperat-ardelenească, şi, din experienţa<br />
amplă cu reluări spre „centru”, vădirea<br />
lumii ca teatralitate, cu încâlcitele ei<br />
„scenarii”, din care nimeni nu se poate<br />
sustrage, nici măcar despărţi, decât prin<br />
fantele nevinovate ale râsului. Acultândul,<br />
vorbind, ai impresia că ai în faţă fie un<br />
actor, fie un regizor. De altfel, a pus în<br />
scenă piese de teatru scurt, cu formaţii de<br />
amatori (cu Iancu la Hălmagu de Paul<br />
Everac a luat şi un premiu) şi tot el scrie<br />
pertinente cronici de teatru.<br />
Să refacem determinarea. Primei<br />
perioade îi corespunde, de fapt, romanul<br />
din urmă, Estudiantina Vals. Un roman<br />
al rememorării anilor de studenţie<br />
clujeană, din 1965-1970, în care enunţul<br />
naraţiunii este la persoana întâi şi la<br />
prezent, confesiunea devenind prezenţă şi<br />
sinceritate spontană, iar întâmplările<br />
narate stau bine înfipte cu un capăt în<br />
realitatea studenţească şi cotidiană a<br />
Clujului acelor ani, iar cu celălalt se pierd<br />
în atmosfera sentimentală proprie vârstei<br />
adolescentine, aproape de oriunde şi<br />
oricând. „E plăcut şi reconfortant să<br />
descoperi acea îmbinare-completare a<br />
sentimentalismului excesiv – observă<br />
Dumitru Hurubă – cu un realism bine<br />
distribuit pe întregul roman” (Un roman<br />
oarecum insolit..., în Vox Libri, nr. 15,<br />
2010, Deva, p. 64). Este o evocare lirică şi<br />
realistă, personală şi autentică prin<br />
extraordinara păstrare în memorie a date<br />
şi locuri, case şi străzi, a chipuri de colegi<br />
şi profesori, mai toate dezvelindu-se sub<br />
unghiul erosului. Numele locurilor se<br />
păstrează, ale oamenilor li se elimină<br />
prima literă, dar rămân uşor de<br />
recunoscut. O exuberanţă a adolescentului<br />
student (P)Etrişor (C)Iorobea în căutarea<br />
femeii, a feminităţii şi intimităţii relevate<br />
în studenta la Defectologie, numită<br />
Mignonne de acest Pierrot. Candoare şi<br />
naivitate, sentimentalism şi beţie a<br />
simţurilor, şi nu numai, drapate cu versuri<br />
din poezia de dragoste a lumii (de la<br />
Cântarea cântărilor la tristul sunet al lui<br />
Mallarmé: „La chair est triste, helas, et<br />
j’ai lu toutes les livres...”), toate<br />
conducând spre un „centru” al intimităţii,<br />
femeie şi casă, ca spre o cunoaştere de
sine. A nu se uita că astfel începe<br />
cunoaşterea de sine, cu celălalt.<br />
Autorul reconstruieşte pagină cu pagină<br />
zilele care explodează de poezie şi iubire,<br />
de efluviile imprevizibile şi acaparatoare<br />
ale adolescenţei dornice de a cuprinde<br />
lumea după măsura proprie, a jocului şi a<br />
iubirii, şi le aşază coral – titlul romanului<br />
aparţine corului studenţesc al Universităţii<br />
– , sau floral, ca într-un florilegiu, în care<br />
culoarea devine ton şi tonul<br />
vorbirii culoare, iar<br />
despărţirile-unirile dintre ele<br />
se fac prin „tăieturi” de sonuri<br />
culturale, sau de meditaţie<br />
voioasă,<br />
senectutadolescentină.<br />
Ele vin să<br />
fixeze bine şi psihologic<br />
aprinsa şi învolburata pânză ce<br />
acoperă misterul feminin.<br />
Personajul substitut al<br />
autorului narează cu voluptate,<br />
pe lângă orele de cursuri,<br />
exploziile erotice şi pornirile<br />
carnale. Nu centrul universitar,<br />
nu centrul oraşului, ci<br />
studentul narator şi iubita sa par centrul<br />
universului. Tot ce este în jur, căminul<br />
studenţesc şi sălile de curusuri, de repetiţii<br />
corale, parcurile, „vacanţa de iarnă” de la<br />
Păltiniş, străzile cu clădirile lor, chiar şi<br />
prietenul său ca un „învăţător” într-ale<br />
iubirii, neamţul Ranz Odjak, de la Sibiu,<br />
participă la această deschidere erotică a<br />
eului către alt eu, unde masculinul îşi dă<br />
mâna cu femininul. Mult umor curge din<br />
raportul dintre naivul Pierrot şi<br />
experimentatul Ranz Odjak. Dar şi o fantă<br />
psihologică se vede sub acesta, în acea<br />
căutare sub chipul lui Mignonne (şi a<br />
oricăror femei) a acelei imagini<br />
fulgertător şi unice a femeii. „Iar eu<br />
căzusem în mrejele celei care semăna cu<br />
studenta de la Desen, agăţată de neamţu”,<br />
se încheie evocarea. Mignonne seamănă<br />
cu „studenta de la Desen”, dar nu este<br />
aceasta. Este şi nu este „centrul”. Îl prinde<br />
în mreje pe Pierrot, dar nu-l împlineşte.<br />
Este doar acaparatoare, şi „centru”<br />
absorbant.<br />
Petrişor Ciorobea, însă, oricât ar fi<br />
scris, rămâne autorul unui singur şi<br />
oarecum unic roman, parabola<br />
antitotalitaristă, Casarabassa. El s-a<br />
constituit în subterana experienţei şi<br />
carierei autorului şi aparţine „cercului” al<br />
doilea. Petrişor Ciorobea începe scrierea<br />
acestui roman în 1972 şi o încheie, după<br />
12 ani, în 1984; îl concepe şi începe să-l<br />
scrie în „stagiatura obligatorie”, conform<br />
„repartiţiei”, de profesor în Cărmăzăneşti<br />
şi îi continuă scrierea, după ieşirea din<br />
micuţul sătuc, „la centru”, la Deva, de-a<br />
lungul altor „obligatorii” stagiaturi<br />
ideologice şi culturale, ca „centre”<br />
suprapuse prin care îi este dat să treacă şi<br />
să le vadă de aproape modul de creştere şi<br />
de organizare. Profesor pentru copii, la<br />
intrarea în spaţiul închis al sătucului<br />
Cărmăzăneşti, apoi, la aparenta ieşire sau<br />
ieşire într-un aparent spatiu deschis,<br />
metodist pentru „creatorii populari”,<br />
instructor cu munca cultural-educativă<br />
pentru ostaşi şi inspector pentru cei din<br />
domeniul cultelor. Aceste trei trepte se<br />
adaugă fiecare ca nişte cercuri sau ziduri<br />
din ce în ce mai largi şi nevăzute, dar cu<br />
forţe din ce în ce mai mari, insidioase şi<br />
de o prezenţă grea, fără putinţă să i te<br />
sustragi. Ele se aşează ca o piramidă şi<br />
dau în reflexie imaginea puterii în<br />
romanul Casarabassa. Fărâma de<br />
aluat, sigur, a constituit-o „stagiatura<br />
obligatorie”. Simplu şi nerelevant<br />
determinism, s-ar spune, dar fără trecerea<br />
prin aceste spaţii şi observarea structurii<br />
lor, Petrişor Ciorobea nu ar fi putut să<br />
construiască „viu” şi mai puţin livresc<br />
această parabolă. Casarabassa este un<br />
roman realist-fantastic, amintind de proza<br />
sud-americană şi nu numai, şi are „părinţi<br />
spirituali”, notează autorul, pe ultima<br />
copertă, pe: „Urmuz, Franz Kafka, Dino<br />
Buzatti, Mihail Bulgakov, Gabriel Garcia<br />
Marquez, Augusto Roa Bastos şi alţii<br />
(probabil)...” Dar „părinţii naturali” nu<br />
trebuie căutaţi aiurea, ci, după cum am<br />
văzut, acasă. Există un fundal de pe care<br />
ei niciodată nu se retrag.<br />
Casarabassa se ridică din această<br />
realitate a lumii comuniste văzută ca<br />
„centre” suprapuse, dar se răsuceşte în<br />
sine spre a da imaginea unei realităţi care<br />
să ne spună că arta depăşeşte orice<br />
realitate cu atât mai mult cu cât limitele ei<br />
social-ideologice sunt mai puternice şi<br />
bizar de constrângătoare. Se ridică din<br />
această realitate, însă nu mai păstrează<br />
nicio determinare socio-ideologică şi<br />
spaţio-temporală. Se evidenţiează doar<br />
mecanismul absorbant al „centrului” şi<br />
neantizării din care nu există nicio ieşire<br />
pentru om. Ci doar pentru artă. Şi aceasta<br />
într-un mod miraculoas, ca tot ce ţine de<br />
spirit şi suflet. „ (...) de pe unul din<br />
versanţii abrupţi ai munţilor circulari,<br />
care încenturau, irevocabil Casarabassa<br />
– se scrie la început şi la sfîrşit, circular<br />
ca-n orice parabolă sau basm – câţiva<br />
locuitori ai aşezărilor din preajmă au<br />
observat, stupefiaţi, necrezându-şi<br />
ochilor, coborând şi îndreptându-se spre<br />
cea mai apropiată haltă, mai multe<br />
tomuri de cărţi, un grup de tablouri şi<br />
26<br />
câteva partituri muzicale. Cei care au<br />
văzut acest ciudat cortegiu, deplasânduse<br />
printre oameni, au povestit şi altor<br />
semeni de-ai lor ciudata întâmplare, fiind<br />
capabili chiar să reproducă anumite părţi<br />
din dialogul nemaipomenit ce-l purtaseră<br />
cu acele cărţi, cu tablourile şi partiturile<br />
muzicale. Şi toţi s-au arătat foarte<br />
încântaţi că au avut prilejul să cunoască<br />
pe acei trecători ciudaţi, ce le-au lăsat<br />
urme adânci în fiinţe, de parcă ei<br />
înşişi, oameni fiind, ar fi fost<br />
alcătuiţi din lut, în care cărţile,<br />
tablourile şi partiturile muzicale<br />
şi-au imprimat adânc urmele”.<br />
Pare să fie imaginea bizară a<br />
Bibliotecarului închipuit din cărţi<br />
de geniul baroc al lui Giuseppe<br />
Arcimboldi, numai că acesta ar<br />
mai fi trebuit să proiecteze la fel şi<br />
un muzician şi un pictor, dar n-a<br />
făcut-o. Însă, stranii proiecţii<br />
pentru muzician a făcut Marc<br />
Chagall, din care Petrişor<br />
Ciorobea aduce pe prima copertă<br />
a cărţii, sugestiv, imaginea<br />
„colaj”, Între întuneric şi lumină. Că din<br />
această lume închisă nu pot ieşi decât<br />
făpturile artei este o idee pe care parabola<br />
sa o comunică; iar această „lume închisă”,<br />
în care se poate intra dar din care nu se<br />
poate ieşi, poate să fie de la preastrâmtul<br />
corp pentru suflet la o societate cu<br />
ideologia ei, de la o făptură alunecată la<br />
proiecţia ei religioasă. Ea „poate exista<br />
oriunde în Univers” şi „în orice timp”.<br />
„Casarabassa – zice autorul cu tâlc<br />
interogativ – poate fi: o femeie, un bărbat,<br />
o casă, un oraş, o idee fixă, un ţinut, o<br />
boală perfectă, un gest, o pretenţie, o<br />
calamitate, o detenţie, un bob de nisip,<br />
nimic” Nimic şi încă ceva, şi despre<br />
acest ceva dă ea seama. Dar să detaliem,<br />
pe cât este cu putinţă, cum se constituie<br />
acest ghem semnificativ cu „centrul” său<br />
absorbant.<br />
Ca şi în basmul Tinereţe fără<br />
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, unde<br />
stăpânele casei fiinţei îl avertizează pe<br />
Făt-Frumos că poate să meargă „prin<br />
toate locurile de primprejur”, „numai pe<br />
o vale, pe care i-o arătară, îi ziseră să nu<br />
meargă, căci nu va fi bine de el; şi îi<br />
spuseră că acea valea se numea Valea<br />
Plângerii” – cuvinte aşezate ca motto<br />
romanului – şi în Casarabassa, din valea a<br />
cărei ieşire s-a fost închisă bizar de<br />
muntele Biboarca, nu este bine să se intre.<br />
Făt-Frumos „trebui să coboare niţel în<br />
Valea Plângerii, mergând să-şi ia<br />
iepurele” vânat, şi dintr-o dată a început<br />
să se despindă din legăturile fiinţei, să se<br />
topească de dorul părinţilor şi al lumii<br />
acestea prinsă în determinări şi cu mâna<br />
uscată a morţii deasupra. Petrişor Ciorobe<br />
a îşi imaginează Casarabassa ca o Valea a<br />
Plângerii la a cărei intrare oamenii, ca<br />
orice muritor, vin să pătrundă, cu acte în<br />
regulă, ca orice cetăţean. „Creşte<br />
numărul, tot creşte!” îi spune pândarul lui
Tep pictorul, sosit să intre. Există, deci,<br />
un paznic, poate cel mai mărunt şi<br />
neştiutor de ceea ce se întâmplă, care<br />
verifică actele şi te lasă să intri, dar<br />
niciodată să ieşi. Al lui Kafka, din<br />
Procesul, îi spune lui Josef K., sosit în<br />
faţa proţii pentru a intra în Lege, să<br />
aştepte – şi omul aşteaptă până la ultima<br />
suflare, deşi poarta era a sa şi deschisă.<br />
Tâlcurile cad altfel pentru un evreu, altfel<br />
pentru un creştin. Însă Petrişor Ciorobea<br />
nu recurge la legăturile acestora.<br />
Casarabassa nu are transcendenţă; ea se<br />
află la baza piramidei cancerigene a unei<br />
ideologii golite de sens şi a unei puteri<br />
pline de nesens.<br />
În acest ţinut pătrund Nelly<br />
(violonistă), Tep (pictor) şi Giorgione<br />
(scriitor). Priveliştea, li se spune, nu<br />
trebuie să-i îngrozească, ci să-i fascineze.<br />
Spectaculosul şi magicul se împletesc.<br />
Locuitorii sunt prinşi de pământ cu fire<br />
nevăzute, îşi plimbă zilele în frâuri, se<br />
întâlnesc fântâni vorbitoare, noilor veniţi<br />
li se pune în mîna dreaptă „semnul egal”,<br />
care se va localiza în creier, se întîlnesc<br />
oameni ce stau de vorbă cu porcii, zugravi<br />
ce zugrăvesc totul, inclusiv cerul şi<br />
soarele, crescători de păianjeni, patrule<br />
care arestează poveşti. La „domeniile<br />
Fericirii” se întîlnesc slujbaşii ajunşi<br />
„praf şi pulbere”, Fericirea fiind „Marele<br />
Stăpânitor al acestor locuri, Guvernlexul<br />
Don Ion Jean Brisca Anton Piton Sevron<br />
Mimon Nagea”. În fiecare există un<br />
consemnator, „un fel de scrib, cuibărit în<br />
memorie”, o autocenzură deci, sau<br />
reprezentant al serviciului Z.Î.T<br />
(„Zădărnicia Întreprinzătorilor Tâmpiţi”),<br />
al securităţii. Firele aluzive la organizarea<br />
totalitaristă a societăţii ţes întregul roman.<br />
Ajunşi să se prezinte Autorităţii, din<br />
„biroul şefal” le vorbeşte „o invectivă<br />
zgomotoasă”, le cercetează dosarul, după<br />
care trebuie să-şi închirieze „masă şi pat”.<br />
Urmează, pe un alt palier de „realitate”, o<br />
şedinţă de raport a „Consiliului celor<br />
şapte, al Centrului”, unde „Marele Şef al<br />
Marilor Stăpânitori” prezintă „sinteza<br />
asupra teritoriului Casarabassa”. Se<br />
înţelege că Centrul are mai multe astfel de<br />
ţinuturi în subordine. Marele Şef Nagea<br />
este lăudat, decorat, dar un simplu telefon<br />
de la „Marele Centru către Centru” îl<br />
demite, Stăpânitorul Alb fiind înlocuit de<br />
Stăpânitorul Negru, şi trimis în<br />
Casarabassa. Bucla naraţiunii se întoarce<br />
la intrarea în ţinutul Casarabassei când<br />
demnitarul demis încearcă să intre, fără<br />
acte, cunoscut şi necunoscut, odată cu cei<br />
trei artişti. Încurcăturile pun în evidenţă<br />
organizarea sistemului de pază şi<br />
securitate de jos şi până sus. Sus, după o<br />
radiografiere asupra puterii şi conştiinţei<br />
puterii, şi definire a lor, dictate<br />
consemnatorului de Supremul Stăpânitor,<br />
are loc retragerea acestuia şi<br />
autoproclamarea noului Suprem<br />
Stăpânitor. În fine, Supremul Stăpânitor<br />
de la Marele Centru revine asupra<br />
demiterii şi-l reabilitează pe fostul „Mare<br />
Şef al Marilor Stăpânitori de la Centru”,<br />
adică pe Nagea. Gradele de comparaţie nu<br />
se mai opresc, turnul lor tot urcă. Alte<br />
bucle narative privesc din alt unghi<br />
aceleaşi chipuri, Marele Şef ca Fericirea,<br />
cu sistemul delaţiunii şi al lui Z.Î.T. („Ce<br />
spun timpanele că spun gurile”, întreabă<br />
Fericirea.) Se dispun măsuri, se fac<br />
anchete. Se raportează. Se asigură<br />
siguranţa: „Casarabassani, domiţi<br />
liniştiţi! Puterea este în mâinile sigure ale<br />
Fericirii!”<br />
Încercarea de ieşire din Casarabassa a<br />
celor trei însinguraţi este plină de<br />
peripeţii, cu fiecare peripeţie adâncinduse<br />
mai mult în misterele şi efectele puterii.<br />
Cărarea duce la Colonia Mimilor. Să<br />
cităm ceremonialul cupărării unui produs:<br />
„Cumpărătorul mimează un interes<br />
deosebit pentru o anume marfă şi<br />
vânzătorul mimează că i-o arată. Dacă,<br />
cel interesat, se decide să cumpere<br />
obiectul respectiv, mimează că îl plăteşte<br />
şi mimul vânzător mimează că i-l oferă<br />
împachetat”. Se asistă la o pedeapsă cu<br />
moartea, se trece prin Grădinile<br />
Guvernlexului, pe la Asociaţia<br />
Inspectorilor din Cartierul Vorba, unde,<br />
de pildă Scribău este înghiţit de hârtii,<br />
sunt obstrucţionaţi de muşuroaie de<br />
furnici, de „guşterii de linguşitori”, de o<br />
avalanşă de „cuvinte grele”, ca la capătul<br />
cărării, deasupra muntelui, de unde să<br />
plece la prima haltă spre a prinde trenul<br />
spre locurile de unde au venit, să se<br />
întîlnească cu soldatul înarmat, care îi<br />
întoarce încolonaţi înapoi, ordonându-le:<br />
„Gura! Nu priveşte nimeni înapoi! Şi<br />
grăbiţi pasul, că n-am chef să înoptăm pe<br />
drum. Stâng, drept, stâng, drept! Ţineţi<br />
pasul!” Astfel se închide parabola căderii<br />
omului în social şi sub ideologii, golinduse<br />
de substanţă şi neavând acces la fiinţă.<br />
O absorbţie a Centrului Puterii precum o<br />
gaură neagră între stele.<br />
Petrişor Ciorobea construieşte o<br />
naraţiune cu nişe, în fiecare nişă<br />
găsindu-se o altă nişă, parcă la infinit,<br />
foloseşte paradoxiile limbii şi limbajului,<br />
când acesta îşi devine sieşi obiect,<br />
autoreferinţa şi reflexivitatea, răstoarnă<br />
semnificantul în semnificat, mai simplu<br />
spus, nume comune se răsucesc în nume<br />
proprii, paradoxul ciclopului cu Nimeni<br />
m-a orbit se află la sine acasă, pe<br />
neaşteptate fraza ia întorsătură<br />
hurmuziană, cuvintele îşi cheamă<br />
asonanţe, fraza – rezonanţe. Se caută<br />
efectul ironic pentru a dezavua această<br />
lume, de straturi suprapuse ale puterii, ce<br />
se ridică fără substanţă şi fiinţă.<br />
Casarabassa este romanul limbajului gol<br />
de fiinţă, căci numai proliferarea<br />
limbajului despărţit de logos dă seamă şi<br />
este imaginea puterii şi conştiinţei puterii.<br />
Lumi suprapuse, din ce în ce mai<br />
evanescente, spre un centru absorbant,<br />
care absoarbe fiinţa din om, lăsând doar<br />
spectre din acesta, care retrage logosul din<br />
limbaj, lăsând valuri de verbiaj peste<br />
bietele făpturi ale acestei lumi din care nu<br />
se poate ieşi. Casarabassa este o o lume<br />
rezultată din proiecte ideologice<br />
suprapuse, din ordine şi „realităţi” ale<br />
Guvernlexului, o lume de proiect şi<br />
proiecţii, de aparenţe şi reducţii ale<br />
omului la obiecte şi vorbe. Totul este de<br />
ordin secund, al reflectării şi reflexelor.<br />
Obiectele şi făpturile apar şi dispar,<br />
vorbesc şi cad în muţenie, părţi ale<br />
corpului omenesc se desprind, îşi capătă o<br />
iluzorie independenţă şi idividualitate şi<br />
vorbesc, făpturile omeneşti din<br />
Casarabassa, chiar noii veniţi, trec unele<br />
prin altele, fiindcă, am putea spune, omul<br />
aici nu este decât o configuraţie iluzorie a<br />
ideologiei, a Guvernlexului, a<br />
personajului stăpânitor, Fericirea.<br />
Petrişor Ciorobea a scris acest roman ca<br />
reflex al experienţei sale „vii”, aproape că<br />
aceasta i fost dăruit. Iar autorul, parcă<br />
orbit de minuăţia „subiectului” şi de<br />
propria „plăcere” a limbajului, nu a pus<br />
îndeajuns rigoarea cuvenită naraţiunii în<br />
decuparea „nişelor”, a locurilor exacte şi<br />
de tâlc a „declicului” fantastic. Să ne<br />
amintim de rigoarea conducerii naraţiunii<br />
de către Kafka. Însă, indiferent de ce vor<br />
zice criticii şi istoricii literari,<br />
Casarabassa va trece în istoria literaturii<br />
noastre.<br />
Acest roman rămâne să ne spună: în<br />
Casarabassa se poate intra, omul fiind<br />
absorbit de „Centrul” Puterii, dar de ieşit,<br />
niciodată. Ceea ce iese, în situaţia în care<br />
memoria noastră mai păstrează, este<br />
convoiul magic al artei.<br />
DUMITRU VELEA<br />
________<br />
Grafică de Ion Petru Pop,<br />
”Intersecţii ale timpului” (tehnică<br />
mixtă)<br />
27
Lazăr Lădariu debutant Iată o<br />
aserţiune reală, oricât de incredibilă,<br />
pentru un autor ajuns la o vârstă<br />
venerabilă.<br />
Lazăr Lădariu debutează în volum cu<br />
critică literară, lucru numai în aparenţă<br />
surprinzător, pentru cine nu a citit în<br />
ultimele decenii cotidianul „Cuvântul<br />
liber”, în paginile căruia Lazăr Lădariu a<br />
fost o prezenţă constantă în orizontul<br />
evaluării critice a literaturii mureşene în<br />
primul rând.<br />
Din această „plăcută zăbavă” a lecturii<br />
critice s-a născut o carte, o veritabilă<br />
panoramă a literaturii mureşene<br />
postdecembriste, panoramă pe care o<br />
oferă, iată, un poet şi nu un critic literar al<br />
locului, cum ar fi fost de aşteptat. “Sunt<br />
doar un cititor, avizat cred, în lumea asta<br />
postdecembristă inundată de scepticism,<br />
de ură şi de lipsa toleranţei în toate<br />
domeniile”, spune Lazăr Lădariu.<br />
„Plăcuta zăbavă” îşi refuză pentru autor<br />
aura de critic şi istoric literar, acceptând<br />
aşadar doar condiţia lectorului avizat, întro<br />
relaţie a autorului „cu literatura şi cu<br />
vremea”, după cum se precizează în<br />
„Cuvântul înainte” al cărţii. Relaţie care<br />
situează lectura între meserii, cu toţi<br />
parametri definitori ai profesionalismului,<br />
ca activitate responsabilă, care exclude<br />
amatorismul, facilul, conjuncturalul.<br />
Chiar dacă nu se consideră critic literar,<br />
actul lecturii critice are toate datele<br />
judecăţii morale, cea care respectă<br />
principii, adevărul, oricât loc ar putea săşi<br />
reclame subiectivismul, într-o declarată<br />
atitudine a solidarităţii de breaslă.<br />
În fapt, Lazăr Lădariu este critic literar<br />
în această carte, unul care practică un gen<br />
delicat, cel al criticii de întâmpinare, al<br />
criticii de susţinere, ceea ce nu presupune<br />
şi a face concesii axiologice, dar optează<br />
pentru a vedea mai ales partea plină a<br />
paharului editorial. Şi mai face un lucru<br />
elementar – chiar citeşte cărţile pe care le<br />
comentează, nu le frunzăreşte doar, cum<br />
se mai obişnuieşte şi la case mari.<br />
Şi Lazăr Lădariu nu e doar critic şi<br />
istoric literar, ci şi un atent observator al<br />
fonomenului cultural mureşean, căruia îi<br />
înregistrează pulsul, trăirile proprii<br />
relevante, dar şi cele dintr-un spectru mai<br />
larg, la care are conexiuni. În toate<br />
situaţiile însă, verbul critic al lui Lazăr<br />
Lădariu are forţă.<br />
Întoarcerea în timp, recuperările încep<br />
de la sfârşitul deceniului nouă, dar<br />
substanţa cărţii se constituie din textele<br />
postdecembriste, cele care se subsumează<br />
unui activism cultural dinamic, imparţial,<br />
generos, jertfelnic, larg cuprinzător, până<br />
la urmă, el fiind adesea concurenţial, în<br />
vârtejul numeroaselor şi diverselor<br />
angajamente profesionale, sociale,<br />
publice, adesea sufocante. Cele două<br />
decenii postdecembriste îşi împart<br />
reprezentarea, unul fiind dedicat mai ales<br />
jurnalismului cultural, iar celălalt<br />
„plăcutei zăbave”, lecturii critice, când<br />
timpul poetului şi jurnalistului nu a mai<br />
fost subordonat uzurii politicului.<br />
În lecturile sale critice, Lazăr Lădariu<br />
nu are reţineri în a face aprecieri adesea<br />
superlative: „Iar când Valentin Marica te<br />
încântă, fără pic de vanitate, cu versul<br />
dumnezeiesc „Ţin sub braţ/ liniştea de la<br />
uşa bisericii”, din poemul „Albul mai<br />
poate fi cuvânt...”, într-adevăr, eşti<br />
dominat de convingerea fermă că ai în<br />
faţă un adevărat mare poet, pe care-l salut,<br />
din nou, cu statornică bucurie colegială”.<br />
sau „Din neamul poeţilor, acela al<br />
„zburătorilor cu aripile-ascunse sub<br />
cămaşă”, văzuţi de Nicolae Dabija, al<br />
„zânaticilor” lui Nichita Stanescu, al<br />
„limbilor clopotelor de alarmă”, cum îi<br />
numea Ioan Alexandru, prin talentul ei,<br />
Sorina Bloj învinge şi prin „Cuvântul<br />
nerostit”: „N-ai cum să ştii cum doare/<br />
cuvântul nerostit;/ e-o floare ce-nfloreşte/<br />
spre minus infinit,/ e-o pasăre rănită,/<br />
ecou încremenit.// N-ai cum să ştii cum<br />
doare/ cuvântul nerostit;/ e-o aripă<br />
legată/ de cuibul blestemat,/ e-un ochi<br />
citind în noaptea/ celui mai greu păcat.//<br />
Blestem legat de floarea/ ce n-a mai<br />
înflorit,/ de setea de lumină/ ce nu s-a<br />
potolit,/ de vinul negru-albastru/ din care<br />
m-am trezit.” sau „mă voi referi doar la<br />
această parte a excelentei cărţi-eseu<br />
„«Caragialumea»-matrice şi prefigurare” -<br />
a lui Cristian Stamatoiu, cadru universitar<br />
la UATC Târgu-Mureş, anume la<br />
actualitatea operei lui Caragiale, văzută de<br />
autor” ori „Darie Ducan ştie prea bine că<br />
el a pornit pe un drum aparte, original şi<br />
surprinzător, atâta vreme cât este convins<br />
că-i îndreptăţit să exclame: „Trag la<br />
indigo, de vreau, luna din cer!” sau „În<br />
Mioara Kozac am descoperit o reală<br />
personalitate, un talent incontestabil<br />
afirmat pe acest tărâm al eseului. O<br />
dovedeşte, din plin, cartea cu titul inspirat<br />
„EgoGrafii. Exerciţii de dicţie pentru<br />
păstrarea iluziilor”.<br />
Neindiferent la opacitatea unei anume<br />
critici literare care ignoră cărţi precum<br />
cele pe care le comentează, Lazăr Lădariu<br />
nu se sfieşte să dea sfaturi unui mai tânăr<br />
poet: „l-aş sfătui pe foarte tânărul poet<br />
Darie Ducan să nu devină sensibil la<br />
reacţiile unor cârcotaşi neputincioşi”.<br />
Poate că această carte, în subsidiar, prin<br />
astfel de poziţii, e şi o carte polemică,<br />
oricâtă cordialitate invocă şi evocă<br />
autorul, una care contrazice etichetele cu<br />
care o pretinsă elită culturală desconsideră<br />
o bună parte a fenomenului editorial<br />
mureşean. Ca să nu spun că aceasta a<br />
refuzat până şi consemnarea unui procent<br />
covârşitor dintre cărţile apărute în<br />
ultimele două decenii, măcar ca la rubrica<br />
de „mică publicitate”. E greu să treci cu<br />
vederea nume ca Romulus Guga, Serafim<br />
Duicu, Mihai Sin, Valentin Marica,<br />
Mariana Cristescu, Cristian Stamatoiu,<br />
Răzvan Ducan, Sorina Bloj, Darie Ducan,<br />
Magdalena Dorina Suciu... şi lista e lungă<br />
şi ea include inclusiv pe Lazăr Lădariu.<br />
Doar trecând în revistă titlurile şi<br />
autorii comentaţi de Lazăr Lădariu, câteva<br />
zeci, numai o privire cu ochelari de cal<br />
poate ignora sau minimaliza dimensiunea<br />
vieţii cărţii în spaţiul mureşean. „Nu de<br />
orgolii, spune Lazăr Lădariu, este nevoie<br />
în lumea bulversată în care azi trăim, ci de<br />
toleranţă, de înţelegere şi înţelepciune”.<br />
Cartea lui Lazăr Lădariu nu face nici<br />
ierarhii, nici nu demolează. Ea propune,<br />
afirmă nume, valori, oferă o şansă până şi<br />
celor aflaţi pe treptele mai de jos ale<br />
literaturii, parcă sugerându-ne că e loc<br />
pentru toată lumea.<br />
Chiar dacă restrictivă, fiindcă sumarul<br />
cărţii include comentarii doar la acele<br />
cărţi pe care Lazăr Lădariu le-a prezentat<br />
la prima întâlnire cu cititorii, panorama<br />
literară mureşeană oferită de Lazăr<br />
Lădariu e mai mult decât substanţială,<br />
poate cea mai relevantă de la Dicţionarul<br />
de scriitori mueşeni al Anei Cosma,<br />
tipărit cu un deceniu în urmă. Cândva, o<br />
sintagmă a făcut carieră: „calmul<br />
valorilor”. Ar fi de preferat ca în acest<br />
calm, valorile să se vadă, să fie auzite.<br />
Altfel, opozabile calmului sunt „zgomotul<br />
şi furia”.<br />
Cum cartea e şi un obiect, nu putem să<br />
nu remarcăm la această ediţie îngrijită de<br />
Mariana Cristescu şi ţinuta grafică,<br />
inspirata şi sugestiva copertă.<br />
„Plăcuta zăbavă”, între critică literară şi<br />
publicistică culturală, e o carte care<br />
contează, o carte care rămâne!<br />
NICOLAE BĂCIUŢ<br />
28
Am intitulat simplu această carte,<br />
gândinu-mă la Podurile de Flori, când<br />
într-o singură Clipă a Universului s-<br />
au adunat sute de mii de oameni, care<br />
prin fluizii de energie pozitivă şi-au<br />
întins punţi spirituale de la suflet la<br />
suflet, cu feţele luminate, prin strigăte<br />
de bucurie şi-au exprimat dragostea<br />
de Neam, de simboluri, de idealuri<br />
comune. Îmi amintesc bine, de parcă<br />
ar fi fost ieri, cum un copil care venea<br />
din partea dreaptă a Prutului, în<br />
replică la sloganul: „Trăiască<br />
Tricolorul!”, a răspuns cu: „Noi nu<br />
vom fi, Tricolorul va trăi!”. Cât de<br />
frumos să auzi din gura unui copil<br />
despre veşnicia Tricolorului! Fiecare<br />
participant poate confirma că au fost<br />
momente unice de înălţare şi<br />
purificare.<br />
Asemenea punţi am încercat<br />
să consolidez cu interlocutorii mei,<br />
având ca piloni de rezistenţă unitatea<br />
de Neam, credinţa<br />
în Dumnezeu,<br />
dragostea de<br />
frumos, de tradiţii,<br />
de Carte şi<br />
Paradisul acesteia –<br />
Biblioteca.<br />
Nu m-am<br />
lăsat condusă de<br />
şabloane, nici de<br />
canoane, le-am<br />
oferit<br />
interlocutorilor mei<br />
posibilitatea de a-şi<br />
expune liber<br />
opiniile, fără a-mi<br />
impune propriile mele convingeri,<br />
lăsându-le la aprecierea cititorilor.<br />
Prin editarea acestei noi cărţi nu<br />
urmăresc intenţia de a mă „îmbogăţi”,<br />
cum cred unii, pentru că, ce este al<br />
meu – mecum porto, trăiesc însă<br />
fericirea de a mă împărtăşi cu<br />
publicul larg. Dacă conducătorii<br />
Omenirii, din toate ţările, ar<br />
conştientiza faptul „cât de puţin îi<br />
trebuieşte unui om”, nu s-ar<br />
încrâncena să lupte cu toate<br />
mijloacele (murdare sau mai puţin<br />
murdare) pentru putere şi bani. Dacă<br />
toţi miliardarii şi milionarii din lume<br />
ar fi precum cel descris de Ioan<br />
Alexandru, sunt sigură că fiecare om<br />
de pe pământ ar avea condiţii decente<br />
de viaţă. Am<br />
cunoscut un<br />
bătrân de 86 de<br />
ani, regretând<br />
sincer că anii îi<br />
sunt piedică să<br />
îngrijească de<br />
cele două<br />
hectare de<br />
pământ, care, în<br />
sfârşit, i-au fost<br />
întoarse, fiind<br />
colectivizate în<br />
mod abuziv pe<br />
timpuri. Am cunoscut profesori care<br />
se topeau de bucurie, auzind de<br />
performanţele discipolilor, am<br />
cunoscut artişti care „ardeau” nu<br />
numai la premiere, dar şi la repetiţii,<br />
am cunoscut... atâta lume bună, careşi<br />
dorea suprem doar împlinirea<br />
destinului prin vocaţie şi talent, fără a<br />
pretinde la bogăţii, condiţii de lux, la<br />
posturi în fotolii comode... Şi această<br />
lume frumoasă trăia la propriu sub<br />
minimul existenţial, la figurat cu<br />
speranţa că mâine va fi mai bine... În<br />
orice ţară, mare sau mică, omul, în<br />
primul rând, trebuie<br />
să se simtă Om.<br />
Dialogurile<br />
cuprinse în carte sunt<br />
scrise în ultimii trei<br />
ani, cu excepţia<br />
interviului cu Ioan<br />
Alexandru, pe care l-<br />
am avut mai înainte<br />
şi, care, de fapt, m-a<br />
determinat la „actul<br />
de sfinţire” (N.<br />
Iorga) de a le aduna<br />
în volum, astfel<br />
devenind blazonul<br />
convorbirilor mele<br />
de suflet. Ele au fost<br />
publicate în mai multe ziare şi reviste,<br />
precum „Limba română”, „Glasul”,<br />
„Natura”, „Literatura şi arta”,<br />
”Moldova”, „Basarabia literară”<br />
(Republica Moldova); „Mişcarea<br />
literară”, „Biblioteca Bucureştilor”,<br />
„<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>”, „Naţiunea” (România)<br />
ş.a.<br />
Îmi doresc ca şi această serie<br />
nouă de convorbiri să găsească cea<br />
mai scurtă cale spre cititori, dorindule<br />
lectură plăcută şi îmbogăţire<br />
spirituală.<br />
RAIA ROGAC<br />
29<br />
La umbra scriitorului român<br />
Iată că a venit<br />
vremea să<br />
vorbesc şi despre<br />
excepţionala carte<br />
„Corigent la<br />
fericire” (Ed.<br />
Emia, Deva,<br />
2003). Am<br />
primit-o de la autor prin mail, în<br />
format pdf. Nici nu ştiu dacă a<br />
publicat-o vreodată. Cum nu pot citi<br />
pe monitor, am printat-o şi am citit<br />
ceva ce nu prea se compară cu ceea<br />
ce se scrie astăzi. E o carte de poezie<br />
(spun asta numai pentru profani, căci<br />
poezia asta m-a dus cu gândul la<br />
Kirkegaard).<br />
Muzicalitatea fără rimă m-a lăsat<br />
mut de uimire: unde am mai întâlnit<br />
aşa ceva Nichita Stănescu Nu, el<br />
rupea silabele şi dădea rime (Nicu<br />
Alifantis a creat ceva fascinant<br />
punând versurile lui pe muzică); Ion<br />
Gheorghe, mi-am zis. Nu era.<br />
„Imnele” lui Ion Horea Nu. Georg<br />
Trakl, în traducere română – nu. Am<br />
făcut apel la bibliotecă, nu-mi<br />
puteam aminti unde am întâlnit forţa<br />
asta simplă a versului, dar purtând în<br />
fiecare cuvânt o încărcătură ce<br />
poate covârşi sufletul omenesc.<br />
Nimic n-am găsit. Nicio urmă de<br />
Villon, de Baudelaire.<br />
Am recitit încă o dată cartea; aşa<br />
sunt eu, cusurgiu, mereu caut linii<br />
directoare, paralele ideatice, planuri<br />
comparative – literatură comparată,<br />
ce să mai vorbim. Astfel am dat de<br />
Ioan Es Pop şi mi-am liniştit<br />
sufletul: aici stau amândoi, într-un<br />
teritoriu greu de înţeles ori de<br />
parcurs, pentru că este vorba de<br />
secunde, zile, luni, ani, zeci de ani<br />
trăite de fiecare dintre ei. Mă opresc<br />
dezvăluindu-vă numele autorului:<br />
Liviu Ofileanu. Cine are<br />
posibilitatea, să intre pe „Google”<br />
(internet) să-l caute.<br />
„La prima vedere,<br />
poezia este<br />
accesibilă tuturor.<br />
În realitate, accesul<br />
la straturile ei de<br />
profunzime e<br />
limitat, pentru că,<br />
fără cultură<br />
poetică, receptarea e epidermică, nu<br />
se trece de coaja cuvintelor, nu se
simte miezul cuvintelor. Eu sunt o<br />
instituţie. Ca editor, eu sunt omul<br />
orchestră, care face totul pentru<br />
apariţia cărţii. Între autor şi carte<br />
eu sunt singurul intermediar.<br />
Tipograful preia cartea gata<br />
pregatită pentru tipar!<br />
Aşadar, după mine, potopul. Nu<br />
am lăsat în familie acest microb şi<br />
odată cu dispariţia mea fizică se<br />
poate pune crucea pe mormântul<br />
editurii, pe mormântul revistei „<strong>Vatra</strong><br />
<strong>veche</strong>”, născută din nevoia de a fi colac<br />
de salvare pentru cărţi, pentru viaţa<br />
literară. Măcar puţin, atât cât poate face<br />
o publicaţie de 88 p. A 4 şi difuzată la<br />
5500 adrese de email, plus cele câteva<br />
zeci tipărite pe hârtie.<br />
Îngropăciunea o pot face chiar eu,<br />
atunci când voi simţi că nu mă mai ţin<br />
puterile, că nici fizic şi nici financiar nu<br />
mai pot face faţă acestui răsfăţ al meu<br />
de a edita cărţi şi reviste.”<br />
Am ales acest fragment din volumul<br />
Elenei M. Cîmpan - “NICOLAE<br />
BACIUŢ – GÂNDUL CARE UNEŞTE”<br />
(Ed. Nico, Târgu Mureş, 2010) tocmai<br />
pentru că şi eu sunt în aceeaşi situaţie.<br />
Ceea ce spune scriitorul Nicolae Băciuţ<br />
în cartea sus menţionată reprezinţă<br />
enunţarea unui adevăr amar şi dureros:<br />
artistul a fost totdeauna o entitate<br />
irepetabilă, singulară.<br />
E greu să vorbesc în câteva cuvinte<br />
despre ansamblul ideatic ce se înalţă din<br />
paginile volumului. Ar fi greu şi pentru<br />
cititor să înţeleagă fiinţa “Nicolae<br />
Băciuţ” din fragmente disparate cu care<br />
mi-aş putea exemplifica sau justifica o<br />
ipotetică recenzie. Ca să ai o privire<br />
completă trebuie să citeşti întregul. Vă<br />
invit să o faceţi solicitând cartea pe<br />
adresa revistei “<strong>Vatra</strong> Veche” sau pe<br />
email-ul ei pe care îl găsiţi accesând<br />
“Google” (internet).<br />
Faptul că am citit<br />
„Scene din viaţa lui<br />
Anselmus” (Ed.<br />
Limes, Cluj-Napoca,<br />
2008, autor: Vasile<br />
Gogea) a fost o<br />
întâmplare. Aflat<br />
pentru câteva ore la<br />
Cluj, scriitorul Flavius<br />
Lucăcel n-a ştiut ce să-mi dăruiască la<br />
plecare şi mi-a aruncat în mână o carte;<br />
nici nu m-am uitat la ea, abia peste<br />
câteva zile am remarcat-o. Îl ştiu pe<br />
Vasile Gogea de la un festival de poezie<br />
de la Oradea, mi se pare. N-a fost prea<br />
comunicativ, timorat, cred, de<br />
dezinvoltura cu care am abordat-o atunci<br />
pe Ana Blandiana. Aceeaşi tehnică a<br />
„ascunderii” găsesc şi în volumul de<br />
faţă, deşi prefaţatorul, Ion Bogdan<br />
Lefter, se căzneşte să ni-l înfăţişeze drept<br />
o persoană sociabilă. Mie mi-a făcut<br />
impresia unui zahăr ars, care nu este bun<br />
nici să fie turnat peste un sfert de spirt<br />
sanitar.<br />
Am citit cartea de trei ori, ultima dată<br />
pe un tren de noapte. Nici unul dintre cei<br />
ce au scris despre cele „cinci lecturi<br />
critice” nu mi s-a părut convingător. La<br />
rândul meu, nici eu nu cred că pot fi<br />
credibil când spun că această carte poate<br />
fi asemuită „Baletului mecanic” (Cezar<br />
Petrescu) sau, mergând mai departe cu<br />
exemplele, cu „Robinson Crusoe”<br />
(Daniel Defoe).<br />
Cele 58 de foi tipărite nu reprezintă un<br />
roman, dacă ar fi să ne luăm după<br />
canoane, ci o revoluţie fiinţială: Vasile<br />
Gogea e încă viu!, pare a striga această<br />
apariţie editorială, care aparţine unui<br />
autor ros de indecizii, incapabil de pliere<br />
pe structura unei societăţi străine ADNului<br />
său, prea onest să cedeze tentaţiei<br />
sinuciderii, prea mândru pentru a face<br />
paradă de enormele sale posibilităţi<br />
literare. E inutil să-l recomand ca scriitor<br />
ce merită citit. Îl cunoaşte toată<br />
Transilvania, iar mirosul de zahăr ars a<br />
ajuns deja până în sudul ţării.<br />
P.S. – Voi reveni cu o privire asupra<br />
volumului „Exerciţii de tragere cu puşca<br />
de soc”, cumpărat accidental din<br />
Bucureşti, de la Târgul de Carte<br />
„Gaudeamus”.<br />
ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ<br />
Copertele celor două volume de<br />
versuri, publicate în anul 2010 de Melania<br />
Cuc, trebuie privite cu mare atenţie,<br />
întrucât, prin complementaritatea lor,<br />
consolidează arta poetică a autoarei.<br />
Autoportretul de pe volumul omonim<br />
(Autoportret, poeme Ed. Nico, 2010),<br />
reprezintă o femeie îmbrăcată în costum<br />
popular (sugerând<br />
tradiţia), privindu-se<br />
în oglinda vieţii şi<br />
ţinând o lumânare<br />
aprinsă în mână<br />
(flacăra vieţii).<br />
Fundalul (viitorul)<br />
pare destul de<br />
întunecat şi femeia<br />
priveşte, pierdută în reverie, lumânarea<br />
consumată pe jumătate. Amintirile vor<br />
reprezenta o bună parte în economia<br />
acestui volum autobiografic. Tehnica<br />
picturală va fi folosită cu precădere în<br />
realizarea imaginilor sugerate de versuri:<br />
„Autoportret perfect / Şi o ceaşcă de<br />
ceai chinezesc. / Stop cadru fără egal /<br />
Printre / Liniile frânte din şale / Pe un<br />
ecran uriaş. / Şi vremea-i albastră, / Şi<br />
nisipul e verde / Scaieţii dau floare, /<br />
sămânţa germinează / Pe buzele mele<br />
muşcate / De sare. / Sunt un om liber! /<br />
30<br />
Strig mut. / În căuşul de palmă / Mă<br />
ascund ca o pâine / Neagră, săţioasă, /<br />
Fără idealuri.”<br />
A doua copertă reprezintă o balerinălebădă,<br />
întinsă pe asfalt (Lebădă pe<br />
asfalt, poeme, Ed.<br />
Anamarol,<br />
Bucureşti, 2010).<br />
Graţioasa pasăre<br />
este strămutată din<br />
mediul ei acvatic<br />
nativ, pe asfaltul<br />
aspru al<br />
cotidianului<br />
neprielnic plutirii:<br />
„Aştept cu capul<br />
sub aripă / Într-un arc de triumf / Ridicat<br />
cu palmele din apă şi lut.”; „Mă ridic în<br />
poante, / Dau din aripi / Trec cu moartemi<br />
pre moarte...”<br />
Pornind de la aceste observaţii, putem<br />
întregi arta poetică a poetei, prozatoarei,<br />
pictoriţei şi comentatoarei literare<br />
Melania Cuc. Complexitatea<br />
preocupărilor ei artistice o fac să încerce<br />
transformarea poeziilor sale în mici<br />
spectacole de artă totală, în care lumina,<br />
culoarea, mişcarea şi muzica „se-ngână şişi<br />
răspund.” Textele decupează scenete<br />
sau secvenţe cinematografice<br />
semnificative: „Locul meu preferat este în<br />
picioare / La galerie, / Unde / Studenţii<br />
fluieră dirijorul / Pe strapontină. / Bat<br />
ritmu-n picioare / Şi golul, în aer. /<br />
Dincolo de cortina / Îmbâcsită cu milă<br />
creştină / Iapa albă paşte miriştea /<br />
Poveştii reciclate de o mie de ori / din<br />
lentilele sparte.”<br />
Spectacolul mimat, expresionist, se<br />
dezvăluie într-o gestică elevată: „Îmi las<br />
capul pe genunchi, / Vorbesc în limbi<br />
moarte; Strig poemul cărnii invers. /.../<br />
Mă vând pe bucăţi /.../ Acum / Poate fi<br />
prea devreme / Să-ţi vinzi fratele, / Ca sămi<br />
salvezi pielea / întinsă ca o leoaică<br />
gemând / Pe podele.”<br />
Scena este viaţa crudă în care ne<br />
chinuim să supravieţuim: „Învăţ învierea<br />
mergând / Pe picioare şi iluzia asta<br />
contează / Ca o melodie peste care / S-a<br />
suprapus sufletul.” Desigur, existenţa ne<br />
oferă şi momente de fercire: „Şi mă dedau<br />
la mierea / Picurată sub limba<br />
ceasornicului.”<br />
Melania Cuc scrie versuri firesc, aşa<br />
cum respiră. Naturalitatea expresiei este<br />
semnul talentului. Imaginile se<br />
aglutinează într-o unitate problematizantă.<br />
Ludicul este uzitat pentru amortizarea<br />
tragicului. Viziunea asupra existenţei<br />
rămâne astfel senină: „Mi-am făcut<br />
bagajul / Din iluzii şi albii de pâine. /<br />
Plătesc scump / Jocul de-a prinselea /<br />
Licurici / Pe banda cu lipici şi hârtie. / Mi<br />
se părea că-i / Uşor să zbor, / Să mor<br />
alergând cu un pas / În faţa vagonului /<br />
Din care / Păpuşa din cârpe / Şi ruj rânced<br />
pe buze / Cântă numai pentru mine / Un<br />
cântec de leagăn.”<br />
LUCIAN GRUIA
Ce s-ar întâmpla dacă omul ar<br />
putea zbura Dacă gândurile noastre<br />
ar străbate pe aripi de cer spaţiul<br />
dintre real şi virtual Dacă am fi cu<br />
adevărat liberi şi nu am mai fi<br />
acaparaţi, până la unire, de pământ<br />
Ne răspunde Olimpiu Nuşfelean în<br />
prozele sale din volumul „Un om fără<br />
aripi”, apărut la Ideea Europeană.<br />
Cartea, prefaţată de criticul Alex<br />
Ştefănescu, este o antologie care<br />
descoperă în cele trei capitole:<br />
„Poziţia fiinţei”, „Câinii de<br />
vânătoare”, şi „Iubeşte-mă repede şi<br />
uită-mă iar”, filozofii existenţiale ale<br />
omului trăitor în acest colţ de lume.<br />
Se remarcă proza „Ochii lui Gabriel”,<br />
care abundă de simbolism. Un om<br />
care are în loc de ochi două<br />
margarete, astfel încât lumea este<br />
văzută întotdeauna în culori pastelate.<br />
Un om al înţelepciunii, care este ca<br />
un înger coborât pentru a aduce o<br />
clipă de nemurire pe pământ. Un om<br />
care trebuie ferit de un singur lucru,<br />
de cuvintele vulgare, pentru că altfel<br />
ar fi avut de suferit.<br />
Gabriel vede sufletul fiecărui om<br />
ghicind trăirile supreme ale fiecăruia<br />
dintre semenii lui, însă într-o lume<br />
care nu este perfectă, a fi un chip de<br />
înger este o povară, de aceea<br />
margaretele vor fi operate, iar Gabriel<br />
devine un tânăr ca orice tânăr. Însă,<br />
mereu va răzbate dincolo de clipa<br />
momentului harul cu care a fost<br />
binecuvântat.<br />
În proza „Performanţa” ne întâlnim<br />
cu povestea de dragoste dintre Teohar<br />
Cremona şi Anamaria Alina, o<br />
poveste savuroasă, plină de detalii,<br />
care se construieşte pe iubirea faţă de<br />
carte. Întâmplările, povestite cu lux<br />
de amănunte, au un final neaşteptat,<br />
în care dragostea este împărtăşită întrun<br />
mod aparte.<br />
În „Falia” găsim o altă poveste a<br />
tinerilor căsătoriţi Simeon şi<br />
Carentina, iar în „Trepte cu plasă de<br />
sârmă” descoperim altă poveste<br />
clădită pe sentimente supreme, între<br />
Greta şi Matei.<br />
În prozele lui Olimpiu Nuşfelean<br />
fiecare cuvânt este important, fiecare<br />
element duce la o înfăptuire a unui<br />
gând, precum în „Câştigarea timpului<br />
promis”, unde prieteni precum<br />
Manuela, Virgil, Sorin, Liviu şi Edit<br />
iau masa pe pajiştea răcoroasă.<br />
Olimpiu Nuşfelean are puterea de a<br />
construi o proză pe baza unui detaliu,<br />
aşa cum este în „Baloanele”, unde<br />
Zaharia dezvoltă o întreagă filozofie<br />
existenţială asupra acestui cuvânt. La<br />
fel se întâmplă în „Fabrica de<br />
muzică” a Mariei Pop sau în „Câinii<br />
de vânătoare”.<br />
Cartea prezintă întâmplări mai mult<br />
sau mai puţin văzute în societatea de<br />
azi, însă surprinse de scriitor ca un<br />
reper peste timp a personalităţii<br />
umane. „Un om fără aripi”, proza<br />
care dă titlul volumului, are în centru<br />
pe Toader Marica, un constructor<br />
aflat la etajul 15 al unui bloc, care se<br />
întreabă ce s-ar întâmpla dacă ar<br />
putea zbura, dacă totul ar fi un vis,<br />
dacă ai putea, fericit, să te înalţi spre<br />
cer. De aici o întreagă filozofie<br />
despre mâinile aripi, despre omulînger,<br />
bine creionată de Olimpiu<br />
Nuşfelean. Poveşti de dragoste<br />
precum cea dintre Marius G. şi Aneta,<br />
neîmpărtăşită până la urmă, la fel ca<br />
cea dintre vecinii din „Iubeşte-mă<br />
repede şi uită-mă iar” prezintă o altă<br />
faţă a sentimentelor umane.<br />
O antologie în care Olimpiu<br />
Nuşfelean descrie mugurii încolţiţi în<br />
sufletul omului dornic să prezinte<br />
aproapelui o viziune asupra lumii.<br />
Scriitoarea Elena M. Cîmpan<br />
reconfigurează traseul poeziei proprii<br />
prin apariţia volumului „Pianul şi alte<br />
poeme” la Editura Limes. Toată<br />
paleta de experienţe, trăiri, dureri şi<br />
vindecări este exprimată într-un şir de<br />
poeme în care, pe aripi de duh,<br />
îngerul călătoreşte pentru a descoperi<br />
identitatea poetului. Volumul aduce<br />
„prin fereastra deschisă a casei/<br />
cântul/ pe orbita lumii” textul<br />
izvorând din adâncimea „zădărniciei<br />
de clipe” ca o adevărată „imagine a<br />
unei duminici liniştite”. Simboluri<br />
precum fântâna cea dătătoare de apă<br />
pe acorduri de clopote, biserica de<br />
lemn, cea aducătoare de credinţă, sunt<br />
părtaşe la păstrarea tradiţiilor:<br />
„colinda mea e un colind/ cu flori de<br />
gheaţă ce se prind/ pe la fereşti cu<br />
ierni domneşti/ ce-mi spun că eşti<br />
acasă, eşti”. De altfel, natura va fi<br />
părtaşă la sentimentele poetei: „sunt<br />
femeia ta de zăpadă/ sunt anotimp<br />
trist prin livadă/ sunt noaptea ta de<br />
Sânziene/ sunt cerul alb de poeme”.<br />
Poeta îşi construieşte casa sufletului<br />
cu ajutorul rugăciunii: „Doamne,/ ai<br />
grijă de iubirea mea/ care este mai<br />
înaltă decât muntele”. Elena M.<br />
Cîmpan ştie să exploateze fiecare<br />
sentiment, fiecare trăire, fiecare<br />
bucurie: „băiatul meu rosteşte mamă/<br />
MENUŢ MAXIMINIANIAN ca un bărbat, cu glas ascuns/ în<br />
pieptul lui neatins de durere”. Poezia<br />
de dragoste este, de altfel,<br />
preponderent prezentă în acest volum,<br />
eroina fiind părtaşa unor trăiri aparte<br />
prin care încearcă să fie într-o<br />
continuă stare de entuziasm: „am luat<br />
31
toată sarea/ din lacrimile tale/ să mă<br />
ţină la suprafaţă”. Aflându-se pe<br />
peronul cuvintelor întru aşteptarea<br />
literaturii, fiind însoţită de sosiri şi<br />
plecări ale viselor, scriitoarea are<br />
mâna întinsă spre „o direcţie/ pe care<br />
se văd/ urme de litere”. Ca o pasăreploaie<br />
întru căutarea identităţii „ca o<br />
frunză căzută în noapte”, Elena M.<br />
Cîmpan aşază „cuvântul de apă/ în<br />
foaie de hârtie/ sapă/ linia de stâncă/<br />
în palmă”. Ca o doină prelungită,<br />
fiecare poezie este dedicată acelui<br />
sentiment care aşază, după cum se<br />
cuvine, aripile biografice întru<br />
ascultarea bătăilor inimii ca mai apoi,<br />
castele de nisip să construiască<br />
poemul pentru doi. Un cântec al<br />
condiţionalului optativ întru<br />
descoperirea mării într-un poem în<br />
proză, cu puternice inflexiuni<br />
postmoderne. Atunci când „se lasă<br />
ploaia până la pământ/ ca o fecioară<br />
despletită” este timpul prielnic ca în<br />
clepsidră să se cearnă cuvintele: „azi<br />
noapte/ se auzeau peste case/ liturghii/<br />
un poet/ şi-a pierdut/ altarul”. O carte<br />
în care, pe acorduri muzicale, poetul<br />
reuşeşte să aducă poezia care<br />
înmugureşte precum gândurile<br />
supreme întru aşteptarea izbânzii<br />
cuvântului.<br />
MENUŢ MAXIMINIAN<br />
Teodor Ciuruş a<br />
fost un nume<br />
aproape necunoscut<br />
pentru mine. Un<br />
nume pe care l-am<br />
întâlnit în istorii<br />
locale, fără a-l fi<br />
remarcat însă.<br />
Aceasta, poate, şi<br />
datorită faptului că<br />
trecerea sa prin<br />
Târgu-Mureş a fost doar un episod<br />
îndepărtat al unei existenţe de mare<br />
consistenţă, nedrept trecută în uitare.<br />
Această trecere e recuperată acum şi<br />
restituită de către unul dintre succesorii<br />
săi, vrednicul părinte protopop Nicolae<br />
Ghoerghe Şincan, cel care păstoreşte de<br />
mai bine de două decenii Protopopiatul<br />
Târgu-Mureş şi ale cărui preocupări<br />
cărturăreşti, editoriale, îl aşează în rândul<br />
celor care dau ortodoxiei româneşti<br />
prestanţă şi substanţă.<br />
Readucând în prezent „Pilde(le) de<br />
mântuire" ale părintelui protopop Teodor<br />
Ciuruş, părintele protopop Nicolae<br />
Gheorghe Şincan oferă el însuşi pilde de<br />
mântuire. Nu e doar o simplă punere în<br />
circulaţie a unei opere, ci şi luminarea<br />
unei biografii jertfelnice, pilduitoare, în<br />
toată discreţia şi modstia sa.<br />
Cu siguranţă, contribuţia omiletică a<br />
părintelui protopop Teodor Ciuruş nu<br />
rămâne încremenită în istorie, ea e şi<br />
document, dar mai ales e sursă pentru cel<br />
care-ş face din cuvântul de învăţătură<br />
rostit în faţa credincioşilor mesaj care<br />
pune preţ experienţa înaintaşilor şi extrage<br />
din trecut pilde pentru prezent şi modele<br />
existenţiale.<br />
„Pilde(le) de mântuire” vin de la un<br />
slujitor al altarului fascinat de menirea sa<br />
şi responsabilizat pe măsură: „ce chemare<br />
frumoasă şi grea are preotul. Să fii tu<br />
mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni,<br />
să-i ridici pe aceştia în curăţenia vieţii<br />
până la cer, să fii tu o lumânare ce arzând<br />
continuu împrăştie întunericul”.<br />
Cu astfel de convingeri, misiunea<br />
preoţească a protopopului Teodor Ciuruş<br />
şi-a găsit rezonanţă în sufletele celor care<br />
l-au urmat în gând şi rugăciune.<br />
Mai mult, preotul protopop Teodor<br />
Ciuruş a înţeles şi şi-a asumat condiţia sa<br />
de propovăduitor, sub imperativul „ca<br />
personalitatea predicatorului încă să fie o<br />
mărturie vie a celor propovăduite.<br />
Credinţa şi viaţa curată a predicatorului,<br />
să pecetluiască cuvântul spus din uşa<br />
sfântului Altar”.<br />
„Pildele” părintelui protopop Teodor<br />
Ciuruş(Ed.Nico, 2010) emană umanism<br />
fierbinte şi patos al credinţei neţărmurite.<br />
Ele ţintesc să ajungă uşor în inimile credincioşilor,<br />
fără excese academice - „neavând<br />
la sate afară de Sf. Scriptură şi câteva<br />
