obiectul Åi scopul disciplinei - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a UniversitÄÅ£ii de ...

UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLŢI 

Facultatea de Ştiinţe ale naturii şi Agroecologie 

Catedra de agroecologie 

Stanislav STADNIC 

PEDOLOGIE (Ştiinţa solului: geneza, proprietăţile, clasificarea, geografia) 

Curs de prelegeri 

Bălţi, 2010

CUPRINS 

PREFAŢĂ 

OBIECTUL ŞI SCOPUL DISCIPLINEI 

5 

6 

CAPITOLUL I. BAZELE GEOLOGIEI ŞI MINERALOGIEI 11 

1.1 STRUCTURA GLOBULUI PĂMÂNTESC 11 

1.2 FORMAREA ŞI CONSTITUENŢII SCOARŢEI TERESTRE 12 

1.2.1 Formarea scoarţei terestre. Procesele endogene 12 

1.2.2 Constituenţii scoarţei terestre 12 

1.3 PROCESELE EXOGENE 14 

1.3.1 Dezagregarea şi alterarea rocilor şi mineralelor 14 

1.3.2 Scoarţele de alterare 15 

CAPITOLUL II. FORMAREA, COMPOZIŢIA ŞI PROPRIETĂŢILE SOLULUI 18 

2.1 NOŢIUNE DESPRE SOL ŞI PROCESUL DE SOLIFICARE 18 

2.1.1 Formarea profilului de sol 18 

2.1.2 Procesele pedogenetice 19 

2.1.3 Factorii pedogenetici 22 

2.1.4 Alcătuirea profilului de sol, trăsăturile lui morfologice 28 

2.2 TEXTURA (COMPONENŢA GRANULOMETRICĂ) SOLULUI 33 

2.2.1 Elementele mecanice a solului 33 

2.2.2 Clasificarea solurilor după textură 34 

2.2.3 Importanţa texturii solului 35 

2.3 MATERIA ORGANICĂ DIN SOL 37 

2.3.1 Substanţele organice a solului 37 

2.3.2 Biota solului 39 

2.3.3 Procesele transformării materiei organice din sol 41 

2.3.4 Formarea humusului 42 

2.3.5 Compoziţia humusului şi proprietăţile acizilor humici 44 

2.3.6 Însemnătatea humusului 45 

2.4 PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE SOLULUI 47 

2.4.1 Coloizii solului 47 

2.4.1.1 Noţiune de coloizi, provenirea lor 47 

2.4.1.2 Structura coloizilor 47 

2.4.1.3 Proprietăţile coloizilor 48 

2.4.2 Procesul de adsorbţie 48 

2.4.3 Reacţia solului 50 

2.4.4 Importanţa reacţiei solului 51 

2.4.5 Capacitatea de tamponare a solului 53 

2.4.6 Potenţialul de oxido-reducere a solului (redox) 54 

2.5 STRUCTURA SOLULUI 55 

2.5.1 Principalele tipuri de structură 55 

2.5.2 Formarea structurii 56 

2.5.3 Degradarea şi refacerea structurii 58 

2.6 PROPRIETĂŢI FIZICE GENERALE ŞI FIZICO-MECANICE 

ALE SOLULUI 

59 

2.6.1 Proprietăţi fizice generale 59 

2.6.1.1 Densitatea (greutatea specifică) 59 

2.6.1.2 Densitate aparentă (greutatea volumetrică) 60 

2.6.1.3 Porozitatea 61 

2.6.2 Proprietăţi fizico-mecanice ale solului 61 

2.6.2.1 Coeziunea (compactitatea) 61 

2.6.2.2 Consistenţa 62 

2

2.6.2.3 Plasticitatea 62 

2.6.2.4 Aderenţa (adeziunea) 62 

2.6.2.5 Gonflarea 63 

2.6.2.6 Contracţia 63 

2.6.2.7 Maturitatea fizică 63 

2.6.2.8 Rezistenţa la arat 63 

2.7 APA DIN SOL 64 

2.7.1 Forţele care acţionează asupra apei din sol. Mişcarea apei în sol 64 

2.7.2 Formele de apă din sol 65 

2.7.3 Constantele hidrofizice ale solului 68 

2.7.4 Proprietăţile hidrofizice ale solului 69 

2.7.5 Regimul hidric al solului 70 

2.7.6 Soluţia solului 71 

2.8 AERUL DIN SOL. PROPRIETĂŢILE AERIENE ALE SOLULUI 73 

2.8.1 Capacitatea pentru aer a solului 73 

2.8.2 Compoziţia aerului din sol 73 

2.8.3 Aeraţia solului 74 

2.8.4 Însuşirile solului pentru aer. Regimul aerului din sol 74 

2.9 TEMPERATURA SOLULUI 75 

2.9.1 Noţiuni generale 75 

2.9.2 Proprietăţile termice ale solului 75 

2.9.3 Regimul termic al solului 76 

2.10 FERTILITATEA SOLULUI 77 

CAPITOLUL III. CLASIFICAREA SOLURILOR 79 

3.1 SISTEME DE CLASIFICARE FOLOSITE LA NIVEL MONDIAL 79 


3.1.2 Clasificările genetice 79 

3.1.2.1 Clasificările ruse 79 

3.1.2.2 Clasificările americane (înainte de 1960) 81 

3.1.2.3 Alte clasificări genetice 81 

3.1.3 Clasificările morfologice 82 

3.1.3.1 Clasificarea americană 82 

3.1.3.2 Clasificarea FAO-UNESCO 82 

3.1.3.3 Baza mondială de referinţă pentru resursele de sol (BMRRS) 83 

3.1.3.4 Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS-2003) 87 

3.2 CLASIFICAREA SOLURILOR MOLDOVEI 89 

3.2.1 Unităţile taxonomice de clasificare 89 

3.2.2 Diagnosticarea solurilor 90 

3.2.3 Clasificarea solurilor Republicii Moldova 91 

3.2.4 Solurile Moldovei. Unităţile taxonomice superioare 94 

3.2.4.1 Clasa solurilor automorfe 94 

3.2.4.2 Clasa solurilor litomorfe 103 

3.2.4.3 Clasa solurilor hidromorfe 105 

3.2.4.4 Clasa solurilor halomorfe 108 

3.2.4.5 Clasa solurilor dinamomorfe 109 

CAPITOLUL IV. GEOGRAFIA SOLURILOR 111 

4.1 GEOGRAFIA SOLURILOR 111 

4.1.1 Legile răspândirii solurilor pe Terra 111 

4.1.2 Regionarea pedogeografică în Republica Moldova 114 

4.1.3 Zonele pedogeografice în Republica Moldova 122 

4.1.4 Provinciile pedogeografice în Republica Moldova 123 

CAPITOLUL V. CARTAREA. CALITATEA ŞI PRETABILITATEA SOLULUI 125 

3

5.1 CARTAREA SOLURILOR 125 


5.1.2 Fazele cartării 128 

5.1.3 Importanţa practică a cartării solului 131 

5.2 CALITATEA ŞI PRETABILITATEA SOLULUI 134 

5.2.1 Bonitarea solurilor 134 

5.2.2 Indicatori pentru constituirea unităţilor de teritoriu 

ecologic omogene (TEO) 

134 

5.2.3 Indicatori de bonitare pentru condiţiile naturale. 135 

5.2.4 Bonitarea solurilor în Republica Moldova. 136 

5.2.5 Indicatori de caracterizare tehnologică. 138 

5.2.6 Evaluarea terenurilor agricole. 138 

5.2.7. Zonarea agroecologică. 139 

CAPITOLUL VI. PROCESELE DE DEGRADARE A SOLURILOR 141 

6.1 PROCESELE DE DEGRADARE A SOLURILOR 141 

6.1.1 Activităţile agricole 141 

6.1.2 Degradarea fizică 142 

6.1.3 Degradarea chimică 145 

6.1.4 Poluarea 150 

6.1.5 Deplăsări de mase de pământ. Alunecări. 152 

6.1.6 Eroziunea solului 154 

6.1.7 Decopertarea şi copertarea antropică 158 

6.1.8 Reconstrucţia ecologică a solurilor 159 

BIBLIOGRAFIE 161 

4

PREFAŢĂ 

Solul este considerat ca unul din cele mai complexe sisteme naturale ale planetei, o 

componentă-cheie a mediului geografic, un complex biologic care se află în continuă transformare, 

un sistem polifuncţional pe care se sprijină funcţiile esenţiale ale vieţii pe pământ. 

În cadrul ecosistemelor terestre solul îndeplineşte diverse funcţii: ecologice, industriale, 

sociale şi tehnico-economice. 

Odată cu intensificarea proceselor de poluare pot fi menţionate cele mai importante funcţii 

ecologice: 

funcţia de filtru, tamponare şi transformare, importantă nu numai pentru protecţia fondului 

edafic, dar şi pentru prevenirea perturbării lanţului trofic sol-planta-animal-om; 

funcţia de conservare a apei şi sechestrarea carbonului sub formă de materie organică, 

importanţa cărora este amplificată în raport cu schimbările climatice globale; 

funcţia de menţinere a biodiversităţii genetice. 

Atât ştiinţei, cât şi întregii societăţi revine misiunea conservării solului, prevenirii degradării 

sale, întrucât solul este fundamentul perpetuării existenţei noastre. 

Lucrarea de faţă este o sinteză a datelor din literatura de specialitate. Mai întâi se dau unele 

noţiuni referitoare la componenţa mineralogică şi petrografică a litosferei, pe seama căreia s-a 

format solul. În continuare se trece la prezentarea proceselor de formare şi evoluţie a solului, la 

prezentarea amănunţită a componenţei şi proprietăţilor acestuia. Urmează un capitol ce tratează 

problema clasificării solurilor şi se prezintă caracteristica succintă a solurilor din Republica 

Moldova. Un capitol aparte este consacrat regionării pedogeografice în Republica Moldova, se 

prezintă informaţie privind cartarea şi bonitarea solurilor. Se încheie lucrarea cu descrierea 

proceselor de degradare a solurilor. 

Autorul este profund reconuscător pentru obiecţiile şi propunerile efectuate de membrul 

titular al AŞM, profesor universitar, preşedinte al Societăţii Naţionale a Moldovei de Ştiinţa Solului 

Andrei URSU şi profesorului cercetător Boris BOINCEAN. pentru recenzarea şi redactarea lucrării. 

Lucrarea este adresată, în primul rând, studenţilor facultăţii Ştiinţe ale Naturii şi 

Agroecologie a Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, precum şi altor persoane interesate. 

Autorul 

Recomandat de Şedinţa Catedrei de tehnologii agricole (Agroecologie) USB, 

pr.-v. nr. 3 din 26.10.2010 

5

OBIECTUL ŞI SCOPUL DISCIPLINEI 

Pedologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul legilor generale de formare a solurilor, 

repartiţia geografică, clasificarea şi caracteristica lor sub aspectul proprietăţilor morfologice, fizicochimice, 

agroproductive şi hidroameliorative. 

Denumirea de Pedologie provine din limba greacă, de la pedon (sol, ogor, suport) şi logos 

(vorbire, ştiinţă), altfel spus Ştiinţa solului. 

Ştiinţa solului analizează următoarele aspecte legate de sol: 

– constituenţii; 

– organizarea şi relaţiile dintre constituenţi; 

– originea şi evoluţia solului; 

– dinamica actuală a proceselor din sol în raport cu factorii de mediu; 

– proprietăţile şi funcţiile solului; 

– utilizarea solurilor. 

Pedologia are un caracter complex generat de complexitatea formării solului şi este în 

acelaşi timp o ştiinţă interdisciplinară – la hotarele ştiinţelor fundamentale (fizica, chimia, 

biochimia, informatica, matematica), ştiinţelor naturii (geologia, geomorfologia, climatologia, 

hidrologia, biologia) şi ştiinţelor aplicative (agricultura, silvicultura, îmbunătăţiri funciare, ocrotirea 

mediului etc.). 

Solul, obiectul de studiu al pedologiei, este stratul afânat de la suprafaţa scoarţei terestre, 

format prin acţiunea biosferei asupra produselor de dezagregare şi alterare a rocilor, capabil să 

întreţină viaţa plantelor. 

Solul reprezintă un sistem: 

– structural – este un mediu organizat şi structurat, constituenţii aflându-se într-o strânsă 

interdependenţă atât pe verticală cât şi pe orizontală; 

– natural – format sub influenţa factorilor naturali; 

– complex – produs al interacţiunii a 5 factori; 

– polifazic – dezvoltat în timp în mai multe faze; 

– deschis – realizează schimburi cu celelalte geosfere şi este într-o continuă transformare; 

– polifuncţional – îndeplineşte funcţii multiple; 

– polidispers – faza lui solidă se află în diferite grade de dispersie: dispersii moleculare sau ionice 

(sărurile); dispersii coloidale (argila, humusul, hidroxizii); dispersii grosiere sau suspensii 

(praful, nisipul); 

– eterogen – deoarece este alcătuit din 3 faze (solidă, lichidă, gazoasă). 

În proiectul Legii solului (Parlamentul Republicii Moldova, 2008), articolul 4, sunt 

menţionate funcţiile solului: „ Solul reprezintă: 

a) mediul vital specific, baza ecosistemelor terestre, habitatul oamenilor, animalelor, 

plantelor şi organismelor solului; 

b) un depozit de energie acumulată şi conservată în formă de humus; 

c) mediul pentru descompunerea şi transformarea biochimică a resturilor organice, de 

tamponare, transformare şi filtrare a substanţelor, substrat reglator al circuitului şi formării calităţii 

apelor de suprafaţă şi subterane şi a aerului; 

d) o arhivă de istorie naturală şi culturală; 

e) mediul ce depozitează materia primă, spaţiul pentru localităţi şi recreaţie, terenul pentru 

utilizare agricolă şi silvică, precum şi în alte scopuri economice şi publice”. 

Denumirea de sol provine din limba latină de la solum – suport, bază, ceea ce indică rolul de 

suport pentru organismele vii şi spaţiu de interferenţă a lumii organice cu cea minerală. 

În limba ebraică solul este numit adâmah, de aici provenind şi numele primului om Adam, 

care conform Bibliei a fost plămădit din lut. 

Pedogeografia sau Geografia solurilor reprezintă o ramură a Pedologiei dar şi a Geografiei. 

Geografia solurilor reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studierea caracteristicilor, genezei şi 

distribuţiei solurilor, cât şi cu relaţiile solului cu factorii de mediu şi cu protecţia acestuia. 

6

Importanţa celor două ştiinţe a crescut şi mai mult în ultimul timp, datorită presiunii umane 

crescânde şi utilizării neraţionale a resurselor de sol. În acest sens, actualmente omenirea se află în 

faţa următoarei provocări: “Cum să asigure necesarul de alimente, fără a distruge resursele de sol”. 

Scurtă privire asupra evoluţiei cunoştinţelor despre sol 

Concepţiile referitoare la sol au evoluat în timp odată cu dezvoltarea agriculturii. Interesul 

omului pentru cunoaşterea solului şi a proprietăţilor lui s-a manifestat din cele mai vechi timpuri, de 

când a început să se ocupe cu agricultura, deci încă din epoca de piatră (paleolitic). Primele idei 

referitoare la sol au apărut la vechii greci, Aristotel considerându-l unul dintre cele 4 elemente 

componente ale Universului, alături de aer, apă şi foc. El dădea şi unele însuşiri ale solului spunând 

că poate fi cald sau rece, umed sau uscat, greu sau uşor, tare sau moale. De asemenea, Teofrast 

(371-286 î.Hr.) îl numeşte edafos pentru a putea fi deosebit de Pământ ca planetă. Pliniu cel Bătrân 

(29-79 e.n.) a scris opera întitulată „Istoria naturală” în 37 volume, iar Lucius Junius Moderatus 

Columella (23-79 e.n.) a scris tratatul de agronomie intitulat „De re rustica”. Informaţii despre 

anumite însuşiri ale solului avem şi de la romanii Cato, Varro, Hipocrate, Xenophon, Theophrast şi 

alţii. 

În evul mediu, Europa de vest a cunoscut în secolele al XII-lea şi al XIII-lea o perioadă de 

înflorire culturală. Astfel, călugărul dominican Albert le Grand a dat pentru prima dată unele 

explicaţii cu privire la nutriţia plantelor. A urmat apoi o perioadă de decădere a ştiinţelor din cauza 

dogmatismului şi obscurantismului caracteristic inchiziţiei, instituţie bisericească creată în prima 

jumătate a secolului al XIII-lea. 

Interesul pentru cunoaşterea solului începe să crească în secolul al XVI-lea, odată cu 

cerinţele sporirii producţiei agricole, legate de creşterea populaţiei oraşelor. Caracteristic pentru 

perioada cuprinsă între secolul al XVI-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea este faptul că 

oamenii de ştiinţă cercetau solul în legătură cu problema nutriţiei plantelor. Un loc important în 

dezvoltarea ştiinţei l-a avut teoria despre formarea humusului formulată de Albrecht Daniel Thaer 

(1752-1828), care considera humusul ca sursă unică de nutriţie pentru plante (cartea „Fundamentele 

unei agriculturi raţionale”). Alţi mari oameni de ştiinţă care au contribuit la dezvoltarea 

cunoştinţelor despre sol sunt: Theodor de Saussure (1767-1845), J.J.Berzelius, Gustav Schubler, 

Carl Spriengel (1787-1859). 

Începând cu jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, transformarea vieţii economice 

mondiale, mai ales în Europa, dezvoltarea însemnată a industriei au avut o deosebită influenţă 

asupra ritmului de creştere a agriculturii, care trebuia să aprovizioneze centrele industriale cu 

cantităţi mari de alimente şi materii prime. În legătură cu aceasta, ştiinţa agricolă, inclusiv cea 

pedologică, cunosc o perioadă fructuoasă. Concepţiile referitoare la cercetarea solului încep să se 

cristalizeze, să formeze curente, şcoli, dintre care cele mai cunoscute sunt: şcoala agrochimică, 

şcoala agrogeologică şi şcoala naturalistă. 

Şcoala agrochimică a fost întemeiată de savantul german J. Liebig. Acesta pune bazele 

cercetării agrochimice în studiul solului. În anul 1840 Justus Liebig (1803-1873) a publicat cartea 

intitulată „Chimie aplicată la agricultură şi fiziologie”, lucrare care a stat la baza începutului 

industriei de îngrăşăminte chimice. Bazat pe deducţii teoretice, confirmate mai târziu de datele 

experimentale, Liebig descoperă nutriţia minerală a plantelor, răsturnând astfel vechea teorie a lui 

Thäer asupra nutriţiei plantelor cu humus. 

Şcoala agrogeologică apare în Germania cam în aceeaşi perioadă cu şcoala agrochimică 

(jumătatea sec. XIX) şi a fost reprezentată prin F.A. Fallou şi alţii. Potrivit acestei şcoli, solul 

reprezintă stratul de la suprafaţa scoarţei terestre, format prin dezagregarea şi alterarea rocilor 

masive iniţiale. 

Şcoala naturalistă are ca întemeietor pe savantul rus V.V. Dokuceaev (fig. 1). Cercetările 

sale au contribuit hotărâtor la formarea pedologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. 

Între anii 1876-1881, Dokuceaev studiază zona cernoziomurilor din Rusia, iar ca rezultat al 

acestor cercetări publică în anul 1883 monografia „Cernoziomul rusesc”, în care, pe baza unui 

material documentar foarte bogat, stabileşte definitiv geneza acestui tip de sol. 

7

În anul 1886 apar 14 volume cuprinzând materiale cu privire la studiile solurilor din 

gubernia Nijegorodsk. Cele două opere ale lui Dokucaev apărute ca rezultat al studiilor efectuate în 

decursul unui deceniu (1877-1886) au servit ca bază pentru 

întemeierea unei noi ramuri a ştiinţelor naturii – pedologia. 

Fig. 1. V.V.Dokuceaev (1846-1903) → 

Particularitatea esenţială în concepţia lui Dokuceaev despre sol 

este că acesta reprezentă un corp natural nou de sinestătător, care nu 

poate fi încadrat nici în una din categoriile formaţiunilor istorice – 

naturale deja cunoscute. Acest corp natural nou are o istorie a sa, se 

dezvoltă după legi proprii şi reprezintă produsul acţiunii concomitente 

a următorilor factori pedogenetici sau factori de formare a solului: 

roca-mamă, relieful, clima, organismele vii (vegetale şi animale) şi 

vârsta regiunii. 

Spre deosebire de celelalte şcoli, care considerau solul ca o 

formaţiune statică, o rocă dezagregată şi alterată, Dokucaev arată că solul se găseşte în permanentă 

dezvoltare, că el trăieşte şi se transformă. 

În vara anului 1877 V. Dokuceaev, în cadrul expediţiei organizate în scopul studierii 

cernoziomului, traversează Nistru şi în apropierea comunei Nepada „pe un teren virgin absolut 

plan”, care cel puţin o sută de ani nu a fost lucrat, a realizat un profil pedologic. Grosimea solului 

era de 92 cm, conţinutul de humus în stratul superior alcătuia 5,718 %. Acest sol a fost apreciat de 

Dokuceaev ca cernoziom tipic „de prima categorie”. Proba de sol colectată din profilul menţionat 

Dokuceaev a inclus-o în colecţia sa, care a fost demonstrată la diferite expoziţii: Moscova, 1882; 

Paris, 1889; Cicago, 1893. 

Dokucaev a formulat, de asemenea, prima clasificare ştiinţifică a solurilor şi legitatea 

repartiţiei geografice a solurilor pe suprafaţa globului pământesc, deosebind zonalitatea orizontală şi 

zonalitatea verticală. 

În ţara noastră primele însemnări despre sol ne-au rămas de la Dimitrie Cantemir (1673- 

1723) în lucrarea intitulată „Descriptio Moldaviae” (1716). Un rol important în dezvoltarea 

pedologiei în ţara noastră a jucat Nicolae Dimo (fig. 2) – doctor habilitat în geologie-mineralogie, 

profesor universitar, academician al Academiei Agricole a URSS. S-a născut la 30 noiembrie 1873 

în oraşul Orhei, Republica Moldova. A absolvit Institutul de Agricultură şi Silvicultură din Novaia 

Alexandria (aflat astăzi pe teritoriul Poloniei). 

În 1945 se reîntoarce în Republica Moldova, unde este invitat să participe la organizarea 

primei Universităţi de Stat din Moldova, devenind prorector pentru ştiinţa. Este fondatorul 

Catedrelor de Pedologie la Institutul Agricol din Chişinau şi Universitatea de Stat, a Institutului de 

Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, care astăzi îi poartă numele. 

Fig. 2. N.A.Dimo (1873-1953) → 

Principalele realizări ştiinţifico-pedagogice ale lui N. Dimo sunt: 

- A pus bazele cunoştinţelor contemporane cu privire la 

repartizarea geografică a solurilor în Asia Mijlocie, regiunile Prevolgiene, 

Depresiunea Precaspică, a unui şir de raioane ale Georgiei şi 

Azerbaidjanului. 

- A delimitat un tip genetic nou de sol – beloziom, caracteristic 

semipustiilor din brâul temperat. 

8

- A stabilit proprietăţile specifice ale solurilor irigaţionale din zona de pustiu, a estimat 

legităţile evoluţiei lor sub influenţa activităţii antropice, a propus separarea lor pe hărţile 

pedologice. 

- Pentru prima data a studiat complexitatea şi discontinuitatea învelişului de sol din zona de 

semipustiu, a elaborat metode originale de cartare a lor şi de reprezentare a profilurilor pedogeomorfologice. 

- A elaborat clasificarea şi nomenclatura solurilor saline, a stabilit legităţile repartizării 

geografice a soloneţurilor şi solonceacurilor în zonele naturale; a cercetat bilanţul sărurilor în 

sistemul „plantă – sol – rocă – apă freatică”. 

- A efectuat investigaţii pedo-ameliorative ale unor obiecte irigaţionale uriaşe în Asia 

Mijlocie (Stepa Flămânda) şi în Kaukaz (Mugani, valea Alazan, s.a.), a propus un şir de metode 

practice de ameliorare a solurilor, a lansat ideea de construcţie a canalului Karakum. 

- Aplicând metode cantitative, a stabilit rolul pedogenetic al furnicilor, termitelor, râmelor şi 

al rozătoarelor; a menţionat legătura reciprocă dintre nivelul fertilităţii solului, caracterul şi numărul 

pedofaunei. 

- A construit un şir de maşini pentru lucrarea solului, un burghiu de sol, a propus o metodă 

nouă de analiză granulometrică, de determinare a compactităţii solului. 

- A adus un aport esenţial la studierea problemelor istoriei pedologiei, agronomiei şi 

geografiei. 

- A organizat cercetarea pe larg a solurilor Republicii Moldova; a propus să fie delimitată 

regiunea pedologică a Moldovei, a stabilit dependenţa conţinutului de humus în cernoziomurile 

Moldovei de componenţa granulometrică a lor. 

- A condus Catedra de Pedologie a Institutului de Organizare a Teritoriului din Moscova; a 

organizat Universitatea de Stat din Taşkent şi Institutul de Pedologie şi Geobotanică de pe lângă ea, 

ulterior fiind decan al Facultăţii Agricole; a predat la Catedra de Îmbunătăţiri Funciare a Institutului 

Agricol din Tbilisi; a organizat Catedrele de Pedologie la Institutul Agricol şi Universitatea de Stat 

din Chişinau. 

N.Dimo a pregătit câteva generaţii de pedologi, agronomi, hidroamelioratori, geobotanişti, 

geologi, geografi. În toate republicile ex-URSS, în care a activat N. Dimo, a 

avut mulţi discipoli şi adepţi ai direcţiilor sale de investigaţii. 

În Republica Moldova cauza lor este continuată de: 

Membrul de Onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova 

I.Krupenikov (fig. 3) - un specialist în domeniul genezei, geografiei, 

cartografiei, bonitării, protecţiei antierozionale a solurilor, în special a 

cernoziomurilor; 

Fig. 3. I.A.Krupenikov (n. 10 aprilie 1912)→ 

A.Ursu (fig. 4) – pedolog, geograf, ecolog, profesor universitar, 

autorul raionării agropedologice (1965) şi pedoecologice a Moldovei 

(1980), clasificării solurilor Republicii Moldova (1999), autorul a 

peste 600 lucrări ştiinţifice, inclusiv 17 monografii, 30 hărţi ale 

solurilor republicii. A fondat Muzeu pedologic în incinta Institutului 

de Pedologie şi Agrochimie „N. Dimo”, Laboratorul de Geografie şi 

Evoluţia Solurilor în cadrul Institutului de Geografie al AŞ RM. 

Membru titular al AŞ Republica Moldova (1989) A. Ursu în prezent 

este preşedinte al Societăţii Naţionale a Moldovei de Ştiinţa Solului 

(din 1996), membru multor organizaţii şi societăţi naţionale şi 

internaţionale,. 

Fig. 4. Andrei Ursu (n. 20 decembrie 1929) 

9

V.Ungurean (fig. 5) - specialist în domeniul pedologiei, agropedologiei şi agroecologiei, 

care a fost ales ca membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei; 

Fig. 5. Valentin Ungureanu (n. 26 noiembrie 1931) → 

doctorii habilitaţi, profesorii universitari: M. Zaslavski, 

I.Konstantinov, M.Ţurcan, V.Grati, V.Cerbari şi mulţi alţii. 

Anual, în ziua naşterii lui N.Dimo, au loc aşa-numitele „citiri 

dimoviste” la care, sub aspectul testamentului ştiinţific lăsat de el, se 

analizează problemele şi realizările din domeniul pedologiei şi al altor 

disciplini înrudite. 

Rolul pedologiei în dezvoltarea producţiei agricole 

În agricultură procesul muncii şi al creării produselor este legat nemijlocit de sol. Producţia 

agricolă depinde în mare măsură de fertilitatea solului, adică de ansamblul proprietăţilor fizice, 

chimice şi biologice ale acestuia. Ştiinţa şi tehnica modernă permit modificarea radicală a 

proprietăţilor solului, cu efecte favorabile pentru sporirea capacităţii sale de producţie, dar, uneori 

intervenţia omului poate avea rezultate negative. De aceea specialiştii, care lucrează în agricultură, 

trebuie să cunoască mult mai temeinic mijlocul principal de producţie, solul, atât sub aspectul 

genezei cât şi al modificărilor pe care le suferă sub influenţa activităţii productive. 

Având ca subiect de studii geneza, evoluţia, caracterele morfologice, răspândirea geografică, 

proprietăţile fizice şi chimice ale tipurilor genetice de sol, cercetările pedologice au menirea să pună 

la dispoziţia specialiştilor agricoli inventarul cantitativ şi calitativ al resurselor funciare, precum şi 

datele necesare pentru utilizarea raţională şi fundamentală ştiinţifică a măsurilor tehnice de sporire a 

producţiei vegetale. Datele cu privire la proprietăţile chimice ale solurilor constituie baza de plecare 

pentru aplicarea îngrăşămintelor şi corectarea acidităţii şi a alcalinităţii solului. Datele privind 

proprietăţile fizice şi fizico-mecanice sunt utile pentru elaborarea sistemei de maşini şi utilaje 

agricole, precum şi în vederea elaborării metodelor de lucrare a solului specifice diverselor tipuri de 

sol. 

Indicii fizici şi hidrofizici, determinaţi de pedologi, constituie elementele de bază în 

proiectarea corectă a lucrărilor de irigaţii, desecării, combaterea eroziunii etc., precum şi în 

exploatarea agricolă a teritoriilor ameliorate prin lucrări de îmbunătăţiri funciare. 

Hărţile de sol la scară mică şi mijlocie, precum şi hărţile pedoclimaterice de bonitare servesc 

la zonarea producţiei agricole la scară republicană şi regiuni naturale, iar hărţile la scara mare şi 

foarte mare sunt necesare pentru organizarea teritoriului unităţilor agricole, pentru lucrările 

hidroameliorative etc. 

Cunoştinţele pedologice constituie elementele de bază pentru fundamentarea ştiinţifică a 

exploatării terenurilor agricole, proiectarea şi ameliorarea solurilor slab productive, pentru repartiţia 

raţională a investiţiilor şi planificarea producţiei agricole în raport cu condiţiile pedoclimaterice. 

10

CAPITOLUL I. BAZELE GEOLOGIEI ŞI MINERALOGIEI 

1.1. STRUCTURA GLOBULUI PĂMÂNTESC 

Materia din care este alcătuit Globul Pământesc se prezintă în stare solidă, lichidă, gazoasă 

şi plasmatică. Ea este dispusă astfel încât formează mai multe zone denumite învelişuri sau 

geosfere: atmosfera, hidrosfera, biosfera, perisfera, centrosfera (fig.1.1). La aceasta pedologii mai 

adaugă încă o zonă, denumită pedosfera. 

Fig. 1.1. Secţiune prin Globul Pământesc 

Atmosfera. Este învelişul de gaze al Pământului. Drept 

limită inferioară a atmosferei se consideră suprafaţa 

uscatului, mărilor şi oceanelor. Aerul este însă prezent şi în 

scoarţa Pământului, în crăpăturile, fisurile şi porii acesteia. 

De asemenea, aer atmosferic se găseşte şi în ape. Atmosfera 

se întinde până la înălţimi foarte mari (~ 3000 km). 

Atmosfera a fost împărţită în sens altitudinal în mai 

multe straturi (troposfera, stratosfera, mezosfera, 

termosfera, exosfera). Dintre acestea mai important este 

primul, denumit troposfera, care se întinde până la înălţimi 

de 6-18 km şi în care se produc fenomenele meteorologice 

obişnuite (norii, ploile, vânturile etc). 

Hidrosfera. Acoperă circa 71 % (361 mln.km 2 ) din 

suprafaţa Pământului şi este reprezentată prin oceane, mări, lacuri, ape curgătoare, ape subterane, 

apă sub formă de zăpadă, gheaţă şi vapori. 

Biosfera. Este alcătuită din totalitatea organismelor vii. Viaţa este prezentă pe Pământ, în 

Pământ, în apă şi aer. Procesele specifice biosferei sunt sinteza şi descompunerea materiei organice. 

Litosfera sau scoarţa terestră este alcătuită din roci muntoase: granit, gnaisuri, bazalt, 

peridotite etc. 

Perisfera. Se întinde de la suprafaţa Pământului până la adâncimea de circa 1200 km. În 

componenţa perisferei predomină compuşi ai siliciului cu aluminiu, magneziu etc. 

Mezosfera. Se găseşte în continuarea perisferei, între 1200 km şi 2900 km. Mezosfera este 

alcătuită predominant din combinaţii a sulfului, cromului, fierului, siliciului, magneziului şi 

nichelului. 

Centrosfera. Începe de la circa 2900 km şi continuă până în centrul Pământului (considerat 

la circa 6370 km). În alcătuirea centrosferei, denumită şi sâmburele central al Pământului, 

predomină nichelul şi fierul. 

Pedosfera. Solul continental sau terestru se formează la intersecţia litosferei cu atmosfera, 

cu biosfera, hidrosfera şi cu litosfera însăşi, fiindcă solul evoluează pe materialul litosferic ca 

substrat permanent. Se formează astfel la suprafaţa uscatului un înveliş care, oricum, protejează 

litosfera de solificare tot mai în profunzime. Solul subacvatic, solul lacustru, marin sau oceanic se 

formează la contactul litosferei mai mult cu hidrosfera şi mai limitat cu biosfera şi atmosfera. 

Aceasta înseamnă că odată cu formarea solului apare o sferă nouă, pedosfera sau pătura solului, 

care acoperă litosfera la suprafaţa de contact cu atmosfera. 

Întrucât solul se formează în partea superioară a litosferei, pe seama mineralelor şi rocilor ce 

o compun, este necesar în continuare de studiat unele noţiuni referitoare la alcătuirea mineralogică 

şi petrografică a scoarţei. 

11

1.2. FORMAREA ŞI CONSTITUENŢII SCOARŢEI TERESTRE 

1.2.1. Formarea scoarţei terestre. Procesele endogene. 

1.2.2. Constituenţii scoarţei terestre. 

1.2.1. Formarea scoarţei terestre. Procesele endogene 

Pământul ca un corp fizic se dezvoltă, evoluţionează, suferă schimbări calitative: topirea 

rocilor solide, mişcarea magmei, degajarea din ea a gazelor, revărsarea lavei la suprafaţă, formarea 

noilor roci şi minerale, formarea munţilor, schimbarea reliefului etc. 

Cu studierea tuturor proceselor geologice, care au loc în litosferă sau la suprafaţa ei sub 

acţiunea cauzată de agenţii interni şi externi se ocupă geologia dinamică sau geodinamica. 

Geodinamica după natura şi originea agenţilor, care acţionează asupra scoarţei pământeşti se 

împarte în două capitole: 

dinamica internă, care studiază procesele provocate de agenţii interni (procesele endogene); 

dinamica externă, care se ocupă cu studierea proceselor geologice, care au loc în scoarţa 

pământească sub acţiunea agenţilor externi (procesele exogene). 

Procesele endogene – magmatismul şi mişcările scoarţei terestre provoacă formarea la 

suprafaţa Pământului a principalelor forme de relief: masive muntoase, adâncituri enorme, cute, 

falii etc. 

Procesele exogene, provocate de acţiunea geologică a atmosferei, hidrosferei şi a biosferei 

duc la alterarea rocilor, dezagregarea şi deplasarea materialului din locurile cu relief pozitiv în 

lăsături, la nivelarea suprafeţei pământeşti, distrugerea reliefului principal, format sub acţiunea 

proceselor endogene şi formarea unor forme secundare de relief. 

Aşa dar, lupta acestor două grupe de procese cu predominare alternativă ba a unora, ba a 

altora condiţionează caracterul suprafeţei Pământului, reliefului ei în fiecare moment dat al 

dezvoltării ei. 

1.2.2. Constituenţii scoarţei terestre 

Scoarţa terestră este alcătuită din toate elementele chimice, din care cele mai răspândite sunt 

(în %): 

oxigenul – 49,13; calcium – 3,25; 

silicium – 26,00; sodium – 2,40; 

aluminium – 7,45; magnezium – 2,35; 

ferum – 4,20; potasium – 2,35; etc. 

Majoritatea elementelor chimice se întâlnesc în natură sub formă de minerale şi roci. 

Mineralele sunt, în general, substanţe anorganice, solide, omogene din punct de vedere 

fizico – chimic. În categoria mineralelor intră şi unele substanţe lichide (de exemplu, mercurul) sau 

gazoase (de exemplu, hidrogenul sulfat şi bioxidul de carbon). De asemenea sunt admise în mod 

convenţional ca minerale şi unele substanţe de origine organică (cărbunele, nafta etc). 

Mineralele se formează din: medii lichide (topituri sau soluţii) prin solidificare, din medii 

gazoase prin sublimare şi din mase solide prin recristalizare. Până în prezent au fost identificate 

peste 3000 de minerale. Dintre acestea numai circa 100 sunt mai frecvente. 

Mineralele se pot întâlni în componenţa scoarţei ca atare sub formă de agregate naturale 

monominerale (cuarţit, gips, calcar etc.) şi poliminerale (granit, diorit, micaşist etc.),denumite roci. 

Mineralele se pot întâlni în componenţa scoarţei ca atare sau sub formă de agregate naturale 

monominerale (cuarţit, calcar etc.) şi poliminerale (granit, diorit, micaşist etc.), denumite roci. 

Componenţa petrografică a scoarţei se referă tocmai la rocile care o compun. Acestea au fost 

grupate după geneza lor în trei categorii: roci magmatice sau eruptive, roci metamorfice şi roci 

sedimentare. 

Rocile magmatice. Rocile magmatice rezultă de la consolidarea magmelor (topituri minerale 

alcătuite din silicaţi şi oxizi, saturate cu vapori şi gaze) în adâncime sau pe parcursul lor spre 

12

suprafaţa scoarţei, precum şi de la consolidarea lavelor. Mai sunt cunoscute sub denumirea de roci 

eruptive sau primare, deoarece sunt primele roci apărute în scoarţa terestră. 

Rocile metamorfice. Rocile metamorfice provin din transformarea rocilor preexistente prin 

schimbarea în scoarţă a condiţiilor de presiune, temperatură şi chimism, datorită mişcărilor 

tectonice sau deplasării topiturilor magmatice. 

Rocile sedimentare. Rocile sedimentare sunt depozite de substanţe cristaline sau amorfe 

rezultate în urma unor procese complexe datorită agenţilor atmosferei (temperatura, vântul, etc.), 

hidrosferei (apele curgătoare, valurile mărilor, gheţarii etc.) şi biosferei (vieţuitoarele). 

Acţiunea agenţilor exogeni amintiţi se manifestă prin procese de dezagregare şi alterare a 

mineralelor şi rocilor. 

Materialul rezultat este depus la locul de formare sau transportat şi sedimentat. Principalul 

caracter al rocilor sedimentare îl constituie stratificaţia. 

Numărul rocilor sedimentare este relativ mare. Ele pot fi împărţite după geneză în trei grupe 

principale: 

detritice sau clastice; 

de precipitaţie; 

biogene sau organogene. 

Rocile detritice sau clastice sunt alcătuite din sfărâmituri ale rocilor preexistente, rezultate în 

urma proceselor de dezagregare şi alterare. Cele mai răspândite ca roci de solificare sunt nisipurile, 

loessul şi argilele. 

Nisipurile sunt alcătuite din sfărâmituri minerale, de cele mai multe ori de cuarţ, feldspaţi, 

muscovit, calcit, dolomit etc. şi nu prezintă o compoziţie mineralogică specifică. Totuşi, după 

natura grăunţilor predominanţi se deosebesc nisipuri cuarţoase, micacee, calcaroase, feldspatice, 

poligene etc. Nisipurile, fiind alcătuite din particule grosiere şi, în general, sărace în substanţe 

minerale de nutriţie, duc la formarea de soluri puţin fertile. 

Loessul este alcătuit din praf, nisip fin şi particule argiloase. Loessurile conţin 50-75 % 

cuarţ, 10-20 % minerale argiloase, până la 20 % carbonat de calciu, 2-10 % feldspaţi, 2-3 % mice, 

1-2 % piroxeni şi amfiboli şi 2-4 % alte minerale. În compoziţia lor chimică intră SiO 2 circa 65 %, 

Al 2 O 3 circa 11 %, FeO circa 3 %, MgO circa 1,5 %, CaO şi alţi oxizi (M 4 O, TiO 2, Na 2 O, K 2 O, P 2 O 5, 

SO 3 etc.) circa 10 %. 

În legătură cu formarea solurilor loessurile şi sedimentele loessoide constituie roci 

excelente de solificare pe care se formează, în funcţie şi de celelalte condiţii naturale, soluri fertile 

şi foarte fertile. 

Argilele sunt roci rezultate prin consolidarea particulelor argiloase. Sunt alcătuite în cea mai 

mare parte din minerale argiloase cu cantităţi mici de particule cu diametrul sub 0,002 mm, de 

cuarţ, calcit, feldspaţi, muscovit, granaţi, pirita etc. În general, argilele conţin 45-55 % SiO 2, 10-25 

% Al 2 O 3, 5-9 % Fe 2 O 3, 2-5 % CaO, circa 3 % MgO, circa 1,5 %, K 2 O, circa 1 % Na 2 O, la care se pot 

adăuga cantităţi foarte mici de alţi oxizi. Argilele cu un conţinut mare de carbonat de calciu se 

numesc marne. Solurile formate pe argile şi manele sunt, în general, bogate în substanţe nutritive, 

dar fiind soluri grele au proprietăţi fizice nefavorabile. 

Rocile de precipitaţie sunt alcătuite din material solubil rezultat în urma proceselor de alterare, 

transportat sub formă de substanţe dizolvate în apă în bazine de sedimentare unde are loc depunerea 

lui prin precipitare fizico-chimică, datorită măririi concentraţiei solurilor respective. 

Dintre rocile de precipitaţie importanţă mai mare prezintă cele calcaroase şi cele de gips, întâlnite 

uneori ca roci de solificare, care se opun procesului de podzolire. 

Rocile biogene se formează sub acţiunea vieţuitoarelor prin îngrămădiri de resturi de animale 

(schelete, cochilii etc.) şi de plante. Sub aspect pedologic importanţă prezintă rocile biogene 

calcaroase, care la fel se opun procesului de podzolire. 

13

1.3. PROCESELE EXOGENE 

1.3.1. Dezagregarea şi alterarea rocilor şi mineralelor. 

1.3.2. Scoarţele de alterare. 

1.3.1. Dezagregarea şi alterarea rocilor şi mineralelor 

Solul se formează în partea superioară a litosferei. Iniţial litosfera a fost alcătuită din 

minerale, compacte, iar suprafaţa Pământului avea aspect stâncos, masiv, întâlnit astăzi numai în 

zonele cu munţi înalţi. În decursul timpurilor, sub acţiunea agenţilor atmosferei şi biosferei, au avut 

loc o serie de procese, care au dus la transformarea mineralelor şi rocilor primare, la pregătirea 

părţii superioare a litosferei în vederea solificării. Dintre aceste procese o deosebită importanţă 

prezintă dezagregarea şi alterarea. 

Dezagregarea este procesul de desfacere, mărunţire continuă a mineralelor şi rocilor în 

fragmente şi particule mai mici. Dezagregarea are loc datorită variaţiilor de temperatură, îngheţului 

şi dezgheţului, apei, vântului, forţei gravitaţionale şi vieţuitoarelor. 

Dezagregarea datorită variaţiilor de temperatură. 

Mecanismul dezagregării termice este următorul: în timpul zilei, partea exterioară a rocii se 

dilată mai mult decât miezul ceea ce crează tensiuni care conduc la apariţia fisurilor. Acelaşi proces 

se petrece noaptea când partea exterioară a rocii se contractă mai mult decât miezul. Aceste tensiuni 

repetate conduc la sfărâmarea rocii în fragmente mai mici care vor fi supuse aceluiaşi proces. 

Cauze: conductibilitatea slabă calorică a rocilor, coeficientul de dilatare volumetrică, 

căldura specifică şi culoarea diferită a mineralelor. În acest sens, cu cât roca este alcătuită din mai 

multe minerale cu atât dezagregarea va fi mai rapidă. 

Dezagregarea datorită gelivaţiei ( îngheţul şi dezgheţul repetat). 

Se datorează tot variaţiilor de temperatură, dar în jurul punctului de îngheţ al apei (0 0 C) în 

regiunile umede, de tundră, munţi înalţi sau în cea temperată iarna. Mecanismul de producere este 

următorul: apa pătrunde în fisurile preexistente ale rocilor şi la producerea temperaturilor negative 

îngheaţă mărindu-şi volumul (9 %) şi exercitând presiuni laterale (2000-6000 kg/cm 2 ) asupra 

pereţilor fisurilor determinând sfărâmarea rocilor. 

Intensitatea dezagregării depinde de tăria şi frecvenţa îngheţului şi de natura rocilor, cele 

compacte fiind mai mult afectate decât cele afânate. 

Acest tip de dezagregare se manifestă până la 100-200 cm adâncime, determinând apariţia 

câmpurilor de blocuri. 

Dezagregarea datorită apei. Dintre toţi agenţii de dezagregare apa este cel mai important. 

Acţiunea de dezagregare a apei este foarte variată: acţiunea apei din fisuri şi pori; acţiunea apelor de 

şiroire şi a torenţilor; acţiunea apelor curgătoare; acţiunea lacurilor, a mărilor şi a oceanelor; 

acţiunea zăpezilor şi a gheţarilor. 

Dezagregarea datorită vântului. Vântul spulberă particulele mai fine de la suprafaţa scoarţei 

(acest proces poartă denumirea de deflaţiune). Cu ajutorul particulelor spulberate vântul izbeşte şi 

mistuie obstacolele stâncoase apărute în cale provocând dezagregarea lor. Acţiunea de mistuire a 

vântului este cunoscută sub numele de coraziune. 

Dezagregarea datorită forţei gravitaţonale. Se manifestă în regiunile fragmentate şi cu 

versanţi înclinaţi, acolo unde, fragmentele de rocă se desprind sub influenţa gravitaţiei şi în timpul 

rostogolirii se sfarmă (frecare, izbire). 

Dezagregarea datorită vieţuitoarelor. De exemplu, rădăcinile arborilor pătrund uneori printre 

crăpăturile stâncilor şi, pe măsură ce se îngroaşă, exercită presiuni (10-15 kg/cm 2 ), determinând 

lărgirea crăpăturilor sau dislocarea unor părţi din rocă. 

Alterarea este procesul de modificare chimică a mineralelor ce intră în componenţa rocilor. 

Alterarea are loc concomitent cu dezagregarea. Cu cât suprafaţa totală a particulelor este mai mare, 

cu atât alterarea devine mai intensă. Suprafaţa totală a particulelor creşte odată cu gradul de 

mărunţire. De exemplu, prin mărunţirea unui cub cu latura de 1 cm (suprafaţa 6 cm 2 ) în cuburi cu 

14

latura de 0,000 0001 cm, suprafaţă totală a cuburilor ajunge la 60 000 000 cm 2 , sau 6 000 m 2 , sau 

0,6 ha. 

Alterarea mineralelor are loc pe cale chimică şi biochimică sau biologică. 

Alterarea chimică. Principalul factor al alterării chimice este apa. Apa care acţionează în 

alterare nu este chimic pură; ea conţine în stare dizolvată diferiţi componenţi ai aerului şi din 

scoarţă (CO 2 , O 2 , amoniac, clor etc). 

Procesul complex al alterării chimice se manifestă printr-o serie de procese chimice simple 

dintre care o importanţă mai mare prezintă: 

hidratarea – reprezintă un proces fizico-chimic prin intermediul căruia, apa este atrasă la 

suprafaţa particulelor minerale sau pătrunde în reţeaua cristalină a acestora. Din cauză că apa 

pătrunsă în reţeaua cristalină a mineralului rămâne în stare moleculară (H 2 O), ea poate fi pierdută 

prin evaporare trecându-se din nou la anhidrit. Acest proces contrar celui de hidratare se numeşte 

deshidratare. Hidratarea este specifică regiunilor umede, iar deshidratarea celor uscate, în regiunile 

cu sezoane umede şi uscate desfăşurându-se alternativ; 

dizolvarea este procesul de trecere a unei substanţe în soluţie; 

hidroliza reprezintă procesul de transformare a mineralelor datorită înlocuirii cationilor 

proprii cu ioni de hidrogen; 

carbonatarea reprezintă procesul de îmbogăţire în carbonaţi, fie prin depunerea celor 

existenţi în soluţie, fie prin formarea lor; 

oxido-reducerea. Mineralele cel mai uşor de oxidat sunt cele care conţin fier şi mangan în 

stare bivalentă. Oxidarea reprezintă practic procesul de îmbogăţire în oxigen, fie direct, fie prin 

intermediul apei, mai ales când este încărcată cu bioxid de carbon. 

Alterarea biochimică se datorează organismelor, care constituie principalul factor al 

migraţiei elementelor chimice în partea superioară a scoarţei Pământului. În afara rolului lor în 

dezagregarea rocilor, plantele, animalele şi microorganismele influenţează şi alterarea chimică a 

acestora, proces numit alterare biologică (biochimică). 

Influenţa lor este atât directă, cât şi indirectă, prin produsele rezultate din activitatea sau 

descompunerea lor. 

Microorganismele se fixează pe minerale din care extrag substanţele necesare sau secretă 

substanţe acide care conduc la alterarea acestora, creând condiţii pentru instalarea plantelor 

superioare. Plantele secretă substanţe acide, extrag din minerale şi roci anumite substanţe sau 

produc acizi organici, toate acestea conducând la alterarea rocilor şi mineralelor. 

Rolul indirect este poate mai important, substanţele rezultate prin descompunerea 

organismelor vii determinând alterarea chimică, în special oxidarea şi carbonatarea. 

Rocile intens dezagregate şi alterate sunt formaţiuni calitativ noi faţă de rocile masive. Ele 

asigură într-o oarecare măsură condiţii pentru creşterea plantelor, deoarece fiind poroase şi afânate, 

au permeabilitate pentru apă şi aer. Rocile intens dezagregate şi alterate sunt denumite roci- mame 

sau parentale, deoarece pe seama lor, sub acţiunea vieţuitoarelor se formează solul. 

1.3.2. Scoarţele de alterare 

Caracteristici generale. Prin scoarţă de alterare se înţelege stratul afânat, permeabil faţă de 

apă şi gaze, care se dezvoltă pe rocile de la suprafaţa uscatului prin procese de dezagregare şi/sau 

alterare. 

Scoarţa de alterare apare ca o cuvertură care acoperă roca parentală nedegradată şi care 

poate include în partea ei superioară şi învelişul de sol. Dezvoltându-se la suprafaţa crustei terestre, 

scoarţa de alterare şi implicit învelişul de sol, mulează suprafaţa reliefului. Aceasta are grosimi 

variabile, de la câteva zeci de metri, până la câţiva centimetri, în funcţie de natura rocii, condiţia 

climatică, panta suprafeţei de relief şi mai ales vechimea suprafeţei de relief. 

15

Fig. 1.2. Poziţia 

scoarţei de alterare 

(după P. Idelfonse, 

1993, citat de Gh. 

Lupaşcu, 1998) 

Pe suprafeţele 

orizontale (din 

zonele de platouri 

şi câmpie), 

scoarţele de 

alterare sunt mai 

groase în condiţii 

climatice similare, 

decât pe pantele 

versanţilor. 

Substanţele minerale care intră în componenţa scoarţei de alterare sunt reprezentate de 

produsele dezagregării şi alterării rocilor parentale. 

Produsele dezagregării apar sub formă de fragmente de roci şi minerale numite claste 

(epiclaste). Dimensiunile clastelor variază mult, de la dimensiunile bolovanilor, la zecimi de 

milimetru. 

Fragmentele epiclastice sunt numite şi constituenţi reziduali sau primari, deoarece provin 

direct din masa rocii parentale, natura lor depinzând exclusiv de cea a rocii. 

Procentul de constituenţi reziduali stabili este un indiciu al maturităţii (vechimii) scoarţei de 

alterare. Unii dintre constituenţii reziduali (fragmente de cuarţ, muscovit, rutil, zircon) pot fi stabile 

chimic rezistând un timp nedefinit. Alţii (cei care conţin feldspaţi, sticle vulcanice, olivine) sunt 

instabili şi tind să dispară prin alterare. 

Constituenţii solizi noi, rezultaţi prin procesele de alterare fie a fragmentelor reziduale, fie 

direct a rocii parentale, sunt denumiţi constituenţi secundari. Aceştia se împart fie după structură, 

fie după solubilitate. După structura internă pot fi amorfi şi cristalini. Constituenţii secundari amorfi 

se mai numesc şi constituenţi coloidali, deoarece sunt hidroxizi cu grade diferite de hidratare. 

Materialul scoarţei de alterare rămâne pe locul de formare, în contact direct cu roca 

parentală, caz în care scoarţa de alterare este considerată primară sau autohtonă (mai este denumit şi 

eluviu). 

Particulele care compun eluviul au suferit o rearanjare pe verticală în funcţie de dimensiuni 

şi densităţi. Din acest motiv, eluviile apar de obicei pe suprafeţe unde acţiunea de transport a apei 

este redusă sau nulă. 

Produsul de alterare nu rămâne pe loc, ci este supus unor procese de deplasare fie 

gravitaţionale fie datorate eroziunii, provocată de scurgerea de suprafaţă, şiroire sau torenţialitate. 

Prin astfel de procese, se constituie diferite depozite sedimentare numite depozite deluviale, 

coluviale, proluviale, aluviale, morenaice, care nu mai sunt scoarţe de alterare propriu-zise, 

deoarece fundamentul lor nu mai este roca parentală. 

Dacă procesul de dezagregare şi alterare continuă şi pe aceste depozite transportate, se 

formează o scoarţă de alterare secundară sau alohtonă. În acest caz, depozitul transportat devine 

material parental pentru scoarţa de alterare secundară (alohtonă). 

Scoarţa de alterare se află într-o continuă transformare şi atunci când pe ea se instalează 

vegetaţia începe şi formarea solului, care ulterior se dezvoltă în profunzime pe seama scoarţei de 

alterare, accelerând evoluţia acesteia. 

16

Direcţiile majore de evoluţie a unei scoarţe de alterare sunt exprimate de modalităţile de 

alterare ale rocilor silicatice – allitizarea şi siallitizarea. 

Allitizarea – denumirea provine de la simbolul chimic al aluminiului şi de la lithos – piatră. 

Această direcţie de evoluţie este o consecinţă a alterării silicaţilor prin hidroliză totală, proces în 

care toate elementele chimice, inclusiv siliciul, trec în hidroxizi. Allitizarea se produce în condiţii 

de climă caldă şi umedă, în timp îndelungat, fiind specifică regiunilor ecuatoriale şi tropicale umede 

(în apa caldă silice este solubilă). 

Allitizarea este cunoscută şi sub denumirea de lateritizare (în latină later – cărămidă) 

datorită produsului de alterare roşu care rezultă şi care prin uscare se întăreşte şi capătă 

aspectul unei cărămizi. Pentru manifestarea lateritizării trebuie să fie îndeplinite două condiţii : 

- existenţa unui climat cald şi umed; 

- existenţa unei roci parentale care să conţină alumosilicaţi (feldspaţi, mice), alături de minerale 

care conţin fier (biotit, piroxeni, olivine, amfiboli). 

În lipsa mineralelor care conţin fier, allitizarea generează o scoarţă de alterare exclusiv 

aluminoasă (bauxită pură) de culoare albă. 

Siallitizarea – denumirea provine de la simbolurile chimice ale siliciului şi aluminiului şi de 

la lithos – piatră. Are loc prin alterarea silicaţilor în urma unei hidrolize parţiale cu formare de 

minerale argiloase. 

Cauza principală a hidrolizei parţiale este temperatura relativ scăzută a apei, motiv pentru 

care siallitizarea se produce în regiunile cu climă temperată moderată. 

Scoarţele de alterare pot fi diferenţiate după compoziţia mineralogică şi cea chimică, 

principalele tipuri fiind următoarele : 

- litogen sau detritic-grosier – caracterizat prin predominarea fragmentelor de rocă şi a 

mineralelor primare, reprezintă primul stadiu şi are o grosime foarte redusă. Poate prezenta 

subtipurile silicato-litogen şi carbonato-litogen; 

- aluminosiallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase de tip cloritic, a 

aluminiului mobil şi prezintă reacţie acidă; 

- siallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase tristratificate şi poate prezenta 

subtipurile siallitic propriu-zis, carbonato-siallitic şi halosiallitic; 

- allitic (ferallitic) – caracterizat prin dominanţa procesului de allitizare (ferallitizare), dar pot 

apărea şi minerale argiloase caolinitice (bistratificate); 

- de tranziţie – realizează tranziţia între tipul siallitic şi cel allitic (ferallitic) şi pot rezulta şi 

prin alterarea calcarelor impure, caz în care sunt cunoscute sub denumirea de terra rossa sau terra 

fusca. Prezintă subtipurile siallito-allitic şi siallito-feritic. 

17

CAPITOLUL II. FORMAREA, COMPOZIŢIA ŞI PROPRIETĂŢILE SOLULUI 

2.1. NOŢIUNE DESPRE SOL ŞI PROCESUL DE SOLIFICARE 

2.1.1. Formarea profilului de sol. 

2.1.2. Procesele pedogenetice. 

2.1.3. Factorii pedogenetici. 

2.1.4. Alcătuirea profilului de sol, trăsăturile lui morfologice. 

2.1.1. Formarea profilului de sol 

Procesul de formare a solurilor este unul îndelungat şi extrem de complex, solul nefiind 

altceva decât expresia sintetică a interacţiunii factorilor naturali. 

Partea superioară a litosferei, a fost supusă, în fazele iniţiale de formare, acţiunii proceselor 

exogene (procese de îngheţ-dezgheţ, precipitaţiile atmosferice, vântul) care au determinat mai întâi, 

fisurarea rocilor şi apoi dezagregarea acestora. Concomitent, are loc şi transformarea chimică a 

materialelor rezultate prin dezagregare, datorată proceselor de oxido-reducere, dizolvare, hidratare, 

hidroliza şi carbonatare. 

Efectul este reprezentat prin apariţia la suprafaţa litosferei a unui strat afânat, cu proprietăţi 

noi – permeabilitate pentru apă şi aer, capacitate de a reţine apa – denumită scoarţă de alterare. 

Precizăm, că în acel moment, nu putea fi vorba despre sol, datorită absenţei unei 

componente esenţiale, cea organică. De altfel procesul de formare al solului nu poate începe şi nu 

poate avea loc decât în prezenţa organismelor vegetale şi animale cât şi a microorganismelor. 

Primele au apărut organismele inferioare, de genul muşchilor, lichenilor şi ciupercilor, care în timp, 

au creat condiţii favorabile şi pentru instalarea organismelor superioare. 

Esenţa procesului de solificare constă în alternarea permanentă a proceselor de sinteză şi 

descompunere a substanţelor organice, în transformarea substanţelor minerale în forma organică şi 

iarăşi în forma minerală. 

În concepţia lui Dokuceaev, solul este un sistem dinamic şi complex în care are loc o 

permanentă schimbare a compoziţiei, proprietăţilor şi energiei. Aceste schimbări reprezintă esenţa 

proceselor de formare a solului. În figura 2.1. prezentăm interacţiunea dintre factorii pedogenetici în 

procesul de formare a solului, redată de F. Ramade (1993). 

Rolul plantelor este determinant în 

procesul de formare al solului, prin aceea că, ele 

preiau şi apoi transformă substanţele minerale 

solubile, care domină în scoarţa de alterare, în 

substanţe organice, care după încetarea ciclului 

biologic, sunt descompuse de către microorganisme. 

Fig. 2.1. Relaţiile dintre climă, sol şi vegetaţie 

(după F. Ramade, 1993, citat de Gh. Lupaşcu, 1998) 

O parte dintre aceste substanţe se reîntorc în 

sol sub formă de elemente minerale utile, iar o altă 

parte se acumulează în sol, sub formă de materie 

organică humificată. 

Trecând de aceste stadii iniţiale de formare, 

solurile au evoluat în mod diferenţiat, în funcţie de 

condiţiile specifice de mediu (climă, relief, rocă, 

vegetaţie, apă freatică, vârstă) datorită manifestării 

unor procese proprii, denumite pedogenetice: 

18

acumularea materiei organice, formarea şi migrarea argilei, stagnarea apei din pânza freatică şi 

precipitaţii. În acest mod s-au diferenţiat o serie de straturi naturale cu caracteristici morfologice şi 

analitice proprii, denumite orizonturi de sol. 

Dacă se execută o secţiune verticală printr-un sol (de la suprafaţă şi până la roca prin 

transformarea căreia s-a format), se constată existenţa unor straturi ce se deosebesc unele de altele 

prin anumite proprietăţi, straturi denumite orizonturi. Ansamblul acestor orizonturi constituie ceea 

ce se cunoaşte sub numele de profil de sol. 

El se identifică practic cu o secţiune verticală realizată într-un sol şi reprezintă unitatea 

naturală de studiu în domeniul pedologiei. 

Apariţia şi existenţa profilului de sol, este condiţionată de manifestarea unor procese 

specifice de formare a solurilor, denumite procese pedogenetice. 

În timpul solificării, datorită manifestării unor procese pedogenetice diferite, constituenţii 

minerali şi organici suferă deplasări, acumulări şi transformări în profilul de sol, formându-se 

straturi caracteristice, cu proprietăţi diferite, numite orizonturi de sol. 

Orizontul de sol reprezintă un strat natural unitar din punct de vedere al proprietăţilor 

morfologice şi analitice, format prin aceleaşi procese pedogenetice. 

Din punct de vedere morfologic, orizonturile de sol se diferenţiază după culoare, structură, 

textură, consistenţă, prezenţa unor neoformaţii. De asemenea, din punct de vedere analitic 

orizonturile de sol se deosebesc prin conţinutul în humus, valoarea pH-ului, gradul de saturaţie în 

baze, indicele de diferenţiere texturală, etc. 

Orizonturile de sol pot avea anumite caracteristici definitorii pentru o clasă sau un tip de sol 

şi în acest caz sunt considerate orizonturi de diagnostic. Orizontul de diagnostic reprezintă orice 

orizont de sol care constituie un criteriu pentru definirea unităţilor taxonomice din sistemul de 

clasificare al solurilor. Orizontul de diagnostic este caracterizat atât prin însuşiri exprimate 

cantitativ (grosime, conţinut de argilă, conţinut de materie organică), cât şi prin procesele 

pedogenetice care au contribuit la formarea lui. 

2.1.2. Procesele pedogenetice 

Pedogeneza, în sensul procesului de formare a solului, reprezintă totalitatea fenomenelor 

fizice, chimice şi biologice, care se manifestă în partea superficială a litosferei şi care determină 

transformări şi deplasări de substanţe şi importante schimburi de energie şi materie. Astfel, în sol se 

produc în permanenţă transformări şi translocări ale constituenţilor, structurări şi reorganizări ale 

acestora şi pierderi sau aporturi de constituenţi. Toate aceste procese se desfăşoară sub influenţa 

puternică a factorilor de mediu. 

Energia necesară manifestării acestor procese este solară, sintetizată în biomasa din sol, 

gravitaţională (deplasarea apei în sol) şi chimică (datorată reacţiilor de oxidare). Procesul de 

formare a solului este îndelungat şi are ca punct iniţial roca sau materialul parental şi ca punct final 

stadiul de echilibru (climax) între condiţiile de mediu, procesele pedogenetice şi aspectul profilului 

de sol. 

În acest fel, diferitele tipuri de sol, se află în multiple stadii evolutive, între punctul iniţial şi 

cel final al pedogenezei. 

Procesele pedogenetice pot fi clasificate după cum urmează: 

I. de transformare; 

II. de translocare; 

III. de uniformizare; 

IV. de aport şi transport. 

I. Procese pedogenetice de transformare. Acest tip de procese determină modificări pe loc 

("in situ") care afectează atât componentul mineral cât şi pe cel organic. 

1. A l t e r a r e a. Procesul de alterare poate fi analizat sub două aspecte, primul aflat în strânsă 

legatură cu fazele iniţiale ale formării solului şi anume apariţia scoarţei de alterare, iar cel de-al 

doilea, legat de manifestarea directă în profilul de sol şi condiţionarea apariţiei unor orizonturi 

specifice. 

19

În prima situaţie, alterarea se desfăşoară pe două direcţii, dezagregarea şi alterarea chimică. 

Dezagregarea determină fărâmiţarea rocilor sub acţiunea agenţilor externi, fără a fi schimbată 

compoziţia chimică a acestora. Alterarea chimică determină printr-o gamă largă de procese – 

hidratarea, hidroliza, dizolvarea, carbonatarea, oxido-reducerea – transformarea chimică a 

produselor rezultate în urma dezagregării. Manifestarea celor două procese conduce la apariţia 

scoarţei de alterare. 

În cea de-a doua situaţie este vorba despre procesele de alterare care impun apariţia unui 

orizont specific, B cambic (Bc) căruia îi sunt caracteristice o uşoară îmbogăţire în argilă şi o culoare 

gălbuie. Tot în acest context, trebuie adăugată şi alterarea care se desfăşoară în arealele cu roci 

vulcanice, unde există minerale fără organizare cristalină (allofane) şi care impun caractere 

specifice orizontului B cambic. 

2. B i o a c u m u l a r e a. Reprezintă un proces esenţial al formării solurilor, având de 

asemenea, un caracter general, în sensul că se manifestă la toate solurile. Bioacumularea constă în 

acumularea în sol şi la suprafaţa acestuia, de substanţe organice, îndeosebi sub formă de humus. 

Acest proces depinde în primul rând de factorul biologic, prin care înţelegem cantitatea şi calitatea 

resturilor vegetale lăsate anual de către plante şi activitatea animalelor şi microorganismelor din sol. 

În funcţie de regimul termic şi aerohidric al solului, procesul de bioacumulare poate evolua 

în trei direcţii: 

mineralizare; 

humificare; 

turbificare. 

În condiţiile unui climat cald şi umed, resturile organice sunt intens transformate având însă 

loc şi o puternică mineralizare a acestora, fapt pentru care, în sol nu se acumulează humus, dar se 

produce o circulaţie activă a substanţelor minerale, în sistemul sol – plantă. Pe de altă parte, în 

condiţii climatice cu umiditate redusă (în special regiunea de stepă – silvostepă) procesele de 

humificare sunt dominante, comparativ cu cele de mineralizare, ceea ce determină o intensă 

acumulare a humusului în sol. În regiunile reci, cu precădere în arealele cu exces de umiditate, 

transformarea resturilor organice este foarte lentă, acestea acumulându-se în sol sub formă de turbă 

(resturi vegetale aflate în diferite stadii de descompunere) datorită procesului de turbificare. 

Ca urmare a manifestării acestor trei procese, caracterele morfologice ale orizonturilor de 

sol, formate prin bioacumulare vor fi diferite. 

În situaţia în care rezultă materie organică bine humificată şi intim amestecată cu partea 

minerală a solului, se formează un orizont de tip A (molic, umbric, ocric). 

Atunci când, materia organică este slab humificată, în sensul că resturile vegetale se găsesc 

în diferite stadii de descompunere, se formează orizonturile organice O (de litieră, de fermentaţie, 

de humificare) şi cel turbos, T (fibric, hemic, sapric), acesta din urmă, în prezenţa excesului de 

umiditate care impune ca proces dominant turbificarea. 

3. Gleizarea şi stagnogleizarea. Reprezintă procese pedogenetice similare, care se manifestă 

numai în condiţiile existenţei în sol a excesului de umiditate. Acesta poate fi de natură freatică, 

provenind dintr-o pânză freatică aflată aproape de suprafaţă (până la 2 m) sau de natură pluvială. 

Procesele care au loc sub influenţa excesului de umiditate provenit din pânza freatică, 

poartă denumirea de procese de gleizare şi afectează în special, partea inferioară a profilului de sol. 

Excesul de umiditate de natură pluvială afectează mai ales, partea superioară a profilului de 

sol şi se datorează acumulării şi stagnării apei provenite din precipitaţii, în zonele cu relief plan sau 

depresionare, cu precipitaţii ridicate şi în condiţiile existenţei unui orizont de sol impermeabil. 

Excesul de umiditate de natură pluvială se mai poate manifesta la poalele şi în partea inferioară a 

versanţilor din regiunea de deal-podiş. Aceste procese sunt cunoscute sub denumirea de procese de 

stagnogleizare, termenul provenind de la «stagnare» şi arată că excesul de umiditate nu îşi are 

originea în pânza freatică. 

Cele două procese ale căror esenţă este dată de prezenţa unor active reacţii de oxidoreducere, 

imprimă orizonturilor de sol caractere morfologice specifice. În general, elementele 

chimice care suferă intense oxidări şi reduceri sunt fierul şi manganul. În acest sens, se formează 

20

orizonturile gleice (G) si stagnogleice (W) caracterizate printr-un aspect marmorat, distrugerea 

structurii şi implicit, creşterea masivităţii şi compactităţii. 

II. Procese pedogenetice de translocare. Acest tip de procese implică deplasarea unor 

compuşi pe verticală, în interiorul solului, fapt care determină diferenţierea profilului de sol. 

4. Eluvierea şi iluvierea. Eluvierea reprezintă procesul de deplasare pe verticală, în profilul de 

sol, a constituenţilor prin intermediul apei. Constituenţii care pot fi deplasaţi sunt în general 

sărurile, argila, oxizii şi silicea. În funcţie de modul specific în care se realizează această deplasare, 

eluvierea poate fi fizico-chimică (levigare) şi mecanică (migrare). 

Levigarea se referă la săruri şi presupune deplasarea acestora în soluţie, în timp ce migrarea 

implică deplasarea în suspensie, fără schimbarea compoziţiei chimice şi se referă la substanţele 

coloidale (argilă, oxizi, humus, silice). 

Sărurile cu diferite grade de solubilitate, sunt levigate spre baza profilului de sol, cele greu 

solubile (în special carbonatul de calciu) menţinându-se în profilul solurilor specifice stepei şi 

silvostepei. 

Migrarea este un proces specific coloizilor solului, care sunt deplasaţi descendent, în 

suspensie, sub formă de particule foarte fine, până la diferite adâncimi în profilul de sol. Pentru a se 

produce migrarea, trebuie să se îndeplinească o condiţie esenţială şi anume, îndepărtarea sărurilor, 

deoarece, prezenţa acestora, prin efectul lor coagulant, împiedică dispersarea coloizilor şi trecerea 

lor în suspensie. Acest tip de eluviere este specific zonelor umede. 

Efectul manifestării proceselor de eluviere îl constituie apariţia unui orizont sărăcit în 

constituenţi, cu caractere morfologice proprii, denumit eluvial şi notat cu E (luvic, albic, spodic). 

În acelaşi timp, constituenţii eluviaţi din partea superioară a profilului de sol, se acumulează 

(sunt iluviaţi) în partea sa intermediară sau inferioară. Practic, procesul de iluviere reprezintă 

acumularea constituenţilor eluviaţi din partea superioară a profilului de sol, în partea sa 

intermediară sau inferioară, într-un orizont B (argiloiluvial, spodic) pe care le îmbogăţesc, după caz, 

în carbonat de calciu, argilă, humus sau sescvioxizi. 

5. Salinizarea şi alcalizarea. Procesul de salinizare are ca efect îmbogăţirea profilului de sol în 

săruri solubile (în special cloruri şi sulfaţi), iar cel de alcalizare – îmbogăţirea complexului coloidal 

al solului în sodiu adsorbit. 

Salinizarea se produce în condiţiile existenţei unei pânze freatice mineralizate, situată la 

adâncime mică şi a unui drenaj defectuos al solului, sau în prezenţa unui material parental salifer. În 

aceste situaţii, sărurile urcă prin capilaritate şi îmbogăţesc orizonturile superioare ale solului 

determinând formarea orizontului salinizat. 

Alcalizarea se produce în condiţii asemănătoare salinizării, numai că de această dată, se 

constată pătrunderea în cantitate mare a ionilor de sodiu în complexul coloidal al solului şi apariţia 

orizonturilor natric. Acest tip de procese se asociază frecvent celor de gleizare. 

III. Procese de uniformizare. Acest tip de procese sunt contrare celor de diferenţiere, 

generând omogenizarea profilului de sol. 

6. Procesele vertice sunt specifice solurilor sau orizonturilor de sol cu conţinut ridicat de argilă 

(> 30 %) gonflantă (smectit). Manifestarea acestui tip de procese imprimă solului caractere 

morfologice particulare, atât în stare umedă, cât şi în stare uscată, determinate de proprietatea unor 

anumite varietăţi de argilă de a-şi mări volumul în stare umedă şi de a se contracta în stare uscată. 

