Revista MUZICA nr. 2 / 2011 - UCMR

Revista MUZICA nr. 2 / 2011 

1


SIMN 2011 

Organizator: Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România 

Co-organizator: Asociaţia Română a Femeilor în Artă 

Directori: Irinel Anghel, Mihaela Vosganian 

2


Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi este un festival cunoscut, 

un festival aşteptat, pentru că fiecare ediţie ia pulsul actualităţii 

muzicale, creativităţii compozitorilor şi promite noutăţi. Noutăţi de 

concepţie, unghiuri diferite prin care muzica contemporană poate fi 

“pătrunsă” şi cunoscută, viziuni artistice ce ne îndreaptă privirea către 

noi înşine. 

Scenele bucureştene fac loc la sfârşitul lunii mai muzicii noi, 

artiştilor români dedicaţi fenomenului creator actual, artiştilor străini 

invitaţi care vin să-şi prezinte ideile, realizările, pe parcursul unei 

săptămâni ce sărbătoreşte muzica, arta, neliniştile sau liniştile creatoare, 

provocările intelectuale, împărtăşirea ideilor şi emoţiilor artistice. 

Ediţia a 21-a a propus artiştilor şi publicului o temă: spectacolul 

muzical. Este şi o temă de reflecţie: ce mai înseamnă în anul 2011 

spectacolul muzical Operă tradiţională, cross-media, operetă, musical, 

cabaret, ritual, teatru instrumental, performance, artă de intervenţie 

publică….din fericire, au fost multe răspunsuri şi asta a dorit să 

surprindă şi să sărbătorească SIMN 2011: varietatea de reacţii artistice 

declanşată de o asemenea propunere . 

3


Colecţia de primăvară a ideilor muzicale 

2011 la SIMN 

Vânzători de vise, Moşi, fanfară, SONeerie, tele-operă, trăsuri, lectici, 

automobilul care cântă, Albă–ca-Zăpada, Captain Hook, Cupidon pe bicicletă, 

Fantoma de la Operă, d’Artagnan, Motanul Încălţat, Alice în Ţara Minunilor, 

Dănilă Prepeleac, King 

Louie, alpinişti utilitari, 

cadouri artdetox, poveşti 

fără filtru, Îngerul cu o 

aripă din far, albinuţa 

care croşetează pe 

trepte, Beeker, căsuţa 

din Hänsel şi Gretel, cea 

mai mare cutie muzicală 

din lume, Penelopa, 

muzică corală scrisă de 

simfonişti, muzică de 

cameră scrisă de 

coralişti, anotimpuri 

reinventate, concerte pe 

canapea, concerte în 

pădure, pe terase, în 

bucătărie, Cassandra, 

ani în plus şi în minus, 

preparate din chitară, 

copacul-carusel, Barrie 

şi Barbie, Făt Frumos şi 

Ileana Cosânzeana, Serenade pe teme false şi alte iluzii, menestrel electric, 

voce cu corp de femeie, tinereţe fără bătrâneţe, călătorii în irealitatea 

imediată, sound cinema, sound theatre, sound painting, locuri de joacă pentru 

oameni mari, colecţia de primavară a ideilor muzicale din 2011… 

4


Ce mai înseamnă spectacolul muzical în anul 

2011 

Multimedia 

Feerie-cabaret 

Concerte în pădure 

Operă 

Cantată 

Concerte pe canapea 

Concerte în bucătărie 

5 

Scene lirice 

Muzică şi poezie 

Ritualuri sonore 

Concerti neo-grossi 

Basm muzical 

Sound Cinema, Sound Theatre 

Muzică şi kendo 

SONeerie 

Muzică şi păpuşi 

Performance 

Concerte instalaţii 

Concert mobil 

Soundpainting


PROGRAMUL FESTIVALULUI 

SÂMBĂTĂ, 21 MAI 

VENIŢI SĂ AUZIŢI CE NU AŢI MAI VĂZUT ! 

La OPERA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI 

Feerie-Cabaret, SONeerie şi Cantată în deschiderea 

festivalului Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi 

6


ESPLANADĂ 

Vânzătorii de vise (premieră şi reprezentaţie unică) 

Feerie şi Cabaret mobil într-un târg muzical….şi nu numai 

Dream Design : Irinel Anghel 

Muzica: Irinel Anghel 

Scenografia, conceptul vizual, instalaţii : Raluca Ghideanu 

Conceptul coregrafic: Paul Dunca 

Muzicieni: Irinel Anghel (voce), Barrie Webb (trombon), Sorin Romanescu 

(sound design, automobil), Elmira Sebat (mezzosoprană), Christian Alexandru 

Petrescu (voce), Virgil Oprina (chitară bas), Maria Chifu (fagot), Ana Chifu 

(flaut), grupul Avânt’n Gard (recitator, vioară, fluiere, percuţie) 

Cu participarea Orchestrei de Estradă Angely’s şi Cristian Marius Firca 

Performeri: Paul Dunca, Mihai Dragomir, Ana Colţatu, Bogdan Drăgănescu, 

Maria Mora, Elena Apostol, Mihaela Vosganian, Armine Vosganian, Andreea 

Dragomir 

Sponsor: Citroën Romania 

FOYER 

Dizzy Waltz. Round around time and space (p.a.a.) 

SONeerie* pentru chitară, live electronics, voce şi Etet** de pahare 

Muzica: Sorin Romanescu, Irinel Anghel 

Decor: Adriana Urmuzescu (căsuţa din Hänsel şi Gretel) 

Chitară: Sorin Romanescu 

Voce: Irinel Anghel 

Legendă : SONeeria = cutie muzicală de dimensiuni gigantice cu artişti live 

Etet = formaţie ciudată în faţa căreia se naşte expresia de uimire : Etete ! ce 

formaţie !. Este descendentul cvartetului clasic din care a păstrat terminaţia ce 

îl situează în categoria ansamblurilor muzicale 

7


Sala Mare 

Moşii 

Cantată de Adrian Iorgulescu 

Corul şi Orchestra Operei Naţionale Bucureşti 

Corul Accoustic 

Maestru de cor : Daniel Jinga 

Dirijor : Tiberiu Soare 

8


Duminică, 22 mai 

Cercul Naţional Militar 

Sala de spectacole 

Răsărit 

Spectacol de Muzică şi Kendo 

Doru Roman (percuţie) 

Membri ai Clubului Sam-Sho condus de Sensei Florin Ianaş 

Actorul Ovidiu Mihăiţă 

Muzica de: 

M. Kitazume - Side by side 

M. Ishii - Thirteen Drums 

V. Dinescu - Shan- Shui 

M. Miki - Marimba Spiritual 

9


Universitatea Naţională de Muzică 

Studioul de operă 

Cică URMUZ… 

Sorin Petrescu – 

pian 

Dorin Cuibariu – 

clarinet, saxofon 

Cosmin Bălean – 

fagot, contrafagot, 

duduk 

Ovidiu Cozma – 

tenor 

Invitat: Radu Popa 

Cu participarea 

actorului Mihai 

Bisericanu 

În program: 

Gabriel Malancioiu – Ismail şi Turnavitu 

Darie Nemeş – Botta – Fabulă 

Gabriel Almaşi – Algazy şi Grummer 

Anatol Vieru – Sita lui Eratostene 

Creaţie video: Vlad Dragomirescu 

10


Parcarea Universităţii Naţionale de Muzică 

Seria ArtDetox: Concerte pe canapéa 

Street music / Artă de intervenţie publică 

Grupul Avânt’n Gard 

Improvizaţii pe texte de Urmuz 

Sala “George Enescu” 

Urmuzica de Sorin Lerescu (Operă în concert) 

Operă în 2 Acte şi 4 Tablouri 

După poemul erotico-eroic şi muzical Fuchsiada de Urmuz 

Libret şi dramatizare: Pavel Puşcaş 

Conducerea muzicală: George Balint 

Distribuţia 

Fuchs – tenor: Daniel Madia 

Venus – mezzosoprană: Elmira Sebat 

Pallas-Athena – soprană: Anna Mirescu 

Colportorul – bas: Mihnea Lamatic 

Soprană, mezzosoprană, alto în ipostaze de: 

Ursitoare 1, 2, 3 

Admiratoare 1, 2, 3 

Bârfitoare 1, 2 , 3 

Cocote 1, 2, 3 

Graţii 1, 2, 3 

Ligia Dună, soprană 

Camelia Mocanu, mezzosoprană 

Claudia Deleanu, alto 

11


Ansamblul TRAIECT. Director artistic: Sorin Lerescu 

Geanina Săveanu-Meragiu, vioară 

Viorica Nagy, violoncel 

Alexandru Hanganu, flaut 

Tiberiu Cenuşer, trombon 

Răzvan Gachi, clarinet 

Invitaţi 

Gönul Aptula, pian 

Alexandru Matei, percuţie I 

Sorin Rotaru, percuţie II 

Bogdan Ionescu, trompetă 

Paraschiva Alexa, violă 

Ciprian Ghiţă, contrabas 

Tinerimea Română. Clubul Gutenberg 

Suită pentru cymbal, clavicord şi virginal universal 

Spectacol de muzică şi poezie 

Interpretează: 

Ion Bogdan Ştefănescu – flaute 

Costin Soare - chitară 

Eusebiu Ştefănescu – actor 

În program: 

Violeta Dinescu - Atreju 

Doina Rotaru - Spiralis III 

Toru Takemitsu - Towards the Sea: I. The Night / II. Moby Dick / III. Cape Cod 

Dan Buciu - Mozaic II 

Gabriel Iranyi - Laokoon / Torsi 

12


Luni, 23 mai 

Opera Naţională Română, Sala Mare 

“White Lady’s “Power Places 

Locurile de putere ale “Doamnei Albe” 

Operă cross-media de Mihaela Vosganian 

Muzică/concept artistic /concept 

dinamic: Mihaela Vosganian 

Regie / lumini /video: Anda 

Cruceanu 

Coregrafie: Liliana Iorgulescu 

Scenografie: Raluca Ghideanu 

Costume: Raluca Stroe 

Grupul de muzică şi dans 

contemporan Inter-Art: 

Mihaela Vosganian / Irinel Anghel: 

voce/performer dinamic 

Barrie Webb: trombon/didgeridoo 

Maria Chifu: fagot/performer 

dinamic 

Ana Chifu: flaut/performer dinamic 

Ciprian Pop: chitară electrică 

Alexandru Matei: percuţii 

Luiza Comşa / Emil Rengle: dansatori 

13


Marţi, 24 mai 

Aula Palatului Cantacuzino 

Trio Mozaic 

Spectacol de Teatru instrumental 

Oana Vişenescu – vioară 

Diana Spânu – pian 

Emil Vişenescu - clarinet 

Invitaţi: Barrie Webb (Anglia) – trombon, Christian Alexandru Petrescu - tenor 

În program: 

Felicia Donceanu – Fantasia per pianoforte etcetera... 

Iulia Cibişescu-Duran - Acel cântec, Lisabona 

Liviu Marinescu - Homage Collage 

Vasile Timiş – Trei mozaicuri (Rezonante pe albastru, roşu şi violet) 

Nicolae Brânduş – Prolegomene IV (Dănilă Prepeleac) 

14


Universitatea Naţională de Muzică, Studioul de Operă 

HOMO VIDENS op.117 

de Liviu Dănceanu 

tele-operă pentru solişti şi 

orchestră 

1. MIRA (BELLA); 2. HIM(E)NUL 

PATRIEI; 3. PRO(DOMO); 4. 

BUNĂ-DIMINEAŢA 

COPI(I)DRACI; 5. ŞTIR(B)I 1 - 

SPOT 1; 6. S(T)AREA VREMII; 

7. PUBLI(CE)CITATE 1; 8. 

TELE-SPROT – SPOT 2; 9. 

INTERDUBIU 1; 10. TALK – SHOCK; 11. 

PUBLI(CE)CITATE 2; 12. BOMB(OAN)A ZILEI – SPOT 3; 

13. TEU-ATEU (sau tabăra de viaţă şi de moarte spirituală); 14. 

ŞTIR(B)I 2 (de la ora 13) – SPOT 4; 15, CAR-TUNS VARIATIONS; 16. DIN 

URĂ – SPOT 5; 17. HOROR-SCOP; 18. ANIMAL PLANTAT; 19. THE 

MON(K)EY CHANNEL; 20. NATIONAL GE(T)O D(R)ACIC – SPOT 6; 21. 

EUROFISION; 22. INTERDUBIU 2; 23. ŞTIR(B)I 3 (din freza nopţii) – SPOT 7; 

24. NOAPTE-BUNĂ COPI(I)-LAŞI; 25. TELE_CINE M-A FURAT (); 26. 

PUBLI (CE) CITATE 3; 27. (N)EUROTICA; 28. ROZIVELET; 29 ARIM(BELLU) 

Ansamblul Archaeus şi invitaţii săi 

Direcţia muzicală: Georgeta Stoleriu, Inna Oncescu 

Regia şi scenografia: Daniel Prallea-Blaga 

Video live: Virgil Oprina 

Solişti: Anna Mirescu - soprană; Antonela Bârnat - mezzo-soprană; Nicolae 

Simonov - tenor; Claudiu Sola – bas 

15


Miercuri, 25 mai 

Concertul Orchestrei de Cameră Radio 

Dirijor: George Balint 

Sala Radio 

Patru 

ANOTIMPURI / POEŢI / COMPOZITORI 

scene lirice pentru solişti vocali, 

grup coral mixt şi orchestră de cameră 

Solişti: Anna Mirescu (soprană), Adriana Alexandru (mezzosoprană), Nicolae 

Lupu (bariton), Orest Pâslariu Ranghilof (bas) 

Cu participarea Corului Accoustic condus de Daniel Jinga 

16


În program: 

Laura Manolache – Primăvara Gândului 

versuri de Nichita Stănescu 

Nicolae Teodoreanu– Imnele Iernii. Cântări la Naşterea Domnului 

texte din madrashele Sfântului Efrem Sirul 

George Balint – Moină şi Toamnă 

versuri de George Bacovia 

Dana Cristina Probst – Timp de Lună, Timp de Soare 

versuri populare şi de Ion Stratan 

Concert realizat în parteneriat cu Orchestrele şi Corurile Radio şi Teatrul 

Naţional de Operetă “Ion Dacian” 


Concerti neo-grossi 

Daniel Kientzy (Franţa) – saxofoane 

Cristian Suciu – trompetă 

Florin Pane – trombon 

17


şi 

Ansamblul ModernArt 

Ioana Gloria Pecingină, Cornelia Zambila (violină), Cornelia Petroiu (violă), 

Mihail 

Grigore (violoncel), Victor Savca (contrabas), Alexandra 

Neaga 

(fagot), Alexandru Gabriel Chiric, Cezar Iulius 

Florea 

(corn), Maria Ilinca Lorentz, Alexandru 

Sturzu 

(percuţie) 

Dirijor: 

Bogdan Vodă 

În program: 

Francois Rosse - Sufletul este fantomă (p.a.a.) 

Bogdan Vodă - Grosso modo concerto (p.a.a.) 

Drake Mabry - Iowa Concerto (p.a.a.) 

Cornel Ţăranu - Triade (p.a.a.) 

18


Joi, 26 mai 


Seria Artdetox: Concerte pe canapéa 

BARRIE and BARBIE 

Barrie Webb (Anglia) - trombon 

….and Barbie…(of course !!!…) 

În program: 

Folke Rabe - 

Basta 

Chan Hae Lee - 

bODY _ rEMIX 

William Marshall - How Are You Feeling Today 

Christian Wolff - 17 (TROMBONE) 

Stuart Greenbaum - In Transit (view from a window) 

19


Sala Radio 

Concertul Corului Academic Radio 

Simfonişti în muzica corală românească 

Dirijor: Dan Mihai Goia 

Program: 

Pascal Bentoiu - Preludiu la opera ”Hamlet” 

Adrian Pop .- Hora miresii 

Cornelia Tăutu - Triptic coral religios 

Doamne, nu Te îndepărta de mine 

Doamne mântuieşte 

La Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul 

Nicolae Brânduş Ţipurituri 

Theodor Grigoriu - Psalmul 28 – Glasul Domnului 

Sabin Păutza - Velerim şi veler Doamne 

Octavian Nemescu - Salve Regina 

la orgă : Simona Popovici 

Remus Georgescu - Pârâuţ cu apă lină (bocet) 

Adrian Enescu - Graffiti (p.a.a.) pe text de W. Shakespeare 

la pian : Carmen Săndulescu 

Concert realizat în parteneriat cu Orchestrele şi Corurile Radio 

20


Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, Studioul de operă 

CREATRIX 

Spectacol realizat de grupul SeduCânt 

Ana Chifu - flaut, voce, dans 

Maria Chifu - fagot, voce, dans 

Theodor Valentin Iliescu - fagot, voce, dans 

Diana Rotaru - muzică 

Georgiana Bobocel Iacob - coregrafie, lumini 

Mihai Cucu - proiecţie video 

Spectacol realizat în parteneriat cu Centrul de Muzică Electroacustică şi 

Multimedia al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti 

21


Vineri, 27 mai 

Sala Radio 

Concertul Orchestrei Naţionale Radio 

Dirijor: Valentin Doni 

Vlad 

Doni 

Ciobanu 

Solişti 

Cornelia Bronzetti, 

Juhani Palola 

(Finlanda) - vioară 

Bianca Manoleanu 

(soprană), Nicolae 

Simonov (tenor), 

Jean-Kristof Bouton 

(bariton) 

Cârneci 

Teodorescu 

Cu participarea 

Corului Academic 

Radio 

Dirijor: Dan Mihai 

Goia 

Program: 

Ulpiu Vlad – Drumuri în lumină II 

Carmen Cârneci – Grădina - muzică pentru 3 voci soliste, cor şi orchestră pe 

un fragment din "Cântarea Cântărilor" de Solomon (p.a.a.) 

Maia Ciobanu – Alterego Concert pentru două viori şi orchestră (p.a.a.) 

Livia Teodorescu - Ciocânea – Archimedes Symphony (p.a.a.) 

22


Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti 

Studioul de Operă 

Spectacol multimedia cu păpuși: Do-mi-no.6.1 

Realizator: Centrul de Muzică Electroacustică şi Multimedia al UNMB și 

Compania "PurAnima" Teatru de Animație în colaborare cu TVR Cultural 

Actori păpușari: 

Florentina Tănase, Petronela Purima, Vlad Tănase 

Ana Chifu – flaut 

Muzica și video: Cătălin Crețu 

Light design: Dan Bujor 

23


Sâmbătă, 28 mai 

Curtea Palatului Cantacuzino 

Seria ArtDetox: Concerte pe canapéa 

Emil Vişenescu (clarinet), Constantin Urziceanu (clarinet) 

Muzică de: 

Roman Vlad - Proverbe 

Tiberiu Olah – Sonata pentru clarinet 


Sound Cinema, Sound Theatre 

Cvartetul Florilegium 

Invitaţi: Verona Maier (pian), Emil Vişenescu (clarinet) 

Video: Corneliu Dan Georgescu 

În program: 

Corneliu Dan Georgescu – Cvartet de coarde nr. 11 : « Contemplating The 

Tritone » (p.a.a.) şi video ambiental 

Corneliu Dan Georgescu – Film « ORBIS » (ciclul « Orbis », muzică pentru 

orgă, nr. 1) – (p.a.a.) 

* 

Octavian Nemescu – Ulysse 

Fred Popovici – Cvartet nr. 2 

Ivana Stefanovic – Play Strindberg (Cvartet nr. 3) 

24


Sala Radio 

Idile şi Guerille 

Concert-spectacol de Dan Dediu 

Idile şi Guerrille pentru pian la 4 mâini 

1. Idila: pentru Dulcineea 

2. Guerrilla 1 

3. Idila: pentru Beatrice 

4. Guerrilla 2 

5. Idila: pentru Ofelia 

6. Idila: pentru Gretchen 

Interpretează: Valentina şi Dan Dediu 

Un bestiar mitologic pentru vioară şi pian 

1. Griffon 

2. Inorog 

3. Mandragora 

4. Sfinx 

5. Hipogrif 

6. Dragon 

Interpretează: Diana Moş şi Valentina Sandu-Dediu 

25


Universitatea Naţională de Muzica Bucuresti 

Studioul de Operă 

Worm Songs 

Multimedia Performance de Henry Vega (Olanda) 

cu Anat Spiegel (voce), Henry Vega (computer), Emmanuel Flores (video) 

26


Duminică, 29 mai 

CĂLĂTORIE ÎN IREALITATEA IMEDIATĂ 

la 

Palatul Mogoşoaia 

Sarea în bucate 

« muzicale » 

Vizită în 

bucătăria ArtDetox 

Preparate cu reţete 

originale 

de Raluca Ghideanu 

după o idee de 

Sorin Romanescu 

Bucătar Şef: 

Paul Dunca 

Bucătari muzicali: 

Sorin Romanescu, 

Irinel Anghel 

Cuhnia Palatului 

27


Lansarea 

expoziţiei 

« Music is the 

answer… » de 

Raluca Turliu 

Cobilanschi 

"Muzica este un 

răspuns căruia 

nu i s-a pus nicio 

întrebare” 

(Nichita 

Stănescu) 

….muzica este 

răspunsul venit 

dintr-o altă lume, 

magică. Lumea 

fascinantă,a 

armoniei, a 

ritmului, a 

sunetelor care ne 

mângâie 

sufletele. Muzica 

este un un alt univers interconectat cu noi, cu fiecare dintre noi, în care îmi 

place să trăiesc uneori. Muzica este vie, muzica a trăit şi va trăi întotdeauna. 

Înainte de a fi cuvântul cred că a fost muzica. Tărâmul muzicii este magic, 

este asemenea unei fiinţe măreţe şi complexe alcătuită în cel mai armonios fel 

din fiinţe fantastice interconectate asemenea uniu organism. În expoziţia mea 

am încercat să recreez cu sufletul imaginea acestei lumi. (R.T.C.) 

28


Ce spune pădurea 

Concert al ansamblului de percuţie Game 

Solist : Christian Alexandru Petrescu, Invitată : actriţa Viorica Vătămanu 

Program : 

Vladimir Scolnic - "NISHMAT HAYAAR" (Duhul Pădurii) (p.a.a.) 

Cristian Alexandru Petrescu – Valsul Caşcavalului (p.a.a.) 

Ivan Brkljacic – The Big Chasm (p.a.a.) 

Doina Rotaru – Copacul (p.a.a.) 

