ADMINISTRATIE ROMANEASCA ARADEANA-vol 2 - Consiliul ...

Doru Sinaci 

Coordonatori: 

Emil Arbonie 

Administraţie românească arădeană 

Studii şi comunicări 

Volumul II 

Arad - 2011

Referenţi ştiinţifici: 

Conf.univ.dr. Marius Grec 

Conf.univ.dr. Simona Stiger 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

SINACI, DORU 

Administraţie românească arădeană / Doru Sinaci, Emil 

Arbonie. - Arad: „Vasile Goldiş” University Press. 2010 

4 vol. 

ISBN 978-973-664-439-9 

Vol. 2. - 2011. - ISBN 978-973-664-489-4 

I. Arbonie, Emil 

35(498 Arad) 

2

CUVÂNT ÎNAINTE 

„Zilele Administraţiei Arădene” a ajuns la cea de-a treia ediţie. Tot 

de atâtea ori, istoricii şi cercetătorii din Arad, Timişoara, Cluj-Napoca, 

Oradea, Bucureşti, Deva, Galaţi sau din alte centre universitare s-au reunit 

în sesiuni de comunicări ştiinţifice, iar prin strădaniile Centrului Cultural 

Judeţean Arad, împreună cu Centrul de Studii de Istorie şi Teorie Literară 

„Ioan Slavici” din cadrul Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” Arad, 

materialele prezentate cu aceste ocazii sunt reunite într-un volum. Prima 

culegere de studii şi comunicări, „90 de ani de administraţie românească în 

Arad” a fost primită cu un real interes din partea comunităţii academice 

naţionale, motiv pentru care cel de-al doilea volum – „Administraţie 

românească arădeană – Studii şi comunicări” – a deschis şi o serie nouă a 

Colecţiei Slaviciana. Mai mult, pentru a depăşi limitele inerente ale unui 

tiraj destul de modest şi pentru a veni în întâmpinarea tuturor cercetătorilor 

şi cetăţenilor interesaţi de istoria administraţiei arădene, am stabilit ca aceste 

volume să fie postate pe site-ul Consiliului Judeţean Arad, în format 

electronic, spre a putea să fie studiate de către toţi cei interesaţi, inclusiv de 

către românii aflaţi peste hotarele ţării. Această emulaţie pentru studierea 

istoriei locale vine să întregească eforturile Colectivului Monografic 

Judeţean, organism ştiinţific constituit la iniţiativa Centrului Cultural 

Judeţean Arad pentru coordonarea elaborării Monografiilor de localitate. În 

ultimul an, cercetarea monografică arădeană s-a extins şi la cartierele 

municipiului Arad, Micălaca şi Pârneava văzând deja lumina tiparului, iar 

Aradul Nou aflându-se sub teasc. Ca o consecinţă firească, comunitatea 

istoricilor şi cercetătorilor arădeni a decis să declanşeze procedurile 

necesare în vederea elaborării Compendiului de istorie a judeţului Arad, sub 

3

coordonarea academicianului Ioan Aurel Pop şi a profesorului universitar dr. 

Ioan Bolovan de la Universitatea „Babes Bolyai” din Cluj-Napoca. Toate 

aceste demersuri ştiinţifice au în vedere pregătirea celor două mari momente 

de sărbătoare naţională, când Aradul va deveni capitala culturală a tuturor 

românilor: aniversarea a două sute de ani de la întemeierea Preparandiei şi 

aniversarea centenarului Marii Uniri. Iată de ce, cel de-al treilea volum 

privind istoria administraţiei arădene – şi cel de-al doilea din noua serie 

Slaviciana – pe care-l lansăm astăzi, reprezintă nu doar un succes 

redacţional, ci şi un efort constant de cercetare şi elaborare din partea 

comunităţii istoricilor şi oamenilor de cultură din judeţul nostru. La care se 

adaugă, cu deplină competenţă şi onorabilitate, cercetători, universitari şi 

istorici din tot spaţiul nostru naţional. 

Doru Sinaci, 

Emil Arbonie 

4

CUPRINS 

Cuvânt înainte................................................................................... 3 

Lipova în perioada Principatului (sec. XVI-XVII) 

Stelean Ioan Boia…………………………………………………… 7 

Aspecte privind organizarea administrativ-teritorială şi 

instituţională a comitatului Arad în secolul al XVIII-lea 

Eugen Ghiţă…………………………………………………………. 22 

Preparandia din Arad creatoare de intelectualitate românească 

Doru Bogdan…………………………………………………….... 32 

Cu privire la sigiliile prefecturilor române din timpul revoluţiei 

de la 1848-1849 din Transilvania 

Augustin Mureşan............................................................................... 77 

Cartea în bibliotecile asociaţilor culturale din Transilvania 

între 1850-1918 

Alexandru-Bogdan Bud...................................................................... 82 

Aspecte din implicarea dascălilor în activităţile economicofinanciare 

ale comitatului Arad (1867-1918) 

Felicia Aneta Oarcea........................................................................... 103 

Date genealogice şi istorico-documentare referitoare la familia 

învăţătorului şi preotului Ioan Silviu Tomuţia din Lupeşti – 

Arad (1889-1971) 

Dan Demşea........................................................................................ 112 

Contribuţia întrunirilor social-politice şi culturale desfăşurate 

la „Casa Naţională” din Pârneava la realizarea Marii Uniri 

Virgiliu Bradin.................................................................................... 133 

Pavilioanele aviaţiei din Gai 

Horia Truţă………………………………………………………….. 154 

Victime colaterale în lupta pentru unitate naţională 

Doru Sinaci…………………………………………………………. 163 

Implicarea istoricului de artă arădean Coriolan Petranu în 

viaţa culturală din Transilvania, după instaurarea 

administraţiei româneşti 

Elena Rodica Colta………………………………………………….. 170 

Rolul constructiv al învăţătorilor arădeni în consolidarea vieţii 

economice a asociaţiei acestora 

Teodor Pătrăuţă................................................................................... 179 

5

Intabularea dreptului de proprietate cu titlu de drept de 

împroprietărire al unor arădeni în baza Reformei agrare din 

anul 1921 (17 octombrie 1930. Partea I) 

Emil Arbonie....................................................................................... 188 

De la condiţia de aliat la armată de ocupaţie 

Lucian Ienăşescu................................................................................. 285 

Revoluţia din Decembrie 1989 de la Arad 

Emil Şimăndan................................................................................... 299 

Partidele politice şi comunicarea cu cetăţenii prin intermediul 

siteurilor 

Mihaela Ozarchevici.......................................................................... 353 

6

Lipova în perioada Principatului 

(Secolele XVI-XVII) 

Stelean Ioan Boia 

Istoria Lipovei, oraş şi cetate, a fost în mod indisolubil influenţată de 

balanţa puterii dintre Imperiul Otoman, care cunoaşte un punct maxim al 

ascensiunii sale pe harta Europei, pe de o parte, şi, pe de altă parte, de ţările 

făcând parte din tabăra creştină. Eşecul regatului maghiar în lupta cu turcii 

de la Mohacs (1527), cât şi ascensiunea constantă a otomanilor, au avut 

efecte deosebite asupra ţărilor din zonă. Regatul Ungariei dispare practic de 

pe harta Europei, iar Transilvania, împreună cu Partiumul, cunoaşte o 

evoluţie distinctă. În ciuda faptului că istoriografia maghiară a considerat 

Principatul Transilvaniei drept o moştenire a regalităţii maghiare, diferenţa 

este una esenţială. S-a insistat asupra mutării iniţiale a curţii regale de la 

Buda la Lipova, apoi la Alba-Iulia, care astfel ar fi reprezentat continuarea 

moştenirii regalităţii maghiare. Esenţial în evoluţia distinctă a Transilvaniei 

a fost constituirea de noi instituţii - cele ale Principatului -, fără nici o 

legătură cu cele ale regatului maghiar. Plecând de la vechile instituţii 

existente în timpul voievodatului, se organizează altele noi, nu fără 

dificultăţi şi opoziţii din interior, dar şi provenite din afară, din partea 

puterilor vremii. 

Constituirea Principatului autonom al Transilvaniei a avut loc în 

condiţii de dictat şi şantaj politic. Regina Isabella a fost silită să restituie 

Moldovei cetăţile Ciceu şi Cetatea de Baltă, pentru a-şi păstra cetăţile 

Lipova şi Şoimoş, iar fiul său, a cedat domnia Transilvaniei 1 . La 4 

septembrie 1541, sultanul hotărâse ca regina Isabella să se stabilească la 

Lipova împreună cu urmaşul minor al tronului, Ioan Sigismund Zapolya, 

care îi avea ca tutori pe Petru Petrovici de Suraklin, deţinător şi al calităţii 

de mare căpitan al Lipovei (1541-1551) şi pe episcopul de Oradea, 

Gheorghe Martinuzzi 2 . 

Desemnarea Lipovei ca reşedinţă a celui ce mai purta, deşi doar 

formal, titlul de „rege ales al Ungariei”, vorbeşte, de la sine, de creşterea 

spectaculoasă a rosturilor acestui oraş şi cetate, devenite dintr-o dată aşezări 

de margine, reşedinţă a familiei regale. Era însă evident pentru toată lumea, 

1 Cristina Feneşan,Constituirea principatului autonom al Transilvaniei, Bucureşti, 1997, pp. 

83, 106. 

2 Ibidem, pp. 40-41. 

7

atât pentru regină cu fiul său şi curtea sa, cât şi pentru nobilime, că noua 

reşedinţă impusă de sultan pe considerente politice nu corespundea şi nu 

convenea nici unei părţi. Deşi Lipova primise în anul 1529 privilegiul prin 

care era ridicată la rangul de oraş liber regesc şi a fost înzestrată cu privilegii 

asemănătoare capitalei regatului ungar, ea era foarte departe de aceasta. 

Intervalul dintre anii 1529-1541 nu a fost, cronologic vorbind, suficient 

pentru dezvoltarea economică şi culturală a aşezării, la care s-a adăugat, 

apoi, pericolul în creştere reprezentat de turcii ce ridicau tot mai multe 

pretenţii asupra zonei. Şederea reginei Isabella şi a curţii sale la Lipova a 

fost de scurtă durată, în luna mai 1542 mutându-se la noua reşedinţă 

desemnată, Alba Iulia. Ulterior, prin 1548, este dispusă să revină la Lipova, 

dar renunţă în cele din urmă. În scurtul interval al şederii, regina şi tutorii 

minorului Ioan Sigismund se îngrijesc de dezvoltarea aşezării. Se pare că 

sunt lărgite privilegiile oraşului şi se iau anumite măsuri pentru dezvoltarea 

acestuia. 

Familia Zapolya va păstra Lipova în stăpânire până în anul 1551, în 

contextul luptelor dintre partida lui Ferdinand susţinută de episcopul 

Gheorghe Martinuzzi şi cea filoturcă a familiei Zapolya, susţinută de Petru 

Petrovici, Lipova va constitui unul din subiectele de dispută între cele două 

tabere. În luna iunie 1551, Martinuzzi ajutat de trupele generalului Castaldo 

reuşeşte să impună lui Petru Petrovici predarea cetăţilor conduse de el: 

Lipova, Şoimoş şi Timişoara. De altfel, prin înşelegerea din 19 iulie 1551 de 

la Sebeş, Isabella şi fiul ei renunţaseră la coroana Ungariei şi la posesiunile 

din Ungaria. Cu acest prilej sunt predate lui Ferdinand de Habsburg teritorii 

din zona Timişului, Devei, Lipova şi Şoimoş, în schimbul cărora regina 

primea despăgubiri convenabile 1 . 

Turcii, care revendicaseră încă în anul 1541 de la regina Isabella 

cetăţile Lipova, Şoimoş,Caransebeş şi Timişoara 2 , pornesc acţiunea de 

ocupare a acestora, nedorind să fie luate în stăpânire de partizanii regelui. 

Martinuzzi, evitând să hotărască printr-o singură bătălie, retrage o parte din 

trupe. În iulie-august este pus ca şi căpitan al Lipovei din partea lui 

Martinuzzi, Petho Janos, care însă nu s-a bucurat de susţinerea orăşenilor în 

faţa iminentului pericol turcesc 3 . Orăşenii Lipovei, pentru a-şi salva oraşul 

şi cetatea de un asediu distrugător, au predat-o fără lupte turcilor, după ce în 

1 Lukinich Imre, Erdely teruleti valtozasi a torok hoditas koraban 1541-1711, Budapesta, 

1918, p. 61. 

2 Ibidem, p. 35. 

3 Marki Sandor, Aradvarmegye es Arad szabad kiralyi varos tortenete, II/1, Arad, 1892, pp. 

533-534. 

8

prealabil, căpitanul Petho Janos distrusese praful de puşcă şi muniţia. La 8 

octombrie 1551 turcii intră în Lipova. 

Răspunsul taberei adverse conduse de Martinuzzi a fost prompt. În 

scurt timp s-au mobilizat trupe importante care, alături de trupele de 

mercenari ale generalului imperial Castaldo s-au aflat la 1 noiembrie sub 

zidurile Lipovei, înconjurând-o gata de asediu şi de scoaterea turcilor din 

cetate. Asediul trupelor creştine durează până prin 8 noiembrie. Efectul 

acestui asediu asupra oraşului şi al cetăţii a fost devastator. Turcii din 

interior dau foc caselor din afara zidurilor oraşului (extra muros), locuit de 

meseriaşi, negustori care se retrag în interiorul cetăţii. Tabăra creştină, în 

special generalul Castaldo, îşi va concentra atenţia asupra zidurilor cetăţii 

care sunt bombardate. Groase de şapte picioare, dar vechi, zidurile cedează 

în zona mănăstirii minoriţilor. Deşi victorioasă, tabăra creştină nu reuşise să 

să-i scoată pe turcii retraşi în cetate. Încercările de înfometare a acestora, 

cumulate cu acţiuni de distrugere a zidurilor, dar mai ales tratativele purtate, 

au avut ca efect retragerea turcilor la 5 decembrie 1551 din cetatea Lipovei 1 . 

Bilanţul era dezastruos pentru oraşul şi cetatea Lipovei. În fruntea 

acesteia este pus generalul spaniol Aldana Bernat, care primeşte însărcinarea 

expresă de a întări cetatea şi de a o înzestra cu provizii şi arme. În urma 

luptelor, zidurile cetăţii erau distruse în cea mai mare parte într-o asemenea 

măsură, încât, generalul Aldana primise de la Castaldo împuternicire ca în 

eventualitatea unui atac al turcilor să se retragă în Transilvania. La plecarea 

din Lipova, Martinuzzi şi generalul Castaldo au înaintat un raport 

prezentând starea jalnică a oraşului şi cetăţii. Autorii asediului şi ai 

raportului apreciau că ar fi mai utilă alocarea de fonduri pentru întărirea şi 

apărarea Timişoarei, considerată de ei a fi cheia Transilvaniei, luând astfel 

temporar locul Lipovei, din punct de vedere strategic. La ordinele 

generalului Castaldo este trimis italianul Alessandro de Urbino pentru a 

construi noi întăriri la Lipova, după un proiect diferit de cel susţinut de 

Aldana. 

În iunie 1552, Timişoara este asediată de turci. Insuficient apărată, la 

27 iulie 1552, Timişoara cade în mâinile turcilor. Acest eveniment tragic 

dezvăluie încă o dată importanţa strategică a Lipovei pentru apărarea zonei. 

Dar, măsurile luate în grabă pentru aprovizionarea cu muniţii şi arme vizând 

întărirea oraşului nu puteau să salveze Lipova în faţa turcilor. Astfel că, la 

28 iulie 1552, după numai o jumătate de an de stăpânire, Lipova este 

părăsită de Aldana şi trupele de mercenari din subordine, după ce în 

1 Marki Sandor, op. cit., pp. 538-543. 

9

prealabil a fost incendiat şi pustiit oraşul 1 . În aceeaşi zi, turcii ocupă şi 

Lipova. Ocuparea Timişoarei, Lipovei şi a Şoimoşului de către turci îi 

determină pe cei din Lugoj şi Caransebeş să se predea învingătorilor care 

devin astfel stăpâni asupra zonei Timişului şi Văii Mureşului. O parte din 

locuitorii acestor zone ajunsă sub ocupaţie turcească, numiţi în general 

„nobiles et Rassiani”, obţin în dieta din iulie 1553, ţinută la Turda, dreptul 

de a se aşeza pe două moşii - Crestur şi Eor - de lângă Marghita, aparţinând 

cetăţii Ciceiului (ad arcem Chyco pertinenses) 2 , iar o altă parte se aşează în 

zona Debreţinului, într-un număr destul de mare 3 . Pentru Lipova şi locuitorii 

ei urmează un interval de timp, până în 1595, de stăpânire turcească, oraşul 

devenind reşedinţa unui sangeac. Evident că această schimbare a implicat şi 

o mişcare de populaţie, în special în rândul nobilimii, dar populaţia 

obişnuită, locuitorii oraşului Lipova, chiar dacă temporar au părăsit 

aşezarea, vor reveni la casele lor adaptându-se la noua situaţie. 

În contextul mai larg al cruciadei târzii împotriva stăpânirilor turceşti 

din Europa, se redeschide şi lupta pentru redobândirea cetăţilor 

Transilvaniei pierdute cu multă uşurinţă la mijlocul secolului al XVI-lea. În 

intervalul mai-august 1595, banul de Caransebeş, Gheorghe Borbely 

eliberează o zonă întinsă în regiunea Timişului. După o victorie împotriva 

turcilor la Făget au urmat altele, în urma cărora sunt pierdute de către turci 

cetăţile Şoimoş şi Eperjes. Lipova se va preda trupelor victorioase care au 

preluat şi Ineul 4 . Pierderile teritoriale suferite de turci însemnau nu numai 

pierderi economice, dar mai ales pierderi strategice, cetăţile pierdute 

asigurând apărarea teritoriului din vest al comitatelor Arad, Zarand, Bihor, a 

Transilvaniei. 

O primă tentativă de redobândire a Lipovei de către turci are loc în 

anul 1596, când cetatea este supusă unui asediu prelungit. Un proiect de 

asediu al Lipovei în vara anului 1596 a rămas la stadiul de intenţie. Între 

timp, în locul lui Gheorghe Borbely (1597), este pus căpitan al Lipovei Ioan 

de Sălişte care, bănuit de colaborare cu turcii (ianuarie 1598) este arestat şi 

judecat de către principe,c are îl găseşte în final vinovat, iar la sfârşitul 

anului 1598 este numit în fruntea cetăţii Aradului 5 . Revenirea lui Andrei 

1 Ibidem, pp. 551-553. 

2 

Szilagyi Sandor, Erdelyi orszaggyulesi emlekek. Monumenta Comitialia Regni 

Transylvaniae, I, Budapesta, 1876, p. 495. 

3 Lukinich Imre, op. cit., p. 365. 

4 Lukinich Imre, op. cit., p.189. 

5 Jancso Benedek, Aradvarmegye es Arad szabad kiralyi varos monographiaja, II/2, Arad, 

1895, p. 28. 

10

Bathori ca principe al Transilvaniei în martie 1599, ca şi demersurile 

diplomatice care au urmat întreprinse la Poartă pentru recunoaşterea sa ca 

principe, au readus în prim plan chestiunea cetăţilor de la hotare. Una din 

condiţiile acceptării lui Bathori ca principe a fost aceea de a preda cetăţile 

Ineului şi Lipovei 1 . Ascensiunea deosebită a lui Mihai Viteazul în perioada 

august-octombrie 1599 întrerupe şirul demersurilor devenite inutile 2 . La 

sfârşitul anuluki 1599 cetăţile importante din partea de vest a Transilvaniei- 

Lugoj, Caransebeş, Ineu, Lipova şi Chioar - se aflau sub ascultarea lui Mihai 

Viteazul. Ca întotdeauna, în fruntea acestor importante puncte strategice 

sunt numite persoane de încredere sprijinite de garnizoane româneşti. La 

Lipova reapare Ioan de Sălişte în calitate de căpitan, apoi documentele 

vorbesc de un Gheorghe Farkas care se vor afla până la capăt alături de 

domnul român. 

Aşa după cum reiese din corespondenţa lui Mihai Viteazul cu 

împăratul Rudolf al II-lea, demersurile sale diplomatice duse la Poartă 

pentru a fi acceptat ca principe al Transilvaniei sunt din nou condiţionate de 

predarea către turci a celor patru cetăţi importante de la hotare: Lugoj, 

Caransebeş, Lipova şi Ineu, cerere neacceptată 3 . După scurta domnie în 

Transilvania a lui Mihai Viteazul, cetăţile de margine, între care şi Lipova, 

ajung în stăpânirea lui Rudolf prin intermediul generalului Basta. Se pare că 

în fruntea cetăţii Lipovei a fost pus un tânăr căpitan, Dampierre Duval 

Henrik (1602-1603), persoană de încredere a generalului imperial. După 

aprecierile generalului, în condiţiile de pace obişnuite, pentru apărare şi 

supravegherea în Lipova erau suficiente 48 de persoane, repartizate la poarta 

spre Radna, la cea spre Timişoara, la porţile interioare, la capătul podului şi 

la casa de vamă 4 . 

La sfârşitul anului 1602, când Gheorghe Basta înaintează 

împăratului Rudolf un raport cu situaţia cetăţilor din Transilvania, generalul 

constată că Transilvania abia mai are cetăţi, iar cele mai cunoscute sunt 

Lipova şi Ineul, dar şi acestea sunt într-o asemenea stare şi de asemenea 

dimensiuni încât în anii trecuţi chiar şi numai transilvănenii fătă ajutoare au 

putut să le ocupe 5 . Domnia principelui Ştefan Bocskai nu duce şi la 

schimbarea căpitanului Lipovei, cu toate că acesta nu s-a supus iniţial. 

Rakoczi Lajos, căpitanul cetăţii Lipova, pus de Gheorghe Basta împreună cu 


2 Istoria Transilvaniei, I, Cluj-Napoca, 1996, pp. 573-579. 

3 Jancso Benedek, op. cit., p. 32. 


5 Szilagyi Sandor, op. cit., V, p. 176. 

11

circa 250 de mercenari germani se supune de bună voie lui Bocskai doar în 

1605, în lipsa banilor necesari pentru cumpărarea de alimente şi plata 

soldelor pentru soldaţi. Astfel, în lunile martie-aprilie 1605, principele 

Ştefan Bocskai putea să scrie cu mândrie că stăpâneşte cetăţile Ineu, Lipova, 

Lugoj şi Caransebeş 1 . O situaţie mai aparte s-a creat în Lipova în vara 

anului 1605. Din cauza conflictului dintre oştenii haiduci sârbi şi cei 

maghiari, mai ales că numărul pricinilor dintre aceştia crescuseră. În fruntea 

haiducilor sârbi venise din Lugoj la Lipova, Gyuro Beslia. Pentru a calma 

spiritele, Ştefan Bocskai îşi trimite emisari în ambele părţi. La sârbi este 

trimis vlădica Sava, dar evenimentele se precipitaseră. Sârbii în tratative cu 

turcii de la Timişoara le oferă Lipova, cu condiţia să fie menţinuţi în cetate. 

La 6iulie 1605, au predat cetatea Lipovei turcilor, lăsându-l să plece 

nevătămat din cetate pe căpitanul lor, Rakoczi. Se pare că tot aşa au 

procedat cei din Lipova şi cu Şiria pe care o predau turcilor pe aceeaşi cale. 

Demersurile diplomatice iniţiate acum la Poartă de către principele 

Transilvaniei pentru ca turcii să-i restituie Lipova rămân fără succes, fiind 

invocată predarea ei de bună voie. S-a apelat din nou la episcopul Sava de la 

Ineu, care primeşte din partea principelui Bocskai însărcinarea de a 

convinge pe sârbi să predea Lipova. Episcopul Sava i-a convins pe sârbi să 

revină alături de principe care le oferea iertarea. Se va încheia şi o convenţie 

cu haiducii sârbi din Lipova semnată de căpitanul lor Radu de Kalauz Petru, 

Ştefan Pop, Deli Sava, Nedal Bosne şi alţii în care erau cuprinse condiţiile la 

care s-a ajuns. La acea dată se aprecia că în Lipova se găseau circa 500 de 

turci care asigurau paza şi desigur locuitorii Lipovei. Ajutaţi de o întâmplare 

favorabilă, la 18 aprilie 1606, în zorii zilei, reuşesc să-i ia prin surprindere 

pe turci şi să-i înfrângă, lăsând în final retragere liberă din cetate pentru cei 

ce doresc. Principele Bocskai redobândeşte Lipova şi dă instrucţiuni pentru 

a fi cât mai bine întărită, precizând că de acum „sârbii nu vor mai fi 

consideraţi străini,dar în acelaşi timp, dispunea în secret ca în toiul nopţii să 

fie lăsaţi în cetate doar „ostaşii unguri” 2 . Ca şi căpitan al Lipovei este pus 

Lugosy Janos, adică Ioan de Lugoj. 

După moartea lui Ştrfan Bocskai, noul principe Sigismund Rakoczi 

(1606-1608) a trebuit din nou să trateze cu Poarta otomană recunoaşterea sa 

ca principe în funcţie de predarea cetăţilor de graniţă pretinse de turci, între 

care Lipova şi-a găsit totdeauna nominalizarea. Deşi de scurtă durată, 

domnia lui Sigismund Rakoczi a fost benefică pentru oraşul şi cetatea 

Lipova. Preocupat de refacerea zonei noul principe acordă la 30 iunie 1607 

1 Jancso Benedek, op .cit., p. 45. 


12

un nou privilegiu Lipovei, acomodat situaţiei de la începutul secolului al 

XVII-lea. Pentru a-şi asigura loialitatea locuitorilor, 160 de sârbi foşti 

orăşeni din Lipova sunt înrolaţi pentru fapte militare. Ei primesc ca donaţie, 

un fapt mai puţin obişnuit, oraşul şi cetatea Aradului aflate în ruine, 

împreună cu teritoriul aparţinător. Donaţia era valabilă şi pentru urmaşii 

celor nominalizaţi în act, cu condiţia fidelităţii faţă de principe şi a 

îndeplinirii obligaţiilor lor militare 1 ,urmând ca ei să depindă de căpitanul 

din Lipova. Pentru a-l menţine alături pe Lugosy Janos, marele căpitan al 

Lipovei primeşte de la principele Rakoczi drept zălog cetatea Şoimoş 

împreună cu domeniul compus din 23 de sate. Din păcate nu cunoaştem cât 

timp şi-a păstrat acest statut Ioan de Lugoj. 

Venirea lui Gabriel Bathori (1608-1613) pe tronul principatului 

Transilvaniei nu aduce o ameliorare a situaţiei cetăţilor de margine şi nici a 

Lipovei. Un interes mai mare din partea stărilor şi a curţii princiare pentru 

Lipova se manifestă prin anul 1611, când în fruntea cetăţii este pomenit 

Mihail de Dindeleag, ce avea atribuţii şi de comite de Arad, fiind şi unul din 

cei 12 membrii ai Consiliului princiar. Probabil că la intervenţia acestuia, la 

28 aprilie 1611, principele Gabriel Bathori reconfirmă lipovanilor 

privilegiul din 1529 obţinut de la Ioan Zapolya 2 . 

În privinţa refacerii cetăţii, situaţia a rămas neschimbată. În dieta de 

la Sibiu din mai 1612 stările întrunite în dietă arătau că salvarea ţării 

depinde de păstrarea în bună stare a cetăţilor de margine Oradea, Lipova şi 

Ineu şi, în consecinţă, să se ia măsuri pentru reconstrucţie, reparare, plata 

soldelor pentru militari şi scoaterea cetăţilor din starea de ruină. Apariţia 

pretendentului la tronul princiar în persoana lui Andrei Geczy pune din nou, 

ca de atâtea ori în trecut, în actualitate cetăţile de margine Ineu, Lipova şi 

Caransebeş promise turcilor de către aspirantul la tron în schimbul 

recunoaşterii sale ca principe. Pe lângă un tribut anual de 15.000 de florini, 

acesta promisese cetăţile împreună cu domeniile lor 3 . 

Relaţiile încordate avute de Gabriel Bathori cu Poarta care găseşte în 

anul 1613 un alt pretendent mult mai serios la tronul Transilvaniei, au făcut 

ca situaţia Lipovei să devină incertă. Se pare că prin 21 august 1613, după 

cum rezultă din corespondenţa dintre Sigismund Korniş cu domnul Radu 

Şerban, cei din Arad şi Lipova şi-au trimis femeile, copiii şi bunurile în alte 


2 Barany A., Temesvarmegye emleke, Nagy Becsikerek, 1848, pp. 13-17. 

3 Ibidem, p. 233; Lukinich Imre, op .cit., p. 228; Veres Andrei, Documente privitoare la 

istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, VIII, Bucureşti, 1935, p. 261. 

13

părţi, rămânând doar bărbaţii în cetate 1 . Asemenea măsuri aveau la bază 

teama de pericolul turcesc devenit iminent. Gabriel Bathori cu puţin timp 

înainte de a deceda în 1613, promite turcilor că le va preda cetăţile Lipova şi 

Ineu împreună cu cele aparţinătoare „cum castris et munitionibus ad eos 

pertinentibus” 2 . 

La rândul său, Gabriel Bethlen, noul pretendent la tronul princiar, 

promisese şi el la rândul său cedarea cetăţilor Lipov şi Ineu. În concluzie, 

predarea cetăţilor Lipova şi Ineu turcilor ajunge de neocolit atât din partea 

principelui titular, cât şi a pretendenţilor, totul fiind o chestiune de timp. 

Uciderea lui Gabriel Bathori de către haiducii săi, exclude prima variantă a 

cedării Lipovei, dar se menţine a doua alternativă. Astfel, când sub presiune 

otomană Gabriel Bethlen este ales „de către stări ca principe al ţării”, printre 

condiţiile pe care le-a acceptat au fost şi cele care priveau predarea Lipovei 

şi Ineului turcilor. În fruntea Lipovei, în anul 1612 se găsea un anume Vajda 

Istvan, ca după venirea la putere a lui Gabriel Bethlen să fie pomenit un 

Keresztesy Pal în funcţia de mare căpitan al Lipovei, de altfel ultimul 

căpitan cunoscut documentar în această slujbă. 

Ajuns principe în octombrien1613, Gabriel Bethlen va încerca să 

tergiverseze îndeplinirea promisiunilor făcute privitor la cetăţile Lipovei şi 

Ineului. Amânarea a fost posibilă un timp şi prin intervenţia diplomaţiei 

austriece care a interpretat aceste pretenţii ca o încălcare a tratatului de pace 

încheiat între cele două puteri 3 . De altfel, revendicarea Lipovei de către turci 

s-a făcut chiar din momentul confirmării pe tronul princiar a lui Gabriel 

Bethlen. Solia sultanului ce aducea la 5 ianuarie 1614 insemnele domnieisteagul, 

sceptrul, caftanul şi firmanul-solicita şi obligaţia îndeplinirii 

promisiunilor făcute de fostul pretendent la tron, ajuns acum principe. 

Contrar însă acestor promisiuni, tânărul principe ia măsuri pentru repararea 

cetăţilor de hotare. La dieta ţinută în februarie-martie 1614 atrage atenţia 

stăruitor asupra stării jalnice a cetăţilor de la hotare Oradea, Lipova, Ineu şi 

a nevoii de bani pentru întreţinerea lor. Răspunsul nobilimii din dietă a fost 

următorul: să se contribuie cu 9 florini pentru fiecare sesie, dar numai cei 

care în zonele respective, deoarece cetăţile îi apără pe ei şi doar ei trebuie să 

contribuie pentru aceasta 4 . 

La începutul domniei sale, Gabriel Bethlen nu a controlat şi nu a 

stăpânit de fapt cetatea Lipovei. El reuşeşte să ia în stăpânire efectivă doar 

1 Veres Andrei, op .cit., p. 311. 

2 Szilagyi Sandor, op .cit.,VI, pp. 290-291. 


4 Szilagyi Sandor, op. cit. ,VI, pp. 406, 422. 

14

oraşul propriu-zis înconjurat de o împrejmuire de piatră, dar cetăţuia 

condusă şi controlată de militari refuză să se supună. Vajda Istvan, marele 

căpitan al cetăţii, ca şi ceilalţi aflaţi în subordinea sa erau convinşi, nu fără 

temei, că odată controlată de trupele principelui, cetatea va fi predată 

turcilor. O astfel de idee, ca şi o atmosferă ostilă lui Gabriel Bethlen, era 

puternic susţinută şi de către noul pretendent princiar, Gheorghe Homonai, 

cu relaţii în cetatea Lipovei şi interesat în a strica buna imagine şi bunele 

raporturi ale tânărului principe cu Poarta 1 . La 19 septembrie 1614, din 

cetatea Lipovei (ex arce Lippa) se înainta un memoriu în numele cetăţii, dar 

şi al Aradului, către palatinul Ungariei Thurzo, Gheorghe Homonai şi alţi 

nobili, în care se cerea ajutor militar deoarece Gabriel Bethlen „este un 

trădător, vrea să predea teritoriul turcilor, dar îi este ruşine să vină şi să 

asedieze cetăţile ca apoi să le predea păgânilor”. Cetatea nu poate rezista 

unui asediu mai mult de o săptămână din lipsă de oameni, motiv pentru care 

se solicită 5-600 de pedestraşi ca ajutor 2 . 

Cât de aproape sau departe de adevăr erau aceste acuzaţii ne 

lămureşte hotărârea dietei din 27 septembrie 1614. În baza ei, cetăţile 

Lipovei şi Ineului trebuiesc păstrate împotriva turcilor prin demersuri 

diplomatice până când cei de acolo se vor supune principelui, în caz contrar, 

dacă trupele ungureşti vor le vor ocupa, turcii vor reacţiona atacându-le 

neîndoios 3 . Pe aceeaşi linie se înscrie şi scrisoarea stărilor transilvane 

adresată la 5 octombrie 1614 palatinului Thurzo şi anturajului său, la care 

cei din Lipova şi Ineu apelaseră pentru ajutor militar, potrivit acestei 

scrisori, în cetate nu erau mai mult de 40-50 de maghiari, în rest locuitorii 

erau românii şi sârbii din împrejurimi şi din Arad, care s-au retras aici. Timp 

de un an de zile, principele le-a promis danii, graţieri, favoruri pentru a-i 

preda cetatea, dar a fost zadarnic. Turcii au fost duşi cu vorba, dar acum se 

apropiau în număr mare de Timişoara şi Kassa şi sunt gata să intervină în 

forţă pentru a prelua Lipova. Pentru a nu afecta viaţa creştinilor se căuta o 

soluţie diplomatică pentru rezolvarea problemei, evitându-se implicarea 

Casei de Austria într-un diferend ce privea Poarta şi principele şi se pregătea 

terenul pentru o înstăpânire forţată asupra unui teritoriu care în fond îi 

aparţinea. 

De altfel, hotărârea de a interveni a lui Gabriel Bethlen fusese deja 

luată. Forţat de împrejurări, Gabriel Bethlen se deplasează în octombrie cu 

trupe la Lipova unde găseşte oraşul ocupat de turci, mai puţin cetatea. Vajda 

1 Jancso Benedek, op. cit., pp. 59-60. 

2 Suilagi Sandor, op. cit., VII, pp. 172-174. 

3 Ibidem, pp.171, 177. 

15

Istvan, căpitanul cetăţii, alege între cele două alternative pe cea mai puţin 

rea pentru asediaţi, acceptând să predea fără luptă cetatea principelui. Pentru 

Gabriel Bethlen a fost un succes, mai ales că va reuşi să-l consolideze şi pe 

cale diplomatică prin intermediul solului său la Poartă, care obţine un firman 

ca Bethlen să păstreze Lipova, solul omiţând însă să informeze Poarta cu 

privire la situaţia reală: oraşul stăpânit de turci, cetatea de Bethlen. Ştirile 

despre noua situaţie creată au ajuns însă în variante confuze. Radu Vodă, 

fostul domn al Ţării Româneşti, sprijinit de lumea ortodoxă susţinea ca şi 

palatinul Thurzo că Lipova va fi predată turcilor de către Bethlen, iar alţii 

considerau aceasta deja un fapt împlinit 1 . 

Deşi obţinuse pentru moment controlul asupra Lipovei la sfârşitul 

anului 1614, principele Gabriel Bethlen urmând o tactică ce dăduse de mai 

multe ori rezultate bune-tratativele diplomatice cu Poarta otomană, susţinute 

cu cadouri substanţiale-va reuşi pentru o perioadă de timp să menţină 

Lipova şi teritoriul din jur sub stăpânirea sa. Demersurile au fost însă 

îngreunate în mare măsură de cele ale pretendentului la tronul ţării, 

Gheorghe Homonai, care promisese şi el Porţii cetăţile Lipova, Ineu şi altele 

dacă va ajunge principe. În general, a primat ideea că între două rele pentru 

ţară se va alege răul cel mai mic 2 ,dar şi că „lăsarea Lipovei în mâinile 

turcilor ar aduce mare pagubă şi pierdere pentru întreaga creştinătate” 3 . 

Dominaţi de aceste idei, principele şi stările vor întreprinde tot timpul 

demersuri contradictorii în aparenţă.pe de o parte, reconfirmarea vechilor 

promisiuni privind cedarea cetăţilor Lipova şi Ineu la momentul considerat a 

fi potrivit de către principe, pe de altă parte, măsuri directe de întărire a 

acestor cetăţi 4 . Această tactică a durat şi a reuşit pe parcursul a doi ani, timp 

în care nu au lipsit nici momentele mai încordate, generate de neîncrederea 

Porţii în principele Transilvaniei. Nu au lipsit nici intervenţiile venite din 

partea Casei de Austria - la insistenţele palatinului Thurzo - care a 

considerat pretenţiile Porţii ca fiind o încălcare a tratatului de pace încheiat 

între cele două puteri. Lipsa de fermitate a acestora, ca şi răspunsul tranşant 

al Porţii că problema Lipovei şi a Transilvaniei nu priveşte Casa de Austria 

înlătură aceste demersuri pe care le face inutile, mai ales că Viena nu 

intenţiona în realitate să deschidă un război cu turcii. 

1 Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, IV/1, Bucureşti, 1887, 

pp. 562-563. 

2 Szilagyi Sandor, op .cit., VII, pp.192-193. 


4 Szilagi Sandor, op. cit., X, p. 506; Jancso Benedek, op. cit., pp. 63-64. 

16

Cea mai vehementă reacţie a venit însă, aşa cum era şi de aşteptat, 

din partea locuitorilor Lipovei şi a teritoriilor vizate de turci. Presiunea 

venită din partea turcilor prezenţi în zonă în număr mare va avea câştig de 

cauză. La 17 aprilie 1616 este convocată dieta pentru a se discuta situaţia 

Lipovei, părerea unanimă a celor convocaţi fiind aceea că la numărul mare 

al turcilor pregătiţi să intervină, nu se va mai putea amâna momentul 

predării cetăţii. La 6 mai 1616 căpitanul cetăţii, Keresztesy Pal primeşte 

ordin să întărească cetatea, iar locuitorii să fie evacuaţi spre Lugoj. 

Hotărârile dietei din aprilie-mai 1616 vor fi comunicate locuitorilor Lipovei 

prin mijlocirea unui comisar ajutat de 500 de secui şi 102 pedestraşi. 

Hotărârea a fost acceptată de bună voie de către împricinaţi, în discuţie fiind 

moşiile pe care le pierdea nobilimea, bunurile şi moştenirea, în general, care 

se anula. Keresztesy Pal, căpitanul Lipovei numit de principele Gabriel 

Bethlen a fost scos din funcţie, iar Vajda Istvan, fostul căpitan, readus 

pentru a organiza opoziţia celor din cetatea Lipovei. Se primesc promisiuni, 

în special din partea lui Homonai, dornic să devină principe al Transilvaniei. 

Contestarea din nou a autorităţii lui Gabriel Bethlen, cât şi posibila 

intervenţie a lui Gheorghe Homonai cu trupe face ca la 1 iunie 1616 

principele să vină la Lipova cu armata. În urma unei intervenţii în forţă în 

zilele de 3-9 iunie 1616, oraşul va fi ocupat de Bethlen, iar cetatea asediată, 

este adusă în pragul predării. 

Constrânşi de situaţie, asediaţii acceptă tratativele, cheile şi predarea 

se face în faţa reprezentanţilor celor „trei naţiuni” din Transilvania. Se va 

acorda amnistie pentru toţi cei care s-au împotrivit principelui, retragerea 

liberă a sârbilor şi românilor cu familiile şi bunurile lor, cei care doreau 

puteau rămâne în Lipova. Pedestraşii albaştri, nobilimea ecleziastică 

primeşte cu titlu de donaţie Oiejdea din comitatul Alba care se înnobilează. 

Cetăţenii oraşului, sârbii, românii primesc locul fahid de lângă Oiejdea 

căruia i se recunosc, de asemenea, drepturi nobiliare 1 . Astfel, obligat de 

împrejurări, dar reuşind să salveze cetatea Ineului de pretenţiile porţii, 

Gabriel Bethlen predă Lipova turcilor. Aceasta s-a făcut cu convingerea că 

„toată lumea creştină ne blastămă pentru predarea ei” 2 - aşa cum scria 

principele marelui vizir al Porţii. Odată cu Lipova au mai fost predate 

cetăţile Şoimoş, Arad, Făget beglerbeiului din Timişoara, dar pretenţiile 

Porţii nu se opresc aici. 

1 Ibidem, pp. 70-71. 


17

Ocupaţia turcească va dura aproape un secol, cu mici întreruperi 

până în 1718. Pe teritoriul ocupat de turci în fostul comitat al Aradului, 

turcii au reorganizat ţinutul arădean (împărţit în trei nahii-Arad, Zărand şi 

Bichiş), al Ineului ce mergea până la Beliu şi al Lipovei, în partea de sud a 

Mureşului. Reşedinţă a unui sangeac, Lipova, după ce a depăşit starea creată 

de schimbarea stăpânirii, de mişcările ce le-a presupus noua situaţie, a 

revenit la situaţia dinainte. Oraşul s-a dezvoltat cu un anumit specific 

oriental, dar nici cetatea nu a fost neglijată. Se pare că turcii o reclădesc şi o 

întreţin în stare de funcţionare, conştienţi de importanţa ei. O primă 

descriere sugestivă a Lipovei aflată sub ocupaţie turcească datează de pe la 

1661 şi se datorează lui Evliya Celebi 1 . În general sunt puţine ştirile despre 

cetatea Lipovei în perioada stăpânirii turceşti. Ea reintră în prim-planul 

atenţiei diplomatice, în corespondenţa vremii după eşecul turcilor sub 

zidurile Lienei din 1683. Contraofensiva militară a Imperiului Habsburgic, 

dublată de cea diplomatică, nu putea ocoli această poziţie cheie a 

Transilvaniei. Tratativele purtate de Antide Dunod în aprilie-mai 1685 repun 

în discuţie problema stăpânirii Lipovei 2 . Transilvănenii cer să li se restituie 

cetăţile Oradea, Ineu, Lipova împreună cu cele ce ţin de acestea: castele, 

domenii, împreună cu Lugojul, Caransebeşul şi cu veniturile tricesimei. 

Delegaţia ardeleană prezentă la Viena în martie 1686 pune şi ea în discuţie 

cerinţa ca Lugojul, Caransebeşul, Lipova (cetatea), Huszt, Chioar, Şimleu 

ocupate de turci să revină Transilvaniei, neacceptând exprimarea de „jus 

superioritatis et feudi” a Vienei pentru Transilvania şi Partium 3 . Această 

atitudine nu împiedică însă stările ardelene ca la 10 mai 1686 să-l trimită pe 

Ştefan Josika ca serdar, cu chemarea de a veni urgent cu toate forţele spre 

Lipova în ajutorul turcilor de aici, ca împreună cu forţele unite să alunge din 

„ţara măritului sultan” duşmanul, adică trupele imperiale 4 . Un astfel de joc 

dublu nu-şi mai avea însă rostul acum când turcii nu mai dispuneau de forţa 

necesară pentru a se putea menţine în aceste părţi. 

În vara anului 1688, trupele imperiale conduse de generalii Veterani, 

Stahremberg şi Piccolomini ocupă cetăţile Şoimoş, Lipova, Caransebeş, 

Lugoj, Orşova şi, deşi luptele nu s-au încheiat, -a reuşit ca stăpânirea 

1 Mihail Guboglu, Călătoria lui Evliya Celebi efendi în Banat, în: „Studii de istorie a 

Banatului”, II (1970), pp.43-46; Theodor N. Trâpcea, Despre unele cetăţi medievale din 

Banat, în: „Studii de istorie a Banatului”, 8/1969), pp. 23-32. 

2 Susana Andea, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Legături politice (1656 - 

1688), Cluj-Napoca, 1996. pp. 330-335. 


4 Ibidem, p. 519. 

18

turcească să fie limitată la linia Mureş-Dunăre. În noua situaţie creată, 

stările din transilvania depăşite şi ele de evoluţia evenimentelor cer să li se 

restituie foştilor proprietari moşiile deţinute în jurul cetăţilor redobândite: 

Lipova, Lugoj, Caransebeş, pe măsură ce teritoriile sunt redobândite de 

Habsburgi pe calea armelor 1 . De fapt, la 24 iunie 1688, Lipova se predă fără 

lupte. Noua stăpânire nu a fost însă una definitivă. În anul 1690 marele vizir 

recucereşte cu trupele sale Belgradul, Niş, Vidin, dar şi Lipova, pe care însă 

o pierde din nou un an mai târziu. Dacă în intervalul anilor 1691-1695 

Lipova este controlată de Habsburgi, în 1695 în urma unui asediu de circa 3 

ore datorat unui număr de vreo 15.000 de turci, Lipova ajunge iarăşi sub 

stăpânirea lor. De această dată, cetatea este distrusă, ocupată de turci şi îşi 

încheie existenţa. 

Prin pacea de la Karlowitz (1699), Lipova mai rămâne sub stăpânire 

turcească, dar în tratat se specifica cu claritate că se impune distrugerea mai 

multor cetăţi, între care Caransebeş, Lugoj, Lipova şi astfel cetatea Lipovei 

este definitiv demolată. De fapt statutul Lipovei a fost modificat în urma 

păcii de la Passarowitz (1718), dată după care intră definitiv sub 

administraţie austriacă. Dispar ultimele rămăşiţe ale cetăţii şi astfel Lipova 

ca cetate îşi încheie rolul jucat în istorie pe parcursul secolelor XIV-XVII 2 . 

Istoria Lipovei în perioada principatului presupune nu numai istoria 

cetăţii omonime-cu un rol deosebit în acele timpuri-dar şi istoria oraşului cu 

aspectele specifice privitoare la viaţa socială, economică şi culturală. 

Desigur că, din perspectivă politică, istoria cetăţii şi a oraşului a fost 

comună, motiv pentru care credem că se impune să insistăm doar asupra 

unor aspecte mai speciale privind statutul oraşului. 

Scurta şedere a reginei Isabella la Lipova a fost benefică pentru 

dezvoltarea oraşului. Vechile privilegii ale oraşului sunt lărgite şi 

reconfirmate 3 . După mai bine de cincizeci de ani, la 30 iunie 1607, 

principele Sigismund Rakoczi reconfirmă privilegiile oraşului plecând de la 

scrisoarea privilegială a lui Sigismund Zapolya 4 . În privinţa dreptului de 

judecată, privilegiul face distincţie între dreptul de judecată al oraşuluirestrâns 

asupra locuitorilor lui - şi cel al căpitanului cetăţii cu drept de 

judecată asupra militarilor din cetate, dar şi asupra pricinilor dintre străinii 

veniţi în oraş. Privilegiul statuează supremaţia dreptului de judecată a 

1 Ibidem, p. 557, Gheorghe Lanevschi, Repertoriul cetăţilor din judeţul Arad. Partea a II-a, 

în: „Ziridava”, X (1978), pp. 819-820. 

2 Jancsi Benedek, op. cit., pp.132-138. 

3 Marki Sandor, op. cit., pp.524-525. 

4 Barany A., op. cit., pp. 17-20. 

19

căpitanului cetăţii asupra judelui şi juraţilor. Astfel, orăşenii nemulţumiţi de 

judecata judelui pot să facă apel la judecata căpitanului, iar în caz de 

nemulţumire se putea apela direct la judecata principelui. Acest mod de 

aplicare a justiţiei era în fond o încălcare a statutului de oraş liber 

privilegiat, de care altfel privilegiul nici nu pomeneşte. 

La 28 aprilie 1611 era emis din Sibiu, la cererea înaintată de Andrei 

Lorinczi, judele oraşului, în numele orăşenilor din oraşul liber Lipova, din 

comitatul Aradului (libere civitatis...Lippensis in comitatu Orodiensis 

existentis), principele Gabriel Bethlen le reconfirmă mai vechiul privilegiu 

din anul 1529. Nu se solicită după cum se observă reîntărirea ultimului 

privilegiu din 1607, care nu vorbea de statutul de oraş liber şi care acordase 

în realitate o supremaţie a cetăţii asupra oraşului, restrângând drepturile 

acestuia din urmă. Prevederile privilegiului din 1529 sunt reconfirmate 

integral şi făcute publice în prezenţa lui Petru Bethlen, înlocuitor al 

căpitanului Mihail de Dindeleag, în adunarea tuturor nobililor, orăşenilor şi 

locuitorilor din oraşul Lipova, de către Martin Literatus de Vârşolţ, notar al 

scaunului de judecată din Lipova şi al comitatului Arad 1 . Din câte 

cunoaştem, acesta a fost şi ultimul privilegiu de care s-a bucurat oraşul 

Lipova o scurtă perioadă de timp, trecerea sub ocupaţie turcească anulând 

practic prevederile acestuia. 

Oraşul Lipova şi-a datorat în mare parte dezvoltarea şi în această 

perioadă comerţului, în special celui cu sare făcut pe Mureş, dar şi pe alte 

căi. Diplomatul italian Luigi Marsigli în cunoscuta sa lucrare „Mappa 

geographica facta in usum comerciarum…cum Imperio Ottomanico”, 

datând de la sfîrşitul secolului al XVII-lea indica următoarele rute 

comerciale în spaţiul sud-est european: Viena-Buda-Szeged-Arad-Lipova- 

Deva-Sibiu. De la Sibiu căile comerciale se ramificau apoi în trei direcţii: 

a)către Turnu-Severin-Nicopole prin Defileul Câineni; b)către Braşov-Bran- 

Câmpulung-Giurgiu sau; c)din Braţov către Tg.Ocna-Galaţi-Sf.Gheorghe- 

Marea Neagră 2 . 

Instaurarea stăpânirii habsburgice asupra Transilvaniei şi, în special, 

asupra Banatului timişan a avut, aşa cum era de aşteptat, repercusiuni 

deosebite asupra dezvoltării aşezării. Prin prevederile păcii de la Karlowitz 

(1699), limita teritorială dintre cele două imperii semnatare ale tratatului de 

pace era formată de râul Mureş pe care se asigura circulaţia. Ambele părţi se 

obligau să dărâme cetăţile din zona de frontieră . În realitate pentru Lipova 

1 Ibidem; Jancso Benedek, op. cit., p. 55. 

2 Olga Cicanici, Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în anii 1636- 

1746, Bucureşti, 1981, pp.145,148. 

20

lucrurile nu au fost clarificate acum într-o manieră decisivă. A urmat o 

perioadă de ambiguităţi administrative, lupte clarificate definitiv prin 

prevederile Păcii de la Passarowitz din anul 1718, în urma căreia Lipova 

intră în mod oficial sub administraţie/stăpânire austriacă. 

21

Aspecte privind organizarea administrativ-teritorială 

şi instituţională a comitatului Arad în secolul al XVIII-lea 

22 

Eugen Ghiţă 

Organizarea administrativ teritorială 

Pe teritoriul actualului judeţ Arad cercetările arheologilor au 

evidenţiat vechi urme de locuire, care pot fi demonstrate în timp până în 

paleoliticul superior. Descoperirile de la Arad, Ceala, Cladova, Felnac, 

Frumuşeni, Nădlac, Pecica, Vladimirescu, Vărădia, Sântana, Lipova, Aradul 

Nou, Zăbrani demonstrează o continuitate de locuire în acest spaţiu din 

perioada antichităţii, din perioada tulbure a migraţiilor, până la începuturile 

evului mediu 1 . Pentru evul mediu există numeroase dovezi istorice, 

arheologice, numismatice şi toponimice care mai presus de orice urmă de 

îndoială dovedesc prezenţa elementului autohton în zonă. Aceste dovezi, 

coroborate cu informaţii din izvoare scrise, 2 atestă prezenţa unei populaţii 

româneşti care în secolele VIII-XI avea o viaţă proprie, supusă în timp 

transformărilor de natură politică, economică, socială. 

Ca şi în alte spaţii, românii din aceste teritorii au fost reuniţi în obşti, 

cnezate, voievodate 3 . Unele dintre acestea s-au perpetuat în timp chiar dacă 

stăpânirile străine au venit cu propriile forme de organizare. Cel puţin în 

spaţiul montan al actualului judeţ Arad formele de organizare tradiţională s- 

au păstrat până în secolele XVII-XVIII 4 . Aceste organizaţii locale au 

încercat să reziste triburilor ungare încă în secolul al X-lea şi mai ales în 

secolul al XI-lea. În a doua jumătate a secolului al XI-lea stăpânirea 

regatului feudal maghiar era evidentă în regiunea de câmpie a Aradului. 

Vechea fortificaţie de la Vladimirescu, 5 cu urme de locuire încă din secolul 

al VIII-lea, a fost părăsită, incendiată şi în cele din urmă transformată în 

cimitir la sfârşitul secolului al XI-lea 6 . Castrele regale 7 existente în 

1 Aradul - Permanenţă în istoria patriei, Arad, 1978, p. 42 şi urm.; Arad. Monografia oraşului de la 

începuturi până în 1989, Arad, 1999, p. 34. 

2 Aradul - Permanenţă în istoria patriei, p. 86. 

3 Eugen Glück, „Unele informaţii provenite din cronicile medievale referitoare la zona Aradului, 

secolele VIII-X”, în Ziridava, VI, 1976, pp. 78-79. 

4 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj-Napoca, 1972, p. 210; Octavian Lupaş, Voievozi şi 

cnezi români în judeţul Arad, Arad, 1941, p. 9 şi urm. 

5 Mircea Barbu, Mircea Zdroba, „Săpăturile arheologice de la Felnac şi Vladimirescu”, în Ziridava, 

VI, 1976, pp. 47-56. 

6 Bela Köpeczi (sub red.), Histoire de la Transylvanie, Budapesta, 1992, p. 167; Aradul - Permanenţă 

în istoria patriei, p. 104. 

7 Mircea Rusu, „Castrum, urbs, civitas (Cetăţi şi „oraşe” transilvănene din secolele IX-XIII)”, în 

ActaMN, 8, 1971, pp. 197-204.

vecinătatea Aradului au reprezentat puncte de pornire în organizarea unor 

noi instituţii laice şi bisericeşti în teritoriile cucerite de maghiari. Castrul 

regal al Aradului s-a format la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul 

secolului al XII-lea în apropierea cetăţii de la Vladimirescu şi cât de curând 

s-a ridicat şi o biserică catolică amintită în 1131 într-un document al regelui 

Bela al II-lea. În acelaşi an, la Arad s-a ţinut o dietă unde au fost ucişi 

nobilii învinuiţi de orbirea regelui 8 . Acesta este contextul în care este 

amintit prima dată toponimul Orod. Anul 1177 consemnează deja existenţa 

unui capitlu în frunte cu un prepozit care a primit o danie din partea regelui 

Bela al III-lea 9 . În legătură cu aceste evenimente, istoricii au încercat să 

stabilească împrejurările şi în principal perioada când a luat naştere 

comitatul Arad ca formă de organizare administrativ-teritorială în cadrul 

regatului maghiar. Singura certitudine o reprezintă anul 1214 10 când este 

atestat comitele arădean Paul, însă forma de organizare administrativteritorială 

exista, cu siguranţă, dintr-o perioadă anterioară. 

Întinderea geografică a comitatului Arad a evoluat de-a lungul 

timpului în funcţie de evenimentele istorice care au generat importante 

transformări în secolele următoare. Războaiele, conflictele şi diferitele 

stăpâniri au influenţat în mod hotărâtor în diverse perioade de timp evoluţia 

comitatului Arad. Cunoaşterea transformărilor teritoriale este cu atât mai 

importantă cu cât în afara lor nu am putea înţelege o serie de aspecte legate 

de evoluţia populaţiei în regiune. Abia în 1876 comitatul Arad avea în linii 

mari întinderea pe care o are judeţul Arad în zilele noastre. La început însă, 

suprafaţa comitatului cuprindea aproximativ 3200 km 2 , adică jumătate din 

mărimea comitatului în 1876 11 . 

În secolul al XV-lea această unitate administrativ-teritorială se 

întindea pe ambele maluri ale Mureşului. În vest, dincolo de Pecica şi 

Semlac, se învecina cu comitatul Cenad, iar în est cu comitatul Hunedoara. 

În sud se afla comitatul Timiş (graniţa fiind pe linia Vinga – Mănăştur), iar 

în nord comitatul Zarand. Graniţa nordică era de-a lungul unei linii ce 

cuprindea localităţile Sânpaul, Şofronea şi care trecea la sud de Şiria până la 

pârâul Roşia. Până în 1552 hotarele comitatului Arad rămân practic 

8 Bela Köpeczi, op. cit., p. 144. 

9 Aradul - Permanenţă în istoria patriei, p. 107; Géza Kovách, „Documente referitoare la începuturile 

Aradului”, în Zirídava, VI, 1976, p. 118; Arad. Monografia oraşului de la începuturi până în 1989, p. 

56. 

10 Sándor Márki, Arad vármegye és Arad szabad Királyi város tőrténete, I, 1892, p. 60; Aradul - 

Permanenţă în istoria patriei, p. 107. 

11 Vasile Meruţiu, Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Cluj- 

Napoca, 1919, p. 156. 

23

neschimbate. Odată cu ocupaţia turcească, instituţia comitatensă e 

desfiinţată iar pe teritoriul judeţului s-au constituit trei sangeacuri: 

Sangeacul Aradului, Lipovei şi Ineului 12 . Din 1552 până la sfârşitul 

secolului al XVII-lea, configuraţia politică şi teritorială a ceea ce a fost 

înainte comitatul Arad a fost direct influenţată de evoluţia raporturilor 

principilor ardeleni cu turcii. 

Anul 1683 a creat premisele viitoarelor transformări în centrul şi 

sud-estul Europei, cu influenţe directe şi asupra comitatului Arad. 

Redimensionarea Europei a însemnat un efort bivalent atât dinspre vest spre 

est, cât şi în sens invers. Beneficiarul imediat al evoluţiilor politicogeografice 

de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al 

XVIII-lea a fost evident Imperiul Habsburgic, care şi-a extins considerabil 

graniţele înspre est, substituindu-se Imperiului Otoman în această parte a 

continentului. Pe termen lung, trecerea de la „mica la marea Europă” a 

însemnat, pentru o mare parte a centrului şi sud-estului continentului, o 

trecere de la feudalism la modernitate, o abandonare a unor tradiţii 

medievale în paralel cu însuşirea unor practici şi idei noi. Pentru toate aceste 

transformări, principalul catalizator a fost Imperiul Habsburgic. 

La patru ani de la asediul ratat al turcilor la Viena, generalul 

Claudius Florimund Mercy cu armata sa au ajuns sub zidurile Aradului, 

apărat atunci de 2000 de soldaţi turci. Regruparea otomană în zonă a 

determinat hotărârea comandamentului suprem austriac de a ataca linia 

Mureşului în forţă cu trupe conduse de generalii Veterani, Starhemberg şi 

Picolomini 13 . Pacea de la Karlovitz n-a făcut decât să consfinţească o stare 

de fapt şi anume succesul habsburgilor în regiune. Situaţia fostului comitat 

Arad la cumpănă de secole a fost simbolică pentru tot ce s-a întâmplat în 

această parte de Europă: teritoriile de la sud de Mureş au rămas sub 

dominaţie otomană, în timp ce teritoriile de la nord de Mureş au ajuns sub 

stăpânire habsburgică şi, mai mult decât atât, au dobândit vreme de circa 

două decenii o mare importanţă strategică. Noua stăpânire a atras după sine 

şi noi modificări în ce priveşte fostul comitat Arad. Părţile Vestice şi fostele 

teritorii din paşalâcul de Timişoara şi Oradea, deci implicit regiunea 

Aradului, vor fi alipite Ungariei, împăratul austriac stăpânindu-le în calitate 

de rege al Ungariei. Ulterior teritoriile din Arad şi Zarand organizate în 

comitate vor fi subordonate Consiliului Locumtenenţial de la Buda, creat în 

12 Aradul - Permanenţă în istoria patriei, p. 139; Arad. Monografia oraşului de la începuturi până în 

1989, p. 69. 

13 Aradul - Permanenţă în istoria patriei, pp. 154-155; Arad. Monografia oraşului de la începuturi 

până în 1989, p. 77. 

24

1724 şi subordonat la rândul său Cancelariei aulice ungare de la Viena 14 . 

Reorganizarea vechii administraţii s-a realizat greu, deoarece în scurt timp 

regiunea a fost teatrul unor noi confruntări, de data aceasta între habsburgi şi 

adversarii lor din teritoriile nou cucerite, curuţii 15 . Oricum, în 1732 

comitatele Maramureş şi Arad, precum şi jumătate din comitatul Zarand au 

fost trecute în componenţa Ungariei 16 . 

Pe de altă parte, nevoile militare ale imperiului în acest teritoriu a 

determinat un aflux important de militari grăniceri sârbi, care sub comanda 

unor lideri religioşi s-au îndreptat în număr destul de mare în direcţia 

Aradului. Venirea lor aici a reprezentat unul din aspectele politicii lui 

Leopold I care, prin Proclamaţiile din 1688 şi 1690, 17 a încercat să atragă 

populaţiile balcanice în slujba imperiului. Politica militară a Imperiului 

Habsburgic în teritoriile cucerite a reprezentat încă de la începutul secolului 

al XVIII-lea una din coordonatele de bază ale absolutismului luminat. Acest 

lucru a fost şi mai pregnant în deceniile care au urmat, când armata a 

dobândit un rol tot mai bine definit în „politica de integrare socială” 18 a 

imperiului. Evoluţiile ulterioare au făcut ca zona de graniţă Tisa – Mureş săşi 

piardă însemnătatea, ceea ce a dus la apariţia unor discuţii privind 

necesitatea desfiinţării sistemului confiniar. După pacea de la Passarovitz, 

fostul comitat Arad a fost complet eliberat de sub dominaţie otomană, turcii 

fiind alungaţi şi de la sud de Mureş. Acest teritoriu însă, urma să facă parte 

din provincia Banat administrată direct de autorităţile imperiale. Nici după 

ce Banatul a fost cedat Ungariei în 1778 şi nici în timpul reorganizărilor 

administrativ-teritoriale ulterioare ale acestei regiuni din timpul stăpânirii 

maghiare şi din timpul regimului dualist, teritoriile de la sud de Mureş ale 

fostului comitat Arad nu au fost „retrocedate”. 

Ideea reorganizării unor comitate, printre care şi Aradul, s-a 

concretizat printr-o diplomă emisă de Carol al VI-lea încă înainte de pacea 

de la Passarovitz. Punerea în practică însă, a fost tergiversată pentru simplul 

motiv că nu exista posibilitatea organizării aparatului de conducere a 

comitatului din lipsă de nobili 19 . 

14 Nicolae Edroiu, Paul Cernovodeanu (coord.), Istoria Românilor, VI, Bucureşti, 2002, pp. 43-44. 

15 Ottó Lakátos, Arad Tőrtenete, I, Arad, 1881, pp. 50-56; Domokos Kosáry, Culture and Society in 

Eighteenth Century Hungary, Budapest, 1987, pp. 13-14. 

16 Nicolae Edroiu, Paul Cernovodeanu (coord.), op. cit., p. 372. 

17 Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. VI, Bucureşti, 1878, pp. 17- 

19; Aradul - Permanenţă în istoria patriei, p. 155. 

18 Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, p. 101. 

19 Andrei Caciora, „Organizarea teritorial-administrativă şi instituţională a comitatelor Arad şi 

Zarand”, în Culegere de referate. Sesiunea 1969, Bucureşti 1971, p. 6; Sándor Márki, op. cit., II, p. 

303. 

25

Fapt este că, în condiţiile date, la începutul secolului al XVIII-lea 

comitatul Arad cuprindea doar o îngustă fâşie de pământ la nord de Mureş, 

înglobând 25 de sate, aşa cum apar ele în conscripţia din 1715: Arad, 

Mikalak-Micălaca, Kovacsincz-Covăsînţ, Kuvin-Cuvin, Ményes-Miniş, 

Gladova-Cladova, Radna-Radna, Rosia-Roşia Nouă, Petris-Petriş, 

Szelesztye-Selişte, Iltyo-Ilteu, Tok-Toc, Lupesti-Lupeşti, Pernyesty- 

Pârneşti, Tymesesd-Temeşeşti, Szavarszin-Săvârşin, Vinyesd-Vineşti, Toth 

Varagya-Vărădia de Mureş, Gyulicsa-Juliţa, Kűveszdy-Cuveşdia, Kaprucz- 

Căpruţa, Grosz-Groşii Noi, Borszava-Bârzava, Konop-Conop şi Hodvosz- 

Odvoş. Restul teritoriilor de la nord de Mureş au fost reorganizate şi 

încadrate în comitatul Zarand, care avea o întindere destul de mare şi era 

subdivizat în patru plăşi: Ineu, Zarand, Hălmagiu şi Brad. De asemenea, o 

altă parte importantă din teritoriu a constituit-o zona celor 15 comune 

militarizate: Arad, Şiria, Galşa, Ineu, Şicula, Gurba, Ohaba, Şoimoş, Păuliş, 

Sâmbăteni, Cicir, Mândruloc, Glogovăţ, Pecica şi Semlac 20 . 

Din punct de vedere juridic, comitatul Arad a fost domeniu erarial 

sub directa administrare a reprezentanţilor împăratului. În 1732, an în care 

comitatul Arad, la fel ca alte comitate din Partium, este desprins de 

Transilvania şi reîncorporat Ungariei, întinse teritorii de la nord de Mureş au 

fost donate ducelui Rinaldo de Modena, Reggio şi Mirandola 21 . Actul de 

donaţie exista încă din 1726 şi fusese făcut de Carol al VI-lea lui Rinaldo de 

Modena pentru serviciile aduse Coroanei. Chiar dacă în a doua jumătate a 

secolului al XVIII-lea domeniul reintră în posesia Camerei aulice, el şi-a 

păstrat până la sfârşitul secolului denumirea de „domeniu modenez” 22 . 

Întinsul domeniu avea 131 23 de aşezări (1 oraş, 5 târguri, 125 sate) şi 50 de 

20 Gheorghe Ciuhandu, Românii din Câmpia Aradului de acum două veacuri, Arad, 1940, p. 65. 

21 Acest nobil de origine italiană, Rinaldo III d'Este, Duce de Modena, s-a născut în 25 aprilie 1655 şi 

a decedat în 12 octombrie 1737. În lunga sa titulatură apare şi sintagma „Conte di Jeno ed Avad” care 

se referă în mod evident la proprietăţile pe care le-a primit încă din 1726 în Arad. Titlul şi 

proprietatea au fost moştenite apoi de fiul său Francesco III d'Este, Duce de Modena care a trăit până 

la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Interesant e faptul că grafia greşită Avad, cu referire directă la 

Arad, s-a perpetuat până în zilele noastre. Titlul de „Conte di Jeno ed Avad” s-a transmis urmaşilor, 

chiar dacă de la un moment dat teritoriul circumscris titlului şi-a schimbat statutul. Titlul este 

menţionat în cadrul vechii familii nobiliare Habsburg-Lorena-Este chiar şi în secolul XXI. Vezi Jirí 

Louda and Michael MacLagan, Lines of Succession: Heraldry of the Royal Families of Europe, 

London, 1999, table 69-71; John Morby, Dynasties of the World: a chronological and genealogical 

handbook, Oxford, 1989, p. 104. Pentru informaţii din epocă referitoare la relaţiile dintre Casa de 

Modena şi familia imperială vezi şi Jean Hubner, La Géographie universelle, Volume 3, Hamburg, 

1757, p. 424. 

22 Vasile Arimia, Elena Moisuc, „O descriere a teritoriului şi a oamenilor din fostul comitat Arad la 

sfârşitul secolului al XVIII-lea”, în Ziridava, X, 1978, p. 215. 

23 Ibidem, p. 216. După Ciuhandu domeniul avea 124 de sate şi 75 de puste, iar Sándor Márki 

enumeră 122 de sate şi 82 de puste. 

26

predii, precum şi o suprafaţă de 60 24 de mile terestre austriece, adică 3451 

km 2 . După alte surse domeniul avea 544832 iugăre, 25 adică o suprafaţă de 

3132 km 2 . Diferenţele rezultă din cauza că al doilea calcul s-a făcut probabil 

fără cele 6 aşezări din totalul de 131 care se aflau în comitatul Cenad. 

Concluzia e că acest domeniu era foarte vast, cuprinzând întinse teritorii pe 

valea Crişului Alb: de la Gurahonţ, în est, la Vărşand, în vest şi de la 

Vânători, în nord, la Miniş, în sud. 

Până la urcarea pe tron a Mariei Tereza nu au avut loc schimbări 

majore în ceea ce priveşte teritoriul comitatului Arad. Un eveniment demn 

de remarcat este însă răscoala lui Pero Seghedinaţ 26 . Aceasta a constituit un 

factor în plus şi aproape determinant în ceea ce a însemnat grăbirea 

procesului de desfiinţare a sistemului confiniar mureşan. Nobilimea 

comitatensă a fost de asemenea interesată în permanenţă să-şi lărgească 

autoritatea asupra grănicerilor, urmărind aservirea acestora. În timpul 

acestor evenimente aflăm de exemplu că de la cele 25 de sate ale 

comitatului Arad amintite în 1715 s-a ajuns în 1735 la 37 de aşezări 27 . 

Războiul de succesiune austriac (1741-1748) a însemnat pentru 

Maria Tereza un moment de cumpănă în care avea nevoie şi de sprijinul 

stărilor feudale maghiare, care în schimbul loialităţii se aşteptau la concesii 

din partea acesteia. Pentru salvarea tronului Mariei Tereza, nobilimea din 

Arad a trimis 79 de infanterişti complet echipaţi şi 30 de cavaleri, fapt 

pentru care împărăteasa a mulţumit ulterior printr-o scrisoare 28 . Cu 

autoritatea morală dată de ajutorul acordat Mariei Tereza, nobilimea 

comitatensă a solicitat în dieta din 1741 desfiinţarea graniţei de pe Mureş. 

Răspunsul a venit prompt şi autorităţile au acceptat ca regiunea fostei 

graniţe militare să fie integrată comitatului administrativ 29 . O mai veche 

dorinţă a nobilimii a devenit astfel realitate. Cercul militar grăniceresc avea 

24 de localităţi şi aproximativ 9000 de oameni. Dintre acestea, 15 au intrat 

apoi în graniţele comitatului Arad, având un efectiv de 7525 persoane 30 . 

24 O milă terestră austriacă avea 7585 m. Cf. Johann Jakob Ehrler, Banatul de la origini până acum 

(1774), ediţie îngrijită de Costin Feneşan şi Volker Wollmann, Timişoara, 2000, p. 31. 

25 Îndrumător în Arhivele Statului. Judeţul Arad, vol. I, Bucureşti, 1974, p. 30. Un iugăr avea în epocă 

0,575 ha. Cf. Johann Jakob Ehrler, op. cit., p. 31. 

26 Eugen Glück, „Mişcarea lui Petru Seghedinaţ din zona Mureşului de Jos (1735)”, în Modele de 

convieţuire în Europa Centrală şi de Est, Arad, 2000, pp. 217-233; Ottó Lakátos, Arad Tőrtenete, I, 

Arad, 1881, pp. 62-68. 

27 Sándor Márki, op. cit., II, p. 641. 

28 Ottó Lakátos, op. cit., p. 83. 

29 Aradul - Permanenţă în istoria patriei, Arad, 1978, p. 162; Arad. Monografia oraşului de la 

începuturi până în 1989, p. 80. 

30 Gheorghe Ciuhandu, op. cit., p. 65. 

27

Rezistenţa grănicerilor, dar şi întârzierea măsurilor preconizate de 

autorităţi a făcut ca această reîncorporare a localităţilor grănicereşti să se 

realizeze destul de greu. A durat ani de zile până când problema grănicerilor 

s-a rezolvat. Unora li s-a permis să treacă în Banat şi să se încadreze în 

unităţile militare din Caransebeş, alţii se pregăteau să emigreze în Rusia, 

chiar cu riscul de a fi arestaţi şi condamnaţi la muncă silnică pe trei ani. 

Abia la intervenţia ţarinei Elisabeta a Rusiei pe lângă Maria Tereza s-a 

acceptat sosirea unor ofiţeri ruşi în Arad, care aveau rolul de a organiza 

plecarea grănicerilor. Cei care au rămas pe loc erau probabil agricultori cu 

casă şi pământ, acceptând cu greu să-şi părăsească vatra. Ofiţerii de carieră 

au avut un statut aparte, în sensul că autorităţile au acceptat să le dea titlul 

de nobil, însă fără drept de cârciumărit şi măcelărit, iar restul ofiţerilor şi 

subofiţerilor au primit câte o sesie iobăgească. Până în 1752 zona 

grănicerească a fost practic desfiinţată, iar marea majoritate a grănicerilor 

care au rămas pe loc au devenit iobagi sau jeleri, cu toate consecinţele 

sociale şi materiale pe care le aducea acest statut 31 . Totuşi, documentele 

atestă activitatea emisarilor ruşi în Arad până în 1760, 32 aceştia continuând 

recrutarea de forţă militară cel mai probabil din rândul foştilor soldaţi. 

Cel mai important transfer de proprietate în favoarea comitatului 

Arad s-a realizat în 1744, când o mare parte din comitatul Zarand – 

respectiv cercurile Ineu cu 78 de sate şi Zarand cu 50 de sate – a trecut în 

componenţa comitatului. Astfel, noua unitate administrativ-teritorială a 

ajuns în 1744 să aibă un număr de 159 aşezări 33 şi o suprafaţă de 

aproximativ 6000 km 2 . 

În concluzie, la mijlocul secolului al XVIII-lea comitatul Arad a 

dobândit o nouă înfăţişare administrativ-teritorială prin integrarea zonei 

grănicereşti şi a celor două cercuri din comitatul Zarand. Astfel, la cele 19 

porţi palatinale ale comitatului Arad s-au adăugat 31 1 / 4 provenite din 

Zarand, iar după desfiinţarea confiniului aşezările au fost incluse în plăşile 

pe teritoriul cărora se găseau, astfel că numărul total al porţilor palatinale a 

ajuns la 58 1 / 34 4 . Subdiviziunile comitatului au fost în număr de patru: 

plasa/cercul Arad, Şiria, Ineu, Zarand. 

Prin reforma administrativă din timpul lui Iosif al II-lea Imperiul 

Habsburgic a fost împărţit în zece unităţi administrative, în noul context 

Aradul fiind integrat districtului Oradea. Moartea împăratului a însemnat şi 

31 Aradul - Permanenţă în istoria patriei, p. 163. 

32 Arad. Monografia oraşului de la începuturi până în 1989, Arad, 1999, p. 80. 

33 Sándor Márki, op. cit., II, p. 641. Ulterior la cele 159 de aşezări s-au adăugat comunele militarizate. 

34 Aradul - Permanenţă în istoria patriei, p. 190; Sándor Márki, op. cit., II, p. 367. 

28

evocarea reformelor iniţiate de acesta. Implicit s-a revenit la vechile forme 

de organizare administrativ-teritorială, iar în acest context comitatul Arad s- 

a reorganizat în următoarele plăşi: Arad, Ineu, Buteni, Chişineu-Criş, Radna 

şi Pâncota 35 . 

Instituţiile comitatului Arad 

Diversele funcţii în cadrul comitatului erau accesibile doar nobililor. 

Comitele suprem numit de monarh reprezenta în fond puterea de stat. Până 

la mijlocul secolului XIX comitele nu trebuia să fie neapărat membru al 

comunităţii nobiliare locale pentru a deţine funcţia şi nu era obligat nici 

măcar să-şi desfăşoare activitatea pe teritoriul unităţii administrativteritoriale 

pe care o conducea. Pe lângă comite se afla totdeauna un 

vicecomite, ales din rândul nobilimii locale. Acesta avea reşedinţa în 

comitat, participa la rezolvarea tuturor problemelor şi tocmai de aceea poate 

fi considerat ca fiind adevăratul conducător al comitatului 36 . 

Adunarea nobililor avea rolul cel mai important din comitat. Aceasta 

era alcătuită din toţi nobilii şi îşi desfăşura lucrările ori de câte ori era 

convocată, în diferite localităţi, deoarece până spre mijlocul secolului al 

XVIII-lea nu a avut un sediu permanent 37 . Competenţele adunării nobililor 

se manifestau în diverse domenii: aplicarea decretelor şi legilor, stabilirea şi 

încasarea impozitelor, alegerea vicecomitelui, încartiruirea armatei, alegerea 

reprezentanţilor în dietă etc. 

Practic, cea mai importantă era Adunarea generală (congregatio 

generalis), care era convocată şi prezidată de comite de două ori pe an în 

condiţii normale, iar în condiţii extraordinare se întrunea ori de câte ori era 

nevoie. Adunarea particulară (congregatio particularis) se întrunea pentru 

cauze mai puţin importante, la dorinţa comitelui sau vicecomitelui. La 

aceasta puteau participa doar o parte a nobililor din comitat 38 . 

Pentru problemele juridice asistăm în secolul XVIII la o diversificare 

şi la o specializare pe probleme a instituţiilor judecătoreşti. Sedes judiciaria, 

prezidată de comite sau vicecomite, era convocată pentru problemele 

judecătoreşti importante care apăreau între nobilii comitatului. În primele 

35 Andrei Caciora, Organizarea teritorial-administrativă, p. 7. Această organizare a rămas în vigoare 

până în 1876 când în urma desfiinţării comitatului Zarand 34 de aşezări aparţinând plăşii Hălmagiu au 

fost alipite comitatului Arad. 

36 Ibidem, p. 8; Îndrumător în Arhivele Statului. Judeţul Arad, vol. I, Bucureşti, 1974, pp. 16-17. 

37 Ibidem. 

38 Nicolae Edroiu, Paul Cernovodeanu (coord.), op. cit., p. 373; Andrei Caciora, „Organizarea 

teritorial-administrativă şi instituţională a comitatelor Arad şi Zarand”, în Culegere de referate. 

Sesiunea 1969, Bucureşti 1971, p. 8; Îndrumător în Arhivele Statului. Judeţul Arad, vol. I, Bucureşti, 

1974, pp. 16-17. 

29

decenii ale secolului al XVIII-lea, odată cu înmulţirea problemelor de ordin 

juridic, aceasta va deveni un organ permanent care se întrunea în şedinţă o 

dată la două săptămâni în ziua de sâmbătă. Sedes judiciaria (sau sedria în 

formă prescurtată) avea în componenţă 2-4 pretori, 10-12 juraţi şi, 

bineînţeles, pe comite şi vicecomite. Competenţele erau cele de primă 

instanţă pentru orice tip de cauză, fie civilă sau penală. În comitatul Arad 

erau însă exceptate de la jurisdicţia sedriei domeniile Pecica şi Pâncota, care 

erau investite cu ius gladii 39 . Din 1779 s-a constituit sedria judiciaria 

subalterna care a avut rolul de a prelua cauzele referitoare la hotărnicii, la 

datorii şi la posesiuni imobiliare 40 . Cauzele orfanale aveau caracteristici 

deosebite şi tocmai de aceea s-a creat o instituţie specializată numită sedria 

orfanală. Dezbaterile erau coordonate de vicecomite, ajutat de 3-6 asesori. 

Sub îndrumarea adunării nobililor funcţiona şi delegaţia pentru 

problemele apelor şi ale drumurilor, care avea în competenţa sa 

supravegherea şi întreţinerea căilor de comunicaţii rutiere şi, evident, 

problemele de ameliorare a cursurilor de apă, în special a râului Mureş 41 . 

Din 1745 până în 1790 a funcţionat în comitatul Arad un Tribunal statarial. 

Acesta se afla sub autoritatea adunării nobililor şi judeca în principal 

crimele contra statului. La nivelul cel mai mic, cauzele de importanţă 

minoră dintre iobagi sau dintre iobagi şi stăpânul lor se judecau, în primă 

instanţă, de către scaunul domenial format din nobili. Hotărârile acestei 

sedria dominale puteau fi rejudecate în caz de apel la sedria urbarialia 42 . 

Ierarhia administrativ-teritorială a comitatului Arad cuprindea plăşile care 

erau împărţite în cercuri, iar acestea în comune. Conducerea plăşilor era 

exercitată la început de juraţi, iar apoi de primpretori ajutaţi de pretori şi alţi 

funcţionari. În schimb comunele erau conduse de primari, care erau ajutaţi 

de juraţi 43 . 

În secolul XVIII politica populaţionistă a Imperiului Habsburgic 

avea nevoie de o evidenţă cât mai aproape de realitate a supuşilor săi. 

Cunoaşterea exactă a numărului supuşilor, a calităţii şi a resurselor lor erau 

necesare pentru previzionarea veniturilor, pentru anularea eventualelor 

disfuncţionalităţi, pentru optimizarea politicii sociale a imperiului. Într-un 

context mai larg, generat de astfel de necesităţi, s-au înfiinţat şi în comitatul 

39 Ibidem. 

40 Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, Istoria Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, 2003, p. 240; Andrei 

Caciora, op. cit., p. 9. 

41 Îndrumător în Arhivele Statului. Judeţul Arad, vol. I, Bucureşti, 1974, p. 18. 

42 Andrei Caciora, op. cit., p. 9. 

43 Ibidem. Vezi şi Nicolae Edroiu, Paul Cernovodeanu (coord.), op. cit., p. 373; Îndrumător în 

Arhivele Statului. Judeţul Arad, p. 18. 

30

Arad comisii pentru efectuarea diverselor conscripţii şi investigaţii 

urbariale, pentru stabilirea impozitelor şi chiar pentru efectuarea 

recensămintelor. Acestea activau pentru o perioadă stabilită şi erau formate 

în principal din funcţionarii comitatului. Dovadă în acest sens sunt 

numeroasele conscripţii făcute de autorităţile locale în secolul al XVIII-lea 

care sunt păstrate la Serviciul Judeţean Arad al Arhivelor Naţionale. 

Aceasta a fost în linii generale organizarea administrativ-teritorială şi 

instituţională a comitatului Arad în secolul al XVIII-lea. Reorganizările 

succesive au ţinut cont atât de nevoile imediate ale imperiului, cât şi de 

necesitatea modernizării structurilor. Aparatul funcţionăresc a asigurat bunul 

mers al instituţiilor administrative, iar rezultatele activităţii acestor 

funcţionari s-au materializat în mii de documente care s-au păstrat până în 

zilele noastre, multe dintre ele aflându-se la Serviciul Judeţean Arad al 

Arhivelor Naţionale. 

31

Preparandia din Arad creatoare de intelectualitate 

românească 

32 

Doru Bogdan 

1. Din istoria intelectualităţii româneşti din Transilvania. 

Consideraţii istoriografice 

Geneza intelectualităţii româneşti, contextul cultural-istoric care a 

generat-o, mediile sociale, din care ea a descins, traseul profesional şi 

funcţiile ei socio-culturale s-au impus în istoriografia românească ca tot 

atâtea teme constante începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, laborios 

investigate şi tratate pe toată durata secolului al XX-lea şi mai comprehensiv 

în baza unui mai extins eşafodaj argumentativ şi ilustrativ în ultimele două 

decenii. Asemenea tendinţe şi preocupări istoriografice sunt cu totul fireşti 

în condiţiile în care în noul climat socio-politic şi cultural românesc au 

dispărut constrângerile politico-ideologice. 

Pentru că instituţia creatoare de intelectualitate şi în spaţiul 

românesc, ca ori, altundeva, a fost şcoala de nivel academic (universitar) ori 

cea de nivel mediu (liceal) vocaţional, pedagogic ori teologic în special, 

cercetarea istorică românească, orientată spre investigarea genezei 

intelectualităţii şi a funcţiilor ei cultural-sociale s-a centrat pe scrierea sau 

rescrierea istoriei învăţământului românesc dintr-o perioadă sau alta, 

respectiv pe istoria instituţiilor şcolare, sau a unor personalităţi care au 

marcat, prin prestigiul lor, devenirea unei şcoli, respectiv a învăţământului 

dintr-o regiune sau chiar la nivel naţional. 

Dacă în perioada regimului comunist, 1948-1989, cercetarea istorică 

afectată fiind de cenzură a fost suferindă aşa încât orizontul cognitiv-istoric 

a cunoscut limite şi constrângeri impuse de imixtiunea politicului şi a 

ideologiei totalitariste, nu mai puţin, a suferit însăşi exegeza istorică ale 

cărei nuanţe, concluzii trebuiau să nu contravină orientărilor ideologice şi 

proiectelor politice şi culturale comuniste. 

Înţelegem astfel de ce, îndată după căderea regimului comunist din 

ţară, în ultimii douăzeci de ani, istoriografia românească a înregistrat şi 

înregistrează un substanţial spor de preocupări în domeniul istoriei 

învăţământului, respectiv a istoriei intelectualităţii. Istoricul de după 

Decembrie`89 eliberat de orice tară ideologică, de orice autocenzură sau 

cenzură adânceşte teme mai vechi ori abordează cu mai multă 

comprehensiune procesul formării intelectualităţii româneşti, lărgind 

considerabil informaţia istorică, arhivistic-documentară şi în consecinţă

premisele unor interpretări istorice cât mai apropiate de adevăr, cât mai 

pertinente. 

Istoria învăţământului românesc din Transilvania şi deci a formării 

intelectualităţii româneşti consemnează reuşite istoriografice cu valoare de 

reper. Din seria bogată a acestora reamintim numele lui Nicolae Iorga, 

Andrei Bârseanu, V. Şotropa, N. Drăgan, Eusebiu Roşca, Onisifor Ghibu, I 

Mateiu, Constantin Pavel, Lucia Protopopescu, Nicolae Albu, N. Brânzeu, 

Bremzay Geza, Iuliu Vuia, Iosif Stanca, Vasile Popeangă, Ed. I. Găvănescu, 

Victor Ţârcovnicu, D. Onciulescu, P. Radu, Mircea Păcurariu, George 

Cipăianu, Iacob Mârza 1 s.m.a. 

1 Nicolae Iorga, Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, 1928.; Nicolae Firu, Date şi 

documente referitoare la istoricul şcolilor române din Bihor, Oradea, 1910; Andrei 

Bârseanu, Istoria şcolalelor centrale române gr.ort. din Braşov, Braşov, 1902; V. Şotropa – 

N. Drăgan, Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud, 1913; Eusebiu Roşca, Monografia 

Institutului seminarial Teologic – Pedagogic „Andreian” al Arhiedieceziei greco-ort. 

Române din Transilvania, Sibiu, 1911; Onisifor Ghibu, Şcoala românească din Ungaria în 

1911, Sibiu, 1912; idem, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria. Dezvoltarea ei 

istorică şi situaţia ei actuală, Bucureşti, 1915 (publicată sub pseudonimul Dr. G. Sima); 

Nic. Brânzeu, Şcolalele din Blaj. Studiu istoric, Sibiu, 1898; Bremzay Geza, Lista 

transilvănenilor, bănăţenilor, bucovinenilor, moldovenilor, muntenilor şi macedoromânilor 

promovaţi doctori la facultatea de medicină Târnava şi Budapesta de la înfiinţarea ei până 

la 1894-1895, Cluj, 1938.; Iuliu Vuia, Şcoalele româneşti bănăţene în secolul al XVIII lea, 

Orăştie, 1896; Fragmente din istoricul pedagogicului ortodox român din Arad, Panciova, 

1887.; Iosif Stanca, Şcoala românească şi învăţătorul român în lumina adevărată, Arad, 

1911; Constantin Pavel, Istoria Şcoalelor din Beiuş, Beiuş, 1928; Vasile Popeangă, Ed. 

Găvănescu, V. Ţârcovnicu, Preparandia din Arad, Bucureşti, 1964; V. Popeangă, Un secol 

de activitate şcolară în părţile Aradului, Arad, 1974; Idem, Şcoala românească din părţile 

Aradului la mijlocul secolului XIX. 1821-1867, Arad, 1979, V. Popeangă, Şcoala 

românească din părţile Aradului între 1867-1918, Arad, 1976; Idem, Şcoala românească 

din Transilvania în perioada, 1867-1918 şi lupta ei pentru unire, Bucureşti, 1974; Victor 

Ţârcovnicu, Istoria învăţământului din Banat până la anul 1800, Bucureşti, 1978; Idem, 

Contribuţii la istoria învăţământului din Banat 1780-1918, Bucureşti 1970; D. Onciulescu, 

P. Radu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800, Ed. Litera, 

Bucureşti, 1977; Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din 

Transilvania, 1774-1805, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, Nicolae Albu, 

Istoria Şcolilor Româneşti din Transilvania între 1800-1867, Bucureşti, 1971 Mircea 

Păcurariu, 200 de ani de învăţământ telogic la Sibiu 1786-1986, Sibiu, 1986; George 

Cipăianu, Stipendii acordate familiei Mocioni în formarea intelectualităţii româneşti între 

1866-1870 în: „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, Cluj-Napoca, 1979, pp.429- 

446; Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune (Şcolile din Blaj în vremea renaşterii naţionale), Cluj- 

Napoca, 1987; Bolovan Ioan, Cultură şi societate în Transilvania în a doua jumătate a 

secolului al XIX lea: exemplul Asociaţiei naţionale arădene pentru cultura poprului român, 

în: „Ziridava”, XV-XVI, 1987, Idem, Contribuţii privind geneza Asociaţinunii naţionale 

arădene pentru cultura poporului român, în: „Acta Musei Napocensis”, nr. 22-23, 1985- 

1986, Viorel Faur, Ioan Fleisz, Studenţi români la academia de dpret de la Oradea (1850- 

33

Ultimele două decenii în spaţiul istoriografiei formării 

intelectualităţii româneşti au adus contribuţii substanţiale, de referinţă în 

domeniu, rod al unui constant şi pasionant travaliu investigator şi 

hermeneutic. Cărţi, studii şi articole bine şi bogat fundamentate documentar, 

dublate de o analiză istorică pertinentă au îmbogăţit sensibil literatura din 

domeniu, semnate fiind de Nicolae Bocşan, Cornel Sigmirean, Remus 

Câmpeanu, Pavel Aurel, Ioan Chioreanu, Stelian Mândruţ, Cornel Clepea, 

Dănuţ Pop, Ureche Lazăr, Viorel Faur, Fleisz Ioan, Năstasă Lucian, Pavel 

Vesa, Ionel Bota, Stelean Ioan Boia 2 s.a. 

1918), în: „Crisia”, XVII, 1987; Ion Goergescu, Fundaţia „Emanuil Gojdu” în sprijinul 

studenţilor şi elevilor români din Austro-Ungaria, în: „Mitropolia Ardealului”, XVII, nr. 7- 

8, iulie-august, 1972. 

2 Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria Iluminismului în Banat, Ed Facla, Timişoara, 1986; 

Nicolae Bocşan, Nicolae Bărbuţă, Contribuţii la formarea elitelor economice româneşti. 

Studenţii din România şi Transilvania la Institutul Superior de Comerţ din Anvers (1868- 

1914), în: „Itinerarii istoriografice. Profesorul Leonid Boicu la împlinirea vârstei de 65 de 

ani”. Coord Gabriel Bădărău, Iaşi, 1996; Cornel Sigmireanu, Istoria formării 

intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, 2002; 

Idem, Rolul fondurilor de stipendii în formarea intelectualităţii româneşti din Transilvania 

în perioada iluminismului, în: „De la Umanism la iluminism”, sub redacţia Dr. Ioan 

Chiorean, Tg. Mureş, 1994; Idem Românii din învăţământul superior din Transilvania şi 

Ungaria în anii 1900-1918, în: „Sabin Manuilă, Istorie şi demografie. Studii privind 

societatea românească între sec XVI-XIX, Cluj-Napoca, 1995, Idem, Românii de la 

Universitatea din Budapesta (1900-1919). Doctori în ştiinţe, în: „Banatica”, , II, 13/1995; 

Idem, Contribuţii la studierea frecventării universităţilor europene de către tinerii români 

ardeleni în a doua jumătate a sec. XIX şi în primele decenii ale sec. XX, în: „Interferenţe 

istorice şi culturale româno-europene”, coord. Grigore Ploieşteanu, Târgu-Mureş, 1996; 

Idem, Studenţi români la Politehnica de la Budapesta (1871-1919), în: „Revista Bistriţei”, 

X-XI, 1996-1997; idem, Bursieri Gojdu. Destine politice şi culturale, în: „Simpozion”. 

Comunicările celui de-al XII lea simpozion al cercetătorilor români din Ungaria, Giula, 

2003; Sigmirean Cornel, Pavel Aurel, Fundaţia „Gojdu”.1870-2001, Târgu-Mureş, 2002, 

Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVII-lea, Presa 

Universitară Clujeană, 1999; Idem, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII, 

Presa Universitară Clujeană, 2000 Ioan Chiorean, Aspecte privind dinamica 

intelectualităţii juridice din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar, în: 

„Revista Bistriţei”, Muzeul de Istorie Bistriţa, nr.8, 1994; Aspects regardant la dynamique 

et les structures de lìntelectualité didactique de la Transylvanie dans la période dualiste 

austro-hongroise, în: „Transilvania Review”, volume III e, no.2, Cluj-Napoca, 1994, 

Stelian Mândruţ, Studenţi români din Transilvania la Universitatea din Austro-Ungaria şi 

Germania pe anul 1897-1989, în: „Cultură şi societate în epoca modernă”, volum îngrijit de 

Nicolae Bocşan, Nicolae Endroiu, Aurel Răduţiu, Cluj-Napoca,1990; idem, Studenţi din 

România, Transilvania şi Bucovina la Universitatea din Viena (1867-1918), în: „Anuarul 

Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Târgu-Mureş, I, 1998; Idem, 

Învăţământul juridic şi agronomic din Transilvania în epoca dualismului austro-ungar, în: 

„Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, Cluj-Napoca, 1993; Idem, Die 

34

Cercetările ultimilor ani se află, unele, într-o firească continuitate, 

prelungire cu cele cronologic marcate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi 

întreg secolului al XX-lea. Şi totuşi, ele au darul de a reconfigura peisajul 

genezei intelectualităţii româneşti în ritmurile şi dinamica ei specifice, 

recreionând necesarele tangenţe cu istoria altor instituţii, precum istoria 

fundaţiilor (fundaţiunilor) sau a asociaţionismului în variile lui forme: 

cultural, economic, ecleziastic (spiritual-confesional), pedagogic, etc. 

Cercetarea istorică a relevat că pentru spaţiul românesc transilvănean 

intelectualitatea românească în expresia ei confesional-religioasă, 

ecleziastică şi cea laică: juridică, pedagogică specifică sfârşitului de secol 

XVIII şi primele decenii ale secolului al XIX-lea a fost creată în spaţiul 

academic central – european, cu preponderenţă în Universităţile şi Colegiile 

de rang academic din Pesta, Viena, Bratislava, Carlovitz dar şi în 

seminariile teologice şi preparandiile (institutele pedagogice) şcoli de nivel 

mediu, corespondente liceelor de astăzi. 

Preparandiile şi seminariile teologice (şcolile clericale;institutele 

teologice) în spaţiul transilvan au fost formatoare de intelectualitate 

ecleziastică şi pedagogică. Ele au format preoţi şi învăţători care la rândul 

lor, în condiţii anevoioase din punct de vedere material şi al logisticii 

didactice, au creat resursa umană pentru alte trasee şcolar-profesionale care, 

beneficiind de contexte cultural-istorice favorabile precum al unor 

deschideri culturale îngăduite de reformismul instituţional-şcolar terezianiozefinist 

sau franciscan de la sfârşitul secolului XVIII şi început de secol 

XIX au putut deveni studenţi şi deci intelectuali de rang academic. Acestea 

se vor afirma pe tot parcursul secolului al XIX-lea ca reale forţe culturalnaţionale. 

Künstlerische intelectualität in Rumänien und das deutsche kulturmillien. Das Beispiel 

Münchens (1808-1935), în: „Revue Roumanie d`Historie”, 1997, julliet-décembre, 3-4; 

Clepea Cornel, Fundaţii şcolare ale Episcopiei Aradului, în: „Ziridava”, Arad, 1993, 

XVIII; Dănuţ Pop, Aspecte privind învăţământul sălăjan din perioada interbelică (1918- 

1940), în: „Acta Musei Porolissensis”, Muzeul de istorie şi artă, Zalău, 1996, nr.20; Lazăr 

Ureche, Bursierii fondurilor grănicereşti năsăudene în perioada existenţei districtului 

românesc al Năsăudului (1861-1876), în: „Marisia”, IX, 1979; Idem, Fondul şcolar central 

năsăudean şi contribuţia sa la dezvoltarea învăţământului românesc (1861-1918), în 

„Revista Bistriţei”, XV, 1993, Liviu Groza, Fundaţii, testamente şi donaţii ale grănicerilor 

bănăţeni, în: „Studii şi articole de istorie”, LX-LXII (serie nouă), 1993; Lucian Năstasă, 

Instituţii academice şi formare a elitelor din spaţiul românesc, în: „Xenopoliana”, 

Buletinul Fundaţiei Academice „A. D. Xenopol”, Iaşi, IV, 1996; Ionel Bota, Fonduri, 

fundaţiuni şi stipendişti din mediul greco-catolic bănăţean. Districtele cărăşene, Oraviţa, 

Vărădia şi Bocşa, în: „Banatica”, II, 13/1995; Stelean Ioan Boia, Fundaţia „Emanuil 

Gojdu” (1870-1952), „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2006. 

35

Istoriografia învăţământului românesc pune în evidenţă constatarea 

că formarea intelectualităţii româneşti din Banat, Crişana şi părţile ungurene 

din primele decenii ale secolului al XIX-lea a fost opera în principal a trei 

instituţii şcolare româneşti: Preparandia din Arad (1812), Seminarul sau 

şcoala clericală ortodoxă română din Arad (1822) şi Gimnaziul din Beiuş, 

ctitorie şcolară, prin excelenţă, a marelui ierarh Samuil Vulcan (1828). 

Cercetările istorice româneşti cu tematică orientată pe geneza 

intelectualităţii româneşti au evidenţiat, cu temei, teza conform cărora 

intelectualitatea noastră de-a lungul cristalizării şi a afirmării epocii 

moderne şi-a legat destinul ei de însăşi geneza naţiunii şi conştiinţei 

naţionale, ea, intelectualitatea, fiind în egală măsură, laboratorul în care s-au 

ctitorit idealurile şi proiectele cele mai elaborate sub formă programatică ceau 

definit şi au marcat, decisiv, mişcarea de emancipare naţională. 

Deopotrivă, aceleaşi investigaţii istorice au accentuat concluzia cu valoarea 

de adevăr că intelectualitatea românească a reprezentat vehiculul prin care, 

în spaţiul culturii şi civilizaţiei româneşti, au pătruns ideile şi valorile 

liberal-democratice europene, fertilizând, în sens modern, printr-un dialog 

constructiv cu Europa liberală, câmpul cultural-instituţional românesc. 

Intelectualitatea a conferit soliditate segmentului social al 

burgheziei, forţa, cu adevărat modernizatoare a lumii româneşti. 

Intelectualitatea românească, parte activă a burgheziei, devine rezervorul 

principal al elitelor româneşti din a doua jumătate a secolului XIX, aşa încât 

istoria noastră din epoca modernă consemnează prezenţa esenţială a 

burgheziei şi deci a intelectualităţii ca unul din principalii ei vectori. 

Referatul nostru îşi propune să evidenţieze rolul avut de Preparandia 

din Arad în formarea intelectualităţii româneşti în dimensiunea ei laică, 

pedagogică şi ecleziastică 3 . 

2. Formarea şi statutul învăţătorului român din Transilvania, 

Banat şi Crişana de până la 1812 

Apariţia Preparandiei române din Arad începând cu 3/15 noiembrie 

ca cea dintâi şcoală pedagogică în limba română din întreg Imperiul 

Habsburgic a însemnat profesionalizarea într-un mod instituţionalizat a 

slujitorilor învăţământului primar (trivial). Pentru prima dată în istoria 

culturii pedagogice din spaţiul românesc şi din cuprinsul monarhiei 

austriece într-o formă de organizare instituţională, specializată, vocaţională 

3 Istoria Preparandiei, consemnează date şi fapte care pun în evidenţă că timp de 10 ani, 

până la apariţia în 1822 a Institutului clerical ortodox român din Arad, Înalta şcoală 

pedagogică din Arad a pregătit atât învăţători cât şi preoţi. 

36

se pregătesc dascăli investiţi cu misiunea sacră de a creşte tinerimea română 

sub raport intelectual şi moral-axiologic. 

În acest context e firesc să dăm răspunsul la o întrebare legitimă: 

Cum se formau învăţătorii înainte de întemeierea Preparandiei româneşti din 

Arad? Care era statutul intelectual şi socio-profesional al învăţătorului 

român din părţile Banatului, Crişanei şi ale părţilor ungurene? 

Documentele arhivistice păstrate în instituţiile specializate precum şi 

însemnările de pe vechile cărţi sfinte româneşti explorate de cercetători 

pasionaţi precum Dr. Petre Pipoş, Vasile Popeangă, Victor Ţârcovnicu, 

Eduard I. Găvănescu, D. Onciulescu, P. Radu au relevat cu argumente 

starea cultural-şcolară a românilor din veacurile XVII-XIX 4 din părţile 

Banatului, Crişanei şi ale celor ungurene. 

Cu toţii sunt unanimi în a afirma că starea cultural-şcolară a fost mai 

mult decât modestă, precară chiar şi aceasta datorită şi lipsei de şcoli sau a 

unui număr redus de şcoli şi de învăţători. Analfabetismul era o realitate 

care definea înapoierea culturală în egală măsură explica şi starea 

economică a cărei notă generală era sărăcia. 

Primele şcoli au apărut în tinda bisericii, pe lângă mănăstiri fiind 

şcoli parohiale, şcoli mănăstireşti întreţinute de comunităţile locate. Dascălii 

acestora erau numai preoţi, adesea şi diecii (diacul) cantorul şi chiar 

clopotarul bisericii, Dr. Petre Pipoş a avut curajul să afirme că „preotul şi 

dascălul se ocupau de şcoală numai ca o afacere secundară” 5 . 

Pregătirea lor la nivelul secolului al XVII-lea şi prima jumătate a 

secolului al XVIII-lea era foarte sumară încât însăşi procesul de învăţământ 

era orientat cu precădere spre însuşirea cititului, a scrisului şi mai puţin a 

socotitului, cântarea bisericească şi cele 10 porunci. 

Şi totuşi, pentru spaţiul bănăţean izvoarele istorice adeveresc că 

preoţii şi învăţătorii, diecii, copiştii vechilor cărţi – manuscriselor bisericeşti 

pentru mijlocul secolului XVII şi prima jumătate a secolului XVIII erau 

pregătiţi în câteva şcoli cu statut mai aparte. Între care amintim: Şcoala 

Gramaticească de la Caransebeş de nivelul unui gimnaziu inferior, înfiinţat 

în chiliile mănăstirii Sf. Gheorghe de episcopul Partenie (1626-1638) ca o 

4 V. Popeangă, Şcoala Românească din părţile Aradului 1721-1821; V. Popeangă, Ed. I. 

Găvănescu, V. Ţârcovnicu, Preparandia din Arad; V. Ţârcovnicu, D. Onciulescu, P. Radu, 

Contribuţii la istoria învăţământului din Banat de până la 1800. 

5 Serviciul Judeţean Arad al Arhivelor Naţionale, colecţia Dr. Octavian Lupaş, dosar 59, 

1912, fila 10 (în continuare: A. N. Arad...). 

37

eacţiune la propaganda calvină 6 , şcoalele de la Lugoj, şcoalele de pe lângă 

mănăstirile Morava şi Partoş. 

La începuturile secolului XVIII dascălii s-au pregătit în cadrul şcolii 

latine de la Karlowitz înfiinţată în 1731 de către Vichentie Ioanovici Vidac. 

Limba de predare în mai toate aceste tipuri de şcoli din secolul XVII şi 

XVIII a fost limba slavonă, sârbă, latină şi română. Figuri de dascăli care au 

brăzdat începuturile şcolii româneşti din părţile bănăţene şi arădene de la 

sfârşitul secolului XVII şi prima jumătate a secolului XVIII au fost Lazăr 

Petrovici, Gheorghe din satul Iaz de lângă Caransebeş Vasile Loga, 

străbunul viitorului dascăl şi cărturar Constantin Diaconovici Loga, Vasile 

Sturdza Moldoveanul, originar din satul Barboşi (Moldova). Acesta va 

ajunge un mare animator cultural în Crişana, Banat fiind deopotrivă copist, 

zugrav, iconar. El a creat „o şcoală” de discipoli care au activat în spaţiul 

judeţelor Mureş, Someş, Bihor, Arad, Timiş, Severin, Hunedoara 7 . 

Pentru a reconstitui statutul şi aria preocupărilor strict dezvoltate în 

cadrul acestor prea modeste şcoli de dascălii veacurilor trecute (XVII- 

XVIII) din zona Banatului şi prin extensie şi a celorlalte părţi mărginaşe lui 

reproducem relatarea privind activitatea şcolară de la începutul secolului 

XVIII a dascălului preot din Ticvaniu Mare (azi jud. Caraş Severin): „se 

adunau întâi cei 10-12 băieţi în tinda bisericii, apoi venea direct de la câmp, 

îmbrăcat ca şi ceilalţi săteni, dascălul preot (deosebit doar prin barbă şi plete 

lungi). Carte-învăţată de la o mănăstire sau de la antecesorul său, tot ţăran ca 

şi el – nu prea ştia multe, ceva citire, scriere şi treburile bisericeşti. Scotea 

din strană un ceaslov şi din acela le arăta copiilor. Iarna, când era vreme rea, 

dascălul chema copiii la el acasă. Acolo, în cămăruţa cu gutuie rânduite pe 

scrinuri şi cu nuiaua după ele, îi învăţa carte şi omenie. Atâta câtă ştia şi el, 

cât ajungea să iasă din ei cantori, psalţi şi mai târziu preoţi” 8 . Reţinem din 

această mărturie ideea referitoare la pregătirea acestui dascăl făcută, fie pe 

lângă o şcoală mănăstirească, fie pe lângă un alt învăţător şi el modest al 

cărui statut era similar ţăranului. Cu alte cuvinte preot şi învăţător 

deopotrivă putea fi acum 3-4 veacuri chiar şi un ţăran mai deschis la minte, 

cu puţină ştiinţă de carte, stăpân al socotitului şi al cântării bisericeşti. 

Chiar dacă această reconstituire a nivelului de pregătire a dascălului 

precum şi a ariei tematice a preocupărilor lui cu tinerii săi şcolari se 

6 D. Onciulescu, P. Radu, op.cit., p.18. 

7 Vezi despre Vasile Sturdza Moldoveanu la A. Ghidiu, I. Bălan, Monografia 

Caransebeşului, Caransebeş, 1905, p. 185. 

8 După scriitorul Virgil Birou, Năzuinţe şi realizări, Timişoara, 1941 şi D. Onciulescu, P. 

Radu, op. cit.. 

38

datorează unei tradiţii transmisă pe cale orală în satul Ticvaniu Mare, prea 

departe de adevăr, cele reţinute de mentalitatea satului, nu erau. 

Reţinem aşadar, un statut intelectual extrem de modest, de redus al 

vechilor dascăli români şi de aici, în bună parte şi starea neglijentă, marcată 

de sărăcie a lumii satului românesc din aceste părţi. Analfabetismul aproape 

total era una din notele mediului rural bănăţean şi bihorean. Cât despre 

pregătirea metodico-pedagogică a acestor modeşti dascăli putem afirma că 

ea lipsea cu desăvârşire. 

Şcoala românească din părţile Banatului ale Crişanei şi a celor 

ungurene, inerent a fost puternic amprentată de destinul istoric al acestor 

părţi extrem-vestice româneşti, destin aflat la confluenţa unor interese 

politice definite, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, de declinul puterii 

otomane şi ascensiunea Imperiului Habsburgic. În egală măsură, intrarea 

acestor părţi de locuri, ca de altfel a întregii Transilvanii, sub dominaţie 

habsburgică a adus cu sine şi proiecte cultural-spirituale pe lângă cele 

militare de ordin politic-instituţional şi socio-economice care toate vor 

înrâuri, esenţial, destinul naţiunii române. 

Una din direcţiile majore ale politicii vieneze a fost consolidarea 

noului regim instaurat, faptic în jurul anului 1690. Acordarea privilegiilor 

ilirice 9 înfiinţarea regimentelor grănicereşti, unirea cu biserica Romei 

(1700) din punct de vedere imperial ţintea la creşterea ataşamentului 

sârbilor şi a românilor faţă de tron. 

Naţiunile vizate de politica austriacă, în principal, în Transilvania şi 

Banat au fost cea sârbă şi română, aparţinând bisericii greco-reunite. 

Ascensiunea sârbilor din punct de vedere confesional-religios şi 

şcolar pedagogic în baza privilegiilor ilirice în raport cu românii au adus cu 

sine o discriminarea a celor din urmă, lucru demonstrat şi de subordonarea 

în plan ierarhic, religios a românilor faţă de mitropolia sârbă de la 

Karlowitz. Folosirea limbii slavone sau a celei sârbe precum şi a alfabetului 

chirilic şi în bisericile şi şcolile româneşti, consecinţă a dependenţei 

românilor ortodocşi de scaunul de la Karlowitz a antrenat în timp acumulare 

de nemulţumiri, care vor declanşa la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi 

începutul celui următor o viguroasă luptă de emancipare culturală şi 

spirituală la nivelul comunităţii românilor bănăţeni, arădeni, bihoreni şi 

ungureni. 

9 Vezi despre privilegiile ilirice la Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului 

românesc, Editura Facla, Timişoara, 1986, pp. 132-143, şi P. Radu, D. Onciulescu, 

Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800, Bucureşti, 1977, pp. 125-143. 

39

Situaţia şcolară a românilor din aceste teritorii în primele şapte 

decenii ale secolului al XVIII-lea –surprinzător pentru spiritul veacului 

definit de expansiunea luminilor, a liberalismului a rămas la fel de 

dramatică precum în deceniile anterioare. 

Această stare devenise, în însăşi viziunea Curţii de la Viena de 

neacceptat întrucât ea putea expune, însăşi stabilitatea imperiului. 

Autorităţile centrale austriece realizase impasul în care multe naţiuni ce 

compuneau monarhia dominate de analfabetism pot deveni nedorite forţe 

dislocante la nivel statal. Remediul pentru ieşirea din acest grav impas îl 

reprezenta lansarea, în acord cu spiritul timpului a unui proiect cultural, în 

spirit iluminist, centrat pe şcoală-educaţie-luminare. „Învăţătura bună a 

celor tineri-se precizează într-un act imperial-precum Normal-Patentul- iaşte 

rădăcină, şi sămânţă, şi temeiu de tot binele”. De reţinut că scopul 

învăţământului conform proiectului şcolar vienez, terezian era „a da omului 

trebuita cunoştinţă despre ce este dator lui Dumnezeu, domnului ţării şi 

aproapelui său” 10 . 

Proiectul cultural-şcolar conceput şi promovat de administraţia 

tereziană mai apoi iozefinistă a fost definită de câteva acte cu valoare 

normativ-juridică precum Normal-Patentul (20 mai 1771) 11 şi îndeosebi 

celebrul Ratio Educationis (1777). 

Nu pot fi, desigur, neglijate nici rescriptele imperiale iozefiniste din 

1784, 1785 şi 1786 care au completat şi nuanţat în acord cu noile realităţi 

socio-politice carea u traversat imperiul la mijlocul deceniului al IX-lea al 

„secolului luminilor”. 

Proiectul cultural-şcolar vienez, mai cu seamă din a II-a jumătate a 

secolului al XVIII-lea oglindeşte cât se poate de limpede că şcoala devenise 

parte esenţială a proiectului politic imperial. Finalitatea şcolii în viziunea 

Curţii de la Viena ţintea la formarea unor cetăţeni ataşaţi politicii statului, 

credincioşi tronului, cunoscători ai datorinţelor lor de supuşi devotaţi, 

ascultători şi împlinitori ai ordinelor imperiale 12 . 

În pofida faptului că documentele vremii mărturisesc, fără echivoc, 

existenţa unei reţele şcolare româneşti în veacurile XVII-XVIII atât în 

Banat 13 cât şi în părţile Aradului 14 , totuşi acea reţea şcolară nu a răspuns, în 

10 Victor Ţârcovnicu, Istoria învăţământului din Banat până la anul 1800, Editura 

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 69. 

11 Regulamentul naţiunii ilirice partea a X-a, paragraful LXV, Regulae directivae din 1771, 

Patentul şcolar din 1776. 

12 Ibidem, p. 65. 

13 Vezi pe larg la V. Târcovnicu, op. cit., pp. 43-168. 

40

totalitate nevoilor cultural-şcolare, adânc resimţite de românii unor zone 

precum a Ineului sau chiar a Bihorului. Aşa de pildă protopopul Zaharia 

Rotovici din protopopiatul Lunca preciza în raportul său din 12 februarie 

1786 că în acest protopopiat nu există nici o şcoală 15 . De asemenea în cercul 

şcolar Cintei din care „făceau parte 7 comune, şcoală nu exista decât în 

localitatea de reşedinţă şi aceea era slabă 16 . 

Această situaţie îşi găseşte explicaţia şi în atitudinea de rezistenţă 

faţă de politica oficială, rezistenţă datorată factorilor sociali: nobilimea, 

domnii de pământ şi chiar factorilor administrativi locali care dezvoltau 

atitudini de blocare a înfiinţării de şcoli, respectiv de ridicare a edificiilor 

şcolare în cadrul comunităţilor româneşti greco-neunite. 

Constatarea noastră nici pe departe nu poate ignora faptul că politica 

cancelariei vieneze de inspiraţie tereziană şi mai apoi iozefinistă a imprimat 

totuşi, prin legislaţia şcolară sus amintită un netăgăduit impuls şi 

învăţământului în limbile naţionale. În consecinţă, tot documentele 

arhivistice puse în circulaţie în istoriografia românească a ultimilor 50 de 

ani mărturisesc o creştere relativă a numărului de şcoli în zona Banatului, 

Crişanei şi a părţilor ungurene. Lipseau pentru acestea însă învăţători cât 

mai bine pregătiţi. Curtea de la Viena, cu ai săi factorii instituţionali sunt 

preocupaţi de înfiinţarea unor şcoli normale (Normale Schule) care să 

asigure formarea corpului didactic profesionalizat pentru învăţământul 

trivial, în primul rând. Astfel, apar rând pe rând şcolile normale, (adică 

şcolile unde candidaţii de învăţători îşi însuşeau metodele, normele de 

predare) de la Viena, Bratislava, Timişoara. 

În oraşul de pe Bega această şcoală cu limba de predare germană s-a 

înfiinţat în 1776. În cadrul politicii de constructivism pedagogic instituţional 

derulat în spaţiul imperiului un rol covârşitor l-au avut câteva personalităţi 

marcante ale pedagogiei epocii precum marii pedagogi Iohann Felbiger - 

organizatorul şi ctitorul proiectelor reformatoare pedagogice din imperiu şi 

deci şi în aria cultural şcolară banato-crişană, Daniil Marginai Lazarini, 

Teodor Iancovici de Mirievo, Adam Mrazovici, Vasile Nicolici, Grigorie 

Obradovici, A. Vezilici, Simion Maghiar ş.m.a. 

Simptomatică ni se relevă grija ce o manifestă Curtea de la Viena 

inclusiv pentru şcolile româneşti greco-neunite, lucru pe care îl mărturiseşte 

ordonanţa din 1787 a împăratului Iosif al II-lea. În baza acesteia învăţătorii 

ortodocşi neinstruiţi îndeajuns în tainele metodicii şi ale pedagogiei erau 

14 Vezi pe larg la V. Popeangă, Un secol…., pp. 73-198. 

15 A. N. Arad, fond Arhiva Episcopiei Arad, fascicula 1785, doc. 1942, f. 58. 

16 Ibidem, fond Acte şcolare, 1771, f. 35. 

41

chemaţi la cursurile şcolii normale din Timişoara pentru însuşirea şi a limbii 

germane 17 . Literatura de specialitate valorificând surse arhivistice sârbeşti şi 

austriece a pus în lumină prezenţa unor români bănăţeni la Şcoala Normală 

din Viena şi a unui numeros contingent de dascăli la Şcoala Normală din 

Timişoara frecventată în cadrul cursurilor de pregătire din anii 1777, 1778, 

1779 18 . În cadrul cursurilor de la Timişoara s-a impus pentru candidaţii 

români prezenţi la acestea, figura unui dascăl şi cărturar bănăţean celebru în 

vremea sa Mihail Roşu Martinovici. Numele lui este legat şi de al lui 

Dimitrie Ţichindeal căruia el i-a fost dascăl la Timişoara în vremea când 

Ţichindeal se pregătea şi pentru dăscălie. Orizontul său cultural-pedagogic 

bogat - urmând el însuşi cursurile şcolii normale din Viena, cunoscător al 

mai multor limbi: germană, sârbă, slavonă, latină, greacă, italiană, 

maghiară- i-a îngăduit să desfăşoare o activitate importantă pe linia formării 

unor învăţători, cât mai bine aşezaţi pedagogic şi metodic în şcolile 

româneşti greco-neunite 19 . 

Candidaţii români pentru a deveni învăţători în părţile Aradului la 

sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primii ani ai secolului următor au 

frecventat cursurile de normă care s-au desfăşurat la Oradea sub conducerea 

competentă a inspectorului şcolar districtual de atunci A. Vezilici 20 . 

Numărul relativ mare de învăţători care au urmat cursurile de normă din 

cadrul şcolii capitale din Oradea demonstrează receptivitatea şi interesul tot 

mai sporit al celor care erau „învăţători” nu îndeajuns de iniţiaţi în tainele 

metodicii şi ale pedagogiei cât mai ales, al celor care doreau să devină 

slujitori devotaţi ai şcolii româneşti. 

În pofida rezultatelor bune pe care la 1793 le-a constatat însuşi 

inspectorul şcolar orădean G. Tokady la Şcoala Normală din Timişoara în 

reţeaua şcolară românească, documentele arhivistice probează existenţa unor 

şcoli slujite de învăţători care şi-au însuşit dăscălia prin ucenicie pe lângă 

alţi învăţători. 

17 Vezi P. Radu, D. Onciulsescu, op. cit., p. 160. 

18 Ibidem, p. 141. 

19 Vezi despre acest pedagog şi cărturar iluminist român bănăţean la, P. Radu, D. 

Onciulescu, op. cit., passim; Virgil Vintilescu, Consemnări literare. Repere literare 

bănăţene (De la începuturi până la 1880), Editura Vest, Timişoara, 1995, pp. 173-176. 

20 V. Popeangă, Un secol ...., p. 26. 

42

3. Înfiinţarea Preparandiei din Arad între necesitate imperială şi 

ideal naţional 

Una din caracteristicile şcolii româneşti din zona de sud-vest a 

Transilvaniei dela sfârşitul secolului XVIII şi primul deceniu al secolului al 

XIX-lea a fost dată de existenţa unui corp didactic preponderent format din 

preoţi sau fii de preoţi, din dieci, cantori cu un orizont intelectual, cultural 

foarte limitat. De asemenea acel corp dăscălesc era lipsit de o solidă 

pregătire pedagogică şi metodică adecvată. 

Cercetarea istorică de specialitate a ultimelor cinci decenii a 

evidenţiat că mulţi dintre învăţătorii şcolilor româneşti din secolul al XVIIIlea 

erau rezultatul unei formări de tip observativ-imitativ am denumi-o noi, 

întrucât mulţi dascăli ai şcolilor triviale româneşti au învăţat dăscălia 

ucenicind pe lângă alţi dascăli. Cei care doreau să devină învăţători stăteau 

câteva luni, uneori ani 21 , în preajma unor învăţători cu vechime de la care 

primeau un act doveditor (atestat) menit a confirma „practica pedagogică” 

pe care candidatul în cauză o frecventase. Astfel de cazuri le-a evidenţiat, în 

urma unor asidue investigaţii în arhivele sârbe de la Karlowitz Vasile 

Popeangă. Învăţătorii din satele aflate pe Valea Mureşului Inferior sau pe 

valea Crişului Alb, în Ţara Hălmagiului au fost produsul unor astfel de 

forme de pregătire prin ucenicie la şcoala unor învăţători mai cu experienţă. 

Ilustrativ este cazul unui învăţător harnic din epocă, Iosif Popovici 

„învăţător naţional” funcţionând rând pe rând în şcolile din Chelmac, 

Vărădia de Mureş şi Odvoş. El le-a oferit învăţătura dăscăliei mai tinerilor 

Vichentie Popovici din Petriş, Zaharia Popovici din Săvârşin, Ioan Popovici 

din Odvoş, Iosif Leric din Dumbrăviţa şi Stoian Albici din Milova 22 . 

În zona Hălmagiului cel pe care documentele îl consemnează ca 

oferind pregătirea „pentru învăţătura de obşte”, adică a fi învăţător, a fost 

protopopul Hălmagiului Arsenie Popovici. Pe lângă el au ucenicit Gheorghe 

Farcaş şi Ioan Sirca, dieci în Pleşcuţa şi în Ciuci 23 . 

Indiscutabil, asemenea modalitate de formare a învăţătorilor pentru 

sfârşitul veacului luminilor era în contratimp, devenise incompatibilă, cu 

spiritul nou al vremii în domeniile educaţiei, culturii şi îndeosebi, cu 

interesele politice şi culturale ale imperiului. Situaţia mizeră ce definea 

şcoala mai cu seamă a sârbilor şi românilor neuniţi din imperiul habsburgic 

aşa cum, de altfel, o mărturiseau chiar rapoartele şcolare ale unor inspectori 

21 Unii au ucenicit 8 ani (1791-1798), precum Ioan Popovici din Odvoş la învăţătorul Iosif 

Popovici din Vărădia (V. Popeangă, Un secol …., p. 200.). 

22 Ibidem. 

23 Ibidem. 

43

şi directori şcolari din epocă precum cele ale lui Uroş Ştefan Nestorovici din 

1811 24 , devenise o problema sensibilă şi la nivelul Curţii imperiale căreia 

trebuia să i se găsească soluţiile de rezolvare în spiritul vremii. 

Lipsa unor învăţători bine instruiţi pedagogic şi metodic a fost 

asimilată la nivel de autoritate centrală ca o carenţă ce trebuia grabnic 

rezolvată. Soluţia a fost conform proiectului elaborat şi înaintat împăratului 

Francisc I (1792-1835) de către însuşi inspectorul suprem al şcolilor greconeunite 

din imperiu Uroş Ştefan Nestorovici şi anume, înfiinţarea a trei şcoli 

pedagogice: una pentru români, una pentru sârbi şi una pentru greci (adică 

macedo-români). 

