obiectul Åi scopul disciplinei - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a UniversitÄÅ£ii de ...
obiectul Åi scopul disciplinei - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a UniversitÄÅ£ii de ...
obiectul Åi scopul disciplinei - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a UniversitÄÅ£ii de ...
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLŢI<br />
Facultatea <strong>de</strong> Ştiinţe ale naturii şi Agroecologie<br />
Catedra <strong>de</strong> agroecologie<br />
Stanislav STADNIC<br />
PEDOLOGIE (Ştiinţa solului: geneza, proprietăţile, clasificarea, geografia)<br />
Curs <strong>de</strong> prelegeri<br />
Bălţi, 2010
CUPRINS<br />
PREFAŢĂ<br />
OBIECTUL ŞI SCOPUL DISCIPLINEI<br />
5<br />
6<br />
CAPITOLUL I. BAZELE GEOLOGIEI ŞI MINERALOGIEI 11<br />
1.1 STRUCTURA GLOBULUI PĂMÂNTESC 11<br />
1.2 FORMAREA ŞI CONSTITUENŢII SCOARŢEI TERESTRE 12<br />
1.2.1 Formarea scoarţei terestre. Procesele endogene 12<br />
1.2.2 Constituenţii scoarţei terestre 12<br />
1.3 PROCESELE EXOGENE 14<br />
1.3.1 Dezagregarea şi alterarea rocilor şi mineralelor 14<br />
1.3.2 Scoarţele <strong>de</strong> alterare 15<br />
CAPITOLUL II. FORMAREA, COMPOZIŢIA ŞI PROPRIETĂŢILE SOLULUI 18<br />
2.1 NOŢIUNE DESPRE SOL ŞI PROCESUL DE SOLIFICARE 18<br />
2.1.1 Formarea profilului <strong>de</strong> sol 18<br />
2.1.2 Procesele pedogenetice 19<br />
2.1.3 Factorii pedogenetici 22<br />
2.1.4 Alcătuirea profilului <strong>de</strong> sol, trăsăturile lui morfologice 28<br />
2.2 TEXTURA (COMPONENŢA GRANULOMETRICĂ) SOLULUI 33<br />
2.2.1 Elementele mecanice a solului 33<br />
2.2.2 Clasificarea solurilor după textură 34<br />
2.2.3 Importanţa texturii solului 35<br />
2.3 MATERIA ORGANICĂ DIN SOL 37<br />
2.3.1 Substanţele organice a solului 37<br />
2.3.2 Biota solului 39<br />
2.3.3 Procesele transformării materiei organice din sol 41<br />
2.3.4 Formarea humusului 42<br />
2.3.5 Compoziţia humusului şi proprietăţile acizilor humici 44<br />
2.3.6 Însemnătatea humusului 45<br />
2.4 PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE SOLULUI 47<br />
2.4.1 Coloizii solului 47<br />
2.4.1.1 Noţiune <strong>de</strong> coloizi, provenirea lor 47<br />
2.4.1.2 Structura coloizilor 47<br />
2.4.1.3 Proprietăţile coloizilor 48<br />
2.4.2 Procesul <strong>de</strong> adsorbţie 48<br />
2.4.3 Reacţia solului 50<br />
2.4.4 Importanţa reacţiei solului 51<br />
2.4.5 Capacitatea <strong>de</strong> tamponare a solului 53<br />
2.4.6 Potenţialul <strong>de</strong> oxido-reducere a solului (redox) 54<br />
2.5 STRUCTURA SOLULUI 55<br />
2.5.1 Principalele tipuri <strong>de</strong> structură 55<br />
2.5.2 Formarea structurii 56<br />
2.5.3 Degradarea şi refacerea structurii 58<br />
2.6 PROPRIETĂŢI FIZICE GENERALE ŞI FIZICO-MECANICE<br />
ALE SOLULUI<br />
59<br />
2.6.1 Proprietăţi fizice generale 59<br />
2.6.1.1 Densitatea (greutatea specifică) 59<br />
2.6.1.2 Densitate aparentă (greutatea volumetrică) 60<br />
2.6.1.3 Porozitatea 61<br />
2.6.2 Proprietăţi fizico-mecanice ale solului 61<br />
2.6.2.1 Coeziunea (compactitatea) 61<br />
2.6.2.2 Consistenţa 62<br />
2
2.6.2.3 Plasticitatea 62<br />
2.6.2.4 A<strong>de</strong>renţa (a<strong>de</strong>ziunea) 62<br />
2.6.2.5 Gonflarea 63<br />
2.6.2.6 Contracţia 63<br />
2.6.2.7 Maturitatea fizică 63<br />
2.6.2.8 Rezistenţa la arat 63<br />
2.7 APA DIN SOL 64<br />
2.7.1 Forţele care acţionează asupra apei din sol. Mişcarea apei în sol 64<br />
2.7.2 Formele <strong>de</strong> apă din sol 65<br />
2.7.3 Constantele hidrofizice ale solului 68<br />
2.7.4 Proprietăţile hidrofizice ale solului 69<br />
2.7.5 Regimul hidric al solului 70<br />
2.7.6 Soluţia solului 71<br />
2.8 AERUL DIN SOL. PROPRIETĂŢILE AERIENE ALE SOLULUI 73<br />
2.8.1 Capacitatea pentru aer a solului 73<br />
2.8.2 Compoziţia aerului din sol 73<br />
2.8.3 Aeraţia solului 74<br />
2.8.4 Însuşirile solului pentru aer. Regimul aerului din sol 74<br />
2.9 TEMPERATURA SOLULUI 75<br />
2.9.1 Noţiuni generale 75<br />
2.9.2 Proprietăţile termice ale solului 75<br />
2.9.3 Regimul termic al solului 76<br />
2.10 FERTILITATEA SOLULUI 77<br />
CAPITOLUL III. CLASIFICAREA SOLURILOR 79<br />
3.1 SISTEME DE CLASIFICARE FOLOSITE LA NIVEL MONDIAL 79<br />
3.1.1 Noţiuni generale 79<br />
3.1.2 Clasificările genetice 79<br />
3.1.2.1 Clasificările ruse 79<br />
3.1.2.2 Clasificările americane (înainte <strong>de</strong> 1960) 81<br />
3.1.2.3 Alte clasificări genetice 81<br />
3.1.3 Clasificările morfologice 82<br />
3.1.3.1 Clasificarea americană 82<br />
3.1.3.2 Clasificarea FAO-UNESCO 82<br />
3.1.3.3 Baza mondială <strong>de</strong> referinţă pentru resursele <strong>de</strong> sol (BMRRS) 83<br />
3.1.3.4 Sistemul Român <strong>de</strong> Taxonomie a Solurilor (SRTS-2003) 87<br />
3.2 CLASIFICAREA SOLURILOR MOLDOVEI 89<br />
3.2.1 Unităţile taxonomice <strong>de</strong> clasificare 89<br />
3.2.2 Diagnosticarea solurilor 90<br />
3.2.3 Clasificarea solurilor Republicii Moldova 91<br />
3.2.4 Solurile Moldovei. Unităţile taxonomice superioare 94<br />
3.2.4.1 Clasa solurilor automorfe 94<br />
3.2.4.2 Clasa solurilor litomorfe 103<br />
3.2.4.3 Clasa solurilor hidromorfe 105<br />
3.2.4.4 Clasa solurilor halomorfe 108<br />
3.2.4.5 Clasa solurilor dinamomorfe 109<br />
CAPITOLUL IV. GEOGRAFIA SOLURILOR 111<br />
4.1 GEOGRAFIA SOLURILOR 111<br />
4.1.1 Legile răspândirii solurilor pe Terra 111<br />
4.1.2 Regionarea pedogeografică în Republica Moldova 114<br />
4.1.3 Zonele pedogeografice în Republica Moldova 122<br />
4.1.4 Provinciile pedogeografice în Republica Moldova 123<br />
CAPITOLUL V. CARTAREA. CALITATEA ŞI PRETABILITATEA SOLULUI 125<br />
3
5.1 CARTAREA SOLURILOR 125<br />
5.1.1 Noţiuni generale 125<br />
5.1.2 Fazele cartării 128<br />
5.1.3 Importanţa practică a cartării solului 131<br />
5.2 CALITATEA ŞI PRETABILITATEA SOLULUI 134<br />
5.2.1 Bonitarea solurilor 134<br />
5.2.2 Indicatori pentru constituirea unităţilor <strong>de</strong> teritoriu<br />
ecologic omogene (TEO)<br />
134<br />
5.2.3 Indicatori <strong>de</strong> bonitare pentru condiţiile naturale. 135<br />
5.2.4 Bonitarea solurilor în Republica Moldova. 136<br />
5.2.5 Indicatori <strong>de</strong> caracterizare tehnologică. 138<br />
5.2.6 Evaluarea terenurilor agricole. 138<br />
5.2.7. Zonarea agroecologică. 139<br />
CAPITOLUL VI. PROCESELE DE DEGRADARE A SOLURILOR 141<br />
6.1 PROCESELE DE DEGRADARE A SOLURILOR 141<br />
6.1.1 Activităţile agricole 141<br />
6.1.2 Degradarea fizică 142<br />
6.1.3 Degradarea chimică 145<br />
6.1.4 Poluarea 150<br />
6.1.5 Deplăsări <strong>de</strong> mase <strong>de</strong> pământ. Alunecări. 152<br />
6.1.6 Eroziunea solului 154<br />
6.1.7 Decopertarea şi copertarea antropică 158<br />
6.1.8 Reconstrucţia ecologică a solurilor 159<br />
BIBLIOGRAFIE 161<br />
4
PREFAŢĂ<br />
Solul este consi<strong>de</strong>rat ca unul din cele mai complexe sisteme naturale ale planetei, o<br />
componentă-cheie a mediului geografic, un complex biologic care se află în continuă transformare,<br />
un sistem polifuncţional pe care se sprijină funcţiile esenţiale ale vieţii pe pământ.<br />
În cadrul ecosistemelor terestre solul în<strong>de</strong>plineşte diverse funcţii: ecologice, industriale,<br />
sociale şi tehnico-economice.<br />
Odată cu intensificarea proceselor <strong>de</strong> poluare pot fi menţionate cele mai importante funcţii<br />
ecologice:<br />
funcţia <strong>de</strong> filtru, tamponare şi transformare, importantă nu numai pentru protecţia fondului<br />
edafic, dar şi pentru prevenirea perturbării lanţului trofic sol-planta-animal-om;<br />
funcţia <strong>de</strong> conservare a apei şi sechestrarea carbonului sub formă <strong>de</strong> materie organică,<br />
importanţa cărora este amplificată în raport cu schimbările climatice globale;<br />
funcţia <strong>de</strong> menţinere a biodiversităţii genetice.<br />
Atât ştiinţei, cât şi întregii societăţi revine misiunea conservării solului, prevenirii <strong>de</strong>gradării<br />
sale, întrucât solul este fundamentul perpetuării existenţei noastre.<br />
Lucrarea <strong>de</strong> faţă este o sinteză a datelor din literatura <strong>de</strong> specialitate. Mai întâi se dau unele<br />
noţiuni referitoare la componenţa mineralogică şi petrografică a litosferei, pe seama căreia s-a<br />
format solul. În continuare se trece la prezentarea proceselor <strong>de</strong> formare şi evoluţie a solului, la<br />
prezentarea amănunţită a componenţei şi proprietăţilor acestuia. Urmează un capitol ce tratează<br />
problema clasificării solurilor şi se prezintă caracteristica succintă a solurilor din Republica<br />
Moldova. Un capitol aparte este consacrat regionării pedogeografice în Republica Moldova, se<br />
prezintă informaţie privind cartarea şi bonitarea solurilor. Se încheie lucrarea cu <strong>de</strong>scrierea<br />
proceselor <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare a solurilor.<br />
Autorul este profund reconuscător pentru obiecţiile şi propunerile efectuate <strong>de</strong> membrul<br />
titular al AŞM, profesor universitar, preşedinte al Societăţii Naţionale a Moldovei <strong>de</strong> Ştiinţa Solului<br />
Andrei URSU şi profesorului cercetător Boris BOINCEAN. pentru recenzarea şi redactarea lucrării.<br />
Lucrarea este adresată, în primul rând, stu<strong>de</strong>nţilor facultăţii Ştiinţe ale Naturii şi<br />
Agroecologie a Universităţii <strong>de</strong> Stat „Alecu Russo” din Bălţi, precum şi altor persoane interesate.<br />
Autorul<br />
Recomandat <strong>de</strong> Şedinţa Catedrei <strong>de</strong> tehnologii agricole (Agroecologie) USB,<br />
pr.-v. nr. 3 din 26.10.2010<br />
5
OBIECTUL ŞI SCOPUL DISCIPLINEI<br />
Pedologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul legilor generale <strong>de</strong> formare a solurilor,<br />
repartiţia geografică, clasificarea şi caracteristica lor sub aspectul proprietăţilor morfologice, fizicochimice,<br />
agroproductive şi hidroameliorative.<br />
Denumirea <strong>de</strong> Pedologie provine din limba greacă, <strong>de</strong> la pedon (sol, ogor, suport) şi logos<br />
(vorbire, ştiinţă), altfel spus Ştiinţa solului.<br />
Ştiinţa solului analizează următoarele aspecte legate <strong>de</strong> sol:<br />
– constituenţii;<br />
– organizarea şi relaţiile dintre constituenţi;<br />
– originea şi evoluţia solului;<br />
– dinamica actuală a proceselor din sol în raport cu factorii <strong>de</strong> mediu;<br />
– proprietăţile şi funcţiile solului;<br />
– utilizarea solurilor.<br />
Pedologia are un caracter complex generat <strong>de</strong> complexitatea formării solului şi este în<br />
acelaşi timp o ştiinţă interdisciplinară – la hotarele ştiinţelor fundamentale (fizica, chimia,<br />
biochimia, informatica, matematica), ştiinţelor naturii (geologia, geomorfologia, climatologia,<br />
hidrologia, biologia) şi ştiinţelor aplicative (agricultura, silvicultura, îmbunătăţiri funciare, ocrotirea<br />
mediului etc.).<br />
Solul, <strong>obiectul</strong> <strong>de</strong> studiu al pedologiei, este stratul afânat <strong>de</strong> la suprafaţa scoarţei terestre,<br />
format prin acţiunea biosferei asupra produselor <strong>de</strong> <strong>de</strong>zagregare şi alterare a rocilor, capabil să<br />
întreţină viaţa plantelor.<br />
Solul reprezintă un sistem:<br />
– structural – este un mediu organizat şi structurat, constituenţii aflându-se într-o strânsă<br />
inter<strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nţă atât pe verticală cât şi pe orizontală;<br />
– natural – format sub influenţa factorilor naturali;<br />
– complex – produs al interacţiunii a 5 factori;<br />
– polifazic – <strong>de</strong>zvoltat în timp în mai multe faze;<br />
– <strong>de</strong>schis – realizează schimburi cu celelalte geosfere şi este într-o continuă transformare;<br />
– polifuncţional – în<strong>de</strong>plineşte funcţii multiple;<br />
– polidispers – faza lui solidă se află în diferite gra<strong>de</strong> <strong>de</strong> dispersie: dispersii moleculare sau ionice<br />
(sărurile); dispersii coloidale (argila, humusul, hidroxizii); dispersii grosiere sau suspensii<br />
(praful, nisipul);<br />
– eterogen – <strong>de</strong>oarece este alcătuit din 3 faze (solidă, lichidă, gazoasă).<br />
În proiectul Legii solului (Parlamentul Republicii Moldova, 2008), articolul 4, sunt<br />
menţionate funcţiile solului: „ Solul reprezintă:<br />
a) mediul vital specific, baza ecosistemelor terestre, habitatul oamenilor, animalelor,<br />
plantelor şi organismelor solului;<br />
b) un <strong>de</strong>pozit <strong>de</strong> energie acumulată şi conservată în formă <strong>de</strong> humus;<br />
c) mediul pentru <strong>de</strong>scompunerea şi transformarea biochimică a resturilor organice, <strong>de</strong><br />
tamponare, transformare şi filtrare a substanţelor, substrat reglator al circuitului şi formării calităţii<br />
apelor <strong>de</strong> suprafaţă şi subterane şi a aerului;<br />
d) o arhivă <strong>de</strong> istorie naturală şi culturală;<br />
e) mediul ce <strong>de</strong>pozitează materia primă, spaţiul pentru localităţi şi recreaţie, terenul pentru<br />
utilizare agricolă şi silvică, precum şi în alte scopuri economice şi publice”.<br />
Denumirea <strong>de</strong> sol provine din limba latină <strong>de</strong> la solum – suport, bază, ceea ce indică rolul <strong>de</strong><br />
suport pentru organismele vii şi spaţiu <strong>de</strong> interferenţă a lumii organice cu cea minerală.<br />
În limba ebraică solul este numit adâmah, <strong>de</strong> aici provenind şi numele primului om Adam,<br />
care conform Bibliei a fost plămădit din lut.<br />
Pedogeografia sau Geografia solurilor reprezintă o ramură a Pedologiei dar şi a Geografiei.<br />
Geografia solurilor reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studierea caracteristicilor, genezei şi<br />
distribuţiei solurilor, cât şi cu relaţiile solului cu factorii <strong>de</strong> mediu şi cu protecţia acestuia.<br />
6
Importanţa celor două ştiinţe a crescut şi mai mult în ultimul timp, datorită presiunii umane<br />
crescân<strong>de</strong> şi utilizării neraţionale a resurselor <strong>de</strong> sol. În acest sens, actualmente omenirea se află în<br />
faţa următoarei provocări: “Cum să asigure necesarul <strong>de</strong> alimente, fără a distruge resursele <strong>de</strong> sol”.<br />
Scurtă privire asupra evoluţiei cunoştinţelor <strong>de</strong>spre sol<br />
Concepţiile referitoare la sol au evoluat în timp odată cu <strong>de</strong>zvoltarea agriculturii. Interesul<br />
omului pentru cunoaşterea solului şi a proprietăţilor lui s-a manifestat din cele mai vechi timpuri, <strong>de</strong><br />
când a început să se ocupe cu agricultura, <strong>de</strong>ci încă din epoca <strong>de</strong> piatră (paleolitic). Primele i<strong>de</strong>i<br />
referitoare la sol au apărut la vechii greci, Aristotel consi<strong>de</strong>rându-l unul dintre cele 4 elemente<br />
componente ale Universului, alături <strong>de</strong> aer, apă şi foc. El dă<strong>de</strong>a şi unele însuşiri ale solului spunând<br />
că poate fi cald sau rece, umed sau uscat, greu sau uşor, tare sau moale. De asemenea, Teofrast<br />
(371-286 î.Hr.) îl numeşte edafos pentru a putea fi <strong>de</strong>osebit <strong>de</strong> Pământ ca planetă. Pliniu cel Bătrân<br />
(29-79 e.n.) a scris opera întitulată „Istoria naturală” în 37 volume, iar Lucius Junius Mo<strong>de</strong>ratus<br />
Columella (23-79 e.n.) a scris tratatul <strong>de</strong> agronomie intitulat „De re rustica”. Informaţii <strong>de</strong>spre<br />
anumite însuşiri ale solului avem şi <strong>de</strong> la romanii Cato, Varro, Hipocrate, Xenophon, Theophrast şi<br />
alţii.<br />
În evul mediu, Europa <strong>de</strong> vest a cunoscut în secolele al XII-lea şi al XIII-lea o perioadă <strong>de</strong><br />
înflorire culturală. Astfel, călugărul dominican Albert le Grand a dat pentru prima dată unele<br />
explicaţii cu privire la nutriţia plantelor. A urmat apoi o perioadă <strong>de</strong> <strong>de</strong>că<strong>de</strong>re a ştiinţelor din cauza<br />
dogmatismului şi obscurantismului caracteristic inchiziţiei, instituţie bisericească creată în prima<br />
jumătate a secolului al XIII-lea.<br />
Interesul pentru cunoaşterea solului începe să crească în secolul al XVI-lea, odată cu<br />
cerinţele sporirii producţiei agricole, legate <strong>de</strong> creşterea populaţiei oraşelor. Caracteristic pentru<br />
perioada cuprinsă între secolul al XVI-lea şi primele <strong>de</strong>cenii ale secolului al XIX-lea este faptul că<br />
oamenii <strong>de</strong> ştiinţă cercetau solul în legătură cu problema nutriţiei plantelor. Un loc important în<br />
<strong>de</strong>zvoltarea ştiinţei l-a avut teoria <strong>de</strong>spre formarea humusului formulată <strong>de</strong> Albrecht Daniel Thaer<br />
(1752-1828), care consi<strong>de</strong>ra humusul ca sursă unică <strong>de</strong> nutriţie pentru plante (cartea „Fundamentele<br />
unei agriculturi raţionale”). Alţi mari oameni <strong>de</strong> ştiinţă care au contribuit la <strong>de</strong>zvoltarea<br />
cunoştinţelor <strong>de</strong>spre sol sunt: Theodor <strong>de</strong> Saussure (1767-1845), J.J.Berzelius, Gustav Schubler,<br />
Carl Spriengel (1787-1859).<br />
Începând cu jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, transformarea vieţii economice<br />
mondiale, mai ales în Europa, <strong>de</strong>zvoltarea însemnată a industriei au avut o <strong>de</strong>osebită influenţă<br />
asupra ritmului <strong>de</strong> creştere a agriculturii, care trebuia să aprovizioneze centrele industriale cu<br />
cantităţi mari <strong>de</strong> alimente şi materii prime. În legătură cu aceasta, ştiinţa agricolă, inclusiv cea<br />
pedologică, cunosc o perioadă fructuoasă. Concepţiile referitoare la cercetarea solului încep să se<br />
cristalizeze, să formeze curente, şcoli, dintre care cele mai cunoscute sunt: şcoala agrochimică,<br />
şcoala agrogeologică şi şcoala naturalistă.<br />
Şcoala agrochimică a fost întemeiată <strong>de</strong> savantul german J. Liebig. Acesta pune bazele<br />
cercetării agrochimice în studiul solului. În anul 1840 Justus Liebig (1803-1873) a publicat cartea<br />
intitulată „Chimie aplicată la agricultură şi fiziologie”, lucrare care a stat la baza începutului<br />
industriei <strong>de</strong> îngrăşăminte chimice. Bazat pe <strong>de</strong>ducţii teoretice, confirmate mai târziu <strong>de</strong> datele<br />
experimentale, Liebig <strong>de</strong>scoperă nutriţia minerală a plantelor, răsturnând astfel vechea teorie a lui<br />
Thäer asupra nutriţiei plantelor cu humus.<br />
Şcoala agrogeologică apare în Germania cam în aceeaşi perioadă cu şcoala agrochimică<br />
(jumătatea sec. XIX) şi a fost reprezentată prin F.A. Fallou şi alţii. Potrivit acestei şcoli, solul<br />
reprezintă stratul <strong>de</strong> la suprafaţa scoarţei terestre, format prin <strong>de</strong>zagregarea şi alterarea rocilor<br />
masive iniţiale.<br />
Şcoala naturalistă are ca întemeietor pe savantul rus V.V. Dokuceaev (fig. 1). Cercetările<br />
sale au contribuit hotărâtor la formarea pedologiei ca ştiinţă <strong>de</strong> sine stătătoare.<br />
Între anii 1876-1881, Dokuceaev studiază zona cernoziomurilor din Rusia, iar ca rezultat al<br />
acestor cercetări publică în anul 1883 monografia „Cernoziomul rusesc”, în care, pe baza unui<br />
material documentar foarte bogat, stabileşte <strong>de</strong>finitiv geneza acestui tip <strong>de</strong> sol.<br />
7
În anul 1886 apar 14 volume cuprinzând materiale cu privire la studiile solurilor din<br />
gubernia Nijegorodsk. Cele două opere ale lui Dokucaev apărute ca rezultat al studiilor efectuate în<br />
<strong>de</strong>cursul unui <strong>de</strong>ceniu (1877-1886) au servit ca bază pentru<br />
întemeierea unei noi ramuri a ştiinţelor naturii – pedologia.<br />
Fig. 1. V.V.Dokuceaev (1846-1903) →<br />
Particularitatea esenţială în concepţia lui Dokuceaev <strong>de</strong>spre sol<br />
este că acesta reprezentă un corp natural nou <strong>de</strong> sinestătător, care nu<br />
poate fi încadrat nici în una din categoriile formaţiunilor istorice –<br />
naturale <strong>de</strong>ja cunoscute. Acest corp natural nou are o istorie a sa, se<br />
<strong>de</strong>zvoltă după legi proprii şi reprezintă produsul acţiunii concomitente<br />
a următorilor factori pedogenetici sau factori <strong>de</strong> formare a solului:<br />
roca-mamă, relieful, clima, organismele vii (vegetale şi animale) şi<br />
vârsta regiunii.<br />
Spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> celelalte şcoli, care consi<strong>de</strong>rau solul ca o<br />
formaţiune statică, o rocă <strong>de</strong>zagregată şi alterată, Dokucaev arată că solul se găseşte în permanentă<br />
<strong>de</strong>zvoltare, că el trăieşte şi se transformă.<br />
În vara anului 1877 V. Dokuceaev, în cadrul expediţiei organizate în <strong>scopul</strong> studierii<br />
cernoziomului, traversează Nistru şi în apropierea comunei Nepada „pe un teren virgin absolut<br />
plan”, care cel puţin o sută <strong>de</strong> ani nu a fost lucrat, a realizat un profil pedologic. Grosimea solului<br />
era <strong>de</strong> 92 cm, conţinutul <strong>de</strong> humus în stratul superior alcătuia 5,718 %. Acest sol a fost apreciat <strong>de</strong><br />
Dokuceaev ca cernoziom tipic „<strong>de</strong> prima categorie”. Proba <strong>de</strong> sol colectată din profilul menţionat<br />
Dokuceaev a inclus-o în colecţia sa, care a fost <strong>de</strong>monstrată la diferite expoziţii: Moscova, 1882;<br />
Paris, 1889; Cicago, 1893.<br />
Dokucaev a formulat, <strong>de</strong> asemenea, prima clasificare ştiinţifică a solurilor şi legitatea<br />
repartiţiei geografice a solurilor pe suprafaţa globului pământesc, <strong>de</strong>osebind zonalitatea orizontală şi<br />
zonalitatea verticală.<br />
În ţara noastră primele însemnări <strong>de</strong>spre sol ne-au rămas <strong>de</strong> la Dimitrie Cantemir (1673-<br />
1723) în lucrarea intitulată „Descriptio Moldaviae” (1716). Un rol important în <strong>de</strong>zvoltarea<br />
pedologiei în ţara noastră a jucat Nicolae Dimo (fig. 2) – doctor habilitat în geologie-mineralogie,<br />
profesor universitar, aca<strong>de</strong>mician al Aca<strong>de</strong>miei Agricole a URSS. S-a născut la 30 noiembrie 1873<br />
în oraşul Orhei, Republica Moldova. A absolvit Institutul <strong>de</strong> Agricultură şi Silvicultură din Novaia<br />
Alexandria (aflat astăzi pe teritoriul Poloniei).<br />
În 1945 se reîntoarce în Republica Moldova, un<strong>de</strong> este invitat să participe la organizarea<br />
primei Universităţi <strong>de</strong> Stat din Moldova, <strong>de</strong>venind prorector pentru ştiinţa. Este fondatorul<br />
Catedrelor <strong>de</strong> Pedologie la Institutul Agricol din Chişinau şi Universitatea <strong>de</strong> Stat, a Institutului <strong>de</strong><br />
Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, care astăzi îi poartă numele.<br />
Fig. 2. N.A.Dimo (1873-1953) →<br />
Principalele realizări ştiinţifico-pedagogice ale lui N. Dimo sunt:<br />
- A pus bazele cunoştinţelor contemporane cu privire la<br />
repartizarea geografică a solurilor în Asia Mijlocie, regiunile Prevolgiene,<br />
Depresiunea Precaspică, a unui şir <strong>de</strong> raioane ale Georgiei şi<br />
Azerbaidjanului.<br />
- A <strong>de</strong>limitat un tip genetic nou <strong>de</strong> sol – beloziom, caracteristic<br />
semipustiilor din brâul temperat.<br />
8
- A stabilit proprietăţile specifice ale solurilor irigaţionale din zona <strong>de</strong> pustiu, a estimat<br />
legităţile evoluţiei lor sub influenţa activităţii antropice, a propus separarea lor pe hărţile<br />
pedologice.<br />
- Pentru prima data a studiat complexitatea şi discontinuitatea învelişului <strong>de</strong> sol din zona <strong>de</strong><br />
semipustiu, a elaborat meto<strong>de</strong> originale <strong>de</strong> cartare a lor şi <strong>de</strong> reprezentare a profilurilor pedogeomorfologice.<br />
- A elaborat clasificarea şi nomenclatura solurilor saline, a stabilit legităţile repartizării<br />
geografice a soloneţurilor şi solonceacurilor în zonele naturale; a cercetat bilanţul sărurilor în<br />
sistemul „plantă – sol – rocă – apă freatică”.<br />
- A efectuat investigaţii pedo-ameliorative ale unor obiecte irigaţionale uriaşe în Asia<br />
Mijlocie (Stepa Flămânda) şi în Kaukaz (Mugani, valea Alazan, s.a.), a propus un şir <strong>de</strong> meto<strong>de</strong><br />
practice <strong>de</strong> ameliorare a solurilor, a lansat i<strong>de</strong>ea <strong>de</strong> construcţie a canalului Karakum.<br />
- Aplicând meto<strong>de</strong> cantitative, a stabilit rolul pedogenetic al furnicilor, termitelor, râmelor şi<br />
al rozătoarelor; a menţionat legătura reciprocă dintre nivelul fertilităţii solului, caracterul şi numărul<br />
pedofaunei.<br />
- A construit un şir <strong>de</strong> maşini pentru lucrarea solului, un burghiu <strong>de</strong> sol, a propus o metodă<br />
nouă <strong>de</strong> analiză granulometrică, <strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare a compactităţii solului.<br />
- A adus un aport esenţial la studierea problemelor istoriei pedologiei, agronomiei şi<br />
geografiei.<br />
- A organizat cercetarea pe larg a solurilor Republicii Moldova; a propus să fie <strong>de</strong>limitată<br />
regiunea pedologică a Moldovei, a stabilit <strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nţa conţinutului <strong>de</strong> humus în cernoziomurile<br />
Moldovei <strong>de</strong> componenţa granulometrică a lor.<br />
- A condus Catedra <strong>de</strong> Pedologie a Institutului <strong>de</strong> Organizare a Teritoriului din Moscova; a<br />
organizat Universitatea <strong>de</strong> Stat din Taşkent şi Institutul <strong>de</strong> Pedologie şi Geobotanică <strong>de</strong> pe lângă ea,<br />
ulterior fiind <strong>de</strong>can al Facultăţii Agricole; a predat la Catedra <strong>de</strong> Îmbunătăţiri Funciare a Institutului<br />
Agricol din Tbilisi; a organizat Catedrele <strong>de</strong> Pedologie la Institutul Agricol şi Universitatea <strong>de</strong> Stat<br />
din Chişinau.<br />
N.Dimo a pregătit câteva generaţii <strong>de</strong> pedologi, agronomi, hidroamelioratori, geobotanişti,<br />
geologi, geografi. În toate republicile ex-URSS, în care a activat N. Dimo, a<br />
avut mulţi discipoli şi a<strong>de</strong>pţi ai direcţiilor sale <strong>de</strong> investigaţii.<br />
În Republica Moldova cauza lor este continuată <strong>de</strong>:<br />
Membrul <strong>de</strong> Onoare al Aca<strong>de</strong>miei <strong>de</strong> Ştiinţe a Republicii Moldova<br />
I.Krupenikov (fig. 3) - un specialist în domeniul genezei, geografiei,<br />
cartografiei, bonitării, protecţiei antierozionale a solurilor, în special a<br />
cernoziomurilor;<br />
Fig. 3. I.A.Krupenikov (n. 10 aprilie 1912)→<br />
A.Ursu (fig. 4) – pedolog, geograf, ecolog, profesor universitar,<br />
autorul raionării agropedologice (1965) şi pedoecologice a Moldovei<br />
(1980), clasificării solurilor Republicii Moldova (1999), autorul a<br />
peste 600 lucrări ştiinţifice, inclusiv 17 monografii, 30 hărţi ale<br />
solurilor republicii. A fondat Muzeu pedologic în incinta Institutului<br />
<strong>de</strong> Pedologie şi Agrochimie „N. Dimo”, Laboratorul <strong>de</strong> Geografie şi<br />
Evoluţia Solurilor în cadrul Institutului <strong>de</strong> Geografie al AŞ RM.<br />
Membru titular al AŞ Republica Moldova (1989) A. Ursu în prezent<br />
este preşedinte al Societăţii Naţionale a Moldovei <strong>de</strong> Ştiinţa Solului<br />
(din 1996), membru multor organizaţii şi societăţi naţionale şi<br />
internaţionale,.<br />
Fig. 4. Andrei Ursu (n. 20 <strong>de</strong>cembrie 1929)<br />
9
V.Ungurean (fig. 5) - specialist în domeniul pedologiei, agropedologiei şi agroecologiei,<br />
care a fost ales ca membru-corespon<strong>de</strong>nt al Aca<strong>de</strong>miei <strong>de</strong> Ştiinţe a Moldovei;<br />
Fig. 5. Valentin Ungureanu (n. 26 noiembrie 1931) →<br />
doctorii habilitaţi, profesorii universitari: M. Zaslavski,<br />
I.Konstantinov, M.Ţurcan, V.Grati, V.Cerbari şi mulţi alţii.<br />
Anual, în ziua naşterii lui N.Dimo, au loc aşa-numitele „citiri<br />
dimoviste” la care, sub aspectul testamentului ştiinţific lăsat <strong>de</strong> el, se<br />
analizează problemele şi realizările din domeniul pedologiei şi al altor<br />
disciplini înrudite.<br />
Rolul pedologiei în <strong>de</strong>zvoltarea producţiei agricole<br />
În agricultură procesul muncii şi al creării produselor este legat nemijlocit <strong>de</strong> sol. Producţia<br />
agricolă <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> în mare măsură <strong>de</strong> fertilitatea solului, adică <strong>de</strong> ansamblul proprietăţilor fizice,<br />
chimice şi biologice ale acestuia. Ştiinţa şi tehnica mo<strong>de</strong>rnă permit modificarea radicală a<br />
proprietăţilor solului, cu efecte favorabile pentru sporirea capacităţii sale <strong>de</strong> producţie, dar, uneori<br />
intervenţia omului poate avea rezultate negative. De aceea specialiştii, care lucrează în agricultură,<br />
trebuie să cunoască mult mai temeinic mijlocul principal <strong>de</strong> producţie, solul, atât sub aspectul<br />
genezei cât şi al modificărilor pe care le suferă sub influenţa activităţii productive.<br />
Având ca subiect <strong>de</strong> studii geneza, evoluţia, caracterele morfologice, răspândirea geografică,<br />
proprietăţile fizice şi chimice ale tipurilor genetice <strong>de</strong> sol, cercetările pedologice au menirea să pună<br />
la dispoziţia specialiştilor agricoli inventarul cantitativ şi calitativ al resurselor funciare, precum şi<br />
datele necesare pentru utilizarea raţională şi fundamentală ştiinţifică a măsurilor tehnice <strong>de</strong> sporire a<br />
producţiei vegetale. Datele cu privire la proprietăţile chimice ale solurilor constituie baza <strong>de</strong> plecare<br />
pentru aplicarea îngrăşămintelor şi corectarea acidităţii şi a alcalinităţii solului. Datele privind<br />
proprietăţile fizice şi fizico-mecanice sunt utile pentru elaborarea sistemei <strong>de</strong> maşini şi utilaje<br />
agricole, precum şi în ve<strong>de</strong>rea elaborării meto<strong>de</strong>lor <strong>de</strong> lucrare a solului specifice diverselor tipuri <strong>de</strong><br />
sol.<br />
Indicii fizici şi hidrofizici, <strong>de</strong>terminaţi <strong>de</strong> pedologi, constituie elementele <strong>de</strong> bază în<br />
proiectarea corectă a lucrărilor <strong>de</strong> irigaţii, <strong>de</strong>secării, combaterea eroziunii etc., precum şi în<br />
exploatarea agricolă a teritoriilor ameliorate prin lucrări <strong>de</strong> îmbunătăţiri funciare.<br />
Hărţile <strong>de</strong> sol la scară mică şi mijlocie, precum şi hărţile pedoclimaterice <strong>de</strong> bonitare servesc<br />
la zonarea producţiei agricole la scară republicană şi regiuni naturale, iar hărţile la scara mare şi<br />
foarte mare sunt necesare pentru organizarea teritoriului unităţilor agricole, pentru lucrările<br />
hidroameliorative etc.<br />
Cunoştinţele pedologice constituie elementele <strong>de</strong> bază pentru fundamentarea ştiinţifică a<br />
exploatării terenurilor agricole, proiectarea şi ameliorarea solurilor slab productive, pentru repartiţia<br />
raţională a investiţiilor şi planificarea producţiei agricole în raport cu condiţiile pedoclimaterice.<br />
10
CAPITOLUL I. BAZELE GEOLOGIEI ŞI MINERALOGIEI<br />
1.1. STRUCTURA GLOBULUI PĂMÂNTESC<br />
Materia din care este alcătuit Globul Pământesc se prezintă în stare solidă, lichidă, gazoasă<br />
şi plasmatică. Ea este dispusă astfel încât formează mai multe zone <strong>de</strong>numite învelişuri sau<br />
geosfere: atmosfera, hidrosfera, biosfera, perisfera, centrosfera (fig.1.1). La aceasta pedologii mai<br />
adaugă încă o zonă, <strong>de</strong>numită pedosfera.<br />
Fig. 1.1. Secţiune prin Globul Pământesc<br />
Atmosfera. Este învelişul <strong>de</strong> gaze al Pământului. Drept<br />
limită inferioară a atmosferei se consi<strong>de</strong>ră suprafaţa<br />
uscatului, mărilor şi oceanelor. Aerul este însă prezent şi în<br />
scoarţa Pământului, în crăpăturile, fisurile şi porii acesteia.<br />
De asemenea, aer atmosferic se găseşte şi în ape. Atmosfera<br />
se întin<strong>de</strong> până la înălţimi foarte mari (~ 3000 km).<br />
Atmosfera a fost împărţită în sens altitudinal în mai<br />
multe straturi (troposfera, stratosfera, mezosfera,<br />
termosfera, exosfera). Dintre acestea mai important este<br />
primul, <strong>de</strong>numit troposfera, care se întin<strong>de</strong> până la înălţimi<br />
<strong>de</strong> 6-18 km şi în care se produc fenomenele meteorologice<br />
obişnuite (norii, ploile, vânturile etc).<br />
Hidrosfera. Acoperă circa 71 % (361 mln.km 2 ) din<br />
suprafaţa Pământului şi este reprezentată prin oceane, mări, lacuri, ape curgătoare, ape subterane,<br />
apă sub formă <strong>de</strong> zăpadă, gheaţă şi vapori.<br />
Biosfera. Este alcătuită din totalitatea organismelor vii. Viaţa este prezentă pe Pământ, în<br />
Pământ, în apă şi aer. Procesele specifice biosferei sunt sinteza şi <strong>de</strong>scompunerea materiei organice.<br />
Litosfera sau scoarţa terestră este alcătuită din roci muntoase: granit, gnaisuri, bazalt,<br />
peridotite etc.<br />
Perisfera. Se întin<strong>de</strong> <strong>de</strong> la suprafaţa Pământului până la adâncimea <strong>de</strong> circa 1200 km. În<br />
componenţa perisferei predomină compuşi ai siliciului cu aluminiu, magneziu etc.<br />
Mezosfera. Se găseşte în continuarea perisferei, între 1200 km şi 2900 km. Mezosfera este<br />
alcătuită predominant din combinaţii a sulfului, cromului, fierului, siliciului, magneziului şi<br />
nichelului.<br />
Centrosfera. Începe <strong>de</strong> la circa 2900 km şi continuă până în centrul Pământului (consi<strong>de</strong>rat<br />
la circa 6370 km). În alcătuirea centrosferei, <strong>de</strong>numită şi sâmburele central al Pământului,<br />
predomină nichelul şi fierul.<br />
Pedosfera. Solul continental sau terestru se formează la intersecţia litosferei cu atmosfera,<br />
cu biosfera, hidrosfera şi cu litosfera însăşi, fiindcă solul evoluează pe materialul litosferic ca<br />
substrat permanent. Se formează astfel la suprafaţa uscatului un înveliş care, oricum, protejează<br />
litosfera <strong>de</strong> solificare tot mai în profunzime. Solul subacvatic, solul lacustru, marin sau oceanic se<br />
formează la contactul litosferei mai mult cu hidrosfera şi mai limitat cu biosfera şi atmosfera.<br />
Aceasta înseamnă că odată cu formarea solului apare o sferă nouă, pedosfera sau pătura solului,<br />
care acoperă litosfera la suprafaţa <strong>de</strong> contact cu atmosfera.<br />
Întrucât solul se formează în partea superioară a litosferei, pe seama mineralelor şi rocilor ce<br />
o compun, este necesar în continuare <strong>de</strong> studiat unele noţiuni referitoare la alcătuirea mineralogică<br />
şi petrografică a scoarţei.<br />
11
1.2. FORMAREA ŞI CONSTITUENŢII SCOARŢEI TERESTRE<br />
1.2.1. Formarea scoarţei terestre. Procesele endogene.<br />
1.2.2. Constituenţii scoarţei terestre.<br />
1.2.1. Formarea scoarţei terestre. Procesele endogene<br />
Pământul ca un corp fizic se <strong>de</strong>zvoltă, evoluţionează, suferă schimbări calitative: topirea<br />
rocilor soli<strong>de</strong>, mişcarea magmei, <strong>de</strong>gajarea din ea a gazelor, revărsarea lavei la suprafaţă, formarea<br />
noilor roci şi minerale, formarea munţilor, schimbarea reliefului etc.<br />
Cu studierea tuturor proceselor geologice, care au loc în litosferă sau la suprafaţa ei sub<br />
acţiunea cauzată <strong>de</strong> agenţii interni şi externi se ocupă geologia dinamică sau geodinamica.<br />
Geodinamica după natura şi originea agenţilor, care acţionează asupra scoarţei pământeşti se<br />
împarte în două capitole:<br />
dinamica internă, care studiază procesele provocate <strong>de</strong> agenţii interni (procesele endogene);<br />
dinamica externă, care se ocupă cu studierea proceselor geologice, care au loc în scoarţa<br />
pământească sub acţiunea agenţilor externi (procesele exogene).<br />
Procesele endogene – magmatismul şi mişcările scoarţei terestre provoacă formarea la<br />
suprafaţa Pământului a principalelor forme <strong>de</strong> relief: masive muntoase, adâncituri enorme, cute,<br />
falii etc.<br />
Procesele exogene, provocate <strong>de</strong> acţiunea geologică a atmosferei, hidrosferei şi a biosferei<br />
duc la alterarea rocilor, <strong>de</strong>zagregarea şi <strong>de</strong>plasarea materialului din locurile cu relief pozitiv în<br />
lăsături, la nivelarea suprafeţei pământeşti, distrugerea reliefului principal, format sub acţiunea<br />
proceselor endogene şi formarea unor forme secundare <strong>de</strong> relief.<br />
Aşa dar, lupta acestor două grupe <strong>de</strong> procese cu predominare alternativă ba a unora, ba a<br />
altora condiţionează caracterul suprafeţei Pământului, reliefului ei în fiecare moment dat al<br />
<strong>de</strong>zvoltării ei.<br />
1.2.2. Constituenţii scoarţei terestre<br />
Scoarţa terestră este alcătuită din toate elementele chimice, din care cele mai răspândite sunt<br />
(în %):<br />
oxigenul – 49,13; calcium – 3,25;<br />
silicium – 26,00; sodium – 2,40;<br />
aluminium – 7,45; magnezium – 2,35;<br />
ferum – 4,20; potasium – 2,35; etc.<br />
Majoritatea elementelor chimice se întâlnesc în natură sub formă <strong>de</strong> minerale şi roci.<br />
Mineralele sunt, în general, substanţe anorganice, soli<strong>de</strong>, omogene din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re<br />
fizico – chimic. În categoria mineralelor intră şi unele substanţe lichi<strong>de</strong> (<strong>de</strong> exemplu, mercurul) sau<br />
gazoase (<strong>de</strong> exemplu, hidrogenul sulfat şi bioxidul <strong>de</strong> carbon). De asemenea sunt admise în mod<br />
convenţional ca minerale şi unele substanţe <strong>de</strong> origine organică (cărbunele, nafta etc).<br />
Mineralele se formează din: medii lichi<strong>de</strong> (topituri sau soluţii) prin solidificare, din medii<br />
gazoase prin sublimare şi din mase soli<strong>de</strong> prin recristalizare. Până în prezent au fost i<strong>de</strong>ntificate<br />
peste 3000 <strong>de</strong> minerale. Dintre acestea numai circa 100 sunt mai frecvente.<br />
Mineralele se pot întâlni în componenţa scoarţei ca atare sub formă <strong>de</strong> agregate naturale<br />
monominerale (cuarţit, gips, calcar etc.) şi poliminerale (granit, diorit, micaşist etc.),<strong>de</strong>numite roci.<br />
Mineralele se pot întâlni în componenţa scoarţei ca atare sau sub formă <strong>de</strong> agregate naturale<br />
monominerale (cuarţit, calcar etc.) şi poliminerale (granit, diorit, micaşist etc.), <strong>de</strong>numite roci.<br />
Componenţa petrografică a scoarţei se referă tocmai la rocile care o compun. Acestea au fost<br />
grupate după geneza lor în trei categorii: roci magmatice sau eruptive, roci metamorfice şi roci<br />
sedimentare.<br />
Rocile magmatice. Rocile magmatice rezultă <strong>de</strong> la consolidarea magmelor (topituri minerale<br />
alcătuite din silicaţi şi oxizi, saturate cu vapori şi gaze) în adâncime sau pe parcursul lor spre<br />
12
suprafaţa scoarţei, precum şi <strong>de</strong> la consolidarea lavelor. Mai sunt cunoscute sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> roci<br />
eruptive sau primare, <strong>de</strong>oarece sunt primele roci apărute în scoarţa terestră.<br />
Rocile metamorfice. Rocile metamorfice provin din transformarea rocilor preexistente prin<br />
schimbarea în scoarţă a condiţiilor <strong>de</strong> presiune, temperatură şi chimism, datorită mişcărilor<br />
tectonice sau <strong>de</strong>plasării topiturilor magmatice.<br />
Rocile sedimentare. Rocile sedimentare sunt <strong>de</strong>pozite <strong>de</strong> substanţe cristaline sau amorfe<br />
rezultate în urma unor procese complexe datorită agenţilor atmosferei (temperatura, vântul, etc.),<br />
hidrosferei (apele curgătoare, valurile mărilor, gheţarii etc.) şi biosferei (vieţuitoarele).<br />
Acţiunea agenţilor exogeni amintiţi se manifestă prin procese <strong>de</strong> <strong>de</strong>zagregare şi alterare a<br />
mineralelor şi rocilor.<br />
Materialul rezultat este <strong>de</strong>pus la locul <strong>de</strong> formare sau transportat şi sedimentat. Principalul<br />
caracter al rocilor sedimentare îl constituie stratificaţia.<br />
Numărul rocilor sedimentare este relativ mare. Ele pot fi împărţite după geneză în trei grupe<br />
principale:<br />
<strong>de</strong>tritice sau clastice;<br />
<strong>de</strong> precipitaţie;<br />
biogene sau organogene.<br />
Rocile <strong>de</strong>tritice sau clastice sunt alcătuite din sfărâmituri ale rocilor preexistente, rezultate în<br />
urma proceselor <strong>de</strong> <strong>de</strong>zagregare şi alterare. Cele mai răspândite ca roci <strong>de</strong> solificare sunt nisipurile,<br />
loessul şi argilele.<br />
Nisipurile sunt alcătuite din sfărâmituri minerale, <strong>de</strong> cele mai multe ori <strong>de</strong> cuarţ, feldspaţi,<br />
muscovit, calcit, dolomit etc. şi nu prezintă o compoziţie mineralogică specifică. Totuşi, după<br />
natura grăunţilor predominanţi se <strong>de</strong>osebesc nisipuri cuarţoase, micacee, calcaroase, feldspatice,<br />
poligene etc. Nisipurile, fiind alcătuite din particule grosiere şi, în general, sărace în substanţe<br />
minerale <strong>de</strong> nutriţie, duc la formarea <strong>de</strong> soluri puţin fertile.<br />
Loessul este alcătuit din praf, nisip fin şi particule argiloase. Loessurile conţin 50-75 %<br />
cuarţ, 10-20 % minerale argiloase, până la 20 % carbonat <strong>de</strong> calciu, 2-10 % feldspaţi, 2-3 % mice,<br />
1-2 % piroxeni şi amfiboli şi 2-4 % alte minerale. În compoziţia lor chimică intră SiO 2 circa 65 %,<br />
Al 2 O 3 circa 11 %, FeO circa 3 %, MgO circa 1,5 %, CaO şi alţi oxizi (M 4 O, TiO 2, Na 2 O, K 2 O, P 2 O 5,<br />
SO 3 etc.) circa 10 %.<br />
În legătură cu formarea solurilor loessurile şi sedimentele loessoi<strong>de</strong> constituie roci<br />
excelente <strong>de</strong> solificare pe care se formează, în funcţie şi <strong>de</strong> celelalte condiţii naturale, soluri fertile<br />
şi foarte fertile.<br />
Argilele sunt roci rezultate prin consolidarea particulelor argiloase. Sunt alcătuite în cea mai<br />
mare parte din minerale argiloase cu cantităţi mici <strong>de</strong> particule cu diametrul sub 0,002 mm, <strong>de</strong><br />
cuarţ, calcit, feldspaţi, muscovit, granaţi, pirita etc. În general, argilele conţin 45-55 % SiO 2, 10-25<br />
% Al 2 O 3, 5-9 % Fe 2 O 3, 2-5 % CaO, circa 3 % MgO, circa 1,5 %, K 2 O, circa 1 % Na 2 O, la care se pot<br />
adăuga cantităţi foarte mici <strong>de</strong> alţi oxizi. Argilele cu un conţinut mare <strong>de</strong> carbonat <strong>de</strong> calciu se<br />
numesc marne. Solurile formate pe argile şi manele sunt, în general, bogate în substanţe nutritive,<br />
dar fiind soluri grele au proprietăţi fizice nefavorabile.<br />
Rocile <strong>de</strong> precipitaţie sunt alcătuite din material solubil rezultat în urma proceselor <strong>de</strong> alterare,<br />
transportat sub formă <strong>de</strong> substanţe dizolvate în apă în bazine <strong>de</strong> sedimentare un<strong>de</strong> are loc <strong>de</strong>punerea<br />
lui prin precipitare fizico-chimică, datorită măririi concentraţiei solurilor respective.<br />
Dintre rocile <strong>de</strong> precipitaţie importanţă mai mare prezintă cele calcaroase şi cele <strong>de</strong> gips, întâlnite<br />
uneori ca roci <strong>de</strong> solificare, care se opun procesului <strong>de</strong> podzolire.<br />
Rocile biogene se formează sub acţiunea vieţuitoarelor prin îngrămădiri <strong>de</strong> resturi <strong>de</strong> animale<br />
(schelete, cochilii etc.) şi <strong>de</strong> plante. Sub aspect pedologic importanţă prezintă rocile biogene<br />
calcaroase, care la fel se opun procesului <strong>de</strong> podzolire.<br />
13
1.3. PROCESELE EXOGENE<br />
1.3.1. Dezagregarea şi alterarea rocilor şi mineralelor.<br />
1.3.2. Scoarţele <strong>de</strong> alterare.<br />
1.3.1. Dezagregarea şi alterarea rocilor şi mineralelor<br />
Solul se formează în partea superioară a litosferei. Iniţial litosfera a fost alcătuită din<br />
minerale, compacte, iar suprafaţa Pământului avea aspect stâncos, masiv, întâlnit astăzi numai în<br />
zonele cu munţi înalţi. În <strong>de</strong>cursul timpurilor, sub acţiunea agenţilor atmosferei şi biosferei, au avut<br />
loc o serie <strong>de</strong> procese, care au dus la transformarea mineralelor şi rocilor primare, la pregătirea<br />
părţii superioare a litosferei în ve<strong>de</strong>rea solificării. Dintre aceste procese o <strong>de</strong>osebită importanţă<br />
prezintă <strong>de</strong>zagregarea şi alterarea.<br />
Dezagregarea este procesul <strong>de</strong> <strong>de</strong>sfacere, mărunţire continuă a mineralelor şi rocilor în<br />
fragmente şi particule mai mici. Dezagregarea are loc datorită variaţiilor <strong>de</strong> temperatură, îngheţului<br />
şi <strong>de</strong>zgheţului, apei, vântului, forţei gravitaţionale şi vieţuitoarelor.<br />
Dezagregarea datorită variaţiilor <strong>de</strong> temperatură.<br />
Mecanismul <strong>de</strong>zagregării termice este următorul: în timpul zilei, partea exterioară a rocii se<br />
dilată mai mult <strong>de</strong>cât miezul ceea ce crează tensiuni care conduc la apariţia fisurilor. Acelaşi proces<br />
se petrece noaptea când partea exterioară a rocii se contractă mai mult <strong>de</strong>cât miezul. Aceste tensiuni<br />
repetate conduc la sfărâmarea rocii în fragmente mai mici care vor fi supuse aceluiaşi proces.<br />
Cauze: conductibilitatea slabă calorică a rocilor, coeficientul <strong>de</strong> dilatare volumetrică,<br />
căldura specifică şi culoarea diferită a mineralelor. În acest sens, cu cât roca este alcătuită din mai<br />
multe minerale cu atât <strong>de</strong>zagregarea va fi mai rapidă.<br />
Dezagregarea datorită gelivaţiei ( îngheţul şi <strong>de</strong>zgheţul repetat).<br />
Se datorează tot variaţiilor <strong>de</strong> temperatură, dar în jurul punctului <strong>de</strong> îngheţ al apei (0 0 C) în<br />
regiunile ume<strong>de</strong>, <strong>de</strong> tundră, munţi înalţi sau în cea temperată iarna. Mecanismul <strong>de</strong> producere este<br />
următorul: apa pătrun<strong>de</strong> în fisurile preexistente ale rocilor şi la producerea temperaturilor negative<br />
îngheaţă mărindu-şi volumul (9 %) şi exercitând presiuni laterale (2000-6000 kg/cm 2 ) asupra<br />
pereţilor fisurilor <strong>de</strong>terminând sfărâmarea rocilor.<br />
Intensitatea <strong>de</strong>zagregării <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> tăria şi frecvenţa îngheţului şi <strong>de</strong> natura rocilor, cele<br />
compacte fiind mai mult afectate <strong>de</strong>cât cele afânate.<br />
Acest tip <strong>de</strong> <strong>de</strong>zagregare se manifestă până la 100-200 cm adâncime, <strong>de</strong>terminând apariţia<br />
câmpurilor <strong>de</strong> blocuri.<br />
Dezagregarea datorită apei. Dintre toţi agenţii <strong>de</strong> <strong>de</strong>zagregare apa este cel mai important.<br />
Acţiunea <strong>de</strong> <strong>de</strong>zagregare a apei este foarte variată: acţiunea apei din fisuri şi pori; acţiunea apelor <strong>de</strong><br />
şiroire şi a torenţilor; acţiunea apelor curgătoare; acţiunea lacurilor, a mărilor şi a oceanelor;<br />
acţiunea zăpezilor şi a gheţarilor.<br />
Dezagregarea datorită vântului. Vântul spulberă particulele mai fine <strong>de</strong> la suprafaţa scoarţei<br />
(acest proces poartă <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> <strong>de</strong>flaţiune). Cu ajutorul particulelor spulberate vântul izbeşte şi<br />
mistuie obstacolele stâncoase apărute în cale provocând <strong>de</strong>zagregarea lor. Acţiunea <strong>de</strong> mistuire a<br />
vântului este cunoscută sub numele <strong>de</strong> coraziune.<br />
Dezagregarea datorită forţei gravitaţonale. Se manifestă în regiunile fragmentate şi cu<br />
versanţi înclinaţi, acolo un<strong>de</strong>, fragmentele <strong>de</strong> rocă se <strong>de</strong>sprind sub influenţa gravitaţiei şi în timpul<br />
rostogolirii se sfarmă (frecare, izbire).<br />
Dezagregarea datorită vieţuitoarelor. De exemplu, rădăcinile arborilor pătrund uneori printre<br />
crăpăturile stâncilor şi, pe măsură ce se îngroaşă, exercită presiuni (10-15 kg/cm 2 ), <strong>de</strong>terminând<br />
lărgirea crăpăturilor sau dislocarea unor părţi din rocă.<br />
Alterarea este procesul <strong>de</strong> modificare chimică a mineralelor ce intră în componenţa rocilor.<br />
Alterarea are loc concomitent cu <strong>de</strong>zagregarea. Cu cât suprafaţa totală a particulelor este mai mare,<br />
cu atât alterarea <strong>de</strong>vine mai intensă. Suprafaţa totală a particulelor creşte odată cu gradul <strong>de</strong><br />
mărunţire. De exemplu, prin mărunţirea unui cub cu latura <strong>de</strong> 1 cm (suprafaţa 6 cm 2 ) în cuburi cu<br />
14
latura <strong>de</strong> 0,000 0001 cm, suprafaţă totală a cuburilor ajunge la 60 000 000 cm 2 , sau 6 000 m 2 , sau<br />
0,6 ha.<br />
Alterarea mineralelor are loc pe cale chimică şi biochimică sau biologică.<br />
Alterarea chimică. Principalul factor al alterării chimice este apa. Apa care acţionează în<br />
alterare nu este chimic pură; ea conţine în stare dizolvată diferiţi componenţi ai aerului şi din<br />
scoarţă (CO 2 , O 2 , amoniac, clor etc).<br />
Procesul complex al alterării chimice se manifestă printr-o serie <strong>de</strong> procese chimice simple<br />
dintre care o importanţă mai mare prezintă:<br />
hidratarea – reprezintă un proces fizico-chimic prin intermediul căruia, apa este atrasă la<br />
suprafaţa particulelor minerale sau pătrun<strong>de</strong> în reţeaua cristalină a acestora. Din cauză că apa<br />
pătrunsă în reţeaua cristalină a mineralului rămâne în stare moleculară (H 2 O), ea poate fi pierdută<br />
prin evaporare trecându-se din nou la anhidrit. Acest proces contrar celui <strong>de</strong> hidratare se numeşte<br />
<strong>de</strong>shidratare. Hidratarea este specifică regiunilor ume<strong>de</strong>, iar <strong>de</strong>shidratarea celor uscate, în regiunile<br />
cu sezoane ume<strong>de</strong> şi uscate <strong>de</strong>sfăşurându-se alternativ;<br />
dizolvarea este procesul <strong>de</strong> trecere a unei substanţe în soluţie;<br />
hidroliza reprezintă procesul <strong>de</strong> transformare a mineralelor datorită înlocuirii cationilor<br />
proprii cu ioni <strong>de</strong> hidrogen;<br />
carbonatarea reprezintă procesul <strong>de</strong> îmbogăţire în carbonaţi, fie prin <strong>de</strong>punerea celor<br />
existenţi în soluţie, fie prin formarea lor;<br />
oxido-reducerea. Mineralele cel mai uşor <strong>de</strong> oxidat sunt cele care conţin fier şi mangan în<br />
stare bivalentă. Oxidarea reprezintă practic procesul <strong>de</strong> îmbogăţire în oxigen, fie direct, fie prin<br />
intermediul apei, mai ales când este încărcată cu bioxid <strong>de</strong> carbon.<br />
Alterarea biochimică se datorează organismelor, care constituie principalul factor al<br />
migraţiei elementelor chimice în partea superioară a scoarţei Pământului. În afara rolului lor în<br />
<strong>de</strong>zagregarea rocilor, plantele, animalele şi microorganismele influenţează şi alterarea chimică a<br />
acestora, proces numit alterare biologică (biochimică).<br />
Influenţa lor este atât directă, cât şi indirectă, prin produsele rezultate din activitatea sau<br />
<strong>de</strong>scompunerea lor.<br />
Microorganismele se fixează pe minerale din care extrag substanţele necesare sau secretă<br />
substanţe aci<strong>de</strong> care conduc la alterarea acestora, creând condiţii pentru instalarea plantelor<br />
superioare. Plantele secretă substanţe aci<strong>de</strong>, extrag din minerale şi roci anumite substanţe sau<br />
produc acizi organici, toate acestea conducând la alterarea rocilor şi mineralelor.<br />
Rolul indirect este poate mai important, substanţele rezultate prin <strong>de</strong>scompunerea<br />
organismelor vii <strong>de</strong>terminând alterarea chimică, în special oxidarea şi carbonatarea.<br />
Rocile intens <strong>de</strong>zagregate şi alterate sunt formaţiuni calitativ noi faţă <strong>de</strong> rocile masive. Ele<br />
asigură într-o oarecare măsură condiţii pentru creşterea plantelor, <strong>de</strong>oarece fiind poroase şi afânate,<br />
au permeabilitate pentru apă şi aer. Rocile intens <strong>de</strong>zagregate şi alterate sunt <strong>de</strong>numite roci- mame<br />
sau parentale, <strong>de</strong>oarece pe seama lor, sub acţiunea vieţuitoarelor se formează solul.<br />
1.3.2. Scoarţele <strong>de</strong> alterare<br />
Caracteristici generale. Prin scoarţă <strong>de</strong> alterare se înţelege stratul afânat, permeabil faţă <strong>de</strong><br />
apă şi gaze, care se <strong>de</strong>zvoltă pe rocile <strong>de</strong> la suprafaţa uscatului prin procese <strong>de</strong> <strong>de</strong>zagregare şi/sau<br />
alterare.<br />
Scoarţa <strong>de</strong> alterare apare ca o cuvertură care acoperă roca parentală ne<strong>de</strong>gradată şi care<br />
poate inclu<strong>de</strong> în partea ei superioară şi învelişul <strong>de</strong> sol. Dezvoltându-se la suprafaţa crustei terestre,<br />
scoarţa <strong>de</strong> alterare şi implicit învelişul <strong>de</strong> sol, mulează suprafaţa reliefului. Aceasta are grosimi<br />
variabile, <strong>de</strong> la câteva zeci <strong>de</strong> metri, până la câţiva centimetri, în funcţie <strong>de</strong> natura rocii, condiţia<br />
climatică, panta suprafeţei <strong>de</strong> relief şi mai ales vechimea suprafeţei <strong>de</strong> relief.<br />
15
Fig. 1.2. Poziţia<br />
scoarţei <strong>de</strong> alterare<br />
(după P. I<strong>de</strong>lfonse,<br />
1993, citat <strong>de</strong> Gh.<br />
Lupaşcu, 1998)<br />
Pe suprafeţele<br />
orizontale (din<br />
zonele <strong>de</strong> platouri<br />
şi câmpie),<br />
scoarţele <strong>de</strong><br />
alterare sunt mai<br />
groase în condiţii<br />
climatice similare,<br />
<strong>de</strong>cât pe pantele<br />
versanţilor.<br />
Substanţele minerale care intră în componenţa scoarţei <strong>de</strong> alterare sunt reprezentate <strong>de</strong><br />
produsele <strong>de</strong>zagregării şi alterării rocilor parentale.<br />
Produsele <strong>de</strong>zagregării apar sub formă <strong>de</strong> fragmente <strong>de</strong> roci şi minerale numite claste<br />
(epiclaste). Dimensiunile clastelor variază mult, <strong>de</strong> la dimensiunile bolovanilor, la zecimi <strong>de</strong><br />
milimetru.<br />
Fragmentele epiclastice sunt numite şi constituenţi reziduali sau primari, <strong>de</strong>oarece provin<br />
direct din masa rocii parentale, natura lor <strong>de</strong>pinzând exclusiv <strong>de</strong> cea a rocii.<br />
Procentul <strong>de</strong> constituenţi reziduali stabili este un indiciu al maturităţii (vechimii) scoarţei <strong>de</strong><br />
alterare. Unii dintre constituenţii reziduali (fragmente <strong>de</strong> cuarţ, muscovit, rutil, zircon) pot fi stabile<br />
chimic rezistând un timp ne<strong>de</strong>finit. Alţii (cei care conţin feldspaţi, sticle vulcanice, olivine) sunt<br />
instabili şi tind să dispară prin alterare.<br />
Constituenţii solizi noi, rezultaţi prin procesele <strong>de</strong> alterare fie a fragmentelor reziduale, fie<br />
direct a rocii parentale, sunt <strong>de</strong>numiţi constituenţi secundari. Aceştia se împart fie după structură,<br />
fie după solubilitate. După structura internă pot fi amorfi şi cristalini. Constituenţii secundari amorfi<br />
se mai numesc şi constituenţi coloidali, <strong>de</strong>oarece sunt hidroxizi cu gra<strong>de</strong> diferite <strong>de</strong> hidratare.<br />
Materialul scoarţei <strong>de</strong> alterare rămâne pe locul <strong>de</strong> formare, în contact direct cu roca<br />
parentală, caz în care scoarţa <strong>de</strong> alterare este consi<strong>de</strong>rată primară sau autohtonă (mai este <strong>de</strong>numit şi<br />
eluviu).<br />
Particulele care compun eluviul au suferit o rearanjare pe verticală în funcţie <strong>de</strong> dimensiuni<br />
şi <strong>de</strong>nsităţi. Din acest motiv, eluviile apar <strong>de</strong> obicei pe suprafeţe un<strong>de</strong> acţiunea <strong>de</strong> transport a apei<br />
este redusă sau nulă.<br />
Produsul <strong>de</strong> alterare nu rămâne pe loc, ci este supus unor procese <strong>de</strong> <strong>de</strong>plasare fie<br />
gravitaţionale fie datorate eroziunii, provocată <strong>de</strong> scurgerea <strong>de</strong> suprafaţă, şiroire sau torenţialitate.<br />
Prin astfel <strong>de</strong> procese, se constituie diferite <strong>de</strong>pozite sedimentare numite <strong>de</strong>pozite <strong>de</strong>luviale,<br />
coluviale, proluviale, aluviale, morenaice, care nu mai sunt scoarţe <strong>de</strong> alterare propriu-zise,<br />
<strong>de</strong>oarece fundamentul lor nu mai este roca parentală.<br />
Dacă procesul <strong>de</strong> <strong>de</strong>zagregare şi alterare continuă şi pe aceste <strong>de</strong>pozite transportate, se<br />
formează o scoarţă <strong>de</strong> alterare secundară sau alohtonă. În acest caz, <strong>de</strong>pozitul transportat <strong>de</strong>vine<br />
material parental pentru scoarţa <strong>de</strong> alterare secundară (alohtonă).<br />
Scoarţa <strong>de</strong> alterare se află într-o continuă transformare şi atunci când pe ea se instalează<br />
vegetaţia începe şi formarea solului, care ulterior se <strong>de</strong>zvoltă în profunzime pe seama scoarţei <strong>de</strong><br />
alterare, accelerând evoluţia acesteia.<br />
16
Direcţiile majore <strong>de</strong> evoluţie a unei scoarţe <strong>de</strong> alterare sunt exprimate <strong>de</strong> modalităţile <strong>de</strong><br />
alterare ale rocilor silicatice – allitizarea şi siallitizarea.<br />
Allitizarea – <strong>de</strong>numirea provine <strong>de</strong> la simbolul chimic al aluminiului şi <strong>de</strong> la lithos – piatră.<br />
Această direcţie <strong>de</strong> evoluţie este o consecinţă a alterării silicaţilor prin hidroliză totală, proces în<br />
care toate elementele chimice, inclusiv siliciul, trec în hidroxizi. Allitizarea se produce în condiţii<br />
<strong>de</strong> climă caldă şi umedă, în timp în<strong>de</strong>lungat, fiind specifică regiunilor ecuatoriale şi tropicale ume<strong>de</strong><br />
(în apa caldă silice este solubilă).<br />
Allitizarea este cunoscută şi sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> lateritizare (în latină later – cărămidă)<br />
datorită produsului <strong>de</strong> alterare roşu care rezultă şi care prin uscare se întăreşte şi capătă<br />
aspectul unei cărămizi. Pentru manifestarea lateritizării trebuie să fie în<strong>de</strong>plinite două condiţii :<br />
- existenţa unui climat cald şi umed;<br />
- existenţa unei roci parentale care să conţină alumosilicaţi (feldspaţi, mice), alături <strong>de</strong> minerale<br />
care conţin fier (biotit, piroxeni, olivine, amfiboli).<br />
În lipsa mineralelor care conţin fier, allitizarea generează o scoarţă <strong>de</strong> alterare exclusiv<br />
aluminoasă (bauxită pură) <strong>de</strong> culoare albă.<br />
Siallitizarea – <strong>de</strong>numirea provine <strong>de</strong> la simbolurile chimice ale siliciului şi aluminiului şi <strong>de</strong><br />
la lithos – piatră. Are loc prin alterarea silicaţilor în urma unei hidrolize parţiale cu formare <strong>de</strong><br />
minerale argiloase.<br />
Cauza principală a hidrolizei parţiale este temperatura relativ scăzută a apei, motiv pentru<br />
care siallitizarea se produce în regiunile cu climă temperată mo<strong>de</strong>rată.<br />
Scoarţele <strong>de</strong> alterare pot fi diferenţiate după compoziţia mineralogică şi cea chimică,<br />
principalele tipuri fiind următoarele :<br />
- litogen sau <strong>de</strong>tritic-grosier – caracterizat prin predominarea fragmentelor <strong>de</strong> rocă şi a<br />
mineralelor primare, reprezintă primul stadiu şi are o grosime foarte redusă. Poate prezenta<br />
subtipurile silicato-litogen şi carbonato-litogen;<br />
- aluminosiallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase <strong>de</strong> tip cloritic, a<br />
aluminiului mobil şi prezintă reacţie acidă;<br />
- siallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase tristratificate şi poate prezenta<br />
subtipurile siallitic propriu-zis, carbonato-siallitic şi halosiallitic;<br />
- allitic (ferallitic) – caracterizat prin dominanţa procesului <strong>de</strong> allitizare (ferallitizare), dar pot<br />
apărea şi minerale argiloase caolinitice (bistratificate);<br />
- <strong>de</strong> tranziţie – realizează tranziţia între tipul siallitic şi cel allitic (ferallitic) şi pot rezulta şi<br />
prin alterarea calcarelor impure, caz în care sunt cunoscute sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> terra rossa sau terra<br />
fusca. Prezintă subtipurile siallito-allitic şi siallito-feritic.<br />
17
CAPITOLUL II. FORMAREA, COMPOZIŢIA ŞI PROPRIETĂŢILE SOLULUI<br />
2.1. NOŢIUNE DESPRE SOL ŞI PROCESUL DE SOLIFICARE<br />
2.1.1. Formarea profilului <strong>de</strong> sol.<br />
2.1.2. Procesele pedogenetice.<br />
2.1.3. Factorii pedogenetici.<br />
2.1.4. Alcătuirea profilului <strong>de</strong> sol, trăsăturile lui morfologice.<br />
2.1.1. Formarea profilului <strong>de</strong> sol<br />
Procesul <strong>de</strong> formare a solurilor este unul în<strong>de</strong>lungat şi extrem <strong>de</strong> complex, solul nefiind<br />
altceva <strong>de</strong>cât expresia sintetică a interacţiunii factorilor naturali.<br />
Partea superioară a litosferei, a fost supusă, în fazele iniţiale <strong>de</strong> formare, acţiunii proceselor<br />
exogene (procese <strong>de</strong> îngheţ-<strong>de</strong>zgheţ, precipitaţiile atmosferice, vântul) care au <strong>de</strong>terminat mai întâi,<br />
fisurarea rocilor şi apoi <strong>de</strong>zagregarea acestora. Concomitent, are loc şi transformarea chimică a<br />
materialelor rezultate prin <strong>de</strong>zagregare, datorată proceselor <strong>de</strong> oxido-reducere, dizolvare, hidratare,<br />
hidroliza şi carbonatare.<br />
Efectul este reprezentat prin apariţia la suprafaţa litosferei a unui strat afânat, cu proprietăţi<br />
noi – permeabilitate pentru apă şi aer, capacitate <strong>de</strong> a reţine apa – <strong>de</strong>numită scoarţă <strong>de</strong> alterare.<br />
Precizăm, că în acel moment, nu putea fi vorba <strong>de</strong>spre sol, datorită absenţei unei<br />
componente esenţiale, cea organică. De altfel procesul <strong>de</strong> formare al solului nu poate începe şi nu<br />
poate avea loc <strong>de</strong>cât în prezenţa organismelor vegetale şi animale cât şi a microorganismelor.<br />
Primele au apărut organismele inferioare, <strong>de</strong> genul muşchilor, lichenilor şi ciupercilor, care în timp,<br />
au creat condiţii favorabile şi pentru instalarea organismelor superioare.<br />
Esenţa procesului <strong>de</strong> solificare constă în alternarea permanentă a proceselor <strong>de</strong> sinteză şi<br />
<strong>de</strong>scompunere a substanţelor organice, în transformarea substanţelor minerale în forma organică şi<br />
iarăşi în forma minerală.<br />
În concepţia lui Dokuceaev, solul este un sistem dinamic şi complex în care are loc o<br />
permanentă schimbare a compoziţiei, proprietăţilor şi energiei. Aceste schimbări reprezintă esenţa<br />
proceselor <strong>de</strong> formare a solului. În figura 2.1. prezentăm interacţiunea dintre factorii pedogenetici în<br />
procesul <strong>de</strong> formare a solului, redată <strong>de</strong> F. Rama<strong>de</strong> (1993).<br />
Rolul plantelor este <strong>de</strong>terminant în<br />
procesul <strong>de</strong> formare al solului, prin aceea că, ele<br />
preiau şi apoi transformă substanţele minerale<br />
solubile, care domină în scoarţa <strong>de</strong> alterare, în<br />
substanţe organice, care după încetarea ciclului<br />
biologic, sunt <strong>de</strong>scompuse <strong>de</strong> către microorganisme.<br />
Fig. 2.1. Relaţiile dintre climă, sol şi vegetaţie<br />
(după F. Rama<strong>de</strong>, 1993, citat <strong>de</strong> Gh. Lupaşcu, 1998)<br />
O parte dintre aceste substanţe se reîntorc în<br />
sol sub formă <strong>de</strong> elemente minerale utile, iar o altă<br />
parte se acumulează în sol, sub formă <strong>de</strong> materie<br />
organică humificată.<br />
Trecând <strong>de</strong> aceste stadii iniţiale <strong>de</strong> formare,<br />
solurile au evoluat în mod diferenţiat, în funcţie <strong>de</strong><br />
condiţiile specifice <strong>de</strong> mediu (climă, relief, rocă,<br />
vegetaţie, apă freatică, vârstă) datorită manifestării<br />
unor procese proprii, <strong>de</strong>numite pedogenetice:<br />
18
acumularea materiei organice, formarea şi migrarea argilei, stagnarea apei din pânza freatică şi<br />
precipitaţii. În acest mod s-au diferenţiat o serie <strong>de</strong> straturi naturale cu caracteristici morfologice şi<br />
analitice proprii, <strong>de</strong>numite orizonturi <strong>de</strong> sol.<br />
Dacă se execută o secţiune verticală printr-un sol (<strong>de</strong> la suprafaţă şi până la roca prin<br />
transformarea căreia s-a format), se constată existenţa unor straturi ce se <strong>de</strong>osebesc unele <strong>de</strong> altele<br />
prin anumite proprietăţi, straturi <strong>de</strong>numite orizonturi. Ansamblul acestor orizonturi constituie ceea<br />
ce se cunoaşte sub numele <strong>de</strong> profil <strong>de</strong> sol.<br />
El se i<strong>de</strong>ntifică practic cu o secţiune verticală realizată într-un sol şi reprezintă unitatea<br />
naturală <strong>de</strong> studiu în domeniul pedologiei.<br />
Apariţia şi existenţa profilului <strong>de</strong> sol, este condiţionată <strong>de</strong> manifestarea unor procese<br />
specifice <strong>de</strong> formare a solurilor, <strong>de</strong>numite procese pedogenetice.<br />
În timpul solificării, datorită manifestării unor procese pedogenetice diferite, constituenţii<br />
minerali şi organici suferă <strong>de</strong>plasări, acumulări şi transformări în profilul <strong>de</strong> sol, formându-se<br />
straturi caracteristice, cu proprietăţi diferite, numite orizonturi <strong>de</strong> sol.<br />
Orizontul <strong>de</strong> sol reprezintă un strat natural unitar din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re al proprietăţilor<br />
morfologice şi analitice, format prin aceleaşi procese pedogenetice.<br />
Din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re morfologic, orizonturile <strong>de</strong> sol se diferenţiază după culoare, structură,<br />
textură, consistenţă, prezenţa unor neoformaţii. De asemenea, din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re analitic<br />
orizonturile <strong>de</strong> sol se <strong>de</strong>osebesc prin conţinutul în humus, valoarea pH-ului, gradul <strong>de</strong> saturaţie în<br />
baze, indicele <strong>de</strong> diferenţiere texturală, etc.<br />
Orizonturile <strong>de</strong> sol pot avea anumite caracteristici <strong>de</strong>finitorii pentru o clasă sau un tip <strong>de</strong> sol<br />
şi în acest caz sunt consi<strong>de</strong>rate orizonturi <strong>de</strong> diagnostic. Orizontul <strong>de</strong> diagnostic reprezintă orice<br />
orizont <strong>de</strong> sol care constituie un criteriu pentru <strong>de</strong>finirea unităţilor taxonomice din sistemul <strong>de</strong><br />
clasificare al solurilor. Orizontul <strong>de</strong> diagnostic este caracterizat atât prin însuşiri exprimate<br />
cantitativ (grosime, conţinut <strong>de</strong> argilă, conţinut <strong>de</strong> materie organică), cât şi prin procesele<br />
pedogenetice care au contribuit la formarea lui.<br />
2.1.2. Procesele pedogenetice<br />
Pedogeneza, în sensul procesului <strong>de</strong> formare a solului, reprezintă totalitatea fenomenelor<br />
fizice, chimice şi biologice, care se manifestă în partea superficială a litosferei şi care <strong>de</strong>termină<br />
transformări şi <strong>de</strong>plasări <strong>de</strong> substanţe şi importante schimburi <strong>de</strong> energie şi materie. Astfel, în sol se<br />
produc în permanenţă transformări şi translocări ale constituenţilor, structurări şi reorganizări ale<br />
acestora şi pier<strong>de</strong>ri sau aporturi <strong>de</strong> constituenţi. Toate aceste procese se <strong>de</strong>sfăşoară sub influenţa<br />
puternică a factorilor <strong>de</strong> mediu.<br />
Energia necesară manifestării acestor procese este solară, sintetizată în biomasa din sol,<br />
gravitaţională (<strong>de</strong>plasarea apei în sol) şi chimică (datorată reacţiilor <strong>de</strong> oxidare). Procesul <strong>de</strong><br />
formare a solului este în<strong>de</strong>lungat şi are ca punct iniţial roca sau materialul parental şi ca punct final<br />
stadiul <strong>de</strong> echilibru (climax) între condiţiile <strong>de</strong> mediu, procesele pedogenetice şi aspectul profilului<br />
<strong>de</strong> sol.<br />
În acest fel, diferitele tipuri <strong>de</strong> sol, se află în multiple stadii evolutive, între punctul iniţial şi<br />
cel final al pedogenezei.<br />
Procesele pedogenetice pot fi clasificate după cum urmează:<br />
I. <strong>de</strong> transformare;<br />
II. <strong>de</strong> translocare;<br />
III. <strong>de</strong> uniformizare;<br />
IV. <strong>de</strong> aport şi transport.<br />
I. Procese pedogenetice <strong>de</strong> transformare. Acest tip <strong>de</strong> procese <strong>de</strong>termină modificări pe loc<br />
("in situ") care afectează atât componentul mineral cât şi pe cel organic.<br />
1. A l t e r a r e a. Procesul <strong>de</strong> alterare poate fi analizat sub două aspecte, primul aflat în strânsă<br />
legatură cu fazele iniţiale ale formării solului şi anume apariţia scoarţei <strong>de</strong> alterare, iar cel <strong>de</strong>-al<br />
doilea, legat <strong>de</strong> manifestarea directă în profilul <strong>de</strong> sol şi condiţionarea apariţiei unor orizonturi<br />
specifice.<br />
19
În prima situaţie, alterarea se <strong>de</strong>sfăşoară pe două direcţii, <strong>de</strong>zagregarea şi alterarea chimică.<br />
Dezagregarea <strong>de</strong>termină fărâmiţarea rocilor sub acţiunea agenţilor externi, fără a fi schimbată<br />
compoziţia chimică a acestora. Alterarea chimică <strong>de</strong>termină printr-o gamă largă <strong>de</strong> procese –<br />
hidratarea, hidroliza, dizolvarea, carbonatarea, oxido-reducerea – transformarea chimică a<br />
produselor rezultate în urma <strong>de</strong>zagregării. Manifestarea celor două procese conduce la apariţia<br />
scoarţei <strong>de</strong> alterare.<br />
În cea <strong>de</strong>-a doua situaţie este vorba <strong>de</strong>spre procesele <strong>de</strong> alterare care impun apariţia unui<br />
orizont specific, B cambic (Bc) căruia îi sunt caracteristice o uşoară îmbogăţire în argilă şi o culoare<br />
gălbuie. Tot în acest context, trebuie adăugată şi alterarea care se <strong>de</strong>sfăşoară în arealele cu roci<br />
vulcanice, un<strong>de</strong> există minerale fără organizare cristalină (allofane) şi care impun caractere<br />
specifice orizontului B cambic.<br />
2. B i o a c u m u l a r e a. Reprezintă un proces esenţial al formării solurilor, având <strong>de</strong><br />
asemenea, un caracter general, în sensul că se manifestă la toate solurile. Bioacumularea constă în<br />
acumularea în sol şi la suprafaţa acestuia, <strong>de</strong> substanţe organice, în<strong>de</strong>osebi sub formă <strong>de</strong> humus.<br />
Acest proces <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> în primul rând <strong>de</strong> factorul biologic, prin care înţelegem cantitatea şi calitatea<br />
resturilor vegetale lăsate anual <strong>de</strong> către plante şi activitatea animalelor şi microorganismelor din sol.<br />
În funcţie <strong>de</strong> regimul termic şi aerohidric al solului, procesul <strong>de</strong> bioacumulare poate evolua<br />
în trei direcţii:<br />
mineralizare;<br />
humificare;<br />
turbificare.<br />
În condiţiile unui climat cald şi umed, resturile organice sunt intens transformate având însă<br />
loc şi o puternică mineralizare a acestora, fapt pentru care, în sol nu se acumulează humus, dar se<br />
produce o circulaţie activă a substanţelor minerale, în sistemul sol – plantă. Pe <strong>de</strong> altă parte, în<br />
condiţii climatice cu umiditate redusă (în special regiunea <strong>de</strong> stepă – silvostepă) procesele <strong>de</strong><br />
humificare sunt dominante, comparativ cu cele <strong>de</strong> mineralizare, ceea ce <strong>de</strong>termină o intensă<br />
acumulare a humusului în sol. În regiunile reci, cu precă<strong>de</strong>re în arealele cu exces <strong>de</strong> umiditate,<br />
transformarea resturilor organice este foarte lentă, acestea acumulându-se în sol sub formă <strong>de</strong> turbă<br />
(resturi vegetale aflate în diferite stadii <strong>de</strong> <strong>de</strong>scompunere) datorită procesului <strong>de</strong> turbificare.<br />
Ca urmare a manifestării acestor trei procese, caracterele morfologice ale orizonturilor <strong>de</strong><br />
sol, formate prin bioacumulare vor fi diferite.<br />
În situaţia în care rezultă materie organică bine humificată şi intim amestecată cu partea<br />
minerală a solului, se formează un orizont <strong>de</strong> tip A (molic, umbric, ocric).<br />
Atunci când, materia organică este slab humificată, în sensul că resturile vegetale se găsesc<br />
în diferite stadii <strong>de</strong> <strong>de</strong>scompunere, se formează orizonturile organice O (<strong>de</strong> litieră, <strong>de</strong> fermentaţie,<br />
<strong>de</strong> humificare) şi cel turbos, T (fibric, hemic, sapric), acesta din urmă, în prezenţa excesului <strong>de</strong><br />
umiditate care impune ca proces dominant turbificarea.<br />
3. Gleizarea şi stagnogleizarea. Reprezintă procese pedogenetice similare, care se manifestă<br />
numai în condiţiile existenţei în sol a excesului <strong>de</strong> umiditate. Acesta poate fi <strong>de</strong> natură freatică,<br />
provenind dintr-o pânză freatică aflată aproape <strong>de</strong> suprafaţă (până la 2 m) sau <strong>de</strong> natură pluvială.<br />
Procesele care au loc sub influenţa excesului <strong>de</strong> umiditate provenit din pânza freatică,<br />
poartă <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> procese <strong>de</strong> gleizare şi afectează în special, partea inferioară a profilului <strong>de</strong> sol.<br />
Excesul <strong>de</strong> umiditate <strong>de</strong> natură pluvială afectează mai ales, partea superioară a profilului <strong>de</strong><br />
sol şi se datorează acumulării şi stagnării apei provenite din precipitaţii, în zonele cu relief plan sau<br />
<strong>de</strong>presionare, cu precipitaţii ridicate şi în condiţiile existenţei unui orizont <strong>de</strong> sol impermeabil.<br />
Excesul <strong>de</strong> umiditate <strong>de</strong> natură pluvială se mai poate manifesta la poalele şi în partea inferioară a<br />
versanţilor din regiunea <strong>de</strong> <strong>de</strong>al-podiş. Aceste procese sunt cunoscute sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> procese <strong>de</strong><br />
stagnogleizare, termenul provenind <strong>de</strong> la «stagnare» şi arată că excesul <strong>de</strong> umiditate nu îşi are<br />
originea în pânza freatică.<br />
Cele două procese ale căror esenţă este dată <strong>de</strong> prezenţa unor active reacţii <strong>de</strong> oxidoreducere,<br />
imprimă orizonturilor <strong>de</strong> sol caractere morfologice specifice. În general, elementele<br />
chimice care suferă intense oxidări şi reduceri sunt fierul şi manganul. În acest sens, se formează<br />
20
orizonturile gleice (G) si stagnogleice (W) caracterizate printr-un aspect marmorat, distrugerea<br />
structurii şi implicit, creşterea masivităţii şi compactităţii.<br />
II. Procese pedogenetice <strong>de</strong> translocare. Acest tip <strong>de</strong> procese implică <strong>de</strong>plasarea unor<br />
compuşi pe verticală, în interiorul solului, fapt care <strong>de</strong>termină diferenţierea profilului <strong>de</strong> sol.<br />
4. Eluvierea şi iluvierea. Eluvierea reprezintă procesul <strong>de</strong> <strong>de</strong>plasare pe verticală, în profilul <strong>de</strong><br />
sol, a constituenţilor prin intermediul apei. Constituenţii care pot fi <strong>de</strong>plasaţi sunt în general<br />
sărurile, argila, oxizii şi silicea. În funcţie <strong>de</strong> modul specific în care se realizează această <strong>de</strong>plasare,<br />
eluvierea poate fi fizico-chimică (levigare) şi mecanică (migrare).<br />
Levigarea se referă la săruri şi presupune <strong>de</strong>plasarea acestora în soluţie, în timp ce migrarea<br />
implică <strong>de</strong>plasarea în suspensie, fără schimbarea compoziţiei chimice şi se referă la substanţele<br />
coloidale (argilă, oxizi, humus, silice).<br />
Sărurile cu diferite gra<strong>de</strong> <strong>de</strong> solubilitate, sunt levigate spre baza profilului <strong>de</strong> sol, cele greu<br />
solubile (în special carbonatul <strong>de</strong> calciu) menţinându-se în profilul solurilor specifice stepei şi<br />
silvostepei.<br />
Migrarea este un proces specific coloizilor solului, care sunt <strong>de</strong>plasaţi <strong>de</strong>scen<strong>de</strong>nt, în<br />
suspensie, sub formă <strong>de</strong> particule foarte fine, până la diferite adâncimi în profilul <strong>de</strong> sol. Pentru a se<br />
produce migrarea, trebuie să se în<strong>de</strong>plinească o condiţie esenţială şi anume, în<strong>de</strong>părtarea sărurilor,<br />
<strong>de</strong>oarece, prezenţa acestora, prin efectul lor coagulant, împiedică dispersarea coloizilor şi trecerea<br />
lor în suspensie. Acest tip <strong>de</strong> eluviere este specific zonelor ume<strong>de</strong>.<br />
Efectul manifestării proceselor <strong>de</strong> eluviere îl constituie apariţia unui orizont sărăcit în<br />
constituenţi, cu caractere morfologice proprii, <strong>de</strong>numit eluvial şi notat cu E (luvic, albic, spodic).<br />
În acelaşi timp, constituenţii eluviaţi din partea superioară a profilului <strong>de</strong> sol, se acumulează<br />
(sunt iluviaţi) în partea sa intermediară sau inferioară. Practic, procesul <strong>de</strong> iluviere reprezintă<br />
acumularea constituenţilor eluviaţi din partea superioară a profilului <strong>de</strong> sol, în partea sa<br />
intermediară sau inferioară, într-un orizont B (argiloiluvial, spodic) pe care le îmbogăţesc, după caz,<br />
în carbonat <strong>de</strong> calciu, argilă, humus sau sescvioxizi.<br />
5. Salinizarea şi alcalizarea. Procesul <strong>de</strong> salinizare are ca efect îmbogăţirea profilului <strong>de</strong> sol în<br />
săruri solubile (în special cloruri şi sulfaţi), iar cel <strong>de</strong> alcalizare – îmbogăţirea complexului coloidal<br />
al solului în sodiu adsorbit.<br />
Salinizarea se produce în condiţiile existenţei unei pânze freatice mineralizate, situată la<br />
adâncime mică şi a unui drenaj <strong>de</strong>fectuos al solului, sau în prezenţa unui material parental salifer. În<br />
aceste situaţii, sărurile urcă prin capilaritate şi îmbogăţesc orizonturile superioare ale solului<br />
<strong>de</strong>terminând formarea orizontului salinizat.<br />
Alcalizarea se produce în condiţii asemănătoare salinizării, numai că <strong>de</strong> această dată, se<br />
constată pătrun<strong>de</strong>rea în cantitate mare a ionilor <strong>de</strong> sodiu în complexul coloidal al solului şi apariţia<br />
orizonturilor natric. Acest tip <strong>de</strong> procese se asociază frecvent celor <strong>de</strong> gleizare.<br />
III. Procese <strong>de</strong> uniformizare. Acest tip <strong>de</strong> procese sunt contrare celor <strong>de</strong> diferenţiere,<br />
generând omogenizarea profilului <strong>de</strong> sol.<br />
6. Procesele vertice sunt specifice solurilor sau orizonturilor <strong>de</strong> sol cu conţinut ridicat <strong>de</strong> argilă<br />
(> 30 %) gonflantă (smectit). Manifestarea acestui tip <strong>de</strong> procese imprimă solului caractere<br />
morfologice particulare, atât în stare umedă, cât şi în stare uscată, <strong>de</strong>terminate <strong>de</strong> proprietatea unor<br />
anumite varietăţi <strong>de</strong> argilă <strong>de</strong> a-şi mări volumul în stare umedă şi <strong>de</strong> a se contracta în stare uscată.<br />
Astfel, în timpul perioa<strong>de</strong>lor uscate, argila se contractă, formându-se crăpături largi (>1 cm lăţime)<br />