cărţi de predici, numai dorul fierbinte<br />
de-a predica şi necazurile vieţii” (după<br />
cum se spune în Prefaţa ediţiei din 1934).<br />
Simplitatea, sinceritatea, iubirea<br />
adevărată şi curată în Hristos incumbă<br />
suficientă artă persuasivă pentru ca<br />
predica să nu fie în pustie. Nici acum<br />
aproape opt decenii şi nici astăzi.<br />
NICOLAE BĂCIUŢ<br />
Ion Iachim, absolvent al Facultăţii<br />
de Filologia a Universităţii din<br />
Chişinău, profesor şi jurnalist,<br />
prezintă, în studiul „O istorie a<br />
expansiunilor ruseşti”, povestea<br />
tulburătoare a războaielor de<br />
acaparare a Rusiei. Cartea aduce<br />
gânduri covârşitoare despre<br />
apartenenţa Basarabiei pentru mult<br />
prea mult timp Rusiei, fiind un strigăt<br />
de durere, o legitimă revendicare<br />
naţională.<br />
În volum, găsim o oglindă a vieţii<br />
politice a Rusiei de-a lungul<br />
secolelor,<br />
presărată pe<br />
alocuri şi cu<br />
repere din<br />
literatură, eseuri<br />
publicistice sau<br />
nuvele istorice. O<br />
carte obiectivă a<br />
dramei istorice,<br />
scrisă de un om<br />
care a trăit sub<br />
ocupaţie, un filozof care prezintă, prin<br />
prisma analizei critice, marele<br />
imperiu ţarist. Procesul de formare a<br />
slavilor, întemeierea statului rus, lupta<br />
pentru cucerirea a noi popoare sunt<br />
reliefate cu lux de amănunte într-o<br />
carte girată de doctorul în istorie<br />
Anton Moraru. De amintit faptul că<br />
numai între anii 1614-1991, Rusia a<br />
dezlănţuit peste 124 de războaie de<br />
cotropire, anexând teritoriilor ei peste<br />
130 de popoare. Cartea, scrisă în<br />
2008, este o altă viziune de a percepe<br />
lumea, din Republica Moldova,<br />
scriitorul declarând că şi acum aceste<br />
teritorii româneşti se găsesc sub cea<br />
mai directă ocupaţie rusească. De<br />
altfel, există şi o anecdotă care<br />
circulă, despre poporul rus, un copil<br />
spunând: „tatăl meu nu se ocupă, tatăl<br />
meu ocupă”. Comparaţiile dintre Ivan<br />
al III-lea şi Ştefan cel Mare, Ivan al<br />
IV-lea cel Groaznic şi Petru Rareş ne<br />
arată personalităţile total diferite ale<br />
acestor domnitori. Merită reţinută<br />
istoria bătăliei de pe Prut, povestit<br />
alternativ de Ioan Neculce şi Ion<br />
Iachim. Războiul Crimeii, războiul<br />
pentru Caucaz, războiul ruso-turc,<br />
cucerirea Asiei, războaiele împotriva<br />
României, portretele lui Petru I,<br />
Ecaterina a II-a, Suvorov, Puşkin,<br />
Lenin, Stalin, Gorbaciov şi Elţîn<br />
conturează exact atmosfera de-a<br />
lungul veacurilor din spaţiul rusesc.<br />
Un punct aparte îl constituie imaginea<br />
ruşilor în opera lui Creangă, autorul<br />
amintind aici de Ivan Turbincă din<br />
nuvela cu acelaşi nume „Un om bun<br />
la inimă şi milostiv”, de Isaia<br />
Teodorescu din „Popa Duhu”, care îl<br />
înghimpă pe stareţul Naftanail de la<br />
mănăstirea Neamţului.<br />
O carte care este bine scrisă,<br />
dezvăluind momente pe care le-am<br />
trăit şi noi, cei de dincoace de Prut,<br />
dar pe care, din păcate, încă le mai<br />
trăiesc fraţii noştri din Moldova.<br />
MENUŢ MAXIMINIAN<br />
32
Fuziune spirituală<br />
„Omul valoros nu poate fi oprit<br />
din destinul său de nici-o vitregie.”<br />
Constantin Noica<br />
– Deşi este un moment foarte sensibil, ne puteţi<br />
spune cum aţi primit vestea tragicului său sfîrşit<br />
– În 2 decembrie 1987 ne aflam, cu nişte prieteni, în<br />
Exeter, Devon. Mama îi cunoştea şi mi-a telefonat acolo<br />
să-mi spună să ne rugăm pentru tata, fiindcă este în spital,<br />
a căzut şi avea ceva la un şold. Urma să fie operat în<br />
câteva zile. Două zile mai târziu, eram la lucru – mama a<br />
telefonat acolo, dar a vorbit numai cu şeful meu. Acesta<br />
m-a adus acasă când am terminat lucrul şi atunci mi-a spus<br />
că mama a primit un telefon din România şi i s-a spus că<br />
tata a murit. Ea îi ceruse şefului meu să-mi termin lucrul,<br />
să mă ducă acasă şi de-abia atunci, în linişte, să-mi dea<br />
trista veste. M-am simţit trasnită ca de un fulger şi am vrut<br />
imediat să mă duc în ţară. N-am putut în două zile să-mi<br />
iau paşaport şi viză, mai ales că era vineri. În schimb, m-<br />
am dus imediat la mănăstirea din Essex, la fratele meu,<br />
părintele Rafail. Mama locuia în apropiere, am ţinut toţi<br />
trei o liturghie şi am făcut parastas pentru tata. Asta se<br />
întâmpla duminică 6 decembrie 1987, în acelaşi timp cu<br />
înmormîntarea tatei în ţară, la Păltiniş. Ne-am uşurat un<br />
pic, dar tristeţea noastră era foarte mare. Am o poezie<br />
scrisă din ziua cînd i-am vizitat prima dată morm\ntul de la<br />
Păltiniş şi am făcut parastas.<br />
– La cât timp după plecarea din ţara aţi revăzut<br />
România Ce sentimente v-au încercat atunci<br />
–M-am reîntors în ţară după 40 de ani. Am revăzut,<br />
cu multă duioşie, casa din Andronache şi pădurea unde îmi<br />
dădeam frîu liber viselor şi unde ne jucăm.<br />
– Când anume s-a hotărît fratele d-voastră,<br />
părintele Rafail Noica de acum, să se<br />
stabilească în România<br />
– Fratele meu a fost invitat în<br />
România în 1993. În momentul<br />
respectiv era extrem de obosit şi, după<br />
două săptămâni de periplu prin ţară, un<br />
preot i-a propus să revină pentru<br />
totdeauna, să se odihnească în munţii<br />
Apuseni. Acolo a rămas şi-şi dedică<br />
viaţa în rugăciune tuturor celor pe care<br />
îi cunoaşte sau de care află de la alţii.<br />
– Se ştie că filozoful Noica era un<br />
om elegant, manierat. Vă amintiţi să-l<br />
fi văzut vreodată supărat, cu un aspect<br />
neîngrijit<br />
– Tata era întotdeauna politicos şi<br />
prietenos cu cei din jur. Nu l-am văzut<br />
niciodată supărat sau cu un aspect<br />
neîngrijit. Nici când era numai cu noi, acasă. Când eram<br />
mică, în vacanţă, la Cîmpulung,<br />
şi mai făceam vreo prostie, tata<br />
nu se supăra nicidecum, îmi<br />
explica de ce nu e bine să fac aşa<br />
ceva. Şi de atunci îl ţin minte<br />
îmbrăcat întotdeauna cu cămaşa,<br />
cravată, costum sau cu jachetă<br />
de vară, în orice împrejurare, dar<br />
mai ales când mergea să ţină<br />
lecţii prin oraş.<br />
– Ştiţi dacă avea anumite<br />
preferinţe culinare Se implica<br />
în treburi gospodăreşti De exemplu, în „Jurnalul de la<br />
Păltiniş” se spune că avea o adevărată plăcere să aprindă<br />
focul în sobă...<br />
– Câteodată, tata zicea despre el, la modul propriu,<br />
că este un “papă lapte”, astfel că atunci când venea pe la<br />
noi, în Anglia, ne pregăteam să avem lapte şi brînză pentru<br />
el. Altminteri, îi plăcea tot ce îi dădeam de mâncare. Îl<br />
întrebam uneori dacă are preferinţe şi îmi spunea că orice<br />
fac eu este bine. Mă amuză o amintire de la Paris, când<br />
eram împreună şi l-am întrebat dacă mai vrea o cafea. A<br />
spus da şi când l-am întrebat cum îi place, mi-a răspuns<br />
“cum vrei tu”. Când eram mică, la Câmpulung, am făcut<br />
odată cartofi prăjiţi, mă lăudam că la opt ani ştiu să gătesc.<br />
Aveam o mică sobă în cameră şi el mă încuraja ce bună<br />
gospodină o să devin într-o zi! Cartofii arătau bine<br />
rumeniţi, eu am crezut că sunt gata, cu toate că pe<br />
dinăuntru erau cruzi. Tata i-a gustat şi a spus, însă, că sunt<br />
foarte buni! Nici atunci nu m-a dezamăgit, drăguţul tata!<br />
Altfel, din păcate, nu mai ştiu de alte preferinţe culinare că<br />
nu am trăit ani mulţi lângă el.<br />
– Am citit că mama d-voastră i-a cultivat dragostea<br />
pentru muzică clasică. Avea anumite preferinţe muzicale<br />
– Lui tata îi plăcea muzica lui Bach foarte mult şi<br />
cred că în Bach găsea o spiritualitate liniştitoare şi plină de<br />
inspiraţie. Cînd a venit la noi, în 1983, am trăit un moment<br />
unic ascultând muzică alături de mama şi tata. Era seara,<br />
copiii mei se culcaseră şi mama a vrut să-l delecteze pe<br />
tata cu o piesă muzicală de Malher – Simfonia nr. 4, care<br />
nouă ne plăcea foarte, foarte mult. Ce dar minunat să fim<br />
numai noi trei şi să ascultăm împreună această<br />
simfonie... După aceea, am discutat despre piesă şi despre<br />
istoria ei. Ceva de unicat şi de neuitat a fost seara<br />
aceea….<br />
– După cum ştiţi, e în obiceiul<br />
românilor să sărbătorescă numele de<br />
sfinţi. Cum era tatăl d-voastră, îi<br />
plăcea să fie sărbătorit de ziua<br />
onomastică<br />
– Nu prea ştiu dacă el sărbătorea<br />
ziua de Sf. Constantin în mod special,<br />
dar sunt sigură că familia de acolo îi<br />
amintea. Mama, întotdeauna îi trimitea<br />
o felicitare, asta ştiu sigur. Dădea<br />
importanţa cuvenită sărbătorilor şi ne<br />
trimetea o felicitare sau o scrisoare, mai<br />
ales de ziua noastră de naştere.<br />
__________<br />
Foto: Vila lui Noica de la Păltiniş<br />
33
După ce am plecat din ţară, îmi telefona în fiecare an de<br />
ziua mea de naştere şi asta era cel mai deosebit cadou<br />
pentru mine, fiindcă aşteptam cu foarte mult drag să-i aud<br />
vocea. Şi el, drăguţul, spunea acelaşi lucru şi întotdeauna<br />
îşi cerea iertare că nu-mi putea trimite un cadou special.<br />
Dar reuşea cumva, cu toate că mai rar, să-mi trimită un<br />
cadou prin cinvea care venea aici. Mi-a trimis odată un<br />
costum naţional din regiunea Câmpulungului. La fel făcea<br />
şi pentru fratele meu, pe atunci Răzvan. Mai târziu, când a<br />
devenit bunic, trimetea nişte păpuşi îmbrăcate în costum<br />
naţional sau cărţi cu poveşti pentru copii, un fluier din<br />
lemn pentru băiatul meu, cam aşa ceva. Când îl întrebam<br />
dacă putem să-i trimitem şi noi ceva, zicea că nu are<br />
nevoie de nimic altceva decât de cărţi, dar de asta se ocupa<br />
numai mama. Altfel era fericit să ştie că poate să fie un<br />
tată bun şi să ne ofere cadouri. L-a marcat toată viaţa<br />
faptul că nu a putut să ne vadă crescând şi să ne fie un tată<br />
adevărat, ca toţi ceilalţi. Îi spuneam<br />
că îl iubeam aşa de mult şi că prin<br />
scrisorile lui ne-a ajutat să-l simţim<br />
lîngă noi cu toate că era aşa de<br />
departe şi că este un tată foarte bun.<br />
– Ne puteţi povesti ce amintiri<br />
comune aveţi despre sărbătorile<br />
religioase, despre Paşte, Crăciun<br />
– Am amintit puţin despre<br />
sărbătorile respective şi în cartea<br />
mea, dar o să rezum şi aici episodul<br />
despre singurul Crăciun petrecut cu<br />
tata la Cîmpulung. Parcă văd şi acum<br />
cum făceam globuri pentru pom din<br />
hârtie argintie, păstrată de la<br />
pachetelele de ciocolată. Ţin minte<br />
asta, deoarece era prima dată când am<br />
gustat ţuica. Tata şi Mariana (a doua<br />
nevastă ) aveau nişte musafiri pentru<br />
revelion şi tata mi-a spus că pot să stau până la miezul<br />
nopţii, aveam vreo 9-10 ani. Mi-a dat un pic de ţuică într-o<br />
cănuţă mică şi mi-a spus să mai aştept câteva minute<br />
înainte să o beau, până la miezul nopţii. Eu nu am prea<br />
ascultat şi am gustat un pic, şi încă un pic – dar timpul<br />
trecea prea încet, aşa că am mai gustat un pic şi am devenit<br />
cam somnoroasă… până când am adormit şi nu mai ştiu ce<br />
s-a întâmplat la miezul nopţii! A doua zi, tata mi-a spus<br />
“vezi ce se întâmplă dacă nu ai răbdare, ai pierdut<br />
momentul pe care-l aşteptai cu atâta emoţie”. Crăciunul cu<br />
colinde nu-l prea ţin minte, fiindcă nu aveam “voie” să-l<br />
sărbătorim în acele timpuri. Dar la noi în casă sigur că<br />
sărbătoream şi ne bucuram întotdeauna de cadouri. Tata şi<br />
mama făceau mari sacrificii financiare să ne cumpere câte<br />
ceva, cât de mic: un caiet şi creion nou, nişte ciocolată sau<br />
o carte, dacă se găsea. Ţin minte când am primit „Fram,<br />
ursul polar”, mi-a plăcut foarte mult şi chiar acum, în<br />
2009, am această carte, din păcate nu aceeaşi, ci una nouă,<br />
oferită de o prietenă. La Andronache, cu mama, mâncam<br />
sarmale făcute de Lenuţa, care locuia în casă cu noi, sau ne<br />
duceam la Bucureşti, la prieteni. De Paşti, mergeam la<br />
biserică, în Bucureşti, la biserică Colţea. Preotul<br />
Dimulescu şi familia dânsului ne erau prieteni şi ne<br />
duceam acolo destul de des şi stăteam în casa lor din<br />
curtea bisericii. Mi-a plăcut foarte mult, când am fost<br />
destul de mare, să stau să sărbătoresc liturghia în noaptea<br />
de Înviere şi să înconjur biserica cu toţi. Am rămas cu o<br />
impresie foarte frumoasă de atunci şi despre masa care a<br />
urmat, de la miezul nopţii.<br />
– După prima vizită, au mai urmat şi altele în<br />
România Vă conferă acestea un sentiment aparte,<br />
acela de „acasă”<br />
– Pînă acum am mai fost de cinci ori şi încep să mă<br />
reobişnuiesc cu geografia ţării, să recunosc locuri unde am<br />
mai fost şi mă simt acasă în mod foarte natural. Mai ales<br />
când mă gândesc că umblu pe meleagurile unde a fost tata<br />
şi ochii lui ar fi văzut aceleaşi lucruri.<br />
– Anul trecut, în 2009, a fost sărbătorit centenarul<br />
Noica, ocazie cu care aţi fost în România şi aţi participat<br />
la câteva evenimente culturale. Ce sentimente v-au trezit<br />
toate acestea Cu ce impresii aţi rămas<br />
– Am fost foarte impresionată de unanimitatea şi<br />
căldura cu care au vorbit toţi despre tata, cei care l-au<br />
cunoscut şi ca prieten, nu numai ca filozof. Din păcate, nu<br />
am stat în ţară destul timp ca să<br />
particip la mai multe evenimente, însă<br />
oriunde am fost şi cu oricine am<br />
vorbit, am rămas cu o impresie<br />
emoţionant de frumoasă. Simt că tata a<br />
fost iubit mult şi că a lăsat în urma lui<br />
o mare apreciere şi iubire pentru<br />
cultura românească.<br />
– Constantin Noica visa la o<br />
şcoală fără profesori, în care să nu se<br />
predea practic nimic altceva decît<br />
stări de spirit. V-a împărtăşit acest<br />
lucru vreodată<br />
– Ştiam de la mama că tata vroia<br />
să facă o şcoală fără profesori, unde nu<br />
se predă, dar totul se învaţă. De la tata<br />
am învăţat că există şi altă istorie<br />
înainte de Marea Revoluţie din<br />
Octombrie din Rusia, din păcate eram<br />
prea mică când am plecat din ţară şi nu am apucat să-mi<br />
dau seama de măreţia gândului său. Cu toate că ştiam că<br />
tata ne spune numai ce e adevărat şi poveştile sale<br />
conţineau întotdeauna un miez, o învăţătură.<br />
– Personal, care sunt cele mai mari regrete ale d-<br />
voastră<br />
Regretele mele cele mai mari sunt că tata a suferit aşa de<br />
mult, că nu mi-am trăit adolescenţa lângă el ca să-l<br />
“descopăr” şi eu, să avem timp suficient de vorbit, că<br />
atunci când ne vedeam în Anglia nu putea să stea mai mult<br />
cu noi, iar copiii mei erau mici şi trebuia să mă ocup în<br />
acelaşi timp şi de ei şi de casă.<br />
– Care sunt cele mai mari satisfacţii pe care le-aţi<br />
avut<br />
– Satisfacţia cea mare a fost să ştiu că sunt iubită necondiţionat<br />
de părinţi mei şi, la fel, că le pot oferi copiilor<br />
mei dragostea pe care mi-au transmis-o părinţii mei.<br />
– Referitor la cartea d-voastră, cum v-a venit ideea să<br />
o scrieţi<br />
– Cartea s-a scris, a crescut odată cu copiii mei, de când<br />
erau la şcoala primară şi vedeam ce liberi sunt. M-am<br />
gîndit să notez ceva pentru ei, ca amintiri dintr-un timp<br />
unic.<br />
CARMEN TANIA GRIGORE<br />
_____<br />
Foto: Mormântul lui Noica, Păltiniş<br />
34
Sonetul meu<br />
Sonetul meu a devenit destin,<br />
Mă trage după el cum valul mării;<br />
Ascunde-n vers speranţa neuitării<br />
Şi crezul meu în ajutor divin.<br />
Când ne-ntâlnim în pragul înserării,<br />
Bătrân subtil, de-nţelepciune plin,<br />
Tot traversând al vremilor declin,<br />
Îşi poartă mândru roba ne-mpăcării.<br />
Îmi e prieten şi tovarăş sfânt,<br />
Împart cu el plăpânda-mi existenţă,<br />
Atât cât e posibil pe pământ,<br />
Înnobilând a timpului cadenţă.<br />
Cu rădăcini puternice-n cuvânt,<br />
Trăiesc slăvind sublima lui esenţă.<br />
Se frânge-n zbor a versului săgeată.<br />
Un munte de tăceri de-ncerc să fiu,<br />
Toţi caii depărtărilor fug roată;<br />
Demonic, ceasul nopţii se arată<br />
Şi greu înfrunt al orelor pustiu.<br />
Doar un tăciune văd arzând mocnit,<br />
E dorul meu, prea blânda mea dovadă<br />
A vremilor în care ne-am iubit;<br />
Nu-l mai lăsa tristeţii dulce pradă<br />
Când timpul meu te-aşteaptă-ncremenit<br />
Spre a-ţi jertfi a Clipelor Pleiadă.<br />
.<br />
Cântarea sonetului<br />
Vă cer acum stafidele şi pita…<br />
Eu l-am slujit cu iambii florentini<br />
Şi i-am jertfit puzderie de crini,<br />
Cum a făcut pe vremuri Sulamita.<br />
Îl poartă-n lume paşii-i cristalini,<br />
În umbra lor iubirea înflorit-a,<br />
Cu-această vină, tulburând ursita,<br />
Cărarea-i se prefiră printre spini.<br />
Spre templul său din sfinte diamante,<br />
Cu scânteieri în endecasilab,<br />
M-au însoţit Petrarca, Shakespeare,<br />
Dante,<br />
Dar sufletu-mi cucernic şi prea slab<br />
S-a dizolvat în taina lui divină<br />
Şi a zidit un înger de lumină.<br />
Mi-ai altoit priviri ce pot să vadă<br />
Cum fost-am înger – dar nu bănuiam.<br />
Lovit de biciul zilei de corvoadă,<br />
Târziu în noapte, vai!, mă destrămam<br />
Ca un ecou de vechi epitalam,<br />
Ce peste inimi începea să cadă.<br />
Din lanţul de constrângeri liberat,<br />
N-am zăbovit mai mult în aşteptare,<br />
Spre culmea-ţi de sonet m-am avântat<br />
Cuvintele sorbind cu nerăbdare.<br />
Am năvălit în plaiul tău alpin<br />
Mai pur decât o lacrimă de crin.<br />
Trudind mereu<br />
Însăilez în zori un magic vers,<br />
Când orizontu-şi scaldă-n raze geana<br />
Şi-n tot înaltul se deschide vana<br />
Prin care viaţa curge-n univers.<br />
De m-am zidit în el cum biata Ana,<br />
Am ocolit şi ploile în mers<br />
Şi ca dovadă pură, de neşters,<br />
Eu cu lumină i-am umplut poiana.<br />
Trudind mereu, nu-mi pasă de greşesc<br />
Când îl adap cu propria-mi suflare;<br />
Aşa-i croit tot neamul omenesc,<br />
Din sine, varsă sânge până moare –<br />
O picătură-n graiul românesc<br />
E zestre pentru lumea viitoare.<br />
Fugarii visului<br />
De sub un pliu de creier nedormit,<br />
Deprins cu o stelară simfonie,<br />
Un gând hoinar aleargă pe hârtie,<br />
Dar ne-cuprinderea l-a copleşit:<br />
– Opreşte-te, e tot zădărnicie<br />
Chiar <strong>veche</strong>a ta dorinţă, de granit,<br />
Şi greu mai urci o treaptă în zenit,<br />
Când soarele răsare la chindie!<br />
Prin aspră trudă, cine va culege<br />
Un strop mai cald din marele nimic,<br />
Ce îşi impune silnic neagra-i lege<br />
Cu forţa întunericului mic<br />
Fugarii visului, vrei să-i dezlege<br />
Doar harul din al nopţii alambic<br />
Demonic ceas<br />
Poemul primăverii de-altădată,<br />
Eu astă seară n-am să ţi-l mai scriu;<br />
În rece-ntunecatul meu târziu,<br />
Cântarea poeziei<br />
M-ai rupt din trupul-somn ca pe un ram<br />
Sădindu-mă în marea ta livadă;<br />
35<br />
Şoptire galbenă<br />
Doar ascultarea zace-n univers,<br />
Tăcerea, ţi se pare că există,<br />
Şoptire galbenă e-o frunză tristă<br />
Ce, prin magie, se prelinge-n vers.<br />
Ascultă vremea cum târziu insistă<br />
Să-ţi fluiere, în corul său divers,<br />
Un repertoriu rece şi pervers,<br />
Pe-un portativ tomnatic de altistă.<br />
De nu mă crezi, tu să întrebi pârâul:<br />
Cum se ascunde-n taina unei stânci<br />
Sau, ce-i traduce-n verde limbă grâul<br />
Când îi cuprinde malul mâinii stângi<br />
Înţelepciunii împleti-vei brâul<br />
Din înţelesuri trainice şi-adânci.<br />
FLORICA GH. CEAPOIU:<br />
________<br />
Grafică de Ion Petru Pop,<br />
”Primul sărut” (tehnică mixtă)
„Un scriitor fără sertarul<br />
cu manuscrise, fără acea<br />
caldă intimitate a paginii<br />
văzute doar de el şi<br />
Dumnezeu, nu are surâs”<br />
- Ce este educaţia literară<br />
- O înminunare. Şi adaug, cu<br />
repeziciune, o obligativitate. Educaţia<br />
literară va hotărî valoarea estetică a operei<br />
pe care o scrii. E ca şi cum în viaţă ai sau<br />
nu ai codul bunelor maniere. Pentru<br />
scriitor, educaţia literară este miezul<br />
scrisului său, nobleţea acestuia, exerciţiul<br />
de fiecare zi al sensibilităţii eului.<br />
Scriitorul încearcă să descopere o a doua<br />
fiinţă în interiorul său, cum se exprima<br />
Orhan Pamuk în discursul rostit la<br />
decernarea Premiului Nobel pentru<br />
Literatură, având nevoie de fundamente.<br />
Astfel, educaţie şi autoeducaţie, pentru a<br />
fi tu însuţi, a nu tulbura adevărul, a şti să<br />
descoperi profunzimile cuvântului, să<br />
înţelegi freamătul, bogăţia, îndumnezeirea<br />
fiinţei în opera literară, înălţările şi<br />
căderile ei. Educaţia literară o primeşti<br />
sau ţi-o faci singur, o păstrezi, o<br />
îmbogăţeşti şi o transmiţi prin scris, prin<br />
felul de a fi, prin dialogul cu cititorul,<br />
ştiind că nu poţi împuţina, ci, dimpotrivă,<br />
trebuie să înmulţeşti lumina cuvântului,<br />
puterea lui magică, emoţia, adevărul,<br />
binele, frumosul, credinţa unite în cuvânt.<br />
Educaţia literară este un continuu al<br />
scriitorului, e respiraţia lui adâncă, e un<br />
infinit al scriitorului. Nu citeam şi nu<br />
citesc fără să conspectez, să învăţ pasaje<br />
din opera citită, să le simt vibraţia, să fac<br />
analize pe text. Ca elev, ştiam Psaltirea în<br />
versuri de Dosoftei, iar ca student<br />
învăţam pe de rost pagini din Ibsen, dintrun<br />
dor interior pentru nunta lumilor din<br />
cărţile marilor scriitori, integrat, cred,<br />
conceptului de descoperire a operei.<br />
Lecturile profunde, cele de neuitat, cele<br />
învăţate, devin puncte de sprijin pentru<br />
scriitor, atunci când dezmărgineşte lumea,<br />
cum spunea Eminescu, cuprins de adânca<br />
sete a formelor perfecte. Cred că am citat<br />
corect din Icoană şi privaz. Anii de liceu<br />
de la Samuil Micu din Sărmaşu, apoi<br />
Clujul universitar au însemnat accesul<br />
neîntrerupt la cărţile de învăţătură ale<br />
lumii, favorizând evoluţia mea literară. La<br />
Sărmaşu, distinşii profesori Tamara şi<br />
Dan Rebreanu mi-au pus în faţa ochilor<br />
Istoria literaturii române de la origini<br />
până în prezent a lui George Călinescu,<br />
ediţia princeps din 1941. Eram fascinat de<br />
viaţa care palpita în paginile Istoriei...Era<br />
Manualul care îmi dădea siguranţă,<br />
împăcare şi îmi crea aceea bucuriemândrie<br />
a studiului. La Literele Clujene,<br />
alături de distinşii mei profesori, am<br />
învăţat să citesc cu adevărat, să înţeleg şi<br />
să asimilez, să scriu şi să vorbesc,<br />
respectând valorile literare şi stilistice ale<br />
limbii române, corectitudinea limbii,<br />
expresivitatea ei, fluidul ei sacru. Clujul,<br />
atunci, avea strălucire spirituală, iar eu am<br />
luat din ea pentru toţi anii vieţii.<br />
- Cum este privită litera azi<br />
- Nu cu ochii larg deschişi. Lenevia<br />
spirituală a zilei e, vorba aceea, până la<br />
grindă. Când nume mari ale Academiei<br />
Române vorbesc despre ticăloşia din<br />
România, iar critici literari anunţă<br />
moartea (dezvrăjirea!) literaturii, când<br />
biruiesc, în „voioşia idioată” a zilei,<br />
suspiciunea, prostia, compromisul,<br />
mitocănia şi ni se leagă de tălpi<br />
însingurarea şi frica, litera se închide în<br />
ea, se gemuieşte, precum ariciul, spre a-şi<br />
salva inefabilul, frumuseţea, bucuria,<br />
iubirea. Vorbăria goală stă în jilţurile<br />
zilei, la fel greşeala gravă în scris-cititul<br />
zilei, nesocotit şi dezonorat „ca un<br />
diamant căzut în bălării”, cum consemna,<br />
altădată, Octavian Goga în Mustul care<br />
fierbe. Nu mai este preferată graţia literei.<br />
Nu vă schimonosiţi! - ne îndemna<br />
Constantin Noica. Reînvie acest semn de<br />
exclamare în ziua sferturilor de adevăr,<br />
când garantul literei, intelectualul, este<br />
văzut ca vietate plăpândă, vorba lui<br />
Andrei Pleşu din volumul Obscenitatea<br />
publică. Pe când noi aşteptăm ca litera<br />
mică să se facă literă mare şi litera mare,<br />
slovă.<br />
- Ce este arta<br />
- După Pablo Picasso este minciuna<br />
care ne ajută să vedem adevărul.<br />
Valentin Marica şi Claudia Şatravca,<br />
directoarea Bibliotecii „Târgu-Mureş”<br />
din Chişinău, Târgu-Mureş, 28.07.2009<br />
36<br />
Dar, întrebarea fiind foarte serioasă, să<br />
caut răspunsul pe măsură. Arta este,<br />
desigur, nume al lui Dumnezeu şi nesaţiu’<br />
de veşnicie. Prin artă intri în divinitatea<br />
fiinţei. Structurile de rezistenţă ale artei<br />
sunt minunile dumnezeieşti, lumina<br />
taborică şi setea de mântuire, armonia,<br />
jocul, intuiţia, revelaţia. Prin artă te poţi<br />
împotrivi răului. Dacă s-ar descuraja<br />
poetul, bunăoară, ramurile copacilor ar fi<br />
nişte spânzurători, cum avertiza Nichita<br />
Stănescu. Arta e text şi suflet, e viaţă prin<br />
care punem sufletul să vorbească despre<br />
Dumnezeu. De aceea, pâinea unui poet e<br />
mai mică, dar, o spuneam şi cu un alt<br />
prilej, este dospită din grâu curat. Poetul<br />
Cristian Popescu mărturisea cum, dacă ar<br />
simţi o distanţă între viaţă şi poezie, ar<br />
renunţa să mai scrie, aşa cum renunţă la<br />
banii pe care îi dă cerşetorului de pe<br />
treptele unei catedrale. Arta care nu bate<br />
la tâmpla vieţii, care nu porneşte din viaţă<br />
şi nu se întoarce la viaţă, e pantomimă<br />
derizorie.<br />
- De ce v-aţi apropiat până la<br />
contopire de literatură<br />
- Îmi amintesc ce răspundea Grigore<br />
Vieru la o asemenea întrebare într-un<br />
interviu pe care l-am realizat cu blândul<br />
Poet la Bistriţa şi la Târgu-Mureş în 1995.<br />
Îşi amintea că avea 11 anişori, că era<br />
seceta din 46 când mama lui pleca la<br />
Cernăuţi pentru un pumn de făină, iar el,<br />
aşteptând-o, simţindu-se singur,<br />
compunea versuri de frică. Eu am scris şi<br />
scriu din durere. Durerea aceea care se<br />
preface în cântare, cum scria Marele<br />
Blaga. Îl citez mult, pentru că opera lui<br />
îmi este carte sfântă. Aproape zilnic o<br />
deschid ca să înţeleg de ce sunt, acum, pe<br />
pământ. Poemul meu, Metanii peste<br />
strigătul arborelui, începe cu versurilemotto:<br />
În numele Tatălui, al Fiului şi al<br />
Duhului Sfânt/ Ajută-mă, Doamne, să ştiu<br />
/ Ce sunt pe pământ...! Am vrut să amân<br />
cât mai mult publicarea unui volum de<br />
versuri. Debutasem în revista Cronica în<br />
prezentarea distinsului poet Mihai<br />
Ursachi, am participat la concursuri<br />
editoriale la care mi se spunea că prea pun<br />
inele sub aripi de pasăre, începusem apoi<br />
jurnalistica radio care îţi ia tot timpul şi<br />
toată vlaga, volumul meu de debut<br />
amânându-şi data de naştere. Numai că, în<br />
nişte zori de zi, n-a mai fost pe pământ<br />
Cezara Codruţa şi cu cerul ei nu mă<br />
puteam juca. Cobora în cuvintele mele,<br />
avea clocot, şi, astfel, am semnat prima<br />
mea carte de versuri, Metanii. Cezara<br />
Codruţa e în cărţile mele. Frunza ochilor<br />
ei – ce pare palma lui Iisus - cade peste<br />
frunza palmelor mele şi ar putea începe<br />
veştejirea gândului nostru. Nu se întâmplă<br />
aşa. Noi sperăm împreună. Ea a<br />
îngenuncheat în zi, eu nu vreau să<br />
îngenunchez în noapte şi prin contopirea<br />
cu literatura, prin Vecernii, Cruci în<br />
deşert, Laguna umbrei, Secantă la ochiul<br />
mimozei, Ziua canonului, În naosul<br />
râului, Schitul numelui, Îndurarea
amiezii, Manuscrisul de jad, Aluviuni, La<br />
Fântâna Îngerilor, Ceasornic de lut,<br />
Tăcerea magilor, Mâini de alint, Absidă<br />
pentru ziua a treia, dar şi prin Linia de<br />
contur, Vânători de inefabil, În apa<br />
Duhului, Conjugarea verdelui şi alte<br />
volume, vreau să aşez raiul pe muchia<br />
Cuvântului.<br />
- Unde v-aţi întâlnit prima dată cu un<br />
scriitor<br />
- În biserica satului. Pentru mine<br />
preotul – îi spuneam Preotul Bătrân - era<br />
rupt din pagina manualului de citire al<br />
primilor ani de şcoală. Vorbele lui erau<br />
poeziile şi povestioarele cărţii de citire. L-<br />
am amintit pe Bătrânul Preot, pentru că în<br />
primul an de liceu, întâlnindu-l pe<br />
scriitorul Dan Rebreanu, în Domnia Sa<br />
vedeam chipul şi bunătatea cuvântului<br />
Bătrânului Preot din dragul meu Zoreni.<br />
Pe Dan Rebreanu l-am întâlnit când îşi<br />
pregătea pentru tipar primul volum de<br />
povestiri, în liniştea Sărmaşului de Mureş.<br />
Era soţul profesoarei mele de literatură<br />
română, doamna Tamara Rebreanu. Dacă<br />
doamna profesoară ne cucerea prin emoţia<br />
şi claritatea predării, scriitorul Dan<br />
Rebreanu a fost cel care cu dragoste<br />
părintească m-a învăţat, în casa Domniei<br />
Sale, gramatica limbii române, după cărţi<br />
ale lingviştilor clujeni, pentru ca să pot<br />
merge la admitere, la Literele Clujene,<br />
încrezător. Programa liceală de atunci nu<br />
cuprindea gramatica limbii române, care<br />
era, în schimb, obiect de examen. Îi<br />
datorez foarte mult. Când, la admitere,<br />
după lucrarea scrisă şi răspunsul oral,<br />
profesorul Mircea Zaciu mi-a spus să-l<br />
caut când voi veni toamna la facultate,<br />
certificându-mi, prin asemenea cuvinte,<br />
reuşita, înainte de a se anunţa rezultatul<br />
oficial, în momentul acela de imensă<br />
bucurie aş fi vrut să fie acolo bunii mei<br />
profesori, Tamara şi Dan Rebreanu, ca săi<br />
îmbrăţişez în faţa domnului profesor<br />
Zaciu. În gândul meu, îi îmbrăţişez<br />
mereu. Iar cărţile de proză ale scriitorului<br />
Dan Rebreanu, Dacă vrei să fii bărbat,<br />
Iepurele sub acoperiş, Miraj, Domnul<br />
singur şi femeia nimănui, Romeo fără<br />
Julieta îmi aduc, de atâtea ori, bucuria<br />
lecturii şi a...amintirilor.<br />
- Susţin instituţiile de cultură scriitorii<br />
- Sunt susţinute instituţiile de cultură să<br />
susţină scriitorii Neputinţa financiară a<br />
instituţiilor creează scriitorul pe cont<br />
propriu. Lipseşte agentul literar şi atunci<br />
scriitorul îşi concepe opera, o editează, o<br />
distribuie etc. şi suportă consecinţele:<br />
rămâne necunoscut; pe când nume minore<br />
din alte părţi de Europă sunt traduse şi<br />
lansate la noi cu fast, ca valori literare.<br />
Este un tipar periculos. Iar impotenţa<br />
financiară a instituţiilor de a susţine<br />
scriitorul e şi mai periculoasă prin scuzele<br />
create şi, de aici, tocmai prin inactivitatea,<br />
ca să nu zic somnolenţa, instituţiilor.<br />
Unele chiar se retrag total din viaţa<br />
scriitorilor şi a cărţilor lor, sub pretextul<br />
lipsei fondurilor. Callipides este pe toate<br />
drumurile, deturnând actul cultural. Va fi<br />
foarte greu de netezit mâine ignoranţa de<br />
azi. Nu şi la Bistriţa, unde simt o<br />
cordialitate intelectuală salutară. Cred că<br />
nu mă înşel. Revista Mişcarea literară,<br />
condusă inteligent şi cu mult suflet de<br />
scriitorul Olimpiu Nuşfelean, este o<br />
instituţie de cultură, dar dintre cele pe<br />
care nu le blamăm. Dimpotrivă, revista dă<br />
onoare intelectuală Bistriţei. Dacă la<br />
Bistriţa, să rămân în acest spaţiu, iniţiativa<br />
culturală are prospeţime şi continuitate – a<br />
se vedea afişul Festivalului de teatru<br />
„Liviu Rebreanu”, bine condus de dr.<br />
Dorel Cosma, proiectele scriitoarei Elena<br />
M. Cîmpan, fluxul de actualitate culturală<br />
din Răsunetul şi Mesagerul - în Târgu-<br />
Mureş nu mai este nicio librărie unde<br />
scriitorii români să-şi poată lansa cărţile.<br />
Renumita Librarie „Romulus Guga”, un<br />
tratat viu de istorie literară, fiind locul<br />
unde şi-au lansat cărţi cei mai mari<br />
scriitori ai literaturii române, Preda,<br />
Breban, Sorescu, Buzura, Vieru şi mulţi<br />
alţii, a fost închisă cu barbarie şi ură.<br />
Uneori instituţiile sunt obediente. Fac<br />
regii deplorabile să dea rang unor nume<br />
ale autorităţiilor administrative sau din<br />
politică, cu încercări literare. Instituie,<br />
jenant, chiar premii speciale, de care<br />
scriitori consacraţi nu se bucură. Oricine<br />
poate să vadă elogiile aduse, chiar de<br />
critici temuţi, cum este Nicolae<br />
Manolescu, unor cărţi scrise de miniştri,<br />
parlamentari, şefi influenţi.<br />
- Aveţi un palmares ales. Cum a fost<br />
drumul până aici<br />
- Cu farmec dureros.<br />
- Cum va fi drumul din acest punct spre<br />
viitor<br />
- Cu mult bun-simţ. Fără grabă,<br />
cumpătat, precaut, cu înnoiri spirituale pe<br />
care ţi le dau cărţile esenţiale aflate în<br />
noua lectură şi idolii, adică autorii cărţilor<br />
esenţiale. Poezia este artă negrăbită, parcă<br />
aşa spunea N. Steinhardt. Drumul spre<br />
ziua de mâine, aş vrea să fie cât mai<br />
exigent şi cât mai mult în numele lui<br />
Dumnezeu. Va trebui să facem bătături<br />
chiar şi la inimă, pentru ca Dumnezeu să<br />
nu fugă din noi. Când scrisul literar,<br />
astăzi, e şi apă de ploaie – îl citez din nou<br />
pe N. Steinhardt - dar şi lucrare esenţială,<br />
poate am norocul să nu-mi plutească<br />
nicicând pagina de carte pe apa de ploaie.<br />
Valentin Marica şi Emilia Marica, la<br />
Şerbeni, Mureş, vorbind despre valorile<br />
satului, 31 octombrie 2010<br />
37<br />
Valentin Marica la Studioul Teritorial<br />
de Radio Târgu-Mureş – a doua casă<br />
(Lansare de carte Aurel Raţiu – 22<br />
decembrie 2007)<br />
__________________________________<br />
Îmi răresc voit apariţiile editoriale,<br />
înţelegând că nu tot ceea ce scrii trebuie<br />
să şi publici. Un scriitor fără sertarul cu<br />
manuscrise, fără acea caldă intimitate a<br />
paginii văzute doar de el şi Dumnezeu, nu<br />
are surâs.<br />
- Ce pregătiţi în viitorul apropiat<br />
- Ar fi strigător la cer ca omida care<br />
poate să se facă fluture, să rămână pentru<br />
totdeauna în crisalida sa, dispreţuind<br />
aripile. L-am chemat în ajutor, din nou, pe<br />
Lucian Blaga…Paginile care pot fi<br />
fluture, desigur o să plece spre cititor. Un<br />
volum de versuri poate oricând să ia<br />
drumul tiparului. O să trimit în continuare<br />
Scrisorile mele literare către cerul Cezarei<br />
şi poate mă hotărăsc să-mi public teza de<br />
doctorat, Thanatosul ca ipostază a<br />
tragicului în literatura română, subiect<br />
fără de sfârşit, sau Jurnalul de reporter<br />
radio, răsturnând muntele radiofonic pe<br />
tăvile de argint ale cuvântului scris;<br />
pentru că verba manent… Sunt foarte<br />
interesante experienţele jurnalistice la<br />
microfonul Studioului Regional de Radio<br />
Târgu-Mureş, Radio România Actualităţi,<br />
Radio România Cultural sau Radio<br />
România Internaţional, cu emisiuni<br />
culturale, unele premiate la Galele<br />
Naţionale Radio sau la Festivalul<br />
Internaţional al Emisiunilor de Radio şi de<br />
Televiziune de la Ujgorod, Ucraina, unde<br />
am primit Premiul pentru Înalt<br />
Profesionalism şi Premiul pentru cel mai<br />
bun prezentator Radio.<br />
- Cum ar fi viaţa fără cultură<br />
- Ca universul fără bătaia de toacă. În<br />
Arca lui Noe, lucrurile revin la normal, se<br />
ordonează, prin ansamblul ordonat al<br />
sunetelor de toacă. Cultura ordonează,<br />
civilizează sufletul, ne apără în faţa<br />
agresivităţii lumii. Se spune că numai<br />
atunci va fi bună civilizaţia lumii când se<br />
va civiliza sufletul. Suspinul spiritului<br />
contemporan vine din dezordine şi din<br />
fiinţa fără Dumnezeu. Nu demult, le-am
propus ascultătorilor mei, la rubrica Clipa<br />
de reflecţie, cuvintele lui Constantin<br />
Noica din Rugaţi-vă pentru fratele<br />
Alexandru: Rugaţi-vă pentru cei ce<br />
rătăcesc în viaţă fără cultură, dar şi pentru<br />
cei ce rătăcesc în cultură.<br />
- Ce pasiuni aveţi<br />
- Folclorul. Am făcut parte din echipe<br />
de cercetare pe teren, în zona Beiuş-<br />
Vaşcău, cu specialişti ai renumitului<br />
Institut de Folclor de la Cluj, ai Filologiei<br />
Clujene şi ai Conservatorului „Gh.Dima”,<br />
finalizând un studiu privind obiceiul de<br />
primăvară Lioara, cu o simbolistică<br />
impresionantă, publicat în Atheneum,<br />
buletin ştiinţific al Universităţii „Babeş-<br />
Bolyai”. E mult de atunci, eram student,<br />
dar nu pot uita dăruirea cu care<br />
străbăteam satele bihorene în căutarea de<br />
comori ale spiritualităţii tradiţionale.<br />
Conducea echipa reputatul profesor<br />
muzicolog Traian Mârza, alături de<br />
cercetătorii Gheorghe Petrescu şi Lucia<br />
Dubău, intelectuali de mare fineţe. Îmi<br />
amintesc cu emoţie de studenţii din echipa<br />
culegătorilor de folclor, Ioan Bocşa, Gelu<br />
Furdui, Maria Baciu, de la Conservator,<br />
alături de Dumitru Lazăr, Crăciun<br />
Parasca, de la Filologie. Cu cercetarea<br />
obiceiului Lioara, am obţinut Premiul I la<br />
un Simpozion Naţional de Folclor; pentru<br />
că eram antrenaţi într-un studiu foarte<br />
serios, cu sute de titluri bibliografice<br />
fişate, cu variante de lucru, cu<br />
preocuparea îndârjită de a aduce note de<br />
originalitate. Participam la sesiunile<br />
naţionale studenţeşti de folclor de la<br />
Oradea, Baia Mare, Bucureşti etc. cu<br />
comunicări ştiinţifice pe tema imaginii<br />
artistice în poezia populară sau legate de<br />
sincretismul genurilor în folclor. Eram<br />
membru al Cercului de folclor al<br />
Facultăţii de Filologie unde prin<br />
profesionalismul şi generozitatea<br />
universitarilor etnologi Dumitru Pop şi<br />
Ion Şeuleanu, mari profesori ai Clujului,<br />
am acumulat abilităţi de cercetare şi<br />
pasiune pentru domeniul folclorului<br />
literar. Vă spun amănuntele acestea,<br />
pentru că am nostalgia acelor ani încărcaţi<br />
în învăţătură, curaţi în gânduri şi plini de<br />
respect pentru cei care ne îndrumau<br />
profesional şi uman. La absolvire, am<br />
avut un dosar aprobat de rectorul<br />
Universităţii Babeş, acad. Ştefan Pascu,<br />
pentru a rămâne la Filologie, la catedra de<br />
istorie literară şi folclor ca asistent<br />
universitar. În ziua repartiţiei visul s-a<br />
spulberat. Era în 1972, când Cabinetul II<br />
al CC al PCR a anulat toate dosarele<br />
absolvenţilor propuşi pentru învăţământul<br />
superior. Am intrat la repartiţie, având<br />
posibilitatea să aleg între redacţia Ecoul,<br />
la Bistriţa, Şcoala Generală nr. 11, azi<br />
„Serafim Duicu”, din Târgu-Mureş sau<br />
Liceul din Borşa. Prof. Gavril Scridon ar<br />
fi vrut să merg la Bistriţa să fac cercetare<br />
asupra operei lui George Coşbuc, mai<br />
aproape de surse, iar prof. Dumitru Pop,<br />
decanul nostru, atunci, ar fi vrut să iau<br />
Liceul din Borşa unde puteam iniţia o<br />
cercetare folclorică de amploare. A<br />
câştigat...destinul...Am ajuns cu repartiţia<br />
ministerială în bătăile inimii la Târgu-<br />
Mureş. Dragostea pentru folclor nu m-a<br />
părăsit. Nici cea pentru istoria literară.<br />
Prima mea carte este o monografie<br />
dedicată unei poete de o rară sensibilitate,<br />
Alice Călugăru, cu un destin literar şi<br />
uman tragic. Acum, bunăoară, îmi adun<br />
materiale pentru un studiu Constantin<br />
Stere. Când ni se ciuruieşte demnitatea<br />
naţională, simt că trebuie să readuc în<br />
actualitate crezul marilor români. Susţin,<br />
cu toate puterile mele jurnalistice unul<br />
dintre cele mai originale festivaluri de<br />
folclor, cel iniţiat de părintele Timoftei<br />
Găurean la Agrieş-Târlişua, pentru pâinea<br />
şi sarea curată pe care o aduce în faţa<br />
publicului, un festival pe care îl apreciezi<br />
şi tu, Menuţ Maximinian, alături de<br />
distinşi bistriţeni, dr. Vasile Filip, criticul<br />
de artă Oliv Mircea, etnologul Emilia<br />
Ometiţă Bumb, artiştii Cornelia Ardelean<br />
Archiudean şi Alexandru Pugna. Sau, am<br />
propus organizarea la Radio Târgu-Mureş<br />
a unui Colocviu Naţional privind<br />
tipologia oraţiei de nuntă şi a unui<br />
Simpozion Naţional cu tema: Bocetul în<br />
folclorul românesc.<br />
- Un crez al omului<br />
- Pentru că de atâtea ori, marile spirite<br />
ne-au definit străfundurile fiecăruia dintre<br />
noi, cum noi înşine nu reuşim, o să-l citez<br />
pe Nietzsche: E mai bine să pieri decât să<br />
urăşti şi să te temi, e mai bine să pieri de<br />
două ori decât să te faci urât şi temut. Sau,<br />
ce înălţare a fiinţei să poţi spune, precum<br />
Paul Claudel: Dumnezeu există. Eu l-am<br />
întâlnit.<br />
- Un crez al sufletului...<br />
- Sufletul meu ştie că i se pregăteşte<br />
viaţă în lumea de dincolo şi nădăjduieşte,<br />
astfel... Cei morţi sunt vii, se numeşte un<br />
poem scris în Ţara Sfântă şi apărut în<br />
volumul La fântâna îngerilor. Doar<br />
câteva versuri din poemul acesta: Fă-mi,<br />
Doamne, braţe mai lungi/ din lemnul<br />
nădejdii,/ să le cuprind celor ce învie/<br />
hotarul de lapte cald, / cum cuprind,/ pe<br />
muntele moale,/ poienile Fericirilor...<br />
Iertaţi-mă!<br />
- Un crez al scriitorului...<br />
- Numai în Cuvânt ştiu că sunt viu...<br />
Tăcerea magilor, poeme, Ed. Nico, 2010<br />
__________________________________<br />
- Mesajul care poate salva lumea...<br />
- Pe mine mie redă-mă...<br />
De fapt, mă întreb dacă poate fi salvată<br />
lumea, când îşi admiră cu frenezie<br />
destrămarea Paradisului Doreşte lumea<br />
să fie salvată din prăpastie Acceptă<br />
iubirea, măsura, puterea întinse de mâinile<br />
Bunului Dumnezeu Se sfinţea o<br />
biserică… Limba clopotului bătea în<br />
ideal, cum ar fi spus Marin Sorescu. În<br />
negura de oameni, îşi fac loc cu aroganţă<br />
oficialităţile. Li se acordă atâta atenţie,<br />
încât slujitorii la Sfântul Altar se opresc o<br />
clipă din sublimul liturgic pentru un salut<br />
de bun venit. Liturghia nu le intră maimarilor<br />
în urechi. Vociferează plictisiţi,<br />
chiar îşi dau replici răutăcioase sau fac<br />
paradă de zâmbete. În apropierea bisericii,<br />
sub vârf de deal, un cal alb, singur, păştea<br />
încet, mângâiat de lumina amiezii ce<br />
curgea din împărăţia cerului senin. În<br />
liniştea aceea, în felul în care păştea iarba,<br />
era văzut cu siguranţă de Dumnezeu.<br />
Alături, poporul din biserică, într-o prea<br />
mare vânjoleală, cu priviri dând roata şi<br />
cu coate date vecinului, era, oare, în<br />
ochiul lui Dumnezeu sau Preabunul şi-a<br />
amânat privirea pentru un alt prilej Cum<br />
e mai bine, ne întrebăm: să ne vânzolim în<br />
toate ale noastre, în demenţa clipei, în<br />
curiozităţi deşarte, în fastul nimicurilor<br />
sau să ştim cere, cu adevărat, de fiecare<br />
dată, pe lângă toate câte ne sunt date, să<br />
ne vadă Dumnezeu Când omul nu e<br />
văzut de Dumnezeu şi nu vede, la rându-i,<br />
frumuseţea lumii create de Dumnezeu,<br />
poartă povara nimicirii sale. Trăim cu<br />
frenezie o flecăreală continuă – scria<br />
Octavian Paler – mulţumiţi că avem ce<br />
bârfi, fără să ne pese că ţara în care<br />
locuim ar putea fi părăsită de istorie.<br />
Aude lumea…<br />
MENUŢ MAXIMINIAN<br />
_____<br />
Foto: Valentin Marica, Lazăr Lădariu,<br />
Dinuca Burian, Victor Răzmeriţă,<br />
Elena Garaz, Nicolae Băciuţ, Sărmaşu,<br />
11 septembrie 2010<br />
38
când nu te mai trage Parisul spre Grădiştea unde şi<br />
cosmosul scarmănă creierii paradigmei gâfâite arcanul la<br />
rând în Arcani de ne scrisesem diplomele taekondo<br />
subconştientul ţi l-a servit în strană<br />
calule Faust iar toamna sosea la noi<br />
Sergiu într-un weekend şi o icoană<br />
nori pe doi picuri apoi a vedea<br />
recitirea introspectivităţii prin Rio<br />
malabaraise Kamala pelerinând la<br />
cimitirul catolic apoi în tramvai<br />
ortodox am pleca la chindie să ne<br />
zicem parastas pensiamento ne-om<br />
cârpi coropişniţe în căpitănia<br />
portului saharian<br />
vezi o terţină albastră pe verso pitice albe dense<br />
supernove voi ce vă mai închipuiţi că scriu biblioteca<br />
Buzinschi din Secuieni că pe şcoală o durea burta ne-a şi<br />
plouat pe sub tei râu ai fost cât n-oi fi bântuind tăcere<br />
şalele rituri adivarate de cap fiindu-ne<br />
uite musonul nici nu tună soarele mai are de apus ne<br />
valahizasem femeile mari recitative ziua iar amurgului<br />
fârtată puşti neîncărcate revărsându-te sfinţenie tandră pe<br />
rug puja jupa dacă îmi scot eu ceasul de la mână cine<br />
plecând veneai şi-mi spuneai pe o audienţă profunzimii<br />
ne-om mai închina ploii de ieri verdeaţa necunoştinţei<br />
uitându-ţi rotundul în quadeatura ruinei quatro ibis<br />
gravitaţia oglinzii exagon foaia de bananier spre Ujjain şi<br />
ce te-ai mai gândi în Aragon discursul de astă-seară grija<br />
faustică pe examenul finalităţii<br />
păcatul de a crede în vise ţinute minte şi mai şi în cele<br />
uitate la toamnă reparaţie capitală vagi sfătuinţe pe-ale<br />
agres(t)ivităţii bine de copacii de la crematoriu adrese<br />
şterse de cianură nici gândul contrarietăţii rezervoare<br />
goale sub oraşe astfel salvate noi pe gol se alese praful de<br />
tristeţe<br />
hibiscuşi delavă penale erupţii mi se udă albul cămăşii<br />
lăudat sângele macului nu vorbisei cu frate-tău regele<br />
busturile ni le proţăpeam bine că nu ne preafermecarăm<br />
ne-om fi apucat cu mâinile de cap ce-nseamnă dorul de<br />
ducă toţi întorşi din America de nu ne-om şi întâlni pe<br />
stradă<br />
când nu mai ai de ce te speria şi nu te mai mişcă<br />
bucuria ai zice dimpotrivă abia sari sare cu ine din tine<br />
peste tine iepurele coloraturilor dentare sus Tagore<br />
legănat Eminescu a venit un turc ştie ce vrea avem o<br />
datorie leşină ceara tardo bardo carne moarne<br />
hora pe codru ranchiuna ghiaură basma curată basm<br />
ţigănesc se duce ea săptămâna muntele de aer<br />
concomitenţa mortul pe a câta prispă preferinţă<br />
înghesuită sub închinare pisană pisanilor pisania anasâna<br />
asana în Kansas nicio mişcare Voluntari<br />
pentarhie mai bocet mulţimea deltă până-n Mărţişor<br />
morţi uşor binefacere terorii regenerate fără poticneală<br />
sângele cheamă sânge că nu românii-l omorâră de capul<br />
lor fie-le de cap de bine n-avea voie să predea pedagogie<br />
numai germană iar în Bonn antropologie pedagogică<br />
bastion italic în Uppsala îl visai pe Marin plecând de la<br />
Harvard încotro cu treabă icoană ceramică într-o<br />
renaştere personală pe apa lui Charles decolări aterizări<br />
se labirintează în două personalităţi opuse cât să te<br />
execute şi să te resusciteze<br />
să-i zicem balada lui Edgar nemainăscut în Boston<br />
nopţire puja Ganesh botez clară antilatinitate cisma<br />
carisma crimei pe logos îndulcindu-ne sângele toamna<br />
ochi de frumuseţe străbătători sărăciei la<br />
paritate cu Mrs. Eddy şi cu dada nici<br />
supărare nici parale pita guru Pitagora<br />
apărări nepermise cât de predestinat se<br />
poate excela în crimă paura de Dumnezeu<br />
ba de ucigaş nu mai am expresia<br />
banalităţii proprii structuri în os şi limfă<br />
sacrificate carmen şi satya poezie şi<br />
adevăr mergem pe loc nu ne mai<br />
interesează capătul ne imaginăm un trecut<br />
aventuros<br />
cormoranii uciderilor necurtenite îmi căutasem prin<br />
moliciunea zidului fobia ăntunecate sfârşituri fără de<br />
răbdare timp rumenit cu lecţii terorit nu-ţi aduna ruşinea<br />
sub snoavă pe ce supărare pierderea credinţei<br />
antropologia singurătăţii kopt de opt nouă adopt<br />
e-mail în sanscrită n-ai dormit de tutun Oltul pe-a<br />
Gangelui nicicând războiul fără vizită ne împăcăm în<br />
glumă pe apă grijă la desăvârşire pe ce cuvinte în ce<br />
paranteze bisericuţa curţii de apel fără lumină mă<br />
închinasem în ăntuneric dumnezeu să ajute domnu'<br />
avocat<br />
omenire adulteră adult eram şi nu mă mai plimbam<br />
etnograme cruce masa fără părinţii morţi ne lasă şi<br />
soarele antistrofă bucură-te se surpă China crepusculului<br />
toamna cal bătrân în samadhi Tagore a jucat pe Valmiki<br />
Eminescu pe Răzvan cuvântul deformează gândul<br />
gândirea se abate de la totalitatea spirituală nu dormi şi<br />
te fură gândul morţii poate respiraţia nu se prinde harul<br />
de a împărtăşi stări delicate şi a speria coşmarele ai mei<br />
sculându-se devreme când aveau de mers cu căruţa la opt<br />
ani am intrat în Râmnic cu zorile peste podul de la<br />
Goranu<br />
posomorâre muşatină confiscă-mă erorii retrocedeazămă<br />
terorii de unde începe totalitatea minciunii pe sania<br />
zurgălăilor întârzietori copacii mari din Cişmigiu căzură<br />
sub furtună cauciucuri şănţuind gheaţa de când n-am mai<br />
scris chinezeşte<br />
Solitude dans l'azure infinie eu iubesc enorm franceza<br />
dar n-am învăţat-o suflecăm mâinile şi mergem la treabă<br />
revelaţie sau social binecuvântarea şi-a arătat cenuşa grifa<br />
rămâne în hai-ku materia se spiritualizează durerea ca<br />
lansare în inefabil<br />
pe frunze de cerb rupt cerber o oră mai târziu zero se<br />
opriseră opăriseră impresii de conjuraţie cum o să dai deazvârlita<br />
cu sfârşitul nemaiscribnic nici pisică ba o fată<br />
îmi ţin respiraţia şi pentru Africa mă aflu aproape de<br />
Glasgow n-am capsat fotografia şoarece ţi-ar mai trebui<br />
ne satură umilinţa de viaţă peste kantianismul doamnei<br />
Alice când s-or mai scutura şi frunzele nihil repetitio flori<br />
de tusea teiului Vlaşca valahă m-a născut mama în<br />
Vâlcea Râmnic de tipar mai vorbim picior diabetic pe<br />
rufa ţărişoară n-ai povesti oglinzi odăjdii (2001-2-3 / 1<br />
ianuarie <strong>2011</strong>)<br />
GEORGE ANCA<br />
39
Profesorul Dumitru Titus Popa,<br />
decanul Facultăţii de Jurnalism din<br />
cadrul Universităţii Hyperion, a<br />
murit în 4 ianuarie a.c., la vârsta de<br />
70 de ani.<br />
Dumitru Titus Popa a fost, între<br />
1994 şi 1996, director general al<br />
TVR, membru în Consiliul de<br />
Administraţie al Radiodifuziunii<br />
Române, între 1995 si 1999, iar în<br />
ultimii ani, decan şi conferenţiar la<br />
Facultatea de Jurnalism. Dumitru<br />
Titus Popa a fost redactor-şef al<br />
săptămânalului Românul, în 1990, şi<br />
al săptamânalului Romanul Magazin,<br />
între 1991 si 1993.<br />
Născut în 19 octombrie 1940, la<br />
Subpădure, Mureş, Dumitru Titus<br />
Popa a fost licenţiat în Drept, la<br />
Universitatea Bucureşti, şi avocat în<br />
Baroul Bucureşti. Totodată, Dumitru<br />
Titus Popa a fost şef al catedrei de<br />
presă din cadrul Facultăţii de<br />
ziaristică (1987 - 1990) şi secretar de<br />
stat, membru al Guvernului (1993 -<br />
1994). Membru al Uniunii Ziariştilor<br />
Profesionişti şi al Uniunii Scriitorilor<br />
din România, Dumitru Titus Popa a<br />
publicat studii şi eseuri literare,<br />