În interiorul pădurii Mogoşoaia 

29


...Who I Am 

spectacol muzical de Elena Apostol 

Grupul vocal Accoustic 

Lapidarium 

30


Dynamic Meditation 

spectacol de Mihaela Vosganian 

Interpretează grupul Inter-Art, Regia : Anda Cruceanu 

Mihaela Vosganian (voce, dans), Armine Vosganian (voce, dans), Liliana 

Iorgulescu (dans), Andreea Duţă (dans), Vlad Iachim (dans) 

În Pădure, 

vecinatatea Cavoului 

Familiei Bibescu 

31


Serenade pe teme false şi alte iluzii 

pentru voce cu corp de femeie şi 

menestrel electric 

Irinel Anghel – voce & 

Sorin Romanescu – chitară, live 

electronics 

Concert-instalaţie cu 

Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos şi 

Paul The Sweet Vampire 

Terasa de pe malul lacului 

32


Promenade şi nocturne cu parfum de final 

Cu Orchestra Angely’s 

Conceptul vizual al 

călătoriei: 

Raluca Ghideanu 

33


Despre programele ArtDetox 

What’s This 

ArtDetox 

34


ArtDetox îţi pune 

întrebări, ArtDetox te 

învaţă să te joci, să 

descoperi copilul din 

tine, ArtDetox te 

35


provoacă să ieşi din 

rutină. 

ArtDetox vine spre 

oameni, vine la oameni, 

vine printre oameni. 

ArtDetox 

aduce 

36


creativitatea în stradă, 

în natură, în birouri, în 

metrou, în parcuri, în 

mall-uri 

supermarketuri, 

şi 

în 

ateliere şi peste tot 

unde este nevoie de o 

37


trezire, de un zâmbet, 

de un impuls creativ. 

What’s This te 

intreabă 

computerul 

când îi dai o comandă 

pe care el nu o ştie. 

Cam asta ar fi 

38


ArtDetox. 

Comenzi, 

impulsuri pe care 

programele 

culturale, 

noastre 

sociale, 

educaţionale nu le 

cunosc…pentru 

că 

acestea ies din 

obişnuit, 

lărgind 

39


creativ 

teritoriul 

posibilului. 

În 

ArtDetox, orice răspuns 

e incomplet, posibil şi 

binevenit... 

40


S pt mâna Interna ional a Muzicii Noi 

Edi ia a 21-a / Bucure ti, 21 - 29 mai 2011 

DIN CULISE 

În acea zi (21 mai) era prev zut 

Apocalipsa…. toate posturile Radio i TV 

anun au aceast posibilitate…. 

Pentru noi începea festivalul… la oper ne 

a teptau decorurile din Aida, Manon i Alb - 

ca-Z pada pe Esplanada Operei… un CitrÖen 

41


era programat s cânte. Sorin (Romanescu) se 

oferise s -l 

înve e… 

Raluca 

(Ghideanu) 

mai avea de 

t iat nori ori 

de hârtie, de vopsit l di e pentru produsele 

ArtDetox pe care târgove ii de vise urmau s le 

ofere publicului… 

Am ajuns pe Esplanad … era foarte cald…a 

sosit CitrÖenul, a venit i ma ina de tract ri cu 

42


rampa pe care a fost urcat… Marius Mitrofan 

i echipa sa a montat aparatura de sunet… am 

început s facem probe…. fantastic !... suna 

extraordinar!... adolescen i voluntari i prieteni 

me tereau pe peluze, desenau cu creta pe 

asfalt… 

La un moment dat a ap rut i Adrian Iorgulescu 

i 

Cătălin Arbore… am 

glumit pe tema 

Apocalipsei ce urma 

s vin , s ne 

surprind într-o lume 

de basm care se 

43


salveaz prin faptul c nu apar ine lumii 

reale… Arti tii erau trimi i în culise pentru a 

fi costuma i de Paul (Dunca)… u or-u or 

dreamdesignul meu prindea contur… 

44


În via a mea nu am gândit o nebunie mai mare 

îmi ziceam…(trebuie s nu o iau foarte în 

serios pentru c altfel m sperii…). Era 

atât de complex visul meu încât nu putea sta sub 

control…de la un punct în colo experien a î i 

scapa i trebuia s o la i s devin ce vroia ea 

s devină…(aveam s aflu mai târziu c asta 

era i sansa ei de supravie uire… Decoruri 

în aer liber, recuzita Operei, costume, 30 de 

performeri, sonorizare de exterior, tr sur cu 

cai, fanfare, automobilul la care urma s se 

cânte prin manevrarea accelera iei i 

transmiterea semnalului de motor preluat prin 

microfon în chaos-paduri…hm…o joac 

45


frumoas într-un DreamCity creat pentru a 

func iona timp de o or în mijlocul 

Bucure tiului… 

Spectacolul era programat la ora 19. La ora 16, 

dintr-odata au ap rut norii. În câteva minute a 

început ploaia. PLOAIA ....... 

Nuuu… POTOPUL…. Pânze de ap curgeau 

din cer peste decorurile Raluc i, peste 

trotuarele desenate, peste nori ori, peste 

echipamentul de sunet…a r mas fiecare pe 

unde era…în Oper , în rulota cu recuzit , în 

ma ina personal … In rulot , Elena 

46


(Apostol) i-a s rb torit ziua numelui cu tortul 

din Evgheni Oneghin… 

A durat pân la ora 18:30. Între timp 

telefoanele sunau, toat lumea m întreba ce 

facem... nu tiam, habar nu aveam…le-am 

spus c a tept m s vedem ce se întâmpl cu 

ploaia i apoi lu m o decizie… Creierul meu 

nu putea i nici nu vroia s gândeasc 

variante… 

“A sosit tr sura! Vizitiul întreab : înham 

caii”… “De la TVR Cultural v întreab dac 

se mai ine spectacolul i dac pute i da un 

interviu..”… “Eu cu ce m îmbrac”…. 

47


“Raluca strânge totul de pe peluz …sunt 

distruse toate decorurile ei…mai ai nevoie de 

ea”… “Noi suntem de la fanfar . Am ajuns. 

Unde st m Unde cânt m”… “Irineeel, tata 

te întreab , el unde se a eaz cu basul”… 

Întreb ri, cuvinte se roteau în jurul meu i 

mintea mea era în mod straniu goal … 

La 18:30 s-a oprit ploaia. Costumiera ne-a 

împrumutat un foehn cu care echipa de la sunet 

a uscat prizele i mixerul (!!!)… Cred c 

oricine în afar de Marius Mitrofan ar fi strâns 

totul i ar fi plecat… uitându-se la noi cum 

48


a teptam, el a riscat o instala ie de zeci de mii 

de euro i a recablat totul. 

Publicul se 

strânsese déjà. În momentul acela am luat 

49


decizia: caii se înham , se refac ACUM probele 

de sunet, nu se calc pe peluz pentru c e 

plin de ap , mut m toat experien a pe 

asfalt, uita i ce avea i de f cut în rela ie cu 

decorul care nu mai e…AND GO !.... HAI S 

NE JUC M ! 

i a a a fost…am întârziat un pic….dar am 

intrat în poveste ca i cum nimic nu s-ar fi 

întâmplat… Apocalipsa trecuse…era 

momentul s rb toririi… 

La finalul serii, Raluca Ghideanu ne-a zis…m 

ierta i hai s mergem undeva “ca s pot face i 

eu un atac de cord”… Fascinant experien ! 

50


51


În câteva ore po i traversa un episod în care s 

tr ie ti efectiv schimbarea, dispari ia formelor, 

obiectelor, modificarea viziunii ini iale i s 

realizezi c flexibilitatea, capacitatea de 

adaptare este singura care î i permite s ie i cu 

bine din tot i s mergi înainte cu noua 

realitate, precum un copac care dac este 

suficient de flexibil trece cu bine de futun , 

r mâne în picioare. O data în plus mi-am dat 

seama c dac viziunea mea era una rigid , 

dac imaginam un spectacol “controlat în cele 

mai mici detalii”, lucrurile s-ar fi blocat, s-ar fi 

n ruit dup primele zece minute de ploaie. 

L sând experien a deschis am putut-o oferi în 

52


cele din urm . Nimeni nu a tiut care au fost 

distan ele între ce am proiectat i ce a ie it. 

Acceptarea acestor diferen e de c tre to i cei 

implica i, oameni minuna i, talenta i, entuzia ti, 

a f cut posibil deschiderea S pt mânii 

Interna ionale a Muzicii Noi cu Vânz tori de 

vise într-o lume fantastic , a existen ei noastre 

secrete c tre care am deschis ferestrele pentru 

60 de minute la finalul lunii mai. 

Irinel Anghel 

53


Vânzători de vise la 

Săptămâna Internaţională 

a Muzicii Noi 

Loredana BALTAZAR 

Respectând dorinţa lui Irinel Anghel, director 

artistic al festivalului alături de Mihaela Vosganian, 

nu doresc să vorbesc despre cea de-a 21-a ediţie 

a Săptămânii Internaţionale de Muzică Nouă la 

timpul trecut. Pentru că prezentul continuu al 

celor nouă zile de desfăşurare neîntreruptă a 

„ostilităţilor” festivaliere la Opera Naţională, 

Universitatea Naţională de Muzică, Clubul 

Gutenberg al Centrului Naţional de Artă 

„Tinerimea Română”, Palatul 

Cantacuzino, Studioul „Mihail Jora” 

al 

Radiodifuziunii şi, în final, la 

Palatul Mogoşoaia incită, încă, imaginaţia creatoare 

a spectatorilor. 

54


Oferta Nu doar bogată, ci şi extrem de diversificată: „Vânzători de 

vise, Moşi, fanfară, SONeerie, tele-operă, trăsuri, lectici, automobilul 

care cântă, Albă-ca-Zăpada, Captain Hook, Cupidon pe bicicletă, 

Fantoma de la Operă, d’Artagnan, Motanul Încălţat, Alice în Ţara 

Minunilor, Dănilă Prepeleac, King Louie, marionete, alpinişti utilitari, 

cadouri ArtDetox, poveşti fără filtru, Îngerul cu o aripă din far, albinuţa 

care croşetează pe trepte, Beeker, căsuţa din Hänsel şi Gretel, cea 

mai mare cutie muzicală din lume, Penelopa, muzică corală scrisă de 

simfonişti, muzică de cameră scrisă de coralişti, anotimpuri reinventate, 

concerte pe canapea, concerte în pădure, pe terase, în bucătărie, 

Kassandra, ani în plus şi în minus, preparate din chitară, copaculcarusel, 

Barrie şi Barbie, Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, Serenade 

pe teme false şi alte iluzii, menestrel electric, voce cu corp de femeie, 

tinereţe fără bătrâneţe, călătorii în irealitatea imediată, sound cinema, 

sound 

theatre, 

sound 

painting, 

locuri de 

joacă 

pentru 

oameni 

mari, 

colecţia 

de 

primăvară a ideilor muzicale din 2011...”, toate aceste produse artistice 

55


fiind ambalate en-gros sub etichetele strălucitoare ale unei tipologii 

multiple de spectacol muzical: operă, operetă, musical, cabaret-feerie, 

ritual, teatru instrumental, performance, artă de intervenţie publică, 

multimedia ori cross-media. 

Încercând 

să 

depăşească mentalitatea de 

trăitor în secolul vitezei care 

comprimă zilnic mixtura dintre 

informaţia intelectuală şi 

percepţia senzorială asupra 

oricărui demers autointitulat 

„cultural” (mai potrivit ar fi 

termenul, deja în uz, de 

cooltural), cele două 

compozitoare-director, Irinel 

Anghel şi Mihaela Vosganian, 

reuşesc să pună – prin 

intermediul conceptului inedit al 

acestui parcurs festivalier – şi un 

diagnostic potenţialului spiritual 

al publicului mileniului 3 după 

Hristos. De la ritual la spectacol, 

de la primatul spiritului la cel al 

materiei, de la Natură la 

Cooltură, paşii societăţii făcuţi 

de-a lungul vremii oferă 

premisele transformării unei 

manifestări devenită tradiţională 

în peisajul de gen, precum 

Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi, într-o oază de libertate a 

expresiei ce tinde către limite. 

56


Chiar şi multicolorul program scris al evenimentelor (stil „carte 

cu poze”) nu ţine seama de cronologia lor strictă, existând şi inversări 

în funcţie de importanţa momentului respectiv. Fiecare foaie este 

tratată individual, aşa cum fiecare manifestare, luată separat, este un 

spectacol în sine. 

Noutăţile ideatice, unghiurile diferite prin care nu doar muzica ci 

însăşi întreaga artă contemporană poate fi pătrunsă, dorinţa artiştilor 

de a-şi valorifica realizările şi neliniştea creatoare prin formule deja 

validate sau, dimpotrivă, sumar (ori deloc) experimentate, toate 

acestea se pot expune şi 

altfel decât până acum, 

singura condiţie quasiobligatorie 

fiind participarea 

directă a spectatorilor la 

derularea live a procesului 

artistic.. 

Publicul – sau mai 

bine zis, asistenţa, căci 

manifestările mizează pe o 

prezenţă interactivă – este 

chemat să audă ceea ce 

vede (sau ce vrea să vadă), 

să descopere noi genuri – în 

sala de concert sau, pur şi 

simplu, ieşind în curte sau 

pe stradă, să intre, cu 

naturaleţe, pe tărâmul viselor, să 

cocheteze cu basmul ori cu mitul în 

57


măsura în care-şi alungă prejudecăţile de orice fel şi se abandonează 

fanteziei „jocului” improvizatoric. Iar unui segment mai tradiţionalist, 

mai rezervat în aprecieri datorită structurii sale elitiste şi atras de ludic 

doar în măsura în care acesta poate fi dimensionat estetic i se propun, 

firesc, tiparele „clasice” ale genurilor, evident, în accepţiunea formulării 

lor la nivelul limbajului contemporan: o cantată (Moşii de Adrian 

Iorgulescu), o operă în concert, o nocturnă de muzică şi poezie, 

concerte ale Orchestrei de Cameră, Corului Academic şi Orchestrei 

Naţionale Radio. Şi aici perimetrul stilistic suferă multiple metamorfoze 

subsumate mesajului emoţional transmis de text, de programatismul 

tematic, de sugestiile metaartistice ori, pur şi simplu, de adresarea 

sonoră în sine. 

Absurdul este la el acasă, chiar dacă este încadrat în scheme 

clasice (precum în opera lui Sorin Lerescu, Urmuzica, construită în 

jurul textelor inedite ale bizarului literat român), ori mai puţin 

convenţionale (în recitalul cameral dedicat aceluiaşi Urmuz, utilizând o 

combinaţie insolită de instrumente clasice şi tradiţional orientale, 

agrementată cu inserţii video şi intervenţii actoriceşti). 

Dramaturgia voit dezarticulată a muzicii noi poartă amprenta 

lumii schizoide în care ni se derulează frământata existenţă efemeră, şi 

în timp ce unii mai cred în forţa reperului clasic utilizând un arsenal de 

structuri fonice cu incontestabile virtuţi vizuale de esenţă narativă 

(precum Livia Teodorescu în Archimedes Symphony), alţii înlocuiesc 

dinamismul vital cu transfigurarea esenţei Naturii într-o dimensiune 

Metaculturală la confluenţa dintre arte („estetica cinematografului 

pentru ureche”, materializată concentrat de către Octavian Nemescu 

într-o posibilă imagine sonoră a călătoriei prin viaţă, parcursă anonim 

de acel Ulysse care locuieşte în fiecare din noi). 

58


Vizualul completează sonorul, sau invers, fluidul dansului 

însoţeşte energetic demersul fonic pe parcursul operei cross-media a 

Mihaelei Vosganian întregind, metaforic, şi 

sugestivitatea evoluţiei 

grupului SeduCânt, 

exponatele universului 

sensibil al Ralucăi Turliu 

Cobilanschi evocă 

magia irezistibilă a 

muzicii care 

motivează călătoria 

spre imediata 

Irealitate, aşa cum 

tablourile tinerei 

artiste Maria 

Ştefănescu 

creionează 

realitatea 

palpabilă ca obiect 

al inspiraţiei 

poetic-muzicale. 

„Încerc să mă 

ţin cu mâna de flacără 

(...) pentru că flacăra nu 

se schimbă niciodată”, 

mărturiseşte exploziv 

actorul Eusebiu Ştefănescu 

uluitorului flautist Ion Bogdan Ştefănescu 

şi interiorizatului chitarist Costin Soare într-un interludiu liric al 

recitalului non-convenţional intitulat Suită pentru cymbal, clavicord şi 

virginal universal. Reperele lor sunt partiturile semnate de Toru 

59


Takemitsu, Dan Buciu, Doina Rotaru, Gabriel Iranyi, Violeta Dinescu 

sau – la nivel literar – versurile lui Nichita Stănescu, Georgeos Seferis, 

Lucian Blaga, Eugen Jebeleanu, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Barbu, 

Cezar Ivănescu, Spiridon Popescu, Mircea Micu şi George Stanca, 

într-o conjuncţie semnificativă ce redemonstrează – dacă mai era 

nevoie – forţa parteneriatului dintre cuvinte şi muzică, în care silabele 

alcătuiesc o retorică inedită, substantivele proprii pot deveni comune 

iar sunetele se pot substitui tuşelor cromatice ale unei acuarele. „De-ar 

mai fi o dată ca asta, fiule, fi-o”, exclamă, la final, Eusebiu Ştefănescu 

în ambianţa intimă a acestei insinuante întâlniri de suflet dintre poezie 

şi muzică, replicând spectaculoaselor volute cu incredibile rezonanţe 

poetice ale flautului lui Ion Bogdan Ştefănescu. 

„Mai e nevoie de cuvânt Mai e nevoie de statui Mai e nevoie 

de destin Mai e nevoie de vreun drum” Adresate nouă, debusolaţii 

locuitori ai planetei supercivilizate care am uitat ce este emoţia, 

întrebările lui Lucian Blaga ar putea rămâne fără răspuns, însăşi 

structura deschisă a fenomenului artistic contemporan avându-şi 

originea în strigătul de libertate al creatorului aflat în căutarea – cu 

orice preţ – a noutăţii care, totuşi, nu ne este de ajuns. „Emoţia ar 

trebui regăsită, aici şi acum”, cred vânzătorii de vise ai Săptămânii 

Internaţionale a Muzicii Noi, oferind o potenţială soluţie de tratare a 

vidului sufletesc care ne ameninţă existenţa. „Veniţi să auziţi ce nu aţi 

mai văzut”, strigă vânzătorii de vise, necerând în schimb decât 

răbdarea de a primi darul lor între real şi imaginar, între cer şi pământ, 

între scenă şi viaţă, într-un mare spaţiu de joacă în care legea de 

manifestare este bucuria de a ne exprima. Spectacolul este în noi 

înşine. Trebuie doar redescoperit! 

60


SIMN 2011 

I m p r e s i i 

George Balint (compozitor, dirijor): 

„Festivalul SIMN XXI s-a încheiat cu porţile solar deschise, 

ca atunci când, plecând pentru a te întoarce, spui simplu: 

„La revedere!”. 

Iată că SIMN, deşi aflat adesea pe linia de supravieţuire în 

plan financiar, a reuşit să-şi păstreze cu consecvenţă cadenţa anuală, 

intrând cu această ultimă ediţie în cel de-al treilea 

deceniu. Este cam cât un 

sfert 

61


de viaţă de om. Nu voi încerca acum o documentată privire 

retrospectivă, dar comparând momentul începutului cu cel actual, sunt 

câteva notabile diferenţe de ordin descriptiv. Mai întâi, o serie de 

personalităţi ale componisticii muzicale româneşti, contemporane 

anului 1991, s-au retras, sub cadenţa de neocolit a naturii biologice. 

Între aceştia, însuşi mentorul festivalului, compozitorul şi muzicologul 

Ştefan Niculescu, care, în buna tradiţie enesciană, şi-a dorit să 

deschidem (şi noi) o compatibilă fereastră în Europa, prin care să 

putem privi reciproc şi dialoga, cei din Est la/cu cei din Vest, spre a ne 

afla în primul rând că şi cum suntem. Apoi, lumea însăşi s-a schimbat, 

deopotrivă pe planul ideaticii şi pe cel al idealurilor. Românii de azi văd, 

simt şi năzuiesc altfel decât cei din urmă cu două decenii. 

Intelectualitatea românească a prins şi deprins în cultivarea diferenţelor 

în toate sensurile. Unul, paradoxal de-a dreptul, este cel a diferenţierii 

prin ignorare. Este uimitor să constaţi cât de puţin participă intelectualul 

român la viaţa muzicală cultă şi, mai cu seamă, cât de surd rămâne la 

evenimentele, adesea remarcabile, din perimetrul gândirii componistice 

autohtone. Modul acestui comportament exclusivist nu-şi are reflexe 

perfect simetrice în arealul altori ţări europene, chiar şi dintre cele foste 

comuniste. Ceva mai complexă, explicarea resortului este rezumabilă 

totuşi la slaba sau totala absenţă a unei minime instrucţii muzicale, în 

perioada diferitelor etape/cicluri şcolare. Compozitorul român, deşi în 

general om cu o cultură solidă în mai multe domenii ale spiritului 

(măcar prin aceea că vorbeşte scris-citit mai multe limbi de circulaţie), 

a fost marginalizat nemeritat de către concetăţenii săi intelectuali, pe 

tot felul de acuzaţii făcute după ureche: că este ermetic, abstract, sau 

dimpotrivă, prea lăutar/rapsod, că e chiar amuzical uneori, şi, cel mai 

adesea, este catalogat drept duşman al spiritului purificator, pentru cei 

care-şi tot caută o linişte idilică, dezmierdător – gâdilitoare, în sala de 

concert. Dezarmant este faptul că şi factorii de decidenţă, mai cu 

seamă din sfera administraţiei culturale şi a conducătorilor de instituţii 

62


artistic-muzicale, împărtăşesc din prizonieratul aceleiaşi mentalităţi. 

Cum mimetismul este contagios prin definiţie, nici breasla criticilor 

muzicali nu a rămas neatinsă, excepţiile fiind extrem de puţine, deşi 

festivalul SIMN este organizat întru totul de UCMR (în a cărui titulatură 

este inclusă şi breasla muzicologilor). Cu dezamăgire constatăm 

absenţa lor în sălile de concert, nu doar în zilele vreunui festival de 

muzică modernă, dar peste tot acolo unde se întâmplă vreun 

eveniment de stagiune care găzduieşte fapta componistică a vreunui 

contemporan, mai ales dacă este român. Că tot ce este românesc este 

prost, nu a fost valabil nici în mulţii ani ai socialismului, cel puţin în 

sfera culturii. Să nu uităm că marii clasici-moderni (desigur, postenescieni) 

ai gândirii muzicale româneşti au trăit şi compus fabulos în 

aceşti ani „de tristă amintire”, ca şi cum nuanţa lor ideologică nu ar fi 

existat. A fost şi acesta un mod al rezistenţei prin cultură, fără de care 

nici nu am putea vorbi astăzi de o veritabilă elită-breaslă a muzicii 

63


savante/culte. Ar fi normal şi demn ca, într-o ţară care se respectă ca 

naţie şi vocaţie, şi, mai ales, care se declară în obârşie şi admiraţie 

cu/pentru valorile europene, nume precum Aurel Stroe, Myriam Marbé, 

Anatol Vieru, Ştefan Niculescu, Dan Constantinescu, Sigismund 

Toduţă, Vasile Spătărelu (şi am citat doar câteva, ale unora dintre cei 

deveniţi istorie), ar trebui să fie prezenţe fireşti în stagiunile de 

concerte, iar nu doar excepţii-eveniment în cadrul unor şi aşa puţine 

festivaluri care, prin statutul lor, au menirea de a promova creaţiile de 

ultimă oră. 