care fragmentează masa solului în agregate cu dimensiuni mari, având muchii şi colţuri ascuţite.<br />
Dimpotrivă, în perioa<strong>de</strong>le mai ume<strong>de</strong>, argila gonflează, ceea ce face ca agregatele <strong>de</strong> sol să<br />
preseze unele asupra celorlalte, să alunece, să se întoarcă sau să se răstoarne, lustruindu-şi în acest<br />
mod suprafeţele şi <strong>de</strong>terminând apariţia feţelor <strong>de</strong> alunecare. Datorită acestor presiuni, existente în<br />
masa solului şi a <strong>de</strong>plasării agregatelor <strong>de</strong> sol, la suprafaţa acestuia apar mici <strong>de</strong>nivelări, care<br />
reprezintă microforme <strong>de</strong> relief specifice <strong>de</strong>numite "gâlgăi" sau "coşcove".<br />
7. Procesele vermice. Denumirea provine din limba latină, <strong>de</strong> la vermus=vierme şi se<br />
datorează activităţii faunei din sol. În acest sens, animalele din sol, prin galeriile pe care le sapă<br />
<strong>de</strong>termină <strong>de</strong>plasarea materialelor în sol, ceea ce implică amestecarea orizonturilor <strong>de</strong> sol şi<br />
21
atenuarea clarităţii limitelor dintre acestea. În acest mod, diferenţierile între orizonturile <strong>de</strong> sol se<br />
estompează, profilul tinzând să se uniformizeze. Acest tip <strong>de</strong> proces este frecvent în orizonturile<br />
superioare ale solurilor din regiunea <strong>de</strong> stepă şi silvostepă.<br />
Trăsăturile specifice pe care activitatea faunei le imprimă solului (neoformaţii biogene)<br />
<strong>de</strong>termină apariţia aşa numitului "caracter vermic", consi<strong>de</strong>rat ca fiind prezent în situaţia în care, cel<br />
puţin 50 % din volumul orizontului A şi cel puţin 25 % din volumul orizontului subiacent, prezintă<br />
aceste trăsături specifice.<br />
8. Procesele criogenice. Sunt specifice zonelor <strong>de</strong> tundră şi se manifestă prin îngheţ-<strong>de</strong>zgheţ<br />
repetat, în cazul solurilor saturate cu apă şi care prezintă un orizont permanent îngheţat.<br />
Datorită forţelor mecanice care acţionează, în sol apar caractere specifice <strong>de</strong> genul<br />
movilelor, cercurilor cu pietre, poligoanelor, a căror apariţie se datorează crăpării solului şi<br />
structurii lamelare, datorită formării lentilelor <strong>de</strong> gheaţă.<br />
IV. Procese pedogenetice <strong>de</strong> aport şi transport. Acest tip <strong>de</strong> procese implică încetinirea<br />
pedogenezei şi menţinerea solurilor în stadii incipiente <strong>de</strong> evoluţie. Sunt consi<strong>de</strong>rate ca făcând parte<br />
din această categorie următoarele procese:<br />
sedimentarea;<br />
<strong>de</strong>nudaţia;<br />
solifluxiunea.<br />
9. Sedimentarea implică un aport <strong>de</strong> material <strong>de</strong>pus la suprafaţa solului care este preluat în<br />
procesul <strong>de</strong> solificare. Acest proces este specific luncilor (datorită aluvionării), zonei <strong>de</strong> la baza<br />
versanţilor (datorită eroziunii), zonelor vulcanice (datorită <strong>de</strong>punerii cenuşii vulcanice) şi celor<br />
ari<strong>de</strong> (datorită <strong>de</strong>punerii prafului). În urma aportului continuu <strong>de</strong> material, pedogeneza este<br />
întreruptă, solurile menţinându-se într-un stadiu incipient <strong>de</strong> evoluţie, cazul solurilor aluviale,<br />
solurilor acoperite sau psamosolurilor.<br />
10. Procesul natural <strong>de</strong> <strong>de</strong>nudare, specific regiunilor montane şi <strong>de</strong>luroase are ca efect<br />
întinerirea permanentă a solurilor prin echilibrarea raportului existent între rata <strong>de</strong>nudării şi cea a<br />
solificării. În această situaţie, solurile se află într-un stadiu incipient <strong>de</strong> evoluţie, cazul regosolurilor,<br />
litosolurilor şi al unor cambisoluri.<br />
11. Procesele <strong>de</strong> solifluxiune precum şi alte procese <strong>de</strong> alunecare, specifice solurilor formate<br />
în zone <strong>de</strong> pantă, <strong>de</strong>termină perturbări ale procesului <strong>de</strong> pedogeneză şi implicit încetinirea acestuia.<br />
2.1.3. Factorii pedogenetici<br />
Intensitatea proceselor care duc la formarea solurilor <strong>de</strong>pind <strong>de</strong> o serie <strong>de</strong> factori, <strong>de</strong>numiţi<br />
factori <strong>de</strong> formare a solului, sau factori pedogenetici (<strong>de</strong> solificare):<br />
rocile parentale şi apa;<br />
vegetaţia;<br />
clima;<br />
relieful;<br />
timpul;<br />
activitatea omului.<br />
Rocile parentale, apa freatică şi stagnantă. În general, se consi<strong>de</strong>ră că rolul rocii în<br />
procesul <strong>de</strong> pedogeneză este mai slab comparativ cu cel al climei şi vegetaţiei. În acest sens,<br />
întemeietorul pedologiei mo<strong>de</strong>rne Dokuceaev V.V. a enunţat un principiu care susţine că pe roci<br />
diferite în aceleaşi condiţii <strong>de</strong> climă şi vegetaţie se formează acelaşi tip <strong>de</strong> sol şi pe aceaşi rocă în<br />
condiţii <strong>de</strong> vegetaţie şi climă diferite se formează soluri diferite. Totuşi, roca reprezintă materia <strong>de</strong><br />
bază a solificării din care provine partea minerală a solului care <strong>de</strong>ţine aproximativ 80-90 % din<br />
masa acestuia.<br />
Solurile formate pe roci sedimentare compacte au proprietăţi asemănătoare cu cele ale<br />
scoarţei <strong>de</strong> alterare, în timp ce în cazul rocilor eruptive şi metamorfice formate în condiţii <strong>de</strong>osebite<br />
<strong>de</strong> cele din scoarţa <strong>de</strong> alterare, procesele <strong>de</strong> transformare vor fi intense, iar solurile vor păstra mai<br />
puţine caractere.<br />
22
În general, rocile hiperaci<strong>de</strong> şi aci<strong>de</strong> <strong>de</strong>termină apariţia solurilor cu procese <strong>de</strong> podzolire, cu<br />
mult schelet şi puţin profun<strong>de</strong>. Rocile intermediare şi cele bazice <strong>de</strong>termină formarea unor soluri<br />
profun<strong>de</strong>, cu puţin schelet, bogate în argilă şi baze, rezistente la podzolire. Rocile ultrabazice<br />
<strong>de</strong>termină apariţia unor soluri specifice <strong>de</strong> tipul rendzinelor, bogate în humus calcic, <strong>de</strong> culoare<br />
închisă şi saturate în baze. Rocile sedimentare <strong>de</strong> precipitaţie impun apariţia anumitor soluri, <strong>de</strong><br />
tipul rendzinei sau solului roşu.<br />
Pe <strong>de</strong>pozitele nisipoase care sunt foarte permeabile şi sărace în elemente minerale, se<br />
formează soluri mai levigate, mai aci<strong>de</strong> şi mai sărace în humus şi elemente nutritive. Dimpotrivă, pe<br />
<strong>de</strong>pozitele argiloase apar soluri greu permeabile, bogate în elemente minerale, mai puţin levigate,<br />
mai bogate în humus şi elemente nutritive, <strong>de</strong> multe ori cu procese <strong>de</strong> hidromorfism. Pe <strong>de</strong>pozitele<br />
foarte argiloase se formează vertisolurile. Pe argilele cu carbonaţi şi pe marne apar<br />
pseudorendzinele. Rocile salifere impun formarea solonceacurilor sau soloneţurilor.<br />
Pe <strong>de</strong> altă parte, larga prezenţă a loessului şi <strong>de</strong>pozitelor loessoi<strong>de</strong> în regiunile <strong>de</strong> câmpie şi<br />
podiş au favorizat <strong>de</strong>sfăşurarea clară a zonalităţii orizontale. O situaţie aparte apare în cazul<br />
existenţei unor strate alternante, cu proprietăţi diferite, foarte importantă fiind înclinarea acestora<br />
faţă <strong>de</strong> suprafaţa terenului. Dacă stratele sunt orizontale sau au o înclinare slabă, sunt prinse în<br />
procesul <strong>de</strong> solificare mai multe strate cu însuşiri diferite pe care le vor imprima şi solului. Dacă<br />
înclinarea stratelor este mare atunci prezintă importanţă grosimea lor. Astfel, dacă ele sunt subţiri se<br />
va forma un singur sol pe un material eterogen, în schimb, dacă sunt late vom avea <strong>de</strong>-a face cu<br />
fâşii <strong>de</strong> soluri variate formate pe <strong>de</strong>pozite diferite. Acolo un<strong>de</strong> înclinarea este mare, se va forma tot<br />
un singur sol pe un <strong>de</strong>pozit <strong>de</strong>luvial rezultat prin amestecarea stratelor. Dacă există şi iviri <strong>de</strong> rocă<br />
dură, <strong>de</strong>pozitul <strong>de</strong>luvial va conţine şi schelet şi în general partea superioară a versantului prezintă<br />
material mai grosier, iar cea inferioară material mai fin, grosimea <strong>de</strong>pozitului <strong>de</strong>luvial crescând spre<br />
baza versantului.<br />
În marea majoritate a cazurilor, solurile s-au format şi evoluează în condiţii <strong>de</strong> umiditate<br />
normală sub influenţa precipitaţiilor atmosferice corespunzătoare climatului respectiv şi sunt<br />
<strong>de</strong>numite soluri automorfe.<br />
Uneori solificarea are loc în condiţiile unui exces <strong>de</strong> apă, care poate proveni din precipitaţii<br />
sau din pânza freatică prezentă la mică adâncime, sau din apele stagnante. Prezenţa apelor <strong>de</strong><br />
suprafaţă este legată <strong>de</strong> existenţa unor straturi impermeabile situate la mică adâncime şi a unor<br />
forme joase <strong>de</strong> relief. Influenţa acestor ape asupra formării şi evoluţiei solurilor <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong><br />
adâncimea şi compoziţia lor chimică.<br />
În zonele ume<strong>de</strong>, în care apele freatice sunt mineralizate şi se găsesc la mică adâncime,<br />
solificarea este orientată în sensul acumulării pe profil a sărurilor solubile. Astfel, apa cu sărurile<br />
respective se ridică prin capilaritate până la suprafaţă, se evaporă, iar acestea se acumulează în sol.<br />
Supraumezirea produce în acelaşi timp şi gleizarea solului. Asemenea soluri au fost <strong>de</strong>numite<br />
halomorfe. Dacă pânza freatică mineralizată sau nemineralizată se află la adâncimi subcritice (3-6<br />
m), apa freatică se ridică la suprafaţă şi provoacă salinizare şi gleizare sau numai gleizare în partea<br />
superioară a profilului, formând soluri <strong>de</strong> tipul hidroautomorfe sau freatic ume<strong>de</strong>. În situaţia în care<br />
apele freatice sunt aproape <strong>de</strong> suprafaţă, dar nu conţin săruri sau acestea sunt în cantităţi mici, se<br />
formează orizonturi <strong>de</strong> glei sau orizonturi gleizate.<br />
Când apa freatică este foarte aproape <strong>de</strong> excesul <strong>de</strong> umiditate, rezultă soluri mlăştinoase,<br />
puternic gleizate. In anumite situaţii se pot forma soluri turboase. Când apele freatice situate<br />
aproape la suprafaţă conţin un procent ridicat <strong>de</strong> săruri solubile (1–1,5%), procesele care au loc se<br />
numesc procese <strong>de</strong> salinizare (adică <strong>de</strong> acumulare <strong>de</strong> săruri solubile sub formă <strong>de</strong> cloruri şi sulfaţi)<br />
şi procese <strong>de</strong> alcalizare (procese <strong>de</strong> soloneţizare), <strong>de</strong>oarece complexul coloidal al solului se<br />
îmbogăţeşte în sodiu.<br />
Apele stagnante din zonele cu precipitaţii abun<strong>de</strong>nte, pe terenuri plane sau <strong>de</strong>presionare,<br />
impermeabile sau slab permeabile, orientează solificarea tot spre gleizare. Solurile formate sub<br />
influenţa supraumezirii cu ape freatice fără săruri solubile au fost <strong>de</strong>numite hidromorfe.<br />
În zonele uscate, caracterizate prin existenţa unor perioa<strong>de</strong> <strong>de</strong> secetă în timpul anului (zona<br />
<strong>de</strong> stepă), apa freatică situată aproape <strong>de</strong> suprafaţa solului poate <strong>de</strong>termina procese <strong>de</strong> salinizare,<br />
23
dând naştere la sărături (solonceacuri şi soloneţuri). În concluzie, apele freatice aflate aproape <strong>de</strong><br />
suprafaţă şi cele stagnante influenţează solificarea şi <strong>de</strong>termină formarea unor soluri specifice.<br />
Vegetaţia şi fauna. Factorul biologic este strâns legat <strong>de</strong> cel climatic, <strong>de</strong> multe ori fiind<br />
utilizată formularea «factorul bioclimatic».<br />
Vegetaţia, fauna şi microorganismele influenţează solurile în special, prin distribuţia<br />
spaţială, cantitatea, calitatea şi modul <strong>de</strong> transformare a resturilor organice <strong>de</strong>puse anual la suprafaţa<br />
sau în interiorul solurilor.<br />
Vegetaţia erbacee – în acest caz, principala sursă <strong>de</strong> resturi organice o constituie rădăcinile.<br />
Partea aeriană este <strong>de</strong> cele mai multe ori în<strong>de</strong>părtată <strong>de</strong> către om, animale, vânt sau se mineralizează<br />
rapid. Rădăcinile sunt distribuite în profunzime (>1 m), dar cea mai mare parte este concentrată în<br />
primii 40-50 cm. În consecinţă, se formează un orizont superior bogat în humus şi azot, profund.<br />
Scă<strong>de</strong>rea conţinutului <strong>de</strong> humus este foarte lentă în primii 40-50 cm (înrădăcinarea maximă) şi lentă<br />
spre bază.<br />
Vegetaţia lemnoasă – sursa principală <strong>de</strong> resturi organice o reprezintă frunzele, în timp ce<br />
rădăcinile lemnoase fine <strong>de</strong>ţin doar 10 %. Ca urmare, se formează un orizont superior foarte bogat<br />
în humus, dar scurt (10-20 cm), după care conţinutul <strong>de</strong> humus sca<strong>de</strong> brusc pe profil. Caracteristica<br />
solurilor <strong>de</strong>zvoltate sub pădure este concentrarea materiei organice în primii 20 cm ai solului şi<br />
prezenţa nesemnificativă în restul profilului.<br />
Rezervele <strong>de</strong> humus ale solurilor forestiere diferă în funcţie <strong>de</strong>:<br />
cantitatea anuală <strong>de</strong> resturi organice;<br />
natura resturilor organice;<br />
condiţiile climatice în care se produce transformarea;<br />
gradul <strong>de</strong> participare al vegetaţiei erbacee din parterul pădurilor.<br />
În cazul solurilor din silvostepă, curba humusului exprimă caractere specifice ambelor<br />
formaţiuni vegetale, datorită alternanţei acestora în <strong>de</strong>cursul timpului şi prezenţei în parterul pădurii<br />
a unui bogat înveliş erbaceu.<br />
Solurile <strong>de</strong>zvoltate sub păduri <strong>de</strong> foioase, care au un covor erbaceu slab <strong>de</strong>zvoltat, prezintă o<br />
curbă a humusului specifică solurilor <strong>de</strong> sub pădure, cu concentrare maximă în primii 20 cm.<br />
Fauna. Acţiunea animalelor asupra solului are drept consecinţă afânarea acestuia,<br />
amestecarea orizonturilor <strong>de</strong> sol, apariţia unor cavităţi, cuiburi sau canale, crearea unei structuri<br />
specifice zoomorfe (coprolite).<br />
Fauna acţionează şi asupra materiei organice din sol :<br />
- sursă <strong>de</strong> resturi organice;<br />
- mărunţirea resturilor organice;<br />
- amestecarea cu partea minerală;<br />
- transformarea resturilor organice.<br />
Fauna joacă un rol important în geneza şi evoluţia unor anumite tipuri <strong>de</strong> sol. Solurile <strong>de</strong><br />
stepă sunt caracterizate prin existenţa crotovinelor, rozătoarele <strong>de</strong>terminând o carbonatare<br />
secundară prin aducerea materialului loessoid la suprafaţă.<br />
Prezenţa crotovinelor în profilul solurilor <strong>de</strong> sub pădure mărturisesc că solul respectiv a<br />
trecut printr-un stadiu <strong>de</strong> sol <strong>de</strong> stepă. Râmele şi viermii <strong>de</strong> pământ generează excremente bogate în<br />
N şi Ca, iar canalele pe care le crează îmbunătăţesc regimul aerohidric al solului.<br />
Microorganismele. În sol există mai multe categorii <strong>de</strong> microorganisme, care pot fi grupate<br />
astfel :<br />
- alge;<br />
- bacterii;<br />
- actinomicete;<br />
- ciuperci.<br />
Din categoria algelor, specifice solului sunt cele albastre, cele verzi şi diatomeele. Acestea<br />
reprezintă microorganisme adaptate la condiţii ecologice foarte variate, ceea ce <strong>de</strong>termină o largă<br />
răspândire a lor în soluri. În<strong>de</strong>plinesc roluri importante în procesul <strong>de</strong> fotosinteză şi în fixarea<br />
azotului.<br />
24
Bacteriile populează anumite soluri în număr foarte mare (miliar<strong>de</strong>/1g sol) şi se împart în<br />
general, în două grupe:<br />
- autotrofe – acţionează asupra compuşilor minerali procurându-şi bioxidul <strong>de</strong> carbon din aer şi<br />
energia prin oxidarea substanţelor anorganice;<br />
- heterotrofe – acţionează asupra compuşilor organici procurându-şi bioxidul <strong>de</strong> carbon şi energia<br />
prin oxidarea substanţelor organice.<br />
Bacteriile pot fi <strong>de</strong> asemenea, aerobe sau anaerobe şi sunt specifice în general, solurilor<br />
formate sub vegetaţia ierboasă, cu o reacţie slab acidă/slab alcalină. Au un rol important în procesul<br />
<strong>de</strong> fotosinteză şi în transformarea resturilor vegetale.<br />
Actinomicetele reprezintă o treaptă evolutivă intermediară între bacterii şi ciuperci, fiind<br />
prezente în solurile cu reacţie neutră/alcalină şi mai puţin în cele aci<strong>de</strong>. Au o capacitate mai mare<br />
<strong>de</strong>cât celelalte microorganisme <strong>de</strong> a <strong>de</strong>scompune substanţe organice rezistente (lignine, celuloză).<br />
Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe şi aerobe, care se <strong>de</strong>zvoltă în soluri cu reacţie<br />
acidă, formate în general sub pădure, având <strong>de</strong> asemenea un rol important în transformarea<br />
resturilor vegetale.<br />
Microorganismele din sol se diferenţiază în sensul că unele sunt specifice fazei lichi<strong>de</strong> a<br />
solului, iar altele celei soli<strong>de</strong> a acestuia. Se constată <strong>de</strong> asemenea, o zonalitate a răspândirii acestora,<br />
<strong>de</strong>terminată bioclimatic. Totodată, la nivelul profilului <strong>de</strong> sol se evi<strong>de</strong>nţiază o microzonare a<br />
distribuţiei microorganismelor, generată <strong>de</strong> proprietăţile fizico-chimice ale orizonturilor <strong>de</strong> sol.<br />
Multe microorganisme sunt corelate cu prezenţa anumitor neoformaţii, care îşi datorează originea<br />
tocmai activităţii acestora: neoformaţiile fierului, manganului şi sulfului.<br />
Clima. Influenţa climei în procesul <strong>de</strong> formare a solurilor se manifestă încă din fazele<br />
iniţiale ale acestuia, <strong>de</strong>zagregarea şi alterarea rocilor. În procesele <strong>de</strong> alterare, esenţiale sunt trei<br />
elemente: temperatura, precipitaţiile, vântul.<br />
Dezagregarea este intensă în regiunea montană înaltă, datorită frecvenţei mari a proceselor<br />
<strong>de</strong> îngheţ-<strong>de</strong>zgheţ pe <strong>de</strong> o parte şi diferenţelor termice zi/noapte, pe <strong>de</strong> altă parte.<br />
Vântul influenţează <strong>de</strong>zagregarea rocilor prin procesele <strong>de</strong> coraziune şi <strong>de</strong>flaţie. Coraziunea<br />
este frecventă în regiunea montană, iar <strong>de</strong>flaţia afectează zonele cu nisipuri.<br />
Alterarea chimică a rocilor şi mineralelor <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> în mod direct <strong>de</strong> temperatură şi umiditate,<br />
în sensul că este cu atât mai intensă cu cât temperatura şi umiditatea sunt mai ridicate. Alterarea cea<br />
mai intensă se produce în arealul pădurilor <strong>de</strong> foioase, cu temperaturi nu prea scăzute şi umiditate<br />
suficientă. Alterarea mai redusă din regiunea <strong>de</strong> stepă se datorează umidităţii insuficiente, în timp ce<br />
în regiunea montană, cauza o constituie temperatura scăzută. Consecinţa manifestării proceselor <strong>de</strong><br />
alterare este apariţia principalilor constituenţi minerali ai solului: nisip, praf, argilă, oxizi, săruri.<br />
Clima influenţează <strong>de</strong> asemenea, procesul esenţial al solificării, <strong>de</strong>scompunerea şi formarea<br />
materiei organice, bioacumularea şi circuitul substanţelor nutritive. Descompunerea materiei<br />
organice se realizează rapid în stepă, mai puţin rapid sub pădurea <strong>de</strong> foioase şi lent sub pădurea <strong>de</strong><br />
conifere şi pajiştile alpine. Bioacumularea este intensă în stepă, reducându-se sub pădurea <strong>de</strong><br />
foioase (climatul mai umed favorizând levigarea substanţelor rezultate în urma <strong>de</strong>scompunerii<br />
materiei organice). În zona montană înaltă substanţele organice rămân blocate în materia organică<br />
ne<strong>de</strong>scompusă (litiera).<br />
Clima, prin intermediul precipitaţiilor joacă un rol important în manifestarea proceselor <strong>de</strong><br />
eluviere-iluviere. În stepă, cantitatea redusă <strong>de</strong> precipitaţii nu permite <strong>de</strong>cât levigarea slabă a<br />
sărurilor şi a carbonaţilor. Totodată, în arealele cu apă freatică aproape <strong>de</strong> suprafaţa solului, se<br />
produce salinizarea solurilor, datorită predominării curenţilor ascen<strong>de</strong>nţi. In pădurile <strong>de</strong> foioase<br />
procesele <strong>de</strong> eluviere-iluviere ale argilei şi oxizilor sunt intense datorită existenţei unui regim hidric<br />
percolativ.<br />
Clima influenţează solificarea şi indirect, condiţionând tipurile <strong>de</strong> formaţiuni vegetale prin<br />
caracteristicile climatice zonale. Se remarcă în acest sens o evi<strong>de</strong>ntă corelaţie între zonele <strong>de</strong> climă,<br />
vegetaţie şi sol.<br />
Vântul, pe lângă influenţa pe care o are în procesul <strong>de</strong> <strong>de</strong>zagregare, <strong>de</strong>termină prin acţiunea<br />
<strong>de</strong> <strong>de</strong>flaţie şi transport, <strong>de</strong>copertarea unor soluri şi acoperirea altora. În ambele cazuri, se poate<br />
25
vorbi <strong>de</strong>spre reîntinerirea solurilor, procesul <strong>de</strong> pedogeneză fiind mult încetinit sau chiar întrerupt şi<br />
reluat apoi datorită aportului nou <strong>de</strong> material.<br />
În general, microclimatele şi topoclimatele au o influenţă mai redusă în procesul <strong>de</strong> formare<br />
şi evoluţie a solurilor.<br />
Relieful. Caracteristicile reliefului Moldovei reprezintă una din principalele cauze ale<br />
varietăţii învelişului <strong>de</strong> sol, datorită etajării.<br />
În situaţia în care la nivelul Moldovei ar fi existat numai relief <strong>de</strong> câmpie, ar fi funcţionat<br />
zonalitatea latitudinală, cele 4-5 gra<strong>de</strong> <strong>de</strong> latitudine (în interiorul zonei temperate) nepermiţând<br />
diversificarea învelişului <strong>de</strong> sol. Relieful variat al Moldovei intervine în formarea solurilor direct,<br />
dar şi indirect, <strong>de</strong>terminând etajarea şi modificarea condiţiilor <strong>de</strong> climă, vegetaţie, rocă, vârstă.<br />
1. Influenţa directă. Aceasta se manifestă mai ales în regiunile acci<strong>de</strong>ntate, prin intermediul<br />
pantei şi a expoziţiei. Panta influenţează procesul <strong>de</strong> eroziune şi prin acesta grosimea solurilor,<br />
textura acestora (sortarea materialului pe versant) şi gradul lui <strong>de</strong> evoluţie. Expunerea versanţilor<br />
exercită o influenţă importantă în special în regiunile climatice <strong>de</strong> tranziţie.<br />
În aceleaşi condiţii <strong>de</strong> vegetaţie, pe versanţii umbriţi şi reci, levigarea, acidifierea şi<br />
podzolirea sunt mai accentuate, diferenţa <strong>de</strong> altitudine între limitele unităţilor <strong>de</strong> sol fiind <strong>de</strong> 100-<br />
150 m. Prezintă importanţă şi expunerea versanţilor la vânturile dominante, solurile <strong>de</strong> pe versanţii<br />
adăpostiţi fiind mai levigate <strong>de</strong> carbonaţi, mai bine aprovizionate cu apă şi mai fertile. În general,<br />
solurile <strong>de</strong> pe versanţii adăpostiţi sunt mai evoluate <strong>de</strong>cât cele <strong>de</strong> pe versanţii expuşi acţiunii<br />
vântului.<br />
Microrelieful are o influenţă însemnată mai ales în regiunile <strong>de</strong> câmpie, <strong>de</strong>terminând în<br />
principal o redistribuire a apei care ajunge la suprafaţa solului. Din acest motiv, în micro<strong>de</strong>presiuni<br />
(crovuri, padine, văi slab schiţate) se formează soluri specifice unor zone mai ume<strong>de</strong> <strong>de</strong>cât cea în<br />
cauză. În cazul microreliefului <strong>de</strong> alunecări apar atât procese <strong>de</strong> reîntinerire a solurilor (râpa <strong>de</strong><br />
<strong>de</strong>sprin<strong>de</strong>re), cât şi diferite faze <strong>de</strong> hidromorfism între valurile <strong>de</strong> alunecare.<br />
Pe terenurile cultivate, relieful prin intermediul pantei <strong>de</strong>termină <strong>de</strong>clanşarea eroziunii<br />
accelerate şi influenţează grosimea solurilor cât şi textura acestora.<br />
2. Influenţa indirectă. Aceasta se manifestă prin modificarea elementelor peisajului<br />
geografic, în special a climei şi vegetaţiei. Astfel, legea generală a distribuţiei solurilor Moldovei<br />
este cea a zonalităţii orizontal-altitudinale. Dacă în câmpiile şi podişurile Moldovei zonele <strong>de</strong> sol se<br />
succed orizontal, în Codrii se constată etajarea acestora.<br />
Timpul. Ca factor pedogenetic, timpul reprezintă durata <strong>de</strong> manifestare a pedogenezei,<br />
referindu-se practic la vârsta solurilor, care se corelează cu vârsta teritoriului în care acestea s-au<br />
format.<br />
În general, vârsta solurilor creşte <strong>de</strong> la câmpie spre munte, solurile cele mai tinere fiind cele<br />
din lunci şi zone <strong>de</strong> divagare. O corelare între vârsta reliefului şi cea a solurilor se poate realiza<br />
numai atunci când nu au avut loc modificări climatice sau aporturi <strong>de</strong> noi materiale, cazuri foarte<br />
rare.<br />
Distingem după vârstă trei grupe mari <strong>de</strong> soluri :<br />
- actuale;<br />
- moştenite sau transmise;<br />
- fosile.<br />
Solurile actuale reprezintă soluri a căror geneză este <strong>de</strong>terminată <strong>de</strong> condiţiile climatice<br />
actuale şi sunt ulterioare ultimei glaciaţiuni. Aici pot fi încadrate solurile neevoluate <strong>de</strong> luncă,<br />
litosolurile, regosolurile şi cele mai multe dintre solurile zonale şi intrazonale din Moldova. Ele au<br />
un ciclu scurt <strong>de</strong> evoluţie şi sunt monofazice. Solurile actuale pot fi îngropate, atunci când sunt<br />
acoperite cu un material din care s-a format alt sol.<br />
Solurile moştenite reprezintă soluri vechi a căror geneză a fost <strong>de</strong>terminată <strong>de</strong> condiţii<br />
bioclimatice anterioare celor actuale şi care mai sunt utilizate <strong>de</strong> vegetaţie. Acestea din urmă, îşi<br />
păstrează caracterele numai pe arealele cu calcare aproape <strong>de</strong> suprafaţă, în celelalte cazuri, partea<br />
superioară a profilului a fost transformată conform condiţiilor actuale, caracterele moştenite<br />
26
păstrându-se numai în partea inferioară. De asemenea, unele soluri profun<strong>de</strong> din piemonturi şi<br />
platforme prezintă un suborizont B <strong>de</strong> culoare închisă care indică evoluţia lor din vertisoluri.<br />
Solurile fosile reprezintă soluri vechi formate în condiţii climatice anterioare celor actuale şi<br />
care nu mai sunt utilizate <strong>de</strong> către vegetaţie. Acestea pot fi îngropate, exhumate sau conservate<br />
(mumificate), ultimele negăsindu-se pe teritoriul Moldovei. Solurile îngropate pot fi compuse şi<br />
complexe. În primul caz materialul acoperitor se află într-un nou ciclu evolutiv dar recent, motiv<br />
pentru care nu a fost afectat şi vechiul sol. În cel <strong>de</strong>-al doilea caz materialul acoperitor este vechi,<br />
motiv pentru care procesele pedogenetice actuale afectează şi vechiul sol. Solurile fosile apar în<br />
Moldova în regiunile <strong>de</strong> câmpie şi <strong>de</strong> podiş acoperite cu loess şi <strong>de</strong>pozite loessoi<strong>de</strong>.<br />
Activitatea omului. Acţiunea omului asupra învelişului <strong>de</strong> sol a început odată cu apariţia<br />
agriculturii şi s-a intensificat în timp, pe măsură ce aceasta s-a <strong>de</strong>zvoltat. Pe anumite suprafeţe,<br />
intervenţia antropică este atât <strong>de</strong> puternică, încât conduce la apariţia unor orizonturi pedogenetice<br />
sau chiar soluri care nu apar în condiţii naturale.<br />
Aceste procese sunt încă insuficient studiate şi conform WRB-SR 1994 (World Reference<br />
Base for Soil Resources) sunt reprezentate prin următoarele activităţi :<br />
1. Lucrarea adâncă a solului – se referă la lucrarea mecanică a solului pe o perioadă<br />
în<strong>de</strong>lungată şi afectează o grosime mai mare a solului <strong>de</strong>cât arătura normală, <strong>de</strong>terminând<br />
amestecarea orizonturilor, distrugerea structurii, compactarea, reducerea permeabilităţii. În aceste<br />
condiţii se formează orizontul hortic.<br />
2. Fertilizarea intensă – se referă la aplicarea continuă pe sol <strong>de</strong> fertilizanţi fără material<br />
mineral (gunoi <strong>de</strong> grajd, compost, <strong>de</strong>şeuri menajere). Se formează orizontul plaggen.<br />
3. Adaosuri <strong>de</strong> materiale străine – se referă la aplicarea continuă pe sol a unor materiale<br />
silicatice cu conţinut ridicat <strong>de</strong> substanţe minerale (nisip, material pământos, îngrăşăminte). Se<br />
formează orizontul terric.<br />
4. Adaosuri <strong>de</strong> sedimente prin apa <strong>de</strong> irigaţie – se referă la suprafeţele irigate frecvent şi<br />
un<strong>de</strong> apa <strong>de</strong> irigaţie conţine cantităţi mari <strong>de</strong> suspensii minerale, săruri solubile sau materie<br />
organică, care se <strong>de</strong>pun <strong>de</strong>asupra orizontului <strong>de</strong> suprafaţă sau în interiorul lui. Se formează orizontul<br />
iragric.<br />
5. Cultivarea submersă – se referă la orezării, un<strong>de</strong> datorită tehnologiei specifice <strong>de</strong> cultivare<br />
(apă în exces), orizontul <strong>de</strong> suprafaţă se <strong>de</strong>structurează, <strong>de</strong>vine greu permeabil în condiţiile<br />
predominării ferolizei. Se formează un orizont specific <strong>de</strong>numit antracvic.<br />
Activitatea omului poate provoca modificarea condiţiilor naturale şi a solului în sens<br />
favorabil sau nefavorabil. Influenţa omului asupra evoluţiei solului poate fi sintetizată astfel :<br />
- înlocuirea vegetaţiei naturale cu pajişti sau per<strong>de</strong>le <strong>de</strong> protecţie;<br />
- înlocuirea vegetaţiei naturale cu culturi agricole şi executarea lucrărilor agrotehnice;<br />
- introducerea în sol a îngrăşămintelor, amendamentelor şi pestici<strong>de</strong>lor;<br />
- lucrări <strong>de</strong> <strong>de</strong>secare, drenaj şi irigare;<br />
- lucrări <strong>de</strong> mo<strong>de</strong>lare-nivelare;<br />
- excavarea şi acoperirea solului.<br />
În Moldova, primele două categorii <strong>de</strong> activităţi realizează impactul cel mai mare.<br />
Amplasarea per<strong>de</strong>lelor <strong>de</strong> protecţie în locul vegetaţiei erbacee <strong>de</strong>termină scă<strong>de</strong>rea adâncimii<br />
carbonaţilor şi a efervescenţei, concreţiunile apar mai jos şi sunt mai mari, sca<strong>de</strong> pH-ul, culoarea<br />
<strong>de</strong>vine mai închisă, structura în orizontul A mai bine formată, se observă uşoară migrare a argilei.<br />
Inclu<strong>de</strong>rea în cultură a solului produce modificări mai însemnate la solurile <strong>de</strong> sub pădure <strong>de</strong>cât la<br />
cele din stepă.<br />
Un alt efect al <strong>de</strong>frişării îl reprezintă intensificarea eroziunii şi înmlăştinirea solurilor cu<br />
exces <strong>de</strong> umiditate. Prin <strong>de</strong>secare, solurile hidromorfe tind să evolueze către soluri zonale. Pot<br />
apărea însă şi procese inverse <strong>de</strong> înmlăştinire şi salinizare.<br />
Prin acoperire solurile sunt scoase din circuitul agricol, în timp ce prin excavare, învelişul <strong>de</strong><br />
sol este complet distrus.<br />
Omul intervine şi în mod pozitiv <strong>de</strong> obicei prin măsuri <strong>de</strong> prevenire a <strong>de</strong>gradării solurilor.<br />
27
Variabilitatea factorilor pedogenetici condiţionează formarea diferitor tipuri <strong>de</strong> sol (vezi<br />
harta pedologică).<br />
Aşa dar solul este corpul natural, format la suprafaţa scoarţei terestre din rocile parentale sub<br />
acţiunea factorilor <strong>de</strong> solificare (pedogenetici).<br />
2.1.4. Alcătuirea profilului <strong>de</strong> sol, trăsăturile lui morfologice<br />
Cum s-a arătat mai sus, în componenţa diferitor profiluri <strong>de</strong> sol se pot găsi numeroase<br />
orizonturi, care apar datorită proceselor <strong>de</strong> eluviere-iluviere şi biocumulative.<br />
În diagnostica solurilor se folosesc trăsături (semne) morfologice, care reflectă caracterul<br />
procesului pedogenetic, particularităţile lui. Din principalele trăsături (semne) morfologice fac<br />
parte:<br />
1 – succesiunea orizonturilor (în plan vertical)<br />
2 – grosimea totală a profilului şi a orizonturilor;<br />
3 – culoarea;<br />
4 – structura;<br />
5 – aşezarea;<br />
6 – neoformaţiunile;<br />
7 – incluziunile;<br />
8 – textura (compoziţia granulometrică);<br />
9 – umiditatea solului.<br />
1. Succesiunea orizonturilor.<br />
Profilul <strong>de</strong> sol constituie unitatea elementară în cercetarea şi cartarea solurilor şi reprezintă<br />
succesiunea <strong>de</strong> orizonturi pedogenetice <strong>de</strong> la suprafaţa solului până la materialul parental.<br />
Prin orizont <strong>de</strong> sol sau orizont pedogenetic se înţelege un strat aproximativ paralel cu<br />
suprafaţa solului cu proprietăţi omogene ce diferă <strong>de</strong> cele ale straturilor <strong>de</strong> <strong>de</strong>asupra şi <strong>de</strong><strong>de</strong>subt prin<br />
caracteristici cum ar fi: culoarea, textura, structura, consistenţa, prezenţa unor neoformaţiuni.<br />
Orizonturile <strong>de</strong> sol se notează cu simboluri ce au sens genetic: litere mari, litere mici, cifre.<br />
Cu litere mari se notează orizonturi principale ale solurilor:<br />
Orizont H (organic hidromorf sau turbos). Este un orizont organic format în condiţiile unui<br />
mediu saturat <strong>de</strong> apă în cea mai mare parte a anului şi conţine mai mult <strong>de</strong> 18 % <strong>de</strong> carbon organic.<br />
Orizont O (organic nehidromorf). Este un orizont organic format la suprafaţa unor soluri<br />
minerale în condiţiile unui mediu nesaturat cu apă în cea mai mare parte a anului şi conţine mai<br />
mult <strong>de</strong> 20 % <strong>de</strong> carbon organic.<br />
Orizont A (orizont <strong>de</strong> acumulare a humusului). Este un orizont mineral format la suprafaţa<br />
solului mineral, sau sub orizonturile H şi O, în care s-a acumulat materie organică humificată,<br />
legată <strong>de</strong> partea minerală.<br />
Orizont E (eluvial, luvic sau albic). Este un orizont mineral caracterizat printr-un conţinut<br />
mai scăzut <strong>de</strong> argilă şi materie organică, <strong>de</strong>cât orizontul <strong>de</strong> <strong>de</strong>subt şi printr-o acumulare relativă <strong>de</strong><br />
cuarţ şi alte minerale care au rezistat la alterare.<br />
Orizont B (<strong>de</strong> tranziţie după conţinutul <strong>de</strong> humus sau iluvial). Orizontul B este un orizont<br />
mineral format sub orizontul A sau E, în care se constată o alterare a materialului parental, însoţită<br />
sau nu <strong>de</strong> o îmbogăţire în argilă şi în materie organică prin iluviere.<br />
Orizont C (roca parentală) – orizont mineral format pe seama rocilor, constituit din material<br />
neconsolidat (lioss, argilă, nisip)<br />
Orizont D (roca subiacentă) – strat mineral <strong>de</strong> material neconsolidat, care este aşezat sub<br />
orizontul C şi se <strong>de</strong>osebeşte <strong>de</strong> acest orizont prin provenienţa şi caracteristici texturale.<br />
Orizont T (roca compactă). Este un orizont mineral situat în partea inferioară a unor profile,<br />
constituit din roci compacte.<br />
Orizont G (orizontul gleic). Este un orizont mineral format în condiţiile unui mediu saturat<br />
<strong>de</strong> apă, <strong>de</strong>terminat <strong>de</strong> apă freatică situată la adâncime mică.<br />
28
Orizont P (arabil). Este un strat arabil în solurile cu profil nediferenţiat în orizonturi<br />
genetice – neevoluate şi slab evoluate.<br />
Orizonturi <strong>de</strong> tranziţie se consi<strong>de</strong>ră orizonturile <strong>de</strong> sol în care se îmbină proprietăţile a<br />
două orizonturi principale, <strong>de</strong> exemplu: AE, EB, BE, BC, CB, AB, BA, AC, CA. Prima literă arată<br />
orizontul principal cu care orizontul <strong>de</strong> tranziţie se aseamănă mai mult.<br />
Orizonturi <strong>de</strong> asociere - sunt orizonturile formate prin asocierea caracterelor a două sau<br />
mai multor orizonturi, din care unele nu apar în succesiune pe profil ca orizonturi separate. Se<br />
notează cu simboluri formate din litere mari (orizonturi principale) şi litere mici (caracterele<br />
asociate) <strong>de</strong> exemplu: As, Bt, Btn, Ch etc.<br />
La notarea orizonturilor, în afară <strong>de</strong> litere, se folosesc şi cifrele, care se scriu după litere şi<br />
arată gradul <strong>de</strong> manifestare a unui sau altui caracter sau indicator pedologic, <strong>de</strong> exemplu B 1 , B 2 , etc.<br />
Straturile <strong>de</strong> sol, formate din pedolit <strong>de</strong> diferită textură şi grad <strong>de</strong> humificare, se notează cu<br />
cifre romane – I, II, III …, ce nu au sens genetic.<br />
2. Grosimea solului – grosimea totală a profilului solului <strong>de</strong> la suprafaţă până la roca slab<br />
afectată <strong>de</strong> procesul <strong>de</strong> solificare, exprimată în centimetri. E mai comod a se nota în cifre;<br />
0 15<br />
consecutiv, <strong>de</strong> la orizont la orizont: A ; 15 32<br />
E ; 32 50<br />
B ; etc.<br />
15 17 18<br />
3. Culoarea este principala insuşire morfologică a solurilor, care apare în mod vizibil la<br />
examinarea profilelor <strong>de</strong> sol şi <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> compoziţia chimică a solului. Componenţii humici îi<br />
atribuie solului tonalităţi închise – negru, brun-închis, cenuşiu-închis; oxizii <strong>de</strong> Fe şi Mn – culoarea<br />
galbenă, portocalie, roşietică; compuşii <strong>de</strong> Fe redus – cenuşie, albăstrie <strong>de</strong>schisă şi ver<strong>de</strong>; silicele,<br />
carbonatul <strong>de</strong> calciu şi caolinitul – culoarea albă. Îmbinările şi raporturile cantitative ale acestor<br />
compuşi alcătuiesc diferite nuanţe. Pentru acest motiv, culoarea constituie principalul criteriu <strong>de</strong><br />
separare a orizonturilor <strong>de</strong> diagnostic şi un element fundamental pentru <strong>de</strong>numirea unor tipuri<br />
genetice <strong>de</strong> sol.<br />
Studiind cernoziomurile din Rusia, V.V.Dokuceaev (1883) a făcut unele precizări referitoare<br />
la culoarea acestora, <strong>de</strong>osebind cernoziomuri negre, gri închis şi brune. Studiile pedologilor<br />
americani asupra culorii solului au ca rezultat publicarea buletinului „Culoarea solului” (1911), în<br />
care se precizează faptul că, în general, culoarea solului <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> conţinutul <strong>de</strong> materie organică<br />
şi <strong>de</strong> oxizi <strong>de</strong> fer, iar solurile roşii sunt a<strong>de</strong>sea mai vechi <strong>de</strong>cât cele galbene.<br />
În perioada contemporană, pentru <strong>de</strong>terminarea culorii solului se utilizeză „Sistemul<br />
Munsell” care poate fi <strong>de</strong>finit ca un sistem <strong>de</strong> coordonate cilindrice situat intr-un spaţiu euclidian,<br />
bazat pe trei atribute: nuanţa, valoarea şi croma.<br />
Nuanţele <strong>de</strong> culoare se referă la o serie <strong>de</strong> culori specifice majorităţii solurilor. Astfel, în<br />
Sistemul Munsell se <strong>de</strong>osebesc cinci culori <strong>de</strong> bază, care au fost notate cu iniţialele <strong>de</strong>numirilor din<br />
limba engleză a culorilor: roşu (R=red), galben (Y=yellow), ver<strong>de</strong> (G=green), albastru (B=blue) şi<br />
violet (P=purple), la care se adaugă cinci culori intermediare: galben-roşu (YR), ver<strong>de</strong>-galben<br />
(GY), albastru-ver<strong>de</strong> (BG), violet-albastru (PB) şi roşu-violet (RP). La rândul lor, fiecare din aceste<br />
culori pot fi împărţite în 10 trepte intermediare, obţinându-se în acest fel nuanţele <strong>de</strong> culori ce<br />
alcătuiesc scara nuanţelor. Acestea se notează în mod obişnuit cu cifre <strong>de</strong> la 1 la 10, aşezate<br />
întot<strong>de</strong>auna înaintea iniţialelor corespunzătoare culorii <strong>de</strong> bază (ex. 5YR, 10YR etc.), îcât toate<br />
culorile ce aparţin unei nuanţe se găsesc transpuse pe o tăbliţă, care prezintă în colţul din dreapta<br />
sus simbolul nuanţei.<br />
Valoarea se referă la gradul <strong>de</strong> strălucire (luminozitate) a culorii, adică aceeaşi nuanţă poate<br />
fi mai <strong>de</strong>schisă sau mai închisă. Valoarea se găseşte pe scara verticală din sistemul Munsell şi se<br />
notează cu cifre <strong>de</strong> la 1 la 8, situate <strong>de</strong>asupra liniei <strong>de</strong> fracţie (ex. 2/, 5/ etc.).<br />
Croma se referă la puritatea sau gradul <strong>de</strong> saturare a culorii respective. Croma este<br />
reprezentată pe scara orizontală din Sistemul Munsell şi se notează cu cifre <strong>de</strong> la 0 la 8, situate sub<br />
bara <strong>de</strong> fracţie (ex. /2, /5 etc.).<br />
Determinarea culorilor solului se face cu ajutorul Sistemului Munsell, care se prezintă sub<br />
forma unui atlas cu planşe ce se succed gradual <strong>de</strong> la roşu la galben. Pe aceste planşe se găsesc<br />
etaloane cu nuanţe <strong>de</strong> culori diferite. Fiecare etalon este prevăzut <strong>de</strong><strong>de</strong>subt cu un <strong>de</strong>cupaj care<br />
29
permite compararea culorii eşantionului <strong>de</strong> sol cu cea a etalonului. Determinarea culorii solului se<br />
poate face în stare umedă şi uscată. Dacă, diferenţele <strong>de</strong> culoare dintre solul uscat şi cel umed sunt<br />
apreciabile, atunci <strong>de</strong>terminarea culorii solului se face în mod obligatoriu în cele două stări.<br />
4. Structura solului – proprietatea solului <strong>de</strong> a avea particulele reunite în agregate.<br />
Principalele tipuri <strong>de</strong> structură, caracteristice solurilor din Moldova sunt următoarele: glomerulară,<br />
alunară, nuciformă, bulgăroasă, prismatică, columnară, lamelară (a se ve<strong>de</strong>a în tema<br />
corespunzătoare).<br />
5. Aşezarea solului este manifestarea porozităţii şi a compactităţii solului, care, la rândul<br />
lor, sunt <strong>de</strong>terminate <strong>de</strong> forma şi aşezarea reciprocă a elementelor structurale. După gradul<br />
compactităţii, aşezarea solului poate fi: foarte compactă, compactă, puţin compactă, afânată şi<br />
friabilă.<br />
6. Neoformaţiunile <strong>de</strong> solificare acumulări sau separaţiuni locale <strong>de</strong> diverse materiale care<br />
au luat naştere în profilul solului, ca o consecinţă a proceselor <strong>de</strong> pedogeneză. După natura şi<br />
originea compuşilor <strong>de</strong> acumulare, neoformaţiunile se clasifică astfel:<br />
1. neoformaţiuni rezultate prin acumulări <strong>de</strong> săruri;<br />
2. neoformaţiuni ale acumulărilor <strong>de</strong> oxizi;<br />
3. neoformaţiuni ale coloizilor minerali şi organici;<br />
4. neoformaţiuni reziduale;<br />
5. neoformaţiuni biogene.<br />
1). Neoformaţiunile rezultate prin acumulări intense <strong>de</strong> săruri apar sub formă <strong>de</strong>:<br />
a) neoformaţiuni <strong>de</strong> carbonaţi;<br />
b) neoformaţiuni <strong>de</strong> săruri solubile.<br />
a) Neoformaţiunile <strong>de</strong> carbonaţi sunt alcătuite cu precă<strong>de</strong>re din acumulări <strong>de</strong> carbonaţi <strong>de</strong><br />
calciu şi magneziu. Din această categorie <strong>de</strong> neoformaţiuni fac parte eflorescenţele, pseudomiceliile,<br />
vinişoarele, tubuşoarele, petele, pungile şi concreţiunile.<br />
Eflorescenţele sunt <strong>de</strong>puneri <strong>de</strong> carbonaţi <strong>de</strong> culoare albă sau alb-murdară, care apar <strong>de</strong>-a<br />
lungul traseelor <strong>de</strong> circulaţie a soluţiei solului pe profil.<br />
Pseudomiceliile reprezintă <strong>de</strong>puneri incipiente, <strong>de</strong> culoare albă, pe feţele agregatelor<br />
structurale, sub forma cristalelor aciculare fine <strong>de</strong> carbonaţi secundari, cu aspect <strong>de</strong> micelii <strong>de</strong><br />
ciupercă.<br />
Vinişoarele constituie acumulări fine <strong>de</strong> carbonaţi în golurile rămase prin <strong>de</strong>scompunerea<br />
rădăcinilor foarte subţiri.<br />
Tubuşoarele sunt <strong>de</strong>puneri <strong>de</strong> carbonaţi asemănătoare vinişoarelor, care prezintă în interiorul<br />
lor canale <strong>de</strong>-a lungul axei longitudinale.<br />
Petele constau din acumulări foarte fine <strong>de</strong> carbonaţi, care apar pe feţele elementelor structurale<br />
sau pe pereţii crăpăturilor.<br />
Pungile sunt acumulări friabile <strong>de</strong> carbonaţi, <strong>de</strong> culoare albă sau alb-cenuşie, care se <strong>de</strong>pun în<br />
unele spaţii libere, în fisuri, culcuşuri <strong>de</strong> larve, crăpături etc.<br />
Concreţiunile sunt noduli <strong>de</strong> carbonaţi, <strong>de</strong> formă sferică sau ovală, cu dimensiuni diferite şi care<br />
sunt bine cimentate. Unele concreţiuni prezintă şi spaţii goale în interior, motiv pentru care se numesc<br />
concreţiuni septarice.<br />
b) Neoformaţiunile <strong>de</strong> săruri uşor solubile sunt <strong>de</strong>puneri alcătuite cu precă<strong>de</strong>re din cloruri şi sulfaţi<br />
<strong>de</strong> K + , Na + , Mg 2+ şi Ca 2+ . Aceste neoformaţiuni au mai fost <strong>de</strong>numite şi neoformaţiuni saline.<br />
Neoformaţiunile saline apar sub formă <strong>de</strong>: eflorescenţe, tubuşoare, pungi, pete şi cruste.<br />
2). Neoformaţiunile formate prin acumularea oxizilor iau naştere prin procese <strong>de</strong> iluviere a<br />
oxizilor, <strong>de</strong> reducere şi oxidare, sub influenţa excesului <strong>de</strong> umiditate.<br />
a) Neoformaţiunile rezultate prin iluvierea oxizilor sunt: duripanurile,<br />
cuirasele şi orizontul <strong>de</strong> ortstein.<br />
Duripanurile reprezintă orizonturi situate la suprafaţă sau în apropierea suprafeţei solului,<br />
cimentate în<strong>de</strong>osebi cu silice, oxizi <strong>de</strong> fier sau carbonaţi. Duripanul are o consistenţă extrem <strong>de</strong> tare şi<br />
poate fi casant.<br />
30
Cuirasele reprezintă orizonturi subţiri, puternic cimentate sau indurizate prin îmbogăţirea în<br />
sescvioxizi <strong>de</strong> fer şi/sau aluminiu, reziduali sau iluviaţi. Cuirasele sunt întâlnite la plintosoluri şi<br />
feralsoluri plintice, în savane, un<strong>de</strong> climatul prezintă contraste sezoniere.<br />
Orizontul <strong>de</strong> ortstein este un strat subţire, format prin cimentarea nisipurilor <strong>de</strong> către oxizii <strong>de</strong><br />
fier şi mangan, cu sau fără materie organică. Asemenea orizonturi sunt caracteristice solurilor<br />
nisipoase din regiunile ume<strong>de</strong>.<br />
b) Neoformaţiunile rezultate prin procese <strong>de</strong> oxidare şi reducere sunt<br />
reprezentate prin pete <strong>de</strong> oxidare şi <strong>de</strong> reducere, <strong>de</strong>ndrite şi concreţiuni ferimanganice.<br />
Petele <strong>de</strong> oxidare sunt <strong>de</strong>puneri fine <strong>de</strong> oxizi <strong>de</strong> fier şi mangan, <strong>de</strong> culoare brună sau roşcată,<br />
pe suprafeţele agregatelor structurale.<br />
Petele <strong>de</strong> reducere constau din acumulări fine <strong>de</strong> oxizi feroşi hidrataţi, <strong>de</strong> culoare cenuşie,<br />
verzuie sau albăstruie, pe suprafeţele agregatelor structurale.<br />
Dendritele sunt pelicule <strong>de</strong> oxizi <strong>de</strong> fier şi mangan <strong>de</strong>puse pe suprafaţa agregatelor structurale,<br />
având conturul ramificat.<br />
Concreţiunile feri-manganice reprezintă acumulări sferice <strong>de</strong> oxizi <strong>de</strong> fier şi mangan, <strong>de</strong>puse<br />
în strate concentrice în jurul unor particule <strong>de</strong> cuarţ.<br />
3). Neoformaţiunile coloizilor minerali şi organici:<br />
a) Neoformaţiunile <strong>de</strong> coloizi minerali sunt rezultate prin procese <strong>de</strong><br />
iluviere a mineralelor argiloase şi se prezintă sub formă <strong>de</strong> pelicule (cutane).<br />
Peliculele (cutanele) sunt <strong>de</strong>puneri foarte fine <strong>de</strong> minerale argiloase, sub formă <strong>de</strong> peliculă,<br />
pe suprafaţa agregatelor structurale.<br />
Mineralele argiloase iluviate sunt orientate vertical, <strong>de</strong>osebindu-se <strong>de</strong> restul masei<br />
agregatului, la care particulele argiloase nu prezintă o anumită orientare. De asemenea, peliculele <strong>de</strong><br />
argilă iluviată se <strong>de</strong>osebesc prin coloritul ceva mai închis, în comparaţie cu interiorul agregatelor<br />
structurale, întrucât preiau compuşi minerali din orizonturile superioare. După grosime, peliculele<br />
(cutanele) pot fi:<br />
• subţiri, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt îmbrăcate într-o peliculă foarte<br />
fină <strong>de</strong> argilă;<br />
• mo<strong>de</strong>rate, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt acoperite cu o peliculă<br />
argiloasă al cărei contur nu este clar;<br />
• groase, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt acoperite în întregime <strong>de</strong><br />
pelicule argiloase.<br />
După gradul <strong>de</strong> <strong>de</strong>zvoltare, peliculele se împart în:<br />
• rare, când peliculele argiloase acoperă parţial feţele agregatelor structurale;<br />
• discontinue, când peliculele acoperă pe suprafeţe mari agregatele structurale, dar nu în totalitate;<br />
• continui, dacă peliculele acoperă în întregime atât agregatele structurale, cât şi unele canale <strong>de</strong><br />
mici dimensiuni ale rădăcinilor plantelor ierboase sau ale microfaunei din sol.<br />
b) Neoformaţiunile <strong>de</strong> coloizi organici se formează prin acumulare datorită<br />
iluvierii humusului. În anumite condiţii humusul din orizonturile superioare<br />
migrează pe profil şi se acumulează în orizonturi subiacente, sub formă <strong>de</strong> limbi<br />
<strong>de</strong> humus.<br />
Limbile <strong>de</strong> humus sunt acumulări mecanice, care se formează prin antrenarea compuşilor<br />
coloidali ai humusului (sub acţiunea apei <strong>de</strong> infiltraţie), <strong>de</strong>puşi pe pereţii agregatelor structurale.<br />
Aceste neoformaţiuni se întâlnesc cu precă<strong>de</strong>re la solurile cu textură mijlocie-fină şi fină.<br />
Neoformaţiunile reziduale s-au format prin în<strong>de</strong>părtarea progresivă a peliculelor <strong>de</strong> coloizi<br />
minerali şi/sau organici din unele orizonturi situate la partea superioară a profilului <strong>de</strong> sol şi<br />
acumularea pe loc a particulelor reziduale <strong>de</strong> nisip fin şi praf. Aceste neoformaţiuni sunt specifice<br />
proceselor <strong>de</strong> eluviere argiloiluvială şi humico-feriiluvială şi caracterizează orizonturile eluviale.<br />
Din această categorie fac parte pulberile <strong>de</strong> silice şi petele silicioase.<br />
Petele silicioase sunt <strong>de</strong>puneri fine <strong>de</strong> silice, <strong>de</strong> culoare albă, la suprafaţa agregatelor<br />
structurale şi caracterizează orizonturile eluviale, cu o levigare parţială a coloizilor.<br />
31
Pulberile <strong>de</strong> silice reprezintă aglomerări <strong>de</strong> particule minerale fine, <strong>de</strong> culoare albă, alcătuite<br />
din silice amorfă. Sunt specifice orizonturilor eluviale cu procese foarte intense <strong>de</strong> în<strong>de</strong>părtare a<br />
coloizilor minerali şi/sau organici, dar şi a oxizilor sau hidroxizilor.<br />
Neoformaţiunile biogene sunt acumulări locale <strong>de</strong> materiale minerale şi organice, rezultanta<br />
directă a acţiunii vegetaţiei şi faunei din sol.<br />
a) Neoformaţiunile biogene <strong>de</strong> origine vegetală cuprind cornevinele şi<br />
<strong>de</strong>ndritele.<br />
Cornevinele sunt canale ale rădăcinilor <strong>de</strong> plante lemnoase, umplute, <strong>de</strong> obicei, cu material<br />
humifer sau cu materiale din alte orizonturi, superioare celui în care s-au <strong>de</strong>pus.<br />
Dendritele reprezintă urme <strong>de</strong> rădăcini (ierboase şi/sau lemnoase) imprimate pe feţele<br />
agregatelor structurale.<br />
b) Neoformaţiunile <strong>de</strong> origine animală sunt: coprolite, crotovine,<br />
cervotocine şi culcuşuri.<br />
Coprolitele constau din aglomerări organo-minerale (rar minerale) formate prin acţiunea<br />
râmelor, în urma trecerii materialului <strong>de</strong> sol pin aparatul lor digestiv.<br />
Crotovinele sunt vechi galerii ale animalelor din sol (în<strong>de</strong>osebi macro şi megafaună),<br />
umplute cu material pământos adus din alte orizonturi, dar pot fi şi galerii goale.<br />
Cervotocinele reprezintă canale create <strong>de</strong> râme sau alte animale mici (mezofaună), umplute<br />
sau nu cu material pământos.<br />
Culcuşurile sunt locaşuri <strong>de</strong> larve.<br />
Neoformaţiunile <strong>de</strong> origine animală <strong>de</strong>termină la nivel <strong>de</strong> varietate caracterul vermic (când<br />
peste 50 % din volumul unui orizont este constituit din canale <strong>de</strong> râme, coprolite, galerii <strong>de</strong> animale<br />
umplute cu material <strong>de</strong> sol adus din orizonturile supra şi subiacente).<br />
7. Incluziunile în sol sunt obiectele întâmplătoare, care n-au nimic comun cu procesul <strong>de</strong><br />
geneză a solului şi evoluţia lui, <strong>de</strong> exemplu: bucăţi <strong>de</strong> roci sau bolovani, rămăşiţe <strong>de</strong> lemn, bucăţi <strong>de</strong><br />
cărbune, scoici, bucăţi <strong>de</strong> cărămizi, bucăţi <strong>de</strong> vase etc.<br />
8. Textura (compoziţia granulometrică) este conţinutul relativ în sol al elementelor<br />
mecanice <strong>de</strong> diferite dimensiuni. În câmp, textura se <strong>de</strong>termină prin metoda organoleptică.<br />
9. Umiditatea solului se evi<strong>de</strong>nţiază la <strong>de</strong>scrierea însuşirilor morfologice. La pipăit, se<br />
<strong>de</strong>osebesc următoarele gra<strong>de</strong> <strong>de</strong> umiditate: sol uscat; sol reavăn; sol umezit; sol umed; sol ud.<br />
32
2.2. TEXTURA (COMPONENŢA GRANULOMETRICĂ) SOLULUI<br />
2.2.1. Elementele mecanice a solului.<br />
2.2.2. Clasificarea solurilor după textură.<br />
2.2.3. Importanţa texturii solului.<br />
2.2.1. Elementele mecanice a solului<br />
Faza solidă a solului reprezintă obişnuit circa 50 % din volumul solului. Ea este alcătuită din<br />
substanţe în stare <strong>de</strong> dispersie moleculară sau ionică, coloidală şi grosieră. Textura solului se referă<br />
tocmai la starea <strong>de</strong> dispersie a fazei soli<strong>de</strong> a solului, la mărimea şi proporţia particulelor ce intră în<br />
alcătuirea lui. Textura (componenţa granulometrică) – este conţinutul relativ (%) în sol a<br />
elementelor mecanice <strong>de</strong> diferite dimensiuni.<br />
Elementele mecanice – particulele, din care sunt alcătuite solurile. Elementele mecanice au<br />
dimensiuni, care variază în limite foarte largi, ceea ce a <strong>de</strong>terminat necesitatea <strong>de</strong> grupare a lor<br />
(tab.2.1)<br />
Tabelul 2.1. Clasificarea elementelor mecanice (după N.A.Kacinski)<br />
Elemente mecanice<br />
Diametru, mm<br />
Pietre >3<br />
Pietriş 3-1<br />
Nisip măşcat 1-0,5<br />
Nisip mijlociu 0,5-0,25<br />
Nisip mărunt 0,25-0,05<br />
Praf măşcat 0,05-0,01<br />
Praf mijlociu 0,01-0,005<br />
Praf mărunt 0,005-0,001<br />
Nămol grosier 0,001-0,0005<br />
Nămol fin 0,0005-0,0001<br />
Coloizi
2.2.2. Clasificarea solurilor după textură<br />
Sistemul <strong>de</strong> <strong>de</strong>finire al tipului <strong>de</strong> textură după conţinutul procentual <strong>de</strong> argilă fizică şi nisip<br />
fizic, este redat în tabelul 2.2.<br />
Tabelul 2.2. Definerea texturii solului (după N.A.Kacinski)<br />
Conţinutul <strong>de</strong> argilă fizică (< 0,01mm) %<br />
Denumirea solului<br />
după textură<br />
Soluri<br />
podzolice<br />
Soluri <strong>de</strong><br />
stepă<br />
Soloneţuri şi<br />
soluri puternic<br />
soloneţizate<br />
Nisipos 65<br />
În cazul dat se foloseşte numai procentul <strong>de</strong> argilă fizică, diferenţa până la 100 revenind<br />
nisipului fizic.<br />
În sistemul Kacinski, la <strong>de</strong>finirea texturii se ţine cont şi <strong>de</strong> tipul <strong>de</strong> solificare, consi<strong>de</strong>rânduse<br />
că la anumite cazuri, la podzol, cernoziom sau soloneţ, proprietăţile solurilor respective din punct<br />
<strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re textural sunt aceleaşi la conţinuturi diferite <strong>de</strong> argilă fizică şi nisip fizic sau altfel spus la<br />
acelaşi conţinut <strong>de</strong> argilă fizică şi nisip proprietăţile solului sub raport textural diferă la podzol,<br />
cernoziom sau soloneţ.<br />
Pentru a înţelege mai uşor cum poate fi <strong>de</strong>finit tipul <strong>de</strong> textură şi a scoate în evi<strong>de</strong>nţă<br />
diferenţele <strong>de</strong>terminate <strong>de</strong> tipul <strong>de</strong> solificare în cazul aceluiaşi conţinut <strong>de</strong> argilă fizică, să<br />
presupunem că în urma analizelor <strong>de</strong> laborator la o probă <strong>de</strong> sol podzolic, <strong>de</strong> cernoziom şi <strong>de</strong><br />
soloneţ s-a găsit 43 % argilă fizică. Din datele cuprinse în tabelul 2.3 rezultă că primul sol este lutoargilos,<br />
al doilea lutos, iar al treilea argilo-lutos.<br />
De cele mai multe ori, <strong>de</strong>finirea tipurilor <strong>de</strong> textură se face ţinând seama <strong>de</strong> conţinutul<br />
procentual <strong>de</strong> argilă, praf şi nisip (trei categorii <strong>de</strong><br />
particule). În astfel <strong>de</strong> situaţii, numărul <strong>de</strong> tipuri <strong>de</strong><br />
textură, <strong>de</strong>numirea acestora şi limitele între care<br />
sunt cuprinse procentele celor trei categorii <strong>de</strong><br />
particule variază <strong>de</strong> la autor la autor. De exemplu,<br />
în SUA se foloseşte diagrama triunghiulară (fig.<br />
2.2).<br />
Fig. 2.2. Diagrama pentru <strong>de</strong>finirea texturii (după Gr.<br />
Obrejanu şi Şt. Puiu, 1972)<br />
Să presupunem că un sol conţine 15 %<br />
argilă, 25 % praf şi 60 % nisip. Se fixează aceste<br />
procente pe laturile corespunzătoare ale<br />
triunghiului; din fiecare punct fixat se duce o linie paralelă la baza zero a categoriei respective <strong>de</strong><br />
particule; locul <strong>de</strong> întâlnire a celor trei linii se află în compartimentul care indică textura nisipolutoasă.<br />
Definirea texturii se poate face şi prin meto<strong>de</strong> <strong>de</strong> teren, cu aproximaţie, pe cale organoleptică<br />
(tab. 2.3).<br />
34
Tabelul 2.3. Aprecierea pe teren a claselor texturale (după A.Canarache, 1990)<br />
Comportarea solului în stare umedă<br />
Clasa texturală<br />
Aspect general Plasticitate Posibilităţi <strong>de</strong> mo<strong>de</strong>lare între <strong>de</strong>gete<br />
Nisip Foarte aspru Neplastic Nu se mo<strong>de</strong>lează<br />
Foarte aspru,<br />
Extrem <strong>de</strong><br />
Nisip lutos murdăreşte uşor<br />
Practic nu se mo<strong>de</strong>lează<br />
Slab plastic<br />
<strong>de</strong>getele<br />
Lut<br />
Făinos<br />
Slab-mo<strong>de</strong>rat<br />
plastic<br />
Lut argilos Lunecos Plastic<br />
Argilă Lunecos, unsuros Foarte plastic<br />
Formează sfere. Formează suluri<br />
care crapă uşor. Formează greu inele<br />
care se rup uşor<br />
Formează sfere şi suluri. Formează<br />
inele care se crapă uşor. Formează<br />
panglici lucioase care se rup uşor<br />
Formeză sfere, suluri, inele şi<br />
panglici lucioase<br />
2.2.3. Importanţa texturii solului<br />
Textura constituie una dintre însuşirile cele mai importante şi mai stabile ale solului. Ea<br />
<strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> roca-mamă şi <strong>de</strong> procesul <strong>de</strong> solificare. Datorită procesului <strong>de</strong> solificare, proporţia<br />
iniţială dintre diferite categorii <strong>de</strong> particule se poate modifica fără a se schimba tipul <strong>de</strong> textură sau<br />
chiar cu schimbarea acestuia.<br />
Textura, <strong>de</strong>terminată în bună măsură <strong>de</strong> procesele <strong>de</strong> formare a solului, exercită, la rândul ei,<br />
o influenţă însemnată asupra solificării. Astfel, texturile uşoare permit o levigare mai intensă, o<br />
<strong>de</strong>zvoltare mai mare pe adâncime a profilului, dar o diferenţiere mai mică a orizonturilor, nu<br />
stimulează procesul <strong>de</strong> acumulare a humusului, înlesnesc eroziunea prin vânt etc. Din contra,<br />
texturile grele se opun levigării accentuate, profilurile sunt mai scurte, orizonturile mai bine<br />
diferenţiate, creează condiţii <strong>de</strong> evoluţie sub influenţa unui exces <strong>de</strong> apă, stimulează acumularea<br />
humusului etc.<br />
Textura solului <strong>de</strong>termină sau influenţează toate celelalte proprietăţi fizice, fizico-mecanice,<br />
precum şi cele chimice, biologice şi în final însăşi fertilitatea.<br />
Cunoaşterea texturii este necesară pentru stabilirea măsurilor agrotehnice ce urmează a fi<br />
aplicate solului (lucrarea solului, încorporarea îngrăşămintelor organice şi minerale). Un rol<br />
<strong>de</strong>osebit îl are cunoaşterea texturii în lucrările ameliorative: irigări, <strong>de</strong>secări şi drenări, prevenirea<br />
eroziunii etc.<br />
Textura, atât pentru caracterizarea genetică cât şi în scopuri practice trebuie cunoscută pe<br />
întreaga adâncime a solului (uneori inclusiv roca). Proprietăţile, în general, ale solului, aprecierea<br />
condiţiilor <strong>de</strong> creştere a plantelor, stabilirea măsurilor agrotehnice, agrochimice şi ameliorative,<br />
<strong>de</strong>pind nu numai <strong>de</strong> textura <strong>de</strong> la suprafaţă, ci şi <strong>de</strong> variaţia <strong>de</strong> adâncime a conţinutului procentual în<br />
diferite categorii <strong>de</strong> particule.<br />
În general se consi<strong>de</strong>ră că fiecare categorie <strong>de</strong> particule exercită o influenţă asupra<br />
proprietăţilor solului sub aspect textural, proporţională cu procentul în care se află în solul respectiv.<br />
În realitate, între diferite categorii <strong>de</strong> particule au loc fenomene <strong>de</strong> neutralizare sau <strong>de</strong> amplificare a<br />
efectelor lor astfel că din acest punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re solul trebuie consi<strong>de</strong>rat un corp complex, şi nu un<br />
simplu amestec mecanic <strong>de</strong> diferite categorii <strong>de</strong> particule.<br />
Un rol important în <strong>de</strong>finirea proprietăţilor solului sub aspect textural îl are şi carbonatul <strong>de</strong><br />
calciu şi humusul. Uneori, această influenţă este aşa <strong>de</strong> mare încât apare necesitatea ca termenul <strong>de</strong><br />
calcar sau humus să fie inclus în <strong>de</strong>numirea solului (sol calcaro-argilos, humo-nisipos etc.)<br />
Proprietăţile solului sub aspect textural sunt o rezultantă a proporţiei diferitelor categorii <strong>de</strong><br />
particule şi a influenţei reciproce dintre acestea; a influenţei humusului, carbonatului <strong>de</strong> calciu şi a<br />
altor componente ale solului; a însuşirilor chimice ale solului; a procesului însuşi <strong>de</strong> solificare.<br />
Dificultatea <strong>de</strong> a ţine seama strict <strong>de</strong> tot ansamblul acesta <strong>de</strong> factori nu a înlăturat însă posibilitatea<br />
<strong>de</strong> caracterizare, în general, a solurilor după textură.<br />
35
În practica agricolă, pentru simplificare, cele nouă tipuri <strong>de</strong> textură sunt grupate în trei mari<br />
categorii:<br />
soluri uşoare (nisipoase, nisipoase coezive şi nisipo-lutoase);<br />
soluri mijlocii (luto-nisipoase şi lutoase);<br />
soluri grele (luto-argiloase şi toate argiloase);<br />
Soluri uşoare fiind alcătuite aproape numai din particule nisipoase, <strong>de</strong> obicei <strong>de</strong> natură<br />
cuarţoasă, prezintă proprietăţi asemănătoare nisipului fizic. Astfel, sunt foarte permeabile pentru aer<br />
şi apă; au capacitate redusă <strong>de</strong> reţinere a apei, pierd uşor apa prin infiltraţie şi prin evaporare, <strong>de</strong>ci<br />
nu pot forma rezerve <strong>de</strong> apă. Nu sunt coezive, nu au plasticitate şi nu sunt a<strong>de</strong>rente, pot fi uşor<br />
spulberate, se lucrează uşor. Se încălzesc repe<strong>de</strong> şi pe adâncimi însemnate, <strong>de</strong>ci sunt soluri cal<strong>de</strong>.<br />
Sunt, în general, sărace în substanţe nutritive şi au capacitatea redusă <strong>de</strong> reţinere a acestora.<br />
Însuşirile amintite sunt cu atât mai evi<strong>de</strong>nte, cu cât particulele sunt mai grosiere, mai mult <strong>de</strong> natură<br />
cuarţoasă, conţinutul <strong>de</strong> humus mai mic. Odată cu creşterea conţinutului <strong>de</strong> humus proprietăţile<br />
solurilor uşoare se îmbunătăţesc. În concluzie, solurile uşoare au, în general, o fertilitate scăzută.<br />
Soluri grele fiind alcătuite predominant din particule foarte fine, prezintă proprietăţi<br />
asemănătoare argilei. Astfel, au permeabilitate mică pentru aer şi apă, capacitate mare <strong>de</strong> reţinere a<br />
apei, pot forma rezerve însemnate <strong>de</strong> apă. Din cauza permeabilităţii reduse, infiltrarea apei este<br />
redusă. Când sunt prea ume<strong>de</strong>, <strong>de</strong>vin plastice şi a<strong>de</strong>rente şi se lucrează greu. La uscare crapă, au o<br />
coeziune foarte ridicată şi, <strong>de</strong> asemenea, se lucrează greu. Se încălzesc greu, mai ales când conţin<br />
prea multă apă, <strong>de</strong>ci sunt soluri reci.<br />
Sunt, în general, bogate în substanţe nutritive şi au o capacitate mare <strong>de</strong> reţinere a acestora.<br />
Odată cu creşterea conţinutului <strong>de</strong> humus solurile grele îşi îmbunătăţesc proprietăţile. Deşi au o<br />
fertilitate potenţială, <strong>de</strong> obicei, ridicată, culturile nu găsesc întot<strong>de</strong>auna pe astfel <strong>de</strong> soluri condiţii<br />
bune <strong>de</strong> creştere, datorită în<strong>de</strong>osebi regimului aero-hidric <strong>de</strong>fectuos.<br />
Soluri mijlocii. În alcătuirea acestor soluri, nisipul fizic şi argila fizică intră în cantităţi<br />
aproximativ egale. Prin urmare, nici una din categoriile <strong>de</strong> particule nu poate avea influenţe<br />
excesive, ci, din contra, îşi atenuează reciproc unele proprietăţi. Solurile mijlocii sunt mo<strong>de</strong>rat<br />
permeabile pentru aer şi apă, au o capacitate bună <strong>de</strong> reţinere a apei şi a substanţelor nutritive,<br />
regim aero-hidric corespunzător, coeziune şi plasticitate potrivită, se lucrează bine etc. Asigură cele<br />
mai bune condiţii <strong>de</strong> creştere a plantelor dintre toate tipurile <strong>de</strong> textură.<br />
36
Resturi organice<br />
iniţiale<br />
Produse intermediare<br />
Acizi huminici<br />
Acizi fulvici<br />
Acizi<br />
himatomelane<br />
Humine<br />
2.3. MATERIA ORGANICĂ DIN SOL<br />
2.3.1. Substanţele organice a solului.<br />
2.3.2. Biota solului.<br />
2.3.3. Procesele transformării materiei organice din sol.<br />
2.3.4. Formarea humusului.<br />
2.3.5. Compoziţia humusului şi proprietăţile acizilor humici.<br />
2.3.6. Însemnătatea humusului.<br />
2.3.1. Substanţele organice a solului<br />
În sol şi în <strong>de</strong>osebi la suprafaţa lui se acumulează materia organică sintetizată <strong>de</strong> plantele cu<br />
clorofilă sub formă <strong>de</strong> resturi vegetale: frunze, rămurele, fructe, iar în sol rădăcinile moarte. În sol<br />
este <strong>de</strong>pusă, <strong>de</strong> asemenea, materia organică <strong>de</strong> origine animală, precum şi cea rezultată din corpul<br />
microorganismelor (fig.2.3).<br />
Sol<br />
(faza solidă)<br />
Partea neorganică minerală Materia organică din sol Organismele vii<br />
90 –95 % din masa totală a<br />
solului<br />
5 –10 % din masa totală a<br />
solului<br />
Până la 5 % din masa<br />
totală a solului<br />
Humus<br />
60 –90 % din masa totală a<br />
materiei organice<br />
Resturi organice ne<strong>de</strong>scompuse<br />
(litiera) sau puţin <strong>de</strong>scompuse<br />
Substanţe nehumice<br />
Substanţe humice<br />
85–90 % din masa totală a humusului<br />
humate<br />
fulvate<br />
Fig. 2.3. Sistema substanţelor organice a solului (după D.S.Orlov,citat <strong>de</strong> V.A.Kovdaşi B.G.Rozanov, 1988)<br />
Aceste resturi organice, sub acţiunea organismelor inferioare (bacterii, ciuperci), sunt<br />
<strong>de</strong>scompuse până la elementele minerale din care au provenit, completând astfel circuitul biologic,<br />
sau sunt supuse unor procese biochimice complexe <strong>de</strong> transformare din care rezultă substanţe<br />
organice noi specifice solului, cu o structură moleculară complexă şi o stabilitate mai mare în<br />
condiţiile din sol. Aceste substanţe noi ce se acumulează în partea superioară a solului sunt<br />
reprezentate prin acizi humici care alcătuiesc humusul.<br />
37
Cantitatea <strong>de</strong> resturi organice din sol variază în funcţie <strong>de</strong> cantitatea <strong>de</strong> materie organică<br />
(vegetală şi animală) ce se realizează anual în cadrul ecosistemelor respective (tab. 2.4).<br />
Tabelul 2.4. Productivitatea primară <strong>de</strong> materie organică (după Duvigneand şi Tanghe, citat <strong>de</strong> Gr. Obrejanu<br />
şi Şt. Puiu, 1972)<br />
Biotipul Suprafaţa, km 2 % din suprafaţa Productivitatea<br />
continentelor t/ha/an global t/an<br />
Pădurea 40,7·10 6 28 5 20·10 6<br />
Terenul cultivat 14,0·10 6 10 4 5,6·10 6<br />
Stepa 25,7·10 6 17 1,5 3,9·10 6<br />
Deşertul 54,9·10 6 41 0,2 1,1·10 6<br />
După Duvigneand şi Tanghe, fotosinteza permite formarea a 2,7·10 10 tone materie organică<br />
în fiecare an în oceane şi 3,1·10 10 tone pe suprafaţa terestră, adică în total 5,8·10 10 tone pe an.<br />
În zonele acoperite cu vegetaţie forestieră formarea humusului din sol se realizează în<br />
principal pe seama resturilor organice din litieră. (tab. 2.5)<br />
Din cifrele cuprinse în total se constată că cea mai puternică <strong>de</strong>scompunere a resturilor<br />
organice din litieră, adică cel mai intens circuit biologic, se realizează sub pădurile tropicale şi<br />
subtropicale, un<strong>de</strong> aportul anual în cantităţi <strong>de</strong> sute <strong>de</strong> tone la hectar este transformat aproape în<br />
totalitate în acelaşi an.<br />
Tabelul 2.5. Producţia din biomasă şi rezerva din litieră (după L.E.Rodin şi N.I.Bazilevici, citat <strong>de</strong> Gr.<br />
Obrejanu şi Şt. Puiu, 1972)<br />
Litiera<br />
Biomasa<br />
rezerva aportul<br />
Tipul <strong>de</strong> pădure<br />
totală<br />
totală anual<br />
în t/ha<br />
Pădure <strong>de</strong> tundră 4-30 - -<br />
Păduri <strong>de</strong> conifere şi foioase din zona temperată 5-350 10-70 2-7<br />
Păduri tropicale şi subtropicale 500-1700 2-10 150-250<br />
La vegetaţia ierboasă, masa vegetală supraterestră este, în general consumată <strong>de</strong> animale, din<br />
care cauză sursa principală <strong>de</strong> resturi organice pentru formarea humusului o constituie masa <strong>de</strong><br />
rădăcini lăsată în fiecare an în sol. După Alexandrova, rezerva totală <strong>de</strong> rădăcini la vegetaţia<br />
ierboasă pe adâncimea <strong>de</strong> un metru, în diferite zone naturale, se prezintă astfel:<br />
- în zona silvică 6-13 t/ha;<br />
- în stepă 8-28 t/ha;<br />
- în <strong>de</strong>şert 3-12 t/ha.<br />
La ierburile perene cultivate, cantitatea, <strong>de</strong> rădăcini variază în funcţie <strong>de</strong> recoltă şi<br />
alcătuieşte în amestecuri <strong>de</strong> la 6-8 până la 12-15 t/ha. Plante anuale lasă în sol 3-5 t/ha rădăcini.<br />
Masa totală a microorganismelor care participă la <strong>de</strong>scompunerea resturilor vegetale, având în<br />
ve<strong>de</strong>re viteza <strong>de</strong> înmulţire şi numărul <strong>de</strong> generaţii în perioada <strong>de</strong> vegetaţie, se poate ridica la 1 / 3 din<br />
cantitatea resturilor organice aflate în sol. Cantitatea <strong>de</strong> resturi organice <strong>de</strong> origine animală este, în<br />
general, redusă, ajungând la 100-200 kg/ha.<br />
Compoziţia chimică a resturilor organice. Cea mai mare parte din masa resturilor organice o<br />
constituie apa care poate să reprezinte 75-90 %. Substanţa uscată a resturilor organice cuprin<strong>de</strong> o<br />
serie <strong>de</strong> grupe <strong>de</strong> compuşi (tab. 2.6).<br />
Din acest tabel reiese că, în afară <strong>de</strong> bacterii, ce se <strong>de</strong>osebesc printr-un conţinut ridicat <strong>de</strong><br />
substanţe proteice, la toate celelalte grupe <strong>de</strong> organisme şi, în special, la plantele superioare în<br />
compoziţia chimică predomină hidraţi <strong>de</strong> carbon (celuloză + hemiceluloză) şi lignina.<br />
Conţinutul <strong>de</strong> cenuşă variază în limite foarte mari, <strong>de</strong> la 20-30 % la alge până la 0,1-1 % la<br />
lemnul <strong>de</strong> conifere şi foioase. În componenţa cenuşii intră un număr mare <strong>de</strong> elemente minerale<br />
38
importante pentru nutriţia plantelor, ca: Na, K, Mg, Al, P, S, Si, Cl ş.a. substanţe minerale conţinute<br />
în resturile vegetale, după <strong>de</strong>scompunerea cărora sunt folosite din nou în nutriţia plantelor.<br />
Tabelul 2.6. Compoziţia chimică a organismelor superioare şi inferioare (după L.N.Alexandrova)<br />
În procente din masa uscată<br />
Substanţe Hidraţi <strong>de</strong> carbon<br />
Cenuşa proteice<br />
Organisme<br />
Celuloză<br />
Hemiceluloză<br />
şi alţii<br />
Lignină<br />
Lipi<strong>de</strong>,<br />
substanţe<br />
tanante<br />
Bacterii 2-10 40-70 - - 0 1-40<br />
Alge 20-30 10-15 5-10 50-60 0 1-3<br />
Licheni 2-6 3-5 5-10 60-80 8-10 1-3<br />
Muşchi 3-10 5-10 15-25 30-60 0 5-10<br />
Ferigi 6-7 4-5 20-30 20-30 20-30 2-10<br />
Conifere:<br />
lemn 0,1 -1 0,5-1 45-50 15-25 25-30 2-12<br />
frunze 2-5 3-8 15-25 15-20 20-30 5-15<br />
Foioase:<br />
lemn 0,1-1 0,5-1 40-50 20-30 20-25 5-15<br />
Ierburi perene:<br />
frunze<br />
graminee<br />
leguminoase<br />
3-8 4-10 15-25 10-20 20-30 5-15<br />
5-10 5-12 25-40 20-35 15-20 2-10<br />
5-10 10-20 25-30 15-25 15-20 2-10<br />
2.3.2. Biota solului.<br />
Lumea animală din sol este variată şi bine reprezentată numeric, putând servi conform unor<br />
cercetări din domeniul biologiei solului, ca indicator <strong>de</strong> diagnostic al formării acestuia.<br />
Biota din sol (după Lîkov A.M.) are un rol important în accelerarea proceselor <strong>de</strong> humificare<br />
şi mineralizare a resturilor vegetale, în structurarea solurilor, influenţând totodată permeabilitatea şi<br />
aerarea solului. În general, biota solului inclu<strong>de</strong> animalele care îşi au mediul <strong>de</strong> viaţă în sol integral<br />
sau parţial (larvele). Numărul animalelor din sol variază foarte mult, în condiţii ecologice diferite,<br />
ajungând la 500 milioane (Bachelier, 1971) în cazul protozoarelor.<br />
Pentru clasificarea animalelor care alcătuiesc fauna solului sunt utilizate o serie <strong>de</strong> criterii,<br />
care i-au în calcul dimensiunile corpului, adaptarea la condiţiile edafice, regimul <strong>de</strong> hrană.<br />
După dimensiunile corpului animalele din sol se împart în (Van <strong>de</strong>r Drift, 1951; Dunger,<br />
1964; Brauns şi Bachelier, 1971, Prevost, 1990):<br />
microfauna – 80 mm, vertebrate mici, inclusiv micromamifere, insecte mari<br />
(scorpioni), şerpi, crabi, broaşte ţestoase, rozătoare, bursuci, cârtiţe, vulpi;<br />
În raport cu adaptarea organismelor animale la viaţa în sol, distingem (Ghiliarov, 1965):<br />
organisme geobionte – acele animale pentru care solul reprezintă mediul <strong>de</strong> viaţă permanent:<br />
lumbrici<strong>de</strong>, enchitrei<strong>de</strong>, acarieni, collembole, miriapo<strong>de</strong>;<br />
organisme geophile – reprezintă animalele care îşi petrec în sol numai o parte a vieţii:<br />
stadiile larvare;<br />
organisme geoxene – reprezentate prin animale aflate în sol pentru iernare, adăpost sau<br />
refugiu temporar.<br />
După regimul hranei pot fi separate următoarele grupe <strong>de</strong> animale (Chiriţă, 1974):<br />
fitofage – se hrănesc cu părţile plantelor aflate în sol;<br />
zoofage – se hrănesc cu alte animale;<br />
necrofage – se hrănesc cu corpurile animalelor moarte;<br />
39
micofage – se hrănesc cu hife <strong>de</strong> ciuperci;<br />
saprofage – se hrănesc cu resturi vegetale aflate în <strong>de</strong>scompunere;<br />
scatofage (coprofage) – se hrănesc cu excremente <strong>de</strong> animale.<br />
Se constată <strong>de</strong> asemenea, adaptarea faunei din sol la condiţiile diferite <strong>de</strong> umiditate (Varga,<br />
1956):<br />
organisme higrobionte – se <strong>de</strong>zvoltă în apa capilară şi cea legată;<br />
organisme higrofile – apar în condiţii <strong>de</strong> umiditate ridicată;<br />
organisme mezofile – se <strong>de</strong>zvoltă în condiţii <strong>de</strong> umiditate normală;<br />
organisme xerofile – preferă solurile uscate.<br />
După<br />
dimensiuni<br />
Microfauna<br />
Mezofauna<br />
Macrofauna<br />
Megafauna<br />
Clasificarea<br />
animalelor<br />
din sol<br />
După<br />
adaptarea<br />
la viaţa din<br />
sol<br />
După<br />
regimul<br />
hranei<br />
Geobionte<br />
Fitofage<br />
Micofage<br />
Geophile<br />
Zoofage<br />
Saprofage<br />
Geoxene<br />
Necrofage<br />
Scatofage<br />
După<br />
regimul<br />
umidităţii<br />
Xerofile<br />
Higrobionte<br />
Higrofile<br />
Mezofile<br />
Fig. 2.4. Clasificarea animalelor din sol<br />
În sol organismele animale sunt răspândite în funcţie <strong>de</strong> proprietăţile acestora, observându-se<br />
ca şi în cazul microorganismelor, o microzonalitate.<br />
Mai mult <strong>de</strong>cât atât, unele animale din sol sunt <strong>de</strong>osebit <strong>de</strong> pretenţioase la factorii ecologici,<br />
constituind chiar caracter <strong>de</strong> diagnostic pentru unele tipuri <strong>de</strong> sol şi <strong>de</strong> orizonturi <strong>de</strong> sol.<br />
În general, fauna solului se grupează în comunităţile care populează asociaţiile <strong>de</strong> plante<br />
mici (hiperedaphon), comunităţile <strong>de</strong> pe suprafaţa solului (epiedaphon), cele care populează litiera<br />
şi orizontul humifer (hemiedaphon) şi cele din orizonturile minerale (euedaphon).<br />
Din categoria algelor, specifice solului sunt cele albastre, cele verzi şi diatomeele. Acestea<br />
reprezintă microorganisme adaptate la condiţii ecologice foarte variate, ceea ce <strong>de</strong>termină o largă<br />
răspândire a lor în soluri. Ele în<strong>de</strong>plinesc roluri importante în procesul <strong>de</strong> fotosinteză şi în fixarea<br />
azotului.<br />
Bacteriile populează anumite soluri în număr foarte mare (miliar<strong>de</strong>/1g sol) şi se împart în<br />
general, în două grupe:<br />
autotrofe – acţionează asupra compuşilor minerali folosind bioxidul <strong>de</strong> carbon din aer şi<br />
energia prin oxidarea substanţelor anorganice;<br />
40
heterotrofe – acţionează asupra compuşilor organici folosind bioxidul <strong>de</strong> carbon şi energia<br />
prin oxidarea substanţelor organice.<br />
Bacteriile pot fi <strong>de</strong> asemenea, aerobe sau anaerobe şi sunt specifice în general, solurilor<br />
formate sub vegetaţie ierboasă, cu o reacţie slab acidă/slab alcalină. Au un rol important în procesul<br />
<strong>de</strong> fotosinteză şi în transformarea resturilor vegetale.<br />
Actinomicetele reprezintă o treaptă evolutivă intermediară între bacterii şi ciuperci, fiind<br />