precum şi mai multe volume de<br />
poezie. Printre cărţile publicate de<br />
Dumitru Titus Popa se numără<br />
"Dreptul comunicării" (1999),<br />
"Deontologia profesiunii de ziarist"<br />
(2000) şi "Conceperea şi elaborarea<br />
ziarului" (2001).<br />
„În aceste vremi ale derivei<br />
şi cacialmalei axiologice…”<br />
-Cum vedeţi soarta scriitorului<br />
român într-o lume care nu mai pune<br />
acelaşi preţ pe lectură ca înainte Poate<br />
fi scrisul, până la urmă, o profesiune<br />
- Soarta scriitorului, inclusiv a<br />
scriitorului român, rămâne şi trebuie să<br />
rămână legată de preţuirea publică a<br />
operei sale. Şi, pe cale de consecinţă, cum<br />
se zice în justiţie, de preţul fiecărui<br />
exemplar cumpărat de fiecare cititor.<br />
Preţuirea/valoarea şi preţul ar trebui să fie<br />
şi, uneori, pot fi salvatoare, nu... „Preţul<br />
pe lectură” înainte şi după decembrie ’89<br />
este diferit datorită nu atât schimbării<br />
„orientării”, cât schimbării priorităţilor şi<br />
beneficiilor sociale determinate de ştiinţa<br />
de carte şi de „volumul de cunoştinţe”. În<br />
regimul vechi, valoarea şi beneficiul<br />
socio-ierarhic al cititului este bine<br />
cunoscut.<br />
Diplomele de studii structuraseră<br />
pe stări societatea românească… Astăzi,<br />
criteriile succesului social s-au schimbat.<br />
În foarte, foarte multe cazuri, cărţile vechi<br />
sunt evacuate din casa omului. Am scris o<br />
poezie care începe: „Cărţile vechi fac<br />
trotuarul/În Piaţa Universităţii din<br />
Bucureşti, România”… Aceasta, în timp<br />
ce „noile cărţi”, vreau să zic: noul temei<br />
al lecturii şi al unei noi literaturi nu se<br />
prea întrevede. Cărţile trebuie să revină în<br />
casele oamenilor şi ale generaţiilor noi; să<br />
revină în casele oamenilor obişnuiţi –<br />
„oamenii marilor tiraje”, să-i numim<br />
astfel. Sunt convins că realitatea ne obligă<br />
la un nou tip de naraţiune şi la un mesaj<br />
concordant (stil, limbaj, naraţiune de tip<br />
Internet, hypertext, spiritualităţi<br />
alternative, tradiţie, credinţă, magie,<br />
numerologie, numeologie, policromie…).<br />
Aceeaşi realitate ne oferă şi „uneltele”<br />
pentru revalorizarea, prin actualitate, a<br />
literaturii bune din toate timpurile. Creaţia<br />
literară românească se află, în sfârşit, în<br />
priveliştea universală şi universalizatoare.<br />
Un bob zăbavă. Profesia de scriitor, dacă<br />
există în mod real aşa ceva, continuă,<br />
chiar dacă soluţia pentru o condiţie<br />
socială decentă rămâne o problemă de<br />
rezolvat.<br />
- Are scriitorul român datorii<br />
neachitate faţă de cititorul său<br />
- Scriitorul adevărat se simte mereu<br />
dator faţă de cititorul său şi faţă de sine.<br />
În mod special, faţă de cultura naţională şi<br />
universală din care face parte. În timp ce<br />
scriitorul prefabricat se îndatorează<br />
excesiv cititorului, fără a-i putea înapoia<br />
datoria.<br />
- Cum ar putea fi revigorată,<br />
extinsă audienţa literaturii – în ţară dar<br />
şi dincolo de graniţele limbii Căci cu<br />
graniţele de pământ începem să stăm<br />
bine!<br />
- Niciodată prin editări sau traduceri<br />
programatice, pe criterii de grup,<br />
generaţie, adoraţie… E o simplă<br />
constatare, confirmată de atâtea iniţiative<br />
complicate. Nu cred că este bine să ne tot<br />
căinăm că limba română este<br />
intraductibilă. Ce scriem şi nu cum<br />
scriem ne situează în universalitate sau ne<br />
lasă acasă. Sunt convins că există „teme<br />
de destin” românesc de semnificaţie<br />
general-umană. Şi care au fost acceptate<br />
şi asimilate de marile culturi…. Brâncuşi,<br />
Eugen Ionescu, Eliade, Cioran, Coandă,<br />
Prinţesa Brâncoveanu, Liviu Ciulei, Silviu<br />
Purcărete şi alţii.<br />
Când ne vom strădui să ştim cu<br />
certitudine ce noutate reprezentăm în<br />
lumea asta şi pentru lumea asta, ca popor<br />
şi cultură, putem fi siguri că vom fi<br />
căutaţi, editaţi, promovaţi. Până atunci,<br />
sincronizăm cu tenacitate şi ne mirăm că<br />
nu ne ia nimeni în seamă.<br />
- Nu v-aţi numărat printre autorii<br />
răsfăţaţi de critica literară. În ce<br />
măsură critica literară a manipulat şi s-<br />
a lăsat manipulată<br />
- Am spus-o de mai multe ori.<br />
Principiul existenţei mele sublunare este<br />
discreţia; anonimatul chiar. Aminteşte-ţi<br />
că am lucrat împreună la Televiziunea<br />
40<br />
Română. În cei trei ani, ca director<br />
general, n-am acordat niciun interviu, n-<br />
am citit nicio tabletă, n-am dat vreun sfat<br />
public poporului român.<br />
Profesez convingerea că discreţia îţi<br />
poate asigura posibilitatea să rămâi tu<br />
însuţi, în tot ce faci şi-n toate câte ai de<br />
gând să faci… Cât despre răsfăţ, ar fi fost,<br />
îţi dai seama, nimicitor pentru mine.<br />
Totuşi, cărţile mele au fost semnalate de<br />
Laurenţiu Ulici, Al. Piru, Nina Cassian,<br />
Ion Brad, Horia Alexandru, Nicu Baltag,<br />
Alexandru Hancu (consătean), Ermil<br />
Popescu… În Luceafărul, Astra,<br />
România literară, România liberă,<br />
Scânteia tineretului, Tribuna, SLAST.<br />
Am fost editat de „Cartea Românească”,<br />
„Eminescu”, „Albatros”… Toate au<br />
constituit, pentru mine, adevărate<br />
evenimente, pe care le-am trăit cu o<br />
intensitate numai de mine ştiută… Despre<br />
critica literară n-aş vrea să vorbesc. Mai<br />
cu seamă, în noua situaţie postdecembristă,<br />
când este clară trecerea de la<br />
„direcţie” la „protecţia” nu doar culturală.<br />
- Ce ar trebui să reţină istoria<br />
literaturii române contemporane din<br />
opera unui autor Dar din opera dvs.<br />
- Tot sau nimic. La ce s-ar putea<br />
renunţa din scrierile eminesciene Dar din<br />
cele semnate de Blaga sau Nichita<br />
Stănescu În general, din scrierile marilor<br />
scriitori Ciornele, fişele, caietele fac<br />
parte din „Opera Magna”… Cunosc o<br />
întâmplare sugestivă. Sfătuit să renunţe la<br />
volumul III, din „Cel mai iubit dintre<br />
pământeni” (de academicianul Eugen<br />
Simion, mi se pare), implacabilul Marin<br />
Preda a replicat: „Nu pot, monşer. L-am<br />
scris cu mâna mea.” Şi în cazul lui Preda,<br />
critica şi istoria literară va trebui să reţină<br />
tot ce a scris…<br />
Cât despre opera mea, să ne grăbim<br />
încet. Deocamdată, am scris şi am<br />
publicat nişte cărţi. „Opera” va fi sau ar<br />
fi putut să fie. Iubirea de carte, cititul,<br />
scrisul îţi pot salva viaţa şi, numai în<br />
cazuri excepţionale, veşnicia. Niciuna<br />
dintre ipostaze nu este rea. Felix qui<br />
potuit rerum cognoscere causas…<br />
Numai Bunul Dumnezeu ne ştie destinul!<br />
(Fragment dintr-un interviu mai amplu)<br />
NICOLAE BĂCIUŢ<br />
Târnăveni, 13.10.2006
Cădere<br />
Odă luminii<br />
Te-am simţit căzând sub auroră’ntre coloane<br />
ştiind că lumea pierdea iar o lumină<br />
în suflet aşezându’şi înc’o lumânare.<br />
Ce ardere, ce flăcări, ce dor în noi suspină !<br />
Un hău durerea lăcrimează, punctul ce anină<br />
aproapele de’ndepărtata neştiută zare.<br />
Ţi-am presimţit căderea, ori înger ori meteorit.<br />
Să împlineşti un plan, oricum, de ce n’ai fi,<br />
din increata lume, al sorţii mesager, cel hărăzit <br />
Dar noi de ce eram acolo, cine poate şti <br />
În pragul dintre vis şi moarte, de viaţă’n infinit<br />
de ce eram ca nişte gâze în ochiul care a clipit <br />
În ochiul Lui ai ars secunda umilului tău mit,<br />
o adiere de durere pe streşini de colină<br />
destin atins de pace, alt suflet în amnare.<br />
Şi dacă la sfârşit de noapte am aruncat lumină<br />
din cele ce ne-au ocrotit aprinse’n întuneric,<br />
fost-ai un înger ce la timpul potrivit<br />
va ridica din cer o pavăză, un imn feeric,<br />
flăcărilor renăscute cu zeul nostru Soare<br />
sau aducându-ne Cuvântul un uriaş meteorit <br />
Nu înaintea timpului e judecata celui ce n’are<br />
decât iubire şi dor ca vină în tot ce a greşit,<br />
ci după, când Cronos a rupt hăul demn de înserare<br />
şi în oferta Lui de gânduri fragmente-am ispăşit.<br />
Desparte, Doamne, din triunghiuri norul romboid<br />
şi lasă-mă să judec doar sentimentul sferic<br />
ce-atât de-aproape aduce dreptatea şi în alambic<br />
un adevăr mai dur, mai tare decât piatra care moare<br />
acum, explozie de foc deasupra’mi la câteva<br />
picioare !<br />
Oricine ai fi fost, şi faptul de a fi ales ca să comit<br />
înscrisul cronicilor tale mă face să’nţeleg cât de<br />
avid<br />
e universul să se deschidă îngerilor şi mie’n cale.<br />
Te-am simţit căzând sub auroră’ntre coloane<br />
ştiind că lumea pierdea iar o lumină<br />
în suflet aşezându’şi înc’o lumânare.<br />
Mi-am pus acum în gând dorinţă’n zi senină:<br />
să mă despoi de ani ca de petale şi să cad<br />
la fel ca tine, înger sau o stea divină.<br />
Nu mai doresc să merg atâta întuneric,<br />
foton vreau să devin plutind în vid culoare<br />
şi în înţelepciune iubire-aş vrea să ard.<br />
Odă luminii...<br />
sferele cântă şi pătrund<br />
esenţa ei de stâncă.<br />
Fântână a naturii, tetrada<br />
răstoarnă’n plan de grund<br />
mărimea care încă<br />
n’a cunoscut în ani o Kundalini.<br />
Visez sau sunt<br />
eu însumi Brahma.<br />
Mă simt cu braţele deschise să cuprind<br />
pătratul lumii, baza<br />
a tot ce dăruie’n alint<br />
suflul vital Apana<br />
şi’ntre coloane simt, purtat de vânt:<br />
mi se desfac în patru dimensiuni petale de rubin.<br />
Ida, Pingala şi Sushumna coboară spre pământ<br />
Creaţia.<br />
Iubito, în stânga îţi aduc cuvinte sacre<br />
şi un lotus, iar în dreapta e nectar<br />
şi vraja ce teama o alungă<br />
din suflete cu har, din lumea ce-o privim<br />
şi-o auzim.<br />
Shakti, tu vii să’mi dai putere<br />
creezi, păstrezi şi tot tu mă distrugi.<br />
În preajma ta culorile şi sunetele’ncep<br />
vibraţia s’o spere:<br />
un craniu, o sabie, un scut,<br />
şi un trident, dragostea ta de la’nceput.<br />
Dar tot ce ştiu e că lumina -<br />
de n’ar fi fost<br />
noi ce am fi -<br />
a răsturnat din nori tulpina<br />
din noaptea rădăcinii frunzelor de zi.<br />
Pe unde treci, în urmă rămâne<br />
parfumul sativei, al conştienţei pure,<br />
pe drumul lui Ganesh,<br />
domn al tuturor ce’ncep cu mine,<br />
fiu al lui Shiva şi Parvati,<br />
constructor şi-arhitect al lumii din ruine.<br />
Cu mudra 14 răstoarnă’n plan de grund<br />
mărimea care încă<br />
n’a cunoscut în ani o Kundalini.<br />
Sferele cântă şi pătrund<br />
esenţa ei de stâncă<br />
o odă a luminii.<br />
LIVIU PENDEFUNDA<br />
14<br />
mâna ridicată în poziția ce înlătură frica.<br />
41
Starea prozei<br />
Dacă petrecerea avea loc peste câteva zile o apuca<br />
studiul cu febrilitate, iar petrecerea era socotită un<br />
trofeu, indiferent dacă o prevedea reuşită sau nu, la<br />
aspectul acesta nici nu se gândea. Dacă cheful preceda<br />
învăţatul, din nou se arunca în braţele imense şi<br />
captivante ale cunoaşterii. Nu-i era simpatic băiatul, dar<br />
era un altfel de decor faţă de aerul sărăcăcios din<br />
camera de cămin. Din punct de vedere uman era<br />
acceptabil. Mai ieşea din monotonia internatului<br />
studenţesc, unde nu era permis nici unui străin să<br />
pătrundă, iar toţi din interior doreau să cucerească<br />
exteriorul.<br />
Ce băieţi Ce părinţi Nu intra acolo nici o persoană<br />
de alt sex, nici măcar aparţinătorii! Abia şi-a putut<br />
strecura prietena din Cluj, curioasă de atmosfera din<br />
cămin, a doua oară nu a mai dorit să vină.<br />
Deşi acest mod de viaţă avea şi avantaje: vroiai- nu<br />
vroiai te ascultau fetele din cameră, vroiai- nu vroiai<br />
primeai sprijin de la cele mai multe, chiar şi cartele pe o<br />
cină sau mic dejun, pe lângă faptul că puteai considera<br />
această comunitate o piatră de încercare pentru<br />
adaptabilitatea ta.<br />
Nu-ţi permiteai luxul unei gazde, doar invidia faţă de<br />
clujeni… unii aveau confort, alţii mai multă libertate.<br />
Cum era mai bine - aşa, nemulţumit! Astfel aveai la ce<br />
aspira mereu. Oamenii mulţumiţi nu aspiră la nimic,<br />
doar la perpetuarea zilei de azi.<br />
-Dar am să vin cu prietena! - punea condiţia de la bun<br />
început.<br />
-Cu atât mai bine şi eu voi chema nişte prieteni, afişa<br />
băiatul un zâmbet amical.<br />
Accesoriile pentru o ţinută mai elegantă le găseau<br />
uşor, variantele erau extrem de finite. După lucruri<br />
obişnuite, prezentări, poveşti scurte, glume cu perdele<br />
trase, s-a stins repede lumina, nici nu ai apucat să te<br />
cunoşti cât de cât cu partenerul tău întâmplător. Pe<br />
vremuri se crea o lumină de atmosferă, acum de loc,<br />
întuneric şi basta.<br />
N-o atrăgea un tango la sentiment, neavând resursele<br />
necesare, nu se putea distra nici cu ceilalţi, care se<br />
pierdeau într-o contopire legănată. Iar să te bagi în<br />
emoţiile cuiva, ar fi fost nepoliticos… în felul acesta a<br />
acceptat cu uşurinţă invitaţia amicului în cealaltă<br />
cameră, unde măcar era lumină de o culoare nedefinită.<br />
Băiatul părea inofensiv şi binevoitor, chiar timid, şi<br />
oricum nu era singură cu el în casă. Totuşi a rămas<br />
surprinsă când a văzut că amicul a făcut pregătiri<br />
speciale pentru persoana ei, care putea fi oricine de<br />
fapt, zărind nişte tăvi cu prăjituri, cafele şi pahare<br />
pentru lichior. A gustat din toate să nu-l refuze,<br />
pălăvrăgind despre lucruri neînsemnate, după care el,<br />
care avea înscrisă în codul genetic masculin încercarea,<br />
s-a apropiat de ea s-o sărute şi s-o plimbe pe alte culmi<br />
sau cărări. Situaţia i s-a părut penibilă, artificială…<br />
parcă se aflau pe o barcă şi el i-ar fi cerut să sară<br />
împreună în apă şi ea nu înţelegea sensul unei<br />
“sărituri”, nici “împreună”, cu un necunoscut. Nu ştia<br />
cum gândeşte el despre viaţă, nu ştia dacă gândeşte…<br />
ce fel de aşteptări mai are înafara celor evidente şi<br />
comune Devenea tot mai pronunţat o entitate pe care<br />
n-o ştia, dar nici nu dorea s-o cunoască.<br />
-Plec, s-a hotărât dintr-o clipă într-alta.<br />
-Nu te duce, o ruga insistent băiatul, uite, facem ce<br />
vrei tu numai să fie bine. Dar ea îşi căuta deja prietena<br />
şnuruită pe noul prieten, încât se vedea că ar fi o<br />
cruzime smulgerea ei dintr-o siluetă alipită.<br />
-Bine, atunci plec numai eu, zise Ana, gustul amar<br />
încercând să-l acopere cu o voce impersonală. I-a şi<br />
văzut înfulecând prăjiturile pregătite în mod special<br />
într-o cameră specială.<br />
-Dar, ce vei face, e trecut de 12 şi dacă te duci la<br />
cămin te vor scrie pe lista neagră – suna cuvenit de<br />
îngrijorat întrebarea prietenei.<br />
-Mă descurc eu, spuse Ana şi a ieşit în răcoarea<br />
nopţii.<br />
Era singură în faţa stelelor. Cobora strada pe lângă<br />
gurile negre ale porţilor, amintindu-şi atenţionarea<br />
cuiva, nu te duce niciodată foarte aproape de porţi,<br />
răufăcătorii te pot trage înăuntru fără să vadă nimeni.<br />
Şi-a continuat drumul luând în stăpânire strada şi<br />
urmărind traiectoria stelelor care o păzeau… făcea<br />
planuri, dacă se duce la cămin se alege cu o<br />
consemnare, iar la trei puncte negre urma să fie<br />
chemată la decanat, n-avea chef de aşa ceva… mai bine<br />
merge la gară şi stă acolo până dimineaţa. Între timp o<br />
contraria acest sistem de reguli, regimul de cămin o<br />
obliga să hoinărească o noapte întreagă decât să accepte<br />
o întârziere nocturnă. O maşină, care tocmai trecea<br />
lângă ea, a făcut cale întoarsă, ajungând şoferul lin de<br />
partea ei, după un calcul matematic perfect.<br />
-Bună seara. Sunt medic, te pot ajuta orice problemă<br />
ai avea, i se adresa un bărbat cu o voce sigură, dar<br />
prietenoasă. Ana nici nu se uita la el la început, apoi<br />
simţea nevoia să-i explice că nu are nicio suferinţă, doar<br />
că vrea să-şi petreacă noaptea… în gară… din vorbă în<br />
vorbă paralelă cu traiectoria tocurilor şi a pneurilor,<br />
doctorul a convins-o să se urce în maşină… ce se poate<br />
întâmpla - evalua situaţia Ana cu un fin seismograf<br />
interior. Nimic. Şi îl ruga, dacă tot i-a venit în ajutor, s-<br />
o ducă până la gară.<br />
-Ce gară, exclama medicul, hai să vedem cât e<br />
ceasul... este aproape unu noaptea… când poţi intra în<br />
cămin fără să ai probleme<br />
-Pe la şapte dimineaţa.<br />
-Bine, atunci avem şase ore la dispoziţie. Dacă nu ai<br />
nimic împotrivă, acest timp îl putem petrece şi în<br />
maşină, discutând despre una-alta, iar dimineaţa te duc<br />
la cămin… ce zici de propunerea mea<br />
Anei i s-a părut mai mult decât generoasă ideea şi<br />
totuşi aştepta din moment în moment seismul să-i<br />
confirme suspiciunea. Doctorul se dovedea foarte<br />
sociabil, obişnuit cu o clientelă diversificată şi după<br />
câteva întrebări, Ana putea comunica cu el fără mari<br />
dificultăţi, explicându-i în primul rând ce caută noaptea<br />
singură pe străzi, asta numai să nu-şi închipuie străinul<br />
42
ceva urât despre ea. Părerea altora întotdeauna era<br />
importantă pentru ea.<br />
Doctorul conducea lejer, povestea foarte relaxat,<br />
zicea că e ginecolog (brrrrr, se gândea fata…) şi a fost<br />
mutat disciplinar din Gherla la Cluj pentru că a vrut să<br />
ajute pe cineva din punct de vedere profesional. Pe<br />
vremea aceea nu era admis orice ajutor profesional<br />
peste anumite limite, doar când cazul devenea disperat<br />
şi nici atunci întotdeauna. Au murit multe fete şi<br />
femei… şi pentru ce Că nu li s-a recunoscut dreptul de<br />
a alege momentul când să devină mame. Dar cine poate<br />
şti cel mai bine când doreşte o femeie să devină mamă,<br />
dacă nu ea O poţi obliga... Mai mult despre acest<br />
subiect nici nu a vrut să afle fata, cunoştea vremurile şi<br />
legile aspre privind sarcina, natalitatea, securitatea.<br />
Maşina aluneca în noapte către periferia oraşului fără<br />
nici un impediment, nu era nimeni pe străzi. Doctorul a<br />
oprit maşina şi o ruga pe Ana să aştepte un moment<br />
până merge la portbagaj…<br />
ACUM ACUM… vine seismul! … Fata îl urmărea<br />
cu privirea, norocul ei că nu văzuse pe vremea acea<br />
atâtea filme cu crime, că altfel s-ar fi îngrozit de ce i se<br />
putea întâmpla în orice moment, dar ea era extrem de<br />
încrezătoare în oameni şi avea convingerea că dacă ea<br />
este bună şi civilizată, nici alţii nu pot fi altfel cu ea.<br />
Doctorul s-a întors cu o plasă plină pe care a vărsat-o<br />
în braţele ei… ea se minuna de avalanşa de săpunuri<br />
străine, englezeşti, oare de unde avea el aşa ceva...<br />
poate a fost în străinătate… creme de faţă fine… şi umbrele.<br />
O ruga să aleagă… Ana şi-a ales o umbrelă cu<br />
frunzele toamnei în toate culorile, întotdeauna admira<br />
peisajul galben-verde-roşu-ruginiu-portocaliu al decorului<br />
de la sfârşitul verii. De ce le-a primit cadourile -<br />
că i s-au oferit cu o generozitate deschisă fără meschinării,<br />
argumentele momentului îi susţineau acceptul.<br />
Simţea, că oraşul se îndepărtează de ei (oare până<br />
unde ar fi dus-o dacă nu-l oprea … poate chiar până la<br />
stele din acea noapte). L-a rugat să întoarcă maşina,<br />
doctorul s-a conformat numaidecât, iar peste câteva<br />
clipe o îndemna să coboare ca să schimbe locurile…<br />
ACUM ACUM vine seismul… şi să vină la volan s-o<br />
înveţe să conducă… Ana surprinsă şi de această<br />
propunere picată din senin sau din experienţa doctorului<br />
care lucra peste schimb, a acceptat relativ uşor, şi aşa<br />
nu avea ce face până dimineaţa. A fost prima dată când<br />
a pus piciorul pe ambreaj, pe care nu l-a simţit chiar din<br />
prima clipă, apoi a început să apase pe pedală cu mai<br />
mare atenţie şi grijă, ocupată fiind cu pedala, maşina<br />
şerpuia între cele două margini ale străzii într-un stil<br />
barbar, noroc că nu era nici o altă maşină în circulaţie,<br />
ambele benzi fiind ale lor, iar Ana se plimba cu maşina<br />
pe ambele benzi, până când doctorul a atenţionat-o să<br />
vireze cu mişcări mărunte, fine ale volanului…<br />
Volanul, ca şi femeia, sensibil la intervenţii… Ana<br />
conformându-se pe loc, a observat că se poate încadra<br />
pe o singură bandă, că încet-încet poate stăpâni<br />
maşina… dar stătea extrem de încordată pe scaun şi<br />
vorbea doar puţin şi haotic, îl acuza pentru răspunderea<br />
pe care i-o pune în spinare… dar bucuria creştea în ea<br />
treptat, se simţea tot mai euforică că era în stare să facă<br />
ceva, ce n-a crezut că poate până acum, o inunda un val<br />
cald de recunoştinţă pentru necunoscutul de lângă ea,<br />
cu care nu apucase să danseze niciun tango în noapte.<br />
-Hai, te rog, să oprim şi să preiei tu volanul, că ne<br />
apropiem de oraş şi să nu fie vreo problemă… Era<br />
uluită de performanţa ei şi-i mulţumea pentru<br />
încrederea investită atât de spontan.<br />
Pe neobservate s-a făcut dimineaţă, doctorul a<br />
condus-o până la marginea campusului studenţesc.<br />
-Aş vrea să mă întâlnesc cu tine… după masă la<br />
trei… când se deschid magazinele, vreau să-ţi cumpăr o<br />
pereche de pantofi frumoşi… ce zici, vrei să vii Fata<br />
nu putea spune nu sau că se mai gândeşte, a acceptat<br />
întâlnirea cu o alunecare politicoasă a capului spre<br />
confirmare. Puteai refuza un asemenea bărbat<br />
În cameră fetele s-au adunat în jurul ei să asculte<br />
povestea neverosimilă a nopţii şi să admire cadourile<br />
primite… toate lucrurile şi locurile străine erau<br />
supraevaluate pe acea vreme… dacă românul nu avea<br />
voie să călătorească în străinătate. Când a deschis<br />
umbrela, Ana ştia că nu va avea umbrelă mai frumoasă<br />
niciodată, nici nu a avut. Peste câteva zile la o pană de<br />
curent s-au furat toate umbrele puse la uscat pe<br />
culoarele căminului, între care şi a ei. Acum este<br />
convinsă, pana de curent a fost provocată, altfel de ce<br />
nu s-au găsit umbrelele asupra nimănui la ieşirea din<br />
cămin, a fost un furt bine organizat. Cadourile le-a<br />
păstrat cu recunoştinţă, multă vreme, fără să le<br />
consume.<br />
Fetele invadate de curiozitate, vroiau să-l vadă<br />
neapărat. Una era chiar invidioasă pe ea:<br />
-Că nu pot întâlni şi eu un asemenea bărbat! – striga<br />
revoltată cu sânge secuiesc.<br />
-Dar dacă tu crezi, că eu mă voi duce la întâlnire,<br />
atunci te înşeli, să ştii.<br />
-Vrei să spui că laşi pierdută o asemenea ocazie –<br />
întreba colega contrariată.<br />
-Nu am motive pentru care aş ieşi cu el… a fost o<br />
noapte frumoasă şi atât… nici măcar n-a încercat să mă<br />
sărute şi bine a făcut… mă dădeam jos din maşină<br />
imediat… dar cred că a înţeles corect motivul pentru<br />
care am plecat de la petrecere şi nu dorea să forţeze<br />
lucrurile.<br />
La insistenţele colegelor care nu mai puteau de curiozitate,<br />
a căzut de acord să meargă cu ele în apropierea<br />
locului de întâlnire. Nimeni nu credea că el va fi<br />
acolo, nici chiar Ana. Dar bărbatul aştepta la locul indicat<br />
tot mai nerăbdător, iar după 15 minute de stat fără<br />
niciun rezultat, a plecat. Ana se uita după el cu compasiune…<br />
era un bărbat nici prea înalt, nici prea scund,<br />
nici prea tânăr, nici prea bătrân, dar avea inimă…<br />
săracul, îi era milă şi îi era ruşine, parcă l-ar fi trădat…<br />
Ana ştia că doctorul avea multe secrete în viaţă pe<br />
care ea nu avea cum să afle, chiar şi motivul cadourilor<br />
lui. Generozitatea îl făcea suspect în ochii ei. Se uita<br />
lung după el, chiar cu părere de rău, dar era convinsă că<br />
doctorul va găsi explicaţia corectă pentru comportamentul<br />
ei. Doar despărţirea îi putea reda prestigiul.<br />
SUZANA DEAC<br />
43
Stăteam stânjenită la masa masivă, frumos aranjată, în<br />
restaurantul care-şi zice cu moft „Casa bunicii”. Colegul<br />
meu, de fapt fostul meu<br />
coleg de birou, împlineşte<br />
azi 62 de ani. Toţi uitaseră...<br />
familia lui, colegii de birou<br />
rămaşi, prietenii lui... inclusiv<br />
eu. Îl sunasem în urmă<br />
cu vreo două săptămâni,<br />
amintindu-mi că e<br />
scorpion...iar el râsese. De<br />
ani buni se aniversa doar de<br />
Sf. Gheorghe, ziua<br />
onomastică. Vorbea la telefoane...când la cel de job,<br />
când la cel particular. Între apeluri mai zicea “scuzămă”,<br />
“iartă-mă, dragă”, “mai ăsta şi gata!” Mă rugam<br />
în gând să fie cât mai multe, ca să-mi mai recapăt un<br />
ritm normal al respiraţiei, să-mi mai treacă roşeaţa din<br />
obraji.<br />
Cât timp am fost colegi, obişnuiam să mai ieşim „la<br />
biroul extern”. Aşa ziceam unei cafenele în al cărei fum<br />
realizam cele mai minunate dări de seamă, referate;<br />
acolo făceam planuri, proiecte, dădeam telefoane, rezolvam<br />
la o cafea sau la un ceai lucruri care, în birou<br />
necesitau un timp mult mai îndelungat de lucru.<br />
“Mi-a fost dor de mâinile-astea!”, zise, luându-mi-le<br />
pe amândouă în mâinile lui, pentru a le studia atent. Se<br />
aplecă reverenţios şi le sărută ca pe nişte moaşte. Mi leam<br />
retras ruşinată.<br />
Mâinile astea…da, mâinile astea de care-şi aminteau<br />
atâţia bărbaţi (colegi, foşti elevi, foşti şi actuali prieteni).<br />
E curios…unei femei, în general, îi reţii ochii,<br />
buzele, nuanţa părului, conturul sânilor, al gambelor,<br />
parfumul, surâsul…şi mai puţin forma mâinilor.<br />
Am continuat să vorbim, despre noua achiziţie pe<br />
care voia să o facă, un apartament pentru fiica lui,<br />
proaspăt căsătorită…dar eu, ca un elev care vrea să copieze,<br />
îmi studiam, pe sub masă mâinile. Da, sunt frumoase…pline<br />
şi albe…ca de sidef…păstrând încă tinereţea<br />
pielii, sănătatea unghiilor, delicat rotunjite. Parcă<br />
nu erau ale mele…doar nu le furasem. Am crescut<br />
odată cu ele. Nimeni nu ştie…încă…în ce pericol sunt.<br />
Chiar săptămâna trecută am fost la un medic reumatolog.<br />
Se pare că o artrită, “moştenire de familie”, se<br />
zguduie-n gene. “Putem estompa fenomenul…dacă o<br />
luăm din timp”, mă asigură d-na doctor (era aşa hilar să<br />
vezi un adult cu aparat dentar)...şi i-am dat crezare.<br />
Chelnerul ne adusese meniul...da, erau mâncăruri tradiţionale,<br />
bănăţene...de unele habar n-aveam. Colegul<br />
meu îmi “traducea”, îmi descria...cum arată, ce conţine<br />
fiecare. Am decis să servim ce alege el (mereu a fost<br />
mai bun aşa!). Au bărbaţii un dar anume de a alege o<br />
mâncare bună, un vin bun (acum, fără vin... el, la volan<br />
... eu, cu tensiune).<br />
Mă uitam la el şi nu auzeam nimic, dar surâdeam.<br />
Asta-l face să se simtă bine mereu. În urechi aveam alte<br />
voci, stârnite de meniurile de demult.<br />
Cechina (baba China) era sora mai mică a bunicii<br />
mele. Pe bunica n-am mai prins-o-n viaţă...nici un bunic<br />
nu a mai avut răbdare să aştepte şi venirea mea pe lume.<br />
Am crescut cu mama, sora şi tatăl meu...şi cu baba<br />
China.<br />
Era o femeie foarte frumoasă, deşi era trecută de 75<br />
de ani, când mi-o amintesc. Nu avea niciun rid, doar pe<br />
gât făcuse, în timp, câteva cute. Păstrase portul ţărănesc<br />
şi meniurile tradiţionale. Când ne era dor de ceva „din<br />
băbăluc”, ea ştia cum se face. Avea mereu un miros<br />
dulce acrişor, de lapte.<br />
De când a rămas văduvă, se angajase la CAP, la vaci.<br />
Se scula pe la 4, se ducea la grajduri, le mulgea manual,<br />
20-30 de vaci, câte avea în grijă, preda laptele şi<br />
ajungea să şi treacă pe la nepoţii ei, apoi pe la noi, să<br />
bem o cană de lapte cald, până nu plecăm la şcoală. Nu<br />
ştiu câţi bani primea, dar prefera să fie plătită în lapte şi<br />
grâne. N-a avut în viaţa ei un ban în buzunar. Dacă<br />
primea, îi împărţea egal la cei doi fii ai săi. Unul era<br />
mecanic de locomotivă, celălalt contabil. Cel mare avea<br />
trei copii, cel mic unu. Asta nu conta, decât la lapte. La<br />
bani şi grâu avea doar cei doi fii ai ei.<br />
“Dar lor nu le e ruşine să-ţi ia din mână şi banii de<br />
pâine”, se răţoia mama uneori la ea.<br />
“Lasă, fată, că ţi-oi lucra ceva. Să nu-ţi pară rău<br />
pentru bucata de pâine pe care mi-o dai. Cum să iau din<br />
gura copiilor”<br />
“Dar din gura copiilor mei cum poţi”, se înfuria<br />
mama, când abia ne ajungeam şi noi cu banii. Eram<br />
patru guri şi un salariu. Cu ea cinci. Iar ceferistul avea<br />
salariu de 3-4 ori cât tata, iar contabilul era renumit cu<br />
smecheriile din comerţ.<br />
“Numa’ mamă să nu fii pră lume!”...aşa ofta şi pleca<br />
de la noi, culegând câte o prună din pomii ce se<br />
răsfrângeau generoşi peste garduri. Atât îi era prânzul<br />
în acea zi. Norocul ei era că seara şi dimineţa mai gusta<br />
o gură de lapte („de unde lucrăm, trăim”, asta o ştia şi<br />
ea de la “copiii cu propaganda”).<br />
„Ce femeie frumoasă ar fi, dacă n-ar avea mâini aşa<br />
urâte!”, gândeam privind-o de multe ori. Ori de la muls,<br />
ori de la artrita din familie, avea “nişte crengi” în loc de<br />
degete, că ne şi miram, cum reuşeşte să apuce<br />
mâncarea.<br />
Am căutat-o...în cimitir...de Ziua Morţilor. Fusesem<br />
în vară, cu sora mea, să-i mai aranjăm mormântul, căci<br />
cei din jurul ei făcuseră groapa de gunoi acolo (niciunul<br />
dintre nepoti n-a mai venit, deşi sunt în sat). Acum, era<br />
la fel...iarba crescuse, cât omul, de la ploile toamnei.<br />
Vecinii aruncaseră din nou coroanele vechi, iarba<br />
smulsă de pe mormintele lor...peste ea. Era o gramadă<br />
prea mare şi eram prea elegante ca să ne mai apucăm de<br />
„făcut lumină”. Am aprins o lumânare...prin iarba prea<br />
mare, crescută peste amintirea ei.<br />
Mi-am împreunat mâinile şi mi-am şoptit:”Doamne,<br />
ai milă de mine!”<br />
...colegul meu povestea, fermecat de zâmbetul meu.<br />
Timişoara, 04.11.2010<br />
CORINA-LUCIA COSTEA<br />
44
În templu, cu Mesia în braţe<br />
„Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să<br />
fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de<br />
Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face<br />
răsplătitor celor care Îl caută” (Evr.11,6)<br />
Întâmpinarea Domnului, ultimul praznic<br />
împărătesc care ne aminteşte de pruncia Mântuitorului<br />
Hristos, este un eveniment care nu trece neobservat. În<br />
fiecare an, la 2 februarie, biserica noastră sărbătoreşte<br />
această importantă zi, în amintirea împlinirii de către<br />
Sfânta Fecioară Maria şi a dreptului Iosif, a două<br />
porunci ale Legii lui Moise: slujba curăţirii unei femei<br />
la 40 de zile de la naştere şi ceremonia închinării<br />
primului născut de parte bărbătească lui Dumnezeu (Lc.<br />
2, 22-23). Misterul sărbătorit nu are menirea să ne<br />
surprindă ca eveniment istoric, fiindcă este strâns legat<br />
de cel al naşterii Domnului, de Crăciun şi Anul Nou.<br />
Acum pruncul Iisus este prezentat la templu ca să<br />
împlinească, să ia asupra sa, să desăvârşească tot ce s-a<br />
scris despre el în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi<br />
(cf. Lc 24,44).<br />
Să privim cu atenţie scena prezentării lui Iisus la<br />
Templu. Sfântul Luca evanghelistul, asemeni unui bun<br />
regizor, focalizează luminile şi obiectivul camerei de<br />
luat vederi asupra templului, apoi asupra bătrânului<br />
Simeon, asupra Mariei care îl ţine în braţe pe Iisus şi în<br />
fine asupra profetesei Ana.<br />
Primul fascicul de lumini e concentrat asupra<br />
Templului, în care familia sfântă intră la patruzeci de<br />
zile după naşterea lui Iisus pentru a îndeplini riturile<br />
purificării mamei şi de răscumpărare a primului născut,<br />
prescrise de legea lui Moise. Atenţia lui Luca nu este<br />
însă îndreptată spre aceste rânduieli, ci spre faptul că<br />
pentru prima dată în viaţa sa, Domnul Hristos a intrat în<br />
templu. Aici, în templu, în locul cel mai sfânt al<br />
naţiunii ebraice, Dumnezeu intervine pentru a da un<br />
nou curs istoriei.<br />
Apoi, apostolul Luca restrânge lent obiectivul<br />
camerei, pentru a-l încadra pe bătrânul Simeon pe care,<br />
cu un termen drag vechiului iudaism, îl defineşte „om<br />
drept şi temător de Dumnezeu” ( Lc. 2, 25). În ce<br />
consta această dreptate Rabinii din acea vreme<br />
asigurau că omul este drept când respectă legea<br />
mozaică, în care se manifestă voinţa lui Dumnezeu.<br />
Evanghelistul Luca, în schimb, asemenea tuturor<br />
creştinilor de atunci şi din toate timpurile, este convins<br />
că omul drept este cel care împlineşte voinţa lui<br />
Dumnezeu primindu-l pe Trimisul Său, care duce la<br />
îndeplinire învăţăturile vechilor Scripturi.<br />
Trebuie adăugat faptul că poporul lui Israel îl<br />
aştepta pe Mesia ca pe acela care avea să unească toate<br />
popoarele<br />
pământului în<br />
adorarea unicului<br />
Dumnezeu. Această<br />
convingere este<br />
prezentă în<br />
cuvintele bătrânului<br />
Simeon, care,<br />
luându-l pe pruncul<br />
Iisus în braţe,<br />
spune: „Acum<br />
slobozeşte pe robul<br />
Tău, după<br />
cuvântul Tău, în<br />
pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, Pe care ai<br />
gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină<br />
spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău<br />
Israel.” (Lc 2, 29-32).<br />
După ce l-a preamărit pe Dumnezeu pentru cele<br />
văzute, „i-a binecuvântat Simeon” pe cei uimiţi de<br />
eveniment şi a vorbit către Maria, mama Lui” (v.33).<br />
Dreptul Simeon se adresează numai Mariei, mamei lui<br />
Iisus, simbol al purităţii şi maternităţii prin excelenţă,<br />
care l-a zămislit în trupul său pe Mesia şi care nu poate<br />
decât să se bucure cu El şi să sufere împreună cu El. De<br />
aceea, Simeon, în încheierea dialogului cu Maria, îi<br />
zice: „ Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre<br />
ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va<br />
stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie,<br />
ca să se descopere gândurile din multe inimi.”<br />
(vv.34-35).<br />
La Întâmpinarea Domnului, apare şi o figură<br />
feminină, Ana. Prorociţa Ana de la Templu, nu este o<br />
figură proeminentă. Niciun înger nu a venit la ea să o<br />
înştiinţeze, nu a călăuzit-o nicio stea, iar Duhul Sfânt nu<br />
a îndrumat-o într-o manieră specială. Cu toate acestea,<br />
este prima femeie care, cu simplitatea inimii, L-a<br />
recunoscut public pe Domnul Iisus, ca Mesia. Pe<br />
această femeie, sfântul Luca o încarcă cu multe<br />
simboluri, începând de la numele pe care îl poartă: Ana,<br />
care înseamnă „Dumnezeu a folosit cu mine”! În afară<br />
de aceasta, este „fiica lui Fanuel”, care înseamnă<br />
„Chipul lui Dumnezeu” (cfr. Gen. 32,31) şi este din<br />
tribul lui Aşer, care înseamnă „am avut noroc”.<br />
Văduvă de şaizeci de ani şi cu foarte puţine<br />
posibilităţi, nu a fost consumată de situaţia tragică, ci L-<br />
a lăsat pe Dumnezeu să aibă controlul vieţii ei. Şi-a<br />
pierdut soţul, dar nu şi speranţa. Şi-a pierdut viaţa pe<br />
care o visase alături de soţul ei, dar nu şi puterea de a<br />
visa. Legăturile care i-au străpuns trupul nu i-au atins<br />
însă spiritul. Cu alte cuvinte, Ana nu este numai una<br />
dintre atâtea profetese, de care e bogată istoria lui<br />
Israel, dar este profetesa mesianică prin excelenţă, care<br />
nu părăsea templul slujind „noaptea şi ziua în post şi în<br />
rugăciuni ” (v.37), în aşteptarea lui Mesia. Aceasta,<br />
văzându-l pe pruncul Iisus, nu numai că-l recunoaşte ca<br />
45
eliberatorul aşteptat, ci reuşeşte să transmită credinţa sa<br />
şi altora.<br />
De frumuseţea duhovnicească şi de<br />
mărturisirea acestor doi martori care au întâmpinat pe<br />
Domnul la templul din Ierusalim la patruzeci de zile de<br />
la Naştere, nu ne putem minuna îndeajuns. Viaţa şi<br />
mărturia lor, reprezintă izvoare vii, nesecate de har şi<br />
pentru noi, cei de astăzi. Şi parcă ne simţim influenţaţi<br />
de acest zel duhovnicesc curat. Îi admirăm pe<br />
mărturisitorii de Dumnezeu, şi ne întoarcem şi noi<br />
privirile minţii şi ale inimii spre Cel pe care ei îl<br />
vestesc: spre Pruncul Iisus.<br />
Am auzit sau am citit acum câţiva ani o<br />
povestire care tare mi-a plăcut. Am să v-o spun cu<br />
cuvintele mele, aşa cum mi-o aduc aminte. Nu ştiu<br />
autorul, nu cred că l-am ştiut vreodată.<br />
„O doamnă a ajuns în faţa unei parcări de<br />
la intrarea într-o bancă. Când a a vrut să plătească,<br />
ea n-a văzut însă pe nimeni în cabină, pentru că<br />
razele soarelui se reflectau din geam, direct în<br />
privirile ei. De aceea, a întins tichetul de parcare<br />
fară să vadă pe cineva, iar după numai câteva clipe<br />
l-a primit înapoi şi bariera s-a ridicat. Amuzată de<br />
această situaţie, înainte de-a pleca, ea a spus<br />
zâmbind: „Deşi nu pot vedea cine eşti, îţi mulţumesc<br />
din toată inima!” Deşi nici noi nu-L putem vedea şi<br />
cuprinde în braţele noastre ca bătrânul Simion şi<br />
proorociţa Ana, pe Dumnezeu, avem aşa de multe<br />
dovezi ale prezenţei Sale, pentru care Îi mulţumim.<br />
După ce a povestit episodul întâmpinării<br />
Domnului, Sfântul Luca, iubitul medic şi ucenic al<br />
Sfântului Pavel, printr-o rapidă mişcare narativă, aduce<br />
familia sfântă la Nazaret, spunând: „Iar Copilul<br />
creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de<br />
înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui.”<br />
(v.40). Să nu uităm că Iisus a fost Dumnezeu adevărat<br />
şi om adevărat. A crescut ca un copil şi a trăit ca un om,<br />
experimentând suferinţa, frigul, foamea, arşiţa şi chiar<br />
moartea. Ceea ce în această evanghelie este spus despre<br />
El e spus în acelaşi timp pentru toţi copiii din lume.<br />
Creşterea spirituală a unui copil trebuie să însoţească<br />
întotdeauna creşterea sa fizică.<br />
„În timpul ultimului război mondial, o<br />
doamnă din înalta societate germană a primit<br />
următoarea scrisoare din partea fiului ei: Scumpă<br />
mamă, tu ai avut grijă ca noi să învăţăm limbi<br />
străine, matematică, muzică, pictură, dans; numai<br />
un lucru nu şi anume acela de a ne ruga. Eu văd<br />
aici, pe front, cum în jurul meu, camarazii se roagă<br />
şi în rugăciune îşi găsesc putere şi speranţă. Numai<br />
eu şi fratele meu nu ştim să ne rugăm. Noi doi nu<br />
cunoaştem duhul rugăciunii. Cât de săraci şi lipsiţi<br />
suntem! Amândoi au murit pe front. Cu ce inimă a<br />
rămas oare mama lor Un sfânt părinte ne spune că:<br />
Sfânta Familie din Nazaret este şcoala dintotdeauna,<br />
unde au de învăţat părinţii şi copiii cum să-şi<br />
trăiască viaţa pământească, în chip deosebit datoria<br />
de a trăi credinţa în Dumnezeu”.<br />
Acesta este mesajul evangheliei de azi !<br />
Prot.pr. NICOLAE GHEORGHE ŞINCAN<br />
Prin absenţa referinţei<br />
proprii din sistemul de<br />
reprezentare – trăsătură<br />
definitorie pentru întreaga<br />
clasă lexico-morfologică a<br />
pronumelor 15 – pronumele<br />
personal, mai ales cel<br />
propriu-zis, îşi dovedeşte<br />
în textele biblice statutul<br />
de proformă (înlocuitor de<br />
entitate în discurs) mai<br />
mult decât în alte tipuri de<br />
discurs.<br />
În ceea ce priveşte<br />
pronumele personal<br />
propriu-zis, textele studiate (Noul Testament din Biblia de la<br />
Bucureşti – 1688, Biblia de la Blaj – 1795, Biblia de la Buzău<br />
– 1854-1856, Biblia de la Sibiu – 1856-1858, Biblia Sfântului<br />
Sinod – 1914, respectiv din Biblia în uz 16 , Biblia în versiunea<br />
Dumitru Cornilescu şi Biblia jubiliară, diortosită de către<br />
Bartolomeu Anania) 17 dovedesc un anumit conservatorism, o<br />
atitudine „anastatică” legată de formele flexionare, de<br />
frecvenţa acestora, dar şi de echivalenţele sintactice. Câteva<br />
dintre aceste aspecte vor fi prezentate în cele ce urmează.<br />
● O primă observaţie este aceea că, în general, textele<br />
biblice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea respectă textul<br />
Bibliei de la Bucureşti, precum şi pe cel al Bibliei de la Blaj 18 ,<br />
iar formele pronumelui personal propriu-zis la nominativ sunt,<br />
de cele mai multe ori, cele în uz, funcţionând ca deictice<br />
(întotdeauna pronumele personale de persoana I şi a II-a)<br />
şi/sau anaforice, în funcţie de context (cele de persoana a IIIa).<br />
Actualizarea formelor pentru persoanele I şi a II-a,<br />
singular, ale pronumelui personal propriu-zis, este însoţită de<br />
exprimarea identităţii semantico-referenţiale dintre<br />
protagoniştii evenimentului şi locutor sau alocutor, precum şi<br />
de o puternică ancorare situaţională (decodarea pronumelui<br />
15 Pronumele nu au referinţă proprie, ci funcţionează ca<br />
deictice (referinţa se raportează la situaţia de comunicare)<br />
sau ca anaforice (caz în care îşi iau semnificaţia de la un<br />
antecedent, împreună cu care formează un lanţ referenţial).<br />
16<br />
Prin sintagma „Biblia în uz” (notată cu sigla B)<br />
înţelegem, în primul rând, ediţia 2002, care reia ediţia din<br />
1982 a textului biblic românesc de referinţă: Biblia sau<br />
Sfânta Scriptură.<br />
17 Siglele folosite în text: B1688 – Biblia de la Bucureşti;<br />
B1795 – Biblia de la Blaj; B1856 – Biblia de la Buzău;<br />
B1858 – Biblia de la Sibiu; B1914 – Biblia Sfântului Sinod;<br />
B – Biblia în uz; BA – Biblia Anania, BC – Biblia<br />
Cornilescu.<br />
18 Biblia de la Bucureşti – 1688, respectiv Biblia de la Blaj<br />
– 1795 reprezintă primele două traduceri integrale ale<br />
Sfintei Scripturi în limba română şi ele au constituit<br />
modelul traducerilor ulterioare, începând cu Biblia de la<br />
Sankt Petersburg – 1819, continuând cu Biblia de la Buzău<br />
– 1854-1856, cu Biblia de la Sibiu – 1856-1858 şi cu Biblia<br />
Sfântului Sinod – 1914, după care s-au realizat şi ediţiile<br />
biblice în uz (cele pentru ritul ortodox).<br />
46
personal devine imposibilă în afara situaţiei de comunicare<br />
curente, pentru că de aceasta din urmă depinde referentul<br />
formei pronominale), valabilă în cazul formelor pentru toate<br />
cele trei persoane, singular şi plural; în câteva dintre<br />
versiunile biblice supuse analizei şi numai în unele cazuri ni<br />
se oferă, totuşi, un indiciu (imprecis însă, pentru că nu putem<br />
şti cu siguranţă dacă pronumele respectiv face referire la<br />
Dumnezeu-Tatăl, la Iisus Hristos sau la Duhul Sfânt) prin<br />
grafia cu majusculă a unor forme pronominale care substituie<br />
numele divinităţii.<br />
● În textele biblice vechi pot apărea echivalenţe<br />
sintactice ale pronumelor personale, de tipul :<br />
…că acela va mântui pre norodul lui… (B1688)<br />
...că Acesta va mântui pre norodul său... (B1795)<br />
...că acesta va mântui pre populul său... (B1856)<br />
...că acesta va mântui pre poporul<br />
său... (B1858)<br />
...că acesta va mântui pre norodul<br />
său... (B1914)<br />
cf. ...pentru că El va mântui pe poporul<br />
Lui... (BC)<br />
…căci El va mântui poporul Său… (B)<br />
...căci El va mântui pe poporul<br />
Său. (BA).<br />
Că eu am botezat pre voi cu apă, iar<br />
acela va boteza pre voi cu Duhul Sfânt.<br />
(B1688)<br />
Că eu v-am botezat pre voi cu apă, iară<br />
Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt. (B1795)<br />
Eu adecă v’am botezat pre voi cu apă:<br />
iar acela vă va boteza pre voi cu Duhul<br />
sfânt. (B1856)<br />
Că eu am botezat pre voi cu apă, iară<br />
acela vă va boteza pre voi cu Duhul Sfânt.<br />
(B1858)<br />
Eu adecă v’am botezat pre voi cu apă, iar acela vă va<br />
boteza pre voi cu Duh Sfânt. (B1914)<br />
cf. Eu, da, v'am botezat cu apă; dar El vă va boteza cu<br />
Duhul Sfînt. (BC)<br />
Eu însă v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza<br />
cu Duhul Sfânt. (B)<br />
Eu v'am botezat cu apă, dar el vă va boteza cu Duh<br />
Sfânt. (BA) 19 .<br />
Aşadar, se remarcă înlocuirea demonstrativelor din<br />
textele biblice din secolele al XVII-lea – al XIX-lea şi din<br />
textul Bibliei Sinodale cu pronumele personale<br />
corespunzătoare, care conferă un plus de claritate textelor<br />
biblice contemporane.<br />
În primele exemple din seria selectată mai sus apare<br />
pronumele demonstrativ, care are calitatea de a evoca în<br />
discurs o entitate în mod solidar cu atitudinea subiectivă a<br />
locutorului, care gramaticalizează informaţii perceptive pe<br />
coordonate spaţio-temporale, discursive, cognitive. Din acest<br />
punct de vedere, considerăm că există o mare deosebire între<br />
textul B1688 şi toate celelalte texte „istorice” (adică cele<br />
dintre secolele al XVIII-lea – al XX-lea), pe de o parte, şi<br />
între toate acestea şi textul în uz, de la sfârşitul secolului al<br />
XX-lea, şi cel de la începutul secolului al XXI-lea, pe de altă<br />
parte.<br />
Formal, diferenţele par minime, mai ales între<br />
primele două serii de texte, căci apare o simplă înlocuire de<br />
sunete: acela > acesta. Din punct de vedere logico-semantic<br />
19 În privinţa textului biblic în versiunea Anania, se observă că<br />
există şi contexte (puţine la număr însă) în care pronumele care<br />
înlocuiesc numele lui Iisus Hristos nu sunt grafiate cu iniţială<br />
majusculă.<br />
şi gramatical însă, distanţa este imensă şi, ceea ce este încă<br />
mai important, ea reflectă o evoluţie ideologică în relaţia<br />
umanitate/divinitate, mai precis, în percepţia distanţei<br />
spirituale dintre om şi divinitate. În cea mai <strong>veche</strong> versiune<br />
românească integrală a Bibliei, pronumele demonstrativ de<br />
depărtare îşi îndeplineşte rolul de subiect sintactic şi logic al<br />
propoziţiei, într-un context care îi dezvăluie, este drept,<br />
valoarea anaforică (pentru că subordonata relativ-atributivă în<br />
care apare reia identificarea şi calificarea subiectului dintr-un<br />
enunţ anterior), dar actualizează şi dimensiunea cognitivă a<br />
subiectului în discuţie. Este clar că ne aflăm în faţa unei fraze<br />
cu accent logic (accent sintactic) pe cuvântul-cheie care<br />
desemnează fiinţa dumnezeiască. Numai că, în textul vechi,<br />
traducătorul român a găsit de cuviinţă să redea stilul mesianic,<br />
ceea ce înseamnă prezumţie pe semne trimise din ceruri.<br />
Fraza seamănă foarte bine cu cele din basmele<br />
populare / culte în care semnele dezvăluite de<br />
fiinţe pământeşti cu puteri magice, cu<br />
înţelepciune umană dată de vârsta venerabilă,<br />
anunţă un ajutor supranatural dat oamenilor<br />
merituoşi:<br />
„...şi care dintre cai a veni la jăratec,<br />
acela are să te ducă la împărăţie.” (Ion<br />
Creangă, Povestea lui Harap-Alb)<br />
Selectarea demonstrativului de depărtare<br />
vădeşte situarea omului într-un univers diferit<br />
de cel al divinităţii, care este aşteptată, totuşi,<br />
conform ideologiei soteriologice creştine, să<br />
coboare printre muritori .<br />
Începând cu textele din secolul al XVIIIlea,<br />
divinitatea pare să fie percepută mai<br />
aproape cu un pas de către credincioşi, căci<br />
demonstrativul de depărtare este înlocuit cu cel<br />
de apropiere. Rămâne valabilă valoarea<br />
conotativă a emfazei demonstrativului, ca marcă a preamăririi<br />
divinităţii, în contrast cu umilinţa de care trebuie să dea<br />
dovadă cititorul textului biblic, emfază marcată şi grafic, în<br />
B1975, prin utilizarea iniţialei majuscule.<br />
În sfârşit, versiunile româneşti din secolul al XX-lea duc<br />
relaţia om-divinitate până aproape de familiaritate, căci<br />
demonstrativul – din ambele sfere cognitiv-spaţiale – este<br />
înlocuit cu pronumele personal. Numai iniţiala majusculă<br />
rămâne să indice incongruenţa principală a celor două<br />
universuri: El versus noi. Trecem peste problemele<br />
nonidentităţii semantico-referenţiale dintre protagonist<br />
(divinitate) şi locutor (traducător/cititor). Remarcăm doar<br />
ciudăţenia utilizării pronumelui personal în BC, acolo unde<br />
originalul latin, urmat de către Dumitru Cornilescu, nu putea<br />
să aibă un pronume personal, pentru simplul motiv că în latină<br />
nu există forme proprii pentru persoana a III-a, ele fiind<br />
înlocuite, la rigoare, de către pronumele demonstrative.<br />
● Deşi se înscrie într-un alt stadiu din evoluţia limbii<br />
române literare, Biblia în uz nu face excepţie în privinţa<br />
spiritului refractar la schimbări caracteristic textelor<br />
religioase, în genere (este vorba, în special, despre textele<br />
ortodoxe); astfel, lipsa anticipării sau reluării complementului<br />
cu ajutorul formelor pronominale atone apare în paralel cu<br />
fenomenul dublării, specific limbii literare actuale. Acest<br />
paralelism se justifică prin natura textului analizat, aflat la<br />
confluenţa a două direcţii majore: una a respectării surselor, a<br />
modelelor traducerii, respectiv a dogmei, iar cealaltă a<br />
adaptării la normele limbii literare.<br />
Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne noao pren toate<br />
zilele. (B1688)<br />
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o noao astăzi.<br />
(B1795)<br />
47
Pâinea noastră cea spre fiinţă dăne o (sic!) noă în toate<br />
zilele. (B1856),<br />
Pâinea noastră cea de toate zilele dănio (sic!) noao<br />
astăzi. (B1858)<br />
Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă în toate<br />
zilele. (B1914)<br />
Pînea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare<br />
zi. (BC)<br />
Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă în fiecare<br />
zi. (B)<br />
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă'n fiecare<br />
zi. (BA)<br />
„Cliticizarea” respectă sau nu regulile exprimării în<br />
limba română, indiferent de epoca redactării versiunii textului<br />
biblic, mai mult în funcţie de sursa urmată sau de<br />
personalitatea traducătorului decât de cerinţele fonetice,<br />
morfologice, lexicale, de preferinţele de registru sau de<br />
determinări pragmatice, cum s-ar fi întâmplat într-un text laic<br />
original, nesupus „canonului” respectării modelului sacru.<br />
Exemplele pe care le-am extras din Rugăciunea<br />
împărătească, înglobată de Luca în versetul al treilea din<br />
Cartea a unsprezecea a Evangheliei sale, dovedesc clar că<br />
fenomenul cliticizării exista deja în uzul limbii române încă<br />
din epoca cumulării traducerilor parţiale în marea sinteză<br />
românească de la 1688, căci structura dă-ne-o noao astăzi este<br />
