volumul 1 - Lucian Trasa

, ( • • 

CUPRINS 

I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI 

VOLUMUL 1 

SECŢIUNEA I 

1.1. Condiţiile cunoaşterii psihologice 11 

1.2. Devenirea psihologiei ca ştiinţă 12 

1.3. Problemele generatoare de divergenţe în istoria psihologiei 15 

1.4. Obiectul psihologiei 16 

1.5. Viitorul psihologiei 21 

II. METODELE PSIHOLOGIEI 

2.1. Relaţia obiect-metodă 25 

2.2. Metode specifice ale psihologiei 28 

2.3. Organizarea cercetării psihologice 40 

III. PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI 

3.1. Principiul determinismului extern (extrapsihic) 43 

3.2. Principiul relaţionării neuro-psihice 45 

3.3. Principiul reflectării şi modelării informaţionale 50 

3.4. Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă - activitate 53 

3.5. Principiul genetic şi al istorismului 54 

3.6. Principiul sistemicităţii 55 

IV. LEGILE ŞI TEORIILE EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE 

4.1. Problema definirii legii în psihologie 57 

4.2. Relaţia dintre descriere, explicaţie şi interpretare 61 

4.3. Problema elaborării teoriei psihologice 64 

V. PSIHICUL UMAN. CARACTERIZARE GENERALĂ 

5.1. Către o definiţie modernă a noţiunii de psihic 70 

5.2. Caracteristicile psihicului uman 79 

5.3. Modificări ale conştiinţei 106

SECŢIUNEA a II-a 

COMPONENTELE MODALE ALE VIEŢII PSIHICE 

CONŞTIENTE A OMULUI 

Consideraţii preliminare 21 

VI. PROCESELE SENZORIALE 

6.1. Senzaţia 

124 

6.1.1. Sensibilitatea şi legile ei 128 

A. Legile psihofizice 130 

B. Legile psihofiziologice 132 

C. Legile socioculturale 135 

6.1.2. Clasificarea senzaţiilor 138 

A. Senzaţiile extero-informative 138 

A.l. Senzaţiile cutanate 138 

A.2. Senzaţiile vizuale 144 

A.3. Senzaţiile auditive 162 

A.4. Senzaţiile olfactive 186 

A.5. Senzaţiile gustative 196 

A.6. Senzaţiile vestibulare 206 

B. Senzaţiile proprioceptiv-kinestezice 209 

C. Senzaţiile organice 215 

D. Senzaţiile de durere 224 

6.2. Percepţia 228 

6.2.1. Caracterizare generală 228 

6.2.2. Legile percepţiei 259 

6.2.3. Formele percepţiei 268 

6.2.4. Percepţia ca formă specifică de activitate şi factor bazai de 

reglare a activităţii 294 

VII. REPREZENTAREA 

VOLUMUL 2 

7.1. Definiţie şi caracterizare psihologică generală 301 

7.2. Proprietăţile reprezentărilor 306 

7.3. Tipurile reprezentărilor 310 

7.4. Locul şi rolul reglator al reprezentării în activitate şi 

comportament 312 

VIII. GÂNDIREA 314 

6 

8.1. Definiţie şi caracterizare generală 319 

8.2. Structura psihologică internă a gândirii 325 

A. Blocul operaţiilor 327 

B. Blocul conţinuturilor 344 

C. Blocul produselor 351 

D. Blocul relaţiilor 352 

8.3. Forme modale de procesare-integrare a informaţiei 353 

A. Procesarea inductivă 353 

B. Procesarea de tip deductiv 358 

C. Procesarea analogică 362 

8.4. Gândirea ca activitate specifică de rezolvare a problemelor 363 

8.5. Gândirea ca proces decizional 373 

8.6. Gândirea ca proces de teoretizare 376 

IX. IMAGINAŢIA 

9.1. Caracterizare generală. Definiţie 378 

9.2. Formele imaginaţiei 382 

9.2.1. Visele 382 

9.2.2. Procesele hipnoide 384 

9.2.3. Reveria 384 

9.2.4. Imaginaţia reproductivă 385 

9.2.5. Imaginaţia creatoare 386 

X. MEMORIA 


10.2. Dinamica memoriei 393 

10.3. Formele memoriei 402 

10.4 Calităţile memoriei 412 

10.5. Mecanismele memoriei 413 

10.6 Uitarea 418 

XI. LIMBAJUL 

11.1. Precizări şi delimitări terminologice 420 

11.2. Specificul psihologic al limbajului 425 

11.3. Determinaţiile limbajului verbal 426 

11.4. Verigile funcţionale ale limbajului verbal 437 

11.5. Funcţiile limbajului verbal 439 

11.6. Formele limbajului verbal 444 

11.7. Mecanismele neurofiziologice ale limbajului 446 

XII. ATENŢIA 


12.2. Dimensiunile (atributele) atenţiei 455 

12.3. Formele atenţiei 457 

12.4. Modele teoretice explicative ale atenţiei 460 

XIII. AFECTIVITATEA 

13.1. Aspecte teoretice şi metodologice generale 465 

13.2. Spre o definiţie a afectivităţii 466 

13.3. Clasificarea proceselor şi stărilor afective 470 

13.4. Dimensiunea relaţională a afectivităţii 474 

13.5. Structura procesului emoţional 476 

13.6. Rolul afectivităţii în activitate 477 

13.7. Agresivitate-toleranţă 479 

7

13.8. Stresul, anxietatea şi angoasa 480 

13.9. Mecanismele emoţiilor 483 

XIV. MOTIVAŢIA 

14.1. Definiţie şi caracterizare generală 487 

14.2. Motivul şi funcţiile sale 491 

14.3. Forme şi niveluri de integrare a motivaţiei 495 

14.4. Motivaţie şi frustrare 503 

14.5. Motivaţie şi conflict 504 

14.6. Nivel de aspiraţie, nivel de expectaţie, nivel de realizare 505 

14.7. Teorii ale motivaţiei 506 

XV. VOINŢA 

15.1. Definirea şi caracterizarea generală a voinţei 507 

15.2. Structura şi fazele actului voluntar 514 

15.3. Calităţile voinţei 516 

15.4. Dezvoltarea ontogenetică a voinţei 516 

15.5. Voinţa socială 519 

XVI. ACTIVITATEA UMANĂ 

16.1. Consideraţii generale 521 

16.2. Definirea şi structura psihologică a activităţii 523 

16.3. Formele activităţii 529 

XVII PERSONALITATEA 

SECŢIUNEA a III-a 

17.1. Aspecte teoretice şi metodologice 549 

17.1.1 Accepţiuni ale termenului de personalitate 550 

17.2. Temperamentul 560 

17.2.1. Definiţie şi caracterizare generală 560 

17.2.2. Clasificarea temperamentelor 562 

A. Tipologiile morfologice sau bioconstituţionale 562 

B. Tipologiile fiziologice şi psihofiziologice 568 

C. Tipologiile psihologice 572 

D. Tipologiile clinice 575 

17.3. Caracterul 576 

17.3.1. Definiţie şi descriere generală 576 

17.3.2. Structura psihologică a caracterului 579 

17.3.3. Trăsăturile caracteriale 583 

17.4. Aptitudinile 585 

17.4.1. Definiţie şi descriere generală 585 

17.4.2. Raportul înnăscut-dobândit în structura aptitudinilor 588 

17.4.3. Clasificarea aptitudinilor 590 

17.5. Imaginea de sine (self-concept) 595 

17.6. Eul 598 

Bibliografie selectivă 601 

SECŢIUNEA 

I

Capitolul I 

OBIECTUL PSIHOLOGIEI 

1.1. CONDIŢIILE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE 

Atributul ştiinţific" caracterizează acea formă a cunoaşterii care satisface o serie 

de exigenţe şi criterii de ordin metodologic general şi particular. Istoriceşte, ca 

esenţiale, s-au impus următoarele exigenţe şi criterii: 

a) delimitarea unui domeniu de investigaţie unic şi neintersectabil; 

b) existenţa unei metode specifice de abordare, descriere şi interpretare a 

fenomenelor circumscrise domeniului dat; 

c) fenomenele ce sunt proprii domeniului dat trebuie să posede un minimum de 

însuşiri şi determinaţii sensibile, nemijlocit perceptibile şi observabile, care să permită 

utilizarea operaţiilor de măsurare şi cuantificare; 

d) obiectivitatea descrierilor şi interpretărilor care înseamnă, în primul rând, 

întemeierea pe date şi fapte reale şi verificarea ipotezelor şi a generalizărilor, respectiv, 

delimitarea între „ceea ce este obiectul în realitate", independent de subiect, şi „ceea ce 

este obiectul pentru subiect" (criteriul adevărului); 

e) posibilitatea reproducerii/repetării aceleiaşi cercetări de către doi sau mai mulţi 

autori; 

f) prezenţa şi operarea cu generalul în forma conceptelor, principiilor, legilor. 

Aceste cerinţe şi criterii au fost formulate şi impuse ca model obligatoriu de către 

primele trei ştiinţe exacte care s-au emancipat de filosofie, dobândind statutul de 

independenţă şi autoconsistenţă, şi anume: astronomia, mecanica şi matematica. 

Satisfacerea acestor cerinţe şi criterii s-a dovedit a fi extrem de dificilă, ceea ce a făcut 

ca secole de-a rândul să rămână în afara abordării ştiinţifice sistematice, atât domenii 

compacte ale realului, cum sunt domeniile fenomenelor sociale şi psihice, cât şi 

fenomenele care se derulează la frontierele dintre ştiinţele clasice, rigid delimitate şi 

compartimentate. Or, aşa cum avea să constate N. Wiener, către sfârşitul primei 

jumătăţi a secolului nostru, modul tradiţional de delimitare şi compartimentare rigidă a 

ştiinţelor a dus la o situaţie paradoxală: deşi s-au acumulat munţi de fapte şi date, 

cunoaşterea în ansamblul ei bătea pasul pe loc. De la Leibniz încoace ştiinţa a devenit 

„într-o măsură tot mai mare o preocupare a specialiştilor în domenii care se îngustează 

tot mai mult" (N. Wiener, 1948,1968, p. 22). 

Fărâmiţarea şi îngustarea au ajuns atât de departe, încât erau „puţini oameni de 

ştiinţă care se pot numi numai matematicieni, fizicieni sau biologi, fără precizări în 

plus" (N. Wiener, ibid). Prin urmare, delimitarea a avut loc nu numai între domenii 

"mari - fizică, chimie, biologie, matematică etc. -, ci chiar în interiorul fiecărui 

domeniu. Se dovedea, astfel, că modelul tradiţional de fundamentare a ştiinţei devenise 

caduc şi el trebuia revizuit şi înlocuit cu altul, mai flexibil şi, totodată, mai adecvat 

11

ealităţii. Noua paradigmă a cunoaşterii ştiinţifice a fost elaborată şi pusă „în funcţiune" 

de cibernetică şi teoria generală a sistemelor. Principalele note distinctive ale ei pot fi 

formulate astfel: 

a) unul şi acelaşi obiect poate fi abordat din unghiuri de vedere diferite, dar 

complementare; 

b) fiecare abordare particulară oferă date şi explicaţii despre o anumită latură sau 

un anumit aspect al obiectului, iar nu despre obiect în totalitatea determinaţiilor sale; 

c) între diferite domenii şi ştiinţe, delimitările şi frontierele sunt relative, astfel 

încât comunicarea şi transferurile reciproce de informaţii şi metodologie nu numai că 

nu sunt imposibile, dar se impun ca necesare şi indispensabile pentru obţinerea 

integrării şi unităţii cunoaşterii; 

d) cunoaşterea unidisciplinară trebuie completată cu cea interdisciplinară şi 

transdisciplinară; 

e) indiferent de natura substanţial-calitativă a obiectului lor de studiu, toate 

ştiinţele particulare trebuie să-şi întemeieze modul general de abordare-interpretare pe 

o paradigmă generală comună, unificatoare, care reclamă: considerarea ca sistem a 

oricărei entităţi reale ce se ia ca obiect concret de cercetare, centrarea pe studiul 

relaţiilor sistemului cu mediul şi al relaţiilor între elementele sale componente, analiza 

prin prisma criteriilor de echilibru, organizare, finalitate, adaptabilitate, autoreglare; 

f) elaborarea unor limbaje comune, care să permită codificarea şi integrarea în 

aceiaşi termeni a diversităţii informaţiilor modale furnizate de ştiinţele particulare. 

1.2. DEVENIREA PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ 

Spre deosebire de ştiinţele zise exacte, devenirea psihologiei ca ştiinţă a parcurs 

un drum incomparabil mai dificil şi mai sinuos. 

Mai întâi, a durat foarte mult până să se demonstreze şi să se accepte însăşi ideea 

că psihicul poate fi efectiv obiect de cercetare şi cunoaştere ştiinţifică şi nu doar de 

meditaţie şi speculaţie. Marele filosof german Im. Kant se numără printre cei mai 

vehemenţi contestatari ai posibilităţii de desprindere a psihologiei de filosofie şi de 

constituire a ei într-o ştiinţă independentă. Formulând pentru ştiinţă necesitatea 

utilizării măsurării şi a metodei matematice, el a încercat să demonstreze că psihologia 

nu poate nicicum să satisfacă această exigenţă. De ce ? Pentru că, afirma el, psihicul nu 

posedă decât o singură dimensiune - cea a duratei (dimensiunea temporală), iar cu 0 

singură dimensiune nu se poate construi un sistem de măsurători comparative, din care 

să se desprindă dependenţe şi corelaţii. 

Ulterior, un alt mare gânditor - August Comte - avea să elimine psihologia din 

schema de clasificare a ştiinţelor, pe care a elaborat-o el, argumentând că nu este posibilă o 

scindare a conştiinţei pentru a deveni simultan obiect al observaţiei şi subiect observator. 

Procesul general al evoluţiei cunoaşterii psihologice poate fi împărţit în patru etape 

mari: a) etapa cunoaşterii preştiinţifice; b) etapa filosofică (încorporarea cunoştinţelor 

despre psihic în sistemele filosofice); c) etapa cunoaşterii ştiinţifice analitice şi intern 

contradictorie, antagonică; d) etapa cunoaşterii ştiinţifice integrativ-sistemice. 

a) Prima etapă coincide cu perioada în care omul a devenit conştient de sine şi a 

început să-şi pună întrebări şi să încerce să-şi explice propria viaţă psihică interioară şi 

propriul comportament şi ţine până la apariţia primelor sisteme filosofice închegate ale 

antichităţii (cele mai cunoscute nouă fiind sistemele filosofice elaborate în Grecia 

antică- Democrit, Epicur, Platon, Aristotel). 

Caracteristic pentru această perioadă este faptul că informaţiile şi explicaţiile 

despre fenomenele psihice se constituiau pe baza experienţelor cotidiene situaţionale, a 

comunicării interpersonale directe, sistematizându-se şi transmiţându-se de la o 

generaţie la alta în forma miturilor, legendelor, ritualurilor şi învăţăturilor practice. 