foarte prezente în solurile cu reacţie neutră/alcalină şi mai puţin în cele aci<strong>de</strong>. Au o capacitate mai<br />
mare <strong>de</strong>cât celelalte microorganisme <strong>de</strong> a <strong>de</strong>scompune substanţe organice rezistente (lignine,<br />
celuloza).<br />
Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe şi aerobe, care se <strong>de</strong>zvoltă în soluri cu reacţie<br />
acidă, formate în general sub pădure, având <strong>de</strong> asemenea un rol important în transformarea<br />
resturilor vegetale.<br />
Microorganismele din sol se diferenţiază în sensul că unele sunt specifice fazei lichi<strong>de</strong> a<br />
solului, iar altele celei soli<strong>de</strong> a acestuia. Se constată <strong>de</strong> asemenea, o zonalitate a răspândirii acestora,<br />
<strong>de</strong>terminată bioclimatic.<br />
Totodată, la nivelul profilului <strong>de</strong> sol se evi<strong>de</strong>nţiază o microzonare a distribuţiei<br />
microorganismelor, generată <strong>de</strong> proprietăţile fizico-chimice ale orizonturilor <strong>de</strong> sol. Multe<br />
microorganisme sunt corelate cu prezenţa anumitor neoformaţii, care îşi datorează originea tocmai<br />
activităţii acestora: neoformaţiile fierului, manganului şi sulfului.<br />
2.3.3. Procesele transformării materiei organice din sol.<br />
Resturile organice suferă în sol transformări complexe sub acţiunea microorganismelor, prin<br />
procese <strong>de</strong> <strong>de</strong>scompunere şi humificare.<br />
Transformarea<br />
resturilor organice în sol<br />
Microorganisme Hidroliza Oxido-reducere Mineralizare<br />
Resturi organice<br />
- frunze, conuri,<br />
crengi, rădăcini,<br />
fragmente <strong>de</strong><br />
scoarţă, corpuri <strong>de</strong><br />
animale, fructe, etc.<br />
Substante<br />
organice simple<br />
-substanţe proteice:<br />
pepti<strong>de</strong>, aminoacizi<br />
-hidraţi <strong>de</strong> carbon:<br />
hexoze, pentoze,<br />
aminozaharuri<br />
-lignine, tananţi :<br />
fenoli<br />
-lipi<strong>de</strong>, răşini :<br />
glicerină, acizi graşi<br />
Substanţe organice<br />
simple/compuşi<br />
minerali<br />
-pepti<strong>de</strong>, aminoacizi: acizi<br />
organici, acizi graşi,<br />
alcooli, NH 3 , CO 2 , H 2 S,<br />
H 2 O, CH 4<br />
-hexoze, pentoze,<br />
aminozaharuri: acizi<br />
organici volatili, al<strong>de</strong>hi<strong>de</strong>,<br />
alcooli, CO 2 , H 2 O, CH 4<br />
-fenoli: chinone, CO 2 , H 2 O<br />
-glicerină, acizi graşi:<br />
Compuşi<br />
minerali<br />
-acizii organici,<br />
acizii graşi,<br />
alcooli,<br />
al<strong>de</strong>hi<strong>de</strong>le,<br />
chinonele, acizii<br />
nesaturaţi,<br />
hidrocarburile se<br />
<strong>de</strong>sfac în compuşi<br />
minerali<br />
Fig. 2.5. Transformarea resturilor organice în sol<br />
41
Mineralizarea<br />
până la CO2,<br />
H2O, NO3 etc.<br />
Hrana<br />
bacteriilor<br />
heterotrofe<br />
Spălarea,<br />
levigarea<br />
Sinteza<br />
humusului<br />
Substanţe proteice<br />
Lipi<strong>de</strong><br />
Hidraţi <strong>de</strong> carbon<br />
Lignina<br />
Prin <strong>de</strong>scompunere, resturile organice se transformă în compuşi mai simpli, la început tot <strong>de</strong><br />
natură organică, iar apoi <strong>de</strong> natură minerală. La <strong>de</strong>scompunerea resturilor organice pot fi separate trei<br />
etape: hidroliza, oxido-reducerea şi mineralizarea totală.<br />
Humificarea reprezintă procesul <strong>de</strong> formare în sol a substanţelor organice complexe,<br />
cunoscute sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> humus. Humusul reprezintă materia organică adânc transformată sau<br />
aflată în diferite stadii <strong>de</strong> transformare şi care este alcătuită din acizii humici.<br />
Acizii humici se formează pe seama produselor macromoleculare <strong>de</strong> <strong>de</strong>scompunere a resturilor<br />
organice rezultate prin oxidarea biochimică. În continuare, produsele macromoleculare (polifenoli,<br />
aminoacizi) proveniţi <strong>de</strong> la <strong>de</strong>gradarea ligninei, substanţelor proteice, tananţilor, sau celulozei suferă<br />
reacţii <strong>de</strong> con<strong>de</strong>nsare şi polimerizare cu formare <strong>de</strong> chinone. În etapa următoare au loc noi con<strong>de</strong>nsări<br />
ale polifenolilor şi chinonelor cu aminoacizii, rezultând compuşi macromoleculari cu un număr mare<br />
<strong>de</strong> nuclee aromatice şi îmbogăţiţi în carbon şi azot, numiţi acizi humici.<br />
2.3.4. Formarea humusului.<br />
Spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> mineralizare, în cadrul căreia resturile organice se <strong>de</strong>scompun până la<br />
produşi minerali, în procesul humificării se formează pe seama produşilor intermediari <strong>de</strong><br />
<strong>de</strong>scompunere, compuşi macromoleculari care conţin azot, <strong>de</strong>numiţi acizi humici. Acizii humici şi<br />
compuşii lor organo-minerali sunt mai rezistenţi la acţiunea microorganismelor şi se acumulează în<br />
sol formând materia organică specifică solului, cunoscută sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> humus. Acizii humici<br />
se formează pe seama produselor macromoleculare <strong>de</strong> <strong>de</strong>scompunere a resturilor organice, ca<br />
urmare a oxidării biochimice lente a acestora. Reacţiile <strong>de</strong> oxidare care se petrec în prezenţa<br />
oxigenului din aer şi a oxidazelor organismelor sunt catalizate <strong>de</strong> către componenţii minerali ai<br />
solului şi amoniac. Ele sunt însoţite <strong>de</strong> reacţii <strong>de</strong> con<strong>de</strong>nsare şi polimerizare reciprocă a produşilor<br />
macromoleculari rezultaţi din <strong>de</strong>scompunere (Alexandrova).<br />
Resturi organice iniţiale<br />
Aminoacizi<br />
Acizi<br />
lipidici<br />
Monozahari<strong>de</strong><br />
Polifenoli<br />
Produse intermediare<br />
Fig. 2.6. Schema humificării<br />
Dintre substanţele <strong>de</strong> <strong>de</strong>scompunere a resturilor organice şi care participă la sinteza acizilor<br />
humici sunt compuşii aromatici <strong>de</strong> tipul polifenolilor rezultaţi din <strong>de</strong>gradarea ligninei şi aminoacizii<br />
proveniţi din hidroliza substanţelor proteice.<br />
42
În procesul humificării <strong>de</strong>osebim două etape:<br />
I etapă, are loc <strong>de</strong>scompunerea (bio<strong>de</strong>gradarea) resturilor organice iniţiale sub acţiunea<br />
microorganismelor cu formarea produselor intermediare;<br />
II etapă, are loc sinteza substanţelor humice din produse intermediare (fig.2.6).<br />
Lignina cuprin<strong>de</strong> ca element constitutiv un ciclu benzoic cu o catenă laterală <strong>de</strong> trei atomi <strong>de</strong><br />
carbon. Ciclu benzoic poate avea sau nu hidroxil fenolic şi una sau două grupări metoxile în<br />
<strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nţă <strong>de</strong> tipul <strong>de</strong> plante. Prin polimerizare oxidativă enzimatică se formează lignină propriuzisă<br />
sub formă <strong>de</strong> macromolecule tridimensionale (fig. 2.7).<br />
Fig. 2.7. Elementele constitutive ale ligninei (după V.Fleig citat <strong>de</strong> Gr. Obrejanu şi Şt. Puiu, 1972)<br />
Sub acţiunea actinomycetelor în mediu neutru, slab alcalin sau a ciupercilor în mediu acid,<br />
diferitele tipuri <strong>de</strong> lignine se <strong>de</strong>scompun treptat dând naştere la diverşi produşi <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare.<br />
Prin oxidarea biochimică a produşilor <strong>de</strong> fragmentare a ligninelor se formează fenoli sau<br />
chinone. Potrivit ipotezei emise <strong>de</strong> Kononova, care a obţinut acizi humici ca produse ale reacţiei<br />
dintre pirogalol şi peptone în soluţie, tipul <strong>de</strong> bază în sinteza substanţelor humice, îl constituie<br />
acţiunea reciprocă dintre polifenoli şi aminoacizi în prezenţa fermenţilor oxidanţi. În prima fază are<br />
loc o oxidare fermentatitvă a moleculei <strong>de</strong> polifenol cu formarea <strong>de</strong> chinone:<br />
Pirocatchină<br />
Chinonă<br />
Chinonă rezultată, având un potenţial oxidant, poate primi hidrogenul aminoacizilor ce rezultă din<br />
<strong>de</strong>scompunerea substanţelor proteice, dând naştere la reacţii <strong>de</strong> con<strong>de</strong>nsare după schema:<br />
Odată cu reacţiile <strong>de</strong> con<strong>de</strong>nsare are loc reducerea unor molecule <strong>de</strong> chinone în polifenoli pe<br />
seama hidrogenilor <strong>de</strong>sprinşi din aminoacizi. În stadiile iniţiale a humificării componenţa<br />
aromatică provine din <strong>de</strong>scompunerea substanţelor tanante, iar în stadiile mai avansate polifenolii<br />
rezultă din <strong>de</strong>zagregarea ligninei.<br />
Produşii iniţiali rezultaţi din con<strong>de</strong>nsarea polifenolilor, chinolelor cu aminoacizi sunt supuşi<br />
în continuare unui proces <strong>de</strong> policon<strong>de</strong>nsare. Ca urmare a policon<strong>de</strong>nsării iau naştere substanţe<br />
macromoleculare, cu un număr mare <strong>de</strong> nuclei aromatici, îmbogăţite treptat în carbon şi azot care<br />
reprezintă acizii humici.<br />
43
Prezenţa în macromolecula acizilor humici a diferitelor grupe funcţionale permite<br />
<strong>de</strong>clanşarea unor reacţii cu partea minerală a solului ce au ca efect formarea <strong>de</strong> produşi<br />
organominerali în care materia organică se <strong>de</strong>scompune mult mai lent.<br />
Factorii care influenţează formarea humusului:<br />
- temperatura solului (optimală 25-30 0 C );<br />
- umiditatea solului (optimală 60-80 % din capacitatea totală);<br />
- condiţii aerobe;<br />
- reacţia solului (neutră, pH = 7);<br />
- textura solului;<br />
- roca <strong>de</strong> solificare;<br />
- prezenţa materiei iniţiale pentru formarea humusului.<br />
2.3.5. Compoziţia humusului şi proprietăţile acizilor humici<br />
Humus este complexul <strong>de</strong> compuşi organici care se află în strânsă corelaţie cu partea<br />
minerală a solului.<br />
Părţile componente a humusului sunt:<br />
1. substanţele nehumice, <strong>de</strong>numite şi substanţe nespecifice, constituie 10-15% din masa totală a<br />
humusului din sol şi sunt reprezentate prin: substanţe <strong>de</strong> origine vegetală şi animală iniţiale,<br />
produse intermediare.<br />
2. substanţele humice alcătuiesc partea principală şi specifică a humusului, reprezentând circa 85-<br />
90 % din masa totală a lui. Substanţele humice cuprind:<br />
- grupa acizilor huminici şi produşii lor organominerali;<br />
- grupa acizilor fulvici şi produşii lor organominerali;<br />
- grupa acizilor hematomelane;<br />
- humine.<br />
Acizii huminici sunt compuşi macromoleculari care conţin azot, au o structură ciclică, sunt<br />
insolubili în apă şi acizi, dar se solubilizează uşor în soluţii alcaline au culoare închisă (neagră).<br />
Datorită prezenţei în structura moleculară a grupelor funcţionale carboxilice şi fenolice, între acizii<br />
huminici şi partea minerală a solului au loc reacţii <strong>de</strong> schimb.<br />
Acizii huminici fixaţi <strong>de</strong> partea minerală a solului pierd capacitatea <strong>de</strong> a trece în soluţie la<br />
tratarea solului cu soluţii alcaline. Având o capacitate <strong>de</strong> adsorbţie ridicată şi formând o serie <strong>de</strong><br />
compuşi organo-minerali insolubili în apă, favorizează acumularea în partea superioară a profilului<br />
<strong>de</strong> sol a elementelor nutritive. Acizii huminici proaspăt formaţi, saturaţi cu baze, în special cu calciu<br />
coagulează ireversibil, contribuind astfel la formarea agregatelor structurale hidrostabile.<br />
Compoziţia elementară (după V.A.Kovda, 1988):<br />
C – 50-62 %; H – 2,8-6,6 %; O – 31-40 %; N – 2-6 %<br />
Acizii huminici se formează, prepon<strong>de</strong>rent, din resturile organice, provenite din vegetaţia<br />
ierboasă. La interacţiunea cu partea minerală a solului acizii huminici formează compuşi, <strong>de</strong>numiţi<br />
humaţi, care îmbunătăţesc structura şi proprietăţile solului.<br />
Acizii fulvici sunt solubili în apă, acizi şi soluţii alcaline. În soluţie, acizii fulvici au o culoare<br />
<strong>de</strong>schisă, care variază, în funcţie <strong>de</strong> concentraţie, <strong>de</strong> la galben-<strong>de</strong>schis până la portocaliu.<br />
Compoziţia elementară (după V.A.Kovda, 1988):<br />
C – 41-46 %; H – 4-5 %; O – 40-48 %; N – 3-4 %<br />
Datorită faptului că acizii fulvici au o reacţie puternic acidă (pH = 2,6-2,8), exercită o<br />
puternică acţiune <strong>de</strong> alterare, permit mobilizarea şi <strong>de</strong>plasarea în adâncime a diferitor componente<br />
ale solului. La interacţiunea cu partea minerală a solului acizii fulvici formează compuşi, <strong>de</strong>numiţi<br />
fulvaţi, care la fel favorizează alterarea părţii minerale a solului şi <strong>de</strong>plasarea elementelor nutritive<br />
Acizii hematomelani şi huminele sunt mai puţin studiate şi prezintă complexe rezultate <strong>de</strong> la<br />
interacţiunea acizilor huminici, acizilor fulvici, părţii minerale a solului şi substanţelor nehumice.<br />
Fertilitatea solului <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> nu numai <strong>de</strong> conţinutul <strong>de</strong> humus în sol, dar şi <strong>de</strong> gradul <strong>de</strong><br />
saturare a complexului adsorbtivcu Ca ++ , care imprimă solului cele mai bune proprietăţi fizice şi<br />
chimice. Conţinutul în acizi huminici este mai mare la solurile <strong>de</strong> stepă (la cernoziomuri) şi mai mic<br />
44
la cele <strong>de</strong> pădure. Valoarea raportului acizi huminici/acizi fulvici (AH/AF) creşte <strong>de</strong> la solurile<br />
podzolice spre cernoziomuri, după cum se poate ve<strong>de</strong>a din tabelul 2.7.<br />
Tabelul 2.7. Conţinutul în acizi huminici, acizi fulvici şi raportul între acizi huminici şi fulvici din<br />
orizontul arabil<br />
Solul<br />
% faţă <strong>de</strong> C total Raportul<br />
acizi huminici acizi fulvici<br />
AH/AF<br />
Podzol-înţelenite 19 32 0,6<br />
Cenuşii 22 26 0,8<br />
Cernoziom argiloiluvial 32 21 1,4<br />
Cernoziom tipic slab humifer 34 19 1,3<br />
Cernoziom tipic mo<strong>de</strong>rat humifer 42 13 3,2<br />
Solurile prezintă anumite raporturi C/N, care, într-o anumită măsură reflectă natura<br />
humusului şi ca urmare serveşte la caracterizarea acestuia în legătură cu tipurile <strong>de</strong> sol. Alături <strong>de</strong><br />
alte date, el dă indicaţii cu privire la bogăţia solului în azot, principal element <strong>de</strong> nutriţie a plantelor.<br />
Astfel, raportul C/N scăzut la cernoziomuri (10-12) arată bogăţia acestora în azot în comparaţie cu<br />
solurile podzolice, la care raportul este mai ridicat (13-14).<br />
Tipuri <strong>de</strong> humus:<br />
mull;<br />
mo<strong>de</strong>r;<br />
mor;<br />
turba.<br />
Mullul este reprezentat prin materie organică bine humificată, transformată în întregime în<br />
acizi humici <strong>de</strong> către bacterii, intim amestecată cu partea minerală. Se formează în soluri bine<br />
aerisite cu activitate microbiologică activă, raportul C/N = 10, cel mai fertil tip <strong>de</strong> humus. Poate<br />
exista mull calcic şi mull forestier, primul reprezentând cel mai fertil tip, are culoare închisă fiind<br />
alcătuit mai ales din acizi huminici şi este saturat cu calciu. Cel <strong>de</strong>-al doilea apare în cazul solurilor<br />
sărace în calciu <strong>de</strong> sub vegetaţia forestieră, este mai <strong>de</strong>schis la culoare şi este alcătuit mai ales din<br />
acizi fulvici. Poate exista şi mull hidromorf.<br />
Mo<strong>de</strong>rul este un humus intermediar între mull şi mor, este alcătuit din materie organică<br />
humificată dar şi din resturi organice în curs <strong>de</strong> transformare sau netransformate. Apare sub<br />
pădurile <strong>de</strong> răşinoase sau pajişti, în condiţii <strong>de</strong> aerisire mai slabă, <strong>de</strong> climat mai răcoros şi mai umed<br />
şi cu o activitate microbiologică mai slabă. Raportul C/N este <strong>de</strong> 15-25, iar cel AH/AF
(modificarea reacţiei solului, a apariţiei în soluţie a cationilor bazici bivalenţi etc.) aceşti produşi se<br />
<strong>de</strong>pun. Toate aceste fenomene <strong>de</strong>termină într-o mare măsură caracterul morfologic a profilului <strong>de</strong><br />
sol.<br />
Datorită capacităţii lor <strong>de</strong> schimb cationic, substanţele humice pot reţine şi feri astfel <strong>de</strong> spălare<br />
o serie <strong>de</strong> cationi (Ca ++ , Mg ++ , Na + , K + ), pe care, tot prin schimb cationic, îi pot elibera şi pune la<br />
dispoziţia plantelor. Împreună cu argila, care are, <strong>de</strong> asemenea, această proprietate, humusul<br />
alcătuieşte complexul adsorbtiv al solului (CAS)<br />
În prezenţa argilei, acizii huminici saturaţi cu cationi <strong>de</strong> calciu <strong>de</strong>termină formarea structurii<br />
grăunţoase a solului. Prezenţa agregatelor cu mare stabilitate hidrică creează în sol un regim<br />
aerohidric favorabil <strong>de</strong>zvoltării normale a plantelor. Datorită capacităţii <strong>de</strong> a cimenta stabil<br />
particulele minerale în agregate structurale, humusul ameliorează proprietăţile fizice a solurilor<br />
argiloase, micşorându-le coeziunea şi mărindu-le în acelaşi timp permeabilitatea pentru aer şi apă.<br />
Humusul măreşte coeziunea solurilor nisipoase, le micşorează permeabilitatea pentru apă şi măreşte<br />
capacitatea <strong>de</strong> reţinere a acestora. De asemenea, humusul influenţează regimul termic al solului prin<br />
faptul că imprimându-i o culoare închisă contribuie la mărirea capacităţii calorice.<br />
Sub aspectul nutriţiei plantelor, humusul reprezintă principala sursă <strong>de</strong> azot din sol şi ale altor<br />
elemente <strong>de</strong> nutriţie. Substanţele humice din sol exercită şi o influenţă directă plantelor<br />
manifestând, în anumite condiţii, o acţiune <strong>de</strong> stimulare a creşterii şi <strong>de</strong>zvoltării plantelor.<br />
46
2.4. PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE SOLULUI<br />
2.4.1. Coloizii solului.<br />
2.4.1.1. Noţiune <strong>de</strong> coloizi, provenirea lor.<br />
2.4.1.2. Structura coloizilor.<br />
2.4.1.3. Proprietăţile coloizilor.<br />
2.4.2. Procesul <strong>de</strong> adsorbţie.<br />
2.4.3. Reacţia solului.<br />
2.4.4. Importanţa reacţiei solului.<br />
2.4.5. Capacitatea <strong>de</strong> tamponare a solului.<br />
2.4.6. Potenţialul <strong>de</strong> oxido – reducere a solului (redox).<br />
2.4.1. Coloizii solului<br />
2.4.1.1. Noţiune <strong>de</strong> coloizi, provenirea lor<br />
Coloizii sunt particule foarte mici, cu diametrul cuprins între 0,1 microni şi 1milimicron<br />
(0,0001-0,000001 mm). În cazul solului, după părerea unor pedologi, limita superioară a<br />
particulelor coloidale este consi<strong>de</strong>rată până la 1-2 microni, adică în categoria coloizi este inclusă şi<br />
fracţiunea argilă.<br />
Coloizii se formează în urma fragmentării rocilor şi mineralelor sau în urma con<strong>de</strong>nsării<br />
particulelor mai mici <strong>de</strong> 1 milimicron (molecule).<br />
Particule coloidale cu apă formează soluţii coloidale care nu difuzează printr-o membrană<br />
semipenetrabilă (pergament, membrană animală etc.) spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> soluţii a<strong>de</strong>vărate<br />
(moleculare).<br />
Partea coloidală a solului este alcătuită din coloizi:<br />
- minerali (argilă, hidroxizi sau oxizi hidrataţi <strong>de</strong> Fe şi Si);<br />
- organici (acizi humici);<br />
- organo-minerali (argilo-huminele, alumo- şi fero-humaţii).<br />
Conţinutul coloizilor din sol <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> textura solului şi conţinutul humusului. Cele mai bogate<br />
în coloizi sunt solurile grele, humificate.<br />
Coloizii solului trec în mediul <strong>de</strong> dispersie reprezentat prin soluţia solului sub formă <strong>de</strong><br />
particule cu o anumită alcătuire, cunoscute sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> micile coloidale.<br />
2.4.1.2. Structura coloizilor<br />
Micela coloidală este alcătuită dintr-un nucleu înconjurat <strong>de</strong> diferiţi ioni sub formă <strong>de</strong> strate<br />
(fig.2.8)<br />
Nucleul este format dintr-o moleculă sau dintr-un agregat <strong>de</strong> molecule.<br />
Fig. 2.8. Schema structurii micelei coloidale cu sarcină negativă (după N.I.Gorbunov)<br />
La suprafaţa nucleului se găseşte un strat <strong>de</strong> ioni <strong>de</strong>numit strat intern <strong>de</strong>terminat <strong>de</strong><br />
potenţial; dacă ionii din acest strat sunt pozitivi coloidul este electropozitiv (acidoid), iar dacă sunt<br />
47
negativi coloidul este electronegativ (bazoid). Coloizii care sunt capabili să modifice sarcina se<br />
numesc amfolitoi<strong>de</strong>.<br />
În continuarea stratului intern se găsesc alţi ioni <strong>de</strong> semn contrar celor prece<strong>de</strong>nţi, <strong>de</strong>numiţi<br />
din această cauză ioni compensatori. Acestea sunt dispuşi astfel încât formează două strate<br />
succesive, diferite în ceea ce priveşte <strong>de</strong>nsitatea şi mobilitatea ionilor respectivi. Primul este alcătuit<br />
din ioni dispuşi <strong>de</strong>ns, puternic legaţi şi practic imobili, <strong>de</strong>numit strat <strong>de</strong>ns <strong>de</strong> ioni. Următorul strat<br />
format din ioni dispuşi difuz, slab legaţi şi mobili, <strong>de</strong>numit strat difuz <strong>de</strong> ioni sau strat adsorbit.<br />
2.4.1.3. Proprietăţile coloizilor<br />
La proprietăţile principale a coloizilor se referă:<br />
reţinerea (adsorbţia) şi schimbul <strong>de</strong> cationi;<br />
peptizarea şi coagularea.<br />
Principalii coloizi din sol (argila şi humusul) sunt coloizi electronegativi. Particulele<br />
respective, având sarcina negativă sunt înconjurate cu ioni <strong>de</strong> semn contrar, adică ioni pozitivi<br />
(cationi) atraşi din mediul <strong>de</strong> dispersie (soluţia solului), care formează stratul <strong>de</strong>ns şi difuz <strong>de</strong><br />
cationi. Această proprietate a coloizilor <strong>de</strong> a atrage din soluţie şi a reţine la suprafaţa particulelor<br />
respective diferiţi ioni poartă <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> adsorbţie ionică. Totalitatea particulelor din sol care<br />
posedă proprietăţi coloidale poartă <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> complex adsorbtiv al solului (CAS).<br />
Nucleul împreună cu stratul intern <strong>de</strong> ioni (stratul <strong>de</strong>terminat <strong>de</strong> potenţial) posedă sarcina<br />
electrică pozitivă sau negativă, adică are faţă <strong>de</strong> lichidul intermicelar (electric neutru) un anumit<br />
potenţial electric care a fost <strong>de</strong>numit potenţial termodinamic.<br />
Nucleul împreună cu stratul intern şi cu stratul <strong>de</strong>ns <strong>de</strong> contraioni prezintă un potenţial<br />
electric, <strong>de</strong>numit potenţial electrocinetic sau zeta.<br />
Coloizii solului, având aceeaşi sarcină (predominant negativă) în soluţie se resping, adică se<br />
află în stare dispersă <strong>de</strong>numită stare <strong>de</strong> zol. Dacă în soluţie se află ioni cu sarcina pozitivă (Na + , K + ,<br />
Ca 2+ , Mg 2+ etc.) ei provoacă unirea mai multor particule coloidale la un loc, formându–se agregate<br />
<strong>de</strong> particule coloidale, care se <strong>de</strong>pun. Această stare a coloizilor se numeşte stare <strong>de</strong> gel.<br />
Transformarea coloizilor din stare <strong>de</strong> zol în stare <strong>de</strong> gel se numeşte coagulare (închegare),<br />
dar din stare <strong>de</strong> gel în stare <strong>de</strong> zol – peptizarea.<br />
peptizare<br />
coagulare<br />
Cationi <strong>de</strong> Ca 2+ şi Mg 2+ , Fe 3+ (polivalenţi) provoacă coagulare ireversibilă (pectizare), adică<br />
agregatele formate nu se mai <strong>de</strong>sfac în solizii, din care au provenit.<br />
Cationii <strong>de</strong> Na + , K + , H + provoacă coagularea reversibilă (floculare).<br />
Coloizii în stare <strong>de</strong> coagulare ireversibilă prezintă stabilitate, nu pot fi levigaţi în adâncime,<br />
leagă particulele <strong>de</strong> sol în agregate structurale, adică au un rol pozitiv.<br />
2.4.2. Procesul <strong>de</strong> adsorbţie<br />
Capacitatea <strong>de</strong> adsorbţie a solului – este însuşirea solului <strong>de</strong> a adsorbi şi <strong>de</strong> a reţine<br />
substanţe în formă <strong>de</strong> ioni, molecule şi particule întregi, care circulă împreună cu apa şi aerul în sol<br />
şi care contactează cu faza lui solidă. În funcţie <strong>de</strong> starea în care se află substanţele şi <strong>de</strong> partea<br />
constitutivă a solului care participă la adsorbţie, K.K.Gedroiţ a stabilit cinci tipuri <strong>de</strong> capacitate<br />
adsorbtivă a solului:<br />
a) mecanică;<br />
b) biologică;<br />
c) chimică;<br />
d) fizică (moleculară);<br />
e) fizico – chimică (<strong>de</strong> schimb).<br />
48
Capacitatea <strong>de</strong> adsorbţie mecanică a solului constă în reţinerea <strong>de</strong> către sol a particulelor<br />
suspendate în apă în procesul filtrării ei prin sol. Acest fenomen poate fi condiţionat <strong>de</strong> diametrul<br />
redus al porilor solului în raport cu diametrul particulelor din suspensie, <strong>de</strong> <strong>de</strong>formarea şi curbarea<br />
porilor şi <strong>de</strong> sarcina electrică opusă a particulelor suspendate şi a suprafeţei particulelor, care<br />
formează pereţii porilor şi, ca rezultat are loc o atracţie reciprocă şi prin urmare, o reţinere a<br />
particulelor suspendate.<br />
Capacitatea <strong>de</strong> reţinere mecanică a solului poate fi observată în procesul următoarei<br />
experienţe simple:<br />
- se toarnă din păhăruţ câte o jumătate <strong>de</strong> porţiune <strong>de</strong> suspensie tulbure pe o pâlnie cu sol şi pe<br />
alta cu pietriş şi nisip, se <strong>de</strong>termină şi se notează natura lichidului, care se scurge din ele.<br />
Capacitatea <strong>de</strong> reţinere biologică constă în reţinerea substanţelor nutritive sub formă <strong>de</strong><br />
substanţe organice. Sub acţiunea organismelor vii substanţele minerale, în general, solubile şi<br />
supuse levigării sunt trecute sub formă <strong>de</strong> substanţe organice insolubile care se reţin în sol. Prezintă<br />
un rol <strong>de</strong>osebit <strong>de</strong> mare în reţinerea azotului.<br />
Capacitatea <strong>de</strong> adsorbţie chimică – constă în interacţiunea dntre diferite substanţe chimice<br />
în sol cu formarea sărurilor insolubile, greu accesibile sau neaccesibile pentru plante.<br />
De exemplu: 3Ca(NO 3 ) 2 + 2K 3 PO 4 = Ca 3 (PO 4 ) 2 + 6KNO 3<br />
Capacitatea <strong>de</strong> adsorbţie fizică sau adsorbţie moleculară – este însuşirea, mai ales a părţii<br />
coloidale a solului, <strong>de</strong> a reţine din soluţie molecule întregi <strong>de</strong> gaze, apă şi substanţe dizolvate în ea<br />
(mărirea concentraţiei moleculelor a diferitor substanţe pe suprafaţa coloizilor din contul energiei<br />
libere).<br />
Acest fenomen se produce la hotarul <strong>de</strong> tranziţie dintre faza dispersă şi cea dispersantă şi este<br />
condiţionat <strong>de</strong> excesul <strong>de</strong> energie moleculară din stratul superior al fazei disperse. În acest timp <strong>de</strong><br />
reţinere moleculele gazelor <strong>de</strong> apă şi ale electroliţilor nu intră în relaţii chimice cu coloizii, <strong>de</strong> acea<br />
ele sunt reţinute numai pe cale fizică. Adsorbţia moleculară are două forme: pozitivă şi negativă. La<br />
substanţele cu adsorbţia pozitivă se referă moleculele vaporilor <strong>de</strong> apă, amoniac, compuşi organici,<br />
iar la cele cu adsorbţie negativă – clorurile, nitraţi ş.a. Aceste proprietăţi sunt necesare să fie luate în<br />
consi<strong>de</strong>raţie în timpul tratării solului cu îngrăşăminte.<br />
Capacitatea <strong>de</strong> reţinere fizico-chimică (<strong>de</strong> schimb) – este însuşirea particulelor coloidale<br />
(CAS) din sol <strong>de</strong> a adsorbi şi reţine cationi (sau anioni) din soluţia înconjurătoare în schimb pe<br />
cantitatea echivalentă a cationilor (sau anionilor) din complexul coloidal.<br />
[CAS] Ca++ K<br />
+ 2KCl → [CAS] K + CaCl 2<br />
Principalii coloizi din sol (argila şi humusul) au sarcini<br />
electrice negative şi atrag (reţin sau adsorb) din soluţia solului<br />
diverşi cationi (ioni pozitivi) cum sunt: Ca 2+ , Mg 2+ ,Na + , K + ; H + ; (figura<br />
2.9). Cationii adsorbiţi pot trece din nou în soluţie, prin schimb<br />
cationic.<br />
Fig. 2.9. Schema adsorbţiei cationilor la suprafaţa particulelor coloidale.<br />
Studierea fenomenelor <strong>de</strong> adsorbţie cationică a scos în<br />
evi<strong>de</strong>nţă faptul că schimbul cationic se petrece după anumite reguli<br />
sau legi:<br />
- legea echivalenţei;<br />
- legea reversibilităţii;<br />
- legea echilibrului;<br />
- legea energiei <strong>de</strong> adsorbţie.<br />
La diferite soluri capacitatea <strong>de</strong> schimb diferă şi <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> capacitatea totală <strong>de</strong> schimb<br />
cationic.<br />
49
Capacitatea totală <strong>de</strong> schimb cationic (E) - totalitatea cationilor adsorbtivi în complexul<br />
adsorbtiv al solului, care se exprimă în me la 100 g sol uscat.<br />
Capacitatea totală <strong>de</strong> schimb cationic se <strong>de</strong>termină după formula:<br />
E = S + H, un<strong>de</strong>:<br />
S - suma cationilor bazici <strong>de</strong> Ca 2+ şi Mg 2+<br />
H - hidrogenul adsorbit.<br />
Capacitatea totală <strong>de</strong> schimb cationic la cernoziomuri alcătuieşte 50-70 me la 100 g sol<br />
uscat, la soluri uşoare – 5-10 me la 100 g sol uscat,<br />
Gradul <strong>de</strong> saturaţie cu baze este proporţia în care complexul coloidal al solului (CAS) este<br />
saturat cu cationi bazici. Se notează cu V şi se exprimă în procente:<br />
S<br />
V 100%<br />
S H<br />
După gradul <strong>de</strong> saturaţie cu baze solurile au fost împărţite aşa cum se arată în tabelul 2.8.<br />
Tabelul 2.8. Împărţirea solurilor în funcţie <strong>de</strong> valorile gradului <strong>de</strong> saturaţie cu baze (după N. Florea, 1968)<br />
V, % Soluri<br />
< 15 Practic complet nesaturate<br />
15-30 Puternic nesaturate<br />
30-50 Mo<strong>de</strong>rat nesaturate<br />
50-75 Mo<strong>de</strong>rat saturate<br />
75-90 Puternic saturate<br />
> 90 Practic complet saturate<br />
Gradul <strong>de</strong> saturaţie cu baze la cernoziomuri alcătuieşte 80-95 %, la solurile cenuşii – 60-<br />
80%.<br />
Importanţa adsorbţiei cationice este <strong>de</strong>osebită pentru următoarele motive:<br />
• datorită ei, cationii nutritivi sunt feriţi într-o oarecare măsură, <strong>de</strong> spălare, pe <strong>de</strong> altă parte ei<br />
putând fi trecuţi treptat în soluţia solului;<br />
• prin reţinerea şi schimbul <strong>de</strong> cationi, complexul coloidal joacă rolul <strong>de</strong> regulator al compoziţiei<br />
şi concentraţiei soluţiei solului;<br />
• complexul coloidal şi cationii adsorbiţi influenţează proprietăţile fizico-chimice ale solului. Cu<br />
cât complexul este mai saturat cu Ca, cu atât proprietăţile fizico-chimice ale solului sunt mai<br />
favorabile creşterii plantelor, calciul contribuind la formarea unei structuri stabile, <strong>de</strong>termină o<br />
reacţie aproape neutră, asigură condiţii foarte bune pentru activitatea microbiologică. Creşterea<br />
proporţiei <strong>de</strong> hidrogen adsorbit are o influenţă negativă, reacţia solului <strong>de</strong>vine acidă, are loc<br />
mobilizarea unor cantităţi <strong>de</strong> aluminiu care <strong>de</strong>păşesc limita <strong>de</strong> toleranţă a plantelor, sca<strong>de</strong> activitatea<br />
microbiologică. Foarte nefavorabilă este acţiunea sodiului adsorbit în cantităţi prea mari, care<br />
favorizează lipsa <strong>de</strong> structură a solului şi o reacţie foarte puternic alcalină;<br />
• cunoaşterea fenomenelor <strong>de</strong> adsorbţie cationică ajută la folosirea raţională a amendamentelor şi<br />
a îngrăşămintelor.<br />
Solurile au proprietatea <strong>de</strong> a reţine nu numai cationi, dar şi anioni dat fiind faptului că<br />
hidroxizi <strong>de</strong> aluminiu şi <strong>de</strong> fier au caracter amfoter şi pot adsorbi atât cationi cât şi anioni. Reţineea<br />
anionilor prezintă o <strong>de</strong>osebită importanţă în legătură cu reţinerea fosforului din sol (chemosorbţie).<br />
2.4.3. Reacţia solului<br />
Prin reacţia solului se înţelege gradul lui <strong>de</strong> aciditate sau alcalinitate. La temperatura +22 0 C<br />
apa disociază (H 2 O →H + + OH - ) în cantitate 10 -7 g mol la 1 litru H 2 O.<br />
Concentraţia H + şi OH - la temperatura 22 0 C este egală<br />
[H + ] = [OH - ] = 10 -7 g ion/l<br />
[H + ] * [OH - ] = 10 -7 g ion/l·10 -7 g ion/l = 10 -14 g ion/l – constanta.<br />
Reacţia solului este <strong>de</strong>terminată <strong>de</strong> raportul dintre ionii <strong>de</strong> hidrogen H + şi hidroxil OH - aflaţi<br />
în soluţia <strong>de</strong> sol. Când în soluţie predomină ioni <strong>de</strong> H + , reacţia este acidă (pH
neutră (pH=7). Obişnuit se foloseşte expresia <strong>de</strong> reacţie a solului, înţelegându-se prin aceasta reacţia<br />
soluţiei din sol.<br />
Pentru a <strong>de</strong>termina reacţia solului este <strong>de</strong> ajuns să cunoaştem sau concentraţia ionilor H + ,<br />
sau ionilor OH - . De exemplu, dacă se ştie că [H + ] =10 -4 g·ion/l, rezultă că [OH - ] = 10 -10 g·ion/l,<br />
adică: [H + ] > [OH - ] şi reacţia este acidă.<br />
În practică pedologii exprimă reacţia solului prin concentraţia ionilor H + . Pentru a exclu<strong>de</strong><br />
cifrele mici se foloseşte logaritmul zecimal (lg).<br />
De exemplu, concentraţia [H + ] = 10 -4 poate fi exprimată lg-4, sau -lg4. Logaritmul zecimal<br />
negativ se înlocuieşte cu simbolul pH (pondus Hydrogeni, Söresen, 1909).<br />
Simbolul pH este logaritmul zecimal negativ al concentraţiei ionilor <strong>de</strong> H + .<br />
Dacă: pH 7 – alcalină.<br />
Teoretic valoarea pH-lui variază în limitele 0-14. În realitate, referitor la soluri, valoarea pHului<br />
variază în limitele 3-11.<br />
Aciditatea solului are loc, când în CAS se găsesc adsorbiţi mai mulţi ioni <strong>de</strong> H + şi mai puţini<br />
<strong>de</strong> ioni bazici (Ca ++ , Mg ++ ). Se distinge aciditatea actuală şi potenţială.<br />
Aciditatea actuală – este aciditatea soluţiei solului, care conţine acizi sau compuşi minerali,<br />
organici, organo-minerali cu caracter acid.<br />
Aciditatea potenţială – este aciditatea fazei soli<strong>de</strong> (CAS), care conţine H + sau Al 3+ adsorbit.<br />
Se <strong>de</strong>osebeşte aciditatea potenţială <strong>de</strong> schimb şi hidrolitică.<br />
Aciditatea potenţială <strong>de</strong> schimb - se pune în evi<strong>de</strong>nţă prin tratarea solului cu o sare neutră:<br />
[CAS] H + KCl → [CAS] K + HCl<br />
Al 3<br />
[CAS]<br />
+ + 3KCl → [CAS] K K<br />
K<br />
+ AlCl 3<br />
AlCl 3 + 3H 2 O → Al(OH) 3 + 3HCl<br />
Aciditatea potenţială hidrolitică - se pune în evi<strong>de</strong>nţă prin tratarea solului cu o sare<br />
hidrolitic alcalină:<br />
[CAS] H + CH 3 COONa → [CAS] Na + CH 3 COOH<br />
Al3<br />
[CAS] + 3CH 3 COONa → [CAS] Na (CH 3 COO) 3 Al<br />
Na<br />
Na<br />
(CH 3 COO) 3 Al + 3H 2 O → Al (OH) 3 +3CH 3 COOH<br />
Alcalinitatea solului poate fi actuală şi potenţială.<br />
Alcalinitatea actuală are loc, dacă soluţia solului conţine componenţii cu caracter bazic<br />
(sărurile provenite din neutralizarea acizilor slabi cu baze puternice).<br />
Na 2 CO 3 +2H 2 O→H 2 CO 3 + 2NaOH<br />
H 2 O CO 2 Na + OH -<br />
Alcalinitatea potenţială are loc, dacă faza solidă a solului (CAS) conţine cationul <strong>de</strong> Na + :<br />
[CAS] Na + H 2 CO 3 → [CAS] H + Na 2 CO 3<br />
2.4.4. Importanţa reacţiei solului<br />
Reacţia solului prezintă o <strong>de</strong>osebită însemnătate atât pentru caracterizarea, în general, a<br />
solurilor cât şi pentru practica agricolă.<br />
Valorile pH constituie indici importanţi pentru caracterizarea solurilor. În funcţie <strong>de</strong> reacţia<br />
exprimată prin pH, solurile se împart aşa după cum se arată în tabelul 2.9.<br />
51
Tabelul 2.9. Împărţirea solurilor după mărimea valorilor pH (după Gr. Obrejanu, 1972)<br />
Intervalul <strong>de</strong> pH Definirea solurilor după reacţie<br />
< 4,5<br />
Soluri foarte puternic aci<strong>de</strong><br />
4,5-5,5<br />
Soluri puternic aci<strong>de</strong><br />
5,5-6,0<br />
Soluri aci<strong>de</strong><br />
6,0-6,8<br />
Soluri slab aci<strong>de</strong><br />
6,8-7,2<br />
Soluri neutre<br />
7,2-7,8<br />
Soluri slab alcaline<br />
7,8-8,5 Soluri alcaline<br />
> 8,5 Soluri puternic alcaline<br />
Reacţia exercită o mare influenţă asupra activităţii şi abun<strong>de</strong>nţei în sol a diferitelor grupe <strong>de</strong><br />
microorganisme. În solurile cu pH sub 6 şi peste 8-8,5 este stânjenită activitatea microorganismelor<br />
folositoare.<br />
Cerinţele unor plante cultivate faţă <strong>de</strong> reacţia solului sunt prezentate în tabelul 2.10. Din<br />
tabel se poate observa că majoritatea plantelor <strong>de</strong> cultură cer reacţii <strong>de</strong> la slab aci<strong>de</strong> până la alcaline.<br />
Unele plante cultivate pot suporta sau chiar preferă reacţii aci<strong>de</strong> (cartoful), iar altele pot suporta<br />
reacţii puternic alcaline (pH în jur <strong>de</strong> 9). Reacţiile prea aci<strong>de</strong> sau prea alcaline influenţează negativ<br />
creşterea plantelor atât direct cât şi indirect prin procesul pe care le <strong>de</strong>termină în sol. Reacţia acidă a<br />
solului influenţează negativ asupra vieţii plantelor prin modificarea reacţiei sucului celulelor şi a<br />
mersului proceselor biochimice.<br />
Tabelul 2.10. Cerinţele plantelor faţă <strong>de</strong> reacţia solului (după N.S.Avdonin)<br />
Planta<br />
Intervalul<br />
Intervalul optim<br />
Planta<br />
optim <strong>de</strong> pH<br />
<strong>de</strong> pH<br />
Hrişca 4,7-7,5 Măzărichea 5,7-7,5<br />
Lupinul 4,5-6,0 Grâu <strong>de</strong> primăvară 6,0-7,5<br />
Ovăzul 5,0-7,7 Grâu <strong>de</strong> toamnă 6,3-7,6<br />
Cartoful 5,0-5,5 Orzul 6,8-7,5<br />
Sera<strong>de</strong>lla 5,4-6,5 Porumbul 6,0-7,0<br />
Secara 5,5-7,5 Mazărea 6,9-7,0<br />
Meiul 5,5-7,5 Fasolea 6,4-7,1<br />
Inul 5,9-6,5 Soia 6,5-7,1<br />
Morcovul 5,5-7,0 Sfecla <strong>de</strong> nutreţ 6,1-7,5<br />
Floarea soarelui 6,0-6,8 Ceapa 6,4-7,9<br />
Trifoiul 6,0-7,0 Sfecla <strong>de</strong> zahăr 7,0-7,5<br />
Varza 6,7-7,4 Lucerna 7,0-8,0<br />
Tomatele 6,3-6,7 Salata 6,0-6,5<br />
Castravetele 6,4-7,9<br />
Solurile aci<strong>de</strong> sunt sărace sau uneori practic lipsite <strong>de</strong> calciu, element important pentru viaţa<br />
plantelor. De asemenea, solurile aci<strong>de</strong> sunt sărace sau lipsite <strong>de</strong> unele microelemente (B, Mo, Co<br />
etc.) atât ca urmare a levigării intense cât şi a blocării lor datorită reacţiei aci<strong>de</strong>. Reacţia prea acidă<br />
a solurilor influenţează negativ creşterea şi <strong>de</strong>zvoltarea plantelor şi prin faptul că provoacă apariţia<br />
în soluţia solului a unor cantităţi <strong>de</strong> fier, aluminiu şi mangan care, <strong>de</strong>păşind limita <strong>de</strong> toleranţă a<br />
plantelor, <strong>de</strong>vin toxice. Reacţia prea acidă a solurilor influenţează negativ şi aprovizionarea cu<br />
fosfor a plantelor. La solurile cu pH 8,5). Carbonatul<br />
<strong>de</strong> sodiu atacă ţesuturile rădăcinilor plantelor, le ar<strong>de</strong>, împiedică pătrun<strong>de</strong>rea în plantă a elementelor<br />
<strong>de</strong> nutriţie şi a apei. Concentraţia mare în soluţia solului a cationilor sărurilor solubile face ca<br />
acestea să pătrundă în plantă cu precă<strong>de</strong>re în <strong>de</strong>trimentul elementelor <strong>de</strong> nutriţie. Din aceeaşi cauză,<br />
52
soluţia solului capătă o presiune osmotică mare care o <strong>de</strong>păşeşte pe aceea <strong>de</strong> sugere a rădăcinilor.<br />
Ca urmare, solul poate să aibă o umiditate excesivă şi totuşi apa nu poate pătrun<strong>de</strong> în plantă (aşa<br />
numitul fenomen <strong>de</strong> secetă fiziologică). Solurile cu reacţie puternic alcalină, datorită sodiului au şi<br />
proprietăţi fizice nefavorabile: sunt lipsite <strong>de</strong> structură, au o porozitate mică, practic sunt<br />
impermeabile etc. Aceste soluri prezintă proprietăţi fizice, chimice şi biologice mai nefavorabile<br />
<strong>de</strong>cât solurile aci<strong>de</strong>; ca urmare, practic, sunt nefertile.<br />
Cunoaşterea reacţiei şi a fenomenelor legate <strong>de</strong> ea este necesară atât pentru folosirea<br />
raţională a solurilor cât şi pentru fixarea meto<strong>de</strong>lor <strong>de</strong> îmbunătăţire a lor. Pentru corectarea reacţiei<br />
solului se folosesc amendamentele.<br />
Pentru corectarea reacţiei aci<strong>de</strong> se folosesc amendamentele calcaroase:<br />
H<br />
[CAS] + Ca(HCO H 3) 2 → [CAS] Ca 2 +2H 2 O + 2CO 2<br />
Prin calcalizare are loc nu numai corectarea reacţiei, dar şi îmbunătăţirea, în general, a proprietăţilor<br />
fizice, chimice şi biologice.<br />
Corectarea reacţiei puternic alcaline este mult mai complicată. Ea presupune:<br />
a) amendarea solului cu gips: [CAS] Na + CaSO 4 → [CAS] Ca 2 + Na 2 SO 4 ;<br />
b) efectuarea <strong>de</strong> spălări prin irigare pentru în<strong>de</strong>părtarea sărurilor solubile;<br />
c) drenări pentru adâncirea apelor freatice salinizate.<br />
Măsurile complexe duc nu numai la corectarea reacţiei solului, dar şi la îmbunătăţirea<br />
proprietăţilor lor fizice, chimice şi biologice. Reacţia ajută la caracterizarea solului şi la fixarea<br />
unor meto<strong>de</strong> <strong>de</strong> îmbunătăţire a solului în <strong>scopul</strong> ridicării producţiei agricole.<br />
2.4.5. Capacitatea <strong>de</strong> tamponare a solului.<br />
Capacitatea <strong>de</strong> tamponare a solului – proprietatea lui <strong>de</strong> a se opune modificării evi<strong>de</strong>nte a<br />
pH-ului. Cel mai important rol <strong>de</strong> tamponare în sol îl joacă complexul coloidal (CAS). Puterea <strong>de</strong><br />
tamponare este foarte slabă la solurile nisipoase sărace în humus şi creşte odată cu mărirea<br />
conţinutului în sol a argilei şi humusului.<br />
Capacitatea <strong>de</strong> tamponare pentru acizi şi baze este caracteristică solurilor, al căror complex<br />
coloidal (CAS) este saturat şi cu cationi bazici (Ca 2+ , Mg 2 ) şi cu cationi <strong>de</strong> H + . Dacă solul are<br />
complexul saturat în întregime cu cationi bazici, are capacitate <strong>de</strong> tamponare numai pentru acizi<br />
(soluri <strong>de</strong> stepă). Din contra, dacă solul are complexul saturat în cea mai mare parte cu cationi <strong>de</strong> H,<br />
prezintă capacitatea <strong>de</strong> tamponare numai pentru baze (soluri podzolice).<br />
Capacitatea <strong>de</strong> tamponare constituie rezultatul reacţiei solului. Faptul că la unul şi acelaşi<br />
sol, datorită capacităţii <strong>de</strong> tamponare, pH-ul nu se poate modifica prea mult şi în intervale scurte <strong>de</strong><br />
timp prezintă o importanţă <strong>de</strong>osebită în legătură cu activitatea microorganismelor şi creşterea<br />
plantelor, fiindcă ele pot cu timpul adapta la anumite reacţii, nu suportă variaţiile mari şi bruşte <strong>de</strong><br />
pH.<br />
Capacitatea <strong>de</strong> tamponare a solului <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> o serie <strong>de</strong> factori:<br />
. cantitatea coloizilor din sol, capacitatea <strong>de</strong> tamponare fiind cu atât mai mare cu cât în sol<br />
se găsesc mai mulţi coloizi organici, minerali, organo-minerali. Solurile nisipoase sunt sărace în<br />
coloizi minerali, <strong>de</strong> aceea au capacitate scăzută <strong>de</strong> tamponare;<br />
. sortimentul coloizilor din sol, capacitatea <strong>de</strong> tamponare crescând odată cu creşterea<br />
conţinutului <strong>de</strong> humus şi a argilei montmorillonitice;<br />
. natura cationilor schimbabili: prezenţa în proporţie mare a cationilor Ca 2+ , Mg 2+ , Na + şi K +<br />
în complexul adsorbtiv <strong>de</strong>termină o capacitate mare <strong>de</strong> tamponare în domeniul acid, pe când<br />
prezenţa în proporţie mare a ionilor <strong>de</strong> H + sau <strong>de</strong> Al 3+ în complexul adsorbtiv, influenţează pozitiv<br />
capacitatea <strong>de</strong> tamponare în domeniul alcalin.<br />
Capacitatea <strong>de</strong> tamponare a solului dă indicaţii asupra felului amendamentelor ce se aplică<br />
în ve<strong>de</strong>rea corectării reacţiei. Dozele <strong>de</strong> amendamente sunt mai ridicate în cazul solurilor cu<br />
capacitate <strong>de</strong> tamponare mare şi invers.<br />
Cunoaşterea capacităţii <strong>de</strong> tamponare serveşte şi în tehnica <strong>de</strong> încorporare a îngrăşămintelor<br />
chimice. Astfel, pe solurile care nu au capacitate <strong>de</strong> tamponare pentru acizi nu se recomandă<br />
53
încorporarea îngrăşămintelor cu reacţie acidă, pe când pe solurile lipsite <strong>de</strong> capacitate <strong>de</strong> tamponare<br />
pentru baze trebuie evitată folosirea îngrăşămintelor cu reacţie alcalină. În ceea ce priveşte dozele,<br />
pe solurile cu capacitate <strong>de</strong> tamponare redusă (soluri nisipoase şi sărace în humus) se recomandă<br />
doze mici şi la intervale scurte, în timp ce pe solurile cu capacitate mare <strong>de</strong> tamponare (soluri<br />
argiloase şi bogate în humus) se pot folosi doze mari şi la intervale <strong>de</strong> timp mai lungi.<br />
2.4.6. Potenţialul <strong>de</strong> oxido – reducere a solului (redox).<br />
În sol, în afară <strong>de</strong> hidrogen sub formă <strong>de</strong> ioni (H + ), se poate găsi în cantitate mai mare sau<br />
mai mică şi hidrogen molecular (H 2 ). În timp ce concentraţia în ioni <strong>de</strong> H <strong>de</strong>termină reacţia solului<br />
respectiv exprimată prin pH, presiunea hidrogenului molecular (H 2 ) inflienţează asupra condiţiilor<br />
<strong>de</strong> reducere din sol. Cu cât presiunea (P) hidrogenului molecular este mai mare, cu atât potenţialul<br />
<strong>de</strong> reducere a solului este mai ridicat. Prin analogie cu pH care reprezintă logaritmul zecimal<br />
negativ concentraţiei ionilor <strong>de</strong> H, s-a convenit ca presiunea hidrogenului molecular să se exprime<br />
tot prin logaritm, notat cu rH 2 :<br />
rH 2 = log P<br />
1<br />
De fapt, cum s-a arătat mai sus, pH-ul, <strong>de</strong>terminat <strong>de</strong> concentraţia ionilor <strong>de</strong> H exprimă<br />
echilibrul dintre concentraţia ionilor <strong>de</strong> H şi OH, adică raportul dintre concentraţia ionilor <strong>de</strong> H şi<br />
OH, adică raportul dintre substanţele aci<strong>de</strong> şi bazice din sol. În mod asemănător se prezintă şi<br />
problema rH-ului. În timp ce noţiunea <strong>de</strong> aciditate implică şi pe ceea <strong>de</strong> bazicitate, iar concentraţia<br />
ionilor <strong>de</strong> H este invers proporţională cu cea a ionilor OH, noţiunea <strong>de</strong> reducere implică şi pe cea <strong>de</strong><br />
oxidare, iar presiunea hidrogenului molecular este invers proporţională cu cea a oxigenului<br />
molecular. Prin urmare rH 2 -ul exprimă potenţialul oxido – reducător al solului <strong>de</strong>terminat <strong>de</strong><br />
echilibrul ce se stabileşte dintre substanţele oxidante şi cele reducătoare. În sol au loc atât procese<br />
<strong>de</strong> oxidare cât şi <strong>de</strong> reducere. Intensitatea acestor procese <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> condiţiile <strong>de</strong> aeraţie a solului,<br />
care, la rândul lor, sunt în funcţie <strong>de</strong> numeroşi factori (gradul <strong>de</strong> umezire, textură, structură,<br />
conţinutul <strong>de</strong> humus, activitate microbiană etc.). De exemplu, procesele <strong>de</strong> oxidare sunt favorizate<br />
în cazul solurilor uşoare şi puţin ume<strong>de</strong>, în timp ce pe solurile grele şi cu exces <strong>de</strong> umiditate<br />
predomină procesele <strong>de</strong> reducere.<br />
Teoretic rH 2 -ul variază între 0 (când presiunea <strong>de</strong> hidrogen molecular este egală cu<br />
presiunea atmosferică), care arată condiţii maxime <strong>de</strong> reducere, şi 40, care arată condiţii minime <strong>de</strong><br />
reducere şi maxime <strong>de</strong> oxidare. Situaţia <strong>de</strong> echilibru între presiunea <strong>de</strong> O 2 şi H 2 corespun<strong>de</strong> la rH 2<br />
=27. La soluri rH-ul variază obişnuit între 10 şi 30, valorile maxime sunt caracteristice solurilor<br />
bine aerate, iar valorile minime – solurilor în care predomină procesele anaerobice (soluri gleice,<br />
hidromorfe). Este necesar <strong>de</strong> menţionat că rH 2 -ul este supus unei variaţii sezoniere, lipsită <strong>de</strong><br />
importanţă pentru solurile bine aerate, dar semnificativă pentru cele hidromorfe.<br />
Cercetările au arătat că între potenţialul redox, exprimat prin rH 2 şi creşterea plantelor există<br />
o strânsă legătură. Condiţii optime din acest punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re găsesc plantele <strong>de</strong> cultură pe solurile<br />
cu potenţial redox mijlociu, mai puţin bune pe solurile cu potenţial redox scăzut.<br />
Corelaţia dintre presiunea hidrogenului molecular (rH 2 ) şi reacţia solului (pH) se <strong>de</strong>termină<br />
după ecuaţia ( după Klark).<br />
RH 2 =<br />
Eh<br />
2 pH,<br />
un<strong>de</strong>:<br />
29<br />
Eh - este potenţialul <strong>de</strong> oxido + reducere, exprimat în milivolţi (după Peters):<br />
2<br />
Eh = 0,029 lg H<br />
H 2<br />
La cernoziomuri Eh alcătuieşte 400 – 600 mV, la soluri podzolice – 550-750 mV, la soluri<br />
gleice – până la 200 mV.<br />
Condiţii optime <strong>de</strong> nitrificaţie se creează la Eh = 350-500mV.<br />
54
2.5.1. Principalele tipuri <strong>de</strong> structură.<br />
2.5.2. Formarea structurii.<br />
2.5.3. Degradarea şi refacerea structurii.<br />
2.5. STRUCTURA SOLULUI<br />
2.5.1 Principalele tipuri <strong>de</strong> structură<br />
Particulele elementare ce compun faza solidă a solului se găsesc, <strong>de</strong> obicei, grupate în<br />
fragmente sau agregate <strong>de</strong> diferite forme şi dimensiuni. Proprietatea solului <strong>de</strong> a avea masa sa<br />
alcătuită din fragmente sau agregate poartă <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> structură.<br />
Prin urmare, în timp ce textura se <strong>de</strong>fineşte prin mărimea şi proporţia diferitor particule<br />
elementare ce intră în alcătuirea solului, structura se referă la gruparea acestora în fragmente sau<br />
agregate.<br />
Tipul morfologic <strong>de</strong> structură se stabileşte după forma, mărimea, caracterele suprafeţelor şi<br />
muchiilor elementelor structurale. Cea mai utilizată clasificare a structurii solului a fost elaborată şi<br />
fundamentată <strong>de</strong> clasificarea americană în „Soil Taxonomy”.<br />
Principalele tipuri <strong>de</strong> structură care se găsesc în orizonturile pedogenetice ale solurilor<br />
structurate din ţara noastră sunt: glomerulară, granulară, poliedrică, angulară, subangulară,<br />
sfenoidală, prismatică, columnoidă, columnară, foioasă (figura 2.10)<br />
Structura granulară şi glomerulară se caractereizează prin dispunerea particulelor<br />
minerale în glomerule sferice, poroase, uşor friabile în microagregatele din care sunt formate.<br />
Orizonturile pedogenetice care au structură glomerulară sau granulară sunt foarte afânate până la<br />
slab afânate iar elementele structurale sunt separate între ele prin goluri sau puncte <strong>de</strong> contact. Solul<br />
cu structură glomerulară prezintă o bună<br />
porozitate capilară şi necapilară care permite<br />
pătrun<strong>de</strong>rea cu uşurinţă a rădăcinilor plantelor<br />
(N. Bucur, Gh. Lixandru, 1997).<br />
Fig. 2.10. Tipuri ds structură (după Soil Survey<br />
Manual)<br />
Structura poliedrică angulară este<br />
caracterizată printr-o aşezare în<strong>de</strong>sată a<br />
elementelor structurale, care sunt egal<br />
<strong>de</strong>zvoltate pe cele trei direcţii ale spaţiului.<br />
Feţele elementelor structurale au aspect<br />
neregulat, sunt mărginite <strong>de</strong> muchii evi<strong>de</strong>nte şi<br />
se îmbină între ele. Solurile care prezintă acest<br />
tip <strong>de</strong> structură sunt slab până la puternic<br />
tasate.<br />
Structura poliedric subangulară se caracterizează prin prezenţa muchiilor rotunjite ale<br />
elementelor structurale şi printr-o aşezare mai afânată. Orizonturile pedogenetice care posedă o<br />
astfel <strong>de</strong> structură sunt slab afânate până la slab tasate (Harach,1991, citat <strong>de</strong> F.Filipov, 2003).<br />
Structura prismatică prezintă elemente structurale alungite, orientate vertical, cu feţe plane<br />
şi cu muchii fine şi bine conturate. Structura prismatică este caracteristică orizonturilor mijlocii ale<br />
solurilor hidromorfe, halomorfe şi stratului hardpanic (C.Teşu,1993). În orizonturile superioare<br />
această structură se modifică în timp, <strong>de</strong>venind poliedrică sau angulară.<br />
Structura columnară se <strong>de</strong>osebeşte <strong>de</strong> cea prismatică prin prezenţa elementelor structurale<br />
rotunjite la partea superioară. Este caracteristică solurilor halomorfe (soloneţurilor).<br />
Structura columnoid-prismatică este caracterizată <strong>de</strong> prezenţa elementelor structurale cu<br />
muchii rotunjite şi feţe curbate.<br />
55
Structura foioasă (plată) prezintă elemente structurale cu orientare orizontală, cu<br />
dimensiunile verticale mai mici <strong>de</strong>cât cele orizontale. Feţele elementelor structurale sunt plane sau<br />
curbate şi se lipesc între ele. Tipul respectiv <strong>de</strong> structură se întâlneşte în cazul orizonturilor eluviale,<br />
la solurile bătătorite datorită păşunatului neraţional şi în orizonturile superioare ale solurilor ocupate<br />
<strong>de</strong> ape.<br />
Structura loessică (loessoidică) este caracteristică orizonturilor A/C şi C formate pe loess<br />
sau roci loessoidizate cu compoziţie mecanică echilibrată şi cu fracţiunile granulometrice prezente<br />
în părţi aproximativ egale, cu carbonatul <strong>de</strong> calciu uniform răşpândit în masa rocii (N.Bucur citat <strong>de</strong><br />
Filipov, 2003). La uscarea solului în contact cu aerul, solul se rupe în coloane şi prezintă micro- şi<br />
macroporozitate.<br />
Bulgării <strong>de</strong> pământ sunt fragmente <strong>de</strong> forme neregulate cu dimensiuni mai mari <strong>de</strong> 30 mm<br />
rezultate în urma arăturilor efectuate în condiţii <strong>de</strong> sol prea umed sau prea uscat. Bulgării se pot<br />
fragmenta când umiditatea este favorabilă, în special în timpul iernii, sub acţiunea îngheţului şi<br />
<strong>de</strong>zgheţului.<br />
Poliedrii <strong>de</strong> dimensiuni mari rezultă în urma crăpăturilor mari prezente la solurile vertice<br />
care au un conţinut mare în argilă gonflabilă. Crăpăturile se formează în perioa<strong>de</strong>le secetoase ale<br />
anului prin uscarea puternică a solului.<br />
Solurile nestructurate se caracterizează printr-o aşezare mai mult sau mai puţin în<strong>de</strong>sată a<br />
particulelor elementare necoezive, fie printr-o masă consolidată sau cimentată <strong>de</strong> sol. După gradul<br />
<strong>de</strong> cimentare, solurile pot fi slab, puternic şi foarte puternic cimentate.<br />
Structura se pune în evi<strong>de</strong>nţă prin observaţie directă. Luând în mână sol, prin presare uşoară<br />
sau prin divizare cu ajutorul <strong>de</strong>getelor, solul se <strong>de</strong>sface în agregate. Se apreciază tipul <strong>de</strong> structură şi<br />
gradul <strong>de</strong> realizare (structură foarte bine formată, bine formată, slab formată, în curs <strong>de</strong> formare,<br />
<strong>de</strong>teriorată). Se apreciază stabilitatea mecanică, adică rezistenţa agregatelor la presare în mână<br />
(stabilitate mecanică mare, mijlocie şi mică). În laborator se <strong>de</strong>termină stabilitatea hidrică, adică<br />
rezistenţa agregatelor sub acţiunea apei.<br />
Prin gradul <strong>de</strong> <strong>de</strong>zvoltare a structurii se înţeleg diferenţele ce există în privinţa coeziunii<br />
dintre agregatele structurale şi se apreciază în funcţie <strong>de</strong> stabilitatea acestora şi <strong>de</strong> raportul dintre<br />
materialul structurat şi cel nestructurat. Gradul <strong>de</strong> structurare variază foarte mult, în funcţie <strong>de</strong> o<br />
multitudine <strong>de</strong> factori (textură, conţinut <strong>de</strong> materie organică, prezenţa elementelor aglutinante etc.)<br />
Aprecierea acestuia <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> starea <strong>de</strong> umiditate a solului şi se poate pune foarte bine în evi<strong>de</strong>nţă<br />
la solul aproape uscat sau reavăn. Se poate aprecia după următoarea scară:<br />
• sol nestructurat (masiv), adică sol lipsit <strong>de</strong> structură, la care particulele<br />
elementare nu sunt aglutinate (monogranulară).<br />
În situaţia în care se constată o anumită coeziune dintre particule, structura poate fi:<br />
• slab <strong>de</strong>zvoltată, când 25 % din masa solului este alcătuită din agregate structurale;<br />
• mo<strong>de</strong>rat <strong>de</strong>zvoltată, când 25-75 % din masa solului este organizată în agregate structurale<br />
formate;<br />
• bine <strong>de</strong>zvoltată, dacă 75 % din masa solului este constituită din agregate structurale;<br />
• structură distrusă, în situaţia în care aceasta este profund modificată, prin lucrări agricole fiind<br />
distruse majoritatea agregatelor structurale.<br />
Prin urmare, structura solului se caracterizează prin forma şi mărimea agregatelor, prin<br />
gradul ei <strong>de</strong> realizare şi <strong>de</strong> stabilitate mecanică şi hidrică.<br />
2.5.2. Formarea structurii<br />
Structurarea are loc pe parcursul procesului <strong>de</strong> formare şi evoluţie a solului. Privind cu<br />
atenţie un agregat structural, se poate observa că el este alcătuit din particule elementare mai<br />
grosiere (nisip şi praf) legate, unite între ele. Rolul <strong>de</strong> legătură îl joacă în principal compuşii<br />
coloidali ai solului. Particulele coloidale, datorită dimensiunii lor mici, atunci când se află în stare<br />
<strong>de</strong> dispersie (zol) pătrund printre particulele mai grosiere. Prin coagulare trec în stare <strong>de</strong> gel,<br />
<strong>de</strong>terminând formarea <strong>de</strong> agregate structurale. Dacă coagularea este ireversibilă, substanţele<br />
coloidale rămân sub formă <strong>de</strong> gel şi la umezirea solului, <strong>de</strong>ci agregatele au stabilitate hidrică. Din<br />
56
contra, dacă coagularea este reversibilă, prin umezire coloidul trece din nou în stare dispersă (zol),<br />
agregatele se <strong>de</strong>sfac, structura nu prezintă stabilitate hidrică.<br />
Principalii coloizi ai solului sunt argilele şi humusul. Argila duce la formarea unor agregate<br />
mai mari, cu stabilitate mecanică mare, dar care sub influenţa apei se <strong>de</strong>sfac uşor. Humusul are o<br />
capacitate mai mare <strong>de</strong> structurare, duce la formarea unor agregate mai mici, rotunjite, cu stabilitate<br />
hidrică mare, dar care prin presare se <strong>de</strong>sfac uşor.<br />
O structurare bună a solurilor are loc în prezenţa atât a humusului cât şi a argilei care trebuie<br />
însă să în<strong>de</strong>plinească anumite condiţii. Humusul trebuie să fie alcătuit în<strong>de</strong>osebi din acizi huminici,<br />
care pot coagula ireversibil. Argila trebuie să fie alcătuită din minerale care absorb mai multă apă şi<br />
pot da agregatelor o stabilitate hidrică mai mare (minerale <strong>de</strong> tipul montmorillonit - bei<strong>de</strong>llitul).<br />
Argila şi humusul trebuie să aibă adsorbiţi cationi <strong>de</strong> Ca şi Mg, care pot provoca o coagulare<br />
ireversibilă. Structura cea mai bună – glomerulară – se formează anume în aşa condiţii. Cu cât<br />
situaţia se abate <strong>de</strong> la cea <strong>de</strong>scrisă, cu atât starea structurală a solului este mai slabă.<br />
Un rol <strong>de</strong> asemenea important în formarea agregatelor îl au şi coloizii <strong>de</strong> fier şi aluminiu,<br />
care acţionează în complex cu argila şi humusul. Uneori coloizii <strong>de</strong> fier constituie principalul<br />
ciment al agregatelor structurale.<br />
Rol <strong>de</strong> ciment <strong>de</strong> legătură au şi unele substanţe necoloidale, în primul rând carbonatul <strong>de</strong><br />
calciu, care saturează coloizii, trec sub formă <strong>de</strong> bicarbonat <strong>de</strong> calciu, pătrund printre particulele <strong>de</strong><br />
sol, iar prin pier<strong>de</strong>rea <strong>de</strong> apă şi bioxid <strong>de</strong> carbon reprecipită contribuind la cimentarea agregatelor.<br />
În structurarea solurilor un rol important joacă şi plantele, microorganismele, fauna din sol,<br />
fenomenele <strong>de</strong> umezire şi uscare, <strong>de</strong> îngheţ şi <strong>de</strong>zgheţ etc.<br />
Plantele:<br />
‣ lasă în sol cantităţi însemnate <strong>de</strong> substanţe organice pe seama cărora se formează humusul;<br />
‣ prin rădăcini secretă diferite substanţe care pot provoca coagularea coloizilor;<br />
‣ folosesc apă din sol contribuind la coagularea coloizilor prin <strong>de</strong>shidratare;<br />
‣ fragmentează masa solului prin creşterea şi ramificarea sistemului radicular (mai ales vegetaţia<br />
ierboasă perenă)<br />
Microorganismele:<br />
‣ participă la formarea humusului (acţiune indirectă);<br />
‣ secretă substanţe care au proprietatea <strong>de</strong> a lega între ele particulele <strong>de</strong> sol.<br />
Organismele din sol:<br />
‣ fragmentează solul în urma <strong>de</strong>plasării lor în masa solului;<br />
‣ trec prin sine cantităţi mari <strong>de</strong> sol (pentru obţinerea hranei) şi îl elimină sub formă <strong>de</strong> coprolite,<br />
bobiţe etc.<br />
Fenomenele <strong>de</strong> umezire-uscare şi îngheţ-<strong>de</strong>zgheţ provoacă fragmentarea solului. Un sol<br />
umed, prin uscare crapă, se fragmentează. Solul arat toamna, dacă prezintă bulgări mari, datorită<br />
îngheţului şi <strong>de</strong>zgheţului apare în primăvară mărunţit. Structura, formată prin umezire-uscare şi<br />
îngheţ-<strong>de</strong>zgheţ nu prezintă stabilitate hidrică.<br />
Dintre toate formele <strong>de</strong> structură cea mai importantă pentru practica agricolă este cea<br />
glomerulară sau grăunţoasă. La solul fără structură, particulele componente nelegate între ele<br />
formează o reţea întreagă <strong>de</strong> spaţii capilare. Apa din precipitaţii pătrun<strong>de</strong> prin spaţiile capilare la<br />
adâncime mică fiindcă nu se găseşte sub acţiunea forţei gravitaţiei. După ce spaţiile capilare din<br />
partea superioară a solului s-au umplut, restul apei bălteşte la suprafaţă şi în sol se creează regimul<br />
<strong>de</strong> aer nefavorabil. După ploaie se evaporează mai întâi apa care bălteşte şi apoi cea din capilare<br />
într-o perioadă scurtă. Deci, perioada în care în sol există în optim şi apă şi aer este scurtă.<br />
Solul cu structura grăunţoasă bună prezintă şi spaţii capilare în interiorul agregatelor, şi<br />
spaţii mai mari, necapilare dintre agregate. Apa din precipitaţii ajunsă la suprafaţa unui astfel <strong>de</strong> sol<br />
pătrun<strong>de</strong> în spaţiile necapilare (dintre agregate), iar <strong>de</strong> aici în capilare (în interiorul agregatelor).<br />
După ce capilarele s-au umplut, apa din spaţiile necapilare se <strong>de</strong>plasează datorită forţei gravitaţiei în<br />
jos, umezind solul la adâncime mare. În sol există şi apă (în spaţiile capilare din interiorul<br />
agregatelor), şi aer (în spaţiile necapilare dintre agregate). Solurile cu structură păstrează mai mult<br />
57
timp apa primită. Dacă se pier<strong>de</strong> repe<strong>de</strong> apa din agregatele <strong>de</strong> la suprafaţă, pier<strong>de</strong>rea se micşorează<br />
la următoarele, fiindcă apa din spaţiile capilare nu poate trece în cele necapilare. Solurile cu<br />
structură au <strong>de</strong>ci un regim bun <strong>de</strong> apă şi aer. Fiind şi bogate în humus şi substanţe nutritive, ele<br />
creează cele mai bune condiţii pentru creşterea plantelor.<br />
2.5.3. Degradarea şi refacerea structurii<br />
Structura grăunţoasă a solului este supusă cu timpul <strong>de</strong>gradării (<strong>de</strong>teriorării). Cauzele pot fi<br />
<strong>de</strong> natură mecanică, fizico-chimică şi biologică.<br />
Degradarea structurii solului pe cale mecanică are loc în mai multe feluri. Aşa, <strong>de</strong> exemplu,<br />
structura se poate <strong>de</strong>teriora datorită bătătoririi solului prin circulaţia fără rost pe câmp a tractoarelor,<br />
animalelor. De asemenea, păşunatul neraţional, mai ales în mirişte, duce la stricarea structurii, în<br />
primul rând dacă solul este prea umed. Lucrarea necorespunzătoare a solului (când este prea umed<br />
sau prea uscat) contribuie la <strong>de</strong>teriorarea structurii.<br />
Degradarea pe cale fizico-chimică se petrece sub acţiunea apei provenite din precipitaţii,<br />
care duce la înlocuirea cu timpul a cationilor <strong>de</strong> Ca din complex cu cationi <strong>de</strong> H. După cum se ştie,<br />
complexul coloidal saturat cu H nu constituie un ciment stabil <strong>de</strong> legătură a particulelor în agregate<br />
şi structura <strong>de</strong>gra<strong>de</strong>ază. Acelaşi efect <strong>de</strong> <strong>de</strong>teriorare a structurii are loc şi prin sărăturarea solului,<br />
care duce la înlocuirea Ca din complex cu Na.<br />
Degradarea pe cale biologică se datoreşte <strong>de</strong>scompunerii sub acţiunea microorganismelor a<br />
humusului, principalul ciment <strong>de</strong> legătură al agregatelor.<br />
Omul poate preveni <strong>de</strong>teriorarea structurii, o poate păstra şi reface. Pentru aceasta trebuie <strong>de</strong><br />
acţionat împotriva cauzelor care provoacă <strong>de</strong>teriorarea structurii:<br />
- evitarea bătătoririi, păşunatului neraţional;<br />
- evitarea lucrării solului prea umed sau prea uscat;<br />
- aplicarea amendamentelor pe solurile aci<strong>de</strong> sau alcaline;<br />
- aplicarea îngrăşămintelor organice;<br />
- aplicarea amelioratorilor sintetici, care joacă rol <strong>de</strong> ciment <strong>de</strong> legătură a agregatelor <strong>de</strong> sol<br />
(Crilium, Vama etc).<br />
58
2.6. PROPRIETĂŢI FIZICE GENERALE ŞI FIZICO-MECANICE ALE SOLULUI<br />
2.6. 1. Proprietăţi fizice generale.<br />
2.6.1.1. Densitatea (greutatea specifică).<br />
2.6.1.2. Densitatea aparentă (greutatea volumetrică).<br />
2.6.1.3. Porozitatea.<br />
2.6.2. Proprietăţi fizico-mecanice ale solului.<br />
2.6.2.1. Coeziunea (compactitatea).<br />
2.6.2.2. Consistenţa.<br />
2.6.2.3. Plasticitatea.<br />
2.6.2.4. A<strong>de</strong>renţa (a<strong>de</strong>ziunea).<br />
2.6.2.5. Gonflarea.<br />
2.6.2.6. Contracţia.<br />
2.6.2.7. Maturitatea fizică.<br />
2.6. 1. Proprietăţi fizice generale<br />
Solul, ca orice corp fizic posedă o serie <strong>de</strong> proprietăţi fizice. Particularităţile fizice ale<br />
solului pot fi subdivizionate în: fizice generale, fizico-mecanice, termice şi hidrofizice.<br />
La proprietăţile fizice generale se referă:<br />
- <strong>de</strong>nsitatea (greutatea specifică);<br />
- <strong>de</strong>nsitatea aparentă (greutatea volumetrică);<br />
- porozitatea (spongiozitatea).<br />
2.6.1.1. Densitatea (greutatea specifică)<br />
Densitatea (greutatea specifică) – raportul dintre masa fazei soli<strong>de</strong> a solului în stare uscată şi<br />
masa volumului egal <strong>de</strong> apă la 4 0 C (se ea în consi<strong>de</strong>raţie numai volumul particulelor soli<strong>de</strong> în stare<br />
uscată fără pori).<br />
Masa fazei soli<strong>de</strong> a solului uscat se <strong>de</strong>termină după următoarea formulă (Astapov şi colab.):<br />
m<br />
M 100 , în care:<br />
100 w<br />
m – masa solului în stare uscată, g;<br />
M – masa probei <strong>de</strong> sol până la uscare, g;<br />
w – umiditatea solului, %.<br />
Densitatea solului <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> compoziţia lui mineralogică şi <strong>de</strong> conţinutul în humus.<br />
Principalii constituenţi ai solului (cuarţul, feldspaţii, carbonatul <strong>de</strong> calciu, mineralele argiloase) au<br />
<strong>de</strong>nsitatea (greutatea specifică) cuprinsă între 2,6 şi 2,8.<br />
Densitatea mineralelor bogate în fier este mai mare <strong>de</strong> 3,0. Densitatea materiei organice a<br />
solului (humusului) este cuprins între 1,2 şi 1,5. În funcţie <strong>de</strong> raportul dintre constituenţii minerali şi<br />
organici, <strong>de</strong>nsitatea solurilor obişnuite variază între 2,5-2,7.<br />
Dacă valoarea <strong>de</strong>nsităţii trece <strong>de</strong> 2,7, aceasta indică la prezenţa în sol a mineralelor grele.<br />
Dacă valoarea <strong>de</strong>nsităţii este sub 2,5, aceasta indică la conţinutul substanţelor organice în cantitate<br />
mai mare (tab. 2.11).<br />
Tabelul 2.11. Densitatea diferitor soluri (după S.V.Astapov şi colab.)<br />
Solurile<br />
Valorile <strong>de</strong>nsităţii<br />
Nisipo-lutoase 2,70<br />
Luto-nisipoase 2,65<br />
Lutoase 2,60<br />
Luto-argiloase şi argile 2,55<br />
Cernoziomuri cu un procent ridicat <strong>de</strong> humus (straturile <strong>de</strong> la suprafaţă) 2,40<br />
59
Densitatea indică asupra naturii şi alcătuirii solului (proporţia dintre partea minerală şi<br />
organică), serveşte la calcularea porozităţii şi la <strong>de</strong>terminarea alcătuirii granulometrice a solului.<br />
2.6.1.2. Densitate aparentă (greutatea volumetrică)<br />
Prin <strong>de</strong>nsitatea aparentă (greutatea volumetrică) a solului se înţelege greutatea unităţii <strong>de</strong><br />
volum a solului uscat (la 105-110 0 C) în structură naturală (cu pori) şi se exprimă în grame (<strong>de</strong> sol<br />
uscat) la 1 cm 3 (g/cm 3 ).<br />
Pentru aflarea <strong>de</strong>nsităţii aparente probele <strong>de</strong> sol se iau în structura naturală cu ajutorul unor<br />
cilindri care au un volum <strong>de</strong>terminat (100 sau 200 cm 3 ). Probele <strong>de</strong> sol prelevate pot fi transportate<br />
în laborator în cilindrii folosiţi la recoltarea probelor sau în pungi din material plastic. Valoarea<br />
<strong>de</strong>nsităţii aparente se calculează raportând masa solului uscat în etuvă, timp <strong>de</strong> 8 ore la temperatura<br />
<strong>de</strong> 105°C, la volumul cilindrului cu ajutorul căruia s-a recoltat proba <strong>de</strong> sol în aşezare ne<strong>de</strong>ranjată la<br />
umiditatea din teren. Valoarea astfel <strong>de</strong>terminată reprezintă <strong>de</strong>nsitatea aparentă la umiditatea <strong>de</strong><br />
recoltare (fig. 2.11). Cunoscând volumul cilindrului, greutatea probei luate şi umiditatea medie a<br />
solului, <strong>de</strong>nsitatea aparentă se calculează după următoarea formulă (Astapov şi colab.)<br />
M 100<br />
Da<br />
,<br />
(100 w)<br />
V în care:<br />
M – este greutatea întregii probe luate, g;<br />
w – umiditatea medie a solului, %;<br />
V – volumul cilindrului, cm 3 .<br />
Fig. 2.11. Reprezentarea schematică<br />
a <strong>de</strong>nsităţii aparente (A) şi a <strong>de</strong>nsităţii reale<br />
(B) la un sol la care spaţiul poros (2) ocupă<br />
50 % din totalul solului (1), spaţiul ocupat <strong>de</strong><br />
particule soli<strong>de</strong> reprezentând restul 50 % (3)<br />
(după Gh. Lixandru, 1997, citat <strong>de</strong><br />
M.Contoman şi F.Filipov, 2007)<br />
Densitatea aparentă <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong><br />
compoziţia mineralogică, <strong>de</strong> conţinutul<br />
solului în substanţă organică şi <strong>de</strong> felul cum sunt aşezate agregatele structurale, adică <strong>de</strong> tasarea şi<br />
afânarea solului. În majoritatea solurilor <strong>de</strong>nsitatea aparentă variază între limitele 1,0-1,2 (stratul<br />
arat) şi 1,5 (orizonturile iluviale) – 1,8 (orizonturile <strong>de</strong> gleizare, soluri bogate în compuşi <strong>de</strong> Fe).<br />
Valoarea <strong>de</strong>nsităţii aparente a solului influenţează esenţial asupra regimului hidric, aerian şi<br />
termic al solului, prin urmare şi asupra <strong>de</strong>zvoltării plantelor.<br />
Pentru majoritatea culturilor agricole valorile optimale a <strong>de</strong>nsităţii aparente variază în<br />
limitele 1,1 şi 1,3 g/cm 3 .<br />
Creşterea ulterioară a <strong>de</strong>nsităţii aparente provoacă oprirea creşterii plantelor şi reducerea<br />
productivităţii culturilor (tab 2.12).<br />
Tabelul 2.12. Aprecierea <strong>de</strong>nsităţii aparente a solului (după N.A.Kacinski)<br />
Densitatea aparentă, g/cm 3<br />
Aprecierea calitativă<br />
1,0 Solul este afânat şi îmbogăţit cu substanţe organice<br />
1,0-1,1 Valorile tipice pentru solul proaspăt arat<br />
1,2 Arătura este în<strong>de</strong>sată (bătătorită)<br />
1,3-1,4 Arătura este foarte în<strong>de</strong>sată (bătătorită)<br />
1,4-1,6 Valorile tipice pentru orizonturile subarabile la diferite soluri<br />
1,6-1,8 Orizonturile iluviale ale solurilor foarte în<strong>de</strong>sate<br />
Cunoaşterea <strong>de</strong>nsităţii aparente prezintă o <strong>de</strong>osebită importanţă practică. În afară <strong>de</strong> faptul<br />
că indică la alcătuirea solului, la starea <strong>de</strong> tasare sau afânare a solului, cunoaşterea ei permite<br />
60
efectuarea unor calcule simple, utile pentru stabilirea porozităţii, rezervei <strong>de</strong> apă sau <strong>de</strong> elemente<br />
nutritive în sol, cantităţi <strong>de</strong> apă <strong>de</strong> irigaţie etc.<br />
2.6.1.3. Porozitatea<br />
Porozitatea (spongiozitatea) solului este volumul total al porilor (umpluţi cu aer sau apă)<br />
exprimat în procente în raport cu volumul general al solului. Ea <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> textura, conţinutul<br />
substanţelor organice, stării structurale, activităţii insectelor şi animalelor din sol şi a multor altor<br />
factori.<br />
Porozitatea condiţionează o serie dintre cele mai importante proprietăţi ale solului şi procese<br />
ce au loc în el (capacitatea <strong>de</strong> reţinere a umidităţii, mişcarea apei şi a soluţiilor pe verticală şi pe<br />
orizontală, schimbul <strong>de</strong> gaze şi căldură, procesele biochimice ş.a.) cu care se află în <strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nţă<br />
directă <strong>de</strong>zvoltarea plantelor.<br />
Pentru <strong>de</strong>terminarea porozităţii este necesar să cunoaştem volumul real al particulelor soli<strong>de</strong><br />
(v).<br />
Volumul porilor va fi <strong>de</strong>terminat ca diferenţa: V – v, în care V este volumul total al<br />
solului (particulelor soli<strong>de</strong> şi a porilor).<br />
Porozitatea (P) se <strong>de</strong>trmină după cum urmează:<br />
V v<br />
P 100.<br />
V<br />
Dintre <strong>de</strong>nsitatea (D) şi <strong>de</strong>nsitatea aparentă (Da) există relaţia:<br />
D Da Da<br />
Ca urmare, porozitatea poate fi exprimată prin: P 100 (1 ) 100<br />
D<br />
D<br />
După S.V.Astapov şi S.I.Dolgov o valoare a porozităţii:<br />
55-65 % indică la o stare <strong>de</strong> afânare bună a stratului arabil, caracteristică pentru solurile<br />
fertilizate cu gunoi <strong>de</strong> grajd;<br />
50-55 % – o porozitate satisfăcătoare;<br />
sub 50 % – solul este tasat şi necesită afânare prin lucrări şi fertilizare cu gunoi <strong>de</strong> grajd;<br />
mai mare <strong>de</strong> 65 % – sol prea afânat, necesită tasare.<br />
În straturile subarabile porozitatea sca<strong>de</strong> la 45-50 %. Straturile <strong>de</strong> sol cu porozitate <strong>de</strong> 40-45<br />
% sunt greu accesibile pentru rădăcinile plantelor.<br />
Se <strong>de</strong>osebeşte (după Schumacher):<br />
porozitatea capilară – porii cu diametrul până la 1 mm, ocupaţi <strong>de</strong> obicei cu apă (porii din<br />
interiorul agregatelor structurale);<br />
porozitatea necapilară – porii cu diametrul peste 1mm, ocupaţi <strong>de</strong> obicei cu aer (porii<br />
formaţi dintre agregatele structurale);<br />
porozitate totală – suma porozităţii capilare şi necapilare.<br />
După N.A.Kacinski, se consi<strong>de</strong>ră condiţii normale <strong>de</strong> aeraţie când porii ocupaţi cu aer<br />
reprezintă cel puţin 25-30 % din porozitatea totală a solului.<br />
D<br />
Da<br />
V<br />
v<br />
2.6.2. Proprietăţi fizico-mecanice ale solului<br />
2.6.2.1. Coeziunea (compactitatea)<br />
Coeziunea sau compactitatea solului. Dintre particulele solului se manifestă forţe <strong>de</strong> atracţie<br />
reciprocă <strong>de</strong> diferită origine (electrostatice, capilare, moleculare, <strong>de</strong> coagulare etc.) care fac ca solul<br />
să aibă coeziune.<br />
Coeziunea – este proprietatea solului <strong>de</strong> a se opune rezistenţei forţelor ce tind să-l <strong>de</strong>sfacă pe<br />
cale mecanică particulele ce îl alcătuiesc. Coeziunea solului este strâns legată <strong>de</strong> textura lui,<br />
ajungând la valori maxime la solurile argiloase lipsite <strong>de</strong> structură. Cu creşterea în sol a conţinutului<br />
<strong>de</strong> nisip, coeziunea se micşorează. În afară <strong>de</strong> textura solului coeziunea este influenţată <strong>de</strong>:<br />
61
starea <strong>de</strong> structurare şi în<strong>de</strong>sare a solului;<br />
conţinutul solului în apă;<br />
conţinutul în humus;<br />
natura cationilor adsorbiţi.<br />
Datorită coeziunii, la lucrarea solului, dintre particule şi părţile active ale uneltelor au loc<br />
fenomene <strong>de</strong> frecare ce măresc rezistenţa la arat. Solul opune rezistenţă la unele intrevenţii<br />
mecanice exterioare prezentând rezistenţa la forfecare, la penetrare, la compresiune etc.<br />
2.6.2.2. Consistenţa<br />
Consistenţa solului. În solurile coezive, dacă se găsesc în stare uscată, particulele ce-l<br />
alcătuiesc sunt strâns legate între ele. Dacă unui sol uscat, care se prezintă ca un corp tare, cu<br />
particulele strâns unite îi adăugăm cantităţi crescân<strong>de</strong> <strong>de</strong> apă, legătura dintre particule slăbeşte şi el<br />
poate fi adus treptat în stare <strong>de</strong> pastă şi apoi în stare fluidă. Legătura mai mare sau mai mică între<br />
particulele solului a fost <strong>de</strong>numită <strong>de</strong> Atterberg, consistenţa solului. El a arătat că consistenţa<br />
solului se modifică când cantitatea <strong>de</strong> apă din sol variază. Atterberg distinge şase forme <strong>de</strong><br />
consistenţă în ordinea <strong>de</strong>screscândă a conţinutului solului în apă:<br />
consistenţă <strong>de</strong> curgere subţire;<br />
consistenţă <strong>de</strong> curgere vâscoasă (în strat gros);<br />
consistenţă plastică lipicioasă;<br />
consistenţă plastică nelipicioasă,<br />
consistenţă semitare (corp semisolid),<br />
consistenţă tare (corp solid).<br />
Umidităţi exprimate prin conţinutul <strong>de</strong> apă în procente din greutatea solului uscat la care se<br />
face trecerea <strong>de</strong> la o formă <strong>de</strong> consistenţă la alta au fost <strong>de</strong>finite ca limite <strong>de</strong> consistenţă.<br />
Cunoaşterea limitelor <strong>de</strong> consistenţă prezintă o importanţă practică, atât în ceea ce priveşte<br />
stabilirea momentului optim <strong>de</strong> lucrare a solului cât şi în rezolvarea diferitor altor probleme.<br />
2.6.2.3. Plasticitatea<br />
Plasticitatea solului este proprietatea pe care o au solurile ca la o anumită umiditate să-şi<br />
schimbe forma sub influenţa unor forţe exterioare şi să-şi păstreze forma după încetarea forţei şi<br />
pier<strong>de</strong>rea apei. Ea reprezintă una din formele <strong>de</strong> consistenţă a solului.<br />
Plasticitatea solurilor <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong>:<br />
textura solului;<br />
gradul <strong>de</strong> umiditate;<br />
conţinutul <strong>de</strong> humus;<br />
natura cationilor adsorbiţi.<br />
2.6.2.4. A<strong>de</strong>renţa (a<strong>de</strong>ziunea)<br />