Într-o atare situaţie şi stare 

de spirit, ediţa a XXI-a a Festivalului 

SIMN, coordonată artistic de 

compozitoarea Irinel Anghel, şi-a 

proiectat, drept cadru generic, 

conceptul de spectacol. S-au 

propus şi potenţat astfel o serie de 

punţi şi modalităţi de interacţiune 

între artişti din domenii diferite, aşa 

cum se petrece de regulă în artele 

spectacolului. Prin efect, s-a extins 

şi profilul de interes al publicului, 

chiar dacă, din păcate, nu i-am zărit 

nici de această dată pe principalii 

conducători ai instituţiilor de profil, 

măcar din Bucureşti (începând cu 

MCC), nici acolo unde 

agreaseră ca instituţiile lor să se 

implice într-un fel sau altul. 

Ca într-un vis, unde orice regulă se reformulează cu aparenţă 

de iraţional, SIMN XXI a purtat un chip, devenind el însuşi personaj, 

64


cameleonic formal, dar recognoscibil stilistic. Mai toate concertele, sub 

diferite aspecte mai mult sau mai puţin convenţionale, au fost marcate 

de dimensiunea specatcolului. Ne-am bucurat să constatăm că, deşi 

teatrele lirice din România nu se întrec în a stimula creaţia de gen în 

rândul conaţionalilor (fiind plătite totuşi din banii publici ai cetăţenilor 

români), SIMN a prilejuit apariţia a numeroase formule de spectacole, 

de la feerie în aer liber („Vânzătorii de vise” – premieră şi 

reprezentaţie unică de Irinel Anghel; seria ArtDetox, cu remarcabila 

participare a trombonistului englez barrie Webb şi a chitaristului 

„bucătar” Sorin Romanescu), trecând prin teatru instrumental 

(concertul Trio-ului Mozaic), spectacol-concert cu sau fără 

actori/recitatori („Muzică şi Kendo” şi „Cică Urmuz” coordonate de 

pianistul Sorin Petrescu, cu participarea actorilor Ovidiu Mihăiţă şi 

Mihai Bisericanu; „Suită pentru cymbal, clavicord şi virginal universal” – 

specacol de muzică şi poezie coordonat de flautistul şi poetul Ion 

Bogdan Ştefănescu, cu excepţionala participare a actorului Eusebiu 

Ştefănescu; „Concerti neo-grossi” cu participarea extraordinară a multisaxofonistului 

francez Daniel Kientzy, alături de trompestistul Cristian 

Suciu, trombonistul Florin Pane şi Ansamblul ModernArt; „Sound 

Cinema, Sound Theatre” - având ca protagonist Cvartetul Florilegium – 

menţionând aici lucrările cu pronunţate valenţe de spectacol, 

aparţinând lui Corneliu Dan Georgescu şi Octavian Nemescu, alături 

de cele mai „clasice”, deşi extrem contrastante stilistic, ale lui Fred 

Popovici şi Ivana Stefanovic; „Idile si Guerille” de compozitorul şi 

pianistul Dan Dediu, căruia i s-au alăturat, într-o extraordinară 

prestaţie, pianista Valentina Sandu-Dediu şi violonista Diana Moş; „Ce 

spune pădurea” – având ca ansamblu protagonist formaţia de 

percuţie Game, condusă de Alexandru Matei, concert la care 

memorabile au fost recitarea actriţei Viorica Vătămanu, în „Copacul” de 

Doina Rotaru şi a compozitorului cântăreţ-actor Christian Alexandru 

Petrescu, în propria lucrare, „Valsul Caşcavalului”; „Dynamic 

65


Meditation” – spectacol de cânt şi mişcare-dans conceput de Mihaela 

Vosganian, în regia lui Anda Cruceanu), operă de cameră („Urmuzica” 

de Sorin Lersecu, „HOMO Videns Op. 117” de Liviu Dănceanu) şi până 

la cele mai moderne - opera cross-media „White Lady’s” Power 

Places semnată, ca muzică/concept artistic/concept dinamic, de 

Mihaela Vosganian; multimedia „DO-mi-no.6.1”, realizat de Centrul de 

Muzică electroacustică şi Multimedia al UNMB şi Compania 

„PurAnima” Teatru de Animaţie, în colaborare cu TVR Cultural, a cărui 

muzică şi video aparţin lui Cătălin Creţu; „Worm Songs” de Henry Vega 

(Olanda). Prin tradiţie, Opera Naţională şi Orchestrele şi Corurile Radio 

au participat cu prisosinţă la susţinerea repertorială pe dimensiunea 

academică a festivalului, toate cele trei concerte excelând prin 

valoarea proiectelor, notabil fiind şi aspectul că toţi compozitorii 

programaţi au fost în majoritate prezenţi cu lucrări inedite şi, în plus, 

toţi erau/sunt români contemporani : „Moşii” – cantată de Adrian 

Iorgulescu, realizată de ansamblurile cor şi orchestră ale Operei 

Naţionale Bucureşti, în colaborare cu Corul Accoustic condus de 

Daniel Jinga, sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare; „Patru 

anotimpuri/poeţi/compozitori” - coordonat de compozitorul şi dirijorul 

George Balint, realizat în colaborare cu solişti vocali de la de Teatrul 

Naţional de Operetă „Ion Dacian” şi Opera Română, alături de Corul 

Accoustic şi Orchestra de Cameră Radio, într-un program de prime 

audiţii semnate de Laura Manolache, Nicolae Teodoreanu, George 

Balint, Dana Cristina Probst; Concertul Corului Cademic Radio, dirijat 

de Dan Mihai Goia, în care s-au prezentat lucrări de gen ale unor 

compozitori români consacraţi mai cu seamă în domeniul simfonic; 

Concertul Orchestrei Naţionale Radio, dirijat de Valentin Doni, un 

veritabil maestru al baghetei, în tălmăcirea căruia s-au ivit pentru întâia 

oară ample lucrări de factură simfonică şi vocal-simfonică, aparţinând 

lui Ulpiu Vlad, Carmen Cârneci, Maia Ciobanu, Livia Teodorescu. 

66


Porţile de intrare şi ieşire din SIMN XXI s-au mişcat 

neconvenţional, sub cerul liber, începutul localizându-se pe esplanada 

Operei Naţionale iar sfârşitul, în arealul Palatului Mogoşoaia, unde, 

cam cât o zi-lumină, s-au susţinut mai multe concerte, de diferite feluri 

de gen, stil şi ambianţă, iterând o „călătorie în realitatea imediată”, prin 

tot felul de locuri şi unghere: în Cuhnie, la/prin pădure, în Lapidarium, 

pe Terasa de pe malul lacului, în vecinătatea Cavoului Familiei 

Bibescu, în Foişor, pe peluza principală. De altfel, acest „zumzet” 

organizat şi orientat totodată, integrat confortabil în ambientul fiersc al 

unor locuri de destindere (parcul de la Castelul Mogoşoaia) sau de 

tranziţie stradală (aleele ce duc la Operă), este binevenit în 

neconvenţionalitatea sa, pregătind subtil percepţia publicului pentru 

actele centrice, destinate sălilor de concerte şi spectacole lirice. 

Pedagogic, ajută la clarificarea axiologică. Analog reperelor 

stare/condiţie de profan şi sacru, strada (efemeritatea) şi sala de 

spectacol (perenitatea) pot intra într-o constructivă relaţie dacă prima 

duce către cealaltă, iar cea de a doua este în finalitatea de-parcursului 

celei dintâi. La fel cum virtualul este benefic atunci când are ca scop 

67


ajungerea în real, (acolo unde fapta se realizează), şi nu doar 

substituirea sau chiar deplina lui ignorare. 

La început, pe 21 mai, vremea a părut să infortuneze, 

ameninţând cu inunduri de „lacrimi” cereşti, dinspre care o meritată 

clemenţă s-a acordat totuşi, deşi cu puţină întârziere, după ultima clipă. 

La final însă, pe 29 mai, se pare că Euterpe a intervenit seducător în 

beneficiul tuturor, deopotrivă: organizatori, interpeţi şi public. Aşa că 

Festivalul SIMN XXI s-a încheiat cu porţile solar deschise, ca atunci 

când, plecând pentru a te întoarce, spui simplu: „La revedere!”. 

Octavian Nemescu (compozitor): 

“Foarte mulţi compozitori şi artişti români din zonele vizuale au avut 

posibilitatea să se afirme” 

Ediţia 2011 a festivalului SIMN, avându-le ca directoare pe 

Irinel Anghel şi pe Mihaela Vosganian, a avut o particularitate cu totul 

specială. Conform tematicii propuse, au predominat manifestările 

sincretice de tip spectacol, multimedia, ritualuri, teatru instrumental, 

multe dintre ele desfăşurându-se în spaţii total neconvenţionale 

(esplanada operei, parcul Mogoşoaia, etc.). Foarte mulţi compozitori şi 

artişti români din zonele vizuale au avut posibilitatea să se afirme. 

Această ediţie merită ca atare a fi felicitată. 

68


Liviu Marinescu (compozitor): 

“Am simţit anul acesta o puternică dorinţă de a rupe acest festival de 

vechiile ritualuri ale scenelor prăfuite” 

Era luna mai a anului 1991, iar noi eram studenţi. De Xenakis 

şi Ligeti auzisem deja de la profesorii noştri, însă pe harta avangardei 

muzicale se mai aflau încă multe teritorii albe. Eram puţin prea serioşi 

când vorbeam de Lutoslawski, dar râdeam întotdeauna când venea 

vorba despre 

John Cage. Întrun 

mod obsesiv 

însă, scotoceam 

bibliotecile după 

partituri, şi 

împrumutam 

casete audio pe 

care 

le 

multiplicam apoi 

acasă. Un mic 

grup de tineri 

compozitori, 

printre care mă 

aflam şi eu, era 

invitat atunci să 

participe la prima 

ediţie a unui 

festival de 

muzică nouă. 

Au trecut 20 de 

ani de la aceste 

prime întâlniri 

69


muzicale, care în mod neaşteptat s-au confundat pentru mine cu 

poarta către America, şi mai târziu, cu multe alte reveniri acasă. S-au 

născocit şi împărţit de atunci sute de noi lucrări. Venind de departe 

acum, am redescoperit compozitori, interpreti şi locuri aproape uitate, 

şi am simţit mai intens decât niciodată pasajul necruţător al timpului. 

Mulţi dintre mentorii mei s-au dus, iar foştii colegi sunt acum profesori. 

Astăzi După cum se spune: “Toate’s vechi şi nouă toate”. 

Am simţit anul acesta o puternică dorinţă de a rupe acest festival de 

vechiile ritualuri ale scenelor prăfuite, unde actori timizi întorc pagini la 

momentul oportun, în aşteptarea unor lente aplauze venind dinspre 

scaune mai mult goale. 

Imaginea muzicii noi 

ca o poveste sau ca 

un spectacol viu al 

prezentului, trăit direct, 

adesea improvizat, 

având loc pe canapea 

sau în bucătarie s-a 

regăsit în mod 

constant. Am 

descoperit spectacole 

cu păpuşi, dans, 

video, şi m-am regăsit 

adesea în parcuri sau 

păduri. Noul studio de 

operă de la 

Universitatea de 

Muzică, Curtea 

Palatului Cantacuzino, sau Palatul 

Mogoşoaia au rupt monotonia unor imagini demult întipărite. 

70


S-a prezentat multă muzică românească, poate puţin prea multă. Cu 

greu pot uita începuturile acestui festival, unde i-am descoperit pe 

Scelsi, Berio, Stockhausen, sau Murail, compozitori care mi-au 

redesenat în mod radical traiectoria artistică. Este adevarat, suflul 

multor eroi ai avangardei s-a cristalizat deja într-un alt secol, uitat. Mă 

gândesc însă la porţile pe care acest festival le poate deschide noului 

val de compozitori, care trebuie a fi şi el destul de curios şi 

neastâmpărat. Păstrând ceea ce Irinel Anghel şi Mihaela Vosganian 

ne-au adus în ultimii ani, visez la o ediţie viitoare, unde să ne putem 

bucura cu toţii de o deschidere mai largă a evantaiului geografic şi 

cultural. 

Au trecut 20 de ani. La fiecare sfârşit de mai, continuăm să ne regăsim 

cu toţii, plecaţi sau rămaşi, în spaţiul misterios al muzicii noi. 

Ana Chifu (interpret – flaut): 

“Este o idee bună plasarea evenimentelor în cât mai multe locuri, 

pentru a sparge puţin cercul închis în care se desfaşoară muzica 

contemporană” 

Am fost încântată să particip la SIMN, care anul acesta a avut o 

tematică preponderent sincretică, zonă care mă interesează foarte mult 

în ultimul timp. Nu am reuşit din păcate să merg la toate evenimentele, 

dar mi-a făcut plăcere să văd de exemplu concertele din mediul 

relaxant de la Mogoşoaia, care creau o atmosferă foarte placută, sau 

să văd artişti străini excepţionali precum Henry Vega, Anat Spiegel şi 

Emmanuel Flores. 

71


Problema principală a festivalurilor de muzică contemporană 

din România este întoatdeauna să atragă public, mai ales 

nonmuzicieni şi cred că o soluţie foarte bună găsită este aceea de 

desfaşurare a concertelor în aer liber, care să atragă atenţia inclusiv a 

oamenilor care trec pur şi simplu prin zonă. Sincretismul este iar o 

soluţie, pentru că iubitorii de artă plastică, de teatru, de dans îşi pot 

extinde în felul acesta atracţia către arta muzicală. Este o idee bună de 

plasare a evenimentelor în cât mai multe locuri în general, pentru a 

sparge puţin cercul închis în care se desfaşoară muzica 

contemporană. 

Anna Mirescu (interpret – soprană): 

“un veritabil masterat în domeniul muzicii contemporane” 

Am fost onorată să particip în cadrul Festivalului Săptămâna 

Internaţională a Muzicii Noi 2011 la realizarea proiectelor: 

URMUZICA - operă în concert de Sorin Lerescu, HOMO VIDENS - 

tele- operă de Liviu Dănceanu şi 4 ANOTIMPURI / POEŢI / 

COMPOZITORI - scene lirice de Laura Manolache, 

Nicolae Teodoreanu, George Balint şi Dana Cristina Probst. 

Rigorile intonaţionale şi ritmice ale muzicii contemporane sunt o 

provocare pentru un orice artist liric. 

Colaborarea cu cei şase maeştri mai sus mentionaţi a însemnat 

pentru mine un veritabil masterat în domeniul muzicii contemporane, 

dezvăluindu-mi forme noi de expresie artistică şi interpretativă. 

72


S 

M 

I 

N 

Cătălin Creţu (compozitor, artist video): 

Reflecţii din cabina tehnică 

Am văzut un festival dintre cabluri şi boxe; 

spectatorii veneau, ascultau şi plecau, 

eu ramâneam fix, la butoane, 

atent la pericolul microfoniei, cu gândul la evenimentul următor, 

preocupat să conectez aparate, echipamente şi computere iar, 

să asist anonim muzicieni, performeri şi, câteodată, păpuşi. 

73


Corneliu Dan Georgescu (compozitor): 

“Nu m-aș fi gândit niciodată că o să-mi placă așa ceva“ 

Nu cred că dispun de perspectiva necesară emiterii unor 

considerații globale despre acest festival, de aceea îmi voi permite să 

fiu foarte subiectiv și, mă tem, nu foarte coerent. Nu am participat 

decât la ultimele cinci zile ale sale și este primul, organizat de Irinel 

Anghel și Mihaela Vosganian, la care am fost prezent. Pentru mine a 

fost o experiența unică... la care trebuie încă să mă mai gândesc în 

liniște. 

Mă voi referi numai la spectacolul Barrie-Barbie și la ziua Mogosoaia, 

care, pentru mine, au constituit un fel de cadru pentru multă muzică de 

valoare pe care am ascultat-o în aceste zile. 

74 

Cele văzute mi s- 

au părut, poate 

mai întâi de toate, 

incitante. 

Spectacolul 

Barrie-Barbie (iată 

doar una dintre 

aliterațiile atât de 

frecvente în acest 

festival): un joc 

foarte fin conceput 

de Irinel Anghel, 

un dialog între o 

muzică modernă 

(ce mai înseamnă


modern astăzi) executată de Barrie Webb și unele aluzii erotice abia 

disimulate - un fel de serenadă la un trombon-falus ce "îi dă târcoale" 

lui Barbie, încercând să o seducă, serenadă citită de interpret printre 

panglicuțele roz de pe notele oferite "naiv" de Barbie pe pieptul ei, o 

Barbie-păpuşă electronică suavă, imperturbabilă, dar și provocatoare, 

care ascultă docil serenada (cam stridentă pentru o serenadă…) sau 

ajută "cooperativ", respectiv se amestecă fără jenă în joc prin 

manevrarea culisei trombonului, plasarea surdinei, schimbarea poziției. 

Manevrarea unei jucării electronice reprezintă răspunsul 

stereotip al lui Barbie la toate avansurile galantului trombonist, cu 

cravată, dar încălțat cu pantofi de tenis… Nu m-aș fi gândit niciodată 

că o să-mi placă așa ceva, am uitat un moment toate pretențiile mele 

severe referitoare la hieratism, simetrii geometrice, sectio aurea, la 

respingerea anecdoticului… dar găsesc ca această piesă a fost o 

adevarată capodoperă, greu de clasificat: "teatru instrumental" desigur, 

dar ce fel de teatru O infinitate de idei năstrușnice, gesturi, atitudini, 

priviri, așteptări, subînțelesuri, insinuari - foarte multă spontaneitate, 

farmec, ironie, creativitate pură… magistral conduse pe muchia foarte 

subțire dintre arta pură și banalitate intenționată, între comic discret și 

seriozitate ridicolă. O fațetă specială a lui Irinel Anghel, una dintre 

multele ei fațete, toate reprezentând evident ceva din personalitatea ei 

proprie - altfel nu ar putea fi atât de convingătoare, vii. 

75


Încheierea festivalului de la Mogoșoaia: din nou o aglomerare 

de parodii voite, jocuri de cuvinte, aluzii, asociații neașteptate, totul întro 

atmosferă sărbătorească… Câteva concerte "serioase" sau 

spectacole, multe în aer liber, în pădure…dar nu vreau să mă abat de 

la tema aleasă. Aripi de înger, generos risipite, chiar și în bucătăria 

unde se oficiază de către Irinel Anghel și Sorin Romanescu un 

fermecator ritual al ritmului cratițelor și tigăilor… 

urmat 

de ritualul Mihaelei Vosganian, un ritual 

lung, grav, cu tonuri orientale, pe 

un cavou… în ciuda 

asediului țânțarilor și a 

orbirii provocate de soarele 

în contre-jour. 

Nici nu am observat cum 

această combinație 

bizară a devenit 

deodată poetică… un 

apus de soare 

magnific pe malul 

lacului, o "prințesă 

intangibilă" superbă la 

balconul palatului, care 

cântă tot felul de (din 

nou) serenade, de data 

asta pur lirice, în 

majoritatea 

lor 

binecunoscute, prelucrate 

electronic sau nu, întrerupte 

sau 

nu de câte o coroană nesfârșită, 

ca o deschidere spre infinit… Un fel de vampirdragon-bufon, 

dealtfel permanent prezent, ca un fel de 

76


refren, comentează acum prin mișcări ciudate muzica, lumea se plimbă 

liber, ascultă, privește, pleacă mai departe sau se lasă cucerită de 

atmosfera devenită nu știu cum parcă vrăjită… 

Totul a durat destul de mult, de câteva ori 

am pierdut firul, am uitat de toate, dar 

un asemenea sentiment de liniște, de 

împăcare, de armonie nu am mai 

cunoscut de mult… 

Dar mi-aș permite să 

divaghez puțin de la subiectul 

strict... În Germania se practică 

împărțirea compozitorilor în două 

mari categorii: E-Musik și U-Musik, 

ceea ce s-ar traduce prin muzică 

"serioasă", respectiv "distractivă". 

Foarte mulți compozitori din prima 

categorie privesc de sus pe cei din 

a doua - chiar și eu însumi și cei 

mai mulți dintre cunoscuții mei. Nu 

m-am întrebat niciodată serios de 

ce... Motivul pare a fi subînțeles: 

muzica distractivă se bazează 

evident doar pe formule 

standardizate, banale, repetate și 

imitate la nesfârsit în scop mai ales 

comercial, este neinteresantă din 

punct de vedere structural-muzical 

("nu aduce nimic nou"), este ieftină, 

nu oferă nimic intelectului, dimpotrivă, 

tinde să-l decupleze. Pot deranja și caracterul general dansant 

("țopăit") ca și mai ales afectarea dulceagă, exagerat sentimentală, 

77


exterioară - din aceasta cauză, această muzică nici nu ar putea 

exprima ceva mai serios. Faptul ca și muzica "serioasă" poate fi 

dulceagă sau sentimentală - vezi Ceaikovski - nu schimbă prea mult 

din acest punct de vedere: în ceea ce mă privește am eliminat de mult 

asemenea compozitori, ca și opereta, muzica de promenadă etc. din 

categoria muzicii "serioase". Faptul că multe muzici sau practici exotice 

tind de asemeni să decupleze rațiunea este demult considerat ca un 

factor pozitiv, cu efect relaxant, armonizant, sănătos deci, dar strategia 

nu este chiar aceiași. In ceea ce mă priveşte, anumite formații ca Pink 

Floyd sau Tangerine Dreams m-au interesat la vremea lor, iar Beatles 

sau jazz am ascultat cu interes, ca să nu mai vorbesc de folclor sau 

muzică traditională românească sau din alte continente. De fapt, unde 

este granița între muzica serioasă și "cealaltă" muzică Daca este 

vorba de "formule standardizate, banale, repetate și imitate la 

nesfârșit", aș putea recunoaște asemenea formule și în muzica 

"serioasă", și chiar (sau, mai ales!) în muzica modernă... Pe de alta 

parte, "cealaltă" muzică nu este întotdeauna banală, neinteresantă, 

uneori chiar dimpotrivă, dacă ar fi să ne gândim numai la arsenalul 

electronic folosit sau, în general la aspectul timbral-coloristic. Iar faptul 

că ea exprimă întotdeauna ceva, un sentiment, uneori cam prea 

accentuat, nu poate fi în sine un element devalorizant. De fapt, nu se 

poate contesta că există o muzică ușoară exasperantă prin caracterul 

ei obligatoriu dansant sau ultra-afectat... după cum există și o muzică 

modernă la fel de exasperantă prin gesturile ei obligatoriu crispate, 

sugerând parcă o criză de epilepsie. Dar nu la aceste aspecte 

marginale ne referim, când vorbim despre MUZICĂ... Ca şi muzica 

"serioasă", această "cealaltă" muzică este de fapt atât de diversă, încât 

nu mai poate fi cuprinsă sub o singură denumire. Iar creativitatea, 

originalitatea ca și banalitatea, platitudinea nu pot fi în niciun caz 

atribuite din principiu doar uneia din aceste două categorii. Este vorba 

de fapt până la urma nu atât de structuri muzicale diferite cât de 

78


funcțiile diferite pe care unele tipuri de muzică le îndeplinesc; ca și 

viața, muzica nu poate rămâne numai în sfera intelectului pur, este o 

binefacere și o compensare necesară să atace și sfera senzualului. 