Astfel, în timpul perioadelor uscate, argila se contractă, formându-se crăpături largi (>1 cm lăţime) 

care fragmentează masa solului în agregate cu dimensiuni mari, având muchii şi colţuri ascuţite. 

Dimpotrivă, în perioadele mai umede, argila gonflează, ceea ce face ca agregatele de sol să 

preseze unele asupra celorlalte, să alunece, să se întoarcă sau să se răstoarne, lustruindu-şi în acest 

mod suprafeţele şi determinând apariţia feţelor de alunecare. Datorită acestor presiuni, existente în 

masa solului şi a deplasării agregatelor de sol, la suprafaţa acestuia apar mici denivelări, care 

reprezintă microforme de relief specifice denumite "gâlgăi" sau "coşcove". 

7. Procesele vermice. Denumirea provine din limba latină, de la vermus=vierme şi se 

datorează activităţii faunei din sol. În acest sens, animalele din sol, prin galeriile pe care le sapă 

determină deplasarea materialelor în sol, ceea ce implică amestecarea orizonturilor de sol şi 

21

atenuarea clarităţii limitelor dintre acestea. În acest mod, diferenţierile între orizonturile de sol se 

estompează, profilul tinzând să se uniformizeze. Acest tip de proces este frecvent în orizonturile 

superioare ale solurilor din regiunea de stepă şi silvostepă. 

Trăsăturile specifice pe care activitatea faunei le imprimă solului (neoformaţii biogene) 

determină apariţia aşa numitului "caracter vermic", considerat ca fiind prezent în situaţia în care, cel 

puţin 50 % din volumul orizontului A şi cel puţin 25 % din volumul orizontului subiacent, prezintă 

aceste trăsături specifice. 

8. Procesele criogenice. Sunt specifice zonelor de tundră şi se manifestă prin îngheţ-dezgheţ 

repetat, în cazul solurilor saturate cu apă şi care prezintă un orizont permanent îngheţat. 

Datorită forţelor mecanice care acţionează, în sol apar caractere specifice de genul 

movilelor, cercurilor cu pietre, poligoanelor, a căror apariţie se datorează crăpării solului şi 

structurii lamelare, datorită formării lentilelor de gheaţă. 

IV. Procese pedogenetice de aport şi transport. Acest tip de procese implică încetinirea 

pedogenezei şi menţinerea solurilor în stadii incipiente de evoluţie. Sunt considerate ca făcând parte 

din această categorie următoarele procese: 

sedimentarea; 

denudaţia; 

solifluxiunea. 

9. Sedimentarea implică un aport de material depus la suprafaţa solului care este preluat în 

procesul de solificare. Acest proces este specific luncilor (datorită aluvionării), zonei de la baza 

versanţilor (datorită eroziunii), zonelor vulcanice (datorită depunerii cenuşii vulcanice) şi celor 

aride (datorită depunerii prafului). În urma aportului continuu de material, pedogeneza este 

întreruptă, solurile menţinându-se într-un stadiu incipient de evoluţie, cazul solurilor aluviale, 

solurilor acoperite sau psamosolurilor. 

10. Procesul natural de denudare, specific regiunilor montane şi deluroase are ca efect 

întinerirea permanentă a solurilor prin echilibrarea raportului existent între rata denudării şi cea a 

solificării. În această situaţie, solurile se află într-un stadiu incipient de evoluţie, cazul regosolurilor, 

litosolurilor şi al unor cambisoluri. 

11. Procesele de solifluxiune precum şi alte procese de alunecare, specifice solurilor formate 

în zone de pantă, determină perturbări ale procesului de pedogeneză şi implicit încetinirea acestuia. 

2.1.3. Factorii pedogenetici 

Intensitatea proceselor care duc la formarea solurilor depind de o serie de factori, denumiţi 

factori de formare a solului, sau factori pedogenetici (de solificare): 

rocile parentale şi apa; 

vegetaţia; 

clima; 

relieful; 

timpul; 

activitatea omului. 

Rocile parentale, apa freatică şi stagnantă. În general, se consideră că rolul rocii în 

procesul de pedogeneză este mai slab comparativ cu cel al climei şi vegetaţiei. În acest sens, 

întemeietorul pedologiei moderne Dokuceaev V.V. a enunţat un principiu care susţine că pe roci 

diferite în aceleaşi condiţii de climă şi vegetaţie se formează acelaşi tip de sol şi pe aceaşi rocă în 

condiţii de vegetaţie şi climă diferite se formează soluri diferite. Totuşi, roca reprezintă materia de 

bază a solificării din care provine partea minerală a solului care deţine aproximativ 80-90 % din 

masa acestuia. 

Solurile formate pe roci sedimentare compacte au proprietăţi asemănătoare cu cele ale 

scoarţei de alterare, în timp ce în cazul rocilor eruptive şi metamorfice formate în condiţii deosebite 

de cele din scoarţa de alterare, procesele de transformare vor fi intense, iar solurile vor păstra mai 

puţine caractere. 

22

În general, rocile hiperacide şi acide determină apariţia solurilor cu procese de podzolire, cu 

mult schelet şi puţin profunde. Rocile intermediare şi cele bazice determină formarea unor soluri 

profunde, cu puţin schelet, bogate în argilă şi baze, rezistente la podzolire. Rocile ultrabazice 

determină apariţia unor soluri specifice de tipul rendzinelor, bogate în humus calcic, de culoare 

închisă şi saturate în baze. Rocile sedimentare de precipitaţie impun apariţia anumitor soluri, de 

tipul rendzinei sau solului roşu. 

Pe depozitele nisipoase care sunt foarte permeabile şi sărace în elemente minerale, se 

formează soluri mai levigate, mai acide şi mai sărace în humus şi elemente nutritive. Dimpotrivă, pe 

depozitele argiloase apar soluri greu permeabile, bogate în elemente minerale, mai puţin levigate, 

mai bogate în humus şi elemente nutritive, de multe ori cu procese de hidromorfism. Pe depozitele 

foarte argiloase se formează vertisolurile. Pe argilele cu carbonaţi şi pe marne apar 

pseudorendzinele. Rocile salifere impun formarea solonceacurilor sau soloneţurilor. 

Pe de altă parte, larga prezenţă a loessului şi depozitelor loessoide în regiunile de câmpie şi 

podiş au favorizat desfăşurarea clară a zonalităţii orizontale. O situaţie aparte apare în cazul 

existenţei unor strate alternante, cu proprietăţi diferite, foarte importantă fiind înclinarea acestora 

faţă de suprafaţa terenului. Dacă stratele sunt orizontale sau au o înclinare slabă, sunt prinse în 

procesul de solificare mai multe strate cu însuşiri diferite pe care le vor imprima şi solului. Dacă 

înclinarea stratelor este mare atunci prezintă importanţă grosimea lor. Astfel, dacă ele sunt subţiri se 

va forma un singur sol pe un material eterogen, în schimb, dacă sunt late vom avea de-a face cu 

fâşii de soluri variate formate pe depozite diferite. Acolo unde înclinarea este mare, se va forma tot 

un singur sol pe un depozit deluvial rezultat prin amestecarea stratelor. Dacă există şi iviri de rocă 

dură, depozitul deluvial va conţine şi schelet şi în general partea superioară a versantului prezintă 

material mai grosier, iar cea inferioară material mai fin, grosimea depozitului deluvial crescând spre 

baza versantului. 

În marea majoritate a cazurilor, solurile s-au format şi evoluează în condiţii de umiditate 

normală sub influenţa precipitaţiilor atmosferice corespunzătoare climatului respectiv şi sunt 

denumite soluri automorfe. 

Uneori solificarea are loc în condiţiile unui exces de apă, care poate proveni din precipitaţii 

sau din pânza freatică prezentă la mică adâncime, sau din apele stagnante. Prezenţa apelor de 

suprafaţă este legată de existenţa unor straturi impermeabile situate la mică adâncime şi a unor 

forme joase de relief. Influenţa acestor ape asupra formării şi evoluţiei solurilor depinde de 

adâncimea şi compoziţia lor chimică. 

În zonele umede, în care apele freatice sunt mineralizate şi se găsesc la mică adâncime, 

solificarea este orientată în sensul acumulării pe profil a sărurilor solubile. Astfel, apa cu sărurile 

respective se ridică prin capilaritate până la suprafaţă, se evaporă, iar acestea se acumulează în sol. 

Supraumezirea produce în acelaşi timp şi gleizarea solului. Asemenea soluri au fost denumite 

halomorfe. Dacă pânza freatică mineralizată sau nemineralizată se află la adâncimi subcritice (3-6 

m), apa freatică se ridică la suprafaţă şi provoacă salinizare şi gleizare sau numai gleizare în partea 

superioară a profilului, formând soluri de tipul hidroautomorfe sau freatic umede. În situaţia în care 

apele freatice sunt aproape de suprafaţă, dar nu conţin săruri sau acestea sunt în cantităţi mici, se 

formează orizonturi de glei sau orizonturi gleizate. 

Când apa freatică este foarte aproape de excesul de umiditate, rezultă soluri mlăştinoase, 

puternic gleizate. In anumite situaţii se pot forma soluri turboase. Când apele freatice situate 

aproape la suprafaţă conţin un procent ridicat de săruri solubile (1–1,5%), procesele care au loc se 

numesc procese de salinizare (adică de acumulare de săruri solubile sub formă de cloruri şi sulfaţi) 

şi procese de alcalizare (procese de soloneţizare), deoarece complexul coloidal al solului se 

îmbogăţeşte în sodiu. 

Apele stagnante din zonele cu precipitaţii abundente, pe terenuri plane sau depresionare, 

impermeabile sau slab permeabile, orientează solificarea tot spre gleizare. Solurile formate sub 

influenţa supraumezirii cu ape freatice fără săruri solubile au fost denumite hidromorfe. 

În zonele uscate, caracterizate prin existenţa unor perioade de secetă în timpul anului (zona 

de stepă), apa freatică situată aproape de suprafaţa solului poate determina procese de salinizare, 

23

dând naştere la sărături (solonceacuri şi soloneţuri). În concluzie, apele freatice aflate aproape de 

suprafaţă şi cele stagnante influenţează solificarea şi determină formarea unor soluri specifice. 

Vegetaţia şi fauna. Factorul biologic este strâns legat de cel climatic, de multe ori fiind 

utilizată formularea «factorul bioclimatic». 

Vegetaţia, fauna şi microorganismele influenţează solurile în special, prin distribuţia 

spaţială, cantitatea, calitatea şi modul de transformare a resturilor organice depuse anual la suprafaţa 

sau în interiorul solurilor. 

Vegetaţia erbacee – în acest caz, principala sursă de resturi organice o constituie rădăcinile. 

Partea aeriană este de cele mai multe ori îndepărtată de către om, animale, vânt sau se mineralizează 

rapid. Rădăcinile sunt distribuite în profunzime (>1 m), dar cea mai mare parte este concentrată în 

primii 40-50 cm. În consecinţă, se formează un orizont superior bogat în humus şi azot, profund. 

Scăderea conţinutului de humus este foarte lentă în primii 40-50 cm (înrădăcinarea maximă) şi lentă 

spre bază. 

Vegetaţia lemnoasă – sursa principală de resturi organice o reprezintă frunzele, în timp ce 

rădăcinile lemnoase fine deţin doar 10 %. Ca urmare, se formează un orizont superior foarte bogat 

în humus, dar scurt (10-20 cm), după care conţinutul de humus scade brusc pe profil. Caracteristica 

solurilor dezvoltate sub pădure este concentrarea materiei organice în primii 20 cm ai solului şi 

prezenţa nesemnificativă în restul profilului. 

Rezervele de humus ale solurilor forestiere diferă în funcţie de: 

cantitatea anuală de resturi organice; 

natura resturilor organice; 

condiţiile climatice în care se produce transformarea; 

gradul de participare al vegetaţiei erbacee din parterul pădurilor. 

În cazul solurilor din silvostepă, curba humusului exprimă caractere specifice ambelor 

formaţiuni vegetale, datorită alternanţei acestora în decursul timpului şi prezenţei în parterul pădurii 

a unui bogat înveliş erbaceu. 

Solurile dezvoltate sub păduri de foioase, care au un covor erbaceu slab dezvoltat, prezintă o 

curbă a humusului specifică solurilor de sub pădure, cu concentrare maximă în primii 20 cm. 

Fauna. Acţiunea animalelor asupra solului are drept consecinţă afânarea acestuia, 

amestecarea orizonturilor de sol, apariţia unor cavităţi, cuiburi sau canale, crearea unei structuri 

specifice zoomorfe (coprolite). 

Fauna acţionează şi asupra materiei organice din sol : 

- sursă de resturi organice; 

- mărunţirea resturilor organice; 

- amestecarea cu partea minerală; 

- transformarea resturilor organice. 

Fauna joacă un rol important în geneza şi evoluţia unor anumite tipuri de sol. Solurile de 

stepă sunt caracterizate prin existenţa crotovinelor, rozătoarele determinând o carbonatare 

secundară prin aducerea materialului loessoid la suprafaţă. 

Prezenţa crotovinelor în profilul solurilor de sub pădure mărturisesc că solul respectiv a 

trecut printr-un stadiu de sol de stepă. Râmele şi viermii de pământ generează excremente bogate în 

N şi Ca, iar canalele pe care le crează îmbunătăţesc regimul aerohidric al solului. 

Microorganismele. În sol există mai multe categorii de microorganisme, care pot fi grupate 

astfel : 

- alge; 

- bacterii; 

- actinomicete; 

- ciuperci. 

Din categoria algelor, specifice solului sunt cele albastre, cele verzi şi diatomeele. Acestea 

reprezintă microorganisme adaptate la condiţii ecologice foarte variate, ceea ce determină o largă 

răspândire a lor în soluri. Îndeplinesc roluri importante în procesul de fotosinteză şi în fixarea 

azotului. 

24

Bacteriile populează anumite soluri în număr foarte mare (miliarde/1g sol) şi se împart în 

general, în două grupe: 

- autotrofe – acţionează asupra compuşilor minerali procurându-şi bioxidul de carbon din aer şi 

energia prin oxidarea substanţelor anorganice; 

- heterotrofe – acţionează asupra compuşilor organici procurându-şi bioxidul de carbon şi energia 

prin oxidarea substanţelor organice. 

Bacteriile pot fi de asemenea, aerobe sau anaerobe şi sunt specifice în general, solurilor 

formate sub vegetaţia ierboasă, cu o reacţie slab acidă/slab alcalină. Au un rol important în procesul 

de fotosinteză şi în transformarea resturilor vegetale. 

Actinomicetele reprezintă o treaptă evolutivă intermediară între bacterii şi ciuperci, fiind 

prezente în solurile cu reacţie neutră/alcalină şi mai puţin în cele acide. Au o capacitate mai mare 

decât celelalte microorganisme de a descompune substanţe organice rezistente (lignine, celuloză). 

Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe şi aerobe, care se dezvoltă în soluri cu reacţie 

acidă, formate în general sub pădure, având de asemenea un rol important în transformarea 

resturilor vegetale. 

Microorganismele din sol se diferenţiază în sensul că unele sunt specifice fazei lichide a 

solului, iar altele celei solide a acestuia. Se constată de asemenea, o zonalitate a răspândirii acestora, 

determinată bioclimatic. Totodată, la nivelul profilului de sol se evidenţiază o microzonare a 

distribuţiei microorganismelor, generată de proprietăţile fizico-chimice ale orizonturilor de sol. 

Multe microorganisme sunt corelate cu prezenţa anumitor neoformaţii, care îşi datorează originea 

tocmai activităţii acestora: neoformaţiile fierului, manganului şi sulfului. 

Clima. Influenţa climei în procesul de formare a solurilor se manifestă încă din fazele 

iniţiale ale acestuia, dezagregarea şi alterarea rocilor. În procesele de alterare, esenţiale sunt trei 

elemente: temperatura, precipitaţiile, vântul. 

Dezagregarea este intensă în regiunea montană înaltă, datorită frecvenţei mari a proceselor 

de îngheţ-dezgheţ pe de o parte şi diferenţelor termice zi/noapte, pe de altă parte. 

Vântul influenţează dezagregarea rocilor prin procesele de coraziune şi deflaţie. Coraziunea 

este frecventă în regiunea montană, iar deflaţia afectează zonele cu nisipuri. 

Alterarea chimică a rocilor şi mineralelor depinde în mod direct de temperatură şi umiditate, 

în sensul că este cu atât mai intensă cu cât temperatura şi umiditatea sunt mai ridicate. Alterarea cea 

mai intensă se produce în arealul pădurilor de foioase, cu temperaturi nu prea scăzute şi umiditate 

suficientă. Alterarea mai redusă din regiunea de stepă se datorează umidităţii insuficiente, în timp ce 

în regiunea montană, cauza o constituie temperatura scăzută. Consecinţa manifestării proceselor de 

alterare este apariţia principalilor constituenţi minerali ai solului: nisip, praf, argilă, oxizi, săruri. 

Clima influenţează de asemenea, procesul esenţial al solificării, descompunerea şi formarea 

materiei organice, bioacumularea şi circuitul substanţelor nutritive. Descompunerea materiei 

organice se realizează rapid în stepă, mai puţin rapid sub pădurea de foioase şi lent sub pădurea de 

conifere şi pajiştile alpine. Bioacumularea este intensă în stepă, reducându-se sub pădurea de 

foioase (climatul mai umed favorizând levigarea substanţelor rezultate în urma descompunerii 

materiei organice). În zona montană înaltă substanţele organice rămân blocate în materia organică 

nedescompusă (litiera). 

Clima, prin intermediul precipitaţiilor joacă un rol important în manifestarea proceselor de 

eluviere-iluviere. În stepă, cantitatea redusă de precipitaţii nu permite decât levigarea slabă a 

sărurilor şi a carbonaţilor. Totodată, în arealele cu apă freatică aproape de suprafaţa solului, se 

produce salinizarea solurilor, datorită predominării curenţilor ascendenţi. In pădurile de foioase 

procesele de eluviere-iluviere ale argilei şi oxizilor sunt intense datorită existenţei unui regim hidric 

percolativ. 

Clima influenţează solificarea şi indirect, condiţionând tipurile de formaţiuni vegetale prin 

caracteristicile climatice zonale. Se remarcă în acest sens o evidentă corelaţie între zonele de climă, 

vegetaţie şi sol. 

Vântul, pe lângă influenţa pe care o are în procesul de dezagregare, determină prin acţiunea 

de deflaţie şi transport, decopertarea unor soluri şi acoperirea altora. În ambele cazuri, se poate 

25

vorbi despre reîntinerirea solurilor, procesul de pedogeneză fiind mult încetinit sau chiar întrerupt şi 

reluat apoi datorită aportului nou de material. 

În general, microclimatele şi topoclimatele au o influenţă mai redusă în procesul de formare 

şi evoluţie a solurilor. 

Relieful. Caracteristicile reliefului Moldovei reprezintă una din principalele cauze ale 

varietăţii învelişului de sol, datorită etajării. 

În situaţia în care la nivelul Moldovei ar fi existat numai relief de câmpie, ar fi funcţionat 

zonalitatea latitudinală, cele 4-5 grade de latitudine (în interiorul zonei temperate) nepermiţând 

diversificarea învelişului de sol. Relieful variat al Moldovei intervine în formarea solurilor direct, 

dar şi indirect, determinând etajarea şi modificarea condiţiilor de climă, vegetaţie, rocă, vârstă. 

1. Influenţa directă. Aceasta se manifestă mai ales în regiunile accidentate, prin intermediul 

pantei şi a expoziţiei. Panta influenţează procesul de eroziune şi prin acesta grosimea solurilor, 

textura acestora (sortarea materialului pe versant) şi gradul lui de evoluţie. Expunerea versanţilor 

exercită o influenţă importantă în special în regiunile climatice de tranziţie. 

În aceleaşi condiţii de vegetaţie, pe versanţii umbriţi şi reci, levigarea, acidifierea şi 

podzolirea sunt mai accentuate, diferenţa de altitudine între limitele unităţilor de sol fiind de 100- 

150 m. Prezintă importanţă şi expunerea versanţilor la vânturile dominante, solurile de pe versanţii 

adăpostiţi fiind mai levigate de carbonaţi, mai bine aprovizionate cu apă şi mai fertile. În general, 

solurile de pe versanţii adăpostiţi sunt mai evoluate decât cele de pe versanţii expuşi acţiunii 

vântului. 

Microrelieful are o influenţă însemnată mai ales în regiunile de câmpie, determinând în 

principal o redistribuire a apei care ajunge la suprafaţa solului. Din acest motiv, în microdepresiuni 

(crovuri, padine, văi slab schiţate) se formează soluri specifice unor zone mai umede decât cea în 

cauză. În cazul microreliefului de alunecări apar atât procese de reîntinerire a solurilor (râpa de 

desprindere), cât şi diferite faze de hidromorfism între valurile de alunecare. 

Pe terenurile cultivate, relieful prin intermediul pantei determină declanşarea eroziunii 

accelerate şi influenţează grosimea solurilor cât şi textura acestora. 

2. Influenţa indirectă. Aceasta se manifestă prin modificarea elementelor peisajului 

geografic, în special a climei şi vegetaţiei. Astfel, legea generală a distribuţiei solurilor Moldovei 

este cea a zonalităţii orizontal-altitudinale. Dacă în câmpiile şi podişurile Moldovei zonele de sol se 

succed orizontal, în Codrii se constată etajarea acestora. 

Timpul. Ca factor pedogenetic, timpul reprezintă durata de manifestare a pedogenezei, 

referindu-se practic la vârsta solurilor, care se corelează cu vârsta teritoriului în care acestea s-au 

format. 

În general, vârsta solurilor creşte de la câmpie spre munte, solurile cele mai tinere fiind cele 

din lunci şi zone de divagare. O corelare între vârsta reliefului şi cea a solurilor se poate realiza 

numai atunci când nu au avut loc modificări climatice sau aporturi de noi materiale, cazuri foarte 

rare. 

Distingem după vârstă trei grupe mari de soluri : 

- actuale; 

- moştenite sau transmise; 

- fosile. 

Solurile actuale reprezintă soluri a căror geneză este determinată de condiţiile climatice 

actuale şi sunt ulterioare ultimei glaciaţiuni. Aici pot fi încadrate solurile neevoluate de luncă, 

litosolurile, regosolurile şi cele mai multe dintre solurile zonale şi intrazonale din Moldova. Ele au 

un ciclu scurt de evoluţie şi sunt monofazice. Solurile actuale pot fi îngropate, atunci când sunt 

acoperite cu un material din care s-a format alt sol. 

Solurile moştenite reprezintă soluri vechi a căror geneză a fost determinată de condiţii 

bioclimatice anterioare celor actuale şi care mai sunt utilizate de vegetaţie. Acestea din urmă, îşi 

păstrează caracterele numai pe arealele cu calcare aproape de suprafaţă, în celelalte cazuri, partea 

superioară a profilului a fost transformată conform condiţiilor actuale, caracterele moştenite 

26

păstrându-se numai în partea inferioară. De asemenea, unele soluri profunde din piemonturi şi 

platforme prezintă un suborizont B de culoare închisă care indică evoluţia lor din vertisoluri. 

Solurile fosile reprezintă soluri vechi formate în condiţii climatice anterioare celor actuale şi 

care nu mai sunt utilizate de către vegetaţie. Acestea pot fi îngropate, exhumate sau conservate 

(mumificate), ultimele negăsindu-se pe teritoriul Moldovei. Solurile îngropate pot fi compuse şi 

complexe. În primul caz materialul acoperitor se află într-un nou ciclu evolutiv dar recent, motiv 

pentru care nu a fost afectat şi vechiul sol. În cel de-al doilea caz materialul acoperitor este vechi, 

motiv pentru care procesele pedogenetice actuale afectează şi vechiul sol. Solurile fosile apar în 

Moldova în regiunile de câmpie şi de podiş acoperite cu loess şi depozite loessoide. 

Activitatea omului. Acţiunea omului asupra învelişului de sol a început odată cu apariţia 

agriculturii şi s-a intensificat în timp, pe măsură ce aceasta s-a dezvoltat. Pe anumite suprafeţe, 

intervenţia antropică este atât de puternică, încât conduce la apariţia unor orizonturi pedogenetice 

sau chiar soluri care nu apar în condiţii naturale. 

Aceste procese sunt încă insuficient studiate şi conform WRB-SR 1994 (World Reference 

Base for Soil Resources) sunt reprezentate prin următoarele activităţi : 

1. Lucrarea adâncă a solului – se referă la lucrarea mecanică a solului pe o perioadă 

îndelungată şi afectează o grosime mai mare a solului decât arătura normală, determinând 

amestecarea orizonturilor, distrugerea structurii, compactarea, reducerea permeabilităţii. În aceste 

condiţii se formează orizontul hortic. 

2. Fertilizarea intensă – se referă la aplicarea continuă pe sol de fertilizanţi fără material 

mineral (gunoi de grajd, compost, deşeuri menajere). Se formează orizontul plaggen. 

3. Adaosuri de materiale străine – se referă la aplicarea continuă pe sol a unor materiale 

silicatice cu conţinut ridicat de substanţe minerale (nisip, material pământos, îngrăşăminte). Se 

formează orizontul terric. 

4. Adaosuri de sedimente prin apa de irigaţie – se referă la suprafeţele irigate frecvent şi 

unde apa de irigaţie conţine cantităţi mari de suspensii minerale, săruri solubile sau materie 

organică, care se depun deasupra orizontului de suprafaţă sau în interiorul lui. Se formează orizontul 

iragric. 

5. Cultivarea submersă – se referă la orezării, unde datorită tehnologiei specifice de cultivare 

(apă în exces), orizontul de suprafaţă se destructurează, devine greu permeabil în condiţiile 

predominării ferolizei. Se formează un orizont specific denumit antracvic. 

Activitatea omului poate provoca modificarea condiţiilor naturale şi a solului în sens 

favorabil sau nefavorabil. Influenţa omului asupra evoluţiei solului poate fi sintetizată astfel : 

- înlocuirea vegetaţiei naturale cu pajişti sau perdele de protecţie; 

- înlocuirea vegetaţiei naturale cu culturi agricole şi executarea lucrărilor agrotehnice; 

- introducerea în sol a îngrăşămintelor, amendamentelor şi pesticidelor; 

- lucrări de desecare, drenaj şi irigare; 

- lucrări de modelare-nivelare; 

- excavarea şi acoperirea solului. 

În Moldova, primele două categorii de activităţi realizează impactul cel mai mare. 

Amplasarea perdelelor de protecţie în locul vegetaţiei erbacee determină scăderea adâncimii 

carbonaţilor şi a efervescenţei, concreţiunile apar mai jos şi sunt mai mari, scade pH-ul, culoarea 

devine mai închisă, structura în orizontul A mai bine formată, se observă uşoară migrare a argilei. 

Includerea în cultură a solului produce modificări mai însemnate la solurile de sub pădure decât la 

cele din stepă. 

Un alt efect al defrişării îl reprezintă intensificarea eroziunii şi înmlăştinirea solurilor cu 

exces de umiditate. Prin desecare, solurile hidromorfe tind să evolueze către soluri zonale. Pot 

apărea însă şi procese inverse de înmlăştinire şi salinizare. 

Prin acoperire solurile sunt scoase din circuitul agricol, în timp ce prin excavare, învelişul de 

sol este complet distrus. 

Omul intervine şi în mod pozitiv de obicei prin măsuri de prevenire a degradării solurilor. 

27

Variabilitatea factorilor pedogenetici condiţionează formarea diferitor tipuri de sol (vezi 

harta pedologică). 

Aşa dar solul este corpul natural, format la suprafaţa scoarţei terestre din rocile parentale sub 

acţiunea factorilor de solificare (pedogenetici). 

2.1.4. Alcătuirea profilului de sol, trăsăturile lui morfologice 

Cum s-a arătat mai sus, în componenţa diferitor profiluri de sol se pot găsi numeroase 

orizonturi, care apar datorită proceselor de eluviere-iluviere şi biocumulative. 

În diagnostica solurilor se folosesc trăsături (semne) morfologice, care reflectă caracterul 

procesului pedogenetic, particularităţile lui. Din principalele trăsături (semne) morfologice fac 

parte: 

1 – succesiunea orizonturilor (în plan vertical) 

2 – grosimea totală a profilului şi a orizonturilor; 

3 – culoarea; 

4 – structura; 

5 – aşezarea; 

6 – neoformaţiunile; 

7 – incluziunile; 

8 – textura (compoziţia granulometrică); 

9 – umiditatea solului. 

1. Succesiunea orizonturilor. 

Profilul de sol constituie unitatea elementară în cercetarea şi cartarea solurilor şi reprezintă 

succesiunea de orizonturi pedogenetice de la suprafaţa solului până la materialul parental. 

Prin orizont de sol sau orizont pedogenetic se înţelege un strat aproximativ paralel cu 

suprafaţa solului cu proprietăţi omogene ce diferă de cele ale straturilor de deasupra şi dedesubt prin 

caracteristici cum ar fi: culoarea, textura, structura, consistenţa, prezenţa unor neoformaţiuni. 

Orizonturile de sol se notează cu simboluri ce au sens genetic: litere mari, litere mici, cifre. 

Cu litere mari se notează orizonturi principale ale solurilor: 

Orizont H (organic hidromorf sau turbos). Este un orizont organic format în condiţiile unui 

mediu saturat de apă în cea mai mare parte a anului şi conţine mai mult de 18 % de carbon organic. 

Orizont O (organic nehidromorf). Este un orizont organic format la suprafaţa unor soluri 

minerale în condiţiile unui mediu nesaturat cu apă în cea mai mare parte a anului şi conţine mai 

mult de 20 % de carbon organic. 

Orizont A (orizont de acumulare a humusului). Este un orizont mineral format la suprafaţa 

solului mineral, sau sub orizonturile H şi O, în care s-a acumulat materie organică humificată, 

legată de partea minerală. 

Orizont E (eluvial, luvic sau albic). Este un orizont mineral caracterizat printr-un conţinut 

mai scăzut de argilă şi materie organică, decât orizontul de desubt şi printr-o acumulare relativă de 

cuarţ şi alte minerale care au rezistat la alterare. 

Orizont B (de tranziţie după conţinutul de humus sau iluvial). Orizontul B este un orizont 

mineral format sub orizontul A sau E, în care se constată o alterare a materialului parental, însoţită 

sau nu de o îmbogăţire în argilă şi în materie organică prin iluviere. 

Orizont C (roca parentală) – orizont mineral format pe seama rocilor, constituit din material 

neconsolidat (lioss, argilă, nisip) 

Orizont D (roca subiacentă) – strat mineral de material neconsolidat, care este aşezat sub 

orizontul C şi se deosebeşte de acest orizont prin provenienţa şi caracteristici texturale. 

Orizont T (roca compactă). Este un orizont mineral situat în partea inferioară a unor profile, 

constituit din roci compacte. 

Orizont G (orizontul gleic). Este un orizont mineral format în condiţiile unui mediu saturat 

de apă, determinat de apă freatică situată la adâncime mică. 

28

Orizont P (arabil). Este un strat arabil în solurile cu profil nediferenţiat în orizonturi 

genetice – neevoluate şi slab evoluate. 

Orizonturi de tranziţie se consideră orizonturile de sol în care se îmbină proprietăţile a 

două orizonturi principale, de exemplu: AE, EB, BE, BC, CB, AB, BA, AC, CA. Prima literă arată 

orizontul principal cu care orizontul de tranziţie se aseamănă mai mult. 

Orizonturi de asociere - sunt orizonturile formate prin asocierea caracterelor a două sau 

mai multor orizonturi, din care unele nu apar în succesiune pe profil ca orizonturi separate. Se 

notează cu simboluri formate din litere mari (orizonturi principale) şi litere mici (caracterele 

asociate) de exemplu: As, Bt, Btn, Ch etc. 

La notarea orizonturilor, în afară de litere, se folosesc şi cifrele, care se scriu după litere şi 

arată gradul de manifestare a unui sau altui caracter sau indicator pedologic, de exemplu B 1 , B 2 , etc. 

Straturile de sol, formate din pedolit de diferită textură şi grad de humificare, se notează cu 

cifre romane – I, II, III …, ce nu au sens genetic. 

2. Grosimea solului – grosimea totală a profilului solului de la suprafaţă până la roca slab 

afectată de procesul de solificare, exprimată în centimetri. E mai comod a se nota în cifre; 

0 15 

consecutiv, de la orizont la orizont: A ; 15 32 

E ; 32 50 

B ; etc. 

15 17 18 

3. Culoarea este principala insuşire morfologică a solurilor, care apare în mod vizibil la 

examinarea profilelor de sol şi depinde de compoziţia chimică a solului. Componenţii humici îi 

atribuie solului tonalităţi închise – negru, brun-închis, cenuşiu-închis; oxizii de Fe şi Mn – culoarea 

galbenă, portocalie, roşietică; compuşii de Fe redus – cenuşie, albăstrie deschisă şi verde; silicele, 

carbonatul de calciu şi caolinitul – culoarea albă. Îmbinările şi raporturile cantitative ale acestor 

compuşi alcătuiesc diferite nuanţe. Pentru acest motiv, culoarea constituie principalul criteriu de 

separare a orizonturilor de diagnostic şi un element fundamental pentru denumirea unor tipuri 

genetice de sol. 

Studiind cernoziomurile din Rusia, V.V.Dokuceaev (1883) a făcut unele precizări referitoare 

la culoarea acestora, deosebind cernoziomuri negre, gri închis şi brune. Studiile pedologilor 

americani asupra culorii solului au ca rezultat publicarea buletinului „Culoarea solului” (1911), în 

care se precizează faptul că, în general, culoarea solului depinde de conţinutul de materie organică 

şi de oxizi de fer, iar solurile roşii sunt adesea mai vechi decât cele galbene. 

În perioada contemporană, pentru determinarea culorii solului se utilizeză „Sistemul 

Munsell” care poate fi definit ca un sistem de coordonate cilindrice situat intr-un spaţiu euclidian, 

bazat pe trei atribute: nuanţa, valoarea şi croma. 

Nuanţele de culoare se referă la o serie de culori specifice majorităţii solurilor. Astfel, în 

Sistemul Munsell se deosebesc cinci culori de bază, care au fost notate cu iniţialele denumirilor din 

limba engleză a culorilor: roşu (R=red), galben (Y=yellow), verde (G=green), albastru (B=blue) şi 

violet (P=purple), la care se adaugă cinci culori intermediare: galben-roşu (YR), verde-galben 

(GY), albastru-verde (BG), violet-albastru (PB) şi roşu-violet (RP). La rândul lor, fiecare din aceste 

culori pot fi împărţite în 10 trepte intermediare, obţinându-se în acest fel nuanţele de culori ce 

alcătuiesc scara nuanţelor. Acestea se notează în mod obişnuit cu cifre de la 1 la 10, aşezate 

întotdeauna înaintea iniţialelor corespunzătoare culorii de bază (ex. 5YR, 10YR etc.), îcât toate 

culorile ce aparţin unei nuanţe se găsesc transpuse pe o tăbliţă, care prezintă în colţul din dreapta 

sus simbolul nuanţei. 

Valoarea se referă la gradul de strălucire (luminozitate) a culorii, adică aceeaşi nuanţă poate 

fi mai deschisă sau mai închisă. Valoarea se găseşte pe scara verticală din sistemul Munsell şi se 

notează cu cifre de la 1 la 8, situate deasupra liniei de fracţie (ex. 2/, 5/ etc.). 

Croma se referă la puritatea sau gradul de saturare a culorii respective. Croma este 

reprezentată pe scara orizontală din Sistemul Munsell şi se notează cu cifre de la 0 la 8, situate sub 

bara de fracţie (ex. /2, /5 etc.). 

Determinarea culorilor solului se face cu ajutorul Sistemului Munsell, care se prezintă sub 

forma unui atlas cu planşe ce se succed gradual de la roşu la galben. Pe aceste planşe se găsesc 

etaloane cu nuanţe de culori diferite. Fiecare etalon este prevăzut dedesubt cu un decupaj care 

29

permite compararea culorii eşantionului de sol cu cea a etalonului. Determinarea culorii solului se 

poate face în stare umedă şi uscată. Dacă, diferenţele de culoare dintre solul uscat şi cel umed sunt 

apreciabile, atunci determinarea culorii solului se face în mod obligatoriu în cele două stări. 

4. Structura solului – proprietatea solului de a avea particulele reunite în agregate. 

Principalele tipuri de structură, caracteristice solurilor din Moldova sunt următoarele: glomerulară, 

alunară, nuciformă, bulgăroasă, prismatică, columnară, lamelară (a se vedea în tema 

corespunzătoare). 

5. Aşezarea solului este manifestarea porozităţii şi a compactităţii solului, care, la rândul 

lor, sunt determinate de forma şi aşezarea reciprocă a elementelor structurale. După gradul 

compactităţii, aşezarea solului poate fi: foarte compactă, compactă, puţin compactă, afânată şi 

friabilă. 

6. Neoformaţiunile de solificare acumulări sau separaţiuni locale de diverse materiale care 

au luat naştere în profilul solului, ca o consecinţă a proceselor de pedogeneză. După natura şi 

originea compuşilor de acumulare, neoformaţiunile se clasifică astfel: 

1. neoformaţiuni rezultate prin acumulări de săruri; 

2. neoformaţiuni ale acumulărilor de oxizi; 

3. neoformaţiuni ale coloizilor minerali şi organici; 

4. neoformaţiuni reziduale; 

5. neoformaţiuni biogene. 

1). Neoformaţiunile rezultate prin acumulări intense de săruri apar sub formă de: 

a) neoformaţiuni de carbonaţi; 

b) neoformaţiuni de săruri solubile. 

a) Neoformaţiunile de carbonaţi sunt alcătuite cu precădere din acumulări de carbonaţi de 

calciu şi magneziu. Din această categorie de neoformaţiuni fac parte eflorescenţele, pseudomiceliile, 

vinişoarele, tubuşoarele, petele, pungile şi concreţiunile. 

Eflorescenţele sunt depuneri de carbonaţi de culoare albă sau alb-murdară, care apar de-a 

lungul traseelor de circulaţie a soluţiei solului pe profil. 

Pseudomiceliile reprezintă depuneri incipiente, de culoare albă, pe feţele agregatelor 

structurale, sub forma cristalelor aciculare fine de carbonaţi secundari, cu aspect de micelii de 

ciupercă. 

Vinişoarele constituie acumulări fine de carbonaţi în golurile rămase prin descompunerea 

rădăcinilor foarte subţiri. 

Tubuşoarele sunt depuneri de carbonaţi asemănătoare vinişoarelor, care prezintă în interiorul 

lor canale de-a lungul axei longitudinale. 

Petele constau din acumulări foarte fine de carbonaţi, care apar pe feţele elementelor structurale 

sau pe pereţii crăpăturilor. 

Pungile sunt acumulări friabile de carbonaţi, de culoare albă sau alb-cenuşie, care se depun în 

unele spaţii libere, în fisuri, culcuşuri de larve, crăpături etc. 

Concreţiunile sunt noduli de carbonaţi, de formă sferică sau ovală, cu dimensiuni diferite şi care 

sunt bine cimentate. Unele concreţiuni prezintă şi spaţii goale în interior, motiv pentru care se numesc 

concreţiuni septarice. 

b) Neoformaţiunile de săruri uşor solubile sunt depuneri alcătuite cu precădere din cloruri şi sulfaţi 

de K + , Na + , Mg 2+ şi Ca 2+ . Aceste neoformaţiuni au mai fost denumite şi neoformaţiuni saline. 

Neoformaţiunile saline apar sub formă de: eflorescenţe, tubuşoare, pungi, pete şi cruste. 

2). Neoformaţiunile formate prin acumularea oxizilor iau naştere prin procese de iluviere a 

oxizilor, de reducere şi oxidare, sub influenţa excesului de umiditate. 

a) Neoformaţiunile rezultate prin iluvierea oxizilor sunt: duripanurile, 

cuirasele şi orizontul de ortstein. 

Duripanurile reprezintă orizonturi situate la suprafaţă sau în apropierea suprafeţei solului, 

cimentate îndeosebi cu silice, oxizi de fier sau carbonaţi. Duripanul are o consistenţă extrem de tare şi 

poate fi casant. 

30

Cuirasele reprezintă orizonturi subţiri, puternic cimentate sau indurizate prin îmbogăţirea în 

sescvioxizi de fer şi/sau aluminiu, reziduali sau iluviaţi. Cuirasele sunt întâlnite la plintosoluri şi 

feralsoluri plintice, în savane, unde climatul prezintă contraste sezoniere. 

Orizontul de ortstein este un strat subţire, format prin cimentarea nisipurilor de către oxizii de 

fier şi mangan, cu sau fără materie organică. Asemenea orizonturi sunt caracteristice solurilor 

nisipoase din regiunile umede. 

b) Neoformaţiunile rezultate prin procese de oxidare şi reducere sunt 

reprezentate prin pete de oxidare şi de reducere, dendrite şi concreţiuni ferimanganice. 

Petele de oxidare sunt depuneri fine de oxizi de fier şi mangan, de culoare brună sau roşcată, 

pe suprafeţele agregatelor structurale. 

Petele de reducere constau din acumulări fine de oxizi feroşi hidrataţi, de culoare cenuşie, 

verzuie sau albăstruie, pe suprafeţele agregatelor structurale. 

Dendritele sunt pelicule de oxizi de fier şi mangan depuse pe suprafaţa agregatelor structurale, 

având conturul ramificat. 

Concreţiunile feri-manganice reprezintă acumulări sferice de oxizi de fier şi mangan, depuse 

în strate concentrice în jurul unor particule de cuarţ. 

3). Neoformaţiunile coloizilor minerali şi organici: 

a) Neoformaţiunile de coloizi minerali sunt rezultate prin procese de 

iluviere a mineralelor argiloase şi se prezintă sub formă de pelicule (cutane). 

Peliculele (cutanele) sunt depuneri foarte fine de minerale argiloase, sub formă de peliculă, 

pe suprafaţa agregatelor structurale. 

Mineralele argiloase iluviate sunt orientate vertical, deosebindu-se de restul masei 

agregatului, la care particulele argiloase nu prezintă o anumită orientare. De asemenea, peliculele de 

argilă iluviată se deosebesc prin coloritul ceva mai închis, în comparaţie cu interiorul agregatelor 

structurale, întrucât preiau compuşi minerali din orizonturile superioare. După grosime, peliculele 

(cutanele) pot fi: 

• subţiri, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt îmbrăcate într-o peliculă foarte 

fină de argilă; 

• moderate, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt acoperite cu o peliculă 

argiloasă al cărei contur nu este clar; 

• groase, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt acoperite în întregime de 

pelicule argiloase. 

După gradul de dezvoltare, peliculele se împart în: 

• rare, când peliculele argiloase acoperă parţial feţele agregatelor structurale; 

• discontinue, când peliculele acoperă pe suprafeţe mari agregatele structurale, dar nu în totalitate; 

• continui, dacă peliculele acoperă în întregime atât agregatele structurale, cât şi unele canale de 

mici dimensiuni ale rădăcinilor plantelor ierboase sau ale microfaunei din sol. 

b) Neoformaţiunile de coloizi organici se formează prin acumulare datorită 

iluvierii humusului. În anumite condiţii humusul din orizonturile superioare 

migrează pe profil şi se acumulează în orizonturi subiacente, sub formă de limbi 

de humus. 

Limbile de humus sunt acumulări mecanice, care se formează prin antrenarea compuşilor 

coloidali ai humusului (sub acţiunea apei de infiltraţie), depuşi pe pereţii agregatelor structurale. 

Aceste neoformaţiuni se întâlnesc cu precădere la solurile cu textură mijlocie-fină şi fină. 

Neoformaţiunile reziduale s-au format prin îndepărtarea progresivă a peliculelor de coloizi 

minerali şi/sau organici din unele orizonturi situate la partea superioară a profilului de sol şi 

acumularea pe loc a particulelor reziduale de nisip fin şi praf. Aceste neoformaţiuni sunt specifice 

proceselor de eluviere argiloiluvială şi humico-feriiluvială şi caracterizează orizonturile eluviale. 

Din această categorie fac parte pulberile de silice şi petele silicioase. 

Petele silicioase sunt depuneri fine de silice, de culoare albă, la suprafaţa agregatelor 

structurale şi caracterizează orizonturile eluviale, cu o levigare parţială a coloizilor. 

31

Pulberile de silice reprezintă aglomerări de particule minerale fine, de culoare albă, alcătuite 

din silice amorfă. Sunt specifice orizonturilor eluviale cu procese foarte intense de îndepărtare a 

coloizilor minerali şi/sau organici, dar şi a oxizilor sau hidroxizilor. 

Neoformaţiunile biogene sunt acumulări locale de materiale minerale şi organice, rezultanta 

directă a acţiunii vegetaţiei şi faunei din sol. 

a) Neoformaţiunile biogene de origine vegetală cuprind cornevinele şi 

dendritele. 

Cornevinele sunt canale ale rădăcinilor de plante lemnoase, umplute, de obicei, cu material 

humifer sau cu materiale din alte orizonturi, superioare celui în care s-au depus. 

Dendritele reprezintă urme de rădăcini (ierboase şi/sau lemnoase) imprimate pe feţele 

agregatelor structurale. 

b) Neoformaţiunile de origine animală sunt: coprolite, crotovine, 

cervotocine şi culcuşuri. 

Coprolitele constau din aglomerări organo-minerale (rar minerale) formate prin acţiunea 

râmelor, în urma trecerii materialului de sol pin aparatul lor digestiv. 

Crotovinele sunt vechi galerii ale animalelor din sol (îndeosebi macro şi megafaună), 

umplute cu material pământos adus din alte orizonturi, dar pot fi şi galerii goale. 

Cervotocinele reprezintă canale create de râme sau alte animale mici (mezofaună), umplute 

sau nu cu material pământos. 

Culcuşurile sunt locaşuri de larve. 

Neoformaţiunile de origine animală determină la nivel de varietate caracterul vermic (când 

peste 50 % din volumul unui orizont este constituit din canale de râme, coprolite, galerii de animale 

umplute cu material de sol adus din orizonturile supra şi subiacente). 

7. Incluziunile în sol sunt obiectele întâmplătoare, care n-au nimic comun cu procesul de 

geneză a solului şi evoluţia lui, de exemplu: bucăţi de roci sau bolovani, rămăşiţe de lemn, bucăţi de 

cărbune, scoici, bucăţi de cărămizi, bucăţi de vase etc. 

8. Textura (compoziţia granulometrică) este conţinutul relativ în sol al elementelor 

mecanice de diferite dimensiuni. În câmp, textura se determină prin metoda organoleptică. 

9. Umiditatea solului se evidenţiază la descrierea însuşirilor morfologice. La pipăit, se 

deosebesc următoarele grade de umiditate: sol uscat; sol reavăn; sol umezit; sol umed; sol ud. 

32

2.2. TEXTURA (COMPONENŢA GRANULOMETRICĂ) SOLULUI 

2.2.1. Elementele mecanice a solului. 

2.2.2. Clasificarea solurilor după textură. 

2.2.3. Importanţa texturii solului. 

2.2.1. Elementele mecanice a solului 

Faza solidă a solului reprezintă obişnuit circa 50 % din volumul solului. Ea este alcătuită din 

substanţe în stare de dispersie moleculară sau ionică, coloidală şi grosieră. Textura solului se referă 

tocmai la starea de dispersie a fazei solide a solului, la mărimea şi proporţia particulelor ce intră în 

alcătuirea lui. Textura (componenţa granulometrică) – este conţinutul relativ (%) în sol a 

elementelor mecanice de diferite dimensiuni. 

Elementele mecanice – particulele, din care sunt alcătuite solurile. Elementele mecanice au 

dimensiuni, care variază în limite foarte largi, ceea ce a determinat necesitatea de grupare a lor 

(tab.2.1) 

Tabelul 2.1. Clasificarea elementelor mecanice (după N.A.Kacinski) 

Elemente mecanice 

Diametru, mm 

Pietre >3 

Pietriş 3-1 

Nisip măşcat 1-0,5 

Nisip mijlociu 0,5-0,25 

Nisip mărunt 0,25-0,05 

Praf măşcat 0,05-0,01 

Praf mijlociu 0,01-0,005 

Praf mărunt 0,005-0,001 

Nămol grosier 0,001-0,0005 

Nămol fin 0,0005-0,0001 

Coloizi

2.2.2. Clasificarea solurilor după textură 

Sistemul de definire al tipului de textură după conţinutul procentual de argilă fizică şi nisip 

fizic, este redat în tabelul 2.2. 

Tabelul 2.2. Definerea texturii solului (după N.A.Kacinski) 

Conţinutul de argilă fizică (< 0,01mm) % 

Denumirea solului 

după textură 

Soluri 

podzolice 

Soluri de 

stepă 

Soloneţuri şi 

soluri puternic 

soloneţizate 

Nisipos 65 

În cazul dat se foloseşte numai procentul de argilă fizică, diferenţa până la 100 revenind 

nisipului fizic. 

În sistemul Kacinski, la definirea texturii se ţine cont şi de tipul de solificare, considerânduse 

că la anumite cazuri, la podzol, cernoziom sau soloneţ, proprietăţile solurilor respective din punct 

de vedere textural sunt aceleaşi la conţinuturi diferite de argilă fizică şi nisip fizic sau altfel spus la 

acelaşi conţinut de argilă fizică şi nisip proprietăţile solului sub raport textural diferă la podzol, 

cernoziom sau soloneţ. 

Pentru a înţelege mai uşor cum poate fi definit tipul de textură şi a scoate în evidenţă 

diferenţele determinate de tipul de solificare în cazul aceluiaşi conţinut de argilă fizică, să 

presupunem că în urma analizelor de laborator la o probă de sol podzolic, de cernoziom şi de 

soloneţ s-a găsit 43 % argilă fizică. Din datele cuprinse în tabelul 2.3 rezultă că primul sol este lutoargilos, 

al doilea lutos, iar al treilea argilo-lutos. 

De cele mai multe ori, definirea tipurilor de textură se face ţinând seama de conţinutul 

procentual de argilă, praf şi nisip (trei categorii de 

particule). În astfel de situaţii, numărul de tipuri de 

textură, denumirea acestora şi limitele între care 

sunt cuprinse procentele celor trei categorii de 

particule variază de la autor la autor. De exemplu, 

în SUA se foloseşte diagrama triunghiulară (fig. 

2.2). 

Fig. 2.2. Diagrama pentru definirea texturii (după Gr. 

Obrejanu şi Şt. Puiu, 1972) 

Să presupunem că un sol conţine 15 % 

argilă, 25 % praf şi 60 % nisip. Se fixează aceste 

procente pe laturile corespunzătoare ale 

triunghiului; din fiecare punct fixat se duce o linie paralelă la baza zero a categoriei respective de 

particule; locul de întâlnire a celor trei linii se află în compartimentul care indică textura nisipolutoasă. 

Definirea texturii se poate face şi prin metode de teren, cu aproximaţie, pe cale organoleptică 

(tab. 2.3). 

34

Tabelul 2.3. Aprecierea pe teren a claselor texturale (după A.Canarache, 1990) 

Comportarea solului în stare umedă 

Clasa texturală 

Aspect general Plasticitate Posibilităţi de modelare între degete 

Nisip Foarte aspru Neplastic Nu se modelează 

Foarte aspru, 

Extrem de 

Nisip lutos murdăreşte uşor 

Practic nu se modelează 

Slab plastic 

degetele 

Lut 

Făinos 

Slab-moderat 

plastic 

Lut argilos Lunecos Plastic 

Argilă Lunecos, unsuros Foarte plastic 

Formează sfere. Formează suluri 

care crapă uşor. Formează greu inele 

care se rup uşor 

Formează sfere şi suluri. Formează 

inele care se crapă uşor. Formează 

panglici lucioase care se rup uşor 

Formeză sfere, suluri, inele şi 

panglici lucioase 

2.2.3. Importanţa texturii solului 

Textura constituie una dintre însuşirile cele mai importante şi mai stabile ale solului. Ea 

depinde de roca-mamă şi de procesul de solificare. Datorită procesului de solificare, proporţia 

iniţială dintre diferite categorii de particule se poate modifica fără a se schimba tipul de textură sau 

chiar cu schimbarea acestuia. 

Textura, determinată în bună măsură de procesele de formare a solului, exercită, la rândul ei, 

o influenţă însemnată asupra solificării. Astfel, texturile uşoare permit o levigare mai intensă, o 

dezvoltare mai mare pe adâncime a profilului, dar o diferenţiere mai mică a orizonturilor, nu 

stimulează procesul de acumulare a humusului, înlesnesc eroziunea prin vânt etc. Din contra, 

texturile grele se opun levigării accentuate, profilurile sunt mai scurte, orizonturile mai bine 

diferenţiate, creează condiţii de evoluţie sub influenţa unui exces de apă, stimulează acumularea 

humusului etc. 

Textura solului determină sau influenţează toate celelalte proprietăţi fizice, fizico-mecanice, 

precum şi cele chimice, biologice şi în final însăşi fertilitatea. 

Cunoaşterea texturii este necesară pentru stabilirea măsurilor agrotehnice ce urmează a fi 

aplicate solului (lucrarea solului, încorporarea îngrăşămintelor organice şi minerale). Un rol 

deosebit îl are cunoaşterea texturii în lucrările ameliorative: irigări, desecări şi drenări, prevenirea 

eroziunii etc. 

Textura, atât pentru caracterizarea genetică cât şi în scopuri practice trebuie cunoscută pe 

întreaga adâncime a solului (uneori inclusiv roca). Proprietăţile, în general, ale solului, aprecierea 

condiţiilor de creştere a plantelor, stabilirea măsurilor agrotehnice, agrochimice şi ameliorative, 

depind nu numai de textura de la suprafaţă, ci şi de variaţia de adâncime a conţinutului procentual în 

diferite categorii de particule. 

În general se consideră că fiecare categorie de particule exercită o influenţă asupra 

proprietăţilor solului sub aspect textural, proporţională cu procentul în care se află în solul respectiv. 

În realitate, între diferite categorii de particule au loc fenomene de neutralizare sau de amplificare a 

efectelor lor astfel că din acest punct de vedere solul trebuie considerat un corp complex, şi nu un 

simplu amestec mecanic de diferite categorii de particule. 

Un rol important în definirea proprietăţilor solului sub aspect textural îl are şi carbonatul de 

calciu şi humusul. Uneori, această influenţă este aşa de mare încât apare necesitatea ca termenul de 

calcar sau humus să fie inclus în denumirea solului (sol calcaro-argilos, humo-nisipos etc.) 

Proprietăţile solului sub aspect textural sunt o rezultantă a proporţiei diferitelor categorii de 

particule şi a influenţei reciproce dintre acestea; a influenţei humusului, carbonatului de calciu şi a 

altor componente ale solului; a însuşirilor chimice ale solului; a procesului însuşi de solificare. 

Dificultatea de a ţine seama strict de tot ansamblul acesta de factori nu a înlăturat însă posibilitatea 

de caracterizare, în general, a solurilor după textură. 

35

În practica agricolă, pentru simplificare, cele nouă tipuri de textură sunt grupate în trei mari 

categorii: 

soluri uşoare (nisipoase, nisipoase coezive şi nisipo-lutoase); 

soluri mijlocii (luto-nisipoase şi lutoase); 

soluri grele (luto-argiloase şi toate argiloase); 

Soluri uşoare fiind alcătuite aproape numai din particule nisipoase, de obicei de natură 

cuarţoasă, prezintă proprietăţi asemănătoare nisipului fizic. Astfel, sunt foarte permeabile pentru aer 

şi apă; au capacitate redusă de reţinere a apei, pierd uşor apa prin infiltraţie şi prin evaporare, deci 

nu pot forma rezerve de apă. Nu sunt coezive, nu au plasticitate şi nu sunt aderente, pot fi uşor 

spulberate, se lucrează uşor. Se încălzesc repede şi pe adâncimi însemnate, deci sunt soluri calde. 

Sunt, în general, sărace în substanţe nutritive şi au capacitatea redusă de reţinere a acestora. 

Însuşirile amintite sunt cu atât mai evidente, cu cât particulele sunt mai grosiere, mai mult de natură 

cuarţoasă, conţinutul de humus mai mic. Odată cu creşterea conţinutului de humus proprietăţile 

solurilor uşoare se îmbunătăţesc. În concluzie, solurile uşoare au, în general, o fertilitate scăzută. 

Soluri grele fiind alcătuite predominant din particule foarte fine, prezintă proprietăţi 

asemănătoare argilei. Astfel, au permeabilitate mică pentru aer şi apă, capacitate mare de reţinere a 

apei, pot forma rezerve însemnate de apă. Din cauza permeabilităţii reduse, infiltrarea apei este 

redusă. Când sunt prea umede, devin plastice şi aderente şi se lucrează greu. La uscare crapă, au o 

coeziune foarte ridicată şi, de asemenea, se lucrează greu. Se încălzesc greu, mai ales când conţin 

prea multă apă, deci sunt soluri reci. 

Sunt, în general, bogate în substanţe nutritive şi au o capacitate mare de reţinere a acestora. 

Odată cu creşterea conţinutului de humus solurile grele îşi îmbunătăţesc proprietăţile. Deşi au o 

fertilitate potenţială, de obicei, ridicată, culturile nu găsesc întotdeauna pe astfel de soluri condiţii 

bune de creştere, datorită îndeosebi regimului aero-hidric defectuos. 

Soluri mijlocii. În alcătuirea acestor soluri, nisipul fizic şi argila fizică intră în cantităţi 

aproximativ egale. Prin urmare, nici una din categoriile de particule nu poate avea influenţe 

excesive, ci, din contra, îşi atenuează reciproc unele proprietăţi. Solurile mijlocii sunt moderat 

permeabile pentru aer şi apă, au o capacitate bună de reţinere a apei şi a substanţelor nutritive, 

regim aero-hidric corespunzător, coeziune şi plasticitate potrivită, se lucrează bine etc. Asigură cele 

mai bune condiţii de creştere a plantelor dintre toate tipurile de textură. 

36

Resturi organice 

iniţiale 

Produse intermediare 

Acizi huminici 

Acizi fulvici 

Acizi 

himatomelane 

Humine 

2.3. MATERIA ORGANICĂ DIN SOL 

2.3.1. Substanţele organice a solului. 

2.3.2. Biota solului. 

2.3.3. Procesele transformării materiei organice din sol. 

2.3.4. Formarea humusului. 

2.3.5. Compoziţia humusului şi proprietăţile acizilor humici. 

2.3.6. Însemnătatea humusului. 

2.3.1. Substanţele organice a solului 

În sol şi în deosebi la suprafaţa lui se acumulează materia organică sintetizată de plantele cu 

clorofilă sub formă de resturi vegetale: frunze, rămurele, fructe, iar în sol rădăcinile moarte. În sol 

este depusă, de asemenea, materia organică de origine animală, precum şi cea rezultată din corpul 

microorganismelor (fig.2.3). 

Sol 

(faza solidă) 

Partea neorganică minerală Materia organică din sol Organismele vii 

90 –95 % din masa totală a 

solului 


solului 

Până la 5 % din masa 

totală a solului 

Humus 


materiei organice 

Resturi organice nedescompuse 

(litiera) sau puţin descompuse 

Substanţe nehumice 

Substanţe humice 

85–90 % din masa totală a humusului 

humate 

fulvate 

Fig. 2.3. Sistema substanţelor organice a solului (după D.S.Orlov,citat de V.A.Kovdaşi B.G.Rozanov, 1988) 

Aceste resturi organice, sub acţiunea organismelor inferioare (bacterii, ciuperci), sunt 

descompuse până la elementele minerale din care au provenit, completând astfel circuitul biologic, 

sau sunt supuse unor procese biochimice complexe de transformare din care rezultă substanţe 

organice noi specifice solului, cu o structură moleculară complexă şi o stabilitate mai mare în 

condiţiile din sol. Aceste substanţe noi ce se acumulează în partea superioară a solului sunt 

reprezentate prin acizi humici care alcătuiesc humusul. 

37

Cantitatea de resturi organice din sol variază în funcţie de cantitatea de materie organică 

(vegetală şi animală) ce se realizează anual în cadrul ecosistemelor respective (tab. 2.4). 

Tabelul 2.4. Productivitatea primară de materie organică (după Duvigneand şi Tanghe, citat de Gr. Obrejanu 

şi Şt. Puiu, 1972) 

Biotipul Suprafaţa, km 2 % din suprafaţa Productivitatea 

continentelor t/ha/an global t/an 

Pădurea 40,7·10 6 28 5 20·10 6 

Terenul cultivat 14,0·10 6 10 4 5,6·10 6 

Stepa 25,7·10 6 17 1,5 3,9·10 6 

Deşertul 54,9·10 6 41 0,2 1,1·10 6 

După Duvigneand şi Tanghe, fotosinteza permite formarea a 2,7·10 10 tone materie organică 

în fiecare an în oceane şi 3,1·10 10 tone pe suprafaţa terestră, adică în total 5,8·10 10 tone pe an. 

În zonele acoperite cu vegetaţie forestieră formarea humusului din sol se realizează în 

principal pe seama resturilor organice din litieră. (tab. 2.5) 

Din cifrele cuprinse în total se constată că cea mai puternică descompunere a resturilor 

organice din litieră, adică cel mai intens circuit biologic, se realizează sub pădurile tropicale şi 

subtropicale, unde aportul anual în cantităţi de sute de tone la hectar este transformat aproape în 

totalitate în acelaşi an. 

Tabelul 2.5. Producţia din biomasă şi rezerva din litieră (după L.E.Rodin şi N.I.Bazilevici, citat de Gr. 

Obrejanu şi Şt. Puiu, 1972) 

Litiera 

Biomasa 

rezerva aportul 

Tipul de pădure 

totală 

totală anual 

în t/ha 

Pădure de tundră 4-30 - - 

Păduri de conifere şi foioase din zona temperată 5-350 10-70 2-7 

Păduri tropicale şi subtropicale 500-1700 2-10 150-250 

La vegetaţia ierboasă, masa vegetală supraterestră este, în general consumată de animale, din 

care cauză sursa principală de resturi organice pentru formarea humusului o constituie masa de 

rădăcini lăsată în fiecare an în sol. După Alexandrova, rezerva totală de rădăcini la vegetaţia 

ierboasă pe adâncimea de un metru, în diferite zone naturale, se prezintă astfel: 

- în zona silvică 6-13 t/ha; 

- în stepă 8-28 t/ha; 

- în deşert 3-12 t/ha. 

La ierburile perene cultivate, cantitatea, de rădăcini variază în funcţie de recoltă şi 

alcătuieşte în amestecuri de la 6-8 până la 12-15 t/ha. Plante anuale lasă în sol 3-5 t/ha rădăcini. 

Masa totală a microorganismelor care participă la descompunerea resturilor vegetale, având în 

vedere viteza de înmulţire şi numărul de generaţii în perioada de vegetaţie, se poate ridica la 1 / 3 din 

cantitatea resturilor organice aflate în sol. Cantitatea de resturi organice de origine animală este, în 

general, redusă, ajungând la 100-200 kg/ha. 

Compoziţia chimică a resturilor organice. Cea mai mare parte din masa resturilor organice o 

constituie apa care poate să reprezinte 75-90 %. Substanţa uscată a resturilor organice cuprinde o 

serie de grupe de compuşi (tab. 2.6). 

Din acest tabel reiese că, în afară de bacterii, ce se deosebesc printr-un conţinut ridicat de 

substanţe proteice, la toate celelalte grupe de organisme şi, în special, la plantele superioare în 

compoziţia chimică predomină hidraţi de carbon (celuloză + hemiceluloză) şi lignina. 

Conţinutul de cenuşă variază în limite foarte mari, de la 20-30 % la alge până la 0,1-1 % la 

lemnul de conifere şi foioase. În componenţa cenuşii intră un număr mare de elemente minerale 

38

importante pentru nutriţia plantelor, ca: Na, K, Mg, Al, P, S, Si, Cl ş.a. substanţe minerale conţinute 

în resturile vegetale, după descompunerea cărora sunt folosite din nou în nutriţia plantelor. 

Tabelul 2.6. Compoziţia chimică a organismelor superioare şi inferioare (după L.N.Alexandrova) 

În procente din masa uscată 

Substanţe Hidraţi de carbon 

Cenuşa proteice 

Organisme 

Celuloză 

Hemiceluloză 

şi alţii 

Lignină 

Lipide, 

substanţe 

tanante 

Bacterii 2-10 40-70 - - 0 1-40 

Alge 20-30 10-15 5-10 50-60 0 1-3 

Licheni 2-6 3-5 5-10 60-80 8-10 1-3 

Muşchi 3-10 5-10 15-25 30-60 0 5-10 

Ferigi 6-7 4-5 20-30 20-30 20-30 2-10 

Conifere: 

lemn 0,1 -1 0,5-1 45-50 15-25 25-30 2-12 

frunze 2-5 3-8 15-25 15-20 20-30 5-15 

Foioase: 

lemn 0,1-1 0,5-1 40-50 20-30 20-25 5-15 

Ierburi perene: 

frunze 

graminee 

leguminoase 

3-8 4-10 15-25 10-20 20-30 5-15 

5-10 5-12 25-40 20-35 15-20 2-10 

5-10 10-20 25-30 15-25 15-20 2-10 

2.3.2. Biota solului. 

Lumea animală din sol este variată şi bine reprezentată numeric, putând servi conform unor 

cercetări din domeniul biologiei solului, ca indicator de diagnostic al formării acestuia. 

Biota din sol (după Lîkov A.M.) are un rol important în accelerarea proceselor de humificare 

şi mineralizare a resturilor vegetale, în structurarea solurilor, influenţând totodată permeabilitatea şi 

aerarea solului. În general, biota solului include animalele care îşi au mediul de viaţă în sol integral 

sau parţial (larvele). Numărul animalelor din sol variază foarte mult, în condiţii ecologice diferite, 

ajungând la 500 milioane (Bachelier, 1971) în cazul protozoarelor. 

Pentru clasificarea animalelor care alcătuiesc fauna solului sunt utilizate o serie de criterii, 

care i-au în calcul dimensiunile corpului, adaptarea la condiţiile edafice, regimul de hrană. 

După dimensiunile corpului animalele din sol se împart în (Van der Drift, 1951; Dunger, 

1964; Brauns şi Bachelier, 1971, Prevost, 1990): 

microfauna – 80 mm, vertebrate mici, inclusiv micromamifere, insecte mari 

(scorpioni), şerpi, crabi, broaşte ţestoase, rozătoare, bursuci, cârtiţe, vulpi; 

În raport cu adaptarea organismelor animale la viaţa în sol, distingem (Ghiliarov, 1965): 

organisme geobionte – acele animale pentru care solul reprezintă mediul de viaţă permanent: 

lumbricide, enchitreide, acarieni, collembole, miriapode; 

organisme geophile – reprezintă animalele care îşi petrec în sol numai o parte a vieţii: 

stadiile larvare; 

organisme geoxene – reprezentate prin animale aflate în sol pentru iernare, adăpost sau 

refugiu temporar. 

După regimul hranei pot fi separate următoarele grupe de animale (Chiriţă, 1974): 

fitofage – se hrănesc cu părţile plantelor aflate în sol; 

zoofage – se hrănesc cu alte animale; 

necrofage – se hrănesc cu corpurile animalelor moarte; 

39

micofage – se hrănesc cu hife de ciuperci; 

saprofage – se hrănesc cu resturi vegetale aflate în descompunere; 

scatofage (coprofage) – se hrănesc cu excremente de animale. 

Se constată de asemenea, adaptarea faunei din sol la condiţiile diferite de umiditate (Varga, 

1956): 

organisme higrobionte – se dezvoltă în apa capilară şi cea legată; 

organisme higrofile – apar în condiţii de umiditate ridicată; 

organisme mezofile – se dezvoltă în condiţii de umiditate normală; 

organisme xerofile – preferă solurile uscate. 

După 

dimensiuni 

Microfauna 

Mezofauna 

Macrofauna 

Megafauna 

Clasificarea 

animalelor 

din sol 

După 

adaptarea 

la viaţa din 

sol 

După 

regimul 

hranei 

Geobionte 

Fitofage 

Micofage 

Geophile 

Zoofage 

Saprofage 

Geoxene 

Necrofage 

Scatofage 

După 

regimul 

umidităţii 

Xerofile 

Higrobionte 

Higrofile 

Mezofile 

Fig. 2.4. Clasificarea animalelor din sol 

În sol organismele animale sunt răspândite în funcţie de proprietăţile acestora, observându-se 

ca şi în cazul microorganismelor, o microzonalitate. 

Mai mult decât atât, unele animale din sol sunt deosebit de pretenţioase la factorii ecologici, 

constituind chiar caracter de diagnostic pentru unele tipuri de sol şi de orizonturi de sol. 

În general, fauna solului se grupează în comunităţile care populează asociaţiile de plante 

mici (hiperedaphon), comunităţile de pe suprafaţa solului (epiedaphon), cele care populează litiera 

şi orizontul humifer (hemiedaphon) şi cele din orizonturile minerale (euedaphon). 

Din categoria algelor, specifice solului sunt cele albastre, cele verzi şi diatomeele. Acestea 

reprezintă microorganisme adaptate la condiţii ecologice foarte variate, ceea ce determină o largă 

răspândire a lor în soluri. Ele îndeplinesc roluri importante în procesul de fotosinteză şi în fixarea 

azotului. 

Bacteriile populează anumite soluri în număr foarte mare (miliarde/1g sol) şi se împart în 

general, în două grupe: 

autotrofe – acţionează asupra compuşilor minerali folosind bioxidul de carbon din aer şi 

energia prin oxidarea substanţelor anorganice; 

40

heterotrofe – acţionează asupra compuşilor organici folosind bioxidul de carbon şi energia 

prin oxidarea substanţelor organice. 

Bacteriile pot fi de asemenea, aerobe sau anaerobe şi sunt specifice în general, solurilor 

formate sub vegetaţie ierboasă, cu o reacţie slab acidă/slab alcalină. Au un rol important în procesul 

de fotosinteză şi în transformarea resturilor vegetale. 

Actinomicetele reprezintă o treaptă evolutivă intermediară între bacterii şi ciuperci, fiind 

foarte prezente în solurile cu reacţie neutră/alcalină şi mai puţin în cele acide. Au o capacitate mai 

mare decât celelalte microorganisme de a descompune substanţe organice rezistente (lignine, 

celuloza). 

Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe şi aerobe, care se dezvoltă în soluri cu reacţie 

acidă, formate în general sub pădure, având de asemenea un rol important în transformarea 

resturilor vegetale. 

Microorganismele din sol se diferenţiază în sensul că unele sunt specifice fazei lichide a 

solului, iar altele celei solide a acestuia. Se constată de asemenea, o zonalitate a răspândirii acestora, 

determinată bioclimatic. 

Totodată, la nivelul profilului de sol se evidenţiază o microzonare a distribuţiei 

microorganismelor, generată de proprietăţile fizico-chimice ale orizonturilor de sol. Multe 

microorganisme sunt corelate cu prezenţa anumitor neoformaţii, care îşi datorează originea tocmai 

activităţii acestora: neoformaţiile fierului, manganului şi sulfului. 

2.3.3. Procesele transformării materiei organice din sol. 

Resturile organice suferă în sol transformări complexe sub acţiunea microorganismelor, prin 

procese de descompunere şi humificare. 

Transformarea 

resturilor organice în sol 

Microorganisme Hidroliza Oxido-reducere Mineralizare 

Resturi organice 

- frunze, conuri, 

crengi, rădăcini, 

fragmente de 

scoarţă, corpuri de 

animale, fructe, etc. 

Substante 

organice simple 

-substanţe proteice: 

peptide, aminoacizi 

-hidraţi de carbon: 

hexoze, pentoze, 

aminozaharuri 

-lignine, tananţi : 

fenoli 

-lipide, răşini : 

glicerină, acizi graşi 

Substanţe organice 

simple/compuşi 

minerali 

-peptide, aminoacizi: acizi 

organici, acizi graşi, 

alcooli, NH 3 , CO 2 , H 2 S, 

H 2 O, CH 4 

-hexoze, pentoze, 

aminozaharuri: acizi 

organici volatili, aldehide, 

alcooli, CO 2 , H 2 O, CH 4 

-fenoli: chinone, CO 2 , H 2 O 

-glicerină, acizi graşi: 

Compuşi 

minerali 

-acizii organici, 

acizii graşi, 

alcooli, 

aldehidele, 

chinonele, acizii 

nesaturaţi, 

hidrocarburile se 

desfac în compuşi 

minerali 

Fig. 2.5. Transformarea resturilor organice în sol 

41

Mineralizarea 

până la CO2, 

H2O, NO3 etc. 

Hrana 

bacteriilor 

heterotrofe 

Spălarea, 

levigarea 

Sinteza 

humusului 

Substanţe proteice 

Lipide 

Hidraţi de carbon 

Lignina 

Prin descompunere, resturile organice se transformă în compuşi mai simpli, la început tot de 

natură organică, iar apoi de natură minerală. La descompunerea resturilor organice pot fi separate trei 

etape: hidroliza, oxido-reducerea şi mineralizarea totală. 