A<strong>de</strong>renţa sau a<strong>de</strong>ziunea solului. La un anumit grad <strong>de</strong> umiditate solul se lipeşte <strong>de</strong> obiectele<br />
cu care vine în contact. Această proprietate se numeşte a<strong>de</strong>renţă sau a<strong>de</strong>ziunea solului.<br />
După Dereaghin, a<strong>de</strong>ziunea este <strong>de</strong>terminată <strong>de</strong> forţele <strong>de</strong> atracţie şi forţele electrostatice a<br />
particulelor coloidale. Solul manifestă proprietatea <strong>de</strong> a<strong>de</strong>rare numai începând <strong>de</strong> la o anumită stare<br />
<strong>de</strong> umectare, şi anume la umiditatea la care forţele <strong>de</strong> atracţie dintre particulele <strong>de</strong> sol <strong>de</strong>vin mai<br />
mici <strong>de</strong>cât atracţia dintre particulele <strong>de</strong> sol şi obiectele cu care vin în contact.<br />
A<strong>de</strong>ziunea solului <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong>:<br />
textura solului;<br />
starea structurală;<br />
conţinutul <strong>de</strong> humus;<br />
cationi ce saturează complexul adsorbtiv (se măreşte la solurile saturate cu Na şi se micşorează<br />
în cazul saturaţiei cu Ca).<br />
62
Lucrarea solului la umiditatea <strong>de</strong> a<strong>de</strong>rare măreşte rezistenţa specifică a solului la arat,<br />
necesitând o cheltuială mai mare <strong>de</strong> forţă şi efectuându-se o lucrare <strong>de</strong> proastă calitate.<br />
2.6.2.5. Gonflarea<br />
Gonflarea solului. Proprietatea pe care o au solurile <strong>de</strong> a-şi mări volumul prin îmbibare cu<br />
apă a fost <strong>de</strong>numită gonflare. Această proprietate se observă mai ales la solurile argiloase,<br />
humificate. Apa legată la suprafaţa particulelor coloidale micşorează coeziunea dintre ele, le<br />
în<strong>de</strong>părtează una <strong>de</strong> alta <strong>de</strong>terminând astfel mărimea volumului.<br />
Solurile al căror complex adsorbtiv este saturat cu sodiu, prin umectare îşi măresc volumul<br />
mai mult <strong>de</strong>cât cele saturate cu calciu. Dacă în procesul umectării particulele <strong>de</strong> sol se în<strong>de</strong>părtează<br />
aşa <strong>de</strong> mult încât acţiunea reciprocă dintre ele încetează, gonflarea poate avea ca efect distrugerea<br />
structurii solului, ruperea rădăcinilor plantelor etc.<br />
2.6.2.6. Contracţia<br />
Contracţia solului. proprietatea solului <strong>de</strong> a-şi micşora volumul prin pier<strong>de</strong>rea apei (uscare),<br />
fenomen invers gonflării. Ca şi gonflarea, contracţia se manifestă în<strong>de</strong>osebi la solurile bogate în<br />
particule argiloase. Contracţia are ca efect formarea la suprafaţa solului a crăpăturilor în perioa<strong>de</strong>le<br />
secetoase ce provoacă ruperea rădăcinilor. Ea <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> textura solului, conţinutul cationilor <strong>de</strong> Na<br />
şi starea structurală.<br />
2.6.2.7. Maturitatea fizică<br />
Maturitatea fizică a solului. lucrarea solului, în special arătura, trebuie efectuată la acel grad<br />
<strong>de</strong> umiditate din sol când, pe <strong>de</strong> o parte, nu se manifestă fenomenul <strong>de</strong> a<strong>de</strong>renţă a solului la uneltele<br />
<strong>de</strong> lucru, iar pe <strong>de</strong> altă parte, solul nu se găseşte în stare prea uscată, pentru a nu opune rezistenţă<br />
prea mare la tracţiune şi a nu <strong>de</strong>termina o arătură bolovănoasă <strong>de</strong> slabă calitate.<br />
Solul se lucrează în cele mai bune condiţii când umiditatea din sol permite ca brazda<br />
întoarsă să se <strong>de</strong>sfacă în urma plugului în glomerule <strong>de</strong> diferite mărimi. În acest caz, rezistenţa la<br />
tracţiune a solului este minimă şi se obţine o lucrare <strong>de</strong> bună calitate din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re agrotehnic.<br />
Această stare a solului la care conţinutul <strong>de</strong> umiditate din sol îngăduie efectuarea unei lucrări <strong>de</strong><br />
bună calitate şi cu minimum <strong>de</strong> efort a fost <strong>de</strong>numită maturitatea fizică a solului.<br />
Limita inferioară a umidităţii la care se poate lucra solul (arătura) este mai mare cu 1,5 <strong>de</strong>cât<br />
higroscopicitatea maximă, adică corespunzătoare coeficientului <strong>de</strong> ofilire.<br />
Grăpatul <strong>de</strong> primăvară şi pregătirea solului pentru semănăturile <strong>de</strong> primăvară se efectuează<br />
în condiţii optime la o umiditate a solului apropiată <strong>de</strong> capacitate <strong>de</strong> apă în câmp.<br />
63
2.7 APA DIN SOL<br />
2.7.1. Forţele care acţionează asupra apei din sol. Mişcarea apei în sol.<br />
2.7.2. Formele <strong>de</strong> apă din sol.<br />
2.7.3. Constantele hidrofizice ale solului.<br />
2.7.4. Proprietăţile hidrofizice ale solului.<br />
2.7.5. Regimul hidric al solului.<br />
2.7.6. Soluţia solului.<br />
2.7.1. Forţele care acţionează asupra apei din sol. Mişcarea apei în sol<br />
Apa a jucat un rol important în apariţia şi evoluţia vieţii pe globul terestru. Ea constituie<br />
componentul <strong>de</strong> bază al materiei organice vii şi factorul esenţial în realizarea schimbului <strong>de</strong> materie<br />
şi energie dintre lumea minerală şi cea vie.<br />
Forţele care acţionează asupra apei:<br />
1. Gravitaţională. Acţionează asupra apei aflate în porii necapilari, atunci când solul este<br />
saturat cu apă. Sub influenţa gravitaţiei apa se <strong>de</strong>plasează <strong>de</strong> sus în jos prin porii necapilari<br />
<strong>de</strong>terminând umezirea în adâncime a solului. Odată cu scă<strong>de</strong>rea cantităţii <strong>de</strong> apă, forţa<br />
gravitaţională sca<strong>de</strong> la rândul ei şi <strong>de</strong>plasarea apei încetează. Pe suprafeţele înclinate se produce şi o<br />
<strong>de</strong>plasare laterală a apei în sol.<br />
2. Forţele capilare. Acţionează asupra apei aflate în porii capilari ai solului, care nu este<br />
supusă forţei gravitaţionale şi este reţinută în sol. Forţa cu care apa este reţinută în porii capilari este<br />
invers proporţională cu diametrul porilor. Sub acţiunea acestor forţe, apa se mişcă mai lent, în toate<br />
direcţiile, în general dinspre porii mai mari spre cei mai mici.<br />
3. Forţa <strong>de</strong> adsorbţie. Forţele moleculare libere <strong>de</strong> la suprafaţa particulei <strong>de</strong> sol în stare<br />
uscată compun forţa sa <strong>de</strong> adsorbţie. Acţionează asupra apei aflate la suprafaţa particulelor <strong>de</strong> sol şi<br />
este <strong>de</strong> natură electrostatică (diferenţă <strong>de</strong> sarcini electrice dintre apă şi particulele <strong>de</strong> sol), apa<br />
îmbrăcând particulele sub formă <strong>de</strong> pelicule. Aceste forţe sunt foarte mari (10000 atm.) şi sub<br />
influenţa lor apa se mişcă foarte lent dinspre peliculele mai groase spre cele mai subţiri sau trece<br />
sub formă <strong>de</strong> vapori. Fixarea apei este însoţită <strong>de</strong> <strong>de</strong>gajare <strong>de</strong> căldură numită căldură <strong>de</strong> umectare.<br />
Odată cu mărirea umidităţii, pe măsura ce pelicula <strong>de</strong> apă din jurul particulei <strong>de</strong> sol se îngroaşă,<br />
forţa <strong>de</strong> adsorbţie se reduce treptat şi apa este legată mai puţin strâns, până la o completă anulare a<br />
forţei <strong>de</strong> adsorbţie.<br />
4. Forţe <strong>de</strong>terminate <strong>de</strong> tensiunea vaporilor <strong>de</strong> apă. Acţionează asupra apei aflate sub formă<br />
<strong>de</strong> vapori. Vaporii <strong>de</strong> apă sunt supuşi la tensiuni <strong>de</strong>terminate <strong>de</strong> temperatură şi umiditate, direct<br />
proporţional cu acestea, datorită variaţiilor pe parcursul anului. Diferenţa <strong>de</strong> tensiune crează forţele<br />
care <strong>de</strong>termină <strong>de</strong>plasarea vaporilor <strong>de</strong> apă din locurile cu presiune mare spre cele cu presiune mică.<br />
5. Forţele <strong>de</strong> sucţiune a rădăcinilor plantelor. Rădăcinile plantelor exercită o forţă <strong>de</strong> sugere<br />
care atinge 15-20 atm., prin care apa din sol este atrasă spre rădăcini. Pe măsură ce apa este<br />
consumată, este atrasă şi se mişcă spre rădăcini şi apa aflată la distanţă mai mare.<br />
6. Forţele osmotice. Acţionează numai în cazul solurilor bogate în săruri solubile, datorită<br />
presiunii osmotice <strong>de</strong>terminate <strong>de</strong> sărurile dizolvate în apă. Cu cât cantitatea <strong>de</strong> săruri este mai mare<br />
cu atât presiunea osmotică este mai mare. Presiunea osmotică <strong>de</strong>termină o reţinere mai puternică a<br />
apei, care nu mai poate fi preluată <strong>de</strong> rădăcini, fiind <strong>de</strong>păşită forţa <strong>de</strong> sucţiune a acestora, apărând<br />
seceta fiziologică.<br />
7. Forţele hidrostatice. Acţionează numai când solul este saturat şi are un strat <strong>de</strong> apă<br />
<strong>de</strong>asupra (bălteşte apa la suprafaţă). Forţele sunt <strong>de</strong>terminate <strong>de</strong> greutatea stratului <strong>de</strong> apă <strong>de</strong> la<br />
suprafaţă, care impune <strong>de</strong>plasarea apei spre adâncime.<br />
De obicei se disting trei forme ale mişcării apei în sol:<br />
Mişcarea în stare <strong>de</strong> vapori,<br />
Mişcarea capilară,<br />
Mişcarea gravitaţională.<br />
64
Mişcarea apei în stare <strong>de</strong> vapori are loc sub acţiunea unui gradient <strong>de</strong> temperatura sau a unei<br />
diferenţe <strong>de</strong> umiditate, care creează între două zone din sol o diferenţă apreciabilă a presiunii<br />
vaporilor <strong>de</strong> apă. Un aspect practic îl constituie con<strong>de</strong>nsarea în sol a apei din aerul atmosferic, o<br />
sursă secundară <strong>de</strong> apă în sol.<br />
Mişcarea capilară a apei în sol are loc sub acţiunea potenţialului capilar. Importanţa practică<br />
a acestei forme <strong>de</strong> mişcare a apei în sol constă în faptul că în acest mod circulă apa accesibilă<br />
plantelor.<br />
După ce apa pătrunsă în sol a anulat forţele superficiale libere, excesul <strong>de</strong> apă ce nu mai<br />
poate fi reţinut filtrează în adâncime sub efectul gravitaţie. Aceasta este mişcarea gravitaţională a<br />
apei în sol, care are loc sub acţiunea potenţialului gravitaţiei <strong>de</strong> sus în jos, dar se poate produce sub<br />
acţiunea combinată a potenţialului gravitaţiei şi al unui potenţial hidrostatic, atunci când se produce<br />
după un plan înclinat.<br />
2.7.2. Formele <strong>de</strong> apă din sol<br />
După natura forţelor ce au un rol predominant la un moment dat în reţinerea şi mişcarea apei<br />
în sol diferiţi cercetători au stabilit mai multe forme <strong>de</strong> apă în sol.<br />
A.A. Ro<strong>de</strong>, bazându-se pe clasificarea făcută <strong>de</strong> diferiţi cercetători, propune să se<br />
<strong>de</strong>osebească următoarele categorii <strong>de</strong> bază a apei în sol:<br />
1. Apa sub formă <strong>de</strong> vapori. Se găseşte în pori şi provine din evaporarea altor forme <strong>de</strong> apă<br />
sau prin pătrun<strong>de</strong>rea în sol a aerului atmosferic încărcat cu vapori <strong>de</strong> apă. Deşi se găseşte în sol în<br />
cantitate mică (0,001%), constituie singura sursă <strong>de</strong> apă când solul este uscat (există doar apă<br />
legată). Roua internă a solului reprezintă fenomenul <strong>de</strong> con<strong>de</strong>nsare a vaporilor <strong>de</strong> apă datorită răcirii<br />
orizonturilor superioare în timpul nopţii.<br />
2. Apa legată chimic. Inclu<strong>de</strong> apa <strong>de</strong> constituţie şi cea <strong>de</strong> cristalizare. Apa <strong>de</strong> constituţie este<br />
reprezentată prin ionii OH - (mice, hidromice, hidroxizi). Apa <strong>de</strong> cristalizare reprezintă moleculele<br />
<strong>de</strong> apă care intră în compoziţia moleculelor hidratate (gips CaSO 4·2H 2 O) şi este complet imobilă<br />
(inaccesibilă plantelor).<br />
3. Apa legată fizic:<br />
- Apă puternic legată sau apă <strong>de</strong> higroscopicitate – este reţinută prin forţe <strong>de</strong> sorbţie la suprafaţa<br />
particulelor <strong>de</strong> sol. Apa <strong>de</strong> higroscopicitate este puternic reţinută <strong>de</strong> particulele solului. Stratul<br />
monomoleculelor <strong>de</strong> la suprafaţa particulelor este reţinut cu o forţă ce poate ajunge la 10 000<br />
atmosfere. Faţă <strong>de</strong> apa obişnuită apa <strong>de</strong> higroscopicitate are o <strong>de</strong>nsitate mai mare <strong>de</strong> 1, nu<br />
solubilizează sărurile, nu poate fi folosită <strong>de</strong> plante şi se mişcă în sol numai prin trecerea în stare <strong>de</strong><br />
vapori.<br />
- Apa slab legată sau apa peliculară – <strong>de</strong> asemenea este reţinută prin forţe <strong>de</strong> sorbţie sub formă<br />
<strong>de</strong> pelicule în jurul particulelor <strong>de</strong> sol cu apă higroscopică.<br />
Fig. 2.12. Reprezentarea schematică a mişcării apei peliculare (după<br />
A.F.Lebe<strong>de</strong>v, citat <strong>de</strong> V.A.Kovda şi B.G.Rozanov, 1988)<br />
Această formă <strong>de</strong> apă este reţinută cu forţe mai mici <strong>de</strong>cât apa <strong>de</strong><br />
higroscopicitate. Presiunea cu care este reţinută apa peliculară variază<br />
între 50 şi 0,5 atmosfere, şi o parte din această formă <strong>de</strong> apă poate fi<br />
folosită <strong>de</strong> către plante. Fiind mai slab legată <strong>de</strong> particulele <strong>de</strong> sol, apa peliculară poate avea în sol o<br />
mişcare lentă, şi anume <strong>de</strong> la particulele cu o manta <strong>de</strong> apă mai groasă către cele cu strate <strong>de</strong> apă<br />
mai subţire. (fig.2.12).<br />
4. Apa liberă reprezintă apa lichidă care se găseşte în porii capilari şi necapilari ai solului şi<br />
circulă sub acţiunea forţelor capilare sau sub acţiunea gravităţii. Se disting două forme <strong>de</strong> apă<br />
liberă:<br />
1. apă capilară,<br />
2. apă gravitaţională.<br />
65
Apă capilară – este reţinută în porii capilari ai solului datorită fenomenelor <strong>de</strong> capilaritate. Este<br />
accesibilă pentru plante, constituie cea mai importantă formă <strong>de</strong> apă din sol (fig. 2.13).<br />
Apă peliculară<br />
Particulă<br />
<strong>de</strong> sol<br />
capilar<br />
Apă <strong>de</strong> higroscopicitate<br />
Apă capilară<br />
Fig. 2.13. Reprezentarea schematică a apei capilare (după P. I<strong>de</strong>lfonse, 1993, citat <strong>de</strong> Gh. Lupaşcu, 1998)<br />
Se distinge apă capilară sprijinită când are legătură cu apa freatică (din care provine prin<br />
ascensiune capilară) şi apă suspendată (figura 2.14) când nu are legătură cu apa freatică, aceasta<br />
fiind la mare adâncime (în acest caz dintre apa provenită din precipitaţii şi apa ridicată din pânza<br />
freatică se găseşte un strat permanent uscat, <strong>de</strong>numit orizont mort).<br />
Fig. 2.14. Reprezentarea schematică a apei capilare sprijinite, suspendate şi a orizontului mort (după P.<br />
I<strong>de</strong>lfonse, 1993, citat <strong>de</strong> Gh. Lupaşcu, 1998)<br />
Apă gravitaţională – apă care se găseşte în pori necapilari după că<strong>de</strong>rea precipitaţiilor şi se<br />
scurge în adâncime sub influenţa gravitaţiei. Este sursa temporară <strong>de</strong> aprovizionare a plantelor.<br />
Apa freatică este apa scursă în adâncime şi înmagazinată <strong>de</strong>asupra unui strat impermeabil.<br />
Stratul îmbibat se numeşte strat acvifer, <strong>de</strong> un<strong>de</strong> apa se ridică prin capilare. Porţiunea astfel umezită<br />
poartă <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> franjă capilară, iar atunci când se execută un puţ (<strong>de</strong> la grecescul freas – puţ)<br />
apa se scurge în groapa respectivă, ridicându-se la un anumit nivel, <strong>de</strong>numit oglinda apei freatice.<br />
În funcţie <strong>de</strong> adâncime, apa freatică poate fi: la adâncime critică (1-3 m), subcritică (3-5 m) şi<br />
acritică (5-6 m). Când apa freatică se află la adâncime critică provoacă gleizarea sau înmlăştinirea<br />
solului, <strong>de</strong>oarece se ridică prin capilaritate la suprafaţă, iar dacă este mineralizată produce<br />
sărăturarea solului. Când se află la adâncime subcritică apa freatică influenţează solul numai în<br />
partea inferioară, iar dacă se află la adâncime critică nu influenţează <strong>de</strong>loc solul.<br />
Sucţiunea apei din sol reprezintă forţa cu care apa este atrasă şi reţinută în solul nesaturat în<br />
apă (solul conţine apă sorbită la suprafaţa particulelor şi apă capilară).<br />
Sucţiunea poate fi pusă în evi<strong>de</strong>nţă cu ajutorul tensiometrelor şi se măsoară, <strong>de</strong> obicei, în<br />
centimetri coloană <strong>de</strong> apă, mm coloana <strong>de</strong> mercur sau în atmosfere.<br />
Măsurată în centimetri coloană <strong>de</strong> apă, sucţiunea variază <strong>de</strong> la l cm (sol saturat cu apă), până<br />
la 10000000 cm coloană <strong>de</strong> apă (sol uscat). Scofield a introdus noţiunea <strong>de</strong> pF (prin analogie cu pH)<br />
care reprezintă logaritmul zecimal a centimetrilor coloană <strong>de</strong> apă corespunzătoare forţei <strong>de</strong> reţinere<br />
a apei <strong>de</strong> către sol.<br />
66
Valoarea minimă a indicelui pF este 0, <strong>de</strong>oarece log 1 = 0, iar valoarea maximă este 7<br />
<strong>de</strong>oarece log 10000000 (10 7 ) = 7.<br />
Indiferent <strong>de</strong> unitatea <strong>de</strong> măsură în care este exprimată sucţiunea, datorită echivalenţei<br />
dintre ele se poate face transformarea în celelalte unităţi. Exemplu: la un pF = 3 corespun<strong>de</strong> o forţă<br />
<strong>de</strong> sucţiune egală cu o coloană <strong>de</strong> apă <strong>de</strong> 1000 cm (10 3 ) = log 10 3 = 3, sau aproximativ 1 atmosferă<br />
(1 atm = 1033 cm coloana <strong>de</strong> apă), sau 760 mm coloana mercur, sau 1 bar sau 1000 milibari. Pentru<br />
a se trece <strong>de</strong> la un mod <strong>de</strong> exprimare a sucţiunii apei la altul pot fi folosite componentele menţionate<br />
în tabelul 2.13.<br />
Tabelul 2.13. Unităţi <strong>de</strong> măsură folosite pentru exprimarea sucţiunii şi transformarea lor (aproximativă)<br />
Valori pF<br />
Centimetri<br />
Milimetri<br />
coloană <strong>de</strong> apă coloană <strong>de</strong> mercur<br />
Atmosfere Bari Milibari<br />
0 1 0,76 0,001 0,001 1<br />
1 10 7,6 0,01 0,001 10<br />
1,78 60 46 0,06 0,06 60<br />
2 100 76 0,1 0,1 100<br />
2,52 330 250 0,33 0,33 330<br />
2,68 500 380 0,50 0,50 500<br />
3 1000 760 1 1 1000<br />
4 10000 7600 10 10 10000<br />
4,20 15000 11400 15 15 15000<br />
4,70 50000 38000 50 50 50000<br />
5 100000 76000 100 100 100000<br />
6 1000000 760000 1000 1000 1000000<br />
7 10000000 7600000 10000 10000 10000000<br />
Curba caracteristică umidităţii solului este reprezentarea grafică a variaţiei sucţiunii în<br />
funcţie <strong>de</strong> umiditate, exprimând legătura dintre cantitatea <strong>de</strong> apă şi forţa cu care aceasta este reţinută<br />
<strong>de</strong> sol.<br />
Curba se obţine grafic înscriind pe abscisă umiditatea solului respectiv, iar pe ordonată<br />
sucţiunea corespunzătoare. La acelaşi sol, forţa <strong>de</strong> sucţiune <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> cantitatea <strong>de</strong> apă conţinută şi<br />
poate creşte <strong>de</strong> la pF=0 (sol saturat în apa), până<br />
la pF=7 (sol uscat).<br />
Pe diferite soluri sucţiunea mai <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> şi<br />
<strong>de</strong> alte proprietăţi, cum ar fi textura. La aceeaşi<br />
umiditate, sucţiunea creşte <strong>de</strong> la solurile nisipoase<br />
(N) spre cele argiloase (A) (figura 2.15).<br />
Fig. 2.15. Curba caracteristică a umidităţii solului<br />
(după P. I<strong>de</strong>lfonse, 1993, citat <strong>de</strong> Gh. Lupaşcu, 1998)<br />
Pentru aprovizionarea plantelor cu apă<br />
este importantă nu numai cantitatea <strong>de</strong> apă ci şi<br />
forţa cu care aceasta este reţinută <strong>de</strong> către sol<br />
(sucţiunea). Un sol argilos poate să aibă un procent<br />
mult mai mare <strong>de</strong> apă <strong>de</strong>cât un sol nisipos, dar<br />
sucţiunea să <strong>de</strong>păşească pe aceea <strong>de</strong> sugere a<br />
rădăcinilor, adică apa să nu fie accesibilă.<br />
67
2.7.3. Constantele hidrofizice ale solului<br />
Constantele hidrofizice ale solului reprezintă indicii care <strong>de</strong>finesc mobilitatea şi accesibilitatea<br />
apei din sol.<br />
Coeficientul <strong>de</strong> higroscopicitate sau higroscopicitatea maximă (HM). Reprezintă cantitatea<br />
maximă <strong>de</strong> apă pe care solul uscat o poate adsorbi dintr-o atmosferă în prezenţa unei soluţii 10 % <strong>de</strong><br />
H 2 SO 4 la temperatura <strong>de</strong> 25 0 C, în care se realizează o umiditate relativă <strong>de</strong> circa 94 %. Valoarea<br />
higroscopicităţii maxime <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> textură (<strong>de</strong> suprafaţa specifică totală <strong>de</strong> adsorbţie), fiind mare<br />
la solurile grele şi mai redusă pe cele uşoare (tab. 2.13).<br />
Coefecientul ofilirii permanente (CO). Reprezintă cantitatea maximă <strong>de</strong> apă din sol, la care<br />
plantele se ofilesc şi nu-şi recapătă turgescenţa ţesuturilor chiar dacă sunt introduse într-o atmosferă<br />
saturată cu vapori <strong>de</strong> apă. Umiditatea corespunzătoare coefecientului <strong>de</strong> ofilire se compune din apa<br />
puternic legată şi din apa slab legată. Ea reprezintă limita inferioară a apei accesibile sau<br />
productive. Mărimea umidităţii corespunzătoare coefecientului ofilirii poate fi <strong>de</strong>terminată<br />
înmulţind higroscopicitatea maximă cu 1,5.<br />
Tabelul 2.13. Higroscopicitatea maximă pentru diferite categorii texturale <strong>de</strong> sol cu conţinutul <strong>de</strong><br />
humus 2-5% (după I.F.Garcuşa)<br />
Categoria texturală<br />
Higroscopicitatea maximă, în % din masa solului uscat<br />
Nisipos 0,5-1,5<br />
Nisipo-lutos 1,5-3,0<br />
Luto-nisipos 3,0-5,0<br />
Lutos 5,0-6,0<br />
Luto-argilos 6,0-8,0<br />
Argilos<br />
8,0-12,0 şi mai mult<br />
Coeficientul ofilirii permanente poate fi <strong>de</strong>finit ca limită inferioară a apei disponibile pentru<br />
plante. Unele valori referitoare la coefecientul ofilirii pentru diferite categorii texturale <strong>de</strong> sol sunt<br />
prezentate în tabelul 2.14.<br />
Tabelul 2.14. Valori caracteristice ale coeficientului <strong>de</strong> ofilire pentru diferite categorii texturale <strong>de</strong> sol<br />
Categoria texturală Coeficientul <strong>de</strong> ofilire (%)<br />
Nisipos 1-3<br />
Nisipo-lutos 3-6<br />
Luto-nisipos 6-9<br />
Lutos 9-13<br />
Luto-argilos 13-15<br />
Argilo-lutos 15-19<br />
Argilos 19-24<br />
Capacitatea minimă <strong>de</strong> apă (CM) sau capacitatea <strong>de</strong> apă în câmp (CC). Este sinonimă cu<br />
capacitatea limită <strong>de</strong> apă în câmp (Astapov) şi capacitatea generală <strong>de</strong> apă. (Kacinski). Reprezintă<br />
cantitatea maximă <strong>de</strong> apă capilară suspendată pe care o poate reţine solul sau roca cu alcătuire<br />
granulometrică omogenă, la o umectare puternică din ploi sau irigaţii.<br />
Capacitatea minimă <strong>de</strong> apă <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> textura, <strong>de</strong> starea structurală a solului, <strong>de</strong> porozitate, <strong>de</strong><br />
starea <strong>de</strong> afânare.<br />
Capacitatea minimă <strong>de</strong> apă reprezintă un indice hidrofizic foarte important în practica irigaţiei.<br />
Apa din sol cuprinsă între capacitatea <strong>de</strong> apă în câmp şi coeficientul ofilirii reprezintă capacitatea <strong>de</strong><br />
apă utilă sau apă productivă, <strong>de</strong>numită şi intervalul umidităţii active.<br />
Interpretarea valorilor privind capacitatea <strong>de</strong> apă în câmp, se face aşa după cum se arată în<br />
tabelul 2.15.<br />
Mobilitatea şi accesibilitatea apei pentru plante <strong>de</strong>scresc <strong>de</strong> la capacitatea <strong>de</strong> apă în câmp către<br />
coeficientul ofilirii. Pornind <strong>de</strong> la capacitatea <strong>de</strong> apă în câmp, pe măsura mişcării umidităţii din sol<br />
68
prin evapotranspiraţie, se ajunge la un moment când apa capilară suspendată pier<strong>de</strong> capacitatea <strong>de</strong> a<br />
se mişca în masă, având ca efect încetinirea ritmului <strong>de</strong> creştere a plantelor.<br />
Tabelul 2.15. Interpretarea valorilor privind capacitatea <strong>de</strong> apă în câmp (după N.A.Kacinski)<br />
Aprecierea capacităţii Capacitatea <strong>de</strong> apă în câmp %<br />
Foarte bună 40-50<br />
Bună 30-40<br />
Satisfăcătoare 25-30<br />
Nesatisfăcătoare sub 25<br />
Conţinutul <strong>de</strong> apă din sol corespunzător acestei situaţii a fost <strong>de</strong>numit <strong>de</strong> către Abramova,<br />
umiditatea <strong>de</strong> rupere a capilarilor. La solurile cu textură medie, umiditatea <strong>de</strong> rupere a capilarelor<br />
reprezintă 70 % din capacitatea <strong>de</strong> apă în câmp. Pentru obţinerea unor producţii ridicate, în practica<br />
irigaţiei se recomandă ca plafonul umidităţii solului să nu coboare sub această limită.<br />
Capacitatea totală pentru apă (CT). Este sinonimă cu capacitatea maximă pentru apă şi<br />
prezintă cantitatea maximă <strong>de</strong> apă în sol sau rocă la umplerea cu apă a tuturor porilor. La această<br />
umiditate în sol sau rocă se găsesc cantităţi maxime posibile din toate formele <strong>de</strong> apă. Ea <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong><br />
textura, dar mai ales <strong>de</strong> aşezarea şi starea structurală a solului sau rocii.<br />
Capacitatea <strong>de</strong> apă utilă (CU) reprezintă cantitatea <strong>de</strong> apă accesibilă plantelor pe care o<br />
poate reţine solul. Apa care <strong>de</strong>păşeşte umiditatea corespunzătoare capacităţii <strong>de</strong> câmp este<br />
accesibilă plantelor, dar nu se păstrează în sol, pierzându-se prin scurgere în adîncime, iar când<br />
umiditatea sca<strong>de</strong> până la coeficientul <strong>de</strong> ofilire apa nu mai este accesibilă plantelor, fiind reţinută cu<br />
forţe mai mari <strong>de</strong>cât cele <strong>de</strong> sugere ale rădăcinilor.<br />
Pentru aprovizionarea plantelor ne interesează apa cuprinsă între CC şi CO, <strong>de</strong>numită apă<br />
utilă. Capacitatea <strong>de</strong> apă utilă <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> şi se calculează în funcţie <strong>de</strong> CC şi CO. Din datele prezentate<br />
în tabelul 2.16 se observă că valorile CU variază în funcţie <strong>de</strong> tipul <strong>de</strong> sol.<br />
Tabelul 2.16. Variaţia valorilor unor indici hidrofizici la principalele tipuri <strong>de</strong> sol (după Gr. Obrejanu şi<br />
Şt. Puiu, 1972)<br />
Solul<br />
Valori maxime (% volume)<br />
CH CO CC CU<br />
Nisipos 1 2 6 4<br />
Lutos 8 12 32 20<br />
Argilos 14 24 42 18<br />
Cunoaşterea acestui indice hidrofizic (CU) prezintă importanţă <strong>de</strong>oarece indică domeniul <strong>de</strong><br />
valori în cadrul căruia poate oscila apa folositoare plantelor, arată capacitatea solului <strong>de</strong> a<br />
înmagazina apa utilă provenită din precipitaţii sau irigaţii, serveşte la calcularea plafonului minim.<br />
Capacitatea solului <strong>de</strong> cedare a apei (CCA). Prin această noţiune se înţelege cantitatea <strong>de</strong><br />
apă care se scurge din sol sau rocă la coborârea nivelului apelor freatice. Mărimea capacităţii <strong>de</strong><br />
cedare a apei <strong>de</strong>pin<strong>de</strong>, pe <strong>de</strong> o parte, <strong>de</strong> textura, porozitatea, aşezarea şi starea structurală a solului,<br />
iar pe <strong>de</strong> altă parte, <strong>de</strong> situaţia nivelului iniţial şi final al apei. Valoarea maximă a capacităţii <strong>de</strong><br />
cedare a apei se realizează atunci când umiditatea solului sau a rocii coboară <strong>de</strong> la umiditatea<br />
corespunzătoare capacităţii totale pentru apă la umiditatea capacităţii minime pentru apă.<br />
Echivalentul umidităţii (EU) reprezintă cantitatea maximă <strong>de</strong> apă pe care o probă <strong>de</strong> sol<br />
saturată cu apă o poate reţine atunci când este supusă unei forţe centrifuge <strong>de</strong> 1000 ori forţa<br />
gravitaţională. Se <strong>de</strong>termină în laborator prin metoda centrifugării şi reprezintă echivalentul<br />
capacităţii <strong>de</strong> apă în câmp care se <strong>de</strong>termină mai greu în condiţii <strong>de</strong> teren.<br />
2.7.4. Proprietăţile hidrofizice ale solului<br />
După Ro<strong>de</strong> se <strong>de</strong>osebesc următoarele proprietăţi hidrofizice ale solului:<br />
capacitatea <strong>de</strong> reţinere a apei în sol;<br />
capilaritate;<br />
69
permeabilitatea pentru apă.<br />
Capacitatea <strong>de</strong> reţinere a apei în sol este proprietatea care se caracterizează în realitate<br />
printr-o serie <strong>de</strong> capacităţi <strong>de</strong> reţinere, diferite între ele în funcţie <strong>de</strong> condiţiile <strong>de</strong> umezire a solului<br />
şi <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> textura solului.<br />
Capilaritatea solului (ascensiune capilară) este proprietatea ce <strong>de</strong>termină ridicarea apei din<br />
pânza freatică la o anumită înălţime în sol, producând aşa numitul franj capilar. Dacă apa din acest<br />
franj începe a se cheltui (prin diferite căi), apa cheltuită este înlocuită datorită forţei capilare care<br />
ridică noi cantităţi <strong>de</strong> apă capilară din apa freatică. Înălţimea franjului capilar <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> textura<br />
solului şi <strong>de</strong> aşezarea particulelor <strong>de</strong> sol (<strong>de</strong> mărimea porilor). Înălţimea maximă a ridicării apei prin<br />
capilari pentru soluri nisipoase alcătuieşte 0,5-0,7 m, pentru soluri argiloase – 3-6 m.<br />
Pentru aprovizionarea plantelor cu apă din pânza freatică ne interesează şi viteza <strong>de</strong> ridicare<br />
a acesteia, viteză care variază în sens invers cu înălţimea, fiind mai mare la solurile nisipoase şi mai<br />
mică la cele argiloase. Ridicarea apei prin capilare prezintă importanţă şi la solurile care nu sunt sub<br />
influenţa apei freatice.<br />
În cazul irigării terenurilor cu aport freatic, normele <strong>de</strong> udare trebuie să fie mai mici, astfel<br />
ca apa infiltrată în sol să nu se întâlnească cu cea ridicată din pânza freatică, pentru a nu <strong>de</strong>termina<br />
înmlăştinirea sau salinizarea solurilor.<br />
Permeabilitatea solului pentru apă <strong>de</strong>termină posibilitatea şi intensitatea accesului apei în<br />
sol: este proprietatea solului <strong>de</strong> a primi apa şi <strong>de</strong> a o transmite apoi în masa sa. Permeabilitatea<br />
<strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> mărimea porozităţii totale a solului, <strong>de</strong> textură. Procesul <strong>de</strong> pătrun<strong>de</strong>re, transportare şi<br />
redistribuire a apei în sol, care în ansamblu <strong>de</strong>scrie dispariţia apei <strong>de</strong> la suprafaţă în profilul solului,<br />
a fost <strong>de</strong>numit infiltraţie (spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> soluri saturate un<strong>de</strong> are loc filtraţia). Capacitatea <strong>de</strong><br />
infiltraţie poate fi <strong>de</strong>finită ca viteză maximă cu care apa pătrun<strong>de</strong> în sol la un moment dat şi<br />
corespun<strong>de</strong> vitezei cu care trebuie să fie dată apa prin aspersiune în <strong>scopul</strong> <strong>de</strong> a nu crea băltiri şi<br />
scurgeri la suprafaţa solului.<br />
Interpretarea valorilor privind capacitatea <strong>de</strong> infiltraţie sunt prezentate în tab. 2.17.<br />
Tabelul 2.17. Interpretarea valorilor privind capacitatea <strong>de</strong> infiltraţie (după N.A.Kacinski)<br />
Aprecierea permeabilităţii<br />
Capacitatea <strong>de</strong> infiltraţie (cm/oră)<br />
Extrem <strong>de</strong> mare Peste 100<br />
Prea mare 100 – 50<br />
Foarte bună 50 – 10<br />
Bună 10 – 7<br />
Suficientă 7 – 3<br />
Insuficientă sub 3<br />
2.7.5. Regimul hidric al solului<br />
Regimul hidric al solului – este ansamblul fenomenelor <strong>de</strong> înmagazinare, mişcare, reţinere şi<br />
pier<strong>de</strong>re a apei din sol.<br />
Regimul hidric poate fi exprimat cantitativ prin bilanţul apei în sol:<br />
P + A af + S S S + i , un<strong>de</strong><br />
întrarea<br />
pier<strong>de</strong>rea<br />
P – precipitaţiile;<br />
A af – aportul apelor freatice;<br />
Ss – aportul <strong>de</strong> apă din scurgere <strong>de</strong> suprafaţă;<br />
E – evaporaţia (sol),<br />
T – transpiraţia (plante);<br />
S – apa scursă la suprafaţă;<br />
i – apa scursă prin interiorul solului;<br />
– apa infiltrată prin sol în pânza freatică<br />
În funcţie <strong>de</strong> bilanţul apei se <strong>de</strong>osebesc următoarele tipuri <strong>de</strong> regim hidric:<br />
70
Percolativ – un<strong>de</strong> suma precipitaţiilor este cu mult mai mare, <strong>de</strong>cât transpiraţia şi evaporaţia<br />
(ETP). Este caracteristic solurilor <strong>de</strong> stepă.<br />
Exudativ – este caracteristic solurilor <strong>de</strong> stepă şi silvostepă cu pânze freatice aflate la<br />
adâncimi critice. Solul pier<strong>de</strong> prin evaporare mai multă apă <strong>de</strong>cât primeşte datorită ridicării<br />
nivelului freatic prin capilaritate care alimentează în permanenţă solul, care este tot timpul<br />
supraumezit <strong>de</strong> jos în sus.<br />
Stagnant – este caracteristic solurilor greu permeabile situate pe suprafeţe plane,<br />
micro<strong>de</strong>presiuni sau la baza versanţilor, în regiuni ume<strong>de</strong>. Apa stagnează în sol uneori chiar <strong>de</strong> la<br />
suprafaţă, solul prezentând exces <strong>de</strong> apă.<br />
Pergelic – este caracteristic regiunilor cu îngheţ permanent, când în perioada caldă a anului<br />
partea superioară a solului se <strong>de</strong>zgheaţă şi <strong>de</strong>asupra stratului îngheţat se formează apă stagnantă<br />
care se consumă prin evaporare şi scurgeri laterale. Solul este permanent umed.<br />
De irigaţie – apare la solurile irigate, un<strong>de</strong> se produce o umezire mai profundă şi repetată a<br />
solului fără a fi schimbat însă regimul hidric natural.<br />
2.7.6. Soluţia solului – apa din sol, care conţine în stare <strong>de</strong> dispersie ionică, moleculară sau<br />
coloidală diferite substanţe. Compoziţia soluţiei solului <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> cantitatea şi calitatea precipitaţiilor<br />
atmosferice, <strong>de</strong> compoziţia fazei soli<strong>de</strong> a solului, <strong>de</strong> alcătuirea cantitativă şi calitativă a materialului<br />
stratului vegetal al biocenozelor, <strong>de</strong> activitatea vitală a mezofaunei şi a microorganismelor.<br />
Compoziţia soluţiei solului suferă permanent modificări datorită activităţii plantelor superioare, prin<br />
extragerea <strong>de</strong> către rădăcinile acestora a unor compuşi, şi invers, prin pătrun<strong>de</strong>rea unor substanţe, prin<br />
secreţii ale rădăcinilor plantelor etc.<br />
Substanţele minerale, organice şi organo-minerale care intră în compoziţia fazei lichi<strong>de</strong> a solului<br />
se pot prezenta sub formă <strong>de</strong> combinaţii solubile (dizolvate) sau combinaţii coloidale.<br />
Substanţele coloidale sunt reprezentate prin săruri ale acidului silicic, ale oxizilor <strong>de</strong> fier şi <strong>de</strong><br />
aluminiu, prin combinaţii organice şi organo-minerale. Se apreciază că, în general, coloizii reprezintă<br />
<strong>de</strong> la 1/10 până la 1/4 din cantitatea totală <strong>de</strong> substanţe care se găsesc în soluţia solului.<br />
Cei mai importanţi cationi care se pun în evi<strong>de</strong>nţă în soluţia solului sunt: Ca 2+ , Mg 2+ , Na + , K +<br />
NH 4 + , H + , Al 3+, Fe 3+ , Fe 2+ , iar dintre anionii mai răspândiţi sunt: HCO 3 - , CO 3 2- , NO 2 - , Cl - , SO 4 2- ,<br />
H 2 PO 4 - , HPO 4 2- .<br />
Fierul, aluminiul şi multe microelemente (Cu, Ni, V, Cr etc.) se găsesc în soluţia solului mai<br />
ales sub formă <strong>de</strong> combinaţii complexe organominerale, în care partea organică a complexelor este<br />
reprezentată <strong>de</strong> către acizii humici şi acizi organici cu molecule mici, <strong>de</strong> către polifenoli şi alte<br />
substanţe organice. Cantitatea <strong>de</strong> substanţă organică din faza lichidă a solului se micşorează pe<br />
adâncimea profilului <strong>de</strong> sol, datorită intensificării migrării substanţelor solubile pe profilul <strong>de</strong> sol.<br />
Împreună cu substanţele organice migrează şi fierul. În soluţia solului, până la 80-95% din fier este<br />
puternic legat în complexe organo-minerale.<br />
În general, la solurile <strong>de</strong> stepă (cernoziomuri) concentraţia soluţiei solului este mai mare <strong>de</strong>cât<br />
în solurile podzolice. Având în ve<strong>de</strong>re activitatea biologică mai intensă a acestor soluri şi că în cele<br />
<strong>de</strong> stepă creşte conţinutul în ioni bicarbonaţi, reacţia lor <strong>de</strong>vine neutră sau slab alcalină. Sub<br />
acţiunea vegetaţiei <strong>de</strong> stepă se constată creşterea concentraţiei şi a altor cationi şi anioni (Ca 2+ ,<br />
Mg 2+ , Cl - , SO 4 2- ); în soloneţuri creşte brusc cantitatea ionilor <strong>de</strong> Na + , a ionilor CO 3 2- , <strong>de</strong>terminând<br />
la acestea reacţia alcalină a soluţiei solului.<br />
Compoziţia soluţiei solului este influenţată <strong>de</strong> temperatura şi umiditatea din sol, <strong>de</strong><br />
intensitatea microflorei şi microfaunei solurilor, <strong>de</strong> metabolismul plantelor superioare, <strong>de</strong> procesele<br />
<strong>de</strong> <strong>de</strong>scompunere a resturilor organice din sol, ceea ce <strong>de</strong>termină dinamica concentraţiei soluţiei<br />
71
solului, atât zilnică, cât şi sezonieră. Pentru diferitele tipuri <strong>de</strong> sol se constată o creştere globală,<br />
foarte importantă, a concentraţiei soluţiei solului, cu precă<strong>de</strong>re în orizonturile superioare, din<br />
primăvară spre vară, datorită, pe <strong>de</strong> o parte, concentrării umidităţii solului prin evaporare şi<br />
transpiraţie, precum şi intensificării <strong>de</strong>scompunerii resturilor organice în perioada caldă a anului. In<br />
perioada toamnă-iarnă precipitaţiile atmosferice diluează soluţia solului şi dizolvă o parte din săruri.<br />
Folosind meto<strong>de</strong> mo<strong>de</strong>rne <strong>de</strong> cercetare a soluţiei solului (cu ajutorul electrozilor<br />
ionoselectivi), s-au obţinut date interesante privind dinamica zilnică (în 24 ore) a unor ioni în soluţia<br />
solului. Astfel, pentru cernoziomuri, s-a observat o bruscă variaţie a activităţii ionilor <strong>de</strong> calciu.<br />
Concentraţia maximă a acestora a fost în orele după amiază iar minimă în timpul nopţii. Probabil<br />
ziua secreţia acidului carbonic <strong>de</strong> către organismele din sol este mai activă inflienţând echilibrul<br />
bicarbonaţilor <strong>de</strong> calciu prin dizolvarea calciului şi extragerea lui din complexul adsorbtiv al<br />
solului. Dinamica zilnică a ionilor <strong>de</strong> nitraţi în orizontul <strong>de</strong> la suprafaţa cernoziomului este inversă<br />
celei a calciului: cea mai mare concentraţie a nitraţilor se observă în orele nopţii, dimineaţa <strong>de</strong>vreme<br />
şi seara; ziua, în perioada <strong>de</strong> fotosinteză intensă a plantelor superioare, ea este minimă.<br />
Soluţia solului constituie sursa directă <strong>de</strong> hrană pentru plante. Prin aplicarea diferitelor măsuri<br />
agrochimice, agrotehnice, hidroameliorative (irigaţii, <strong>de</strong>secări) omul modifică compoziţia soluţiei<br />
solului, aducând-o la valori optime în raport cu cerinţele creşterii şi <strong>de</strong>zvoltării plantelor.<br />
Pentru folosirea elementelor nutritive din soluţia solului <strong>de</strong> către plante, un rol important îl are<br />
presiunea osmotică a soluţiei solului. Dacă aceasta este egală cu presiunea osmotică a sucului celular<br />
al plantelor sau mai mare, atunci pătrun<strong>de</strong>rea apei în plante nu mai are loc.<br />
72
2.8. AERUL DIN SOL. PROPRIETĂŢILE AERIENE ALE SOLULUI<br />
2.8.1. Capacitatea pentru aer a solului.<br />
2.8.2. Compoziţia aerului din sol.<br />
2.8.3. Aeraţia solului.<br />
2.8.4. Însuşirile solului pentru aer. Regimul aerului din sol.<br />
2.8.1. Capacitatea pentru aer a solului<br />
Aerul din sol este constituit din gaze şi vapori <strong>de</strong> apă şi <strong>de</strong>ţine între 15-35 % din volumul<br />
solului în funcţie <strong>de</strong> umiditatea acestuia. În natură nu există sol fără aer, indiferent cât <strong>de</strong> mare este<br />
excesul <strong>de</strong> umiditate, pentru că aerul este fie dizolvat în apă, fie rămâne în spaţiile foarte mici din<br />
sol sau în cele captive. Aerul se găseşte în sol în porii acestuia, <strong>de</strong>ci proporţia lui <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong><br />
porozitate. Porii solului por fi însă ocupaţi în măsură mai mare sau mai mică <strong>de</strong> apă, prin urmare<br />
volumul <strong>de</strong> aer a unui sol cu o anumită porozitate <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> fapt <strong>de</strong> umiditate. Porozitatea solurilor<br />
este în funcţie <strong>de</strong> textură, <strong>de</strong> structură şi <strong>de</strong> gradul <strong>de</strong> afânare sau în<strong>de</strong>sare a solului. Volumul <strong>de</strong> aer<br />
creşte <strong>de</strong> la solurile argiloase spre cele nisipoase, <strong>de</strong> la solurile nestructurale la cele structurale, <strong>de</strong> la<br />
solurile în<strong>de</strong>sate la cele afânate.<br />
Capacitatea pentru aer a solului <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> umiditatea solului şi volumul porilor necapilari.<br />
Cu cât solul este mai umed, cu atât apa ocupă un procent mai mare <strong>de</strong> pori şi <strong>de</strong>ci volumul <strong>de</strong> aer<br />
este mai mic. Când solul este saturat cu apă, practic nu conţine aer, iar când este uscat, volumul <strong>de</strong><br />
aer corespun<strong>de</strong> porozităţii totale.<br />
Aerul reprezintă alături <strong>de</strong> apă elementul <strong>de</strong> bază pentru <strong>de</strong>zvoltarea organismelor din sol.<br />
Pentru creşterea şi <strong>de</strong>zvoltarea normală a plantelor <strong>de</strong> cultură este necesar ca în sol să existe un<br />
anumit volum <strong>de</strong> aer. Se consi<strong>de</strong>ră că solul oferă, în general, condiţii bune <strong>de</strong> creştere şi <strong>de</strong>zvoltare<br />
a plantelor <strong>de</strong> cultură atunci când acesta reprezintă 15-30 % din volumul total al solului. Pentru<br />
aprecierea condiţiilor <strong>de</strong> creştere şi <strong>de</strong>zvoltare a plantelor trebuie luat în consi<strong>de</strong>raţie raportul aer –<br />
apă, adică regimul aero-hidric al solului. Din acest punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re cea mai bună situaţie o prezintă<br />
solurile cu structură glomerulară bine formată şi stabilă, cu textură mijlocie, afânate. În astfel <strong>de</strong><br />
cazuri, porozitatea totală fiind <strong>de</strong> peste 50 % şi reprezentată în proporţii aproximativ egale prin<br />
porozitate capilară (sau <strong>de</strong> reţinere a apei) şi porozitate necapilară (sau <strong>de</strong> aeraţie), se poate realiza<br />
un raport optim apă – aer.<br />
Aerul poate fi prezent în sol sub mai multe stări:<br />
liber – este prezent în porii capilari şi mai ales necapilari, circulă în sol şi se schimbă cu cel<br />
atmosferic, fiind în starea care influenţează cel mai mult solul;<br />
captiv – se găseşte în porii izolaţi, nu circulă prin sol, nu se schimbă, are influenţă<br />
neânsemnată;<br />
adsorbit – se găseşte legat la suprafaţa particulelor minerale;<br />
dizolvat – gazele dizolvate în apa din sol, care nu influenţează aeraţia.<br />
Aerul în sol influenţează:<br />
procesele <strong>de</strong> oxidare-reducere;<br />
procesele <strong>de</strong> carbonatare;<br />
procesele <strong>de</strong> humificare\mineralizare;<br />
regimul elementelor nutritive;<br />
temperatura solului.<br />
2.8.2. Compoziţia aerului din sol<br />
Aerul solului provine din cel atmosferic. Cu toate acestea aerul din sol faţă <strong>de</strong> cel atmosferic<br />
prezintă unele diferenţe în ceea ce priveşte proporţia principalelor componenţi. Aerul din<br />
orizonturile superioare ale solului poate conţine 10-20 % oxigen (faţă <strong>de</strong> circa 21 % în aerul<br />
atmosferic), 78,5-80,0 % azot (faţă <strong>de</strong> 78 %), 0,2-3,5 % bioxid <strong>de</strong> carbon (faţă <strong>de</strong> circa 0,03 %). De<br />
asemenea, aerul din sol este, în general, mai bogat în vapori <strong>de</strong> apă şi în amoniac, iar uneori poate<br />
conţine şi unele gaze (hidrogenul sulfurat, metanul ş.a.)
Referitor la compoziţia aerului din sol, importanţa <strong>de</strong>osebită în legătură cu creşterea şi<br />
<strong>de</strong>zvoltarea plantelor <strong>de</strong> cultură prezintă conţinutul <strong>de</strong> oxigen şi bioxid <strong>de</strong> carbon. Faţă <strong>de</strong> aerul<br />
atmosferic cel din sol este mai sărac în oxigen şi mai bogat în bioxid <strong>de</strong> carbon. În procesul <strong>de</strong><br />
respiraţie a rădăcinilor plantelor se consumă oxigen şi se eliberează bioxid <strong>de</strong> carbon. Descompunea<br />
substanţelor organice din sol se petrece cu consum <strong>de</strong> oxigen, iar în rezultatul <strong>de</strong>scompunerii printre<br />
alţi compuşi se elimină bioxidul <strong>de</strong> carbon. Conţinutul <strong>de</strong> bioxid <strong>de</strong> carbon şi <strong>de</strong> oxigen variază în<br />
funcţie <strong>de</strong> conţinutul <strong>de</strong> substanţe organice, <strong>de</strong> activitatea microbiologică, textura, structura, gradul<br />
<strong>de</strong> afânare, umiditate etc. Scă<strong>de</strong>rea sub anumite limite a conţinutului <strong>de</strong> oxigen din aerul solului,<br />
care este însoţită <strong>de</strong> creşterea proporţiei <strong>de</strong> bioxid <strong>de</strong> carbon, influenţează negativ germinaţia,<br />
înrădăcinarea, pătrun<strong>de</strong>rea în plantă a apei şi substanţelor nutritive etc. În solurile foarte bogate în<br />
substanţe organice şi cu exces <strong>de</strong> umiditate apar şi gaze toxice pentru plante precum hidrogenul<br />
sulfurat şi metanul.<br />
2.8.3. Aeraţia solului<br />
Normalizarea compoziţiei aerului din sol se face prin înlocuirea continuă a acestuia cu aer<br />
atmosferic sau prin difuziunea unor gaze din sol în atmosferă şi invers. În conformitate cu teoria<br />
cinetică a gazelor, acestea se află într-o mişcare continuă şi tind să ocupe volumul maxim ce li se<br />
oferă şi să se răspân<strong>de</strong>ască uniform. Difuzarea unor gaze din sol în atmosferă este <strong>de</strong>terminată mai<br />
ales <strong>de</strong> concentraţia lor diferită. Astfel, bioxidul <strong>de</strong> carbon, fiind în concentraţie mai mare în aerul<br />
din sol, <strong>de</strong>cât în cel atmosferic, difuzează din sol în atmosferă, iar oxigenul, având o concentraţie<br />
mai mare în aerul atmosferic <strong>de</strong>cât în aerul din sol, difuzează din atmosferă în sol; în ambele<br />
situaţii, tendinţa este <strong>de</strong> a se realiza un echilibru <strong>de</strong> concentraţie.<br />
Normalizarea compoziţiei aerului din sol este influenţată şi <strong>de</strong> alţi factori:<br />
‣ temperatură;<br />
‣ umiditate;<br />
‣ presiune atmosferică;<br />
‣ vânt.<br />
Pentru normalizarea compoziţiei aerului din sol se petrec lucrările solului.<br />
2.8.4. Însuşirile solului pentru aer. Regimul aerului din sol<br />
Regimul aerului din sol <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> factorii <strong>de</strong> care <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> şi aeraţia solului – <strong>de</strong><br />
porozitatea şi umiditatea solului. El este supus variaţiilor diurne, sezoniere şi anuale şi poate fi:<br />
‣ <strong>de</strong>ficitar (la soluri cu exces <strong>de</strong> umiditate);<br />
‣ excesiv (la soluri nisipoase, fără structură şi umiditate redusă);<br />
‣ echilibrat (la soluri cu structură glomerulară, cu o proporţie optimă dintre porozitatea<br />
capilară şi necapilară).<br />
Se <strong>de</strong>osebesc următoarele însuşiri ale solului pentru aer:<br />
1. Permeabilitatea pentru aer – reprezintă capacitatea solului <strong>de</strong> a permite mişcarea aerului.<br />
Este în strânsă legătură cu porozitatea, gradul <strong>de</strong> structurare, textură şi gradul <strong>de</strong> tasare.<br />
Permeabilitate mare au solurile afânate, bine structurate, cu textură grosieră şi poroase.<br />
2. Capacitatea pentru aer – reprezintă cantitatea <strong>de</strong> aer corespunzătoare capacităţii pentru<br />
apă în câmp.<br />
3. Limita <strong>de</strong> aeraţie – reprezintă umiditatea solului corespunzătoare unui conţinut <strong>de</strong> aer <strong>de</strong><br />
10 %.<br />
4. Deficitul <strong>de</strong> aeraţie – reprezintă procentul din excesul <strong>de</strong> umiditate care trece peste limita<br />
<strong>de</strong> aeraţie (7 % aer = 3 % <strong>de</strong>ficit <strong>de</strong> aeraţie sau exces <strong>de</strong> umiditate).<br />
74
2.9.1. Noţiuni generale.<br />
2.9.2. Proprietăţile termice ale solului.<br />
2.9.3. Regimul termic al solului.<br />
2.9. TEMPERATURA SOLULUI<br />
2.9.1. Noţiuni generale<br />
Principala sursă <strong>de</strong> energie calorică a solului o constituie radiaţia solară. Din energia calorică<br />
iniţială:<br />
‣ circa 40 % se pier<strong>de</strong> prin reflexie în spaţiul cosmic;<br />
‣ circa 17 % este absorbită <strong>de</strong> către atmosferă;<br />
‣ circa 10 % se reflectă <strong>de</strong> la suprafaţa solului în atmosferă;<br />
‣ circa 33 % pătrun<strong>de</strong> în sol.<br />
Constanta solară (cantitatea medie <strong>de</strong> energie solară primită <strong>de</strong> fiecare cm 2 <strong>de</strong> pe suprafaţa<br />
solului, pe minut) este <strong>de</strong> 1,946 calorii. Însă cantitatea <strong>de</strong> energie solară primită <strong>de</strong> sol este mult mai<br />
mică (până la 0,8 calorii în iunie şi până la 0,06 calorii în ianuarie în Moldova).<br />
Din alte surse <strong>de</strong> energie o importanţă mai mare o prezintă sursa legată <strong>de</strong> diferite procese<br />
exotermice din sol:<br />
- humificare (la formarea unui gram <strong>de</strong> humus se <strong>de</strong>gajă circa 5 calorii, ceea ce la 1 ha<br />
echivalează cu potenţialul termic a circa 60 tone <strong>de</strong> antracit);<br />
- hidratarea humusului şi a argilei. La hidratarea unui kg <strong>de</strong> humus se <strong>de</strong>gajă 20 calorii, a unui<br />
kg <strong>de</strong> argilă între 3 – şi 15 calorii etc.<br />
Toate aceste surse au o importanţă secundară faţă <strong>de</strong> radiaţia solară.<br />
Cantitatea <strong>de</strong> energie solară ce ajunge la suprafaţa solului <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong>:<br />
- latitudine;<br />
- relief;<br />
- starea <strong>de</strong> umezeală a atmosferei;<br />
- nebulozitate.<br />
2.9.2. Proprietăţile termice ale solului<br />
Cantitatea <strong>de</strong> energie calorică ce poate pătrun<strong>de</strong> efectiv în sol <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> următoarele<br />
proprietăţi termice:<br />
- capacitate <strong>de</strong> absorbţie;<br />
- căldura specifică;<br />
- capacitatea calorică;<br />
- conductibilitatea termică.<br />
Capacitatea <strong>de</strong> absorbţie reprezintă însuşirea solului <strong>de</strong> a reţine radiaţia solară şi reprezintă<br />
diferenţa dintre radiaţia totală ajunsă pe sol şi radiaţia reflectată <strong>de</strong> sol (albedou).<br />
Capacitatea <strong>de</strong> absorbţie a solului este influenţată <strong>de</strong> culoare, expoziţie, pantă, acoperirea cu<br />
vegetaţie, acoperirea cu zăpadă, anotimp (solurile arate).<br />
Căldura specifică este cantitatea <strong>de</strong> căldură (calorii) necesară pentru ridicarea temperaturii<br />
unui gram <strong>de</strong> sol cu 1 0 C.<br />
Capacitatea calorică este cantitatea <strong>de</strong> căldură (calorii) necesară pentru ridicarea<br />
temperaturii unui cm 3 <strong>de</strong> sol în aşezare naturală cu 1 0 C.<br />
Căldura specifică şi capacitatea calorică a solului <strong>de</strong>pind <strong>de</strong> aceleaşi proprietăţi şi proporţii<br />
ale componenţilor săi. Cu cât solul va avea căldura specifică sau capacitatea calorică mai mică, cu<br />
atât îşi va ridica temperatura mai mult (căldura specifică a nisipului este <strong>de</strong> circa 0,10; carbonatului<br />
<strong>de</strong> calciu – 0,21; argilei – 0,23; aerului – 0,24; humusului – 0,47; apei – 1,0). Este o rezultantă a<br />
căldurii specifice a componenţilor solului, solurile ume<strong>de</strong> încălzindu-se şi răcindu-se mai greu <strong>de</strong>cât<br />
cele uscate. De asemenea, solurile nisipoase se încălzesc mai uşor <strong>de</strong>cât cele argiloase.<br />
Conductibilitatea termică este proprietatea solului <strong>de</strong> a transmite căldura. Ea la fel <strong>de</strong>pin<strong>de</strong><br />
<strong>de</strong> conductibilitatea şi proporţia componenţilor săi (conductibilitatea termică a nisipului este <strong>de</strong><br />
75
0,0093 calorii pe cm 3 şi secundă; argilei – 0,0022; apei – 0,0013; materiei organice – 0,00027;<br />
aerului – 0,000056). Cu cât procentul componenţilor cu conductibilitate termică mare este mai<br />
ridicat, cu atât solul se încălzeşte mai mult şi la adâncime mai mare. Constituenţii minerali au o<br />
conductibilitate termică <strong>de</strong> 100 ori mai mare ca a aerului şi <strong>de</strong> 28 <strong>de</strong> ori mai mare ca a apei.<br />
2.9.3. Regimul termic al solului<br />
Reprezintă totalitatea fenomenelor <strong>de</strong> încălzire şi răcire a solului sub acţiunea diferiţilor<br />
factori. În funcţie <strong>de</strong> dinamica lui în timp se <strong>de</strong>osebeşte un regim termic diurn, lunar, sezonier,<br />
anual, multianual. După caracteristicile lui, regimul termic al solului poate fi echilibrat, blând,<br />
exagerat <strong>de</strong> rece, exagerat <strong>de</strong> cald, cu momente <strong>de</strong> minime prea coborâte şi maxime prea ridicate.<br />
O primă modalitate <strong>de</strong> pier<strong>de</strong>re <strong>de</strong> energie calorică o constituie fenomenele <strong>de</strong> difuzie a<br />
radiaţiilor calorice obscure din sol în atmosferă. Pier<strong>de</strong>rea energiei calorice pe această cale <strong>de</strong>pin<strong>de</strong><br />
<strong>de</strong> sol şi <strong>de</strong> alţi factori. Ca <strong>de</strong> exemplu, ea este mai mare:<br />
- la solurile uşoare <strong>de</strong>cât la cele grele;<br />
- la solurile uscate <strong>de</strong>cât la cele ume<strong>de</strong>;<br />
- la solurile sărace în materie organică <strong>de</strong>cât la cele bogate;<br />
- la solurile neacoperite <strong>de</strong> vegetaţie, <strong>de</strong> zăpadă <strong>de</strong>cât la cele acoperite (vegetaţia şi zăpada<br />
joacă un rol protector);<br />
- în cazul în care atmosfera este uscată <strong>de</strong>cât atunci când este umedă (vaporii <strong>de</strong> apă joacă un<br />
rol protector);<br />
- ziua, cu cât insolaţia este mai puternică;<br />
- noaptea, cu cât cerul este mai senin;<br />
- cu cât porozitatea solului este mai mică şi cu cât porii sunt mai puţin ocupaţi <strong>de</strong> aer <strong>de</strong>cât <strong>de</strong><br />
apă (aerul din sol, având conductivitatea termică mică joacă rolul <strong>de</strong> izolator termic şi<br />
împiedică micşorarea temperaturii solului etc.)<br />
O altă cauză a micşorării temperaturii solului o constituie evaporarea apei. Transformarea<br />
unui gram <strong>de</strong> apă în vapori are loc prin consumarea a circa 600 calorii (la 10 0 C).<br />
Temperatura solului în condiţiile Moldovei variază în timp şi creşte începând cu răsăritul<br />
soarelui până la ora 14, după care se micşorează. În ceea ce priveşte variaţia anuală, temperatura<br />
solului creşte din martie până în iulie, după care începe să scadă. Gradul variaţiilor diurne şi anuale<br />
diferă la diferite adâncimi.<br />
Regimul termic influenţează procesele fizice, chimice şi biologice din sol şi <strong>de</strong>ci formarea,<br />
evoluţia şi fertilitatea acestuia. Un regim termic al solului diferit <strong>de</strong> cel al climatului general, datorat<br />
particularităţilor termice ale solului, <strong>de</strong>finesc microclimatul solului, care influenţează şi climatul<br />
mediului înconjurător.<br />
Regimul termic prezintă o importanţă <strong>de</strong>osebită pentru <strong>de</strong>zvoltarea plantelor şi pentru<br />
practica agricolă. De variaţia anuală a temperaturii sunt legate: germinaţia seminţelor şi <strong>de</strong>zvoltarea<br />
plantelor, stabilirea epocilor <strong>de</strong> semănat şi plantat, stabilirea sortimentului <strong>de</strong> culturi, alegerea<br />
soiurilor şi hibrizilor, activitatea microbiologică din sol, intensitatea proceselor <strong>de</strong> solubilizare a<br />
sărurilor din sol şi gradul <strong>de</strong> absorbţie a apei şi a elementelor nutritive, fenomenul <strong>de</strong> îngheţ şi<br />
<strong>de</strong>zgheţ, etc. Regimul termic al solului poate fi influenţat prin: lucrări <strong>de</strong> afânare, încorporarea<br />
resturilor organice în sol (prin <strong>de</strong>scompunere se <strong>de</strong>gajă căldură), acoperirea cu diferite materiale<br />
(mulci) pentru micşorarea pier<strong>de</strong>rilor <strong>de</strong> căldură din sol, reţinerea zăpezii la suprafaţa solului,<br />
eliminarea excesului <strong>de</strong> apă prin <strong>de</strong>secare sau drenaj, lucrarea diferenţiată a solurilor (mai adânc la<br />
solurile cu textură fină şi exces <strong>de</strong> apă).<br />
76
2.10. FERTILITATEA SOLULUI<br />
Fertilitate este proprietatea solului <strong>de</strong> a pune la dispoziţia plantelor, în cantitate mai mică sau mai<br />
mare, elementele nutritive în condiţiile unui regim aero-hidric corespunzător cerinţelor plantelor.<br />
Fertilitatea este proprietatea esenţială a solului; prin ea solul se <strong>de</strong>osebeşte <strong>de</strong> rocile din care a<br />
provenit.<br />
Dintre condiţiile materiale necesare existenţei omenirii, activităţii productive a oamenilor, o<br />
importanţă <strong>de</strong>osebită prezintă solul. Astfel, procesul producţiei agricole este legat în mod nemijlocit<br />
<strong>de</strong> sol. Acesta este principalul mijloc <strong>de</strong> producţie în agricultură. În industrie, excluzând ramurile<br />
extractive, solul acţionează ca fundament, ca loc, ca o bază spaţială <strong>de</strong> acţiune.<br />
În agricultură, cantitatea şi calitatea produselor <strong>de</strong>pind direct <strong>de</strong> fertilitatea solului, <strong>de</strong> starea<br />
lui calitativă, <strong>de</strong> caracterul folosirii lui. Aici solul funcţionează ca un factor activ al procesului <strong>de</strong><br />
producţie. Spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> mijloacele <strong>de</strong> producţie folosite în industrie care în procesul producţiei<br />
se uzează (maşini, unelte etc), fertilitatea solului, în cazul aplicării unui sistem raţional <strong>de</strong><br />
agricultură, poate fi sporită continuu, iar măsurile tehnice folosite pentru obţinerea <strong>de</strong> recolte mari<br />
constituie în acelaşi timp mijloace pentru ridicarea fertilităţii solului. Acest specific imprimă<br />
agriculturii o serie <strong>de</strong> particularităţi, care o <strong>de</strong>osebesc <strong>de</strong> celelalte ramuri <strong>de</strong> producţie.<br />
Producţia agricolă care furnizează omenirii hrana necesară existenţei sale, precum şi materia<br />
primă pentru numeroase ramuri ale industriei, se bazează pe proprietatea pe care o au plantele <strong>de</strong> a<br />
transforma substanţele minerale în materie organică, folosind energia solară. Plantele pot<br />
transforma energia cinetică a luminii solare în energie potenţială, acumulată în materia organică<br />
având un randament cu atât mai mare cu cât vor găsi în sol apă şi substanţe nutritive minerale în<br />
cantitate corespunzătoare cerinţelor fiecărui sol, specii etc. Prin urmare, cu cât fertilitatea solului<br />
este mai mare, cu atât se obţin mai multe produse agricole pe o unitate <strong>de</strong> suprafaţă, la aceleaşi<br />
investiţii <strong>de</strong> muncă şi mijloace materiale.<br />
În mod obişnuit, un sol posedă <strong>de</strong> fertilitate naturală şi fertilitate artificială.<br />
Fertilitatea naturală a solului se formează sub acţiunea bioacumulativă a asociaţiilor<br />
vegetale din diferite zone bioclimaterice. Fertilitatea naturală este <strong>de</strong>terminată <strong>de</strong> ansamblul<br />
însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, care se manifestă în contextul unor condiţii<br />
climatice date. Fertilitatea naturală este, prin urmare, o însuşire caracteristică solului privit ca un<br />
corp natural în sensul <strong>de</strong>finiţiei date <strong>de</strong> Dokuceaev. Bilanţul acumulării substanţelor nutritive şi a<br />
materiei organice în sol sub acţiunea asociaţiilor vegetale diferă în funcţie <strong>de</strong> climă, rocă, relief etc.<br />
Ca urmare, fertilitatea naturală într-un caz poate fi foarte ridicată, ca <strong>de</strong> exemplu, la cernoziomurile<br />
tipice şi levigate din nordul Moldovei, iar în altele mai scăzută, ca bunăoară la cernoziomurile<br />
carbonate şi solurile sărăturate <strong>de</strong> la sudul Moldovei.<br />
Două suprafeţe <strong>de</strong> teren cu aceleaşi insuşiri chimice, care au aceeaşi fertilitate naturală, pot<br />
produce cantităţi diferite <strong>de</strong> produse agricole datorită faptului că substanţele nutritive din acestea<br />
pot fi valorificate imediat <strong>de</strong> către plante, <strong>de</strong>oarece se găsesc sub forme diferite <strong>de</strong> accesibilitate.<br />
Aceasta este fertilitatea efectivă, necesară <strong>de</strong> luat în consi<strong>de</strong>raţie în agricultură.<br />
În <strong>de</strong>cursul istoriei agriculturii, fertilitatea naturală a solului a fost modificată prin investiţii<br />
<strong>de</strong> muncă vie şi materializată prin factorii tehnico-economici, ceea ce a dat naştere la aşa-numita<br />
fertilitate artificială. Fertilitatea artificială se creează <strong>de</strong> om, ca rezultat al acţiunii lui asupra<br />
solului, prin lucrări agrotehnice, aplicarea îngrăşămintelor, asolamentelor raţionale, a lucrărilor<br />
ameliorative etc. Din momentul în care o anumită suprafaţă <strong>de</strong> teren este luată în cultură, iar solul<br />
<strong>de</strong>vine astfel un mijloc <strong>de</strong> producţie şi într-o anumită măsură un produs al muncii omeneşti, alături<br />
<strong>de</strong> fertilitatea naturală solul capătă şi o fertilitate artificială. Solul, ca purtător al fertilităţii, trebuie<br />
privit în strânsă legătură cu alţi factori naturali care influenţează asupra recoltei culturilor, cum sunt<br />
condiţiile climaterice, geomorfologice, hidrogeologice ş.a. Influenţa acestor factori asupra recoltelor<br />
se exercită prin intermediul solului.<br />
Deşi <strong>de</strong>osebim fertilitatea naturală <strong>de</strong> fertilitatea artificială, dar în practică ele sunt<br />
indisolubil legate şi nu pot fi separate. Cu cât un anumit sol a fost supus lucrărilor culturale un timp<br />
77
mai în<strong>de</strong>lungat, cu cât agrotehnica aplicată se perfecţionează, cu atât solul pier<strong>de</strong> mai mult din<br />
caracterele lui iniţiale şi cu atât se pune în evi<strong>de</strong>nţă mai mult fertilitatea artificială.<br />
Între fertilitatea naturală şi cea imbunătăţită artificial <strong>de</strong> om există legături nemijlocite,<br />
formând astfel un tot unitar numit fertilitate economică. Fertilitatea economică a solului <strong>de</strong>fineşte<br />
capacitatea agriculturii, a forţei productive a muncii <strong>de</strong> a face ca fertilitatea naturală a solului să fie<br />
imediat folosită. Această capacitate a agriculturii este diferită pe anumite trepte <strong>de</strong> <strong>de</strong>zvoltare a<br />
societăţii, ceea ce face ca fertilitatea economică să fie consi<strong>de</strong>rată ca un moment al fertilităţii<br />
naturale. Odată cu <strong>de</strong>zvoltarea ştiinţelor naturale şi tehnice se schimbă şi fertilitatea solului<br />
<strong>de</strong>oarece se modifică mijloacele cu care se intervine pentru a fi valorificate elementele nutritive din<br />
sol. Nivelul fertilităţii unui sol poate fi privit în mod absolut şi exprimat prin compoziţia chimică,<br />
fizică şi biologică a solului. O compoziţie poate fi favorabilă pentru o anumită cultură, dar<br />
nefavorabilă pentru alta datorită cerinţelor biologice diferite ale plantelor.<br />
Noţiunea <strong>de</strong> fertilitate economică scoate in evi<strong>de</strong>nţă rolul muncii în creşterea fertilităţii<br />
efective, rezultatul acţiunii omului asupra creşterii puterii <strong>de</strong> producţie a solului.<br />
Fertilitatea economică poate fi privită sub două aspecte:<br />
fertilitatea absolută reprezintă sporirea puterii <strong>de</strong> producţie a solului datorită factorilor <strong>de</strong><br />
intensificare, care au contribuit la creşterea randamentelor la hectar;<br />
fertilitatea relativă este rezultatul factorilor <strong>de</strong> intensificare ce au <strong>de</strong>terminat nu numai<br />
creşterea randamentelor la hectar, ci au realizat şi sporirea productivităţii muncii, a reducerii<br />
costurilor pe unitatea <strong>de</strong> produs, adică a crescut eficienţa economică în cultivarea speciei<br />
respective <strong>de</strong> plante.<br />
Fertilitatea este <strong>de</strong>ci o însuşire dinamică a terenului agricol, care este legată in<strong>de</strong>structibil <strong>de</strong><br />
progresul tehnic, <strong>de</strong> factorii <strong>de</strong> producţie utilizaţi în agricultură.<br />
Creşterea generală a fertilităţii solului, datorită îmbunătăţirilor survenite, poate duce la o<br />
oarecare egalizare a condiţiilor <strong>de</strong> productivitate pentru exploataţii agricole diferite.<br />
78
CAPITOLUL III. CLASIFICAREA SOLURILOR<br />
3.1. SISTEME DE CLASIFICARE FOLOSITE LA NIVEL MONDIAL<br />
3.1.1. Noţiuni generale.<br />
3.1.2. Clasificările genetice.<br />
3.1.3. Clasificările morfologice.<br />
3.1.1. Noţiuni generale<br />
Clasificarea solurilor a constituit o preocupare permanăntă a pedologilor. Ca urmare acţiunii<br />
şi interacţiunii diferitor factori pedogenetici în diferite zone geografice s-au format soluri diferite,<br />
ceea ce creează dificultăţi pentru pedologi.<br />
Primele clasificari au fost unilaterale, <strong>de</strong>oarece solurile s-au grupat în fincţie <strong>de</strong> o singură<br />
însusire - fizică, chimică sau biologică. Dintre cele mai importante clasificari apărute pe plan<br />
mondial si care au <strong>de</strong>terminat a<strong>de</strong>vărate salturi în cercetarea solurilor a fost clasificarea naturalistă a<br />
lui V. V. Dokuceaev.<br />
M.Contoman şi F.Filipov (2007) analizând evoluţia sistemelor <strong>de</strong> clasificare conclud că<br />
obiectivele clasificării solurilor trebuie să corespundă la „...două categorii <strong>de</strong> criterii: ştiinţifice şi<br />
utilitare. O clasificare pur ştiinţifică poate satisface şi anumite utilizări, în schimb una pur utilitară<br />
nu în<strong>de</strong>plineşte primul criteriu, fiind consi<strong>de</strong>rată artificială”. În continuare autorii remarcă că pentru<br />
a-şi atinge <strong>scopul</strong>, o clasificare <strong>de</strong> sol trebuie să cuprindă următoarele caracteristici:<br />
• să fie generală, simplă şi <strong>de</strong>schisă pentru toate solurile care există;<br />
• să fie folositoare pentru mai multe utilizări;<br />
• să fie obiectivă;<br />
• să fie naturală.<br />
În prezent nu există o clasificare unică a solurilor. În multe ţări operează sisteme naţionale<br />
<strong>de</strong> clasificare a solurilor, a<strong>de</strong>sea bazate pe criterii diferite. Totalitatea clasificărilor folosite în lumea<br />
contemporană pot fi divizate în două tipuri: clasificări genetice şi clasificări morfologice.<br />
3.1.2. Clasificările genetice<br />
3.1.2.1. Clasificările ruse<br />
Primele studii efectuate <strong>de</strong> marele pedolog V. V. Dokuceaev şi <strong>de</strong> discipolii lui au avut ca<br />
suport „tipul genetic <strong>de</strong> sol”. Şcoala lui Dokuceaev este cea care a dat o clasificare naturală,<br />
genetico-naturalistă a solurilor. Clasificarea respectivă este rezultatul conceptului in care solul este<br />
privit ca un corp istorico-natural, o individualitate <strong>de</strong> sine stătătoare, format sub influenţa factorilor<br />
naturali. Zonalitatea solurilor este dată <strong>de</strong> variaţia zonală a acestor factori şi în special a vegetaţiei şi<br />
a climei.<br />
Prima clasificare făcută <strong>de</strong> V.Dokuceaev a apărut în 1879, apoi a fost reeditată cu modificări<br />
în 1886 şi <strong>de</strong>finitivată în 1900 şi a avut la bază principiul zonalităţii pedo-fito-climatice (tabelul<br />
3.1).<br />
Aceste clasificări au evoluat şi a apărut o subdivizare accentuată a climatelor şi<br />
bioclimatelor. Dintre acestea se remarcă cele făcute <strong>de</strong> E. N. Ivanova, N. N. Rozov (1958) şi N. N.<br />
Rozov şi E. N. Ivanova (1957). În schema <strong>de</strong> clasificare întocmită <strong>de</strong> N. N. Rozov şi E. N. Ivanova<br />
(1967) se precizează, în mod egal, tipul <strong>de</strong> climat, alterarea, ciclurile biologice, drenajul şi<br />
complexul organo-mineral. În 1977 Institutul <strong>de</strong> Sol „VV.Dokuceaev” a pregătit clasificarea<br />
solurilor URSS. Pentru că aprecierea zonală şi climatică nu este compatibilă cu toate solurile, unii<br />
autori vin să precizeze importanţa evoluţiei acestora în timp, propunând astfel o clasificare istoricogenetică<br />
(A. Kovda, I. V. Lobova, B. Gh. Rozanov).<br />
79
Tabelul 3.1. Clasificarea solurilor după V. V. Dukuceaev (1900)<br />
CLASA A. Solurile normale, <strong>de</strong> vegetaţie terestră sau zonală<br />
Nr. Denumirea zonelor şi a tipurilor<br />
Particularităţile principale ale proceselor <strong>de</strong> pedogeneză<br />
Crt.<br />
<strong>de</strong> sol<br />
I Zona boreală. Solurile <strong>de</strong> Procese <strong>de</strong> <strong>de</strong>zagregare, in general şi <strong>de</strong> levigare foarte slabe,<br />
tundră, <strong>de</strong> culoare brună inchisă în special. Acumulare mare <strong>de</strong> humus acid, grosolan, cu<br />
<strong>de</strong>osebire in orizontul invelişului ierbaceu<br />
II Zona <strong>de</strong> taiga. Solurile<br />
podzolite, <strong>de</strong> culoare cenuşie<br />
<strong>de</strong>schisă<br />
III<br />
IV<br />
V<br />
VI<br />
VII<br />
Zona <strong>de</strong> silvostepă. Solurile<br />
cenuşii şi cenuşiu inchise<br />
Zona <strong>de</strong> stepă. Soluri <strong>de</strong><br />
cernoziom<br />
Zona <strong>de</strong> stepă <strong>de</strong>şertică. Soluri<br />
castanii şi brune<br />
Zona aerală sau zona<br />
<strong>de</strong>şerturilor. Soluri aerale.<br />
Soluri galbene, albe<br />
Zona subtropicală şi<br />
tropicală păduroasă. Soluri<br />
<strong>de</strong> laterite, <strong>de</strong> culoare roşie<br />
Procesele <strong>de</strong> <strong>de</strong>zagregare şi în special la levigare ating<br />
maximul şi <strong>de</strong>zagregarea se termină prin podzolirea solurilor<br />
Procesele <strong>de</strong> pedogeneză au un caracter <strong>de</strong> tranziţie între<br />
zonele II şi IV; orizontul B capătă o structură nuciformă, cu o<br />
culoare cenuşie<br />
Acumulare importantă <strong>de</strong> humus greu solubil. In subsol se<br />
acumulează carbonaţi. Structura solurilor este măruntă<br />
glomerulară friabilă<br />
Acumularea humusului <strong>de</strong>vine mai slabă. In subsol se<br />
<strong>de</strong>pun nu numai carbonaţi, ci şi sulfaţi<br />
Procesele <strong>de</strong> eflorescenţă sau <strong>de</strong> exudare a sărurilor uşor<br />
solubile predomină asupra proceselor <strong>de</strong> levigare<br />
Dezagregarea şi levigarea sunt tot atât <strong>de</strong> intense, ca şi în taiga<br />
şi <strong>de</strong> aceea nici în sol, nici în subsol, nu există şi nu pot exista<br />
nici cloruri, nici sulfaţi sau carbonaţi<br />
CLASA B. Soluri <strong>de</strong> tranziţie<br />
Aceste soluri nu corespund intru totul interacţiunii normale dintre condiţiile fizicogeografice<br />
şi geobiologice ale regiunii respective.<br />
VIII. Soluri mlăştinoase <strong>de</strong> luncă;<br />
IX. Soluri carbonatice sau rendzine;<br />
X. Solonceacuri secundare;<br />
CLASA C. Soluri anormale<br />
Solurile respective nu sunt legate în mod genetic <strong>de</strong> complexul normal al condiţiilor locale<br />
fizico-geografice şi geobiologice.<br />
XI. Soluri mlăştinoase;<br />
XII. Soluri aluviale;<br />
XIII. Soluri eoliene.<br />
În clasificarea rusă se utilizează următorii termeni <strong>de</strong> diferenţiere: clasa, subclasa, tip, subtip,<br />
gen şi specii.<br />
Clasele sunt <strong>de</strong>finite pe criterii <strong>de</strong> climat şi vegetaţie, iar subclasele sunt <strong>de</strong>terminate <strong>de</strong><br />
modul <strong>de</strong> drenaj al solului (automorf, semihidromorf, hidromorf etc.).<br />
Tipul este nivelul <strong>de</strong> clasificare cel mai folosit şi are la bază principiul conform căruia<br />
fiecare tip <strong>de</strong> sol se <strong>de</strong>zvoltă într-un singur ansamblu <strong>de</strong> condiţii bioclimatice şi hidrologice. El se<br />
caracterizează prin:<br />
• acelaşi tip <strong>de</strong> acumulare a materiei organice;<br />
• acelaşi tip <strong>de</strong> migrare a constituenţilor din sol;<br />
• aceleaşi măsuri <strong>de</strong> menţinere şi ameliorare a fertilităţii.<br />
Subtipurile prezintă diferenţe cantitative în interiorul tipurilor.<br />
Genul este <strong>de</strong>terminat <strong>de</strong> rocile parentale şi <strong>de</strong> modul cum acestea intervin în textura sau în<br />
compoziţia solului.<br />
Speciile se <strong>de</strong>finesc în funcţie <strong>de</strong> intensitatea principalelor procese <strong>de</strong> formare (puternic,<br />
mijlociu, slab).<br />
În Rusia la Institutul <strong>de</strong> Sol „VV.Dokuceaev” a fost propusă o nouă clasificare (L. L. Şişov,<br />
1997, 2004), care prezintă o tendinţă <strong>de</strong> aliniere la principiile mo<strong>de</strong>rne <strong>de</strong> clasificare din lume cum<br />
80
ar fi Soil Taxonomy, FAO, IRB, WRB. Cu toate acestea în Rusia continuă să fie folosite în mod<br />
activ <strong>de</strong> oamenii <strong>de</strong> ştiinţă clasificarea solurilor din URSS (1977).<br />
3.1.2.2. Clasificările americane (înainte <strong>de</strong> 1960)<br />
Dintre clasificările americane cea mai cunoscută este clasificarea făcută <strong>de</strong> F. C. Marbut<br />
(1927). În această clasificare, pentru stabilirea unităţilor <strong>de</strong> sol autorul precizează lista<br />
caracteristicilor profilului care cuprin<strong>de</strong>:<br />
• numărul orizonturilor <strong>de</strong> profil;<br />
• culoarea orizonturilor;<br />
• textura;<br />
• structura;<br />
• dispunerea relativă a orizonturilor;<br />
• compoziţia chimică a acestora;<br />
• grosimea geologică a materialului solului.<br />
In acest sistem <strong>de</strong> clasificare se găsesc şapte categorii majore <strong>de</strong> soluri.<br />
O caracteristică aparte a acestui sistem o reprezintă introducerea în clasificare la nivel<br />
superior a termenului <strong>de</strong> pedocal şi pedalfer.<br />
Termenul pedocal (pedon = sol, cal = calcar) se foloseşte pentru solul care conţine CaCO 3<br />
într-unul din orizonturi, însoţit sau nu <strong>de</strong> alte săruri.<br />
Termenul pedalfer (al = aluminiu, fer = fier) este utilizat pentru un sol lipsit <strong>de</strong> carbonaţi<br />
secundari, dar în care se întâlneşte fier şi aluminiu.<br />
După clasificarea lui F. C. Marbut, teritoriul SUA poate fi împărţit în două jumătăţi:<br />
jumătatea vestică cu climat secetos în care predomină pedocalul, şi estul mai umed, în care s-a<br />
<strong>de</strong>zvoltat pedalferul.<br />
Pe baza acestei teorii a fost elaborat <strong>de</strong> către Serviciul pentru Conservarea Solului, în 1938,<br />
vechiul sistem <strong>de</strong> clasificare americană.<br />
Acest sistem este ierarhizat astfel:<br />
• ordinele (nivelul cel mai inalt), constituite din soluri zonale, intrazonale şi azonale;<br />
• grupele mari ale solului (corespunzătoare tipurilor genetice din clasificarea rusă şi<br />
sovietică);<br />
• seriile <strong>de</strong> soluri (în funcţie <strong>de</strong> originea şi natura materialului parental, regimul hidric,<br />
<strong>de</strong>zvoltarea profilului <strong>de</strong> sol);<br />
• tipurile <strong>de</strong> sol (diferenţiate după textură);<br />
• fazele <strong>de</strong> sol (în funcţie <strong>de</strong> relief, eroziune, fertilitate).<br />
După anul 1960 au apărut modificări în structura clasificărilor americane care au căpătat noi<br />
tendinţe, dintre care amintim:<br />
• renunţarea la formula genetică;<br />
• accentuarea pe caracteristicile solurilor;<br />
• punerea în circulaţie a unor termeni noi, renunţându-se la cei vechi.<br />
3.1.2.3. Alte clasificări genetice<br />
În Franţa primele clasificări au fost făcute <strong>de</strong> către A. Oudin (1937, 1952), V. Agafonoff<br />
(1936) şi H. Erhart (1933). Pedologii respectivi s-au înspirat din principiile şcolii ruse <strong>de</strong> pedologie.<br />
A. Demolon (1944) propune o clasificare în care se întâlnesc două mari ansambluri <strong>de</strong> soluri:<br />
soluri evoluate şi soluri puţin evoluate.<br />
În perioada 1963-1967 pedologi francezi au întocmit o clasificare care inclu<strong>de</strong> 12 clase <strong>de</strong><br />
soluri (soluri minerale brute; slab evoluate; calcimagnezice; izohumice; brunefiate; podzolice; cu<br />
sescvioxizi <strong>de</strong> fer; ferallitice; hidromorfe; sodice; vertisoluri; andosoluri).<br />
Din anul 1976, Ph. Duchaufour a întocmit o nouă clasificare cu o anumită orientare<br />
ecologică. El arată că „solul nu poate fi <strong>de</strong>finit în afara mediului în care s-a format”. Autorul<br />
distinge o pedogeneză <strong>de</strong> tip climatic (zonală în şcoala rusă), care <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> condiţiile staţionare<br />
(roca mamă, drenaj etc.). Acest sistem <strong>de</strong> clasificare cuprin<strong>de</strong> 11 clase.<br />
81
În Germania, cea mai cunoscută este clasificarea lui E. Muckenhausen (1962, 1965) înspirată<br />
din lucrările lui L. V. Kubiena. Ca element <strong>de</strong> clasificare el a propus următoarele niveluri: secţiune,<br />
clasă, tip, subtip. Clasificarea cuprin<strong>de</strong> patru secţiuni şi anume: soluri terestre, soluri semiterestre,<br />
soluri subhidrice şi soluri <strong>de</strong> mlaştină.<br />
În Marea Britanie prezintă importanţă clasificarea făcută <strong>de</strong> W. B. Avery (1973) în care se<br />
găsesc patru niveluri <strong>de</strong> clasificare: marile grupe, grupa, subgrupa şi seria. Autorul s-a înspirat din<br />
clasificarea lui L. V. Kubiena, precum şi din cea franceză.<br />
În România până în anul 1980 sunt <strong>de</strong> remarcat clasificările făcute <strong>de</strong> C. Chiriţă (1972), C.<br />
Păunescu, N. Bucur şi N. Florea (1969).<br />
3.1.3. Clasificările morfologice<br />
O mare parte dintre pedologii care s-au ocupat cu clasificarea solurilor au ajuns la concluzia<br />
că acestea trebuie să se sprijine pe date mai concrete şi mai puţin pe concepte. Conform acestor<br />
teorii solurile trebuie clasificate după proprietăţile lor intrinseci.<br />
3.1.3.1. Clasificarea americană prezentată iniţial în 1960 <strong>de</strong> un grup <strong>de</strong> pedologi sub<br />