În spectacolele lui Irinel Anghel exista o experimentare, o "joacă" 

permanentă (chiar ea o 

consideră astfel), o joacă spontană, liberă, creativă, cu rezultate 

suprinzătoare - un fel de eliberare voită din canoanele rutinei. Sunt 

foarte multe idei bizare aici, culori stridente, parodie, banal voit, 

grotesc, comic... o permanentă oscilație între real și fantezist, oniric. 

De ce trebuie însă o joacă să probeze numai elemente din aceste 

categorii Daca ne gândim bine, și Bach sau polifoniștii din secolele 

precedente "se jucau" cu sunetele... dar era o joacă mai abstractă, nu 

chiar pur intelectuală - efectul ei expresiv nu poate fi contestat - dar 

poate mai ales cerebrală. Dar chiar și o un alap hindus este o joacă cu 

79


sunetele unei raga, și există și o joacă foarte hieratică, a elementelor 

ce compun un coral gregorian. Muzica lui Mozart este poate cel mai 

evident o joacă continuă, dar - chiar în contextul timpului ei - ea este 

preponderent elegantă, distinsă. Impresia mea ciudata este că "joaca" 

aparent constant parodică a lui Irinel Anghel nu devine niciodată 

vulgară, ci păstrează o puritate și o inventivitate copilarească, un 

farmec aparte pe care abia încep să-l înteleg. În alte lucrări ale ei 

ascultate sau vizionate cu diferite alte ocazii remarcam de asemeni un 

stil vocal extrem de personal, perfect potrivit tipului ei de voce, bazat 

pe un fel de suspine-scâncelischeunături 

abia schitațe sau 

sugerate, pe care nu le-am 

mai auzit nicăieri. Pe lângă 

înclinația spre cabaret, cred 

că mai ales aceasta linie 

este, până acum, cea mai 

originală linie găsită de ea 

în acești ultimi ani. 

80 

Dar, în general, la Irinel 

Anghel și Mihaela 

Vosganian nu mai poate fi 

vorba de "muzică 

distractivă", este prea multă 

încărcătură psihologică 

aici, intențiile sunt serioase 

și formele de exprimare pe 

plan muzical (alături de 

ambianțe sonore ilustrative, 

oricum sugestive, adesea 

muzică modernă foarte


pretențioasă, cel puțin ca mijloace tehnice) reflectă nu numai talentul, 

ci și profesionalitatea creatoarelor. Aceasta, chiar dacă se operează 

uneori voit cu kitsch-ul sau ceea ce poate fi privit astfel - din câte știu, 

definirea kitsch-ul a provocat multe discuții și înca nici-o concluzie 

unanimă. Dar - definit sau nu - kitsch-ul este o prezență continuă, aș 

spune inevitabilă, în viața noastră, peste care cu greu s-ar putea trece 

cu vederea. De ce să nu constituie materialul principal al unor 

spectacole multi-media 

Asemenea spectacole aduc nu numai public, ci obligă și la o 

reconsiderare a criteriilor 

valorii, o reconsiderare 

care va deranja probabil 

unele convenții. Nu cred 

însă că este ceva de 

pierdut aici, mai degrabă 

ceva de câștigat, dacă 

este privit obiectiv. Eu văd 

și o latură pur umană aici - 

de exemplu, în 

preocuparea pentru teme, 

din păcate atât de 

compromise azi prin 

supralicitare, cum ar fi 

aceea a eliberării 

personalităţii proprii de 

complexe sau bariere 

inconștiente sau a temei 

dezintoxicării psihice. (Iată 

o legatură neașteptată: și 

eu mă gândeam la un 

efect terapeutic pozitiv ca 

81


țel principal al ciclului meu "Atemporal Studies" prin anii '80, fără a 

apela la formulele "new age music"). 

Nu poate fi vorba desigur de a imita această linie sau de a se 

recomanda să se faca numai asta (lucru valabil dealtfel pentru orice 

orientare), dar de ce nu s-ar accepta că astfel ni se oferă ceva întradevăr 

deosebit, ceva ce ocupă o nișă ramasă neocupată între muzica 

"serioasă" și "cealaltă" muzică Poate nu sunt eu cel mai potrivit pentru 

a decide, cât de deosebit este acest ceva… care mie îmi pare foarte 

atrăgător, dar îmi rămâne oarecum străin. Am totuși impresia că nu ne 

rămâne - nouă, compozitorilor de "muzică grea" - decât să acceptam 

lecția și să învățăm ceva din ea - dacă mai suntem capabili să învățăm. 

(Cel puțin, să zicem, folosirea mijloacelor electro-acustice ca și 

82


interesul pentru efectul psihologic imediat, dar și o mulțime de efecte 

dramaturgice sunt aici evident mai "proaspete" decât suntem noi 

obișnuiți.) 

În ceea ce mă privește, sunt sigur: eu nu voi face niciodată așa ceva, 

dar sunt recunoscător celor ce sunt capabili de asta - nici jocurile de 

cuvinte dibace, parodia sau senzualitatea explicită nu reprezintă "stilul 

meu", dar le pot gusta pe deplin. Nicolae Teodeoreanu afirma, după 

festivalul din 2010, comentând un spectacol al lui Irinel Anghel și 

parafrazând o încercare a mea mai veche referitoare la sugerarea 

existenței a trei tendințe fundamentale în muzica românească 

(contemplativ-lirică, structuralist-experimentală, reflexiv-arhetipală), că 

s-ar părea că Irinel Anghel inițiază o nouă tendință, cea intutivsenzorială… 

De ce nu, poate se manifestă de asemeni în această 

muzică - și nu de azi, de ieri - și o tendința ironico-parodică, o alta 

jucăuș-exhibiționistă… depinde și de cât de larg sau strâmt înțelegem 

unele noțiuni - de exemplu, poate în primul rând, pe aceea de postmodernism. 

Am avertizat de la bun început că voi fi foarte subiectiv și nu 

foarte coerent… 

83


Cornelia Bronzetti (interpret – vioară) 

Frânturi de impresii asupra unui festival cu mare impact artistic 

În 27 mai 2011, spre finalul Săptămânii Internaţionale a 

Muzicii Noi, am avut bucuria şi onoarea de a cânta în primă audiţie 

absolută, împreună cu distinsul violinist, dirijor şi profesor Juhani Palola 

din Finlanda şi Orchestra Naţională Radio concertul pentru două viori şi 

orchestră creat de admirabilul talent al compozitoarei Maia Ciobanu. 

De o mare frumuseţe şi forţă de expresio, inspirat şi 

seducător, ALTEREGO CONCERT va intra, sunt convinsă, în 

patrimoniul cultural românesc al secolului 21 şi, ascultat de publicul 

meloman, va putea deveni un “bestseller” cu impact profund în sufletul 

ascultătorului de pe orice meridian, în înţelegerea şi iubirea pe care o 

acordă muzicii noi. Ca prieten al României, domnul Juhani Palola a 

cântat în ultimele două decenii multe concerte de muzică 

contemporană românească scrisă după 1980 în Finlanda şi Elveţia cu 

lucrări pentru vioară, cvartet, etc., care figurează şi în cele două CD-uri 

în circulaţie în ambele ţări. Bucuria participării mele ca interpret la 

SIMN 2011 a fost augmentată de ascultarea creaţiilor componistice şi 

interpretative din muzica românească scrisă în ultimul an sau, cel 

mult, deceniu. 

Foarte buna organizare datorată celor doi directori artistici 

Irinel Anghel şi Mihaela Vosganian, cu pregnantă participare 

componistică în festival, împreună cu toţi colaboratorii şi coorganizatorii, 

a făcut din acest “Festival al Muzicii Noi” o încântare 

pentru participanţii de azi şi o promisiune pentru SIMN 2012. 

Le doresc tuturor aceeaşi imaginaţie debordantă în toate 

amănuntele conceperii, organizării, interpretării, pe care, ca participant, 

dar şi spectator am apreciat-o la maximum. 

84


Diana Rotaru (compozitor): 

…”cel mai important element a fost joaca de oameni mari…” 

Felicitări celor două directoare şi organizatorilor! cărora, în 

calitate de membră a grupului SeduCânt, doresc să le mulţumesc cu 

această ocazie pentru că ne-au lăsat să ne jucăm puţin cu 

publicul şi cu noi înşine. 

“Săptămâna 

Internaţionala a 

Muzicii Noi” este 

întotdeauna o forfotă 

foarte simpatică la 

sfârşit de primăvară. 

Poate şi mai mult în 

ipostaza sa mai nonconvenţională, 

cum 

au fost ultimele două 

ediţii. Cu plusuri şi 

minusuri, cel mai 

important element a 

fost joaca de oameni 

mari, aşa cum era 

anunţat şi în 

“manifestul” SIMN 

2011. O joacă din 

când în când şi 

serioasă sau chiar 

profundă, din când în când şi 

mai lejeră, din când în când onirică, mustind 

întodeauna a creativitate şi entuziasm. 

85


Două evenimente m-au marcat în mod special, foarte diferite 

unul de altul, însă având aceeaşi forţă a transfigurării spectatorului în 

Muzică. Mă refer, pe de o parte, la spectacolul de muzică şi poezie 

realizat de Ion Bogdan Ştefănescu, “Suită pentru cymbal, clavicord şi 

virginal universal” (22 mai), o mostră de explozie de talent într-o 

singură familie (Ionuţ - sunet, Eusebiu - cuvânt, Maria- culoare) şi, pe 

de altă parte, la hipnoticul spectacol multimedia “Worm Songs” de 

Henry Vega (28 mai), spectacol care a introdus-o publicului român pe 

fantastica Anat Spiegel, precum şi pe magicianul video Emmanuel 

Flores. Din păcate, mult prea puţin public la ambele evenimente, ca şi 

în general la festival, dureros şi inexplicabil de puţini muzicieni şi 

studenţi... 

Elmira Sebat (interpret – mezzosoprană): 

„Ochii au privit, iar urechile au ascultat” 

Îndemnul aparent paradoxal lansat în deschiderea Festivalului 

SIMN 2011 – „Veniţi să auziţi ce nu aţi mai văzut!” – rezumă perfect 

îngemănarea celor două tipuri de percepţie în acel spectacol. 

Ochii au privit, iar urechile au ascultat derularea unui univers 

fastuos, în care tradiţia coabita armonios cu modernitatea. O lume 

populată cu zeci de tipologii distincte de personaje fermecătoare, 

aparţinând unei dimensiuni absolute a Timpului, în care tihna, 

86


curiozitatea, bucuria, introspecţia, dar şi exploziile energetice erau la 

ele acasă... 

Cea mai fascinantă 

senzaţie pe care am trăito 

din miezul procesului 

artistic a fost aceea că – 

deşi eram o simplă rotiţă 

a unui mecanism 

complex – nu mă 

pierdeam în măreţia 

angrenajului, deoarece 

culoarea mea unică 

punea în valoare tot 

ansamblul şi invers. 

Fiecare dintre noi avea 

forţă şi un contur precis, 

fiecare era indispensabil, legat 

prin invizibile fire de borangic 

de întregul sferic. 

Eram multe steluţe aparent 

asemănătoare, dar cu luciri şi 

magnitudini 

diferite, împrăştiind lumină într-un carusel 

ameţitor şi totuşi unitar, asemenea Carului Mare. Întreaga experienţă 

venind după o ploaie torenţială care a constrâns spectacolul să 

debuteze (putea fi ceva mai frumos) odată cu apariţia curcubeului... 

87


Maia Ciobanu (compozitor): 

“o abordare “friendly” a muzicii contemporane” 

SIMN – 2011 – o ediţie frumos şi divers colorată a celui mai 

important festival de muzică nouă din România. O ediţie care a inclus 

şi cea mai “proaspătă” lucrare a mea – ALTEREGO CONCERT pentru 

două viori şi orchestră – minunat realizată de cei doi solişti Cornelia 

Bronzetti şi Juhani Palola susţinuţi de Orchestra Naţională Radio sub 

bagheta lui Valentin Doni. 

M-am simţit bine ca “inventator de muzică” în contextul unei 

excelente organizări realizate de cele două directoare Irinel Anghel şi 

Mihaela Vosganian, m-am simţit bine şi ca ascultător, urmărind 

concerte şi spectacole condimentate cu mici surprize. 

O ediţie deschisă unor multiple formule artistice, tendând o 

abordare “friendly” a muzicii contemporane şi în acelaşi timp conţinând 

evenimente sonore de mare substanţă şi altitudine. Felicitări şi mult 

succes în 2012 ! 

88


Nicolae Brânduş (compozitor): 

SIMN 2011 sau „Absoluta gratuitate…” 

Adică, 

jocul, în toată 

splendoarea sa, 

lipsită de orice 

norme şi criterii 

în uz, afirmat în 

deplină 

nonşalanţă, care 

iese din sală şi 

se petrece în 

natură, în spaţiul 

liber deschis, cu 

cerul deasupra şi 

cu orice mai dă 

Dumnezeu pe 

dedesubt… 

Este ceea 

ce propun 

protagoniştii 

Festivalului, 

îmbrăcaţi ca vai 

de lume în straie 

de bâlci (de tot 

hazul, de-altfel!) 

cu aluzii la personagii 

89


de basm şi alte „mitologii”, plimbate de la Opera Naţională la Palatul 

Mogoşoaia, cu fragmenţele de tot felul de foste șlagăre, zâne şi 

spiriduşi, muzică militară, caleşti şi biciclete, unde pe departe au 

strălucit o pereche de cai negri, o frumuseţe! (Evident, nu atât şi o 

limuzină parcată unde nu trebuie, tocmai la intrarea în incinta de 

spectacol...). 

Din sălile acoperite şi cu locuri numerotate (degeaba, ţinând 

cont de puţina afluenţă) apar tot felul de muzici mai degrabă 

convenţionale în libertatea generală asumată a jocului. Unele se vor 

chiar cu „umor” tocmai acolo unde poţi să-l cauţi cu n perechi de 

ochelari degeaba; altele, tot felul de însăilări mai cu şi mai fără talent. 

Unele chiar si cu, dar te întrebi, de ce oare Ce rost au Ar trebui bine 

regândită motivaţia ulterioarelor producţii festivaliere. 

Dar, evident, din orice pentru oricine poate răsări oricând ceva. 

Umblaţi, onoraţi spectatori de artă contemporană, fără prejudecăţi, 

chiar fără speranţe, prin acest bâlci. Cine ştie cum şi de unde va 

apărea ideea Poate odată cu motivaţia Sau nici măcar 

E bine, oricum… 

90


Laura Manolache (compozitor): 

”o sărbătoare a muzicii antirutină” 

SIMN 2011 – o sărbătoare a muzicii antirutină, aflată sub 

semnul unui nonconformism de bun gust, imprimat – ca de obicei, dar 

altfel, de organizatoare -, o sărbătoare care a atras prin program bogat, 

desfăşurat în spaţii culturale numeroase şi, nu o dată, ingenios 

proiectate. 

Sub aspect personal, pe lângă includerea a două dintre piese în 

spectacolele excelent realizate de ansamblul coordonat de Doru 

Roman (la Cercul Militar) şi cel constituit de Sorin Petrescu (la Sala de 

Operă a U.N.M.B.), mi s-a oferit şansa colaborării cu dirijorul George 

Balint, în proiectul său vocal-simfonic pe tema celor 4 anotimpuri 

(Studioul de concerte „Mihail Jora” al S.R.R.). Sub bagheta sa de 

maestru, soliştii Ana Mirescu, Adriana Alexandru, Nicolae Lupu şi 

Orest Pâslaru, alături de grupul vocal Acapella coordonat de Daniel 

Jinga şi orchestra de cameră Radio au conferit lucrării mele Primăvara 

gândului – pe versuri de Nichita Stănescu – o versiune în primă audiţie 

exact aşa cum mi-am dorit-o. 

La finalul festivalului SIMN 2011 mă gândesc… la cel viitor! 

∞ 

91


Ion Bogdan Ştefănescu (interpret – flaut): 

Sper şi încă sper! 

Ediția 2011 a festivalului SIMN a lansat prin conceptul celor 

două compozitoare Irinel Anghel şi Mihaela Vosganian, directoarele 

festivalului, un "Profil" pe care îl aşteptam de mult, acela de sinteză, de 

interferență, de sinergie a artelor. Artişti plastici, scenografi, actori, 

dansatori, mimi şi 

muzicieni din 

diferite zone 

stilistice şi-au 

coagulat ideile şi 

talentul pentru a 

realiza spectacole 

în spații, de cele 

mai multe ori, 

neconvenționale. 

Astfel, arta 

timpului nostru a 

ieşti în stradă: pe 

esplanada Operei 

Române, la Palatul 

Mogoşoaia sau în 

baruri, cluburi etc. (Tinerimea Română, Cercul Militar), păstrându-se 

însă şi spațiile tradiționale cum ar fi Sala Radio, Muzeul "G. Enescu" 

sau Universitatea de Muzică. În felul acesta, invitații din străinătate - 

trei olandezi - , Barrie Webb şi Daniel Kentzy fiind deja "naturalizați", şiau 

putut crea o privire de ansamblu a ceea ce înseamnă Bucureştiul, 

parcurgând distanțele dintre spațiile mai sus amintite cu piciorul, modul 

cel mai fericit de a cunoaşte într-adevăr un oraş. 

92


Deschid o paranteză: Apropo, oare chiar ne putem lăuda cu 

un festival internațional Dacă vorbim despre trei interpreți străini plus 

cei doi "deja naturalizați", oare câți compozitori contemporani din 

lumea largă au fost programați... Închid paranteza! 

E foarte greu, aproape imposibil, sa mişti atâtea forțe artistice 

care să evolueaze în atât de multiple şi diferite spații ocupându-te şi de 

un bun mers al organizării. Cu siguranță vor fi multe voci nemulțumite, 

unele răutăcioase, altele obiective, care vor semnala minusurile 

organizării, dar din fiecare ediție de festival ar trebui învățat câte ceva, 

pentru ca cea următoare să fie şi mai bună. Mă îndoiesc însă că acest 

lucru se va întâmpla. În general greşelile se repetă şi devin obişnuință, 

astfel încât ajung să fie trecute cu vederea. Mă refer la faptul că nicio 

ediție nu beneficiază de o reclamă pe măsura timpului în care trăim, 

adică secolul al XXI-lea (spoturi pentru TV sau internet, logo-uri, afişe 

şi programe profesionist concepute, parteneri de promovare etc.) , 

motiv pentru care, de fiecare dată, ne plângem de o atât de firavă 

audiență. Întotdeauna auzim aceeaşi scuză: nu sunt bani! Există totuşi 

anumite spectacole din festival pentru care se încearcă, cu mult sârg, o 

anume promovare, doar pentru faptul că aparțin unor artişti şi creatori 

implicați deopotrivă în organizarea festivalului. E bine de ştiut că un 

festival de anvergura acestuia nu poate avea succes garantat, decât 

dacă toate spectacolele propuse sunt aşezate pe acelaşi taler, adică 

au aceeaşi importanță mai ales pentru cei care alcătuiesc programul 

de festival. A şti să vinzi marfa altuia, în cazul de față, e chiar mai 

important pentru ecoul pe care festivalul ar trebui să îl aibă în conştiința 

publicului. A obține bani mulți pentru toate evenimentele programate e 

o cutumă. În felul acesta vocile rele s-ar împuțina considerabil. De mai 

bine de 20 de ani sper şi sper în continuare că următorul director de 

festival va avea capacitatea să convingă, în primul rând, oficialitățile 

(Ministerul Culturii şi Cultelor, Presedinția etc.), şi implicit sponsorii că 

93


festivalul SIMN este cel puțin la fel de important ca Festivalul Enescu, 

pentru că acest festival aduce în fața publicului arta timpului nostru. 

Avem creatori cum puține țări se pot lăuda, compozitori de o 

valoare inestimabilă, compozitori care au deschis drumuri noi în plan 

universal, compozitori de o forță 

creatoare fascinantă, din păcate 

foarte puțin cunoscuți, apreciați şi 

promovați în țară. Majoritatea sunt 

mult mai bine primiți în străinătate. 

Avem compozitori care au făcut 

carieră în alte culturi de pe glob, 

pentru care ar trebui să fim mândri 

şi implicit să îi mediatizăm în 

consecință. Avem tineri compozitori 

premiați în cele mai prestigioase 

competiții de creație internaționale pe 

care ar trebui să îi punem în prim plan. 

Şi nu în ultimul rând, avem şi câțiva 

interpreți de valoare care, an de an, se 

manifestă în acest festival cu toată 

dragostea, implicarea, respectul şi 

profesionalismul față de creația modernă. 

Această artilerie grea ar trebui să 

convingă forurile de care depinde 

finanțarea acestui prestigios festival să 

aloce un buget de măcar 10% din cel al 

Festivalului Enescu pentru ca proiecția 

şi efectul artei moderne în rândul publicului să aibă rezonanță. Un 

94


festival făcut din sărăcie nu poate avea impact şi, din păcate, sărăcia 

atrage doar sărăcie. 