Proiectul de instituţionalizare a Preparandiilor ca unicele şcoli 

menite, prin funcţiile şi rosturile lor, să profesionalizeze pe viitorii dascăli, 

învăţători a primit înalta aprobare prin rescriptul imperial din 9 februarie 

1811. 

Geneza Preparandiei din Arad ca şi a celorlalte două din Sânandrei 

pentru sârbi şi din Pesta pentru greci (macedo-români), ca aşezăminte 

şcolare create cu menirea specială de a prepara, de a forma pe viitorii 

învăţători ai şcolilor triviale, mai apoi primare a fost indiscutabil expresia 

unei nevoi acut resimţite şi consimţite de împărat. În egală măsură 

înfiinţarea Preparandiei a fost şi expresia împlinirii unui mare deziderat 

naţional pentru a cărui întrupare istoria acestor naţiuni şi deci şi a celei 

româneşti din părţile Banatului, Crişanei şi a celor ungurene consemnează o 

mişcare culturală deosebit de activă în spiritul Supplexului transilvan 

sigilată aceasta de momentul Recursului majestatic din 29 iunie 1807 dar şi 

de numeroasele acte de bravură militară, de jertfe ale românilor soldaţi în 

armatele imperiale din perioada campaniilor antinapoleoniene. A fost o 

conjuncţie mai mult decât optimă, fericită, pentru români între necesităţile 

imperiale de a solidariza, de a ataşa tot mai mult aceste naţiuni faţă de tronul 

habsburgic, sporindu-i stabilitatea într-o vreme atât de instabilă şi expusă 

unor nedorite perturbaţii şi năzuinţa naţiunii române în expresia ei greconeunită 

de a-şi avea instituţii cultural-spirituale: şcoală şi biserică, clădite pe 

temeiuri naţionale, în spiritul luminilor liberale 25 . Nu putem, în acest 

context, să nu precizăm că iniţiative orientate spre înfiinţarea de şcoli 

Preparandiale, istoria învăţământului din părţile Banatului şi ale Bihorului le 

consemnează încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Aşa de 

24 Vezi despre acest inspector general al şcolilor greco-neunite din Imperiu la noi, referatul 

ştiinţific cu tema: Geneza Preparandiei din Arad în conştiinţa cultural-pedagogică a epocii 

sale. 

25 Ibidem. 

44

pildă, primul director al şcolilor ortodoxe din Banat, românul ardelean 

Daniel Marginai Lazarini în „planul său de organizare şcolară” prevedea pe 

lângă înfiinţarea în fiecare sat a unei şcoli şi înfiinţarea unei şcoli medii 

principale ortodoxe (Hauptschule) la Timişoara pentru pregătirea 

învăţătorilor şi a ucenicilor funcţionari 26 . În egală măsură, istoria 

consemnează şi preocuparea unui alt mare spirit cultural-pedagogic 

românesc Simion Maghiari, născut în 1754 la Hajdudorog, absolvent al 

colegiului Sfânta Barbara din Viena. În calitatea se de inspector al şcolilor 

elementare româneşti unite din Oradea, în iunie 1783 propune înfiinţarea 

unei preparandii care să asigure formarea de învăţători pentru şcolile 

elementare româneşti. De reţinut că în viziunea acestui cărturar iluminist în 

linia marilor confraţi ai săi, luceferii Blajului, viitorii învăţători formaţi în 

preparandie urmau să satisfacă nevoile şcolii româneşti indiferent de 

confesiune 27 . Nu pot fi excluse din ansamblul demersurilor care au punctat 

drumul spre apariţia în Arad a Preparandiei mişcarea complexă a elitei 

româneşti din zonă: învăţători şi preoţi, care au susţinut generos şi cu 

cutezanţă năzuinţa înfiinţării Preparandiei, năzuinţă care a raliat şi poporul 

de jos. Documentele relevă figurile lui George Chirilovici şi Isaia Diacovici 

fervenţi susţinători ai ideii înfiinţării Preparandiei din Arad 28 . 

Cu certitudine, în finalul consideraţiilor privind apariţia Preparandiei 

ca instituţie specializată menită a profesionaliza învăţători pentru şcolile 

româneşti din partea de Vest a României, putem afirma că autorităţile 

imperiale îndrituite a promova proiectul reformator complex şi puternic 

ancorat în viitor elaborat şi tutelat de experimentatul cărturar pedagog Iohan 

Felbiger, au reţinut atenţionarea şi recomandările formulate cu autoritate de 

către marele învăţat pedagog : „Niciodată nu veţi avea şcoli bune dacă 

dascălii nu vor fi instruiţi cum trebuie să predea” 29 . 

Preparandiile şi deci Preparandia din Arad în viziunea ctitorilor lor 

urmau să depăşească toate celelalte forme de „pregătire” a viitorilor 

învăţători: ucenicia pe lângă un învăţător mai experimentat; frecventarea 

cursurilor de normă de la Timişoara sau Oradea, forme care nu mai 

26 Despre Daniel Marginai Lazarini, ca fiu de preot din Mărginenii Făgăraşului, care a 

absolvit şcoala din Blaj şi facultatea de drept din Viena unde a ascultat cursurile 

renumitului învăţat Sonnenfels, vezi P. Radu, D. Onciulescu, op. cit., pp. 130-131. şi notă 

190, p. 148. 

27 Vezi despre Simion Maghiari la L. Gáldi, Simeon Magyar, Ein rumainischer Pionier des 

Josephinischen Schulen reform, Budapest, 1941, p. 9; V. Bolca, Şcoala Normală română 

unită din Oradea, Oradea, 1934, p. 27; 259 şi Vasile Popeangă, Un secol..., pp. 207-209. 

28 Ibidem, şi cap. II din lucrarea noastră „Geneza Preparandiei din Arad”. 

29 Apud, P. Radu, D. Onciulescu, op. cit., p.135. 

45

corespundeau nevoilor pe care le resimţea acut şi şcoala românească greconeunită 

în eforturile ei de modernizare, specifice, tot mai mult secolului 

naţionalităţilor. Preparandia va conferi un nou statut profesional viitorului 

învăţător al cărui orizont cultural-intelectual dublat de o formare psihopedagogică 

şi metodică vor constitui coloana vertebrală a personalităţii, a 

autorităţii sale cultural-pedagogice în lumea şcolii şi culturii româneşti din 

secolul al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea. 

4. Populaţia şcolară a Preparandiei din Arad 

4.1 Accesul în şcoală. Admiterea. Recrutarea elevilor 

Îndată după inaugurarea festivă a şcolii, luni, 4/16 noiembrie 1812 în 

clădirea mică şi scundă, improprie pentru o destinaţie şcolară, aparţinând 

căpitanului oraşului de atunci, Sava Arsici încep cursurile şcolii pedagogice 

din Arad, cu cei 76 de elevi înscrişi şi care după primul examen cvimestrial 

public susţinut în aprilie 1813 au promovat doar 72 de elevi, 6 fiind 

declaraţi repetenţi, siliţi să repete cursul I. 

Pentru cursul început la sfârşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie 

1813 s-au înscris 108 elevi. 30 

În cel de al doilea an şcolar 1813/1814 s-au înscris 55 de elevi. În 

acel moment în şcoală erau peste 200 de elevi repartizaţi pe 3 cursuri 

(clase). Pentru că arhiva iniţială a şcolii la ora actuală nu mai există, fiind, 

din nefericire dispărută 31 , nu putem stabili mediile sociale din care au 

provenit şi nici modalităţile de admitere la Preparandie a candidaţilor de 

învăţători. În schimb putem deduce în baza atestatelor pe care A.N.D.J.A. le 

deţine datate fiind între anii 1819-1850 că şi în primii ani modalitatea de 

admitere la Preparandia din Arad pentru fiecare candidat se făcea în baza 

unui atestat eliberat de învăţătorul naţional (sistematicesc) cum se semna pe 

document şi contrasemnat de preot şi juraţii satului/comunei. În fond, 

atestatul avea puterea unui document prin care comunitatea din care 

provenea candidatul, prin elita ei laică şi ecleziastică, administrativă îşi 

asuma răspunderea morală pentru referinţele pe care le cuprindea atestatul în 

cauză. Atestatul era prezentat corpului profesoral al şcolii care în urma 

analizei decideau în consecinţă. Pe atestatele cercetate de noi şi păstrate la 

A.N.D.J.A., colecţia Ştefan Crişan, dosar 8/1819-1830 am putut constata, 

30 Apud, dr. T. Botiş, dr. A. Sădean, Cei dintâi ani din trecutul şi viaţa Preparandiei…, p. 

62-63. 

31 Arhiva şcolii la anul 1912 exista, întrucât prof. A. Sădean şi T. Botiş au consultat-o 

pentru elaborarea lucrărilor lor prilejuite de sărbătorirea centenarului şcolii. Vremuri grele, 

dramatice aduse de cel de al II-lea Război Mondial au afectat clădirea Palatului Seminarial 

(1885) şi arhiva depozitată, aşa încât, astăzi documentele ne lipsesc cu desăvârşire. 

46

adesea aprobarea înscrisă pe verso a acestor atestate, aprobare înscrisă cu 

numele „admis” şi contrasemnată, prin iscălitură originală de profesorii 

Constantin Diaconovici Loga, Dimitrie Constantinii, Alexandru Gavra şi 

Grigorie Lucacsik, catihetul care l-a înlocuit pe Dimitrie Ţichindeal după 

înlăturarea lui din şcoală de către cercurile înalte ale ierarhiei bisericii sârbe. 

Menţionăm că cele mai multe atestate au fost scrise cu caractere chirilice şi 

ele cuprindeau informaţii cu privire la localitatea de provenienţă a 

candidatului, numele şi prenumele lui şi al părinţilor uneori şi vârsta lui, 

apoi religia, cine l-a botezat şi când. Interesante sunt datele cu privire la 

şcoala pe care a frecventat-o, ce cunoştinţe posedă, dacă frecventează 

biserica şi ce conduită morală are. Nu în ultimul rând atestatele precizează 

dorinţa expresă a candidatului de a deveni învăţător prin înscrierea la 

„Înaltele Şcoale Preparande ale Naţiei Româneşti” înfiinţate la Arad „prin 

îngăduinţa milostivă a împăratului austricesc majestatea Sa Francisc I”. 

Foarte important este că unele atestate precizează şi mediul social 

din care provine candidatul: „fiu de paor” (adică de ţăran) sau fiu de 

învăţător sau preot. De asemenea unele atestate mărturisesc faptul că tatăl 

învăţător sau preot fiind a hotărât ca fiul său să vină la Preparandia din Arad 

„pentru treapta învăţătoriei să se într-armeze” 32 . 

Atestatele în baza cărora candidaţii de învăţători le prezentau 

consensului profesoral al Preparandiei oglindesc în egală măsură şi felul în 

care această şcoală s-a fixat în conştiinţa românească a vremii, respectiv a 

elitei satelor româneşti. Percepţia şcolii pedagogice din Arad la nivelul 

comunităţilor era dintre cele mai pozitive cu putinţă, ea fiind menţionată ca 

Înalta şcoală a naţiunii române. În egală măsură, unele atestate mărturisesc 

lucrarea plină de zel şi jertfă a dascălilor şcolii aşa cum era şi s-a fixat în 

conştiinţa românilor. 

Preparandia era văzută „ca o norocire” a românilor, iar profesorii ei 

ca „luminătorii neamului şi milostivi păstori” 33 . În egală măsură studiul 

atestatelor şcolare pentru accesul în Preparandia din Arad îngăduie şi 

constatări vizând evoluţia limbii române din perspectiva unei exprimări cât 

mai clare ca topică şi vocabular. Edificator în acest sens este atestatul 

eliberat în 15 septembrie 1850 de învăţătorul sistematicesc Pavel Drinca din 

satul Greovaţ din comitatul Caraş-Severin tânărului Petru Ciurcea „fecior de 

paor” care „având aprinsă pofta de a purcede la Arad în Şcoalele 

Preparandiale a (le) Naţiei Româneşti să asculte luminatele învăţături… ca 

32 A. N. Arad, Colecţia Ştefan Crişan, dosar 8/1819-1830, fila 2. 

33 Ibidem, dosar 9, vezi Mihai Şevan, învăţător din Arad, din 6 aprilie, 1828 înaintată 

Consensului literalicesc al Preparandiei. 

47

unui tânăr de toate recomandaţia vrednic, îi dăruim”. Reţinem informaţia 

foarte importantă că venirea acestui tânăr la Preparandia din Arad a fost 

expresia propriei sale dorinţe („pofte”) cu alte cuvinte tânărul Petru Ciurcea 

a simţit chemarea spre profesia de învăţător. Într-adevăr, acest tânăr va 

absolvi Preparandia din Arad în anul 1851-1852, alături de un alt consătean 

de al său Laţco Constantin 34 . 

Intrarea la Preparandia din Arad până către mijlocul secolului al 

XIX-lea nu era condiţionată de vârstă. În consecinţă puteau să se înscrie la 

această şcoală şi candidaţi care erau deja învăţători formaţi în formulele 

specifice secolului XVIII, adică frecventând acele cursuri de normă de la 

Timişoara, Oradea dar şi prin asistenţă pe lângă un învăţător mai 

experimentat. Un exemplu în acest sens îl oferă chiar cazul unui candidat 

precum Moise Gruici din localitatea Ferendia, comitatul Timiş care având 

vârsta de 21 de ani, a stat timp de 2 ani „în sistematicească şcoală” din 

Ferendia (1818-1820) învăţând de la învăţătorul „Petru Popovici cu toată 

acuriţia şi cuviinţa”, arta predării 35 . 

Candidaţii care au venit la Preparandie erau dintre cei mai bine 

pregătiţi absolvenţi ai şcolilor săteşti ori orăşeneşti. Aşa era recomandat prin 

atestatul său candidatul „Ioan Nestorivici, feciorul parohului din Birchiş, 

care în cei 4 ani de şcoală … cel mai de frunte şcolar a fost şi cel mai bine 

clafiţiruit” (clasificat-n.n.) 36 . 

La Preparandie au urmat cursurile candidaţi precum au fost Moise 

Bota (1787-1873), cel care avea 24 de ani la înscriere, aşa încât era mai în 

vârstă decât profesorul său de matematică şi geografie dr. Iosif Iorgovici 

(1792-1821) cu 5 ani. Alţi candidaţi erau chiar şi căsătoriţi. Începând cu 

anul 1867 conform unui anunţ al şcolii semnat de directorul de atunci prof. 

Alexandru Gavra cu data de 31 august 1867 era condiţionată între altele 

înscrierea şi deci admiterea la Preparandia din Arad de următoarele cerinţe: 

să nu fie mai tânăr de 16 ani; să nu se ţină de altă religiune decât cea 

creştină greco-neunită; să prezinte acte medicale pentru starea de sănătate 

din care să rezulte că „este întreg la trup şi sănătos”; să nu absenteze de la 

şcoală, de le prelegeri „căci cel care va rămâne (adică va absenta) de la 

lecţiuni una după alta numai de 3 ori va fi scos de aici” căci se preciza 

categoric „aventurieri aici nu se vor primi”. Reţinem atmosfera de exigenţă, 

şi de disciplină care era în şcoală. Acelaşi document precizează un fapt 

extrem de important şi anume instituirea a mai multor probe pe care 

34 Dr. T. Botiş, Istoria Şcolii Normale…., p. 441. 

35 A. N. Arad, Colecţia Ştefan Crişan, dosarul 8, f. 15. 

36 Ibidem, f. 33. 

48

candidatul trebuia să le promoveze pentru a fi declarat admis. Şi anume: 

„pronunţare corectă, limpede nimerită desfăşurare a ideilor; cântări 

bisericeşti; cetirea românească; scrierea cu litere latine şi chirilice; calculări 

aritmetice; vorbirea în limba maghiară; româneşte tocmai bine să vorbească 

căci învăţăturile aici se propun în limba aceasta” 37 se preciza în document. 

Nu putem menţiona faptul că deşi Preparandia a fost până la 1927 o 

şcoală pedagogică românească confesională greco-neunită, ea a fost 

deschisă şi pentru candidaţi aparţinând altor etnii, e adevărat dacă aceia erau 

de aceeaşi confesiune! Aşa a fost şi cazul candidaţilor preparandiali de 

origine sârbă la care făcea trimitere chiar profesorul Constantin Diaconovici 

Loga în al său Epistolariu românesc … „în această şcoală preparandă 

numai eu singur le propun Românilor şi Sârbilor în amândouă limbi; aceasta 

fac din dorul care-l am cătră luminarea Neamului, pentru bunăstarea 

Patriei” 38 . 

Cursurile Preparandiei din Arad erau cursuri la zi pe toată durata 

existenţei ei, elevii aceştia numindu-se „ordinari”. Şi totuşi în anumiţi ani s- 

au creat un fel de oportunităţi pentru unii dornici de a îmbrăţişa cariera 

didactică atât pentru băieţi cât şi pentru fete. Astfel s-a introdus formula 

cursanţilor privatişti (particulari), care se prezentau doar la examene, 

pregătirea asigurându-şi-o pe cale privată. Istoria şcolii consemnează ca 

primi elevi băieţi privatişti pe anul şcolar 1846-1847 pe Musta Adam care 

era preot de profesie şi pe Alexiu Popovici. Lor le-a urmat în anii 1848- 

1849 Tincovici Constantin, Cristici Ioan şi Savu Simeon pentru 1849-1850, 

Muntean Silvan pentru 1850-1851, Ţica Ilie ca teolog pentru anul şcolar 

1853-1854, Drăghici George şi Ignea Mateiu, 1854-1855, Marinescu Vasilie 

şi Popovici (Popa) Ioan 1856-1857. Această formă de pregătire intermitentă 

pentru învăţători a rămas până în 1922. Pentru tinerele fete o asemenea 

formă de profesionalizare dr. T. Botiş în a sa monumentală Istorie a Şcolii 

Normale… apărută în 1922 o menţionează în anul şcolar 1861-1862 pe 

eleva privatistă Lipovan Amalia. Aceeaşi sursă precizează că pentru prima 

dată un număr de 12 eleve particulare au absolvit Preparandia din Arad în 

anul 1875-1876. 

Chiar dacă această formă de pregătire a deranjat pe candidaţii/elevii 

de la cursurile de zi, descurajându-i pe unii, drept pentru care nu s-a instituit 

o permanentizare a unei astfel de pregătiri, trebuie să precizăm că acei 

învăţători şi acele învăţătoare care au absolvit Preparandia ca şi privatişti 

sau privatiste / particulare s-au afirmat ca nişte dascăli de vocaţie cu o ţinută 

37 Dr. T. Botiş, Istoria Şcolii Normale…., p. 302. 

38 C. D. Loga, Epistolariu Românesc …, Buda, 1841, p. 384. 

49

profesională, morală şi naţională exemplare. Aşa au fost Iovu Cristici 39 din 

Şiria sau învăţătoarea Emilia Lungu Puhalo din Recaş sau Emilia Ciorogariu 

din Pecica. 

Atât atestatele la care am făcut referinţă mai sus cât şi evaluările la 

examenele de absolvire a Preparandiei demonstrează că la această şcoală 

populaţia ei a fost „recrutată” dintre tinerii şcolari cei mai bine pregătiţi cu o 

conduită moral-religioasă ireproşabile şi care ei înşişi doreau să-şi 

împlinească destinul profesând dăscălia. Aşadar mulţi dintre ei simţeau 

chemarea pentru profesia de învăţător/ învăţătoare. Aceste calităţi vor 

deveni premisele care au favorizat un traseu şcolar bun şi foarte bun în 

Preparandie şi mai cu seamă ele explică conduita de devoţiune şi jertfelnicie 

pe care mai toţi învăţătorii formaţi în ambianţa Preparandiei din Arad au 

arătat-o acolo în localităţile şi şcolile unde au funcţionat. Documentele de 

arhivă dar mai cu seamă presa vremii, nu doar din Arad consemnează 

învăţători care prin profesia lor, au făcut un adevărat apostolat şcolar 40 . 

Constatăm, de asemenea, un fenomen interesant din perspectiva 

consolidării statutului intelectualităţii româneşti cu studii medii din părţile 

fostei eparhii a Aradului. Acesta este definit de intrarea la Preparandie a 

unor absolvenţi ai şcolii clericale din Arad înfiinţate în 1 noiembrie 1822 

sau de intrarea la şcoala clericală a unor absolvenţi de Preparandie. 

Menţionăm că mulţi dintre absolvenţii de Preparandie au îmbrăţişat cariera 

preoţească. Însuşi Dimitrie Ţichindeal în a sa lucrare Arătare asupra 

acestor nouă introduse instituturi sholasticeşti preparande indică că „mulţi 

dintre preparanzi se vor şi preoţi” 41 . Şi într-adevăr, până la apariţia şcolii 

clericale din Arad aşa s-a şi întâmplat. 

4.2 Mediile sociale de provenienţă a preparanzilor 

Reconstituirea datelor care vorbesc despre resursa umană şcolară 

care a populat Preparandia din Arad în absenţa arhivei şcolii, respectiv a 

documentelor din anii începuturilor şcolii: rapoarte şcolare, cataloage etc, 

este o tentativă anevoioasă şi chiar imposibilă. Singurele acte care se 

păstrează la A.N.D.J.A. cât de cât edificatoare din perspectiva calităţii 

39 Acest înflăcărat naţionalist care s-a născut în 1829 la Şiria, participând la Marea Adunare 

Naţiobnală de la Blaj din 1848, 3/15 mai, apare înscris unele documente sub numele de 

Iobu (Iovu) Crestici. A decedat în 1867 ucis mişeleşte. Toată averea sa a testat-o pe seama 

Asociaţiunii Naţionale Arădene (Astra). 

40 Presa pedagogică dar şi cea politică sau bisericească oferă mărturii concludente care 

vorbesc spre cinstea lor şi a şcolilor care i-a format de asemenea conduite culturalpedagogice 

la mai toţi învăţătorii din Transilvania, Banat, Satu Mare şi Maramureş. În 

general învăţătorii au fost oamenii jertfei martirice în cultura românească. 

41 D. Ţichindeal, Arătare…, p. 190, T. Botiş, A. Sădean, Cei dintâi ani …, p. 90. 

50

acestei resurse, respectiv a motivaţiilor care explică opţiunea candidaţilor 

pentru o asemenea profesie şi nu în ultimul rând mediul social de 

provenienţă a candidaţilor sunt aşa cum am mai menţionat în colecţia de 

documente „Ştefan Crişan”. În cuprinsul acesteia găsim doar pentru anumite 

perioade de timp cataloage, atestate şi rapoarte şcolare. 

Atestatele la care am făcut referinţă mărturisesc că tinerii ce 

primeau recomandarea în baza căreia îşi depuneau „candidatura” la statutul 

de elev al şcolii erau dintre cei cu potenţial intelectual bun, care au 

frecventat cu rezultate dintre cele mai bune şcoala poporală. În egală 

măsură, aceşti tineri au probat o conduită moral religioasă ireproşabilă atât 

în şcoală cât şi în relaţiile cu comunitatea sătească căreia îi aparţinea. 

Atestatele pe care le primeau tinerii semnate fiind de învăţător şi de preot, 

întărite de primarul şi juraţii satului întruneau atributele unei asumări a 

responsabilităţii satului în faţa Şcolii Preparande din Arad. Tinerii care 

veneau la înalta şcoală pedagogică, în fond, reprezentau comunitatea, cea 

care garanta validitatea celor cuprinse în atestat. Înţelegem de aici 

angajamentul tinerilor preparanzi de a nu decepţiona nu doar pe învăţătorul 

şi preotul satului din care provenea ci în primul rând pe consătenii săi în 

numele cărora i-a fost eliberat atestatul. 

Din conduita elevilor preparanzi arădeni se exprima faptul că ei 

reprezentau în Aradul anilor lor de studii onoarea şi demnitatea comunităţii 

săteşti natale, valori morale pe care ei le-au apărat şi exprimat în şcoala 

arădeană. Aici, odată intraţi, au întâlnit un mediu pedagogic şi intelectual în 

care trona disciplina, ordinea şi pregătirea asiduă pentru profesiunea de 

învăţător. Profesorii întemeietori din prima generaţie: Ţichindeal, C. D. 

Loga, Iosif Iorgovici, Ioan Mihuţ precum şi cei ce i-au urmat au manifestat 

o deosebită grijă faţă de viaţa preparanzilor, urmărindu-le programul, 

pregătirea şi conduita lor, mai cu seamă a acelora care din lipsă de cazare în 

şcoală locuiau în gazdă, adesea în margine de oraş, fiind expuşi la tot felul 

de influenţe care ar fi putut să atenteze la moralitatea lor. 

Exigenţa cerinţelor formulate de profesorii şi autorităţile şcolare ca 

definea ambianţa Preparandiei poate fi uşor dedusă şi din faptul că la 

reîntoarcerea la şcoală din vacanţă a elevilor acestora li se cerea să prezinte 

atestat din partea aceloraşi „instanţe” ale satului privind conduita pe care a 

avut-o preparandul în cauză din punct de vedere moral şi religios. Spre a fi 

mai elocvenţi în aprecierile noastre de mai sus reproducem mai jos două 

tipuri de atestate. Atestatul pentru înscrierea la Preparandie a tânărului 

Moise Teodorovici din Secusigiu. Reproducem textul acestui atestat: 

51

„Testimonium” 

„Arătătorul acestor Moise Teodorovici născut de 18 ani 

mărturisitorul a Dogmelor Bisericii Răsăritului 3 ani învăţăturile după 

pretinsa sistemă cu statornicie le-a cercetat şi tuturor învăţăturilor cu aşa 

sârguinţă au urmat cum între ceilalţi conşcolari ai săi bun (subl. D.B.) au 

fost. Aşişderea de aceea ce se atinge de moraliceasca sa purtare, precum în 

şcoală aşa şi în afară de şcoală totdeauna bună pildă conşcolarilor săi au 

arătat, Carele vrând mai departe învăţăturile şi cunoştinţele cele pentru 

dreapta învăţătoriei de lipsă pre sine să se într-armeze la Aradul-Vechiu 

unde prea Milostiva Împărăţie pentru cultivirea şi luminarea Neamului 

Românesc Şcoli Preparande s-au rădicat, a merge s-au hotărât. 

Drept aceea spre încrezământul tuturor (cu încrederea tuturorn.n.subl. 

D. B.) după diregătoria mea Înalt Pre Preţuitorilor Domni acest 

Testimonium ca unui tânăr de toată recomandaţia vrednic după datorinţa 

diregătoriei meale la cererea lui a-i da n-am întârziat. 

În Secusigi, 29 octombrie 821 

Pavel Lazăr 

sistem (aticesc) învăţătoriu” 42 . 

Este un document care atestă faptul că resursa umană la Preparandia 

din Arad a fost recrutată prin intermediul şi cu garanţia reprezentanţelor 

elitelor locale, intelectuale şi administrative: învăţători, preoţi, primari. Unii 

dintre învăţători sau preoţi care prin semnăturile lor întăreau valoarea de 

adevăr a atestatelor sau a testimoniumurilor au fost ei înşişi absolvenţi ai 

Preparandiei. Şi apoi ei înşişi ştiind conduita profesorilor şcolii şi atmosfera 

ce dăinuia în spaţiul ei nu putea recomanda decât candidaţii care să onoreze 

statutul şcolii. 

Atestatul pe care-l vom reproduce mai jos şi pe care preparandul 

trebuia să-l prezinte profesorului la întoarcerea lui din vacanţă vine să 

confirme că Preparandia „era cu ochii” pe preparanzi şi atunci când aceştia 

se aflau în vacanţe, acasă. Un asemenea atestat de bună purtare pe durata 

vacanţei i-a fost eliberat şi lui Moisi Stanu din Secusigiu. „Eu cel din jos 

scris adeveresc pentru acest tânăr Moisi Stanu lăcuitori din Secusigi în timp 

de acuma fiind în Aradu-Vechiu în şcoala naţionalnică preparand după ce s- 

a slobozit de la Înalţi Cinstiţi Domni Profesori la vacaţie (vacanţă-n.n.) 

având porunca ca iarăşi la a doua curgere atestat de la preot să aducă pentru 

care eu la cererea lui dovedez cum că Biserica cu statornicie au păşit, în 

42 A. N. Arad, Colecţia Ştefan Crişan, dos. 8, f. 27, documentul original scris în limba 

română cu caractere chirilice. 

52

toate celelalte moralitaţuri cu vrednicie au urmat şi tuturor o bună pildă au 

arătat. 

Pentru mai bun încrezământ acest atestat a-i da n-am întârziat. 

În Secusigi, 28 oct. 821 

Constantin Teodorivici 

Paroh în Secusigi.” 43 

Dincolo de orice interpretare a acestor înscrisuri cu valoare 

documentar-şcolară ele erau, în fond acte ce priveau viaţa şi conduita unui 

viitor preparand, respectiv a unui preparand. După cum candidatul în cauză 

ce primea un testat sau testimonium din partea comunităţii prin elita ei, la 

Preparandie, cel în cauză, reprezenta onoarea şi demnitatea acelei 

comunităţi aşa şi prin atestatul pe care i-l solicita şcoala la întoarcerea lui 

din vacanţă, preparandul în cauză când pleca din şcoală trebuia să înţeleagă 

şi să-şi asume noul său statut şcolar dat de faptul că el, în satul său 

reprezintă Preparandia din Arad a cărei onoare şi demnitate trebuia să le 

apere printr-o conduită morală ireproşabilă în raport cu biserica străbună şi 

cu toţi consătenii săi. Tânărul preparand realiza astfel că el are două instanţe 

morale în faţă cărora, prin conduita sa, trebuia să dea seama: prima instanţă 

era comunitatea satului său (familia, biserica, elita locală) şi cea de-a doua 

instanţă, Înalta Şcoală Naţională Preparandială din Arad. 

Mediile sociale din care provenea populaţia şcolară a Preparandiei 

din Arad în marea majoritate a ei era de sorginte ţărănească. Preparanzii 

erau fii de plugari uneori în documentele mai sus invocate fiind denumiţi: 

paori (de la germanul Bauer), sau jeleri sau economi. Un alt mediu social 

economic era al micilor meseriaşi, comercianţi, negustori şi nu în ultimul 

rând al intelectualităţii laice şi ecleziastice (părinţii, învăţători şi preoţi). 

Existenţa în fondul documentar-Colecţia Ştefan Crişan din cadrul 

Direcţiei Judeţene Arad a Arhivelor Naţionale a unui conspect al 

preparanzilor înscrişi în cursul I şi al II-lea al anului şcolar 1849-1850 44 ne 

facilitează, datorită structurii sale, reconfigurarea mediilor socioprofesionale 

de provenienţă a preparanzilor precum şi vârsta avută la 

înscrierea lor. Din acest punct de vedere putem observa că limita minimă de 

vârsta avută a fost de 16 ani în timp ce vârsta maximă a fost de 24 de ani. 

Dintr-un total de 34 elevi înscrişi situaţia era după cum urmează: 

Vârsta 16 17 18 19 20 21 22 24 

elevi ani ani ani ani ani ani ani ani 

Nr elevi 1 8 9 10 2 1 2 1 

43 Ibidem, f. 20. 

44 Ibidem, dos. 12, f. 64. 

53

Predomină elevii cu vârstă relativ mare între 18 şi 24 de ani 26 de 

elevi. Evident că într-o astfel de clasă, neomogenă, din punct de vedere al 

vârstei se înregistrau şi decalaje de conduită intelectuală reflectate, probabil 

şi în rezultatele şcolare. În ceea ce priveşte mediile social-profesionale 

redăm după actul şcolar mai sus amintit situaţia în baza rubricii: „Tata sau 

curatorul starea şi locuinţia lui”. 

Neguţător Paure Învăţător Paroh/ preot Fiscal speculant 

1 20 8 4 1 

Observăm că majoritatea absolută a preparanzilor au descins din 

familii de ţărani. 

De asemenea un număr de 12 elevi au provenit din familii de 

învăţători şi preoţi şi doar doi din familii aparţinând mediului comercialbancar. 

La mijlocul secolului al XIX-lea Preparandia a rămas precum la 

începuturile ei o şcoală deschisă copiilor veniţi din lumea satului, căci 

mediul rural/sătesc întotdeauna a predominat în faţa celui urban. Aşa 

precum însuşi Dimitrie Ţichindeal în opul său Arătare asupra acestor nouă 

sholasticeşti instituturi preparande introduse în Arad, 1813, intuise că 

Preparandia va fi o şcoală „a copiilor săraci ce vor deveni preoţi şi dascăli 

luminaţi”. Aceeaşi idee a subliniat-o, la vremea lui, şi inspectorul şcolar 

suprem şi directorul celor trei Preparandii, Uroş Ştefan Nestorovici, într-un 

raport al său, document cercetat de profesorul Vasile Popeangă în arhivele 

sârbe. Inspectorul vorbea despre provenienţa socială a elevilor Preparandiei 

arădene le arăta şi virtuţile lor remarcabile intelectuale şi volitive, ceea ce 

le-a îngăduit să progreseze, într-un mod surprinzător: „numerosul tineret 

român, adunat acum de la plug la şcoli, în toate cursurile Preparandiei, 

concomitent cu calităţile latente pe care le-a adus cu sine şi care urmau să 

fie scoase la iveală a râvnit atât de mult de la o stare plină de ignoranţă la 

studii care-l înnobilează pe om şi cu atâta perseverenţă încât a făcut un 

progres însemnat cu o uşurinţă foarte mare” 45 . 

4.3 Populaţia şcolară a Preparandiei şi dinamica ei 

În ceea ce priveşte problema dinamicii demografice şcolare sursa ce 

ne ajută în abordarea acesteia este lucrarea monumentală a dr. Teodor Botiş, 

Istoria Şcolii Normale şi a Institutului Teologic ortodox român, apărută în 

1922. Studiul unei asemenea probleme pune în evidenţă şi receptivitatea 

românilor vizavi de o nouă profesie de natură a grăbi modernizarea vieţii 

comunităţilor rurale. Este vorba de un nou segment social-profesional, 

intelectualitatea în dimensiunea ei laică-pedagogică şi ecleziastică. 

45 Apud, V. Popeangă, Un secol …., p. 283. 

54

În baza tabelelor anuale ce cuprind absolvenţii Preparandiei din Arad 

pe durata a 110 ani, începând din 1812 şi până în 1922 putem observa, cu 

claritate, perioade de flux demografic şcolar dar şi de reflux 46 . 

De asemenea, putem reconstitui zona teritorial geografică de 

provenienţă a preparanzilor validându-se astfel teza noastră cu privire la 

caracterul Preparandiei, în sensul că această şcoală a fost prin excelenţă o 

şcoală naţională şi nicidecum una local-regională. Vom observa că 

Preparandia din Arad datorită prestigiului pe care ea şi l-a câştigat, în timp, 

a atras până în 1918 candidaţi şi din spaţiul altor comitate din principatul 

Transilvania precum: Hunedoara, Ciongrad, Alba de Jos, Sibiu, Braşov, 

Cojocna, Sătmar, Sălaj. 

Neîndoielnic, Preparandia din Arad, iniţial a fost populată cu 

preparanzi veniţi din comitatele Arad, Bihor, Cenad, Bichiş şi cele bănăţene 

precum Timiş, Torontal, Caraş-Severin. 

Studiul comparat al datelor cuprinse în monumentala lucrare a dr. 

Teodor Botiş îngăduie câteva constatări. 

Volumul monografic dedicat celor două instituţii şcolare cu rol 

esenţial în crearea intelectualităţii româneşti pedagogice şi ecleziastice în 

principal pentru părţile Banatului, ale Crişanei şi ale celor ungurene, volum 

semnat de dr. Teodor Botiş, în lipsa documentelor de arhivă şcolară, 

reprezintă singurul izvor în funcţie de care putem reconstitui dinamica 

„intrărilor” şi „ieşirilor” la şi de la Preparandie, adică a elevilor înscrişi şi a 

celor care au absolvit-o. 

46 Din Reprezentarea grafică a nr de absolvenţi ai Preparandiei/Institutului Pedagogic - 

Teologic ortodox român din Arad între 1812-1922, se poate observa cu uşurinţă că perioada 

cea mai dinamică, cu creşteri mari de număr de absolvenţi din istoria celor 110 ani a fost 

perioada 1854-1861. În acest răstimp numărul de absolvenţi au oscilat între 65 şi 96. Vârful 

creşterii l-a atins anul 1855-1856 când au absolvit un număr de 96 de preparanzi. În anii 

1854-55: 86 absolvenţi; 1857-58: 85; 1858-59: 77; 1860-61: 65. Explicaţia unei asemenea 

dinamici unice o găsim în faptul că în perioada anilor 1848 -1849, a confruntărilor tragice 

pricinuite de acţiunea militară în forţă a armatei maghiare pentru anexarea Transilvaniei la 

Ungaria, au pierit zeci şi zeci de învăţători de pe teritoriul fostei eparhii a Aradului. S-a 

resimţit astfel cu acuitate nevoia de învăţători în şcolile confesionale româneşti. Acelaşi 

grafic pune în evidenţă şi o perioadă de reflux, de descreştere dramatică a numărului de 

absolvenţi ai Preparandiei aceasta ca şi expresie a faptului că a descrescut în aceeaşi 

manieră înscrierile/intrările la Preparandie, perioada la care facem referinţă şi poate fi 

observată pe grafic între anii 1907-1913. ea coincide cu perioada în care şi-a făcut efectul 

legea Apponyi care prin prevederile ei antinaţionale vis a vis de naţionalităţi desigur că a 

descurajat înscrierile la Preparandie. Această atitudine a fost răspunsul adecvat al românilor 

la politica atotdizolvantă a cercurilor politice maghiare. 

55

100 

90 

80 

70 

60 

50 

40 

30 

20 

10 

0 

Reprezentarea grafică a nr de absolvenţi ai Preparandiei/Institutului 

Pedagogic-Teologic ortodox român din Arad între 1812-1922 

Reprezentarea grafică a nr de absolvenți ai Preparandiei/Institutului Pedagogic-Teologic ortodox român din Arad între 1812-1922 

Count of An: 

814 

814 

815 

816 

817 

818 

819 

820 

821 

822 

823 

824 

825 

826 

827 

828 

829 

830 

831 

832 

833 

834 

835 

836 

837 

838 

839 

840 

841 

842 

843 

844 

845 

846 

847 

848 

850 

851 

852 

853 

854 

855 

856 

857 

858 

859 

860 

861 

862 

863 

864 

865 

866 

867 

868 

869 

870 

871 

872 

873 

874 

875 

876 

877 

878 

879 

880 

881 

882 

883 

884 

885 

886 

887 

888 

889 

890 

891 

892 

893 

894 

895 

896 

897 

898 

899 

900 

901 

902 

903 

904 

905 

906 

907 

908 

909 

910 

911 

912 

913 

914 

915 

916 

56

Volumul acestui distins dascăl şi director întrucât conţine elevii 

absolvenţi de la 1812, respectiv 1822 până în anul 1922, în formulă 

completă, adică toate generaţiile de absolvenţi ai celor două institute pe 

fiecare an în parte, a devenit sursa istorică indispensabilă pentru a putea 

urmări ritmurile, creşterile şi descreşterile în materie de „ieşiri”, respectiv de 

absolvenţi, într-un cuvânt dinamica acestora pe parcursul a 110 ani (1812- 

1922). 

Constatăm astfel că în răstimpul celor 110 ani, Preparandia din Arad 

a avut doar 1 an în care ea şi-a sistat cursurile şi deci n-a avut nici 

absolvenţi. A fost anul şcolar 1848-1849, anul marii încercări dramatice şi 

pentru românii arădeni şi bihoreni datorate convulsiilor, confruntărilor 

militare ce au avut loc în aria oraşului Arad între trupele imperiale staţionate 

în cetatea Aradului şi armatele maghiare. În toiul acestor confruntări 

Preparandia înregistrează primele victime şi chiar pierderi de vieţi. Astfel, 

elevul Tiberiu Tripou din anul (cursul) al II-lea a fost ucis pe stradă în 

timpul luptelor din 8-9 februarie 1849. Nu putem să nu amintim şi faptul că 

unii elevi ai Institutului au fost înrolaţi ca „honvezi” precum Ştefan Albu, 

Florea Orniţia şi Dimitrie Peri. În consecinţa acestor evenimente „Mulţi 

elevi au plecat la vetrele lor părinteşti alţii mai din depărtări rămân în Arad 

unde prin grija profesorului Gavra care a angajat un absolvent de teologie, 

elevii rămaşi au urmat ore de cântare bisericească” 47 . Acestea sunt cauzele 

care explică sistarea cursurilor pe anul şcolar 1848-1849 şi nefinalizarea lor 

cu examen de absolvire. 

Studiul atent al seriilor de absolvenţi ai Preparandiei aşa cum sunt 

prezentate de dr. T. Botiş în cele 84 de pagini (de la pagina 415-499) ne 

rezervă date elocvente cu privire la dinamica demografică şcolară, la ariile 

(zonele) administrativ-geografice din care au parvenit cursanţii 

Preparandiei. 

Aceste date ne prezintă un număr de elevi relativ numeroşi în primii 

ani de activitate ai Preparandiei. Era şi firesc ca înfiinţarea Preparandiei să fi 

avut un impact emoţional, sufletesc benefic în rândul românilor care au luat 

act de acest eveniment prin intermediul elitei intelectuale ecleziastice, care, 

primind ordinul circular al episcopului Aradului Pavel Avacumovici în 27 

octombrie 1812 l-a adus la cunoştinţa enoriaşilor fiecărei parohii din fosta 

eparhie a Aradului de atunci: „…prea sfinţita cesaro-crăiască mărire ca a tot 

prea în Nalt al său gând pentru luminarea şi norocirea Norodului nostru 

cătră sfârşit ai aduce…preamilostiveşte a înştiinţat cum că şcoalele 

47 T. Botiş, op. cit, p.64. 

57

preparanşilor în a treia zi lunii Noiembrie după noul calendariu acestui an 

curg, de bună samă şi neschimbat se vor începe şi să vor dăşchide. 

Drept aceea porunceşte ca şi norodul nostru în biserică despre aceea 

să încunoştinţează … în toate bisericele după Dumnezeiască liturghie cuvânt 

Norodului să să spună … pentru şcoalele preparanşilor…” 48 . 

Documentele de arhivă cercetate de dr. T. Botiş mărturiseau că la 1 

noiembrie 1813/1814 când a început al doilea an şcolar s-au înscris 55 de 

elevi aşa încât populaţia şcolară repartizată pe trei cursuri/clase număra 

peste 200 de elevi. De notat este şi faptul că dintre aceştia la sfârşitul lunii 

martie-începutul lunii aprilie 1813, 108 s-au înscris după susţinerea cu 

succes, în aprilie, a primului examen quiquestrial (la 5 luni). 

Pe de altă parte nu trebuie să surprindă că din cei aproximativ 230 de 

elevi au promovat în august 1815 (ultima serie cu durată de 15 luni) doar 

191 elevi, circa 83%, întrucât exigenţele profesorilor examinatori au rămas 

constante de-a lungul celor 110 ani de activitate. Cu toţii, profesorii şcolii, 

au avut conştiinţa responsabilităţi lor faţă de viitorul neamului românesc 

care va fi încredinţat în „mâinile” dascălilor, învăţătorilor formaţi în 

Preparandie. Aşadar, exigenţa lor viza calitatea, am spune în termenii 

vocabularului actual. 

Dintre aceştia au absolvit în mai 1814 şi în septembrie 1814, 

respectiv mai 1815 un număr de 191 elevi. Deci peste 30 au căzut. 49 

Rezultatul acesta pe de o parte pare surprinzător întrucât competenţele şi 

abilităţile atât cultural-intelectuale, cât mai ales psiho-pedagogice şi 

metodice, nu în ultimul rând exigenţa examinatorilor era stimulată şi de 

natura, felul cum erau organizate examenele pe tot parcursul secolului al 

XIX-lea şi în bună măsură şi în secolul al XX-lea. Examenele erau publice 

cu asistenţa notabilităţilor oraşului respectiv, a comunelor în prezenţa unui 

numeros public, a părinţilor, şi chiar a altor învăţători. Examenele erau 

adevărate evenimente în viaţa şcolii şi a comunităţii. Într-un astfel de 

context şi dascălii şi elevii nu se puteau prezenta oricum. Cerinţele, 

aşteptările erau mari, exigenţa în mod firesc de asemenea. 

Dinamica demografică şcolară a Preparandiei din Arad poate fi 

urmărită în funcţie de anumite momente care i-au brăzdat, semnificativ, 

destinul ei ca instituţie şcolară. În primul rând, poate fi urmărită în funcţie 

de modificările survenite în ceea ce priveşte durata studiilor de 

formare/pregătire a viitorilor învăţători. De asemenea, în funcţie de 

împlinirea unor cifre, rotunde din viaţa ei, respectiv anii 1822 când s-a 

48 Ibidem, pp. 21-22. 

49 Ibidem, pp. 152; 415-417. 

58

împlinit un deceniu de la înfiinţare, 5 decenii în 1862, respectiv 100 de ani 

în 1912. Nu în ultimul rând putem lua ca moment de reper anii 1869 când 

Preparandia trece sub patronajul efectiv al bisericii mamă în urma adoptării 

statutului şagunian, de asemenea anii 1876 când Preparandia se uneşte cu 

Institutul teologic sub denumirea de Institutul Pedagogic Teologic ortodox 

român, având o singură conducere şi un corp profesoral comun ambelor 

şcoli. 

Cercetarea problematicii privind dinamica populaţiei şcolare la 

Preparandia din Arad nu poate fi făcut decât în datele ce privesc ieşirile 

adică numărul de absolvenţi. În ceea ce priveşte intrările din lipsă de 

documente, nici dr. T. Botiş nu le-a putut stabili decât pentru primii 2-3 ani, 

respectiv pentru primele 4 serii/generaţii de intrări şi pe care le-am prezentat 

mai sus. 

Durata şcolarizării la Preparandia din Arad, iniţial era de 15 luni. 

După fiecare cinci luni de activitate elevii urmau să susţină un examen 

semestrial (quiqmestrial) pentru a trece în cursul al II-lea respectiv al III-lea. 

Această durată s-a menţinut până în 1814. Ca urmare a şedinţei consesului 

profesoral al şcolii din 4 iunie 1814 demersurile iniţiate în cadrul ei privind 

ridicarea duratei de studii la 2 ani au dat rezultate. Şi astfel, începând, din 

toamna anului 1814 se înscrie prima generaţie de elevi care va absolvi 2 ani 

de Preparandie, respectiv la sfârşitul anului şcolar 1815/1816. Au absolvit 

un număr de 44 preparanzi 50 . Durata de 2 ani se va menţine până în 1876 

când cele două şcoli „Înalte” ale fostei eparhii arădene: Preparandia şi 

Institutul Teologic se vor unifica într-o nouă structură instituţională: 

Institutul Pedagogic-Teologic ortodox român din Arad. Din acest an, 1876, 

durata studiilor se va ridica la 3 ani şi deopotrivă şi numărul „puterilor”, al 

profesorilor de la 2 la 3 alături de care va fi şi catihetul, adică profesorul de 

religie. 

Din anul 1884 durata studiilor va fi de 4 ani rămânând astfel până la 

Marea Unire. 

În ceea ce priveşte aria teritorial-administrativă din care au provenit 

elevii Preparandiei precizăm că aceasta a fost definită de comitatele: Arad, 

Timiş, Caraş-Severin, Torontal, Bihor, Bichiş şi Cenad. În genere, aceste 

comitate în mare parte erau spaţii încadrabile în plan confesional Eparhiei 

greco-neunite a Aradului. Menţionăm că începând cu anul şcolar 1856-1857 

şi mai apoi până în 1922 aria teritorial administrativă din care vor proveni 

preparanzii arădeni se va lărgi. Astfel între preparanzi vom găsi într-un 

număr relativ mic şi pe cei proveniţi din aria principatului Transilvaniei, 

50 Ibidem, pp. 154; 419-420. 

59

espectiv comitatele Hunedoara (53 elevi), Alba Inferioară (5), Braşov (3), 

Ciongrad (3), Cluj (1), Cojocna (1), Făgăraş (2), Sălaj (1), Sătmar (1), Tuda- 

Arieş (2), Zărand (14). Observăm că cele limitrofe Aradului şi Bihorului 

totuşi au dat un număr mai mare de preparanzi decât comitatele mai 

îndepărtate. 

Urmărind situaţia absolvenţilor din primele 4 serii care au avut 

durata de studii de 15 luni (4/16 noiembrie 1812-august 1814) constatăm că 

în total au absolvit 191 de preparanzi. 

Dăm mai jos tabelul care reflectă totalul de absolvenţi pe comitate. 

Tabel care cuprinde absolvenţii primelor 4 serii/generaţii (cursuri de 15 luni) 

Comitat 

Cursuri 

Primul curs 

de 15 luni. 

Cursul al 

II-lea de 15 

luni. 

Cursul al 

III-lea de 

15 luni. 

Cursul al 

IV-lea de 

15 luni. 

Total 

general 

Arad Bichiş Bihor Caraş- 

Severin 

60 

Comitate 

Cenad Timiş Torontal Fără 

comitat 

22 - - 7 - 31 7 - 67 

15 1 11 10 - 12 9 1 59 

7 1 2 8 2 6 5 - 31 

9 - 1 2 - 16 5 1 34 

Total 

53 2 14 27 2 65 26 2 191 

Dacă iniţial în primii 10 ani, 1812-1822, de activitate a Preparandiei 

aportul comitatului Arad în faţa celor bănăţene este mai redus în ceea ce 

priveşte numărul de absolvenţi, vom constata că predominanţa comitatului 

Timiş cel care a deţinut locul prim din acest punct de vedere, treptat începe 

să scadă. Această constatare va fi ilustrată de o situaţie comparativă 

reportată la ani cu valoare de repere istorice, în viziunea noastră, pentru 

destinul Preparandiei. 

Grafic şi tabel reprezentând dinamica absolvenţilor Preparandiei din 

Arad în anumite perioade importante din destinul şcolii. 

Aradul a crescut de la 78 în 1822 la 459 în 1862 ceea ce reprezintă o 

creştere de mai bine de 6 ori în timp ce Timiş creşte doar de aproape 4 ori, 

adică din 160 în 1812 la 591 în 1862. Dacă raportul dintre Arad şi Timiş era 

de 2,05 în 1822 în favoarea celui din urmă în 1862 a ajuns doar de 1,28. 

Dacă până în 1876 Timişul, singurul comitat dintre cele bănăţene care a 

deţinut poziţia de lider în materie de absolvenţi la Preparandia din Arad, 

începând prin preajma perioadei de sfârşit de secol XIX şi început de secol 

XX, Aradul depăşeşte pentru prima dată Timişul. Numărul absolvenţilor

arădeni era de 963 în timp ce al celor timişeni era de 852. Mai precis, în 

intervalul anilor 1876-1907 numărul absolvenţilor comitatului Arad a 

crescut cu 373 în timp ce al celor din Timiş doar cu 181, ceea ce reprezintă 

o creştere a comitatului Arad faţă de Timiş cu peste 2,01. Această tendinţă 

de creştere a rămas constantă până în 1922 deşi ca raport s-a mai diminuat. 

Un fenomen aproape similar cu cel al Aradului l-au cunoscut şi comitatele 

Torontal şi Caraş-Severin. Şi ele au înregistrat în 1822 un număr relativ mai 

mic de aproape 4 ori Torontalul şi de aproape 2,03 Caraş-Severin în raport 

cu comitatul Timiş. Statistica noastră reflectă că în fiecare dintre perioadele 

menţionate cele două comitate au înregistrat, aproape, constant o creştere, 

chiar dacă nu într-atât de semnificativă, faţă de ele însele, până în 1922. În 

ceea ce priveşte comitatul Bihor dacă în primul curs (prima serie de 

absolvenţi) nu a dat nici un preparand, dacă până în 1822 a dat doar 26 de 

absolvenţi în răstimp de 40 de ani (1822-1862) adică la împlinirea de 50 de 

ani de activitate a Preparandiei prezenţa comitatul Bihor a crescut de 

aproape 5 ori în 1862 faţă de 1822, ceea ce în cifre absolute reprezintă 127 

de elevi faţă de 26 elevi în 1822. Şi acest comitat are o constantă creştere 

până în 1922. Simptomatică este însă creşterea de la 1876-1907, adică de la 

213 absolvenţi la 409, aproape cu de 2 ori mai mult. Până şi comitatul 

Cenad are o constantă creştere de la 1822 la 1922, e adevărat nu mare, dar 

deşi redusă ca număr de la 4 în 1822 la 76 în 1922. Singurul comitat care n- 

a dat constant elevi Preparandiei, în unele perioade chiar deloc, precum între 

1862-1876 şi 1907-1922 a fost comitatul Bichiş. Prezenţa acest comitat pe 

întreaga perioadă de 110 ani numără 42 de absolvenţi. 

1150 

950 

750 

550 

350 

150 

-50 

1812-1822 1812-1862 1812-1869 1812-1876 1812-1907 1812-1912 1812-1922 

Arad 78 459 544 590 963 989 1096 

Bichiş 7 33 33 33 42 42 42 

Bihor 26 127 175 213 409 430 490 

Caraș-Severin 74 475 530 557 619 621 629 

Cenad 4 28 32 35 65 68 76 

Timiş 160 591 640 671 852 858 879 

Torontal 41 138 148 161 247 253 284 

61

4.4 Concluzii privind dinamica populaţiei şcolare 

Constatările pe care ni le îngăduie această analiză comparată cu a 

datelor de mai sus şi care oglindesc creşterile comitatelor evidente chiar 

dacă la nivelul unor comitate nu într-atât de mari le punem în primul rând pe 

creşterea prestigiului şcolii în conştiinţa publică şi nu doar a elitei româneşti 

din comitatele care gravitau în spaţiul Eparhiei Aradului. Mai mult decât 

elocventă, din această perspectivă sunt informaţiile regăsibile în apreciereadeclaraţie 

din 5 ianuarie 1828 a protopopului Zarandului Ioan Şerban 

Popovici. În calitatea sa de director, funcţie pe care i-o conferea cea de 

protopop, în urma unor vizite făcute la şcolile din protopopiatul său, şcoli 

slujite în bună parte de învăţători formaţi la Preparandia din Arad, deci ca 

un cunoscător al unor realităţi şcolare, a subliniat impactul pe care 

Preparandia din Arad în numai 16 ani (1812-1828) l-a avut în realităţile 

socio-culturale, spiritual-şcolare din lumea rurală. „Sunt îndatorat să 

mărturisesc –spunea venerabilul militant naţional, vrednicul însoţitor al lui 

Moise Nicoară la Viena în1815- cum că prin introducerea Şcoalelor 

Preparande din Arad Epoha Prea iubitei Naţii Româneşti s-au câştigat căci 

de atunci nu numai vedem că Dascălii în acelaşi institut crescuţi sunt cu 

mult mai vrednici, mai luminaţi; numai zic căşile Şcoalelor de prin sate, din 

zi în zi se înmulţesc şi se zidesc şi la acestea, din clipită în clipită se adună 

tot mai mulţi ca însuşi preoţimea românească din preparanzi luată la aşa 

treaptă a culturii vine cât singur noi bătrânii ne mirăm de aceasta”. 

„De atunci (adică din 1812-n.n.) mare parte din plugari şi săteni cei 

mai tineri ba şi din locuitorii oraşelor: maistorii şi din alţi oameni au început 

a se lumina cât acum sunt în stare trebile lor cu mult mai mare agerime şi 

isteţime a le purta”. 

Sunt aici subliniate cu claritate meritele şcolii, merite mai mult decât 

benefice pe care le-a adus Preparandia prin învăţătorii formaţi în ambianţa şi 

sub autoritatea ei: creşterea numărului de şcoli la sate; a numărului de noi 

edificii şcolare, creşterea indicelui ştiutorilor de carte. În subtextul acestui 

raport poate fi citit impactul pe care l-a avut lucrarea Dascălilor 

Preparandiei „mult mai vrednici şi mai luminaţi” asupra mentalităţii 

ţărăneşti. Ţăranii dar şi „maistorii” adică meseriaşii satelor conştientizând 

beneficiile cultural-intelectuale ale Preparandiei au susţinut eforturile menite 

a popula spaţiul vechilor aşezări săteşti cu noi instituţii-reper precum şcoala 

şi edificiul ei. Nota de realism a acestui raport nu poate fi pusă la îndoială! 

Sinceritatea şi onestitatea acestui înflăcărat preot naţional surprinde pentru 

că a avut curajul să mărturisească recunoscând un adevăr, şi anume, că 

elevii preparandiali care au îmbrăţişat cariera preoţească vădesc în raport cu 

preoţii mai vârstnici o pregătire teologică dar şi un orizont cultural net 

62

superioare lor. Documentul invocat se constituie ca o probă menită a 

argumenta rolul cultural-istoric al Preparandiei care prin învăţătorii, foştii ei 

absolvenţi, treptat dislocă mentalităţi şi comportamente vechi ale satului 

medieval românesc „ţintuit” parcă în ignoranţă şi sărăcie, într-un imobilism 

anacronic. Prin dascăli, învăţători ajunşi în lumea satelor româneşti din 

părţile extrem vestice sporeşte intelectualitatea românească de astădată în 

dimensiunea ei laică, pedagogică. Aceasta se asociază celei ecleziastice 51 şi 

astfel prin statutul lor intelectual, cultural şi social întregesc grupul relativ 

puţin numeros al elitei româneşti care v-a solidariza poporul de jos în jurul 

şcolii şi al bisericii, al ştiinţei de carte şi în spiritul timpului. 

Treptat, lumea rurală v-a face primii paşi deschizându-se spre un nou 

timp: timpul unor înnoiri care, e adevărat cu greu îşi face locul. Apetitul 

pentru şcoală, pentru carte, în fond, pentru ideea de luminare prind tot mai 

mult rădăcini ca expresie evidentă a înnoirilor. Aceste înnoiri s-au şi prin 

noile tipuri de solidarităţi, de factură modernă din lumea satului românesc, 

solidarităţi detectabile atât pe verticală la nivel elitar, cât şi pe orizontală 

adică solidaritate elită-comunitate. Aceasta din urmă v-a face cu putinţă 

biruinţa ideilor naţionale şi a proiectelor modernizatoare ce stau sub semnul 

naţionalului pe tot parcursul veacului al XIX-lea şi primele două decenii ale 

celui următor. 

În al doilea arând, aceleaşi creşteri a numărului de absolvenţi le 

asociem cu dorinţa şi ea evident tot mai vădit exprimată în mentalitatea 

comunităţii româneşti a acestor părţi de locuri de a avea fii învăţaţi care să 

ocupe un loc cât mai vizibil în sânul ei cu statut de intelectual. Se cunoaşte 

prea bine că dascălul alături de preot în secolul al XIX-lea şi până la 

începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, cel puţin în lumea 

satului era şi erau statusurile socio-profesionale cele mai de onoare, şi deci 

râvnite de copiii capabili de plugari ori meseriaşi şi nu în ultimul rând de 

copiii familiilor de preoţi şi învăţători. De asemenea acest fenomen al 

dinamicii demografice şcolare poate sta în relaţie şi cu potenţialul economic 

al unor familii aflate în apropierea sau la o distanţă mai mare de Arad. Se 

ştie că mijloacele de transport erau mai mult decât modeste (căruţa), care 

pentru mulţi lipseau, siliţi fiind să meargă pe jos zeci şi zeci de kilometri, 

aşa cum în vremea anilor 1860, venerabilul memorandist ce va deveni, 

avocatul Mihai Veliciu din Şepreuş (Chişineu Criş) străbătea pe jos calea 

din satul său natal până la Beiuş, la vestitul gimnaziu la care era înscris. 

Nu în ultimul rând mediatizarea, am spune în termenii de astăzi, a 

Preparandiei din Arad în mijlocul unei comunităţi poate explica aderenţa 

51 N. Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului…., p. 145. 

63

sau inaderenţa la şcoală. Studiul atent, aplicat pe datele statistice ale dr. T. 

Botiş scoate la iveală şi prezenţa mai substanţială a unor localităţi fie ele 

oraşe, fie aşezări săteşti prin numărul de absolvenţi preparandiali şi deci de 

învăţători. 

Tabelul de mai jos redă numărul de absolvenţi ai Preparandiei din 

Arad de la 1812 la 1922 la nivelul unor localităţi care s-au impus prin 

numărul mai mare sau mai mic al absolvenţilor proveniţi din spaţiul lor. 

Comitat/judet comuna/sat Total 

Arad Arad 81 

Arad Pecica 56 

Arad Şiria 47 

Arad Chişineu Criş 31 

Arad Şimand 30 

Arad Şiclău 24 

Arad Comlăuş 23 

Arad Nădab 20 

Arad Buteni 19 

Arad Hălmagiu 18 

Arad Socodor 18 

Arad Pădureni 17 

Arad Sâmbăteni 16 

Arad Micălaca 14 

Arad Semlac 14 

Arad Cherechiu 13 

Arad Ghioroc 13 

Arad Mişca 13 

Arad Covăsînţ 12 

Arad Curtici 12 

Arad Cuvin 12 

Arad Giula-Vărşand 11 

Arad Grăniceri 11 

Arad Mâsca 11 

Arad Pâncota 11 

Arad Şepreuş 11 

Arad Târnova 11 

Arad Almaş 10 

Arad Galşa 10 

Arad Mândruloc 10 

Arad Sintea 10 

Arad Zărand 10 

64

Arad Cicir 9 

Arad Olari 9 

Arad Păuliş 9 

Arad Apateu 8 

Arad Cuied 8 

Arad Găvoşdia 8 

Arad Măderat 8 

Arad Petriş 8 

Arad Şicula 8 

Arad Total 1096 

Bichiş Giula 33 

Bichiş Total 42 

Bihor Oradea Mare 18 

Bihor Beiuş 16 

Bihor Băiţa 11 

Bihor Homorog 11 

Bihor Cefa 9 

Bihor Tămaşda 9 

Bihor Tulca 8 

Bihor Total 490 

Caraş-Severin Maidan 24 

Caraş-Severin Bata 17 

Caraş-Severin Răchita 16 

Caraş-Severin Sinteşti 15 

Caraş-Severin Oraviţa 14 

Caraş-Severin Zorlenţul-Mare 12 

Caraş-Severin Lugoj 10 

Caraş-Severin Reşiţa 10 

Caraş-Severin Cacova 9 

Caraş-Severin Făget 9 

Caraş-Severin Vermeş 8 

Caraş-Severin Total 629 

Cenad Nădlac 32 

Cenad Şeitin 16 

Cenad Cenad 11 

Cenad Bătania 8 

Cenad Total 76 

Hunedoara Total 53 

Timiş Lipova 49 

Timiş Timişoara 38 

Timiş Belinţ 36 

Timiş Petromani 22 

65

Timiş Sân-Mihai 22 

Timiş Sân Nicolaul-Mic 21 

Timiş Secusigiu 21 

Timiş Chişoda 19 

Timiş Voitec 19 

Timiş Giroc 17 

Timiş Felnac 15 

Timiş Jadani 15 

Timiş Fibiş 13 

Timiş Jebel 13 

Timiş Hodoni 12 

Timiş Mehala 12 

Timiş Parţa 12 

Timiş Utvin 12 

Timiş Beregsău 11 

Timiş Şipet 11 

Timiş Alioş 9 

Timiş Buziaş 9 

Timiş Chizătău 9 

Timiş Ghilad 9 

Timiş Murani 9 

Timiş Şag-Timişeni 9 

Timiş Sat Chinez 9 

Timiş Bărăteaz 8 

Timiş Chesinţ 8 

Timiş Obad 8 

Timiş Pădureni-Timiş 8 

Timiş Remetea 8 

Timiş Vărădia 8 

Timiş Total 879 

Torontal Banat-Comloş 32 

Torontal Sân Nicolaul-Mare 27 

Torontal Pesac 18 

Torontal Banloc 12 

Torontal Toracul Mic 12 

Torontal Giulvăz 11 

Torontal Cenadul-sârbesc 10 

Torontal Vălcani 9 

Torontal Nerău 8 

Torontal Total 284 

66

Situaţia statistică îngăduie cu uşurinţă o constatare. Anume aceea că 

adoptarea şi promovarea în 1907 a legii contelui A. Apponyi a antrenat pe 

fondul recrudescenţei măsurilor antinaţionale vizavi de minorităţile din 

Ungaria dualistă o scădere clară a numărului de elevi intraţi şi absolvenţi dar 

la nivelul tuturor comitatelor pentru perioada 1907-1912. 

Iată aşadar în raport cu perioadele de până la 1907 între 1907-1912 a 

crescut nesemnificativ doar cu 26 de elevi pentru Arad, ceea ce reprezintă o 

scădere de 13 ori faţă de perioada 1876-1907. În 1876 Aradul avea 590 

pentru ca în 1907 să ajungă la 963 deci cu 373 absolvenţi în 1907 faţă de 

1876. 

Comitatul Timiş a crescut cu doar 6 elevi în 1912 faţă de 1907, de la 

852 la 858. Faţă de perioada 1876-1907 când s-a înregistrat o creştere de 

181 absolvenţi, creşterea de 6 elevi -1912 reprezintă 1/30 parte. Această 

situaţie de reflux demografic şcolar înregistrată între 1907-1912 

menţinându-se până după război a reprezentat un răspuns românesc la 

provocarea guvernanţilor Ungariei dualiste care au pus în aplicare proiecte 

vizând asimilarea forţată a altor naţionalităţi, aşa cum a fost şi cazul 

românilor transilvăneni. 

La sfârşitul anului şcolar 1921-1922 deci după 110 ani de activitate 

Preparandia din Arad şi lucrarea plină de devotament, dragoste şi jertfă a 

eminenţilor ei profesori a dat un rod bogat şi de calitate. De-a lungul acestei 

perioade de pe băncile acestei şcoli „au ieşit” şi s-au afirmat în spaţiul şcolii, 

culturii şi istoriei româneşti 3682 de absolvenţi 52 marea lor majoritate 

absolută cu foarte puţine excepţii-rămânând învăţători 53 . Aceştia au sporit 

contingentul segmentului intelectualităţii româneşti din Arad, Banat, 

Crişana şi părţile ungurene, segment creat, format, pregătit sub auspiciile şi 

în spiritul Preparandiei din Arad. 

5. Pregătirea învăţătorilor în Preparandia din Arad 

5.1 Caracterul şi misiunea şcolii 

Paginile noastre dedicate problematicii genezei Preparandiei din 

Arad 54 subliniază caracterul acestei şcoli definit de funcţiile şi finalitatea ei. 

Ca şcoală vocaţională Preparandia din Arad a avut de la început menirea de 

a pregăti învăţători. Proiectul şcolar elaborat de inspectorul suprem al 

52 T. Botiş, op. cit., p. 4. 

53 Este foarte adevărat că unii dintre ei au îmbrăţişat cariera preoţească şi chiar de medic. 

Despre acest fenomen vom vorbi mai la vale în subtitlul Formarea formatorilor la 

Preparandia din Arad. 

54 

Vezi referatul Geneza Preparandiei din Arad în conştiinţa cultural-pedagogică 

românească 1812-2002. 

67

şcolilor greco-neunite din Ungaria, Uroş Şt. Nestorovici pleda cu argumente 

pentru asemenea finalitate a celor trei preparandii propuse de el în formarea 

învăţătorilor. 

Cel dintâi istoriograf al şcolii care menţionează funcţia Preparandiei 

de a pregăti dascăli dar şi preoţi luminaţi a fost primul ei director, Dimitrie 

Ţichindeal. În lucrarea sa ce redă istoria înfiinţării şcolii preparandiale din 

Arad, „Arătare despre aceste nouă instituturi sholasticeşti…” apărută în 

1813 la câteva luni de la deschidere şcolii, el precizează cu o notă de 

admiraţie şi entuziasm, de mândrie: 

„Multe veacuri au trecut 

Şi încă aşa Shoală Românii nu au avut 

De aici vor eşi oameni slăviţi, 

Cu bune moravuri împodobiţi 

……………………………….. 

Crescători buni pruncilor ei vor fi 

Mulţi dintrânşii se vor şi preoţii” 

Referindu-se la aşteptările Neamului Românesc Ţichindeal afirma: 

„Numai să vadă el odată 

Ce el de mult aşteaptă 

Preoţii şi Dascălii luminaţi 

Şi pruncii săraci ajutoraţi” 

Descoperim, în fond, în aceste încercări timide de versuri ideea 

potrivit căreia vechii preoţi şi dascăli de până la apariţia Preparandiei nu 

aveau pregătirea cultural, intelectuală, pedagogică şi metodică 

corespunzătoare aşa cum am subliniat şi în paginile anterioare, pentru a 

putea să facă faţă noilor provocări ale timpului ce a stat sub semnul unei 

chemări imperative cu valoare de simbol: „Lumină! Lumină! Mai multă 

Lumină!”. Cel de al doilea dascăl al şcolii preocupat şi el de o prezentare 

istorică foarte sumară a genezei Preparandiei din Arad menţionându-i 

răspicat printr-o definiţie dată într-o manieră personală funcţia acestei şcoli, 

respectiv menirea ei, în celebra sa operă de pionierat în epocă „Epistolariul 

românesc”. „Locul luminării unde se învaţă cei ce vor să se gătească pentru 

treapta Învăţătoriei se numeşte Şcoală Preparandă Pedagoghicescă 

Naţională: Aşa plasă de Şcoală pentru Învăţătorii Româneşci sau deschis la 

Arad iar pentru învăţătorii Sârbeşci la Zombor cu puterea Înălţătoarei 

68

Rezoluţii Purcese: precum una din 13 lea Septembrie Anul 1811 Nro.11093. 

Altă Rezoluţie din 19lea septembrie anul 1812 Nro.10573” 55 . 

Istoria celor aproape două veacuri de existenţă a Preparandiei din 

Arad raportată la menirea şi finalitatea ei esenţială de formare, de pregătire a 

învăţătorilor şi a preoţilor îngăduie o constatare de valoarea unei concluzii 

cu valoare de adevăr incontestabil: Preparandia din Arad şi-a împlinit pe 

deplin misiunea ei cultural-istorică şi pedagogică în viaţa naţiunii române. 

5.2 Premise favorabile 

Pentru ca acest aşezământ şcolar să-şi poată împlini rosturile lui, 

aceeaşi istorie evidenţiază o suită întreagă de factori care au acţionat 

armonic constituindu-se în tot atâtea premise favorizante ce au făcut 

posibilă o asemenea performanţă cultural-pedagogică. Între aceştia 

enumerăm, în primul rând calitatea resurselor umane care au populat şi au 

activat, au trăit cu adevărat menirea şcolii, asumându-şi-o fără rezerve. Ne 

referim la personalul didactic şi evident la elevii şcolii. 

Virtuţile cultural-profesionale ale corpului didactic preparandial 

dublat de cele moral-sufleteşti l-au impus în conştiinţa naţiunii române 

începând de la profesorii întemeietori ai şcolii şi până la urmaşii acestora 

din preajma Marii Uniri şi de după ca pe o adevărată autoritate, cu valoare 

de instanţă moral-culturală de necontestat. Dimitrie Ţichindeal absolvent al 

şcolii teologice şi al cursului de Norme din Timişoara, drept pentru care în 

fiinţa lui s-au îngemănat perfect cele două profesii profetice: preoţia şi 

dăscălia, ca o excepţie pentru toţi colegii lui şi urmaşii lui nu avea o 

formaţie universitară; totuşi el a reprezentat în constelaţia spiritelor alese ale 

neamului românesc din Banatul sfârşitului de veac XVIII şi începutul celui 

următor un nume sonor, alături de figuri măreţe ale lui Pavel Iorgovici, ale 

dascălului său Mihail Roşu Martinovici, Constantin Diaconovici Loga, Ioan 

Mihuţ, dr. Iosif Iorgovici. 

Mai toţi dascălii Preparandiei arădene aveau o formaţie intelectuală 

de ţinută academică rezultat al frecventării unor universităţi şi institute din 

spaţiul central şi sud european: Viena, Pesta, Pojoni, Karlowitz iar mai 

târziu Leipzig, Berlin, Iena. Ţinuta lor intelectuală europeană le conferea 

prestigiul lor şi deopotrivă şcolii. Deşi unii aveau o formaţie juridică precum 

Constantin Diaconovici Loga, Alexandru Gavra ori filozofică precum dr. 

Iosif Iorgovici sau în domeniul medicinii cum a fost Atanasie Şandor; 

această formaţie n-a fost nici pe departe un impediment care să se impieteze 

55 C. D. Loga, Epistolariu românesc pentru aflarea a tot felul de scrisuri ce sunt în viaţa 

societăţii omeneşti la multe întâmplări de lipsă acum întâia oară lucrat de Constantin 

Diaconovici Loga, Buda, 1841, p. 380. 

69

calitatea activităţii lor şi deci formarea învăţătorilor. Dimpotrivă, aceşti 

intelectuali stăpâniţi de pasiune pedagogică, s-au afirmat ca şi veritabili 

dascăli cu vocaţie, impunându-se alături de colegii lor şi integrându-se 

seriilor de profesori ai şcolii care i-au premers, ca tot atâtea repere în 

conştiinţa preparanzilor pe care i-au avut şi care discipoli au perpetuat prin 

muncă stăruitoare eforturile uriaşe pe care dascălii preparandiali le-au făcut 

întru formarea lor intelectuală şi pedagogică. 

Este un adevăr cu valoare de axiomă pentru ţinuta dascălilor din 

Arad că aceştia au fost „înrobiţi” de dorul şi idealul luminării şi al fericirii 

neamului românesc prin şcoală şi educaţie. Ca atare pentru acestea ei şi-au 

jertfit puteri intelectuale şi sufleteşti, fizice chiar adesea şi materiale. Sunt 

demne în acest sens conduitele, profesorilor C. D. Loga care pentru a-şi 

tipări cărţile atât de trebuitoare preparanzilor şi neamului însuşi şi-a pus 

drept garanţie averea sa imobilă, deşi avea familie cu două fete, sau 

atitudinea profesorului Alexandru Gavra care şi-a donat o parte din salariul 

său pentru achiziţia de cărţi necesare bibliotecii şcolii. Să nu mai vorbim de 

munca mai mult decât ostenitoare depusă de Gavra pentru transcrierea 

manuscriselor luceferilor Ardealului Gh. Şincai şi Samuil Micu pe care le 

preţuia ca pe nişte comori ale culturii şi istoriografiei naţionale şi pe care le 

vroia cât mai grabnic intrate în conştiinţa românească. Zecile de nopţi de 

lucru, oboseala acumulată îi vor afecta în cele din urmă vederea. 

Calitatea intelectuală şi umană, morală a preparanzilor amintită în 

paginile prezentului referat şi care i-a impus la nivelul comunităţii 

localităţilor din care proveneau ca pe nişte tineri onorabili, de încredere şi de 

moralitate a reprezentat fără tăgadă o premisă extrem de importantă pentru 

ca Preparandia din Arad să-şi poată împlini misiunea pentru care a apărut, 

ca instituţie cu statut de primat cultural-pedagogic în spaţiul românesc. 

5.3 Conţinutul pregătirii: orizont cultural, valori, idealuri 

naţionale; formaţie psiho-pedagogică şi metodică 

Spiritul de dăruire şi jertfă pentru această şcoală a fost nota comună 

ce a definit atât comportamentul comunităţii pedagogice din şcoală cât şi al 

comunităţii elevilor şcolii. Dascălii, şi acesta a fost meritul lor, au ştiut să 

disemineze în conştiinţa preparanzilor valoarea supremă că ei profesorii şi 

elevii, mai apoi viitorii învăţători sunt cu toţii în slujba naţiunii române. De 

aici spiritul de exigenţă, de principialitate de rigoare, de ordine, de 

intransigenţă de disciplină şi de respect întronate în şcoală de Ţichindeal şi 

cei trei confraţi ai săi şi care a rămas o constantă a şcolii timp de două 

veacuri. Înţelegem astfel, tot din aceste note care au definit atmosfera 

pedagogică din şcoală, grija constantă faţă de destinele elevilor. Acestea au 

fost virtuţi ce vor fi preluate de absolvenţi de la dascălii lor şi vor fi 

70

transferate, prin conduita lor, în spaţiul cultural-pedagogic din şcolile şi 

comunităţile unde vor ajunge să activeze. 

Pe lângă orizontul intelectual-spiritual de largă deschidere culturală 

pe care l-au asimilat în şcoală ca urmare a disciplinelor pe care le-au studiat 

din câmpul celor socio-umane precum: religie, gramatică românească şi stil 

cântare religioasă şi tipic, geografia Ungariei, istoria Ungariei, limba 

germană, limba sârbă, limba maghiară, pe lângă o solidă formaţie psihopedagogică 

şi metodică pe care au asimilat-o de la dascălii lor eminenţi 

precum Ioan Mihuţ, Dimitrie Constantinii, Al. Gavra, At. Şandor, Dr. Lazăr 

Petrovici, dr. Petru Pipoş, Sabin Evuţianu, Teodor Mariş, elevii Preparandiei 

din Arad au preluat şi au învăţat de la dascălii lor un set de valori care au 

definit sub raport axiologic spaţiul instituţiei şcolare arădene conferindu-le 

lor, viitorilor educatori, personalitate şi statut cu valoare modelatoare pentru 

elevii şcolilor primare confesionale şi în egală măsură pentru comunităţile în 

mijlocul cărora şi-au exercitat profesia. 

Între valorile care au definit acel „duh al Preparandiei din Arad” şi 

care a fost temeinicit de primii dascăli ai şcolii, în frunte cu Ţichindeal 

enumerăm: angajamentul deplin în lupta pentru emanciparea culturalspirituală 

a românilor; curajul şi intransigenţa; apărarea spiritului de 

demnitate naţională; solidaritatea naţională între români pe deasupra 

oricăror deosebiri, fie ele şi de ordin confesional; capacitatea de jertfă pentru 

împlinirea dezideratelor emancipării naţionale; încrederea în izbânda luptei 

naţionale. 

Lupta pentru naţionalizarea scaunului episcopal al Aradului iniţiată 

de Dimitrie Ţichindeal, sprijinit din aproape de episcopul Samuil Vulcan de 

la Oradea şi continuată după 1815 de Moise Nicoară; lupta pentru 

românizarea conducerii şcolilor naţionale româneşti declanşată de Paul 

Iorgovici şi autorii celebrului Recurs (Petiţii) Maiestatic din 29 iunie, 1807; 

lupta pentru apărarea caracterului românesc al Preparandiei ameninţată în 

fiinţa ei prin politica de sârbizare şi mai apoi de maghiarizare; lupta pentru 

recunoaşterea limbii române ca limbă liturgică; lupta pentru abandonarea 

grafiei chirilice şi scrierea cu literele „strămoşeşti” latine; lupta pentru 

înfiinţarea la Arad a unui alumneu (internat) pentru elevii preparanzi; lupta 

pentru un Seminar şi pentru o Academie „care trebuie să şi fie” spunea 

Ţichindeal, sunt tot atâtea direcţii care au orientat mental şi comportamental 

corpul didactic preparandial, însuşindu-şi-le în totalitate. Discipolii 

profesorilor şcolii, învăţători şi preoţi 56 le-au asimilat în anii formării lor şi 

56 Între 1812-1822 ca urmare a disciplinelor predate în şcoală de către D. Ţichindeal, C.D. 

Loga şi Grigore Lukacsik: religie: Vechiul şi Noul Testament, cântul religios, tipic, elevii 

71

le-au transferat în rândul comunităţilor locale. Aşa ne explicăm implicarea 

acestora în lupta naţională din deceniile II şi III din secolul al XIX-lea. 

Învăţătorii, în fond, prelungesc în aria locală valorile asimilate în 

Preparandie exportând „duhul” acestei şcoli în cuprinsul satelor şi oraşelor 

din zona Banatului, a Aradului şi Bihorului. Elocvente sunt însăşi cuvintele 

lui Dimitrie Ţichindeal exprimate într-o scrisoare din 6/18 iunie 1814 

adresată episcopului Samuil Vulcan şi în cuprinsul căreia Ţichindeal 

precizează că el şi-a crescut elevii săi în „duhul românesc”. „60 de 

preparanzi acum la lume învăţători din institutumul nostru cu duhul 

românesc (subl. n.)- în numele Domnului am slobozit şi peste trei luni iarăşi 

atâţia se vor slobozi, de la care am nădejde că va avea împărăţia mare 

interes, puindu-le în cap la toţi vlădică de român să ceară…. 57 ” (subl. a.). 

Idealurile şi valorile de esenţă naţională descinse din ideile noi, de 

factură iluministă, liberal-democratice ce cuceriseră teren tot mai mare în 

Europa au ajuns să se instaleze tot mai bine şi în mentalitatea şi conştiinţa 

românească din părţile Banatului, ale Aradului şi ale Crişanei. şi aceasta a 

fost şi opera Preparandiei arădene 58 care prelungeşte în fond spiritul 

Supplexului ardelean în aria locală, imprimându-i, evident, note specifice 

dar preluând în bună parte eşafodajul argumentativ al Supplexului 59 . 

Proiectul cultural elaborat de Ţichindeal şi generaţia sa de militanţi 

naţionali, prezentat mai sus, va fi dezvoltat şi difuzat în rândul atâtor 

generaţii de preparanzi de către profesorii şcolii: Dimitrie Constantinii, Al. 

Gavra, Constantin Ioanovici, Vincenţiu Babeş , At. Şandor, Ioan Russu, 

Lazăr Petrovici, Dr, Petre Pipoş, Teodor Ciontea, Roman Ciorogariu, Ioan 

Petranu, Augustin Hamsea, Sabin Evuţianu şi Dr. Iosif Olariu, încât cu toţii, 

cadre didactice şi elevi, respectiv învăţători au trăit în spiritul aceloraşi 

valori şi idealuri naţionale. Acestea sunt temeiurile în baza cărora cu toţii se 

simţeau ca aparţinând unei singure Familii spiritual-culturale definită de 

Preparandia din Arad ca şcoală a demnităţii naţionale, tutelată de spiritul 

„generaţiei eroice de dascăli”. Simptomatic pentru afirmaţia noastră sunt 

cuvintele profesorului de limbă şi literatură română dr. Avram Sădean 

rostite adesea în faţa elevilor săi: „Ţichindeal trăieşte!” le spunea el 

şcolii având o pregătire teologică, psiho-pedagogică suficient de bună au îmbrăţişat şi 

carieră preoţească. Din anul 1822 când în Arad se va înfiinţa Seminarul Teologic Ortodox 

Român cariera preoţească va fi asigurată de această nouă instituţie şcolară. 

57 Apud, Iosif Vulcan, Dimitrie Ţichindeal, Buc, 1893, p. 90; 350. 

58 Nicolae Bocşan, op.cit., p. 329. 

59 Ibidem, p. 331. 

72

preparanzilor 60 . Şi tot profesorul Avram Sădean, încă din aprilie 1914 le 

vorbea elevilor săi de un război mare ce va veni şi de făurirea României 

Mari, ale cărei hotare le arăta adesea la hartă 61 . Sunt acestea dovezi 

grăitoare ale educaţiei în spirit naţional în care au fost formate generaţii de 

învăţători la Preparandia din Arad. Credinţa în Unirea cea Mare proiectată 

de Ţichindeal încă din 1814 în Chemarea sa imperativă adresată „Măritei 

Naţii daco-româneşti” a fost una din valorile care au definit conştiinţa 

cultural-istorică a învăţătorimii româneşti. Cu temei afirma Nicolae Bocşan 

că „Preparandia din Arad a contribuit la difuzarea ideii naţionale în părţile 

vestice prin învăţătorii formaţi în spiritul acestei idei 62 ”. 

5.4 Factori blocanţi în activitatea Preparandiei 

Nu putem însă să nu precizăm că activitatea de formare a 

învăţătorilor în cadrul Preparandiei din Arad a avut şi obstacole, unele foarte 

primejdioase. Începând de la edificiul inadecvat în care şcoala a stat mai 

bine de 6 decenii din 1812 până în 1876, în casa primarului de atunci al 

Aradului Sava Arsici, insalubră, plină de igrasie şi neîncăpătoare de care se 

plângea adesea Dimitrie Ţichindeal şi Alexandru Gavra îndată după 

preluarea funcţiei de director în 1865 63 , mergând apoi la salariile foarte 

modeste ale profesorilor şi continuând cu lipsa de manuale pentru elevi; de 

la lipsa unui internat (alumneu) care să-i găzduiască pe preparanzi marcaţi 

de griji materiale prea mari şi până la starea sănătăţii precare din cauza 

climatului insalubru din sălile de clasă avem astfel reactualizate, pe scurt, 

datele care au împietat, în unele momente activitatea laborioasă a dascălilor 

şi elevilor lor. Nu în ultimul rând, în seria factorilor perturbatori pentru 

activitatea Preparandiei trebuie amintită şi politica subversivă a cercurilor 

clericale sârbe, în frunte cu mitropolitul Şt. Stratimirovici, care abuzând de 

privilegiile illirice nu a văzut cu ochi buni nici înfiinţarea Preparandiei, nici 

activitatea ei şi a profesorilor ei, în special a lui Ţichindeal şi C. D. Loga 64 . 

O conduită mai agresivă o manifestă cercurile politice şi guvernamentale ale 

Ungariei dualiste care după 1867 dezvoltă proiecte tot mai evidente de 

60 Profesorul Avram Sădean a predat limba şi literatura română. Împreună cu colegul său 

Dr. Teodor Botiş, cunoscând foarte bine istoria şcolii, întemeiat pe documente cercetate de 

el în arhivele din Viena, le-a vorbit de personalitatea acestei instituţii şcolare, de dascălii ei 

şi desigur de Dimitrie Ţichindeal. Prin acestea el, împreună cu colegii săi de generaţie au 

clădit în mintea şi inima elevilor cultul faţă de şcoală şi faţă de Dimitrie Ţichindeal. Şcoala 

însă l-a pierdut prea devreme murind pe frontul din Galiţia în 18 oct. 1914. 

61 Reuniunea Învăţătorilor din Arad, XI, nr. 11-12, nov-dec, 1914, p. 270. 

62 Nicolae Bocşan, op. cit., p. 329. 

63 Dr. T. Botiş şi Avram Sădean, Cei dintâi ani din vieaţa Preparandiei…., pp. 95-100. 

64 Dr. T. Botiş, Pagini din istoria dezrobirii, în: „Triumful ortodoxiei la Arad”, Arad, 1929, 

pp. 162-188. 

73

maghiarizare a naţionalităţilor trăitoare în Ungaria. Momentul de apogeu al 

acestei politici îl reprezintă anul 1907 când a fost adoptată şi pusă în 

aplicare Legea Instrucţiunii ce purta numele ministrului, contele A. 

Apponyi. S-a schimbat planul de învăţământ într-o manieră surprinzătoare 

în sensul că limbii maghiare i s-au conferit în cadrul Preparandiei din Arad 

5 ore/ săpt. faţă de 2 câte erau înainte de intrarea în vigoare a lrgii. Mai mult 

decât atât s-a impus ca candidaţilor la admiterea în Preparandie -şcoală 

românească – ca şi o condiţie eliminatorie cunoaşterea limbii maghiare, iar 

absolvenţilor la examenul de finalizare a studiilor preparandiale li s-a cerut, 

cu caracter de obligativitate examinare din limba maghiară. Testimoniul 

(Certificatul) de absolvire a Preparandiei nu avea nici o valabilitate dacă 

candidatul nu a promovat examenul la limba maghiară 65 . 

În pofida acestor blocaje apărute în viaţa Preparandiei instituţia 

datorită corpului ei didactic de excelentă calitate şi deopotrivă elevilor ei şia 

afirmat constant prestigiul şi personalitatea cultural-istorică cu rol de 

cetate apărătoare a sufletului românesc. 

5.5 Conduita învăţătorilor, calitatea pregătirii lor. Aprecieri la 

adresa lor 

Despre conduita dascălilor dar mai cu seamă a preparanzilor, a 

învăţătorilor vorbesc o mulţime de rapoarte şi de aprecieri ale autorităţilor 

şcolare operate acestea cu prilejul examenelor susţinute de preparanzi sau de 

şcolarii claselor conduse de învăţătorii şcolilor confesionale. Mărturie ne 

este, în acest sens aprecierea inspectorului şcolar Uroş Nestorovici care 

asistând la primul examen public semestrial din aprilie 1813 laudă atât pe 

profesori cât şi pe preparanzi pentru răspunsurile şi conduita acestora 

declarându-se foarte mulţumit. În urma raportului său înaintat împăratului 

privind examenul din aprilie 1813, Francisc I dă un decret imperial în care 

„îşi exprimă mulţumirea sa prea înaltă lucru care a fost adus la cunoştinţa 

profesorilor şi elevilor spre a le fi acestora îndemn pentru viitor” 66 . 

Elocvente vor fi cuvintele de apreciere înscrise în rapoarte de către 

inspectori şcolari districtuali, la adresa ţinutei şi comportamentului didactic 

şi moral al învăţătorilor vizitaţi între anii 1816-1822 în diferite şcoli din 

comitatele Arad şi Bihor. Astfel învăţătorul Lucea Filip din Măderat a fost 

apreciat în maniera: „el cu atâta sârguinţă şi statornicie tinerimea au 

învăţat” 67 . Învăţătorul Stan Teodor fiind în satul său Cherechi inspectat în 

anul şcolar 1820-1821 a obţinut o adeverinţă în 12 septembrie 1820 cu 

65 Vezi despre Maghiarizarea şcolii la T. Botiş, Istoria Şcoalei Normale (a Preparandiei) şi 

a Institutului Teologic Ortodox Român, Arad, 1922, pp. 230-253. 

66 Ibidem, p.151. 

67 V. Popeangă, Un secol ..., p. 112. 

74

următoarea menţiune: „e vrednic să fie învăţător pe viitor în satul naşterii 

sale” 68 . Învăţătorul Teodor Albici din Chier era caracterizat că „posedă 

metode bune de predare şi elevi săi obţin rezultate frumoase” 69 . 

Învăţătorului Pavel Boţco din Chişineu Criş i-au fost surprinse în 1817 

următoarele virtuţi: „sârguinţa cu care tinerimea concrezută lui în decursul 

de trei ani o au învăţat şi au crescut către luminarea neamului” 70 . „Era bine 

pregătit, stăpânea temeinic metodica predării lecţiilor”, acestea sunt 

cuvintele prin care era definit comportamentul didactic al învăţătorului 

Matei Chiţu din Covăsânţ la anul 1822, după 8 ani de dăscălie 71 . Interesantă, 

pentru timpul consemnării ei a fost şi remarca făcută asupra învăţătorului 

Petru Ispravnic din Curtici care la anul 1820 utiliza literele latine în 

redactarea unor documente personale: cereri, testamente ale locuitorilor 72 . 

Toate aceste aprecieri pun în evidenţă formaţia pedagogică şi 

metodică de bună calitate ce defineau pe învăţătorii formaţi la Preparandia 

din Arad. În faţa inspectorilor şcolari virtuţile psiho-pedagogice şi metodice 

precum şi cele morale s-au impus, cu evidenţă. Cei 3682 de absolvenţi câţi a 

pregătit Preparandia în cei 110 ani de activitate, beneficiari ai unui orizont 

cultural şi ai unei pregătiri pedagogice şi metodice consistente vor deveni în 

marea lor majoritate tot atâtea forţe culturale şi pedagogice ce vor imprima 

şcolii şi satelor unde vor ajunge un activism cultural autentic. Învăţătorii vor 

extinde şcoala în afara şcolii, solidarizând în jurul ei şi a bisericii viaţa 

comunităţii. 

Este adevărat că un număr relativ mic dintre absolvenţii ai 

Preparandiei vor abandona cariera de învăţător şi se vor îndrepta spre cea 

preoţească. Documentele vremii probează un asemenea fenomen. Alţii vor 

continua parcursul şcolar înscriindu-se la universităţi precum Petru Maller 

Câmpeanu la Facultatea de Filozofie şi Drept a Universităţii din Pesta, Petru 

Faur care va urma medicina la aceeaşi universitate. Alţii se vor înscrie la 

Universitatea din Cluj, după unirea Transilvaniei cu România şi vor deveni 

profesori la şcoala normală din Arad precum Traian Mager (prof de limbă şi 

literatură română), Adam Dragoş (prof de matematică), Teodor Mariş (prof 

de pedagogie). 

Faptul că majoritatea absolută a absolvenţilor de Preparandie a 

activat în cadrul învăţământului primar confesional, ca învăţători, denotă 

ataşamentul acestora faţă de profesie şi dragostea lor pentru idealul de 

68 Ibidem, p. 118. 

69 Ibidem, p. 119. 

70 Ibidem, p. 120. 

71 Ibidem, p. 123. 

72 Ibidem, p. 124. 

75

luminare a tinerilor şcolari din lumea românească a Banatului, a Aradului, a 

Bihorului şi a ţinuturilor ungurene. Avea dreptate pedagogul Victor 

Ţârcovnicu când a afirmat că: „la Preparandia din Arad s-au pregătit 

aproape toţi învăţătorii care au funcţionat în Banat. Aici li s-a format 

dragostea pentru profesia de învăţător şi însufleţirea de a munci pentru 

ridicarea economică şi politică a ţărănimii române” 73 . 

73 V. Ţârcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), 

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 68. 

76

Cu privire la sigiliile prefecturilor române din timpul 

revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania 

Augustin Mureşan 

Deşi interesul pentru cercetarea vestigiilor sigilare din timpul 

revoluţiei române din 1848-1849 s-a concretizat în publicarea unor lucrări 1 , 

studii 2 şi articole 3 , sigiliile provenind de la prefecturile organizate în 1848, 

în Transilvania sunt puţin cunoscute. Din acest considerent, depistarea şi 

studierea lor se impune şi în continuare. Ele se includ în categoria 

vestigiilor sfragistice create în contextual luptei revoluţionarilor români 

paşoptişti şi se însumează tradiţiilor înaintaşilor şi concepţiilor 

revoluţionarilor reflectate în sigilii 4 . În stadiul actual al cercetărilor 

sigilografice nu cunoaştem dacă toate prefecturile înfiinţate au utilizat 

sigilii. În rândurile de mai jos ne vom referi numai la două sigilii provenind 

de la prefecturile române: sigiliul Prefecturii Auraria Gemina şi sigiliul 

Prefecturii Legiunii a XII-a Române. 

1 

Vezi Maria Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric, Edit. Ştiinţifică şi 

enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 254-259; Cristache Gheorghe, Maria Dogaru, Revoluţia 

română din 1848 reflectată în documente de metal, Edit. Militară, Bucureşti, 1988; Nicuşor 

Dănuţ Ivănuş, Sigilii şi ştampile din colecţia Astrei aflate în Muzeul Brukenthal-Muzeul de 

Istorie-Casa Altemberger-din Sibiu, catalog (prefaţă dr. Augustin Mureşan), Sibiu, 2009, p. 

19. 

2 Vezi Maria Dogaru, Concepţiile revoluţionarilor paşoptişti oglindite în sigilii, în „Revista 

Arhivelor”, Supliment, 1979, pp.134-138; idem, Sigiliile lui Avram Iancu, în „Revista de 

istorie”, anul 36, nr. 10, 1983, pp. 1023-1027; Cristache Gheorghe, Maria Dogaru, Anul 

1848 în lumina izvoarelor sigilare, în „Lupta întregului popor”, 2 (16), 1988, p. 22; idem, 

Anul 1848 în lumina izvoarelor sigilare (II), în „Lupta întregului popor”, 3 (17), 1988, 

p.17-19. 

3 Vezi C. Bodea, Un sigiliu al lui Nicolae Bălcescu, în „Caiet selectiv de informare asupra 

creşterii colecţiilor bibliotecii Academiei R.P.R.,cabinetul numismatic, aprilie-iunie, 1965, 

pp. 390-391; Oct. Iliescu, Sigiliul lui Nicolae Bălcescu, în „Contemporanul”, nr. 21 (1128), 

28 mai, p. 10;Dan Cernovodeanu, Un sigiliu paşoptist inedit, în „Studia et Acta Musei 

Nicolae Bălcescu”, II, 1970-1971, pp. 673-679; Maria Dogaru, Sigiliuil lui Avram Iancu, în 

„Revista Arhivelor”, 4, 1972, pp. 694-695; Emil Dumitrescu, Sigiliul generalului Gheorghe 

Magheru, în „Revista muzeelor şi monumentelor, seria muzee, 14, nr. 3, 1977, pp. 21-22; 

Raoul Şeptilici, O matrice sigilară a generalului Gheorghe Magheru, în „Analele 

Banatului”, S.N., istorie, IV, 2, 1995; Dan Ramona Iulia, Tiparul sigilar al tribunului 

Mihail Andreica (1827-1902), în „Patrimonium Apulense, IV, 2004, pp. 310-311. 

4 Maria Dogaru, Concepţiile revoluţionarilor paşoptişti..., pp. 134-138. 

77

Pentru organizarea moţilor din Munţii Apuseni, Avram Iancu activa 

încă din primăvara anului 1848 5 . “Scularea generală” a poporului şi 

organizarea Gărzii naţionale române vor fi hotărâte la cea de-a treia 

Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 septembrie 1848, fapt relatat de însuşi 

Avram Iancu astfel: “după ce în Adunarea de la Blaj în luna septembrie 

1848 se determină că, în puterea dreptului dat tuturor popoarelor monarhiei, 

să se organizeze, (…) eu mă întorsei în muntosul meu ţinut, mă aşezai în 

locuinţă la Câmpeni şi întreprinsei a ridica şi organiza garda naţională” 6 . 

Spre sfârşitul lunii septembrie 1848, Transilvania fusese deja împărţită 

în 15 prefecturi 7 civile, cadru teritorial cărora pe plan militar le 

corespundeau legiunile. Organizarea a fost fixată într-o schemă precisă şi 

confirmată şi de către Comitetul Naţiunii Române ca un adevărat “guvern 

românesc”. Astfel, printr-un ordin din 1/13 decembrie 1848, comitetul 

menţionat mai sus, statua organizarea, competenţa teritorială şi atribuţiile 

prefecturii Auraria Gemina 8 , dispunându-se că: “În respectul militariu toată 

5 În acest sens, vezi Ioan Lupaş, Avram Iancu, în “Anuarul Institutului de Istorie Naţională 

din Cluj”, III, 1924-1925,Cluj, pp. 60-65; Gabriel Bălănescu, Avram Iancu, Tip. Cugetarea 

Georgescu-Delafras, 1940; Al. Hodoş, Avram Iancu, regele munţilor, Bucureşti, 1944; 

Silviu Dragomir, Avram Iancu, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, pp. 39-89 (şi ed. a II-a, 

1968); Horia Ursu, Avram Iancu, Edit. Tineretului, Bucureşti, 1966, Ştefan Pascu, Avram 

Iancu, Viaţa şi faptele unui erou şi martir, Bucureşti, 1972; In memoriam Avram Iancu, 

Târgu Mureş,1972; Pompiliu Teodor, Avram Iancu în memorialistică, Cluj, 1972; I. Ranca, 

V. Niţu, Avram Iancu. Documente şi bibliografie, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pp.123- 

136; Marin Badea, Gh. I. Bodea, Avram Iancu în conştiinţa poporului român, Edit. Dacia, 

Cluj-Napoca, 1976; Florian Dudaş, Avram Iancu în tradiţia poporului român, Edit. Facla, 

Timişoara, 1989, p.49 şi urm.; Marin Mihalache, Avram Iancu erou al cauzei naţionale, 

Edit. Libra, Bucureşti, 1992, pp. 28-56; Ioan Ranca, Avram Iancu pe baricadele Apusenilor, 

Relatări contemporane ale unor apropiaţi şi adversari, Edit. Pax-historica, Târgu Mureş, 

1996; Valentin Borda, Viorica Dutca, Traian Rus, Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de 

Editură Petru Maior, Târgu Mureş, 1997; Ionela Simona Mircea, Pe urmele lui Avram 

Iancu,185 de ani de la naştere, Alba Iulia, 2009. 

6 Foaie pentru minte şi literatură (Braşov), 1850, pp. 12-15. 

7 Problema constituirii prefecturilor româneşti rămâne o chestiune încă deschisă, deoarece 

opiniile istoricilor diferă.Cei mai mulţi cercetători susţin că numărul prefecturilor înfiinţate 

în toamna anului 1848 a fost de 15; L. Maior, Aspecte ale organizării administraţiei 

româneşti din anii 1848-1849 în Transilvania, în „Acta Musei Napocensis”, IV,1968, 

p.563-569. După alte surse s-a opiniat că numărul prefecturilor ar fi fost de 18 sau chiar mai 

multe (20), vezi Vasile Mărculeţ, Prefecturi şi prefecţi români în revoluţia transilvană din 

1848, în “Magazin Istoric”, anul XLI-serie nouă-nr.6(483), 2007, pp. 83-85. 

8 Despre această prefectură, vezi: Silviu Dragomir, Studii şi documente privitoare la 

Revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849, vol. II, Tipografia Cartea 

Românească din Cluj-Sibiu, 1944, pp. 504-505; Andrei Caciora, Contribuţii privind 

organizarea Prefecturii“Auraria Gemina”, în “Ziridava”, XIII, 1981, pp. 155-159. 

78

acea parte a comitatului (Alba Inferioară) din dreapta Mureşului s-au format 

într-o prefectură subt prefectul Avram Iancu” 9 . 

Avram Iancu care a fost numit “prefect general” sau conducător 

militar al revoluţiei româneşti din Transilvania, a constituit şi condus 

Legiunea „Auraria Gemina” denumită astfel simbolic după Legiunea a XIIIa 

Gemina dislocată de romani în Munţii Apuseni 10 . Considerată a fi cea mai 

importantă legiune, Legiunea a II-a “Auraria Gemina”, având sediul la 

Câmpeni, activa pe un teritoriu vast. Ca şi celelalte legiuni, această legiune a 

preluat ca sistem de organizare, modelul roman. Acest sistem de organizare 

folosit de revoluţionarii transilvăneni ca şi latinizarea numelor unor 

conducători militari, era un mijloc de a pune în practică deviza 

“VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”, scrisă pe “steagul cel mare” 

naţional sub care s-au adunat românii în 3/15 mai 1848 la Adunarea 

Naţională de la Blaj,pe Câmpia Libertăţii 11 . Chiar denumirea de “Auraria 

Gemina”, atribuită prefecturii condusă de Avram Iancu are o semnificaţie 

deosebită, ea readuce în conştiinţă originea romană a poporului nostru, 

continuitatea românească neîntreruptă pe pământul strămoşesc şi 

demonstrează drepturile istorice ale poporului român. 

Necesitatea autentificării actelor oficiale emise în cadrul prefecturii 

“Auraria Gemina” a determinat confecţionarea unui tipar sigilar propriu 12 . 

El se include în categoria sigiliilor oficiale utilizate de administraţia 

românească în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania. Izvoarele 

documentare păstrate ne oferă unele informaţii cu privire la confecţionarea 

şi păstrarea acestui tipar sigilar. Astfel, într-o scrisoare, datată 5 februarie 

1849, Ioseph Fink, vicar al uneia dintre bisericile din Alba Iulia, îl informa 

pe Avram Iancu că a comandat sigiliul “prefecturii Auraria Geminis”, având 

9 Serviciul Judeţean Arad al Arhivelor Naţionale, fond familial Balaş Lisa, dosar nr. 7, f. 1. 

10 În legătură cu această prefectură şi legiune, modul de organizare şi competenţa sa 

teritorială, vezi Andrei Caciora, op. cit.,, pp. 155-159. 

11 În legătură cu “steagul cel mare” naţional sub care s-au adunat românii la Blaj, vezi 

Alexandru Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, vol. II, Viena, 1852, pp. 

221-222; S. Dragomir, Studii şi documente…, vol. V, 1946, p. 206; Aurelia Bunea, Steagul 

poporului român din Transilvania în revoluţia din 1848-1849, în “Anuarul Institutului de 

Istorie Cluj”, nr. 12, 1969, p. 37-52; Maria Dogaru, Tricolorul şi cocardele în contextul 

luptei revoluţionarilor paşoptişti, în “Revista de istorie”, tom. 31, 5, 1978, p. 847, nota 51; 

Adina Berciu-Drăghicescu, G.D.Iscru, Tiberiu Velter, Aurel David, Tricolorul României, 

simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale, Edit. Sigma, Bucureşti, 1995, p. 65. 

12 Tiparul sigilar se păstrează în colecţia de sigilii a Muzeului Naţional Brukenthal Sibiu, 

vezi Nicuşor Dănuţ Ivănuş, op. cit., p. 19. 

79

în mijloc un brad 13 . În ceea ce priveşte păstrarea tiparului sigilar, se ştie 

faptul că din toamna anului 1848 şi până în vara anului 1849, acesta s-a aflat 

în grija secretarului prefecturii, Alexandru Boer 14 . 

După cum se cunoaşte, din cercetările efectuate, actele oficiale 

emise de Avram Iancu în calitate de prefect au fost validate cu însemnul 

sigilar al acestei prefecturi. Sigiliul s-a aplicat în ceară roşie pe scrisoarea 

adresată la 16 iulie 1848 de Avram Iancu lui Iosif Şterca Şuluţiu, 

administratorul comitatului Zarand 15 . 

După ani de zile, tiparul sigilar a ajuns în împrejurări deocamdată 

necunoscute nouă, în posesia doamnei Iulia Bisa din Mihăileni. În 1900, 

tiparul sigilar a fost donat de către aceasta Casei Naţionale a “Astrei” din 

Sibiu 16 , de unde a ajuns în Muzeul „Astrei” din acest oraş. 

După desfiinţarea Muzeului „Astrei”, piesa sigilară a intrat în anul 

1950 în colecţia de sigilii a Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu 17 . 

Menţionăm că la început istoricii şi sigilografii s-au ocupat mai mult de 

amprenta sigilară 18 (sigiliu în ceară n.n.), apoi de tiparul sigilar 19 . În câmpul 

13 Serviciul Judeţean Hunedoara al Arhivelor Naţionale, fond Societatea de istorie şi 

arheologie a Comitatului Hunedoara, colecţia de documente, dosar, nr. 5, 1848, f.17, apud, 

Gheorghe Cristache, Maria Dogaru, Revoluţia română din 1848 reflectată în documente de 

metal, Edit. Militară, Bucureşti, 1988, p.71-73. 

14 Vezi Gheorghe Cristache, Maria Dogaru, op. cit., p. 73. 

15 Serviciul Judeţean Hunedoara al Arhivelor Naţionale, fond Prefectura comitatuluzi 

Hunedoara, dosar nr. 22/1849, f. 20. În acest sens, mai menţionăm şi actul din 28 august 

1849 autentificat cu acest sigiliu (31 mm x 21 mm) pe care Avram Iancu l-a trimis 

“Onoratei Administraţiuni provisorie din Comitatu Belgradu”, la Alba Iulia, Serviciul 

Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale, fond Prefectura judeţului Alba, Actele Administraţiei 

Alba Inferioară, actul 699/1849, vezi şi Ioan Pleşa, Liviu Palihovici, Administratura 

comitatului Alba Inferioară, organ al administraţiei româneşti din Transilvania în timpul 

revoluţiei din 1848-1849, în “Apulum”, XVII, 1979, pp. 497-527 şi pe o adeverinţă 

eliberată la 20 septembrie 1849 la Câmpeni, pentru voluntarul militar (?) Theodor 

Borcănescu, din Ţara Românească, care s-a aflat în Munţii Apuseni în perioada : iarna 

1848-20 septembrie 1849, vezi Dan Râpă Buicliu, Note sigilografice (I), în „Danubius”, 

XVIII, 2001, pp. 150-151. 

16 Conform procesului-verbal din 8 februarie 1900. Despre acest tipar sigilar donat Casei 

Naţionale a “Astrei,” din Sibiu, vezi revista “Transilvania”, XXXVI, IX, 1900, p. 11 şi 

Nicuţor Dănuţ Ivănuş, op. cit, p. 19, nota 10. 

17 Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu, colecţia de sigilii, nr. inventar M 2511/A4070; 

vezi Radu Ardelean, Mihai Racoviţan, Sigiliul Prefecturii lui Avram Iancu, în “Tribuna 

Sibiului”. (Sibiu), anul XXXI, nr. 6798, 1979, p.2; Gh. Brătescu, M. Racoviţan, 

Semnificaţia unui sigiliu, în “Magazin”, an XXVI, nr. 1290, din 26 iunie 1982, p. 4; 

Nicuşor Dănuţ Ivănuş, op. cit., p. 8. 

18 Între aceştia menţionăm pe istoricii Liviu Maior, Maria Dogaru, Gheorghe Cristache, 

Ionela Simona Mircea, Dan Râpă-Buicliu. 

80

sigilar s-a reprezentat un brad, pe o terasă. Legenda s-a scris în limba 

română cu litere majuscule: SIGILLU PRAEFECTUREI AURARIEI 

GEMINE. 

Arborele reprezentat în câmpul sigilar al acestui tipar sigilar, bradul, 

nu a fost ales în mod întâmplător. Bradul, arbore cu nume străvechi, dacic, 

semnifică de obicei întinsele păduri de răşinoase, specifice zonei muntoase 

cadru în care îşi avea teritoriul şi prefectura şi activa Legiunea a II-a 

“Auraria Gemina”. 

În legătură cu emblema din câmpul sigilar al acestui vestigiu 

sfragistic provenind de la Legiunea a II-a „Auraria Gemina”, cercetătorii au 

emis două opinii. Prima opinie este aceea că, în emblemă se află un brad, 

iar a doua că în câmpul sigilar se află o frunză de stejar 20 . Studiind tiparul 

sigilar, noi ne raliem întrutotul opiniei conform căreia în emblemă este 

reprezentat, un brad. 

Un alt sigiliu mai puţin cunoscut, provenind de la prefecturile 

române este al Legiunii a XII-a Române. El a fost aplicat în ceară roşie pe 

un act oficial, dat în numele Revoluţiei, fiind emis de către Prefectura 

Legiunii a XII-a Române din împuternicirea Comitetului Naţional Român 

din Sibiu, în condiţiile pătrunderii duşmanului spre centrul Transilvaniei. 

Actul este semnat de Stephan Moldovan, viceprefectul Legiunii a XII-a 

Române. În mijloc, mai jos de text, pe act s-a aplicat, în ceară roşie, sigiliul 

cu legenda: PREFECTURA LEGIUNEI XII ROMÂNE 21 . Sigiliul în ceară 

roşie s-a aplicat şi pe un alt act emis de această Prefectură, semnat 

Constantin Romanu, prefectul Legiunii a XII-a Române 22 , la Reghinul 

Secuiesc, la 15 decembrie 1848 23 . 

19 Radu Ardelean, Mihai Racoviţan, op cit.; Gh. Brătescu, M. Racoviţan op. cit.;Augustin 

Mureşan, Semnificaţia sigiliului Prefecturii Auraria Gemina, în “Ziridava”, XXI, 1998, pp. 

425-430; Gheorghe Anghel, Sigiliul Prefecturii Auraria Gemina, condusă de Avram Iancu, 

în „Dacoromania”, 3, 2000, p. 17; Nicuşor Dănuţ Ivănuş, op. cit., p. 8 şi 19. 

20 Pe lângă Prefectura lui Avram Iancu a funcţionat un secretariat condus de Alexandru 

Boer ce purta sigiliul prefecturii pe care se găsea frunze de stejar, vezi Ionela Simona 

Mircea, op. cit., p. 74. La p. 9 a lucrării aparţinând acestei autoare apare reprodus sigiliul 

Prefecturii Aurariei Gemina, timbrat pe un act, sigiliu care are în emblemă, bradul. 

21 Documentul a fost descoperit şi prezentat împreună cu sigiliul aplicat în ceară roşie de 

cercetătorul Florian Dudaş, vezi Florian Dudaş, Zărandul chipuri şi fapte din trecut, Edit. 

Albatros, Bucureşti, 1981, p. 130. 

22 Despre acest prefect vezi S. Dragomir, Constantin Romanul Vivu, Bucureşti, 1929 şi 

Valentin Borda, Viorica Dutcă Traian Rus, Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de Editură 

Petru Maior Târgu Mureş, pp.104-109. 

23 Vezi Studii şi documente privitoare la Revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848- 

1849, publicate de Silviu Dragomir, Eugen Hulea şi Lazăr Nichi, vol. II, Tipografia „Cartea 

românească din Cluj”, Sibiu, 1944, p. 505. 

81

Cartea în bibliotecile asociaţilor culturale din Transilvania 

între 1850-1918 

82 

Alexandru-Bogdan Bud 

Istoriografia prezintă numeroase lacune în tratarea acestui subiect, cu 

toate acestea există studii publicate pe anumite asociaţii sau biblioteci ale 

acestora, unele fără o privire mai din interior şi anume o analiză a tematicii 

bibliotecilor deţinute de aceste societăţi. Studiul de faţă îşi propune să 

analizeze dintr-o perspectivă tematică dar şi cantitativă în acelaşi timp, 

bibliotecile deţinute de unele dintre asociaţile cu un impact major în 

dezvoltarea culturală de pe teritoriul Transilvaniei. Una din cele mai 

importante astfel de asociaţii este ASTRA, însă biblioteca acesteia nu am 

cuprins-o în cadrul acestui studiu, deoarece subiectul ar merita tratat separat, 

biblioteca ASTREI reprezentând pentru multe dintre elitele Transilvaniei un 

izvor nesecat de informaţie. După cum bine ştim, ASTRA s-a implicat în 

constituirea de biblioteci pe teritoriul Transilvaniei, mai ales în zonele rurale 

prin intermediul despărţămintelor înfinţate. Studiul de faţă se poate 

completa oricând, este important să avem o imagine de ansamblu a mai 

multor biblioteci ale asociaţilor culturale din Transilvania. 

Îndeletnicirea cunoscută a intelectualităţii a fost aceea de a produce 

şi de a reproduce elementele care ţin de propagarea culturii, dar nu trebuie 

neglijat un alt aspect important şi anume păstrarea şi colecţionarea de carte 

în bibliotecile instituţionalizate sau în cele personale. 

În perioada pe care ne-am focalizat studiul, cartea capătă o 

importanţă deosebită, proprietarii de volume, încercă pe cât cu putinţă să 

întemeieze o bibliotecă care va deveni cu timpul un bun care va fi donat sau 

moştenit de cei care urmează. În epocă vor lua naştere aşa numitele 

asociaţii culturale şi societăţi de lectură la care vor participa studenţi şi 

tineri. Scopul acestor societăţi era acela de a constitui o bibliotecă, de a edita 

cărţi şi de a dezvolta latura culturară a membrilor şi participanţilor la 

întrunirile care aveau loc. 

Mişcarea culturală a căpătat diferite forme specifice nevoilor 

româneşti având ca obiectiv final ridicarea culturală a românilor şi prin 

acesta emanciparea acestora. Societăţile culturale au fost numeroase, 

majoritatea fiind întemeiate de tineri studenţi sau de elevi ai unor gimnazii, 

sub îndrumarea dascălilor sau a unor elite care au ieşit în evidenţă prin 

manifestele lor pentru emancipare. Asociaţii ale „tineretului studios” au 

existat pe toată întinderea Transilvaniei, în majoritatea oraşelor, scopul lor

fiind acela de a asigura cultivarea limbii, literaturii, istoriei româneşti şi nu 

în ultimul rând dezvoltarea conştiinţei naţionale. 

În a doua jumătate a secolului al XIX lea numărul asociaţilor a 

crescut vizibil în aproape toate oraşele, astfel că la Cluj în anul 1861 ia fiinţă 

Societatea română de lectură, care îşi desfăşura activitatea în sediul Casinei 

române, în casele parohiale 1 , de aici încetăţenindu-se denumirea de Casina 

română din Cluj 2 . Scopul acestei societăţi era acela de „cultivarea în limba 

maternă, perfecţionarea în literatura română şi după giurstări contribuirea la 

înavuţirea literaturei prin elaborate proprie” 3 , iar modalitatea prin care se 

putea face acest lucru era „adunarea unei biblioteci mai cu seamă din 

producte literarie române, apoi germane, maghiare şi alte producte precum 

şi novele literarie scopului corespundetorie” 4 . Fondurile societăţii proveneau 

de cele mai multe ori din taxe, dar în cea mai mare măsură din donaţii şi 

organizarea unor spectacole. Cei care au făcut donaţii a fost în primul rând 

banca „Economul”, românii din Cluj dar şi cei din satele din jurul Clujului 5 . 

Regulamentul bibliotecii permitea şi împrumutul de carte acasă, pe o 

perioadă de opt zile 6 . 

O altă societate din Cluj de o rezonanţă importantă este Societatea 

de lectură a Junimii studioase de la gimnaziul romano-catolic, care avea 

între 35 şi 55 de membrii dintre care se pot aminti aici pe Petre Dulfu, 

Victor Poruţiu, Gabriel Pipoş, Gavrilă Tripon, Petre Cupşa şi mulţi alţii care 

s-au implicat în luptele naţionale, precum şi în activitatea de culturalizare 7 . 

Societatea avea organizată şi o bibliotecă, majoritatea volumelor provenind 

din donaţii, care în 1867 avea 257 de cărţi, iar anul următor numărul 

acestora va creşte la 302 8 . Conţinutul bibliotecii este vast, cartea românescă 

predomină, ceea ce evidenţiază scopul urmărit de membrii asociaţiei şi 

anume afirmarea culturii şi spiritului românesc. Volume din literatura 

română, ar putea fi amintite cele ale lui Atanasie Marinescu, Petru Rareş, 

1 Eugenia Glodariu, Asociaţiile culturale ale tineretului studios român din Monarhia 

Habsburgică 1860-1918, Cluj Napoca, 1998, p. 135. 

2 Nicolae Bocşan, „Bibliotecile societăţilor studenţilor români din Cluj”,în vol. Pe urmele 

trecutului. Profesorul Nicolae Edroiu la 70 de ani., coord. Susana Andea, Ioan Aurel Pop, 

Cluj-Napoca, 2009, p. 492. 

3 „Statutele Societăţii române de leptură în Clusiu”, Foaie pentru minte, inimă şi 

literatură, 1860, nr.37, p. 287-288. 

4 Ibidem. 

5 Eugenia Glodariu, op. cit., p. 135. 

6 

Ion Muşlea, Contribuţii la cunoaşterea bibliotecilor româneşti ale oraşelor din 

Transilvania, Cluj, 1939, p. 14. 


8 Ibidem, p. 493. 

83

Culegere de poesii populare, Ion Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan, 

Ion Pop Florentin, Cântece voiniceşti, Alexandru Pelimon, Faptele eroilor, 

Costache Negruzii, Musa de la Burdujeni, precum şi operele lu Vasile 

Alecsandri, Poesii populare ale românilor, Păcală şi Tândală, Cetatea 

Neamţului, Drum de fier 9 . Cum era de imaginat, de lângă cărţile de 

literatură română nu puteau lipsi cele de literatură istorică şi acestea în 

număr impresionant, reprezentate de autori precum G. Missail, cu Epoca lui 

Vasile Lupul, Nicolae Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, 

traduceri ale lui Ioan Antonelli după Titus Livius, dar şi de manuale ale lui 

Ioan Micu Moldovan, sau Istoria românilor din Dacia Superioară, a lui 

Alexandru Papiu Ilarian 10 . Biblioteca acestei societăţi rămâne valoroasă mai 

ales prin conţinutul ei şi prin aportul masiv de carte românescă care a 

pătruns în Cluj prin intermediul donaţilor care au fost făcute pentru 

aprovizionarea ei. Cărţile cuprinse în inventarul bibliotecii prefaţează şi 

interesul tinerimii clujene pentru scrierile apărute în România, acestea 

reprezentând unul dintre liantele care mai existau între Transilvania şi 

România. 

O altă societate clujeană cu o mare însemnătate istorică şi una dintre 

cele mai cunoscute societăţi din Cluj a fost Iulia, societatea de lectură a 

studenţilor români de la universitatea din Cluj 11 , iniţiativă care a pornit de 

la profesorul de limba română Grigore Silaşi împreună cu studentul jurist 

Daniel Mănăstireanu 12 . Scopul societăţii nu era numai acela de a cultiva pe 

proprii membrii şi de a deschide sentimentul naţional în inimile acestora ci 

de a cuprinde sub aripa sa pe toţi românii din Cluj sau din împrejurările 

Clujului 13 . 

Era de neconceput o societate de lectură fără bibliotecă, astfel că de 

la începutul activităţii sale, membrii fondatori vor face demersurile necesare 

pentru a organiza o bibliotecă proprie, deoarece este „unul din factorii cei 

mai puternici şi mai necesari pentru orice societate ce are de scopu 

prosperarea membrilor ei în cultura intelectuală” 14 . La înfinţarea ei 

biblioteca avea 54 de lucrări, care făceau parte din donaţii, în anul 1878 se 

vor înregistra 84 de opere în 88 de tomuri şi 28 de broşuri, iar în anul 1883 

în bibliotecă se vor găsi 212 cărţi în 242 de volume şi 55 de broşuri 15 . Se 


10 Ibidem. 

11 Ibidem, p. 496. 


13 Ibidem, p. 78. 


15 Ibidem. 

84

poate remarca creşterea în număr a volumelor pe parcursul trecerii timpului, 

mai ales că numărul donaţilor va creşte atât de la pesonalităţi clujene 

precum şi din România, printre care se află şi Carol I 16 , precum şi de la 

anumite gazete „Gazeta de Transilvania, Transilvania, Albina, Federaţiunea, 

Familia, Trompeta Carpaţilor, Gura satului, Convorbiri literare, Le journal 

de Bukarest, Foaia scolastică, Economul, Unirea Democratică, România 

Liberă” 17 sau se va afla în corespondenţă cu alte societăţi. Informaţile 

despre biblioteca acestei societăţi sunt foarte puţine, însă se pot aminti 

câteva titluri printre care ar fi Guizot, Istoria civilizaţiunii în Europa, 

tradusă de Baronzi, Critice, a lui Maiorescu, Haşdeu, Istoria critică, 

Alecsandri, Opere complete. Operele care făceau parte din biblioteca 

societăţii nu era alceva decât o oportunitate de a face cunoscut la Cluj, 

junimismul 18 . 

Datorită programului şi militantismului pentru promovarea culturii 

române şi caracterului ei naţional, considerat agresiv de către conducere, la 

25 noiembrie 1884, prin decizia ministrului de interne Tisza, societatea Iulia 

de la Cluj era desfinţată, iar biblioteca acesteia, împreună cu arhiva, urmau 

să fie predate primăriei 19 . 

La Turda din anul 1860-1862 a luat fiinţă la iniţiativa soţiei 

memorandistului Ioan Raţiu, Emilia Raţiu, Societatea de lectură a femeilor 

române din Turda, care avea scopul, ca şi celelate societăţi de cultură din 

Transilvania de a promova limba română şi de a educa prin lectură, femeia, 

care făcea parte dintr-o societate preponderent masculină, din punctul de 

vedere al perspectivelor care le oferea aceasta în a doua jumătate a secolului 

al XIX lea şi începutul secolui al XX lea. Ca şi orice societate de lectură 

care se respectă şi Societatea femeilor din Turda deţinea o bibliotecă, 

împărţită în categorii precum, romane, teatru, nuvele, poezii, istorie, literare, 

diverse şi presă. Din această împărţire se vede orientarea femeilor din Turda 

spre o lectură bazată pe carte de literatură, de relaxare, nu există o anumită 

specializare spre un anumit gen de carte. 