îndrumarea lui G. Smith, <strong>de</strong>finitivată în 1975 sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> Soil Taxonomy şi îmbunătăţită în<br />
1999, constituie poziţia oficială a Departamentului Agriculturii din Statele Unite în domeniul<br />
clasificării solurilor. În cadrul clasificării americane se întâlnesc 11 ordine. 1. Entisoluri (soluri<br />
primitive) sunt soluri tinere, ne<strong>de</strong>zvoltate, fără orizonturi distincte, profilul prezintă numai<br />
orizonturile A şi C. 2. Vertisoluri (soluri argiloase închise care crapă) au un conţinut ridicat <strong>de</strong><br />
argile gonflante (> 30 %). Ele sunt răspândite atât în zonele temperate cât şi în cea tropicală. 3.<br />
Inceptisolurile (soluri imature) pot fi mai evoluate <strong>de</strong>cât entisolurile, dar în comparaţie cu alte<br />
soluri din aceeaşi regiune sunt imature (nu sunt în stadiul <strong>de</strong> „climax”). Ele se formează în toate<br />
zonele climatice, exceptând <strong>de</strong>şertul, un<strong>de</strong> ele se exclud prin <strong>de</strong>finiţie. 4. Aridisolurile (solurile<br />
<strong>de</strong>şertului) sunt aproape uscate tot timpul anului. 5. Mollisolurile sunt cele mai productive.<br />
Sistemul <strong>de</strong>s <strong>de</strong> rădăcini fibroase al ierburilor favorizează <strong>de</strong>zvoltarea unui orizont A gros, negru,<br />
bogat în humus, cu o mare abun<strong>de</strong>nţă <strong>de</strong> substanţe nutritive pentru plante. 6. Spodosolurile<br />
(solurile aci<strong>de</strong> ale terenurilor cu răşinoase) prezintă un orizont B spodic. 7. Alfisolurile (solurile cu<br />
multe baze schimbabile <strong>de</strong> sub pădurile <strong>de</strong> foioase), prezintă un orizont argilic sau natric. 8.<br />
Ultisolurile (soluri <strong>de</strong> padure cu baze puţine, din regiuni cal<strong>de</strong>), au un orizont B argilic. 9.<br />
Oxisolurile (solurile tropicale foarte alterate) prezintă orizontul B oxic. Aceste soluri sunt formate<br />
în mod obişnuit pe roci sedimentare şi roci cristaline bazice care se alterează usor. 10. Histosolurile<br />
(soluri organice) sunt acumulări <strong>de</strong> materie organică în medii care au fost prea ume<strong>de</strong> pentru ca ea<br />
să se poată <strong>de</strong>scompune. 11. Andisolurile sunt soluri formate pe roci vulcanice. Cu toate că<br />
sistemul <strong>de</strong> clasificare americană a <strong>de</strong>clanşat numeroase critici, el s-a impus <strong>de</strong>stul <strong>de</strong> repe<strong>de</strong> în<br />
lumea ştiinţifică, prezentând o serie <strong>de</strong> avantaje.<br />
3.1.3.2. Clasificarea FAO-UNESCO nu reprezintă un sistem taxonomic în sine. Ea este o<br />
listă a principalelor unităţi <strong>de</strong> sol şi poate fi consi<strong>de</strong>rată ca o clasificare monocategorială. Definiţia<br />
unităţilor <strong>de</strong> sol se bazează pe proprietăţile observabile şi măsurabile ale solului însuşi, fapt care<br />
asigură caracterul naturalistic şi obiectiv al clasificării.<br />
Legenda FAO-UNESCO în ediţia revizuita în 1998 cuprin<strong>de</strong> 28 <strong>de</strong> grupări majore <strong>de</strong> sol după<br />
cum urmează: Histosoluri; Antrosoluri; Leptosoluri; Regosoluri; Fluvisoluri; Gleisoluri; Vertisoluri;<br />
Andosoluri; Arenosoluri; Cambisoluri; Calcisoluri; Gipsisoluri; Solonceacuri; Soloneţuri;<br />
Kastanoziomuri; Cernoziomuri; Faeoziomuri; Griziomuri; Luvisoluri; Planosoluri; Podzoluvisoluri;<br />
Podzoluri; Nitisoluri; Lixisoluri; Alisoluri; Acrisoluri; Feralsoluri; Plintisoluri.<br />
Clasificarea FAO-UNESCO a solurilor nu este o simplă asamblare <strong>de</strong> elemente ci,<br />
dimpotrivă, ea a făcut posibilă o sinteză unitară, creatoare şi realizarea unui inventar concret al<br />
repartiţiei şi caracteristicilor solurilor lumii în scopuri ştiinţifice şi practice. Clasificarea FAO<br />
82
stabileşte o anumită terminologie şi notaţie referitoare la orizonturile pedogenetice, orizonturile<br />
diagnostice şi caracterele diagnostice.<br />
3.1.3.3. Baza mondială <strong>de</strong> referinţă pentru resursele <strong>de</strong> sol (BMRRS) sau WRB for SR în<br />
engleză (World Reference Base for Soil Resources): urmăreşte în<strong>de</strong>aproape nomenclatura legen<strong>de</strong>i<br />
FAO-UNESCO fără să se i<strong>de</strong>ntifice însă cu aceasta. BMRRS încorporează ultimele noutăţi<br />
referitoare la resursele globale <strong>de</strong> sol şi relaţiile dintre acestea. BMRRS este succesorul bazei<br />
internaţionale <strong>de</strong> referinţă pentru clasificarea solurilor (IRB), elaborate la o iniţiativă a FAO,<br />
susţinută <strong>de</strong> Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) şi Societatea Internaţională <strong>de</strong><br />
Ştiinţa Solului. Intenţia proiectului IRB a fost <strong>de</strong> a stabili un cadru prin care sistemele existente <strong>de</strong><br />
clasificare a solurilor ar putea fi corelate şi armonizate. Obiectivul final a fost să ajungă la un acord<br />
internaţional cu privire la grupările solurilor la nivel major, precum şi privind metodologia şi<br />
criteriile care trebuie aplicate pentru <strong>de</strong>finirea şi i<strong>de</strong>ntificarea solurilor. Un astfel <strong>de</strong> acord a fost<br />
menit să faciliteze schimbul <strong>de</strong> informaţii şi <strong>de</strong> experienţă, pentru a oferi un limbaj comun ştiinţific,<br />
pentru a consolida aplicaţii ale ştiinţei solului, precum şi pentru a îmbunătăţi comunicarea cu alte<br />
discipline.<br />
BMRRS urmăreşte următoarele obiective:<br />
- utilizarea datelor <strong>de</strong> sol în beneficiul altor ştiinţe;<br />
- evaluarea resurselor <strong>de</strong> sol;<br />
- monitorizarea solurilor, în special a proceselor <strong>de</strong> <strong>de</strong>zvoltare a solurilor, care <strong>de</strong>pind<br />
<strong>de</strong> modul în care solurile sunt utilizate <strong>de</strong> către comunitatea umană;<br />
- validarea meto<strong>de</strong>lor experimentale <strong>de</strong> utilizare a solurilor pentru o <strong>de</strong>zvoltare durabilă,<br />
care va menţine şi, dacă este posibil, va îmbunătăţi potenţialul solului;<br />
- transferul <strong>de</strong> tehnologii <strong>de</strong> utilizare a solului <strong>de</strong> la o regiune la alta.<br />
BMRRS este conceput ca un mijloc <strong>de</strong> comunicare în rândul oamenilor <strong>de</strong> ştiinţă pentru a<br />
i<strong>de</strong>ntifica şi caracteriza tipuri majore <strong>de</strong> soluri. Acesta nu este menit să înlocuiască sistemele<br />
naţionale <strong>de</strong> clasificare a solurilor, dar să fie un instrument pentru o mai bună corelare între<br />
sistemele naţionale. Acesta îşi propune să acţioneze ca un numitor comun prin care sistemele<br />
naţionale pot fi comparate. BMRRS serveşte ca o limbă <strong>de</strong> bază în domeniul ştiinţei solului pentru:<br />
- facilitarea comunicării ştiinţifice;<br />
- elaborarea diferitelor sisteme <strong>de</strong> clasificare având o bază comună;<br />
- utilizarea internaţională <strong>de</strong> date pedologice, nu numai <strong>de</strong> oamenii <strong>de</strong> stiinţă a solului, dar şi<br />
<strong>de</strong> către alţi utilizatori ai solului şi a terenurilor, cum ar fi geologi, botanişti, hidrologi,<br />
ecologi, agricultori, silvicultori, ingineri şi arhitecţi.<br />
Principiile generale pe care se bazează BMRRS:<br />
- clasificarea solurilor se bazează pe proprietăţile solului, <strong>de</strong>finite în termeni <strong>de</strong> orizonturi <strong>de</strong><br />
diagnostic şi a caracterelor consi<strong>de</strong>rate specifice principalelor categorii <strong>de</strong> soluri;<br />
- parametrii climatici nu sunt aplicaţi în clasificarea solurilor.<br />
BMRRS propune 30 <strong>de</strong> grupe majore <strong>de</strong> sol, care în funcţie <strong>de</strong> unele particularităţi <strong>de</strong> formare<br />
pot fi unite în 9 grupe mari.<br />
I. Soluri minerale condiţionate <strong>de</strong> climat tropical şi subtropical umed:<br />
1. FERRALSOLS (Feralsolurile) – FR. Denumirea provine din limba latină <strong>de</strong> la ferrum şi<br />
aluminium. Reprezintă solurile cele mai intens alterate <strong>de</strong> pe Glob şi pot atinge grosimi <strong>de</strong> zeci <strong>de</strong><br />
metri. Prezintă orizont B feralic (oxic) alcătuit din oxizi <strong>de</strong> fier şi aluminiu hidrataţi, argilă<br />
caolinitică şi cuarţ. Deţin o suprafaţă <strong>de</strong> 7,4 %, în special în nordul Americii <strong>de</strong> Sud şi centrul<br />
Africii. Profilul <strong>de</strong> sol este <strong>de</strong> tipul A-B-C, are între 8-10 m grosime, potenţialul <strong>de</strong> fertilitate este<br />
redus şi se află sub păduri.<br />
2. PLINTHOSOLS (Plintosolurile) – PT. Sunt soluri care conţin peste 25 % din volum<br />
plintit (amestec <strong>de</strong> fier, argilă caolinitică şi cuarţ), într-un strat <strong>de</strong> cel puţin 15 cm grosime în primii<br />
50 cm ai solului. Denumirea provine din limba greacă, <strong>de</strong> la plinthos=cărămidă. Plintitul are culoare<br />
cenuşie-albăstruie cu pete roşii, brune şi ocru şi este puternic întărit. În stare umedă poate fi tăiat cu<br />
un instrument metalic, dar în stare uscată se întăreşte ireversibil formând cuirase feruginoase.<br />
83
Ocupă o suprafaţă <strong>de</strong> 0,4 % în regiunile cu relief vălurit din zona tropicală, în zone joase sau<br />
platouri (Brazilia, Congo, India, Australia, Spania). Plintosolurile sunt soluri feralitice afectate <strong>de</strong><br />
hidromorfism (exces <strong>de</strong> umiditate) şi au o fertilitate foarte redusă datorită micşorării volumului<br />
edafic, excesului <strong>de</strong> umiditate şi compactităţii.<br />
3. ACRISOLS (Acrisolurile) – AC. Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont Bt cu<br />
capacitate redusă <strong>de</strong> schimb cationic şi grad <strong>de</strong> saturaţie în baze 50<br />
% şi un conţinut mai ridicat <strong>de</strong> aluminiu schimbabil. Denumirea provine din latină <strong>de</strong> la aluminium<br />
şi <strong>de</strong>ţin 0,7 % în zona temperată dar şi în zona tropicală umedă în asociaţie cu acrisolurile.<br />
5. NITISOLS (Nitisolurile) – NT. Denumirea provine din limba latină <strong>de</strong> la<br />
nitidus=strălucitor, <strong>de</strong>oarece prezintă un orizont Bt cu agregate cu feţe lucioase, poliedrice. Nu<br />
prezintă orizont E, iar limita între A şi B este difuză, conţinutul <strong>de</strong> argilă nu <strong>de</strong>screşte <strong>de</strong> la maximul<br />
înregistrat cu >20 % în primii 150 cm. Deţin 1,9 % în climatul tropical cu două anotimpuri<br />
(umed/uscat), pe relieful mai înalt, pe roci bazice/intermediare. Profilul este <strong>de</strong> tipul A-AB-Bt-C şi<br />
are o culoare roşie. Sunt solurile cele mai fertile din zona tropicală, fiind larg utilizate în agricultură.<br />
6. LIXISOLS (Lixisolurile) – LX. Se <strong>de</strong>osebesc <strong>de</strong> acrisoluri printr-un grad <strong>de</strong> saturaţie în<br />
baze >50 % în orizontul Bt. Ele realizează tranziţia între acrisoluri şi solurile din regiuni mai ari<strong>de</strong>,<br />
apărând în climatul tropical subumed (păduri xerofile, savane). Au probleme <strong>de</strong> utilizare<br />
asemănătoare acrisolurilor cu excepţia amendării calcaroase.<br />
II. Soluri minerale condiţionate <strong>de</strong> climat arid/semiarid<br />
7. CALCISOLS (Calcisolurile) – CL. Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont Cca şi a<br />
unui orizont A sărac în humus. Denumirea provine din latină <strong>de</strong> la calcium şi <strong>de</strong>ţin 7,5 % în<br />
regiunile ari<strong>de</strong> şi semiari<strong>de</strong> (mai ales) din climatul temperat şi subtropical. Au o fertilitate foarte<br />
redusă datorită <strong>de</strong>ficitului <strong>de</strong> umiditate şi sunt folosite ca păşuni.<br />
8. GYPSISOLS (Gipsisolurile) – GY. Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont cu<br />
acumulare <strong>de</strong> gips situat la mică adâncime şi un orizont A sărac în materie organică. Se aseamănă<br />
cu calcisolurile, <strong>de</strong>ţin 1,1 % în regiuni foarte ari<strong>de</strong> din Algeria, Tunisia, Siria, Irak, Spania, statul<br />
american Texas, Mexic, sudul Australiei, Namibia. Au fertilitate foarte redusă datorită <strong>de</strong>ficitului <strong>de</strong><br />
umiditate şi nu pot fi irigate datorită dizolvării gipsului.<br />
9. SOLONCHAKS (Solonceacurile) – SC. Prezintă în partea superioară (primii 20-30 cm) o<br />
puternică acumulare <strong>de</strong> săruri uşor solubile. Au o formulă <strong>de</strong> tip A-C şi <strong>de</strong>ţin 2 % în arealele joase,<br />
slab drenate din zona aridă/semiaridă, uneori şi semiumedă. Denumirea provine din rusă <strong>de</strong> la<br />
soli=sare şi sunt practic inutilizabile datorită costurilor mari ale măsurilor ameliorative.<br />
10. SOLONETZ (Soloneţurile) – SN. Prezintă un orizont B natric cu saturaţie ridicată în Na +<br />
schimbabil şi o formulă <strong>de</strong> tipul A-Btna-C sau A-E-Btna-C. Deţin 0,7 % în aceleaşi areale cu<br />
solonceacurile. Au o fertilitate foarte redusă şi sunt folosite ca pajişti.<br />
11. DURISOLS (Durisolurile) – DU. Sunt caracterizate prin prezenţa la mică adâncime<br />
(primii 100 cm) a duripanului (strat întărit cu silice secundară) sau a nodulelor întărite. Apar în<br />
climatul mediteranean sau în cele ari<strong>de</strong>/semiari<strong>de</strong>. Formula profilului este A ocric-duripan (30 cm -<br />
4 m grosime) şi au culoare roşie. Au fertilitate redusă fiind folosite ca păşuni, iar în regim irigat pot<br />
fi cultivate.<br />
III. Soluri minerale condiţionate <strong>de</strong> climatul temperat <strong>de</strong> tip stepic<br />
12. KASTANOZEMS (Kastanoziomurile) – KS. Reprezintă soluri cu acumulare <strong>de</strong> humus<br />
relativ redusă formate în stepa mai uscată. Formula profilului <strong>de</strong> sol este Am-AC-Cca şi <strong>de</strong>ţin 3,2 %<br />
la tranziţia dintre <strong>de</strong>şerturi şi stepă. Acumularea <strong>de</strong> humus şi spălarea sărurilor sunt reduse datorită<br />
84
cantităţii mici <strong>de</strong> precipitaţii, fiind carbonatice <strong>de</strong> la suprafaţă. Denumirea provine din latină <strong>de</strong> la<br />
castaneo=castană. Sunt folosite ca păşuni şi se cultivă numai în regim irigat.<br />
13. CHERNOZEMS (Cernoziomurile) – CH. Reprezintă soluri cu acumulare mare <strong>de</strong><br />
humus, formate în stepă şi silvostepă. Prezintă orizont A molic şi un orizont Cca situat la mai puţin<br />
<strong>de</strong> 125 cm adâncime şi <strong>de</strong>ţin 2,2 % în stepele Europei, Asiei şi Americii <strong>de</strong> Nord. Formula<br />
profilului Am-AC-Cca, Am-Bv-Cca, Am-Bt-Cca. Au potenţial <strong>de</strong> fertilitate foarte bun şi sunt<br />
folosite pentru culturi, necesitând irigaţii.<br />
14. PHAEOZEMS (Faeoziomurile) – PH. Prezintă orizont Am-Bt-C (sau Cca la peste 125<br />
cm adâncime) iar <strong>de</strong>numirea provine din greacă <strong>de</strong> la phaios=întunecat. Deţin 1 % în preria nord<br />
americană, Argentina, Uruguay, China <strong>de</strong> Nord-Est, Europa Centrală (câmpiile dunărene). Au o<br />
fertilitate chiar mai bună ca a cernoziomurilor datorită reacţiei uşor aci<strong>de</strong> şi umidităţii mai mari,<br />
fiind folosite pentru culturi agricole. Soluri minerale condiţionate <strong>de</strong> climat temperat umed şi<br />
subumed.<br />
15. LUVISOLS (Luvisolurile) – LV. Prezintă orizont Bt cu grad <strong>de</strong> saturaţie în baze >50 %<br />
şi o formulă a profilului <strong>de</strong> sol <strong>de</strong> tipul O-Ao-Bt-C sau O-Ao-E-Bt-C. Deţin 4,5 % în zona pădurilor<br />
<strong>de</strong> foioase din Europa, Asia şi America <strong>de</strong> Nord. Fertilitatea este mo<strong>de</strong>rată sau redusă fiind folosite<br />
pentru cartof, porumb, viţă <strong>de</strong> vie sau plantaţii <strong>de</strong> măslini.<br />
16. PLANOSOLS (Planosoluri) – PL. Se caracterizează prin formarea unui exces temporar<br />
<strong>de</strong> umiditate în partea superioară a profilului, datorită prezenţei unui orizont Bt. Trecerea între<br />
orizonturile E şi Bt se realizează brusc, iar formula profilului <strong>de</strong> sol este O-A-Ew-Btw-C. Deţin 1,1<br />
% în climatul temperat continental şi cel tropical cu două anotimpuri, pe suprafeţe plane sau<br />
<strong>de</strong>presionare, <strong>de</strong>numirea provine din latină <strong>de</strong> la planus=plat, orizontal. Potenţialul <strong>de</strong> fertilitate este<br />
slab, utilizarea principală fiind cea pastorală sau silvică.<br />
17. ALBELUVISOLS (Albeluvisolurile) – AB. Realizează tranziţia între luvisoluri şi<br />
podzoluri şi <strong>de</strong>ţin 1,9 % în climatul temperat răcoros, în special sub pădure. Prezintă orizont E albic<br />
care trece în orizontul Bt sub formă <strong>de</strong> limbi (caracter glosic), formula profilului <strong>de</strong> sol fiind O-A-<br />
Ea-Bt-C. Prezintă exces <strong>de</strong> umiditate şi au fertilitate scăzută pentru agricultură fiind folosite ca<br />
păduri şi pajişti.<br />
18. PODZOLS (Podzolurile) – PZ. Sunt soluri care prezintă orizont spodic (Bs, Bhs) şi <strong>de</strong>ţin<br />
o suprafaţă <strong>de</strong> 3,6 %. Apar în special în emisfera nordică, la sudul zonei <strong>de</strong> tundră din Europa, Asia<br />
şi America <strong>de</strong> Nord, sub păduri <strong>de</strong> conifere. Pot apărea şi în climatul tropical umed şi temperat<br />
atlantic. Formula profilului <strong>de</strong> sol este <strong>de</strong> tip O-A-E-Bhs-C(R) sau O-A-Bs-C(R). Denumirea<br />
provine din limba rusă <strong>de</strong> la pod=sub şi zola=cenuşă. Grosimea solului este redusă în zona nordică<br />
şi montană (
cambiare=schimbare. Cele aci<strong>de</strong> au fertilitate scăzută fiind folosite silvic, iar cele saturate în baze<br />
sunt mai bune fiind folosite ca pajişti sau livezi.<br />
VI. Soluri minerale condiţionate <strong>de</strong> roca parentală<br />
22. ARENOSOLS (Arenosolurile) – AR. Denumirea provine din latină <strong>de</strong> la arena=nisip şi<br />
reprezintă soluri nisipoase pe cel puţin 100 cm adâncime, care <strong>de</strong> obicei prezintă doar un orizont A<br />
ocric. Ocupă o suprafaţă <strong>de</strong> 2 % în regiunile ari<strong>de</strong> şi chiar semiari<strong>de</strong>. Au fertilitate extrem <strong>de</strong><br />
scăzută fiind folosite ca pajişti sau silvic şi putând fi cultivate numai în regim irigat.<br />
23. VERTISOLS (Vertisolurile) – VR. Denumirea provine din latină <strong>de</strong> la vertere=a se<br />
învârti, a se întoarce şi apar pe <strong>de</strong>pozite argiloase gonflante. Nu sunt diferenţiate datorită<br />
omogenizărilor prin procese vertice, prezentând orizont vertic între 25-100 cm adâncime. Ocupă o<br />
suprafaţă <strong>de</strong> 2,5 % în Australia, India, Sudan, Maroc. Poartă <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> regur (India), tirs<br />
(Nordul Africii), smolniţă (Iugoslavia), slitoziom (Rusia). Apar pe terenuri plane în climat<br />
tropical/subtropical şi mai rar în cel temperat cu un sezon umed şi unul uscat. Profilul este <strong>de</strong> tip<br />
Ay-ACy-C sau Ay-By-C. Au proprietăţi fizice nefavorabile, dar cu toate acestea sunt cele mai<br />
fertile din zona caldă. Sunt cultivate pe scară largă, mai ales în condiţii <strong>de</strong> irigaţie (bumbac, grâu,<br />
trestie <strong>de</strong> zahăr, sorg, porumb), dar se lucrează greu şi cu consumuri mari.<br />
24. ANDOSOLS (Andosolurile) – AN. Denumirea provine din japoneză <strong>de</strong> la an=închis şi<br />
do=sol şi sunt formate pe cenuşi sau roci vulcanice. Ocupă 1,2 % în regiunile cu activitate vulcanică<br />
şi au profil <strong>de</strong> tipul A-Bv-C (R). Sunt în general fertile pentru pădure şi pajişti, iar în zona caldă<br />
sunt cultivate cu bune rezultate (cafea, cauciuc, banane, citrice, viţă <strong>de</strong> vie).<br />
VII. Soluri minerale condiţionate <strong>de</strong> relief<br />
25. LEPTOSOLS (Leptosolurile) – LP. Denumirea provine din greacă <strong>de</strong> la leptos=subţire şi<br />
sunt caracterizate prin apariţia rocii dure, compacte în primii 30 cm (A-R). Ocupă 16,9 % în<br />
regiunile montane, pe versanţi cu pantă accentuată sau culmi înguste, cu eroziune activă, cât şi în<br />
pustiuri. Au un potenţial <strong>de</strong> fertilitate redus datorită volumului edafic scăzut. Sunt folosite<br />
predominant ca pajişti şi evoluează spre alte soluri în funcţie <strong>de</strong> pantă, natura rocii şi condiţiile<br />
climatice.<br />
26. REGOSOLS (Regosolurile) – RG. Denumirea provine din greacă <strong>de</strong> la rhegos=înveliş şi<br />
reprezintă soluri neevoluate <strong>de</strong>zvoltate pe sedimente neconsolidate (cu excepţia aluviunilor), având<br />
profil <strong>de</strong> tip A-C. Ocupă 6,7 % din suprafaţa globului mai ales în regiunile arctice (tundră) şi<br />
tropicale/subtropicale ari<strong>de</strong>. Pedogeneza este lentă datorită temperaturii scăzute, aridităţii şi<br />
eroziunii pe pante. Au fertilitate redusă fiind folosite ca pajişti.<br />
27. FLUVISOLS (Fluvisolurile) – FL. Reprezintă soluri în curs <strong>de</strong> formare caracteristice<br />
zonelor <strong>de</strong> luncă, teraselor joase, <strong>de</strong>ltelor şi ariilor <strong>de</strong> divagare şi sunt <strong>de</strong>zvoltate pe sedimente<br />
aluviale recente. Denumirea provine din latină <strong>de</strong> la fluvius=fluviu şi prezintă un orizont A urmat <strong>de</strong><br />
aluviuni. Ocupă 2,4 %, sunt frecvent gleizate şi sunt relativ fertile fiind folosite complex, atât ca<br />
păşuni, pajişti, şi pentru culturi, dar cu toate acestea sunt cele mai fertile din zona caldă. Sunt<br />
cultivate pe scară largă, mai ales în condiţii <strong>de</strong> irigaţie (bumbac, grâu, trestie <strong>de</strong> zahăr, sorg,<br />
porumb), dar se lucrează greu şi cu consumuri mari.<br />
28. GLEYSOLS (Gleisolurile) – GL. Denumirea provine din rusă <strong>de</strong> la gley=masă <strong>de</strong> sol<br />
(sunt masive) şi se formează în condiţiile excesului <strong>de</strong> apă freatică. Prezintă orizont gleic în primii<br />
50 cm şi au profil <strong>de</strong> tipul A-AG-G, A-BG-G, A-AG-CcaG. Ocupă 4,6 % în regiunile mlăştinoase<br />
din zona tropicală şi temperată nordică. Sunt folosite în<strong>de</strong>osebi ca pajişti şi silvic. Pot fi cultivate<br />
numai în condiţiile executării unor lucrări <strong>de</strong> drenaj.<br />
VIII. Soluri minerale condiţionate <strong>de</strong> activitatea umană<br />
29. ANTHROSOLS (Antrosolurile) – AT. Denumirea provine din franceză <strong>de</strong> la<br />
anthropo=referitor la om şi ocupă circa 2 milioane <strong>de</strong> hectare. Se referă la soluri care prezintă<br />
modificări importante ale orizonturilor sau stării originare. Pe o grosime <strong>de</strong> cel puţin 50 cm solurile<br />
sunt fie <strong>de</strong>sfundate, fie îmbogăţite în fosfor datorită fertilizării, fie se acumulează sedimente în urma<br />
irigaţiei, fie sunt acoperite cu gunoaie orăşeneşti, <strong>de</strong>şeuri <strong>de</strong> mine, diferite umpluturi.<br />
86
IX. Soluri organice<br />
30. HISTOSOLS (Histosolurile) – HS. Denumirea provine din greacă <strong>de</strong> la histos=ţesut şi<br />
reprezintă soluri organice saturate cu apă perioa<strong>de</strong> lungi ale anului. Prezintă la suprafaţă un orizont<br />
gros (>40-60 cm) <strong>de</strong> materie organică aflată în diferite stadii <strong>de</strong> <strong>de</strong>scompunere. Ocupă 1,8 % în<br />
zonele cu turbării din zona subpolară şi tropicală umedă (Câmpia Siberiei <strong>de</strong> Vest, Câmpia<br />
Amazonului). Pot fi cultivate numai în condiţii foarte stricte <strong>de</strong>oarece sunt afectate <strong>de</strong> subsi<strong>de</strong>nţă,<br />
pot lua foc, iar dacă sunt drenate prea mult, materia organică se usucă şi poate fi spulberată.<br />
O suprafaţă consi<strong>de</strong>rabilă a uscatului (995 milioane ha) este lipsită <strong>de</strong> covorul solului.<br />
Totodată, suprafaţa uscatului cu înveliş permanent <strong>de</strong> sol este în jur <strong>de</strong> 13.392 milioane ha.<br />
Grupul <strong>de</strong> lucru privind BMRRS a mai propus şi următoarea terminologie privind profilul <strong>de</strong><br />
sol.<br />
Caracteristica este o trăsătură observabilă şi măsurabilă a solului (<strong>de</strong> ex. culoarea, pH-ul,<br />
textura etc.). Asamblajul este o combinaţie specifică <strong>de</strong> caracteristici şi sunt indicatoare pentru<br />
procesul <strong>de</strong> formare a solurilor. Orizontul este un strat care constă din unul sau din două asamblaje<br />
care au un grad minim, <strong>de</strong> exprimare pe o grosime minimă şi care este distinct <strong>de</strong> asamblajele care<br />
apar în straturile imediat <strong>de</strong>asupra sau <strong>de</strong><strong>de</strong>subt.<br />
Solul (pedonul) este o combinaţie verticală specifică <strong>de</strong> orizonturi, apărând în cadrul unei<br />
adâncimi, care este consi<strong>de</strong>rată a fi rezultatul unui set <strong>de</strong> procese prezente sau trecute <strong>de</strong> formare a<br />
solului.<br />
Secvenţa este o variaţie laterală a felului <strong>de</strong> orizonturi şi a combinaţiilor lor vertice, corelată<br />
cu trăsăturile landşaftului (spre ex. panta, materialul parental, vegetaţia etc.)<br />
In acest sistem <strong>de</strong> clasificare se merge pe linia unificării tendinţelor diverse prezentate in<br />
pedologia contemporană. Sistemul are o bază genetică, care este în primul rând cantitativă şi care<br />
nu exclu<strong>de</strong> posibilitatea introducerii <strong>de</strong> noi <strong>de</strong>finiţii.<br />
3.1.3.4. Sistemul Român <strong>de</strong> Taxonomie a Solurilor (SRTS-2003)<br />
În anul 2003 s-a adoptat o clasificare mo<strong>de</strong>rnă întitulată Sistemul Roman <strong>de</strong> Taxonomie a<br />
Solurilor (SRTS), elaborat <strong>de</strong> Institutul <strong>de</strong> Cercetari pentru Pedologie, clasificare care este în<br />
concordanţă cu cerintele cuprinse în World Reference Base for Soil Resources (WRB). Noua<br />
clasificare grupează solurile pe baza procesului genetic caracteristic şi a orizonturilor diagnostice.<br />
Proprietăţile solurilor şi orizonturilor cu actuala lor semnificaţie pot fi măsurate şi i<strong>de</strong>ntificate pe<br />
teren, fapt care asigură sistemului precizie si obiectivitate.<br />
SRTS are la baza trei unităţi taxonomice: clasa <strong>de</strong> sol, grupează solurile cu acelasi orizont<br />
diagnostic; tipul <strong>de</strong> sol, unitate inferioară clasei, grupează solurile care se disting prin acelaşi tip <strong>de</strong><br />
procese pedologice şi aceeaşi succesiune <strong>de</strong> orizonturi; subtipul <strong>de</strong> sol diferenţiază solurile în<br />
funcţie <strong>de</strong> prezenţa sau absenţa unor orizonturi <strong>de</strong> tranziţie între două tipuri.<br />
Clasele si tipurile principale <strong>de</strong> soluri.<br />
1. Protisolurile (solurile neevoluate) sunt soluri în stadiu încipient <strong>de</strong> formare, cu profil încă<br />
incomplet diferenţiat, lipsit <strong>de</strong> orizonturi diagnostice; prezintă cel mult un orizont A sau O sub 20<br />
cm grosime, fără alte orizonturi caracteristice. Din această categorie fac parte: litosolul, regosolul,<br />
psamosolul, aluvisolul şi entiantrosolul.<br />
2. Cernisolurile (molisolurile) se caracterizează printr-un orizont A molic. În această clasă<br />
sunt incluse următoarele tipuri: kastanoziom (sol balan), cernoziom calcaric (cernoziom<br />
carbonatic), cernoziom, cernoziom cambic, faeoziom cambic (sol cernoziomoid cambic), faeoziom<br />
argic (sol cernoziomoid argiloiluvial, cernoziom argiloiluvial), faeoziom greic (sol cenusiu),<br />
faeoziom marmic (pseudorendzina) şi rendzina.<br />
3. Umbrisolurile sunt caracterizate printr-un orizont A umbric (Au). Includ urmatoarele<br />
tipuri: nigrosolul (solul negru acid) şi humosiosolul (solul humico-silicatic).<br />
4. Cambisolurile sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont B cambic (Bv), cu excepţia<br />
acelor soluri care în<strong>de</strong>plinesc condiţia <strong>de</strong> a fi molisoluri, umbrisoluri, hidrisoluri (soluri hidromorfe)<br />
sau salsodisoluri (soluri halomorfe). Includ următoarele tipuri: eutricambisolul (solul brun eumezobazic),<br />
terra rossa (solul roşu) şi districambisolul (solul brun acid).<br />
87
5. Luvisolurile (argiluvisolurile) includ solurile cu profil bine diferenţiat, caracterizat prin<br />
prezenţa unui orizont B argilic (Bt), cu excepţia acelor soluri care se încadrează la molisoluri şi care<br />
au un orizont Bt relativ slab exprimat. Luvisolurile pot avea sau nu orizont eluvial E. Din această<br />
clasă fac parte: preluvisolul tipic (sol brun argiloiluvial), preluvisolul roşcat (solul brun-roşcat),<br />
luvosolul tipic (solul brun luvic tipic), luvosolul albic (luvisolul albic), planosolul şi alosolul. Cu<br />
exceptia primelor doua, celelalte tipuri <strong>de</strong> sol prezinta orizont eluvial.<br />
6. Spodisolurile (spodosolurile) sunt caracterizate prin prezenţa orizontului B spodic (Bs şi<br />
Bhs) sau orizont criptospodic (Bcp). Includ trei tipuri: prepodzolul (solul brun feriiluvial sau brun<br />
podzolic), podzolul şi criptopodzolul, podzolul avand orizont eluvial bine exprimat.<br />
7. Pelisolurile (vertisolurile) sunt soluri <strong>de</strong>terminate <strong>de</strong> predominarea orizonturilor A, B, C<br />
bogate în argile. În această clasă au fost separate două tipuri <strong>de</strong> soluri: pelosolul şi vertosolul.<br />
Acestea includ soluri cu orizont pelic sau vertic <strong>de</strong> la suprafată sau imediat sub orizontul arat,<br />
orizont situat intre 25 şi 100 cm adâncime. Pelosolurile conţin argilă neexpandabilă, foarte<br />
compactă, fiind practic lipsită <strong>de</strong> pori, în timp ce vertosolul se caracterizează prin gonflarea şi<br />
contractarea puternică a argilei, când se trece <strong>de</strong> la starea uscată la cea umedă şi invers.<br />
8. Andisolurile se caracterizează prin prezenţa orizontului andic în profil, în lipsa orizontului<br />
spodic. Sunt soluri cu orizont A, urmat <strong>de</strong> un orizont intermediar AC, AR sau Bv, la care se<br />
asociază proprietăţi andice pe cel puţin 30 cm, începând din primii 25 cm. Inclu<strong>de</strong> un singur tip <strong>de</strong><br />
sol, şi anume andosolul, care este specific munţilor.<br />
9. Hidrisolurile (solurile hidromorfe) sunt formate sub influenţa predominantă a unui exces<br />
<strong>de</strong> umiditate <strong>de</strong> lungă durată, având, <strong>de</strong>ci, un regim hidric special care <strong>de</strong>termină în sol anumite<br />
procese şi proprietăţi. Se caracterizează prin prezenţa unui orizont gleic <strong>de</strong> reducere (Gr), pană la<br />
125 cm adâncime, sau a unui orizont stagnic (W), a unui orizont alimnic (Al) sau un orizont histic<br />
(T). Includ următoarele tipuri: stagnosolul (solul pseudogleic), gleisolul (solul gleic şi lăcoviştea) şi<br />
limnisolul.<br />
10. Salsodisolurile (solurile halomorfe) includ solurile a căror geneză, evoluţie şi proprietăţi<br />
au fost şi sunt influenţate apreciabil <strong>de</strong> sărurile uşor solubile. Solurile din această clasă prezintă ca<br />
orizont diagnostic, fie un orizont salic (sa) sau un orizont natric (na) în primii 20 <strong>de</strong> cm ai solului,<br />
fie un orizont argiloiluvial natric (Btna). Tipurile <strong>de</strong> sol specifice salsodisolurilor sunt: solonceacul<br />
(cu orizont salic) în primii 20 <strong>de</strong> cm şi soloneţul (cu orizont natric în primii 20 <strong>de</strong> cm sau un orizont<br />
Btna indiferent <strong>de</strong> adâncime).<br />
11. Histisolurile (solurile organice sau histosolurile) sunt soluri formate din material<br />
organic care au un orizont turbos (T) sau folic (O) la suprafaţă bine <strong>de</strong>zvoltat. Cuprind două tipuri:<br />
histosolul şi folisolul caracterizate printr-un orizont turbos sau folic <strong>de</strong> peste 50 cm grosime.<br />
12. Antrisolurile (solurile trunchiate si <strong>de</strong>sfundate) prezintă un orizont antropogenetic sau<br />
lipsa orizontului A şi E, în<strong>de</strong>părtate prin eroziune accelerată sau <strong>de</strong>capitare antropică. În această<br />
clasă au fost incluse solurile care au avut un profil bine diferenţiat, dar care a fost atât <strong>de</strong> intens<br />
trunchiat sau ale cărui orizonturi au fost atât <strong>de</strong> intens amestecate prin acţiunea omului, încât nu mai<br />
prezintă caracteristici diagnostice care să permită încadrarea lor la unul din tipurile amintite<br />
anterior. Din această categorie fac parte erodosolul şi antroslolul.<br />
88
3.2. CLASIFICAREA SOLURILOR MOLDOVEI<br />
3.2.1. Unităţile taxonomice <strong>de</strong> clasificare.<br />
3.2.2. Diagnosticarea solurilor.<br />
3.2.3. Clasificarea solurilor Republicii Moldova.<br />
3.2.1. Unităţile taxonomice <strong>de</strong> clasificare<br />
Pentru clasificarea solurilor se folosesc următoarele unităţi taxonomice:<br />
clasa;<br />
tip;<br />
subtip;<br />
gen;<br />
specie;<br />
varietate;<br />
categorie (rang).<br />
Unitatea <strong>de</strong> bază este tipul <strong>de</strong> sol, care se <strong>de</strong>osebeşte printr-un profil vertical specific, un tot<br />
integru al orizonturilor, caracterele şi particularităţile cărora eluci<strong>de</strong>ază rezultatele proceselor<br />
pedogenetice. Tipul <strong>de</strong> sol reprezintă o grupă <strong>de</strong> soluri asemănătoare separate în cadrul unei clase<br />
<strong>de</strong> soluri, caracterizate printr-un anumit mod specific <strong>de</strong> manifestare a uneia sau mai multor dintre<br />
următoarele elemente diagnostice: orizontul diagnostic specific clasei şi asocierea lui cu alte<br />
orizonturi, trecerea <strong>de</strong> la sau la orizontul diagnostic specific, etc.<br />
După N. Florea (1968) aceluiaşi tip genetic aparţin solurile care au caracteristici comune:<br />
- acelaşi tip <strong>de</strong> aport <strong>de</strong> substanţe organice şi <strong>de</strong> procese <strong>de</strong> transformare a acestora;<br />
- acelaşi tip <strong>de</strong> procese complexe <strong>de</strong> <strong>de</strong>scompunere a masei minerale şi <strong>de</strong> sinteză a<br />
noilor compuşi minerali şi organo-minerali;<br />
- acelaşi tip <strong>de</strong> migrare şi <strong>de</strong> acumulare a substanţelor.<br />
Ca urmare solurile din cadrul unui tip genetic au alcătuire similară a profilului <strong>de</strong> sol şi nivel<br />
apropiat <strong>de</strong> fertilitate<br />
Tipurile se unesc în clase în funcţie <strong>de</strong> rolul predominant al unor factori, influenţa cărora<br />
condiţionează particularităţile comune a proceselor pedogenetice. Clasa <strong>de</strong> soluri reprezintă<br />
totalitatea solurilor caracterizate printr-un anumit stadiu sau mod <strong>de</strong> diferenţiere a profilului <strong>de</strong> sol<br />
dat, <strong>de</strong> prezenţa unui anumit orizont pedogenetic sau proprietate esenţială, consi<strong>de</strong>rate elemente<br />
diagnostice.<br />
În cadrul tipurilor se evi<strong>de</strong>nţiază subtipurile <strong>de</strong> sol, specificul cărora este condiţionat <strong>de</strong><br />
rolul, intensitatea şi stadiile <strong>de</strong> <strong>de</strong>zvoltare a proceselor pedogenetice, caracteristice tipurilor sau <strong>de</strong><br />
alte particularităţi.<br />
Genul este o grupă <strong>de</strong> soluri în cadrul subtipului ale cărui particularităţi sunt <strong>de</strong>terminate <strong>de</strong><br />
influenţa complexului condiţiilor locale. Divizarea subtipurilor în genuri <strong>de</strong> sol se face în funcţie <strong>de</strong><br />
caracteristicile particulare ale solului, gradul <strong>de</strong> gleizare, stagnogleizare, salinizare, alcalizare,<br />
eroziune, adâncimea <strong>de</strong> la care apar carbonaţii etc.<br />
Specia este o grupă <strong>de</strong> soluri în componenţa genului care se caracterizează prin gradul <strong>de</strong><br />
<strong>de</strong>zvoltare a procesului <strong>de</strong> solificare <strong>de</strong> bază (adâncimea, intensitatea proceselor <strong>de</strong> podzolire,<br />
adâncimea şi intensitatea acumulării humusului ş.a.). De exemplu, evi<strong>de</strong>nţierea speciilor la solurile<br />
podzolice-înţelenite după gradul <strong>de</strong> podzolire – slab podzolic, mo<strong>de</strong>rat podzolic, puternic podzolite.<br />
Evi<strong>de</strong>nţierea speciilor cernoziomurilor din Moldova poate fi efectuată după grosimea orizontului<br />
humic (A + AB):<br />
• superficial (mai puţin <strong>de</strong> 20 cm);<br />
• puţin profund (20-45 cm);<br />
• mo<strong>de</strong>rat profund (45-80 cm);<br />
• profund (80-120 cm);<br />
• foarte profund (mai mult <strong>de</strong> 120 cm).
Varietate – grupa <strong>de</strong> soluri în cadrul speciei asemănătoare după compoziţia granulometrică<br />
(textura) a orizonturilor superioare, conţinutul <strong>de</strong> schelet şi gradul <strong>de</strong> transformare a materiei<br />
organice în cazul solurilor organice.<br />
Categorie (rang) – grupa <strong>de</strong> soluri în cadrul varietăţii asemănătoare după caracterul rocilor<br />
<strong>de</strong> solificare (rocilor parentale).<br />
Exemplu <strong>de</strong> încadrare:<br />
Clasa Tipul Subtipul Genul Specia Varietatea Categorie<br />
Automorfe cernoziom carbonatic slab salinizat puţin profund lutos pe lut argilos<br />
Toată suma <strong>de</strong> calităţi ale solurilor, potrivit cărora ele pot fi <strong>de</strong>osebite şi atribuite la anumită<br />
unitate <strong>de</strong> clasificare, se numeşte diagnosticarea solurilor.<br />
3.2.2. Diagnosticarea solurilor<br />
Aca<strong>de</strong>micianul A. Ursu (1999) menţionează că:<br />
„Sistemul <strong>de</strong> orizonturi în primul rând evi<strong>de</strong>nţiază solul ca un corp natural <strong>de</strong> sine stătător,<br />
care posedă o construcţie verticală specifică, calitativă cu o sumă <strong>de</strong> particularităţi şi proprietăţi,<br />
care îl <strong>de</strong>osebesc <strong>de</strong> obiectele biologice şi minerale.<br />
Fiecare orizont prezintă un rezultat integru al interacţiunii diferitor procese <strong>de</strong> solificare<br />
(într-un anumit strat) şi, totodată este un component al profilului vertical.<br />
Formarea solului se începe <strong>de</strong> la suprafaţă şi în mare măsură <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> componenţa rocii<br />
materne şi specificul biomasei care se formează şi se acumulează în anumite condiţii.<br />
În condiţii naturale la suprafaţa solului se formează un strat <strong>de</strong> reziduuri organice (litiera) cu<br />
anumită componenţă în funcţie <strong>de</strong> specificul biocenozei. El nu este un orizont propriu zis al solului,<br />
şi totodată prezintă un component al landşaftului care influenţează în mod direct la formarea<br />
profilului”.<br />
Se propun pentru notarea orizonturilor următoarele simboluri:<br />
- A – orizontul <strong>de</strong> acumulare a humusului şi a elementelor biogene;<br />
- B – orizontul <strong>de</strong> tranziţie (iluvial);<br />
- C – roca parentală, parţial afectată <strong>de</strong> procesele pedogenetice;<br />
- D – roca subiacentă.<br />
După A. Ursu (1999) cele mai principale caractere a orizonturilor, condiţionate <strong>de</strong> diferite<br />
procese genetice, care pot fi folosite în diagnostica şi nomenclatura solurilor răspândite in<br />
Republica Moldova sunt următoarele:<br />
♦ eluvial (e) - luvic, podzolit, pudrat cu bioxid <strong>de</strong> siliciu amorf, cu conţinut redus <strong>de</strong> humus şi<br />
minerale argilice;<br />
♦ albic (a) - cenuşiu <strong>de</strong>schis, bogat în SiO 2 amorf;<br />
♦ iluvial (i) - brun sau brun-roşcat tasat, cu acumulare <strong>de</strong> argilă, sescvicoxizi (R 2 O 3 ), bulgăros sau<br />
columnar;<br />
♦ molic (m) - cenuşiu închis, humificat humatic, structurat - grăunţos, afânat (cernoziomic);<br />
♦ ocric (o) - cenuşiu, cu nuanţe brune, sau gălbui (fulvatic), structură grăunţoasă sau nuciformă<br />
mică;<br />
♦ cambic (c) - brun, cu nuanţe roşcate, gălbui, argilizat, se <strong>de</strong>osebeşte <strong>de</strong> culoarea şi componenţa<br />
rocii materne;<br />
♦ levigat (I) - lipsit <strong>de</strong> carbonaţi şi <strong>de</strong> săruri solubile;<br />
♦ carbonatic (ca) - conţine carbonaţi (efervescenţă cu HCl);<br />
♦ vertic (v) - argilos, culoare cenuşie închisă, uneori cu nuanţe verzui, cu feţe <strong>de</strong> alunecare,<br />
bulgăros, sau prismatic;<br />
♦ solodizat (so) - cenuşiu <strong>de</strong>schis, pudrat cu SiO 2 , amorf, structura slab pronunţată;<br />
♦ natric (alcalizat) (n) - soloneţizat, cenuşiu închis, columnar sau bulgăros;<br />
♦ salinizat (s) - cu săruri solubile;<br />
90
♦ hidric (h) - umed, cu exces <strong>de</strong> umezeală, acvifer;<br />
♦ gleic (g) - cu diferite forme <strong>de</strong> oxidare-reducere (pete ruginoase, marmorizare);<br />
♦ turbos (t) - mlaştinos, cu straturi <strong>de</strong> turbă;<br />
♦ scheletic (sc) - conţine fragmente <strong>de</strong> rocă dură (calcar, gresie) >5 %.<br />
Denumirea solului la nivel <strong>de</strong> tip şi subtip este condiţionată <strong>de</strong> predominarea unor sau altor<br />
caractere, iar îmbinările lor multiple condiţionează formarea unui spectru larg <strong>de</strong> unităţi<br />
taxonomice.<br />
„Fiecare sol prezintă o îmbinare a orizonturilor cu simbolurile respective. Astfel se creează o<br />
formulă, care este individuală şi specifică pentru fiecare unitate (tip, subtip, gen). Această formulă<br />
argumentează şi legitimează existenţa unităţii taxonomice respective. Nu poate exista o unitate <strong>de</strong><br />
sol, particularităţile căreia nu pot fi exprimate prin formula respectivă. De asemenea, una şi aceeaşi<br />
formulă nu poate fi atribuită şi nu poate reprezenta două sau mai multe soluri” (A. Ursu, 1999).<br />
3.3.3. Clasificarea solurilor Republicii Moldova<br />
Pentru clasificarea solurilor în Republica Moldova a fost utilizat sistemul naturalist rus (1977).<br />
Ulterior I.A.Krupenikov şi V.P.Podâmov au elaborat „Lista sistematică a solurilor Republicii<br />
Moldova” (1987), care inclu<strong>de</strong> cca 5000 <strong>de</strong> <strong>de</strong>numiri <strong>de</strong> soluri.<br />
În <strong>scopul</strong> înlăturării dificultăţilor la aplicarea acestui sistem în cadrul efectuării ridicărilor<br />
pedologice la scara mare, în anul 1993 colaboratorii Institutului <strong>de</strong> Pedologie şi Agrochimie „N.<br />
Dimo” au elaborat un sistem <strong>de</strong> clasificare şi bonitare a solurilor mai simplu care a fost racordat cu<br />
clasificarea FAO-UNESCO şi Baza Internaţională <strong>de</strong> referinţă (IRB). După perfecţionare (2001)<br />
acest sistem <strong>de</strong> clasificare şi bonitare a solurilor la nivel superior inclu<strong>de</strong> 17 tipuri şi 65 subtipuri <strong>de</strong><br />
sol (V. Cerbari, 2001).<br />
În anul 1999 A. Ursu propune „Clasificarea solurilor Republicii Moldova”, care a fost<br />
aprobată prin Hotărârea Guvernului al Republicii Moldova nr. 1261 din 16 noiembrie 2004 (anexa<br />
nr. 3 la Regulamentul cu privire la conţinutul documentaţiei cadastrului funciar – Clasificarea<br />
solurilor Republicii Moldova şi notele <strong>de</strong> bonitare, Monitorul oficial al RM, nr. 212-217 (1566-<br />
1571) 26 noiembrie 2004, p. 84)<br />
„Clasificarea solurilor utilizată în Republica Moldova presupune evi<strong>de</strong>nţierea şi i<strong>de</strong>ntificarea<br />
solurilor pe baza proprietăţilor lor intrinseci, precum şi folosirea unor particularităţi ale orizonturilor<br />
în scopuri diagnostice” (după A. Ursu, 1999).<br />
Conform acestei clasificări ca urmare a condiţiilor bioclimatice neomogene a teritoriului<br />
Republicii Moldova, acţiunii şi interacţiunii diferitor procese <strong>de</strong> pedogeneză, învelişul <strong>de</strong> sol este<br />
divizat în 13 tipuri, care sunt unite în 5 clase. În cadrul tipurilor sunt evi<strong>de</strong>nţiate 36 subtipuri (tab.<br />
3.3). Autorul menţionează că clasificarea „ ... păstrează şi respectă principiile <strong>de</strong> bază a pedologiei<br />
genetice. Solul este conceput şi caracterizat ca un corp specific, care integrează într-un tot unic<br />
construcţia verticală a profilului, particularităţile şi inter<strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nţa dintre toate orizonturile şi<br />
suborizonturile genetice. Caracterele orizonturilor, care prezintă rezultatele proceselor pedogenetice<br />
şi sunt condiţionate <strong>de</strong> ele, servesc ca piloni diagnostici, nefiind izolate, ci luate în ansamblu. Astfel<br />
solul nu este scos artificial din condiţiile biocenotice în folosul unui oarecare principiu subiectiv, ci<br />
rămâne baza obiectivă a boigeocenozelor şi ecosistemelor (A. Ursu, 1999).<br />
Prezenta clasificare, ca regulă, păstrează <strong>de</strong>numirile şi unităţile taxonomice tradiţionale, ceea<br />
ce oferă posibilitatea <strong>de</strong> a folosi tot patrimoniul pedologic, hărţile şi materialul cartografic, cu<br />
ajutorul unor legen<strong>de</strong> paralele.<br />
Tabelul 3.3 prezintă unităţile taxonomice <strong>de</strong> bază cu caracterisica privind numărul <strong>de</strong> areale,<br />
suprafaţa şi nota <strong>de</strong> bonitare.<br />
91
Dinamomorfe<br />
Halomorfe<br />
Hidromorfe<br />
Litomorfe<br />
Automorfe<br />
Tabelul 3.3. Unităţile majore <strong>de</strong> soluri (după A. Ursu, 2006)<br />
Clasa Tipul Subtipul<br />
Brun<br />
Cenuşiu<br />
Cernoziom<br />
Rendzină<br />
Vertisol<br />
Sol<br />
cernoziomoid<br />
Mocirlă<br />
Sol turbos<br />
Soloneţ<br />
Solonceac<br />
Sol <strong>de</strong>luvial<br />
Sol aluvial<br />
tipic<br />
Nr. <strong>de</strong><br />
areale<br />
Suprafaţa<br />
ha %<br />
Nota <strong>de</strong><br />
bonitare<br />
tipic<br />
luvic<br />
287 23023 0,68 72<br />
albic 55 4446 0,13 58<br />
tipic 2456 146274 4,33 68<br />
molic 2558 170623 5,05 78<br />
vertic * * * 50<br />
argiloiluvial 2033 132535 3,93 88<br />
levigat 8448 438239 12,98 94<br />
mo<strong>de</strong>rat humifer 4721 335894 9,95 100<br />
slab humifer (obişnuit) 9171 669856 20,73 82<br />
carbonatic 13782 731302 21,66 71<br />
vertic 554 14359 0,43 50<br />
levigată<br />
tipică (carbonatică)<br />
marnoasă (pseudorendzină)<br />
367 15502 0,46 ****<br />
molic<br />
ocric<br />
** ** ** ****<br />
levigat<br />
tipic<br />
229 5628 0,17 85<br />
tipică<br />
25<br />
gleică 20<br />
turbică 1107 2938 0,09 ****<br />
tipic<br />
gleic<br />
****<br />
molic<br />
hidric<br />
331 3797 0,11 34<br />
molic<br />
34<br />
35 503 0,01<br />
hidric 10<br />
molic 4083 123124 3,65 85<br />
ocric 192 10151 0,30 85<br />
molic<br />
85<br />
2636 238707 6,93<br />
stratificat 80<br />
hidric 462 48238 1,43 25<br />
turbic 30 25726 0,76 -<br />
vertic 154 36386 1,08 48<br />
Sol antropic<br />
molic<br />
ocric<br />
*** *** *** ****<br />
Suprafeţe distruse <strong>de</strong> alunecări <strong>de</strong> teren 3615 133347 3,94 ****<br />
Cernoziomuri soloneţizate şi salinizate 788 18334 0,55 ****<br />
In total 59177 3376000 100 ****<br />
* suprafeţele sunt incluse în arealele solurilor cenuşii tipice<br />
** suprafeţele sunt incluse în arealele cernoziomurilor vertice<br />
*** suprafeţele sunt incluse în arealele cernoziomurilor şi solurilor cenuşii<br />
**** nota nu a fost stabilită<br />
92
Fig. 3.1. Harta solurilor Republicii Moldova (autorii A.Ursu, A. Overcenco, 1999)<br />
În tabelul ce urmează (tab. 3.4) caractere diagnostice, care apreciază specificul tipului,<br />
subtipului şi genului <strong>de</strong> sol sunt in<strong>de</strong>xate <strong>de</strong> A. Ursu cu simboluri respective, formând formula<br />
solului.<br />
93
Tabelul 3.4. Unităţile taxonomice şi in<strong>de</strong>xarea orizonturilor (după A. Ursu, 1999)<br />
Tip In<strong>de</strong>x Subtip In<strong>de</strong>x Gen (in<strong>de</strong>x)<br />
luvic Ao/e Bc<br />
Sol brun Ao Bc<br />
hidric (Bc/h), gleic (Bc/g)<br />
tipic Ao Bc<br />
albic Ao/a Bi<br />
Sol<br />
tipic Ao/e Bi<br />
hidric (Bi/h), gleic (Bc/g), vertic (Bi/v)<br />
Ao/e Bi<br />
cenuşiu<br />
molic Am/e Bi<br />
vertic Ao/e Bi/v hidric (Bi/v/h), gleic (Bi/v/g)<br />
argiloiluvial Am Bm/i vertic (Bm/i/v), hidric (Bm/i/h), gleic (Bm/i/g)<br />
levigat Am Bm/l vertic (Bm/l/v), hidric (Bm/i/h), gleic (Bm/i/g)<br />
salinizat (Am/s Bm/ca/s), natric (Am/n Bm/ca/n), hidric<br />
tipic Am Bm/ca<br />
(Bm/ca/h), gleic (Bm/ca/g)<br />
Cernoziom Am Bm<br />
Am/ca salinizat (Am/ca/s Bm/ca/s), hidric (Bm/ca/h), gleic<br />
carbonatic<br />
Bm/ca<br />
(Bm/ca/g)<br />
levigat (Bm/v/l), carbonatic (Am/ca Bm/v/ca), salinizat<br />
vertic Am Bm/v<br />
(Am Bm/v/s), hidric (Bm/v/h), gleic (Bm/v/g)<br />
levigată Am/l Cca scheletic (Am/l/sc)<br />
Rendzina Am Cca<br />
carbonatică Am/ca Cca<br />
scheletic (Am/ca/sc)<br />
molic Av/m Bv carbonatic (Av/m/ca), natric (Bv/n), gleic (Bv/g)<br />
Vertisol Av Bv<br />
ocric Av/o Bv hidric (Bv/h), gleic (Bv/g)<br />
Sol<br />
levigat Am/l Bh gleic (Bh/g), vertic (Bh/v)<br />
Am Bh<br />
cernoziomoid<br />
tipic Am Bh/ca gleic (Bh/ca/g), vertic (Bh/ca/v)<br />
tipică Ah Bh salinizată (Ah/s Bh/s), vertică (Ah Bh/v)<br />
Mocirlă Ah Bh gleică Ah Bh/g vetică (Ah Bh/g/v)<br />
turbică Ah Bh/t gleică (Bh/t/g), vertică (Bh/t/v)<br />
tipic At Bt vertic (Bt/v)<br />
Sol turbos At Bt<br />
gleic AtBt/g vertic (Bt/g/v)<br />
molic Aso/m Bn vertic (Bn/v), salinizat (Aso/m/s Bn/s)<br />
Soloneţ Aso Bn<br />
hidric Aso Bn/h vertic (Bn/h/v), gleic (Bn/h/g)<br />
molic As/m Bs natric (As/m/n Bs/n)<br />
Solonceac As Bs<br />
hidric As Bs/h natric (As/n Bs/h/n), gleic (Bs/h/g)<br />
I molic<br />
Sol <strong>de</strong>luvial<br />
hidric, natric, salic, vertic, gleic<br />
II ocric<br />
I molic<br />
II stratificat<br />
Sol aluvial III hidric<br />
hidric, natric, salic, vertic, gleic<br />
IV turbic<br />
V vertic<br />
puternic erodat, <strong>de</strong>sfundat, irigat (salinizat), <strong>de</strong>secat<br />
Sol antropic<br />
molic<br />
(drenat), colmatat, recultivat, <strong>de</strong>copertat, poluat<br />
3.2.4. Solurile Moldovei. Unităţile taxonomice superioare<br />
La prezentarea solurilor Republicii Moldova se păstrează <strong>de</strong>scrierea efectuată <strong>de</strong> A. Ursu în<br />
„Clasificarea solurilor Republicii Moldova” (1999, p.p. 22-35). Informaţia dată este completată cu<br />
caracteristici morfologice şi fizico-chimice a diferitor soluri, obţinute în urma cercetărilor<br />
pedologice efectuate <strong>de</strong> A. Ursu şi colaboratori şi publicate recent.<br />
3.4.2.1. Clasa solurilor automorfe<br />
Clasa solurilor automorfe – inclu<strong>de</strong> 3 tipuri, care reprezintă zonele naturale fizicogeografice,<br />
biogeografice şi pedologice respective. Aceste soluri se formează sub influenţa<br />
condiţiilor bioclimatice zonale.<br />
94
Orizont<br />
genetic<br />
Adâncime,<br />
cm<br />
Higroscopici<br />
ate<br />
Humus<br />
Aciditatea<br />
hidrolitică<br />
Gradul <strong>de</strong> saturaţie<br />
cu baze, %<br />
Solurile brune ocupă cele mai înalte şi mai ume<strong>de</strong> coline ale Codrilor şi s-au format în<br />
condiţiile pădurilor <strong>de</strong> fagete şi gorunete în intervalul altitudinilor <strong>de</strong> 300-430 m.<br />
Acizii organici proveniţi din <strong>de</strong>scompunerea litierei acestor fitoasociaţii se neutralizează <strong>de</strong><br />
cationi bivalenţi, ceea ce stopează <strong>de</strong>scompunerea mineralelor primare şi procesul <strong>de</strong> podzolire. Din<br />
aceste cauze profilul solurilor brune are un caracter cambic, aciditatea slabă. Solurile brune sunt<br />
reprezentate <strong>de</strong> două subtipuri: luvice şi tipice.<br />
Solurile brune luvice sunt dominante în Podişul Codrilor, ocupă cele mai înalte şi mai<br />
ume<strong>de</strong> coline – arealele fostelor făgete în intervalul altitudinilor 330-430 m. Profilul acestor soluri<br />
are caractere luvice – pete şi scurgeri <strong>de</strong> SiO 2 , fără caractere evi<strong>de</strong>nte <strong>de</strong> iluviere (Ao/e Bc).<br />
Denumirile prece<strong>de</strong>nte – brune <strong>de</strong> pădure nesaturate sau<br />
slab saturate podzolite.<br />
Caracteristica morfologică a solului brun luvic. Profilul 89, com.,<br />
Bursuc, pădure, raionul pedogeografic nr.7 (Ursu, 2008)<br />
A 0-18 cm, uscat <strong>de</strong> culoare cenuşie-albică, trecere lentă, lut nisipos,<br />
slab tasat, structură neevi<strong>de</strong>nţiată glomerulară nestabilă, inclu<strong>de</strong>ri <strong>de</strong><br />
SiO 2.<br />
AB 18-38 cm, în stare uscată, <strong>de</strong> culoare cenuşie-<strong>de</strong>schis cu nuanţe<br />
gălbui, trecere lentă, lut nisipos, slab tasat, structură neevi<strong>de</strong>nţiată.<br />
B 1 38-80 cm, în stare uscată <strong>de</strong> culoare brun-gălbuie cu buzunare<br />
albicioase, trecere lentă, lut nisipos, tasat, structură neevi<strong>de</strong>nţiată.<br />
B 2 80-100 cm, în stare reavănă, <strong>de</strong> culoare neomogenă brună cu<br />
buzunare mai <strong>de</strong>schise, trecere lentă, lut nisipos, slab tasat, structură<br />
neevi<strong>de</strong>nţiată, formaţiuni <strong>de</strong> R 2 O 3 .<br />
BC 100-150 cm, <strong>de</strong> culoare brună, tasat nestructurat.<br />
Fig. 3.2. Sol brun luvic (Ursu, 2008)<br />
Tabelul 3.5. Caracteristica fizico-chimică a solului brun luvic. Profilul 89 (Ursu, 2008)<br />
CaCO3<br />
pH<br />
Cationi<br />
schimbabili<br />
%<br />
Ca ++ Mg ++ Σ<br />
me/100g sol<br />
A 0-10 1,62 2,53 - 6,55 8,94 4,07 13,01 1,33 90,7<br />
AB<br />
20-30 1,03 1,23 - 5,20 2,83 4,04 6,87 3,98 63,4<br />
45-55 1,09 0,47 - 5,50 4,04 2,84 6,88 3,54 66,0<br />
B 1 60-70 1,44 0,36 - 5,32 6,29 2,64 8,93 3,99 69,1<br />
B 2 90-100 1,98 0,31 - 4,75 7,75 2,86 10,61 5,80 64,6<br />
BC 120-130 1,40 - 4,55 5,48 3,04 8,52 5,32 61,6<br />
C 140-150 1,28 - 4,65 4,46 2,43 6,89<br />
Solurile brune tipice se caracterizează cu un profil Ao Bc fără caractere luvice, sunt<br />
răspândite la niveluri altitudinale ceva mai joase <strong>de</strong>cât cele prece<strong>de</strong>nte (280-350 m) şi s-au format<br />
sub păduri <strong>de</strong> fagete-gorunete. Denumirile prece<strong>de</strong>nte – brune <strong>de</strong> pădure, brune slab nesaturate.<br />
Caracteristica morfologică a solului brun tipic. Profilul 12, com. Ră<strong>de</strong>nii-Vechi, pădure, raionul<br />
pedogeografic nr. 7 (Ursu, 2006).<br />
A 0 0-2 cm, litieră semi<strong>de</strong>scompusă.<br />
95
Orizont<br />
genetic<br />
Adâncime,<br />
cm<br />
Higroscopici<br />
ate<br />
Humus<br />
Aciditatea<br />
hidrolitică<br />
Gradul <strong>de</strong> saturaţie<br />
cu baze, %<br />
A 1 2-10 cm, uscat, cenuşiu brun, trecerea lentă, argilos, tasat,<br />
structura glomerulară mică, pronunţată, rădăcini subţiri.<br />
AB 10-38 cm, uscat, cenuşiu-brun-gălbui, trecerea lentă,<br />
argilos, dur, structura nuciformă pronunţată, mică, stabilă.<br />
B 1 38-53 cm, uscat, cenuşiu cu nuanţe brune, trecere lentă,<br />
argilos, dur, structura nu se evi<strong>de</strong>nţiază.<br />
B 2 53-80 cm, uscat, gălbui cu nuanţe brune, trecere lentă,<br />
argilos, foarte dur, nestructurat-compact.<br />
C 80-120 cm, uscat, <strong>de</strong> culoare cenuşie-albicioasă, rocă<br />
carbonică, compactă, foarte dură.<br />
În profil nu se evi<strong>de</strong>nţiază nici SiO 2, nici R 2 O 3.<br />
Fig. 3.3. Sol brun tipic (Ursu, 2008)<br />
Tabelul 3.6. Caracteristica fizico-chimică a solului brun tipic. Profilul 12 (Ursu, 2008)<br />
CaCO3<br />
pH<br />
Cationi<br />
schimbabili<br />
%<br />
Ca ++ Mg ++ Σ<br />
me/100g sol<br />
A 1 2-10 4,52 6,10 - 6,4 21,7 3,4 25,1 4,2 83,2<br />
AB 20-30 4,24 1,63 - 6,2 19,6 3,4 23,0 4,1 82,0<br />
B 1 40-50 4,43 0,81 - 5,4 30,8 6,3 37,1<br />
B 2 60-70 6,64 0,38 - 5,8 29,3 4,3 33,6<br />
C 110-120 5,67 5,1 8,5 25,7 3,7 29,4<br />
Solurile brune sunt parţial valorificate şi folosite în agricultură – prepon<strong>de</strong>rent pentru<br />
cultivarea culturilor <strong>de</strong> câmp, pomicole (prunul, mărul, nucul, părul) şi a viţei <strong>de</strong> vie (Izabela).<br />
Valorificarea s-a efectuat pe contul solurilor brune luvice. În stratul arabil conţinutul <strong>de</strong> humus<br />
constituie doar 1-1,5 %, structura lui este distrusă, reacţia solului fiind slab acidă.<br />
Solurile cenuşii ocupă înălţimile predominante (220-350 m) ale Podişului <strong>de</strong> Nord,<br />
Dealurilor Prenistrene şi periferiei Codrilor, fragmentar se întâlnesc şi pe alte înălţimi (Tigheci,<br />
Puhoi; Rădoaia etc.). S-au format în condiţiile pădurilor <strong>de</strong> foioase – carpinete, quarcete cu diferite<br />
amestecuri. Se caracterizează cu un profil diferenţiat. Orizontul A este ocric cu caracter eluvial, iar<br />
B – iluvial (Ao/e Bi)<br />
Tipul <strong>de</strong> sol cenuşiu este reprezentat <strong>de</strong> 4 subtipuri:<br />
albice;<br />
tipice;<br />
molice;<br />
vertice.<br />
Divizarea în subtipuri este condiţionată <strong>de</strong> gradul <strong>de</strong> diferenţiere a profilului, care <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong><br />
coraportul condiţiilor pedogenetice. În aspect zonal, solurile cenuşii albice, <strong>de</strong> regulă, reprezintă<br />
condiţiile mai reci şi ume<strong>de</strong> (partea <strong>de</strong> nord), cele molice contactează cu cernoziomurile (partea <strong>de</strong><br />
sud). Subtipul vertic prezintă trecerea spre solul litomorf – vertisol ocric.<br />
‣ Solurile cenuşii albice (<strong>de</strong>numirea prece<strong>de</strong>ntă – cenuşii <strong>de</strong>schise <strong>de</strong> pădure) se<br />
întâlnesc fragmentar, <strong>de</strong> obicei pe roci luto-nisipoase, suportate <strong>de</strong> argile la adâncimea <strong>de</strong> 150-200<br />
cm. S-au format sub păduri în majoritate carpinete-quarcete. Orizontul superficial ocric trece<br />
evi<strong>de</strong>nt într-un suborizont albic (cu SiO 2 amorf), slab structurat. Spre adâncime acest suborizont<br />
trece în B iluvial, brun-roşcat cu structura columnară sau prismatică mare şi dură. Formula<br />
simbolică a profilului este Ao/a Bi.<br />
96
Orizont<br />
genetic<br />
Adâncime,<br />
cm<br />
Higroscopici<br />
ate<br />
Humus<br />
Aciditatea<br />
hidrolitică<br />
Gradul <strong>de</strong> saturaţie<br />
cu baze, %<br />
Caracteristica morfologică a solului cenuşiu albic. Profilul 21, com. Ră<strong>de</strong>nii Vechi, pădure, raionul<br />
pedogeografic nr. 7 (Ursu, 2008).<br />
A 1 0-6 cm, uscat, cenuşiu-închis, cu nuanţe brune, trecere lentă, slab<br />
tasat, lut argilos, structură glomerulară şi nuciformă mică, slab pronunţată.<br />
A 2 6-24 cm, uscat, eluvial, brun-gălbui, albicios, trecere lentă, slab<br />
tasat, lut argilos, structură nuciformă mică, pudrat <strong>de</strong> SiO 2 .<br />
B 1 24-50 cm, brun, în stare uscată, roşcat, trecere lentă, tasat, argilos,<br />
structură poliedrică mică.<br />
B 2 50-75 cm, reavăn, brun cu nuanţe gălbui, tasat, argilos, structură<br />
poliedrică slab pronunţată, formaţiuni <strong>de</strong> R 2 O 5.<br />
BC 75-100 cm, reavăn, gălbui, omogen cu dungi brune (pseudofibre),<br />
trecere bruscă, nisip lutos, slab tasat, nestructurat.<br />
CD 100-120 cm, marnă albicioasă.<br />
Fig. 3.4. Sol cenuşiu albic (Ursu, 2008)<br />
Tabelul 3.7. Caracteristica fizico-chimică a solului cenuşiu albic. Profilul 21 (Ursu, 2008)<br />
CaCO3<br />
pH<br />
Cationi<br />
schimbabili<br />
%<br />
Ca ++ Mg ++ Σ<br />
me/100g sol<br />
A 1 0-5 4,13 4,17 - 6,6 18,3 7,8 26,1 3,53 86,7<br />
A 2 10-20 3,31 1,36 - 5,2 8,3 6,1 14,4 8,38 63,2<br />
B 1 30-40 4,26 0,83 - 5,4 11,5 7,3 18,8 6,34 74,8<br />
B 2 60-70 3,37 0,63 4,8 5,5 11,4 5,7 17,1 3,91 81,2<br />
BC 80-90 1,43 0,37 62,3 7,3 - - - - -<br />
CD 110-120 1,45 - 8,8 - - - - -<br />
Solurile cenuşii tipice reprezintă subtipul caracteristic tipului (Ao/e Bi) – cu un suborizont<br />
eluvial brun-cenuşiu, nuciform şi un B iluvial bine pronunţat – brun, prismatic, dur.<br />
Caracteristica morfologică a solului cenuşiu tipic. Profilul 9, com. Ră<strong>de</strong>nii<br />
Vechi, pădure, raionul pedo-geografic nr. 7 (Ursu, 2008).<br />
A 1 1-10 cm, uscat, cenuşiu-brun, afânat, lutos, structură glomerulară<br />
mică.<br />
A 2 10-42 cm), reavăn, cenuşiu-gălbui, lutos, structură nuciformă mică, rădăcini,<br />
Si0 2 amorf.<br />
B 1 42-62 cm, reavăn, brun-gălbui, argilos, structură nuciformă prismatică,<br />
canale <strong>de</strong> râme.<br />
B 2 62-103 cm, reavăn, brun, argilos, tasat, structură prismatică, formaţiuni<br />
<strong>de</strong> R 2 0 3.<br />
BC 103-140 cm, reavăn, brun-gălbui, tasat, argilos, structură prismatică,<br />
slab pronunţată, pete <strong>de</strong> R 2 O 3.<br />
Fig. 3.5. Sol cenuşiu tipic (Ursu, 2008)<br />
97
Orizont<br />
genetic<br />
Orizont<br />
genetic<br />
Adâncime,<br />
cm<br />
Adâncime,<br />
cm<br />
Higroscopici<br />
ate<br />
Higroscopici<br />
ate<br />
Humus<br />
Humus<br />
Aciditatea<br />
hidrolitică<br />
Aciditatea<br />
hidrolitică<br />
Gradul <strong>de</strong> saturaţie<br />
cu baze, %<br />
Gradul <strong>de</strong> saturaţie<br />
cu baze, %<br />
Tabelul 3.8. Caracteristica fizico-chimică a solului cenuşiu tipic Profilul. 9 (Ursu, 2008)<br />
CaCO3<br />
pH<br />
Cationi<br />
schimbabili<br />
%<br />
Ca ++ Mg ++ Σ<br />
me/100g sol<br />
A 1 1-10 3,28 4,93 - 5,6 11,85 5,42 17,27 5,35<br />
A 2 20-30 2,60 1,88 - 5,5 8,50 7,77 14,27 6,94<br />
B 1 50-60 3,74 0,90 - 5,8 12,45 5,70 18,15 6,08<br />
B 2<br />
70-80 3,89 0,83 - 5,8 13,38 5,85 19,23 5,02<br />
90-100 4,21 0,74 - 6,6 14,90 7,10 22,00 -<br />
BC 130-140 3,82 - 7,1 7,40 4,55 11,95 -<br />
‣ Solurile cenuşii molice (<strong>de</strong>numirea prece<strong>de</strong>ntă - cenuşii închise <strong>de</strong> pădure) se<br />
caracterizează cu un A molic, humificat, cu structura grăunţoasă mare, cu caracter eluvial slab<br />
pronunţat. Orizontul B este iluvial însă relativ la fel slab pronunţat (Am/e Bi) S-au format în<br />
condiţiile pădurilor <strong>de</strong> stejar cu înveliş ierbos <strong>de</strong>zvoltat.<br />
Caracteristica morfologică a solului cenuşiu molic argilos. Profilul 53, com. Bardar, pădure, raionul<br />
pedogeografic 8 (Ursu, 2006).<br />
A 0 0-6 cm, <strong>de</strong> culoare cenuşie-închisă, trecere lentă, foarte slab tasat,<br />
structură glomerulară mică, lut argilos.<br />
A 1 6-30 cm, uscat, <strong>de</strong> culoare cenuşie-închis, trecere lentă, lut argilos,<br />
slab tasat, structură nuciformă mică şi medie.<br />
B 1 30-57 cm, reavăn, <strong>de</strong> culoare cenuşie-brună, humificat, în stare<br />
tasată, dură, structură nuciformă mare şi medie, componenţa granulometrică<br />
argiloasă, inclu<strong>de</strong>ri <strong>de</strong> formaţiuni <strong>de</strong> R 2 O 3.<br />
B 2 57-105 cm, reavăn, <strong>de</strong> culoare brună, trecere lentă, componenţa<br />
granulometrică argiloasă, constituţie dură, structură poliedrică mare şi medie,<br />
inclu<strong>de</strong>ri <strong>de</strong> formaţiuni <strong>de</strong> R 2 O 3 , efervescenţa <strong>de</strong> la 100 cm<br />
C 105-150 cm, reavăn, <strong>de</strong> culoare galbenă-pestriţă, cu inclu<strong>de</strong>ri <strong>de</strong><br />
formaţiuni <strong>de</strong> carbonaţi, lut argilos.<br />
Fig. 3.6. Sol cenuşiu molic (Ursu, 2008)<br />
Tabelul 3.9. Caracteristica fizico-chimică a solului cenuşiu molic. Profilul 53 (Ursu, 2008)<br />
CaCO3<br />
pH<br />
Cationi<br />
schimbabili<br />
%<br />
Ca ++ Mg ++ Σ<br />
me/100g sol<br />
A 0 0-5 5,04 8,89 - 6,20 36,97 7,99 44,96 2,07 95,6<br />
A 1 15-25 3,78 3,06 - 4,90 21,17 5,83 27,00 4,99 84,4<br />
B 1 40-50 3,99 1,31 - 5,20 1,82 93,6<br />
60-70 3,84 0,83 - 5,35 21,60 5,00 26,60<br />
B 2<br />
90-100 3,60 0,54 - 7,30 23,62 3,52 27,14<br />
C<br />
120-130 2,72 - 7,45 - -<br />
140-150 2,85 - 7,50<br />
98
‣ Solurile cenuşii vertice se formează sub pădurile <strong>de</strong> quarcete – carpinete, pe roci<br />
argiloase. În formarea profilului (Ao/e Bi/v) se evi<strong>de</strong>nţiază influenţa componenţei rocii materne.<br />
Orizontul B iluvial, totodată, se caracterizează prin unele particularităţi vertice (nuanţe verzui, feţe<br />
<strong>de</strong> alunecare, argilă fină). Solul prezintă o treaptă <strong>de</strong> trecere spre vertisol – clasa solurilor litomorfe.<br />
Solurile cenuşii au fost, în mare măsură, valorificate şi incluse în fondul agricol. După<br />
<strong>de</strong>frişarea pădurilor şi lucrare, solurile cenuşii pierd în scurt timp cea mai mare parte <strong>de</strong> substanţă<br />
organică, acumulată în orizontul superior. În stratul arabil conţinutul <strong>de</strong> humus constituie doar 1,5-2<br />
%; structura naturală este distrusă, reacţia solului – slab acidă.<br />
Defrişarea pădurilor şi valorificarea solurilor cenuşii s-a produs pe seama subtipurilor tipice<br />
şi molice. Ele se folosesc pentru cultivarea culturilor <strong>de</strong> câmp, pomicole, iar la periferiile Codrilor şi<br />
a soiurilor europene <strong>de</strong> viţă <strong>de</strong> vie. În procesul <strong>de</strong>sfundării orizonturile solurilor cenuşii se<br />
amestecă, este scos la suprafaţă orizontul iluvial, ceea ce <strong>de</strong>favorizează proprietăţile fizico-chimice<br />
ale solurilor. În stratul superficial se reduce permeabilitatea, solul se tasează, se formează crusta.<br />
Cernoziomurile ocupă cea mai mare parte din suprafaţa Republicii Moldova – peste 75 %.<br />
Acest tip <strong>de</strong> sol se <strong>de</strong>osebeşte prin caracterul acumulativ, bine humificat (până la adâncimea <strong>de</strong> 80-<br />
100 cm conţinutul <strong>de</strong> humus <strong>de</strong>păşeşte 1 %) şi structurat, afânat (molic). Cernoziomurile se<br />
asociază cu vegetaţia stepelor însă se întâlnesc şi se formează sub păduri, prepon<strong>de</strong>rent quarcete cu<br />
înveliş încheiat <strong>de</strong> ierburi. Profilul cernoziomurilor atât orizontul A cât şi B au caracter molic,<br />
ultimul fiind un orizont <strong>de</strong> tranziţie relativ humificat şi structurat (Am Bm).<br />
Cernoziomul ca tip este reprezentat <strong>de</strong> 5 subtipuri:<br />
argiloiluvial;<br />
levigat;<br />
tipic;<br />
carbonatic;<br />
vertic.<br />
Divizarea cernoziomurilor în subtipuri este condiţionată <strong>de</strong> diferiţi factori. În cadrul zonei<br />
cernoziomice se <strong>de</strong>osebeşte partea <strong>de</strong> nord, mai rece şi mai umedă, cu un regim <strong>de</strong> umiditate numit<br />
percolativ. Apa precipitaţiilor, datorită forţelor gravitaţionale, pătrun<strong>de</strong> până la mari adâncimi,<br />
străbate tot profilul solului şi „spală” substanţele solubile, inclusiv carbonaţii.<br />
În partea <strong>de</strong> sud a zonei regimul hidric este nepercolativ, temperaturile sunt mai ridicate.<br />
Profilul cernoziomului este spălat <strong>de</strong> săruri solubile, dar nu şi <strong>de</strong> carbonaţi, care sunt prezenţi în tot<br />
profilul, începând cu orizontul superficial la cernoziom carbonatic.<br />
Partea <strong>de</strong> mijloc a zonei se caracterizează prin regim <strong>de</strong> umiditate periodic percolativ. Partea<br />
<strong>de</strong> sus a profilului este lipsită <strong>de</strong> carbonaţi, însă orizontul B este carbonatic, cernoziomul fiind tipic.<br />
La contactul cernoziomurilor cu solurile cenuşii sub păduri <strong>de</strong> stejar se formează un subtip <strong>de</strong><br />
tranziţie: argiloiluvial. Pe argile terţiare cernoziomul se <strong>de</strong>osebeşte prin caractere vertice (orizontul<br />
B) şi prezintă un subtip <strong>de</strong> tranziţie spre solul litomorf – vertisol molic.<br />
‣ Cernoziomurile argiloiluviale s-au format în condiţiile pădurilor <strong>de</strong> stejar cu înveliş<br />
<strong>de</strong> ierburi bine <strong>de</strong>zvoltat, care contactează cu stepele mezofite (partea <strong>de</strong><br />
nord a Moldovei). Denumirea prece<strong>de</strong>ntă – cernoziomuri podzolite.<br />
Orizontul superficial este <strong>de</strong> tip molic, fără caractere <strong>de</strong> iluviere şi doar slab<br />
pudrat cu SiO 2 . Orizontul B în partea inferioară are caracter iluvial cu<br />
conţinut mai ridicat <strong>de</strong> argilă fină, structură poliedrică, tasat (Am Bm/i).<br />
Fig 3.7. Cernoziom argiloiluvial (Ursu, 2008)<br />
Caracteristica morfologică a cernoziomului argiloiluvial luto-argilos.<br />
Profilul 4, raionul Străşeni, pădure, raionul pedogeografic nr. 8 (Ursu, 2008).<br />
A 1 0-5 cm, litieră, formată din resturi organice (frunze, iarbă).<br />
99
Orizont<br />
genetic<br />
Adâncime,<br />
cm<br />
Higroscopici<br />
ate<br />
Humus<br />
Aciditatea<br />
hidrolitică<br />
Gradul <strong>de</strong> saturaţie<br />
cu baze, %<br />
Brun-închis, mai jos foarte închis, lut argilos, structură grăunţoasă mo<strong>de</strong>rată, bine afânat, poros.<br />
A 5-38 cm, în stare umedă <strong>de</strong> culoare neagră, trecere lentă, componenţa granulometrică lutoargiloasă,<br />
afânat, structură grăunţoasă-glomerulară mijlocie.<br />
B 1 38-58 cm, brun-cenuşiu foarte închis, trecere lentă, lut argilos, structură glomerulară medie şi<br />
mică, slab tasat, poros, numeroase rădăcini şi canale <strong>de</strong> râme, caproliţi.<br />
B 2 58-76 cm, brun-cenuşiu închis, trecere lentă, tasat, bulgăros-prismatic, rădăcini rare şi canale <strong>de</strong><br />
râme.<br />
BC 76-126 cm, brun, lutos, trecere clară, slab tasat, bulgăros-prismatic, scurgeri <strong>de</strong> humus, rădăcini<br />
rare <strong>de</strong> ierburi, canale <strong>de</strong> râme şi crotovine.<br />
C <strong>de</strong> la 126 cm, brun-gălbui, lut greu, tasat, nestructurat poros, se întâlnesc pete şi vinişoare<br />
albicioase <strong>de</strong> CaCO 3 .<br />
Tabelul 3.10. Caracteristica fizico-chimică a cernoziomului argiloiluvial. Profilul 4 (Ursu, 2008)<br />
CaCO3<br />
pH<br />
Cationi<br />
schimbabili<br />
%<br />
Ca ++ Mg ++ Σ<br />
me/100g sol<br />
A 1 0-5 4,1 6,0 6,5 35,5 4,5 40,0 3,2 92,6<br />
A<br />
10-20 3,8 3,6 5,9 24,5 2,5 27,0 3,6 88,2<br />
30-40 4,0 2,5 6,6 31,5 1,5 33,0 3,0 91,7<br />
B 1 50-60 4,0 1,6 6,7 28,7 1,5 30,2 2,6 91,8<br />
B 2 70-80 3,9 0,9 6,9 26,2 3,5 29,7 2,1 93,4<br />
BC<br />
90-100 4,0 0,7 7,3 25,5 3,5 29,0 1,6 94,7<br />
C<br />
120-130 3,4 0,6 13,1 8,1 24,4 3,0 27,4<br />
140-150 3,4 0,7 12,4 8,0 28,7 2,0 30,7<br />
190-200 3,2 0,8 7,8 8,2 27,8 2,6 30,4<br />
240-250 3,0 16,0 8,2 22,6 1,0 23,6<br />
290-300 3,0 14,0 8,2 24,2 1,0 25,2<br />
‣ Cernoziomurile levigate se formează în condiţiile stepelor mezofite ale zonei <strong>de</strong><br />
silvostepă, dar se întâlnesc şi sub păduri <strong>de</strong> stejar cu înveliş încheiat <strong>de</strong> ierburi. Profilul are un<br />
caracter general molic, levigat, adică lipsit totalmente <strong>de</strong> carbonaţi (Am Bm/l). Ca regulă,<br />
eferviscenţa se începe ceva mai jos <strong>de</strong> limita inferioară a orizontului B.<br />
Caracteristica morfologică a cernoziomului levigat luto-argilos. Profilul 45, com. Borceac, pădure,<br />
raionul pedogeografic 11 (Ursu, 2006).<br />
A 1 0-9 cm, uscat, cenuşiu-închis, omogen, humificat, trecere lentă,<br />
lut argilos, slab tasat, structură glomerulară şi grăunţoasă mică şi mare,<br />
pronunţată, dură, rădăcini.<br />
A 9-47 cm, uscat, cenuşiu închis, omogen, trecere lentă, lut argilos,<br />
tasat, structură glomerulară şi grăunţoasă bine pronunţată, dură, mică şi<br />
medie, rădăcini.<br />
B 1 47-78 cm, uscat, cenuşiu închis cu nuanţe brune, trecere lentă, lut<br />
argilos, tasat, structură bulgăroasă, se <strong>de</strong>sprin<strong>de</strong> în glomerulară mică, râme.<br />
B 2 78-108 cm, uscat, <strong>de</strong> culoare neomogenă cenuşie-gălbuie,<br />
pestriţă <strong>de</strong> la carbonaţi, trecere lentă, lut argilos, tasat, structură neclară<br />
glomerulară, neevi<strong>de</strong>nţiată şi nedură, CaCO 3 - vinişoare.<br />
BC 108-125 cm, <strong>de</strong> culoare galbenă murdară, pestriţă <strong>de</strong> la<br />
carbonaţi, trecere lentă, lut argilos, tasat, CaCO 3 - vinişoare, pete.<br />
C <strong>de</strong> la 125 cm, <strong>de</strong> culoare palidă-gălbuie neomogenă, CaCO 3 -<br />
concreţii, pete.<br />
Fig 3.8. Cernoziom levigat (Ursu, 2008)<br />
100
Orizont<br />
genetic<br />
Adâncime,<br />
cm<br />
Higroscopici<br />
ate<br />
Humus<br />
Aciditatea<br />
hidrolitică<br />
Gradul <strong>de</strong> saturaţie<br />
cu baze, %<br />
Tabelul 3.11. Caracteristica fizico-chimică a cernoziomului levigat luto-argilos.<br />
Profilul 45 (Ursu, 2008)<br />
CaCO3<br />
pH<br />
Cationi<br />
schimbabili<br />
%<br />
Ca ++ Mg ++ Σ<br />
me/100g sol<br />
A 0-8 5,58 8,75 - 6,70 41,4 4,63 46,03<br />
10-20 5,06 5,12 - 6,50 37,4 3,78 41,18<br />
A 1<br />
B 1<br />
30-40 5,17 4,25 - 6,95<br />
50-60 5,04 3,43 - 7,30 40,3 2,11 42,44<br />
65-75 4,87 2,28 - 7,75<br />
B 2 90-100 4,29 1,48 8,73 8,56 37,1 0,90 38,00<br />
BC 120-130 3,78 10,23 8,55<br />
C 140-150 3,74 11,55 8,62 32,8 1,66 34,44<br />
Cernoziomurile tipice – reprezintă subtipul modal al tipului. Se formează în condiţiile <strong>de</strong><br />
stepă, uneori cu pâlcuri <strong>de</strong> stejar pufos. Ocupă în Nordul Republicii Moldova partea <strong>de</strong> sud a zonei<br />
<strong>de</strong> silvostepă. Sunt răspândite şi în stepa relativ umedă a Bălţului. Orizontul A este bine humificat,<br />
structurat şi afânat. Orizontul B – <strong>de</strong> tranziţie, este mai slab humificat, cu structura grăunţoasă mare<br />
şi diferite forme <strong>de</strong> carbonaţi (Am Bm/ca). Subtipul se divizează în două genuri:<br />
mo<strong>de</strong>rat humifere;<br />
slab humifere (obişnuite).<br />
Primele se formează sub stepele mezofite şi stepele xerofite cu pâlcuri <strong>de</strong> stejar pufos,<br />
ultimele – sub stepele xerofite cu comunităţi <strong>de</strong> negară şi păiuş (<strong>de</strong>numirea prece<strong>de</strong>ntă –<br />
cernoziomuri obişnuite). Ele sunt mai slab humificate, carbonaţii apar în partea inferioară a<br />
orizontului A. Structura pronunţată, grăunţoasă, mică, relativ slab hidrostabilă.<br />
Caracteristica morfologică a cernoziomului tipic mo<strong>de</strong>rat humifer. Profilul nr. 69, Institutul <strong>de</strong><br />
Cercetări pentru Culturile <strong>de</strong> Câmp "Selecţia" (Bălţi), fâşia forestieră <strong>de</strong> protecţie a câmpurilor, raionul pedogeografic<br />
3 (Ursu, 2006).<br />
A 1 0-12 cm, în stare uscată, <strong>de</strong> culoare cenuşie-închis, cu resturi<br />
vegetale, trecere lentă, lut argilos slab tasat, structură grăunţoasă şi<br />
glomerulară.<br />
A 12-42 cm, în stare uscată, <strong>de</strong> culoare cenuşie-închis, trecere lentă,<br />
lut argilos, tasat, structură glomerulară mică şi medie.<br />
B 1 42-65 cm, în stare uscată, <strong>de</strong> culoare cenuşie-cafenie, trecere<br />
lentă, lut argilos, tasat<br />
B 2 65-95 cm, în stare uscată, <strong>de</strong> culoare galbenă-cafenie, trecere<br />
lentă, lut argilos, tasat, structură neevi<strong>de</strong>nţiată, conţine diferite formaţiuni <strong>de</strong><br />
carbonaţi.<br />
BC 95-110 cm, în stare uscată, <strong>de</strong> culoare gălbuie-brună pestriţă,<br />
trecere lentă, lut argilos, tasat, structură neevi<strong>de</strong>nţiată, inclu<strong>de</strong> concreţii <strong>de</strong><br />
carbonaţi.<br />
C 110-120 cm, în stare uscată <strong>de</strong> culoare pestriţă gălbuie-cafenie, lut<br />
argilos tasat. Cernoziomul tipic reprezintă subtipul modal al tipului.<br />
Fig 3.9. Cernoziom tipic mo<strong>de</strong>rat humifer (Ursu, 2008)<br />
101
Orizont<br />
genetic<br />
Orizont<br />
genetic<br />
Adâncime,<br />
cm<br />
Adâncime,<br />
cm<br />
Higroscopici<br />
ate<br />
Higroscopici<br />
ate<br />
Humus<br />
Humus<br />
Aciditatea<br />
hidrolitică<br />
Gradul <strong>de</strong> saturaţie<br />
cu baze, %<br />
Aciditatea<br />
hidrolitică<br />
Gradul <strong>de</strong> saturaţie<br />
cu baze, %<br />
Tabelul 3.12. Caracteristica fizico-chimică a cernoziomului tipic mo<strong>de</strong>rat humifer. Profilul 69<br />
(Ursu, 2008)<br />
CaCO3<br />
pH<br />
Cationi<br />
schimbabili<br />
%<br />
Ca ++ Mg ++ Σ<br />
me/100g sol<br />
A 1 0-10 5.72 6.90 - 7,95 34.68 5.07 39,75<br />
A 30-40 5,85 3.90 - 7,50 32.18 5,08 37,26<br />
B 1 50-60 7,43 2.80 - 7,25 30.72 4.52 35,24<br />
B 2 70-80 5,19 2,00 5.10 8,43<br />
BC 90-100 4,70 1.00 7,70 8,43 26.59 3.56 30,15<br />
C 110-120 4,77 14,00 8,55<br />
Caracteristica morfologică a cernoziomului tipic slab humifer. Profilul 80, com. Svetlâi, fâşie<br />
forestieră <strong>de</strong> protecţie a câmpurilor, raionul pedogeografic nr. 13 (Ursu, 2006).<br />
A 1 0-30 cm, uscat, <strong>de</strong> culoare cenuşie-închis, trecere lentă, lutoargilos,<br />
slab tasat, structură glomerulară mare, rădăcini.<br />
B 1 30-55, reavăn, cenuşiu închis cu nuanţe brune, trecere lentă, lut<br />
argilos, dur, structură bulgăroasă, se <strong>de</strong>sface în elemente mai mici colţuroase,<br />
se întâlnesc formaţiuni <strong>de</strong> CaCO 3 .<br />
B 2 55-80 cm, reavăn, <strong>de</strong> culoare cenuşie brună, neuniformă, cu pete<br />
albicioase, trecere lentă, argilos, dur, CaCO 3 .<br />
BC 80-100 cm, <strong>de</strong> culoare neomogenă pestriţă, argilos, tasat, CaCO 3 .<br />
Dimensiunea <strong>de</strong> 5,3 % a conţinutului <strong>de</strong> humus în orizontul A al cernoziomului<br />
tipic slab humifer (profilul 80) este comparativ mare, care poate<br />
fi explicată numai prin faptul că acest sol timp în<strong>de</strong>lungat este înţelenit.<br />
Această condiţie a favorizat acumularea humusului în orizontul superior A.<br />
În mod normal cernoziomul tipic slab humifer (arabil) conţine cca 3,5 % <strong>de</strong><br />
humus.<br />
Fig. 3.10. Cernoziom tipic slab humifer (Ursu, 2008)<br />
Tabelul 3.13. Caracteristica fizico-chimică a cernoziomului tipic slab humifer. Profilul 80<br />
(Ursu, 2008)<br />
CaCO3<br />
pH<br />
Cationi<br />
schimbabili<br />
%<br />
Ca ++ Mg ++ Σ<br />
me/100g sol<br />
A<br />
0-10 4,59 5,30 - 6,95 28,87 7,53 36,40<br />
20-30 5,00 2,9 - 7,10 31,92 9,24 41,16<br />
B 1 40-50 5,13 2,1 5,09 7,30 29,44 10,93 40,37<br />
B 2 60-70 4,99 1,4 5,03 7,50 26,46 13,44 39,90<br />
BC 90-100 4,82 1.2 4,04 7,78 19,71 18,89 38,57<br />
‣ Cernoziomurile carbonatice se formează în condiţiile stepelor xerofite şi doar parţial<br />
cu pâlcuri <strong>de</strong> stejar pufos. Sunt mai slab humificate ca cele prece<strong>de</strong>nte cu structura mai puţin<br />
stabilă. Conţin carbonaţi <strong>de</strong> la suprafaţă (Am/ca Bm/ca). Contactează teritorial cu cernoziomurile<br />
tipice slab humifere.<br />
102
Orizont<br />
genetic<br />
Adâncime,<br />
cm<br />
Higroscopici<br />
ate<br />
Humus<br />
Aciditatea<br />
hidrolitică<br />
Gradul <strong>de</strong> saturaţie<br />
cu baze, %<br />
Caracteristica morfologică a cernoziomului carbonatic. Profilul<br />
49, s. Samurza, fâşie <strong>de</strong> pădure cu covor înţelenit, subraionul 13b (Ursu,<br />
2006).<br />
A gazon 0-8 cm, uscat, cenuşiu-închis, trecere lentă, argilo-lutos,<br />
slab tasat, structură grăunţoasă şi glomerulară mică, pronunţată, rădăcini<br />
A 1 8-30 cm, uscat, cenuşiu-trecere lentă, argilă lutoasă, structură<br />
glomerulară mică, rădăcini.<br />
A 2 30-55 cm, uscat, cenuşiu-închis, trecere lentă, argilă lutoasă,<br />
structură glomerulară mică, vinişoare fine <strong>de</strong> carbonaţi.<br />
B 1 55-80 cm, uscat, cenuşiu cu vinişoare <strong>de</strong> carbonaţi, trecere lentă,<br />
lutoasă, tasat, structură glomerulară mică slab pronunţată, CaCO 3 .<br />
B 2 80-110 cm, uscat, cenuşiu cu pete şi vinişoare <strong>de</strong> carbonaţi,<br />
trecere argilă lutoasă, tasat, CaCO 3 , crotovină.<br />
C 110-150 cm, <strong>de</strong> culoare galbenă cu pete şi concreţiuni albe <strong>de</strong><br />
CaCO 3 , argilă lutoasă, slab tasat, crotovină.<br />
Fig. 3.11. Cernoziom carbonatic (Ursu, 2008)<br />
Tabelul 3.14. Caracteristica fizico-chimică a cernoziomului carbonatic argilo-lutos,<br />
profilul 49 (Ursu, 2008)<br />
CaCO3<br />
pH<br />
Cationi<br />
schimbabili<br />
%<br />
Ca ++ Mg ++ Σ<br />
me/100g sol<br />
A gaz 0-8 3,88 2,83 2,6 8,46 26,80 3,54 30,34<br />
A 1 15-25 3,98 2,08 3,6 8,56 26,62 3,11 29,73<br />
A 2 35-45 4,09 1,64 4,5 8,59<br />
B 1 60-70 3,79 1,25 5,8 8,59 24,08 3,32 27,40<br />
B 2 90-100 2,86 0,41 6,8 8,72 16,05 6,58 22,63<br />
C<br />
120-130 3,22 0,89 13,0 8,62<br />
140-150 2,95 10,7 8,72<br />
‣ Cernoziomurile vertice se formează în condiţii <strong>de</strong> stepă pe roci argiloase cu conţinut<br />
înalt <strong>de</strong> argilă fină. Orizontul A este molic, structurat, însă tasat, dur. Orizontul B, fiind şi el în<br />
genere molic, (humificat), are caractere vertice – nuanţe verzui, structură bulgăroasă mare. După<br />
nivelul şi conţinutul carbonaţilor, cernoziomurile vertice pot fi carbonatice, tipice sau levigate (se<br />