Este remarcabil faptul că această ediție a propus o asemenea 

feerie sonoră şi vizuală, în care, cu siguranță au fost spectacole foarte 

bune, altele poate îndoielnice din punct de vedere artistic, dar acesta 

este profilul unui festival de experiment. Întotdeauna însă trebuie ținut 

cont de public, el este barometrul, coloana vertebrală care susține 

orice gest artistic. În clipa în care vom reuşi să umplem o sală de sport, 

aşa cum se întâmpla pe vremuri la Darmstadt cu un concert susținut de 

John Cage şi cvartetul Arditti, ne putem considera pe drumul cel bun. 

Sunt sigur că publicul românesc acceptă şi prizează arta modernă; 

oamenii îşi doresc să vadă, să asculte, să participe la evenimente 

memorabile, trebuie doar să afle că ele se întâmplă, există, că timp de 

o săptămână vor trăi cu toate simțurile excitate la maximum şi că vor fi 

martorii unor gesturi artistice unice, uneori irepetabile. Vorba lui Nichita 

Stănescu: "De-ar mai fi o dată ca asta / Fiule, fi-o!" 

Violeta Dinescu (compozitor): 

“am fost impresionată să descopar inventivitatea, bucuria jocului, 

flexibilitatea folosirii spaţiului muzical, întrepătrunderea de arte şi stiluri” 

Am dorit de multă vreme să pot veni la sfârşit de mai la Bucureşti şi 

pentru Festivalul Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi. 

Am reuşit în sfârşit anul acesta să văd şi să ascult aievea acest 

eveniment, care între timp a câştigat o anvergură internaţională din ce 

în ce mai substanţială - lucru 'capital' (cum ar fi spus Ştefan Niculescu) 

pentru o cultură (bineînţeles şi muzicală). 

95


Este necesar să remarcăm că în vremea de acum, la un început de 

nou veac, sau la trecerea între veacuri.,. sau cum am putea formula 

mai dramatic, se impun noi strategii de punere în valoare a unei culturi. 

În cazul României datoria este şi mai mare, pentru că după cam 50 de 

ani de izolare, intrarea în contextul internaţional trebuie să fie făcută 

înzecit, pentru ca românii să poată ajunge la vibraţia necesară intrării 

în contextul universal. 

Situaţia culturii muzicale actuale este îngreunată în general peste tot în 

lume. Cauzele sunt complexe şi nu pot fi definite în câteva cuvinte... 

Revenind la festivalul românesc din acest an, am fost impresionată să 

descopar inventivitatea, bucuria jocului, 

flexibilitatea folosirii spaţiului muzical, 

întrepătrunderea de arte şi stiluri, pe care le 

putem numi strategii necesare ale timpului 

nostru. 

Doresc din inimă, ca zilele de 

mai să fie din ce în ce mai 

înfloritoare în vremurile care 

vor veni. 

96


SIMN 2011 sau arta ca imaginaţie 

Despina PETECEL THEODORU 

„Adevărata libertate şi demnitate a vocaţiei 

ontologice a personalităţii umane nu se bazează 

decât pe această spontaneitate spirituală şi pe 

această expresie creatoare ce constituie aria 

imaginarului” (Gilbert Durand, Structurile 

antropologice ale imaginarului 1 , p. 531). 

Este ceea ce au probat, pentru a doua oară consecutiv, cele 

două directoare artistice ale SIMN – compozitoarele Irinel Anghel şi 

Mihaela Vosganian – secondate din nou de către atât de inventiva 

artistă plastică Raluca Ghideanu. „Jocurile minţii” 2 lor, pe cât de 

fanteziste, pe atât de serios asumate şi riguros structurate au 

transformat cele 9 zile ale Festivalului Internaţional al Muzicii Noi, nu 

doar într-o suită de prilejuri de a asculta muzica şi pe interpreţii zilelor 

noastre, ci şi în adevărate „provocări” (nu găsesc un termen mai puţin 

uzat şi mai sugestiv!) pentru omul contemporan, saturat de clişee şi 

manierisme, de a-şi transcende limitele cunoaşterii şi, ca atare, pe 

acelea ale propriei condiţii umane. Şi, dacă ediţia jubiliară din 2010, s-a 

desfăşurat sub un generic mai puţin conformist: „I’m alive” (Trăiesc!), 

ediţa din 2011 a avut ca temă o sintagmă aparent banală: spectacolul 

1 Volum apărut la Editura Univers în 1977, în traducerea în limba română 

semnată de Marcel Aderca. 

2 Titlul uneia dintre cărţile lui Ioan Petru Culianu. Bucureşti, Polirom, 2002. 

97


muzical. Prin intermediul unor genuri precum „opera tradiţională, 

opereta, musicalul, cabaretul, ritualul, teatrul instrumental, 

performance-ul, arta de intervenţe publică”, autoarele proiectului au 

dorit „să surprindă varietatea de reacţii artistice declanşate de o 

asemenea propunere.” 

Mai mult decât sincretice, concertele-spectacol şi spectacolele 

propriu-zise s-au situat mai degrabă pe linia trans-culturalităţii, creând 

98


o breşă extrem de necesară în ceea ce Penderecki numea „cultura 

omogenizată”, care „amestecă nivelurile şi sparge ierarhiile”, făcând 

ca, „sub imperiul ei, să nu mai existe cultură, nici superioară, nici 

inferioară.” 3 Căci, mai spunea compozitorul polonez, „în acest 

caliedoscop al informaţiei, imaginaţia este cea care suferă în cel mai 

înalt grad.” 4 

Din această perspectivă, iniţiativa compozitoarelor Irinel Anghel 

şi Mihaela Vosganian, de a transgresa normele tradiţionale cunoscute 

e demnă atrofieze atât intelectul, cât şi spiritul şi, în ultimă instanţă, să 

provoace colapsul fiinţei. 

În paginile care urmează mă voi referi doar la concertele la care 

am participat efectiv. 

3 Detalii în: Penderecki, Krzysztof, Le labyrinthe du temps, trad. din limba 

poloneză în limba franceză de François Rosset, Montricher (Elveţia), Les 

Éditions Noir sur Blanc, 1998, p. 20. „La culture homogénisée mélange les 

niveaux, brise les hierarchies; sous son empire, il n’y a plus de haute, ni de 

basse culture.” 

4 Idem. „Dans ce kaleïdoscope d’informations, c’est l’imagination qui pâtit au 

plus haut degré.” 

99


Din...”colecţia de primăvară a ideilor muzicale 2011” au făcut 

parte „vânzători de vise, Moşi, fanfară, SONeerie, tele-operă, trăsuri, 

lectici, automobil care cântă, dirijor pe role, Albă ca zăpada, Captain 

Cook, Cupidon pe bicicletă, Fantoma de la Operă, Motanul încălţat, 

d’Artagnan, Alice în Ţara Minunilor, 

Dănilă 

Prepeleac, Hänsel şi Gretel”, 

care au 

defilat – la propriu -, din stradă 

până 

pe esplanada Operei 

Naţionale ca într-un 

adevărat turnir 

medievalo-renascentist, 

inaugurând cea de-a 

21-a ediţie a SIMN. 

„Veniţi să auziţi ce n-aţi mai 

văzut”! 

Sub acest generic s-au prezentat „Vânzătorii de vise” în ziua de 21 

100


Mai, oferind publicului „unica” şansă – din moment ce defilarea se 

anunţa a fi „în premieră”, cu „reprezentaţie unică”! – de a încerca să se 

abstragă din contingent chiar cu preţul iluziei de o clipă, întreţinută de 

Irinel Anghel – Dream design, muzică şi voce; Raluca Ghideanu – 

scenografie, concept vizual, instalaţii, costume; Paul Dunca – proiect 

coregrafic; Barrie Webb – trombon; Sorin Romanescu – sound design, 

automobil; Elmira Sebat – mezzosoprană; Christian Alexandru 

Petrescu – tenor; Virgil Oprina – chitară-bas, Maria Chifu – fagot, Ana 

Chifu – flaut, grupul Avânt’n Gard, Orchestra de Estradă Angely’s şi 

Cristian Marius Firca. Nici „performerii” nu trebuie uitaţi: Paul Dunca, 

Mihaela şi Arminé Vosganian, Mihai Dragomir, Ana Colţatu, Bogdan 

Drăgănescu, Maria Mora, Elena Apostol, Liliana Cojanu, Andreea 

Dragomir, Constantin Ioniţă, Smaranda Oprina. 

Datorită fanteziei şi spiritului lor improvizatoric am trăit aproape 

două ore în realităţi şi timpuri paralele în care s-au perindat personaje 

ale teatrului stradal elisabethan, întruchipări ale prinţilor şi bufonilor din 

vremea lui Louis XIV să zicem, dar şi chipuri fardate excesiv, 

costumate extravagant, mişcându-se „robotic”, amintind de „statuile 

101


vivante” devenite atât de familiare în pieţele publice din Paris, Londra 

şi, în ultimul timp, chiar din Bucureşti! Evocarea tuturor acestor „repere” 

istorico-geografice a „redeschis trecutul în direcţia viitorului” 5 , nu 

înainte de a-l reda prezentului, de a-şi pune „pecetea temporalităţii” 6 

asupra sa. 

Jocul acesta cu spaţiul-timp a continuat în foyer-ul Operei, unde 

Irinel Anghel i-a atras pe spectatori cu vocea şi îmbrăcămintea ei 

magice, descinzând direct din basmele lumii, într-un „Dizzy Waltz. 

Round around time and space”, în Căsuţa din Hänsel şi Gretel, 

montată în mijlocul foyer-ului şi decorată de Adriana Urmuzescu. 

5 Cf. Ricoeur, Paul, în: Temps et récit. 3. Le temps raconté, Paris, Seuil, 1985, 

p. 139. 

6 Idem, ibid., p. 140. 

102


Venită parcă din timpuri edenice, muzica a fost semnată de Sorin 

Romanescu şi Irinel Anghel – duo-ul entuziast 

şi 

deschis oricărui experiment ludic, 

dispus/predispus să transforme banalul, 

efemerul, în condiţie sine qua non a 

existenţei umane. În elanul acesta ludic, 

efervescent, au mai fost cooptaţi 

membrii unei „formaţii ciudate [Etet de 

pahare], în faţa căreia se naşte 

expresia de uimire: Etete! Ce formaţie! 

– descendentul cvartetului clasic, din 

care s-a păstrat terminaţia ce-l situează 

în categoria ansamblurilor muzicale.” 

Componenţa – Elena Apostol, Mihaela 

Vosganian, Mihai Balabaş, Gabriel 

Bălaşa. 

Prima zi a Festivalului s-a încheiat în 

sala 

mare a Operei Naţionale cu Cantata „Moşii” pentru cor mixt 

şi orchestră, pe un text de I.L. Caragiale de Adrian Iorgulescu – lucrare 

compusă în 1978 şi revăzută recent – interpretată de Corul şi 

Orchestra Operei dirijate de Tiberiu Soare, cu participarea corului 

„Accoustic” condus de Daniel Jinga. Scrisă cu nerv, cu talent, cu mult 

umor şi ironie, muzica e, de fapt, un colaj/bricolaj de ritmuri de tango, 

de marşuri, cântece patriotice festiviste din epoca ceauşistă, cântece 

populare cu strigături şi motive din folclorul copiilor etc., toate 

amalgamate ca în orice petrecere de „bîlci” – „bîlciul deşertăciunilor”! - 

, dar şi cu...gust de „basme-n bucăţele”. Ingenios concepută, 

asamblarea lor a creat un contrast subliniat voit, cu lirismul, 

cantabilitatea şi atmosfera onirică a ţesăturii orchestrale. Bagheta 

sigură a dirijorului Tiberiu Soare, mereu atent la detalii şi la unitatea 

103


construcţiei a pus în valoare frumuseţea şi echilibrul acestei partituri, 

care, deşi datată, îşi păstrează nealterată autenticitate şi actualitatea! 

Ziua de 22 Mai ne-a propulsat, între orele 17,00-21,00, în 

Studioul de Operă şi Sala „George Enescu” ale Universităţii Naţionale 

de Muzică, în plin absurd...urmuzian, prin concertul-sepctacol „Cică 

Urmuz...” şi opera în două acte, 4 Tablouri şi mediu electronic, 

Urmuzica, de Sorin Lerescu, pe un libret conceput de Pavel Puşcaş 

după poemul eroico-erotic şi muzical în proză al lui Urmuz, Fuchsiada. 

Piesele Plecarea de Laura Manolache, Turnavitu de Gabriel 

Mălăncioiu, Fabulă de Darie Nemeş Bota, Algazy şi Grummer de Sorin 

Petrescu şi Sita lui Eratostene de Anatol Vieru s-au înlănţuit fără oprire, 

creînd senzaţia/iluzia unei muzici unice, al cărei leit-motiv l-au constituit 

selecţiunile din scrierile lui Urmuz 7 : Plecarea în străinătate, celebra 

„fabulă” Cronicarii („Cică nişte cronicari...”), Algazy & Grummer, Ismail 

şi Turnavitu. Colaje, aluzii şi citate din opus-uri de Scarlatti, Mozart, 

Beethoven, Gershwin sau din cântece profane engleze – protagonist 

tenorul Ovidiu Cozma -, s-au interferat cu fragmente din scrierile lui 

Urmuz rostite de actorul Mihai Bisericanu în admirabile „parade” 

intertextuale, demne de spiritul ludic, ironic până la sarcasm al 

autorului avangardist. Maniera sa ambiguă de a utiliza şi asocia 

cuvintele a fost excelent sugerată chiar şi de ambiguitatea identităţii 

interpreţilor: Dan Petrescu – pian, Dorin Cuibariu – clarinet şi saxofon, 

Cosmin Băleanu – fagot, contrafagot şi duduk - acesta din urmă un 

instrument de suflat din lemn, de provenienţă armeană, cu o sonoritate 

aspră, uşor stridentă, apropiată de cea a fagotului sau a cimpoiului, 

perfectă pentru a ilustra asperităţile şi bizareria textelor urmuziene; 

7 Demetru Demetrescu-Buzău (1883-1923), de profesie judecător, mare 

iubitor al muzicii şi literaturii, spirit original până la extravaganţă, apreciat de 

Arghezi, care-i facilitează debutul literar în 1922, cu „antiproza” Pâlnia şi 

Stamate, ce va apărea în ziarul Cugetul românesc, considerat a fi precursor 

al teatrului absurdului practicat ulterior de către Eugen Ionescu. 

104


fiecare şi-a însuşit periodic, atât instrumentele, cât şi atributele celuilalt, 

inclusiv dirijorul Radu Popa, care, la un moment dat a încetat să mai 

dirijeze şi a preluat, în tăcere, acordeonul de la actorul Bisericanu. Nu 

cred să exagerez afirmând că pilonul de rezistenţă al acestui concert a 

fost pianistul Sorin Petrescu – nu doar un instrumentist desăvârşit, dar 

şi o natură ludică prin excelenţă, aptă oricând să pătrundă în „jocurile 

minţii” creatorilor care-i solicită participarea. Şi, pentru ca 

parodia/ambiguitatea urmuziană să fie completă, concomitent cu 

spectacolul muzical-literar de pe scena Studioului de operă, pe un 

ecran rulau o serie de imagini – autor Vlad Dragomirescu – cu mulţimi 

de oameni, cu un elicopter zgomotos, contracarate însă, prin contrast, 

de puritatea unor flori albe, delicate, ce înfloresc în ziua de Paşte, în 

zonele de deal împădurite – de unde şi denumirea de „floarea 

Paştelui”. 

În timp ce în spectacolul „Cică Urmuz...” accentul a fost pus pe 

aspectul comic al textelor, în opera Urmuzica Sorin Lerescu a ales să 

surprindă latura dramatică, tragică a comicului ce se relevă la o primă 

lectură a textului. Ansamblului „Traiect” pe care-l conduce, i s-au 

alăturat câţiva solişti de mare anvergură - vocală şi muzicală: tenorul 

Daniel Madia în rolul Fuchs, mezzosoprana Elmira Sebat în rolul 

Venus, soprana Anna Mirescu în rolul Pallas-Athena şi basul Mihnea 

Lamatic în postura Clopotarului, dar şi soprana Ligia Dună, 

mezzosoprana Camelia Mocanu şi altista Claudia Deleanu, în ipostaze 

multiple, echivoce, fiind când Ursitoare, când Admiratoare, când 

Bârfitoare şi Cocote, când Graţii. La pupitrul dirijoral s-a aflat 

compozitorul George Balint - muzical, precis, urmărind şi conducând 

atent acestui opus postum, în care Urmuz parodiază de fapt iubirea, 

invocând zei şi zeiţe din Olymp, dar şi Muzica. Numai că libretul 

semnat de Pavel Puşcaş este un fel de puzzle, alăctuit şi din fragmente 

ce nu apar în poemul original, ca de pildă, parodierea Genezei, în 

debutul operei: „La început, nu este adevărat că Cuvântul a fost la 

105


Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”! etc., sau fraza-refren, ce a 

traversat ambele manifestări urmuziene, cu care se încheie opera, 

extrasă din fabula Cronicarii: „Cică nişte cronicari, duceau lipsă de 

şalvari...” 

Ca de obicei, Sorin Lerescu a convins că stăpâneşte dezinvolt 

ansamblul vocal-instrumental, ca şi normele unei construcţii sonore 

complexe, consistente. 

Cea de-a doua zi a SIMN s-a încheiat în sala Clubului 

Tinerimea Română, cu un spectacol sincretic, de muzică, poezie, şi 

pictură 8 intitulat Suită pentru cymbal, clavicord şi virginal universal. 9 

Dincolo de transparenţa genuină emanată de titlu, dar şi de lirismul şi 

puritatea metaforice ale muzicii, concertul a avut şi o tentă gravmeditativă, 

datorită substanţei profund filosofice a poeziilor recitate de 

către actorul Eusebiu Ştefănescu nuanţat, expresiv, elocvent, ca o 

frază muzicală bine concepută. Versuri de Nichita Stănescu, Giorgos 

Seferis, Lucian Blaga, Eugen Jebeleanu, Ştefan Augustin Doinaş, 

Cezar Ivănescu, Ion Barbu, Spiridon Popescu, Mircea Micu, George 

Stanca – poetizând teme ale vieţii, morţii, ale transfigurării şi eternităţii 

etc. - au fost alese cu grijă şi minuţiozitate, pentru a consuna şi potenţa 

expresia/expresivitatea paginilor muzicale cu care s-au intersectat: 

Noaptea, Moby Dyck, Cape cod de Toru Takemitsu – trei momente 

elegiace, de sorginte impresionistă, cu arcuiri dinamice efemere ale 

ambelor instrumente; Şase faţete ale piesei Mozaic II de Dan Buciu – 

motiv de exprimare deplină a flautului atât prin elanuri ritmice punctate, 

cât şi prin evaziuni lirice sau interiorizări dramatice, interogative şi 

8 Pereţii sălii Clubului Tinerimea Română au fost „ornaţi” cu picturi semnate de 

fiica flautistului Ion Bogdan Ştefănescu – Maria Ştefănescu -, în vârstă de 

numai 15 ani. 

9 Este titlul poeziei lui George Stanca din grupajul celor ce au alcătuit 

concertul de muzică şi poezie din 22 Mai 2011. 

106


răspunsuri incerte, precum şi prin extrovertiri cu caracter 

transcendental; Spiralis III de Doina Rotaru – o partitură perfect 

concordantă cu caracterul metafizic al poeziilor de Jebeleanu (Ediţie 

Specială) şi Ştefan Augustin Doinaş (Astăzi ne despărţim). Flautul şi 

chitara şi-au unit sonorităţile – primul catifelat, cealaltă metalică – 

pentru a accede, prin experienţa morţii, la lumină cu ajutorul aripilor 

interioare modelate de bocetul însuşi; Laokoon I (Presimţiri), II (Strâmb 

e drumul, pe versuri de Paul Celan), III (Urme sonore), IV (Lamento) de 

Gabriel Iranyi – o lume plurală, a tăcerilor împietrite parcă de veşnica 

visare a unui Sfinx sofoclean, redate cu diferite tehnici de suflat de 

către flautul-bas; Atréju 10 de Violeta Dinescu – o transpunere pentru 

flaut şi chitară a bravadelor şi fantasmelor trăite de acest copil de 10 

ani, în fraze ritmate 

percusiv 

sau melodiosexpresive, 

din care nu 

lipsesc inflexiunile de 

bucium din pasajele 

flautului, în motive de 

mare discreţie şi 

interiorizare şi în 

altele, de o tensionată 

anvergură sonoră. 

Captivant prin 

perfecţiunea cu care, 

atât cei doi 

instrumentişti, cât şi 

actorul Eusebiu 

Ştefănescu au depăşit 

sensul de 

10 Unul dintre protagoniştii romanului Poveste infinită de Michael Ende, ce 

aparţine poporului Pielor verzi. 

107


suprafaţă al interpretării ca act de re-lectură a unui text dat, recitalul de 

muzică şi poezie s-a convertit într-un autentic act de creaţie. 

Ziua următoare – 23 Mai – a fost rezervată exclusiv aşa-numitei 

Cross-media Opera: Locurile de putere ale „Doamnei Albe” de Mihaela 

Vosganian - în fapt, expresia „eternei reîntoarceri” 11 la „umanitatea 

arhaică” 12 , unde timpul este „abolit prin imitaţia arhetipurilor şi prin 

repetarea gesturilor paradigmatice.” 13 Autoarea a intenţionat să ne 

invite la „o călătorie vizionară fascinantă prin locurile sacre ale munţilor 

namibieni”, dându-ne posibilitatea – „cu ajutorul ghizilor acestei 

călătorii (cei 9 solişti ai grupului Inter-art) - de a ne „conecta la puterile 

spaţiului sacru al inimii noastre, ce corespund vibraţional cu şase dintre 

staţiile teritoriale ale Mamei Pământ: Dunele – puterea depăşirii 

limitelor interioare; Lacul Liniştii Albe – puterea conectării cu 

vindecătorul interior; Oceanul – puterea iubirii şi bucuriei 

necondiţionate; Planta de putere „Velvitia 

Mirabilis” – puterea conectării la alte 

dimensiuni; Exodul Doamnei Albe 

– puterea conectării la străbuni.” 

Lucrarea este rodul unei 

călătorii iniţiatice a autoarei în 

sudul Africii, în Namibia, unde 

există cel mai vechi deşert din 

lume şi unde convieţuiesc cel 

puţin şapte tipuri de religii şi tot 

atâtea limbi – o interferare culturalspirituală, 

ce constituie, de mai multă 

11 Cf. Sintagmă ce titlul cărţii lui Mircea Eliade, Le mythe de l’éternel retour, 

Paris, Gallimard, 1969. 