Cea mai consistentă colecţie deţinută de femeile din Turda este cea a 

romanelor, un număr de 124 de titluri, unul şi unul, cu autori din literatura 

străină având un procent care trece peste 50%, ceea ce arată viziunea 

cititoarelor spre alte lumi, spre alte societăţi decât cea românească. 

Romanele care ies în evidenţă în cadrul bibliotecii sunt cele ale lui 

Alexandre Dumas, Cei trei muşchetari, Iacobinii şi Girondinii, Cei 

16 Ibidem. 

17 Petre Dan, Asociaţii, Cluburi, Ligi, Societăţi, Bucureşti, 1983, p. 136. 



85

patruzeci şi cinci, Contele de Monte-Cristo, Paulina, Marquisa de 

Brinvilier, Maria Stuart, Iosef Balsamo, Jules Verne, Castelul din Carpaţi, 

Minunile Indiei, Cinci săptămâni în balon,, George Sand, Secretarul intim, 

Mont-Revèche, Indiana, Alexandre Dumas fiul, Dama cu mărgăritare, 

Dama cu camelii, Alfonse Daudet, Fromont Risler, Sapho, Victor Hugo, 

Mizerabilii, Ultima zi a unui condamnat, Guy de Maupassant, O viaţă, Bel- 

Ami, Fiodor Dostoevski, Crimă şi pedeapsă, dar şi romanele scrise de autori 

români au un loc aparte în cadrul bibliotecii astefel că apar T. Demetrescu, 

Cum iubim, Alexandru Vlahuţă, Dan, G. Maior, Coroana sicriului, George 

Coşbuc, Războiul nostru pentru neatârnare, Mihail Sadoveanu, Vremuri de 

bejanie, Floare ofilită, Şoimii, Însemnările lui Nicolae Manea, Sandu 

Aldea, Două neamuri 20 . Din categoria aceasta, prin titlurile prezente se 

poate observa clar înclinaţia cititoarelor spre o literatură franceză, spre 

autori de clasă ca Alexandre Dumas, Jules Verne sau Victor Hugo. 

În ordine cantitativă, operele care predomină sunt nuvelele, categorie 

în care balanţa înclină vizibil în favoarea autorilor români, cuprinzând aici 

nuvele istorice, sociale, fantastice cu un număr total de 115 titluri. Dintre 

acestea ar fi Barbu Delavrancea, Linişte, Paraziţii, Între vis şi viaţă, Hagi 

Tudose, Alexandru Valhuţă, Novele, Icoane şterse, Dimitrie Stancescu, 

Basme, Glume şi poveşti, Intim, La gura sobei, Nicolae Filimon, Matei 

Cipriani, Ion Luca Caragiale, Schiţe uşoare, Momente, Ioan Slavici, Novele, 

Vatra părăsită, Pădureanca, Costache Negruzzi, Copie de pe natură, 

Aprodul Purice 21 . Pe lângă aceste nuvele apar şi câteva lucrări în maghiară 

Kis Lipót, Családi élet buban, örömben, Hevesi Jenö, A milliomos büntársa, 

Preloni Mario, A vérbosszu 22 . Pentru piesele de teatru, care sunt în număr 

de 56, proporţia între piese de teatru străine şi româneşti fiind oarecum 

egală. Cele mai relevante sunt Vasile Alecsandri, Despot-Vodă, Goethe, 

Faust, Petricescu Haşdeu, Răzvan-vodă, Razvan şi Vidra, Shakespeare, 

Hamlet, Machbeth, Franc Schiller, Nepotul ca unchiul, Tell Vilmos, Ion 

Luca Caragiale, Teatru, Opere complete, Iosif Vulcan, Soare şi ploaie, 

Ştefan Octavian Iosif, Zorile, Maxim Gorkij, Azilul de noapte, Mauppasant, 

De mult şi Ileana, Oscar Wilde, Salome 23 . 

Din cadrul bibliotecii nu puteau lipsi poeziile, literatura care stătea la 

baza lecturii, deoarece cele mai multe societăţi de lectură puneau ca fundaţia 

alfabetizării poezia, aceasta se vede din ceea ce se citea în cadrul 

momentelor organizate cu scopul lecturii. Se pare că sunt promovaţi poeţii 

20 Catalogul societăţii de lectură a femeilor din Turda, Cluj, 1910, p. 1. 


22 Ibidem. 


86

omâni în mare măsură, dacă ne luăm după cărţile prezente în biblioteca 

societăţii de lectură a femeilor din Turda. Erau volume de poezi ale lui 

Nicolae Bălcescu, Cântarea României, George Coşbuc, Aeneis, Fire de tort, 

Balade şi Idile, Versuri şi proză, Ziarul unui pierde vară, Vasile Alecsandri, 

Poezii, Poezii populare, Poezii eroice, Mihai Eminescu, Poezii, Grigore 

Alexandrescu, Meditaţii, Poezii şi fabule, Proză şi versuri, Ştefan Octavian 

Iosif, A fost odată, Alexandru Donici, Fabule,Anton Pann, Povestea 

vorbei 24 . 

Societatea era abonată la diferite „Foi” din Transilvania, dar se pare 

că şi din Vechiul Regat. Dintre acestea nu puteau lipsi Familia, 

Transilvania, Tribuna, Gazeta Transilvaniei, Sămănătorul, pe lângă care 

mai existau şi calendare Calendarul revistei ilustrate din anul 1896, 

Calendarul Ghimpelui din anul 1875 şi Calendarul bunului cetăţean din 

1874 25 . 

Pentru a nu ne îndepărta de zona Clujului, o altă societate, dar de 

acestă dată ecleziastică, a fost Societatea Literară Bisericească „Alexi- 

Şincai”, care îşi avea sediul la Gherla. În 1859 Institutul Teologic Greco- 

Catolic din Gherla îşi va deschide porţile fiind frecventat de mulţi tineri, 

care la data de 9 Noiembrie 1869 au pus bazele acestei societăţi cu scopul de 

a acapara cât mai multe cunoştinţe sub stindardul geniilor ca „Alexi” şi 

„Şincai” 26 . Cei care au pus bazele fondării acestei societăţi, aveau ca plan de 

pornire şi editarea unei „foi religioase-beletristice”, însă acestă foaie urma 

să aibă un circuit închis, ea fiind destinată doar membrilor societăţii 27 . 

Biblioteca societăţii a fost una bogată, cu un număr generos de 

volume, dar şi vastă dacă facem referire la titlurile care se află în catalogul 

acestei biblioteci. Cartea în bibliotecă a fost structurată pe mai multe 

domenii, acestea ar fi teologie, literatură religioasă, istorie bisericească, 

istorie profană, literatură cultă, literatură populară, drept şi ştiinţe naturale. 

Din analiza inventarului reiese că prezenţa cărţii româneşti, fie ea de 

literatură religioasă fie de literatură cultă, era foarte mare, observându-se 

interesul pentru literatură română, chiar dacă prin statutul acestei societăţi 

nu era specificat ca şi în cazul celorlate, scopul clar urmărit. Scopul 

societăţii de la Gherla este evidenţiat într-un memoriu adresat conducerii 

seminarului în care se precizează că societatea urmăreşte „a se procopsi şi 

înainta în cultura ştiinţifică, morală şi estetică” 28 . 




27 Familia, nr. 46, 1869, p. 551. 


87

Din cărţile specifice teologiei, în număr de 65, sunt prezente Sfânta 

Scriptură a Testamentului Vechiu şi Nou; Psaltirea lui David; Geografia 

biblică, G. Munteanu; Creştinul greco-catolic desprins în legea sa, 

Augustin Lauran; Principiile religiunei creştine, Dreptul bisericesc, ambele 

de Ioan Raţiu; Teologia fundamentală, Ioan Micu; Cunoştinţe de căsătorie, 

Andrei Şaguna; Explicarea evanghelilor, Gavril Pop; Octoihul mare, Iosif 

Rajicici; Cultul păgân şi creştin, Marinescu; Să nu ucizi, Lev Tolstoi; Viaţa 

lui Isus, Dr. Ioan Bălan; Sf. Evanghelie, D. D. Dionisie 29 . 

Cărţi încadrate la literatura religioasă, anume 54, prezente în 

bibliotecă, se pot aminti Tragedia calvarului; Meditaţiuni spirituale, M. 

Velceanu; Martirii crucii din ambele Dacii, I. Petrescu. Autorul cu cele mai 

multe lucrări prezente în bibliotecă, privind literatura religioasă este 

canonicul diecezei greco-catolice de Cluj-Gherla, Victor Bojor, 

personalitate de o vastă cultură, astfel că este prezent cu Sfânta casă din 

Loreto; Dumnezeu creatorul lumii; Acatistu Maicii Domnului; Maica 

Domnului de la Nicula. Alte cărţi din acest domeniu ar mai fi Roadele milei 

creştineşti, T. Câmpian; Icoana sufletului, V. Pătcaşiu; Privirea care 

mântuieşte, Preotul V. Runceanu; Jertfa cea mare, N. Toth 30 . 

Desigur cărţile de istorie nu lipseau din viaţa intelectualilor vremii 

constituind un mijloc de punere în evidenţă a valorilor ecleziastice şi 

naţionale. În biblioteca societăţii din Gherla lucrările de istorie erau 

împărţite în „Istorie bisericească” 43 de titluri şi „Istorie profană” 137 de 

titluri. Cele care ţin de istoria bisericii sunt: La unirea Bisericii Române, I. 

Pop; Istoria universală a bisericii, Alexandru Gramma; Biserica română, I. 

Marcu; Istoria bisericii şi a vieţii religioase, Ştefan Meteş; Chestiuni din 

dreptul şi istoria bisericii române unite şi Vechile episcopii româneşti 

ambele lucrări având ca autor pe A. Bunea; Istoria Bisericii române din 

Oltenia, N. Dobrescu; Cununa de flori a eppului Alexi, E. Brau 31 . Cărţile de 

istorie profană aflate în bibliotecă sunt adevărate capodopere ale istoriei 

unele făcând referire la personaje pline de glorie care fie au avut legătură cu 

istoria naţională, fie au fost considerate de intelectualii epocii, modele 

demne de urmat. Într-o astfel de categorie pot fi incluse lucrările Viaţa lui 

Vlad Ţepeş, Viaţa lui Mihai Viteazul, Viaţa lui Ştefan cel Mare, ale lui 

Dimitrie Bolintineanu; Istoria românilor sub Mihai V. V., Alexandru 

Odobescu; Revoluţia lui Horea, Nicolae Densuşianu; Ludovic XIV şi 

Constantin Brâncoveanu, Ionescu Gion; Viaţa şi operele lui Gheorghe 

29 Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Cluj, fond Episcopia greco-catolică de Cluj- 

Gherla, dosar. 746/1915, f. 3-4. (în continuare ANSJC). 

30 Ibidem., ff. 5-6. 

31 Ibidem, f. 7-7. 

88

Şincai, Tezaur de monumente istorice; Alexandru Papiu Ilarian; Mihail 

Kogălnicenu, A. D. Xenopol. Lucrările generale de istorie nu lipsesc din 

zestrea bibliotecii, astfel se regăsec Istoria Românilor în Dacia superioară, 

Alexandru Papiu Ilarian; Istoria românilor, Ureche; Istoria pentru 

începuturile românilor în Dacia, Petru Maior; Istoria Transilvaniei, Istoria 

regimentului al II lea de graniţă, George Bariţiu; Istoria Românilor, A. D. 

Xenopol; Cronica românilor, Gheorghe Şincai; Diplome Maramureşene, 

Ioan Mihályi 32 . 

Cărţile de literatură cultă sunt foarte numeroase, un număr de 567 de 

volume, ceea ce arată o anumită înclinare a membrilor acestei societăţi 

asupra acestui gen de lectură. În bibliotecă şi-au făcut loc lucrări ale unor 

scriitori cu greutate în literatura română, precum Ioan Slavici: Novele, 

Vatra părăsită, Pădureanca; Mihai Eminescu: Geniu pustiu, Poezii, Scrieri 

politice şi literare, Poveşti şi nuvele; Ion Agârbiceanu: De la ţară, În clasa 

cultă, Două iubiri, Arhanghelii; Vasile Alecsandri: Opere complete.Teatru, 

Ovidiu, Opere complete. Teatru. Comedii. Drame. , Despot-Vodă, Opere 

complete.Proză, Scrisori; Duliu Zamfirescu, Viaţa la ţară, Lume nouă şi 

lume veche, Nuvele romane; George Coşbuc: Fire de tort, Ziarul unui 

pierde-vară, Războiul nostru pentru neatărnare; Costache Negruzzi: Poesii, 

Teatru; Mihail Sadoveanu: Crâşma lui Moş Precu, Povestiri, Povestiri din 

război; Ion Luca Caragiale: Teatru; Bogdan Petricescu Haşdeu: Răzvan şi 

Vidra, O nevastă româncă; Nicolae Filimon: Ciocoii vechi şi noi. Din 

literatura cultă românească mai putem aminti lucrările reginei României, 

Elisabeta, cu pseudonimul său literar Carmen Sylva: Povestirile Peleşului, 

Versuri, Pe Dunăre, De prin veacuri. După cum era şi de aşteptat, literatura 

străină nu lipseşte, fiind prezente operele lui: Goethe, Patimile lui Werther; 

William Shakespeare, Hamlet; Lev Tolstoi, Amintiri de la Levastopol; 

Charle Diekens, Un poem de Crăciun; V. Gorsky, Pribeag în ţara mea; 

Alexandre Dumas, Suflet de gheaţă; Sienkiewicz, Quo vadis?; Maxim 

Gorki, Revelionul(o noapte de toamnă); Edgar Poe, Moartea Roşie; Charles 

Darvin, Lupta pentru existenţă 33 . 

Din cărţile referitoare la literatura populară, în număr de 136, 

reţinem: Legendele sau basmele Românilor, Petre Ispirescu; Isprăvăniile lui 

Nastratin Hogea, Povestea vorbei, Proverbele Românilor, Anton Pan; 

Anecdote şi snoave, Petru Vulcan; Balade alese, Colinde, Ştefan cel Mare, 

Teodor Bogdan; 100 doine şi strigături, Versuri şi cântece de război, Ştefan 

32 Ibidem, f. 8-10. 

33 Ibidem, f. 11-18; 32-35. 

89

Munteanu; Sluga la doi stapâni, Carte de desfăcut farmece, Zamfir Bârsan; 

Păţaniile lui Ţăndărică, A. Burzescu; Nunta la români, E. Sevastos 34 . 

La aşa numita rubrică, „Ştiinţe naturale” cu un număr de 63 de 

opere, din inventarul bibliotecii societăţii „Alexi-Şincai” putem reţine 

următoarele lucrări de specialitate mai importante: Descripţiunea globului 

terestru, Victor Bojor; Igiena ţăranului român, Literatura medicală 

română, Gheorghe Crăiniceanu; Ştiinţa şi religia, Lev Tolstoi; Tratamentul 

boalelor acute, Ş. Stoica; Casa părintească, Ioan Popea 35 . Asociaţia mai 

deţinea un număr frumos de carte şi anume 220 de volume, din ediţia „Casei 

Şcoalelor” 36 . 

Ce se poate remarca la acestă societate este în primul rând biblioteca, 

cu numeroase volume şi de un nivel superior decât celelalte societăţi, motiv 

pentru care din anul 1900, la biblioteca societăţii vor activa doi bibliotecari, 

probabil pentru a putea gestiona mai bine numărul mare de carte deţinut de 

asociaţie. 

Dacă ne îndreptăm înspre nordul provinciei se poate vedea că deşi 

deschiderea către spaţiul românesc era mai redusă, se păstrează spiritul de 

luptă pentru protejarea naţiuni române prin intermediul culturii. La Zagra, în 

judeţul Bistriţa Năsăud în anul 1897 se va creea Reuniunea de cetire şi 

cântări, idee pusă în practică de intelectualitatea comunei, avea menirea de 

a oferi cadrul prielnic unor activităţi menite a contribui la înaintarea 

poporului în cultură prin intermediul unei casine şi a unei biblioteci 37 . Acest 

lucru avea să fie pus în practică prin scrisoarea trimisă ASTREI, la care 

apela pentru ai trimite cărţi, astfel că an de an fondul de carte va creşte 

1897-414 cărţi, 1898-809 cărţi, iar pe lângă acest impresionant număr de 

volume asociaţia se va abona sau chiar va primi numeroase publicaţii 

transilvănene precum: Tribuna, Foaia poporului, Gazeta de Transilvania, 

Albina, Bunul econom, Poporului român 38 . 

În zona Maramureşului activitatea culturală s-a intensificat prin 

creearea Asociaţiei pentru cultura poporului român din Maramureş , 

Societatea de lectură de la Sighet şi prin Societatea de bibliotecă de la Baia 

Mare. Pentru ca izbânda naţională să poată fi dusă la capăt, românii 

maramureşeni au înfiinţat biblioteci şi cabinete de lectură, „urmărindu-se 

prin înfiinţarea lor educarea tinerilor din gimnaziile de stat de a fi buni 

34 Ibidem, f. 19-21. 

35 Ibidem, f. 25-26. 

36 Ibidem, f. 36-40. 

37 Petre Dan, op. cit., p. 229. 

38 Ibidem, p. 229. 

90

omâni” 39 . Profesorul Ioan Pop, îndrumătorul Societăţii de bibliotecă, 

sublinia faptul că naţiunea română are nevoie de bărbaţi învăţaţi, din care să 

poată să îşi aleagă liderii, iar pentru acest lucru este nevoie de biblioteci care 

sunt „comorile ştiinţelor” 40 . 

Asociaţia naţională pentru cultura poporului român din Maramureş 

se va constitui din iniţiativa lui Iosif Man şi va avea ca scop dezvoltarea 

culturii la românii maramureşeni, motivul întemeiat era „deoarece cultura 

unui popor, fiind treapta pe care el înaintează în viaţa socială şi politică, 

poate să aducă legi pentru egala îndreptăţire a românului cu celelalte 

naţiuni” 41 . Sub auspicile Asociaţiei naţionale pentru cultura poporului 

român din Maramureş, se va înfiinţa la Sighet, şi o societate de lectură, care 

era dotată cu o bibliotecă formată dintr-un număr modest de cărţi şi presă şi 

care îşi avea sediul în casa lui Ioan Mihaly de Apşa. Biblioteca a deţinut la 

înfiinţare aproximativ 105 cărţi, iar în 1918 aceasta deţinea în jur de 254 de 

titluri, „având un important rol educativ-instructiv în viaţa 

Maramureşului” 42 . Asociaţia şi-a făcut cunoscută prezenţa în nord-vestul 

Transilvaniei în ciuda limitărilor impuse de stat, prin popularitatea şi prin 

implicarea sa în viaţa elitelor precum şi în cea a ţăranilor, care făceau chiar 

şi donaţii pentru interesele asociaţiei 43 . 

La Baia Mare, va activa una dintre cele mai importante societăţi din 

nord-vestul Transilvaniei şi anume Societatea de lectură a elevilor, 

cunoscută şi sub denumirea de „Societatea de bibliotecă”, înfiinţată la apelul 

elevilor Ioan Bud, Paul Damian, Dumitru Păcurar, care se adresează în luna 

noiembrie 1869, profesorului de limba română, Ioan Pop, să îi sprijine în 

acţiunea de întemeiere a unei societăţi. Astfel profesorul Pop le va acorda 

sprijinul grupului de elevi fondatori, iar sfatul acestuia de pornire va fi acela 

de a nu se lăsa intimidaţi de piedicile ce le vor fi puse, să nu se sperie de 

greutăţile care vor interveni datorită faptului că sunt începători şi să încerce 

să colecteze sume de bani pentru a putea cumpăra carte pentru întreţinerea 

unei biblioteci 44 . Cei implicaţi în constituirea societăţii îşi propuneau şi 

organizarea unei biblioteci cât şi încurajarea şi sprijinirea elaborării de 

lucrări originale. La fondare biblioteca a fost dotată cu un număr de 30 de 

39 Vasile Căpâlnean, Ioan Sabău, Valeriu Achim, Maramureşenii în lupta pentru libertate şi 

unitate naţională, Bucureşti, 1981, p. 20. 

40 Ibidem, p. 20. 


42 Valeriu Achim, Nord-vestul Transilvaniei, cultură naţională-finalitate politică 1848- 

1918, Baia Mare, 1998, p. 153. 

43 Ibidem, p. 155. 

44 Ibidem, p. 117. 

91

volume, însă nunărul acestora a crescut pe parcurs, astfel în 1870-49 de 

volume, 1873-121 volume, 1876-187 de volume pe lângă care mai existau şi 

abonamente la gazetele Albina, Gura satului, Familia şi Federaţiunea 45 . 

Volumele deţinute de către bibliotecă proveneau în mare parte din donaţii, 

cum ar fi din partea lui Elie Pop, învăţător din Şomcuta Mare, sau din partea 

membrilor societăţii, exemplul lui Ştefan Pop, preşedintele societăţii care în 

1877 donează zece volume din scrierile lui Vasile Alecsandri şi Costache 

Negruzzi, precum şi din partea altor persoane din afara societăţii cum ar fi 

Paul Kovacs cu şase cărţi donate, Vasile Damian şi Iuliu Şimon cu cinci 

volume, Ştefan Chiş şi Andrei Pop cu câte un volum 46 . Din staful bibliotecii 

făceau parte elevii fondatori, astfel că vice-bibliotecarul Petre Petrişor aduce 

mulţumiri în scris consemnate vicepreşedintelui societăţii Teofil Dragomir, 

pentru cărţile donate de acesta şi anume Viaţa lui Ioan Crisostomul cu o 

traducere de I. Papiu Ilarian şi Istoria română naţională de Atanasie M. 

Marienescu 47 . Membrii acestei societăţi s-au bucurat şi s-au folosit de 

bibliotecă, unii dintre aceştia chiar subliniind entuziasmul de a citi cărţi 

româneşti, cum este Petre Dulfu, pe care scrierile lui Vasile Alecsandri şi 

lucrarea populară Doine şi lăcămioare, l-au impresionat cel mai mult 48 , 

probabil de aici şi înclinaţia acestuia spre literatura populară şi viaţa 

societăţii rurale pe care a abordat-o în numeroase din lucrările sale. 

Mai înspre partea de vest a Transilvaniei şi mai precis la Satu Mare a 

activat una din primele organizaţii româneşti de tineret din nord-vestul ţării 

care a fost înfiinţată de elevi şi pentru elevi. Îndrumătorul elevilor a fost 

profesorul de limba română Petru Bran de la gimnaziul din Satu Mare, 

având ca scop desfăşurarea de activităţi în direcţia cunoaşterii limbii şi a 

istoriei poporului român 49 . Odată cu formarea acestei societăţi următorul pas 

a fost înfinţarea unui cabinet de lectură şi a unei biblioteci a elevilor, „unde 

aceştia să-şi poată completa învăţăturile şi să se poată pregăti mai bine 

pentru lupta ce trebuie să o ducă în folosul neamului lor 50 . Biblioteca s-a 

constituit în primul rând din donaţii ale elevilor precum şi ale altor persoane 

care nu făceau parte din societate şi din abonamente la unele ziare şi reviste 

româneşti şi străine ca Aurora română, Românul, Amicul şcoalei, Gazeta de 

Transilvania 51 . Dintre volumele care făceau parte din biblioteca societăţii 


46 Valeriu Achim, op. cit., p. 148. 

47 Ibidem, p. 149. 

48 Ibidem, p. 149. 




92

sătmărene se pot aminti Versuinţii români, Zorile Bihorului, Istoria 

românilor de pe timpurile cele mai vechi, Peregrinul transilvănean, 

Proverbe sau Povestea vorbei care se găsea în trei volume, iar pe lângă 

acestea se mai găseau broşuri despre viaţa şi luptele domnitorilor români 

Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare 52 , de unde se deduce 

pasiunea şi interesul membrilor pentru istoria neamului românesc. 

Societatea a dus o intensă campanie de promovare a limbii române 

precum şi a naţiunii române, mai ales că din anul 1866 noua deviză a fost 

„Libertate, frăţie, egalitate”, care va fi urmată de versurile „Hai să dăm 

mână cu mână, cei cu inimă română” aceste schimbări probabil intervenind 

odată cu evenimentele politice din Vechiul Regat. 

În vestul Transilvaniei a funcţionat Societatea de lectură de la 

Oradea, şi ca şi celelalte societăţi şi-a constituit nelipsita bibliotecă, care era 

destinată tuturor, atât membrilor societăţii, intelectualilor precum şi altora, 

iar o noutate era aceea că se puteau împrumuta volumele şi pentru acasă, 

astfel că aproape funcţiona ca o bibliotecă publică 53 . Societatea avea rolul 

„de a se lupta la o cultură intelectuală mai înaltă, a se perfecţiona în 

cunoştiinţa limbei şi literaturii naţionale prin cetire-spre care scop se va 

înfiinţa o bibliotecă în folosul junimei” 54 . 

Primul pas în organizarea bibliotecii societăţii a fost cumpărarea a 36 

de exemplare din Gramatica lui Timotei Cipariu, deoarece se poate spune 

că baza scopului societăţii era chiar această lucrare care avea menirea de 

cultiva limba română ca şi limbă de bază 55 . Cărţile de istorie nu lipseau din 

cadrul bibliotecii, astfel că lucrări ca şi Tezaurul de monumente istorice 

pentru Dacia, Istoria românilor din Dacia Superiară, lucrări apărute sub 

autorul Alexandru Papiu Ilarian, Istoria pentru începutul românilor în 

Dacia, de Petru Maior. Înclinaţia membrilor societăţii nu era numai spre 

istorie sau spre literatură, în bibliotecă apar cărţi diverse cu conţinut tehnic 

le-am putea numi, ca de pildă Macrobiotica, Paul Vasici, Agricultura, V. 

Vancu 56 . Presa românească a constituit de fapt elementul de bază, atât din 

punctul de vedere al conţinutului dar şi a elementului cantitativ, în bibliotecă 

intrând Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Gazeta Transilvaniei, 

Telegraful Român, Concordia, Familia, Umoristul, Albina, Gura satului, 

Aurora română, Concordia, sau Trompeta Carpaţilor 57 . 


53 Viorel Faur, Societatea de lectură din Oradea 1852-1875, Oradea, 1978, p. 191. 

54 Transilvania, nr. 11-12, Sibiu, 1943, p. 911. 

55 Viorel Faur, op. cit., p. 195. 

56 Ibidem, p. 196-197. 

57 Ibidem, p. 193. 

93

Numărul mare de publicaţii periodice din biblioteca asociaţiei se 

datorează faptului că multe numere erau primite chiar de la redacţie, astfel 

că nu necesitau plata unor sume de bani. Cartea era obţinută de cele mai 

multe ori din donaţii publice, pentru care membrii asociaţiei aduceau 

mulţumită prin intermediul presei. Un astfel de caz este şi mulţumita adusă 

lui D. A. Papiu Ilarian pentru lucrarea Responsabilitatea ministerială, lui 

Ioan Gozman, pentru lucrarea Actele Asociaţiei Transilvane pe anul 1865- 

1866, cinci cărţi donate de Societatea Junimea de la Iaşi, sau preotului 

Anton Milianu, care se pare a donat 3 cărţi 58 . Acesta este un exemplu de 

binefacere pentru îmbogăţirea bibliotecii asociaţilor culturale din 

Transilvania, aceste donaţii de carte se practicau în epocă, şi mai mult decât 

atât erau una din principala modalitate de dotare a unei biblioteci cu carte, 

motivul clar fiind lipsa de fonduri. 

În vestul Transilvaniei, la Arad o primă mişcare privind înfinţarea 

unei biblioteci publice în această zonă este cea a lui Patrichie Popescul, 

profesor la Institutul Clerical Român din Arad. Acesta face în diferite 

rânduri prin intermediul „Gazetei de Transilvania”, apel pentru constituirea 

unei biblioteci, în 1848 biblioteca acestui institut număra aproximativ 340 

de volume 59 . Dorinţa arădenilor de a deţine mai multe biblioteci a devenit 

realitate odată cu a doua jumătate a secolului al XIX lea, mai precis în 1862 

când la Arad ia fiinţă Asociaţia Naţională Arădană pentru cultura poporului 

român, care a deţinut o bibliotecă, deoarece din anul 1867 îşi alege un 

bibliotecar din rândul membrilor 60 . Până în anul 1918 biblioteca număra 

764 de opere, dintre care cele mai multe fiind donaţii ale lui Gheorghe Popa, 

fost referent şcolar la Consistoriul arădean 61 . 

Biblioteca s-a format în urma donaţilor de cărţi, reviste şi ziare, ca şi 

majoritatea bibliotecilor de asociaţii, acestea fiind primite de la instituţii 

culturale din Transilvania, elite dar şi de la instituţii din România 62 . Se pare 

că multe din donaţiile de carte au venit chiar de la ASTRA, multe dintre 

aceste cărţi proveneau din „Biblioteca poporală a asociaţiunii” 63 . Periodicele 

erau nelipsite din bibliotecă, astfel că existau Amicul familiei, Familia, 

Federaţiunea, Albina, Românul, Tezaur de monumente istorice, rolul 

58 Familia, nr. 47, 1867, p. 563. 

59 Ion Muşlea, op. cit., p. 8. 

60 Ibidem, p. 11. 

61 Ibidem, p. 28. 

62 Ioan Bolovan, Asociaţia naţională arădană pentru cultura poporului roman 1863-1918. 

Contribuţii monografice, Cluj-Napoca, 1994, p. 122. 

63 Ibidem, p. 123. 

94

acestora era de a cultiva românii din părţile vestice şi de a stimula gustul 

literar, al unei categorii cât mai mare din populaţia zonei Aradului 64 . 

Pe lângă biblioteca Asociaţiei arădene, în vestul ţării, mai funcţiona 

biblioteca Societăţii de lectură a elevilor români de la seminarul din Arad. 

Scopul acestei societăţi era promovarea limbii române şi creearea unui curs 

de limbă română precum şi a unei biblioteci 65 . Biblioteca deţinea 

aproximativ un număr de 1742 de opere 66 , un număr impresionant de 

volume pentru o societate de lectură a unui seminar. 

Seminarul teologic Greco-Catolic din Blaj a fost înfiinţat în 1747 

fiind una din cele mai vechi instituţii româneşti de învăţământ care pregătea 

în cursuri de patru ani viitorii studenţi 67 . Societatea teologilor din Blaj a luat 

fiinţă la data de 1 Martie 1864 cu un număr de 32 de membrii. La data de 3 

Martie preşedintele societăţii, Aron Bardanu, a prezidat prima şedinţă a 

acestei societăţi. Până la data de 22 Iunie 1873 asociaţia avea numele de 

Societatea de lectură a teologilor din Seminarul Arhidiecezan din Blasiu , 

după această dată luându-şi numele marelui arhiereu Inochentie Micu 

Clain 68 . Societatea avea şi un sigiliu din 1876 care era oval având în centru 

un palmier cu inscripţia Societatea Inocenţiu M. Clainiană. Blasiu 1876. 

Dintre membrii fondatori personalităţi ecleziastice amintim pe Ioan Vancea, 

Victor Mihalyi, Ion Micu Moldovan, Timotei Cipariu, Vasile Lucaciu; iar 

personalităţi politice pe: Elie Măcelariu, George Bariţiu, V. A. Ureche. 

Societatea era sub directa patronare a mitropolitului şi sub directa îndrumare 

a conducerii printr-un profesor conducător (Vasile Suciu, Vasile Hossu) 69 . 

Societatea îşi desfăşura activiatea în sălile seminarului, având în 

componenţă două săli, o bibliotecă şi un cabinet de lectură. Scopul înfiinţării 

societăţii era „înaintarea în cultura intelectuală şi morală”, vizând ridicarea 

economico-socială a comunităţilor româneşti, prin acţiunea viitorilor 

absolvenţi. 

Ca şi cealalte societăti de lectură pe care le-am amintit, şi asociaţia 

de la Blaj a avut o bibliotecă, acesta fiind scopul primar „ sa pună temeiul 

unei biblioteci” 70 , care s-a realizat prin cotizaţia membrilor şi ajutorul primit 

din partea rectoratului la care se adaugă şi donaţiile în natură de la diferiţi 

64 Ibidem, p. 124. 


66 Ion Muşlea, op. cit., p. 28. 

67 Eugenia Glodariu, op. cit., p. 96-97. 

68 Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Cluj, fond Biblioteca Centrală Blaj, dosar nr. 73, 

f. 1. 


70 ANSJC, op. cit., f. 2. 

95

particulari şi instituţii. Bibliotecar în primul an de la înfiinţarea societăţii a 

fost Pop Alexandru, având doi vice bibliotecari, pe Sămăşan Vasile şi Puni 

Emil. Membrii societăţii au fost abonaţi la: Familia, Federaţiunea 

(Budapesta), Unirea, Convorbiri literare 71 . Pe lângă acestea în fondurile 

bibliotecii seminariştilor se menţionează prezenţa Gazetei de Transilvania, 

Dreptatea, Telegraful român, Revista de critică literară, Arhiva, Economia 

naţională, Tribuna poporului. Cărţile provin din donaţii: Ion Micu 

Moldovan, Constantin Papfalvi, canonici blăjeni, din partea unor librării din 

România, dar şi Academia Română. În anul 1897 biblioteca deţinea 69 de 

titluri, 138 tomuri şi 145 volume, donate de forul academic bucureştean, iar 

de canonicul Simeon Pop Matei 259 titluri, 376 tomuri, 352 volume şi 30 de 

fascicole. Anul următor biblioteca îşi va mării zestrea cu 416 lucrări 72 . 

Societatea va face şi traduceri, în 1910, din: Epistola către un preot tânăr, 

A. Melcher, Pregătire de moarte, A. De Ligouri, Tragedia calvarului, A. 

Bollo şi Mântueşte-ţi sufletul!, Toussaint lucrare la care ziarul Unirea din 

anul 1910, pe ultima pagină, scria: „Această carte în urma felului practic de 

a vedea şi expune adevărurile ce le tratează, corespunde pe deplin scopului 

ce-l urmăreşte. Atât ca instrucţie religioasă cât şi ca predicarea cuvântului 

dumnezeesc, e la înălţarea dorită”. 

Un loc aparte îl ocupă poetul Mihai Eminescu în contactele cu 

Blajul, el având cuvinte de preţuire, în articole sale din Timpul. Astfel tinerii 

blăjeni coordonaţi de profesori precum Alexiu Viciu şi Gavril Precup, vor 

acorda multă receptivitate în partea eminesciană elaborând un manual 

„Carte de citire pentru clasa a V a gimnazială şi alte şcoli medii” , Sibiu, 

1896. Manualul cuprinde poezii ca: „Ce te legeni...” , „O rămâi !” , „Mai am 

un singur dor” , „Singurătate” , „Scrisoarea a III a” şi „Călin” fiind cel mai 

mare număr de poezii eminesciene înregistrat pănă atunci în cărţile de 

şcoală din Transilvania 73 . 

Oraşul cu o încărcată istorie şi unul din importantele centre 

comerciale ale Transilvaniei, Braşovul, pe lângă activitatea negustorească 

care avea loc aici a avut şi o importantă activitate culturală. Astfel că aici au 

funcţionat societăţi de lectură, cele mai importante fiind cele existente pe 

lângă gimnaziile religioase. 

O astfel de societate de lectură cu o bibliotecă foarte consistentă este 

cea a elevilor de la Gimnaziul Superior, care la întocmirea catalogului 

71 

Nicoale Victor Fola, Şcolile Blajului între 1850-1918, Teză de doctorat, Coord. Gelu 

Neamţu, Academia Română, Institutul de istorie „George Bariţ”, Cluj-Napoca, 2007 , p. 

500. 

72 Ibidem, p. 501. 

73 Ibidem, p. 509. 

96

ibliotecii din anul 1900 îl avea preşedinte pe Nicolae Sulică, iar cel care a 

întocmit catalogul se pare să fi fost biliotecarul societăţii George Gerda. 

Societatea de lectură „Ioan Popasu” a luat fiinţă în anul 1868, însă numele 

fondatorului în anul 1879 74 . Scopul urmărit de societatea de lectură era acela 

de a cultiva elevii, dar şi acela de a dezvolta literar şi cultural pe membrii 

acesteia 75 . Se pare că averea acestei societăţi era destul de mare şi anume 

6.287,14 de coroane, dar pe lângă această cifră societatea era sprijinită 

financiar şi din România 76 . ceea explică într-o oarecare măsură numărul 

mare de carte prezent în biblioteca societăţii. 

Catalogul bibliotecii Societăţii de lectură „Ioan Popasu” de la 

Braşov a fost scos de sub tipar în anul 1900, structurat pe mai multe 

domenii, astfel că titlurile existente pe rafturile acestei bibliotecii sunt din 

domeniul teologiei şi filosofiei, literatură, filologie şi istoria literaturii, 

istorie şi geografie, ştiinţe juridice şi politice, matematică şi ştiinţe naturale, 

dar pe lângă carte mai existau reviste şi manuale şcolare. După un calcul al 

tuturor titlurilor existente în bibliotecă, numărul acestora total este de 696, 

un număr generos în comparaţie cu alte societăţi care îşi duceau traiul de pe 

o zi pe alta în ceea ce priveşte materia de carte şi de aprovizionare a 

bibliotecii. 

În categoria Teologie şi Filosofie din numărul total de 68 de cărţi 

privind aceste domenii 51,47% din acest total sunt cărţi în limba română, 

21,41% în germană iar celelalte sunt în maghiară şi franceză, însă într-un 

procent mult mai mic. Cărţi în limba română care ar trebui amintite pentru 

această categorie sunt: E Baican, Istoria universală a pedagogiei, Ioan Bob, 

Teologie dogmatică şi moralicească, V. Conta, Bazele metafizicei, Teoria 

fatalismului, T. G. Djuvara, Idealism şi naturalism, Ştefan Mihăilescu, 

Introducere în pshicofizică, Titu Maiorescu, Logica, I. Nicolescu, Locke. 

Teoria ideilor, G. Renard, Este omul liber?, G. D. Teodor, Istoria filosofiei 

antice 77 . Titlurile în limba germană sunt de rezonanţă, astfel că amintim Fr. 

E. Benecke, System der Logik, L. Büchner, Krafft und Stoff, P. Frank, 

Mythologie der Griechen und Römer, Heinsius, Vom Wiedersehen nach dem 

Tode, Shoppenhauer, Anmerkungen zu Locke und Kant, Einleitung in die 

Philosophie, F.M. Ziegler, Die Macht des Glaubens 78 . 


75 Ibidem, p. 127. 

76 Ibidem, p. 128. 

77 Catalogul bibliotecii Societăţii de lectură „Ioan Popasu” de la gimnasiul greco-orient. 

Român din Braşov, Braşov, 1900, pp. 3-5. 

78 Ibidem, pp. 3-5. 

97

Cărţile de literatură erau nelipsite din colecţia de bibliotecă a oricărei 

societăţi de lectură, pentru acest domeniu avem numărul cel mai mare de 

carte, 291 de titluri din care 171 de titluri sunt româneşti şi restul de 120 

sunt carte străină în limbile germană, care predomină, maghiară şi franceză. 

Cărţile în limba română reprezintă 58,77% din totalul de carte de literatură, 

iar restul de 41,23% reprezintă carte străină. Dintre autorii români cu lucrări 

deţinute de biblioteca societăţii de la Braşov, se pot aminti pe Vasile 

Alecsandri, Despot Vodă, Lipitorile satului, Opere complete, Doine şi 

lăcrimioare, Teatru, P. Băncilă, Colinde, I. L. Caragiale, Note şi schiţe, 

Teatru, Carmen Sylva, Bate la uşe, Poveştile Peleşului, Cuvinte sufleteşti, 

George Coşbuc, Balade şi idile, Fire de tort, Ion Creangă, Poveşti, Barbu de 

la Vrancea, Paraziţii, Trubadurul, Mihai Eminescu, Nuvele, Proză şi 

versuri, Poesii, Titu Maiorescu, Patru nuvele, Veronica Micle, Poezii, 

Iocaob Negrzzi, Poezii, Scrieri complete, Păcatele tinereţelor, Anton Pann, 

Povestea vorbei, C. A. Rosetti, Scrieridin juneţe şi exil, Alexandru Vlahuţă, 

Din goana vieţii, În vâltoare, Iubire, Nuvele, Poezii, Dan 79 . Titlurile în 

limba străină sunt majoritatea în limba germană, R. Ballantyne, Die Gorilla- 

Jäger, Beaumarchais, Die Hochzeit des Figaro, I. F. Castelis, Wiener 

Lebensbilder, Chr. Fr. Gellter, Poetische Schriften, Goethe, Faust, 

Gedichte, Hermann und Dorothea, Reineke Fuchs, Torquato-Tasso, J. 

Glahn, Das Niebelungenlied, Herder, Werke, S. May, Die Wanderer im 

Hochlande, Frid. Schiller, Don Carlos, Die Verschwörung des Fiesco, W. 

Scott, Der her der Inseln, Der Kerker von Edinburg 80 . 

O altă catogorie bogată în titluri interesante este cea de Istorie şi 

Geografie, cu un total de 163 de cărţi, din care cărţile în limba germană sunt 

nelipsite. Titlurile în limba română sunt într-o proporţie de 55,14% pentru 

acest domeniu şi 45,39% în limbi străine. Cărţile în limba română din cadrul 

acestor domenii cu o rezonanţă mai aparte din bibliotecă sunt Nicolae 

Bălcescu, Istoria Românilor sub Mihaiu-Vodă-Viteazul, George Bariţiu, 

Istoria regimentului al II-lea românesc din Transilvania, Istoria 

Transilvaniei, G. D. Boroianu, Reforma lui Luther, George Coşbuc, 

Războiul nostru pentru neatârnare, Povestea unei coroane de oţel, Dimitrie 

Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor, Istoria Imperiului 

Otoman, M. Drăghiceanu, Rusia contemporană, B. P. Haşdeu, Istoria 

critică a românilor, Istoria toleranţei religioase în România, Grigore 

Musceleanu, Monumentele străbunilor din România, Puterea armatei 

române de la Radu-Negru până la Mihai Viteazul, G. Popa, Tablele cerate 

79 Ibidem, pp. 6-15. 

80 Ibidem. 

98

descoperite în Transilvania, N. Popilian, Românii din Peninsula Balcanică, 

Gheorghe Şincai, Chronica Românilor, D. Xenopol, Istoria Românilor, 

Teoria lui Rösler 81 . Din repertoriul cărţilor în altă limbă decât română se 

pot aminti, C. F. Allen, Geschichte von Dänemark, R. Bergner, In der 

Marmaros, Rumänien, Boretius, Friderich der Grosse in seinen Schriften, 

Mihail Kogălniceanu, Histoire de la Valahie, Dvorzsák János, 

Magyarország helység névtára, L’empereur François Ioseph et l’Europe, K. 

E. Jung, Der Weltteil Australien Sibirien, D. Livingstone, Explorations dans 

l’Afrique Australe, I. Michelet, Histoire Rumaine, Quinet, La Gréce 

moderne şi multe altele 82 . 

Periodicele nu lipseau nici din această bibliotecă, însă o noutate faţă 

de celelalte, este prezenţa unor reviste în limba germană, Bibliothek der 

Unterhaltung und des Wissens, Das Buch für Alle 1866 şi Der Volksbote 

1846 83 , în limba română găsindu-se Convorbiri literare, Foi pentru 

învăţătură şi petrecere, Dacia literară, Literatură şi ştiinţă, Revista 

carpaţilor, Şcoala şi familia, Transilvania 84 . 

Biblioteca societăţii de la Braşov este una deosebit de bine 

aprovizionată, însă are ceva mai special faţă de celelalte biblioteci ale altor 

societăţi şi anume foarte multă carte în limba germană, ceea ce se poate 

explica probabil prin existenţa unui număr mai mare de saşi în acestă zonă, 

vorbitori de limbă germană şi interesul acestora pentru lectură. 

La Sibiu, oraşul care va găzdui şi sediul asociaţiei cu cea mai vastă 

activitate şi anume ASTRA, va mai funcţiona şi Societatea de Lectură 

„Andrei Şaguna” a Teologilor Români Ortodocşi, înfinţată de tinerii teologi 

ortodocşi de la Sibiu. Denumirea aceasta va deveni oficială din 9 mai 1876, 

la propunerea studentului Simion Popescu 85 , până atunci societatea având 

mai multe denumiri, printre care şi acea de „Societate”. 

Biblioteca a început să fie constituită în anul 1866, având la bază 

doar 58 de volume, pentru ca în 1915 această bibliotecă să aibă în 

componenţa sa 2053 de volume, cea din secţiunea pedagogică şi 2427 cea 

din secţiunea teologică 86 . În cele ce urmează ne vom focaliza atenţia spre 

secţiunea pedagogică a bibliotecii acestei societăţi. Potrivit catalogului 

editat în anul 1916 la tipografia societăţii biblioteca era împărţită în mai 

multe grupe şi anume Pedagogie şi Psihologie, Literatura Română, Limba şi 

81 Ibidem, pp. 18-25. 

82 Ibidem. 

83 Ibidem, p. 28. 

84 Ibidem, p. 29. 


86 Ibidem, p. 154. 

99

Literatura Străină, Istorie şi Geografie, Ştiinţe naturale, Ştiinţe 

economice(industrie, agricultură şi comerţ), Enciclopedii, Diverse şi Reviste 

pedagogice. 

În categoria Pedagogie şi Psihologie, cărţile sunt ordonate alfabetic, 

ca de pildă şi în cazul celorlalte grupe. Aici se pot scoate în lumină 

următoarele titluri: Bălăcescu D. Ştefan, Instrucţiunea şi educaţiunea în 

Japonia, P. Barbu, Religiunea în şcoala poporală, I. Biron, Carte de 

compunere pentru şcoalele primare, I. Bucovineanu, Manual de gimnastică 

suedeză, T. Câmpianu, Roadele milei creştineşti. Noi aşezăminte de 

îndreptare morală, L. Chirilă, Mişcarea pedagogică-literară mai nouă, 

Petre Dulfu, Foloasele învăţăturii, D. Drăghicescu, Din Psihologia 

poporului român, Theodor Felix, Educaţia în familie, C. Ionescu, Şcoala 

primară din Germania, I. Mateiu, Limba maghiară în şcoalele noastre 

poporale, I. Oprean, Reflecţiuni asupra educaţiei primei epoci din viaţa 

omului, H. Pestalozii, Leonard şi Gertruda, P. Pipoş, Istoria pedagogiei, 

Metodica şcoalei poporale, I. Popescu, Compendiu de pedagogie, Organ 

pedagogic, Pedagogie, H. Spencer, Despre educaţia intelectuală, S. Stall, 

Ce ar trebui să şti orice băiat, T. Stratelescu, Educaţia fizică, intelectuală şi 

morală, I Vuia, Fragmente din istoria pedagogiei, I. Zăvoian, Regenerarea 

prin cultura fizică 87 . 

Cărţile de literatură română sunt cele mai numeroase din totalul 

cărţilor aflate în bibliotecă, astfel că apar opere ale unor autori precum 

Adam Ioan, Flori de câmp, Pe lângă vatră, aripi tăiate, Năzuinţi, Ion 

Agârbiceanu, În clasă cultă, În întuneric, Prăpastia, Vasile Alecsandri, 

Opere complete, Poezii populare ale românilor, Proză, Hans C. Andersen, 

Povestiri, Poveşti alese, D. Bolintineanu, Legende istorice, Traianida, 

Poezii, T. Bud, Poezii populare din Maramureş, I. L. Caragiale, Teatru, 

Notiţe şi schiţe, Schiţe, George Coşbuc, Ostaşul, Fire de tort, Balade şi 

idile, Ion Creangă, Opere complete, Dante, Divina comedie, Mihai 

Eminescu, Poezii, Opere complete, Scrieri politice şi literare, Geniu pustiu, 

Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, Goethe, Suferinţele tânărului 

Werther, plus numerose titluri ale Lui B. Petricescu Haşdeu, Mihail 

Sadoveanu, Nicolae Iorga, Alexandru Odobescu, Anton Pann, I. P. 

Reteganul, Radu Rosetti, Ernest Renan, Ioan Slavici, Sienkiewitz, L. 

Tolstoi, Alexandru Vlahuţă, sau Duliu Zamfirescu 88 . 

87 Catalogul cărţilor din biblioteca societăţii de lectură „Andrei Şaguna” secţiunea 

pedagogică, Sibiu, 1916, pp. 3-13. 

88 Ibidem, pp. 13-35. 

100

În cadrul grupei a III a şi anume domeniul Istorie şi Geografie, cele 

mai multe titluri sunt pentru specializarea istorie, lucrări ale lui Dimitrie 

Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, Hronicul vechimei a Romano-Moldo- 

Vlachilor, Cassius Dio, Istoria Romană, Nicolae Iorga, Istoria universală, 

Istoria lumii, Istoria literaturii româneşti, Viaţa femeilor în trecutul 

românesc, Scrisori domneşti şi multe altele, iar pentru geografie cele mai 

multe sunt de fapt manuale şcolare 89 . Catalogul acestei societăţi este unul 

dintre cele mai bogate, numărul mare de volume din toate domeniile nu fac 

decât să arate interesul major al acestor studenţi pentru carte şi lectură, dar 

mai ales interesul pentru tezaurizarea cărţii. 

Asociaţile culturale din Transilvania au avut, majoritatea dintre ele 

ca scop comun, cultivarea culturii şi ridicarea naţiunii române prin cultură, 

aceasta nu se putea dezvolta altfel decât prin lectură şi prin creearea de 

biblioteci. Biblioteca fiecărei asociaţii diferă de la o zonă la alta. Din punct 

de vedere geografic se pare că cu cât ne apropiem de graniţa cu România, 

asociaţile din sudul provinciei deţin biblioteci mult mai bine aprovizionate 

atât cantitativ dar şi calitativ, spectrul domenilor cuprinse fiind mult mai 

larg. Este de la sine înţeles că dotarea bibliotecilor asociaţilor ţine foarte 

mult şi de statutul social şi economic al zonei în care aceasta îşi desfăşura 

activitatea. Se pare că societăţile din nordul Transilvaniei făceau rost de 

carte mai greu ca şi celelalte, probabil pentru simplul motiv că distanţa era 

mult mai mare de Vechiul Regat, deoarece după cum am văzut majoritatea 

donaţilor veneau din România. 

După cum am văzut în conţinutul bibliotecilor societăţilor culturale 

româneşti, cartea românească predomină, majoritatea autorilor fiind de 

dincolo de Carpaţi, sau în cazul lucrărilor de autori străini, acestea sunt 

traduse de cele mai multe ori în limba română. Prin prezenţa unui număr 

consistent de carte românescă în biblioteci, nu putem decât să speculăm 

interesul membrilor pentru limba română şi mai ales pentru promovarea 

acesteia la nivelul maselor în Transilvania. Greutăţile întâmpinate în 

constituirea bibliotecilor nu i-au făcut să renunţe pe cei implicaţi în lupta 

naţională, au continuat să nu renunţe la idealul lor şi au găsit prin 

intermediul cărţii, o modalitate de cultivare a spiritului naţional. Prin cartea 

românească existentă în aceste biblioteci tinerii care se desfătau cu lectura, 

creşteau în spiritul românesc, învăţau limba română pentru ca mai departe să 

poată susţine idealul românilor care nu aveau o atât de mare deschidere spre 

educaţie. În prima jumătate a secolului al XX lea, prin intermediul acestor 

asociaţii se deschide un nou orizont de propagare a cărţilor româneşti în 

89 Ibidem, pp. 42-49. 

101

mediul rural, prin înfinţarea de biblioteci în aceste zone, dar şi prin sesiunile 

de lectură organizate de membrii asociaţiei în lumea satelor. 

În toate bibliotecile asociaţilor se pune accent cel mai mult pe cartea 

de literatură, fiind urmată de cea de istorie şi geografie, şi de periodicele 

româneşti care apar în Transilvania. Fiecare asociaţie avea propriul statut de 

funcţionare, în fiecare existând aliniate separate pentru a trasa rolul 

bibliotecii şi cel al bibliotecarului în cadrul societăţii. Bibliotecarul era ales 

dintre membrii asociaţiei, iar rolul acestuia era foarte important în 

organizarea şi aprovizionarea bibliotecii. 

Rolul crucial avut de asociaţile de cultură din Transilvania în 

dezvoltarea culturii naţionale prin intermediul cărţii şi bibliotecilor deţinute 

nu s-a concretizat decât în prima jumătate a secolului XX, mai ales după ce 

s-a format o elită locală, solidă, care s-a ridicat din rândurile membrilor 

acestor asociaţii. 

102

Aspecte din implicarea dascălilor în activităţile economicofinanciare 

ale comitatului Arad (1867-1918) 

Felicia Aneta Oarcea 

Membru al elitei intelectuale, învăţătorul, definit în scrierile epocii 

moderne ca apostol al culturii, a înmănuncheat prin statutul său social 

preocupări care au servit interesului societăţii, comunităţii în care trăia. Prin 

implicarea în activităţile socio-economice, politice, culturale a mobilizat 

oamenii în a se ancora în realităţile cotidianului modern. Învăţătorii au 

militat pentru ridicarea economică a ţăranilor prin înfiinţarea unor societăţi 

şi asociaţii economice, deschiderea de filiale ale bănci „Victoria”, au 

combătut excesele şi abaterile de la normele conduitei morale, au răspândit 

normele medico-sanitare. Misiunea socială a învăţătorului s-a diversificat 

mereu. Zilnic, putea să „convină cu poporul spre a-l iniţia asupra datoriilor 

ce le are. Astfel are prilej ca să-i vorbească despre datorinţele ce le are ca 

părinţi şi susţinător de şcoală faţă de aceste foculare culturale, faţă de 

biserică, neam şi de toate instituţiunile sfinte cuprinse în constituţiunea ţării 

noastre; le va vorbi despre o economie mai potrivită şi mai raţională 

precum şi despre un trai şi o îmbrăcăminte mai higienică, despre o 

curăţenie, ordine”, scria Aurel Bădescu, în anul 1909 1 . 

Puternica ancorare în tradiţionalitatea, istoria şi cultura românească a 

marcat activitatea corpului profesoral şi învăţătoresc arădean în perioada 

dualismului austro-ungar. Fără a oferi o abordare exhaustivă a acestor 

problematici, supunem atenţiei paleta largă de preocupări a dascălilor în 

sânul comunităţilor în care trăiau şi îşi desfăşurau activitatea în diversele 

aşezări ale comitatului Arad. 

Preocupările, exceptând latura educaţională, s-au axat pe directivele 

cerinţelor economiei moderne. Alături de preotul-director de şcoală, 

protopopul-inspector şcolar, învăţătorii au acţionat în vederea întemeierii, la 

sate, a unor instituţii de credit, „casse” de păstrare, reuniuni de cruţare 

şi ajutorare. Înfiinţarea acestor instituţii financiare a fost privită ca o 

acţiune de prosperitate a poporului român şi de salvare „din ghiarele 

cămătarilor ... care îi despoiau întrun mod ne mai pomenit” 2 . 

1 Aurel Bădescu, Învăţătorul ca model în şcoală şi societate, în „Biserica şi Şcoala”, Arad, 

XXXIII, 1909, nr. 9, 1/14 martie, p. 6-7. 

2 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Arad (S.J.A.N.A.), fond Banca „Victoria”, nr. 

inv. 38, dos. 1/1905, f. 4. 

103

Prin articole şi disertaţiuni, învăţătorii au susţinut şi înfiinţarea 

societăţilor de consum, pentru a aduce beneficii comunităţilor săteşti, a 

cumpăra produse la preţuri rezonabile şi a înlătura activităţile cămătăreşti. 

Pe aceste coordonate se înscria conţinutul articolului „Societatea de 

conzum” a învăţătorului din Sebiş, Patriciu Covaciu, acţionar la mai multe 

societăţi 3 . 

Instituţiile financiare româneşti, în jurul anului 1900, cu excepţia 

câtorva bănci – „Albina”, „Timişoara”, „Ardeleana”, „Bihoreana”, 

„Economul”, „Silvania” – s-au situat în categoria societăţilor de credit cu o 

putere financiară mijlocie şi mică. Printre acestea, Banca „Victoria” sau 

„Victoria” Institutul de credit şi economii, societate pe acţiuni s-a 

integrat în rândul celor care deţineau un capital social de 10% 4 . S-a 

constituit în 1 noiembrie 1887, din iniţiativa a 20 de oameni politici români 

arădeni şi bănăţeni, printre care Alexandru Mocioni, Antoniu Mocioni, 

Aurel Suciu, Nicolae Oncu. Deţinea, la acea vreme, un capital social de 

10.000 fl., împărţit în 1000 de acţiuni de 100 fl. valoare nominală 5 . Peste 

30% din acţionari vor proveni, la acea vreme, din rândul profesiilor libere, 

printre care învăţători, preoţi şi profesori. Intelectualitate satelor, învăţători 

şi preoţi, care, în general, aveau proprietăţi, au avut un rol esenţial în 

modernizarea şi promovarea valorilor economiei moderne 6 . 

Obiective propuse, unele atinse, de instituţiile financiar-bancare au 

fost sprijinirea „poporului econom” sau „poporului ţăran”, facilitarea 

creditului pentru activităţile cu profil agrar, industrial, comercial. Spre 

exemplu, în anul 1905, Banca „Victoria”, prin sistemul cambiar a sprijinul 

numeroase gospodării ţărăneşti, satisfăcând solicitările comercianţilor şi 

proprietarilor, care-şi comercializau produsele în pieţele arădene 7 . 

Din „Memorandul Românilor din Buteni şi jur”, înaintat direcţiunii 

Băncii „Victoria”, în anul 1905, desprindem importanţa înfiinţării unor 

filiale ale băncilor româneşti în localităţile comitatense. Autorii 

3 Patriciu Covaciu, Societatea de conzum, în „Reuniunea învăţătorilor din Arad”, Arad, II, 

1905, nr. 6, 15/28 decembrie, p. 143-148. 

4 Mihai D. Drecin, Vasile Dobrescu, Consideraţii asupra sistemului financiar-bancar 

românesc din Transilvania (1867-1918), în „Istorie financiar-bancară. Studii asupra 

băncilor din Austro-Ungaria (1867-1918)”, vol. II, Eitura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 46. 

5 Az Aradon székelő Victoria Institut de crdit si economii societate pe actii alaspszabályai, 

Arad, 1887, p. 2; Alexandru Roz, Nicolae Oncu, directorul Băncii „Victoria” din Arad, în 

„Ziridava”, XIX-XX, 1996, p. 217-218. 

6 Vasile Dobrescu, Funcţi şi funcţionalităţi în sistemul de credit românesc din Transilvania 

până la Primul Război Mondial, Eitura Universităţii „Petru Maior”, Târgu Mureş, 2006, p. 

84, 86. 

7 Mihai D. Drecin, Vasile Dobrescu, op. cit., p. 51, 55. 

104

documentului – protopresbitetul Ioan Georgiu, parohul Ioan Cosma, 

avocatul A. Grozda – au subliniat binefacerile asupra poporului. Acesta nu 

ar fi obligat să plătească dobânzi mari, învăţătorii nu şi-ar mai primi lefurile 

de la străini, creditele contractate de săteni le-ar permite desfăşurarea unor 

intense activităţi economice 8 . 

Între filialele Băncii „Victoria” amintim, în anul 1913, pe cea din 

Ineu, aflată sub conducerea lui Ioan S. Hălmăgean; Chişineu Criş a 

avocatului George Adam; Şiria a avocatului Atanasiu Popovici. Cea din 

Şiria a fost înfiinţată în 18 septembrie 1910, constituind „pentru populaţia 

românească un prilej de sărbătoare. Au fost rostite discursuri şi a fost 

înmânat steagul conducerii localităţii 9 . Sucursalele Băncii „Victoria” 

constituiau „o mândrie pentru orice om de bine” 10 . 

Şcoala şi biserica au fost susţinute de bănci şi institute de credit. Au 

fost construite, renovate şi extinse instituţii şcolare, au fost edificate case de 

cultură sau, în unele cazuri, a fost sprijinită plata dascălilor şi/sau preoţilor 

de la sate prin diverse modalităţi. Pentru susţinerea scopurilor culturalfilantropice, 

la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, 

Banca „Victoria” a alocat o sumă de peste 214.310 cor. 11 . 

Directorul Băncii „Victoria” din Arad, Nicolae Oncu a trimis o 

adresă Oficiului parohial ortodox român din Arad prin care a fost acordată 

din fondul destinat scopurilor filantropice şi culturale, în 1890, suma de 40 

fl. Ea a fost donată epitropului Alexandru Moldovan, care urma a ajuta copii 

săraci din şcolile confesionale româneşti 12 . Uneori, direcţiunile şcolilor au 

făcut împrumut la banci pentru acoperirea anumitor cheltuieli, pe care 

trebuiau să le achite într-un termen dat. Un asemenea împrumut a fost 

contractat, în anul 1901, de către direcţiunea şcolii greco-catolice din 

Chereluş 13 . 

În preajma sărbătorii Crăciunului a anului 1901, ziarul „Tribuna 

Poporului”, menţiona că preşedintele Reuniunii învăţătorilor din Arad, Iosif 

Moldovan, împreună cu directorul Băncii „Victoria”, dr. Nicolae Oncu, 

protopopul Aradului, Traian Văţianu au împărţit la 55 de copii daruri. 

Cheltuielile au fost suportate de fundaţia văduvei Maria Obercnez care a 

8 S.J.A.N.A., fond Banca „Victoria”, nr. inv. 38, dos. 1/1905, f. 4-6. 

9 Alexandru Roz, op. cit., p. 218; Tribuna, Arad, XIV, 1910, 10/23 septembrie, p. 4. 

10 Virgiliu Bradin, Pârneava. Suburbiul românesc al Aradului. Contribuţie monografică, 

Editura Promun, Arad, 2008, p. 172. 

11 Mihai D. Drecin, Vasile Dobrescu, op. cit., p. 76, 83. 

12 Aradul în lupta pentru eliberare socială şi naţională, II, Arad, 1980, p. 82. 

13 S.J.A.N.A., fond Protopopiatul greco-catolic Galşa, nr. inv. 68, dos. 42/19910-1911, f. 

5. 

105

donat 1600 cor., la care s-au adăugat câte 20 cor. din fundaţia „Cununi 

eterne”, înfiinţată de banca „Victoria” 14 . 

Numai în anul 1913, Banca „Victoria” a prevăzut pentru scopuri 

culturale 50.000 cor. Destinaţia lor a fost: 10.000 cor. pentru edificarea 

Şcolii de fete din Arad; 20.000 cor. pentru zidirea unei noi instituţii şcolare 

şi o locuinţă pentru învăţător în cartierul Şega 15 ; 10.000 cor. pentru 

Internatul de băieţi din Arad şi 5000 pentru scopuri filantropice şi culturale. 

De 200 cor. a beneficiat Reuniunea învăţătorilor din Arad şi jur 16 . De 

menţionat, ar fi că sumele alocate de Banca „Victoria” pentru edificarea 

Şcolii de fete s-au cifrat la 32.000 cor. Cu prilejul aniversării a 25 de ani de 

existenţă, Banca „Victoria” a alocat 20.000 cor. pentru înfiinţarea unui 

internat pentru băieţi 17 . 

La 12 iulie 1908, s-a deschis „Codrul”, Institut de Credit şi 

Economii, Societate pe Acţiuni în Buteni. Protopopul Traian Mager, 

preşedintele adunării care marca fondarea aşezământului financiar, a 

consemnat un capital social românesc de 100.000 cor., distribuit în 2000 de 

acţiuni a 50 cor. fiecare. Direcţiunea societăţii a fost formată din dr. Aurel 

Grozda-avocat, George Popa-avocat, Ioan Cosma-preot, Ioan Roşu-învăţător 

(Buteni), Alexandru Nica-preot (Almaş); Terentie Micluţa-preot (Cuied); 

Augustin Mihulin-preot (Sebiş). Comitetul de supraveghere avea în 

componenţă următorii membrii: Emanoil Comşa-director la „Crişana”, 

Brad; Romul Coţoi-comerciant, Baia de Criş; Salustiu Barbul-farmacist, 

Buteni; Patriciu Covaci-învăţător, Sebiş; Ioan Popovici-preot, Bârsa. 

Consecinţele benefice pentru ţărănimea românească le putem aprecia prin 

faptul că, în urma împrumuturilor luate, au început să-şi cumpere pământuri, 

să-şi ridice case, să-şi achiziţioneze animale şi să-şi sporească efectivele de 

animale 18 . 

Direcţiunea, în anul 1910, a fost alcătuită din Sava Raicu 

(preşedinte), G. Popa (vicepreşedinte), St. Peneşiu (notar), Alexandru Nica, 

14 Tribuna Poporului, Arad, V, 1901, nr. 241 din 25 decembrie 1901/7 ianuarie 1902, p. 2. 

15 Noua şcoală din cartierul Şega a fost inaugurată în 10/23 noiembrie 1913. Sfinţirea 

edificiului a fost efectuată de protopresbiterul Vasile Beleş, asistat de dr. Gh. Ciuhandu, 

Traian Văţian şi diaconul dr. Lazar Iacob. (detalii vezi în Biserica şi Şcoala, Arad, 

XXXVII, 1913, nr. 47 din 24 noiembrie/7 decembrie, p. 395.) 

16 Reuniunea învăţătorilor din Arad, Arad, XI, 1914, nr. 3/martie, p. 98; Nicolae Roşuţ, 

Nicolae Oncu-în slujba nevoilor sociale şi naţionale ale poporului, în: „Catedra. Culegere 

de studii”, Casa Corpului Didactic, Arad, 1980, p. 201; Alexandru Roz, op. cit., p. 217-218. 

17 Biserica şi Şcoala, Arad, XXXVII, 1913, nr. 7, 17 februarie/2 martie, p. 49-50; Idem, 

XXXVIII, 1914, nr. 10, 9/22 martie, p. 73-75. 

18 Ovidiu Someşan, De la Bucin la Buteni, Editura Gutenberg, Arad, 2005, p. 200-201, 210, 

428. 

106

Ioan Cosma, dr. Aurel Grozda (contabili), E. Comşa, Romul Coţoi, Salustius 

Barbul, Patriciu Covaciu (comisia de supraveghere) 19 . În 1916, conducerea 

a fost asigurată de: preşedinte: protopresbiter Florian Roxin; vicepreşedinte: 

preot Ioan Cosma; preot în Almaş Alexandru Nica, Terente Micluţia, preot 

în Cuied; Miron Grecu, preot în Bârsa; Petru Truţia, avocat Arad; dr. Romul 

Veliciu (avocat Arad); comitetul de supraveghere: Petru Vasilon şi Virgil 

Antonescu (funcţionari ai Băncii „Victoria” din Arad); dr. Aurel Grozda 

(avocat Buteni), Avram Giurgiu, preot Hodiş; Patriciu Covaciu, învăţător 

Sebiş 20 . 

Un alt Institutul de credit şi economii, societate pe acţiuni a fost 

„Mureşanul” din Radna. Fondat în 31 martie 1897, a deţinut un capital 

social de 40.000 fl., împărţit în 400 de acţiuni a câte 100 fl. fiecare 21 . Între 

membrii fondatori, regăsim şi nume de învăţători, pe care le-am nominalizat 

în Tabelul 1 22 . 

Tabel 1. Învăţătorii fondatori ai Institutului de credit şi economii „Mureşanul” Radna 

Numele şi 

prenumele 

Locul de 

munca 

Acţiuni 

cumparate 

Valoare 

fl. 

Cotizaţia 

membrală 

Georgiu Cornea Şc. Labasinţ 1 100 1 fl., 50 cr. 

Sofia Cornea 1 100 1 fl., 50 cr. 

Vasile D. Ilisu Şc. Cuvin 1 100 1 fl. şi 50 cr. 

Ioan Tuducescu Şc. Lipova 3 300 4 fl., 50 cr. 

Aureliu Drăganu 2 200 3 fl. 

Demetriu Roman Şc. Maria 10 1000 15 fl. 

Radna 

Paul Sierbu înv. pensionar 2 200 3 fl. 

Ioan Nuţiu înv. pensionar 1 100 1 fl.,50 cr. 

Ştefan Onu Şc. Păuliş 2 200 3 fl. 

Georgiu Stoian Şc. Păuliş 1 100 1fl., 50 cr. 

Ştefan Berariu Şc. Govăjdia 1 100 1fl. şi 50 cr. 

Ştefan Mihai Şc. Labasinţ 1 100 1 fl. şi 50 cr. 

Iovici 

Trifon Dascăl Şc. Pârneşti 1 100 1 fl şi 50 cr. 

Terezia Mateş Şc. Căpruţa 1 100 1 fl. şi 50 cr. 

Euthimiu Bugariu Şc. Şoimos 1 100 1 fl. şi 50 cr. 

Nicoae Ştefu Înv. pensionar 1 100 1 fl. şi 50 cr. 

Solomon Giurcone Şc. Temeşeşti 1 100 1 fl. şi 50 cr. 

Iuliu Barzu Şc. Şiştarovăţ 1 100 1 fl. şi 50 cr. 

Sursa: S.J.A.N.A., Fond Tribunalul judeţului Arad, nr. inv. 551, dos. 4/1897-1920, f. 1v, 

2v, 13v, 15v, 19v, 20, 53v, 55v, 58v, 59. 

19 S.J.A.N.A., fond Tribunalul Judeţului Arad, nr. inv. 551, dos. 2/1910, f. 1-2. 

20 Ovidiu Someşan, op. cit., p. 200-201, 210, 428. 

21 S.J.A.N.A., fond Tribunalul Judeţului Arad, nr. inv. 551, dos. 4/1897-1920, f. 1-20. 

22 Ibidem, f. 1v, 2v, 13v, 15v, 19v, 20, 53v, 55v, 58v, 59. 

107

Dintre învăţători, unii au îndeplinit şi funcţii de conducere. Este 

vorba de Dionisiu Popoviciu, membru în comitetul de conducere, casar 

consistorial din Grăniceri; Gheorghe Pleşiu, învăţător, a îndeplinit funcţia de 

înformator al institutului; Ioan Tuducescu a fost membru în direcţiunea 

institutului, învăţător pensionar din Lipova 23 . 

Obiectivele urmărite de Societatea pe acţii „Mureşanul” a fost 

dezvoltarea „spiritului de economie în toate clasele sociale şi de a procura 

locuitorilor credite solide spre înlesnirea ori cărei lucrări pe terenul 

industriei, comerţului şi mai ales pe cel al agriculturei” 24 . Numărul 

membrilor a sporit, ajungând în 1901 la 51 25 . 

În anul 1913, membru cu drept de locţiitor al directorului executiv al 

Societăţii Mureşanul din Radna a fost protopopul Procopie Givulescu 26 . 

Desemnarea preoţilor şi protopopilor în structurile de conducere ale 

instituţiile bancare a avut cel puţin două raţionamente: atragerea elitelor 

intelectuale ale lumii rurale, care se bucurau de prestigiu şi popularitate şi 

prin ei câştigarea adeziunii localnicilor, pentru susţinerea şi extinderea 

sistemului bancar de sorginte românească şi asigurarea progresului 

economiei. Clericii ocupau, în general, funcţii de directori executivi, 

contabili sau casieri. Cu o bogată zestre intelectuală, ei erau beneficiarii 

unor cunoştiinţe de contabilitate, care îi legitimau în ocuparea unor 

asemenea funcţii 27 

Dincolo de profilul lor financiar, băncile sau institutele de credit au 

fost instrumente puternice în susţinerea mişcării naţionale. N. Oncu a fost 

deputat şi director al băncii „Victoria” din Arad, deputatul Vasile Goldiş a 

făcut parte din structurile de conducere ale acesteia 28 , iar avocatul Ioan 

Suciu a contribuit la înfiinţarea ei 29 . 

23 Vasile Dobrescu, Funcţi şi funcţionalităţi în sistemul de credit românesc, p. 166. 

24 S.J.A.N.A., fond Tribunalul Judeţului Arad, nr. inv. 551, dos. 4/1897-1920, f. 21. 

25 Ibidem, f. 72, 72v. 

26 Vasile Dobrescu, „Astra” în: Viaţa social-economică a românilor din Transilvania 1861- 

1918, în “Marisia”, VIII, Târgu Mureş, 1978, p. 175-200. 

27 Vasile Dobrescu, „Astra” în Viaţa social-economică a românilor din Transilvania 1861- 

1918, p. 175-200. 

28 Milan Krajčovič, Întărirea solidarităţii popoarelor nemaghiare ale Ungariei prin 

progresul economic şi prin activităţi bancare până în anul 1914. Cooperarea românoslovacă 

1890-1914, în: „Istorie financiar-bancară. Studii asupra băncilor din Austro- 

Ungaria (1867-1918)”, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 107. 

29 Lucian Petraş, Politică şi demers naţional în comitatul Arad (1895-1916), Editura 

Brumar, Timişoara, 2008, p. 85. 

108

Conducerea institutului a hotărât, în anul 1903, să doneze Fondului 

de ajutorare a şcoalelor sărace suma de 20 cor., Alumneului, 60 cor., iar 

Şcolii de fete din Arad, 20 de cor. 30 

Presa vremii a susţinut pledoariile intelectualilor de a se înfiinţa 

„bănci săteşti”, în scopul susţinerii economiei rurale, a sista sărăcirea 

populaţiei din cauza cămătarilor, a-i scuti pe săteni de drumuri la oraş. Celor 

cinstiţi şi întreprinzători, conducerea institutului de credit sătesc, alcătuită 

din primar, preot, învăţător, cu acordul girantului, li se acordau bani pentru 

desfăşurarea activităţilor economice. De asemenea, se garanta siguranţa 

depozitele financiare ale fiecărui membru 31 . 

Alături de bănci, la sate au funcţionat „casse” de economii, reuniuni 

de cruţare, asociaţii de ajutorare pe acţii. 

Banca Poporală din Dezna, înfiinţată în 31 ianuarie 1908, era o 

societate pe acţini care a avut ca scop „promovarea binelui individual şi 

social, economic al locuitorilor din Dezna şi jur prin dezvoltarea spiritului 

cruţării şi prin ajutarea cu credit eftin a economiei, îndustriei şi comerţului”. 

Deţinea un capital social de 40.000 cor., a câte 800 de acţiuni, în valoare 

fiecare de 50 cor. 32 . Între membrii fondatori îi regăsim pe învăţătorii: Pavel 

Ageu (Buhani), Petru Nica, Petru Cociu (Donceni), Teodor Rafila (Dezna), 

Patriciu Covaciu (Sebiş) 33 . 

Numeroase au fost casele de economii şi păstrare. În Buteni spre 

exemplu, pe lângă Casa de Economii şi Ajutor din Buteni, a căror 

acţionari erau, în mare majoritate maghiari, înfiinţată în anul 1888 34 , a 

funcţionat Institutul de Credit şi Economii, Societate pe acţiuni în Buteni, 

„Butinceana”. A fost fondat între anii 1906-1907 şi şi-a desfăşurat 

activitatea până în anul 1922 35 . Prin activitatea sa a contrabalansat 

activitatea altor instituţii de credit din localitate şi a acordat credite cu 

dobânzi avantajoase pentru ţăranii majoritari. De asemnea, casele de 

păstrare au sprijininit dezvoltarea agriculturii, industriei şi comerţului. 

Cassa de păstrare din Pecica, înfiinţată în 30 aprilie 1907, a deţinut 

un capital social de 200.000 cor., distribuit în 1000 de acţiuni în valoare de 

200 cor. fiecare. Ca obiective a avut sprijinirea dezvotării agriculturii, 

30 S.J.A.N.A., fond Episcopia Ortodoxă Română Arad, Protocoalele şedinţelor Senatului 

şcolar, nr. inv. 154, dos. 13/1903, f. 108. 

31 Tribuna Poporului, Arad, 1897, I, nr. 79, 26 aprilie/9 mai, p. 380. 

32 S.J.A.N.A., fond Tribunalul Judeţului Arad, nr. inv. 551, dos. 2/1908, f. 1, 27-28, 30, 32. 

33 Ibidem, f. 1, 4, 6, 8. 

34 Tribuna Poporului, Arad, XII, 1908, nr. 146, 3/16 iulie, p. 6; Ovidiu Someşan, op. cit., p. 

199, 210. 

35 Anuarul băncilor române, Sibiu, IX, 1908, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, p. 188. 

109

industriei şi comerţului. Printre membrii fondatori regăsim învăţătorii 

Kelemen Anna (Pecica Maghiară), Schevasz Zeuke (Pecica Maghiară), 

Turcsányi Mariska (Pecica Maghiară), Roja Ştefan (Pecica Română), 

Zabajnkiz Ştefan (Pecica Maghiară, director de şcoală) Roman Petru (Pecica 

Română), Schill Ioan (Pecica Maghiară) 36 . 

Cassa de păstrare din Dezna s-a constituit, în 3 mai 1908, ca o 

societate pe acţiuni. A deţinut un capital de 40.000 cor., distribuit în 800 de 

acţiuni, în valoare de 50 cor. fiecare. Ca membrii fondatori au figurat şi 

învăţătorii Zaharia Milian (fost învăţător şi preot în Moneasa), Teodor 

Rafila (Dezna), Ageu Pavel (Buhani), Faur Ioan (Dezna), Covaci Patriciu 

(Sebiş), Cociu Petru (Donceni) 37 . Ultimul a fost şi membru în comitetul de 

conducere 38 . Preşedinte a fost desemnat avocatul arădean, dr. Ioan Suciu, iar 

notar, învăţătorul din Dezna, Teodor Rafila 39 . În deceniul doi al secolului 

XX, preşedinte a fost desemnat Zacharia Milian şi învăţătorul Ioan Tautan 

din Dezna 40 . 

Cassa de păstrare din Săvârşin a luat fiinţă în 9 iulie 1911. 

Capitalul social s-a cifrat la 50.000 cor., distribuit în 1000 de acţiuni, în 

valoare de 50 cor. fiecare. Printre membrii s-a numărat şi învăţătorul Bugari 

Vasile 41 . Aceleaşi scopuri de sprijinire a dezvoltării economiei le-au urmărit 

şi Casa de păstrare din Şiria 42 , Gurahonţ 43 , Sebiş 44 . 

Alături de casele de păstrare, un rol important în viaţa comunităţilor 

săteşti l-au avut reuniunile şi asociaţiile de ajutorare. Reuniunea de cruţare 

şi ajutorare ca asociaţiune „Pomul” din Mândruloc şi din jur, a fost 

înfiinţătă la 1 martie 1914. Potrivit statutelor, asociaţia şi-a propus să 

păstreze şi garanteze capitalurile depuse de fiecare membru, precum şi 

36 S.J.A.N.A., fond Tribunalul Judeţului Arad, nr. inv. 551, dos. 4/1907, f. 1, 15v, 16. 

37 Ibidem, dos. 1/1916, f. 2, 3; Vasile Dobrescu, Funcţi şi funcţionalităţi în sistemul de 

credit românesc..., p. 140. 

38 Ibidem, p. 164. 

39 S.J.A.N.A., fond Tribunalul Judeţului Arad, nr. inv. 551, dos. 3/1908, f. 1, 11. 

40 Ibidem, dos. 1/1916, f. 2, 3; Vasile Dobrescu, Funcţi şi funcţionalităţi în sistemul de 

credit românesc..., p. 140. 

41 S.J.A.N.A., fond Tribunalul Judeţului Arad, nr. inv. 551, dos. 11/1911, f. 7, 20, 34, 41. 

42 Ibidem, dos. 3/1903-1927, f. 25, 31. (Casa de păstrare din Şiria şi-a început activitatea 

în 2 ianuarie 1904. A deţinut un capital social de 100.000 cor. grupat în 2000 de acţiuni în 

valoare de 50 cor. fiecare). 

43 Ibidem, dos. 1/1905, f. 2v, 9 (Casa de păstrare din Gurahonţ şi-a început activitatea în 

28 mai 1905. A deţinut un capital social de 50.000 cor., distribuit în 500 de acţiuni în 

valoare de 100 cor. fiecare.) 

44 Ibidem, dos. 3/1913, f. 54 (Casa de păstrare din Sebiş s-a constituit în 31 martie 1914. 

A deţinut un capital social la fondare de 150.000 cor., distribuit în 1500 de acţiuni, în 

valoare de 100 cor. fiecare.) 

110

acordarea unor împrumuturi la nevoie 45 . Din structurile de conducere ale 

asociaţiunii au făcut parte învăţătorii din localitate Nicolae Cristea, care a şi 

îndeplinit funcţia de notar, şi Petru Colţeu 46 . 

O Asociaţiune de ajutorare pe acţii a fost înfiinţată, la Măderat, în 

anul 1898, din iniţiativa „cărturarilor” din localitatea, respectiv preotul şi 

învăţătorul. În numai două săptămâni de la înfiinţare au fost achiziţionate 

400 de acţiuni. S-a prevăzut că în momentul în care va ajunge la 500 îşi va 

începe activitatea 47 . O altă societate înfiinţată din iniţiativa învăţătorului 

Iosif Mursa, în octombrie 1885, a funcţionat în localitatea Căprioara. 

Societatea „Cruţarea”, avea drept scop „creşterea şi dedarea tinerimei 

şcolare în cruţare şi economie”. Economiile elevilor, membrii ai societăţii, 

au fost depuse la „Casa de păstrare din Lipova” 48 . 

Prezenţa slujitorilor şcolii, învăţori şi preoţi, ca membrii fondatori ai 

institutelor de credit, case de economii şi păstrare, societăţi pe acţiuni era o 

dovadă certă de implicare în viaţa comunităţilor. Acordarea de credite 

ţăranilor, cu dobânzi mici, pentru cultivarea pământului, creşterea 

animalelor, comercializarea produselor, a contribuit, treptat, la 

impulsionarea activităţilor economice. Demostrează faptul că învăţătorimea 

nu era străină de neajunsurile ţăranilor. Aprecia strădaniile şi progresele 

realizate „Tieranului romanu nu-i putemu disputa diligentia, nu putemi 

dice, ca nu desvoltă în economia sa destulă activitate”, consemna periodicul 

Biserica şi Şcoala, în anul 1878 49 . 

45 Ibidem, dos. 16/1914-1916, f. 3-4, 22, 32. 

46 Ibidem, f. 11, 17. 

47 Tribuna Poporului, Arad, II, 1898, nr. 25, 7/19 februarie, p. 121. 

48 Vasile Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 

1976, p. 55. 

49 Biserica şi Şcoala, Arad, II, 1878, nr. 14, 2/14 aprilie, p. 105-107. 

111

Date genealogice şi istorico-documentare referitoare la 

familia învăţătorului şi preotului Ioan Silviu Tomuţia din 

Lupeşti – Arad (1889-1971) 

Dan Demşea 

În cadrul temei de cercetare referitoare la învăţătorii, preoţii şi 

sătenii, investiţi cu funcţii administrative şi bisericeşti, care au avut 

iniţiative civico-politice şi cultural-spirituale în cursul ultimelor două secole, 

ne-am îndreptat atenţia asupra arhivei şi bibliotecii învăţătorului şi preotului 

Ioan Silviu Tomuţia. 

Cadrul geografic asupra căruia am stăruit în cercetarea noastră l-a 

constituit arealul Munţilor Zărandului (cuprins între râurile Mureş, Crişul 

Alb, podgoria Aradului şi vechea linie de graniţă din fostul comitat al 

Aradului şi principatul Transilvaniei). Această veche linie de graniţă se 

întindea de la comuna Petriş, spre nord, până la comuna Iosăşel. 

Evantaiul relativ bogat al evenimentelor din patrulaterul montan, 

menţionat în mod expres mai sus – desfăşurat de-alungul ultimului mileniu 

–, se înscrie în spaţiul tampon al fostului comitat al Aradului cât şi cel al 

Zărandului, ambele fiind limitrofe şi interferente, în disputele de hotar dintre 

teritoriile Transilvaniei intracarpatice şi cele ale Crişanei. Această din urmă 

provincie istorică a fost numită pentru prima dată în grafia veche 

românească drept „Crisiana”, de către liderii generaţiei paşoptiste române 1 . 

Într-un prim demers, am încercat să completăm arborele genealogic 

al familiilor încuscrite în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, 

Văţan, Lupuţ, Tomuţa şi Medre (aici ne-am îngăduit să le transcriem aşa 

după cum fuseseră pronunţate şi scrise iniţial). Încuscririle lor s-au petrecut 

în perimetrul satelor de munte Baia, Lupeşti şi Pârneşti, relativ apropiate 

între ele şi oarecum izolate în privinţa distanţei lor faţă de localităţile din 

jur. Am căutat să beneficiem, în acest sens, de sursele scrise din Colecţia 

Tomuţia cât şi de însemnările genealogice ale familiei Văţian. Prin 

congruenţa lor, ele s-au constituit, într-o veritabilă confirmare a datelor 

genealogice obţinute de la ultimii descendenţi ai acestor două familii. 

1 Poate că în cadrul consfătuirilor de la Cernauca (în anii 1848-1849), pe moşia familiei 

Hurmuzachi, au fost concepute stemele provinciilor istorice româneşti; Cf. Arhiva familială 

Iancu cavaler de Flondor, menţionată în Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică din 

România, Bucureşti, 1972, p. 139, nota 50 (albumul de secolul al XIX-lea din colecţia Aron 

Densuşianu, ulterior în colecţia Şerban Flondor); de-asemenea, planşa XLVIII de la pagina 

303. 

112

Nu pot fi lăsate în afara cercetării, incipiente, registrele de stare 

civilă ale celor trei sate sus-menţionate – atâtea câte au fost găsite şi salvate 

–, cele ale satului Rădeşti (de unde-şi trag viţa ascendenţii lui Ioan Silviu 

Tomuţia), cât şi cele ale comunei Agrij (azi Agrişul Mare), unde s-a născut 

viitorul învăţător Ioan Silviu Tomuţia 2 . Ne-am folosit şi de singurul registru 

parohial de stare civilă, identificat în Colecţia Tomuţia, scris pentru cei 

botezaţi, căsătoriţi şi decedaţi, din satul Lupeşti, între anii 1896-1928 3 . 

Ne-au fost de mare folos, printre altele, însemnările preotului şi 

învăţătorului Ioan Silviu Tomuţia (1889-1971) – din satul cu şapte coline 4 , 

Lupeşti – despre înrudirile sale şi despre preoţii cât şi dascălii pe care i-a 

cunoscut. Unele dintre aceste însemnări au fost scrise în creion negru, în 

chip de adnotări, în paginile monografiei Istoria Institutului teologicpedagogic 

(Şcoala Normală) din Arad 5 , fie la scurtă vreme, fie după mult 

timp de la apariţia acestei cărţi, sub semnătura lui Teodor Botiş, în anul 

1922. Cele cu scris tremurat par să dateze după anul 1968 6 . Merită să 

reţinem toate însemnările sale, anume, cele care se află în dreptul numelor şi 

al localităţii lor de naştere, din lista absolvenţilor. Noi le-am reprodus între 

ghilimele rotunde. Fără aceste însemnări n-a fi putut realiza corect arborele 

genealogic al familiei şi descendenţilor lui Vasilie Tomuţia din Bodieştii de 

pe versantul stâng al Crişului Alb. 

În primul rând îi redăm, în ordine cronologică, pe absolvenţii 

Preparandiei şi adăugăm – dacă este cazul – anul absolvirii Şcolii teologice, 

2 Serviciul Judeţean Arad al Arhivelor Naţionale (prescurtat SJAAN), Colecţia de stare 

civilă, satul Baia, registrul nr. (prescurtat: reg.) 1/1853-1873, botezaţi, căsătoriţi şi 

decedaţi; satul Rădeşti (fost Bodeşti), reg. 1/1852-1873, botezaţi; comuna Agrişul Mare, 

reg. 4/1843-1852, 5/1866-1890, botezaţi; reg. 7/1853-1886, căsătoriţi. 

3 Complexului Muzeal Arad (prescurtat C.M.A.), Colecţia de istorie modernă a oraşului şi 

a judeţului Arad, nr. inv. 10519. 

4 Informaţie auzită de către doamna Tatiana Roşculeţ, din Arad, de la părintele Ioan Silviu 

Tomuţia. Aluzia la cele şapte coline ale străvechii Rome, din Latium, ni se pare străvezie. 

Tot aşa de bine s-ar putea crede că părintele Tomuţia, pe vremea când se aflase pe frontul 

italian, în anul 1916, luase la cunoştinţă de existenţa seculară a „republicii” celor şapte 

comune din Altiplano-ul italian, cumplit afectate de linia frontului. 

5 Cartea respectivă a fost achiziţionată de către Biblioteca Judeţeană Arad, de la strănepotul 

preotului-învăţător Tomuţia, în cursul anului 2006. 

6 În anul 1968, printre mulţi alţii din Transilvania care au servit ca „feciori în Gardă” sau au 

comandat-o, fiind veterani ai Gărzilor Naţionale Române, au primit câte o medalie de 

bronz, cu ocazia jubileului Adunării Naţionale de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918). 

Începând să se simtă eliberaţi de constrângerile suferite în deceniul cel „negru” (anii 1948- 

1959) puţinii supravieţuitori din zona Săvârşinului au găsit de cuvinţă să imortalizeze într-o 

fotografie, făcută la Săvârşin, în vara anului 1968, momentul jubiliar. 

113

aşa după cum sunt redaţi în monografia tipărită în anul 1922, patronimicul 

precedând numele de botez. 

Ceea ce îşi notase, aici, Ioan Silviu Tomuţia, ne-a dat posibilitatea să 

ne facem o idee, de pildă, despre fluctuaţia învăţătorilor din satele Pârneşti 

şi Lupeşti. Dar, să nu uităm că, din adnotările sale cu referiri la rudenii 

transpare, discret, căldura solidarităţilor familiale, sesizabilă, poate, numai 

celor care au avut ocazia să cunoască direct lumea satului tradiţional. 

„Moşu meu”, Tomuţa Vasiliu, din Bodeşti – azi Rădeşti – 

(anul 1840); 

„Verişor/ul[…?] moş/ului/, Tomuţa Ioan, din Cil (anul 1841); 

„Învăţătorul mamei” /mele, Silvia Bâru, din satul de 

podgorie, Măderat/, Deac George, din Măderat (anul 1843); 

„Învăţător în Lupeşti”, Soran Petru, din Petriş (anul 1843); 

„Învăţător /în/ Lupeşti”, Vancu Sofroniu, din Soborşin – azi 

Săvârşin – (anul 1854); 

„Înv/ăţător în/ Lupeşti”, Ilica Atanasiu, din Govoşdia (anul 

1857); 

„Înv/ăţător în/ Lupeşti”, Turcu Partenie, din Totvărădia (anul 

1858); 

„Înv/ăţătorul/ meu, /la/ Agriş, cl./asele/ I-II” [adică între anii 

1896-1898], Fericean Ştefan, din Comlăuş – azi Sântana – (anul 

1862); 

„Moşu soţiei”, Văţian Andrei, din Obârşia (anul 1862; apoi 

teologia, în anul 1868) [adică bunicul Liviei Lupuţ; aceasta era 

nepoata care s-a căsătorit cu învăţătorul Ioan Silviu Tomuţia în anul 

1909, pe când ea locuia la părinţi, în satul Soroşag, azi numit Stejar, 

unde tatăl ei, George Lupuţ, era paroh]; 

„Unchiu/l/ soacrei”, Han Florian, din Roşia [de Mureş] (anul 

1868); 

„Preot” [în satul Pârneşti], Alexandrescu Vasile, din Pârneşti 

(anul 1870); 

„Înv/ăţătorul/ meu”, [în clasele III-IV] în Agrij, Creţ Cornel, 

din Almaş (anul 1873); 

„Tata sucru”, Lupuţiu George, din Lupeşti (anul 1886, apoi 

teologia, probabil cu puţin înainte de a fi numit preot, în anul 1901, 

la Milova); 

„Unchiu”, “pr/eot în/ Ghioroc”, Văţian Romul, /născut 

probabil în Hălăliş, nu în Arad, cum figura eronat în monografia din 

114

anul 1922/(absolvent în 1886; Institutul teologic îl termina în anul 

1892, devenind preot în Ghioroc); 

„Întâiul meu înv./ăţător/ în Apateu”, Siiartău Paul, din Sinitea 

(1887); 

„Cuscru”, Giurcoane Solomon, din Pârneşti (absolv. 1889); 

absolvent la teologie, în anul 1905; 

„Unchiu”, Medrea Damaschin, din Baia (absolv. 1890); 

absolvent de teologie în anul 1901, pe cale particulară, când devenea 

„preot /în/ Baia”, fiind „unchiul soţiei mele după tuşă”; 

„Înv/ăţător în/ Pârneşti”, Dascăl Trifon, fără a fi precizată 

localitatea natală (absolvent al «cursului supletor din vara 1893- 

1894», aşa după cum îl redă T. Botiş în monografie); 

„Înv/ăţător în/ Pârn/eşti/”, Sirca Antonie, din Vinga (absolv. 

1897); 

„Înv/ăţător în/ Pârn/eşti”, Volentir Ioan, din Şimand (absolv. 

1900); 

„Înv/ăţător în/ Pârneşti”, Bugariu Nicodim, din “B./anat/- 

Comloş [azi Comloşul Mare], (absolv. particular în 1903); 

„Cumnatul” Eleneş Petru, din Şicula (absolv. 1904); 

„Înv. Supl/initor/” Tempelean Petru, din Remetea – Bihor 

(absolv. 1905); lipsesc alte precizări. 

Ultimele cinci însemnări – în afara celor referitoare la 

absolvenţii secţiei teologice, care vor fi redate mai jos – se referă la 

cinci dintre cei 17 colegi ai săi, de promoţie, absolvenţi în anul 1909, 

ai secţiunii pedagogice a Institutului: 

„+” [decedat] Ludovic Cioban, din Nerău; 

„+” [decedat] Foltuţiu Mihai, din Feneriş, mort în anul “1919 

/de/ gripă; 

„+” [decedat] Perian George, din Cenadul Sârb./esc/, 

“împuşcat /în anul/ 1929, din imprudenţă”; 

Colegului Sala Alexa T. i-a corectat patronimicul tipărit 

eronat „Sara”; 

„+” [decedat] „în răsboiu”, Serb Ioan, din Suiag (Bihor). 

Autorul însemnărilor de mai sus nu a scris nimic în dreptul numelui 

său. Însă fiul său, Ionel Gheorghe Tomuţia, a scris pe coperta foii de titlu a 

monografiei Institutului, următoarele: „p. 492, anul când a absolvit Tata”, 

referindu-se la anul 1909, când acesta din urmă absolvise secţia pentru 

învăţători. 

115

Însemnările, cu caracter inedit, făcute de către preotul Ioan Tomuţia 

– absolvent, în anul 1922, al secţiunii teologice a Institutului arădean – pe 

lista absolvenţilor acesteia, se referă doar la 10 persoane, transcrise de către 

noi în succesiune cronologică, între anii de absolvire cuprinşi în intervalul 

cronologic 1841-1897, după cum urmează: 

„Fratele bunicei mele după tată, fost preot în Karcag (Ungaria)”, 

Cosognean Moise, din Băiţa (Bihor), absolv. în anul 1841; 

[Bunicul lui Ioan Silviu Tomuţa: Vasile Tomuţa, din Bodeşti 

(azi Rădeşti), absolvent în anul 1845 al „teologiei”]; după cum 

arătasem mai sus, el absolvise Preparandia în anul 1840; 

„Unchiul mamei mele”, Arsici Ilie, din Giula (Bichiş), 

absolv. în anul 1847; 

„Frate al bunicei mele”, Cojocnean Iosif, din Băiţa (Bihor), 

absolv. în anul 1847; 

„Preotul meu botezător”, Popovici Avram, absolvent în anul 

1856, originar din Agriş, la fel precum era Ioan Silviu Tomuţia; 

„Unchi/ul/, preot /în/ Pecica”, Popa Dimitru, din Buteni, 

absolvent în anul 1869, „căs/ătorit/ cu sora tatei, Etelca” [năşită de 

domnul de pământ din Almaş, Almai împreună cu soţia sa]; 

„Preot /în/ Vărădia [de Mureş]”, Turcu Ioachim, din Lupeşti, 

absolvent în anul 1887; 

„Unchiu”/l/, Traian Văţian, „protopop [la] Arad”, din anul 

1917, născut în satul Hălăliş, absolvent în anul 1887; 

„Preot /în/ Agriş”, Motorca Romul, din Agriş, absolv. în 

1891; 

„Preot /în/ Agriş”, Papp Gheorghe, din Beiuş, absolv. în 

1891; 

„Prot/opop la/ Radna”, Givulescu Procopiu, din Toc, absolv. 

în anul 1897. 

Însemnări genealogice mai vechi, datând dinaintea primului război 

mondial, a întocmit părintele Andrei Văţian, cunoscut, în familia omonimă, 

cu supranumele „butucul” 7 , originar din satul Obârşia 8 , situat în 

extremitatea nord-estică a actualului Ocol silvic Săvârşin. Aceste însemnări 

au fost completate de către urmaşii săi, dintre care o persoană ne-a oferit 

fericitul prilej de a le vedea. 

7 Informaţie primită prin bunăvoinţa doamnei Tatiana Roşculeţ, în vara anului 2006. 

8 T. Botiş, op. cit., p. 457. Andrei Văţian figura, în dreptul anului 1862, între absolvenţii 

cursurilor preparandiale (recte pentru viitorii învăţători ai şcolilor elementare confesionale 

greco-orientale, cu limba de predare în româneşte). 

116

Ioan Gheorghe Tomuţia (1910-1995) – cunoscut sub numele cel 

mic, de Ionel – fiu al părintelui Ioan Silviu Tomuţia, de profesie funcţionar 

financiar, a întocmit, în jurul vârstei de 70 de ani (după cum reiese din 

notiţele sale) o serie de liste de descendenţă, ale familiilor Lupuţ, Tomuţia, 

Văţian şi Baba. Ultima era cea a ascendenţilor soţiei sale, născută în sudul 

Banatului istoric (azi pe teritoriul Voievodinei din Republica Serbia). Tot el 

a continuat munca de selecţie şi colecţionare a documentelor de familie cât 

şi cea de creştere a colecţiei bibliotecare, ambele începute de tatăl său. 

Asemenea fonduri familiale, salvate până în zilele noastre – ca să folosim un 

termen caracteristic instituţiilor arhivistice – sunt rare. Chiar dacă ele 

fuseseră iniţial numeroase, vicisitudinile veacului al XX-lea le-au disipat. 

Acolo unde ne lipseau datele genealogice, am recurs la registrele de 

stare civilă parohiale din localităţile Lupeşti, Stejar, Baia, Rădeşti şi Agrişul 

Mare (ultimele două sate trasând direcţia deplasării spre apus a unei ramuri 

a familiei Tomuţia, estimată de noi a se fi petrecut după dispariţia din 

registrul de stare civilă al satului Rădeşti , în cursul anului 1864, a părintelui 

Vasilie Tomuţa 9 . Fără drept de tăgadă, cercetarea traseului spre vestul 

fostului comitat Arad, indică prezenţa părintelui Vasilie Tomuţa, în calitate 

de paroh, începând din anul 1865, pe lângă bisericuţa de lemn din satul 

Cighirel 10 . 

După decesul acestuia, în anul 1871, biserica a fost demolată 

deoarece, printre altele, satul Cighirel a fost, concomitent cu parohia sa, 

înglobat comunei vecine Seleuş, sub denumirea temporară de Seleuş- 

Cighirel. 

Nu în ultimul rând, ne-au fost de folos datele pe care părintele Pavel 

Vesa, cercetând fondurile arhivistice ale Episcopiei ortodoxe române a 

Aradului, le-a pus în circuitul publicistic iar noi le-am extras pe cele cu 

referire la primul sfert al secolului al XIX-lea, în localităţile luate de către 

noi spre studiere. 

În treacăt fie spus, cercetarea de teren, întreprinsă sporadic la 

Lupeşti, Pârneşti, Temeşeşti şi Troaş – la invitaţia profesorului de geografie 

din Săvârşin, Mircea Olaru şi, apoi, la solicitarea învăţătorului din 

Temeşeşti, Iosif Dohangie – a avut loc în intervalul anilor 1969-1974. 

9 Conscripţia din anul 1746, relevă pentru satul „possesio Bogyesty” 10 capi de familie, toţi 

iobagi („hospites”), dintre care un număr de patru bărbaţi se numeau „Tomucza”; Cf. 

Gheorghe Ciuhandu, Românii din câmpia Aradului de acum două veacuri, cu excurs istoric 

până la 1752 şi însemnări istorice-politice ulterioare, Arad, 1940, p. 206. 

10 Vezi infra, notele de subsol 33, 34 şi 35. Pentru alte detalii, vezi Dan Demşea, Jurnalul 

stegarului Ioan Silviu Tomuţia (vara anului 1916), în volumul colectiv Pe drumul Marii 

Uniri, Vasile Goldiş University Press, Arad, 2008, p. 141. 

117

Într-un cuvânt, am căutat să îmbinăm rezultatele cercetărilor noastre 

de teren cu cele ale diverselor surse arhivistice. 

În cadrul vechilor noastre cercetări, au fost recoltate, pe de-o parte, o 

serie de informaţii orale despre istoria satului Lupeşti 11 . Pe de-altă parte, am 

obţinut copii ale unor hărţi şi crochiuri cartografice ale zonei Lupeşti- 

Pârneşti 12 . Informaţiile orale (de toponimie) au fost localizate pe aceste 

copii de mână. Astfel că, fără a avea răgazul necesar să verificăm 

informaţiile orale culese de către noi atunci, am marcat pe una din schiţele 

de mână, o posibilă vatră veche de locuire în preajma morii de apă de pe 

culmea „Drujií”. 

Dispunând de un aparat fotografic, al Muzeului din Lipova, am 

surprins imagini ale peisajului din zona Pârneşti-Lupeşti, gospodării şi un 

cuptor de var, la Lupeşti (acesta din urmă fiind imortalizat în anul 1972). 

Pe vremea acestor periegheze auzisem că părintele Ioan Tomuţia 

locuia în Săvârşin. Mi-a şi fost arătat, pe o stradă, un bătrânel uşor încruntat, 

fiind îmbrăcat în straie albe, ţărăneşti, cu o barbă albă de un cot şi mergând 

sprintenior spre casă. 

La doi ani după decesul, la începutul anului 1971, al părinteluiînvăţător 

Ioan Silviu Tomuţia, l-am căutat pe fiul acestuia, Ionel. Avusesem 

ocazia să-l cunosc personal la Arad, prin tatăl meu, la Serviciul de Carte 

Funduară. A doua oară l-am întâlnit la Săvârşin, în ziua de 14 iunie 1973, cu 

ocazia unei conferinţe la Căminul Cultural local. M-am deplasat la locuinţa 

proprie a părinţilor săi (locuinţă care fusese terminată în anul 1943, cu 

neprecupeţitul ajutor al parohienilor recunoscători). 

Trebuie să facem precizarea că locuinţa preoţească-învăţătorească 

din satul Lupeşti era a parohiei locale. Ca atare, această locuinţă devenea 

disponibilă pentru noul învăţător „repartizat” la Lupeşti. Părintele Ioan 

Silviu Tomuţia dispusese, probabil, de locuinţa din sat a socrului său, 

George Lupuţ, cel puţin până în momentul în care ea a revenit unui 

descendent consangvin, de pildă, lui Vasile Lupuţ (1899-1978). Şi pe urmă, 

funcţia de adjunct protopopesc sui-generis pentru numeroasele sate 

dimprejurul Săvârşinului, în timpul guvernării antonesciene, au dus la 

decizia familiilor Tomuţia şi Lupuţ de a-l „împroprietări” pe bine-meritatul 

părinte Ioan Silviu Tomuţia cu o casă pe strada Gării din comuna Săvârşin. 

Dar să revenim la ziua de 14 iunie 1973. 

Dialogul nostru, desfăşurat în această zi, a fost destul de scurt. După 

ce i-am relatat scopul cercetărilor mele în terenul fostului raion Lipova, am 

11 Am beneficiat de bunăvoinţa lui Solomon Budi(u), din Lupeşti, în zilele de 22-23 aprilie 

1971, întru a desluşi istoricul aşezării şi al celor şapte familii iniţiale (Lupuţ, Sere şi alţii). 

12 Ocolul Silvic Săvârşin, Colecţia de hărţi topografice actualizate. 

118

considerat că nu sunt nelalocul meu îndemnându-l să-şi conserve moştenirea 

părintească. Simţeam că interlocutorul meu nu era, deocamdată, pregătit sămi 

arate câte ceva din moştenirea cu valoare documentară a părintelui său. 

Nu mi-am dat seama, pe moment, decât că averea mobilă a locuinţei – 

aceasta din urmă fiind în lichidare şi oferită spre vânzare – era parţial 

evacuată la domiciliul lui Ionel, din Arad. De-asemenea, nu aveam nici cea 

mai vagă idee despre pasiunile bibliofile ale tatălui (preotul şi învăţătorul 

Ioan Silviu Tomuţia) şi ale fiului său, şi nici despre calităţile de fotograf 

amator ale celui din urmă. 

Ştiam puţine lucruri despre personalitatea preotului-învăţător care a 

servit în Lupeşti şi Pârneşti între anii 1910-1965. O oarecare undă de tăcere 

plutea în jurul octogenarului preot, retras la Săvârşin. De-abia la începutul 

anului 2006, muzeul arădean a primit oferta valorificării publicaţiilor 

periodice, a unor cărţi, a fotografiilor, a unor obiecte tridimensionale şi a 

actelor şi manuscriselor rămase de pe urma tatălui lui Ionel (Ioan Silviu 

Tomuţia) şi a străbunicului lui Ionel (preotul Vasilie Tomuţa). 

Ceea ce nu bănuiam în anul 1969, când profesorul Mircea Olaru îmi 

propusese să descindem, printre altele, la lăcaşul de cult din Lupeşti, era 

impresia de sanctuar părăsit, pe care mi-a creat-o biserica de piatră de acolo, 

construită din iniţiativa parohului Tomuţia, între anii 1938-1940, pe locul 

vechii biserici de lemn 13 . 

În altă ordine de idei, tot atât de mult ne impresionaseră, în 

deplasarea perighetică din anul 1969, crucile de mormânt din capătul 

grădinilor prevăzute cu garduri de pari. Le-am interpretat drept un presupus 

obicei arhaic. 

Terenul continua să ne ofere, în acei ani, obiecte de lemn sau de 

coajă de tei – vestigii de civilizaţie sătească – pe care localnicii ni le ofereau 

nu fără generozitate. Cine dintre noi ar fi bănuit că peste puţin timp satul se 

va depopula. Oricum, în anul 1971 existau 161 numere de casă, răsfirate pe 

văi şi colnice. Cele cinci mori de măcinat cerealele, cu ajutorul apei, s-au 

restrâns, treptat, la una singură, existentă în momentul deplasărilor noastre 

acolo. 

Un dicţionar statistic din anul 1851 consemna existenţa acestui sat 

valah, cu 442 de greco-neuniţi, într-un loc păduros şi deluros, cu prunişte. 

Cele 2700 de holde (iugăre) – din care terenul de semănat se întindea pe 175 

13 Contraforţii de piatră de codru au fost adăugaţi acestei noi biserici în cursul anului 1954; 

Cf. C.M.A., Colecţia de istorie modernă a oraşului şi a judeţului Arad, schiţele de 

arhitectură donate de către arhitectul Episcopiei Ortodoxe Române din Arad, Trithaller, nr. 

inv. 2887, Plan de consolidare (schiţă pe calc). 

119

de holde – erau încă ale „doamnei de pământ” Aloizia Kaszonyi 14 . Prin anii 

1855-1859 atât intravilanul cât şi extravilanul sătesc au trecut în proprietatea 

deplină a localnicilor, prin despăgubirea moşieresei de către statul austriac. 

Populaţia a cunoscut un oarecare spor demografic până la cel de-al doilea 

război mondial. 

Oamenii locului fuseseră obişnuiţi între anii 1941-1948, cu noile 

instituţii publice din Săvârşin, situat la 15 km de satele de munte, Lupeşti şi 

Pârneşti: Notariatul, Ocolul agricol, locţiitorul protopopului de la Radna etc. 

Localnicii n-au mai fost nevoiţi să se deplaseze cu trenul până la Radna, 

cale de 60 km. 

Germenii disoluţiei satului montan existau, probabil, încă de prin 

anii 70 ai secolului al XX-lea. Influenţa culturii scrise, a curentului electric, 

eficienţa muncii mecanizate în sfera agro-silvo-pastorală din alte părţi, în 

contrast cu o serie de interdicţii de natură silvică şi pastorală, apoi legăturile 

prin autobuse cu Săvârşinul cât şi alţi factori, au acţionat strivitor asupra 

mentalităţilor rurale. 

Arhiva de documente oficiale, acte de familie, fotografii, scrisori etc. 

(362+811+n), cuprinzând peste 1200 de piese, a fost listată în mod 

provizoriu de către noi, într-un răstimp de şase luni, cu intermitenţele 

inevitabile dificultăţilor de prelucrare a informaţiei (marcare numerică 

distinctă pentru piesele cu valoare documentar-arhivistică) atât la cele două 

domicilii din Arad ale descendenţilor familiei Tomuţia cât şi la sediul 

Complexului Muzeal Arad, în intervalul lunilor februarie-octombrie ale 

anului 2006. Concomitent, am cercetat nu numai sursele amintite mai sus ci 

şi publicaţiile bibliotecii familiei Tomuţia (care le înglobau pe cele 

provenite de la familiile înrudite Lupuţ, Văţian, Baba, Medre şi Eleneş) 

înregistrate la Biblioteca Judeţeană Arad 15 . Un rezultat de prim ordin l-a 

constituit punerea în evidenţă a mai multor faţete ale activizării sociointelectuale 

precum crearea unei biblioteci proprii, diferită de cea şcolii 

locale. Putem să vorbim şi de crearea unei colecţii de afişe, al căror 

„terminus ante quem” este anul 1848, având punctul de pornire tocmai la 

părintele Vasilie Tomuţa din Bodieştii de altă dată (azi Rădeşti 16 ) al 

întinsului district ineuan („Processus Ienoviensis”). 

14 Fényes Elek, Magyarország geográphiai szotára, vol. III, Pesta, 1851, p. 50. 

15 Existenţa semnăturilor de posesor, uneori şi a datei achiziţionării publicaţiilor ne-a 

îndrituit spre o atare afirmaţie. 

16 Bătrânul ţăran Rada din Rădeşti – preocupat de scrierea unei mografii locale – mi-a relatat 

în vara anului 1978 că sătenii cu numele de Rada fiind numeroşi, au preferat să renunţe la 

vechea denumire Bodieşti pentru a nu crea confuzie cu satul Bodeşti de lângă Hălmagiu. 

120

Intervalul cronologic în care se încadrează piesele provenind de la 

familiile Tomuţia, Lupuţ, Văţian, Medre şi Baba (ultima fiind cea a soţiei lui 

Ionel Tomuţia) este cuprins între anii 1844-1983. Anul 1844 este momentul 

de început al unor cheltuieli anuale, duse până în anul 1858, însemnate pe 

verso-ul unei Predici imprimată cu caractere chirilice, în limba română, 

datată 15 decembrie 1856, autor fiind episcopul Timişorii Samuil 

Maşirevici 17 . După toate probabilităţile, această piesă, colligată cu o 

Epistolie, scrisă de mână, cu caractere chirilice, pe patru file, trebuie să fi 

aparţinut preotului Vasilie (în tinereţe era scris Vasiliu) Tomuţa din Bodieşti 

(azi Rădeşti), nu altul decât bunicul („Moşul” 18 ) lui Ioan Silviu Tomuţia. 

Deocamdată găsim cu dificultate o explicaţie rezonabilă pentru circulaţia 

acestei piese de certă valoare culturală. 

Între timp, pe parcursul anului 2006, ne-am făcut o idee despre 

provenienţa familiilor luate în studiu, găsind că acestea se trag, în parte, din 

zona Munţilor Apuseni. 

De exemplu, patronimicul Văţian (recte Văţan) îşi trădează 

provenienţa din arealul satului Vaţa (azi pe teritoriul judeţului Hunedoara, 

odinioară pe teritoriul fostului comitat al Zărandului). Este plauzibilă 

supoziţia că acest patronimic a fost consemnat în registrele de stare civilă – 

introduse în aceste părţi de către autorităţile habsburgice în cea de-a doua 

jumătate a secolului al XVIII-lea – ţinându-se seama de declaraţia 

subiecţilor recenzaţi, cărora le lipsea denominaţia patronimică ori 

preferaseră s-o ascundă pe cea anterioară. În cazul familiei Văţian, un 

indiciu demn de luat în seamă l-ar constitui locul de naştere al lui Andrei 

Văţian, în anul 1842, în satul Obârşia 19 , situat în extremitatea nord-estică a 

vechiului protopopiat al Tot-Vărădiei /azi protopopiatul Lipovei/. Satul 

respectiv se învecina cu satele Căzăneşti şi Ciungani de pe teritoriul fostului 

comitat al Hunedoarei. La Căzăneşti se aflase unul din „loagărele” 

legiunilor româneşti conduse de către tribunii lui Avram Iancu. De acolo au 

coborât spre Zam, Petriş şi Săvârşin, la sfârşitul lunii februarie 1849 20 . 

Acţiunile lor militare, de cooperare cu regimentul grăniceresc românobănăţean 

în culoarul Mureşului, între Sălciua, Valea Mare şi Lipova, 

17 C.M.A., Colecţia de istorie modernă, fondul Ioan Tomuţia, nr. inv. 10.530. 

18 Vezi mai sus transcrierea însemnărilor făcute de Ioan S. Tomuţia, pe care noi le-am redat 

ca atare, considerând veridică identificarea bunicului său. 

19 Conform însemnărilor genealogice ale lui Andrei Văţian pe o Biblie aflată în posesia unor 

descendenţi ai familiei sale din Arad. 

20 SJAAN, Fondul personal Márki Sándor, dosarul nr. 11, f. 143 v. 

121

împotriva corpurilor expediţionare ale armatei ungare, în februarie şi martie 

1849 sunt, de-altfel, cunoscute 21 . 

Cercetând arhiva de stare civilă a localităţii „Bodieşti” – numit la 

începutul secolului al XIX-lea Cilul de Sus (azi Rădeşti) – de unde-şi trag 

viţa Tomuţeştii, nu fără mirare am identificat numeroşi capi de familie 

Tomuţa, existenţi în prima jumătate a secolului al XIX-lea 22 . Unii dintre ei, 

precum Ignaţie Tomuţa apare menţionat în calitate de preot, începând din 

anul 1809 23 . 

Cu aproximaţie, între anii 1813-1815 se născuse un Vasiliu Tomuţa 

în „Cilul de Sus” (nu altul decât arhaicul sat Bodieşti, de odinioară). În anul 

1831, acest „verişor” al mai tânărului Vasilie Tomuţa absolvea Preparandia, 

la vârsta de 16 sau 17 ani 24 şi revenea, probabil, în satul natal pentru a 

profesa îndeletnicirea de învăţător. Cert este, deocamdată, faptul că acest 

tânăr absolvent („docent”), în anul de învăţământ 1841/1842 (conform unei 

conscripţii şcolare) figura în calitate de învăţător în satul Cilul de Sus 25 . O 

cercetare ulterioară i-ar putea semnala, în continuare, prezenţa acolo. 

Nu ştim ce a făcut celălalt Vasiliu (de aici înainte o să folosim 

numele Vasilie pentru a-l deosebi de celălalt) Tomuţa – născut în anul 1822, 

identificat de către nepotul său Ioan Silviu, drept „Moşul” – după absolvirea 

Preparandiei din Arad, în anul 1840 26 . Nu cunoaştem, deocamdată, unde a 

funcţionat ca învăţător până în momentul în care se hotăra să devină preot, 

înscriindu-se în toamna anului 1842 la cursurile pentru formarea preoţilor. 

În intervalul dintre momentul absolvirii Şcolii Clericale greco-neunite 

româneşti din Arad, în anul 1845 27 şi momentul apariţiei sale în calitate de 

preot, în anul 1851 28 , în satul Bodieşti (azi Rădeşti), Vasilie Tomuţa a servit 

21 Vezi monografia lui Antoniu Marchescu referitoare la Regimentul grăniceresc nr. 13 de la 

Caransebeş, intitulată Grănicerii bănăţeni şi comunitatea de avere (contribuţiuni istorice şi 

juridice), Caransebeş, 1941, p. 229-230. Dar şi memoria colectivă comunei Petriş reţine 

coborârea legiunilor lui Avram Iancu până aici, în culoarul Mureşului. Iar crucea de piatră 

pictată cu o scenă religioasă, îngrijită şi astăzi de către localnici, stă mărturie a luptelor 

purtate împotriva corpului expediţionar ungar în anul1849. 

22 Din păcate, cele mai vechi registre datează din anul 1852; Cf. SJAAN, Colecţia Stare 

civilă. 

23 Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie, cultură, mentalităţi (1706-1918), Cluj, 2006, p. 

654 (prescurtat Vesa, Episcopia Aradului). 

24 T. Botiş, op. cit., p. 430. 

25 Vasile Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului la mijlocul secolului al XIX-lea 

(1821-1867). Timişoara, 1979, p. 52. (prescurtat: Vasile Popeangă, Şcoala). 

26 T. Botiş, op. cit., p. 435. 

27 T. Botiş, op. cit., p. 691. 

28 Pavel Vesa, op. cit., loc. cit. 

122

altarul în satul Secaş, între anii 1846-1850 29 , aflat la o distanţă de 7 km în 

linie dreaptă de Rădeşti. E drept că a apărut, în plus, în calitate de preot în 

parohia Musteşti, în anul 1855 30 , suplinind, probabil lipsa altui preot acolo. 

Localitatea Musteşti se afla între Secaş şi Rădeşti, ceea ce îi uşura sarcina 

profesională, respectiv dute-vino-ul. 

Nu l-am găsit între cei împrocesuaţi în dosarul penal instrumentat 

începând din toamna anului 1849 şi terminat prin sentinţa din septembrie 

1855 31 , la Tribunalul din Arad, în legătură cu despăgubirile cuvenite 

pârâţilor în urma iureşului armat al lăncierilor tribunului Andreica dealungul 

Crişului Alb, în a doua jumătate a lunii august 1849 32 . 

Rămâne de elucidat ce anume s-a întâmplat cu el şi familia sa 

numeroasă după decembrie 1864 33 , când nu-l mai găsim menţionat în 

registrul de stare civilă, nici măcar între cei decedaţi în satul natal Bodieşti 

(azi Rădeşti). Avem, în acest sens, câteva semnalări ale prezenţei preotului 

Vasiliu Tomuţa în Podgoria Aradului. Să le luăm pe rând: una pe lângă 

parohia Seleuş-Cighirel, după anul 1864 34 , respectiv cealaltă la Cighirel, 

până în anul 1871, când murea acolo 35 . 

Pe vremea sa, Cighirelul constituia o localitate aflată în imediata 

apropiere a Seleuşului,despărţită de râul Cigher. O a treia semnalare a 

29 Pavel Vesa, op. cit., p. 660. 

30 Idem, p. 640. 

31 Andrei Caciora, Anca Dorina Băiţoiu, Sentinţa dată în procesul intentat unui număr de 

667 români acuzaţi de jaf în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania, cu o anexă 

(nr. 16), la finele volumului colectiv, intitulat Realităţi istorice din vestul şi nord-vestul 

Transilvaniei – Studii şi documente, Arad, 2006, p. 87-89, respectiv pentru anexa nr. 16: p. 

263, 265-266, 289-290. Cf. SJAAN, Colecţia de documente, dos. 189. 

32 C.M.A., Colecţia Revoluţia de la 1848, nr. inv. 6461(raportul anchetei, încheiată în 30 

aprilie 1850). 

33 SJAAN, Colecţia de stare civilă, Rădeşti, ortodocşi, botezaţi, Reg. nr.1/1852-1873, f. 26. 

34 Vezi supra nota de subsol 10. A se consulta la SJAAN, fondul Astra-Despărţământul 

Arad (pe film-document), Registrul membrilor Asociaţiunii Naţionale în Arad pentru 

Cultura şi Conversarea Poporului Român, nr. inv. 27/1863 („Protocolul alfabetic” pe 

localităţi – ţinut până în anul 1869, uneori chiar în 1870 – nu operase mutarea preotului cu 

întreaga sa familie la „Seleuş-Cighirel”). Şansa a făcut ca ziarul „Albina” din anul 1867 să-l 

consemneze în lista publicată în ultimul trimestru al acestui an, figurând în calitate de 

administrator parohial la Seleuş-Cighirel. Am ţinut să subliniem cele de mai sus, pentru a 

semnala eventuala eroare tipografică privind localizarea la Bonţeşti a preotului nostru, în 

broşura editată de „Direcţiunea Asociaţiunei” Catalogulu membriloru si Statutele 

Asociaţiunei nationale in Aradu pentru cultura si conversarea poporului romanu, Arad, 

1864, p. 31. 

35 Pavel Vesa, în op. cit., p. 595, îl preia sub numele de „Vasile Tomiţa”, neindicând în mod 

expres sursa. 

123

prezenţei parohului Vasilie Tomuţa este la „Seleuş-Cighirel”, în anul 1865, 

fără a fi amintit ultimul an al slujirii sale acolo 36 . 

Acest demers ar trebui să-l întreprindem pentru ca să înţelegem cum 

a apărut unul dintre copii săi, Ioan, stabilit ca fierar-potcovar în Agrij (azi 

Agrişul Mare) şi căsătorit cu Silvia Bâru, originară din renumitul sat de 

podgorie, Măderat. Aici i se nasc cei cinci copii, între care şi Ioan Silviu 37 , 

păstrătorul de fond arhivistic şi bibliotecăresc al rudelor pe care le-a 

moştenit. 

Frecvenţa acestor piese sau a unor astfel de colecţii familiale este 

mică, deoarece vicisitudinile istoriei au provocat distrugerea, degradarea şi 

dispariţia acestora. Ele au supravieţuit datorită grijii purtate de către cele 

cinci generaţii trăitoare în satele Munţilor Zărandului, în sudul Banatului, în 

oraşul Vinga şi, finalmente, în municipiul Arad. 

Rămâne să fie continuată investigarea ascendenţei – presupusă de 

către noi – din Munţii Apuseni a familiei Baba. Căci în satele din sudul 

Banatului istoric au fost strămutate numeroase familii – participante sau 

martore ale “lumii lui Horea” – după stingerea evenimentelor sângeroase 

din toamna anului 1784. 

Acumularea conştientă a acestor bunuri culturale (incluzând aici 

publicaţiile tipărite, deţinute de către aceste familii cu înclinaţii cărturăreşti 

cât şi de către rudele lor apropiate), a avut drept finalitate constituirea unui 

fond de mărturii scrise. Acestea din urmă pot fi considerate valoroase 

pentru istoria locală şi chiar regională. (Spaţial vorbind, ne referim la 

provincia istorică Crişana, de la izvoarele Crişurilor până la vărsarea lor în 

Tisa). Iar cărţile acumulate de către aceste familii de preoţi-învăţători şi 

urmaşii lor constituie o veritabilă bază de studiu. N-am numit până acum 

exemplele unor predecesori din acelaşi patrulater montan, ieşiţi, la rândul 

lor, de pe băncile Preparandiei arădene (învăţătorul Nicolau Avram, de la 

Slatina de Mureş sau învăţătorul Petru Vancu, de la Măderat 38 ). 