Baza explicativă a fenomenelor vieţii sufleteşti avea un caracter naiv-mistic, animist 

sau creaţionist. Credinţa în existenţa spiritelor, ca entităţi specifice în afara şi 

independent de corp, era factorul integrator al tuturor observaţiilor asupra omului şi 

celorlalte fiinţe şi lucruri din jur. Trebuie să spunem, însă, că psihologia preştiinţifică 

şi-a continuat existenţa şi după constituirea ştiinţei psihologice, întâlnindu-se pe scară 

largă şi astăzi în forma aşa-numitei psihologii populare naive. Spre deosebire însă de 

perioada antichităţii, psihologia populară va fi puternic penetrată de tezele şi preceptele 

religiei, în lumina cărora sufletul trebuie considerat de natură divină, nemuritor, opus şi 

separabil de trup. 

b) Etapa psihologiei filosofice începe o dată cu elaborarea şi afirmarea primelor 

sisteme filosofice (sec. V şi IV î.e.n.) şi ţine până în momentul separării psihologiei în 

ştiinţă de sine stătătoare, eveniment care are loc în anul 1879, prin crearea de către 

Wilhelm Wundt a primului laborator experimental pentru studiul fenomenelor psihice, 

în acest context, definitorii pentru prezentările şi interpretările filosofice ale vieţii 

psihice erau caracterul lor speculativ, abstract şi absenţa unei baze de date obţinute pe 

calea cercetărilor sistematice concrete. După conţinut, interpretarea şi explicarea naturii 

psihicului s-au individualizat în trei modele care s-au confruntat de-a lungul.secolelor: 

a) modelul materialist, ale cărui premise au fost create în antichitate de Democrit şi 

dezvoltat puternic în sec. XVII, XVIII şi XIX în lucrările lui Fr. Bacon, J. Locke, 

D. Hume (în Anglia), D. Diderot, D.Holbach, J. La Mettrie, Helvetius, E. Condillac (în 

Franţa), L. Feuerbach, Fr. Engels, K. Marx (în Germania); b) modelul idealist, ale cărui 

baze au fost create în antichitate de către Platon şi care a fost dezvoltat şi perfecţionat în 

timp, atingând forma sa cea mai elaborată în sistemele filosofice ale lui Im. Kant 

(1724-1804) şi G.W.F. Hegel (1770-1831); c) modelul dualist, ale cărui rădăcini se 

găsesc în filosofia lui Aristotel, dar care a fost elaborat şi lansat ca atare în circuitul 

cultural de către Rene Descartes (1596-1650). 

Modelul materialist susţine caracterul secundar şi derivat al spiritului, al 

conştiinţei în raport cu materia, care este considerată factor primordial şi determinant. 

Psihicul apare în cursul procesului natural de mişcare evolutivă a materiei şi se 

manifestă ca o însuşire sau o funcţie a acesteia. Proprietatea fundamentală a materiei, 

din care se derivă conştiinţa, este proprietatea reflectării - înregistrarea şi păstrarea de 

către un corp a urmelor acţiunii exercitate asupra lui de către un alt corp. Psihicul nu se 

leagă de întreaga materie şi nici de orice formă a materiei, ci doar de o formă 

superioară de organizare a materiei, formă identificată în sistemul nervos, în creierul 

fiinţei umane. Deci, psihicul va fi o funcţie a creierului. în apariţia, dezvoltarea şi 

manifestarea lui acţionează exclusiv legi şi cauze naturale, cognoscibile, explicabile şi 

controlabile. Nu încape loc pentru nici o forţă divină, extramaterială, supranaturală.

Modelul idealist dezvoltă teza caracterului imaterial, spiritual (pur) şi divin al 

psihicului, al conştiinţei. Spiritul devine factor primordial şi determinant, iar materia în 

diferitele ei forme şi stări apare ca efect al obiectivării sau forţei demiurgice a spiritului. 

Stările subiective interne ale conştiinţei sunt predeterminate, apriorice, dinamica lor 

fiind guvernată de legi supranaturale divine. Ele nu pot fi reduse la nici un fel de 

procese şi stări materiale - biochimice, biofizice sau fiziologice. Puritatea lor este 

asigurată prin însăşi natura lor divină primordială, care le detaşează şi le opune 

ireconciliabil lumii profane a obiectelor şi lucrurilor, inclusiv propriului corp. 

Modelul dualist apare ca un fel de compromis între primele două. Astfel, el 

avansează şi susţine teza existenţei a două începuturi - spiritul şi materia - ireductibile 

unul la celălalt, dar coexistente în timp şi spaţiu, ca două linii paralele. Fiecare se 

caracterizează prin însuşiri şi calităţi proprii şi se supune unor legi diferite. Insuşirile şi 

legile materialului sunt obiect de cunoaştere şi analiză experimental-pozitivă, în timp 

ce însuşirile şi legile spiritualului pot fi abordate doar pe cale subiectivă, prin revelaţie, 

meditaţie, intuiţie. 

Cele trei modele structurate istoriceşte în planul gândirii filosofice n-au încetat 

să-şi exercite influenţa lor, în calitate de cadre generale de referinţă, asupra gândirii 

psihologice, nici după ce psihologia s-a constituit şi a început să evolueze ca ştiinţă 

independentă. Şi, acest lucru este firesc şi de înţeles, deoarece oricât ar încerca 

cercetarea ştiinţifică să se centreze pe studiul şi descrierea fenomenelor psihice 

concrete, aşa cum se manifestă ele într-un anumit context, nu pot fi ocolite permanent 

răspunsurile la următoarele întrebări cardinale: a) care este natura, originea şi geneza 

psihicului ?; b) cum se produce şi se realizează el efectiv, prin ce mecanisme ?; c) de ce 

este el necesar, ce rol şi ce importanţă pragmatică (adaptativă) are ? 

c) Etapa cunoaşterii ştiinţifice analitice şi intern-contradictorii începe o dată 

cu desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei ca disciplină de sine stătătoare 

(1879) şi se întinde până la sfârşitul primei jumătăţi a secolului nostru. 

Spre deosebire de etapele anterioare, studiul proceselor psihice se realizează prin 

cercetări experimentale sistematice, bazate pe criteriul obiectivitătii şi pe operaţii 

riguroase de măsurare-cuantificare. Cunoaşterea psihologică este caracterizată ca 

analitică, deoarece ea este orientată în intensiune, urmărind dezvăluirea până la 

ultimele elemente a structurii interne a vieţii psihice şi descrierea detaliată a fiecărei 

componente în parte. Se acumulează astfel un imens material faptic, se elaborează un 

număr impresionant de lucrări monografice şi de tratate. Centrarea excesivă pe studiul 

individual al proceselor psihice ca atare a dus însă la neglijarea aspectului relaţional, al 

interacţiunii şi intercondiţionării şi la pierderea din vedere a întregului, a ansamblului. 

Neexistând o preocupare pentru integrare şi pentru raportarea faptelor la acelaşi cadru 

de referinţă, inevitabil au apărut orientări şi şcoli divergente. De aceea, etapa respectivă 

o şi numim intern contradictorie, în cursul ei apărând şi opunându-se reciproc 

asemenea mari orientări, precum: asociaţionismul şi gestaltismul, introspecţionismul şi 

experimentalismul, psihologia conştiinţei şi psihologia inconştientului (psihanaliza), 

psihologia conştiinţei şi psihologia comportamentului (behaviorismul). 

O atare fărâmiţare în câmpul psihologiei se datoreşte predominării tendinţelor 

unilateral-absolutizante, structurării demersului ştiinţific pe criterii îngust-exclusiviste şi 

14 

pe principiul „ori-ori", „sau-sau", eliminându-se principiul relativismului şi complementarităţii, 

fără de care nu se poate construi o teorie explicativă generalizată veritabilă. 

d) Etapa cunoaşterii ştiinţifice integrativ-sistemice a început cu cea de a doua 

jumătate a secolului nostru şi este în plină desfăşurare. Ea se caracterizează prin 

aşezarea studiului vieţii psihice pe temelia metodologică elaborată în cadrul ciberneticii 

şi al teoriei generale a sistemelor. Ca urmare, a avut loc înlăturarea opoziţiei, iniţial 

tranşante, dintre orientările şi şcolile clasice şi transformarea modelelor prezentate de 

ele ca absolute şi general-valabile, în modele relative şi parţiale, fiecare din ele oferind 

elemente pentru realizarea unei integrări supraordonate. A fost stopată tendinţa 

dominantă din etapa anterioară de desprindere din ansamblul psihocomportamental real 

a unui anumit segment, de a-1 absolutiza şi apoi de a-1 substitui întregului. Orice 

cercetare psihologică, indiferent care este obiectul ei, nu poate avea decât un caracter 

parţial-secvenţial, nejustificând nici o tentativă de generalizare exhaustivă. 

Deşi pot fi şi în prezent întâlnite direcţii şi orientări individualizate (cognitivistă, 

informaţională, funcţionalistă, umanistă, matematică etc), nici una din ele nu 

urmăreşte să se opună antagonic celorlalte şi nu pretinde a deţine supremaţia 

metodologică şi explicativă. Mai mult, ele tind să se coreleze, să facă transferuri 

reciproce ale achiziţiilor proprii, subordonându-se principiului larg conştientizat şi 

unanim acceptat al unificării conceptuale, teoretico-metodologice. 

1.3. PROBLEMELE GENERATOARE DE DIVERGENŢE 

ÎN ISTORIA PSIHOLOGIEI 

Evoluţia gândirii psihologice poate fi reprezentată ca o permanentă zbatere şi 

pendulare în interiorul unei serii de raporturi dihotomice antagonice, a căror abordare şi 

încercare de rezolvare nu puteau să nu genereze dispute şi divergenţe. 

Divergenţa apare de îndată ce se optează în mod exclusiv şi absolut pentru un 

termen al raportului sau altul. Iată care au fost (şi sunt şi în prezent) aceste raporturi 

care au pus şi pun la încercare gândirea psihologică: 

1. raportul derivat din natura psihicului: material-ideal (spiritual, supranatural, 

divin); 

2. raporturile derivate din arhitectura internă a vieţii psihice: parte-întreg, 

senzorial-logic, cognitiv-dispoziţional (afectivitate, motivaţie), conştient-inconştient; 

3. raportul dintre planul subiectiv intern şi planul obiectiv extern 

(comportamentul); 

4. raportul ineism-genetism (psihicul este integral predeterminat-psihicul este 

integral rezultatul evoluţiei ontogenetice); 

5. raportul biologic-cultural (psihicul determinat integral de factorii biologici - 

psihicul este determinat exclusiv de factorii socioculturali); 

6. raportul individual (particular)-general, ideografic-nomotetic; 

7. raportul cantitativism-calitativism, introspecţionism, intuiţionism-experimentalism. 

Elaborarea unui sistem închegat, unitar, intern necontradictoriu al ştiinţei 

psihologice reclamă parcurgerea tuturor acestor raporturi şi găsirea la fiecare dintre ele 

a soluţiei care să depăşească limitele celor anterioare grevate de absolutizare 

unilaterală. 

15

1.4. OBIECTUL PSIHOLOGIEI 

Circumscrierea şi definirea obiectului de studiu al psihologiei au suferit frecvent 

amendări şi revizuiri, ceea ce s-a reflectat atât în stabilirea problematicii abordate într-o 

etapă istorică sau alta, cât şi în statutul disciplinei în sistemul general al ştiinţelor. 

Termenul, ca atare, de psihologie a fost introdus de învăţatul german Rodolphe 

Goglenius în sec. XVI. 

Utilizarea lui a avut însă un caracter sporadic până în sec. XVIII, iar 

decodificarea semantică se făcea pur etimologic: psihe = psihic, logos = vorbire despre; 

deci, psihologia se definea ca discurs sau vorbire despre psihic (suflet). 

După desprinderea de filosofie (1879), în psihologie a început procesul 

sistematic de meditaţie şi reflexie asupra obiectului său de studiu. 

In prima perioadă, circumscrierea şi definirea acestui obiect au rămas tributare 

tradiţiei filosofice care considera viaţa psihică drept o entitate subiectivă internă şi o 

asimila integral cu conştiinţa. 

Aşadar, psihologia şi-a inaugurat statutul de ştiinţă independentă fixându-şi ca 

obiect de studiu exclusiv sfera conştiinţei. Modul de definire şi interpretare a acesteia a 

oscilat între substanţialism - conştiinţa fiind considerată un conglomerat de funcţii şi 

procese particulare având o existenţă de sine stătătoare (orientarea asociaţionistă în 

variantele lui W. Wundt şi Ed. Titchner) - şi epifenomenalism spiritualist, conştiinţa 

descriindu-se ca o lume subiectivă pură şi independentă, de natură spirituală, ermetic 

închisă în sine, fără nici o legătură cauzală cu lumea externă şi accesibilă numai pe 

calea introspecţiei (Th. Lipps). 

Intrucât o asemenea înţelegere limita drastic posibilitatea utilizării metodelor 

obiective de cercetare, începând cu cea de-a doua decadă a secolului nostru, problema 

obiectului psihologiei devine din nou teren de dispută şi controversă. 

In 1913, americanul J.B. Watson publică un articol care avea să devină istoric - 

The Psychology from the Stand point of a Behaviorist, în care respinge categoric teza 

care afirma existenţa conştiinţei ca unică realitate psihologică. 

Mai mult decât atât, conştiinţa este declarată o simplă ficţiune, un epifenomen de 

care ştiinţa nu se poate ocupa. In locul ei, drept realitate psihologică autentică este 

aşezat comportamentul, ca ansamblu de reacţii de răspuns ale organismului ca întreg 

(as a whole) la stimulii externi. 

Astfel, psihologia va fi definită ca ştiinţă care trebuie să se ocupe exclusiv cu 

studiul comportamentului pe baza schemei cauzalităţii univoce S - R. Devenită 

faimoasă, această schemă permitea, în opinia lui Watson, să se asigure integral 

satisfacerea cerinţelor obiectivitătii şi predictibilităţii. Prima era satisfăcută prin simplul 

fapt că reacţiile comportamentale - motorii şi verbo-motorii - pot fi nemijlocit 

observate şi înregistrate şi, totodată, posedă proprietăţi măsurabile şi cuantificabile 

(intensitate, latenţă, durată, viteză, direcţie, traiectorie etc). Cea de-a doua cerinţă era 

satisfăcută prin postularea legăturii cauzale între stimul şi reacţie: a) fiind dat un anumit 

stimul (S), se poate prevedea cu precizie ce reacţie (R) va provoca şi b) observând o 

reacţie (R), putem cu uşurinţă să indicăm stimulul care a determinat-o. 

Fără a fi înlăturat de pe scenă psihologia conştiinţei, behaviorismul i-a îngustat 

foarte mult sfera, el impunându-se ca dominant în SUA. In afară de J. Watson, la 

dezvoltarea sistemului psihologic behaviorist au contribuit, prin lucrări fundamentale, 

intrate în patrimoniul de aur al istoriei psihologiei, B.F. Skinner, C. Hull, S. Stevens, 

J. Bruner, K. Pribram, C. Tolman (în SUA), K. Lorenz (în Germania) şi H. Pieron 

(în Franţa). 

Totuşi, mai ales în forma sa iniţială, definirea obiectului psihologiei oferită de 

behaviorism nu a fost unanim acceptată. 1 s-a reproşat, în primul rând, negarea planului 

subiectiv intern, a conştiinţei ca realitate, ajungând să fondeze „o psihologie fără 

suflet". Apoi, i s-a reproşat reducţionismul simplist (reducerea gândirii, de pildă, la 

fluxul reacţiilor laringeale şi articulatorii) şi mecanicismul (aşezarea întregului 

comportament, indiferent de gradul de complexitate, pe schema cauzală S - R). Sub 

presiunea criticilor, reprezentanţii behaviorismului au fost nevoiţi să revizuiască şi să 

amendeze modelul watsonian, începând prin a admite şi recunoaşte stările subiective 

interne sub denumirea de variabile intermediare, existenţa diferenţelor calitative între 

psihicul uman şi cel animal, reconsiderarea rolului factorilor socio-culturali în 

determinismul psihicului uman. 

O altă modalitate de circumscriere a obiectului psihologiei a venit din partea 

orientării psihanalitice (S. Freud). 

Această orientare a demonstrat pe bază de fapte concrete că realitatea psihică nu 

se reduce la conştiinţă, ci ea include şi o importantă componentă inconştientă care 

trebuie să devină obiect al psihologiei. Dar nu numai atât. 

In viziunea lui S. Freud, inconştientul era componenta esenţială a vieţii psihice a 

omului, cu rol determinant în dinamica personalităţii şi comportamentului. Ca urmare, 

centrul de greutate al cercetării psihologice trebuie deplasat de la nivelul conştiinţei, la 

nivelul inconştientului, psihologia trebuind să devină o ştiinţă a inconştientului. 