Humificarea reprezintă procesul de formare în sol a substanţelor organice complexe, 

cunoscute sub denumirea de humus. Humusul reprezintă materia organică adânc transformată sau 

aflată în diferite stadii de transformare şi care este alcătuită din acizii humici. 

Acizii humici se formează pe seama produselor macromoleculare de descompunere a resturilor 

organice rezultate prin oxidarea biochimică. În continuare, produsele macromoleculare (polifenoli, 

aminoacizi) proveniţi de la degradarea ligninei, substanţelor proteice, tananţilor, sau celulozei suferă 

reacţii de condensare şi polimerizare cu formare de chinone. În etapa următoare au loc noi condensări 

ale polifenolilor şi chinonelor cu aminoacizii, rezultând compuşi macromoleculari cu un număr mare 

de nuclee aromatice şi îmbogăţiţi în carbon şi azot, numiţi acizi humici. 

2.3.4. Formarea humusului. 

Spre deosebire de mineralizare, în cadrul căreia resturile organice se descompun până la 

produşi minerali, în procesul humificării se formează pe seama produşilor intermediari de 

descompunere, compuşi macromoleculari care conţin azot, denumiţi acizi humici. Acizii humici şi 

compuşii lor organo-minerali sunt mai rezistenţi la acţiunea microorganismelor şi se acumulează în 

sol formând materia organică specifică solului, cunoscută sub denumirea de humus. Acizii humici 

se formează pe seama produselor macromoleculare de descompunere a resturilor organice, ca 

urmare a oxidării biochimice lente a acestora. Reacţiile de oxidare care se petrec în prezenţa 

oxigenului din aer şi a oxidazelor organismelor sunt catalizate de către componenţii minerali ai 

solului şi amoniac. Ele sunt însoţite de reacţii de condensare şi polimerizare reciprocă a produşilor 

macromoleculari rezultaţi din descompunere (Alexandrova). 

Resturi organice iniţiale 

Aminoacizi 

Acizi 

lipidici 

Monozaharide 

Polifenoli 

Produse intermediare 

Fig. 2.6. Schema humificării 

Dintre substanţele de descompunere a resturilor organice şi care participă la sinteza acizilor 

humici sunt compuşii aromatici de tipul polifenolilor rezultaţi din degradarea ligninei şi aminoacizii 

proveniţi din hidroliza substanţelor proteice. 

42

În procesul humificării deosebim două etape: 

I etapă, are loc descompunerea (biodegradarea) resturilor organice iniţiale sub acţiunea 

microorganismelor cu formarea produselor intermediare; 

II etapă, are loc sinteza substanţelor humice din produse intermediare (fig.2.6). 

Lignina cuprinde ca element constitutiv un ciclu benzoic cu o catenă laterală de trei atomi de 

carbon. Ciclu benzoic poate avea sau nu hidroxil fenolic şi una sau două grupări metoxile în 

dependenţă de tipul de plante. Prin polimerizare oxidativă enzimatică se formează lignină propriuzisă 

sub formă de macromolecule tridimensionale (fig. 2.7). 

Fig. 2.7. Elementele constitutive ale ligninei (după V.Fleig citat de Gr. Obrejanu şi Şt. Puiu, 1972) 

Sub acţiunea actinomycetelor în mediu neutru, slab alcalin sau a ciupercilor în mediu acid, 

diferitele tipuri de lignine se descompun treptat dând naştere la diverşi produşi de degradare. 

Prin oxidarea biochimică a produşilor de fragmentare a ligninelor se formează fenoli sau 

chinone. Potrivit ipotezei emise de Kononova, care a obţinut acizi humici ca produse ale reacţiei 

dintre pirogalol şi peptone în soluţie, tipul de bază în sinteza substanţelor humice, îl constituie 

acţiunea reciprocă dintre polifenoli şi aminoacizi în prezenţa fermenţilor oxidanţi. În prima fază are 

loc o oxidare fermentatitvă a moleculei de polifenol cu formarea de chinone: 

Pirocatchină 

Chinonă 

Chinonă rezultată, având un potenţial oxidant, poate primi hidrogenul aminoacizilor ce rezultă din 

descompunerea substanţelor proteice, dând naştere la reacţii de condensare după schema: 

Odată cu reacţiile de condensare are loc reducerea unor molecule de chinone în polifenoli pe 

seama hidrogenilor desprinşi din aminoacizi. În stadiile iniţiale a humificării componenţa 

aromatică provine din descompunerea substanţelor tanante, iar în stadiile mai avansate polifenolii 

rezultă din dezagregarea ligninei. 

Produşii iniţiali rezultaţi din condensarea polifenolilor, chinolelor cu aminoacizi sunt supuşi 

în continuare unui proces de policondensare. Ca urmare a policondensării iau naştere substanţe 

macromoleculare, cu un număr mare de nuclei aromatici, îmbogăţite treptat în carbon şi azot care 

reprezintă acizii humici. 

43

Prezenţa în macromolecula acizilor humici a diferitelor grupe funcţionale permite 

declanşarea unor reacţii cu partea minerală a solului ce au ca efect formarea de produşi 

organominerali în care materia organică se descompune mult mai lent. 

Factorii care influenţează formarea humusului: 

- temperatura solului (optimală 25-30 0 C ); 

- umiditatea solului (optimală 60-80 % din capacitatea totală); 

- condiţii aerobe; 

- reacţia solului (neutră, pH = 7); 

- textura solului; 

- roca de solificare; 

- prezenţa materiei iniţiale pentru formarea humusului. 

2.3.5. Compoziţia humusului şi proprietăţile acizilor humici 

Humus este complexul de compuşi organici care se află în strânsă corelaţie cu partea 

minerală a solului. 

Părţile componente a humusului sunt: 

1. substanţele nehumice, denumite şi substanţe nespecifice, constituie 10-15% din masa totală a 

humusului din sol şi sunt reprezentate prin: substanţe de origine vegetală şi animală iniţiale, 

produse intermediare. 

2. substanţele humice alcătuiesc partea principală şi specifică a humusului, reprezentând circa 85- 

90 % din masa totală a lui. Substanţele humice cuprind: 

- grupa acizilor huminici şi produşii lor organominerali; 

- grupa acizilor fulvici şi produşii lor organominerali; 

- grupa acizilor hematomelane; 

- humine. 

Acizii huminici sunt compuşi macromoleculari care conţin azot, au o structură ciclică, sunt 

insolubili în apă şi acizi, dar se solubilizează uşor în soluţii alcaline au culoare închisă (neagră). 

Datorită prezenţei în structura moleculară a grupelor funcţionale carboxilice şi fenolice, între acizii 

huminici şi partea minerală a solului au loc reacţii de schimb. 

Acizii huminici fixaţi de partea minerală a solului pierd capacitatea de a trece în soluţie la 

tratarea solului cu soluţii alcaline. Având o capacitate de adsorbţie ridicată şi formând o serie de 

compuşi organo-minerali insolubili în apă, favorizează acumularea în partea superioară a profilului 

de sol a elementelor nutritive. Acizii huminici proaspăt formaţi, saturaţi cu baze, în special cu calciu 

coagulează ireversibil, contribuind astfel la formarea agregatelor structurale hidrostabile. 

Compoziţia elementară (după V.A.Kovda, 1988): 

C – 50-62 %; H – 2,8-6,6 %; O – 31-40 %; N – 2-6 % 

Acizii huminici se formează, preponderent, din resturile organice, provenite din vegetaţia 

ierboasă. La interacţiunea cu partea minerală a solului acizii huminici formează compuşi, denumiţi 

humaţi, care îmbunătăţesc structura şi proprietăţile solului. 

Acizii fulvici sunt solubili în apă, acizi şi soluţii alcaline. În soluţie, acizii fulvici au o culoare 

deschisă, care variază, în funcţie de concentraţie, de la galben-deschis până la portocaliu. 

Compoziţia elementară (după V.A.Kovda, 1988): 

C – 41-46 %; H – 4-5 %; O – 40-48 %; N – 3-4 % 

Datorită faptului că acizii fulvici au o reacţie puternic acidă (pH = 2,6-2,8), exercită o 

puternică acţiune de alterare, permit mobilizarea şi deplasarea în adâncime a diferitor componente 

ale solului. La interacţiunea cu partea minerală a solului acizii fulvici formează compuşi, denumiţi 

fulvaţi, care la fel favorizează alterarea părţii minerale a solului şi deplasarea elementelor nutritive 

Acizii hematomelani şi huminele sunt mai puţin studiate şi prezintă complexe rezultate de la 

interacţiunea acizilor huminici, acizilor fulvici, părţii minerale a solului şi substanţelor nehumice. 

Fertilitatea solului depinde nu numai de conţinutul de humus în sol, dar şi de gradul de 

saturare a complexului adsorbtivcu Ca ++ , care imprimă solului cele mai bune proprietăţi fizice şi 

chimice. Conţinutul în acizi huminici este mai mare la solurile de stepă (la cernoziomuri) şi mai mic 

44

la cele de pădure. Valoarea raportului acizi huminici/acizi fulvici (AH/AF) creşte de la solurile 

podzolice spre cernoziomuri, după cum se poate vedea din tabelul 2.7. 

Tabelul 2.7. Conţinutul în acizi huminici, acizi fulvici şi raportul între acizi huminici şi fulvici din 

orizontul arabil 

Solul 

% faţă de C total Raportul 

acizi huminici acizi fulvici 

AH/AF 

Podzol-înţelenite 19 32 0,6 

Cenuşii 22 26 0,8 

Cernoziom argiloiluvial 32 21 1,4 

Cernoziom tipic slab humifer 34 19 1,3 

Cernoziom tipic moderat humifer 42 13 3,2 

Solurile prezintă anumite raporturi C/N, care, într-o anumită măsură reflectă natura 

humusului şi ca urmare serveşte la caracterizarea acestuia în legătură cu tipurile de sol. Alături de 

alte date, el dă indicaţii cu privire la bogăţia solului în azot, principal element de nutriţie a plantelor. 

Astfel, raportul C/N scăzut la cernoziomuri (10-12) arată bogăţia acestora în azot în comparaţie cu 

solurile podzolice, la care raportul este mai ridicat (13-14). 

Tipuri de humus: 

mull; 

moder; 

mor; 

turba. 

Mullul este reprezentat prin materie organică bine humificată, transformată în întregime în 

acizi humici de către bacterii, intim amestecată cu partea minerală. Se formează în soluri bine 

aerisite cu activitate microbiologică activă, raportul C/N = 10, cel mai fertil tip de humus. Poate 

exista mull calcic şi mull forestier, primul reprezentând cel mai fertil tip, are culoare închisă fiind 

alcătuit mai ales din acizi huminici şi este saturat cu calciu. Cel de-al doilea apare în cazul solurilor 

sărace în calciu de sub vegetaţia forestieră, este mai deschis la culoare şi este alcătuit mai ales din 

acizi fulvici. Poate exista şi mull hidromorf. 

Moderul este un humus intermediar între mull şi mor, este alcătuit din materie organică 

humificată dar şi din resturi organice în curs de transformare sau netransformate. Apare sub 

pădurile de răşinoase sau pajişti, în condiţii de aerisire mai slabă, de climat mai răcoros şi mai umed 

şi cu o activitate microbiologică mai slabă. Raportul C/N este de 15-25, iar cel AH/AF

(modificarea reacţiei solului, a apariţiei în soluţie a cationilor bazici bivalenţi etc.) aceşti produşi se 

depun. Toate aceste fenomene determină într-o mare măsură caracterul morfologic a profilului de 

sol. 

Datorită capacităţii lor de schimb cationic, substanţele humice pot reţine şi feri astfel de spălare 

o serie de cationi (Ca ++ , Mg ++ , Na + , K + ), pe care, tot prin schimb cationic, îi pot elibera şi pune la 

dispoziţia plantelor. Împreună cu argila, care are, de asemenea, această proprietate, humusul 

alcătuieşte complexul adsorbtiv al solului (CAS) 

În prezenţa argilei, acizii huminici saturaţi cu cationi de calciu determină formarea structurii 

grăunţoase a solului. Prezenţa agregatelor cu mare stabilitate hidrică creează în sol un regim 

aerohidric favorabil dezvoltării normale a plantelor. Datorită capacităţii de a cimenta stabil 

particulele minerale în agregate structurale, humusul ameliorează proprietăţile fizice a solurilor 

argiloase, micşorându-le coeziunea şi mărindu-le în acelaşi timp permeabilitatea pentru aer şi apă. 

Humusul măreşte coeziunea solurilor nisipoase, le micşorează permeabilitatea pentru apă şi măreşte 

capacitatea de reţinere a acestora. De asemenea, humusul influenţează regimul termic al solului prin 

faptul că imprimându-i o culoare închisă contribuie la mărirea capacităţii calorice. 

Sub aspectul nutriţiei plantelor, humusul reprezintă principala sursă de azot din sol şi ale altor 

elemente de nutriţie. Substanţele humice din sol exercită şi o influenţă directă plantelor 

manifestând, în anumite condiţii, o acţiune de stimulare a creşterii şi dezvoltării plantelor. 

46

2.4. PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE SOLULUI 

2.4.1. Coloizii solului. 

2.4.1.1. Noţiune de coloizi, provenirea lor. 

2.4.1.2. Structura coloizilor. 

2.4.1.3. Proprietăţile coloizilor. 

2.4.2. Procesul de adsorbţie. 

2.4.3. Reacţia solului. 

2.4.4. Importanţa reacţiei solului. 

2.4.5. Capacitatea de tamponare a solului. 

2.4.6. Potenţialul de oxido – reducere a solului (redox). 

2.4.1. Coloizii solului 

2.4.1.1. Noţiune de coloizi, provenirea lor 

Coloizii sunt particule foarte mici, cu diametrul cuprins între 0,1 microni şi 1milimicron 

(0,0001-0,000001 mm). În cazul solului, după părerea unor pedologi, limita superioară a 

particulelor coloidale este considerată până la 1-2 microni, adică în categoria coloizi este inclusă şi 

fracţiunea argilă. 

Coloizii se formează în urma fragmentării rocilor şi mineralelor sau în urma condensării 

particulelor mai mici de 1 milimicron (molecule). 

Particule coloidale cu apă formează soluţii coloidale care nu difuzează printr-o membrană 

semipenetrabilă (pergament, membrană animală etc.) spre deosebire de soluţii adevărate 

(moleculare). 

Partea coloidală a solului este alcătuită din coloizi: 

- minerali (argilă, hidroxizi sau oxizi hidrataţi de Fe şi Si); 

- organici (acizi humici); 

- organo-minerali (argilo-huminele, alumo- şi fero-humaţii). 

Conţinutul coloizilor din sol depinde de textura solului şi conţinutul humusului. Cele mai bogate 

în coloizi sunt solurile grele, humificate. 

Coloizii solului trec în mediul de dispersie reprezentat prin soluţia solului sub formă de 

particule cu o anumită alcătuire, cunoscute sub denumirea de micile coloidale. 

2.4.1.2. Structura coloizilor 

Micela coloidală este alcătuită dintr-un nucleu înconjurat de diferiţi ioni sub formă de strate 

(fig.2.8) 

Nucleul este format dintr-o moleculă sau dintr-un agregat de molecule. 

Fig. 2.8. Schema structurii micelei coloidale cu sarcină negativă (după N.I.Gorbunov) 

La suprafaţa nucleului se găseşte un strat de ioni denumit strat intern determinat de 

potenţial; dacă ionii din acest strat sunt pozitivi coloidul este electropozitiv (acidoid), iar dacă sunt 

47

negativi coloidul este electronegativ (bazoid). Coloizii care sunt capabili să modifice sarcina se 

numesc amfolitoide. 

În continuarea stratului intern se găsesc alţi ioni de semn contrar celor precedenţi, denumiţi 

din această cauză ioni compensatori. Acestea sunt dispuşi astfel încât formează două strate 

succesive, diferite în ceea ce priveşte densitatea şi mobilitatea ionilor respectivi. Primul este alcătuit 

din ioni dispuşi dens, puternic legaţi şi practic imobili, denumit strat dens de ioni. Următorul strat 

format din ioni dispuşi difuz, slab legaţi şi mobili, denumit strat difuz de ioni sau strat adsorbit. 

2.4.1.3. Proprietăţile coloizilor 

La proprietăţile principale a coloizilor se referă: 

reţinerea (adsorbţia) şi schimbul de cationi; 

peptizarea şi coagularea. 

Principalii coloizi din sol (argila şi humusul) sunt coloizi electronegativi. Particulele 

respective, având sarcina negativă sunt înconjurate cu ioni de semn contrar, adică ioni pozitivi 

(cationi) atraşi din mediul de dispersie (soluţia solului), care formează stratul dens şi difuz de 

cationi. Această proprietate a coloizilor de a atrage din soluţie şi a reţine la suprafaţa particulelor 

respective diferiţi ioni poartă denumirea de adsorbţie ionică. Totalitatea particulelor din sol care 

posedă proprietăţi coloidale poartă denumirea de complex adsorbtiv al solului (CAS). 

Nucleul împreună cu stratul intern de ioni (stratul determinat de potenţial) posedă sarcina 

electrică pozitivă sau negativă, adică are faţă de lichidul intermicelar (electric neutru) un anumit 

potenţial electric care a fost denumit potenţial termodinamic. 

Nucleul împreună cu stratul intern şi cu stratul dens de contraioni prezintă un potenţial 

electric, denumit potenţial electrocinetic sau zeta. 

Coloizii solului, având aceeaşi sarcină (predominant negativă) în soluţie se resping, adică se 

află în stare dispersă denumită stare de zol. Dacă în soluţie se află ioni cu sarcina pozitivă (Na + , K + , 

Ca 2+ , Mg 2+ etc.) ei provoacă unirea mai multor particule coloidale la un loc, formându–se agregate 

de particule coloidale, care se depun. Această stare a coloizilor se numeşte stare de gel. 

Transformarea coloizilor din stare de zol în stare de gel se numeşte coagulare (închegare), 

dar din stare de gel în stare de zol – peptizarea. 

peptizare 

coagulare 

Cationi de Ca 2+ şi Mg 2+ , Fe 3+ (polivalenţi) provoacă coagulare ireversibilă (pectizare), adică 

agregatele formate nu se mai desfac în solizii, din care au provenit. 

Cationii de Na + , K + , H + provoacă coagularea reversibilă (floculare). 

Coloizii în stare de coagulare ireversibilă prezintă stabilitate, nu pot fi levigaţi în adâncime, 

leagă particulele de sol în agregate structurale, adică au un rol pozitiv. 

2.4.2. Procesul de adsorbţie 

Capacitatea de adsorbţie a solului – este însuşirea solului de a adsorbi şi de a reţine 

substanţe în formă de ioni, molecule şi particule întregi, care circulă împreună cu apa şi aerul în sol 

şi care contactează cu faza lui solidă. În funcţie de starea în care se află substanţele şi de partea 

constitutivă a solului care participă la adsorbţie, K.K.Gedroiţ a stabilit cinci tipuri de capacitate 

adsorbtivă a solului: 

a) mecanică; 

b) biologică; 

c) chimică; 

d) fizică (moleculară); 

e) fizico – chimică (de schimb). 

48

Capacitatea de adsorbţie mecanică a solului constă în reţinerea de către sol a particulelor 

suspendate în apă în procesul filtrării ei prin sol. Acest fenomen poate fi condiţionat de diametrul 

redus al porilor solului în raport cu diametrul particulelor din suspensie, de deformarea şi curbarea 

porilor şi de sarcina electrică opusă a particulelor suspendate şi a suprafeţei particulelor, care 

formează pereţii porilor şi, ca rezultat are loc o atracţie reciprocă şi prin urmare, o reţinere a 

particulelor suspendate. 

Capacitatea de reţinere mecanică a solului poate fi observată în procesul următoarei 

experienţe simple: 

- se toarnă din păhăruţ câte o jumătate de porţiune de suspensie tulbure pe o pâlnie cu sol şi pe 

alta cu pietriş şi nisip, se determină şi se notează natura lichidului, care se scurge din ele. 

Capacitatea de reţinere biologică constă în reţinerea substanţelor nutritive sub formă de 

substanţe organice. Sub acţiunea organismelor vii substanţele minerale, în general, solubile şi 

supuse levigării sunt trecute sub formă de substanţe organice insolubile care se reţin în sol. Prezintă 

un rol deosebit de mare în reţinerea azotului. 

Capacitatea de adsorbţie chimică – constă în interacţiunea dntre diferite substanţe chimice 

în sol cu formarea sărurilor insolubile, greu accesibile sau neaccesibile pentru plante. 

De exemplu: 3Ca(NO 3 ) 2 + 2K 3 PO 4 = Ca 3 (PO 4 ) 2 + 6KNO 3 

Capacitatea de adsorbţie fizică sau adsorbţie moleculară – este însuşirea, mai ales a părţii 

coloidale a solului, de a reţine din soluţie molecule întregi de gaze, apă şi substanţe dizolvate în ea 

(mărirea concentraţiei moleculelor a diferitor substanţe pe suprafaţa coloizilor din contul energiei 

libere). 

Acest fenomen se produce la hotarul de tranziţie dintre faza dispersă şi cea dispersantă şi este 

condiţionat de excesul de energie moleculară din stratul superior al fazei disperse. În acest timp de 

reţinere moleculele gazelor de apă şi ale electroliţilor nu intră în relaţii chimice cu coloizii, de acea 

ele sunt reţinute numai pe cale fizică. Adsorbţia moleculară are două forme: pozitivă şi negativă. La 

substanţele cu adsorbţia pozitivă se referă moleculele vaporilor de apă, amoniac, compuşi organici, 

iar la cele cu adsorbţie negativă – clorurile, nitraţi ş.a. Aceste proprietăţi sunt necesare să fie luate în 

consideraţie în timpul tratării solului cu îngrăşăminte. 

Capacitatea de reţinere fizico-chimică (de schimb) – este însuşirea particulelor coloidale 

(CAS) din sol de a adsorbi şi reţine cationi (sau anioni) din soluţia înconjurătoare în schimb pe 

cantitatea echivalentă a cationilor (sau anionilor) din complexul coloidal. 

[CAS] Ca++ K 

+ 2KCl → [CAS] K + CaCl 2 

Principalii coloizi din sol (argila şi humusul) au sarcini 

electrice negative şi atrag (reţin sau adsorb) din soluţia solului 

diverşi cationi (ioni pozitivi) cum sunt: Ca 2+ , Mg 2+ ,Na + , K + ; H + ; (figura 

2.9). Cationii adsorbiţi pot trece din nou în soluţie, prin schimb 

cationic. 

Fig. 2.9. Schema adsorbţiei cationilor la suprafaţa particulelor coloidale. 

Studierea fenomenelor de adsorbţie cationică a scos în 

evidenţă faptul că schimbul cationic se petrece după anumite reguli 

sau legi: 

- legea echivalenţei; 

- legea reversibilităţii; 

- legea echilibrului; 

- legea energiei de adsorbţie. 

La diferite soluri capacitatea de schimb diferă şi depinde de capacitatea totală de schimb 

cationic. 

49

Capacitatea totală de schimb cationic (E) - totalitatea cationilor adsorbtivi în complexul 

adsorbtiv al solului, care se exprimă în me la 100 g sol uscat. 

Capacitatea totală de schimb cationic se determină după formula: 

E = S + H, unde: 

S - suma cationilor bazici de Ca 2+ şi Mg 2+ 

H - hidrogenul adsorbit. 

Capacitatea totală de schimb cationic la cernoziomuri alcătuieşte 50-70 me la 100 g sol 

uscat, la soluri uşoare – 5-10 me la 100 g sol uscat, 

Gradul de saturaţie cu baze este proporţia în care complexul coloidal al solului (CAS) este 

saturat cu cationi bazici. Se notează cu V şi se exprimă în procente: 

S 

V 100% 

S H 

După gradul de saturaţie cu baze solurile au fost împărţite aşa cum se arată în tabelul 2.8. 

Tabelul 2.8. Împărţirea solurilor în funcţie de valorile gradului de saturaţie cu baze (după N. Florea, 1968) 

V, % Soluri 

< 15 Practic complet nesaturate 

15-30 Puternic nesaturate 

30-50 Moderat nesaturate 

50-75 Moderat saturate 

75-90 Puternic saturate 

> 90 Practic complet saturate 

Gradul de saturaţie cu baze la cernoziomuri alcătuieşte 80-95 %, la solurile cenuşii – 60- 

80%. 

Importanţa adsorbţiei cationice este deosebită pentru următoarele motive: 

• datorită ei, cationii nutritivi sunt feriţi într-o oarecare măsură, de spălare, pe de altă parte ei 

putând fi trecuţi treptat în soluţia solului; 

• prin reţinerea şi schimbul de cationi, complexul coloidal joacă rolul de regulator al compoziţiei 

şi concentraţiei soluţiei solului; 

• complexul coloidal şi cationii adsorbiţi influenţează proprietăţile fizico-chimice ale solului. Cu 

cât complexul este mai saturat cu Ca, cu atât proprietăţile fizico-chimice ale solului sunt mai 

favorabile creşterii plantelor, calciul contribuind la formarea unei structuri stabile, determină o 

reacţie aproape neutră, asigură condiţii foarte bune pentru activitatea microbiologică. Creşterea 

proporţiei de hidrogen adsorbit are o influenţă negativă, reacţia solului devine acidă, are loc 

mobilizarea unor cantităţi de aluminiu care depăşesc limita de toleranţă a plantelor, scade activitatea 

microbiologică. Foarte nefavorabilă este acţiunea sodiului adsorbit în cantităţi prea mari, care 

favorizează lipsa de structură a solului şi o reacţie foarte puternic alcalină; 

• cunoaşterea fenomenelor de adsorbţie cationică ajută la folosirea raţională a amendamentelor şi 

a îngrăşămintelor. 

Solurile au proprietatea de a reţine nu numai cationi, dar şi anioni dat fiind faptului că 

hidroxizi de aluminiu şi de fier au caracter amfoter şi pot adsorbi atât cationi cât şi anioni. Reţineea 

anionilor prezintă o deosebită importanţă în legătură cu reţinerea fosforului din sol (chemosorbţie). 

2.4.3. Reacţia solului 

Prin reacţia solului se înţelege gradul lui de aciditate sau alcalinitate. La temperatura +22 0 C 

apa disociază (H 2 O →H + + OH - ) în cantitate 10 -7 g mol la 1 litru H 2 O. 

Concentraţia H + şi OH - la temperatura 22 0 C este egală 

[H + ] = [OH - ] = 10 -7 g ion/l 

[H + ] * [OH - ] = 10 -7 g ion/l·10 -7 g ion/l = 10 -14 g ion/l – constanta. 

Reacţia solului este determinată de raportul dintre ionii de hidrogen H + şi hidroxil OH - aflaţi 

în soluţia de sol. Când în soluţie predomină ioni de H + , reacţia este acidă (pH

neutră (pH=7). Obişnuit se foloseşte expresia de reacţie a solului, înţelegându-se prin aceasta reacţia 

soluţiei din sol. 

Pentru a determina reacţia solului este de ajuns să cunoaştem sau concentraţia ionilor H + , 

sau ionilor OH - . De exemplu, dacă se ştie că [H + ] =10 -4 g·ion/l, rezultă că [OH - ] = 10 -10 g·ion/l, 

adică: [H + ] > [OH - ] şi reacţia este acidă. 

În practică pedologii exprimă reacţia solului prin concentraţia ionilor H + . Pentru a exclude 

cifrele mici se foloseşte logaritmul zecimal (lg). 

De exemplu, concentraţia [H + ] = 10 -4 poate fi exprimată lg-4, sau -lg4. Logaritmul zecimal 

negativ se înlocuieşte cu simbolul pH (pondus Hydrogeni, Söresen, 1909). 

Simbolul pH este logaritmul zecimal negativ al concentraţiei ionilor de H + . 

Dacă: pH 7 – alcalină. 

Teoretic valoarea pH-lui variază în limitele 0-14. În realitate, referitor la soluri, valoarea pHului 

variază în limitele 3-11. 

Aciditatea solului are loc, când în CAS se găsesc adsorbiţi mai mulţi ioni de H + şi mai puţini 

de ioni bazici (Ca ++ , Mg ++ ). Se distinge aciditatea actuală şi potenţială. 

Aciditatea actuală – este aciditatea soluţiei solului, care conţine acizi sau compuşi minerali, 

organici, organo-minerali cu caracter acid. 

Aciditatea potenţială – este aciditatea fazei solide (CAS), care conţine H + sau Al 3+ adsorbit. 

Se deosebeşte aciditatea potenţială de schimb şi hidrolitică. 

Aciditatea potenţială de schimb - se pune în evidenţă prin tratarea solului cu o sare neutră: 

[CAS] H + KCl → [CAS] K + HCl 

Al 3 

[CAS] 

+ + 3KCl → [CAS] K K 

K 

+ AlCl 3 

AlCl 3 + 3H 2 O → Al(OH) 3 + 3HCl 

Aciditatea potenţială hidrolitică - se pune în evidenţă prin tratarea solului cu o sare 

hidrolitic alcalină: 

[CAS] H + CH 3 COONa → [CAS] Na + CH 3 COOH 

Al3 

[CAS] + 3CH 3 COONa → [CAS] Na (CH 3 COO) 3 Al 

Na 

Na 

(CH 3 COO) 3 Al + 3H 2 O → Al (OH) 3 +3CH 3 COOH 

Alcalinitatea solului poate fi actuală şi potenţială. 

Alcalinitatea actuală are loc, dacă soluţia solului conţine componenţii cu caracter bazic 

(sărurile provenite din neutralizarea acizilor slabi cu baze puternice). 

Na 2 CO 3 +2H 2 O→H 2 CO 3 + 2NaOH 

H 2 O CO 2 Na + OH - 

Alcalinitatea potenţială are loc, dacă faza solidă a solului (CAS) conţine cationul de Na + : 

[CAS] Na + H 2 CO 3 → [CAS] H + Na 2 CO 3 

2.4.4. Importanţa reacţiei solului 

Reacţia solului prezintă o deosebită însemnătate atât pentru caracterizarea, în general, a 

solurilor cât şi pentru practica agricolă. 

Valorile pH constituie indici importanţi pentru caracterizarea solurilor. În funcţie de reacţia 

exprimată prin pH, solurile se împart aşa după cum se arată în tabelul 2.9. 

51

Tabelul 2.9. Împărţirea solurilor după mărimea valorilor pH (după Gr. Obrejanu, 1972) 

Intervalul de pH Definirea solurilor după reacţie 

< 4,5 

Soluri foarte puternic acide 

4,5-5,5 

Soluri puternic acide 

5,5-6,0 

Soluri acide 

6,0-6,8 

Soluri slab acide 

6,8-7,2 

Soluri neutre 

7,2-7,8 

Soluri slab alcaline 

7,8-8,5 Soluri alcaline 

> 8,5 Soluri puternic alcaline 

Reacţia exercită o mare influenţă asupra activităţii şi abundenţei în sol a diferitelor grupe de 

microorganisme. În solurile cu pH sub 6 şi peste 8-8,5 este stânjenită activitatea microorganismelor 

folositoare. 

Cerinţele unor plante cultivate faţă de reacţia solului sunt prezentate în tabelul 2.10. Din 

tabel se poate observa că majoritatea plantelor de cultură cer reacţii de la slab acide până la alcaline. 

Unele plante cultivate pot suporta sau chiar preferă reacţii acide (cartoful), iar altele pot suporta 

reacţii puternic alcaline (pH în jur de 9). Reacţiile prea acide sau prea alcaline influenţează negativ 

creşterea plantelor atât direct cât şi indirect prin procesul pe care le determină în sol. Reacţia acidă a 

solului influenţează negativ asupra vieţii plantelor prin modificarea reacţiei sucului celulelor şi a 

mersului proceselor biochimice. 

Tabelul 2.10. Cerinţele plantelor faţă de reacţia solului (după N.S.Avdonin) 

Planta 

Intervalul 

Intervalul optim 

Planta 

optim de pH 

de pH 

Hrişca 4,7-7,5 Măzărichea 5,7-7,5 

Lupinul 4,5-6,0 Grâu de primăvară 6,0-7,5 

Ovăzul 5,0-7,7 Grâu de toamnă 6,3-7,6 

Cartoful 5,0-5,5 Orzul 6,8-7,5 

Seradella 5,4-6,5 Porumbul 6,0-7,0 

Secara 5,5-7,5 Mazărea 6,9-7,0 

Meiul 5,5-7,5 Fasolea 6,4-7,1 

Inul 5,9-6,5 Soia 6,5-7,1 

Morcovul 5,5-7,0 Sfecla de nutreţ 6,1-7,5 

Floarea soarelui 6,0-6,8 Ceapa 6,4-7,9 

Trifoiul 6,0-7,0 Sfecla de zahăr 7,0-7,5 

Varza 6,7-7,4 Lucerna 7,0-8,0 

Tomatele 6,3-6,7 Salata 6,0-6,5 

Castravetele 6,4-7,9 

Solurile acide sunt sărace sau uneori practic lipsite de calciu, element important pentru viaţa 

plantelor. De asemenea, solurile acide sunt sărace sau lipsite de unele microelemente (B, Mo, Co 

etc.) atât ca urmare a levigării intense cât şi a blocării lor datorită reacţiei acide. Reacţia prea acidă 

a solurilor influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea plantelor şi prin faptul că provoacă apariţia 

în soluţia solului a unor cantităţi de fier, aluminiu şi mangan care, depăşind limita de toleranţă a 

plantelor, devin toxice. Reacţia prea acidă a solurilor influenţează negativ şi aprovizionarea cu 

fosfor a plantelor. La solurile cu pH 8,5). Carbonatul 

de sodiu atacă ţesuturile rădăcinilor plantelor, le arde, împiedică pătrunderea în plantă a elementelor 

de nutriţie şi a apei. Concentraţia mare în soluţia solului a cationilor sărurilor solubile face ca 

acestea să pătrundă în plantă cu precădere în detrimentul elementelor de nutriţie. Din aceeaşi cauză, 

52

soluţia solului capătă o presiune osmotică mare care o depăşeşte pe aceea de sugere a rădăcinilor. 

Ca urmare, solul poate să aibă o umiditate excesivă şi totuşi apa nu poate pătrunde în plantă (aşa 

numitul fenomen de secetă fiziologică). Solurile cu reacţie puternic alcalină, datorită sodiului au şi 

proprietăţi fizice nefavorabile: sunt lipsite de structură, au o porozitate mică, practic sunt 

impermeabile etc. Aceste soluri prezintă proprietăţi fizice, chimice şi biologice mai nefavorabile 

decât solurile acide; ca urmare, practic, sunt nefertile. 

Cunoaşterea reacţiei şi a fenomenelor legate de ea este necesară atât pentru folosirea 

raţională a solurilor cât şi pentru fixarea metodelor de îmbunătăţire a lor. Pentru corectarea reacţiei 

solului se folosesc amendamentele. 

Pentru corectarea reacţiei acide se folosesc amendamentele calcaroase: 

H 

[CAS] + Ca(HCO H 3) 2 → [CAS] Ca 2 +2H 2 O + 2CO 2 

Prin calcalizare are loc nu numai corectarea reacţiei, dar şi îmbunătăţirea, în general, a proprietăţilor 

fizice, chimice şi biologice. 

Corectarea reacţiei puternic alcaline este mult mai complicată. Ea presupune: 

a) amendarea solului cu gips: [CAS] Na + CaSO 4 → [CAS] Ca 2 + Na 2 SO 4 ; 

b) efectuarea de spălări prin irigare pentru îndepărtarea sărurilor solubile; 

c) drenări pentru adâncirea apelor freatice salinizate. 

Măsurile complexe duc nu numai la corectarea reacţiei solului, dar şi la îmbunătăţirea 

proprietăţilor lor fizice, chimice şi biologice. Reacţia ajută la caracterizarea solului şi la fixarea 

unor metode de îmbunătăţire a solului în scopul ridicării producţiei agricole. 

2.4.5. Capacitatea de tamponare a solului. 

Capacitatea de tamponare a solului – proprietatea lui de a se opune modificării evidente a 

pH-ului. Cel mai important rol de tamponare în sol îl joacă complexul coloidal (CAS). Puterea de 

tamponare este foarte slabă la solurile nisipoase sărace în humus şi creşte odată cu mărirea 

conţinutului în sol a argilei şi humusului. 

Capacitatea de tamponare pentru acizi şi baze este caracteristică solurilor, al căror complex 

coloidal (CAS) este saturat şi cu cationi bazici (Ca 2+ , Mg 2 ) şi cu cationi de H + . Dacă solul are 

complexul saturat în întregime cu cationi bazici, are capacitate de tamponare numai pentru acizi 

(soluri de stepă). Din contra, dacă solul are complexul saturat în cea mai mare parte cu cationi de H, 

prezintă capacitatea de tamponare numai pentru baze (soluri podzolice). 

Capacitatea de tamponare constituie rezultatul reacţiei solului. Faptul că la unul şi acelaşi 

sol, datorită capacităţii de tamponare, pH-ul nu se poate modifica prea mult şi în intervale scurte de 

timp prezintă o importanţă deosebită în legătură cu activitatea microorganismelor şi creşterea 

plantelor, fiindcă ele pot cu timpul adapta la anumite reacţii, nu suportă variaţiile mari şi bruşte de 

pH. 

Capacitatea de tamponare a solului depinde de o serie de factori: 

. cantitatea coloizilor din sol, capacitatea de tamponare fiind cu atât mai mare cu cât în sol 

se găsesc mai mulţi coloizi organici, minerali, organo-minerali. Solurile nisipoase sunt sărace în 

coloizi minerali, de aceea au capacitate scăzută de tamponare; 

. sortimentul coloizilor din sol, capacitatea de tamponare crescând odată cu creşterea 

conţinutului de humus şi a argilei montmorillonitice; 

. natura cationilor schimbabili: prezenţa în proporţie mare a cationilor Ca 2+ , Mg 2+ , Na + şi K + 

în complexul adsorbtiv determină o capacitate mare de tamponare în domeniul acid, pe când 

prezenţa în proporţie mare a ionilor de H + sau de Al 3+ în complexul adsorbtiv, influenţează pozitiv 

capacitatea de tamponare în domeniul alcalin. 

Capacitatea de tamponare a solului dă indicaţii asupra felului amendamentelor ce se aplică 

în vederea corectării reacţiei. Dozele de amendamente sunt mai ridicate în cazul solurilor cu 

capacitate de tamponare mare şi invers. 

Cunoaşterea capacităţii de tamponare serveşte şi în tehnica de încorporare a îngrăşămintelor 

chimice. Astfel, pe solurile care nu au capacitate de tamponare pentru acizi nu se recomandă 

53

încorporarea îngrăşămintelor cu reacţie acidă, pe când pe solurile lipsite de capacitate de tamponare 

pentru baze trebuie evitată folosirea îngrăşămintelor cu reacţie alcalină. În ceea ce priveşte dozele, 

pe solurile cu capacitate de tamponare redusă (soluri nisipoase şi sărace în humus) se recomandă 

doze mici şi la intervale scurte, în timp ce pe solurile cu capacitate mare de tamponare (soluri 

argiloase şi bogate în humus) se pot folosi doze mari şi la intervale de timp mai lungi. 

2.4.6. Potenţialul de oxido – reducere a solului (redox). 

În sol, în afară de hidrogen sub formă de ioni (H + ), se poate găsi în cantitate mai mare sau 

mai mică şi hidrogen molecular (H 2 ). În timp ce concentraţia în ioni de H determină reacţia solului 

respectiv exprimată prin pH, presiunea hidrogenului molecular (H 2 ) inflienţează asupra condiţiilor 

de reducere din sol. Cu cât presiunea (P) hidrogenului molecular este mai mare, cu atât potenţialul 

de reducere a solului este mai ridicat. Prin analogie cu pH care reprezintă logaritmul zecimal 

negativ concentraţiei ionilor de H, s-a convenit ca presiunea hidrogenului molecular să se exprime 

tot prin logaritm, notat cu rH 2 : 

rH 2 = log P 

1 

De fapt, cum s-a arătat mai sus, pH-ul, determinat de concentraţia ionilor de H exprimă 

echilibrul dintre concentraţia ionilor de H şi OH, adică raportul dintre concentraţia ionilor de H şi 

OH, adică raportul dintre substanţele acide şi bazice din sol. În mod asemănător se prezintă şi 

problema rH-ului. În timp ce noţiunea de aciditate implică şi pe ceea de bazicitate, iar concentraţia 

ionilor de H este invers proporţională cu cea a ionilor OH, noţiunea de reducere implică şi pe cea de 

oxidare, iar presiunea hidrogenului molecular este invers proporţională cu cea a oxigenului 

molecular. Prin urmare rH 2 -ul exprimă potenţialul oxido – reducător al solului determinat de 

echilibrul ce se stabileşte dintre substanţele oxidante şi cele reducătoare. În sol au loc atât procese 

de oxidare cât şi de reducere. Intensitatea acestor procese depinde de condiţiile de aeraţie a solului, 

care, la rândul lor, sunt în funcţie de numeroşi factori (gradul de umezire, textură, structură, 

conţinutul de humus, activitate microbiană etc.). De exemplu, procesele de oxidare sunt favorizate 

în cazul solurilor uşoare şi puţin umede, în timp ce pe solurile grele şi cu exces de umiditate 

predomină procesele de reducere. 

Teoretic rH 2 -ul variază între 0 (când presiunea de hidrogen molecular este egală cu 

presiunea atmosferică), care arată condiţii maxime de reducere, şi 40, care arată condiţii minime de 

reducere şi maxime de oxidare. Situaţia de echilibru între presiunea de O 2 şi H 2 corespunde la rH 2 

=27. La soluri rH-ul variază obişnuit între 10 şi 30, valorile maxime sunt caracteristice solurilor 

bine aerate, iar valorile minime – solurilor în care predomină procesele anaerobice (soluri gleice, 

hidromorfe). Este necesar de menţionat că rH 2 -ul este supus unei variaţii sezoniere, lipsită de 

importanţă pentru solurile bine aerate, dar semnificativă pentru cele hidromorfe. 

Cercetările au arătat că între potenţialul redox, exprimat prin rH 2 şi creşterea plantelor există 

o strânsă legătură. Condiţii optime din acest punct de vedere găsesc plantele de cultură pe solurile 

cu potenţial redox mijlociu, mai puţin bune pe solurile cu potenţial redox scăzut. 

Corelaţia dintre presiunea hidrogenului molecular (rH 2 ) şi reacţia solului (pH) se determină 

după ecuaţia ( după Klark). 

RH 2 = 

Eh 

2 pH, 

unde: 

29 

Eh - este potenţialul de oxido + reducere, exprimat în milivolţi (după Peters): 

2 

Eh = 0,029 lg H 

H 2 

La cernoziomuri Eh alcătuieşte 400 – 600 mV, la soluri podzolice – 550-750 mV, la soluri 

gleice – până la 200 mV. 

Condiţii optime de nitrificaţie se creează la Eh = 350-500mV. 

54

2.5.1. Principalele tipuri de structură. 

2.5.2. Formarea structurii. 

2.5.3. Degradarea şi refacerea structurii. 

2.5. STRUCTURA SOLULUI 

2.5.1 Principalele tipuri de structură 

Particulele elementare ce compun faza solidă a solului se găsesc, de obicei, grupate în 

fragmente sau agregate de diferite forme şi dimensiuni. Proprietatea solului de a avea masa sa 

alcătuită din fragmente sau agregate poartă denumirea de structură. 

Prin urmare, în timp ce textura se defineşte prin mărimea şi proporţia diferitor particule 

elementare ce intră în alcătuirea solului, structura se referă la gruparea acestora în fragmente sau 

agregate. 

Tipul morfologic de structură se stabileşte după forma, mărimea, caracterele suprafeţelor şi 

muchiilor elementelor structurale. Cea mai utilizată clasificare a structurii solului a fost elaborată şi 

fundamentată de clasificarea americană în „Soil Taxonomy”. 

Principalele tipuri de structură care se găsesc în orizonturile pedogenetice ale solurilor 

structurate din ţara noastră sunt: glomerulară, granulară, poliedrică, angulară, subangulară, 

sfenoidală, prismatică, columnoidă, columnară, foioasă (figura 2.10) 

Structura granulară şi glomerulară se caractereizează prin dispunerea particulelor 

minerale în glomerule sferice, poroase, uşor friabile în microagregatele din care sunt formate. 

Orizonturile pedogenetice care au structură glomerulară sau granulară sunt foarte afânate până la 

slab afânate iar elementele structurale sunt separate între ele prin goluri sau puncte de contact. Solul 

cu structură glomerulară prezintă o bună 

porozitate capilară şi necapilară care permite 

pătrunderea cu uşurinţă a rădăcinilor plantelor 

(N. Bucur, Gh. Lixandru, 1997). 

Fig. 2.10. Tipuri ds structură (după Soil Survey 

Manual) 

Structura poliedrică angulară este 

caracterizată printr-o aşezare îndesată a 

elementelor structurale, care sunt egal 

dezvoltate pe cele trei direcţii ale spaţiului. 

Feţele elementelor structurale au aspect 

neregulat, sunt mărginite de muchii evidente şi 

se îmbină între ele. Solurile care prezintă acest 

tip de structură sunt slab până la puternic 

tasate. 

Structura poliedric subangulară se caracterizează prin prezenţa muchiilor rotunjite ale 

elementelor structurale şi printr-o aşezare mai afânată. Orizonturile pedogenetice care posedă o 

astfel de structură sunt slab afânate până la slab tasate (Harach,1991, citat de F.Filipov, 2003). 

Structura prismatică prezintă elemente structurale alungite, orientate vertical, cu feţe plane 

şi cu muchii fine şi bine conturate. Structura prismatică este caracteristică orizonturilor mijlocii ale 

solurilor hidromorfe, halomorfe şi stratului hardpanic (C.Teşu,1993). În orizonturile superioare 

această structură se modifică în timp, devenind poliedrică sau angulară. 

Structura columnară se deosebeşte de cea prismatică prin prezenţa elementelor structurale 

rotunjite la partea superioară. Este caracteristică solurilor halomorfe (soloneţurilor). 

Structura columnoid-prismatică este caracterizată de prezenţa elementelor structurale cu 

muchii rotunjite şi feţe curbate. 

55

Structura foioasă (plată) prezintă elemente structurale cu orientare orizontală, cu 

dimensiunile verticale mai mici decât cele orizontale. Feţele elementelor structurale sunt plane sau 

curbate şi se lipesc între ele. Tipul respectiv de structură se întâlneşte în cazul orizonturilor eluviale, 

la solurile bătătorite datorită păşunatului neraţional şi în orizonturile superioare ale solurilor ocupate 

de ape. 

Structura loessică (loessoidică) este caracteristică orizonturilor A/C şi C formate pe loess 

sau roci loessoidizate cu compoziţie mecanică echilibrată şi cu fracţiunile granulometrice prezente 

în părţi aproximativ egale, cu carbonatul de calciu uniform răşpândit în masa rocii (N.Bucur citat de 

Filipov, 2003). La uscarea solului în contact cu aerul, solul se rupe în coloane şi prezintă micro- şi 

macroporozitate. 

Bulgării de pământ sunt fragmente de forme neregulate cu dimensiuni mai mari de 30 mm 

rezultate în urma arăturilor efectuate în condiţii de sol prea umed sau prea uscat. Bulgării se pot 

fragmenta când umiditatea este favorabilă, în special în timpul iernii, sub acţiunea îngheţului şi 

dezgheţului. 

Poliedrii de dimensiuni mari rezultă în urma crăpăturilor mari prezente la solurile vertice 

care au un conţinut mare în argilă gonflabilă. Crăpăturile se formează în perioadele secetoase ale 

anului prin uscarea puternică a solului. 

Solurile nestructurate se caracterizează printr-o aşezare mai mult sau mai puţin îndesată a 

particulelor elementare necoezive, fie printr-o masă consolidată sau cimentată de sol. După gradul 

de cimentare, solurile pot fi slab, puternic şi foarte puternic cimentate. 

Structura se pune în evidenţă prin observaţie directă. Luând în mână sol, prin presare uşoară 

sau prin divizare cu ajutorul degetelor, solul se desface în agregate. Se apreciază tipul de structură şi 

gradul de realizare (structură foarte bine formată, bine formată, slab formată, în curs de formare, 

deteriorată). Se apreciază stabilitatea mecanică, adică rezistenţa agregatelor la presare în mână 

(stabilitate mecanică mare, mijlocie şi mică). În laborator se determină stabilitatea hidrică, adică 

rezistenţa agregatelor sub acţiunea apei. 

Prin gradul de dezvoltare a structurii se înţeleg diferenţele ce există în privinţa coeziunii 

dintre agregatele structurale şi se apreciază în funcţie de stabilitatea acestora şi de raportul dintre 

materialul structurat şi cel nestructurat. Gradul de structurare variază foarte mult, în funcţie de o 

multitudine de factori (textură, conţinut de materie organică, prezenţa elementelor aglutinante etc.) 

Aprecierea acestuia depinde de starea de umiditate a solului şi se poate pune foarte bine în evidenţă 

la solul aproape uscat sau reavăn. Se poate aprecia după următoarea scară: 

• sol nestructurat (masiv), adică sol lipsit de structură, la care particulele 

elementare nu sunt aglutinate (monogranulară). 

În situaţia în care se constată o anumită coeziune dintre particule, structura poate fi: 

• slab dezvoltată, când 25 % din masa solului este alcătuită din agregate structurale; 

• moderat dezvoltată, când 25-75 % din masa solului este organizată în agregate structurale 

formate; 

• bine dezvoltată, dacă 75 % din masa solului este constituită din agregate structurale; 

• structură distrusă, în situaţia în care aceasta este profund modificată, prin lucrări agricole fiind 

distruse majoritatea agregatelor structurale. 

Prin urmare, structura solului se caracterizează prin forma şi mărimea agregatelor, prin 

gradul ei de realizare şi de stabilitate mecanică şi hidrică. 

2.5.2. Formarea structurii 

Structurarea are loc pe parcursul procesului de formare şi evoluţie a solului. Privind cu 

atenţie un agregat structural, se poate observa că el este alcătuit din particule elementare mai 

grosiere (nisip şi praf) legate, unite între ele. Rolul de legătură îl joacă în principal compuşii 

coloidali ai solului. Particulele coloidale, datorită dimensiunii lor mici, atunci când se află în stare 

de dispersie (zol) pătrund printre particulele mai grosiere. Prin coagulare trec în stare de gel, 

determinând formarea de agregate structurale. Dacă coagularea este ireversibilă, substanţele 

coloidale rămân sub formă de gel şi la umezirea solului, deci agregatele au stabilitate hidrică. Din 

56

contra, dacă coagularea este reversibilă, prin umezire coloidul trece din nou în stare dispersă (zol), 

agregatele se desfac, structura nu prezintă stabilitate hidrică. 

Principalii coloizi ai solului sunt argilele şi humusul. Argila duce la formarea unor agregate 

mai mari, cu stabilitate mecanică mare, dar care sub influenţa apei se desfac uşor. Humusul are o 

capacitate mai mare de structurare, duce la formarea unor agregate mai mici, rotunjite, cu stabilitate 

hidrică mare, dar care prin presare se desfac uşor. 

O structurare bună a solurilor are loc în prezenţa atât a humusului cât şi a argilei care trebuie 

însă să îndeplinească anumite condiţii. Humusul trebuie să fie alcătuit îndeosebi din acizi huminici, 

care pot coagula ireversibil. Argila trebuie să fie alcătuită din minerale care absorb mai multă apă şi 

pot da agregatelor o stabilitate hidrică mai mare (minerale de tipul montmorillonit - beidellitul). 

Argila şi humusul trebuie să aibă adsorbiţi cationi de Ca şi Mg, care pot provoca o coagulare 

ireversibilă. Structura cea mai bună – glomerulară – se formează anume în aşa condiţii. Cu cât 

situaţia se abate de la cea descrisă, cu atât starea structurală a solului este mai slabă. 

Un rol de asemenea important în formarea agregatelor îl au şi coloizii de fier şi aluminiu, 

care acţionează în complex cu argila şi humusul. Uneori coloizii de fier constituie principalul 

ciment al agregatelor structurale. 

Rol de ciment de legătură au şi unele substanţe necoloidale, în primul rând carbonatul de 

calciu, care saturează coloizii, trec sub formă de bicarbonat de calciu, pătrund printre particulele de 

sol, iar prin pierderea de apă şi bioxid de carbon reprecipită contribuind la cimentarea agregatelor. 

În structurarea solurilor un rol important joacă şi plantele, microorganismele, fauna din sol, 

fenomenele de umezire şi uscare, de îngheţ şi dezgheţ etc. 

Plantele: 

‣ lasă în sol cantităţi însemnate de substanţe organice pe seama cărora se formează humusul; 

‣ prin rădăcini secretă diferite substanţe care pot provoca coagularea coloizilor; 

‣ folosesc apă din sol contribuind la coagularea coloizilor prin deshidratare; 

‣ fragmentează masa solului prin creşterea şi ramificarea sistemului radicular (mai ales vegetaţia 

ierboasă perenă) 

Microorganismele: 

‣ participă la formarea humusului (acţiune indirectă); 

‣ secretă substanţe care au proprietatea de a lega între ele particulele de sol. 

Organismele din sol: 

‣ fragmentează solul în urma deplasării lor în masa solului; 

‣ trec prin sine cantităţi mari de sol (pentru obţinerea hranei) şi îl elimină sub formă de coprolite, 

bobiţe etc. 

Fenomenele de umezire-uscare şi îngheţ-dezgheţ provoacă fragmentarea solului. Un sol 

umed, prin uscare crapă, se fragmentează. Solul arat toamna, dacă prezintă bulgări mari, datorită 

îngheţului şi dezgheţului apare în primăvară mărunţit. Structura, formată prin umezire-uscare şi 

îngheţ-dezgheţ nu prezintă stabilitate hidrică. 

Dintre toate formele de structură cea mai importantă pentru practica agricolă este cea 

glomerulară sau grăunţoasă. La solul fără structură, particulele componente nelegate între ele 

formează o reţea întreagă de spaţii capilare. Apa din precipitaţii pătrunde prin spaţiile capilare la 

adâncime mică fiindcă nu se găseşte sub acţiunea forţei gravitaţiei. După ce spaţiile capilare din 

partea superioară a solului s-au umplut, restul apei bălteşte la suprafaţă şi în sol se creează regimul 

de aer nefavorabil. După ploaie se evaporează mai întâi apa care bălteşte şi apoi cea din capilare 

într-o perioadă scurtă. Deci, perioada în care în sol există în optim şi apă şi aer este scurtă. 

Solul cu structura grăunţoasă bună prezintă şi spaţii capilare în interiorul agregatelor, şi 

spaţii mai mari, necapilare dintre agregate. Apa din precipitaţii ajunsă la suprafaţa unui astfel de sol 

pătrunde în spaţiile necapilare (dintre agregate), iar de aici în capilare (în interiorul agregatelor). 

După ce capilarele s-au umplut, apa din spaţiile necapilare se deplasează datorită forţei gravitaţiei în 

jos, umezind solul la adâncime mare. În sol există şi apă (în spaţiile capilare din interiorul 

agregatelor), şi aer (în spaţiile necapilare dintre agregate). Solurile cu structură păstrează mai mult 

57

timp apa primită. Dacă se pierde repede apa din agregatele de la suprafaţă, pierderea se micşorează 

la următoarele, fiindcă apa din spaţiile capilare nu poate trece în cele necapilare. Solurile cu 

structură au deci un regim bun de apă şi aer. Fiind şi bogate în humus şi substanţe nutritive, ele 

creează cele mai bune condiţii pentru creşterea plantelor. 

2.5.3. Degradarea şi refacerea structurii 

Structura grăunţoasă a solului este supusă cu timpul degradării (deteriorării). Cauzele pot fi 

de natură mecanică, fizico-chimică şi biologică. 

Degradarea structurii solului pe cale mecanică are loc în mai multe feluri. Aşa, de exemplu, 

structura se poate deteriora datorită bătătoririi solului prin circulaţia fără rost pe câmp a tractoarelor, 

animalelor. De asemenea, păşunatul neraţional, mai ales în mirişte, duce la stricarea structurii, în 

primul rând dacă solul este prea umed. Lucrarea necorespunzătoare a solului (când este prea umed 

sau prea uscat) contribuie la deteriorarea structurii. 

Degradarea pe cale fizico-chimică se petrece sub acţiunea apei provenite din precipitaţii, 

care duce la înlocuirea cu timpul a cationilor de Ca din complex cu cationi de H. După cum se ştie, 

complexul coloidal saturat cu H nu constituie un ciment stabil de legătură a particulelor în agregate 

şi structura degradează. Acelaşi efect de deteriorare a structurii are loc şi prin sărăturarea solului, 

care duce la înlocuirea Ca din complex cu Na. 

Degradarea pe cale biologică se datoreşte descompunerii sub acţiunea microorganismelor a 

humusului, principalul ciment de legătură al agregatelor. 

Omul poate preveni deteriorarea structurii, o poate păstra şi reface. Pentru aceasta trebuie de 

acţionat împotriva cauzelor care provoacă deteriorarea structurii: 

- evitarea bătătoririi, păşunatului neraţional; 

- evitarea lucrării solului prea umed sau prea uscat; 

- aplicarea amendamentelor pe solurile acide sau alcaline; 

- aplicarea îngrăşămintelor organice; 

- aplicarea amelioratorilor sintetici, care joacă rol de ciment de legătură a agregatelor de sol 

(Crilium, Vama etc). 

58

2.6. PROPRIETĂŢI FIZICE GENERALE ŞI FIZICO-MECANICE ALE SOLULUI 

2.6. 1. Proprietăţi fizice generale. 

2.6.1.1. Densitatea (greutatea specifică). 

2.6.1.2. Densitatea aparentă (greutatea volumetrică). 

2.6.1.3. Porozitatea. 

2.6.2. Proprietăţi fizico-mecanice ale solului. 

2.6.2.1. Coeziunea (compactitatea). 

2.6.2.2. Consistenţa. 

2.6.2.3. Plasticitatea. 

2.6.2.4. Aderenţa (adeziunea). 

2.6.2.5. Gonflarea. 

2.6.2.6. Contracţia. 

2.6.2.7. Maturitatea fizică. 

2.6. 1. Proprietăţi fizice generale 

Solul, ca orice corp fizic posedă o serie de proprietăţi fizice. Particularităţile fizice ale 

solului pot fi subdivizionate în: fizice generale, fizico-mecanice, termice şi hidrofizice. 

La proprietăţile fizice generale se referă: 

- densitatea (greutatea specifică); 

- densitatea aparentă (greutatea volumetrică); 

- porozitatea (spongiozitatea). 

2.6.1.1. Densitatea (greutatea specifică) 

Densitatea (greutatea specifică) – raportul dintre masa fazei solide a solului în stare uscată şi 

masa volumului egal de apă la 4 0 C (se ea în consideraţie numai volumul particulelor solide în stare 

uscată fără pori). 

Masa fazei solide a solului uscat se determină după următoarea formulă (Astapov şi colab.): 

m 

M 100 , în care: 

100 w 

m – masa solului în stare uscată, g; 

M – masa probei de sol până la uscare, g; 

w – umiditatea solului, %. 

Densitatea solului depinde de compoziţia lui mineralogică şi de conţinutul în humus. 

Principalii constituenţi ai solului (cuarţul, feldspaţii, carbonatul de calciu, mineralele argiloase) au 

densitatea (greutatea specifică) cuprinsă între 2,6 şi 2,8. 

Densitatea mineralelor bogate în fier este mai mare de 3,0. Densitatea materiei organice a 

solului (humusului) este cuprins între 1,2 şi 1,5. În funcţie de raportul dintre constituenţii minerali şi 

organici, densitatea solurilor obişnuite variază între 2,5-2,7. 

Dacă valoarea densităţii trece de 2,7, aceasta indică la prezenţa în sol a mineralelor grele. 

Dacă valoarea densităţii este sub 2,5, aceasta indică la conţinutul substanţelor organice în cantitate 

mai mare (tab. 2.11). 

Tabelul 2.11. Densitatea diferitor soluri (după S.V.Astapov şi colab.) 

Solurile 

Valorile densităţii 

Nisipo-lutoase 2,70 

Luto-nisipoase 2,65 

Lutoase 2,60 

Luto-argiloase şi argile 2,55 

Cernoziomuri cu un procent ridicat de humus (straturile de la suprafaţă) 2,40 

59

Densitatea indică asupra naturii şi alcătuirii solului (proporţia dintre partea minerală şi 

organică), serveşte la calcularea porozităţii şi la determinarea alcătuirii granulometrice a solului. 

2.6.1.2. Densitate aparentă (greutatea volumetrică) 

Prin densitatea aparentă (greutatea volumetrică) a solului se înţelege greutatea unităţii de 

volum a solului uscat (la 105-110 0 C) în structură naturală (cu pori) şi se exprimă în grame (de sol 

uscat) la 1 cm 3 (g/cm 3 ). 

Pentru aflarea densităţii aparente probele de sol se iau în structura naturală cu ajutorul unor 

cilindri care au un volum determinat (100 sau 200 cm 3 ). Probele de sol prelevate pot fi transportate 

în laborator în cilindrii folosiţi la recoltarea probelor sau în pungi din material plastic. Valoarea 

densităţii aparente se calculează raportând masa solului uscat în etuvă, timp de 8 ore la temperatura 

de 105°C, la volumul cilindrului cu ajutorul căruia s-a recoltat proba de sol în aşezare nederanjată la 

umiditatea din teren. Valoarea astfel determinată reprezintă densitatea aparentă la umiditatea de 

recoltare (fig. 2.11). Cunoscând volumul cilindrului, greutatea probei luate şi umiditatea medie a 

solului, densitatea aparentă se calculează după următoarea formulă (Astapov şi colab.) 

M 100 

Da 

, 

(100 w) 

V în care: 

M – este greutatea întregii probe luate, g; 

w – umiditatea medie a solului, %; 

V – volumul cilindrului, cm 3 . 

Fig. 2.11. Reprezentarea schematică 

a densităţii aparente (A) şi a densităţii reale 

(B) la un sol la care spaţiul poros (2) ocupă 

50 % din totalul solului (1), spaţiul ocupat de 

particule solide reprezentând restul 50 % (3) 

(după Gh. Lixandru, 1997, citat de 

M.Contoman şi F.Filipov, 2007) 

Densitatea aparentă depinde de 

compoziţia mineralogică, de conţinutul 

solului în substanţă organică şi de felul cum sunt aşezate agregatele structurale, adică de tasarea şi 

afânarea solului. În majoritatea solurilor densitatea aparentă variază între limitele 1,0-1,2 (stratul 

arat) şi 1,5 (orizonturile iluviale) – 1,8 (orizonturile de gleizare, soluri bogate în compuşi de Fe). 

Valoarea densităţii aparente a solului influenţează esenţial asupra regimului hidric, aerian şi 

termic al solului, prin urmare şi asupra dezvoltării plantelor. 

Pentru majoritatea culturilor agricole valorile optimale a densităţii aparente variază în 

limitele 1,1 şi 1,3 g/cm 3 . 

Creşterea ulterioară a densităţii aparente provoacă oprirea creşterii plantelor şi reducerea 

productivităţii culturilor (tab 2.12). 

Tabelul 2.12. Aprecierea densităţii aparente a solului (după N.A.Kacinski) 

Densitatea aparentă, g/cm 3 

Aprecierea calitativă 

1,0 Solul este afânat şi îmbogăţit cu substanţe organice 

1,0-1,1 Valorile tipice pentru solul proaspăt arat 

1,2 Arătura este îndesată (bătătorită) 

1,3-1,4 Arătura este foarte îndesată (bătătorită) 

1,4-1,6 Valorile tipice pentru orizonturile subarabile la diferite soluri 

1,6-1,8 Orizonturile iluviale ale solurilor foarte îndesate 

Cunoaşterea densităţii aparente prezintă o deosebită importanţă practică. În afară de faptul 

că indică la alcătuirea solului, la starea de tasare sau afânare a solului, cunoaşterea ei permite 

60

efectuarea unor calcule simple, utile pentru stabilirea porozităţii, rezervei de apă sau de elemente 

nutritive în sol, cantităţi de apă de irigaţie etc. 

2.6.1.3. Porozitatea 

Porozitatea (spongiozitatea) solului este volumul total al porilor (umpluţi cu aer sau apă) 

exprimat în procente în raport cu volumul general al solului. Ea depinde de textura, conţinutul 

substanţelor organice, stării structurale, activităţii insectelor şi animalelor din sol şi a multor altor 

factori. 

Porozitatea condiţionează o serie dintre cele mai importante proprietăţi ale solului şi procese 

ce au loc în el (capacitatea de reţinere a umidităţii, mişcarea apei şi a soluţiilor pe verticală şi pe 

orizontală, schimbul de gaze şi căldură, procesele biochimice ş.a.) cu care se află în dependenţă 

directă dezvoltarea plantelor. 

Pentru determinarea porozităţii este necesar să cunoaştem volumul real al particulelor solide 

(v). 

Volumul porilor va fi determinat ca diferenţa: V – v, în care V este volumul total al 

solului (particulelor solide şi a porilor). 

Porozitatea (P) se detrmină după cum urmează: 

V v 

P 100. 

V 

Dintre densitatea (D) şi densitatea aparentă (Da) există relaţia: 

D Da Da 

Ca urmare, porozitatea poate fi exprimată prin: P 100 (1 ) 100 

D 

D 

După S.V.Astapov şi S.I.Dolgov o valoare a porozităţii: 

55-65 % indică la o stare de afânare bună a stratului arabil, caracteristică pentru solurile 

fertilizate cu gunoi de grajd; 

50-55 % – o porozitate satisfăcătoare; 

sub 50 % – solul este tasat şi necesită afânare prin lucrări şi fertilizare cu gunoi de grajd; 

mai mare de 65 % – sol prea afânat, necesită tasare. 

În straturile subarabile porozitatea scade la 45-50 %. Straturile de sol cu porozitate de 40-45 

% sunt greu accesibile pentru rădăcinile plantelor. 

Se deosebeşte (după Schumacher): 

porozitatea capilară – porii cu diametrul până la 1 mm, ocupaţi de obicei cu apă (porii din 

interiorul agregatelor structurale); 

porozitatea necapilară – porii cu diametrul peste 1mm, ocupaţi de obicei cu aer (porii 

formaţi dintre agregatele structurale); 

porozitate totală – suma porozităţii capilare şi necapilare. 

După N.A.Kacinski, se consideră condiţii normale de aeraţie când porii ocupaţi cu aer 

reprezintă cel puţin 25-30 % din porozitatea totală a solului. 

D 

Da 

V 

v 

2.6.2. Proprietăţi fizico-mecanice ale solului 

2.6.2.1. Coeziunea (compactitatea) 

Coeziunea sau compactitatea solului. Dintre particulele solului se manifestă forţe de atracţie 

reciprocă de diferită origine (electrostatice, capilare, moleculare, de coagulare etc.) care fac ca solul 

să aibă coeziune. 

Coeziunea – este proprietatea solului de a se opune rezistenţei forţelor ce tind să-l desfacă pe 

cale mecanică particulele ce îl alcătuiesc. Coeziunea solului este strâns legată de textura lui, 

ajungând la valori maxime la solurile argiloase lipsite de structură. Cu creşterea în sol a conţinutului 

de nisip, coeziunea se micşorează. În afară de textura solului coeziunea este influenţată de: 

61

starea de structurare şi îndesare a solului; 

conţinutul solului în apă; 

conţinutul în humus; 

natura cationilor adsorbiţi. 

Datorită coeziunii, la lucrarea solului, dintre particule şi părţile active ale uneltelor au loc 

fenomene de frecare ce măresc rezistenţa la arat. Solul opune rezistenţă la unele intrevenţii 

mecanice exterioare prezentând rezistenţa la forfecare, la penetrare, la compresiune etc. 

2.6.2.2. Consistenţa 

Consistenţa solului. În solurile coezive, dacă se găsesc în stare uscată, particulele ce-l 

alcătuiesc sunt strâns legate între ele. Dacă unui sol uscat, care se prezintă ca un corp tare, cu 

particulele strâns unite îi adăugăm cantităţi crescânde de apă, legătura dintre particule slăbeşte şi el 

poate fi adus treptat în stare de pastă şi apoi în stare fluidă. Legătura mai mare sau mai mică între 

particulele solului a fost denumită de Atterberg, consistenţa solului. El a arătat că consistenţa 

solului se modifică când cantitatea de apă din sol variază. Atterberg distinge şase forme de 

consistenţă în ordinea descrescândă a conţinutului solului în apă: 

consistenţă de curgere subţire; 

consistenţă de curgere vâscoasă (în strat gros); 

consistenţă plastică lipicioasă; 

consistenţă plastică nelipicioasă, 

consistenţă semitare (corp semisolid), 

consistenţă tare (corp solid). 

Umidităţi exprimate prin conţinutul de apă în procente din greutatea solului uscat la care se 

face trecerea de la o formă de consistenţă la alta au fost definite ca limite de consistenţă. 

Cunoaşterea limitelor de consistenţă prezintă o importanţă practică, atât în ceea ce priveşte 

stabilirea momentului optim de lucrare a solului cât şi în rezolvarea diferitor altor probleme. 

2.6.2.3. Plasticitatea 

Plasticitatea solului este proprietatea pe care o au solurile ca la o anumită umiditate să-şi 

schimbe forma sub influenţa unor forţe exterioare şi să-şi păstreze forma după încetarea forţei şi 

pierderea apei. Ea reprezintă una din formele de consistenţă a solului. 

Plasticitatea solurilor depinde de: 

textura solului; 

gradul de umiditate; 

conţinutul de humus; 

natura cationilor adsorbiţi. 

2.6.2.4. Aderenţa (adeziunea) 

Aderenţa sau adeziunea solului. La un anumit grad de umiditate solul se lipeşte de obiectele 

cu care vine în contact. Această proprietate se numeşte aderenţă sau adeziunea solului. 

După Dereaghin, adeziunea este determinată de forţele de atracţie şi forţele electrostatice a 

particulelor coloidale. Solul manifestă proprietatea de aderare numai începând de la o anumită stare 

de umectare, şi anume la umiditatea la care forţele de atracţie dintre particulele de sol devin mai 

mici decât atracţia dintre particulele de sol şi obiectele cu care vin în contact. 

Adeziunea solului depinde de: 

textura solului; 

starea structurală; 

conţinutul de humus; 

cationi ce saturează complexul adsorbtiv (se măreşte la solurile saturate cu Na şi se micşorează 

în cazul saturaţiei cu Ca). 

62

Lucrarea solului la umiditatea de aderare măreşte rezistenţa specifică a solului la arat, 

necesitând o cheltuială mai mare de forţă şi efectuându-se o lucrare de proastă calitate. 

2.6.2.5. Gonflarea 

Gonflarea solului. Proprietatea pe care o au solurile de a-şi mări volumul prin îmbibare cu 

apă a fost denumită gonflare. Această proprietate se observă mai ales la solurile argiloase, 

humificate. Apa legată la suprafaţa particulelor coloidale micşorează coeziunea dintre ele, le 

îndepărtează una de alta determinând astfel mărimea volumului. 

Solurile al căror complex adsorbtiv este saturat cu sodiu, prin umectare îşi măresc volumul 

mai mult decât cele saturate cu calciu. Dacă în procesul umectării particulele de sol se îndepărtează 

aşa de mult încât acţiunea reciprocă dintre ele încetează, gonflarea poate avea ca efect distrugerea 

structurii solului, ruperea rădăcinilor plantelor etc. 

2.6.2.6. Contracţia 

Contracţia solului. proprietatea solului de a-şi micşora volumul prin pierderea apei (uscare), 

fenomen invers gonflării. Ca şi gonflarea, contracţia se manifestă îndeosebi la solurile bogate în 

particule argiloase. Contracţia are ca efect formarea la suprafaţa solului a crăpăturilor în perioadele 

secetoase ce provoacă ruperea rădăcinilor. Ea depinde de textura solului, conţinutul cationilor de Na 

şi starea structurală. 

2.6.2.7. Maturitatea fizică 

Maturitatea fizică a solului. lucrarea solului, în special arătura, trebuie efectuată la acel grad 

de umiditate din sol când, pe de o parte, nu se manifestă fenomenul de aderenţă a solului la uneltele 

de lucru, iar pe de altă parte, solul nu se găseşte în stare prea uscată, pentru a nu opune rezistenţă 

prea mare la tracţiune şi a nu determina o arătură bolovănoasă de slabă calitate. 