Am remarcat, printre predilecţiile pentru lectură, o atracţie spre 

cărţile de istorie a României, cât şi spre cele de istoria civilizaţiei sau spre 

istoria artei româneşti şi europene. Toate pot fi catalogate drept ferestre spre 

lume. Nu se putea să nu remarcăm urmele unui interes pentru personalitatea 

36 Inginerul agronom Ioan Motorca, în monografia sa, Cercetări şi date monografice 

privitoare la comuna Seleuş cu satele aparţinătoare: Seleuş, Cighirel, Moroda, Iermata, 

Arad, 1996, p. 210, nu indică, nici el, sursa. 

37 SJAAN, Colecţia de stare civilă, Agrişu Mare, ortodocşi, botezaţi, Reg. nr. 5/1866-1890, 

f. 181. 

38 O bună parte a bibiliotecii şi arhivei eruditului dascăl din podgoria Aradului a fost 

achiziţionată de către Muzeul Judeţean Arad în anul 1975 de la nepoata sa. 

124

lui Horea şi cea a lui Avram Iancu, ambii – conducători ai marilor convulsii 

istorice din Munţii Apuseni 39 . 

Acum să trecem la creionarea biografiei, începând din anul 1871 

până la epilogul Primului război mondial, consumat prin întoarcerea lui 

Ioan Silviu Tomuţia acasă, la Lupeşti, probabil la mijlocul lunii noiembrie 

1918. 

Rămas orfan în urma decesului tatălui său (părintele Vasilie 

Tomuţa), la vârsta de 10 ani împliniţi, Ioan ajungea ucenic la un fierar în 

satul Agrij (azi Agrişul Mare), aflat la vreo 15 km de Seleuş. Drumul trecea 

prin Pâncota, târg vestit, apoi prin satul viticol Măderat. Aici s-a căsătorit, 

mai târziu, cu Silvia Bâru 40 , originară din Măderat. 

Al doilea din cei cinci copii ai lor, Ioan Silviu Tomuţa, s-a născut în 

6/18 ianuarie 1889 41 . Aidoma fraţilor şi surorii sale, a „zburat” definitiv din 

comuna natală. După frecventarea gimnaziului inferior la Sântana, în anul 

1905 pe când avea 16 ani, a urmat „Cursul pedagogic”, de patru ani, la 

Institutul ortodox român din Arad, absolvindu-l în anul 1909 42 şi 

bucurându-se de gratuitate în privinţa taxelor 43 . Împlinise, în ianuarie 1909, 

vârsta de 20 de ani. „Scăpase” de obligativitatea serviciului militar obişnuit. 

Bucuria tatălui său a fost mare, deoarece îl văzuse, în sfârşit, pe unul 

dintre cei patru băieţi urmând calea dăscăliei, pe care merseseră bunicii şi 

străbunicii lor. Era firesc să-i lase acestuia, printre alte documente vechi, 

diploma de sfinţire întru preoţie a bunicului Vasilie, semnată în anul 1852 la 

Karlovăţul Sremului 44 . 

39 Consultarea în cursul anului 2007 a fondului bibliotecar, oferit de către strănepoţii lui 

Ioan S. Tomuţia Bibliotecii Judeţene Arad în anul 2006, ne-a îndreptăţit să facem astfel de 

constatări. 

40 Conform datelor biografice întocmite de către fiul lui Ioan Silviu, Ionel Tomuţia, în luna 

august 1978. 

41 SJAAN, Colecţia de stare civilă, Agrişu Mare, ortodocşi, botezaţi, Registrul nr. 5/1866- 

1890, f. 181. 

42 Conform autobiografiei din anul 1954, întocmită de către Ionel Gheorghe Tomuţia, fiul 

lui Ioan Silviu Tomuţia; Cf. C.M.A., Colecţia de istorie modernă a judeţului şi oraşului 

Arad, nr. inv. 10786 şi 10855. 

43 Anuarul Institutului pedagogic-teologic ortodox român din Arad, Arad, 1909, p. 59. 

44 În perioada sedisvacanţei episcopale arădene (1850-1853), de după moartea episcopului 

Gherasim Raţ, până la intronizarea lui Procopie Ivaşcovici, diplomele preoţeşti au fost 

semnate de către arhiepiscopul de la Karlovitz. Mulţumiri pentru desluşirea emitentului 

diplomei se cuvin adresate celui mai recent autor al unei valoroase istorii a Episcopiei 

Aradului, în persoana părintelui paroh Pavel Vesa, din Arad. A se vedea diploma de 

consacrare întru preoţie, imprimată pe carton şi emisă în anul 1852, în colecţia Complexului 

Muzeal Arad, Colecţia de istorie modernă a judeţului şi oraşului Arad, nr. inv. 10527. 

125

Tatăl său sperase ca Ioan Silviu, aidoma altor colegi, să urmeze 

cursurile şcolii teologice. Această practică avea un trecut apreciabil în 

eparhia Aradului. Condiţia socio-economică a învăţătorului confesional 

ortodox român era una modestă în raport cu cea a preotului de aceeaşi 

confesiune. Atât Ioan Silviu cât şi cei patru fraţi şi sora lui nu prea aveau ce 

să moştenească din partea bunicilor şi a părinţilor. Pământul (sesia 

preoţească sau cea învăţătorească) nu se moştenea, ci era transmis celui 

care-l urma în post. Dar deocamdată nu era grabă să continue „cursul 

teologic” întrucât, odată cu Diploma de învăţător, Ioan Silviu primise 

Absolutoriul preparandial, însoţit de notele de „calificaţiune” cât şi 

Decretul de instituire „în mod definitiv de învăţător la Şcoala confesională 

greco-orientală română din comuna Lupeşti, protoprezbiteratul Radna”. 

Conform acestui decret avea dreptul să fie solicitat în a-l seconda pe paroh, 

la Liturghie şi la înmormântări 45 . 

Şansa îi surâsese, de-asemenea, pe plan matrimonial. Parohul 

Bisericii Sfântul Ioan Botezătorul din Arad-Centru, părintele Traian Văţian, 

originar din preajma Lupeştilor, un erudit, îi mijlocise, cu siguranţă – zicem 

noi – întâlnirea cu una dintre nepoatele sale, domnişoara Livia Lupuţ, de 19 

ani, cea care avea să-i fie viitoarea soţie 46 . 

În aceeaşi vară s-a şi căsătorit 47 , din dragoste 48 , cu Livia, fata popii 

din Soroşag (azi Stejar), părintele paroh George Lupuţ, originar din Lupeşti. 

În anul următor (1910), împlinind vârsta de 21 de ani, tânărul învăţător Ioan 

Silviu Tomuţia a fost luat în evidenţele contigentului militar al anului 1910, 

în regimentul de infanterie chezaro-crăiesc nr. 33 sau 38, din Arad 49 . 

45 Ibidem, nr. inv. 10525 şi 10593. 

46 La scurtă vreme de la naşterea, la 11/23 decembrie 1910, a primului născut, în persoana 

lui Ionel Gheorghe, unchiul Traian Văţian le trimitea, în mod simptomatic, o scrisoare de 

felicitare pentru tinerii părinţi cât şi urări de bine pentru noul născut; Cf. C.M.A., Ibidem, 

nr. inv. 10516. 

47 Extrasul de căsătorie se află în colecţia C.M.A., Ibidem, nr. inv. 10514 b. 

48 Drept dovadă invocăm o carte de vizită (de prezentare) în chenar ştanţat în manieră 

secession, de culoare roz, conţinând textul imprimat bilingv, român şi maghiar: „Celei mai 

frumoasă”; „A legszebnek”; Ibidem nr. inv. provizoriu 855, din lista de ofertă a donaţiei 

familiei Tomuţia, întocmită în intervalul anilor 2006-2007, de către subsemnatul împreună 

cu soţii Dreucean Alin şi Dana, strănepoţii preotului şi învăţătorului Ioan Silviu Tomuţia 

(1889-1971). 

49 Ibidem, nr. inv. provizoriu 902, din lista de ofertă a donaţiei familiei Tomuţia: un 

fragment de livret militar chezaro-crăiesc al stegarului „Fähnrich Tomutia Johann”; piesă 

de carton, 4x5 cm, imprimată cu text şi tabelatură în limba germană, fiind completată cu 

datele personale, în cerneală neagră. Deocamdată nu ştim cu certitudine când a fost înfiinţat 

regimentul teritorial chezaro-crăiesc nr. 38. Bănuim că suplimentarea recrutărilor la 

126

Tânărul nostru învăţător era departe de casă (la peste 100 de km de 

Agrij) dar cu siguranţa zilei de mâine asigurată binişor. Cei trei copii ai 

familiei sale s-au născut la un interval de câte doi ani: Ioan Gheorghe (Ionel, 

în 1910), Tulia Minerva (în 18 iulie 1912) şi Georgina Gabriela (Zina, în 26 

februarie 1914) 50 . 

În vara anului 1914 izbucnea războiul mondial. Italia şi România au 

rămas în expectativă. Învăţătorul Tomuţia nu a fost, deocamdată, trimis pe 

front. Luptele tindeau să se deruleze „sine die”. În anul următor, spre 

sfârşitul lunii mai, Italia decreta mobilizarea generală, declarându-se în stare 

de război cu Austro-Ungaria. Până la încheierea campaniei (în decembrie 

1915) armata regală italiană reuşise să aibă succese în Tirol, Carinthia, Alpii 

Iulieni etc 51 . Dar să revenim la situaţia sa salarială, care i se răsfrângea 

asupra soldei de sublocotenent cu funcţie de stegar. 

Comitetul administrativ al conducerii comitatului Arad iniţiase, între 

anii 1913-1915, o corespondenţă cu învăţătorul Ioan Silviu Tomuţa prin 

care-l înştiinţa cu privire la micşorarea salariului său, reglementând 

cuantumul cuvenit al viitoarei sale pensii 52 . 

Încadrat în componenţa regimentului teritorial de infanterie nr. 38, în 

calitate de stegar – grad militar ofiţeresc inferior – sublocotenentul Ioan 

Silviu Tomuţia începea să-şi ţină un jurnal 53 . Primul carnet-jurnal, de acest 

fel, s-a pierdut. 

începutul războiului (anii 1914 sau/şi 1915) a dus la înfiinţarea acestui regiment pe 

teritoriul fostului comitat Arad. 

50 Ibidem, nr. inv. 10608. Vezi şi „Protocolul botezaţilor” comunei Lupeşti de pe lângă 

parohia omonimă; ibidem, nr. inv. 10519. (Probabil că acest registru de botezaţi a fost omis 

de către protopopiatul Lipova, fiind de negăsit, pentru a fi predat noi înfiinţatei instituţii a 

Arhivelor Statului, Filiala Arad, în cursul anului 1953, răstimp în care preotul-învăţător 

Ioan S. Tomuţia se afla în arest temporar la închisoarea Jilava, când tocmai fuseseră predate 

toate registrele matricole din raza jurisdicţională a regiunii Arad. Informaţia despre 

intervalul de timp, de peste un an, petrecut în închisoare, am primit de la strănepoata lui, 

doamna Dana Dreucean, în anul 2006. 

51 Mircea N. Popa, Primul Război Mondial, 1914-1918, Bucureşti, 1979, p. 490 

(Cronologie). 

52 Trebuie să facem o recapitulare a fluctuaţiei cuantumului salariului bănesc. În anul 1909 

primea din partea Conzistoriului Episcopal Ortodox Român din Arad, 200 de coroane (vezi 

nr. inv.10525 al aceluiaşi fond familial achiziţionat). În anul 1913 i se asigura de către 

Inspectoratul şcolar arădean un salariu de 600 de coroane. După declanşarea războiului, i se 

promiteau, în anul 1915, doar 400 de coroane; Cf. C.M.A., ibidem, nr. inv. 10523 şi 10606 

regiunii Arad. 

53 La strănepoţi a ajuns doar cel de-al doilea carnet-jurnal. Vezi Anexa 1, cuprinzând 

reproducerea a două pagini succesive ale acestuia. 

127

În cursul lunii septembrie 1914 se afla în cetatea Aradului, în cadrul 

companiei a patra a regimentului său de infanterie 54 . Avea răgazul să fie 

vizitat la Arad de către soţie, venită împreună cu cei trei copii minori 55 . Au 

ieşit împreună în oraş, fie în toamna anului 1914 fie în primăvara anului 

1915, şi s-au fotografiat la atelierul lui Stoicovici, situat în colţul sud-vestic 

al fostei pieţi a Libertăţii (azi Piaţa Avram Iancu) 56 . 

Nu cunoaştem, deocamdată, pe care front s-a aflat stegarul nostru, în 

cursul anului 1915 şi în prima jumătate a anului 1916. Dar bănuim că 

regimentul său fusese repartizat iniţial pe frontul sudic, ca mai apoi, odată 

cu intrarea în război a Italiei (în anul 1915), să ajungă în Alpii dolomitici 57 . 

Contraofensiva austriacă, demarată în 15 mai 1916, pe frontul din provincia 

Trentino 58 (pe atunci aparţinătoare de Austria sub denumirea de Tirolul de 

sud) îl găseşte probabil acolo. Debutul atacului austriac, de pe aliniamentul 

de pornire dintre oraşele Rovereto şiTrento (ultimul era numit, pe atunci, 

Trient) se arăta promiţător 59 . Străpungerea parţială a liniei fortificaţiilor din 

spatele graniţei italo-austriece, între Arsiero şi Asiago 60 , în zona celor şapte 

sate din „Altiplano” se datora Corpului de armată, condus de către 

arhiducele Eugen 61 . Pe acest front secundar de război 62 , împingerea înapoi a 

54 Cumnatul său, Emil Lupuţ, rănit, îi scria o carte poştală militară din Spitalul militar din 

comuna Glogovăţ, situat în apropiere de cetatea Arad. Precizarea destinaţiei ne-a dat 

certitudinea prezenţei sublocotenentului Ioan Silviu Tomuţia în incinta cetăţii arădene; Cf. 

CMA, Colecţia de istorie modernă a judeţului şi oraşului Arad, carte poştală, nr. 

inv.10529. 

55 Ibidem, fotografie cu nr. inv. provizoriu 819, din lista de ofertă a donaţiei familiei 

Tomuţia. Cel mai mic dintre copiii săi avea vârsta de şapte luni în cursul lunii septembrie 

1914, după cum reiese din examinarea fotografiei, cât şi pe considerentul certitudinii datei 

de naştere a acestui copil (fetiţa Georgina) în februarie 1914. 

56 Vezi Fig. 1 ( fotografie alb-negru, pe carton: stegarul Ioan Silviu Tomuţia împreună cu 

soţia sa şi cei trei copii; datată undeva în intervalul anilor 1914-1915). 

57 O parte a pozelor sepia, mărimea medie de 6/9 cm, lipite în paginile unui album fotografic 

al învăţătorului Ioan Silviu Tomuţia, par să provină de pe frontul italian; Cf. CMA, Colecţia 

de istorie modernă a judeţului şi oraşului Arad, nr. inv. provizoriu 731, din lista de ofertă a 

donaţiei familiei Tomuţia.Vezi Fig. 2, cuprinzând diverse ipostaze din spatele frontului. 

58 Mircea N. Popa, Primul război mondial, 1914-1918, Bucureşti, 1979, p. 496; Uj Magyar 

Lexikon, vol. 6, Budapesta, 1962, p. 670. 

59 Meyers Lexikon, ed. a VII-a, vol. 12, Leipzig, 1930, p. 1237, passim; vezi, în acest sens, 

pe una dintre filele următoare, Harta intitulată „Weltkrieg V, Italienische Felzüge, 1915- 

18”, scara 1:2.000.000 (reproducerea hărţii respective se află în Anexa 2). 

60 Vezi Fig. 3 (reprodusă de pe Internet, sub titlul „Mappe e Cartine de Lugo di Vicenza”, 

VI, Italia, anul 2008). 

61 Meyers Lexikon, op. cit., p. 1237. 

62 Atlas de istorie mondială. De la Revoluţia Franceză până în prezent, Bucureşti, 2001, p. 

405. 

128

trupelor italiene nu a reuşit, însă, peste tot. În ziua de 20 mai 1916, Puterile 

Centrale au reluat înaitarea ofensivă pe platoul de la Asiago 63 , lăsând în 

urmă cu câţiva kilometri, cel puţin patru vârfuri montane fortificate, apărate, 

în continuare, cu străşnicie de către soldaţii armatei italiene 64 . 

Scopul acestei înaintări a armatei chezaro-crăieşti putea fi rezumat în 

atragerea aici a forţelor italiene, în vederea proiectării principalei ofensive 

austriece pe Isonzo 65 , la sud de Alpii Iulieni adică dinspre nord-est spre sudvest, 

în direcţia provinciei montane Vicenza, situată în extremitatea nordvestică 

a regiunii veneţiene. Iniţiativa austriacă avea să reuşească temporar, 

abia în cursul lunii noiembrie 1917. Dar să revenim la frontul „Armee 

Conrad” 66 din Dolomiţii Orientali, de pe vechea linie de graniţă dintre Italia 

şi Tirolul de sud austriac. 

Dârza împotrivire a armatei italiene, pe aliniamentul dintre Arsiero 

şi Asiago (respectiv dincolo de linia de graniţă austro-italiană, pe teritoriul 

provinciei montane Vicenza), a dus la epuizarea resurselor de atac austroungare 

67 şi, apoi, la replierea lor pe vechea linie de graniţă, unde se aflau 

fortificaţiile austriece de la Lavarone-Folgaria. 

Pe deasupra, ofensiva rusă a lui Brusilov, pe frontul oriental, 

demarată în ziua de 4 iunie 1916, a determinat transferul unor însemnate 

forţe de artilerie şi infanterie de pe frontul din Trentino pe frontul din 

Galiţia 68 . Regimentul „kaiserlich und königlich” (prescurtat k. und k.) nr. 

38 a fost mutat, la sfârşitul lunii iunie 1916, pe frontul galiţian, împreună cu 

stegarul nostru. 

Ofensiva italiană din 20 iulie 1916, în valea Travignolo, a avut 

rezultate mediocre 69 . Linia de front din Tirol a rămas, în linii mari pe 

poziţiile iniţiale de pornire ale armatei italiene, datorită îmbunătăţirii 

barajelor fortificate şi a dotării de artilerie chezaro-crăieşti din ultimul an 

scurs, atât în Tirol, pe linia Lavarone-Folgaria, cât şi în Carintia. Graniţa 

austriacă din Tirol a fost asigurată cu rezerviştii armatei teritoriale 

63 Mircea N. Popa, op. cit., loc. cit. 

64 Vezi Anexa nr. 2 (reproducerea din Meyers Lexikon, loc. cit.). 

65 Kurt Mörz de Paula, Der österreichisch-ungarische Befestigungsbau, 1820-1914, ediţia a 

3-a, Viena, 2000, p. 26. 

66 Este vorba de comandantul Conrad von Hoetzendorf, fostul şef de Stat Major al armatei 

austro-ungare. 

67 Meyers Lexikon, loc. cit. 

68 Uj Magyar Lexikon, vol. 6, loc. cit. 

69 Mircea N. Popa, op. cit., p. 497. 

129

(Landsturm), care au reuşit să facă faţă asalturilor aliate 70 , inclusiv în cursul 

anului 1917 71 . 

În Galiţia, sorţii luptei, în cursul anului 1916, au fost schimbători, cu 

atacuri şi contraatacuri de ambele părţi 72 . Stegarul Tomuţia lupta într-o zonă 

montană, lipsită de fortificaţii de beton şi oţel, precum cele lăsate în urmă, 

în nordul Italiei. La sfârşitul lunii august 1916, el se pregătea – după cum 

reieşea din jurnalul său zilnic – de plecare în permisie 73 . În ziua de 28 

august 1916, dimineaţa, întrerupea scrierea jurnalului. 

Ajuns acasă, în permisie, probabil la începutul lunii septembrie 

1916, a găsit suficient timp să se fotografieze în satul Szarvaság (cum era 

numit Soroşagul din apropiere de Lupeşti), având medalie pe piept şi 

pumnal la brâu. Peste glezne, până la genunchi, purta moletiere 74 . (Vezi Fig. 

4). 

Neavând, deocamdată, posibilitatea consultării arhivelor militare 

austriece, trebuie să presupunem că el a revenit pe frontul galiţian unde 

complexul de împrejurări nu i-a mai îngăduit să continue jurnalul, ajungând 

la un moment dat să fie rănit. 

Abia în vara anului 1917, trupele austro-germane ajungeau la graniţa 

rusă. Retragerea trupelor ţariste începuse în urma dezertării şi revoltei 

soldaţilor proprii. Pe de-altă parte, micşorarea efectivelor unor regimente 

austro-ungare în urma luptelor purtate a dus la regrupări de trupe şi intrarea 

în rezervă a unor subunităţi militare. Între cei răniţi se numărase, de data 

aceasta, stegarul nostru 75 . În acest fel se poate explica prezenţa acestuia în 

cadrul „ştabului” regimentului chezaro-crăiesc de infanterie nr. 38, la 

Praga 76 , în primăvara anul 1918. Probabil că ceea ce rămăsese din efectivul 

uman al regimentului său, era retras de mai multă vreme, poate chiar din 

70 Kurt Mörz de Paula, op. cit., p. 113, passim. 

71 Uj Magyar Lexikon, loc. cit. 

72 Pentru identificarea cartografică a localităţilor pomenite în Jurnal, vezi Harta „Weltkrieg 

IV, Feldzüge in Galizien, 1914-18”, scara 1: 4.250.000, reprodusă aici din MeyersLexikon, 

vol. cit., loc. cit. (A se consulta Anexa nr. 4). 

73 C.M.A., loc. cit., nr. inv. provizoriu 852, din lista de donaţie (Fondul Tomuţia). Vezi 

transcrierea acestuia în Dan Demşea, Jurnalul stegarului Ioan Silviu Tomuţia (vara anului 

1916), în volumul colectiv „Pe drumul Marii Uniri”, Vasile Goldiş University Press, Arad, 

2008, p. 151-173. 

74 C.M.A., loc. cit., nr. inv. provizoriu 8, din lista de ofertă a donaţiei familiei Tomuţia. 

75 Recent (în anul 2009) ne-a parvenit din satul Lupeşti o informaţie orală despre rănirea pe 

front a stegarului Tomuţia. 

76 O carte poştală expediată de la Tot-Vărădia (de pe culoarul Mureşului), la Praga, adresată 

lui Ioan S. Tomuţia, la „I/nfanterie/ R/egiment/ 38 III Ba/taill/ons Stab, Prag I, Böhmen”, a 

constituit mărturia elocventă în sensul celor afirmate mai sus; Cf. Complexul Muzeal Arad, 

ibidem, nr. inv. provizoriu 838, din lista de ofertă a donaţiei familiei Tomuţia. 

130

anul 1917, aici. Unii zăceau de multă vreme în spitalele din capitala istorică 

a Boemiei sau în provincie 77 . 

În străvechea metropolă cehă l-a cunoscut pe profesorul universitar 

dr. Jan Urban Jarnik, din partea căruia a primit în ziua de 2 mai 1918 cartea 

sa – tipărită în limba română, în anul 1915, la Praga, în „Tipografia 

Politika” – Şezători româneşti de pe muntele Sion din Praga, în editura 

proprie a autorului 78 . Gestul pare să însemne foarte mult, dacă o privim din 

punctul de vedere al întreţinerii continuităţii legăturilor de prietenie românocehe. 

E foarte posibil să se fi înscris, în toamna anului 1918, în legiunea 

voluntarilor români de la Praga. Nu avem, deocamdată, dovezi elocvente în 

acest sens. Nu cunoştem cu certitudine dacă stegarul nostru a venit acasă pe 

traseul ocolitor, prin sud, pe calea ferată, pornind în ziua de 25 noiembrie 

1918 din Praga şi dacă a ajuns în Transilvania la data de 2 decembrie 

1918 79 . După alţi autori, menţionaţi mai sus, garnitura de tren a grupului 

celor peste 500 de foşti militari români, membri ai Legiunii române de la 

Praga, de-abia ajunseseră „la 2 decembrie” 1918 la Zagreb. Înclinăm să 

credem – conform altei surse arhivistice, de data aceasta, de expresie 

maghiară – că stegarul în cauză a sosit acasă înainte de data de 18 noiembrie 

1918 80 . 

Medalia Semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România (emisă în 

anul 1968) a fost înmânată, printre alţii, lui Ioan Silviu Tomuţia pentru rolul 

77 Profesorul Jan Urban Jarnik împreună cu abatele Method Zavoral au înfiinţat, „între 

altele, în mănăstirea /…/ din cartierul Strhov [după alţi autori, Stragov], un spital cu o sută 

de paturi, exclusiv pentru soldaţii români”; vezi Ioan I. Şerban, Din lupta voluntarilor 

transilvăneni pentru Unire. Senatul Central al Ofiţerilor şi soldaţilor români din Viena şi 

Legiunea română de la Praga, în „Sargetia”, vol. XV, Deva, p. 279; Cf. Cultura poporului, 

nr. 144 din 18 ianuarie 1918. A se vedea şi Marin C. Stănescu, Alexandru Roz, Prizonieri 

şi voluntari români din primul război mondial şi Marea Unire din 1918, Arad, 2003, p. 151 

[unde se comite confuzia între numele abatelui şi numele cartierului din Praga, ceea ce nu 

scade contribuţia deosebit de valoroasă privind colaborarea voluntarilor români cu 

Consiliul Naţional Cehoslovac]. 

78 Unul dintre volumele bibliotecii personale a lui Ioan Silviu Tomuţia poartă însemnarea lui 

Ioan Silviu Tomuţia, pe copertă: „Primită dela Dl. Dr. Jarnik în anul 1918 V 2”; Cf. 

Biblioteca Judeţeană Arad, nr. inv. 601.400. 

79 Ioan I. Şerban, Din lupta voluntarilor transilvăneni pentru unire. Senatul Central al 

ofiţerilor şi soldaţilor români din Viena şi legiunea Română de la Praga, în „Sargetia”, vol. 

XV, Deva, 1981, p. 284-285. 

80 Alexandru Roz, Consiliul Naţional Român Central şi Gărzile Naţionale Române din Arad 

(Acte şi documente), vol. I, Cluj-Napoca, 1993, p. 263 (telegramă expediată în 18 noiembrie 

1918, probabil din Săvârşin, de către notarul local, fiind destinată prim-pretorului din 

Radna; Cf. Arhiva Institutului de istorie a Partidului Socialist-Muncitoresc Ungar, fond 

606, f. ¾, Öe, III, f. 277. 

131

jucat în agregarea şi funcţionarea Consiliilor Naţionale Române locale şi a 

Gărzii Naţionale Române în intervalul lunilor noiembrie 1918-aprilie 1919, 

în satele de la nord de Săvârşin şi Tot-Vărădia (azi Vărădia de Mureş) – 

situate în creierii Munţilor Zărandului. Datele din acest interval sunt, 

deocamdată, precare. Din acest motiv considerăm necesară o cercetare 

ulterioară a contextelor evenimenţiale de pe culoarul Mureşului. 

Informaţiile culese din acest „lăsământ” familial ne-au permis 

creionarea biografică a intervalului anilor 1809-1918 punând, deocamdată, 

un accent pe ascendenţii învăţătorului Ioan Silviu Tomuţia. 

132

Contribuţia întrunirilor social-politice şi culturale 

desfăşurate la «Casa Naţională» din Pârneava la realizarea 

Marii Uniri 

Virgiliu Bradin 

Înfiinţarea la 25 martie 1883 a societăţii „Progresul”, proiectată în 

statut ca o „conversie culturală, nobilă desfăşurare, filantropie”, sub 

preşedinţia avocatului, publicistului şi omului de cultură Mircea V. 

Stănescu, va aduce printre altele şi la o emulaţie a activităţilor culturale ale 

etniei româneşti din Arad. 

În Pârneava, activitatea societăţii se va bucura, rând pe rând, de 

sprijinul generos al învăţătorilor Petru Popoviciu, Iosif Moldovan, Nicolae 

Ştefu, care vor organiza ample manifestări culturale cu un vădit caracter 

naţional ce vor continua, cu aceeaşi amploare, chiar şi după desfiinţarea 

acesteia. 

Dându-şi seama de importanţa pe care o va avea în viaţa spirituală a 

comunităţii ridicarea unui edificiu de cultură propriu, învăţătorii pârneveni 

Nicolae Ştefu şi Iosif Moldovan vor iniţia, începând din anul 1901, o amplă 

campanie în atingerea acestui scop, prin colectarea unor sume de bani de la 

locuitorii cartierului. 

Cu sprijinul financiar al băncii cu capital românesc „Victoria”, din 

Arad (în 1887 se înfiinţează „Institutul de credit şi economii pe acţiuni” ce îl 

avea ca director dr. N. Oncu şi secretar pe pârneveanul Sava Raicu) şi totalul 

sprijin al locuitorilor cartierului, pe data de 12 octombrie 1902 va fi 

inaugurată „Casa Naţională” din Pârneava, lăcaş de cultură pentru etnia 

românescă, ce va deveni în scurt timp – centrul suflării româneşti al 

Aradului, martor la numeroase evenimente social-culturale şi politice din 

frământata perioadă a începutului de secol 20. 

„Casa Naţională” din Pârneava devine, în primul rând, gazda unor 

manifestări culturale ale etniei româneşti, nu numai la nivelul cartierului ci 

şi al oraşului, şi va fi lăcaşul unde se vor organiza, cu regularitate, serbări 

şcolare, se pun în scenă piese de teatru, cu „trupa de diletanţi” alcătuită din 

tineri cu diferite ocupaţii, majoritatea fiind foşti elevi ai şcolilor din cartier. 

Rând pe rând, învăţătorii pârneveni Iosif Moldovan, Mihai Olteanu, 

Ioan Vancu, Gheorghe Popovici, Maria Precupaş, urmând tradiţia 

moştenită de la înaintaşul lor Petru Popoviciu se vor implica în instruirea 

formaţiilor artistice de jocuri populare, specifice locului, ori vor pregăti 

133

spectacole corale de mare ţinută mai ales sub bagheta învăţătorului Nicolae 

Ştefu, vestitul dirijor de coruri. 

Iosif Moldovan şi Nicolae Ştefu, adaptau şi improvizau adevărate 

scenarii din poezii ca „Peneş Curcanul”, de Vasile Alecsandri ori 

„Rugămintea din urmă” de G.Coşbuc, poezii inspirate din faptele de arme 

ale ostaşilor români, în luptele cu turcii, din timpul Războiului de 

Independenţă, din 1877, ce a avut un mare impact în conştiinţa naţională a 

românilor ardeleni. 

Asemenea spectacole vor avea un puternic caracter naţional şi vor 

rămâne ca momente de neuitat în memoria celor prezenţi, încât ne întrebăm, 

astăzi, de ce curaj au putut da dovadă învăţătorii pârneveni, în acel moment 

istoric deloc prielnic pentru astfel de manifestări ale spiritului naţional 

românesc încorsetat în cadrul imperiului Austro-Ungar. 

Piesele de teatru se jucau pe o „bină” (scenă) mare şi spaţioasă a sălii 

de spectacol, unele având un decor adecvat scenariului, iar vestimentaţia 

actorilor amatori „a diletanţilor”, cum sunt numiţi, era împrumutată de la 

teatru, în mare parte, la care se mai adaugă şi cea improvizată după 

posibilităţi şi priceperi de tinerii „actori” şi învăţători ai cartierului. 

Astfel, la un asemenea spectacol de teatru, pe cortina scenei era 

pictată „o femeie puternică” şi impunătoare ca ţinută, o adevărată luptătoare 

ce simboliza România, purtând un veston de uniformă militară „galbinauriu”, 

specific armatei române, peste care era trecută eşarfa tricolorului 

românesc. Purta în mână o sabie şi cu ochii „mari albaştri fulgerători” căuta 

ameninţătoare duşmanul pe care era hotărâtă, după privirea aprigă, să îl 

răpună şi să se răzbune. Mai mult era flancată de două citate semnificative, 

pentru mesajul întruchipat de „România luptătoare”, citate luate, bine 

gândit, din cunoscuta poezie a lui Andrei Mureşanu „Deşteaptă-te, 

române!” şi anume „Uniţi-vă în cuget!” şi Uniţi-vă-n simţiri!” 

Fără îndoială că doar această sugestivă imagine a decorului scenic 

constituia un imbold şi un îndemn tacit la unitate naţională, pregătind astfel 

marele vis al românilor din Ardeal, cel al unirii cu patria mumă. 

Asemenea mici spectacole teatrale vor fi trăite din plin, încât nu s-au 

uitat, nici după ani de zile, iar cei prezenţi în sala „Casei Naţionale” din 

Pârneava şi le vor reaminti în cele mai mici amănunte aşa cum va relata un 

fost elev al lui Iosif Moldovan, Dimitrie Boariu, în 1935, la întâlnirea de 30 

de ani, de la terminarea şcolii primare, din Pârneava: 

„Cum zic, bătrânul nostru învăţător Iosif Moldovan este fala şi 

mândria Aradului şi îndeosebi a Pârnevei unde s’a născut şi unde mai 

târziu a fost ales de pârneveni ca învăţător al lor. Un bun organizator, un 

stâlp tare şi o santinelă aprigă a românismului de-aici. 

134

Câte petreceri n’a aranjat, împreunate cu teatru, concert şi dans, 

necunoscând oboseala, muncind ziua şi noaptea, strângând în jurul său 

îndeosebi cetele de meseriaşi-care formau pe atunci înteligenţa Araduluimai 

toţi foşti şcolari ai lui. 

Îmi aduc aminte de frumoasa piesă „Vlăduţul mamii” jucată cu 

Pavel Budai:Vlăduţul şi Rozi Moţ: Smărăndiţa. Asta a fost prima piesă 

teatrală jucată în „Casa Naţională” din nou clădită şi inaugurată cam pela 

1903(n.n în 1902). Cu piesa asta, s’a deschis drumul celorlalte, cucerind 

terenuri în viaţa culturală, introducându-se la noi un nou spirit, un nou suflu 

pe teren cultural. Aşa că „Casa Naţională” a fost un loc de pelerinaj, fiind 

aci sală de lectură cu ziare româneşti şi bibliotecă. Aci se ţineau conferinţe, 

corul meseriaşilor şi repeţiile diletanţilor. 

Bina era spaţioasă, ca la teatru, cu o cortină mare pe care era 

zugrăvită o femeie puternică, cu sabia’n mână, stând rezemată de un scut, 

purtând un veston galben-auriu spintecat de tricolorul românesc şi cu ochii 

săi mari albaştri fulgerători, căuta par’că duşmanul, jurându-i răzbunare! 

Era: România. Iar de două părţi sta scris: „Uniţi-vă în cuget!” „Uniţi-vă în 

simţiri!” 

N’am să uit niciodată „Rugămintea din urmă” jucată cu mare fast. 

Eram 16 dorobanţi şi 9 turci, natural cu haine împrumutate dela teatru şi 

complectate cu ale noastre. Păşim mândri pe scenă cu pana de curcan în 

căciulă, cu opinci şi puşti de lemn, perândându-ne de vre-o trei ori, lumea 

entuziasmată se scula’n picioare şi aplauda frenetic, credea că suntem o 

companie întreagă, iar noi cu toba şi vinandiera (Ileana Lucaciu) în urmă, 

mergeau „la războiu” cântând: 

Din câmp, de-acasă dela plug 

Plecat-am astă vară 

Ca să scăpăm de chin de jug 

Sărmana scumpă ţară... 

Toţi dorobanţi toţi căciulari 

Români de viţă veche 

Purtăm opinci, suman, iţari 

Şi cujma pe-o ureche. 

Apoi scena cu atacul: strigătele cu năvala, puşcăturile, focul 

bengalic. (Şi spaima domnului Moldovan, când s’a aprins bina la proba 

generală.) Tărgile cu răniţi: români şi turci. Sunetul goarnei; şi când 

Lisandru Alămorean îşi i-a rămas bun dela rănitul Stan Vârcolacul [...] 

Era un alai nemaipomenit. Cum? Dorobanţul român-aici?! Şi am 

văzut pe popa Văţan cum îi curgeau bumbi lacrimile de bucurie, iar fiertat 

135

ătrânul Nicolae Oncu, a venit la rampă şi cu mâinile tremurânde ne-a 

înbrăţoşat pe toţi zicând: 

- Dragii mei, sunteţi români adevăraţi! 

Apoi doinele româneşti cântate de Maria Nichin, Agatia Truţa, 

Catiţa Lucaci şi altele. „Noaptea de Sf. Gheorghe,” „Distraşii,” „Nepotul 

răsfăţat, „ „Slugă la doi stăpâni,” „Pictorul fără voie,” „Soare cu ploaie,” 

„Otravă de hârciogi,” „Liliacul,” „Peatra din casă,” „Otrava femeiască,” 

„Moş Arvinte” etc. toate jucate la îndemnul, şi stăruinţa şi supravegherea 

d-lui Moldovan.”(Moldovan Iosif, Şcoalele Românilor din Arad, Tipografia 

Gh.Ienci, Arad, 1935, p.p 42-44) 

În sala de spectacol a „Casei Naţionale” se desfăşurau nu numai 

spectacole şi serbări, în majoritate cu carcater naţional, dar şi întruniri 

politice unele de mare anvergură cum a fost şi cea din 16 februarie 1911, 

organizată de lideri importanţi ai Partidului Naţional Român din 

Transilvania, cu o participare largă, cu reprezentanţi veniţi din mai multe 

comitate, nu numai din cel al Aradului. 

Astfel, în urma eşecului Memoriului Partidului Naţional din 

Transilvania (octombrie 1910), prin care se cerea regimului dualist, drepturi 

pentru români, dezvăluind şi argumentând politica guvernului de la 

Budapesta de deznaţionalizare forţată a românilor, îngrădirile în domeniul 

învăţământului şi bisericii, s-a organizat la 16 februarie 1911, în «Casa 

Naţională» din Pârneava o mare adunare populară, la care au participat 

ţărani învăţători, avocaţi şi preoţi din trei comitate Arad, Cenad şi Bichiş. 

Ziarul arădean „Românul”, oficiosul Partidului Naţional Român, îşi 

va anunţa cititorii, cu ceva timp în urmă, încă de la începutul lunii ianuarie 

1911, de hotărârea Comitetului Naţional Român de a se organiza adunări 

populare în toate ţinuturile locuite de români ce aveau scopul de a protesta 

împotriva politicii şovine ale guvernului maghiar şi de a găsi noi căi de 

luptă pentru susţinerea drepturilor lor naţionale. 

În acest scop s-a hotărât, încă din luna decembrie 1910, la 

Budapesta, ca prima mare adunare populară să fie ţinută la Arad, în ziua de 

3/16 februarie 1911, la „Casa Naţională” din Pârneava la care să participe 

toţi liderii importanţi ai partidului. 

Gazeta prezenta şi ordinea de zi a adunării populare ce cuprinde o 

informare asupra situaţiei politice existente, în urma eşecului tratativelor, 

noi căi de luptă pentru păstrarea limbii române în şcolile confesionale 

naţionale, lupta pentru câştigarea votului universal şi stabilirea unui proiect 

de rezoluţii în urma celor discutate în cadrul întrunirii. Se făcea apel la 

participarea masivă a românilor din împrejurimi care aşa cum se va vedea, 

136

vor fi prezenţi în Pârneava, la „Casa Naţională” într-un număr neaşteptat 

de mare, ce va cuprinde chiar şi pe organizatori. 

Aici, la „Casa Naţională” din Pârneava, românii şi-au revendicat 

atunci cele mai importante doleanţe, legate de existenţa fiinţei lor naţionale, 

luându-se hotărârea de a nu se abandona lupta până ce se mai găseau sub 

dominaţia străină, care nu le recunoştea cele mai importante drepturi legate 

de „chestiunea naţională.” 

„Vestea eşecului tratativelor a stârnit un val de indignare în rîndurile 

maselor româneşti. Imediat a şi fost convocată la Arad (Str. Dorobanţilor) o 

mare adunare populară a românilor de către P.N.R din Transilvania, pe data 

de 16 februarie 1911, organizată în «Casa Naţională» din cartierul 

Pârneava unde, în faţa participanţilor compuşi din ţărani, învăţători, avocaţi 

şi preoţi, veniţi din comitatele Arad, Cenad şi Bichiş, au vorbit Dr. Aurel 

Vlad, de la Orăştie despre situaţia politică, analizînd cauzele eşecului 

tratativelor; Vasile Lucaciu de la Siseşti şi Vasile Goldiş de la Arad, în 

legătură cu problema limbii române, accentuând între altele şi convingerea 

lui Bonifaciu că «...românii ţin mai mult la limba lor naţională, decît chiar 

la viaţă». În încheiere, dr. Victor Bonţescu a ţinut un discurs privind lupta 

pentru votul universal. În moţiunea adoptată la acestă adunare a fost 

cuprinsă între altele şi satisfacţia participanţilor de a constata că s-au aflat 

deja politicieni maghiari care recunosc importanţa chestiunii 

naţionalităţilor.[...] 

Nereuşita tratativelor n-a însemnat abandonarea luptei. Atîta vreme 

cît românii se mai găseau sub dominaţie străină ei îşi continuau lupta 

pentru conservarea fiinţei naţionale. Alexandru Vaida Voivod, deputat 

dietal, în coloanele ziarelor româneşti, şi-a exprimat părerea că în curînd 

şefii politici maghiari vor fi siliţi să abandoneze intransigenţa lor faţă de 

problema naţională.[...] 

După neizbînda tratativelor duse cu dr Ioan Mihu (n.n cel care s-a 

ocupat de Memoriul Partidului Naţional Român) contele Ştefan Tisza, în 

calitatea sa de deputat dietal al oraşului Arad, a făcut o vizită la alegătorii 

săi, în 28-29 ianuarie 1911, şi cu această ocazie a avut întrevederi cu Ioan 

Papp episcopul ortodox român din Arad, reluînd firele tratativelor. Dar şi 

aceste tratative, ca şi cele ce au urmat pînă în 1914 s-au soldat cu eşec total, 

fiindcă guvernul nu a satisfăcut niciodată revendicările naţionalităţilor 

asuprite ci, dimpotrivă, a intensificat măsurile de maghiarizare a 

acestora.”(Kovacs, Magdalena-Un moment al luptei românilor pentru 

eliberare naţională şi socială-Memoriul Partidului Naţional Român din 

Transilvania (octombrie 1910)[în] Ziridava, Nr.XI, Arad, 1979, p.p. 412- 

413) 

137

Ziarele şi gazetele româneşti, în mod special ziarul «Românul», au 

comentat pe larg conflictul politic şi naţional, dintre guvernul maghiar şi 

liderii politici ai naţiunii române, care aici în Transilvania avea un singur 

reprezentant Partidul Naţional Român, precum şi importanţa Adunării de 

la Arad, ce se va desfăşura la „Casa Naţională” din Pârneava, locul unde 

se vor întâlni reprezentanţii poporului român din trei comitate cu toţi 

„conducătorii politici ai poporului român din Ungaria şi Transilvania.” 

Semnificativ în direcţia pregătirii politice a evenimentului anunţat 

este articolul de fond, apărut în ziarul «Românul» din 1/14 februarie 1911, 

intitulat «Adunarea de la Arad», din care se desprinde clar hotărârea 

conducătorilor partidului de continuare a luptei şi în acelaşi timp dorinţa de 

a sublinia, în acel moment, aderarea şi adeziunea întregii naţiuni române, 

din Ungaria şi Transilvania, la ideologia partidului ce are ca şi scop voinţa şi 

doleanţele de veacuri a trei milioane şi jumătate de români încorporaţi în 

graniţele Austro-Ungariei. 

„Adunarea de la Arad şi celelalte, care vor urma, sunt răspunsul 

Partidului Naţional Român la încercările guvernului Khuen-Héderváry şi ale 

contelui Ştefan Tisza de a stânjeni lupta noastră politică şi de a băga zâzanie 

şi zăpăceală între români. 

Poporul românesc doreşte pacea. Adevărul acesta e mai presus de 

orice îndoială. Se înşeală însă amarnic aceia, care cred că prin orice 

terorism, prin orice persecuţiuni, ori prin momeli şi făgăduieli deşarte, 

poporul românesc din Ungaria şi Transilvania va putea să fie odată 

înduplecat a renunţa la pretenţiunea de a i se da putinţa validării sale 

politice ca element constituent al statului ungar. 

Niciodată sub nici un fel de împrejurări acest neam românesc nu va 

accepta ideea de stat maghiar, care nu vrea să cunoască în statul acesta 

decât naţiunea maghiară, iar celelalte popoare le socoteşte ca şi 

conglomerate de indivizi, care încă nu ştiu ungureşte şi cărora li se dă într-o 

măsură oarecare dreptul de a se folosi de limba lor proprie, pînă vor ajunge 

ca să ştie toţi limba statului.[...] 

Poporul românesc a învăţat din păţăniile trecutului şi nimeni nu-l 

poate determina să-şi vândă dreptul său de mîine pentru fărămiturile zilei 

de azi. 

A suferit acest popor o mie de ani jugul iobăgiei şi suferă acum 

jumătate de veac binecuvântările constituţiunii acestei nefericite ţări, dar 

niciodată nu a renunţat la justele sale aspiraţiuni naţionale, la dreptul său 

firesc de a exista şi a se dezvolta ca naţiune română.[...] 

Memorandele făcute din atîtea părţi pentru împăcarea românilor 

dorm somnul lor de veci în săltarele ministeriale, iară poporul românesc se 

138

pregăteşte să procure guvernului cea mai incontestabilă dovadă despre aceea 

că singur Partidul Naţional Român reprezintă aspiraţiunile sale politice şi că 

numai prin mijlocirea acestui partid i se poate adresa orice apel. Cine 

desconsideră Partidul Naţional Român, acela din capul locului este pus în 

absolută neputinţă de a face politică întemeiată şi pe sprijinul poporului 

românesc. 

Asta vrea s-o dovedească adunarea de la Arad şi cele care vor 

urma. Vor fi aici la adunarea aceasta toţi fruntaşii Partidului Naţional 

Român, putem zice cu drept cuvînt toţi conducătorii politici ai poporului 

român din Ungaria şi Transilvania. [...] 

Iară mulţimea românilor, care se vor aduna să asculte cuvîntul 

conducătorilor, se adună să arate lumii că cu toate persecuţiile şi 

terorizările, cu toate vicleşugurile imorale ale cercurilor guvernamentale 

practicate îndeosebi faţă de preoţimea şi învăţătorimea noastră, întreg 

neamul românesc este închegat în Partidul Naţional Român, ai cărui 

conducători dispun totdeauna de toate energiile milioanelor de români, 

locuitori în ţara aceasta. 

Va înţelege astfel guvernul, şi vor înţelege factorii care au în mâinile 

lor destinele monarhiei Habsburgice, vor înţelege, că cele trei milioane şi 

jumătate de români din ţara aceasta în perfectă solidaritate pretind 

recunoaşterea dreptului lor de viaţă naţională...”(Românul, Adunarea de la 

Arad, nr.25,1/4 februarie 1911, p.p.1-2) 

Acest lucru dorea să se demonstreze atunci la Arad, şi s-a demonstrat 

că românii sunt hotărâţi mai mult ca oricând să nu renunţe în nici un fel la 

lupta lor pentru afirmarea şi păstrarea fiinţei naţionale, că sunt uniţi în jurul 

unui singur partid politic naţional ce este singurul care le reprezintă 

interesele naţionale şi că au încredere deplină în conducătorii lor politici. 

S-a mai demonstrat ceva atunci, la Arad, în Pârneava, la „Casa 

Naţională,” capacitatea de organizare şi mobilizare a unor importante 

mase de oameni capabile de a răspunde prompt şi fără ezitare la chemarea 

conducătorilor ei. 

Adunarea populară de la Arad, numită pe bună dreptate Adunarea 

Naţională, a fost ca o repetiţie generală, de mai mică amploare, pentru un 

mare eveniment naţional ce se apropia- Adunarea Populară de la Alba- 

Iulia de la 1 Decembrie 1918, ce va încununa visul de veacuri al românilor 

– Unirea cu patria mumă. 

Ziarul „Românul,” ce va avea un important rol de jucat în cadrul 

realizării Marii Uniri, în numărul său din 4/17 februarie 1911, va dedica un 

spaţiu amplu evenimentului, considerat pe bună dreptate ca „ziua unei 

puternice manifestaţiuni româneşti, cum n-a mai văzut Aradul mai înainte,” 

139

surprinzând mai multe aspecte din desfăşurarea acestuia, printre care 

ataşamentul şi încrederea participanţilor faţă de conducătorii lor dar şi 

bucuria şi entuziasmul organizatorilor ce nu se aşteptau la un asemenea 

impact în rândul populaţiei româneşti, prezente la Arad, în Pârneava, întrun 

număr aşa de mare. 

Evenimentul desfăşurat la „Casa Naţională” din Pârneava a dat 

convingere naţiunii române din Transilvania în forţa şi puterea politică de 

care dispunea, întărind-o pentru următoarele etape ale luptei sale 

naţionale, finalizate cu succes câţiva ani mai târziu, la Alba-Iulia. 

Este surprinsă şi atmosfera de sărbătoare ce domnea în dimineaţa 

zilei de 16 februarie în Arad, dar mai ales în Pârneava, când oraşul era 

străbătut de „cete de români îmbrăcaţi în hainele lor albe de aba,” care 

conduşi de la gară de tineri din Pârneava „înaintează încet tăcuţi, liniştiţi, 

maiestoşi pe strada principală a Aradului,” sub privirile uimite ale 

trecătorilor, şi „cum îşi iau calea spre strada Deak-Ferencz (n.n Str. 

M.Eminescu de azi) spre „Casa Naţională”, ce se afla în Pârneava, în 

suburbiul românesc al Aradului.” 

Până la începerea Adunării populare, toate sălile de la Casa 

Naţională erau pline de „porturile ţăranilor româneşti, cu varietatea lor 

fermecătoare, întrerupte prin reverenzile preoţilor vrednici de cinste şi de 

hainele negre ale intelectualilor...” 

Adunarea va fi deschisă de Vasile Goldiş, care în numele 

Comitetului Central Executiv al Partidului Naţional Român „propune ca 

adunarea să se constituie alegând un preşedinte pe dr. Ştefan Cicio Pop, 

deputatul dietal, iar de notari pe d-nii avocaţi din Arad dr.Iustin Marşeu şi 

dr. Cornel Iancu. 

În calitatea sa de preşedinte, Ştefan Cicio Pop va prelua conducerea 

adunării anunţând ordinea de zi în care prin cuvântul participanţilor se vor 

dezbate probleme legate de situaţia politică din Ungaria, dreptul de utilizare 

a limbii române, problema votului universal, egal şi secret, iar în final 

prezentarea unei moţiuni asupra „chestiunilor” discutate în cadrul Adunării 

Naţionale de la „Casa Naţională” din Pârneava. 

Pentru a nu fi „răstălmăcite” cuvântările şi discuţiile participanţilor, 

a fost adus din Bucureşti un stenograf, în persoana lui H. Stahl, ca acestea 

să poată fi cunoscute prin publicarea lor în coloanele ziarelor, evitându-se 

totodată şi un eventual conflict cu autorităţile statului. 

Imediat după terminarea adunării, scriitorul şi publicistul 

bucureştean H. Stahl, stenograf al parlamentului din Bucureşti, va dicta în 

redacţia ziarului „Românul” toate discursurile rostite, pe baza notiţelor sale 

stenografiate, ce vor fi publicate în ziar, chiar a doua zi. 

140

Pentru a ne da seama mai bine de atmosfera din Arad şi Pârneava, în 

acea zi, şi ceea ce a însemnat în viaţa românilor, mai ales a celor din 

Pârneava, acest eveniment pe care nu-l vor uita şi îl vor pomeni mult timp, 

pentru că în Arad dar mai ales în Pârneava a fost o zi de mare sărbătoare 

românească, vom sublinia, cu câteva citate din ziarul „Românul,” din 17 

februarie, ce consemna pas cu pas firul desfăşurării evenimentului, pe mai 

multe pagini, având drept titlu:”Marea Manifestaţie Naţională de la 

Arad.” 

„Adunarea populară cu drept cuvânt o putem numi Adunarea 

Naţională de azi, a întrecut toate aşteptările noastre. Poporul a ascultat 

cuvântul conducătorilor săi şi ne-a procurat dovada pe care am aşteptat-o că 

veninul strecurat în mijlocul nostru, nu ne-a slăbit. Adunarea de azi va da 

vigoare nouă luptelor noastre viitoare. [...] 

Poporul românesc s-a mişcat în ziua de astăzi, şi-a ridicat glasul său 

puternic protestând împotriva fărădelegilor de care suferă şi spunând lumii 

întregi, că nici o suferinţă nu va fi în stare să-l abată de la pretenţiunea sa 

la viaţa naţională românească. 

Ziua de astăzi a fost bărbătescul răspuns al poporului românesc la 

trufaşa insultă a contelui Ştefan Tisza la adresa naţiunii româneşti, insultă 

ce s-a adus acestei naţiuni prin presupunerea că naţiunea română din 

Ungaria şi Transilvania pentru concezii de nimic, pentru fărâmituri de oase 

de ros ar putea să renunţe la drepturile sale naţionale, ar putea să se 

desfiinţeze politiceşte, intrând în apele tulburi ale partidelor maghiare. 

Ziua de astăzi este ziua de satisfacţie deplină pentru Partidul 

naţional român, pentru Comitetul său Central Executiv. 

Astăzi s-a dovedit mai presus de orice îndoială, că poporul 

românesc dă întreaga sa aprobare Comitetului Naţional, care nu s-a lăsat 

intimidat prin fărădelegile, terorismul şi grozăveniile aplicate din partea 

guvernului împotriva partidului nostru la ultimele alegeri, ci mai vârtos în 

faţa acestor fărădelegi au scris pe steagul său biruit dar nepătat cuvintele 

bărbăteşti:«Mergem înainte!» [...] 

Iată în cele următoare palidul nostru raport despre cele întâmplate: 

Pregătirile: De două săptămâni de zile fruntaşii români din Arad au 

dezlănţuit o acţiune într-adevăr febrilă pentru pregătirea adunării. S-au ţinut 

mai multe consfătuiri, s-au ales un comitet de executivă, s-au trimis 

sumedenie de scrisori în toate părţile, mulţi dintre avocaţii noştri tineri au 

cutreierat satele şi au adus mişcarea pretutindeni. 

«Românul» a adus în fiecare zi articole de îmbărbătare şi numerele 

care cuprindeau aceste articole au fost trimise gratis în toate satele. În zilele 

141

din urmă s-au tipărit afişe în mii de exemplare şi prin toate satele de ieri şi 

alaltăieri se vedeau aceste afişe lipite pe casele românilor.[...] 

Preoţii şi învăţătorii au fost la culmea chemării lor. Ei au explicat 

pretutindeni poporului rostul adunării şi îndemnau pe toţi să se pregătească 

de adunare.[...] 

Dimineaţa în Arad: Aici dimineaţa pe la orele 7 începuseră românii să 

intre în Arad. Cu toate trenurile de dimineaţă, din toate părţile soseau 

ţăranii români cu preoţii şi învăţătorii lor. Au venit aproape toţi avocaţii 

români din cele trei comitate, precum şi foarte mulţi dintre comercianţii şi 

industriaşii români. 

Străinii (n.n cei care nu ştiau de întrunire) priveau uimiţi cetele de 

români, îmbrăcaţi în hainele lor alba de aba, cum înaintează încet, tăcuţi, 

liniştiţi, maiestoşi, prin strada principală a Aradului, şi cum îşi iau calea 

spre strada Deak-Ferencz (n.n Str. M.Eminescu), spre Casa naţională, care 

se afla în Pârneava, suburbiul românesc al Aradului. [...] 

Fiecare tren era aşteptat de tinerimea română din Arad (n.n 

majoritatea din Pârneava), care şi-a îndeplinit şi cu acest prilej cu onoare 

datoriile sale naţionale. 

Tinerii conduceau apoi cetele de români până la Casa naţională. 

Aceasta de pe la orele 9 şi jumătate era aproape plină de lume. [...] 

Oaspeţi distinşi: De aseară a sosit la Arad neînfrântul luptător dr.Vasile 

Lucaciu, care deşi bolnav în urma unei cumplite răceli, şi-a ţinut de înalta 

datorie a se prezenta la adunare, acest început al luptelor viitoare. 

Era să vină şi dr.Alexandru Vaida-Voivod, dar dânsul zace bolnav în 

pat. [...] A sosit însă azi dimineaţă d. dr. Aurel Vlad, de la Orăştie şi d. 

dr.Victor Bonţescu din Haţeg, oratori desemnaţi pentru adunare. 

Adunarea: La orele 11 toate sălile de la Casa naţională erau arhipline. Pe 

podium erau înghesuiţi fruntaşii din Arad şi cei veniţi din afară. Tot aici pe 

podium se opriseră, stând în picioare, şi mai multe dame din societatea 

arădeană, care au venit să ia şi dânsele parte la grandioasa manifestaţiune 

românescă. 

Am remarcat prezenţa d-lor dr. Şt. C. Pop, Marilena Bocu, dr. Vuia, 

dr. Petran, V. Goldiş, dr. Veliciu Savu, Herbay, dr. Burdan şi domnişoarele: 

Florica Bonciu, Petran Aurica. 

Poporul aclama cu însufleţire ivirea pe podium a fruntaşilor săi, iar 

când punctual la ora 11 a apărut figura atât de simpatică şi impozantă a 

părintelui Vasile Lucaciu, însoţit de d. dr. Şt. C. Pop, aplauzele şi 

aclamările însufleţite ale mulţimii au durat minute întregi. 

Deschiderea adunării. Biroul. Câteva minute după ora 11 se anunţă la 

cuvânt d. Vasile Goldiş, care în numele convocatorilor adunării salută pe cei 

142

prezenţi şi aduce adâncă mulţumită îndeosebi mulţimii de ţărani, care nici 

prin gerul acesta cumplit n-au pregetat a-şi părăsi căminele lor calde, ci 

ascultând chemarea fruntaşilor au alergat din toate satele aici spre a sfătui 

şi a aduce hotărâri asupra chestiunilor puse la ordinea zilei. 

Propune ca adunarea să se constituie alegând ca preşedinte pe d. 

dr. Ştefan C. Pop, deputat dietal, iar ca notari pe d-nii avocaţi din Arad dr. 

Iustin Marşeu şi dr. Corneliu Iancu. 

Într-un glas adunarea primeşte propunerea d-lui Vasile Goldiş, care 

în urmare predă conducerea adunării d-lui dr. Ştefan C. Pop. 

Ordinea de zi. Oratorii. Deschizând adunarea d. dr. Şt. C. Pop anunţă că la 

ordinea de zi a acestei adunări este: Situaţia politică în Ungaria, apoi 

drepturile limbii româneşti, în urmă chestiunea votului universal şi la fine 

aducerea unei moţiuni asupra acestor chestiuni. 

Anunţă că asupra primului punct al ordinei de zi, asupra situaţiunii 

politice va vorbi d. dr. Aurel Vlad, avocat în Orăştie şi fost deputat naţional 

în Camera ungară. 

La apariţia sa lângă masa de referent d. dr. Aurel Vlad a fost primit 

cu aplauze şi aclamări ce numai după câteva minute au contenit. La 

chestiunea limbii româneşti au vorbit d. dr. Vasile Lucaciu şi d. Vasile 

Goldiş, la chestiunea votului universal dr. Victor Bonţescu. După acestea, 

d. Vasile Goldiş a dat citire telegramelor de felicitare, pe care le publicăm 

mai la vale (n.n mai jos). În fine, d. dr. Cornel Iancu a citit moţiunea care 

s-a primit cu o însufleţire indescriptibilă. 

Terminându-se astfel agendele adunării, preşedintele dr. Şt. C. Pop 

ţine o frumoasă vorbire de încheiere în care aduce mulţumită poporului 

adunat şi oratorilor, preoţilor şi învăţătorilor români, precum şi tuturor 

intelectualilor, care cu toţii au contribuit la succesul splendid al acestei 

adunări. 

Efectul discursurilor. O notă distinsă a adunării de astăzi este impresia 

tuturor, că poporul nostru însuşi, mulţimea iubiţilor noştri ţărani au ajuns la 

îmbucurător grad de dezvoltare, încât înţelege perfect toate chestiunile 

politice, care se discută astăzi în ţara noastră. 

Din ochii lor, din gesturile lor, din întreruperile, observările şi 

aclamările lor, orişicine putea să se convingă, că ţăranii aceştia în şube 

albe înţeleg pe deplin spusele fruntaşilor lor. 

Vorbirea d-lui dr. Aurel Vlad i-a încălzit. Acest fiu al ţăranilor români ştie 

să afle totdeauna tonul care nimereşte calea în ascunzişurile inimii 

româneşti. 

Părintele dr. Vasile Lucaciu a avut rolul greu de a desfăşura soarta, 

prin care a trebuit să treacă limba noastră românească în cursul veacurilor, 

143

dar a fost totuşi bine înţeles şi exlamările puternice ale mulţimii dovedeau, 

cât de mare este minciuna acelora, care susţin că ţăranul român nu pune 

preţ pe aceea ca limba lui să fie respectată în şcoală, la administraţie şi în 

justiţie. (n.n în discurs menţionează că istoricul lui Matei Corvin, Bonfiniu 

spune despre românii din Ungaria, Banat şi Transilvania că sunt mândri de 

obârşia lor şi că mai mult ţin la limba lor naţională, decât chiar ca la viaţă. 

«Iaca aşa a fost românul în trecut, aşa sunt şi astăzi cei buni şi aşa trebuie să 

fie toţi în viitor, dacă vor să ne îndeplinim chemarea, ce ne-a rânduit-o 

bunul Dumnezeu!...») 

Tot asupra acestei chestiuni a vorbit şi d. Vasile Goldiş (n.n 

discursul său este mai scurt decât cel al lui Vasile Lucaciu şi abordează 

importanţa limbii pentru poporul român, din punct de vedere filosofic, 

completând cu un mare dar al vorbirii, discursul anterior: «Ce e limba? 

Limba e haina sufletului.» 

Şi acel care vrea să-ţi ia limba, acela vrea să te dezbrace, să umblii 

de ruşinea lumii, gol pe uliţă. Ce e limba, fraţilor? Limba e căldura 

soarelui, care face să rodească holdele, care face să aducă arborii muguri, 

razele soarelui care înviorează, dau belşugul şi viaţa, aceea e limba şi de 

aceea vreau ei să ne-o ieie, pentru aceea vreme să ne ieie tot ce avem noi 

mai scump!» sau folosind un ton patetic şi convingător, de mare orator: «Tot 

ne-ar da acei care guvernează, dar drepturi la limba românească nu vrea să 

ne dea. Iar noi, fraţilor, le întoarcem vorba şi le zicem lor: vă dăm tot, cum 

v-am dat de mii de ori, cum v-am dat munca noastră, cum v-am dat 

osteneala noastră, cum v-am dat banii noştri, dar limba nu v-am dat-o 

niciodată şi nici nu vi-o dăm.») 

Punctul de culminaţie al adunării de astăzi a fost însă splendidul 

discurs al d-lui dr. Victor Bonţescu asupra votului universal. Acest tânăr 

luptător naţional, dăruit de la natură cu atâtea daruri frumoase, a ridicat 

discuţiunea la înălţimi încântătoare şi a rămas totuşi perfect înţeles de toţi 

care îl ascultau. Figura frumoasă, elegantă, mlădioasă, vocea atât de caldă, 

vocea cu timbrul de putere şi totuşi lipsită de stridenţă, gesturile atât de 

discrete şi totuşi expresive ale acestui fruntaş orator ne permite o nouă şi 

importantă putere în luptele noastre politice în viitor. 

Discursurile stenografiate: Având în vedere importanţa mare a adunării de 

azi,«Românul», cu jertfe însemnate a adus la Arad cu acest prilej, un 

stenograf român din Bucureşti să stenografieze discursurile, ca astfel pe de 

o parte acelea să poată fi reproduse în întregimea lor, pe de altă parte să 

nu mai poată fi răstălmăcite din nici o parte, cum adeseori se întâmplă la 

noi în detrimentul cauzei. 

144

Sarcina aceasta de scenograf al adunării a binevoit a o lua asupra sa 

d. Henric Stahl, stenograf în parlamentul din Bucureşti, care în acest scop 

a sosit la Arad încă de ieri dimineaţa. După terminarea adunării d .H. Stahl 

în redacţiunea «Românul»a dictat de pe notiţele sale stenografice toate 

discursurile rostite....”(Marea Manifestaţie Naţională de la Arad [în] 

Românul, Nr.25, 4/17 februarie 1911, p.p.1-5) 

Aceasta era prezentarea pe care o făcea, chiar a doua zi, ziarul 

arădean, importantului eveniment din cadrul mişcării naţionale a românilor, 

eveniment organizat şi desfăşurat sub conducerea directă a liderilor 

Partidului Naţional Român, Vasilie Goldiş şi Ştefan Cicio Pop, petrecut la 

Arad, în sala „Casei Naţionale” din Pârneava. 

Marea manifestaţie naţională de la Arad, cum a fost denumită 

adunarea populară, de presa timpului, a constituit în acel moment una dintre 

cele mai semnificative şi importante forme de protest a naţiunii române din 

Ungaria şi Transilvania împotriva guvernelor maghiare, incapabile în acele 

momente de a mai stăvili ampla mişcare naţională a românilor, ajungânduse 

doar până la metoda tratativelor, cu delegaţii acestora, refuzând, de 

obicei, sau amânând revendicările solicitate. 

Ziarul «Românul» va publica în întregime cuvântările şi discursurile 

rostite în „Casa Naţională” din Pârneava, stenografiate de bucureşteanul 

H.Stahl, iar în final apoi va publica şi Moţiunea desprinsă din dezbaterea 

politică în care sunt surprinse nemulţumirile şi revendicările delegaţilor, 

participanţi la adunarea populară, ca o nouă formă de protest adresată 

guvernului de la Budapesta. 

„Moţiune 

Poporul român şi alegătorii români din comitatele Arad, Bichiş şi 

Cenad constată că sistemul de guvernare inaugurat în anul 1867 susţine şi 

azi acea politică de distrugere, cari bazându-se pe esclusivismul de rasă şi 

clasă, încătuşează forţele adevărate ale acestei ţări şi în special face 

imposibilă validarea politică, dezvoltarea economică şi culturală a 

poporului român. 

Constată cu durere că ocârmuirea ţării desconsideră nu numai 

drepturile inalienabile ale poporului român, ci nesocoteşte chiar şi cele mai 

elementare îndreptări ale limbii şi obiceiurile poporului român. 

Protestează cu toată hotărârea împotriva acestor stări de lucruri şi 

pretind respectarea drepturilor naţionale ale poporului român, pretind 

respectarea drepturilor aşezămintelor bisericeşti române, pretind ocrotirea 

intereselor economice ale ţărănimii române şi cere cu toată energia să i se 

dea poporului român cuvânt în ocârmuirea ţării în proporţiunea jertfelor de 

145

sânge şi de avere pentru susţinerea acestei ţări şi pentru mărirea 

monarhiei. 

Cere introducerea fără amânare a votului universal, egal, secret, 

fără restricţii şi după comune, precum şi arondarea cercurilor electorale cu 

dreptate, după teritorii naţionaliste (n. n locuite de diferite etnii). 

Protestează împotriva tendinţei de a lua de la ordinea zilei această 

chestiune strâns legată de dezvoltarea democratică a ţării. 

Relativ la aşa spusele iniţiative de împăciuire, ivite întimpul din 

urmă, adunarea ia cu satisfacţie act, că se află deja bărbaţi de stat 

maghiari cari recunosc că cestiunea de naţionalitate este cestiunea de cea 

mai vitală importanţă a Ungariei şi ca de la fericita ei soluţionare depinde 

viitorul Ungariei. 

Regretă însă, că nici un fapt de guvernământ nu a dovedit până 

acum, că în adevăr am fi ajuns în evoluţiunea politică a ţării în acel moment 

mult aşteptat punct de întoarcere, când prin fapte să se dea dovadă, că 

ocârmuitorii sunt pătrunşi de adevărul că nu pe temeiul forţării unei 

supremaţii săturate de nenorocitul spirit al exclusivismului de rasă, ci şi în 

spiritul sincerei păci şi a adevăratei libertăţi naţionale, bazate pe drept şi 

dreptate, pe respect şi încredere reciprocă, se poate înfăptui justa şi 

mulţumitoarea şi astfel singura posibilă soluţie fericită a cestiunii de 

naţionalităţi din Ungaria. 

Îşi exprimă aderenţa la programul Partidului Naţional Român şi în 

lupta pentru ducerea la izbândă a programului acestui partid, îşi depune 

deplina sa încredere în Comitetul Central al Partidului Naţional Român.” 

(Moţiune [în] Românul, Nr.26, 4/17 februarie,1911, p.9) 

Scriitorul şi publicistul bureştean H. Stahl, cel care a fost chemat 

pentru a stenografia discursurile liderilor P.N.R, rostite cu acest prilej la 

„Casa Naţională” din Pârneava, cu toate că se autodefineşte drept un 

„stenograf blazat,”ce văzuse şi participase, datorită profesiei, la multe 

întruniri şi dezbateri parlamentare ale partidelor politice din Regat, va 

rămâne foarte mişcat, emoţionat de-a dreptul de cele trăite la Arad, unde i-a 

fost dat să asiste „la cea mai emoţionantă manifestare de conştiinţă 

românească din câte mi-a fost dat să văd până astăzi.” 

Impresiile sale, despre tot ceea ce a văzut şi a simţit la Arad, 

prezentate prin filtrul scriitoricesc al unui rafinat om de condei, dar şi cu o 

experienţă politică bogată, le vom întâlni în articolul său intitulat „O 

întrunire naţionalistă peste Munţi,” publicat în ziarul «Neamul Românesc» a 

lui N. Iorga, din Bucureşti şi reprodus apoi de «Românul» în nr.46 din 26 

februarie/11 martie 1911. 

146

În prima parte asistăm la o descriere a oraşului Arad, de a Aradului 

de altădată, la început de secol al XX-lea, oraş văzut şi surprins de ochiul 

ager şi cultivat al unui călător străin ce soseşte pentru prima dată în oraşul 

de pe Mureş. 

Sosit la Arad, din capitala Regatului, după o călătorie obositoare cu 

trenul de noapte, va fi dezamăgit şi indispus de „gara veche şi murdară a 

bătrânului oraş,” dar dimineaţa, pe parcursul drumului până la „Teatrul 

Naţional,”cu „tramvaiul-automobil cu etaj” impresia despre oraş i se va 

schimba, căci acum, „Aradul este un oraş curat, bogat, de toată 

frumuseţea.” 

Din „tramvaiul-automobil,” (în Bucureşti tramvaiele erau încă trase 

de cai) va admira „cu iuţeala desfăşurării cinematografice,” primăria, pe 

care o numeşte „palat cultural măreţ,” bisericile impunătoare „de culturi 

diferite,” multele prăvălii, cafenele şi „cofetării luxoase,”şi o seamă de 

bănci şi chiar un monument ridicat „un ungur răstit,” bulevardul, „drept, 

lung, de o lăţime americănească,” cunoscut şi astăzi, până nu demult, sub 

denumirea de «Corso» de locuitorii mai vechi ai oraşului. 

În faţa „Teatrului Naţional,” unde tramvaiul se opreşte „golindu-se 

de călători,” aşteptau o mulţime de birje, adică „un şir trăsuri închise, 

înhămate cu un singur cal.” 

Peste tot se vorbeşte numai în ungureşte, în hotel, magazine sau 

cafenele, doar bacşişurile „fac minuni” şi ca o favoare i se vorbeşte 

româneşte, „ca şi cum ar fi un act de curaj sau de sfidare să vorbeşti 

româneşte, în centrul Aradului.” 

În acel moment pentru ziaristul şi scriitorul venit din Bucureşti, nu 

exista „un plan, o descriere a Aradului, în altă limbă decât cea 

ungurească,” fiind uimit şi mirat ştiind că în Arad, existau două ziare 

româneşti, pe care însă nu le găseşte la nici un chioşc(n. n ziarele se difuzau 

pe bază de abonament), iar în librăriile luxoase, destul de numeroase, nu a 

întâlnit nici o carte românească. 

Aceasta va fi prima impresie despre lumea şi viaţa oraşului, la 

primul său contact cu locuitorii din centrul său, un oraş unguresc în toată 

puterea cuvântului, ca şi când aici n-ar locui şi români. 

Probabil, în acel moment se va întreba şi va avea îndoieli asupra 

adunării naţionale a românilor, programată să se desfăşoare în oraşul în 

care nu auzea decât ungureşte, străin parcă de orice viaţă românească. Nui 

cunoştea prea bine pe românii ardeleni. Impresiile sale, din acel prim 

moment se vor schimba însă radical, câteva ceasuri mai târziu, în timpul şi 

după întrunirea de la «Casa Naţională» din Pârneava, „suburbiul românesc 

al Aradului.” 

147

Chiar din dimineaţa zilei următoare de 3/16 februarie, observă cu 

uimire „o transformare în înfăţişarea ungurească a oraşului,” deoarece 

urbea se umpluse de şubele albe ale ţăranilor români şi de sutanele negre ale 

preoţilor ce însoţeau alături de învăţători „grupurile disciplinate” ce se 

îndreptau cu „pas hotărât” spre «Casa Naţională», umplând aproape oraşul 

şi „vorbind limpede româneşte.” În acel moment Aradul devenise dintr-o 

dată oraş românesc. 

Scriitorul, din faţa Teatrului Naţional, cu siguranţă cazat la hotelul 

„Crucea Albă” (n. n Ardealul de astăzi), se ia după grupurile compacte ce 

cotesc pe Strada M.Eminescu, de astăzi, îndreptându-se spre Pârneava, 

către „Casa Naţională.” 

La un moment dat, apropiindu-se de locul adunării, străzile „cât 

vedeai cu ochii,” erau pline de hainele albe, „ca o uniformă,” ale ţăranilor 

veniţi pe un ger cumplit, unii chiar de la 150 Km. Sala mare a „Casei 

Naţionale” la fel şi sălile laterale, erau arhipline, chiar cu mult timp înainte 

de începerea adunării, iar prin cele cinci geamuri mari, cu vedere spre 

stradă, se vedea afară adunată o mulţime uriaşă „o mare de capete,” care 

neavând loc în sală, aşteptau în stradă, să-şi vadă măcar conducătorii, pe 

care n-au avut şansa să-i asculte. 

H. Stahl, va face în acel moment o comparaţie între întrunirile 

politice din „România liberă” şi cea de la Arad, unde la întrunire este 

prezent şi „poliţaiul oraşului şi un notar al guvernului,” gata oricând să 

intervină la luările de cuvânt ale liderilor, „ameninţaţi cu temniţa la cea mai 

mică nestăpânire a graiului lor românesc.” 

Este uimit, pe parcursul desfăşurării adunării, de legătura strânsă şi 

cea mai „frăţească între popor şi diriguitor,” iar în acele condiţii date n-a 

mai auzit până atunci „mai curagioase cuvântări,” chiar dacă asupra 

oratorilor plana pericolul temniţei. 

Comparaţia cu lumea politică bucureşteană se continuă şi în privinţa 

participanţilor, a auditoriului, subliniind cu uimire deosebirea între „acest 

auditor de ţărani frumoşi, inteligenţi şi mândri,” pe care îi vede „purtând 

cu mândrie portul lor popular,” urmărindu-şi cu dragostea şi încrederea, din 

priviri şi gesturi, pe conducătorii lor şi „masele de arivişti sau căprăriile de 

vânduţi” ce se stabilesc între partide şi unde trecerea de la un partid la altul 

a fruntaşilor politici nu dezonorează ci din contră „primirea transfugilor 

pare că cinsteşte un partid.” 

Aici, în Ardeal, situaţia este cu totul alta, pentru că lupta politică e 

sfântă „aducând fruntaşilor temniţă în loc de sinecuri” ea este pusă în 

slujba unei idei, în care se crede până la sacrificiu, iar lupta nu se dă, ca în 

Bucureşti, între persoane, ci se dă pentru apărarea limbii strămoşeşti şi e 

148

„trădător de neam fruntaşul care fuge din luptă pentru o situaţie,” sau 

interes personal. 

Este atât de mişcat de solidaritatea naţională a românilor ardeleni 

în faţa primejdiei, care îi ameninţă prin pierderea dreptului de a folosi 

limba strămăşească, încât ar dori ca în Regat să apară „o primejdie care să 

ne redeştepte, ori dictatură timporală a unui Român de bine care, în ciuda 

partidelor ce se sfâşie, să ne scape biata ţară.” 

Este mişcat şi de frăţia ce există între omul politic, „cel de pe scenă” 

şi „cel din sală, între ţăranii şi cărturarii lor,” care pentru el „formează 

puterea Românilor de dincolo şi a format partea emoţionantă a întrunirei la 

care am asistat.” 

Citează apoi câteva fragmente din discursurile fruntaşilor ardeleni, 

V.Bonţescu şi V.Goldiş, rostite la întrunirea din „Casa Naţională” ce au 

însufleţit întreaga adunare şi au dat putere şi încredere participanţilor în 

cauza sfântă pentru care luptă, căci, spune el, „asemenea cuvinte rupte din 

sufletul românesc rănit, au îndrăznit a spune cu toată prezenţa jandarmilor 

unguri şi ceilalţi fruntaşi care au vorbit: dr. Aurel Vlad, dr. Ştefan C. Pop 

şi părintele Lucaciu, să te mire însufleţirea politică a unor simpli ţărani, să 

te mire că nu a fost idee, nu a fost cuvânt care să nu fi fost pe deplin înţeles 

de cei umili din sală? Să te mire întreruperile lor pline de haz, de duioşie, 

de energie sau spirit de jertfă?” 

Pentru „stenograful blazat” al parlamentului României, care asistase 

la nenumărate întruniri şi manifestări politice nesincere şi meschine, vizând 

doar interese personale, nu idei demne de sacrificiu, întrunirea de la Arad, 

va însemna o altă realitate politică, înţeleasă prea puţin de mulţi politicieni 

din Regat, dar pe care H. Stahl, a trăit-o emoţional, cum nici nu credea, în 

acele momente, când a văzut atâta hotărâre şi încredere în mişcarea de 

emancipare naţională, privind la „ţăranii demni şi modeşti strângându-se în 

jurul fruntaşilor, sfătuindu-se cu dânşii, mulţumindu-le cu emoţie şi 

ridicându-se disciplinaţi” şi nu înjurându-i şi ameninţându-i, ca în 

Bucureşti, unde după asemenea întruniri era nevoie de „intervenţia pompei 

cu aburi” şi apoi de necesitatea „dispariţiei cam pe furiş a şefilor.” 

Aici, la Arad, în „Casa Naţională” lupta politică a demonstrat: 

curaj, demnitate, frăţie şi în primul rând încrederea în conducătorii 

politici care, cu preţul libertăţii, se sacrificau pentru un ideal, cel naţional, 

nu pentru interese meschine. 

„Stenograful blazat” al parlamentului României a ieşit de la 

întrunire la fel de emoţionat ca şi ţăranii cu care stând de vorbă i-au spus: 

„când ne-a vorbit Victor Bonţescu de scrisul nostru cu plugul în brazda 

neagră, m’a strâns ceva de gât, că nici n’am mai putut să strig „Trăiască!” 

149

atunci parcă nici eu stenograful blazat, n’aş fi putut în acea clipă să strig 

„Trăiască!” 

Redăm impresiile şi comentariile politice ale lui H. Stahl despre ce 

s-a petrecut la Arad, în acea zi de 3/16 februarie, etapă importantă în 

mişcarea şi lupta de emancipare naţională a românilor transilvăneni, ce în 

acel moment s-a dovedit a fi un act politic şi strategic premergător, bine 

organizat şi condus de P.N.R, în vederea realizării Marii Uniri: 

„În acest oraş, în aparenţă atât de străin de tot ce e viaţă 

românească, era totuşi să asist peste puţine clipe la cea mai emoţionantă 

manifestare de conştiinţă românească din câte mi-a fost dat să văd până 

astăzi: în sala cea mare a Casei Naţionale româneşti din Arad aveau să 

vorbească ţăranilor români din comitatele Arad, Cenad şi Bichiş, fruntaşii 

mişcărei naţionale de peste munţi. 

Încă de pe la 9 ore se putea observa o transformare în înfăţişarea 

ungurească a oraşului:din spre gară de prin cafenele, de prin diferite 

colţuri ale oraşului vedea-i sosind în grupuri disciplinate, mândrii ţărani 

români şi preoţi vioi îndreptându-se cu pas hotărât, şi vorbind limpede 

româneşte, spre Casa Naţională. O luarăm şi noi într’acolo prin strada 

Deák-Ferendcz. 

Am trecut întâiu pe lângă o veche bisericuţă românească, înnăbuşită 

de hotelurile cu multe caturi ce s’au înălţat în urmă, pe locul cimitirului 

românesc de altă parte dată.Am lăsat tot pe dreapta, „Librăria diecezană” 

cu vitrina-i prea modestă, fără gust aranjată, deşi credem că n’ar trebui să 

fie Ardealul ungurit librărie mai luxoasă, , ca să se impue mai mult, decât 

librăria românească. Lăsăm pe stânga strada ce duce la biserica 

românească, episcopală, impozantă şi încăpătoare clădire cu două turle 

înalte dominând o piaţă largă, trecem cu mâhnire în suflet de „Palatul 

Tribunei,” lăsăm pe dreapta casa episcopului greco-oriental plecat din 

Arad şi lăsând pe dreapta o biserică calvină, mai trecem, ceva mai departe 

de stânga, în cartierul românesc, de Capela Anabaptiştilor a acelor puţini 

Români pentru cari contribuţia pentru şcoală şi biserică era o sarcină prea 

mare pentru partiotismul lor. 

Grupurile de ţărani români s’au tot înmulţit, s’au tot apropiat, s’au 

unit. Acum strada toată, cât vezi cu ochii, e a lor. În haina lor albă ca o 

uniformă ei sunt o armată pe care o simţi gata de sacrificii. 

Mai e o jumătate de ceas până la deschiderea întrunirii ce are loc la 

ora 11 ziua, şi cu greu ne putem strecura, prin sălile laterale spre scena 

ocupată de fruntaşi, de câteva doamne. Sala e tixită şi olinzile mari din 

sală ni-o arată uriaşă. Prin uşile deschise vezi aceeaşi mulţime deasă 

însălile dimprejur, iar prin cele cinci largi ferestre ce dau la stradă vezi o 

150

mare de capete. Gerul era prea mare însă, în acea zi de 3/16 Februarie 

1911, pentru ca să se fi putut ţine întrunirea supt cerul liber precum se 

îngăduie în Ungaria, şi atâţia ţărani veniţi pentru o idee, cu toată iarna 

grea, din satele lor, depărtate unele de peste 150 klm. de Arad, s’au întors 

fără a fi auzit cuvântările fruntaşilor, dar cu mulţumirea că i-au văzut, că liau 

vorbit, că au strigat şi ei puternic „trăiască!,” că au văzut adunaţi mulţi 

Români la un loc, şi, plecând la vetrele lor, se simţiau mai tari şi mai 

mândri de conştiinţa lor românească. 

Prin două lucruri se deosebeşte radical, ca primă înfăţişare o 

întrunire de peste munţi de una din România liberă. Întâiu, prin faptul că 

ascultătorii din sală, exceptând câţiva preoţ cari n’au luat loc pe scenă, 

sânt toţi ţărani, purtând cu mândrie portul naţional; şi al doilea prin faptul 

că pe scenă, în faţă de tot, privind în ochi pe oratori, stă, în uniformă, 

poliţaiul oraşului şi un notar al guvernului. Luau note stenografe şi stau 

gata să spargă întrunirea la cea dintâiu greşeală. 

Totuşi, n’am văzut sală pricepând mai inimos cuvântările oratorilor, 

n’am văzut unire mai sinceră şi mai frăţească între popor şi diriguitori, şi 

n’am auzit mai curagioase cuvântări decât cele rostite de aceşti fruntaşi 

ameninţaţi cu temniţa la cea mai mică nestăpânire a graiului lor românesc. 

Câtă umilitoare deosebire între acest auditor de ţărani frumoşi, 

inteligenţi şi mândri şi masele de arivişti sau căprăriile de vânduţi ce umplu 

pe rând sălile de întrunire la noi; câtă ruşinoasă deosebire între felul cum 

se ascultă, se aprobă sau se întrerup frunaşii de peste munţi şi felul cum se 

tolerează şi se aclamă insultele ce se aduc pe rând tuturor fruntaşilor 

neamului, necruţându-se nici Tronul, distrugându-se idealul din sufletele 

celor tineri, creându-se generaţii de arivişti sau de blasaţi fatalişti cari nu 

mai pot crede în sinceritatea nimănui! 

La noi, partidele au încetat să mai însemne gruparea în jurul unor 

convingeri, căci programele tuturor partidelor se confruntă astăzi prin 

aceiaşi timidă notă democratică, şi nu mai înseamnă astăzi decât gruparea, 

interesată sau ba, a simpatiilor în jurul unei persoane. Simpatia fiind un ce 

elastic, pierzându-se cu vârsta, câştigându-se în schimbul oferirei unei pâni, 

nimic mai natural decât primenirea scandaloasă a partisanilor, trecerea 

dela un partid la altul nu numai la schimbarea şefiei unui fruntaş sânt 

destul de numeroase pentru a îngădui o scisiune, dar cu orice prilej şi în 

vederea oricărui interes. În asemenea condiţiuni nu numai că trecerea dela 

un partid la altul nu desonorează, dar primirea transfugilor pare că 

cinsteşte un partid. 

Peste munţi însă, unde lupta e sfântă, aducând fruntaşilor temniţă 

în loc de sinecuri, şi se dă, mai presus de persoane, pentru apărarea 

151

naţionalităţei româneşti şi a limbei strămoşeşti, e trădător de neam 

fruntaşul ce fuge din luptă pentru o situaţie, şi adânc vinovat acela ce ar 

cerca să trivialiseze lupta târând-o la personalităţi meschine. 

Şi când vezi cât e de demnă lupta pentru o ideie, cum, atunci numai, 

entuziasmul poate încălzi milioane de suflete înfrăţindu-le, ai dori par’că o 

primejdie care să ne redeştepte, , ori dictatura timporară a unui român de 

bine care, în ciuda partidelor ce se sfâşie, să ne scape biata ţară. 

La întrunirile de peste munţi, nu sunt „aplause frenetice, entuziaste, 

prelungite şi îndelung repetate, etc. etc.”nu se aplaudă dar se strigă într’un 

glas româneşte: „Trăiască!”. Aplausele, la drept vorbind, sunt gesturi 

ridicole cam nedemne de o fiinţă cu graiu căci aplaudă în felul lor berzele, 

cocostârcii şi alte dobitoace cu capul mic şi pliscul mare, îndrăzneşti însă a 

spune tare sau cu vocea tremurândă de emoţiune: „Trăiască!”. E mai 

demn, mai românesc! 

Oratorii nu zic ascultătorilor nici „Onorat auditoriu,” nici 

„Domnilor,” nici „Domnii mei,” nici „Iubiţi cetăţeni,” etc., ci „Fraţilor!” 

şi această frăţie există sinceră între cel de pe scenă şi cel din sală, între 

ţăranii şi cărturarii lor; ea formează puterea Românilor de dincolo şi a 

format partea emoţională a întrunirei la care am asistat. 

„Dacă prin vrednicia părinţilor mei am avut norocul să nu sufăr de 

foame ca voi, să nu-mi fie teamă că mâne copilaşii nu vor avea pânea de 

toate zilele, durerile voastre le resimt adânc în sufletul meu” a spus cu 

durere în glas avocatul Bontescu şi tot dânsul, răspunzând celor ce 

susţineau că ţeranii neştiutori de carte să nu poată vota, a spus:”dar oare 

numai o scrisoare este pe lumea asta? Scrisoarea de pană pe hârtia cea 

albă? Nu. Mai este o scrisoare mai sfântă decât aceasta, este scrisoarea 

ascuţişului ferului de plug, cu care tai brazdă neagră şi adâncă, din care 

răsare pita cea albă pe seama bogaţilor!” iar voinicul Român Vasile Goldiş 

a îndrăznit a spune de Unguri: ”Vă dăm tot, cum v’am dat de mii de ori 

munca noastră, cum v’am dat osteneala noastră, cum v’am dat banii noştri, 

cum v’am dat şi fetele noastre, dar limba nu v’am dat-o niciodată şi nici nu 

v’o dăm!” Când asemenea cuvinte, rupte din suflet românesc rănit, au 

îndrăznit a spune cu toată prezenţa jandarmilor unguri şi ceilalţi fruntaşi 

cari au vorbit: dr. Aurel Vlad, dr. Ştefan C. Pop şi părintele Lucaciu, să te 

mire însufleţirea patriotică a unor simpli ţerani, să te mire că nu a fost idee, 

nu a fost cuvânt care să nu fi fost pe deplin înţeles de cei umili din sală? Să 

te mire întreruperile lor pline de haz, de duioşie, de energie, sau spirit de 

jertfă? 

Când fruntaşul Aurel Vlad a dat exemplul Polonilor din Prusia, 

recâştigând în alegeri locurile pierdute, au strigat într’un glas: „Şi noi vom 

152

face!” când s’a vorbit de necesitatea pentru izbânda Românilor a votului 

universal, au strigat: „Îl vrem!”, „Îl vor până şi Jidanii!”, când s’a pomenit 

numele împăratului, au strigat sincer ţăranii Români: „Trăiască Majestatea 

Sa!” când s’a pomenit de lipsa unei clase boiereşti româneşti, vechii boieri 

dispărând în Ungurime, un ţăran a zis cu mândrie: „suntem săraci, numai 

credincioşi!”, „şi noi lucrăm şi ducem greul!”; la o speranţă de viitor mai 

bun s’a strigat un mişcător „Amin!”, când s’a vorbit de piedecile la o 

împăcare sinceră cu Ungurii, s’a strigat cu haz: „Jidanii fac gâlceavă!”, 

când s’a spus, că cel mai mare duşman al votului universal e contele Tisza, 

au strigat unii: „Jos cu el!” şi pe dată altul în glumă a zis tare: „Ba sus cu 

el!” şi încetişor: „Sus în ştreang!”, iar când, în inimosul său discurs, d. 

Goldiş a arătat, că vor duşmanii „să ne fure limba, haina sufletului,” au 

strigat impresionant: „Nu li-o dăm nici cu capul!” 

Şi când, la sfârşitul întrunirii, în locul vociferărilor bucureştene de 

„La Palat!!” necesitând intervenţia pompei cu aburi, şi în locul dispariţiei 

cam pe furiş a şefilor, am văzut ţăranii demni şi modeşti strângându-se în 

jurul fruntaşilor, sfătuindu-se cu dânşii, mulţumindu-le cu emoţie şi 

risipindu-se disciplinaţi, comentând vorbirile şi am auzit un ţăran zicând: 

„când ne-a vorbit Victor Bontescu de scrisul nostru cu plugul în brazda 

neagră m’a strâns aşa ceva de gât, că nici n’am mai putut să strig 

„Trăiască!”, atunci par’că nici eu, stenograful blazat, n’aş fi putut în acea 

clipă să strig „Trăiască!” (Ibidem, pp. 2-3). 

Pe parcursul anilor ce vor urma, până la Marea Unire, sala cea mare 

a „Casei Naţionale” din Pârneava va cunoaşte mai multe întruniri politice 

ale românilor cu fruntaşii lor, dar nici una de anvergura celei din 3/16 

februarie 1911, întrunire ce s-a vrut parcă o repetiţie generală, 

premergătoare celei de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918. 

153

Pavilioanele aviaţiei din Gai 

Horia Truţă 

După zborul lui Traian Vuia 1 , din 18 martie 1906, navigaţia aeriană 

cu aparate mai grele decât aerul, a luat un avânt deosebit. La scurt timp, 

pionierii aviaţiei: Henri Coandă 2 , Santos Dumont, Louis Bleriot, Roland 

Garros, Henri Farman, Aurel Vlaicu 3 , etc., au construit noi modele de 

avioane, cu perfomanţe din ce în ce mai ridicate. Au început să fie 

organizate concursuri, expoziţii, prezentări, demonstraţii, cu aparate de zbor 

bizare, conduse de temerari ai aerului, deveniţi celebri. Sosit de la Aspern 

(Viena), unde la concursul aviatic internaţional a obţinut un succes 

răsunător, Aurel Vlaicu, a zburat, în 14 iulie 1912, pe câmpul de lângă 

Pădurea Ceala din Arad, stârnind entuziasmul a peste 25.000 de spectatori 4 . 

Alte demonstraţii aeriene realizate de Mihai Szekely, Otto Csermak 5 şi alţii, 

au deschis drumul Aradului spre aeronautică. Mai puţin cunoscută şi 

mediatizată este invenţia lui David Ranta, din Macea, care în 1914, a 

intreprins, pe imaşul dinspre Sânmartin mai multe zboruri, cu un avion 

conceput şi construit de el însuşi. Dacă e să dăm crezare revistei 

Cosânzeana din Orăştie, aparatul putea fi folosit şi ca automobil şi ca luntre 

(hidroavion) şi ca aeroplan, doar prin simpla mişcare de la cârmă 6 . 

În timpul Primului Război Mondial, aviaţia s-a impus ca o armă 

absolut necesară, afirmându-se şi aducând succesul celor care o foloseau. 

Industria metalurgică arădeană reprezentată prin Johan Weitzer – Fabrică de 

Vagoane şi Turnătorie de Fier şi MARTA (Magyar Automobil Reszveny 

Tarsasag Arad), – fabrică de automobile şi avioane, şi-au format o oarecare 

1 Traian Vuia (1872-1953), inventator român, constructorul unui avion, monoplan cu 

cadru din ţevi de oţel, îmbrăcat în pânză de in impermeabilizat, echipat cu un motor cu 

anhidridă carbonică, cu elice şi tren de aterizare. Este autorul primului zbor din lume, cu 

mijloace proprii la bord (18 martie 1906). 

2 Henri Coandă (1886-1976), inginer român, specialist în aeronautică. La 14 decembrie 

1910, a realizat primul zbor cu un avion construit de el şi prpulsat cu un motoreactor. 

3 Aurel Vlaicu (1882-1913), inginer, inventator şi constructor de avioane. Primul aparat de 

zbor, a fost construit în 1910. S-a prăbuşit lângă Câmpina, la 13 septembrie 1913, încercând 

să treacă Carpaţii, cu avionul Vlaicu II, construit în 1911. 

4 Liviu Mărghitan, Aurel Vlaicu, Asociaţiunea Astra şi Aradul, Arad, 1994, p.74. 


6 Mircea Curtuţiu, O pată albă în istoria aviaţiei, primul hidroavion din lume construit de 

ţăranul David Ranta din Macea Aradului, în: „Studia Universitas, Vasile Goldiş”, Arad, nr. 

3, 1993, p. 211-213 ; Teodora Matica, Să ştie ţara, că aici au fost oameni deştepţi, în: 

„Adevărul”, Arad, 9 februarie 2000. 

154

tradiţie în această producţie. Aici s-au fabricat, în 1912-1918, motoare de 

avion, de tipul Deimler Benz, în licenţă şi avioane Brandenburg. Uzinele au 

fost dotate şi dispuneau astfel, de majoritatea utilajului necesar şi de un 

spaţiu de producţie organizat, necesar tehnicilor aeronautice ale vremii: 

aeroplane, baloane şi alte articole de profil 7 . Tot în acest scop, a fost edificat 

în sud-vestul Gaiului, un complex de construcţii, alcătuit din mai multe 

clădiri, necesare montării, încercării şi reparării aparatelor de zbor, cu 

personal calificat, pistă de aterizare şi decolare, depozit de carburanţi, etc. 

Actul de expropriere a terenului, a fost semnat, la 23 ianuarie 1917, din 

partea comunităţii arădene, de către Comisarul guvernamental, Ludovic 

Varjassy 8 . Tranzacţiunea s-a realizat, de către delegaţia oraşului, în 

conformitate cu Ordinul Ministerului de Război, Imperial şi Regesc, din 11 

iulie 1916, a Rezoluţiei Congregaţiunii Oraşului Liber Regesc Arad, din 

1915, rediscutată în 1916, în calitate de expropriat şi Secţia de Arhitectură 

din Timişoara a Comandamentului Militar Imperial şi Regesc, în calitate de 

expropriator. Baza acţiunii o constituia obligaţia asumată de Primărie de a 

asigura teren suficient, pentru exerciţii şi construcţii de locuinţe, de adăpost, 

necesare trupelor aeriene. Dreptul de expropriere, a fost invocat în temeiul 

art. 19 din Legea LXVIII/1912 şi art. 12 din Legea XXXIX/1895. În virtutea 

acestor acte normative, comunitatea oraşului a consimţit înstrăinarea 

dreptului său de proprietate asupra 994 jugăre cadastrale şi 1000 stânjeni 

pătraţi, precum şi a dreptului de uz pentru alte 207 jugăre cadastrale şi 744 

stânjeni pătraţi. Terenul a fost înstrăinat erariului, pentru suma de 55.000 

coroane, cu drept de răscumpărare, pentru a fi folosit ca şi păşune, în cazul 

în care acest teritoriu, nu se mai folosea de către aviaţia militară. În această 

situaţie, Ministerul de Război se obliga să ridice toate construcţiile necesare 

trupelor aeriene, înapoind terenul în starea în care se afla, după 50 de ani. De 

asemenea, tot în sarcina acestuia, cădea construirea liniilor de tramvai (cu 

cai), de la Intreprinderea Fraţii Neuman, până la colţul sud-estic al 

pavilioanelor, precum şi a căii ferate. Pentru apele reziduale, urma să se 

folosească canalul Neuman (Bidi), până la confluenţa sa cu Mureşul Mort 9 . 

În felul acesta, Gaiul a devenit în 1917, o veritabilă bază militară 

aeriană a Austro-Ungariei, construindu-se mai multe impresionante 

pavilioane, cu hangare pentru aeroplane şi baloane dirijabile, clădiri 

existente şi în prezent, dar inutilizabile pentru scopul propus. În Gai a fost 

7 Victor, Caţavei, Contribuţia fabricii de vagoane şi Motoare Astra – Arad, la dezvoltarea 

aviaţiei naţionale, în: „Ziridava”, X, Arad, 1978, p. 461. 

8 Serviciul Judeţean Arad al Arhivelor Naţionale (în continuare A. N. Arad...), fond 

Primăria Municipiului Arad (în continuare P. M. A.), dosar 37/1928, f. 199-207. 

9 Ibidem. 

155

detaşat şi personal militar de specialitate, precum şi aviatori echipaţi în 

arătoase uniforme, tineri chipeşi, admiraţi şi doriţi de fete. Clădirile, 

amenajate cu instalaţii de apă curentă şi canal, au servit ca şcoală de pilotaj 

şi aerodrom militar al Grupului 5 Aeronautic. Terenul complet degajat de 

obstacole, care puteau stânjenii decolările şi aterizările, bine nivelat şi tasat, 

fără infiltraţiuni de apă sau băltiri cauzate de ploi ori topirea zăpezilor, era 

disponibil acestui scop, în tot cursul anului. Construcţiile au constat din 6 

pavilioane dispuse într-un ansamblu arhitectural unitar 10 . Cele notate cu 1 şi 

2, formate din parter cu un etaj, erau destinate trupei. În pavilionul 3, o 

clădire cu etaj, a fost amenajată popota şi infirmeria. Aerogara, cu locuinţa 

comandantului la etaj şi birouri administrative la parter, se afla în pavilionul 

4, iar bucătăria şi sala de mese a trupei erau amenajate în pavilionul 5. Cel 

de al 6-lea pavilion era destinat pentru garajelor, magaziilor şi depozitelor 

de materiale, armament sau efecte militare. Pentru aprovizionarea 

avioanelor şi automobilelor cu benzină şi uleiuri, a fost amenajat un depozit 

de carburanţi, bine camuflat şi păzit. Mai exista un hangar cu dimensiuni 

apreciabile, montat din scânduri pe schelet metalic, cu şarpantă din carton 

gudronat, necesar activităţilor mecanice şi adăpostirii avioanelor. Toate 

edificiile au fost legate între ele, cu şosele bine întreţinute, din beton, iar pe 

o suprafaţă de 5 jugăre, a fost amenajată o grădină de zarzavat. Accesul spre 

pavilioane şi aprovizionarea, se făcea cu mijloace auto pe şoseaua Arad- 

Nădlac. 

În anul 1919, după alipirea Aradului la România, Pavilioanele 

Aviaţiei, au fost predate, printr-un protocol, armatei române, fiind ocupate 

de Grăniceri. După mutarea unităţii militare la Ineu, întregul spaţiu şi 

edificiile au rămas libere. Încă atunci, clădirile se aflau deja într-o stare 

avansată de degradare şi nu puteau fi reparate, din lipsă de fonduri. Situaţia 

privind proprietatea asupra imobileler şi terenului, s-a complicat după 1919, 

considerându-se că ele vor fi folosite de către noua industrie aeronautică 

naţională. Pe de altă parte însă, primăria avea nevoie de spaţii şi terenuri 

pentru oportunităţile de investiţii, apărute după război. 

Prin fuzionarea, în 1920, a celor două puternice intreprinderi 

constructoare de maşini: vagoane - Johan Weitzer, cu 1440 salariaţi şi 

automobile – MARTA, cu 335 salariaţi, s-a format Astra, prima fabrică 

română de vagoane şi motoare din Arad. În continuare, alături de vagoane 

de cale ferată, care a rămas nucleul producţiei, au mai fost realizate aici 

10 De-a lungul timpului, diverşii ocupanţi ai acestui teren, în special armata, au mai ridicat, 

alte construcţii, cu rol administrativ: birouri, cantină, depozite de carburanţi, magazii 

metalice, etc. 

156

automobile (1920-1926), autobuze, camioane (1922-1936) şi avioane (1922- 

1924). Intreprinderea dispunea de un corp de muncitori şi maiştri de înaltă 

calificare, specializaţi în motoare şi lucrări de mecanică fină. În vara anului 

1922, utilajul învechit şi uzat din timpul războiului, a fost schimbat cu un lot 

de maşini-unelte de înaltă precizie, adus din Elveţia, fiind reorganizat mai 

ales sectorul aviatic. Director al sectorului de aviaţie a fost numit Alexandru 

Petrescu, care a recrutat numeroşi ingineri, proiectanţi şi muncitori 

specializaţi în aviaţie, din întreaga ţară. În scurt timp, a fost introdus în 

fabricaţia de serie, cu 22 de aparate, avionul biplan, de 300 CP, de concepţie 

românească, Alfa Proto, Faza 2 şi prototipul Şeşefschi, cu caracteristici 

superioare. În 1925, producţia de avioane se sistează în Arad, prin fondarea 

la Braşov a Industriei Aeronautice Române (IAR) 11 . 

În toată această perioadă, s-a derulat o bogată corespondenţă între 

Primărie şi autorităţile militare încartiruite în Arad, în special, pentru 

clarificarea problemelor patrimoniale. Astfel în iunie 1921, Garnizoana 

militară din Arad, a propus primăriei, cedarea acestor clădiri, în schimbul 

suprafeţei fostului câmp de aviaţie, din Gai alături de cazărmile de călăraşi 

(fosta Hadik) şi de obuziere (fosta Honved Husar) 12 . În iunie 1922, armata, 

oferea primăriei clădirile, denumite Cazarma principele Carol (fostă Honved 

Husar), pentru suma de 300.000 lei. În decembrie, Regimentul 14 călăraşi, 

care aparţinea de Divizionul de Artilerie Călăreaţă al Diviziei I Cavalerie, 

încartiruit aici, a părăsit cazarma, mutându-e în altă parte. Astfel, 

Pavilioanele din Gai, rămâneau, în continuare, neocupate de către militari, 

iar datorită uzurii avansate, ele nu puteau oferi minimum de confort 

necesar, pentru a putea fi exploatate de către comunitate. 

În urma unei vizite, ministrul Instrucţiei Publice - Anghelescu, şi-a 

exprimat dorinţa să înfiinţeze aici, o Şcoală Normală de institutori şi, în 

legătură cu aceasta, o mare fabrică de mobilă şi rechizite şcolare, unică în 

ţară. În urma adresei nr. 91658/1923 şi a demersurilor făcute de către 

revizorul şcolar Iosif Moldovan, Consiliul Orăşenesc, la 13 septembrie 

1923, şi-a exprimat disponibilitarea, abzicând în favoarea şcolii, asupra 

oricărui drept prioritar de răscumpărare a Pavilioanelor şi a 27 jugăre 

cadastrale vândute Ministerului de Război Austro-Ungar şi apoi intrate în 

patrimoniul armatei române 13 . Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, acest 

teritoriu nu a mai fost folosit în scopul aviaţiei militare, de mai mult de doi 

ani, respectându-se astfel clauzele contractului iniţial. Administraţia 

11 Victor, Caţavei, op. cit., p. 462. 

12 A. N. Arad, fond P. M. A. Acte administrative (1921-1924), dosar 5/1921-1922, f. 94. 

13 Ibidem, dosar 2/1922-1923, f. 25-27. 

157

Aradului, mai transfera învăţământului, încă 120 jugăre cadastrale, din 

terenurile expropriate de stat. Astfel că, în perioada 1923-1932, Clădirile 

Aviaţiei, împreună cu terenul aferent, au servit, după o sumară reparaţie, 

Şcolii Normale „Dimitrie Ţichindeal” care, sub conducerea lui Ştefan 

Ciuceanu 14 , iar din 1929, a lui Terenţiu Olariu 15 , şi-a organizat aici munca 

didactică, internat şi activitate gospodărească-anexă pentru elevi. În 

perioada care a urmat, s-a constatat însă, cu amărăciune, că deşi s-au făcut 

intervenţii pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice pentru a se obţine suma 

necesară reparaţiilor, deşi s-a făcut apel şi la Revizoratul şcolar al judeţului, 

la Prefectură şi Primărie nu s-au primit decât făgăduieli, regrete şi îndemnuri 

la aşteptare. Singurele lucrări realizate în 1924, au fost cele de amenajare a 

curţii interioare prin plantarea unor puieţi de arbori şi arbuşti ornamentali de 

buxus, brad, liliac şi trandafir. Reparaţiile de strictă necesitate la 

Pavilioanele din Gai, realizate de antreprenorul Ioan Mărian 16 , în valoare de 

1,6 milioane lei, n-au fost terminate nici pentru începutul anului şcolar 

1925-1926. 

După mutarea din Gai a Şcolii Normale 17 , în 1932, situaţia 

Pavilioanelor a rămas, din nou, incertă. O nouă intenţie de reparare a 

construcţiilor de către primărie, a fost condiţionată, încă din 1931, de 

angajamentul comandamentului militar arădean de a le întreţine şi păzi. 

La 10 decembrie 1931, Aviaţia civilă, prin mr. Alexandru Sturdza a 

preluat, în mod provizoriu, de la garnizoana militară arădeană, reprezentată 

de mr. Petru Giurgiuţ, alături de o suprafaţă de 47 ha, edificiul vechii 

aerogări (Pavilionul nr.4) şi hangarul metalic în scopul amenajării unui 

aerodrom comercial. Aerogara, o clădire compusă din două nivele, avea la 

14 Ştefan Ciuceanu (1875-1935), macedonean, născut la 4 octombrie 1875, în Craiova din 

părinţi intelectuali, localitate unde termină studiile liceale. Licenţa la Facultatea de Litere, 

secţia Istorie din Bucureşti. În 1922, a sosit la Arad, ca profesor la Liceul „Moise Nicoară”, 

în anul următor fiind numit director al Şcolii Normael de Băieţi. A încetat din viaţă la 5 

martie 1935, fiind înmormântat la cimitirul „Ungheni” din Craiova. 

15 Terenţiu Olariu (1886-1941), născut la Nădlac, absolvent al Facultăţii de Filologie- 

Filosofie din Budapesta, profesor de latină, fost director al Şcolii Normale (1929-1935). A 

donat o suprafaţă de 2,5 ha, pentru constituirea Fundaţiei T. Olariu, în beneficiul elevilor 

merituoşi ai şcolii. 

16 Ioan Mărian, maestru zidar, antreprenor cu sediul de arhitectură, în Arad, pe strada 

Kogălniceanu nr. 49. Conform brevetului, executa activităţi de zidărie şi celelalte lucrări, 

pentru construirea completă a unei clădiri. Până la acea dată nu a realizat lucrări mari, în 

afară de unele tavane de beton armat între etaje, în 1924, deoarece, nu au fost altele. 

Garanţia pentru lucrări a fost de 2 milioane lei din averea sa. (A. N. Arad, fond P. M. A. 

Acte administrative (1925-1930), dosar 38/1925, f. 7.). 

17 Şcoala Normală a fost mutată din Gai, conform Ordinului Ministerului Instrucţiunii 

Publice nr. 12650/1931, în clădirea de pe strada Corneliu Dragalina nr. 5-7. 

158

parter 6 camere, rezervate pentru birouri şi post TFF, iar la etaj, un 

apartament cu patru camere destinat ca locuinţă a comandantului. Acestea 

au fost predate primăriei pentru executarea unor lucrări specifice: nivelarea 

şi balizarea terenului, repararea imobilelor conform destinaţiilor aprobate. 

Prin această dată, se marchează de fapt, începutul aviaţiei civile la Arad 18 . 

La 18 februarie 1933, Ioan Gruia, comandantul noului aeroport, s-a 

prezentat pentru a lua în primire obiectivul din Gai, modernizat pe cheltuiala 

Primăriei, fiind încheiat în acest sens şi un document sub forma unui 

proces–verbal. La parterul aerogării, au fost amenajate: Biroul de vămuire, 

Sala de aşteptare pentru călători şi Serviciul de radiogoniometrie. La etaj, 

într-un apartament compus din două camere, bucătărie, cămară, baie, urma 

să se instaleze familia comandantului. A fost refăcută instalaţia electrică şi 

apeductul, apa fiind extrasă cu o pompă dublă, dintr-o fântână adâncă de 15 

m şi urcată într-un bazin metalic din podul clădirii, de unde se folosea în 

menaj şi pentru closetele englezeşti, destinate publicului. Din lipsă de bani, 

nu au fost montate sobele, iar reparaţiile exterioare, au fost amânate pentru 

anii următori. Pentru exploatare, au fost angajaţi, patru specialişti: Ioan 

Gruia – comandant 19 , Stanislav Volovici – şef de hangar, Teodor Mocuţa – 

mecanic, Ludovic Kiss – om de serviciu. Cu toate acestea, în perioada care a 

urmat pe aeroport, nu s-a desfăşurat nici o activitate de trafic comercial. 

Singura misiune primită, a fost aceea de a supraveghea survolul în această 

zonă şi eventuala aterizare a balonului nedirijabil, Bocum II, pilotat de Hans 

Rudolf Berliner, care intenţiona să facă în acest mod, o călătorie în sudestul 

Europei 20 . În toamna anului 1934, având loc manevrele regale, 

aeroportul din Gai, a servit ca bază aeriană pentru echipa numită Partidul 

roşu, iar în vara anului următor, 1935, aici a fost instalat postul TFF şi SIF, 

adus de pe aeroportul Băneasa. În felul acesta, prin angajarea a încă patru 

specialişti: Nicolae Paraschiv – mecanic de avion, Ioan Cena – Rtg. terestru, 

Remus Şincai – meteorolog, Gheorghe Roman – şofer, la 5 august, a fost 

posibilă deschiderea liniei comerciale aeriene a societăţii SARTA, care 

deservea oraşele Bucureşti, Craiova şi Timişoara. 

În acelaşi timp, celelalte cinci edificii, au rămas în degradare, 

discuţiile asupra viitorului lor continuând, dar fără rezultate. Astfel, în 

octombrie 1933, Delegaţia Permanentă a Primăriei, a făcut oferta, ca aici să 

fie înfiinţată o staţie meteorologică zonală şi dezvoltat viitorul aeroport civil 

arădean. Referitor la această temă, în 3 noiembrie 1933, din iniţiativa 

18 A. N. Arad, fond Aeroportul Arad, dosar 8/1939, f. 56. 

19 Au mai fost comandanţi ai aeroportului din Gai: Vasile Stoica (1936), Iulian Sănătescu 

(1936), căpitan de aviaţie S. Bărbulescu. 

20 A. N. Arad, fond Prefectura Judeţului Arad, dosar 145/1933, f. 1. 

159

primarului dr. Alexa Boţioc, a fost organizată o consfătuire, cu o largă 

participare a numeroase instituţii arădene. Ideea a fost susţinută de toţi cei 

prezenţi şi apreciată ca fiind deosebit de importantă pentru dezvoltarea 

viitoare a oraşului. Cu acest prilej, Alexandru Cantacuzino Paşcanu – 

Director al Aviaţiei Civile din Subsecretariatul de Stat al Aerului, a 

prezentat două posibilităţi privind investiţiile. Una din ele viza continuarea 

lucrărilor în Gai, unde exista deja o aerogară, pistă de aterizare – decolare şi 

un hangar. Dezavantajele acestui obiectiv, erau însă numeroase, fiind 

evidenţiate de Al. C. Paşcanu şi anume: distanţa mult prea mare faţă de oraş, 

drumul prost întreţinut de la Intreprinderea Fraţilor Neuman, până la aceste 

clădiri, iar hangarul fiind departe de aerogară, putea produce disconfort 

călătorilor. De asemenea, s-a relevat faptul că datorită împroprietăririlor cu 

terenurile din jur, suprafaţa de zbor a rămas prea mică şi fără perspective. A 

fost lansată şi cea de a doua propunere şi anume, construirea în Ceala a unui 

nou aeroport, cu o suprafaţă de 110 ha, cu avantaje multiple, chiar dacă în 

apropiere se afla un lac unde se deversau rezidurile canalizării publice 

urbane. Se susţinea această variantă, chiar dacă era mai costisitoare, 

deoarece oferea posibilităţi certe ca Aradul să intre în sistemul zborurilor 

internaţionale, prin Trieste şi Zagreb. Toţi cei de faţă, au aprobat proiectul 

urmând a se realiza devizul şi evidenţierea surselor de finanţare. 

La 31 mai 1935, Poly Vacas, reprezentant al Direcţiei Aviaţiei 

Civile, expert în aeronautică şi pilot, s-a prezentat la Arad, pentru a solicita 

terenul păşunii comunale din Ceala, cu o suprafaţă de 110 ha şi la o distanţă 

de 4 km de centrul oraşului, destinat construirii noului aeroport arădean. 

Primăria municipiului, fiind de acord, s-a încheiat un proces-verbal, semnat 

la predare, de primarul Ion Constantinescu şi generalul Antonescu – 

Comandantul Garnizoanei militare arădene, iar pentru primire, de către, 

Poly Vacas - delegatul Aviaţiei Civile şi Ioan Gruia - Comandantul 

Aeroportului. Tot prin acest act, Primăria şi-a asumat obligaţia de a nivele şi 

marca noul teren, a construi pe el o autogară provizorie, apoi una definitivă, 

a muta aici hangarul metalic din Gai şi a amenaja un bordei pentru 

depozitarea combustibilului. 

În primăvara anului1937, a fost mutat aici hangarul, desfăşurânduse, 

sub protecţia aeroportului din Gai, primele zboruri, cu avioane uşoare. 

Pentru edificarea aerogării din Ceala, inaugurată la 14 noiembrie1937, a fost 

contractată firma de construcţii Ion Marian 21 . În 1938, firma Baldovin din 

Bucureşti a construit clădirile destinate Posturilor TFF şi Gonio, unde firma 

Telefunken din Berlin a montat noile instalaţii. Cele vechi, au fost 

21 Ştirea, din 16 şi 17 noiembrie 1937. 

160

demontate din Gai, ambalate în lăzi şi depuse în hangarul din Ceala, 

activitatea aeroportului de la Pavilioanele aviaţiei, fiind astfel definitiv 

încheiată 22 . 

Revenind la vechile Pavilioane ale Aviaţiei, rămase din nou goale, 

încă din 1935, Primăria a fost dispusă să predea clădirile şi terenul, 

Regimentului 4 Grăniceri din Deva, sub rezerva, mutării unităţii la Arad. 

Receptiv ofertei, Ministerul Armatei, a comunicat că va fi trimis la Arad, un 

batalion de soldaţi, doar dacă municipalitatea va repara întregul complex de 

edificii. În şedinţa Comisiei Interimare, din 23 aprilie, primarul a fost 

împuternicit să ordonanţeze lucrările şi să procure materialele necesare, 

astfel încât, la 19 mai 1935, militarii să se poată muta aici, aşa cum s-a şi 

întâmplat 23 . Batalionul de grăniceri 2/4 a ocupat acest spaţiu, până în 24 

octombrie 1938, când a fost mutat la Ineu, clădirile rămânând astfel, din 

nou, libere. 

În 1939, Ministerul Aerului şi Marinei, a realizat un studiu, despre 

posibilitatea înfiinţării pe terenul vechiului aeroport, a unei şcoli de pilotaj. 

Înştiinţată de acest lucru, Primăria a oferit, o subvenţie de 100.000 lei şi o 

mare parte din mobilierul sălilor de cursuri, preluat mai ales din 

cinematografe 24 . 

Pavilioanele erau însă, tot mai degradate şi reclamau reparaţii 

majore. În 1940, Primăria arădeană a propus ocuparea acestor clădiri, de 

către Academia de agricultură din Cluj 25 . În memoriu, se mai specifica 

faptul că, în jurul imobilelor, existau 80 jugăre cadastrale de pământ arabil, 

iar în apropiere, la 1-2 km, lângă o pădure cu suprafaţa de 10.000 jug., se 

afla ferma statului Ceala, profilată pentru experimente agricole şi 

pomicultură 26 . 

În 1943, terenul şi clădirile, erau evidenţiate de către primărie ca 

spaţii disponibile pentru oportunităţi industriale noi. Se menţiona, că fostul 

aeroport, cu clădiri mari şi teren suficient, sunt ocupate doar parţial de un 

regiment de grăniceri 27 . 

22 În detaliu, vezi: Eugeniu Criste, colab., A. N. Arad, Îndrumător arhivistic, vol. II, Arad, 

2009, p. 41-49. 

23 Ştirea, din 25 aprilie 1935. 

24 A. N. Arad, fond Aeroportul Arad, dosar 8/1939, f. 73. 

25 Demersul Primarului, se referea la ideea, ca întreaga Universitate din Cluj, să fie mutată 

la Arad, în urma Dictatului de la Viena. 

26 A. N. Arad, fond Camera de Agricultură, dosar 15/1940, f. 3. 

27 AN Fond Primăria Municipiului Arad, 1918-1947 D 2/1944, fila 15 

161

Imediat după cel de al Doilea Război Mondial, mica fermă 

zootehnică care mai funcţiona aici, a fost preluată de Unitatea de grăniceri, 

care au ocupat toate edificiile şi terenul aferent. 

În 1950, Ministerul Agriculturii, prin adresa nr 9583, a aprobat 

preluarea pe seama statului a terenului din apropierea acestor clădiri, oferit 

de Ferma comunală Arad, în suprafaţă de 27,8 ha, fostă proprietate a Şcolii 

Pedagogice Arad şi a terenurilor oferite de Oficiul Parohial ortodox al 

Bisericii Spitalului nr. 1 Arad. 

La 29 octombrie 1956 clădirile compuse dintr-un pavilion cu patru 

încăperi, un alt pavilion cu şapte încăperi şi pivniţă, grajdul şi fântâna cu 

ţevi, construită din beton şi amenajată pentru irigaţii a fost predată prin 

plutonierul Gheorghe Hriscu, GAC-ului Partizanul reprezentat prin Petru 

Săbău – preşedinte, Panin Axentie, Octavian Ambruş şi Ilarie Curiman 28 . 

În prezent Pavilioanele poartă numele 718 Gai şi se află pe Calea 

Aurel Vlaicu nr. 286, în domeniul public al Statului român şi administrarea 

Ministerului Apărării Naţionale. În pavilionul nr. 2 din Unitatea Militară 

Gai, se află Gardienii Publici din subordinea Consiliului Judeţean Arad. Se 

discută la nivelul Primăriei, schimbul de proprietăţi: Ministerul Apărării 

Naţionale, este dispus să renunţe la Cetatea Aradului (terenuri, clădiri) şi să 

reţină doar pavilioanele din Gai, împreună cu un teren de 10 ha pentru 

instrucţie cu condiţia ca ele să fie amenajate, tot pe cheltuiala administraţiei 

arădene 29 . 

28 AN Fond Partizanul Bujac D 8/1953-1959, fila 89 

29 Claudia Untaru, Obligaţiile Municipiului Arad, pentru transferul Cetăţii Aradului, se 

află pe masa CLM, în Glasul Aradului, 4 iunie 2010, p. 4 

162

Victime colaterale în lupta pentru unitate naţională 

163 

Doru Sinaci 

La 9 mai 1918, moare la Bucureşti marele nostru poet George 

Coşbuc. Plecat din veşnicia satului năsăudean, cel care se dilua pe deplin în 

marele deziderat naţional – „Sunt suflet în sufletul neamului meu” – 

ardeleanul răspicat şi tribunistul cu vechi state de serviciu, murea ca printre 

străini în Bucureştiul ocupat de trupele germane. „Îl văd. Mă întâlneam 

zilnic în mahalaua Cişmigiului, cu corpul lui chinul care suferea s-ar fi zis 

de mâhnirea de-a nu fi murit mai de mult. Un obraz palid şi văros, ochi 

îngropaţi departe în găurile negre ale unei frunţi cernite de marginile mari 

ale pălăriei enorme. Mustaţa albindă stufoasă şi o pensulă de barbă aspră 

dedesupt. Slab, slab, sfios ca un întârziat, călcând cu economie asfaltul, el 

umbla ca un străin sărac, refugiat în Bucureşti dintr-o străinătate de 

undeva şi retras parcă din nişte lupte politicce în care şi-ar fi pierdut şi 

iluziile şi averea... Nu mai era printre noi decât un pelerin... Natura lui tot 

mai fugitivă, mai izolată şi mai studioasă, l-a oprit de-a lua o atitudine 

combativă în mişcarea politică anterioară războiului făcut pentru 

Transilvania. E un rău. Coşbuc ar fi avut multe de spus şi numărul 

„trădătorilor” ar fi sporit cu unul, dar cu unul de cea mai bună calitate. La 

ocupaţia Munteniei el a rămas în Bucureşti, ca să-i treacă pe la urechi, 

odată cu ţipătul iernii, calificativul scribilor din Iaşi” 1 . Cuvintele de mai sus 

îi aparţin lui Tudor Arghezi, cel care, alături de Ioan Slavici, avea să înfunde 

puşcăria Văcăreştilor imediat după Marea Unire, fiind acuzat de către 

autorităţile române că ar fi pactizat cu duşmanul. Revenind la Coşbuc, 

tragica lui dispariţie l-a scutit, cu siguranţă, de temniţa Văcăreştilor, mai ales 

dacă avem în vedere versurile scrise în momentul înfrângerii României, în 

toamna lui 1916, la adresa Regelui: 

„Spânzuraţi-l, de-i mişel, 

De-i nebun, la gard cu el; 

De-i ciocoi cu fumuri, Daţi-l celor lui de-un fel; 

Câinilor din drumuri! 

Ce vă doare, cui i-aţi spus 

Pentru cine-aţi tot adus 

1 T. Arghezi, G. Coşbuc, în Steagul, 12 mai 1918, apud Lucian Boia, „Germanofilii”, Elita 

intelectuală românească în anii primului război mondial, Editura Humanitas, Bucureşti, 

2010, p. 213.

Smirna şi tămâia ? 

Latini jos şi lifte sus, 

Iar în vârf momâia! 