O abordare mai complexă a problemei obiectului psihologiei, care viza depăşirea 

caracterului unilateral - absolutizant al abordărilor prezentate mai înainte, a întreprins-o 

marele medic şi psiholog francez, Pierre Janet (1859-1947). Pe baza observaţiilor şi 

datelor faptice cu privire la bolile psihice şi a comparării lor cu observaţiile şi datele cu 

privire la viaţa psihică normală, Janet ajunge la concluzia că „psihologia nu poate fi 

altceva decât ştiinţa acţiunii umane" (L'automatismepsychologique, Felix Alean, Paris, 

P- 440), sau ştiinţa conduitei. Astfel, Janet, nesatisfăcut nici de soluţia introspecţionistă 

care absolutiza lumea subiectivă internă a conştiinţei, nici de cea behavioristă care 

absolutiza veriga comportamentală externă, propune un concept nou, cel de conduită, 

care să desemneze obiectul de studiu al psihologiei. 

Prin intermediul lui, se dorea înlăturarea rupturii dintre planul subiectiv intern şi 

planul obiectiv extern al comportamentului manifest. Conduita este înţeleasă şi definită 

ca totalitate a manifestărilor vizibile, orientate spre „afară" împreună cu procesele 

invizibile responsabile de organizarea şi reglarea lor. Cu alte cuvinte, în viziunea lui 

Janet, conduita întruchipează în sine ansamblul actelor unei persoane, de la cele mai 

simple (mişcări) la cele mai complexe (procesele gândirii), orientate spre un scop şi 

încărcate de sens.

Trebuie subliniat însă că, în ecuaţia lui Janet, variabila cu ponderea principală 

este acţiunea externă. „Suntem obligaţi, afirma el, să concepem o psihologie în care 

acţiunea vizibilă din exterior este fenomenul fundamental, iar gândirea interioară nu 

este decât reproducerea, combinarea acestor acţiuni exterioare sub forme reduse şi 

particulare" (De l'angoise ă l'extase, Felix Alean, Paris, 1926, p. 203). 

„Psihologiei conduitei" i se impuneau două condiţii esenţiale: a) să admită 

fenomenele de conştiinţă ca o conduită particulară, ca o complicare care se 

supraadaugă acţiunilor elementare (la rigoare, această condiţie ar putea fi omisă în 

studiul animalelor, dar devine obligatorie în studiul omului); b) să-şi extindă aria de 

investigaţie asupra conduitelor superioare - credinţe, reflecţii, raţionamente, experienţe, 

In ambele cazuri, însă, pentru a se asigura unitatea terminologică în interiorul 

psihologiei, datele analizelor trebuie să le exprimăm în termeni de acţiuni. Conduitele 

nu sunt nici înnăscute, nici imanente, cum considera introspecţionismul, nici imprimate 

mecanic, din afară prin acţiunea stimulilor, cum susţinea behaviorismul. Ele se învaţă 

în cadrul interacţiunii individului uman care are o anumită organizare (programare) 

internă cu situaţiile din mediul natural şi social. 

Astfel, în concepţia lui P. Janet, psihologia conduitei trebuie să includă în sine o 

dimensiune genetică, în virtutea căreia, conduitele se ordonează logic, de la cele 

primare, simple la cele secundare, complexe, aşa cum se produce procesul 

achiziţionării lor. 

Conduita nu este redusă la mulţimea reacţiilor motorii şi secretorii automate ale 

organismului, cum este cazul în behaviorismul watsonian, ci se interpretează ca formă 

şi mod de manifestare a personalităţii în întregul său, actele externe fiind filtrate, 

condiţionate şi reglate de gândire, voinţă, motivaţie, afectivitate, într-un cuvânt de 

întreaga organizare psihică internă, aşa cum se prezintă ea la momentul dat. 

Astfel înţeleasă, conduita nu mai putea fi studiată exclusiv pe calea observaţiei şi 

înregistrării obiective externe, aşa cum era studiat comportamentul în cazul 

behaviorismului. Studiul conduitei reclamă luarea în consideraţie a personalităţii 

subiectului, a conţinutului autoobservaţiei şi relatărilor acestuia. Astfel, Janet propune 

metoda clinică, care este un gen de studiu de caz individual, dintr-o perspectivă 

dinamică. Această metodă îmbină şi corelează relatările subiectului cu datele observării 

aprofundate a acestuia într-o serie de şedinţe. 

Aprofundarea şi explicitarea conţinutului şi implicaţiilor metodologice ale 

conceptului de conduită le-a realizat Daniel Lagache (1979). Acest autor defineşte 

conduita ca „ansamblul operaţiilor, materiale sau simbolice, prin care organismul aflat 

în situaţie tinde să-şi realizeze propriile posibilităţi şi să reducă tensiunile care-i 

ameninţă unitatea şi care le motivează" (Lagache, 1979, p. 311). Mecanismele acţionale 

sunt împărţite în două grupe: interoarfective, care reduc automat modificările perturbatoare 

ale organismului şi exteroarfective, care iniţiază şi susţin acţiuni adaptative asupra 

ambianţei. Operaţiile (acţiunile) simbolice pregătesc acţiunea reală (externă) sau se 

substituie ei, exprimând astfel rolul şi semnificaţia conştiinţei în cadrul psihologiei 

conduitei. 

Conduitele sunt combinări dinamice între două tipuri de acţiuni - autoplastice, 

îndreptate asupra propriului Eu şi aloplastice, îndreptate asupra ambianţei (persoanelor şi 

situaţiilor externe). De regulă, acţiunile simbolice sunt autoplastice, iar cele materiale - 

aloplastice. 

întrucât prin ambele tipuri de acţiuni se obţine un rezultat mai mult sau mai puţin 

adaptativ (satisfacerea unor trebuinţe biologice, apărarea împotriva unui pericol extern, 

împotriva unor emoţii penibile etc), se conchide că orice conduită are o semnificaţie, 

un sens, o valoare, ce rezidă în integrarea adecvată a motivaţiilor şi scopurilor. 

Atât din punct de vedere structural, cât şi dinamic, conduita nu este niciodată 

omogenă şi univocă, ea incluzând întotdeauna tensiuni între diferitele motivaţii 

particulare, precum şi elemente conştiente şi inconştiente. 

Desfăşurarea conduitei are caracterul unui flux continuu care nu poate fi observat 

şi studiat ca atare. Ca urmare, se impune fragmentarea ei pe segmente sau unităţi 

componenţiale. 

Acestea sunt socotite structuri dinamice guvernate de un motiv dominant sau 

unic şi urmate de un efect adaptativ concret. 

Conduita se manifestă sub mai multe forme, care trebuie studiate distinct. 

Lagache a identificat patru principale forme de conduită, care, după părerea lui, ar 

acoperi integral sfera obiectului de studiu al psihologiei: a) conduitele exterioare, 

spontane sau provocate, accesibile observaţiei directe; b) experienţa trăită, sesizabilă 

prin conduitele externe şi, îndeosebi, prin limbaj; c) modificările somatice obiective, 

înregistrabile şi cuantificabile; d) produsele activităţii subiectului, ca obiectivare a 

potenţialităţilor, aptitudinilor, preferinţelor şi atitudinilor. 

Pornind de la consideraţia că omul este esenţialmente o fiinţă teleonomică, activtransformatoare, 

iar nu una pasiv-contemplativă sau reactivă, unii psihologi 

(H. Wallon, J. Piaget, , A.N. Leontiev, 1958, S.L. Rubinstein, 1962, V. Ceauşu, 1978, 

H. Gleitman, 1987, P. Popescu-Neveanu, 1987 ş.a.) au propus drept obiect de studiu al 

psihologiei activitatea. Activitatea este considerată adesea ca echivalent al conduitei, aşa 

cum a fost aceasta definită de Janet. Dar termenul de conduită se foloseşte în comunicarea 

cotidiană ca sinonim al termenului de comportament. Şi, cum acesta din urmă a 

fost compromis de behaviorism, termenul de activitate este preferabil celui de conduită. 

In plus, sub aspect semantic, termenul de activitate exprimă mai adecvat unitatea 

contradictoriu-dinamică dintre planul subiectiv intern (mulţimea structurilor şi 

proceselor psihice) şi planul obiectiv extern (mulţimea reacţiilor de răspuns şi a 

acţiunilor materiale, motorii). 

Definirea activităţii se efectuează în două sensuri: a) într-un sens extins şi 

b) într-un sens restrâns. 

In sens extins, activitatea este un raport între individ (subiect) şi mediul ambiant, 

care presupune un consum energetic cu finalitate adaptativă. Sau, altfel spus, un raport 

intre individ şi mediu prin care se asigură satisfacerea trebuinţelor individului, 

supravieţuirea şi perpetuarea speciei. 

In sens restrâns, activitatea este unitatea funcţional-dinamică a trei verigi 

(componente): motivul (orice activitate are la bază sau este declanşată de o motivaţie - 

externă sau internă), scopul (orice activitate este orientată spre obţinerea unui anumit 

rezultat sau efect adaptativ) şi mijlocul (orice activitate se sprijină pe folosirea anumitor 

mijloace-acţiuni materiale sau mintale, unelte).

Ca obiect de studiu al psihologiei, activitatea poate fi abordată la două niveluri: 

a) la nivel situaţional-concret, unde se structurează şi se desfăşoară pe baza unor sarcini şi 

obiective individualizate (învăţarea unei lecţii în cadrul unui obiect de învăţământ, 

învăţarea la un anumit obiect de învăţământ, confecţionarea unui anumit obiect 

îndeplinirea programului în cursul unei zile de lucru etc.) şi b) la nivel categorial-generic, 

unde se structurează şi se desfăşoară pe baza unor clase mari de sarcini şi a unor obiective 

globale, supraordonate, în funcţie de care s-au delimitat ca esenţiale următoarele forme: 

jocul, care defineşte modul specific de manifestare al copilului preşcolar, învăţarea, 

definitorie pentru individ pe durata şcolarizării, munca (fizică şi intelectuală, cu 

subformele sale executivă şi creativă), care devine definitorie pentru individul adult). 

Din cele de mai sus putem desprinde următoarea cerinţă metodologică 

fundamentală: pentru a avea acces la organizarea psihică internă a subiectului uman, 

trebuie să-l studiem în contextul activităţii semnificative sau definitorii pentru el -joc, 

învăţare, muncă. 

O altă încercare de definire şi circumscriere a obiectului de studiu al psihologiei a 

fost întreprinsă de psihologia umanistă, apărută în SUA în jurul anilor '60, secolul 

trecut. Fondatorii ei au fost A. Maslow şi C. Rogers, cărora li s-au alăturat Charlotte 

Biihler, J.F.T. Bugental, C.E. Moustakas, J. Cohen, Max Pages ş.a. 

In lumina acestei noi orientări, psihologia nu trebuie să se ocupe cu studiul 

funcţiilor psihice în sine şi nici cu studiul conduitei sau activităţii în general, ci cu 

studiul omului concret, cu întreaga sa problematică existenţială, în contextul situaţiilor 

şi evenimentelor sociale cotidiene şi al celor majore - crize economice, conflicte 

sociale, dezastre naturale etc. 

„Sinele individual", cu întreaga sa alcătuire interioară, cu experienţele trăite, cu 

speranţele, expectaţiile şi potenţialităţi le sale trebuie să devină centrul de gravitare al 

cercetărilor, analizelor şi intervenţiilor psihologice. 

Psihologia nu trebuie să se limiteze la simpla constatare şi descriere (interpretare 

a unor stări de fapt, ci ea trebuie să ajute omul să devină ceea ce poate să devină în 

virtutea disponibilităţilor reale pe care le posedă şi pe care trebuie să le descopere şi să 

le valorifice. „Autovalorizarea" şi „autorealizarea" sunt polii principali care trebuie să 

concentreze şi să direcţioneze întreaga dinamică a personalităţii umane. 

Reţinând ca utilă şi constructivă cerinţa abordării holiste a personalităţii, a luării 

în atenţie a întregii problematici existenţiale a omului, trebuie menţionat că „psihologia 

umanistă" păcătuieşte prin cantonarea în individual şi absolutizarea acestuia, barându-şi 

singură calea spre dezvăluirea legităţilor şi principiilor generale şi limitându-şi 

prin aceasta capacitatea explicativă. 

In cea de a treia etapă a evoluţiei sale istorice (pe care am prezentat-o mai sus), 

psihologia nu dispunea de un obiect de studiu clar şi unitar delimitat şi definit; fiecare 

şcoală îşi determina propriul său obiect, care, de multe ori, reprezenta exact opusul 

obiectului ales de o altă şcoală. 

De-abia în cea de a patra etapă (începută după anii '50) psihologia s-a apropiat de o 

circumscriere larg acceptată a obiectului de studiu. Astfel, în prezent, psihologia este 

definită drept ştiinţa care se ocupă cu studiul legilor generale ale devenirii, funcţionării şi 

mecanismelor organizării psihocomportamentale, pe scară animală şi umană. 

Particularizat la om, obiectul de studiu al psihologiei îl reprezintă organizarea 

psihică internă în unitatea contradictorie a conştientului şi inconştientului (sistemul 

psihic uman - SPU), precum şi relaţia circulară dintre structurile psihice interne şi 

actele comportamentale externe. O psihologie care-şi cantonează obiectul de cercetare 

exclusiv în lumea subiectivă internă (ideală) devine inevitabil formală şi-şi retează 

singură perspectiva explicaţiei genetice, care nu se poate întemeia decât pe principiul 

acţiunii şi al interiorizării; la rândul său, o psihologie care se ocupă exclusiv de studiul 

comportamentului extern devine, inevitabil, mecanicist-simplistă şi-şi închide singură 

posibilitatea înţelegerii valorii adaptativ-transformatoare a acţiunii. 

In pofida unei atare evidenţe, o anumită formă a cognitivismului contemporan 

încearcă o definire a psihologiei ca ştiinţă a mentalului, opus comportamentului, în care 

nu se vede decât un simplu indicator al proceselor intelectuale interne. Această poziţie 

extremă nu mai poate avea astăzi câştig de cauză, întrucât este prea edificator faptul că 

activităţile, fie că sunt perceptive, motorii sau verbale, reprezintă chiar „esenţa vieţii de 

relaţie pe care organismele o întreţin cu mediul lor fizic şi social, şi că, oricare ar fi 

importanţa şi natura proceselor interne pe care ajungem să le invocăm pentru a ne 

explica acest, lucru, aceste procese nu au sens decât inserate în aceste activităţi" 

(Fr. Parot, M. Richelle, 1997, p. 161). 

1.5. VIITORUL PSIHOLOGIEI 

Psihologia a avut traiectoria evolutivă cea mai complexă şi contradictorie. In nici o 

altă ştiinţă particulară nu s-a întâmplat să se conjuge, în acelaşi timp, divergenţe şi 

opoziţii antagonice atât în ceea ce priveşte definirea obiectului de studiu, cât şi în ceea ce 

priveşte formularea bazelor metodologice generale, a paradigmei de abordare-interpretare 

a fenomenelor. Numeroasele curente şi şcoli care s-au succedat şi s-au confruntat în 

decursul existenţei sale de sine stătătoare confirmă adevărul aserţiunii de mai sus. 

Trebuie să recunoaştem, însă că, în pofida acestui fapt şi a frecventelor contestări 

ale însăşi posibilităţii de a deveni o ştiinţă autentică, psihologia şi-a continuat cu 

perseverenţă anevoiosul său drum, amplificându-şi în mod constant atributele 

obiectivitătii, preciziei şi rigorii. 

Cunoaşterea ştiinţifică în sfera realităţii psihocomportamentale a progresat atât în 

extensiune, cuprinzând tot mai multe fenomene şi niveluri de complexitate tot mai 

înalte (de la senzaţie la gândire şi de la reacţii emoţionale reflexe la sentimente şi 

aptitudini, de la funcţii şi procese psihice secvenţiale la personalitatea integrală), cât şi 

in intensiune, trecând de la descrieri fenomenologice situaţionale la dezvăluirea 

cauzalităţii şi a mecanismelor intime de producere şi desfăşurare a proceselor şi actelor 

psihocomportamentale. 