Solul se lucrează în cele mai bune condiţii când umiditatea din sol permite ca brazda 

întoarsă să se desfacă în urma plugului în glomerule de diferite mărimi. În acest caz, rezistenţa la 

tracţiune a solului este minimă şi se obţine o lucrare de bună calitate din punct de vedere agrotehnic. 

Această stare a solului la care conţinutul de umiditate din sol îngăduie efectuarea unei lucrări de 

bună calitate şi cu minimum de efort a fost denumită maturitatea fizică a solului. 

Limita inferioară a umidităţii la care se poate lucra solul (arătura) este mai mare cu 1,5 decât 

higroscopicitatea maximă, adică corespunzătoare coeficientului de ofilire. 

Grăpatul de primăvară şi pregătirea solului pentru semănăturile de primăvară se efectuează 

în condiţii optime la o umiditate a solului apropiată de capacitate de apă în câmp. 

63

2.7 APA DIN SOL 

2.7.1. Forţele care acţionează asupra apei din sol. Mişcarea apei în sol. 

2.7.2. Formele de apă din sol. 

2.7.3. Constantele hidrofizice ale solului. 

2.7.4. Proprietăţile hidrofizice ale solului. 

2.7.5. Regimul hidric al solului. 

2.7.6. Soluţia solului. 

2.7.1. Forţele care acţionează asupra apei din sol. Mişcarea apei în sol 

Apa a jucat un rol important în apariţia şi evoluţia vieţii pe globul terestru. Ea constituie 

componentul de bază al materiei organice vii şi factorul esenţial în realizarea schimbului de materie 

şi energie dintre lumea minerală şi cea vie. 

Forţele care acţionează asupra apei: 

1. Gravitaţională. Acţionează asupra apei aflate în porii necapilari, atunci când solul este 

saturat cu apă. Sub influenţa gravitaţiei apa se deplasează de sus în jos prin porii necapilari 

determinând umezirea în adâncime a solului. Odată cu scăderea cantităţii de apă, forţa 

gravitaţională scade la rândul ei şi deplasarea apei încetează. Pe suprafeţele înclinate se produce şi o 

deplasare laterală a apei în sol. 

2. Forţele capilare. Acţionează asupra apei aflate în porii capilari ai solului, care nu este 

supusă forţei gravitaţionale şi este reţinută în sol. Forţa cu care apa este reţinută în porii capilari este 

invers proporţională cu diametrul porilor. Sub acţiunea acestor forţe, apa se mişcă mai lent, în toate 

direcţiile, în general dinspre porii mai mari spre cei mai mici. 

3. Forţa de adsorbţie. Forţele moleculare libere de la suprafaţa particulei de sol în stare 

uscată compun forţa sa de adsorbţie. Acţionează asupra apei aflate la suprafaţa particulelor de sol şi 

este de natură electrostatică (diferenţă de sarcini electrice dintre apă şi particulele de sol), apa 

îmbrăcând particulele sub formă de pelicule. Aceste forţe sunt foarte mari (10000 atm.) şi sub 

influenţa lor apa se mişcă foarte lent dinspre peliculele mai groase spre cele mai subţiri sau trece 

sub formă de vapori. Fixarea apei este însoţită de degajare de căldură numită căldură de umectare. 

Odată cu mărirea umidităţii, pe măsura ce pelicula de apă din jurul particulei de sol se îngroaşă, 

forţa de adsorbţie se reduce treptat şi apa este legată mai puţin strâns, până la o completă anulare a 

forţei de adsorbţie. 

4. Forţe determinate de tensiunea vaporilor de apă. Acţionează asupra apei aflate sub formă 

de vapori. Vaporii de apă sunt supuşi la tensiuni determinate de temperatură şi umiditate, direct 

proporţional cu acestea, datorită variaţiilor pe parcursul anului. Diferenţa de tensiune crează forţele 

care determină deplasarea vaporilor de apă din locurile cu presiune mare spre cele cu presiune mică. 

5. Forţele de sucţiune a rădăcinilor plantelor. Rădăcinile plantelor exercită o forţă de sugere 

care atinge 15-20 atm., prin care apa din sol este atrasă spre rădăcini. Pe măsură ce apa este 

consumată, este atrasă şi se mişcă spre rădăcini şi apa aflată la distanţă mai mare. 

6. Forţele osmotice. Acţionează numai în cazul solurilor bogate în săruri solubile, datorită 

presiunii osmotice determinate de sărurile dizolvate în apă. Cu cât cantitatea de săruri este mai mare 

cu atât presiunea osmotică este mai mare. Presiunea osmotică determină o reţinere mai puternică a 

apei, care nu mai poate fi preluată de rădăcini, fiind depăşită forţa de sucţiune a acestora, apărând 

seceta fiziologică. 

7. Forţele hidrostatice. Acţionează numai când solul este saturat şi are un strat de apă 

deasupra (bălteşte apa la suprafaţă). Forţele sunt determinate de greutatea stratului de apă de la 

suprafaţă, care impune deplasarea apei spre adâncime. 

De obicei se disting trei forme ale mişcării apei în sol: 

Mişcarea în stare de vapori, 

Mişcarea capilară, 

Mişcarea gravitaţională. 

64

Mişcarea apei în stare de vapori are loc sub acţiunea unui gradient de temperatura sau a unei 

diferenţe de umiditate, care creează între două zone din sol o diferenţă apreciabilă a presiunii 

vaporilor de apă. Un aspect practic îl constituie condensarea în sol a apei din aerul atmosferic, o 

sursă secundară de apă în sol. 

Mişcarea capilară a apei în sol are loc sub acţiunea potenţialului capilar. Importanţa practică 

a acestei forme de mişcare a apei în sol constă în faptul că în acest mod circulă apa accesibilă 

plantelor. 

După ce apa pătrunsă în sol a anulat forţele superficiale libere, excesul de apă ce nu mai 

poate fi reţinut filtrează în adâncime sub efectul gravitaţie. Aceasta este mişcarea gravitaţională a 

apei în sol, care are loc sub acţiunea potenţialului gravitaţiei de sus în jos, dar se poate produce sub 

acţiunea combinată a potenţialului gravitaţiei şi al unui potenţial hidrostatic, atunci când se produce 

după un plan înclinat. 

2.7.2. Formele de apă din sol 

După natura forţelor ce au un rol predominant la un moment dat în reţinerea şi mişcarea apei 

în sol diferiţi cercetători au stabilit mai multe forme de apă în sol. 

A.A. Rode, bazându-se pe clasificarea făcută de diferiţi cercetători, propune să se 

deosebească următoarele categorii de bază a apei în sol: 

1. Apa sub formă de vapori. Se găseşte în pori şi provine din evaporarea altor forme de apă 

sau prin pătrunderea în sol a aerului atmosferic încărcat cu vapori de apă. Deşi se găseşte în sol în 

cantitate mică (0,001%), constituie singura sursă de apă când solul este uscat (există doar apă 

legată). Roua internă a solului reprezintă fenomenul de condensare a vaporilor de apă datorită răcirii 

orizonturilor superioare în timpul nopţii. 

2. Apa legată chimic. Include apa de constituţie şi cea de cristalizare. Apa de constituţie este 

reprezentată prin ionii OH - (mice, hidromice, hidroxizi). Apa de cristalizare reprezintă moleculele 

de apă care intră în compoziţia moleculelor hidratate (gips CaSO 4·2H 2 O) şi este complet imobilă 

(inaccesibilă plantelor). 

3. Apa legată fizic: 

- Apă puternic legată sau apă de higroscopicitate – este reţinută prin forţe de sorbţie la suprafaţa 

particulelor de sol. Apa de higroscopicitate este puternic reţinută de particulele solului. Stratul 

monomoleculelor de la suprafaţa particulelor este reţinut cu o forţă ce poate ajunge la 10 000 

atmosfere. Faţă de apa obişnuită apa de higroscopicitate are o densitate mai mare de 1, nu 

solubilizează sărurile, nu poate fi folosită de plante şi se mişcă în sol numai prin trecerea în stare de 

vapori. 

- Apa slab legată sau apa peliculară – de asemenea este reţinută prin forţe de sorbţie sub formă 

de pelicule în jurul particulelor de sol cu apă higroscopică. 

Fig. 2.12. Reprezentarea schematică a mişcării apei peliculare (după 

A.F.Lebedev, citat de V.A.Kovda şi B.G.Rozanov, 1988) 

Această formă de apă este reţinută cu forţe mai mici decât apa de 

higroscopicitate. Presiunea cu care este reţinută apa peliculară variază 

între 50 şi 0,5 atmosfere, şi o parte din această formă de apă poate fi 

folosită de către plante. Fiind mai slab legată de particulele de sol, apa peliculară poate avea în sol o 

mişcare lentă, şi anume de la particulele cu o manta de apă mai groasă către cele cu strate de apă 

mai subţire. (fig.2.12). 

4. Apa liberă reprezintă apa lichidă care se găseşte în porii capilari şi necapilari ai solului şi 

circulă sub acţiunea forţelor capilare sau sub acţiunea gravităţii. Se disting două forme de apă 

liberă: 

1. apă capilară, 

2. apă gravitaţională. 

65

Apă capilară – este reţinută în porii capilari ai solului datorită fenomenelor de capilaritate. Este 

accesibilă pentru plante, constituie cea mai importantă formă de apă din sol (fig. 2.13). 

Apă peliculară 

Particulă 

de sol 

capilar 

Apă de higroscopicitate 

Apă capilară 

Fig. 2.13. Reprezentarea schematică a apei capilare (după P. Idelfonse, 1993, citat de Gh. Lupaşcu, 1998) 

Se distinge apă capilară sprijinită când are legătură cu apa freatică (din care provine prin 

ascensiune capilară) şi apă suspendată (figura 2.14) când nu are legătură cu apa freatică, aceasta 

fiind la mare adâncime (în acest caz dintre apa provenită din precipitaţii şi apa ridicată din pânza 

freatică se găseşte un strat permanent uscat, denumit orizont mort). 

Fig. 2.14. Reprezentarea schematică a apei capilare sprijinite, suspendate şi a orizontului mort (după P. 

Idelfonse, 1993, citat de Gh. Lupaşcu, 1998) 

Apă gravitaţională – apă care se găseşte în pori necapilari după căderea precipitaţiilor şi se 

scurge în adâncime sub influenţa gravitaţiei. Este sursa temporară de aprovizionare a plantelor. 

Apa freatică este apa scursă în adâncime şi înmagazinată deasupra unui strat impermeabil. 

Stratul îmbibat se numeşte strat acvifer, de unde apa se ridică prin capilare. Porţiunea astfel umezită 

poartă denumirea de franjă capilară, iar atunci când se execută un puţ (de la grecescul freas – puţ) 

apa se scurge în groapa respectivă, ridicându-se la un anumit nivel, denumit oglinda apei freatice. 

În funcţie de adâncime, apa freatică poate fi: la adâncime critică (1-3 m), subcritică (3-5 m) şi 

acritică (5-6 m). Când apa freatică se află la adâncime critică provoacă gleizarea sau înmlăştinirea 

solului, deoarece se ridică prin capilaritate la suprafaţă, iar dacă este mineralizată produce 

sărăturarea solului. Când se află la adâncime subcritică apa freatică influenţează solul numai în 

partea inferioară, iar dacă se află la adâncime critică nu influenţează deloc solul. 

Sucţiunea apei din sol reprezintă forţa cu care apa este atrasă şi reţinută în solul nesaturat în 

apă (solul conţine apă sorbită la suprafaţa particulelor şi apă capilară). 

Sucţiunea poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul tensiometrelor şi se măsoară, de obicei, în 

centimetri coloană de apă, mm coloana de mercur sau în atmosfere. 

Măsurată în centimetri coloană de apă, sucţiunea variază de la l cm (sol saturat cu apă), până 

la 10000000 cm coloană de apă (sol uscat). Scofield a introdus noţiunea de pF (prin analogie cu pH) 

care reprezintă logaritmul zecimal a centimetrilor coloană de apă corespunzătoare forţei de reţinere 

a apei de către sol. 

66

Valoarea minimă a indicelui pF este 0, deoarece log 1 = 0, iar valoarea maximă este 7 

deoarece log 10000000 (10 7 ) = 7. 

Indiferent de unitatea de măsură în care este exprimată sucţiunea, datorită echivalenţei 

dintre ele se poate face transformarea în celelalte unităţi. Exemplu: la un pF = 3 corespunde o forţă 

de sucţiune egală cu o coloană de apă de 1000 cm (10 3 ) = log 10 3 = 3, sau aproximativ 1 atmosferă 

(1 atm = 1033 cm coloana de apă), sau 760 mm coloana mercur, sau 1 bar sau 1000 milibari. Pentru 

a se trece de la un mod de exprimare a sucţiunii apei la altul pot fi folosite componentele menţionate 

în tabelul 2.13. 

Tabelul 2.13. Unităţi de măsură folosite pentru exprimarea sucţiunii şi transformarea lor (aproximativă) 

Valori pF 

Centimetri 

Milimetri 

coloană de apă coloană de mercur 

Atmosfere Bari Milibari 

0 1 0,76 0,001 0,001 1 

1 10 7,6 0,01 0,001 10 

1,78 60 46 0,06 0,06 60 

2 100 76 0,1 0,1 100 

2,52 330 250 0,33 0,33 330 

2,68 500 380 0,50 0,50 500 

3 1000 760 1 1 1000 

4 10000 7600 10 10 10000 

4,20 15000 11400 15 15 15000 

4,70 50000 38000 50 50 50000 

5 100000 76000 100 100 100000 

6 1000000 760000 1000 1000 1000000 

7 10000000 7600000 10000 10000 10000000 

Curba caracteristică umidităţii solului este reprezentarea grafică a variaţiei sucţiunii în 

funcţie de umiditate, exprimând legătura dintre cantitatea de apă şi forţa cu care aceasta este reţinută 

de sol. 

Curba se obţine grafic înscriind pe abscisă umiditatea solului respectiv, iar pe ordonată 

sucţiunea corespunzătoare. La acelaşi sol, forţa de sucţiune depinde de cantitatea de apă conţinută şi 

poate creşte de la pF=0 (sol saturat în apa), până 

la pF=7 (sol uscat). 

Pe diferite soluri sucţiunea mai depinde şi 

de alte proprietăţi, cum ar fi textura. La aceeaşi 

umiditate, sucţiunea creşte de la solurile nisipoase 

(N) spre cele argiloase (A) (figura 2.15). 

Fig. 2.15. Curba caracteristică a umidităţii solului 

(după P. Idelfonse, 1993, citat de Gh. Lupaşcu, 1998) 

Pentru aprovizionarea plantelor cu apă 

este importantă nu numai cantitatea de apă ci şi 

forţa cu care aceasta este reţinută de către sol 

(sucţiunea). Un sol argilos poate să aibă un procent 

mult mai mare de apă decât un sol nisipos, dar 

sucţiunea să depăşească pe aceea de sugere a 

rădăcinilor, adică apa să nu fie accesibilă. 

67

2.7.3. Constantele hidrofizice ale solului 

Constantele hidrofizice ale solului reprezintă indicii care definesc mobilitatea şi accesibilitatea 

apei din sol. 

Coeficientul de higroscopicitate sau higroscopicitatea maximă (HM). Reprezintă cantitatea 

maximă de apă pe care solul uscat o poate adsorbi dintr-o atmosferă în prezenţa unei soluţii 10 % de 

H 2 SO 4 la temperatura de 25 0 C, în care se realizează o umiditate relativă de circa 94 %. Valoarea 

higroscopicităţii maxime depinde de textură (de suprafaţa specifică totală de adsorbţie), fiind mare 

la solurile grele şi mai redusă pe cele uşoare (tab. 2.13). 

Coefecientul ofilirii permanente (CO). Reprezintă cantitatea maximă de apă din sol, la care 

plantele se ofilesc şi nu-şi recapătă turgescenţa ţesuturilor chiar dacă sunt introduse într-o atmosferă 

saturată cu vapori de apă. Umiditatea corespunzătoare coefecientului de ofilire se compune din apa 

puternic legată şi din apa slab legată. Ea reprezintă limita inferioară a apei accesibile sau 

productive. Mărimea umidităţii corespunzătoare coefecientului ofilirii poate fi determinată 

înmulţind higroscopicitatea maximă cu 1,5. 

Tabelul 2.13. Higroscopicitatea maximă pentru diferite categorii texturale de sol cu conţinutul de 

humus 2-5% (după I.F.Garcuşa) 

Categoria texturală 

Higroscopicitatea maximă, în % din masa solului uscat 

Nisipos 0,5-1,5 

Nisipo-lutos 1,5-3,0 

Luto-nisipos 3,0-5,0 

Lutos 5,0-6,0 

Luto-argilos 6,0-8,0 

Argilos 

8,0-12,0 şi mai mult 

Coeficientul ofilirii permanente poate fi definit ca limită inferioară a apei disponibile pentru 

plante. Unele valori referitoare la coefecientul ofilirii pentru diferite categorii texturale de sol sunt 

prezentate în tabelul 2.14. 

Tabelul 2.14. Valori caracteristice ale coeficientului de ofilire pentru diferite categorii texturale de sol 

Categoria texturală Coeficientul de ofilire (%) 

Nisipos 1-3 

Nisipo-lutos 3-6 

Luto-nisipos 6-9 

Lutos 9-13 

Luto-argilos 13-15 

Argilo-lutos 15-19 

Argilos 19-24 

Capacitatea minimă de apă (CM) sau capacitatea de apă în câmp (CC). Este sinonimă cu 

capacitatea limită de apă în câmp (Astapov) şi capacitatea generală de apă. (Kacinski). Reprezintă 

cantitatea maximă de apă capilară suspendată pe care o poate reţine solul sau roca cu alcătuire 

granulometrică omogenă, la o umectare puternică din ploi sau irigaţii. 

Capacitatea minimă de apă depinde de textura, de starea structurală a solului, de porozitate, de 

starea de afânare. 

Capacitatea minimă de apă reprezintă un indice hidrofizic foarte important în practica irigaţiei. 

Apa din sol cuprinsă între capacitatea de apă în câmp şi coeficientul ofilirii reprezintă capacitatea de 

apă utilă sau apă productivă, denumită şi intervalul umidităţii active. 

Interpretarea valorilor privind capacitatea de apă în câmp, se face aşa după cum se arată în 

tabelul 2.15. 

Mobilitatea şi accesibilitatea apei pentru plante descresc de la capacitatea de apă în câmp către 

coeficientul ofilirii. Pornind de la capacitatea de apă în câmp, pe măsura mişcării umidităţii din sol 

68

prin evapotranspiraţie, se ajunge la un moment când apa capilară suspendată pierde capacitatea de a 

se mişca în masă, având ca efect încetinirea ritmului de creştere a plantelor. 

Tabelul 2.15. Interpretarea valorilor privind capacitatea de apă în câmp (după N.A.Kacinski) 

Aprecierea capacităţii Capacitatea de apă în câmp % 

Foarte bună 40-50 

Bună 30-40 

Satisfăcătoare 25-30 

Nesatisfăcătoare sub 25 

Conţinutul de apă din sol corespunzător acestei situaţii a fost denumit de către Abramova, 

umiditatea de rupere a capilarilor. La solurile cu textură medie, umiditatea de rupere a capilarelor 

reprezintă 70 % din capacitatea de apă în câmp. Pentru obţinerea unor producţii ridicate, în practica 

irigaţiei se recomandă ca plafonul umidităţii solului să nu coboare sub această limită. 

Capacitatea totală pentru apă (CT). Este sinonimă cu capacitatea maximă pentru apă şi 

prezintă cantitatea maximă de apă în sol sau rocă la umplerea cu apă a tuturor porilor. La această 

umiditate în sol sau rocă se găsesc cantităţi maxime posibile din toate formele de apă. Ea depinde de 

textura, dar mai ales de aşezarea şi starea structurală a solului sau rocii. 

Capacitatea de apă utilă (CU) reprezintă cantitatea de apă accesibilă plantelor pe care o 

poate reţine solul. Apa care depăşeşte umiditatea corespunzătoare capacităţii de câmp este 

accesibilă plantelor, dar nu se păstrează în sol, pierzându-se prin scurgere în adîncime, iar când 

umiditatea scade până la coeficientul de ofilire apa nu mai este accesibilă plantelor, fiind reţinută cu 

forţe mai mari decât cele de sugere ale rădăcinilor. 

Pentru aprovizionarea plantelor ne interesează apa cuprinsă între CC şi CO, denumită apă 

utilă. Capacitatea de apă utilă depinde şi se calculează în funcţie de CC şi CO. Din datele prezentate 

în tabelul 2.16 se observă că valorile CU variază în funcţie de tipul de sol. 

Tabelul 2.16. Variaţia valorilor unor indici hidrofizici la principalele tipuri de sol (după Gr. Obrejanu şi 

Şt. Puiu, 1972) 

Solul 

Valori maxime (% volume) 

CH CO CC CU 

Nisipos 1 2 6 4 

Lutos 8 12 32 20 

Argilos 14 24 42 18 

Cunoaşterea acestui indice hidrofizic (CU) prezintă importanţă deoarece indică domeniul de 

valori în cadrul căruia poate oscila apa folositoare plantelor, arată capacitatea solului de a 

înmagazina apa utilă provenită din precipitaţii sau irigaţii, serveşte la calcularea plafonului minim. 

Capacitatea solului de cedare a apei (CCA). Prin această noţiune se înţelege cantitatea de 

apă care se scurge din sol sau rocă la coborârea nivelului apelor freatice. Mărimea capacităţii de 

cedare a apei depinde, pe de o parte, de textura, porozitatea, aşezarea şi starea structurală a solului, 

iar pe de altă parte, de situaţia nivelului iniţial şi final al apei. Valoarea maximă a capacităţii de 

cedare a apei se realizează atunci când umiditatea solului sau a rocii coboară de la umiditatea 

corespunzătoare capacităţii totale pentru apă la umiditatea capacităţii minime pentru apă. 

Echivalentul umidităţii (EU) reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o probă de sol 

saturată cu apă o poate reţine atunci când este supusă unei forţe centrifuge de 1000 ori forţa 

gravitaţională. Se determină în laborator prin metoda centrifugării şi reprezintă echivalentul 

capacităţii de apă în câmp care se determină mai greu în condiţii de teren. 

2.7.4. Proprietăţile hidrofizice ale solului 

După Rode se deosebesc următoarele proprietăţi hidrofizice ale solului: 

capacitatea de reţinere a apei în sol; 

capilaritate; 

69

permeabilitatea pentru apă. 

Capacitatea de reţinere a apei în sol este proprietatea care se caracterizează în realitate 

printr-o serie de capacităţi de reţinere, diferite între ele în funcţie de condiţiile de umezire a solului 

şi depinde de textura solului. 

Capilaritatea solului (ascensiune capilară) este proprietatea ce determină ridicarea apei din 

pânza freatică la o anumită înălţime în sol, producând aşa numitul franj capilar. Dacă apa din acest 

franj începe a se cheltui (prin diferite căi), apa cheltuită este înlocuită datorită forţei capilare care 

ridică noi cantităţi de apă capilară din apa freatică. Înălţimea franjului capilar depinde de textura 

solului şi de aşezarea particulelor de sol (de mărimea porilor). Înălţimea maximă a ridicării apei prin 

capilari pentru soluri nisipoase alcătuieşte 0,5-0,7 m, pentru soluri argiloase – 3-6 m. 

Pentru aprovizionarea plantelor cu apă din pânza freatică ne interesează şi viteza de ridicare 

a acesteia, viteză care variază în sens invers cu înălţimea, fiind mai mare la solurile nisipoase şi mai 

mică la cele argiloase. Ridicarea apei prin capilare prezintă importanţă şi la solurile care nu sunt sub 

influenţa apei freatice. 

În cazul irigării terenurilor cu aport freatic, normele de udare trebuie să fie mai mici, astfel 

ca apa infiltrată în sol să nu se întâlnească cu cea ridicată din pânza freatică, pentru a nu determina 

înmlăştinirea sau salinizarea solurilor. 

Permeabilitatea solului pentru apă determină posibilitatea şi intensitatea accesului apei în 

sol: este proprietatea solului de a primi apa şi de a o transmite apoi în masa sa. Permeabilitatea 

depinde de mărimea porozităţii totale a solului, de textură. Procesul de pătrundere, transportare şi 

redistribuire a apei în sol, care în ansamblu descrie dispariţia apei de la suprafaţă în profilul solului, 

a fost denumit infiltraţie (spre deosebire de soluri saturate unde are loc filtraţia). Capacitatea de 

infiltraţie poate fi definită ca viteză maximă cu care apa pătrunde în sol la un moment dat şi 

corespunde vitezei cu care trebuie să fie dată apa prin aspersiune în scopul de a nu crea băltiri şi 

scurgeri la suprafaţa solului. 

Interpretarea valorilor privind capacitatea de infiltraţie sunt prezentate în tab. 2.17. 

Tabelul 2.17. Interpretarea valorilor privind capacitatea de infiltraţie (după N.A.Kacinski) 

Aprecierea permeabilităţii 

Capacitatea de infiltraţie (cm/oră) 

Extrem de mare Peste 100 

Prea mare 100 – 50 

Foarte bună 50 – 10 

Bună 10 – 7 

Suficientă 7 – 3 

Insuficientă sub 3 

2.7.5. Regimul hidric al solului 

Regimul hidric al solului – este ansamblul fenomenelor de înmagazinare, mişcare, reţinere şi 

pierdere a apei din sol. 

Regimul hidric poate fi exprimat cantitativ prin bilanţul apei în sol: 

P + A af + S S S + i , unde 

întrarea 

pierderea 

P – precipitaţiile; 

A af – aportul apelor freatice; 

Ss – aportul de apă din scurgere de suprafaţă; 

E – evaporaţia (sol), 

T – transpiraţia (plante); 

S – apa scursă la suprafaţă; 

i – apa scursă prin interiorul solului; 

– apa infiltrată prin sol în pânza freatică 

În funcţie de bilanţul apei se deosebesc următoarele tipuri de regim hidric: 

70

Percolativ – unde suma precipitaţiilor este cu mult mai mare, decât transpiraţia şi evaporaţia 

(ETP). Este caracteristic solurilor de stepă. 

Exudativ – este caracteristic solurilor de stepă şi silvostepă cu pânze freatice aflate la 

adâncimi critice. Solul pierde prin evaporare mai multă apă decât primeşte datorită ridicării 

nivelului freatic prin capilaritate care alimentează în permanenţă solul, care este tot timpul 

supraumezit de jos în sus. 

Stagnant – este caracteristic solurilor greu permeabile situate pe suprafeţe plane, 

microdepresiuni sau la baza versanţilor, în regiuni umede. Apa stagnează în sol uneori chiar de la 

suprafaţă, solul prezentând exces de apă. 

Pergelic – este caracteristic regiunilor cu îngheţ permanent, când în perioada caldă a anului 

partea superioară a solului se dezgheaţă şi deasupra stratului îngheţat se formează apă stagnantă 

care se consumă prin evaporare şi scurgeri laterale. Solul este permanent umed. 

De irigaţie – apare la solurile irigate, unde se produce o umezire mai profundă şi repetată a 

solului fără a fi schimbat însă regimul hidric natural. 

2.7.6. Soluţia solului – apa din sol, care conţine în stare de dispersie ionică, moleculară sau 

coloidală diferite substanţe. Compoziţia soluţiei solului depinde de cantitatea şi calitatea precipitaţiilor 

atmosferice, de compoziţia fazei solide a solului, de alcătuirea cantitativă şi calitativă a materialului 

stratului vegetal al biocenozelor, de activitatea vitală a mezofaunei şi a microorganismelor. 

Compoziţia soluţiei solului suferă permanent modificări datorită activităţii plantelor superioare, prin 

extragerea de către rădăcinile acestora a unor compuşi, şi invers, prin pătrunderea unor substanţe, prin 

secreţii ale rădăcinilor plantelor etc. 

Substanţele minerale, organice şi organo-minerale care intră în compoziţia fazei lichide a solului 

se pot prezenta sub formă de combinaţii solubile (dizolvate) sau combinaţii coloidale. 

Substanţele coloidale sunt reprezentate prin săruri ale acidului silicic, ale oxizilor de fier şi de 

aluminiu, prin combinaţii organice şi organo-minerale. Se apreciază că, în general, coloizii reprezintă 

de la 1/10 până la 1/4 din cantitatea totală de substanţe care se găsesc în soluţia solului. 

Cei mai importanţi cationi care se pun în evidenţă în soluţia solului sunt: Ca 2+ , Mg 2+ , Na + , K + 

NH 4 + , H + , Al 3+, Fe 3+ , Fe 2+ , iar dintre anionii mai răspândiţi sunt: HCO 3 - , CO 3 2- , NO 2 - , Cl - , SO 4 2- , 

H 2 PO 4 - , HPO 4 2- . 

Fierul, aluminiul şi multe microelemente (Cu, Ni, V, Cr etc.) se găsesc în soluţia solului mai 

ales sub formă de combinaţii complexe organominerale, în care partea organică a complexelor este 

reprezentată de către acizii humici şi acizi organici cu molecule mici, de către polifenoli şi alte 

substanţe organice. Cantitatea de substanţă organică din faza lichidă a solului se micşorează pe 

adâncimea profilului de sol, datorită intensificării migrării substanţelor solubile pe profilul de sol. 

Împreună cu substanţele organice migrează şi fierul. În soluţia solului, până la 80-95% din fier este 

puternic legat în complexe organo-minerale. 

În general, la solurile de stepă (cernoziomuri) concentraţia soluţiei solului este mai mare decât 

în solurile podzolice. Având în vedere activitatea biologică mai intensă a acestor soluri şi că în cele 

de stepă creşte conţinutul în ioni bicarbonaţi, reacţia lor devine neutră sau slab alcalină. Sub 

acţiunea vegetaţiei de stepă se constată creşterea concentraţiei şi a altor cationi şi anioni (Ca 2+ , 

Mg 2+ , Cl - , SO 4 2- ); în soloneţuri creşte brusc cantitatea ionilor de Na + , a ionilor CO 3 2- , determinând 

la acestea reacţia alcalină a soluţiei solului. 

Compoziţia soluţiei solului este influenţată de temperatura şi umiditatea din sol, de 

intensitatea microflorei şi microfaunei solurilor, de metabolismul plantelor superioare, de procesele 

de descompunere a resturilor organice din sol, ceea ce determină dinamica concentraţiei soluţiei 

71

solului, atât zilnică, cât şi sezonieră. Pentru diferitele tipuri de sol se constată o creştere globală, 

foarte importantă, a concentraţiei soluţiei solului, cu precădere în orizonturile superioare, din 

primăvară spre vară, datorită, pe de o parte, concentrării umidităţii solului prin evaporare şi 

transpiraţie, precum şi intensificării descompunerii resturilor organice în perioada caldă a anului. In 

perioada toamnă-iarnă precipitaţiile atmosferice diluează soluţia solului şi dizolvă o parte din săruri. 

Folosind metode moderne de cercetare a soluţiei solului (cu ajutorul electrozilor 

ionoselectivi), s-au obţinut date interesante privind dinamica zilnică (în 24 ore) a unor ioni în soluţia 

solului. Astfel, pentru cernoziomuri, s-a observat o bruscă variaţie a activităţii ionilor de calciu. 

Concentraţia maximă a acestora a fost în orele după amiază iar minimă în timpul nopţii. Probabil 

ziua secreţia acidului carbonic de către organismele din sol este mai activă inflienţând echilibrul 

bicarbonaţilor de calciu prin dizolvarea calciului şi extragerea lui din complexul adsorbtiv al 

solului. Dinamica zilnică a ionilor de nitraţi în orizontul de la suprafaţa cernoziomului este inversă 

celei a calciului: cea mai mare concentraţie a nitraţilor se observă în orele nopţii, dimineaţa devreme 

şi seara; ziua, în perioada de fotosinteză intensă a plantelor superioare, ea este minimă. 

Soluţia solului constituie sursa directă de hrană pentru plante. Prin aplicarea diferitelor măsuri 

agrochimice, agrotehnice, hidroameliorative (irigaţii, desecări) omul modifică compoziţia soluţiei 

solului, aducând-o la valori optime în raport cu cerinţele creşterii şi dezvoltării plantelor. 

Pentru folosirea elementelor nutritive din soluţia solului de către plante, un rol important îl are 

presiunea osmotică a soluţiei solului. Dacă aceasta este egală cu presiunea osmotică a sucului celular 

al plantelor sau mai mare, atunci pătrunderea apei în plante nu mai are loc. 

72

2.8. AERUL DIN SOL. PROPRIETĂŢILE AERIENE ALE SOLULUI 

2.8.1. Capacitatea pentru aer a solului. 

2.8.2. Compoziţia aerului din sol. 

2.8.3. Aeraţia solului. 

2.8.4. Însuşirile solului pentru aer. Regimul aerului din sol. 

2.8.1. Capacitatea pentru aer a solului 

Aerul din sol este constituit din gaze şi vapori de apă şi deţine între 15-35 % din volumul 

solului în funcţie de umiditatea acestuia. În natură nu există sol fără aer, indiferent cât de mare este 

excesul de umiditate, pentru că aerul este fie dizolvat în apă, fie rămâne în spaţiile foarte mici din 

sol sau în cele captive. Aerul se găseşte în sol în porii acestuia, deci proporţia lui depinde de 

porozitate. Porii solului por fi însă ocupaţi în măsură mai mare sau mai mică de apă, prin urmare 

volumul de aer a unui sol cu o anumită porozitate depinde de fapt de umiditate. Porozitatea solurilor 

este în funcţie de textură, de structură şi de gradul de afânare sau îndesare a solului. Volumul de aer 

creşte de la solurile argiloase spre cele nisipoase, de la solurile nestructurale la cele structurale, de la 

solurile îndesate la cele afânate. 

Capacitatea pentru aer a solului depinde de umiditatea solului şi volumul porilor necapilari. 

Cu cât solul este mai umed, cu atât apa ocupă un procent mai mare de pori şi deci volumul de aer 

este mai mic. Când solul este saturat cu apă, practic nu conţine aer, iar când este uscat, volumul de 

aer corespunde porozităţii totale. 

Aerul reprezintă alături de apă elementul de bază pentru dezvoltarea organismelor din sol. 

Pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor de cultură este necesar ca în sol să existe un 

anumit volum de aer. Se consideră că solul oferă, în general, condiţii bune de creştere şi dezvoltare 

a plantelor de cultură atunci când acesta reprezintă 15-30 % din volumul total al solului. Pentru 

aprecierea condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor trebuie luat în consideraţie raportul aer – 

apă, adică regimul aero-hidric al solului. Din acest punct de vedere cea mai bună situaţie o prezintă 

solurile cu structură glomerulară bine formată şi stabilă, cu textură mijlocie, afânate. În astfel de 

cazuri, porozitatea totală fiind de peste 50 % şi reprezentată în proporţii aproximativ egale prin 

porozitate capilară (sau de reţinere a apei) şi porozitate necapilară (sau de aeraţie), se poate realiza 

un raport optim apă – aer. 

Aerul poate fi prezent în sol sub mai multe stări: 

liber – este prezent în porii capilari şi mai ales necapilari, circulă în sol şi se schimbă cu cel 

atmosferic, fiind în starea care influenţează cel mai mult solul; 

captiv – se găseşte în porii izolaţi, nu circulă prin sol, nu se schimbă, are influenţă 

neânsemnată; 

adsorbit – se găseşte legat la suprafaţa particulelor minerale; 

dizolvat – gazele dizolvate în apa din sol, care nu influenţează aeraţia. 

Aerul în sol influenţează: 

procesele de oxidare-reducere; 

procesele de carbonatare; 

procesele de humificare\mineralizare; 

regimul elementelor nutritive; 

temperatura solului. 

2.8.2. Compoziţia aerului din sol 

Aerul solului provine din cel atmosferic. Cu toate acestea aerul din sol faţă de cel atmosferic 

prezintă unele diferenţe în ceea ce priveşte proporţia principalelor componenţi. Aerul din 

orizonturile superioare ale solului poate conţine 10-20 % oxigen (faţă de circa 21 % în aerul 

atmosferic), 78,5-80,0 % azot (faţă de 78 %), 0,2-3,5 % bioxid de carbon (faţă de circa 0,03 %). De 

asemenea, aerul din sol este, în general, mai bogat în vapori de apă şi în amoniac, iar uneori poate 

conţine şi unele gaze (hidrogenul sulfurat, metanul ş.a.)

Referitor la compoziţia aerului din sol, importanţa deosebită în legătură cu creşterea şi 

dezvoltarea plantelor de cultură prezintă conţinutul de oxigen şi bioxid de carbon. Faţă de aerul 

atmosferic cel din sol este mai sărac în oxigen şi mai bogat în bioxid de carbon. În procesul de 

respiraţie a rădăcinilor plantelor se consumă oxigen şi se eliberează bioxid de carbon. Descompunea 

substanţelor organice din sol se petrece cu consum de oxigen, iar în rezultatul descompunerii printre 

alţi compuşi se elimină bioxidul de carbon. Conţinutul de bioxid de carbon şi de oxigen variază în 

funcţie de conţinutul de substanţe organice, de activitatea microbiologică, textura, structura, gradul 

de afânare, umiditate etc. Scăderea sub anumite limite a conţinutului de oxigen din aerul solului, 

care este însoţită de creşterea proporţiei de bioxid de carbon, influenţează negativ germinaţia, 

înrădăcinarea, pătrunderea în plantă a apei şi substanţelor nutritive etc. În solurile foarte bogate în 

substanţe organice şi cu exces de umiditate apar şi gaze toxice pentru plante precum hidrogenul 

sulfurat şi metanul. 

2.8.3. Aeraţia solului 

Normalizarea compoziţiei aerului din sol se face prin înlocuirea continuă a acestuia cu aer 

atmosferic sau prin difuziunea unor gaze din sol în atmosferă şi invers. În conformitate cu teoria 

cinetică a gazelor, acestea se află într-o mişcare continuă şi tind să ocupe volumul maxim ce li se 

oferă şi să se răspândească uniform. Difuzarea unor gaze din sol în atmosferă este determinată mai 

ales de concentraţia lor diferită. Astfel, bioxidul de carbon, fiind în concentraţie mai mare în aerul 

din sol, decât în cel atmosferic, difuzează din sol în atmosferă, iar oxigenul, având o concentraţie 

mai mare în aerul atmosferic decât în aerul din sol, difuzează din atmosferă în sol; în ambele 

situaţii, tendinţa este de a se realiza un echilibru de concentraţie. 

Normalizarea compoziţiei aerului din sol este influenţată şi de alţi factori: 

‣ temperatură; 

‣ umiditate; 

‣ presiune atmosferică; 

‣ vânt. 

Pentru normalizarea compoziţiei aerului din sol se petrec lucrările solului. 

2.8.4. Însuşirile solului pentru aer. Regimul aerului din sol 

Regimul aerului din sol depinde de factorii de care depinde şi aeraţia solului – de 

porozitatea şi umiditatea solului. El este supus variaţiilor diurne, sezoniere şi anuale şi poate fi: 

‣ deficitar (la soluri cu exces de umiditate); 

‣ excesiv (la soluri nisipoase, fără structură şi umiditate redusă); 

‣ echilibrat (la soluri cu structură glomerulară, cu o proporţie optimă dintre porozitatea 

capilară şi necapilară). 

Se deosebesc următoarele însuşiri ale solului pentru aer: 

1. Permeabilitatea pentru aer – reprezintă capacitatea solului de a permite mişcarea aerului. 

Este în strânsă legătură cu porozitatea, gradul de structurare, textură şi gradul de tasare. 

Permeabilitate mare au solurile afânate, bine structurate, cu textură grosieră şi poroase. 

2. Capacitatea pentru aer – reprezintă cantitatea de aer corespunzătoare capacităţii pentru 

apă în câmp. 

3. Limita de aeraţie – reprezintă umiditatea solului corespunzătoare unui conţinut de aer de 

10 %. 

4. Deficitul de aeraţie – reprezintă procentul din excesul de umiditate care trece peste limita 

de aeraţie (7 % aer = 3 % deficit de aeraţie sau exces de umiditate). 

74

2.9.1. Noţiuni generale. 

2.9.2. Proprietăţile termice ale solului. 

2.9.3. Regimul termic al solului. 

2.9. TEMPERATURA SOLULUI 

2.9.1. Noţiuni generale 

Principala sursă de energie calorică a solului o constituie radiaţia solară. Din energia calorică 

iniţială: 

‣ circa 40 % se pierde prin reflexie în spaţiul cosmic; 

‣ circa 17 % este absorbită de către atmosferă; 

‣ circa 10 % se reflectă de la suprafaţa solului în atmosferă; 

‣ circa 33 % pătrunde în sol. 

Constanta solară (cantitatea medie de energie solară primită de fiecare cm 2 de pe suprafaţa 

solului, pe minut) este de 1,946 calorii. Însă cantitatea de energie solară primită de sol este mult mai 

mică (până la 0,8 calorii în iunie şi până la 0,06 calorii în ianuarie în Moldova). 

Din alte surse de energie o importanţă mai mare o prezintă sursa legată de diferite procese 

exotermice din sol: 

- humificare (la formarea unui gram de humus se degajă circa 5 calorii, ceea ce la 1 ha 

echivalează cu potenţialul termic a circa 60 tone de antracit); 

- hidratarea humusului şi a argilei. La hidratarea unui kg de humus se degajă 20 calorii, a unui 

kg de argilă între 3 – şi 15 calorii etc. 

Toate aceste surse au o importanţă secundară faţă de radiaţia solară. 

Cantitatea de energie solară ce ajunge la suprafaţa solului depinde de: 

- latitudine; 

- relief; 

- starea de umezeală a atmosferei; 

- nebulozitate. 

2.9.2. Proprietăţile termice ale solului 

Cantitatea de energie calorică ce poate pătrunde efectiv în sol depinde de următoarele 

proprietăţi termice: 

- capacitate de absorbţie; 

- căldura specifică; 

- capacitatea calorică; 

- conductibilitatea termică. 

Capacitatea de absorbţie reprezintă însuşirea solului de a reţine radiaţia solară şi reprezintă 

diferenţa dintre radiaţia totală ajunsă pe sol şi radiaţia reflectată de sol (albedou). 

Capacitatea de absorbţie a solului este influenţată de culoare, expoziţie, pantă, acoperirea cu 

vegetaţie, acoperirea cu zăpadă, anotimp (solurile arate). 

Căldura specifică este cantitatea de căldură (calorii) necesară pentru ridicarea temperaturii 

unui gram de sol cu 1 0 C. 

Capacitatea calorică este cantitatea de căldură (calorii) necesară pentru ridicarea 

temperaturii unui cm 3 de sol în aşezare naturală cu 1 0 C. 

Căldura specifică şi capacitatea calorică a solului depind de aceleaşi proprietăţi şi proporţii 

ale componenţilor săi. Cu cât solul va avea căldura specifică sau capacitatea calorică mai mică, cu 

atât îşi va ridica temperatura mai mult (căldura specifică a nisipului este de circa 0,10; carbonatului 

de calciu – 0,21; argilei – 0,23; aerului – 0,24; humusului – 0,47; apei – 1,0). Este o rezultantă a 

căldurii specifice a componenţilor solului, solurile umede încălzindu-se şi răcindu-se mai greu decât 

cele uscate. De asemenea, solurile nisipoase se încălzesc mai uşor decât cele argiloase. 

Conductibilitatea termică este proprietatea solului de a transmite căldura. Ea la fel depinde 

de conductibilitatea şi proporţia componenţilor săi (conductibilitatea termică a nisipului este de 

75

0,0093 calorii pe cm 3 şi secundă; argilei – 0,0022; apei – 0,0013; materiei organice – 0,00027; 

aerului – 0,000056). Cu cât procentul componenţilor cu conductibilitate termică mare este mai 

ridicat, cu atât solul se încălzeşte mai mult şi la adâncime mai mare. Constituenţii minerali au o 

conductibilitate termică de 100 ori mai mare ca a aerului şi de 28 de ori mai mare ca a apei. 

2.9.3. Regimul termic al solului 

Reprezintă totalitatea fenomenelor de încălzire şi răcire a solului sub acţiunea diferiţilor 

factori. În funcţie de dinamica lui în timp se deosebeşte un regim termic diurn, lunar, sezonier, 

anual, multianual. După caracteristicile lui, regimul termic al solului poate fi echilibrat, blând, 

exagerat de rece, exagerat de cald, cu momente de minime prea coborâte şi maxime prea ridicate. 

O primă modalitate de pierdere de energie calorică o constituie fenomenele de difuzie a 

radiaţiilor calorice obscure din sol în atmosferă. Pierderea energiei calorice pe această cale depinde 

de sol şi de alţi factori. Ca de exemplu, ea este mai mare: 

- la solurile uşoare decât la cele grele; 

- la solurile uscate decât la cele umede; 

- la solurile sărace în materie organică decât la cele bogate; 

- la solurile neacoperite de vegetaţie, de zăpadă decât la cele acoperite (vegetaţia şi zăpada 

joacă un rol protector); 

- în cazul în care atmosfera este uscată decât atunci când este umedă (vaporii de apă joacă un 

rol protector); 

- ziua, cu cât insolaţia este mai puternică; 

- noaptea, cu cât cerul este mai senin; 

- cu cât porozitatea solului este mai mică şi cu cât porii sunt mai puţin ocupaţi de aer decât de 

apă (aerul din sol, având conductivitatea termică mică joacă rolul de izolator termic şi 

împiedică micşorarea temperaturii solului etc.) 

O altă cauză a micşorării temperaturii solului o constituie evaporarea apei. Transformarea 

unui gram de apă în vapori are loc prin consumarea a circa 600 calorii (la 10 0 C). 

Temperatura solului în condiţiile Moldovei variază în timp şi creşte începând cu răsăritul 

soarelui până la ora 14, după care se micşorează. În ceea ce priveşte variaţia anuală, temperatura 

solului creşte din martie până în iulie, după care începe să scadă. Gradul variaţiilor diurne şi anuale 

diferă la diferite adâncimi. 

Regimul termic influenţează procesele fizice, chimice şi biologice din sol şi deci formarea, 

evoluţia şi fertilitatea acestuia. Un regim termic al solului diferit de cel al climatului general, datorat 

particularităţilor termice ale solului, definesc microclimatul solului, care influenţează şi climatul 

mediului înconjurător. 

Regimul termic prezintă o importanţă deosebită pentru dezvoltarea plantelor şi pentru 

practica agricolă. De variaţia anuală a temperaturii sunt legate: germinaţia seminţelor şi dezvoltarea 

plantelor, stabilirea epocilor de semănat şi plantat, stabilirea sortimentului de culturi, alegerea 

soiurilor şi hibrizilor, activitatea microbiologică din sol, intensitatea proceselor de solubilizare a 

sărurilor din sol şi gradul de absorbţie a apei şi a elementelor nutritive, fenomenul de îngheţ şi 

dezgheţ, etc. Regimul termic al solului poate fi influenţat prin: lucrări de afânare, încorporarea 

resturilor organice în sol (prin descompunere se degajă căldură), acoperirea cu diferite materiale 

(mulci) pentru micşorarea pierderilor de căldură din sol, reţinerea zăpezii la suprafaţa solului, 

eliminarea excesului de apă prin desecare sau drenaj, lucrarea diferenţiată a solurilor (mai adânc la 

solurile cu textură fină şi exces de apă). 

76

2.10. FERTILITATEA SOLULUI 

Fertilitate este proprietatea solului de a pune la dispoziţia plantelor, în cantitate mai mică sau mai 

mare, elementele nutritive în condiţiile unui regim aero-hidric corespunzător cerinţelor plantelor. 

Fertilitatea este proprietatea esenţială a solului; prin ea solul se deosebeşte de rocile din care a 

provenit. 

Dintre condiţiile materiale necesare existenţei omenirii, activităţii productive a oamenilor, o 

importanţă deosebită prezintă solul. Astfel, procesul producţiei agricole este legat în mod nemijlocit 

de sol. Acesta este principalul mijloc de producţie în agricultură. În industrie, excluzând ramurile 

extractive, solul acţionează ca fundament, ca loc, ca o bază spaţială de acţiune. 

În agricultură, cantitatea şi calitatea produselor depind direct de fertilitatea solului, de starea 

lui calitativă, de caracterul folosirii lui. Aici solul funcţionează ca un factor activ al procesului de 

producţie. Spre deosebire de mijloacele de producţie folosite în industrie care în procesul producţiei 

se uzează (maşini, unelte etc), fertilitatea solului, în cazul aplicării unui sistem raţional de 

agricultură, poate fi sporită continuu, iar măsurile tehnice folosite pentru obţinerea de recolte mari 

constituie în acelaşi timp mijloace pentru ridicarea fertilităţii solului. Acest specific imprimă 

agriculturii o serie de particularităţi, care o deosebesc de celelalte ramuri de producţie. 

Producţia agricolă care furnizează omenirii hrana necesară existenţei sale, precum şi materia 

primă pentru numeroase ramuri ale industriei, se bazează pe proprietatea pe care o au plantele de a 

transforma substanţele minerale în materie organică, folosind energia solară. Plantele pot 

transforma energia cinetică a luminii solare în energie potenţială, acumulată în materia organică 

având un randament cu atât mai mare cu cât vor găsi în sol apă şi substanţe nutritive minerale în 

cantitate corespunzătoare cerinţelor fiecărui sol, specii etc. Prin urmare, cu cât fertilitatea solului 

este mai mare, cu atât se obţin mai multe produse agricole pe o unitate de suprafaţă, la aceleaşi 

investiţii de muncă şi mijloace materiale. 

În mod obişnuit, un sol posedă de fertilitate naturală şi fertilitate artificială. 

Fertilitatea naturală a solului se formează sub acţiunea bioacumulativă a asociaţiilor 

vegetale din diferite zone bioclimaterice. Fertilitatea naturală este determinată de ansamblul 

însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, care se manifestă în contextul unor condiţii 

climatice date. Fertilitatea naturală este, prin urmare, o însuşire caracteristică solului privit ca un 

corp natural în sensul definiţiei date de Dokuceaev. Bilanţul acumulării substanţelor nutritive şi a 

materiei organice în sol sub acţiunea asociaţiilor vegetale diferă în funcţie de climă, rocă, relief etc. 

Ca urmare, fertilitatea naturală într-un caz poate fi foarte ridicată, ca de exemplu, la cernoziomurile 

tipice şi levigate din nordul Moldovei, iar în altele mai scăzută, ca bunăoară la cernoziomurile 

carbonate şi solurile sărăturate de la sudul Moldovei. 

Două suprafeţe de teren cu aceleaşi insuşiri chimice, care au aceeaşi fertilitate naturală, pot 

produce cantităţi diferite de produse agricole datorită faptului că substanţele nutritive din acestea 

pot fi valorificate imediat de către plante, deoarece se găsesc sub forme diferite de accesibilitate. 

Aceasta este fertilitatea efectivă, necesară de luat în consideraţie în agricultură. 

În decursul istoriei agriculturii, fertilitatea naturală a solului a fost modificată prin investiţii 

de muncă vie şi materializată prin factorii tehnico-economici, ceea ce a dat naştere la aşa-numita 

fertilitate artificială. Fertilitatea artificială se creează de om, ca rezultat al acţiunii lui asupra 

solului, prin lucrări agrotehnice, aplicarea îngrăşămintelor, asolamentelor raţionale, a lucrărilor 

ameliorative etc. Din momentul în care o anumită suprafaţă de teren este luată în cultură, iar solul 

devine astfel un mijloc de producţie şi într-o anumită măsură un produs al muncii omeneşti, alături 

de fertilitatea naturală solul capătă şi o fertilitate artificială. Solul, ca purtător al fertilităţii, trebuie 

privit în strânsă legătură cu alţi factori naturali care influenţează asupra recoltei culturilor, cum sunt 

condiţiile climaterice, geomorfologice, hidrogeologice ş.a. Influenţa acestor factori asupra recoltelor 

se exercită prin intermediul solului. 

Deşi deosebim fertilitatea naturală de fertilitatea artificială, dar în practică ele sunt 

indisolubil legate şi nu pot fi separate. Cu cât un anumit sol a fost supus lucrărilor culturale un timp 

77

mai îndelungat, cu cât agrotehnica aplicată se perfecţionează, cu atât solul pierde mai mult din 

caracterele lui iniţiale şi cu atât se pune în evidenţă mai mult fertilitatea artificială. 

Între fertilitatea naturală şi cea imbunătăţită artificial de om există legături nemijlocite, 

formând astfel un tot unitar numit fertilitate economică. Fertilitatea economică a solului defineşte 

capacitatea agriculturii, a forţei productive a muncii de a face ca fertilitatea naturală a solului să fie 

imediat folosită. Această capacitate a agriculturii este diferită pe anumite trepte de dezvoltare a 

societăţii, ceea ce face ca fertilitatea economică să fie considerată ca un moment al fertilităţii 

naturale. Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale şi tehnice se schimbă şi fertilitatea solului 

deoarece se modifică mijloacele cu care se intervine pentru a fi valorificate elementele nutritive din 

sol. Nivelul fertilităţii unui sol poate fi privit în mod absolut şi exprimat prin compoziţia chimică, 

fizică şi biologică a solului. O compoziţie poate fi favorabilă pentru o anumită cultură, dar 

nefavorabilă pentru alta datorită cerinţelor biologice diferite ale plantelor. 

Noţiunea de fertilitate economică scoate in evidenţă rolul muncii în creşterea fertilităţii 

efective, rezultatul acţiunii omului asupra creşterii puterii de producţie a solului. 

Fertilitatea economică poate fi privită sub două aspecte: 

fertilitatea absolută reprezintă sporirea puterii de producţie a solului datorită factorilor de 

intensificare, care au contribuit la creşterea randamentelor la hectar; 

fertilitatea relativă este rezultatul factorilor de intensificare ce au determinat nu numai 

creşterea randamentelor la hectar, ci au realizat şi sporirea productivităţii muncii, a reducerii 

costurilor pe unitatea de produs, adică a crescut eficienţa economică în cultivarea speciei 

respective de plante. 

Fertilitatea este deci o însuşire dinamică a terenului agricol, care este legată indestructibil de 

progresul tehnic, de factorii de producţie utilizaţi în agricultură. 

Creşterea generală a fertilităţii solului, datorită îmbunătăţirilor survenite, poate duce la o 

oarecare egalizare a condiţiilor de productivitate pentru exploataţii agricole diferite. 

78

CAPITOLUL III. CLASIFICAREA SOLURILOR 

3.1. SISTEME DE CLASIFICARE FOLOSITE LA NIVEL MONDIAL 


3.1.2. Clasificările genetice. 

3.1.3. Clasificările morfologice. 


Clasificarea solurilor a constituit o preocupare permanăntă a pedologilor. Ca urmare acţiunii 

şi interacţiunii diferitor factori pedogenetici în diferite zone geografice s-au format soluri diferite, 

ceea ce creează dificultăţi pentru pedologi. 

Primele clasificari au fost unilaterale, deoarece solurile s-au grupat în fincţie de o singură 

însusire - fizică, chimică sau biologică. Dintre cele mai importante clasificari apărute pe plan 

mondial si care au determinat adevărate salturi în cercetarea solurilor a fost clasificarea naturalistă a 

lui V. V. Dokuceaev. 

M.Contoman şi F.Filipov (2007) analizând evoluţia sistemelor de clasificare conclud că 

obiectivele clasificării solurilor trebuie să corespundă la „...două categorii de criterii: ştiinţifice şi 

utilitare. O clasificare pur ştiinţifică poate satisface şi anumite utilizări, în schimb una pur utilitară 

nu îndeplineşte primul criteriu, fiind considerată artificială”. În continuare autorii remarcă că pentru 

a-şi atinge scopul, o clasificare de sol trebuie să cuprindă următoarele caracteristici: 

• să fie generală, simplă şi deschisă pentru toate solurile care există; 

• să fie folositoare pentru mai multe utilizări; 

• să fie obiectivă; 

• să fie naturală. 

În prezent nu există o clasificare unică a solurilor. În multe ţări operează sisteme naţionale 

de clasificare a solurilor, adesea bazate pe criterii diferite. Totalitatea clasificărilor folosite în lumea 

contemporană pot fi divizate în două tipuri: clasificări genetice şi clasificări morfologice. 

3.1.2. Clasificările genetice 

3.1.2.1. Clasificările ruse 

Primele studii efectuate de marele pedolog V. V. Dokuceaev şi de discipolii lui au avut ca 

suport „tipul genetic de sol”. Şcoala lui Dokuceaev este cea care a dat o clasificare naturală, 

genetico-naturalistă a solurilor. Clasificarea respectivă este rezultatul conceptului in care solul este 

privit ca un corp istorico-natural, o individualitate de sine stătătoare, format sub influenţa factorilor 

naturali. Zonalitatea solurilor este dată de variaţia zonală a acestor factori şi în special a vegetaţiei şi 

a climei. 

Prima clasificare făcută de V.Dokuceaev a apărut în 1879, apoi a fost reeditată cu modificări 

în 1886 şi definitivată în 1900 şi a avut la bază principiul zonalităţii pedo-fito-climatice (tabelul 

3.1). 

Aceste clasificări au evoluat şi a apărut o subdivizare accentuată a climatelor şi 

bioclimatelor. Dintre acestea se remarcă cele făcute de E. N. Ivanova, N. N. Rozov (1958) şi N. N. 

Rozov şi E. N. Ivanova (1957). În schema de clasificare întocmită de N. N. Rozov şi E. N. Ivanova 

(1967) se precizează, în mod egal, tipul de climat, alterarea, ciclurile biologice, drenajul şi 

complexul organo-mineral. În 1977 Institutul de Sol „VV.Dokuceaev” a pregătit clasificarea 

solurilor URSS. Pentru că aprecierea zonală şi climatică nu este compatibilă cu toate solurile, unii 

autori vin să precizeze importanţa evoluţiei acestora în timp, propunând astfel o clasificare istoricogenetică 

(A. Kovda, I. V. Lobova, B. Gh. Rozanov). 

79

Tabelul 3.1. Clasificarea solurilor după V. V. Dukuceaev (1900) 

CLASA A. Solurile normale, de vegetaţie terestră sau zonală 

Nr. Denumirea zonelor şi a tipurilor 

Particularităţile principale ale proceselor de pedogeneză 

Crt. 

de sol 

I Zona boreală. Solurile de Procese de dezagregare, in general şi de levigare foarte slabe, 

tundră, de culoare brună inchisă în special. Acumulare mare de humus acid, grosolan, cu 

deosebire in orizontul invelişului ierbaceu 

II Zona de taiga. Solurile 

podzolite, de culoare cenuşie 

deschisă 

III 

IV 

V 

VI 

VII 

Zona de silvostepă. Solurile 

cenuşii şi cenuşiu inchise 

Zona de stepă. Soluri de 

cernoziom 

Zona de stepă deşertică. Soluri 

castanii şi brune 

Zona aerală sau zona 

deşerturilor. Soluri aerale. 

Soluri galbene, albe 

Zona subtropicală şi 

tropicală păduroasă. Soluri 

de laterite, de culoare roşie 

Procesele de dezagregare şi în special la levigare ating 

maximul şi dezagregarea se termină prin podzolirea solurilor 

Procesele de pedogeneză au un caracter de tranziţie între 

zonele II şi IV; orizontul B capătă o structură nuciformă, cu o 

culoare cenuşie 

Acumulare importantă de humus greu solubil. In subsol se 

acumulează carbonaţi. Structura solurilor este măruntă 

glomerulară friabilă 

Acumularea humusului devine mai slabă. In subsol se 

depun nu numai carbonaţi, ci şi sulfaţi 

Procesele de eflorescenţă sau de exudare a sărurilor uşor 

solubile predomină asupra proceselor de levigare 

Dezagregarea şi levigarea sunt tot atât de intense, ca şi în taiga 

şi de aceea nici în sol, nici în subsol, nu există şi nu pot exista 

nici cloruri, nici sulfaţi sau carbonaţi 

CLASA B. Soluri de tranziţie 

Aceste soluri nu corespund intru totul interacţiunii normale dintre condiţiile fizicogeografice 

şi geobiologice ale regiunii respective. 

VIII. Soluri mlăştinoase de luncă; 

IX. Soluri carbonatice sau rendzine; 

X. Solonceacuri secundare; 

CLASA C. Soluri anormale 

Solurile respective nu sunt legate în mod genetic de complexul normal al condiţiilor locale 

fizico-geografice şi geobiologice. 

XI. Soluri mlăştinoase; 

XII. Soluri aluviale; 

XIII. Soluri eoliene. 

În clasificarea rusă se utilizează următorii termeni de diferenţiere: clasa, subclasa, tip, subtip, 

gen şi specii. 

Clasele sunt definite pe criterii de climat şi vegetaţie, iar subclasele sunt determinate de 

modul de drenaj al solului (automorf, semihidromorf, hidromorf etc.). 

Tipul este nivelul de clasificare cel mai folosit şi are la bază principiul conform căruia 

fiecare tip de sol se dezvoltă într-un singur ansamblu de condiţii bioclimatice şi hidrologice. El se 

caracterizează prin: 

• acelaşi tip de acumulare a materiei organice; 

• acelaşi tip de migrare a constituenţilor din sol; 

• aceleaşi măsuri de menţinere şi ameliorare a fertilităţii. 

Subtipurile prezintă diferenţe cantitative în interiorul tipurilor. 

Genul este determinat de rocile parentale şi de modul cum acestea intervin în textura sau în 

compoziţia solului. 

Speciile se definesc în funcţie de intensitatea principalelor procese de formare (puternic, 

mijlociu, slab). 

În Rusia la Institutul de Sol „VV.Dokuceaev” a fost propusă o nouă clasificare (L. L. Şişov, 

1997, 2004), care prezintă o tendinţă de aliniere la principiile moderne de clasificare din lume cum 

80

ar fi Soil Taxonomy, FAO, IRB, WRB. Cu toate acestea în Rusia continuă să fie folosite în mod 

activ de oamenii de ştiinţă clasificarea solurilor din URSS (1977). 

3.1.2.2. Clasificările americane (înainte de 1960) 

Dintre clasificările americane cea mai cunoscută este clasificarea făcută de F. C. Marbut 

(1927). În această clasificare, pentru stabilirea unităţilor de sol autorul precizează lista 

caracteristicilor profilului care cuprinde: 

• numărul orizonturilor de profil; 

• culoarea orizonturilor; 

• textura; 

• structura; 

• dispunerea relativă a orizonturilor; 

• compoziţia chimică a acestora; 

• grosimea geologică a materialului solului. 

In acest sistem de clasificare se găsesc şapte categorii majore de soluri. 

O caracteristică aparte a acestui sistem o reprezintă introducerea în clasificare la nivel 

superior a termenului de pedocal şi pedalfer. 

Termenul pedocal (pedon = sol, cal = calcar) se foloseşte pentru solul care conţine CaCO 3 

într-unul din orizonturi, însoţit sau nu de alte săruri. 

Termenul pedalfer (al = aluminiu, fer = fier) este utilizat pentru un sol lipsit de carbonaţi 

secundari, dar în care se întâlneşte fier şi aluminiu. 

După clasificarea lui F. C. Marbut, teritoriul SUA poate fi împărţit în două jumătăţi: 

jumătatea vestică cu climat secetos în care predomină pedocalul, şi estul mai umed, în care s-a 

dezvoltat pedalferul. 

Pe baza acestei teorii a fost elaborat de către Serviciul pentru Conservarea Solului, în 1938, 

vechiul sistem de clasificare americană. 

Acest sistem este ierarhizat astfel: 

• ordinele (nivelul cel mai inalt), constituite din soluri zonale, intrazonale şi azonale; 

• grupele mari ale solului (corespunzătoare tipurilor genetice din clasificarea rusă şi 

sovietică); 

• seriile de soluri (în funcţie de originea şi natura materialului parental, regimul hidric, 

dezvoltarea profilului de sol); 

• tipurile de sol (diferenţiate după textură); 

• fazele de sol (în funcţie de relief, eroziune, fertilitate). 

După anul 1960 au apărut modificări în structura clasificărilor americane care au căpătat noi 

tendinţe, dintre care amintim: 

• renunţarea la formula genetică; 

• accentuarea pe caracteristicile solurilor; 

• punerea în circulaţie a unor termeni noi, renunţându-se la cei vechi. 

3.1.2.3. Alte clasificări genetice 

În Franţa primele clasificări au fost făcute de către A. Oudin (1937, 1952), V. Agafonoff 

(1936) şi H. Erhart (1933). Pedologii respectivi s-au înspirat din principiile şcolii ruse de pedologie. 

A. Demolon (1944) propune o clasificare în care se întâlnesc două mari ansambluri de soluri: 

soluri evoluate şi soluri puţin evoluate. 

În perioada 1963-1967 pedologi francezi au întocmit o clasificare care include 12 clase de 

soluri (soluri minerale brute; slab evoluate; calcimagnezice; izohumice; brunefiate; podzolice; cu 

sescvioxizi de fer; ferallitice; hidromorfe; sodice; vertisoluri; andosoluri). 

Din anul 1976, Ph. Duchaufour a întocmit o nouă clasificare cu o anumită orientare 

ecologică. El arată că „solul nu poate fi definit în afara mediului în care s-a format”. Autorul 

distinge o pedogeneză de tip climatic (zonală în şcoala rusă), care depinde de condiţiile staţionare 

(roca mamă, drenaj etc.). Acest sistem de clasificare cuprinde 11 clase. 

81

În Germania, cea mai cunoscută este clasificarea lui E. Muckenhausen (1962, 1965) înspirată 

din lucrările lui L. V. Kubiena. Ca element de clasificare el a propus următoarele niveluri: secţiune, 

clasă, tip, subtip. Clasificarea cuprinde patru secţiuni şi anume: soluri terestre, soluri semiterestre, 

soluri subhidrice şi soluri de mlaştină. 

În Marea Britanie prezintă importanţă clasificarea făcută de W. B. Avery (1973) în care se 

găsesc patru niveluri de clasificare: marile grupe, grupa, subgrupa şi seria. Autorul s-a înspirat din 

clasificarea lui L. V. Kubiena, precum şi din cea franceză. 

În România până în anul 1980 sunt de remarcat clasificările făcute de C. Chiriţă (1972), C. 

Păunescu, N. Bucur şi N. Florea (1969). 

3.1.3. Clasificările morfologice 

O mare parte dintre pedologii care s-au ocupat cu clasificarea solurilor au ajuns la concluzia 

că acestea trebuie să se sprijine pe date mai concrete şi mai puţin pe concepte. Conform acestor 

teorii solurile trebuie clasificate după proprietăţile lor intrinseci. 

3.1.3.1. Clasificarea americană prezentată iniţial în 1960 de un grup de pedologi sub 

îndrumarea lui G. Smith, definitivată în 1975 sub denumirea de Soil Taxonomy şi îmbunătăţită în 

1999, constituie poziţia oficială a Departamentului Agriculturii din Statele Unite în domeniul 

clasificării solurilor. În cadrul clasificării americane se întâlnesc 11 ordine. 1. Entisoluri (soluri 

primitive) sunt soluri tinere, nedezvoltate, fără orizonturi distincte, profilul prezintă numai 

orizonturile A şi C. 2. Vertisoluri (soluri argiloase închise care crapă) au un conţinut ridicat de 

argile gonflante (> 30 %). Ele sunt răspândite atât în zonele temperate cât şi în cea tropicală. 3. 

Inceptisolurile (soluri imature) pot fi mai evoluate decât entisolurile, dar în comparaţie cu alte 

soluri din aceeaşi regiune sunt imature (nu sunt în stadiul de „climax”). Ele se formează în toate 

zonele climatice, exceptând deşertul, unde ele se exclud prin definiţie. 4. Aridisolurile (solurile 

deşertului) sunt aproape uscate tot timpul anului. 5. Mollisolurile sunt cele mai productive. 

Sistemul des de rădăcini fibroase al ierburilor favorizează dezvoltarea unui orizont A gros, negru, 

bogat în humus, cu o mare abundenţă de substanţe nutritive pentru plante. 6. Spodosolurile 

(solurile acide ale terenurilor cu răşinoase) prezintă un orizont B spodic. 7. Alfisolurile (solurile cu 

multe baze schimbabile de sub pădurile de foioase), prezintă un orizont argilic sau natric. 8. 

Ultisolurile (soluri de padure cu baze puţine, din regiuni calde), au un orizont B argilic. 9. 

Oxisolurile (solurile tropicale foarte alterate) prezintă orizontul B oxic. Aceste soluri sunt formate 

în mod obişnuit pe roci sedimentare şi roci cristaline bazice care se alterează usor. 10. Histosolurile 

(soluri organice) sunt acumulări de materie organică în medii care au fost prea umede pentru ca ea 

să se poată descompune. 11. Andisolurile sunt soluri formate pe roci vulcanice. Cu toate că 

sistemul de clasificare americană a declanşat numeroase critici, el s-a impus destul de repede în 

lumea ştiinţifică, prezentând o serie de avantaje. 

3.1.3.2. Clasificarea FAO-UNESCO nu reprezintă un sistem taxonomic în sine. Ea este o 

listă a principalelor unităţi de sol şi poate fi considerată ca o clasificare monocategorială. Definiţia 

unităţilor de sol se bazează pe proprietăţile observabile şi măsurabile ale solului însuşi, fapt care 

asigură caracterul naturalistic şi obiectiv al clasificării. 

Legenda FAO-UNESCO în ediţia revizuita în 1998 cuprinde 28 de grupări majore de sol după 

cum urmează: Histosoluri; Antrosoluri; Leptosoluri; Regosoluri; Fluvisoluri; Gleisoluri; Vertisoluri; 

Andosoluri; Arenosoluri; Cambisoluri; Calcisoluri; Gipsisoluri; Solonceacuri; Soloneţuri; 

Kastanoziomuri; Cernoziomuri; Faeoziomuri; Griziomuri; Luvisoluri; Planosoluri; Podzoluvisoluri; 

Podzoluri; Nitisoluri; Lixisoluri; Alisoluri; Acrisoluri; Feralsoluri; Plintisoluri. 

Clasificarea FAO-UNESCO a solurilor nu este o simplă asamblare de elemente ci, 

dimpotrivă, ea a făcut posibilă o sinteză unitară, creatoare şi realizarea unui inventar concret al 

repartiţiei şi caracteristicilor solurilor lumii în scopuri ştiinţifice şi practice. Clasificarea FAO 

82

stabileşte o anumită terminologie şi notaţie referitoare la orizonturile pedogenetice, orizonturile 

diagnostice şi caracterele diagnostice. 

3.1.3.3. Baza mondială de referinţă pentru resursele de sol (BMRRS) sau WRB for SR în 

engleză (World Reference Base for Soil Resources): urmăreşte îndeaproape nomenclatura legendei 

FAO-UNESCO fără să se identifice însă cu aceasta. BMRRS încorporează ultimele noutăţi 

referitoare la resursele globale de sol şi relaţiile dintre acestea. BMRRS este succesorul bazei 

internaţionale de referinţă pentru clasificarea solurilor (IRB), elaborate la o iniţiativă a FAO, 

susţinută de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) şi Societatea Internaţională de 

Ştiinţa Solului. Intenţia proiectului IRB a fost de a stabili un cadru prin care sistemele existente de 

clasificare a solurilor ar putea fi corelate şi armonizate. Obiectivul final a fost să ajungă la un acord 

internaţional cu privire la grupările solurilor la nivel major, precum şi privind metodologia şi 

criteriile care trebuie aplicate pentru definirea şi identificarea solurilor. Un astfel de acord a fost 

menit să faciliteze schimbul de informaţii şi de experienţă, pentru a oferi un limbaj comun ştiinţific, 

pentru a consolida aplicaţii ale ştiinţei solului, precum şi pentru a îmbunătăţi comunicarea cu alte 

discipline. 

BMRRS urmăreşte următoarele obiective: 

- utilizarea datelor de sol în beneficiul altor ştiinţe; 

- evaluarea resurselor de sol; 

- monitorizarea solurilor, în special a proceselor de dezvoltare a solurilor, care depind 

de modul în care solurile sunt utilizate de către comunitatea umană; 

- validarea metodelor experimentale de utilizare a solurilor pentru o dezvoltare durabilă, 

care va menţine şi, dacă este posibil, va îmbunătăţi potenţialul solului; 

- transferul de tehnologii de utilizare a solului de la o regiune la alta. 

BMRRS este conceput ca un mijloc de comunicare în rândul oamenilor de ştiinţă pentru a 

identifica şi caracteriza tipuri majore de soluri. Acesta nu este menit să înlocuiască sistemele 

naţionale de clasificare a solurilor, dar să fie un instrument pentru o mai bună corelare între 

sistemele naţionale. Acesta îşi propune să acţioneze ca un numitor comun prin care sistemele 

naţionale pot fi comparate. BMRRS serveşte ca o limbă de bază în domeniul ştiinţei solului pentru: 

- facilitarea comunicării ştiinţifice; 

- elaborarea diferitelor sisteme de clasificare având o bază comună; 

- utilizarea internaţională de date pedologice, nu numai de oamenii de stiinţă a solului, dar şi 

de către alţi utilizatori ai solului şi a terenurilor, cum ar fi geologi, botanişti, hidrologi, 

ecologi, agricultori, silvicultori, ingineri şi arhitecţi. 