... 

Ai venit la noi golan, 

Fără ţară, făr-un ban, 

Fără neam şi nume, 

Şi-astăzi câne, al meu duşman 

Vreai s-orbeşti o lume ? 2 

Marele istoric Nicolae Iorga îl apără, postum, pe George Coşbuc, arătând că 

poetul nostru naţional trebuie judecat după integralitatea operei sale şi nu 

după unele nemulţumiri scrise sau rostite „sub presiunea unor evenimente 

capabile să tulbure şi minţile cele mai sigure de sine” 3 . Nu la fel îl va 

judeca însă colegul său de breaslă Octavian Goga, pentru care „Coşbuc n-a 

înţeles că trebuie să prefere un drum al pribegiei în faţa umilirii nemţeşti... 

„Poetul ţărănimii”, care de doi ani n-a avut un singur accent pentru 

moartea de la noi, acum stă liniştit ca orice băcan şi aşteaptă trupele din 

Brandenburg în piaţa teatrului... Să fie un reflex postum al ardelenismului 

copleşit de respect în faţa „împăratului”, sau să fie un caz simplu de 

ramolire a unui om, lipsit de orice răsunet în faţa durerilor publice?” 4 La 

fel de aspru în critică şi I.G.Duca: „Poetul ardelean, printr-o inexplicabilă 

aberaţie, se manifestase mereu împotriva războiului de eliberare a fraţilor 

săi şi crezuse de cuviinţă în această istorică epocă să se ilustreze prin 

germanofilia simţămintelor lui” 5 . 

Am ales intenţionat cazul paşnicului George Coşbuc pentru a ilustra acestă 

ingratitudine a istoriei, care îi împarte pe „eroi” şi „trădători” în două tabere 

absolut ireconciliabile. După mai bine de două decenii de la prăbuşirea 

sistemului totalitar, considerăm că a sosit momentul pentru a relua 

cercetarea istorică de pe noi poziţii, conform dictonului „sine ira et studio”. 

„Cronica trădărilor transilvănene” – căci doar la acestea ne referim – începe 

2 Idem, Lucian Boia, op.cit.,p.212. 

3 N. Iorga, Oameni care au fost, vol. II, Bucureşti, 1935, pp. 440-441, „Ideile politice ale 

lui Coşbuc”. 

4 Octavian Goga, Fărămituri dintr-o prăbuşire, în: „Revista idealistă”, 23 noiembrie1916, 

p. 284. Vezi şi Lucian Boia, op. cit., p. 211. 

5 I. G. Duca, Memorii, vol. IV, Bucureşti, p. 159. 

164

imediat după ce se declanşează procesul Memorandului, iar Aurel C. 

Popovici şi Eugen Brote preferă să fugă la Bucureşti şi să evite temniţele 

ungureşti. Cei doi ascultau, fireşte, de sfaturile liderilor politici de la 

Bucureşti, în frunte cu D.A. Sturdza, de a transforma capitala Regatului 

României în centrul politic al luptei românilor transilvăneni pentru drepturi 

naţionale. Acest lucru nu-l va împiedica pe acelaşi lider liberal bucureştean, 

ajuns la putere în anul 1895, să declare la 13 octombrie la Iaşi, sub povara 

funcţiei, desigur, că se va abţine de la orice amestec în treburile interne ale 

Ungariei, implicit în susţinerea mişcării naţionale a românilor de aici 6 . 

Deşi pare paradoxal, memorandiştii închişi în cele două puşcării 

politice de la Vac şi de la Seghedin au avut suficient timp şi să se certe între 

ei, provocând sciziunea mişcării naţionale de mai târziu. Valeriu Branişte 

recunoaşte, în „Amintiri din închisoare” că unul dintre cele mai interesante 

experienţe din viaţa sa a reprezentat-o tocmai acea perioadă. „În viaţa mea 

n-am mâncat atâtea bunătăţi ca la închisoarea din Vaţ: Spânzurau şuncile 

(jamboane) în cămară ca la un şarcutier, apoi salam, brânzeturi, delicatese 

slănini fine. Venisem de afară de la traiul sărăcăcios, la un berechet cu care 

nu eram deprins…. Când bunul George Pop de Băseşti începea discursul de 

adio, cu fraza că Noi, martirii sfintei cauze româneşti, cari împreună am 

mâncat 8 luni pâinea neagră a robiei….credeam că explodez de râs…” 7 . 

Dincolo de hilarul situaţiei, după eliberarea memorandiştilor din închisoare 

n-a mai existat unitate de vederi la nivelul conducerii Partidului Naţional 

Român, până în preajma Marii Uniri. Între pasivişti şi activişti se amplifică 

disensiunile, iar acuzele de „trădare” sunt la ordinea zilei. Perioada de graţie 

de după 1884, despre care vorbeşte Slavici 8 în momentul întemeierii 

Tribunei sibiene se stinge începând cu anul 1895, când gruparea din jurul 

bătrânului Ioan Raţiu vrea să subjuge ziarul în numele intereselor de partid. 

De cealaltă parte, arădenii Vasile Mangra, Roman Ciorogariu, Ioan Slavici, 

Ioan Russu-Şirianu şi Vasile Goldiş se opun acestui proiect, avându-i de 

partea lor şi pe liderii politici greco-catolici de orientare activistă 9 . Apariţia 

ziarului Tribuna Poporului la Arad, începând cu anul 1897, avea să 

contribuie, decisiv, la mutarea centrului politic al românilor transilvăneni, de 

6 Lucian Boia, Contribuţii privind criza Partidului Naţional Român şi trecerea de la 

pasivism la activism (1893-1905), în: „Studii. Revistă de istorie”, tom. 24, nr. 5, 1971, pp. 

966-967. 

7 Dr. Valeriu Branişte Amintiri din închisoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 270- 

271. 

8 Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut, p. 93. 

9 Este vorba despre Ştefan Cicio Pop, Vasile Lucaciu, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel C. 

Popovici etc. 

165

la Sibiu, în oraşul de pe Mureş. Alte disensiuni şi, evident, alte acuze de 

„trădare de neam şi ţară”. 

Românii transilvăneni erau separaţi şi din punct de vedere 

confesional. Greco-catolicii, având centrul confesional la Blaj, erau într-un 

conflict mocnit cu ortodocşii de la Arad şi de la Sibiu. Înscăunarea 

episcopului ortodox arădean Iosif Goldiş în anul 1899, mediatizată excesiv 

la Arad ca fiind un succes important al tribuniştilor activişti, avea să fie 

criticată dur în ziarele „unite” de la Blaj, Braşov şi Timişoara 10 . Ioan Suciu 

avea să relateze mai târziu că „nici pasiviştii şi uniţii nu voiau să se lase 

bătuţi, ci mereu atacau pe episcopul Goldiş şi pe arădani. Zi de zi ne 

înţepau şi ponegreau. Ei ajunseseră a fi atât de mici la suflet, încât chiar 

nici luptele noastre, ce le dădeam tot aşa de energic în congregaţii, să nu le 

mai înregistreze în ziarele lor” 11 . Conflictul dintre ortodocşi şi grecocatolici 

se reaprinde, cu intensitate sporită, în anul 1902, când tribuniştii 

arădeni reuşesc să repete performanţa din 1899 şi să-l aleagă în fruntea 

Episcopiei pe Vasile Mangra, care nu va fi confirmat de către curtea de la 

Viena. „Credeţi că Cicio Pop şi uniţii săi de la Blaj-Gherla-Cluj ne-au mai 

slăbit din hulire?... Şi cine bătea din pălmi de bucurie, când a venit vestea 

neacceptării lui Mangra ? Dragul nostru conluptător Ştefan C. Pop şi uniţii 

săi de pretutindeni, cu mohicanii pasivişti dimpreună” 12 . 

Conştient de amestecul grosolan al greco-catolicilor în ceea ce 

priveşte neconfirmarea sa ca episcop al Aradului, Vasile Mangra îşi va 

schimba radical strategia politică şi, în final, va reuşi să ajungă chiar până la 

demnitatea de mitropolit al Transilvaniei, cu sprijinul maghiarilor şi al 

premierului Istvan Tisza. Va fi considerat trădător de neam şi ţară, el, care 

se impusese în fruntea Partidului Naţional Român prin merite incontestabile. 

Nici astăzi Vasile Mangra nu este reabilitat pe deplin din punct de vedere 

istoric, cu toate cercetările de excepţie ale colegului nostru Marius Epel, de 

la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Despre o reabilitare din 

punct de vedere bisericesc se pare că nici nu se pune problema, cel puţin 

deocamdată. Vasile Mangra a murit în acelaşi an cu George Coşbuc, însă 

toamna, la Budapesta, după ce aflase despre prăbuşirea monarhiei 

habsburgice. 

10 Pe lângă „Unirea” de la Blaj şi „Gazeta Transilvaniei” de la Braşov, „Dreptatea” lui 

Valeriu Branişte de la Timişoara era considerat de către tribunişti ca fiind tot un ziar grecocatolic, 

îndeosebi datorită confesiunii prim-redactorului V. Branişte. 

11 Ioan Suciu, Arădanii şi Partidul Naţional Român, adevăruri istorice, reamintiri de 

interes naţional-istoric, Tipografia Diecezana, Arad, 1926, p. 24. 

12 Ibidem, p. 26. 

166

Dacă în anul 1917 peste două sute de intelectuali români 

transilvăneni semnaseră o declaraţie de fidelitate faţă de Coroana ungară 13 , 

un deceniu mai târziu, patriarhul Miron Cristea (şi el unul dintre semnatarii 

declaraţiei, pe când funcţiona ca episcop de Caransebeş) avea să 

concluzioneze că „Activitatea Partidului Naţional Român din Ardeal, în 

cursul războiului mondial, se deosebeşte ca ceriul de pământ de ţinuta 

demnă şi energică a cehilor”. Vorbind despre Iuliu Maniu, fostul patriarh 

afirma că acesta „era ofiţer austriac, ce lupta contra aliaţilor României”, 

„Vaida-Voevod era bolnav într-un sanatoriu din Elveţia”, iar „Goldiş scria 

articole ungureşti de sociologie teoretică, ca să fie luat sub scutul lor în 

timpul războiului” 14 . Cuvinte grele, spuse în momente istorice dificile, dar 

care trebuie decantate în contextul epocii şi pentru fiecare lider politic în 

parte. Cât de uşor ar putea să fie acuzat însuşi Alexandru Vaida-Voevod, 

dacă l-am judeca nu pentru întreaga sa activitate politică, ci doar după 

convorbirea purtată cu arhiepiscopul catolic Raymund Netzhammer, din 26 

decembrie 1921: „Unirea noastră cu România veche nu putea să 

urmărească în nici un caz scopul ca noi dincolo, cu cultura noastră vesteuropeană, 

să devenim precum cei de aici: un morman de mizerie 

bucureşteană! Aici te afli în mizerie, nu eşti nici măcer în Balcani, ci în 

Asia…. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 de 

milioane de oameni şi nu într-un stat balcanic cu 7 milioane de locuitori. 

Înţelegem vechiul regat, dar politicienii şi oamenii de stat de aici nu înţeleg 

situaţia de dincolo, de la noi! Oamenii noştri buni de la ţară cu proprietăţi 

mici şi mari, administraţia noastră bună, sistemul nostru şcolar etc.” 15 . 

Asemenea păreri nostalgice despre apartenenţa la spaţiul de civilizaţie al 

Europei Centrale întâlnim nu numai la Vaida-Voevod, ci la majoritatea 

politicienilor ardeleni. În plus, mai ales după Marea Unire din decembrie 

1918, mulţi dintre politicienii transilvăneni de factură ortodoxă reclamă 

faptul că întreaga conducere a Partidului Naţional Român ar fi încăput pe 

mâna politicienilor greco-catolici 16 . De cealaltă parte, Arhiepiscopul 

Netzhammer se exprimase clar pentru desfiinţarea, pur şi simplu, a 

ortodoxiei: „De vreme ce ortodoxismul este dăunător pentru monarhia 

13 Lucian Boia, op. cit., p. 72. (Textul şi semnăturile sunt reproduse de Ion Rusu Abrudeanu 

în Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului Regat, Bucureşti, 1930, pp. 277-280). 

14 Elie Miron Cristea Note ascunse, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 111 şi pp. 125- 

126. 

15 Raymund Netzhammer, Episcop în România, Editura Academiei Române, Bucureşti, 

2005, vol. II, p. 1062. 

16 Coriolan Băran, Reprivire asupra vieţii.Memorii, „Vasile Goldiş” University Press, 

Arad, 2009. pp. 226-230. Vezi şi Ioan Suciu, op.cit. 

167

habsburgică, aceasta ar trebui să reflecteze asupra eliminării sale pe cât 

posibil în cadrul monarhiei. Teoretic, unificarea Bisericii ortodoxe cu cea 

romană nu poate întâmpina dificultăţi insurmontabile” 17 . 

Dintre politicienii transilvăneni de la 1914, Octavian Goga şi Vasile 

Lucaciu au trecut imadiat în Regat, fiind urmaţi de Sever Bocu, Onisifor 

Ghibu, Vasile Stoica, Octavian Tăslăuan etc. La funeraliile regelui Carol I a 

participat – excepţie Iuliu Maniu – întreaga conducere a Partidului Naţional 

Român: Vaida-Voevod, Teodor Mihali, Ştefan Cicio Pop, Aurel Vlad, 

Valeriu Branişte, Vasile Goldiş 18 . La propunerea lui Goga de a-i transmite 

cu toţii lui Brătianu dorinţa intrării în acţiune împotriva Austro-Ungariei 

pentru dezrobirea Ardealului, răspunsul din partea ardelenilor a venit sec: 

„Noi nu putem spune asemenea lucruri” 19 . Şi, pe drept cuvânt, nici nu-şi 

puteau asuma un asemenea risc politic, lăsând milioane de români 

transilvăneni fără nici o apărare. Se repetă, iarăşi, condiţia memorandiştilor 

de la 1892-1893, care au preferat să rămână în temniţele maghiare, decât să 

fugă la Bucureşti, după cum îi îndemnau unii dintre politicienii de aici. La 

fel a procedat şi Ioan Slavici în momentul în care fusese desemnat de Casa 

Regală în poziţia de director la Institutul de la Măgurele, după plecarea sa 

din fruntea Tribunei de la Sibiu, dar preferase să-şi ispăşească întâi anul de 

temniţă la care fusese condamnat de către autorităţile ungureşti, tocmai 

pentru a fi cu toate lucrurile în regulă. „Legea ungurească te asupreşte – îi 

scria Slavici lui Eugen Brote – dar te şi apără” 20 . Arădeanul Ioan Slavici 

este, de departe, un alt caz lăsat la îndemâna pescuitorilor în ape tulburi. 

Slavici pusese pe frontonul Tribunei de la Sibiu că „Soarele pentru toţi 

românii de la Bucureşti răsare”, iar împreună cu Mihai Eminescu fusese 

artizanul Serbărilor de la Putna, prima manifestare cultural-politică a tuturor 

românilor din întreaga perioadă a istoriei noastre moderne. Singura lui vină 

era că vedea unitatea naţională altfel decât majoritatea contemporanilor săi. 

Prefera ca Regatul România să se unească cu Transilvania, în contextul 

Europei, reprezentată pe atunci, ca structură politică regională, de Monarhia 

Habsburgică. Nu dorea nici în ruptul capului ca Transilvania să se unească 

cu România şi să rămână la cheremul ruşilor, cum avea să se întâmple după 

17 Arhiepiscopul Raymund Netzhammer către ministrul de externe al Austro-Ungariei, 

contele Czernin, Bucureşti, 27 ianuarie 1918, document reprodus la R. Netzhammer, op. 

cit., p. 1500. 

18 Lucian Boia, op. cit., p. 72. Vezi şi Octavian Goga, O apărare naţională, Bucureşti, 

1930, pp. 122-123. 

19 Ibidem. 

20 Ioan Slavici, Sbuciumări politice la românii din Ungaria, Editura Minerva, Bucureşti, 

1911, p. 36. 

168

nici două decenii şi jumătate. Pentru Slavici, pericolul slav era cu mult mai 

mare decât pericolul maghiar. Iar istoria a demonstrat că Slavici a avut 

dreptate 21 . Cu toate acestea, Slavici a fost întemniţat la Văcăreşti, alături de 

Tudor Arghezi şi de alţi intelectuali care au fost acuzaţi de faptul că au 

colaborat cu ocupantul german. 

Pe lângă Ioan Slavici sau Vasile Mangra, istoria a fost cât se poate 

de nedreaptă şi faţă de Nicolae Oncu, un alt arădean cu merite incontestabile 

în ceea ce priveşte lupta politică a românilor transilvăneni pentru drepturi 

naţionale. Nici Alexandru Mocioni nu a fost un răsfăţat al istoriei, cu toată 

gratitudinea de care s-a bucurat în timpul vieţii din partea contemporanilor. 

Mircea V. Stănescu este un alt caz care ar trebui încă cercetat şi repus în 

toate drepturile sale, la fel ca Sava Raicu şi mulţi alţii. Faţă de Nicolae Oncu 

istoria s-a oprit în momentul lichidării ziarului „Tribuna”. Poziţia antimemorandistă 

a lui Alexandru Mocioni l-a costat toată cariera politică, 

indiferent de sumele puse de acest mare român la cheremul luptei pentru 

drepturi religioase sau culturale. Roman Ciorogariu s-a salvat ca prin 

urechile acului de acuzele de „mangrism”, asociate în epocă cu „trădarea 

naţională”. Sever Bocu a trebuit să părăsească Aradul în momentul 

desfiinţării „Tribunei” şi a putut să revină în politică doar după Marea 

Unire. Nici despre Mihai Veliciu nu s-a spus încă totul. Prin urmare, o 

cercetare istorică minuţioasă este singura abordare valabilă pentru punerea 

sau re-punerea lor în valoarea pe care o merită, cu siguranţă. Doar aşa s-ar 

putea lămuri acele multe necunoscute ale istoriei noastre naţionale, dar mai 

ales momentele din perioada 1914-1918, când noţiunea de „trădare” era 

doar o cărare cât se poate de îngustă. Cine mai poate astăzi să-l acuze, 

bunăoară, pe ardeleanul Sextil Puşcariu, care imediat după începerea 

războiului, aflat în vacanţă cu familia în România, la Techirghiol, dăduse 

fuguţa să se înroleze în armata imperială, pentru a-şi face datoria faţă de 

împărat 22 ? 

21 Ioan Slavici, Opere, Vol. IX, Publicistică soocial-politică „Tribuna” şi epoca sa., 

Editura Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2010, 

Ediţie critică de Dimitrie Vatamaniuc, prefaţă de Eugen Simion. 

22 Sextil Puşcariu, Memorii, Editua Minerva, Bucureşti, 1978, p. 567. 

169

Implicarea istoricului de artă arădean Coriolan Petranu în 

viaţa culturală din Transilvania, după instaurarea 

administraţiei româneşti 

Elena Rodica Colta 

O biografie minimală 

Azi aproape uitat, la aproape 120 de ani de la naştere, nu putem să 

vorbim despre activismul şi marea dragoste de neam a istoricului de artă 

Coriolan Petranu, fără o succintă biografie. Şi aceasta cu atât mai mult, cu 

cât, istoricul de artă provine dintr-o prestigioasă familie arădeană, care a 

adus ea însăşi importante servicii culturale românilor din aceste ţinuturi 

înainte de 1918. 

Originea 

Potrivit blazonului familiei, Petranii fuseseră înnobilaţi în anul 

1716, de Carol al VI-lea, pentru merite militare, cu titlul de „Ileanda 

Mare”(Jud.Sălaj). Nu ştim cu precizie când au venit strămoşii istoricului de 

artă din Sălaj în aceste ţinuturi, în orice caz, din datele biografice existente, 

tatăl istoricului de artă apare ca originar din Mâsca. La finele secolului al 

XIX-lea, familia era stabilită la Şiria, unde dr. Ioan Petranu fusese numit, 

pentru scurtă vreme, preot. Aici se va naşte, la 23 ianuarie 1893, Coriolan 

Petranu, după care, la scurtă vreme, Ioan Petranu fiind numit profesor la 

Preparandia ortodoxă română din oraş, familia se mută la Arad, pe strada 

Brancovici 1 , unde urmaşii mai trăiesc şi azi. 

Familia 

Tatăl istoricului de artă, el însuşi absolvent al Facultăţii de Litere şi 

Filozofie din Budapesta, şi din 1901 doctor în filozofie la aceeaşi 

universitate budapestană 2 , a fost unul dintre cărturarii apreciaţi ai Aradul la 

cumpăna dintre veacuri, remarcându-se, pe rând, ca profesor la Institutul 

Teologic din Arad, autor de manuale şcolare, culegător de folclor şi director 

al Şcolii româneşti greco-ortodoxe de fete. Căsătorit cu Aurelia Onu din 

Lipova - o femeie straşnică, membră a Reuniunii femeilor române din Arad, 

împlicată în activităţile culturale locale şi budapestane - a avut cu aceasta 

1 Ulterior devenită str. Ioan Petranu iar azi Ştefan Cicio Pop 

2 Elena Rodica Colta, Doi cărturari arădeni, foşti studenţi la Budapesta: Ioan şi Coriolan 

Petranu, în Simpozion. Comunicările celui de al XV-lea Simpozion al Cercetătorilor 

Români din Ungaria, Giula, 2006, p.18-27. 

170

doi copii, pe Coriolan şi pe Veturia, măritată cu inspectorul şcolar Iosif 

Moldovan 3 . 

Formaţia viitorului istoric de artă 

Coriolan Petranu şi-a început pregatirea şcolară la Liceul Superior 

Regal din Arad 4 după care, în 1911, s-a înscris, pentru o foarte scurtă 

vreme, la Universitatea din Budapesta. Din anul universitar 1912/1913 s-a 

transferat la Universitatea Frederich-Wilhelm din Berlin, pentru a audia 

cursurile reputatului profesor de istoria artei medievale, Adolph 

Goldschmidt. Nu rămâne însă aici decât un an, din 1913 înscriindu-se la 

Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Viena. Potrivit propriului 

curriculum vitae 5 , studiaza până în 1916 cu prestigiosul profesor Josef 

Strzygowski, a cărui metodologie îi va influenţa definitiv formaţia 

profesională. Dintr-un atestat păstrat în arhiva personală aflăm că, în timpul 

studenţiei, a lucrat şi la Institutul de istoria artelor al Universităţii vieneze. 

În 1917, după absolvire, va fi angajat ca funcţionar de specialitate la 

Muzeul de Arte Frumoase din Budapesta, însă, în noiembrie 1918, îşi dă 

demisia şi îşi oferă serviciile statului român. După câteva luni petrecute în 

Bucureşti, din 2 septembrie 1919 este numit conferenţiar la istoria artei, la 

nou înfiinţata Universitate „Dacia Superioară”, din Cluj 6 . 

În sfârşit, în anul 1920 obţine titlul de doctor în filozofie (istoria 

artelor) cu lucrarea „Inhaltsproblem und Kunstgeschichte” (Problema 

conţinutului şi istoria artelor), publicată de altfel, în 1921, de Universitatea 

vieneză, pentru valoarea ei metodologică. 

Activitatea istoricului şi profesorului de istoria artei 

Încă de la întoarcerea sa în ţară şi angajarea sa la Universitatea din 

Cluj, Coriolan Petranu şi-a pus întreaga energie şi toate cunoştiinţele 

dobândite în slujba neamului său. Şi-a fixat câteva obiective majore, pe care 

le-a urmărit, cu consecvenţă, până la sfârşitul vieţii: recuperarea de către 

România a tezaurului de artă al Transilvaniei, care fusese înstrăinat; 

românizarea şi organizarea pe baze moderne a muzeelor preluate de la 

Ungaria de către administraţia românească; recunoaşterea artei româneşti 

3 În vreme ce Coriolan rămâne necasătorit, Veruria va avea doi copii, pe Delia, devenită 

prin căsătorie Olaru şi pe Ionel, ultimul ajuns avocat în Bucureşti. 

4 Viitorul Colegiu „Moise Nicoară” 

5 Coriolan Petranu, Memoriu de titluri şi lucrări, Tipografia Diecezanei, Arad, 1924, pp.13- 

14. 

6 Ibidem, p.14 

171

din Transilvania şi înscrierea ei în istoria artei naţionale şi europene; 

organizarea învăţământului românesc de artă în Transilvania. 

Preocupările de recuperare ale trezaurului de artă al 

Transilvaniei 

Demersurile de recuperare ale tezaurului transilvan, începute de 

România în anul 1920, în ciuda atitudinii favorabile arătată de Ungaria, s-au 

dovedit mult mai complicate şi s-au desfăşurat în două etape. 

În prima etapă a tratativelor, delegaţia din care făcea parte şi 

Coriolan Petranu a reuşit să aducă în ţară două vagoane cu cărţi şi 

documente, luate de trupele austro-ungare de la Academie, Cameră, Senat, 

Liga culturală şi de la particulari, şi un vagon, conţinând biblioteca „Petru 

Maior”. 

A doua etapă a negocierilor a început în martie 1922. Acum Petranu 

a fost însărcinat de Ministerul Cultelor să intervină la Budapesta pe lângă 

reprezentanţii aliaţilor, pentru restituirea către România a tezaurului artistic 

ardelean, mutat din muzee, colecţii bisericeşti şi particulare, în timpul 

războiului, în capitala Ungariei. Istoricul de artă făcea parte, împreună cu 

reprezentanţii armatei române, din comisia care a negociat cu generalul 

american H. H. Bandholtz, şeful comisiei aliate din Budapesta. 

În virtutea funcţiei sale de inspector al muzeelor 7 , Petranu identifică 

şi inventariază valorile înstrăinate, în vederea repatrierii lor. Din 21 aprilie 

până în 17 mai lucrează, potrivit propriilor mărturisiri (cu o voinţă de fier, 

care se va manifesta de câte ori va fi vorba de românii din Transilvania şi 

Banat), câte 6-7 ore pe zi, în condiţii improprii şi ostile, în magazii prost 

luminate, în pivniţe cu aer închis, pline de praf şi de fumul, produs la 

sigilarea lăzilor, ce urmau să se întoarcă în ţară. Lăzile sigilate, încărcate în 

7 vagoane, au pornit spre ţară în 21 iunie, ajungând la Arad, devenit „centru 

de repartizare”, în 23 seara. Cele 77 de lăzi (25 ale Muzeului din Alba Iulia, 

36 ale Muzeului din Sf. Gheorghe 36, 2 ale Muzeului de arme din Sibiu, 2 

ale Consistorului evanghelic din Sibiu, 1 a Muzeului din Sighişoara, 3 ale 

Presbiteriului din Bistriţa, 3 ale Palatului Cultural din Târgu Mureş,1 a 

Muzeului Brukenthal din Sibiu, 1 a Colegiului Reformat din Târgu-Mureş, 1 

a Judeţului Sălaj, o lădiţă a Parohiei din Neudorf şi un pachet al Liceului 

catolic din Odorhei) 8 , conţinând obiecte evaluate la 20 miliarde lei, au fost 

depuse, până la repartizare, la Palatul Cultural din Arad. 

7 În paralel cu activitatea sa universitară, Coriolan Petranu a fost, vreme de doi ani (1920- 

1922), şi Inspector general al muzeelor din Transilvania. 

8 Coriolan Petranu, Muzeele din Transilvania,Banat, Crişana şi Maramureş, Editura Cartea 

Românească, Bucureşti, 1922, p. 227. 

172

La 9 martie 1923, pentru serviciile aduse în recuperarea tezaurului 

ardelean, statul român i-a acordat titulul de Cavaler al Ordinului „Coroana 

României” iar în 20 noiembrie 1923 l-a numit consilier tehnic în chestiile 

de artă ale Transilvaniei, pe lângă conferinţa româno-maghiară de la 

Bucureşti. 

Cum însă piesele pretinse prin art.177 din Tratatul de la Trianon nu 

au fost predate şi numeroase valori se găseau încă în muzeele din Viena şi 

Budapesta sau din Jugoslavia, Petranu şi-a făcut o datorie de conştiinţă din a 

tipări, în 1925, la Arad, cartea Revendicările artistice ale Transilvaniei. 

Volumul cuprindea următoarele capitole: 

1. Contribuţiuni privitoare la înstrăinarea şi distrugerea obiectelor de artă 

transilvană; 

2. Revendicările Transilvaniei în lumina tratatelor de pace; 

3. Ce am câştigat până acum de la Ungaria; 

4. Ce am mai putea revendica de la Ungaria, Austria, Jugoslavia; 

5. Concluzii şi propuneri. 

La sfârşit era anexată o listă, însoţită de 90 de ilustraţii, a lucrărilor, 

pe care, considera Coriolan Petranu, România era îndreptăţită să le 

revendice. 

Cartea, azi rară, este la fel de valoroasă şi numai pentru că ne oferă 

o imagine a ceea ce însemnată de fapt întregul patrimoniu de artă 

transilvan. 

Activitatea de inspector al muzeelor din Transilvania şi Banat 

O misiune la fel de importantă i-a fost încredinţată lui Coriolan 

Petranu în 22 ianuarie 1920, când a fost numit Inspector general al muzeelor 

din Transilvania. Preluarea muzeelor de la administraţia maghiară, s-a făcut 

fără arhiva Administraţiei muzeelor, care se găsea la Budapesta. În acestă 

situaţie, după o documentare prealabilă, Petranu a efectuat, în perioada 

aprilie-septembrie 1920, un control al celor 18 muzee din Transilvania, 

Banat, Crişana şi Maramureş, finanţate de stat. În bună parte, situaţia 

descoperită era dezastroasă. O parte din valori fuseseră înstrăinate, altele 

erau neinventariate. De asemenea, Petranu a constatat şi o serie de nereguli 

în sistemul de funcţionare: condiţii improprii de expunere, existenţa unui 

personal necalificat, a unor registre de inventar, ghiduri şi etichete 

explicative la obiectele expuse, scrise în limba maghiară. 

Rezultatul controlului a fost elaborarea unui plan de reglementare a 

activităţii muzeelor. În stabilirea măsurilor, a apelat la cunoştiinţele sale de 

muzeologie, dobândite în scurta perioadă, în care a lucrat la Muzeul de Arte 

173

Frumoase din Budapeste şi în timpul vizitelor făcute la marile muzee din 

Europa. 

Un punct important în acest plan a fost românizarea muzeelor din 

Ardeal, prin achiziţia de material românesc. 

Dintre muzeele, la care a susţinut personal cumpărarea de piese 

etnografice româneşti, s-a numărat şi muzeul din Arad, care funcţiona în 

Palatul Cultural al oraşului. 

În acest scop a purtat o corespondenţă strânsă cu Nichi Lazăr, 

directorul de atunci al Palatului Cultural, care, impresionat de proaspăt 

înfiinţatul muzeu etnografic de Cluj, dorea să amenajeze şi el un asemenea 

muzeu la Arad. 

În vederea strângerii de piese, Coriolan Petranu a trimis la Arad un 

învăţător din Turda, el însuşi colecţionar, care, în 1922, a făcut primele 

achiziţii de obiecte etnografice de la Cladova şi Miniş, punând astfel 

bazele secţiei de etnografie românească de azi 9 . 

De asemenea el le-a solicitat directorilor de muzee traducerea şi 

transcrierea inventarelor în limba română, redactarea de ghiduri 10 şi pliante 

de popularizare în limba română, schimbarea etichetelor maghiare, de la 

obiectele expuse, cu altele noi, scrise în limba română, maghiară şi engleză. 

Prin aceste măsuri, Petranu dorea „democratizarea” muzeelor, adică 

accesul la cultură a populaţiei româneşti, majoritare. 

Un alt punct, la fel de important, prevedea înfiinţarea de muzee în 

judeţele în care acestea lipseau. 

În sfârşit, programul cuprindea şi stabilirea de contacte cu muzeele 

din Vechiul Regat şi cu cele din Europa. 

Rezultatul activităţii sale ca ispector al muzeelor se oglindeşte în 

cartea, Muzeele din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, pe care a 

tipărit-o în 1922, la desfiinţarea Inspectoratului 11 . 

Primul capitol, introductiv, cuprinde un istoric al instituţiei muzeale 

şi o scurtă prezentare a celor mai importante muzee din Europa, după care, 

în continuare, Petranu pune în discuţie normele şi modalităţile de depozitare 

şi expunere ale pieselor într-un muzeu. Concepţia sa, modernă pentru acea 

perioadă, reprezintă o valoroasă contribuţie la muzeologia românescă, aflată 

în faza de pionerat. În mare parte normele de conservare stabilite de Petranu 

9 Muzeul deţinea până în 1918 doar colecţia de etnografie maghiară, achiziţionată de 

Somogyi Gyula în 1910, tot în vederea realizării unui muzeu etnografic. 

10 Dintre primele ghiduri de muzee, în limba română, apărute, după 1920, la îndemnul lui 

Coriolan Petranu, a fost şi cel al muzeului din Timişoara. 

11 Desfiinţarea a fost justificată de Ministerul Culturii prin lipsa de fonduri. 

174

pentru muzeele, ce se cereau reorganizate şi pentru cele ce urmau să fie 

înfiinţate, sunt valabile şi azi. 

În capitolul II, constatând cât de puţin erau cunoscute în ţară şi în 

străinătate muzeele din această provincie, el face o prezentare a celor 27 

muzee şi a colecţiilor şcolare care funcţionau în anul 1922 în acest teritoriu. 

În sfârşit, în ultimul capitol, acordat prezentării Inspectoratului 

general al muzeelor, Petranu face un raport amănunţit asupra activităţii 

desfăşurate, în cei doi ani de funcţionare a acestuia. 

Înfiinţarea şi organizarea Catedrei şi Seminarului de Istoria artei 

Iniţiativa înfiinţării unei Catedre de Istoria artei la Universitatea din 

Cluj i s-a datorat lui Sextil Puşcariu, membru în Comisia universitară 

română de reogranizare a învăţământului şi ea datează încă din 1919. 

Angajat ca şi conferenţiar, pe 2 septembrie 1919, Petranu începe săşi 

ţină efectiv cursurile de istoria artelor din semestrul II (ianuarie 1920). 

Potrivit mărturiilor vremii, încă de la înfiinţare, Catedra şi Seminarul 

de Istoria Artei nu au dus lipsă de studenţi şi de auditor. Pe lângă studenţii 

universităţii, participau la cursurile ţinute de Petranu şi cei de la arte, de la 

teologie şi chiar persoane private din oraş. 

Una dintre preocupările constante ale istoricului de artă, în cei 25 de 

ani, în care a activat la catedra de istoria generală a artelor 12 , a fost aceea 

de a asigura materialele didactice necesare pentru o predare europeană. 

Încă de la început, când Seminarul de istoria artei era lipsit de 

minimum de instrumente de lucru, ca să poată funcţiona, istoricul de artă şia 

donat propria bibliotecă, însumând 1000 de cărţi. La acestea s-au mai 

adăugat cărţile primite de la Institutul de filologie clasică şi de arheologienumismatică, 

care, depozitate toate împreună în sala de seminar, vor 

constitui nucleul viitoarei biblioteci de specialitate. 

În continuare, pentru a mări inventarul instrumentelor de lucru, 

Petranu a intervenit pe lângă legaţiile unor state (Germania, Spania, Olanda, 

Polonia, Anglia,etc.), în vederea obţinerii gratuite de cărţi şi de fotografii de 

artă din ţările respective. În felul acesta în 20 ani, Seminarul din Cluj a ajuns 

să rivalizeze cu cele din marile universităţi de provincie din Apus 13 . 

Al doilea aspect, pe care istoricul de artă a trebuit să-l rezolve la 

înfiinţarea catedrei şi a seminarului, a fost acela de a alcătui o programă de 

învăţământ, eşalonată pe ani de studii. 

12 Obţine numirea de profesor titular în anul 1928. 

13 La inventarul din 1941, Seminarul deţinea 11.619 diapozitive, 6094 fotografii şi 2201 

cărţi. 

175

În lipsa unor manuale de istoria artei în limba română şi dorind să 

includă în materia de studiu şi arta românească, Petranu şi-a redactat 

propriile cursuri 14 , pe care le-a predat generaţiilor succesive de studenţi, 

fără însă să reuşească să le publice 15 . 

În aceste cursuri Petranu a selectat şi a sintetizat din ansamblul artei 

universale şi a celei româneşti ceea ce, cu metodologia şcolii vieneze a lui 

Strzygowski, a considerat a fi esenţial de ştiut. 

Redactat sub formă de carte, manualul săi de istoria artei a rămas, 

cum am menţionat deja, din cauza mai multor împrejurări potrivnice, în 

manuscris. 

În ciuda acestui fapt, acest manual reprezintă azi în istoriografia 

învăţământului istoriei artei în România, o etapă, ce nu poate fi ignorată, a 

acelor ani de pionerat. Meritul său incontestabil este acela că a folosit 

metode de analiză construite special pentru acest domeniu, nu împrumutate 

de la alte discipline. Altfel spus a fost un întemeietor de şcoală. 

Lupta pentru recunoaşterea europeană a valorilor de artă 

românească din Transilvania 

Una dintre cele mai amare constatări, pe care le-a făcut Coriolan 

Petranu, ca istoric de artă, în urma numeroaselor sale lecturi, a fost aceea că 

arta românească din Transilvania a fost, până în 1918, aproape necunoscută 

în afara Transilvaniei şi că numai foarte rar s-a bucurat de aprecieri străine. 

Mai dureros însă a fost să constate că mulţi străini considerau arta 

românilor, din ignoranţă sau dintr-o mediatizare viciată, ca fiind ungurească 

sau înfluenţată de arta maghiară. 

Acesta este motivul demersurilor sale neobosite, din 1920, de a o 

face recunoscută şi apreciată în ţară şi în străinătate. 

Activitatea aceasta va implicat inventariere de monumente, expoziţii, 

zeci de conferinţe, redactări de articole şi cărţi. 

În majoritatea scrierilor, el a făcut o analiză a specificului artei vechi 

româneşti din Ardeal, pe care a împărţit-o în artă bisericească şi artă 

populară, şi pe care a încearcat să o explice, prin efectul produs de 

opresiunile îndurate de români asupra creaţiei. În toate situaţiile însă nu a 

omis să-i prezinte calităţile artistice. 

Apoi, pentru a nu se risipi şi, implicit, pentru a nu fi uitate prin 

pagini de reviste (şi odată cu ele şi punctele sale de vedere), a adunat, în 

14 Primele cursuri pe care le-a ţinut au fost Critica artistică şi istoria operelor de artă şi 

Introducere în istoria artelor. 

15 Unele din cursurile semestriale, precum Istoria generală a artelor. Renaşterea, 2 vol., au 

fost litografiate. 

176

1944, după refugierea Universităţii la Sibiu, articolele importante în 

volumul Ars Transilvaniae 16 . 

Un subiect constant în studiile sale de artă l-a constituit bisericile de 

lemn. Ambiţia sa a fost să publice toate bisericile de lemn din judeţele 

Transilvaniei. Reuşeşte însă să tipărească doar Bisericile de lemn din judeţul 

Arad (Sibiu, 1927) şi Monumentele istorice ale judeţului Bihor, vol. I 

Bisericile de lemn (Sibiu, 1933). 

La aceste scrieri se va adăuga în 1938 cartea L Àrt Roumain de 

Transylvanie 17 , o sinteză a subiectelor sale, care se va bucura de 

numeroase aprecieri străine. 

În sfârşit, trebuie să mai spunem că, încă de la începutul activităţii 

sale de istoric de artă, Petranu a fost extrem de atent şi la ceea ce se scriau 

alţii despre valorile de artă româneşti, sancţionând orice afirmaţie falsă. 

Aşa se face că, dacă la început discursul a fost neutru, canalizat pe 

punerea în valoare a artei româneşti 18 , odată cu apariţia revizionismului 

maghiar şi cu încercările unor istorici de artă din Ungaria de a argumenta 

dreptului Ungariei asupra Ardealului prin arta produsă aici, tonul s-a 

schimbat devenind polemic, iar în acest război de presă au fost atraşi şi 

istoricii de artă străini, înclinaţi să îi ţină partea specialistului român. 

Participarea la Congrese, legături europene, recunoaşterea 

internaţională 

De-a lungul vieţii, Petranu a participat la o seamă de congrese 

internaţionale. Astfel, în 1933 a fost prezent la al XIII–lea Congres 

internaţional de istoria artei din Stockholm, unde a prezentat o prelegere 

despre bisericile de lemn din Transilvania, şi la al VII-lea Congres al 

Ştiinţelor istorice din Varşovia, unde a conferenţiat despre caracterul 

naţional al artei din Transilvania. În 1934 a participat la al XVI–lea Congres 

de Studii Bizantine din Sofia, cu tema „Locul Transilvaniei în arta 

bizantină,” în 1936 la al XIV-lea Congres internaţional de istoria artei de la 

Berna, iar în 1937 la al II-lea Congres internaţional de ştiinţa artei şi estetică 

de la Paris. 

16 Coriolan Petranu, Ars Transilvaniae, Sibiu, 1944. 

17 L Àrt Roumain de Transylvanie (Buc.1938) 

18 Interesul său a fost centrat în această perioadă pe ecoul pe care le-au avut scrierile sale în 

străinătate, pe receptarea informaţiei. Din corespondenţa rămasă ştim că a fost foarte 

meticulos în difuzarea lucrarilor sale la Institutele de artă şi la marile universităţi europene 

şi că a cerut în permanenţă părerea celor mai renumiţi istorici de artă ai vremii referitor la 

punctele lui de vedere privind arta din Transilvania. 

177

La două din aceste congrese, a condus lucrările pe secţiuni. 

Prestigiul de care s-a bucurat a făcut să fie numit membru în Comitetul 

permanent al Congreselor de ştiinţa artei şi estetică iar în 1940 membru 

corespondent al Academiei germane din München. 

De-a lungul vieţii a stabilit legături profesionale şi prietenii cu 

importanţi istorici de artă din lume, din care îi menţionăm doar pe 

Strzygowski, Ernest Dietz, Henri Focillon, Ch. Diehel, Fr. Benoit, J. 

Shapley, L. Reau, E. Panofsky, J. Alazrd etc. 

S-a bucurat de aprecierea şi de respectul tuturor. 

Moştenirea lăsată de Petranu urmaşilor săi 

Din această succintă prezentare a activităţii sale, constatăm că 

Petranu a fost, în toate domeniile, în care s-a manifestat, un deschizător de 

drum şi în acelaşi timp un ambasador al artei româneşti din Transilvania în 

Europa. 

Chiar dacă moartea prematură şi apariţia noilor generaţii de istorici 

de artă l-au pus, cu vremea, într-un con de umbră, prestaţia sa ştiinţifică îşi 

păstreză importanţa până azi. 

Petranu rămâne specialistul de mare valoare pus în slujba neamului, 

în primii ani de administraţie românească, când viaţa culturală se cerea 

instituţionalizată şi organizată în forme noi, moderne. 

Românismul său, ce poate să pară azi exagerat, trebuie înţeles în 

contextul istoric dat. Să nu uităm că ultimii ani de viaţă, Coriolan Petranu i- 

a petrecut cu Universitatea din Cluj în refugiu la Sibiu, în vreme ce în 

capitala Transilvaniei funcţiona reînfiinţata Universitate maghiară. Or, din 

această perspectivă, permanenta lui nevoie de a repara nedreptăţile artistice 

făcute românilor ardeleni de-a lungul istoriei, devine justificată. 

Moştenirea lăsată de Coriolan Petranu este tocmai această lecţie de 

implicare a intelectualului român în problemele care privesc destinul 

neamului său. 

178

Rolul constructiv al învăţătorilor arădeni în consolidarea 

vieţii economice a asociaţiei acestora 

Teodor Pătrăuţă 

După înfăptuirea Marii Unirii în viaţa învăţătorilor arădeni au avut 

loc mari transformări de statut şi de rol. În 1919 a avut loc înfiinţarea 

Asociaţiei învăţătorilor arădeni care încă de la manifestarea ei în viaţa 

şcolară, a anunţat elaborarea unei decizii majore: etatizarea integrală a 

instituţiilor şcolare. Era un act ce uşura integrarea şcolii arădene în 

complexitatea vieţii şcolare româneşti. În viaţa şcolară a Aradului a rămas o 

singură şcoală confesională care a funcţionat în Nădlac timp de încă un 

deceniu. Etatizarea în integralitate a vieţii şcolare a lărgit considerabil aria 

activităţii învăţătorilor în sectoare, în care, se resimţea nevoia unei activităţi 

înnoitoare care să facă activitatea „Asociaţiei“ mult mai eficientă pentru 

întregul corp pedagogic arădean. 

Un asemenea sector plin de posibilităţi creatoare şi constructive era 

cel economic. Până la Unire, activităţile economice ale „Reuniunii 

învăţătorilor arădeni“ se desfăşura sub conducerea şi controlul sectoarelor 

specifice consistorial–şcolar, economic, comercial. 

După Unire libertatea de mişcare, asociere şi activitate grupală a 

învăţătorilor nu mai e supusă nici unui control exterior propriei lor 

organizaţii. Să ne referim la un exemplu. Un învăţător îşi cumpără o carte, o 

revistă, pe când biblioteca şcolii procură cărţi, iar elevii constituie o masă 

enormă de virtuali cumpărători de cărţi, publicaţii şi rechizite. Să le cumpere 

de la o librărie a învăţătorilor nu e posibil, fiindcă o librărie a lor nu există 

aşa că, vrând nevrând, un şcolar e obligat să cumpere de la o librărie aleasă 

după propriul său interes şi gust. Administraţia şcolară judeţeană a Aradului 

a fost definitivată în 19 mai 1919, când Iosif Moldovan a fost numit revizor 

şcolar al judeţului Arad 1 . În scurt timp, în 6 iulie 1919, a fost înfiinţată 

Asociaţia învăţătorilor din judeţul Arad, al cărei preşedinte ales a fost 

învăţătorul din Galşa, Iuliu Grofsoreanu. Suntem la început de organizare 

nouă pe linia activităţii învăţătoreşti, al cărei drum de dezvoltare a fost 

aprobat de cei 388 de învăţători arădeni participanţi la şedinţa inaugurală de 

înfiinţare 2 . Numărul învăţătorilor care au devenit membrii ai Asociaţiei s-a 

1 Vasile Popeangă, Constructivismul pedagogic promovat de Inspectoratul Şcolar Arad 

între 1919-1924, în: „Pe drumul Marii Uniri“, coord. Vasile Popeangă, Emil Arbonie, 

Vasile Goldiş, University Press, Arad, 2008, p. 316. 

2 Ibidem, p. 320. 

179

mărit, an de an, pornind de la 347 în anul 1919 şi ajungând la 786 în 1939 

când învăţâătorul Constantin Stamatoiu, preşedintele comisiei interioare a 

„Asociaţiei” Arad a publicat o scurtă notă informativă despre activitatea ei 

în publicaţia centrală a Asociaţiei generale a învăţătorilor din România. 

Titlul revistei era Şcoala şi Viaţa şi dispunea de o mare deschidere faţă de 

activitatea învăţătorilor din toate judeţele ţării 3 . În aceea revistă citim azi cu 

respect şi deosebită bucurie lista de învăţători arădeni, numele unor asociaţii 

învăţătoreşti existente în învăţământul românesc: Cetatea Albă avea 

organizaţie din 1920, preşedinte în 1939 era Al. Vasilescu. Aici, „Asociaţia” 

dispunea de propria sa revistă: Cultura Poporului, difuzată în toate judeţele 

ţării. 

„Asociaţia învăţătorilor din Arad” a început o activitate susţinută de 

o organizare a propriei sale activităţi pedagogice. Era prima cerinţă 

formulată de învăţători. Se impunea procurarea de manuale şcolare şi de 

cărţi pedagogice care să ajute pe învăţătorii arădeni să se integreze în 

specificul şcolii româneşti interbelice. Au urmat la conducerea „Asociaţiei” 

învăţătorii Nicolae Cristea (1922-1932); Dimitrie Boariu (1932-1935); 

Nicolae Cristea (1935-1938); Eugen Spinanţiu (1938-1939); Lazăr Igrişan 

(1939-1942), Nicolae Cârstea (1942-1948). 

Primii conducători ai „Asociaţia învăţătorilor din Arad” au fost 

confruntaţi cu o problemă grea de natură administrativă: stabilirea retelei 

şcolare judeţene pentru şcolile primare. Era o problemă dificilă pentru faptul 

că numărul copiilor înscrişi în clasele I-IV crescuse considerabil: de 8-9 ori. 

Erau şcoli în care numărul posturilor libere de învăţători crescuse, şi el, de 

8-9 ori, fapt ce determinase pe directorul general şcolar P. Roşca să 

vorbească de „năvala spre şcoală”. Numărul considerabil de înscrieri în 

clasele mici a determinat apariţia multor posturi libere şi căutarea 

modalităţilor de sporire a numărului elevilor din anul I al şcolilor normale. 

Autorităţile guvernamentale din Capitala Ţării au aprobat propunerea celor 

locale, de înfiinţare la Arad, a încă unei de Preparandii de băeţi aşa că, din 

1923, în oraşul nostru funcţionează trei şcoli normale: una de fete, în localul 

bine situat langa Mureş de pe Dragalina 7, una de băieţi, urmaşi a vechii 

Preparandii din 1812, care îşi ţinea cursurile în localul Institutului Teologic, 

de langă biserica centrală şi a treia, tot de băieţi, îşi deschide cursurile în 

situaţii deosebit de grele, în localul din Gai al aviatorilor. A fost un efort 

mare care s-a soldat în câţiva ani cu mărirea numărului tinerilor învăţători. 

Revizoratul şcolar judeţean şi „Asociaţia învăţătorilor din Arad” au 

depus multe eforturi pentru a recruta de la scolile normale de peste Carpaţi 

3 Vezi Şcoala şi Viaţa, anul X, nr. 1/1939, p. 158. 

180

tineri învăţători care să accepte ofertele arădene de numire ca titulari în 

posturi de învăţător la o şcoală arădeană. Cine are răbdarea de a număra 

titularii proveniţi de la şcolile normale de peste Carpaţi, pe care i-au 

înregistrat revizoratele şcolare din Caraş, Severin ,Timiş, Bihor în Anuarul 

publicat în 1934, v-a găsi multe nume de absolvenţi ai şcolilor normale din 

T. Severin ,Târgu Jiu, R. Vâlcea Craiova, Piteşti fete şi, chiar mai departe, 

spre Buzău, care s-au stabilit în sate românesti din această parte a ţării. 

Organizaţiile şcolare arădene au dispus încă din primii ani de 

înfiinţare de organe de presă capabile să susţină o comunicare activă, 

accesibilă, pregătită pentru dialog cu publicul arădean. Amintim 

următoarele: Şcoala Primară; Şcoala Vremii, şi o apariţie atrăgatoare prin 

formă şi problematica ei: Gazeta învăţătorilor, editată de învăţătorul 

publicist Ion Jelecuteanu şi apărută în Covăsânţ. Vom contura mai clar 

politica şcolară constructivă promovată de fiecare publicaţie arădeană, dacă 

vom stabili problematica pedagogică şi culturală a ei şi modul de abordare a 

marilor probleme ale administraţiei şcolare. Primul organ de presă care va 

reţine atenţia poate fi Şcoala Primară. Sursele ei informative au fost 

constituite de birourile revizoratului şcolar. Ea a apărut pe data de 1 ianuarie 

192X. Revizorul şcolar al timpului, Eugen Spinanţiu a supravegheat cu 

atenţie obiectivitatea informaţiilor oferite de Inspectorat, iar ca obiectiv 

formator pentru cultura pedagogică a învăţătorilor, a considerat că scopul 

acestui organ de presă este acela de a consolida spiritul la cooperare 

învăţătorească în instituţiile şcolare judeţene. Într-un asemenea spirit de 

solidaritate pedagogică şi dragoste colegială poate fi consolidată politica de 

integrare a şcolii în lumea satului românesc zbuciumat de încercările 

primului conflict mondial. 

Această politică de luminare naţională însemna micşorarea 

numărului neştiutorilor de carte, reducerea la cote minime a copiilor de 

vârstă scolară care părăseau unităţile de învăţământ şi măreau numărul 

vagabonzilor de vârstă şcolară şi a răufăcătorilor din marile periferii urbane. 

Atmosfera de entuziasm faţă de ideea frecventării şcolii trebuia menţinută, 

ajutând sărăcimea satelor şi a oraşelor să beneficieze de lumina transmisă de 

şcoală. În acest scop, se preconiza consolidarea unei politici de sprijin 

social, acordat elevilor proveniti din ungherele citadine. Scoala Primară a 

acordat sprijin material elevilor nevoiaşi, acţiuni promovate de organizaţiile 

săteşti ale „Crucii Rosii”, de fundaţiile şcolare comunale şi judeţene. 

Revista Şcoala Vremii a apărut în octombrie 1930, ca organ de presă 

al unui patron puternic şi bine organizat: „Asociaţia învăţătorilor din Arad”, 

frontul ei de militantism publicistic este, după cum se precizează în primul 

număr al celui de-al saptelea an de aparitie –anul 1936 –, fiind „constituit 

181

din cerinţele vremii privitoare la şcoală, psihologia ştiinţifică educaţia 

pedagogică şi cultura românească”. E o arie extinsă de acţiune publicistică 

şi de înfăptuire cultural-pedagogică. Redacţia revistei care poartă girul 

ştiinţific al articolului redacţional cu care se deschide cel de-al saptelea an 

de acţiune cultural-pedagogică nu uita să precizeze pentru cititorii ei ca 

revista „va lupta din răsputeri să aducă la îndeplinire dezideratul zilei 

noastre de azi, înfăptuirea unei pedagogii româneşti pe baza studiului 

copilului român şi prin aplicarea unei psihologii ştiinţifice în cercetarea ce o 

va cuprinde”. Redacţia revistei fixa şi câteva norme deontologice 

diriguitoare ale discuţiiilor şi dezbaterilor pe care le vor purta: „discutiile şi 

dezbaterile însă vor trebui sa fie redactate în mod obiectiv după cel mai 

indicat criteriu critic şi absolut fără atacuri personale, deoarece, o discuţie în 

jurul unui principiu sau probleme se fundamentează numai pe puterea 

argumentelor ştiinţifice aduse în susţinerea ei. O discuţie care nu se poate 

ridica deasupra atacurilor personale denotă inferioritate şi slabiciune în 

susţinerea tezei respective. De aceea nu putem admite că revista noastră să 

degenereze în discuţii inutile şi să scadă de la dreapta ei valoare şi nici să îşi 

înjumătăţească rolul ei”. Sunt reguli deontologice, cu forţă moralizatoare a 

discuţiilor şi dezbaterilor din şcolile noastre. 

Prin valoarea discuţiilor şi dezbaterilor purtate, redacţia revistei 

contribuia la cultivarea spiritului cultural al susţinătorilor şi cititorilor ei. Ea 

a rămas fidelă ideii perfecţionării profesionale a educatorilor români. Aşa se 

şi explică. şi înţelege, atragerea unor colaboratori de înaltă valoare morală şi 

ştiinţifică din România: C Rădulescu -Motru, C Georgiade, G. Tulbure, 

Nichifor Crainic, Ion Simionescu. Redacţia revistei a rămas fidelă 

obiectivului formativ iniţial: perfecţionarea pedagogică şi culturală a 

învăţătorilor arădeni. Dar redacţia nu a uitat nici de obligaţiile 

administrative ale „Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Arad”. În paginile 

revistei au apărut numeroase informaţii privind instituţiile fundamentale ale 

activităţii economice a învăţătorilor arădeni. Aceste instituţii au fost 

prezentate de I. C. Lascu într-o documentată lucrare a sa, referitoare la 

Banca învăţătorilor, Librăria învăţătorilor şi Cooperaţia şcolară 4 . 

Şcoala Vremii a fost o revistă condusă de învăţători renumiţi, din 

judeţ şi din ţară, prin eleganţa şi moralitatea lor colegială. Cu toată 

aprecierea frumoasă de care s-a bucurat printre cititori ei, a avut un final 

deplorabil ce a prefaţat pârjolirea provocată de tragicele timpuri de care 

vorbea Episcopul Andrei Mogieru în predicile sale. Prefacerile pedagogice 

4 I. C. Lascu, Contribuţia învăţătorilor cooperaţia arădeană, Tipografia Ienciu, Arad, 

1941. pp. 13-78. 

182

au urmat cutremurului cultural de după 1948, provat de noua lege a 

învăţământului. 

În diferite perioade Şcoala Vremii a fost condusă de un comitet de 

redacţie ales din învăţătorii care s-au afirmat în publicistică şi în viaţa 

administrativă a „Asociaţiei”. Luăm un exemplu: ianuarie 1939. E prima 

lună a unui an ce se anunţă agitat. Comitetul de conducere al revistei este 

următorul: Eugen Spinanţiu, Constantin Dogaru, Ion Gîdea Ion Vîrtaciu, Ion 

Lascu, Romul Ponta, Nicolae Cîrstea, Vasile Lădariu, Gh. Moţiu, Ion 

Ungureanu. Au urmat vremuri tulburi. La 1 septembrie 1939, tunurile 

bubuie în Europa. Cunoaştem zbuciumul învăţătorilor pentru refacerea vieţii 

şcolare. În august 1948, sunt chemaţi la posturi, căci vacanţa nu se 

încheiase. În 3 august 1948, a fost programată noua lege a învăţământului. 

În câmpul şcolii apar transformări majore. Alături de acţiunile constructive 

sunt accentuate cele distructive. Revista Şcoala Vremii le va cunoaşte, din 

plin, pe cele din urmă. Să le reamintim: în numărul 9 din noiembrie 1947, 

conducerea revistei îşi anunţă noul ei drum. Preşedintele Comitetului de 

redacţie învăţătorul Gh. Nini publică articolul Spre noi orizonturi în care 

fixează politica publicistică a revistei. Şcoala Vremii e revistă a Sindicatului 

învăţătorilor din Arad; „Asociaţia învăţătorilor din judeţul Arad” a dispărut 

ca organizaţie patronatoare a publicaţiei. Statutul de organizaţie aparţine 

Sindicatului învăţătorilor şi, din noiembrie 1947, revista îşi va schimba 

conţinutul. Acesta trebuie să se bazeze pe învăţătura marxistă care devine 

baza ideologică a publicaţiei. În articolul Spre noi orizonturi, noul 

conducător al echipei redacţionale îi anunţă fără echivoc pe cititorii săi că, 

„începând cu numărul acestei reviste Şcoala Vremii va aparea transformată 

atât în formă dar mai ales în conţinut”. Redacţia îşi propune ca învăţământul 

zilelor ce vor urma să fie „făclier al orizonturilor de mai bună aşezare 

socială, promotor al culturii şi civilizaţiei maselor largi muncitoare”. Nu 

vom putea rămâne ca învăţători ai poporului într-o primejdioasă izolare „în 

turnul de fildeş al pedantarismului pedagogic”, ci să fim activişti în cadrul 

„procesului natural de extirpare cu tot ce e vătămător din corpul viu şi 

robust al organismului social“. Pentru ca învăţătorii ce funcţionează în 

cadrul diferitelor şcolii judeţene să se îndepărteze şi să acţioneze pentru a 

elimina din activitatea şcolară „idealul pedagogic al claselor exploatatoare”. 

Sub aspectul formei, articolul ne dă şi câteva exemple de limbaj ce se 

recomandă pentru a elimina din activitatea educativă următoarele 

calificative de valori şi modele: „putregaiul culturii obscurantiste”, 

„exploatarea omului”, „imperialism asupritor”, şi altele asemănătoare. 

Preşedintele comitetului redacţional îndeplinea în acelaşi timp şi atribuţiile 

de preşedinte al Sindicatului învăţătorilor din Arad. 

183

Transformarea conţinutului revistei se observă în mod clar în 

noiembrie 1-3 din anul 1948, în care se întâlnesc articole în care se vorbeste 

despre politica marxistă a lui Lenin şi Stalin, ideeile de bază ale 

materialismului dialectic şi despre aniversarea unui secol de la apariţia 

Manifestului Comunist. Conţinutul politic marxist devine evident. În lumea 

dăscălească sunt numeroase şi puternice voci care solicită menţinerea de 

către Scola Vremii a autonomiei publicistice. Alte voci, mai puţine şi mai 

împrăştiate, susţin ideea muncii colective şi condamnă „etica burgheză” şi 

ne oferă ca model de şcoală nouă pe cea sovietică 5 . Divizarea forţelor 

politice ale dăscălimii micşorează puterea susţinătorilor ei. Pentru a nu 

renunţa la aplicarea principiului libertăţii presei, partizanii ideii susţin 

încetarea apariţiei revistei Şcoala Vremii. Şi astfel, în vara lui 1948 ea îşi 

încetaeză apariţia. Era în cel de-al XIX-lea an de la apariţia primului număr. 

În viaţa publicistică a Aradului se întâlneşte un caz de publicaţie 

independentă, pregătită şi tipărită de doi tineri învăţători: unul, Ion 

Jelecuteanu, absolvent de şcoală normală şi publicist, era redactorul revistei, 

celălalt, tot învăţător, Ion Drecin, era administrator. Încă de la apariţiea 

primul număr, în ziua de 1 iunie 1929, titlul revistei a fost Gazeta 

Învăţătorilor. Cei doi conducători ai publicaţiei au fost confruntaţi cu mari 

dificultăţi materiale din pricina cărora tânăra şi originala publicaţie şi-a 

încheiat apariţia la sfârşitul lui aprilie 1930. În scurta ei apariţie, Gazeta 

Învăţătorilor s-a bucurat de colaborarea judicioasă a lui Vasile Goldiş, care 

a abordat în câteva articole probleme de educaţie a plugarilor. Alţi 

colaboratori, care au ridicat autoritatea publicaţiei, au dezbătut probleme de 

formare profesională, profesorii universitari: Gh. Dima şi Ion Simionescu. 

Toţi au accentuat necesitatea formării competenţei profesionale a viitorului 

institutor. Câteva date bibliografice despre Ion Jelecuteanu: era fiul Mariei 

şi a lui Ion Jelecuteanu din Măderat. S-a născut în 1908. A absolvit cursurile 

Scoli Normale din Arad în 1927 şi a decedat la 9 mai 1989. S-a remarcat 

printr-o bogată activitate publicistică în gazetele Graniţa, Înainte, Românul, 

Tribuna, Glasul Nostru, Ardealul. A fost un colaborator apropiat a lui 

Vasile Goldiş. 

„Banca învăţătorilor” era o instituţie absentă din spaţiul economic al 

educatorilor arădeni. Înfiinţarea ei era un act greoi din cauză că autorităţile 

şcolare ale timpului tergiversează. „Asociaţia învăţătorilor din judeţul Arad” 

şi Revizoratul şcolar nu au fost implicate în problema organizării 

dezbaterilor de înfiinţare. O nouă intervenţie de înfiinţare poartă semnătura 

unui învăţător experimentat în afacerile bancare, şi anume, învăţătorul 

5 I., Vârtocin, Şcoala care ne trebuie, în: „Şcoala Vremii“, nr 1-3/1948, p. 4. 

184

Dimitrie Boariu din Chişineu Criş. Într-un articol publicat în Şcoala Vremii, 

în 5 mai 1932, D. Boariu a explicat modalităţile optime de înfiinţare şi, mai 

ales, avantajul înfiinţării Băncii învăţătorilor. Urmează o serie de acţiuni de 

pregătire a actului înfiinţării băncii. Acest act e hotărât în 6 decembrie 1932, 

când 71 de învăţători au decis să înfiinţeze banca, să facă subscrisurile 

necesare de capital şi să aleagă primul comitet de conducere 6 . Acest 

comitet de conducere era reprezentat de D. Boariu şi avea în componenţa lui 

pe Eugen Spinanţiu, Teodor Mariş, Lazăr Igrişan, Ion Tau, Cornel Vodă, 

Marcea Nonu, Iulian Lucuţa şi Gh. Popa. Toţi membri comitetului sunt 

partizani hotărâţi ai ideii existenţei băncii, al căror număr de membrii a 

crescut an de an, încât revista Şcoala şi Viaţa înregistrează, în numărul 1 

din anul 1939, existenţa unui număr de 447 membri ai Băncii învăţătorilor 

din Arad, care dispunea de un capital social de 900.000 lei şi se afirmase ca 

o puternică instituţie bancară 7 . Conducerea băncii a fost asigurată de 

învăţători cu merite evidente în mişcarea cooperatistă din Arad. D. Boariu a 

fost prezidentul consiliului de administraţie până în 1938. I-au urmat Cristea 

Nicolae, între 1938-1941, iar după el, atribuţiile de preşedinte au revenit lui 

Lazăr Igrişan şi Romul Furdui. Banca a jucat un rol imens în viaţa 

învăţătorilor arădeni: i-a ajutat pe tinerii învăţători şă-şi cumpere case noi; 

să-şi trimită copii pe la facultăţile din ţară şi din străinătate; pe învăţătorii de 

la sate i-a ajutat să îşi cumpere mici loturi agricole pentru nevoile propriilor 

familii. Toate împrumuturile se făceau cu dobânzii şi rate foarte mici. Dar 

rolul productiv al băncii se deduce din faptul că, la aniversarea înfiinţării ei, 

ea înregistra sute de mii de lei depuşi de învăţători pentru fructificarea lor. 

Banca a contribuit şi la progresul celorlalte instituţii sau activităţii 

economice şi administrative ale învăţătorilor şi, în primul rând, înfiinţarea 

librăriei. Iniţiativa înfiinţării Librăriei învăţătorilor a fost luată de către 

renumitul învăţător cooperator al Aradului, I. C. Lascu. El a publicat în 

1936, în Şcoala Vremii articolul „O librărie a învăţătorilor”. Este un articol 

deschizător de drum. În acest articol, autorul aminteşte câteva cerinţe 

permanente ale învăţământului românesc. Să cităm: „Toate gândurile 

frumoase ale tuturor miniştrilor se opresc la noi. Învăţătorul e chemat să 

facă din ele fapte“ 8 . Cauzele economice din ţară i-a îndemnat pe învăţători 

să se organizeze şi să găsească soluţii în surplusul de energie profesională 

pe care îl au. Din acest surplus ei pot aduce ceva pentru înfiinţarea unei 

librării a învăţătorilor. „Articolul prim de consum al profesiei noastre este 

6 I. C. Lascu, op. cit., p. 28. 

7 Scoala şi Viaţa, X, nr 1 din septembrie 1939, p. 292. 

8 I. C. Lascu, O librărie a învăţătorilor, în: „Şcoala Vremii”, nr. 4/1936. 

185

cartea, hârtia, condeiul. Să ni le furnizăm singuri”. Acesta era ţelul librăriei 

la care se gândea I. C. Lascu. Aderenţi la idee au început să apară. La 1 

septembrie 1936 „şi-a început activitatea, modest, cu o singură ladă de 

marfă şi într-o prăvălioară de câţiva metri pătraţi în strada V. Alecsandri” 

scrise I. C. Lascu. De aici a pornit modesta intreprindere economică a 

învăţătorilor care, în câţiva ani s-a dezvoltat văzând cu ochii, ajungând să 

aibă 16 mari intreprinderi afiliate în localităţile de graniţă ale Aradului, unde 

desfăsura o adevărată acţiune de cultură română. Conducerea ei a fost 

asigurată în anii ce au urmat, până la intrarea ţării în război în 1941, de către 

învăţătorii I. C. Lascu, Teodor Ţundre şi Vasile Nicolescu. Librăria a 

devenit în mediul social al Aradului un factor de propagandă cooperatistă. O 

formă de realizare a acestei propagande este cooperaţia şcolară, adică 

înfiinţarea în cadrul instituţiilor şcolare a unei cooperative a elevilor. Cu 

timpul, cooperaţia s-a dezvoltat, încât a fost nevoie de introducerea în planul 

de învăţământ a unui obiect privind studiul cooperaţiei şi contabilităţii 

bancare. Şcoala arădeană a văzut ridicându-se din rândul profesorilor ei un 

inspector şcolar regional pentru cooperaţie. Acesta a fost Victor Ţîrcovnicu, 

viitorul profesor de pedagogie al Şcolilor Normale din Arad şi Caransebeş. 

Dimensiunile cooperaţiei şcolare arădene au fost redate, în 1939, în 

următoarele date publicate de presa vremii: în şcolile judeţului Arad erau 71 

cooperative şcolare. Ele aveau 3921 de membri, care erau elevi ai şcolilor 

din cele 71 de localităţi judeţene. Bilanţul de la şfârşitul anului 1939-1940 

era echilibrat, iar valoarea activului era egală cu a pasivului: 171 740 lei. 

Numărul şcolilor primare a fost în acest an şcolar de 286 unităţi. Autorii 

raportului recunoşteau că eforturile de dezvoltare a cooperaţiei şcolare 

trebuiau intensificate. Ei atrăgeau atenţia asupra imenselor dificultăţi şcolare 

şi cooperatiste provocate de extinderea războiului. 

În puţinii ani de existenţă din 1932, activitatea cooperatistă, precum 

şi cea economică şi administrativă, au beneficiat de ajutorul unor spirite 

active dintre învăţătorii judeţului Arad. Reamintim câteva figuri de dascăli 

arădeni care au lucrat „cu tragere de inimă” şi dăruire pentru îmbunătăţirea 

stării economice şi administrative a şcolilor primare arădene: Dimitrie 

Boariu învăţător în Nădab şi Chişineu Criş. În cartea sa O viaţă tristă în 

şcoală el aminteşte de străduinţele pe care le-a depus pentru a întări spiritul 

de acţiune al colegilor săi. Amintim şi numele lui Lazăr Igrişan, fiu al 

localităţii Pecica. A cunoscut varietatea vieţii şcolare arădene, întrucât a 

funcţionat ca învăţător în Ghioroc, Iosaş, Gurahonţ, Bonţesti, Sebiş şi Arad. 

A luptat pentru solidaritatea învăţătorilor. Cristea Nicolae e fiul localităţii 

Mândruloc, din apropierea Aradului. A condus cu tact „Asociaţia 

învăţătorilor Arad” şi a sprijinit pe Vasile Goldiş în activitatea sa de ridicare 

186

la Arad a Monumentului Unirii. A fost un om remarcabil, prin 

devotamentul cu care a slujit şcoala. Pentru orice observator al activităţii 

dăscăleşti din perioada interbelică, I. C. Lascu a fost sufletul mişcării 

cooperatiste arădene. Era originar din Brădetu ( Mehedinţi). A fost învăţător 

în judeţul Arad, începând cu anul 1930. A funcţionat la şcolile din Socodor 

şi din Arad. A fost un învăţător foarte informat asupra mişcării cooperatiste 

europene. A acordat Librăriei învăţătorilor funcţii culturale, considerând-o 

ca un factor de difuzare a cărţii şi de iniţiere a bibliotecilor săteşti. Pe 

aceeaşi platformă de competenţă cooperatistă putem situa şi pe învăţătorul 

arădean Teodor Ţundre, învăţător cu o pregătire excelentă în domeniul 

mişcării cooperatiste. Din Săvârşin a fost originar Eugen Spinanţiu, care a 

funcţionat ca şi învăţător în Săvârţin şi Arad. S-a remarcat în activitatea 

publicistică fiind redactor al revistelor pedagogice Şcoala Primară şi Şcoala 

Vremii. A activat pentru a instaura în relaţiile învăţătorilor, ei între ei, 

armonia, pacea, şi dragostea care să le mărească forţa de acţiune în 

instituţiile lor cooperatiste. A fost un învăţător distins prin forţa morală a 

activităţii sale. Tot în zona Săvârşinului şi a Petrişului, remarcăm activitatea 

cooperatistă a lui Ştefan Dumitrescu. În Arad, remarcăm activitatea 

publicistică şi cooperatistă a lui I. D. Ungureanu. Provenea din parţile 

Mehedinţului şi a fost remarcat prin activitatea sa de la Arad, prin iniţiativă 

şi receptivitate la nou. A militat pentru consolidarea conducerii democratice 

a şcolii şi a considerat că şcoala românească este un factor de consolidare 

naţională. Iuliu Vuia, nepot după mama al cărturarului şi profesorului 

preparandial C. Diaconovici-Loga, a lansat încă din 1911 chemarea onestă a 

colegilor săi învăţători de a fi „Prin noi înşine”, chezăşia înaintării culturale 

a românilor. 

Rolul mişcării cooperatiste arădene a fost de-a contribui la întărirea 

solidarităţii profesionale a învăţătorilor şi de a face, din unirea forţelor în 

acţiune, unul din factorii de promovare socială a statului românesc. 

Mişcarea cooperatistă arădeană a fost acţiune de proporţii ample care i-a 

ajutat pe învăţători să învingă greutăţile sociale şi să dea sătenilor un 

exemplu viu al cugetului profund românesc că „unirea face puterea”. 

187

Intabularea dreptului de proprietate cu titlu de drept de 

împroprietărire al unor arădeni în baza Reformei agrare din 

anul 1921 (17 octombrie 1930. Partea I) 

188 

Emil Arbonie 

Aspecte generale privind reforma agrară din anul 1921 

Reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş a 

constituit o necesitate de ordin social-economic, în deplină concordanţă cu 

realităţile existente, atât în aceste provincii istorice, cât şi în Vechiul Regat 

şi celelate ţinuturi alipite în urma actelor succesive de Unire, din anul 1918. 

Nedreapta împărţire a terenurilor agricole nu mai putea continua, în 

condiţiile, în care, în timpul Primului Război Mondial „ţărănimea adusese 

enorme sacrificii” 1 . 

Încă din anul 1917 Parlamentul de la Iaşi înscrisese în Constituţie 

principiul exproprierii „pentru cauză de utilitate naţională” 2 . Acelaşi 

principiu a fost înscris şi în hotărârile Marii Adunări Naţionale de la Alba 

Iulia, de la 1 Decembrie 1918 3 . Preluând documentele Unirii de la delegaţia 

ardeleană, guvernul central din Bucureşti a stabilit, totodată, şi priorităţile 

conducerii serviciilor publice din Transilvania, respectiv ale Consiliului 

Dirigent 4 . Pe lângă asigurarea continuităţii funcţionării serviciilor publice, şi 

ale asigurării ordinei de drept, cele două priorităţi politico-legislative ale 

Consiliului Dirigent au constat în prezentarea, cât mai urgentă, a proiectelor 

de reformă electorală pe baza votului universal şi a celui de reformă 

agrară 5 . 

Proiectul reformei agrare, aprobat de Marele Sfat Naţional din 

Transilvania în vara anului 1919, a fost aprobat şi de către guvernul central 

din Bucureşti, prin Decretul-lege privitor la reforma agrară din Transilvania, 

1 I. Puia, V. Bozga, Refacearea şi dezvoltarea economiei după primul război mondial şi 

până la izbucnirea crizei din 1929-1933”, in: „Istorie economică”, sub redacţia lui N. 

Marcu, Editura Didactică şi Padagogică, Bucureşti, 1979, p. 298. 

2 Ibidem. 

3 Marcel Ştirban, Din activitatea comisiunilor locale şi a comisiunilor judeţene pentru 

reforma agrară în anii 1919-1920 în câteva judeţe din Transilvania, in: „Sargetia. Acta 

Musei Devensis”, X, Deva, 1973, p. 327. 

4 Pentru detalii vezi Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea 

statului naţional unitar român (1918-1920), Cluj-Napoca, 1985, 316. p: Monitorul Oficial, 

partea I, nr. 212 din 13 decembrie 1918 (în continuare: „M. O.”). 

5 Art. V din Decretul-lege nr. 3.632 din 11 decembrie 1918, în: „Monitorul Oficial”, partea 

I, nr. 212 din 13 decembrie 1918 (în continuare: „M. O.”).

Banat şi ţările ungurene 6 , fiind supus, ulterior, modificărilor conforme 

intereselor politico-economice ale acestuia. Într-un final, cadrul legal al 

reformei agrare din Transilvania a fost realizat la 30 iulie 1921, prin Legea 

pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş 7 şi 

regulamentul de aplicare al acesteia 8 . 

În temeiul art. 5 al Decretului-lege nr. 3.632 din 11/24 decembrie 

1918, şi în conformitate cu punctul 5 al art. III din Rezoluţia Adunării 

Naţionale a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi părţile ungurene 

locuite de români, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în 

ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Legea pentru reforma agrară din 

Transilvania a declarat dreptul Statului de expropriere a terenurilor arabile, 

păşunilor fâneţelor şi pădurilor, pentru cauză de utilitate publică. 

Obiectivele urmărite de statul naţional unitar român prin Reforma agrară din 

Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş erau acelea de a spori şi 

complecta proprietăţile rurale ţărăneşti, precum şi izlazurile şi pădurile 

comunale rurale; de a înlesni dezvoltarea industriei naţionale, rezervându-se 

pământul necesar pentru industria în fiinţă sau pentru aceea pe care 

circumstanţele geografice, topografice şi geologice o indica incontestabil ca 

fiind cu putinţă în viitor; de a uşura traiul din oraşe şi centrele miniere, 

industriale şi balneare, oprindu-se terenuri pentru crearea micilor gospodării 

pe seama muncitorilor, funcţionarilor şi altor locuitori cu mijloace modeste 

de trai şi de a satisface trebuinţele de interes general, cultural, economic, 

social şi de educaţie fizică ale locuitorilor din mediul urban şi rural. 

În baza dispoziţiilor legale, au fost supuse exproprierii în întregime 

toate proprietăţile rurale şi extravilanele urbane aparţinând tuturor 

persoanelor juridice, care urmăreau satisfacerea unui interes public: 

corporaţiuni, fundaţii, biserici, mănăstiri, capitaluri, universităţi, şcoli, 

spitale, judeţe, comune, etc. Pe lângă domeniile aparţinând persoanelor 

juridice, au fost supuse exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi 

pământurile cultivabile rurale şi extravilanele urbane, păşunile, fâneţele şi 

pădurile persoanelor particulare, care depăşeau cotele stabilite de lege, 

considerate ca necesare menţinerii şi fructificării dreptului de proprietate, în 

funcţie de zonele geografice, de modul de exploatare al acestor proprietăţi în 

perioada 1913-1918, precum şi de numărul cererilor de împroprietărie. 

6 Ibidem, nr. 117 din 12 septembrie 1919. 

7 Ibidem, nr. 98 din 30 iulie 1921. 

8 Ibidem, nr. 174 din 4 noiembrie 1921. 

189

Cadrul legal a stabit, atât excepţiile de la exproprierea în întregime a acestor 

bunuri, cât şi limitele în care, aceste exproprieri urmau să aibă loc 9 . 

Pământurile expropriate în baza legii de reformă agrară din anul 

1921 au fost defalcate şi parcelate în vederea vânzării lor, în loturi, 

cultivatorilor de pământ. Ordinea împroprietăririi îndreptăţiţilor a fost 

stabilită prin dispoziţii legale, completate ulterior cu norme emise de 

Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, prin Casa Centrală a 

Împroprietăririlor. Aceste norme au stababilit 11 categorii de persoane 

avizate la împroprietărire, ultima fiind aceea a emigranţilor care s-au întors 

în ţară, respectiv familiile acestora, în situaţia în care nu aveau alţi 

susţinători. În caz de paritate între îndreptăţiţii la împroprietărire din aceeaşi 

categorie, precum şi de insuficienţă a numărului de loturi, urma să se 

procedeze prin tragere la sorţi. 

Nu au beneficiat de împroprietărire şi nici de arenzi prealabile, acele 

persoane care au comis acte de trădare împotriva statului român, constatate 

de instanţele judecătoreşti, cei care s-au sustras ordinelor de mobilizare sau 

au dezertat din armata română, alienaţii cu excepţia foştilor mobilizaţi, 

precum şi toate acele persoane care, indiferent de motiv, erau puse sub 

curatelă sau tutelă prelungită. 

În esenţă, Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, 

Crişana şi Maramureş a urmărit satisfacerea nevoilor de terenuri agricole ale 

cultivatorilor de pământ, oameni ai locului, indiferent de rasă, naţionalitate 

sau religie, având prioritate cei care au fost mobilizaţi în timpul primului 

război mondial, capi de familie sau necăsătoriţi, invalizii încă apţi de a 

conduce gospodăriile agricole proprii, văduvele şi orfanii celor decedaţi în 

război. Erau avizaţi la împroprietărire şi mobilizaţii din ordinul Consiliului 

Dirigent, voluntarii din armata română ori dintr-o armată aliată sau care s-au 

format în grupuri independente de voluntari 10 , precum şi capii de familie sau 

bărbaţii necăsătoriţi care nu au luat parte la război. Prin împroprietărire s-a 

urmărit o mai bună cultivare a terenurilor agricole incluse în hotarele 

9 Despre legiferarea reformei agrare, vezi Dumitru Şandru, Reforma agrară din 1921 în 

România, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, pp. 41-80; Marcel Ştirban, Legislaţia 

privind reforma agrară din Transilvania, 1918-1921, in: „Marisia. Studii şi materiale. 

Arheologie. Istorie. Etnografie”, VI, Târgu Mureş, 1976, pp. 387-430; Idem, Legislaţia 

agrară privind arendările forţate din Transilvania în anii 1920-1921, in: „Ibidem”, 

V/1975, pp. 283-312; Idem, Documente privind legislaţia agrară din anii 1919-1920 

referitoare la Transilvania, in „Revista arhivelor”, an LIII, vol. XXXVIII, nr. 1/1976, 

Bucureşti, pp. 29-35. 

10 Cu privire la nemulţumirile acestora, vezi Reforma agrară şi voluntarii români. 

Memoriul Uniunii foştilor Voluntari către Consiliul de Miniştri şi Parlament, Tipografia 

„Carmen”, Cluj, 1925, 16 p. 

190

comunale. Pentru îndestularea tuturor persoanelor îndreptăţite la 

împroprietărire, normele legale au permis efectuarea schimbului de terenuri 

între comune. 

Indiferent de categoria de prioritate din care făceau parte, 

îndreptăţiţii la împroprietărire urmau să fie satisfăcuţi cu terenuri agricole 

avându-se în vedere terenul agricol pe care îl deţineau, precum şi 

persepectivele succesiunilor în linie directă, situaţie în care puteau obţine 

numai loturi în complectare. 

Organele locale stabilite pentru aplicarea reformei agrare au fost 

comitetele locale, comisile de ocol şi comisiile judeţene pentru exproprieri 

şi împroprietăriri 11 . Organele judecătoreşti locale au avut un rol important în 

aplicarea reformei agrare. Curţile de apel organizate la nivel regional, au 

avut competenţă numai în judecarea contestaţiilor (apelurilor) referitoare la 

stabilirea preţului de expropriere al terenurilor. După intrarea în posesia 

loturilor de împroprietărire, urma să se calculeze preţul de vânzare al 

pământului către împroprietăriţii în baza reformei agrare. În cazuri bine 

stabilite de lege, statul a suportat 50% din cotravaloarea pământurilor de 

împroprietărire. În sfârşit, Comitetul Agrar era organul consultativ al 

Ministerului Agriculturii şi Domeniilor în toate chestiunile privind lucrările 

de expropriere şi împroprietărire, având atribuţii bine determinate de lege. 

Exista o secţine la Cluj – transformată ulterior în directorat general, apoi în 

directorat -, având competenţa revizuirii vânzărilor de proprietăţi imobiliare, 

acordării scutirilor de expropriere, autorizarea exproprierii în întregime a 

proprietăţilor agricole rurale schimbate sau înstrăinate sub orice formă, în 

baza ordinelor fostului guvern ungar cu privire la restrângerea circulaţiei 

imobiliare, etc. 

Legile de unificare judecătorească (1924) şi administrativă (1925), 

prin efectele lor secundare, relative la competenţele materiale şi teritoriale 

ale instituţiilor, au contribuit la întârzierea unor lucrări de reformă agrară. 

La fel cum au contribuit şi dispoziţiile referitoare la crearea unor rezerve de 

terenuri pentru viitoarele dezvoltări urbanistice. Pentru aplicarea acestora, 

au trebuit reluate lucrările de defalcare şi parcelare ale domeniilor 

expropriete. Cu ocazia lucrărilor efectuate pe teren de către inginerii 

geodezici, aceştia au constatat neconcordanţe între menţiunile înscrise în 

cărţile funciare şi foile lor cadastrale, cu realităţile faptice. La fel cum 

neconcordante erau şi declaraţiile proprietarilor referitoare la destinaţia unor 

11 Marcel Ştirban, Din activitatea comisiunilor locale şi a comisiunilor judeţene pentru 

reforma agrară în anii 1919-1920 în câteva judeţe transilvănene, in: „Sargetia. Acta Musei 

Devensis”, X, Deva, 1973, pp. 327-336; Dumitru Şandru, op. cit., pp. 81-97. 

191

terenuri (construcţii, parcuri, grădini, vii, livezi, etc.) pe care au încercat să 

le sustragă de la expropriere. Prin urmare, toate schiţele, planurile şi 

registrele cadastrale întocmite pentru lucrările de împroprietărire au fost 

supuse - după întocmirea lor de către inginerii geodezici regionali -, 

verificărilor intreprinse de inginerii topografi ai statului. Fără avizul 

acestora, comisiile de ocol şi judeţene pentru reforma agrară nu puteau 

dispune asupra punerii în posesie şi nici să ceară secţiilor de carte funciară 

ale instanţelor judecătoreşti, intabularea drepturilor de proprietate. Multe 

dintre lucrările efectuate au trebuit refăcute, aspect care a condus la 

creşterea costurilor reformei agrare. Desigur, în aplicarea normelor de 

reformă agrară, au fost constate frecvente cazuri de colaborare deficitară 

între autorităţile statului, rea credinţă, greşita aplicare a normelor legale, etc. 

Finalizarea formalităţilor privind înfăptuirea reformei agrare în 

Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş s-a realizat târziu, în perioada 

anilor 1934-1935, prin intermediul Serviciului Lichidărilor Financiare din 

cadrul Casei Centrale a Cooperaţiei şi Împroprietăririi, din Ministerul 

Agriculturii şi Domeniilor. Criza economică din anii 1929-1933 a surprins 

operaţiunile de reformă agrară în faza hotărârilor privind organizarea 

dispozitivelor de parcelare a terenurilor pentru îndreptăţiţii la 

împroprietărire, atât cu terenuri agricole, cât şi cu locuri de case, urmată 

apoi de formalitatea intabulării noilor drepturi de proprietate. Gravele efecte 

ale crizei finaciare, urmate de prăbuşirea preţului produselor agricole, au 

necesitat lucrări importante de organizare, reorganizare şi sprijinire a 

circulaţiei creditului imobiliar românesc. Legiuitorul s-a văzut pus în 

situaţia reglementării raporturilor dintre debitori şi creditori, prin încercări 

repetate, respectiv Legile Argetoianu (1932) 12 , Mironescu 13 , Vaida 14 , 

precum şi alte numeroase legi şi regulamente pentru aplicarea sau 

interpretrea dispoziţiilor legale 15 , inclusiv prin încheierea unei convenţii cu 

Banca Naţională 16 . 

După înlăturarea efectelor crizei econimice din anii 1929-1933 şi 

revigorarea sistemului creditului românesc, au început plăţile pentru 

12 Legea pentru asanarea datoriilor agricole (M. O. nr. 93 din 19 aprilie 1932.). 

13 Legea pentru modificarea legii asanării datoriilor agricole (Ibidem, nr. 251 din 26 

octombrie 1932.). 

14 Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane (Ibidem, nr. 86 din 14 aprilie 

1933) şi Regulament pentru aplicarea legii reglementării datoriilor agricole şi urbane 

(ibidem, nr. 148 din 1 iulie 1933.). 

15 Ibidem, 83 din 7 aprilie 1934; nr. 133 din 13 iulie 1934; 94 din 20 aprilie 1935; nr. 83 din 

8 aprilie 1936; nr. 134 din 15 iunie 1937. 

16 Vezi Convenţia cu Banca Naţională (Ibidem, nr. 156 din 10 iulie 1934.) şi Legea pentru 

ratificarea convenţiei cu Banca Naţională (Ibidem, nr. 77 din 1 aprilie 1934.). 

192

terenurile expropriate în baza reformei agrare din anul 1921. Emiterea 

titlurilor de rentă perpetuă prin cupoane cu valoare nominală de 5 % s-a 

făcut cu date diverse (1 mai 1923, 1 mai 1926, 1 mai 1930, etc.). Din preţul 

fixat pentru expropriere, statul a reţinut o cotă de 20 %, plătită prin 

lichidităţi, după deducerea datoriilor pe care foştii proprietari le aveau faţă 

de statul român. În mod practic, aceste plăţi s-a făcut prin intermediul 

secţiilor de carte funciară ale judecătoriilor de ocol. La acea dată, erau 

desfiinţate comisiile judeţene şi de ocol pentru exproprieri şi împroprietăriri. 

Aspecte speciale privind reforma agrară din oraşul Arad 

Prin consecinţele sale, reforma agrară din Transilvania, Banat, 

Crişana şi Maramureş a urmărit îmbunătăţirea situaţiei lucrătorilor agricoli 

din mediile rurale şi urbane, precum şi a unora dintre categoriile de 

funcţionari şi muncitori din mediul urban. În mod practic însă, la Arad, nu s- 

au obţinut rezultatele scontate. Nici de către puterile legislative, executive şi 

judecătoreşti (centrale, regionale şi locale) şi nici de către proprietarii supuşi 

procedurilor de expropriere ori îndreptăţiţii la împroprietărire. 

Comisia de ocol pentru expropriere şi împroprietărire Arad a stat, 

după constituire, sub preşedinţia judecătorului dr. Ludovic Széll 17 . Membrii 

au fost Dimitrie Olariu şi Ştefan Calanici, iar secretar Vasile Papp. În anul 

1927, Comisia era formată din judecătorul Romulus Orezeanu, în calitate de 

preşedinte, I. Raicu, delegat al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, şi 

secretarul N. Pozdare. 

17 Judecător la Judecătoria de ocol Arad, a fost unul dintre judecătorii care a depus 

jurământul de fidelitate faţă de statul român, la 8 iulie 1919, în faţa primului preşedinte 

român al Tribunalului Arad, dr. Vasile Avramescu (Gheorghe Iancu, Justiţie românească în 

Transilvania (1919), Editura Ecumenica Press, Cluj-Napoca, 2006, doc. nr. 346, pp. 421- 

424 şi doc. nr. 387, pp. 449-450. În septembrie 1944 era şeful Comunităţii romano catolice 

din Arad, manifestând o atitudine loială faţă de statul român şi populaţia Aradului. La 

rugămintea avocaţilor dr. Vasile Avramescu şi a dr. Cornel Iancu, reprezentanţi ai 

Comunităţii româneşti a Aradului, precum şi a şef-rabinului Schönfeld Nicolae, a intervenit 

la Comandamentul Trupelor Ungare din Arad (generalul Andrassy), pentru a nu pune în 

aplicare măsuri brutale împotriva populaţiei civile a oraşului, precum şi dispoziţiilor 

referitoare la înfiinţarea Ghetoului, sens în care s-a deplasat şi la Budapesta, împreună cu 

soţia, în timpul ocupaţiei germano-ungare a Aradului, în septembrie 1944. La rîndul lor, 

aceştia l-au apărat, prin depunerea unor declaraţii scrise, în procesul de epurare deschis la 

17 februarie 1945 de Comisia Interimară a Baroului Arad împotriva dr. Széll Ludovic, 

învinuit ca „fascist, fugit cu armata maghiară-germană” (Baroul Arad, fondurile Dosare de 

personal, dosar nr. 812, f.n.; Registrul de procese verbale al Comisiei Interimare (1945- 

1953), f. 13, poziţia 20; Vezi şi Lazăr Gruneanţu, Istoria Baroului Timiş, Editura Mirton, 

Timişoara, 2010, p. 278, poziţia nr. 94.). 

193

În judeţul Arad, au fost organizate două Comisii judeţene pentru 

exproprieri şi împroprietăriri. La organizarea acestora s-a avut în vedere, 

atât numărul mare de lucrări ce trebuiau efectuate pentru punerea în aplicare 

a dispoziţiilor din legea şi regulamentul reformei agrare, suprafaţa 

considerabilă de teren agricol, fâneţe, păşuni şi păduri care se încadra în 

normele privind exprierea şi împroprietărirea, numărul mare de cereri venite 

din partea îndreptăţiţilor la împroprietărire, precum şi contestaţiile depuse de 

proprietarii expropriaţi şi unii dintrere îndreptăţiţii la împroprietărire. 

Astfel, pentru lucrările de expropriere şi împroprietărire de pe valea 

râului Mureş, a fost înstituită Comisia judeţeană pentru expropriere şi 

împroprietărire I Arad, primul delegat în funcţia de preşedinte al acesteia 

fiind judecătorul Sever Barbura 18 . Pentru lucrările similare privind 

terenurile din jurul văii râului Crişul Alb, a fost înstituită o a doua comisie, 

al cărui preşedinte a fost judecătorul Gheorghe Hârgot. Ulterior, acesta a 

fost numit preşedintele Comisiei I, fiind înlocuit, pe timpul bolii, de către 

judecătorul Gheorghe Alexianu, numit şi el, la rândul său, preşedinte al 

acestei comisii judeţene 19 . 

Pe valea Mureşului şi a împrejurimilor acesteia au funcţionat comisii 

de ocol pentru expropriere şi împroprietărire, cu sediile în localităţile 

Nădlac 20 , Pecica 21 , Arad, Şiria şi Radna, conduse de judecătorii de ocol. 

Comisiile din Aradul Nou 22 , Vinga şi Lipova au aparţinut judeţului Timiş- 

18 Conform unei adrese a preşedintelui Tribunalului Arad, Silviu Moldovan (fost prefect al 

judeţului Arad în perioada 20 octombrie 1920 - 4 mai 1921), din 29 decembrie 1921, prin 

care făcea cunoscută decizia Ministerului Justiţiei nr. 55273/1921, rezultă că judecătorul 

Sever Barbura fusese delegat în funcţia de preşedinte al Comisiei judeţene Arad pentru 

reforma agrară, iar judecătorul Gheorghe Hârgot, pentru zona Baia de Criş-Brad. În anul 

1923, Comisia I era formată din judecătorul Gheorghe Hârgot, ca preşedinte, Octavian 

Beju, consilier agricol şi V. Puticiu, secretar. 

19 În anul 1927, Comisia I era formată din judecătorul G. Alexianu, în calitate de preşedinte, 

D. G. Stoicescu, consilier agricol şi Virgil Puticiu, secretar, iar în anul 1930, Comisia era 

formată din judecătorul dr. Ioan Costa, în calitate de preşedinte, Lazăr L. Perianu, consilier 

agricol, Ioan Marşieu, delegatul Ministerului Agriculturii şi secretarul Virgil V. Puticiu. 

20 Avea în competenţă numai lucrările pentru localităţile Nădlac şi Şeitin. După câteva luni 

de funcţionare a fost desfiinţată, lucrările acesteia fiind preluate de Comisia de ocol pentru 

exproprieri şi împroprietăriri Pecica. 

21 În anul 1922 Comisia de ocol pentru exproprieri şi împroprietăriri Pecica era formată din 

judecătorul Constantin N. Vasiliu, înlocuit ulterior cu Nicolae. V. Mândru, preşedinte, Ilie 

Mitran, agronom regional al plasei şi Iuliu Muntean, delegat al casei Centrale a 

Împroprietăririi, în caliate de membrii şi Gheorghe Novac, secretar (uneori înlocuit cu 

Traian Hedeşan). 

22 Comisia era compusă din judecătorul Vasile C. Mirică, în calitate de preşedinte, 

agronomul regional Richard Schmidt şi secretarul Dimitrie Sărăndan. 

194

Torontal, primele până la unificarea administrativă din anul 1925. Pe valea 

Crişului Alb au funcţionat comisii de ocol la Buteni, Chişineu (ulterior 

Chişineu Criş), Ineu şi Hălmagiu. 

Ca membrii în comisiile judeţene au fost numiţi consilierii agricoli 

regionali, iar în cazurile de şedinţe privind probleme de împroprietărire, au 

funcţionat şi reprezentanţii Casei Centrale a Împroprietăririi. Atunci când 

pădurile constituiau obiectul dezbaterii, erau invitaţi să participe la lucrări şi 

delegaţii serviciilor silvice din zonă. Lucrările de cancelarie au fost ţinute de 

către Victor Puticiu, numit secretar al Comisiei judeţene I. 

Conform declaraţiei Comunităţii oraşului Arad, semnată de 

primarul-ajutor Ştefan Anghel şi depusă la dosarul de reformă agrară, 

rezultă că oraşul Arad era proprietarul unui teren în întindere de 5368 jugăre 

212 stânjeni pătraţi, cumpărat în anul 1834 23 . Din procesul verbal încheiat la 

24 august 1927, de către inginerul Aurel Florescu, delegatul Direcţiunii 

Cadastrului Ministerului Adriculturii şi al Domeniilor, rezultă că în baza 

hotărârilor de expropriere nr. 436/1922 a Comisiei de ocol şi nr. 6/1923 a 

Comisiei judeţene, a fost defalcat terenul expropriat de cel neexpropriat, 

rămânând proprietarului o cotă de 2164 jugăre 962 stânjeni pătraţi, iar 

statului o cotă de 2939 jugăre şi 538 stânjeni pătraţi. 

Comitetul local de împroprietărire din Arad-Gai a fost format cu 

respectarea dispoziţiilor legii de reformă agrară. Astfel, în baza art. 130 din 

Regulamentul de aplicare a legii pentru reforma agrară, comitetul local se 

compunea din primar ca preşedinte, secretarul comunei, preoţii, parohii, 

învăţătorii diriginţi (directorii şcolilor primare) şi 2-3 săteni delegaţi, după 

mărimea comunei, ţinându-se seama de naţionalităţile care locuiau acolo. 

Delegaţii sătenilor trebuiau aleşi numai din rândul agricultorilor care aveau 

în proprietate mai puţin de 7 jugăre de pământ şi fusesră mobilizaţi în timpul 

primului război mondial. Comitete locale pentru împroprietărire au fost 

organizate şi au funcţionat şi în comunele în care nu au existat moşii 

expropriabile. Din ianuarie 1922 sunt date oficiale cu privire la alegerea şi 

funcţionarea comitetelor locale pentru exproprieri şi împroprietăriri. 

Comitetele locale aveau sarcina întocmirii listei persoanelor din 

localitate cu drept de împroprietărire. Înscrierea în tabloul de împroprietărire 

se făcea de secretarul comunal din oficiu şi pe baza cererilor individuale 

23 Serviciul Judeţean Arad al Arhivelor Naţionale, fondul Documente referitoare la reforma 

agrară, Dosar despre cauza de expropriere a moşiei Comunităţii oraşului Arad, f.n. Întregul 

fond de documente este în curs de inventariere şi organizare (în continuare: A. N. Arad...). 

195

scrise sau verbale. Funcţionarea comitetelor locale de împroprietărire urma 

să înceapă numai după primirea instrucţiunilor de la Comitetul Agrar 24 . 

În conformitate cu noua reorganizare a administraţiei municipalităţii 

arădene, din 30 aprilie 1920, în Gai funcţiona Antistia Comunală a 

Circumscripţiei a II-a Arad-Gai, ca autoritate executivă a Primăriei 

Municipiului Arad. Şef al acestei antistii fusese numit Andrei Puticiu 25 . 

În ziua de 6 mai 1922, conform convocării publicate de Andrei 

Puticiu, judecătorul Ludovic Széll, preşedintele Comisiei de ocol pentru 

expropriere şi împroprietărire Arad, împreună cu secretarul acesteia, Eremia 

Taşcă, s-au prezentat la orele 9.00 la sediul antistiei pentru a participa la 

alegerea delegaţilor sătenilor îndreptăţiţi la împroprietărire, domiciliaţi pe 

întreg cuprinsul acesteia. Cu acestă ocazie, s-a constat că o parte din 

îndreptăţiţii la împroprietărire aveau domiciliul în teritoriul Antistiei 

Comunale a Circumscripţiei I Arad, respectiv în zona interioară a oraşului. 

Deoarece respectiva antistie nu făcuse publicitatea necesară şi nu au fost 

prezenţi aceşti îndreptăţiţi la împroprietărire, alegerea comitetului local nu a 

putut avea loc. În sensul celor constatate, a fost întocmit un proces verbal, 

semnat de judecătorul Ludovic Széll, secretarul Eremia Taşcă şi Andrei 

Puticiu, şeful antistiei comunale 26 . 

Având în vedere importanţa reformei agrare pentru locuitorii 

oraşului Arad, în mod firesc s-ar fi cuvenit, având în vedere organizarea 

administraţiei municipale arădene, ca Primăria oraşului să urmărească 

uniformizarea procedurilor de împroprietărire, indiferent de domiciliul 

îndeptăţiţilor. Primăria însă nu a avut interesul accelerării reformei agrare. 

Era direct împlicată în procesul de expropriere, urmând să fie luată din 

proprietatea municipalităţii o mare suparafaţă de teren agricol, fâneţe şi 

păşuni, aspect care a contribuit în mod direct la diminuarea veniturilor 

oraşului, respectiv al celor obţinute din preţul arenzilor forţate. Una din 

principalele griji ale municipalităţii arădene, în această perioadă, a fost 

aceea de a găsi modalităţile legale pentru a se încadra în prevederile legii de 

reformă agrară, pe de o parte, iar pe de altă parte, de a excepta de 

expropriere o cât mai mare suprafaţă de teren din proprietetea ei. Prin 

24 Lucrările de reformă agrară au început în baza ordinului telegrafic al Comitetului Agrar 

din Cluj, din 4 mai 1922. 

25 Cu privire la organizarea Antistiei Comunale a Circumscripţiei II Arad-Gai, vezi Emil 

Arbonie, Reorganizarea administraţiei municipale arădene – 30 aprilie 1920, in: „90 de 

ani de administraţie românească în Arad. Culegere de studii şi comunicări”, Coordonatori: 

Doru Sinaci, Emil Arbonie, „Vasile Goldiş” Univerity Press, Arad, 2010, p. 177. 

26 A. N. Arad, loc. cit., dosar nr. 340/1922, f. 69. 

196

urmare, a lăsat antistiile comunale să se descurce în problemele 

împroprietăririi, după normele prevăzute de cadrul legal al reformei agrare. 

Prin înţelegerea celor două antistii comunale, au fost aleşi delegaţii 

locuitorilor din Arad şi Gai. În documentele întocmite de comisia de ocol 

figurează ca delegaţi ai locuitorilor din Arad şi Gai numiţii Mihai Huti, 

Petru Dan şi Dimitrie Curticean 27 . 

Tabloul locuitorilor din Arad-Gai îndreptăţiţi la împroprietărire cu 

teren agricol, a fost întocmit şi i s-a făcut publicitatea legală prin afişare pe 

uşa Antistiei Primăriei Municipiului Arad – Circumscripţia II Arad-Gai, în 

perioada 12-26 martie 1922, avizându-se locuitorii şi prin baterea tobei, aşa 

după cum rezultă din certificatul emis la 27 martie 1922 de Andrei Puticiu, 

care semnează acest act, în calitate de preşedinte al comitetului local. După 

încheierea perioadei de publicitate, autoritatea administrativă de 

circumscripţie a întocmit un proces verbal referitor la îndeplinirea acestei 

formalităţi procedurale, pe care l-a înaintat Comisiei de ocol pentru 

exproprieri şi împroprietăriri Arad, în vederea continuării procedurilor 

prevăzute pentru împroprietărirea îndreptăţiţilor, atât a celor cu teren 

agricol, cât şi a celor îndreptăţiţi la locuri de case. Odată cu înaintarea 

tabloului îndreptăţiţilor la împroprietărire, Antistia comunală Arad-Gai a 

înaintat Comisiei de ocol şi un număr de 172 contestaţii privind trecerea 

îndeptăţiţilor în acest tablou 28 . 

Prin hotărârea nr. 340/1922, Comisia de ocol pentru exproprieri şi 

împroprietăriri Arad a decis asupra formării rezervelor de interes public, 

destinate constituirii sau complectării sesiilor parohiale, cantorale şi 

învăţătoreşti, până la limita stabilită de legea pentru reforma agrară şi 

regulamentul de aplicare a acesteia. Aceste rezerve au fost intabulate în 

cărţile funciare vechi, ca proprietăţi ale Statului Român, prenotându-se, însă, 

în cărţile funciare nou deschise, dreptul de folosinţă al instutuţiilor, pe toată 

durata de funcţionare a acestora 29 . Au fost rezervate terenuri agricole pentru 

15 sesii parohiale (4 ortodoxe române în Arad şi una în Gai, câte una 

ortodoxă sârbă în Arad şi Gai, 5 greco-catolice în Arad, una romano catolică 

27 Ibidem, f. n. 

28 Ibidem, Dosar privind judecarea tabloului îndreptăţiţilor la împroprietărire din oraşul 

Arad. 

29 Acest aspect a dat neştere unor numeroase procese ulterioare, stinse numai după punerea 

în aplicare a dispoziţiilor Legii de reformă agrară din anul 1945. Vezi, de exemplu, dosarul 

Cauza nr. 7/63/1939 al Judecătoriei rurale Aradul Nou privind rectificarea menţiunilor 

referitoare la proprietatea sesiunii şcolare din localitatea Mândrloc de la Biserica ortodoxă 

din Mândruloc în favoarea Administraţiei Casei şcoalelor şi a Culturii Poporului de pe 

lângă Ministerul Educaţiei Naţionale ( Ibidem, loc. cit. ). 

197

în Gai, precum şi câte una reformată şi lutherană în Arad). Numărul sesiilor 

cantoriale a fost stabilit la 11 (3 ortodoxe române, din care 2 în Arad şi una 

în Gai, una greco catolică în Arad, 3 romano catolice, din care 2 în Arad şi 

una în Gai, una reformată în Arad, câte una ortodoxă sârbă în Arad şi Gai şi 

una lutherană în Arad). În ceea ce priveşte sesiile învăţătoreşti, s-a rezervat 

pământ pentru câte o sesie învăţătorească ortodoxă sârbă în Arad şi Gai, 

precum şi pentru una romano catolică în Arad. 

Totodată, Comisia de ocol a decis şi asupra numărului locuitorilor 

îndreptăţiţi la împroprietărire, precum şi a suprafeţei de teren arabil rămasă 

disponibilă, după satisfacerea îndreptăţiţilor. Tabloul acestora, întocmit în 

baza hotărârii Comisiei nr. 340/1922, cuprinde 729 de poziţii, din care, 700 

sunt persoane fizice, celelelte fiind ocupate de rezervele de interes obştesc, 

respectiv sesiile parohiale, cantoriale şi învăţătoreşti. 

Persoanele fizice trecute în tablou aveau ca îndeletnicire economia 

agricolă, fie în calitate de muncitori agricoli, fie ca ziuaşi sau servitori 

agricoli, angajaţi ai diferiţilor proprieteri de terenuri agricole, mari sau 

mijlocii. Pe lângă aceştia, mai figurează şi un număr de 22 grădinari şi 

câţiva nici slujbaşi încadraţi în forţa de ordine publică municipală (vardişti, 

subofiţeri şi poliţişti, ocupaţii pe care persoanele în cauză le-au încadrat, 

probabil, în perioada cuprinsă între întocmirea tabloului îndreptăţiţilor la 

împroprietărire de către comitetul local şi judecarea acestuia de către 

comisia de ocol). 

Lotul-tip pentru împroprietărirea îndreptăţiţilor a fost stabilit la 

dimensiunea de 2 jugăre cadastrale, urmare a volumului mare de cereri de 

împroprietărire 30 . 

În urma dezbaterilor care au avut loc, au fost respinse cererile 

nejustificate ale unor locuitori. În motivarea hotărârii sale, Comisia de ocol 

pentru expropriere şi împroprietărire din Arad a arătat cauzele pentru care 

un număr însemnat de persoane au fost radiate din tabloul îndreptăţiţilor la 

împroprietărire. Astfel, în urma verificărilor efectuate, comisiunea a 

constatat că 7 persoane au renunţat la împroprietărire, 10 nu locuiau în 

hotarul oraşului Arad, 23 nu s-au prezentat la verificare şi, prin urmare, nu li 

se cunoşteau datele necesare, 20 au decedat între timp, alţii erau municitori 

în fabrici, sau la căile ferate, ori funcţionari particulari, pensionari şi alte 

categorii profesionale, toate neîncadrate în legea pentru reforma agrară şi 

30 La Iratoşul Mic se stabilise, de asemenea, lotul-tip la dimensiunea de 2 jugăre cadastrale, 

iar preţul jugărului cadastral la 1 000 lei (Hotărârea Comisiei de ocol pentru expropriere şi 

împroprietărire Pecica nr. 75/922/7); la Sf. Paul, Comisiunea judeţeană pentru 

împroprietărire stabilise lotul-tip la 3 jugăre cadastrale (Hotărârea Judecătoriei rurale 

Aradul-Nou nr. 1400 din 9 noiembrie 1933). 

198

egulamentul de aplicare a acesteia. S-a mai costatat că, multe dintre femeile 

solicitante nu erau văduve de război, soţii lor decedând acasă. Alte văduve 

se recăsătoriseră, pierzându-şi astfel, statutul avut anterior, acela de 

îndreptăţite la împroprietărire. Fuseseră radiate din rândul îndreptăţiţilor la 

împroprietărire şi acele persoane fără ocupaţie, precum şi incapabilii de 

munci agricole, adică cei care trecuseră de limita vârstei de 60 ani. 

Tabloul îndreptăţiţilor la împroprietărire cu terenuri agricole în Arad 

a fost judecat de Comisia de ocol pentru expropriere şi împroprietărire din 

Arad, în perioada 17-21 iunie 1923. 

La începutul anului 1923, situaţia reală a ternurilor agricole din 

apropierea oraşului s-a schimbat. Astfel, prin ordinul Ministerului 

Agriculturii şi Domeniilor nr. 2147 din 9 martie 1923, avându-se în vedere 

viitoarea dezvoltare a oraşului, statul şi-a rezervat, din întreaga suprafaţă de 

teren arabil expropriată, toate terenurile din jurul oraşului Arad, situate pe o 

rază de 5 km socotiţi de la periferia oraşului. Prin urmare, terenul rămas 

pentru împroprietărirea îndreptăţiţilor s-a redus la o suprafaţă de 60-100 

jugăre, insuficient pentru satisfacerea cererilor de împroprietărire cu loturitip. 

În perioada 14-30 martie 1923 au fost verificate, din nou, tablourile 

îndreptăţiţilor la împroprietărire din Arad-Gai, întocmindu-se un tablou al 

proceselor verbale de îndreptăţiţi la împroprietărire, care conţine 855 de 

îndreptăţiţi la beneficiul legii de reformă agrară, aşa cum rezultă din 

Procesul verbal general întocmit de Comisia de ocol compusă din Ludovic 

Széll ca preşedinte, Mihai Secianschi şi Ştefan Viragoş, în calitate de 

oameni de încredere 31 . 

Apelurile înaintate de agricultorii nemulţumiţi de tabloul 

îndreptăţiţilor la împroprietărire au fost judecate de Comisiunea judeţană 

pentru expropriere şi împroprietărire nr. I Arad. Hotărârea nr. 436/1923 a 

acesteia, luată în urma dezbaterilor ţinute în perioada 17-26 septembrie 

1923, a modificat parţial conţinutul hotărârii Comisiunii ocol nr. 340 din 17- 

21 iunie 1922. În primul rând, au fost admise un număr de 143 apeluri 

înaintate de persoanele care se considerau îndreptăţite la împroprietărire în 

baza legii şi nedreptăţite de comisiunea de ocol, trecându-se la includerea 

lor în categoriile de prioritate corespunzătoare. 

31 La 14 martie 1923 fuseseră dresate un număr de 51 procese verbale, în 15 martie 55, la 

16 martie 56, la 17 martie 54, în 19 martie 61, la 20 martie 58, la 21 martie 57, la 22 martie 

60, la 23 martie 59, la 24 martie 58, la 26 martie 60, la 27 martie 65, la 28 martie 63, în 29 

martie 58 şi, în fine, la 30 martie 30, tabloul general al proceselor verbale de 

împroprietărire cuprinzând 855 de poziţii. 

199

S-au respins 31 de apeluri ale văduvelor, ai căror soţi decedaseră 

acasă şi nu pe câmpul de luptă, fapt rezultat în urma verificărilor efectuate 

de comisiunile locale (văduvele Ludovic Bakos, Bodea Sava, Bota 

Gheorghe, Cărăbaş Gheorghe, Kovacs Francisc, Cziga Ioan, Curticean 

Gheorghe, Dogean Nicolae, Hălmăjean Simeon, Isai Todor, Laza Dămian, 

Libuş Gheorghe, Lingurar Floare, Latinca Laza, Marinkovits Sima, 

Mihailovits Dimitrie, Novac Catalina, Otlăcan Ilie, Andrei Csapele, Păcurari 

Mihai, Paulişan Ioţa, Pecican Măriuţa, Pecican Milentie, Szabo Ioan, 

Selejan Iosif, Sida Ilica, Salea Maria, Török Ioan, Zăhărie Măria şi 

Zsivanyelov Zorica). Au fost respinse apelurile văduvelor de război Aryman 

Arsa, Dan Ioan, Miskovits Demeter; Popity Floare, Raicu Gheorghe şi 

Solomon Moise, constatându-se că erau trecute deja în tabloul îndreptăţiţilor 

la împroprietărire. Din acelaşi motiv s-au respins şi apelurile înaintate de 

Bota Constantin, Constantin Gheorghe, Docmanov Miloş, Cărăbaş Rozalia, 

Igrişan Manoilă, Sava Gheorghe şi Totan Pătru. Apelul lui Kresztics 

Dimitrie a fost respins pe motivul emigrării acestuia. 

S-a constatat că, Ardelean Ioan, Cimpoieş Petru, Gencsi Coloman, 

Lacsan Alecsandru, Laza Gheorghe, Lingurar Pavel (apelul nr. 158), 

Lingurar Pavel (apelul nr. 35), Popity Dimitrie şi văduvele lui Toth şi Savu 

Serdineanţu, făceau parte din categoria meseriaşilor, funcţionarilor sau 

vânzătorilor angajaţi la comercianţii de bunuri alimentare (prăvălii), fiindule 

respinse apelurile. Markovits Simion decedase între timp. Lukats Ioan şi 

Detar Vasile aveau avere personală de câte 7 jugăre cadastrale. Minorii lui 

Budău Ioan, Budău Gheorghe şi Cărăbaşi Mihai nu erau urmaşi de război. 

S-au respins şi apelurile lui Bota Todor, Bârzac Maxim, Florei 

Dimitrie, Gligorescu Trăian, Kristof Petru, Hălmăjan Ioţa, Jovanov 

Gheorghe, Jovanov Kosta, Lingurar Ilie, Litriecan Gheorghe, Măgulan 

Petru, Măcean Nicolae, Mihailovici Ioan, Măcean Ioan, Măcean Nicolae, 

Măcean Gheorghe, Milancovits Dimitrie, Posta Ioan, Puterity Dimitrie, 

Posta Gheorghe, Puperity Dimitrie (apelul nr. 102), Radovan Nicolae, Sava 

Gheorghe, Sipaki Lajos, Stana Ioan, Sânjors Alexa, Ungurean Ilie, Oprea 

Simeon, Lingurar Toma, Pintea Nicolae şi Otlăcan Nicolae, fiind trecuţi de 

60 ani, prin urmare incapabili de muncă după dispoziţiile legii de reformă 

agrară. Au fost respinse, ca nefondate, apelurile lui Iacob Iosif (era 

muncitor în fabrică de peste 30 ani) şi Balogh Ştefan (angajat ca muncitor 

lăcătuş). 

Argelean Ştefi, Ardelean Petru, Bandur Ştefan, Barna Ioan, Cărican 

Ileana, Kamaczi Albert, Colompar Ilie, Covăsânţan Dimitrie, Crăciun 

Nicolae, Covaci Gheorghe, Covaci Lazăr, Ştefan Kovaci, Clop Ilie, Chirişan 

Mita, Doca Pavel, Doca Francisc, Doda Atanasie, Dali Mihai, Glihor 

200

Gheorghe, German Alexa, Găicean Gheorghe, Hettmenn Ioan, Bălăşiu 

Ladánszki, Luca Aurel, Lingurar Crăciun, Lingurar Gheorghe, Lingurar 

Pavel, Lingurar Ioan, Lucaci Ioan, Mercei Ioan, Miloş Iosif, Marinko 

Nedics, Mokuţa Dimitrie, Mihaletzki Mihai, Păcurar Alexa, Pantea Pătru, 

Precup Ioan, Pădurean Vasile, Ristin Dimitrie, Rácz Istvan, Szabo Ştefan, 

Sârbescu Petru, Balla Gheorghe, Tăucean Vasile, Tyan Lazar, Ureas Ioan, şi 

Varga Ştefan nu au putut dovedi cele susţinute în apelurile înaintate, fiindule 

respinse cererile de înscriere în tabloul îndreptăţiţilor la împroprietărire. 

S-a ordonat ştergerea din tabloul îndreptăţiţişor şi a numitului Ioan 

Oxenfeld, figurând în evidenţele armatei române ca dezertor. 

Văduva lui Gligorescu Ilie şi descendenţii minori ai lui Măcean Ilie 

au fost, de asemenea, şterşi din tablou, nefiind văduvă şi orfani de război. 

În sfârşit, Comisia judeţeană a confirmat tabloul celorlalţi 

îndreptăţiţi la împroprietărire cuprinşi în hotărârea nr. 340/1922 a 

Comisiunii de ocol, cu adausurile şi ştergerile ulterioare, stabilind următorul 

ordin al categoriilor de îndreptăţiţi la împroprietărire din Arad: categoria I = 

183 persoane, II = 899 persoane, III = 3; IV = 65, V = 0, VI = 142, VII = 1, 

VIII = 6, IX = 0, în total 1277 îndreptăţiţi la împroprietărire. 

Modificarea tabloului îndreptăţiţilor la împroprietărire a fost 

continuă. Astfel, la 24 ianuarie 1924, Comisiunea de ocol pentru expropriere 

şi împroprietărire Arad a decis şetergerea din tablou a numitului Farkás 

Ladislau, la cererea acestuia, urmare a mutării domiciliului în localitatea 

Pecica Română (era trecut în tablou la poziţia 435). Totodată, a 

încunoştiinţat Comisiunea de ocol pentru împroprietărire din Pecica asupra 

acestui aspect. La 2 mai 1924, ascultând delegaţia sătenilor la Comisiunea 

locală din Gai, comisia a constatat schimbări în situaţia posibilă a averilor 

unor îndreptăţiţi la împroprietărire. Kiss Ştefan, trecut în tablou la poziţia 

339, era posibil moştenitor a 2 jugăre de pământ, avere a părinţilor soţiei 

sale; Rácz Coloman era în aceeaşi situaţie cu 5 jugăre de pământ; la fel ca 

Hallasz Emanuil, trecut în tablou la poziţia 453, părinţii soţiei având 16 

jugăre de teren agricol, Russ Mihai, trecut la poziţia 423 nu luase parte la 

război şi avea o avere personală de 2 jugăre. Avere personală de 2 jugăre 

avea şi Covaci Ştefan, de la poziţia 165, iar soţia acestuia era proprietara 

unui teren în întindere de 4 jugăre cadastrale. Existau şi alte situaţii diverse, 

aşa cum fusese cazul văduvei de război a lui Păcurar Ştefan, trecută în 

tablou de Comisiunea judeţeană la poziţia 73/d, categoria I-a, dar care avea 

copii ce puteau să o întreţină. 

Astfel de cazuri complicau şi, totodată, întârziau lucrările de 

împroprietărire a îndreptăţiţilor. Spre exemplu, delegaţii sătenilor din Arad- 

Gai: Viragoş Ştefan, Secianschi Mihai, Giujuc Ioţa şi Mihai Huţ, au 

201

înştiinţat în scris Comisiunea de ocol cu privire la împroprietărirea lui Russ 

Mihai, din moşia Mosconi, la 30 aprilie 1924. După declaraţiile mai multor 

săteni, acesta nu fusese în război, iar părinţii aveau 14 jugăre de pământ, 

cerând luarea unor declaraţii sub prestare de jurămât, spre a se clarifica acest 

caz, precum şi toate celalalte semanalate ca neîncadrându-se în limitele legii 

de reformă agrară. Toate aceste cazuri trebuiau verificate şi, în caz de 

rezultat pozitiv, sancţionate. Astfel prin decisul Comisiunii de ocol din 9 

mai 1924, s-a constatat că Russ Mihai şi Covaci Ştefan au încălcat 

prevederile art. 140 din legea de reformă agrară, fiind pedepsiţi cu amenzi în 

valoare de câte 1000 lei, în beneficiul Administraţie Financiare Arad. 

Se constatau şi imperfecţiuni în lucrările efectuate de comisiile de 

ocol şi judeţeană. Astfel, Milincovits Petru, locuitor pe starada Griviţei la nr. 

78, se adresase Comisiunii judeţene de împroprietărire cerând rectificarea 

hotărârii nr. 486/1923, pe motivul că deşi era îndreptăţit la împroprietărire, 

după cum constatase comisia de ocol, fusese omis din tabloul întocmit de 

comisia judeţană, în timp ce, în acelaşi tablou, locuitorul Măcean Ştefan de 

pe strada Sava Raicu nr. 5, era trecut în tablou de două ori, respectiv la 

poziţiile 23 şi 45, aspecte care s-au dovedit reale, conducând la rectificarea 

acelei hotărâri. Au existat şi alte numeroase rectificări ale hotărârii de 

împroprietărire, generate de clarificările aduse în constatarea situaţiei reale a 

persoanelor (decese şi schimbări de domiciliu, precum şi treceri repetate în 

tabloul de îndreptăţiţi la împroprietărire), unele dintre acestea aduse la 

cunoştinţa comisiei de ocol de cei vizaţi, iar altetele, prin intervenţia 

delegaţilor din comitetele locale. Pentru a se constata în mod oficial situaţia 

unor persoane, Comisiunea de ocol pentru expropriere şi împroprietărire 

Arad s-a adresat, în mai multe cazuri, Biroului de populaţie din cadrul 

Prefecturii Poliţiei Municipiului Arad, înfiinţat şi organizat în anul 1921. 

Ordonanţele Ministerului Agriculturii şi Domeniilor în privinţa 

aplicării dispoziţiilor de reformă agrară au condus, şi ele, la crearea 

posibilităţii de diversificare a categoriilor de îndreptăţiţi la beneficiul 

reformai agrare, care cereau loturi din ce în ce mai mari de teren agricol, 

încadrate însă, în dispoziţiile legale. Astfel, în anul 1925, Şcoala primară de 

stat de pe strada Speranţei din Arad s-a adresat Comitetului Agrar din Arad, 

arătând că face parte din categoria şcolilor primare cu caracteristici rurale, 

cerând beneficiul celor 16 jugăre de teren agricol pentru formarea sesiei 

şcolare. 

Biserica Israelită Neologă din Arad s-a adresat Comisiei de ocol 

pentru expropriere şi împroprietărire Arad, solicitând cele 50 jugăre de teren 

(32 jugăre sesie parohială, 8 jugăre sesie cantorală şi 10 jugăre sesie 

202

isericească), fiind inclusă în rândul locaşurilor de cult cărora li s-a 

recunoscut dreptul la împroprietărire. 