evi<strong>de</strong>nţiază la nivel <strong>de</strong> gen).<br />
Cernoziomurile constituie solul principal al fondului agricol, predominând în asolamente,<br />
plantaţii viti-pomicole, masive <strong>de</strong> păşuni. Lucrarea sistematică a acestor aduce la <strong>de</strong>structurarea,<br />
<strong>de</strong>humificarea şi tasarea lor în stratul arabil. Pe versanţi activează eroziunea <strong>de</strong> suprafaţă şi cea<br />
liniară.<br />
3.2.4.2. Clasa solurilor litomorfe<br />
Clasa solurilor litomorfe – este reprezentată <strong>de</strong> rendzine şi vertisoluri, care s-au format<br />
datorită influenţei predominante a proprietăţilor rocilor materne – calcarelor, marnelor şi argilelor<br />
grele. Componenţa şi particularităţile acestor roci modifică direcţia şi regimurile pedogenetice<br />
zonale, automorfe.<br />
103
Orizont<br />
genetic<br />
Adâncime,<br />
cm<br />
Humus<br />
Aciditatea<br />
hidrolitică<br />
Gradul <strong>de</strong> saturaţie<br />
cu baze, %<br />
Rendzinele se formează pe calcare şi marne, atât sub influenţa asociaţiilor ierboase <strong>de</strong> stepă,<br />
cât şi <strong>de</strong> pădure. Procesele pedogenetice se produc doar în stratul alterat <strong>de</strong> la suprafaţa rocilor<br />
calcaroase. Profilul solurilor rendzinice este <strong>de</strong> tipul AC, ca regulă fără orizontul <strong>de</strong> tranziţie B<br />
(solurile cu profil <strong>de</strong> tip ABC aparţin tipurilor respective). Orizontul superficial are caracter molic –<br />
humificat, structurat, uneori scheletic, suportat <strong>de</strong> rocă (Am C). Denumirile prece<strong>de</strong>nte – soluri<br />
humico-carbonatice. Rendzinele se divizează în trei subtipuri: levigate, tipice, marnoase<br />
(pseudorendzine).<br />
‣ Rendzinele levigate se formează pe <strong>de</strong>pozitele calcaroase în zona <strong>de</strong> silvostepă sub<br />
păduri <strong>de</strong> foioase amestecate (cu predominarea stejarului) ori sub vegetaţie ierboasă. Stratul<br />
superficial, care prezintă solul ca atare, este intensiv humificat, levigat, având o structură grăunţoasă<br />
bine pronunţată (Am/l Cca).<br />
Caracteristica morfologică şi datele analitice ale rendzinei levigate din<br />
Dealul Rădoaia (Boboc, 2008).<br />
A 0 0-4 cm, litiera cu resturi organice în <strong>de</strong>scompunere, cenuşiu-închis,<br />
bine afânat, trecere treptată.<br />
A 2 4-39 cm, uscat, cenuşiu, argilos, structură bulgăroasă, compactitate<br />
medie cu rădăcini şi galerii <strong>de</strong> râme, trecere treptată.<br />
AC 39-60 cm, maroniu neuniform, argilos, structură bolovănoasă,<br />
rădăcini, cu galerii <strong>de</strong> râme umplute cu material din orizontul A, trecere<br />
bruscă.<br />
C - placă masivă <strong>de</strong> calcar <strong>de</strong> vârsta Sarmaţianului mijlociu.<br />
Fig. 3.12. Rendzina levigată (Boboc, 2008)<br />
Tabelul 3.15. Caractristica fizico-chimică ale rendzinei levigate. Dealul Rădoaia (Boboc, 2008)<br />
CaCO3<br />
pH<br />
Cationi<br />
schimbabili<br />
%<br />
Ca ++ Mg ++ Σ<br />
me/100g sol<br />
A 0 0-4 9,32 - 7,60 20,20 1,40 21,60 - -<br />
A 2 20-30 2,94 - 6,45 16,00 2,20 18,20 6,13 74,80<br />
AC 45-55 1,23 - 6,60 17,20 2,20 19,40 3,94 81,12<br />
‣ Rendzinele tipice se formează pe rocile calcaroase în condiţii <strong>de</strong> stepă. Ele sunt mai<br />
bogate în humus <strong>de</strong>cât cele prece<strong>de</strong>nte, bine structurate, carbonatice, <strong>de</strong>seori scheletice (Am/ca<br />
Cca).<br />
‣ Rendzinele marnoase au fost stabilite recent sub păduri <strong>de</strong> fag în partea <strong>de</strong> nord-vest<br />
a Codrilor. Ele s-au format pe nişte argile marnoase, carbonatice. Deoarece rocile nu sunt<br />
scheletice, solurile pot fi numite pseudorendzine. Se caracterizează printr-un orizont A humificat,<br />
care brusc trece în roca – argilă carbonatică.<br />
Rendzinele sunt răspândite fragmentar pe stâncile calcaroase, pe malurile abrupte ale fluviului<br />
Nistru, râului Ciugur, parţial ale Răutului şi ale altor râuri. În agricultură se folosesc foarte rar,<br />
prepon<strong>de</strong>rent ca păşuni.<br />
Vertisolurile se formează în condiţiile <strong>de</strong> stepă şi <strong>de</strong> silvostepă, sub vegetaţie ierboasă pe roci<br />
argiloase grele (cu conţinut mare <strong>de</strong> argilă fină). Procesele pedogenetice sunt condiţionate <strong>de</strong><br />
proprietăţile specifice ale acestor roci, care în stare umedă gonflează, iar în stare uscată crapă.<br />
Solificarea se produce doar în stratul superficial. Solul humificat pătrun<strong>de</strong> în adâncime împreună cu<br />
apa, prin crăpături. Astfel, solul prezintă un strat amestecat, <strong>de</strong> culoare cenuşie închisă, uneori cu<br />
104
nuanţe verzui, cu o structură bulgăroasă mare, cu feţe <strong>de</strong> alunecare.<br />
Profilul slab se diferenţiază în orizonturi (AvBv). Vertisolurile se<br />
divizează în subtipuri: molic şi ocric.<br />
‣ Vertisolurile molice se formează în condiţii <strong>de</strong> stepă,<br />
orizontul A având caractere molice slab pronunţate, humificare relativ<br />
omogenă şi elemente <strong>de</strong> structură mică (Av/m Bv). Spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong><br />
cernoziomurile vertice, vertisolurile molice sunt lipsite <strong>de</strong> structură<br />
grăunţoasă, fiind mai compacte şi mai slab humificate.<br />
Fig. 3.13. Vertisol molic (Ursu, 1999)<br />
‣ Vertisolurile ocrice se formează în anturajul pădurilor,<br />
însă în poieni sub vegetaţie ierboasă. Se <strong>de</strong>osebesc prin humificare<br />
slabă, culoare cenuşii-gălbuie, neomogenă, structură bulgăroasă mare,<br />
cu feţe <strong>de</strong> alunecare. Orizontul B este compact, cenuşiu-verzui, dur<br />
(Av/o Bv).<br />
Vertisolurile, în majoritate, au fost valorificate şi se folosesc în agricultură în comun cu<br />
cernoziomurile vertice.<br />
3.2.4.3. Clasa solurilor hidromorfe<br />
Clasa solurilor hidromorfe – inclu<strong>de</strong> solurile cernoziomoi<strong>de</strong>, mocirlele şi solurile turboase,<br />
formarea cărora este condiţionată <strong>de</strong> excesul <strong>de</strong> umezeală.<br />
Solurile cernoziomoi<strong>de</strong> se formează în condiţii <strong>de</strong> stepă şi silvostepă pe terenurile un<strong>de</strong><br />
periodic sau permanent persistă un surplus <strong>de</strong> umezeală. Denumirile prece<strong>de</strong>nte – soluri freatic<br />
ume<strong>de</strong>, cernoziomuri <strong>de</strong> fâneaţă ş. a. Profilul acestor soluri se caracterizează cu orizontul A molic -<br />
bine humificat şi structurat. Orizontul B are caracter hidric, condiţionat <strong>de</strong> pânza capilară sau<br />
nivelul ridicat al apelor freatice (Am Bh). Se divizează în două subtipuri:<br />
levigate;<br />
tipice.<br />
‣ Solurile cernoziomoi<strong>de</strong> levigate sunt permanent sau periodic ume<strong>de</strong> în partea <strong>de</strong> jos a<br />
profilului (nivelul apei freatice – 100-200 cm) şi spălate <strong>de</strong> carbonaţi (Am/l Bh).<br />
‣ Solurile cernoziomoi<strong>de</strong> tipice conţin carbonaţi (fac efervescenţă) în orizontul B (Am<br />
Bh/ca). Soluri cernoziomoi<strong>de</strong> care fac eferviscenţă la suprafaţă nu au fost evi<strong>de</strong>nţiate.<br />
Caracteristica morfologică a solului cernoziomoid argilos. Profilul 65, pajişte, s. Dobrogea, raionul<br />
pedogeografic 3 (Ursu, 2006).<br />
A 0 0-10 cm, în stare reavănă, <strong>de</strong> culoare cenuşiu-închis, aproape<br />
neagră, trecere lentă, slab tasat, structură glomerulară medie, argilos.<br />
A 1 10-50 cm, reavăn, <strong>de</strong> culoare negricioasă cu pete <strong>de</strong> rugină,<br />
trecere lentă, slab tasat, structură grăunţoasă şi nuciformă, componenţa<br />
granulometrică argiloasă.<br />
B 1 50-70, reavăn, <strong>de</strong> culoare cenuşie cu nuanţe brune, trecere lentă,<br />
tasat, structură grăunţoasă şi nuciformă neevi<strong>de</strong>nţiată, argilos.<br />
BC 70-90 cm, în stare reavănă, <strong>de</strong> culoare neomogenă gălbuiecafenie,<br />
trecere lentă, lipicios, argilos.<br />
C 90-120 cm, ud, <strong>de</strong> culoare galbenă, lipicios, argilos.<br />
Fig. 3.14. Sol cernoziomoid (Ursu, 2008)<br />
105
Orizont<br />
genetic<br />
Adâncime,<br />
cm<br />
Higrosc<br />
o-piciate<br />
Humus<br />
Tabelul 3.16. Caracteristica fizico-chimică a solului cernoziomoid argilos. Profilul 65<br />
(Ursu, 2008)<br />
CaCO3<br />
pH<br />
Cationi<br />
schimbabili<br />
%<br />
Ca ++ Mg ++ H + Σ<br />
me/100g sol<br />
A 0 0-10 5,29 7,5 5,45 8,25 21,27 20,85 2,52 42,12<br />
A 1 20-30 4,83 4,2 1,17 8,30 13,84 23,90 2,10 37,74<br />
B 1 55-65 4,82 3,3 0,66 8,8 10,48 19,29 1,26 29 77<br />
BC 75-85 4,57 1,9 1,30 8,8 9,62 17,15 1,88 26,77<br />
C 90-100 3,53 1,0 21,27 8,7 7,87 14,49 2,28 22,36<br />
Majoritatea solurilor cernoziomoi<strong>de</strong> au fost valorificate şi sunt folosite în agricultură, fiind<br />
incluse în diferite asolamente (<strong>de</strong> câmp, legumicole).<br />
Mocirlele se formează în arealele cu exces <strong>de</strong> umiditate. Nivelul apei freatice se află în profil,<br />
ajungând până la suprafaţă. Solurile sunt mlăştinoase, procesele pedogenetice au caracter anaerob.<br />
Mocirlele pot fi:<br />
tipice;<br />
gleice;<br />
turbice.<br />
‣ Mocirlele tipice au nivelul apei la adâncime <strong>de</strong> 50-100 cm, partea superioară a<br />
profilului, fiind umedă, se găseşte periodic în condiţii aerobice (Ah/m Bh).<br />
Fig. 3.15. Mocirlă tipică (Ursu, 2008)<br />
Orizontul<br />
genetic<br />
Adîncimea,<br />
cm<br />
Caracteristica morfologică a mocirlei tipice argiloase. Profilul 64, pajişte<br />
palustră, s. Dobrogea, raionul pedogeografic nr. 7 (Ursu, 2008).<br />
A (gazon) 0-10 cm, în stare reavănă, <strong>de</strong> culoare neagră, trecere lentă, slab<br />
tasat, structură glomerulară mică şi medie, componenţa granulometrică<br />
argiloasă.<br />
A 1 10-43 cm, în stare umedă, <strong>de</strong> culoare neagră, trecere lentă, slab tasat,<br />
structură grăunţoasă <strong>de</strong> diferite dimensiuni, granule strălucitoare, trecere lentă,<br />
rădăcini, râme, componenţa granulometrică argiloasă.<br />
B 1 43-68 cm, în stare umedă, <strong>de</strong> culoare neagră-cenuşie, trecere lentă,<br />
tasat-cleios, structură neevi<strong>de</strong>nţiată grăunţoasă-colţuroasă strălucitoare,<br />
componenţa granulometrică argiloasă, efervescenţa <strong>de</strong>pistată la adâncimea <strong>de</strong><br />
60-110 cm.<br />
BC 68-100 cm, <strong>de</strong> culoare neomogenă galbenă, cu pete humificate, trecere<br />
lentă, structură neevi<strong>de</strong>nţiată, componenţa granulometrică argiloasă, nivelul<br />
piezometric (hidrostatic) al apei freatice 100 cm.<br />
C 100-110 cm, ud, <strong>de</strong> culoare galbenă, lipicios, argilos.<br />
Tabelul 3.17. Caracteristica fizico-chimică a mocirlei tipice. Profilul 64 (Ursu, 2008)<br />
Higroscopicitatea<br />
3<br />
Humus CaCO<br />
pH<br />
106<br />
Cationi schimbabili<br />
Ca ++ Mg ++ Σ<br />
% me/100 g sol<br />
A gazon 0-10 4,91 6,4 4,81 8,10 15,53 20,98 36,51<br />
A 1 30-40 4,64 3,3 0,62 8,50 10,88 18,00 28,88<br />
B 1 50-60 4,29 1,9 1,80 8,65 10,85 17,10 27,95<br />
BC 70-80 3,82 1,0 14,58 8,70 8,92 14,32 23,24<br />
C 100-110 3,76 22,85 8,80
‣ Mocirlele gleice sunt permanent în condiţii anaerobe, orizontul B având caractere<br />
gleice – oxidare-reducere, marmorizare, glei (Ah Bh/g).<br />
‣ Mocirlele turbice se <strong>de</strong>osebesc prin prezenţa în profil (ca regulă, în B) a straturilor<br />
turbificate (Ah Bh/t).<br />
Caracteristica morfologică a mocirlei turbice. Profilul 94, s.<br />
Cobani, raionul pedogeografic nr. 2 (Ursu, 2006).<br />
I 0-20 cm, ud <strong>de</strong> culoare neagră cu străluciri, reziduuri organice,<br />
trecere lentă, lut argilos, slab tasat, structură neclară.<br />
II 20-55 cm, ud, negru omogen, trecere lentă, lut argilos, slab tasat,<br />
structură neclară.<br />
III 55-90 cm, ud, negru cu nuanţe cenuşii, pestriţ cu pete <strong>de</strong> materia<br />
organică semi<strong>de</strong>scompusă, trecere lentă, lut argilos, slab tasat.<br />
IV 90-110 cm, <strong>de</strong> culoare cenuşie, vânăt, lut argilos. De la 95 cm<br />
se prelinge apa freatică.<br />
Mocirlele constituie fragmente <strong>de</strong> zone ume<strong>de</strong>, răspândite<br />
printre solurile zonale, <strong>de</strong> obicei, pe versanţi. Parţial au fost<br />
<strong>de</strong>secate şi valorificate pentru scopuri agricole.<br />
Fig. 3.16. Mocirlă turbică (Ursu, 2006)<br />
Tabelul 3.18. Caracteristica fizico-chimică a mocirlei turbice. Profilul 94 (Ursu, 2006)<br />
Orizontumeapicitatea<br />
3<br />
Adînci-<br />
Higrosco-<br />
Cationi schimbabili<br />
Humus CaCO<br />
pH Ca ++ Mg ++ Σ<br />
genetic cm<br />
% me/100 g sol<br />
I 0-10 3,98 8,08 - 7,35 24,54 23,29 56,83<br />
II 30-40 2,66 3,35 - 7,45 8,21 13,14 21,35<br />
III 60-70 2,93 - 7,42 7,41 14,41 21,82<br />
IV 90-100 2,69 2,38 - 7,75 5,34 13,14 18,48<br />
Solurile turboase se formează în condiţii permanent anaerobe, când rămăşiţele plantelor<br />
hidrofile se <strong>de</strong>scompun puţin, se conservează în sol în formă <strong>de</strong> turbă. Solurile turboase (At Bt) pot<br />
fi: tipice şi gleice.<br />
‣ Solurile turboase tipice au un profil neomogen, straturile minerale alternând cu<br />
straturile turbice (At Bt).<br />
Profilul unui sol turbos, acoperit cu strat prepon<strong>de</strong>rent mineral, argilos, salinizat are următoarea<br />
construcţie verticală (Ursu, 2008).<br />
I 0-10 cm, cenuşiu închis, umed, humificat, argilos, cu structură<br />
neevi<strong>de</strong>ntă, bulgăroasă.<br />
II 10-50 cm, neuniform, reavăn, cenuşiu-pestriţat, argilos, cu diferite<br />
aglomeraţii <strong>de</strong> săruri solubile.<br />
III 50-100 cm, negru, umed, slab tasat, nestructurat, turbos.<br />
Stratul turbic continuă spre adâncime. La 85 cm s-a stabilit nivelul<br />
apei freatice. Solurile turboase se <strong>de</strong>osebesc prin nivelul sporit <strong>de</strong><br />
higroscopicitate şi a conţinutului <strong>de</strong> substanţă organică. Reacţia solului<br />
este neutră la suprafaţa şi acidă spre adâncime. În stratul superior se<br />
conţin săruri solubile.<br />
Fig. 3.17. Sol turbos (Ursu, 2008)<br />
107
apă.<br />
‣ Solurile turboase gleice, <strong>de</strong> regulă, în orizontul B sunt gleizate (At Bt/g).<br />
Solurile turboase sunt răspândite foarte rar şi prepon<strong>de</strong>rent prezintă mlaştini sau se găsesc sub<br />
3.2.4.4. Clasa solurilor halomorfe<br />
Clasa solurilor halomorfe – inclu<strong>de</strong> soloneţurile şi solonciacurile.<br />
Soloneţurile se formează în condiţiile <strong>de</strong> stepă pe roci argiloase, care conţin săruri solubile<br />
(NaCl, Na 2 SO 4 , etc.). Principalele caractere sunt condiţionate <strong>de</strong> prezenţa cationilor Na + , care,<br />
parţial, înlocuieşte în complexul adsorbtiv Ca ++ . Prezenţa Na + duce la formarea humatului <strong>de</strong> Na,<br />
care spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> humatul <strong>de</strong> Ca, este mai solubil şi mai cafeniu. Structura <strong>de</strong>vine bulgăroasă<br />
sau columnară. Profilul soloneţului constă din orizontul A cu caracter solodizat – cenuşiu <strong>de</strong>schis,<br />
lamelar, pudrat cu SiO 2 şi B soloneţizat, natric-iluvial, columnar (Aso Bn). Grosimea profilului<br />
(A+B) este relativ mică (50-60 cm). Soloneţurile pot fi molice sau hidrice.<br />
‣ Soloneţurile molice sunt mai humificate, cu<br />
elemente structurale grăunţoase, mo<strong>de</strong>rat profun<strong>de</strong> (Aso/m Bn).<br />
Caracteristica morfologică a soloneţului molic argilos. Profilul 71, s.<br />
Brejeni, pajişte, subraionul pedogeografic nr. 3a (Ursu, 2006).<br />
A 0 0-3 cm, în stare reavănă <strong>de</strong> culoare cenuşie-închisă, trecere<br />
evi<strong>de</strong>ntă, tasat, structură neclară prăfoasă, multe rădăcini.<br />
A 3-14 cm, în stare reavănă <strong>de</strong> culoare cenuşie-închisă, trecere lentă,<br />
constituţie dură, argilos, structură bulgăroasă, se fărâmă în fragmente<br />
nuciforme-grăunţoase.<br />
Fig. 3.18. Soloneţ molic (Ursu, 2008)<br />
B 1 14-25 cm, în stare uscată <strong>de</strong> culoare cenuşie-închis, structură<br />
columnară, argilos, la suprafaţa columnelor – cenuşie, trecere lentă.<br />
B 2 25-40 cm, în stare reavănă <strong>de</strong> culoare neomogenă cenuşie, trecere<br />
lentă, dur, structură neclară, bulgăroasă, argilos, neoformaţiuni <strong>de</strong> carbonaţi şi sulfaţi.<br />
Tabelul 3.19. Caracteristica fizico-chimică a solului turbos. Profilul 106 (Ursu, 2008)<br />
Adîncimeapicitatea<br />
3<br />
Higrosco-<br />
Cationi schimbabili<br />
MOS CaCO<br />
pH Ca ++ Mg ++ Σ<br />
cm<br />
% me/100 g sol<br />
0-10 8,00 14,30 - 7,35 9,18 8,53 17,71<br />
30-40 8,35 11,68 - 6,50 15,71 14,52 30,23<br />
60-70 10,57 24,70 - 4,45 18,13 13,82 31,95<br />
90-100 10,31 21,60 - 4,15 26,25 12,02 38,27<br />
Orizontul<br />
genetic<br />
BC 40-60 cm, în stare reavănă, <strong>de</strong> culoare neomogenă galbenă, cu pete <strong>de</strong> carbonaţi şi sulfaţi, argilos.<br />
C 60-110 cm, reavăn, galben-pestriţ, cu pete <strong>de</strong> carbonaţi şi sulfaţi.<br />
Tabelul 3.20. Caracteristica fizico-chimică a soloneţului molic. Profilul 71, (Ursu, 2008)<br />
Cationi schimbabili<br />
Adîncimea,<br />
-picitatea<br />
3<br />
Higrosco<br />
Humus CaCO<br />
pH Ca ++ Mg ++ Na + Σ<br />
cm<br />
108<br />
Na + , %<br />
din Σ<br />
% me/100 g sol<br />
A 1 0-2 4,02 10,4 - 6,7 15,81 7,07<br />
A 2-10 3,39 6,79 - 7,1 12,82 6,20 2,89 13,2<br />
B 1 12-24 4,92 5,16 0,65 7,7 10,90 14,70 7,76 23,3<br />
B 2 30-40 5,00 2,42 4,15 8,8 8,40 17,20 5,88 18,7<br />
BC 45-55 4,16 1,15 14,26 8,6 12,50 16,25 5,87 17,0<br />
C 90-100 3,84 0,42 16,75 8,3 20,77 14,12 7,66 14,3
Orizontul<br />
genetic<br />
Adîncimea,<br />
cm<br />
Higrosco<br />
picitatea<br />
Humus<br />
pH<br />
Reziduu<br />
mineral,<br />
%<br />
Na solub.,<br />
me/100 g<br />
sol<br />
‣ Soloneţurile hidrice în partea inferioară a profilului sunt ume<strong>de</strong> (Aso Bn/h), din cauza<br />
influenţei pânzei capilare sau a nivelului ridicat al apei freatice (50-150 cm).<br />
Solonciacurile se formează sub influenţa apelor freatice mineralizate. Evaporarea apei duce<br />
la acumularea la suprafaţă şi în profil a sărurilor solubile. Solonceacurile se divizează, după nivelul<br />
apelor freatice în: molice şi hidrice.<br />
‣ Solonceacurile molice sunt relativ drenate, nivelul apelor freatice este mai jos <strong>de</strong> 100<br />
cm. Orizontul A, fiind saturat cu săruri (>1 %), are, totodată, caracter molic.<br />
‣ Solonceacurile hidrice sunt ume<strong>de</strong>, nivelul apelor<br />
freatice fiind aproape <strong>de</strong> suprafaţă.<br />
Solonceac. Profilul nr.67, amplasat pe acelaşi versant sud-vestic<br />
al văii din preajma com. Dobrogea Veche (Sîngerei) (Ursu, 2008).<br />
I (0-2 cm), crustă <strong>de</strong> săruri.<br />
II(2-5 cm) , în stare umedă <strong>de</strong> culoare pestriţă cenuşie-închis.<br />
III(5-... cm) , în stare umedă <strong>de</strong> culoare cenuşie-închis, mai cenuşieînchis<br />
<strong>de</strong>cît orizontul II.<br />
Fig. 3.19. Solonceac (Ursu, 2008)<br />
Tabelul 3.21. Particularităţile fizico-chimice ale solonceacului. Profilul nr.67, (Ursu, 2008)<br />
Cationi schimbabili<br />
CaCO3<br />
HCO3<br />
Ca ++ Mg ++ Na + ∑<br />
Na + , %<br />
din Σ<br />
% me/100 g sol<br />
I 0-2 0,91 0,4 2,67 10,05 4,84 1,61 3,64 5,60 10,85 51,6 1,113 10,95<br />
II 2-5 1,93 2,0 1,91 9,5 3,26 2,04 2,85 5,80 10,69 54,3 3,285 51,47<br />
III 10-15 2,81 2,1 1,97 10,0 5,35 2,06 1,23 5,90 9,19 64,2 3,660 38,33<br />
Pentru valorificarea şi folosirea eficientă a solurilor halomorfe sunt necesare operaţiuni<br />
ameliorative.<br />
3.2.4.5. Clasa solurilor dinamomorfe<br />
Clasa solurilor dinamomorfe – inclu<strong>de</strong> solurile, formarea cărora este în dinamică. Ele se<br />
formează în <strong>de</strong>presiuni sub influenţa proceselor <strong>de</strong>luviale şi aluviale, foarte rar coluviale, sau pe<br />
pante, drept rezultat al transformării tehnogenetice a învelişului <strong>de</strong> sol iniţial. În aceste soluri nu se<br />
evi<strong>de</strong>nţiază orizonturi genetice, profilul lor fiind supus în dinamică diferitelor procese naturale sau<br />
tehnologice.<br />
Solurile <strong>de</strong>luviale se formează la baza versanţilor şi în văi pe contul particulelor <strong>de</strong> sol<br />
transportate <strong>de</strong> torenţii <strong>de</strong> scurgere. Profilul solurilor <strong>de</strong>luviale constă din straturi <strong>de</strong> material<br />
solificat (humificat, structurizat), mai mult sau mai puţin transformat <strong>de</strong> procesele pedogenetice<br />
actuale locale. Aceste soluri sunt foarte profun<strong>de</strong>, humificate şi bine structurate. Solurile <strong>de</strong>luviale<br />
în funcţie <strong>de</strong> caracterul materialului iniţial pot fi molice sau ocrice.<br />
‣ Solurile <strong>de</strong>luviale molice se formează în văi şi la baza versanţilor ocupaţi <strong>de</strong><br />
cernoziomuri.<br />
‣ Solurile <strong>de</strong>luviale ocrice se formează pe contul solurilor brune şi cenuşii, răspândite<br />
pe teritoriul bazinului hidrografic.<br />
109
Solurile <strong>de</strong>luviale posedă un potenţial înalt <strong>de</strong> productivitate, dar folosirea lor este limitată <strong>de</strong><br />
pericolul inundaţiilor şi al viiturilor. Profilul acestor soluri se află în dinamică şi creşte pe contul<br />
<strong>de</strong>punerilor <strong>de</strong>luviale recente.<br />
Solurile aluviale sunt cele mai tinere şi se formează în luncile râurilor pe <strong>de</strong>punerile aluviale<br />
recente. Ele se divizează în următoarele subtipuri: molice; stratificate; hidrice; vertice; turbice.<br />
‣ Solurile aluviale molice ocupă teritoriile luncilor drepte şi sunt relativ mai vârstnice.<br />
Vegetaţia hidrofilă treptat este înlocuită cu cea zonală <strong>de</strong> stepă sau <strong>de</strong> pădure. În partea superioară a<br />
profilului solurile sunt humificate şi structurate, aici, practic, nu se evi<strong>de</strong>nţiază straturi aluviale.<br />
‣ Solurile aluviale stratificate sunt cele mai tinere şi <strong>de</strong> fapt, prezintă <strong>de</strong>pozite <strong>de</strong><br />
aluviuni contemporane slab solificate.<br />
‣ Solurile aluviale hidrice ocupă niveluri joase, aflându-se permanent sau periodic sub<br />
influenţa apelor freatice.<br />
‣ Solurile aluviale vertice se formează pe aluviunile argiloase, grele. Au o culoare<br />
cenuşie-verzuie, în stare umedă sunt gonflate, iar în stare uscată prin crăpături se divizează în<br />
blocuri dure.<br />
‣ Solurile aluviale turbice se formează în <strong>de</strong>presiuni, în condiţii anaerobe, <strong>de</strong>terminate<br />
<strong>de</strong> stagnarea apei. În profil se evi<strong>de</strong>nţiază straturi turbice.<br />
Solurile aluviale pot fi salinizate, soloneţizate, gleizate. Aceste caractere se evi<strong>de</strong>nţiază la<br />
nivel <strong>de</strong> gen. Proprietăţile şi potenţialul productiv al solurilor aluviale sunt foarte diferite.<br />
Valorificarea şi folosirea lor necesită intervenţii ameliorative specifice.<br />
În clasa solurilor dinamomorfe se includ diferite soluri transformate în mod tehnogenic, când<br />
construcţia morfologică a profilului nu permite atribuirea lor la nivel <strong>de</strong> tip genetic natural.<br />
Solurile antropice prezintă amestecuri <strong>de</strong> orizonturi <strong>de</strong> sol sau <strong>de</strong> sol cu roca maternă. Se<br />
formează în procesul efectuării tehnologiilor <strong>de</strong> nivelare şi <strong>de</strong>sfundare a solurilor puţin profun<strong>de</strong>, <strong>de</strong><br />
terasare a pantelor, <strong>de</strong> replantare a terenurilor etc.<br />
‣ Solurile antropice molice se formează în urma transformării tehnogenice pe<br />
terenurile cu învelişul iniţial cernoziomic.<br />
‣ Solurile antropice ocrice se formează în zonele răspândirii solurilor cenuşii şi brune<br />
şi pe contul transformării tehnogenice. Tehnologiile <strong>de</strong> transformare tehnogenică sunt condiţionate<br />
<strong>de</strong> proprietăţile iniţiale ale solurilor, care, <strong>de</strong> fapt, apreciază şi posibilităţile <strong>de</strong> folosire.<br />
Răspândirea geografică a solurilor este condiţionată <strong>de</strong> coraportul condiţiilor pedogenetice în<br />
diferite regiuni.<br />
110
CAPITOLUL IV. GEOGRAFIA SOLURILOR<br />
4.1. GEOGRAFIA SOLURILOR<br />
4.1.1. Legile răspândirii solurilor pe Globul Pământesc.<br />
4.1.2. Regionarea pedogeografică în Republica Moldova.<br />
4.1.3. Zonele pedogeografice în Republica Moldova.<br />
4.1.4 Provinciile pedogeografice în Republica Moldova.<br />
4.1.1. Legile răspândirii solurilor pe Globul Pământesc<br />
Geografia solurilor reprezintă o ramură a pedologiei şi geografiei, care studiează legităţile<br />
repartiţiei geografice a solurilor pe suprafaţa uscatului în <strong>scopul</strong> regionării pedogeografice.<br />
Ca ştiinţă geografia solurilor a apărut la sfârşitul secolului XIX-lea, bazele fiind puse <strong>de</strong><br />
către V. V. Dokuceaev, care a stabilit corelaţii dintre sol şi factorii <strong>de</strong> solificare, a <strong>de</strong>monstrat<br />
legităţile repartiţiei geografice a solurilor pe Globul Pământesc. În baza cercetărilor pedologice<br />
părţii europene a Rusiei a fost alcătuită harta <strong>de</strong> soluri, care, la rând cu materialele cercetărilor a<br />
permis lui V. V. Dokuceaev <strong>de</strong> stabilit legea zonalităţii orizontale şi verticale (1898-1899).<br />
Zonalitatea orizontală este <strong>de</strong> cele mai multe ori latitudinală (fâşii dispuse succesiv <strong>de</strong> la<br />
nord la sud), ca în cazul Europei şi Africii. În anul 1900 V. V. Dokuceaev separă zone latitudinale <strong>de</strong><br />
sol pentru emisfera nordică: zona arctică, zona <strong>de</strong> pădure, zona cernoziomurilor, zona aerală şi zona<br />
solurilor lateritice.<br />
Regiunile <strong>de</strong> litoral aflate sub influenţa curenţilor marini, dar şi cele din apropierea lanţurilor<br />
muntoase orientate <strong>de</strong> la nord la sud, prezintă o zonalitate orizontală longitudinală, zonele <strong>de</strong> sol<br />
fiind dispuse succesiv în sensul meridianelor, ca în cazul vestului Americii <strong>de</strong> Nord şi <strong>de</strong> Sud, sau<br />
estului Chinei.<br />
Chiar şi în regiunile în care se manifestă zonalitatea orizontală latitudinală, în apropierea<br />
oceanelor se poate observa o arcuire spre sud a zonelor <strong>de</strong> sol (vestul Europei). Zonalitatea<br />
orizontală combinată (latitudinală şi longitudinală) poate fi observată cel mai bine în America <strong>de</strong><br />
Nord, un<strong>de</strong> la est <strong>de</strong> fluviul Mississippi este latitudinală, iar la vest <strong>de</strong> acesta, până la Munţii<br />
Stâncoşi este longitudinală.<br />
Zonalitatea orizontală implică în general, succedarea <strong>de</strong> la Poli la Ecuator a următoarelor<br />
zone <strong>de</strong> sol (fig. 4.1):<br />
Criosoluri, gleisoluri şi regosoluri în tundră (climat rece);<br />
Podzoluri sub pădurile <strong>de</strong> conifere (climat temperat rece);<br />
Albeluvisoluri, luvisoluri, cambisoluri şi feoziomuri greice sub pădurile <strong>de</strong> foioase<br />
(climat temperat);<br />
Cernoziomuri, feoziomuri sub stepă/silvostepă (climat temperat);<br />
Kastanoziomuri sub stepa aridă (climat temperat);<br />
Calcisoluri, gipsisoluri în zona <strong>de</strong> <strong>de</strong>şert/semi<strong>de</strong>şert;<br />
Nitisoluri, alisoluri, acrisoluri, lixisoluri în zona subtropicală;<br />
Ferralsoluri, plintosoluri în zona tropicală umedă.<br />
Zonalitatea verticală (etajarea) reprezintă legea generală a răspândirii solurilor în regiunile<br />
muntoase. În acest sens, solurile sunt dispuse în zone sau etaje care se succed <strong>de</strong> la poale spre vârf .<br />
Zonalitatea verticală, cunoscută şi sub numele <strong>de</strong> etajarea solurilor, este asemănătoare celei<br />
orizontale, dar nu i<strong>de</strong>ntice, cum s-ar putea cre<strong>de</strong> la prima ve<strong>de</strong>re. În general, etajele <strong>de</strong> sol sunt mai<br />
bine individualizate, iar unele dintre ele, cum ar fi cel al solurilor brune aci<strong>de</strong> <strong>de</strong> sub pădurile <strong>de</strong> fag<br />
sau al solurilor humico-silicatice <strong>de</strong> sub pajiştile alpine nu se regăsesc în cadrul zonalităţii<br />
orizontale. Etajarea solurilor <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> în primul rând <strong>de</strong> situarea latitudinală a masivului muntos şi<br />
altitudinea acestuia. Astfel, cu cât masivul muntos este mai înalt şi este poziţionat mai aproape <strong>de</strong><br />
Ecuator, cu atât vor exista mai multe etaje <strong>de</strong> sol. Altfel spus, masivele muntoase situate în<br />
apropierea Ecuatorului şi cu altitudini care ating limita zăpezilor permanente vor avea o etajare<br />
111
foarte diversificată (Kilimandjaro, Anzii). Practic, masivele muntoase, prin intermediul altitudinii,<br />
nu fac altceva <strong>de</strong>cât să permită constituirea unor zone <strong>de</strong> sol care, în cadrul zonalităţii orizontale<br />
sunt situate mai la nord. Spre exemplu, în cazul unora dintre masivele muntoase din zona caldă<br />
apare etajul podzolurilor, care este specific zonei temperate reci (păduri <strong>de</strong> conifere).<br />
Şi în cazul zonalităţii verticale, în cuprinsul unui etaj <strong>de</strong> sol pot apărea soluri intrazonale<br />
condiţionate în special <strong>de</strong> pantă şi rocă, fără ca acestea să fie însă dominante.<br />
Legea regionalităţii pedologice nu exclu<strong>de</strong> zonalitatea solurilor dar o nuanţează,<br />
evi<strong>de</strong>nţiind variaţiile învelişului <strong>de</strong> sol în cuprinsul unei zone <strong>de</strong> sol. Cu alte cuvinte, această lege<br />
susţine analizarea învelişului <strong>de</strong> sol în mod unitar, ţinându-se cont atât <strong>de</strong> aspectele <strong>de</strong> zonalitate cât<br />
şi <strong>de</strong> cele <strong>de</strong> intrazonalitate.<br />
Influenţa climei, principalul factor care <strong>de</strong>termină zonalitatea solurilor pe Terra, nu poate fi<br />
observată <strong>de</strong>cât pe teritorii întinse, în timp ce pe teritorii mai<br />
restrânse, mo<strong>de</strong>lele spaţiale în care se combină solurile zonale şi cele intrazonale<br />
sunt <strong>de</strong>stul <strong>de</strong> diverse fiind condiţionate <strong>de</strong> modul specific în care se <strong>de</strong>sfăşoară<br />
acţiunea conjugată a tuturor factorilor pedogenetici. De<br />
aceea a fost elaborat conceptul regionalităţii pedologice.<br />
112
Fig. 4.1. Harta solurilor lumii (ftp://ftp.fao.org/agl/agll/faomwsr/wsavcl.jpg)
4.1.2. Regionarea pedogeografică în Republica Moldova<br />
Drept bază pentru regionarea pedogeografică contemporană servesc hărţile pedologice după<br />
care se stabilesc hotarele diferitor asociaţii <strong>de</strong> sol. Cu cât scara hărţii este mai mare, cu atât<br />
regionarea va fi mai <strong>de</strong>taliată. Anterior, în lipsa hărţilor <strong>de</strong> sol, a fost utilizată şi altă metodă<br />
regionării în baza cercetărilor teritoriului şi generalizării informaţiei <strong>de</strong>spre învelişul <strong>de</strong> sol.<br />
„Regionarea pedologică (pedogeografică, agropedologică, ecopedologică) are drept scop<br />
evi<strong>de</strong>nţierea terenurilor sau a regiunilor, care se <strong>de</strong>osebesc prin caracterul general al învelişului <strong>de</strong><br />
sol – predominarea unor tipuri sau subtipuri zonale (automorfe), legităţile etajării altitudinale,<br />
caracterul răspândirii solurilor intrazonale etc” (A. Ursu, 2006).<br />
Rezultatele regionării pedogeografice pot fi utilizate pentru alte regionări speciale, precum şi<br />
în scopuri practice în diferite domenii <strong>de</strong> activitate. În acest scop regionarea pedogeografică<br />
presupune o caracterizare complexă ale teritoriilor unităţilor taxonomice care inclu<strong>de</strong>:<br />
indicii condiţiilor climatice (suma precipitaţiilor anuale şi a perioa<strong>de</strong>i <strong>de</strong> vegetaţie,<br />
temperatura medie anuală, suma temperaturilor active >10°, coeficientul umidităţii ş.a.);<br />
particularităţile reliefului (altitudinile maximă şi medie, dimensiunile, suprafeţele şi<br />
expoziţia versanţilor);<br />
particularităţile rocilor parentale (suprafeţe ocupate <strong>de</strong> argile, luturi, loessuri, luturi<br />
nisipoase, calcare, aluviuni ş.a.);<br />
caracteristica vegetaţiei;<br />
componenţa învelişului <strong>de</strong> sol (suprafeţele ocupate <strong>de</strong> diferite soluri) (A. Ursu, 2006).<br />
Unităţile taxonomice, folosite pentru regionarea pedogeografică sunt:<br />
zona;<br />
provincia;<br />
districtul;<br />
raionul;<br />
microraionul.<br />
În monografia „Raioanele pedogeografice şi particularităţile regionale <strong>de</strong> utilizare şi protejare<br />
a solurilor” A. Ursu prezintă următoarele <strong>de</strong>finiţii a unităţilor taxonomice:<br />
Zona este arealul răspândirii predominante a tipului zonal (automorf) <strong>de</strong> sol şi al altor soluri<br />
zonale şi intrazonale care îl însoţesc.<br />
Provincia reprezintă o parte a zonei, care se <strong>de</strong>osebeşte prin caracterul general al învelişului<br />
<strong>de</strong> sol, condiţionat <strong>de</strong> particularităţile regionale ale climei (continentalism).<br />
Districtul este o parte a provinciei, care se <strong>de</strong>osebeşte prin componenţa spectrului altitudinal<br />
<strong>de</strong> soluri zonale.<br />
Raionul este o parte a districtului, care se <strong>de</strong>osebeşte prin predominarea şi răspândirea<br />
anumitor subtipuri <strong>de</strong> soluri zonale.<br />
Microraionul reprezintă o mică parte a unui raion (sau subraion), ale cărui înveliş <strong>de</strong> sol şi<br />
condiţii naturale se <strong>de</strong>osebesc esenţial <strong>de</strong> cele ale unităţii pedogeografice respective prin unele<br />
particularităţi locale.<br />
Conform regionării pedogeografice teritoriul Republicii Moldova, se împarte în 3 zone <strong>de</strong> sol,<br />
5 provincii, 7 districte, 14 raioane. În cadrul raioanelor se evi<strong>de</strong>nţiază 8 subraioane şi 80 <strong>de</strong><br />
microraioane (I. Krupenikov, A. Ursu, 1984, A. Ursu, 2006).<br />
În tabelele 4.1-4.6 şi fig. 2. sunt prezentate raioanele şi subraioanele pedogeografice:<br />
particularităţile reliefului şi rocilor parentale, componenţa învelişului <strong>de</strong> sol şi suprafeţele<br />
terenurilor agricole.
Fig. 4.2. Raioanele şi subraioanele pedogeografice (după A.Ursu, 2006)<br />
115
Stepei Câmpiei <strong>de</strong> Sud<br />
Pădurilor Codrilor<br />
Silvostepei <strong>de</strong> Nord<br />
Zona<br />
Tabelul 4.1. Raioanele şi subraioanele pedogeografice (după A.F. Ursu, 2006)<br />
Suprafaţa totală<br />
Nr<br />
% din<br />
Denumirea raionului şi a subraionului<br />
d/o<br />
mii ha suprafaţa<br />
ţării<br />
1. Raionul solurilor cenuşii, cernoziomurilor argiloiluviale şi 290,1 8,6<br />
levigate ale silvostepei Podişului <strong>de</strong> Nord<br />
2. Raionul cernoziomurilor tipice şi levigate ale silvostepei<br />
151,5 4,5<br />
Dealurilor Prutului Mijlociu<br />
3. Raionul cernoziomurilor tipice ale stepei Câmpiei Bălţilor 307,3 9,1<br />
3 a Subraionul cernoziomurilor tipice şi solurilor soloneţizate ale 67,2 2,0<br />
stepei Dealurilor Ciulucului<br />
3 b Subraionul cernoziomurilor tipice şi levigate ale silvostepei 84,9 2,5<br />
Dealurilor Soloneţului<br />
3 c Subraionul cernoziomurilor tipice slab humifere şi carbonatice 55,7 1,6<br />
ale stepei teraselor Prutului Mijlociu<br />
4. Raionul cernoziomurilor levigate, tipice şi solurilor cenuşii ale 91,6 2,7<br />
Silvostepei Dealurilor Sorocii<br />
5 Raionul cernoziomurilor levigate, argiloiluviale şi solurilor 261,0 7,7<br />
cenuşii ale silvostepei Dealurilor Rezinei<br />
6. Raionul cernoziomurilor tipice şi carbonatice ale stepei Câmpiei 137,0 4,1<br />
Nistrului Mijlociu<br />
6 a Subraionul cernoziomurilor carbonatice ale teraselor Nistrului 40,5 1,2<br />
7 Raionul solurilor brune şi cenuşii ale pădurilor Podişului 100,0 3,0<br />
Codrilor<br />
8 Raionul solurilor cenuşii şi cernoziomurilor levigate ale<br />
269,6 8,0<br />
silvostepei Colinelor Codrilor<br />
9 Raionul cernoziomurilor levigate, tipice şi solurilor cenuşii ale 119,0 3,5<br />
silvostepei Dealurilor Sud-Estice ale Codrilor<br />
10 Raionul cernoziomurilor tipice şi levigate ale silvostepei<br />
56,3 1,7<br />
Dealurilor periferiei Vestice a Codrilor<br />
11 Raionul cernoziomurilor tipice slab humifere şi levigate ale 373,2 11,0<br />
silvostepei xerofite a Câmpiei <strong>de</strong> Sud<br />
11a Subraionul cernoziomurilor tipice slab humifere şi carbonatice 70,0 2,1<br />
ale stepei teraselor Nistrului<br />
12 Raionul cernoziomurilor levigate şi tipice ale silvostepei<br />
66,9 2,0<br />
Dealurilor Tigheciului<br />
13 Raionul cernoziomurilor tipice slab humifere şi carbonatice ale 354,4 10,5<br />
stepei Câmpiei Sudbasarabene<br />
13a Subraionul cernoziomurilor carbonatice şi solurilor aluviale ale 172,2 5,1<br />
Văii Prutului Inferior<br />
13b Subraionul cernoziomurilor carbonaticeale stepei Câmpiei 81,3 2,4<br />
Dunărene<br />
13c Subraionul cernoziomurilor carbonatice şi solurilor aluviale ale 54,5 1,6<br />
văii Nistrului Inferior<br />
14 Raionul cernoziomurilor carbonatice şi tipice slab humifere ale 171,9 5,1<br />
stepei Câmpiei Nistrului Inferior<br />
116
Tabelul 4.2. Parametrii reliefului raioanelor şi subraioanelor pedogeografice (I.Krupenikov, A.Ursu, 1984)<br />
Raionul,<br />
Altitudinea, m<br />
Lungimea Suprafaţa terenurilor (%) cu<br />
Denumirea raionului, subraionului<br />
medie a<br />
înclinaţia<br />
subraionul<br />
maximă minimă predomină medie versanţilor, m 0-2º 2-6º 6-10º >10º<br />
1 Raionul silvostepei Podişului <strong>de</strong> Nord 311 54 200-240 213 600 55 30 10 5<br />
2 Raionul silvostepei Dealurilor Prutului Mijlociu 270 40 140-200 162 800 45 38 12 5<br />
3 Raionul stepei Câmpiei Bălţilor 291 60 160-200 168 700 50 40 7 3<br />
3a Subraionul stepei Dealurilor Ciulucului 350 40 120-160 138 700 30 45 15 10<br />
3b Subraionul silvostepei Dealurilor Soloneţului 340 40 150-200 157 1000 40 35 15 10<br />
3c Subraionul stepei teraselor Prutului Mijlociu 240 33 80-150 109 800 55 30 10 5<br />
4 Raionul silvostepei Dealurilor Sorocii 347 30 160-240 181 750 40 37 15 8<br />
5 Raionul silvostepei Dealurilor Rezinei 338 12 160-240 198 1000 30 45 15 10<br />
6 Raionul stepei Câmpiei Nistrului Mijlociu 274 30 120-240 168 200 45 35 10 10<br />
6a Subraionul teraselor Nistrului 180 30 120-200 133 400 55 25 10 10<br />
7 Raionul pădurilor podişului Codrilor 430 80 220-360 239 1000 20 30 30 20<br />
8 Raionul silvostepei colinelor Codrilor 357 30 160-280 175 1100 30 35 20 15<br />
9 R-l silvostepei <strong>de</strong>alurilor sud-estice a Codrilor 314 47 130-200 154 900 30 40 20 10<br />
10 R-l silvost. <strong>de</strong>alurilor periferiei vestice a Codrilor 388 30 120-200 132 1000 25 35 25 15<br />
11 Raionul silvostepei xerofite a Câmpiei <strong>de</strong> Sud 280 20 120-200 133 1100 40 35 15 10<br />
11a Subraionul stepei teraselor Nistrului 177 10 40-160 76 600 55 30 10 5<br />
12 Raionul silvostepei Dealurilor Tigheciului 301 30 160-240 183 800 35 38 20 7<br />
13 Raionul stepei Câmpiei Sudbasarabene 220 20 120-180 127 1200 45 35 15 5<br />
13a Subraionul Văii Prutului Inferior 200 6 40-140 61 600 55 30 12 3<br />
13b Subraionul stepei Câmpiei Dunărene 140 10 40-120 71 800 60 35 3 2<br />
13c Subraionul Văii Nistrului Inferior 170 5 20-120 49 300 65 20 10 5<br />
14 Raionul stepei Câmpiei Nistrului Inferior 198 1 20-80 35 200 80 15 5 0<br />
117
Tabelul 4.3. Rocile parentale (%) ale raioanelor şi subraioanelor pedogeografice (I.Krupenikov, A.Ursu, 1984)<br />
Depozitele<br />
eluviale şi eluvio<strong>de</strong>luviale<br />
Depozite loessoi<strong>de</strong><br />
Argile<br />
Luturi nisipoase<br />
nămoloase<br />
Raionul,<br />
subraionul<br />
argile<br />
lutoase<br />
şi luturi<br />
argiloase<br />
luturi argiloase lutoase<br />
Depuneri<br />
aluvionare şi<br />
eluvio-<strong>de</strong>luviale<br />
1 3,5 82,4 0,4 5,0 1,5 0,9 5,0 1,3<br />
2 7,2 42,3 1,4 29,9 3,1 0,8 14,2 1,1<br />
3 7,0 75,1 0,5 8,1 0,6 1,3 6,5 0,9<br />
3a 19,6 66,0 0,4 2,5 0,5 1,3 9,2 0,5<br />
3b 6,8 75,5 2,6 2,3 0,9 1,0 10,7 0,2<br />
3c 16,4 11,4 0 48,1 12,9 0 11,2 0<br />
4 4,7 56,1 3,5 19,3 8,3 1,4 3,7 3,0<br />
5 2,6 37,8 11,0 23,8 7,0 6,1 9,2 2,5<br />
6 5,4 37,5 3,9 27,7 6,1 9,6 5,8 4,0<br />
6a 1,4 1,6 0 31,3 44,8 3,3 5,2 12,4<br />
7 16,4 27,6 28,6 1,5 1,1 16,7 8,1 0<br />
8 9,4 39,8 25,9 3,4 2,6 8,0 10,6 0,3<br />
9 4,9 47,8 12,2 9,3 4,7 4,2 16,3 0,6<br />
10 20,7 42,8 2,7 8,7 3,4 2,0 19,7 0<br />
11 4,3 5,7 0,1 67,1 9,5 3,4 9,8 0,1<br />
11a 0,3 1,8 0 42,1 43,4 1,4 10,3 0,7<br />
12 7,4 1,8 0 59,8 13,2 4,3 13,5 0<br />
13 3,9 1,2 0 70,2 12,6 1,7 10,4 0<br />
13a 3,7 0,1 0 34,1 30,2 2,4 29,5 0<br />
13b 0,4 1,4 0 32,8 46,0 5,6 13,8 0<br />
13c 2,9 0 0 34,7 16,0 4,2 41,8 0,4<br />
14 0,4 0,6 0 57,0 22,0 4,2 15,0 0,8<br />
Calcare<br />
118
Tabelul 4.4. Condiţiile climatice ale raioanelor şi subraioanelor pedogeografice (I.Krupenikov, A.Ursu, 1984)<br />
Temperatura, ºC<br />
Precipitaţii, mm<br />
Durata perioa<strong>de</strong>i cu<br />
medie anuală suma t>10º t>10º, zile<br />
anual<br />
Raionul,<br />
subraionul<br />
pentru perioada cu<br />
t>10º<br />
Indicile aridităţii<br />
1 7,5-7,8 2700-2795 165-168 456-551 418-437 0,76-0,84<br />
2 7,9-8,2 2820-2890 169-171 511-527 398-412 0,68-0,74<br />
3 8,2-8,6 2890-2980 171-174 489-511 378-398 0,64-0,68<br />
3a 8,2-9,1 2890-3120 171-178 456-511 348-398 0,55-0,68<br />
3b 8,2-8,6 2890-2980 171-174 489-511 378-398 0,64-0,68<br />
3c 8,6-8,9 2980-3070 174-177 467-489 358-378 0,58-0,64<br />
4 8,2-8,6 2890-2980 171-174 489-511 378-398 0,64-0,68<br />
5 8,2-8,6 2890-2980 171-174 489-511 378-398 0,64-0,68<br />
6 8,2-9,1 2890-3120 171-178 456-511 348-395 0,55-0,68<br />
6a 9,1-9,6 3120-3255 178-183 423-456 318-348 0,48-0,55<br />
7 6,8-8,6 2520-2980 159-174 489-599 378-477 0,64-0,98<br />
8 7,8-8,9 2796-3070 168-177 467-533 358-418 0,58-0,76<br />
9 8,2-8,9 2890-3070 171-177 467-511 358-398 0,58-0,68<br />
10 8,2-8,9 2890-3070 171-177 467-511 358-398 0,58-0,68<br />
11 7,8-8,4 2795-2935 168-173 500-533 388-418 0,66-0,76<br />
11a 8,9-9,3 3070-3165 177-180 445-467 338-358 0,52-0,58<br />
12 7,7-8,2 2750-2890 166-171 511-544 398-427 0,68-0,78<br />
13 8,4-8,9 2935-3070 173-177 467-500 358-388 0,58-0,60<br />
13a 9,1-9,5 3120-3210 178-181 434-456 328-348 0,50-0,55<br />
13b 9,1-9,8 3120-3300 178-184 412-456 318-348 0,45-0,55<br />
13c 9,1-9,6 3120-3250 178-183 423-456 318-348 0,48-0,55<br />
14 9,4 3190 180 439 333 0,50<br />
119
Tabelul 4.5. Suprafeţele solurilor raioanelor şi subraioanelor pedogeografice (I.Krupenikov, A.Ursu, 1984)<br />
Soluri cenuşii<br />
Cernoziomuri<br />
Suprafaţa,<br />
mo<strong>de</strong>rat<br />
(fără<br />
Soluri<br />
tipice<br />
albice şi<br />
localităţi)<br />
brune<br />
tipice* molice* şi<br />
argiloalu<br />
tipice slab carbo<br />
levigate* mo<strong>de</strong>rat<br />
viale*<br />
humifere* natice*<br />
ha<br />
humifere*<br />
Raionul,<br />
subraionul<br />
puternic<br />
erodate<br />
vertice,<br />
soloneţi<br />
zate<br />
mo<strong>de</strong>rat<br />
şi<br />
puternic<br />
erodate<br />
Deteriorate<br />
<strong>de</strong><br />
alunecări<br />
Soluri<br />
cernoziomoi<br />
<strong>de</strong> şi<br />
<strong>de</strong>luviale<br />
Soluri<br />
aluviale,<br />
mocirle<br />
1 248592 23736 40532 895 0 47843 61974 22785 11483 1760 1151 8993 5838 8629 9274 3699<br />
2 130907 2868 7435 387 0 12431 17874 30641 11912 3887 1326 8334 8459 5772 17965 1616<br />
3 269681 0 0 0 0 0 44680 93974 53218 20840 4876 12436 12330 13075 11376 2876<br />
3a 57988 0 0 0 0 0 477 15006 12464 5485 6318 4871 5476 4338 3223 2051<br />
3b 76501 609 1057 20 0 1775 5584 23405 12442 9653 1689 6900 3355 6385 3438 189<br />
3c 51621 0 0 0 0 172 280 2058 21587 7198 1088 4934 7872 1357 5051 24<br />
4 78947 6114 11008 162 0 10379 17044 9792 4779 4366 217 4810 3747 2742 1017 2770<br />
5 236784 15057 38214 2737 0 29447 42164 18031 13401 31182 1257 9867 3991 11593 13420 6423<br />
6 121496 0 1114 109 0 2623 14039 20129 26485 35271 1004 3340 172 4860 3834 5516<br />
6a 36474 0 0 0 0 0 105 55 3336 23071 96 2252 187 1085 1285 5001<br />
7 92396 18784 6705 5169 27169** 424 4949 756 260 369 191 3313 16182 2110 6015 0<br />
8 244902 52054 27057 11536 0 2717 45956 9415 18253 5311 2057 16683 23100 9607 20275 861<br />
9 108298 4034 8174 777 0 3133 20258 13463 11916 10499 1450 10194 4173 7327 12200 700<br />
10 51611 0 1823 64 0 96 5004 51108 9117 2736 2248 4698 9138 2707 8872 0<br />
11 336477 0 768 13 0 712 47690 1907 131353 57697 9810 43242 5382 14311 23358 234<br />
11a 61991 0 0 0 0 18 2314 0 19870 25946 177 4588 1358 1253 5998 469<br />
12 62151 528 477 101 0 797 19801 5041 7507 5838 1470 8105 3003 6290 3193 0<br />
13 329773 0 0 0 0 0 3736 7606*** 118627 112312 3376 37556 8016 21139 17161 151<br />
13a 155592 0 0 0 0 0 303 0 41987 45067 1178 11066 4911 5718 45362 0<br />
13b 75164 0 0 0 0 0 573 0 100096 43708 124 9268 108 4043 7244 0<br />
13c 48789 0 0 0 0 0 0 2982*** 3980 13117 75 4350 1207 3130 19741 207<br />
14 147565 0 0 0 0 0 0 0 46649 54994 164 18055 64 6040 20268 1331<br />
*inclusiv slab erodate<br />
** inclusiv slab, mo<strong>de</strong>rat şi putrnic erodate<br />
*** xerofite <strong>de</strong> pădure după I. Krupenikov<br />
Rendzine<br />
120
Tabelul 4.6. Suprafeţele terenurilor agricole raioanelor şi subraioanelor pedogeografice (I.Krupenikov, A.Ursu, 1984)<br />
Inclusiv, %<br />
Raionul,<br />
Suprafaţa totală, ha<br />
subraionul<br />
teren arabil livezi viţă-<strong>de</strong>-vie păşune şi fâneţuri păduri<br />
localităţi,<br />
drumuri etc.<br />
1 290085 60,2 6,4 0,1 7,2 11,8 14,3<br />
2 151471 51,6 7,4 1,1 13,4 12,9 13,6<br />
3 307289 67,5 4,4 1,0 7,8 7,1 12,2<br />
3a 67208 65,2 2,7 2,5 11,1 4,8 13,7<br />
3b 84851 60,8 3,0 3,9 10,1 12,4 9,8<br />
3c 55727 70,4 5,3 2,4 10,4 4,1 7,4<br />
4 91587 65,4 3,9 0,5 7,3 9,1 13,8<br />
5 260972 64,6 4,2 2,2 7,6 12,1 9,3<br />
6 137043 66,9 5,2 1,5 4,3 10,8 11,3<br />
6a 40498 75,2 6,2 1,3 3,1 4,3 9,9<br />
7 99993 21,8 6,8 10,9 8,6 44,3 7,6<br />
8 269564 32,3 4,4 14,3 12,5 27,4 9,1<br />
9 118963 47,0 4,8 17,0 7,7 14,5 9,0<br />
10 56335 48,8 6,5 8,4 14,7 13,2 8,4<br />
11 373220 56,7 3,4 11,7 10,3 8,1 9,8<br />
11a 70037 60,2 7,3 9,0 6,9 5,1 11,5<br />
12 66900 48,7 3,0 14,0 5,0 22,2 7,1<br />
13 354403 64,1 1,8 10,6 7,6 8,9 7,0<br />
13a 172240 62,6 0,8 12,0 10,8 4,1 9,7<br />
13b 81314 66,0 1,9 11,2 11,0 2,3 7,6<br />
13c 54500 48,6 3,9 16,3 7,7 13,0 10,5<br />
14 171900 65,7 9,1 2,1 4,0 4,9 14,2<br />
121
4.1.3. Zonele pedogeografice în Republica Moldova<br />
Zona Silvostepei <strong>de</strong> Nord cuprin<strong>de</strong> primele 6 raioane (4 subraioane) şi se <strong>de</strong>limitează <strong>de</strong> partea<br />
centrală – Codrii – prin Valea Răutului <strong>de</strong> Jos, Ciulucului Mic, apoi frontiera în direcţia sud-vest<br />
ajunge la Prut prin valea râuleţului Delia. Zona inclu<strong>de</strong> Podişul <strong>de</strong> Nord, Dealurile Prutului Mijlociu<br />
şi Prenistrene. Aceste regiuni <strong>de</strong>luroase înconjoară câmpia Bălţilor, care coinci<strong>de</strong> cu bazinul<br />
hidrografic al Răutului <strong>de</strong> Sus.<br />
În această zonă ca urmare a influenţei factorilor pedogenetici s-au format următoarele soluri:<br />
– cenuşii albice;<br />
– cenuşii tipice;<br />
– cenuşii molice;<br />
– cernoziomuri argiloaluviale;<br />
– cernoziomuri levigate;<br />
– cernoziomuri tipice mo<strong>de</strong>rat humifere;<br />
– cernoziomuri carbonatice;<br />
– rendzine;<br />
soluri aluviale.<br />
În funcţie <strong>de</strong> componenţa şi structura spectrului zonal al învelişului <strong>de</strong> sol, condiţionat <strong>de</strong><br />
particularităţile reliefului, climei, vegetaţiei spontane în cadrul zonei <strong>de</strong> silvostepă se evi<strong>de</strong>nţiază 3<br />
districte:<br />
1. silvostepa propriu-zisă, care ocupă regiunile <strong>de</strong>luroase cu soluri cenuşii,<br />
cernoziomuri argiloiluviale şi levigate;<br />
2. pratostepa, care ocupă Câmpia Ondulată a Bălţilor cu cernoziomuri tipice şi<br />
levigate;<br />
3. stepa Câmpiei Nistrului Mijlociu cu cernoziomuri carbonatice (A. Ursu, 2006).<br />
Zona Pădurilor Codrilor ocupă o poziţie geografică intermediară, între silvostepa <strong>de</strong> nord şi<br />
stepa câmpiei <strong>de</strong> sud. La nord este marcată <strong>de</strong> Ciulucul Mic, spre nord-est coboară în valea<br />
Răutului, versantul fiind activ afectat <strong>de</strong> alunecări. În direcţiile sud-est şi sud-vest Colinele Codrilor<br />
foarte lent trec în Câmpia <strong>de</strong> Sud. Limita sudică trece prin localităţile: Ustia – Cruglic – Cricova –<br />
Chişinău – Băcioi – Rezeni – Cărbuna – Sagaidac – Hârtop – Ceadâr – Lăpuşna – Bujor –<br />
Bălăureşti. Teritoriul regiunii Codrilor parţial aparţine bazinelor hidrografice ale Prutului,<br />
nemijlocit al Mării Negre (Cogâlnic) şi al Nistrului. Lungimea medie a versanţilor este <strong>de</strong> 1100 m,<br />
<strong>de</strong>păşind uneori 2000 m. Suprafeţele plane, platourile şi luncile ocupă doar 22%, cu înclinaţia <strong>de</strong> 2-<br />
6º – 36 %, 6-10º – 24 %, peste 10º – 18 %. Diferenţa locală <strong>de</strong> altitudini <strong>de</strong>păşeşte 240 m. Codrii se<br />
află în zona activităţii seismice, terenul fiind supus ridicării cu 6-10 mm anual.<br />
Condiţiile naturale şi învelişul <strong>de</strong> sol sunt specifice şi foarte neomogene. Relieful Codrilor<br />
prezintă o consecinţă a <strong>de</strong>nudaţiei – eroziunii şi alunecărilor <strong>de</strong> teren. O formă specifică <strong>de</strong> aşa<br />
natură reprezintă „hârtoapele” – văile semirotun<strong>de</strong> provenite prin „prepararea” erozională a<br />
alunecărilor. Alunecările sunt condiţionate <strong>de</strong> construcţia geologică stratificată şi regimurile<br />
hidrogeologice ale terenurilor. Toată suprafaţa zonei a fost ocupată totalmente <strong>de</strong> păduri cu fag,<br />
gorun, stejar, carpen. Însă, cu rari excepţii, în cadrul districtelor şi raioanelor pădurilor suprafeţe<br />
consi<strong>de</strong>rabile <strong>de</strong>seori au fost ocupate <strong>de</strong> vegetaţie ierboasă – <strong>de</strong> pajişti şi stepe. În intervalul<br />
altitudinilor <strong>de</strong> 300-430 m, în condiţiile climatice relativ humi<strong>de</strong> (>650 mm), sub influenţa<br />
pădurilor <strong>de</strong> fag şi gorun, pe straturile alterate ale rocilor terţiare (sarmaţiene) s-au format solurile<br />
brune. Pe culmile <strong>de</strong>alurilor şi pe părţile superioare ale versanţilor, cu altitudini mai joase (300-150<br />
m) în condiţii climatice mai xeromorfe (550-650 mm), sub pădurile <strong>de</strong> gorun şi carpen şi stejărişuri,<br />
pe diferite roci sedimentare s-au format solurile cenuşii. Spre periferia Codrilor pe părţile inferioare<br />
ale versanţilor şi terasele râurilor, pe roci luto-argiloase şi loessio<strong>de</strong> sub diferite asociaţii floristice<br />
(păduri <strong>de</strong> stejar, pajişti, stepe) s-au format diferite subtipuri <strong>de</strong> cernoziom (după A. Ursu, 2006).<br />
Zona Stepei Câmpiei De Sud cuprin<strong>de</strong> 4 raioane (11-14) şi reprezintă o câmpie <strong>de</strong>luroasă în<br />
partea <strong>de</strong> nord, spre sud – mai plană, ondulată. Frontiera ei nordică, care <strong>de</strong>limitează regiunea <strong>de</strong><br />
Podişul Central, este convenţională, <strong>de</strong>oarece colinele Codrilor continuă în direcţiile sud şi sud-est,<br />
122
foarte lent transformându-se în <strong>de</strong>aluri cu altitudini mai joase, cu versanţi mai puţin abrupţi,<br />
întretăiaţi <strong>de</strong> văile afluenţilor Botnei, Cogâlnicului, Ialpugului. Concomitent cu scă<strong>de</strong>rea<br />
altitudinilor spre sud se modifică anturajul landşaftic, condiţiile climatice <strong>de</strong>vin mai ari<strong>de</strong>. Partea <strong>de</strong><br />
nord, un<strong>de</strong> erau (şi mai sunt) răspândite fragmentar păduri <strong>de</strong> stejar, poate fi consi<strong>de</strong>rată regiune <strong>de</strong><br />
silvostepă. Aici pe culmile <strong>de</strong>alurilor sub păduri s-au format soluri cenuşii molice şi cernoziomuri<br />
argiloiluviale. Aceste soluri sunt răspândite fragmentar şi contactează cu cernoziomurile levigate,<br />
formarea cărora este posibilă atât sub pădurile <strong>de</strong> gârniţă, cât şi sub vegetaţia ierboasă (pajişti). Sub<br />
pâlcurile <strong>de</strong> stejar pufos (gârneţ) şi între ele în condiţiile climatice ale Câmpiei <strong>de</strong> Sud s-au format<br />
cernoziomuri tipice mo<strong>de</strong>rat humifere, numite <strong>de</strong> I.Krupenikov „xerofite <strong>de</strong> pădure”. Solurile<br />
caracteristice pentru Câmpia <strong>de</strong> Sud sunt cernoziomurile tipice slab humifere (obişnuite) şi<br />
carbonatice (micelar-carbonatice, după I.Krupenikov). În cadrul cernoziomurilor zonale fragmentar<br />
sunt răspândite cernoziomuri vertice, soloneţuri, solonceacuri, soluri salinizate, cernoziomoi<strong>de</strong>,<br />
mocirle. Pe pante solurile sunt supuse proceselor <strong>de</strong> eroziune, pe alocuri – alunecărilor <strong>de</strong> teren.<br />
Periodic în Câmpia <strong>de</strong> Sud este posibilă <strong>de</strong>flaţia. În văi şi vâlcele, la bazele versanţilor s-au format<br />
soluri <strong>de</strong>luviale, în luncile râurilor – diferite subtipuri <strong>de</strong> soluri aluviale, <strong>de</strong>seori salinizate sau<br />
soloneţizate (după A. Ursu, 2006).<br />
4.1.4 Provinciile pedogeografice în Republica Moldova<br />
Savanţii Institutului <strong>de</strong> Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie „N. Dimo” (I.Krupenicov,<br />
A.Ursu, 1976) au divizat teritoriul Republicii Moldova în 4 provincii pedogeografice, care în mare<br />
măsură coincid cu zonele naturale economice (<strong>de</strong> nord, centrală, <strong>de</strong> sud şi sud-est):<br />
1. Provincia <strong>de</strong> Silvostepă <strong>de</strong> Nord (suprafaţa 1490000 ha) ocupă 44,1 % din teritoriul<br />
republicii. În această provincie predomină cernoziomurile tipice şi cele levigate. Pon<strong>de</strong>rea solurilor<br />
cenuşii constituie circa 10 %. Eroziunea solului în această provincie e slab <strong>de</strong>zvoltată.<br />
2. Provincia Pădurilor Moldovei Centrale (Codrii, suprafaţa 542000 ha) ocupă 16,1 %<br />
din teritoriul republicii. Suprafaţa solurilor brune şi cenuşii constituie 40 %, a cernoziomurilor<br />
argiloiluviale si celor levigate – circa 30 %. Datorită particularităţilor reliefului în această provincie<br />
este puternic <strong>de</strong>zvoltată eroziunea solului şi alunecările <strong>de</strong> teren.<br />
3. Provincia <strong>de</strong> Stepă a Dunării (suprafaţa 1172000 ha) ocupa 34,7 % din teritoriul<br />
republicii. Aici predomină cernoziomurile tipice slab humifere şi cele carbonatice, pe alocuri se<br />
întilnesc cernoziomuri tipice mo<strong>de</strong>rat humifere (xerofite <strong>de</strong> padure după I.Krupenikov) şi<br />
cernoziomuri vertice. În luncile râurilor sunt răspândite soluri halomorfe. Gradul <strong>de</strong> manifestare a<br />
eroziunii este înaintat.<br />
4. Provincia <strong>de</strong> Stepă Ucraineană (suprafaţa 172000 ha) ocupa 5,1 % din teritoriul<br />
republicii. Aici predomină cernoziomurile tipice slab humifere şi cele carbonatice. Eroziunea<br />
solului se manifestă slab.<br />
În monografia „Почвы Молдавии” (1984) se propune divizarea Provinciei <strong>de</strong> Stepă<br />
Ucraineană în 2 provincii: <strong>de</strong> Silvostepă Ucraineană şi <strong>de</strong> Stepă Ucraineană (fig. 4.3)<br />
123
Fig. 4.3. Provincii pedogeografice (după I. Krupenikov, A.Ursu, 1984)<br />
124
CAPITOLUL V. CARTAREA. CALITATEA ŞI PRETABILITATEA SOLULUI<br />
5.1. CARTAREA SOLURILOR<br />
5.1.1. Noţiuni generale.<br />
5.1.2. Fazele cartării.<br />
5.1.3. Importanţa practică a cartării solului.<br />
5.1.1. Noţiuni generale<br />
Prin lucrările <strong>de</strong> cartare pedologică şi <strong>de</strong> bonitare cadastrală a solurilor se realizează baza <strong>de</strong><br />
date grafice şi <strong>de</strong>scriptive necesare pentru inventarierea, clasificarea şi evaluarea resurselor <strong>de</strong> sol<br />
dintr-un spaţiu geografic, care poate să fie reprezentat <strong>de</strong> o exploataţie agricolă sau <strong>de</strong> un teritoriu<br />
administrativ-cadastral.<br />
Învelişul <strong>de</strong> soluri este studiat în raport cu factorii naturali şi ant ropici ce îi <strong>de</strong>termină<br />
însuşirile şi respectiv, fertilitatea naturală cu diferite favorabilităţi pentru creşterea şi <strong>de</strong>zvoltarea<br />
fitocenozelor agrare sau naturale.<br />
Utilizarea resurselor funciare din cadrul ecosistemelor agricole presupune cunoaşterea<br />
riguroasă a modului <strong>de</strong> manifestare şi evoluţie a factorilor restrictivi ai capacităţii <strong>de</strong> producţie. În<br />
acest scop se impune efectuarea periodică a studiilor pedologice, care asigură baza <strong>de</strong> date primare<br />
a caracteristicilor morfologice şi a însuşirilor fizice şi chimice pe unităţi cartografice <strong>de</strong> sol (US) şi<br />
respectiv <strong>de</strong> teritoriu ecologic omogen (TEO).<br />
Prin cartarea solurilor se înţelege un complex <strong>de</strong> operaţiuni, care constă în cercetarea,<br />
i<strong>de</strong>ntificarea şi <strong>de</strong>limitarea spaţială a diferitelor soluri existente pe un anumit teritoriu şi apoi<br />
transpunerea lor pe hartă.<br />
După executarea recunoaşterii teritoriului, pedologul trece la cartarea propriu-zisă. Aceasta<br />
constă în cercetarea <strong>de</strong>taliată a învelişului <strong>de</strong> sol precum şi a condiţiilor fizico-geografice prin<br />
metoda <strong>de</strong>scriptiv-comparativă asociată cu analiza geografico-genetică.<br />
Cartarea solurilor se realizează cu ajutorul profilelor <strong>de</strong> sol repartizate pe teren în aşa fel,<br />
încât să formeze o reţea <strong>de</strong> puncte. Ele nu se <strong>de</strong>schid toate la aceeaşi adâncime, ci variază în funcţie<br />
<strong>de</strong> <strong>scopul</strong> pe care-l urmăresc în cartare.<br />
Profilurile <strong>de</strong> sol, care se <strong>de</strong>schid în cartările la scară mare şi mijlocie, sunt <strong>de</strong> trei feluri:<br />
principale, secundare şi <strong>de</strong> control sau sondaje<br />
Profilurile principale constituie elementele <strong>de</strong> bază ale unei cartări <strong>de</strong>oarece cu ajutorul lor<br />
se vor putea <strong>de</strong>termina însuşirile morfologice, fizice şi chimice ale solurilor din sectorul luat în<br />
cercetare. Amplasarea lor în teren se face cu foarte mare grijă <strong>de</strong>oarece acestea trebuie să reprezinte<br />
cât mai fi<strong>de</strong>l tipul caracteristic <strong>de</strong> sol, <strong>de</strong> aceea se recomandă ca amplasarea acestora să se facă după<br />
ce suprafaţa <strong>de</strong> teren a fost cercetată prin profile secundare.<br />
Profilurile principale se execută până la adâncimea rocii generatoare <strong>de</strong> sol, având astfel o<br />
succesiune completă <strong>de</strong> orizonturi a profilului <strong>de</strong> sol, adâncimea lor variază între 1-3 m şi este<br />
condiţionată <strong>de</strong> tipul <strong>de</strong> sol, <strong>de</strong> roca generatoare, <strong>de</strong> condiţiile <strong>de</strong> relief şi <strong>de</strong> <strong>scopul</strong> cercetării.<br />
După executarea acestui tip <strong>de</strong> profile, cercetarea şi <strong>de</strong>scrierea solului durează 1,5 - 2,0 ore.<br />
Din aceste profile se ridică şi probe <strong>de</strong> sol pentru analize.<br />
Profilurile secundare servesc pentru studiul complementar al profilelor principale, în<br />
ve<strong>de</strong>rea <strong>de</strong>terminării suprafeţei <strong>de</strong> răspândire a acestora. De asemenea, servesc şi la stabilirea şi<br />
caracterizarea varietăţilor <strong>de</strong> soluri în funcţie <strong>de</strong> sesizarea unor însuşiri <strong>de</strong>osebite. Ele se execută<br />
până la adâncimea <strong>de</strong> 90-150 cm, porţiune ce reprezintă partea principală a profilului <strong>de</strong> sol<br />
La aceste profile se face o <strong>de</strong>scriere <strong>de</strong>taliată din care se vor ridica profilele principale şi se<br />
execută în număr mult mai mare <strong>de</strong>cât al profilelor principale.<br />
Profiluri <strong>de</strong> control sau sondajele servesc la <strong>de</strong>limitarea unităţilor <strong>de</strong> sol i<strong>de</strong>ntificate şi<br />
caracterizate prin profilurile principale şi cele secundare. Acestea sunt puţin adânci, permit doar<br />
cercetarea orizontului A şi începutul celui următor (50-60 cm adâncime). Ele se <strong>de</strong>scriu sumar,<br />
notându-se grosimea orizontului superior, textura acestuia etc. şi se amplasează <strong>de</strong> obicei între două<br />
125
profile secundare, prin tatonări la locul un<strong>de</strong> se presupune trecerea <strong>de</strong> la un sol la altul. Acestea se<br />
trec şi pe hărţile topografice.<br />
Drumurile parcurse <strong>de</strong> pedolog, <strong>de</strong>-a lungul cărora s-au amplasat şi cercetat profiluri <strong>de</strong> sol,<br />
reprezintă itinerariile <strong>de</strong> lucru. Itinerariile se stabilesc fie după metoda traverselor paralele, fie<br />
după metoda circuitului. Aceste două meto<strong>de</strong> se combină în munca <strong>de</strong> teren.<br />
În metoda traverselor paralele, itinerariile sunt reprezentate prin linii (drumuri) paralele,<br />
situate la distanţe aproximativ egale (<strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nte <strong>de</strong> scara hărţii), încât să fie uniform acoperită<br />
întreaga suprafaţă <strong>de</strong> cartat, iar orientarea şi fixarea lor trebuie făcută, în aşa fel încât să traverseze<br />
toate formele peisajului geografic. În ve<strong>de</strong>rea efectuării acestor itinerarii sunt necesare hărţile<br />
topografice şi observaţiile notate în timpul recunoaşterii.<br />
Metoda traverselor paralele este mult folosită în teritoriile slab fragmentate şi cu înveliş <strong>de</strong><br />
sol variat. Limitele <strong>de</strong> sol pun în evi<strong>de</strong>nţă această situaţie prin interpretarea a două traverse şi pe<br />
baza observaţiilor <strong>de</strong> micro şi mezorelief pe teren.<br />
În metoda circuitului, itinerariile sunt reprezentate prin linii cu o dispoziţie cu relief<br />
acci<strong>de</strong>ntat şi înveliş complex <strong>de</strong> soluri. Stabilirea lor se face ţinându-se seama <strong>de</strong> relief şi <strong>de</strong> reţeaua<br />
hidrografică. Şi pentru aceste itinerarii sunt necesare hărţi topografice.<br />
Amplasarea profilelor <strong>de</strong> sol, se face <strong>de</strong> obicei pe baza unor itinerarii planificate dinainte, ca<br />
rezultat al recunoaşterii. Aceste itinerarii, care sunt trecute şi pe hărţile topografice, sunt <strong>de</strong> obicei<br />
preliminare, <strong>de</strong>oarece ele pot fi modificate în funcţie <strong>de</strong> cerinţele terenului. Cu prilejul stabilirii<br />
itinerariilor <strong>de</strong> lucru se amplasează şi locul un<strong>de</strong> se vor executa profiluri principale şi secundare.<br />
Repartiţia şi amplasarea corectă a profilelor <strong>de</strong> sol influenţează calitatea şi randamentul lucrărilor.<br />
Profiluri principale se amplasează acolo un<strong>de</strong> pedologul cartator consi<strong>de</strong>ră că ar prezenta locul cel<br />
mai caracteristic pe baza însuşirilor morfologice, fizice şi chimice ale tipului <strong>de</strong> sol. Orice<br />
schimbare survenită la unul dintre factorii <strong>de</strong> formare ai solului, necesită amplasarea unui nou profil<br />
principal din suprafaţa respectivă. Schimbările survenite sunt legate mai ales <strong>de</strong> modificarea<br />
formelor <strong>de</strong> relief, <strong>de</strong> rocă, <strong>de</strong> vegetaţie şi <strong>de</strong> adâncimea apei freatice.<br />
Suprafeţele caracterizate prin profile principale vor fi cercetate în continuare prin profile<br />
secundare.<br />
Amplasarea profilelor principale se face <strong>de</strong> obicei, după ce suprafaţa respectivă a fost<br />
cercetată prin profiluri secundare.<br />
Amplasarea profilelor principale şi secundare se poate face dinainte, în schimb amplasarea<br />
celor secundare se face numai in teren.<br />
Profilurile <strong>de</strong> control lipsesc cu <strong>de</strong>săvârşire în centrul arealelor <strong>de</strong> sol şi apar foarte <strong>de</strong>s la<br />
periferia acestora, <strong>de</strong>oarece servesc la stabilirea limitelor intre două unităţi <strong>de</strong> sol.<br />
Dacă limita <strong>de</strong> trecere apare distinctă in relief, atunci numărul <strong>de</strong> profile <strong>de</strong> control se<br />
micşorează.<br />
Paralel cu amplasarea profilelor pe teren se face şi notarea acestora pe hartă. În ve<strong>de</strong>rea<br />
trecerii cât mai corecte a profilelor <strong>de</strong> sol pe hartă, distanţa între două puncte se măsoară cu<br />
piciorul, a cărui lungime este etalonată. Prin transformarea numărului <strong>de</strong> paşi la scara hărţii, se<br />
poate face o transpunere corectă a locului pe hartă.<br />
Densitatea profilurilor <strong>de</strong> sol este condiţionată <strong>de</strong> complexitatea învelişului <strong>de</strong> sol, <strong>de</strong> scara<br />
hărţii şi <strong>de</strong> acoperirea terenului.<br />
In zonele cu relief acci<strong>de</strong>ntat şi cu invelişul <strong>de</strong> sol foarte variat, cercetarea solurilor se face<br />
cu o <strong>de</strong>nsitate mai mare <strong>de</strong> profile <strong>de</strong>cât media. In zonele cu relief mai uniform şi cu inveliş <strong>de</strong> sol<br />
mai omogen, <strong>de</strong>nsitatea <strong>de</strong> profile va fi mai mică <strong>de</strong>cât media.<br />
În practica lucrărilor <strong>de</strong> teren se foloseşte clasificarea regiunilor în categorii <strong>de</strong> complexitate<br />
a învelişului <strong>de</strong> sol, care sunt <strong>de</strong>finite astfel (normele Comitetului Geologic):<br />
Categoria I-a - Regiunile naturale cu relief <strong>de</strong> şes, foarte slab fragmentate, cu soluri variate;<br />
suprafeţele unităţilor <strong>de</strong> sol <strong>de</strong>păşesc in general 3 km 2 . Complexele <strong>de</strong> soluri constituie cel mult 5 %<br />
din suprafaţa regiunii.<br />
126
Categoria a II-a – Regiunile <strong>de</strong> şes fragmentat, străbătute <strong>de</strong> râuri, viroage şi văi puţin<br />
adânci, elemente <strong>de</strong> relief slab diferenţiate, cu soluri puţin variate. Complexele <strong>de</strong> soluri <strong>de</strong> la 5<br />
până la 15 %.<br />
Categoria a III-a - Regiuni <strong>de</strong> <strong>de</strong>aluri joase şi oricare ale regiuni cu relief fragmentat şi<br />
ondulat sau cu roci generatoare <strong>de</strong> sol variate. Regiuni <strong>de</strong> categoria a I-a cu complexe <strong>de</strong> soluri <strong>de</strong><br />
25-40 %. Regiuni din categoria a II-a cu complexe <strong>de</strong> soluri <strong>de</strong> la 15-30 % din suprafaţă.<br />
Categoria a IV-a - Regiuni din categoria a II-a acoperite <strong>de</strong> păduri. Regiuni acci<strong>de</strong>ntate <strong>de</strong><br />
<strong>de</strong>aluri inalte şi submontane. Delte şi lunci relativ puţin variate, cu păduri şi zăvoaie pe mai puţin <strong>de</strong><br />
20% din suprafaţă.<br />
Categoria a V-a - Oricare regiune cu complexe <strong>de</strong> soluri <strong>de</strong> la 40-60 %. Regiuni din<br />
categoria a III-a acoperite cu păduri. Regiuni muntoase. Regiuni cu mlaştini in proporţie <strong>de</strong> peste 40<br />
%. Delte şi lunci cu soluri variate sau acoperite cu păduri şi stufărişuri pe mai mult <strong>de</strong> 20 % din<br />
suprafaţă. Regiuni cu complexe <strong>de</strong> soluri acoperind peste 60 % din suprafaţă. Regiuni din categoria<br />
a IV-a acoperite cu păduri.<br />
Densitatea minimă <strong>de</strong> profile (principale şi secundare) necesară pentru cartare, <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong><br />
scară şi este prezentată in tabelul 5.1.<br />
Numărul profilelor <strong>de</strong> control nu este normat, in general fiind egal cu numărul <strong>de</strong> profile<br />
principale şi secundare.<br />
Tabelul 5.1. Numărul minim <strong>de</strong> profiluri principale sau secundare pentru caracterizarea unul km 2 <strong>de</strong> teren (în<br />
raport cu scara <strong>de</strong> cartare şi categoria <strong>de</strong> complexitate)<br />
Scara hărţii<br />
Categoria <strong>de</strong><br />
complexitate 1:500.000 1:200.000 1:100.000<br />
1:25.000 1:10.000<br />
1:50.000<br />
a regiunii<br />
I 0,07<br />
0,13<br />
0,29<br />
0,59<br />
1,33 4,66<br />
II 0,08 0,16 0,35 0,71 1,60 5,61<br />
III 0,10 0,20 0,44 0,89 2,00 6,99<br />
IV 0,14 0,28 0,59 1,19 2,64 9,35<br />
V 0,20 0,40 0,89 1,78 4,35 14,05<br />
Descrierea profilelor <strong>de</strong> sol se face fie în fişe tip sau în carnete <strong>de</strong> teren în care se notează<br />
toate observaţiile asupra acestora.<br />
Delimitarea unităţilor <strong>de</strong> sol este una dintre lucrările cele mai importante în cartarea<br />
pedologică. La baza <strong>de</strong>limitării acestor unităţi trebuie să stea raportul care există între condiţiile<br />
naturale şi procesul <strong>de</strong> formare a solului.<br />
Solul reprezintă oglinda peisajului geografic, iar unităţile <strong>de</strong> sol, modul <strong>de</strong> împletire al<br />
factorilor naturali. Factorii naturali care pot furniza limite precise sunt relieful şi vegetaţia. Astfel,<br />
în cazul sărăturilor, cartarea geobotanică este echivalentă cu cartarea pedologică. De asemenea,<br />
dacă s-a ajuns la stabilirea unei inter<strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nţe între sol şi o anumită formă <strong>de</strong> relief, <strong>de</strong>limitarea<br />
unităţii <strong>de</strong> sol se reduce la <strong>de</strong>limitarea formei <strong>de</strong> relief. În cazul solurilor luate în folosinţă agricolă,<br />
<strong>de</strong>limitarea unităţilor <strong>de</strong> sol se face acolo un<strong>de</strong> culoarea, textura şi structura solului se schimbă.<br />
Delimitarea este mai complicată în situaţia în care trecerea între unităţile <strong>de</strong> sol se face<br />
treptat iar limitele nu sunt clare. Atunci ea trebuie făcută cu ajutorul unui număr mai mare <strong>de</strong> profile<br />
secundare şi <strong>de</strong> control. În acest mod limita <strong>de</strong>vine o fâşie mai lată sau mai îngustă, prin care se face<br />
trecerea <strong>de</strong> la o unitate la alta, iar pedologul cartator este obligat să precizeze până un<strong>de</strong>, în<br />
127
cuprinsul fâşiei, domină caracterele uneia dintre unităţile <strong>de</strong> sol şi un<strong>de</strong> se remarcă saltul calitativ<br />
care indică transformarea unităţii respective în alta unitate.<br />
În funcţie <strong>de</strong> scara <strong>de</strong> cartare se pot face unul sau mai multe sondaje în ve<strong>de</strong>rea stabilirii<br />
limitei.<br />
Paralel cu i<strong>de</strong>ntificarea limitelor pe teren se face şi transportarea lor pe hartă, ţinând seama<br />
<strong>de</strong> toate punctele reper <strong>de</strong> pe hartă. Exactitatea traseului pe hartă a limitelor <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> scara hărţii,<br />
<strong>de</strong> <strong>de</strong>taliile <strong>de</strong> planimetrie şi nivelment reprezentate pe hartă şi <strong>de</strong> complexitatea învelişului <strong>de</strong> sol.<br />
În trasarea limitelor <strong>de</strong> sol există anumite ”limite” <strong>de</strong> toleranţă, în funcţie <strong>de</strong> scara hărţii şi<br />
<strong>de</strong> felul în care limitele se evi<strong>de</strong>nţiază pe teren.<br />
Pentru hărţile la scări mijlocii şi mari se prevăd următoarele limite <strong>de</strong> toleranţă:<br />
limite distincte pe teren = 2 mm toleranţa pe hartă;<br />
limite clare pe teren = 4 mm toleranţă pe hartă;<br />
limite neclare pe teren = 8 mm toleranţă pe hartă.<br />
În situaţia în care învelişul <strong>de</strong> sol este foarte variat şi nu poate fi reprezentat la scara hărţii <strong>de</strong><br />
cartare, suprafeţele respective se reprezintă pe hartă sub formă <strong>de</strong> complexe <strong>de</strong> soluri sau asociaţii<br />
<strong>de</strong> soluri.<br />
Prin complex <strong>de</strong> soluri se înţelege o alternanţă <strong>de</strong> diferite soluri pe suprafeţe mici, care se<br />
repetă mereu, pe distanţă <strong>de</strong> metri sau sute <strong>de</strong> metri. De cele mai multe ori complexele <strong>de</strong> soluri<br />
sunt legate <strong>de</strong> un anumit microrelief (exemplu: într-un complex <strong>de</strong> soluri alcătuit din cernoziomuri<br />
argiloiluviale şi soloneţuri, limitele se stabilesc după microrelief - soloneţurile ocupă<br />
micro<strong>de</strong>presiile, iar cernoziomurile argiloiluviale ocupă spaţiile dintre ele; dacă teritoriu este<br />
cultivat, golurile din cultură indică suprafeţe cu soloneţuri).<br />
Prin asociaţii <strong>de</strong> soluri se înţeleg suprafeţe alcătuite dintr-un sol predominant, dar la care<br />
sunt incluse şi suprafeţe relativ mari <strong>de</strong> alte soluri, aflate într-o strânsă corelaţie geografică. Cartarea<br />
acestora se face întocmai ca la complexele <strong>de</strong> soluri.<br />
5.1.2. Fazele cartării<br />
Cartarea solului este o operaţie foarte complexă în cadrul căreia se <strong>de</strong>osebesc trei faze: <strong>de</strong><br />
pregătire, <strong>de</strong> teren, <strong>de</strong> laborator şi încheierea lucrărilor.<br />
Faza <strong>de</strong> pregătire. Constă în adunarea tuturor materialelor necesare unei informări asupra<br />
regiunii ce urmează să fie cartată, precum şi a celor necesare efectuării muncii propriu-zise <strong>de</strong> teren.<br />
Se procură mai întîi baza topografică (planuri topografice sau fotogrametrice). Aceasta este <strong>de</strong> dorit<br />
să fie la o scară mai mare <strong>de</strong>cât aceea la care urmează să fie alcătuită harta <strong>de</strong> soluri, pentru a avea<br />
<strong>de</strong>talii mai numeroase şi pentru a asigura o mai mare precizie în trasarea limitelor între unităţile <strong>de</strong><br />
sol. Dacă în regiune sau în împrejurimi au fost făcute cercetări pedologice, studii referitoare la<br />
climă, vegetaţie, geomorfologie, agrotehnică etc., se consultă cu atenţie tot acest material, care<br />
poate da o imagine generală supra condiţiilor naturale şi <strong>de</strong> sol.<br />
De asemenea în această fază se pregătesc toate utilajele şi rechizitele necesare pentru faza <strong>de</strong><br />
teren (carnete <strong>de</strong> teren, busolă, binoclu, lupă <strong>de</strong> buzunar, aparat <strong>de</strong> fotografiat, ruletă, diferite truse<br />
pentru <strong>de</strong>terminări expeditive, son<strong>de</strong> etc.).<br />
Faza <strong>de</strong> teren. Cuprin<strong>de</strong> totalitatea operaţiilor ce se efectuează în teren. Aceste operaţii<br />
constau, în principal, în cercetarea profilelor <strong>de</strong> sol în strînsă legătură cu condiţiile naturale şi <strong>de</strong><br />
producţie; separarea, <strong>de</strong>limitarea şi caracterizarea unităţilor <strong>de</strong> sol şi ridicarea probelor <strong>de</strong> sol în<br />
ve<strong>de</strong>rea efectuării analizelor <strong>de</strong> laborator. Faza <strong>de</strong> teren începe obişnuit cu recunoaşterea teritoriului<br />
ce urmează să fie cartat. Munca <strong>de</strong> cercetare a solului în teren presupune o cercetare amănunţită a<br />
profilelor <strong>de</strong> sol, a condiţiilor <strong>de</strong> relief, rocă, vegetaţie, apă freatică, a modului <strong>de</strong> exploatare a<br />
solurilor respective etc. Toate acestea se consemnează în carnete, pe hărţi, schiţe etc., adunându-se<br />
un bogat material ce va servi la <strong>de</strong>finitivarea lucrărilor <strong>de</strong> cartare. După separarea şi <strong>de</strong>limitarea<br />
unităţior <strong>de</strong> sol, din profilele caracteristice ale unităţilor se ridică probe pentru diferitele analize <strong>de</strong><br />
laborator şi monoliţi.<br />
În zonele cu fenomene <strong>de</strong> eroziune, odată cu cartarea solului sau în mod special, se face şi<br />
cercetarea şi cartarea eroziunii. În cerecetarea şi cartarea eroziunii ca şi în cazul cartării solului se<br />
128
porneşte tot <strong>de</strong> la profilul solului şi <strong>de</strong> la condiţiile naturale ale zonei respective. Pentru aprecierea<br />
eroziunii se caută un profil-martor (care să nu fi fost supus <strong>de</strong> loc eroziunii) cu care se compară<br />
profilele erodate, <strong>de</strong>limitându-se suprafeţele cu diferite gra<strong>de</strong> <strong>de</strong> eroziuni.<br />
Faza <strong>de</strong> laborator şi încheierea lucrărilor. În cadrul acestei faze se fac mai întîi observaţii<br />
asupra probelor şi monoliţilor ridicaţi, în ve<strong>de</strong>rea verificării şi precizării <strong>de</strong>scrierii profilelor şi a<br />
proprietăţilor morfologice. De exemplu, aprecierea culorii în teren este foarte mult influenţată <strong>de</strong><br />
umiditatea solului în momentul <strong>de</strong>scrierii profilului şi <strong>de</strong> luminozitate. Astfel, la o umiditate mai<br />
mare a solului şi în cazul cercetării profilului spre seară sau pe timp noros culoarea apare mai<br />
închisă; din contra, pe timp puternic însorit şi atunci cînd solul este uscat, culoarea apare mai<br />
<strong>de</strong>schisă.<br />
Pentru a putea caracteriza cât mai complet solurile diferitelor unităţi separate în teren,<br />
trebuie efectuate analize <strong>de</strong> laborator. Acestea ajută la caracterizarea genetică a solurilor, cât şi la<br />
elaborarea complexului <strong>de</strong> măsuri agrotehnice, agrochimice şi ameliorative ce trebuie aplicate. Se<br />
ştie, <strong>de</strong> exemplu, că datele referitoare la conţinutul <strong>de</strong> humus au o <strong>de</strong>osebită importanţă în<br />
clasificarea cernoziomurilor, gradul <strong>de</strong> saturaţie cu baze (V%) şi reacţia (pH-ul) sînt indici preţioşi<br />
<strong>de</strong> caracterizare a solurilor podzolice, conţinutul în elemente nutritive serveşte la recomandarea<br />
îngrăşămintelor, proprietăţile fizice prezintă o <strong>de</strong>osebită importanţă în <strong>de</strong>osebi pentru lucrările <strong>de</strong><br />
amelioraţii etc.<br />
Dintre <strong>de</strong>terminările ce se efectuează asupra probelor ridicate, unele sînt comune, iar altele<br />
specifice anumitor soluri. Dintre cele comune mai principale sunt: <strong>de</strong>terminarea humusului;<br />
<strong>de</strong>terminarea sumei bazelor schimbabile; <strong>de</strong>terminarea capacităţii totale <strong>de</strong> schimb cationic;<br />
<strong>de</strong>terminarea pH-ului; <strong>de</strong>terminarea azotului, fosforului şi potasiului; analiza granulometrică;<br />
<strong>de</strong>terminarea porozităţii; <strong>de</strong>terminarea higroscopicităţii maxime; <strong>de</strong>terminarea gradului <strong>de</strong><br />
structurare şi stabilităţii mecanice şi hidrice a agregatelor etc.<br />
Dintre analizele ce se execută numai la anumite soluri amintim: <strong>de</strong>terminarea acidităţii<br />
hidrolitice şi <strong>de</strong> schimb, <strong>de</strong>terminarea aluminiului mobil, <strong>de</strong>terminarea sărurilor solubile,<br />
<strong>de</strong>terminarea carbonaţilor etc.<br />
Natura analizelor şi <strong>de</strong>terminărilor ce trebuie efectuate mai <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> şi <strong>de</strong> <strong>scopul</strong> în care se<br />
face cercetarea. Aşa, <strong>de</strong> exemplu, dacă se urmăreşte rezolvarea unor probleme hidroameliorative se<br />
va insista asupra proprietăţilor fizice: analiza granulometrică, greutatea specifică şi volumertică,<br />
porozitatea, permeabilitatea sau infiltraţia (toate acestea pe adâncimea sol-rocă, uneori până la apa<br />
freatică), capacitatea <strong>de</strong> câmp, ascen<strong>de</strong>nsiunea capilară, nivelul şi compoziţia apelor freatice etc.<br />
Cartarea propriu-zisă se încheie cu alcătuirea unei hărţi <strong>de</strong> soluri. În acest fel se face o primă<br />
lucrare a materialului obţinut în urma activităţii <strong>de</strong> teren.<br />