consemnată în text şi preluată ca atare, cu micile modificări<br />
fono-morfologice de aşteptat, în toate ediţiile următoare. O<br />
asemenea structură respectă toate regulile valabile şi astăzi în<br />
combinaţiile clitice din enunţuri comparabile 20 :<br />
1. condiţii fonetice favorabile, respectiv terminaţia<br />
vocalică a verbului care „cere” clitic conjunct: dă-ne-o;<br />
<strong>2.</strong> reguli morfologice, respectiv flexiunea pronumelui:<br />
cazul D. urmat de cazul Ac.;<br />
3. reguli sintactice: complementul indirect + complement<br />
direct;<br />
4. sferă lexicală care suportă centrii logici ai mesajului:<br />
pâinea, noi;<br />
5. registru stilistic / selecţie<br />
pragmatică: stil solemn, impus de<br />
limbajul rugăciunii (comunicare<br />
directă între Om şi Divinitate), în<br />
enunţuri cadenţate, care necesită<br />
un anumit număr de silabe ce<br />
determină eliziunea, evitarea<br />
hiatului etc.<br />
Formularea din B1688 este o<br />
dovadă limpede că toate aceste<br />
constrângeri funcţionau deja în<br />
româna de dinaintea deceniului al<br />
optulea al secolului al XVII-lea,<br />
căci textele incluse în ediţia de<br />
referinţă sunt mai vechi (cf. Ms.<br />
45, unul dintre cele două texte fundamentale ale ediţiei din<br />
1688).<br />
În legătură cu acest exemplu, se impune sublinierea<br />
opţiunilor interpretative ale conceptului neotestamentar gr.<br />
έπιούιος (din structura άρτον έπιούιος) 21 la nivelul versiunilor<br />
biblice analizate. Denotaţia generală a versetului prezentat<br />
mai sus se leagă de cererea adresată divinităţii de către<br />
oameni, pentru a le fi acordată „pâinea cotidiană”, care la<br />
nivel semantic poate reprezenta atât hrana zilnică, dar şi hrana<br />
20 Pentru complexa problematică a cliticelor pronominale în<br />
româna actuală, cf. GALR, I, p. 201 sqq.<br />
21 Textul neotestamentar înregistrează două contexte în care se<br />
actualizează expresia, şi anume Matei, 6/11, respectiv Luca,<br />
11/3.<br />
spirituală, trupul hristic. 22 Versiunile româneşti au adoptat<br />
realizările semantice „(pâinea noastră) cea de toate zilele”,<br />
după model occidental, şi „(pâinea noastră) cea spre fiinţă”,<br />
după formula oriental-contemplativă. Cercetările au<br />
demonstrat că formula de inspiraţie occidentală a înregistrat o<br />
circulaţie cvasigenerală în mediile populare româneşti, fapt<br />
dovedit şi de ponderea deţinută în cadrul versiunilor biblice<br />
analizate (apare în cinci din cele opt ediţii integrale ale Bibliei<br />
în limba română supuse analizei). Este vorba despre<br />
dobândirea unei stabilităţi a acestei sintagme, în calitate de<br />
componentă definitivă a mentalului colectiv românesc,<br />
indiferent de confesiune, înscriindu-se în fondul frazeologic<br />
primar al limbii române, cu denotaţia „hrana necesară pentru<br />
trai”, prin extensie „mijloace materiale necesare vieţii” 23 . În<br />
paralel cu tendinţa de generalizare în rugăciunea Tatăl nostru<br />
a formulei de inspiraţie occidentală, s-a manifestat în mediile<br />
ecleziastice româneşti tendinţa de apropiere faţă de valenţele<br />
teologice şi dogmatice ale conceptului evanghelic privit din<br />
perspectivă oriental-ortodoxă, aşa încât, începând cu primele<br />
decenii ale secolului al XIX-lea, textele tipărite sub egida<br />
Bisericii Ortodoxe propun formula<br />
„(pâinea noastră) cea spre fiinţă”.<br />
Această sintagmă are rolul de a<br />
sublinia importanţa pâinii euharistice<br />
în viaţa spirituală şi în mântuirea<br />
creştinului, însă vizează şi delimitarea<br />
doctrinară de viziunea occidentală şi<br />
aplecarea spre tradiţia contemplativă<br />
orientală. Opţiunea caracterizează şi<br />
ediţia biblică sinodală, precum şi<br />
ediţiile contemporane; în ciuda<br />
eforturilor mediului ecleziastic cultivat<br />
de a impune această sintagmă, ea este<br />
concurată de formula de inspiraţie<br />
occidentală, ca urmare a unui<br />
ecumenism involuntar, generalizat în<br />
rândul creştinilor, bazat pe o stereotipie lingvistică şi pe un fel<br />
de inerţie a mentalităţilor. Ceea ce conferă un plus de<br />
expresivitate formulei „cea spre fiinţă” este tocmai<br />
ambiguitatea acesteia, datorată actualizării deopotrivă a<br />
semnificaţiei de „esenţă, substanţă divină” legată de pâinea<br />
euharistică, respectiv desemnarea implicită a hranei zilnice<br />
necesare existenţei umane.<br />
MIHAELA ŞTEFAN<br />
*Fragment din teza de doctorat cu acelaşi titlu.<br />
Foto: Biblia de la Bucureşti, 1688<br />
22 Cf. Eugen Munteanu: 2008, p. 408.<br />
23 Cf. şi Eugen Munteanu: 2008, pp. 440-441.<br />
48
Istoria europeană a cunoscut un<br />
Imperiu Roman care a dobândit, la un<br />
moment dat, două dimensiuni: una<br />
apuseană şi una răsăriteană. Istoria<br />
europeană cunoaşte astăzi două realităţi<br />
socio-economico şi umane diferite,<br />
moştenitoarele dimensiunilor imperiale<br />
anterioare: una apuseană şi cealaltă<br />
răsăriteană. Istoria europeană este,<br />
esenţialmente, unitatea desfăşurării<br />
distincte a două lumi. Europa însăşi este<br />
un Ianus bifrons care cu o faţă priveşte<br />
spre locul de unde răsare soarele, iar cu<br />
cealaltă faţă priveşte spre locul unde el<br />
apune.<br />
Ceea ce este specific Apusului cu<br />
greu se poate vedea în Răsărit. Astfel,<br />
particularităţile socio-economice sau<br />
evenimentele politico-militare şi culturale<br />
care au generat întregi epoci istorice în<br />
vestul continentului nu au existat<br />
niciodată în Europa Răsăriteană, iar<br />
noţiunile care descriu acele realităţi occidentale nu corespund<br />
realităţilor orientale sau, neavând acoperire nici în societatea,<br />
nici în gândirea de tip estic, nu-şi justifică aici utilizarea. Dacă<br />
este aşa, atunci cum se explică gestul disperat, repetat mereu<br />
de peste două sute de ani, al Răsăritului, de a pretinde că este<br />
Apus De a se dezice de sine însuşi De a se auto-desfiinţa ca<br />
lume distinctă şi de sine-stătătoare Credem că răspunsul este<br />
următorul: Răsăritul este sedus de Apus, tot aşa cum Faust a<br />
fost sedus de Mefistofel. Arma clasică a seducţiei este,<br />
desigur, iluzia: iluzia bogăţiei, a iubirii, a puterii şi a statutului<br />
privilegiat din această lume. Încă din 1979, Virgil Cândea<br />
recunoştea că, începând chiar cu secolul al XVII-lea, Europa<br />
de sud-est se aventura spre Apusul aducător de ispititoare<br />
(s.n.) înnoiri[1]. În cazul Domnitorului nostru, însă, după cum<br />
vom vedea, au fost mai mulţi mefistofeli.<br />
Din această perspectivă privind lucrurile, ce am putea<br />
spune despre Renaştere şi reprezentantul ei „întârziat”<br />
Dimitrie Cantemir[2] Despre umanismul apusean deschizător<br />
de drumuri şi despre cel răsăritean mai codaş Despre<br />
Iluminismul triumfător la curţile politice şi spirituale ale<br />
Europei şi „înfrângerile” culturii din Balcani Am putea<br />
începe prin a spune că Renaşterea reprezintă un segment<br />
important din istoria occidentală, segmentul secolului al XIVlea<br />
± două secole, după cum ne deplasăm spre Mediterana sau<br />
spre Marea Nordului. Evenimentul care a generat această<br />
epocă este, după cei mai mulţi autori, socio-economic;<br />
conform aprecierilor noastre, el este unul intelectual, favorizat<br />
şi de conjuncturile economice şi sociale specific occidentale.<br />
Acest eveniment constă în descoperirea (!) cărţilor scrise, cu o<br />
mie de ani mai înainte, de autori din Europa Răsăriteană şi în<br />
acţiunea ulterioară de promovare a lor, adică traducerea şi<br />
publicarea în limbile occidentale, recuperarea ideilor şi<br />
integrarea lor în circuitul cultural propriu, asimilarea lor,<br />
înghiţirea lor, digerarea lor şi, în final, re-naşterea lor[3].<br />
Toate aceste cărţi şi idei la care ne referim aparţin Antichităţii<br />
greceşti şi celei romane prelungite în Balcanii „ne-iluminaţi”,<br />
aşadar lumii precreştine. Rezultă că Renaşterea occidentală<br />
este, de fapt, din punctul nostru răsăritean de vedere, o<br />
întoarcere la ideile vehiculate de gânditorii noştri înainte de<br />
apariţia creştinismului şi o obiectivare, o materializare a lor în<br />
fapte de civilizaţie. Aceste fapte de civilizaţie industrială şi<br />
financiară s-au constituit în instrumente ale seducţiei de care<br />
vorbeam. Atunci când Apusul creştin a înfăptuit acest<br />
„plagiat”, el a şi făcut primul pas spre renunţarea la sine însuşi<br />
ca entitate creştină.<br />
În Europa orientală nu a avut loc<br />
un eveniment similar, prin urmare nu a<br />
apărut nicio epocă de re-naştere,<br />
întrucât cărţile, ideile şi valorile<br />
răsăritene care au zguduit creştinismul<br />
occidental erau, pe de o parte,<br />
cunoscute ca atare de la apariţia lor, aşa<br />
cum era şi firesc, iar pe de altă parte,<br />
ele erau depăşite şi recunoscute de toţi<br />
ca depăşite de creştinismul răsăritean<br />
ortodox. Nici atunci, în jurul secolului<br />
al XIV-lea[4], şi nici mai târziu,<br />
Europa de est nu a trăit o renaştere. Nu<br />
se poate vorbi, deci, de niciun fel de<br />
renaştere răsăriteană (românească, de<br />
exemplu), nici măcar de una tîrzie.<br />
Dimitrie Cantemir, care a trăit la<br />
confluenţa secolelor al XVII-lea şi al<br />
XVIII-lea, nu este renascentist, oricât<br />
de mult ar vrea unii dintre noi, iar acest<br />
lucru nu este deloc ruşinos, ba<br />
dimpotrivă, pentru că Domnitorul<br />
nostru nu a îmbrăţişat niciodată ideile filosofice precreştine ale<br />
lui Platon şi Aristotel altfel decât în manieră intelectuală şi nu<br />
le-a pus în locul învăţăturilor evanghelice, nu le-a substituit<br />
credinţei sale ortodoxe, aşa cum mulţi gânditori apuseni au<br />
făcut.<br />
Secolul al XVI-lea occidental desăvârşeşte ceea ce<br />
Renaşterea începuse, anume ideea autosuficienţei omului în<br />
lume întemeiată pe superioritatea raţiunii sale pure. Centrarea<br />
definitivă pe fiinţa umană ca fiinţă puternică şi chiar<br />
atotputernică în relaţia sa cu natura văzută şi nevăzută este<br />
specifică umanismului. Umanismul occidental este raţionalist,<br />
naturalist, senzualist şi ateu. El reprezintă proiectul uman pur<br />
al societăţii apusene[5], al cărui apogeu va fi strigătul tragic al<br />
lui Nietzsche „Dumnezeu a murit”.<br />
Este Dimitrie Cantemir umanist Umanismul care i se<br />
atribuie gânditorului român nu este umanismul specific<br />
apusean, constituit prin substituirea raţiunii pur umane în locul<br />
lui Dumnezeu la cârmuirea lumii; este un altfel de umanism.<br />
Maica Benedicta, al cărei nume laic este Zoe Dumitrescu-<br />
Buşulenga, în volumul Valori şi echivalenţe umanistice,<br />
excurs critic şi comparatist[6], scrie că noi, românii, avem<br />
vocaţia umanismului de tip roman şi nu a celui de tip<br />
occidental. Autoarea consideră că în Ţările Române au existat<br />
gânditori umanişti de ambele tipuri; Petru Cercel şi Nicolaus<br />
Olahus sunt, într-adevăr, umanişti de factură vestică, în timp<br />
ce Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Neagoe Basarab[7] sunt<br />
umanişti de factură românească[8]. În această categorie se<br />
înscrie, desigur, şi Dimitrie Cantemir, în a cărui operă de<br />
maturitate este aproape excesivă preocuparea de a afirma<br />
religia creştin-ortodoxă a poporului român, care exprimă fără<br />
echivoc lucrarea teandrică care străbate istoria universală a<br />
popoarelor şi istoria personală a fiecăruia dintre noi. În<br />
perimetrul gândirii ortodoxe răsăritene, nu se susţine nici<br />
astăzi, şi cu atât mai puţin în epocile anterioare, că raţiunea<br />
umană îşi este suficientă sieşi sau că prezenţa lui Dumnezeu ar<br />
fi un obstacol în calea libertăţii noastre. Dimpotrivă,<br />
desăvârşirea omului ca fiinţă raţională şi liberă presupune<br />
49
conlucrarea cu Dumnezeu, convorbirea şi împreuna făptuire<br />
cu El. De aceea, îmbrăţişăm ideea Maicii Benedicta că românii<br />
au fost, întotdeauna în istoria lor, la fel cu popoarele europene<br />
(apusene – n. n.), dar şi altfel decât acestea[9]. Autoarea<br />
manifesta astfel încrederea că într-o bună zi se va recunoaşte<br />
existenţa unei filosofii de factură românească, „filosofia<br />
măsurării nostre, a unui popor cu o viziune raţională,<br />
armonioasă asupra lumii, de regăsit în toată cultura<br />
românească, în toate produsele ei ţinând de cuvânt, de culoare,<br />
de formă, de sunet”[10]. Dacă ziua aceea este cea de astăzi,<br />
atunci ne îngăduim să spunem că există o gândire specific<br />
românească, o cunoaştere înaltă, o înţelepciune deplină, o<br />
iubire de adevăr şi lumină, care este mai mult decât se poate<br />
înţelege, prin prea obişnuitul filtru apusean, prin filosofie.<br />
„Omul, spune Cantemir în Divanul sau gâlceava<br />
înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, împărat<br />
peste toate lucrurile lumii, însă toate în chip de zălog îi sint<br />
date”. Iată o dovadă a ceea ce se poate numi gândire<br />
românească, poate chiar filosofie românească. Dar în ce sens<br />
filosofie Termenul de filosofie a fost confiscat de cultura<br />
occidentală şi nu mai poate desemna acum altceva decât o<br />
realitate vest-europeană: o viziune individuală alternativă; o<br />
viziune a unui intelectual de factură creştin-catolică sau<br />
creştin-protestantă sau doar cu asemenea rădăcini, recunoscute<br />
sau nu, care propune o alternativă la dogma oficială a Bisericii<br />
romano-catolice. Prin urmare, marile sisteme filosofice, cu<br />
care se mândreşte cultura universală, sunt doar produse<br />
occidentale, rod al reflecţiei personale înalte, despărţite de<br />
comunitatea bisericii, la care oricine altcineva se poate raporta<br />
critic, rapotare care, ea însăşi, se constituie într-o nouă viziune<br />
sau filosofie, ş.a.m.d. Această afirmaţie poate complexa<br />
intelectualul est-european prea grăbit să-şi sporească nivelul<br />
de trai material şi spiritual şi prea dispus să-şi nege, în acest<br />
nobil scop, propria identitate. Dar dincolo de orice ironie,<br />
realitatea aceasta nu trebuie nici ascunsă, nici răstălmăcită.<br />
Unde în altă parte, decât într-o societate puternic<br />
individualistă, precum cea catolică şi mai ales protestantă[11],<br />
s-ar putea mai bine formula o gândire alternativă, care exclude<br />
comunitatea şi spiritul ei Şi cum altfel s-ar amplifica<br />
individualismul raţionalist-pragmatic extrem, adevărat idol<br />
postmodern, decât prin proliferarea sistemelor alternative de<br />
gândire, în centrul cărora este sinele cugetător suficient sieşi<br />
Nu astfel este gândirea românească ca tip de gândire<br />
răsăriteană. Considerăm că în diferenţe de această factură se<br />
află explicaţia inexistenţei sistemelor filosofice în Europa de<br />
est în general şi în România în particular. Pe baza acestor<br />
consideraţii avansăm aici ipoteza că<br />
filosofia, cu sensul său subînţeles,<br />
specific culturii occidentale romanocatolice<br />
şi protestante, nu este cu<br />
putinţă în aria spiritualităţii<br />
răsăritene ortodoxe. În acest sens,<br />
Dimitrie Cantemir nu este „filosof”. Dar<br />
în sensul originar al termenului, el este<br />
un adevărat filosof, un iubitor şi totodată<br />
un apărător al înţelepciunii, cel ce-şi<br />
accentuează umanitatea sa în relaţia cu<br />
transcendentul, în cadrul comunităţii<br />
umane. Găsim în Divanul propoziţia<br />
„Trupul lumii, iară sufletul ceriului să<br />
potriveşte”. Credem că este un frumos<br />
exemplu de punere a omului în<br />
lume, urmat de punerea lumii în om:<br />
„Lumea decât tâlharii mai rea, căci<br />
tâlharii trupul, iară lumea sufletul<br />
ucide”. Răzbate de aici tot echilibrul şi<br />
toată armonia spiritului nostru românesc,<br />
care l-au însoţit pe Domnitor şi mai târziu, în exilul său,<br />
întărindu-l şi uşurându-i sfârşitul.<br />
Cum de a fost posibil ca Domnitorul Dimitrie Cantemir,<br />
atât de încercat în lupta sa cu viaţa şi curţile împărăteşti ale<br />
timpului, din care a ieşit înfrânt, să se transforme într-un erou<br />
al neamului nostru, purtător de seninătate şi linişte lăuntrică<br />
Întrebarea este legitimă, pentru că el este, în istoria nostră<br />
politică, militară, culturală şi sufletească, tânărul neliniştit şi<br />
mult ispitit al modernităţii româneşti, este sedusul exemplar.<br />
L-a ispitit mai întâi Orientul otoman şi mai apoi Occidentul<br />
progresist. Dar a biruit aceşti doi mefistofeli prin recursul la<br />
ceea ce este el însuşi şi prin recursul la ceea ce este propria sa<br />
ţară, propria sa limbă, propria sa religie. Ce altceva<br />
mărturiseşte Descrierea Moldovei decât asumarea intelectuală,<br />
dar, mai ales ontologică, a existenţei distincte şi clare a unui<br />
specific etern moldovenesc şi, prin extensie, românesc, a unui<br />
caracter inconfundabil şi fără asemănare al acestei ţări,<br />
neînsemnate poate din punct de vedere politic sau economic,<br />
financiar sau temporal, dar peste care, în ordinea nevăzută a<br />
lumii, nu se poate trece Răspunsul, valabil pentru oricare<br />
dintre noi, l-a dat Părintele Dumitru Stăniloae: „Datorită<br />
ortodoxiei, neamul nostru n-a fost singur în lunga sa istorie în<br />
care n-a avut niciun ajutor de la oameni, ci a fost cu Iisus<br />
Hristos”[12].<br />
PROF. DR. ANA-IRINA IORGA<br />
[1] Virgil Cândea, Raţiunea dominantă, Editura Dacia, Cluj-<br />
Napoca, 1979, p. 233. Să recunoaştem, aşadar, că există o ispită a<br />
Apusului şi, fără nicio îndoială, o iluzie adiacentă, indiferent că ne<br />
referim la o realitate geografică sau la una ideatică.<br />
[2] În studiul din 1945 intitulat Renaşterea şi românii, P.P.<br />
Panaitescu scrie: „(În seccolul al XVII-lea) nu e vorba de elemente<br />
dispersate şi întâmplătoare, ci de o mişcare organică, o şcoală<br />
umanistă, care a introdus Renaşterea, în elementele sale esenţiale, în<br />
cultura românească, care a lăsat urmări fecunde în istoria noastră.<br />
Totuşi, sunt de făcut unele observaţii: e vorba de o Renaştere târzie, cu<br />
două secole după cea apuseană şi apoi lipsesc unele caracteristici ale<br />
adevăratei Renaşteri”. (cf. V. Cândea, op. cit., p. 332)<br />
[3] Occidentul se comportă de atunci încoace de parcă acele idei<br />
îi aparţin, de parcă Platon şi Aristotel au fost francezi, germani sau cel<br />
puţin italieni.<br />
[4] Secolul al XIV-lea este secolul confruntărilor dramatice<br />
dintre spiritualitatea isihastă răsăriteană, reprezentată de Sf. Grigorie<br />
Palama, şi cea umanist-raţionalistă apuseană, reprezentată de Varlaam,<br />
care atestă diferenţierea radicală dintre atitudinea de a vorbi şi a<br />
colabora cu Dumnezeu şi cea de a vorbi despre El.<br />
[5] În acest sens, poate fi consultată şi lucrarea nostră Călătorie<br />
spre centrul socialului. Eseu de<br />
epistemologie sociologică<br />
postmodernă, Junimea, Iaşi, 2007.<br />
[6] Bucureşti, Editura Eminescu, 1973,<br />
cap. Sinteză de cultură românească.<br />
[7] Nu este deloc întâmplător faptul că<br />
aceşti domnitori au fost sanctificaţi de<br />
Biserica Ortodoxă Română.<br />
[8] „Ni se par mult mai grele în<br />
cumpăna umanismului nostru, cum îl<br />
înţelegem, personalităţi ca Ştefan cel Mare şi<br />
Neagoe Basarab, decât acelea ale lui Petru<br />
Cercel ori Olahus”, op. cit., p. 15.<br />
[9] Op. cit., p. 20.<br />
[10] Ibidem.<br />
[11]O analiză sociologică a problemei<br />
realizează Max Weber în Etica protestantă şi<br />
spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşti,<br />
1993.<br />
[12] Ortodoxia, lumina lumii şi inima<br />
neamului nostru, în „Telegraful român”, anul<br />
LXXXVIII nr. 11, 1940, p. 1.<br />
50
(III)<br />
7. Colonia milesiană este figurată la Sud de „Pterum<br />
prom.”, într-un loc unde marea face un golf în care se<br />
varsă apele unui fluviu. Oraşul este numit „Istria et<br />
Istropolis” după „Historium Anton.”, iar fluviul, la gura<br />
căruia se găseşte, „Naxius”.<br />
8. Pe coasta mării, deasupra Histriei şi<br />
promontoriumului Pterum, abia dacă se ghicesc<br />
începuturile formării lacului Razelm.<br />
Cititorul care a urmărit cu atenţie studiile mele<br />
până la acest Appendix, poate singur înţelege şi<br />
cumpăni asupra valorii indiciilor 1 – 8, relevate întru<br />
confirmarea celor ce susţin în legătură cu Istrul – şi<br />
lacul Halmyris -, din primul mileniu înainte de Christos.<br />
Câteva alte menţiuni:<br />
a. Localitatea „Ad Salices” îşi face<br />
apariţia lângă mare, deasupra localităţii „Tomea” (a nu<br />
se confunda cu „Tomos, Ovidiij exilio nobilis”, figurată<br />
la locul cuvenit).<br />
b. De-a lungul Tisei, sunt notate denumirile:<br />
„Tibesis flu. Herod. Tibiscus Ptol. Patbisius Plinio<br />
Tisianus Jornandi”.<br />
c. Între Nistru („Tyras”) şi Olt („Aluta”) sunt notate<br />
râurile:<br />
- „Hierasus” (pe locul Prutului);<br />
- „Ordessus” (pe locul Siretului); se varsă la Sud<br />
de „Trosmis”;<br />
- „Naparis”;<br />
- „Ararus”;<br />
- „Tiarantus”.<br />
In memoriam Abrahami Ortelii, atrag atenţia<br />
asupra hărţii Daciarum Moesiarumquae Vetus<br />
Descriptio atribuită pe nedrept savantului german<br />
Philipp Cluverius. Ea este o copie fidelă a hărţii cu<br />
acelaşi nume, întocmită de Abraham Ortelius, şi a fost<br />
introdusă postum în lucrarea lui Philipp Cluverius,<br />
Introductio in universam geographiam tam veterem<br />
quam novam. Multis locis emendata, memorabilibus<br />
locorum illustrata et Tabulis Geographicis aucta studio<br />
et opera Johannis Bunonis, de Johannes Bunonis, sub<br />
îngrijirea căruia apare la Amstelodami în 1683, o nouă<br />
ediţie. Harta a fost considerată totdeauna de către<br />
geografi a fi aparţinut lui Cluverius, şi socotită a fi avut<br />
o mare influenţă în cartografie şi istorie. „Harta pune în<br />
circulaţie identificări cartografice pe care istoricii şi<br />
geografii de mai târziu le vor folosi mult”, va zice<br />
Popescu-Spineni (în op.cit., II, p. 154, în care după p.<br />
160, se găseşte reprodusă şi harta respectivă), fără a<br />
cunoaşte însă că acest merit îi revine lui Ortelius.<br />
Împrejurarea că această hartă se găseşte într-o<br />
ediţie a lucrării principale a lui Philipp Cluverius, în<br />
care cel ce s-a îngrijit de ea îşi adaugă „în asociere” şi<br />
numele său (…”et opera Johannis Bunonis”), îmi dă<br />
dreptul să presupun că, acela care şi-a însuşit harta lui<br />
Abraham Ortelius, Daciarum, Moesiarumquae Vetus<br />
Descriptio, nu este – şi nu poate fi – Philipp Cluverius,<br />
ci – cu sau fără bună ştiinţă – Johannes Bunonis. Fac<br />
această afirmaţie şi totodată precizare – ca o necesară<br />
restabilire de adevăr, istoriceşte obligatorie – întrucât<br />
acest „fals” a scăpat atenţiei specialiştilor.<br />
Un amănunt – evidenţă – care îmi confirmă punctul<br />
de vedere, rezidă în faptul că pe această hartă, aproape<br />
identică cu aceea a lui Ortelius, nu apare numele<br />
autorului. Deosebirile dintre aceste două hărţi provin<br />
mai puţin din redesenare – care este cât se poate de<br />
corectă şi exactă -, decât din intenţia copistului de a le<br />
face diferite, prin ornamentare, şi, uneori, prin scriere.<br />
Oricine poate constata aceasta, dacă priveşte cele două<br />
hărţi, alăturate una de cealaltă.<br />
* * *<br />
HARTA I<br />
PANNONIAE, DACIAE,<br />
ILLYRICI ET MOESIAE<br />
TABULA GEOGRAPHICA<br />
Autore R ţo Bonâ<br />
Primarion Hydrographo Navali<br />
Decemb. 1780<br />
Din câte cunoaştem, această hartă întocmită către<br />
sfârşitul secolului al XVIII-lea de Romerto Bonâ, apare<br />
acum, pentru prima dată, reprodusă într-o carte de<br />
istorie <strong>veche</strong>; şi este de asemenea, pentru prima dată că<br />
i se face menţiune ca document important şi în sine, şi<br />
pentru istoria ţinuturilor pe care le înfăţişează, atât prin<br />
bogăţia informaţiilor, cât şi prin preciziunea cu care<br />
sunt redate formele geografice. Valoarea documentară a<br />
acestei hărţi, pentru Ţara Românească, este mare.<br />
Autorul se arată un foarte bun cunoscător al geografiei<br />
antice şi al scrierilor celor mai de seamă geografi şi<br />
istorici, începând cu timpurile în care au consemnat ştiri<br />
celebrul navigator şi geograf Scylax, ilustrul călător şi<br />
istoric Herodot, Pomponius Mela, Strabon, Pliniu cel<br />
Bătrân, Ptolemaeus Claudius, Arrian, Dionysios<br />
Periegetul, şi până în cele apropiate lui – cunoaşte şi<br />
lucrările lui Enea Silvio Piccolomini (papă de la 1458 la<br />
1464) de care se lasă influenţat -, dar înainte de toate un<br />
foarte bun geograf, informat asupra hărţilor ce îl preced<br />
– acelea ce prezentau o cât mai corectă relatare – şi pe<br />
care, în unele amănunte, se sprijină (fapt care se<br />
deosebeşte din informaţia geografică a hărţii), ceea ce<br />
51
presupune o bună<br />
cunoaştere chiar şi a<br />
unor regiuni, în special<br />
aceea a Istrului şi a<br />
coastei Pontului.<br />
Comparativ cu hărţile<br />
vremii, în care sunt<br />
prezentate aceleaşi<br />
zone, harta lui Bonâ<br />
este cea mai exact<br />
întocmită. Dat fiind<br />
importanţa sa<br />
deosebită, documentul<br />
se cere discutat aparte<br />
şi amplu. Aici mă<br />
mulţumesc să relev numai cele ce se înscriu ca<br />
argument în sprijinul tezelor mele – fără a aduce, asupra<br />
acestora, comentarii, ce ar fi cerute de document – şi<br />
anume, numai cele ce sunt în legătură cu Istrul din<br />
primul mileniu înainte de Christos, şi cu ţărmul vestic al<br />
Pontului Euxin, din acea vreme, în locurile ajunse de<br />
apele Istrului.<br />
Se disting din document: a) cursul Istrului ce se<br />
desparte, după ce trece de „Carsium”, şi se duce să se<br />
verse la „Istropolis”; b) gurile acestui curs (două) de la<br />
locul de vărsare („Istropolis”); c) orientarea uneia din<br />
guri „cu faţa întoarsă către Euros” (aceea întreruptă<br />
pentru a se face loc figurării oraşului Istropolis); d)<br />
lacul Halmyris, desfăcut din apa fluviului, mai sus de<br />
Istropolis; e) micul adăpost de coastă (golfuleţul) ales<br />
pentru zidirea cetăţii Istros; f) coasta mării, care la Nord<br />
de Itropolis, este figurată în continuitate, fără profilarea<br />
lacului Razelm; g) primul braţ al fluviului ce se<br />
desprinde după „Arrubium” – ultima localitate indicată<br />
de document, înainte de guri -, al cărui loc de vărsare<br />
în Pont este numit „Sacrum et Peuce Ost.” Şi al cărui<br />
traseu corespunde celui precizat de Ptolemeu; h) braţul<br />
cu gura „Naracum” şi braţul cu gura „Calum”, înainte<br />
de a deveni independente, au o albie comună care se<br />
continuă cu aceea a braţului sudic precedent; i) ramura<br />
cea mai nordică, înainte de vărsare – „Boreum Ostium”<br />
– ocoleşte pe la Sud o limbă de pământ ce pătrunde<br />
între fluviu şi mare; acest detaliu este de importanţă<br />
majoră: el indică în zonă, din punct de vedere geologic,<br />
prezenţa unei formaţiuni dure monoclinale, iar<br />
hidrografic, un traseu subsecvent; această limbă de<br />
pământ este actualul grind al Chiliei, în faţa căruia, cum<br />
observase deja Antipa, acest braţ nordic a trebuit să<br />
muncească secole adunate până să îl poată străpunge şi<br />
să curgă pe unde curge în zilele noastre; j) insula<br />
„Achillis seu Leuce”, nu departe de ţărmul mării, între<br />
„Calum Ost.” şi „Naracum Ost.”; k) influenţa<br />
confuziunii referitoare la teritoriul insulei Peuce, prin<br />
faptul că autorul – sprijinit pe autoritatea unui erudit ca<br />
Piccolomini – asimilează întreaga deltă cu „Peuce”, pe<br />
care, fireşte, nu o mai numeşte insulă, pentru că nu se<br />
mai poate numi insulă.<br />
CAŞIN POPESCU<br />
MEDIEVALĂ<br />
Sunt trubadurul rătăcit prin veac<br />
Şi-am să vă zic în hang de alăută<br />
Un cântec împletind blestem şi leac;<br />
Vă voi rosti Balada Neştiută.<br />
Sunt aprig, tânăr, gândul mi-i rebel,<br />
Călare vin de ieri zorind spre mâine,<br />
Gonit dintr-un castel spre alt castel,<br />
Eu cânt doar pentru vin şi pentru pâine!<br />
Ca pâinea-i rodul bobului de grâu<br />
Pe care Cel din slavă-şi lasă chipul<br />
Mai luminos ca aurul din râu<br />
Pe care îl iveşte-arar nisipul...<br />
Şi vinul poartă-n el un legământ,<br />
Cu adevăr să-ţi ude buza arsă.<br />
E sângele Graalului cel sfânt<br />
Ce pentru voi şi pentru mulţi se varsă...<br />
Iar împreună, pâine şi cu vin,<br />
Ce foamea-ţi sting şi setea-ţi sting sub haină,<br />
Îmbină mistic trupul cel divin<br />
Cu care ne împărtăşim în taină...<br />
Sunt trubadurul rătăcit prin veac<br />
Şi-am să vă zic în hang de alăută,<br />
Un cântec împletind blestem şi leac.<br />
Vă voi rosti Balada Neştiută!<br />
Iar când s-o stinge ultimul acord,<br />
De v-a plăcut cumva, aduceţi darul;<br />
Şi-acestui trubadur venit din Nord,<br />
Să-i frângeţi pâinea, umpleţi-i paharul!<br />
BALADA VISULUI DE IARNĂ<br />
Visez la câte-o iarnă nemaivăzut de albă<br />
Venind pe cai de gheaţă, călare, de la poli,<br />
Să spulbere troiene ca spuma de pe-o halbă,<br />
Solfegiind sub streşini în game cu bemoli!...<br />
Visez la câte-o iarnă gonind pe cai albaştri<br />
Ce se dezbracă-n lunca răchiţilor de scrum<br />
Şi cântă-n spic de trestii, doar către plopi sihaştri,<br />
Balade îngheţate, pe naiuri gri, de fum.<br />
Visez la câte-o iarnă învârtejită-n ceruri,<br />
Alunecând pe ape şi peste cerbii muţi,<br />
Să îi prefacă-n steiuri sub mângâieri de geruri,<br />
Ca-n umbre-ncremenite vechi paloşe s-ascuţi...<br />
Visez la iarna-n care văzduhul vânăt cerne<br />
Fuioare lungi de ceaţă-mpletite peste văi;<br />
Şi-atunci de vărs paharul cu vinul din taverne,<br />
Mă-mbăt ...visând azurul adânc din ochii tăi!<br />
VASILE VAJOGA<br />
52
(IV)<br />
Deja la graniţă, la Oradea, sunt adunaţi în lagăre şi<br />
înrolaţi în detaşamente de muncă. Scăpaţi de aici sunt<br />
iarăşi internaţi în lagăre din localităţile de baştină şi<br />
puşi la muncă. Iată ce notează preotul evanghelic<br />
Rudolf Hartmann: "În seara zilei de 7 iulie am sosit în<br />
gara de la Reghin, unde am fost deja aşteptaţi de paza<br />
lagărului...lagărul a fost amenajat într-o şcoală la<br />
marginea oraşului (azi Gimnaziul “Virgil Oniţiu”), unde<br />
am stat până la data de 17 august....În acest lagăr, au<br />
fost aduşi şi foştii internaţi în lagărele din Târgu-Jiu şi<br />
Turnu-Măgurele, cca 700 de oameni. Conducerea<br />
lagărului era formată dintr-un poliţist român şi patru<br />
tineri evrei. Aceştia din urmă au confiscat puţinele<br />
alimente şi tot ce credeau că ar fi de folosinţă. Un<br />
sprijin valoros l-am avut în dr. Horvath Laszlo, preot<br />
reformat din Magyar-Regen..." Acelaşi autor mai<br />
aminteşte, cu multă preţuire şi respect, de preotul grecocatolic<br />
Ariton Popa, care a salvat potirele sacre ale<br />
bisericii evanghelice din faţa soldaţilor ruşi, şi care le-a<br />
predat pe toate nevătămate, aflându-se în lada<br />
breslaşilor pielari ce data din anul 1850. Lagărul s-a<br />
desfiinţat, dar saşii din Reghin şi împrejurimi rătăceau<br />
pe drumuri, casele lor fiind ocupate de colonişti români.<br />
Prima grijă, în această situaţie dezastruoasă, era<br />
grija pentru copii, implicit pentru şcolarizarea lor. În<br />
data de 2 septembrie, se întruneşte Consiliul Bisericesc<br />
Evanghelic şi hotărăşte instalarea unui internat în casa<br />
parohială, pentru 77 de copii germani din împrejurimi.<br />
Preotul Rudolf Hartmann este însărcinat să înceapă<br />
procesul educativ, care se va desfăşura, la început, tot în<br />
casa parohială. Copiii se înghesuiau în două încăperi,<br />
unde dormeau, mâncau şi învăţau. Alimentaţia era<br />
foarte slabă şi neîndestulătoare. Se bucurau însă de o<br />
delicatesă: struguri, din via<br />
bisericii, cu mămăligă. Situaţia<br />
s-a îmbunătăţit puţin, după<br />
mutarea internatului în clădirea<br />
fostei şcoli de băieţi de lângă<br />
casă parohială, în două<br />
încăperi cu paturi supraetajate.<br />
În clădirea Gimnaziului<br />
Evanghelic se instalase liceul<br />
român "Petru Maior", iar în<br />
clădirea şcolii de fete şcoala<br />
maghiară. Aici trebuie<br />
subliniat: în România de după<br />
război, şcolile germane şi<br />
limba germană n-au fost<br />
interzise, spre deosebire de celelalte ţări est-europene,<br />
devenite comuniste. În anul şcolar 1946/47, revine<br />
învăţătoarea Frieda Möckesch din lagărul de la Târgu<br />
Jiu (care a funcţionat şi înaintea războiului) la această<br />
şcoală, sprijinită, ca suplinitoare, de Elsa Kloos. După<br />
un timp, i se permite Friedei Möckesch instalarea într-o<br />
sală de clasă din clădirea fostei şcoli de fete, cu copii de<br />
ciclul I. Copiii mai vârstnici frecventau, cu precădere,<br />
şcoala maghiară. Preoţii evanghelici şi doi-trei<br />
învăţători trec la organizarea învăţământului în limba<br />
germană la Teaca, Dedrad şi mai ales la Batos, unde se<br />
instalează chiar şi ciclul II. Şcolile funcţionau în case<br />
particulare, deoarece clădirile şcolilor germane erau<br />
ocupate de copiii noilor veniţi. Un merit deosebit în<br />
această organizare revine profesorului Karl Thumes.<br />
Aceşti oameni destoinici n-au fost plătiţi pentru munca<br />
lor, dată fiind penuria generală în care se trăia. Populaţia<br />
săsească se îngrijea, după puteri, de dăscălii "ei".<br />
Prin reforma învăţământului din 1948, aceste şcoli<br />
devin şcoli de stat, iar cadrele didactice devin salariaţi<br />
de stat. Conţinutul manualelor va fi dominat - ca în<br />
toate şcolile – de propagarea ideilor comuniste şi de<br />
educarea copiilor în acest spirit. Era nevoie de mare<br />
iscusinţă, din partea dascălilor, pentru a-i feri pe copii<br />
de o totală îndoctrinare comunistă. În urma<br />
demersurilor insistente, Karl Thumes reuşeşte să<br />
instaleze la Reghin, în anul 1955, ciclul II pentru toţi<br />
copiii germani din oraş şi împrejurimi. La început,<br />
şcoala a funcţionat în vila Farkas, azi Muzeul<br />
Etnografic, pentru ca în 1958 să ocupe clădirea Dr.<br />
Lurtz din Obere Mühlgasse, azi Rândunelelor nr.5.<br />
Corpul cadrelor didactic este completat cu cadre tinere,<br />
provenite din prima generaţie pregătită în comunism:<br />
Elfriede Wellmann (Thumes), Katharina Klein<br />
(Ganesch), Erika Schulerus,<br />
Otto Hartmann, Ilse<br />
Wellmann, Martin Ganesch.<br />
Cel din urmă are şi ore de<br />
matematică şi fizică la liceul<br />
„Petru Maior", şi va<br />
funcţiona, după 1964, la<br />
această şcoală. Profesorul<br />
Martin Ganesch are<br />
preocupări multiple - în buna<br />
tradiţie a şcolii germane:<br />
întocmeşte o culegere de<br />
probleme de matematică<br />
superioară (numirea sa la<br />
catedra de matematică şi fizică a Institutului Pedagogic<br />
din Târgu -Mureş eşuează din cauza refuzului său de a<br />
deveni membru al Partidului Comunist), publică lucrări<br />
istorice privind Ţinutul Secaşelor, întocmeşte o colecţie<br />
bogată de mineralogie şi una de numismatică. →<br />
__________<br />
Foto: Reghin, Piaţa centrală (sus), port săsesc (jos)<br />
53
După multe demersuri la Bucureşti, neobositul Karl<br />
Thumes reuşeşte în 1956 înfiinţarea şi instalarea<br />
grădiniţei germane tot în clădirea de pe Rândunelelor<br />
nr. 5, cu educatoarea Irmtraut Urban ( Bitto). "Traute-<br />
Tante" va învăţa zeci de mici români şi maghiari<br />
primele cuvinte nemţeşti. În anul 1964, Liceul "Petru<br />
Maior" se mută în noul sediu din Iernuţeni, făcând loc<br />
unei noi şcoli româneşti, Şcoala generală nr. 5. În<br />
strădania de formare a naţiunii comuniste unice, sunt<br />
aduse acolo clase maghiare şi se alipeşte şcoala<br />
germană. Cu această dată, a luat sfârşit existenţa<br />
seculară a Şcolii Germane din Reghin. Va rămâne în<br />
viaţă doar o "Secţie germană", cu predarea unor obiecte<br />
de învăţământ în limba germană, secţie care va fi mereu<br />
suspectată şi mereu periclitată în existenţa ei. Va exista<br />
de acum încolo numai un învăţământ parţial în limba<br />
germană.<br />
Tot mai multe familii germane iau, în cadrul<br />
acţiunilor de reîntregire a<br />
familiilor, drumul Germaniei.<br />
Statul român comunist face din<br />
această acţiune, de fapt<br />
umanitară, o afacere. Îşi vinde<br />
cetăţenii de etnie germană nu<br />
"pentru un pumn de dolari" (ca<br />
să folosim titlul unui film<br />
western), ci pentru mărci<br />
germane. Erwin Wickert, fost<br />
ambasador al Republicii<br />
Federale Germane la<br />
Bucureşti, prezintă în<br />
memoriile sale „lista cu preturi": Categoria A: 1800<br />
DM pentru un cetăţean obişnuit; Categoria B1: 5500<br />
DM pentru un student; Categoria B2: 7000 DM pentru<br />
un student în ultimii doi ani de studiu; Categoria C:<br />
11.000 DM pentru un cetăţean cu studii superioare<br />
terminate; Categoria D: 2900 DM pentru un muncitor<br />
calificat sau tehnician. Aceste date sunt confirmate de<br />
dr. Heinz-Günter Hüsch, care a făcut "târguiala" la<br />
Bucureşti şi era cel responsabil cu traficul banilor. Cu<br />
această temă se ocupă şi scenarista şi regizoarea română<br />
Gianina Cărbunariu, în recenta ei piesă de teatru "Sold<br />
out". Menţinerea claselor la numărul cerut de 15 elevi<br />
devine tot mai dificilă. Printr-un ordin - ţinut secret -<br />
era interzis accesul copiilor de altă etnie în clasele<br />
germane. Funcţionarea lor pe mai departe se datorează<br />
inimosului profesor Ovidiu Cotta, directorul şcolii. El<br />
se mulţumea, pentru dovedirea originii germane, fără<br />
mari investigaţii, cu prezentarea unui certificat de<br />
naştere al unui etnic german. Cu cât era mai vechi, cu<br />
atât era mai bun.<br />
Pentru a scăpa de "binefacerile"<br />
comunismului naţionalist român, emigrau şi cadrele<br />
didactice. Până la sfârşitul anului 1981, aceştia puteau<br />
preda la clasă până la plecarea lor. De la această dată se<br />
iau măsuri drastice, făcându-se presiuni mari asupra<br />
intelectualilor germani, îndeosebi asupra cadrelor<br />
didactice hotărâte să emigreze. La Reghin, într-o<br />
înscenare grotescă, sunt târâte patru familii de profesori<br />
(soţ şi soţie) şi o educatoare în faţa unei comisii, pentru<br />
desfacerea contractului de muncă, fiind calificaţi drept<br />
„paraziţi ai societăţii”, acuză ce ducea, după lege, la<br />
pedeapsă cu închisoarea. Niciunul n-a cedat acestor<br />
presiuni. Începe un timp de nesiguranţă, mereu în<br />
atenţia Securităţii, cu încercări diverse de supravieţuire.<br />
În acest timp, parcă le-a crescut „preţul”. După un an şi<br />
jumătate li se oferă paşapoartele, cu condiţia achitării<br />
unei „taxe de şcolarizare” de 50.000 de mărci germane<br />
de persoană, ştiindu-se că posedarea de valută se<br />
pedepseşte în mod sever. Această măsură duce în<br />
Germania la proteste puternice. Guvernul comunist se<br />
vede constrâns să renunţe la aceste „daruri”. După doi<br />
ani, dascălii pot, în sfârşit, părăsi România, nu însă<br />
înainte de a se prezenta la Ministerul Învăţământului<br />
pentru anularea diplomelor - taxa 200 lei, taxă mică în<br />
comparaţie cu alte taxe şi sume cerute, ca şpagă, de<br />
structurile securist-mafiote. Să recapitulăm: batjocoriţi,<br />
jefuiţi şi apoi vânduţi! În anul 1983, are loc festivitatea<br />
amintită, greşit datată.<br />
Încercarea de a pune Şcoala<br />
Generală nr. 5 în tradiţia<br />
seculară a învăţământului<br />
german din Reghin, fără să<br />
fie amintită etnia care a<br />
construit, a întreţinut şi a<br />
generat aceste tradiţii, a fost<br />
o farsă.<br />
Prăbuşirea comunismului<br />
în tările est-europene are<br />
în România unele<br />
particularităţi: o societate<br />
civilă slabă, o revoluţie "neterminată" (Anneli Ute<br />
Gabanyi), cu sute de morţi şi răniţi, dar fără făptaşii<br />
acestor crime. În învăţământ nu se face o triere a<br />
cadrelor, astfel ajung destoinicii susţinători şi<br />
propovăduitori ai comunismului - acum buimăciţi şi<br />
dezorientaţi -, foştii oameni direct răspunzători de<br />
îndoctrinarea elevilor, să-i înveţe pe copii „democraţia”.<br />
Până în prezent, învăţământul românesc încă nu a găsit<br />
o linie de orientare în conţinut şi structură. Şcolile se<br />
golesc de elevii etnici germani. Elevii şi profesorii<br />
pleacă, în marea lor majoritate, în ţara mamă. Locul lor<br />
îl iau alte etnii, cei care speră că prin însuşirea limbii<br />
germane vor avea în viitor o şansă mai mare în<br />
calificare şi şanse mai mari pe piaţa muncii europene şi<br />
internaţionale.<br />
Se transmit imagini ale copiilor din orfelinate şi<br />
casele de copii ceauşiste care îngrozesc lumea vestică.<br />
Încep mari acţiuni de ajutorare pentru România<br />
pauperizată, unde sunt implicaţi şi mulţi foşti cetăţeni<br />
români. Astfel de ajutoare ajung şi la Şcoala generală<br />
nr.5, fapt care va duce la un parteneriat cu Kanonikus-<br />
Kir-Realschule din Mainz (Germania). Prin vizite,<br />
copiii români vin în contact cu viaţa prosperă a unei ţări<br />
libere şi democratice. Cadrele didactice primesc<br />
primele impresii despre funcţionarea unei şcoli bazată<br />
pe autodeterminare şi iniţiativă proprie în conţinutul ei<br />
democratic. →<br />
Foto: Biserica evanghelică, Reghin<br />
54
Primii care au prilejul să ajungă în vest sunt elevii<br />
claselor germane. Sunt invitaţii localităţii Zell am See<br />
din Austria, unde, după război, s-au stabilit câteva<br />
familii de saşi.<br />
În anul 1994, şcoala primeşte numele marelui<br />
savant român Augustin Maior, fost elev al şcolilor<br />
germane din oraşul său natal. Numele oficial:<br />
Gimnaziul de Stat „Augustin Maior”. La festivitatea<br />
"botezului" şcolii, este evocată în mod patetic tradiţia<br />
seculară: "Un asemenea moment de aleasă şi înălţătoare<br />
bucurie a sufletelor a însemnat ziua de 21 martie 1994,<br />
pentru elevii şi dascălii fostei Şcoli Generale nr. 5,<br />
şcoala cu o vechime de peste 500 de ani..." (prof. Zoe<br />
Pârâianu). "Participăm, astăzi, la un fericit eveniment,<br />
Şcolii Generale nr. 5 din Reghin acordându-i-se numele<br />
Gimnaziul de Stat "Augustin Maior". Se împlineşte,<br />
astfel, o inspirată şi îndreptăţită iniţiativă, care onorează<br />
deopotrivă venerabila instituţie de învăţământ şi pe cel<br />
mai de seamă om de ştiinţă născut pe aceste meleaguri<br />
şi care i-a fost elev..." (Grigore Ploeşteanu). Aceste sunt<br />
citate din articole apărute în Gazeta Reghinului nr.5 mai<br />
1994. Nici acum nu se explica legitimarea pretenţiei de<br />
a pune şcoala română adică Şcoala Generală nr.5, în<br />
tradiţia Gimnaziului Evanghelic German şi a şcolilor<br />
germane din Reghin. Frecventarea acestei şcoli, acestor<br />
şcoli, de către elevi români nu poate constitui un factor<br />
explicativ. Secţia germană ar avea această legitimare,<br />
vehiculând secţia română şi secţia maghiară, dar, devenind<br />
parte componentă a Şcolii Generale nr. 5 nu mai e<br />
în stare să pună accentele şi amprentele hotărâtoare în<br />
spiritul acestei tradiţii. Istoricul reghinean Ioan I.Costea<br />
arăta, în lucrarea sa Şcolile Reghinului, că Şcoala<br />
generală nr. 5 a fost înfiinţată în septembrie 1964, aşa<br />
cum o cunosc şi au trăit-o generaţii de reghineni.<br />
Continuarea tradiţiei unei şcoli nu se poate legitima<br />
numai prin ocuparea clădirilor şcolii respective.<br />
Dreptate târzie: în decembrie 2004, ca<br />
urmare a unei decizii judecătoreşti, biserica evanghelică<br />
- implicit comunitatea săsească - obţine retrocedarea<br />
clădirilor de pe str. Călăraşilor şi de pe str. Şcolii.<br />
Primăria oraşului Reghin va închiria aceste clădiri,<br />
pentru a garanta pe mai departe funcţionarea procesului<br />
de învăţământ în centrul oraşului. Toate clasele cu<br />
limba de predare germană s-au mutat în clădirea de pe<br />
str. Călăraşilor. Numărul elevilor care frecventează<br />
aceste clase este destul de mare, în schimb, numărul<br />
copiilor de origine germană este foarte redus. Şi mai<br />
redus (aproape inexistent) este numărul celor cu limba<br />
germană ca limbă maternă. În final, o apreciere a<br />
istoricului român Vasile Ciobanu: „Saşii nu ies din<br />
istorie, cum s-a afirmat în urmă cu câţiva ani, ei sunt<br />
doar aproape de sfârşitul existenţei lor ca etnie distinctă<br />
în Transilvania, dar urmele existenţei lor în istorie, ale<br />
rolului lor pe aceste meleaguri, nu se vor şterge cu<br />
uşurinţă şi vor trebui păstrate, ca toate celelalte mărturii<br />
istorice, pentru că odată intraţi în istorie, pentru o<br />
durată atât de lungă, ei nu mai pot fi ignoraţi fără a leza<br />
adevărul, a cărui căutare permanentă a fost şi va rămâne<br />
întotdeauna misiunea istoricului”.<br />
HANS GANESCH<br />
BAT CLOPOTELE TAINIC ÎN ARDEAL<br />
Bat clopotele tainic în Ardeal,<br />
Pe crengi lumina plouă înserare,<br />
Fug norii pe sub cer, spre depărtare,<br />
Bat clopotele tainic în Ardeal.<br />
Coboară soare roşu peste deal,<br />
Un vuiet grav din Oaşa se aude,<br />
Şi altul la Nicula îi răspunde,<br />
Bat clopotele tainic în Ardeal.<br />
Se unduie pădurea val cu val<br />
Pe dealuri valuri clătinându-şi ramuri,<br />
Din schituri risipite pe drumeaguri<br />
Bat clopotele tainic în Ardeal.<br />
Din Făgăraş în cântec de caval,<br />
De la Râmeţi din suflet de lumină,<br />
Mai sus de Rohia cântarea se anină:<br />
Bat clopotele tainic în Ardeal.<br />
Cu vechi răsunet de adânc metal,<br />
Din Apuseni la sfintele izvoare,<br />
Din Râul Negru pân’ la Satu Mare,<br />
Bat clopotele tainic în Ardeal.<br />
Miroase Ţara a tămâi şi ceară,<br />
Miroase Ţara a Ortodoxie,<br />
Credinţa <strong>veche</strong>, tânără şi vie,<br />
Îi cântă Ţării taină milenară.<br />
Şi-n noaptea ce se lasă dintre stele,<br />
Privind din vale culmea unui deal,<br />
Ascult în taină clopote-n Ardeal,<br />
Cântând dureri şi visurile mele.<br />
MIHAI ANDREI ALDEA<br />
___________<br />
(n. 1973), teolog (Parohia „Cuv. Daniil Sihastru” din<br />
Bucureşti), etnolog (doctorand în folcloristică la Institutul<br />
de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, cu<br />
lucrarea „Predestinare şi liber-arbitru în basmul fantastic<br />
românesc”), scriitor (versuri Zboruri, 2005, Zbor prin<br />
vâltoarea vremilor, 2007, volumul de proză „Cei trei şi<br />
Pădurea cea Mare”, 2008, primul din proiectata trilogie<br />
„Drumul spre Vozia”, numeroase articole şi studii etnoistorice,<br />
între care „Tipologia călătoriei iniţiatice în<br />
basmul fantastic românesc”). (RL.)<br />
55
L-a potrivit după ceasul său de la<br />
mână şi minutarele aurite s-au<br />
pornit imediat cu uşorul zvâcnet<br />
însoţit de tic-tacul mereu acelaşi,<br />
indiferent de mecanismul care-l<br />
produce, de unde şi impresia mea<br />
că e sunetul timpului însuşi.<br />
Despre întâmplările de la New<br />
York, am vorbit în două-trei<br />
rânduri, lăsându-i exclusiv lui<br />
iniţiativa abordării subiectului,<br />
după buna învăţătură pe care mi-a<br />
dat-o mama, adversară convinsă a „<br />
ispitirii”, cuvânt cu sensul vechi<br />
popular „descoasere”, „tragere de<br />
limbă”. Ceea ce e de spus, credea<br />
ea, va fi spus, iar ceea ce e de tăcut,<br />
aşa va rămâne, căci presiunea<br />
inhibă sau duce la deformare.<br />
Fuseseră foarte solicitanţi cei<br />
aproape doi ani newyorkezi, cu o<br />
problematică diversă şi complicată<br />
de factorul uman. În legătură cu<br />
acesta, experienţa de la Los<br />
Angeles îl pregătise: diaspora<br />
românească era extrem de divizată,<br />
mâncată de invidii groteşti şi<br />
resentimente greu de imaginat.<br />
„Îmblânzirea” ei, crearea unei<br />
minime platforme de comunicare<br />
ca punct de pornire pentru activităţi<br />
comune şi cooperarea cu cei din<br />
ţară şi cu oficialităţile ei s-au<br />
dovedit ţeluri greu de atins, însă nu<br />
imposibile, credea Liviu. Cu multă<br />
diplomaţie şi înţelegere umană, la<br />
care se adăugase prestigiul<br />
personal academic şi neangajarea<br />
politică de după 89, reuşise destul<br />
de multe şi, cred eu, într-o zonă<br />
mai curând neutră, a celor ce îşi<br />
făcuseră un rost în ţara de adopţie<br />
şi preferaseră să se păstreze în<br />
izolare, nemulţumiţi de atmosfera<br />
încărcată şi combativă exclusiv<br />
„anti” ce domnea între numeroşii<br />
aspiranţi la recunoaşterea lor ca<br />
lideri. Îmi era limpede că se<br />
implicase total în misiunea în care<br />
credea, aceea de a aduna laolaltă pe<br />
cei din neamul nostru (expresia îi<br />
aparţine, mi-o amintesc bine,<br />
fiindcă o receptasem cu un mic şoc<br />
de uimire: „neam” e un cuvânt<br />
popular arhaic, neobişnuit în<br />
limbajul său, şi avea tocmai din<br />
această cauză o conotaţie solemnă<br />
care spunea multe despre intima<br />
asumare a proiectului). M-a uimit<br />
întrucâtva stăruinţa binevoitoare cu<br />
care se străduise să recupereze<br />
artişti plecaţi cu ani buni înainte de<br />
89, eşuaţi în joburi precare,<br />
vieţuind la limita sărăciei lucii,<br />
conştienţi şi ei (nemărturisit) de<br />
ratarea definitivă a carierei lor.<br />
Păstraseră numai năravurile nu<br />
tocmai lăudabile ale invidiei şi<br />
bârfei ce se regăsesc adesea în<br />
grupurile de artişti: se acriseră întratât,<br />
încât menţineau legătura spre a<br />
se putea bucura de nereuşitele şi<br />
necazurile tovarăşilor lor întru eşec.<br />
Liviu avea o privire ageră, poate<br />
mai curând amuzată decât necruţătoare,<br />
în observarea acestor meschine<br />
mizerii şi ascultam cu sentimente<br />
amestecate relatările sale<br />
despre lumea acestor semiepave. Pe<br />
unii dintre ei îi cunoşteam, le ştiam<br />
istoria rămânerii în SUA, a cărei<br />
motivaţie nu avea nimic comun nici<br />
cu opoziţia politică la regim, nici<br />
măcar cu bunăstarea. Fuseseră<br />
nemulţumiţi fie de postul ocupat<br />
(cazul unui pictor ce aspirase la un<br />
post la „Andreescu” sau măcar la<br />
Liceul de Arte Plastice, dar nu<br />
obţinuse decât unul la şcoala<br />
populară de artă), fie de perspectiva<br />
mai dificilă, obstrucţionată de<br />
factori extraartistici, a unei afirmări<br />
fulminante în domeniu, credeau ei.<br />
Erau bieţi fluturi atraşi irezistibil de<br />