Au apărut disensiuni între instituţiile statului cu privire la aplicarea 

normelor de reformă agrară. Secţia L 2 Arad, din cadrul Regiei Autonome a 

Căilor Ferate Române s-a adresat Comitetului Agrar Arad, arătând în anul 

1925 că, pe linia Arad – Pecica, în apropierea haltei Bujac, o suprafaţă de 

aproximativ 12 jugăre de teren arabil a fost întotdeauna împărţită slujbaşilor 

inferiori de la căile ferate, îmbunătăţindu-li-se, astfel, condiţiile de trai. În 

toamna anului 1924 însă, acest teren a fost parcelat în loturi, iar cinci loturi 

de câte un jugăr cadastral au fost date unor funcţionari de la Prefectura 

Poliţiei Municipiului Arad. 

Asociaţia Muncitorilor pentru Educaţia Fizică (AMTE) din Arad, a 

solicitat, la 25 octombrie 1925, Comitetului Agrar Arad repartizarea 

terenului „dintre podul Aradul-Nou, Căminul muncitorilor şi Malul 

Mureşului pe o întindere de 150 metri lat şi 170 metri lung”, în vederea 

amenajării unui teren de sport, necesar sutelor de membrii asociaţi, pentru 

„satisfacerea ceinţelor generale ale sportului”, aspect cu care Primăria 

Municipiului Arad fusese de acord, dar era lipsită de putere de decizie în 

această problemă 32 . 

Toate aceste diversificări ale categoriilor prioritare de îndreptăţiţi la 

împroprietărire, precum şi operaţiunile de verificare, unele efectuate de alte 

autorităţi, au condus spre noi întârzieri ale procesului de împroprietărire a 

locuitorilor din Arad şi suburbiile acestuia. 

Invalizii de război şi voluntarii din legiunile române constituite în 

Italia şi Rusia au cerut, şi li s-au acordat, categorii de prioritate la aplicarea 

drepturilor de împroprietărire. Unii au anexat acte la cererile lor, iar ceilalţi 

au indicat persoanele care, sub prestare dejurământ, puteau da declaraţii 

cu privire la realitatea celor susţinute de petenţi. 

Aflaţi în stare de accentuată întârziere a aplicării dispoziţiilor de 

reformă agrară, îndreptăţiţii la împroprietărire cu pământ arabil s-au plâns 

autorităţilor, solicitând rezolvarea situaţiei lor. Urmare a acestui fapt, 

Comisiunea de ocol pentru expropriere şi împroprietărire Arad, prin decizia 

nr. 859 din 14 noiembrie 1925, a dispus să se facă o nouă împărţire, pe 

categorii, a îndreptăţiţilor la împroprietărire. Totodată, în partea de motivare 

a acestei noi decizii, comisiunea a inclus şi eroarea comisă de Comisiunea 

judeţeană pentru aplicarea reformei agrare. Ea trecuse în tabloul definitiv al 

32 Asociaţia fusese înfiinţată în anul 1910. Creşterea numărului se secţii şi membri asociaţi, 

făcea imposibilă buna desfăşurare a activităţii, în condiţiile închirierii unui stadion, în 

asociaţie cu alte două cluburi arădene, fiindu-i repartizate două zile săptămânal pentru 

defăşurarea activităţilor sportive. 

203

îndreptăţiţilor la împroprietărire cu teren arabil şi pe locuitorii îndreptăţiţi la 

împroprietărire cu locuri de casă, aspect care explica trecerea repetată a 

acestora în respectivul tablou. Comisiunea de ocol a făcut rectificări în 

tabloul întocmit de Comisiunea judeţană, ceea ce, a constituit un abuz. Faţă 

de erorile şi abuzurile comisiilor, era normal să se ridice chestiunea 

înfăptuirii lor cu bună ştiinţă, spre a se întârzia lucrărie. Nu se poate invoca 

necunoaşterea legii, mai ales că, preşedinţii acestor comisiuni erau 

judecători la Tribunalul Arad şi Judecătoria mixtă Arad. Pe lângă lucrările 

de reformă agrară ei aveau de îndeplinit şi atribuţiile funcţionale specific 

judecătoreşti, în condiţiile creşterii fără precedent a cauzelor civile, 

comerciale şi penale, multe din ele aflate în întârziere de soluţionare. 

Un puternic curent de opinie în favoarea accelerării reformei agrare 

şi a creşterii numărului de îndreptăţiţi la împroprietărire s-a format în 

celelalte suburbii ale oraşului. Astfel, în lunile noiembrie-decembrie 1925, 

câteva zeci de locuitori din Şega, domiciliaţi în Colonia Ţiganilor şi străzile 

Hajdeu, Şezătoarei, Despot Vodă, Bisericii, Aurel Vlaicu, Brezoianu, 

Fântânii, Ion Creangă, Dorobanţilor, Griviţei, Pionieri, Basarab, Uranus, 

Văcăreşti, etc., au solicitat Comisiei de ocol Arad împroprietărirea cu 

pământ. Acestora li s-au mai adaugat şi 74 invalizi de război, care au 

declarat că nu au fost înscrişi în tablourile de împroprietărire, domiciliaţi, în 

cea mai mare parte, în suburbiul Pârneava, pe străzile Şaguna, Oituz, 

Sabinelor, Leon Barna, Avram Iancu, Alexandru Lahovari, Rahovei, 

Căpitan Ignat, etc. 

Timpul s-a scurs cu repeziciune. Verificările şi reverificările au 

continuat pe tot parcursul anului 1926, concomitent cu lucrările privind 

împroprietăririle cu locuri de case. Îndreptăţiţii la împroprietărire s-au văzut 

nevoiţi să-şi apere, în mod colectiv şi unitar, intersele privind aplicarea 

dispoziţiilor de reformă agrară în oraşul Arad şi suburbii. Au fost angajaţi 

avocaţi cu renume, care să-i reprezinte şi să le promoveze interesele, atât 

înaintea Comisiunii de ocol pentru exproprierte şi împroprietărire din Arad, 

cât şi a instanţelor judecătoreşti. La cererea interesaţilor, notarii publici şi 

avocaţii, au emis procuri speciale pentru dr. Iuliu Borneas 33 , avându-l 

substitut pe dr. Simion Damian 34 , dr. Victor Hotăran 35 şi dr. Alexa Boţioc 36 . 

Toţi aceşti avocaţi erau persoane cu o suprafaţă politică cunoscută în rândul 

arădenilor, şi care, în viitor vor ocupa locuri în primele rânduri ale 

administraţiei municipale arădene. Angajarea avocaţilor pe baza procurilor 

33 Baroul Arad, fond Dosare de personal, dosar nr. 87, f. n. 

34 Ibidem, dosar nr. 190, f. n. 



204

speciale a uşurat activitatea autorităţilor însărcinate cu aplicarea dispoziţiilor 

de reformă agrară, dar a ridicat nivelul şi volumul cheltuielilor 

îndreptăţiţilor la împroprietărire, în condiţiile financiare devenite tot mai 

precare, de atunci. 

Totodată, s-a constatat şi greşita încadrare în textul legii de reformă 

agrară a îndreptăţiţilor la împroprietărire de către Comisiunea judeţeană de 

expropeiere şi împroprietărire, care a făcut aplicarea art. 99 din lege. 

Sesizată şi asupra aspectului rectificării hotărârii acestei comisii de către 

comisia de ocol, care nu avea competenţă legală asupra acestui aspect, 

Comisiunea judeţeană de expropeiere şi împroprietărire Arad (judecătorul 

Gheorghe Alexianu – preşedinte, consilierul agricol D. C. Stoicescu şi 

secretarul Virgil V. Puticiu – membrii), au adus nouă hotărâre, la 27 

octombrie 1927, prin care s-a dispus încadrarea îndreptăţiţilor la 

împroprietărire în textul art. 92 din legea de reformă agrară, ordonând 

comisiei de ocol să claseze aceşti îndreptăţiţi la împroprietărire în categoria 

respectivă, cu ocazia întocmirii dispozitivelor de parcelare a suprafeţelor 

destinate împroprietăririi cu teren arabil. 

Între timp, dr. Ludovic Széll a fost înlocuit din calitatea de 

preşedinte al Comisunii de ocol pentru expropriere şi împroprietărire Arad 

cu judecătorul Romulus Orezeanu, viitor preşedinte al Tribunalului Arad şi, 

ulterior, primar al municipiului. 

Pentru formarea dispozitivului de parcelare, Comisiunea de ocol s-a 

deplasat în Arad-Gai, unde s-a întâlnit cu delegaţii sătenilor şi 

reprezentanţii-avocaţi. În urma dezbaterilor susţinute, a fost întocmit 

dispozitivul de parcelare cu nr. 45/1927, trimis primarului Antistiei 

comunale Gai, Ivan Covacievici, spre afişare, precum şi Consilieratului 

Agricol Arad, la 10-11 noiembrie 1927. 

Hotărârea nr. 45 a Comisiei de ocol Arad, din 10 noiembrie 1927, 

pentru formarea dispozitivului de parcelare (preşedinte R. Orezeanu, I Raicu 

- delegatul Ministerului Agriculturii, secretar N. Pozdarie), a avut în vedere 

hotărîrile de expropriere rămase definitive referitoare la moşiile Kevra 

Kadişa, Episcopia Ortodoxă Română, Consistoriul Ortodox Arad, Banca de 

Cumpărare şi Parcelare, Alexandru Taganyi, văduva I. Toth, Comunitatea 

Oraşului Arad şi a Comunităţii Israelite, pe baza cărora, Inspectoratul 

Regional Cadastral Timişoara (delegat inginerul A. Florescu) a întocmit 

Schiţa generală pentru dispozitivul de parcelare. 

În baza hotărârii adoptate, cunoştem că exproprierile de terenuri 

agricole situate în zona suburbiului Gai au fost efectuate astfel: 

- moşia Kevra Kadişa a fost expropriată cu hotărârea nr. 171/922 a 

Comisiunii de ocol Arad şi nr. 308/922 a Comisiunii judeţene Arad. S-au 

205

expropriat 172 jugere cadastrale şi 1383 stânjeni pătraţi, din care, 148 jugăre 

cadastrale şi 1037 stânjeni pătraţi teren arabil, 21 jugăre şi 815 stânjeni de 

păşuni şi 2 jugăre 1131 stânjeni de teren neproductiv; 

- moşia Episcopiei Episcopiei Ortodoxe Române a fost expropriată cu 

hotărârea nr. 235/922 a Comisiunii de ocol Arad. S-au expropriat 109 jugăre 

cadastrale şi 1035 stânjeni pătraţi, din care, 61 jugăre teren arabil, 19 jugăre 

şi 385 stânjeni de fânaţ, 19 jugăre şi 1519 stânjeni de păşune şi 9 jugăre 538 

stânjeni de teren neproductiv; 

- moşia Consistoriului Ortodox Român din Arad a fost expropriată cu 

hotărârea nr. 236/923 a Comisiunii de ocol, în suprafaţă de 35 jugăre 

cadastrale şi 836 stânjeni pătraţi, teren arabil; 

- moşia Băncii de Cumpărare şi Parcelare Arad a fost expropriată prin 

hotărârile nr. 37/923 a Comisiei Judeţene Arad şi nr. 412/924 a Comitetului 

Agrar, în suprafaţă de 88 jugăre cadastrale şi 1068 stânjeni pătraţi, din care, 

72 jugăre şi 386 stânjeni teren arabil şi 16 jugăre 680 stânjeni de păşune; 

- moşia Alexandru Taganyi s-a expropriat prin hotărârea Comisiunii de ocol 

Arad cu nr. 230/922, în suprafaţă de 343 jugăre cadastrale şi 595 stânjeni 

pătraţi, din care, 342 jugăre şi 556 stânjeni teren arător şi 1 jugăr 39 stânjeni 

de teren neproductiv; 

- moşia văduvei I. Toth s-a expropriat prin hotărârile nr. 437/922 a 

Comisiunii de ocol Arad şi nr. 34/923 a Comisiunii Judeţene Arad şi nr. 

829/925 a Comitetului Agrar, în suprafaţă de 58 jugăre cadastrale şi 1060 

stânjeni pătraţi, teren arabil; 

- moşia Comunităţii Oraşului Arad s-a expropriat prin hotărârile nr. 436 a 

Comisiunii de ocol Arad şi nr. 6/923 a Comisiunii Judeţene Arad, în 

suprafaţă de 2239 jugăre cadastrale şi 558 stânjeni pătraţi (defalcarea pe 

categorii de terenuri în teren arabil, fânaţ, păşune, pădure, trestiiş, 

intravilane şi teren neproductiv este greşit calcululată. În plus terenurile 

intravilane nu erau supuse exproprierii, cu excepţia distribuirii acetor 

terenuri pentru case de locuit, situaţie în care, proprietarului i se 

redistribuiua un alt teren, extravilan, în aceaşi suprafaţă şi, pe cât posibil, din 

aceeaşi categorie); 

- moşia Comunităţii Israelite din oraşul Arad a fost expropriată prin 

hotărârile nr. 202/1926 a Comisiunii de ocol Arad nr. 206/926 a Comisiunii 

Judeţene Arad şi nr. 324/927 a Comitetului Agrar, în suprafaţă de 208 

jugăre cadstrale şi 516 stânjeni pătraţi. 

S-au aprobat schimburi de terenuri, lui Vasile Avramescu (era 

avocatul statului în Comisia de Colonizări a judeţului Arad) 82 jugăre 

cadastrale, din care, 50 jugăre şi 619 stânjeni pătraţi din moşia oraşului, la 

locul numit „Valea Hergheliei” şi din moşia văduvei I. Toth o suprafaţă de 

206

32 jugăre, precum şi fraţilor Czell o suprafaţă de 63 jugăre cadastrale şi 

1044 stânjeni pătraţi, conform hotărârii nr. 3/1927 a Comitetului Agrar. 

Au fost formate următoarele rezerve de interes obştesc: 

- pentru Biserica ortodoxă Arad-Gai, 50 jugăre cadastrale din moşia 

Alexandru Tagany (32 jugăre sesie parohială, 10 jugăre sesie bisericească şi 

8 jugăre sesie cantorală); 

- pentru Biserica Romano-Catolică Arad-Gai, 28 jugere pentru complectarea 

sesiilor parohiale, cantorale şi bisericeşti, toate din moşia lui Alexandru 

Tagany, în locul numit „Duleul Nisipos”; 

- pentru Biserica ortodoxă sârbă din Gai, 4 jugăre din moşia lui Alexandru 

Tagany. Avându-se în vedere faptul că biserica mai poseda alte 37 jugăre 

cadastrale ca sesii parohiale şi cantorale, suprafaţa nou rezervată s-a 

considerat a fi îndestulătoare; 

- pentru un teren de sport şi tir, 4 jugăre din moşia Comunităţii oraşului 

Arad, la capătul străzii Câmpeanu din Gai; 

- pentru Biserica lutherană Arad, 32 jugăre cadastrale din moşia lui 

Alexandru Tagany, pentru complectarea sesiilor parohiale, bisericeşti şi 

cantorale; 

- pentru Biserica reformată Arad, 21 jugăre cadastrale din moşia lui 

Alexandru Tagany, pentru complectarea sesiilor parohiale, bisericeşti şi 

cantorale; 

- pentru Biserica sârbească Arad, 9 jugăre din moşia lui Alexandru Tagany, 

pentru complectarea sesiilor parohiale, bisericeşti şi cantorale, pe lângă 

celelalte 27 pe care le avea anterior; 

- pentru Biserica romano-catolică Arad nu s-a acordat nimic, considerânduse 

că avea avere care întrecea întreaga valoare a sesiilor ce i s-ar fi putut 

acorda în termeni legali; 

- pentru Biserica greco-catolică Arad, 27 jugăre cadastrale şi 800 stânjeni, 

din moşia lui Alexandru Tagany, pentru completarea sesiei parohiale şi 

pentru întreţinerea bisericii. Sesie cantorală nu i s-a acordat, având deja în 

proprietatea existentă 6 jugăre; 

- pentru Biserica israelită Neologă din Arad, 12 jugăre cadastrale şi 500 

stânjeni pătraţi din moşia Kevra Khadisa; 

- pentru Biserica ortodoxă israelită, 12 jugăre cadastrale şi 500 stânjeni 

pătraţi din moşia Kevra Khadisa; 

- pentru Şcoala Normală de Băieţi Arad, 52 jugăre cadastrale şi 1575 

stânjeni pătraţi din moşia Comunităţii Oraşului Arad, în locul numit 

„Dumbrava Roşie”, teren folosit de acestă şcoală de mai muţi ani; 

- Lotul „Mihai Viteazul”, în întindere de 50 jugăre cadastrale, din moşia 

Comunităţii Oraşului Arad; 

207

- Lotul pentru Consilieratului Agricol, în întindere de 44 jugăre cadastrale, 

conform deciziei Ministerului Agriculturii şi Domeniilor nr. 23190 din 20 

octombrie 1926; 

- Teren acordat Ministerului de Război (Divizia I Cavalerie): 120 jugăre 

cadastrale, între şoseaua Arad-Pecica şi Canalul Sec, prin decizia Casei 

Centrale a Împroprietăririlor nr. 32014/1927; 

- Teren pentru cantonierii de drumuri, câte 3 jugăre pentru două cantoane; 

Există făcută menţiunea conform căreia, rezervele pentru Biserica 

ortodoxă Română din Arad, Şcoala Normală de fete Arad şi Gara Ciala, 

urmau să fie făcute din moşia Bujac, odată cu formarea dispozitivului de 

parcelare pentru comuna Mureşel. 

Îndreptăţiţilor la împroprietărire din Arad li s-a acordat suprafaţa 

totală de 2440 jugăre, repartizată din aceste moşii expropriate, astfel: 208 

jugăre 516 stânjeni pătraţi din moşia Comunităţii Izraelite; 35 jugăre 836 

stânjeni pătraţi din moşia Consistoriului Ortodox; 26 jugăre 1060 stânjeni 

pătraţi din moşia văduvei lui Toth, parte rămasă după efectuarea schimbului 

acordat dr. Avramescu; 181 jugăre 1356 stânjeni pătraţi din moşia lui 

Alexandru Taganyi (Lanul Nisipos), rest rămas după atribuirea rezervelor de 

interes obştesc; 145 jugăre 252 stânjeni pătraţi din moşia Kevra Khadisa, 

rest rămas după măsurarea celor 25 jugăre atribuite bisericilor izraelite; 100 

jugăre 497 stânjeni pătraţi din moşia Episcopiei Ortodoxe Române. Restul 

de teren agricol, până la împlinirea celor 2440 jugăre a fost atribuit 

îndreptăţiţilor la împroprietărire din moşia Comunităţii oraşului Arad, în 

locurile denumite: „Lanul Cireşului”, „Izlazul Mare”, „Lanul Livezi”, 

„Hotarul Sânleani”, „Lanul Lebedei”, Lanul Liniştii”, „Lanul Armoniei”, 

„Lanul Mic”, „Lanul Surduc”, Lanul Haiducului”, „Balta Mică”, „Lanul 

Fluerului”, „Lanul Bărbuş”, „Ghilin” şi „Lanul Speranţei”. 

Drumurile ce urmau să fie tăiate pentru accesul împroprietăriţilor la 

loturile acordate erau cuprinse în suprafeţele terenurilor neproductive. 

Trestiişurile şi terenurile neproductive, în suprafeţe mai mari de 5 jugăre, 

rămâneau ca rezerve pe seama statului, iar cele mai mici decât acestă 

suprafaţă, se atribuiau îndreptăţiţilor la împroprietărire pe ale căror terenuri 

cădeau, fără ca acestea să fie socotite în suprafaţa împroprietărită. S-a 

consemnat obligaţia proprietrilor şi împroprietăriţilor de a asigura servituţile 

terenurilor, respectiv accesul la adăpători, drumuri şi lucrări. 

Pentru colonişti s-a acordat o suprafaţă de 191 jugăre în locul numit 

„Ghilin”, din moşia Comunităţii oraşului Arad. 

Din lipsă de suprafeţe disponibile, nu s-a acordat teren pentru 

păşune. 

208

În urma stabilirii dispozitivului de parcelare a mai rămas disponibilă 

o suprafaţă de aproximativ 470 jugăre, din moşiile Băncii de Cumpărare şi 

Parcelare Arad şi a Comunităţii oraşului Arad. 

Tabloul îndreptăţiţilor nominalizează 1241 persoane, împroprietărite 

cu loturi-tip în suprafaţă de 2 jugăre cadastrale, ori cu suprafeţe în 

complectare pentru împlinirea lotului-tip. Tabloul îndreptăţiţilor cuprinde 

următoarele persoane, pe categorii, în ordinea crescătoare a numărului 

curent, astfel: 

Categoria I-a: Ştefan Pavrodics, Andrei Hanczig, Mozes Farkasiu, 

Mihai Bencsik, Pavel Poinar, Teodor Ardelean, Gheorghe Ivanov, Mihai 

Covacsu, Lazar Ilin, Petru Ivanov, Matei Joter, Iosif Cseri, Lazar Tyoszity, 

Csizmas Lubiţa, Borsan Matei, Iosif Nagy, Gheorghe Faur, Gheorghe 

Drecin, Iosif Ilyes, Dimitrie Sandru, Ivanov Gheorghe, Dimitrie Basiean, 

descendenţii lui: Delejan Milentie, Andrei Licker, Barca Ludovic, 

Grigorescu Petru, Igaz Mihai, Ioan Farkas, Mihai Roman, Horvath Pavel, 

Serbuţ Ioan, Ilie Tulucan, Ioan Milincovic, Petru Crişan, Iosif Szabo, 

Alexandru Măcean, Gheorghe Berta, Ioan Borsos, Gheorghe Tuluncan, 

Mihai Horvath, Petre Hăbălie, Moldovan Vinţe, George Sandics, Gavrilă 

Kovacs, Tanasie Ioan, Dimitrie Tudur, Dimitrie Gligorescu, Miloş Neduţin, 

Marcu Ioan, Stefu Ştefan, Petru Cordar, Gheorghe Mezei, Ioan Daga, Ştefan 

Toth, Pavel Curticean, Ioan Ciordas, Ferenc Lucaci, Iosif Csipai, Alexandru 

hegel, Anton Csasz, Sol Moise, Arcadie Chiseliţă, Don Ioan, Roşu Pavel, 

Bogăţian Marian, Ioan Tasca, Pavel Balog, Iosif Borbeliy, Redermacher 

Iosif, Dimitrie Sandily, Ioan Gal, Jivoi Ioan, Hajdu Ştefan, Todor Paduran, 

Petre Hanga, Ştefan vacsi, Avram Deak, văduvele: Krestics Lazar, Ştefan 

Ilie, Dimitrie Morgovan, Armaţâtsky Nicolae şi Avram Arsa, invalizii: 

Belini Iosif, Balogh Matei, Berar Mihai, Breban Pavel, Bede Andrei, Burian 

Ioan, Budas Petry, Crăciun Mihai, Claici Nicolae, Kiss Ştefan, Colarov 

Alexandru, Domanov Miloş, Dreucean Gheorghe, Farcaş Nicolae, Găicean 

Gheorghe, Cluvac Ioan, Lazarov Milan, Milancovici Petru, Mihailovici 

Dimitrie, Mihailovici Ilie, Morgovan Gheorghe, Moţ Nicolae, Morariu Ioan, 

Mânzat Nicolae, Niolov Ilie, Ostoi Nicolae, Popity Miloş, Rafila Simion, 

Roman Petru, Român Gheorghe, Sângiorgiu Pavel, Schwary Iosif, Trifoi 

Gligor, Teodorovici Nicolae, Truţa Petru, Vlaicu Dimitrie, Zoicaş 

Alexandru, Zigovici Ştefan, Gluvac Ştefan, Otlăcan Sava, Demian Ilie, 

Bugariu Gheorghe, Măcean Ştefan; Ilie Ion George, Luncan Petre, Mirna 

Ioan, Neţin Vasile, Selejan Nicolae, Simon Gheorghe, Milancovici Milan, 

Săniuţă Gheorghe; descendenţii minori ai lui: Ioan Macinic, Nagy Gavrilă, 

Jeţa Ostoi, Stoica Sijartău, Dimitrie Petrişor, Pantea Todor, Ostoiu 

Gheorghe, Sfărac Moise; văduvele: Barna Vasilie, Antoniu Furman, Drecin 

209

Ioan, Curila Ştefan, Lovcov Daniţa, Palfi Todor, Petrovici Dumitru, Putarity 

Ilie, Roşca Sofia, Târnovan Petre, Târsin Mladin, Gligirescu Pavel, Paulişan 

Lenca, Lucaci Ioan şi Păcurar Mihai; Preja Mihai invalid, Nocolae Posdăre 

descendentul lui I. Posdăre, invalizii: Boia Gheorghe, Don Ioan, Gyüriţa 

Ioan, Jivanov Dumitru, Avram Gheorghe şi văduva lui Lingurar Ioan. 

Categoria a II-a: Varga Ioan, Stefanov Petre, Grozav Avram, Adam 

Ludovic, Crişan Petru, Stancu Ludovic, Baciu Nicolae, Dobrea Petru, 

Juhasz Mihai, Juhasz Ioan, Crişan Gheorghe, Macavei Pavel, Şiclovan 

Dimitrie, Kukla Andrei, Csasz Matei, Pizur Adam, Uburkics Pavel, Toth 

Ferenc, Gál Gavrilă, Lazarie Dimitrie, Toth Gheorghe, Păcurar Nicolae, 

Viragos Emeric, Capitani Ştefan, văduva Onya Sofron, văduva Cuzmanov 

Petre, Zsivanyelov Simion, Brutyo Mihai, Mânzat Uros, Alexin Petru, 

Todor Ioan, Ilin Sava, Olah Gheorghe, Docmanov Svetosar, Filimon Ioan, 

Dan Naiu, Toth Gheorghe, Burian Ştefan, Petar Lazar, Nagy Ludovic, 

Ostoia Vasilie, Simolov Gheorghe, Sinko Gheorghe, văduva Petrovici 

Mladin, Vlaicu Mihai, Juhasz Ştefan, Kovacs Ştefan, Szegö Ştefan, Drecin 

Gheorghe, Adrian Ilie, Kovacs Ştefan (Seipes), Kovacs Ioan, Stefanov Iosif, 

descendenţii minori ai lui Holaki Iosif, Gherman Nicolae, Czene Iosif, Creţa 

Ioan, Jivan Ioan, Sinogli Matei, Nedelco Timotici, Buza Ştefan, Buza Matei, 

Borsi Ştefan, Juhasz Iosif, Salanszki Mihai, Püspök Antoniu, Berar Lazar, 

Jovanov Gheorghe, Buza Francisc, Horhath Gheorghe, Rediş Costa, 

Marincov Duşan, Timar Traian, Bartoş Alexandru, Meşter Ştefan, Creţa 

Gheorghe, Hegedüs Samuil, Bulboacă Ioan, Bogdan Manaila, Angel Ioan, 

Lazar Gheorghe, descendenţii lui Beliaţ Vaselie, Bota Nicolae, Ilin Sava, 

Bota Gheorghe, Boros Alexandru, Mester Ambrus, Simandan Martin, 

Baronyan Petru, Clinco Ştefan, Abfal Mihai, Glovac Petru, Paulişan Ioan, 

Savin Gheorghe, Juhasz Ioan, Fejer Gheorghe, Bercseny Ilie, Popici Florea, 

Herczeg Eugen, Tasca Teodor, Maiorcsik Albert, Tuncov Dimitrie, văduva 

lui Sipos Antonie, Nicici Ilie, Mocionic Ilie, Rusca Nagy Antoniu, Simin 

Dimitrie, Biro Pavel, Pâncotan Dimitrie, Nădlăcan Petru, Milancovici 

Nicolae, Constantin Gheorghe, Drecin Dimitrie, Morocz Iosif, Vamos 

Francisc, Corovei Petru, Serendan Ioan, Roşu Alexa, Blaj Nicolae, Nagy 

Emeric, Meszes Ioan, Ardelean Ioan, Docmanov Sfat Gheorghe, Kiss 

Ştefan, văduva lui Păcurar Andrei, Kocs Alexandru, Milancovici Todor, 

Bosnyac Petru, Pintea Ioan, Stefanov Ioan, Palinkas Ioan, Kotroczo Iosif, 

Jorgovan Jefta, Forgacs Ilie, Drecin Ioan, Szücs Francisc, Secianski Sava, 

Matei Ioan, Hegedüs Andrei, Ungurean Gheorghe, Plevaci Gheorghe, 

Boldor Vaselie, văduva lui Sterbling Anton, Reda Ioan, Barna Sava, Pacurar 

Ioan, Faur Gheorghe, Polgar Ştefan, văduva lui Kovacs Janos, Bela Iosif, 

Faur Vasilie, văduva lui Crişan Avram, Nedin Nicolae, Iosif Nagy, Dehel 

210

Lazar, Ardelean Petru, Cinadan Gheorghe, Docmanov Sava, Bugar Ioan, 

Araczki Ştefan, Turcas Nicolae, văduva lui Vuia Sava, Manyucz Gheorghe, 

Chiş Iosif, Biro Matei, Pacurar Ilie, Rediş Sava, Marcu Nicolae, Druc 

Ştefan, Ilics Florea, Bizur Gheorghe, Igrişan Manuila, Prohaszka Antoniu, 

Seculici Gheorghe, Bota Constantin, Jovanov Mladin, Mandici Ştefan, 

Putici Alexa, Kása Gheorghe, Toth Andrei, Pâncotan Gheorghe, Sipos 

Petru, Kerekes Ioan, Gregorovici Iosif, văduva lui Vantara Mateas, Arsa 

Mihai, Alexa Imbrone, Baity Mihai, Socorici Ioan, Zsibrita Pavel, văduva 

lui Ardelean Gheorghe, Barna Ioan, Moţ Florea, Beleznai Iosif, Kiss Ştefan, 

Grozesc Mihai, Racz Antoniu, Czolos Gligor, Jivan Dimitrie, Arsa Tamas, 

Molnar Iosif, Tirsin Vasilie, Orga Vasilie, Nagy Ioan, Tasca Ioan, Moţiu 

Lupu Gheorghe, Mészáros Andrei, Répasi Ignaţ, Cizmas Nicolae, Marcu 

Ştefan, Manzai Dimitrie, Varga Ştefan, Fejer Mihai, Cuzmanov Ioan, 

văduva lui Szabo Francisc, Drecin Vaselie, Merce Gheorghe, Schleichter 

Edmund, descendenţii minori ai lui Aron Gheorghe, Popovici Svetosar, 

văduva lui Ponta Nicolae, Hegedüs Balint, Berariu Dimitrie, Nykos Matei, 

Borbely Ioan, Juhasz Ioan, Liszka Pavel, Balazs Andrei, Kerekes Gavril, 

Molnar Ioan, Varga Antoniu, Barb Mladin, Macean Cornel, Takács 

Alexandru, Sagi Mihail, Mihuţ Dimitrie, Demian Mihai, Simolov George, 

Dan Ioan, Bakos Mihai, Creţa Petru, Holaki Ştefan, Jambrik Mihai, German 

Ioan, Sikora Mihai, Lupsity Zsifko, Toth Francisc, Selejan Petru, Linko 

Pavel, Jambrik Ioan Kukuja Mihai, Secsanszki Mihai, Orga Gheorghe, 

Zambori Pavel, Curticean Petru, Kadar Flora, Ardelean Ilie, Moţ Dimitrie, 

Vlicu Gheorghe, Simolov Vasilie, văduva lui Dudean Petru, Kovács Ioan, 

văduva lui Iosif Kaczinszki, Marcuş Ioan, Rus Mihai, Havran Iulius, Szabo 

Ioan, Drecin Sava, Don Petru, Crişan Petru, Docmanov Petru, Halasz 

Ştefan, Roşu Ioan, Berariu Duşan, Sandici Ioan, văduva lui Grosan Petru, 

Târnovan Teodor, Joter Carol, Filimon Gheorghe, Mihuţ Teodor, Jovanov 

Lazar, Lupsity Duşan., Merg Ioan, Cuzmanov Gligor, Szecsanszki Mihai, 

Jaczko Carol, Crişan Petru, Drecin Petru, Halasz Emeric, Kása Ioan, Roşu 

Ioan, văduva lui Ardelean Gavrilă, Duma Arsa, Hanga Dimitrie, Cristof 

Dimitrie, Cenadan Ioan, Simolov Ştefan, Vlaicu Ştefan, Turac Ştefan, Peica 

Sava, Tirsin Dimitrie, Dragan Dimitrie, Mladin Petru, Cadar Gheorghe, 

Jovanov Dimitrie, Todor Berenghe, Ioan Florea, Boian Mihai, Horga Ilie, 

Német Carol, Miscuţ Ioan, Dascal Dimitrie, Posa Ştefan, Dan Dimitrie, 

Lupsity Ioan, Vacar Emanuil, Docmanov Duşan, Szilágyi Gheorghe, Jiga 

Anton, Ordodi Gavrila, Czank Ştefan, Coity Duşan, Novac Ioan, Simolov 

Ioan, Tynka Reda, văduva lui Kovács Ştefan, Havran Iosif, Halmajan Ilie, 

Vörös János, Caros Pavel, Ponta Ilie, Schlechter Ferencz, Stana Vasilie, 

Mureşan Gheorghe, Dan Ilie, Ardelean Simion, Dan Dimitrie, Armaczki 

211

Ioan, Selecean Mihai, Moga Dimitrie, Marcuş Mihai, Barna Pavel, Beke 

Adam, Pascu Dimitrie, Kerekes Ioan, Német Iosif, Popovici Duşan, Bratyo 

Ferencz, văduva lui Toth Vendel, Stan Petru, Maier Ioan, Halasz Ioan, 

Pecican Vasilie, Cristof Sava, Petco Gheorghe, Nicolae Gheorghe, Pecican 

Dimitrie, Armaczki Petru, Dodean George, Maisen Pavel, Miscovici 

Manuil, Csonka Ştefan, Stoian Dimitrie, Redai Mihai, Berar Pavel, Boica 

Mihai, Şimandan Todor, Matei Lazar, Boszik Marton, Holaki Ioan, Beliaţ 

Duşan, Havram Pavel, Rusz Timitei, Hadian Gheorghe, Fericean Nicolae, 

Colarov Calcsev, Nagy Iosif, Panajot Atanasie, Capraş Dimitrie, văduva lui 

Varşandan Gheorghe, Curticean Petru, Stoica Ioan, Flore Ioan, Dan Ştefan, 

Cotroczo Iosif, Fericean Petru junior, Creţa Iosif, Popov Duşan, Szabo 

Mihai, Loposity George, Zambori Andrei, Zudor Sava, Costa Pain, Marc 

Petru, Curticean Ilie, Kása Ştefan, Lupsity Milan, Molnar Ioan, Balogh 

Andrei, Bulboacă Matei, Balint Ştefan, Tioszity Gheorghe, Cismaş Iosif, 

Gligorescu Gheorghe, Marincov Gheorghe, Molnar Ştefan, Ardelean Ioan, 

Sandity Petru, Szekeres Ştefan, Grozav Duşan, Pelin Gheorghe, Sânjorj 

George, Kocsis Ioan, Paul Ioan, Juncan Traian, Cotroczo Gheorghe, Adam 

Iosif, Agoston Ioan, Angeluş Petru, Adrian Gheorghe, Ardelean Dimitrie, 

Ardelean Ioan, Ardelan Ioan, Ardelean Nicolae, Ardelean Isa, Ardelean 

Gheorghe, Bece Ioan, Balogh Sandor, Brădean Vasilie, Bota Iosif, Barna 

Gheorghe, Barna Petru, Balogh Ştefan, Balta Petru, Bota Sava, Berar 

Mladin, Berar Mihai, Braşovan Foltean, Bircu Nica, Biriş Petru, Blagi 

Gheorghe, Bota Pavel, Boia Dimitrie, Belini Imre, Barna Gheorghe, Burger 

Francisc, Breban Iosif, Budai Nicolae, Brădean George, Bogdan Teodor, 

Bodos Ştefan, Borbély Ioan, Bodea Ilie, Bodea Gligor, Bodea Ioan, Bogdan 

Adam, Bota Pavel, Barna Ioan, Bogdan Petru, Bogdan Gheorghe, Bota Ioan, 

Boglovici Vasile, Borbély Andrei, Breban Gheorghe, Bugar Gheorghe, 

Bugarin Nicolae, Kiss Martin, Cioban Gheorghe, Chirechean Mihai, Cristin 

Isai, Căciula Gheorghe, Chirichean Radivoi, Cioran Ilie, Kiss Gheorghe, 

Klop Mihai, Kovacs Ştefan, Kolar Adam, Kerek Alexandru, Curticean 

Gheorghe, Kerik Nicolae, Chorechis Ioan, Cizmaş Ilie, Cizmas Ioan, 

Cizmaş Gligor, Cizmaş Iosif, Ciban Petru, Codrean Petru, Colarov 

Gheorghe, Cionca Ştefan, Cotroczo Iosif, Covăsinţan Ştefan, Covăsinţan 

Gheorghe, Crişan Iosif, Crişan Gheorghe, Crişan Ilie, Crişan Pavel, Crişan 

Gavrilă, Curticean Pavel, Curticean Dimitrie, Curticean Petru, Curticean 

Gheorghe (Tricu), Curticean Gheorghe (Bocşa), Curticean Petru, Curticean 

Ilie, Curticean Vichentie, Curichean Ioan, Cuzman Ioan, Ciutar Dimitrie, 

Ciurar Ioan, Ciurar Nicolae, Dan Gheorghe, Dan Ioan, Demian Dimitrie, 

Demian Dimitrie (Preda), Demian Ioan, Doca Francisc, Docmanov Teodor, 

Docmanov Ilie, Dan Mihai, Dan Ilie, Dan Ioan, Dan Iacob, Dan Pavel, 

212

Duma Ilie, Duma Ilie (Ranias), Duma Gheorghe, Engelhardt Ioan, Furac 

Pavel, Furman Antoniu, Felnecan Gheorghe, Forgo Alexandru, Floroi Ioan, 

Florian Axentie, Filimon Dimitrie, Gal Gabor, Golomity Emanuil, 

Grünwald Marton, Golovicean Dimitrie, Lada Ladislau, greck Ioan, Grozav 

Gheorghe, Golomity Mihai, Grozav gaia, Julan teodor, Gligorescu Ludovic, 

Gligor Vasilie, Gherman Nicolae, Gligor Ştefan, Galuţ Gheorghe, Gauţ 

Ştefan, Gabor Lazar, Găicean vasilie, Găicean sava, Hegedüs Emeric, 

Horhath Mihai, Henegal Ilie, Herczeg Gheorghe, Hambarel Ioan, Herţeu 

Iosif, Herbeu Nicolae, Jovin Sava, Igrişan Gheorghe, Jovanov Petru, Jiva 

Pavel, Jiva Ştefan, Jivoi Simion, Jivoi Gheorghe, Ilca Gheorghe, Jonesov 

Lazar, Jovanov Dimitrie, Jovanov Nicolae, Jovanov Ilie, Jivanov Ilie, 

Jovanov Nicolae, Jagar Ioan, Jancovici Milivoi, Lucaci Andrei, Latco 

Mihai, Lazarov Dimitrie, Lingurar Dimitrie, Lipitor Ioan, Lipitor Dimitrie, 

Lipitor Iosif, Lipitor Gheorghe, Lugojan Lazar, Lucaci Constantin, Lucaci 

Gligor, Lucaci Ioan, Moţ Sava, Maruşca Moise, Măruşca Eftimie, Măcean 

Nicolae Vanu, Măcean Ioan, Măcean Dimitrie, Măcean Florea, Măcean 

Moise, Măcean Nicolae, Mate Gheorghe, Macavei Gheorghe, Marauţ Iosif, 

Matei Gheorghe, Marcu Pavel, Măniuţ Gheorghe, Mateş Gheorghe, 

Milancovits Gheorghe, Mărşeu Pavel, Mercea Gheorghe, Măcinic Iosif, 

Milancovits Mihai, Milancovits Dimitrie, Milancovits Gheorghe, 

Milancovits Mihai, Milancovits Pavel, Milancovits Ioan, Milancovits Lazar, 

Misiţ Ilie, Miscuţa Gheorghe, Puterity Ştefan, Micălăcean Mihai, 

Mihailovits Mita, Mihailovits Constantin, Mihailovits Sava, Micălăcean 

Andrei, Mihuţ Ioan, Mladin Moise, Mladin Gheorghe, Moţ Pavel, Moise 

Petru, Mohaci Ioan, Măras Duşan, Morar Milan, Muntean Ioan, Muntean 

Todor, Muntean Gheorghe, Nicola Tudor, văduva lui Nagy Ioan, Nagy Ioan, 

Nagy Carol, Nan Dimitrie, Nemet Ştefan, Negru Avram, Negriţa Ioan, Neşi 

Ioan, Neşu Ioan, Niga Gheorghe, Nicola Ioan, Novac Milentin, Novac 

Manuila, Nuţ Ilie, Novac Pătru, Otlăcan Pavel, Pucia Ioan, Pacurar Mihai, 

Pacurar Gheorghe, Papuţa Petru, Pantea Andrei, Pâncotan Arsenie, Păcurar 

Milan, Palincas Andrei, Palfi Mihai, văduva lui Pecican Nicolae, Petru Ioan, 

Pintea Ilie senior, Pintea Ilie junior, Posta Ştefan, Posta Mihai, Posta 

Nicolae, Popity Laza, Popity Milan, Popity Ioan, Plop Pavel, Ponta Avram, 

Ponta Avram senior, Roşu Petru, Raţ Petru, Raţ Nocolae bătrân, Rastin Ilie, 

Roman Gligor, Roman Ilie, Radesan Angel, Rus Nistor, Sedici Duşan, 

Siculan Ioan, Simon Sava, Sandici Dimitrie, Secheres Ştefan, Szabo 

Francisc, Suciu Gheorghe, Stepan Gheorghe, Socaci Pavel, Stoian Ion, 

văduva lui Stoicu Nicolae, Schell Carol, Streicu Teodor, Stefi Ioan, Simolov 

Nicolae, Siculean Ioan, Simandan Martin, Simandan Petru, Siclovan Ştefan, 

Sigheti Petru, Suciu Nicolae, Selejan Petru, Sava Gheorghe, Sandici 

213

Gheorghe, Serendan Ilie, Sânjors Ioan, Teorian Ioan, Trifan Ioan, Truţa 

Dimitrie, Tanasie Petru, Topor Jefta junior, Topor Jefta senior, Tözser 

Gheorghe, Todorovici Mihai, Teorean Gheorghe, Traila Nicolae, Tăsin 

Nicolae, Tamas Todor, Timar Nicolae, Trif Ştefan, Tecaci Lajos, văduva lui 

Tasini Andrei, Urs Gheorghe, Vlad Ioan, Varga Alexandru, Velescu 

Nicolae, Valaschi Andrei, Vaszits Nicolae, Zsiros Gheorghe, Budeu Ioan, 

Alexa Bertigu, Hentye Arsa, Ilin Pavel, Jurjuc Ioan, Lucaci Ioan, Nicolov 

Ilie, Popescu Ioan, Pâncotan Gheorghe, descendenţii minori ai lui Putici 

Alexa, Roşu Gheorghe, Drecin Ioan, Crăcin Jiva, Gligor Gheorghe, Stoicu 

Gheorghe, Otlăcan Mihai, Moise Gheorghe, Nicolovici Ilie, Pacurar Sava, 

Pop Pavel, Tean Lazar, Gheorghe Benke, Matei Saghi, Toth Ioan, Laszlo 

Emeric, Armaczki Zsivko, Gulyas Sava, Habalik Gheorghe, Molnar Petre, 

Bodea Gheorghe, Bodea Gheorghe Burdioc, Bogdan George, Bolgovits 

Kovacs, Breban Pavel, Buriana Nicolae, Cotroczo Francisc, Cristici Ioan, 

Colarov Nicolae, Creţa Ilie, Ciurar Gheorghe, Ciurar Ilie, Ciurar George, 

Ciurar Gheorghe, Cătrucean Gheorghe, Klop Andrei, Cristici Dumitru, 

Kovacs Ludovic, Cernea Ioan, Crişan Alexandru, Crişan Ilie, Deca Pavel, 

Dubeştean Mihai, Deac Pavel, Drecin Gheorghe, Faur Vasilie, Farcaş 

Ferenc, Földi Iosif, Gherman Alexa, Jivan Ioan, Gligorescu Ioan, Gancea 

Todor, Gyula Vasilie, Hotăran Petre, Hamberer Dumitru, Jacob Mihai, 

Jancovici Sava, Lingurar Gheorghe, Lehedea Ilie, Lugij Gheorghe, Lingurar 

Ilie, Lucaciu Alexandru, Lucaci Mihai, Lipitor Dumitru, Lipitor Vasilie, 

Lehocz Alexandru, Lingurar Gheorghe, Lucaci Aron, Lingurar Todor, Lugoj 

Iosif, Lingurar Petre, Lucaci Gheorghe, Lingurar Ioan, Lipitor Gligor, 

văduva lui Ludany Francisc, Moţ Anton, Mâncuţ Gligor, Mihailovici Petru, 

Mânguţ Nicolae, Marincov Mihai, Marina Irimie, Nagy Migai Gh., Nagy 

Pavel, Nan Todor bătrân, Nan Todor tânăru, Niga Nicolae, Novac Dumitru, 

Nan Ilie, Otlăcan Mihai, Otlocan Dumitru, Putici Zsifco, Puterity Milan, 

Puscas Iosif, văduva lui Palfi Andras, Palincas Ioan, Palincas Gavril, 

Pădurean Petre, Pacurar Todor, Petru Todor, Petru Todor, Recsko Mihai, 

Rusu Stefan, Raţ Alexandru, Rusu Ioan Bumbu, Rusu Ioan, Raţ Nicolae, 

Raţ Todor, Rotar Gheorghe, Ristin Todor, Ranke Marian, Rus Ioan, Rusu 

Iosif, Rekási Ştefan, Sîrb Ştefan, Szilágyi Ioan, Ştefan Pavel, Sulina Ioan, 

Suciu Mihai, Szilágyi Ioan, Stoica Gheorghe, Török Iosif, Tirsin Gheorghe, 

Tövisháti Andrei, Timar Vasile, Truţa Vasile, Tyipei Simion, Tamas Todor, 

Tian Lazar, Jivcinov Vasilie, Iosif Ardelean, Jibriţa Adam, Tiscler Ilie, 

Tamas Ilie, Filip Cheveresan şi Gheorghe Luţai. 

Categoria a III-a: Gligorescu Nicolae, Mihailov Iosif şi Raicu 

George. 

214

Categoria a IV-a: Popovici Ştefan, Ardelean Ioţa, Ilin Gheorghe, 

Balini Iosif, Horga Gheorghe, Jovanov Ioan, Staborov Vasile, Miscivici 

George, Gycszici Teodor, Balla Pavel, Totjh Iosif, Tirsin Ioan, Berar Ioan, 

Coti George, Toth Ioan, Jovanov Lazar, Secsanszki Milos, Ştefanov 

Dimitru, Lucuţa Ioan, Buza Alexandru, Simolov Manaila, Armaczki Petru, 

Macinic Ilie, Turcin Duşan, Armaczki Ivan, Ciszmasiu Simion, Curticean 

Gligor, Bota Ilie, Bota Ilie, Barar Nicolae, Olarov Ioan, Kohut Iosif, 

Docmanov Nicolae, Gligorian Mihai, Gligorian Ilie, Gligorian Mihai, 

Jivanov Petre, Joszity Svetosar, Jurju Nicolae, Mihailovits Rancu, Kiss 

Matei, Pacurar Traian, Popi Isai, Paulişan Ilie; Tosici Ioan Turcin Milos, 

Traila Dumitru, Zobota Ioan, Sandici Petru, Ardelean Ştefan, Meses Mihai, 

Popovici Nicolae, Toma Crişan, Ardelean Todor, Ardelean Ioan, 

descendenţii lui Ardelean Ştefan, Balta Ioan şi Balta Iosif. 

Categoria a VI-a: Zamfira Petru, Calcia Rista, Duma Blaga, Nagy 

Pavel, Cilacan Ilie, Kovacs Emerich, Agoston Ioan, Toth Ioan, Sagi Mihai, 

Pivoda Florea, Varga Pavel, văduva lui Bak Gavrila, Popovici Mladin, Jivan 

Nica, Barna Gheorghe, Haragsin Ioan, Mocuţa Petru, Kovacs Mihai, Popa 

Dimitrie, Paulişan Mihai, Selejan Nicolae, Hegedüs Ioan, Suciu Ioan, 

Selejan Gheorghe, Gheorgovici Petru, Popan Milan, Cherunţa Jivan, Turac 

Ilés, Kis Mihai, Szabo Ştefan, Petrovici Milan, Blaga Petru, Vlada Nicolae, 

Timotity George, Ştefanov Ioan, Ştefan Blaj, Pacurar Mitru, Posa Ioan, 

Stana Ilie, Sulina Ioan, Toth Antoniu, Angel George, Nagy Alexandru, 

Ardelean Romulus, Barna George, Barna Petre, Berar Mihai, Berar Mihai, 

Biriş Dumitru, Biriş Ioan, Boitor Ioan, Bugar Ioan, Bugar Costa, Cioban 

Ioan, Kis Andrei, Cioban Ioan, Cismas Ioţa, Cilán Isa, Colarov Dumitru, 

Colarov Pavel, Kovacs Alexandru, Cionca Gavrila, Cizmanov George, 

Crişan Ioan, Dan Despos, David Ferenc, Grozav Antoniu, descendenţii 

minori ai lui Florea Gabor, Gherman Nicolae, Hegenariu Ioan, Halasz 

Ştefan, Jovanov Mihai, Ilin Gheorghe, Jovanov Pavel, Jovin Mihai, Latko 

Ioţa, Labu Vasile, Muntean Pavel, Mihailovici Petru, Muntean Ioan, Mihai 

Iovici Lazar, Marjoi Gavril, Mateaş Marcel, Macean Ioan, descendenţii 

minori ai lui Otlacan Petru, Otlacan Gheorghe, Otlacan Ilie, Ochis Andrei, 

descendenţii minori ai lui Perin Arsa, Posta Gheorghe, Popa Petru, Pintea 

Ilie, Pintea Florea, Pintean Cornel, Pintea Pavel, Rista Petru, Szekeres 

George, Sepetzan Pavel, descendenţii minori ai lui Sandici Svetosar, Sandici 

Aron, Sandici Gheorghe, Tocsin Ioan, Tirsin Teodor, Turcin Todor, Tuncov 

Dumitru, Traila Ştefan, Varga Ioan, Varga Sandor, Muntean Nicolae, 

Macean Nicolae, Raţ Petre, Loncer Joţa şi Ioan Dan. 

Categoria a VII-a: Ostoia Ivan. 

215

Categoria a VIII-a: Kerity Gheorghe, Keresztes Vasilie, Macinic 

Dumitru, Pacurar Sava, Tarau Vasilie şi Novac Alexandru. 

Categoria a IX-a: Vekony Emeric, Geines Petru, Balogh Ferenc, 

Barta Andrei, Vidi Dumitru, văduva lui Petre Tirsin şi Moisa Ardelean. 

Categoria a XI-a: Dereu Ioan, Jovanov Petre, Jovin Petre, Miloş 

Iosif, Moţ Gheorghe şi Văcăr Ioan. 

Sute de persoane au fost şterse din tabloul îndreptăţiţilor la 

împroprietărire, cei mai mulţi având deja loturi complecte, alţii erau 

necunoscuţi, alţii au plecat din Gai, unii au fost împroprietăriţi în alte 

comune, alţii nu erau agricultori, unele văduve se căsătoriseră şi, în sfârşit, 

au existat şi îndreptăţiţi la împroprietărire care au decedat fără moştenitori. 

Copii după hotărârea pronunţată la 10 noiembrie 1927 de 

Comisiunea de ocol pentru expropriere şi împroprietărire Arad au fost 

trimise Secţiei de carte funciară a Judecătoriei Mixte Arad, pentru 

inatabularea dreptului de proprietate în favoarea statului român, şi la 

Inspectoratul Cadastral din Timişoara pentru executarea dispozitivului de 

parcelare. 

Hotărârea nr. 48/1927 cuprinzând dispozitivul de parcelare al 

Comisiunii de ocol Arad a fost atacată cu apeluri, înaintate în termen legal 

de expropriaţii şi îndreptăţiţii la împroprietărire. Judecând aceste apeluri, 

Comisia judeţeană pentru expropriere şi împroprietărire Arad (preşedinte 

Gh. Alexianu, consilier agricol D. C. Stoicescu şi secretar V. Puticiu) a emis 

hotărârea nr. CJ-493-1927 din 6 martie 1928. Au fost admise în parte 

apelurile bisericilor ortodoxă română, sârbă, lutherană, israelită neologă, ale 

instituţiilor şi persoanelor fizice, respingând, totodată, multe alte apeluri. 

Astfel, s-a admis în parte apelul Bisericii Ortodoxe Române din 

Arad-Gai şi s-a dispus schimbarea terenului rezervat, cu un altul, începând 

„de la punctul numit Burces cu o linie aproape perpendiculară pe drumul ce 

duce pe marginea păşunii oilor”. 

S-a admis în parte apelul Bisericii Ortodoxe Sârbe din Arad-Gai şi s- 

a dispus majorarea cotei atribuite pentru sesia cantorală, de la 4 la 6 jugăre 

de teren arabil. 

S-a admis în parte apelul înaintat de Biserica Lutherană din Arad şi, 

în consecinţă, s-a dispus majorarea cotei atribuite ca sesie parohială de la 13 

jugăre cadastrale la 16 jugăre cadastrale, iar a sesiei cantorale de la 4 la 6 

jugăre de teren arabil. 

S-a admis în parte şi apelul înaintat de Biserica Ortodoxă Sârbă din 

Arad, dispunându-se majorarea cotei atribuite ca sesie cantorală de la 4 la 6 

jugăre teren arabil. 

216

Şi Bisericii Izraelite Neologă i s-a dmis parţial apelul, mărindu-i-se 

cota sesiei parohiale atribuite, de la 12 la 16 jugăre cadastrale. 

S-a admis în parte şi apelul înaintat de Consilieratul Agricol Arad, 

după cum urmează: 

- s-a destinat pentru Şcoala primară de stat de pe lângă Pepiniera 

Ciala 12 jugăre cadastrale ca rezervă de inters obştesc; 

- un lot de 10 jugăre cadastrale din lotul atribuit Şcolii Normale de 

Băieţi din Arad, situat în imediata apropriere a îngrăşătoriei de porci a fost 

rezervat pe seama Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, ca lot pomicol, 

urmând a se complecta lotul şcolar redus, cu teren atribuit dintr-un alt număr 

topografic; 

- lotul dat la schimb fraţilor Czell, în suprafaţă de 63 jugăre şi 1044 

stânjeni pătraţi s-a constituit ca rezervă pe seama Casei Centrale a 

Împroprietăririi, acestora urmând să li se rezerve un alt schimb; 

- lotul ce fusese rezervat Consilieratului Agricol, ca lot agricol 

demonstrativ, a fost majorat de la 44 la 50 jugăre cadastrale. 

În parte s-a reformat şi dispoziţia referitoare la Lotul pentru 

împroprietărirea cavalerilor Ordinului „Mhai Viteazul”, reducându-se 

suprafaţa acestuia la 25 jugăre, restul fiind destinat împroprietăririi 

agricultorilor îndreptăţiţi. 

S-a aprobat schimbul terenului Bisericii Ortodoxe Române din Arad 

cu un alt teren situat în „Bujac”. Fostul lot s-a constituit în rezervă de inters 

obştesc, fiind rezervată o suprafaţă de 50 jugăre cadastrale pentru Biserica 

Ortodoxă Română din Micălaca, restul urmând a fi parcelat pentru 

împroprietăriri. 

În baza concluziilor inginerului cadastral operator, a fost ştearsă ca 

nefolosibilă suprafaţa de 4 jugăre cadastrale şi 292 stânjeni pătraţi, 

determinată anterior ca apătoasă, urmând să fie parcelată pentru 

împroprietărire. 

Pentru satisfacerea cerinţelor de împroprietărire, Comisiunea 

judeţeană Arad a redus suprafaţa terenului agricol rămas disponibil, de la 

470 jugăre la 368 jugăre. În rest, a confirmat toate celelalte dispoziţii ale 

Comisiunii de ocol Arad. 

Comisiunea judeţeană a admis un număr de 38 apeluri ale 

îndreptăţiţilor la împroprietărire, rectificând, în acest sens, vechiul dispozitiv 

de parcelare şi a respins alte apeluri, ca nefondate. 

Registrul de parcelare şi planurile de parcelare au fost întocmite şi 

verificate de Inspectoratul Cadastral Timişoara, în toamna anului 1929. În 

baza acestora, Comisiunea de ocol pentru împroprietărire Arad, prin 

Hotărârea nr. 2 din 25 septembrie 1929, a declarat de împroprietăriţi şi puşi 

217

în posesie pe locuitorii înscrişi în registrul de parcelare format de 

Inspectoratul Cadastral Timişoara, cu suprafeţele şi parcelele arătate în acest 

registru. 

Rezervele de interes obştesc urmau să fie intabulate pe seama 

statului român, dreptul de folosinţă aparţinând instituţiilor pentru care au 

fost create, pe toată durata existenţei acestor instituţii. 

Respectiva hotărâre a fost contestată de către împroprietăriţii din 

Arad. Judecarea contestaţiilor s-a făcut de Comisiunea judeţeană pentru 

expropriere şi împroprietărire Arad, în şedinţa din 19 februarie 1930 

(preşedinte dr. Ioan Costa, membrii Lazăr L. Perianu, consilier agricol, Ioan 

Marşieu, delegatul Ministerului Agriculturii şi secretarul Virgil V. Puticiu). 

Comisiunea a admis contestaţiile delegaţilor îndreptăţiţilor la 

împroprietărire şi, în consecinţă, a reformat hotărârea nr. 2/1929 a 

comisiunii de ocol, astfel: 

- a redus rezerva de stat constituită pe seama Ministerului de Război 

(Divizia I Cavalerie), de la 120 jugăre la 78 jugăre. Suprafaţa de 42 jugăre 

cadastrale rezultată a fost atribuită în complectare, prin loturi de câte un 

jugăr, unui număr de 42 îndreptăţiţi la împroprietărire, cărora li s-au atribuit 

anterior loturi slabe calitativ la împroprietărire. Comisia a obligat pe cei 42 

împroprietăriţi cu loturi suplimentare să suporte costul cheltuielilor de 

măsurătoare suplimentară; 

- pe lângă alte mici operaţiuni de ştergeri din tabel, rectificări de 

nume şi reînscrieri, au mai fost destinate pentru împroprietărire un număr de 

parcele declarate necultivabile, care au fost împărţite în plus, pe lângă lotul 

atribuit, unui număr de 17 îndreptăţiţi la împroprietărire, cerându-se 

organelor agricole să aibă în vedere acest aspect la darea în debit. 

Pe baza rămânerii definitive a hotărârii de împroprietărire emisă în 

anul 1929 de Comisiunea de ocol Arad şi reformulată, parţial, de 

Comisiunea judeţeană în 1930, s-a ordonat Judecătoriei Mixte Arad, secţia 

de carte funciară, intabularea în cărţile funciare vechi a dreptului de 

proprietate al Statului Român asupra parcelelor de teren dobândite prin 

exproprierea făcută în interes public, precum şi notarea dreptului de 

proprietate în cărţile funciare nou deschise, cu titlul de drept de 

împroprietărire asupra loturilor, al îndreptăţiţilor la împroprietărire. 

Prin Decizia nr. 6770 din 17 octombrie 1930, emisă de Judecătoria 

Mixtă Arad, secţia cărţii funciare, au fost făcute următoarele intabulări ale 

dreptului de proprietate al Statului Român şi al îndreptăţiţilor la 

împroprietărire din Arad, inclusiv Arad-Gai, în baza dispoziţiilor de reformă 

agrară din oraşul Arad, după cum urmează: 

218

- parcela semnată cu numărul topografic 5021/1, în suprafaţă de 1 jugăr 154 

stânjeni pătraţi, a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub numărul 

12116 nou şi acolo, asupra aceleia, s-a intabulat dreptul de proprietate cu 

titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Teodor Ardelean, 

domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5021/2, în suprafaţă de 922 stânjeni 

pătraţi, a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub numărul 12117 

nou şi acolo, asupra aceleia, s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlul de 

drept de împroprietărire în favoarea lui Pavel Poinar, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Gheorghe Ivanov, domiciliat în 

Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 6224/b2-b/1, în suprafaţă de 1 jugăr 

232 stânjeni pătraţi, a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub 

numărul 12120 nou şi acolo, asupra aceleia, s-a intabulat dreptul de 

proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea Comunităţii 

oraşului Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 6224/b2-b/2, în suprafaţă de 1 jugăr 



proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Ponta 

Dimitrie, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 6224/b2-b/3, în suprafaţă de 2 

jugăre, a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub numărul 12121 


drept de împroprietărire în favoarea lui Roşu Petru, domiciliat în Arad; 


jugăre, fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub numărul 12122 


drept de împroprietărire în favoarea lui Raţ Petru, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Raţ Nicolae bătrân, domiciliat în 

Arad; 



219


drept de împroprietărire în favoarea lui Ristin Ilie, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Roman Gligor, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea Comunităţii oraşului Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Roman Ilie, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Radosan Anghel, domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Rus Nistor, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Sedici Duşan, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Şiculan Ioan, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Simon Sava, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 6224/b2-b/15a, în suprafaţă de 1 

jugăr, a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub numărul 12132 


drept de împroprietărire în favoarea văduvei lui Stoicu Nicolae, domiciliată 

în Arad; 

220

- parcela semnată cu numărul topografic 6224/b2-b/15b, în suprafaţă de 1 




în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Sechereş Ştefan, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Szabó Francisc, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Suciu George, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Stepan George, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Socaci Pavel, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Stoian Ioan, domiciliat în Arad; 





în Arad (figurează cu alte 2 jugăre la numerele topografice noi 12132- 

12133); 




drept de împroprietărire în favoarea lui Stoian Dimitrie, domiciliat în Arad; 

221




drept de împroprietărire în favoarea văduvei lui Szombati Uros, domiciliată 

în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Scholl Carol, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Stretcu Teodor, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Ştefi Ioan, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Simolov Nicolae, domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Mateaş George, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 6224/b2-b/ 29b, în suprafaţă de 1 



drept de împroprietărire în favoarea lui Mateaş George, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Măcean Cornel, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 6224/b2-b/30b, în suprafaţă de 1 



drept de împroprietărire în favoarea lui Măcean Cornel, domiciliat în Arad; 



222


drept de împroprietărire în favoarea lui Şimăndan Petru, domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Şiclovan Ştefan, domiciliat în Arad; 


jugăr 948 stânjeni pătraţi, a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă 

sub numărul 12153 nou şi acolo, asupra aceleia, s-a intabulat dreptul de 

proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea descendenţilor 

lui Măcean Ilie, domiciliaţi în Arad; 










- parcela semnată cu numărul topografic 6224/b2-b/36, în suprafaţă de 

1jugăr 50 stânjeni pătraţi, a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă 


proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Teodorovici 

Mihai, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 6224/b2-b/37, în suprafaţă de de 2 



drept de împroprietărire în favoarea lui Teorean Gheorghe, domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Traila Nicolae, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Tăşui Nicolae, domiciliat în Arad; 

223




drept de împroprietărire în favoarea lui Tamaş Teodor, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Timar Nicolae, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 6224/b2-b/42, în suprafaţă de de 



proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Trif Ştefan, 









drept de împroprietărire în favoarea Statului Român; 


jugăre 850 stânjeni pătraţi, a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă 


proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea Statului 

Român; 








proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Roşu 

Gheorghe, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Kelemen Ştefan, domiciliat în Arad; 

224

- parcela semnată cu numărul topografic 6224/b2-b/49 în suprafaţă de 2 

jugăre a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub numărul 12164 


drept de împroprietărire în favoarea lui Suciu Nicolae, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Popescu Ioan, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Nicolov Ilie, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Lucaci Ioan, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Kosa Gheorghe, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Ilin Pavel, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Hentye Arsa, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Alexa Bertigu, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Budeu Ioan, domiciliat în Arad; 




225

drept de împroprietărire în favoarea lui Zsiros Gheorghe, domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Vaszils Nicolae, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Izvinean Alexa, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Izvinean Alexa, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Varga Alexandru, domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Vlad Ioan, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Urs Gheorghe, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea văduvei lui Tasini Andrei, domiciliată 

în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Tacaci Lajos, domiciliat în Arad; 




226

proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Trif Ştefan, 





titlul de drept de împroprietărire în favoarea descendenţilor lui Măcean Ilie, 

domiciliaţi în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 6225/2, în suprafaţă de 2 jugăre, a 

fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub numărul 12184 nou şi 

acolo, asupra aceleia, s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlul de drept de 

împroprietărire în favoarea lui Sucin Nicolae, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Selegian Petru, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 6225/4 în suprafaţă de 2 jugăre a 



împroprietărire în favoarea lui Sava Gheorghe, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Sandici Gheorghe, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Serendan Ilie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Sânjorz Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Teorian Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Trifan Ioan, domiciliat în Arad; 

227




împroprietărire în favoarea lui Truţa Dimitrie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Tanasie Petru, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Topor Hepta junior, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Topor Hepta senior, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Tönser Gheorghe, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 6225/15, în suprafaţă de 1550 



titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Todorovici Mihai, 


- parcela semnată cu numărul topografic 4940/b/1 în suprafaţă de 1349 

stânjeni pătraţi a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub numărul 



- parcela semnată cu numărul topografic 4940/b/2, în suprafaţă de 968 



titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Roşu Gheorghe, domiciliat 

în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 4940/b/3, în suprafaţă de 2 jugăre, 

a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub numărul 12199 nou şi 


împroprietărire în favoarea lui Drecin Ioan, domiciliat în Arad; 



228


împroprietărire în favoarea lui Crăciun Jiva, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Gligor Gheorghe, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Stoicu Gheorghe, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Otlăcan Mihai, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Moise Gheorghe, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Nicolovici Ilie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Păcurar Sava, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Pop Pavel, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Tean Lazar, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Gheorghe Benke, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 4940/b/14, în suprafaţă de 1 jugăr 


229


proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Mátei Sághi, 





proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Toth Ioan, 





proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Laszló 

Emeric, domiciliat în Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Amaczki 

Zsivka, domiciliat în Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Gulyas Sava, 





proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Molnar 

Petru, domiciliat în Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Habalik 





proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Gerber 

Mateiu, domiciliat în Arad; 



230


proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bodea 





proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bodea 

Gheorghe Bordioc, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 4940/b/24, în suprafaţă de 1 jugări 



proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bogdan 





proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bolgovits 

Kovács, domiciliat în Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Breban 

Pavel, domiciliat în Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Buriana 

Nicolae, domiciliat în Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Cotroţo 

Francisc, domiciliat în Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Crestici Ioan, 




231


împroprietărire în favoarea lui Colarov Nicolae, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Creţa Ilie, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Ciurar Gheorghe, 





proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Ciurar 





împroprietărire în favoarea lui Ciurar Ilie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Ciurar Gheorghe, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Ciurar Gheorghe, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Cătrucean Gheorghe, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Klop Andrei, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Cristici Dimitrie, domiciliat în Arad; 

232




împroprietărire în favoarea lui Kovacs Ludovic, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Cernea Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Crişan Alexandru, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Crişan Ilie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Doca Pavel, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Dubeştean Mihai, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Deak Mihai, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Drecin Gheorghe, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Faur Vasilie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Farkas Ferenc, domiciliat în Arad; 

233




împroprietărire în favoarea lui Földi Iosif, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Gherman Alexa, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Fian Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Gligorcsov Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Gaucea Todor, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 4940/b/55, în suprafaţă de 1 jugăr, 



împroprietărire în favoarea lui Gyula Vasilie, domiciliat în Arad; 









titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Rafila Simion, domiciliat în 

Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Roman Petru înv., domiciliat în Arad; 



234


împroprietărire în favoarea lui Roman Gheorhe înv., domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Sângiorgin Pavel înv., domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Schwartz Iosif înv., domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Trifoi Gligor înv., domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Teodorovici Nicolae înv., domiciliat în 

Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Truţa Pelin înv., domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Vlaicu Dimitrie înv., domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Zaicas Alexandru înv., domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Zigovici Ştefan înv., domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Glubac Ştefan înv., domiciliat în Arad; 

235




împroprietărire în favoarea lui Otlăcan Sava înv., domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Demian Ilie înv., domiciliat 

în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Demian Ilie înv., domiciliat 

în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Bugariu George înv., domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Măcean Ştefan înv., domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Ilie Ion Gheorghe, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Luncan Petru, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Mirna Ioan, domiciliat în 

Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5928/a în suprafaţă de 415 stânjeni 

pătraţi a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub numărul 11666 



236

- parcela semnată cu numărul topografic 5929, în suprafaţă de 1 jugăr 454 



titlul de drept de împroprietărire în favoarea Statului Român; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5930, în suprafaţă de 19 jugăre 



proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea Statului Român; 

- parcela semnată cu numărul topografic 6006/b, în suprafaţă de 3 jugăre 




- parcela semnată cu numărul topografic 6035/a, în suprafaţă de 19 jugăre 




- parcela semnată cu numărul topografic 6035/b1 în suprafaţă de 2 jugăre 48 

stânjeni pătraţi a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub numărul 



- parcela semnată cu numărul topografic 6035/c2, în suprafaţă de 7 jugăre 








- parcela semnată cu numărul topografic 6632, în suprafaţă de 2 jugăre 542 












237

- parcela semnată cu numărul topografic 6633/c, în suprafaţă de 14 jugăre 







împroprietărire în favoarea lui Cuzmanov Ioan, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea văduvei lui Szabó Francisc, 

domiciliată în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5821/a/1, în suprafaţă de 539 



titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Şaghi Mihai, domiciliat în 

Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5821/a-3, în suprafaţă de 1 jugăr 











împroprietărire în favoarea Statului Român; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5823/a-1/a, în suprafaţă de 1078 



titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Şaghi Mihai, domiciliat în 

Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5823/a-1/b, în suprafaţă de 1355 



titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Mihuţ Dimitrie, domiciliat 

în Arad; 

238

- parcela semnată cu numărul topografic 5823/c-1, în suprafaţă de 6 jugăre, 




- parcela semnată cu numărul topografic 5823/c-2, în suprafaţă de 12 jugăre, 




- parcela semnată cu numărul topografic 5823/c-3, în suprafaţă de 379 




- parcela semnată cu numărul topografic 5824/b.1.b./1, în suprafaţă de 402 



titlul de drept de împroprietărire în favoarea văduvei lui Drecin Ioan, 





proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea văduvei lui 

Curila Ştefan, domiciliată în Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea văduvei lui 

Lovcov Danica, domiciliată în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea văduvei lui Palfi Teodor, 






- parcela semnată cu numărul topografic 5824/3, în suprafaţă de 2 jugăre 




239





- parcela semnată cu numărul topografic 5828/a, în suprafaţă de 2 jugăre, a 




- parcela semnată cu numărul topografic 5828/b, în suprafaţă de 1 jugăr, a 




- parcela semnată cu numărul topografic 5829, în suprafaţă de 5 jugăre, a 








- parcela semnată cu numărul topografic 5832/1a, în suprafaţă de 1 jugăr 




- parcela semnată cu numărul topografic 5832/1b, în suprafaţă de 4 jugăre, a 




- parcela semnată cu numărul topografic 5832/1c, în suprafaţă de 1 jugăr 







drept de împroprietărire în favoarea Comunităţii oraşului Arad; 





240





















- parcela semnată cu numărul topografic 5837, în suprafaţă de 1512 stânjeni 







titlul de drept de împroprietărire în favoarea văduvei lui Szabó Francisc, 





împroprietărire în favoarea lui Drecin Vasilie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Moţi Axentie, domiciliat în Arad; 



241


împroprietărire în favoarea lui Schlechier Edmmund, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea descendenţilor minori ai lui Aron Georghe, 





împroprietărire în favoarea lui Popovici Svetozar, domiciliată în Arad; 




împroprietărire în favoarea văduvei lui Ponta Nicolae, domiciliată în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Hegedüs Balint, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Berariu Dimitrie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Nylos Mateiu, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Borbely Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Zaharia Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Leszka Pavel, domiciliat în Arad; 

242




împroprietărire în favoarea lui Balász Andrei, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Kerekes Gavril, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Molnar Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Varga Antoniu, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Barb Mladin, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Bulboacă Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Takács Alexandru, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5843/b, în suprafaţă de 1588 



titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Sági Mihai, domiciliat în 

Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5904/a, în suprafaţă de 1042 




în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5904/c/1, în suprafaţă de 803 


243



în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5904/c/2, în suprafaţă de 1 jugăr 



proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Demian 





titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Demian Mihai, domiciliat 

în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Demian Mihai, domiciliat 

în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5907/b, în suprafaţă de 2 jugăre, a 



împroprietărire în favoarea lui Simolov Gheorghe, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Dan Ioan, domiciliat în 

Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Dan Ioan, domiciliat în 

Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Baros Mihai domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Creţa Pertu, domiciliat în Arad; 

244




împroprietărire în favoarea lui Holaki Ştefan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Iambric Mihai, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui German Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Sikora Mihai, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Lupsity Zsifra, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Tóth Francisc, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Selejan Petru, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5921/a, în suprafaţă de 1 jugăr 871 



titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Selejan Petru, domiciliat 

în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5921/b, în suprafaţă de 2 jugăre, a 



împroprietărire în favoarea lui Şinka Pavel, domiciliat în Arad; 



245


împroprietărire în favoarea lui Zambrik Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Kakuja Mihai, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Szecsánski Mihai, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Orga George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Zambori Pavel, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Curticean Petru, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Kadar Florea, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Ardelean Ilie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Moţ Dimitrie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Vlaicu George, domiciliat în Arad; 



246


împroprietărire în favoarea lui Simulov Vasilie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea văduvei lui Dudean Petru, domiciliată în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Kovács Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea văduvei lui Kaczinski Iosif, domiciliată în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Mărcuş Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Rus Mihai, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Havran Iulius, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Szabó Ivan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Drecin Sava, domiciliat în Arad; 







247


împroprietărire în favoarea lui Don Petru, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Crişan Petru, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Docmanov Petru, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Halász Ştefan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Roşu Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Berariu Duşan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Sandici Ioan, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea văduvei lui Groşan Petru, 






- parcela semnată cu numărul topografic 5927/19, în suprafaţă de 9 jugăre 




248




titlul de drept de împroprietărire în favoarea văduvei lui Groşan Petru, 





împroprietărire în favoarea lui Poşta Ştefan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Zotér Carol, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Filimon George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Mihuţ Teodor, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Iovanov Lazăr, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Lupsity Duşan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Mézeg Ioan, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5931/9, în suprafaţă de 2 jugăre ,a 



împroprietărire în favoarea lui Cuzmanov Gligor, domiciliat în Arad; 



249


împroprietărire în favoarea lui Szecsánski Milan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Jaczko Carol, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Crişan Petru, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Drecin Petru, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Halász Emeric, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Kása Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Roşu Lazăr, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea văduvei Ardelean Gabriela, domiciliată în 

Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Duma Arsa, domiciliat în 

Arad; 




250

titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Duma Arsa, domiciliat în 

Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Hanga Dimitrie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Cristóf Dimitrie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Cenădan Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Simulov Stefan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Vlaicu Ştefan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Turac Ştefan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Peico Sava, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Tirsin Dimitrie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Dragan Dimitrie, domiciliat în Arad; 



251


împroprietărire în favoarea lui Mladin Petru, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Cadar George, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Cadar George, domiciliat 

în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Iovanov Dimitrie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Berenghe Todor, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Florea Ioan, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5941/a/1, în suprafaţă de 2 jugăre, a 



împroprietărire în favoarea descendenţilor lui Podoabă Milan, domiciliaţi 

în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5941/a/2, în suprafaţă de 1 jugăr, a 



împroprietărire în favoarea lui Horga Ilie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Németh Carol, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Miscuţ Ioan, domiciliat în Arad; 

252

- parcela semnată cu numărul topografic 5941/a/5, în suprafaţă de 1 jugăr 



proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Dascăl 

Dimitrie, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Dascăl Dimitrie, domiciliat 

în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5941/c/2, în suprafaţă de 2 jugăre, a 



împroprietărire în favoarea lui Posa Ştefan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Dan Dimitrie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Lupsity Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Vacar Emanuil, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Docmanov Duşan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Szilágyi George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea descendenţilor lui Lada Sava, domiciliaţi în 

Arad; 

253




împroprietărire în favoarea lui Ordodi Gavrilă, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Czank Ştefan, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5943, în suprafaţă de 1 jugăr, a fost 

transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub numărul 12396 nou şi acolo, 

asupra aceleia, s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlul de drept de 

împroprietărire în favoarea lui Coity Duşan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Novac Ioan, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Simolov Ioan, domiciliat în 

Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Mirna Ioan, domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Neţin Vasilie, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Neţin Vasilie, domiciliat în 

Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5356, în suprafaţă de 142 stânjeni 



drept de împroprietărire în favoarea lui Neţin Vasilie, domiciliat în Arad; 

254




împroprietărire în favoarea lui Selejan Nicolae, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Simon George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Milancovici Milan, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5358/3 ,în suprafaţă de 2 jugăre, a 



împroprietărire în favoarea lui Săniuţă George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea descendenţilor minori ai lui Ioan Măcinic, 





drept de împroprietărire în favoarea descendenţilor minori ai lui Nagy 

Gavrilă, domiciliaţi în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5396/1, în suprafaţă de 1 jugăr 




minori ai lui Nagy Gavrilă, domiciliaţi în Arad; 




împroprietărire în favoarea descendenţilor minori ai lui Ioţa Ostoi, 





255

drept de împroprietărire în favoarea descendenţilor minori ai lui Stoica 

Sijartău, domiciliaţi în Arad; 


pătraţi,a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub numărul 12412 


drept de împroprietărire în favoarea descendenţilor minori ai lui Stoica 

Sijartău, domiciliaţi în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea descendenţilor minori ai lui Dimitrie 

Petrişor, domiciliaţi în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea descendenţilor minori ai lui 

Dimitrie Petrişor, domiciliaţi în Arad; 





Pantea Teodor, domiciliaţi în Arad; 





Ostoi George, domiciliaţi în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Herţeg Mihai, domiciliat în 

Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5968/b, în suprafaţă de 279 stânjeni 







256


minori ai lui Petrişor Dimitrie, domiciliaţi în Arad; 





minori ai lui Pantea Todor, domiciliaţi în Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 5968/c/3, în suprafaţă de 1 jugăr şi 




minori ai lui Ostoi George, domiciliaţi în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Herţeg Mihai, domiciliat în 

Arad; 

- parcela semnată cu numărul topografic 3979/a.1.a/1.a.1.b.5./a, în suprafaţă 

de 20 jugăre, şi parcela semnată cu număr topografic 3979/a.1.a/1.a.1.b.5./b, 

în suprafaţă de 66 jugăre 219 stânjeni pătraţi, fiind loturi de casă 

desmembrate rămase neatinse şi parcela semnată cu număr topografic 

3979/a.1.a/5.c.2./a, în suprafaţă de 2 jugăre 367 stânjeni pătraţi, a fost 



împroprietărire în favoarea Comunităţii oraşului Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 3979/a.1.a/5.c.2./b, în suprafaţă de 8 





- parcela semnată cu număr topografic 3979/a.1.a/5.c.2./c, în suprafaţă de 2 





- parcela semnată cu număr topografic 3979/a.1.a/5.c.2./d, în suprafaţă de 1 





257

- parcela semnată cu număr topografic 8572/3979/23/1, în suprafaţă de 688 






sub numărul 12421/a nou şi acolo, asupra aceleia, s-a intabulat dreptul de 

proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Hagenariu 

Ioan, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Gherman Nicolae, domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea descendenţilor minori ai lui Florea 

Gabor, domiciliaţi în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Grozav Antoniu, domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui David Ferenc, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Dan Despot, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Crişan Ioan, domiciliat în Arad; 




258

drept de împroprietărire în favoarea lui Cuzmanov Gheorghe, domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Cionca Gavrilă, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Meses Ioan, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 8572/3979/1-22, în suprafaţă de 21 




- parcela semnată cu număr topografic 3988/1/a, în suprafaţă de 1 jugăr, a 



împroprietărire în favoarea lui Bugaru Costa, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 3988/b, în suprafaţă de 1 jugăr, a fost 



împroprietărire în favoarea lui Bugaru Costa, domiciliat în Arad; 

- parcela semntă cu număr topografic 3988/2, în suprafaţă de 1 jugăr 923 



titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Posta Ştefan, domiciliat în 

Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4074/1, în suprafaţă de 1 jugăr 97 



titlul de drept de împroprietărire în favoarea de proprietate cu titlul de drept 

de împroprietărire în favoarea Statului Român; 

- parcela semnată cu număr topografic 4074/2, în suprafaţă de 398 stânjeni 








259

- parcela semnată cu număr topografic 4074/4, în suprafaţă de 2 jugăre 1030 











drept de împroprietărire în favoarea lui Poşta Ştefan, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4251/2, în suprafaţă de 1 jugăr 286 



titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Poşta Nicolae, domiciliat în 

Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic4252, în suprafaţă de 2 jugăre, a fost 



împroprietărire în favoarea lui Posta Mihai, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4327/a/1, în suprafaţă de 2 jugăre, a 



împroprietărire în favoarea lui Popity Laza, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4327/a/2, în suprafaţă de 733 stânjeni 



drept de împroprietărire în favoarea lui Posta Nicolae, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4327/b, în suprafaţă de 732 stânjeni 



drept de împroprietărire în favoarea lui Posta Nicolae, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4578/1, în suprafaţă de 2 jugăre, a 



împroprietărire în favoarea lui Rotar George, domiciliat în Arad; 



260


drept de împroprietărire în favoarea lui Ristan Todor, domiciliat în Arad; 





- parcela semnată cu număr topografic 4583/3, în suprafaţă de 73 jugăre şi 
















- parcela semnată cu număr topografic 4583/11, în suprafaţă de 10 jugăre 




- parcela semnată cu număr topografic 4583/12, în suprafaţă de 17 jugăre 












- parcela semnată cu număr topografic 4660/b/1, în suprafaţă de 907 stânjeni 


261



- parcela semnată cu număr topografic 4660/b/2, în suprafaţă de 1221 



titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Meteş Petru, domiciliat în 

Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Meteş George, domiciliat în 

Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4660/b/4, în suprafaţă de 2 jugăre, a 



împroprietărire în favoarea lui Marienuţ George, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4660/b/5, în suprafaţă de 1 jugăr, a 



împroprietărire în favoarea lui Marcu Pavel, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Matei George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Marcuţi Iosif, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Macavei George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Mate George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Măcean Nicolae, domiciliat în Arad; 

262




împroprietărire în favoarea lui Măcian Moise, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Măcean Florea, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Măcean Dimitrie, domiciliat în Arad; 








împroprietărire în favoarea lui Măcean Ioan, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4660/b/16, în suprafaţă de 1 jugăr 



proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Măcean 

Nicolae Vanu, domiciliat în Arad; 








proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Meteş 

George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Milancovici George, domiciliat în Arad; 



263


împroprietărire în favoarea lui Marşeu Pavel, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Pap Vasilie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Măcinic Iosif, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Milancivici Milan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Milancovici Dimitrie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Milancovici George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Milancovici Mihai, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Milancovici Pavel, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Milancovici Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Mihailovici Lazar, domiciliat în Arad; 



264


titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Micălăceanu Mihai, 





împroprietărire în favoarea lui Mişiţ Ilie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Mişiţ Ilie, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Mişcuţa George, domiciliat 

în Arad; 

- parcela semntă cu număr topografic 4660/b/34, în suprafaţă de 120 stânjeni 



drept de împroprietărire în favoarea lui Mişcuţa George, domiciliat în 

Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Mşcuţa 





împroprietărire în favoarea lui Puterity Ştefan, domiciliat în Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Puterity 

Ştefan, domiciliat în Arad; 





265




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Micălăcean Mihai, 





proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Micălăcean 





împroprietărire în favoarea lui Mihailovits Mita, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Mihailovits Mita, 





împroprietărire în favoarea lui Mihailovici Constantin, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Mihailovici Sava, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4660/b/45, în suprafaţă de 1 jugăr, a 



împroprietărire în favoarea lui Miccălăcean Andrei, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Gavra George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Mladin Moise, domiciliat în Arad; 

266




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Mladin 






- parcela semnată cu număr topografic 4857/a/1, în suprafaţă de 2 jugăre 



proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Gerber 

Matei, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4857/a/2, în suprafaţă de 2 jugăre 



proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Sacal 


- parcela semnată cu număr topografic 4660/b, în suprafaţă de 943 stânjeni 




- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/2, în suprafaţă de 5 jugăre 





- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/3/1, în suprafaţă de 1 jugăr 



proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Baltă Petru, 


- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/3/2, în suprafaţă de 2 jugăre, 



împroprietărire în favoarea lui Bota Sava, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/3/3, în suprafaţă de 2 jugăre 

şi 146 stânjeni pătraţi, a fost transcrisă în cartea funciară nou deschisă sub 


267

proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Berar 

Mladin, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Berar Mihai, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Braşovan Foltean, domiciliat în Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Birou Nica, 









titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Birou Nica, domiciliat în 

Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Biriş Petru, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Blagi George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Bota Pavel, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Bota Dimitrie, domiciliat în Arad; 

268




împroprietărire în favoarea lui Meszes Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Barna George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Burger Francisc, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Breban Iosif, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/4/10, în suprafaţă de 1 jugăr, 



împroprietărire în favoarea lui Budai Nicolae, domiciliat în Arad; 





- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/4/12, în suprafaţă de 1 jugăr, 



împroprietărire în favoarea lui Budai Nicolae, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Brădean George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Bogdan Teodor, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Bodoş Ţtefan, domiciliat în Arad; 

269




împroprietărire în favoarea lui Borbély Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Bodea Ilie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Bodea Gligor, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Bodea Ioan, domiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/4/20 în suprafaţă de 2 jugăre 



împroprietărire în favoarea lui Bodea Dimitrie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Bogdan Adam, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Bota Pavel, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Barna Ioan, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bogdan George, domiciliat 

în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/8, în suprafaţă de 893 stânjeni 


270






titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bolcovici Vasilie, 





titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Borbély Andrei, domiciliat 

în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Breban George, domiciliat 

în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bugár George, domiciliat 

în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bugariu Nicolae, domiciliat 

în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Kiss Martin, domiciliat în 

Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Cioban George, domiciliat 

în Arad; 




271

titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bogdan Petru, domiciliat în 

Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bogdan George, domiciliat 

în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bota Ioan, domiciliat în 

Arad; 










în Arad; 





în Arad; 





în Arad; 





în Arad; 




272

titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bugar George, domiciliat 

în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bugár George, domiciliat 

în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bugariu Nicolae, domiciliat 

în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Kiss Martin, domiciliat în 

Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Cioban George, domiciliat 

în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Chirechean Mihai, 





titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Cristiu Isai, domiciliat în 

Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/11/a, în suprafaţă de 381 



titlul de drept de împroprietărire în favoareai Comunităţii oraşului Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/11/b/1, în suprafaţă de 1 



drept de împroprietărire în favoarea lui Bogdan Petru, domiciliat în Arad; 

273

- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/11/b/2, în suprafaţă de 1 jugăr 



proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bogdan 





drept de împroprietărire în favoarea lui Bota Ioan, domiciliat în Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bolcovici 

Vasilie, domiciliat în Arad; 










în Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Borbély 

Andrei, domiciliat în Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Breban 






în Arad; 

274




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bugar 





proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Bugariu 





proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Kiss Martin, 





proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Cioban 





drept de împroprietărire în favoarea lui Chirechian Mihai, domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Cristiu Isai, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea descendenţilor lui Căciulă George, 





drept de împroprietărire în favoarea lui Chirichian Radivoi, domiciliat în 

Arad; 

275




drept de împroprietărire în favoarea lui Ciorau Ilie, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Kiss George, domiciliat în Arad; 




titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Klop Mihai, domiciliat în 

Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/12, în suprafaţă de 1 jugăr 



proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoareai Comunităţii 





împroprietărire în favoarea lui Moţ Pavel, domiciliat în Arad; 

-- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/13/2, în suprafaţă de 2 



drept de împroprietărire în favoarea lui Moise Petru, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Mohaci Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Măraş Duşan, domiciliat în Arad; 







276






titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Mladin George, dimiciliat 

în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Morar Milan, dimiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Muntean Ioan, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Muntean Todor, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Muntean George, dimiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Nicola Teodor, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea văduvei lui Nagy Ioan, dimiciliată în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Nagy Ioan, dimiciliat în Arad; 



277


drept de împroprietărire în favoarea lui Nagy Carol, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Nan Dimitrie, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Nemeth Ştefan, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Negru Avram, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Negrita Ioan, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Neşi Ioan, dimiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/13/21/a, în suprafaţă de 1 



drept de împroprietărire în favoarea lui Puterty Ştefan, dimiciliat în Arad; 

- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/13/21/b, în suprafaţă de 1 



drept de împroprietărire în favoarea lui Puterity Ştefan, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Niga George, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Nicola Ioan, dimiciliat în Arad; 



278


drept de împroprietărire în favoarea lui Novac Milentiu, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Novac Manuilă, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Nuţ Ilie, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Novac Petru, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Otlăcan Pavel, dimiciliat în Arad; 





- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/14, în suprafaţă de 817 











împroprietărire în favoarea lui Pucia Ioan, dimiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Păcurar Mihai, dimiciliat în Arad; 



279


împroprietărire în favoarea lui Păcurar George, dimiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Popuţa Petru, dimiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea văduvei lui Turcaciu Ilie, dimiciliată în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Pâncotan Arsenie, dimiciliat în Arad; 

- parcela semntă cu număr topografic 4878/3/15/8, în suprafaţă de 2 jugăre, 



împroprietărire în favoarea lui Păcurar Milan, dimiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Palincaş Andrei, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Palfi Mihai, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea văduvei lui Pecican Nicolae, dimiciliată 

în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Petru Ioan, dimiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Pintea Ilie sen., dimiciliat în Arad; 

280





- parcela semnată cu număr topografic 4878/3/16/2, în suprafaţă de 6 jugăre 








proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Gál Gábor, 





împroprietărire în favoarea lui Filimon Dimitrie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Florian Axenie, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Floroi Ioan, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Forgo Alexandru, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Felnecan George, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Furmann Antoniu, domiciliat în Arad; 



281


împroprietărire în favoarea lui Furac Pavel, domiciliat în Arad; 




împroprietărire în favoarea lui Engelhardt Ioan, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Duma George, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Duma Ilie (Rantaş), domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Duma Ilie, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Dan Pavel, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Dan Iacob, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Dan Ioan, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Dan Ilie, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Dan Mihai, domiciliat în Arad; 

282




drept de împroprietărire în favoarea lui Docmanov Ilie, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Docmanov Todor, domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Doca Francisc, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Demian Ioan, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Demian Dimitrie (Preda), 





drept de împroprietărire în favoarea lui Demian Dumitru, domiciliat în 

Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Dan Ioan domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Dan George, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Ciurar Nicolae, domiciliat în Arad; 

283




drept de împroprietărire în favoarea lui Ciurar Ioan, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Ciuar Dimitrie, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Janoşi Mihai, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Curichean Ioan, domiciliat în Arad; 




drept de împroprietărire în favoarea lui Curiticean Vichentie, domiciliat în 

Arad; 




proprietate cu titlul de drept de împroprietărire în favoarea lui Curiticean 

Ilie, domiciliat în Arad; 

(Continuare: în volumul următor.). 

284

De la condiţia de aliat la armată de ocupaţie 

Din seria abuzurilor comise de trupele sovietice pe teritoriul judeţului Arad 

(septembrie-decembrie 1944) 

Lucian Ienăşescu 

Actul politic de la 23 august 1944 a generat, deopotrivă, o 

schimbare de regim politic şi o schimbare de front. Proclamaţia Regelui 

către Ţară statua revenirea la un regim democratic şi trecerea României de 

partea Naţiunilor Unite, prin încetarea imediată a operaţiunilor militare 

împotriva armatei sovietice şi a stării de război cu Marea Britanie şi S.U.A. 

Această schimbare s-a petrecut într-un moment extrem de dificil. Ofensiva 

sovietică pe frontul Iaşi- Chişinău agravase la extrem o situaţie aflată de mai 

bine de un an în continuă degradare. În aceste împrejurări, reglementarea 

raporturilor cu Naţiunile Unite, prin încheierea grabnică a unui armistiţiu, 

retragerea din Axă, a devenit o problemă de cea mai mare însemnătate, 

astfel cum hotărâseră Regele şi reprezentanţii Blocului Naţional Democrat. 

Referindu-se la noua situaţie, Regele cerea militarilor români, în 

Proclamaţie, să primească trupele sovietice cu încredere. La rândul său, 

şeful Marelui Stat Major, generalul Gheorghe Mihail, solicita trupelor să 

manifeste „o atitudine prietenoasă” faţă de sovietici, însă „fără a cădea în 

servilism” 1 . 

Trecerea României de partea Naţiunilor Unite s-a realizat 

imediat şi total, angajând întregul potenţial militar, economic şi 

financiar. Schimbarea fundamentală de atitudine s-a dovedit însă fapt 

unilateral. Spre surprinderea şi marea îngrijorare a oficialităţilor române, 

atitudinea sovieticilor a rămas pe mai departe ostilă, neîncrezătoare, 

refuzând să vadă în armata română un aliat. Ca urmare, au respins 

tratativele cu românii şi încercarea de a stabili modalităţi de cooperare 

militară 2 . 

Mai mult decât atât, dacă armata română a încetat imediat acţiunile 

militare împotriva sovieticilor, Moscova ordonă trupelor să nu-i mai trateze 

1 23 august 1944. Documente, vol. II, Bucureşti, Edit. Stiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 

420. 

2 Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului. Armata română în perioada1944 – 1947, 

Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p.15. 

285

drept inamici pe români abia la 27 august 1944 3 . În acest timp, dar şi după 

27 august, noul aliat atacă şi dezarmează trupele române din Moldova, 

fapt neobişnuit în analele operaţiunilor militare. Armatele 3 şi 4 române 

trăiesc o adevărată dramă 4 . Zeci de mii de militari români (între 60 000 

şi 160 000, în documentele româneşti) au luat drumul lagărelor de 

internare din U.R.S.S. Intervenţia autorităţilor române pentru eliberarea 

acestora este nesocotită, iar delegaţii care se prezintă pentru discuţii cu 

sovieticii sunt arestaţi 5 . 

Aceste măsuri, contrare tuturor regulilor internaţionale, vor deschide 

seria abuzurilor sovietice, foarte curând generalizată la scara întregului 

teritoriu. Primul ministru al ţării, Constantin Sănătescu, nota în jurnalul său: 

„Mare bătaie de cap cu ruşii, care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile 

continuă şi nu pricep că asta duce la o sărăcie de care se vor resimţi şi ei. 

Au o mare înclinare de a dezorganiza totul” (s.n) 6 . Un memoriu întocmit de 

Comisia Română pentru Aplicarea Convenţiei de Armistiţiu aprecia că „din 

măsurile luate până acum (finele lunii septembrie 1944-n.n) de 

Comandamentul sovietic, cele mai multe, chiar dacă au ca scop imediat să 

fie puse în folosul Armatei Roşii, se întorc împotriva ei prin faptul că 

dezorganizează şi periclitează acţiunea organică a ţării” 7 . Acelaşi document 

preciza: „Suspendarea lucrărilor câmpului, oprirea circulaţiei, demontarea 

instalaţiilor industriale, risipirea stocurilor şi a rezervelor economice, iată 

cauze suficiente pentru o paralizare a ţării” 8 . 

Samavolniciile militarilor sovietici, atitudinea lor agresivsfidătoare 

se manifestă pe fundalul unei situaţii generale complicate şi 

confuze: pe de o parte, exacerbarea invocatului drept al învingătorului, iar, 

pe de altă parte, inexistenţa, până în august 1945, a relaţiilor 

diplomatice normale între două state devenite aliate, Romania şi U.R.S.S. 9 . 

3 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Edit. 

Paideea, Bucureşti, 1999, p. 488. 

4 Alesandru Duţu, op. cit., p. 15. 

5 Ibidem, p.16. Cifra de 160 000 de militari români internaţi în lagăr a fost avansată de 

Comisia Română pentru Aplicarea Convenţiei de Armistiţiu, în ianuarie 1945. Sovieticii au 

recunoscut că între 26 000 -40 000 de militari români s-au aflat în această situaţie. 

6 Constantin Sănătescu, Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 172. 

7 Arhivele Statului din România, România şi Armistiţiul cu Naţiunile Unite. Documente, 

vol. II (coord. Marin Radu Mocanu), Bucureşti, 1995, p. 64. 

8 Ibidem. 

9 Ion M. Oprea, România şi Imperiul rus 1924-1947, vol. II, Bucureşti, Editura Albatros, 

2003, p. 299. 

286

Semnarea Convenţiei de Armistiţiu, la 12 septembrie 1944, în 

condiţiile în care cele mai multe dintre amendamentele delegaţiei române au 

fost respinse, iar formulările ambigue deschideau drum abuzurilor, a pus 

Uniunea Sovietică în postura de a profita din plin de situaţia în care se găsea 

România. Nu mai puţin de şase articole din cele douăzeci ale convenţiei se 

refereau la problematica economică 10 . Calificată de Iuliu Maniu drept o 

capitulaţie, nu un contract liber de armistiţiu 11 , convenţia semnată la 

Moscova nu a schimbat cu nimic comportamentul noului aliat. Nu o dată, 

spiritul şi litera Convenţiei de Armistiţiu, oricum favorabile sovieticilor, au 

fost încălcate, după cum, în alte situaţii, sovieticii au dat interpretări largi, 

favorabile lor, textului acesteia. Depăşindu-şi atribuţiile, Comisia Aliată 

(Sovietică) de Control a dispus luarea unor măsuri care se situau în mod 

evident in afara cadrului stabilit de actul semnat la Moscova. Bazânduse 

pe ordinul mareşalului Malinovski, sovieticii au cerut desfiinţarea marilor 

unităţi române care nu au luat parte la operaţiunile militare 12 . Cu toată 

opoziţia părţii române - şeful Marelui Stat Major considerând absurdă şi 

nejustificată o asemenea solicitare, în vreme de război - măsura a fost pusă 

în aplicare 13 . În acelaşi context, noul aliat procedează la dezarmarea 

navelor româneşti de luptă de pe Dunăre şi Marea Neagră 14 . În plus, 

reprezentanţii comandamentelor locale sovietice au trecut la acţiuni 

represive nu doar asupra celor consideraţi criminali de război, ci şi la adresa 

unor fruntaşi ai partidelor democratice 15 . 

10 Vezi şi Florian Banu, Asalt asupra economiei României – de la Solagra la SOVROM – 

(1936-1956), Bucureşti, Editura Nemira, 2004, p. 60. Între altele, se prevedeau dreptul 

sovieticilor de a prelua orice material de război al Germaniei şi sateliţilor, obligaţiă 

României de a face toate plăţile cerute de Înaltul comandament sovietic în monedă 

românească, asigurând folosirea de către armata sovietică a oricăror întreprinderi, mijloace 

de transport, depozite, iar pierderile pricinuite URSS se cereau acoperite prin livrarea de 

mărfuri, în valoare de 300 de milioane dolari, timp de şase ani, după cum şi restituirea „în 

desăvârşită bună stare” a tuturor valorilor şi materialelor luate de pe teritoriul sovietic. 

11 23 august 1944. Documente, vol.III, p. 33. Maniu a mai precizat că nu-i învinuieşte pe 

membrii comisiei pentru că au acceptat textul armistiţiului întrucât „nu puteau face altceva. 

Erau într-o situaţie într-adevăr tragică: armistiţiul declarat, de Axă rupţi, armata rusă în 

cooperare cu noi pentru dezrobirea Ardealului”. 

12 Alesandru Duţu, op. cit., p. 39. 

13 Ibidem, p. 41. 

14 Ibidem, p. 22. 

15 Ion M. Oprea, op. cit., p. 309. 

287

Abuzul a fost ridicat de sovietici la rang de principiu, a devenit 

fapt generalizat. Prin aceasta, noul aliat sfida Constituţia şi legile 

româneşti şi, adesea, încălca spiritul şi litera Convenţiei de Armistiţiu. 

Rapoartele înaintate Marelui Stat Major semnalează o mulţime de situaţii în 

care trupele Armatei Roşii s-au dedat, în localităţile în care au cantonat sau 

prin care au trecut, la abuzuri şi jafuri, ameninţări la adresa unor 

reprezentanţi ai autorităţilor locale, reţineri şi arestări, distrugeri de bunuri, 

ridicarea de autovehicule militare şi civile şi alte fapte grave. Faţă cu această 

situaţie, Marele Stat Major, prin secţia a 7-a, care ţinea legătura cu aliaţii, 

adoptă, la 30 septembrie 1944, un ordin menit să introducă „ordine, 

raţionalizare şi economia necesară în reaprovizionarea Armatei Sovietice cu 

materiale şi subzistenţele necesare ducerii războiului comun” 16 . Ordinul, 

semnat de generalul Gheorghe Mihail, preciza că materialele şi 

subzistenţele necesare puteau fi procurate de sovietici doar pe baza ordinelor 

de distribuţie, furnizare şi rechiziţionare date de guvernul României 

organelor economice şi militare locale, cererile urmâd a fi înaintate, spre 

soluţionare, prin Comisia Aliată (Sovietică) de Control. Comandamentelor 

şi unităţilor militare, autorităţilor şi particularilor le era interzis să pună la 

dispoziţie materiale şi subzistenţe, fără un ordin din partea autorităţilor 

centrale. În plus, armata, poliţia şi jandarmeria trebuiau să se opună, „la 

nevoie chiar recurgând la arme, în cazurile când ostaşi sovietici, izolaţi sau 

în grupuri, sau alţi indivizi care utilizau fraudulos uniforma sovietică vor 

încerca să ridice cu forţa sau să jefuiască bunurile Statului sau 

particulare” 17 . Ca în atâtea alte cazuri, ordinul, nesocotit de sovietici, n-a 

putut fi pus în aplicare. 

Ajunse pe teritoriul judeţului Arad, trupele Armatei Roşii s-au 

manifestat în acelaşi mod samavolnic. Efectele asupra vieţii economicosociale, 

administrării teritoriului şi a siguranţei populaţiei au fost dintre cele 

mai nefaste. Dovadă despre gravitatea situaţiei create oferă telegramafulger 

trimisă de prefectul judeţului Arad, generalul Sabin Banciu, 

16 Cf. Ordin general nr. 984200 din 30 septembrie 1944 al Marelui Stat Major, în Neculai 

Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, General Gheorghe Mihail. Cuvânt pentru viitorime, 

Bucureşti, Editura Paideia, 2004, p. 328. 

17 Ibidem. 

288

ministrului afacerilor interne, la 3 octombrie 1944, aceasta vorbind despre 

„abuzurile, jafurile şi atrocităţile” comise de militari sovietici. După cum se 

precizează în document, situaţia se regăseşte pe tot cuprinsul judeţului: 

rechiziţii abuzive de animale, în cele mai multe dintre cazuri fără dovadă de 

primire, uneori ridicate direct de pe câmp, în timp ce proprietarii acestora 

sunt ameninţaţi cu arma, rechiziţii de alimente, distrugeri de bunuri. La 

Covăsânţ a fost asasinat preotul şi a fost violată o fetiţă 18 . Populaţia era 

lipsită de apărare, jandarmii şi unităţile militare neputând face faţă 

situaţiei. Din motive de nesiguranţă a populaţiei, dar şi ca urmare a 

rechiziţiilor de animale de tracţiune, lucrările agricole nu se puteau 

executa, fapt care oferea serioase motive de îngrijorare. Faţă cu această 

situaţie, prefectul judeţului solicita luarea, la nivel central, a unor măsuri 

eficace pentru asigurarea liniştii publice, încetarea rechiziţiilor de animale 

de tracţiune şi a aprovizionării abuzive cu carburanţi, în caz contrar fiind 

exclusă posibilitatea de a culege recolta de porumb şi sfelă de zahăr şi de a 

face însămânţările de toamnă 19 . 

În acelaşi timp, Legiunea de Jandarmi Arad informa Inspectoratul 

General al Jandarmeriei că ”sate întregi sunt jefuite şi devastate de armatele 

ruseşti”, la unele acţiuni asociindu-se şi populaţia civilă, jandarmii fiind 

depăşiţi de amploarea acestor situaţii. Documentul preciza că jafurile şi 

brutalităţile la care este supusă populaţia civilă capătă proporţii absolut 

îngrijorătoare, în condiţiile în care comandamentul sovietic nu ia nicio 

măsură 20 . Atitudinea pasivă a multor comandanţi sovietici faţă de 

abuzurile la care s-au dedat subordonaţii lor a îngrijorat, o dată mai mult, 

autorităţile române. Mai mult, au existat situaţii în care intervenţia ofiţerilor 

s-a soldat cu eşec, sau, încă mai grav, împrejurări în care chiar reprezentanţi 

ai acestora săvârşeau fărădelegi 21 . 

O realitate deosebit de gravă s-a dovedit amestecul masiv al 

sovieticilor în administraţie. O seamă de evenimente anterioare, precum 

bombardamentele, mobilizările pentru front, luptele împotriva trupelor 

germane şi horthyste, contribuiseră la dezorganizarea aparatului 

18 Arhivele Naţionale. Serviciul Judeţean Arad (în continuare, se va cita: A. N. Arad) ,fond 

Prefectura Judeţului Arad (se va cita P.J.A.), dosar 283/1944, f. 44. 

19 Ibidem. 

20 F. Stănescu, D. Zamfirescu, Ocupaţia sovietică în România. Documente. 1944 – 1946, 

Bucureşti, Editura Vremea, 1998, p. 40. 

21 Ibidem, pp. 39-41. 

289

administrativ şi diminuarea capacităţii sale de acţiune. Imixtiunea brutală a 

sovieticilor a fost, în aceste împrejurări, cu atât mai nefastă pentru 

asigurarea administrării teritoriului. La nivel naţional, organele 

administrative au fost supuse presiunilor comandanţilor militari şi 

consilierilor politici trimişi de Moscova. Unora dintre prefecturi şi primării 

li s-a impus să ceară aprobarea comandamentelor sovietice pentru orice 

măsură pe care o luau, scrisă şi în limba rusă, să trimită zilnic un raport scris 

în legătură cu ceea ce se întâmpla în unitatea administrativă respectivă. În 

acelaşi timp, amestecul brutal al reprezentanţilor Comisiei Aliate (Sovietice) 

de Control în viaţa comunităţilor locale s-a manifestat şi prin întocmirea de 

liste cu germanii care participaseră pe front, şi care urmau a fi deportaţi, cu 

ofiţeri de poliţie şi de jandarmi, cu moşieri şi averea acestora 22 . 

Pornind de la o stare de lucruri gravă, constatată în teritoriu, 

generalul Pretorian, membru al Comisiei Române pentru Aplicarea 

Convenţiei de Armistiţiu, semnala Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, 

la începutul lui decembrie 1944, faptul că, în pofida înţelegerii dintre 

cele două părţi, din 21 septembrie 1944, efective ale Armatei Roşii 

continuă să rămână în instituţii, depozite, instalaţii, refuzând să lase 

locul organelor administrative române. Sesizarea n-a fost luată în 

considerare, cum nu vor avea niciun ecou protestele împotriva 

aprovizionării directe a sovieticilor de la populaţie, şi nu prin organele 

administraţiei româneşti 23 . 

Numeroase acţiuni şi măsuri adoptate de sovietici contraveneau 

articolului 17 din Convenţia de Armistiţiu care stipula faptul că 

administrarea ţării se exercită de către organele române în drept, cu 

excepţia unui sector de 50-100 km de linia frontului 24 . 

Aceste acţiuni şi în general atitudinea dispreţuitoare, neîncrederea 

noului aliat faţă de autorităţile locale au creat o atmosferă de panică 

şi incertitudine, contribuind din plin la dezorganizarea activităţii 

economico-sociale şi administrative, viaţa comunităţii având de suferit. 

Acţiunile ostile la adresa autorităţilor locale au fost cu atât mai nefaste şi 

de neînţeles cu cât de buna activitate a acestora depindea nu mai puţin 

rezolvarea unor probleme de interes comun, precum asigurarea 

22 Ion M. Oprea, op. cit., p. 304. 

23 Ibidem. 

24 23 august 1944. Documente, vol. II, p. 709. 

290

cantonării şi întreţinerea trupelor sovietice care participau la acţiunile de 

război, contribuţia populaţiei la achitarea despăgubirilor stabilite României 

prin Convenţia de Armistiţiu. În mai multe localităţi din judeţ, doar 

aprovizionarea trupelor Armatei Roşii, aflate în trecere, acapara eforturile 

organelor administrative. 

Din ordinul comandamentelor sovietice, au fost evacuate o serie 

de primării comunale: Galşa, Seleuş, Sâmbăteni, Engelsbrun 25 . În ultimele 

două situaţii, măsura a fost motivată de instalarea unui spital militar, 

respectiv a poliţiei militare sovietice 26 . Acţiunea de evacuare s-a desfăşurat 

în condiţii de arbitrariu, de sustragere sau distrugere a unor bunuri din 

patrimoniul public. La Galşa, odată cu localul primăriei a fost evacuată 

întreaga zonă, fiind interzis accesul în locuinţa notarială şi chiar în şcoala 

primară 27 . Sovieticii s-au opus în mod categoric ridicării din primărie a 

actelor contabile, a registrelor de stare civilă şi a arhivei administrative. 

Aceste măsuri, precum şi devastările făcute în comună,au creat o stare de 

spirit extrem de agitată în rândurile locuitorilor 28 . În împrejurări similare s- 

au desfăşurat lucrurile şi în localitatea Seleuş 29 . Pe lângă bunurile ridicate, 

odată cu evacuarea primăriei din Engelsbrun (aparat de radio, telefon şi 

altele), sovieticii au deschis casele de bani prin folosirea de material 

explozibil 30 . La fel au procedat şi la Cruceni, ridicând mai multe bunuri din 

primărie şi desfăşurând acţiuni de jaf asupra populaţiei 31 . 

Excese de autoritate au fost manifestate în situaţii care nu justificau 

asemenea atitudini. Mai mulţi cetăţeni din Şiria au fost alungaţi din 

case, fără a li se îngădui să ia nimic asupra lor. Alţi locuitori, între care 

însuşi pretorul plasei, aşteptau dintr-un moment în altul să fie evacuaţi 32 . 

La 13 octombrie 1944, comandamentul armatei sovietice a ordonat 

evacuarea localităţii Covăsânţ 33 . Până a doua zi, localnicii erau obligaţi să-şi 

părăsească gospodăriile, aprovizionându-se cu strictul necesar pentru 15 

25 A. N. Arad, fond P.J.A., dosar 277/1944, f. 10. 

26 Ibidem, dosar 282/1944, f. 314. 

27 Ibidem, dosar 277/1944, f. 1. 

28 Ibidem. 

29 Ibidem, dosar 275/1944, f. 78. 

30 Ibidem, dosar 277/1944, f. 44. 

31 Ibidem, f. 8. 

32 Ibidem, dosar 275/1944, f. 78. 

33 Ibidem, dosar 40/1944, f. 19 

291

zile, câtă vreme urma să fie cantonat comandamentul sovietic. Oamenii au 

găsit găzduire în localităţile vecine, însă încercarea lor de a reveni, la 

termenul stabilit, s-a dovedit zadarnică: sovieticii s-au opus. Aceasta a 

provocat o vie nemulţumire, justificată, o dată mai mult, de ritmul extrem 

de întîrziat al desfăşurării lucrărilor agricole: mai bine de jumătate din 

recolta de grâu n-a putut fi treierată, iar recolta de toamnă se afla încă pe 

câmp. În aceste condiţii, primarul comunei Covăsânţ făcea apel la 

prefectul judeţului pentru a interveni urgent pe lîngă înaltul comandament 

sovietic ‘’să elibereze comuna’’ 34 . 

O situaţie foarte dificilă au cunoscut şi alte localităţi în care au fost 

cantonaţi militari sovietici. A fost, între altele, cazul localităţilor Sânleani şi 

Livada, unde numărul militarilor cantonaţi s-a ridicat la 2000, respectiv 

2500 de oameni. Activitatea administrativă şi cea economică au fost total 

compromise, iar siguranţa cetăţenilor afectată grav 35 . 

În mai multe localităţi, sovieticii au dezarmat gărzile cetăţeneşti, 

ridicându-le armele 36 . Dat fiind deficitul sever al efectivelor trupelor de 

jandarmi, o asemenea măsură lăsa localităţile lipsite de apărare în faţa 

jafurilor şi abuzurilor de tot felul. În disperare de cauză, pretorul plasei Şiria 

solicită, la 1 octombrie 1944, sprijinul a 100 de soldaţi din garnizoana Arad 

sau efective de jandarmi care să menţină ordinea în localitatea de 

reşedinţă a plasei şi în comune 37 . Solicitarea va fi reiterată în luna 

noiembrie, faţă cu agresiunile comise de dezertori din armata sovietică 38 . În 

împrejurări asemănătoare, Pretura plasei Radna se adresează Şcolii de 

subofiţeri în rezervă infanterie din localitate în scopul întăririi pazei cu elevi, 

în special în comuna Şoimoş. Măsura este impusă de „abuzurile care se 

comit aproape in fiecare casă” şi de riscul de a rămâne fără animale de 

tracţiune, situaţie în care recoltatul şi asigurarea însămânţărilor de toamnă ar 

fi cu neputinţă de realizat 39 . La rândul său, Primăria satului Milova solicita 

aceleiaşi şcoli trimiterea a 5 soldaţi pentru a apăra localitatea de militarii 

34 Ibidem. 

35 Ibidem, dosar 277/1944, f. 20. 

36 Ibidem, dosar 273/1944, f. 1. 

37 Ibidem. 

38 Ibidem, dosar 40/1944, f. 17. 

39 Radu Păiuşan (coord.), Şcoala de subofiţeri rezervă infanterie Radna în luptele pentru 

apărarea graniţei de vest a României. Documente şi memorii, Timişoara, Editura Helion, 

1999, p. 222. 

292

sovietici răzleţi care comiteau jafuri 40 . Aceeaşi problemă a lipsei de pază 

afecta şi localitatea Sâmbăteni, şeful postului de jandarmi fiind ajutat doar 

de doi rezervişti în vârstă, în condiţiile în care soldaţi sovietici răzleţi se 

dedau la abuzuri 41 . Populaţia din Păuliş, reîntoarsă acasă după încheierea 

operaţiunilor militare din zonă, trăia din plin situaţia de nesiguranţă, mai 

ales că şeful postului de jandarmi a fost detaşat în teritoriul transilvănean 

eliberat, iar gărzile cetăţeneşti nu s-au putut organiza 42 . 

Împotriva unor reprezentanţi ai autorităţii au fost adoptate măsuri 

brutale, vexatorii, aceştia fiind puşi în imposibilitatea de a-şi exercita 

atribuţiile prevăzute de lege. Comandantul Legiunii de Jandarmi Arad, 

locotenent-colonelul Dărmănescu, a fost împiedicat, în condiţii brutale, să se 

deplaseze în judeţ, unde urma să efectueze inspecţii şi activitate de 

coordonare, punând în aplicare un ordin al ministrului afacerilor interne 43 . 

La postul de control din Aradul Nou, unde a fost oprit pe motiv că nu 

dispunea de autorizaţie de deplasare, militarii sovietici au încearcat să-i 

confişte maşina. Refuzul jandarmului de a preda cheile maşinii a provocat 

riposta dură a unui căpitan sovietic. Abia într-un tîrziu, incidentul, care 

ameninţa să se soldeze tragic, a fost stins 44 . De asemenea, pretorului 

plasei Şiria, Coriolan Potoran, i s-a interzis repetat deplasarea în cuprinsul 

unităţii administrative pe care o conducea, acesta fiind bănuit, aberant, fie de 

spionaj, fie că ar fi partizan, şi ameninţat cu rechiziţionarea cailor şi a 

trăsurii 45 . Au fost numeroase situaţiile în care gardieni publici si poliţişti, 

aflaţi în exerciţiul funcţiunii, au fost dezarmaţi, după cum au fost deposedaţi 

de bunurile aflate asupra lor 46 . 

Cum s-a întâmplat în întreaga ţară, noul aliat a procedat la ridicarea 

forţată de bunuri, în dauna instituţiilor publice şi a persoanelor fizice. 

Ameninţând, apelând la forţă, militari ai Armatei Roşii au rechiziţionat 

cai, vite, atelaje, îmbrăcăminte, alimente, băutură şi multe altele. Aceste 

acte s-au desfăşurat în condiţiile în care comandamentele sovietice nu erau 

în drept să recurgă la rechiziţii directe, ci problema aprovizionării trebuia 

40 Ibidem, pp. 223-224. 

41 A. N. Arad, fond P.J.A, dosar 286/1944, f. 306. 

42 Ibidem, f. 312. 

43 Ibidem, dosar 273/1944, f. 10. 

44 Ibidem, f. 21. 

45 Ibidem, f. 1. 

46 Ibidem, fond Chestura Poliţiei Municipiului Arad, dosar 177/1944, f. 457, 459. 

293

ezolvată „de comun acord cu autorităţile locale” 47 . În majoritatea 

situaţiilor, bunurile au fost ridicate fără a se încheia cea mai elementară 

formalitate (bon, dovadă de primire). Numărul unităţii din care făceau 

parte militarii care au efectuat rechiziţiile a rămas, în cele mai multe 

dintre cazuri, o necunoscută. Au fost deposedate de bunuri primării 48 , 

sub privirile neputincioase ale conducerii acestora, alte instituţii publice 49 , 

dar şi firme particulare 50 . De la numeroşi cetăţeni a fost ridicată în întregime 

îmbrăcămintea 51 . 

Într-o situaţie trimisă Comisiei Române pentru Aplicarea 

Convenţiei de Armistiţiu de către Prefectura judeţului Arad, la 20 

octombrie 1944, pe baza datelor oferite de preturile de plasă, se arată că s- 

au ridicat de la instituţiile publice bunuri materiale în valoare de 52 507 

698 lei, fără a fi încheiată nicio formalitate. Pentru bunuri în valoare de 15 

279 510 lei s-au încheiat acte de predare 52 . Situaţia se bazează însă pe 

date incomplete. Mai multe primării nu au oferit datele solicitate, astfel 

că, în realitate, valoarea bunurilor rechiziţionate de sovietici a fost mult mai 

mare. Numai în plasa Aradul Nou au fost ridicate de la autorităţi bunuri în 

valoare de 6 478 697 lei 53 . . La Pretura Radna bunurile ridicate de militari 

sovietici, fără a se încheia o formalitate, au fost în valoare de 1 280 000 

lei 54 . 

Acţiunile abuzive au continuat şi după discuţiile purtate între 

conducerea Comisiei Române pentru Aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi 

înalţi reprezentanţi militari sovietici, din 21 septembrie 1944, când s-a 

constatat că administraţia românească s-a restabilit pe întregul teritoriu al 

ţării. Ca atare, s-a hotărât ca organele şi gărzile sovietice să fie retrase din 

întreprinderi, depozite, ordinea fiind asigurată de organele româneşti în 

drept. La fel de important, s-a stabilit – fără însă a se reuşi punerea în 

aplicare – că necesităţile de aprovizionare ale armatei sovietice trebuiau să 

fie formulate de către Înaltul comandament sovietic Comisiei Române 

47 Ibidem, dosar 174 /1944, f. 333. 

48 Ibidem, dosar 277/1944, f. 4, 8, 10, 12. 

49 Ibidem, dosar 281/1944, f. 1. 

50 Ibidem, dosar 275/1944, f. 33. 

51 Ibidem, dosar 273/1944, f. 10. 

52 Ibidem, dosar 275/1944, f.36. 

53 Ibidem, fond P.J.A., dosar 275/1944, f. 61. 

54 Ibidem, f. 67. 

294

pentru Aplicarea Convenţiei de Armistiţiu, fără a fi permisă aprovizionarea 

directă de către sovietici 55 . Un ordin circular trimis de comisia română 

amintită comandamentului sovietic şi împuterniciţilor săi din ţară preciza că 

sovieticii nu aveau dreptul să procedeze la rechiziţii directe şi acte 

unilaterale în acest sens 56 . 

La scară naţională, cererile de întreţinere a armatei sovietice au fost 

exagerate, cu totul disproporţionate în raport cu efectivele acesteia, dar şi 

faţă de posibilităţile economiei româneşti. În consecinţă, guvernul român a 

propus constituirea unei comisii mixte de inventariere a mijloacelor de 

producţie şi care să dimensioneze corect obligaţiile, „în bună ordine şi după 

o concepţie clară” 57 . Se preciza că România îşi asumase obligaţii doar faţă 

de armata condusă de mareşalul Malinovski (Frontul II ucrainean), nu şi faţă 

de armata aflată sub comanda lui Tolbuhin, litera şi spiritul armistiţiului 

nejustificând o asemenea pretenţie. Mai mult, guvernul român cerea să se 

impute cantităţile de mărfuri ridicate direct de unităţile sovietice în luna 

octombrie 1944 58 . 

Chiar şi cumpărarea masivă de bunuri de către militarii sovietici a 

avut consecinţe economice nefavorabile: lipsa de pe piaţă a unor produse 

elementare, creşterea preţurilor, apariţia speculanţilor autohtoni care au 

intrat în legătură cu trupele sovietice. Plata în ruble, care trebuiau 

preschimbate în lei de Banca Naţională, a accentuat specula, iar aruncarea 

pe piaţă a unei uriaşe cantităţi de lei de război de către militarii sovietici a 

contribuit din plin la creşterea inflaţiei şi la slăbirea finanţelor ţării 59 . 

La toate acestea se adaugă o mulţime de jafuri comise mai ales de 

militari sovietici izolaţi. Pe alocuri, fenomenul a atins o asemenea amploare 

încât unul dintre pretorii de plasă raporta: „Armata rusă intră peste tot, 

sparge casele, ridică tot ce e de valoare” 60 . Proprietarii care au încercat să-şi 

apere bunurile au fost ameninţaţi şi unii dintre ei împuşcaţi. Dintre cazurile 

de asasinat menţionăm câteva: preotul din Covăsânţ şi studentul Maghiar 

55 Ibidem, fond Chestura Poliţiei Municipiului Arad, dosar 174/1944, f. 164. 

56 Ibidem, f. 333. 

57 Valeriu Florin Dobrinescu, România şi organizarea postbelică a lumii (1945-1947), 

Bucureşti, Editura Academiei, 1988, p. 65. 

58 Ibidem. Potrivit unei situaţii, până la 28 septembrie 1944 unităţile sovietice au preluat 

bunuri, direct sau cu forme legale, în valoare de 823 900 000 lei. 

59 Florian Banu, op. cit., pp. 65-66. 


295

Liviu 61 , Roşu Cornel, din Socodor, care s-a opus unei acţiuni de jaf 62 , Oros 

Gheorghe, din Curtici 63 . Numai în perioada 29 noiembrie – 21 decembrie 

1944, s-au înregistrat în judeţ, urmare a violenţelor armatei sovietice, şase 

morţi şi un rănit 64 . 