Asupra probelor <strong>de</strong> sol luate din teren se vor executa o serie <strong>de</strong> analize <strong>de</strong> laborator necesare<br />
pentru o caracterizare cât mai completă a solurilor întâlnite în teritoriul <strong>de</strong> cercetare.<br />
Dintre <strong>de</strong>terminările care se efectuează în laborator unele sunt comune iar altele specifice<br />
pentru anumite soluri.<br />
Analize comune:<br />
<strong>de</strong>terminarea humusului;<br />
<strong>de</strong>terminarea bazelor schimbabile;<br />
<strong>de</strong>terminarea capacităţii totale <strong>de</strong> schimb cationic;<br />
<strong>de</strong>terminarea pH-ului;<br />
<strong>de</strong>terminarea N, K, P asimilabile;<br />
<strong>de</strong>terminarea compoziţiei granulometrice;<br />
<strong>de</strong>terminarea porozităţii şi a gradului <strong>de</strong> structurare;<br />
<strong>de</strong>terminarea stabilităţii mecanice şi hidrice ale agregatelor, etc.<br />
Analize specifice pentru anumite soluri:<br />
<strong>de</strong>terminarea carbonaţilor;<br />
<strong>de</strong>terminarea sărurilor solubile;<br />
<strong>de</strong>terminarea acidităţii hidrolitice şi <strong>de</strong> schimb;<br />
<strong>de</strong>terminarea aluminiului mobil, etc.<br />
129
Natura analizelor <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> şi <strong>de</strong> <strong>scopul</strong> pe care îl urmăreşte cercetarea.<br />
În faza <strong>de</strong> birou, cea mai importantă etapă este întocmirea hărţilor <strong>de</strong> sol, acestea<br />
reprezentând rezultatul muncii <strong>de</strong> teren a pedologilor cercetători.<br />
Prima operaţiune este stabilirea legen<strong>de</strong>i care constituie principalul criteriu după care se<br />
apreciază o hartă. Legenda <strong>de</strong> soluri cuprin<strong>de</strong> două părţi: în prima parte sunt prezentate <strong>de</strong>numirile<br />
taxonomice ale solurilor, iar în a doua parte sunt prezentate texturile <strong>de</strong> la suprafaţa acestora şi,<br />
acolo un<strong>de</strong> este cazul, a rocilor generatoare <strong>de</strong> sol.<br />
Legenda pentru soluri (prima parte) în cazul hărţilor la scară mică sau mijlocie cuprin<strong>de</strong><br />
toate tipurile, subtipurile şi complexele <strong>de</strong> soluri, înşirate în succesiunea lor natural-geografică, dar<br />
care în parte urmăreşte firul unei clasificări, iar în cazul hărţilor la scară mare, legenda <strong>de</strong> soluri<br />
reprezintă clasificarea <strong>de</strong> soluri adoptată.<br />
Dacă harta cuprin<strong>de</strong> atât zone <strong>de</strong> munte, cât şi <strong>de</strong> câmpie, în legendă se vor separa solurile<br />
<strong>de</strong> munte cu cele <strong>de</strong> câmpie.<br />
În legendă, unităţile <strong>de</strong> sol se notează prin simboluri (sau cifre), culori (sau haşuri) şi semne.<br />
Semnele se folosesc <strong>de</strong> obicei, pentru marcarea pe hartă a apariţiei izolate <strong>de</strong> soluri, care nu pot fi<br />
reprezentate la scara hărţii respective.<br />
Complexele <strong>de</strong> soluri se notează în legenda hărţii prin tipurile sau subtipurile <strong>de</strong> sol<br />
predominante. Reprezentarea lor grafică se face fie prin dungi alternative divers colorate, fie prin<br />
colorarea fondului unităţii cu culoarea solului predominant, celelalte soluri fiind reprezentate prin<br />
semne.<br />
În a doua parte a legen<strong>de</strong>i se face referire la textura solurilor la suprafaţă, iar în unele cazuri<br />
şi la textura rocilor <strong>de</strong> solificare. Pentru solurile formate pe roci neconsolidate, reprezentarea grafică<br />
a texturii se face prin haşuri, iar pentru cele formate pe roci consolidate, reprezentarea se face prin<br />
semne.<br />
Alcătuirea hărţii <strong>de</strong> sol constă în <strong>de</strong>semnarea unei baze topografice în care sunt înscrise<br />
numai datele topografice absolut necesare. Acestea trebuie să cuprindă următoarele elemente:<br />
curbele <strong>de</strong> nivel → vor fi trasate pe baza topografică numai acelea prin care relieful<br />
este scos uşor în evi<strong>de</strong>nţă:<br />
reţeaua hidrografică a teritoriului → se consemnează pe hartă în totalitatea ei;<br />
reţeaua <strong>de</strong> drumuri → vor fi reprezentate numai drumurile principale şi căile ferate;<br />
localităţile →vor fi menţionate pe hartă cu scop <strong>de</strong> orientare.<br />
După stabilirea bazei topografice simplificate se trece la <strong>de</strong>finitivarea limitelor unităţilor <strong>de</strong><br />
sol. Transpunerea limitelor unităţilor <strong>de</strong> sol se face la scara <strong>de</strong> întocmire a hărţii. În unităţile <strong>de</strong> sol<br />
<strong>de</strong>limitate pe hartă, se vor nota simbolurile, se vor <strong>de</strong>semna şi apoi se va colora harta. Pe hartă se<br />
vor nota şi locurile un<strong>de</strong> s-au <strong>de</strong>schis profilele <strong>de</strong> sol.<br />
Baza topografică simplificată, completată cu unităţile <strong>de</strong> sol şi simbolurile respective, se<br />
trece pe hârtie <strong>de</strong> calc şi se multiplică.<br />
Memoriul agropedologic. Având la dispoziţie datele culese din teren, verificate, parte din<br />
observaţiile făcute asupra profilelor în teren pe probele şi monoliţii ridicaţi, precum şi rezultatele<br />
analizelor şi <strong>de</strong>terminărilor, se trece la încheierea lucrărilor. Totalitatea observaţiilor şi a rezultatelor<br />
se organizează într-un raport ştiinţific cunoscut şi sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> memoriu agropedologic.<br />
Raportul ştiinţific sau memoriul agropedologic este alcătuit dintr-o parte <strong>de</strong>scriptivă, hărţi şi<br />
anexe.<br />
Partea <strong>de</strong>scriptivă cuprin<strong>de</strong> o scurtă introducere, prezentarea condiţiilor naturale (fizicogeografice)<br />
şi apoi caracterizarea solurilor teritoriului respectiv. În introducere se <strong>de</strong>limitează<br />
sectorul cercetat, se prezintă datele generale existente în literatura <strong>de</strong> specialitate sau care au fost<br />
culese în timpul cartării, se arată <strong>scopul</strong> lucrării etc. Se trece apoi la prezentarea condiţiilor naturale<br />
(fizico-geografice) şi anume: geologia şi geomorfologia, hidrologia şi hidrogeologia, clima şi<br />
vegetaţia.<br />
Referitor la geomorfologie şi geologie se arată că sunt unităţile <strong>de</strong> relief şi substanţele<br />
litologice, rolul lor în formarea şi repartizarea solurilor pe teritoriul respectiv, influienţa lor asupra<br />
mecanizării lucrărilor agricole, asupra fenomenelor <strong>de</strong> eroziune, alunecare etc.<br />
130
Datele hidrografice şi hidrogeologice se referă la reţeaua hidrografică, <strong>de</strong>bite, izvoare,<br />
lacuri; nivelul hidrostatic al apelor freatice; indicaţii în legătură cu aprovizionarea cu apă;<br />
posibilitatea <strong>de</strong> inundaţie, <strong>de</strong> stagnare a apelor provenite din precipitaţii, <strong>de</strong> sărăturare, <strong>de</strong><br />
înmlăştinire, <strong>de</strong> <strong>de</strong>secare şi irigare, îndiguire etc.<br />
În cadrul datelor referitoare la climă se prezintă temperaturile (medii lunare şi anuale,<br />
maxime, minime etc.); brumele şi îngheţurile timpurii şi tîrzii; precipitaţiile (medii pe <strong>de</strong>ca<strong>de</strong>, luni<br />
şi ani); umiditatea atmosferică; direcţia, intensitatea şi frecvenţa vânturilor (vînturi aducătoare <strong>de</strong><br />
ploi, <strong>de</strong> furtuni, <strong>de</strong> uscăciune, <strong>de</strong> ger etc.); indicii climatici; aprecieri generale asupra climatului<br />
regiunii şi indicaţii <strong>de</strong> culturi potrivite acestuia sau care ar putea fi întroduse etc.<br />
Datele <strong>de</strong> vegetaţie se referă la natura arborescentă sau ierboasă a acesteia, componenţă,<br />
grad <strong>de</strong> acoperire, buruieni şi posibilităţi <strong>de</strong> combatere, observaţii asupra modului cum se comportă<br />
vegetaţia cultivată etc.<br />
În continuare se prezintă solurile separate, pe unităţi. La fiecare unitate se dau date<br />
referitoare la formarea solurilor respective în funcţie <strong>de</strong> condiţiile <strong>de</strong> solificare; caracterizarea<br />
morfologică şi fizico-chimică; aprecieri asupra fertilităţii şi posibilităţii <strong>de</strong> sporire a producţiei<br />
(lucrări agrotehnice, adâncimea stratului arat, combaterea crustei, îngrăşămintele şi amendamentele<br />
indicate, măsurile hidroameliorative, prevenirea şi combaterea eroziunii etc.); recomandări asupra<br />
modului cel mai indicat <strong>de</strong> folosire etc.<br />
După prezentarea separată a unităţilor <strong>de</strong> sol se trece la gruparea acestora în unităţi<br />
agropedoameliorative, urmărindu-se alcătuirea <strong>de</strong> unităţi care să permită aplicarea aceluiaşi<br />
complex <strong>de</strong> măsuri agrotehnice, agrochimice, hidroameliorative etc.<br />
Memoriul agropedologic cuprin<strong>de</strong> în mod obligatoriu şi hărţi. Numărul şi natura acestora<br />
este în funcţie în primul rând <strong>de</strong> <strong>scopul</strong> pentru care a fost făcută cercetarea şi specificul regiunii.<br />
Hărţile alcătuite la cartarea soluruilor fac parte din categoria hărţilor speciale. Ele trebuie sa fie<br />
clare, uşor <strong>de</strong> <strong>de</strong>scifrat. Pentru acest motiv nu se încarcă prea mult şi sânt întot<strong>de</strong>auna însoţite <strong>de</strong><br />
legen<strong>de</strong> <strong>de</strong>taliate. În orice lucrare <strong>de</strong> cercetarea solului trebuie prezentată harta unităţilor <strong>de</strong> sol şi<br />
caracterizarea lor. În mod obişnuit, pentru a nu se încărca prea mult această hartă, şi ai complica<br />
astfel folosirea, se alcătuiesc hărţi separate referitoare la: unităţile geomorfologice, textură, roci<br />
mame, adâncimea apelor freatice şi compoziţia acestora, gradul <strong>de</strong> saturare, permeabilitatea,<br />
capacitatea <strong>de</strong> câmp, conţinutul <strong>de</strong> humus şi necesitatea <strong>de</strong> încorporare a îngrăşămintelor organice,<br />
reacţia solului şi nevoia <strong>de</strong> amendamente, conţinutul în elemente nutritive şi recomandări <strong>de</strong><br />
aplicare a îngrăşămintelor minerale, indicaţii referitoare la aplicarea măsurilor agrotehnice,<br />
hidroameliorative, <strong>de</strong> prevenire şi combatere a eroziunii solului etc.<br />
Raportul ştiinţific sau memoriul agropedologic este însoţit şi <strong>de</strong> anexe reprezentate prin<br />
materialele documentare <strong>de</strong> teren, <strong>de</strong> laborator etc., cum ar fi: fişele cu <strong>de</strong>scrierea pe teren a<br />
profilelor <strong>de</strong> sol, buletine <strong>de</strong> analiză a probelor, schiţe, fotografii etc.<br />
5.1.3. Importanţa practică a cartării solului<br />
O agricultură raţională nu poate fi făcută fără cunoaşterea amănunţită a întregului ansamblu<br />
<strong>de</strong> factori ce alcătuiesc mediul <strong>de</strong> creştere şi <strong>de</strong>zvoltare a plantelor. Pentru asigurarea celor mai<br />
bune condiţii <strong>de</strong> cultură a plantelor este necesară cercetarea corelată a plantei şi a mediului. Un<br />
ajutor preţios în atingerea acestui scop îl constituie datele obţinute în cartarea solului, sistematizate<br />
şi concretizate în hărţile şi partea <strong>de</strong>scriptivă a memoriului agropedologic. Acestea servesc<br />
plantificării în general a agriculturii, organizării teritoriului, stabilirii celor mai indicate moduri <strong>de</strong><br />
folosinţă şi întocmirii planurilor <strong>de</strong> măsuri agrotehnice, agrochimice sau ameliorative ce trebuie<br />
aplicate diferitelor terenuri etc.<br />
Aşa, <strong>de</strong> exemplu, cartările la scară mică şi mijlocie dau informaţii generale asupra fondului<br />
funciar al ţării; dau indicaţii asupra rezervelor <strong>de</strong> terenuri pe seama cărora poate fi mărită suprafaţa<br />
arabilă a ţării etc.<br />
Natura învelişului <strong>de</strong> sol a ţării, tipurile <strong>de</strong> sol existente şi răspândirea lor pe suprafeţe mai<br />
mari sau mai mici, proprietăţile lor morfologice, fizice, fizico-chimice, fertilitatea lor etc. dau<br />
indicaţii preţioase în ceea ce priveşte stabilirea şi planificarea bazei tehnice <strong>de</strong> <strong>de</strong>zvoltare a<br />
131
agriculturii (necesarul şi indicii tehnici ai maşinilor şi uneltelor, necesarul şi felul îngrăşămintelor<br />
chimice etc.).<br />
Cunoscând felul şi cantitatea <strong>de</strong> produse agricole reclamate <strong>de</strong> consumul direct şi <strong>de</strong><br />
industrie, cerinţele plantelor faţă <strong>de</strong> sol şi <strong>de</strong> ceilalţi factori ai mediului, pe baza datelor puse la<br />
dispoziţie <strong>de</strong> către cartările la scări mici şi mijlocii, se stabilesc zonele cele mai indicate pentru<br />
cultura plantelor <strong>de</strong> câmp, pentru pomicultură şi viticultură, pentru păşuni-fâneţe, pentru silvicultură<br />
etc. Aşa, <strong>de</strong> exemplu <strong>de</strong>şi sectoarele pomicol şi viticol aduc mari venituri, în condiţiile ţării noaste<br />
nu este indicat să se extindă în regiunile în care solul şi ceilalţi factori ai mediului permit cultivarea<br />
cu bune rezultate a cerealelor şi a plantelor tehnice, ci să se <strong>de</strong>zvolte în continuare în regiunile <strong>de</strong><br />
<strong>de</strong>al. Tot pe această linie, dat fiind faptul că în ţara noastră există suprafeţe întinse acoperite cu<br />
păduri în zonele acci<strong>de</strong>ntate, în ultima vreme cea mai mare parte a pădurilor aflate în zone<br />
nefavorabile agriculturii au fost <strong>de</strong>frişate, cedând astfel agriculturii teritoriile respective. Cartările la<br />
scară mică şi mijlocie au scos în evi<strong>de</strong>nţă şi faptul că pe teritoriul ţării noastre există anumite<br />
suprafeţe situate în zonele favorabile, nefolosite încă în agricultură. În prezent se <strong>de</strong>sfăşoară o largă<br />
acţiune <strong>de</strong> mărire a suprafeţei arabile a ţării, pe seama punerii în valoare a luncilor inundate, a<br />
bălţilor, a mlaştinilor etc.<br />
Cartările <strong>de</strong> sol, şi anume cele la scări mari, servesc direct la organizarea şi <strong>de</strong>zvoltarea<br />
agriculturii în unităţile <strong>de</strong> stat şi cooperativele agricole <strong>de</strong> producţie, stabilirii celor mai<br />
prejudicioase folosinţe a terenurilor, stabilirii şi folosirii agrotehnicii diferenţiate, aplicării raţionale<br />
a îngrăşămintelor şi amendamentelor, executării lucrărilor <strong>de</strong> irigaţie, <strong>de</strong>secare, indiguire, <strong>de</strong><br />
prevenire şi combatere a eroziunii solului etc.<br />
Organizarea teritoriilor unităţilor agricole, problemă atât <strong>de</strong> importantă pentru <strong>de</strong>zvoltarea<br />
agriculturii , are ca punct <strong>de</strong> plecare datele obţinute în urma cercetărilor referitoare la sol şi la<br />
ceilalţi factori ai mediului, cuprinse în memoriile agropedologice. În funcţie <strong>de</strong> aceste date se face<br />
organizarea şoselelor si a reţelei <strong>de</strong> drumuri, separarea suprafeţelor ce trebuie împădurite sau<br />
înţelenite, irigate sau drenate, indiguite etc.<br />
Plantele <strong>de</strong> cultură manifestă, în general, anumite cerinţe faţă <strong>de</strong> sol şi <strong>de</strong> celelalte condiţii<br />
ale mediului. Unele soluri pot fi bune pentru anumite culturi, dar neindicate pentru altele. Aşa, <strong>de</strong><br />
exemplu dacă memoriul agropedologic arată că pe teritoriul unei unităţi agricole există soluri grele<br />
şi soluri uşoare, în cazul cultivării cartofului acesta va fi plantat pe cele din urmă. Dacă memoriul<br />
agropedologic indică soluri aci<strong>de</strong>, trebuie alese acele culturi care suportă aciditatea, cum sânt, <strong>de</strong><br />
exemplu, secara, ovăzul etc.<br />
Datele cuprinse în memoriile agropedologice servesc şi la stabilirea agrotehnicii diferenţiate.<br />
Aşa, <strong>de</strong> exemplu, dacă acestea arată că pe teritoriul unei unităţi agricole există soluri nisipoase,<br />
supuse spulberării, va fi evitată mobilizarea exagerată a acestora prin lucrări(din contra foarte <strong>de</strong>s<br />
va fi folosit tăvălugul).În cazul solurilor cu exces <strong>de</strong> umiditate <strong>de</strong> suprafaţă, lucrarea solului se va<br />
face în aşa fel, încât să asigure o cât mai bună pătrun<strong>de</strong>re a apei în adâncime şi evacuarea excesului<br />
prin braz<strong>de</strong>, şanţe, canale etc.<br />
Studiile <strong>de</strong> sol dau indicaţii preţioase în ceea ce priveşte aplicarea îngrăşămintelor şi<br />
amendamentelor. Pentru aceasta în afara hărţilor <strong>de</strong> sol propriu-zise se alcătuiesc cartograme<br />
agrochimice, care arată conţinutul <strong>de</strong> elemente nutritive şi reacţia, pe parcelele mici(<strong>de</strong> obicei nu<br />
mai mari <strong>de</strong> 5 ha) şi <strong>de</strong>ci necesarul <strong>de</strong> îngrăşăminte şi amendamente.<br />
O <strong>de</strong>osebită importanţă prezintă cercetarea solului în legătură cu executarea lucrărilor<br />
ameliorative. Studiile <strong>de</strong> sol efectuate în acest sens cuprind o serie <strong>de</strong> date în funcţie <strong>de</strong> specificul<br />
lucrării respective. Aşa, <strong>de</strong> exemplu, în cazul lucrărilor <strong>de</strong> irigare, în cercetarea solului se insistă<br />
asupra reliefului, rocilor, apelor freatice, asupra indicilor hidrofizici, în ve<strong>de</strong>rea stabilirii normelor<br />
<strong>de</strong> udare, meto<strong>de</strong>lor <strong>de</strong> irigare etc., asupra eventualelor modificări pe care irigarea le-ar putea crea<br />
în ceea ce priveşte regimul hidric, salin, termic, biologic al solului etc.<br />
În cadrul lucrărilor <strong>de</strong> <strong>de</strong>secare, drenare şi îndiguire, memoriile agropedologice cuprind date<br />
speciale referitoare la regimul hidric, indicii hidrofizici, cauzele care <strong>de</strong>termină excesul <strong>de</strong> apă,<br />
posibilitatea <strong>de</strong> înlăturare a acestuia etc.<br />
132
Cercetările <strong>de</strong> sol în ve<strong>de</strong>rea prevenirii şi combaterii eroziunii insistă asupra gradului <strong>de</strong><br />
eroziune, reliefului (grad <strong>de</strong> fragmentare, pante etc.), rocilor etc., asupra meto<strong>de</strong>lor agrotehnice şi<br />
tehnice ce trebuie aplicate (arăturile pe curbele <strong>de</strong> nivel, înierbări, împăduriri, terasări etc.).<br />
În cele <strong>de</strong> mai sus au fost prezentate cîteva aspecte ale folosirii memoriilor agropedologice<br />
în rezolvarea unor probleme legate <strong>de</strong> sectorul agricol. Cercetările <strong>de</strong> sol apar însă necesare şi în<br />
alte sectoare: silvicultură, construcţii (solul ca teren <strong>de</strong> fundaţii), în legătură cu construcţia<br />
drumurilor, căilor ferate, instalarea diferitelor conducte, subterane etc., în domeniul apărării<br />
sănătăţii publice (cercetare sanitară a solului) etc.<br />
133
5.2. CALITATEA ŞI PRETABILITATEA SOLULUI<br />
5.2.1. Bonitarea solurilor.<br />
5.2.2. Indicatori pentru constituirea unităţilor <strong>de</strong> teritoriu<br />
ecologic omogene (TEO).<br />
5.2.3. Indicatori <strong>de</strong> bonitare pentru condiţiile naturale.<br />
5.2.4. Bonitarea solurilor în Republica Moldova.<br />
5.2.5 Indicatori <strong>de</strong> caracterizare tehnologică.<br />
5.2.6. Evaluarea terenurilor agricole.<br />
5.2.7. Zonarea agroecologică<br />
5.2.1. Noţiuni generale<br />
Termenul <strong>de</strong> ”bonitare a solului în ve<strong>de</strong>rea clasificării pe clase <strong>de</strong> fertilitate” apare pentru<br />
prima oară la I.F Mayer (Germania) în anul 1805. De atunci va fi folosit mereu şi <strong>de</strong> alţi cercetători<br />
pentru a <strong>de</strong>semna această complexă lucrare <strong>de</strong> măsurare a puterii <strong>de</strong> producţie a solului.<br />
Bonitarea solurilor (din latină bonitus=bună calitate) reprezintă o operaţiune complexă <strong>de</strong><br />
cercetare, <strong>de</strong>terminare şi apreciere a calităţii <strong>de</strong> producţie a acestora prin intermediul unui sistem <strong>de</strong><br />
indici tehnici şi <strong>de</strong> note <strong>de</strong> bonitare (Teaci, 1972).<br />
Bonitarea – aprecierea comparativă a calităţii solurilor, fertilităţii lor potenţiale în raport cu<br />
condiţii naturale şi cerinţele diferitor culturi faţă <strong>de</strong> acestea (Kovda, 1988).<br />
Bonitarea terenurilor agricole reprezintă o acţiune complexă <strong>de</strong> cercetare şi <strong>de</strong> apreciere<br />
cantitativă a principalelor condiţii care <strong>de</strong>termină creşterea şi producţia plantelor, <strong>de</strong> stabilire a<br />
gradului <strong>de</strong> favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură. Deoarece capacitatea<br />
<strong>de</strong> producţie a terenurilor se modifică sub influenţa factorilor naturali, dar mai ales a intervenţiei<br />
omului, bonitatea trebuie actualizată în permanenţă.<br />
Prin lucrările <strong>de</strong> cartare pedologică şi <strong>de</strong> bonitare cadastrală a solurilor se realizează baza <strong>de</strong><br />
date grafice şi <strong>de</strong>scriptive necesară pentru inventarierea, clasificarea şi evaluarea resurselor <strong>de</strong> sol<br />
dintr-un spaţiu geografic, care poate să fie reprezentat <strong>de</strong> o exploataţie agricolă sau <strong>de</strong> un teritoriu<br />
administrativ-cadastral. Învelişul <strong>de</strong> soluri este studiat în raport cu factorii naturali şi antropici ce îi<br />
<strong>de</strong>termină însuşirile şi respectiv, fertilitatea naturală, cu diferite favorabilităţi pentru creşterea şi<br />
<strong>de</strong>zvoltarea fitocenozelor agrare sau naturale.<br />
Prin realizarea lucrărilor <strong>de</strong> bonitare a terenurilor agricole se cer rezolvate următoarele<br />
probleme:<br />
1. Precizarea capacităţii <strong>de</strong> producţie a terenului pentru diferite plante <strong>de</strong> cultură,<br />
plantaţii pomicole şi viticole şi pajişti naturale;<br />
2. Precizarea celor mai raţionale repartiţii a culturilor pe teritoriu, respectiv<br />
fundamentarea lucrărilor <strong>de</strong> zonare şi profilare a producţiei agricole;<br />
3. Stabilirea cauzelor care limitează capacitatea <strong>de</strong> producţie şi evi<strong>de</strong>nţierea lor în<br />
ve<strong>de</strong>rea diminuării sau înlăturării efectelor negative care limitează recoltele;<br />
4. Fundamentarea masurilor economice pentru evi<strong>de</strong>nţierea şi comensurarea rentei<br />
funciare diferenţiale în ve<strong>de</strong>rea preluării şi redistribuirii acesteia, pentru asigurarea<br />
echităţii social-economice pentru toţi lucrătorii din agricultură.<br />
5.2.2. Indicatori pentru constituirea unităţilor <strong>de</strong> teritoriu<br />
ecologic omogene (TEO)<br />
Acordarea notelor <strong>de</strong> bonitare se execută pentru fiecare unitate TEO. Aceasta se <strong>de</strong>fineşte ca<br />
o porţiune <strong>de</strong> teritoriu pe care toţi factorii naturali sau în cazul suprafeţelor ameliorate şi cei<br />
antropici, se manifestă uniform.<br />
Constituirea unităţilor TEO se face folosind aceiaşi indicatori ca şi la bonitarea propriu-zisă<br />
şi potenţarea notelor <strong>de</strong> bonitare. Lista completă a indicatorilor pentru constituirea unităţilor TEO<br />
este următoarea:<br />
• elemente sau forme <strong>de</strong> relief;<br />
• alunecări şi unele forme <strong>de</strong> microrelief;<br />
134
• panta;<br />
• expoziţia;<br />
• media anuală a precipitaţiilor (valori reale);<br />
• textura în secţiunea <strong>de</strong> control (pe profil);<br />
• roca sub secţiunea <strong>de</strong> control;<br />
• contraste <strong>de</strong> textură;<br />
• gradul <strong>de</strong> <strong>de</strong>scompunere a materiei organice;<br />
• clase <strong>de</strong> gleizare;<br />
• clase <strong>de</strong> pseudogleizare;<br />
• clase <strong>de</strong> salinizare;<br />
• clase <strong>de</strong> alcalinizare;<br />
• adâncimea la care apare roca dură;<br />
• textura în primii 20 cm;<br />
• conţinutul <strong>de</strong> schelet în secţiunea <strong>de</strong> control;<br />
• clase <strong>de</strong> eroziune în suprafaţă;<br />
• clase <strong>de</strong> eroziune în adâncime;<br />
• lucrări <strong>de</strong> îmbunătăţiri funciare şi poluarea solului.<br />
Într-o unitate TEO se includ terenurile care prezintă aceeaşi situaţie privind caracteristicile<br />
exprimate prin indicatorii respectivi. Numărul unităţilor TEO este cu atât mai mare, cu cât scara la<br />
care se lucrează este mai mare. La nivel <strong>de</strong> parcelă, fermă, notele <strong>de</strong> bonitare se calculează ca medii<br />
pon<strong>de</strong>rate a notelor unităţilor TEO componente.<br />
Odată cu bonitarea se face şi caracterizarea tehnologică a terenurilor respective, in <strong>scopul</strong><br />
<strong>de</strong>terminării necesităţilor şi posibilităţilor <strong>de</strong> sporire a capacităţii <strong>de</strong> producţie.<br />
Pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor se folosesc 8 indicatori, şi anume:<br />
• pretabilitatea pentru irigaţii;<br />
• necesitatea lucrărilor <strong>de</strong> prevenire şi combatere a excesului <strong>de</strong> umiditate;<br />
• necesitatea lucrărilor <strong>de</strong> prevenire şi combatere a salinităţii şi alcalinităţii;<br />
• necesitatea lucrărilor <strong>de</strong> prevenire şi combatere a eroziunii;<br />
• specificul lucrărilor solului şi posibilitatea mecanizării lucrărilor;<br />
• consumul <strong>de</strong> energie şi durata perioa<strong>de</strong>i pentru lucrările solului;<br />
• necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării;<br />
• necesitatea lucrărilor <strong>de</strong> recultivare şi reducere a poluării.<br />
In cadrul fiecărui indicator tehnologic s-au separat clase şi subclase <strong>de</strong> terenuri. Clasele<br />
împart sau grupează terenurile în funcţie <strong>de</strong> intensitatea restricţiilor sau a necesităţilor lucrărilor<br />
respective <strong>de</strong> ameliorare. Subclasele împart sau grupează terenurile după natura restricţiilor sau<br />
specificul tehnologiilor culturale.<br />
5.2.3. Indicatori <strong>de</strong> bonitare pentru condiţiile naturale<br />
Bonitarea terenurilor agricole reprezintă o acţiune complexă <strong>de</strong> cercetare şi <strong>de</strong> apreciere<br />
cantitativă a principalelor condiţii care <strong>de</strong>termină creşterea şi rodirea plantelor, <strong>de</strong> stabilire a<br />
gradului <strong>de</strong> favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură. Deoarece capacitatea<br />
<strong>de</strong> producţie a terenurilor se modifică sub influenţa factorilor naturali, dar mai ales datorită<br />
intervenţiei omului, bonitarea trebuie actualizată în permanenţă.<br />
În interpretarea practică a cercetării condiţiilor naturale pentru nevoile producţiei agricole se<br />
<strong>de</strong>osebesc două laturi şi anume: bonitarea şi caracterizarea tehnologică a terenurilor. Exprimarea<br />
favorabilităţii terenurilor se face prin note <strong>de</strong> bonitare în condiţii naturale şi potenţarea notelor <strong>de</strong><br />
bonitare, prin aplicarea lucrărilor <strong>de</strong> îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii curente ameliorative.<br />
Pentru calculul notelor <strong>de</strong> bonitare se folosesc anumiţi indicatori, <strong>de</strong>numiţi indicatori <strong>de</strong> bonitare,<br />
iar pentru potenţarea notelor <strong>de</strong> bonitare prin aplicarea lucrărilor <strong>de</strong> îmbunătăţiri funciare şi a unor<br />
tehnologii curente ameliorative cu utilizarea indicatorilor <strong>de</strong> potenţare.<br />
La realizarea bonitării se porneşte <strong>de</strong> la condiţiile şi factorii principali care se manifestă<br />
relativ omogen pe spaţii mai largi şi creează un cadru <strong>de</strong> ordonare mai extins pentru factorii care au<br />
135
Solurile<br />
Nota <strong>de</strong> apreciere<br />
după însuşirile<br />
solurilor<br />
Argilos<br />
lutos<br />
Lutoargilos<br />
Lutonisipos<br />
Nisipolutos<br />
Slab<br />
Mo<strong>de</strong>rat<br />
Puternic<br />
Slabă<br />
Mo<strong>de</strong>rată<br />
Puternică<br />
Slabă<br />
Mo<strong>de</strong>rată<br />
Puternică<br />
o variaţie mare pe spaţii relativ restrânse. Pornind în această ordine se va proceda la analiza mai<br />
întâi a reliefului, apoi a factorilor climatici, pentru a se încheia cu precizarea rolului fiecărui din<br />
aceştia în ansamblul ecologic integrat.<br />
5.2.4. Bonitarea solurilor în Republica Moldova<br />
În Republica Moldova este utilizată scara <strong>de</strong>sfăşurată <strong>de</strong> bonitare. Pentru <strong>de</strong>terminarea<br />
<strong>de</strong>osebirilor calitative în note, unul din tipurile <strong>de</strong> soluri arabile se notează după proprietăţile sale cu<br />
100 puncte.<br />
De exemplu:<br />
pentru culturile cerealiere, floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr şi culturile legumicole cu 100<br />
puncte este apreciat cernoziomul tipic mo<strong>de</strong>rat humifer, luto-argilos;<br />
pentru culturile pomicole – cernoziomul levigat, argilos;<br />
pentru viţă-<strong>de</strong>-vie şi tutunul – cernoziom carbonatic, luto-argilos.<br />
Pentru indicatorii <strong>de</strong> bonitare <strong>de</strong> bază (conţinutul <strong>de</strong> humus, textura, etc.) au fost întocmite<br />
scări <strong>de</strong>taliate ale coeficienţilor <strong>de</strong> bonitare care permit calcularea notei <strong>de</strong> bonitare a solurilor luând<br />
în consi<strong>de</strong>raţie valorile concrete ale însuşirilor. Folosirea coeficienţilor <strong>de</strong> bonitare după valorile<br />
concrete ale însuşirilor solului se permite numai în cazul când valoarea unei sau altei însuşiri este un<br />
parametru mediu calculat pe baza <strong>de</strong>terminării acestei însuşiri în probele <strong>de</strong> sol, recoltate din cel<br />
puţin trei profiluri, amplasate pe arealele unei unităţi taxonomice <strong>de</strong> sol.<br />
Bonitarea se poate face nu numai pe unităţi teritoriale ecologic omogene, ci şi pe întreaga<br />
unitate <strong>de</strong> producţie sau administrativă prin calcularea notei medii <strong>de</strong> bonitare. Nota reală (Br) al<br />
fiecărei varietăţi <strong>de</strong> sol se <strong>de</strong>termină prin înmulţirea balului solului respectiv după însuşiri şi<br />
proprietăţi (Bp) la coeficientul <strong>de</strong> rectificare după textura, gradul <strong>de</strong> eroziune, gleizare, alcalinizare<br />
(tabelul 5.1).<br />
Tabelul 5.1. Scara complexă <strong>de</strong> bonitare a solurilor arabile din Moldova (după R. Luneva ş.a., 1986, cu<br />
modificări )<br />
Gradul <strong>de</strong><br />
Textura<br />
Gleizare Alcalinizare<br />
eroziune<br />
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16<br />
Brune 72 0,9 1,0 0,8 0,7 0,7 0,8 0,7 0,5 0,7 0,6 0,4 - - -<br />
Cenuşii albice şi<br />
tipice<br />
68 0,9 1,0 0,8 0,7 0,7 0,8 0,7 0,5 0,7 0,6 0,4 - - -<br />
Cenuşii molice 78 0,9 1,0 0,9 0,8 0,6 0,8 0,7 0,5 0,7 0,6 0,4 - - -<br />
Cernoziomuri<br />
argiloiluviale<br />
88 1,0 1,0 0,9 0,8 0,6 0,8 0,7 0,5 - - - - - -<br />
Cernoziomuri<br />
levigate<br />
94 1,0 1,0 0,9 0,8 0,6 0,8 0,7 0,5 - - - 0,8 0,6 0,4<br />
Cernoziomuri<br />
tipice mo<strong>de</strong>rat 100 1,0 1,0 0,9 0,8 0,6 0,9 0,8 0,5 - - - 0,8 0,6 0,4<br />
humifere<br />
Vertisoluri 98 1,0 1,0 0,9 - - 0,8 0,6 0,5 - - - - - -<br />
Cernoziomuri<br />
tipice slab 82 1,0 1,0 0,9 0,8 0,6 0,8 0,6 0,4 - - - 0,8 0,9 0,4<br />
humifere<br />
Cernoziomuri<br />
carbonatice<br />
71 1,0 1,0 0,9 0,8 0,6 0,8 0,6 0,4 - - - 0,8 0,6 0,4<br />
Soluri aluviale 97 1,0 1,0 0,9 - - - - - - - - 0,8 0,6 0,4<br />
Soloneţuri,<br />
solonceacuri<br />
34 1,0 1,0 - - - - - - - - - - - -<br />
136
Nota medie (Bm) pentru grupul <strong>de</strong> sol al unei gospodării fermiere, asociaţii etc. care inclu<strong>de</strong><br />
câteva varietăţi se calculează luând în consi<strong>de</strong>raţie suprafaţa fiecărui sol (S) după formula:<br />
Br1<br />
S1<br />
Br2<br />
S2<br />
... Brm<br />
Sn<br />
Bm<br />
,<br />
S1<br />
S2<br />
... Sn un<strong>de</strong>:<br />
Br 1 , Br 2 .....Br m – nota reală a varietăţilor <strong>de</strong> sol,<br />
S 1, S 2 .....Sn – suprafaţa, ha.<br />
În funcţie <strong>de</strong> valoarea notei <strong>de</strong> bonitare se stabilesc 10 clase <strong>de</strong> bonitare sau favorabilitate,<br />
clasa I fiind cea mai slabă (<strong>de</strong> la 1 până la 10 puncte) şi clasa a X – cea mai bună (<strong>de</strong> la 91 până la<br />
100 puncte).<br />
Folosind nota medie al grupului <strong>de</strong> sol şi valoarea unui bal pentru diferite culturi (tabelul<br />
5.2), se calculează recolta scontată a diferitor culturi după următoarea formulă:<br />
Ra = Bm Vb, un<strong>de</strong>:<br />
Ra este recolta scontată;<br />
Bm – nota medie al grupului <strong>de</strong> sol;<br />
Vb – valoarea notei.<br />
Exemplu: O societate cu răspun<strong>de</strong>re limitată (SRL) dispune <strong>de</strong> următoarele varietăţi <strong>de</strong> sol:<br />
- cernoziom tipic slab humifer luto-argilos – 60 ha;<br />
- cernoziom tipic slab humifer lutos – 50 ha;<br />
- cernoziom tipic slab humifer luto-nisipos mo<strong>de</strong>rat alcalinizat – 40 ha.<br />
Aceste soluri, conform tabelului 5.1, se apreciază, corespunzător, cu:<br />
82 (82 1,0), 74 (82 0,9) şi 59 (82 0,9 0,8) baluri.<br />
Determinăm balul mediu (Bm) al solurilor SRL-ului:<br />
82 60 74 50 59 40<br />
Bm = 73 puncte<br />
60 50 40<br />
Datorită proprietăţilor solului, <strong>de</strong>terminăm recolta scontată a grâului <strong>de</strong> toamnă, folosind<br />
datele valorii unui punct (tabelul 5.2):<br />
Ra = 73 40 kg/ha = 2920 kg/ha<br />
Tabelul 5.2. Valoarea unui bal al bonitetului la diferite culturi din Moldova (după R. Luneva ş.a., 1986)<br />
Planta <strong>de</strong> cultură<br />
137<br />
Valoarea unui bal, Vb (kg/ha)<br />
Porumb (boabe) 48<br />
Porumb (masa ver<strong>de</strong>) 307<br />
Grâu <strong>de</strong> toamnă 40<br />
Floarea soarelui 23<br />
Sfecla <strong>de</strong> zahăr 440<br />
Tutun 23<br />
Soia, mazăre 23<br />
Viţa <strong>de</strong> vie, soiuri <strong>de</strong> masă 116<br />
Viţa <strong>de</strong> vie, soiuri tehnice 108<br />
Pomicole seminţoase 168<br />
Pomicole sâmburoase 120<br />
Legumicole 419<br />
În România pentru bonitarea terenurilor se stabilesc terenurile ecologice omogene pe toată<br />
suprafaţa ţării, adică se <strong>de</strong>limitează acele suprafeţe <strong>de</strong> teren care au aceleaşi calităţi naturale, dar şi<br />
<strong>de</strong> producţie. Pentru a ajunge la stabilirea unei note pentru fiecare TEO (unitate <strong>de</strong> teritoriu ecologic<br />
omogen) a fost nevoie ca pentru fiecare din cei 4 factori principali: sol, relief, hidrologie şi climă să<br />
se cauntifice principalele caracteristici. De asemenea, s-au făcut cercetări pentru cunoaşterea exactă<br />
a influenţei acestor caracteristici asupra randamentului la hectar şi a celorlalţi indicatori economici:<br />
cost, beneficiu, rata rentabilităţii. În urma cercetărilor întreprinse s-a stabilit ca bonitatea terenurilor<br />
să se facă pe baza unei scări <strong>de</strong> 1-100 puncte, iar cei 4 factori pricipali să primească următorul<br />
punctaj: solul 0-50 puncte, clima +20 puncte, hidrologia +15 puncte şi relieful -15 puncte. Scara
iniţială <strong>de</strong> 100 <strong>de</strong> puncte pentru fiecate categorie <strong>de</strong> folosinţă agricolă şi cultură a fost împărţită în<br />
10 clase <strong>de</strong> fertilitate (din 10 în 10 puncte), clasa I reprezentând terenurile cele mai puţin fertile.<br />
Studiul pedologic şi bonitarea terenurilor prezintă o <strong>de</strong>osebită importanţă, ajutând la<br />
stabilirea cât mai corectă a folosinţelor şi culturilor, a tehnologiilor, a planurilor <strong>de</strong> producţie, a<br />
contractărilor, a impozitelor, a investiţiilor, a retribuirii muncii în agricultură etc. Folosindu-ne <strong>de</strong><br />
bonitarea solului, putem astfel clarifica aprecierea comparativă a productivităţii diferitor soluri şi<br />
prognoza recolta diferitor culturi în cadrul gospodăriei, al raionului, al provinciei pedologice, al<br />
republicii cu ajutorul evi<strong>de</strong>nţei fertilităţii naturale a solului.<br />
5.2.5. Indicatori <strong>de</strong> caracterizare tehnologică<br />
Odată cu bonitarea se face şi caracterizarea tehnologică a terenurilor respective, în <strong>scopul</strong><br />
<strong>de</strong>terminării necesităţilor şi posibilităţilor <strong>de</strong> sporire a capacităţii <strong>de</strong> producţie.<br />
Pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor se folosesc 8 indicatori şi anume:<br />
• pretabilitatea pentru irigaţii;<br />
• necesitatea lucrărilor <strong>de</strong> prevenire şi combatere a excesului <strong>de</strong> umiditate;<br />
• necesitatea lucrărilor <strong>de</strong> prevenire şi combatere a salinităţii şi a alcalinităţii;<br />
• necesitatea lucrărilor <strong>de</strong> prevenire şi combatere a eroziunii;<br />
• specificul lucrărilor solului şi mecanizarea proceselor <strong>de</strong> lucrare a solului;<br />
• consumul <strong>de</strong> energie şi durata perioa<strong>de</strong>i pentru lucrările solului;<br />
• necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării;<br />
• necesitatea lucrărilor <strong>de</strong> recultivare şi diminuare a poluării.<br />
5.2.6. Evaluarea terenurilor agricole<br />
Stabilirea valorii terenurilor stă la baza părţii economice a cadastrului general. La baza<br />
evaluării stă bonitarea cadastrală care furnizează informaţii calitative stabilite prin meto<strong>de</strong><br />
ştiinţifice. La terenurile agricole şi forestiere se folosesc următoarele noţiuni:<br />
• valoarea <strong>de</strong> randament - care se bazează pe bonitarea terenurilor şi pe evaluarea venitului net<br />
în raport cu clasele <strong>de</strong> calitate ale unor unităţi mo<strong>de</strong>l;<br />
• valoarea impozabilă – care are ca punct <strong>de</strong> plecare venitul net şi valoarea <strong>de</strong> randament, din<br />
primul scăzându-se dobânzile ipotecilor, al capitalului propriu şi un procent <strong>de</strong> beneficiu. Acest<br />
proce<strong>de</strong>u conduce în final la un impozit drept şi echitabil care îmbină interesele individuale cu cele<br />
sociale;<br />
• valoarea <strong>de</strong> circulaţie – care ia în consi<strong>de</strong>rare valoarea <strong>de</strong> randament la care se adaugă şansa<br />
<strong>de</strong> a realiza un câştig.<br />
Pentru cadastrul general se cere calculul venitului net şi valoarea <strong>de</strong> randament ca elemente<br />
<strong>de</strong> bază pentru stabilirea impozitelor. Preţul <strong>de</strong> pe piaţa liberă este influenţat <strong>de</strong> legea cererii şi a<br />
ofertei, <strong>de</strong>finită <strong>de</strong> poziţia terenului faţă <strong>de</strong> centrele populate, în special cele turistice şi <strong>de</strong> şansele<br />
ca acestea să poată construi, <strong>de</strong> accesibilitatea la căile <strong>de</strong> transport ş.a.<br />
Evaluarea pământului în cadrul economiei <strong>de</strong> piaţă este o operaţie importantă, întrucât<br />
valoarea lui are pon<strong>de</strong>re în capitalul proprietăţii agricole. Ea trebuie să ţină seama că terenurile<br />
agricole au o multitudine <strong>de</strong> clasificări, <strong>de</strong>stinaţii, categorii. Ca urmare, valoarea pământului este<br />
influenţată <strong>de</strong> o serie <strong>de</strong> factori şi cauze, care au o tendinţă <strong>de</strong> sporire sau scă<strong>de</strong>re a acesteia.<br />
Principalii factori care pot influenţa mai mult sau mai puţin valoarea s pământului sunt:<br />
• calitatea terenului agricol;<br />
• posibilităţile creşterii valorii prin efectuarea unor lucrări <strong>de</strong> îmbunătăţiri funciare (drenaje,<br />
irigaţii, fertilizări);<br />
• avantajele oferite <strong>de</strong> aproprierea <strong>de</strong> căile <strong>de</strong> comunicaţie, sursele <strong>de</strong> comunicaţie şi centrele<br />
populate;<br />
• gustul şi aspiraţiile populaţiei atrase sau nu <strong>de</strong> activităţile agricole;<br />
• forma sub care este exploatat pământul (personal, în arendă, în parte);<br />
• mărimea, organizarea – parcelarea;<br />
138
• sistemul <strong>de</strong> cultură practicat (extensiv - intensiv);<br />
• braţele <strong>de</strong> lucru disponibile în localitate sau în zonă.<br />
Cauzele speciale pot şi ele influenţa valoarea pământului. Dintre acestea amintim:<br />
a) Cauze care dau o tendinţă <strong>de</strong> majorare a valorii:<br />
• valoarea socială a pământului, ce conferă posesorilor siguranţă, un agrement şi o posibilitate <strong>de</strong><br />
muncă;<br />
• preţul produselor agricole, care prin majorare influenţează creşterea valorii pământului;<br />
• criza mobiliară mai accentuată din cauza crizei financiare, adică atunci când capitalurile nu sunt<br />
plasate în bunuri mobiliare, ele se întorc către plasamente în bunuri rurale.<br />
b) Cauze care imprimă o tendinţă <strong>de</strong> scă<strong>de</strong>re a valorii pământului:<br />
• criza agricolă generală;<br />
• <strong>de</strong>ficitul braşelor <strong>de</strong> muncă;<br />
• mărimea salariilor muncitorilor agricoli;<br />
• impozitele fiscale ş.a.<br />
5.2.7. Zonarea agroecologică<br />
Zonarea agroecologică reprezintă un exemplu <strong>de</strong> aplicare a unui set <strong>de</strong> concepte, principii şi<br />
linii metodologice iniţiat <strong>de</strong> FAO în anul 1976 (C.V Patriche, 2003).<br />
FAO a elaborat şi implementat Proiectul Zonelor Agroecologice la scară continentală<br />
(1:5000000). Ulterior această metodologie a fost aplicată la diferite scări <strong>de</strong> spaţiu, <strong>de</strong> la nivel<br />
regional şi naţional, până la nivel local.<br />
Zonele agroecologice sunt <strong>de</strong>finite ca secţiuni ale terenului care sunt caracterizate printr-o<br />
uniformitate relativă a condiţiilor climatice, geomorfologice şi pedologice şi/sau a învelişului<br />
vegetal. In zonarea agroecologică un rol important îl prezintă noţiunea <strong>de</strong> perioadă <strong>de</strong> creştere care<br />
exprimă acea perioadă din an în care, condiţiile termice şi <strong>de</strong> umiditate sunt favorabile pentru<br />
creşterea plantelor. Perioada <strong>de</strong> creştere (FAO, 1979) este caracterizată prin valori ale precipitaţiilor<br />
medii lunare mai mari sau cel puţin egale cu jumătate din valorile medii lunare corespunzătoare ale<br />
evaporaţiei potenţiale. După precizările făcute <strong>de</strong> FAO (1979) perioada <strong>de</strong> creştere poate fi <strong>de</strong> patru<br />
tipuri:<br />
• perioadă <strong>de</strong> creştere normală, caracterizată printr-o perioadă umedă şi două intermediare;<br />
• perioadă <strong>de</strong> creştere intermediară care nu prezintă perioadă umedă;<br />
• perioadă <strong>de</strong> creştere integral umedă, cu precipitaţii mai mari <strong>de</strong>cât evapotranspiraţia<br />
potenţială, pe tot parcursul anului;<br />
• perioadă <strong>de</strong> creştere integral uscată, cu precipitaţii mai mici <strong>de</strong>cât jumătate din<br />
evapotranspiraţia potenţială pe tot parcursul anului, situaţie in care creşterea nu se poate <strong>de</strong>sfăşura.<br />
În <strong>de</strong>limitarea perioa<strong>de</strong>i <strong>de</strong> creştere se va ţine seama <strong>de</strong> pragurile biologice ale diferitelor<br />
plante <strong>de</strong> cultură.<br />
Zonarea agroecologică a terenurilor cuprin<strong>de</strong> trei etape:<br />
1. etapa inventarierii tipurilor <strong>de</strong> utilizare a terenului;<br />
2. inventarierea resurselor terenului;<br />
3. cuantificarea resurselor terenului.<br />
Tipurile <strong>de</strong> utilizare a terenului vor fi caracterizate din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re al cerinţelor plantelor<br />
faţă <strong>de</strong> climă, sol şi relief. Este cunoscut faptul că cerinţele fotosintetice ale plantelor <strong>de</strong>pind <strong>de</strong><br />
tipul <strong>de</strong> fotosinteză şi <strong>de</strong> răspunsul acesteia la condiţiile termice şi al radiaţiilor solare.<br />
În etapa inventarierii resurselor terenului are loc realizarea unei baze <strong>de</strong> date care va<br />
cuprin<strong>de</strong> informaţii <strong>de</strong>spre:<br />
• resursa climatică a regiunii;<br />
• resursa edafică şi geomorfologică;<br />
• utilizarea actuală a terenului;<br />
• limitele administrative ale teritoriului.<br />
139
Inventarierea resursei hidrotermice presupune analiza lungimii perioa<strong>de</strong>i <strong>de</strong> creştere a<br />
plantelor, <strong>de</strong>finirea zonelor termice, culegerea datelor climatice pentru fiecare perioadă <strong>de</strong> creştere<br />
i<strong>de</strong>ntificată în teritoriu.<br />
Inventarierea resurselor edafice şi geomorfologice impune i<strong>de</strong>ntificarea în teren a tipurilor<br />
asociaţiilor şi incluziunilor <strong>de</strong> soluri. Pentru fiecare tip <strong>de</strong> sol se urmăreşte:<br />
• adâncimea efectivă;<br />
• capacitatea <strong>de</strong> apă utilă;<br />
• stabilitatea structurală;<br />
• scheletul, materie organică;<br />
• capacitatea <strong>de</strong> schimb cationic;<br />
• reacţia solului ;<br />
• salinizare/alcalizare.<br />
De asemenea se notează clasa texturală a solului din zona <strong>de</strong> inrădăcinare, panta terenului<br />
precum şi proprietăţile care <strong>de</strong>finesc fazele solului. Etapa respectivă are ca finalitate suprapunerea<br />
zonelor termice, a zonelor cu diferite lungimi ale perioa<strong>de</strong>i <strong>de</strong> creştere, cu diferite resurse edafice,<br />
geomorfologice şi utilizări actuale ale terenului şi a limitelor administrative. Acest volum mare <strong>de</strong><br />
informaţii se poate colecta şi prelucra utilizând Sistemele Informaţionale Geografice (GIS).<br />
Cuantificarea favorabilităţii terenului cuprin<strong>de</strong> două faze şi anume:<br />
1. cuantificarea favorabilităţii agroclimatice care constă în:<br />
• <strong>de</strong>terminarea compatibilităţii dintre culturi şi zonele termice;<br />
• calcularea producţiilor potenţiale <strong>de</strong> biomasă netă condiţionate exclusiv <strong>de</strong> factorii termoradiativi;<br />
• inventarierea restricţiilor agroclimatice pentru fiecare lungime a perioa<strong>de</strong>i <strong>de</strong> creştere, pentru<br />
fiecare cultură;<br />
• aplicarea restricţiilor agroclimatice asupra producţiilor potenţiale pentru a <strong>de</strong>termina producţiile<br />
condiţionate climatic, pentru fiecare lungime a perioa<strong>de</strong>i <strong>de</strong> creştere;<br />
• clasificarea favorabilităţii agroclimatice, in funcţie <strong>de</strong> reducerile<br />
procentuale ale producţiilor condiţionate climatic in raport cu cele potenţiale.<br />
2. cuantificarea favorabilităţii agroedafice care cuprin<strong>de</strong>:<br />
• compararea cerinţelor edafice ale culturilor cu proprietăţile <strong>de</strong> sol şi evaluarea favorabilităţii<br />
diferitelor tipuri <strong>de</strong> sol;<br />
• modificarea claselor <strong>de</strong> favorabilitate obţinute anterior pe baza restricţiilor impuse <strong>de</strong> pantă,<br />
textură, fazele solului, obţinându-se favorabilitatea finală.<br />
Hărţile <strong>de</strong> favorabilitate pe folosinţe şi culturi se intocmesc pe baza hărţilor cu teritorii<br />
ecologic omogene şi a tabelului cu note <strong>de</strong> bonitare naturală ale acestora.<br />
Clasele <strong>de</strong> favorabilitate corespund următoarelor intervale <strong>de</strong> variaţie a producţiilor relative,<br />
exprimate procentual prin raportare la nivelul potenţial (%), astfel:<br />
• foarte favorabil 80-100;<br />
• favorabil 60-80;<br />
• mo<strong>de</strong>rat favorabil 40-60;<br />
• slab favorabil 20-40;<br />
• foarte slab favorabil 5-20;<br />
• nefavorabil 0-5.<br />
Favorabilitatea agroedafică rezultă din cuantificarea compatibilităţii dintre cerinţele edafice<br />
ale culturilor şi proprietăţile diferitelor unităţi <strong>de</strong> sol.<br />
140
CAPITOLUL VI. PROCESELE DE DEGRADARE A SOLURILOR<br />
6.1. PROCESELE DE DEGRADARE A SOLURILOR<br />
6.1.1. Activităţile agricole.<br />
6.1.2. Degradarea fizică.<br />
6.1.3. Degradarea chimică.<br />
6.1.4. Poluarea.<br />
6.1.5. Deplasări <strong>de</strong> mase <strong>de</strong> pamant. Alunecari.<br />
6.1.6. Eroziunea solului.<br />
6.1.7. Decopertarea si copertarea antropică.<br />
6.1.8. Reconstrucţia ecologică a solurilor.<br />
6.1.1. Activităţile agricole<br />
În primul rând, analiza repartiţiei terenului agricol la nivel continental ne indică pe primele<br />
locuri Asia, Europa şi America <strong>de</strong> Nord şi Centrală. De asemenea, pon<strong>de</strong>rea suprafeţei agricole la<br />
nivel continental situează pe primele locuri aceleaşi continente, dar în ordinea Europa, Asia,<br />
America <strong>de</strong> Nord şi Centrală. Activitatea agricolă <strong>de</strong>termină pier<strong>de</strong>ri <strong>de</strong> elemente nutritive şi<br />
energie, prin intermediul recoltei şi <strong>de</strong>ci, sărăcirea solului în nutrienţi şi materie organică. Prin<br />
aplicarea unor agrotehnici necorespunzătoare, poate fi <strong>de</strong>clanşată eroziunea, poate fi distrusă<br />
structura solului şi implicit, solurile suferă procese <strong>de</strong> compactare şi formare <strong>de</strong> crustă, având loc şi<br />
importante pier<strong>de</strong>ri <strong>de</strong> sol. Pe suprafeţele irigate necorespunzător, pot apărea procese <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare<br />
prin exces <strong>de</strong> umiditate sau salinizare. De asemenea, aplicarea <strong>de</strong> îngrăşăminte sau pestici<strong>de</strong> în doze<br />
prea mari, poate conduce la <strong>de</strong>gradarea prin acidifiere sau poluare. Din nefericire, activitatea<br />
agricolă <strong>de</strong>termină manifestarea celor mai multe tipuri <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare a solurilor, reprezentând<br />
implicit una din principalele cauze. La nivel mondial, activitatea agricolă este principala cauză a<br />
<strong>de</strong>gradării pentru circa 552 milioane hectare <strong>de</strong> teren (28,1 %), ocupând locul al treilea, după<br />
păşunatul excesiv şi <strong>de</strong>spădurire, diferenţele fiind însă minime. Raportându-ne la suprafaţa<br />
continentelor, activitatea agricolă reprezintă principalul factor cauzator al <strong>de</strong>gradării solurilor în<br />
America Centrală (45,2 %) şi <strong>de</strong> Nord (65,6 %), <strong>de</strong>ţinând pon<strong>de</strong>ri însemnate, <strong>de</strong> peste 25 % şi în<br />
Asia, Europa şi America <strong>de</strong> Sud.<br />
Păşunatul excesiv. Datorită păşunatului excesiv dispar speciile sensibile şi sca<strong>de</strong> producţia<br />
<strong>de</strong> fitomasă, este redusă permeabilitatea şi capacitatea <strong>de</strong> reţinere a apei, se intensifică eroziunea,<br />
apare compactarea (cărări <strong>de</strong> vite). De altfel, păşunatul excesiv reprezintă la nivel mondial,<br />
principalul factor cauzator al <strong>de</strong>gradării solurilor, cu 34,7 %. Diferenţele între continente sunt <strong>de</strong>stul<br />
<strong>de</strong> mari, păşunatul excesiv având un rol nefast asupra învelişului <strong>de</strong> sol, mai ales în Africa (49,2 %)<br />
şi Oceania (81,4 %), care <strong>de</strong> altfel, <strong>de</strong>ţin şi cele mai mari suprafeţe ocupate cu pajişti.<br />
Despădurirea. Despădurirea are un efect <strong>de</strong>vastator în cazul tăierilor rase, care <strong>de</strong>termină<br />
instalarea eroziunii accelerate, <strong>de</strong>clanşarea alunecărilor, dar şi apariţia aridizării. După datele FAO,<br />
<strong>de</strong>frişarea la nivel global înregistrează un ritm da 20 ha/min. În acest sens, <strong>de</strong>vine interesantă<br />
analiza repartiţiei şi pon<strong>de</strong>rii suprafeţei împădurite la nivel global şi continental, cât şi dominanţa<br />
speciilor.<br />
Activitatea industrială. Obiectivele industriale <strong>de</strong>termină <strong>de</strong>gradarea solului prin acidifiere<br />
şi poluare datorită emisiilor pe care le elimină în atmosferă şi care mai <strong>de</strong>vreme sau mai târziu<br />
ajung pe sol. Dintre substanţele provenind <strong>de</strong> la activităţi industriale care generează acidifierea<br />
solului amintim dioxidul <strong>de</strong> sulf, oxizii <strong>de</strong> azot şi hidrocarburile. Poluarea solului are ca principale<br />
surse substanţele radioactive, metalele grele, pulberile, apele uzate şi nămolurile, agenţii patogeni.<br />
Centrele urbane, reprezintă <strong>de</strong> asemenea, surse <strong>de</strong> poluare a solului, ca şi complexele <strong>de</strong> creştere a<br />
animalelor, prin intermediul apelor menajere şi <strong>de</strong>jecţiilor evacuate, sau prin <strong>de</strong>punerea gunoaielor.<br />
Supraexploatarea covorului vegetal pentru necesităţi casnice se manifestă ca factor cauzator, cu<br />
precă<strong>de</strong>re în regiunile semiari<strong>de</strong> şi se referă la exploatarea vegetaţiei pentru necesităţi casnice. În<br />
regiunile semiari<strong>de</strong> care <strong>de</strong>ţin şi aşa un covor vegetal sărac, supraexploatarea acestuia are efecte<br />
<strong>de</strong>vastatoare asupra tuturor componentelor mediului şi implicit şi asupra solului, producându-se aşa<br />
141
numita “<strong>de</strong>şertificare”, care induce extin<strong>de</strong>rea <strong>de</strong>şerturilor în <strong>de</strong>trimentul regiunilor semiari<strong>de</strong>.<br />
Efectul este amplificat <strong>de</strong> faptul că, cele mai extinse suprafeţe semiari<strong>de</strong> sunt situate în ţări cu nivel<br />
<strong>de</strong> <strong>de</strong>zvoltare şi educaţional redus, sărăcia resurselor şi nivelul <strong>de</strong> trai scăzut <strong>de</strong>terminând<br />
supraexploatarea covorului vegetal. Acesta din urmă <strong>de</strong>ţine la nivel mondial un procent <strong>de</strong> 6,7 fiind<br />
aproape inexistent în America <strong>de</strong> Nord, Oceania şi Europa, valori mai ridicate prezentând în cazul<br />
Americii Centrale (17,7 %) şi Africii (12,7 %). Un studiu efectuat (1987) <strong>de</strong> către Programul<br />
Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) indică faptul că anual 50000 <strong>de</strong> km 2 <strong>de</strong> teren sunt afectaţi<br />
<strong>de</strong> <strong>de</strong>şertificare, dintre care 6 milioane hectare sunt irevocabil pierdute, iar 21 milioane hectare<br />
<strong>de</strong>vin din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re economic fără valoare. Din nefericire, <strong>de</strong>şertificarea afectează suprafeţe<br />
<strong>de</strong> teren situate pe toate continentele, dar situaţia cea mai gravă se înregistrează în Africa, un<strong>de</strong><br />
indiferent <strong>de</strong> utilizare <strong>de</strong>şertificarea este continuă şi accelerată. Suprafeţele <strong>de</strong> teren pe care se<br />
înregistrează o îmbunătăţire, în sensul stopării procesului sunt situate pe teritoriul asiatic al fostei<br />
URSS, în America <strong>de</strong> Nord şi în Europa mediteraneeană.<br />
6.1.2. Degradarea fizică<br />
Procesele care afectează proprietăţile fizice ale solurilor au o extin<strong>de</strong>re mai mare în Europa,<br />
36 milioane hectare, urmată <strong>de</strong> Africa 19 milioane hectare, Asia 12 milioane hectare, America <strong>de</strong><br />
Sud 8 milioane hectare, America Centrală 5 milioane hectare, Oceania 2 milioane hectare şi<br />
America <strong>de</strong> Nord 1 milion hectare. Procentual, această categorie <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare înregistrează valori<br />
sub 10 % din suprafaţa <strong>de</strong>gradată, cu excepţia Europei.<br />
Degradarea fizică implică modificarea proprietăţilor fizice ale solurilor prin intermediul<br />
următoarelor procese:<br />
compactarea, întărirea masei solului şi formarea crustei;<br />
subsi<strong>de</strong>nţă solurilor;<br />
excesul <strong>de</strong> umiditate.<br />
Dintre cele trei tipuri <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare fizică, compactarea, întărirea masei solului şi formarea<br />
crustei <strong>de</strong>ţine 82 %, excesul <strong>de</strong> umiditate 13 %, iar subsi<strong>de</strong>nţa 5 %.<br />
Subsi<strong>de</strong>nţă solurilor. Solurile organice sau histosolurile <strong>de</strong>ţin 1,8 % din suprafaţa uscatului,<br />
în special în regiunea subpolară, tropicală umedă şi temperat oceanică şi se formează în arealele cu<br />
exces <strong>de</strong> umiditate în care procesul caracteristic este turbificarea. În general, turbăriile pot fi<br />
clasificate (Kivinen, 1980) în funcţie <strong>de</strong> următoarele caracteristici:<br />
natura resturilor organice – muşchi, vegetaţie erbacee, vegetaţie lemnoasă;<br />
gradul <strong>de</strong> <strong>de</strong>scompunere a resturilor organice – slab, mo<strong>de</strong>rat, puternic;<br />
troficitate – oligotrofe, mezotrofe, eutrofe.<br />
Subsi<strong>de</strong>nţă afectează solurile care au suferit lucrări <strong>de</strong> drenaj, în special pe cele bogate în<br />
materie organică (turboase) şi în mai mică măsură pe cele argiloase. Acest tip <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare este<br />
foarte extins în Asia <strong>de</strong> sud-est, în sudul SUA, Arhipelagul Britanic, în regiunea pol<strong>de</strong>relor<br />
olan<strong>de</strong>ze, în Norvegia şi Israel. Intensitatea <strong>de</strong> manifestare a procesului <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare prin<br />
subsi<strong>de</strong>nţă <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> următoarele caracteristici:<br />
stadiul maturării solului (pier<strong>de</strong>rea apei);<br />
grosimea materialelor organice;<br />
adâncimea drenajului.<br />
Subsi<strong>de</strong>nţa are drept principală cauză pier<strong>de</strong>rea apei (maturare) şi implicit reducerea<br />
volumului solului, fiind un proces <strong>de</strong> lungă durată (zeci, sute <strong>de</strong> ani), influenţat în mare masură şi <strong>de</strong><br />
caracteristicile climatice. Procesul în sine este cel <strong>de</strong> lăsare a solului, datorită reducerii spaţiilor<br />
lacunare. În cazul solurilor bogate în materie organică (soluri turboase) acest proces atinge valori<br />
foarte mari. Se manifestă în peisaj sub forma unor mici <strong>de</strong>presiuni (adâncituri), în regiunea<br />
câmpiilor joase şi luncilor. Efectele subsi<strong>de</strong>nţei pot fi <strong>de</strong> asemenea observate în teren prin<br />
intermediul vegetaţiei arborescente, datorită faptului că arborii au în arealele afectate <strong>de</strong> acest<br />
proces rădăcinile <strong>de</strong>zgolite sau trunchiurile îndoite care au pierdut apa şi reducerii volumului<br />
materiei organice prin uscare. În cazul solurilor bogate în materie organică (soluri turboase) acest<br />
proces atinge valori foarte mari. Se manifestă în peisaj sub forma unor mici <strong>de</strong>presiuni (adâncituri),<br />
142
în regiunea câmpiilor joase şi luncilor. Efectele subsi<strong>de</strong>nţei pot fi <strong>de</strong> asemenea observate în teren<br />
prin intermediul vegetaţiei arborescente, datorită faptului că arborii au în arealele afectate <strong>de</strong> acest<br />
proces rădăcinile <strong>de</strong>zgolite sau trunchiurile îndoite. Olanda, în pol<strong>de</strong>rele recent amenajate, după 10<br />
ani au apărut micro<strong>de</strong>presiuni adânci <strong>de</strong> 20 cm, la distanţă <strong>de</strong> 10-15 m una <strong>de</strong> cealaltă. Efectul<br />
negativ al subsi<strong>de</strong>nţei constă în instalarea excesului <strong>de</strong> umiditate şi îngreunarea lucrărilor agricole,<br />
iar combaterea se realizează prin nivelare.<br />
Caracteristicile procesului <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare prin subsi<strong>de</strong>nţă a solurilor sunt următoarele<br />
(Glopper, 1973):<br />
reprezintă un proces <strong>de</strong> lungă durată;<br />
factorul <strong>de</strong>terminant îl reprezintă clima;<br />
dintre procesele chimice cea mai mare influenţă o exercită mineralizarea humusului şi<br />
cimentarea CaCO 3 (generează efecte <strong>de</strong> contracţie);<br />
subsi<strong>de</strong>nţa se datorează în proporţie <strong>de</strong> 75 % lucrărilor <strong>de</strong> drenaj <strong>de</strong> până la 1,5 m, iar 25 %<br />
celor la peste 1,5 m;<br />
intensitatea <strong>de</strong> manifestare a subsi<strong>de</strong>nţei creşte odată cu creşterea conţinutului <strong>de</strong> argilă.<br />
De asemenea, s-a constatat că introducerea irigaţiei stopează subsi<strong>de</strong>nţă, datorită umplerii<br />
spaţiilor lacunare din sol cu apă.<br />
Exces <strong>de</strong> umiditate. Din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re pedogenetic, soluri cu exces <strong>de</strong> umiditate sunt<br />
consi<strong>de</strong>rate acelea în profilul cărora apar cu intensitate diferită, caracterele <strong>de</strong> hidromorfism<br />
datorate proceselor <strong>de</strong> reducere sau oxido-reducere: gleizare, pseudogleizare, amfigleizare. Pentru<br />
<strong>de</strong>finirea excesului <strong>de</strong> umiditate se folosesc mai mulţi indicatori, dintre care cei mai importanţi se<br />
referă la conţinutul <strong>de</strong> apă care <strong>de</strong>păşeşte capacitatea <strong>de</strong> câmp a solului pentru apă şi la volumul<br />
minim <strong>de</strong> aer necesar pentru asigurarea condiţiilor normale <strong>de</strong> respiraţie a rădăcinilor plantelor şi a<br />
microorganismelor aerobe. Se apreciază că pentru asigurarea acestor condiţii în sol trebuie să existe<br />
un volum <strong>de</strong> aer <strong>de</strong> minimum 10-15 % din volumul total al solului. Cantitatea <strong>de</strong> apă care reduce<br />
volumul <strong>de</strong> aer sub limita minimă reprezintă excesul <strong>de</strong> umiditate.<br />
Factorii care <strong>de</strong>termină apariţia excesului <strong>de</strong> umiditate în sol sunt <strong>de</strong> natură:<br />
climatică;<br />
hidrogeologică;<br />
hidrologică;<br />
geomorfologică;<br />
pedolitologică;<br />
antropică.<br />
Factorul climatic. Clima, prin intermediul a trei dintre elementele sale, precipitaţiile<br />
atmosferice, temperatura aerului şi evapotranspiraţia, constituie factorul cel mai important al<br />
formării excesului <strong>de</strong> umiditate. Precipitaţiile atmosferice constituie în mod direct sau indirect,<br />
principala sursă a excesului <strong>de</strong> umiditate în sol, atât prin cantitatea totală anuală, cât şi prin<br />
repartizarea lor sezonieră, lunară sau chiar diurnă şi prin caracterul <strong>de</strong> torenţialitate. În zona umedă<br />
precipitaţiile <strong>de</strong>păşesc evapotranspiraţia tot timpul anului, cu excepţia lunilor iulie şi august, excesul<br />
<strong>de</strong> apă fiind accentuat şi <strong>de</strong> umezeala aerului <strong>de</strong>stul <strong>de</strong> ridicat vara şi <strong>de</strong> temperaturile medii mai<br />
scăzute care reduc evapotranspiraţia. În zona subumedă, excesul <strong>de</strong> apă este temporar şi apare mai<br />
ales în perioada rece a anului, pe terenurile cu drenaj necorespunzător. El este <strong>de</strong>terminat în special<br />
<strong>de</strong> ploile torenţiale repetate şi <strong>de</strong> trecerea bruscă <strong>de</strong> la iarnă la primavară, care are ca efect topirea<br />
rapidă a zăpezii, în condiţiile existenţei unor soluri îngheţate, care nu permit infiltrarea apei. În zona<br />
secetoasă, excesul <strong>de</strong> umiditate apare numai în cazul că<strong>de</strong>rii unor precipitaţii abun<strong>de</strong>nte într-un timp<br />
relativ scurt şi în condiţiile în care ceilalţi factori favorizează instalarea acestui proces.<br />
Factorul hidrogeologic. Prezenţa unor pânze freatice aflate la niveluri ridicate, pentru<br />
perioa<strong>de</strong> mai scurte sau mai lungi <strong>de</strong> timp, <strong>de</strong>termină <strong>de</strong> asemenea, instalarea excesului <strong>de</strong><br />
umiditate. Hidrogeologia unei regiuni poate constitui o sursă permanentă <strong>de</strong> exces <strong>de</strong> apă, acesta<br />
accentuându-se în perioa<strong>de</strong>le cu precipitaţii abun<strong>de</strong>nte, când nivelul freatic urcă spre suprafaţa<br />
solului. Apa freatică cu nivel ridicat, alimentată din precipitaţii, infiltraţii din cursurile <strong>de</strong> apă,<br />
lacuri, scurgeri subterane, crează exces <strong>de</strong> umiditate în zonele <strong>de</strong> luncă, pe terase şi în câmpiile<br />
143
joase. În acest sens, adâncimea critică <strong>de</strong> la care se produce excesul <strong>de</strong> umiditate variază <strong>de</strong> la stepă,<br />
la silvostepă şi sub pădure.<br />
Factorul hidrologic. Reţeaua hidrografică cu alimentare <strong>de</strong> ploaie şi regim torenţial,<br />
constituie o sursă a excesului <strong>de</strong> umiditate prin revărsările pe care le produce la viituri. În acest caz,<br />
excesul <strong>de</strong> umiditate este cu atât mai pronunţat cu cât frecvenţa şi durata revărsărilor sunt mai mari.<br />
De asemenea, reţeaua hidrografică <strong>de</strong>termină prin <strong>de</strong>nsitate şi adâncime drenajul natural al zonelor<br />
învecinate şi implicit intensitatea excesului <strong>de</strong> umiditate. În acest sens, o reţea hidrografică rară<br />
<strong>de</strong>termină în perioa<strong>de</strong>le ploioase o acumulare a apei în zonele învecinate datorită drenajului<br />
necorespunzător şi apariţia excesului <strong>de</strong> umiditate, fenomen care se produce şi în cazul existenţei<br />
unei reţele <strong>de</strong>nse <strong>de</strong> văi torenţiale, cu viituri frecvente. Totodată, un accentuat exces <strong>de</strong> umiditate se<br />
produce şi în cazul unei reţele hidrografice puţin adânci şi colmatate, care are patul albiei situat<br />
<strong>de</strong>asupra cotei zonelor învecinate, pe care le inundă frecvent.<br />
Factorul geomorphologic. Relieful, prin intermediul pantei şi al microformelor sale,<br />
constituie unul din principalii factori favorizanţi ai instalării excesului <strong>de</strong> umiditate. Astfel, el<br />
influenţează drenajul natural al unui teren şi <strong>de</strong>ci, gradul <strong>de</strong> umezire al solurilor. Excesul <strong>de</strong><br />
umiditate apare frecvent în zonele <strong>de</strong> luncă, câmpii joase şi terase, precum şi în zonele <strong>de</strong>presionare.<br />
Acest lucru este <strong>de</strong>terminat <strong>de</strong> microrelief, care impune redistribuirea apei provenite din precipitaţii.<br />
În regiunile cu pante reduse, apa provenită din precipitaţii şi topirea zăpezii se scurge foarte lent,<br />
solurile fiind în permanenţă supraumezite, apărând pericolul înmlăştinirii.<br />
Factorul pedolitologic. Factori favorizanţi ai apariţiei excesului <strong>de</strong> umiditate sunt şi<br />
prezenţa unei roci parentale impermeabile sau a unor orizonturi <strong>de</strong> sol argiloase sau tasate pe<br />
adâncime mare. Aceste caractere ale solului sau ale substratului, <strong>de</strong>termină o permeabilitate redusă<br />
şi un drenaj intern slab al solului. În aceste condiţii, cu cât solul este mai argilos, cu atât excesul <strong>de</strong><br />
umiditate este mai frecvent şi <strong>de</strong> durată mai mare. Lucrările agricole, prin distrugerea structurii în<br />
stratul arabil, compactizare excesivă şi reducerea conţinutului în humus, reduc infiltraţia favorizând<br />
instalarea excesului <strong>de</strong> umiditate.<br />
Factorul antropic. Intervenţia neraţională a omului asupra mediului poate provoca excesul<br />
<strong>de</strong> umiditate sau extin<strong>de</strong>rea şi intensificarea manifestării lui prin următoarele acţiuni:<br />
aplicarea unor agrotehnici necorespunzătoare care duc la tasarea solului şi la apariţia<br />
«talpei plugului» (orizontului <strong>de</strong> hardpan) ;<br />
aplicarea neraţională a irigaţiei şi ridicarea nivelului freatic;<br />
realizarea unor acumulări <strong>de</strong> apă în zonele <strong>de</strong> şes;<br />
bararea scurgerii <strong>de</strong> suprafaţă prin amplasarea unor ramblee <strong>de</strong> drumuri, căi ferate;<br />
lipsa <strong>de</strong> intreţinere a albiilor cursurilor <strong>de</strong> apă şi a canalelor.<br />
Efectele excesului <strong>de</strong> umiditate. Excesul <strong>de</strong> umiditate <strong>de</strong>termină în sol multiple şi<br />
complexe procese chimice, fizice şi biologice, cu efecte negative asupra acestuia dar şi asupra<br />
plantelor. Umezirea excesivă provoacă în sol procese <strong>de</strong> pseudogleizare, gleizare şi amfigleizare, iar<br />
atunci când apa în exces are conţinut ridicat <strong>de</strong> săruri solubile, procese <strong>de</strong> salinizare şi alcalizare.<br />
Procesul <strong>de</strong> gleizare se datorează pânzei freatice, atunci când aceasta se află aproape <strong>de</strong> suprafaţă,<br />
cu alte cuvinte la o adâncime mai mică <strong>de</strong> doi metri. El implică practic existenţa în sol a unui exces<br />
<strong>de</strong> umiditate <strong>de</strong> natură freatică, proces frecvent în zonele <strong>de</strong> luncă, <strong>de</strong>lte, câmpii <strong>de</strong> divagare sau<br />
terase inferioare. Procesul <strong>de</strong> pseudogleizare este datorat <strong>de</strong> asemenea prezenţei în sol a unui exces<br />
<strong>de</strong> umiditate provenit însă din precipitaţiile atmosferice. Acest proces se produce frecvent în zonele<br />
piemontane, pe podurile teraselor sau pe funduri <strong>de</strong> <strong>de</strong>presiuni. Procesul <strong>de</strong> amfigleizare implică<br />
existenţa în sol a unui exces <strong>de</strong> umiditate <strong>de</strong> natură atât freatică cât şi pluvială şi se manifestă<br />
frecvent la baza versanţilor din regiunea <strong>de</strong> <strong>de</strong>al-podiş sau la racordul dintre <strong>de</strong>presiuni şi unităţile<br />
înconjurătoare mai înalte. Aceste procese <strong>de</strong>termină un regim aerohidric nefavorabil în sol, lipsa<br />
aerisirii împiedicând activitatea microorganismelor aerobe care asigură <strong>de</strong>scompunerea materiei<br />
organice în compuşi simpli, solubili în apă, asimilabili <strong>de</strong> către plante. Se remarcă <strong>de</strong> asemenea,<br />
pier<strong>de</strong>rea parţială a fierului în pânza freatică, precum şi îmbogăţirea în argilă, scăzând<br />
permeabilitatea. Reacţiile <strong>de</strong> reducere exercită o influenţă nefavorabilă asupra compuşilor <strong>de</strong> fosfor<br />
şi sulf care sunt trecuţi în compuşi neasimilabili. În aceste condiţii, elementele nutritive rămân<br />
144
imobilizate sub formă <strong>de</strong> compuşi organici insolubili în apă, adăugându-se şi apariţia unor compuşi<br />
toxici. Excesul <strong>de</strong> umiditate influenţează şi regimul termic al solurilor, acestea fiind mai reci şi<br />
încălzindu-se mai greu. În acest sens, un sol uscat are o caldură specifică <strong>de</strong> patru până la cinci ori<br />
mai mare <strong>de</strong>cât a apei şi în consecinţă, un sol cu circa 50 % umiditate necesită <strong>de</strong> două ori şi<br />
jumătate mai multă căldură pentru a se încălzi. Excesul <strong>de</strong> umiditate predispune solurile la îngheţ pe<br />
adâncimi mai mari, în special în iernile fără zăpadă şi în cazul îngheţurilor târzii <strong>de</strong> primavară,<br />
schimbul <strong>de</strong> gaze între sol şi atmosferă realizându-se greoi, <strong>de</strong>oarece apa în exces nu permite<br />
înlocuirea dioxidului <strong>de</strong> carbon eliminat <strong>de</strong> organisme, cu oxigenul atmosferic. Structura solului<br />
este şi ea afectată, <strong>de</strong>oarece sunt dizolvaţi lianţii care unesc particulele <strong>de</strong> sol în agregate<br />
structurale, solul <strong>de</strong>venind masiv. Solurile cu exces <strong>de</strong> umiditate sunt mai grele, plastice, a<strong>de</strong>zive şi<br />
au o coeziune ridicată, fiind mult mai greu <strong>de</strong> lucrat. Umezirea excesivă a solurilor <strong>de</strong>termină un<br />
regim aerohidric, termic, biologic şi nutritiv nefavorabil, cu consecinţe negative asupra fertilităţii<br />
acestora. În general, efectul excesului <strong>de</strong> umiditate asupra plantelor se manifestă într-un interval<br />
cuprins între 3-12 zile.<br />
6.1.3. Degradarea chimică<br />
Degradarea chimică a solurilor afectează în Asia 74 milioane hectare, în America <strong>de</strong> Sud 70<br />
milioane hectare, în Africa 62 milioane hectare, în Europa 26 milioane hectare, în America Centrală<br />
6 milioane hectare, în Oceania 1 milion <strong>de</strong> hectare, iar în America <strong>de</strong> Nord sub 1 milion <strong>de</strong> hectare.<br />
Procentual, valorile oscilează în jurul a 10.% din suprafaţa <strong>de</strong>gradată, cu excepţia Americii <strong>de</strong> Sud.<br />
Raportându-ne la suprafaţa continentelor, valorile cele mai mari apar în cazul Americii Centrale 5,7<br />
%.<br />
Această categorie <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare <strong>de</strong>termină modificarea proprietăţilor chimice ale solurilor şi<br />
inclu<strong>de</strong> următoarele tipuri:<br />
pier<strong>de</strong>rea nutrienţilor;<br />
acidifierea;<br />
salinizarea si alcalizarea;<br />
poluarea.<br />
Dintre cele patru tipuri <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare chimică a solurilor, pier<strong>de</strong>rea <strong>de</strong> nutrienţi <strong>de</strong>ţine 57 %,<br />
salinizarea 32 %, poluarea 9 % şi acidifierea 2 %.<br />
Pier<strong>de</strong>rea <strong>de</strong> nutrienţi. Fertilitatea solurilor este <strong>de</strong>terminată în principal <strong>de</strong> trei<br />
caracteristici, referitoare la regimul apei în sol, cel al aerului şi la aprovizionarea cu elemente<br />
nutritive. Nutrienţii reprezintă elementele sau substanţele chimice pe care plantele le preiau din<br />
soluţia solului, în timpul procesului <strong>de</strong> creştere. În acest sens, între sol şi plantă se crează un circuit,<br />
care reprezintă practic esenţa procesului <strong>de</strong> formare a solului. Din acest motiv, este foarte important<br />
ca nutrienţii să nu fie înlăturaţi din acest circuit sol-plantă, fapt care ar conduce la sărăcirea solului<br />
şi implicit la scă<strong>de</strong>rea fertilităţii acestuia. Un lucru important este acela că elementele nutritive sunt<br />
extrase <strong>de</strong> către plante din soluţia solului şi <strong>de</strong> aceea este necesar ca aceştia să se găsească în sol în<br />
forme solubile. Paradoxal, există soluri care conţin cantităţi însemnate <strong>de</strong> elemente nutritive şi cu<br />
toate acestea au o fertilitate redusă, <strong>de</strong>oarece nutrienţii se găsesc în forme insolubile inaccesibile<br />
pentru plante. În regim natural, solurile conţin cantităţi diferite <strong>de</strong> elemente nutritive, legat în<br />
special <strong>de</strong> condiţiile bioclimatice în care s-au format. Astfel, în zona caldă cele mai mari cantităţi <strong>de</strong><br />
carbon se întâlnesc în savana aridă, 64,35 t/ha în stratul cuprins între 0 şi 20 cm adâncime şi 94,70<br />
t/ha în stratul cuprins între 20 şi 100 cm adâncime (Florea N., 1997). Această afirmaţie este valabilă<br />
şi în ceea ce priveşte conţinutul <strong>de</strong> azot, oxid <strong>de</strong> calciu sau oxid <strong>de</strong> potasiu, <strong>de</strong> la 5,735 t/ha la<br />
10,443 t/ha în cazul primului, la 7,672 kg/ha până la 18,604 t/ha în cazul celui <strong>de</strong>-al doilea şi <strong>de</strong> la<br />
1,503 t/ha până la 3,207 t/ha, în cazul celui <strong>de</strong>-al treilea. Cantităţile cele mai reduse <strong>de</strong> elemente<br />
nutritive se constată pentru zona caldă în cazul pădurilor tropicale: carbon între 24,90-39,58 t/ha,<br />
azot între 2,448-4,664 t/ha, oxid <strong>de</strong> calciu între 632-2607 kg/ha şi oxid <strong>de</strong> potasiu între 110-318<br />
kg/ha. În cazul zonei temperate conţinutul în humus spre exemplu, oscilează între 90-149 t/ha sub<br />
pădurea <strong>de</strong> foioase, 100-205 t/ha pentru solurile din silvostepă şi 140-268 t/ha pentru solurile din<br />
stepă. Celelalte elemente nutritive înregistrează aceeaşi creştere <strong>de</strong> la solurile <strong>de</strong> sub pădurile <strong>de</strong><br />
foioase la cele <strong>de</strong> sub vegetaţia <strong>de</strong> stepă.<br />
145
Degradarea chimică a solurilor prin pier<strong>de</strong>rea nutrienţilor, se produce <strong>de</strong> cele mai multe ori,<br />
pe trei căi:<br />
levigare;<br />
eroziune;<br />
recoltarea biomasei.<br />
Pier<strong>de</strong>rile prin intermediul levigării se referă la trecerea nutrienţilor în forme foarte solubile<br />
şi în<strong>de</strong>părtarea lor din sol prin apa <strong>de</strong> infiltraţie, care îi <strong>de</strong>plasează în pânza freatică. Manifestarea<br />
eroziunii implică pier<strong>de</strong>ri <strong>de</strong> sol şi odată cu aceasta şi a nutrienţilor pe care materialul <strong>de</strong> sol erodat<br />
îi conţinea. Totodată, prin recoltarea biomasei, cantităţile <strong>de</strong> nutrienţi înglobate în corpul plantelor<br />
în procesul <strong>de</strong> creştere nu se mai reîntorc în sol <strong>de</strong>cât în mică măsură. Principalii nutrienţi ai solului,<br />
a căror pier<strong>de</strong>re <strong>de</strong>termină scă<strong>de</strong>rea capacităţii productive a acestuia sunt în număr <strong>de</strong> 17. În funcţie<br />
<strong>de</strong> importanţa pe care o au în nutriţia plantelor pot fi împărţiţi în macronutrienţi şi micronutrienţi.<br />
Macronutrienţi. În această categorie sunt incluse următoarele elemente chimice: oxigenul,<br />
hidrogenul, carbonul, azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul şi sulful. Primele trei, oxigenul,<br />
hidrogenul şi carbonul sunt preluate din aerul atmosferic şi din apa din sol.<br />
Azotul joacă un rol foarte important în metabolismul plantelor, aflându-se în sol în proporţie<br />
<strong>de</strong> peste 95 % în combinaţii organice. Provenienţa azotului din soluri se datorează <strong>de</strong>scompunerii<br />
resturilor organice, fixării din atmosferă şi aportului <strong>de</strong> oxid azotic prin intermediul precipitaţiilor<br />
atmosferice. În cazul azotului, se produc pier<strong>de</strong>ri în primul rand prin levigare, atunci când acesta se<br />
găseşte în sol sub formă <strong>de</strong> nitraţi care sunt uşor solubili în apă. Pier<strong>de</strong>rile cele mai importante apar<br />
în cazul solurilor nisipoase cultivate, cu precă<strong>de</strong>re iarna, când solul nu este îngheţat sau în cazul<br />
supraîngrăşării cu azot. Pier<strong>de</strong>rile prin levigare sunt compensate prin fixarea în sol <strong>de</strong> azot<br />
atmosferic sau prin aport <strong>de</strong> azot adus <strong>de</strong> precipitaţii. Manifestarea eroziunii <strong>de</strong>termină pier<strong>de</strong>ri <strong>de</strong><br />
azot datorită în<strong>de</strong>părtării orizontului humifer pe versanţii <strong>de</strong>frişaţi. Astfel, pe suprafeţele forestiere<br />
afectate <strong>de</strong> tăieri rase, în primul an după tăiere pier<strong>de</strong>rile sunt <strong>de</strong> 122 kg/ha/an. Prin recoltare<br />
plantele cultivate care consumă în procesul <strong>de</strong> creştere azotul din sol, sunt în<strong>de</strong>părtate, fiind<br />
întrerupt circuitul sol-plantă. În acest mod, cantităţile <strong>de</strong> azot din corpul plantei nu se mai reîntorc în<br />
sol, un<strong>de</strong> ar fi ajuns prin <strong>de</strong>scompunerea resturilor vegetale <strong>de</strong> către microorganisme. Prezentăm în<br />
continuare pier<strong>de</strong>rile <strong>de</strong> azot datorate recoltării, la câteva din principalele plante cultivate:<br />
cereale păioase – 60-85 kg/ha/an;<br />
porumb – 220-225- kg/ha/an;<br />
sfeclă – 150-200 kg/ha/an.<br />
Remarcăm <strong>de</strong> asemenea faptul că, pier<strong>de</strong>rile se intensifică pe terenurile irigate datorită măririi<br />
recoltei, plantele <strong>de</strong>zvoltându-se mai mult şi consumând astfel cantităţi mai mari <strong>de</strong> azot din sol. În<br />