o flacără ce le arsese aripile. Nu<br />
cântăriseră dificultăţile reale, nici<br />
puterea lor de a le înfrunta.<br />
Severitatea cu care îi judecam se<br />
întemeia parţial pe iresponsabilitatea<br />
cu care unii dintre ei îşi<br />
antrenaseră familiile în aventura lor<br />
(cunoşteam opoziţia disperată a<br />
unei copilandre, elevă de liceu, la<br />
smulgerea ei din mediul cunoscut,<br />
în care se simţea bine şi în<br />
siguranţă; fusese în cele din urmă<br />
obligată să-şi însoţească mama, cu<br />
totul robită iubirii ei pentru un soţ<br />
nu tocmai interesat de familia lui);<br />
pe de altă parte, ştiam şi că<br />
avuseseră acasă o cale de împlinire<br />
a vocaţiei. Credea Liviu cu<br />
adevărat că un fost promiţător tânăr<br />
regizor, devenit gigolo pentru<br />
femei relativ bogate de vârsta a<br />
treia, mai are ceva de spus în<br />
cinematografie! Mă îndoiesc. Cu<br />
toate ale lor, bune şi mai puţin<br />
bune, toţi erau „din neamul lui”<br />
(expresia figurase de altfel într-un<br />
fel de întrebare la o remarcă rece a<br />
mea cu privire la darul cu totul<br />
nemeritat pe care li l-a făcut,<br />
oferindu-le un loc de frecventat şi o<br />
ambianţă unde să fie ceea ce<br />
fuseseră cândva, oameni de cultură.<br />
„Nu simţi nevoia de a-i aduna pe<br />
toţi cei din neamul tău risipiţi în<br />
lume”, – a sunat întrebarea, din al<br />
cărui ton am înţeles că el însuşi o<br />
resimţea imperios).<br />
Pe măsură ce îmi povestea despre<br />
lumea românească pe care o<br />
cunoscuse – în interes de serviciu,<br />
ca să spun aşa – îmi devenea tot<br />
mai limpede faptul că misiunea sa<br />
la New York îi prilejuise, cu preţul<br />
a multor osteneli, numeroase<br />
satisfacţii şi un sentiment de<br />
împlinire. În aceeaşi măsură însă<br />
părăsirea postului apărea tot mai<br />
enigmatică. Ce anume îl făcuse să<br />
revină în ţară Şi asta în ce<br />
moment! Tocmai după ce, după<br />
multă alergătură, găsise un sediu al<br />
centrului aşezat într-un loc potrivit,<br />
încheiase mobilarea lui – de care<br />
era vizibil nu doar mulţumit, ci şi<br />
mândru, fiindcă mi-a vorbit<br />
îndelung de unele detalii de<br />
rafinament pe care le reuşise!<br />
Dezlegarea enigmei avea un<br />
nume şi, poate mai ales, o <strong>veche</strong><br />
istorie din anii studenţiei: era vorba<br />
de fostul nostru coleg de an – şi de<br />
grupă al lui Liviu – Aurel Dragoş<br />
Munteanu, pe atunci ambasador al<br />
României la Washigton , după<br />
56
doi ani de succes fulminant în<br />
calitate de ambasador la ONU, timp<br />
în care României îi revenise postul<br />
de preşedinte al Consiliului de<br />
Securitate. Pe durata mandatului<br />
său, avusese loc invazia irakiană în<br />
Kuweit şi SUA avea nevoie urgentă<br />
de o rezoluţie a Consiliului de<br />
Securitate, care să legitimeze o<br />
intervenţie militară, fiindcă – după<br />
cum observa cu sarcasm un ziarist<br />
– mica ţară arabă nu producea<br />
morcovi (situaţie în care soarta ei ar<br />
fi fost deplânsă în treacăt), ci<br />
petrol, mult petrol, aşa încât<br />
principiile dreptului internaţional<br />
deveniseră sacrosancte pe malurile<br />
Potomacului. Aurel Dragoş<br />
Munteanu se dovedise abil şi foarte<br />
eficient, obţinând într-un timp<br />
record şi în unanimitate rezoluţia în<br />
forma dorită de SUA. Curios mi s-a<br />
părut – şi nu numai mie – că în<br />
ciuda acestui imens serviciu făcut<br />
în cele din urmă, de România,<br />
Statelor Unite, acestea au continuat<br />
să strâmbe din nas la acordarea<br />
clauzei naţiunii celei mai<br />
favorizate, un mizilic pentru marea<br />
putere şi de care se bucurau<br />
sumedenie de ţări cu pete multe şi<br />
grele, după principiile invocate ca<br />
sacrosancte şi inviolabile de<br />
Washington. Acordarea acestui<br />
mizilic – a cărui valoare e de altfel<br />
pur simbolică, cu minimă relevanţă<br />
economică – în condiţii meschine<br />
(doar pentru un an, cu posibilitatea<br />
reînnoirii) ceva mai târziu, pe<br />
vremea când A.D.Munteanu era<br />
ambasador la Washington, e trecută<br />
în panegiricile pe care le-am citit pe<br />
internet în dreptul realizărilor<br />
extraordinare în beneficiul ţării ale<br />
fostului ambasador. Să spun că sunt<br />
reticentă cu privire la acţiunile<br />
„nobil patriotice” ale fostului meu<br />
coleg de an e un eufemism; n-am<br />
crezut şi nu voi crede vreodată că<br />
mobilul adevărat al acţiunilor lui<br />
are ceva în comun cu vreun<br />
principiu. Dizidenţa lui de ultimă<br />
oră ca şi subiectul intervenţiilor<br />
sale împotriva regimului la<br />
posturile străine îmi stârniseră o<br />
admiraţie îngreţoşată pentru flerul<br />
şi abilitatea lui de a se urca în barca<br />
sigur câştigătoare după ce vâslise şi<br />
storsese tot ce se poate în cea care<br />
se îneca.<br />
Poate că ar trebui să mă întorc<br />
înapoi în anii studenţiei, pentru a<br />
contura chipul acestui fost coleg<br />
setos de afirmare a superiorităţii<br />
sale, a puterii sale asupra altora,<br />
fiindcă asta era cheia adevărată a<br />
personalităţii lui. Se scălda cu<br />
deliciu în etalarea superiorităţii<br />
sale, imun la ridicolul căruia i se<br />
expunea eventual. Într-un an cu<br />
destule studente foarte bune şi cu o<br />
stea ca Ioana, Aurel făcea paradă<br />
de superioritatea intelectuală<br />
masculină ce implica, evident şi<br />
explicit, dispreţul binevoitor pentru<br />
slabele puteri în domeniu ale<br />
femeilor. Se şi socotea un seducător<br />
de succes, iar eventualele eşecuri le<br />
atribuia absenţei feminităţii insei<br />
alese ca obiect al experimentului,<br />
pe care o prăvălea de îndată în zona<br />
mult mai vrednică de dispreţ, a<br />
acelora care au scăderea originară a<br />
tagmei – inferioritatea intelectuală<br />
– fără să aibă măcar atuul ei,<br />
înduioşătoarea feminitate.<br />
Înfăţişarea lui era însă într-un bizar<br />
dezacord cu atât de lăudata<br />
virilitate. Cu un ten superb de<br />
fetişcană, neatins de umbra vreunor<br />
tuleie, cu bărbia crestată cu<br />
rotunjimi netede, cu părul castaniu<br />
buclat, chipul său avea ceva de<br />
efeb. La trei-patru ani, trebuie să fi<br />
fost un copil adorabil, dintre aceia<br />
despre care nu poţi spune cu<br />
certitudine dacă e băiat sau fată.<br />
Crescând, trupul său parcă se<br />
deşirase şi rămăsese oarecum<br />
nehotărât între forma feminină şi<br />
cea masculină. Când l-am revăzut<br />
la destui ani de la terminarea<br />
facultăţii, l-am găsit neschimbat în<br />
esenţa sa incertă: se îngrăşase, nu<br />
excesiv, timpul îi asprise tenul şi-i<br />
relaxase muşchii feţei, rămase tot<br />
cu un ce feminin pronunţat. Inutil<br />
să adaug că aerul de superioritate<br />
binevoitoare, privirea de la o<br />
înălţime, astrală acum, nu lipseau.<br />
Parcă pentru a le sublinia, se lăsa<br />
uşor pe spate, ca spre o imaginară<br />
spetează de fotoliu, mărind distanţa<br />
de unde venea privirea ce mă<br />
cuprindea şi pe mine, dar nu numai:<br />
eram prea mică şi neînsemnată<br />
pentru a i-o putea fixa. Întâlnirea,<br />
absolut întâmplătoare, la care mă<br />
refer, a avut loc la cofetăria de la<br />
parterul clădirii unde-şi avea sediul<br />
redacţia „Tribunei” şi era<br />
frecventată pe atunci mai cu seamă<br />
de literaţi consacraţi sau aspiranţi şi<br />
habar nu am ce anume mi-a purtat<br />
paşii într-acolo în acea zi de vară;<br />
n-am regretat niciodată şi am<br />
păstrat-o vie în memorie pentru<br />
spectacolul de gală pe care mi l-a<br />
oferit fostul meu coleg de an, aflat<br />
pe atunci pe un foarte înalt scaun în<br />
publicistica literară, director, cred,<br />
al „Luceafărului”. Nu ştiu ce<br />
anume îl adusese în Clujul<br />
studenţiei, dar am vaga impresie –<br />
poate răutăcioasă – că venise<br />
anume pentru a-şi etala reuşita şi a<br />
strivi sub strălucirea ei elita<br />
publicisticii literare clujene, unde<br />
nu pătrunsese, şi – nu exclud - pe<br />
foştii colegi de an cu repartiţii<br />
academice în Cluj, în vreme ce el<br />
însuşi nu obţinuse decât una la<br />
Oradea. Dacă aşa a fost, n-a prea<br />
avut parte de noroc, fiindcă<br />
niciunul dintre cei vizaţi nu era în<br />
Cluj: redacţiile „Tribunei” şi<br />
„Stelei” erau pustii, doar cu câte un<br />
redactor de sacrificiu, şi la fel<br />
stăteau lucrurile şi în lumea<br />
academică, cel puţin în privinţa<br />
foştilor colegi de grupă care-l<br />
eclipsaseră şi al căror prestigiu<br />
intelectual fusese recunoscut<br />
unanim în an. A trebuit să se<br />
mulţumească să-şi rotească coada<br />
de păun în faţa unor neînsemnaţi,<br />
un fost coleg de an, prozator<br />
talentat (nu de mare anvergură),<br />
care după un stagiu în învăţământul<br />
rural tocmai în Dobrogea, reuşise<br />
să ajungă la „Tribuna” – era în<br />
tovărăşia lui la cafenea – şi eu<br />
însămi, care retrogradasem, aşazicând,<br />
fiindcă după desfiinţarea<br />
IP3-ului clujean (unde primisem<br />
repartiţie ministerială la absolvire),<br />
intrasem în învăţământul<br />
preuniversitar, eram profesoară şi<br />
nici măcar la vreun liceu cu<br />
renume, ci la unul industrial.<br />
Aflând această ultimă noutate,<br />
Aurel s-a interesat plin de<br />
solicitudine ce anume predau eu la<br />
acel liceu (!!!), fiindcă pe cei doi<br />
copii ai săi intenţiona să-i îndrume<br />
spre o meserie tehnică, cele<br />
umaniste neavând perspective.<br />
ELENA NEAGOE<br />
57
666<br />
vipie<br />
blocaj în trafic<br />
claxoane coxate<br />
de râncezeala asfaltului<br />
nici chiar agentul 006 nu mai are<br />
putere<br />
să dirijeze mersurile pietonului<br />
îşi şterge transpiraţia cu o linie<br />
de pe marcajul proaspăt vopsit<br />
un autobuz decapotabil peregrin<br />
îşi caută un loc de parcare umbrit<br />
de fluieratul agentului 06<br />
ce-şi face apariţia călare pe<br />
bicicleta<br />
cu cauciucurile vopsite în alb<br />
la trecerea de pietoni marcată<br />
operaţiunea „bani pentru buget”<br />
este în plină desfăşurare<br />
agentul 6 scrie scârbavnic un<br />
proces verbal<br />
pietonului unic<br />
care se deplasa<br />
în traversarea străzii nezebrate<br />
inspirat de presiunea coloanei de<br />
mercur<br />
agentul 66 amendează pe şoferul<br />
decapotabilei<br />
trezind invidia agentului 666<br />
coborât din singura maşină cu<br />
girofar moţăind<br />
ce stârnea praful şi privirile<br />
curioase<br />
ale şoferului ghinionist<br />
pieton<br />
cu numere<br />
pare pe degetul mare<br />
ridicat către un Dumnezeu.<br />
monoclul şi seminţele<br />
căldură mare mon cher<br />
la tarabele din piaţa centrală<br />
doar o gâscă ţine ritmul<br />
cu maneaua să moară tata<br />
a doua oară<br />
la umbra nepăsării trec gradaţii<br />
iar coana mare<br />
de la taraba cu pepeni puşi pe piept<br />
dă să le zică ceva<br />
dar apare unul cu rang<br />
la gât cu lanţul gros de câine<br />
şi tace<br />
se aude un lătrat de javră<br />
după un geam întredeschis<br />
dintr-o limuzină albă<br />
o mână păroasă cu ceas aurit<br />
şi ochelari cu rame sclipind<br />
aruncă fluent coji de seminţe<br />
printre dinţii de viplă<br />
se duce şi ziua sub tarabă<br />
să vadă unde s-a pierdut<br />
o lume demnă dintr-un alt timp<br />
cu ceas de buzunar<br />
şi monoclul şic.<br />
sunt în poem<br />
astăzi mi-am împachetat ultimul<br />
deceniu<br />
într-o pungă biodegradabilă<br />
cămăşi la cămăşi<br />
reamintiri la amintiri<br />
raftul meu la raftul ei<br />
şi am predat cheia la chioşcul<br />
pentru deşeuri<br />
aşa cum am fost sfătuit<br />
la ultima oară în când am fost<br />
suportat<br />
de scaun<br />
mai presus de tichetul valoric<br />
nu mai era nimic<br />
întrun schimb asumat<br />
fumul de ţigară îmi duşmănea ochii<br />
cu o voce baritonală<br />
determinată<br />
de prăbuşirea unui domino<br />
înainte de a fi clădit<br />
peste mine<br />
dezorientat îmi sprijineam mâna<br />
de o femeie imaginară<br />
deschizându-mi poarta<br />
cu cheia-i găsită<br />
în raftul stingher.<br />
ultimul impact<br />
seară<br />
o alta desigur<br />
singură ca şi mine<br />
a plecat şi tehnoredactorul la<br />
revista bravo<br />
lui îi e bine<br />
mi-a mulţumit<br />
pentru tot ce a învăţat<br />
la editura impact<br />
parcă nu mai sunt singur<br />
recunoştinţa lui a deschis<br />
calculatorul<br />
şi scriu<br />
poate nu o să citească nimeni acest<br />
gând<br />
Debut în volum cu „Trăgând înapoi o<br />
noapte” (poezie şi tablete, Editura<br />
CuArt, Slatina, 2008). În anul 2009, la<br />
Editura „Bibliotheca” din Târgovişte,<br />
publică volumul de poezie „Polen de<br />
gând albastru” şi volumul de proză<br />
scurtă „Plouă în hohote”, volume<br />
reeditate în anul 2010.<br />
Publică în anul 2010, în Antologia<br />
poetică (tradus în albaneză) „Insomnia<br />
cuvintelor”, de Baki Ymeri şi în Antologia<br />
poetică (tradus în lb. rusă) „Târgovişte-Chişinău-Sankt<br />
Petersburg”.<br />
În anul 2010, publică volumul triling<br />
(română-franceză-engleză) – „Secunda<br />
celestă”, la editura Nemesis din<br />
Canada, volum însoţit de CD. Tot la<br />
editura NEMESIS – Canada, apare, în<br />
curând, volumul bilingv (românăengleză)<br />
„Salvat de un mugur” şi<br />
volumul trilingv (română-francezăengleză”<br />
„Fluier de anotimp”.<br />
Este membru al Societăţii Scriitorilor<br />
Târgovişteni şi membru al Uniunii<br />
Ziariştilor Profesionişti din România.<br />
____________________________<br />
curând se face din nou seară<br />
şi noaptea mă chinuie<br />
aşa cum făcea un vecin al meu<br />
cu propriul câine<br />
până la muşcat<br />
remuşcarea<br />
aşa îmi spunea mereu un prieten<br />
când îi scriam ce pustiu e sufletul<br />
meu<br />
terfelit de reproşurile femeii iubite<br />
în pas cadenţat din <strong>veche</strong>a gardă<br />
tuna<br />
începe să plouă că poate nu-mi<br />
ajungeau<br />
fulgerele cu bip<br />
şi vântul parcă mă bate<br />
pe umăr<br />
arunc un rucsac şi sting lumina din<br />
redacţie<br />
scriu ultimul<br />
impact.<br />
VALI NIŢU<br />
58
(I)<br />
Motto:<br />
„Fiecare e singur în naştere, în<br />
iubire şi-n moarte”<br />
Iannis Ritsos<br />
Ani la rând m-am plâns de<br />
singurătate. O stare continuă care m-a<br />
asuprit toată viaţa.<br />
Astăzi, am simţit că trebuie s-o<br />
consider o şansă unică şi s-o salut ca<br />
pe-o cunoştinţă <strong>veche</strong>. Aşadar:<br />
Te salut, singurătate, amarnica mea bucurie!<br />
Degeaba m-am văicărit în dreapta şi-n stânga<br />
blamând-o şi socotind-o, una din cele mai mari rele ale<br />
omului. Am urât-o şi mi-a fost frică de ea. Deşi îi ştiam<br />
toate tainele, îmi devenise ostilă.<br />
N-o puteam suferi. Dintotdeauna m-am răfuit cu<br />
anxietatea. De când mă ştiu mi-a fost frică să rămân<br />
singură-n casă ori să merg noaptea pe stradă, să deschid<br />
o fereastră, o uşă, o poartă necunoscută, să fac lucruri<br />
pe care alţii le săvârşeau în chipul cel mai firesc.<br />
Văzând într-o seară emisiunea „Nocturne” – al cărei<br />
redactor este Marina Constantinescu, pe TVR Cultural,<br />
avându-i ca invitaţi pe actorii: Alexandru Repan,<br />
Mircea Diaconu, Anda Caropol care şi-au amintit de<br />
marii monştri sacri Dan Micu, George Constantin,<br />
Dorin Varga, Gina Patrichi – de la Teatrul C.I.Notarra<br />
din Bucureşti, am înţeles abia acum, când păşesc cu<br />
sfială în al şaselea deceniu al existenţei mele<br />
pământeşti, aşadar, după cinci decenii şi jumătate de<br />
când am conştientizat ce înseamnă să fii singur, încuiat<br />
în casă de părinţi până vin ei de la serviciu – am înţeles<br />
– zic – că singurătatea cu care m-a onorat şi m-a<br />
binecuvântat Dumnezeu, a fost pentru mine o şansă<br />
extraordinară, cea mai mare şi mai roditoare. Care a<br />
rodit fructe de har şi mi-a oferit prilejul de a mă instrui,<br />
de a vedea spectacolele, filmele dorite, asculta muzică<br />
adevărată – sau ceea ce înţeleg eu prin muzică<br />
adevărată – de a citi cărţile cele mai interesante, fără ca<br />
vreo persoană să mă oprească sau să mă disturbe de la<br />
aceste activităţi pe care eu le consider vitale. Şi care m-<br />
au edificat ca om şi ca spirit.<br />
Avuţiile adunate în singurătatea camerei mele nu<br />
cunosc astăzi limite şi n-au preţ decât în ochii şi inima<br />
mea.<br />
Nu fac aici o pledoarie pro domo. Îmi trăiesc doar<br />
starea vocaţională. Doar cine a trăit-o deplin ani de-a<br />
rândul, poate înţelege acest cântec sublim îngânat de<br />
mâinile copiilor surdo-muţi, în noaptea spirituală în<br />
care ne ducem existenţa.<br />
E greu, e urât, e neproductiv să-ţi petreci vacanţele,<br />
sfârşiturile de săptămână singur, zilele şi nopţile în care<br />
nu-ţi auzi decât bocănitul propriilor paşi şi ecoul patetic<br />
al propriilor gânduri şi voci interioare.<br />
Dacă n-aş fi avut la dispoziţie cultura şi arta, ca doi<br />
cavaleri în zale de-o parte şi de cealaltă, aş fi ajuns,<br />
desigur, la alienare.<br />
Dar cultura, cartea, filmul, teatrul, muzica, baletul,<br />
pictura, sculptura, toate celelalte arte vizuale mi-au fost<br />
martori complici la toate lucrările, cuvintele şi<br />
gândurile mele. Lor le datorez înălţarea mea spirituală,<br />
ele au fost scara îngerilor pe care am<br />
urcat şi eu de atâtea ori, am mai şi<br />
coborât, tot de atâtea ori pentru că nu<br />
există înălţare fără coborâre, nu poţi<br />
rămâne în vârf de munte, câte<br />
urcuşuri, tot atâtea văi şi prăpăstii.<br />
Important e să te ridici şi s-o porneşti<br />
iar. Ni s-a dat destinul lui Sisif careşi<br />
cărăuşeşte povara la nesfârşit. Am<br />
stat şi pe loc să-mi trag răsuflarea şi<br />
iar am pornit pe drumul meu neabătut. De altfel, fiinţele<br />
care, pentru foarte scurt timp au poposit pe teritoriul<br />
inimii mele, neînţelegând acest lucru, şi-au luat<br />
picioarele la spinare şi s-au depărtat iute, mâncând<br />
pământul, atraşi, orbiţi, ispitiţi de strălucitoarele artificii<br />
care se consumă la fel de repede precum pasiunile. Întrun<br />
fel, şi în toate felurile, le sunt recunoscătoare, fiindcă<br />
m-au ajutat să merg mai departe, în drumul meu.<br />
Lăsându-mă slobodă. Întorcându-mi spatele. Iar eu am<br />
pornit din nou, exact de la kilometrul la care ajunsesem,<br />
chiar dacă pierdusem ireversibil ceva vreme. Cel puţin<br />
îmi rămăsese orgoliul de a spune: cine nu e alături de<br />
mine, nu mă merită.<br />
Fiecăruia i-am cântat, la timp potrivit, un cântec de<br />
lebădă: După fiecare din voi iubiţi seniori ai trădării am<br />
vântuit mori de lacrimi retragerea voastră ascunsă<br />
însemnând pentru mine smulgere de aripă. Fără<br />
minciunile voastre gingaşe n-aş fi înflorit orhidee. De la<br />
voi ştiu uimirea de sine şi cât valorează aşteptatu-ntre<br />
staţii în duminica unei speranţe. Întotdeauna, înainte de<br />
a fi putut să-mi dezvălui desenul secret al fiinţei<br />
auzeam desluşit un cântec de lebădă. Dragii mei prinţi<br />
ignoranţi de pretutindeni, dac-aţi putea ghici cât de<br />
frumoasă mă-nalţ pasăre din cenuşă atunci când grăbiţi<br />
vă-ntoarceţi cu spatele, mi-aţi rămâne supuşi precum<br />
cocoşatul din turn iubitei lui Esmeralde...<br />
Consider lectura un act intim, la fel ca dormitul,<br />
mâncatul şi alte câteva acte strict fiziologice. Că astăzi,<br />
cei mai mulţi consideră exhibiţionismul o stare naturală,<br />
e treaba lor. Până şi animalele se retrag să-şi<br />
împlinească poftele, ori de care ar fi ele.<br />
Doar în intimitate poţi să simţi atingerea cuvintelor,<br />
pătrunzându-ţi pe la încheieturile sufletului cu inima.<br />
Doar în singurătate poţi viziona un spectacol, astfel<br />
încât să-i simţi până şi tăcerile, până şi emoţia din<br />
antract, când aştepţi febril să se ridice cortina.<br />
Doar în intimidate îţi poţi auzi celulele vibrând după<br />
sunetul muzicii!<br />
Orice prezenţă devine inoportună. Doar tu şi muzica.<br />
Doar tu şi actorii în feeria care începe, până când te<br />
simţi leoarcă de sunete.<br />
CEZARINA ADAMESCU<br />
59
În vara anului 1955, am plecat la Constanţa cu o<br />
familie de învăţători care intenţionau să stea câteva zile<br />
pe litoral şi să doarmă la bunicii noştri. Eram destul de<br />
mare şi părinţii mei ştiau că nu voi fi o povară pentru<br />
bunici şi însoţitori.<br />
Casa în care locuiau bunicii era pe strada Smârdan, la<br />
numărul 5. Din strada care ducea la mare, se intra întrun<br />
gang cu trei porţi. Familia Georgescu era proprietara<br />
clădirilor. Aveau o fiică, Geta, de vârsta mea. În aceeaşi<br />
curte locuia şi Mircea, fratele mamei mele. Daniela,<br />
verişoara mea era, cu doi ani mai mică decât mine. La<br />
început, mergeam toate trei la plajă cu familia<br />
Vornicescu, familia cu care am venit de la Vişeu. Ţin<br />
minte şi acum cu câtă grijă coboram treptele destul de<br />
abrupte. Apoi mergeam la plajă cu tanti Mioara sau cu<br />
doamna Georgescu.<br />
Bunicii se străduiau să îmi facă şederea cât mai<br />
plăcută. Într-o seară, mă anunţă: „Mergem la operă!”.<br />
Ştiam eu ceva despre operă. Când s-au instalat<br />
difuzoare în clădirea liceului, muncitorii au venit şi neau<br />
instalat un difuzor şi în camera pe care o ocupam<br />
noi. De la difuzorul care transmitea programul<br />
Radioului Naţional am învăţat cântece, poveşti, la<br />
difuzor auzeam piese de teatru... Ştiam eu că la operă se<br />
cântă şi recunoşteam câteva teme muzicale. Dar o operă<br />
adevărată nu puteam vedea decât la Constanţa.<br />
Bunicii cumpăraseră bilete în primul rând.<br />
Plasatoarea a ezitat să mă lase în sală, dar bunicii i-au<br />
promis că, dacă nu stau cuminte, plecăm.<br />
Cum să nu ascult cu multă curiozitate şi încântare!<br />
Se juca opereta lui Isaak Dunaievski, intitulată „Vânt<br />
de libertate”. În timpul uverturii, m-am apropiat de fosa<br />
orchestrei. Îmi amintesc doar de trombon, un<br />
instrument de care nu mai văzusem. Bunica mi-a făcut<br />
semn să mă aşez la locul meu. Am fost cuminte, dar<br />
murmuram împreună cu artiştii. Aş fi dansat lângă<br />
scenă, dar bunica se încrunta.<br />
Acasă, în timp ce bunica îmi<br />
aranja patul, am început să cânt:<br />
„Mario, mi-am legat viaţa mea de a<br />
ta, dragul meu…” Bunica mă<br />
întreabă: „Numai asta ai reţinut”.<br />
Prind curaj şi cânt: „În zori, lumea<br />
vom străbate,/ Cântec drag de<br />
libertate./ Zboară pe-ntreg<br />
pământul,/ Liber să fii ca gândul!”<br />
Cânt din ce în ce mai tare. Şi<br />
apoi, ceva despre mateloţii care<br />
spălau puntea vasului. Dar au trecut<br />
mulţi ani şi am uitat.<br />
A doua zi, a venit mama cu Nina.<br />
În timp ce aşteptam să ni se<br />
servească borşul, am început să<br />
cânt, încetinel şi să mă acompaniez<br />
la pianul imaginat pe marginea<br />
mesei. Bunica a observat. A vrut să<br />
îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire<br />
mustrătoare.<br />
- Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian!<br />
Mă uitam nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe<br />
seama mea.<br />
- E prea mică, mamă. Numai din clasa a doua le<br />
primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai întâi să scrie<br />
şi să citească!<br />
- Eu ştiu literele! – spun cu hotărâre.<br />
- Nu e suficient. N-ai fost nici la grădiniţă.<br />
- Merg la toamnă. Şi o să învăţ!<br />
- Le cânţi colegilor de grădiniţă, întreabă bunica.<br />
- Sigur. Şi lor şi tuturor celor care vor să le cânt. E<br />
foarte frumos să fii cântăreţ de operetă! Când voi fi<br />
mare, ştiu ce voi fi!<br />
- Ce vei fi, mă întreabă mama.<br />
- Cântăreaţă! De operetă.<br />
- Să mâncăm. Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un<br />
spectacol.<br />
Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de<br />
care numai bunica făcea. Apoi, am dat un spectacol la<br />
care au asistat şi vecinii.<br />
***<br />
După mulţi ani, cred că în 1989, eram într-un autobuz<br />
care ne ducea de la Eforie la Constanţa. Lângă noi, un<br />
pescar cu undiţa şi o plasă de 1 leu. Plină. Soţul meu,<br />
mare amator de peşte, intră în vorbă:<br />
- Aţi prins ceva<br />
- Destul.<br />
- Nu vindeţi<br />
- Dacă vreţi să veniţi cu mine acasă. Trebuie să<br />
cântăresc…<br />
- Unde staţi<br />
- Pe strada Smârdan, la numărul 7<br />
Îi fac semn soţului meu. Se apropie.<br />
- Acolo au stat bunicii mei.<br />
- Mergem cu dumneavoastră.<br />
În timp ce pescarul cântăreşte peştii, mă apropii de<br />
gard. Casa în care au locuit bunicii mei mai e acolo.<br />
Dar nu mai sunt gardurile. Le-a desfiinţat Geta, după ce<br />
au murit părinţii ei. Vara, ea le<br />
închiriază turiştilor camere.<br />
Soţia pescarului mă vede. Simt<br />
că trebuie să-i explic.<br />
- În casa aceea au locuit bunicii<br />
mei. Până în 1959, când s-au mutat<br />
la Eforie Sud.<br />
- Nu i-am cunoscut. Noi locuim<br />
aici numai de zece ani.<br />
Mai întârziem la familia<br />
pescarului pană când îi povestesc<br />
cum am fost eu la operetă. Promit<br />
că trec pe la Teatru liric. Să văd<br />
măcar clădirea. Pe artişti îi revăd<br />
cu ochii minţii. „În zori, lumea<br />
vom străbate…”<br />
MARIA TIRENESCU<br />
________<br />
Grafică de Ion Petru Pop, Dans<br />
între cer şi piatră (tehnică mixtă)<br />
60
Universul Gramatopol<br />
Toamna, când copiii revin la şcoală, cu voie bună şi<br />
curiozitate, am trecut şi eu pragul „Colegiului Naţional<br />
Andrei Şaguna”, aflat în apropierea casei. Îmi amintea de anii<br />
de liceu petrecuţi la un liceu din apropiere. Eu am venit prin<br />
octombrie 1998, în apropierea zilei onomastice a lui Mihai,<br />
aveam nevoie de ajutor (pe 31 martie Mihai plecase).<br />
Cu emoţie, am intrat în cancelarie, am găsit profesoara de<br />
istorie şi am pus la cale un concurs între trei grupe de elevi<br />
din clasa a X-a, pe teme cunoscute de la clasă, din Civilizaţia<br />
elenistică. Elevii, plini de viaţă, m-au ajutat să reintru în<br />
ritmul specific „actului de învăţare”, mă simţeam din nou<br />
profesor - le-am pus şi câteva<br />
întrebări, pe teme din<br />
„civilizaţia elenistică”. Aşa am<br />
aflat că nu poţi găsi volumul<br />
prea uşor şi mi-am dat seama<br />
de necesitatea retipăririi lui. L-<br />
am reeditat, în anul 2000, la<br />
Editura Orientul Latin, Braşov.<br />
Începusem să trăiesc din nou.<br />
Apoi am redevenit<br />
redactorul care fusesem la<br />
Editura Enciclopedică Română<br />
(1969-1990).<br />
Am reeditat şi editat, în<br />
cei 12 ani care au urmat (1998<br />
- 2010), cărţi şi manuscrise lăsate de Mihai în bibliotecă :<br />
Civilizaţia elenistică, Editura enciclopedică română,<br />
Bucureşti, 1974, ediţia a II-a, Editura Orientul Latin,<br />
Braşov, 2000.<br />
Arta romană în România, Editura Meridiane, Curente şi<br />
sinteze, 62, Bucureşti, 2000.<br />
Antichitate şi modernitate. Eseuri pragmatice, Editura<br />
Orientul Latin, Braşov, 2000.<br />
Eseuri scrise după 1990, când fusese reintegrat la Institutul<br />
de Istoria Artei şi se simţea din nou un om „liber” în sânul<br />
intelectualităţii. Mintea lui şi-a dat din nou frâu liber, dând la<br />
iveală cele mai diverse teme - eseuri publicate în Revue<br />
Roumaine, în mai multe limbi, în Noua Revistă Română, în<br />
Viaţa Românească, în al cărei colectiv de redacţie zăbovea<br />
îndelung pentru schimburi de idei, colocviu atât de necesar<br />
minţii lui, îi dădea noi impulsuri şi speranţe că nu este totul în<br />
zadar.<br />
Moira, mythos, drama, Ed. pentru Literatură Universală,<br />
Bucureşti, 1969, ediţia a II-a, Editura Univers, Bucureşti,<br />
2000.<br />
Morfologia dezastrului, Ed. Orientul Latin, Braşov, 2005.<br />
„Între timp s-a prăbuşit o lume al cărei sfârşit credeam că nu-l<br />
vom mai apuca nici noi, nici urmaşii urmaşilor noştri. Ori<br />
dacă el s-ar fi produs, ca o minune a hazardului, revenirea la<br />
normalitate, la firesc, ar fi fost neapărat instantanee şi de<br />
la sine înţeleasă. Abia acum ne dăm seama că<br />
reconstrucţ ia va fi şi mai trudnică decât silnicia şi obida<br />
dezastrului.”<br />
„Depopularea Greciei [din epoca întunecată] îşi regăseşte<br />
echivalentul în depopularea şi distrugerea satelor româneşti,<br />
în dezafectarea unor cetăţi, în distrugerea centrelor istorice ale<br />
oraşelor noastre şi apariţia unor monotone şi stereotipe<br />
locuinţe etajate, [...] Atare stranie coincidenţă peste milenii ne<br />
învaţă că civilizaţia poate fi mimată, în vreme ce ea dispare<br />
treptat din minţi şi din inimi. Dezastrul adus de un război<br />
poate fi refăcut într-un anume timp. Prăbuşirea morală,<br />
culturală şi socială se repercutează însă pe generaţii întregi.<br />
Doar o asemenea prăbuşire, ea singură, poate determina<br />
refacerea esenţială a structurilor, dacă un popor mai are întradevăr<br />
în adâncul său ceva de spus vieţii.” ( v. Miscelanea, 1,<br />
pp. 162-164 )<br />
Gustul eternităţii, 2 vol., Memorii, Editura Transilvania<br />
Expres, Braşov, 2006. Editura Meridiane, Bucureşti, 2006,<br />
vol. I (1940-1962), vol. II (1962-1975)<br />
Dar tot ce poate fi mai greu a fost să ţin în mâini manuscrisul<br />
Memoriilor, Gustul eternităţii. Să citesc de nenumărate ori, în<br />
corectură, viaţa lui Mihai. Cumplit, până când îngrozitorul<br />
poate deveni frumos necesar.<br />
„Treizeci şi cinci de ani din viaţa unui cărturar<br />
asumându-şi cu îndreptăţire calitatea de martor al «micii lumi<br />
vechi» mutate, brutal, de<br />
mersul istoriei, în «marea lume<br />
nouă» (1940-1975). Rapeluri la<br />
trecutul familiei paterne, al<br />
unui fabulos bunic venit din<br />
Grecia în Valahia, şi al celei<br />
materne, cu rădăcini sibiene,<br />
strălucite comentarii inedite<br />
asupra istoriei moderne şi<br />
contemporane a românilor şi a<br />
României, fragmente de<br />
epistolar, un incitant «portret în<br />
evantai» al societăţii<br />
autohtone.” Cornelia Maria<br />
Savu, Protitendada şi „proţopindada”. Cultura, V, 2, nr. 51,<br />
Bucureşti, 7 dec. 2006. [Mihai Gramatopol, Miscelanea, 2,<br />
pp. 214-215]<br />
Studia I-IV , Editura Transilvania Expres, Braşov, 2008.<br />
Studia I (1964-1969);<br />
Studia II (1969-1978);<br />
Studia III (1979-1987);<br />
Studia IV (1992-1996),<br />
Dintr-o regretabilă eroare, pe pagina de titlu Studia III,<br />
figurează perioada 1979-1984, corect fiind 1979-1987.<br />
Hiatusul temporal Studia III 1979-1987, Studia IV 1992-<br />
1996, este explicabil prin includerea eseurilor scrise în acest<br />
răstimp (anii 1987-1992) în vol. Mihai Gramatopol,<br />
Antichitate şi modernitate (2000) şi Mihai Gramatopol,<br />
Morfologia dezastrului (2005) „... elaborată între anii 1992 şi<br />
1994, o meditaţie asupra situaţiei României într-o perioadă în<br />
care, ieşită brusc dintr-un regim totalitar, persistă în<br />
dezorientare, nefiind încă pregătită pentru democraţie”.<br />
Solomon Marcus, Să nu-l dăm uitării, articol ce va apărea în<br />
nr. 3, <strong>2011</strong>, din <strong>Vatra</strong> Veche.<br />
Au urmat :<br />
Geme şi camee din colecţia Cabinetului Numismatic al<br />
Bibliotecii Academiei Române. Teză de doctorat, susţinută<br />
la Institutul de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, 1977,<br />
Editura Transilvania Expres, Braşov, 2009.<br />
„Era cea mai mare colecţie inedită de astfel de piese ce<br />
apărea în ultima sută de ani. De fapt, ea forma şi subiectul<br />
tezei mele de doctorat la prof. Condurachi, ulterior mi-am<br />
mutat doctoratul la prof. I.I. Russu de la Cluj.” [...] Dar nu<br />
numai mărimea numerică (965 piese pe care le publicăm)<br />
vădeşte importanţa colecţiei Academiei, ci în primul rând<br />
cameele şi intaliile de mare însemnătate istorică şi artistică ce<br />
intră în alcătuirea ei, provenind din achiziţii făcute în<br />
străinătate de luminatul donator care a fost ing. Constantin<br />
Orghidan, precum şi din colecţionarea de către acelaşi a<br />
gemelor disponibile pe piaţa internă şi deci susceptibile de a fi<br />
fost descoperite în ţară.”<br />
„Amintesc toate acestea pentru a accentua că tocmai<br />
alcătuirea catalogului colecţiei (pentru care nu am avut vreun<br />
61
egistru al lui Orghidan ca bază, ci am dat eu însumi pieselor<br />
numere de inventar pe măsură ce-mi erau încredinţate spre<br />
studiere) a constituit opera de specialitate cea mai însemnată<br />
care urmărea să deosebească ce e antic de ce e modern, ce e<br />
autentic de ce e fals, să periodizeze întregul material, să<br />
identifice iconografia şi apartenenţa ei la un ciclu imagistic<br />
sau altul. [...] În sensul celor de mai sus, se poate afirma că<br />
această colecţie, a cărei publicare am realizat-o, e unică în<br />
felul ei, unică, cum spuneam,<br />
prin mărimea, formarea recentă<br />
şi noutatea intrinsecă.”<br />
„O lucrare pregătitoare şi<br />
indispensabilă studiului<br />
propriu-zis a fost executarea<br />
mulajelor pe care a realizat-o<br />
autorul acestor pagini în<br />
vederea fotografierii intaliilor,<br />
operaţii care, deşi manuale, au<br />
cerut stăruinţă şi răbdare pentru<br />
a obţine cea mai bună amprentă posibilă.”<br />
„Una dintre cele mai interesante piese, a colecţiei de<br />
gliptică, aparţinând Cabinetului numismatic al Bibliotecii<br />
Academiei Române, este o camee în sardonix policrom (maro,<br />
brun-violet, verde-brun, alb şi brun-roşu), de formă eliptică şi<br />
de dimensiuni excepţionale (17,5 cm/13,6 cm, în greutate de<br />
905 g). Ca greutate şi ca dimensiuni este a cincea camee din<br />
lume, după cele de la Paris, Viena, Haga şi Napoli.<br />
Reprezintă apoteoza unui cuplu imperial: Iulian Apostatul şi<br />
Flavia Helena. Două acvile cu aripile întinse ţinând în gheare<br />
o ghirlandă de frunze şi fructe, susţin busturile cuplului<br />
imperial, afrontate de Minerva şi despărţite de un palladium.<br />
În volumul Artele miniaturale în antichitate, Meridiane,<br />
1991, la p. 70, Mihai afirmă: „...în faţa strălucirii policrome a<br />
originalului trebuie de două ori să ştii ce să vezi. Lucrând eu<br />
însumi pe originalul unei camee monumentale, ştiu că era<br />
imposibil să-mi concentrez privirea mult timp asupra unui<br />
detaliu sau să am o viziune de ansamblu a pietrei. Pentru<br />
acestea era neapărată nevoie de un mulaj, deoarece strălucirea<br />
originalului îţi lua literalmente ochii.” (N. red. Vezi mulajul în<br />
<strong>Vatra</strong> Veche, nr. 1, <strong>2011</strong>, p.49.<br />
Întrucât Mihai pomeneşte de cameele de la Paris, Viena,<br />
Haga şi Napoli, am considerat necesar şi util pentru cititor să<br />
le dau imaginea şi explicaţii. Ele figurează la sfârşitul vol.<br />
Studia I, v. pp. 286-303.<br />
Les pierres gravées du Cabinet numismatique de<br />
l’Académie Roumaine, Collection Latomus, vol. 138,<br />
Bruxelles, 1974, ediţia a II-a, Editura Transilvania<br />
Expres, 2009.<br />
„[...] Un prieten cu adevărat sincer şi constant mi-a fost<br />
profesorul Marcel Renard de la Bruxelles, cu care am purtat o<br />
amplă corespondenţă vreme de câteva decenii. Când a venit în<br />
România, prin 1966, invitat de prof. Condurachi, m-a vizitat la<br />
Cabinetul numismatic şi m-a surprins lucrând la colecţia de<br />
pietre gravate a Academiei. Mi-a propus pe loc să o publice în<br />
seria de volume «Latomus», unde a şi apărut, în 1974, sub nr.<br />
138*. Era cea mai mare colecţie inedită de astfel de piese ce<br />
apărea în ultima sută de ani.<br />
Miscelanea 2 vol., Editura Transilvania Expres, Braşov, 2009<br />
Volumele sunt structurate pe trei părţi. Prima parte însumează<br />
studiile aflate la începutul traducerilor, semnate Mihai<br />
Gramatopol, 12 la număr, şi intitulate Cuvânt înainte.<br />
Partea a II-a (volumul 1): Cronicile lui Mihai Gramatopol la<br />
apariţii editoriale şi Texte inedite.<br />
Partea a III-a (volumul 2) cuprinde cronici ale unor critici<br />
literari şi de artă privitoare la cărţile lui Mihai şi la traducerile,<br />
apărute timp de patru decenii, de la debutul editorial, în 1969,<br />
cu Moira, mythos, drama, până la ultima apariţie, în 2008,<br />
Studia I-IV.<br />
Vorbind despre cărţile lui Mihai, potrivit mi se pare să o citez<br />
pe Cornelia Maria Savu : „Iar cei ce vor citi «Antichitatea ca<br />
instituţie umanistă» (v. Studia IV, p. 304), cu nuanţele şi<br />
diferenţierile ei subtile, cu miza pe detalii care recompun, prin<br />
sinteză a artelor, întregul, vor înţelege de ce Mihai<br />
Gramatopol, unul dintre ultimii mari c ă rturari ai<br />
României, percepea istoria ca pe o ştiinţă a ştiinţelor şi<br />
cunoaşterea ei ca modus vivendi”. Cornelia Maria Savu” ( v.<br />
Miscelanea, 2, p. 237 )<br />
Despre Mihai Omul cuvintele<br />
cele mai potrivite sunt scrise tot<br />
de el : „Să ne amintim însă un<br />
cunoscut adagiu din Gesta<br />
romanorum*:<br />
«Quidquid agis,<br />
prudenter agas et respice finem».<br />
(Orişice faci, să faci cu prudenţă<br />
având în vedere sfârşitul).<br />
Extinzând înţelesul la conduita<br />
unei întregi vieţi, proverbul ar<br />
însemna: gândeşte-te la bătrîneţe,<br />
care, fiind neputincioasă, trebuie apărată de meterezele<br />
acţiunilor făptuite la maturitate şi în tinereţe. Sau o altă<br />
interpretare: prudenţa e necesară la orice vârstă.” ( v.<br />
Miscelanea, 1, pp. 51-53 )<br />
N. red. * Gesta romanorum - Culegere de snoave şi<br />
povestiri din istoria şi mitologia greacă şi latină (sec. XIII -<br />
XIV), care cuprinde şi fragmente de origini diverse orientale<br />
şi europene; elementul unificator îl constituie scopul ei<br />
moralizator. O traducere în engleză (bazată pe mns. Harl.<br />
5369) a fost publicată de Wynkyn Worde (1510-1515).<br />
Singurul exemplar cunoscut astăzi se păstrează la Biblioteca<br />
St. John’s College din Cambridge.<br />
„Vom supravieţui fiind înţelepţi prin temperare şi<br />
regândire a condiţiei şi idealurilor omeneşti în împrejurările<br />
dificile ale acestei tranziţii. Căci este neîndoielnic vorba<br />
(exceptând dezastrul) de o tranziţ ie de la o formă de<br />
civilizaţie la alta. Important este ca ea să se producă fără o<br />
mare cezură, prin preluare concentrată, în spirit şi nu în<br />
detaliu, a zestrei culturale anterioare, pentru că însăşi această<br />
zestre va forma credinţa viitoare a omenirii, raţiunea ei de a<br />
exista, idealul ei de a trăi pentru perfecţionarea integrală a<br />
speciei, pentru jocul perfect al fiinţării, pentru fericirea<br />
existenţei raţionale şi deopotrivă sufleteşti. Omul civilizaţiei<br />
postindustriale nu va fi un mutilat, obligat să păşească pe<br />
calea aceloraşi vechi eresuri, ci unul capabil să cânte pe<br />
claviatura imensei orgi a dobândirilor lui spirituale.” Citat din<br />
Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, care încă de la<br />
apariţie a fost o carte de mare actualitate ( v. Miscelanea, 1,<br />
pp. 102-103 ).<br />
„Dacă ai ş ti” sunt cuvintele cu care mi se adresa<br />
uneori Mihai - întrerupându-şi sau continuându-şi gândurile.<br />
Dacă ai ş ti - Mihai - îi spun şi eu, la rândul meu, câte am<br />
învăţat, câte minunăţii am văzut străbătând Magna Graecia şi<br />
o parte a limesului Imperiului Roman.<br />
Doar dacă am fi din nou împreună, clipă de clipă şi lumea<br />
gândurilor mele să prindă viaţă, ar fi ... o nouă<br />
poveste . . . A fost odată ca niciodată ......<br />
30 august 2010<br />
„Labor omnia vincit improbus”(Munca stăruitoare biruie<br />
totul) Vergilius, Georgice, I, 145-146<br />
VIORICA GRAMATOPOL<br />
Puteţ i citi ş i vizualiza că r ţ ile lui<br />
Mihai Gramatopol accesând site-ul<br />
www.mihaigramatopol.ro<br />
62
Mapamond<br />
(IX)<br />
octombrie-noiembrie 2010<br />
În India încep Jocurile Commonwealthului. Făcusem<br />
pariu cu o săptămână în urmă cu un prieten chilian că<br />
ele vor fi un adevărat eşec. E adevărat, eşecul şi mai<br />
ales proporţiile lui sunt greu de cuantificat. Cu toate<br />
astea, tind să cred că am câştigat pariul. Delegaţiile<br />
multor ţări şi-au retras cei mai buni sportivi, preferând<br />
să concureze cu eşalonul doi. Ziarele din întreaga lume<br />
vuiesc. Am văzut de curând în „Hindustan Times”<br />
imagini dintr-un complex care se presupune că ar trebui<br />
să găzduiască delegaţiile oficiale. O mizerie de<br />
nedescris. Ceea ce, însă, aproape m-a şocat, a fost<br />
declaraţia unui oficial indian. În mare, el spunea că<br />
standardele de curăţenie şi igienă în anumite state ar fi<br />
mult prea… ridicate. Ştiam că unii indieni gândesc aşa,<br />
dar nu m-aş fi aşteptat ca un înalt oficial să dea glas<br />
unor asemenea idei absurde. În principiu, mulţi dintre<br />
cei care şi-au trăit întreaga viaţă în India consideră cât<br />
se poate de firesc dormitul pe stradă, mormanele de<br />
gunoaie care se întind de-a lungul arterelor principale<br />
din marile oraşe, lipsa de igienă elementară în<br />
prepararea mâncării, îmbulzeala şi lipsa de politeţe în<br />
metrou şi autobuze, claxonatul aiurea în trafic sau<br />
bătăile în mijlocul străzii asistate uneori de câte un<br />
poliţist impasibil care se sprijină într-un soi de bâtă<br />
ciobănească. La început, m-am întrebat cum de nu-şi<br />
dau seama că lumea poate fi diferită şi că realităţile lor<br />
nu definesc întreaga specie umană. Doar privind filmele<br />
americane difuzate şi urmărite cu aviditate aici ai putea<br />
realiza că în multe alte locuri de pe globul pământesc<br />
lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel. Apoi, am găsit şi<br />
răspunsul. Şi cinematografia indiană e plină de scene<br />
strălucitoare, aşa că mulţi indieni consideră că viaţa de<br />
pe ecran are alte reguli decât cea reală. Acolo<br />
decorurile sunt curate în mod artificial, curăţenia e nu<br />
un model, ci o convenţie cinematografică.<br />
Pe toată durata Jocurilor Commonwealthului, voi sta<br />
în România. Îmi revăd ţara după un an. Nu mă aştept la<br />
schimbări spectaculoase. Sunt la curent cu tot ce se<br />
întâmplă şi aproape intuiesc atmosfera. A intui, însă, nu<br />
se poate compara cu a constata. Oricâtă legătură ar<br />
exista între aceste două verbe, între ele se aşează falia<br />
inevitabilă dintre ceea ce se poate imagina şi ceea ce se<br />
experimentează direct. Aterizez cu ceva întârziere pe<br />
„Henri Coandă” şi mă grăbesc să iau un taxi spre Gara<br />
de Nord. A rămâne prea mult în Bucureşti e o<br />
perspectivă care nu m-a atras niciodată foarte mult.<br />
Plătesc pentru taxi mai mult decât face (oricum, nu mă<br />
voi îmbogăţi cu 60 sau 70 de lei!) şi ajung în gară.<br />
Drumul până acolo mi-l petrec ascultându-l pe şoferul<br />
de taxi, un om între două vârste, care îmi vorbeşte<br />
despre criza economică. În gară, feţe tensionate, mici<br />
bişniţari cu alură de mari afacerişti, oameni care oferă<br />
cazări avantajoase şi diverse alte „chilipiruri”. În tren,<br />
aproape că dorm până la destinaţie. Transilvania e<br />
destul de posomorâtă acum. Plouă, bate vântul şi simt<br />
destul de acut apropierea munţilor. Îmi revăd câţiva<br />
dintre prieteni. Cu toţii sunt îngrijoraţi. Credite, copii de<br />
crescut, nesiguranţa zilei de mâine. E un contrast<br />
violent aici. Eu sunt într-un soi de vacanţă pe care mi-aş<br />
dori-o ceva mai „senină”, ei sunt în mijlocul unei lupte.<br />
Când mă prezint, după vreo unsprezece zile, din nou pe<br />
aeroportul „Henri Coandă” pregătit pentru îmbarcarea<br />
spre India, aproape că mă simt uşurat. Părăsesc o lume<br />
în care ştiu că se poate trăi şi altfel decât cu capul în<br />
pământ, dar care, realmente e acum toată un rictus şi<br />
mă îndrept spre alta care, în statistici, creşte economic,<br />
dar în realitate, îşi confruntă violent vechii demoni care<br />
nu au dispărut odată cu plecarea britanicilor. În India,<br />
apăsătoarea sărăcie şi tristeţe sunt mai uşor de suportat.<br />
E o ţară care nu-mi aparţine şi faţă de care nu am niciun<br />
fel de responsabilitate. În România, certitudinea că<br />
lucrurile pe care le văd astăzi prăbuşite au arătat nu cu<br />
multă vreme în urmă cu totul altfel e suficientă pentru<br />
un sentiment suplimentar de angoasă. Nu e vorba de<br />
patriotism, ci pur şi simplu de o senzaţie de gol.<br />
Întors în India, mă hotărăsc să merg la sala de<br />
forţă. Cele o sută de kilograme pe care le port cu mine<br />
ameninţă să devină şi mai multe la contactul cu<br />
mâncarea indiană. Apropo de mâncare, în România am<br />
trăit o senzaţie stranie. Multe dintre mâncărurile care<br />
îmi plăceau au început să nu mai aibă gust.<br />
Condimentele atât de violente ale bucătăriei indiene au<br />
alterat cumva capacitatea mea de a percepe gusturile<br />
ceva mai puţin „tari”. Îmi amintesc că, în discuţiile pe<br />
care le-am avut cu indieni care au călătorit în Europa,<br />
mi se povesteau experienţe similare. Nu am înţeles până<br />
în acest moment cum e posibil ca o bucată de caşcaval,<br />
de brânză sau de salam să nu aibă niciun gust. După ce,<br />
însă, mănânci relativ frecvent samosa sau încerci un<br />
chili pakkora (ceea ce nu recomand nimănui) puţine<br />
mâncăruri mai au gustul de dinainte. La sala de forţă<br />
devine din ce în ce mai amuzant. Merg acolo de şase ori<br />
pe săptămână şi de fiecare dată mă amuz copios.<br />
Bărbaţii, într-o proporţie covârşitoare, petrec mai mult<br />
timp în faţa oglinzii decât făcându-şi exerciţiile. După<br />
fiecare serie de ridicări se aşează în faţa oglinzii<br />
63
încordându-şi muşchii şi aşteptând miracole la secundă.<br />
Cumva, bănuiesc că, în mare, acesta este<br />
comportamentul celor din sălile de forţă, de oriunde ar<br />
fi ei. Nu cred că e ceva specific Indiei. Asta m-a ţinut<br />
departe de aceste spaţii narcisiace până acum. În rest,<br />
atmosfera e plăcută. După douăzeci de minute pe banda<br />
de alergat, eliberez cantităţi importante de tensiuni<br />
negative.<br />
De curând, în metroul indian primul vagon al<br />
fiecărui tren a fost rezervat femeilor. E şi asta o<br />
recunoaştere a unui fenomen care nu poate fi stăpânit.<br />
În autobuze, în trenuri sau în metrou femeile stau în<br />
picioare (uneori purtându-şi copiii în braţe) în vreme ce<br />
bărbaţii, aşezaţi confortabil, sporovăiesc la telefon.<br />
Nimeni nu respectă locurile special rezervate femeilor,<br />
aşa că măsura era oarecum inevitabilă. Rezultatul ei a<br />
fost pentru mine uimitor. Brusc, în metrou se creează<br />
un soi de solidaritate bizară.<br />
În interior, vagoanele<br />
comunică între ele iar dacă<br />
un bărbat se află cu doar un<br />
pas în vagonul rezervat<br />
femeilor, ele încep să ţipe,<br />
agitându-se de parcă s-ar<br />
teme să nu piardă unul<br />
dintre drepturile lor<br />
fundamentale, precum acela<br />
de a vota, să zicem. E<br />
adevărat, când metroul e<br />
ceva mai liber (ceea ce nu se<br />
întâmplă foarte des) se admit<br />
şi excepţii. Privindu-le<br />
reacţiile, îmi dau seama că în această societate<br />
tradiţională, femeile au atât de puţine drepturi câteodată<br />
încât ideea de a avea ceva doar pentru ele, garantat de<br />
lege şi respectat de ceilalţi, le schimbă comportamentul.<br />
Spaţiul acela, primul vagon, le aparţine în totalitate şi îl<br />
ocupă milităreşte (ca pe front), ca pe un teritoriu în care<br />
îşi pot afirma independenţa. Ajunse la destinaţie, cele<br />
mai multe dintre ele îşi reiau poziţia umilă în societate,<br />
mergând în urma soţului, privind în pământ sau jucând<br />
rolul de menajere în casa socrilor. Cred că nu vor<br />
realiza prea curând că această măsură e o subtilă (sau<br />
poate că nici măcar prea subtilă nu e!) formă de<br />
segregare. E ca şi când societatea indiană ar recunoaşte<br />
că egalitatea între sexe e o utopie şi că, în consecinţă, ea<br />
nu va fi prea curând pusă în practică. Ceea ce în lumea<br />
civilizată apare drept desuet, total anacronic şi snob –<br />
feminismul – are aici o actualitate acută. Odată am<br />
văzut un bătrân care, din pricina îmbulzelii teribile a<br />
ajuns împotriva voinţei lui în vagonul rezervat femeilor.<br />
Pe lângă ţipetele de rigoare, bietul om a trebuit să<br />
suporte şi corecţiile fizice ale poliţiştilor. Un alt<br />
exemplu de idee care, la origini, poate părea fericită,<br />
dar care e pervertită în aşa hal încât se transformă într-o<br />
nouă formă de presiune. Or, de forme de presiune<br />
socială India nu duce lipsă.<br />
Unul dintre studenţii mei de anul trecut mă invită<br />
la nunta fratelui său. Oricât mi-aş dori să îl refuz, nu pot<br />
găsi scuze de data aceasta. Îl mai refuzasem în trecut de<br />
vreo două ori, aşa că acum duc lipsă de pretexte. În<br />
primele luni ale şederii mele în India, am considerat că<br />
a asista la o nuntă indiană este un fel de datorie<br />
spirituală şi nu de puţin e ori m-am simţit onorat de<br />
astfel de invitaţii. Zilele acelea au trecut demult. Acum<br />
zgomotul teribil al staţiilor de amplificare, muzica<br />
proastă, ipocrizia indienilor care, neputând fuma sau<br />
consuma băuturi alcoolice în faţa rudelor mai în vârstă,<br />
aleg să practice toate aceste îndeletniciri (benigne, până<br />
la urmă) undeva în afara spaţiului rezervat ceremoniei,<br />
toate acestea mă obosesc teribil. Se adaugă plictiseala<br />
pe care o resimt de fiecare dată când trebuie să susţin<br />
conversaţii pe teme care îmi sunt atât de familiare acum<br />
încât pot intui multe dintre răspunsurile interlocutorilor.<br />
A doua eroare majoră o comit atunci când hotărăsc să<br />
merg singur la nuntă.<br />
Ajung acolo la 8 şi sunt rapid plasat în compania<br />
unor prieteni ai studentului<br />
meu. Când se prezintă,<br />
aceştia nu îşi spun numele, ci<br />
mă informează cam cât<br />
câştigă lunar. Unul dintre ei e<br />
chiar mândru de performanţa<br />
de a trăi din banii părinţilor<br />
la 25 de ani. Superficiali,<br />
anoşti, enervanţi, ei sunt<br />
expresia tipică a unei clase de<br />
abia alfabetizaţi care, având<br />
avantajul castei, îşi croiesc<br />
drum prin viaţă cu o uşurinţă<br />
care în cele din urmă va<br />
dăuna societăţii indiene în<br />
ansamblul ei. Unul crede ca Australia e în Europa şi<br />
Parisul e o ţară, altul emite sentinţe banale, auzite cine<br />
ştie pe unde, fără a se obosi să găsească argumente<br />