Concomitent cu avansarea în studiul propriu-zis al problemelor de conţinut, 

s-au făcut paşi însemnaţi în direcţia unificării metodologice şi terminologice, prin 

depăşirea opoziţiilor tranşante şi a absolutizărilor unilaterale între obiectiv-subiectiv. 

conştient-inconştient, planul intern (viaţa psihică subiectivă internă)-planul extern 

(reacţiile comportamentale secretorii, motorii şi verbomotorii la stimuli determinaţi din 

mediul extern), individual (centrarea pe studiul aspectelor individual-concrete)-general 

(centrarea pe desprinderea şi formularea principiilor şi legilor generale), ineism-

genetism, biologic-cultural, parte-întreg, calitativism-cantitativism, determinismindeterminism 

etc. 

Locul paradigmelor bazate pe principiul „ori-ori", „sau-sau", va fi luat treptat de 

paradigme întemeiate pe principiile relativismului, complementarităţii şi interacţiunii. 

Ca şi celelalte ştiinţe, psihologia s-a restructurat radical în ultimele trei-patru decenii 

sub influenţa noilor metodologii impuse de teoria generală a sistemelor, cibernetică şi 

teoria organizării. 

Prin redefinirea psihicului ca formă particulară, de nivel calitativ superior, a 

informaţiei realizate de sistemul nervos în cadrul comunicării organismelor animale cu 

mediul extern, psihologia s-a eliberat de îngrădirile şi speculaţiile filosofico-metafizice, 

sub imperiul cărora s-a aflat până de curând, devenind o ştiinţă cu o pregnantă 

obiectivitate şi consistenţă internă. 

Noile metodologii au permis să se proiecteze lumină şi asupra semnificaţiei 

instrumentale a psihicului, care va fi considerat factor de reglare a proceselor de 

adaptare şi echilibrare a organismului cu mediul extern, saturat în variaţii aleatoare şi 

imprevizibile. Intre complexitatea influenţelor şi solicitărilor mediului extern şi 

complexitatea organizării psihice se admite existenţa unei relaţii de tip circular: 

creşterea complexităţii mediului atrage după sine creşterea complexităţii organizării 

psihice, iar cu cât organizarea psihică are un coeficient mai înalt de complexitate, cu 

atât ea permite o coechilibrare mai eficientă într-un mediu extern mai complex. 

Conceptele şi principiile oferite de teoria generală a sistemelor, de cibernetică şi 

teoria organizării asigură premise optime şi pentru stabilirea unor raporturi de 

comunicare şi ordonare epistemologică între diferite ramuri particulare., teoreticoaplicative 

ale psihologiei, ceea ce va avea ca efect sporirea valorii explicative şi 

integrative a modelelor şi teoriilor care vizează o dimensiune sau alta, o ipostază sau 

alta ale psihicului şi comportamentului uman. Astfel, cu toate că nu a ajuns la gradul 

dorit de unificare-integrare, tabloul actual al psihologiei se prezintă, din acest punct de 

vedere, într-o situaţie mult îmbunătăţită faţă de cea pe care o constata la timpul său 

W. James, când afirma că „există atâtea psihologii câţi psihologi". 

Mai mult, prin anvergura cercetărilor întreprinse şi prin semnificaţia epistemologică 

a descoperirilor şi generalizărilor teoretice, psihologia şi-a sporit continuu 

prestigiul şi şi-a ridicat statutul în sistemul celorlalte ramuri ale cunoaşterii, reuşind să 

depăşească stadiile de pseudoştiinţă sau de „mică ştiinţă" şi să ajungă o mare ştiinţă. 

Astfel, dacă înainte ea era cea care avea nevoie de alte ştiinţe, împrumutând mereu 

metode şi modele când din biologie, când din fiziologie, când din fizică, astăzi şi alte 

ştiinţe au nevoie de psihologie. Ea a ajuns în prezent la un asemenea nivel de dezvoltare 

şi maturizare conceptual-metodologică, încât poate oferi celorlalte ştiinţe cadre de 

referinţă şi unghiuri de abordare specifice şi inedite (P. Fraisse,1980, J. Piaget, 1986). 

Dezvoltarea psihologiei s-a concretizat şi în constituirea unei puternice structuri 

instituţionale, în forma unităţilor specializate de învăţământ, a centrelor şi institutelor 

de cercetare, a asociaţiilor naţionale şi internaţionale, a conferinţelor şi congreselor, a 

periodicelor şi diverselor publicaţii de profil, structură care a jucat şi joacă un rol 

esenţial în pătrunderea şi menţinerea psihologiei în conştiinţa publică şi în repertoriul 

mijloacelor de optimizare a factorului uman, în contextul vieţii şi activităţilor sociale. 

22 

Comparând, deci, situaţia actuală a psihologiei cu cea pe care o prezenta 

W. Wundt, în 1884, la împlinirea a zece ani de la publicarea lucrării sale „Elemente de 

psihologie fiziologică", în care delimita pentru prima dată „un nou domeniu al ştiinţei", 

progresul ne apare cu adevărat uriaş. 

Dar, cum structura comportamentală a omului reprezintă entitatea cea mai 

complexă din univers, există încă numeroase semne de întrebare şi probleme care-şi 

aşteaptă rezolvarea. Ca atare, dezvoltarea psihologiei nu este încheiată, ci va continua 

încă mult în viitor. In evaluările tendinţelor dezvoltării ulterioare a ştiinţelor, psihologia 

este menţionată printre cele cu dezvoltarea cea mai rapidă, alături de microelectronică, 

informatică şi biologia moleculară. 

Expansiunea puternică a psihologiei în viitor va fi stimulată atât de motive 

epistemologico-teoretice, cât şi practice. Primele rezidă în conştientizarea pe scară 

largă a importanţei deosebite a cunoaşterii psihologice în structura sistemului 

cunoaşterii generale a universului şi în recunoaşterea valorii datelor despre organizarea 

psihicului uman pentru dezvoltarea ştiinţelor informatice şi inteligenţei artificiale. 

Cele din urmă rezidă în demonstrarea utilităţii datelor psihologice pentru 

rezolvarea problemelor legate de optimizarea vieţii şi activităţii sociale, atât prin 

adaptarea condiţiilor obiective la particularităţile psihoindividuale ale omului, cât şi 

prin adaptarea omului la specificul condiţiilor şi solicitărilor externe. 

Este, aşadar, de aşteptat că vor cunoaşte o puternică dezvoltare atât cercetările 

fundamentale, orientate în direcţia testării şi desăvârşirii modelelor teoretice parţiale şi 

generale, asigurându-se astfel o creştere considerabilă a gradului de înţelegere şi 

explicare a vieţii psihice a omului în diversitatea formelor şi ipostazelor sale, cât şi 

cercetările aplicative în domeniile muncii şi profesiilor, ale educaţiei, 

comportamentului şi relaţiilor interpersonale în grupuri, organizaţii, instituţii, ale 

marketingului, managementului, comunicării mass-media, reclamei, sportului, 

loisirului, relaţiilor interetnice şi internaţionale, activităţii militare, activităţii în spaţiul 

cosmic, creativităţii individuale şi de grup, ale vieţii şi relaţiilor intrafamiliale, 

psihopatologiei şi psihoterapiei etc. 

Din punct de vedere tehnic-instrumental, cercetarea psihologică va evolua pe 

linia introducerii pe scară largă a computerizării, a modelelor simulative, a statisticii 

funcţionale, a teoriei probabilităţilor şi a teoriei mulţimilor, a analizei multifactoriale şi 

multidimensionale. 

Experimentul zis empiric sau direct va fi dublat, iar în unele cazuri substituit de 

experimentul teoretic, bazat pe modele deductive, verificabile prin intermediul 

programelor computerizabile. Aceasta va reclama o pregătire corespunzătoare a 

viitorilor cercetători în psihologie, prin însuşirea logicii programării, a tehnicilor de 

operaţionalizare a diferitelor categorii calitative, a tehnicii de formulare a ipotezelor 

intr-un sistem formal şi de generare a deducţiilor. 

Extinderea experimentului teoretico-deductiv va duce şi la încetăţenirea, alături 

de conceptul „subiect mediu" (statistic), a noului concept de „subiect ideal", care, 

Probabil, va fi instituit drept etalon de referinţă atât în organizarea procesului instructiveducativ, 

în şcoală, cât şi în realizarea activităţii de orientare-selecţie profesională. 

23

Sub influenţa metodologiei informatico-sistemice, analiza fenomenelor 

psihocomportamentale va dobândi un caracter mult mai riguros, descrierile metaforicliterale, 

care încă abundă în prezent, rămânând în seama nespecialiştilor. 

La aceasta vor contribui considerabil şi neuroştiinţele, graţie regândirii modului 

de organizare structural-funcţională a creierului uman prin prisma principiilor logicii 

comunicării, a procesării informaţionale şi a reglării. Aprofundarea cercetărilor asupra 

specializării funcţionale a celor două emisfere cerebrale din perspectivă şi cu criterii 

psihologice va permite elaborarea unei noi tipologii a personalităţii, mai obiectivă şi 

mai fertilă din punct de vedere practic (atât pentru educaţie, cât şi pentru clinică). 

In sfera cercetărilor de psihologie generală, aşa cum se întrevede de pe acum, 

centrul atenţiei va fi deplasat de la studiul proceselor şi funcţiilor psihice izolate spre 

dezvăluirea şi analiza interacţiunilor şi interdependeţelor dintre acestea, prin raportarea 

la situaţii şi finalităţi specifice. 

Tendinţa analitică de dezvoltare a cunoaşterii în intensiune, care a dus în ultimele 

două decenii la transformarea unor capitole sau segmente ale realităţii psihice în 

„psihologii particulare" (psihologia „percepţiei", „psihologia gândirii" - orientarea 

cognitivă -, „psihologia învăţării", „psihologia motivaţiei" etc.) va fi corelată şi 

controlată (relativizată)prin amplificarea tendinţei integrativ-extensionale. 

Cum dinamica mediului şi vieţii sociale va genera situaţii noi, este logic să ne 

aşteptăm că psihologia se va confrunta cu probleme noi de cercetare. Multe dintre 

acestea vor viza, fără îndoială, optimizarea relaţiilor interumane, valorificarea 

potenţialului creator, creşterea performanţelor profesionale, prevenirea dezadaptărilor 

individuale şi a disfuncţiilor organizaţionale. 

Abia început în ultimele două decenii, domeniul cercetărilor de graniţă 

(psihoneurologie, psihobiologie, psihosociologie, psiholingvistică, psihofarmacologie 

etc.) şi interdisciplinare, în care psihologia joacă rol de placă turnantă, va deveni 

predominant, coordonarea internă a ştiinţelor impunându-se ca un imperativ 

epistemologic major. 

Va creşte considerabil gradul de solicitare şi implicare a psihologiei în toate 

sferele vieţii şi activităţii sociale, ea devenind un ghid şi, totodată, un temei al elaborării 

şi aplicării proiectelor de dezvoltare atât în plan individual, cât şi în plan uman general. 

Şi dacă A. Malraux a lansat faimoasa predicţie, potrivit căreia secolul XXI va fi 

religios sau nu va fi deloc, probabil că nu este câtuşi de puţin lipsit de temei să punem 

alături o alta, şi anume: secolul XXI va fi psihologic sau nu va fi deloc. Căci, nu se 

poate concepe salvarea şi înălţarea omului fără cunoaşterea în profunzime a organizării 

sale psihocomportamentale şi fără a ţine seama de datele acestei cunoaşteri. 

Capitolul II 

METODELE PSIHOLOGIEI 

2.1. RELAŢIA OBIECT-METODĂ 

Istoria cunoaşterii ştiinţifice universale poate fi considerată ca o permanentă 

revizuire şi reajustare a relaţiei dintre obiect şi metodă. In fiecare domeniu, s-a impus 

cu puterea evidenţei constatarea că reuşita demersului epistemic şi consistenţa analizei 

şi explicaţiei depind direct de modul de delimitare şi definire a obiectului (respectiv, a 

problemei) şi de specificul metodei. 

Metoda se cere a fi permanent adaptată la natura substanţial-calitativă a 

obiectului şi la criteriile de formulare a problemei în cadrul unei cercetări concrete sau 

a alteia. In sens general, prin metodă se înţelege calea de a dobândi a adevărul despre 

un lucru sau fenomen, sau de a găsi şi formula răspunsuri veridice (verificate) la 

întrebări de genul: „ce?", „cum?", „de ce?", „pentru ce?". Structural, ea cuprinde un set 

de principii şi condiţii logice, care întemeiază şi orientează actul cunoaşterii, şi un set 

de procedee şi tehnici de investigaţie, măsurare şi prelucrare/interpretare. 

Prin schema sa logică generală, o metodă poate fi comună mai multor discipline; 

dar prin conţinutul laturii sale teoretice şi prin tipul procedeelor sau tehnicilor ea se 

particularizează în funcţie de natura substanţial-calitativă a domeniului. De exemplu, 

metoda experimentului se utilizează în prezent în toate ştiinţele zise empirice - de la 

fizică la sociologie. Dar experimentul în fizică diferă semnificativ de experimentul în 

biologie, după cum acestea diferă, la rândul lor, de experimentul în psihologie. 

Metoda nu este o structură dată şi imuabilă; ea posedă o determinaţie dinamică, 

evolutivă, în decursul timpului înregistrând modificări, corecţii, perfecţionări, devenind 

astfel tot mai adecvată obiectului şi mai eficientă. In cadrul fiecărei ştiinţe, se apelează 

la mai multe metode; unele vor fi considerate centrale sau principale şi altele auxiliare 

şi complementare. 

Aceasta reclamă introducerea în programul general al cercetării a principiului 

relativismului, care să prevină alunecarea în generalizări nepermise şi în absolutizări 

unilaterale. 

Istoriceşte, s-au diferenţiat şi individualizat orientări metodologice diferite, care 

Şi-au pus amprenta pe traiectoria şi caracteristicile generale ale procesului cunoaşterii 

Ştiinţifice într-o epocă istorică sau alta. 

Astfel, în filosofie s-au delimitat cele două metode de abordare-interpretare a 

universului: metafizica şi dialectica. Prima reclamă o abordare/interpretare de tip static, 

fixist, imanentist, cu ignorarea conexiunilor şi interacţiunilor dintre obiecte şi 

fenomene. Cea de a doua impune o abordare/interpretare bazată pe mişcarea internă şi 

pe conexiunile/interacţiunile dintre obiecte şi fenomene, pe admiterea caracterului legic

şi necesar al schimbărilor, transformărilor şi devenirii, al coexistenţei şi al luptei 

contrariilor. 

Tot filosofia a propus două metode desprinse din relaţia dintre teorie şi fapte, şi 

anume: metoda inductivă (formulată de filosoful englez Francis Bacon), care postula ca 

desfăşurarea procesului cunoaşterii să urineze traiectoria de la fapte la teorie, de la 

studiul cazurilor individuale la desprinderea generalului, şi metoda deductivă (cu 

originea în filosofia lui R. Descartes şi dezvoltată apoi de Im. Kant), care recomandă 

calea inversă: de la teorie la fapte, de la general la individual. 

Ca ştiinţă experimentală (empirică), psihologia a adoptat metoda inductivă, cea 

deductivă începând să fie aplicată, probată, de-abia în zilele noastre, prin intermediul 

experimentului teoretic şi al matematicii. 

In planul cunoaşterii ştiinţifice, s-au conturat şi confruntat trei modele 

paradigmatice: atomar-descriptivist, integrativ-structuralist şi interacţionist-sistemic. 

Primul a fost impus de mecanica şi fizica clasice, care au ajuns cele dintâi la 

stadiul de ştiinţe pozitive obiective, şi se întemeia pe principiul dividio et compositio. 