Împovărătoare pentru activitatea economică şi pentru bunul mers al 

unor instituţii publice au fost pretenţiile excesive ale sovieticilor în privinţa 

„muncii de război’’. Împuterniciţii comandamentelor locale sovietice au 

insistat asupra asigurării de forţă de muncă pentru reparaţii de şosele, 

săparea de tranşee, munci la aeroport, întreţinerea spitalelor, manipularea 

subzistenţelor şi altele. Una dintre obligaţiile asumate prin Convenţia de 

armistiţiu de guvernul român şi înaltul comandament al României a fost 

asigurarea de înlesniri pentru deplasare trupelor sovietice, cărora le erau 

puse la dispoziţie construcţii şi instalaţii militare, navale şi aeriene. Printre 

acestea se număra şi aerodromul din Arad a cărui întreţinere pe timpul iernii 

necesita rechiziţionarea de mână de lucru. 

Ca atare, Prefectura judeţului Arad hotăreşte, la 3 noiembrie 1944, să 

fie aduşi la Arad, prin ordine de chemare emise de Cercul Teritorial, 

cetăţeni din comunile învecinate, în serii săptămânale de câte 200 de 

persoane 65 . Era o măsură prin care autorităţile încercau să asigure o 

planificare a mobilizării, astfel încât agricultura şi alte domenii ale activităţii 

economice să fie cât mai puţin afectate de lipsa forţei de muncă. 

Nemulţumite, autorităţile militare sovietice solicită suplimentarea forţei de 

muncă, se implică brutal în realizarea mobilizării. Se ajunge, astfel, la 

situaţia ca localitatea Aradul Nou să fie obligată să mobilizeze zilnic 300 

de oameni 66 . Aceştia sunt cuprinşi în activităţi precum întreţinerea 

spitalelor şi a cazarmei militarilor sovietici, lucrări la aeroport. Cerinţele 

sovieticilor, cu totul exagerate, au nemulţumit populaţia, au pus 

autorităţile locale în situaţii extrem de dificile. La pretura plasei Aradul 

Nou se prezentau ofiţeri sovietici cerând imperativ asigurarea unor efective 

61 Ibidem, f. 10. 

62 Ibidem, dosar 270/1944, f. 1. 

63 Ibidem, dosar nr. 280/1944, f. 2. 

64 F. Stănescu, D. Zamfirescu, op.cit., pp. 130-131. 


66 Ibidem, f. 17. 

296

suplimentare, de 30 de oameni, pentru munca de noapte, fapt care trebuia 

realizat în câteva ore 67 . 

O asemenea intensitate a mobilizării face ca Aradul Nou să se 

găsească, la mijlocul lui decembrie 1944, în imposibilitatea de a mai 

asigura forţă de muncă 68 . 

Nesocotind măsurile luate de autorităţile locale române, sovieticii 

au supus locuitorii din Pecica şi Rovine unei duble mobilizări. Pe de o parte, 

comandamentul sovietic local obligă la asigurarea forţei de muncă pentru 

manipularea subzistenţelor şi realizarea lucrărilor de întreţinere a podului de 

peste Mureş, acţiuni la care participă zilnic între 150-300 de cetăţeni din 

cele două comune. Pe de altă parte, comandamentul sovietic din Arad 

solicită zilnic forţă de muncă pentru efectuarea unor lucrări la Ciala şi 

Bujac 69 . În aceste condiţii, nemulţumirile autorităţilor celor două 

comune sunt explicabile. Odată ce abia pot fi satisfăcute pretenţiile 

comandamentului sovietic local, acestea solicită să nu mai fie obligate să 

asigure forţă de muncă şi pentru alte localităţi. 

Pretenţiile exagerate ale sovieticilor provoacă un deficit enorm de 

forţă de muncă, pe care îl resimt aproape toate domeniile de activitate. Cel 

mai mult a avut de suferit agricultura, lucrările fiind foarte mult 

întârziate din cauza operaţiunilor de război, a lipsei animalelor de 

tracţiune şi a inventarului agricol - rezultat al rechiziţiilor şi jafurilor 

comise de sovietici - , a evacuărilor la care a fost supusă o parte a 

populaţiei. Dată fiind situaţia foarte gravă, Serviciul Agricol al judeţului 

Arad se adresează Chesturii de poliţie, cu rugămintea de a nu mai fi 

mobilizaţi mecanicii agricoli 70 . Constatând faptul că sunt mobilizaţi 

săptămânal între 40 – 80 de cetăţeni din localitate, cu atelajele 

aparţinătoare, Ocolul Agricol Curtici aprecia că, în atare condiţii, 

însămânţările puteau fi realizate pe doar jumătate din suprafaţă 71 . Din 

aceleaşi motive, de mobilizare a forţei de muncă, ocoalele silvice din 

judeţ au întâmpinat dificultăţi mari în desfăşurarea activităţii 72 . 

67 Ibidem, f. 11. 

68 Ibidem, f. 16. 

69 Ibidem, f. 19. 

70 Ibidem, fond Chestura Poliţiei Municipiului Arad, dosar 174/1944, f. 223. 

71 Idem, fond P.J.A., dosar nr.79/1944, f. 18. 

72 Ibidem, f. 39. 

297

La rândul lor, funcţionarii au fost obligaţi să presteze, în condiţii 

asemănătoare, muncă obligatorie. Faptul acesta a perturbat activitatea unor 

instituţii publice, unele de cea mai mare importanţă, precum Administraţia 

Financiară Arad 73 . Sesizat în legătură cu situaţia creată, Inspectoratul de 

Muncă Timişoara se adresează Chesturii de Poliţie Arad solicitând ca 

angajaţii întreprinderilor şi instituţiilor care probează prin acte că sunt 

absolut necesari activităţii pe care o desfăşoară să nu mai fie ridicaţi pentru 

munca de folos obştesc 74 . 

La cererile imperative ale autorităţilor militare sovietice, organele de 

poliţie au procedat la razii prin care au fost ridicaţi angajaţi ai 

intreprinderilor de stat şi particulare, în afara orcărui criteriu. O 

asemenea măsură afecta producţia, în întregul său, într-un moment în care 

era vital ca economia să reînceapă să funcţioneze. În consecinţă, 

Inspectoratul Regional de Poliţie Timişoara avertiza că va sancţiona 

drastic perpetuarea unor asemenea practici 75 . 75 

Populaţia judeţului a resimţit din plin atmosfera de panică generată 

de abuzurile sovieticilor. Manifestările de forţă, distrugerile provocate, 

actele de ostilitate ale acestora au determinat o accentuată stare de 

nesiguranţă, oamenii simţindu-şi ameninţate viaţa şi propriul avut. Mai mult 

decât atât, comportamentul noului aliat a afectat încrederea populaţiei în 

autorităţile române (depăşite de situaţia creată, în ciuda eforturilor depuse), 

şi aceasta după ce schimbarea de la 23 august 1944 fusese privită de către 

mulţi, în primele zile, cu speranţă şi cu iluzia că războiul se va sfârşi foarte 

curând. 

Judecat în ansamblul său, comportamentul trupelor sovietice şi al 

Comisiei Aliate de Control (partea sovietică) a fost subordonat, unui dublu 

scop: asigurarea unui profit economic maxim pe seama resurselor ţării şi 

instalarea unui guvern comunist prin care să-şi asigure controlul total asupra 

României. Realităţile anilor următori, culminând cu instaurarea regimului 

comunist, vor consacra triumful unei asemenea strategii. 

73 Ibidem, dosar 178/1944, f. 564. 

74 Ibidem, f. 553. 

75 Ibidem, dosar 174/1944, f. 149. 

298

Revoluţia din decembrie 1989 de la Arad 

299 

Emil Şimăndan 

Declanşarea, desfăşurarea şi victoria Revoluţiei 

Revoluţia din Decembrie 1989 de la Arad este parte integrantă a 

Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi a celor Est-Europene care au 

răsturnat dictaturile comuniste după cel de al Doilea Război Mondial. 

Pornind de la cele patru cărţi pe care le-am publicat sub genericul 

Întrebătorul din Agora (1999, 2003, 2008 şi 2009) despre Revoluţia din 

Decembrie 1989 la Arad, în acest nou capitol ne-am propus să prezentăm o 

sinteză asupra principalelor evenimente din decembrie 1989 de la Arad, în 

perspectiva celor două decenii care au trecut de la Revoluţia Română, o 

cercetare-sinteză care să cuprindă pregătirea, declanşarea şi victoria 

Revoluţiei în Oraşul de pe Mureş, continuând, în partea finală, cu cinstirea 

Eroilor Martiri. 

Pentru a descrie specificul şi complexitatea evenimentelor derulate 

în decembrie 1989 la Arad – unde am avut în prima etapă o revoluţie „de 

catifea”, iar în etapa a doua o revoluţie „de sânge”, cu morţi şi răniţi - am 

apelat în primul rând la cele patru volume amintite mai sus şi la declaraţiile 

inculpaţilor (şi martorilor) în „Procesul de la Timişoara” (1990), dar şi la 

anchetele efectuate de Senatul României asupra evenimentele care au avut 

loc în timpul Revoluţiei la Arad, completate cu o suită de interviuri, 

convorbiri, mărturisiri, note şi însemnări pe care le-am obţinut (şi scris) dea 

lungul anilor, ca jurnalist de investigaţie, de la principalii lideri şi 

participanţi activi la Revoluţia din Arad. 

Aşezând sub „lupa” reporterului toate evenimentele de la Arad, am 

ajuns la o primă certitudine că întreaga manifestaţie anticeauşistă din Oraşul 

de pe Mureş a început sub imboldul Timişoarei, Aradul fiind prima mare 

reşedinţă de judeţ din România care a răspuns chemării timişorenilor: „Azi 

în Timişoara, mâine în toată ţara!” într-o impresionantă solidaritate 

naţională, anticeauşistă şi anticomunistă. 

Pentru o mai bună înţelegere (şi clarificare) a evenimentele 

desfăşurate în decembrie’89 în municipiul Arad am procedat la gruparea lor 

în trei perioade distincte, după cum urmează: 

1) 17 – 20 decembrie – o perioadă de pregătire psihologică, în 

care arădenii au aflat adevărul despre crimele de la Timişoara; 

2) 21 – 22 decembrie (până în cursul serii) - o perioadă 

dominată de o manifestaţie impresionantă, non-violentă, „de catifea”, 

terminată cu preluarea puterii locale;

3) 22 - 25 decembrie - o perioadă violentă, „de sânge”, cu 19 

morţi şi 38 de răniţi, până la execuţia soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu. 

În continuare vom prezenta fiecare perioadă menţionată mai sus 

17 – 20 DECEMBRIE’89 

Arădenii află adevărul despre evenimentele de la Timişoara 

Fără să evocăm prea multe argumente, amintim că în planul 

mentalităţilor şi în plan economico-social şi cultural-spiritual, de-a lungul 

timpului s-a cimentat o puternică şi firească apropriere între cele două mari 

oraşe din vestul ţării, Timişoara şi Arad, în spiritul toleranţei şi respectului 

interetnic – în ambele oraşe şi judeţe trăiesc alături de români, cetăţeni 

maghiari, germani, sârbi, rromi, slovaci -, dar mai ales în planul pregătirii 

profesionale a noilor generaţii de tineri din cadrul învăţământului superior 

timişorean. Peste 60 la sută dintre intelectualii arădeni s-au format – până în 

1989 – în cadrul facultăţilor Universităţii şi Politehnicii în Timişoara. 

Asemenea legături în planul mentalităţilor şi învăţământului superior au fost 

potenţate şi de faptul că între cele două oraşe există o distanţă foarte mică, 

de numai cincizeci de kilometri, pe care o parcurgi în mai puţin de o oră cu 

maşina sau cu trenul. La toate acestea se adaugă numeroase legături de 

prietenie, de rudenie, de comuniune spirituală, lucruri care facilitau un 

important flux de informaţii dinspre un oraş spre celălalt, inclusiv navete 

zilnice spre locurile de muncă, convorbiri telefonice etc. În acest context – 

despre care s-a vorbit până în prezent foarte puţin – numeroşi arădeni au 

aflat despre protestele timişorenilor strânşi în jurul casei pastorului Laszlo 

Tokes încă din ziua de 16 decembrie 1989. Mai mult decât acest lucru, o 

serie de tineri din Arad, studenţi la Timişoara, au protestat alături de 

timişoreni, după care au fost ridicaţi de pe stradă de miliţie şi securitate şi 

arestaţi. Un coleg de breaslă, redactor la ziarul de limbă maghiară din Arad, 

avea fetiţa studentă la Facultatea de chimie din Timişoara. De la acesta am 

aflat că fetiţa a fost arestată şi că se intervenea de la ziarul maghiar la 

decanatul facultăţii să fie eliberată din arestul miliţiei. Asemenea exemple 

de arădeni arestaţi la Timişoara se află în cartea mea întitulată „Întrebătorul 

din Agora”, nu doar din rândul studenţilor, ci şi a altor categorii sociale. 

O altă „sursă” de informaţii autentice despre declanşarea 

evenimentelor de la Timişoara era la Teatrul de Stat din Arad, unde doi 

actori şi un regizor angajaţi ai teatrului arădean, care aveau domiciliul în 

Timişoara, făceau naveta zilnică între cele două mari oraşe. Actorii 

timişoreni au povestit celor din Teatru şi unor apropiaţi ai acestei instituţii 

de cultură, cum eram ziariştii de la secţia cultură-învăţământ, despre 

grozăviile care s-au petrecut în Timişoara în 17-18 decembrie, cu zeci de 

300

morţi în urma confruntării dintre manifestanţi şi forţele de represiune ale 

puterii ceauşiste. 

Vestea ridicării Timişoarei împotriva regimului lui Ceauşescu s-a 

răspândit cu repeziciune şi în alte medii ale oraşului, decât cele subliniate 

până în prezent, în rândurile familiilor cadrelor militare din Arad trimise la 

Timişoara să sprijine forţele de represiune împotriva manifestanţilor care au 

ieşit în stradă. Trebuie să subliniem neapărat acest lucru, întrucât în mod 

indirect, a contribuit la pregătirea psihologică a populaţiei să iasă în stradă, 

să manifesteze în solidaritate cu Timişoara. În seara zile de 16 decembrie 

cadrele militare din UM 01380 Cetate Arad – în baza ordinului primit de la 

Comandantul Diviziei11 Mecanizate Oradea, general-maior Şchiopu 

Nicolae - au fost alarmate şi chemate în cazărmi, iar în dimineaţa de 17 

decembrie s-a primit indicativul „Radu cel Frumos”, adică alarmă de luptă 

parţială. Acest semnal se ordona când exista pericol iminent al unei 

agresiuni din exterior. Conform instrucţiunilor, după câteva ore de la darea 

alarmei, unităţile trebuiau să fie gata de luptă. În Garnizoana Arad, în 

informarea care s-a prezentat, s-a justificat alarma de luptă prin faptul că 

există pericolul unui atac din exterior şi că la Timişoara acţionează grupuri 

de diversiune şi terorism în scopul destabilizării ţării. 

Comandantul Unităţii, mr. Dumitru Marcu, primeşte ordin personal 

de la Ministrul Apărării Naţionale, general Constantin Milea, ca în ziua de 

17 decembrie, la ora 16,00 să plece primul Batalion spre Timişoara, iar la 

ora 19,00 al doilea Batalion, cu transportoare blindate şi întreaga tehnică de 

luptă aferentă, pentru a se pune la dispoziţia Diviziei 18 Mecanizate 

Timişoara. Aşadar, 275 de cadre militare (ofiţeri, subofiţeri şi gradaţi) – 

majoritatea locuiau cu familiile lor în blocurile din oraş – plus circa 350 de 

militari în termen, s-au deplasat la Timişoara. Prin această mişcare serioasă 

de cadre militare, vestea evenimentelor de la Timişoara s-a extins şi mai 

mult, în medii şi mai largi ale oraşului, prin intermediul familiilor, rudelor şi 

vecinilor de apartament ai celor plecaţi. 

În cursul nopţii de 17-18 decembrie agitaţia se amplifică la Abatorul 

Nou al Aradului. Despre acest eveniment am primit informaţii detaliate de la 

revoluţionarul Eduard Hoffmann. Iată doar un scurt fragment (Întrebătorul 

din Agora, vol. III, p. 31-32): „În decembrie 1989 eram şef compartiment 

desfacere la Abatorul Nou Arad, str. Poetului, nr. 97–103. În noaptea de 17- 

18 decembrie, la ora 04, sunt trezit telefonic de directorul Uşvat Ion, care 

mi-a ordonat să mă prezint urgent la serviciu şi să eliberez conservele din 

depozit, care mi se vor cere. La Abatorul Nou eram aşteptat de opt militari 

în termen cu AKM-uri şi doi subofiţeri de la Cazarmare, care mi-au cerut să 

deschid urgent depozitul, ca să preia de acolo conserve de carne şi conserve 

301

semipreparate pentru armată. Întrucât eu nu aveam cheile de la depozitul de 

conserve, le-am comunicat că trebuie să chem telefonic magazionerul de 

acasă, care avea marfa în gestiune. Însă subofiţerii de la UM 01380 nu au 

mai avut răbdare, trebuiau să plece urgent la Timişoara cu mâncare pentru 

soldaţi, astfel au ordonat celor opt militari să spargă lacătele depozitului de 

conserve, cu paturile de la AKM-uri, după care au încărcat două camioane 

cu conserve de carne şi semipreparate – pentru hrana militarilor din UM 

01380 Cetate, plecaţi la Timişoara. Evident, dimineaţa, sutele de angajaţi de 

la Abatorul Nou, au aflat prin „telefonul fără fir” din secţii, că sunt 

evenimente foarte grave la Timişoara, întrucât au fost ridicate două 

camioane ticsite cu conserve pentru armata din Arad plecată la Timişoara!” 

Aşadar, Aradul s-a numărat printre primele oraşe din ţară care au 

aflat adevărul despre evenimentele de la Timişoara. Cetăţenii din Arad au 

devenit conştienţi că oficialităţile politice le spun baliverne, tot felul de 

minciuni despre „huliganii” şi „agenţii străini” din Timişoara. 

În acest context de tensiune mocnită, manifestările de solidaritate cu 

acţiunile timişorenilor capătă tot mai multă consistenţă, iau amploare. 

Înscrisurile anticeauşiste pe pereţi şi garduri au devenit frecvente, iar 

îndepărtarea lor cu sârguinţă de către miliţeni şi securişti provoacă 

huiduielile trecătorilor. În mod concret, în nopţile de 18-19-20 decembrie 

mai multe grupuri de tineri au scris o serie de lozinci împotriva lui 

Ceauşescu în diferite zone din oraş. Iată ce ne-a declarat revoluţionarul Ioan 

Bîtea, fost fotbalist la UTA şi Vagonul din Arad: „Am scris „Jos dictatorul” 

şi „Moarte tiranului” pe mai multe clădiri din Aradul Nou, pe Calea 

Romanilor şi la Boul Roşu. Acţionam într-un grup restrâns de doi sau trei 

prieteni, seara după lăsarea întunericului şi noaptea. Seara mergeam câte 

trei, unul scria şi doi stăteau de pază ca să nu fim surprinşi, iar la orele mici 

ale nopţii mergeam numai doi, unul scria şi celălalt păzea zona, fiind o 

circulaţie mai redusă pe străzi. Am ajuns chiar şi în centrul Aradului. Am 

scris lozinci şi chemări la manifestaţie pe o clădire situată între Primărie şi 

Palatul Justiţiei de pe malul Mureşului. În câteva rânduri am fost surprinşi şi 

fugăriţi de miliţie. Fiind însă sportiv, aveam o condiţie fizică foarte bună, nu 

am fost prins niciodată de urmăritori!” (Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 

37). 

Toate aceste acţiuni au pregătit pe arădeni să iasă în stradă. Primele 

proteste, tăcute, au început în seara zilei de 18 decembrie. Ele au continuat 

apoi în serile de 19 – 20 decembrie, când oameni mai curajoşi, în special 

tineri, s-au adunat în grupuri mici, pe străzi, în pieţe, chiar în faţa fostului 

Comitet judeţean de partid, în staţia de tramvai de lângă Banca Naţională cu 

aceleaşi proteste tăcute. Totul a culminat apoi în dimineaţa zilei de 21 

302

decembrie când tinerii muncitori de la Întreprinderea de Orologerie 

Industrială au ieşit în stradă, declanşând Revoluţia în Arad. Dar, înainte de a 

prezenta acest moment deosebit de important în Arad, să vedem cum au 

acţionat, cum se organizau forţele politice comuniste împreună cu forţele de 

represiune locale conduse direct de activişti superiori de partid de la CC al 

PCR trimişi la Arad de către Elena Ceauşescu. 

Activiştii de partid şi forţele de represiune încep să se agite 

În 16 decembrie 1989, la orele 23,00 la Inspectoratul Judeţean MI 

s-a primit „Situaţia 2”, care însemna aplicarea Ordinului 2300/1973, adică 

intrarea efectivelor în alertă, iar în 17 decembrie, orele 20,00 s-a ordonat 

„alarmă de luptă”. 

După şedinţa CPEx, din 17 decembrie, la ordinul lui Nicolae 

Ceauşescu au fost „închise” graniţele, majoritatea turiştilor fiind returnaţi de 

la graniţă. Aradul, judeţ cu trei puncte importante de trecere frontieră: 

Nădlac şi Vărşand, rutiere şi Curtici, feroviar, cunoştea foarte bine 

consecinţele acestei măsurii luate de Ceauşescu. Grănicerii şi poliţia de 

frontieră aveau de acum înainte sarcini deosebite pe linia îndeplinirii acestui 

ordin venit de la Ceauşescu. 

Duminică, 17 decembrie, a fost chemat la Comitetul judeţean de 

partid, pentru a participa la teleconferinţa de la CC al PCR şi şeful 

Inspectoratului judeţean MI, colonelul Sălceanu. La întoarcerea de la 

teleconferinţă, acesta a adunat întreg efectivul din subordine de la 

Inspectoratul judeţean MI, respectiv de la miliţie şi de la securitate, şi le-a 

comunicat angajaţilor, despre protestele care au avut loc în Timişoara la 

locuinţa preotului reformat Lszlo Tokes şi că, în urma situaţiei create, 

„comandantul suprem, Nicolae Ceauşescu, a dat ordin să se tragă!”. 

„Această informaţie – ne-a relatat colonelul Mihail Cioflică, fostul 

comandant al Miliţiei judeţului Arad - primită prin intermediul inspectorului 

şef Sălceanu, a şocat întreg personalul miliţiei şi securităţii din Arad”. 

Acelaşi colonel Mihai Cioflică a ţinut să ne mai relateze că, în zilele de 17 şi 

18 decembrie 1989, subordonaţii săi de la circulaţie i-au raportat că spre 

Timişoara se îndreaptă în fiecare zi foarte multe autoturisme LADA, cu 

sovietici! „Nu pot să spun de unde veneau, dinspre graniţă ori dinspre 

Oradea? Cert este că autoturismele veneau în grupuri de câte trei-patru, 

maximum cinci maşini! Fiind autoturisme străine, agenţii mei de circulaţie 

nu au intervenit decât atunci când se încălcau normele de circulaţie. După ce 

la postul de radio Europa Liberă au început să se transmită ştiri despre 

morţii de la Timişoara, la un moment dat s-a spus că se trage şi în Arad. În 

urma emisiunii respective de la radio Europa Liberă, o serie de colegi de la 

303

Miliţiile judeţene din Oradea, Satu Mare, Alba Iulia, Harghita-Covasna m- 

au sunat la telefon să mă întrebe despre situaţia de la Arad. Tuturor le-am 

comunicat că la Arad nu se trage şi că suntem hotărâţi ca miliţia să nu tragă 

în oameni!” (Întrebătorul din Agora, vol. I, p.17-19). 

Gărzile Patriotice se pregătesc de „luptă” 

Tot în 17 decembrie, au fost alertate şi Gărzile Patriotice din Arad. 

La ora 19 a avut loc o şedinţă a Comitetului judeţean de partid, condusă de 

secretarul cu probleme organizatorice Nicolae Angheloiu, la care au 

participat şi membri ai Statului Major GP, în frunte cu comandantul 

formaţiunii, colonelul Liviu Stranski. La acestă şedinţă de la Comitetul 

judeţean de partid, Gărzile Patriotice primesc misiunea să organizeze şi 

execute paza sediului Comitetelor judeţean şi municipal de partid şi al 

Consiliilor Populare judeţean şi municipal, respectiv clădirea Primăriei. 

Gărzile Patriotice din cadrul sediului amintit dispuneau de două plutoane de 

luptători care în caz de necesitate trebuiau să acţioneze. 

„Cele două plutoane de luptători au fost recrutate de la 

Întreprinderea de vagoane (IVA) şi de la Intreprinderea de strunguri 

(IMUA). De primul pluton – ne spune cpt. Mihai Iolu – am răspuns eu şi 

colegul meu Şofron, pe ture, la paza clădirii judeţenei de partid, iar de cel 

de al doilea pluton, de la IMUA, ofiţerii Man şi Roduş, fiecare, prin rotaţie, 

într-o tură de pază. În cadrul celor două plutoane GP se aflau ingineri, 

maiştri, mecanici, alte meserii din cele două fabrici – români, maghiari, 

germani – fiecare pe „canalul” său de informaţii era la curent cu 

evenimentele ce se petreceau la Timişoara, motiv pentru care organele de 

partid şi de securitate au început să lanseze dezinformări, repetând „lozinca” 

lui Ceauşescu, privind „huliganii” şi „agenţii străini” care fac debandadă în 

Oraşul de pe Bega”(Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 19 – 22). 

În seria celor şase volume întitulate „Procesul de la Timişoara”, 

editate de Asociaţia Memorialul Revoluţiei 16 - 22 Decembrie 1989 din 

Timişoara, unde sunt publicate şi declaraţiile inculpaţilor Cornel Pacoste, 

Ilie Matei şi Radu Constantin, care au fost trimişi la Arad între 18 – 22 

decembrie 1989, respectiv Cornel Pacoste între 18-19 decembrie, Ilie Matei 

între 20–22 decembrie şi Radu Constantin în 21-22 decembrie 1989, la 

audierea martorei Elena Pugna, fosta prim-secretară al Comitetului judeţean 

Arad al PCR, acesta a declarat, printre altele, că în 18 decembrie, la ordinul 

dat de Cornel Pacoste, a convocat o şedinţă a conducerii judeţene de partid 

la care au fost chemaţi de asemenea şefii Inspectoratului judeţean MI şi 

Gărzilor Patriotice din Arad. În cadrul acelei şedinţe – a declarat prima 

secretară Elena Pugna – au aflat pentru prima dată de la un membru CPEx, 

304

despre evenimentele de la Timişora. Cornel Pacoste a afirmat că în 

Timişoara: „sunt distrugeri, că sunt o serie de magazine stricate, geamuri 

sparte şi, inclusiv la sediul Comitetului judeţean de partid, o serie de 

stricăciuni” (Procesul de la Timişoara, vol. IV, p. 1869). În acest context, 

Cornel Pacoste a cerut organelor locale să fie pregătite „dacă vor fi 

evenimente şi la Arad…” 

În ziua următoare, de 19 decembrie, seara, la ordinul Elenei 

Ceauşescu, transmis prin Ion Coman, Cornel Pacoste a fost rechemat de la 

Arad la Timişoara, iar în locul lui a fot trimis Ilie Matei – proaspăt secretar 

cu propaganda al CC al PCR, ales la Congresul al XIV-lea al P.C.R. 

În mod concret, lui Ilie Matei i s-a comunicat a doua zi dimineaţă 

iniţiativa luată de Elena Ceauşescu, care a fost transmisă prin Bobu, să plece 

la Arad. 

Ajuns la Arad – distanţa de cincizeci de kilometri a fost parcursă 

foarte repede -, a luat imediat legătura cu prima secretară Elena Pugna. Întro 

primă discuţie cu Elena Pugna, Ilie Matei a fost informat de prima 

secretară „că Radio Budapesta şi TV Budapesta au transmis informaţia că la 

Timişoara sunt câteva mii de morţi, răniţi, şi copii peste care s-a trecut cu 

tancurile…iar focurile de armă din Timişoara se aud până la Arad…” 

(Procesul de la Timişoara, vol. III, p. 1645). În urma acestei discuţii, Ilie 

Matei i-a cerut primei secretare să convoace urgent aparatul de partid care se 

afla în sediu şi, de asemenea, conducerea militară a judeţului, ca să aibă o 

discuţie cu el, întrucât prin activul de partid de la judeţeană doreşte să-i 

informeze „în mod corect” pe arădeni despre „huliganii” din Timişoara, care 

şi-au primit pedeapsa meritată! 

La şedinţa convocată, Ilie Matei a precizat că „ victimile din 

Timişoara nu sunt de ordinul miilor cum se anunţa la Radio Budapesta, că 

sunt până la 50 de morţi şi aproximativ 200 de răniţi!” (Procesul de la 

Timişoara, vol. III, p. 1645). Apoi a mai declarat că „le-am spus celor de la 

Arad că, într-adevăr, în Timişoara sunt desfăşurate forţe armate, cu scopul 

de a restabili ordinea, aşa cum aflaseră şi ei de la teleconferinţa din ziua de 

duminică, 17 decembrie 1989” (Procesul de la Timişoara, vol. III, p. 1646). 

A restabili „ordinea” însă, după Ilie Matei, însemna executarea dispoziţiilor 

criminale date de Nicolae Ceauşescu, cum a şi acţionat, cu mult zel, pe tot 

parcursul şederii sale la Arad. 

În finalul şedinţei secretarul C.C. al P.C.R., Ilie Matei, a cerut să se 

organizeze imediat „un centru unic de comandă la Comitetul judeţean de 

Partid”, lucru care s-a înfăptuit imediat după şedinţă. În acest Comandament 

judeţean – din care făceau parte prima secretară Elena Pugna, secretarul cu 

probleme organizatorice Nicolae Angheloiu, comandantul Garnizoanei 

305

Militare din Arad, mr. Dumitru Marcu, şeful Inspectoratului judeţean MI, 

colonelul Sălceanu, şeful Miliţiei judeţene Arad, colonelul Mihail Cioflică, 

şi şeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice, colonelul Liviu Stranski - a 

intrat şi secretarul CC al PCR Ilie Matei, iar în dimineaţa zilei de 22 

decembrie şi un alt secretar al CC al PCR, Radu Constantin, care răspundea 

de Ministerul de Interne, de miliţie şi securitate. 

În cadrul Comandamentului s-au nominalizat obiectivele economice, 

sociale şi culturale care impuneau măsuri de protejare în caz de nevoie şi s-a 

stabilit planul de apărare cu efective armate, în vreme ce directorii de 

întreprinderi au fost instruiţi „să organizeze adunări de condamnare a 

„huliganilor”, „iredentiştilor” şi „fasciştilor” din Timişoara, că trebuie 

sporită vigilenţa pentru că, probabil, şi la Arad se pregăteşte ceva 

asemănător” (Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 437). 

În 20 decembrie 1989 soseşte la Arad, cu un avion militar, 

generalul-locotenent Ilie Ceauşescu, adjunct al MApN şi şeful Consiliului 

Politic al Armatei. La Aeroport, generalul-locotenent Ilie Ceauşescu este 

întâmpinat de Elena Pugna, prim-secretar al Comitetului judeţean Arad al 

PCR, şi de comandanţii Unităţilor Militare din judeţ. La UM 01380 din 

Cetate, generalul-locotenent Ilie Ceauşescu susţine o expunere în care 

afirmă poziţia oficială privind acţiunile de la Timişoara, că ungurii au 

pătruns în ţară, că la Timişoara cadavre de militari plutesc pe Bega, că 

mişună agenturile străine şi a prezentat un document de la o ambasadă din 

care ar rezulta că ungurii vor să cucerească Ardealul. Pe la orele 13 

generalul-locotenent Ilie Ceauşescu zboară mai departe cu avionul la 

Oradea, iar de acolo la Cluj-Napoca, lăsând comandanţii din Arad 

nelămuriţi şi amplifică incertitudinea şi deruta provocată de alarma de luptă, 

având în vedere că ofiţerii arădeni cunoşteau foarte bine că la garniţă este 

pace şi linişte, că nu s-a semnalat nici un incident cu forţele armate ungare, 

iar la Timişoara demonstrează populaţia oraşului şi nu „agenturile”! 

(Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 16). 


Începutul Revoluţie la Arad: „Copii, acuma-i clipa! Plecăm!” 

Chemarea timişorenilor „Azi în Timişoara, mâine în toartă ţara!” s-a 

înfăptuit în municipiul Arad în dimineaţa zilei de 21 decembrie, la ora 7,39, 

când un grup de muncitori de la cea mai tânără unitate economică arădeană, 

de la Întreprinderea de Orologerie Industrială, în urma unei întreruperi de 

curent electric au încetat lucrul şi au ieşit în mod organizat în stradă ca să 

manifesteze împotriva regimului Ceauşescu. 

306

Evident, întrebarea firească pe care ne-am pus-o în toate cele trei 

cărţi pe care le-am publicat despre Revoluţia din Decembrie 1989 la Arad 

este de ce Revoluţia a izbucnit la Arad într-o întreprindere mai mică, cu 

1100 de angajaţi, dată în folosinţă doar cu trei ani în urmă? De ce Revoluţia 

nu a pornit din celelalte mari uzine arădene, de pildă de la Întreprinderea de 

Vagoane, unde lucru 14.000 de angajaţi, ori de la Întreprinderea de 

strunguri, unde numărul acestora era circa 8.000, ori de la Întreprinderea 

textilă UTA, unde lucrau 10.000 de muncitori, fabrici în care munca era 

mult mai grea, mult mai istovitoare decât la Orologerie? Această tânără 

fabrică – era la vremea respectivă una dintre cele mai moderne din România 

– avea multe comenzi de mare precizie, bine plătite, inclusiv pentru Centrala 

nucleară de la Cernavoda; se lucra cu tehnică de vârf, exista o bună 

organizare a muncii, planul de producţie se realiza destul de lejer, iar tinerii 

muncitori câştigau până la 4.600 de lei pe lună, în vreme ce muncitorii de la 

celelalte mari întreprinderi arădene câştigau în jur de 2.800 de lei pe lună! 

„Muncitorii de la Orologerie – ne relata fostul inginer şef Ştefan Nicolin – 

primeau, pe lângă salariul de bază, procente maxime de până la 20 la sută, 

iar cei de la Vagoane, de la Strungul, de la UTA primeau aproape lună de 

lună, din cauza nerealizării planului de producţie, doar 80 – 85 la sută din 

salariu!”(Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 51 – 52). Tinerii de la 

Întreprinderea de Orologerie Industrială lucrau în halate curate, aveau aer 

condiţionat, maşinile din secţii trebuiau să lucreze la 20 de grade, în vreme 

ce în apartamente, acasă, muncitorii şi întreaga populaţie a oraşului aveau 

doar 16 – 17 grade! 

Cu toate aceste condiţii demne de invidiat în raport cu ceilalţi 

muncitori ai Aradului, al căror număr era de peste 75.000, flacăra Revoluţiei 

din Decembrie 1989 în Oraşul de pe Mureş a pornit tocmai de la Orologerie, 

întreprindere în care media de vârstă la trei ani de la darea ei în funcţiune, 

era de numai 19 ani! Răspunsul l-am primit tot de la fostul inginer şef al 

întreprinderii: ”Gradul general de cultură era foarte ridicat în întreprinderea 

noastră, toţi tinerii muncitori erau absolvenţi de licee industriale şi teoretice 

din Arad, ba mai mult, chiar şi de Liceu pedagogic, ei au făcut practica în 

producţie la noi, cum era dispoziţia atunci, încă de la 15–16 ani şi au 

crescut, s-au maturizat profesional o dată cu ridicarea fabricii. Unii dintre ei 

au participat inclusiv pe şantierul de construcţie a diferitelor secţii de 

producţie. Aşadar, aceşti tineri foarte inteligenţi, şi curajoşi, care se 

pregăteau în paralel să devină studenţi, prin foştii lor colegii de liceu, care 

intraseră deja în învăţământul superior la Timişoara, au aflat despre 

manifestaţiile de stradă ale timişorenilor împotriva regimului Ceauşescu, 

fiind hotărâţi să facă şi ei acelaşi lucru. 

307

În fine, o altă cauză – deşi nu este ultima – era faptul că munca 

politică din fabrică a activiştilor de partid, UTC şi sindicat era foarte slabă în 

comparaţie cu situaţia din celelalte fabrici arădene, politrucii de la 

Orologerie nu aveau aproape nici un cuvânt în faţa profesioniştilor din 

conducerile secţiilor de producţie şi a întreprinderii. Întrucât în această 

întreprindere nouă din Arad se fabricau piese de mare precizie, inclusiv 

pentru industria de armament din cadrul Tratatului de la Varşovia, ori piese 

pentru sateliţi artificiali ai pământului, fabrica, în decembrie 1989, era 

condusă de ingineri şi specialişti cu o mare autoritate profesională” 


Cele relatate mai sus ar putea constitui o explicaţie veridică, de ce 

Revoluţia din Decembrie 1989 în Arad a început la Întreprinderea de 

Orologerie Industrială şi nu în altă parte din municipiu. În mod concret, în 

dimineaţa zilei de 21 decembrie, la întreruperea curentului electric, tinerii 

din secţia sculărie s-au adunat într-un mic grup în jurul muncitorului Dănilă 

Onofrei, un veteran al secţiei, care mai înainte a lucrat la Întreprinderea de 

strunguri, de unde a fost transferat când a fost dată în folosinţă această 

întreprindere, ca un muncitor de înaltă clasă. După ce curentul electric a 

reapărut, tinerii muncitori au refuzat să mai continue lucrul. Evenimentele s- 

au derulat cu mare rapiditate, exista deja un mic nucleu de tineri foarte 

hotărâţi, între care s-au numărat, printre alţii Mihai Giurgiu şi fraţii Mihai şi 

Pavel Sturz, dar şi alţi tineri curajoşi. În câteva minute, după ce şefii 

ierarhici au coborât în secţia sculărie să-i întrebe pe tineri ce vor, Dănilă 

Onofrei a devenit purtătorul de cuvânt al tuturor. În momentul în care au 

eşuat tentativele de dialog, tot acest muncitor a fost cel care a decis în 

numele tuturor: „COPII, ACUM-I CLIPA! PLECĂM!”. A dat tonul la 

cântec. „DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE!” şi au ieşit în curtea întreprinderii, 

iar de aici în stradă, cu intenţia de a se deplasa cu micul său grup de 30 – 40 

tineri muncitori, la Comitetul judeţean de partid, în centrul municipiului 

Arad. 

Acest eveniment s-a desfăşurat sub ochii fostului secretar cu 

probleme economice al Comitetului judeţean de partid, I. Cotoară, care a 

început să se agite cu disperare, fără să-i mai poată opri pe tineri să nu iasă 

în stradă din curtea fabricii, după cum nu i-a mai putut întoarce în secţiile 

întreprinderii nici ofiţerul de securitate care a răspuns de Orologerie! 

Ajungând în strada Cocorilor, liderul ad-hoc al tinerilor, muncitorul 

Dănilă Onofrei, şi-a dat seama că micul lor grup poate să fie o pradă extrem 

de uşoară pentru organele de represiune, motiv pentru care s-a grăbit ca să 

ajungă la Întreprinderea de strunguri, o fabrică mare, cu circa 8.000 de 

angajaţi, pe care o cunoştea foarte bine din anii în care a lucrat aici, înainte 

308

de a fi transferat la Orologerie. Prin complicitatea paznicului de la poarta 

nr.3, de pe strada Cocorilor, întregul grup a intrat în întreprindere, după care 

a început să strige pe căile de acces spre principalele secţii îndemnul: 

„Haideţi cu noi!”, „Nu vă fie frică!” (Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 60). 

Astfel au traversat curtea întreprinderii şi au ieşit din fabrică, cu angajaţii 

care li s-au mai alăturat, pe o poartă laterală, în Calea Victoriei. Întrucât 

Calea Victoriei era o arteră aglomerată, frica de la început a dispărut, şi au 

pornit spre Întreprinderea textilă UTA. Când au ajuns la UTA, manifestanţii 

au avut o surpriză neprevăzută. Uşile mari de fier de la intrare au fost 

baricadate de către Gărzile Patriotice, în interior, încât nimeni din coloană 

nu a reuşit să intre în fabrică. În felul acesta textilistele nu s-au putut alătura 

de la început muncitorilor de la Orologerie şi de la Strungul! 

Coloana de manifestanţi, care se îngroşa cu tot mai mult, a revenit pe 

Calea „Aurel Vlaicu”, unde s-a divizat două. Un grup a pornit spre poarta 

nr. 2 de la Întreprinderea de Vagoane, iar celălalt spre poarta de la 

Combinatul de Prelucrare a Lemnului (CPL). 

La CPL, s-a repetat acelaşi lucru ca la Întreprinderea textilă UTA, nu 

s-a putut intra, întrucât porţile erau zăvorâte în interior şi apărate de 

formaţiuni ale Gărzilor Patriotice din combinat. În acel moment 

manifestanţii nu aveau de unde să ştie că tocmai atunci în cadrul 

Combinatului, în urma indicaţiilor venite de la Bucureşti, la ordinul 

conducerii Comitetului judeţean de partid se confecţionau 5.000 – 6.000 de 

„buzdugane” (din picioare de scaune şi din picioare de mese de bucătărie) 

pentru „Patrioţii” din Vâlcea, Dolj şi Gorj, care se aflau „în mişcare”, în 

patru garnituri de tren, spre Timişoara şi Arad (trei garnituri pentru 

„caftirea” cu ciomege a „huliganilor” şi „iredentiştilor” din Timişoara, care 

„destabilizează” România şi o garnitură pentru „derbedeii” similari din Arad 

– moment la care vom mai reveni!). 

Dacă la CPL nu s-a putut intra, în schimb manifestanţii au reuşit să 

intre în marea Întreprindere de Vagoane, pe poarta nr.2. Încă de cum au 

păşit în întreprindere, reprezentanţii Gărzilor Patriotice din paza uzinei au 

făcut semne discrete manifestanţilor să-şi continue drumul în fabrică şi să 

cheme muncitorii din secţii să li se alăture. Tinerii conduşi de Dănilă 

Onofrei, strigau în uşa fiecărei hale de producţie: „Veniţi cu noi!”, „Veniţi 

cu noi!”, „Nu vă fie frică!” 

La Vagoane s-a mai întâmplat şi un alt lucru important, cu impact 

major asupra angajaţilor din uzină, dar şi asupra oamenilor din întreaga zonă 

şi platformă industrială de vest a oraşului: structurile din fabrică, care au 

simpatizat cu manifestanţii, au facilitat să se tragă sirena întreprinderii, o 

sirenă care se declanşează foarte rar, doar atunci când se întâmplă ceva 

309

deosebit de grav în oraş sau în fabrică, lucru care a determinat pe numeroşi 

muncitori să înceteze lucrul. La ieşirea de la Întreprinderea de Vagoane, 

grupul celor care manifestau devenise deja foarte consistent. Coloana ce s-a 

format a ajuns să cuprindă în lăţime întreaga stradă, încât tramvaiele, 

autobuzele şi maşinile de pe stradă au fost nevoite să se oprească. După ce 

coloana a ajuns în Piaţa Gării CFR, ea a cotit pe bulevardul central al 

Aradului, pe B-dul Republicii, care astăzi se numeşte B-dul Revoluţiei. În 

colţ cu strada Peneş Curcanul, s-au mai alăturat încă o serie de muncitoare 

de la Întreprinderea „Tricoul Roşu”, iar în Piaţa Vasile Roaită (astăzi Piaţa 

Academician Caius Iacob), coloana intră pe partea dreaptă a bulevardului, 

având ca obiectiv principal să ajungă în piaţa centrală, din faţa fostului 

Comitet judeţean de partid. Până la acest obiectiv mai aveau însă de trecut 

primul baraj al armatei, constituit la intersecţia B-dului Republicii cu strada 

Cloşca şi în zona Bisericii Roşii şi Palatului Pionierilor. 

Să vedem cum au reacţionat în acest timp forţele de represiune 

pregătite împotriva manifestanţilor! 

Unităţile Militare din Garnizoana Arad sunt alarmate 

Conform „planului de cooperare” stabilit în cursul zilei de 20 

decembrie 1989 de către Comandamentul judeţean de coordonare – care la 

cererea secretarului CC al PCR, Ilie Matei a devenit „Centru unic de 

comandă la Comitetul judeţean de partid”, în dimineaţa de 21 decembrie 

1989, U.M 01380 din Cetate a fost, la ora 9,25, alarmată, iar la ora 10,00 s-a 

primit ordin de „intrare în dispozitiv” de la Elena Pugna – prim-secretar al 

Comitetului judeţean de partid. În urma acestui ordin, la ora 10,05, au ieşit 

din cazarmă primele maşini, după care, până la ora 10,30, s-a realizat 

dispozitivul de apărare în jurul fostului sediu al Comitetului judeţean de 

partid. 

Iniţial la formarea dispozitivului de apărare au participat 99 militari 

de la UM 01380 Cetate şi 151 militari de UM din Gai. Apoi au fost 

introduse în dispozitiv şi subunităţile de la UM 01380 dislocate la 

Timişoara, care s-au întors la Arad, în cazarmă, la ora 04, într-un efectiv de 

circa 300 de militari şi 21 TAB-uri. Alături de forţele militare amintite au 

mai fost trimişi din U M 01296 Gai un detaşament format din 106 militari, 

iar cu aprobarea Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, pentru apărarea 

unor obiective din municipiu, au fost chemate 850 militari şi 7 TAB-uri din 

U M 01191 Lipova. De asemenea cu aprobarea Marii Unităţi din Oradea 

(Divizia 11 Mecanizată), la Arad a fost chemat şi un detaşament format din 

196 militari aparţinând Unităţii Militare din Ineu. La ora 13,00 au sosit cei 

850 de militari cu cele 7 TAB-uri din U M 01191 Lipova, iar la ora 14,00 de 

310

la U M Ineu un detaşament de 107 militari. În „cordonul de apărare” din 

jurul fostului Comitet judeţean de partid s-au aflat, alături de militarii 

amintiţi cu arme şi baionete (în poziţie de luptă), 28 TAB-uri, luptători ai 

Gărzilor Patriotice, subunităţi ale Miliţiei, plutonul de Securitate-Miliţie, 

luptători din Brigada antiteroristă şi Pompierii. 

În sprijinul dispozitivului a sosit de la Oradea un grup de ofiţeri de la 

Statul Major al Diviziei 11 Mecanizate, condus de maiorul Eugen Bădălan, 

în prezent general, care a preluat comanda întregului dispozitiv de apărare. 

Primele focuri de armă în Arad 

În momentul în care coloana cu manifestanţi, lungă de circa 200 de 

metri, s-a apropriat, pe partea dreaptă a B-lui Republicii, de intersecţia cu 

strada Cloşca, a fost somată de un baraj al armatei, constituit din o parte a 

Batalionului 1 Infanterie al Regimentului Mecanizat din Cetatea Aradului, 

comandat de căpitanul Vasile Heredea, astăzi colonel în rezervă. 

Batalionul, cu misiunea de a opri coloana de manifestanţi care se 

îndrepta paşnic spre piaţa din faţa fostului Comitet judeţean de partid, avea 

în dotare transportoare blindate, cu muniţie de război. 

Într-un interviu retrospectiv, acordat cotidianului Adevărul de Arad, 

la 25 ianuarie 2005, colonelul (r.) Vasile Heredea a afirmat că în calitate de 

comandant al dispozitivului de baraj de la intersecţia străzii Colşca cu b-dul 

Republicii, a ajuns în situaţia ingrată de a se afla „între demonstranţi, în 

rândurile cărora se aflau numeroşi cunoscuţi, şi superiorii săi Eugen Bădălan 

– şef de Stat Major al Diviziei de la Oradea, care a luat comanda întregului 

dispozitiv de apărare de la Arad, şi prima-secretară Elena Pugna, care în 

calitatea pe care o avea era şefa Comandamentului judeţean de coordonare 

şi apărare”. 

În acelaşi interviu colonelul (r.) Vasile Heredea a afirmat că 

generalul Eugen Bădălan „a făcut o mare greşeală când a scos armata în 

stradă cu muniţie de război! De pildă – a continuat acesta – B.1 I., pe care-l 

comandam, a primit în zilele de 21 şi 22 decembrie 1989, 30.000 de cartuşe 

de pistol mitralieră 7,62 mm şi în jur de 40.000 – 50.000 cartuşe pentru 

mitralierele de pe transportoarele blindate! Era o cantitate de muniţie 

enormă, cred că s-a acţionat cu prea mult zel în faţa unor demonstranţi 

paşnici!”. 

Evident, cu o asemenea cantitate de muniţie de război, la o scânteie 

necontrolată, ori la o simplă provocare din partea cuiva, situaţia ar fi putut 

să degenereze! Aşadar, între manifestanţi şi superiori, căpitanul de atunci 

Vasile Heredea, în calitatea de comandant al B. 1 I., a ordonat în momentul 

în care manifestanţii s-au apropiat de barajul armatei, foc de avertisment. 

311

Salvele trase au speriat pe manifestanţi, aceştia s-au culcat la pământ, pe 

carosabil şi pe trotuar, iar după încetarea focului de armă, când oamenii şiau 

dat seama că nu sunt morţi sau răniţi, s-au ridicat în picioare şi au pornit 

mai departe, ocolind TAB-ul care le bara calea, până în faţa fostului sediu al 

Comitetului judeţean de partid, unde se afla al doilea baraj al armatei, mult 

mai numeros decât primul. Manifestanţii s-au oprit pe aliniamentul liniei de 

tramvai, unde au început să strige lozinci anticeauşiste şi de solidaritate cu 

Timişoara! În fruntea manifestanţilor se aflau liderii de la Orologerie şi de la 

Strungul, muncitorul Dănilă Onofrei şi maistrul Mircea Crişan, cărora li s- 

au alăturat pe parcurs în faţa sediului fostei judeţene de partid Dima Traian, 

Timar Traian, Jiva Maria, dar şi alţi manifestanţi care s-au angajat să 

menţină ordinea, ca să evite eventuale acte de violenţă faţă de militarii. „La 

început a fost o perioadă de „tatonare” între manifestanţi şi armată – ne-a 

relatat regretatul revoluţionar Timar Traian, care a decedat între timp -, fie 

noi împingeam militarii în spate, fie militarii ne împingeau pe noi pe 

aliniamentul iniţial! Atunci, cei care am fost în faţă, în linia întâia, am 

hotărât să facem un cordon, să ne ţinem de braţ unul de altul şi să nu lăsăm 

pe nimeni din spatele coloanei să treacă în faţă spre militari, întrucât am 

simţit deja că în mijlocul nostru au apărut provocatori. Astfel am reuşit să 

păstrăm un echilibru între militari şi manifestanţii mai violenţi, încât armata 

să nu aibă motivul să deschidă focul asupra noastră!” (Întrebătorul din 

Agora, vol. I, p. 82). 

La scurt timp după ce manifestanţii au ajuns în piaţa din faţa fostului 

Comitet judeţean de partid a apărut actorul Valentin Voicilă, care era 

încadrat la Teatrul de Stat din Arad. Era un actor tânăr, de 32 de ani, cu o 

voce puternică, care s-a dovedit foarte repede un remarcabil organizator, 

devenind din acea dimineaţă de 21 decembrie liderul de necontestat al 

Revoluţie la Arad. Cum a ajuns actorul Valentin Voicilă la manifestaţia 

muncitorilor împotriva dictaturii ceauşiste? Ne-a mărturisit-o chiar el într-un 

lung interviu pe care ni l-a acordat după Revoluţie: „În dimineaţa de 21 

decembrie, când m-am trezit eram singur acasă, soţia era plecată la serviciu. 

După ce am auzit primele focuri de armă trase în oraş, am deschis fereastra 

şi am văzut un vecin foarte speriat care se întorcea acasă din centrul 

municipiului. Locuiesc foarte aproape de centrul oraşului. L-am întrebat pe 

vecin dacă se trage cumva în omeni? Ştiam de la colegul meu din teatru, de 

la actorul Doru Iosif, care locuia în Timişoara, că în oraşul de pe Bega s-a 

tras în manifestanţi, că sunt multe victime, morţi şi răniţi. Vecinul mi-a 

comunicat că focurile de armă au fost de avertisment, s-a tras în faţa unei 

coloane mari de muncitori care se îndrepta spre sediul Comitetului judeţean 

de partid. Instantaneu, în momentul respectiv am simţit în mine o forţă 

312

uriaşă, care nu putea decât să mă scoată în stradă! Mâna destinului, care a 

acţionat în interiorul meu, m-a trimis în stradă! Mi-am tras blugii, am 

încălţat adidaşii, am îmbrăcat geaca de blană şi mi-am spus: „Trebuie să fac 

ceva!” (…) Când am ajuns în faţa fostului Comitet judeţean de partid şi am 

intrat în mijlocul manifestanţilor, am constatat că în piaţă se aflau alături de 

muncitori, intelectuali, tineri, chiar şi elevi, cetăţeni de toate categoriile, unii 

mai înfierbântaţi, aveau şi cuţite la ei, iar alţii, pe care nu-i cunoşteam 

spuneau că vor să atace sediile Comitetelor Judeţean şi Municipal de partid 

pentru a ucide şi a se răzbuna pentru ce s-a întâmplat la Timişoara! Mi-am 

dat imediat seama că aceştia trebuie să fie îndepărtaţi din primele rânduri, 

pentru a nu provoca armata din faţa noastră. Cu mult tact am reuşit să 

realizez un echilibru între manifestanţi şi armată, ca să nu se întâmple 

incidente nedorite!” (Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 90 – 91). 

La puţin timp după ce actorul Valentin Voicilă a ajuns în mijlocul 

manifestanţilor, din sediul fostului Comitet judeţean de partid a coborât 

prima secretară Elena Pugna însoţită de secretarii Comitetului judeţean de 

partid şi de ofiţeri superiori din cadrul Comandamentului de cooperare şi 

apărare. Aceasta a anunţat în faţa manifestanţilor majorarea salariilor şi a 

alocaţiilor pentru copii, adică măsurile promise de Nicolae Ceauşescu la 

mitingul de la Bucureşti. Deoarece manifestanţii nu mai aveau încredere în 

Nicolae Ceauşescu, Elena Pugna a fot huiduită şi fluierată, după care s-a 

întors rapid în sediul judeţenei de partid. 

Întrucât la început nu a existat nici o lozincă scrisă în piaţă, la 

iniţiativa actorului Valentin Voicilă au fost aduse de la Spitalul Matern, care 

se afla în apropiere, mai multe scutece şi cearceafuri albe, pe care au fost 

scrise lozinci cu ruj de buze cerut de la femei: ”Jos Ceauşescu!”, 

„Timişoara – Timişoara!”, „Jos cizmarul!”, „Jos dictatorul!”, care au 

devenit şi lozincile strigate de manifestanţi. Prin aceste lozinci ridicate pe 

acoperişurile câtorva clădiri din jurul fostului Comitet judeţean de partid, 

grupul de manifestanţi de la Arad a primit o identitate clară, spunea ceva 

concret puterii comuniste, voia ceva limpede, nu mai era o mulţime „oarbă” 

în faţa armatei! Un manifestant (Nicu Ieran) a avut ideea să aducă o scară de 

zugrav şi o prta-voce, după care liderii din piaţă s-au ridicat, rând pe rând pe 

scară, şi au rostit scurte cuvântări anticeauşiste şi îndemnuri de genul „fără 

violenţă”, ca manifestaţia să rămână paşnică, ca nimeni să nu provoace 

armata. În cursul după-amezii, din curtea restaurantului „Bulevard”, unde se 

afla un mic şantier de renovare, au fost aduse câteva materiale de construcţie 

(capre şi scânduri) şi s-a ridicat un mic podium pe care se urcau liderii din 

piaţă pentru a se adresa manifestanţilor. 

313

În tot acest timp forţele de represiune „inventau” scenarii pentru 

alungarea manifestanţilor din faţa fotului Comitet judeţean de partid. 

În Gara CFR Aradul Nou soseşte o garnitură de tren cu 

„patrioţi” din Vâlcea care să alunge „huliganii” şi „iredentiştii” din 

Timişoara şi Arad 

În data de 21 decembrie, în timpul manifestaţiei din centrul 

Aradului, în jurul orei 12, şeful Statului Major al Gărzilor Patriotice din 

judeţul Arad, colonelul Liviu Stranski, a primit telefon de la gen. lt. 

Topliceanu Iulian, comandantul Armatei a 4-a din Cluj – Napoca, să 

comunice primei secretare Elena Pugna că vor sosi în Arad, în Gara CFR 

Aradul Nou, 3.000 de luptători din rândul Gărzilor Patriotice, care să fie 

duşi la UM 01380 din Cetate, unde să li se asigure o masă, urmând ca 

misiunile pe care trebuie să le îndeplinească să fie anunţate ulterior. În acest 

scop lt.col. Gh. Jelecutean, mr. Ioan Rozsos, cpt Mihai Iolu şi lt. maj. 

Dumitru Moţi au fost trimişi la Gara CFR Aradul Nou pentru a prelua acest 

eşalon GP şi a-l conduce în UM din Cetate, fiind asigurate 15 autobuze de 

transport de la IJTL Arad. 

La ora 13 a sosit în gară prima garnitură cu aproximativ 800 – 900 

de luptători GP Ofiţerii arădeni au aflat în gară că sunt luptători GP din 

judeţul Vâlcea. Au luat legătura cu şeful eşalonului sosit în Gara CFR 

Aradul Nou, care le-a raportat că următoarea garnitură, cu aproximativ 

2.000 de luptători GP, se află la Valea Viilor şi urmează să fie adusă în 

Arad, după debarcarea primului eşalon. Tot de la şeful eşalonului s-a aflat că 

luptătorilor G.P. li s-a spus că misiunea lor va fi să alunge, cu bâtele, 

bandele de „huligani” şi de „intervenţionişti” care au intrat în Ardeal! În 

acest scop au fost trimişi iniţial la Timişoara, apoi au fost direcţionaţi la 

Arad! Cei patru ofiţeri le-au explicat luptătorilor GP că ungurii nu au intrat 

în Ardeal, că este vorba de oameni care manifestează paşnic împotriva 

regimului ceauşist! Aflând adevărul, luptătorii GP nu au mai dorit să 

coboare din tren ca să fie transportaţi cu autobuzele în UM din Cetatea 

Aradului! Între timp şi de la Statul Major GP s-a comunicat celor patru 

ofiţeri să nu-i mai îmbarce pe luptătorii GP din judeţul Vâlcea în autobuze 

pentru a fi duşi în UM din Cetate. 

Trenul şi-a continuat drumul spre Vinga, unde a staţionat două ore, 

după care a fost direcţionat să se înapoieze în judeţul din care a venit. 

Ulterior s-a aflat că au fost pregătite patru garnituri de luptători GP din 

judeţele Dolj, Gorj şi Vâlcea, dintre care trei pentru Timişoara şi una pentru 

manifestanţii din Arad, fiind vorba de garnitura care a sosit în Gara CFR 

Aradul Nou pe linia Simeria - Deva! (Întrebătorul din Agora, vol.I, p.119- 

314

120 şi 476). Iată pentru cine erau pregătite cele 5.000 – 6.000 de 

„buzdugane” la CPL Arad, de care am pomenit într-un subcapitol de mai 

înainte! O parte din acele „buzdugane”, strunjite iniţial ca picioare de 

scaune, au fost depozitate în sediul fostului Comitet judeţean de partid 

pentru luptătorii din G.P., stivuite în holul mare de la intrare, alături de 

lanţurile grele aduse de forţele de represiune pentru blocarea uşilor 

principale! Un exemplar de „buzdugan” a fost recuperat de un revoluţionar 

şi donat ulterior Complexului Muzeal din Arad, unde poate fi văzut de 

vizitatori în expoziţia permanentă de la Secţia de Istorie Contemporană 

dedicată Revoluţiei din Decembrie 1989 la Arad. 

În sediul judeţenei de partid, Comandamentul operativ a discutat 

diferite modalităţi de împrăştiere a manifestanţilor. Secretarul CC al PCR 

Radu Constantin se interesa dacă sunt pregătite „listele A şi B” şi cerea 

punerea lor în aplicare. Era un ordin mai vechi al Securităţii, ca în caz de 

necesitate, suspecţii trecuţi pe listele „A” trebuiau ridicaţi şi duşi într-o zonă 

necunoscută, iar cei trecuţi pe listele „B”, mai puţin periculoşi, trebuiau doar 

izolaţi în apropierea domiciliului. La Arad nu erau actualizate aceste liste şi 

nici nu au fost puse în aplicare (Cartea Revoluţiei Române – Decembrie’89, 

p.348). 

Şeful Securităţii judeţene, colonelul Dumitru Răşină, a venit cu ideea 

de a împărţi manifestanţilor răcoritoare sau alte băuturi – ceai, bere, cafea – 

în care să se pună substanţe care să provoace diraee, pentru a obliga astfel 

manifestanţii să plece acasă. În acest sens a cerut subalternilor, care 

răspundeau de Spitalul judeţean Arad, să procure fenolftaleină – un diuretic 

foarte puternic. Astfel, în dimineaţa de 21 decembrie medicul primar Ioan 

Crâsnic, şef de secţie la Spitalul judeţean Arad, a primit un telefon la 

serviciu de la ofiţerul care răspundea de Spitalul judeţean Arad care i-a 

ordonat din partea şefului securităţii din Arad, col. Dumitru Răşină, să 

predea delegatului care va veni la ora 11,00 la spital toată fenolftaleina 

existentă în laborator. „Scenariul securităţii era foarte clar – ne-a declarat 

într-un interviu medicul Ioan Crâsnic. Se dorea prepararea a peste 100 de 

kilograme de suc pentru manifestanţi, în care să se introducă această 

substanţă cu efect laxativ pentru a „împrăştia” tinerii muncitori şi pe ceilalţi 

manifestanţi din faţa fostului Comitet judeţean de partid, cărora să li se ofere 

în mod gratuit răcoritoare şi alte băuturi lichide. Mi-am dat seama că ar fi un 

act de iresponsabilitate din partea mea, s-ar fi putut declanşa o puternică 

dizenterie în centrul Aradului, astfel am dat ordin biologului Bouar Dumitru 

să arunce în toaletă întreaga cantitate de 2,8 kilograme fenolftaleină 

existentă în laborator. La ora 11,00 când a sosit delegatul securităţii, i-am 

comunicat că nu mai avem în spital din această substanţă, iar la controlul 

315

efectuat în laborator nu s-a mai găsit fenolftaleina solicitată de colonelul 

Dumitru Răşină, dejucând astfel scenariul securităţii. După Revoluţie am 

fost anchetat pe această temă de un colonel de la Procuratura Militară din 

Oradea” (Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 95 – 97). 

Constituirea după modelul de la Timişoara a Frontului 

Democratic Român din Arad 

În după-amiaza zilei de 21 decembrie actorul Valentin Voicilă s-a 

gândit să alcătuiască un Comitet de acţiune al manifestaţiei din faţa clădirii 

fostului Comitet judeţean de partid, pentru a se cunoaşte mai bine între ei 

liderii veniţi din întreprinderile arădene, căutând ca fiecare unitate 

economică importantă să aibă câte un reprezentant în acel Comitet de 

acţiune. Se apropria seara, venea o noapte întreagă în faţă, deci se impunea o 

organizare cât mai bună în acest sens. S-au strâns în acel Comitet 15 

persoane, muncitori şi intelectuali, uniţi între ei ad-hoc. Majoritatea au ajuns 

în acel Comitet după ce i-au strigat lui Voicilă: „Şi eu doresc să fac parte din 

Comitetul de manifestaţie!” Actorul Valentin Voicilă ne-a mărturisit că 

iniţiativa lui a fost cât se poate de logică, de binevenită, întrucât la ora 

respectivă nimeni nu ştia cu exactitate cât va mai rămâne Nicolae Ceauşescu 

în fruntea statului! „Trebuia să fim uniţi în faţa forţelor de represiune, să ne 

ştim numele unul altuia, unde lucrăm, să devenim un grup bine constituit. 

Permanent aveam informaţii ce se întâmplă la Timişoara, care era situaţia în 

acest oraş! În acest context mi-a parvenit o copie după Proclamaţia 

Frontului Democratic Român constituit cu o zi mai înainte, în 20 

decembrie, în Balconul Operei din Timişoara. Ulterior am aflat că 

Proclamaţia F.D.P. a fost adusă de la Timişoara de un tânăr, care se numea 

Oprea Beni şi că ea a fost multiplicată cu sprijinul unor manifestanţi din 

Arad în apartamentul doamnei Taţiuc Maria Victoria, care locuia într-un 

bloc pe Calea Romanilor din Arad, nu prea departe de centrul oraşului. 

După ce am citit Proclamaţia în faţa manifestanţilor nucleul Comitetului de 

acţiune alcătuit în cursul după-amezii în piaţă, a devenit primul Comitet 

local al Frontului Democratic Român din Arad” (Întrebătorul din Agora, 

vol.I., p. 93 – 95). Din acel moment - a ţinut să ne mai precizeze liderul 

Revoluţiei de la Arad, actorul Valentin Voicilă – până la fuga lui Nicolae 

Ceauşescu, Frontul Democratic Român din Arad, constituit după modelul 

Timişoarei, a condus absolut toate acţiunile manifestanţilor. Iată lista cu 

numele membrilor primului Comitet local FDP, care se găseşte depusă întro 

vitrină la Complexul Muzeal Arad, în cadrul expoziţiei permanente 

dedicate revoluţiei din acest oraş: Crişan Mircea (maistru la Întreprinderea 

de strunguri, IMUA, Arad); Voicilă Valentin (actor la Teatrul de Stat din 

316

Arad), Onofrei Dănilă (muncitor la Întreprinderea de Orologerie Industrială 

din Arad – locul de unde s-a declanşat Revoluţia din municipiu); Dima 

Traian (electrician la Întreprinderea Judeţeană de Gospodărie Comunală 

Arad); Gurilă Constantin ( muncitor la UJCM); Chiş Claudiu (muncitor la 

Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Arad); Popa Maria (muncitoare la 

ICSAP); Groşan Titus (muncitor la Întreprinderea de strunguri – IMUA); 

Ţâşcă Gheorge (muncitor la ICIM Braşov, punctul de lucru Arad); Nemeş 

Găvrilă (muncitor la Întreprinderea de vagoane Arad); Pencea Ramona 

(laborantă la Întreprinderea textilă UTA); Bordea Corina (asistentă medicală 

la Spitalul judeţean Arad); Timar Traian (strungar la Întreprinderea de 

Vagoane Arad); Gancea Alexandru (mecanic CFR) şi minerul Onofraş 

Vasile din Valea Jiului, un om de legătură între Arad şi Timişoara, care a 

participat şi la revolta din anul 1977 a minerilor din Valea Jiului, pentru care 

a făcut puşcărie. În ziua următoare acesta a părăsit Aradul (Întrebătorul din 

Agora, vol.I, p. 132). 

Dacă până la fuga lui Ceauşescu în Arad nu a murit nimeni, acest 

lucru se datorează şi Comitetului local al Frontului Democratic Român, 

liderilor Revoluţiei de la Arad, care au condus cu înţelepciune activităţile 

manifestanţilor din faţa fostului Comitet judeţean de partid, în primul rând 

să nu provoace armata ca aceasta să deschidă focul asupra miilor de cetăţeni 

aflaţi în piaţă, care cereau demisia lui Nicolae Ceauşescu de la conducerea 

ţării. Luând exemplul Timişoarei Comitetul Frontului Democratic Român 

din Arad constituit în după-amiaza zilei de 21 decembrie în piaţa din faţa 

fostului Comitet judeţean de partid a întocmit o chemare către Armata Ţării, 

pe care a citit-o liderul Valentin Voicilă, cu următorul conţinut: „Sunteţi 

fraţii, taţii, copiii şi iubiţii noştri! Sunteţi din sângele nostru şi din carnea 

noastră! Sunteţi cu noi! Sunteţi singurii care puteţi opri vărsarea de sânge 

frăţesc! Odiosul dictator vă foloseşte ca scut, ca pe o simplă unealtă! NU 

are încredere în voi, de aceea în timpul Congresului majoritatea ofiţerilor 

superiori ai Marelui Stat Major nu a avut voie să părăsească domiciliul! 

Din acest motiv trupele de grăniceri au fost trecute sub comanda MI. 

Întoarceţi armele, sub ameninţarea lor va păli şi va cădea laşul criminal, 

care vrea să vă murdărească mâinile cu sângele poporului, cu propriul 

vostru sânge!” (Cartea Revoluţiei Române – Decembrie ’89, p. 346). 

În cursul serii prima secretară Elena Pugna şi secretarul CC al PCR 

Ilie Matei au convocat o şedinţă de birou al Comitetului judeţean de partid, 

la care au fost chemaţi şi directorii din principalele întreprinderi arădene. Iar 

pentru a fi cât mai departe de manifestanţii din faţa sediului judeţenei de 

partid, şedinţa s-a ţinut la Comitetul de partid al Întreprinderii textile UTA, 

o întrepindere foarte bine păzită de Gărzile Patriotice, în care nu au putut 

317

intra în cursul dimineţii manifestanţii de la Orologerie şi de la Strungul să 

cheme muncitoarele din fabrică la manifestaţie. Cu această ocazie s-a dispus 

să nu se mai permită începând de a doua zi, din 22 decembrie, ieşirea 

salariaţilor din întreprinderi, iar Gărzile Patriotice să fie dotate cu bâte, din 

cele 5.000 – 6.000 confecţionate deja la Combinatul de Prelucrare a 

Lemnului din Arad. De asemenea, în cadrul acestei şedinţe s-a propus 

arestarea şi imobilizarea în cursul nopţii a liderilor manifestanţilor, motiv 

pentru care s-au adus în sediul judeţenei de partid mai multe „buzdugane”, 

confecţionate la CPL, şi nişte lanţuri, probabil măsuri de precauţie faţă de 

cele invocate de Cornel Pacoste şi Ilie Matei, legate de „atacarea” judeţenei 

de partid din Timişoara! 

Noaptea cea mai lungă 

Pe măsură ce lăsa înserarea situaţia devenea tot mai complicată, tot 

mai critică în piaţa din faţa fostului Comitet judeţean de partid. Cei care nu 

erau din Arad, muncitorii navetişti au început să se îndrepte spre gară, 

pentru a se întoarce acasă, în comunele şi oraşele limitrofe în care aveau 

domiciliul. De asemenea şi cei din Arad, peste noapte, au plecat spre casele 

lor, rămânând spre seară doar câteva sute de manifestanţi în piaţă, cei mai 

curajoşi, iar în cursul nopţii numărul lor s-a micşorat la circa 80 – 100 de 

persoane. „Eram destul de îngrijorat pentru micşorarea numărului de 

manifestanţi – ne-au declarat liderul acestora, actorul Valentin Voicilă, 

precum şi ceilalţi doi lideri apropriaţi ai acestuia, muncitorul Dănilă Onoferi 

şi maistrul Mircea Crişan, care au rămas peste noapte în piaţa din faţa 

fostului Comitet judeţean de partid. Mi-am dat seama – a continuat Valentin 

Voicilă – că cel mai important factor devenise cel psihologic, ca oamenii să 

rămână în piaţă. Majoritatea celor care au rămas să manifesteze peste noapte 

erau tineri, iar aceştia trebuiau să rămână treji. Din acest motiv m-am gândit 

să avem peste noapte un program cât mai divers, cât mai concentrat, să nu 

existe nici un moment de relaxare, pentru că în caz contrar riscam să 

pierdem şi mai mulţi dintre cei care au rămas cu noi peste noapte. Prin 

lozinci, prin cântece, prin colinde am reuşit să-i ţinem treji pe toţi cei care au 

rămas în piaţă. Am strigat lozincile: „Trăiască, trăiască Moldova, Ardealul 

şi Ţara Românească!”, „Jos Ceauşescu!”, „Jos cizmarul!”, „Jos dictatura!”, 

„Să ne aducă Moş Crăciun un conducător mai bun!”. La un moment dat 

soldaţii din faţa noastră au început să înainteze încet, încet, câte doi-trei 

centimetri spre noi, spre podiumul în jurul căruia ne-am strâns, într-o zonă 

nu prea departe de sediul Băncii Naţionale. După această constatare am luat 

legătura cu maiorul Bădălan, venit de la Divizia din Oradea. Atunci încă nu 

cunoşteam cu exactitate ce funcţie şi misiunea avea la Arad în fruntea unei 

318

grupe operative. I-am spus: „Domnule, vă rog foarte mult, întrucât noi ne 

respectăm angajamentul, nu suntem violenţi, nu am atacat şi nici nu vom 

ataca nici un soldat, să vă respectaţi şi dumneavoastră angajamentul pe care 

l-aţi luat în cursul după-amezii de 21 decembrie, să vă respectaţi poziţiile 

iniţiale, să nu intrăm în conflict!” Răspunsul lui a venit imediat, spunândumi: 

„Marş din faţa mea că te împuşc, pentru că eu am depus jurământ pe 

Steagul Tricolor cu stemă!” Deoarece încă nu cunoşteam ce se va întâmpla 

în ziua următoare, de 22 decembrie, că Ceauşescu va fugi cu elicopterul de 

pe acoperişul sediului CC al PCR, ca să nu tragă în noi am spus celor din 

jurul meu să schimbe Steagul Tricolor cu stema decupată cu unul cu stemă!” 

(Întrebătorul din Agora, vol.I, p. 133 – 135). 

Odată cu începutul înserării, Comandamentul de coordonare a luat 

măsura să nu mai aprindă luminile în piaţa din faţa fostului Comitet 

judeţean de partid, ca manifestanţii să rămână în întuneric. Într-o asemenea 

situaţie, revoluţionarul Gheorghe Curta, împreună cu fotbalistul Mercea şi 

cu marele portar al „Stelei” Helmuth Duckadam, care se aflau alături de 

manifestanţi, au hotărât să plece la Mănăstirea de Maici din cartierul Gai, 

unde – după ce s-au rugat în Biserica Mănăstirii pentru toţi cei care se aflau 

în stradă – au cumpărat o mie de lumânări în ideea de a le aprinde în piaţa 

din faţa fostului Comitet judeţean de partid, lumânări care au devenit, pe 

parcursul nopţii, principala sursă de lumină pentru manifestanţi. 

În aproprierea miezului nopţii maiorul Neculai Diaconescu a fost 

chemat în biroul primei secretare Elena Pugna, unde se afla Comandamentul 

de coordonare în fruntea căruia se instalase secretarul C.C. al P.C.R. Ilie 

Matei. Maiorul Neculai Diaconescu avea atunci funcţia de şef de Stat Major 

al Şcolii de ofiţeri de rezervă de la Radna-Lipova şi a fost trimis la Arad cu 

un detaşament de 1100 de studenţi „TR” şi 7 TAB-uri pentru a întări 

dispozitivul de apărare în faţa fostului Comitet judeţean de partid. De 

asemenea mai avea o companie de tancuri, în rezervă, care s-a cantonat în 

zona Fântânele. Şcoala de la Radna avea statut de Mare Unitate şi se 

subordona direct generalului Hortopan, comandantul Trupelor Terestre de 

Infanterie şi Tancuri. La Arad, conjunctural, în timpul evenimentelor din 

decembrie’89 de la Arad, maiorul Neculai Diaconescu s-a subordonat 

maiorului Eugen Bădălan, şeful Statului Major al Diviziei de la Oradea, şi 

privea doar unităţile aflate în dispozitivul din faţa fostului Comitet judeţean 

de partid. În biroul primei secretare Elena Pugna, unde era şi Ilie Matei, 

maiorul Neculai Diaconescu s-a întâlnit pentru prima dată cu maiorul Eugen 

Bădălan. Secretarul CC al PCR Ilie Matei a ordonat maiorului Eugn 

Bădălan să fie împrăştiaţi şi lichidaţi încă în acea noapte toţi manifestanţi 

care nu au părăsit piaţa. Manifestanţii să fie împrăştiaţi cu patul armelor şi 

319

cu baioneta: „Să loviţi în ei ca soldaţii lui Ştefac cel Mare!” (Cartea 

Revoluţiei Române – Decembrie’89, p. 349), iar pentru executarea acestei 

acţiuni criminale, a fost desemnat maiorul Neculai Diaconescu, care deţinea 

cea mai puternică forţă militară din piaţă! „După ce am ieşit din biroul lui 

Ilie Matei – ni s-a confesat maiorul Neculai Diaconescu – maiorul Bădălan 

mi-a spus: „Să vii cu mine încă o dată şi să îţi arăt ce ai de făcut! Cine dracu 

te- trimis aici? De unde dracu ai apărut tu aici, ca să îmi dai peste cap totul? 

Te duci şi mi-i tai şi-i împrăştii!”. „Tovarăşe maior, vă întreb încă o dată, eu 

acum ce fac?”.”Te duci şi bagi baioneta în ei! Nu mai am ce discuta cu tine, 

marş de aici!” Atunci, colonelul Sălceanu, care era comandantul 

Inspectoratului judeţean MI, a pus mâna pe mine şi mi-a şoptit cu discreţie: 

„Tovarăşe maior nu faceţi aşa ceva!” Cu aceste discrete îndemnuri am 

coborât de la etaj scările judeţenei de partid, când am auzit vocea lui 

Voicilă, care striga: „Nu uitaţi că armata e cu noi! Şi dumneavoastră sunteţi 

din sângele poporului nostru!” Auzind acele cuvinte, din momentul 

respectiv nu m-am mai subordonat maiorului Bădălan şi nici secretarului 

CC al PCR Ilie Matei” (Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 149 – 150). 

Ilie Matei, văzând pasivitatea militarilor, a raportat situaţia creată 

generalului Vasile – şeful Direcţiei Contra-informaţii a Securităţii, iar în 

curtea interioară a sediului fostului Comitet judeţean de partid a început să 

instruiască efectivele MI, le arăta cum să procedeze dacă cei de la armată ar 

permite manifestanţilor să pătrundă în clădire! „Vom lupta până la ultimul 

om – a ordonat Ilie Matei cadrelor de la securitate şi miliţie din dispozitivul 

MI - aşa cum au luptat plăieşii lui Ştefan cel Mare şi ostaşii lui Mihai 

Viteazul!” – ne-a mărturisit col. Florian Moş, şeful dispozitivului MI care a 

acţionat la Primăria Aradului (Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 483). 

Cu toate scenariile şi acţiunile întreprinse de forţele de represiune 

din Arad aflate la dispoziţia Comandamentului de coordonare de la 

judeţeana de partid, cu toate ordinele pline de zel, criminale, date de 

secretarul CC al PCR Ilie Matei şi a altor comandanţi militari la fel de plini 

de zel, zorii dimineţii de 22 decembrie a găsit neclintită „baricada” din faţa 

fostului Comitet judeţean de partid, condusă cu mult curaj (şi verticalitate) 

de liderii Valentin Voicilă, Dănilă Onoferi şi Mircea Crişan, împreună cu 

ceilalţi manifestanţi care au înnoptat sub cerul liber faţă în faţă cu forţele 

armate şi de represiune supradimensionate pentru a înăbuşi o manifestaţie 

paşnică împotriva dictaturii ceauşiste! 

Peste 80.000 de arădeni se adună în piaţă 

Încă de la primele ore ale dimineţii de 22 decembrie au început să 

afluiască spre centrul oraşului mii şi mii de oameni, ajungând ca la orele 

320

amezii în faţa fostului Comitet judeţean de partid să se adune peste 80.000 

de arădeni, care au cerut înlăturarea lui Ceauşescu, iar la fuga acestuia 

numărul celor aflaţi în centrul Aradului a ajuns la 100.000 – 120.000! Era o 

stare extraordinară, întreg oraşul fremăta! Pentru a coordona o asemenea 

mulţime, se impunea instalarea unei staţii puternice de amplificare, lucru pe 

care l-a realizat cu succes electronistul Moş Pintea de la CT 5, care, ulterior, 

între anii 1992 - 1996 a devenit preşedintele Fundaţiei Revoluţiei din 

Decembrie 1989 de la Arad. 

În dimineaţa zilei de 22 decembrie, electronistul Moş Pintea, 

împreună cu mai mulţi colegi de la întreprinderea CT 5 au scos şi transportat 

întreaga aparatură pentru sonorizare din această unitate care lucra pentru 

CFR, pe care au transportat-o în piaţa din faţa fostului sediu al Comitetului 

judeţean de partid. În piaţă, într-un timp foarte scurt, echipa condusă de 

electronistul Moş Pintea a instalat două staţii a 250 w putere fiecare, deci o 

putere instalată de 500 w, cu cinci microfoane legate în mănunchi şi mai 

multe difuzoare de aluminium – numite goarne. În final microfoanele au 

ajuns la liderii de pe podiumul din mijlocul pieţii, care s-au adresat 

mulţimii. Întrucât staţia se putea conecta şi la programul radio, în momentul 

în care s-a anunţat sinuciderea generalului Milea, această veste a fost auzită 

de toţi cei circa 80.000 de arădeni aflaţi în piaţă. Cea mai derutată a fost 

armata. Dacă până în cel moment armata din faţa fostului sediu al 

Comitetului judeţean de partid era foarte stăpână pe sine, fiind supraînzestrată 

cu muniţie de război, după anunţul din difuzoare, cu moartea 

generalului Milea a intrat în derută, s-a creat în rândul ei un fel de 

nesiguranţă, ca să nu spunem cuvântul panică! Manifestanţii, la îndemnul 

liderului Valentin Voicilă, scandau „Timişoara – Timişoara!”, „Timişoara – 

Timişoara!”, în vreme ce în piaţă se făceau tot mai multe glume pe seama 

lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. 

Câţiva tineri au adus în piaţă un coşciug, pe care era scris numele 

celor doi dictatori, Nicolae şi Elena Ceauşescu, simbolizând moartea 

acestora! Tot atunci în piaţă au intrat trei preoţi în fruntea unei coloane de 

circa o mie de credincioşi. Erau preoţii Ioan Vasile Pop, de la parohia 

Şofronea, şi arădenii Iacob Bupte şi Traian Micoroi, care s-au urcat pe 

podiumul din piaţă şi au ţinut un parastas pentru morţii Timişoarei! 

Manifestanţii, la cererea preoţilor, cum a procedat şi actorul Valentin 

Voicilă în timpul nopţii, au îngenuncheat pe caldarâm şi au rostit „Tatăl 

Nostru”! 

„A fost absolut extraordinar să vezi 80.000 de oameni în genunchi şi 

să rostească „Tatăl Nostru”! A fost o imagine impresionantă! Biserica era 

alături de noi! – îşi aminteşte liderul Valentin Voicilă. Dumnezeu era cu 

321

noi! Apoi se striga din nou „Timişoara – Timişoara!”, „Timişoara – 

Timişoara!” Scandările erau urmate de momente de tăcere, de linişte, de 

reculegere pentru Timişoara!” (Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 157). 

„În această acţiune care a pornit de la Episcopia Aradului – ne-a 

declarat pr. Ioan Vasile Pop – au fost implicate părintele Iacob Bupte, 

părintele Traian Micoroi, părintele Teodor Babuţia. De asemenea au fost 

alături de noi părintele Ioan Florea, părintele Zaharia Iova, părintele 

Coriolan Mureşan, părintele Teodorescu Fluor, părintele Gheorghe Bozian 

(de la Curtici) şi cântăreţul Gheorghe Gornic (de la parohia Arad-Centru)” 


Sediul Comitetului judeţean de partid – rămâne fără trupele MI 

Colonelul Mihail Cioflică, fostul comandant al Miliţiei judeţului, 

încă înainte de fuga lui Nicolae Ceauşescu se alătură revoluţionarilor, fiind 

„răsplătit” pentru aceasta să rămână comandantul noii Poliţii 

postdecembriste din judeţul Arad. După anunţarea sinuciderii generalului 

Milea, colonelul Mihail Cioflică, de la sine putere, în jurul orei 11,30 a 

ordonat cu mult curaj plutonului din subordine, pe care-l avea în curtea din 

spatele fostului Comitet judeţean de partid, să se îmbarce într-o maşină şi l-a 

retras la sediul miliţiei, după care la reîntoarcerea în Consiliu a fost 

întâmpinat de trupele de securitate, care l-au rugat, de asemenea, să-i ia şi pe 

ei de acolo. Acesta le-a răspuns: „Măi, voi nu sunteţi ai mei!” Băieţii au 

insistat: „Tovarăşe colonel, luaţi-ne şi pe noi!” La rugămintea şi insistenţa 

acestora, colonelul Mihail Cioflică i-a scos şi pe ei din dispozitivul de 

apărare al Consiliului, iar în final a venit şi colonelul Florian Moş, care era 

şeful grupei antiteroriste – care se afla direct sub comanda colonelul 

Sălceanu – şeful Inspectoratului judeţean MI, căruia i se subordona de altfel 

şi comandantul miliţiei, colonelul Cioflică - şi l-a rugat acelaşi lucru, pe 

motivul că oamenii din subordine erau foarte stresaţi datorită comenzilor pe 

care le primeau de la cei doi secretari ai CC al PCR, Radu Constantin (care 

răspundea de miliţie şi securitate) şi Ilie Matei, şi se temea să nu se întâmple 

vreun accident, cineva să descarce din greşeală o armă cu muniţia de război, 

după care ar fi putut urma un adevărat măcel în rândurile zecilor de mii de 

demonstranţi paşnici din piaţă. Cu mult curaj, de la sine putere, i-a 

comunicat şefului grupei antiteroriste: „Din ordinul meu puteţi să plecaţi!”. 

Prin aceste comenzi înţelepte, înaintea fugii lui Ceauşescu, sediul 

fostului Comitet judeţean de partid a fost părăsit de toate trupele MI, de 

miliţie, securitate, antitero (USLA) şi pompieri, spre stupefacţia celor doi 

secretari ai CC ai PCR dar mai ales spre enervarea lui Ilie Matei, care s-a 

văzut că i-a instruit degeaba, în cursul nopţii, cum să folosească baionetele 

322

de la armă şi să lupte „vitejeşte” împotriva manifestanţilor, să-i împungă 

asemenea plăieşilor lui Ştefan cel Mare şi ostaşilor lui Mihai Viteazul, care 

au luptat împotriva duşmanilor ţării! Ilie Matei confunda manifestanţii 

paşnici din faţa fostului Comitet judeţean de partid cu duşmanii ţării! Iată 

doar un exemplu de expresie pe care secretarul CC al PCR Ilie Matei a 

folosit-o într-o convorbire din 22 decembrie cu Elena Ceauşescu, convorbire 

surprinsă de colonelul Mihail Cioflică, în biroul primei secretare Elena 

Pugna, la Comandamentul de coordonare, din care făcea şi acesta parte: 

„Tovarăşa Elena Ceauşescu, un grup de derbedei se află în faţa Comitetului 

judeţean de partid!...” (Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 168). Aşadar, 

pentru Ilie Matei zecile de mii de manifestanţi din faţa fostului sediu al 

Comitetului judeţean de partid însemnau doar „nişte derbedei”! Evident, 

prin asemenea dezinformări, aceşti demnitari superiori de partid, doreau să 

intre în graţiile celor doi dictatori, ca să îşi menţină funcţiile şi poziţiile pe 

care le aveau! Dar ceasul Victorie se apropria. Când a apărut la 

Televiziunea Română imaginea cu poetul Mircea Dinescu şi actorul Ion 

Caramitru, „Ilie Matei, stupefiat – ne-a relatat colonelul Mihail Cioflică, 

aflat în biroul Comandamentului de coordonare unde tocmai era aspru 

muştruluit de către superiori săi pentru că a îndepărtat trupele Ministerului 

de Interne şi Securităţii din sediul judeţenei de partid – le-a spus: ”Ce-i cu 

ăsta, ce se întâmplă la Bucureşti?” Era pur şi simplu rupt de realitate, nu ştia 

ce se întâmplă în stradă, executa doar orbeşte ordinele ceauşeştilor, cu care a 

venit la Arad!” (Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 169). 

Se retrage Armata în cazărmi 

După ce la televiziune s-a anunţat fuga cuplului prezidenţial, armata 

a primit ordine contradictorii. La orele 12.40 s-a transmis nota telefonică nr. 

37, semnată de Ilie Ceauşescu, privind aplicarea măsurilor ce decurg din 

„starea de necesitate” instituită pe întreg teritoriul ţării şi să se execute doar 

ordinele comandantului suprem. Imediat au urmat notele telefonice nr. 38 şi 

39, privind retragerea efectivelor în cazărmi, semnat de gl. Victor 

Stănculescu şi care anula prevederile notei telefonice anterioare. La orele 

14,00 a început retragerea TAB-urilor şi a soldaţilor din piaţă şi din 

împrejurimile sediului Consiliului judeţean (Cartea Revoluţiei Riomâne – 

Decembrie ’89). 

Actorul Valentin Voicilă declară Aradul oraş liber 

La ora 12,30, după fuga lui Nicolae Ceauşescu, practic întreaga 

populaţie a Aradului a ieşit pe străzi. Se fluturau steaguri. Se cânta. Era o 

euforie generală. Oamenii continuu să rămână în piaţă. După plecarea 

323

Armatei – atât a celei din UM 01380 din Cetatea Arad, cât şi a studenţilor 

TR de la Şcoala de ofiţeri în rezervă din Radna - la balconul clădirii 

Consiliului s-a instalat o staţie de amplificare. Actorul Valentin Voicilă este 

chemat la balcon, ca să vorbească arădenilor, celor aflaţi în piaţă. Cu acest 

prilej, liderul revoluţiei, a declarat Aradul oraş liber, după care a făcut apel 

la calm şi ordine, a apelat la sportivi – judokani, luptători, boxeri – să vină 

în clădire pentru a organiza paza şi protecţia noilor conducători. „După două 

zile nedormite – ne-a mărturisit Valentin Voicilă – eram foarte epuizat. 

Aproape că nici nu mai aveam voce, eram atât de răguşit. De fapt nici staţia 

de amplificare de la care vorbeam nu mergea prea bine. Atunci am început 

să şoptesc la urechea celui de lângă mine cuvintele pe care doream să le 

rostesc, rugându-l pe acesta să le spună, încât dialogul meu cu mulţimea a 

început să se realizeze prin intermediul persoanelor aflate alături de mine în 

balcon” (Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 189). Au vorbit apoi, rând pe 

rând, alţi participanţi la evenimente. S-a anunţat schimbarea denumirii celor 

două cotidiene de presă din Arad: Flacăra roşie a devenit Adevărul, iar 

Voros lobogo a devenit Jelen. 

Frontul Democratic Român preia puterea în Arad 

În urma retragerii Armatei din sediul administrativ al judeţului, 

prima legătură dintre manifestanţii din stradă şi structurile rămase în 

clădirea Consiliului, după fuga lui Ceauşescu, a fost făcută de căpitanul 

Mihai Iolu din Statul Major al Gărzilor Patriotice. Acesta ne-a relatat că 

majoritatea activiştilor de partid au plecat acasă, în sediu au mai rămas doar 

secretarii judeţeni – Nicolae Angheloiu, Ion Cotoară, Alecu Floareş, Angela 

Oprea şi preşedintele Consiliului popular, Leonard. Iar la municipiu se afla 

primul secretar Oancea, care era primarul Aradului, şi vicepreşedintele 

Consiliului popular municipal Burdan. Prima secretară a judeţului, Elena 

Pugna, şi cei doi secretari ai CC ai PCR Ilie Matei şi Radu Constantin, au 

plecat cu armata în UM 01380 din Cetate, cerând protecţie acesteia. „La ora 

14 – ne-a relatat căpitanul Mihai Iolu - am coborât în piaţă şi l-am întrebat 

pe Valentin Voicilă câţi revoluţionari vin în Consiliu? De asemenea i-am 

spus că vom asigura noi cei de la Gărzile Patriotice paza Consiliului, dar să 

nu urce mai mulţi de zece persoane! Nu s-a întâmplat aşa, după retragerea 

armatei au intrat în Consiliu foarte mulţi revoluţionari, iar paza clădirii a 

fost asigurată atât de revoluţionari, cât şi de membri G.P.,care s-au îmbrăcat 

în haine civile, cu banderole la braţ. În scurt timp s-a ajuns la o harababură 

extraordinară, iar timp de trei zile şi trei nopţi nu a mai ieşit nimeni afară 

dintre cei care au intrat în Consiliu, toată lumea a rămas în sediu până la 

executarea cuplului dictatorial” (Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 183). 

324

Iată ce a declarat o altă persoană avizată, revoluţionarul Dănilă 

Onofrei, muncitorul care a „aprins” flacăra Revoluţiei în dimineaţa zilei de 

21 decembrie, la Întreprinderea de Orologerie: „ După ce s-a retras armata 

pe lângă cele 14 persoane care făceam parte din Comitetul de demonstraţie, 

transformat în după-amiaza zilei de 21 decembrie în Comitetul Frontului 

Democrat Român din Arad, după modelul celui de la Timişoara, au intrat în 

sediul Consiliului foarte mulţi oameni. Era un haos de nedescris. Toţi voiau 

puterea. Vorbeau toţi odată, încât nu ne mai înţelegeam unul cu altul. În cele 

din urmă, cei 14 membri ai Comitetului de demonstraţie, devenit Comitetul 

FDR din Arad, ne-am întâlnit cu foştii secretari ai Comitetului judeţean de 

partid în sala 63, adică cu cei mai „mărunţi”, dat fiind că prima secretară 

Elena Pugna şi cei doi foşti secretari ai C.C. ai P.C.R., Ilie Matei şi Radu 

Constantin, au plecat din Consiliu odată cu retragerea armatei. Foştii 

secretari ai judeţenei de partid zâmbeau ironic de haosul care s-a creat în 

Consiliu. În sala 63, mesele erau aranjate în formă de „U”. Pe latura 

principală, din faţă, stăteam noi, cei 14 membri ai Comitetului de 

demonstraţie, transformat în Frontul Democratic Român, după modelul 

revoluţionarilor din Timişoara, în vreme ce pe latura stângă se aliniase fosta 

conducere a judeţului, iar pe partea dreaptă, dinspre uşă, şedeau o serie de 

revoluţionari, care au intrat în sală” (Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 186 – 

187). Practic în cadrul acestei întâlniri din sala 63 – care a durat până seara 

târziu - membrii Comitetului Frontului Democratic Român au preluat 

conducerea oraşului şi judeţului. Pe lângă cei 14 de pe lista primului 

Comitet al Frontului Democratic Român, au fost cooptaţi în noul organ 

reprezentanţi din intreprideri şi instituţii, inclusiv militari. Valentin Voicilă a 

fost ales preşedinte, Onofrei Dănilă şi Mircea Crişan vicepreşedinţi. S-a 

format un nou organ executiv şi comitete pe domenii de activitate. 

„Între timp, la sediul Inspectoratului MI s-a organizat apărarea, 

aşteptându-se la un atac din partea revoluţionarilor. Dar cum manifestanţii 

nu au apărut acolo, spiritele s-au mai calmat. Încă din noaptea de 21 

decembrie 1989, căpitanul Sârbuţ a primit ordin de la generalul Tecla, şeful 

serviciului „T” din Securitate să dezafecteze sistemul de ascultate a 

telefoanelor şi să ardă benzile auditive cu înregistrările făcute, ceea ce s-a 

executat întocmai. Apoi, imediat după fuga dictatorului, colonelul Răşină 

(MI) a ordonat adunarea tuturor documentelor securităţii, încărcarea lor în 

două camioane, transportarea şi arderea lor în Pădurea Ceala. Ulterior, o 

parte din aceste materiale au fost recuperate de către armată (cele care nu au 

ars complet), au fost depozitate în Cetate, dar după câteva luni au fost 

distruse prin ardere de către maiorul Urzică, noul şef al SRI, instalat la Arad 

în aprilie 1990. Colonelul Răşină afirmă că cele mai importante documente, 

325

printre care dosarele informative, s-au păstrat. Ordinul de întrerupere a 

ascultărilor - Serviciul „T” al DSS - şi arderea documentelor este dat pentru 

toată ţara încă din noaptea de 21 decembrie 1989, probabil de către 

generalul Iulian Vlad” (Cartea Revoluţiei Române – Decembrie ’89, p. 350– 

351). 


Declanşarea diversiunii în Arad 

În seara zile de 22 decembrie se încheie cea de-a doua etapă a 

Revoluţiei din Decembrie 1989 la Arad, respectiv „revoluţia de catifea”, 

nonviolentă, şi începe cea de-a treia etapă, pe care am numit-o violentă, 

„revoluţia de sânge”, care durează până după 25 decembrie 1989, când au 

fost executaţi soţii Ceauşescu, însă ultimele focuri de armă s-a auzit până în 

28 decembrie. 

La scurt timp după preluarea puterii de către Comitetul Frontului 

Democratic Român, în după-amiaza zilei de 22 decembrie a început o 

diversiune concentrată, care a luat prin surprindere pe toată lumea. 

Analizând evenimentele din decembrie 1989 de la Arad am constatat că 

întreaga diversiune s-a desfăşurat pe mai multe paliere. Primul palier a fost 

la nivelul înspăimântării populaţiei, apoi, al doilea pentru intimidarea primei 

structuri de putere create de revoluţionarii care au intrat în sediul fostului 

Comitet judeţean de partid, iar al treielea palier a fost la nivelul structurilor 

militare, de apărare, care au primit o serie de informaţii şi ordine 

contradictorii. Toate cele trei nivele de diversiuni au fost foarte bine 

orchestrate de cineva care a acţionat din umbră, fără să mai poată fi depistat 

până în prezent. 

Revenind la evenimentele de la Arad, putem constata că la circa 

două ore de la preluarea puterii au început să apară primele zvonuri 

alarmante că există forţe ascunse care îl vor apăra pe Ceauşescu şi că 

acestea vor ataca noile organe ale puterii. Sub influenţa Televiziunii Libere 

de la Bucureşti, lumea începea să vorbească despre trupe de comando 

speciale, respectiv despre „terorişti”. 

La ora 15,20 a apărut zvonul că apa este otrăvită în oraşul Arad! 

Avertismentul a fost rostit de la balconul Consiliului, de unde, cu puţin timp 

în urmă, liderul revoluţiei din acest oraş a declarat Aradul oraş liber, apoi s- 

au perindat la microfon o mulţime de vorbitori. „După un timp, după ce a 

apărut zvonul că apa este otrăvită, nu ştiu exact cât timp a trecut – ne-a 

mărturisit revoluţionara Ofelia Călugăru - când tocmai aveam eu microfonul 

în mână, a venit o informaţie care ne-a liniştit. S-a apropiat de mine un 

domn, care mi-a spus: „Mă numesc Trifa Ioan şi am venit să vă anunţ că apa 

326

nu este otrăvită în Arad, personal vin de la laborator, unde mi s-a confirmat 

acest lucru!”. Atunci am anunţat oamenii din piaţă să fie liniştiţi, că la 

analizele făcute la laborator s-a constatat că apa în Arad nu este otrăvită! 

Informaţiile corecte alternau cu cele panicarde. După ce s-a lăsat întunericul 

a venit o altă persoană care mi-a spus: „Anunţă lumea că se trage în Arad, 

cheamă oamenii să se întoarcă în piaţă!” (Întrebătorul din Agora”, vol. I, p. 

191). 

Asemenea zvonuri alarmiste au început să se intensifice pe măsură 

ce se apropia noaptea de 22 spre 23 decembrie. În aceste condiţii noul 

Comitet al puterii locale a solicitat tot mai imperativ sprijinul militarilor ca 

să asigure paza clădirii Consiliului şi a principalelor obiective din oraş, 

precum Aeroportul (unde a fost trimis un detaşament de militari aflat sub 

comanda căpitanul Vasile Heredea), Uzina de apă, Uzina electrică, Spitalele 

judeţean şi municipal, PTTR, podurile de peste râul Mureş şi podul de peste 

linia de cale ferată de la Gara CFR Arad, Tipografia şi Combinatul chimic – 

obiectiv deosebit de periculos, unde o explozie la tancurile de amoniac ar fi 

distrus cel puţin jumătate din oraşul Arad! 

Datorită posturilor de Radio şi TV din Bucureşti, s-a răspândit şi în 

Arad sintagma „terorişti-securişti”, încât la insistenţele revoluţionarilor la 

ora 17,30, maiorul Marcu – comandantul UM 01380, cu acordul Marii 

Unităţi de la Oradea, a trimis un detaşament comandat de mr. Micu Ioan, 

locţiitorul Şefului de Stat Major, la sediul Inspectoratului judeţean MI, unde 

acesta a luat în primire întreg personalul pe care l-a găsit acolo, cu tot 

armamentul din dotare. Acţiunea s-a desfăşurat fără împotrivire, au fost 

inventariate şi sigilate birourile, depozitele de armament şi muniţie, parcul 

auto. 

Revoluţionarii s-au gândit să o aducă pe fosta prim-secretară din 

UM. Cetate la sediu pentru a fi interogată, dacă cunoaşte despre vreun plan 

ce se aplică pentru salvarea lui Ceauşescu? Ea a început să plângă, spunea 

că nu ştie nimic. S-a încercat, de asemenea, aducerea comandanţilor 

Inspectoratului judeţean MI şi Securităţii, col Sălceanu şi col. Răşină, la 

sediu pentru acelaşi lucru, dar ei nu au mai putut fi găsiţi după ce au plecat 

de la întâlnirea din cursul după-amezii cu membrii Frontului Democratic 

Român. A fost chemat şi col. Mihail Cioflică, şeful miliţiei judeţene, care a 

venit şi a promis că va colabora cu noua putere, depunând, în balconul 

Consiliului, un jurământ de loialitate faţa de revoluţionari (Cartea 

Revoluţiei Române – Decembrie’89, p. 351-352). 

327

Temuţii generali Nuţă şi Mihalea de la Timişoara sosesc la Arad 

În seara şi noaptea zilei de 22 decembrie 1989 – se arată în Raportul 

Comisiei Senatoriale privind acţiunile desfăşurate în Revoluţia din 

decembrie 1989 în municipiul Arad, apărut în volumul Simpozionul 

Decembrie’89 – mărturii pentru istorie, Bucureşti, 1997, p. 386–406 şi în 

Cartea Revoluţiei Române – Decembrie '89 de Sergiu Nicolaescu, Editura 

„Ion Cristoiu”, Bucureşti, 1999, p. 352-354 – că Aradul a fost teatrul de 

desfăşurare a unei ample acţiuni de diversiune psihologică, care a născut şi 

întreţinut o psihoză teroristă în rândul populaţiei şi a creat suspiciune şi 

confuzie între forţele care trebuiau să menţină stabilitatea. Psihoza a fost 

amplificată odată cu sosirea la Arad a doi generali MI, Nuţă Constantin şi 

Mihalea Velicu cu mai mulţi „colaboratori”. Având în vedere densitatea 

evenimentelor întâmplate în cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie 1989, 

vom prelua, pentru autenticitatea relatării, această secvenţă din Raportul 

Comisiei Senatoriale, menţionat mai sus. 

Aşadar, în ziua de 17 decembrie 1989, cei doi generali au fost trimişi 

la Timişoara din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Ei au făcut parte din grupa 

operativă, alături de alţi generali din armată şi ofiţeri superiori, trimişi de 

Ceauşescu pentru organizarea lichidării „tulburărilor”. Activitatea acestora, 

reţinerea lor şi intenţia de a fi transportaţi la Bucureşti, finalizată prin 

accidentul aviatic în care şi-au pierdut viaţa pilotul elicopterului şi cei doi 

generali, au fost tratate detaliat într-un subcapitol separat în Raportul 

Comisiei Senatoriale – motiv pentru care nu-l mai sintetizăm în relatarea 

noastră. 

„După fuga soţilor Ceauşescu, cei doi generali, intenţionând să 

revină la Bucureşti, s-au urcat în avionul care făcea cursa regulată Timişoara 

- Bucureşti, dar care în 22 decembrie 1989, din lipsa de pasageri suficienţi, a 

suplinit şi cursa Arad - Bucureşti, astfel că avionul a făcut o escală la Arad. 

Cursa a avut o mare întârziere, trebuia să plece din Arad la orele 17,50, dar a 

aterizat abia după orele 21,00. Era un „RomBac 111”, din care au coborât 

iniţial pasagerii pentru Arad. După ce la Bucureşti, gl. Zărnescu, 

comandantul aviaţiei civile, a interzis continuarea zborului, pasagerilor 

rămaşi în avion li s-a comunicat că datorită condiţiilor meteorologice 

avionul nu mai poate pleca la Bucureşti, că vor continua zborul a doua zi şi 

se va asigura transportul acestora la gară sau la hotel. Cei doi generali au 

plecat de la aeroport spre hotel cu autoturismul şefului compartimentului 

antiterorist (MI). 

De menţionat că în acelaşi avion era şi un grup de 5 revoluţionari din 

Timişoara, în frunte cu Lorin Fortuna, care doreau să ajungă la Bucureşti, la 

328

Televiziune şi la FSN. Acest grup s-a întors la Timişoara încă din seara 

respectivă. 

Pasagerii pentru Bucureşti, în număr de 29, au fost cazaţi la hotelul 

„Parc”, iar echipajul avionului la hotelul „Astoria”. Printre pasageri era şi o 

echipă de 5 oameni de la redacţia de televiziune (emisiunea Pentru Patrie) şi 

se afla şi şeful Procuraturii Militare, adjunctul Procurorului General, 

generalul Diaconescu, însoţit de doi arabi, un doctorand şi un student. 

Generalul Nuţă a prezentat la recepţie un bilet de avion pe numele Negrilă, 

iar generalul Mihalea nu a lăsat la recepţie nici un document, el fiind 

cunoscut de recepţioneră”. 

În cursul serii, de la Bucureşti, în numele generalul Guşe, s-a trimis 

armatei, din nou, alarma de luptă generală. Generalul-locotenent Călinoiu a 

ordonat deplasarea la Arad a efectivelor de la Lipova. Mr. Diaconescu a şi 

pornit spre municipiu cu 300 militari, 20 TAB-uri şi 10 tancuri. La UM 

01380 din Cetate s-a primit indicativul „Fanfara”, ceea ce însemna luarea 

măsurilor necesare împotriva unui atac iminent asupra Aeroportului. Am 

amintit deja că la Aeroport a fost trimis căpitanul Heredea Vasile, cu un 

batalion de tancuri (24 tancuri şi 20 de blindate), pentru a întări dispozitivul 

de apărare. Blindatele au fost dispuse circular în jurul pistei de aterizare. Au 

fost trimise subunităţi pentru pază şi în alte puncte strategice din oraş. În 

acest timp, în faţa consiliului, în piaţă, au continuat să rămână mii de 

oameni. 

La sediul consiliului, pe la orele 20,00 a sunat pe telefonul operativ 

Ion Iliescu, s-a interesat de situaţia existentă în Arad. A spus să se ia 

legătura cu Timişoara, pentru că are informaţii că se trage în Piaţa Operei. 

Judecătorul Trifa Ioan, care a fost cooptat în conducerea Comitetului 

Frontului Democratic Român din Arad, s-a interesat la Timişoara, apoi a 

mai apucat să vorbească cu Bucureştiul, să confirme că, într-adevăr, se trage 

în Timişoara, după care telefonul operativ s-a întrerupt. 

Pe celelalte telefoane, au apărut şi răspândit în continuare fel de fel 

de ştiri alarmante, potrivit cărora elicoptere inamice care zboară la mică 

înălţime se apropie de Valea Mureşului spre Arad, a fost minat podul CFR 

peste Mureş, o coloană de 30-40 de autovehicule pline de securişti vin de la 

Timişoara spre Arad. La întâmpinarea acestora au fost trimise 7 tancuri la 

staţia PECO din Aradul Nou, dar ulterior, motivând că nu rămân forţe de 

rezervă suficiente, aceste tancuri au fost retrase. 

De la cercetarea prin radiolocaţie a parvenit ştirea potrivit căreia 

dinspre Deva se apropie o formaţie de elicoptere. 

La orele 19,40, la UM 01380, din Cetate, s-a primit informaţia că la 

sediul Inspectoratului MI se trage, apoi că a fost atacată Poşta centrală. 

329

Toate s-au dovedit a fi informaţii false. În jurul orei 22,30, generalii Nuţă şi 

Mihalea au sunat de la hotelul Parc la sediul Miliţiei, întrebând de ofiţerii 

Cioflică, Răşină, Sălceanu sau Văduva (locţiitorul lui Cioflică), dar nici unul 

nu se găsea acolo. În personalul de miliţie şi securitate a intrat panica, cei 

doi generali fiind cunoscuţi ca şefi cu un comportament foarte dur faţă de 

subordonaţi. S-a discutat şi despre probabilitatea ca sediul să fie atacat de 

oamenii care îi însoţeau pe cei doi generali şi în acest context, mr. Micu 

Ioan a permis distribuirea armamentului şi lucrătorilor de miliţie, pentru a se 

apăra împreună, în caz de atac. 

A fost anunţat col. Cioflică, la sediul consiliului judeţean, că este 

căutat de cei doi generali. Acesta a vorbit cu generalul Mihalea, apoi a 

plecat la UM Cetate, împreună cu maiorul Gana (Şeful Casei Armatei), 

motivând că armata va prelua acest caz. Probabil de „teama” celor doi 

generali, care erau şefii lui pe linie de MI, colonelul Cioflică a părăsit 

Aradul şi a plecat la Nădlac, unde a fost suspectat de grăniceri, motiv pentru 

care s-a întors de la Nădlac şi a ajuns la postul de miliţie din comuna Şeitin, 

unde a rămas peste noapte. Dimineaţa însă a fost arestat de doi grăniceri, 

care l-au readus în UM Cetate. Anticipăm că după plecarea celor doi 

generali, colonelul Cioflică a fost obligat de noile structuri de conducere din 

Consiliu să facă un al doilea jurământ de loialitate faţă de revoluţionarii din 

Arad. Dar, până atunci, în noaptea de 22 spre 23 decembrie, în UM Cetate, 

ofiţerii Statului Major, împreună cu maiorii Bădălan şi Său, de la Marea 

Unitate din Oradea, pregăteau pe hărţi sistemul de apărare al Unităţii 

Militare şi al oraşului. S-a discutat problema capturării celor doi generali, 

suspectaţi de genocid săvârşit la Timişoara. Maiorul Marcu a pornit spre 

Consiliu, pentru a consulta şi revoluţionarii. 

După orele 23,00, au fost trase primele focuri de armă. Maiorul 

Marcu afirmă că primul cartuş a fost tras cu aprobarea sa de către căpitanul 

Memetea, ca avertisment, pentru a se face linişte la sediu. Atunci, ca 

răspuns, s-a tras asupra Consiliului Judeţean. S-au stins luminile şi s-a 

executat foc masiv şi prelungit din clădire în afară. Alţi martori afirmă că 

prima dată au fost trase focuri răzleţe asupra consiliului din diferite clădiri 

din jurul pieţii. 

La auzul focurilor de armă, panica a crescut în rândul locuitorilor 

oraşului. O parte din cei din piaţă s-au dispersat, alţii, dimpotrivă, au venit 

din cartiere să vadă ce se întâmplă. În multe case şi blocuri s-au zăvorât 

uşile şi ferestrele, s-au organizat plantoane pe scări, de teama teroriştilor. Au 

început să sune sirenele şi să se tragă clopotele bisericilor, ca la alarma 

aeriană. În piaţă, mulţimea continua să cânte „Ole, ole, ole, Ceauşescu nu 

mai e!” 

330

Pe la orele 24,oo, noaptea, s-a deschis foc din hotelul „Parc” şi 

dinspre Ştrandul „Neptun” asupra UM din Cetate, de unde s-a răspuns cu 

foc masiv. Un ziarist englez şi un corespondent de la Radio Budapesta au 

reuşit să pătrundă în clădirea întunecată şi „asediată” a Consiliului. 

Reporterul-radio Orosz Jozsef – la insistenţele adresate de revoluţionarul 

Atila Duka unui telefoniste de la Poştă (PTTR) - a obţinut legătura 

telefonică cu Budapesta pe la orele 1,45, când a început un nou schimb 

violent de focuri. 

La Aeroport, după orele 0,00 (23.12.1989), s-a primit un ordin de la 

locotenent-colonelul Drăghicescu Nicolae (comandantul regimentului de 

aviaţie de la Timişoara) să fie blocată pista de aterizare pentru că se prevede 

un atac aerian iminent asupra Aeroportului. Când au ieşit cele trei 

autovehicule (autobuz, cisterna şi maşina PSI) din remiza auto cu care 

trebuia blocată pista şi au ajuns aproape de pistă şi au aprins farurile, dintrun 

TAB aflat în dispozitivul de apărare s-a deschis foc asupra 

autovehiculelor. Focul s-a înteţit, s-a tras din toate părţile, au fost avariate 

autovehiculele, turnul de control, avionul RomBac 111 care staţiona. S-au 

tras rafale de pistol-mitralieră din aerogară spre pistă şi de pe acoperişul 

clădirii aeroportului. S-a tras, de asemenea, spre şi dinspre Secţia de carotaj, 

unde exista un depozit de materiale explozive şi radioactive şi un pichet de 

pază militară. Au fost grav răniţi un soldat şi şoferul de pe vehiculul PSI, 

care abia dimineaţa au fost transportaţi la spital (Din Raportul Comisiei 

Senatoriale) 

Împuşcăturile au continuat cu intermitenţe toată noaptea, atât în jurul 

hotelului „Parc” – unde erau cazaţi generalii Nuţă Constantin şi Mihalea 

Velicu - şi în jurul Unităţii Militare din Cetate, cât şi la Consiliu şi la 

Aeroport. 

În Consiliu se distribuie arme şi muniţie civililor 

După ce „zvonurile” alarmiste au cuprins întreg oraşul, ele veneau 

atât pe linie militară (încă în după-amiaza zilei, UM Gai a fost avertizată de 

către generalul Şchiopu – comandantul Diviziei de la Oradea, că vor fi 

atacaţi şi să se pregătească pentru respingerea atacului), cât şi prin 

intermediul unor mesaje primite pe telefoanele unor instituţii oficiale, pe 

„firul scurt”, la numere care nu erau cunoscute de majoritate arădenilor 

întrucât ele nu erau trecute în cartea de telefon! În cele mai multe cazuri 

sursele care lansau astfel de „zvonuri” erau femei, deci secretare sau 

telefoniste, care „uitau” însă să-şi prezinte numele sau calitatea în care 

făceau „informările”. Cu toate că nu ar fi trebuit să fie luate în seamă, 

aproape întotdeauna aceste telefoane erau considerate ca mesaje reale! Apoi, 

331

unor asemenea „zvonuri” alarmiste se adăugau cele răspândite de 

Televiziunea Română Liberă, care, transmiţând „Revoluţia în direct” 

devenise implicit şi o sursă de „zvonuri”, precum cea legată de psihoza 

„teroriştilor”, care a pus stăpânire şi pe municipiul Arad! 

Pe acest fond diversionist a apărut şi „zvonul” că sediul Consiliului 

va fi atacat de „terorişti”, iar efectivul militarilor pentru apărarea clădirii – 

după retragerea Armatei în cazărmi – era de numai 14 militari aflaţi sub 

comanda Statului Major al Gărzilor Patriotice! În aceste condiţii, colonelul 

Liviu Stranski, comandantul Gărzilor Patriotice, a avut ideea nefericită de a 

distribui arme civililor. Un număr de 28 de revoluţionari din sediul 

Consiliului au primit – pe bază de buletin sau livret militar – pistoale 

mitralieră împreună cu trei încărcătoare cu 90 de cartuşe! După ce au fost 

înarmaţi, aceştia au fost repartizaţi, pe „sectoare”, la câte o fereastră din 

Consiliu, unde s-au aşezat „la pândă” să împuşte „teroriştii” care urmau să 

atace clădirea! 

Curând, după declanşarea focului, civilii au început să tragă de la 

ferestrele Consiliului în toate direcţiile spre un „inamic” invizibil, însă care 

reuşea să „provoace” cu focuri de armă răzleţe, ori cu ajutorul unor 

simulatoare aşezate undeva în clădirile înconjurătoare, pe cei din Consiliu! 

S-a tras ca la o adevărată luptă de „gherilă” urbană, se trăgea din faţa 

Consiliului, din spatele acestuia, se trăgea din UM Cetate, de peste râul 

Mureş, spre acelaşi „inamic” invizibil! În urma acestei sarabande 

necontrolate, în circa două ore s-a terminat toată muniţia din Consiliu. 

Primele victime la Podul „Decebal” 

Colonelul Liviu Stranski, comandantul Gărzilor Patriotice, cel care a 

împărţit arme civililor din Consiliu, în momentul în care a constatat că 

muniţia este pe terminate, a luat o hotărâre la fel de nefericită ca aceea de a 

împărţi arme şi muniţie revoluţionarilor, respectiv de a trimite cinci 

persoane din Consiliu cu o basculantă RABA de 16 tone a IJTA la UM 

01380 din Cetate pentru muniţie. În acest sens au fost trimişi şoferul 

Ciumedean Dănuţ, maistrul militar Gheorghe Dupţa şi civilii Doru Miclea 

(se număra printre persoanele care au luat arme), Ovidiu Păiuş (angajat la 

Întreprinderea de Orologerie) şi Andrei Safaleru (muncitor la IJGCL). 

La plecarea din Consiliu, „echipajul” a fost asigurat că totul a fost 

rezolvat telefonic la UM 01380, că militarii de la Podul „Decebal” din faţa 

intrării principale în UM Cetate au fost anunţaţi de sosirea lor cu basculanta 

pentru muniţie. În ciuda acestei asigurări date de colonelul Liviu Stranski, în 

momentul în care au ajuns pe Podul „Decebal” militarii care alcătuiau 

„ambuscada” de la piciorul podului au deschis focul asupra basculantei 

332

RABA de 16 tone! Primul rănit a fost şoferul Ciumedean Dănuţ şi maistrul 

militar Gheporge Dupţa, apoi Doru Miclea şi Ovidiu Păiuş, iar tânărul 

Andrei Safaleru a fost împuşcat mortal, ciuruit cu 17 gloanţe, în vreme ce 

basculanta RABA s-a răsturnat de pe pod pe porţiunea dintre râul Mureş şi 

intrarea în Ştrandul „Neptum”. Iată cum descrie această tragedie 

supravieţuitorul Ovidiu Păiuş:”După ce am trecut de jumătatea Podului 

„Decebal” s-a început să se tragă bestial asupra noastră. Parbrizul 

camionului a fost dintr-o dată dezintegrat, fiind împroşcaţi cu mii de cioburi 

de sticlă, care mi-au intrat în gură, nas şi urechi, simţind însă o durere mai 

mare în palma stângă. Ulterior aveam să aflu că un glonţ „dum-dum” a 

explodat lângă capul meu! Norocul meu a fost că în clipa respectivă palmele 

mâinilor îmi acopereau faţa, schijele intrând în mâna stângă. Atât eu cât şi 

Andrei Safaleru ne-am lăsat pe spate, între scaune. Am deschis ochii, eram 

speriat că am orbit. Am reuşit să-l văd pe şoferul Ciumedean Dănuţ căzut 

peste volan, curgându-i sângele din gură. Mai târziu am aflat că un glonţ 

ieşit prin gură, i-a rupt patru dinţi. Speriat mi-am întors capul în cealată 

parte, tocmai când mandibula lui Doru Miclea a fost străpunsă de un glonţ. 

Dintr-o dată mandibula „i-a sărit” câţiva centimetri în faţă şi un şuvoi de 

sânge i-a ţâşnit pe gură! Atunci Andrei Safaleru a făcut o greşeală capitală, 

s-a ridicat în fund, după care s-a aruncat pe burtă. În noua sa poziţie l-au 

străpuns 17 gloanţe! Unul i-a intrat în plămân, iar restul, până la 17 gloanţe, 

în bazin şi în rinichi! Tot atunci, un glonţ „dum-dum” m-a lovit în laba 

piciorului. În momentul exploziei, adidasul mi-a fost smuls din picior! Apoi 

cabina basculantei s-a rabatat înainte şi am căzut de pe pod între malul 

râului Mureş şi intrarea în Ştrand! După circa 40 – 50 de minute am fost 

adunaţi de militarii care au inspectat zona, ca să vadă pe cine au împuşcat!” 

(Întrebătorul din Agora, vol. I, p. 268 – 278). 

Tragediile au continuat toată noaptea la Podul „Decebal”. O 

autosanitară de la UM 01380, după ce a transportat la Spitalul judeţean o 

angajată civil căreia i s-a făcut râu în UM Cetate, la întoarcere nu a mai fost 

recunoscută de militarii care alcătuiau „ambuscada” de la Podul „Decebal” 

şi au deschis un foc necruţător asupra ei. Autosanitara a avut aceeaşi soartă 

ca basculanta RABA, fiind ciuruită de gloanţe. În urma focului şoferul 

autosanitarei – soldatul Adrian Victor Puşcău - a fost împuşcat mortal, iar 

medicul, mr. dr. Aurel Chiş, a fost rănit cu un glonţ în picior. De asemenea a 

fost rănit şi cpt. Prodan Liviu, care se afla în autosanitară alături de medic. 

Între timp maiorul dr. Aurel Chiş a fost recunoscut, soldaţii au încetat focul 

şi s-au dus să-i dea primul ajutor. Cu acest prilej au fost „culeşi” de la 

intrarea în Ştrand şi răniţii din basculanta răsturnată de pe pod, apoi au fost 

transportaţi la Spitalul judeţean! 

333

Tot în acea noapte fatală de 22 spre 23 decembrie 1989, cetăţeanul 

maghiar Toth Şandor, care a venit în România din Ungaria cu un convoi cu 

autocamioane, pline cu ajutoare (alimente şi medicamente) la Spitalul din 

Arad, după ce a descărcat a fost solicitat să facă un transport până în Cetate. 

A fost de acord, dar la apropierea de podul de peste Mureş a fost întâmpinat 

cu foc de către militarii care apărau UM Cetate, fiind împuşcat mortal. 

În cursul nopţii telefoanele Unităţilor Militare au fost întoxicate cu 

informaţii false, cu zvonuri alarmante despre presupuse atacuri teroriste: că 

au aterizat trei elicoptere la Combinatul chimic, că vin „teroriştii” din 

Timişioara, că la Întreprinderea de strunguri miliţenii trag în oameni, că un 

tir cu nr. BH-6729, plin cu „terorişti”, vine de la Oradea, că la Campingul 

din Aradul Nou sunt „terorişti” arabi. 

Aceste zvonuri şi ştiri false au fost întărite cu acţiuni reale de 

diversiune. S-a executat foc real sau cu simulatoare de foc automat, sporadic 

sau succesiv, din locuri diferite. Astfel, s-a tras, ori s-a simulat tragerea 

asupra sediului Consiliului din podul Palatului cultural, din clădirea 

Liceului sanitar, din turnul restaurantului „Mureşul”, ori dinspre parc şi 

faleza Mureşului. S-a observat foc la gura ţevii ce îşi schimba poziţia şi din 

UM Cetate. Apărea când pe faleza Mureşului, când în parcarea de la Hotel 

„Parc”, când pe str. Teiului, de lângă malul Mureşului. Iar în dispozitivul de 

apărare al UM 01380 Cetate a fost împuşcat mortal soldatul TR Almen 

Werner! (Cartea Revoluţiei Române – Decembrie ’89, p. 355 – 356). 