solurile forestiere aflate în regim natural, aproximativ 20-25 % din cantitatea <strong>de</strong> azot se<br />
înmagazinează în masa lemnoasă şi se pier<strong>de</strong>, dar între 75-80 % din cantitatea pierdută revine în sol<br />
prin intermediul litierei. În ecosistemele naturale, neexistând recolte, se realizează un echilibru<br />
dinamic al substanţelor nutritive, datorită circuitului biologic continuu al substanţelor în sistemul<br />
sol-plantă. În ecosistemele cultivate, prin scoaterea din regimul natural apar modificări însemnate în<br />
economia azotului.<br />
Fosforul reprezintă una dintre cele mai importante substanţe nutritive, cu rol hotărâtor în<br />
dinamica energetică, motiv pentru care şi consumul plantelor este mare, fiind cifrat în cazul<br />
plantelor cultivate între 15-100 kg/ha/an (Dorneanu A., 1976), iar în cazul speciilor forestiere la 10-<br />
15 kg/ha/an, din care între 1-4 kg/ha/an revin în sol prin intermediul litierei (Muller G, 1968). În<br />
primul rând, circuitul fosforului în sol este <strong>de</strong>terminat în mare măsură <strong>de</strong> către microorganisme care<br />
participă la mobilizarea, solubilizarea şi fixarea acidului fosforic. Fosforul provine în sol atât prin<br />
alterarea rocilor, în special a celor magmatice, cât şi prin <strong>de</strong>scompunerea materiei organice.<br />
Fosforul este mai puţin solubil comparativ cu azotul, motiv pentru care pier<strong>de</strong>rile prin levigare sunt<br />
foarte slabe, dar în acelaşi timp cele prin eroziune sau prin recoltare pot fi importante.<br />
Potasiul joacă un rol important în procesele <strong>de</strong> fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie, în lipsa<br />
lui procesele vegetative ale plantelor neavând loc. Cea mai mare parte a potasiului existent în soluri<br />
provine din rocile alterate, fiind conţinut în special <strong>de</strong> feldspaţi, mice şi mineralele argiloase.<br />
146
Consumul <strong>de</strong> potasiu al plantelor este cu până la 0,5 ori mai mic <strong>de</strong>cât cel <strong>de</strong> azot şi până la 2 ori<br />
mai mare <strong>de</strong>cât cel <strong>de</strong> fosfor (Dorneanu A., 1976). Potasiul înregistrează pier<strong>de</strong>ri prin levigare cu<br />
precă<strong>de</strong>re în cazul solurilor nisipoase şi turboase. Pier<strong>de</strong>rile prin recoltă pot fi <strong>de</strong> asemenea<br />
însemnate:<br />
cereale 50-80 kg/ha/an;<br />
cartof 70-120 kg/ha/an;<br />
sfeclă 130-170 kg/ha/an;<br />
legume 150-300 kg/ha/an.<br />
Calciul joacă un rol important în fiziologia plantelor, fiind un element <strong>de</strong> bază în nutriţia<br />
plantelor consumul fiind <strong>de</strong> 20-300 kg/ha/an (Dorneanu A., 1976). Pier<strong>de</strong>rea calciului prin levigare<br />
este favorizată <strong>de</strong> o intensă activitate biologică şi <strong>de</strong> îngrăşarea cu gunoi <strong>de</strong> grajd, datorită eliberării<br />
<strong>de</strong> bioxid <strong>de</strong> carbon şi formării bicarbonatului <strong>de</strong> calciu foarte solubil. De asemenea, îngrăşarea<br />
solului cu potasiu sau azot, <strong>de</strong>termină trecerea calciului în forme solubile. O altă cauză este recolta,<br />
plantele <strong>de</strong> cultura absorbind din sol între 20-200 kg/ha/an calciu. Cele mai mici cantităţi absorb<br />
cerealele, iar cele mai mari trifoiul şi lucerna.<br />
Magneziul este un component important al clorofilei, având şi alte funcţiuni în procesul <strong>de</strong><br />
<strong>de</strong>zvoltare al plantelor. Soluri cu conţinut scăzut <strong>de</strong> magneziu sunt argiluvisolurile şi solurile<br />
nisipoase. În ceea ce priveşte consumul <strong>de</strong> magneziu al plantelor, acesta se cifrează la 10-40<br />
kg/ha/an (Dorneanu A., 1976). Pier<strong>de</strong>rile <strong>de</strong> magneziu au loc prin intermediul aceloraşi trei procese<br />
ca şi în cazul celorlalţi macronutrienţi prezentaţi anterior.<br />
Sulful conţinut <strong>de</strong> către soluri are ca principală sursă materia organică, dar el mai poate<br />
proveni şi din alterarea rocilor, prin intermediul precipitaţiilor atmosferice sau prin fixarea din aerul<br />
atmosferic. Consumul anual <strong>de</strong> sulf al plantelor atinge valori <strong>de</strong> 6-15 kg/ha, mai mare la culturile<br />
intensive (10-25 kg/ha, Dorneanu A., 1976). Carenţe <strong>de</strong> sulf pot apărea în cazul solurilor sărace în<br />
materie organică, a celor cu levigare puternică (podzoluri, argiluvisoluri, soluri irigate) sau al celor<br />
nisipoase. Pier<strong>de</strong>rea sulfului din sol se datorează mai ales levigării şi eroziunii, dar şi recoltării<br />
biomasei.<br />
Micronutrienţi. În această categorie sunt incluse următoarele elemente chimice: borul,<br />
clorul, cuprul, fierul, manganul, molib<strong>de</strong>nul, sodiul şi zincul. Remarcăm <strong>de</strong> asemenea faptul că, în<br />
plante au fost <strong>de</strong>pistate în jur <strong>de</strong> 60 <strong>de</strong> elemente chimice, dintre care cele evi<strong>de</strong>nţiate mai sus au<br />
rolul cel mai important. Pier<strong>de</strong>rea micronutrienţilor din sol se produce pe aceleaşi căi ca şi în cazul<br />
macronutrienţilor.<br />
Pier<strong>de</strong>rea humusului. O problemă importantă o constituie în<strong>de</strong>părtarea prin eroziune a<br />
orizontului superior al solurilor bogat în humus. În procesul <strong>de</strong> formare al solurilor un rol esenţial îl<br />
joacă circuitul care se realizează între sol şi plante. În acest sens, o parte a nutrienţilor preluaţi <strong>de</strong><br />
către plante se reîntorc în sol prin intermediul resturilor vegetale, care sunt <strong>de</strong>scompuse şi<br />
transformate în humus. În sine, humusul reprezintă un compus organic care nu poate hrăni plantele<br />
dar, foarte important este procesul <strong>de</strong> mineralizare, care reprezintă practic <strong>de</strong>scompunerea<br />
humusului în elemente chimice care ulterior pot fi preluate <strong>de</strong> către plante din soluţia solului. În<br />
consecinţă, pier<strong>de</strong>rea prin eroziune odată cu materialul <strong>de</strong> sol şi a humusului, <strong>de</strong>termină în mod<br />
indirect sărăcirea solului în nutrienţi.<br />
Acidifierea reprezintă un proces <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare chimică care constă în schimbarea reacţiei<br />
soluţiei solurilor (pH-ul), care este adusă la valori mai aci<strong>de</strong> <strong>de</strong>cât cele normale. Acest tip <strong>de</strong><br />
<strong>de</strong>gradare a solurilor se referă la schimbarea reactiei solurilor într-una mai acidă ca urmare a unei<br />
intervenţii antropice. Subliniem faptul că nu pot fi consi<strong>de</strong>rate soluri <strong>de</strong>gradate prin acidifiere acelea<br />
care în mod natural au un pH acid. În acelaş timp însă, un cernoziom cu reacţie acidă este un sol<br />
<strong>de</strong>gradat <strong>de</strong>oarece în mod normal acesta are o reacţie neutră-slab alcalină. Acidifierea este cauzată<br />
în principal <strong>de</strong> aportul în sol a patru substanţe chimice:<br />
dioxidul <strong>de</strong> sulf;<br />
oxizii <strong>de</strong> azot;<br />
ozonul;<br />
hidrocarburile.<br />
147
Impactul cel mai mare asupra reacţiei soluţiei solului îl au dioxidul <strong>de</strong> sulf şi oxizii <strong>de</strong> azot, care pot<br />
fi transportate şi <strong>de</strong>puse pe sol atât în stare uscată cât şi în stare umedă (ploaie acidă, ceaţă acidă,<br />
zăpadă acidă). Oxizii <strong>de</strong> sulf şi cei <strong>de</strong> azot sunt transformaţi şi într-un caz şi în celălalt în acizi<br />
conform mo<strong>de</strong>lului <strong>de</strong> mai jos. În cazul <strong>de</strong>punerii uscate este afectată <strong>de</strong> obicei, doar suprafaţa din<br />
apropierea sursei emitente, în timp ce în cazul <strong>de</strong>punerii ume<strong>de</strong> efectele se pot resimţi până la 1000<br />
km <strong>de</strong>părtare. Ploile aci<strong>de</strong> care au asupra solului şi nu numai un efect <strong>de</strong>vastator, înregistrează un<br />
pH având valori <strong>de</strong> 2,4, i<strong>de</strong>ntic cu cel al sucului <strong>de</strong> lămâie, în timp ce apa curată <strong>de</strong> ploaie are un<br />
pH <strong>de</strong> 5,6. Ploile aci<strong>de</strong> au efecte nocive extrem <strong>de</strong> diversificate afectând solul, vegetaţia, animalele<br />
şi sănătatea oamenilor. Influenţa exercitată asupra solului <strong>de</strong> către <strong>de</strong>punerile aci<strong>de</strong> <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong><br />
valoarea pH-ului, durata şi intensitatea fenomenului atmosferic şi temperatura aerului. În acest sens,<br />
cu cât <strong>de</strong>punerea are un pH mai acid, cu atât efectul asupra solului va fi mai intens. De asemenea,<br />
cu cât cantitatea <strong>de</strong> emisii este mai mare şi durata emiterii lor în atmosferă mai lungă, cu atât<br />
efectele vor fi mai nocive. Acidifierea solurilor se produce datorită următoarelor procese<br />
<strong>de</strong>terminate <strong>de</strong> infiltrarea substanţelor aci<strong>de</strong>:<br />
reducerea intensităţii schimbului cationic;<br />
acumularea ionilor <strong>de</strong> aluminiu;<br />
micşorarea activităţii biologice în sol;<br />
modificarea compoziţiei chimice a soluţiei solului care <strong>de</strong>termină la rândul ei intensificarea<br />
reacţiilor <strong>de</strong> oxido-reducere şi pier<strong>de</strong>rea principalilor cationi: Ca ++ , Mg ++ , Na + , K + .<br />
Efectul pe care procesul <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare prin acidifiere îl are asupra solului şi plantelor este<br />
divers:<br />
accelerarea <strong>de</strong>gradării metalelor care conduce la eliberarea <strong>de</strong> elemente toxice;<br />
reducerea intensităţii nitrificării şi amonificării având drept consecinţă scă<strong>de</strong>rea conţinutului<br />
<strong>de</strong> azot;<br />
sporirea vitezei <strong>de</strong> <strong>de</strong>scompunere a celulozei;<br />
intensificarea absorbţiei anionilor;<br />
reducerea mineralizării humusului care <strong>de</strong>termină scă<strong>de</strong>rea conţinutului în elemente<br />
nutritive;<br />
fixarea fosforului în forme insolubile, ceea ce îl face inaccesibil plantelor;<br />
reducerea fotosintezei;<br />
reducerea eficienţei pestici<strong>de</strong>lor;<br />
apariţia clorozei plantelor, datorate excesului <strong>de</strong> aluminiu;<br />
<strong>de</strong>zvoltarea microbilor patogeni şi dăunătorilor.<br />
Salinizare-alcalizare. Salinizarea şi alcalizarea reprezintă două procese pedogenetice<br />
<strong>de</strong>seori asociate, care <strong>de</strong>termină apariţia în exces în sol a sărurilor solubile sau a sodiului<br />
schimbabil, cu efecte <strong>de</strong>osebit <strong>de</strong> grave pentru plante. Aceste procese <strong>de</strong>vin nocive atunci când<br />
acumularea sărurilor <strong>de</strong>păşeşte limita <strong>de</strong> toleranţă a plantelor. Atunci când analizăm <strong>de</strong>gradarea prin<br />
salinizare sau alcalizare nu luăm în consi<strong>de</strong>rare situaţiile în care solurile halomorfe se <strong>de</strong>zvoltă în<br />
condiţii naturale (regiunile ari<strong>de</strong> şi semiari<strong>de</strong>) sau au caracter <strong>de</strong> intrazonalitate (regiunea<br />
temperată). Sunt consi<strong>de</strong>rate soluri <strong>de</strong>gradate cele afectate <strong>de</strong> salinizare/alcalizare secundară<br />
datorată intervenţiei antropice.<br />
Salinizarea. În general, sărurile solubile care acumulate în exces <strong>de</strong>vin nocive pentru plante<br />
sunt clorurile, sulfaţii şi carbonaţii şi pot fi împărţite în trei mari categorii:<br />
săruri uşor solubile – clorurile <strong>de</strong> sodiu, calciu sau magneziu, sulfaţii <strong>de</strong> sodiu şi<br />
magneziu, bicarbonatul <strong>de</strong> calciu sau magneziu;<br />
săruri greu solubile – sulfatul <strong>de</strong> calciu;<br />
săruri insolubile – carbonatul <strong>de</strong> calciu sau magneziu.<br />
Factorii cauzatori ai salinizării solurilor sunt fie naturali, în cazul salinizării primare, fie<br />
antropici în cazul celei secundare. În mod natural, sărurile se acumulează în sol datorită<br />
următoarelor cauze:<br />
ariditatea climatului;<br />
148
configuraţia reliefului nivelul ridicat al apei freatice mineralizate;<br />
prezenţa unui substrat salifer.<br />
În regiunile cu climă secetoasă, evapotranspiraţia <strong>de</strong>păşeşte valoarea anuală a precipitaţiilor<br />
atmosferice, motiv pentru care nivelul freatic se ridică spre suprafaţă (regim hidric exudativ). În<br />
continuare, datorită temperaturii ridicate apa se evaporă iar sărurile se <strong>de</strong>pun (precipită) în sol, ştiut<br />
fiind faptul că prin pier<strong>de</strong>rea apei sărurile trec din starea <strong>de</strong> soluţie în cea solidă prin precipitare. La<br />
rândul ei, configuraţia reliefului influenţează <strong>de</strong>punerea sărurilor în sol prin faptul că în cazul<br />
reliefurilor joase <strong>de</strong> luncă, <strong>de</strong>ltă sau câmpie, sau al microformelor negative, nivelul freatic este<br />
situat aproape <strong>de</strong> suprafaţa solului. Prezenţa unui nivel freatic aproape <strong>de</strong> suprafaţă, constituie <strong>de</strong><br />
asemenea un element <strong>de</strong> risc în ceea ce priveşte salinizarea, <strong>de</strong>oarece în cazul unor fluctuaţii ale<br />
acestuia sărurile pot precipita în sol. Dezvoltarea solurilor pe substrate salifere implică o<br />
aprovizionare continuă a acestora cu săruri şi <strong>de</strong> aici riscul apariţiei salinizării. Trebuie remarcat<br />
faptul că solurile în profilul cărora se manifestă procese <strong>de</strong> salinizare primară nu pot fi consi<strong>de</strong>rate<br />
soluri <strong>de</strong>gradate, <strong>de</strong>oarece acesta este un proces natural a cărui manifestare este impusă <strong>de</strong> condiţiile<br />
<strong>de</strong> formare a solurilor din regiunile respective. Pe <strong>de</strong> altă parte, salinizarea secundară este aceea<br />
care <strong>de</strong>termină <strong>de</strong>gradarea solurilor, însuşi termenul <strong>de</strong> secundar fiindu-i atribuit pentru a evi<strong>de</strong>nţia<br />
faptul că solurile respective nu mai conţineau săruri primare, ci acestea au fost readuse în profilul <strong>de</strong><br />
sol datorită unor intervenţii antropice. Salinizarea secundară se produce în principal datorită<br />
aplicării irigaţiei, fie din cauza încărcării cu săruri a apei <strong>de</strong> irigat, fie datorită irigării excesive<br />
(norme <strong>de</strong> udare prea mari). În prima situaţie, sărurile ajung în sol prin intermediul apei folosite la<br />
irigat, iar în cea <strong>de</strong>-a doua cantitatea prea mare <strong>de</strong> apă care ajunge în sol <strong>de</strong>termină ridicarea<br />
nivelului freatic mineralizat. Prin cercetări <strong>de</strong> teren au fost stabilite adâncimea şi mineralizarea<br />
critică <strong>de</strong> la care se produce salinizarea. În afară condiţiilor în care se produce salinizarea secundară<br />
care au fost expuse mai sus, există şi alţi factori care favorizează manifestarea acestui proces:<br />
configuraţia reliefului (prezenţa micro<strong>de</strong>presiunilor);<br />
surse <strong>de</strong> apă pentru irigat bogate în săruri;<br />
existenţa unui nivel freatic mineralizat situat aproape <strong>de</strong> suprafaţă;<br />
prezenţa unor soluri cu textură argiloasă.<br />
Irigaţiile aplicate necorespunzător <strong>de</strong>termină pe <strong>de</strong> o parte ridicarea nivelului freatic, iar pe<br />
<strong>de</strong> altă, împiedicarea pier<strong>de</strong>rii apei prin evaporare datorită umezirii orizontului superior şi umplerii<br />
spaţiilor lacunare cu apă. De asemenea, se produce con<strong>de</strong>nsarea vaporilor <strong>de</strong> apă din orizontul<br />
superior umezit, ceea ce aprovizionează apa freatică. Atunci când se practică irigarea prin<br />
aspersiune (sub formă <strong>de</strong> ploaie artificială), creşte umiditatea atmosferică, reducându-se puternic<br />
evaporarea apei din sol. Salinizarea secundară se poate produce şi în cazul existenţei unei pânze<br />
freatice nemineralizate, dacă aceasta strabate în timp ce se ridică spre suprafaţă strate saline (cazul<br />
loessurilor). De asemenea, prin infiltraţii laterale sau datorită pulverizării apei <strong>de</strong> irigaţie încărcată<br />
cu săruri <strong>de</strong> către vânt pot fi afectate şi suprafeţele limitrofe perimetrelor irigate. Pe suprafeţele în<br />
cuprinsul cărora se formează crustă <strong>de</strong> săruri există pericolul extin<strong>de</strong>rii <strong>de</strong>gradării prin pulverizarea<br />
sărurilor <strong>de</strong> către vânt.<br />
Alcalizarea. Manifestarea alcalizării are două cauze principale, legate <strong>de</strong> ridicarea nivelului<br />
freatic mineralizat şi <strong>de</strong> utilizarea la irigat a unor ape alcaline. Procesul constă în înlocuirea<br />
calciului din complexul adsorbtiv al solului cu ioni <strong>de</strong> sodiu şi foarte rar <strong>de</strong> magneziu. Trebuie<br />
precizat faptul că cele două procese se pot manifesta şi simultan, caz în care termenul utilizat este<br />
cel <strong>de</strong> sărăturare. Pe suprafeţele pe care se manifestă procese <strong>de</strong> salinizare sau alcalizare se<br />
formează soluri halomorfe <strong>de</strong> tipul solonceacului, sol îmbogăţit în săruri solubile, sau soloneţului,<br />
sol îmbogăţit în sodiu. Efectele manifestării proceselor <strong>de</strong> salinizare şi alcalizare sunt <strong>de</strong> natură<br />
chimică, fizică, microbiologică sau fiziologică.<br />
Efecte <strong>de</strong> natură chimică. Se referă la faptul că prin înlocuirea în complexul adsorbtiv al<br />
solului a calciului cu sodiul se produce dispersarea humusului şi argilei fapt care <strong>de</strong>termină<br />
migrarea celor doi componenţi pe verticală. Acest lucru se datorează faptului că, în sol complexele<br />
saturate în calciu sunt foarte stabile, în timp ce cele saturate în sodiu sunt mult mai instabile (se<br />
<strong>de</strong>sfac uşor).<br />
149
Efecte <strong>de</strong> natură fizică. Datorită migrării humusului şi formării orizontului argilos (B<br />
argiloiluvial) are loc o compactizare excesivă a solului care conduce la reducerea permeabilităţii.<br />
De asemenea, are loc o creştere a forţei <strong>de</strong> reţinere a apei în sol care conduce la apariţia “secetei<br />
fiziologice”. În acest sens, plantele au o forţă <strong>de</strong> sucţiune a apei din sol <strong>de</strong> 15 atmosfere, în timp ce<br />
la solurile puternic salinizate forţa <strong>de</strong> reţinere a apei poate <strong>de</strong>păşi 200 atmosfere. Astfel apare<br />
situaţia într-un fel curioasă că, <strong>de</strong>şi solul este saturat cu apă, plantele se ofilesc din cauza lipsei<br />
acesteia, pentru simplul motiv că forţa <strong>de</strong> sucţiune a plantelor este mai mică <strong>de</strong>cât cea cu care apa<br />
este reţinută în sol.<br />
Efecte <strong>de</strong> natură microbiologică. În primul rând, în solurile halomorfe bacteriile fixatoare<br />
<strong>de</strong> azot şi cele nitrificatoare sunt foarte rare sau lipsesc, ceea ce conduce la reducerea rezervei <strong>de</strong><br />
azot. Pe <strong>de</strong> altă parte, concentraţia mare <strong>de</strong> săruri solubile sau sodiu <strong>de</strong>termină scă<strong>de</strong>rea activităţii<br />
enzimatice a bacteriilor.<br />
Efecte <strong>de</strong> natură fiziologică. În primul rând se manifestă o diminuare a absorbţiei apei <strong>de</strong><br />
către rădăcinile plantelor. În al doilea rând se produce o acţiune toxică asupra plantelor care nu se<br />
mai pot <strong>de</strong>zvolta, fiindu-le afectată nutriţia, acţiunea cea mai nocivă având-o clorul, care conduce la<br />
manifestarea clorozei plantelor. Totodată, are loc modificarea biochimismului plantelor: reducerea<br />
intensităţii respiraţiei, micşorarea fotosintezei, influenţarea regimului nutritiv şi chiar dizolvarea<br />
rădăcinilor în cazul soluţiilor <strong>de</strong> sol extrem <strong>de</strong> caustice. Un studiu al Organizaţiei Naţiunilor Unite<br />
din anul 1982 (The Global 2000) arata că, din suprafaţa totală irigată care se cifrează la 230<br />
milioane hectare (15 % din terenul arabil), 111,5 milioane hectare erau afectate <strong>de</strong> sărăturare, cu<br />
alte cuvinte 48,5 % din suprafaţa irigată şi 7,5 % din suprafaţa arabilă. Un alt studiu efectuat <strong>de</strong><br />
către Organizaţia Naţiunilor Unite (Desertification 1977) arăta că anual 125 000 hectare <strong>de</strong> terenuri<br />
agricole sunt afectate <strong>de</strong> sărăturare şi înmlăştinire. Din păcate, costurile ameliorarii solurilor<br />
sărăturate sunt foarte mari, calculându-se o valoare <strong>de</strong> 25 miliar<strong>de</strong> <strong>de</strong> dolari pentru reabilitarea a 50<br />
milioane hectare <strong>de</strong> terenuri afectate.<br />
6.1.4. Poluarea<br />
Poluarea implică infiltrarea în sol a unor substante nocive provenite în urma activităţilor<br />
antropice. Indicele sintetic al efectului poluării este reprezentat fie prin reducerea cantitativă şi<br />
calitativă a producţiei vegetale şi animale, fie prin cheltuielile necesare menţinerii capacităţii<br />
bioproductive a solului, la parametrii cantitativi şi calitativi anteriori manifestării poluării.<br />
Substanţele care pătrund în sol <strong>de</strong>termină poluarea acestuia numai atunci când concentraţia lor<br />
<strong>de</strong>păşeşte limita maximă admisă.<br />
Poluarea radioactivă. Substanţele radioactive reprezintă componenţi naturali ai planetei,<br />
unele dintre ele formându-se chiar în atmosferă sub acţiunea radiaţiei cosmice, în special carbonul<br />
14 şi aşa numitul tritium. Solurile conţin la rândul lor substanţe radioactive apărute în timpul<br />
formării lor, cum ar fi uraniu, toriu sau actiniu, precum şi <strong>de</strong>rivaţii a acestora, radiu 222 şi radiu<br />
226. Despre creşterea conţinutului <strong>de</strong> substanţe radioactive în soluri nu se poate vorbi <strong>de</strong>cât<br />
începând cu anul 1945, anul lansării primei bombe nucleare şi mai ales din anii ’60, odată cu<br />
începerea experienţelor nucleare. Degradarea solurilor prin poluare cu substanţe radioactive se<br />
produce întâmplător, pe areale extinse în jurul locului un<strong>de</strong> au loc acci<strong>de</strong>nte nucleare. În general,<br />
solurile au o radioactivitate redusă, chiar dacă în ultimele <strong>de</strong>cenii aceasta a crescut cu aproximativ<br />
10-30 %, datorită experienţelor nucleare. Efectul poluării radioactive <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> perioada <strong>de</strong><br />
înjumătăţire a substanţelor radioactive, altfel spus cu perioada necesară eliminării lor din soluri.<br />
Timp în<strong>de</strong>lungat rămân active ceziul 137 (30 ani), stronţiul 90 (28 ani) şi plutoniu 238 (24 ani).<br />
Pentru agricultură şi implicit pentru sol, cele mai nocive substanţe radioactive sunt Ceziu 137, Iod<br />
131 şi Stronţiu 90, cărora li se adaugă în ordinea efectului negativ pe care îl produc, Ceziu 134,<br />
Ruteniu 106, Carbon 14, Plutoniu 238, Ruteniu 103 şi Stronţiu 89. De altfel, Ceziul 137 nu există în<br />
mod normal în solurile naturale şi provine în urma exploziilor nucleare. Principalele surse ale<br />
poluării solurilor cu substanţe radioactive sunt următoarele:<br />
centralele nucleare;<br />
instituţiile medicale sau <strong>de</strong> cercetare care folosesc acest tip <strong>de</strong> substanţe;<br />
150
submarinele nucleare;<br />
<strong>de</strong>pozitele <strong>de</strong> <strong>de</strong>şeuri radioactive;<br />
experienţele nucleare.<br />
De altfel, sursele <strong>de</strong> poluare radioactivă pot fi clasificate în naturale, care ţin <strong>de</strong> alcătuirea<br />
internă a Pământului şi <strong>de</strong> radiaţiile cosmice şi artificiale. Poluarea radioactivă a solului se produce<br />
<strong>de</strong> cele mai multe ori pe calea aerului şi se poate produce atât sub formă <strong>de</strong> <strong>de</strong>punere uscată, cât şi<br />
umedă. Efectul negativ constă în aceea că substanţele radioactive ajunse în sol sunt preluate ulterior<br />
<strong>de</strong> plante, animale şi în final <strong>de</strong> către om. Radioactivitatea maximă apare în sol în orizontul cu<br />
humus, stronţiul fiind fixat <strong>de</strong> materia organică şi mineralele argiloase, iar ceziul în special <strong>de</strong><br />
mineralele argiloase (micacee). Unele îngrăşăminte cu fosfor cât şi fosfogipsul, pot fi radioactive<br />
datorită apatitei folosită ca materie primă. Dintre acci<strong>de</strong>ntele nucleare care s-au produs <strong>de</strong>-a lungul<br />
timpului efectele cele mai puternice le-a avut cel <strong>de</strong> la centrala nucleară Cernobâl din Ucraina<br />
produs la 26 aprilie 1986. În regiunile vecine radioactivitatea era <strong>de</strong> 10-14 mcr/h, iar după<br />
acci<strong>de</strong>ntul <strong>de</strong> la Cernobîl a ajuns la 50-90 mcr/h în mai 1986, scăzând la 17-22 mcr/h în septembrie<br />
acelaşi an şi stabilizându-se abia în 1990. De asemenea mai pot fi menţionate acci<strong>de</strong>ntul din anul<br />
1957 <strong>de</strong> la Windscale din Marea Britanie, cel din 1979 <strong>de</strong> la Three Miles Island Pennsylvania SUA,<br />
cel din anul 1984 din Marea Neagră în care a fost implicată nava Mont Louis, sau scufundarea unui<br />
submarin sovietic nuclear în Atlanticul <strong>de</strong> Nord în anul 1986.<br />
Poluarea cu metale grele. Acest tip <strong>de</strong> poluare se produce local datorită:<br />
emisiilor din industria metalelor neferoase şi feroase;<br />
irigaţiei cu ape uzate;<br />
aplicării <strong>de</strong> nămoluri orăşeneşti;<br />
fertilizării cu îngrăşăminte fosfatice;<br />
emisiilor mijloacelor <strong>de</strong> transport;<br />
folosirii pestici<strong>de</strong>lor.<br />
În general, metalele grele reprezintă micronutrienţi, dar <strong>de</strong>vin toxice atunci când <strong>de</strong>păşesc<br />
limita maximă admisă, cu excepţia mercurului, cadmiului şi plumbului care sunt foarte toxice în<br />
orice condiţii. Acţiunea în sol a fiecărui metal greu <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> mobilitatea acestuia, influenţată în<br />
mare masură <strong>de</strong> reacţia solului. Majoritatea metalelor grele <strong>de</strong>vin mobile în mediu foarte acid, în<br />
timp ce doar molib<strong>de</strong>nul şi seleniul sunt mai mobile în mediu alcalin. Cea mai mare capacitate <strong>de</strong> a<br />
reţine metale grele o au solurile argiloase şi bogate în humus, cu reacţie slab acidă-slab alcalină.<br />
Poluarea cu particule soli<strong>de</strong> (pulberi). Acest tip <strong>de</strong> poluare se referă la substanţe purtate<br />
<strong>de</strong> aer, solurile cele mai afectate fiind cele aflate în apropierea surselor primare <strong>de</strong> emisie,<br />
reprezentate în general prin fabricile <strong>de</strong> ciment şi termocentralele pe cărbune. Pe măsură ce<br />
înălţimea coşurilor <strong>de</strong> evacuare a emisiilor creşte, poluarea solurilor din imediata apropiere se<br />
reduce, dar se extin<strong>de</strong> suprafaţa supusă poluării. Principalii poluanţi purtaţi <strong>de</strong> aer sunt: particule<br />
minerale soli<strong>de</strong> şi compuşi chimici – sulfaţi, fosfaţi, carbonaţi, pulberi <strong>de</strong> marnă sau argilă, oxizi <strong>de</strong><br />
fier, praf <strong>de</strong> cărbune, cenuşă; compuşi gazoşi – hidrocarburi, oxizi <strong>de</strong> sulf, azot şi carbon. Efectele<br />
pe care acest tip <strong>de</strong> poluare le produce în sol sunt schimbarea reacţiei soluţiei solului şi a gradului<br />
<strong>de</strong> saturaţie în baze şi îmbogăţirea în metale grele.<br />
Poluarea cu ape uzate şi nămoluri. Apele uzate şi nămolurile provin <strong>de</strong> la crescătoriile <strong>de</strong><br />
animale şi din reţeaua <strong>de</strong> canalizare a oraşelor. Sunt împrăştiate pe soluri cu ape <strong>de</strong> irigaţie în<br />
ve<strong>de</strong>rea epurării, existând avantajul utilizării încărcării lor în azot, fosfor şi potasiu ca elemente<br />
nutritive. Dezavantajele sunt reprezentate prin pericolul unei creşteri prea mari în sol a concentraţiei<br />
unor nutrienţi, a metalelor grele, sărurilor solubile şi a sodiului schimbabil. Din acest motiv,<br />
împrăştierea lor pe soluri trebuie făcută în anumite doze şi nu în cazul culturilor legumicole.<br />
Poluarea cu îngrăşăminte şi pestici<strong>de</strong>. În cazul îngrăşămintelor, pericolul pentru sol este<br />
mai mic, dar sunt afectate într-o măsură mai mare, atmosfera, apele freatice şi lacurile. Poluarea cu<br />
pestici<strong>de</strong> a <strong>de</strong>venit o problemă datorită extin<strong>de</strong>rii utilizării acestora. Pestici<strong>de</strong>le organoclorurate sunt<br />
greu <strong>de</strong> <strong>de</strong>scompus, persistând în sol (DDT este interzis). Din acest motiv, se folosesc mai mult<br />
pestici<strong>de</strong> organofosforice care sunt mai uşor bio<strong>de</strong>gradabile. Caracteristicile pestici<strong>de</strong>lor:<br />
toxicitatea; specificitatea; persistenţa. Toxicitatea reprezintă capacitatea pesticidului <strong>de</strong> a anihila<br />
151
organismele împotriva cărora este aplicat (organismele ţintă), care se cuantifică prin doza letală care<br />
asigură moartea a minimum 50 % din organisme (LD 50 ). Doza letală <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> fiziologia<br />
organismelor ţintă, metoda <strong>de</strong> aplicare, condiţiile meteo, proprietăţile solului. Valoarea LD 50 creşte<br />
în funcţie <strong>de</strong> conţinutul în materie organică şi argilă a solului. Pestici<strong>de</strong>le aplicate necorespunzător<br />
au efecte negative prin pătrun<strong>de</strong>rea şi afectarea lanţului trofic plantă-animal-om.<br />
Poluarea cu agenţi patogeni. Acest tip <strong>de</strong> poluare poate apărea în jurul centrelor urbane, a<br />
complexelor <strong>de</strong> creştere a animalelor, sau a solurilor tratate cu ape uzate sau nămoluri. Solul<br />
dispune <strong>de</strong> o mare capacitate <strong>de</strong> autoepurare şi agenţii patogeni sunt distruşi, dacă contaminarea nu<br />
continuă. Dintre agenţii patogeni, doar unele specii <strong>de</strong> Salmonella rezistă 30-40 <strong>de</strong> zile, iar sporii <strong>de</strong><br />
Antraxe chiar şi ani <strong>de</strong> zile.<br />
Rolul şi importanţa solului în combaterea poluării. Spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> celelalte<br />
componente ale mediului, solul joacă rolul unui absorbant purificator, un neutralizator biologic <strong>de</strong><br />
poluanţi şi un mineralizator al reziduurilor organice. Altfel spus, solul joacă rol <strong>de</strong> <strong>de</strong>poluator, însă<br />
fireşte între anumite limite, <strong>de</strong>oarece el nu poate recicla <strong>de</strong>cât cantităţi limitate <strong>de</strong> poluanţi. Dacă<br />
limita maximă admisibilă (LMA) este <strong>de</strong>păşită, se transformă în poluator pentru celelalte<br />
componente ale mediului. Solul nu poate totuşi neutraliza orice fel <strong>de</strong> poluanţi (unele metale,<br />
materiale plastice) datorită inexistentei microorganismelor capabile să le <strong>de</strong>scompună, dar unele<br />
<strong>de</strong>şeuri sau reziduuri care în alte medii ar fi poluanţi, <strong>de</strong>vin sursă <strong>de</strong> energie pentru<br />
microorganismele din sol şi sursă <strong>de</strong> elemente nutritive. Rolul <strong>de</strong> <strong>de</strong>poluator poate fi jucat datorită<br />
următoarelor caracteristici:<br />
larga distribuţie geografică – i se mai spune <strong>de</strong>contaminator universal;<br />
profunzimea – permite preluarea unor cantităţi mari <strong>de</strong> substanţe;<br />
capacitatea <strong>de</strong> filtrare – reţine suspensiile (cu excepţia celor coloidale);<br />
capacitatea <strong>de</strong> schimb cationic – preia anumite elemente din soluţii (<strong>de</strong>durizarea<br />
apei);<br />
activitatea biologică – <strong>de</strong>scompune materia organică în compuşi mai simpli;<br />
<strong>de</strong>termină precipitarea chimică a unor substanţe.<br />
În pofida acestor caracteristici favorabile, solul are o capacitate limitată <strong>de</strong> încarcare cu<br />
poluanţi. Exemplu: capacitatea pentru apă în câmp pe 1 m adâncime 1500-4000 m 3 /ha, capacitatea<br />
<strong>de</strong> schimb cationic în primii 20 cm 5-50 me/100g sol, capacitatea <strong>de</strong> reţinere a azotului pe<br />
adâncimea <strong>de</strong> 1 m 1-10 t/ha, fertilitatea este afectată la pH 8,4, la conţinut <strong>de</strong> săruri solubile<br />
> 0,095-0,175 % şi <strong>de</strong> sodiu schimbabil <strong>de</strong> 5-10 % din capacitatea <strong>de</strong> schimb cationic. Solul<br />
manifestă cea mai mare compatibilitate cu materiile organice şi cele lichi<strong>de</strong> (gunoi <strong>de</strong> grajd, nămol,<br />
ape uzate, <strong>de</strong>şeuri şi reziduuri ale industriei alimentare, textile şi <strong>de</strong> celuloză şi hârtie). Spre<br />
exemplu, doza anuală <strong>de</strong> gunoi <strong>de</strong> grajd permisă este <strong>de</strong> 10-20 t/ha. Pentru transformarea <strong>de</strong>şeurilor<br />
organice solul trebuie să aibă un regim aerohidric favorabil pentru a se produce oxidările. Acest<br />
regim nu este favorabil în cazul solurilor nisipoase datorită permeabilităţii ridicate care permite<br />
infiltraţia prea rapidă a <strong>de</strong>şeurilor şi nici a celor argiloase, în care stagnarea apei reduce oxidarea<br />
substanţelor poluante. În privinţa metalelor grele, numai culturile furajere pot anihila cantităţi<br />
reduse, din care o parte sunt eliberate în atmosferă (90 g/ha). Nămolul poate fi împrăştiat pe sol cu<br />
condiţia ca echivalentul zinc sa nu <strong>de</strong>păşească 5-10 % din capacitatea totală <strong>de</strong> schimb cationic.<br />
Cele mai multe dintre pestici<strong>de</strong> sunt <strong>de</strong>toxificate <strong>de</strong> către microorganismele din sol.<br />
6.1.5. Deplasări <strong>de</strong> mase <strong>de</strong> pamant. Alunecări<br />
Alunecările <strong>de</strong> teren reprezintă procese cu impact cel mai mare asupra învelişului <strong>de</strong> sol,<br />
dacă luăm în consi<strong>de</strong>rare suprafaţa şi adâncimea pe care solurile sunt afectate.Ele se produc foarte<br />
frecvent în regiunea <strong>de</strong> <strong>de</strong>al-podiş. Cauzele care <strong>de</strong>termină producerea alunecărilor <strong>de</strong> teren sunt<br />
reprezentate <strong>de</strong> către gravitaţie, acţiunea apei, mişcările seismice, procesele <strong>de</strong> îngheţ-<strong>de</strong>zgheţ şi<br />
acţiunea omului. Producerea alunecărilor <strong>de</strong> teren este favorizată în anumite condiţii:<br />
fragmentare şi înclinare mare a reliefului;<br />
prezenţa unor soluri şi roci argiloase sau marnoase;<br />
prezenţa unor straturi impermeabile.<br />
152
În cazul unei alunecări <strong>de</strong> teren putem distinge următoarele elemente constitutive:<br />
râpa <strong>de</strong> <strong>de</strong>sprin<strong>de</strong>re;<br />
corpul alunecării;<br />
patul <strong>de</strong> alunecare;<br />
fruntea alunecării.<br />
Alunecările pot fi clasificate în funcţie <strong>de</strong> localizarea lor în alunecări <strong>de</strong> mal şi alunecări <strong>de</strong><br />
versant. Din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re al intensităţii lor alunecările pot fi superficiale, atunci când grosimea<br />
stratului alunecat este mai mică <strong>de</strong> 1 metru, semiprofun<strong>de</strong> între 1-5 metri şi profun<strong>de</strong>, atunci când<br />
grosimea stratului alunecat este mai mare <strong>de</strong> 5 metri. Alunecările <strong>de</strong> teren pot fi clasificate şi după<br />
morfologia lor în următoarele categorii:<br />
alunecări în braz<strong>de</strong>;<br />
alunecări în valuri;<br />
alunecări în trepte;<br />
alunecări cu movile;<br />
alunecări curgătoare.<br />
În funcţie <strong>de</strong> dinamica lor actuală, alunecările <strong>de</strong> teren pot fi clasificate în următoarele<br />
categorii:<br />
vechi stabilizate;<br />
vechi cu tendinţe <strong>de</strong> reactivare;<br />
recente în curs <strong>de</strong> stabilizare;<br />
recente active.<br />
Efectele producerii alunecărilor <strong>de</strong> teren asupra solurilor sunt complexe şi se i<strong>de</strong>ntifică prin<br />
amestecarea orizonturilor <strong>de</strong> sol, acoperirea solurilor, încetinirea pedogenezei, instalarea excesului<br />
<strong>de</strong> umiditate între valurile <strong>de</strong> alunecare şi intensificarea eroziunii în râpa <strong>de</strong> <strong>de</strong>sprin<strong>de</strong>re. Prin<br />
amestecarea orizonturilor <strong>de</strong> sol sunt modificate proprietăţile fizico-chimice ale solului fiindu-i<br />
afectată implicit şi fertilitatea. Totodată, acoperirea solurilor situate la baza alunecării <strong>de</strong>termină în<br />
cazul acestora reluarea pedogenezei datorită aportului <strong>de</strong> material (solul alunecat) sau în cel mai<br />
bun caz încetinirea acesteia. Pe <strong>de</strong> altă parte, apariţia <strong>de</strong>nivelărilor din corpul alunecării conduce la<br />
o redistribuire a apei provenite din precipitaţiile atmosferice, care se adună în microformele<br />
negative <strong>de</strong> relief, <strong>de</strong>terminând instalarea excesului <strong>de</strong> umiditate. Nu în ultimul rând, pe suprafaţa<br />
râpei <strong>de</strong> <strong>de</strong>sprin<strong>de</strong>re datorită apariţiei unei pante extrem <strong>de</strong> abrupte, eroziunea se amplifică<br />
consi<strong>de</strong>rabil. Deci, putem sublinia faptul că, în cazul alunecărilor <strong>de</strong> teren procesele <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare a<br />
solurilor sunt complexe şi cu efecte extrem <strong>de</strong> negative asupra fertilităţii acestora.<br />
Deplasări gravitationale. Acest tip <strong>de</strong> procese se manifestă pe terenurile în pantă şi constau<br />
practic în rostogolirea spre baza versantului a agregatelor <strong>de</strong> sol, sub influenţa gravitaţiei. În acest<br />
mod are loc subţierea orizontului superior al solurilor situate pe versanţi, în paralel cu creşterea<br />
grosimii solurilor situate la baza versanţilor. Efectul manifestării acestui tip <strong>de</strong> procese este<br />
incomparabil mai slab <strong>de</strong>cât în cazul procesului <strong>de</strong> eroziune, iar acţiunea conjugată a celor două<br />
procese <strong>de</strong>termină apariţia solurilor erodate pe versanţi şi a coluvisolurilor sau solurilor colmatate la<br />
baza versanţilor. Prăbuşirile se manifestă mai ales în zona malurilor cursurilor <strong>de</strong> apă, prin<br />
subminarea malului <strong>de</strong> către curentul <strong>de</strong> apă, având ca efect retragerea acestora şi implicit apariţia<br />
pier<strong>de</strong>rilor <strong>de</strong> sol. Procesele <strong>de</strong> prăbuşire se pot produce şi în zona malurilor ravenelor sau ogaşelor,<br />
materialul <strong>de</strong> sol prăbuşit fiind ulterior transportat spre baza versantului, cât şi în cazul frunţilor<br />
abrupte <strong>de</strong> terasă. De asemenea, procesele <strong>de</strong> prăbuşire pot apărea şi în toate cazurile în care<br />
versantul a fost secţionat prin lucrări efectuate <strong>de</strong> către om, fiindu-i afectat în acest mod echilibrul.<br />
Este cazul construcţiei <strong>de</strong> drumuri, carierelor <strong>de</strong> exploatare sau săpării <strong>de</strong> canale. Prăbuşirile pot fi<br />
clasificate în două categorii:<br />
vechi stabilizate;<br />
recente.<br />
La rândul lor, prăbuşirile recente pot fi:<br />
superficiale (adâncimea <strong>de</strong> <strong>de</strong>sprin<strong>de</strong>re mai mică <strong>de</strong> doi metri);<br />
153
profun<strong>de</strong> (adâncimea <strong>de</strong> <strong>de</strong>sprin<strong>de</strong>re mai mare <strong>de</strong> doi metri).<br />
6.1.6. Eroziunea solului<br />
Procesul <strong>de</strong> eroziune se manifestă pe întreaga suprafaţă a uscatului nu numai pe cea<br />
acoperită cu sol, astfel încât termenul general este cel <strong>de</strong> eroziune a terenurilor. Totuşi, având în<br />
ve<strong>de</strong>re faptul că <strong>de</strong> cele mai multe ori cel afectat este solul, se foloseşte şi termenul <strong>de</strong> eroziune a<br />
solului, caz în care sunt analizate efectele şi modul <strong>de</strong> manifestare ale procesului asupra învelişului<br />
<strong>de</strong> sol. Denumirea <strong>de</strong> eroziune provine din limba latină <strong>de</strong> la “erosion”, cu înţelesul <strong>de</strong> separare,<br />
<strong>de</strong>spărţire şi reprezintă procesul <strong>de</strong> <strong>de</strong>sprin<strong>de</strong>re, transport şi <strong>de</strong>punere a particulelor <strong>de</strong> sol, sub<br />
acţiunea agenţilor exogeni apa şi vântul. Scoarţa terestră a evoluat <strong>de</strong> la începutul formării sale<br />
sub acţiunea proceselor morfogenetice, care s-au manifestat în ritmuri şi intensităţi diferite. În<br />
categoria proceselor geomorfologice exogene, eroziunea solului joacă un rol important în ceea ce<br />
priveşte mo<strong>de</strong>larea scoarţei terestre. Cele trei faze ale procesului <strong>de</strong> eroziune sunt realizate <strong>de</strong> doi<br />
agenţi principali, apa şi aerul în mişcare, ale căror surse cinetice inepuizabile sunt energia solară şi<br />
gravitaţia. Acest proces este influenţat şi <strong>de</strong> activitatea omului, care spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> ceilalţi agenţi<br />
poate fi controlată şi dirijată raţional. Eroziunea reprezintă unul dintre principalele procese care<br />
conduc la <strong>de</strong>gradarea învelişului <strong>de</strong> sol şi oricum cea mai extinsă formă <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare. Se estimează<br />
în acest sens, că anual se pierd <strong>de</strong> pe continente prin eroziune peste 76 miliar<strong>de</strong> tone <strong>de</strong> sol fertil.<br />
Eroziunea prin apă constituie la nivel mondial cel mai extins tip <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare a solurilor <strong>de</strong>ţinând<br />
55,7 %. Totodată, eroziunea eoliană are la rândul ei o pon<strong>de</strong>re însemnată, 27,9 % şi împreună cele<br />
două tipuri <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare însumează 83,6 % din totalul suprafeţelor afectate <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare. Analizând<br />
procesele <strong>de</strong> eroziune în funcţie <strong>de</strong> intensitatea lor <strong>de</strong> manifestare, putem evi<strong>de</strong>nţia faptul că din<br />
totalul suprafeţei afectate, 31 % reprezintă eroziune prin apă slabă, 48 % mo<strong>de</strong>rată şi 21 %<br />
puternică şi excesivă. În cazul eroziunii eoliene, 49 % din suprafaţă este afectată slab, 46 % mo<strong>de</strong>rat<br />
şi 5 % puternic şi excesiv. Eroziunea se manifestă pe întreaga suprafaţă a uscatului sub diferite<br />
forme, în regiunile polare şi subpolare, apa sub formă <strong>de</strong> gheţari şi procesul <strong>de</strong> solifluxiune jucând<br />
un rol important. În regiunile temperate şi cal<strong>de</strong>, rolul principal în apariţia eroziunii revine apei sub<br />
formă <strong>de</strong> şuvoaie, pârâuri sau râuri, iar în regiunile ari<strong>de</strong> şi acţiunea vântului <strong>de</strong>vine apreciabilă.<br />
Eroziunea este <strong>de</strong>ci un proces general <strong>de</strong> mo<strong>de</strong>lare a uscatului, intensitatea ei <strong>de</strong> manifestare<br />
<strong>de</strong>pinzând în primul rând <strong>de</strong> fragmentarea reliefului şi <strong>de</strong> condiţiile climatice. Eroziunea care se<br />
manifestă în condiţiile normale ale mediului natural este cunoscută sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> geologică sau<br />
normală. În cazul acesteia, pier<strong>de</strong>rile <strong>de</strong> sol sunt mici, 0,1-1 t/ha/an, ceea ce atestă existenţa unui<br />
echilibru între eroziune (pier<strong>de</strong>ri <strong>de</strong> sol) şi pedogeneză (câştiguri <strong>de</strong> sol). Eroziunea care se produce<br />
cu o intensitate sporită faţă <strong>de</strong> cea geologică şi este <strong>de</strong>clanşată <strong>de</strong> activitatea omului poartă<br />
<strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> accelerată sau antropică. În acest sens, o pier<strong>de</strong>re anuală <strong>de</strong> sol prin eroziune <strong>de</strong> 12-<br />
15 t/ha poate fi comparată cu reducerea stratului <strong>de</strong> sol cu 1 mm/an, situaţie în care intensitatea<br />
pedogenezei este <strong>de</strong>păşită <strong>de</strong> cea a eroziunii, echilibrul natural fiind afectat. Din acest motiv au<br />
existat încercări <strong>de</strong> a calcula eroziunea admisibilă, adică cea a cărei intensitate <strong>de</strong> manifestare nu<br />
afectează pedogeneza. Factorii <strong>de</strong>terminanţi ai eroziunii solului sunt naturali sau antropici, cu<br />
precizarea că numai în condiţiile unei intervenţii umane asupra suprafeţei respective pot fi analizate<br />
condiţionările exercitate <strong>de</strong> caracteristicile sale naturale:<br />
clima;<br />
relieful;<br />
proprietăţile solului;<br />
roca;<br />
vegetaţia;<br />
activitatea omului.<br />
Clima. Acest factor <strong>de</strong>termină intensitatea manifestării procesului <strong>de</strong> eroziune a solurilor<br />
prin intermediul principalelor sale elemente, precipitaţiile atmosferice, temperatură şi vânt, dar în<br />
special prin precipitaţiile atmosferice. Influenţa precipitaţiilor se manifestă mai ales prin ploile<br />
torenţiale şi zăpadă, în timpul topirii acesteia. Dintre criteriile utilizate în ve<strong>de</strong>rea selectării ploilor<br />
torenţiale, foarte cunoscut este cel al lui Yarnell. Ploile torenţiale posedă o mare energie cinetică<br />
154
datorată acţiunii picăturilor <strong>de</strong> ploaie. Această energie cinetică este <strong>de</strong>terminată pe <strong>de</strong> o parte <strong>de</strong><br />
intensitatea şi durata ploii, iar pe <strong>de</strong> alta <strong>de</strong> diametrul şi viteza <strong>de</strong> că<strong>de</strong>re a picăturilor. Dimensiunile<br />
picăturilor <strong>de</strong>pind <strong>de</strong> intensitatea ploii, viteza vântului şi altitudinea norilor. În cazuri excepţionale<br />
ele pot atinge 6-8 mm, dar cele mai mari <strong>de</strong> 5-6 mm se fracţionează din cauza curenţilor <strong>de</strong> aer.<br />
Viteza <strong>de</strong> că<strong>de</strong>re a picăturilor <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> înălţimea <strong>de</strong> că<strong>de</strong>re, diametrul picăturii şi tăria vântului.<br />
De obicei, viteza <strong>de</strong> că<strong>de</strong>re variază în atmosfera calmă între 2-9 m/s. Energia cinetică produsă <strong>de</strong><br />
că<strong>de</strong>rea picăturilor <strong>de</strong>termină dislocarea părţii superioare a solurilor. În acest sens, Osborne arată că<br />
în timpul unei ploi torenţiale <strong>de</strong> 50 mm şi cu intensitatea <strong>de</strong> 2,5 mm/min, pe un hectar fără vegetaţie<br />
sunt ridicate în aer prin acţiunea picăturilor 240 tone <strong>de</strong> sol. Topirea zăpezii influenţează eroziunea<br />
mai ales dacă solul este îngheţat în adâncime sau saturat cu apă.<br />
Relieful. Condiţionează intensitatea <strong>de</strong> manifestare a proceselor <strong>de</strong> eroziune prin caracterele<br />
sale morfometrice:<br />
panta;<br />
lungimea versanţilor;<br />
forma versanţilor;<br />
expoziţia versanţilor.<br />
Panta influenţează viteza <strong>de</strong> scurgere a apei în mod direct proporţional, cu cât înclinarea<br />
terenului este mai mare cu atât creşte viteza <strong>de</strong> scurgere a apei. În acest sens, omul <strong>de</strong> ştiinţă francez<br />
Chezy a calculat în mod experimental, că o creştere a pantei <strong>de</strong> patru ori, dublează viteza <strong>de</strong><br />
scurgere a apei. Referitor la lungimea versantului, se constată că la aceeaşi înclinare a acestuia,<br />
alungirea traseului <strong>de</strong> scurgere al apei <strong>de</strong>termină intensificarea eroziunii prin creşterea <strong>de</strong>bitului.<br />
Altfel spus, cu cât versantul este mai lung, cu atât eroziunea este mai accentuată. La rândul ei,<br />
forma versantului <strong>de</strong>termină şi ea diferenţierea scurgerii şi implicit şi a eroziunii. În acest sens,<br />
versanţii cu profil convex sunt cel mai intens erodaţi, panta accentuându-se spre bază. Pe versanţii<br />
cu profil concav diminuarea pantei spre bază <strong>de</strong>termină scă<strong>de</strong>rea vitezei <strong>de</strong> scurgere şi implicit a<br />
eroziunii. Pe versanţii cu profil drept, intensitatea eroziunii este mo<strong>de</strong>rată, crescând ca şi la cei<br />
convecşi către bază. Expoziţia versanţilor joacă şi ea un rol, chiar dacă mai puţin evi<strong>de</strong>nt, în<br />
manifestarea proceselor <strong>de</strong> eroziune. Astfel, versanţii însoriţi sunt mai intens erodaţi <strong>de</strong>oarece<br />
topirea zăpezii şi <strong>de</strong>zgheţul sunt mai timpurii şi se produc brusc, comparativ cu cei umbriţi un<strong>de</strong><br />
aceste procese se <strong>de</strong>sfăşoară mult mai lent.<br />
Proprietăţile solului. Solul <strong>de</strong>termină rezistenţa pe care o opune manifestării proceselor <strong>de</strong><br />
eroziune, prin intermediul proprietăţilor sale:<br />
textura;<br />
gradul <strong>de</strong> structurare şi stabilitatea hidrică a structurii;<br />
conţinutul în humus;<br />
porozitatea;<br />
coeziunea.<br />
În general, solurile bine structurate, cu stabilitate hidrică mare, cu porozitate, coeziune,<br />
conţinut în argilă şi humus ridicat, sunt rezistente la eroziune.<br />
Roca influenţează eroziunea în mod mai mult indirect, în special prin duritate, <strong>de</strong>oarece pe<br />
roci dure solurile au o profunzime mică şi o capacitate redusă <strong>de</strong> infiltraţie a apei, crescând în acest<br />
mod eroziunea, în timp ce în cazul solurilor <strong>de</strong>zvoltate pe roci friabile, care sunt profun<strong>de</strong> şi au<br />
capacitate mare <strong>de</strong> reţinere a apei, eroziunea este mai slabă.<br />
Vegetaţia. În primul rând, vegetaţia joacă pentru învelişul <strong>de</strong> sol un rol protector care se<br />
manifestă prin următoarele elemente:<br />
reţinerea picăturilor <strong>de</strong> ploaie pe aparatul foliar;<br />
reducerea vitezei <strong>de</strong> scurgere a apei la suprafaţa solului;<br />
îmbunătăţirea structurii şi porozităţii solului;<br />
fixarea solului prin intermediul sistemului radicular.<br />
De asemenea, un m 2 <strong>de</strong> muşchi <strong>de</strong> pădure care cântăreşte în stare uscată un kilogram, are<br />
după o ploaie abun<strong>de</strong>ntă şase kilograme, rezultând în acest mod că un hectar <strong>de</strong> muşchi poate reţine<br />
155
aproximativ cinci vagoane <strong>de</strong> apă (Rădulescu A.). În aceeaşi ordine <strong>de</strong> i<strong>de</strong>i, într-o ţelină bine<br />
încheiata, 17 cm <strong>de</strong> sol se pot pier<strong>de</strong> prin eroziune abia în 18 00 până la 30000 <strong>de</strong> ani, în timp ce<br />
într-un teren arat, aceeaşi grosime <strong>de</strong> sol se poate pier<strong>de</strong> în doar 48-50 <strong>de</strong> ani (Chiriţă C.). Vegetaţia<br />
lemnoasă protejează cel mai bine solul împotriva eroziunii reţinând o cantitate mai mare <strong>de</strong> apă din<br />
precipitaţii, datorită aparatului foliar bine <strong>de</strong>zvoltat. Prezenţa litierei <strong>de</strong>termină la rândul ei<br />
reducerea scurgerii, acţionând ca un burete, iar răspândirea rădăcinilor până la adâncimi mari<br />
sporeşte infiltraţia. Plantele cultivate asigură solului o protecţie diferenţiată în funcţie <strong>de</strong><br />
caracteristicile morfologice şi tehnologice ale culturii şi perioada <strong>de</strong> vegetaţie. O protecţie bună<br />
asigură gramineele, cerealele păioase <strong>de</strong> toamnă, leguminoasele, în timp ce cartoful, porumbul,<br />
floarea soarelui asigură o slabă protecţie a solului.<br />
Activitatea omului. Prin acţiunile sale, omul <strong>de</strong>termină direct manifestarea eroziunii, ale<br />
cărei efecte <strong>de</strong>păşesc în intensitate şi amploare pe cele generate <strong>de</strong> factorii naturali. Activitatea<br />
industrială şi urbanizarea modifică caracterele locale ale climei, iar lucrările agricole modifică<br />
proprietăţile solului şi echilibrul biologic. Omul mo<strong>de</strong>lează formele <strong>de</strong> relief, <strong>de</strong>frişează şi<br />
împădureşte mari suprafeţe <strong>de</strong> teren <strong>de</strong>terminând activizarea sau încetinirea eroziunii.<br />
Eroziunea eoliană. Eroziunea eoliană afectează în cazul Asiei 222 milioane hectare, al<br />
Africii 186 milioane hectare, al Americii <strong>de</strong> Sud şi Europei câte 42 milioane hectare fiecare, al<br />
Americii <strong>de</strong> Nord 35 milioane hectare, al Oceaniei 16 milioane hectare şi al Americii Centrale 5<br />
milioane hectare. Procentual, acest tip <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare a solurilor <strong>de</strong>ţine valori ridicate din totalul<br />
suprafeţelor <strong>de</strong>gradate în cazul Africii 38 %, Americii <strong>de</strong> Nord 36 % şi Asiei 30 %. Raportat la<br />
procentul afectat din suprafaţa continentului, în toate cazurile acesta este sub 10 %, cu un maxim în<br />
ceea ce priveşte Africa 6,3 %. Acest tip <strong>de</strong> eroziune se manifestă în regiunile <strong>de</strong> câmpie secetoase şi<br />
afectează suprafeţe mult mai mici <strong>de</strong>cât eroziunea prin apă. Factorii care influenţează intensitatea<br />
eroziunii eoliene sunt următorii:<br />
intensitatea si durata vântului;<br />
configuraţia terenului;<br />
proprietăţile solului;<br />
gradul <strong>de</strong> acoperire cu vegetaţie.<br />
Efectele acţiunii vântului asupra suprafeţei solului se amplifică odată cu creşterea duratei şi<br />
vitezei acestuia. Procesul <strong>de</strong> <strong>de</strong>flaţie (spulberare) care implică atât <strong>de</strong>sprin<strong>de</strong>rea particulelor <strong>de</strong> sol,<br />
cât şi transportul şi <strong>de</strong>punerea lor este foarte intens în cazul vânturilor puternice şi <strong>de</strong> durată.<br />
Relieful intervine la rândul său prin expunerea la vânturile dominante, gradul <strong>de</strong> <strong>de</strong>nivelare şi<br />
înclinare. În primul caz este evi<strong>de</strong>nt faptul că pe suprafeţele <strong>de</strong> teren orientate în direcţia vânturilor<br />
dominante efectele sunt amplificate. De asemenea, suprafeţele <strong>de</strong>nivelate opun o rezistenţă mai<br />
mare acţiunii <strong>de</strong> <strong>de</strong>flaţie, comparativ cu cele nete<strong>de</strong>, ca şi cele cu înclinare slabă faţă <strong>de</strong> cele<br />
puternic înclinate, pe care particulele <strong>de</strong> sol pot fi mai uşor dislocate datorită stabilităţii mai reduse.<br />
Solul influenţează procesul în discuţie prin intermediul texturii, structurii, conţinutului în humus şi<br />
umidităţii. Cele mai afectate sunt solurile cu textură nisipoasă, slab structurate, sărace în humus şi<br />
uscate. Gradul <strong>de</strong> acoperire cu vegetaţie se referă la faptul că aceasta are în general un rol protector<br />
diminuând intensitatea eroziunii. În acest caz, prezintă importanţă tipul <strong>de</strong> cultură, stadiul ei <strong>de</strong><br />
vegetaţie şi caracterele morfometrice ale plantelor. Desprin<strong>de</strong>rea particulelor <strong>de</strong> sol este <strong>de</strong>terminată<br />
<strong>de</strong> forţa exercitată <strong>de</strong> vânt la suprafaţa solului prin procesul <strong>de</strong> <strong>de</strong>flaţie. Deplasarea particulelor <strong>de</strong><br />
sol este <strong>de</strong>terminată <strong>de</strong> viteza şi turbulenţa vântului şi <strong>de</strong> diametrul lor. Particulele <strong>de</strong> sol sunt<br />
transportate fie sub formă <strong>de</strong> suspensii la înălţime mare, fie în salturi până la înălţimea <strong>de</strong> un metru,<br />
fie prin rostogolire la suprafaţa solului. Cea mai mare parte a particulelor (62-97 %) sunt<br />
transportate pe înălţimea cuprinsă între suprafaţa solului şi un metru. Cel mai frecvent este<br />
transportul în salturi (0,05-0,5 mm diametru) urmat <strong>de</strong> cel prin târâre (0,5-2 mm). Eroziunea prin<br />
vânt afectează orizontul superior al solurilor (<strong>de</strong> obicei orizontul A) căruia îi este redusă treptat<br />
grosimea, având loc pier<strong>de</strong>ri <strong>de</strong> sol. Pe <strong>de</strong> altă parte, în zonele un<strong>de</strong> se produce <strong>de</strong>punerea<br />
materialului <strong>de</strong> sol transportat solurile existente sunt acoperite, iar pedogeneza mult încetinită sau<br />
chiar întreruptă. În cazul solurilor nisipoase sau a nisipurilor, apare un microrelief specific format<br />
din muşuroaie, movile, valuri, dune.<br />
156
Eroziunea prin apă. Eroziunea prin apă afectează la nivel mondial cele mai mari suprafeţe,<br />
cifrate la 441 milioane hectare în Asia, 227 milioane hectare în Africa, 144 milioane hectare în<br />
Europa, 123 milioane hectare în America <strong>de</strong> Sud, 83 milioane hectare în Oceania, 60 milioane<br />
hectare în America <strong>de</strong> Nord şi 46 milioane hectare în America Centrală. Exprimând cifrele<br />
prezentate anterior în procente din suprafaţa afectată <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare constatăm că eroziunea prin apă<br />
<strong>de</strong>ţine pe toate continentele, cu excepţia Africii (46 %) peste 50 %, atringând în cazul Oceaniei<br />
chiar 81 %. Raportându-ne la suprafaţa continentelor, o situaţie îngrijorătoare înregistrează America<br />
Centrală, care are afectată <strong>de</strong> eroziunea prin apă, 43,4 % din suprafaţă. După modul în care se<br />
exercită acţiunea dinamică a apei asupra suprafeţei terenului distingem:<br />
eroziune prin picături;<br />
eroziune prin scurgere.<br />
În ceea ce priveşte efectul eroziunii asupra configuraţiei terenului, aceasta poate fi:<br />
eroziune <strong>de</strong> suprafaţă;<br />
eroziune în adâncime.<br />
Eroziunea solului este foarte greu <strong>de</strong> cuantificat, meto<strong>de</strong>le cele mai bune fiind cele <strong>de</strong> teren,<br />
care se bazează pe măsurări directe vizând grosimea orizonturilor <strong>de</strong> sol. Totuşi ecuaţia cea mai<br />
utilizată în ve<strong>de</strong>rea calculării estimative a eroziunii o reprezintă formula universală a eroziunii<br />
elaborată în anul 1960 (Vischmaier H.).<br />
Eroziunea prin picături. Efectul principal al impactului picăturilor <strong>de</strong> ploaie cu suprafaţa<br />
solului consta în sfărâmarea, mărunţirea, împrăştierea (transportul prin aer) agregatelor structurale<br />
şi aterizarea particulelor <strong>de</strong> sol. Distrugerea agregatelor structurale se datorează următoarelor<br />
elemente:<br />
şocul produs <strong>de</strong> picături asupra suprafeţei solului;<br />
explozia agregatelor structurale <strong>de</strong> sol;<br />
dispersarea liantului care susţine agregatele structural.<br />
Intensitatea acţiunii erozive a picăturilor <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong>:<br />
energia cinetică a picăturilor;<br />
valoarea unghiului format <strong>de</strong> traiectoria picăturii cu planul suprafeţei solului în<br />
punctul <strong>de</strong> impact;<br />
proprietăţile solului;<br />
caracteristicile covorului vegetal.<br />
Cel mai uşor sunt <strong>de</strong>sprinse particulele <strong>de</strong> nisip fin, iar cel mai greu agregatele structurale cu<br />
stabilitate hidrică mare, particulele argiloase, datorită coeziunii ridicate şi cele <strong>de</strong> nisip grosier,<br />
datorită greutăţii mari. Picăturile <strong>de</strong> ploaie produc şi în<strong>de</strong>sarea solului, reducându-se astfel<br />
permeabilitatea. Fenomenul <strong>de</strong> împrăştiere a particulelor <strong>de</strong> sol se produce până la 60-80 cm<br />
înălţime şi pe o distanţă orizontală <strong>de</strong> până la 1,5 m. Transportul <strong>de</strong> material nu se produce pe<br />
terenurile plane ci numai pe cele înclinate, pe care se constată o <strong>de</strong>plasare <strong>de</strong> sol spre aval. În acest<br />
sens, s-a constatat că pe un teren cu panta <strong>de</strong> 10 % se transportă în aval prin intermediul picăturilor<br />
<strong>de</strong> apă <strong>de</strong> trei ori mai mult material <strong>de</strong>cât în amonte. Efectele manifestării procesului <strong>de</strong> eroziune<br />
prin intermediul picăturilor <strong>de</strong> ploaie se materializează în:<br />
remanierea (redistribuirea) locală a materialului <strong>de</strong> sol;<br />
netezirea suprafeţei solului.<br />
Eroziunea prin scurgere. Scurgerea dispersată <strong>de</strong> suprafaţă. Apa provenită din<br />
precipitaţii şi topirea zăpezii care nu se infiltrează în sol, se scurge în cazul în care terenul este<br />
înclinat, la suprafaţă. Datorită scurgerii ea <strong>de</strong>zvoltă o anumită energie, prin intermediul căreia<br />
ero<strong>de</strong>ază solul, <strong>de</strong>osebindu-se mai întâi faza <strong>de</strong> <strong>de</strong>sprin<strong>de</strong>re şi apoi cea <strong>de</strong> transport a particulelor <strong>de</strong><br />
sol. În cazul în care stratul <strong>de</strong> apă care se scurge este subţire, puterea <strong>de</strong> transport este <strong>de</strong>terminată<br />
numai <strong>de</strong> viteza <strong>de</strong> translaţie a apei, iar dacă este mai gros, intervin şi curenţii verticali, eroziunea<br />
<strong>de</strong>pinzând şi <strong>de</strong> turbulenţa curentului. Viteza <strong>de</strong> scurgere a apei <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> înclinarea terenului şi<br />
grosimea stratului <strong>de</strong> apă care se scurge. Mecanismul <strong>de</strong> producere al acestei forme <strong>de</strong> eroziune prin<br />
apă este următorul: precipitaţiile căzute sub formă <strong>de</strong> ploaie, odată ajunse la suprafaţa solului sunt<br />
157
absorbite până când capacitatea <strong>de</strong> absorbţie a solului este <strong>de</strong>păşită <strong>de</strong> cantitatea <strong>de</strong> apă căzută. Din<br />
acest moment, apa începe să se adune în micro<strong>de</strong>presiuni şi cu timpul dacă ploaia continuă oglinzile<br />
<strong>de</strong> apă se unesc formând o peliculă continuă <strong>de</strong> apă care începe să se scurgă sub formă <strong>de</strong> firişoare<br />
sau şuvoaie. Eroziunea prin scurgere începe numai atunci când este <strong>de</strong>păşită capacitatea <strong>de</strong><br />
absorbţie a solului şi <strong>de</strong> reţinere a apei în micro<strong>de</strong>presiuni. În privinţa capacităţii <strong>de</strong> reţinere a apei<br />
în funcţie <strong>de</strong> <strong>de</strong>nivelările terenului, putem exemplifica prin faptul că pe ogor se reţin între 5 şi 20<br />
mm <strong>de</strong> apă, iar pe asfalt între 2-3 mm. Particulele <strong>de</strong> sol <strong>de</strong>sprinse datorită acţiunii mecanice a<br />
picăturilor <strong>de</strong> ploaie şi a scurgerii apei, sunt transportate fie prin târâre, fie în salturi, fie în<br />
suspensie. Ca urmare, pe traseele firişoarelor <strong>de</strong> apă se formează microrigole ale căror pereţi<br />
instabili se surpă, efectul erozional fiind accentuat. Cantitatea <strong>de</strong> sol transportată <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong><br />
capacitatea <strong>de</strong> transport a apei, <strong>de</strong> proprietăţile fizice ale solului şi <strong>de</strong> caracteristicile covorului<br />
vegetal. Dintre proprietăţile solului, stabilitatea hidrică a agregatelor structurale are cea mai mare<br />
influenţă. Procesul se localizează în porţiunile uniforme ale versantului şi are ca efecte apariţia<br />
rigolelor şi <strong>de</strong>punerea selectivă (după dimensiuni) a materialului <strong>de</strong> sol. Scurgerea concentrată <strong>de</strong><br />
suprafaţă apare odată cu creşterea intensităţii şi duratei ploii, prin unirea firişoarelor <strong>de</strong> apă în<br />
şuvoaie, scurgerea concentrându-se numai pe anumite trasee. Aceste şuvoaie se formează în special<br />
pe elementele reţelei hidrografice vechi (văiugi, vâlcele, viroage, văi) sau pe drumuri <strong>de</strong> câmp,<br />
cărări, poteci <strong>de</strong> vite, braz<strong>de</strong>. Energia cinetică şi puterea <strong>de</strong> erodare a curenţilor <strong>de</strong> apă este mult mai<br />
mare <strong>de</strong>terminând apariţia rigolelor, ogaşelor şi ravenelor. Efectele <strong>de</strong>pind în mare măsură <strong>de</strong><br />
proprietăţile solului, în special <strong>de</strong> textură şi permeabilitate. Astfel, pe solurile nisipoase se<br />
formează uşor rigole şi ogaşe ale căror maluri se prăbuşesc însă, adâncirea realizându-se lent, dar<br />
producându-se o mare <strong>de</strong>zvoltare laterală. Pe solurile argiloase rigolele şi ogaşele se formează mai<br />
greu, dar având malurile stabile, eroziunea înaintează în adâncime. Materialul erodat este<br />
transportat (târare, salturi, suspensie) şi <strong>de</strong>pus fie datorită consumării energiei cinetice a curentului<br />
<strong>de</strong> apă, fie datorită unor obstacole. Eroziunea prin scurgere concentrată afectează puternic versanţii<br />
pentru că antrenează şi materialele provenite în urma eroziunii prin picături şi scurgere dispersată,<br />
care constituie practic faze premergătoare. Formele <strong>de</strong> relief rezultate ca urmare a manifestării<br />
acestui tip <strong>de</strong> eroziune sunt:<br />
rigola, care are adâncimi <strong>de</strong> 20-50 centimetri şi aspectul unor şanţuri izolate dispuse<br />
conform înclinării versantului, sau ramificaţii <strong>de</strong> şanţuri <strong>de</strong>se cu orientări diferite care nu au<br />
legatură cu reţeaua hidrografică;<br />
ogaşul, care are adâncimi <strong>de</strong> 0,5-3 metri şi lăţimi <strong>de</strong> 0,5-8 metri, reprezintă şanţuri cu trasee<br />
neregulate dispuse conform înclinării versantului, evoluate din rigole, cu lungimi <strong>de</strong> zeci sau<br />
sute <strong>de</strong> metri şi cu linia bazei paralelă cu suprafaţa versantului;<br />
ravena, care are adâncimi <strong>de</strong> peste 3 metri, lăţimea <strong>de</strong> până la 100 metri şi lungimi <strong>de</strong><br />
câţiva kilometri. Au evoluat din ogaşe, au obârşia compusă din mai multe ramificaţii iar<br />
linia bazei are o înclinare mai mică <strong>de</strong>cât suprafaţa versantului.<br />
Când procesul este foarte intens se formează aşa numitele pământuri rele (bad lands). La<br />
ploile torenţiale scurte se manifestă eroziunea prin picături şi cea prin scurgere dispersată, iar la cele<br />
<strong>de</strong> durată eroziunea prin scurgere concentrată. În cazul topirii zăpezii, predomină scurgerea<br />
concentrată, şuvoaiele fiind alimentate continuu prin topirea lentă. Efectele manifestării acestui tip<br />
<strong>de</strong> eroziune sunt evi<strong>de</strong>nţiate prin fragmentarea versanţilor datorită ravenării, <strong>de</strong>clanşarea<br />
alunecărilor şi prăbuşirilor şi aluvionarea unor zone <strong>de</strong> la baza versanţilor. O problemă importantă a<br />
apărut în cazul suprafeţelor irigate necorespunzător, pe care a început să se manifeste aşa numita<br />
eroziune <strong>de</strong> irigaţie (Measnicov M., 1975). Eroziunea <strong>de</strong> irigaţie se află în strânsă legătură cu<br />
normele <strong>de</strong> udare şi se manifestă pe terenurile cu pantă mai mare <strong>de</strong> 1%. Cercetări experimentale au<br />
arătat că la o singură udare se pot înregistra pier<strong>de</strong>ri <strong>de</strong> sol <strong>de</strong> 5 t/ha. Eroziunea <strong>de</strong> irigaţie apare atât<br />
în cazul aplicării meto<strong>de</strong>i braz<strong>de</strong>lor sau canalelor, cât şi a celei prin aspersiune (picături <strong>de</strong> apă).<br />
6.1.7. Decopertarea şi copertarea antropică<br />
Un tip aparte al <strong>de</strong>gradării prin dislocare şi acoperire este cel datorat intervenţiei directe a<br />
omului asupra învelişului <strong>de</strong> sol, prin operaţiunile <strong>de</strong> <strong>de</strong>copertare şi <strong>de</strong> <strong>de</strong>punere a materialelor<br />
158
transportate. Decopertarea se realizează <strong>de</strong> cele mai multe ori prin excavare, solul fiind distrus în<br />
mai toate situaţiile în totalitate. Remarcăm faptul că operaţiunea <strong>de</strong> <strong>de</strong>copertare care se aplică în<br />
cazul nivelării solurilor nisipoase este benefică, <strong>de</strong>oarece materialul superior <strong>de</strong>copertat se reaşează<br />
la loc după executarea nivelării, în aceste condiţii <strong>de</strong>copertarea fiind chiar obligatorie, pentru a se<br />
evita amestecarea orizontului superior mai fertil cu materialul subiacent nisipos şi sărac.<br />
Decopertarea este frecventă atunci când se realizează căi <strong>de</strong> comunicaţii, construcţii, sisteme <strong>de</strong><br />
îmbunătăţiri funciare sau alte operaţiuni care implică excavarea solului. Efectul negativ este acela<br />
că se produc pier<strong>de</strong>ri <strong>de</strong> sol şi chiar şi atunci când materialul <strong>de</strong>copertat rămâne pe loc el se<br />
amestecă pierzându-şi calitatea iniţială. De asemenea, <strong>de</strong>copertarea poate afecta întreg volumul <strong>de</strong><br />
sol sau numai fragmente din acesta. Degradarea prin acoperire se referă la <strong>de</strong>punerea pe solurile<br />
<strong>de</strong>ja existente a diferitelor materiale transportate <strong>de</strong> către om.<br />
Acoperirea se poate realiza atât cu material <strong>de</strong> sol, cât şi cu materiale amestecate, cum ar fi<br />
sterilul (hal<strong>de</strong>). Efectele asupra solului sunt nocive, pedogeneza fiind întreruptă, iar la o eventuală<br />
reamenajare a suprafeţelor respective, plantele s-ar afla în contact direct cu materialul acoperitor şi<br />
nu cu solul iniţial. Solurile pot fi acoperite în diferite gra<strong>de</strong>, mergând până la scoaterea lor <strong>de</strong>finitivă<br />
din folosinţă. Acest tip <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare este frecventă în zonele în care se execută lucrări ample, dar<br />
acoperirea poate avea şi un caracter extrem <strong>de</strong> haotic.<br />
6.1.8. Reconstrucţia ecologică a solurilor<br />
În<strong>de</strong>plinirea funcţiilor ecologice ale solului în cadrul ecosistemului este asigurată <strong>de</strong> însuşirile<br />
morfologice, fizice, chimice şi mineralogice ale acestuia şi în special a celor din orizontul <strong>de</strong><br />
suprafaţă şi din cele subiacente. Orizonturile care asigură hrana plantelor alcătuiesc aşa-numitul<br />
profil ecopedologic. Reconstrucţia ecopedologică a solului înseamnă <strong>de</strong> fapt reconstrucţia profilului<br />
ecopedologic. Pentru că această reconstrucţie nu se poate realiza pe întreg profilul au fost stabilite<br />
anumite priorităţi. Dintre aceste priorităţi menţionăm refacerea volumului edafic, capacitatea <strong>de</strong><br />
schimb cationic, humusul, reacţia solului, permeabilitatea.<br />
Obiectivele reconstrucţiei ecologice:<br />
• ameliorarea stării fizice a solurilor compactate artificial şi natural, prin aplicarea<br />
lucrărilor <strong>de</strong> afânare şi introducerea <strong>de</strong> noi sisteme tehnologice <strong>de</strong> conservare;<br />
• ameliorarea stării fizice a solurilor afectate <strong>de</strong> unele procese fizice <strong>de</strong> <strong>de</strong>gradare <strong>de</strong><br />
suprafaţă;<br />
• corectarea reacţiei solului;<br />
• refacerea rezervei <strong>de</strong> humus;<br />
• fertilizarea echilibrată a terenurilor agricole;<br />
• reducerea poluării cu substanţe chimice provenite <strong>de</strong> la diferiţi agenţi economici;<br />
• elaborarea unor programe şi a unor tehnologii <strong>de</strong> cultură specifice pentru valorificarea<br />
eficientă a terenurilor în condiţii <strong>de</strong> protecţie a mediului înconjurător şi a calităţii vieţii.<br />
În funcţie <strong>de</strong> intensitatea <strong>de</strong>gradării ecosistemului şi <strong>de</strong> natura intervenţiilor necesare pentru<br />
reconstrucţia ecologică se disting următoarele tipuri:<br />
- reconstruirea ecologică (redresare ecologică dirijată), prin care se<br />
realizează un biosistem supraindividual asemănător celui anterior (refacerea<br />
nivelului trofic, al pH-ului, etc.)<br />
- ameliorarea ecologică – reprezintă o acţiune mult mai intensă, prin care<br />
se realizează biosisteme care respectă în principal funcţionalitatea şi mai puţin<br />
structura şi componenţa celui anterior (ex. ameliorarea sărăturilor, a nisipurilor,<br />
modificarea regimului hidric prin <strong>de</strong>secări sau irigaţii, plantări cu alte specii<br />
etc.);<br />
- reconstrucţia ecologică, în care se asigură o distribuire artificială a<br />
speciilor în biosisteme supraindividuale, conform unor aranjamente consi<strong>de</strong>rate<br />
optime, în care, în general, primează funcţia <strong>de</strong> protecţie a mediului ambiental<br />
(ex. terasări, instalarea unor biocenoze, altele <strong>de</strong>cât cele iniţiale).<br />
159
Rezolvarea obiectivelor privind reconstrucţia ecologică a solurilor se poate face prin<br />
respectarea unor principii şi anume:<br />
• realizarea protecţiei, conservării, reconstrucţiei şi a managementului resurselor <strong>de</strong> sol,<br />
corespunzător cerinţelor agriculturii şi silviculturii durabile;<br />
• reve<strong>de</strong>rea structurii folosinţelor agricole şi silvice;<br />
• stabilirea şi aplicarea măsurilor <strong>de</strong> prevenire a <strong>de</strong>gradării solurilor;<br />
• construirea perimetrelor <strong>de</strong> ameliorare a terenurilor <strong>de</strong>gradate intens prin diverse tipuri <strong>de</strong><br />
poluare;<br />
• urmărirea stării <strong>de</strong> calitate a solurilor prin intermediul monitoringului integrat, în ve<strong>de</strong>rea<br />
stabilirii evoluţiei, prognozelor, avertizării şi recomandarea măsurilor <strong>de</strong> reconstrucţie ecologică în<br />
funcţie <strong>de</strong> tipurile şi complexitatea ecosistemelor abordate.<br />
Pentru reconstrucţia ecologică a solurilor agricole se vor avea în ve<strong>de</strong>re următoarele obiective<br />
generale:<br />
• reabilitarea, mo<strong>de</strong>rnizarea şi extin<strong>de</strong>rea actualelor amenajări <strong>de</strong> îmbunătăţiri funciare pe baza<br />
unor concepţii mo<strong>de</strong>rne;<br />
• ameliorarea stării fizice a solurilor prin aplicarea unui complex <strong>de</strong> măsuri ameliorative şi<br />
folosirea tehnologiilor mo<strong>de</strong>rne <strong>de</strong> cultură a plantelor;<br />
• ameliorarea condiţiilor <strong>de</strong> fertilitate;<br />
• elaborarea unor tehnologii mo<strong>de</strong>rne pentru cultivarea terenurilor <strong>de</strong>gradate prin exploatări<br />
miniere, a celor ocupate cu reziduuri.<br />
În acest mod se poate realiza integrarea politicii agrare în cadrul politicii naţionale <strong>de</strong><br />
protecţie a mediului inconjurător.<br />
160
BIBLIOGRAFIE<br />
1. ANDRIEŞ, S., URSU, A. Starea şi perspectiva folosirii solurilor. // Lucrările conferinţei<br />
ştiinţifice Solul şi viitorul. Chişinău, 2001.<br />
2. Ameliorarea solurilor. Ediţie comemorativă / resp. ed.: Andrei Ursu (preş.). Chişinău, 2005.<br />
3. CANARACHE, A. Fizica solurilor agricole. Editura Ceres. Bucureşti, 1990.<br />
4. CAPCELEA, V., OSIIUK, V., RUDCO, Gh. Bazele geologiei ecologice a Republicii Moldova.<br />
Chişinău: Ştiinţa, 2001.<br />
5. CONTOMAN, M., FILIPOV, F. Ecopedologie. Ed. “Ion Ionescu <strong>de</strong> la Brad”, Iaşi, 2007<br />
6. Degradarea solurilor şi <strong>de</strong>şertificarea. / Sub red. acad. Andrei Ursu, Chişinău, 2000.<br />
7. Eroziunea solului. Esenţa, consecinţele, minimalizarea şi stabilirea procesului / red. resp.: Dan<br />
Nor, trad.: D.Balteanschi. Chişinău, Pontos, 2004.<br />
8. FILIPOV,F., LUPAŞCU, Gh. Pedologie. Ed. Terra nostra, Iaşi, 2003<br />
9. FLOREA, N. ş.a. Geografia solurilor României, Bucureşti: Ed. ştiinţifică, 1968.<br />
10. GOBAT, J-M., ARAGNO, M., MATTHEY, W. Le Sol vivant. Bases <strong>de</strong> pedologie. Biologie <strong>de</strong>s<br />
sols. Presses polytechniques et universitaires roman<strong>de</strong>s, Lausanne, 1998.<br />
11. JIGĂU, Gh., NAGACEVSCHI, T. Ghid al <strong>disciplinei</strong> Fizica solului. Chişinău, CEP USM, 2006.<br />
12. OANEA, N. Pedologie generală. Bucureşti: Ed. PACO, 2001.<br />
13. LUPAŞCU, Gh., PARICHI, M., FLOREA, N. Ştiinţa şi ecologia solului (Dicţionar). Iaşi, 1998.<br />
14. LUPAŞCU, Gh., JIGĂU, Gh., VÂRLAN, M., Pedologie generală. Editura Junimea, Iaşi, 1998.<br />
15. Nicolae Dimo. Colaboratori şi discipoli: În memoriam / Chişinău: Soc. Naţ. A Moldovei <strong>de</strong><br />
Ştiinţa Solului, 2003.<br />
16. OBREJANU, Gh., PUIU, Ş. Pedologie. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972.<br />
17. ROŞCA, Z., BULAT, M., STASIEV, G. Analiza chimică a solului. Îndrumări metodice pentru<br />
stu<strong>de</strong>nţii facultăţii <strong>de</strong> biologie şi agrochimie. Chişinău, USM, 1990.<br />
18. Soil Atlas of Europe, European Soil Bureau Network European Commission, 2005, 128p.<br />
19. Solurile (Seria monografică). Ed. Acad. Rom., 1990.<br />
20. STADNIC, S. Pedologie cu bazele geologiei. Caiet <strong>de</strong> lucru cu îndrumări metodice şi sarcini<br />
individuale pentru în<strong>de</strong>plinirea lucrărilor <strong>de</strong> laborator, practice şi practica <strong>de</strong> instruire pentru<br />
specialităţile 613.1 „Agronomie”, 424.1 „Ecologie”, Bălţi, Presa universitară bălţeană, 2009.<br />
21. STĂNILĂ, AL. Cartografia solurilor. Bucureşti, 2001.<br />
22. URSU, A., OVERCENCO, A., UNGUREANU, T. şi al. Transformarea tehnogenică a solurilor.<br />
Chişinău, 1996.<br />
23. URSU, A. Pămîntul – principala bogăţie naturală a Moldovei. Chişinău, 1999.<br />
24. URSU, A. Clasificarea solurilor Republicii Moldova. Chişinău, 1999.<br />
25. URSU, A. Solul în ecosistemele naturale şi economia Moldovei // Lucrările conferinţei ştiinţifice<br />
Solul şi viitorul. Chişinău, 2001.<br />
26. URSU, A. Raioanele pedogeografice şi particularităţile regionale <strong>de</strong> utilizare şi protejare a<br />
solurilor. Chişinău: Tipogr. Acad. De Şt., 2006.<br />
27. URSU, A. ş.a. Caracteristica complexă a solurilor Republici Moldova reflectată în banca <strong>de</strong><br />
date // Mediul ambiant, 2008, N o 4, p. 1-8.<br />
28. URSU, A. ş.a. Complexul <strong>de</strong> soluri hidro-halomorfe din stepa Bălţilor // Mediul ambiant, 2008,<br />
N o 5, p. 34-37.<br />
29. URSU, A. ş.a. Turba şi solurile turboase în lunca Nistrului // Mediul ambiant, 2008, N o 6, p. 30-32.<br />
30. Атлас почв Молдавии, Кишинёв: Штиинца, 1988.<br />
31. АЛЕКСАНДРОВА, ЛН., НАЙДЕНОВА, ОА. Лабораторно-практические занятия по<br />
почвоведению, Л.: Колос, 1967.<br />
32. БОИНЧАН, БП. Экологическое земледелие в Республике Молдова (Севооборот и<br />
органическое вещество почвы). Chişinău: Ştiinţa, 1999.<br />
33. ГАРКУША, ИФ., ЯЦЮК, ММ. Почвоведение с основами геологии, М.: Колос, 1975.<br />
34. ЗОНН, СВ. Почвообразование и почвы субтропиков и тропиков, М.: УДН им. П.<br />
Лумумбы, 1974.<br />
35. КРУПЕНИКОВ, ИА. Чернозѐмы Молдавии. Кишинёв: Картя молдовеняскэ, 1967.<br />
36. КРУПЕНИКОВ, ИА. Чернозѐмы: возникновение, совершенство, трагедия деградации,<br />
пути охраны и возрождения. Кишинёв: Pontos, 2008.<br />
37. КРУПЕНИКОВ, ИА. БОИНЧАН, БП. Чернозѐмы и экологическое земледелие. Бэлць, 2004.<br />
38. ЛОБОВА, ЕВ., ХАБАРОВ, АВ. Почвы Москва: Мысль, 1983.<br />
161
39. ЛЫКОВ, АМ., ТУЛИКОВ, АМ. Практикум по земледелию с основами почвоведения, М.:<br />
Колос, 1976.<br />
40. Почвоведение. /Под ред. И.С.Кауричева, М.: Агропромиздат, 1989.<br />
41. Почвы Молдавии, т. I, II, III, Кишинёв: Штиинца, 1984-1986.<br />
42. Почвоведение. /Под ред. В.А.Ковды, Б.Г.Розанова, ч.I, II. М.: Высшая школа, 1988.<br />
43. РОУЭЛЛ, Дэвид. Почвоведение: методы и их применение. Москва: Колос, 1998.<br />
44. ФОКИН, АД. Почва, биосфера и жизнь на Земле. Москва: Наука, 1986.<br />
45. http://www.ec-gis.org/inspire/<br />
46. www.bgr.<strong>de</strong>/schoelerberg/start.htm<br />
47. www.soil-net.com<br />
162