Cunoaşterea oricărui obiect trebuia să constea în corelarea a două operaţii: 

descompunerea în părţi şi elemente componente în sine independente şi recompunerea 

prin adiţiune a elementelor şi a informaţiilor corespunzătoare despre ele, obţinute în 

etapa anterioară. Obiectul era redus, aşadar, la o simplă sumă de părţi, fără însuşiri 

calitative specifice, diferite de suma însuşirilor părţilor. In psihologie, acest model a 

stat la baza concepţiei asociaţioniste. 

Modelul integrativ-structuralist a fost inspirat de filosofia fenomenologică 

(Brentano, Husserl) şi se întemeiază pe afirmarea primordialităţii întregului (a 

integralităţii experienţei fenomenologice) în raport cu partea şi a ireductibilităţii lui la 

suma aritmetică a părţilor. Pretutindeni şi în orice moment, cercetarea trebuie să pună în 

evidenţă întregul, ca dat imanent, şi să formuleze legile lui de organizare- funcţionare. 

Metoda analizei structurale a făcut epocă în ştiinţele sociale (antropologia culturală, 

sociologie), în lingvistică şi teoria literară. în psihologie, paradigma integrativ-structuralistă 

a stat la baza orientării gestaltiste. Modelului structuralist i s-a reproşat 

imanentismul, negarea genezei structurilor, fizicalismul (interpretarea modului de 

funcţionare a structurilor pe baza interacţiunii dintre câmpurile externe şi cele interne). 

Modelul interacţionist-sistemic (respectiv metoda analizei sistemice) s-a 

constituit între anii 1947-1950, graţie lucrărilor lui L. von Bertanlanffy, Rashevsky şi 

N. Wiener, care au pus bazele teoriei generale a sistemelor (TGS) şi a ciberneticii 

generale. Această metodă emite următoarele exigenţe: 

a) considerarea obiectului de cercetare ca un sistem, indiferent de nivelul la care 

se delimitează el; 

b) încadrarea obiectului desprins pentru studiu în clasele generale de sisteme 

reale: [dinamice cu organizare dată, dinamice cu autoorganizare sau evolutive], [deschise, 

semideschise], [simple, complexe, hiperpercomplexe], [deterministe, probabiliste]; 

c) considerarea sistemului în relaţia sa cu mediul (S->

28 

29 

ultima analiză, calitatea şi relevanţa informaţiei extrase. Dar, indiferent de calitatea şi 

relevanţa sa, informaţia primară încă nu reprezintă o cunoaştere autentică. 

Atingerea acesteia presupune parcurgerea a încă unei etape, cea a 

prelucrării/interpretării datelor. Devine astfel indispensabil apelul la metode speciale, 

care sunt metodele statistico-matematice (sau logico-statistico-matematice). Ele au o 

sferă universală de aplicare, fiind comune tuturor ştiinţelor. Psihologia foloseşte şi ea 

pe scară foarte largă aceste metode, reuşind ca, prin intermediul lor, să evidenţieze, pe 

fondul variaţiilor individual-situaţionale, existenţa unor relaţii legice atât între variabilele 

independente şi cele dependente, cât şi între diferitele componente particulare ale 

sistemului psihic ca atare. Procedeele statisticii descriptive şi funcţionale au devenit 

astăzi obligatorii în orice cercetare psihologică empirică, unde avem de a face cu date şi 

măsurători ce trebuie puse în ordine şi cărora trebuie să li se stabilească relevanţa şi 

semnificaţia gnoseologică. 

Asemenea indicatori, precum media aritmetică (simplă şi ponderată), medianul, 

moda, deviaţia medie, deviaţia standard, coeficienţii de corelaţie, analiza de variantă, 

analiza factorială, testele de semnificaţie, procedeele şi tehnicile eşantionajului etc. 

intră în pregătirea de bază a oricărui psiholog. 

Matematica oferă, la rândul ei, importante instrumente de analiză-interpretare 

structural-dinamică şi funcţională în domeniul organizării psihocomportamentale a 

omului. Printre aceste instrumente, care se bucură deja de amplă aplicabilitate, 

menţionăm: teoria mulţimilor, teoria grafurilor, teoria probabilităţilor, teoria 

programării, teoria informaţiei. Trebuie menţionat faptul că, dincolo de aplicarea 

matematicii în prelucrarea datelor empirice, în psihologie s-a constituit o ramură 

specială în care întregul demers şi întreaga analiză sunt integral matematizate 

(psihologia matematică). 

2.2. METODE SPECIFICE ALE PSIHOLOGIEI 

Pe lângă metodologia generală, pe care am prezentat-o mai sus, psihologia 

recurge, în cercetarea obiectului său, la o serie de metode specifice de obţinere a 

informaţiei şi de control asupra diferitelor variabile. Cele mai importante sunt: 

a) observaţia; b) autoobservaţia; c) experimentul de laborator; d) experimentul 

natural; e) metoda biografică; f) analiza produselor activităţii; g) metoda interviului şi a 

convorbirii; h) metoda genetică şi comparată; i) metoda testelor. 

a) Metoda observaţiei este cea mai frecvent utilizată şi, din punct de vedere 

tehnic, cel mai uşor de aplicat, întrucât nu reclamă o aparatură sofisticată, adesea fiind 

suficiente un creion şi un caiet de notiţe. Ea este şi prima metodă în ordine cronologică, 

la care s-a recurs pentru cunoaşterea şi descrierea stărilor sufleteşti şi conduitelor 

celorlalţi. Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au observat unii pe alţii şi şi-au 

comunicat reciproc opiniile unii despre alţii. 

De atunci şi până în zilele noastre, observaţia a rămas principalul instrument al 

cunoaşterii psihologice comune. Astfel că, după constituirea psihologiei ca ştiinţă, s-a 

impus necesitatea distingerii între observaţia spontană sau cotidiană şi observaţia 

ştiinţifica. 

Deosebirea esenţială între cele două forme rezidă în modul de organizare şi 

desfăşurare. Observaţia spontană nu este planificată, ci se declanşează situaţional, nu 

vizează obiective precise, dinainte stabilite, ci înregistrează, mai mult sau mai puţin la 

întâmplare, fapte, reacţii, stări. Informaţiile recoltate nu fac după aceea obiectul unei 

prelucrări-interpretări în conformitate cu anumite ipoteze sau criterii. 

Observaţia ştiinţifică se organizează şi se desfăşoară pe baza unui program 

special de cercetare, în care se menţionează obiectivul sau scopul (ce anume aspect, 

latură, stare sau comportament se urmăreşte a fi sesizate şi înregistrate), condiţiile de 

loc şi de timp, durata generală a actului observaţional, modul de înregistrare-fixare a 

manifestărilor subiectului (imediat sau post hoc, cu ajutorul unei aparaturi - audiovideo 

- sau prin notare), modalităţile de prelucrare-interpretare a datelor recoltate. 

Pentru a-şi spori eficienţa şi obiectivitatea, observaţia trebuie să îndeplinească 

anumite condiţii, ca de pildă: să fie discretă, subiectul netrebuind să ştie sau să 

surprindă că este observat; să fie sistematică, să se urmărească fenomenul propus, în 

pofida tentaţiei de a-ţi îndrepta atenţia asupra altuia mai spectaculos; să fie veridică, 

înregistrându-se cu exactitate faptele observate, iar nu stările şi supoziţiile subiective 

ale cercetătorului; datele sesizate şi reţinute să permită un minimum de cuantificare şi 

prelucrare statistico-matematică; să se poată repeta pentru a permite evidenţierea 

semnificativului, invariantului, esenţialului. 

Aceste condiţii devin cu atât mai imperioase în cazul când observaţia se foloseşte 

ca metodă independentă şi principală (nemaifiind coroborată cu altele). 

Principalele avantaje ale metodei observaţiei le constituie naturaleţea şi 

autenticitatea fenomenelor psihocomportamentale relevate şi economicitatea 

mijloacelor materiale necesare efectuării cercetării. 

Dezavantajele rezidă în aşteptarea, uneori îndelungată, a producerii fenomenului 

vizat, insuficienta rigoare în izolarea şi controlul variabilelor, mascarea relaţiei dintre 

cauză sau condiţie şi efect, limitarea sau chiar interdicţia contactului şi comunicării 

directe cu subiectul, ceea ce îl lipseşte pe cercetător de posibilitatea de a compara datele 

observaţiilor sale cu datele autoobservaţiei celui dintâi. 

în principiu, observaţia este mai eficientă în cunoaşterea şi descrierea trăsăturilor 

fizice, bioconstituţionale (talie, raporturile dimensionale dintre segmentele corpului, 

trăsăturile feţei, culoarea pielii, a ochilor, a părului) şi dinamico-energetice 

(temperamentale) ale personalităţii şi mai puţin relevantă în înregistrarea şi evaluarea 

organizării psihice interne (structurile motivaţionale, cognitive, aptitudinale etc). 

Oricât de bine ar fi pregătită şi efectuată, observaţia nu este suficientă pentru a 

construi şi dezvolta doar pe baza ei ştiinţa psihologică. 

b) Autoobservaţia este principala metodă prin care fiecare dintre noi încercăm 

sa ne cunoaştem pe noi înşine. Aşa cum am văzut, psihologia subiectivist-spiritualistă 

considera că singura metodă pe care se poate bizui, în general, cunoaşterea psihologică 

este introspecţia, definită ca privire în interior, efectuată prin „ochii minţii" asupra 

trăirilor şi stărilor interne ale conştiinţei, ca date imediate şi unice (irepetabile). Astfel 

inţeleasă, introspecţia a fost pe bună dreptate respinsă ca metodă ştiinţifică (A. Comte), 

deoarece, într-adevăr, subiectul nu se poate dedubla pentru a deveni în acelaşi timp şi 

obiect şi observator. Spre deosebire de introspecţia clasică, autoobservaţia devine o

30 

31 

modalitate de cunoaştere mijlocită, ea vizând relevarea şi descrierea reacţiilor şi 

manifestărilor comportamentale proprii în diferite situaţii. Relatarea despre stările 

interne capătă în acest caz un caracter mediat şi secundar. 

In cercetarea psihologică modernă autoobservaţia se foloseşte ca metodă 

auxiliară, în asociere cu o altă metodă considerată de bază sau principală. Relatările 

subiectului furnizează o informaţie suplimentară care poate proiecta o lumină mai clară 

asupra unor aspecte insuficient ilustrate de datele iniţiale. Nu trebuie pierdut însă din 

vedere faptul că, într-o situaţie de cercetare psihologică, subiectul este, de regulă, 

supramotivat, el tinzând să dea relatări despre sine care să-i fie favorabile. Aceasta va 

influenţa sinceritatea relatărilor. 

c) Experimentul de laborator a fost introdus ca metodă specifică de cercetare 

în psihologie de către W. Wundt, în 1879, dată care a şi însemnat recunoaşterea 

desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei ca ştiinţă independentă. 

Prin experiment se înţelege, în primul, rând o modalitate de provocare deliberată 

a unui fenomen în scopul studierii lui. Aceasta este deosebirea esenţială a 

experimentului faţă de observaţie, respectiv, autoobservaţie. 

Din timpul lui Wundt până în prezent, experimentul de laborator a cunoscut o 

evoluţie spectaculoasă, atât sub aspectul sferei de extensiune, cât şi sub cel al structurii 

interne şi al suportului tehnic. Astfel, dacă iniţial el se aplica numai în studiul 

proceselor senzoriale şi reactivităţii motorii, astăzi se utilizează în cercetarea 

cvasitotalităţii proceselor şi funcţiilor psihice; dacă iniţial, majoritatea aparaturii de 

laborator era mecanică sau, în cel mai bun caz, mecano-electrică, astăzi dispunem de 

aparatură ultrasofisticată - electronică şi informatică. 

Modelele experimentale ca atare au cunoscut, la rândul lor, o continuă 

diversificare şi perfecţionare: de la modelul unifactorial (studiul unei singure variabile) 

s-a ajuns la modelul bifactorial şi multifactorial; de la modelele centrate pe studiul 

variabilelor una câte una, s-a ajuns la modele care permit studiul interacţiunilor şi al 

efectelor de interacţiune. 

Schema de bază a experimentului psihologic de laborator include următoarele 

secvenţe: variabila independentă, pe care o notăm cu S sau cu X; variabila 

dependentă, pe care o notăm cu R sau Y; condiţia logică (C1), potrivit căreia variabila 

dependentă este funcţie de variabila independentă: R = f (S) sau Y = f (X); mulţimea 

variabilelor intermediare (structurile şi stările psihofiziologice interne ale subiectului), 

pe care o notăm cu Z; condiţia logică (C 2 

), potrivit căreia relaţia S/R sau X/Y este 

condiţionată de mulţimea variabilelor intermediare Z; R = f (S, Z) sau Y = f (X, Z); în 

prezent, se mai obişnuieşte ca noţiunea de variabile intermediare să fie considerată 

sinonimă cu cea de organism (O) sau, în cazul omului, cu cea de personalitate (P); 

variabilele-subiect (E), ca de exemplu: vârsta, sexul, nivel de instruire, apartenenţă 

etnică, convingeri religioase, statut socio-economic etc; condiţia logică (C3), potrivit 

căreia variabila dependentă este influenţată şi de variabilele-subiect; specificarea 

tipului variabilei independente, a valorilor ei utilizate, a modului de administrare; 

specificarea tipului variabilei dependente şi a modalităţii de înregistrare; specificarea 

tipului de experiment: secvenţial-static (utilizarea unui singur regim experimental) sau 

dinamic (utilizarea mai multor regimuri experimentale, diferite ca dificultate şi 

complexitate, ex.: regim simplu accesibil tuturor subiecţilor; regim mediu, accesibil 

majorităţii subiecţilor; regim complex, accesibil unui număr relativ redus de subiecţi; 

regim critic, accesibil doar unor cazuri singulare (subiecţi excepţionali); 

constatativ/diagnostic, relevarea stării variabilei dependente la momentul dat de timp; 

sau formativ/prognostic, evidenţierea modificării variabilei dependente sub influenţa 

exerciţiului şi a învăţării; specificarea eşantionului (respectiv, a subiecţilor) pe care se 

face cercetarea; obiectivul experimentului (ce se urmăreşte?) şi ipotezele; specificarea 

cadrului spaţio-temporar al experimentului (unde şi când se desfăşoară); prezentarea 

aparaturii (cu virtuţile şi minusurile ei inerente). 

Experimentul de laborator este integral controlat de cercetător. De aceea el 

presupune satisfacerea unor cerinţe minimale, şi anume: a) delimitarea exactă a 

condiţiilor care trebuie să se menţină constante de cele modificabile; b) formularea cu 

exactitate a obiectivelor şi ipotezelor; c) repetabilitatea şi verificabilitatea (să poată fi 

repetat de atâtea ori de câte ori este necesar pentru obţinerea datelor necesare 

confirmării sau infirmării ipotezelor şi să poată fi reprodus şi de altcineva, pentru 

compararea şi testarea concluziilor şi generalizărilor formulate pe baza lui). 

Orice experiment reclamă, apoi, pregătirea prealabilă a subiectului, prin 

explicarea scopului şi condiţiilor generale în care urmează să se desfăşoare şi 

specificarea exactă a ceea ce trebuie să facă el. Inainte de începerea propriu-zisă a 

experimentului, psihologul trebuie să asigure parcurgerea unei scurte etape de 

acomodare, în cadrul căreia subiectul urmează să se familiarizeze cât de cât cu 

ambianţa şi să înţeleagă ce are el de făcut în mod concret. Instructajul ce se asociază 

modelului experimental de bază trebuie să fie cât mai concis, pentru a putea fi reţinut 

uşor, şi cât mai clar, pentru a preveni confuziile sau interpretările subiective. Nici un 

experiment nu poate începe fără ca subiectul să nu fi reţinut şi înţeles corect 

instructajul. Un instructaj incomplet sau confuz poate altera serios rezultatele 

experimentului. In formularea instructajului, experimentatorul trebuie să ţină seama de 

starea psihofiziologică actuală a subiectului, de nivelul său de instruire şi de capacitatea 

de înţelegere. Spre deosebire de test, unde instructajul este standard, el trebuind să fie 

identic pentru toţi subiecţii, în cercetarea experimentală acesta poate fi modificat, 

pentru a deveni cât mai adecvat fiecărui subiect (invariantă rămânând ideea de bază, 

operaţional itatea: ce se cere şi ce trebuie să facă subiectul). 