pentru vreuna dintre ele… Comparându-i cu unii dintre<br />
studenţii Delhi`University, îmi dau seama că ei, aceşti<br />
paraziţi sociali aroganţi (avem şi noi specia aceasta<br />
care, cred eu, e universală), pe lângă incredibila lor<br />
superficialitate, mai au şi şansa de a ocupa în societate<br />
poziţii pentru care oricine altcineva ar trebui să lupte<br />
serios. Dacă vreunul dintre studenţii mei de origine<br />
socială modestă, sărac, dar inteligent, interesat de<br />
cultură, ar solicita viză pentru Franţa, ar fi cu siguranţă<br />
respins (şi nu e vorba aici numai de Franţa). Pe când<br />
grobianul din faţa mea văzuse deja Occidentul fără a se<br />
fi ales cu nimic de pe urma acestei experienţe.<br />
După treizeci de minute de aşa-zisă conversaţie, ies<br />
în afara cortului, pretextând că trebuie să fumez o ţigară<br />
şi plec. E prima nuntă de la care plec aşa, pur şi simplu.<br />
E un soi de fugă pe care, când ajung acasă, o asimilez<br />
senzaţiei pe care o ai atunci când mănânci ceva alterat.<br />
Creierul, ca şi stomacul, se îngreţoşează câteodată şi el<br />
săracul şi atunci nimic altceva nu rămâne de făcut decât<br />
să tai de la rădăcină sursa răului, adică, în cazul meu, să<br />
evadez. Evadez, însă, din India în… India, ceea ce, mă<br />
rog, nu prea e de natură să mă mulţumească foarte tare.<br />
OVIDIU IVANCU<br />
Foto: Jama Masjid, 24 aprilie 2010<br />
64
FLOARE<br />
Se scutură azi,<br />
Vibrând de alb:<br />
Zăpezile…iernii.<br />
Fina atingere<br />
a timpului plâns,<br />
face luminii<br />
în cânt paradis.<br />
Albul atins<br />
de timpul ales<br />
e-al iernii regret.<br />
ALBUL PUR<br />
Pete pure de alb,<br />
Pe covorul însângerat<br />
De fantoma ceţii.<br />
Albul pur,<br />
vărsat de anotimp,<br />
cupola florii<br />
purtate de clopoţei<br />
pe aripi de vis,<br />
prin aburul ceţii<br />
ce sângeră de dor.<br />
ADIERE<br />
Fire firave de tort,<br />
Spălând lumina,<br />
În vase de argint.<br />
Bătaia aripilor<br />
obosite de vreme,<br />
clipind a mister<br />
spre darul din vise,<br />
spală lumina<br />
prin mii de vibraţii,<br />
în vase de argint.<br />
VERDE<br />
Viaţa ce freamătă,<br />
Verdele pur, de anotimp,<br />
Plin de curate emoţii.<br />
Se naşte-n lumină<br />
dorul de viaţă<br />
ce-n colţul ierbii<br />
răsare acum,<br />
de anotimpuri pline<br />
a vieţii culoare:<br />
ne strigă pe nume.<br />
RÂURI<br />
Cascada timpului,<br />
Prelinsă umed,<br />
Peste văile însorite.<br />
Licărul speranţei<br />
prins între maluri,<br />
pluteşte agale,<br />
sau zoreşte furtuna<br />
peste evul<br />
civilizaţiilor,<br />
trecute, eterne.<br />
AROME<br />
Aerul respirând<br />
Gândurile copacilor,<br />
Proiectaţi în eter.<br />
Diafană atingere,<br />
de pulberi aduse,<br />
pe răni, vindecate<br />
de vise deşarte.<br />
Luminii culoare<br />
şi firii enigmă:<br />
gând…în eter.<br />
CERUL<br />
Stropită cu aur,<br />
Bogăţia culorii<br />
E-a ochilor nopţii.<br />
Oglindă, privirea,<br />
surâsul unei stele<br />
în timp călătoare,<br />
limba nopţii<br />
cântând siderală,<br />
a cerului slavă<br />
de vis şi…alint.<br />
VIAŢĂ<br />
Prin sunetul clipei,<br />
Curgând, cu vuiet:<br />
Tumult şi miraj.<br />
Hotarul, destinul,<br />
şi clipa ferice,<br />
durerea, plăcerea<br />
întunecata lumină<br />
şi gândul rănit<br />
în dragostea ei,<br />
de miraj şi tumult.<br />
CÂMPUL<br />
O mare roditoare,<br />
Cu tină încrâncenată,<br />
Rotată aromă de timp.<br />
Plaiul de flori<br />
ce strigă-n culori,<br />
ritm desuet<br />
prin vântul şiret<br />
un reavăn pământ<br />
rodeşte tumult<br />
al timpului strai.<br />
GHEORGHE A. STROIA<br />
(din cartea în curs de apariţie<br />
„Metamorfoze”, ediţie bilingvă,<br />
română-engleză, traducerea de<br />
Mihaela Bozanchi)<br />
_____________________________________________________________________________________________________<br />
Taci !<br />
Mă uit cum cade vara din<br />
copaci.<br />
Că nu e nime-acolo sus s-o<br />
ţie<br />
Şi peţiolul verii se subţie.<br />
O şoaptă şi se frânge .Taci!<br />
Şiruri lungi de veri<br />
Veri la rând am scris<br />
cu respirarea,<br />
pe nouri, pe val,<br />
pe tremurii frunze de plop,<br />
în ţipătul orei,<br />
pe lunga eşarfă<br />
a Isadorei…<br />
Şiruri lungi de veri<br />
am tot scris.<br />
Doar vântul mai răsfoieşte<br />
frunzarele<br />
şi în vârtej nebun,<br />
din făr” de fir<br />
împrăştiatele litere,<br />
reface focul din scrum.<br />
Ghiocei<br />
Străpungând coaja zăpezii,<br />
golaşi,<br />
în vântul cel aspru<br />
bate,<br />
în- de giulgiu- pânzeturi,<br />
clopoţeii albi<br />
tremură cast.<br />
Cum o regină,<br />
şi-ar scutura<br />
măreţ, făptura<br />
dând uşor din cap,<br />
cu un clinchet de candelabre.<br />
Zorelele<br />
Dimineţile,<br />
grele de-a nopţii răcoare,<br />
zorelele<br />
zăbovesc, în fierbinţi<br />
aşternuturi de floare.<br />
Galeş, cu-ncetineală<br />
îşi deschid, de azur<br />
pleoapele<br />
în afară.,<br />
şi se fâstâcesc<br />
când râd cu Soarele<br />
şi albinele –<br />
în toate culorile,<br />
în toate luminile.<br />
Şi nu ştim ce tainică mână<br />
le zăvorăşte firea<br />
deodată cu zarea,<br />
şi-n ce tremurie ondină<br />
presimt şi îşi neagă-nserarea.<br />
Vechi suvenire<br />
Plânsori de petale.<br />
Vechi suvenire,<br />
în tulbur,<br />
văzul meu,<br />
cu florile pier.<br />
Crengi la pământ,<br />
rădăcină în cer.<br />
Pe un nor<br />
Un abur<br />
te-a făcut depărtarea,<br />
că ai putea pluti,<br />
pe un nor roz-alburiu.<br />
Şi înduioŞată, eu,<br />
te-aş plimba uşor,<br />
cu respirarea,<br />
de colo-acolo.<br />
MARIANA FLOAREA<br />
65
(I)<br />
Suciu Titus - Emil. Scriitor, profesor de matematică la Lic. cu<br />
program sportiv „Banatul“. Născut la 31.01.1940, în Braşov. Studii:<br />
Fac. de Mat.–Fiz. din Timişoara (1957–1962). Profesor de<br />
matematică în Bocşa (1962–1978), apoi în Timişoara. Activitate<br />
literară: debut în revista „Luceafărul“, cu proză, la recomandarea<br />
academicianului Fănuş Neagu, în 1968. Colaborări la toate revistele<br />
de specialitate din ţară.<br />
Debut editorial: 1979. Romane: „Drumul“ (1979), „Ceaţa“<br />
(1984), „Pragul“ (1986), „Pânda“ (1998), „Ana“ (2001) – Premiul<br />
USR, filiala Timişoara, „Hamlet la Vama Veche” (2007). Volum de<br />
nuvele: „Movila albă“ (1981).<br />
Teatru, două piese: „Pacienţi cu abonament” (2009)<br />
Cărţi despre Revoluţia din Timişoara: „Reportaj cu sufletul la<br />
gură“, trei ediţii (1990, 1990, 2008), „Lumea bună a balconului“<br />
două ediţii (1996, 2009).<br />
Film cu Televiziunea Română Timişoara, cu ocazia aniversării<br />
a 20 de ani de la Revoluţia din România, „Candelă împotriva<br />
Timpului” 8 episoade a 30 minute fiecare, 2009.<br />
Membru U.S.R. din 1985.<br />
Hobby-uri: schiul, fotbalul, turismul.<br />
Cronici semnate de: Laurenţiu Ulici, Cornel Ungureanu,<br />
Alexandru Ruja, Marcel Pop-Corniş, Adrian Dinu Rachieru, Marian<br />
Odangiu, Mariana Brăescu, Paul Dugneanu, Arthur Silvestri…<br />
_________<br />
Suntem în maşină, vremea e frumoasă, mergem spre<br />
Bocşa, invitaţi fiind la o manifestarea literară de doamna<br />
Gabriela Şerban, directoarea bibliotecii orăşeneşti. Vestea<br />
că vom face acest drum îmi oferea o oportunitate pe care<br />
n-aveam de gînd s-o ratez. Nu în vreun birou, pe stradă<br />
ori la locul de muncă, ci în ambianţa habitaclului unui<br />
turism! În timp ce vom străbate distanţa dintre Timişoara<br />
şi Bocşa! Ineditul situaţiei, recunosc, m-a făcut să aştept<br />
momentul ieşirii din oraş cu febrilitate<br />
Titus nu ştia ce avea să urmeze.<br />
M-a luat din faţa blocului, am apucat spre viaduct,<br />
spre gară, Calea Şagului…<br />
După ce-am trecut de sensul giratoriu din preajma<br />
complexului REAL, am deschis mapa, am scos aparatul.<br />
Titus a intervenit spunînd că nu era nevoie, al maşinii era<br />
bun. Pe deasupra m-a asigurat că avea CD-uri de excepţie.<br />
Am ridicat mîna, am apăsat butonul roşu în mod<br />
demonstrativ.<br />
- Ce faci<br />
- Mi se pare un moment potrivit. Ţie<br />
- Vasi, ideea e îndeajuns de trăsnită ca să nu-i muşin<br />
originalitatea. Dar cu o sută, o sută douăzeci la oră…<br />
- Pentru gânduri cu şi mai mult. Până ajungi acolo<br />
de unde trebuie să începem. Eşti gata<br />
- Sunt măgulit. De-a dreptul încântat că laşi totul la<br />
latitudinea mea. Bine, dă-i drumul…<br />
- Titus Suciu, o întâmplare fericită a făcut ca o bună<br />
perioadă de vreme din acest an să fim alături zi de zi.<br />
Colaborarea noastră are la bază una din obsesiile tale<br />
şi consimţământul meu total. Ai venit la televiziune în<br />
2008 şi, în biroul lui Lucian Ionică, ai început să te dai<br />
peste cap încercând să ne convingi că trebuia, că era<br />
datoria noastră, că eram obligaţi, ţinând cont că 2009<br />
era an aniversar, să facem filmul despre Revoluţie,<br />
deoarece, dacă nu-l făceam noi, altcineva… După primul<br />
salt mortal, sper să-ţi aminteşti, te-am oprit. Ideea<br />
ni s-a părut oportună, nu puteam să nu rezonăm, te-am<br />
asigurat că-l vom face. În zilele acelea lucram la alt<br />
proiect. Mie drag, Banatului – la urma urmei întregii<br />
ţări – necesar. E vorba de filmul „1 DECEMBRIE<br />
1918”, în care prezint contribuţia bănăţenilor la<br />
Marele Act de constituire a ROMÂNIEI MARI.<br />
Şi sfârşitul lui iulie, începutul lui august, şi primele<br />
interviuri pentru viitorul nostru film „CANDELĂ ÎM-<br />
POTRIVA TIMPULUI”. Zi de zi filmări cu cîte cinci,<br />
şase, uneori opt revoluţionari, când şi când momente<br />
de relaxare. Bunăoară ca acesta. Iată, ieşim din<br />
Timişoara, fojgăiala oraşului a rămas în urmă. Titus<br />
Suciu, care este starea ta în drum spre Bocşa<br />
- Bocşa!... Doamne, despre Bocşa aş putea vorbi zile<br />
întregi. Existenţa umană e la urma urmei suma evenimentelor<br />
trăite şi retrăite! Fiecare avem cel puţin un<br />
loc în care revenim la modul propriu cu maşina, cu<br />
trenul şi des, destul de des cu gândul. Îţi propun să fim,<br />
pentru câteva clipe, persoane cu puteri paranormale.<br />
Stăm comod pe un nor şi privim nebunia de jos. Unii<br />
merg într-un sens, ceilalţi invers. Vorba aia, mergem să<br />
avem de unde ne întoarce. Vânzoleala de jos ne oboseşte,<br />
rămânem cu ochii pe un tren. E o imagine odihnitoare.<br />
Imensul şarpe înaintează cu supleţe, se încovoaie<br />
într-o parte, în alta, merge drept, trece peste un<br />
pod, printr-o pădure, se aude un şuier, parcă vesel, şmecheros,<br />
garnitura traversează o şosea… Nu ne lăsăm seduşi<br />
prea mult de această imagine, ne vedem de treburile<br />
noastre. Controlăm buletinele pasagerilor. Dânsul<br />
are domiciliul într-o localitate de pe traseu… dânsa<br />
la fel… dânsul de asemenea… Persoanele care locuiesc<br />
în aşezări prin care urmează să trecem nu ne reţin<br />
atenţia. Dacă vom stabili acest lucru pentru toţi călătorii,<br />
experimentul e ratat. Dar nu. În ultimul vagon –<br />
fiinţa care ne interesează. Un bărbat. Ne dăm seama că<br />
e insul pe care-l căutăm după expresia de pe chip, după<br />
privire. Ca să evităm orice dubiu, îi verificăm, totuşi,<br />
cartea de identitate. E cum presupusesem, locuieşte<br />
într-un orăşel din urmă. Cu asta lucrurile sunt clare, e<br />
omul nostru. Din acest moment nu ne mai preocupă<br />
altceva decât acest bărbat. Şi-l privim insistent, cu<br />
răbdare. Cu răbdare şi, constatăm parţial surprinşi, cu o<br />
oarecare simpatie. Un ins superficial nu i-ar fi acordat<br />
atenţie. O uitătură şi şi-ar fi văzut de treburile lui. Noi<br />
însă nu ne putem dezlipi privirea de pe expresia<br />
chipului său, care este atât de… Cum să spunem…<br />
66
Asemeni unei grămezi de tăciuni ce nu mai ard, la<br />
suprafaţă negri dar care, la o pală de vânt, se roşesc.<br />
În zare, un orăşel, viteza trenului scade, se zăreşte gara,<br />
omul nostru priveşte în jur altfel, parcă se deşteaptă din<br />
somn. Realizează că a ajuns unde voise să meargă. Unde<br />
decisese în mod conştient, ori unde ajunsese datorită unei<br />
chemări prea subtile pentru corsetul unei formule verbale,<br />
îndeajuns însă de profunde pentru a considera c-ar fi<br />
trebuit să facă altceva. Priveşte încă o dată pe geam, da,<br />
asta era gara, se ridică, îşi ia sacoşa, apucă spre uşă. Nu ne<br />
interesează pasagerii care urcă, doar cei ce coboară. Vreo<br />
20 de persoane. Localnicii apucă în dreapta, în stânga,<br />
spre locuinţele lor, peronul se goleşte în doar câteva<br />
secunde. Nu cu totul. Acolo unde pusese piciorul de pe<br />
ultima treaptă a vagonului – omul nostru!<br />
Privirea… Pe chip, din nou, expresia de până atunci.<br />
Care se înviora când se întorcea într-o parte, în alta,<br />
devenind de fiecare dată grea de melancolie. Poate pentru<br />
că avea treburi pe afară, poate din curiozitate, în prag –<br />
impiegatul. Cei doi se privesc intens, tot mai intens, pe<br />
chipul oficialului oarecari iluminări, datorită acestora<br />
păşeşte, se apropie de omul nostru, i se adresează. Să<br />
rămânem, Vasi, în fotoliul nostru celest. Nu e nevoie să<br />
auzim ce-şi spun, le interpretăm gesturile. Un schimb de<br />
câteva cuvinte, după care cei doi întind mâinile, se<br />
îmbrăţişează. Nu e ca şi cum am fi fost în preajma lor<br />
Alte replici şi cei doi păşesc spre ieşirea din staţie<br />
ţinîndu-se de după umeri, acolo îşi mai spun câte ceva<br />
după care se despart, impiegatul rămâne pe loc, omul<br />
nostru se îndepărtează, nu uită însă de cel rămas în urmă,<br />
se întoarce, de două ori, îi face semne cu mâna,<br />
funcţionarul îi răspunde cu evidentă căldură sufletească.<br />
Şi omul nostru pe stradă, pe străzi, înaintînd parcă fără<br />
niciun ţel. Când păşeşti astfel te conduc nu ochii, ci sufletul.<br />
Şi sufletul îl conduce până în faţa unei case destul<br />
de vechi, în faţa căreia se opreşte de parcă ar fi fost somat<br />
de-o santinelă. Dar nu gestul e important ci, din nou,<br />
privirea. Încărcată de multă, de foarte, foarte multă nostalgie.<br />
Vasile Bogdan, crezi că ipoteticului cititor al<br />
acestor rânduri îi va fi greu să-şi dea o explicaţie pentru<br />
comportamentul omului nostru<br />
- Să trag concluzia că te-ai născut în Bocşa<br />
- Să coborâm de pe norul nostru, să revenim la<br />
destăinuire. Casa în care te naşti reprezintă un reper<br />
emoţional doar dacă e şi cea în care ţi-ai petrecut<br />
copilăria, adolescenţa. Cei mai mulţi copii scâncesc prima<br />
dată într-o maternitate. Te asigur însă că, chiar de-am sta<br />
ani întregi în fotoliile celeste pe care tocmai le-am părăsit,<br />
chiar de-am identifica zeci de călători cu priviri încărcate<br />
de nostalgii, nici unul nu se va opri în faţa unui spital.<br />
Nu, nu m-am născut în Bocşa. Iar părinţii n-au avut<br />
prieteni ori rude, care să le fi oferit prilejul unei cât de<br />
scurte vizite în oraşul de pe Bârzava. Mama m-a adus pe<br />
lume în Braşov, de la opt ani sunt timişorean, pe timpul<br />
verii eram mai tot timpul pe dealurile din jurul comunelor<br />
Hodac şi Ibăneşti de lângă Reghin – locul de baştină al<br />
bunicilor din partea mamei –, de Bocşa am auzit întâia<br />
oară când aveam 22 de ani, la Bucureşti. Am ajuns în<br />
Bocşa din întâmplare.<br />
- Întâmplare!... De aici să pornim, de la această<br />
precizare. Ce întâmplare, Titus<br />
- Una pe care, după vreo opt luni, m-am simţit obligat<br />
s-o reevaluez prin prisma unei pasagere, să-i spunem<br />
premoniţii, din urmă cu câţiva ani. Am auzit de Bocşa<br />
după ce-am absolvit facultatea. Dar prin anul doi, poate<br />
trei, m-am trezit spunându-mi cuvinte aparent fără noimă,<br />
în realitate mult prea profunde ca să le fi înţeles în<br />
momentele acelea. Mi le-am spus, nu le-am dat importanţă,<br />
nu le-am acordat credit, dar mi-a fost dat să trăiesc<br />
clipe în care mi le-am reamintit şi atunci… Copilăria,<br />
adolescenţa, mi-au fost tutelate de un miraj tulburător.<br />
Visam să ajung unul din marii fotbalişti ai ţării.<br />
Eram junior la Ştiinţa, aşa se numea Poli prin anii ’50,<br />
când divizionarii A formau o echipă frumoasă, simpatică,<br />
iubită. N-o să uit numele titularilor niciodată:<br />
Curcan – Zbîrcea, Brînzei, Florescu – Cojerean, Tănase<br />
– Gîrleanu, Lereter, Ciosescu, Dinulescu, Boroş! O trupă<br />
fabuloasă, în care visam să mă integrez cândva.<br />
Deocamdată însă nimic în plus despre fotbal, o să vorbim<br />
despre el la momentul potrivit. Ceea ce însă trebuie<br />
spus din capul locului, e că la cariera de profesor<br />
de matematică mediam rar. Doar când uitam de fotbal.<br />
Dar de fotbal, vorba aceea, nu uitam niciodată!<br />
În duminica aceea mergeam spre Reşiţa pentru un<br />
meci cu o echipă locală. Eu, din cauze neidentificate de<br />
niciun medic până acum, am probleme cu mijloacele de<br />
transport. În maşină, tren, nu mai vorbesc de avion ori<br />
vapor, mi-e rău. Rezist 50, 70 de kilometri după care,<br />
mai ales dacă accelerările şi frânele sunt bruşte ori curbele<br />
strînse, încep să transpir, să ameţesc, în cele din<br />
urmă să vomit. Din fericire, ceea ce am constatat fireşte<br />
mai târziu, la volan totul e în regulă. Pot conduce o mie<br />
de kilometri fără nicio problemă.<br />
Dar să revenim la ziua drumului spre Reşiţa. Pentru<br />
mine călătoria cu trenul înseamnă faţa spre locomotivă,<br />
nasul în geam şi privirea înainte. Nu sunt un companion<br />
agreabil în timpul voiajului. Cum nu-mi permit să<br />
întorc faţa de la geam, cum răspunsurile mele sunt monosilabice,<br />
orice încercare de a intra în dialog cu mine e<br />
sortită eşecului. Coechipierii cunoşteau problema, nu<br />
mă deranja nimeni, priveam liniştit în faţă. Mai bine de<br />
o oră jumătate nu mi-a reţinut atenţia nimic din ceea ce<br />
priveam. Imagini obişnuite, comune, terne. Deodată – o<br />
clădire cochetă şi nişte castani superbi în floare! Frumuseţea<br />
arborilor mi s-a dezvăluit după ce garnitura se<br />
pusese în mişcare. Am tresărit – tresăririle sunt reacţiile<br />
umane în faţa frumuseţilor dumnezeieşti! –, nu ştiam<br />
dacă erau castani şi înaintea staţiei, asta nu avea însă<br />
importanţă. Din câte reţinusem s-a definit un tablou<br />
superb: gară mică, cochetă, înconjurată de suporturi<br />
imense pe care se găseau sute de candelabre gingaşe.<br />
Din câte simţisem, s-a închegat o constatare: n-am<br />
văzut niciunde o gară mai frumoasă. Din cîte dedusesem<br />
din trăirile acelea s-a conturat o hotărîre. Aici!<br />
Dacă nu mă vor reţine la echipa întâia când voi ieşi<br />
din juniorat, un an, doi, cât va fi nevoie să-i conving<br />
că am valoare, aici voi veni să joc, în orăşelul ăsta!<br />
E, gînduri, vorbe ce mi-au trecut prin cap aşa, într-o<br />
doară – nu mă pot elibera de suspiciunea că folosim<br />
această formulare ori de cîte ori suntem incapabili să<br />
receptăm mesajele extrasenzoriale! –, pe care, privind<br />
peisajele în desfăşurare, le-am uitat repede. Mai mult<br />
de-atât, între gândurile, vorbele acelea şi numele localităţii<br />
– nicio legătură.<br />
VASILE BOGDAN<br />
67
Starea prozei<br />
Ilarie nu mai înţelegea. Dintr-odată era ridicat brusc din<br />
patul cald, cu salteaua aspră, de paie. Deşi afară era încă noapte.<br />
În casă era lumină. Lampa mică, de petrol, pâlpâia vesel. Dar<br />
mama îl privea mustrător. Cu o înţelegere blândă. Pleoapele lui,<br />
grele de somn, îi picau alene. Mâinile aspre ale mamei, de<br />
ţărancă muncită, îi scuturau visul fericit, în care se vedea<br />
mângâind un miel. Tocmai îi sărutase botul umed cu miros de<br />
iarbă. Vocea mamei, din adâncimea nopţii speriase mielul.<br />
Copilul plângea uşor.<br />
Mijeşte ochii. Vede şi chipul surâzător al lui tata mare:<br />
mustaţa încărunţită, tunsă scurt; dinţii micuţi şi rari, cu adăugiri<br />
aurii; faţa osoasă, ridată. Acum îşi aduce aminte. Aseară îl<br />
rugase atât de fierbinte să-l ia şi pe el la târg. Sa vândă perele;<br />
minunile aurii din perii bătrâni şi uriaşi din curtea lui, din deal.<br />
Cum a reuşit oare să le culeagă pe toate Erau atât de sus printre<br />
frunzele verzi! Acum îşi şterge lacrimile. Zâmbeşte strâmb.<br />
Somnul încă nu i s-a dezlipit de pleoape. Şi cât de voinic se<br />
arătase aseară! Cât îi mai sărutase faţa rugoasă cu ţepii tari,<br />
rugându-l să nu-l uite acasă. Bucuria renaşte în sufletu-i mic în<br />
frământarea mâinilor mamei. Tata mare, ca totdeauna, s-a ţinut<br />
de cuvânt. Vor merge împreună departe, departe... Acolo unde<br />
cerul se uneşte cu pământul. Somnul i s-a risipit. Sau aşa voia el.<br />
Trece din braţele mamei în cele ale bunicului. Bunicul îl sărută.<br />
Copilul e din nou fericit.<br />
Afară pieptul i se umflă de răcoarea nopţii. Se face voinic.<br />
Un semn discret face cu mâna mamei. Să nu fie îngrijorată. Se<br />
urcă amândoi în carul enorm, cu obloanele puse. Perele<br />
răspândeau miros îmbătător de tămâioasă. Copilul întinde mâna<br />
în grămadă. Se bucură de atingerea lor rece. Ia una lacom şi-şi<br />
înfige dinţii în carnea zemoasă. Aromele pământului îi umplu<br />
bogat gura. Mestecă încetişor. Înghite.<br />
Tata mare mână cu blândeţe vacile. Carul scârţâie greu.<br />
Drumul e bolovănos. Vitele îl urcă încet, bătrâneşte. Dinspre<br />
Olteţ, se aude încet fâşâitul lanurilor de porumb, cu un fior rece,<br />
metalic. Simte în nări mirosul lor de roadă coaptă. Cântecul<br />
greierilor însufleţeşte noaptea, parcă acum grăbită să plece. Tata<br />
mare îi aranjează fularul. Lui nu-i este frig.<br />
Noaptea se sparge uşor în licărirea zorilor. Casa lor e acum<br />
departe. Satul e liniştit, parcă inert la desprinderea de prapurele<br />
nopţii. Se aude din când în când lătratul unui câine supărat de<br />
scârţâitul osiilor carului sau grohăitul prin somn, tihnit, al unui<br />
porc. Cocoşii pâlpâie din aripi şi vestesc zorile care stau să vină.<br />
Ilarie stătea fudul în carul hurducănind<br />
pe drumul gloduros. Mergea spre<br />
necunoscut. Îl însoţea doar glasul cald<br />
al bunicului, îndemnând vitele. Simte<br />
în spate răcoarea umedă a fructelor.<br />
Priveşte cerul. Stelele îi par atât de<br />
aproape! Unele sunt mari, aurite, pline<br />
de strălucire. Altele mai îndepărtate îi<br />
apăreau mici, pâlpâind sfios. O întreagă<br />
revărsare de nuanţe, de jocuri de<br />
lumini. Era o imensitate a splendorii<br />
peste pământul mai degrabă trist.<br />
Câte o stea se desprindea din<br />
candelabrul cerului şi se pierdea în<br />
nesfîrşit. ”Ilarie, steaua nu pleacă, dar<br />
ne vesteşte că a murit cineva”, spune<br />
cu glas ruginit bunicul. ”Cine, tată<br />
mare” ”Cineva din lumea asta mare...”<br />
Ilarie ştia că unii oameni mor. Şi<br />
el participase la procesiunile triste,<br />
după un car cu boi îndoliaţi, ce purta un<br />
tron deschis în care stătea întins, unul<br />
dintre ei ce până atunci fusese printre<br />
dânşii. Acela stătea<br />
nemişcat, între pânzele<br />
albe, cu o lumânare<br />
aprinsă pe piept. Era<br />
îmbrăcat în haine noi,<br />
curate, deşi până atunci<br />
umblase în veşmintele<br />
obişnuite, terfelite de<br />
muncă. Era şi preotul care<br />
cânta trist, iar femeile<br />
vărsau lacrimi. Bărbaţii nu<br />
plângeau, dar înghiţeau<br />
noduri. Unii săpaseră între<br />
timp în cimitir o groapă.<br />
Tot ei îl coborau acolo pe<br />
funii groase. Mai apoi aruncau pământ peste tron. Scândurile<br />
sunau înfundat. Iar pe omul acela Ilarie nu-l mai vedea<br />
niciodată.<br />
Care era steaua lui Când va muri, steaua aceea va<br />
cădea. Dar va mai fi mult până atunci. Steaua lui trebuie că e<br />
una tânără, viguroasă, puternică. Dar care dintre atâtea<br />
Oboseşte de căutare. Se ridică. În zare, negurile se albăstresc.<br />
Umbrele se risipesc, dispar. Zorile au învins.<br />
Au ieşit la şosea. Şinele roţilor hurducăiesc acum peste<br />
pietre. Bunicul se dă jos pe lângă vacile sleite. Ilarie rămâne<br />
sus, între pere. Nu se mai poate înfrupta din ele. Dar mâine,<br />
desigur, o să le ducă dorul.<br />
Satul Otetelişu se trezea din somn. În case se aprindeau<br />
luminile. În coteţe cocoşii salutau dimineaţa. Găinile făceau şi<br />
ele larmă. Femeile ieşeau şi le chemau la mâncare. Ele săreau<br />
gureşe, fâlfâind din aripi. Lumea e ca pe la noi, gândea Ilarie,<br />
văzând aceleaşi case, ascultând aceleaşi chemări, luând<br />
cunoştinţă cu aceleaşi obiceiuri.<br />
Pe lângă pârâul Peşteana, au cotit-o spre târg. Acolo era<br />
deja lume multă. Ţărani ca şi ei, veniseră cu vitele, cu carele<br />
pline. Dar erau şi alţii de la oraşe. Puseseră pe lângă căruţe<br />
oglinzi colorate. Acestea străluceau în bătaia primelor raze.<br />
Primprejur unii scoseseră şi ciocăneau ciaune. Alţii vindeau<br />
obiecte din lemn: băniţi şi ciururi. Mai încolo, se scoteau la<br />
vedere ălbii, postăvi, trocuri, brădoici, linuri şi butoaie. Către<br />
zăvoi, unii ţineau de funii o vacă, un bou, un viţel sau o capră.<br />
Cei mai mulţi erau cu scroafe şi cu purcei. Peste tot mişunau<br />
cumpărătorii. Se tocmeau la preţuri. Toţi se arătau băţoşi la<br />
început, după care dădeau totul. Se uitau lacom la bani. Ii<br />
băgau în chimir şi mulţumeau lui Dumnezeu. Apoi plecau<br />
acasă. Dar parcă tot erau nemulţumiţi...<br />
Bunicul dejugă vacile. Le împarte la fiecare câte un braţ<br />
de iarbă. Vitele mănâncă încet.<br />
Bunicul şi nepotul stau şi aşteaptă.<br />
- Pere bune, neamule, strigă<br />
din când în când bunicul, agitând la<br />
vedere o balanţă <strong>veche</strong>. Dar<br />
oamenii nu-l bagă în seamă. El are,<br />
însă, răbdare. Ilarie se bucură de<br />
totul. Nu înţelege de ce bunicul este<br />
îngândurat.<br />
- Uite Ilarie, de la noi nu vor<br />
să cumpere. Ştiu ei ce marfă avem<br />
noi Unde se mai găseşte aşa ceva<br />
Ridică perele şi le pune pe talerul<br />
balanţei. Vin unii, se interesează de<br />
preţ.<br />
- Doi lei kilul, îi îmbie<br />
bunicul. Dar ei întorc spatele. Ilarie<br />
se miră. →<br />
_______<br />
Grafică de Ion Petru Pop,<br />
”Lumini care vin de departe”<br />
(tehnică mixtă)<br />
68
Undeva, la margine, s-a pornit o tiribombă. Un cal costeliv,<br />
înhămat la capătul unui par o învârte. În scaunele legate cu<br />
lanţuri se învârt flăcăii şi fetele. Ameţesc şi chiuie. Flăcăii prind<br />
scaunele fetelor şi le aruncă în văzduh. Ele chicotesc de teamă şi<br />
de bucurie. Ilarie ar vrea să meargă şi el. Bunicul îi spuine că e<br />
prea mic. Şi apoi nu au vândut perele. Atunci, tata mare îi va da<br />
voie negreşit. Cunoscuţii îl salută. Bunicul le răspunde<br />
morocănos:<br />
- Al cui e copilul, nene Grigore<br />
- Al meu, al cui să fie<br />
- Cum, ai dumneata băiat aşa de mic<br />
- Nu sunt mic, sunt mare, se burzuluieşte Ilarie.<br />
- Dar ce, eu n-am voie, sare înciudat şi bunicul.<br />
- Du-te bă, că nu-ţi mai face dumitale copii, ţaţa Anica.<br />
Poate e al fetei dumitale sau al băiatului. Al cui eşti măi, ţâcă<br />
Ilarie nu răspunde. Dacă n-au de gând să cumpere să-l lase<br />
în pace.<br />
Orele trec. Soarele se ridică sus, peste Dealul Răi. Bunicul e<br />
trist. N-a vândut mare lucru. Băiatul<br />
aleargă în jurul carului. S-ar duce la<br />
tiribombă sau chiar să pescuiască în<br />
Olteţ. Dar tata mare nu-i dă voie. Le<br />
atrage atenţia cineva. Un bărbat gras,<br />
îmbrăcat în haine de oraş se uită la<br />
pere. Le încearcă cu mâna. Gustă una<br />
din ele. Pare mulţumit de marfă.<br />
- Îţi cumpăr tot carul, moşule. Dar<br />
nu cu doi lei, ci cu cincizeci de bani<br />
kilul.<br />
- Nici nu mă gândesc, face şi<br />
bunicul. Ilarie înmărmureşte. Ce om<br />
sucit mai e şi tata mare! Până acum<br />
voia să le vândă şi acum întoarce nasul.<br />
- Nu înţelegi nene, că le iau pe<br />
toate Du-te la mine, sus în curte şi le<br />
descarcă. Ţi le cântăreşte nevastă-mea.<br />
Sunt acolo şi băieţii...<br />
Bunicul se supune, într-un sfârşit.<br />
Înjugă vacile. Îl pune pe Ilarie în car.<br />
Pornesc către Bălceşti. Vitele urcă<br />
greu. Lângă monument trag într-o<br />
curte. Oamenii descarcă. Bunicul e<br />
atent la cântar. Primesc, în sfârşit, banii.<br />
- Las şi eu carul aici, jupâne, să dau o raită prin centru<br />
- Da moşule, dar când pleci să faci curăţenie, că aici nu-i<br />
grajd.<br />
Bunicul nu-i răspunde. Îl ia pe copil în stradă. Ilarie e<br />
dezamăgit. De la el de acasă, noaptea, Bălceştiul părea de<br />
poveste. Vitrinele erau luminoase, mari... Casele imense,<br />
blocurile ce se înălţau rapid... Toate acestea privite de aproape<br />
îşi pierduseră toată strălucirea. Bunicul îl poartă prin prăvălii, de<br />
unde cumpără de toate. Lui îi cumpără o bască neagră. Ilarie se<br />
fuduleşte cu ea. La domnul Ţâru se pozează. Pleacă mai târziu<br />
după ce la o cârciumă au mâncat mititei cu muştar. Bunicul a<br />
băut o bere şi Ilarie o limonadă.<br />
În fotografie, bunicul se ţinea ţanţoş. Privea fix la aparatul<br />
imens, mândru de nepotul său, care fusese cocoţat drept, în<br />
picioare, pe un scaun. Ilarie însuşi se priveşte mirat, holbându-se<br />
la minunea ce le redase chipurile pe hârtia nemuritoare a acelei<br />
clipe de graţie.<br />
Destul de rar mai venea, acum, Ilarie pe la bunici. Lucra<br />
într-o fabrică, în Craiova, unde ei îl credeau fericit. Dar el făcea<br />
liceul la seral şi era ocupat peste măsură. Stătea cu chirie, iar<br />
gazdele îl urau pentru că învăţa mult noaptea şi consuma multă<br />
lumină. Deşi tot el o plătea.<br />
Încercase să pună multe din întâmplările vieţii lui pe hârtie,<br />
bătuse la uşile mai multor redacţii. Dar funcţionarii aceia<br />
politicoşi îi spueau că sunt lucruri bune, interesante unele, dar că<br />
nu se poate publica aşa ceva. ”E nevoie de mai multă speranţă,<br />
de optimism, ca să încălzim sufletul maselor, nu de acea<br />
deznădejde bolnăvicioasă pe care o prinzi în cuvintele tale.<br />
Ieşi în lume, tinere, priveşte la entuziasmul constructorilor<br />
societăţii de azi şi scrie despre acestea. Este o datorie morală<br />
faţă de cei ce înfăptuiesc...”<br />
Aşa, textele lui stăteau prin sertare, într-o perpetuă<br />
aşteptare. Asta era lumea pe care o vedea el. Ceea ce-i cereau<br />
amabilii funcţionari îi depăşeau înţelegerea. Sau puterile.<br />
Pe bunici îi regăsise, acum, în singurătatea nesfârşită a<br />
bătrâneţii. Trebăluind cu dificultate prin curte şi aşteptând să<br />
le calce cineva pragul. Dar aceasta parcă se întâmpla tot mai<br />
rar...<br />
Ilarie le adusese o damigeană cu apă. Aşa obişnuia el, cu<br />
toţi ai lui, când mergeau în vizită la bunici. Pentru că, acolo,<br />
la Chirculeşti, nu erau fântâni. Ei coborau cu toţii cu cobiliţa<br />
cu două găleţi la o fântână într-o vâlcea. Dar apa aceea era<br />
sălcie. Ca să bea sau ca să gătească, se duceau peste un deal,<br />
la fântâna lui Iagăru, sau coborau la noi, la Irimeşti, tot cu<br />
nelipsita cobiliţă. Ilarie le-a mai adus ceva de-ale gurii şi, cum<br />
aveau obiceiul, l-au poftit la masă.<br />
Mama Anica era a doua nevastă a<br />
bunicului. Pe prima, mama<br />
Florica, n-o cunoscuse. Murise<br />
când copiii, adică mama lui şi<br />
frate-său Gheorghe erau mici şi<br />
tata mare era plecat în cel de-al<br />
doilea război. Poate de aceea Ilarie<br />
nu făcea nicio diferenţă între ei. Îi<br />
considera pe amândoi bunicii lui<br />
adevăraţi.<br />
Mama Anica a prăjit ouă, tata<br />
mare a destupat o sticlă de vin.<br />
Ilarie a mâncat şi a băut cu<br />
plăcere. Au vorbit despre secetă,<br />
despre mana din vii, despre<br />
serviciul lui. Ilarie nu li se plângea<br />
bunicilor. Ştia că aveau nevoie de<br />
credinţa că este fericit. Spune doar<br />
că ar mai vrea să facă o şcoală.<br />
- Dar ce vrei măi tată, să te<br />
faci ministru<br />
- Nu, tată mare, vreau doar<br />
un serviciu sa-mi permită mai mult<br />
timp de citit.<br />
- O să te strici tu cu atâta carte, filozofa mama Anica,<br />
dereticând cu mişcări domoale prin casă.<br />
Încălzit de aburii vinului, Ilarie se uita la perii tămâioşi.<br />
Deşi acum mult mai bătrîni, erau la fel de plini de roade. Pe<br />
Ilarie îl cuprinde nostalgia.<br />
- Şi ce mai faci, tată mare, cu perele, le mai duci la tîrg<br />
- Nu le mai vindem acum, Ilarie, le dăm la colectare.<br />
Primim câţiva creiţari şi ceva ţuică. Un fel de poşircă. Dar şi<br />
asta e bună acum, când toate se găsesc foarte greu. Ochii lui<br />
erau stinşi, parcă obişnuiţi cu resemnarea. Bărbăţia lui deatunci,<br />
de mult, era doar o amintire. Obrajii pungiţi, cu riduri<br />
adânci, încercau un zâmbet. Ţepii răzleţi ai bărbii tremurau<br />
uşor.<br />
Ilarie se gândeşte la ziua aceea. Atunci simţise pentru<br />
prima oară ispita plecării. Voia să cucerească lumea. S-o<br />
supună.<br />
Însă vedea că şi vremea lui trece. Sau poate trecuse deja<br />
şi adevăratul său drum fusese cel cu carul cu pere.<br />
La orizont, amurgul însângera dealurile răvăşite. Ilarie se<br />
ridică, îşi ia degrabă rămas bun şi pleacă. A doua zi trebuia să<br />
fie din nou la Craiova, la fabrică...<br />
GEO CONSTANTINESCU<br />
_______<br />
Grafică de Ion Petru Pop, ”Adieri de lumină” (tehnică<br />
mixtă)<br />
69
Capitolul 1<br />
Era cu mult în târziul nopţii. O<br />
străluminare tainică îi fulgeră prin<br />
minte. Înfrigurată de sclipirea ei,<br />
Didorina Presură simte mai mult decât<br />
poate să vadă şi încre-meneşte uimită<br />
că îmbâcseala negurii care îi<br />
întunecase vederea se frânge, ofilită,<br />
aidoma lăstarilor cruzi, arşi de bruma<br />
timpurie. Oarecum eliberată din împresurarea că-trănită a<br />
umbrelor, răsuflă a uşurare. Imediat, însă, tresare<br />
buimăcită. Era ca şi cum altcineva i se arăta, în propriul<br />
chip, şi ei nu-i venea să-şi creadă ochilor. Supravieţuise. O<br />
arătare nevăzută o salvase, în cele din urmă. Sfâşiase<br />
pânza negurie, aducând-o la suprafaţă. Apoi, orbecăise<br />
mult timp, plutind deasupra străfundurilor mâloase. Nici<br />
nu-i vine să-şi creadă ochilor că sărise hopul spaimei de<br />
a pieri pentru totdeauna.<br />
Abia după ce îşi strânge, îndelung, obrajii în palme şi<br />
simte că e cu adevărat vie, răsuflă îndelung, ca flămândă,<br />
în timp ce intuiţia îi aduce liniştea, asigurând-o că altfel nu<br />
se putea şi numai trecând printr-o încercare de răscruce îşi<br />
va putea dobândi starea după care jinduia, adică să fie<br />
iarăşi plină de vigoarea şi curajul de care avea nevoie<br />
corpul său ca să-şi continue mersul, chiar de ar fi să<br />
ajungă până la capătul lumii sau dacă ar avea de trecut<br />
prin întâmplări din cele mai groaznice. Era ca şi cum<br />
cineva ar fi îndemnat-o să se lase înaripată de imboldirea<br />
inimii, pentru că aceasta intuia cale pe care, peste timp,<br />
avea să-şi împlinească ambiţia de a trăi deplina fericire<br />
adusă de iubirea aproapelui.<br />
Al naibi vis, aşa mă face să tremur, că nici acum numi<br />
dă pace, îşi încredinţă Didorina şoapta înfrigurată<br />
întunericului...<br />
Apoi, părăsită de somn, îşi petrecu restul nopţii, descosându-se<br />
fără milă, într-un fel de gâlcevire cu sine, sperând<br />
să priceapă măcar o fărâmă din întâmplările prin care<br />
trecea şi noima zilelor negre care o urmăreau, stol după<br />
stol. Oricât s-a frământat, întorcând, cum se spune, foaia<br />
pe toate părţile, grăuntele de lumină îşi întârzia ivirea,<br />
făcând-o să-şi închipuie că de vină nu putea fi decât<br />
amintirea încă proaspătă a tulburelilor de ape prin care<br />
visul o purtase împotriva voinţei sale.<br />
Apăsarea care îi înăbuşea sufletul ţinea parcă să-i dea<br />
de înţeles că nu era chip să scape de atâtea nevoi şi scârbe<br />
ce o înconjoară şi vin mereu, neîncetat, împreunând în<br />
hora lor blesteme cu dureri, greutăţi şi necazuri dintre cele<br />
mai posomorâtoare, de parcă ar fi fost găsită vinovată că,<br />
din nebăgare de seamă, ocolise calea vieţii, alegând să rătăcească<br />
prin adâncurile unei galerii subterane, ai cărei pereţi<br />
şi tavan, într-o continuă prăvălire, stau gata s-o copleşească<br />
sub mormanul molozului. Dinaintea ei, întinzânduse<br />
pustiul orbăriei prin care nu se zărea nimic, nici măcar<br />
o licărire, cât lucirea gămăliei unui ac de siguranţă, ca<br />
semn prevestitor.<br />
Altfel spus, nimic din cele de pe pământ nu putea fi luat<br />
drept chezăşie, în contul Raiului Făgăduit, cum se lăsase<br />
amăgită cândva, pe vremea când făcea primii paşi în viaţă,<br />
încrezându-se în poveştile pe care nu ostenea să i le deapăne<br />
bunicul Demndemedru, asigurând-o, mai în glumă,<br />
mai în serios că, odată şi odată, are să crape şi mult<br />
aştep-tatul ceas când avea s-o ducă undeva, sus, poate<br />
chiar până în Piscul Crucii, de unde să cuprindă, cu<br />
ochii ei, priveliştea de Rai a Chisamerei.<br />
- Da, unde se află Chisamera , se arăta curioasă<br />
Didorina, la auzul numelui care nu-i spunea nimic.<br />
Dimpotrivă, i se părea că bătrânul îl scornise anume, să<br />
arate cât de umblat putea fi de ştia cam tot ce dăinuie<br />
primprejur. În afara culmei Dimonaşului, nici urmă de<br />
vreo ridicătură, mai acătării, aşa cum croia el Piscul<br />
Crucii, împodobindu-l cu pelerina nesfârşită a pădurilor<br />
stufoase de jugaştrii şi pretinzând că un astfel de loc<br />
chiar există, numai că s-ar afla înălţat mult de tot de<br />
vârful stâncilor uscate, anume să fie ascuns de ochii<br />
muritorilor, fiind un loc tăinuit, de care omul nu se<br />
poate apropia decât în anumite zile ale celor mai rari<br />
sărbători.<br />
- Chisamera, Chisamera, o domolea bătrânul, murmurând<br />
numele locului, ca şi cum încerca să-i abată<br />
atenţia şi în loc să-i astâmpere setea cu care Didorina îi<br />
sorbea fiecare cuvânt, la o adică, era gata să-i cânte, aşa<br />
cum obişnuia să-i domolească plânsul, pe vremea când<br />
era mică.<br />
- Fii mai răbdătoare, nu mă mai tot ruga, aşteaptă<br />
până o să vină ziua în care ai să vezi şi tu cum e când<br />
cineva nu te slăbeşti cu sâcâielile ...<br />
-Acuma, mă cerţi sau te prefaci supărat doar aşa ca<br />
să-mi închipui cât o să pierd dacă nu sunt cuminte...<br />
- În viaţă, nu e bine întotdeauna, să le tot dai zor...<br />
le mai laşi şi domol, să dospească până când fiecărui<br />
lucru îi vine timpul, după cum le-a rânduit Cel de Sus.<br />
Aşa că, vezi de caută bine, că nici la Chisamera, după<br />
cum tot îţi spun mereu, nu-mi pot face drum, ori de câte<br />
ori mă taie capul pe mine. Acolo, merg, cum să-ţi spun<br />
eu, aşa, ca la altar, o fac doar atunci când simt că nu<br />
mai am încotro, şi-mi vin de hac greutăţile. C-aşa ne-a<br />
rămas obiceiul. Şi vreau să mai ştii ceva: Cu cât ajung<br />
mai arar, cu atât mi-e mai de-ajuns. Acolo, în culme,<br />
după ce trag, cu nesaţ, până îmi umplu bojocii cu aer<br />
proaspăt şi limpede stors din albastrul cerului, uit de<br />
mine şi de toate. Odată, suit în culme, după ce mă aşez<br />
pe un colţ de piatră, am răgaz să iscodesc prin timp, aşa<br />
cum aş cântări, pe-ndelete, cumpănă din închipuirea<br />
mea, până văd în ce parte e înclinată mai mult: spre cei<br />
rămaşi vii sau spre cei care au trecut dincolo. La urmă<br />
de tot mai fac loc şi câte unui gând, cam cu ce te alegi<br />
dintr-o viaţă de om. Las de-o parte amintirilor legate de<br />
alergăturile prosteşti în care suntem împinşi de tot felul<br />
de năzbâtii care ne trec prin cap pe vremea când ne dăm<br />
ifose ca şi cum lumea ar începe şi sfârşi cu noi ...<br />
Ambiţii, peste ambiţii, ne umflă ochii, apoi ne frământă<br />
şi macină de-ajungem să ne mâncăm între noi, mai dihai<br />
ca fiarele deşertului. Numai că, atunci când avem<br />
iluzia că visul e gata să ni se împlinească, la semnul<br />
Celui de Sus, închidem ochii, isprăvindu-ni-se timpul.<br />
Ne strecurăm, ascultători, pe sub bariera neagră, lăsând<br />
în urmă agoniseala de-o viaţă. Unii. Alţii, numai praful<br />
şi pulberea... Aruncând pe baltă, şi unii şi alţii, rostul<br />
pentru care ni se părea că am fost făcuţi să-l vânăm.<br />
Cam aşa ni se sfârşeşte la fiecare povestea. Din păcate,<br />
ne este dat s-o aflăm doar atunci când e prea târziu să<br />
ne mai putem da seama că n-are niciun rost să ne pierdem<br />
anii chinuindu-ne să despicăm firul în patru şi să<br />
70
pătrundem până în pânzele albe, sperând să aflăm la ce<br />
liman ne scoate drumul pe care ne-am pomenit aduşi în<br />
viaţă. Mare trebuie să fie misterul ce ne-o fi făcând să ne<br />
încăpăţânăm cu toţii, să ţinem şi cu dinţii de viaţă! Atâta<br />
încăpăţânare, de parcă ne-ar fi fost dat să trăim veşnic!<br />
Doar naiba poate şti ce ne mână din urmă. Până vine şi<br />
clipa în care ni se deschid ochii că lucrurile nu stau tocmai<br />
aşa cum crezusem! Aţa se rupe şi omul piere ca o muscă,<br />
uneori potrivindu-se să-i bată clopotul tocmai când îi era<br />
lumea mai dragă. Oricât te-ai opinti, ca un catâr, să crezi<br />
că e imposibil să ţi se întâmple şi<br />
ţie aşa ceva, marele şi tarele<br />
voinic, în cele din urmă te trezeşti<br />
păţind-o după tipicul pe care l-ai<br />
nesocotit.<br />
Apăi, ţi le spun, cu de-amănuntul,<br />
ca la spovedanie, să vezi de<br />
ce, odată ajuns aco-lo, în culmea<br />
Chisamerei, mă mulţumesc să privesc,<br />
ca pricopsitul, pe deasupra<br />
caselor, să trag linie după linie şiapoi<br />
să adun, doar, aşa, să văd câţi<br />
mai suntem din cei care ne-avem<br />
aproape, în leat. Acum eşti fată destul<br />
de mare să pricepi cum, după ce<br />
te naşti şi intri în lume, ţi se pare că<br />
eşti singur şi abia apoi, încet, încet<br />
îi descoperi pe cei dimprejurul tău<br />
şi vezi cât de legat eşti de ei încât,<br />
în cele din urmă, sfârşeşti prin a fi<br />
sigur că o să-i ai alături toată viaţa.<br />
Şi până să iei seama, te pomeneşti,<br />
într-o zi, că unul cade la pat şi se duce. Îţi zici că a avut<br />
ghinion, cum s-a întâmplat anţărţ cu Andreş. Ţi-aminteşti<br />
cum târa şarpele ăla, de un metru şi ceva, după el,<br />
înspăimântând copii Sau Cedică, picherul! Umbla cât era<br />
ziua de mare trăgând o roabă plină cu pietre, să<br />
căptuşească gropile drumului. Credeai că e făcut să o ducă<br />
atâta timp cât va dura şi drumul pe care îl cârpocea. Şi,<br />
când colo, cum, necum, uite că drumul a rămas la locul<br />
lui, în schimb, Cedică dusu-s-a cu roabă cu tot. Şi tot aşa,<br />
azi unul, mâine altul, cei de pe lângă tine se poticnesc şi<br />
dau ortul popii... Bine, bine, că atunci, când eşti în putere,<br />
nici nu le observi lipsa. Numai că, tot adunând povara<br />
anilor în spate, deodată te trezeşti că s-a subţiat şirul celor<br />
de lângă tine şi parcă te ia cu frig, înjunghiindu-ţi inima.<br />
Geaba fugi, geaba alergi, geaba te dai tare şi mare şi te<br />
lauzi că n-o să te dai bătut nicicum, geaba te faci că nu iei<br />
seama la răsuflarea fricii din ceafă, care se tot înteţeşte<br />
până te bagă în draci. N-ai decât să aştepţi, cu inima<br />
bâcâind, ca puiul de găină găbjit de gheara uliului. Un<br />
lucru e sigur: te mişti, după cum îţi îngăduie doamna cu<br />
coasa, până când sărutul ei de gheaţă îţi împestriţează<br />
fruntea.<br />
Iaca, cam astea-s gândurile cu care îmi petrec, acolo<br />
sus, uitându-mă la fiecare locşor, să văd cum mai arată, că<br />
şi cu ele, poate n-o să-ţi vină să crezi, dar se petrece cam<br />
tot aşa, ca şi cu omul, nu lua, ce auzi, ca pe o ciudenie.<br />
Piscul, împădurit şi falnic cândva, ţi se întâmplă, apoi,<br />
deodată, să-l vezi arătând ca puiul de curcă jumulit de<br />
uliu; râpi, adâncindu-se întruna, şi dincolo de ele, alte râpi,<br />
că-ţi pierzi suflarea de te uiţi în josul lor, şi uite aşa stau să<br />
le văd pe toate, până mă vindec şi uit de mine...<br />
Asta e sigur, odată, ajuns acolo sus, te vindeci ca<br />
prin farmec de patimile lumeşti şi te simţi cu sufeltul<br />
împăcat, văzând cum se întinde pustia, ştergându<br />
urmele oamenilor aproape de sub tălpile picioarelor!<br />
Vine o vreme când e mare lucru să ai la ce şi mai ales<br />
să ştii încotro să te uiţi ... Las’că o să te duc şi pe tine la<br />
Chisamera, ai răbdare, o leacă, să mai creşti, să ţi se<br />
deschidă bine ochii. C-aşa se cuvine, acolo, să-i faci<br />
mari de tot, nu cumva, din ce-ai să vezi să ţi se pară<br />
altfel decât mi se arată mie, c-atunci chiar te-aş amărî<br />
şi mai bine mor, înainte de a<br />
apuca să te duc, decât să-ţi fac<br />
aşa pocinog...<br />
***<br />
Uneori, Didorinei i se<br />
întâmplase, fie să viseze ori să-şi<br />
închipuie cum urcă, pe ur-mele<br />
bătrânului, de la Dimonaş înspre<br />
Piscul Crucii, iar de acolo căuta<br />
să ghicească locul Chisa-merei.<br />
Şi, tot bâjbâind printre trunchii<br />
jugaştrilor, frasinilor, ul-milor şi<br />
fagilor cu crengile înco-voiate de<br />
jir, în răstimpuri se o-prea<br />
locului, numai aşa ca să mai<br />
întârzie clipa întâlnirii cu locul<br />
multvisat. Răgazul folosindu-l<br />
pentru încă o repetiţie, în gând,<br />
să fie sigură că e pregătită,<br />
întrebându-se grijulie:<br />
Oare, atât, cum ţin ochii<br />
deschişi acum, ajunge <br />
După un timp, cât presupunea că-i trebuie<br />
bătrânului s-o isco-dească, oţărât, pentru că nu pricepea<br />
la ce face aluzie, Didorina întreba, făcând, la<br />
rândul ei pe supărata :<br />
Nici dacă îi deschid aşa nu ajunge <br />
-Cum, adică<br />
Încurcat, Demndemedru, cel din închipuire, se uită<br />
în toate părţile numai la ochii ei nu, aşa că nu-şi putea<br />
da seama dacă sunt atât de lărgiţi, încât lumina lor să<br />
poată pătrunde până în străfundurile cerului.<br />
Şi, tot pentru vremea când o crăpa ceasul călătoriei<br />
spre Chisamera, Didorina îşi pusese în gând să-l ia din<br />
scurt, dându-se îmbufnată că-i spune numai poveşti prin<br />
care vrea s-o facă să creadă că s-ar trage din oameni<br />
necumpătaţi, ba chiar cumpliţi şi setoşi să se războiască,<br />
unii cu alţii, ani în şir, de parcă nu i-ar mai fi încăput<br />
pământul împreună, arzându-le mâinile de nerăbdare<br />
să-şi reteze capetele cu securile şi să-şi risipească bruma<br />
de avuturi, nepregetând a se jupui de vii, cu toată<br />
rudenia dintre ei, ca în şerpării şi a se sfârteca în bucăţi,<br />
pentru care născociseră priponirea în lanţurile dintre<br />
două cămile, iar atunci când fărădelegile îi zoreau din<br />
urmă, cei biruitori îşi aruncau învinşii, încă vii, în gropi,<br />
scutindu-se de pierderea timpului cu tăiatul capetelor...<br />
***<br />
E imposibil, o încurajase Demndemedru, de atâtea<br />
ori, ca bunul Dumnezeul, dacă mă asculţi şi, aşa cum<br />
spui, crezi cu adevărat în El, îţi zic, că e imposibil să-şi<br />
________<br />
Grafică de Ion Petru Pop, ”Casă de piatră” (tehnică<br />
mixtă)<br />
71
îndrepte faţa în altă parte, părăsindu-te, în loc să-ţi în-tindă<br />
mâna şi să te scoată din mărăcinişul încurcă-turilor.<br />
Dă-i crezare, unui bătrân ca mine, că ştie ce spune, şi-ai<br />
să înţelegi că bunătatea fără de margini nu L-ar răbda să<br />
vadă cum s-ar pierde nici măcar o fărâmă din creatura sa,<br />
câtă vreme în aceasta pâlpâie nădăjdea pusă în Cuvântul<br />
şi Numele Lui.<br />
Chiar, cum ar putea fi Domnul aşa de slab, căta Didorina,<br />
la rândul său, să-şi înlăture îndoielile, mai ales după<br />
ce petrecea ore îndelungi în rugăciune, închisă singură în<br />
odaia ei! Ar fi imposibil ca tocmai Dumnezeul căruia mă<br />
închin să nu fie măcar la fel de puternic pe cât e al celorlalţi.<br />
Poate că întârzie dinadins să-mi dea vreun semn,<br />
tocmai pentru că abia aşteaptă să mi-audă glasul căutându-L,<br />
atunci nici n-o să fie nevoie să strig de multe ori<br />
că are să-mi şi vină în întâmpinare. Doar Lui stându-i în<br />
putere totul, până şi munţii să-i mu-te din loc, să nu mai<br />
amintesc de cele petrecute cu Sodoma şi Gomora...<br />
***<br />
Oricât îşi căuta Didorina oblăduirea în amintiri,<br />
nicicum nu putea da uitării rafalele loviturilor de care<br />
viaţa continua să-i facă parte.<br />
Într-o vreme, asaltată de nelinişte, pornise, hai-hui, umblând<br />
ca o zănatică pe străzile oraşului, până ajunsese să<br />
nu mai ştie de ea, darămite să-şi îndrepte gândul spre Cel<br />
de Sus, în mâinile căruia ştia că îşi avea soarta sorocită.<br />
Doar moartea mamei, continua să-i stăruie în minte,<br />
prima lovitură pe care o suferise, aproape nimicitoare!<br />
Aflase vestea înainte de a face ochi bine, cum spune<br />
lumea. Moartea urmase, imediat, după naşterea Didorinei.<br />
Deşi mama ei nu era prima femeie care adusese un copil<br />
pe lume. Astfel, o ajunsese vitregia, creascând aidoma<br />
lăstarului stingher, ivit pe urmele unei tulpini dispărute,<br />
fără niciun reazim, părăsit în bătaia ploilor şi vântului. Aşa<br />
că, n-avusese după cine să se ia în viaţă. Nici măcar cu<br />
cine să se sfătuiască. Rămânându-i doar plânsul şi oftatul<br />
din belşug, cu capul îngropat în pernă, de teamă că-şi dă<br />
de gol neliniştea, când implora în van: Învaţă-mă cum sămi<br />
păzesc trupul, să nu mă las dusă în ispită, să nu-mi<br />
întinez sufletul în păcat.<br />
Îmbujorându-se că nu-şi putea înfrâna gândurile care îi<br />
aminteau de coapse şi sânii arzând în cutremurări de fiori<br />
străini, cărora nu avea grai să le spună: ce doriţi voi se va<br />
împlini, dar încă nu ştiu când! Nici măcar nu ştia să aleagă<br />
binele de rău, cum să se păzească, să nu intre în ruşine şi<br />
pângărire! Se simţea înmugurind ca ramura smochinului şi<br />
abia aştepta clipa când, dovedind florile viţei de vie, trupul<br />
său avea să parfumeze văzduhul în vreme ce ea va sălta<br />
ca puiul de cerb, peste costişe, în căutarea sufletului<br />
pereche...<br />
Privirile iscoditoare ale vecinilor nu o ocoleau. Şi cum<br />
făcea o trăznaie, auzea cuvinte care o intrigau: de ce vă<br />
miraţi, îndată are s-o apuce pe urmele mă’si .<br />
Dintr-odată, se vedea pusă alături de mamă. Deşi, mai<br />
toţi uitaseră şi cum arăta. Didorina nu le căuta pricină. Aşa<br />
că, în timp ce auzea alte fete văietându-se că nu mai ştiau<br />
cum să scape de ispitele dragostei, ei nu-i rămânea decât<br />
să înghită în gol sau să inventeze poveşti.<br />
Aşa, niţel câte niţel, o apucase pe urmele lui<br />
Demndemedru. Care scornea mereu câte o povestioară.<br />