12 Idem, ibid., p. 49. 

13 Idem. 

108


vreme, preocuparea principală a compozitoarei. Intenţionat sau nu, 

Mihaela Vosganian şi-a construit muzica, pe de o parte, în spiritul 

„simbolismului Centrului”, considerat de către Mircea Eliade ca fiind 

„zona sacrului prin excelenţă, aceea a realităţii absolute” 14 , în care 

filosoful religiilor includea „temple sau palate – prin extensie, orice oraş 

sacru sau rezidenţă regală – asimilate unui munte sacru şi devenind 

astfel un Centru;” 15 pe de altă parte, dând curs celeilalte categorii a 

arhetipurilor şi repetiţiei: „ritualurile şi gesturile profane semnificative 

[...], prin repetarea deliberată a anumitor acte consacrate de zei, eroi 

sau strămoşi.” 16 

Pe lângă muzică şi concept artistic/concept dinamic aparţinând 

compozitoarei, opera a mai beneficiat de participarea Andei Cruceanu 

– regie/lumini/video -, Lilianei Iorgulescu – coregrafia, Ralucăi 

Ghideanu – scenografie şi Ralucăi Stroe – costume, dar şi de 

nepreţuita componenţă a grupului de muzică şi dans contemporan, 

Inter-Art, alcătuit în această ocazie din Mihaela Vosganian şi Irinel 

Anghel – voce/performer dinamic, Barrie Webb – trombon şi 

didgeridoo, Maria Chifu – fagot/performer dinamic, Ana Chifu – 

flaut/performer dinamic, Ciprian Pop – chitară electrică, Alexandru 

Matei – percuţie/percuţie midi şi de dansatorii Luiza Comşa/Emil 

Rengle. Fiecare a contribuit - cu ştiinţa, harul şi disponibilitatea de a se 

transpune in illo tempore - la construcţia unui spectacol de o 

complexitate expresiv-ideatică impresionantă. Asocierea mişcărilor 

scenice, repetând într-adevăr gesturi primordiale – mersul lent, cu paşi 

mici, măsuraţi, făcuţi de siluete desprinse parcă din fresce egiptene 

sau din desenele din interiorul unor peşteri din vremuri imemoriale; 

vocalize, sunete nesemantice, strigăte primitive; mînuirea unor obiecte 

14 Idem, ibid., p. 30. 

15 Idem, ibid., p. 24. 

16 Idem, ibid., p. 17. 

109


– clopoţei, sceptre, recipiente specifice oficierilor ritualice; lumânări 

aşezate circular, desemnând şi luminând astfel forma de cerc, ca 

pentru a sugera „regenerarea continuă a timpului” 17 ; cuvinte simbolice 

rostite în română, franceză, germană, italiană, spaniolă, maghiară, ca 

nişte litanii sau invocaţii etc.; toate aceste „evenimente” se petreceau, 

în timp ce, pe fundalul scenei Operei Naţionale erau proiectate imagini 

din deşertul namibian, înfăţişând Dunele de nisip, picturi rupestre vechi 

de aproape 27.000 de ani, vegetaţia aridă, zonele muntoase, căderea 

şi foşnetul apelor, viaţa din mediul oceanic, dar şi o serie de forme 

geometrice, ce se preschimbau cu rapiditate, repetitiv, unele în altele, 

triunghiul devenind pătrat, romb sau pentagramă, ca o perpetuă 

metamorfozare a formei spiritului şi, de asemenea, forme naturale, în 

culori diafane, psihedelice – precum muzica. Nu a lipsit nici 

întruchiparea personificată, de către Irinel Anghel, a plantei 

multimilenare, specifică deşertului nambibian, Velvitia Mirabilis sau 

„fosila vie”. Ascunsă privirilor de o „costumaţie” ce 

reda întocmai forma oarecum elipsoidală, 

vălurit/ondulată, lungimea 

de cca. 

4 metri şi culoarea 

verde a frunzelor 

acestei plante stranii, 

quasi nemuritoare, Irinel 

Anghel scotea un fel de 

scâncete, în timp ce 

încerca să se ridice, târânduse, 

asemenea unei reptile sau, poate, 

unui 

Sfinx trezit de sunetele produse de fagot şi flaut 

(Maria şi Ana Chifu). În final, Mihaela Vosganian a reapărut, înfăţişândo 

pe Doamna Albă, purtând un sceptru cu o formă florală albă în partea 

superioară şi rostind cuvinte simbolic-misterioase, specifice ritualurilor 

17 Idem, ibid., p. 90. 

110


oculte: „Sunt una cu spiritul meu, cu Mama Pământ şi tatăl meu, 

Cerul”, preluate şi repetate apoi de către fiecare interpret – inclusiv de 

către cei doi balerini - în limbi diferite. Magnetismul acestor cuvinte i-a 

reunit pe toţi într-un semicerc. Pe măsură ce începeau să se deplaseze 

- cu paşi mărunţi, ritmici, dincolo de timp şi de spaţiu, devenind, ca la 

început, nişte siluete în mişcare, aidoma unor proiecţii virtuale - 

instrumentele şi mediul electronic îşi intensificau sonorităţile 

absorbindu-i în atemporalitate. Cercul s-a închis cu revenirea imaginilor 

înfăţişând picturile rupestre iniţiale, într-un act de „refacere a unităţii 

primordiale.” 18 

Mihaela Vosganian şi întregul ansamblu instrumental, au creat 

un spectacol de o mare frumuseţe estetică, profunzime ideatică, 

transcultural şi transtextual şi, totodată, de o mare acurateţe 

interpretativă. 

Concertele-spectacol au continuat şi în ziua următoare, 24 Mai, 

cu un spectacol de teatru instrumental, în Aula Palatului Cantacuzino, 

şi cu tele-opera pentru solişti şi orchestră, Homo Videns, op. 117, de 

Liviu Dănceanu, în Studioul de Operă al Universităţii de Muzică. 

„Teatrul instrumental este un act creativ pur al imaginaţiei” – 

afirmă Nicolae Brânduş. Sub această „deviză”, să zicem, s-a 

desfăşurat concertul susţinut în Aula Palatului Cantacuzino, sub 

genericul Trio Mozaic, de către Oana Vişenescu – vioară, Diana Spânu 

– pian, Emil Vişenescu – clarinet şi invitaţii lor, Barrie Webb – trombon 

şi Christian Alexandru Petrescu în calitate de tenor. Costumaţi sau nu, 

interpreţii şi-au însoţit actul interpretativ cu gestualitatea, devenind, 

precum personajele literare, „componente textuale prinse în fluxul 

18 Idem, ibid., p. 95. 

111


mişcării” 19 , prelungind într-un fel existenţa compozitorilor înşişi şi a 

sensurilor sugerate în titlurile pieselor: Fantasia per pianoforte 

etcaetera... - o parodie ludică, romanţioasă, plină de umor şi....fantezie, 

cu rezonanţe impresioniste, pentru pian, vioară şi clarinet de Felicia 

Donceanu; Acel cântec, Lisabona (p.a.a.) de Iulia Cibişescu-Duran – o 

îmbinare mozaicată de text şi muzică pentru acleaşi trei instrumente, 

cu inserturi contrapunctice, ritmuri furibunde, dar şi cu tentă 

fantasmatică în momentul în care instrumentiştii rostesc cuvinte ce par 

a reconstitui fragmente de vis: „orice mişcare era ca o pedepsire a 

ceva ce nu reuşea să se petreacă... era prea multă lumină... „; Homage 

Collage pentru pian şi clarinet de Liviu Marinescu – o muzică 

paratextuală, în care autorul a încercat să redea spiritul creaţiei lui 

Ligeti, Chopin, Cage, Palestrina, Bach, sub formă de colaj, respectând 

pe cât posibil stilurile caracteristice celor 5 compozitori; Trei mozaicuri 

(Rezonanţe pe albastru, roşu, violet) pentru vioară, pian, clarinet, unde 

Vasile Timiş experimentează culoarea intensă a ritmurilor de extracţie 

folclorică şi a cantilenei modale cu inflexiuni de cântec de leagăn, dar 

şi pe aceea – violetă – a canonului contrapunctic bachian, pentru a 

încheia cu o glumă muzicală, în care violonista şi pianista cântă la 

clarinet, iar clarinetistul... la pian! Efervescenţa aceasta ludică s-a 

prelungit în ultima piesă a programului: Prolegomene IV, „Dănilă 

Prepeleac”, pentru tenor, clarinet-bas şi trombon de Nicolae Brânduş. 

Cu abilităţile sale vocale, mimica expresivă, mobilă şi jocul de scenă 

actoricesc, tenorul Christian Alexandru Petrescu – „dotat” (!) cu o 

pălărie roşie, electrizantă – şi-a înşuşit la superlativ rolul de povestior al 

istoriei lui Dănilă Prepeleac, adoptând fie tehnica doinei 

maramureşene, cu noduri, fie pe aceea a litaniilor bizantine, fie 

recurgând la registrul ritmat al jocurilor populare autohtone ori turceşti, 

molipsindu-i, nu numai pe ascultători, da şi pe ceilalţi doi muzicieni – 

19 Cf. F. Rullier-Theuret, Approche du roman, Paris, Hachette Supérieur, 

2001, pp. 77-79. 

112


trombonistul Barrie Webb şi clarinetistul Emil Vişenescu -, care n-au 

pregetat să preia, repetându-le la instrumentele lor, toate inflexiunile şi 

tehnicile vocale ale partenerului lor de ...joacă! Pravilele, ca şi 

realitatea – deşi ficţională – ale lui Păcală au fost împărtăşite astfel, nu 

numai „iubitului cetitor” al lui Ion Creangă – la lumina unei lumânări 

aprinse de către Christian Alexandru Petrescu -, ci şi ...iubitelui 

ascultător al lui...Nicolae Brânduş! 

Următorul popas ne-a introdus în lumea spectacolului de operăconcert. 

După Ave, op. 126-132 – o parodie incisivă, caustică, amară, 

a lumii contemporane şi a racilelor ei – Liviu Dănceanu pune accentul, 

în Homo Videns, pentru solişti, ansamnlu şi proiecţii video, pe 

deteriorarea naturii umane, a fiinţei interioare a individului zilelor 

noastre, datorată „agresiunii asupra telespectatorului” prin intermediul 

„virusului transmisibil prin sticlă”, prin „camera TV – oglindă 

deformantă”, care „înstrăinează, separă emoţional, stopează 

comunicarea intrafamilială”, conducând în ultimă instanţă la „căderea 

speciei homo sapiens.” Nici un slogan de după ’89 nu e omis, persiflat, 

de la celebrul „noi muncim, nu gândim”, devenit „noi lucrăm, nu furăm” 

(!), la grotescul reclamelor sau ştirilor silabisite de către crainicele TV în 

mod nefiresc, supărător, împotriva oricărei norme de exprimare corectă 

(!), la parafraza după fabula lui Urmuz, „Cronicarii” („cică nişte 

cronicari...”), transformată în „cică două extraterestre s-au gândit să 

prind-un peşte” şi chiar la parodierea anumitor practici, 

total...neortodoxe, ale clericilor noştri etc.etc. Ca de obicei, Liviu 

Dănceanu îşi foloseşte imaginaţia şi dexteritatea componistică, mixând 

– în funcţie de sensul cuvintelor - limbaje muzicale diferite, de 

pretutindeni, utilizând eterofonia, contrapunctul şi polifonia, vorbirea 

cântată de tip prosodic, repetitivitatea obsesivă, agasantă, a formulelor 

ritmice, inserturi de vals, aluzii la puritatea muzicii lui Mozart, dar şi la 

grupul vocal The Swingle Singers sau la stilul hip-hop etc. Ansamblul 

Archaeus Simfonietta, condus de Vlad Conta, regia semnată de Daniel 

113


Prallea-Blaga, instalaţia video-live datorată lui Vlad Oprina, Lightdesign-ul 

realizat de Dan Bujor, direcţia de scenă aparţinând sopranei 

Georgeta Stoleriu şi pianistei Inna Oncescu, precum şi soliştii Anna 

Mirescu, Antonela Bârnat, Nicolae Simonov şi Claudiu Şola s-au pliat 

cu disponibilitate totală intenţiilor compozitorului contribuind cu arta, 

meşteşugul şi personalitatea lor la închegarea unui spectacol, care, 

deşi re-aducea în prim-plan o realitate, vai!, atât de dezagreabilă a 

reuşit, totuşi, să ne anime, graţie talentului cu care a fost...amendată! 

Daniel Kientzy la saxofoane, Cristian Suciu la trompetă, Florin 

Pane la trombom, şi foarte performantul ansamblu ModernArt, alcătuit 

din Ioana Gloria Pecingină şi Cornelia Zambila – vioară, Cornelia 

Petroiu – violă, Mihai Grigore – violoncel, Victor Savca – contrabas, 

Alexandru Neaga – fagot, Alexandru Gabriel Chiric şi Cezar Iulius 

Florea – corn, Maria Ilinca Lorentz şi Alexandru Sturzu – percuţie, 

dirijor Bogdan Vodă au creat – Miercuri, 25 Mai, în Aula Palatului 

Cantacuzino - o breşă...tradiţională în noianul precedent de concertespectacol, 

cu sau fără mască, sub genericul Concerti neo-grossi! 

Programul a cuprins patru piese în primă audiţie absolută, oarecum 

complementare deşi de autori diferiţi. Sufletul este o fantomă de 

François Rossé a avut drept axe de simetrie leit-motivice, pasajele 

violei - o melopee modală, ca un lamento – şi, pe cele ale saxofonului, 

tenor şi bariton, cu sonoritatea lor metalică, penetrantă. Ansamblul 

instrumental, când simplu fundal natural-cultural, când partener 

complementar al celor trei solişti a dat naştere unei ţesături timbrale 

consistente, cu volumetrii şi efecte eterofonice, ce au perpetuat cuvinte 

ivite, poate, din acel suflet-fantomă; printre ele: „îţi doresc 

bine...aşteptaţi puţin...” (dacă am reţinut bine!). Grosso modo concerto 

de Bogdan Vodă a reiterat, în principal, tehnica pluristratificării vocale, 

pe baza rezonanţei naturale a sunetelor, ca în Stimmung, de 

Stockhausen. Pe acest fond rarefiat, trombonul şi saxofonul îşi 

pasează unul altuia linia melodică într-un canon contrapunctic rafinat 

114


colorat, ce alternează cu sonoritatea bogată, lirică, a ansamblului, după 

rincipiul concerto-ului grosso, dar, aşa cum o spune jocul de cuvinte 

din titlu, cu... „aproximaţie”! Bogdan Vodă construieşte cu ştiinţă şi 

imaginaţie structuri componistice şi stilistice complementare, reunind 

contrapunctul, eterofonia şi polifonia eterofonizată într-o foarte 

armonioasă sinteză. 

Într-un puternic contrast cu primele două opus-uri, Iowa 

Concerto de Drake Mabry a pus, pe de o parte, un accent important pe 

rolul tobelor şi suflătorilor, într-un adevărat palimpsest de ritmuri 

eterogene, eruptive, isonuri, armonice naturale, pe de altă parte, pe 

sunete-pedală şi cadenţe consonante, a căror succesiune semăna cu 

un cortegiu funebru – cel care crea, în fapt, echilibrul şi stabilitatea 

demersului sonor. Concepută ciclic, lucrarea s-a încheiat cu violenţa 

sonoră ritmică iniţială, acum cu un vag iz primitiv. Prin piesa Triade, 

Cornel Ţăranu şi-a valorificat tehnici şi limbaje componistice din lucrări 

anterioare ca modalismul, timbralitatea cu efecte de tulnic a suflătorilor, 

eterofonia, contrapunctul, ritmurile eterogene, repetitive... Alămurile 

celor trei solişti s-au impus de la început, cu fermitate, creînd câmpuri 

sonore de anvergură, în timp ce corzile, tremolate, asigurau 

cantabilitatea. Spre deosebire de alte creaţii camerale ale 

compozitorului clujean - mai sobre, mai abstracte ca expresie, mai 

structuraliste ca limbaj, mai restrânse ca dimensiuni - Triade a adus un 

plus de lirism, de coerenţă şi unitate expresivă. Întregul concert a 

solcitat la maximum virtuozitatea şi acurateţea intonaţională a 

instrumentiştilor, în special a celor trei solişti – căci nu e deloc simplu 

pentru alămuri să cânte „în armonie”. Dar, orice concert în care Daniel 

Kientzy este protagonist, reprezintă o certitudine a calităţii, probităţii şi 

altitudinii interpretatrive. 

Cu regretul de a nu fi putut participa la concertul de la ora 19,00 

– 4 Anotimpuri/Poeţi/Compozitori, susţinut la Sala Radio de către 

115


Orchestra de cameră Radio dirijată de George Balint -, trec direct la 

prima dintre manifestările incluse în seria ArtDetox, şi anume concertul 

„pe canapea”, susţinut în 26 Mai, în Aula Palatului Cantacuzino, de 

către cuplul Barrie Webb-Irinel Anghel sub genericul Barrie and Barbie. 

Puteai crede că ludicul a atins culminaţia în acea după-amiază – dacă 

ai fi ignorat surprizele pe care urma să ni le rezerve concertul de 

închidere, de pe malul Lacului Mogoşoaia! Atributul de show-man al 

trombonistului britanic a concordat cu predispoziţiile actoriceşti ale 

compozitoarei Irinel Anghel – gata mereu să „dea iluzia unei vieţi, să te 

facă să crezi în existenţa unei persoane dotată cu autonomie, ca şi 

când ar fi vorba despre fiinţe vii.” 20 

Costumată – de fapt, travestită – în veştminte de culoare rose, 

tipice oricărei păpuşi 

Barbie, dar cu aplicaţii 

de portative pe piept şi pe 

spate - Irinel Anghel a fost 

o prezenţă tăcută, mimând 

însă cu o naturaleţe 

fermecătoare expresia şi 

ţinuta păpuşii, în vogă 

printre „cei mici”, pentru 

mai multe decenii la 

rând, ale secolului al 

XX-lea! Aşezată pe canapea, Barbie savura fiecare încercare a lui 

Barrie de a o cuceri prin sunete prelungi, siflate, onomatopeice, 

multifonice sau prin diferite „scamatorii” ca folosirea unei pălării 

aşezate peste una dintre părţile trombonului, după dezmembrarea 

instrumentului (!), prin emiterea de sunete doar printr-unul dintre aceste 

segmente, ba chiar prin cooptarea sa de a-i manevra surdina ori de a-i 

20 Cf. G. Vigner, Lire du texte au sens, Paris, Clé International, pp. 88-89. 

116


acţiona culisa, în timp ce el continuă să cânte din ce în ce mai 

precipitat, grăbind ritmul cu agilitate paganinian-diabolică. În fine, 

Barrie sfârşeşte prin a ceda impulsului lirico-sentimental, recurgând la 

cantilene ingenue, pe un fond electronic, cu nuanţe jazzistice, care 

determină inimioara-jucărie electronică din „recuzita” lui Irinel/Barbie, 

să clipească şi să se coloreze în rose-roşu, răspunzând astfel 

încercărilor repetate ale lui Barrie de a o cuceri! Toate trecerile de la o 

stare la alta au punctat/coincis totodată cu trecerea de la o lucrare la 

alta, cântate de către trombonistul Barrie Webb – ca şi în cazul pieselor 

din seara dedicată lui Urmuz – fără pauză între una şi alta: Basta de 

Folke Rabe, bODY_eEMIX de Chan Hae Lee, How are you feeling 

today de William Marshall, 17 (TROMBONE) de Christian Wolff şi In 

Transit de Stuart Greenbaum, totul văzut prin fereastră (view from the 

window). Ca toate concertele-spectacol precedente, şi cel din 26 Mai a 

excelat prin naturaleţea şi dezinvoltura cu care, atât Barrie, cât mai 

ales...Barbie, s-au transpus în jocurile copilăriei, redând, prin imitaţie, 

veridicitatea personajelor fictive întruchipate. 

Tot Joi, 26 Mai, Studioul de operă al Universităţii de Muzică a 

găzduit un spectacol de elevată ţinută artistică -, apropiat ca amploare 

şi rafinament stilistic de cross-opera Mihaelei Vosganian - realizat de 

grupul SeduCânt, cu muzică de Diana Rotaru, coregrafie şi lumini de 

Georgiana Bobocel Iacob şi splendide proiecţii video de Mihai Cucu, 

din seria Creatrix. Aşa cum ne-am obişnuit să auzim şi să vedem încă 

de la ediţia din 2010, interpreţii şi-au depăşit atributele purinstrumentale, 

transformându-şi corporalitatea şi gestualitatea în 

mişcări coregrafice şi, de asemenea, transferându-şi unul altuia 

instrumentele etc. Suportul video a completat în mod ideal muzica 

ambelor partituri: Icarynth 2011 şi Ondine. 

Figuri geometrice – pătrate, cercuri concentrice, linii – se mişcă 

fluid în spaţiul virtual, devin interşanjabile – în Icarynth 2011 - aidoma 

117


spaţiului real/virtual, generând iluzii optice amintind de imaginile 

multiplicate simetric/asimetric, suprapuse, inversate etc., ale lui Escher, 

pe un fond sonor de tobe, flaut (Ana Chifu), fagot (Maria Chifu şi 

Theodor Valentin) şi live-electronics. Proiecţia simultană a 

instrumentiştilor - pe ecran şi pe scena de spectacol – a produs efecte 

dintre cele mai stranii: anamorfoze ale figurilor şi trupurilor lor – în 

costume mulate, de gimnastică -, realităţi paralele, multiversuri sonorvizuale, 

sugestii plastice – de pildă roşul intens pe care, trupurile 

instrumentiştilor descriu mişcări ondulatorii, amintind Dansul cu siluete 

roşii din pânza lui Matisse – etc. Prin sonoritatea lui aspră, fagotul 

trimite înapoi, spre timpurile mitice, când Icarus se străduia să ajungă 

la Soare cu aripi de...ceară! În sugerarea zborului său poticnit autorul 

proiecţiei video a avut ideea strălucită de a combina crescendo-ul 

secvenţelor fagotului cu apariţia şi dispariţia/disiparea siluetelor 

118


intrumentistelor în diferite puncte ale scenei. Odată cu efectul de... 

teleportare în timp şi spaţiu, numărul lor se multiplică, de la 3 la 9, 

moment în care, flautul şi fagoţii încep să ţeasă pânze eterofonice, 

intersectate de câte o melopee sublimă, diafană, comparabilă cu 

unduirile inefabile ale aerului produse de aripile păsărilor în zbor... 

Cu toate că ilustrează mediul acvatic – râuri, fântâni, cascade - 

agreat de ondine/naiade, proiecţiile-video şi muzica nu au nimic 

redundant; dimpotrivă: ele contribuie la conturarea personajului, 

situându-l într-un sistem cognitiv mai nuanţat şi, deci, mai veridic! 