întrucât scopul cognitiv principal al oricărui experiment constă în descoperirea şi 

formularea unor legi, cu sferă de aplicabilitate mai restrânsă sau mai extinsă, el trebuie 

sa satisfacă şi alte condiţii de ordin metodologic, ca, de pildă: condiţia completitudinii, 

condiţia reprezentativităţii, condiţia relevanţei şi condiţia obiectivitătii. Prima condiţie 

impune ca experimentul să cuprindă un număr suficient de mare de subiecţi şi de 

măsurători, pentru ca baza inductivă a generalizărilor să fie cât mai largă şi pentru ca 

indicatorii şi testele statistice de semnificaţie să opereze la praguri de încredere cât mai 

scăzute, sub 0,10 (p

In funcţie de natura modală (sonoră, luminoasă) şi de intensitatea stimulului (slabă, 

medie, puternică), registrul ei valoric se poate întinde la un subiect între 0,12 şi 1,50 sec. 

Dacă pentru determinarea valorii ei medii am folosi un stimul de o singură 

modalitate (ex.: sunet) şi de o singură intensitate (ex: 40 dB), am putea obţine un 

segment valoric cuprins între 0,200 şi 0,300 sec, care, singur, devine evident 

nereprezentativ pentru evaluarea întregului continuum al T.R. 

Condiţia obiectivitătii reclamă, în primul rând, prezentarea rezultatelor reale, fără 

nici o alterare sau măsluire, chiar dacă acestea nu coincid cu aşteptarea şi ipoteza de 

lucru a cercetătorului. In al doilea rând, această condiţie impune utilizarea unor unităţi 

de măsură adecvate specificului calitativ al variabilei dependente studiate şi menţinerea 

generalizărilor în limitele stricte permise de materialul faptic şi de caracteristicile 

eşantionului. 

Experimentul de laborator, ca şi alte metode particulare ale psihologiei, prezintă 

atât avantaje, cât şi dezavantaje, pe care este bine să le avem în atenţie, ori de câte ori 

procedăm la efectuarea unei cercetări. 

Avantaje: a) permite producerea de către cercetător a fenomenului de studiat, 

nemaifiind necesară aşteptarea „bunăvoinţei naturii" (apariţie naturală); b) asigură o 

ridicată rigoare şi exactitate în recoltarea şi înregistrarea datelor; c) conferă analizelor şi 

interpretărilor un ridicat grad de obiectivitate, graţie tratamentului statistico-matematic 

al datelor; d) permite repetarea şi reproducerea, ceea ce face posibilă verificabilitatea 

veridicităţii datelor şi a corectitudinii generalizărilor. 

Dezavantaje: a) artificialismul - „rupe" subiectul din contextul firesc, natural al 

vieţii şi activităţii lui cotidiene şi-l introduce într-un cadru neobişnuit, nou, artificial, 

ceea ce poate crea o anumită discrepanţă între modul de manifestare şi desfăşurare a 

fenomenului psihocomportamental în laborator şi în condiţii naturale; b) decuparea şi 

fragmentarea realităţii psihocomportamentale - caracterizată altminteri prin unitate şi 

integralitate; c) izolarea şi neutralizarea unor variabile, în realitate intersectate şi 

interdependente; d) izolarea unei funcţii sau a unei trăsături psihice din sistemul 

conexional specific şi studierea ei „în sine". Pentru atenuarea efectului perturbator al 

acestor caracteristici (dezavantaje), astăzi se tinde să se dea o extindere mai mare 

experimentului de tip simulativ, care reproduce la scară condiţiile ambientale, cât şi 

tipologia sarcinilor şi solicitărilor subiectului din cadrul activităţii lui de bază. 

Tradiţional, paradigma experimentului psihologic s-a structurat de aşa manieră, 

încât să surprindă şi să prezinte drept etalon aşa-numitul subiect statistic (sau mediu). 

Astăzi, sub influenţa metodologiei sistemice, a fost introdus conceptul de subiect ideal 

(sau teoretic). In acest caz, etalonul se construieşte deductiv: a) se identifică un set de 

coordonate de definiţie (funcţii, trăsături şi capacităţi psihice); b) pornind de la valoarea 

medie a lor, se stabilesc valorile lor maxime; c) includerea acestor valori într-un profil 

de stare unitar - care exprimă subiectul ideal; d) acest etalon devine cadru de referinţă 

pentru analiza şi interpretarea cazurilor individuale concrete: unde, la ce distanţă se 

situează fiecare de „punctul ideal", ce resurse posedă pentru apropierea de acest punct. 

d) Experimentul natural sau de teren se organizează după aceleaşi criterii şi 

rigori ca şi cel de laborator, dar se efectuează în cadrul natural de activitate al 

subiectului. A fost introdus pentru prima dată în cercetarea curentă de către psihologul 

rus Lazurski, luând ca domeniu activitatea de învăţare în şcoală. Multă vreme, şcoala a 

rămas principalul cadru de aplicare a experimentului natural. In ultimele două decenii, 

sfera experimentului natural s-a extins şi asupra activităţilor profesionale (reorientarea 

şj reprofilarea profesională), în studiul comportamentului organizaţional, în 

psihoterapia comportamentală, în pregătirea cosmonauţilor. 

e) Metoda biografică este destinată studiului personalităţii globale. Prin ea 

cercetătorul îşi propune să înţeleagă şi să explice tabloul actual al organizării 

psihocomportamentale în funcţie de istoria anterioară a individului, admiţându-se legea 

succesiunii stadiale şi a dependenţei stărilor actuale de stările anterioare. Astăzi, este 

cvasiunanim acceptat dictonul că omul este ceea ce a făcut din el dezvoltarea şi 

Invăţarea. Prima tendinţă a lui în faţa unei situaţii noi este de asimilare sau reducere la 

ceva din experienţa sa anterioară; numai după aceea, în caz de eşec, se pun în funcţiune 

mecanismele de acomodare, adică de formare a unor noi conexiuni funcţionale şi a 

unor noi patterne comportamentale. 

Din acest punct de vedere, analiza biografică devine absolut necesară şi 

indispensabilă în cercetarea psihologică, în care orice reacţie concretă trebuie 

interpretată şi prin raportarea la întregul personalităţii. 

Ca recomandare generală se poate formula exigenţa de orientare selectivă, 

urmărind evidenţierea şi înregistrarea nu a tuturor întâmplărilor pe care le-a traversat 

individul, ci numai a celor semnificative, nodale, care prin conţinutul şi impactul avut, 

au marcat structural cursul devenirii ulterioare a profilului de personalitate. 

Informaţia primară în cadrul metodei biografice se poate recolta pe două căi: una 

indirectă şi alta directă. 

Calea indirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, fişe profesionale, 

caracterizări, recomandări, jurnale, date de familie etc.) şi în discuţii cu persoane cu 

care subiectul studiat se află în relaţii semnificative - rude, prieteni, colegi, şefi, 

eventual subalterni. Pentru a înţelege modul actual de relaţionare şi comportare al unei 

persoane, o relevanţă deosebită o capătă datele despre perioadele nodale ale 

personogenezei - vârsta de 3 ani - constituirea conştiinţei de sine şi a mecanismelor 

Eului, vârsta de 6/7 ani - adaptarea şi integrarea şcolară; vârsta de 12/14 ani - 

pubertatea cu profundele sale transformări psihofiziologice; vârsta de 16/18 ani - 

adolescenţa - afirmarea Eului-subiect, structurarea liniei şi idealului de viaţă. De 

aceea, atât în studiul documentelor, cât şi în discuţiile cu „martorii", trebuie să ne 

centrăm, preponderent, pe aceste perioade. 

Calea directă constă în obţinerea datelor care ne interesează de la însuşi subiectul 

pe care ni l-am ales spre studiu, în cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale, 

Calitatea şi relevanţa informaţiei vor depinde atât de structura de personalitate a 

subiectului, cât şi de capacitatea psihologului. 

După cum se ştie, oamenii diferă foarte mult între ei şi în ceea ce priveşte 

deschiderea şi disponibilitatea de a-şi relata în mod obiectiv şi sincer trecutul. Unii au 

tendinţa de a exagera în hipo, adică în omiterea diverselor evenimente şi experienţe; 

altii, dimpotriva, manifestă tendinţa de a exagera în hiper, trecându-şi în cont 

numeroase evenimente si întâmplări fictive, favorabile sau nefavorabile, plăcute sau 

dramatice, pentru a-şi accentua personalitatea. Introvertiţii sunt de regulă reţinuţi şi

circumspecţi în a-şi povesti biografia; ei trebuie stimulaţi permanent prin întrebări 

suplimentare şi asigurări de discreţie; extravertiţii, dimpotrivă, fiind mai comunicativi, 

manifestă tendinţa de a detalia episoade nesemnificative şi de a se lăuda; personalităţile 

cu o structură pesimist-depresivă tind să supraevalueze evenimentele negative şi să se 

prezinte în ipostaza de victime ale destinului; persoanele cu o structură optimistexaltată 

supraevaluează evenimentele plăcute, minimalizând pe cele negative. 

Psihologul trebuie mai întâi să realizeze o orientare cât mai corectă în 

personalitatea subiectului pe care-l are în faţă, încercând să-i determine apartenenţa 

tipologică. Pe baza acestei orientări, urmează să-şi stabilească strategia dialogului, în 

vederea obţinerii informaţiilor şi datelor biografice necesare. Pe de o parte, el trebuie să 

câştige încrederea subiectului şi să înlăture acele bariere cognitiv-afective, care ar putea 

frâna sau devia răspunsurile la întrebări; pe de altă parte, trebuie să-şi păstreze distanţa 

necesară (prin neimplicare afectivă) pentru a putea disocia în relatările subiectului 

realul de imaginar, sinceritatea de simulare. 

In conducerea discuţiei este recomandabil să ne orientăm după o schemă de 

organizare şi clasificare a evenimentelor biografice în funcţie de anumite criterii, ca de 

pildă: a) criteriul cauzalităţii —» evenimente-cauză /evenimente-efect; b) criteriul 

finalităţii —> evenimente-mijloc / evenimente-scop; c) criteriul de impact —» 

evenimente majore / evenimente minore; d) criteriul semnului de impact —> 

evenimente pozitive /evenimente negative etc. Având o asemenea schemă, putem 

gândi şi formula câte un set de întrebări pertinente pentru fiecare criteriu (respectiv, 

categorie evenimenţială), care să incite şi să favorizeze răspunsuri cât se poate de 

sincere şi relevante. 

Eventual, investigaţia biografică a subiectului o putem efectua în două etape sau 

secvenţe. In prima etapă, putem solicita subiectului să răspundă în scris la câteva 

întrebări referitoare la principalele perioade din viaţă: perioada preşcolară, perioada 

şcolarizării primare, perioada şcolarizării gimnaziale, perioada şcolarizării liceale; 

perioada debutului profesional etc. In final, i se poate cere să menţioneze 10-15 

evenimente din viaţa personală, considerate de el ca deosebite. 

In etapa a doua, prin întrebări şi discuţii directe urmează să verificăm, să 

completăm şi să adâncim informaţiile pe care ni le-a furnizat în scris. 

Psihologul german H. Thomae (1968) a elaborat un model în care se propune 

analiza cursului vieţii, în întregimea ei, şi analiza unor secvenţe biografice, ca de pildă, 

analiza unei zile obişnuite. In acest din urmă caz, subiectul este solicitat să descrie felul 

în care îşi petrece o zi oarecare, din momentul trezirii şi până la culcare. Datele 

obţinute sunt supuse apoi analizei pe baza a 29 de categorii, împărţite în patru grupe: 

a) categorii formale (monotonie - schimbare; armonie - agitaţie); b) categorii 

cognitive (închis - deschis; prietenie - duşmănie); c) categorii existenţiale (probleme 

de motivaţie personală - probleme de creaţie); d) categorii instrumentale (procese de 

adaptare, mecanisme de apărare). In pofida caracterului său elaborat şi aparent foarte 

riguros, modelul lui Thomae păcătuieşte printr-o excesivă fărâmiţare a fenomenologiei 

relaţional-comportamentale a personalităţii, slăbind astfel valoarea predictivă a datelor, 

Intrucât se adresează personalităţii ca întreg, metoda biografică nu poate avea o 

schemă de tip algoritmic, ci numai una euristică, flexibilă, care să permită schimbarea 

unghiului de abordare, a seriei întrebărilor, a atitudinii. De aceea, eficienţa ei va 

depinde în primul rând de experienţa şi priceperea psihologului. 

f) Metoda analizei produselor activităţii. Capacităţile, aptitudinile, 

disponibilităţile şi trăsăturile personalităţii umane nu se obiectivează doar în forma 

răspunsurilor verbale şi comportamentele motorii în situaţii concrete, hic et nune, ci şi 

în produsele activităţii sale. Incepând cu desenele, compunerile şi obiectele realizate de 

copilul din clasa I primară şi terminând cu opera de artă sau invenţia tehnică, realizate 

de genii, avem la dispoziţie un imens tezaur, a cărui cercetare şi descifrare constituie 

una din modalităţile esenţiale de cunoaştere psihologică a omului. Aşa cum în 

paleontologie resturile scheletice permit reconstituirea întregului schelet şi, implicit, a 

organismului demult dispărut, tot astfel produsele activităţii permit reconstituirea 

„scheletului psihic" şi, implicit, a personalităţii celui ce le-a creat, chiar în absenţa 

acestuia. Pentru aceasta însă, este necesar, pe lângă un îndelungat exerciţiu, să ne 

elaborăm o grilă specială de decodificare, în care să se consemneze relaţiile de 

designare - reprezentare între diferitele elemente ale „produsului" şi diferitele structuri 

ale personalităţii - cognitive, motivaţionale, afective, aptitudinale. In plus, analiza 

având un caracter relaţional comparativ, este necesar să introducem şi anumite criterii - 

unele de ordin cantitativ (număr, frecvenţă) şi altele de ordin calitativ (originalitate, 

nivel de performanţă, valoare utilitară, valoare estetică etc). Produsele de ordin literarartistic 

condensează mai mult componentele motivaţional-afective şi morale ale 

personalităţii, în timp ce produsele de ordin ştiinţific şi tehnic condensează în ele 

preponderent componentele de ordin cognitiv -instrumental (şi motor-dexteritatea). 

g) Metoda interviului şi convorbirii. Adesea, pentru obţinerea unor informaţii 

despre aspecte ale personalităţii care nu pot fi nici nemijlocit observate, nici provocate 

experimental şi nici obiectivate în produsele activităţii, recurgem la interogarea directă 

a subiectului, prin metoda interviului sau a convorbirii. Obiectul acestei metode îl poate 

constitui decelarea anumitor trăsături atitudinal-caracteriale globale de personalitate, 

sau traiectoria şcolară, traiectoria şi statutul profesional, viaţa de familie, comportamentul 

relaţional, dimensiunea proiectivă - dorinţe, aşteptări, aspiraţii, idealuri etc. 

Metoda se poate aplica în formă liberă (spontană), începând cu 2-3 întrebări 

introductive stabilite dinainte, apoi întrebările urmând a fi găsite şi formulate pe loc, în 

funcţie de răspunsurile şi atitudinea subiectului. Forma liberă pare mai naturală, 

subiectul considerându-se angajat într-o discuţie amicală. Aceasta îl va determina să se 

cenzureze mai puţin şi să dea răspunsuri mai sincere, mai puţin căutate şi simulate. Dar 

pentru a fi aplicată cu naturaleţea şi dezinvoltura necesare şi, în acelaşi timp, cu 

rigoarea corespunzătoare, forma liberă reclamă din partea psihologului o deosebită 

abilitate şi o bogată experienţă în domeniu. 