Rechemat de la Lipova la Arad cu detaşamentul său, maiorul 

Neculae Diaconescu, în dimineaţa de 23 decembrie, la ora 8,oo, a preluat 

paza Consiliului, în vreme ce mr. Dumitru Marcu şi-a retras oamenii din 

Consiliu şi a plecat în cazarmă, unde se afla şi maiorul Eugen Bădălan şeful 

Statului Major al Diviziei de la Oradea. Cu toate că în cursul dimineţii 

focurile de armă s-au rărit, diversiunea a continuat inclusiv la nivelul 

structurilor militare, acest lucru punându-se în special pe prezenţa celor doi 

generali, Nuţă şi Mihalea, la Hotelul „Parc”. S-a hotărât constituirea unor 

grupe de cercetare mixte, formate din militari şi revoluţionari, care să treacă 

la scotocirea imobilelor unde se semnalează prezenţa mai multor persoane 

suspecte, ori de unde s-a tras în cursul nopţii. 

Se încearcă arestarea generalilor Nuţă şi Mihalea 

În dimineaţa zilei de 23 decembrie se poartă discuţii aprinse privind 

modul de lichidare a „teroriştilor” de la Hotelul „Parc”, din jurul generalilor 

MI, Nuţă şi Mihalea. Nu s-a cunoscut că generalii plecaseră deja de 

dimineaţă, de la ora 8,00 din hotel spre gară. S-a hotărât organizarea unei 

acţiuni cu ajutorul trupelor antiteroriste şi armatei, cu scopul scotocirii 

334

hotelului şi neutralizarea „teroriştilor”. Pentru aceasta a primit misiunea 

formaţia USLA , condusă de mr. Suciu, şi subunitatea de infanterie 

comandată de căpitanul Memetea Ioan. Acţiunea a început la orele 13,45. 

După ce presupuşi terorişti au fost somaţi prin gigafoane să iasă din 

clădire şi s-au tras şi focuri de avertisment, luptătorii USLA au pătruns în 

hotel şi au început scotocirea camerelor. Atunci, echipajul unui TAB a 

deschis foc asupra hotelului. Acest fapt a determinat şi pe alţi militari aflaţi 

în dispozitiv în spatele hotelului să deschidă foc de mitralieră. În TAB nu s- 

a mai recepţionat cererea de încetare a focului lansată din interiorul 

hotelului, deoarece a fost schimbată brusc frecvenţa radio. Concomitent. s-a 

tras şi dinspre UM 01380 Cetate, trei lovituri de AG7, care au lovit camera 

troliului liftului şi terasa hotelului. Luptătorii antiterorişti au găsit şi reţinut 

în hotel doar pe cei doi ofiţeri MApN de la emisiunea „Pentru Patrie”, 

locotenent-coloneii Pricină şi Cenuşă, care au fost îmbarcaţi într-un ABI şi 

duşi la sediul Inspectoratului MI Apropiindu-se de sediu, asupra ABI-ului s- 

a deschis foc automat de către militarii care păzeau acest obiectiv, dar la 

apelul făcut prin gigafonul maşinii blindate, focurile au încetat. Pricină şi 

Cenuşă au fost eliberaţi în 24 decembtie, din ordinul mr. Marcu. 

Generalii Nuţă şi Mihalea au stat la gară (probabil la miliţia TF), 

până la sosirea trenului R-22 (Expresul Panonia) de la ora 11,40, când dintrun 

bloc aflat în construcţie lângă gară s-a executat foc, miliţia TF a răspuns 

şi profitând de această „acoperire”, cei doi generali s-au urcat în tren. Pe la 

orele 13,00. Locotenent-colonelul de miliţie, Rusu Victor a solicitat prin 

telefon miliţiei din Deva să reţină pe cei doi generali, indicând şi cuşeta 

ocupată de ei. Au fost arestaţi la Deva, ţinuţi sub pază în UM 01719 până 

seara, când a sosit un elicopter, pentru a-i transporta la Sibiu, elicopter care 

a fost lovit, explodând lângă Alba Iulia. Nu au existat supravieţuitori. 

La orele 14,20, asupra Inspectoratului Judeţean MI s-au tras focuri 

de armă din clădirea Liceului Industrial nr. 11, aflat vis-a-vis. Soldaţii din 

dispozitiv au ripostat. A fost rănit un militar, Klepe Mihai. Verificând apoi 

podul liceului, s-au găsit urme de sânge. 

În după-amiaza zilei, s-au multiplicat atacurile răzleţe, se auzeau 

focuri de armă din diferite puncte ale oraşului. În aceste puncte s-au deplasat 

forţe (de obicei TAB-uri), care nu au mai văzut nimic, dar la indicaţia unor 

persoane au deschis foc asupra clădirilor considerate suspecte. Pe Calea 

Romanilor, lângă casa maiorului de securitate Rusu, de unde s-a tras asupra 

militarilor, s-a găsit un pumn de cartuşe speciale, cehoslovace, probabil cu 

încărcătură chimică. Casa a fost distrusă prin lovituri de AG7. Un foc intens 

a reînceput la Aeroport, unde din nou s-a tras asupra secţiei de carotaj. 

335

În după-amiaza zilei de 23 decembrie s-a deschis foc asupra 

Consiliului judeţean din clădirea Băncii Naţionale de vis-a-vis. A fost 

observat foc la gura ţevii la crenelul din dreapta al podului Băncii. S-a 

ripostat cu mitraliera de pe TAB, provocându-se unele stricăciuni 

importante clădirii. 

În seara zilei, s-a deschis foc asupra UM 01286 din Gai. Au fost 

observaţi 3-4 oameni sosiţi cu o maşină Dacia Combi de culoare albă şi care 

s-au adăpostit după terasamentul căii ferate şi au început să tragă asupra 

unităţii militare. A fost găurită şi poarta de la intrarea în unitate. Zgomotul 

armelor diferea de cel al armelor aflate în dotarea armatei. Militarii din pază 

au ripostat excesiv. Schimbul de focuri a durat aproape toată noaptea. 

Atacarea acestei unităţi s-a repetat şi în nopţile de 24 şi 25 decembrie. A fost 

văzută silueta unui individ care executa foc automat asupra UM şi din casele 

din marginea cartierului Gai. Totodată, din cartierul Bujac, ofiţerii din 

cazarmă observau cum se ridică din când în când fum (se dădea foc unor 

resturi vegetale), după care urmau focuri de armă, iar noaptea se lansau, tot 

din cartierul Bujac, rachete de semnalizare cu o stea de diferite culori, iar la 

o jumătate de oră de la acest semnal se deschidea foc asupra unităţii 

militare. Soldaţii ripostau masiv, aşa că multe cartuşe ajungeau până la 

Aeroport şi la Pădurea Ceala, motiv pentru care începea „canonada” şi din 

direcţiile respective, în special de la Aeroport, unde a existat o puternică 

diversiune rdioelectronică! (Cartea Revoluţiei Române – Decembrie ’89, p. 

357-358). 

Prima victimă în interiorul Consiliului 

După primele victime de la Podul „Decebal”, din noaptea de 22 spre 

23 decembrie, în seara şi noaptea următoare, de 23 spre 24 decembrie, au 

loc alte victime (morţi şi răniţi) nevinovate. Prima persoană care şi-a pierdut 

viaţa în noaptea de 23 spre 24 decembrie în Consiliu a fost revoluţionarul 

Gruber Geza. Acesta se afla în biroul fostului primar al Aradului, Ion 

Oancea, la telefonul „TO”, care asigura legătura cu exteriorul, pe „firul 

scurt”. De acolo a „monitorizat” toate legăturile telefonice şi toate mesajele 

primite în acea zi, pe care le nota într-un caiet-registru, cu numerele de 

telefoane de la care s-a sunat. Colegii săi revoluţionari, susţin în vol. II din 

Întrebătorul din Agora, dedicat Eroilor Martiri ai Aradului (p. 55-63), că a 

fost împuşcat în cap, în faţa unui geam, când şi-a aprins o ţigară, nu de 

undeva de afară, ci din interiorul clădirii şi că asupra lui s-ar mai fi tras încă 

un foc de armă, în zona inimii, iar miza lichidării acestuia a fot tocmai acel 

caiet-registru de care am pomenit, în care Geza Gruber ar fi „monitorizat” 

336

mesajele primite pe telefonul „TO”, registru care a dispărut, nu a mai fost 

găsit niciodată! 

Alte victime nevinovate în cartierul „Aurel Valicu” şi pe Calea 

„Dimitrov” 

La inspectoratul MI s-a hotărât formarea unor patrule mixte - armată, 

miliţie şi revoluţionari - care să se deplaseze cu câte un ABI şi un TAB în 

zonele unde se semnalează atacuri teroriste. S-au făcut mai multe deplasări 

prin oraş, cele mai multe alarme s-au dovedit a fi false. Doar pe Calea Aurel 

Vlaicu, la staţia de tramvai Făt Frumos, dintr-o maşină Dacia 1300, fără 

număr de înmatriculare, s-a deschis foc. S-a ripostat cu foc. A fost rănit 

mortal plt. de miliţie Clepe Gheorghe şi răniţi alţi trei, dintre care un 

arădean stabilit în Germania, care stătea în Mercedesul său, Wilkoffer 

Ştefan. 

ABI-ul condus de cpt. de miliţie Ursu Liviu – în care se aflau ofiţerii 

de miliţie Duma Pavel şi Grada Ionel Pavel împreună cu revoluţionarul 

Romeo Popa - a fost chemat la acest loc pentru ajutor, dar faptele erau deja 

consumate. La întoarcerea spre unitate, automobilul blindat care se deplasa 

încet a fost ajuns din urmă de un TAB, condus de căpitanul Oprea Dumitru, 

de la UM 01191 din Lipova, care, crezând că în maşină sunt „terorişti” a 

deschis foc de nimicire asupra ABI-ului. A fost ucis căpitanul de miliţie 

Duma Pavel şi au fost grav răniţi cei doi ofiţeri de miliţie şi revoluţionarul 

Popa Romeo, care se afla în automobil. S-au numărat 86 de găuri de gloanţe 

în spatele maşinii, acolo unde blindajul era mai slab. Răniţii, transportaţi la 

spital, au fost ţinuţi sub pază, crezându-se că sunt terorişti. 

Pe tot parcursul zilelor de 23 şi 24.12.1989 au continuat să parvină 

apeluri telefonice de dezinformare despre atacuri teroriste şi care solicitau 

imperios intervenţia armatei. O echipă de militari din Lipova, staţionată la 

Zăbrani, a fost trimisă la Arad, în urma unor apeluri telefonice insistente, şi 

întâmpinată cu foc în momentul în care a ajuns la podul de peste râul Mureş. 

O companie de la UM 01499 Ineu a fost dislocată pentru scotocirea 

zonei Moneasa, urmare a unui apel telefonic primit la primăria oraşului 

Sebeş, conform căruia staţiunea hidrometeorologică Izoi este ocupată de 

terorişti, ale căror convorbiri în limba arabă au fost recepţionate la radio de 

către şeful staţiei. Cele două subunităţi au fost defectuos dirijate în teren, 

astfel că au ajuns faţă în faţă şi s-ar fi nimicit reciproc dacă ordinul de 

deschidere a focului nu ar fi fost contramandat în ultima clipă. 

337

Suspectarea de neloialitate a unor comandanţi militari 

După toate evenimentele tragice – rezultate cu morţi şi răniţi - care 

au avut loc în municipiul Arad şi eşecul capturării celor doi generali MI, 

Nuţă şi Mihalea, suspectaţi de declanşarea terorii şi diversiunii în oraş, 

diversiuni continuate cu incidentul de la Poştă (PTTR), unde s-au tăiat 

legăturile telefonice din Consiliu cu municipiul, membrii Consiliului 

Frontului Salvării Naţionale l-au chemat la Consiliu pe comandantul UM 

01380 din Cetate, maiorul Dumitru Marcu, care era şi el membru al 

Consiliului judeţean FSN, ca să vadă ce se întâmplă cu diversiunea din 

Arad, în special cu tăierea legăturilor telefonice la Poştă, unde paza era 

asigurată de militari din UM 01380 din Cetate?! „Maiorul Dumitru Marcu – 

ne-a declarat preşedintele Consiliului judeţean FSN, Valentin Voicilă – a 

refuzat să vină la Consiliu şi să stea de vorbă cu noi, ca să punem capăt 

diversiunii din oraş. Astfel, maiorul Micu Ioan, care avea în pază clădirea 

poliţiei şi securităţii, s-a deplasat cu un TAB în UM Cetate şi l-a adus pe mr. 

Marcu la Consiliu, suspectat de revoluţionari că ar fi ordonat întreruperea 

telefoanelor. A fost adus în Consiliu şi colonelul Cioflică, şeful poliţiei, care 

era hotărât să colaboreze cu revoluţionarii, după momentul său de „rătăcire”, 

cu „fuga” la Nădlac şi la Şeitin din faţa generalilor Nuţă şi Mihalea! 

Maiorului Marcu i s-a cerut în mod explicit să conducă armata din Consiliu, 

unde i s-a pus la dispoziţie o cameră. Însă el a refuzat, nu vroia să conducă 

armata decât din UM 01380 Cetate, unde se afla şi maiorul Eugen Bădălan, 

cu întreaga sa echipă sosită de la Divizia din Oradea! Mi s-a părut foarte 

ciudată atitudinea maiorului Marcu. Întrucât l-am ales membru în Consiliul 

judeţean al Frontului Salvării Naţionale, era firesc ca acesta să fie de partea 

noastră, dar el a refuzat să vină în Consiliu.” 

Tot atunci au fost aduşi în Consiliu - şi reţinuţi - Mircea Lucea şi 

Gicu Donovici, directorul şi inginerul-şef de la direcţia PTTR, cât şi ing. 

Oana, care răspundea de telefoane, din partea securităţii, pentru a explica 

„căderea” telefoanelor. Maiorul Marcu a dat răspunsuri evazive şi 

neconvingătoare, motiv pentru care a fost făcut „trădător” şi i s-a spus că 

este arestat. Aflând de reţinerea maiorului Marcu, generalul Şchiopu, 

comandantul Diviziei de la Oradea a ordonat unităţilor militare din Ineu şi 

Gai să vină la Consiliul din Arad ca să-l elibereze pe comandantul 

garnizoanei. Comandantul UM Gai a reuşit însă să vorbească cu maiorul 

Marcu şi ca urmare n-a mai ieşit din unitate, însă un detaşament din Ineu, 

format din 23 cadre şi 179 militari în termen au pornit spre Arad. Maiorul 

Marcu, după circa 2 ore, la insistenţele generalului Şchiopu, a fost eliberat. 

Explicaţia întreruperilor circuitelor telefonice este dată de Sergiu 

Nicolaescu în volumul Cartea Revoluţiei Române – Decembrie ’89 (p.359- 

338

360), care arată că la propunerea adjunctului Ministerului 

Telecomunicaţiilor (general de securitate) Stelian Pintilie, generalul Guşe 

Ştefan a aprobat, începând cu 23 decembrie întreruperea legăturilor 

guvernamentale cu alte judeţe, în scopul izolării echipamentelor de ascultare 

ale securităţii şi evitarea acţiunilor de diversiune în reţelele guvernamentale 

„S” şi „TO”. De asemenea, generalul Stănculescu a ordonat colonelului ing. 

Victor Danci, locţiitorul comandantului unităţii speciale „R” a securităţii să 

desfiinţeze unele telefoane „S”, „TO” şi „MI”, iar Stelian Pintilie a dispus 

izolarea pentru circa 2 ore a telefoanelor M.I., apoi s-a întrerupt practic, de 

către conducerea MTTc, pentru mai multe zile, toate legăturile telefonice 

guvernamentale şi MI între Bucureşti şi judeţele unde existau evenimente. 

La Arad însă din ordinul generalului Şchiopu au fost întrerupte toate 

legăturile telefonice, inclusiv cele urbane ale consiliului. Aceste legături s- 

au reluat doar în 25 decembrie1989. 

La orele 9,17, s-a comunicat de la Comandamentul Diviziei că: 

„elicoptere care zboară în zonă sunt de tip FIRO 4-a, de producţie 

americană, au amortizor de zgomot pe pale”. Între orele 14,00 - 14,30 s-a 

executat o scotocire a ştrandului de lângă Cetate, dar şi în acest caz militarii 

au fost întâmpinaţi cu foc din direcţie cabinelor nr.14, fiind răniţi mortal doi 

militari în termen, respectiv Marius Cosma şi Ion-Sorin Necoliciu. 

Colonelul Cioflică a jurat din nou credinţă noului organ, Consiliului 

judeţean al FSN şi a solicitat să i se pună la dispoziţie TAB-uri pentru a 

captura pe cei care executau foc din diverse acoperiri. S-a început activitatea 

„Sonda”, comandată de colonelul Cioflică, prin care s-a intensificat acţiunea 

de scotocire a podurilor caselor, parcurilor, clădirilor, de unde s-a semnalat 

că s-a tras, iar activitatea filtrelor s-a intensificat. Au fost reţinuţi circa 70 - 

80 de suspecţi. Aceştia au fost aduşi la sediul Consiliului sau la arestul 

miliţiei. Unii dintre cei reţinuţi aveau pe ei mai multe rânduri de haine, la un 

tânăr găsindu-se un cuţit lung, cu mâner albastru, apoi la un ţigan acasă s-a 

găsit un AKM şi cartuşe, la un şofer al unui ARO s-a găsit un AKM, la un 

copil, într-o maşină s-au găsit 3 grenade defensive. Doi tineri, reţinuţi la 

bancă, având asupra loc arme de foc au fost aduşi la Consiliu şi legaţi de 

calorifere. Toţi suspecţii, după ce au fost interogaţi de un procuror militar 

sosit de la Oradea, au fost eliberaţi în 26 şi 27 decembrie1989. Doar coloneii 

Răşină şi Sălceanu au rămas arestaţi. Au fost anchetaţi şi apoi eliberaţi la 1 

iunie 1990. 

Colonelul Preda, de la Lipova a trimis 5 tancuri spre Arad, fără să 

anunţe unităţile militare din oraş, astfel că, pe drumul Zădărenilor s-au trezit 

două detaşamente de tancuri faţă în faţă. Dacă comandanţii celor două 

339

subunităţi nu se cunoşteau personal, probabil s-ar fi deschis focul între cele 

două subunităţi. 

Ultimele diversiuni în Arad 

Detaşamentul de la Ineu, condus de maiorul Munteanu Vasile, 

auzind că în oraş se trage, a schimbat itinerariul de deplasare stabilit iniţial 

şi a pătruns în oraş, seara, la orele 20,00, pe un alt traseu. În Piaţa Romană 

s-a executat foc de armă de la etajele superioare ale blocurilor din zonă 

asupra militarilor din coloană. S-a ordonat ocuparea dispozitivului de luptă 

şi s-a răspuns cu foc. În acest duel a fost ucis soldatul Costel Dumitrescu, 

alţi 3 soldaţi fiind răniţi. Pentru prinderea celor care au tras, s-a întreprins 

imediat acţiuni de scotocire, dar trăgătorii neindentificaţi reuşiseră să 

dispară. Din păcate focul intensiv al militarilor din Ineu a fost direcţionat 

spre un bloc greşit, fiind „ciuruit” tocmai apartamentul unui revoluţionare, a 

doamnei Maria Taţiuc, care a multiplicat împreună cu familia sa, în dupăamiaza 

zilei de 21 decembrie, în zeci de exemplare Proclamaţia Frontului 

Democratic Român din Timişoara. A doua zi, dimineaţa, detaşamentul s-a 

înapoiat la Ineu. 

În ziua de 25 decembrie, dimineaţa, s-a executat o cercetare a 

Pădurii Ceala, de către o patrulă condusă de sergentul Marin Majilu. Au fost 

descoperite urme de încălţăminte, de sânge şi de corpuri târâte. În aceeaşi zi, 

maiorul Diaconescu a predat obiectivul „Consiliul Judeţean” maiorului 

Marcu. Concomitent s-au predat pe bază de tabel toţi arestaţii, deplasânduse 

ulterior cu efectivele complete în unitatea din Lipova. 

În timpul zilei de 25 decembrie nu s-au mai semnalat focuri de armă, 

dar o dată cu lăsarea întunericului s-a tras din nou dinspre Aeroport. 

În ziua de 26 decembrie, acţiunile teroriste şi dezinformările 

telefonice au scăzut în intensitate. S-au mai trimis patrule şi s-au făcut 

scotociri, dar fără rezultate notabile. 

În perioada 27-30.12.1989, acţiunile diversioniste au fost din ce în ce 

mai puţine şi mai răzleţe. S-a mai dat alarma aeriană la Aeroport, pe timpul 

zilei de 27.12.1989, iar după lăsarea întunericului au mai fost trase focuri de 

armă răzleţe. 

În ziua de 29 decembrie 1989 s-a ordonat retragerea efectivelor în 

cazărmi. S-a mai menţinut paza unor obiective, precum: Aeroport, 

Combinatul Chimic, PTTR, Uzina Electrică, Spitalul Judeţean, Tipografie, 

până în zilele de 9 şi 10 ianuarie 1990. 

Treptat, sub conducerea noilor organe, viaţa oraşului a intrat în 

normal. 

340

În perioada 22 – 25 decembrie, pe care am numit-o „violentă”, 

respectiv perioada „revoluţiei de sânge” de la Arad, au fost împuşcate 

mortal 19 persoane, din care 11 civili, 5 personal MApN şi 3 personal MI 

Totodată au fost rănite 38 de persoane, din care 22 civili, 14 personal 

MApN şi 2 personal MI 

În memoria tuturor Eroilor Martiri revoluţionarii arădeni şi 

oficialităţile locale au ridicat mai multe monumente în municipiul Arad, în 

locurile (ori zonele) în care ei au fost împuşcaţi şi un obelisc în centrul 

municipiului în piaţa din faţa Palatului Administrativ, care astăzi se numeşte 

Piaţa Revoluţiei. 

Memoria Revoluţiei după 20 de ani 

Cinstirea Eroilor Martiri ai Aradului 

Au trecut 20 ani de la Revoluţia din Decembrie 1989. Deşi au trecut 

atâţia ani, o sumedenie de răni încă sângerează, multe dintre ele nu se vor 

mai putea cicatriza niciodată. Multe lucruri rămân încă necunoscute. 

Anchetele parchetelor militare, ale comisiilor de anchetă ale Parlamentului, 

ale organismelor abilitate ale statului, toate au ajuns la un punct „mort”, 

nemaiputând afla cine au fost „teroriştii”, care au tras cu sânge rece în tineri, 

în civili, în manifestanţi! 

Este cunoscut, în schimb, bilanţul tragic al celor împuşcaţi în 

Revoluţia din Decembrie 1989. Dintre cele 1.104 de persoane de toate 

vârstele – dar mai ales tineri - secerate de gloanţele ucigaşe în timpul 

Revoluţiei la nivelul întregii ţări, 19 au fost împuşcaţi mortal în Arad, din 

care 7 civili, 8 personal MApN, 3 personal MI şi un cetăţean maghiar. 

Dintre cei 19 care şi-au pierdut viaţa în Arad, 4 erau originari din alte 

localităţi ale ţării. De asemenea şi-au mai pierdut viaţa în timpul Revoluţiei 

încă 5 arădeni din care 2 la Timişoara, 2 la Bucureşti şi 1 la Turda. Totodată 

au fost rănite 38 de persoane din care 22 civili, 14 personal MApN şi 2 

personal MI. În oraşul Lipova a fost rănită o persoană. 

Cercetând evenimentele din decembrie 1989, de la Arad, cercetare 

materializată în patru volume, apărute sub genericul „Întrebătorul din 

Agora” (Vol. I – 1999, vol. II – 2003, vol. III – 2008 şi vol. IV - 2009), 

publicate cu sprijinul Guvernului României, Consiliului Judeţean Arad, 

Asociaţiei 21 Decembrie a Revoluţionarilor din Arad, Fundaţiei Judeţene 

Arad a Revoluţionarilor din Decembrie 1989 şi ARUD ’89, am ajuns la 

concluzia că, în Arad, similar ca în celelalte mari oraşe ale Revoluţiei 

Române - Timişoara, Reşiţa, Lugoj, Bucureşti, Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov, 

Alba Iulia, Brăila, Constanţa ş.a. - s-a desfăşurat o virulentă diversiune 

psihologică, emiţându-se, după 22 decembrie ’89, din locuri neidentificate, 

341

informaţii false şi zvonuri, care au fost recepţionate atât de membrii 

Frontului Salvării Naţionale, cât şi de unităţile MApN. 

În mod concret, în municipiul Arad, au predominat zvonurile care 

vizau acţiuni „teroriste” ale securiştilor, ca şi cele care se refereau la o 

iminentă agresiune externă. Iată câteva asemenea zvonuri false, menite să 

ducă la diversiunea psihologică, trăită de arădeni: România urmează să fie 

atacată de Ungaria; este de aşteptat executarea unei ample acţiuni de desant 

aerian din direcţia Belgrad-Timişoara în zonele Arad, Marghita şi Salonta; o 

coloană de 30 autovehicule pline cu securişti vine de la Timişoara; 

aproximativ 30 de camioane cu securişti se găsesc deja în staţia PECO- 

Aradul Nou; un TIR plin cu securişti a plecat din Oradea spre Arad; pe 

itinerariul Pâncota-Arad dintr-un Mercedes argintiu se aruncă bomboane 

otrăvite; în Timişoara sunt atacate familiile cadrelor militare, grădiniţele şi 

şcolile şi se iau ostateci etc. (Adevăr despre decembrie ’89 – documente din 

arhivele armatei, p. 322). 

Din fericire, această puternică diversiune psihologică nu şi-a atins 

scopul. În municipiul Arad, armata a fost alături de Revoluţia arădenilor, iar 

lucrătorii din cadrul securităţii, dezarmaţi de armată, au rămas, în zilele 

evenimentelor din decembrie 1989, la sediul Inspectoratului judeţean. 

Fireşte, analiza evenimentelor care au avut loc în acele zile dramatice, 

evidenţiază, în acţiunile armatei, două etape, complet distincte: 16-21 

decembrie, când unităţile militare s-au aflat alături de forţele menite să apere 

ordinea constituţională, inaugurată de Nicolae Ceauşescu, şi 22-30 

decembrie, când aceleaşi formaţiuni au fraternizat cu demonstranţii, iar apoi 

s-au retras în cazărmi, trecând ulterior la apărarea Revoluţiei. 

În acele momente, când aproape toate structurile statale fuseseră 

demolate sau se dezintegraseră, Armata ţării a fost singura instituţie care şi-a 

păstrat unitatea şi coeziunea. 

Implicarea armatei în sprijinul Revoluţiei, după 22 decembrie 1989, 

a cunoscut dimensiuni cantitative şi calitative, care se impun a fi încă 

cercetate cu toată atenţia şi responsabilitatea istorică necesară. Fără îndoială, 

Armata a trebuit să facă faţă provocărilor multiple informaţionale şi 

radioelectronice, cărora însă nu le-a putut găsi „enigma” decât după ce a 

reuşit să se desprindă din abilul joc diversionist. Până atunci, trebuie să se 

recunoască, au fost multe erori, greşeli, atât din partea comandanţilor, cât şi 

executanţilor, unele având consecinţe ireparabile. Bilanţul confruntărilor 

care au avut loc la Arad în zilele revoluţiei indică, laconic, cum subliniam la 

început, din cele 19 persoane împuşcate mortal, 11 sunt militari şi cadre MI, 

şi numai 8 sunt civili, între care unul este cetăţean maghiar, venit din 

Ungaria cu ajutoare, respectiv cu medicamente şi alimente! Este firesc să ne 

342

punem întrebarea, cine cu cine s-a confruntat în Decembrie ’89 la Arad? 

Militari cu militari sau militari cu cadre MI? Cine au fost „teroriştii”, 

întrucât până astăzi nu cunoaştem nici unul!? 

Iată preţul plătit de arădeni pentru „raţia de libertate” pe care au 

obţinut-o după Revoluţia din decembrie 1989, preţ în care se află si jertfa 

Eroilor Aradului, tineri nevinovaţi care au ajuns în bătaia gloanţelor ucigaşe, 

multe trase la întâmplare din frică, din lipsă de comunicare inter-arme, din 

ignoranţă ori, pur şi simplu, în urma unor diversiuni murdare. 

Să ne rugăm pentru Eroii Martiri ai Aradului din Decemnrie ’89 şi să 

le reconstituim amintirea, atât cât o mai putem face, prin mănunchiul de 

informaţii pe care am reuşit să le adunăm. 

SAFALERU ANDREI 

Născut la 19 mai 1970 în Arad, tânărul Andrei Safaleru era muncitor 

la IJGCL Arad. A fost împuşcat în Arad, la Podul „Decebal”, în 23.12.1989, 

ora 02,45, cu 17 gloanţe în plămân, picior, inimă şi bazin. 

„Am primit ordin de la şeful de Stat Major al gărzilor patriotice pe 

judeţ – îşi aminteşte maistrul militar Gheorghe Dupţa – să merg cu o maşină 

pentru a aduce muniţie la Primărie, de la cazarma UM Cetate. Împreună cu 

mine s-au urcat în maşină Doru Miclea, Ovidiu Păiuş şi Dănuţ Ciumedean. 

La filtrul din faţa Primăriei, când a aflat unde mergem, Andrei Safaleru, un 

tânăr de 19 ani, s-a oferit să vină şi el. Iniţial n-am vrut să-l luăm. Dar a 

insistat mult şi, gândindu-mă că va trebui să încărcăm multe lăzi cu muniţie, 

am acceptat. Mai ales că cei din cabină îl cunoşteau. La podul de peste 

Mureş, în noaptea de 22/23 decembrie, în jurul orei 02,45, s-a tras o rafală 

asupra maşinii. Miclea a spus că se trage asupra noastră din spate. Şoferul 

Ciumedean a adăugat că se trage din stânga. O nouă rafală a cristalizat 

parbrizul. Maşina s-a lovit de un obstacol, cred că de parapetul de la pod, iar 

cabina s-a rabatat spre înainte. Cei patru care mă însoţeau au căzut din 

cabină. Şoferul a strigat că i-au scos ochii. Când mi-am dat seama că pot 

merge, le-am spus: „Haideţi la Unitatea Militară!” Am făcut câţiva paşi şi 

mi-am dat seama că toţi eram răniţi. Cel mai grav, din nefericire, mortal, a 

fost lovit de gloanţe tânărul Andrei Safaleru”. 

Atunci, şi acolo, s-a frânt ultimul zbor al unui „condor”. Scriem asta 

pentru că Andrei Safaleru era pasionat de drumeţii pe plaiurile arădene şi ale 

ţării, participând la ele ca membru al Cercului de turism „Condorul”, care îşi 

desfăşura activitatea pe lângă Întreprinderea de Ceasuri „Victoria” din Arad. 

Iar un om îndrăgostit de munţi şi păduri, de ape şi vâlcele, trăieşte cel mai 

adesea sub aripa poeziei. Ca orice tânăr, Andrei scria poezii. 

343

Evident, întrebarea esenţială pe care ne-o punem este aceea, cine se 

face vinovat de moartea tânărului Andrei Safaleru şi de rănirea gravă a 

şoferului Ciumendean Dănuţ şi maistrului militar Gheorghe Dupţa şi a 

tinerilor revoluţionari Ovidiu Păiuş şi Doru Miclea? Răspunsul este foarte 

clar, indubitabil: vinovatul moral este colonelul Liviu Stranski, comandantul 

Gărzilor Patriotice din Arad, cel care a împărţit un număr de 28 de arme 

civililor din Consiliu, iar când a constatat că muniţia revoluţionarilor este pe 

terminate – întrucât aceştia au deschis focul fără nici un discernământ către 

un duşman care nu a lăsat nici o urmă de gloanţe în clădirea Consiliului - a 

trimis o basculantă RABA de 16 tone la UM 01380 din Cetate, în care se 

aflau cele cinci persoane, fără să se asigure că militarii care apărau Podul 

„Decebal” de peste râul Mureş de „terorişti” aveau cunoştinţă de sosirea 

„echipajului” după muniţie şi că au fost stabilite (şi cunoscute) parolele prin 

care se identifica RABA trimisă în UM Cetate! Aşadar, o eroare gravă din 

partea unui colonel, pentru care a fost împuşcat mortal primul revoluţionar 

din Arad! (Întrebătorul din Agora, vol. II, p. 81-85). 

Andrei Safaleru a rămas în amintirea prietenilor şi colegilor, aşa cum 

l-au cunoscut: prietenos, sensibil, pasionat de lectură, visător şi dornic de a 

da examen, după terminarea liceului, la Facultatea de Teatru. 

În noaptea de 22/23 decembrie 1989 a fost împuşcat, mortal, într-o 

misiune pentru Revoluţia din Arad. Calitate: Erou Martir. 

GRUBER GEZA 

Gruber Geza este cea de-a doua victimă împuşcată mortal în Arad, în 

seara de 23 decembrie, în interiorul Consiliului. Născut la 6 august 1963 în 

Arad, tânărul Gruber Geza era de meserie cofetar. A fost împuşcat în cap şi 

în inimă în Primăria Arad, în 23.12.1989, ora 18,00. Au rămas îndoliaţi soţia 

şi un copil de 5 luni, care n-a mai ajuns să-i spună tată! Calitate: Erou 

Martir. 

„O situaţie dramatică s-a iscat în data de 23 decembrie, când, în 

Consiliu, a fost împuşcat revoluţionarul Gruber Geza. Era unul dintre sutele 

de tineri care au stat în stradă, alături de mine – îşi aminteşte liderul 

Revoluţiei de la Arad, actorul Valentin Voicilă – manifestând împotriva 

dictaturii, pentru căderea lui Ceauşescu. În seara zilei de 23 decembrie, 

înainte de a fi împuşcat, mi-a zis: „Domnule Voicilă, trebuie să vă spun un 

lucru foarte important!”. Din păcate, agitaţia din Consiliu din acel moment, 

nu ne-a permis să stăm de vorbă imediat, să avem un dialog intim. I-am 

spus: „Bine, vorbim!”. Însă, din nefericire, nu am mai apucat să vorbim, 

deoarece el a fost, la scurt timp, împuşcat în Consiliu! Întrebarea pe care miam 

pus-o atât eu, cât şi alţi revoluţionari, este următoarea: Ce s-a întâmplat ? 

344

Gruber se afla în cabinetul fotului primar al municipiului, Ion Oancea, şi 

stătea în faţa unui geam, care dădea spre parcul din spatele Consiliului. În 

momentul în care şi-a aprins o ţigară, acesta a fost împuşcat. Mi s-a spus că 

s-a tras din parc. Dar alte voci, din rândul revoluţionarilor, susţin că el a fost 

împuşcat din interiorul Consiliului şi nu din parc! Concluzia la care am 

ajuns ar fi aceea ca Gruber avea o anumită rezervă faţă de o serie de oameni 

care au intrat odată cu revoluţionarii din stradă în Consiliu! Şi nu este exclus 

să fi aflat ceva în legătură cu diversiunea care s-a pus la cale în acea noapte, 

când s-a tras din toate părţile asupra Consiliului, el fiind la telefonul „TO”, 

care asigura legătura cu exteriorul „pe firul scurt!”. Este o presupunere a 

mea, dar nu pot cunoaşte astăzi exact ceea ce, de fapt, ştia Gruber şi voia să 

îmi spună mie”. Omul care a reparat ulterior caloriferul în Consiliu – am stat 

de vorbă cu el şi la împlinirea unui an de la Revoluţia din decembrie 1989 – 

mi-a spus: „Domnule Voicilă, eu am reparat un calorifer în care s-a tras şi 

acolo a murit Geza!”. Deci, ar putea exista o posibilitate să fi fost împuşcat 

din Consiliu şi nu din parcul din spatele Consiliului, dar, repet, în continuare 

a rămas să planeze o incertitudine aspra morţii acestui tânăr revoluţionar. 

Pentru mine însă este foarte sigur că Gruber Geza deţinea o mulţime de 

informaţii importante, pe care a dorit să mi le spună şi nu a mai reuşit să o 

facă!” (Întrebătorul din Agora, vol. II, p. 55-56). 

La autopsie s-a constatat că după ce a fost împuşcat în cap, i s-a mai 

tras încă un glonţ şi în inimă! Calitate: Erou Martir. 

DON RADU ADRIAN 

Născut la 9 martie 1946 în Arad, Don Radu Adrian era student la 

Facultatea de Construcţii din Bucureşti. A fost împuşcat în carotidă în 21 

decembrie ’89, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, între orele 23,00-24,00. 

A fost dus la Spitalul Colţea, unde n-a mai putut fi salvat. Calitate: Erou 

Martir. 

Din mărturisirile mamei, Don Maria, Andrei avea talent la desen şi 

sculptură, astfel, după absolvirea liceului, ar fi dorit să dea examen la 

Facultatea de Arhitectură din Bucureşti. Întrucât se intra foarte greu în acei 

ani la această facultate s-a hotărât să dea admitere la Facultatea de 

Construcţii din Timişoara. În anul IV de studii, s-a căsătorit cu Mihaela, 

studentă în Bucureşti, astfel că s-a transferat de la Timişoara la Facultatea de 

Construcţii din Bucureşti. 

„În seara zilei de 19 decembrie, am vorbit cu el la telefon, urmând sa 

vină acasă, la Arad, cu soţia, de Crăciun. Cu prilejul acelei convorbiri, am 

înţeles că era încântat de Revoluţia începută la Timişoara, precizând că, 

dacă s-ar afla printre timişoreni, în mod sigur s-ar fi numărat printre 

345

manifestanţi! După aceste cuvinte, convorbirea noastră s-a întrerupt. În 21 

decembrie, toată ziua s-a aflat printre manifestanţii din Piaţa Universităţii. 

La ora 22,00 am vorbit din nou cu Adrian la telefon. A fost ultima noastră 

convorbire, când i-am cerut să vină acasă mai repede, înainte de Crăciun. 

Din nou convorbirea noastră telefonică s-a întrerupt brusc, fără să mai 

primesc nici un răspuns. Am aflat ulterior că a plecat, din nou, în Piaţa 

Universităţii. Aici s-a numărat printre primii împuşcaţi de „terorişti”. Între 

orele 23,00-24,00 a fost dus la Spitalul Colţea unde n-a mai putut fi salvat” 

(Întrebătorul din „Agora, vol. II, p. 46). 

LILE CRISTIAN OCTAVIAN 

Născut la 16 mai 1969, în Arad, Lile Cristian Octavian era militar în 

termen la UM 01926 Timişoara. A fost împuşcat în cap în Timişoara, la 

Depozitul de medicamente de pe strada Pasteur, în 23/24.12.1989. Au rămas 

îndoliaţi părinţii şi fratele, care l-au iubit foarte mult. Calitate: Erou Martir. 

După absolvirea şcolii profesionale şi a treptei I a Liceului Economic 

din Arad, Lile Cristian Octavian şi-a continuat studiile la acelaşi liceu, la 

cursurile serale. La absolvirea liceului, a dat admitere la ASE Timişoara, dar 

nu a intrat. A fost încadrat vânzător la magazinul „Ziridava” din Arad, fiind, 

totodată, şi manechin. În anul 1989, îşi efectueză stagiul militar la UM 

01926 Timişoara. Ultima permisie acasă, la părinţi, şi-a încheiat-o pe data 

de 17 decembrie 1989, fiind condus la gară de tatăl său, care, ne-a mărturisit 

că parcă a avut o presimţire în legătură cu băiatul său. În noaptea de 23-24 

decembrie a intrat în gardă la punctul de apărare a unui Depozit de 

medicamente din Timişoara. În cursul nopţii, depozitul a fost atacat de 

„terorişti”. Pe la ora 23,00 i s-au terminat gloanţele. S-a hotărât să meargă la 

oficiul farmaceutic din cadrul depozitului să-şi ia un alt încărcător de la 

ofiţerul de serviciu. La colţul clădirii, un glonte l-a zgâriat sub ochiul drept, 

după care s-a izbit de zid, de unde i-a intrat praf în ochi. La oficiu i-au spălat 

rana. După vreo jumătate de oră, a raportat ofiţerului de serviciu că iese din 

nou la punctul de pază, că nu-şi poate lăsa colegii singuri. Ofiţerul i-a 

ordonat să rămână înăuntru, dar el nu a vrut. În cursul nopţii a fost împuşcat 

încap, fiind găsit în jurul orei 01,00 (Întrebătorul din Agora”, vol. II, p. 

105-107). 

MADA MIHAI FLAVIUS 

Născut la 8 ianuarie 1971, în Arad, Mada Mihai Flavius era elev la 

Liceul industrial nr. 7 din Arad. A fost împuşcat în faţa Băncii Naţionale din 

Arad, în 23.12.1989, ora 03,00 după ce, la ora 24,00 a dat ultimul telefon 

acasă mamei sale, rugând-o să nu se culce până ce nu vine acasă. Tânărul 

346

elev n-a mai ajuns acasă, fiind găsit, după două zile, în 26 decembrie, în 

morga spitalului din Arad. Avea doar 18 ani, multe vise, mulţi prieteni şi o 

soră mai mică decât el cu patru ani, la care ţinea foarte mult. Calitate: Erou 

Martir (Întrebătorul din Agora, vol. II, p.45). 

BUGYI ROBERT 

Născut la 14 decembrie 1971, în Arad, Bugyi Robert a fost împuşcat 

la Arad, în 24.12.1989, ora 03,00. A fost un tânăr blond, cu ochi albaştri, 

vesel, deşi necazurile l-au atins de timpuriu, fiind orfan de tată de la 14 ani, 

pierdere ce l-a marcat profund. Avea mulţi prieteni. Iubea sportul, muzica, 

natura, citea mult şi avea multe vise şi idei pentru viitor, toate curmate 

brusc, în noaptea în care a fost împuşcat. Seara, înainte de-a fi împuşcat, cu 

toată împotrivirea mamei, a hotărât să meargă la Primărie, fapt ce i-a fost 

fatal. Mama l-a găsit abia după 5 zile, la spitalul Municipal Arad. I-a rămas 

ca amintire vocea înregistrată pe o casetă, pe care o ascultă din când în când, 

îndeosebi cu prilejul comemorărilor Eroilor Martiri din Decembrie 1989. 

Calitate: Erou Martir (Întrebătorul din Agora, vol. II, p.46-47). 

SUCIU SORIN SĂNDEL 

Născut la 5 august 1069, în oraşul Lipova, Suciu Sorin Săndel era 

militar în termen la UM 01291 din Turda, tanchist. A fost împuşcat la 

Turda, în 22.12.1989, ora 14,00. De la vârsta de 11 ani, după moartea 

mamei sale, a fost crescut de tatăl său, ajungând mai întâi să termine o 

şcoală profesională în oraşul Lipova, intrând încă de la vârsta de 17 ani în 

producţie, la Secţia Intreprinderii de Strunguri din localitate, aparţinând de 

IMU Arad, după care se înscrie la Liceul seral din acelaşi oraş, având multă 

dragoste pentru carte. 

Este înmormântat în Cimitirul Eroilor de la Şcoala de subofiţeri de 

rezervă din Radna, alături de ostaşii căzuţi în luptele de la Păuliş în 

septembrie 1944. Calitate: Erou Martir (Întrebătorul din Agora, vol. II, 

p.53). 

RĂNOIU GELU IUSTINIAN 

Născut la 19 septembrie 1966, la Gurahonţ, judeţul Arad, militar la 

U.M. 01046 Bucureşti. Rănoiu Gelu Iustinian a fost împuşcat în Bucureşti, 

în timp ce se afla cu echipajul tancului său în dispozitiv de luptă în faţa 

MApN. Ieşind din tanc ca să manevreze mitraliera, un glonţ tras de la 

fereastra blocului din apropiere, i-a fost fatal. Era în 24.12.1989, ora 14,00. 

Sublocotenentul postmortem erou a lăsat în urma sa o mamă în veci 

347

îndurerată. A fost înmormântat în cimitirul de la poalele satului Gurahonţ. 

Calitate: Erou Martir (Întrebătorul din Agora, vol. II, p.53). 

CLEPE IOAN GHEORGHE 

Născut la 24 mai 1961 în Arad. Profesia: plutonier MI, 

sublocotenent post-mortem. Starea civilă: Căsătorit, o fată. A fost împuşcat 

în Arad, în noaptea de 23 spre 24 decembrie, în cartierul Aurel Vlaicu, staţia 

Făt Frumos. Vinovaţi : Focul tras dintr-o „Dacie” 1300. Calitate: Erou 

Martir. 

Cunoaştem în legătură cu această victimă că la Inspectoratul MI s-a 

hotărât formarea unor patrule mixte alcătuite din armată, miliţie şi 

revoluţionari, care să se deplaseze cu câte un ABI (cadre de miliţie şi 

revoluţionarii) şi cu un TAB (armata) în zonele în care se semnalează 

atacuri „teroriste”. În acest sens s-au făcut mai multe deplasări în oraş, însă 

cele mai multe alarme s-au dovedit a fi false. Dar nu toate au fost alarme 

false. Astfel, pe Calea Aurel Vlaicu, la staţia de tramvai „Făt Frumos”, 

dintr-o maşină „Dacia” 1300, fără număr de înmatriculare, s-a deschis foc. 

Patrula de miliţie a ripostat cu foc. A fost împuşcat mortal în acel schimb de 

focuri de armă plutonierul de miliţie Clepe Ioan Gheorghe şi rănite alte trei 

persoane, dintre care un arădean stabilit în Germania, care stătea în 

Mercedesul său, Wilkoffer Ştefan. A fost chemat la acest loc pentru ajutor 

un echipaj ABI, în care se aflau trei cadre de miliţie – căpitanul Ursu Liviu, 

care conducea ABI-ul, locotenentul major Duma Pavel şi locotenentul 

Grada Ionel Pavel – şi revoluţionarul Romeo Popa, inginer. Aceştia nu au 

mai putut interveni, întrucât faptele au fost deja consumate, întorcându-se 

spre unitate (Întrebătorul din Agora, vol. II, p. 67-79). 

DUMA PAVEL 

Născut la 10 iunie 1957, în Arad; locotenent major în Miliţia Arad; 

împuşcat în Arad, Calea Dimitrov, 24.12.1989, ora 03,30, într-un ABI. 

Vinovaţi: s-a tras dintr-un TAB al UM 1191 din Lipova. Au rămas îndoliaţi 

soţia şi copiii, doi băieţi, respectiv de 2 ani şi 1 an. Calitate: Erou Martir. 

Locotenentul major Duma Pavel se afla cu colegul său, 

locotenentul Grada Ionel Pavel, în ABI-ul condus de căpitanul Ursu Liviu, 

şi cu revoluţionarul Romeo Popa, cu toţii se întorceau de la staţia „Făt 

Frumos”, din Calea Aurel Vlaicu, unde au fost chemaţi să intervină pentru 

ajutor, dar prea târziu. La întoarcere, în drumul lor spre Inspectoratul MI, 

automobilul blindat, ABI-ul, care se deplasa încet a fost ajuns din urmă de 

un TAB, condus de căpitanul Oprea Dumitru, de la UM 01191 din Lipova. 

Echipajul din TAB-ului, care a crezut că în ABI sunt „terorişti” a deschis 

348

foc de nimicire asupra ABI-ului. A fost împuşcat mortal locotenentul major 

de miliţie Duma Pavel şi au fost grav răniţi ceilalţi doi ofiţeri de miliţie şi 

revoluţionarul Romeo Popa. S-au numărat 86 de găuri de glonţ în spatele 

maşinii, acolo unde blindajul era mai slab, provenite de la mitraliera de pe 

TAB! Răniţii, transportaţi la Spitalul judeţean, au fost ţinuţi sub pază, 

crezându-se în mod stupid că sunt „terorişti!” (Întrebătorul din Agora, vol. 

II, 67 – 79). 

THOT SANDOR 

Născut în anul 1945 în Ungaria. Era şofer şi a fost împuşcat mortal 

în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, la Podul „Decebal” de peste râul 

Mureş. „Şoferul Toth Şandor din Ungaria – rememorează actorul Valentin 

Voicilă, liderul Revoluţiei din Decembrie’89 de la Arad – a venit în 

România cu un camion cu medicamente, cu pâine şi lapte pentru oraşul 

Arad, ajungând aici în timpul nopţii. Acesta a fost împuşcat în zona Podului 

„Decebal”. Nu pot să spun exact din ce loc s-a tras asupra lui Toth Şandor, 

pentru că deja se trăgea peste tot în Arad după venirea generalilor Nuţă şi 

Mihalea. În confuzia de atunci este foarte greu să spui dacă Toth Şandor a 

fost împuşcat de oamenii celor doi generali, care trăgeau din hotelul „Parc”, 

ori din altă parte! Deoarece mă număr printre cei care militează pentru 

relaţii bune interetnice, mortea şoferului Toth Şandor m-a impresionat foarte 

mult. Din acest motiv, după încetarea focului, am participat, în Ungaria, la 

înmormântarea acestui şofer care a fost împuşcat la Arad, în timp ce acesta 

ne-a adus un camion cu ajutoare. Am fost la cimitir, alături de familia 

acestuia, unde mi-am exprimat condoleanţele şi regretul pentru moartea 

tragică a acestuia!” (Întrebătorul din Agora, vol. II, p.65). 

Cu toate demersurile noastre reportericeşti, răscolind arhivele 

existente şi apelând, îndeosebi, la mărturiile celor implicaţi direct în timpul 

confruntărilor revoluţionare din decembrie 1989, de la Arad, există încă 

multe neclarităţi în legătură cu moartea celor 24 de Eroi Martiri ai Aradului, 

o serie de momente confuze şi ambiguităţi, care nu pot fi elucidate. Dar, 

ceea ce devine şi mai trist, este aplatizarea memoriei colective a oraşului, 

uitarea neiertătoare şi chiar unele denigrări la adresa celor care au fost 

împuşcaţi, cum precizam deja, din ignoranţă, din greşeală, din lipsă de 

comunicare inter-arme, ori în urma unor diversiuni murdare, condamnabile. 

Încheiem această evocare a Eroilor Martiri ai Revoluţiei din 

Decembrie 1989 de la Arad, consemnând şi numele celorlalţi eroi, aşa cum 

sunt ei prezentaţi pe Monumentul din faţa Palatului Administrativ şi în cele 

patru volume ( din 1999, 2003, 2008 şi 2009) apărute la Editura Fundaţiei 

„Ioan Slavici” din Arad sub genericul „Întrebătorul din Agora”: 

349

LUCACI OCATVIAN IOAN – Data naşterii: 11.06.1952. Locul 

naşterii: Arad. Profesia: Maistru la IMU Arad. Starea civilă: Căsătorit, o 

fată şi un băiat. Data morţii: 23 decembrie 1989, ora 1,30. Cauza morţii: 

Împuşcat în inimă. Locul morţii: Arad, zona PTTR. Calitate: Erou Martir. 

CRIŞAN AUREL – Data naşterii: 28.05.1951. Locul naşterii: 

Arad. Profesia: Electrician la CPL Arad. Starea civilă: Căsătorit, un băiat şi 

o fată. Data morţii: 23 decembrie 1989. Cauza morţii: Împuşcat în cap, 

inimă, gât şi rinichi (şapte gloanţe). Locul morţii: Arad, în spatele Primăriei 

Arad. Calitate: Erou Martir. 

HARTMANN MARIN ALFRED – Data naşterii: 03.01.1971. 

Locul naşterii: Arad. Profesia: Muncitor la IMU Arad. Starea civilă: 

Căsătorit. Data morţii: 24 decembrie 1989, ora 3:00. Cauza morţii: 

Împuşcat în cap. Locul morţii: Arad, zona Primăriei Arad. Calitate: Erou 

Martir. 

LUKACS ZOLTAN ŞTEFAN – Data naşterii: 26.02.1958. Locul 

naşterii: Arad. Profesia: Muncitor la SERE Arad. Starea civilă: Căsătorit, 

un băiat. Data morţii: 23 decembrie 1989, ora 16:00. Cauza morţii: 

Împuşcat în frunte. Locul morţii: Arad, în faţa Băncii Naţionale. Calitate: 

Erou Martir. 

CRIŞAN VASILE – Data naşterii: 26.10.1947. Locul naşterii: 

Arad. Profesia: Muncitor la AGROCOOP. Starea civilă: Căsătorit, un băiat 

şi o fată. Data morţii: 24 decembrie 1989, ora 12:00. Cauza morţii: 

Împuşcat. Locul morţii: În spatele Primăriei Arad, pe digul Mureş. Calitate: 

Erou Martir. 

COJOCARU LADISLAU – Data naşterii: 02.11.1954. Locul 

naşterii: Arad. Profesia: Muncitor IMU Arad. Starea civilă: Căsătorit, un 

băiat. Data morţii: 23 decembrie 1989, ora 18:00. Cauza morţii: Împuşcat. 

Locul morţii: Arad, în spatele Hotelului Parc. Calitate: Erou Martir. 

PUŞCĂU ADRIAN VICTOR – Data naşterii: 1969. Locul 

naşterii: Oradea. Profesia: Militar în termen la UM 01380 Arad. Data 

morţii: 24 decembrie 1989, ora 3,00. Cauza morţii: Împuşcat în Arad. Locul 

morţii: Salvare. Calitate: Erou Martir. 

350

COSMA MARIUS – Data naşterii: 1969. Locul naşterii: Oradea. 

Profesia: Militar în termen la UM 01380 Arad. Data morţii: 24 decembrie 

1989, ora 13,30. Cauza morţii: Împuşcat în Arad. Calitate: Erou Martir. 

HERBEI CRISTIAN – Data naşterii: 01.07.1971. Locul naşterii: 

Vărădia. Profesia: Militar în termen. Data morţii: 23 decembrie 1989. 

Cauza morţii: Împuşcat. Locul morţii: Otopeni. Calitate: Erou Martir. 

ALMER WERNER – Data naşterii: 1969. Locul naşterii: Sibiu. 

Profesia: Militar în termen. Starea civilă: - . Data morţii: 23 decembrie 

1989. Cauza morţii: Împuşcat. Locul morţii: Arad. Calitate: Erou Martir. 

BUTE IOAN – Data naşterii: 1966. Locul naşterii: Fălticeni. 

Profesia: ofiţer de Miliţie. Data morţii: 23 decembrie 1989. Cauza morţii: 

Împuşcat. Locul morţii: Arad. Calitate: Erou Martir. 

DUMITRAŞCU COSTEL – Data naşterii: 1969. Locul naşterii: 

Ineu. Profesia: Militar în termen. Data morţii: 23 decembrie 1989. Cauza 

morţii: Împuşcat. Locul morţii: Arad. Calitate: Erou Martir. 

NICOLCIOIU SORIN – Data naşterii: 1970. Data morţii: 23 

decembrie 1989. Cauza morţii: Împuşcat. Locul morţii: Arad. Calitate: Erou 

Martir. 

(Toate datele personale şi locul în care au fost împuşcaţi Eroii 

Martiri al Aradului pe care i-am amintit sunt preluate din cartea Întrebătorul 

din Agora, vol. II, p. 45 – 54). 

*** 

Tabloul evenimentelor din decembrie 1989 de la Arad legat de 

moartea fiecăruia dintre cei 19 Eroi Martiri este însă mult prea complex. În 

cronica Revoluţiei din Arad, pe care am prezentat-o pe larg în cele trei 

volume publicate sub genericul „Întrebătorul din Agora”, se pot afla mult 

mai multe lucruri despre împrejurările în care au fost împuşcaţi tinerii 

Aradului. Acum, la împlinirea a peste 20 ani de la Revoluţia Română din 

Decembrie 1989, ne rugăm pentru toţi Eroii Martiri ai Revoluţiei din 

Decembrie ’89 din Arad, din Timişoara, din Bucureşti şi din întreaga ţară, 

încercând să le reconstituim amintirea, care să rămână veşnică în sufletele 

noastre. 

În acest sens, se impune să subliniem şi aportul pe care-l aduc toate 

organizaţiile de revoluţionari din Arad, care, în fiecare an, între 21 şi 22 

351

decembrie, organizează ceremonii comemorative în Piaţa Revoluţiei din 

centrul Aradului, cu pelerinaje în locurile cele mai fierbinţi din oraş unde au 

fost împuşcaţi Eroii Martiri, oferind astfel un autentic exerciţiu identitar 

Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Prezenţa familiilor celor ucişi în 

decembrie 1989 la Arad, a răniţilor şi supravieţuitorilor, reuşeşte să dea un 

aspect emoţional, an de an, comemorărilor, în vreme ce participarea 

oficialităţilor locale, a oamenilor politici responsabili de importanţa acestui 

moment deosebit de important în istoria recentă a României, oferă o notă 

oficială manifestărilor dedicate Eroilor Martiri! 

Dumnezeu să-i odihnească în pace! 

352

Partidele politice şi comunicarea cu cetăţenii prin 

intermediul siteurilor 

Mihaela Ozarchevici 

I. Introducere 

Larga răspândire a Internetului a schimbat modul de comunicare în 

societatea actuală, nu doar sub aspectul vieţii cotidiene, ci şi sub aspectul 

vieţii politice. Potrivit lui Claude Jean Bertrand 1 , până în 1997, Internetul nu 

era socotit ca media, însă evoluţia sa rapidă a făcut ca acesta să fie inclus în 

domeniu: „nu există altă soluţie: se aplică aici aceleaşi principii şi metode”. 

„Partidele politice s-au adaptat, de bună voie sau siliţi de împrejurări, la noul 

mediu de informare şi comunicare”, este de părere cercetătoarea Pippa 

Norris 2 . În lucrarea de faţă vom încerca să analizăm dacă în România 

postdecembristă partidele politice folosesc internetul în comunicare. Aşa 

cum vom arăta în cadrul acestei lucrări, de la campanie electorală la 

campanie electorală, prezenţa la vot a românilor este din ce în ce mai 

scăzută. Ne întrebăm cât de jos se poate ajunge? Care sunt cauzele acestui 

fenomen şi cum poate fi alegătorul motivat să se implice? Poate internetul să 

contribuie la creşterea procentului de participare la vot a cetăţenilor? Sunt 

partidele politice interesate de o prezenţă dinamică în cyber-space sau 

internetul încă nu este pentru politicienii şi partidele din România, suficient 

de atractiv? 

În România, existenţa, rolul şi funcţiile partidelor politice sunt 

reglementate prin legea nr. 14/2003, privind partidele politice. Legea 

defineşte partidele politice încă de la art. 1 „partidele politice sunt asociaţii 

cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în 

mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o 

misiune publică garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept 

public. Articolul 2 al acestei legi reglementează rolul şi funcţiile pe care 

partidele politice le îndeplinesc. Astfel, prin activitatea lor, partidele politice 

promovează valorile şi interesele naţionale, pluralismul politic, contribuie la 

formarea opiniei publice, participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea 

unor autorităţi publice şi stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri, 

potrivit legii. Pentru a îndeplini toate aceste funcţii, comunicarea cu 

1 Claude Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 

2000, p. 34 

2 Pippa Norris, Digital Divide: Civic Engagement, Information Poverty and the Internet 

Worldwide, Cambridge University Press, 2001, p. 2 

353

cetăţeanul este obligatorie, atât în timpul campaniilor electorale, cât şi în 

afara lor. Pippa Norris identifică trei mijloace prin care se realizează această 

comunicare 3 : comunicarea faţă în faţă cu alegătorul, comunicarea prin 

intermediul presei scrise şi a celei audio-video şi comunicarea prin 

intermediul internetului. Foarte multe partide utilizează toate cele trei 

metode de comunicare cu cetăţeanul, în ciuda unor voci care susţin că prima 

metodă, aceea a dialogului faţă în faţă cu cetăţeanul, ar fi puţin cam depăşită 

pentru societatea actuală, bazată pe tehnică şi televiziune. Bernard Miege, în 

lucrarea „Societatea cucerită de comunicare”, este de părere că schema 

iniţială trebuie completată prin luarea în considerare a unor schimbări 

evidente: „rolul central al televiziunii de masă, sistemismul practicilor 

comunicaţionale ale statelor moderne” 4 . 

Apariţia internetului a marcat fără nici o urmă de îndoială, procesul 

de comunicare. În domeniul politicii însă, au apărut voci care se pronunţă 

pro, dar şi contra impactului pe care internetul îl are în comunicarea politică. 

Astfel, au fost formulate două teorii cu privire la efectele pe care Internetul 

le are asupra partidelor politice: cyber-optimiştii 5 (Pippa Norris, Kirsten 

Foot, M. Schneider S. Ward, R. Gibson, W. Lusoli, Dennis Kavanagh) sunt 

de părere că utilizarea internetului de către partidele politice va facilita 

comunicarea cu cetăţeanul, eliminând intermediarii în transmiterea 

mesajului. Internetul este spaţiul în care informaţiile pot fi împărtăşite, 

problemele discutate, iar cei interesaţi se pot implica în toate aceste activităţi 

de ordin politic. Având la dispoziţie un spaţiu teoretic nelimitat, partidele au 

ocazia de a face publice documente interne, ştiri sau comunicate de presă. 

Blumler and Kavanagh 6 au vorbit despre „third age of political 

communication” în care ziarele, radioul şi televiziunea îşi vor pierde locul 

3 Pippa Norris, Political parties and democracy in theoretical and practical perspectives, 

National Democratic Institute for International Affairs, 2005, p. 6; disponibil la adresa: 

http://www.hks.harvard.edu/fs/pnorris/Acrobat/NDI%20Final%20booklet%20- 

%20Communications.pdf 

4 Bernard Miege, Societate cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, p. 183. 

5 

Pippa Norris, Digital Divide: Civic Engagement, Information Poverty and the Internet 

Worldwide, Cambridge University Press, 2001; Kirsten A. Foot and Steven M. Schneider, 

Online Action in Campaign 2000: An Exploratory Analysis of the U.S. Political Web 

Sphere, Journal of Broadcast and Electronic Media, June 2002, Vol. 46, N. 2, pp. 222- 

244; S. Ward, R. Gibson,and W. Lusoli, Online Participation and Mobilisation in the UK: 

Hype, Hope and Reality. Parliamentary Affairs, 2003, 56 (4), 652-668. J.G. Blumler, 

Dennis Kavanagh, The Third Age of Political Communication: Influences and Features, în: 

Political Communication, 1999, Vol.16, (3), p. 209 – 230. 

6 W. Lusoli, Dennis Kavanagh, The Third Age of Political Communication: Influences and 

Features, în: „Political Communication”, 1999, Vol.16, (3), p. 209 – 230. 

354

de canale centrale de comunicare politică în această nouă eră ce abundă în 

informaţii. Când Blumler and Kavanagh au scris că „ştirile politice, 

informaţiile şi ideile pot circula prin intermediul computerului” au avut în 

vedere Internetul şi tehnologiile de comunicare care permit consumatorilor 

diferite tipuri de informaţii. 

Cyber-pesimiştii 7 sunt sceptici cu privire la capacitatea internetului 

de a facilita comunicarea directă cu cetăţeanul, considerând că Internetul nu 

este altceva decât o platformă de prezentare de date, care nu oferă feedback. 

Totodată, aceştia consideră că internetul va adânci şi mai mult 

prăpastia între persoanele care aleg să se implice în politică şi cei care se 

consideră simpli spectatori. Cercetătorii Rachel K. Gibson and Andrea 

Römmele 8 vorbesc cu prudenţă despre impactul pe care Internetul îl are 

asupra comunicării politice, fiind de părere că acesta nu va putea înlocui 

abordările tradiţionale. Aceştia subliniază însă faptul că noua tehnologie este 

benefică partidelor mici, asociaţiilor civice, care doresc să atragă atenţia şi 

să fie auziţi. „Judecând din prisma partidelor politice mici, aceste se pot 

socoti câştigate folosind internetul ca mijloc de comunicare. Internetul le 

pune la dispoziţie o modalitate ieftină de a atinge audienţă globală, în 

condiţiile în care audienţa pentru noul mediu politic de comunicare este 

mare şi continuă să crească, indicând o nouă concentraţie de putere şi 

influenţă”, spun cei doi cercetători. 

2. Caracteristicile internetului 

Pentru a înţelege mai bine impactul Internetului asupra democraţiei 

şi a partidelor politice, cercetătorii au pornit analiza acestui mijloc de 

comunicare, prezentând mai întâi caracteristicile lui. Internetul se distinge 

de alte mijloace de comunicare prin trei caracteristici importante: 

descentralizare, comunicare de masă şi volum mare de transmitere al 

informaţiilor. Potrivit lui Thomas Zittel 9 , conceptul de democraţie 

electronică a cunoscut o carieră remarcabilă în ştiinţele politice şi sociale. În 

opinia acestuia, pentru a găsi originile democraţiei electronice nu trebuie să 

7 Michael Margolis, David Resnick, Politics as Usual: The „Cyberspace Revolution” 

Thousand Oaks, CA: Sage Publications, 2000. 

8 Rachel K. Gibson, Andrea Römmele, Political communication, în: Caramani Daniele (ed), 

Comparative Politics, Oxford University Press, Oxford, 2007, p.31; available at: 

www.politikkampagnen.de/politikkampagnen/documents/pdf/c19- 

gibsonandroemmele_rg_28_04_07.pdf 

9 

Thomas Zittel, Political Communications and electronic democracy: American 

exceptionalism or global trend?, în: Frank Esser, Barbara Pfetsch, (eds.) „Comparing 

political communication: theories, cases, and challenges”, Cambridge University Press, 

2004, p. 232. 

355

căutăm în studii recente, ci trebuie mers în urmă, spre anii 1970, când 

teoreticienii vorbeau deja despre aceste new-media, referindu-se la telefon şi 

reţelele de calculatoare, ca instrumente folosite pentru instalarea reformei 

democratice. În zilele noastre, conceptul de democraţie electronică 

presupune că noile media în general şi Internetul în special fac parte din 

procesul de schimbare a naturii comunicării politice şi a modului de 

guvernare Un studiu realizat de către Morgan Stanley Technology 

Research 10 în anul 2000 a analizat rata de adoptare a Internetului în contrast 

cu celelalte mass-media inventate în ultima sută de ani: televiziunea, radioul 

şi televiziunea prin cablu având ca şi criteriu durata de timp în care fiecare 

dintre aceste medii de comunicare a atins un număr de 50 de milioane de 

utilizatori în Statele Unite ale Americii. Astfel, radioului i-au trebuit 38 de 

ani pentru a ajunge la 50 de milioane de utilizatori, televiziunii 15 ani, 

televiziunii prin cablu 10 ani, iar Internetului 5 ani, fapt care justifică 

sintagma ce califică Internetul drept „mediul de comunicare cu cea mai 

rapidă creştere din istorie”. 

Thierry Vedel 11 analizează Internetul din prisma facilităţilor pe care 

acest mijloc de comunicare le oferă atât alegătorilor, cât şi politicienilor. 

Având la dispoziţie internetul, oamenii pot fi activi: pot căuta informaţiile 

pe care le doresc, pot compara sursele, pot veni cu alternative. Internetul 

pune la dispoziţia oamenilor o cantitate enormă de informaţii, astfel încât, 

„creşterea cantităţii poate duce la creşterea calităţii” 12 . În acest proces, şi 

actorii politici pot avea acces mult mai uşor la oameni, fiind eliminate 

barierele legate de intervenţia unui alt mijloc de comunicare: televiziune, 

ziare, radio. Având la dispoziţie un site, cu minim de investiţie financiară, 

politicienii pot comunica cu oameni din oricare colţ al lumii. Până la apariţia 

Internetului, o bună parte a strategiei politice era construită pentru a atrage 

atenţia mijloacelor de comunicare în masă. În timp, internetul poate pune 

capăt acestor practici, facilitând comunicarea directă între politician şi 

potenţialul alegător. Autorul analizează impactul pe care acest nou mijloc de 

comunicare îl are în comunicarea politică, identificând atât caracteristicile, 

cât şi beneficiile şi eventualele probleme care ar fi generat de utilizarea 

acestuia. 

10 apud. Iulian Vegheş Ruff, Bogdan Grigore, Relaţiile publice şi publicitatea online, 

Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 86. 

11 Thierry Vedel, Political communications in the Age of the Internet, în: Gadi Wolfsfeld, 

Philippe J. Maarek, „Political communication in a new era: a cross-national perspective”, 

London, Routledge, 2003. 

12 Thierry Vedel, op.cit, p. 42. 

356

Caracteristici Potenţiale beneficii Probleme ce ar putea fi 

cauzate 

Costuri reduse de producţie Acces uşor la producerea Exces de informaţie 

şi depozitare 

informaţiei. Cantităţi mari de 

informaţie pot fi puse la 

Legătura directă între 

persoana care trimite şi cea 

care primeşte 

Selectarea receptorilor 

Viteza de transmitere a 

informaţiilor 

Interactivitate 

dispoziţia publicului 

Comunicare 

directă: 

intermedierea poate fi ocolită 

Comunicare cu ţintă directă 

Comunicare către grup închis 

Posibilitatea de încărcare 

permanentă a datelor 

Reacţie din partea persoanelor 

care primesc mesajele. 

Riscul de propagandă. 

Lipsa unor mediatori 

capabili să exercite 

funcţia critică 

Risc de atentat la viaţa 

privată 

Pericolul de ştergerea lor 

printr-o singură apăsare a 

butonului 

Risc de atentat la viaţa 

privată 

Cf. Thierry Vedel, Political communications in the Age of the Internet, p.42 

3. Obiectivele partidelor în comunicarea pe Internet 

În activitatea pe care o desfăşoară, partidele politice îşi stabilesc o 

serie de obiective, dintre care amintim: 

‣ maximizarea numărului de voturi şi creşterea vizibilităţii campaniei 

electorale – partidele angajează strategii electorale din dorinţa de a 

obţine numărul maxim de votanţi; 

‣ exercitarea puterii executive – prin care partidele încearcă să 

guverneze şi să controleze puterile din stat; 

‣ să susţină diverse politici – partidele construiesc şi promovează 

diverse politici, ideologii sau chestiuni de interes public; 

‣ urmărirea democraţiei interne – unele partide îşi construiesc site-uri 

web în vederea maximizării participării şi a democratizării 

structurilor de decizie din partid; 

Urmărind toate aceste obiective, partidele joacă un rol democratic 

mai larg, ce include apropierea cetăţenilor de sistemul politic, prin 

recrutarea şi mobilizarea votanţilor. Lipinski şi Neddenriep 13 identifică 

câteva din motivele care stau la baza acţiunii politicienilor de a-şi crea 

prezenţe pe Internet: goana după voturi, nevoia de a comunica în mod direct 

13 Daniel Lipinski, Gregory Neddenriep, Using „New” Media to Get „Old” Media 

Coverage: How Members of Congress Utilize their Web Sites to Court Journalists, în: 

„The Harvard International Journal of Press/Politics” 9(1), 2004, pp. 7-21. 

357

cu electoratul, de a afla păreri relativ sincere si discrete şi încercarea de a 

transmite mesaje care să influenţeze discursul public, respectiv subiectele 

din mass-media. Studiul lor confirmă şi concluziile lui Stephen Coleman din 

1999 care argumenta, în esenţă, abilitatea Internetului de a conecta în mod 

direct alegătorii de aleşi, în situaţia în care electoratul din democraţiile 

reprezentative tinde să-şi piardă încrederea în aleşi 14 . 

Utilizarea internetului în comunicarea politică şi electorală a intrat în 

atenţia mediului academic şi al mass-media în timpul alegerilor 

prezidenţiale din 1996 desfăşurate în Statele Unite ale Americii. La sfârşitul 

primei dezbateri cu Bill Clinton, pentru funcţia de preşedinte al Statelor 

Unite, Bob Dole a făcut ceva ce nimeni până atunci în istoria dezbaterilor 

prezidenţiale nu mai făcuse: el a anunţat adresa pe www şi încuraja votanţii 

să viziteze siteul său. Bob Dole a dorit, prin acest anunţ, să demonstreze că 

priveşte sper viitor şi nu este prea bătrân pentru a fi preşedinte. Dar, cel mai 

important lucru anunţul lui Dole a reprezentat un simbol al expansiunii 

rolului Internetului în procesul electoral din Statele Unite ale Americii 15 . În 

timpul acestei campanii s-a estimat 16 că 29% dintre americani au folosit 

Internetul pentru a aduna informaţii politice. Din acel moment campaniile 

electorale din SUA au avut şi o componentă online operaţionalizată în siteurile 

de campanie ale candidaţilor. Aplicaţiile cele mai folosite în 

comunicarea politică online vizau doar o pagină web de bază şi câteva date 

de contact. Studii efectuate de cercetători americani 17 au arătat că în Statele 

Unite partidele politice şi candidaţii au fost printre primii actori care au 

stabilit o prezenţă în cyberspace, cu cele mai timpurii web-sites, în anii 

1994, cu ocazia alegerilor pentru congresul Statelor Unite. Cele mai multe 

cercetări efectuate în acea perioadă se axează mai ales pe conţinutul siteurilor 

şi pe dezvoltarea unor instrumente analitice şi metodologii de studiere 

a lor. (Gibson and Ward, 2002 18 ; Foot and Schneider, 2002 19 ). 

14 apud. Mihnea Dumitru, Campania electorală în era Internetului, Sphere of Politics 

(Sfera Politicii), issue: 1 (143) / 2010, pages: 67-73, disponibil la adresa: www.ceeol.com. 

15 Richard Davis, The web of politics: The Internet's Impact on the American Political 

System, New York, Oxford University Press, 1999, p. 85. 

16 Rachel Gibson, Stephen Ward, On-line and on message? Candidate websites in the 2001 

General Election, British Journal of Politics and International Relations, Vol. 5, No. 2, 

May 2003. 

17 Kirsten A. Foot, Steven M. Schneider, Web Campaigning, MIT Press, 2006. 

18 Rachel Gibson, Stephen Ward, Virtual Campaigning: Australian Parties and the Impact 

of the Internet, Australian Journal of Political Science 37(1), 2002, pp. 99-129. 

19 Steven M. Schneider, Kirsten A. Foot, Online Structure for Political Action, Javnost (The 

Public), Vol. 9, N. 2, June, 2002, pp. 43-60, disponibil la adresa: 

https://people.sunyit.edu/~steve/schneider-foot-online-structure-javnost.pdf 

358

Din Statele Unite ale Americii această practică de marketing 

electoral s-a extins apoi şi înspre democraţiile europene. Camelia Beciu 

consideră că extinderea „modelului american de comunicare politică a fost 

compatibilă cu procesul globalizării economice şi tehnologice” 20 . Această 

standardizare a unei practici de marketing electoral poate fi circumscrisă 

fenomenului de „americanizare a comunicării politice” descris de Ralph 

Negrine în lucrarea „The Communication of Politics” 21 . „În zilele noastre, 

partidele şi candidaţii din multe ţări democratice au adoptat practici de 

campanie comune, provenind la origini din SUA, fenomenul fiind denumit 

drept americanizare a alegerilor”. Fenomenul de americanizare este 

considerat ca „având efecte contradictorii, deoarece pe de o parte 

democratizează, dar pe de altă parte poate să confişte acţiunea politică” 22 . 

În România, revoluţia din 1989 a pus capăt unor practici comuniste 

în ceea ce priveşte domeniul comunicării, reflectate prin cenzura practicată 

în mass-media. Partidul unic, economia centralizată, ziarele şi televiziunea 

de partid au devenit de domeniul trecutului, impunându-se economia de 

piaţă, ziarele şi revistele, partide politice de orientări diferite. Comunicarea 

politică a devenit o necesitate pregnantă imediat după revoluţie şi a evoluat 

în ritmul societăţii: partidele politice s-au succedat la putere, iar campaniile 

electorale au început să fie abordate din prisma specialiştilor în domeniul 

relaţiilor publice. Dacă înainte de 1989 exista un singur partid politic, fără 

nici un fel de concurenţă pe acest segment, totul fiind luat ca atare indiferent 

de modul de comunicare, bun sau rău, lucrurile s-au schimbat după 

evenimentele post-decembriste. Clasa politică a devenit diversificată, au 

apărut partide politice „ca ciupercile după ploaie” şi politicieni formaţi în 

câteva luni de democraţie, iar per total, în cei 20 ani post-decembrişti se 

constantă o abundenţă de oferte politice pentru populaţie, mai bine sau mai 

rău ambalate. În aceste condiţii, s-a impus rapid necesitatea de perfecţionare 

a modului de comunicare dinspre politician spre populaţie a politicii de 

acţiune pe toate domeniile: social, economic, etc. Comunicarea politică în 

România post-decembristă a fost abordată într-o manieră entuziastă, după 

principiul încetăţenit că „românii se pricep la fotbal şi la politică”. Evoluţia 

în timp a demonstrat că şi aici este nevoie de profesionalism, experienţă şi 

pricepere. Imediat după decembrie 1989, reapar partidele politice „istorice” 

precum PNL - Partidul Naţional Liberal, PNŢ-CD - Partidul Naţional 

Ţărănesc-Creştin şi Democrat, PSD - Partidul Social Democrat, dar şi 

20 Camelia Beciu, Comunicarea politică, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p. 50. 

21 Ralph Negrine, The Communication of Politics, London, Sage, 1996, pp.146-166. 

22 Bogdan Teodorescu, Marketing politic şi electoral, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001, p. 

23. 

359

partide politice noi: ex: Frontul Salvării Naţionale, din care vor apărea 

PDSR - Partidul Democraţiei Sociale din România şi PD-FSN, care mai 

apoi va deveni PD - Partidul Democrat. 

Prezenţa la vot a românilor a scăzut constant din 1990, când a avut 

loc primul scrutin postcomunist, până la alegerile din 2008 sau la 

europarlamentarele din 2009. La aproape douăzeci de ani de la Revoluţia 

din decembrie 1989, procesul de votare nu a mai scos la urne peste 80% din 

populaţie, aşa cum s-a întâmplat în 1990, ba mai mult, cifrele sunt în 

continuă scădere, pe fondul comportamentului şi atitudinilor adoptate de-a 

lungul anilor de liderii politici. 

Cel mai ridicat procent al prezenţei la vot, 86%, s-a înregistrat în 

anul 1990, imediat după Revoluţie: democraţia proaspăt instalată i-a 

determinat pe mai bine de 14 milioane de români cu drept de vot ( mai 

precis 14.826.616 de alegători dintr-un total de 17.200.722) să se prezente 

la urne pentru alegerea preşedintelui ţării. A fost o prezenţă record, care nu 

s-a mai înregistrat de atunci înainte şi care i-a conferit lui Ion Iliescu 

legitimitatea de a conduce ţara pentru un mandat ce-i drept, de doar doi ani. 

La polul opus, alegerile europarlamentare din anul 2009 au fost marcate de 

cea mai scăzută prezenţa la vot din 1990 încoace: 27,21%. 

Ion Iliescu a fost singurul preşedinte care a câştigat din primul tur, la 

primele alegeri postdecembriste, care au avut loc la 20 mai 1990. Prezenţa la 

vot a fost atunci masivă, 14.826.616 de alegători dintr-un total de 

17.200.722 înscrişi pe liste, ceea ce reprezintă un procent de 86%, cel mai 

mare de până în prezent 23 . (tabelul.1.) 

100% 

50% 

0% 

1990 1992 1996 2000 2004 2009 

prezenta primul tur 86% 76,60% 76% 65,30% 58,93% 54,37% 

Tabelul 1. Participarea la vot la alegerile prezidenţiale (1990-2009), potrivit 

datelor centralizate de www. realitatea.net. Se poate observa trendul 

descrescător. 

23 http://www.realitatea.net/optiunile-si-participarea-la-vot-la-alegerile-prezidentiale--1990- 

2004_687805.html 

360

O situaţie identică s-a înregistrat şi în ceea ce priveşte alegerea 

parlamentarilor în România. Participarea la vot din 1990-2008 a înregistrat o 

prezenţă din ce în ce mai mică, de la 86,19% în 1990 24 la 39,26 % în anul 

2008 25 . Astfel, în anul 1992 prezenţa la vot a fost de 76,29% 26 , la alegerile 

din 1996 prezenţa a fost de 76,01% 27 , la alegerile din 2000 prezenţa a fost 

de 65,31% 28 , la alegerile din 2004 prezenţa a fost aceeaşi ca la alegerile 

prezidenţiale, ambele desfăşurându-se în acelaşi timp. La alegerile din 2008, 

sistemul de vot pentru alegerea parlamentarilor s-a schimbat, dar acest lucru 

nu a generat o prezenţă mai mare a alegătorilor la vot, ci dimpotrivă, 

prezenţa a continuat să scadă, fiind de 39,26% 29 . Datele au fost centralizate 

într-un tabel, care reflectă trendul descrescător al prezenţei la vot şi implicit 

al interesului pe care românii îl manifestă pentru acest proces. 

. 

100% 

80% 

60% 

40% 

20% 

0% 

1990 1992 1996 2000 2004 2008 

prezenta 86% 76,29% 76% 65,31% 58,93% 39,26% 

Tabel 2. Participarea la vot la alegerile parlamentare (1990-2008) 

Situaţia este şi mai dezastruoasă când vine vorba despre alegerile 

pentru Parlamentul European. La primele alegeri, în anul 2007, procentul, 

din punct de vedere al prezenţei a fost foarte mic comparativ cu alte alegeri: 

29,46% 30 , iar în anul 2009, trendul descrescător s-a manifestat în mod şi mai 

vizibil, de-a dreptul îngrijorător: 27,67% 31 (tabel 3) 

24 http://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_legislative_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_1990 

25 http://www.becparlamentare2008.ro/statis/prez_ora22.pdf 




29 http://www.becparlamentare2008.ro/statis/prez_ora22.pdf 

30 http://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_pentru_Parlamentul_European_%C3%AEn_Rom%C 

3%A2nia,_2007 

31 http://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_pentru_Parlamentul_European_%C3%AEn_Rom%C 

3%A2nia,_2009 

361

30,00% 

29,00% 

28,00% 

27,00% 

26,00% 

2007 2009 

prezenta 29,46% 27,67% 

Tabel 3. Participarea la vot pentru alegerea parlamentarilor europeni 

(2007, 2009) 

Aşadar, de la campanie la campanie, prezenţa la vot a românilor este 

din ce în ce mai scăzută. Ne întrebăm cât de jos se poate ajunge? Care sunt 

cauzele acestui fenomen şi cum poate fi alegătorul motivat să se implice? 

Poate internetul să contribuie la creşterea procentului de participare la vot a 

cetăţenilor? Sunt partidele politice interesate de o prezenţă dinamică în 

cyber-space sau internetul încă nu este pentru politicienii şi partidele din 

România, suficient de atractiv? 

Pentru a oferi un răspuns la toate aceste întrebări, trebuie să avem o 

perspectivă asupra gradului de pătrundere şi răspândire a Internetului în 

rândul populaţiei din România. Astfel, dacă în anul 2000 doar 3,6 % din 

populaţie avea acces la internet, la zece ani distanţă, în anul 2010, procentul 

a crescut la 35,5% din populaţie. Date privind evoluţia utilizării Internetului 

în România pot fi observate în următorul tabel. 

YEAR Users Population % Pop. Usage Source 

2000 800,000 22,217,700 3.6 % ITU 

2004 4,000,000 21,377,426 18.7 % ITU 

2006 4,940,000 21,154,226 23.4 % C.I. Almanac 

2007 5,062,500 21,154,226 23.9 % ITU 

2010 7,786,700 21,959,278 35.5 % ITU 

Internet Usage and Population Statistics in Romania: 

cf. http://www.internetworldstats.com/eu/ro.htm 

Această creştere a procentului de utilizare a internetului în rândul 

populaţiei nu înseamnă, automat, o creştere a utilizării internetului şi în 

domeniul comunicării politice, dar sugerează faptul că Internetul ar putea 

362

avea, pe viitor, impact asupra sistemului politic, fiind astfel un mijloc de 

comunicare deloc de neglijat. 

După anul 1990 campaniile electorale şi tehnicile de marketing 

electoral au început şi în România să fie considerate importante, ca urmare a 

trecerii de la un regim politic dictatorial la democraţie. Dacă primele 

campanii electorale au fost foarte simple, o dată cu maturizarea scenei 

politice româneşti şi cu cristalizarea partidelor politice a fost acordată o 

atenţie tot mai mare profesionalizării comunicării politice şi electorale. 

Partidele şi actorii politici din România au apelat la consultaţi specializaţi în 

marketingul electoral, la început chiar din afara ţării, care au impus modele 

de comunicare specifice democraţiilor occidentale: videoclipuri de 

campanie, machete de presă, afişe, broşuri profesioniste şi chiar site-uri de 

campanie pentru partide şi candidaţi. Ca orice alt proces, şi comunicarea 

prin intermediul Internetului a evoluat, intensificându-se şi completând 

tehnicile tradiţionale de marketing politic. Primele componente on-line ale 

campaniilor electorale sunt introduse în 1996. În ciuda acestui fapt, nu 

există nici până în prezent o reglementare legală în ceea ce priveşte 

campaniile electorale online. Chiar şi în lipsa unei reglementări legale şi 

poate chiar de aceea, există politicieni români care au abordat mediul online, 

prin realizarea de pagini web sau blogguri şi care s-au folosit de aceste 

mediu pentru a comunica mai bine cu o parte a susţinătorilor. Sunt însă 

puţini politicieni români care muncesc cu adevărat, dincolo de perioadele 

electorale, pentru a-şi actualiza postările şi a-şi înnoi datele puse la 

dispoziţia internauţilor. Potrivit unei statistici realizate de Dragoş Dehelean, 

director general Selenis, şi postată pe site-ul personal, 

www.dragosdehelean.ro., întocmită în timpul alegerilor parlamentare din 

2008, din 2960 de candidaţi înscrişi la alegeri, doar o mică parte a lor au fost 

posesori de site-uri sau blog-uri active, după cum urmează: 19 de la PD-L, 

23 de la PNL şi 17 de la PSD. Câţi dintre aceştia au mai muncit pentru 

bloguri după finalizarea campaniei? 10 de la PNL, 5 de la PDL şi 5 de la 

PSD. 

4. Site-urile partidelor politice din România 

Pentru ducerea la îndeplinirea a obiectivelor legate de această 

lucrare, acela de a analiza modul în care partidele politice din România au 

adoptat comunicarea politică prin intermediul internetului, am realizat 

parcurs următoarele etape: identificarea partidelor politice din România, 

partide care au existat din 1990 şi până în prezent. Astfel, potrivit datelor 

existente în registrul partidelor politice, în această perioadă au funcţionat 48 

de partide politice. Dintre acestea, opt nu mai există, fiind absorbite sau 

363

adiate. Rezultă, aşadar, un număr de 40 de partide politice care există la 

nivelul anului 2011 în politica românească. Folosind motorul de cătare 

Google, fiecare dintre acestea a fost cercetat, pentru a vedea dacă are sau nu 

pagină de internet, respectiv dacă a abordat sau nu comunicarea prin 

intermediul acestui canal de transmitere a informaţiilor. În urma cercetării a 

rezultat că un număr de 25 de partide au pagină de internet. Rezultatul arată 

că un procent important dintre partide au apelat la avantajul tehnologiei 

digitale şi au realizat un site. 

PARTIDELE POLITICE din România şi evoluţia lor 32 : 

1. PARTIDUL NAŢIONAL LIBERAL – P.N.L. - Actuala denumire a 

partidului este PNL - prin comasarea prin absorţie de către Partidul Naţional 

Liberal a Partidului Acţiunea Populară - adresa internet: www.pnl.ro; 

2. PARTIDUL SOCIAL DEMOCRAT – P.S.D. - adresă internet: 

www.psd.ro; 

3. PARTIDUL DEMOCRAT LIBERAL– P.D.L.- modificat denumirea în 

Partidul Democrat Liberal - PDL (26.03.2008) - adresă internet: 

www.pdl.ro; 

4 PARTIDUL NAŢIONAL ŢĂRĂNESC CREŞTIN DEMOCRAT – 

P.N.Ţ.C.D. – adresă internet: www.pntcd.eu; 

5. PARTIDUL NOUA DEMOCRAŢIE – P.N.D. Actuala denumire: 

Partidul Alternativa Ecologistă, în forma prescurtată P.A.E. (18.03.2008) – 

nu are site; 

6. PARTIDUL CREŞTIN DEMOCRAT – P.C.D. – nu are site; 

7. PARTIDUL SOCIALIST AL RENAŞTERII NAŢIONALE – P.S.R.N. – 

RADIAT la data de 22.10.2003; 

8. PARTIDUL ACŢIUNEA POPULARĂ – A.P.- a fost comasat prin 

absorbţie de către Partidul Naţional Liberal; 

9. PARTIDUL PENSIONARILOR ŞI PROTECŢIEI SOCIALE – P.P.P.S. 

Actuala denumire a partidului este PARTIDUL POPULAR ŞI AL 

PROTECŢIEI SOCIALE (12.12.2006) www.ppps.ro – site nefuncţional; 

10. PARTIDUL ROMÂNIA MARE – P.R.M. www.prm.ro; 

11. PARTIDUL TINERILOR DIN ROMÂNIA – P.T.R. www.ptr.ro- site 

nefuncţional; 

12. PARTIDUL SOCIAL DEMOCRAT „CONSTANTIN TITEL 

PETRESCU” – P.S.D.-C.T.P. www.psd-ctp.ro; 

32 http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:LUGwyJcZFmEJ:www.tmb.ro/g 

etmc.php%3Fparam%3Dregistrul_partidelor_politice_nou+tribunalul+bucuresti+registrul+ 

partidelor+politice&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&ie=UTF- 

8&inlang=pl&source=www.google.ro 

364

13. PARTIDUL SOCIALIST ROMÂN – P.S.R. www.psr.ro; 

14. PARTIDUL UMANIST DIN ROMÂNIA (SOCIAL LIBERAL) – 

P.U.R. – S.L. Actuala denumire a partidului este Partidul Conservator 

(14.09.2005) www.pur.ro; 

15. PARTIDUL ECOLOGIST ROMÂN – P.E.R. – nu are site; 

16. PARTIDUL UNITĂŢII NAŢIUNII ROMÂNE – P.U.N.R. 

www.punr.ro; 

17. PARTIDUL SOCIALIST UNIT – P.S.U.- radiat 07.04.2006 ; 

18. PARTIDUL NAŢIONAL LIBERAL CÂMPEANU - P.N.L (C) - radiat 

27.11.2003 ; 

19. PARTIDUL POPULAR CREŞTIN - P.P.C.- radiat 04.05.2004 ; 

20. PARTIDUL PARTICULARILOR PARTID SOCIAL DEMOCRAT 

TRADIŢIONAL ROMÂN – P.P.P.S.D.T.R. – Actuala denumire a partidului 

este FORŢA DREPTĂŢII (24.03.2004) - fără site; 

21. PARTIDUL NAŢIONAL DEMOCRAT CREŞTIN – P.N.D.C.- 

http://pndc.com.ro/; 

22. PARTIDUL POPULAR DIN ROMÂNIA – P.P.R. Actuala denumire a 

partidului este PARTIDUL POPULAR -P.P ( 01.09.2010) www.pp.ro; 

23. UNIUNEA PENTRU RECONSTRUCŢIA ROMÂNIEI – U.R.R. - 

comasat prin absorţie în Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat 

(10.03.2006); 

24. PARTIDUL NOUA GENERAŢIE – P.N.G. modificat – PARTIDUL 

NOUA GENERAŢIE CREŞTIN DEMOCRAT – P.N.G. –C.D. 

(15.09.2006) www.png.ro; 

25. PARTIDUL SOCIALIST AL MUNCII – P.S.M. - radiat 05.12.2003; 

26. PARTIDUL NAŢIONAL ANTITOTALITAR „RENAŞTEREA 

ROMÂNIEI” – la 12.05.2004 schimbat denumirea în PARTIDUL 

„RENAŞTEREA ROMÂNIEI http://pnarr.3x.ro; 

27. PARTIDUL DEMNITĂŢII NAŢIONALE – P.D.N. – site nefuncţional; 

28. PARTIDUL MUNCITORESC ROMÂN - radiat (07.04.2006); 

29. PARTIDUL ALIANŢA SOCIALISTĂ – P.A.S. www.pasro.ro; 

30. PARTIDUL MILENIULUI III – P. M. III - la data de 18.05.2005 

schimbat denumirea în Partidul Republican www.republican.ro; 

31. PARTIDUL FORŢA DEMOCRATĂ DIN ROMÂNIA – FDR - în 

prezent Forţa Democrată (30.05.2007) ) – nu are site: 

32. PARTIDUL „PENTRU PATRIE” – P.P.P. www.pentrupatrie.ro; 

33. PARTIDUL TINERETULUI DEMOCRAT - schimbat denumirea 

partidului în Partidul Lege şi Dreptate (26.06.2007) – nu are site; 

34. BLOCUL NAŢIONAL DEMOCRAT – B.N.D. - schimbat denumirea 

partidului in Uniunea Creştină Socială - U.S.C. (04.10.2005); 

365

http://uniuneacrestina.org/; 

35. PARTIDUL CREŞTIN - la data de 20.12.2007 schimbat denumirea în 

Forţa Civică http://partidulfortacivica.ro/; 

36. PARTIDUL DEMNITĂŢII NAŢIONALE – P.N.D. - nu are site; 

37. PARTIDUL INIŢIATIVA NAŢIONALĂ www.ecopin.ro; 

38. PARTIDUL VERDE P.V. www.partidulverde.ro; 

39. PARTIDUL STÂNGII UNITE (PSU) – site nefuncţional; 

40. PARTIDUL COMUNIŞTILOR (NEPECERIŞTI) 

http://pentrusocialism.blogspot.com/; 

41. PARTIDUL POPULAR AGRAR (P.P.A.) - nu are site; 

42. MIŞCAREA CONSERVATOARE IN ROMÂNIA (MC) 

www.conservatorii.ro; 

43. UNIUNEA POPULARĂ SOCIAL CREŞTINĂ - U.P.S.C. 

http://www.facebook.com/uniuneacrestina.org; 

44. PARTIDUL LIBERAL DEMOCRAT - P.L.D. - radiat 26.03.2008; 

45. PARTIDUL ROMANIEI EUROPENE - P.R.E. – site nefuncţional; 

46. PARTIDUL CIVIC MAGHIAR - MAGYAR POLGARI PART - PCM 

–MPP http://www.partidulcivicmaghiar.com/; 

47. PARTIDUL UNIUNEA ECOLOGISTA DIN ROMANIA - P.U.E.R.- 

site nefuncţional; 

48. PARTIDUL UNIUNEA NAŢIONALĂ PENTRU PROGRESUL 

ROMÂNIEI – U.N.P.R http://www.unpr.eu/; 

Sinteza partidelor politice în România şi prezenţa lor pe internet 

60 

50 

40 

30 

20 

10 

0 

total 

radiate 

fara site 

site nefunctional 

cu site 

total 48 

radiate 8 

fara site 8 

site nefunctional 6 

cu site 25 

Într-o cercetare ce vizează partidele politice la nivel mondial şi 

prezenţa pe Internet 33 , Pippa Norris vorbeşte despre „electoral parties”, 

definite ca partide ce au reprezentare în camerele inferioare ale legislativelor 

33 Pippa Norris, Digital Divide: Civic Engagement, Information Poverty and the Internet 

Worldwide, Cambridge University Press, 2001, p.16. 

366

diverselor ţări. În România, considerăm că ar fi oportună analiza partidelor 

politice în funcţie de prezenţa lor în Parlament, respectiv partide 

parlamentare şi neparlamentare. Având în vedere faptul că în parlamentul 

României, în anul 2008 au avut acces doar două partide politice (PDL şi 

PNL) şi două uniuni (PSD+PC, UDMR), au făcut obiectul analizei de 

conţinut site-urile acestor patru partide politice: PSD, PD-L, PNL, PC, 

criteriul folosit pentru alegerea lor fiind prezenţa în parlament. 

Analiza s-a realizat având la bază grila de codare propusă de 

cercetătorii Rachel Gibson şi Stephen Ward 34 , grilă potrivită mai ales 

pentru perioadele aflate în afara campaniilor electorale. Elementele analizate 

au fost următoarele: 

Aspectul de prezentare/apariţie – acest item a fost despărţit în două 

subdimensiuni: accentul pus pe grafică şi dinamismul, adică proprietăţile 

multimedia. Specialiştii consideră că site-urile îşi pot transmite cu atât mai 

bine mesajul, cu cât sunt grafic mai atractive. 

Accesibilitate – deşi site-ul are o prezentare foarte bună, acest lucru 

poate fi subminat de faptul că pagina se încarcă prea greu sau de faptul că 

diverşi itemi sau chiar pagini întregi nu pot fi văzute. Un site poate conţine 

aspecte pro-active care să demonstreze intenţia organizaţiei de a asigura o 

cât mai mare accesibilitate, iar acestea pot fi opţiuni de traducere în alte 

limbi sau posibilitatea de a descărca softuri utilitare care să permită 

vizualizarea pozelor sau a clipurilor. 

Navigabilitate – un site îşi comunică mai uşor mesajul dacă este uşor 

de navigat prin el şi dacă permite localizarea cu uşurinţă a diferitelor 

chestiuni. Există motoare de căutare pe site sau hărţi ale site-ului care să 

faciliteze navigabilitatea. 

Actualizarea – este considerată un aspect foarte important în 

aprecierea eficacităţii siteului. Site-urile care sunt updatate regulat vor fi 

considerate mai interesante decât cele care nu sunt. 

Capacitate de reacţie – acest aspect se referă la capacitatea site-ului 

de a răspunde la solicitări simple şi specifice de informaţii. Şi acest aspect 

poate fi măsurat pe două dimensiuni: viteza de răspuns şi calitatea 

răspunsului. 

Vizibilitatea – pentru ca un site să poată transmite mesajul este 

nevoie ca el să fie uşor de localizat. 

34 Rachel Gibson, Stephen Ward, On-line and on message? Candidate websites in the 2001 

General Election, British Journal of Politics and International Relations, Vol. 5, No. 2, 

May 2003, pp. 188-205. 

367

Item 

Grafică 

Multimedia / 

dinamism 

Actualizarea 

Accesibilitate 

(ca principiu) 


(ca practică) 

Navigabilitate 

Capacitatea de 

reacţie (viteza) 

Vizibilitate 

Modalitate de măsură 

Numărul total de imagini sau poze 

Icoaniţe (icons) mobile: 1p, 

Audio: 1 p. 

Video: 1p. 

comunicare live: 1 p. 

Updatate zilnic: 6 p 

odată la 1- 2 zile: 5 p, 

odată la 3 -7 zile: 4p, 

tot la două săptămâni: 3p, 

lunar: 2p, 

odată la 1 – 6 luni: 1p, 

la mai mult de şase luni: 0p 

Prezenţa opţiunii „doar text” pentru tot siteul: 1p, 

documente „doar text” pot fi downloadate sau tipărite:1p, traducere întro 

altă limbă: 1p, 

(a) siteul funcţionează: 1p 

(b) inaccesibil: 0 p 

Sfaturi pentru a uşura navigarea: 1p 

numărul motoarelor de căutare: 1p 

icoana home page prezentă pe fiecare pagină: 1p 

bara de meniu sau linkuri către secţiunile principale ale siteului prezente 

pe fiecare pagină: 1p 

harta siteului, indexul siteului: 1p 

În aceeaşi zi: 5p 

1 – 2 zile: 4p 

până la o săptămână: 3p 

până la două săptămâni: 2p 

până la o lună: 1p 

peste o lună: 0 p 

(a) numărul de linkuri prezente 

Tab. 4 - Grilă de analiză a modului de prezentare a siteului - sursa R. Gibson 

şi Stephen Ward 

1. Siteul Partidului Social Democrat - www.psd.ro 

Din punct de vedere cronologic, primul partid social-democrat 

apărut pe scena politică românească după căderea vechiului regim a fost 

Partidului Social Democrat Român (17 ianuarie 1990). PSDR s-a declarat 

continuator al social-democraţiei româneşti interbelice. Beneficiind de 

legitimitate istorică, PSDR nu a reuşit, însă, să obţină şi o legitimitate 

electorală aptă de a-l face să exercite o influenţă semnificativă asupra 

actului de guvernare. După o alianţă temporară cu CDR, PSDR s-a aliat cu 

368

PD în 1995 în vederea participării la alegerile parlamentare din 1996. Noua 

alianţă, Uniunea Social Democrată a participat la guvernare în cadrul 

coaliţiei CDR-USD-UDMR, dar existenţa sa a fost de scurtă durată, până în 

1999 35 . 

Item 


Grafică 

Numărul total de imagini sau poze: 170 de foldere 

Multimedia / dinamism Icoaniţe (icons) mobile, audio, video: 3p 

Actualizarea 

odată la 1- 2 zile: 5p 



Prezenţa opţiunii „doar text” pentru tot siteul: 1p 

documente „doar text” pot fi downloadate sau tipărite: 1p 


(a) siteul funcţionează: 1 p 



bara de meniu sau linkuri către secţiunile principale ale 

siteului prezente pe fiecare pagină: 1 p 

Capacitatea de reacţie 1 – 2 zile: 4 p 

Vizibilitate (a) numărul de linkuri prezente 4 

În baza criteriilor de analiză prezentate mai sus, siteul PSD 

cumulează un număr de 13 puncte, dintr-un maxim de 25 ce se poate obţine 

potrivit grilei de analiză. În perioada analizată – 14.01.2011- 30.01.2011 – 

siteul a funcţional parţial, fiind imposilă, de multe ori, deschiderea lui. 

Volumul mare de date şi informaţii nu permite vizualizarea acestora, ne 

referim aici în special la elementele grafice. Albumele de poze sunt 

imposibil de deschis, iar postările video suferă tulburări de continuitate. 

Siteul nu are un motor de căutare, care să faciliteze accesul spre o 

anumită informaţie, nu are de asemenea, categorii de destinatari. Nici în 

ceea ce priveşte vizibilitatea, PSD nu a investit mult. Pe site apar doar patru 

trimiteri spre alte siteuri, iar traducerea într-o limbă străină nu este nici ea 

prezentă. În ciuda acestor absenţe, la categoria newsroom, PSD a publicat, 

pe site-ul său 36 , o serie de date statistice referitoare la tinerii care au intrat în 

acestă formaţiune politică prin completarea formularului online. Astfel, cele 

mai frecvente înscrieri au venit din partea tinerilor de 22-24 ani, iar două 

treimi dintre cei înscrişi au până în 35 de ani. La polul opus, cel mai vârstnic 

nou venit este un militar aflat la pensie, absolvent al Academiei Militare. 

Tinerii înscrisi în PSD cu vârste cuprinse între 18-25 ani reprezintă 36,27%, 

26-35 ani - 35,15%, 36-50 ani - 22,17%, 51-6o ani -5,18%. Conform 

statisticii, predomină populaţia de gen masculin (bărbaţii deţin 67,90%), iar 

două treimi din numărul total îl reprezintă cei cu studii superioare (63,01%). 

35 http://www.psd.ro/istorie.php 

36 http://www.psd.ro/newsroom.php?newi_id=3411, accesat la data de 04.05.2010. 

369

http://www.psd.ro/album-foto.php?newn1_id=191 

Conform statisticii, predomină populaţia de gen masculin, iar două 

treimi din numărul total îl reprezintă cei cu studii superioare. Iese în 

evidenţă faptul că foarte mulţi studenţi au venit înspre PSD, ei ocupând de 

altfel primul loc. 

2. Partidul Democrat Liberal PDL - www.pdl.org.ro 

Partidul Democrat este succesorul Frontului Salvării Naţionale, al 

Partidului Democrat, al Partidului Democrat al Muncii, al Partidului Unităţii 

Social Democrate, al Frontului Democrat Român, al Partidului Alianţa 

Naţională Română, al Partidului Pensionarilor şi Protecţiei Sociale şi al 

Partidului Liberal Democrat, partide cu care P.D.L. a fuzionat prin 

absorbţie. Potrivit datelor prezente pe site-ul formaţiunii, partidul s-a 

înfiinţat în data de 6 februarie 1990. Este un partid de centru, republican, cu 

doctrină populară 37 . 

37 http://www.pdl.org.ro/ 

370

astfel: 

Din punct de vedere al elementelor analizate, siteul PDL se prezintă 

Item 

Grafică 

Multimedia / dinamism 

Actualizarea 

Accesibilitate (ca principiu) 

Accesibilitate (ca practică) 



Numărul total de imagini sau poze: 32 de fotografii 

Icoaniţe (icons) mobile, audio, video: 3 p 

odată la 2 săptămâni: 3p 

Prezenţa opţiunii „doar text” pentru tot siteul: 1p 

siteul funcţionează: 1p 

icoana home page prezentă pe fiecare pagină:1 p 


siteului prezente pe fiecare pagină: 1p 

Capacitatea de reacţie (viteza) Până la o lună: 1 p 


371

Siteul este unul sărac în fotografii, fără arhivă consistentă. Pozele se 

deschid toate pe o pagină, fără să fie arhivate şi prezentate în funcţie de dată 

şi de eveniment. 

http://www.pdl.org.ro/index.php?page=arhivaFoto&pics=001 

Siteul nu beneficiază de prezenţă bogată nici la categoria audio sau 

video, existând doar câteva astfel de postări. În schimb, are un forum, unde 

se poate discuta în direct, pe patru categorii de probleme. 

372

http://www.pdl.org.ro/index.php?page=forum&forumGrup=discutieLibera& 

forumTitlu=Discutie%20Libera 

Siteul funcţionează, este accesibil, bara de meniu este prezentă pe 

fiecare pagină deschisă, dar actualizarea siteului se face cu întârziere. Pe site 

sunt încă prezente, chiar pe pagina de deschidere, ştiri din campania 

prezidenţială din 2009, după cum se poate observa în imaginea de mai jos. 

373

Site-ul nu dispune de motor de căutare, de traducere în altă limbă, 

dar în schimb are trimiteri spre alte site-uri. 

Pe site-ul Partidului Democrat Liberal se pot găsi informaţii şi date 

legate de istoria partidului, constituire, organizare. Actualizarea şi 

capacitatea de reacţie sunt două elemente care dau tonul în ceea ce priveşte 

activitatea politicienilor de a comunica cu persoanele interesate. Având în 

vedere că actualizarea se face cam o dată la două săptămâni, iar capacitatea 

de reacţie este şi mai mare, de o lună, putem formula o concluzie: site-ul 

PDL este folosit pentru realizarea unei informări generale, fără a intra în 

detalii legate de evenimente. Adresabilitatea lui este generală, destinată unei 

categorii de persoane aflate în afara sferei politice. PDL este interesat de 

feed-back, de opinia cetăţenilor, pentru că pe site există date de contact şi 

posibilitatea ca cetăţenii interesaţi să se înscrie în partid printr-o adeziune 

on-line. Punctajul obţinut este 11. 

3. Partidul Naţional Liberal - www.pnl.ro 

1990 este anul „reinventării" liberalismului românesc. 1990 este atât 

momentul reînfiinţării Partidului Naţional Liberal, cât şi primul an în care 

valorile şi ideile liberale au început să-şi facă din nou loc în mentalul 

colectiv. Reînfiinţat la 15 ianuarie 1990 prin Decizia Civilă nr. 4 a 

Tribunalului Municipiului Bucureşti, PNL era continuatorul Partidului 

Naţional Liberal constituit în 1875, în condiţiile în care grupuri liberale 

existau în Ţările Române încă dinainte de revoluţiile de la 1848. Astfel, la 

nivelul anului 1990, PNL s-a legitimat definindu-se ca partid istoric şi 

continuator al unei tradiţii democratice şi s-a orientat către un mesaj 

anticomunist şi antifesenist. Liberalii făceau apel, aşadar, la un tip de 

legitimitate tradiţională, prin raportarea la şi invocarea unui trecut considerat 

superior prezentului, din punct de vedere politic. Chiar exponenţii principali 

374

ai Partidului Liberal în 1990 erau personaje care cunoscuseră atât experienţa 

democratică interbelică în calitate de foşti membri ai tineretului liberal, cât 

şi pe cea a regimului comunist, ca deţinuţi politici sau membri ai exilului. 

Primul preşedinte al PNL după 1989 a fost Radu Câmpeanu, fost preşedinte 

al studenţilor liberali, fost deţinut politic, plecat ulterior în exil la Paris 38 . 

Analiza elementelor stabilită prin grila de început relevă următoarea 

situaţie: 

Grafică 

Item 

Multimedia / dinamism 

Actualizarea 






Numărul total de imagini sau poze: 60 de galerii foto, 

cuprinzând poze începând din anul 2006 

Iconiţe (icons) mobile, audio, video, comunicare live prin 

intermediul messenger: 4 p 

odată la 1- 2 zile: 5 p 

Prezenţa opţiunii „doar text” pentru tot siteul: 1 p 

documente „doar text” pot fi downloadate sau tipărite: 1p 

numărul motoarelor de căutare: 1p 

(a) site-ul funcţionează: 1p 

38 http://www.pnl.ro/Public/art/3759/1990-Reinventarea-liberalismului-rom-nesc.html 

375


icoana home page prezentă pe fiecare pagină: 1p 


siteului prezente pe fiecare pagină: 1p 

Capacitatea de reacţie În aceeaşi zi: 5 p 


Site-ul se remarcă la capitolul grafică, dinamism, informaţie. Este un 

site de unde utilizatorul obişnuit poate să afle ştiri, informaţii, date legate de 

istoria PNL, de activitatea de partid. Comunicarea cu cetăţeanul se află în 

atenţia liberalilor, pentru că aceştia au pus la dispoziţia celor interesaţi 

posibilitatea de a intra în legătură directă, prin messenger, cu un 

reprezentant al partidului. 

Actualizarea siteului, realizată aproape zilnic, la fel ca şi capacitatea 

de reacţie, tot zilnică, ne indică dorinţa liberalilor de a avea un feed-back şi 

de a păstra legăturile cu membrii şi simpatizanţii. Site-ul are trei motoare de 

căutare, dar şi 69 de legături cu exteriorul, spre diferite site-uri rude sau 

străine. 

376

Persoanele interesate se pot înscrie direct pe site, prin completarea 

unei adeziuni on-line. 

La capitolul multimedia, site-ul permite ascultarea în direct cu cetăţeanului 

prin intermediul unui alt mijloc de promovare: Radio TNL. 

Site-ul obţine 20 de puncte din totalul celor 25 câte permite grila de 

analiză. 

4. Partidul Conservator - www.partidulconservator.ro 

„În 1992 lua naştere Partidul Umanist din România, precursorul 

actualului Partid Conservator ... partid creditat la început cu mici şanse de 

succes – şi pe bună dreptate, întrucât nu avea afinităţi doctrinare cu nici unul 

din polii puternici existenţi. Ideea de bază a doctrinei umaniste era pe atunci 

377

că nemulţumirea faţă de eşecul comunismului, justificată, riscă să arunce 

societatea românească în braţele unei soluţii contrare, dar la fel de nedreaptă 

şi provocatoare de suferinţa umană. Anul electoral 2004 consacră definitiv 

Partidul Umanist pe scena politică românească. Primind 6% din voturi la 

alegerile locale, PUR-uI demonstrează că este independent politic: de acum 

încolo, orice alianţă se negociază de la egal la egal, de la partid parlamentar 

la partid parlamentar. Aşa se negociază de pildă alianţa electorală de la 

alegerile parlamentare din 2004. Un moment important în dezvoltarea 

partidului este Congresul din mai 2005, la care s-a hotărât schimbarea 

numelui în Partidul Conservator”, se arată pe pagina de Internet a 

partidului 39 . 

Pornind analiza, constatăm că un număr de 14 puncte totalizează 

site-ul Partidului Conservator. Site-ul are trimiteri către alte 13 prezenţe pe 

Internet, toate interne, ale membrilor conservatori care activează pe bloguri. 

La capitolul fotografii se pot viziona un număr de 12 foldere cu fotografii 

din diferite momente ale activităţii PC, nu foarte vechi ca poziţionare în 

timp. Site-ul funcţionează, este actualizat de regulă o dată la trei patru zile, 

nu are motor de căutare, traduceri într-o limbă străină sau posibilitatea de a 

comunica cu cetăţeanul în timp real. 

39 www.partidulconservator.ro 

378

Item 

Grafică 

Numărul total de imagini sau poze 

Multimedia / dynamism 

Actualizarea 

Accesibilitate (ca principiu) 

Accesibilitate (ca practică) 



12 foldere 

87 de poze 

Iconiţe (icons) mobile, audio, video: 3 p 

odată la 3 -7 zile: 4 p 

Prezenţa opţiunii „doar text” pentru tot 

siteul: 1 p 

site-ul funcţionează: 1p 

icoana home page prezentă pe fiecare 

pagină: 1p 

bara de meniu sau linkuri către secţiunile 

principale ale siteului prezente pe fiecare 

pagină: 1 

Capacitatea de reacţie (viteza) 

până la o săptămână: 3 p 

Vizibilitate: numărul de linkuri prezente 13 

Sinteză punctaj siteurile partidelor politice parlamentare din România 

Item PSD PD 

L 

Grafică 

170 32 de 

Numărul total de imagini sau poze foldere poze 

Multimedia / dynamism 

Iconiţe (icons) mobile - 1p, 

379 

PNL 

60 de 

galerii 

foto 

1 1 1 1 

Audio - 2 p., 1 1 1 1 

video - 3p., 1 1 1 1 

comunicare live - 4 p. x x 1 x 

Actualizarea 

X x x x 

Updatate zilnic (6), 

odată la 1- 2 zile (5), 5 x 5 x 

odată la 3 -7 zile (4), X x X 4 

tot la două săptămâni (3), X 3 X x 

lunar (2), X x X x 

odată la 1 – 6 luni (1), X x X x 

la mai mult de şase luni (0) X x X x 

Accesibilitate (ca principiu) 1 1 1 1 

Prezenţa opţiunii „doar text” pentru 

tot siteul (+1), 

Documente „doar text” pot fi 1 X 1 x 

downloadate sau tipărite (+1), 

PC 

12 foldere 

87 de 

poze

traducere într-o altă limbă (+1), x x x x 

Accesibilitate (ca practică) 1 1 1 1 

(a) siteul funcţionează (1) 


x X x X 

Sfaturi pentru a uşura navigarea (+1), 

numărul motoarelor de căutare (+1), x X 1 X 

icoana home page prezentă pe fiecare 1 1 1 1 

pagină (+1), 

bara de meniu sau linkuri către 1 1 1 1 

secţiunile principale ale siteului 

prezente pe fiecare pagină (+1), 

harta siteului, indexul siteului (+1) x x x X 

Capacitatea de reacţie (viteza) x x 5 x 

În aceeaşi zi (5), 

1 – 2 zile (4), 4 x x x 

până la o săptămână (3), x x x 3 

până la două săptămâni (2), x x x x 

până la o lună (1), x 1 x x 

peste o lună (0) x x x x 

Vizibilitate 

4 20 69 13 

(a) numărul de linkuri prezente 

Total punctaj 17 11 20 14 

Discuţie şi analiză: 

După părerea cercetătorilor Rachel Gibson şi Stephen Ward există 

un număr de funcţii pe care partidele politice le vor desfăşura online, 

sintetizate în cele ce urmează 40 : 

‣ oferirea de informaţii – aspect care se referă la activitatea partidelor 

de diseminare a informaţiei către publicul larg despre propria 

identitate şi politicile pe care le iniţiază, într-o manieră educaţională 

mai degrabă decât într-un mod evidente de câştigare a voturilor. Pe 

toate cele patru siteuri partidele oferă informaţii 

‣ campaniile electorale – deşi majoritatea activităţilor desfăşurate de 

către partide pot fi interpretate ca parte din campania electorală sub 

diverse aspecte, autorii se referă în acest caz la încercările deschise 

ale partidelor de a recruta voturi în favoarea lor. Campaniile 

moderne sunt ajutate de prezenţa pe web în mai multe moduri: (a) 

mai mult spaţiu pentru afişarea informaţiei şi un control mai exact al 

informaţiei fapt ce permite mesajelor partidului să fie specializate şi 

40 R. Gibson, Stephen Ward, op cit., loc cit., pp. 188-205. 

380

mai bine ţintite, (b) creşterea vitezei de comunicare, ceea ce permite 

continua actualizarea a informaţiei şi contracararea rapidă a 

atacurilor oponenţilor, (c) dinamicul format multimedia al webului 

oferă noi posibilităţi de atingere a grupurilor ţintă de votanţi şi chiar 

a unor grupuri de votanţi noi şi nu în ultimul rând (d) fluxul 

interactiv al comunicării oferă oportunităţi partidelor să trimită 

mesaje individualizate votanţilor şi să măsoare opinia votanţilor prin 

e-mail sau sondaje de opinie online Luat în ansamblu, costul mic şi 

audienţa mare pe care o atinge această media, o recomandă ca şi 

canal de comunicare pentru partidele mici în special; 

‣ generare de resurse – acest aspect de referă la eforturile partidelor 

de a strânge fonduri şi de a recruta noi membri; 

‣ networking – aspect care se referă la eforturile partidelor a a-şi 

dezvolta şi întări legăturile interne şi pe cele externe. Legăturile 

interne au în vedere organizaţiile interne ale partidelor, politicieni 

aleşi din partea partidului, organizaţia centrală. Legăturile externe le 

includ pe cele dintre partide sau dintre partid şi alte organizaţii, 

grupuri de interese, departamente guvernamentale sau media; 

‣ promovarea participării – are în vedere eforturile partidelor de a 

creşte implicarea cetăţenilor în procesul politic. Web-ul poate 

contribui la acest fapt în mai multe moduri: (a) oferind mai multă 

informaţie, mai rapid şi în format multimedia, (b) audienţa globală 

permite partidului să transmită mesajul la un număr foarte mare de 

persoane, (c) prin creşterea posibilităţilor de comunicare interactivă 

se oferă noi oportunităţi de ajutarea a partidului, precum şi mai 

multe şanse de a lua legătura şi de a discuta cu oamenii politici; 

Schema de codare propusă de către cercetătorii R. Gibson şi Stephen 

Ward este concepută să răspundă la două întrebări: partidele şi candidaţii 

respectă funcţiile prezentate anterior pe web? Şi cât de bine, sau cât de 

eficient îndeplinesc partidele şi candidaţii aceste funcţii? Din analiza celor 

patru siteuri rezultă faptul că partidele politice parlamentare din România au 

inclus ca mijloc de transmitere a informaţiilor internetul. PSD, PDL, PNL şi 

PC şi-au realizat web-siteuri, acestea reprezentând interfaţa partidului în 

relaţia cu electoratul utilizator de internet. Punctajul obţinut de fiecare în 

parte relevă importanţa pe care aceste formaţiuni o acordă prezenţei pe 

internet. Elementele analizate se regăsesc, într-o mai mare sau mai mică 

măsură pe site-urile analizate. Intenţia este aceea de a folosi Internetul 

pentru îmbunătăţirea comunicării politice, având în vedere faptul că, prin 

intermediul Internetului utilizatorii pot interacţiona direct („one to one”) cu 

actorii politici. Utilizându-l în mod constant şi la capacitate deplină, 

381

Internetul poate deveni o sursă alternativă la informaţiile difuzate de mass 

media tradiţionale, care optând pentru anumite practici de mediatizare, pot 

genera apatia politică a publicului. 

Concluzii: 

Spiritul civic al românilor vizavi de prezenţa la vot s-a deteriorat pe 

măsura trecerii anilor, prestaţiile politicienilor din ultimii 20 de ani făcând 

ca cetăţenii să perceapă toate partidele politice din România ca pe nişte 

organizaţii de tip fanariot. Dacă în 1990 românii se prezentau la urne în 

procente de 80 %, la 20 de ani de la Revoluţie prezenţa a scăzut la aproape 

30%. Şi la nivel de comunicare situaţia s-a modificat, noutatea de care 

vorbim în această perioadă fiind Internetul. Statistici oficiale arată că în 

România, rata creşterii numărului de utilizatori de Internet este de un milion 

pe an, astfel: 1 milion de utilizatori în 2001, 2 milioane de utilizatori în 

2002, 3 milioane de utilizatori în 2003, 4 milioane de utilizatori în 2004, 5 

milioane de utilizatori în 2005, 5,5 milioane de utilizatori în 2006 41 . În anul 

2009, la o populaţie de aproximativ 22 de milioane de oameni, numărul 

utilizatorilor de Internet este de 7400000, rata de utilizare a Internetului 

fiind de 33,4%. Aceasta în timp ce, potrivit aceloraşi surse, România 

înregistrează o creştere semnificativă a numărului de utilizatori de Internet 

în anul 2009 faţă de anul 2000 de 828, 8% 42 . În ciuda acestor creşteri, în 

România, Internetul încă nu este principalul mijloc de informare într-o 

campanie şi cu atât mai puţin în afara perioadei alegerilor. O cercetare 

efectuată în perioada campaniei electorale prezidenţiale 2009 arată că, pe 

parcursul campaniei, principalul mijloc de informare l-a reprezentat 

televiziunea. Aproape jumătate dintre alegători declară că au urmărit zilnic 

sau aproape zilnic programe despre alegeri la TV şi încă un sfert de câteva 

ori pe săptămână. O pondere mai redusă a alegătorilor se informează despre 

alegeri prin intermediul presei scrise (23%) sau a radioului (26%) şi extrem 

de puţini folosesc pentru aceasta Internetul (6%) 43 . 

41 http://www.mediawebdesign.ro/internet.html, conform unui raport realizat de 

PricewaterhouseCoopers 

http://www.internetworldstats.com/stats4.htm 

43 În perioada campaniei electorale si a alegerilor prezidenţiale 2009, programul Studii 

Electorale Româneşti, prin Fundaţia Soros, a realizat o cercetare, în colaborare cu grantul 

CNCSIS IDEI 2174, director Mircea Comşa, Facultatea de Sociologie, Universitatea 

Babes-Bolyai, disponibilă la adresa http://www.osf.ro/ro/publicatii.php#, accesată la data de 

24.04.2010. 

382

Aşadar, la momentul actual, partidele politice care au adoptat 

comunicarea prin intermediul Internetului se adresează unui eşantion de 6% 

din alegători. Analizând patru partide parlamentare am constatat că fiecare 

dintre acestea şi-a realizat, cu mai multă sau mai puţină pricepere, web-siteuri. 

Analiza de conţinut asupra acestor web-site-uri, într-o perioadă situată 

în afara campaniei electorale, ne arată faptul că partidele politice nu ştiu 

încă că comunice cu electoratul prin acest canal. Exceptând PNL, care a 

realizat o comunicare directă cu orice posesor de calculator care utilizează 

messingerul, celelalte trei formaţiuni nu au legătură directă cu potenţialii 

alegători. Site-urile partidelor politice sunt folosite mai degrabă ca un fel de 

depozite de date, neexistând o strategie de utilizare a lor într-un mod 

inovativ. Puţini sunt politicienii care folosesc constant Internetul pentru a 

comunica cu cetăţenii şi a menţine o relaţie permanentă de informare. 

Potenţialul Internetului este însă practic nelimitat din punct de vedere al 

pătrunderii în rândul populaţiei, astfel încât orice om politic trebuie să 

includă în strategia sa şi acest mediu de transmitere a informaţiilor. Noile 

media impun regândirea spaţiului comunicaţional politic şi a strategiilor 

electorale. Partidele care vor înţelege cel mai repede noile realităţi sociale şi 

îşi vor adapta adecvat mesajele vor avea cele mai mari şanse de succes, 

pentru că Internetul este un mijloc de comunicare ce facilitează instalarea 

unei legături între politician şi electoratul său. Condiţia este de a utiliza 

constant acest mediu, de a da ritmicitate, permanenţă şi promptitudine 

procesului de comunicare. În condiţiile în care Internetul este folosit doar pe 

perioada campaniilor electorale, este de aşteptat ca efectele să fie doar 

temporare, fără ecou pe o perioadă îndelungată. 

383

ADMINISTRATIE ROMANEASCA ARADEANA-vol 2 - Consiliul ...

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?