Piesa debutează cu sugerarea foşnetului de ape, pe fondul albnegru 

al imaginii. Interpretele: Ana Chifu – flaut - şi Maria Chifu - fagot 

– sunt şi ele proiectate pe acelaşi ecran, schimbându-şi identităţile cu 

rapiditatea desenelor animate şi fiind absorbite sau restituite de valuri, 

difuz/confuz, limpid/estompat, în...solitude (termenul apare înscris pe 

ecran), sau în imagini multiplicate prin oglindirea în mişcările 

concentrice ale valurilor. Din nou, realul „concurează” cu virtualul, 

gestualitatea e înlocuită de transgestualitate. Se aud vocalize 

polifonice înregistrate, iar pe scenă, interpretele apar în rochii eterate, 

dialogând în secvenţe punctate, cu caracter modal. Treptat decorul se 

schimbă, imaginile acvatice fiind înlocuite, când de constelaţii cosmice, 

când de adâncuri marine populate cu peşti într-o mişcare perpetuă, 

când de fulgi imponderabili de păpădie... Flautul şi fagotul cântă 

antifonic, melismatic, tânguios, în timp ce în planul celest au loc 

explozii galactice. În ritmul agitat al valurilor, cele două muziciene îşi 

abandonează veştmintele străvezii, rămân în costumele mulate şi se 

lasă absorbite de valurile care înaintează, contopindu-se, până la 

dispariţie, cu imaginile lor din proiecţia-video. 

Am narat pur şi simplu desfăşurarea acestor creaţii, tocmai 

datorită structurii lor inter- şi para-textuale, plină de forţă componistică, 

119


sensibilitate, imaginaţie, dramatism, vizionarism, putere asociativă şi 

capacitate de sinteză într-o formă cizelată exemplar - estetic şi 

muzical. 

27 Mai – ziua concertului Orchestrei Naţionale Radio condusă 

de Valentin Doni şi a corului Academic pregătit de Dan Mihai Goia, cu 

un program impozant, alcătuit, cu excepţia piesei lui Ulpiu Vlad, 

Drumuri în lumină II, din prime audiţii absolute: Grădina – muzică 

pentru 3 voci soliste, cor şi orchestră, pe un fragment din „Cântarea 

Cântărilor” de Solomon, de Carmen Cârneci, Alterego Concert pentru 

două viori şi orchestră de Maia Ciobanu şi Archimedes Symphony de 

Livia Teodorescu. 

Spaţiul oniric explorat în majoritatea lucrărilor sale de către 

Ulpiu Vlad, prin intermediul propriilor experienţe interioare, apare şi în 

Drumuri în lumină II sub formă de unisonuri compacte – lirice sau 

melancolice -, semnale de clopote şi isonuri de suflători – mereu în 

contrast cu ritmurile explozive ale tobelor şi percuţiei –, diferite 

„evenimente” sonore care stârnesc amintirile, prin revenirea şi/sau 

suprapunerea momentelor de veghe cu cele de visare. Concrete sau 

transcendentale, reale sau ireale, ele derutează şi bulversează spiritul, 

cernindu-l – adesea, balansul între vis-veghe având ca efect o 

expresie quasi funebră. De aici complexitatea arhitecturilor simfonice 

gândite de către Ulpiu Vlad; de aici substanţa filosofică a muzicii sale, 

compozitorul sondând neobosit adâncurile subconştientului, în 

căutarea unor răspunsuri viabile la temele sale de meditaţie. În finalul – 

mai degrabă calm sau resemnat -, compozitorul pare să accepte 

dualitatea real-ireal, vis-veghe, ca pe singura realitate în care putem 

exista cu adevărat, întrucât totul în acest Univers e rodul coincidenţei 

contrariilor! 

120


Carmen Cârneci a ales să dramatizeze delicateţea poetică a 

iubirii lui Solomon pentru Sulamita din Cântarea Cântărilor, acordând 

alămurilor, percuţiei (mai ales tobelor) şi corului un rol preponderent, 

vrând să sugereze, probabil, vremurile biblice, în care toate 

evenimentele existenţei umane erau supuse voinţei Divine. Din păcate, 

consistenţa ansamblului coral-orchestral a estompat excesiv vocile 

soliştilor – soprana Bianca Manoleanu, tenorul Nicolae Simonov şi 

baritonul Jean-Kristof Bouton – astfel încât cuvintele au devenit 

aproape neinteligibile. Judecând însă după complexitatea forţelor 

interpretative implicate, Cântarea Cântărilor mi se pare a fi prima 

lucrare vocal-simfonică de proporţii, în care autoarea sintetizează 

majoritatea tehnicilor sale de compoziţie – instrumentale, vocale, 

corale – într-o construcţie solid fundamentată şi bine meşteşugită. 

Versate în interpretarea muzicii contemporane, atât Orchestra de 

cameră, cât şi Corul Academic al Radiodifuziunii au respectat cu 

stricteţe sugestiile din partitură, răspunzând gesticii precise, atente la 

fiecare detaliu, a dirijorului Valentin Doni. 

Structurată, conform tiparului clasic, în trei mişcări – nu 

neapărat contrastante - noua partitură concertantă a Maiei Ciobanu s-a 

axat pe tehnici de unison, contrapunct canonic după „modelul” bachian, 

preferând, ca de obicei în ultimele opusuri, lirismul cantabil. Violoniştii 

Cornelia Bronzeti şi Juhani Palola (Finlanda) s-au întâlnit în dialogul 

dintre ego/alter-ego-ul sugerat de Maia Ciobanu, mai degrabă 

compensându-se reciproc decât anulându-se reciproc – compozitoarea 

intenţionând – cred - să concilieze cele două laturi ale personalităţii 

sale umane. Cu toate acestea, pedala corzilor grave persistă, ca o 

permanenţă sau ca un avertisment de a nu exacerba nici unul dintre 

cele două aspecte pasibile de subminare a raţiunii şi echilibrului 

interior. Cele trei părţi sunt aproape la fel de dinamice ritmic – prima 

evoluând în pasaje dialogate canonic; cea de-a doua reliefând 

virtuozitatea instrumentelor, iar ultima, înnobilând-o cu ornamente 

121


precum glissandi, flageolete sau dantelării intervalice plasate în 

registrul supra-acut şi cu sonoritatea catifelată a celor 4 corni solişti. 

Interpretat şi dirijat cu implicare maximă a orchestrei şi soliştilor, 

Concertul Maiei Ciobanu impresionează prin siguranţa şi măiestria cu 

care a fost gândit, ca şi prin adâncimea lui ideatică. 

Simfonia cu orgă a Liviei Teodorescu restituie 

contemporaneităţii – într-o formă paratextuală, divizată în patru părţi - 

evenimente şi întâmplări din viaţa gânditorului grec Arhimede. 

Preluând una dintre manierele regizoral - cinematografice, de a debuta 

ex abrupto, cu sfârşitul istoriei respective, autoarea începe cu 

momentul morţii lui Arhimede în timpul asaltului asupra Siracuzei de 

către romani: The Assault of Syracusa. Orga şi orchestra se dezlănţuie 

în revărsări luxuriante, precipitate, vulcanice, ritmico-armonicotimbrale, 

pentru ca, în momentul următor, atmosfera să se calmeze 

brusc. Viorile, flautul, piccola, cornii, percuţia transfigurează materia 

vulcanică anterioară, instaurând o atmosferă edenică, luminoasă, 

contemplativă, ca după o descoperire miraculoasă. Noli tangere 

circulos meos! – este titlul celei de-a doua mişcări a simfoniei şi 

reproduce cuvintele atribuite lui Arhimede, care le-ar fi rostit înainte de 

a fi omorât – în 212 î. Chr. -, referindu-se la cercul pe care tocmai îl 

studia. Urmează o nouă explozie sonoră, ca o revărsare de lavă, 

potenţată de timbrul strident al trompetelor şi de densitatea armoniilor 

de orgă, într-un crescendo de o tensiune inimaginabilă! Oglinzile 

parabolice inventate de Arhimede incendiaseră corăbiile care asediau 

Siracuza! Livia Teodorescu a intitulat acest moment The burning 

Mirrors of Archimedes. Simfonia se încheie cu...sculptura de pe 

mormântul lui Arhimede, comandată de el însuşi, încă din timpul vieţii, 

constând dintr-o sferă şi un cilindru, de aceeaşi înălţime şi acelaşi 

diametru, prin care filosoful, matematicianul, fizicianul, astronomul grec 

demonstrase că volumul şi aria laterală a sferei sunt egale cu 2/3 din 

volumul şi aria cilindrului, incluzând şi baza. Această ultimă secţiune 

122


este intitulată Elegia (The Sphere and the Cylinder) şi îmbină 

transparenţa sonorităţii flautelor cu dramatismul cornilor şi tubei în ale 

căror pasaje descifrăm reminiscenţe de Dies irae, însoţite de rezonanţa 

reverberantă a clopotelor şi de intervenţia sporadică a unui oboi cu 

inflexiuni orientale. Subit, muzica se pierde în unison, pe sunetele 

prelungi, fantasmatice, ale piccolei. Livia Teodorescu a demonstrat 

odată mai mult că are nevoie de construcţiile simfonice extinse, pentru 

a-şi exprima ideile - întotdeauna generoase, intertextualiste, vizând 

zonele de interferenţă dintre muzică, filosofie, ştiinţă - şi cât de bine le 

stăpâneşte secretele! Orchestra a răspuns prompt gesticii sugestive şi 

eficace a dirijorului, foarte sigur pe morfologia şi retorica partiturii. 

În continuarea serii de 27 Mai, un Spectacolul multimedia cu 

păpuşi Do-mi-no.6.1, realizat de Centrul de Muzică electroacustică şi 

Multimedia al UNMB şi Compania „PurAnima”, cu muzică de Cătălin 

Creţu şi Light design de Dan Bujor, ne-a atras din nou în zona stranie a 

lumilor paralele, pe care proiecţiile video şi mediul electronic le fac să 

coexiste. Forme geometrice creând valuri de iluzii optice şi chipuri 

umane, amintind uneori de figurile schimonosite din Dezastrele 

Războiului sau din seria Picturilor negre ale lui Goya, alteori de 

chipurile mascate din timpul Carnavalurilor veneţiene, de clowni şi 

reprezentanţi ai diferitelor religii orientale etc., se perindă alert prin faţa 

privitorului, pe panouri mobile, într-o lectură acid-sarcastică a efectelor 

terifiante ale principiului domino-ului. Halucinante, imaginile sunt 

dublate de efecte sonore diverse, interpretate de către flautista Ana 

Chifu, dar şi de altele, înregistrate electronic. Pentru a sugera 

obscuritatea acestui principiu, Cătălin Creţu apelează la tot felul de 

elemente onomatopeice, la sonorităţi întunecate, sălbatice, la vaiete şi 

tânguiri asemenea unor threni antice, la murmure sugerând rugăciunile 

colective ale religioşilor musulmani, la ritmuri mecanice, alienante, 

sfârşind printr-o ţesătură eterofonică, deloc aerată, impregnată de 

motivul unui bocet ancestral, atemporal. Pe fondul lui va fi proiectat un 

123


personaj însărcinat – semn că viaţa merge înainte, în ciuda Răului 

imanent în lume. 

Din cele patru concerte programate în penultima zi a SIMN am 

participat doar la două: cel din Aula Palatului Cantacuzino, susţinut de 

cvartetul „Florilegium”, în seria Sound Cinema, Sound Theatre şi la 

concertul-sepectacol de Dan Dediu, din seria Idile şi Guerille. 

Primele două partituri au aparţinut compozitorului Corneliu Dan 

Georgescu: Film „Orbis”, din ciclul „Orbis”, muzică pentru orgă, nr. 1, în 

p.a.a., şi Cvartetul de coarde nr. 11, „Contemplating the Tritone” şi 

video ambiental, de asemenea în p.a.a. 

Atât muzica, cât şi proiecţiile video au fost realizate de către 

autor, într-o complemetaritate captivantă prin frumuseţea şi 

rafinamentul formelor şi culorilor. Orga, cu complexitatea orchestrală a 

posibilităţilor sale, părea o orgă germinativă, cu puteri demiurgice, prin 

voinţa căreia luau naştere, pretutindeni în Univers - întocmai ca în 

Geneză - norii, apa cu valurile ei învolburate, vuietul vântului sau al 

proceselor cosmice, pământul cu dealuri şi câmpii înverzite, spectrul 

culorilor, de la nuanţele azurii, la cele aurii, violete sau vineţii etc. 

Pentru Cvartetul nr. 11, Corneliu Dan Georgescu a ales ca 

imagine video emblematică floarea soarelui, pe un fond galben-auriu, 

desprinsă parcă din celebrul tabloul al lui Van Gogh, Vas cu 

douăsprezece flori ale soarelui. Ea începe să-şi modifice însă forma şi 

culoarea, odată cu apariţia spectrului rotativ al culorilor şi a primelor 

pasaje ale cvartetului „Florilegium”, intonate de violoncel (Anca 

Vartolomei). Sunetele lui prelungi sunt preluate de ceilalţi instrumentişti 

– Marius Lăcraru şi Ladislau Csendes – vioară, Maria Ciurduc – violă. 

Trasee delicate, cu glissandi şi efecte onomatopeice de păsări 

evoluează în consens cu evoluţia formelor florale de pe ecran. 

124


Liniaritatea se transformă în spirală, permiţând accesul într-o lume 

incipientă, prin intermediul unui fel de extaz mistic. Floarea – ca 

principiu al frumuseţii spiritual-sufleteşti – îşi estompează şi îşi 

recompune conturul în variate nuanţe, de la cele luminoase, la gris-uri 

de diferite intensităţi, până la cenuşiu. Frunze circumscrise în forme 

rectangulare sugerează la rândul lor complementaritatea contrariilor: 

sensibilitate-raţiune, spirit de geometrie-spirit de fineţe. Instrumentele 

glissează în continuare, printre unisonuri, flageolete, pânze 

eterofonice, evitând teluricul – reprezentat de sonoritatea violoncelului 

– şi tinzând spre formele abstracte, spiritualizate, spre convergenţa 

simetriei cu asimetria, unde îşi are sorgintea echilibrul lăuntric. 

Impecabilă interpretare, impecabilă viziune creatoare! 

La rândul lui, Fred Popovici menţine parcă atmosfera 

transfigurată din lucrarea lui Corneliu Dan Georgescu, în Cvartetul său 

nr. 2, ce debutează cu sonorităţi imateriale. Preocupat de călătoria în 

interioritatea/anatomia sunetului, Fred Popovici trece, progresiv, de la 

vag, la concret, prin intermediul ritmurilor de joc, extinse în pasajele 

tuturor instrumentelor. Sunetele ţinute, ca şi corzile libere ne 

propulsează apoi în imaginaţie şi visare, în imperiul arhetipal al figurilor 

ornamentale filigranate, a căror discreţie şi fineţe sunt comparabile cu 

fioriturile de provenienţă folclorică, dar şi cu rafinatul stampelor 

japoneze. Fred Popovici revine în final la ritmurile dinamice, de joc, de 

data aceasta în formule contrapunctice, combinate cu flageolete şi alte 

tehnici instrumentale, sfârşind totuşi prin a plana în zone 

transcendentale. 

O partitură cu conotaţii paratextuale a fost Cvartetul nr. 3, „Play 

Strindberg” de Ivana Stefanovič. Construită din patru mişcări, lucrarea 

începe interiorizat, cu unisonuri cantabile şi tendinţe onirice, în care 

auzim parcă ecoul versurilor strindbergiene: „a înţelege tăcerea, 

125


înseamnă a înţelege muzica însăşi...”. Partea mediană poate fi 

considerată drept compozită, dat fiind că aduce în prim-plan, cu 

eleganţa recunoscută, pe lângă ritmurile pizzicate ale instrumentelor, 

aluzii la parcursul cantabil, translucid, al viorii din Noaptea transfigurată 

de Schönberg, la cantabilitatea cu accente incisive din muzica lui 

Sostakovici sau la parodia ritmurilor de marş din simfoniile mahleriene. 

După un fragment bine ritmat şi foarte succint, muzica revine la unison 

şi la cantabilitate, desfăşurându-se în progresii arpegiate, de la 

registrul grav spre registrul supra-acut, aidoma Preludiului la Aurul 

Rhinului. 

Ultima piesă din programul cvartetului „Florilegium” a fost 

Ulysse, pentru cvartet de coarde, pian (Adriana Maier) şi clarinet (Emil 

Vişenescu), de Octavian Nemescu. 

Paratextualitatea constituie una dintre modalităţile sale de compoziţie, 

aplicabilă şi în cazul acestei muzici, datând din 1973. Ca în multe 

dintre opusurile sale, Octavian Nemescu optează şi aici pentru 

simplitatea şi puritatea intervalică, folosind mediul electronic ca fond 

arhetipal al întregii construcţii, cu susur de ape şi ţîrîit de greieri. 

Zgomotele străzii violentează ritmurile repetitive ale clarinetului, dar şi 

motivul destinului din Simfonia a V-a de Beethoven, ce revine leitmotivic, 

ca o temă cu variaţiuni: cu citate autentice, deformate, 

prelucrate sau perturbate de rumoarea dintr-o Gară de pildă, când pe 

bandă se aude melodia „Glasul roţilor de fier”! Banda şi instrumentele 

live creează un amalgam sonor, în care realul şi virtualul coincid, 

derutând percepţia omului obişnuit. Această „eternă reîntoarcere” la 

surse, dar şi la unele motive esenţiale din istoria muzicii, se încheie cu 

o pedală prelungă, alcătuită din armonice naturale în care sunt incizate 

reverberaţii de clopote...Rumoarea şi zgomotele nu au reuşit să sufoce 

puritatea intrinsecă a esenţei spirituale. 

126


În seara aceleiaşi penultime zile, studioul ”Mihail Jora” al 

Radiodifuziunii a găzduit concertul-spectacol ai căror protagonişti au 

fost Dan Dediu şi Valentina Sandu-Dediu. Prin ciclul Idile şi Guerille, 

compozitorul Dan Dediu a dorit să omagieze, „atemporal” o serie de 

„femei excepţionale din patrimoniul occidental: Dulcineea lui 

Cervantes, Beatrice, a lui Dante, Ofelia lui Shakespeare, Grätchen 

etc.”. Cum era şi firesc, pentru fiecare dintre „omagiate” Dan Dediu a 

imaginat linii ritmico-melodico-armonice diferite: de la cele delicatcantabile, 

cu trimiteri la simplitatea genuină a muzicii lui Satie 

(Dulcineea) -, la incisivitatea tensionată a ritmurilor şi pasajelor 

acordice mordante, repetate într-un perpetuum mobile cromatic, pentru 

inserturile de Guerrilla - ce presupune o „stare de harţă, între două 

personaje arţăgoase”; de la armoniile fluide, volatile, schiţând natura 

aeriană a Ofeliei, la dinamica ritmurilor eterogene, jucăuşe, cu efecte 

percusive realizate de către cei doi interpreţi, prin bătăi din palme 

repetate, pentru Grätchen. 

A urmat Un bestiar mitologic pentru vioară şi pian la redarea 

căruia a contribuit, pe lângă excelenta pianistă care e Valentina Sandu- 

Dediu, violonista de mare profunzime şi subtilitate, colaboratoare 

constantă a lui Dan Dediu, Diana Moş. Compozitorul a ales „şase fiinţe 

fantastice aparţinând diferitelor mitologii europene”, pentru a le 

„portretiza muzical”: Grifonul, Inorogul, Mandragora, Sfinxul, Hipogriful 

şi Dragonul. 

Grifonul – fiinţă hibridă „leu-vultur” – îşi dezvăluie dualitatea din 

contrastele ritmico-expresive permanente ale viorii şi pianului, prima 

„dedându-se” la acrobaţii ritmice, cel de-al doilea afundându-se în 

registrele mediu-grav, ca într-o joacă de-a „frumoasa şi bestia”. In 

Inorog, Dan Dediu „accentuează puritatea şi nobleţea nostalgică” prin 

intensificarea liniilor melodice şi a stărilor interiorizate, cu tendinţe spre 

alunecarea în ireal, ca în anumite pasaje din Impresiile din copilărie ale 

lui Enescu. E, poate, cea mai fermecătoare pagină a Bestiarului. 

127


Debutând cu un ritm de joc popular la ambele instrumente, „toxicitatea” 

recunoscută a Mandragorei e redată printr-o agresivitate ritmică şi 

„crispări subite ale viorii”. În contrast cu caracterul lui sarcastic, 

terifiant, Sfinxul lui Dan Dediu „prezintă un calm ireal” redat de lirismul 

cantabil al viorii, tinzând spre starea onirică. Hipogriful re-aduce în 

aenţie o altă fiinţă-hibridă – o combinaţie , dintre cal şi grifon, de unde 

„pendularea între trap şi zbor”, cu arpegieri ample la pian şi sonorităţi 

acute, filigranate, la vioară. Dragonul - piesa cea mai dificilă tehnic – a 

părut o re-lectură a Sonatei de Franck sau a Sonatei a II-a pentru pian 

şi vioară de Enescu, într-o scriitură complexă, spectaculoasă! A fost 

una dintre serile electrizante, atât datorită calităţii lucrărilor, cât şi 

interpretărilor magistrale! Dovadă, ovaţiile îndelungi, în urma cărora, 

Diana Moş şi Valentina Sandu-Dediu au oferit publicului, ca Bis, piesa 

Hipogrifonul. 

După ce „am auzit ce nu am mai văzut”, după ce am văzut ceea 

ce auzim mereu – Homo Videns -, după ce ne-am „detoxifiat” stând „pe 

canapea”, alături de Barrie şi Barbie, după ce ne-am lăsat Sedu (şi) de 

Cânt (ul) sirenelor contemporane, 

după ce ne-am strecurat 

prin culisele do-mi-noului 

şi am oscilat 

între...Idile şi... 

Guerrille, a sosit 

timpul Călătoriei 

finale, în irealitatea 

imediată - summum 

de imaginaţie, 

creativitate, 

nonconformism, libertate de 

expresie a fiinţei 

totale, dar şi temă de meditaţie asupra cugetării 

brâncuşiene: „Când nu mai eşti copil ai murit de mult”! 

128


Concepută vizual de către artista plastică Raluca Ghideanu, în 

ambianţa Palatului Mogoşoaia, „Călătoria” a constituit prilejul ideal de a 

ne 

întâlni cu noi înşine, de a re-descoperi copilul din noi, echivalent al 

...Sării în bucate! 