Orice crispare, orice bâlbâială sau stângăcie în ţinută şi în formularea întrebărilor 

devin stimuli inhibitori sau perturbatori, care fie că blochează tendinţa de destăinuire a 

subiectului, fie că-1 obligă la răspunsuri formale, artificiale. 

Cea de a doua formă a acestei metode este structurată. Cercetătorul îşi alcătuieşte 

dinainte o schemă a interviului, în care menţionează problema sau „ţinta" de atins şi 

formulează principalele întrebări, prin care urmăreşte obţinerea unei informaţii 

iciente, veridice şi relevante. Intrebările trebuie să se completeze una pe alta, să fie 

35

încrucişate, adică acelaşi lucru să fie vizat prin mai multe întrebări formulate diferit, să 

se succeadă de la general către particular, concret, să fie pe cât posibil simple şi uşor de 

înţeles şi reţinut de către subiect (adaptate la nivelul de vârstă şi instruire al acestuia). 

O mare importanţă pentru asigurarea sincerităţii răspunsurilor subiectului o are 

modul de înregistrare pe care-1 foloseşte psihologul. Recomandabil ar fi ca acesta să fie 

maximal discret, subiectul netrebuind să ştie sau să vadă că ceea ce spune el este 

înregistrat. In cazul în care nu dispunem de o aparatură specială care să poată fi 

amplasată într-un loc adecvat şi nu avem la îndemână decât creionul şi bloc-notesul, 

înregistrarea nu ar trebui făcută în timpul convorbirii, ci imediat după terminarea ei. 

Este, de asemenea, contraindicat ca psihologul să facă aprecieri şi judecăţi de valoare 

de tipul „este greşit", „este adevărat", „f. rău", „este inadmisibil" etc. pe marginea 

răspunsurilor date de subiect. Asemenea judecăţi pot să fie exprimate de subiectul 

însuşi prin adresarea unor întrebări care să-1 determine fie să se autoevalueze (dintr-un 

punct de vedere sau altul), fie să-şi manifeste atitudinea faţă de anumite situaţii, 

evenimente, instituţii, valori. 

într-o formă specifică, metoda convorbirii ocupă un loc esenţial în terapia 

psihanalitică (subiectul fiind încurajat să-şi nareze în mod cât mai liber impresiile, stările, 

grijile, experienţele, tensiunile, angoasele) sau în terapia nondirectivă a lui Carl Rogers. 

Pentru a putea aprecia mai obiectiv gradul de veridicitate a informaţiei furnizate 

de subiect, este recomandabil ca, printre întrebările de bază, să fie inserate şi câteva 

(între 5-10) întrebări de testare a sincerităţii, respectiv, a tendinţei spre minciună a 

acestuia. Interpretarea răspunsurilor la astfel de întrebări oferă posibilitatea să se 

stabilească mai exact marja de prudenţă în valorificarea informaţiei principale 

(informaţia-obiect). 

h) Metoda genetică şi comparativă. Astăzi, este larg admisă în psihologia 

ştiinţifică ideea potrivit căreia psihicul este un fenomen apărut în cursul evoluţiei 

biologice generale, iar psihicul uman îşi leagă determinismul său specific de acţiunea 

mediului socio-cultural, el având o dezvoltare atât istorică, cât şi ontogenetică. Ca 

urmare, în plan metodologic, se formulează două imperative: a) primul: pentru a 

înţelege mai bine specificul şi esenţa diferitelor forme ale psihicului şi ale diferitelor 

procese psihice particulare şi pentru a ajunge la relevarea legilor generale ale 

organizării psihocomportamentale este imperios necesar studiul genezei şi devenirii lor 

şi compararea între ele a diferitelor niveluri evolutive; b) al doilea: pentru a înţelege şi 

explica obiectiv şi riguros structurile şi procesele psihice complexe superioare, care, ca 

atare, sunt greu abordabile, trebuie să ne adresăm stadiilor genetice timpurii şi să 

urmărim modul în care se constituie ele. 

Realizarea acestor imperative devine posibilă prin aplicarea metodei genetice şi 

comparate. Ea se bazează pe principiul longitudinalităţii: urmărirea unui subiect sau a 

unui lot de subiecţi pe o durată mare de timp, suficientă pentru a se pune în evidenţă 

transformările aşteptate sau pentru încheierea unui ciclu evolutiv. In cazul în care se 

doreşte a se obţine mai rapid o informaţie globală despre întreaga traiectorie evolutivă a 

unui anumit proces psihic, cerinţa longitudinalităţii poate fi satisfăcută prin alcătuirea şi 

cercetarea comparativă a mai multor loturi (eşantioane) de subiecţi de vârste diferite. 

Diferenţele evidenţiate între loturile studiate în ceea ce priveşte nivelul de 

elaborare, organizare şi desfăşurare a procesului psihic dat sunt evident efectul legii 

dezvoltării. Analiza lor ne va permite să înţelegem mai bine natura acelui proces şi să-1 

explicăm în spiritul obiectivitătii ştiinţifice chiar în forma sa matură, complexă. 

Metoda genetică şi comparată ocupă locul central în câteva ramuri particulare ale 

psihologiei, precum psihologia animală, psihologia copilului, psihologia vârstelor, 

psihologia diferenţială, psihologia educaţională. 

Important pentru teoria psihologică este nu numai punerea în evidenţă a 

deosebirilor dintre stadiile genetice succesive, ci şi modul în care sunt interpretate 

aceste deosebiri. 

în acest punct se pot confrunta două concepţii: concepţia aditiv-cumulativă şi 

concepţia integrării discontinue. Prima consideră evoluţia ca o simplă acumulare de 

variaţii sau modificări de ordin cantitativ, care nu separă stadiile structural, ci doar după 

un ordin de măsură; dacă la stadiul anterior se înregistrau, de pildă, N elemente de 

mărimea a1, a 2 

, a n 

, la stadiul evolutiv următor (superior) se vor înregistra N + m 

elemente, de mărimea b1, b 2 

,....b n 

. Fiind vorba doar de o diferenţă de ordin cantitativ, 

stadiul superior poate fi eventual redus la stadiul inferior sau, în cel mai rău caz, poate fi 

explicat pe baza studierii acestuia. Ea a fost introdusă în psihologie de Herbert Spencer 

(1820-1903), reprezentant al empirismului englez, şi a fost susţinută în psihologia 

contemporană de curentul asociaţionist şi de behaviorism. 

Pe temeiul ei, reprezentanţii behaviorismului transferau fără nici o rezervă la 

comportamentul uman datele şi legile stabilite în cadrul cercetărilor efectuate asupra 

comportamentului animal. 

Cea de a doua concepţie interpretează evoluţia psihică, atât în plan filogeneticistoric, 

cât şi în plan ontogenetic-individual, ca o succesiune de trepte sau stadii 

discontinue, fiecare din ele având un conţinut şi o integrare calitativ specifice, 

ireductibile. Un stadiu superior se deosebeşte de unul inferior nu doar sub aspect 

cantitativ, ci şi calitativ, el conferind procesului psihic particular (ex.: percepţia sau 

gândirea) sau personalităţii în ansamblu o nouă organizare. Ca urmare, o structură 

psihocomportamentală complexă, superioară nu poate fi explicată prin reducerea ei la o 

structură simplă, inferioară. A-i studia devenirea este altceva decât a o studia printr-o 

paradigmă reducţionistă. 

Această concepţie a fost elaborată de J. Piaget („modelul structuralismului 

genetic"), H. Wallon („modelul trecerii de la act la gândire") şi L.S. Vâgotski („teoria 

dezvoltării istorico-culturale"). 

i) Metoda testelor* . Această metodă îşi are originea în încercările antropologului 

englez Francis Galton, de la sfârşitul secolului trecut, de a înregistra şi măsura cu 

ajutorul unor probe anumite capacităţi intelectuale, pe care el le socotea predeterminate 

(înnăscute). Termenul test a fost introdus de J. McKeen Cattell în 1890. Elaborarea 

metodei propriu-zise, în varianta sa modernă, se datoreşte însă psihologului francez 

Alfred Binet (1857-1911). Devenind, în 1894, directorul primului laborator de 

*Noi preferăm acest termen celui de metodă psihometrică, întâlnit în unele lucrări de 

introducere în psihologie, apărute în ultimii ani în România, apreciind că are un sens mai 

definit şi mai obiectiv, disociat de ambalajul teoretic şi care determină modul de 

interpretare a rezultatelor la test. Psihometria este tocmai acea concepţie care consideră 

functiile si capacităţile psihice ca datum-uri imuabile, iar exprimarea lor în unităţile de 

sură ale testului ca absolut corectă şi infailibilă (Fr. Galton).

Psihologie fiziologică de la Sorbona, Binet se va orienta rapid către o psihologie 

experimentală foarte diferită de cea care fusese imaginată la debutul noii ştiinţe. 

Convins că viaţa psihică este un tot şi că gândirea nu poate fi redusă, cum credea 

H. Taine, la o combinaţie de imagini, el a devenit preocupat de studiul inteligenţei 

umane sub aspectul „schemelor sale directoare" şi de descrierea fiinţei umane ca un 

„fascicul de tendinţe". In lucrarea publicată în 1903, sub titlul Etude experimentale de 

l'intelligence, Binet avea să se delimiteze foarte tranşant de psihologia de laborator a 

vremii. El va concepe experimentarea într-o accepţiune mai largă, incluzând în ea 

chestionarele, convorbirile, anchetele etc., adică procedee care implică intervenţia unei 

introspecţii controlate. 

Cum, la începutul secolului XX, problema copiilor anormali din punct de vedere 

mintal devenise foarte acută în Franţa, Binet va participa în calitate de raportor în 

Comisia special creată de către Ministerul Instrucţiunii Publice pentru cercetarea 

situaţiei. 

In această calitate, s-a angajat într-o laborioasă activitate de investigaţie, 

urmărind în mod expres găsirea unor criterii obiective de evaluare a retardului sau 

avansului intelectual al unui elev. Un an mai târziu, în 1905, va publica împreună cu 

dr. Simon rezultatele cercetărilor în studiul: Methodes nouvelles pour le diagnostic du 

niveau intelectuel des anormaux (în „Annee psychologique", XI). 

Pentru decelarea debililor mintali, în şcoli a fost imaginat un sistem de probe de 

dificultate crescândă, punând în joc „procesele superioare" şi stabilind astfel 

randamentul caracteristic majorităţii copiilor la fiecare vârstă (vârsta mintală medie). 

Comparând rezultatele obţinute de un anumit subiect cu vârsta mintală medie 

(pentru vârsta cronologică dată), devenea posibil să se determine dacă el se află în 

întârziere sau în avans, şi cu cât. S-a ajuns, în final, la stabilirea primei scări metrice de 

inteligenţă, pe care Binet o va prezenta în 1907, în lucrarea Les enfants anormaux. 

In Franţa, lucrarea lui Binet a trecut aproape neobservată, cu excepţia unor reacţii 

de împotrivire din partea unor educatori şi părinţi, care contestau ideea posibilităţii 

încadrării elevilor în categorii fixe, în funcţie de vârsta mintală. Peste hotare, însă, 

această metodă, cu mici observaţii, era apreciată ca foarte satisfăcătoare. 

Astfel, în primul rând, ea avea să fie susţinută şi aprofundată, la Geneva, de către 

prietenul lui Binet - Eduard Claparede -, care publică, în 1924, lucrarea de referinţă: 

Comment diagnostiquer les aptitudes chez les ecoliers. 

Ideea va fi preluată şi dezvoltată în SUA, care vor deveni, între timp, centrul 

mondial al testologiei. Scara de inteligenţă Binet-Simon va fi revizuită şi completată la 

Universitatea Stanford de către L.M. Terman (1916) şi relansată în practica psihologică 

sub denumirea de scara Stanford-Binet. In această variantă, se va folosi pentru prima 

dată noţiunea de quotient de inteligenţă (Q.I.), care exprimă relaţia dintre vârsta mintală 

(VI) şi vârsta cronologică (VT). A doua revizie şi completare a acestei scări va fi 

realizată şi publicată de acelaşi Terman, în colaborare cu Merill, în 1937, bucurându-se 

de o largă apreciere şi recunoaştere. 

Metoda testelor a cunoscut o continuă extindere şi diversificare, fiind astăzi 

folosită în toate ramurile psihologiei aplicate - de la psihologia muncii la 

cosmopsihologie. Perfecţionarea ei a mers în două direcţii intercorelate: a) elaborarea 

unor probe noi, mai eficiente şi mai adecvate scopului urmărit, ajungându-se în prezent 

|a peste 10.000 de teste; b) perfecţionarea procedeelor statistico-matematice de 

etalonare şi validare. 

Principalele caracteristici ale unui test sunt: a) validitatea - testul să măsoare 

ceea ce-şi propune să măsoare; ea se exprimă în coeficientul de validitate (I E 

), care se 

obţine corelând performanţele (răspunsurile la test) cu performanţele (respectiv 

calificativele) în activitatea specifică. Pentru ca un test să fie valid, se cere ca valoarea 

acestui coeficient să fie de minimum 0,70; b) fidelitatea - două teste paralele sau cele 

două jumătăţi ale aceluiaşi test aplicate pe acelaşi lot de subiecţi să dea aceleaşi 

rezultate; această calitate se exprimă prin coeficientul de fidelitate (I R 

). Pentru ca un 

test să fie fidel, este necesar ca valoarea acestui coeficient să fie mai mare de 0,95; 

c) etalonarea - testul trebuie să dispună de un sistem de criterii şi norme unitare şi 

neechivoce de interpretare-evaluare a rezultatelor, care să se aplice şi să se respecte în 

toate cazurile. Etalonul să fie obţinut pe un eşantion reprezentativ în raport cu populaţia 

de bază şi omogen din punct de vedere statistic. Această caracteristică nu este realizată 

în mod ideal în cadrul tuturor testelor. Cel mai bine se asigură etalonarea în cadrul 

testelor de performanţă, unde răspunsurile subiectului se pretează la o cuantificare 

obiectivă riguroasă, iar cea mai slabă etalonare se poate realiza în cadrul testelor zise 

dispoziţionale, cum este cazul majorităţii testelor denumite de personalitate, pentru care 

interpretarea de bază rămâne cea calitativă; d) standardizarea: aceasta nu este o 

caracteristică ce ţine, ca celelalte, de structura internă a testului, ci de modul de 

aplicare: orice test trebuie să se aplice strict aşa cum prevăd instrucţiunile ce-1 însoţesc 

- în mod, pe cât posibil identic, în aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii. 

In clasificarea testelor se recurge la mai multe criterii: a) obiectul testării; b) 

modul de aplicare; c) modul de codificare a sarcinilor (itemilor); d) modul de dozare a 

timpului de aplicare. 

a) După primul criteriu, se delimitează două categorii mari de teste: de 

performanţă, cu răspunsuri cuantificabile şi a căror clasificare este univocă, şi teste 

nonparametrice (dispoziţionale), cu răspunsuri care reclamă o interpretare calitativă şi 

după care subiecţii nu pot fi categorisiţi în buni şi slabi, superiori şi inferiori (ele permit 

o identificare individualizatoare sau tipologică). 

Testele de performanţă se subdivid în: teste de cunoştinţe, teste de nivel (de 

dezvoltare), teste de inteligenţă şi teste de aptitudini (tehnice, matematice, artistice, de 

conducere etc). 