Principiile generale pe care se bazează BMRRS: 

- clasificarea solurilor se bazează pe proprietăţile solului, definite în termeni de orizonturi de 

diagnostic şi a caracterelor considerate specifice principalelor categorii de soluri; 

- parametrii climatici nu sunt aplicaţi în clasificarea solurilor. 

BMRRS propune 30 de grupe majore de sol, care în funcţie de unele particularităţi de formare 

pot fi unite în 9 grupe mari. 

I. Soluri minerale condiţionate de climat tropical şi subtropical umed: 

1. FERRALSOLS (Feralsolurile) – FR. Denumirea provine din limba latină de la ferrum şi 

aluminium. Reprezintă solurile cele mai intens alterate de pe Glob şi pot atinge grosimi de zeci de 

metri. Prezintă orizont B feralic (oxic) alcătuit din oxizi de fier şi aluminiu hidrataţi, argilă 

caolinitică şi cuarţ. Deţin o suprafaţă de 7,4 %, în special în nordul Americii de Sud şi centrul 

Africii. Profilul de sol este de tipul A-B-C, are între 8-10 m grosime, potenţialul de fertilitate este 

redus şi se află sub păduri. 

2. PLINTHOSOLS (Plintosolurile) – PT. Sunt soluri care conţin peste 25 % din volum 

plintit (amestec de fier, argilă caolinitică şi cuarţ), într-un strat de cel puţin 15 cm grosime în primii 

50 cm ai solului. Denumirea provine din limba greacă, de la plinthos=cărămidă. Plintitul are culoare 

cenuşie-albăstruie cu pete roşii, brune şi ocru şi este puternic întărit. În stare umedă poate fi tăiat cu 

un instrument metalic, dar în stare uscată se întăreşte ireversibil formând cuirase feruginoase. 

83

Ocupă o suprafaţă de 0,4 % în regiunile cu relief vălurit din zona tropicală, în zone joase sau 

platouri (Brazilia, Congo, India, Australia, Spania). Plintosolurile sunt soluri feralitice afectate de 

hidromorfism (exces de umiditate) şi au o fertilitate foarte redusă datorită micşorării volumului 

edafic, excesului de umiditate şi compactităţii. 

3. ACRISOLS (Acrisolurile) – AC. Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont Bt cu 

capacitate redusă de schimb cationic şi grad de saturaţie în baze 50 

% şi un conţinut mai ridicat de aluminiu schimbabil. Denumirea provine din latină de la aluminium 

şi deţin 0,7 % în zona temperată dar şi în zona tropicală umedă în asociaţie cu acrisolurile. 

5. NITISOLS (Nitisolurile) – NT. Denumirea provine din limba latină de la 

nitidus=strălucitor, deoarece prezintă un orizont Bt cu agregate cu feţe lucioase, poliedrice. Nu 

prezintă orizont E, iar limita între A şi B este difuză, conţinutul de argilă nu descreşte de la maximul 

înregistrat cu >20 % în primii 150 cm. Deţin 1,9 % în climatul tropical cu două anotimpuri 

(umed/uscat), pe relieful mai înalt, pe roci bazice/intermediare. Profilul este de tipul A-AB-Bt-C şi 

are o culoare roşie. Sunt solurile cele mai fertile din zona tropicală, fiind larg utilizate în agricultură. 

6. LIXISOLS (Lixisolurile) – LX. Se deosebesc de acrisoluri printr-un grad de saturaţie în 

baze >50 % în orizontul Bt. Ele realizează tranziţia între acrisoluri şi solurile din regiuni mai aride, 

apărând în climatul tropical subumed (păduri xerofile, savane). Au probleme de utilizare 

asemănătoare acrisolurilor cu excepţia amendării calcaroase. 

II. Soluri minerale condiţionate de climat arid/semiarid 

7. CALCISOLS (Calcisolurile) – CL. Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont Cca şi a 

unui orizont A sărac în humus. Denumirea provine din latină de la calcium şi deţin 7,5 % în 

regiunile aride şi semiaride (mai ales) din climatul temperat şi subtropical. Au o fertilitate foarte 

redusă datorită deficitului de umiditate şi sunt folosite ca păşuni. 

8. GYPSISOLS (Gipsisolurile) – GY. Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont cu 

acumulare de gips situat la mică adâncime şi un orizont A sărac în materie organică. Se aseamănă 

cu calcisolurile, deţin 1,1 % în regiuni foarte aride din Algeria, Tunisia, Siria, Irak, Spania, statul 

american Texas, Mexic, sudul Australiei, Namibia. Au fertilitate foarte redusă datorită deficitului de 

umiditate şi nu pot fi irigate datorită dizolvării gipsului. 

9. SOLONCHAKS (Solonceacurile) – SC. Prezintă în partea superioară (primii 20-30 cm) o 

puternică acumulare de săruri uşor solubile. Au o formulă de tip A-C şi deţin 2 % în arealele joase, 

slab drenate din zona aridă/semiaridă, uneori şi semiumedă. Denumirea provine din rusă de la 

soli=sare şi sunt practic inutilizabile datorită costurilor mari ale măsurilor ameliorative. 

10. SOLONETZ (Soloneţurile) – SN. Prezintă un orizont B natric cu saturaţie ridicată în Na + 

schimbabil şi o formulă de tipul A-Btna-C sau A-E-Btna-C. Deţin 0,7 % în aceleaşi areale cu 

solonceacurile. Au o fertilitate foarte redusă şi sunt folosite ca pajişti. 

11. DURISOLS (Durisolurile) – DU. Sunt caracterizate prin prezenţa la mică adâncime 

(primii 100 cm) a duripanului (strat întărit cu silice secundară) sau a nodulelor întărite. Apar în 

climatul mediteranean sau în cele aride/semiaride. Formula profilului este A ocric-duripan (30 cm - 

4 m grosime) şi au culoare roşie. Au fertilitate redusă fiind folosite ca păşuni, iar în regim irigat pot 

fi cultivate. 

III. Soluri minerale condiţionate de climatul temperat de tip stepic 

12. KASTANOZEMS (Kastanoziomurile) – KS. Reprezintă soluri cu acumulare de humus 

relativ redusă formate în stepa mai uscată. Formula profilului de sol este Am-AC-Cca şi deţin 3,2 % 

la tranziţia dintre deşerturi şi stepă. Acumularea de humus şi spălarea sărurilor sunt reduse datorită 

84

cantităţii mici de precipitaţii, fiind carbonatice de la suprafaţă. Denumirea provine din latină de la 

castaneo=castană. Sunt folosite ca păşuni şi se cultivă numai în regim irigat. 

13. CHERNOZEMS (Cernoziomurile) – CH. Reprezintă soluri cu acumulare mare de 

humus, formate în stepă şi silvostepă. Prezintă orizont A molic şi un orizont Cca situat la mai puţin 

de 125 cm adâncime şi deţin 2,2 % în stepele Europei, Asiei şi Americii de Nord. Formula 

profilului Am-AC-Cca, Am-Bv-Cca, Am-Bt-Cca. Au potenţial de fertilitate foarte bun şi sunt 

folosite pentru culturi, necesitând irigaţii. 

14. PHAEOZEMS (Faeoziomurile) – PH. Prezintă orizont Am-Bt-C (sau Cca la peste 125 

cm adâncime) iar denumirea provine din greacă de la phaios=întunecat. Deţin 1 % în preria nord 

americană, Argentina, Uruguay, China de Nord-Est, Europa Centrală (câmpiile dunărene). Au o 

fertilitate chiar mai bună ca a cernoziomurilor datorită reacţiei uşor acide şi umidităţii mai mari, 

fiind folosite pentru culturi agricole. Soluri minerale condiţionate de climat temperat umed şi 

subumed. 

15. LUVISOLS (Luvisolurile) – LV. Prezintă orizont Bt cu grad de saturaţie în baze >50 % 

şi o formulă a profilului de sol de tipul O-Ao-Bt-C sau O-Ao-E-Bt-C. Deţin 4,5 % în zona pădurilor 

de foioase din Europa, Asia şi America de Nord. Fertilitatea este moderată sau redusă fiind folosite 

pentru cartof, porumb, viţă de vie sau plantaţii de măslini. 

16. PLANOSOLS (Planosoluri) – PL. Se caracterizează prin formarea unui exces temporar 

de umiditate în partea superioară a profilului, datorită prezenţei unui orizont Bt. Trecerea între 

orizonturile E şi Bt se realizează brusc, iar formula profilului de sol este O-A-Ew-Btw-C. Deţin 1,1 

% în climatul temperat continental şi cel tropical cu două anotimpuri, pe suprafeţe plane sau 

depresionare, denumirea provine din latină de la planus=plat, orizontal. Potenţialul de fertilitate este 

slab, utilizarea principală fiind cea pastorală sau silvică. 

17. ALBELUVISOLS (Albeluvisolurile) – AB. Realizează tranziţia între luvisoluri şi 

podzoluri şi deţin 1,9 % în climatul temperat răcoros, în special sub pădure. Prezintă orizont E albic 

care trece în orizontul Bt sub formă de limbi (caracter glosic), formula profilului de sol fiind O-A- 

Ea-Bt-C. Prezintă exces de umiditate şi au fertilitate scăzută pentru agricultură fiind folosite ca 

păduri şi pajişti. 

18. PODZOLS (Podzolurile) – PZ. Sunt soluri care prezintă orizont spodic (Bs, Bhs) şi deţin 

o suprafaţă de 3,6 %. Apar în special în emisfera nordică, la sudul zonei de tundră din Europa, Asia 

şi America de Nord, sub păduri de conifere. Pot apărea şi în climatul tropical umed şi temperat 

atlantic. Formula profilului de sol este de tip O-A-E-Bhs-C(R) sau O-A-Bs-C(R). Denumirea 

provine din limba rusă de la pod=sub şi zola=cenuşă. Grosimea solului este redusă în zona nordică 

şi montană (

cambiare=schimbare. Cele acide au fertilitate scăzută fiind folosite silvic, iar cele saturate în baze 

sunt mai bune fiind folosite ca pajişti sau livezi. 

VI. Soluri minerale condiţionate de roca parentală 

22. ARENOSOLS (Arenosolurile) – AR. Denumirea provine din latină de la arena=nisip şi 

reprezintă soluri nisipoase pe cel puţin 100 cm adâncime, care de obicei prezintă doar un orizont A 

ocric. Ocupă o suprafaţă de 2 % în regiunile aride şi chiar semiaride. Au fertilitate extrem de 

scăzută fiind folosite ca pajişti sau silvic şi putând fi cultivate numai în regim irigat. 

23. VERTISOLS (Vertisolurile) – VR. Denumirea provine din latină de la vertere=a se 

învârti, a se întoarce şi apar pe depozite argiloase gonflante. Nu sunt diferenţiate datorită 

omogenizărilor prin procese vertice, prezentând orizont vertic între 25-100 cm adâncime. Ocupă o 

suprafaţă de 2,5 % în Australia, India, Sudan, Maroc. Poartă denumirea de regur (India), tirs 

(Nordul Africii), smolniţă (Iugoslavia), slitoziom (Rusia). Apar pe terenuri plane în climat 

tropical/subtropical şi mai rar în cel temperat cu un sezon umed şi unul uscat. Profilul este de tip 

Ay-ACy-C sau Ay-By-C. Au proprietăţi fizice nefavorabile, dar cu toate acestea sunt cele mai 

fertile din zona caldă. Sunt cultivate pe scară largă, mai ales în condiţii de irigaţie (bumbac, grâu, 

trestie de zahăr, sorg, porumb), dar se lucrează greu şi cu consumuri mari. 

24. ANDOSOLS (Andosolurile) – AN. Denumirea provine din japoneză de la an=închis şi 

do=sol şi sunt formate pe cenuşi sau roci vulcanice. Ocupă 1,2 % în regiunile cu activitate vulcanică 

şi au profil de tipul A-Bv-C (R). Sunt în general fertile pentru pădure şi pajişti, iar în zona caldă 

sunt cultivate cu bune rezultate (cafea, cauciuc, banane, citrice, viţă de vie). 

VII. Soluri minerale condiţionate de relief 

25. LEPTOSOLS (Leptosolurile) – LP. Denumirea provine din greacă de la leptos=subţire şi 

sunt caracterizate prin apariţia rocii dure, compacte în primii 30 cm (A-R). Ocupă 16,9 % în 

regiunile montane, pe versanţi cu pantă accentuată sau culmi înguste, cu eroziune activă, cât şi în 

pustiuri. Au un potenţial de fertilitate redus datorită volumului edafic scăzut. Sunt folosite 

predominant ca pajişti şi evoluează spre alte soluri în funcţie de pantă, natura rocii şi condiţiile 

climatice. 

26. REGOSOLS (Regosolurile) – RG. Denumirea provine din greacă de la rhegos=înveliş şi 

reprezintă soluri neevoluate dezvoltate pe sedimente neconsolidate (cu excepţia aluviunilor), având 

profil de tip A-C. Ocupă 6,7 % din suprafaţa globului mai ales în regiunile arctice (tundră) şi 

tropicale/subtropicale aride. Pedogeneza este lentă datorită temperaturii scăzute, aridităţii şi 

eroziunii pe pante. Au fertilitate redusă fiind folosite ca pajişti. 

27. FLUVISOLS (Fluvisolurile) – FL. Reprezintă soluri în curs de formare caracteristice 

zonelor de luncă, teraselor joase, deltelor şi ariilor de divagare şi sunt dezvoltate pe sedimente 

aluviale recente. Denumirea provine din latină de la fluvius=fluviu şi prezintă un orizont A urmat de 

aluviuni. Ocupă 2,4 %, sunt frecvent gleizate şi sunt relativ fertile fiind folosite complex, atât ca 

păşuni, pajişti, şi pentru culturi, dar cu toate acestea sunt cele mai fertile din zona caldă. Sunt 

cultivate pe scară largă, mai ales în condiţii de irigaţie (bumbac, grâu, trestie de zahăr, sorg, 

porumb), dar se lucrează greu şi cu consumuri mari. 

28. GLEYSOLS (Gleisolurile) – GL. Denumirea provine din rusă de la gley=masă de sol 

(sunt masive) şi se formează în condiţiile excesului de apă freatică. Prezintă orizont gleic în primii 

50 cm şi au profil de tipul A-AG-G, A-BG-G, A-AG-CcaG. Ocupă 4,6 % în regiunile mlăştinoase 

din zona tropicală şi temperată nordică. Sunt folosite îndeosebi ca pajişti şi silvic. Pot fi cultivate 

numai în condiţiile executării unor lucrări de drenaj. 

VIII. Soluri minerale condiţionate de activitatea umană 

29. ANTHROSOLS (Antrosolurile) – AT. Denumirea provine din franceză de la 

anthropo=referitor la om şi ocupă circa 2 milioane de hectare. Se referă la soluri care prezintă 

modificări importante ale orizonturilor sau stării originare. Pe o grosime de cel puţin 50 cm solurile 

sunt fie desfundate, fie îmbogăţite în fosfor datorită fertilizării, fie se acumulează sedimente în urma 

irigaţiei, fie sunt acoperite cu gunoaie orăşeneşti, deşeuri de mine, diferite umpluturi. 

86

IX. Soluri organice 

30. HISTOSOLS (Histosolurile) – HS. Denumirea provine din greacă de la histos=ţesut şi 

reprezintă soluri organice saturate cu apă perioade lungi ale anului. Prezintă la suprafaţă un orizont 

gros (>40-60 cm) de materie organică aflată în diferite stadii de descompunere. Ocupă 1,8 % în 

zonele cu turbării din zona subpolară şi tropicală umedă (Câmpia Siberiei de Vest, Câmpia 

Amazonului). Pot fi cultivate numai în condiţii foarte stricte deoarece sunt afectate de subsidenţă, 

pot lua foc, iar dacă sunt drenate prea mult, materia organică se usucă şi poate fi spulberată. 

O suprafaţă considerabilă a uscatului (995 milioane ha) este lipsită de covorul solului. 

Totodată, suprafaţa uscatului cu înveliş permanent de sol este în jur de 13.392 milioane ha. 

Grupul de lucru privind BMRRS a mai propus şi următoarea terminologie privind profilul de 

sol. 

Caracteristica este o trăsătură observabilă şi măsurabilă a solului (de ex. culoarea, pH-ul, 

textura etc.). Asamblajul este o combinaţie specifică de caracteristici şi sunt indicatoare pentru 

procesul de formare a solurilor. Orizontul este un strat care constă din unul sau din două asamblaje 

care au un grad minim, de exprimare pe o grosime minimă şi care este distinct de asamblajele care 

apar în straturile imediat deasupra sau dedesubt. 

Solul (pedonul) este o combinaţie verticală specifică de orizonturi, apărând în cadrul unei 

adâncimi, care este considerată a fi rezultatul unui set de procese prezente sau trecute de formare a 

solului. 

Secvenţa este o variaţie laterală a felului de orizonturi şi a combinaţiilor lor vertice, corelată 

cu trăsăturile landşaftului (spre ex. panta, materialul parental, vegetaţia etc.) 

In acest sistem de clasificare se merge pe linia unificării tendinţelor diverse prezentate in 

pedologia contemporană. Sistemul are o bază genetică, care este în primul rând cantitativă şi care 

nu exclude posibilitatea introducerii de noi definiţii. 

3.1.3.4. Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS-2003) 

În anul 2003 s-a adoptat o clasificare modernă întitulată Sistemul Roman de Taxonomie a 

Solurilor (SRTS), elaborat de Institutul de Cercetari pentru Pedologie, clasificare care este în 

concordanţă cu cerintele cuprinse în World Reference Base for Soil Resources (WRB). Noua 

clasificare grupează solurile pe baza procesului genetic caracteristic şi a orizonturilor diagnostice. 

Proprietăţile solurilor şi orizonturilor cu actuala lor semnificaţie pot fi măsurate şi identificate pe 

teren, fapt care asigură sistemului precizie si obiectivitate. 

SRTS are la baza trei unităţi taxonomice: clasa de sol, grupează solurile cu acelasi orizont 

diagnostic; tipul de sol, unitate inferioară clasei, grupează solurile care se disting prin acelaşi tip de 

procese pedologice şi aceeaşi succesiune de orizonturi; subtipul de sol diferenţiază solurile în 

funcţie de prezenţa sau absenţa unor orizonturi de tranziţie între două tipuri. 

Clasele si tipurile principale de soluri. 

1. Protisolurile (solurile neevoluate) sunt soluri în stadiu încipient de formare, cu profil încă 

incomplet diferenţiat, lipsit de orizonturi diagnostice; prezintă cel mult un orizont A sau O sub 20 

cm grosime, fără alte orizonturi caracteristice. Din această categorie fac parte: litosolul, regosolul, 

psamosolul, aluvisolul şi entiantrosolul. 

2. Cernisolurile (molisolurile) se caracterizează printr-un orizont A molic. În această clasă 

sunt incluse următoarele tipuri: kastanoziom (sol balan), cernoziom calcaric (cernoziom 

carbonatic), cernoziom, cernoziom cambic, faeoziom cambic (sol cernoziomoid cambic), faeoziom 

argic (sol cernoziomoid argiloiluvial, cernoziom argiloiluvial), faeoziom greic (sol cenusiu), 

faeoziom marmic (pseudorendzina) şi rendzina. 

3. Umbrisolurile sunt caracterizate printr-un orizont A umbric (Au). Includ urmatoarele 

tipuri: nigrosolul (solul negru acid) şi humosiosolul (solul humico-silicatic). 

4. Cambisolurile sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont B cambic (Bv), cu excepţia 

acelor soluri care îndeplinesc condiţia de a fi molisoluri, umbrisoluri, hidrisoluri (soluri hidromorfe) 

sau salsodisoluri (soluri halomorfe). Includ următoarele tipuri: eutricambisolul (solul brun eumezobazic), 

terra rossa (solul roşu) şi districambisolul (solul brun acid). 

87

5. Luvisolurile (argiluvisolurile) includ solurile cu profil bine diferenţiat, caracterizat prin 

prezenţa unui orizont B argilic (Bt), cu excepţia acelor soluri care se încadrează la molisoluri şi care 

au un orizont Bt relativ slab exprimat. Luvisolurile pot avea sau nu orizont eluvial E. Din această 

clasă fac parte: preluvisolul tipic (sol brun argiloiluvial), preluvisolul roşcat (solul brun-roşcat), 

luvosolul tipic (solul brun luvic tipic), luvosolul albic (luvisolul albic), planosolul şi alosolul. Cu 

exceptia primelor doua, celelalte tipuri de sol prezinta orizont eluvial. 

6. Spodisolurile (spodosolurile) sunt caracterizate prin prezenţa orizontului B spodic (Bs şi 

Bhs) sau orizont criptospodic (Bcp). Includ trei tipuri: prepodzolul (solul brun feriiluvial sau brun 

podzolic), podzolul şi criptopodzolul, podzolul avand orizont eluvial bine exprimat. 

7. Pelisolurile (vertisolurile) sunt soluri determinate de predominarea orizonturilor A, B, C 

bogate în argile. În această clasă au fost separate două tipuri de soluri: pelosolul şi vertosolul. 

Acestea includ soluri cu orizont pelic sau vertic de la suprafată sau imediat sub orizontul arat, 

orizont situat intre 25 şi 100 cm adâncime. Pelosolurile conţin argilă neexpandabilă, foarte 

compactă, fiind practic lipsită de pori, în timp ce vertosolul se caracterizează prin gonflarea şi 

contractarea puternică a argilei, când se trece de la starea uscată la cea umedă şi invers. 

8. Andisolurile se caracterizează prin prezenţa orizontului andic în profil, în lipsa orizontului 

spodic. Sunt soluri cu orizont A, urmat de un orizont intermediar AC, AR sau Bv, la care se 

asociază proprietăţi andice pe cel puţin 30 cm, începând din primii 25 cm. Include un singur tip de 

sol, şi anume andosolul, care este specific munţilor. 

9. Hidrisolurile (solurile hidromorfe) sunt formate sub influenţa predominantă a unui exces 

de umiditate de lungă durată, având, deci, un regim hidric special care determină în sol anumite 

procese şi proprietăţi. Se caracterizează prin prezenţa unui orizont gleic de reducere (Gr), pană la 

125 cm adâncime, sau a unui orizont stagnic (W), a unui orizont alimnic (Al) sau un orizont histic 

(T). Includ următoarele tipuri: stagnosolul (solul pseudogleic), gleisolul (solul gleic şi lăcoviştea) şi 

limnisolul. 

10. Salsodisolurile (solurile halomorfe) includ solurile a căror geneză, evoluţie şi proprietăţi 

au fost şi sunt influenţate apreciabil de sărurile uşor solubile. Solurile din această clasă prezintă ca 

orizont diagnostic, fie un orizont salic (sa) sau un orizont natric (na) în primii 20 de cm ai solului, 

fie un orizont argiloiluvial natric (Btna). Tipurile de sol specifice salsodisolurilor sunt: solonceacul 

(cu orizont salic) în primii 20 de cm şi soloneţul (cu orizont natric în primii 20 de cm sau un orizont 

Btna indiferent de adâncime). 

11. Histisolurile (solurile organice sau histosolurile) sunt soluri formate din material 

organic care au un orizont turbos (T) sau folic (O) la suprafaţă bine dezvoltat. Cuprind două tipuri: 

histosolul şi folisolul caracterizate printr-un orizont turbos sau folic de peste 50 cm grosime. 

12. Antrisolurile (solurile trunchiate si desfundate) prezintă un orizont antropogenetic sau 

lipsa orizontului A şi E, îndepărtate prin eroziune accelerată sau decapitare antropică. În această 

clasă au fost incluse solurile care au avut un profil bine diferenţiat, dar care a fost atât de intens 

trunchiat sau ale cărui orizonturi au fost atât de intens amestecate prin acţiunea omului, încât nu mai 

prezintă caracteristici diagnostice care să permită încadrarea lor la unul din tipurile amintite 

anterior. Din această categorie fac parte erodosolul şi antroslolul. 

88

3.2. CLASIFICAREA SOLURILOR MOLDOVEI 

3.2.1. Unităţile taxonomice de clasificare. 

3.2.2. Diagnosticarea solurilor. 

3.2.3. Clasificarea solurilor Republicii Moldova. 

3.2.1. Unităţile taxonomice de clasificare 

Pentru clasificarea solurilor se folosesc următoarele unităţi taxonomice: 

clasa; 

tip; 

subtip; 

gen; 

specie; 

varietate; 

categorie (rang). 

Unitatea de bază este tipul de sol, care se deosebeşte printr-un profil vertical specific, un tot 

integru al orizonturilor, caracterele şi particularităţile cărora elucidează rezultatele proceselor 

pedogenetice. Tipul de sol reprezintă o grupă de soluri asemănătoare separate în cadrul unei clase 

de soluri, caracterizate printr-un anumit mod specific de manifestare a uneia sau mai multor dintre 

următoarele elemente diagnostice: orizontul diagnostic specific clasei şi asocierea lui cu alte 

orizonturi, trecerea de la sau la orizontul diagnostic specific, etc. 

După N. Florea (1968) aceluiaşi tip genetic aparţin solurile care au caracteristici comune: 

- acelaşi tip de aport de substanţe organice şi de procese de transformare a acestora; 

- acelaşi tip de procese complexe de descompunere a masei minerale şi de sinteză a 

noilor compuşi minerali şi organo-minerali; 

- acelaşi tip de migrare şi de acumulare a substanţelor. 

Ca urmare solurile din cadrul unui tip genetic au alcătuire similară a profilului de sol şi nivel 

apropiat de fertilitate 

Tipurile se unesc în clase în funcţie de rolul predominant al unor factori, influenţa cărora 

condiţionează particularităţile comune a proceselor pedogenetice. Clasa de soluri reprezintă 

totalitatea solurilor caracterizate printr-un anumit stadiu sau mod de diferenţiere a profilului de sol 

dat, de prezenţa unui anumit orizont pedogenetic sau proprietate esenţială, considerate elemente 

diagnostice. 

În cadrul tipurilor se evidenţiază subtipurile de sol, specificul cărora este condiţionat de 

rolul, intensitatea şi stadiile de dezvoltare a proceselor pedogenetice, caracteristice tipurilor sau de 

alte particularităţi. 

Genul este o grupă de soluri în cadrul subtipului ale cărui particularităţi sunt determinate de 

influenţa complexului condiţiilor locale. Divizarea subtipurilor în genuri de sol se face în funcţie de 

caracteristicile particulare ale solului, gradul de gleizare, stagnogleizare, salinizare, alcalizare, 

eroziune, adâncimea de la care apar carbonaţii etc. 

Specia este o grupă de soluri în componenţa genului care se caracterizează prin gradul de 

dezvoltare a procesului de solificare de bază (adâncimea, intensitatea proceselor de podzolire, 

adâncimea şi intensitatea acumulării humusului ş.a.). De exemplu, evidenţierea speciilor la solurile 

podzolice-înţelenite după gradul de podzolire – slab podzolic, moderat podzolic, puternic podzolite. 

Evidenţierea speciilor cernoziomurilor din Moldova poate fi efectuată după grosimea orizontului 

humic (A + AB): 

• superficial (mai puţin de 20 cm); 

• puţin profund (20-45 cm); 

• moderat profund (45-80 cm); 

• profund (80-120 cm); 

• foarte profund (mai mult de 120 cm).

Varietate – grupa de soluri în cadrul speciei asemănătoare după compoziţia granulometrică 

(textura) a orizonturilor superioare, conţinutul de schelet şi gradul de transformare a materiei 

organice în cazul solurilor organice. 

Categorie (rang) – grupa de soluri în cadrul varietăţii asemănătoare după caracterul rocilor 

de solificare (rocilor parentale). 

Exemplu de încadrare: 

Clasa Tipul Subtipul Genul Specia Varietatea Categorie 

Automorfe cernoziom carbonatic slab salinizat puţin profund lutos pe lut argilos 

Toată suma de calităţi ale solurilor, potrivit cărora ele pot fi deosebite şi atribuite la anumită 

unitate de clasificare, se numeşte diagnosticarea solurilor. 

3.2.2. Diagnosticarea solurilor 

Academicianul A. Ursu (1999) menţionează că: 

„Sistemul de orizonturi în primul rând evidenţiază solul ca un corp natural de sine stătător, 

care posedă o construcţie verticală specifică, calitativă cu o sumă de particularităţi şi proprietăţi, 

care îl deosebesc de obiectele biologice şi minerale. 

Fiecare orizont prezintă un rezultat integru al interacţiunii diferitor procese de solificare 

(într-un anumit strat) şi, totodată este un component al profilului vertical. 

Formarea solului se începe de la suprafaţă şi în mare măsură depinde de componenţa rocii 

materne şi specificul biomasei care se formează şi se acumulează în anumite condiţii. 

În condiţii naturale la suprafaţa solului se formează un strat de reziduuri organice (litiera) cu 

anumită componenţă în funcţie de specificul biocenozei. El nu este un orizont propriu zis al solului, 

şi totodată prezintă un component al landşaftului care influenţează în mod direct la formarea 

profilului”. 

Se propun pentru notarea orizonturilor următoarele simboluri: 

- A – orizontul de acumulare a humusului şi a elementelor biogene; 

- B – orizontul de tranziţie (iluvial); 

- C – roca parentală, parţial afectată de procesele pedogenetice; 

- D – roca subiacentă. 

După A. Ursu (1999) cele mai principale caractere a orizonturilor, condiţionate de diferite 

procese genetice, care pot fi folosite în diagnostica şi nomenclatura solurilor răspândite in 

Republica Moldova sunt următoarele: 

♦ eluvial (e) - luvic, podzolit, pudrat cu bioxid de siliciu amorf, cu conţinut redus de humus şi 

minerale argilice; 

♦ albic (a) - cenuşiu deschis, bogat în SiO 2 amorf; 

♦ iluvial (i) - brun sau brun-roşcat tasat, cu acumulare de argilă, sescvicoxizi (R 2 O 3 ), bulgăros sau 

columnar; 

♦ molic (m) - cenuşiu închis, humificat humatic, structurat - grăunţos, afânat (cernoziomic); 

♦ ocric (o) - cenuşiu, cu nuanţe brune, sau gălbui (fulvatic), structură grăunţoasă sau nuciformă 

mică; 

♦ cambic (c) - brun, cu nuanţe roşcate, gălbui, argilizat, se deosebeşte de culoarea şi componenţa 

rocii materne; 

♦ levigat (I) - lipsit de carbonaţi şi de săruri solubile; 

♦ carbonatic (ca) - conţine carbonaţi (efervescenţă cu HCl); 

♦ vertic (v) - argilos, culoare cenuşie închisă, uneori cu nuanţe verzui, cu feţe de alunecare, 

bulgăros, sau prismatic; 

♦ solodizat (so) - cenuşiu deschis, pudrat cu SiO 2 , amorf, structura slab pronunţată; 

♦ natric (alcalizat) (n) - soloneţizat, cenuşiu închis, columnar sau bulgăros; 

♦ salinizat (s) - cu săruri solubile; 

90

♦ hidric (h) - umed, cu exces de umezeală, acvifer; 

♦ gleic (g) - cu diferite forme de oxidare-reducere (pete ruginoase, marmorizare); 

♦ turbos (t) - mlaştinos, cu straturi de turbă; 

♦ scheletic (sc) - conţine fragmente de rocă dură (calcar, gresie) >5 %. 

Denumirea solului la nivel de tip şi subtip este condiţionată de predominarea unor sau altor 

caractere, iar îmbinările lor multiple condiţionează formarea unui spectru larg de unităţi 

taxonomice. 

„Fiecare sol prezintă o îmbinare a orizonturilor cu simbolurile respective. Astfel se creează o 

formulă, care este individuală şi specifică pentru fiecare unitate (tip, subtip, gen). Această formulă 

argumentează şi legitimează existenţa unităţii taxonomice respective. Nu poate exista o unitate de 

sol, particularităţile căreia nu pot fi exprimate prin formula respectivă. De asemenea, una şi aceeaşi 

formulă nu poate fi atribuită şi nu poate reprezenta două sau mai multe soluri” (A. Ursu, 1999). 

3.3.3. Clasificarea solurilor Republicii Moldova 

Pentru clasificarea solurilor în Republica Moldova a fost utilizat sistemul naturalist rus (1977). 

Ulterior I.A.Krupenikov şi V.P.Podâmov au elaborat „Lista sistematică a solurilor Republicii 

Moldova” (1987), care include cca 5000 de denumiri de soluri. 

În scopul înlăturării dificultăţilor la aplicarea acestui sistem în cadrul efectuării ridicărilor 

pedologice la scara mare, în anul 1993 colaboratorii Institutului de Pedologie şi Agrochimie „N. 

Dimo” au elaborat un sistem de clasificare şi bonitare a solurilor mai simplu care a fost racordat cu 

clasificarea FAO-UNESCO şi Baza Internaţională de referinţă (IRB). După perfecţionare (2001) 

acest sistem de clasificare şi bonitare a solurilor la nivel superior include 17 tipuri şi 65 subtipuri de 

sol (V. Cerbari, 2001). 

În anul 1999 A. Ursu propune „Clasificarea solurilor Republicii Moldova”, care a fost 

aprobată prin Hotărârea Guvernului al Republicii Moldova nr. 1261 din 16 noiembrie 2004 (anexa 

nr. 3 la Regulamentul cu privire la conţinutul documentaţiei cadastrului funciar – Clasificarea 

solurilor Republicii Moldova şi notele de bonitare, Monitorul oficial al RM, nr. 212-217 (1566- 

1571) 26 noiembrie 2004, p. 84) 

„Clasificarea solurilor utilizată în Republica Moldova presupune evidenţierea şi identificarea 

solurilor pe baza proprietăţilor lor intrinseci, precum şi folosirea unor particularităţi ale orizonturilor 

în scopuri diagnostice” (după A. Ursu, 1999). 

Conform acestei clasificări ca urmare a condiţiilor bioclimatice neomogene a teritoriului 

Republicii Moldova, acţiunii şi interacţiunii diferitor procese de pedogeneză, învelişul de sol este 

divizat în 13 tipuri, care sunt unite în 5 clase. În cadrul tipurilor sunt evidenţiate 36 subtipuri (tab. 

3.3). Autorul menţionează că clasificarea „ ... păstrează şi respectă principiile de bază a pedologiei 

genetice. Solul este conceput şi caracterizat ca un corp specific, care integrează într-un tot unic 

construcţia verticală a profilului, particularităţile şi interdependenţa dintre toate orizonturile şi 

suborizonturile genetice. Caracterele orizonturilor, care prezintă rezultatele proceselor pedogenetice 

şi sunt condiţionate de ele, servesc ca piloni diagnostici, nefiind izolate, ci luate în ansamblu. Astfel 

solul nu este scos artificial din condiţiile biocenotice în folosul unui oarecare principiu subiectiv, ci 

rămâne baza obiectivă a boigeocenozelor şi ecosistemelor (A. Ursu, 1999). 

Prezenta clasificare, ca regulă, păstrează denumirile şi unităţile taxonomice tradiţionale, ceea 

ce oferă posibilitatea de a folosi tot patrimoniul pedologic, hărţile şi materialul cartografic, cu 

ajutorul unor legende paralele. 

Tabelul 3.3 prezintă unităţile taxonomice de bază cu caracterisica privind numărul de areale, 

suprafaţa şi nota de bonitare. 

91

Dinamomorfe 

Halomorfe 

Hidromorfe 

Litomorfe 

Automorfe 

Tabelul 3.3. Unităţile majore de soluri (după A. Ursu, 2006) 

Clasa Tipul Subtipul 

Brun 

Cenuşiu 

Cernoziom 

Rendzină 

Vertisol 

Sol 

cernoziomoid 

Mocirlă 

Sol turbos 

Soloneţ 

Solonceac 

Sol deluvial 

Sol aluvial 

tipic 

Nr. de 

areale 

Suprafaţa 

ha % 

Nota de 

bonitare 

tipic 

luvic 

287 23023 0,68 72 

albic 55 4446 0,13 58 

tipic 2456 146274 4,33 68 

molic 2558 170623 5,05 78 

vertic * * * 50 

argiloiluvial 2033 132535 3,93 88 

levigat 8448 438239 12,98 94 

moderat humifer 4721 335894 9,95 100 

slab humifer (obişnuit) 9171 669856 20,73 82 

carbonatic 13782 731302 21,66 71 

vertic 554 14359 0,43 50 

levigată 

tipică (carbonatică) 

marnoasă (pseudorendzină) 

367 15502 0,46 **** 

molic 

ocric 

** ** ** **** 

levigat 

tipic 

229 5628 0,17 85 

tipică 

25 

gleică 20 

turbică 1107 2938 0,09 **** 

tipic 

gleic 

**** 

molic 

hidric 

331 3797 0,11 34 

molic 

34 

35 503 0,01 

hidric 10 

molic 4083 123124 3,65 85 

ocric 192 10151 0,30 85 

molic 

85 

2636 238707 6,93 

stratificat 80 

hidric 462 48238 1,43 25 

turbic 30 25726 0,76 - 

vertic 154 36386 1,08 48 

Sol antropic 

molic 

ocric 

*** *** *** **** 

Suprafeţe distruse de alunecări de teren 3615 133347 3,94 **** 

Cernoziomuri soloneţizate şi salinizate 788 18334 0,55 **** 

In total 59177 3376000 100 **** 

* suprafeţele sunt incluse în arealele solurilor cenuşii tipice 

** suprafeţele sunt incluse în arealele cernoziomurilor vertice 

*** suprafeţele sunt incluse în arealele cernoziomurilor şi solurilor cenuşii 

**** nota nu a fost stabilită 

92

Fig. 3.1. Harta solurilor Republicii Moldova (autorii A.Ursu, A. Overcenco, 1999) 

În tabelul ce urmează (tab. 3.4) caractere diagnostice, care apreciază specificul tipului, 

subtipului şi genului de sol sunt indexate de A. Ursu cu simboluri respective, formând formula 

solului. 

93

Tabelul 3.4. Unităţile taxonomice şi indexarea orizonturilor (după A. Ursu, 1999) 

Tip Index Subtip Index Gen (index) 

luvic Ao/e Bc 

Sol brun Ao Bc 

hidric (Bc/h), gleic (Bc/g) 

tipic Ao Bc 

albic Ao/a Bi 

Sol 

tipic Ao/e Bi 

hidric (Bi/h), gleic (Bc/g), vertic (Bi/v) 

Ao/e Bi 

cenuşiu 

molic Am/e Bi 

vertic Ao/e Bi/v hidric (Bi/v/h), gleic (Bi/v/g) 

argiloiluvial Am Bm/i vertic (Bm/i/v), hidric (Bm/i/h), gleic (Bm/i/g) 

levigat Am Bm/l vertic (Bm/l/v), hidric (Bm/i/h), gleic (Bm/i/g) 

salinizat (Am/s Bm/ca/s), natric (Am/n Bm/ca/n), hidric 

tipic Am Bm/ca 

(Bm/ca/h), gleic (Bm/ca/g) 

Cernoziom Am Bm 

Am/ca salinizat (Am/ca/s Bm/ca/s), hidric (Bm/ca/h), gleic 

carbonatic 

Bm/ca 

(Bm/ca/g) 

levigat (Bm/v/l), carbonatic (Am/ca Bm/v/ca), salinizat 

vertic Am Bm/v 

(Am Bm/v/s), hidric (Bm/v/h), gleic (Bm/v/g) 

levigată Am/l Cca scheletic (Am/l/sc) 

Rendzina Am Cca 

carbonatică Am/ca Cca 

scheletic (Am/ca/sc) 

molic Av/m Bv carbonatic (Av/m/ca), natric (Bv/n), gleic (Bv/g) 

Vertisol Av Bv 

ocric Av/o Bv hidric (Bv/h), gleic (Bv/g) 

Sol 

levigat Am/l Bh gleic (Bh/g), vertic (Bh/v) 

Am Bh 

cernoziomoid 

tipic Am Bh/ca gleic (Bh/ca/g), vertic (Bh/ca/v) 

tipică Ah Bh salinizată (Ah/s Bh/s), vertică (Ah Bh/v) 

Mocirlă Ah Bh gleică Ah Bh/g vetică (Ah Bh/g/v) 

turbică Ah Bh/t gleică (Bh/t/g), vertică (Bh/t/v) 

tipic At Bt vertic (Bt/v) 

Sol turbos At Bt 

gleic AtBt/g vertic (Bt/g/v) 

molic Aso/m Bn vertic (Bn/v), salinizat (Aso/m/s Bn/s) 

Soloneţ Aso Bn 

hidric Aso Bn/h vertic (Bn/h/v), gleic (Bn/h/g) 

molic As/m Bs natric (As/m/n Bs/n) 

Solonceac As Bs 

hidric As Bs/h natric (As/n Bs/h/n), gleic (Bs/h/g) 

I molic 

Sol deluvial 

hidric, natric, salic, vertic, gleic 

II ocric 

I molic 

II stratificat 

Sol aluvial III hidric 

hidric, natric, salic, vertic, gleic 

IV turbic 

V vertic 

puternic erodat, desfundat, irigat (salinizat), desecat 

Sol antropic 

molic 

(drenat), colmatat, recultivat, decopertat, poluat 

3.2.4. Solurile Moldovei. Unităţile taxonomice superioare 

La prezentarea solurilor Republicii Moldova se păstrează descrierea efectuată de A. Ursu în 

„Clasificarea solurilor Republicii Moldova” (1999, p.p. 22-35). Informaţia dată este completată cu 

caracteristici morfologice şi fizico-chimice a diferitor soluri, obţinute în urma cercetărilor 

pedologice efectuate de A. Ursu şi colaboratori şi publicate recent. 

3.4.2.1. Clasa solurilor automorfe 

Clasa solurilor automorfe – include 3 tipuri, care reprezintă zonele naturale fizicogeografice, 

biogeografice şi pedologice respective. Aceste soluri se formează sub influenţa 

condiţiilor bioclimatice zonale. 

94

Orizont 

genetic 

Adâncime, 

cm 

Higroscopici 

ate 

Humus 

Aciditatea 

hidrolitică 

Gradul de saturaţie 

cu baze, % 

Solurile brune ocupă cele mai înalte şi mai umede coline ale Codrilor şi s-au format în 

condiţiile pădurilor de fagete şi gorunete în intervalul altitudinilor de 300-430 m. 

Acizii organici proveniţi din descompunerea litierei acestor fitoasociaţii se neutralizează de 

cationi bivalenţi, ceea ce stopează descompunerea mineralelor primare şi procesul de podzolire. Din 

aceste cauze profilul solurilor brune are un caracter cambic, aciditatea slabă. Solurile brune sunt 

reprezentate de două subtipuri: luvice şi tipice. 

Solurile brune luvice sunt dominante în Podişul Codrilor, ocupă cele mai înalte şi mai 

umede coline – arealele fostelor făgete în intervalul altitudinilor 330-430 m. Profilul acestor soluri 

are caractere luvice – pete şi scurgeri de SiO 2 , fără caractere evidente de iluviere (Ao/e Bc). 

Denumirile precedente – brune de pădure nesaturate sau 

slab saturate podzolite. 

Caracteristica morfologică a solului brun luvic. Profilul 89, com., 

Bursuc, pădure, raionul pedogeografic nr.7 (Ursu, 2008) 

A 0-18 cm, uscat de culoare cenuşie-albică, trecere lentă, lut nisipos, 

slab tasat, structură neevidenţiată glomerulară nestabilă, includeri de 

SiO 2. 

AB 18-38 cm, în stare uscată, de culoare cenuşie-deschis cu nuanţe 

gălbui, trecere lentă, lut nisipos, slab tasat, structură neevidenţiată. 

B 1 38-80 cm, în stare uscată de culoare brun-gălbuie cu buzunare 

albicioase, trecere lentă, lut nisipos, tasat, structură neevidenţiată. 

B 2 80-100 cm, în stare reavănă, de culoare neomogenă brună cu 

buzunare mai deschise, trecere lentă, lut nisipos, slab tasat, structură 

neevidenţiată, formaţiuni de R 2 O 3 . 

BC 100-150 cm, de culoare brună, tasat nestructurat. 

Fig. 3.2. Sol brun luvic (Ursu, 2008) 

Tabelul 3.5. Caracteristica fizico-chimică a solului brun luvic. Profilul 89 (Ursu, 2008) 

CaCO3 

pH 

Cationi 

schimbabili 

% 

Ca ++ Mg ++ Σ 

me/100g sol 

A 0-10 1,62 2,53 - 6,55 8,94 4,07 13,01 1,33 90,7 

AB 

20-30 1,03 1,23 - 5,20 2,83 4,04 6,87 3,98 63,4 

45-55 1,09 0,47 - 5,50 4,04 2,84 6,88 3,54 66,0 

B 1 60-70 1,44 0,36 - 5,32 6,29 2,64 8,93 3,99 69,1 

B 2 90-100 1,98 0,31 - 4,75 7,75 2,86 10,61 5,80 64,6 

BC 120-130 1,40 - 4,55 5,48 3,04 8,52 5,32 61,6 

C 140-150 1,28 - 4,65 4,46 2,43 6,89 

Solurile brune tipice se caracterizează cu un profil Ao Bc fără caractere luvice, sunt 

răspândite la niveluri altitudinale ceva mai joase decât cele precedente (280-350 m) şi s-au format 

sub păduri de fagete-gorunete. Denumirile precedente – brune de pădure, brune slab nesaturate. 

Caracteristica morfologică a solului brun tipic. Profilul 12, com. Rădenii-Vechi, pădure, raionul 

pedogeografic nr. 7 (Ursu, 2006). 

A 0 0-2 cm, litieră semidescompusă. 

95

Orizont 

genetic 

Adâncime, 

cm 

Higroscopici 

ate 

Humus 

Aciditatea 

hidrolitică 


cu baze, % 

A 1 2-10 cm, uscat, cenuşiu brun, trecerea lentă, argilos, tasat, 

structura glomerulară mică, pronunţată, rădăcini subţiri. 

AB 10-38 cm, uscat, cenuşiu-brun-gălbui, trecerea lentă, 

argilos, dur, structura nuciformă pronunţată, mică, stabilă. 

B 1 38-53 cm, uscat, cenuşiu cu nuanţe brune, trecere lentă, 

argilos, dur, structura nu se evidenţiază. 

B 2 53-80 cm, uscat, gălbui cu nuanţe brune, trecere lentă, 

argilos, foarte dur, nestructurat-compact. 

C 80-120 cm, uscat, de culoare cenuşie-albicioasă, rocă 

carbonică, compactă, foarte dură. 

În profil nu se evidenţiază nici SiO 2, nici R 2 O 3. 

Fig. 3.3. Sol brun tipic (Ursu, 2008) 

Tabelul 3.6. Caracteristica fizico-chimică a solului brun tipic. Profilul 12 (Ursu, 2008) 

CaCO3 

pH 

Cationi 

schimbabili 

% 

Ca ++ Mg ++ Σ 

me/100g sol 

A 1 2-10 4,52 6,10 - 6,4 21,7 3,4 25,1 4,2 83,2 

AB 20-30 4,24 1,63 - 6,2 19,6 3,4 23,0 4,1 82,0 

B 1 40-50 4,43 0,81 - 5,4 30,8 6,3 37,1 

B 2 60-70 6,64 0,38 - 5,8 29,3 4,3 33,6 

C 110-120 5,67 5,1 8,5 25,7 3,7 29,4 

Solurile brune sunt parţial valorificate şi folosite în agricultură – preponderent pentru 

cultivarea culturilor de câmp, pomicole (prunul, mărul, nucul, părul) şi a viţei de vie (Izabela). 

Valorificarea s-a efectuat pe contul solurilor brune luvice. În stratul arabil conţinutul de humus 

constituie doar 1-1,5 %, structura lui este distrusă, reacţia solului fiind slab acidă. 

Solurile cenuşii ocupă înălţimile predominante (220-350 m) ale Podişului de Nord, 

Dealurilor Prenistrene şi periferiei Codrilor, fragmentar se întâlnesc şi pe alte înălţimi (Tigheci, 

Puhoi; Rădoaia etc.). S-au format în condiţiile pădurilor de foioase – carpinete, quarcete cu diferite 

amestecuri. Se caracterizează cu un profil diferenţiat. Orizontul A este ocric cu caracter eluvial, iar 

B – iluvial (Ao/e Bi) 

Tipul de sol cenuşiu este reprezentat de 4 subtipuri: 

albice; 

tipice; 

molice; 

vertice. 

Divizarea în subtipuri este condiţionată de gradul de diferenţiere a profilului, care depinde de 

coraportul condiţiilor pedogenetice. În aspect zonal, solurile cenuşii albice, de regulă, reprezintă 

condiţiile mai reci şi umede (partea de nord), cele molice contactează cu cernoziomurile (partea de 

sud). Subtipul vertic prezintă trecerea spre solul litomorf – vertisol ocric. 

‣ Solurile cenuşii albice (denumirea precedentă – cenuşii deschise de pădure) se 

întâlnesc fragmentar, de obicei pe roci luto-nisipoase, suportate de argile la adâncimea de 150-200 

cm. S-au format sub păduri în majoritate carpinete-quarcete. Orizontul superficial ocric trece 

evident într-un suborizont albic (cu SiO 2 amorf), slab structurat. Spre adâncime acest suborizont 

trece în B iluvial, brun-roşcat cu structura columnară sau prismatică mare şi dură. Formula 

simbolică a profilului este Ao/a Bi. 

96

Orizont 

genetic 

Adâncime, 

cm 

Higroscopici 

ate 

Humus 

Aciditatea 

hidrolitică 


cu baze, % 

Caracteristica morfologică a solului cenuşiu albic. Profilul 21, com. Rădenii Vechi, pădure, raionul 

pedogeografic nr. 7 (Ursu, 2008). 

A 1 0-6 cm, uscat, cenuşiu-închis, cu nuanţe brune, trecere lentă, slab 

tasat, lut argilos, structură glomerulară şi nuciformă mică, slab pronunţată. 

A 2 6-24 cm, uscat, eluvial, brun-gălbui, albicios, trecere lentă, slab 

tasat, lut argilos, structură nuciformă mică, pudrat de SiO 2 . 

B 1 24-50 cm, brun, în stare uscată, roşcat, trecere lentă, tasat, argilos, 

structură poliedrică mică. 

B 2 50-75 cm, reavăn, brun cu nuanţe gălbui, tasat, argilos, structură 

poliedrică slab pronunţată, formaţiuni de R 2 O 5. 

BC 75-100 cm, reavăn, gălbui, omogen cu dungi brune (pseudofibre), 

trecere bruscă, nisip lutos, slab tasat, nestructurat. 

CD 100-120 cm, marnă albicioasă. 

Fig. 3.4. Sol cenuşiu albic (Ursu, 2008) 

Tabelul 3.7. Caracteristica fizico-chimică a solului cenuşiu albic. Profilul 21 (Ursu, 2008) 

CaCO3 

pH 

Cationi 

schimbabili 

% 

Ca ++ Mg ++ Σ 

me/100g sol 

A 1 0-5 4,13 4,17 - 6,6 18,3 7,8 26,1 3,53 86,7 

A 2 10-20 3,31 1,36 - 5,2 8,3 6,1 14,4 8,38 63,2 

B 1 30-40 4,26 0,83 - 5,4 11,5 7,3 18,8 6,34 74,8 

B 2 60-70 3,37 0,63 4,8 5,5 11,4 5,7 17,1 3,91 81,2 

BC 80-90 1,43 0,37 62,3 7,3 - - - - - 

CD 110-120 1,45 - 8,8 - - - - - 

Solurile cenuşii tipice reprezintă subtipul caracteristic tipului (Ao/e Bi) – cu un suborizont 

eluvial brun-cenuşiu, nuciform şi un B iluvial bine pronunţat – brun, prismatic, dur. 

Caracteristica morfologică a solului cenuşiu tipic. Profilul 9, com. Rădenii 

Vechi, pădure, raionul pedo-geografic nr. 7 (Ursu, 2008). 

A 1 1-10 cm, uscat, cenuşiu-brun, afânat, lutos, structură glomerulară 

mică. 

A 2 10-42 cm), reavăn, cenuşiu-gălbui, lutos, structură nuciformă mică, rădăcini, 

Si0 2 amorf. 

B 1 42-62 cm, reavăn, brun-gălbui, argilos, structură nuciformă prismatică, 

canale de râme. 

B 2 62-103 cm, reavăn, brun, argilos, tasat, structură prismatică, formaţiuni 

de R 2 0 3. 

BC 103-140 cm, reavăn, brun-gălbui, tasat, argilos, structură prismatică, 

slab pronunţată, pete de R 2 O 3. 

Fig. 3.5. Sol cenuşiu tipic (Ursu, 2008) 

97

Orizont 

genetic 

Orizont 

genetic 

Adâncime, 

cm 

Adâncime, 

cm 

Higroscopici 

ate 

Higroscopici 

ate 

Humus 

Humus 

Aciditatea 

hidrolitică 

Aciditatea 

hidrolitică 


cu baze, % 


cu baze, % 

Tabelul 3.8. Caracteristica fizico-chimică a solului cenuşiu tipic Profilul. 9 (Ursu, 2008) 

CaCO3 

pH 

Cationi 

schimbabili 

% 

Ca ++ Mg ++ Σ 

me/100g sol 

A 1 1-10 3,28 4,93 - 5,6 11,85 5,42 17,27 5,35 

A 2 20-30 2,60 1,88 - 5,5 8,50 7,77 14,27 6,94 

B 1 50-60 3,74 0,90 - 5,8 12,45 5,70 18,15 6,08 

B 2 

70-80 3,89 0,83 - 5,8 13,38 5,85 19,23 5,02 

90-100 4,21 0,74 - 6,6 14,90 7,10 22,00 - 

BC 130-140 3,82 - 7,1 7,40 4,55 11,95 - 

‣ Solurile cenuşii molice (denumirea precedentă - cenuşii închise de pădure) se 

caracterizează cu un A molic, humificat, cu structura grăunţoasă mare, cu caracter eluvial slab 

pronunţat. Orizontul B este iluvial însă relativ la fel slab pronunţat (Am/e Bi) S-au format în 

condiţiile pădurilor de stejar cu înveliş ierbos dezvoltat. 

Caracteristica morfologică a solului cenuşiu molic argilos. Profilul 53, com. Bardar, pădure, raionul 

pedogeografic 8 (Ursu, 2006). 

A 0 0-6 cm, de culoare cenuşie-închisă, trecere lentă, foarte slab tasat, 

structură glomerulară mică, lut argilos. 

A 1 6-30 cm, uscat, de culoare cenuşie-închis, trecere lentă, lut argilos, 

slab tasat, structură nuciformă mică şi medie. 

B 1 30-57 cm, reavăn, de culoare cenuşie-brună, humificat, în stare 

tasată, dură, structură nuciformă mare şi medie, componenţa granulometrică 

argiloasă, includeri de formaţiuni de R 2 O 3. 

B 2 57-105 cm, reavăn, de culoare brună, trecere lentă, componenţa 

granulometrică argiloasă, constituţie dură, structură poliedrică mare şi medie, 

includeri de formaţiuni de R 2 O 3 , efervescenţa de la 100 cm 

C 105-150 cm, reavăn, de culoare galbenă-pestriţă, cu includeri de 

formaţiuni de carbonaţi, lut argilos. 

Fig. 3.6. Sol cenuşiu molic (Ursu, 2008) 

Tabelul 3.9. Caracteristica fizico-chimică a solului cenuşiu molic. Profilul 53 (Ursu, 2008) 

CaCO3 

pH 

Cationi 

schimbabili 

% 

Ca ++ Mg ++ Σ 

me/100g sol 

A 0 0-5 5,04 8,89 - 6,20 36,97 7,99 44,96 2,07 95,6 

A 1 15-25 3,78 3,06 - 4,90 21,17 5,83 27,00 4,99 84,4 

B 1 40-50 3,99 1,31 - 5,20 1,82 93,6 

60-70 3,84 0,83 - 5,35 21,60 5,00 26,60 

B 2 

90-100 3,60 0,54 - 7,30 23,62 3,52 27,14 

C 

120-130 2,72 - 7,45 - - 

140-150 2,85 - 7,50 

98

‣ Solurile cenuşii vertice se formează sub pădurile de quarcete – carpinete, pe roci 

argiloase. În formarea profilului (Ao/e Bi/v) se evidenţiază influenţa componenţei rocii materne. 

Orizontul B iluvial, totodată, se caracterizează prin unele particularităţi vertice (nuanţe verzui, feţe 

de alunecare, argilă fină). Solul prezintă o treaptă de trecere spre vertisol – clasa solurilor litomorfe. 

Solurile cenuşii au fost, în mare măsură, valorificate şi incluse în fondul agricol. După 

defrişarea pădurilor şi lucrare, solurile cenuşii pierd în scurt timp cea mai mare parte de substanţă 

organică, acumulată în orizontul superior. În stratul arabil conţinutul de humus constituie doar 1,5-2 

%; structura naturală este distrusă, reacţia solului – slab acidă. 

Defrişarea pădurilor şi valorificarea solurilor cenuşii s-a produs pe seama subtipurilor tipice 

şi molice. Ele se folosesc pentru cultivarea culturilor de câmp, pomicole, iar la periferiile Codrilor şi 

a soiurilor europene de viţă de vie. În procesul desfundării orizonturile solurilor cenuşii se 

amestecă, este scos la suprafaţă orizontul iluvial, ceea ce defavorizează proprietăţile fizico-chimice 

ale solurilor. În stratul superficial se reduce permeabilitatea, solul se tasează, se formează crusta. 

Cernoziomurile ocupă cea mai mare parte din suprafaţa Republicii Moldova – peste 75 %. 

Acest tip de sol se deosebeşte prin caracterul acumulativ, bine humificat (până la adâncimea de 80- 

100 cm conţinutul de humus depăşeşte 1 %) şi structurat, afânat (molic). Cernoziomurile se 

asociază cu vegetaţia stepelor însă se întâlnesc şi se formează sub păduri, preponderent quarcete cu 

înveliş încheiat de ierburi. Profilul cernoziomurilor atât orizontul A cât şi B au caracter molic, 

ultimul fiind un orizont de tranziţie relativ humificat şi structurat (Am Bm). 

Cernoziomul ca tip este reprezentat de 5 subtipuri: 

argiloiluvial; 

levigat; 

tipic; 

carbonatic; 

vertic. 

Divizarea cernoziomurilor în subtipuri este condiţionată de diferiţi factori. În cadrul zonei 

cernoziomice se deosebeşte partea de nord, mai rece şi mai umedă, cu un regim de umiditate numit 

percolativ. Apa precipitaţiilor, datorită forţelor gravitaţionale, pătrunde până la mari adâncimi, 

străbate tot profilul solului şi „spală” substanţele solubile, inclusiv carbonaţii. 

În partea de sud a zonei regimul hidric este nepercolativ, temperaturile sunt mai ridicate. 

Profilul cernoziomului este spălat de săruri solubile, dar nu şi de carbonaţi, care sunt prezenţi în tot 

profilul, începând cu orizontul superficial la cernoziom carbonatic. 

Partea de mijloc a zonei se caracterizează prin regim de umiditate periodic percolativ. Partea 

de sus a profilului este lipsită de carbonaţi, însă orizontul B este carbonatic, cernoziomul fiind tipic. 

La contactul cernoziomurilor cu solurile cenuşii sub păduri de stejar se formează un subtip de 

tranziţie: argiloiluvial. Pe argile terţiare cernoziomul se deosebeşte prin caractere vertice (orizontul 

B) şi prezintă un subtip de tranziţie spre solul litomorf – vertisol molic. 

‣ Cernoziomurile argiloiluviale s-au format în condiţiile pădurilor de stejar cu înveliş 

de ierburi bine dezvoltat, care contactează cu stepele mezofite (partea de 

nord a Moldovei). Denumirea precedentă – cernoziomuri podzolite. 

Orizontul superficial este de tip molic, fără caractere de iluviere şi doar slab 

pudrat cu SiO 2 . Orizontul B în partea inferioară are caracter iluvial cu 

conţinut mai ridicat de argilă fină, structură poliedrică, tasat (Am Bm/i). 

Fig 3.7. Cernoziom argiloiluvial (Ursu, 2008) 

Caracteristica morfologică a cernoziomului argiloiluvial luto-argilos. 

Profilul 4, raionul Străşeni, pădure, raionul pedogeografic nr. 8 (Ursu, 2008). 

A 1 0-5 cm, litieră, formată din resturi organice (frunze, iarbă). 

99

Orizont 

genetic 

Adâncime, 

cm 

Higroscopici 

ate 

Humus 

Aciditatea 

hidrolitică 


cu baze, % 

Brun-închis, mai jos foarte închis, lut argilos, structură grăunţoasă moderată, bine afânat, poros. 

A 5-38 cm, în stare umedă de culoare neagră, trecere lentă, componenţa granulometrică lutoargiloasă, 

afânat, structură grăunţoasă-glomerulară mijlocie. 

B 1 38-58 cm, brun-cenuşiu foarte închis, trecere lentă, lut argilos, structură glomerulară medie şi 

mică, slab tasat, poros, numeroase rădăcini şi canale de râme, caproliţi. 

B 2 58-76 cm, brun-cenuşiu închis, trecere lentă, tasat, bulgăros-prismatic, rădăcini rare şi canale de 

râme. 

BC 76-126 cm, brun, lutos, trecere clară, slab tasat, bulgăros-prismatic, scurgeri de humus, rădăcini 

rare de ierburi, canale de râme şi crotovine. 

C de la 126 cm, brun-gălbui, lut greu, tasat, nestructurat poros, se întâlnesc pete şi vinişoare 

albicioase de CaCO 3 . 

Tabelul 3.10. Caracteristica fizico-chimică a cernoziomului argiloiluvial. Profilul 4 (Ursu, 2008) 

CaCO3 

pH 

Cationi 

schimbabili 

% 

Ca ++ Mg ++ Σ 

me/100g sol 

A 1 0-5 4,1 6,0 6,5 35,5 4,5 40,0 3,2 92,6 

A 

10-20 3,8 3,6 5,9 24,5 2,5 27,0 3,6 88,2 

30-40 4,0 2,5 6,6 31,5 1,5 33,0 3,0 91,7 

B 1 50-60 4,0 1,6 6,7 28,7 1,5 30,2 2,6 91,8 

B 2 70-80 3,9 0,9 6,9 26,2 3,5 29,7 2,1 93,4 

BC 

90-100 4,0 0,7 7,3 25,5 3,5 29,0 1,6 94,7 

C 

120-130 3,4 0,6 13,1 8,1 24,4 3,0 27,4 

140-150 3,4 0,7 12,4 8,0 28,7 2,0 30,7 

190-200 3,2 0,8 7,8 8,2 27,8 2,6 30,4 

240-250 3,0 16,0 8,2 22,6 1,0 23,6 

290-300 3,0 14,0 8,2 24,2 1,0 25,2 

‣ Cernoziomurile levigate se formează în condiţiile stepelor mezofite ale zonei de 

silvostepă, dar se întâlnesc şi sub păduri de stejar cu înveliş încheiat de ierburi. Profilul are un 

caracter general molic, levigat, adică lipsit totalmente de carbonaţi (Am Bm/l). Ca regulă, 

eferviscenţa se începe ceva mai jos de limita inferioară a orizontului B. 

Caracteristica morfologică a cernoziomului levigat luto-argilos. Profilul 45, com. Borceac, pădure, 

raionul pedogeografic 11 (Ursu, 2006). 

A 1 0-9 cm, uscat, cenuşiu-închis, omogen, humificat, trecere lentă, 

lut argilos, slab tasat, structură glomerulară şi grăunţoasă mică şi mare, 

pronunţată, dură, rădăcini. 

A 9-47 cm, uscat, cenuşiu închis, omogen, trecere lentă, lut argilos, 

tasat, structură glomerulară şi grăunţoasă bine pronunţată, dură, mică şi 

medie, rădăcini. 

B 1 47-78 cm, uscat, cenuşiu închis cu nuanţe brune, trecere lentă, lut 

argilos, tasat, structură bulgăroasă, se desprinde în glomerulară mică, râme. 

B 2 78-108 cm, uscat, de culoare neomogenă cenuşie-gălbuie, 

pestriţă de la carbonaţi, trecere lentă, lut argilos, tasat, structură neclară 

glomerulară, neevidenţiată şi nedură, CaCO 3 - vinişoare. 

BC 108-125 cm, de culoare galbenă murdară, pestriţă de la 

carbonaţi, trecere lentă, lut argilos, tasat, CaCO 3 - vinişoare, pete. 

C de la 125 cm, de culoare palidă-gălbuie neomogenă, CaCO 3 - 

concreţii, pete. 

Fig 3.8. Cernoziom levigat (Ursu, 2008) 

100

Orizont 

genetic 

Adâncime, 

cm 

Higroscopici 

ate 

Humus 

Aciditatea 

hidrolitică 


cu baze, % 

Tabelul 3.11. Caracteristica fizico-chimică a cernoziomului levigat luto-argilos. 

Profilul 45 (Ursu, 2008) 

CaCO3 

pH 

Cationi 

schimbabili 

% 

Ca ++ Mg ++ Σ 

me/100g sol 

A 0-8 5,58 8,75 - 6,70 41,4 4,63 46,03 

10-20 5,06 5,12 - 6,50 37,4 3,78 41,18 

A 1 

B 1 

30-40 5,17 4,25 - 6,95 

50-60 5,04 3,43 - 7,30 40,3 2,11 42,44 

65-75 4,87 2,28 - 7,75 

B 2 90-100 4,29 1,48 8,73 8,56 37,1 0,90 38,00 

BC 120-130 3,78 10,23 8,55 

C 140-150 3,74 11,55 8,62 32,8 1,66 34,44 

Cernoziomurile tipice – reprezintă subtipul modal al tipului. Se formează în condiţiile de 

stepă, uneori cu pâlcuri de stejar pufos. Ocupă în Nordul Republicii Moldova partea de sud a zonei 

de silvostepă. Sunt răspândite şi în stepa relativ umedă a Bălţului. Orizontul A este bine humificat, 

structurat şi afânat. Orizontul B – de tranziţie, este mai slab humificat, cu structura grăunţoasă mare 

şi diferite forme de carbonaţi (Am Bm/ca). Subtipul se divizează în două genuri: 

moderat humifere; 

slab humifere (obişnuite). 

Primele se formează sub stepele mezofite şi stepele xerofite cu pâlcuri de stejar pufos, 

ultimele – sub stepele xerofite cu comunităţi de negară şi păiuş (denumirea precedentă – 

cernoziomuri obişnuite). Ele sunt mai slab humificate, carbonaţii apar în partea inferioară a 

orizontului A. Structura pronunţată, grăunţoasă, mică, relativ slab hidrostabilă. 

Caracteristica morfologică a cernoziomului tipic moderat humifer. Profilul nr. 69, Institutul de 

Cercetări pentru Culturile de Câmp "Selecţia" (Bălţi), fâşia forestieră de protecţie a câmpurilor, raionul pedogeografic 

3 (Ursu, 2006). 

A 1 0-12 cm, în stare uscată, de culoare cenuşie-închis, cu resturi 

vegetale, trecere lentă, lut argilos slab tasat, structură grăunţoasă şi 

glomerulară. 

A 12-42 cm, în stare uscată, de culoare cenuşie-închis, trecere lentă, 

lut argilos, tasat, structură glomerulară mică şi medie. 

B 1 42-65 cm, în stare uscată, de culoare cenuşie-cafenie, trecere 

lentă, lut argilos, tasat 

B 2 65-95 cm, în stare uscată, de culoare galbenă-cafenie, trecere 

lentă, lut argilos, tasat, structură neevidenţiată, conţine diferite formaţiuni de 

carbonaţi. 

BC 95-110 cm, în stare uscată, de culoare gălbuie-brună pestriţă, 

trecere lentă, lut argilos, tasat, structură neevidenţiată, include concreţii de 

carbonaţi. 

C 110-120 cm, în stare uscată de culoare pestriţă gălbuie-cafenie, lut 

argilos tasat. Cernoziomul tipic reprezintă subtipul modal al tipului. 

Fig 3.9. Cernoziom tipic moderat humifer (Ursu, 2008) 

101

Orizont 

genetic 

Orizont 

genetic 

Adâncime, 

cm 

Adâncime, 

cm 

Higroscopici 

ate 

Higroscopici 

ate 

Humus 

Humus 

Aciditatea 

hidrolitică 


cu baze, % 

Aciditatea 

hidrolitică 


cu baze, % 

Tabelul 3.12. Caracteristica fizico-chimică a cernoziomului tipic moderat humifer. Profilul 69 

(Ursu, 2008) 

CaCO3 

pH 

Cationi 

schimbabili 

% 

Ca ++ Mg ++ Σ 

me/100g sol 

A 1 0-10 5.72 6.90 - 7,95 34.68 5.07 39,75 

A 30-40 5,85 3.90 - 7,50 32.18 5,08 37,26 

B 1 50-60 7,43 2.80 - 7,25 30.72 4.52 35,24 

B 2 70-80 5,19 2,00 5.10 8,43 

BC 90-100 4,70 1.00 7,70 8,43 26.59 3.56 30,15 

C 110-120 4,77 14,00 8,55 

Caracteristica morfologică a cernoziomului tipic slab humifer. Profilul 80, com. Svetlâi, fâşie 

forestieră de protecţie a câmpurilor, raionul pedogeografic nr. 13 (Ursu, 2006). 

A 1 0-30 cm, uscat, de culoare cenuşie-închis, trecere lentă, lutoargilos, 

slab tasat, structură glomerulară mare, rădăcini. 

B 1 30-55, reavăn, cenuşiu închis cu nuanţe brune, trecere lentă, lut 

argilos, dur, structură bulgăroasă, se desface în elemente mai mici colţuroase, 

se întâlnesc formaţiuni de CaCO 3 . 

B 2 55-80 cm, reavăn, de culoare cenuşie brună, neuniformă, cu pete 

albicioase, trecere lentă, argilos, dur, CaCO 3 . 

BC 80-100 cm, de culoare neomogenă pestriţă, argilos, tasat, CaCO 3 . 

Dimensiunea de 5,3 % a conţinutului de humus în orizontul A al cernoziomului 

tipic slab humifer (profilul 80) este comparativ mare, care poate 

fi explicată numai prin faptul că acest sol timp îndelungat este înţelenit. 

Această condiţie a favorizat acumularea humusului în orizontul superior A. 

În mod normal cernoziomul tipic slab humifer (arabil) conţine cca 3,5 % de 

humus. 

Fig. 3.10. Cernoziom tipic slab humifer (Ursu, 2008) 

Tabelul 3.13. Caracteristica fizico-chimică a cernoziomului tipic slab humifer. Profilul 80 

(Ursu, 2008) 

CaCO3 

pH 

Cationi 

schimbabili 

% 

Ca ++ Mg ++ Σ 

me/100g sol 

A 

0-10 4,59 5,30 - 6,95 28,87 7,53 36,40 

20-30 5,00 2,9 - 7,10 31,92 9,24 41,16 

B 1 40-50 5,13 2,1 5,09 7,30 29,44 10,93 40,37 

B 2 60-70 4,99 1,4 5,03 7,50 26,46 13,44 39,90 

BC 90-100 4,82 1.2 4,04 7,78 19,71 18,89 38,57 

‣ Cernoziomurile carbonatice se formează în condiţiile stepelor xerofite şi doar parţial 

cu pâlcuri de stejar pufos. Sunt mai slab humificate ca cele precedente cu structura mai puţin 

stabilă. Conţin carbonaţi de la suprafaţă (Am/ca Bm/ca). Contactează teritorial cu cernoziomurile 

tipice slab humifere. 

102

Orizont 

genetic 

Adâncime, 

cm 

Higroscopici 

ate 

Humus 

Aciditatea 

hidrolitică 


cu baze, % 

Caracteristica morfologică a cernoziomului carbonatic. Profilul 

49, s. Samurza, fâşie de pădure cu covor înţelenit, subraionul 13b (Ursu, 

2006). 

A gazon 0-8 cm, uscat, cenuşiu-închis, trecere lentă, argilo-lutos, 

slab tasat, structură grăunţoasă şi glomerulară mică, pronunţată, rădăcini 

A 1 8-30 cm, uscat, cenuşiu-trecere lentă, argilă lutoasă, structură 

glomerulară mică, rădăcini. 

A 2 30-55 cm, uscat, cenuşiu-închis, trecere lentă, argilă lutoasă, 

structură glomerulară mică, vinişoare fine de carbonaţi. 