Sarea în bucate...muzicale s-a numit de altfel şi prima 

descindere, chiar în Cuhnia Palatului Mogoşoaia, unde ne aşteptau 

129


„preparate cu reţete originale” de Raluca Ghideanu, după o idee a lui 

Sorin Romanescu şi unde, bucătar-şef a fost Paul Dunca, iar bucătari 

muzicali, Sorin Romanescu şi Irinel Anghel. Diferitele recipiente şi 

ustensile specifice oricărei bucătării – răzătoare, castroane de lemn şi 

metal, crătiţi, linguri, polonice, teluri, sticle, borcane, cutii etc. – utilizate 

cu o anume ritmicitate eterogenă, contrapunctic, cu maximă 

concentrare şi...îndemânare, de către Irinel Anghel şi Sorin 

Romanescu - fie pentru a cerne mălaiul sau făina, fie pentru a curăţa 

ştiuleţii de porumb, pentru a bate 

albuşurile de ou sau pentru a mixa 

diferite alte produse culinare, necesare 

unei supe de exemplu -, deveneau, 

automat, instrumente de percuţie! 

Sunetele sau, mai bine-zis, „bruitismele” 

pe care le produceau, se amplificau, 

accelerându-se, în aceeaşi măsură în 

care mişcările scenice ale bucătăresei 

jucăuşe/ghiduşe - Irinel Anghel -, cu 

şorţuleţ şi aripioare albe, de înger, se 

complexificau, fiind însoţite şi de mediul 

electronic supravegheat de Sorin 

Romanescu. Vocalize, frânturi de cântec 

de leagăn, melodii simple, candide, venite din „irealitatea imediată” (!), 

fredonate cu nonşalanţa caracteristică de către Irinel Anghel, au 

pregătit saltul către...„desertul” aşa-numit, „prăjitura sufletului”! 

Într-un crescendo mereu mai intens şi mai alert, ritmurilor 

percusive li s-au alăturat ritmurile de jazz vocal ale lui Irinel Anghel, 

care continua să improvizeze – mişcări şi sunete – cu vădita bucurie a 

jocului. Efectul acestei construcţii grandioase, insolite, fermecătoare, 

„zidită” din banalităţi cotidiene a fost cel scontat: la sfârşit, chipurile 

spectatorilor erau iluminate de o fericire lăuntrică, pe care nu crezuseră 

130


sau nu ştiuseră că ar putea s-o obţină din gesturile şi lucrurile aparent 

cele mai neînsemnate... 

Consecinţa firească a minunilor pe care le poate face „sarea-n 

bucate...muzicale”, a fost să ne refugiem în mijlocul Naturii pentru a 

vedea şi auzi „Ce ne spune pădurea” 

Răspunsul ni l-a dat ansamblul de percuţie Game condus de 

Alexandru Matei, prin concertul organizat în interiorul pădurii 

Complexului Mogoşoaia, imediat după... dejunul din Cuhnia Palatului 

Brâncovenesc! Limbajul păsărilor s-a contopit cu limbajul 

instrumentelor 

de percuţie şi cu 

vocea 

tenorului 

Christian 

Alexandru 

Petrescu, dar şi cu „duhul” pieselor scrise special pentru acest 

moment: The Big Chasm de Ivan Brkljacič – o combinaţie de fragmente 

ritmice însoţite de strigături repetitive, pe fond de tobe şi clopoţei, ca şi 

când ar fi venit din „marea prăpastie”; Duhul pădurii de Vladimir Scolnic 

– o frescă sonoră a Naturii, în care compozitorul a suprins, cu 

131


ingeniozitatea-i recunoscută şi simţul construcţiei armonioase, 

expresive, câteva dintre „glasurile” din adâncul pădurii, din miezul 

pământului şi din înaltul cerului (tunetele bunăoară), antrenând întregul 

ansamblu de percuţie. Foşnete, rumoare, voci de sălbăticiuni şi de 

păsări de noapte, au format un nucleu polisemantic şi policolor în care 

ne-am regăsit ca parte a esenţelor primordiale încifrate în „Magna 

Mater”!; Valsul Caşcavalului de Christian Alexandru Petrescu - 

splendidă parodie a fabulei Corbul şi Vulpea de La Fontaine, în care 

compozitorul a fost solist, dirijor şi actor, purtând o mantie neagră şi o 

pălărie roşie cu pene. Vorbirea cântată, insinuantă, salturile 

intervalice...periculoase, sugerând poate schimbul de replici maliţioase 

dintre cele două vietăţi, 

scara 

sprijinită de unul dintre copacii din pădure, pe care s-a caţărat 

cântând/recitând compozitorul-interpret, ca să nu mai vorbim despre 

participarea inventivă şi „dăruită” a ansamblului Game la iureşul 

acestui spectacol al intelectului şi fanteziei au contribuit la crearea unui 

comic de situaţie molipsitor. 

132


Ultima „ştire” pe care ne-a spus-o pădurea, în ultima zi a SIMN, 

a fost cea despre Copacul Doinei Rotaru, văzut prin prisma versurilor 

lui Nchita Stănescu! Un copac care cântă, vorbeşte, se tânguieşte; un 

copac din care izvorăsc incantaţii magice, ale cărui frunze iau chipul 

poetului şi ale cărui ramuri prelungesc braţele sale; un copac a cărui 

sevă dăinuie regenerându-se după fiecare cădere în moarte, tot aşa 

cum fiinţa poate renaşte, după adormirea „întru Domnul”, la simpla 

auzire a unui Cântec de leagăn...maramureşean... 

E pentru prima oară când Doina Rotaru a gândit o lucrare de 

asemenea anvergură şi complexitate vocal-instrumentală. Ritmuri 

incantatorii, primitive, ale tobelor, se înteţesc ori se diminuează, 

înglobând în devenirea lor motive orientale – cînd actriţa Viorica 

Vătămanu recită versurile: „când eram tânăr mă asemănam unui Zeu 

indic...” -, ritmuri precipitate, redate de percuţia cristalină, atunci când 

poetul „aleargă în cerc, apoi în spirală...”, ritmuri metalice, ca de 

fierăstrău, asemenea tăişului gândului transgresând materia – când e 

vorba despre metamorfozarea cuvintelor poetului în „nişte frunze” şi 

133


despre schimbarea planetei...-, simplitatea unui cântec fluierat de 

Alexandru Matei înainte de a se auzi cântecul de leagăn, cu duioşia, 

dar şi cu melancolia şi dramatismul lui, subliniate de sunteul unui fluier 

arhaic au format „eşafodajul” pe care s-a înălţat Copacul vieţii, între 

naştere-moarte-regenerare şi reintegrarea în Cosmos... De data 

aceasta realitatea s-a auto-proiectat, pe sine, din sine, confirmând 

ideea filosofilor antichităţii greceşti, că e de ajuns să gândeşti şi să-ţi 

imaginezi, pentru a înfăptui. 

De pe pământ am coborât în Lapidarium, precum Orfeu în 

Infern, pentru a „găsi bolta cerească sub pământ”, spectacol muzical 

imaginat de compozitoarea Elena Apostol, pentru categoria „Habar nu 

am ce e asta”! În ambianţa relicvelor arhitectonice pe care le 

adăposteşte Lapidarium-ul Complexului brâncovenesc, glasurile 

Grupului vocal Accoustic dirijat de Daniel Jinga au făcut să răsune 

pereţii boltiţi ai pivniţei datând din secolele XVII-XVIII, de armoniile 

arhaice, bizantine, polifonice, modale, moderne şi contemporane, în 

cele mai variate tehnici de cânt - de la vorbirea cântată, la şoapte, 

efecte percusive, combinaţii de contrapunct şi eterofonie - ale piesei 

Elenei Apostol pe versurile poetei canadiene Margaret Atwood. 

Remarcabile ştiinţa, ingeniozitatea, nervul, simţul construcţiei şi talentul 

componistic ale foarte tinerei autoare; remarcabile, de asemenea, 

flexibilitatea şi abilitatea grupului coral Accoustic de a trece de la o 

tehnică vocală la alta, de la o expresie la alta sau de la o stare de spirit 

la alta, cu precizie şi extraordinară muzicalitate. 

134


Din Lapidarium am revenit în pădure, în vecinătatea Cavoului 

Familiei Bibescu, unde Mihaela Vosganian ne-a atras în mrejele unei 

„meditaţii 

dinamice”, într-un 

spectacol regizat 

de Anda 

Cruceanu şi 

interpretat de 

grupul Inter-Art. 

Şi, dacă în 

Locurile de 

putere ale 

Doamnei Albe, 

semnele, 

simbolurile şi 

semnificaţiile 

aveau un aer 

esoteric, iniţiatic, 

cu sensuri 

subtile, 

subînţelese, în 

Meditaţia 

dinamică, 

simbolurile au 

fost mai fruste, 

exoterice, şi-au 

dezvăluit semnificaţiile explicit, prin gesturi, costume din timpuri 

imemoriale şi mişcări ritualice. Mihaela Vosganian şi Arminé Vosganian 

au oficiat începutul meditaţiei, tutelat de ritmuri şi sonorităţi extraeuropene 

– poate africane -, într-un crescendo, în al cărui amalgam 

distingeam ţipete de păsări, sălbăticiuni şi fiinţe primitive, înfrăţite cu 

135


vegetaţia luxuriantă a junglei ori savanei. Mediul acesta arhaicizant a 

persistat chiar şi după inserturile de vocalize cultivate, de frânturi din 

muzica intepretată în cluburile occidentale sau din cântecele de leagăn 

europene, ilustrând încă o dată gustul pentru interferenţe muzicalculturale 

al Mihaelei Vosganian. 

Dar, după un moment de linişte, ca 

o suspensie, ca o breşă în 

imuabilitatea temporală, platforma 

de deasupra scărilor pe care 

staţionau încă, în poziţie de lotus, 

Mihaela şi Arminé Vosganian a fost 

invadat de un fel de entităţi 

superioare, înveştmântate în pânze 

albe, ca nişte sacerdoţi sau îngeri. 

Ţinându-se de mână, ele au 

început un dans simbolic, euritmic, 

cu mişcări circulare şi trupuri 

oarecum contorsionate, ca în 

dansurile sacrificiale, în timp ce 

Mihaela şi Arminé, în costume 

mulate, sugerând goliciunea 

trupului, şi-au continuat dansul lor păgân, ritualic, iuţindu-şi mişcările 

însoţite de strigăte primitive, ca într-o încercare de exorcizare, dar şi de 

„reactualizare a timpul mitic, al plenitudinii primordiale.” 21 Un insert 

percusiv diafan induce starea de catharsis, un ceas străvechi 

marchează scurgerea timpului şi facilitează apariţia unui „mesager” al 

entităţilor superioare, care învăluie cu mantia lui albă întregul grup de 

dansatori şi interpreţi muzicali, într-un gest mântuitor... 

21 Cf. Eliade, Mircea, op. cit., p. 90. 

136


Punctul final al SIMN a fost pus tot de Irinel Anghel, de data 

aceasta pe Terasa de pe malul lacului Mogoşoaia, unde, împreună cu 

chitaristul Sorin Romanescu a 

transformat în realitate epoca 

Serenadelor – acum, „pe teme 

false şi alte iluzii pentru voce 

cu corp de femeie şi menestrel 

electric”! 

Una dintre terasele 

(unul dintre pridvoarele) din 

spatele 

Palatului 

Brâncovenesc i-a servit 

acestei 

cutezătoare, 

admirabile vânzătoare de vise, 

Irinel Anghel – costumată în 

rochie albă de mireasă, 

purtând o coroniţă din conuri 

de brad aurite pe frunte - drept 

„balcon”, în care să cânte şi să 

aştepte să i se cânte serenade 

... medievale ... sau... 

romantice... 

Leit-motivul său a fost „LOVE, This is my song...”, a cărui 

puritate aurorală a reverberat pe întinderea apei şi dincolo de ea, în 

eternitate, dar şi profunzimile de cuget celor care au trăit timp de 9 zile 

„o experienţă colectivă unică...” , pe o Insulă a fericirii, în afară de timp 

şi de spaţiu, într-o stare de imponderabilitate... 

Aş spune că alternarea între sacru-profan, între derizoriumetafizic, 

între comic şi grav, între tradiţional şi extravagant a fost 

principiul ce a stat la baza întregii Săptămâni a Internaţionale a Muzicii 

Noi. Cred însă că însăşi această dualitate permanentă între contrarii a 

137


avut scopul de a ne atrage atenţia asupra dualităţii naturii umane, a 

vieţii în sine şi a Universului, niciodată unidirecţională şi, de aceea, 

neputând fi niciodată încorsetată sau limitată la un aspect sau altul al 

existenţei - cu atât mai puţin când e vorba despre creativitate. 

Şi, dacă ar fi să caut o definiţie a personalităţii celor două 

directoare artistice – compozitoarele Irinel Anghel şi Mihaela 

Vosganian – aş alege dictonul extras din Eneida lui Vergilius: Fortuna 

audaces juvat – Soarta/norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi. Prafrazând, 

aş spune că, datorită îndrăznelii unor asemenea fiinţe omenirea a avut 

dintotdeauna şansa supravieţuirii... 

FOTO: Mihai Cucu, Raluca Ghideanu 

138


Ciprian Măceşaru in dialog cu 

Irinel Anghel 

„Cred că am venit 

pe lume ca sa mă joc.” 

Irinel Anghel (n. 1969) 

a absolvit Universitatea Naţională 

de Muzică din Bucureşti, secțiile compoziţie și 

muzicologie. Din 2003 este doctor în muzică, teza 

sa fiind dedicată Muzicii suprarealiste. 

Este un creator şi un performer ce explorează 

continuu forme neconvenţionale de exprimare 

artistică. 

139


Nu se poate stabili într-un loc pe care să şi-l 

revendice, fiind îndrăgostită de toate experienţele 

ce se pot deschide pornind 

din clipa prezentă, din ACUM. 

În ultimii doi ani se dedică performance-urilor 

interdisciplinare, creând experienţe la intersecţia 

muzicii cu mişcarea, 

cu imaginile, cu obiectele, 

alegându-şi parteneri 

în funcţie de necesităţile proiectelor, 

de la muzicieni de prestigiu 

ai scenei româneşti şi internaţionale, 

la colaboratori din afara domeniului artistic. 

Este director artistic al 

Festivalului Săptămâna Internaţională 

a Muzicii Noi. 

140


Ciprian Măceșaru: Dragă Irinel, descrie-ne, te rog, 

parcursul tău artistic, de la primele tale compoziții 

până la spectacolele pe care le realizezi în prezent. 

Poți numi punctele importante ale acestui traseu 

Irinel Anghel: Cred că din acest parcurs am învățat 

cel mai mult că totul este supus schimbării. Că eu 

cea de azi nu sunt și nu am cum să fiu cea de ieri. 

Că tocmai de aceea drumul este fascinant. Nu ai 

cum să te plictisești. Te descoperi și te reinventezi 

continuu, aflând că nu știi nimic și lăsând astfel 

spațiu pentru tot ceea ce poți primi. Am avut 

întotdeauna o dorință, o nevoie de schimbare în plan 

creativ, artistic. Nu am creat rețete pentru că nu 

am putut sta într-un loc. Și asta nu pentru că nu 

mi-am găsit locul, ci pentru că învăț mereu să dau 

drumul la tot ceea ce fac și să-mi dau voie să 

141


experimentez o altă latură a ființei mele. Pare a fi 

cale lungă între compozițiile scrise în perioada 

facultății și ceea ce ofer acum. Scriam foarte multe 

note... Acum fac desene, fac dream design și cânt 

foarte mult. Am studiat pianul timp de douăzeci de 

ani și acum cânt cu vocea, dansez, mă joc în scenă 

și în viață. Am terminat două facultăți muzicale, 

două masteruri și un doctorat în muzică și acum 

improvizez sound food în bucătăria palatului 

Mogoșoaia, cânt electro-serenade, fac artă de 

intervenție publică, dau spectacole în pădure, pe 

acoperiș, creez spații de joacă cu sunete pentru 

oameni mari. Artiștii cu care am interacționat m-au 

incitat mereu în a primi noi și noi influențe. Ei au 

fost catalizatori ai schimbărilor pe care le-am 

traversat. În prezent, eu sunt partitura propriilor 

142


mele creații muzicale sau / și extra-muzicale. 

Contactul direct pe care îl am cu cei cu care lucrez 

este de maximă importanță. Mi-am găsit un 

partener muzician - Sorin Romanescu, cu care am 

senzația că pot încerca orice. Am găsit un scenograf 

- Raluca Ghideanu - care mă însoțește peste tot și 

un performer-dansator - Paul Dunca - ce mă 

surprinde de fiecare dată prin capacitatea lui de 

conectare la ceea ce simțim în scenă, oricare ar fi 

aceea. Am un director-partener in organizarea SIMN 

– compozitoarea Mihaela Vosganian cu care pot 

materializa multe proiecte. Toți sunt oameni liberi în 

interiorul lor, cărora le place să se joace frumos. 

143


C.M.: Cum ai numi spectacolele pe care le realizezi 

acum Ce sunt ele 

I.A.: Nu știu ce sunt. Și nici nu vreau să încerc să 

pun etichete. Ar trebui oricum să inventez foarte 

multe. Sunt experiențe care invită creativitatea să 

ne traverseze eliberată de modele învățate. Sunt 

fantezii care dizolvă granițele dintre scenă și viață, 

dintre profunzime și frivolitate, dintre artiști și 

public, dintre spontaneitate și cerebralitate. 

C.M.: Încerci prin aceste spectacole să dezinhibezi 

spectatorii, sunt spectacole provocatoare, ludice și 

spirituale. Care sunt lacătele interioare pe care vrei 

să le spargi 

I.A.: Încerc mai întâi de toate să îmi aduc bucurie. 

Dacă îmi aduc mie bucurie știu că o pot aduce și 

altora. Bucuria e molipsitoare. Entuziasmul e 

144


molipsitor. Curiozitatea este semn de vitalitate. 

Probabil că dacă se întâmplă ca spectacolele mele 

să provoace, să miște, să dezinhibe ceva, asta se 

întâmplă natural. Fiecare își trăiește experiența așa 

cum poate și cum dorește. Lacătele sunt doar în 

mintea noastră. Ele pot fi descuiate și cu un 

zâmbet. Da, cred că e atât de simplu. 

C.M.: Unde crezi că duce exercițiul tău spiritual, 

care e scopul său Ori importantă e călătoria 

I.A.: Călătoria e scopul. Suntem doar “vizitatori pe 

Pământ”... Cred că am venit aici ca să învățăm 

să ne bucurăm, să ne jucăm. Uneori uităm asta și 

luăm totul în serios sau ne luăm în serios. Mi-am 

dat seama târziu de acest lucru. Și este firesc, 

deoarece peste tot, în jurul nostru suntem îndreptați 

145


în direcție opusă. Trebuie doar să ai curaj să mergi 

pe contrasens. Asta am încercat să fac şi în ultimii 

ani la Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi, 

festivalul din luna mai al Uniunii Compozitorilor. 

C.M.: Vorbește-ne acum puțin despre relația ta cu 

literatura. Știu că întotdeauna ai fost interesată de 

avangardiști și de suprarealiști, și nu numai de ei. 

I.A.: Suprarealismul mă fascinează în continuare 

pentru că "disturbă" ordinea așa-zis "normală" a 

lucrurilor. Ce e însă real Dacă încercăm să 

răspundem ne încurcăm rău. Sunt îndrăgostită de 

lumea lui Borges, de Boris Vian... Când l-am 

descoperit pe Boris Vian a fost ca și cum m-aș fi 

întâlnit cu mine însămi. Dintotdeauna mi-a plăcut 

să inventez lumi. ParadoXphere, DreamCity, 

Magicland... sunt tărâmuri unde imaginația nu are 

146


limite. Acolo trăiesc... Și peste tot... 

Spectacolele mele sunt ferestre deschise către viața 

noastră secretă. Probabil că, ușor-ușor, ea va ieși 

la iveală, va deveni asumată și atunci nu vom 

deschide doar câte o fereastră, ci chiar "porțile 

cetății". Și de fapt atunci vom realiza că nu există 

nici o cetate, nici un zid, nici o barieră. Visez la 

spectacole cu macarale care ridică și coboară 

muzicieni ce cântă în plutire, la o operă-cabaret 

produsă la circ, cu animale, muzicieni și trapeziști, 

la concerte pentru pian cu baldachin... Mi-ar 

plăcea să am un teatru privat sau un centru de 

artă experimentală în care să curgă creativitatea 

de la artiști către public, și invers. Pe de altă 

parte știu că toate lucrurile sosesc la timpul lor. Și 

ele sosesc. 

147


Chiar pentru anul 2012 am propus suprarealismul ca 

tema a festivalului SIMN… este un spaţiu creat 

imaginaţiei, dreamdesignului, curajului de a schimba 

unghiurile din care privim aşa zisa realitate, de fapt 

convenţiile sociale şi culturale, pentru a realiza cât 

de liberi suntem de fapt în a le depaşi… Tema 

festivalului viitor oferă astfel o ocazie de 

experimentare a libertăţii interioare a fiecărui 

artist. Şi pentru asta arta suprarealistă este un 

exerciţiu bun… 

C.M.: De unde acest chef nebun din ultima 

perioadă de a te întoarce spre magia copilăriei, spre 

acel Magicland, spre Dreamcity sau Irealitatea 

Imediată după cum ți-ai numit “tarâmurile” pe care 

le propui pentru spectacolele tale şi pentru 

Săptămâna Muzicii Noi 

148


I.A.: Am avut o revelație. De multe ori mi-am pus 

întrebarea de ce am venit eu pe lume Răspunsul 

mi-a venit simplu, dar cu forță: "Ca să te joci!" E 

greu de crezut și aici stă dificultatea acestei 

alegeri pentru oricine îşi pune această problemă. 

Ca să te joci trebuie să devii, chiar şi pentru un 

moment, “Mr. sau Mrs. Nobody” într-o lume care te 

îndeamnă să fii “Somebody”…ca în poemul lui 

Emily Dickinson: 

“I'm nobody! Who are you 

Are you nobody, too 

Then there's a pair of us--don't tell! 

They'd banish us, you know.” 

149


Mulţumim tuturor celor care au sprijinit această 

ediţie a festivalului: 

co-organizatori, producători, parteneri, parteneri 

media, artişti, prieteni, voluntari ! 

Sperăm să colaborăm şi în viitor, mai ales că în 

2012 spectacolul se extinde, imaginaţia este 

provocată să intre în plin “suprarealism” pe poarta 

creativităţii, a jocului, a bucuriei de “a ieşi în 

lume” cu noi experienţe şi provocări ! 

150

Revista MUZICA nr. 2 / 2011 - UCMR

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?