Nu-i păsa că plouă, de ies apele dintre maluri, că e<br />
zăpuşeală de se usucă rădăcina ierbii sau ninge cu bulgări<br />
de zăpadă, ridicând nişte troiene până la cer, de nu se<br />
mai puteau nici şoarecii strecura dintr-o parte de lume<br />
în alta. Bunicul îşi vedea de urzeala la noua lui poveste,<br />
spunând-o cu atâta patimă încât să n-o poată deosebi<br />
nimeni de întâmplări petrecute aievea.<br />
Măi copii, se bucura să le aţină calea mai ales celor<br />
micuţi, când roiau prin poarta şcolii, ia, daţi-vă colea,<br />
lângă moşu’, să vă spună el cum a fugit toată viaţa de<br />
noroc. Auziţi, să vă minunaţi. Ascultaţi cum am păţit-o<br />
întâia oară. Căzuse o iarnă grea şi de-abia strânsesem<br />
un braţ de surcele, cât să aprind o dată focul, să-mi<br />
dezmorţesc mâinile la căldura flăcărilor. Nici nu se<br />
înteţiseră bine vâlvătăile, când văd că se apleacă pe<br />
geam o umbră şi mă roagă să-i dau un lemn aprins, să<br />
poată merge la lumina jarului pentru că are mult de<br />
călătorit. Sărăntocul de mine s-a pus pe chibzuit: să-i<br />
dau, să nu-i dau Dacă îi dau un lemn aprins, înseamnă<br />
că focul meu se micşorează şi nu o să mai ţină prea<br />
mult. Aşa că am alungat umbra: Oricine ai fi, pleacă în<br />
pustii, de unde ai apărut! Caută-ţi prin alte răscruci<br />
unde sunt focuri aprinse, cum de ţi-ai găsit să-mi ieşi<br />
chiar mie în cale Şi umbra norocului dusă a fost. Dar<br />
nu pentru totdeauna. Într-o zi de bâlci, umblam aiurea<br />
prin mulţimea care mişuna ca un furnicar. Obosisem<br />
aşa de mult că abia îmi mai puteam trage sufletul de<br />
parcă m-ar fi prins vârtejul unei ape şi nu-mi mai dădea<br />
drumul. Ei bine, chiar atunci o vedenie se apropie,<br />
plutind peste capetele oamenilor, târând umbra după<br />
ea. Am recunoscut-o imediat după glas, cu toate că nu i-<br />
am văzut şi ochii pe care îi bănuiam în stare să pătrundă<br />
şi prin albastrul cerului, c-altfel n-ar fi dat aşa de uşor<br />
de mine. Omule, aud şoapta, prefăcându-se a mirare,<br />
îmi pare că ne-am mai întâlnit.<br />
Ce puteam să fac, de unde să am atâta curaj, aşa cum<br />
fusesem luat pe nepregătite, să-i spun că se înşeală. Ei,<br />
bine, dar nici să recunosc că aşa era, n-am putut. Am<br />
tăcut, de teamă că, în viermuiala mulţimii, cine ştie<br />
dacă nu-mi putea face şi de petrecanie, fără să bage<br />
careva de seamă. I-ar fi fost simplu şi la îndemână să<br />
profite de înghesuială şi să mă gâtuie până cădeam ca o<br />
cârpă pe care oamenii, în forfota lor, ar fi călcat-o în<br />
picioare. Până la urmă, spaima din mine a dat în clocot<br />
şi am răbufnit: Du-te în pustii, acolo unde te-am trimis<br />
şi altă dată să nu te mai prind că te ţii de capul meu!<br />
Umbra, ascultătoare, a zbughit-o, cum sare câinele,<br />
trimis să prindă piatra pe care ai aruncat-o! Aşa, careva<br />
să zică, da, să nu uit, de ziua aia când, stând, abătut, sub<br />
nucul de la Chisamera, aud că-mi şopteşte cineva, de<br />
parcă se pitulase între frunzele mari şi catifelate pe care,<br />
fiind spre seară, le vălurea un vânticel, din alea călduţe:<br />
Că, tare arţăgos mai poţi să fii, omule! Iacătă-mă, viu,<br />
pentru ultima oară, la tine. Nu mai tot tresări că n-am<br />
de gând să-ţi cer nimic. Ai să-ţi dai seama ce-ai pierdut<br />
când ai să vii şi tu sus la mine şi oricât ai să mă rogi, n-<br />
am să te ascult, la fel cum ai făcut şi tu cu mine. Atâta,<br />
doar, că eu n-am să te alung în pustiu sau înapoi, de<br />
unde ai venit, cum te-ai năpustit tu asupra mea!<br />
Acum, cred că vă daţi seama şi voi, măi, copii, la ceam<br />
putut da cu piciorul şi încă de atâtea ori...<br />
ION NETE<br />
72
VASILE ERNU este născut în URSS în 1971. Este<br />
absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea<br />
Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie<br />
(Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor<br />
fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al<br />
revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei<br />
Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii<br />
ani, a ţinut rubrici de opinie în România Liberă şi<br />
HotNews, precum şi rubrici permanente la revistele Noua<br />
Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator<br />
Cultural.<br />
A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom<br />
2006, ediţia a II-a în 2007, ediţia III-a în 2010), care apare<br />
în anul 2007 şi la Editura Ad Marginem din Rusia, în<br />
2009 la Editura KX - Critique & Humanism din Bulgaria<br />
şi în 2010 la Editura Akal din Spania. Cartea este în curs<br />
de apariţie la Editura Hacca din Italia, Editura<br />
L'Harmattan din Ungaria şi la Editura Sulakauri din<br />
Georgia. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al<br />
revistei Cuvîntul, Premiul pentru Roman şi<br />
Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul<br />
Opera Prima al Fundaţiei Anonimul.<br />
Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al<br />
României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii<br />
Scriitorilor din România.<br />
În 2009, publică la Editura Polirom volumul Ultimii<br />
eretici ai Imperiului, în curs de apariţie la Editura Ad<br />
Marginem, din Rusia. Volumul a fost nominalizat la<br />
Premiul pentru Eseu al revistei Observator cultural<br />
(2009) şi a primit Premiul Tiuk! 2009.<br />
În 2010, publică (Editura Polirom) împreună cu<br />
Bogdan-Alexandru Stănescu volumul Ceea ce ne<br />
desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc.<br />
Vasile Ernu (alături de Costi Rogozanu, Ciprian<br />
Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu) este coordonatorul<br />
volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale<br />
Raportului Tismăneanu, Editura Cartier 2008.<br />
Este unul din fondatorii şi<br />
coordonatorii proiectului<br />
www.criticatac.ro, www.ernu.ro/<br />
www.nascutinurss.ro<br />
*<br />
-Voi începe dialogul nostru<br />
pornind de la convingerea lui<br />
Alexandru Paleologu că “lumea<br />
şi viaţa nu ar fi nimic fără cărţi”.<br />
Consideraţi că aceste produse<br />
spirituale şi culturale care au<br />
stat la baza evoluţiei civilizaţiei<br />
şi culturii omeneşti, care au<br />
primenit sufletul şi mintea miilor<br />
de generaţii, mai au acelaşi efect<br />
ca şi în trecut<br />
- Omul se diferenţiază de<br />
lumea din care a ieşit, cea naturală<br />
şi biologică, prin capacitatea de a-<br />
şi crea propriul mediu social,<br />
politic şi cultural. El şi-a creat un<br />
soi de control al<br />
naturalului prin aceste<br />
ustensile culturale.<br />
Cartea este unul din<br />
elementele cheie. Este<br />
poate cel mai constant<br />
produs cultural pe care<br />
l-a creat omul.<br />
Naraţiunea, povestea,<br />
chiar dacă a trecut de<br />
la forma orală la cea<br />
scrisă nu şi-a modificat<br />
aproape deloc structura<br />
de bază. Dacă în muzică şi cultura vizuală au avut loc<br />
schimbări radicale, luând în considerare doar ultimii<br />
200 de ani, ei bine, în domeniului marilor naraţiuni nu<br />
s-a modificat mai nimic. Eu tind să cred că un<br />
Michelangelo l-ar înţelege greu pe Duchamp, iar Bach<br />
ar avea probleme cu ascultarea unei muzici de<br />
Schonberg, însă un Homer sau Virgiliu nu ar avea nicio<br />
problemă să citească Tolstoi sau Nabokov. Cartea este<br />
cea care ne ajută să fim contemporani şi cu oamenii de<br />
acum 2000 de ani, iar ei să fie cumva prezenţi în<br />
actualitate. Acesta e marele mister şi farmec pe care-l<br />
poate produce cartea. De aceea trebuie să luptăm ca ea<br />
să aibă un impact major în continuare asupra societăţii<br />
umane. Ea este şi rămâne cel mai important şi ieftin<br />
mijloc de educaţie a umanităţii. Fără ea ar fi greu să ne<br />
numim oameni.<br />
-Intelectualitatea românească nu poate scăpa de<br />
obsesia inutilităţii ofertelor culturale propuse de<br />
creatorii contemporani. Credeţi că putem găsi un<br />
mijloc de revitalizare a pieţei culturale româneşti<br />
Există vreun secret al revigorării interesului<br />
publicului larg mai ales al publicului tânăr pentru<br />
lectură<br />
- Din punctul meu de vedere secretul se află în<br />
educaţie şi în găsirea unei căi proprii. E timpul să mai<br />
renunţăm la copierea modelelor occidentale. E bine să<br />
învăţăm de la alţii, să fim deschişi către o altă<br />
experienţă însă nu în măsura în care să ne transformam<br />
în simpli imitatori ai acelor modele. E ca şi în<br />
economie: nu putem trăi doar din<br />
ce produc alţii. O ţară care nu-şi<br />
produce propriile valori şi propria<br />
cultură, ci doar importă nu e o<br />
ţară, ci e doar un teritoriu. În<br />
această perioadă nici educaţia şi<br />
nici producţia culturală nu stă<br />
foarte bine. Educaţia e chiar întro<br />
stare catastrofală iar asta va<br />
afecta enorm de mult viaţa<br />
socială, politică şi mai ales<br />
culturală a următoarei generaţii.<br />
Educaţia, sănătatea şi cultura<br />
trebuie să fie priorităţi naţionale,<br />
trebuie să existe acces gratuit la<br />
ele şi trebuie gândite strategii la<br />
nivel de ţară.→<br />
___________<br />
Grafică de Ion Petru Pop,<br />
”Între oglinzi” (tehnică mixtă)<br />
73
Invaziile actuale nu se mai fac cu tancurile şi<br />
tunurile, ci cu banii, mass-media şi cu diverse mecanisme<br />
de consum. În acest moment, noi suntem o colonie care<br />
nu mai produce mai nimic. Iar ce se mai produce nu ne<br />
mai aparţine. Cred că în următoarea perioadă va trebui să<br />
regândim din temelii societatea în care trăim.<br />
-Cine deţine cel mai important rol în procesul de<br />
răspândire a cărţilor Scriitorii Editorii Profesorii<br />
Sau bibliotecile cu campaniile lor de promovare a<br />
lecturii<br />
- Este un lanţ întreg. Totul porneşte din familie şi<br />
şcoală. Părinţii pot influenţa mult gusturile copilului.<br />
Copilul trebuie să aibă de mic acces la carte, să se<br />
obişnuiască cu ea, s-o îndrăgească. Din păcate, copiii sunt<br />
crescuţi şi educaţi tot mai mult de televizor şi calculator şi<br />
mai puţin de oameni şi carte. Şcoala e la rândul ei un<br />
element foarte important. Societatea şi mediul sociopolitic<br />
şi cultural transmit diverse<br />
mesaje, set de valori etc. Cu toate<br />
păcatele ei însă, şcoala în perioada<br />
comunistă a avut un nivel general<br />
destul de ridicat. Noi, când eram<br />
mici, voiam să ne facem<br />
cosmonauţi, medici, ingineri,<br />
fizicieni, filosofi. Acum fetele vor<br />
să devina top-modele, iar băieţii<br />
fotbalişti. Este foarte important ce-ţi<br />
doreşti în viaţă, ce vise ai.<br />
Fireşte că în procesul de<br />
producere şi răspîndire a cărţii şi<br />
infrastructura joacă un rol crucial<br />
pentru că te ajută să ai acces la<br />
librării, biblioteci etc. La noi, în loc<br />
să se deschidă cât mai multe astfel<br />
de instituţii, ele se închid. Sunt<br />
orăşele care nu mai au librării, iar bibliotecile nu au mai<br />
achiziţionat cărţi de zeci de ani. E tragic.<br />
Editurile ar trebui să deruleze cât mai multe campanii<br />
de promovare însă cele mai eficiente campanii de<br />
promovare a lecturii ar trebui să fie cele la nivel de stat<br />
sau a instituţiilor care reprezintă bresle întregi. În ţările<br />
europene, astfel de campanii se fac anual. O campanie de<br />
acest tip presupune un mecanism mai amplu: televiziune,<br />
radio, manifestări, lecturi publice şi acţiuni de promovare<br />
realizate în şcoli etc. Şi nici nu e nevoie de bugete mari.<br />
Cu banii de la câţiva km de autostradă care oricum nu se<br />
face se pot reface multe lucruri din infrastructura<br />
culturală. Din păcate, nu există viziune şi voinţă.<br />
-Cum s-au derulat lucrurile în cazul<br />
dumneavoastră, cine v-a pus prima carte în mână şi<br />
care sunt cărţile sau autorii care v-au marcat<br />
copilăria<br />
- Părinţii şi fraţii mai mari. Am trăit printre cărţi. Iar<br />
la şcoală m-am îndrăgostit de bibliotecă. Mergeam de<br />
două ori pe săptămînă şi schimbam cărţile. Până la finele<br />
şcolii generale, am citit cam toată biblioteca şcolii. După<br />
aceea, m-am mutat la alta mai mare. În URSS, exista un<br />
cult al cărţii cum nu cred că a mai existat undeva. Eram<br />
educaţi şi chiar credeam în acest lucru, că URSS este ţara<br />
cu cei mai mulţi cititori: cea mai cititoare ţară din lume.<br />
Fireşte că era şi multă propagandă, aşa cum şi azi suntem<br />
spălaţi pe creier de alte forme de proagandă, însă<br />
convingerea că textul scris, cartea, este ceva<br />
esenţialmente bun ne-a ajutat să trecem prin multe<br />
necazuri.<br />
-Dar în privinţa scrisului La ce vârstă şi în ce<br />
împrejurări aţi descoperit că doriţi să deveniţi un<br />
specialist în mânuirea cuvintelor, că doriţi sa vă<br />
faceţi scriitor<br />
- Nu am vrut să fiu scriitor. Nu mi-am propus.<br />
Voiam să fiu filosof. De aici vine şi pasiunea mea<br />
pentru reflecţie, dezbateri, analize, idei etc. M-am<br />
apucat să scriu mai mult din nevoia de a-mi regla nişte<br />
conturi cu trecutul meu. Voiam să repovestesc<br />
experienţa mea din spaţiul sovietic. Şi aşa am scris<br />
prima carte, după care a venit de la sine şi restul.<br />
-Evident, dacă citeşti mult nu înseamnă că te<br />
faci automat scriitor. Citirea cărţilor contribuie la<br />
ascuţirea abilităţilor de autor. Lectura stăruitoare şi<br />
munca permanentă, oricât de<br />
consecvente ar fi, nu sunt<br />
dătătoare de rod literar decât în<br />
prezenţa talentului şi a<br />
inspiraţiei. Care este raportul<br />
dintre talent şi efort creator<br />
Câtă muncă şi cât talent ascunde<br />
un scriitor de succes<br />
- Uh. Proza, eseul şi genurile<br />
apropiate necesită un timp de lucru<br />
mai mare. Nu ştiu cum e la poezie,<br />
că nu scriu poezie. Fie vorba între<br />
noi, a scrie nu e o ocupaţie atât de<br />
plăcută. Trebuie să stai câte zece<br />
ore cu fundul pe scaun şi cu ochii<br />
în calculator şi să scrii. E o muncă<br />
foarte istovitoare. Dar pentru cine e<br />
pasionat asta nu e un impediment.<br />
Trebuie, fireşte, să ai talent, însă munca e unul din<br />
factorii cheie. Talentul se dezvoltă prin multă muncă.<br />
-Cum definiţi succesul literar Un scriitor de<br />
succes este cel care intră în graţiile criticilor literari<br />
şi se alege cu o cunună de premii Ori succesul se<br />
măsoară prin numărul şi intensitatea semnalelor<br />
pozitive emise de publicul cititor<br />
- Odată am făcut un text pe această temă. Teza era<br />
simplă: scriitorul de succes din România vrea să fie<br />
lăudat de Nicolae Manolescu şi să fie citit de Nicoleta<br />
Luciu. Adică vrem să fim legitimaţi de cea mai<br />
importanta parte a criticii şi să fim populari, să fim<br />
citiţi la scară mare. Din păcate nu se prea poate aşa. Rar<br />
poate acoperi cineva o paletă atât de largă. Din păcate,<br />
noi avem o ţară unde numărul cititorilor e mic şi în<br />
scădere. Practic scriitorii se bat pentru un public de<br />
câteva mii de cititori.<br />
-Dacă ar fi să concepeţi o idee publicitară<br />
concisă şi eficientă care să atragă atenţia şi să invite<br />
societatea la redescoperirea avantajelor lecturii,<br />
cum aţi formula-o<br />
- Viaţa îi este dată omului o singură dată pentru a<br />
nu muri prost: mergi şi citeşte urgent!<br />
LILIANA MOLDOVAN<br />
____________<br />
Grafică de Ion Petru Pop, ”Dreptunghiul privirii”<br />
(tehnică mixtă)<br />
74
O primăvară în sudul Bucureştilor<br />
Din primăvară începeau să înflorească zeci de găleţi<br />
pline cu muşcate, begonii, „nu-mă-uita”, panseluţe şi pe<br />
jos, printre pietrele curţii gheţişoare, o floare mică,<br />
delicată de pus la butonieră, o culoare curată ca lacrima,<br />
ieşită numai din nisip şi uscăciune.<br />
Da, toate se zbăteau care mai de care pe postamente<br />
de piatră, butuci din lemn, rafturi sau agăţate de casă, de<br />
gard, suspendate precum zorelele sau iedera să miroasă<br />
cât mai bine şi cât mai tare în curtea de pe strada Periniţa.<br />
Am adus gheţişoare în Germania, dar ele s-au răzgândit:<br />
gheţişoarele nu acceptă pământul german şi basta!<br />
Seara se deschidea regina nopţii între tufele de liliac<br />
şi tufele de trandafir sălbatic, acesta tivea gardul alături de<br />
tufe de un verde deschis de agrişe (un fruct cu bobiţe ca<br />
vitamina C, aduse de mama din Ardeal, aici fiind<br />
necunoscute, iar cei ce le gustau se strâmbau foarte tare<br />
sau şi le doreau în loc de borş), multe alte flori de toate<br />
culorile pe care le-am uitat datorită numelor exotice, iar<br />
bondarii nici că mai găseau o nişă în gard să iasă din acest<br />
paradis, iar cine trecea o dată pe lângă grădina noastră,<br />
revenea sigur din curiozitate şi oricum toţi se opreau.<br />
Cei mici se puneau pe vârfuri, cei mari oftau<br />
admirativ, dădeau explicaţii despre ce vedeau, dădeau din<br />
cap şi se întrebau cu voce tare, de unde atâta răbdare la<br />
atâtea bănci şi găleţi pline cu flori.<br />
Iar la dreapta casei, într-o ladă făcută special de un<br />
tâmplar şi vopsită în acelaşi verde precum streaşina, trona<br />
un lâmâi.<br />
Această ladă era tare grea. Era plină cu pământ şi<br />
nisip, astfel el, lămâiul, să se simtă ca la el acasă, precum<br />
în depărtatele ţări ale Mediteranei.<br />
Primăvara şi toamna era nevoie de doi bărbaţi să<br />
scoată şi să bage lada verde în veranda din faţă, cu lămâiul<br />
înalt, cu frunze rare, mai groase şi mai verzi decât cele de<br />
dafin, care făcea an de an câte o singură lămâie.<br />
Da, era acea verandă prin care aveam voie să trecem<br />
numai de Crăciun şi de Paşti, unde aerul conservase an de<br />
an mirosul perelor de iarnă care stăteau cuminţi până se<br />
coceau, aerul prăjiturilor, piperului din cârnaţi sau<br />
pungilor de scorţişoară şi sigur al hainelor de duminică şi<br />
de iarnă, ce se odihneau într-o ladă de zestre închisă cu<br />
balamale din fier gros şi greu, primită de străbunica la<br />
căsătoria ei în 1898.<br />
Lămâiul era o mare atracţie în cartierul în care<br />
creşteau tot felul de plante şi pomi fructiferi, dar în nici un<br />
caz ... lămâi ......<br />
La domnul Brătianu, maestrul în altoit şi înrudit pomi<br />
de toate felurile şi tatăl piersicilor uriaşe, la el am mai<br />
văzut pe vremea aceea lămâi, dar cât era oraşul de mare<br />
singurele rarităţi ca să zic aşa, erau cireşii japonezi şi<br />
magnoliile, ambele reuşind să ne transpună prin ploaia de<br />
flori într-un extaz pe care în faţa unui prun sau<br />
corcoduş nici nu poate fi vorba că ţi s-ar fi întâmplat.<br />
În zona Măgurele, adică Rahova profundă, se făcea<br />
cu predilecţie ţuică, marmeladă sau magiun de prune,<br />
torturile sau dulceţurile complicate cu batoane de<br />
scorţişoară, frunze de mentă, cuişoare sau mirodenii de<br />
peste mări şi ţări, caracteristice Ardealului, nu le-am<br />
întâlnit aici, deoarece gătitul ca arta culinară şi cu<br />
adausuri exotice cerea timp, pricepere şi trebuie spus:<br />
era o tradiţie de sute de ani.<br />
În zona de periferie a Bucureştilor viaţa se derula<br />
după zeci de tradiţii, fiecare dintre locuitorii ei adusese<br />
de departe cu el tot ce i-a fost drag şi important, atât în<br />
suflet cât şi în saci, paporniţe sau lăzi de zestre pictate<br />
şi grele, iar vremurile, ele le-au sortat şi cernut şi aşa de<br />
la Vama Veche a Chirigiilor de-a lungul Rahovei,<br />
Alexandriei şi până departe în Măgurele era un mic<br />
Babilon.<br />
Vile mai bogate şi mai puţin bogate tiveau acest pod al<br />
Calicilor, care însă toate aveau gardul tradiţional din<br />
fier forjat, curticele şi ele pline de flori din primăvară<br />
până în toamnă, casele erau din cărămidă stabilă, iar la<br />
demolări praful nu se aşeza cu una cu două timp de<br />
câteva luni, iar macaralele au avut de luptat cu<br />
fundamentele adânci, deoarece propietarii avuseseră şi<br />
banii şi răbdarea necesară să îşi aşeze construcţiile<br />
stabil şi curat.<br />
Acum acolo sunt blocuri peste blocuri, culorile<br />
balcoanelor, tencuiala căzută şi rufele spânzurate de jur<br />
împrejur de pe balcon ce au luat locul în anii 80<br />
cartierului de vile de odinioară, a cărui farmacie de la<br />
Pecineaga pentru mine rămâne de neuitat, te fac când<br />
treci pe strada îngustă, blocată acum cu zeci de maşini,<br />
parcate după legile celui ce şofează, să îţi păstrezi<br />
ochelarii de soare tot timpul anului.<br />
Într-un fel trebuie să trăieşti şi acolo unde alţii se<br />
cred într-un film horor, trebuie să poţi parcurge lumea<br />
vieţii tale, chiar dacă amintirile te fac uneori să-ţi muşti<br />
buzele sau să îţi faci un ceas la mână cu dinţii, ca peste<br />
tot în copilărie.<br />
ANNI- LOREI MAINKA<br />
75
Scena<br />
OMAGIU UNUI ACTOR ROMÂN<br />
PREMIAT LA CANNES, 2005.<br />
Ion Fiscuteanu, „La mulţi ani, maestre”,<br />
Teatru. Ediţie îngrijită de Nicolae Băciuţ,<br />
Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010<br />
„La mulţi ani, maestre” este un text inedit al actorului şi<br />
scriitorului Ion Fiscuteanu. Manuscrisul mi-a fost pus la<br />
dispoziţie de Liliana Bogdaniuc, de la Teatrul Naţional din<br />
Târgu- Mureş, iar Magda Fiscuteanu, soţia actorului, şi-a dat<br />
acordul pentru publicarea piesei” – precizează Nicolae Băciuţ –<br />
îngrijitorul acestei ediţii, la sfîrşitul piesei, pentru ca lucrurile să<br />
se clarifice. Faptul că există oameni generoşi, de bună credinţă,<br />
promotori culturali care să se ocupe de opera celor dispăruţi este<br />
admirabil. Pe de altă parte, notorietatea de care s-a bucurat<br />
actorul târgu-mureşean după primirea premiului de la Cannes, ar<br />
fi îndreptăţit forurile abilitate să se ocupe de creaţiile lui literare,<br />
mai ales că acestea vizau lumea teatrului şi a poeziei. E destul de<br />
frustrant că acest lucru se întâmplă doar după dispariţia<br />
autorului. Dar, mai bine acum decât niciodată.<br />
Ion Fiscuteanu a fost nu numai un actor de excepţie, care a<br />
făcut cinste teatrului şi filmului românesc pretutindeni în lume,<br />
dar s-a dovedit a fi şi un creator sensibil, cu mult har<br />
scriitoricesc.<br />
Cartea de faţă cuprinde, pe lângă piesa inedită, un interviu cu<br />
actorul Ion Fiscuteanu realizat de Nicolae Băciuţ, un articol legat<br />
de activitatea sa în teatru şi film şi un medalion omagial scrise<br />
tot de Niclae Băciuţ, la trecerea actorului la cele veşnice.<br />
Adunate în acest bucheţel omagial şi luminate de candela<br />
amintirii, aceste rânduri sunt binevenite şi chiar providenţiale<br />
atât pentru târgu-mureşeni, cât şi pentru întreaga dramaturgie<br />
românească, întrucât Ion Fiscuteanu a fost şi rămâne o emblemă<br />
a românilor de pretutindeni.<br />
Piesa „La mulţi ani, maestre!” îşi desfăşoară acţiunea în<br />
noaptea de Crăciun sau de Revelion, într-un decor ciudat,<br />
marcat de lumini care vor delimita spaţiul de joc, în care se<br />
proiectează ori chiar se amenajează un brad de Crăciun, element<br />
necesar creării atmosferei sărbătorilor. Desigur că personajul<br />
principal nu poate fi altul decât Moş Crăciun, alunecat...prin<br />
timp în acest birou de lucru. Copilul existent în fiecare om şi<br />
care-şi păstrează atributele, va intra în<br />
joc imediat.<br />
De fapt, sub aparenţa fanteziei, se<br />
derulează prin faţa noastră o poveste de<br />
viaţă cât se poate de reală.<br />
În noaptea în care se împlinesc<br />
visele, Soţia Maestrului primeşte de la<br />
Moş Crăciun ceea ce şi-a dorit toată<br />
viaţa: o rochie de mireasă.<br />
De fapt, autorul a inventat un<br />
personaj în dublă ipostază, aceea de<br />
Moş Crăciun şi de Maestru, proprietarul<br />
biroului cu pricina.<br />
Vraja nu se întrerupe, nici când Soţia<br />
Maestrului revine îmbrăcată în rochia<br />
de mireasă primită în dar. Reacţia<br />
Maestrului substituit în pielea lui Moş<br />
Crăciun este, evident, una la polul opus<br />
celei de până acum.<br />
E un joc permanent de substituiri, de<br />
gânduri şi amintiri de care se lasă furat<br />
spectatorul. Hazul şi neverosimilul apar<br />
la fiecare replică, pe măsură ce soţia îi<br />
relatează Maestrului întâlnirea cu Moş Crăciun iar acesta o<br />
ironizează.<br />
Palierele realitate-închipuire, în permanentă alternanţă, dau<br />
naştere unui soi de fantezie comico-tragică, aşa cum se<br />
întâmplă şi-n viaţă, îndeobşte, când oamenii, una fac şi alta<br />
visează ori îşi închipuie. Închipuirea n-o poate opri nimeni şi<br />
ea pune stăpânire pe om, chiar şi în momentele cele mai<br />
banale şi chiar mai tragice ale existenţei contidiene.<br />
Acest joc de aparenţe, alternanţă de închipuiri suprapuse<br />
peste realitatea dură în care trăieşte cuplul ajuns la o anumită<br />
vârstă, e menit să arunce o privire-n oglindă asupra vieţii în<br />
general, lipsită de farmec şi de noutate, în care protagonistul<br />
uneori se refugiază în alcool sau în vise pentru a depăşi<br />
anodinul.<br />
Contrastul, antiteza sunt atât de mari încât iscă ridicolul de<br />
situaţie şi de limbaj. De fapt, sunt amintite adevăruri de când<br />
lumea ale vieţii conjugale, ale singurătăţii-împreună după ce<br />
rutina şi-a pus amprenta pe ambii soţi şi nu mai există nici<br />
urmă de fior şi de pasiune, fiecare refugiindu-se în altceva.<br />
Căutând însă în adânc, e vorba de ratare, de vise destrămate,<br />
de multă dezamăgire şi de eşuare în viaţă, iar la sfîrşit, de<br />
marginalizare şi însingurare totală.<br />
Şi Maestrul şi Soţia lui îşi continuă meditaţiile prilejuite de<br />
seara de Crăciun când, de obicei, se fac bilanţurile şi în loc să<br />
trăiască feeria Naşterii, ajung să-şi reproşeze (de fapt, să<br />
monologheze fiecare în legea lui) despre nefericirea la care s-<br />
a ajuns, învinuindu-se reciproc. Lucruri care nu s-au spus<br />
niciodată, lucruri amânate, acum ies la iveală cu o forţă<br />
nebănuită şi sunt aruncate în faţa celuilalt.<br />
Rochia de mireasă, prin albul său, reprezintă simbolul<br />
neprihănirii, al începutului, al<br />
promisiunilor, al visurilor încă în<br />
faşă. Şi acum, sub ochii Maestrului,<br />
ea reprezintă o nouă viziune asupra<br />
Soţiei, o redescoperire a ei.<br />
De fapt, peroraţiile<br />
Maestrului se desfăşoară la un<br />
moment dat, fără auditoriu şi relevă<br />
zădărnicia oricărei încercări de<br />
remediere a situaţiei: “Singur Iar<br />
fără public Ruşine! A plecat şi sala<br />
a rămas goală. Ce trist e, când n-ai<br />
cu cine vorbi. Când n-ai un singur<br />
spectator caresă te asculte…Ratat<br />
actor!”<br />
→<br />
______________<br />
Imagine de la lansarea cărţii „La<br />
mulţi ani, maestre” - foaierul<br />
Teatrului Naţional din Târgu-<br />
Mureş, 8 noiembrie 2010: Csápo<br />
György, directorul instituţiei,<br />
Magda Fiscuteanu, soţia actorului,<br />
scriitorii Valentin Marica, Nicolae<br />
Băciuţ, actriţa Serenela Mureşan<br />
76
Un al treilea moment are ca protagonist acelaşi personaj într-o<br />
altă ipostază, ducând o tavă plină cu bunătăţi şi dialogând cu<br />
Prostituata, în faţa căreia doreşte să epateze. Printre replici, sunt<br />
strecurate adevărate panseuri, reflecţii despre viaţă şi oameni.Ex.<br />
“Ar trebui ca tot ce se compune pe lumea asta să iasă din<br />
femeie,” (…) Femeia e o desăvârşire a Domnului, o minunată<br />
creaţie de păcat şi iubire. Şi păcat că nu ştie să folosească harul<br />
acesta decât foarte puţin”.<br />
Pe fondul unui poem recitat de Maestru, apare un alt personaj,<br />
Cabotinul, care, într-un fel, reprezintă dreapta conştiinţă a<br />
fiecăruia, având menirea de a rosti adevărul, chiar dacă învăluit<br />
în cuvinte alese şi linguşeli de complezenţă, aşa cum fac<br />
arlechinii pe lângă tronul regelui.<br />
Fiecare se ceartă cu nălucile, cu propriile fantasme, cu<br />
fantoşele trecutului ori ale prezentului, cu toate frustrările<br />
dobândite în ani de zile de nemulţumiri şi angoase.<br />
Refugiul pe care şi-l găsesc în băutură îi ajută să rostească,<br />
ceea ce n-ar fi spus în alte împrejurări: “Ai dreptate, una sunt şi<br />
alta fac. Beau pentru sărăcie de cuget şi bogăţie de nimic”. (…)<br />
Sincer, singur nu e bine niciodată şi ce-i mai rău e că mă<br />
părăsesc şi eu şi atunci nu mai sunt decât un nimeni” – le spune<br />
Maestrul celor doi musafiri neaşteptaţi, Prostituata şi Cabotinul.<br />
Cei trei creează un moment festiv cu lumini, artificii,<br />
îmbrăţişări, până intervine un al patrulea personaj, Fiul<br />
Maestrului. Este timpul reproşurilor şi al desluşirilor. Se spun<br />
adevăruri dureroase despre familie. De fapt, e vorba de o obidă<br />
care a dospit mult timp şi care acum a răbufnit la suprafaţă.<br />
Se probează din plin vorbele Eccleziastului: “Deşertăciune,<br />
deşertăciune, totul e deşertăciune şi goană după vânt”.<br />
Maestrul constată că toate visele lui, deşi împlinite, s-au<br />
dovedit a fi deşertăciune: “Visul vieţii mele a fost să fiu actor, să<br />
am un fecior şi să am o maşină. Visul s-a împlinit, maşina a<br />
ruginit, copiii au plecat, iar talentul s-a înălţat ca o scânteie, ca<br />
un abur pe cer” – spune el.<br />
El le împărtăşeşte – nu fără o doză de sarcasm, ori de umor -<br />
personajelor închipuite de el însuşi, drama vieţii lui:<br />
“Maestrul: Boala scurmă înăuntru şi e mai dăunătoare<br />
ca dragostea, uneori şi iubirea e un pervers cancer aş spune, în<br />
stare de metastază. Aproape nimeni nu scapă de ea. Uneori<br />
durerea e atât de mare, încât nici nu o mai simţi, creierul îţi<br />
rămâne înţepenit într-un gând pe care nu-l mai poţi rosti. Eşti<br />
rupt în tine şi de tine îndepărtat de tot şi nu ştii când mai eşti şi<br />
dacă mai eşti. Şi prefăcut într-o ceaţă fluidă, se topeşte pe<br />
dinăuntru mut. Atuncea, Doamne, oare mai exist! Sunt dincolo<br />
de mine Sunt dincolo de noi sau chiar durerea nu mă mai<br />
atinge!”<br />
Adunarea se completează cu nevasta Cabotinului, un al<br />
cincilea personaj care intră imediat în joc, alături de ceilalţi.<br />
În toiul petrecerii, precizează autorul în indicaţiile<br />
regizorale, “totul se teleportează într-un spaţiu care devine<br />
confuz”.<br />
E timpul trezirii la realitate, fiincă apare Soţia Maestrului,<br />
care-i găseşte pe toţi prăbuşiţi. Crezând că soţul ei a murit, începe<br />
să plângă la capul său. Ea-şi face un lung proces de conştiinţă<br />
şi mea culpa pentru că nu a ştiut să-şi păstreze căsnicia:<br />
“Tu, mândria orgoliului meu fără de măsură, iartă-mă, can<br />
atâtea rânduri, că şi eu iertatu-te-am! Iartă-mă că n-am ştiut<br />
niciodată cine eşti şi nici nu voi putea afla. Asta m-a înnebunit,<br />
că nu ştiam cine eşti, nu te-am meritat, dar n-am ştiut să-mi plec<br />
capul la genunchii tăi, din trufie şi prostie care-ncape într-o<br />
femeie smulsă din nimic. M-ai făcut să fiu cineva. Din ce-mi<br />
dădeai vroiam şi mai mult. Ţi-am furat dragostea pe care ţi-am<br />
arătat-o dintr-un-ntâi. Ţi-am transferat-o fără să simt, fără să<br />
ştiu, copiilor. Iar tu n-ai mai avut nimic. Te-am însingurat, ai<br />
rămas singur şi tu nu mi-ai reproşat-o niciodată, ascunzându-te<br />
în băut. Eu sunt vinovată de tot!”<br />
Trezit, în cele din urmă şi mahmur, cei doi se împacă,<br />
nevasta zăreşte masca şi costumul lui Moş Crăciun şi realizează<br />
că el a fost. De fapt, replica finală e cheia acestui microspectacol:<br />
“Cred că de fapt nimic nu e aievea…”.<br />
Scrisă la modul direct, prin replici pe înţelesul tuturor,<br />
chiar dacă uzează de mijloace artistice care ilustrează<br />
fantasticul, absurdul, piesa este o fantezie care pune pe prim<br />
plan cuplul conjugal cu problemele lui. Personajele sunt<br />
credibile, chiar şi cele fictive, se străduiesc să pară persoane<br />
reale, prin jocul lor şi prin limbajul folosit. Ele aduc la zi o<br />
problemă cât se poate de actuală: aceea a comunicării interumane.<br />
Nicolae Băciuţ completează cartea de faţă cu un interviu<br />
foarte interesant luat actorului şi scriitorului Ion Fiscuteanu în<br />
2005, anul recunoaşterii sale drept cel mai bun actor la<br />
Festivalul de la Cannes, unde a interpretat în film, rolul<br />
principal din “Moartea domnului Lăzărescu” – în regia lui<br />
Cristi Puiu.<br />
După ce îi face o prezentare a vieţii şi carierei artistice şi<br />
citează din cronicile timpului referitoare la acest film medaliat<br />
la Cannes şi despre performanţele actoriceşti ale lui Ion<br />
Fiscuteanu, Nicolae Băciuţ subliniază faptul că protagonistul<br />
este “actorul de lângă noi” care a slujit scena Teatrului<br />
Naţional din Târgu-Mureş cu devotament şi dăruire, creând<br />
zeci de roluri memorabile, “cu eleganţă, pasiune şi<br />
modestie”. Palmaresul său numără peste 60 de roluri în teatru,<br />
dar şi importante roluri în film unde, regizori precum Mircea<br />
Danieliuc, Alexandru Tatos, Lucian Pintilie, Nae Caranfil,<br />
Nicolae Mărgineanu i-au valorificat disponibilităţile<br />
actoriceşti şi l-au distribuit în câteva roluri memorabile, în<br />
douăzeci de filme, dintre care, cele mai multe, de referinţă<br />
pentru cinematografia românească: “Glisando”; “Iacob”;<br />
“Balanţa”; “Cel mai iubit dintre pământeni”, “Sindromul<br />
Timişoara”, ca să nu mai vorbim despre rolul titular din<br />
“Moartea domnului Lăzărescu”.<br />
Recunoaşterea internaţională de care s-a bucurat în 2005<br />
l-a făcut să viseze la nominalizarea la Oscar ca încununare a<br />
unei vieţi artistice de excepţie.<br />
Volumul anterior al lui Ion Fiscuteanu, intitulat:<br />
“Strugurii de furat îs mai buni” – s-a remarcat prin<br />
naturaleţe, simplitate, dramatism şi multă sensibilitate,<br />
subliniază Nicolae Băciuţ în interviul cu acesta.<br />
Interviul pune accent pe începuturile actorului, despre<br />
admiterea la teatru, pe formarea sa ca actor, având-o ca<br />
profesoară pe Dina Cocea, apoi pe George Carabin şi pe Jani<br />
_______<br />
Foto: Svejk, în PERIPEŢIILE BRAVULUI SOLDAT<br />
ŠVEJK, de Jaroslav Hašek, regia artistică Eugen Mercus,<br />
1986<br />
77
Cojar, iar drept colegi pe Gheorghe Dinică, pe Marinuş şi pe<br />
alţii, astăzi dispăruţi. Ion Fiscuteanu şi-a amintit de primele<br />
roluri interpretate în Institutul de Teatru. Printre rolurile visate<br />
este cel al Prinţului Danemarcei din piesa shakespeariană.<br />
Tot în acest interviu, Ion Fiscuteanu mărturiseşte şi despre<br />
pasiunea sa pentru literatură, ceea ce l-a îndemnat să scrie:<br />
“Cred că la mine dorinţa de a face literatură se trage din faptul<br />
că sunt un atent observator de viaţă şi crescut într-un mediu în<br />
care n-am trecut întâmplător pe lângă lucruri. Şi când am simţit<br />
nevoia, toate aceste observaţii s-au transformat în literatură.<br />
Mai greu a fost cu poezia. Cu proza lucrurile au fost mai uşoare.<br />
Nu este o relaţie directă între improvizaţia pe scenă şi creaţia<br />
literară. Dar e la îndemâna oricui să constate că cine are<br />
abilităţi de a improviza, de a crea în spaţiul literaturii, va putea<br />
mai uşor să improvizeze pe scenă, atunci când situaţia o cere.<br />
Improvizaţia dezvoltă imaginaţia actorului. Sunt improvizaţii pe<br />
care nu le observă decât spectatorii foarte avizaţi, cei care<br />
cunosc textele unor piese, pentru ceilalţi nu e decât derularea<br />
firească a replicilor”.<br />
Actorul vorbeşte despre rolul care i-a adus laurii, că a fost<br />
foarte dificil şi că: “După « domnul Lăzărescu » nu mai pot juca<br />
orice.”<br />
În articolul “Ion Fiscuteanu mai “confiscă” un premiu” –<br />
Nicolae Băciuţ precizează: “După ce anul trecut şi-a adjudecat<br />
„Lebăda de aur” (tot erau românii acuzaţi că mănâncă lebede<br />
vieneze) la… Copenhaga, actorul târgumureşean Ion<br />
Fiscuteanu, originar din Sânmihaiu de Câmpie”, (ceea ce nu<br />
poate decât să-i umple de orgoliu şi de mândrie pe cei din<br />
zonă!), a început 2006 cu încă un premiu, tot pentru rolul<br />
principal din „Moartea domnului Lăzărescu”, filmul lui Cristi<br />
Puiu. Premiul Fipresci i-a fost acordat la cea de a 17-a ediţie a<br />
Festivalului de film de la Palm Springs (California) pentru „cel<br />
mai bun actor”. Dacă avem în vedere că la Festival au<br />
participat 231 de filme din 71 de ţări, premiul câştigat de Ion<br />
Fiscuteanu este cât se poate de prestigios. E al nouălea premiu<br />
pe care filmul „Moartea domnului Lăzărescu” îl aduce<br />
cinematografiei româneşti (Marele Premiu „Un certain<br />
regard”, Cannes, 2005, Premiul publicului la TIFF, 2005, Cluj-<br />
Napoca, Marele Premiu „The silver Orb”, Alba regia, 2005,<br />
Marele Premiu „The Golden Tower”, Palic, 2005, Marele<br />
Premiu al Juriului, Copenhaga, 2005, Lebăda de Aur – pentru<br />
cel mai bun actor, Ion Fiscuteanu, Copenhaga, 2005, Premiile<br />
„Bayard d’Or” pentru „cel mai<br />
bun film” şi „cea mai bună<br />
actriţă”, Luminiţa Gheorghiu,<br />
Namur, 2005).”<br />
Ca urmare a acestor strălucite<br />
rezultate şi în consens cu alte foruri<br />
culturale şi artistice, lui Ion<br />
Fiscuteanu i se acordă şi titlul de<br />
“Cetăţean de onoare al oraşului” în<br />
anul 2006.<br />
Un articol omagial care încheie<br />
cartea de faţă este şi cel intitulat:<br />
“Moartea domnului Fiscuteanu”<br />
scris de Nicolae Băciuţ în 29<br />
decembrie 2007, în care se face o<br />
trecere în revistă a principalelor<br />
roluri jucate în cariera de actor de<br />
film şi teatru. Din păcate, reies din<br />
articol unele aspecte dureroase<br />
pentru marele actor, subliniate de<br />
Nicolae Băciuţ cu multă mâhnire:<br />
“Din păcate, mult prea<br />
repede, a fost distribuit de Cel de<br />
Sus în ultimul său rol, cel din<br />
„Marea Trecere”. Ion Fiscuteanu<br />
a plecat cu un acut sentiment al<br />
frustrării, pentru că după cele<br />
peste şaizeci de roluri jucate pe<br />
scena Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, această instituţie<br />
i-a închis uşile în nas. M-a sunat disperat, întrebându-mă ce-i<br />
de făcut pentru a putea juca până în ultima clipă teatru,<br />
singura lui raţiune de a fi. Nu suporta gândul să fie scos din<br />
teatru, să fie „pensionat” definitiv, să nu mai poată juca pe<br />
scenă, atâta vreme cât mai are suflu, cât mai poate să dea ce<br />
are mai bun în el pentru teatru. Ion Fiscuteanu pune punct, pe<br />
neaşteptate, la 8 decembrie 2007, unei cariere strălucite, nu<br />
la multă vreme după ce împlinise 70 de ani. Dincolo de bolile<br />
fizice, Ion Fiscuteanu a murit de teatru. Aceasta era boala sa.<br />
Nu putea să-şi conceapă viaţa în afara scenei, a ecranului, a<br />
scrisului”.<br />
Un actor care “a murit de teatru”, la fel cum poeţii se<br />
îmbolnăvesc şi mor “de Poezie”.<br />
Nicolae Băciuţ subliniază cu mult tact profesional:<br />
“Nu ştiu dacă, aşa cum afirma un critic de film, Ion<br />
Fiscuteanu „în rolul domnului Lăzărescu, face rolul vieţii<br />
lui”, dar cred că a învăţat să moară prin acest rol, cu care a<br />
încheiat triumfal, o carieră, un destin.”<br />
În încheiere cărţii, Nicolae Băciuţ scrie cu emoţia lumânării<br />
pâlpâinde şi topindu-se luminând, despre acest minunat om şi<br />
prieten Ion Fiscuteanu:<br />
“Pentru mine, Ion Fiscuteanu n-a murit. Nici nu s-a dus<br />
„să moară puţin”, cum ar spune un mare dramaturg. Ţin<br />
pentru el deschis „sertarul cu aplauze”.<br />
Această carte este o<br />
restituire necesară, nu numai pentru<br />
actorii şi scriitorii din spaţiul<br />
mureşean, ci pentru tot românul care<br />
s-a bucurat enorm atunci când un<br />
concetăţean a adus lauri şi a purtat<br />
numele ţării şi al filmului românesc la<br />
cea mai prestigioasă confruntare cu<br />
toţi actorii din lume.<br />
Este o carte necesară şi<br />
binecuvântaţi fie cel care a scris-o,<br />
cel care a editat-o şi cel care o va citi<br />
cu luare aminte şi cu consideraţia pe<br />
care trebuie s-o dăm acum şi<br />
întotdeauna, marilor personalităţi<br />
româneşti care ne reprezintă.<br />
CEZARINA ADAMESCU<br />
________<br />
Foto: Mamona, în ELISABETA<br />
DIN ÎNTÂMPLARE O FEMEIE,<br />
de Dario Fo, regia artistică Cristian<br />
Ioan, 2005 (sus), în filmul „Moartea<br />
domnului Lăzărescu”, în regia lui<br />
Cristi Puiu (jos)<br />
78
Corala Magna – formaţie corală mixtă înfiinţată în<br />
urmă cu 12 ani la iniţiativa profesorului Valer Perşa, în<br />
cadrul Casei de cultură a Municipiului Gherla -<br />
continuatoare a Corului Sindicatelor din Învăţământ, este<br />
alcătuită mai ales din cadre didactice, care îşi asumă<br />
astfel o responsabilitate în domeniul educaţiei prin<br />
propagarea culturii muzicale,<br />
îndeosebi a muzicii corale<br />
româneşti, dar şi a celei<br />
universale.<br />
După o muncă susţinută<br />
de îmbogăţire a repertoriului<br />
cu lucrări îndeosebi ale<br />
compozitorilor: Ion Vidu,<br />
Augustin Bena, Tudor Jarda,<br />
Iacob Mureşanu şi Marius<br />
Cuteanu şi alţii, corul a<br />
prezentat o serie de concerte în<br />
unele localităţi din Ardeal, cu<br />
ocazia unor evenimente ce ţin de istoria naţională şi de<br />
sărbătorile religioase, prezentând piese adecvate într-o<br />
concepţie şi interpretare de clasă. Anual, corul prezintă<br />
opt, zece spectacole în cadrul Casei de Cultură din<br />
Gherla, un moment mai aparte constituindu-l Zilele<br />
Oraşului, când formaţia îşi etalează calităţile – diversitatea<br />
pieselor, armonie interpretativă, multă pasiune pentru<br />
muzică, dăruire, alături de invitaţi din oraşele învecinate,<br />
oferind în cadrul somptuos al Catedralei Armeneşti, un<br />
adevărat regal muzical!<br />
Diplomele cu care corul se mândreşte atestă<br />
participarea la festivalurile din judeţ: Festivalul de<br />
primăvară, organizat în fiecare an la Câmpia Turzii,<br />
precum şi cel bianual, Festivalul omagial Augustin Bena<br />
de la Cluj.<br />
Începând cu anul 2005, în noul context al relaţiilor<br />
municipiului Gherla cu străinătatea, are loc prima ieşire a<br />
Coralei înafara ţării, alături de formaţiile locale – taraf şi<br />
dansuri populare româneşti. Aceste mesaje de aleasă artă<br />
s-au încadrat în contextul schimburilor culturale prilejuite<br />
de relaţiile Asociaţiilor de înfrăţire dintre oraşul nostru şi<br />
localităţile – Nendaz (Elveţia) şi Yzeure (Franţa), unde<br />
artiştii gherleni s-au bucurat de aprecierile auditoriului din<br />
oraşele în care au prezentat concerte, cu ecouri în presa<br />
locală şi în inimile oamenilor! De remarcat faptul că de<br />
câţiva ani, Casa de Cultură din municipiul nostru oferă<br />
cadrul propice desfăşurării unui festival coral de toamnă,<br />
manifestare iniţiată de către Corala Magna şi dirijorul său;<br />
e un adevărat eveniment artistic onorat de participarea<br />
unor formaţii de prestigiu.<br />
Din anul 2005, în urma cunoaşterii unor oameni de<br />
afaceri şi oficialităţi din localitatea Cupello, regiunea<br />
Chieti din Italia, Corala a prezentat câteva spectacole bine<br />
apreciate în Cupello şi localităţile învecinate. A fost şi de<br />
data aceasta, nu doar un prilej de afirmare, dar şi un<br />
schimb de experienţă, o posibilitate de cunoaştere de către<br />
membrii formaţiei nu doar a valorilor occidentale, dar şi a<br />
unor aspecte de ordin social, administrativ etc.<br />
Repertoriul, însumând în prezent peste 120 piese,<br />
calitatea interpretării se datorează talentului şi<br />
perseverenţei profesorului de muzică de la Liceul Ana<br />
Ipătescu, dirijorul Valer Perşa. Absolvent al Liceului<br />
pedagogic Gheorghe Lazăr din Cluj, s-a bucurat de<br />
îndrumarea profesorului Marius Cuteanu, activitatea<br />
acestuia constituind subiectul lucrării de grad a<br />
discipolului său, lucrare tipărită în anul 2005.<br />
Valer Perşa îşi aminteşte cu bucurie de anii de<br />
studenţie de la Facultatea de Muzică din cadrul<br />
Institutului Pedagogic din Târgu-Mureş, unde a absolvit<br />
în anul 1977: – Mă gândesc întotdeauna cum ar<br />
aprecia d-na conf. univ.<br />
Valeria Covătaru, sau prof.<br />
Bujor Dânşorean felul în care<br />
eu pun în lucru, interpretez<br />
piesele muzicale şi caut să mă<br />
apropii de ceea ce făceau ei,<br />
să aplic indicaţiile primite<br />
atunci de la aceşti dirijori de<br />
excepţie!..., dar marea lui<br />
admiraţie se îndreaptă spre<br />
maestrul său de suflet,<br />
profesorul Marius Cuteanu,<br />
despre care a realizat o<br />
documentată lucrare, Marius Cuteanu – bagheta<br />
dragostei de cânt românesc, tipărită apoi cu contribuţia<br />
Vioarei Temian, la Editura Imprimeria Ardealul, Cluj-<br />
Napoca, 2005. Aşa cum mărturiseşte în Argument,<br />
încearcă să prezinte (şi reuşeşte) viaţa de apostolat în<br />
domeniul muzicii corale a aceluia care este încă<br />
profesorul Marius Cuteanu, profesorul meu de muzică<br />
din Liceul Pedagogic, a cărui activitate a marcat viaţa<br />
multora dintre foştii săi elevi, demonstrându-ne tuturor<br />
că muzica corală, prin specificul său, îşi ocupă locul<br />
binemeritat în panoplia celorlalte genuri mizicale, cu<br />
un rol deosebit în ridicarea spirituală a maselor (…).<br />
Profesorul face parte dintr-o familie cu preocupări<br />
în domeniul muzicii: bunicul dinspre tată făcuse studii<br />
muzicale aprofundate la Liceul din Năsăud, iar tatăl,<br />
preotul Virgil Cuteanu, redactase încă în perioada<br />
studenţiei la Gherla, un curs de teorie muzicală –<br />
primul de acest gen – după model german, pentru uzul<br />
colegilor teologi. Marius Cuteanu, născut la 4<br />
noiembrie 1917, în Lemniu, fostul judeţ Someş, se<br />
afirmă ca dirijor încă elev fiind la Liceul George<br />
Bariţiu, Cluj, unde studiază între anii 1928 – 1936, când<br />
îşi va lua examenul de maturitate. În 1936, se înscrie la<br />
Facultatea de Drept, iar în 1938 se înscrie şi la<br />
Conservator, dar din cauza războiului îşi întrerupe<br />
studiile până în anul 1945.<br />
După cedarea Ardealului de Nord, printre familiile<br />
de intelectuali români care rămân la Cluj pentru<br />
pregătirea populaţiei asuprite pentru a rezista ocupaţiei<br />
maghiare, se numără şi familia preotului Cuteanu,<br />
alături de poetul Iosif Moruţan (din Feldioara-Cătina),<br />
şi de marele patriot, dr. Emil Haţieganu, în jurul<br />
publicaţiei fondate de acesta, ziarul Tribuna Ardealului!<br />
De la înfiinţarea Corului mixt al Reuniunii Mariane<br />
din cadrul Bisericii greco-catolice, 1942, până în martie<br />
2005, când un accident vascular i-a curmat activitatea<br />
de dirijor, viaţa Profesorului a fost un glorios arc peste<br />
timp, o tinereţe fără bătrâneţe, în care a slujit muzica şi<br />
oamenii. Multe diplome îi atestă această activitate; din<br />
1999, e Cetăţean de onoare al Municipiului Cluj-Napoca,<br />
iar în 2003 i se acordă Diploma omagială a →<br />
79
Sf. Iosif şi Medalia Jubiliară 150 de ani de la întemeierea<br />
Eparhiei de Gherla – Armenopolis. A elaborat 16<br />
culegeri de cântece pentru toate vârstele, unele lucrări<br />
impunându-se de mult în nu doar în repertoriul formaţiilor<br />
din ţară, dar şi al unor coruri din străinătate, lucrările<br />
caracterizându-se printr-o melodicitate şi cantabilitate<br />
deosebită, printr-un lirism aparte, prin armoniile aparte pe<br />
care le conţin, prin momentele de nuanţă şi culoare bine<br />
alese, armonizate cu textul poetic. Amintim Ce-ţi doresc<br />
eu ţie, şi În temeiul codrului, pe versuri de Mihai<br />
Eminescu, Ţara mea mândră grădină, versuri de C.<br />
Petrila, Rodica şi Dulce Bucovină, pe versuri de Vasile<br />
Alecsandri, cantata Cea de pe urmă noapte a lui Mihai<br />
Viteazul, versuri Dimitrie Bolintineanu, şi un număr<br />
însemnat de lucrări religioase, precum Ave Maria,<br />
Rugăciune ş.a. Prin tot ce a făcut Marius Cuteanu se în<br />
scrie în rândul străluciţilor ctitori ai culturii muzicale<br />
Arma noastră să ne fie/ Cânturile ce răpesc/ Muzica şi<br />
poezia/ Cu parfumul lor ceresc…<br />
Activitatea dirijorului Valer Perşa a fost marcată de<br />
exemplul Dascălului său. Ea este una complexă,<br />
presupunând o continuă reîmprospătare a forţelor corului,<br />
o muncă atentă cu fiecare interpret, căruia trebuie să-i<br />
găsească locul cel mai potrivit în economia formaţiei, să<br />
ştie să-i pună în evidenţă calităţile vocale…<br />
Profesorul gherlean a ştiut să treacă adesea peste<br />
momente dificile din viaţa sa şi să continue activitatea în<br />
care sunt angajaţi mulţi oameni cu dragoste de frumos,<br />
dispuşi la sacrificii pentru propăşirea cântecului şi a<br />
tradiţiei locale. Aceste calităţi şi efortul de-a lungul unui<br />
deceniu de activitate, au fost recunoscute de locuitorii<br />
oraşului, de Primărie, care s-a exprimat prin Diploma<br />
Omagială acordată coralei! În vremuri ca acestea nu<br />
ducem totuşi lipsă de talente şi respect pentru artă, pentru<br />
româneşti, precum: Gavriil Musicescu, Ciprian muzica adevărată care durează prin valoarea ei, dincolo<br />
Porumbescu, Gheorghe Dima, Ion Vidu, D.G.Kiriac, de orice criză!<br />
Augustin Bena, având ca motto al vieţii şi muzicii sale:<br />
IULIAN DĂMĂCUŞ<br />
__________________________________________________________________________________________<br />
Mi-am repetat încă şi încă: să nu<br />
cumva să neglijez lectura, să nu ader<br />
la acest punct slab al tinerei generaţii,<br />
care se îneacă progresiv şi sigur întrun<br />
vizual facil, ce le-a fost creat de alte<br />
generaţii mult mai harnice. Gata cu<br />
insinuările...Ziceam că m-am „obligat<br />
„să mă...împiedic de cărţi, să le<br />
determin să mă arate cu degetul. În<br />
baie aşteaptă inegalabilul Pessoa să<br />
fie recitit. Pe birou e un Kundera, la<br />
geam stă Complexul lui Di, de Dai<br />
Sijie. Undeva incită jurnalul lui Julien<br />
Green, iar în bucătărie e cartea lui<br />
Sasa Stanisic, Cum repară soldatul<br />
gramofonul. Trebuie urgent să reiau<br />
Împăratul muştelor de Golding (traducere<br />
de Const. Popescu), să văd<br />
cum percep acum profanarea posibilului<br />
paradis. Libertatea absolută nu<br />
poate crea fericirea societăţii Nici<br />
măcar puritatea copiilor nu poate<br />
rămâne nepervertită Cine poate<br />
pătrunde în bezna inimii omeneşti<br />
Cum izbucneşte răul Unde<br />
sălăşluieşte violenţa De ce strigă<br />
copiii lui Golding „înjunghie fiara,<br />