B 1 55-80 cm, uscat, cenuşiu cu vinişoare de carbonaţi, trecere lentă, 

lutoasă, tasat, structură glomerulară mică slab pronunţată, CaCO 3 . 

B 2 80-110 cm, uscat, cenuşiu cu pete şi vinişoare de carbonaţi, 

trecere argilă lutoasă, tasat, CaCO 3 , crotovină. 

C 110-150 cm, de culoare galbenă cu pete şi concreţiuni albe de 

CaCO 3 , argilă lutoasă, slab tasat, crotovină. 

Fig. 3.11. Cernoziom carbonatic (Ursu, 2008) 

Tabelul 3.14. Caracteristica fizico-chimică a cernoziomului carbonatic argilo-lutos, 

profilul 49 (Ursu, 2008) 

CaCO3 

pH 

Cationi 

schimbabili 

% 

Ca ++ Mg ++ Σ 

me/100g sol 

A gaz 0-8 3,88 2,83 2,6 8,46 26,80 3,54 30,34 

A 1 15-25 3,98 2,08 3,6 8,56 26,62 3,11 29,73 

A 2 35-45 4,09 1,64 4,5 8,59 

B 1 60-70 3,79 1,25 5,8 8,59 24,08 3,32 27,40 

B 2 90-100 2,86 0,41 6,8 8,72 16,05 6,58 22,63 

C 

120-130 3,22 0,89 13,0 8,62 

140-150 2,95 10,7 8,72 

‣ Cernoziomurile vertice se formează în condiţii de stepă pe roci argiloase cu conţinut 

înalt de argilă fină. Orizontul A este molic, structurat, însă tasat, dur. Orizontul B, fiind şi el în 

genere molic, (humificat), are caractere vertice – nuanţe verzui, structură bulgăroasă mare. După 

nivelul şi conţinutul carbonaţilor, cernoziomurile vertice pot fi carbonatice, tipice sau levigate (se 

evidenţiază la nivel de gen). 

Cernoziomurile constituie solul principal al fondului agricol, predominând în asolamente, 

plantaţii viti-pomicole, masive de păşuni. Lucrarea sistematică a acestor aduce la destructurarea, 

dehumificarea şi tasarea lor în stratul arabil. Pe versanţi activează eroziunea de suprafaţă şi cea 

liniară. 

3.2.4.2. Clasa solurilor litomorfe 

Clasa solurilor litomorfe – este reprezentată de rendzine şi vertisoluri, care s-au format 

datorită influenţei predominante a proprietăţilor rocilor materne – calcarelor, marnelor şi argilelor 

grele. Componenţa şi particularităţile acestor roci modifică direcţia şi regimurile pedogenetice 

zonale, automorfe. 

103

Orizont 

genetic 

Adâncime, 

cm 

Humus 

Aciditatea 

hidrolitică 


cu baze, % 

Rendzinele se formează pe calcare şi marne, atât sub influenţa asociaţiilor ierboase de stepă, 

cât şi de pădure. Procesele pedogenetice se produc doar în stratul alterat de la suprafaţa rocilor 

calcaroase. Profilul solurilor rendzinice este de tipul AC, ca regulă fără orizontul de tranziţie B 

(solurile cu profil de tip ABC aparţin tipurilor respective). Orizontul superficial are caracter molic – 

humificat, structurat, uneori scheletic, suportat de rocă (Am C). Denumirile precedente – soluri 

humico-carbonatice. Rendzinele se divizează în trei subtipuri: levigate, tipice, marnoase 

(pseudorendzine). 

‣ Rendzinele levigate se formează pe depozitele calcaroase în zona de silvostepă sub 

păduri de foioase amestecate (cu predominarea stejarului) ori sub vegetaţie ierboasă. Stratul 

superficial, care prezintă solul ca atare, este intensiv humificat, levigat, având o structură grăunţoasă 

bine pronunţată (Am/l Cca). 

Caracteristica morfologică şi datele analitice ale rendzinei levigate din 

Dealul Rădoaia (Boboc, 2008). 

A 0 0-4 cm, litiera cu resturi organice în descompunere, cenuşiu-închis, 

bine afânat, trecere treptată. 

A 2 4-39 cm, uscat, cenuşiu, argilos, structură bulgăroasă, compactitate 

medie cu rădăcini şi galerii de râme, trecere treptată. 

AC 39-60 cm, maroniu neuniform, argilos, structură bolovănoasă, 

rădăcini, cu galerii de râme umplute cu material din orizontul A, trecere 

bruscă. 

C - placă masivă de calcar de vârsta Sarmaţianului mijlociu. 

Fig. 3.12. Rendzina levigată (Boboc, 2008) 

Tabelul 3.15. Caractristica fizico-chimică ale rendzinei levigate. Dealul Rădoaia (Boboc, 2008) 

CaCO3 

pH 

Cationi 

schimbabili 

% 

Ca ++ Mg ++ Σ 

me/100g sol 

A 0 0-4 9,32 - 7,60 20,20 1,40 21,60 - - 

A 2 20-30 2,94 - 6,45 16,00 2,20 18,20 6,13 74,80 

AC 45-55 1,23 - 6,60 17,20 2,20 19,40 3,94 81,12 

‣ Rendzinele tipice se formează pe rocile calcaroase în condiţii de stepă. Ele sunt mai 

bogate în humus decât cele precedente, bine structurate, carbonatice, deseori scheletice (Am/ca 

Cca). 

‣ Rendzinele marnoase au fost stabilite recent sub păduri de fag în partea de nord-vest 

a Codrilor. Ele s-au format pe nişte argile marnoase, carbonatice. Deoarece rocile nu sunt 

scheletice, solurile pot fi numite pseudorendzine. Se caracterizează printr-un orizont A humificat, 

care brusc trece în roca – argilă carbonatică. 

Rendzinele sunt răspândite fragmentar pe stâncile calcaroase, pe malurile abrupte ale fluviului 

Nistru, râului Ciugur, parţial ale Răutului şi ale altor râuri. În agricultură se folosesc foarte rar, 

preponderent ca păşuni. 

Vertisolurile se formează în condiţiile de stepă şi de silvostepă, sub vegetaţie ierboasă pe roci 

argiloase grele (cu conţinut mare de argilă fină). Procesele pedogenetice sunt condiţionate de 

proprietăţile specifice ale acestor roci, care în stare umedă gonflează, iar în stare uscată crapă. 

Solificarea se produce doar în stratul superficial. Solul humificat pătrunde în adâncime împreună cu 

apa, prin crăpături. Astfel, solul prezintă un strat amestecat, de culoare cenuşie închisă, uneori cu 

104

nuanţe verzui, cu o structură bulgăroasă mare, cu feţe de alunecare. 

Profilul slab se diferenţiază în orizonturi (AvBv). Vertisolurile se 

divizează în subtipuri: molic şi ocric. 

‣ Vertisolurile molice se formează în condiţii de stepă, 

orizontul A având caractere molice slab pronunţate, humificare relativ 

omogenă şi elemente de structură mică (Av/m Bv). Spre deosebire de 

cernoziomurile vertice, vertisolurile molice sunt lipsite de structură 

grăunţoasă, fiind mai compacte şi mai slab humificate. 

Fig. 3.13. Vertisol molic (Ursu, 1999) 

‣ Vertisolurile ocrice se formează în anturajul pădurilor, 

însă în poieni sub vegetaţie ierboasă. Se deosebesc prin humificare 

slabă, culoare cenuşii-gălbuie, neomogenă, structură bulgăroasă mare, 

cu feţe de alunecare. Orizontul B este compact, cenuşiu-verzui, dur 

(Av/o Bv). 

Vertisolurile, în majoritate, au fost valorificate şi se folosesc în agricultură în comun cu 

cernoziomurile vertice. 

3.2.4.3. Clasa solurilor hidromorfe 

Clasa solurilor hidromorfe – include solurile cernoziomoide, mocirlele şi solurile turboase, 

formarea cărora este condiţionată de excesul de umezeală. 

Solurile cernoziomoide se formează în condiţii de stepă şi silvostepă pe terenurile unde 

periodic sau permanent persistă un surplus de umezeală. Denumirile precedente – soluri freatic 

umede, cernoziomuri de fâneaţă ş. a. Profilul acestor soluri se caracterizează cu orizontul A molic - 

bine humificat şi structurat. Orizontul B are caracter hidric, condiţionat de pânza capilară sau 

nivelul ridicat al apelor freatice (Am Bh). Se divizează în două subtipuri: 

levigate; 

tipice. 

‣ Solurile cernoziomoide levigate sunt permanent sau periodic umede în partea de jos a 

profilului (nivelul apei freatice – 100-200 cm) şi spălate de carbonaţi (Am/l Bh). 

‣ Solurile cernoziomoide tipice conţin carbonaţi (fac efervescenţă) în orizontul B (Am 

Bh/ca). Soluri cernoziomoide care fac eferviscenţă la suprafaţă nu au fost evidenţiate. 

Caracteristica morfologică a solului cernoziomoid argilos. Profilul 65, pajişte, s. Dobrogea, raionul 

pedogeografic 3 (Ursu, 2006). 

A 0 0-10 cm, în stare reavănă, de culoare cenuşiu-închis, aproape 

neagră, trecere lentă, slab tasat, structură glomerulară medie, argilos. 

A 1 10-50 cm, reavăn, de culoare negricioasă cu pete de rugină, 

trecere lentă, slab tasat, structură grăunţoasă şi nuciformă, componenţa 

granulometrică argiloasă. 

B 1 50-70, reavăn, de culoare cenuşie cu nuanţe brune, trecere lentă, 

tasat, structură grăunţoasă şi nuciformă neevidenţiată, argilos. 

BC 70-90 cm, în stare reavănă, de culoare neomogenă gălbuiecafenie, 

trecere lentă, lipicios, argilos. 

C 90-120 cm, ud, de culoare galbenă, lipicios, argilos. 

Fig. 3.14. Sol cernoziomoid (Ursu, 2008) 

105

Orizont 

genetic 

Adâncime, 

cm 

Higrosc 

o-piciate 

Humus 

Tabelul 3.16. Caracteristica fizico-chimică a solului cernoziomoid argilos. Profilul 65 

(Ursu, 2008) 

CaCO3 

pH 

Cationi 

schimbabili 

% 

Ca ++ Mg ++ H + Σ 

me/100g sol 

A 0 0-10 5,29 7,5 5,45 8,25 21,27 20,85 2,52 42,12 

A 1 20-30 4,83 4,2 1,17 8,30 13,84 23,90 2,10 37,74 

B 1 55-65 4,82 3,3 0,66 8,8 10,48 19,29 1,26 29 77 

BC 75-85 4,57 1,9 1,30 8,8 9,62 17,15 1,88 26,77 

C 90-100 3,53 1,0 21,27 8,7 7,87 14,49 2,28 22,36 

Majoritatea solurilor cernoziomoide au fost valorificate şi sunt folosite în agricultură, fiind 

incluse în diferite asolamente (de câmp, legumicole). 

Mocirlele se formează în arealele cu exces de umiditate. Nivelul apei freatice se află în profil, 

ajungând până la suprafaţă. Solurile sunt mlăştinoase, procesele pedogenetice au caracter anaerob. 

Mocirlele pot fi: 

tipice; 

gleice; 

turbice. 

‣ Mocirlele tipice au nivelul apei la adâncime de 50-100 cm, partea superioară a 

profilului, fiind umedă, se găseşte periodic în condiţii aerobice (Ah/m Bh). 

Fig. 3.15. Mocirlă tipică (Ursu, 2008) 

Orizontul 

genetic 

Adîncimea, 

cm 

Caracteristica morfologică a mocirlei tipice argiloase. Profilul 64, pajişte 

palustră, s. Dobrogea, raionul pedogeografic nr. 7 (Ursu, 2008). 

A (gazon) 0-10 cm, în stare reavănă, de culoare neagră, trecere lentă, slab 

tasat, structură glomerulară mică şi medie, componenţa granulometrică 

argiloasă. 

A 1 10-43 cm, în stare umedă, de culoare neagră, trecere lentă, slab tasat, 

structură grăunţoasă de diferite dimensiuni, granule strălucitoare, trecere lentă, 

rădăcini, râme, componenţa granulometrică argiloasă. 

B 1 43-68 cm, în stare umedă, de culoare neagră-cenuşie, trecere lentă, 

tasat-cleios, structură neevidenţiată grăunţoasă-colţuroasă strălucitoare, 

componenţa granulometrică argiloasă, efervescenţa depistată la adâncimea de 

60-110 cm. 

BC 68-100 cm, de culoare neomogenă galbenă, cu pete humificate, trecere 

lentă, structură neevidenţiată, componenţa granulometrică argiloasă, nivelul 

piezometric (hidrostatic) al apei freatice 100 cm. 

C 100-110 cm, ud, de culoare galbenă, lipicios, argilos. 

Tabelul 3.17. Caracteristica fizico-chimică a mocirlei tipice. Profilul 64 (Ursu, 2008) 

Higroscopicitatea 

3 

Humus CaCO 

pH 

106 

Cationi schimbabili 

Ca ++ Mg ++ Σ 

% me/100 g sol 

A gazon 0-10 4,91 6,4 4,81 8,10 15,53 20,98 36,51 

A 1 30-40 4,64 3,3 0,62 8,50 10,88 18,00 28,88 

B 1 50-60 4,29 1,9 1,80 8,65 10,85 17,10 27,95 

BC 70-80 3,82 1,0 14,58 8,70 8,92 14,32 23,24 

C 100-110 3,76 22,85 8,80

‣ Mocirlele gleice sunt permanent în condiţii anaerobe, orizontul B având caractere 

gleice – oxidare-reducere, marmorizare, glei (Ah Bh/g). 

‣ Mocirlele turbice se deosebesc prin prezenţa în profil (ca regulă, în B) a straturilor 

turbificate (Ah Bh/t). 

Caracteristica morfologică a mocirlei turbice. Profilul 94, s. 

Cobani, raionul pedogeografic nr. 2 (Ursu, 2006). 

I 0-20 cm, ud de culoare neagră cu străluciri, reziduuri organice, 

trecere lentă, lut argilos, slab tasat, structură neclară. 

II 20-55 cm, ud, negru omogen, trecere lentă, lut argilos, slab tasat, 

structură neclară. 

III 55-90 cm, ud, negru cu nuanţe cenuşii, pestriţ cu pete de materia 

organică semidescompusă, trecere lentă, lut argilos, slab tasat. 

IV 90-110 cm, de culoare cenuşie, vânăt, lut argilos. De la 95 cm 

se prelinge apa freatică. 

Mocirlele constituie fragmente de zone umede, răspândite 

printre solurile zonale, de obicei, pe versanţi. Parţial au fost 

desecate şi valorificate pentru scopuri agricole. 

Fig. 3.16. Mocirlă turbică (Ursu, 2006) 

Tabelul 3.18. Caracteristica fizico-chimică a mocirlei turbice. Profilul 94 (Ursu, 2006) 

Orizontumeapicitatea 

3 

Adînci- 

Higrosco- 


Humus CaCO 

pH Ca ++ Mg ++ Σ 

genetic cm 


I 0-10 3,98 8,08 - 7,35 24,54 23,29 56,83 

II 30-40 2,66 3,35 - 7,45 8,21 13,14 21,35 

III 60-70 2,93 - 7,42 7,41 14,41 21,82 

IV 90-100 2,69 2,38 - 7,75 5,34 13,14 18,48 

Solurile turboase se formează în condiţii permanent anaerobe, când rămăşiţele plantelor 

hidrofile se descompun puţin, se conservează în sol în formă de turbă. Solurile turboase (At Bt) pot 

fi: tipice şi gleice. 

‣ Solurile turboase tipice au un profil neomogen, straturile minerale alternând cu 

straturile turbice (At Bt). 

Profilul unui sol turbos, acoperit cu strat preponderent mineral, argilos, salinizat are următoarea 

construcţie verticală (Ursu, 2008). 

I 0-10 cm, cenuşiu închis, umed, humificat, argilos, cu structură 

neevidentă, bulgăroasă. 

II 10-50 cm, neuniform, reavăn, cenuşiu-pestriţat, argilos, cu diferite 

aglomeraţii de săruri solubile. 

III 50-100 cm, negru, umed, slab tasat, nestructurat, turbos. 

Stratul turbic continuă spre adâncime. La 85 cm s-a stabilit nivelul 

apei freatice. Solurile turboase se deosebesc prin nivelul sporit de 

higroscopicitate şi a conţinutului de substanţă organică. Reacţia solului 

este neutră la suprafaţa şi acidă spre adâncime. În stratul superior se 

conţin săruri solubile. 

Fig. 3.17. Sol turbos (Ursu, 2008) 

107

apă. 

‣ Solurile turboase gleice, de regulă, în orizontul B sunt gleizate (At Bt/g). 

Solurile turboase sunt răspândite foarte rar şi preponderent prezintă mlaştini sau se găsesc sub 

3.2.4.4. Clasa solurilor halomorfe 

Clasa solurilor halomorfe – include soloneţurile şi solonciacurile. 

Soloneţurile se formează în condiţiile de stepă pe roci argiloase, care conţin săruri solubile 

(NaCl, Na 2 SO 4 , etc.). Principalele caractere sunt condiţionate de prezenţa cationilor Na + , care, 

parţial, înlocuieşte în complexul adsorbtiv Ca ++ . Prezenţa Na + duce la formarea humatului de Na, 

care spre deosebire de humatul de Ca, este mai solubil şi mai cafeniu. Structura devine bulgăroasă 

sau columnară. Profilul soloneţului constă din orizontul A cu caracter solodizat – cenuşiu deschis, 

lamelar, pudrat cu SiO 2 şi B soloneţizat, natric-iluvial, columnar (Aso Bn). Grosimea profilului 

(A+B) este relativ mică (50-60 cm). Soloneţurile pot fi molice sau hidrice. 

‣ Soloneţurile molice sunt mai humificate, cu 

elemente structurale grăunţoase, moderat profunde (Aso/m Bn). 

Caracteristica morfologică a soloneţului molic argilos. Profilul 71, s. 

Brejeni, pajişte, subraionul pedogeografic nr. 3a (Ursu, 2006). 

A 0 0-3 cm, în stare reavănă de culoare cenuşie-închisă, trecere 

evidentă, tasat, structură neclară prăfoasă, multe rădăcini. 

A 3-14 cm, în stare reavănă de culoare cenuşie-închisă, trecere lentă, 

constituţie dură, argilos, structură bulgăroasă, se fărâmă în fragmente 

nuciforme-grăunţoase. 

Fig. 3.18. Soloneţ molic (Ursu, 2008) 

B 1 14-25 cm, în stare uscată de culoare cenuşie-închis, structură 

columnară, argilos, la suprafaţa columnelor – cenuşie, trecere lentă. 

B 2 25-40 cm, în stare reavănă de culoare neomogenă cenuşie, trecere 

lentă, dur, structură neclară, bulgăroasă, argilos, neoformaţiuni de carbonaţi şi sulfaţi. 

Tabelul 3.19. Caracteristica fizico-chimică a solului turbos. Profilul 106 (Ursu, 2008) 

Adîncimeapicitatea 

3 

Higrosco- 


MOS CaCO 

pH Ca ++ Mg ++ Σ 

cm 


0-10 8,00 14,30 - 7,35 9,18 8,53 17,71 

30-40 8,35 11,68 - 6,50 15,71 14,52 30,23 

60-70 10,57 24,70 - 4,45 18,13 13,82 31,95 

90-100 10,31 21,60 - 4,15 26,25 12,02 38,27 

Orizontul 

genetic 

BC 40-60 cm, în stare reavănă, de culoare neomogenă galbenă, cu pete de carbonaţi şi sulfaţi, argilos. 

C 60-110 cm, reavăn, galben-pestriţ, cu pete de carbonaţi şi sulfaţi. 

Tabelul 3.20. Caracteristica fizico-chimică a soloneţului molic. Profilul 71, (Ursu, 2008) 


Adîncimea, 

-picitatea 

3 

Higrosco 

Humus CaCO 

pH Ca ++ Mg ++ Na + Σ 

cm 

108 

Na + , % 

din Σ 


A 1 0-2 4,02 10,4 - 6,7 15,81 7,07 

A 2-10 3,39 6,79 - 7,1 12,82 6,20 2,89 13,2 

B 1 12-24 4,92 5,16 0,65 7,7 10,90 14,70 7,76 23,3 

B 2 30-40 5,00 2,42 4,15 8,8 8,40 17,20 5,88 18,7 

BC 45-55 4,16 1,15 14,26 8,6 12,50 16,25 5,87 17,0 

C 90-100 3,84 0,42 16,75 8,3 20,77 14,12 7,66 14,3

Orizontul 

genetic 

Adîncimea, 

cm 

Higrosco 

picitatea 

Humus 

pH 

Reziduu 

mineral, 

% 

Na solub., 

me/100 g 

sol 

‣ Soloneţurile hidrice în partea inferioară a profilului sunt umede (Aso Bn/h), din cauza 

influenţei pânzei capilare sau a nivelului ridicat al apei freatice (50-150 cm). 

Solonciacurile se formează sub influenţa apelor freatice mineralizate. Evaporarea apei duce 

la acumularea la suprafaţă şi în profil a sărurilor solubile. Solonceacurile se divizează, după nivelul 

apelor freatice în: molice şi hidrice. 

‣ Solonceacurile molice sunt relativ drenate, nivelul apelor freatice este mai jos de 100 

cm. Orizontul A, fiind saturat cu săruri (>1 %), are, totodată, caracter molic. 

‣ Solonceacurile hidrice sunt umede, nivelul apelor 

freatice fiind aproape de suprafaţă. 

Solonceac. Profilul nr.67, amplasat pe acelaşi versant sud-vestic 

al văii din preajma com. Dobrogea Veche (Sîngerei) (Ursu, 2008). 

I (0-2 cm), crustă de săruri. 

II(2-5 cm) , în stare umedă de culoare pestriţă cenuşie-închis. 

III(5-... cm) , în stare umedă de culoare cenuşie-închis, mai cenuşieînchis 

decît orizontul II. 

Fig. 3.19. Solonceac (Ursu, 2008) 

Tabelul 3.21. Particularităţile fizico-chimice ale solonceacului. Profilul nr.67, (Ursu, 2008) 


CaCO3 

HCO3 

Ca ++ Mg ++ Na + ∑ 

Na + , % 

din Σ 


I 0-2 0,91 0,4 2,67 10,05 4,84 1,61 3,64 5,60 10,85 51,6 1,113 10,95 

II 2-5 1,93 2,0 1,91 9,5 3,26 2,04 2,85 5,80 10,69 54,3 3,285 51,47 

III 10-15 2,81 2,1 1,97 10,0 5,35 2,06 1,23 5,90 9,19 64,2 3,660 38,33 

Pentru valorificarea şi folosirea eficientă a solurilor halomorfe sunt necesare operaţiuni 

ameliorative. 

3.2.4.5. Clasa solurilor dinamomorfe 

Clasa solurilor dinamomorfe – include solurile, formarea cărora este în dinamică. Ele se 

formează în depresiuni sub influenţa proceselor deluviale şi aluviale, foarte rar coluviale, sau pe 

pante, drept rezultat al transformării tehnogenetice a învelişului de sol iniţial. În aceste soluri nu se 

evidenţiază orizonturi genetice, profilul lor fiind supus în dinamică diferitelor procese naturale sau 

tehnologice. 

Solurile deluviale se formează la baza versanţilor şi în văi pe contul particulelor de sol 

transportate de torenţii de scurgere. Profilul solurilor deluviale constă din straturi de material 

solificat (humificat, structurizat), mai mult sau mai puţin transformat de procesele pedogenetice 

actuale locale. Aceste soluri sunt foarte profunde, humificate şi bine structurate. Solurile deluviale 

în funcţie de caracterul materialului iniţial pot fi molice sau ocrice. 

‣ Solurile deluviale molice se formează în văi şi la baza versanţilor ocupaţi de 

cernoziomuri. 

‣ Solurile deluviale ocrice se formează pe contul solurilor brune şi cenuşii, răspândite 

pe teritoriul bazinului hidrografic. 

109

Solurile deluviale posedă un potenţial înalt de productivitate, dar folosirea lor este limitată de 

pericolul inundaţiilor şi al viiturilor. Profilul acestor soluri se află în dinamică şi creşte pe contul 

depunerilor deluviale recente. 

Solurile aluviale sunt cele mai tinere şi se formează în luncile râurilor pe depunerile aluviale 

recente. Ele se divizează în următoarele subtipuri: molice; stratificate; hidrice; vertice; turbice. 

‣ Solurile aluviale molice ocupă teritoriile luncilor drepte şi sunt relativ mai vârstnice. 

Vegetaţia hidrofilă treptat este înlocuită cu cea zonală de stepă sau de pădure. În partea superioară a 

profilului solurile sunt humificate şi structurate, aici, practic, nu se evidenţiază straturi aluviale. 

‣ Solurile aluviale stratificate sunt cele mai tinere şi de fapt, prezintă depozite de 

aluviuni contemporane slab solificate. 

‣ Solurile aluviale hidrice ocupă niveluri joase, aflându-se permanent sau periodic sub 

influenţa apelor freatice. 

‣ Solurile aluviale vertice se formează pe aluviunile argiloase, grele. Au o culoare 

cenuşie-verzuie, în stare umedă sunt gonflate, iar în stare uscată prin crăpături se divizează în 

blocuri dure. 

‣ Solurile aluviale turbice se formează în depresiuni, în condiţii anaerobe, determinate 

de stagnarea apei. În profil se evidenţiază straturi turbice. 

Solurile aluviale pot fi salinizate, soloneţizate, gleizate. Aceste caractere se evidenţiază la 

nivel de gen. Proprietăţile şi potenţialul productiv al solurilor aluviale sunt foarte diferite. 

Valorificarea şi folosirea lor necesită intervenţii ameliorative specifice. 

În clasa solurilor dinamomorfe se includ diferite soluri transformate în mod tehnogenic, când 

construcţia morfologică a profilului nu permite atribuirea lor la nivel de tip genetic natural. 

Solurile antropice prezintă amestecuri de orizonturi de sol sau de sol cu roca maternă. Se 

formează în procesul efectuării tehnologiilor de nivelare şi desfundare a solurilor puţin profunde, de 

terasare a pantelor, de replantare a terenurilor etc. 

‣ Solurile antropice molice se formează în urma transformării tehnogenice pe 

terenurile cu învelişul iniţial cernoziomic. 

‣ Solurile antropice ocrice se formează în zonele răspândirii solurilor cenuşii şi brune 

şi pe contul transformării tehnogenice. Tehnologiile de transformare tehnogenică sunt condiţionate 

de proprietăţile iniţiale ale solurilor, care, de fapt, apreciază şi posibilităţile de folosire. 

Răspândirea geografică a solurilor este condiţionată de coraportul condiţiilor pedogenetice în 

diferite regiuni. 

110

CAPITOLUL IV. GEOGRAFIA SOLURILOR 

4.1. GEOGRAFIA SOLURILOR 

4.1.1. Legile răspândirii solurilor pe Globul Pământesc. 

4.1.2. Regionarea pedogeografică în Republica Moldova. 

4.1.3. Zonele pedogeografice în Republica Moldova. 

4.1.4 Provinciile pedogeografice în Republica Moldova. 

4.1.1. Legile răspândirii solurilor pe Globul Pământesc 

Geografia solurilor reprezintă o ramură a pedologiei şi geografiei, care studiează legităţile 

repartiţiei geografice a solurilor pe suprafaţa uscatului în scopul regionării pedogeografice. 

Ca ştiinţă geografia solurilor a apărut la sfârşitul secolului XIX-lea, bazele fiind puse de 

către V. V. Dokuceaev, care a stabilit corelaţii dintre sol şi factorii de solificare, a demonstrat 

legităţile repartiţiei geografice a solurilor pe Globul Pământesc. În baza cercetărilor pedologice 

părţii europene a Rusiei a fost alcătuită harta de soluri, care, la rând cu materialele cercetărilor a 

permis lui V. V. Dokuceaev de stabilit legea zonalităţii orizontale şi verticale (1898-1899). 

Zonalitatea orizontală este de cele mai multe ori latitudinală (fâşii dispuse succesiv de la 

nord la sud), ca în cazul Europei şi Africii. În anul 1900 V. V. Dokuceaev separă zone latitudinale de 

sol pentru emisfera nordică: zona arctică, zona de pădure, zona cernoziomurilor, zona aerală şi zona 

solurilor lateritice. 

Regiunile de litoral aflate sub influenţa curenţilor marini, dar şi cele din apropierea lanţurilor 

muntoase orientate de la nord la sud, prezintă o zonalitate orizontală longitudinală, zonele de sol 

fiind dispuse succesiv în sensul meridianelor, ca în cazul vestului Americii de Nord şi de Sud, sau 

estului Chinei. 

Chiar şi în regiunile în care se manifestă zonalitatea orizontală latitudinală, în apropierea 

oceanelor se poate observa o arcuire spre sud a zonelor de sol (vestul Europei). Zonalitatea 

orizontală combinată (latitudinală şi longitudinală) poate fi observată cel mai bine în America de 

Nord, unde la est de fluviul Mississippi este latitudinală, iar la vest de acesta, până la Munţii 

Stâncoşi este longitudinală. 

Zonalitatea orizontală implică în general, succedarea de la Poli la Ecuator a următoarelor 

zone de sol (fig. 4.1): 

Criosoluri, gleisoluri şi regosoluri în tundră (climat rece); 

Podzoluri sub pădurile de conifere (climat temperat rece); 

Albeluvisoluri, luvisoluri, cambisoluri şi feoziomuri greice sub pădurile de foioase 

(climat temperat); 

Cernoziomuri, feoziomuri sub stepă/silvostepă (climat temperat); 

Kastanoziomuri sub stepa aridă (climat temperat); 

Calcisoluri, gipsisoluri în zona de deşert/semideşert; 

Nitisoluri, alisoluri, acrisoluri, lixisoluri în zona subtropicală; 

Ferralsoluri, plintosoluri în zona tropicală umedă. 

Zonalitatea verticală (etajarea) reprezintă legea generală a răspândirii solurilor în regiunile 

muntoase. În acest sens, solurile sunt dispuse în zone sau etaje care se succed de la poale spre vârf . 

Zonalitatea verticală, cunoscută şi sub numele de etajarea solurilor, este asemănătoare celei 

orizontale, dar nu identice, cum s-ar putea crede la prima vedere. În general, etajele de sol sunt mai 

bine individualizate, iar unele dintre ele, cum ar fi cel al solurilor brune acide de sub pădurile de fag 

sau al solurilor humico-silicatice de sub pajiştile alpine nu se regăsesc în cadrul zonalităţii 

orizontale. Etajarea solurilor depinde în primul rând de situarea latitudinală a masivului muntos şi 

altitudinea acestuia. Astfel, cu cât masivul muntos este mai înalt şi este poziţionat mai aproape de 

Ecuator, cu atât vor exista mai multe etaje de sol. Altfel spus, masivele muntoase situate în 

apropierea Ecuatorului şi cu altitudini care ating limita zăpezilor permanente vor avea o etajare 

111

foarte diversificată (Kilimandjaro, Anzii). Practic, masivele muntoase, prin intermediul altitudinii, 

nu fac altceva decât să permită constituirea unor zone de sol care, în cadrul zonalităţii orizontale 

sunt situate mai la nord. Spre exemplu, în cazul unora dintre masivele muntoase din zona caldă 

apare etajul podzolurilor, care este specific zonei temperate reci (păduri de conifere). 

Şi în cazul zonalităţii verticale, în cuprinsul unui etaj de sol pot apărea soluri intrazonale 

condiţionate în special de pantă şi rocă, fără ca acestea să fie însă dominante. 

Legea regionalităţii pedologice nu exclude zonalitatea solurilor dar o nuanţează, 

evidenţiind variaţiile învelişului de sol în cuprinsul unei zone de sol. Cu alte cuvinte, această lege 

susţine analizarea învelişului de sol în mod unitar, ţinându-se cont atât de aspectele de zonalitate cât 

şi de cele de intrazonalitate. 

Influenţa climei, principalul factor care determină zonalitatea solurilor pe Terra, nu poate fi 

observată decât pe teritorii întinse, în timp ce pe teritorii mai 

restrânse, modelele spaţiale în care se combină solurile zonale şi cele intrazonale 

sunt destul de diverse fiind condiţionate de modul specific în care se desfăşoară 

acţiunea conjugată a tuturor factorilor pedogenetici. De 

aceea a fost elaborat conceptul regionalităţii pedologice. 

112

Fig. 4.1. Harta solurilor lumii (ftp://ftp.fao.org/agl/agll/faomwsr/wsavcl.jpg)

4.1.2. Regionarea pedogeografică în Republica Moldova 

Drept bază pentru regionarea pedogeografică contemporană servesc hărţile pedologice după 

care se stabilesc hotarele diferitor asociaţii de sol. Cu cât scara hărţii este mai mare, cu atât 

regionarea va fi mai detaliată. Anterior, în lipsa hărţilor de sol, a fost utilizată şi altă metodă 

regionării în baza cercetărilor teritoriului şi generalizării informaţiei despre învelişul de sol. 

„Regionarea pedologică (pedogeografică, agropedologică, ecopedologică) are drept scop 

evidenţierea terenurilor sau a regiunilor, care se deosebesc prin caracterul general al învelişului de 

sol – predominarea unor tipuri sau subtipuri zonale (automorfe), legităţile etajării altitudinale, 

caracterul răspândirii solurilor intrazonale etc” (A. Ursu, 2006). 

Rezultatele regionării pedogeografice pot fi utilizate pentru alte regionări speciale, precum şi 

în scopuri practice în diferite domenii de activitate. În acest scop regionarea pedogeografică 

presupune o caracterizare complexă ale teritoriilor unităţilor taxonomice care include: 

indicii condiţiilor climatice (suma precipitaţiilor anuale şi a perioadei de vegetaţie, 

temperatura medie anuală, suma temperaturilor active >10°, coeficientul umidităţii ş.a.); 

particularităţile reliefului (altitudinile maximă şi medie, dimensiunile, suprafeţele şi 

expoziţia versanţilor); 

particularităţile rocilor parentale (suprafeţe ocupate de argile, luturi, loessuri, luturi 

nisipoase, calcare, aluviuni ş.a.); 

caracteristica vegetaţiei; 

componenţa învelişului de sol (suprafeţele ocupate de diferite soluri) (A. Ursu, 2006). 

Unităţile taxonomice, folosite pentru regionarea pedogeografică sunt: 

zona; 

provincia; 

districtul; 

raionul; 

microraionul. 

În monografia „Raioanele pedogeografice şi particularităţile regionale de utilizare şi protejare 

a solurilor” A. Ursu prezintă următoarele definiţii a unităţilor taxonomice: 

Zona este arealul răspândirii predominante a tipului zonal (automorf) de sol şi al altor soluri 

zonale şi intrazonale care îl însoţesc. 

Provincia reprezintă o parte a zonei, care se deosebeşte prin caracterul general al învelişului 

de sol, condiţionat de particularităţile regionale ale climei (continentalism). 

Districtul este o parte a provinciei, care se deosebeşte prin componenţa spectrului altitudinal 

de soluri zonale. 

Raionul este o parte a districtului, care se deosebeşte prin predominarea şi răspândirea 

anumitor subtipuri de soluri zonale. 

Microraionul reprezintă o mică parte a unui raion (sau subraion), ale cărui înveliş de sol şi 

condiţii naturale se deosebesc esenţial de cele ale unităţii pedogeografice respective prin unele 

particularităţi locale. 

Conform regionării pedogeografice teritoriul Republicii Moldova, se împarte în 3 zone de sol, 

5 provincii, 7 districte, 14 raioane. În cadrul raioanelor se evidenţiază 8 subraioane şi 80 de 

microraioane (I. Krupenikov, A. Ursu, 1984, A. Ursu, 2006). 

În tabelele 4.1-4.6 şi fig. 2. sunt prezentate raioanele şi subraioanele pedogeografice: 

particularităţile reliefului şi rocilor parentale, componenţa învelişului de sol şi suprafeţele 

terenurilor agricole.

Fig. 4.2. Raioanele şi subraioanele pedogeografice (după A.Ursu, 2006) 

115

Stepei Câmpiei de Sud 

Pădurilor Codrilor 

Silvostepei de Nord 

Zona 

Tabelul 4.1. Raioanele şi subraioanele pedogeografice (după A.F. Ursu, 2006) 

Suprafaţa totală 

Nr 

% din 

Denumirea raionului şi a subraionului 

d/o 

mii ha suprafaţa 

ţării 

1. Raionul solurilor cenuşii, cernoziomurilor argiloiluviale şi 290,1 8,6 

levigate ale silvostepei Podişului de Nord 

2. Raionul cernoziomurilor tipice şi levigate ale silvostepei 

151,5 4,5 

Dealurilor Prutului Mijlociu 

3. Raionul cernoziomurilor tipice ale stepei Câmpiei Bălţilor 307,3 9,1 

3 a Subraionul cernoziomurilor tipice şi solurilor soloneţizate ale 67,2 2,0 

stepei Dealurilor Ciulucului 

3 b Subraionul cernoziomurilor tipice şi levigate ale silvostepei 84,9 2,5 

Dealurilor Soloneţului 

3 c Subraionul cernoziomurilor tipice slab humifere şi carbonatice 55,7 1,6 

ale stepei teraselor Prutului Mijlociu 

4. Raionul cernoziomurilor levigate, tipice şi solurilor cenuşii ale 91,6 2,7 

Silvostepei Dealurilor Sorocii 

5 Raionul cernoziomurilor levigate, argiloiluviale şi solurilor 261,0 7,7 

cenuşii ale silvostepei Dealurilor Rezinei 

6. Raionul cernoziomurilor tipice şi carbonatice ale stepei Câmpiei 137,0 4,1 

Nistrului Mijlociu 

6 a Subraionul cernoziomurilor carbonatice ale teraselor Nistrului 40,5 1,2 

7 Raionul solurilor brune şi cenuşii ale pădurilor Podişului 100,0 3,0 

Codrilor 

8 Raionul solurilor cenuşii şi cernoziomurilor levigate ale 

269,6 8,0 

silvostepei Colinelor Codrilor 

9 Raionul cernoziomurilor levigate, tipice şi solurilor cenuşii ale 119,0 3,5 

silvostepei Dealurilor Sud-Estice ale Codrilor 

10 Raionul cernoziomurilor tipice şi levigate ale silvostepei 

56,3 1,7 

Dealurilor periferiei Vestice a Codrilor 

11 Raionul cernoziomurilor tipice slab humifere şi levigate ale 373,2 11,0 

silvostepei xerofite a Câmpiei de Sud 

11a Subraionul cernoziomurilor tipice slab humifere şi carbonatice 70,0 2,1 

ale stepei teraselor Nistrului 

12 Raionul cernoziomurilor levigate şi tipice ale silvostepei 

66,9 2,0 

Dealurilor Tigheciului 

13 Raionul cernoziomurilor tipice slab humifere şi carbonatice ale 354,4 10,5 

stepei Câmpiei Sudbasarabene 

13a Subraionul cernoziomurilor carbonatice şi solurilor aluviale ale 172,2 5,1 

Văii Prutului Inferior 

13b Subraionul cernoziomurilor carbonaticeale stepei Câmpiei 81,3 2,4 

Dunărene 

13c Subraionul cernoziomurilor carbonatice şi solurilor aluviale ale 54,5 1,6 

văii Nistrului Inferior 

14 Raionul cernoziomurilor carbonatice şi tipice slab humifere ale 171,9 5,1 

stepei Câmpiei Nistrului Inferior 

116

Tabelul 4.2. Parametrii reliefului raioanelor şi subraioanelor pedogeografice (I.Krupenikov, A.Ursu, 1984) 

Raionul, 

Altitudinea, m 

Lungimea Suprafaţa terenurilor (%) cu 

Denumirea raionului, subraionului 

medie a 

înclinaţia 

subraionul 

maximă minimă predomină medie versanţilor, m 0-2º 2-6º 6-10º >10º 

1 Raionul silvostepei Podişului de Nord 311 54 200-240 213 600 55 30 10 5 

2 Raionul silvostepei Dealurilor Prutului Mijlociu 270 40 140-200 162 800 45 38 12 5 

3 Raionul stepei Câmpiei Bălţilor 291 60 160-200 168 700 50 40 7 3 

3a Subraionul stepei Dealurilor Ciulucului 350 40 120-160 138 700 30 45 15 10 

3b Subraionul silvostepei Dealurilor Soloneţului 340 40 150-200 157 1000 40 35 15 10 

3c Subraionul stepei teraselor Prutului Mijlociu 240 33 80-150 109 800 55 30 10 5 

4 Raionul silvostepei Dealurilor Sorocii 347 30 160-240 181 750 40 37 15 8 

5 Raionul silvostepei Dealurilor Rezinei 338 12 160-240 198 1000 30 45 15 10 

6 Raionul stepei Câmpiei Nistrului Mijlociu 274 30 120-240 168 200 45 35 10 10 

6a Subraionul teraselor Nistrului 180 30 120-200 133 400 55 25 10 10 

7 Raionul pădurilor podişului Codrilor 430 80 220-360 239 1000 20 30 30 20 

8 Raionul silvostepei colinelor Codrilor 357 30 160-280 175 1100 30 35 20 15 

9 R-l silvostepei dealurilor sud-estice a Codrilor 314 47 130-200 154 900 30 40 20 10 

10 R-l silvost. dealurilor periferiei vestice a Codrilor 388 30 120-200 132 1000 25 35 25 15 

11 Raionul silvostepei xerofite a Câmpiei de Sud 280 20 120-200 133 1100 40 35 15 10 

11a Subraionul stepei teraselor Nistrului 177 10 40-160 76 600 55 30 10 5 

12 Raionul silvostepei Dealurilor Tigheciului 301 30 160-240 183 800 35 38 20 7 

13 Raionul stepei Câmpiei Sudbasarabene 220 20 120-180 127 1200 45 35 15 5 

13a Subraionul Văii Prutului Inferior 200 6 40-140 61 600 55 30 12 3 

13b Subraionul stepei Câmpiei Dunărene 140 10 40-120 71 800 60 35 3 2 

13c Subraionul Văii Nistrului Inferior 170 5 20-120 49 300 65 20 10 5 

14 Raionul stepei Câmpiei Nistrului Inferior 198 1 20-80 35 200 80 15 5 0 

117

Tabelul 4.3. Rocile parentale (%) ale raioanelor şi subraioanelor pedogeografice (I.Krupenikov, A.Ursu, 1984) 

Depozitele 

eluviale şi eluviodeluviale 

Depozite loessoide 

Argile 

Luturi nisipoase 

nămoloase 

Raionul, 

subraionul 

argile 

lutoase 

şi luturi 

argiloase 

luturi argiloase lutoase 

Depuneri 

aluvionare şi 

eluvio-deluviale 

1 3,5 82,4 0,4 5,0 1,5 0,9 5,0 1,3 

2 7,2 42,3 1,4 29,9 3,1 0,8 14,2 1,1 

3 7,0 75,1 0,5 8,1 0,6 1,3 6,5 0,9 

3a 19,6 66,0 0,4 2,5 0,5 1,3 9,2 0,5 

3b 6,8 75,5 2,6 2,3 0,9 1,0 10,7 0,2 

3c 16,4 11,4 0 48,1 12,9 0 11,2 0 

4 4,7 56,1 3,5 19,3 8,3 1,4 3,7 3,0 

5 2,6 37,8 11,0 23,8 7,0 6,1 9,2 2,5 

6 5,4 37,5 3,9 27,7 6,1 9,6 5,8 4,0 

6a 1,4 1,6 0 31,3 44,8 3,3 5,2 12,4 

7 16,4 27,6 28,6 1,5 1,1 16,7 8,1 0 

8 9,4 39,8 25,9 3,4 2,6 8,0 10,6 0,3 

9 4,9 47,8 12,2 9,3 4,7 4,2 16,3 0,6 

10 20,7 42,8 2,7 8,7 3,4 2,0 19,7 0 

11 4,3 5,7 0,1 67,1 9,5 3,4 9,8 0,1 

11a 0,3 1,8 0 42,1 43,4 1,4 10,3 0,7 

12 7,4 1,8 0 59,8 13,2 4,3 13,5 0 

13 3,9 1,2 0 70,2 12,6 1,7 10,4 0 

13a 3,7 0,1 0 34,1 30,2 2,4 29,5 0 

13b 0,4 1,4 0 32,8 46,0 5,6 13,8 0 

13c 2,9 0 0 34,7 16,0 4,2 41,8 0,4 

14 0,4 0,6 0 57,0 22,0 4,2 15,0 0,8 

Calcare 

118

Tabelul 4.4. Condiţiile climatice ale raioanelor şi subraioanelor pedogeografice (I.Krupenikov, A.Ursu, 1984) 

Temperatura, ºC 

Precipitaţii, mm 

Durata perioadei cu 

medie anuală suma t>10º t>10º, zile 

anual 

Raionul, 

subraionul 

pentru perioada cu 

t>10º 

Indicile aridităţii 

1 7,5-7,8 2700-2795 165-168 456-551 418-437 0,76-0,84 

2 7,9-8,2 2820-2890 169-171 511-527 398-412 0,68-0,74 

3 8,2-8,6 2890-2980 171-174 489-511 378-398 0,64-0,68 

3a 8,2-9,1 2890-3120 171-178 456-511 348-398 0,55-0,68 

3b 8,2-8,6 2890-2980 171-174 489-511 378-398 0,64-0,68 

3c 8,6-8,9 2980-3070 174-177 467-489 358-378 0,58-0,64 

4 8,2-8,6 2890-2980 171-174 489-511 378-398 0,64-0,68 

5 8,2-8,6 2890-2980 171-174 489-511 378-398 0,64-0,68 

6 8,2-9,1 2890-3120 171-178 456-511 348-395 0,55-0,68 

6a 9,1-9,6 3120-3255 178-183 423-456 318-348 0,48-0,55 

7 6,8-8,6 2520-2980 159-174 489-599 378-477 0,64-0,98 

8 7,8-8,9 2796-3070 168-177 467-533 358-418 0,58-0,76 

9 8,2-8,9 2890-3070 171-177 467-511 358-398 0,58-0,68 

10 8,2-8,9 2890-3070 171-177 467-511 358-398 0,58-0,68 

11 7,8-8,4 2795-2935 168-173 500-533 388-418 0,66-0,76 

11a 8,9-9,3 3070-3165 177-180 445-467 338-358 0,52-0,58 

12 7,7-8,2 2750-2890 166-171 511-544 398-427 0,68-0,78 

13 8,4-8,9 2935-3070 173-177 467-500 358-388 0,58-0,60 

13a 9,1-9,5 3120-3210 178-181 434-456 328-348 0,50-0,55 

13b 9,1-9,8 3120-3300 178-184 412-456 318-348 0,45-0,55 

13c 9,1-9,6 3120-3250 178-183 423-456 318-348 0,48-0,55 

14 9,4 3190 180 439 333 0,50 

119

Tabelul 4.5. Suprafeţele solurilor raioanelor şi subraioanelor pedogeografice (I.Krupenikov, A.Ursu, 1984) 

Soluri cenuşii 

Cernoziomuri 

Suprafaţa, 

moderat 

(fără 

Soluri 

tipice 

albice şi 

localităţi) 

brune 

tipice* molice* şi 

argiloalu 

tipice slab carbo 

levigate* moderat 

viale* 

humifere* natice* 

ha 

humifere* 

Raionul, 

subraionul 

puternic 

erodate 

vertice, 

soloneţi 

zate 

moderat 

şi 

puternic 

erodate 

Deteriorate 

de 

alunecări 

Soluri 

cernoziomoi 

de şi 

deluviale 

Soluri 

aluviale, 

mocirle 

1 248592 23736 40532 895 0 47843 61974 22785 11483 1760 1151 8993 5838 8629 9274 3699 

2 130907 2868 7435 387 0 12431 17874 30641 11912 3887 1326 8334 8459 5772 17965 1616 

3 269681 0 0 0 0 0 44680 93974 53218 20840 4876 12436 12330 13075 11376 2876 

3a 57988 0 0 0 0 0 477 15006 12464 5485 6318 4871 5476 4338 3223 2051 

3b 76501 609 1057 20 0 1775 5584 23405 12442 9653 1689 6900 3355 6385 3438 189 

3c 51621 0 0 0 0 172 280 2058 21587 7198 1088 4934 7872 1357 5051 24 

4 78947 6114 11008 162 0 10379 17044 9792 4779 4366 217 4810 3747 2742 1017 2770 

5 236784 15057 38214 2737 0 29447 42164 18031 13401 31182 1257 9867 3991 11593 13420 6423 

6 121496 0 1114 109 0 2623 14039 20129 26485 35271 1004 3340 172 4860 3834 5516 

6a 36474 0 0 0 0 0 105 55 3336 23071 96 2252 187 1085 1285 5001 

7 92396 18784 6705 5169 27169** 424 4949 756 260 369 191 3313 16182 2110 6015 0 

8 244902 52054 27057 11536 0 2717 45956 9415 18253 5311 2057 16683 23100 9607 20275 861 

9 108298 4034 8174 777 0 3133 20258 13463 11916 10499 1450 10194 4173 7327 12200 700 

10 51611 0 1823 64 0 96 5004 51108 9117 2736 2248 4698 9138 2707 8872 0 

11 336477 0 768 13 0 712 47690 1907 131353 57697 9810 43242 5382 14311 23358 234 

11a 61991 0 0 0 0 18 2314 0 19870 25946 177 4588 1358 1253 5998 469 

12 62151 528 477 101 0 797 19801 5041 7507 5838 1470 8105 3003 6290 3193 0 

13 329773 0 0 0 0 0 3736 7606*** 118627 112312 3376 37556 8016 21139 17161 151 

13a 155592 0 0 0 0 0 303 0 41987 45067 1178 11066 4911 5718 45362 0 

13b 75164 0 0 0 0 0 573 0 100096 43708 124 9268 108 4043 7244 0 

13c 48789 0 0 0 0 0 0 2982*** 3980 13117 75 4350 1207 3130 19741 207 

14 147565 0 0 0 0 0 0 0 46649 54994 164 18055 64 6040 20268 1331 

*inclusiv slab erodate 

** inclusiv slab, moderat şi putrnic erodate 

*** xerofite de pădure după I. Krupenikov 

Rendzine 

120

Tabelul 4.6. Suprafeţele terenurilor agricole raioanelor şi subraioanelor pedogeografice (I.Krupenikov, A.Ursu, 1984) 

Inclusiv, % 

Raionul, 

Suprafaţa totală, ha 

subraionul 

teren arabil livezi viţă-de-vie păşune şi fâneţuri păduri 

localităţi, 

drumuri etc. 

1 290085 60,2 6,4 0,1 7,2 11,8 14,3 

2 151471 51,6 7,4 1,1 13,4 12,9 13,6 

3 307289 67,5 4,4 1,0 7,8 7,1 12,2 

3a 67208 65,2 2,7 2,5 11,1 4,8 13,7 

3b 84851 60,8 3,0 3,9 10,1 12,4 9,8 

3c 55727 70,4 5,3 2,4 10,4 4,1 7,4 

4 91587 65,4 3,9 0,5 7,3 9,1 13,8 

5 260972 64,6 4,2 2,2 7,6 12,1 9,3 

6 137043 66,9 5,2 1,5 4,3 10,8 11,3 

6a 40498 75,2 6,2 1,3 3,1 4,3 9,9 

7 99993 21,8 6,8 10,9 8,6 44,3 7,6 

8 269564 32,3 4,4 14,3 12,5 27,4 9,1 

9 118963 47,0 4,8 17,0 7,7 14,5 9,0 

10 56335 48,8 6,5 8,4 14,7 13,2 8,4 

11 373220 56,7 3,4 11,7 10,3 8,1 9,8 

11a 70037 60,2 7,3 9,0 6,9 5,1 11,5 

12 66900 48,7 3,0 14,0 5,0 22,2 7,1 

13 354403 64,1 1,8 10,6 7,6 8,9 7,0 

13a 172240 62,6 0,8 12,0 10,8 4,1 9,7 

13b 81314 66,0 1,9 11,2 11,0 2,3 7,6 

13c 54500 48,6 3,9 16,3 7,7 13,0 10,5 

14 171900 65,7 9,1 2,1 4,0 4,9 14,2 

121

4.1.3. Zonele pedogeografice în Republica Moldova 

Zona Silvostepei de Nord cuprinde primele 6 raioane (4 subraioane) şi se delimitează de partea 

centrală – Codrii – prin Valea Răutului de Jos, Ciulucului Mic, apoi frontiera în direcţia sud-vest 

ajunge la Prut prin valea râuleţului Delia. Zona include Podişul de Nord, Dealurile Prutului Mijlociu 

şi Prenistrene. Aceste regiuni deluroase înconjoară câmpia Bălţilor, care coincide cu bazinul 

hidrografic al Răutului de Sus. 

În această zonă ca urmare a influenţei factorilor pedogenetici s-au format următoarele soluri: 

– cenuşii albice; 

– cenuşii tipice; 

– cenuşii molice; 

– cernoziomuri argiloaluviale; 

– cernoziomuri levigate; 

– cernoziomuri tipice moderat humifere; 

– cernoziomuri carbonatice; 

– rendzine; 

soluri aluviale. 

În funcţie de componenţa şi structura spectrului zonal al învelişului de sol, condiţionat de 

particularităţile reliefului, climei, vegetaţiei spontane în cadrul zonei de silvostepă se evidenţiază 3 

districte: 

1. silvostepa propriu-zisă, care ocupă regiunile deluroase cu soluri cenuşii, 

cernoziomuri argiloiluviale şi levigate; 

2. pratostepa, care ocupă Câmpia Ondulată a Bălţilor cu cernoziomuri tipice şi 

levigate; 

3. stepa Câmpiei Nistrului Mijlociu cu cernoziomuri carbonatice (A. Ursu, 2006). 

Zona Pădurilor Codrilor ocupă o poziţie geografică intermediară, între silvostepa de nord şi 

stepa câmpiei de sud. La nord este marcată de Ciulucul Mic, spre nord-est coboară în valea 

Răutului, versantul fiind activ afectat de alunecări. În direcţiile sud-est şi sud-vest Colinele Codrilor 

foarte lent trec în Câmpia de Sud. Limita sudică trece prin localităţile: Ustia – Cruglic – Cricova – 

Chişinău – Băcioi – Rezeni – Cărbuna – Sagaidac – Hârtop – Ceadâr – Lăpuşna – Bujor – 

Bălăureşti. Teritoriul regiunii Codrilor parţial aparţine bazinelor hidrografice ale Prutului, 

nemijlocit al Mării Negre (Cogâlnic) şi al Nistrului. Lungimea medie a versanţilor este de 1100 m, 

depăşind uneori 2000 m. Suprafeţele plane, platourile şi luncile ocupă doar 22%, cu înclinaţia de 2- 

6º – 36 %, 6-10º – 24 %, peste 10º – 18 %. Diferenţa locală de altitudini depăşeşte 240 m. Codrii se 

află în zona activităţii seismice, terenul fiind supus ridicării cu 6-10 mm anual. 

Condiţiile naturale şi învelişul de sol sunt specifice şi foarte neomogene. Relieful Codrilor 

prezintă o consecinţă a denudaţiei – eroziunii şi alunecărilor de teren. O formă specifică de aşa 

natură reprezintă „hârtoapele” – văile semirotunde provenite prin „prepararea” erozională a 

alunecărilor. Alunecările sunt condiţionate de construcţia geologică stratificată şi regimurile 

hidrogeologice ale terenurilor. Toată suprafaţa zonei a fost ocupată totalmente de păduri cu fag, 

gorun, stejar, carpen. Însă, cu rari excepţii, în cadrul districtelor şi raioanelor pădurilor suprafeţe 

considerabile deseori au fost ocupate de vegetaţie ierboasă – de pajişti şi stepe. În intervalul 

altitudinilor de 300-430 m, în condiţiile climatice relativ humide (>650 mm), sub influenţa 

pădurilor de fag şi gorun, pe straturile alterate ale rocilor terţiare (sarmaţiene) s-au format solurile 

brune. Pe culmile dealurilor şi pe părţile superioare ale versanţilor, cu altitudini mai joase (300-150 

m) în condiţii climatice mai xeromorfe (550-650 mm), sub pădurile de gorun şi carpen şi stejărişuri, 

pe diferite roci sedimentare s-au format solurile cenuşii. Spre periferia Codrilor pe părţile inferioare 

ale versanţilor şi terasele râurilor, pe roci luto-argiloase şi loessiode sub diferite asociaţii floristice 

(păduri de stejar, pajişti, stepe) s-au format diferite subtipuri de cernoziom (după A. Ursu, 2006). 

Zona Stepei Câmpiei De Sud cuprinde 4 raioane (11-14) şi reprezintă o câmpie deluroasă în 

partea de nord, spre sud – mai plană, ondulată. Frontiera ei nordică, care delimitează regiunea de 

Podişul Central, este convenţională, deoarece colinele Codrilor continuă în direcţiile sud şi sud-est, 

122

foarte lent transformându-se în dealuri cu altitudini mai joase, cu versanţi mai puţin abrupţi, 

întretăiaţi de văile afluenţilor Botnei, Cogâlnicului, Ialpugului. Concomitent cu scăderea 

altitudinilor spre sud se modifică anturajul landşaftic, condiţiile climatice devin mai aride. Partea de 

nord, unde erau (şi mai sunt) răspândite fragmentar păduri de stejar, poate fi considerată regiune de 

silvostepă. Aici pe culmile dealurilor sub păduri s-au format soluri cenuşii molice şi cernoziomuri 

argiloiluviale. Aceste soluri sunt răspândite fragmentar şi contactează cu cernoziomurile levigate, 

formarea cărora este posibilă atât sub pădurile de gârniţă, cât şi sub vegetaţia ierboasă (pajişti). Sub 

pâlcurile de stejar pufos (gârneţ) şi între ele în condiţiile climatice ale Câmpiei de Sud s-au format 

cernoziomuri tipice moderat humifere, numite de I.Krupenikov „xerofite de pădure”. Solurile 

caracteristice pentru Câmpia de Sud sunt cernoziomurile tipice slab humifere (obişnuite) şi 

carbonatice (micelar-carbonatice, după I.Krupenikov). În cadrul cernoziomurilor zonale fragmentar 

sunt răspândite cernoziomuri vertice, soloneţuri, solonceacuri, soluri salinizate, cernoziomoide, 

mocirle. Pe pante solurile sunt supuse proceselor de eroziune, pe alocuri – alunecărilor de teren. 

Periodic în Câmpia de Sud este posibilă deflaţia. În văi şi vâlcele, la bazele versanţilor s-au format 

soluri deluviale, în luncile râurilor – diferite subtipuri de soluri aluviale, deseori salinizate sau 

soloneţizate (după A. Ursu, 2006). 

4.1.4 Provinciile pedogeografice în Republica Moldova 

Savanţii Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie „N. Dimo” (I.Krupenicov, 

A.Ursu, 1976) au divizat teritoriul Republicii Moldova în 4 provincii pedogeografice, care în mare 

măsură coincid cu zonele naturale economice (de nord, centrală, de sud şi sud-est): 

1. Provincia de Silvostepă de Nord (suprafaţa 1490000 ha) ocupă 44,1 % din teritoriul 

republicii. În această provincie predomină cernoziomurile tipice şi cele levigate. Ponderea solurilor 

cenuşii constituie circa 10 %. Eroziunea solului în această provincie e slab dezvoltată. 

2. Provincia Pădurilor Moldovei Centrale (Codrii, suprafaţa 542000 ha) ocupă 16,1 % 

din teritoriul republicii. Suprafaţa solurilor brune şi cenuşii constituie 40 %, a cernoziomurilor 

argiloiluviale si celor levigate – circa 30 %. Datorită particularităţilor reliefului în această provincie 

este puternic dezvoltată eroziunea solului şi alunecările de teren. 

3. Provincia de Stepă a Dunării (suprafaţa 1172000 ha) ocupa 34,7 % din teritoriul 

republicii. Aici predomină cernoziomurile tipice slab humifere şi cele carbonatice, pe alocuri se 

întilnesc cernoziomuri tipice moderat humifere (xerofite de padure după I.Krupenikov) şi 

cernoziomuri vertice. În luncile râurilor sunt răspândite soluri halomorfe. Gradul de manifestare a 

eroziunii este înaintat. 

4. Provincia de Stepă Ucraineană (suprafaţa 172000 ha) ocupa 5,1 % din teritoriul 

republicii. Aici predomină cernoziomurile tipice slab humifere şi cele carbonatice. Eroziunea 

solului se manifestă slab. 

În monografia „Почвы Молдавии” (1984) se propune divizarea Provinciei de Stepă 

Ucraineană în 2 provincii: de Silvostepă Ucraineană şi de Stepă Ucraineană (fig. 4.3) 

123

Fig. 4.3. Provincii pedogeografice (după I. Krupenikov, A.Ursu, 1984) 

124

CAPITOLUL V. CARTAREA. CALITATEA ŞI PRETABILITATEA SOLULUI 

5.1. CARTAREA SOLURILOR 


5.1.2. Fazele cartării. 

5.1.3. Importanţa practică a cartării solului. 


Prin lucrările de cartare pedologică şi de bonitare cadastrală a solurilor se realizează baza de 

date grafice şi descriptive necesare pentru inventarierea, clasificarea şi evaluarea resurselor de sol 

dintr-un spaţiu geografic, care poate să fie reprezentat de o exploataţie agricolă sau de un teritoriu 

administrativ-cadastral. 

Învelişul de soluri este studiat în raport cu factorii naturali şi ant ropici ce îi determină 

însuşirile şi respectiv, fertilitatea naturală cu diferite favorabilităţi pentru creşterea şi dezvoltarea 

fitocenozelor agrare sau naturale. 

Utilizarea resurselor funciare din cadrul ecosistemelor agricole presupune cunoaşterea 

riguroasă a modului de manifestare şi evoluţie a factorilor restrictivi ai capacităţii de producţie. În 

acest scop se impune efectuarea periodică a studiilor pedologice, care asigură baza de date primare 

a caracteristicilor morfologice şi a însuşirilor fizice şi chimice pe unităţi cartografice de sol (US) şi 

respectiv de teritoriu ecologic omogen (TEO). 

Prin cartarea solurilor se înţelege un complex de operaţiuni, care constă în cercetarea, 

identificarea şi delimitarea spaţială a diferitelor soluri existente pe un anumit teritoriu şi apoi 

transpunerea lor pe hartă. 

După executarea recunoaşterii teritoriului, pedologul trece la cartarea propriu-zisă. Aceasta 

constă în cercetarea detaliată a învelişului de sol precum şi a condiţiilor fizico-geografice prin 

metoda descriptiv-comparativă asociată cu analiza geografico-genetică. 

Cartarea solurilor se realizează cu ajutorul profilelor de sol repartizate pe teren în aşa fel, 

încât să formeze o reţea de puncte. Ele nu se deschid toate la aceeaşi adâncime, ci variază în funcţie 

de scopul pe care-l urmăresc în cartare. 

Profilurile de sol, care se deschid în cartările la scară mare şi mijlocie, sunt de trei feluri: 

principale, secundare şi de control sau sondaje 

Profilurile principale constituie elementele de bază ale unei cartări deoarece cu ajutorul lor 

se vor putea determina însuşirile morfologice, fizice şi chimice ale solurilor din sectorul luat în 

cercetare. Amplasarea lor în teren se face cu foarte mare grijă deoarece acestea trebuie să reprezinte 

cât mai fidel tipul caracteristic de sol, de aceea se recomandă ca amplasarea acestora să se facă după 

ce suprafaţa de teren a fost cercetată prin profile secundare. 

Profilurile principale se execută până la adâncimea rocii generatoare de sol, având astfel o 

succesiune completă de orizonturi a profilului de sol, adâncimea lor variază între 1-3 m şi este 

condiţionată de tipul de sol, de roca generatoare, de condiţiile de relief şi de scopul cercetării. 

După executarea acestui tip de profile, cercetarea şi descrierea solului durează 1,5 - 2,0 ore. 

Din aceste profile se ridică şi probe de sol pentru analize. 

Profilurile secundare servesc pentru studiul complementar al profilelor principale, în 

vederea determinării suprafeţei de răspândire a acestora. De asemenea, servesc şi la stabilirea şi 

caracterizarea varietăţilor de soluri în funcţie de sesizarea unor însuşiri deosebite. Ele se execută 

până la adâncimea de 90-150 cm, porţiune ce reprezintă partea principală a profilului de sol 

La aceste profile se face o descriere detaliată din care se vor ridica profilele principale şi se 

execută în număr mult mai mare decât al profilelor principale. 

Profiluri de control sau sondajele servesc la delimitarea unităţilor de sol identificate şi 

caracterizate prin profilurile principale şi cele secundare. Acestea sunt puţin adânci, permit doar 

cercetarea orizontului A şi începutul celui următor (50-60 cm adâncime). Ele se descriu sumar, 

notându-se grosimea orizontului superior, textura acestuia etc. şi se amplasează de obicei între două 

125

profile secundare, prin tatonări la locul unde se presupune trecerea de la un sol la altul. Acestea se 

trec şi pe hărţile topografice. 

Drumurile parcurse de pedolog, de-a lungul cărora s-au amplasat şi cercetat profiluri de sol, 

reprezintă itinerariile de lucru. Itinerariile se stabilesc fie după metoda traverselor paralele, fie 

după metoda circuitului. Aceste două metode se combină în munca de teren. 

În metoda traverselor paralele, itinerariile sunt reprezentate prin linii (drumuri) paralele, 

situate la distanţe aproximativ egale (dependente de scara hărţii), încât să fie uniform acoperită 

întreaga suprafaţă de cartat, iar orientarea şi fixarea lor trebuie făcută, în aşa fel încât să traverseze 

toate formele peisajului geografic. În vederea efectuării acestor itinerarii sunt necesare hărţile 

topografice şi observaţiile notate în timpul recunoaşterii. 

Metoda traverselor paralele este mult folosită în teritoriile slab fragmentate şi cu înveliş de 

sol variat. Limitele de sol pun în evidenţă această situaţie prin interpretarea a două traverse şi pe 

baza observaţiilor de micro şi mezorelief pe teren. 

În metoda circuitului, itinerariile sunt reprezentate prin linii cu o dispoziţie cu relief 

accidentat şi înveliş complex de soluri. Stabilirea lor se face ţinându-se seama de relief şi de reţeaua 

hidrografică. Şi pentru aceste itinerarii sunt necesare hărţi topografice. 

Amplasarea profilelor de sol, se face de obicei pe baza unor itinerarii planificate dinainte, ca 

rezultat al recunoaşterii. Aceste itinerarii, care sunt trecute şi pe hărţile topografice, sunt de obicei 

preliminare, deoarece ele pot fi modificate în funcţie de cerinţele terenului. Cu prilejul stabilirii 

itinerariilor de lucru se amplasează şi locul unde se vor executa profiluri principale şi secundare. 

Repartiţia şi amplasarea corectă a profilelor de sol influenţează calitatea şi randamentul lucrărilor. 

Profiluri principale se amplasează acolo unde pedologul cartator consideră că ar prezenta locul cel 

mai caracteristic pe baza însuşirilor morfologice, fizice şi chimice ale tipului de sol. Orice 

schimbare survenită la unul dintre factorii de formare ai solului, necesită amplasarea unui nou profil 

principal din suprafaţa respectivă. Schimbările survenite sunt legate mai ales de modificarea 

formelor de relief, de rocă, de vegetaţie şi de adâncimea apei freatice. 

Suprafeţele caracterizate prin profile principale vor fi cercetate în continuare prin profile 

secundare. 

Amplasarea profilelor principale se face de obicei, după ce suprafaţa respectivă a fost 

cercetată prin profiluri secundare. 

Amplasarea profilelor principale şi secundare se poate face dinainte, în schimb amplasarea 

celor secundare se face numai in teren. 

Profilurile de control lipsesc cu desăvârşire în centrul arealelor de sol şi apar foarte des la 

periferia acestora, deoarece servesc la stabilirea limitelor intre două unităţi de sol. 

Dacă limita de trecere apare distinctă in relief, atunci numărul de profile de control se 

micşorează. 

Paralel cu amplasarea profilelor pe teren se face şi notarea acestora pe hartă. În vederea 

trecerii cât mai corecte a profilelor de sol pe hartă, distanţa între două puncte se măsoară cu 

piciorul, a cărui lungime este etalonată. Prin transformarea numărului de paşi la scara hărţii, se 

poate face o transpunere corectă a locului pe hartă. 

Densitatea profilurilor de sol este condiţionată de complexitatea învelişului de sol, de scara 

hărţii şi de acoperirea terenului. 

In zonele cu relief accidentat şi cu invelişul de sol foarte variat, cercetarea solurilor se face 

cu o densitate mai mare de profile decât media. In zonele cu relief mai uniform şi cu inveliş de sol 

mai omogen, densitatea de profile va fi mai mică decât media. 

În practica lucrărilor de teren se foloseşte clasificarea regiunilor în categorii de complexitate 

a învelişului de sol, care sunt definite astfel (normele Comitetului Geologic): 

Categoria I-a - Regiunile naturale cu relief de şes, foarte slab fragmentate, cu soluri variate; 

suprafeţele unităţilor de sol depăşesc in general 3 km 2 . Complexele de soluri constituie cel mult 5 % 

din suprafaţa regiunii. 

126

Categoria a II-a – Regiunile de şes fragmentat, străbătute de râuri, viroage şi văi puţin 

adânci, elemente de relief slab diferenţiate, cu soluri puţin variate. Complexele de soluri de la 5 

până la 15 %. 

Categoria a III-a - Regiuni de dealuri joase şi oricare ale regiuni cu relief fragmentat şi 

ondulat sau cu roci generatoare de sol variate. Regiuni de categoria a I-a cu complexe de soluri de 

25-40 %. Regiuni din categoria a II-a cu complexe de soluri de la 15-30 % din suprafaţă. 

Categoria a IV-a - Regiuni din categoria a II-a acoperite de păduri. Regiuni accidentate de 

dealuri inalte şi submontane. Delte şi lunci relativ puţin variate, cu păduri şi zăvoaie pe mai puţin de 

20% din suprafaţă. 

Categoria a V-a - Oricare regiune cu complexe de soluri de la 40-60 %. Regiuni din 

categoria a III-a acoperite cu păduri. Regiuni muntoase. Regiuni cu mlaştini in proporţie de peste 40 

%. Delte şi lunci cu soluri variate sau acoperite cu păduri şi stufărişuri pe mai mult de 20 % din 

suprafaţă. Regiuni cu complexe de soluri acoperind peste 60 % din suprafaţă. Regiuni din categoria 

a IV-a acoperite cu păduri. 

Densitatea minimă de profile (principale şi secundare) necesară pentru cartare, depinde de 

scară şi este prezentată in tabelul 5.1. 

Numărul profilelor de control nu este normat, in general fiind egal cu numărul de profile 

principale şi secundare. 

Tabelul 5.1. Numărul minim de profiluri principale sau secundare pentru caracterizarea unul km 2 de teren (în 

raport cu scara de cartare şi categoria de complexitate) 

Scara hărţii 

Categoria de 

complexitate 1:500.000 1:200.000 1:100.000 

1:25.000 1:10.000 

1:50.000 

a regiunii 

I 0,07 

0,13 

0,29 

0,59 

1,33 4,66 

II 0,08 0,16 0,35 0,71 1,60 5,61 

III 0,10 0,20 0,44 0,89 2,00 6,99 

IV 0,14 0,28 0,59 1,19 2,64 9,35 

V 0,20 0,40 0,89 1,78 4,35 14,05 

Descrierea profilelor de sol se face fie în fişe tip sau în carnete de teren în care se notează 

toate observaţiile asupra acestora. 

Delimitarea unităţilor de sol este una dintre lucrările cele mai importante în cartarea 

pedologică. La baza delimitării acestor unităţi trebuie să stea raportul care există între condiţiile 

naturale şi procesul de formare a solului. 

Solul reprezintă oglinda peisajului geografic, iar unităţile de sol, modul de împletire al 

factorilor naturali. Factorii naturali care pot furniza limite precise sunt relieful şi vegetaţia. Astfel, 

în cazul sărăturilor, cartarea geobotanică este echivalentă cu cartarea pedologică. De asemenea, 

dacă s-a ajuns la stabilirea unei interdependenţe între sol şi o anumită formă de relief, delimitarea 

unităţii de sol se reduce la delimitarea formei de relief. În cazul solurilor luate în folosinţă agricolă, 

delimitarea unităţilor de sol se face acolo unde culoarea, textura şi structura solului se schimbă. 

Delimitarea este mai complicată în situaţia în care trecerea între unităţile de sol se face 

treptat iar limitele nu sunt clare. Atunci ea trebuie făcută cu ajutorul unui număr mai mare de profile 

secundare şi de control. În acest mod limita devine o fâşie mai lată sau mai îngustă, prin care se face 

trecerea de la o unitate la alta, iar pedologul cartator este obligat să precizeze până unde, în 

127

cuprinsul fâşiei, domină caracterele uneia dintre unităţile de sol şi unde se remarcă saltul calitativ 

care indică transformarea unităţii respective în alta unitate. 

În funcţie de scara de cartare se pot face unul sau mai multe sondaje în vederea stabilirii 

limitei. 

Paralel cu identificarea limitelor pe teren se face şi transportarea lor pe hartă, ţinând seama 

de toate punctele reper de pe hartă. Exactitatea traseului pe hartă a limitelor depinde de scara hărţii, 

de detaliile de planimetrie şi nivelment reprezentate pe hartă şi de complexitatea învelişului de sol. 

În trasarea limitelor de sol există anumite ”limite” de toleranţă, în funcţie de scara hărţii şi 

de felul în care limitele se evidenţiază pe teren. 

Pentru hărţile la scări mijlocii şi mari se prevăd următoarele limite de toleranţă: 

limite distincte pe teren = 2 mm toleranţa pe hartă; 

limite clare pe teren = 4 mm toleranţă pe hartă; 

limite neclare pe teren = 8 mm toleranţă pe hartă. 

În situaţia în care învelişul de sol este foarte variat şi nu poate fi reprezentat la scara hărţii de 

cartare, suprafeţele respective se reprezintă pe hartă sub formă de complexe de soluri sau asociaţii 

de soluri. 

Prin complex de soluri se înţelege o alternanţă de diferite soluri pe suprafeţe mici, care se 

repetă mereu, pe distanţă de metri sau sute de metri. De cele mai multe ori complexele de soluri 

sunt legate de un anumit microrelief (exemplu: într-un complex de soluri alcătuit din cernoziomuri 

argiloiluviale şi soloneţuri, limitele se stabilesc după microrelief - soloneţurile ocupă 

microdepresiile, iar cernoziomurile argiloiluviale ocupă spaţiile dintre ele; dacă teritoriu este 

cultivat, golurile din cultură indică suprafeţe cu soloneţuri). 

Prin asociaţii de soluri se înţeleg suprafeţe alcătuite dintr-un sol predominant, dar la care 

sunt incluse şi suprafeţe relativ mari de alte soluri, aflate într-o strânsă corelaţie geografică. Cartarea 

acestora se face întocmai ca la complexele de soluri. 

5.1.2. Fazele cartării 

Cartarea solului este o operaţie foarte complexă în cadrul căreia se deosebesc trei faze: de 

pregătire, de teren, de laborator şi încheierea lucrărilor. 

Faza de pregătire. Constă în adunarea tuturor materialelor necesare unei informări asupra 

regiunii ce urmează să fie cartată, precum şi a celor necesare efectuării muncii propriu-zise de teren. 

Se procură mai întîi baza topografică (planuri topografice sau fotogrametrice). Aceasta este de dorit 

să fie la o scară mai mare decât aceea la care urmează să fie alcătuită harta de soluri, pentru a avea 

detalii mai numeroase şi pentru a asigura o mai mare precizie în trasarea limitelor între unităţile de 

sol. Dacă în regiune sau în împrejurimi au fost făcute cercetări pedologice, studii referitoare la 

climă, vegetaţie, geomorfologie, agrotehnică etc., se consultă cu atenţie tot acest material, care 

poate da o imagine generală supra condiţiilor naturale şi de sol. 

De asemenea în această fază se pregătesc toate utilajele şi rechizitele necesare pentru faza de 

teren (carnete de teren, busolă, binoclu, lupă de buzunar, aparat de fotografiat, ruletă, diferite truse 

pentru determinări expeditive, sonde etc.). 

Faza de teren. Cuprinde totalitatea operaţiilor ce se efectuează în teren. Aceste operaţii 

constau, în principal, în cercetarea profilelor de sol în strînsă legătură cu condiţiile naturale şi de 

producţie; separarea, delimitarea şi caracterizarea unităţilor de sol şi ridicarea probelor de sol în 

vederea efectuării analizelor de laborator. Faza de teren începe obişnuit cu recunoaşterea teritoriului 

ce urmează să fie cartat. Munca de cercetare a solului în teren presupune o cercetare amănunţită a 

profilelor de sol, a condiţiilor de relief, rocă, vegetaţie, apă freatică, a modului de exploatare a 

solurilor respective etc. Toate acestea se consemnează în carnete, pe hărţi, schiţe etc., adunându-se 

un bogat material ce va servi la definitivarea lucrărilor de cartare. După separarea şi delimitarea 

unităţior de sol, din profilele caracteristice ale unităţilor se ridică probe pentru diferitele analize de 

laborator şi monoliţi. 

În zonele cu fenomene de eroziune, odată cu cartarea solului sau în mod special, se face şi 

cercetarea şi cartarea eroziunii. În cerecetarea şi cartarea eroziunii ca şi în cazul cartării solului se 

128

porneşte tot de la profilul solului şi de la condiţiile naturale ale zonei respective. Pentru aprecierea 

eroziunii se caută un profil-martor (care să nu fi fost supus de loc eroziunii) cu care se compară 

profilele erodate, delimitându-se suprafeţele cu diferite grade de eroziuni. 

Faza de laborator şi încheierea lucrărilor. În cadrul acestei faze se fac mai întîi observaţii 

asupra probelor şi monoliţilor ridicaţi, în vederea verificării şi precizării descrierii profilelor şi a 

proprietăţilor morfologice. De exemplu, aprecierea culorii în teren este foarte mult influenţată de 

umiditatea solului în momentul descrierii profilului şi de luminozitate. Astfel, la o umiditate mai 

mare a solului şi în cazul cercetării profilului spre seară sau pe timp noros culoarea apare mai 

închisă; din contra, pe timp puternic însorit şi atunci cînd solul este uscat, culoarea apare mai 

deschisă. 

Pentru a putea caracteriza cât mai complet solurile diferitelor unităţi separate în teren, 

trebuie efectuate analize de laborator. Acestea ajută la caracterizarea genetică a solurilor, cât şi la 

elaborarea complexului de măsuri agrotehnice, agrochimice şi ameliorative ce trebuie aplicate. Se 

ştie, de exemplu, că datele referitoare la conţinutul de humus au o deosebită importanţă în 

clasificarea cernoziomurilor, gradul de saturaţie cu baze (V%) şi reacţia (pH-ul) sînt indici preţioşi 

de caracterizare a solurilor podzolice, conţinutul în elemente nutritive serveşte la recomandarea 

îngrăşămintelor, proprietăţile fizice prezintă o deosebită importanţă în deosebi pentru lucrările de 

amelioraţii etc. 

Dintre determinările ce se efectuează asupra probelor ridicate, unele sînt comune, iar altele 

specifice anumitor soluri. Dintre cele comune mai principale sunt: determinarea humusului; 

determinarea sumei bazelor schimbabile; determinarea capacităţii totale de schimb cationic; 

determinarea pH-ului; determinarea azotului, fosforului şi potasiului; analiza granulometrică; 

determinarea porozităţii; determinarea higroscopicităţii maxime; determinarea gradului de 

structurare şi stabilităţii mecanice şi hidrice a agregatelor etc. 

Dintre analizele ce se execută numai la anumite soluri amintim: determinarea acidităţii 

hidrolitice şi de schimb, determinarea aluminiului mobil, determinarea sărurilor solubile, 

determinarea carbonaţilor etc. 

Natura analizelor şi determinărilor ce trebuie efectuate mai depinde şi de scopul în care se 

face cercetarea. Aşa, de exemplu, dacă se urmăreşte rezolvarea unor probleme hidroameliorative se 

va insista asupra proprietăţilor fizice: analiza granulometrică, greutatea specifică şi volumertică, 

porozitatea, permeabilitatea sau infiltraţia (toate acestea pe adâncimea sol-rocă, uneori până la apa 

freatică), capacitatea de câmp, ascendensiunea capilară, nivelul şi compoziţia apelor freatice etc. 

Cartarea propriu-zisă se încheie cu alcătuirea unei hărţi de soluri. În acest fel se face o primă 

lucrare a materialului obţinut în urma activităţii de teren. 

Asupra probelor de sol luate din teren se vor executa o serie de analize de laborator necesare 

pentru o caracterizare cât mai completă a solurilor întâlnite în teritoriul de cercetare. 

Dintre determinările care se efectuează în laborator unele sunt comune iar altele specifice 

pentru anumite soluri. 

Analize comune: 

determinarea humusului; 

determinarea bazelor schimbabile; 

determinarea capacităţii totale de schimb cationic; 

determinarea pH-ului; 

determinarea N, K, P asimilabile; 

determinarea compoziţiei granulometrice; 

determinarea porozităţii şi a gradului de structurare; 

determinarea stabilităţii mecanice şi hidrice ale agregatelor, etc. 

Analize specifice pentru anumite soluri: 

determinarea carbonaţilor; 

determinarea sărurilor solubile; 

determinarea acidităţii hidrolitice şi de schimb; 

determinarea aluminiului mobil, etc. 

129

Natura analizelor depinde şi de scopul pe care îl urmăreşte cercetarea. 

În faza de birou, cea mai importantă etapă este întocmirea hărţilor de sol, acestea 

reprezentând rezultatul muncii de teren a pedologilor cercetători. 

Prima operaţiune este stabilirea legendei care constituie principalul criteriu după care se 

apreciază o hartă. Legenda de soluri cuprinde două părţi: în prima parte sunt prezentate denumirile 

taxonomice ale solurilor, iar în a doua parte sunt prezentate texturile de la suprafaţa acestora şi, 

acolo unde este cazul, a rocilor generatoare de sol. 

Legenda pentru soluri (prima parte) în cazul hărţilor la scară mică sau mijlocie cuprinde 

toate tipurile, subtipurile şi complexele de soluri, înşirate în succesiunea lor natural-geografică, dar 

care în parte urmăreşte firul unei clasificări, iar în cazul hărţilor la scară mare, legenda de soluri 

reprezintă clasificarea de soluri adoptată. 

Dacă harta cuprinde atât zone de munte, cât şi de câmpie, în legendă se vor separa solurile 

de munte cu cele de câmpie. 

În legendă, unităţile de sol se notează prin simboluri (sau cifre), culori (sau haşuri) şi semne. 

Semnele se folosesc de obicei, pentru marcarea pe hartă a apariţiei izolate de soluri, care nu pot fi 

reprezentate la scara hărţii respective. 

Complexele de soluri se notează în legenda hărţii prin tipurile sau subtipurile de sol 

predominante. Reprezentarea lor grafică se face fie prin dungi alternative divers colorate, fie prin 

colorarea fondului unităţii cu culoarea solului predominant, celelalte soluri fiind reprezentate prin 

semne. 

În a doua parte a legendei se face referire la textura solurilor la suprafaţă, iar în unele cazuri 

şi la textura rocilor de solificare. Pentru solurile formate pe roci neconsolidate, reprezentarea grafică 

a texturii se face prin haşuri, iar pentru cele formate pe roci consolidate, reprezentarea se face prin 

semne. 

Alcătuirea hărţii de sol constă în desemnarea unei baze topografice în care sunt înscrise 

numai datele topografice absolut necesare. Acestea trebuie să cuprindă următoarele elemente: 

curbele de nivel → vor fi trasate pe baza topografică numai acelea prin care relieful 

este scos uşor în evidenţă: 

reţeaua hidrografică a teritoriului → se consemnează pe hartă în totalitatea ei; 

reţeaua de drumuri → vor fi reprezentate numai drumurile principale şi căile ferate; 

localităţile →vor fi menţionate pe hartă cu scop de orientare. 

După stabilirea bazei topografice simplificate se trece la definitivarea limitelor unităţilor de 

sol. Transpunerea limitelor unităţilor de sol se face la scara de întocmire a hărţii. În unităţile de sol 

delimitate pe hartă, se vor nota simbolurile, se vor desemna şi apoi se va colora harta. Pe hartă se 

vor nota şi locurile unde s-au deschis profilele de sol. 

Baza topografică simplificată, completată cu unităţile de sol şi simbolurile respective, se 

trece pe hârtie de calc şi se multiplică. 

Memoriul agropedologic. Având la dispoziţie datele culese din teren, verificate, parte din 

observaţiile făcute asupra profilelor în teren pe probele şi monoliţii ridicaţi, precum şi rezultatele 

analizelor şi determinărilor, se trece la încheierea lucrărilor. Totalitatea observaţiilor şi a rezultatelor 

se organizează într-un raport ştiinţific cunoscut şi sub denumirea de memoriu agropedologic. 

Raportul ştiinţific sau memoriul agropedologic este alcătuit dintr-o parte descriptivă, hărţi şi 

anexe. 

Partea descriptivă cuprinde o scurtă introducere, prezentarea condiţiilor naturale (fizicogeografice) 

şi apoi caracterizarea solurilor teritoriului respectiv. În introducere se delimitează 

sectorul cercetat, se prezintă datele generale existente în literatura de specialitate sau care au fost 

culese în timpul cartării, se arată scopul lucrării etc. Se trece apoi la prezentarea condiţiilor naturale 

(fizico-geografice) şi anume: geologia şi geomorfologia, hidrologia şi hidrogeologia, clima şi 

vegetaţia. 

Referitor la geomorfologie şi geologie se arată că sunt unităţile de relief şi substanţele 

litologice, rolul lor în formarea şi repartizarea solurilor pe teritoriul respectiv, influienţa lor asupra 

mecanizării lucrărilor agricole, asupra fenomenelor de eroziune, alunecare etc. 

130

Datele hidrografice şi hidrogeologice se referă la reţeaua hidrografică, debite, izvoare, 

lacuri; nivelul hidrostatic al apelor freatice; indicaţii în legătură cu aprovizionarea cu apă; 

posibilitatea de inundaţie, de stagnare a apelor provenite din precipitaţii, de sărăturare, de 

înmlăştinire, de desecare şi irigare, îndiguire etc. 

În cadrul datelor referitoare la climă se prezintă temperaturile (medii lunare şi anuale, 

maxime, minime etc.); brumele şi îngheţurile timpurii şi tîrzii; precipitaţiile (medii pe decade, luni 

şi ani); umiditatea atmosferică; direcţia, intensitatea şi frecvenţa vânturilor (vînturi aducătoare de 

ploi, de furtuni, de uscăciune, de ger etc.); indicii climatici; aprecieri generale asupra climatului 

regiunii şi indicaţii de culturi potrivite acestuia sau care ar putea fi întroduse etc. 

Datele de vegetaţie se referă la natura arborescentă sau ierboasă a acesteia, componenţă, 

grad de acoperire, buruieni şi posibilităţi de combatere, observaţii asupra modului cum se comportă 

vegetaţia cultivată etc. 

În continuare se prezintă solurile separate, pe unităţi. La fiecare unitate se dau date 

referitoare la formarea solurilor respective în funcţie de condiţiile de solificare; caracterizarea 

morfologică şi fizico-chimică; aprecieri asupra fertilităţii şi posibilităţii de sporire a producţiei 

(lucrări agrotehnice, adâncimea stratului arat, combaterea crustei, îngrăşămintele şi amendamentele 

indicate, măsurile hidroameliorative, prevenirea şi combaterea eroziunii etc.); recomandări asupra 

modului cel mai indicat de folosire etc. 

După prezentarea separată a unităţilor de sol se trece la gruparea acestora în unităţi 

agropedoameliorative, urmărindu-se alcătuirea de unităţi care să permită aplicarea aceluiaşi 

complex de măsuri agrotehnice, agrochimice, hidroameliorative etc. 

Memoriul agropedologic cuprinde în mod obligatoriu şi hărţi. Numărul şi natura acestora 

este în funcţie în primul rând de scopul pentru care a fost făcută cercetarea şi specificul regiunii. 

Hărţile alcătuite la cartarea soluruilor fac parte din categoria hărţilor speciale. Ele trebuie sa fie 

clare, uşor de descifrat. Pentru acest motiv nu se încarcă prea mult şi sânt întotdeauna însoţite de 

legende detaliate. În orice lucrare de cercetarea solului trebuie prezentată harta unităţilor de sol şi 

caracterizarea lor. În mod obişnuit, pentru a nu se încărca prea mult această hartă, şi ai complica 

astfel folosirea, se alcătuiesc hărţi separate referitoare la: unităţile geomorfologice, textură, roci 

mame, adâncimea apelor freatice şi compoziţia acestora, gradul de saturare, permeabilitatea, 

capacitatea de câmp, conţinutul de humus şi necesitatea de încorporare a îngrăşămintelor organice, 

reacţia solului şi nevoia de amendamente, conţinutul în elemente nutritive şi recomandări de 

aplicare a îngrăşămintelor minerale, indicaţii referitoare la aplicarea măsurilor agrotehnice, 

hidroameliorative, de prevenire şi combatere a eroziunii solului etc. 

Raportul ştiinţific sau memoriul agropedologic este însoţit şi de anexe reprezentate prin 

materialele documentare de teren, de laborator etc., cum ar fi: fişele cu descrierea pe teren a 

profilelor de sol, buletine de analiză a probelor, schiţe, fotografii etc. 

5.1.3. Importanţa practică a cartării solului 

O agricultură raţională nu poate fi făcută fără cunoaşterea amănunţită a întregului ansamblu 

de factori ce alcătuiesc mediul de creştere şi dezvoltare a plantelor. Pentru asigurarea celor mai 

bune condiţii de cultură a plantelor este necesară cercetarea corelată a plantei şi a mediului. Un 

ajutor preţios în atingerea acestui scop îl constituie datele obţinute în cartarea solului, sistematizate 

şi concretizate în hărţile şi partea descriptivă a memoriului agropedologic. Acestea servesc 

plantificării în general a agriculturii, organizării teritoriului, stabilirii celor mai indicate moduri de 

folosinţă şi întocmirii planurilor de măsuri agrotehnice, agrochimice sau ameliorative ce trebuie 

aplicate diferitelor terenuri etc. 

Aşa, de exemplu, cartările la scară mică şi mijlocie dau informaţii generale asupra fondului 

funciar al ţării; dau indicaţii asupra rezervelor de terenuri pe seama cărora poate fi mărită suprafaţa 

arabilă a ţării etc. 

Natura învelişului de sol a ţării, tipurile de sol existente şi răspândirea lor pe suprafeţe mai 

mari sau mai mici, proprietăţile lor morfologice, fizice, fizico-chimice, fertilitatea lor etc. dau 

indicaţii preţioase în ceea ce priveşte stabilirea şi planificarea bazei tehnice de dezvoltare a 

131

agriculturii (necesarul şi indicii tehnici ai maşinilor şi uneltelor, necesarul şi felul îngrăşămintelor 

chimice etc.). 

Cunoscând felul şi cantitatea de produse agricole reclamate de consumul direct şi de 

industrie, cerinţele plantelor faţă de sol şi de ceilalţi factori ai mediului, pe baza datelor puse la 

dispoziţie de către cartările la scări mici şi mijlocii, se stabilesc zonele cele mai indicate pentru 

cultura plantelor de câmp, pentru pomicultură şi viticultură, pentru păşuni-fâneţe, pentru silvicultură 

etc. Aşa, de exemplu deşi sectoarele pomicol şi viticol aduc mari venituri, în condiţiile ţării noaste 

nu este indicat să se extindă în regiunile în care solul şi ceilalţi factori ai mediului permit cultivarea 

cu bune rezultate a cerealelor şi a plantelor tehnice, ci să se dezvolte în continuare în regiunile de 

deal. Tot pe această linie, dat fiind faptul că în ţara noastră există suprafeţe întinse acoperite cu 

păduri în zonele accidentate, în ultima vreme cea mai mare parte a pădurilor aflate în zone 

nefavorabile agriculturii au fost defrişate, cedând astfel agriculturii teritoriile respective. Cartările la 

scară mică şi mijlocie au scos în evidenţă şi faptul că pe teritoriul ţării noastre există anumite 

suprafeţe situate în zonele favorabile, nefolosite încă în agricultură. În prezent se desfăşoară o largă 

acţiune de mărire a suprafeţei arabile a ţării, pe seama punerii în valoare a luncilor inundate, a 

bălţilor, a mlaştinilor etc. 

Cartările de sol, şi anume cele la scări mari, servesc direct la organizarea şi dezvoltarea 

agriculturii în unităţile de stat şi cooperativele agricole de producţie, stabilirii celor mai 

prejudicioase folosinţe a terenurilor, stabilirii şi folosirii agrotehnicii diferenţiate, aplicării raţionale 

a îngrăşămintelor şi amendamentelor, executării lucrărilor de irigaţie, desecare, indiguire, de 

prevenire şi combatere a eroziunii solului etc. 

Organizarea teritoriilor unităţilor agricole, problemă atât de importantă pentru dezvoltarea 

agriculturii , are ca punct de plecare datele obţinute în urma cercetărilor referitoare la sol şi la 

ceilalţi factori ai mediului, cuprinse în memoriile agropedologice. În funcţie de aceste date se face 

organizarea şoselelor si a reţelei de drumuri, separarea suprafeţelor ce trebuie împădurite sau 

înţelenite, irigate sau drenate, indiguite etc. 

Plantele de cultură manifestă, în general, anumite cerinţe faţă de sol şi de celelalte condiţii 

ale mediului. Unele soluri pot fi bune pentru anumite culturi, dar neindicate pentru altele. Aşa, de 

exemplu dacă memoriul agropedologic arată că pe teritoriul unei unităţi agricole există soluri grele 

şi soluri uşoare, în cazul cultivării cartofului acesta va fi plantat pe cele din urmă. Dacă memoriul 

agropedologic indică soluri acide, trebuie alese acele culturi care suportă aciditatea, cum sânt, de 

exemplu, secara, ovăzul etc. 

Datele cuprinse în memoriile agropedologice servesc şi la stabilirea agrotehnicii diferenţiate. 

Aşa, de exemplu, dacă acestea arată că pe teritoriul unei unităţi agricole există soluri nisipoase, 

supuse spulberării, va fi evitată mobilizarea exagerată a acestora prin lucrări(din contra foarte des 

va fi folosit tăvălugul).În cazul solurilor cu exces de umiditate de suprafaţă, lucrarea solului se va 

face în aşa fel, încât să asigure o cât mai bună pătrundere a apei în adâncime şi evacuarea excesului 

prin brazde, şanţe, canale etc. 

Studiile de sol dau indicaţii preţioase în ceea ce priveşte aplicarea îngrăşămintelor şi 

amendamentelor. Pentru aceasta în afara hărţilor de sol propriu-zise se alcătuiesc cartograme 

agrochimice, care arată conţinutul de elemente nutritive şi reacţia, pe parcelele mici(de obicei nu 

mai mari de 5 ha) şi deci necesarul de îngrăşăminte şi amendamente. 

O deosebită importanţă prezintă cercetarea solului în legătură cu executarea lucrărilor 

ameliorative. Studiile de sol efectuate în acest sens cuprind o serie de date în funcţie de specificul 

lucrării respective. Aşa, de exemplu, în cazul lucrărilor de irigare, în cercetarea solului se insistă 

asupra reliefului, rocilor, apelor freatice, asupra indicilor hidrofizici, în vederea stabilirii normelor 

de udare, metodelor de irigare etc., asupra eventualelor modificări pe care irigarea le-ar putea crea 

în ceea ce priveşte regimul hidric, salin, termic, biologic al solului etc. 

În cadrul lucrărilor de desecare, drenare şi îndiguire, memoriile agropedologice cuprind date 

speciale referitoare la regimul hidric, indicii hidrofizici, cauzele care determină excesul de apă, 

posibilitatea de înlăturare a acestuia etc. 

132

Cercetările de sol în vederea prevenirii şi combaterii eroziunii insistă asupra gradului de 

eroziune, reliefului (grad de fragmentare, pante etc.), rocilor etc., asupra metodelor agrotehnice şi 

tehnice ce trebuie aplicate (arăturile pe curbele de nivel, înierbări, împăduriri, terasări etc.). 

În cele de mai sus au fost prezentate cîteva aspecte ale folosirii memoriilor agropedologice 

în rezolvarea unor probleme legate de sectorul agricol. Cercetările de sol apar însă necesare şi în 

alte sectoare: silvicultură, construcţii (solul ca teren de fundaţii), în legătură cu construcţia 

drumurilor, căilor ferate, instalarea diferitelor conducte, subterane etc., în domeniul apărării 

sănătăţii publice (cercetare sanitară a solului) etc. 

133

5.2. CALITATEA ŞI PRETABILITATEA SOLULUI 

5.2.1. Bonitarea solurilor. 

5.2.2. Indicatori pentru constituirea unităţilor de teritoriu 

ecologic omogene (TEO). 

5.2.3. Indicatori de bonitare pentru condiţiile naturale. 

5.2.4. Bonitarea solurilor în Republica Moldova. 

5.2.5 Indicatori de caracterizare tehnologică. 

5.2.6. Evaluarea terenurilor agricole. 

5.2.7. Zonarea agroecologică 


Termenul de ”bonitare a solului în vederea clasificării pe clase de fertilitate” apare pentru 

prima oară la I.F Mayer (Germania) în anul 1805. De atunci va fi folosit mereu şi de alţi cercetători 

pentru a desemna această complexă lucrare de măsurare a puterii de producţie a solului. 

Bonitarea solurilor (din latină bonitus=bună calitate) reprezintă o operaţiune complexă de 

cercetare, determinare şi apreciere a calităţii de producţie a acestora prin intermediul unui sistem de 

indici tehnici şi de note de bonitare (Teaci, 1972). 

Bonitarea – aprecierea comparativă a calităţii solurilor, fertilităţii lor potenţiale în raport cu 

condiţii naturale şi cerinţele diferitor culturi faţă de acestea (Kovda, 1988). 

Bonitarea terenurilor agricole reprezintă o acţiune complexă de cercetare şi de apreciere 

cantitativă a principalelor condiţii care determină creşterea şi producţia plantelor, de stabilire a 

gradului de favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură. Deoarece capacitatea 

de producţie a terenurilor se modifică sub influenţa factorilor naturali, dar mai ales a intervenţiei 

omului, bonitatea trebuie actualizată în permanenţă. 

Prin lucrările de cartare pedologică şi de bonitare cadastrală a solurilor se realizează baza de 

date grafice şi descriptive necesară pentru inventarierea, clasificarea şi evaluarea resurselor de sol 

dintr-un spaţiu geografic, care poate să fie reprezentat de o exploataţie agricolă sau de un teritoriu 

administrativ-cadastral. Învelişul de soluri este studiat în raport cu factorii naturali şi antropici ce îi 

determină însuşirile şi respectiv, fertilitatea naturală, cu diferite favorabilităţi pentru creşterea şi 

dezvoltarea fitocenozelor agrare sau naturale. 

Prin realizarea lucrărilor de bonitare a terenurilor agricole se cer rezolvate următoarele 

probleme: 

1. Precizarea capacităţii de producţie a terenului pentru diferite plante de cultură, 

plantaţii pomicole şi viticole şi pajişti naturale; 

2. Precizarea celor mai raţionale repartiţii a culturilor pe teritoriu, respectiv 

fundamentarea lucrărilor de zonare şi profilare a producţiei agricole; 

3. Stabilirea cauzelor care limitează capacitatea de producţie şi evidenţierea lor în 

vederea diminuării sau înlăturării efectelor negative care limitează recoltele; 

4. Fundamentarea masurilor economice pentru evidenţierea şi comensurarea rentei 

funciare diferenţiale în vederea preluării şi redistribuirii acesteia, pentru asigurarea 

echităţii social-economice pentru toţi lucrătorii din agricultură. 

5.2.2. Indicatori pentru constituirea unităţilor de teritoriu 

ecologic omogene (TEO) 

Acordarea notelor de bonitare se execută pentru fiecare unitate TEO. Aceasta se defineşte ca 

o porţiune de teritoriu pe care toţi factorii naturali sau în cazul suprafeţelor ameliorate şi cei 

antropici, se manifestă uniform. 

Constituirea unităţilor TEO se face folosind aceiaşi indicatori ca şi la bonitarea propriu-zisă 

şi potenţarea notelor de bonitare. Lista completă a indicatorilor pentru constituirea unităţilor TEO 

este următoarea: 

• elemente sau forme de relief; 

• alunecări şi unele forme de microrelief; 

134

• panta; 

• expoziţia; 

• media anuală a precipitaţiilor (valori reale); 

• textura în secţiunea de control (pe profil); 

• roca sub secţiunea de control; 

• contraste de textură; 

• gradul de descompunere a materiei organice; 

• clase de gleizare; 

• clase de pseudogleizare; 

• clase de salinizare; 

• clase de alcalinizare; 

• adâncimea la care apare roca dură; 

• textura în primii 20 cm; 

• conţinutul de schelet în secţiunea de control; 

• clase de eroziune în suprafaţă; 

• clase de eroziune în adâncime; 

• lucrări de îmbunătăţiri funciare şi poluarea solului. 

Într-o unitate TEO se includ terenurile care prezintă aceeaşi situaţie privind caracteristicile 

exprimate prin indicatorii respectivi. Numărul unităţilor TEO este cu atât mai mare, cu cât scara la 

care se lucrează este mai mare. La nivel de parcelă, fermă, notele de bonitare se calculează ca medii 

ponderate a notelor unităţilor TEO componente. 

Odată cu bonitarea se face şi caracterizarea tehnologică a terenurilor respective, in scopul 

determinării necesităţilor şi posibilităţilor de sporire a capacităţii de producţie. 

Pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor se folosesc 8 indicatori, şi anume: 

• pretabilitatea pentru irigaţii; 

• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a excesului de umiditate; 

• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi alcalinităţii; 

• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii; 

• specificul lucrărilor solului şi posibilitatea mecanizării lucrărilor; 

• consumul de energie şi durata perioadei pentru lucrările solului; 

• necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării; 

• necesitatea lucrărilor de recultivare şi reducere a poluării. 

In cadrul fiecărui indicator tehnologic s-au separat clase şi subclase de terenuri. Clasele 

împart sau grupează terenurile în funcţie de intensitatea restricţiilor sau a necesităţilor lucrărilor 

respective de ameliorare. Subclasele împart sau grupează terenurile după natura restricţiilor sau 

specificul tehnologiilor culturale. 

5.2.3. Indicatori de bonitare pentru condiţiile naturale 

Bonitarea terenurilor agricole reprezintă o acţiune complexă de cercetare şi de apreciere 

cantitativă a principalelor condiţii care determină creşterea şi rodirea plantelor, de stabilire a 

gradului de favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură. Deoarece capacitatea 

de producţie a terenurilor se modifică sub influenţa factorilor naturali, dar mai ales datorită 

intervenţiei omului, bonitarea trebuie actualizată în permanenţă. 

În interpretarea practică a cercetării condiţiilor naturale pentru nevoile producţiei agricole se 

deosebesc două laturi şi anume: bonitarea şi caracterizarea tehnologică a terenurilor. Exprimarea 

favorabilităţii terenurilor se face prin note de bonitare în condiţii naturale şi potenţarea notelor de 

bonitare, prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii curente ameliorative. 

Pentru calculul notelor de bonitare se folosesc anumiţi indicatori, denumiţi indicatori de bonitare, 

iar pentru potenţarea notelor de bonitare prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor 

tehnologii curente ameliorative cu utilizarea indicatorilor de potenţare. 

La realizarea bonitării se porneşte de la condiţiile şi factorii principali care se manifestă 

relativ omogen pe spaţii mai largi şi creează un cadru de ordonare mai extins pentru factorii care au 

135

Solurile 

Nota de apreciere 

după însuşirile 

solurilor 

Argilos 

lutos 

Lutoargilos 

Lutonisipos 

Nisipolutos 

Slab 

Moderat 

Puternic 

Slabă 

Moderată 

Puternică 

Slabă 

Moderată 

Puternică 

o variaţie mare pe spaţii relativ restrânse. Pornind în această ordine se va proceda la analiza mai 

întâi a reliefului, apoi a factorilor climatici, pentru a se încheia cu precizarea rolului fiecărui din 

aceştia în ansamblul ecologic integrat. 

5.2.4. Bonitarea solurilor în Republica Moldova 

În Republica Moldova este utilizată scara desfăşurată de bonitare. Pentru determinarea 

deosebirilor calitative în note, unul din tipurile de soluri arabile se notează după proprietăţile sale cu 

100 puncte. 

De exemplu: 

pentru culturile cerealiere, floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr şi culturile legumicole cu 100 

puncte este apreciat cernoziomul tipic moderat humifer, luto-argilos; 

pentru culturile pomicole – cernoziomul levigat, argilos; 

pentru viţă-de-vie şi tutunul – cernoziom carbonatic, luto-argilos. 

Pentru indicatorii de bonitare de bază (conţinutul de humus, textura, etc.) au fost întocmite 

scări detaliate ale coeficienţilor de bonitare care permit calcularea notei de bonitare a solurilor luând 

în consideraţie valorile concrete ale însuşirilor. Folosirea coeficienţilor de bonitare după valorile 

concrete ale însuşirilor solului se permite numai în cazul când valoarea unei sau altei însuşiri este un 

parametru mediu calculat pe baza determinării acestei însuşiri în probele de sol, recoltate din cel 

puţin trei profiluri, amplasate pe arealele unei unităţi taxonomice de sol. 

Bonitarea se poate face nu numai pe unităţi teritoriale ecologic omogene, ci şi pe întreaga 

unitate de producţie sau administrativă prin calcularea notei medii de bonitare. Nota reală (Br) al 

fiecărei varietăţi de sol se determină prin înmulţirea balului solului respectiv după însuşiri şi 

proprietăţi (Bp) la coeficientul de rectificare după textura, gradul de eroziune, gleizare, alcalinizare 

(tabelul 5.1). 

Tabelul 5.1. Scara complexă de bonitare a solurilor arabile din Moldova (după R. Luneva ş.a., 1986, cu 

modificări ) 

Gradul de 

Textura 

Gleizare Alcalinizare 

eroziune 

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 

Brune 72 0,9 1,0 0,8 0,7 0,7 0,8 0,7 0,5 0,7 0,6 0,4 - - - 

Cenuşii albice şi 

tipice 

68 0,9 1,0 0,8 0,7 0,7 0,8 0,7 0,5 0,7 0,6 0,4 - - - 

Cenuşii molice 78 0,9 1,0 0,9 0,8 0,6 0,8 0,7 0,5 0,7 0,6 0,4 - - - 

Cernoziomuri 

argiloiluviale 

88 1,0 1,0 0,9 0,8 0,6 0,8 0,7 0,5 - - - - - - 

Cernoziomuri 

levigate 

94 1,0 1,0 0,9 0,8 0,6 0,8 0,7 0,5 - - - 0,8 0,6 0,4 

Cernoziomuri 

tipice moderat 100 1,0 1,0 0,9 0,8 0,6 0,9 0,8 0,5 - - - 0,8 0,6 0,4 

humifere 

Vertisoluri 98 1,0 1,0 0,9 - - 0,8 0,6 0,5 - - - - - - 

Cernoziomuri 

tipice slab 82 1,0 1,0 0,9 0,8 0,6 0,8 0,6 0,4 - - - 0,8 0,9 0,4 

humifere 

Cernoziomuri 

carbonatice 

71 1,0 1,0 0,9 0,8 0,6 0,8 0,6 0,4 - - - 0,8 0,6 0,4 

Soluri aluviale 97 1,0 1,0 0,9 - - - - - - - - 0,8 0,6 0,4 

Soloneţuri, 

solonceacuri 

34 1,0 1,0 - - - - - - - - - - - - 

136

Nota medie (Bm) pentru grupul de sol al unei gospodării fermiere, asociaţii etc. care include 

câteva varietăţi se calculează luând în consideraţie suprafaţa fiecărui sol (S) după formula: 

Br1 

S1 

Br2 

S2 

... Brm 

Sn 

Bm 

, 

S1 

S2 

... Sn unde: 

Br 1 , Br 2 .....Br m – nota reală a varietăţilor de sol, 

S 1, S 2 .....Sn – suprafaţa, ha. 

În funcţie de valoarea notei de bonitare se stabilesc 10 clase de bonitare sau favorabilitate, 

clasa I fiind cea mai slabă (de la 1 până la 10 puncte) şi clasa a X – cea mai bună (de la 91 până la 

100 puncte). 

Folosind nota medie al grupului de sol şi valoarea unui bal pentru diferite culturi (tabelul 

5.2), se calculează recolta scontată a diferitor culturi după următoarea formulă: 

Ra = Bm Vb, unde: 

Ra este recolta scontată; 

Bm – nota medie al grupului de sol; 

Vb – valoarea notei. 

Exemplu: O societate cu răspundere limitată (SRL) dispune de următoarele varietăţi de sol: 

- cernoziom tipic slab humifer luto-argilos – 60 ha; 

- cernoziom tipic slab humifer lutos – 50 ha; 

- cernoziom tipic slab humifer luto-nisipos moderat alcalinizat – 40 ha. 

Aceste soluri, conform tabelului 5.1, se apreciază, corespunzător, cu: 

82 (82 1,0), 74 (82 0,9) şi 59 (82 0,9 0,8) baluri. 

Determinăm balul mediu (Bm) al solurilor SRL-ului: 

82 60 74 50 59 40 

Bm = 73 puncte 

60 50 40 

Datorită proprietăţilor solului, determinăm recolta scontată a grâului de toamnă, folosind 

datele valorii unui punct (tabelul 5.2): 

Ra = 73 40 kg/ha = 2920 kg/ha 

Tabelul 5.2. Valoarea unui bal al bonitetului la diferite culturi din Moldova (după R. Luneva ş.a., 1986) 

Planta de cultură 

137 

Valoarea unui bal, Vb (kg/ha) 

Porumb (boabe) 48 

Porumb (masa verde) 307 

Grâu de toamnă 40 

Floarea soarelui 23 

Sfecla de zahăr 440 

Tutun 23 

Soia, mazăre 23 

Viţa de vie, soiuri de masă 116 

Viţa de vie, soiuri tehnice 108 

Pomicole seminţoase 168 

Pomicole sâmburoase 120 

Legumicole 419 

În România pentru bonitarea terenurilor se stabilesc terenurile ecologice omogene pe toată 

suprafaţa ţării, adică se delimitează acele suprafeţe de teren care au aceleaşi calităţi naturale, dar şi 

de producţie. Pentru a ajunge la stabilirea unei note pentru fiecare TEO (unitate de teritoriu ecologic 

omogen) a fost nevoie ca pentru fiecare din cei 4 factori principali: sol, relief, hidrologie şi climă să 

se cauntifice principalele caracteristici. De asemenea, s-au făcut cercetări pentru cunoaşterea exactă 

a influenţei acestor caracteristici asupra randamentului la hectar şi a celorlalţi indicatori economici: 

cost, beneficiu, rata rentabilităţii. În urma cercetărilor întreprinse s-a stabilit ca bonitatea terenurilor 

să se facă pe baza unei scări de 1-100 puncte, iar cei 4 factori pricipali să primească următorul 

punctaj: solul 0-50 puncte, clima +20 puncte, hidrologia +15 puncte şi relieful -15 puncte. Scara

iniţială de 100 de puncte pentru fiecate categorie de folosinţă agricolă şi cultură a fost împărţită în 

10 clase de fertilitate (din 10 în 10 puncte), clasa I reprezentând terenurile cele mai puţin fertile. 

Studiul pedologic şi bonitarea terenurilor prezintă o deosebită importanţă, ajutând la 

stabilirea cât mai corectă a folosinţelor şi culturilor, a tehnologiilor, a planurilor de producţie, a 

contractărilor, a impozitelor, a investiţiilor, a retribuirii muncii în agricultură etc. Folosindu-ne de 

bonitarea solului, putem astfel clarifica aprecierea comparativă a productivităţii diferitor soluri şi 

prognoza recolta diferitor culturi în cadrul gospodăriei, al raionului, al provinciei pedologice, al 

republicii cu ajutorul evidenţei fertilităţii naturale a solului. 

5.2.5. Indicatori de caracterizare tehnologică 

Odată cu bonitarea se face şi caracterizarea tehnologică a terenurilor respective, în scopul 

determinării necesităţilor şi posibilităţilor de sporire a capacităţii de producţie. 

Pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor se folosesc 8 indicatori şi anume: 

• pretabilitatea pentru irigaţii; 

• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a excesului de umiditate; 

• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi a alcalinităţii; 

• necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii; 

• specificul lucrărilor solului şi mecanizarea proceselor de lucrare a solului; 

• consumul de energie şi durata perioadei pentru lucrările solului; 

• necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării; 

• necesitatea lucrărilor de recultivare şi diminuare a poluării. 

5.2.6. Evaluarea terenurilor agricole 

Stabilirea valorii terenurilor stă la baza părţii economice a cadastrului general. La baza 

evaluării stă bonitarea cadastrală care furnizează informaţii calitative stabilite prin metode 

ştiinţifice. La terenurile agricole şi forestiere se folosesc următoarele noţiuni: 

• valoarea de randament - care se bazează pe bonitarea terenurilor şi pe evaluarea venitului net 

în raport cu clasele de calitate ale unor unităţi model; 

• valoarea impozabilă – care are ca punct de plecare venitul net şi valoarea de randament, din 

primul scăzându-se dobânzile ipotecilor, al capitalului propriu şi un procent de beneficiu. Acest 

procedeu conduce în final la un impozit drept şi echitabil care îmbină interesele individuale cu cele 

sociale; 

• valoarea de circulaţie – care ia în considerare valoarea de randament la care se adaugă şansa 

de a realiza un câştig. 

Pentru cadastrul general se cere calculul venitului net şi valoarea de randament ca elemente 

de bază pentru stabilirea impozitelor. Preţul de pe piaţa liberă este influenţat de legea cererii şi a 

ofertei, definită de poziţia terenului faţă de centrele populate, în special cele turistice şi de şansele 

ca acestea să poată construi, de accesibilitatea la căile de transport ş.a. 

Evaluarea pământului în cadrul economiei de piaţă este o operaţie importantă, întrucât 

valoarea lui are pondere în capitalul proprietăţii agricole. Ea trebuie să ţină seama că terenurile 

agricole au o multitudine de clasificări, destinaţii, categorii. Ca urmare, valoarea pământului este 

influenţată de o serie de factori şi cauze, care au o tendinţă de sporire sau scădere a acesteia. 

Principalii factori care pot influenţa mai mult sau mai puţin valoarea s pământului sunt: 

• calitatea terenului agricol; 

• posibilităţile creşterii valorii prin efectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare (drenaje, 

irigaţii, fertilizări); 

• avantajele oferite de aproprierea de căile de comunicaţie, sursele de comunicaţie şi centrele 

populate; 

• gustul şi aspiraţiile populaţiei atrase sau nu de activităţile agricole; 

• forma sub care este exploatat pământul (personal, în arendă, în parte); 

• mărimea, organizarea – parcelarea; 

138

• sistemul de cultură practicat (extensiv - intensiv); 

• braţele de lucru disponibile în localitate sau în zonă. 

Cauzele speciale pot şi ele influenţa valoarea pământului. Dintre acestea amintim: 

a) Cauze care dau o tendinţă de majorare a valorii: 

• valoarea socială a pământului, ce conferă posesorilor siguranţă, un agrement şi o posibilitate de 

muncă; 

• preţul produselor agricole, care prin majorare influenţează creşterea valorii pământului; 

• criza mobiliară mai accentuată din cauza crizei financiare, adică atunci când capitalurile nu sunt 

plasate în bunuri mobiliare, ele se întorc către plasamente în bunuri rurale. 

b) Cauze care imprimă o tendinţă de scădere a valorii pământului: 

• criza agricolă generală; 

• deficitul braşelor de muncă; 

• mărimea salariilor muncitorilor agricoli; 

• impozitele fiscale ş.a. 

5.2.7. Zonarea agroecologică 

Zonarea agroecologică reprezintă un exemplu de aplicare a unui set de concepte, principii şi 

linii metodologice iniţiat de FAO în anul 1976 (C.V Patriche, 2003). 

FAO a elaborat şi implementat Proiectul Zonelor Agroecologice la scară continentală 

(1:5000000). Ulterior această metodologie a fost aplicată la diferite scări de spaţiu, de la nivel 

regional şi naţional, până la nivel local. 

Zonele agroecologice sunt definite ca secţiuni ale terenului care sunt caracterizate printr-o 

uniformitate relativă a condiţiilor climatice, geomorfologice şi pedologice şi/sau a învelişului 

vegetal. In zonarea agroecologică un rol important îl prezintă noţiunea de perioadă de creştere care 

exprimă acea perioadă din an în care, condiţiile termice şi de umiditate sunt favorabile pentru 

creşterea plantelor. Perioada de creştere (FAO, 1979) este caracterizată prin valori ale precipitaţiilor 

medii lunare mai mari sau cel puţin egale cu jumătate din valorile medii lunare corespunzătoare ale 

evaporaţiei potenţiale. După precizările făcute de FAO (1979) perioada de creştere poate fi de patru 

tipuri: 

• perioadă de creştere normală, caracterizată printr-o perioadă umedă şi două intermediare; 

• perioadă de creştere intermediară care nu prezintă perioadă umedă; 

• perioadă de creştere integral umedă, cu precipitaţii mai mari decât evapotranspiraţia 

potenţială, pe tot parcursul anului; 

• perioadă de creştere integral uscată, cu precipitaţii mai mici decât jumătate din 

evapotranspiraţia potenţială pe tot parcursul anului, situaţie in care creşterea nu se poate desfăşura. 

În delimitarea perioadei de creştere se va ţine seama de pragurile biologice ale diferitelor 

plante de cultură. 

Zonarea agroecologică a terenurilor cuprinde trei etape: 

1. etapa inventarierii tipurilor de utilizare a terenului; 

2. inventarierea resurselor terenului; 

3. cuantificarea resurselor terenului. 

Tipurile de utilizare a terenului vor fi caracterizate din punct de vedere al cerinţelor plantelor 

faţă de climă, sol şi relief. Este cunoscut faptul că cerinţele fotosintetice ale plantelor depind de 

tipul de fotosinteză şi de răspunsul acesteia la condiţiile termice şi al radiaţiilor solare. 

În etapa inventarierii resurselor terenului are loc realizarea unei baze de date care va 

cuprinde informaţii despre: 

• resursa climatică a regiunii; 

• resursa edafică şi geomorfologică; 

• utilizarea actuală a terenului; 

• limitele administrative ale teritoriului. 

139

Inventarierea resursei hidrotermice presupune analiza lungimii perioadei de creştere a 

plantelor, definirea zonelor termice, culegerea datelor climatice pentru fiecare perioadă de creştere 

identificată în teritoriu. 

Inventarierea resurselor edafice şi geomorfologice impune identificarea în teren a tipurilor 

asociaţiilor şi incluziunilor de soluri. Pentru fiecare tip de sol se urmăreşte: 

• adâncimea efectivă; 

• capacitatea de apă utilă; 

• stabilitatea structurală; 

• scheletul, materie organică; 

• capacitatea de schimb cationic; 

• reacţia solului ; 

• salinizare/alcalizare. 

De asemenea se notează clasa texturală a solului din zona de inrădăcinare, panta terenului 

precum şi proprietăţile care definesc fazele solului. Etapa respectivă are ca finalitate suprapunerea 

zonelor termice, a zonelor cu diferite lungimi ale perioadei de creştere, cu diferite resurse edafice, 

geomorfologice şi utilizări actuale ale terenului şi a limitelor administrative. Acest volum mare de 

informaţii se poate colecta şi prelucra utilizând Sistemele Informaţionale Geografice (GIS). 

Cuantificarea favorabilităţii terenului cuprinde două faze şi anume: 

1. cuantificarea favorabilităţii agroclimatice care constă în: 

• determinarea compatibilităţii dintre culturi şi zonele termice; 

• calcularea producţiilor potenţiale de biomasă netă condiţionate exclusiv de factorii termoradiativi; 

• inventarierea restricţiilor agroclimatice pentru fiecare lungime a perioadei de creştere, pentru 

fiecare cultură; 

• aplicarea restricţiilor agroclimatice asupra producţiilor potenţiale pentru a determina producţiile 

condiţionate climatic, pentru fiecare lungime a perioadei de creştere; 

• clasificarea favorabilităţii agroclimatice, in funcţie de reducerile 

procentuale ale producţiilor condiţionate climatic in raport cu cele potenţiale. 

2. cuantificarea favorabilităţii agroedafice care cuprinde: 

• compararea cerinţelor edafice ale culturilor cu proprietăţile de sol şi evaluarea favorabilităţii 

diferitelor tipuri de sol; 

• modificarea claselor de favorabilitate obţinute anterior pe baza restricţiilor impuse de pantă, 

textură, fazele solului, obţinându-se favorabilitatea finală. 

Hărţile de favorabilitate pe folosinţe şi culturi se intocmesc pe baza hărţilor cu teritorii 

ecologic omogene şi a tabelului cu note de bonitare naturală ale acestora. 

Clasele de favorabilitate corespund următoarelor intervale de variaţie a producţiilor relative, 

exprimate procentual prin raportare la nivelul potenţial (%), astfel: 

• foarte favorabil 80-100; 

• favorabil 60-80; 

• moderat favorabil 40-60; 

• slab favorabil 20-40; 

• foarte slab favorabil 5-20; 

• nefavorabil 0-5. 

Favorabilitatea agroedafică rezultă din cuantificarea compatibilităţii dintre cerinţele edafice 

ale culturilor şi proprietăţile diferitelor unităţi de sol. 

140

CAPITOLUL VI. PROCESELE DE DEGRADARE A SOLURILOR 

6.1. PROCESELE DE DEGRADARE A SOLURILOR 

6.1.1. Activităţile agricole. 

6.1.2. Degradarea fizică. 

6.1.3. Degradarea chimică. 

6.1.4. Poluarea. 

6.1.5. Deplasări de mase de pamant. Alunecari. 

6.1.6. Eroziunea solului. 

6.1.7. Decopertarea si copertarea antropică. 

6.1.8. Reconstrucţia ecologică a solurilor. 

6.1.1. Activităţile agricole 

În primul rând, analiza repartiţiei terenului agricol la nivel continental ne indică pe primele 

locuri Asia, Europa şi America de Nord şi Centrală. De asemenea, ponderea suprafeţei agricole la 

nivel continental situează pe primele locuri aceleaşi continente, dar în ordinea Europa, Asia, 

America de Nord şi Centrală. Activitatea agricolă determină pierderi de elemente nutritive şi 

energie, prin intermediul recoltei şi deci, sărăcirea solului în nutrienţi şi materie organică. Prin 

aplicarea unor agrotehnici necorespunzătoare, poate fi declanşată eroziunea, poate fi distrusă 

structura solului şi implicit, solurile suferă procese de compactare şi formare de crustă, având loc şi 

importante pierderi de sol. Pe suprafeţele irigate necorespunzător, pot apărea procese de degradare 

prin exces de umiditate sau salinizare. De asemenea, aplicarea de îngrăşăminte sau pesticide în doze 

prea mari, poate conduce la degradarea prin acidifiere sau poluare. Din nefericire, activitatea 

agricolă determină manifestarea celor mai multe tipuri de degradare a solurilor, reprezentând 

implicit una din principalele cauze. La nivel mondial, activitatea agricolă este principala cauză a 

degradării pentru circa 552 milioane hectare de teren (28,1 %), ocupând locul al treilea, după 

păşunatul excesiv şi despădurire, diferenţele fiind însă minime. Raportându-ne la suprafaţa 

continentelor, activitatea agricolă reprezintă principalul factor cauzator al degradării solurilor în 

America Centrală (45,2 %) şi de Nord (65,6 %), deţinând ponderi însemnate, de peste 25 % şi în 

Asia, Europa şi America de Sud. 

Păşunatul excesiv. Datorită păşunatului excesiv dispar speciile sensibile şi scade producţia 

de fitomasă, este redusă permeabilitatea şi capacitatea de reţinere a apei, se intensifică eroziunea, 

apare compactarea (cărări de vite). De altfel, păşunatul excesiv reprezintă la nivel mondial, 

principalul factor cauzator al degradării solurilor, cu 34,7 %. Diferenţele între continente sunt destul 

de mari, păşunatul excesiv având un rol nefast asupra învelişului de sol, mai ales în Africa (49,2 %) 

şi Oceania (81,4 %), care de altfel, deţin şi cele mai mari suprafeţe ocupate cu pajişti. 

Despădurirea. Despădurirea are un efect devastator în cazul tăierilor rase, care determină 

instalarea eroziunii accelerate, declanşarea alunecărilor, dar şi apariţia aridizării. După datele FAO, 

defrişarea la nivel global înregistrează un ritm da 20 ha/min. În acest sens, devine interesantă 

analiza repartiţiei şi ponderii suprafeţei împădurite la nivel global şi continental, cât şi dominanţa 

speciilor. 

Activitatea industrială. Obiectivele industriale determină degradarea solului prin acidifiere 

şi poluare datorită emisiilor pe care le elimină în atmosferă şi care mai devreme sau mai târziu 

ajung pe sol. Dintre substanţele provenind de la activităţi industriale care generează acidifierea 

solului amintim dioxidul de sulf, oxizii de azot şi hidrocarburile. Poluarea solului are ca principale 

surse substanţele radioactive, metalele grele, pulberile, apele uzate şi nămolurile, agenţii patogeni. 

Centrele urbane, reprezintă de asemenea, surse de poluare a solului, ca şi complexele de creştere a 

animalelor, prin intermediul apelor menajere şi dejecţiilor evacuate, sau prin depunerea gunoaielor. 

Supraexploatarea covorului vegetal pentru necesităţi casnice se manifestă ca factor cauzator, cu 

precădere în regiunile semiaride şi se referă la exploatarea vegetaţiei pentru necesităţi casnice. În 

regiunile semiaride care deţin şi aşa un covor vegetal sărac, supraexploatarea acestuia are efecte 

devastatoare asupra tuturor componentelor mediului şi implicit şi asupra solului, producându-se aşa 

141

numita “deşertificare”, care induce extinderea deşerturilor în detrimentul regiunilor semiaride. 

Efectul este amplificat de faptul că, cele mai extinse suprafeţe semiaride sunt situate în ţări cu nivel 

de dezvoltare şi educaţional redus, sărăcia resurselor şi nivelul de trai scăzut determinând 

supraexploatarea covorului vegetal. Acesta din urmă deţine la nivel mondial un procent de 6,7 fiind 

aproape inexistent în America de Nord, Oceania şi Europa, valori mai ridicate prezentând în cazul 

Americii Centrale (17,7 %) şi Africii (12,7 %). Un studiu efectuat (1987) de către Programul 

Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) indică faptul că anual 50000 de km 2 de teren sunt afectaţi 

de deşertificare, dintre care 6 milioane hectare sunt irevocabil pierdute, iar 21 milioane hectare 

devin din punct de vedere economic fără valoare. Din nefericire, deşertificarea afectează suprafeţe 

de teren situate pe toate continentele, dar situaţia cea mai gravă se înregistrează în Africa, unde 

indiferent de utilizare deşertificarea este continuă şi accelerată. Suprafeţele de teren pe care se 

înregistrează o îmbunătăţire, în sensul stopării procesului sunt situate pe teritoriul asiatic al fostei 

URSS, în America de Nord şi în Europa mediteraneeană. 

6.1.2. Degradarea fizică 

Procesele care afectează proprietăţile fizice ale solurilor au o extindere mai mare în Europa, 

36 milioane hectare, urmată de Africa 19 milioane hectare, Asia 12 milioane hectare, America de 

Sud 8 milioane hectare, America Centrală 5 milioane hectare, Oceania 2 milioane hectare şi 

America de Nord 1 milion hectare. Procentual, această categorie de degradare înregistrează valori 

sub 10 % din suprafaţa degradată, cu excepţia Europei. 

Degradarea fizică implică modificarea proprietăţilor fizice ale solurilor prin intermediul 

următoarelor procese: 

compactarea, întărirea masei solului şi formarea crustei; 

subsidenţă solurilor; 

excesul de umiditate. 

Dintre cele trei tipuri de degradare fizică, compactarea, întărirea masei solului şi formarea 

crustei deţine 82 %, excesul de umiditate 13 %, iar subsidenţa 5 %. 

Subsidenţă solurilor. Solurile organice sau histosolurile deţin 1,8 % din suprafaţa uscatului, 

în special în regiunea subpolară, tropicală umedă şi temperat oceanică şi se formează în arealele cu 

exces de umiditate în care procesul caracteristic este turbificarea. În general, turbăriile pot fi 

clasificate (Kivinen, 1980) în funcţie de următoarele caracteristici: 

natura resturilor organice – muşchi, vegetaţie erbacee, vegetaţie lemnoasă; 

gradul de descompunere a resturilor organice – slab, moderat, puternic; 

troficitate – oligotrofe, mezotrofe, eutrofe. 

Subsidenţă afectează solurile care au suferit lucrări de drenaj, în special pe cele bogate în 

materie organică (turboase) şi în mai mică măsură pe cele argiloase. Acest tip de degradare este 

foarte extins în Asia de sud-est, în sudul SUA, Arhipelagul Britanic, în regiunea polderelor 

olandeze, în Norvegia şi Israel. Intensitatea de manifestare a procesului de degradare prin 

subsidenţă depinde de următoarele caracteristici: 

stadiul maturării solului (pierderea apei); 

grosimea materialelor organice; 

adâncimea drenajului. 

Subsidenţa are drept principală cauză pierderea apei (maturare) şi implicit reducerea 

volumului solului, fiind un proces de lungă durată (zeci, sute de ani), influenţat în mare masură şi de 

caracteristicile climatice. Procesul în sine este cel de lăsare a solului, datorită reducerii spaţiilor 

lacunare. În cazul solurilor bogate în materie organică (soluri turboase) acest proces atinge valori 

foarte mari. Se manifestă în peisaj sub forma unor mici depresiuni (adâncituri), în regiunea 

câmpiilor joase şi luncilor. Efectele subsidenţei pot fi de asemenea observate în teren prin 

intermediul vegetaţiei arborescente, datorită faptului că arborii au în arealele afectate de acest 

proces rădăcinile dezgolite sau trunchiurile îndoite care au pierdut apa şi reducerii volumului 

materiei organice prin uscare. În cazul solurilor bogate în materie organică (soluri turboase) acest 

proces atinge valori foarte mari. Se manifestă în peisaj sub forma unor mici depresiuni (adâncituri), 

142

în regiunea câmpiilor joase şi luncilor. Efectele subsidenţei pot fi de asemenea observate în teren 

prin intermediul vegetaţiei arborescente, datorită faptului că arborii au în arealele afectate de acest 

proces rădăcinile dezgolite sau trunchiurile îndoite. Olanda, în polderele recent amenajate, după 10 

ani au apărut microdepresiuni adânci de 20 cm, la distanţă de 10-15 m una de cealaltă. Efectul 

negativ al subsidenţei constă în instalarea excesului de umiditate şi îngreunarea lucrărilor agricole, 

iar combaterea se realizează prin nivelare. 

Caracteristicile procesului de degradare prin subsidenţă a solurilor sunt următoarele 

(Glopper, 1973): 

reprezintă un proces de lungă durată; 

factorul determinant îl reprezintă clima; 

dintre procesele chimice cea mai mare influenţă o exercită mineralizarea humusului şi 

cimentarea CaCO 3 (generează efecte de contracţie); 

subsidenţa se datorează în proporţie de 75 % lucrărilor de drenaj de până la 1,5 m, iar 25 % 

celor la peste 1,5 m; 

intensitatea de manifestare a subsidenţei creşte odată cu creşterea conţinutului de argilă. 

De asemenea, s-a constatat că introducerea irigaţiei stopează subsidenţă, datorită umplerii 

spaţiilor lacunare din sol cu apă. 

Exces de umiditate. Din punct de vedere pedogenetic, soluri cu exces de umiditate sunt 

considerate acelea în profilul cărora apar cu intensitate diferită, caracterele de hidromorfism 

datorate proceselor de reducere sau oxido-reducere: gleizare, pseudogleizare, amfigleizare. Pentru 

definirea excesului de umiditate se folosesc mai mulţi indicatori, dintre care cei mai importanţi se 

referă la conţinutul de apă care depăşeşte capacitatea de câmp a solului pentru apă şi la volumul 

minim de aer necesar pentru asigurarea condiţiilor normale de respiraţie a rădăcinilor plantelor şi a 

microorganismelor aerobe. Se apreciază că pentru asigurarea acestor condiţii în sol trebuie să existe 

un volum de aer de minimum 10-15 % din volumul total al solului. Cantitatea de apă care reduce 

volumul de aer sub limita minimă reprezintă excesul de umiditate. 

Factorii care determină apariţia excesului de umiditate în sol sunt de natură: 

climatică; 

hidrogeologică; 

hidrologică; 

geomorfologică; 

pedolitologică; 

antropică. 

Factorul climatic. Clima, prin intermediul a trei dintre elementele sale, precipitaţiile 

atmosferice, temperatura aerului şi evapotranspiraţia, constituie factorul cel mai important al 

formării excesului de umiditate. Precipitaţiile atmosferice constituie în mod direct sau indirect, 

principala sursă a excesului de umiditate în sol, atât prin cantitatea totală anuală, cât şi prin 

repartizarea lor sezonieră, lunară sau chiar diurnă şi prin caracterul de torenţialitate. În zona umedă 

precipitaţiile depăşesc evapotranspiraţia tot timpul anului, cu excepţia lunilor iulie şi august, excesul 

de apă fiind accentuat şi de umezeala aerului destul de ridicat vara şi de temperaturile medii mai 

scăzute care reduc evapotranspiraţia. În zona subumedă, excesul de apă este temporar şi apare mai 

ales în perioada rece a anului, pe terenurile cu drenaj necorespunzător. El este determinat în special 

de ploile torenţiale repetate şi de trecerea bruscă de la iarnă la primavară, care are ca efect topirea 

rapidă a zăpezii, în condiţiile existenţei unor soluri îngheţate, care nu permit infiltrarea apei. În zona 

secetoasă, excesul de umiditate apare numai în cazul căderii unor precipitaţii abundente într-un timp 

relativ scurt şi în condiţiile în care ceilalţi factori favorizează instalarea acestui proces. 

Factorul hidrogeologic. Prezenţa unor pânze freatice aflate la niveluri ridicate, pentru 

perioade mai scurte sau mai lungi de timp, determină de asemenea, instalarea excesului de 

umiditate. Hidrogeologia unei regiuni poate constitui o sursă permanentă de exces de apă, acesta 

accentuându-se în perioadele cu precipitaţii abundente, când nivelul freatic urcă spre suprafaţa 

solului. Apa freatică cu nivel ridicat, alimentată din precipitaţii, infiltraţii din cursurile de apă, 

lacuri, scurgeri subterane, crează exces de umiditate în zonele de luncă, pe terase şi în câmpiile 

143

joase. În acest sens, adâncimea critică de la care se produce excesul de umiditate variază de la stepă, 

la silvostepă şi sub pădure. 

Factorul hidrologic. Reţeaua hidrografică cu alimentare de ploaie şi regim torenţial, 

constituie o sursă a excesului de umiditate prin revărsările pe care le produce la viituri. În acest caz, 

excesul de umiditate este cu atât mai pronunţat cu cât frecvenţa şi durata revărsărilor sunt mai mari. 

De asemenea, reţeaua hidrografică determină prin densitate şi adâncime drenajul natural al zonelor 

învecinate şi implicit intensitatea excesului de umiditate. În acest sens, o reţea hidrografică rară 

determină în perioadele ploioase o acumulare a apei în zonele învecinate datorită drenajului 

necorespunzător şi apariţia excesului de umiditate, fenomen care se produce şi în cazul existenţei 

unei reţele dense de văi torenţiale, cu viituri frecvente. Totodată, un accentuat exces de umiditate se 

produce şi în cazul unei reţele hidrografice puţin adânci şi colmatate, care are patul albiei situat 

deasupra cotei zonelor învecinate, pe care le inundă frecvent. 

Factorul geomorphologic. Relieful, prin intermediul pantei şi al microformelor sale, 

constituie unul din principalii factori favorizanţi ai instalării excesului de umiditate. Astfel, el 

influenţează drenajul natural al unui teren şi deci, gradul de umezire al solurilor. Excesul de 

umiditate apare frecvent în zonele de luncă, câmpii joase şi terase, precum şi în zonele depresionare. 

Acest lucru este determinat de microrelief, care impune redistribuirea apei provenite din precipitaţii. 

În regiunile cu pante reduse, apa provenită din precipitaţii şi topirea zăpezii se scurge foarte lent, 

solurile fiind în permanenţă supraumezite, apărând pericolul înmlăştinirii. 

Factorul pedolitologic. Factori favorizanţi ai apariţiei excesului de umiditate sunt şi 

prezenţa unei roci parentale impermeabile sau a unor orizonturi de sol argiloase sau tasate pe 

adâncime mare. Aceste caractere ale solului sau ale substratului, determină o permeabilitate redusă 

şi un drenaj intern slab al solului. În aceste condiţii, cu cât solul este mai argilos, cu atât excesul de 

umiditate este mai frecvent şi de durată mai mare. Lucrările agricole, prin distrugerea structurii în 

stratul arabil, compactizare excesivă şi reducerea conţinutului în humus, reduc infiltraţia favorizând 

instalarea excesului de umiditate. 

Factorul antropic. Intervenţia neraţională a omului asupra mediului poate provoca excesul 

de umiditate sau extinderea şi intensificarea manifestării lui prin următoarele acţiuni: 

aplicarea unor agrotehnici necorespunzătoare care duc la tasarea solului şi la apariţia 

«talpei plugului» (orizontului de hardpan) ; 

aplicarea neraţională a irigaţiei şi ridicarea nivelului freatic; 

realizarea unor acumulări de apă în zonele de şes; 

bararea scurgerii de suprafaţă prin amplasarea unor ramblee de drumuri, căi ferate; 

lipsa de intreţinere a albiilor cursurilor de apă şi a canalelor. 

Efectele excesului de umiditate. Excesul de umiditate determină în sol multiple şi 

complexe procese chimice, fizice şi biologice, cu efecte negative asupra acestuia dar şi asupra 

plantelor. Umezirea excesivă provoacă în sol procese de pseudogleizare, gleizare şi amfigleizare, iar 

atunci când apa în exces are conţinut ridicat de săruri solubile, procese de salinizare şi alcalizare. 

Procesul de gleizare se datorează pânzei freatice, atunci când aceasta se află aproape de suprafaţă, 

cu alte cuvinte la o adâncime mai mică de doi metri. El implică practic existenţa în sol a unui exces 

de umiditate de natură freatică, proces frecvent în zonele de luncă, delte, câmpii de divagare sau 

terase inferioare. Procesul de pseudogleizare este datorat de asemenea prezenţei în sol a unui exces 

de umiditate provenit însă din precipitaţiile atmosferice. Acest proces se produce frecvent în zonele 

piemontane, pe podurile teraselor sau pe funduri de depresiuni. Procesul de amfigleizare implică 

existenţa în sol a unui exces de umiditate de natură atât freatică cât şi pluvială şi se manifestă 

frecvent la baza versanţilor din regiunea de deal-podiş sau la racordul dintre depresiuni şi unităţile 

înconjurătoare mai înalte. Aceste procese determină un regim aerohidric nefavorabil în sol, lipsa 

aerisirii împiedicând activitatea microorganismelor aerobe care asigură descompunerea materiei 

organice în compuşi simpli, solubili în apă, asimilabili de către plante. Se remarcă de asemenea, 

pierderea parţială a fierului în pânza freatică, precum şi îmbogăţirea în argilă, scăzând 

permeabilitatea. Reacţiile de reducere exercită o influenţă nefavorabilă asupra compuşilor de fosfor 

şi sulf care sunt trecuţi în compuşi neasimilabili. În aceste condiţii, elementele nutritive rămân 

144

imobilizate sub formă de compuşi organici insolubili în apă, adăugându-se şi apariţia unor compuşi 

toxici. Excesul de umiditate influenţează şi regimul termic al solurilor, acestea fiind mai reci şi 

încălzindu-se mai greu. În acest sens, un sol uscat are o caldură specifică de patru până la cinci ori 

mai mare decât a apei şi în consecinţă, un sol cu circa 50 % umiditate necesită de două ori şi 

jumătate mai multă căldură pentru a se încălzi. Excesul de umiditate predispune solurile la îngheţ pe 

adâncimi mai mari, în special în iernile fără zăpadă şi în cazul îngheţurilor târzii de primavară, 

schimbul de gaze între sol şi atmosferă realizându-se greoi, deoarece apa în exces nu permite 

înlocuirea dioxidului de carbon eliminat de organisme, cu oxigenul atmosferic. Structura solului 

este şi ea afectată, deoarece sunt dizolvaţi lianţii care unesc particulele de sol în agregate 

structurale, solul devenind masiv. Solurile cu exces de umiditate sunt mai grele, plastice, adezive şi 

au o coeziune ridicată, fiind mult mai greu de lucrat. Umezirea excesivă a solurilor determină un 

regim aerohidric, termic, biologic şi nutritiv nefavorabil, cu consecinţe negative asupra fertilităţii 

acestora. În general, efectul excesului de umiditate asupra plantelor se manifestă într-un interval 

cuprins între 3-12 zile. 

6.1.3. Degradarea chimică 

Degradarea chimică a solurilor afectează în Asia 74 milioane hectare, în America de Sud 70 

milioane hectare, în Africa 62 milioane hectare, în Europa 26 milioane hectare, în America Centrală 

6 milioane hectare, în Oceania 1 milion de hectare, iar în America de Nord sub 1 milion de hectare. 

Procentual, valorile oscilează în jurul a 10.% din suprafaţa degradată, cu excepţia Americii de Sud. 

Raportându-ne la suprafaţa continentelor, valorile cele mai mari apar în cazul Americii Centrale 5,7 

%. 

Această categorie de degradare determină modificarea proprietăţilor chimice ale solurilor şi 

include următoarele tipuri: 

pierderea nutrienţilor; 

acidifierea; 

salinizarea si alcalizarea; 

poluarea. 

Dintre cele patru tipuri de degradare chimică a solurilor, pierderea de nutrienţi deţine 57 %, 

salinizarea 32 %, poluarea 9 % şi acidifierea 2 %. 

Pierderea de nutrienţi. Fertilitatea solurilor este determinată în principal de trei 

caracteristici, referitoare la regimul apei în sol, cel al aerului şi la aprovizionarea cu elemente 

nutritive. Nutrienţii reprezintă elementele sau substanţele chimice pe care plantele le preiau din 

soluţia solului, în timpul procesului de creştere. În acest sens, între sol şi plantă se crează un circuit, 

care reprezintă practic esenţa procesului de formare a solului. Din acest motiv, este foarte important 

ca nutrienţii să nu fie înlăturaţi din acest circuit sol-plantă, fapt care ar conduce la sărăcirea solului 

şi implicit la scăderea fertilităţii acestuia. Un lucru important este acela că elementele nutritive sunt 

extrase de către plante din soluţia solului şi de aceea este necesar ca aceştia să se găsească în sol în 

forme solubile. Paradoxal, există soluri care conţin cantităţi însemnate de elemente nutritive şi cu 

toate acestea au o fertilitate redusă, deoarece nutrienţii se găsesc în forme insolubile inaccesibile 

pentru plante. În regim natural, solurile conţin cantităţi diferite de elemente nutritive, legat în 

special de condiţiile bioclimatice în care s-au format. Astfel, în zona caldă cele mai mari cantităţi de 

carbon se întâlnesc în savana aridă, 64,35 t/ha în stratul cuprins între 0 şi 20 cm adâncime şi 94,70 

t/ha în stratul cuprins între 20 şi 100 cm adâncime (Florea N., 1997). Această afirmaţie este valabilă 

şi în ceea ce priveşte conţinutul de azot, oxid de calciu sau oxid de potasiu, de la 5,735 t/ha la 

10,443 t/ha în cazul primului, la 7,672 kg/ha până la 18,604 t/ha în cazul celui de-al doilea şi de la 

1,503 t/ha până la 3,207 t/ha, în cazul celui de-al treilea. Cantităţile cele mai reduse de elemente 

nutritive se constată pentru zona caldă în cazul pădurilor tropicale: carbon între 24,90-39,58 t/ha, 

azot între 2,448-4,664 t/ha, oxid de calciu între 632-2607 kg/ha şi oxid de potasiu între 110-318 

kg/ha. În cazul zonei temperate conţinutul în humus spre exemplu, oscilează între 90-149 t/ha sub 

pădurea de foioase, 100-205 t/ha pentru solurile din silvostepă şi 140-268 t/ha pentru solurile din 

stepă. Celelalte elemente nutritive înregistrează aceeaşi creştere de la solurile de sub pădurile de 

foioase la cele de sub vegetaţia de stepă. 