taie-i grumazul, sa iasă sânge!!!”<br />
Să vedem ce se întâmplă la<br />
cinema... Jang stă în celulă cu alţi trei<br />
deţinuţi. E condamnat la moarte, e<br />
vinovat, a ucis. La televizor, printre<br />
alte ştiri, se anunţă şi încercarea de<br />
sinucidere a lui Jang. O femeie<br />
înşelată de soţ - o cheamă Yeon - se<br />
înduioşează şi vrea să-l cunoască pe<br />
acel nefericit. Merge la închisoare, îl<br />
vizitează, îi restituie speranţă şi<br />
iubire. Îi arată, în fond, că violenţa<br />
poate fi învinsă prin tandreţe şi<br />
gesturi sensibile. Brutalitatea poate fi<br />
îmblânzită, omul trebuie să fie o<br />
fiinţă superioară. Ea îi ilustrează cele<br />
patru anotimpuri, acolo la vorbitorul<br />
închisorii. Tapetează pereţii cu culori<br />
tonice, alungând pentru o clipă cenuşiul<br />
zidurilor tragice. Remarcându-i<br />
dispariţiile de acasă, soţul ei înţelege,<br />
în sfârşit, meandrele suferinţelor din<br />
iubire şi devine generos, tolerând<br />
ultima ei vizită la Jang, vrând să-i ia<br />
suflul vital, ca să poată avea ea energie<br />
de a trăi...Orice iubire are doza de<br />
sufocare, anulare de personalităţi,<br />
gelozie şi învârtire în cerc...Am vorbit<br />
aici despre filmul lui Kim-Ki-Duk-<br />
Suflu din 2007, cu actorii Chang<br />
Chen (Jang) şi Ji-a Park ( Yeon).<br />
Poate că bezna unei inimi poate fi<br />
luminată de o altă inimă. Sau de o<br />
carte. Poate de un film. Merită<br />
încercat.<br />
ALEXANDRU JURCAN<br />
80<br />
(1876-1944)<br />
Villonelă<br />
Zi-mi cam ce cântec intonau<br />
Cu foc frumoasele sirene<br />
Pentru a înclina trireme<br />
Grecii ce vâsla o slăbeau<br />
Calul troian, o spun pe şleau,<br />
Cu Troia Grecii-l burduşeau<br />
Urmând poveţele viclene<br />
Când lui Achile îi cântau<br />
Cu foc fecioarele elene.<br />
Distinsă Venus, poţi să-mi spui<br />
Ce melodie-a fost şi-a cui<br />
Şi Nausicaa la fântână<br />
Şi Penelopa ţesând lână<br />
Ori Zeuxis zugrav de case<br />
Cântau şi cântece de stână<br />
Şi de ospeţe zgomotoase<br />
Ecou care ecou îngână<br />
Doina lipsitului de ţară<br />
Refren la modă-odinioară<br />
Interpretat ca-ntâia oară<br />
De fetele cu voce clară.<br />
Unde sunt ele să ne-aline<br />
Ca şi-acest cântec scris de mine<br />
Traducere de<br />
ION ROŞIORU
Nici nu te-ai adunat bine pe la „casele” tale<br />
franţuzeşti după tămbălăul cauzat de încercarea<br />
(nefericită!) de a-ţi fi aniversat o vârstă rotundă în<br />
ţărişoară. Cu acel prilej, ai simţit pe pielea ta cât de<br />
natural pot fi încălcate acolo drepturile<br />
privind accesul la sursele de viaţă, cum ar<br />
fi de exemplu… apa chioară (a se vedea<br />
pamfletul nostru precedent). Dar nimic nu<br />
trebuie să ne mire, pentru că în ţara<br />
„orbeţilor” s-a votat odată în Duminica<br />
orbului, iar „chiorul” poate ajunge rege !<br />
Deci, nici nu ai venit bine acasă, că te<br />
ajung din urmă tot felul de ecouri… Ba că<br />
pe la nu ştiu ce fost coleg de clasă nu ai<br />
trecut, ba că nici nu ai adus nu ştiu ce<br />
cadouri, şi că ai devenit la fel de zgâriecamambert<br />
(!) ca un francez neaoş, ba că<br />
la aniversarea de pomină cu apa curentă<br />
curentată nu ai invitat pe nu ştiu care<br />
verişor, şi (mai ales) ca eşti un patriot de<br />
doi bani, pentru că nu ai fost în stare să-i<br />
înveţi o vorbă românească pe ăia mici ai tăi făcuţi cu<br />
„franţuzoaica”… Şi pentru că – vorba proverbului –<br />
caravana românilor cu bidoane de apa pe la izvoarele din<br />
jurul oraşului natal trece, iar câinii latră, nu iei nimic din<br />
toate acestea în considerare, dar chestia aia cu patriotismul<br />
te roade totuşi la ficaţi. Şi, chiar dacă după multe umilinţe<br />
birocratice tocmai stai să primeşti cetăţenia franceză, nu<br />
poţi să laşi „questia” cu limba ta maternă nerezolvată, că<br />
nu eşti totuşi dintre sclifosiţii snobi care trebuie să calce<br />
pe greblă ca să-şi aducă aminte de graiul de supt odată<br />
cu… laptele praf.<br />
Zis şi (mai greu) de făcut! Cum munca la patron pe<br />
vreme de criză te face mai mult musafir pe acasă, nu ai<br />
altceva de făcut decât să-ţi chemi în Franţa limba maternă<br />
în persoană, adică pe mama mă-ta, ca să-i înveţe şi pe ăia<br />
mici „cât de dulce şi frumoasă e limba ce-o…” vorbeam!<br />
Aşa ca începe iarăşi muncă de lămurire „tovărăşească” (ca<br />
de la tovarăş de viaţă la tovarăş de… pat) cu<br />
„franţuzoaica”, ea neavând nimic împotriva limbii tale…,<br />
numai să nu fie afectat bugetul familiei şi să nu trebuiască<br />
ea să se ocupe de soacră-sa, de vreme ce nici de mă-sa nui<br />
prea pasă, ca să nu mai vorbim de cei trei-patru taţi!<br />
După ce o asiguri că cei de acasă au acest acces lingvistic<br />
pentru că şi-l permit material, ei tocmai câştigând o sumă<br />
mare pariind că Lyon nu mai ia campionatul în Franţa şi<br />
că naţionala de fotbal a României nu se va califica iarăşi<br />
la Mondiale. După care, desigur, dai fuga să trimiţi acasă<br />
pe şest printr-un cunoscut care tocmai pleca cu „bus-ul”<br />
banii necesari deplasării mămicii (bani sacrificaţi din<br />
fondul tău secret de zile negre sau de divorţ).<br />
Dar, fatalitate! Când să-şi ia biletul de „airoplan” o<br />
mare dandana cade pe capul bietei femei. O vecină cu<br />
probleme „la mansardă”, fiind într-o pasă proastă de<br />
natură parano, ia Lista de întreţinere de la avizierul<br />
blocului şi pe baza ei dă pe toată lumea în judecată,<br />
inclusiv propria familie (că doar ce căuta pe listă !),<br />
pentru… defăimare! La dosar nu se afla decât<br />
respectiva plângere fără cap ori codă şi, apoi, actele<br />
prin care familia ei demonstra că reclamanta e<br />
iresponsabilă cu acte în regulă… Dar sistemul, nu şi nu,<br />
dă-i şi dă-i, întinzând pelteaua peste un an, deşi totul<br />
era clar de la început, iar cazul nici nu ar fi trebuit să<br />
ajungă în instanţă ! Şi cine ştie când s-ar fi sfârşit acest<br />
tangou degeaba, dacă între timp nu ar fi intervenit o<br />
schimbare a legii care nu mai incrimina defăimarea!<br />
Oricum pentru cultura românească<br />
a ălora mici ai mei a fost un dezastru<br />
pentru că odată scăpat acest prilej, cine<br />
ştie când urma să se mai ivească altul.<br />
Şi se ştie că învăţarea unei limbi e cu<br />
atât mai uşoară cu cât ea debutează mai<br />
devreme. Trebuie totuşi spus aici că în<br />
faţa perspectivei inevitabile a blocării<br />
pentru mai mult de un an a<br />
„reclamatei” în ţară pentru un moft de<br />
fapt, cineva mi-a sărit în ajutor. Cine<br />
Ghici! O prietenă a ei… Cu un elan<br />
patriotic de care nu aş fi crezut-o<br />
vreodată capabilă s-a oferit să se<br />
„sacrifice” şi să vină aşa netam-nesam<br />
în Franţa pe capul meu pentru câteva<br />
luni: fosta mea soacră!<br />
Înţeleg, patriot ca patriot, dar, chiar să-mi dau banii<br />
şi liniştea ca să mă bată la cap mama ăleia de răul<br />
căreia divorţasem şi plecasem din ţară, era prea mult!<br />
Aşa că am întors-o ca la Ploieşti, dând vina pe<br />
„franţuzoaică” şi transmiţând acasă că totul se amână<br />
oricum pentru că „aia” nu ar fi de acord ca juniorii<br />
noştri să înveţe orice altă limbă străină până când nu<br />
ajung să ştie bine franţuzeşte. Sanchi!<br />
Acum că lucrurile s-au clarificat cu procesul, o<br />
aştept iarăşi pe maică-mea să-i dea pe brazdă pe cei<br />
mici, şi nu numai cu limba română, ci şi cu<br />
comportamentul, pentru că ăştia de pe aici, cât am stat<br />
eu întors cu spatele, mi i-au crescut cam descreieraţi…<br />
Şi, între timp, mă rog ca nu cumva bătrâna mea mamă<br />
să nu fie cumva din întâmplare martoră la vreun<br />
accident de circulaţie făcut de un şmecher de bani-gata<br />
(… furaţi). Nu de alta, dar dacă „un băiat deştept” sau o<br />
rudă din clan spulberă pe trecerea de pietoni doi-trei<br />
oameni, ea sărăcuţa nu ar mai putea ieşi din ţară până<br />
când (in)justiţia reuşeşte să prescrie prin amânări<br />
succesive cauza, sau până când în mod „misterios”<br />
supravieţuitorii renunţă la plângere, sau… ! Că doar<br />
numai prin astfel de „albiri” şi prin altele mai cu<br />
„şmerchez”, se poate obţine finalmente o populaţie<br />
curată şi plăcut-uscată…<br />
Am zis populaţie, iar nu naţiune europeană,… că<br />
mai e mult până departe, mai ales când mergi în sens<br />
invers ! Eu totuşi sper că baremi maică-mea nu să nu<br />
confunde „bus-ul” spre Sena cu cel de Bălţi…<br />
HYDRA N. T.<br />
____________<br />
Grafică de Ion Petru Pop, ”Desprinderea de soclu”<br />
(tehnică mixtă)<br />
81
"<strong>Vatra</strong> Veche", pentru un teatru bistriţean<br />
Cu precizia cu care ne-a obişnuit scriitorul Nicolae<br />
Băciuţ, apare "<strong>Vatra</strong> Veche" pe ianuarie <strong>2011</strong> şi textuleditorial<br />
al publicaţiei este intitulat "Festivalul ca<br />
instituţie", care rezumă: "Festivalul Naţional de Teatru<br />
Profesionist Liviu Rebreanu, prin cea de a VI-a sa ediţie,<br />
organizată impecabil de managerul Centrului Cultural<br />
"George Coşbuc", dr. Dorel Cosma, este o adevărată<br />
instituţie teatrală, una pe care o merită Bistriţa şi care<br />
reprezintă poarta deschisă spre un vis al bistriţenilor,<br />
dincolo de orice criză: un teatru profesionist". Un interviu<br />
amplu cu Ioan Alexandru, realizat de Raia Rogac, ne<br />
comunică o revelaţie a poetului: "Conştiinţa păcatului<br />
este cea mai mare valoare a omului", iar în textul referitor<br />
la posteritatea celui dispărut, Băciuţ spune că nu este pe<br />
măsura operei. Semn de sănătate culturală ni se pare<br />
textul "Eminescu între autohtonie şi universalitate",<br />
transcrierea unei conferinţe a lui George Popa la<br />
Academia Română, filiala Iaşi, conferinţă din care nu<br />
sunt de uitat cuvintele: "Veşnicia românească a fost întemeiată de<br />
Eminescu".<br />
Dintre scriitorii bistriţeni, Elena M. Cîmpan semnează "Legea morală<br />
deasupra noastră şi cerul înstelat în noi", dezbătând asupra condiţiei<br />
scriitorului de astăzi şi a reperelor sale, apoi sub titlul "Din bunăvoinţă<br />
creştină", scrie despre cartea "Pilde de mântuire", apărută în 2010, o<br />
reeditare a predicilor din 1934 ale preotului Teodor Ciuruş.<br />
Carmen Ardelean scrie despre "Poemul Phoenix", cea mai proaspătă carte<br />
de poezii a lui Nicolae Băciuţ, apărută la Editura "Nico", iar acad. Mihai<br />
Cimpoi de la Chişinău se ocupă de "Punţi de suflet", carte de Raia Rogac,<br />
programată să apară în acest an. Despre cartea de versuri a lui Valentin<br />
Marica, "Tăcerea magilor", publică un text amplu Cezara Adamescu, iar<br />
Melania Cuc despre "Dansul inorogului" de Theodor Râpan: "... a adus-o<br />
(cartea) ca pe un omagiu al cavalerismului vechi, într-o lume modernă,<br />
adică... bezmetică şi, totuşi, frumoasă"! Menuţ Maximinian recenzează,<br />
printre primii, mult aşteptatul volum de poezii al lui Ion Mureşan, "Cartea<br />
Alcool", bistriţeanul notând: "Ion Mureşan s-a afirmat prin puterea pe care<br />
i-o dă cuvântului în cele mai interesante analogii. O carte care pătrunde<br />
mult în adâncurile creaţiei, dincolo de vers, descoperind un adevărat<br />
colind".<br />
Remarcabil, la rubrica "Opinii", textul "Pe urmele cauconilor", despre<br />
zona care cuprinde şi "Trei scaune", locuită în antichitate de o populaţie<br />
dacică, numită cauconi. Plauzibilă relaţia de dezvoltare lingvistică a<br />
termenului cauconi până la toponimul de azi Kukula, "...menţinut şi astăzi<br />
în uz de secui". Textul apare sub semătura G. L. Teleoacă şi, după cum se<br />
subînţelege, girul ar aparţine acad. Alexandru Surdu.<br />
Un număr al publicaţiei care păstrează vioiciunea şi diversitatea cu care şi-a<br />
obişnuit cititorii. ( Mesagerul, 4 ianuarie <strong>2011</strong>)<br />
Victor Ştir<br />
Mulţumesc, Nicolae Băciuţ!<br />
Este prima revistă pe care o primesc anul acesta. Deci, se poate …!<br />
Îmbrăţişări! La mulţi ani!<br />
AAG<br />
Mulţumiri multe şi felicitări pentru revistă.<br />
Să vă ajute Cel de Sus să-i menţineţi cadenţa şi în <strong>2011</strong>, minimum la<br />
nivelul anului precedent. Cu aleasă preţuire,<br />
Ion Berghia<br />
REVISTA....Excelentă...Felicitări. E o adevărată delectare s-o răsfoieşti.<br />
Iar eu mă mândresc peste poate. Uite-aşa. ca să nu fie căruţu' gol. Iar acum<br />
vă trimit nişte gânduri - de fragmentat - eventual pentru următoarele<br />
numere. Dacă se poate.<br />
Cesa<br />
Bună seara, domnule Băciuţ,<br />
Frumos cadou pentru primele zile din <strong>2011</strong>! <strong>Vatra</strong> Veche nouă este tare<br />
frumoasă, bogată şi cu oameni talentaţi. Ca de obicei, vă felicit şi vă doresc<br />
un an în care să mergeţi mai departe cu aceeaţi bucurie a creaţiei. (...)<br />
Melania<br />
Faceţi un lucru extraordinar, o revistă-reper de cultură şi literatură. O<br />
întrebare, aş putea reproduce cu trimiteri de rigoare, articolul evocare cu<br />
cartierul evreiesc Dacă da, vă rog să mi-l trimiteţi prin email, separat de<br />
revista <strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>. Mulţumesc,<br />
Teşu Solomovici<br />
Dle Băciuţ,<br />
Sunteţi grozavi, mai ales prin puterea de a menţine<br />
dezbaterea deasupra .............Vă felicit, din suflet,<br />
C. Badea, pensionar<br />
Mulţumim, Nicolae Băciuţ! Felicitări! Prieteneşte,<br />
Daniel Corbu<br />
Domnule Băciuţ,<br />
Un număr frumos, nu primul, nu ultimul. Sper să<br />
prindem numărul plus infinit. Cu drag,<br />
Darie Ducan<br />
Să trăiți (bine)! Vă doresc un an, <strong>2011</strong>, excelent,<br />
iar cei ce vor urma, să fie aşa cum vi-l doresc pe<br />
<strong>2011</strong>! Sănătate, noroc, succese pe toate fronturile<br />
vieţii, fericire personală, realizări după dorinţe.<br />
Mulţumesc de <strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>, am primit-o, am citit-o,<br />
mi-am citit epigramele publicate. Sunt onorat. Vă<br />
felicit pentru tot ce întreprindeţi! Sunteţi la înălţime.<br />
Să vă ţină Dumnezeu aşa! Gânduri de bine, tuturor<br />
celor apropiaţi Dv. O seară plăcută, în continuare!<br />
Cu stimă,<br />
Vasile Larco, Iaşi<br />
Vă mulţumesc pentru revistă şi vă felicit pentru<br />
conţinutul acesteia, în special pentru interviurile/<br />
articolele cu/ despre Ioan Alexandru, Constantin<br />
Noica şi părintele Rafail. Un an bun şi cu realizări!<br />
Cu stimă,<br />
Florentina Loredana Dalian<br />
Stimate domnule Băciuţ,<br />
Revista "<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>" devine, prin calitatea materialelor cuprinse,<br />
prin grafică şi mod de prezentare, un fast eveniment cultural în viaţa<br />
oricărui cititor al ei. Vă doresc, din suflet, să aveţi tăria (şi mijloacele<br />
materiale necesare!) pentru a continua acest frumos proiect literarartistic,<br />
întru mulţi şi fericiţi ani!<br />
Cu toată stima, din Iaşi,<br />
Mihai Batog-Bujeniţă<br />
Dragă Nic,<br />
MULŢUMESC din suflet pentru atât de generoasa intrare în Noul<br />
An cu <strong>Vatra</strong> Veche datorată Generosului editor Nicolae Băciuţ, căruia<br />
încep să nu-i mai pot găsi cuvintele care să exprime câtă bucurie şi<br />
sens îmi dă prin ,,luarea în seamă ,,a simţămintelor mele de artist<br />
plastic gata, gata să îmbrăţişeze anonimatul printr-o reacţie dureroasă<br />
a retractilităţii. Cu recunoştinţă şi emoţie,<br />
Suzana Fântanâriu<br />
Mulţumesc Maestre!<br />
E o adevărată delectare lectura unei VETRE ADEVĂRATE.<br />
Mulţumesc că nu laşi să fie uitaţi oameni de excepţie, între care<br />
bunelul Eduard Cosmin străluceşte. Propun ca să ilustrezi un număr<br />
cu lucrările lui. Cu plecăciune,<br />
tarabostes Astalus<br />
Stimate si dragă domnule NICOLAE BĂCIUŢ,<br />
Vă sunt tare adânc mulţumitor, pentru trimiterea acestei bijuterii<br />
revuistice, care este <strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>/nr. 1, din <strong>2011</strong>!!!...Felicitări sincere,<br />
din para cuptorului/VETREI VECHI a inimii mele!...Multe idei şi<br />
gânduri se învâltoresc într-însa...în această carte de învăţătură, care<br />
este numărul 1, pe <strong>2011</strong>, al Vetrei vechi! Da, ca pentru începutul unui<br />
an care stă sub semnul lui Marte! ... Să avem şi să păstrăm, deci,<br />
puterea Credinţei şi a pururi stăruinţei întru Credinţă! Doamne,-<br />
ajută! Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie,<br />
Adrian Botez<br />
Ce mai pot zice!! Sunteţi formidabil!! Eu nici nu apuc să termin un<br />
material că dvs. îl şi publicaţi. Îmi daţi serios de gândit. Orgoliul meu<br />
tinde spre nişte limite care nu stiu cat de bine vor cadea prietenilor de<br />
pe-aici! Sa nu exageram. Era doar "un spirit de glumă". Dar<br />
mulţumirile sunt sincere. Am finalizat un nou articol despre scrierea<br />
poemelor haiku. Daca sunteţi interesat vi-l trimit zilele următoare<br />
(mai am ceva de finisat la el). Numai că vreau să vă spun că el va fi<br />
trimis şi la revista virtuală ROKU (de fapt ei mi l-au cerut!). Dar cum<br />
cele două reviste se completează, ca circulaţie, în spaţiul real şi<br />
virtual... Sper că nu e un fapt blamabil. Oricum dvs. veţi decide.<br />
(...) Am primit revista nr. 1 din acest an. Încă un număr interesant<br />
şi de citit cu răbdare.<br />
Sincere salutări din Vişeu,<br />
M.N. Tomi<br />
La Multi Ani dragă Nicu Băciuţ şi fie aşa cum începi deja cu<br />
numărul semnalat, un an plin de substanţă, pe registru de flaut care<br />
cântă la orgă...<br />
Eugen Evu<br />
82
Stimate domnule Băciuţ,<br />
Este o mare desfătare sufletească lectura acestei reviste prin bogăţia ei<br />
spirituală.<br />
Vă mulţumesc pentru acest dar!<br />
Mii de mulţumiri, domnule Băciuţ şi felicitări pentru primul nr. din<br />
<strong>2011</strong>! Vă doresc un an bun, un an în care să vi se împlinească tot ce a<br />
rămas neîmplinit...<br />
Luminiţa Mănescu<br />
Vă mulţumesc pentru materialele publicate şi vă doresc în noul an<br />
putere de muncă şi sănătate. Revista dv. este de calitate faţă de multe<br />
reviste de cultură din România, dovadă că<br />
mai sunt oameni care au suflet în dulceaţa<br />
românismului, în ciuda indiferenţei multora<br />
dintre noi.<br />
Poate ne trimiteţi şi nouă, la revista<br />
“Pietrele Doamnei”, articole ale dv. sau ale<br />
colaboratorilor dv. Mulţumim.<br />
Va trimit o cronică la cartea mea,<br />
“Gânduri la marginea lumii”.<br />
Stimate maestre,<br />
Numarul 1 pe acest an e minunat. Sper să<br />
fi ajuns banii trimişi pentru abonament să<br />
mă pot bucura în tihnă de lectură. Cum<br />
spuneam, formatul "pdf" îmi place, dar numi<br />
oferă aceleaşi satisfacţii. Mie îmi place<br />
să mângâi revista, ca pe o femeie. De! Sunt<br />
de modă <strong>veche</strong>. Oricum, încă o dată,<br />
felicitări! Cu aceeaşi prietenie,<br />
Geo.<br />
Bine v-am găsit în Noul An, Domnule<br />
Băciuţ!<br />
Sau mai bine zis, bine ne-aţi găsit, pentru că ne-a ajuns cu bucurie în<br />
ianuarie, devreme, ediţia cea dintâi a Vatrei Vechi, pe care deja o<br />
mâncăm din ochi. Înţeleg din introducere că nu duceţi lipsă de materiale<br />
pentru publicat şi, cu atât mai mult, mă bucur să mă aflu printre autorii<br />
selectaţi pentru deschiderea de drum în <strong>2011</strong>. Mă citesc şi eu în premieră<br />
cu această tabletă, trimisă cu destinatar unic, cu îndrăgită întâietate.<br />
Putere de munca şi, nu în ultimul rând, plăcere la citit şi sortat din<br />
noianul de colaborări valoroase! Înteleg că „semne bune anul are“;<br />
auguri bun în continuare! Numai bine din Spania, aceeaşi, a<br />
Dumneavoastră,<br />
Gabriela<br />
Calde mulţumiri în miez de iarnă din Anglia, pentru bucuria de a-mi<br />
găsi semnătura în paginile revistei, alături de alte nume cu înaltă<br />
sonoritate culturală! Cu urări de binecuvântare,<br />
Carmen Tania Grigore<br />
Într-o primăvară a anilor 1983-84, nu-mi aduc bine aminte, am trecut<br />
de la Astra spre Steaua şi Tribuna, pe la <strong>Vatra</strong>. Am pornit împreună cu<br />
Ion Alexandru Angheluş un periplu transilvan încheiat în subsolulbibliotecă<br />
al lui Adrian Marino şi vizitând toate redacţiile amintite şi<br />
colegii noştri care le onorau ca redactori sau colaboratori la vremea<br />
aceea. A fost minunat să ne întreţinem şi cu Romulus Guga, destul de<br />
slăbit (deci era în 1983 !), dar plin de însuşiri demne de un adevărat<br />
cărturar. <strong>Vatra</strong> Veche e într-adevăr în spiritul lui. Și, în acelaşi timp, cei<br />
de atunci au influenţat poate revista Contact International, pe care o<br />
edităm de 20 de ani. Orice s-ar spune, sunt reviste surori şi le doresc<br />
viaţă lungă !<br />
Liviu Pendefunda<br />
Domnule N. Băciuţ,<br />
mii de mulţumiri pentru faptul că, de ceva vreme, mi-aţi oferit astfel<br />
de alese bucurii!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Cu o aleasă preţuire,<br />
Cristina Şulţ (Olaru),<br />
Lic. Ped. "Ştefan Odobleja", Dr. Tr.-Severin<br />
Distinse Domnule Nicolae Băciuţ,<br />
Ţin să vă asigur de sinceritatea mulţumirilor mele pentru statornicia<br />
dv. în a-mi expedia prompt şi cu regularitate excelenta revistă ,,<strong>Vatra</strong><br />
Veche". Totodată, deşi cu riscul de a mă repeta, trebuie neapărat să laud<br />
calităţile de formă şi conţinut ale publicaţiei dv. Acesta ar fi...primul<br />
punct. În al doilea rând, ca unul dintre cei care au fost "găzduiţi " de<br />
paginile "Vetrei Vechi", vă mărturisesc cu aceeaşi sinceritate, că am avut<br />
permanent sentimentul de a nu mă ridica la nivelul exigenţelor impuse de<br />
calitatea revistei. De aceea, cu accepţiunea - (DAR NUMAI CU<br />
ACCEPŢIUNEA)-dv, intenţionez să vă mai trimit câteva materiale,<br />
pentru a onora generozitatea cu care am fost publicat în urmă cu un an.<br />
Totodată, (din nou cu acordul dv), voi îndrazni să vă propun şi alte nume<br />
de talent , pe care le-am descoperit în urmă cu nişte ani, pe când<br />
conduceam cenaclul "G.Topârceanu" al feroviarilor ieşeni. Vă<br />
menţionez că am mai încercat acest lucru la adresa dv de Email (unde<br />
am trimis mai demult şi ceva umor), dar mesajele mi-au fost returnate<br />
de reţea. Fiind la începutul unui nou an, care, sperăm să fie mai bun şi<br />
mai rodnic decât cel care a plecat, am plăcerea de a vă ura sănătate,<br />
fericire si izbândă în nobila dv. misiune. Cu salutări cordiale,<br />
Vasile Vajoga<br />
Maestro, Ma bucur că mi-ai deschis cu atâta generozitate porţile<br />
colaborării. Din păcate noi, românii, suntem atât de izolaţi, încât nu<br />
avem şansa cât de mică a unor minime legături<br />
intelectuale. Internetul este ceva, dar nu e totul. Eu<br />
încă cred în valoarea cărţilor, în cărămizile care au<br />
format generaţia noastră. Dar cărţile ce se publică<br />
în Târgu-Mureş nu apar şi în Craiova şi invers. De<br />
aceea, ţi-am reţinut atenţia cu fapte şi întâmplări<br />
din acea Oltenie care piere, e vorba de Oltenia<br />
copilăriei mele. Mă bucur că vocea ei are şansa de<br />
a fi ascultată la Târgu-Mureş. Am privit la<br />
televizor hâzii din Chintelnic. M-au impresionat.<br />
Mi-am adus aminte discuţiile noastre despre acele<br />
obiceiuri din facultate. Cred că aici suntem noi<br />
esenţiali, cei ce încă mai suntem. În tradiţiile<br />
noastre, care dispar, până la urmă, firesc. Dar<br />
<strong>Vatra</strong> Veche nu se sfieşte să marturisească despre<br />
ele. Această prestigioasă revistă şi-a făcut din<br />
nobilă mărturie un titlu de glorie. E un fapt în faţa<br />
căruia eu mă închin. Cu toată prietenia,<br />
Omul din Câmpia Olteană<br />
GELU DRAGOŞ v-a trimis un link către un<br />
blog:<br />
Felicitări pentru revistă! Sper că v-am făcut o<br />
surpriză plăcută promovând-o! Blog: E-Chioar Postare: A apărut<br />
primul număr pe acest an al revistei „<strong>Vatra</strong> Veche” Link: http://echioar.blogspot.com/<strong>2011</strong>/01/aparut-primul-numar-pe-acest-al.html<br />
Am primit de la redactorul-şef Nicolae Băciuţ primul număr al<br />
revistei „<strong>Vatra</strong> Veche”, editată la Târgu-Mureş de către directorul<br />
Mihai Sin, redactor-şef adjunct Valentin Marica şi un inimos colectiv<br />
redacţional. Din sumarul acestui prim număr spicuim: „<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong> în<br />
dialog cu Ioan Alexandru” de Raia Rogac; „Eminescu între<br />
autohtonie şi universalitate” de George Popa; „După moartea lui<br />
Orfeu” (Laurenţiu Fulga) de Nina Arhip, „Tăcerea Magilor”<br />
(Valentin Marica) de Cezarina Adamescu; „Poeme” de Liviu<br />
Popescu, Dumitru Toma, Adrian Botez şi Geo Constantinescu;<br />
„Cartea alcool” (Ion Mureşan) de Menuţ Maximilian; „Pictura lui<br />
Liviu Ovidiu Ştef”, de Nicolae Băciuţ; „In memoriam Gabriel<br />
Stănescu” de Adrian Botez; „Epigrame” de Vasile Larco; „Proză” de<br />
Alexandru Jurcan; „Premiile revistei <strong>Vatra</strong> Veche”.<br />
Ne bucură prezenţa în cele peste 80 de pagini ale revistei de<br />
cultură mureşene a maramureşenilor academician Augustin Buzura<br />
(„Reîntoarcerea în Ithaca” material semnat de Carmen Ardelean), a<br />
prozatorului dr. Alexa Gavril Bâle („Pe urmele clasicilor” material<br />
semnat de vişeuanul Marian Nicolae Tomi) cât şi a unui eseu „Lucian<br />
Blaga întru fiinţă istorică şi conştiinţă istorică” semnat de acelaşi,<br />
Marian Nicolae Tomi.<br />
Cei care doresc să trimită materiale acestei importante reviste o pot<br />
face pe adresa: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu, nr.29, jud. Mureş,<br />
cod 540390 sau pe email-ul vatra<strong>veche</strong>@yahoo.com<br />
Gelu Dragoş<br />
Mulţumesc pentru revistă. Faceţi o treabă foarte bună: ai ce să<br />
citeşti în ea.<br />
Horaţiu Stamatin<br />
Bună seara!<br />
Vă mulţumesc pentru materialele informative pe care mi le<br />
trimiteti în mod constant (numerele revistei ,,<strong>Vatra</strong> Veche"). Nu ştiu<br />
exact prin ce modalitate aţi făcut rost de adresa mea de e-mail, dar am<br />
apreciat de fiecare dată şi am lecturat cu mare plăcere revista.<br />
Totuşi, o întrebare mă macină de ceva vreme: în ce condiţii se poate<br />
publica în revista dumneavoastră Menţionez că sunt profesor de<br />
limba română (doctor în Filologie) şi, de ceva vreme, cochetez cu<br />
poezia. Care sunt condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinesc pentru a<br />
publica în revista condusă de dvs<br />
În speranţa unei bune colaborări, cu mulţumiri,<br />
Prof. dr. Răducanu Mădălina<br />
____________<br />
Grafică de Ion Petru Pop, ”Racord arhitectural” (tehnică<br />
mixtă)<br />
83
Şevalet<br />
„Am ales pictura, căci îmi era la fel de vitală ca<br />
aerul.<br />
Mi s-a părut o fereastră prin care pot să-mi găsesc<br />
scăparea într-o altă lume.” Marc Chagall<br />
Aş dori(!), în cele ce urmează (fără a avea pretenţia<br />
exhaustivităţii informaţiilor pe care le voi prezenta şi a<br />
tuturor lucrurilor ce s-ar putea spune despre), să<br />
“conturez” portretul unui artizan al penelului, care din<br />
punctul meu de vedere este un artist complet. Bortă<br />
Ovidiu Ambrozie (BOA – după cum este cunoscut în ţară<br />
şi în străinătate) s-a născut la 22 aprilie 1970, la Suceava,<br />
fiu al lui Alexandru şi al Emiliei Bortă. De mic copil,<br />
manifestând valenţe artistice, BOA a simţit că are în suflet<br />
ceva special pentru artă, domeniul în care s-a şi consacrat<br />
mai târziu. Pregătirea sa de autodidact în domeniul artelor<br />
l-a făcut să aibă asupra modului de exprimare artistic o<br />
viziune proprie, originală, neîncorsetată de rigorile unui<br />
curent sau altul. Poate acesta este şi motivul pentru care<br />
BOA abordează cu o uşurinţă uimitoare motive, teme, sau<br />
chiar curente artistice variate, doza de originalitate şi<br />
înalta sa simţire artistică, punându-şi amprenta asupra<br />
creaţiilor sale.<br />
Absolvent al Universităţii din Suceava, Facultatea de<br />
TCM şi având un master în Tribologie, urmează - la<br />
Bucureşti - în anul 2008 cursuri de specializare în<br />
muzeologie, fiind angajat ca muzeograf la Biroul de Artă<br />
al Muzeului Bucovinei. Ar fi un act de nesăbuinţă din<br />
partea mea să încerc să prezint (lapidar) activitatea lui<br />
Bortă Ovidiu Ambrozie, dar aş începe prin a vă reaminti<br />
despre prodigioasa sa reprezentare la saloanele<br />
internaţionale de pictură şi desene, în diverse ţări: Canada,<br />
Belgia, Brazilia, Bulgaria, Germania, Grecia, India, Iran,<br />
Japonia, Italia, Polonia, Portugalia, România, Rusia,<br />
Serbia, Spania, Turcia şi Statele Unite ale Americii. Mai<br />
mult decât atât, valoarea i-a fost recunoscută prin<br />
acordarea a numeroase premii şi distincţii, în ţară şi în<br />
străinătate. Dintre acestea, amintim: 1998, 1999 - Premiul<br />
de excelenţă, Festivalul Naţional "Umor la Gura<br />
Humorului"; 1998 - Premiul de excelenţă, Festivalul<br />
Internaţional de caricatură, Galaţi; 1998 - Premiul de<br />
excelenţă ex aequa, Festivalul<br />
Naţional de Umor "Ion Caravoiu",<br />
Târgu Jiu; 1998 - Premiul de<br />
excelenţă, Mărul de aur, Bistriţa;<br />
1998 - Premiul special al juriului,<br />
Festivalul de Umor "Constantin<br />
Tănase", Vaslui; 1999 - Premiul I -<br />
"Mărul de Aur", Bistriţa; 2001 -<br />
Premiul sponsorului, Festivalul<br />
Naţional de Umor - "Lama de râs",<br />
Botoşani; 2002 - Menţiune "100%<br />
Natural", Suceava; 2004 - Premiul<br />
III, Festivalul Naţional Umor la Gura<br />
Humorului; 2006 - Marele Premiu<br />
George Gavrileanu, Festivalul<br />
Naţional Umor la Gura Humorului;<br />
2007 - Premiul III, Festivalul<br />
Naţional Umor la Gura<br />
Humorului; 2007 -<br />
Premiul PUNCT 2007 -<br />
Salonul caricaturii de<br />
Presă, ediţia 6, Galaţi;<br />
2010 - Honorable<br />
diploma - Magazine<br />
"NOSOROG" Cartoon<br />
Competition - Bosnia-<br />
Herzegovina; 2010 -<br />
Premiul SIGNUM<br />
LUDICA - Festivalul<br />
Internaţional de Umor<br />
"Liviu Oros", Deva.<br />
Organizează diverse expoziţii, ca reconfirmare a<br />
prolificităţii sale artistice, dintre care amintim: 1998 -<br />
„Târg de caricatură” Costineşti; 2000 – „Plasa politică”<br />
– Suceava; 2001 – „Toamna se numără jupânii” –<br />
Suceava; 2002 – „Noaptea nu-i ca ziua” – Suceava;<br />
2003 – „Cu cărţile pe faţă” - Suceava; 2004 – „4 ani de<br />
înfrânare P.S.D.” – Suceava; 2005 – „Paiting” - Gura<br />
Humorului, „Obsesii subiective” - Suceava ; 2006 –<br />
„Pulberărie” - Cetatea de Scaun a Sucevei; 2007 - „Cu<br />
cap, da' fără coadă” - MiGal Suceava; 2008 – „BOA(la)<br />
la români” - Biblioteca Bucovinei , „I.G. Sbierea”<br />
Suceava ; 2010 – „O BOAbă de culoare” - Policlinica<br />
Bethesda – Suceava; 2010 – „NUD32” - Iulius Mall<br />
Suceava; 2010 – „BOAcăne la Adjud”.<br />
Cariera de artist a lui Bortă Ovidiu Ambrozie începe<br />
destul de devreme. Chiar de la început, el reuşea să<br />
surprindă (de ce nu, să „şocheze” ) de fiecare dată, cu<br />
„reprezentări” ale unor opere plastice, impecabil<br />
realizate. BOA îşi exersa astfel cu sârg „abilităţile”.<br />
Printr-un simţ estetic dezinvolt, evolutiv şi foarte<br />
personal, operele „trecute” prin filtrul culorilor<br />
spiritului său, conturau (de fapt) alte şi alte lucrări de<br />
artă. Ucenicia sa - în dobândirea tehnicilor artistice<br />
necesare urmării unei astfel de vocaţii înalte - a fost<br />
făcută în preajma operei „pictorului mărilor” Ivan<br />
Aivazovschi. Exerciţiile sale “ilustrau” o perfectă<br />
spumă marină, identică celei din care fusese zămislită<br />
însăşi Afrodita. Formaţia sa inginerească şi profunda<br />
vibraţie artistică îi definesc mai apoi talentul de<br />
grafician, artistul lucrând în cărbune sau color: portrete<br />
şi schiţe. Uneori definitivează opere complexe, care fac<br />
din împătimitul de artă - un rebel, un ins<br />
neconvenţional, necanonizat şi<br />
dificil de încadrat într-un curent<br />
anume. Când suprarealist, când<br />
impresionist, când purtând pe<br />
umeri „povara” unei scântei<br />
daliesciene, artistul se regăseşte în<br />
tot ceea ce face, în tot ceea ce<br />
ilustrează fie în ulei, fie în acuarelă,<br />
fie pe o simplă foaie de hârtie. Pe<br />
deplin ancorat în contemporaneitate,<br />
care nu este una complet<br />
nevinovată, Ovidiu Bortă se<br />
apleacă cu un deosebit simţ estetic<br />
asupra caricaturii, predominant<br />
politică, fiind un constant<br />
colaborator al Monitorului de<br />
Suceava.<br />
84
Solicitat de oamenii de litere ca ilustrator al unor scrieri,<br />
Bortă Ovidiu Ambrozie ştie să „coloreze” cu succes<br />
lucrări ale unor comentatori politici, jurnalişti şi scriitori.<br />
Iată câteva titluri ce poartă amprenta grafică a pictorului şi<br />
caricaturistului sucevean: „Drum de nisip” - Dârja Viorel,<br />
ilustraţie de poeme (Ed. Muşatinii, Suceava 2006, 72<br />
pagini, 9 lucrări de grafică, peniţă, cu tuş); “BOA(la) la<br />
români” - Ovidiu Ambrozie Bortă caricaturi (Ed<br />
Muşatinii, Suceava 2009, 160 pagini, peste 100 caricaturi)<br />
şi “Doi ani de bătălii electorale” - Dragoş Danubianu,<br />
ilustraţie cu lucrări de caricatură la comentarii politice<br />
(Ed. infoDATA, Cluj 2010, 490 pagini, peste 100<br />
caricaturi). Colaborarea dintre un scriitor şi un caricaturist<br />
este destul de nouă în literatură (după 1990), dar a făcut<br />
deja tradiţie în ţări precum Germania, Polonia ( Mariusz<br />
Stawarski şi scriitorul Marek Stokowski) şi de ce nu –<br />
România (albumul Teodor Bakonsky - Devis Grebu).<br />
BOA nu face doar o simplă ilustrare a acestor lucrări, ci<br />
prezintă evenimentele într-o alta nuanţă, în culorile vii ale<br />
unui artist, ale cărui desene accentuează defectele şi<br />
sporesc morala. Fără a fi moralizator, Bortă Ovidiu<br />
Ambrozie ştie să fie moral, să lupte de partea dreptăţii,<br />
precum un medieval cavaler în armură, care la turnirurile<br />
artei se înarmează cu o măiastră peniţă, din vârful căreia<br />
scapă o „ironie blajină, de bună calitate” (aşa după cum<br />
concluziona conf. univ.<br />
dr. Dan Ioan Dascălu,<br />
sociolog).<br />
Activitatea sa ca pictor,<br />
acoperă diverse curente<br />
artistice, BOA trecând cu<br />
destulă versatilitate în<br />
revistă aproape toate<br />
caracteristicile genurilor<br />
abordate. Astfel, din<br />
curentul avangardist, care<br />
proclamă o totală<br />
libertate de expresie şi al<br />
cărui reprezentant de<br />
seamă este Salvador Dali,<br />
pictorul sucevean Bortă Ovidiu Ambrozie împrumută<br />
reprezentările neconvenţionale. Folosindu-se de<br />
imaginile-poeme, stropite cu „absurda” metaforă, pictorul<br />
combină artele metafizice, ştiinţifico-fantastice, cu<br />
realismul magic, realizând tablouri surprinzătoare.<br />
Culorile unor astfel de picturi în ulei exprimă suferinţa<br />
geniului creator, aceea de a nu fi pe deplin înţeles, de a nu<br />
fi apreciat la adevărata valoare. Reprezentările sunt fie<br />
bine conturate, fie diforme şi uneori filiforme, parcă<br />
intenţionat lăsate spre finisare patinei marelui artizan –<br />
care se autoproclamă TIMP. Ca expresie a valorii acestor<br />
lucrări, putem spune că ele împrumută, celui care le<br />
observă, o stare de aparentă confuzie, care îl pune pe<br />
gânduri şi îl îndeamnă la meditaţie. Deşi greu „palpabile”,<br />
picturile din această gamă nu sunt terifiante, nu<br />
înspăimântă, ci mai curând liniştesc spiritul printr-o<br />
construcţie atemporală (Ceasul vieţii, Balet, Exod<br />
feminin, Dualism, Ceas periculos, Adam şi Eva).<br />
Pictorul se concentrează în realizarea altor lucrări<br />
asupra impresiilor fugitive produse de o scenă sau de un<br />
obiect, asupra mobilităţii fenomenelor, mai mult decât<br />
asupra aspectului stabil şi conceptual al lucrurilor,<br />
preferând pictura în aer liber. Respectând gama<br />
trăsăturilor impresionismului (cu reprezentanţi de<br />
seamă precum: Paul Cezanne, Pierre Auguste Renoir,<br />
iar la noi marele Nicolae Grigorescu), pictorul Bortă<br />
Ovidiu Ambrozie realizează în ulei sau tempera,<br />
reprezentări exhaustive ale unor aşezări citadine, ale<br />
unor cartiere, cu clădirile conturate, folosind o<br />
cromatică pură şi tuşeuri fine de penel pentru a simula<br />
lumina reală (Case şi brazi, Case Orange, Curte în<br />
<strong>Vatra</strong> Dornei, Case şi copaci, Oraşul vechi, Case<br />
iarna, Cal ).<br />
Trecând peste tuşele impresioniste sau suprarealiste,<br />
artistul sucevean se întoarce adesea în timpul său,<br />
dedicând o însemnată parte a operelor sale aspectelor<br />
de natură convenţională, socială. În atingerea scopurilor<br />
artistice, pictorul Bortă Ovidiu Ambrozie, foloseşte ca<br />
instrument indispensabil - observarea atentă a realităţii<br />
şi reflectarea ei veridică, obiectivă în creaţie, ceea ce îi<br />
poate încadra unele<br />
picturi în realism, ai<br />
cărui reprezentaţi de<br />
seamă sunt Gustave<br />
Courbet, Jean Francois<br />
Millet, Edgar Degas sau<br />
Diego Rivera. În acest<br />
sens, ca o manifestare a<br />
opiniilor sale privind<br />
legăturile profunde ale<br />
artei cu societatea,<br />
pictorul realizează o<br />
serie de peste douăzeci<br />
de nuduri, cărora le<br />
dedică o frumoasă<br />
expoziţie, intitulată NUD32, la Iulius Mall din Suceava<br />
(2010). Fără a fi vulgar, Bortă Ovidiu Ambrozie ştie să<br />
contureze în manieră realistă, o artă deloc austeră, să<br />
ilustreze o latură a frumuseţii unei feminităţi universale.<br />
Tot din gama socială, pictorul îşi manifestă pe deplin<br />
talentul nativ de caricaturist, realizând caricaturi ale<br />
unor oameni politici ai vremii. În locul celebrelor ”băi<br />
de mulţime” (preferate de conducerea politică „la<br />
vârf”), artistul preferă „sesiunile” de portrete, care fac<br />
deliciul vizitatorilor expoziţiilor sale. Pe lângă toate<br />
acestea, artistul sucevean realizează şi caricatură de<br />
şevalet, de presă, bandă desenată, pictură 3D.<br />
Având o impresionată paletă de lucrări, putem afirma<br />
că pictorul sucevean este un artist de valoare naţională<br />
şi nu numai. Cu o operă ce acoperă o gamă largă de<br />
curente şi tendinţe din domeniul artelor plastice,<br />
realizând (cu efervescenţă şi prolificitate) lucrări<br />
spectaculoase, putem concluziona, că pictorul reuşeşte<br />
să facă (de fiecare dată!) cinste ţării sale, pe oricare<br />
meridian al globului şi-ar expune lucrările. Fără<br />
îndoială, opera lui BOA este una complexă,<br />
multivalentă, ceea ce incumbă o personalitate artistică<br />
puternică şi expresivă. Cu simplitate, putem afirma că<br />
„portretul” lui Bortă Ovidiu Ambrozie este cel al unui<br />
artist complet, care are deja dobândit un loc în<br />
panteonul artelor frumoase, în galeria valorilor artistice<br />
româneşti.<br />
GHEORGHE A. STROIA<br />
85
Pe ici-colo, gălbejiu<br />
Ori pătat în vioriu.<br />
Mie, plăceri neutre -<br />
Din culorile flamande.<br />
De-a razei soarelui strivite,<br />
Spălat de ploile mărgelate.<br />
Floare-s eu, copac eşti tu<br />
Printr-o împrejurare fericită,<br />
susţinută de o iubitoare de artă,<br />
Ana Hărăpescu, Constanţa<br />
Abălaşei Donosă a venit la Târgu-<br />
Mureş şi a adus cu ea o parte din<br />
farmecul Brăilei, surprins între<br />
emoţie şi linie.<br />
Ajunsă însă la Târgu-Mureş,<br />
Constanţa Abălaşei Donosă n-a<br />
rezistat tentaţiei de a reţine de a da<br />
contur emoţiei întâlnirii cu istoria.<br />
De-aici a rezultat un ciclu de<br />
lucrări grafice, cu imagini ale unor<br />
clădiri de referinţă aleTârgu-<br />
Mureşeului, monumente istorice.<br />
Şi pentru că pictura/ grafica se<br />
însoţeşte bine cu poezia, Constanţa<br />
Abălaşei Donosă a ţinut să o<br />
(re)cunoaştem în ambele limbaje.<br />
Lucările de grafică vor fi<br />
expuse în perioada 21 ianuarie – 21<br />
februarie <strong>2011</strong>, în Galeria Deisis,<br />
din Palatul Culturii din Târgu-<br />
Mureş.<br />
N. BĂCIUŢ<br />
Toamnă pastelată<br />
Toamnă tablou pastelat<br />
În culori pur virginale<br />
Zi şi noapte ai tot cărat<br />
Harul bogăţiei tale.<br />
Florilor, le-ai dat carmin<br />
Poate roşu veneţian …<br />
Cerului, un albăstrui<br />
Din albastru prusian.<br />
Drumurilor, un acajiu.<br />
Codrilor, un verde crom,<br />
Floare-s eu, tu eşti pământul.<br />
Descoperă-mi de vrei cărarea.<br />
Să pun sămânţa, să dau fructul.<br />
Floare-s eu, tu eşti copacul .<br />
Aşteaptă-mi înfructatul …<br />
Dorinţei mele, fructul oprit,<br />
Coroana ta ai dezgolit.<br />
La jocul nostru de-nceput,<br />
Prin stropi de lacrimi ne-am iubit.<br />
Adânc, adânc din fruct în fruct<br />
Şi trunchi în trunchi, îngenunchiaţi<br />
Cu dragoste, până-n pământ.<br />
Capriciu<br />
Iubesc buzele tale<br />
În care se frânge<br />
Muzica sfântă<br />
A răbdării.<br />
Iubesc vocea ta<br />
Care - mi şopteşte<br />
Suspinul prelung<br />
Al durerii.<br />
Sonata verii<br />
Iubesc cerul clopot mut,<br />
Iubesc luna trădătoare.<br />
Iubesc florile ce plâng,<br />
În lumina schimbătoare.<br />
Iubesc iarba răsărită,<br />
Primăvara în câmpie<br />
Iubesc stele strălucind,<br />
Chipul, ce-mi e drag mie.<br />
Sonata ochilor<br />
Iubesc ochii de orice culoare ar fi;<br />
Cei ce văd lumina pentru mine<br />
Şi - mi descriu natura;<br />
Cu nume de flori,<br />
de arbori şi clădiri.<br />
Cu nume de ape, de-albastru - violet.<br />
Cu nume de păsări şi cântec şi joc.<br />
Cu nume de ploaie în trăsnet şi tunet,<br />
Cu nume de-ngheţ, în iarna cu ger ,<br />
Cu nume de alb imaculat …<br />
Cu nume de dor, pentru tine adora.<br />
CONSTANŢA ABĂLAŞEI –<br />
DONOSĂ<br />
86<br />
Zona centrală, cu clădirea actualei<br />
Prefecturi<br />
Palatul Culturii<br />
Actuala Piaţa a Trandafirilor, cu<br />
Biserica Reformată<br />
Actuala stradă Bolzai<br />
Zona Centrală
Şevalet<br />
Consumându-şi viaţa de până acum cu discreţie, având grijă<br />
deopotrivă să-şi apere demnitatea şi intimitatea demersurilor sale<br />
artistice, dar şi să nu supere pe nimeni, graficianul Ion Petru Pop<br />
a reuşit, în timp, să-şi construiască o operă, fără să provoace<br />
vreun „seism” în conştiinţa publică a artelor plastice, atâta câtă o<br />
avem.<br />
Secolul trecut, mai ales prin ultimele sale decenii, a însemnat<br />
şi a consemnat, şi în artele plastice, ca şi în alte arte, un fel de<br />
triumf al formelor împotriva substanţei, al fondului, iar<br />
convingerea pe care mi-am format-o de-a lungul acestor ani m-a<br />
dus la constatarea că pentru întâia oară în istorie, „avangardele”<br />
au ajuns să domine în teatru, în muzică şi literatură, în pictură<br />
sau în sculptură. În ce priveşte acestea din urmă, tendinţa<br />
dominantă a fost aceea a curentului abstracţionist (să-l numim<br />
astfel cu un termen generic), unde mimetismul şi imitaţia unor<br />
mari „maeştri” (altfel înzestraţi în unele cazuri cu calităţi<br />
excepţionale), a căpătat proporţii de nebănuit. Cei ce-au încercat<br />
să-şi urmeze propria cale, cu teme şi obsesii artistice proprii, au<br />
fost persiflaţi, consideraţi căzuţi în desuetudine, minimalizaţi,<br />
marginalizaţi sau înlăturaţi uneori cu o anumită agresivitate.<br />
Aşa-zisele „revoluţii” în arte, într-un anumit fel asemenea celor<br />
sociale, produc întotdeauna şi victime, alături de „învingători” ce<br />
înfulecă porţii considerabile de „glorie”.<br />
Ion Petru Pop pare să fi fost imun la mode, la un “trend” sau<br />
altul (ca să folosesc doar unul din numeroşii termeni ce compun<br />
bizarul şi imbecilul idiom pe care l-aş numi “romgleză”, folosit<br />
la grămadă de snobi, dar şi de mulţi intelectuali cu oarece<br />
pretenţii), la “modele” de valoare îndoielnică, chiar şi atunci<br />
când “se bucură de o largă recunoaştere internaţională”, cum<br />
sună o sintagmă mult bătătorită. În singurătatea sa, pe care,<br />
văzându-i lucrările, o simţim nu o dată atroce, graficianul a<br />
preferat să-şi cultive propriile teme-obsesii, legate de condiţia<br />
umană, de lucrarea timpului necruţător, de un crepuscul al<br />
civilizaţiilor şi al omenirii, de moarte.<br />
Îmi amintesc că, prin anii nouăzeci, o echipă de televiziune<br />
poposise la Sihăstria, pentru o discuţie (sau “interviu”!) cu atât<br />
de regretatul părinte Cleopa, marele duhovnic. Părintele i-a<br />
întâmpinat în stilul lui hâtru dar tulburător de profund, tot<br />
minunându-se că nişte tineri au bătut atâta cale pentru a-l vizita<br />
pe un moş, „pe un putregai ca mine”. Dintr-una în alta, la un<br />
moment dat, părintele Cleopa a fost întrebat ce consideră el că ar<br />
trebui să ştie tinerii că e mai important în viaţă. Şi fără să stea pe<br />
gânduri, marele duhovnic a răspuns: „moartea”. Şi a rostit<br />
cuvântul de mai multe ori, într-un crescendo impresionant,<br />
aproape de strigăt.<br />
Cel mai important lucru din viaţă e moartea... Nu cred că<br />
înţelesul evident, filosofic sau acela tainic, se cere explicat.<br />
Fiecare înţelege cât şi ce poate. Moartea e prezentă mai în<br />
fiecare din lucrările lui Ion Petru Pop. Nu e o prezenţă<br />
înfricoşătoare, sumbră, ci o prezenţă discretă, uneori abia<br />
sugerată de întâlnirea tonurilor de negru şi alb; din negru<br />
profund izbucnesc adesea lumini, surse puternice de energie ce o<br />
pot învinge. Moartea e un „memento” la care omul trebuie să<br />
mediteze, măcar din când în când, pare să ne spună Ion Petru<br />
Pop, pentru a alege o mai bună cale a vieţii. A vieţii mărşăluind<br />
spre moarte, când triumfător, când resemnat şi umil, când<br />
şerpuind viclean ca şi când scopul suprem este acela de a păcăli,<br />
de a înşela, de a te preface că nici măcar n-ai auzit de moarte.<br />
Totul are trimitere spre moarte. Nici „eternitatea pietrei”, o<br />
temă dragă graficianului, nu e mai puţin vulnerabilă. Timpul<br />
lucrează impasibil, fragila vegetaţie şi fragilele siluete umane<br />
produc fisuri şi, într-un final, rămân doar ruine sau, cândva,<br />
nisipuri mişcătoare.<br />
MIHAI SIN<br />
Născut la 18 martie 1942, la Cheia, jud. Cluj.<br />
Absolvent al Universităţii de Artă şi Design „Ion<br />
Andreescu”, Cluj-Napoca, secţia grafică, promoţia<br />
1966. Membru UAP din 1968.<br />
Participă începând din 1967 la Saloane judeţene şi<br />
republicane, expoziţii de grup în ţară şi străinătate.<br />
Lucrări de-ale sale se află în colecţii particulare<br />
din Ungaria, Austria, Germania, Belgia, Olanda, SUA.<br />
Ion Petru Pop, ”Lumină din lumină”<br />
Ion Petru Pop, ”Frunză de toamnă”<br />
87
Ion Petru Pop, ”Totul zboară” (tehnică mixtă)<br />
______________________________________________________________<br />
(Fragment)<br />
Un timp mâncară în tăcere, aruncându-şi la<br />
intervale regulate câte o privire afectuoasă, zâmbind<br />
uşor. Erau împreună de aproape opt ani, dar timpul<br />
nu erodase acele sentimente ale începutului de relaţie,<br />
iar tăcerea nu însemna tensiune, ci apropiere şi calm ;<br />
calmul unei relaţii liniştite şi sentimentale.<br />
Ania întrerupse tăcerea, cu vocea-i afectuoasă şi<br />
suavă :<br />
– Mai lucrezi la acel tablou, Mişa <br />
– A, portretul ! E gata, draga mea. Înghiţi bucătura,<br />
mestecată doar pe jumătate : L-am definitivat azinoapte...<br />
De fapt azi dimineaţă, pe la orele patru.<br />
Sunt foarte încântat de ceea ce a ieşit. Ţi-l voi arăta<br />
imediat după micul dejun.<br />
– Nu m-ai lăsat să te privesc lucrând şi nici nu ai<br />
vrut să-mi arăţi etapele picturii, se prefăcu ea<br />
supărată, încreţindu-şi fruntea netedă, de incurabilă<br />
romantică şi adumbrindu-şi uşor ochii migdalaţi, de<br />
culoarea smaraldului.<br />
El se aplecă peste masă luându-i mâna într-a lui,<br />
măturând cu mâneca halatului câteva firmituri de pâine<br />
de pe faţa de masă din in, singura zestre a Aniei.<br />
– Vroiam să fie o surpriză... Pentru mine e ceva<br />
deosebit. Sunt foarte curios să-ţi aflu părerea.<br />
Fruntea femeii se descreţi, ochii i se înseninară şi-l<br />
privi în faţă, cu nesfârşită afecţiune.<br />
Continuară să mănânce în tăcere, simţindu-se unul<br />
pe celălalt în felul lor telepatic.<br />
O săltă în braţe şi începu să alerge cu ea prin iarba<br />
umedă de roua dimineţii. Cele câteva raze de soare<br />
stinghere, de-abia răsărite, îl orbiră pentru o clipă pe<br />
Mişa şi se prăbuşi la pământ, în ţipetele şi chicotelile<br />
iubitei. Se rostogoliră pe solul ce mirosea a vechi<br />
începuturi, sărutându-se fericiţi de senzaţiile purei<br />
libertăţi şi a purei iubiri.<br />
– În felul acesta nu voi vedea prea curând pictura,<br />
râse ea, alintându-se în braţele lui.<br />
Buzele-i fură dezmierdate de un sărut umed.<br />
– Nu mai avem atât de mult..<br />
LUCIAN DUMBRAVĂ<br />
_______________________________________________________________________________________________<br />
Director de onoare<br />
Lorinţiu, Mihaela Malea Stroe, Liliana<br />
MIHAI SIN<br />
Moldovan, Marcel Naste, Gheorghe Şincan<br />
Redactor-şef adjunct<br />
VALENTIN MARICA<br />
Redactori:<br />
Cezarina Adamescu, Eugen Axinte,<br />
A.I.Brumaru, Mariana Cheţan, Elena M.<br />
Cîmpan, Mariana Cristescu, Melania Cuc,<br />
Răzvan Ducan, Eugen Evu, Mioara Kozak,<br />
Lazăr Lădariu, Rodica Lăzărescu, Cleopatra<br />
Corespondenţi: Bianca Osnaga, Geo<br />
Constantinescu, Iulian Dămăcuş, Darie Ducan,<br />
Ioan Matei, Menuţ Maximinian, Victor Ştir,<br />
Claudia Şatravca, Raia Rogac (Chişinău), Mirela<br />
Corina Chindea (Italia), Andrei Fischof (Israel),<br />
Ovidiu Ivancu (India), Alexandru Jurcan, Ionela<br />
van Rees-Zota (Germania), Gabriela Mocănaşu<br />
(Paris), Dwight Luchian-Patton (SUA)<br />
Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „NICOLAE BĂCIUŢ” PENTRU DESCOPERIREA, SUSŢINEREA ŞI<br />
PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIONALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢ<br />
Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57, România.<br />
Nicio parte a materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. Copyright©Nicolae<br />
Băciuţ <strong>2011</strong> *Email : nbaciut@yahoo.com; vatra<strong>veche</strong>@yahoo.com *Adresa redacţiei: Târgu-<br />
Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29, cod 540390 * telefon: 0365407700, 0744474258.<br />
Materialele nepublicate nu se restituie. Responsabilitatea asupra conţinutului textelor revine<br />
autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora.<br />
88