145

Degradarea chimică a solurilor prin pierderea nutrienţilor, se produce de cele mai multe ori, 

pe trei căi: 

levigare; 

eroziune; 

recoltarea biomasei. 

Pierderile prin intermediul levigării se referă la trecerea nutrienţilor în forme foarte solubile 

şi îndepărtarea lor din sol prin apa de infiltraţie, care îi deplasează în pânza freatică. Manifestarea 

eroziunii implică pierderi de sol şi odată cu aceasta şi a nutrienţilor pe care materialul de sol erodat 

îi conţinea. Totodată, prin recoltarea biomasei, cantităţile de nutrienţi înglobate în corpul plantelor 

în procesul de creştere nu se mai reîntorc în sol decât în mică măsură. Principalii nutrienţi ai solului, 

a căror pierdere determină scăderea capacităţii productive a acestuia sunt în număr de 17. În funcţie 

de importanţa pe care o au în nutriţia plantelor pot fi împărţiţi în macronutrienţi şi micronutrienţi. 

Macronutrienţi. În această categorie sunt incluse următoarele elemente chimice: oxigenul, 

hidrogenul, carbonul, azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul şi sulful. Primele trei, oxigenul, 

hidrogenul şi carbonul sunt preluate din aerul atmosferic şi din apa din sol. 

Azotul joacă un rol foarte important în metabolismul plantelor, aflându-se în sol în proporţie 

de peste 95 % în combinaţii organice. Provenienţa azotului din soluri se datorează descompunerii 

resturilor organice, fixării din atmosferă şi aportului de oxid azotic prin intermediul precipitaţiilor 

atmosferice. În cazul azotului, se produc pierderi în primul rand prin levigare, atunci când acesta se 

găseşte în sol sub formă de nitraţi care sunt uşor solubili în apă. Pierderile cele mai importante apar 

în cazul solurilor nisipoase cultivate, cu precădere iarna, când solul nu este îngheţat sau în cazul 

supraîngrăşării cu azot. Pierderile prin levigare sunt compensate prin fixarea în sol de azot 

atmosferic sau prin aport de azot adus de precipitaţii. Manifestarea eroziunii determină pierderi de 

azot datorită îndepărtării orizontului humifer pe versanţii defrişaţi. Astfel, pe suprafeţele forestiere 

afectate de tăieri rase, în primul an după tăiere pierderile sunt de 122 kg/ha/an. Prin recoltare 

plantele cultivate care consumă în procesul de creştere azotul din sol, sunt îndepărtate, fiind 

întrerupt circuitul sol-plantă. În acest mod, cantităţile de azot din corpul plantei nu se mai reîntorc în 

sol, unde ar fi ajuns prin descompunerea resturilor vegetale de către microorganisme. Prezentăm în 

continuare pierderile de azot datorate recoltării, la câteva din principalele plante cultivate: 

cereale păioase – 60-85 kg/ha/an; 

porumb – 220-225- kg/ha/an; 

sfeclă – 150-200 kg/ha/an. 

Remarcăm de asemenea faptul că, pierderile se intensifică pe terenurile irigate datorită măririi 

recoltei, plantele dezvoltându-se mai mult şi consumând astfel cantităţi mai mari de azot din sol. În 

solurile forestiere aflate în regim natural, aproximativ 20-25 % din cantitatea de azot se 

înmagazinează în masa lemnoasă şi se pierde, dar între 75-80 % din cantitatea pierdută revine în sol 

prin intermediul litierei. În ecosistemele naturale, neexistând recolte, se realizează un echilibru 

dinamic al substanţelor nutritive, datorită circuitului biologic continuu al substanţelor în sistemul 

sol-plantă. În ecosistemele cultivate, prin scoaterea din regimul natural apar modificări însemnate în 

economia azotului. 

Fosforul reprezintă una dintre cele mai importante substanţe nutritive, cu rol hotărâtor în 

dinamica energetică, motiv pentru care şi consumul plantelor este mare, fiind cifrat în cazul 

plantelor cultivate între 15-100 kg/ha/an (Dorneanu A., 1976), iar în cazul speciilor forestiere la 10- 

15 kg/ha/an, din care între 1-4 kg/ha/an revin în sol prin intermediul litierei (Muller G, 1968). În 

primul rând, circuitul fosforului în sol este determinat în mare măsură de către microorganisme care 

participă la mobilizarea, solubilizarea şi fixarea acidului fosforic. Fosforul provine în sol atât prin 

alterarea rocilor, în special a celor magmatice, cât şi prin descompunerea materiei organice. 

Fosforul este mai puţin solubil comparativ cu azotul, motiv pentru care pierderile prin levigare sunt 

foarte slabe, dar în acelaşi timp cele prin eroziune sau prin recoltare pot fi importante. 

Potasiul joacă un rol important în procesele de fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie, în lipsa 

lui procesele vegetative ale plantelor neavând loc. Cea mai mare parte a potasiului existent în soluri 

provine din rocile alterate, fiind conţinut în special de feldspaţi, mice şi mineralele argiloase. 

146

Consumul de potasiu al plantelor este cu până la 0,5 ori mai mic decât cel de azot şi până la 2 ori 

mai mare decât cel de fosfor (Dorneanu A., 1976). Potasiul înregistrează pierderi prin levigare cu 

precădere în cazul solurilor nisipoase şi turboase. Pierderile prin recoltă pot fi de asemenea 

însemnate: 

cereale 50-80 kg/ha/an; 

cartof 70-120 kg/ha/an; 

sfeclă 130-170 kg/ha/an; 

legume 150-300 kg/ha/an. 

Calciul joacă un rol important în fiziologia plantelor, fiind un element de bază în nutriţia 

plantelor consumul fiind de 20-300 kg/ha/an (Dorneanu A., 1976). Pierderea calciului prin levigare 

este favorizată de o intensă activitate biologică şi de îngrăşarea cu gunoi de grajd, datorită eliberării 

de bioxid de carbon şi formării bicarbonatului de calciu foarte solubil. De asemenea, îngrăşarea 

solului cu potasiu sau azot, determină trecerea calciului în forme solubile. O altă cauză este recolta, 

plantele de cultura absorbind din sol între 20-200 kg/ha/an calciu. Cele mai mici cantităţi absorb 

cerealele, iar cele mai mari trifoiul şi lucerna. 

Magneziul este un component important al clorofilei, având şi alte funcţiuni în procesul de 

dezvoltare al plantelor. Soluri cu conţinut scăzut de magneziu sunt argiluvisolurile şi solurile 

nisipoase. În ceea ce priveşte consumul de magneziu al plantelor, acesta se cifrează la 10-40 

kg/ha/an (Dorneanu A., 1976). Pierderile de magneziu au loc prin intermediul aceloraşi trei procese 

ca şi în cazul celorlalţi macronutrienţi prezentaţi anterior. 

Sulful conţinut de către soluri are ca principală sursă materia organică, dar el mai poate 

proveni şi din alterarea rocilor, prin intermediul precipitaţiilor atmosferice sau prin fixarea din aerul 

atmosferic. Consumul anual de sulf al plantelor atinge valori de 6-15 kg/ha, mai mare la culturile 

intensive (10-25 kg/ha, Dorneanu A., 1976). Carenţe de sulf pot apărea în cazul solurilor sărace în 

materie organică, a celor cu levigare puternică (podzoluri, argiluvisoluri, soluri irigate) sau al celor 

nisipoase. Pierderea sulfului din sol se datorează mai ales levigării şi eroziunii, dar şi recoltării 

biomasei. 

Micronutrienţi. În această categorie sunt incluse următoarele elemente chimice: borul, 

clorul, cuprul, fierul, manganul, molibdenul, sodiul şi zincul. Remarcăm de asemenea faptul că, în 

plante au fost depistate în jur de 60 de elemente chimice, dintre care cele evidenţiate mai sus au 

rolul cel mai important. Pierderea micronutrienţilor din sol se produce pe aceleaşi căi ca şi în cazul 

macronutrienţilor. 

Pierderea humusului. O problemă importantă o constituie îndepărtarea prin eroziune a 

orizontului superior al solurilor bogat în humus. În procesul de formare al solurilor un rol esenţial îl 

joacă circuitul care se realizează între sol şi plante. În acest sens, o parte a nutrienţilor preluaţi de 

către plante se reîntorc în sol prin intermediul resturilor vegetale, care sunt descompuse şi 

transformate în humus. În sine, humusul reprezintă un compus organic care nu poate hrăni plantele 

dar, foarte important este procesul de mineralizare, care reprezintă practic descompunerea 

humusului în elemente chimice care ulterior pot fi preluate de către plante din soluţia solului. În 

consecinţă, pierderea prin eroziune odată cu materialul de sol şi a humusului, determină în mod 

indirect sărăcirea solului în nutrienţi. 

Acidifierea reprezintă un proces de degradare chimică care constă în schimbarea reacţiei 

soluţiei solurilor (pH-ul), care este adusă la valori mai acide decât cele normale. Acest tip de 

degradare a solurilor se referă la schimbarea reactiei solurilor într-una mai acidă ca urmare a unei 

intervenţii antropice. Subliniem faptul că nu pot fi considerate soluri degradate prin acidifiere acelea 

care în mod natural au un pH acid. În acelaş timp însă, un cernoziom cu reacţie acidă este un sol 

degradat deoarece în mod normal acesta are o reacţie neutră-slab alcalină. Acidifierea este cauzată 

în principal de aportul în sol a patru substanţe chimice: 

dioxidul de sulf; 

oxizii de azot; 

ozonul; 

hidrocarburile. 

147

Impactul cel mai mare asupra reacţiei soluţiei solului îl au dioxidul de sulf şi oxizii de azot, care pot 

fi transportate şi depuse pe sol atât în stare uscată cât şi în stare umedă (ploaie acidă, ceaţă acidă, 

zăpadă acidă). Oxizii de sulf şi cei de azot sunt transformaţi şi într-un caz şi în celălalt în acizi 

conform modelului de mai jos. În cazul depunerii uscate este afectată de obicei, doar suprafaţa din 

apropierea sursei emitente, în timp ce în cazul depunerii umede efectele se pot resimţi până la 1000 

km depărtare. Ploile acide care au asupra solului şi nu numai un efect devastator, înregistrează un 

pH având valori de 2,4, identic cu cel al sucului de lămâie, în timp ce apa curată de ploaie are un 

pH de 5,6. Ploile acide au efecte nocive extrem de diversificate afectând solul, vegetaţia, animalele 

şi sănătatea oamenilor. Influenţa exercitată asupra solului de către depunerile acide depinde de 

valoarea pH-ului, durata şi intensitatea fenomenului atmosferic şi temperatura aerului. În acest sens, 

cu cât depunerea are un pH mai acid, cu atât efectul asupra solului va fi mai intens. De asemenea, 

cu cât cantitatea de emisii este mai mare şi durata emiterii lor în atmosferă mai lungă, cu atât 

efectele vor fi mai nocive. Acidifierea solurilor se produce datorită următoarelor procese 

determinate de infiltrarea substanţelor acide: 

reducerea intensităţii schimbului cationic; 

acumularea ionilor de aluminiu; 

micşorarea activităţii biologice în sol; 

modificarea compoziţiei chimice a soluţiei solului care determină la rândul ei intensificarea 

reacţiilor de oxido-reducere şi pierderea principalilor cationi: Ca ++ , Mg ++ , Na + , K + . 

Efectul pe care procesul de degradare prin acidifiere îl are asupra solului şi plantelor este 

divers: 

accelerarea degradării metalelor care conduce la eliberarea de elemente toxice; 

reducerea intensităţii nitrificării şi amonificării având drept consecinţă scăderea conţinutului 

de azot; 

sporirea vitezei de descompunere a celulozei; 

intensificarea absorbţiei anionilor; 

reducerea mineralizării humusului care determină scăderea conţinutului în elemente 

nutritive; 

fixarea fosforului în forme insolubile, ceea ce îl face inaccesibil plantelor; 

reducerea fotosintezei; 

reducerea eficienţei pesticidelor; 

apariţia clorozei plantelor, datorate excesului de aluminiu; 

dezvoltarea microbilor patogeni şi dăunătorilor. 

Salinizare-alcalizare. Salinizarea şi alcalizarea reprezintă două procese pedogenetice 

deseori asociate, care determină apariţia în exces în sol a sărurilor solubile sau a sodiului 

schimbabil, cu efecte deosebit de grave pentru plante. Aceste procese devin nocive atunci când 

acumularea sărurilor depăşeşte limita de toleranţă a plantelor. Atunci când analizăm degradarea prin 

salinizare sau alcalizare nu luăm în considerare situaţiile în care solurile halomorfe se dezvoltă în 

condiţii naturale (regiunile aride şi semiaride) sau au caracter de intrazonalitate (regiunea 

temperată). Sunt considerate soluri degradate cele afectate de salinizare/alcalizare secundară 

datorată intervenţiei antropice. 

Salinizarea. În general, sărurile solubile care acumulate în exces devin nocive pentru plante 

sunt clorurile, sulfaţii şi carbonaţii şi pot fi împărţite în trei mari categorii: 

săruri uşor solubile – clorurile de sodiu, calciu sau magneziu, sulfaţii de sodiu şi 

magneziu, bicarbonatul de calciu sau magneziu; 

săruri greu solubile – sulfatul de calciu; 

săruri insolubile – carbonatul de calciu sau magneziu. 

Factorii cauzatori ai salinizării solurilor sunt fie naturali, în cazul salinizării primare, fie 

antropici în cazul celei secundare. În mod natural, sărurile se acumulează în sol datorită 

următoarelor cauze: 

ariditatea climatului; 

148

configuraţia reliefului nivelul ridicat al apei freatice mineralizate; 

prezenţa unui substrat salifer. 

În regiunile cu climă secetoasă, evapotranspiraţia depăşeşte valoarea anuală a precipitaţiilor 

atmosferice, motiv pentru care nivelul freatic se ridică spre suprafaţă (regim hidric exudativ). În 

continuare, datorită temperaturii ridicate apa se evaporă iar sărurile se depun (precipită) în sol, ştiut 

fiind faptul că prin pierderea apei sărurile trec din starea de soluţie în cea solidă prin precipitare. La 

rândul ei, configuraţia reliefului influenţează depunerea sărurilor în sol prin faptul că în cazul 

reliefurilor joase de luncă, deltă sau câmpie, sau al microformelor negative, nivelul freatic este 

situat aproape de suprafaţa solului. Prezenţa unui nivel freatic aproape de suprafaţă, constituie de 

asemenea un element de risc în ceea ce priveşte salinizarea, deoarece în cazul unor fluctuaţii ale 

acestuia sărurile pot precipita în sol. Dezvoltarea solurilor pe substrate salifere implică o 

aprovizionare continuă a acestora cu săruri şi de aici riscul apariţiei salinizării. Trebuie remarcat 

faptul că solurile în profilul cărora se manifestă procese de salinizare primară nu pot fi considerate 

soluri degradate, deoarece acesta este un proces natural a cărui manifestare este impusă de condiţiile 

de formare a solurilor din regiunile respective. Pe de altă parte, salinizarea secundară este aceea 

care determină degradarea solurilor, însuşi termenul de secundar fiindu-i atribuit pentru a evidenţia 

faptul că solurile respective nu mai conţineau săruri primare, ci acestea au fost readuse în profilul de 

sol datorită unor intervenţii antropice. Salinizarea secundară se produce în principal datorită 

aplicării irigaţiei, fie din cauza încărcării cu săruri a apei de irigat, fie datorită irigării excesive 

(norme de udare prea mari). În prima situaţie, sărurile ajung în sol prin intermediul apei folosite la 

irigat, iar în cea de-a doua cantitatea prea mare de apă care ajunge în sol determină ridicarea 

nivelului freatic mineralizat. Prin cercetări de teren au fost stabilite adâncimea şi mineralizarea 

critică de la care se produce salinizarea. În afară condiţiilor în care se produce salinizarea secundară 

care au fost expuse mai sus, există şi alţi factori care favorizează manifestarea acestui proces: 

configuraţia reliefului (prezenţa microdepresiunilor); 

surse de apă pentru irigat bogate în săruri; 

existenţa unui nivel freatic mineralizat situat aproape de suprafaţă; 

prezenţa unor soluri cu textură argiloasă. 

Irigaţiile aplicate necorespunzător determină pe de o parte ridicarea nivelului freatic, iar pe 

de altă, împiedicarea pierderii apei prin evaporare datorită umezirii orizontului superior şi umplerii 

spaţiilor lacunare cu apă. De asemenea, se produce condensarea vaporilor de apă din orizontul 

superior umezit, ceea ce aprovizionează apa freatică. Atunci când se practică irigarea prin 

aspersiune (sub formă de ploaie artificială), creşte umiditatea atmosferică, reducându-se puternic 

evaporarea apei din sol. Salinizarea secundară se poate produce şi în cazul existenţei unei pânze 

freatice nemineralizate, dacă aceasta strabate în timp ce se ridică spre suprafaţă strate saline (cazul 

loessurilor). De asemenea, prin infiltraţii laterale sau datorită pulverizării apei de irigaţie încărcată 

cu săruri de către vânt pot fi afectate şi suprafeţele limitrofe perimetrelor irigate. Pe suprafeţele în 

cuprinsul cărora se formează crustă de săruri există pericolul extinderii degradării prin pulverizarea 

sărurilor de către vânt. 

Alcalizarea. Manifestarea alcalizării are două cauze principale, legate de ridicarea nivelului 

freatic mineralizat şi de utilizarea la irigat a unor ape alcaline. Procesul constă în înlocuirea 

calciului din complexul adsorbtiv al solului cu ioni de sodiu şi foarte rar de magneziu. Trebuie 

precizat faptul că cele două procese se pot manifesta şi simultan, caz în care termenul utilizat este 

cel de sărăturare. Pe suprafeţele pe care se manifestă procese de salinizare sau alcalizare se 

formează soluri halomorfe de tipul solonceacului, sol îmbogăţit în săruri solubile, sau soloneţului, 

sol îmbogăţit în sodiu. Efectele manifestării proceselor de salinizare şi alcalizare sunt de natură 

chimică, fizică, microbiologică sau fiziologică. 

Efecte de natură chimică. Se referă la faptul că prin înlocuirea în complexul adsorbtiv al 

solului a calciului cu sodiul se produce dispersarea humusului şi argilei fapt care determină 

migrarea celor doi componenţi pe verticală. Acest lucru se datorează faptului că, în sol complexele 

saturate în calciu sunt foarte stabile, în timp ce cele saturate în sodiu sunt mult mai instabile (se 

desfac uşor). 

149

Efecte de natură fizică. Datorită migrării humusului şi formării orizontului argilos (B 

argiloiluvial) are loc o compactizare excesivă a solului care conduce la reducerea permeabilităţii. 

De asemenea, are loc o creştere a forţei de reţinere a apei în sol care conduce la apariţia “secetei 

fiziologice”. În acest sens, plantele au o forţă de sucţiune a apei din sol de 15 atmosfere, în timp ce 

la solurile puternic salinizate forţa de reţinere a apei poate depăşi 200 atmosfere. Astfel apare 

situaţia într-un fel curioasă că, deşi solul este saturat cu apă, plantele se ofilesc din cauza lipsei 

acesteia, pentru simplul motiv că forţa de sucţiune a plantelor este mai mică decât cea cu care apa 

este reţinută în sol. 

Efecte de natură microbiologică. În primul rând, în solurile halomorfe bacteriile fixatoare 

de azot şi cele nitrificatoare sunt foarte rare sau lipsesc, ceea ce conduce la reducerea rezervei de 

azot. Pe de altă parte, concentraţia mare de săruri solubile sau sodiu determină scăderea activităţii 

enzimatice a bacteriilor. 

Efecte de natură fiziologică. În primul rând se manifestă o diminuare a absorbţiei apei de 

către rădăcinile plantelor. În al doilea rând se produce o acţiune toxică asupra plantelor care nu se 

mai pot dezvolta, fiindu-le afectată nutriţia, acţiunea cea mai nocivă având-o clorul, care conduce la 

manifestarea clorozei plantelor. Totodată, are loc modificarea biochimismului plantelor: reducerea 

intensităţii respiraţiei, micşorarea fotosintezei, influenţarea regimului nutritiv şi chiar dizolvarea 

rădăcinilor în cazul soluţiilor de sol extrem de caustice. Un studiu al Organizaţiei Naţiunilor Unite 

din anul 1982 (The Global 2000) arata că, din suprafaţa totală irigată care se cifrează la 230 

milioane hectare (15 % din terenul arabil), 111,5 milioane hectare erau afectate de sărăturare, cu 

alte cuvinte 48,5 % din suprafaţa irigată şi 7,5 % din suprafaţa arabilă. Un alt studiu efectuat de 

către Organizaţia Naţiunilor Unite (Desertification 1977) arăta că anual 125 000 hectare de terenuri 

agricole sunt afectate de sărăturare şi înmlăştinire. Din păcate, costurile ameliorarii solurilor 

sărăturate sunt foarte mari, calculându-se o valoare de 25 miliarde de dolari pentru reabilitarea a 50 

milioane hectare de terenuri afectate. 

6.1.4. Poluarea 

Poluarea implică infiltrarea în sol a unor substante nocive provenite în urma activităţilor 

antropice. Indicele sintetic al efectului poluării este reprezentat fie prin reducerea cantitativă şi 

calitativă a producţiei vegetale şi animale, fie prin cheltuielile necesare menţinerii capacităţii 

bioproductive a solului, la parametrii cantitativi şi calitativi anteriori manifestării poluării. 

Substanţele care pătrund în sol determină poluarea acestuia numai atunci când concentraţia lor 

depăşeşte limita maximă admisă. 

Poluarea radioactivă. Substanţele radioactive reprezintă componenţi naturali ai planetei, 

unele dintre ele formându-se chiar în atmosferă sub acţiunea radiaţiei cosmice, în special carbonul 

14 şi aşa numitul tritium. Solurile conţin la rândul lor substanţe radioactive apărute în timpul 

formării lor, cum ar fi uraniu, toriu sau actiniu, precum şi derivaţii a acestora, radiu 222 şi radiu 

226. Despre creşterea conţinutului de substanţe radioactive în soluri nu se poate vorbi decât 

începând cu anul 1945, anul lansării primei bombe nucleare şi mai ales din anii ’60, odată cu 

începerea experienţelor nucleare. Degradarea solurilor prin poluare cu substanţe radioactive se 

produce întâmplător, pe areale extinse în jurul locului unde au loc accidente nucleare. În general, 

solurile au o radioactivitate redusă, chiar dacă în ultimele decenii aceasta a crescut cu aproximativ 

10-30 %, datorită experienţelor nucleare. Efectul poluării radioactive depinde de perioada de 

înjumătăţire a substanţelor radioactive, altfel spus cu perioada necesară eliminării lor din soluri. 

Timp îndelungat rămân active ceziul 137 (30 ani), stronţiul 90 (28 ani) şi plutoniu 238 (24 ani). 

Pentru agricultură şi implicit pentru sol, cele mai nocive substanţe radioactive sunt Ceziu 137, Iod 

131 şi Stronţiu 90, cărora li se adaugă în ordinea efectului negativ pe care îl produc, Ceziu 134, 

Ruteniu 106, Carbon 14, Plutoniu 238, Ruteniu 103 şi Stronţiu 89. De altfel, Ceziul 137 nu există în 

mod normal în solurile naturale şi provine în urma exploziilor nucleare. Principalele surse ale 

poluării solurilor cu substanţe radioactive sunt următoarele: 

centralele nucleare; 

instituţiile medicale sau de cercetare care folosesc acest tip de substanţe; 

150

submarinele nucleare; 

depozitele de deşeuri radioactive; 

experienţele nucleare. 

De altfel, sursele de poluare radioactivă pot fi clasificate în naturale, care ţin de alcătuirea 

internă a Pământului şi de radiaţiile cosmice şi artificiale. Poluarea radioactivă a solului se produce 

de cele mai multe ori pe calea aerului şi se poate produce atât sub formă de depunere uscată, cât şi 

umedă. Efectul negativ constă în aceea că substanţele radioactive ajunse în sol sunt preluate ulterior 

de plante, animale şi în final de către om. Radioactivitatea maximă apare în sol în orizontul cu 

humus, stronţiul fiind fixat de materia organică şi mineralele argiloase, iar ceziul în special de 

mineralele argiloase (micacee). Unele îngrăşăminte cu fosfor cât şi fosfogipsul, pot fi radioactive 

datorită apatitei folosită ca materie primă. Dintre accidentele nucleare care s-au produs de-a lungul 

timpului efectele cele mai puternice le-a avut cel de la centrala nucleară Cernobâl din Ucraina 

produs la 26 aprilie 1986. În regiunile vecine radioactivitatea era de 10-14 mcr/h, iar după 

accidentul de la Cernobîl a ajuns la 50-90 mcr/h în mai 1986, scăzând la 17-22 mcr/h în septembrie 

acelaşi an şi stabilizându-se abia în 1990. De asemenea mai pot fi menţionate accidentul din anul 

1957 de la Windscale din Marea Britanie, cel din 1979 de la Three Miles Island Pennsylvania SUA, 

cel din anul 1984 din Marea Neagră în care a fost implicată nava Mont Louis, sau scufundarea unui 

submarin sovietic nuclear în Atlanticul de Nord în anul 1986. 

Poluarea cu metale grele. Acest tip de poluare se produce local datorită: 

emisiilor din industria metalelor neferoase şi feroase; 

irigaţiei cu ape uzate; 

aplicării de nămoluri orăşeneşti; 

fertilizării cu îngrăşăminte fosfatice; 

emisiilor mijloacelor de transport; 

folosirii pesticidelor. 

În general, metalele grele reprezintă micronutrienţi, dar devin toxice atunci când depăşesc 

limita maximă admisă, cu excepţia mercurului, cadmiului şi plumbului care sunt foarte toxice în 

orice condiţii. Acţiunea în sol a fiecărui metal greu depinde de mobilitatea acestuia, influenţată în 

mare masură de reacţia solului. Majoritatea metalelor grele devin mobile în mediu foarte acid, în 

timp ce doar molibdenul şi seleniul sunt mai mobile în mediu alcalin. Cea mai mare capacitate de a 

reţine metale grele o au solurile argiloase şi bogate în humus, cu reacţie slab acidă-slab alcalină. 

Poluarea cu particule solide (pulberi). Acest tip de poluare se referă la substanţe purtate 

de aer, solurile cele mai afectate fiind cele aflate în apropierea surselor primare de emisie, 

reprezentate în general prin fabricile de ciment şi termocentralele pe cărbune. Pe măsură ce 

înălţimea coşurilor de evacuare a emisiilor creşte, poluarea solurilor din imediata apropiere se 

reduce, dar se extinde suprafaţa supusă poluării. Principalii poluanţi purtaţi de aer sunt: particule 

minerale solide şi compuşi chimici – sulfaţi, fosfaţi, carbonaţi, pulberi de marnă sau argilă, oxizi de 

fier, praf de cărbune, cenuşă; compuşi gazoşi – hidrocarburi, oxizi de sulf, azot şi carbon. Efectele 

pe care acest tip de poluare le produce în sol sunt schimbarea reacţiei soluţiei solului şi a gradului 

de saturaţie în baze şi îmbogăţirea în metale grele. 

Poluarea cu ape uzate şi nămoluri. Apele uzate şi nămolurile provin de la crescătoriile de 

animale şi din reţeaua de canalizare a oraşelor. Sunt împrăştiate pe soluri cu ape de irigaţie în 

vederea epurării, existând avantajul utilizării încărcării lor în azot, fosfor şi potasiu ca elemente 

nutritive. Dezavantajele sunt reprezentate prin pericolul unei creşteri prea mari în sol a concentraţiei 

unor nutrienţi, a metalelor grele, sărurilor solubile şi a sodiului schimbabil. Din acest motiv, 

împrăştierea lor pe soluri trebuie făcută în anumite doze şi nu în cazul culturilor legumicole. 

Poluarea cu îngrăşăminte şi pesticide. În cazul îngrăşămintelor, pericolul pentru sol este 

mai mic, dar sunt afectate într-o măsură mai mare, atmosfera, apele freatice şi lacurile. Poluarea cu 

pesticide a devenit o problemă datorită extinderii utilizării acestora. Pesticidele organoclorurate sunt 

greu de descompus, persistând în sol (DDT este interzis). Din acest motiv, se folosesc mai mult 

pesticide organofosforice care sunt mai uşor biodegradabile. Caracteristicile pesticidelor: 

toxicitatea; specificitatea; persistenţa. Toxicitatea reprezintă capacitatea pesticidului de a anihila 

151

organismele împotriva cărora este aplicat (organismele ţintă), care se cuantifică prin doza letală care 

asigură moartea a minimum 50 % din organisme (LD 50 ). Doza letală depinde de fiziologia 

organismelor ţintă, metoda de aplicare, condiţiile meteo, proprietăţile solului. Valoarea LD 50 creşte 

în funcţie de conţinutul în materie organică şi argilă a solului. Pesticidele aplicate necorespunzător 

au efecte negative prin pătrunderea şi afectarea lanţului trofic plantă-animal-om. 

Poluarea cu agenţi patogeni. Acest tip de poluare poate apărea în jurul centrelor urbane, a 

complexelor de creştere a animalelor, sau a solurilor tratate cu ape uzate sau nămoluri. Solul 

dispune de o mare capacitate de autoepurare şi agenţii patogeni sunt distruşi, dacă contaminarea nu 

continuă. Dintre agenţii patogeni, doar unele specii de Salmonella rezistă 30-40 de zile, iar sporii de 

Antraxe chiar şi ani de zile. 

Rolul şi importanţa solului în combaterea poluării. Spre deosebire de celelalte 

componente ale mediului, solul joacă rolul unui absorbant purificator, un neutralizator biologic de 

poluanţi şi un mineralizator al reziduurilor organice. Altfel spus, solul joacă rol de depoluator, însă 

fireşte între anumite limite, deoarece el nu poate recicla decât cantităţi limitate de poluanţi. Dacă 

limita maximă admisibilă (LMA) este depăşită, se transformă în poluator pentru celelalte 

componente ale mediului. Solul nu poate totuşi neutraliza orice fel de poluanţi (unele metale, 

materiale plastice) datorită inexistentei microorganismelor capabile să le descompună, dar unele 

deşeuri sau reziduuri care în alte medii ar fi poluanţi, devin sursă de energie pentru 

microorganismele din sol şi sursă de elemente nutritive. Rolul de depoluator poate fi jucat datorită 

următoarelor caracteristici: 

larga distribuţie geografică – i se mai spune decontaminator universal; 

profunzimea – permite preluarea unor cantităţi mari de substanţe; 

capacitatea de filtrare – reţine suspensiile (cu excepţia celor coloidale); 

capacitatea de schimb cationic – preia anumite elemente din soluţii (dedurizarea 

apei); 

activitatea biologică – descompune materia organică în compuşi mai simpli; 

determină precipitarea chimică a unor substanţe. 

În pofida acestor caracteristici favorabile, solul are o capacitate limitată de încarcare cu 

poluanţi. Exemplu: capacitatea pentru apă în câmp pe 1 m adâncime 1500-4000 m 3 /ha, capacitatea 

de schimb cationic în primii 20 cm 5-50 me/100g sol, capacitatea de reţinere a azotului pe 

adâncimea de 1 m 1-10 t/ha, fertilitatea este afectată la pH 8,4, la conţinut de săruri solubile 

> 0,095-0,175 % şi de sodiu schimbabil de 5-10 % din capacitatea de schimb cationic. Solul 

manifestă cea mai mare compatibilitate cu materiile organice şi cele lichide (gunoi de grajd, nămol, 

ape uzate, deşeuri şi reziduuri ale industriei alimentare, textile şi de celuloză şi hârtie). Spre 

exemplu, doza anuală de gunoi de grajd permisă este de 10-20 t/ha. Pentru transformarea deşeurilor 

organice solul trebuie să aibă un regim aerohidric favorabil pentru a se produce oxidările. Acest 

regim nu este favorabil în cazul solurilor nisipoase datorită permeabilităţii ridicate care permite 

infiltraţia prea rapidă a deşeurilor şi nici a celor argiloase, în care stagnarea apei reduce oxidarea 

substanţelor poluante. În privinţa metalelor grele, numai culturile furajere pot anihila cantităţi 

reduse, din care o parte sunt eliberate în atmosferă (90 g/ha). Nămolul poate fi împrăştiat pe sol cu 

condiţia ca echivalentul zinc sa nu depăşească 5-10 % din capacitatea totală de schimb cationic. 

Cele mai multe dintre pesticide sunt detoxificate de către microorganismele din sol. 

6.1.5. Deplasări de mase de pamant. Alunecări 

Alunecările de teren reprezintă procese cu impact cel mai mare asupra învelişului de sol, 

dacă luăm în considerare suprafaţa şi adâncimea pe care solurile sunt afectate.Ele se produc foarte 

frecvent în regiunea de deal-podiş. Cauzele care determină producerea alunecărilor de teren sunt 

reprezentate de către gravitaţie, acţiunea apei, mişcările seismice, procesele de îngheţ-dezgheţ şi 

acţiunea omului. Producerea alunecărilor de teren este favorizată în anumite condiţii: 

fragmentare şi înclinare mare a reliefului; 

prezenţa unor soluri şi roci argiloase sau marnoase; 

prezenţa unor straturi impermeabile. 

152

În cazul unei alunecări de teren putem distinge următoarele elemente constitutive: 

râpa de desprindere; 

corpul alunecării; 

patul de alunecare; 

fruntea alunecării. 

Alunecările pot fi clasificate în funcţie de localizarea lor în alunecări de mal şi alunecări de 

versant. Din punct de vedere al intensităţii lor alunecările pot fi superficiale, atunci când grosimea 

stratului alunecat este mai mică de 1 metru, semiprofunde între 1-5 metri şi profunde, atunci când 

grosimea stratului alunecat este mai mare de 5 metri. Alunecările de teren pot fi clasificate şi după 

morfologia lor în următoarele categorii: 

alunecări în brazde; 

alunecări în valuri; 

alunecări în trepte; 

alunecări cu movile; 

alunecări curgătoare. 

În funcţie de dinamica lor actuală, alunecările de teren pot fi clasificate în următoarele 

categorii: 

vechi stabilizate; 

vechi cu tendinţe de reactivare; 

recente în curs de stabilizare; 

recente active. 

Efectele producerii alunecărilor de teren asupra solurilor sunt complexe şi se identifică prin 

amestecarea orizonturilor de sol, acoperirea solurilor, încetinirea pedogenezei, instalarea excesului 

de umiditate între valurile de alunecare şi intensificarea eroziunii în râpa de desprindere. Prin 

amestecarea orizonturilor de sol sunt modificate proprietăţile fizico-chimice ale solului fiindu-i 

afectată implicit şi fertilitatea. Totodată, acoperirea solurilor situate la baza alunecării determină în 

cazul acestora reluarea pedogenezei datorită aportului de material (solul alunecat) sau în cel mai 

bun caz încetinirea acesteia. Pe de altă parte, apariţia denivelărilor din corpul alunecării conduce la 

o redistribuire a apei provenite din precipitaţiile atmosferice, care se adună în microformele 

negative de relief, determinând instalarea excesului de umiditate. Nu în ultimul rând, pe suprafaţa 

râpei de desprindere datorită apariţiei unei pante extrem de abrupte, eroziunea se amplifică 

considerabil. Deci, putem sublinia faptul că, în cazul alunecărilor de teren procesele de degradare a 

solurilor sunt complexe şi cu efecte extrem de negative asupra fertilităţii acestora. 

Deplasări gravitationale. Acest tip de procese se manifestă pe terenurile în pantă şi constau 

practic în rostogolirea spre baza versantului a agregatelor de sol, sub influenţa gravitaţiei. În acest 

mod are loc subţierea orizontului superior al solurilor situate pe versanţi, în paralel cu creşterea 

grosimii solurilor situate la baza versanţilor. Efectul manifestării acestui tip de procese este 

incomparabil mai slab decât în cazul procesului de eroziune, iar acţiunea conjugată a celor două 

procese determină apariţia solurilor erodate pe versanţi şi a coluvisolurilor sau solurilor colmatate la 

baza versanţilor. Prăbuşirile se manifestă mai ales în zona malurilor cursurilor de apă, prin 

subminarea malului de către curentul de apă, având ca efect retragerea acestora şi implicit apariţia 

pierderilor de sol. Procesele de prăbuşire se pot produce şi în zona malurilor ravenelor sau ogaşelor, 

materialul de sol prăbuşit fiind ulterior transportat spre baza versantului, cât şi în cazul frunţilor 

abrupte de terasă. De asemenea, procesele de prăbuşire pot apărea şi în toate cazurile în care 

versantul a fost secţionat prin lucrări efectuate de către om, fiindu-i afectat în acest mod echilibrul. 

Este cazul construcţiei de drumuri, carierelor de exploatare sau săpării de canale. Prăbuşirile pot fi 

clasificate în două categorii: 

vechi stabilizate; 

recente. 

La rândul lor, prăbuşirile recente pot fi: 

superficiale (adâncimea de desprindere mai mică de doi metri); 

153

profunde (adâncimea de desprindere mai mare de doi metri). 

6.1.6. Eroziunea solului 

Procesul de eroziune se manifestă pe întreaga suprafaţă a uscatului nu numai pe cea 

acoperită cu sol, astfel încât termenul general este cel de eroziune a terenurilor. Totuşi, având în 

vedere faptul că de cele mai multe ori cel afectat este solul, se foloseşte şi termenul de eroziune a 

solului, caz în care sunt analizate efectele şi modul de manifestare ale procesului asupra învelişului 

de sol. Denumirea de eroziune provine din limba latină de la “erosion”, cu înţelesul de separare, 

despărţire şi reprezintă procesul de desprindere, transport şi depunere a particulelor de sol, sub 

acţiunea agenţilor exogeni apa şi vântul. Scoarţa terestră a evoluat de la începutul formării sale 

sub acţiunea proceselor morfogenetice, care s-au manifestat în ritmuri şi intensităţi diferite. În 

categoria proceselor geomorfologice exogene, eroziunea solului joacă un rol important în ceea ce 

priveşte modelarea scoarţei terestre. Cele trei faze ale procesului de eroziune sunt realizate de doi 

agenţi principali, apa şi aerul în mişcare, ale căror surse cinetice inepuizabile sunt energia solară şi 

gravitaţia. Acest proces este influenţat şi de activitatea omului, care spre deosebire de ceilalţi agenţi 

poate fi controlată şi dirijată raţional. Eroziunea reprezintă unul dintre principalele procese care 

conduc la degradarea învelişului de sol şi oricum cea mai extinsă formă de degradare. Se estimează 

în acest sens, că anual se pierd de pe continente prin eroziune peste 76 miliarde tone de sol fertil. 

Eroziunea prin apă constituie la nivel mondial cel mai extins tip de degradare a solurilor deţinând 

55,7 %. Totodată, eroziunea eoliană are la rândul ei o pondere însemnată, 27,9 % şi împreună cele 

două tipuri de degradare însumează 83,6 % din totalul suprafeţelor afectate de degradare. Analizând 

procesele de eroziune în funcţie de intensitatea lor de manifestare, putem evidenţia faptul că din 

totalul suprafeţei afectate, 31 % reprezintă eroziune prin apă slabă, 48 % moderată şi 21 % 

puternică şi excesivă. În cazul eroziunii eoliene, 49 % din suprafaţă este afectată slab, 46 % moderat 

şi 5 % puternic şi excesiv. Eroziunea se manifestă pe întreaga suprafaţă a uscatului sub diferite 

forme, în regiunile polare şi subpolare, apa sub formă de gheţari şi procesul de solifluxiune jucând 

un rol important. În regiunile temperate şi calde, rolul principal în apariţia eroziunii revine apei sub 

formă de şuvoaie, pârâuri sau râuri, iar în regiunile aride şi acţiunea vântului devine apreciabilă. 

Eroziunea este deci un proces general de modelare a uscatului, intensitatea ei de manifestare 

depinzând în primul rând de fragmentarea reliefului şi de condiţiile climatice. Eroziunea care se 

manifestă în condiţiile normale ale mediului natural este cunoscută sub denumirea de geologică sau 

normală. În cazul acesteia, pierderile de sol sunt mici, 0,1-1 t/ha/an, ceea ce atestă existenţa unui 

echilibru între eroziune (pierderi de sol) şi pedogeneză (câştiguri de sol). Eroziunea care se produce 

cu o intensitate sporită faţă de cea geologică şi este declanşată de activitatea omului poartă 

denumirea de accelerată sau antropică. În acest sens, o pierdere anuală de sol prin eroziune de 12- 

15 t/ha poate fi comparată cu reducerea stratului de sol cu 1 mm/an, situaţie în care intensitatea 

pedogenezei este depăşită de cea a eroziunii, echilibrul natural fiind afectat. Din acest motiv au 

existat încercări de a calcula eroziunea admisibilă, adică cea a cărei intensitate de manifestare nu 

afectează pedogeneza. Factorii determinanţi ai eroziunii solului sunt naturali sau antropici, cu 

precizarea că numai în condiţiile unei intervenţii umane asupra suprafeţei respective pot fi analizate 

condiţionările exercitate de caracteristicile sale naturale: 

clima; 

relieful; 

proprietăţile solului; 

roca; 

vegetaţia; 

activitatea omului. 

Clima. Acest factor determină intensitatea manifestării procesului de eroziune a solurilor 

prin intermediul principalelor sale elemente, precipitaţiile atmosferice, temperatură şi vânt, dar în 

special prin precipitaţiile atmosferice. Influenţa precipitaţiilor se manifestă mai ales prin ploile 

torenţiale şi zăpadă, în timpul topirii acesteia. Dintre criteriile utilizate în vederea selectării ploilor 

torenţiale, foarte cunoscut este cel al lui Yarnell. Ploile torenţiale posedă o mare energie cinetică 

154

datorată acţiunii picăturilor de ploaie. Această energie cinetică este determinată pe de o parte de 

intensitatea şi durata ploii, iar pe de alta de diametrul şi viteza de cădere a picăturilor. Dimensiunile 

picăturilor depind de intensitatea ploii, viteza vântului şi altitudinea norilor. În cazuri excepţionale 

ele pot atinge 6-8 mm, dar cele mai mari de 5-6 mm se fracţionează din cauza curenţilor de aer. 

Viteza de cădere a picăturilor depinde de înălţimea de cădere, diametrul picăturii şi tăria vântului. 

De obicei, viteza de cădere variază în atmosfera calmă între 2-9 m/s. Energia cinetică produsă de 

căderea picăturilor determină dislocarea părţii superioare a solurilor. În acest sens, Osborne arată că 

în timpul unei ploi torenţiale de 50 mm şi cu intensitatea de 2,5 mm/min, pe un hectar fără vegetaţie 

sunt ridicate în aer prin acţiunea picăturilor 240 tone de sol. Topirea zăpezii influenţează eroziunea 

mai ales dacă solul este îngheţat în adâncime sau saturat cu apă. 

Relieful. Condiţionează intensitatea de manifestare a proceselor de eroziune prin caracterele 

sale morfometrice: 

panta; 

lungimea versanţilor; 

forma versanţilor; 

expoziţia versanţilor. 

Panta influenţează viteza de scurgere a apei în mod direct proporţional, cu cât înclinarea 

terenului este mai mare cu atât creşte viteza de scurgere a apei. În acest sens, omul de ştiinţă francez 

Chezy a calculat în mod experimental, că o creştere a pantei de patru ori, dublează viteza de 

scurgere a apei. Referitor la lungimea versantului, se constată că la aceeaşi înclinare a acestuia, 

alungirea traseului de scurgere al apei determină intensificarea eroziunii prin creşterea debitului. 

Altfel spus, cu cât versantul este mai lung, cu atât eroziunea este mai accentuată. La rândul ei, 

forma versantului determină şi ea diferenţierea scurgerii şi implicit şi a eroziunii. În acest sens, 

versanţii cu profil convex sunt cel mai intens erodaţi, panta accentuându-se spre bază. Pe versanţii 

cu profil concav diminuarea pantei spre bază determină scăderea vitezei de scurgere şi implicit a 

eroziunii. Pe versanţii cu profil drept, intensitatea eroziunii este moderată, crescând ca şi la cei 

convecşi către bază. Expoziţia versanţilor joacă şi ea un rol, chiar dacă mai puţin evident, în 

manifestarea proceselor de eroziune. Astfel, versanţii însoriţi sunt mai intens erodaţi deoarece 

topirea zăpezii şi dezgheţul sunt mai timpurii şi se produc brusc, comparativ cu cei umbriţi unde 

aceste procese se desfăşoară mult mai lent. 

Proprietăţile solului. Solul determină rezistenţa pe care o opune manifestării proceselor de 

eroziune, prin intermediul proprietăţilor sale: 

textura; 

gradul de structurare şi stabilitatea hidrică a structurii; 

conţinutul în humus; 

porozitatea; 

coeziunea. 

În general, solurile bine structurate, cu stabilitate hidrică mare, cu porozitate, coeziune, 

conţinut în argilă şi humus ridicat, sunt rezistente la eroziune. 

Roca influenţează eroziunea în mod mai mult indirect, în special prin duritate, deoarece pe 

roci dure solurile au o profunzime mică şi o capacitate redusă de infiltraţie a apei, crescând în acest 

mod eroziunea, în timp ce în cazul solurilor dezvoltate pe roci friabile, care sunt profunde şi au 

capacitate mare de reţinere a apei, eroziunea este mai slabă. 

Vegetaţia. În primul rând, vegetaţia joacă pentru învelişul de sol un rol protector care se 

manifestă prin următoarele elemente: 

reţinerea picăturilor de ploaie pe aparatul foliar; 

reducerea vitezei de scurgere a apei la suprafaţa solului; 

îmbunătăţirea structurii şi porozităţii solului; 

fixarea solului prin intermediul sistemului radicular. 

De asemenea, un m 2 de muşchi de pădure care cântăreşte în stare uscată un kilogram, are 

după o ploaie abundentă şase kilograme, rezultând în acest mod că un hectar de muşchi poate reţine 

155

aproximativ cinci vagoane de apă (Rădulescu A.). În aceeaşi ordine de idei, într-o ţelină bine 

încheiata, 17 cm de sol se pot pierde prin eroziune abia în 18 00 până la 30000 de ani, în timp ce 

într-un teren arat, aceeaşi grosime de sol se poate pierde în doar 48-50 de ani (Chiriţă C.). Vegetaţia 

lemnoasă protejează cel mai bine solul împotriva eroziunii reţinând o cantitate mai mare de apă din 

precipitaţii, datorită aparatului foliar bine dezvoltat. Prezenţa litierei determină la rândul ei 

reducerea scurgerii, acţionând ca un burete, iar răspândirea rădăcinilor până la adâncimi mari 

sporeşte infiltraţia. Plantele cultivate asigură solului o protecţie diferenţiată în funcţie de 

caracteristicile morfologice şi tehnologice ale culturii şi perioada de vegetaţie. O protecţie bună 

asigură gramineele, cerealele păioase de toamnă, leguminoasele, în timp ce cartoful, porumbul, 

floarea soarelui asigură o slabă protecţie a solului. 

Activitatea omului. Prin acţiunile sale, omul determină direct manifestarea eroziunii, ale 

cărei efecte depăşesc în intensitate şi amploare pe cele generate de factorii naturali. Activitatea 

industrială şi urbanizarea modifică caracterele locale ale climei, iar lucrările agricole modifică 

proprietăţile solului şi echilibrul biologic. Omul modelează formele de relief, defrişează şi 

împădureşte mari suprafeţe de teren determinând activizarea sau încetinirea eroziunii. 

Eroziunea eoliană. Eroziunea eoliană afectează în cazul Asiei 222 milioane hectare, al 

Africii 186 milioane hectare, al Americii de Sud şi Europei câte 42 milioane hectare fiecare, al 

Americii de Nord 35 milioane hectare, al Oceaniei 16 milioane hectare şi al Americii Centrale 5 

milioane hectare. Procentual, acest tip de degradare a solurilor deţine valori ridicate din totalul 

suprafeţelor degradate în cazul Africii 38 %, Americii de Nord 36 % şi Asiei 30 %. Raportat la 

procentul afectat din suprafaţa continentului, în toate cazurile acesta este sub 10 %, cu un maxim în 

ceea ce priveşte Africa 6,3 %. Acest tip de eroziune se manifestă în regiunile de câmpie secetoase şi 

afectează suprafeţe mult mai mici decât eroziunea prin apă. Factorii care influenţează intensitatea 

eroziunii eoliene sunt următorii: 

intensitatea si durata vântului; 

configuraţia terenului; 


gradul de acoperire cu vegetaţie. 

Efectele acţiunii vântului asupra suprafeţei solului se amplifică odată cu creşterea duratei şi 

vitezei acestuia. Procesul de deflaţie (spulberare) care implică atât desprinderea particulelor de sol, 

cât şi transportul şi depunerea lor este foarte intens în cazul vânturilor puternice şi de durată. 

Relieful intervine la rândul său prin expunerea la vânturile dominante, gradul de denivelare şi 

înclinare. În primul caz este evident faptul că pe suprafeţele de teren orientate în direcţia vânturilor 

dominante efectele sunt amplificate. De asemenea, suprafeţele denivelate opun o rezistenţă mai 

mare acţiunii de deflaţie, comparativ cu cele netede, ca şi cele cu înclinare slabă faţă de cele 

puternic înclinate, pe care particulele de sol pot fi mai uşor dislocate datorită stabilităţii mai reduse. 

Solul influenţează procesul în discuţie prin intermediul texturii, structurii, conţinutului în humus şi 

umidităţii. Cele mai afectate sunt solurile cu textură nisipoasă, slab structurate, sărace în humus şi 

uscate. Gradul de acoperire cu vegetaţie se referă la faptul că aceasta are în general un rol protector 

diminuând intensitatea eroziunii. În acest caz, prezintă importanţă tipul de cultură, stadiul ei de 

vegetaţie şi caracterele morfometrice ale plantelor. Desprinderea particulelor de sol este determinată 

de forţa exercitată de vânt la suprafaţa solului prin procesul de deflaţie. Deplasarea particulelor de 

sol este determinată de viteza şi turbulenţa vântului şi de diametrul lor. Particulele de sol sunt 

transportate fie sub formă de suspensii la înălţime mare, fie în salturi până la înălţimea de un metru, 

fie prin rostogolire la suprafaţa solului. Cea mai mare parte a particulelor (62-97 %) sunt 

transportate pe înălţimea cuprinsă între suprafaţa solului şi un metru. Cel mai frecvent este 

transportul în salturi (0,05-0,5 mm diametru) urmat de cel prin târâre (0,5-2 mm). Eroziunea prin 

vânt afectează orizontul superior al solurilor (de obicei orizontul A) căruia îi este redusă treptat 

grosimea, având loc pierderi de sol. Pe de altă parte, în zonele unde se produce depunerea 

materialului de sol transportat solurile existente sunt acoperite, iar pedogeneza mult încetinită sau 

chiar întreruptă. În cazul solurilor nisipoase sau a nisipurilor, apare un microrelief specific format 

din muşuroaie, movile, valuri, dune. 

156

Eroziunea prin apă. Eroziunea prin apă afectează la nivel mondial cele mai mari suprafeţe, 

cifrate la 441 milioane hectare în Asia, 227 milioane hectare în Africa, 144 milioane hectare în 

Europa, 123 milioane hectare în America de Sud, 83 milioane hectare în Oceania, 60 milioane 

hectare în America de Nord şi 46 milioane hectare în America Centrală. Exprimând cifrele 

prezentate anterior în procente din suprafaţa afectată de degradare constatăm că eroziunea prin apă 

deţine pe toate continentele, cu excepţia Africii (46 %) peste 50 %, atringând în cazul Oceaniei 

chiar 81 %. Raportându-ne la suprafaţa continentelor, o situaţie îngrijorătoare înregistrează America 

Centrală, care are afectată de eroziunea prin apă, 43,4 % din suprafaţă. După modul în care se 

exercită acţiunea dinamică a apei asupra suprafeţei terenului distingem: 

eroziune prin picături; 

eroziune prin scurgere. 

În ceea ce priveşte efectul eroziunii asupra configuraţiei terenului, aceasta poate fi: 

eroziune de suprafaţă; 

eroziune în adâncime. 

Eroziunea solului este foarte greu de cuantificat, metodele cele mai bune fiind cele de teren, 

care se bazează pe măsurări directe vizând grosimea orizonturilor de sol. Totuşi ecuaţia cea mai 

utilizată în vederea calculării estimative a eroziunii o reprezintă formula universală a eroziunii 

elaborată în anul 1960 (Vischmaier H.). 

Eroziunea prin picături. Efectul principal al impactului picăturilor de ploaie cu suprafaţa 

solului consta în sfărâmarea, mărunţirea, împrăştierea (transportul prin aer) agregatelor structurale 

şi aterizarea particulelor de sol. Distrugerea agregatelor structurale se datorează următoarelor 

elemente: 

şocul produs de picături asupra suprafeţei solului; 

explozia agregatelor structurale de sol; 

dispersarea liantului care susţine agregatele structural. 

Intensitatea acţiunii erozive a picăturilor depinde de: 

energia cinetică a picăturilor; 

valoarea unghiului format de traiectoria picăturii cu planul suprafeţei solului în 

punctul de impact; 


caracteristicile covorului vegetal. 

Cel mai uşor sunt desprinse particulele de nisip fin, iar cel mai greu agregatele structurale cu 

stabilitate hidrică mare, particulele argiloase, datorită coeziunii ridicate şi cele de nisip grosier, 

datorită greutăţii mari. Picăturile de ploaie produc şi îndesarea solului, reducându-se astfel 

permeabilitatea. Fenomenul de împrăştiere a particulelor de sol se produce până la 60-80 cm 

înălţime şi pe o distanţă orizontală de până la 1,5 m. Transportul de material nu se produce pe 

terenurile plane ci numai pe cele înclinate, pe care se constată o deplasare de sol spre aval. În acest 

sens, s-a constatat că pe un teren cu panta de 10 % se transportă în aval prin intermediul picăturilor 

de apă de trei ori mai mult material decât în amonte. Efectele manifestării procesului de eroziune 

prin intermediul picăturilor de ploaie se materializează în: 

remanierea (redistribuirea) locală a materialului de sol; 

netezirea suprafeţei solului. 

Eroziunea prin scurgere. Scurgerea dispersată de suprafaţă. Apa provenită din 

precipitaţii şi topirea zăpezii care nu se infiltrează în sol, se scurge în cazul în care terenul este 

înclinat, la suprafaţă. Datorită scurgerii ea dezvoltă o anumită energie, prin intermediul căreia 

erodează solul, deosebindu-se mai întâi faza de desprindere şi apoi cea de transport a particulelor de 

sol. În cazul în care stratul de apă care se scurge este subţire, puterea de transport este determinată 

numai de viteza de translaţie a apei, iar dacă este mai gros, intervin şi curenţii verticali, eroziunea 

depinzând şi de turbulenţa curentului. Viteza de scurgere a apei depinde de înclinarea terenului şi 

grosimea stratului de apă care se scurge. Mecanismul de producere al acestei forme de eroziune prin 

apă este următorul: precipitaţiile căzute sub formă de ploaie, odată ajunse la suprafaţa solului sunt 

157

absorbite până când capacitatea de absorbţie a solului este depăşită de cantitatea de apă căzută. Din 

acest moment, apa începe să se adune în microdepresiuni şi cu timpul dacă ploaia continuă oglinzile 

de apă se unesc formând o peliculă continuă de apă care începe să se scurgă sub formă de firişoare 

sau şuvoaie. Eroziunea prin scurgere începe numai atunci când este depăşită capacitatea de 

absorbţie a solului şi de reţinere a apei în microdepresiuni. În privinţa capacităţii de reţinere a apei 

în funcţie de denivelările terenului, putem exemplifica prin faptul că pe ogor se reţin între 5 şi 20 

mm de apă, iar pe asfalt între 2-3 mm. Particulele de sol desprinse datorită acţiunii mecanice a 

picăturilor de ploaie şi a scurgerii apei, sunt transportate fie prin târâre, fie în salturi, fie în 

suspensie. Ca urmare, pe traseele firişoarelor de apă se formează microrigole ale căror pereţi 

instabili se surpă, efectul erozional fiind accentuat. Cantitatea de sol transportată depinde de 

capacitatea de transport a apei, de proprietăţile fizice ale solului şi de caracteristicile covorului 

vegetal. Dintre proprietăţile solului, stabilitatea hidrică a agregatelor structurale are cea mai mare 

influenţă. Procesul se localizează în porţiunile uniforme ale versantului şi are ca efecte apariţia 

rigolelor şi depunerea selectivă (după dimensiuni) a materialului de sol. Scurgerea concentrată de 

suprafaţă apare odată cu creşterea intensităţii şi duratei ploii, prin unirea firişoarelor de apă în 

şuvoaie, scurgerea concentrându-se numai pe anumite trasee. Aceste şuvoaie se formează în special 

pe elementele reţelei hidrografice vechi (văiugi, vâlcele, viroage, văi) sau pe drumuri de câmp, 

cărări, poteci de vite, brazde. Energia cinetică şi puterea de erodare a curenţilor de apă este mult mai 

mare determinând apariţia rigolelor, ogaşelor şi ravenelor. Efectele depind în mare măsură de 

proprietăţile solului, în special de textură şi permeabilitate. Astfel, pe solurile nisipoase se 

formează uşor rigole şi ogaşe ale căror maluri se prăbuşesc însă, adâncirea realizându-se lent, dar 

producându-se o mare dezvoltare laterală. Pe solurile argiloase rigolele şi ogaşele se formează mai 

greu, dar având malurile stabile, eroziunea înaintează în adâncime. Materialul erodat este 

transportat (târare, salturi, suspensie) şi depus fie datorită consumării energiei cinetice a curentului 

de apă, fie datorită unor obstacole. Eroziunea prin scurgere concentrată afectează puternic versanţii 

pentru că antrenează şi materialele provenite în urma eroziunii prin picături şi scurgere dispersată, 

care constituie practic faze premergătoare. Formele de relief rezultate ca urmare a manifestării 

acestui tip de eroziune sunt: 

rigola, care are adâncimi de 20-50 centimetri şi aspectul unor şanţuri izolate dispuse 

conform înclinării versantului, sau ramificaţii de şanţuri dese cu orientări diferite care nu au 

legatură cu reţeaua hidrografică; 

ogaşul, care are adâncimi de 0,5-3 metri şi lăţimi de 0,5-8 metri, reprezintă şanţuri cu trasee 

neregulate dispuse conform înclinării versantului, evoluate din rigole, cu lungimi de zeci sau 

sute de metri şi cu linia bazei paralelă cu suprafaţa versantului; 

ravena, care are adâncimi de peste 3 metri, lăţimea de până la 100 metri şi lungimi de 

câţiva kilometri. Au evoluat din ogaşe, au obârşia compusă din mai multe ramificaţii iar 

linia bazei are o înclinare mai mică decât suprafaţa versantului. 

Când procesul este foarte intens se formează aşa numitele pământuri rele (bad lands). La 

ploile torenţiale scurte se manifestă eroziunea prin picături şi cea prin scurgere dispersată, iar la cele 

de durată eroziunea prin scurgere concentrată. În cazul topirii zăpezii, predomină scurgerea 

concentrată, şuvoaiele fiind alimentate continuu prin topirea lentă. Efectele manifestării acestui tip 

de eroziune sunt evidenţiate prin fragmentarea versanţilor datorită ravenării, declanşarea 

alunecărilor şi prăbuşirilor şi aluvionarea unor zone de la baza versanţilor. O problemă importantă a 

apărut în cazul suprafeţelor irigate necorespunzător, pe care a început să se manifeste aşa numita 

eroziune de irigaţie (Measnicov M., 1975). Eroziunea de irigaţie se află în strânsă legătură cu 

normele de udare şi se manifestă pe terenurile cu pantă mai mare de 1%. Cercetări experimentale au 

arătat că la o singură udare se pot înregistra pierderi de sol de 5 t/ha. Eroziunea de irigaţie apare atât 

în cazul aplicării metodei brazdelor sau canalelor, cât şi a celei prin aspersiune (picături de apă). 

6.1.7. Decopertarea şi copertarea antropică 

Un tip aparte al degradării prin dislocare şi acoperire este cel datorat intervenţiei directe a 

omului asupra învelişului de sol, prin operaţiunile de decopertare şi de depunere a materialelor 

158

transportate. Decopertarea se realizează de cele mai multe ori prin excavare, solul fiind distrus în 

mai toate situaţiile în totalitate. Remarcăm faptul că operaţiunea de decopertare care se aplică în 

cazul nivelării solurilor nisipoase este benefică, deoarece materialul superior decopertat se reaşează 

la loc după executarea nivelării, în aceste condiţii decopertarea fiind chiar obligatorie, pentru a se 

evita amestecarea orizontului superior mai fertil cu materialul subiacent nisipos şi sărac. 

Decopertarea este frecventă atunci când se realizează căi de comunicaţii, construcţii, sisteme de 

îmbunătăţiri funciare sau alte operaţiuni care implică excavarea solului. Efectul negativ este acela 

că se produc pierderi de sol şi chiar şi atunci când materialul decopertat rămâne pe loc el se 

amestecă pierzându-şi calitatea iniţială. De asemenea, decopertarea poate afecta întreg volumul de 

sol sau numai fragmente din acesta. Degradarea prin acoperire se referă la depunerea pe solurile 

deja existente a diferitelor materiale transportate de către om. 

Acoperirea se poate realiza atât cu material de sol, cât şi cu materiale amestecate, cum ar fi 

sterilul (halde). Efectele asupra solului sunt nocive, pedogeneza fiind întreruptă, iar la o eventuală 

reamenajare a suprafeţelor respective, plantele s-ar afla în contact direct cu materialul acoperitor şi 

nu cu solul iniţial. Solurile pot fi acoperite în diferite grade, mergând până la scoaterea lor definitivă 

din folosinţă. Acest tip de degradare este frecventă în zonele în care se execută lucrări ample, dar 

acoperirea poate avea şi un caracter extrem de haotic. 

6.1.8. Reconstrucţia ecologică a solurilor 

Îndeplinirea funcţiilor ecologice ale solului în cadrul ecosistemului este asigurată de însuşirile 

morfologice, fizice, chimice şi mineralogice ale acestuia şi în special a celor din orizontul de 

suprafaţă şi din cele subiacente. Orizonturile care asigură hrana plantelor alcătuiesc aşa-numitul 

profil ecopedologic. Reconstrucţia ecopedologică a solului înseamnă de fapt reconstrucţia profilului 

ecopedologic. Pentru că această reconstrucţie nu se poate realiza pe întreg profilul au fost stabilite 

anumite priorităţi. Dintre aceste priorităţi menţionăm refacerea volumului edafic, capacitatea de 

schimb cationic, humusul, reacţia solului, permeabilitatea. 

Obiectivele reconstrucţiei ecologice: 

• ameliorarea stării fizice a solurilor compactate artificial şi natural, prin aplicarea 

lucrărilor de afânare şi introducerea de noi sisteme tehnologice de conservare; 

• ameliorarea stării fizice a solurilor afectate de unele procese fizice de degradare de 

suprafaţă; 

• corectarea reacţiei solului; 

• refacerea rezervei de humus; 

• fertilizarea echilibrată a terenurilor agricole; 

• reducerea poluării cu substanţe chimice provenite de la diferiţi agenţi economici; 

• elaborarea unor programe şi a unor tehnologii de cultură specifice pentru valorificarea 

eficientă a terenurilor în condiţii de protecţie a mediului înconjurător şi a calităţii vieţii. 

În funcţie de intensitatea degradării ecosistemului şi de natura intervenţiilor necesare pentru 

reconstrucţia ecologică se disting următoarele tipuri: 

- reconstruirea ecologică (redresare ecologică dirijată), prin care se 

realizează un biosistem supraindividual asemănător celui anterior (refacerea 

nivelului trofic, al pH-ului, etc.) 

- ameliorarea ecologică – reprezintă o acţiune mult mai intensă, prin care 

se realizează biosisteme care respectă în principal funcţionalitatea şi mai puţin 

structura şi componenţa celui anterior (ex. ameliorarea sărăturilor, a nisipurilor, 

modificarea regimului hidric prin desecări sau irigaţii, plantări cu alte specii 

etc.); 

- reconstrucţia ecologică, în care se asigură o distribuire artificială a 

speciilor în biosisteme supraindividuale, conform unor aranjamente considerate 

optime, în care, în general, primează funcţia de protecţie a mediului ambiental 

(ex. terasări, instalarea unor biocenoze, altele decât cele iniţiale). 

159

Rezolvarea obiectivelor privind reconstrucţia ecologică a solurilor se poate face prin 

respectarea unor principii şi anume: 

• realizarea protecţiei, conservării, reconstrucţiei şi a managementului resurselor de sol, 

corespunzător cerinţelor agriculturii şi silviculturii durabile; 

• revederea structurii folosinţelor agricole şi silvice; 

• stabilirea şi aplicarea măsurilor de prevenire a degradării solurilor; 

• construirea perimetrelor de ameliorare a terenurilor degradate intens prin diverse tipuri de 

poluare; 

• urmărirea stării de calitate a solurilor prin intermediul monitoringului integrat, în vederea 

stabilirii evoluţiei, prognozelor, avertizării şi recomandarea măsurilor de reconstrucţie ecologică în 

funcţie de tipurile şi complexitatea ecosistemelor abordate. 

Pentru reconstrucţia ecologică a solurilor agricole se vor avea în vedere următoarele obiective 

generale: 

• reabilitarea, modernizarea şi extinderea actualelor amenajări de îmbunătăţiri funciare pe baza 

unor concepţii moderne; 

• ameliorarea stării fizice a solurilor prin aplicarea unui complex de măsuri ameliorative şi 

folosirea tehnologiilor moderne de cultură a plantelor; 

• ameliorarea condiţiilor de fertilitate; 

• elaborarea unor tehnologii moderne pentru cultivarea terenurilor degradate prin exploatări 

miniere, a celor ocupate cu reziduuri. 

În acest mod se poate realiza integrarea politicii agrare în cadrul politicii naţionale de 

protecţie a mediului inconjurător. 

160

BIBLIOGRAFIE 

1. ANDRIEŞ, S., URSU, A. Starea şi perspectiva folosirii solurilor. // Lucrările conferinţei 

ştiinţifice Solul şi viitorul. Chişinău, 2001. 

2. Ameliorarea solurilor. Ediţie comemorativă / resp. ed.: Andrei Ursu (preş.). Chişinău, 2005. 

3. CANARACHE, A. Fizica solurilor agricole. Editura Ceres. Bucureşti, 1990. 

4. CAPCELEA, V., OSIIUK, V., RUDCO, Gh. Bazele geologiei ecologice a Republicii Moldova. 

Chişinău: Ştiinţa, 2001. 

5. CONTOMAN, M., FILIPOV, F. Ecopedologie. Ed. “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi, 2007 

6. Degradarea solurilor şi deşertificarea. / Sub red. acad. Andrei Ursu, Chişinău, 2000. 

7. Eroziunea solului. Esenţa, consecinţele, minimalizarea şi stabilirea procesului / red. resp.: Dan 

Nor, trad.: D.Balteanschi. Chişinău, Pontos, 2004. 

8. FILIPOV,F., LUPAŞCU, Gh. Pedologie. Ed. Terra nostra, Iaşi, 2003 

9. FLOREA, N. ş.a. Geografia solurilor României, Bucureşti: Ed. ştiinţifică, 1968. 

10. GOBAT, J-M., ARAGNO, M., MATTHEY, W. Le Sol vivant. Bases de pedologie. Biologie des 

sols. Presses polytechniques et universitaires romandes, Lausanne, 1998. 

11. JIGĂU, Gh., NAGACEVSCHI, T. Ghid al disciplinei Fizica solului. Chişinău, CEP USM, 2006. 

12. OANEA, N. Pedologie generală. Bucureşti: Ed. PACO, 2001. 

13. LUPAŞCU, Gh., PARICHI, M., FLOREA, N. Ştiinţa şi ecologia solului (Dicţionar). Iaşi, 1998. 

14. LUPAŞCU, Gh., JIGĂU, Gh., VÂRLAN, M., Pedologie generală. Editura Junimea, Iaşi, 1998. 

15. Nicolae Dimo. Colaboratori şi discipoli: În memoriam / Chişinău: Soc. Naţ. A Moldovei de 

Ştiinţa Solului, 2003. 

16. OBREJANU, Gh., PUIU, Ş. Pedologie. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972. 

17. ROŞCA, Z., BULAT, M., STASIEV, G. Analiza chimică a solului. Îndrumări metodice pentru 

studenţii facultăţii de biologie şi agrochimie. Chişinău, USM, 1990. 

18. Soil Atlas of Europe, European Soil Bureau Network European Commission, 2005, 128p. 

19. Solurile (Seria monografică). Ed. Acad. Rom., 1990. 

20. STADNIC, S. Pedologie cu bazele geologiei. Caiet de lucru cu îndrumări metodice şi sarcini 

individuale pentru îndeplinirea lucrărilor de laborator, practice şi practica de instruire pentru 

specialităţile 613.1 „Agronomie”, 424.1 „Ecologie”, Bălţi, Presa universitară bălţeană, 2009. 

21. STĂNILĂ, AL. Cartografia solurilor. Bucureşti, 2001. 

22. URSU, A., OVERCENCO, A., UNGUREANU, T. şi al. Transformarea tehnogenică a solurilor. 

Chişinău, 1996. 

23. URSU, A. Pămîntul – principala bogăţie naturală a Moldovei. Chişinău, 1999. 

24. URSU, A. Clasificarea solurilor Republicii Moldova. Chişinău, 1999. 

25. URSU, A. Solul în ecosistemele naturale şi economia Moldovei // Lucrările conferinţei ştiinţifice 

Solul şi viitorul. Chişinău, 2001. 

26. URSU, A. Raioanele pedogeografice şi particularităţile regionale de utilizare şi protejare a 

solurilor. Chişinău: Tipogr. Acad. De Şt., 2006. 

27. URSU, A. ş.a. Caracteristica complexă a solurilor Republici Moldova reflectată în banca de 

date // Mediul ambiant, 2008, N o 4, p. 1-8. 

28. URSU, A. ş.a. Complexul de soluri hidro-halomorfe din stepa Bălţilor // Mediul ambiant, 2008, 

N o 5, p. 34-37. 

29. URSU, A. ş.a. Turba şi solurile turboase în lunca Nistrului // Mediul ambiant, 2008, N o 6, p. 30-32. 

30. Атлас почв Молдавии, Кишинёв: Штиинца, 1988. 

31. АЛЕКСАНДРОВА, ЛН., НАЙДЕНОВА, ОА. Лабораторно-практические занятия по 

почвоведению, Л.: Колос, 1967. 

32. БОИНЧАН, БП. Экологическое земледелие в Республике Молдова (Севооборот и 

органическое вещество почвы). Chişinău: Ştiinţa, 1999. 

33. ГАРКУША, ИФ., ЯЦЮК, ММ. Почвоведение с основами геологии, М.: Колос, 1975. 

34. ЗОНН, СВ. Почвообразование и почвы субтропиков и тропиков, М.: УДН им. П. 

Лумумбы, 1974. 

35. КРУПЕНИКОВ, ИА. Чернозѐмы Молдавии. Кишинёв: Картя молдовеняскэ, 1967. 

36. КРУПЕНИКОВ, ИА. Чернозѐмы: возникновение, совершенство, трагедия деградации, 

пути охраны и возрождения. Кишинёв: Pontos, 2008. 

37. КРУПЕНИКОВ, ИА. БОИНЧАН, БП. Чернозѐмы и экологическое земледелие. Бэлць, 2004. 

38. ЛОБОВА, ЕВ., ХАБАРОВ, АВ. Почвы Москва: Мысль, 1983. 

161

39. ЛЫКОВ, АМ., ТУЛИКОВ, АМ. Практикум по земледелию с основами почвоведения, М.: 

Колос, 1976. 

40. Почвоведение. /Под ред. И.С.Кауричева, М.: Агропромиздат, 1989. 

41. Почвы Молдавии, т. I, II, III, Кишинёв: Штиинца, 1984-1986. 

42. Почвоведение. /Под ред. В.А.Ковды, Б.Г.Розанова, ч.I, II. М.: Высшая школа, 1988. 

43. РОУЭЛЛ, Дэвид. Почвоведение: методы и их применение. Москва: Колос, 1998. 

44. ФОКИН, АД. Почва, биосфера и жизнь на Земле. Москва: Наука, 1986. 

45. http://www.ec-gis.org/inspire/ 

46. www.bgr.de/schoelerberg/start.htm 

47. www.soil-net.com 

162

obiectul Åi scopul disciplinei - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a UniversitÄÅ£ii de ...

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?

obiectul Åi scopul disciplinei - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a UniversitÄÅ£ii de ...