La rândul lor, testele nonparametrice se împart în teste de comportament şi teste 

de personalitate (teste obiective de personalitate, teste proiective de personalitate, 

chestionare de personalitate). 

b) După cel de al doilea criteriu, se delimitează testele individuale, care se 

administrează câte unui singur subiect, şi teste colective, care se aplică simultan mai 

multor subiecţi (în manualul de utilizare care însoţeşte orice test se specifică şi modul 

de aplicare). 

c) După cel de al treilea criteriu, se disting testele verbale, ai căror itemi sunt 

codificaţi în formă verbală (ex: scările verbale din testele de inteligenţă generală, 

chestionarele de personalitate etc.) şi testele nonverbale, ai căror itemi se codifică în

formă grafico-imagistică sau obiectuală (ex. testul Raven de inteligenţă, cuburile Kohs, 

testele de asamblare, de încastrare etc). 

d) In fine, după cel de al patrulea criteriu, se delimitează testele cu timp impus, care 

au aceeaşi durată de aplicare pentru toţi subiecţii, şi testele cu timp liber, a căror durată de 

aplicare este la dispoziţia subiectului, ceea ce va face ca ea să varieze mai mult sau mai 

puţin semnificativ de la o persoană la alta. 

In prima perioadă a dezvoltării şi extinderii testologiei se pornea de la ideea că un 

test trebuie să fie conceput şi elaborat în aşa fel, încât să permită relevarea şi măsurarea 

unor structuri şi capacităţi psihice pure, cum sunt ele date de la natură, fără a fi 

influenţate de factorii experienţă, învăţare, context socio-cultural. După pătrunderea în 

psihologie a punctului de vedere evoluţionist-genetic, s-a putut demonstra inconsistenţa 

unei asemenea idei, recunoscându-se că oricât de puternică ar fi zestrea ereditară, ea 

suferă modificări şi modelări de ordin evolutiv semnificative sub acţiunea permanentă 

a factorilor socio-culturali şi a procesului învăţării. Ca urmare, rezultatele la orice test 

vor fi influenţate nu numai de latura nativă a organizării psihice, ci şi de latura 

dobândită, în cursul dezvoltării ontogenetice a individului, de experienţa acumulată şi 

de particularităţile contextului socio-cultural. 

De aici au derivat două concluzii metodologice esenţiale, şi anume: a) un test îşi 

păstrează validitatea doar în raport cu populaţia pe care a fost el iniţial aplicat şi 

etalonat; ca atare, el nu poate fi transferat mecanic la o altă populaţie. Pentru aceasta, se 

impune în prealabil, în mod obligatoriu, o operaţie specială de revizuire-adaptare şi 

reetalonare; b) reconsiderarea poziţiei subiectului în cursul aplicării testului şi trecerea 

de la modul de aplicare tradiţional unidirecţional, în care nu se admitea nici un dialog 

între examinator şi examinat, la un mod de aplicare nou, interactiv, în care 

examinatorul poate furniza celui examinat anumite informaţii despre rezultatele la 

secvenţele deja parcurse ale testului şi-i poate solicita, la rândul său, unele explicaţii, 

argumente, în legătură cu răspunsurile la diferiţi itemi (sarcini) ai testului. 

De o mare importanţă devine aşa-numitul interviu post test, care permite o 

interpretare mai corectă şi individualizată a datelor finale, ceea ce sporeşte semnificativ 

veridicitatea judecaţilor diagnostico-prognostice. 

Testele pot constitui şi o importantă sursă de probe pentru experimentul 

psihologic. In acest caz, nici modul de aplicare, nici interpretarea rezultatelor nu se vor 

mai conforma instrucţiunilor standardizate, ci logicii interne a modelului experimental, 

ipotezelor şi obiectivelor acestuia. 

2. 3. ORGANIZAREA CERCETĂRII PSIHOLOGICE 

Obiectul final al cunoaşterii psihologice îl reprezintă analiza, interpretarea şi 

explicarea modului de constituire, organizare şi funcţionare a sistemului psihic. Chiar 

atunci când, într-o cercetare concretă oarecare, ca „obiect" nemijlocit de investigaţie se 

alege un comportament extern, analiza lui va fi realizată din perspectiva condiţionării 

lui psihice, a implicării în structura şi reglarea lui a unor funcţii, procese şi stări psihice 

specifice. 

Fiind lipsite de proprietăţi sensibile, observabile şi măsurabile în mod direct, 

componentele sistemului psihic, de la senzaţie la gândire şi de la trăirea emoţională 

primară la atitudine, nu pot fi abordate decât pe o cale indirectă, şi anume, prin 

intermediul manifestărilor comportamentale externe-voluntare sau involuntare, 

somato-motorii, verbo-motorii sau somato-vegetative, biofizice şi biochimice. 

Cunoaşterea psihologică va avea, aşadar, un caracter mijlocit. Aceasta înseamnă că, 

pentru a avea acces la un studiu obiectiv şi verificabil al oricărei componente psihice, 

cercetătorul va trebui să recurgă la o metodă şi la un procedeu care să permită nu numai 

declanşarea" sau „actualizarea" ei, dar şi exteriorizarea sau obiectivarea într-o 

manifestare comportamentală specifică. De exemplu, pentru a studia percepţia vizuală 

a formei şi mărimii obiectelor trebuie să procedăm în aşa fel, încât să obţinem 

exteriorizarea imaginilor corespunzătoare „obiectelor-stimul" într-un comportament de 

seriere-grupare, după criteriile „rotund", „oval", „unghiular" („clasa obiectelor 

rotunde", „clasa obiectelor unghiulare", piramidale, cubice etc.) sau „mic", „mijlociu", 

„mare" („clasa obiectelor mici", „clasa obiectelor mijlocii", „clasa obiectelor mari"); 

pentru a studia o atitudine (structură subiectivă internă), trebuie să recurgem la un 

procedeu care să permită exteriorizarea ei într-o manifestare comportamentală specifică 

- opinia (chestionarul de opinie) ş.a.m.d. Exteriorizarea oricărui proces psihic se 

realizează în forma a doua genuri de manifestări (reacţii) comportamentale obiective: 

principale şi secundare. Primele sunt, de regulă, specifice, reprezentând răspunsuri ce 

reflectă natura şi semnificaţia obiectului sau situaţiei-stimul (acestea putând fi şi un 

test); ele au un caracter intenţionat, deliberat, voluntar. Cele din urmă sunt răspunsuri 

acompaniatoare, având un caracter involuntar, reflex, necondiţionat. (De exemplu, 

procesul de rezolvare a unei probleme de matematică, pe lângă răspunsurile finale - 

corecte sau greşite, va evidenţia şi răspunsuri involuntare de genul modificărilor 

bioelectrice la nivelul creierului, modificărilor pulsului şi bătăilor inimii - accelerare, 

modificării ritmului respirator - încetinire, modificării tonusului muscular la nivelul 

muşchilor frontali - creştere etc). Aceste răspunsuri furnizează o importantă informaţie 

suplimentară care permite o interpretare mai obiectivă a condiţiilor interne ale 

organizării şi integrării procesului psihic studiat. 

Se recomandă ca, ori de câte ori condiţiile şi posibilităţile tehnice ne permit, să le 

înregistrăm şi să le valorificăm prin prisma ipotezelor de bază ale cercetării (procedeul 

poliînregistrării). 

Dată fiind complexitatea deosebită a problemelor pe care este chemată să le 

rezolve, cercetarea psihologică se întemeiază mai întotdeauna pe utilizarea mai multor 

metode şi procedee şi se înscrie într-o strategie specifică. Organizarea ei reclamă 

respectarea cu stricteţe a următoarei succesiuni de etape: a) documentarea; b) stabilirea 

scopului şi obiectivelor (ce şi de ce se propune a se studia; situarea valorii cercetării în 

tabloul general al cunoaşterii psihologice şi, eventual, în contextul celorlalte cercetări 

pe problema respectivă); c) formularea ipotezei de lucru (o propoziţie sau un set de 

propoziţii în care se defineşte ipotetic relaţia „legică" dintre variabila independentă şi 

cea dependentă şi modul în care ar putea interveni variabilele intermediare); 

d) alegerea şi precizarea mijloacelor (cum?), începând cu metodele şi terminând cu 

subiecţii pe care urmează a se efectua cercetarea; e) specificarea condiţiilor în care se 

va efectua cercetarea; f) „construirea teoriei" - integrarea faptelor în „propoziţii" 

descriptiv-interpretativ-explicative, formulate în limbajul natural sau în limbaje formale

- logice, matematice; g) testarea sau validarea, prin confruntarea „teoriei" cu realitatea 

sau cu alte teorii. 

După strategia în care se încadrează, cercetarea psihologică poate fi etichetată ca; 

a) ideografică (centrată pe surprinderea şi descrierea individualului concret, unic şi 

irepetabil) sau nomotetică (orientată spre descoperirea şi formularea legilor generale) 

b) moleculară (analitică), orientată spre identificarea elementelor, trăsăturilor şi 

detaliilor care alcătuiesc un proces psihic) sau molară (hol istă), centrată pe evidenţierea 

şi analiza unor trăsături ale unui proces sau ale psihicului ca tot unitar, epistemic 

c) transversală (sincronică), axată pe studiul fenomenului la un moment dat, sau 

longitudinală (diacronică), orientată spre evidenţierea şi analiza devenirii şi evoluţiei 

fenomenului în timp (în succesiunea momentelor temporare). O echivalentă a acest 

împărţiri o reprezintă delimitarea: cercetare constatativă-cercetare formativă 

d) inductiv-empirică (pornirea de la cazuri individuale de şi de la date empirice 

concrete pentru a ajunge la descoperirea şi formularea generalului) sau deductivteoretică 

(pornirea de la un „model ideal", construit în plan teoretic general, pentru 

descrie şi explica particularul, individualul: vezi metoda simulării computerizate 

e) statică (studiul fenomenului se realizează doar pe un singur segment valoric al lui 

sau dinamică (fenomenul se studiază pe întregul său continuum valoric, prin variere 

corespunzătoare a gradului de complexitate şi dificultate al sarcinii-stimul); f) intra 

culturală (se studiază subiecţii aparţinând unei singure culturi) sau transculturală (se 

studiază comparativ subiecţi aparţinând a două sau mai multor culturi). 

PRINCIPIILE 

Capitolul III 

PSIHOLOGIEI 

Cu cât obiectul de studiu al unei ştiinţe este mai complex, mai greu accesibil 

observaţiei şi măsurării directe, cu atât mai mare devine posibilitatea ca, în modul de 

abordare şi interpretare a lui, să apară divergenţe şi puncte de vedere nu numai 

deosebite, ci chiar diametral opuse, antagonice, cu consecinţe negative asupra unităţii 

interne a ştiinţei respective. 

Psihologia este prima din această categorie. Ea a resimţit cel mai dramatic 

efectele confruntărilor dintre diferitele şcoli şi curente în scurta sa existenţă ca 

disciplină de sine stătătoare. 

Această situaţie a făcut tot mai evidentă necesitatea găsirii şi formulării unui set 

de principii cu valoare metodologică generală, care să permită orientarea de ansamblu 

a demersului epistemic şi circumscrierea lui între coordonatele aceluiaşi cadru de 

referinţă. 

Deşi numărul concret al unor atare principii este discutabil, pe următoarele şase 

le considerăm obligatorii, pentru ca evoluţia ulterioară a psihologiei să aibă un caracter 

convergent: 1. principiul determinismului extern (extrapsihic); 2. principiul relaţionării 

neuro-psihice; 3. principiul reflectării şi al modelării informaţionale; 4. principiul 

acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate; 5. principiul genetic şi al istorismului; 

6. principiul sistemicităţii. 

3.1. PRINCIPIUL DETERMINISMULUI EXTERN (EXTRAPSIHIC) 

In cadrul oricărei ştiinţe autentice, una din întrebările fundamentale la care se 

cere găsirea unui răspuns bine definit şi întemeiat este întrebarea „de ce?", de ce se 

produce un fenomen sau altul în domeniul dat? Nici psihologia nu poate ocoli 

răspunsul la această întrebare. Dar, spre deosebire de mecanică, fizică şi chiar biologie, 

care şi-au structurat de la început căutările pe schema cauză-efect, încercând să explice 

fenomenele din sfera lor de competenţă prin raportarea la existenţa şi acţiunea unor 

cauze obiective externe, psihologia a traversat un proces complicat, de ezitări, oscilaţii 

si exagerări, între indeterminismul absolut, psihicul fiind considerat un dat în sine, 

aprioric (psihologia spiritualistă), şi determinismul intrapsihic (intern), considerându-se 

ca psihicul îşi are cauza în el însuşi (psihologia introspecţionistă experimentală), 

ajungând apoi la determinismul extern mecanicist (curentul behaviorist), în acest din 

urmă caz preluându-se modelul determinist pe care-l elaborase la vremea respectivă 

fizică clasică. Teoria generală a sistemelor şi cibernetica au impus o revizuire radicală a 

concepţiei despre determinism. Revizuirea s-a concretizat în introducerea următoarelor 

corecţii esenţiale: a) relativizarea poziţiilor cauzei şi efectului, cei doi „termeni" 

schimbându-şi succesiv locul: ceea ce este cauză în momentul actual (t 0 

) poate deveni

efect în momentul următor (t+1); b) înlocuirea schemei liniare univoce cauză —> efect 

cu schema interacţională sau circulară, în care şi efectul influenţează asupra cauzei 

(conexiunea inversă): cauză efect; c) completarea teoriei generale a determinismului 

prin introducerea, alături de noţiunea de relaţie cauzală, a noţiunii de relaţie de 

condiţionare, şi, alături de noţiunea de acţiune cauzală directă, cu efect necondiţionat şi 

riguros previzibil, a noţiunii de cauzalitate mediată sau indirectă, cu efect probabil. 

Aceste corecţii sunt de importanţă excepţională pentru fundamentarea unei abordări 

deterministe adecvate în psihologie. 

Principiul determinismului extern postulează necesitatea interpretării psihicului 

ca rezultat al acţiunii factorilor externi (stimuli-mecanici, fizici, chimici - sau semnale 

purtătoare de informaţie) asupra organismului. Atât în plan filogenetic/istoric, cât şi în 

plan ontogentic/individual, existenţa şi influenţa factorilor externi reprezintă condiţia 

sine qua non a producerii apariţiei şi dezvoltării psihicului, în general, şi a diferitelor 

procese psihice diferenţiate - senzaţie, percepţie, reprezentare, gândire, emoţie etc. -, în 

special. In psihologie avem de a face nu cu un determinism cauzal unidirecţional, ci cu 

unul mediat, de tip interacţionist, în care cauzele sau influenţele externe 

interacţionează şi se procesează (prelucrează) prin intermediul condiţiilor interne, a 

căror complexitate şi pondere în condiţionarea rezultatului final se amplifică de la un 

nivel evolutiv la altul, atât în filogeneză, cât şi în ontogeneză. Potrivit schemei 

interacţionist-circulare, pe măsură ce se formează şi se consolidează, diferitele verigi 

sau componente psihice se includ în mulţimea condiţiilor interne (variabilelor 

intermerdiare), participând activ la procesarea influenţelor externe ulterioare. 

Aşa se face că unul şi acelaşi stimul va produce transformări şi efecte 

psihocomportamentale diferite, în diferite stadii de dezvoltare a unuia şi aceluiaşi 

individ. Ansamblul condiţiilor interne prezintă deosebiri semnificative de la un individ 

la altul, ceea ce face ca unul şi acelaşi stimul aplicat mai multor indivizi de aceeaşi 

vârstă să producă efecte diferite. 

La om, determinismul vieţii psihice atinge cel mai înalt grad de complexitate. 

Această complexitate se datoreşte atât mediului extern, cât şi ansamblului condiţiilor 

interne. In ceea ce priveşte mediul extern, o dată cu apariţia omului şi a vieţii sociale, la 

componenta naturală iniţială se va adăuga o componentă nouă - socio-culturală, care 

se va diversifica şi complica permanent de-a lungul istoriei, generând surse calitativ 

superioare de stimulaţie-informaţie pentru indivizii concreţi, în succesiunea 

generaţiilor. Astfel, principiul determinismului extern se va completa cu principiul 

condiţionării social-istorice şi istorico-culturale. Potrivit acestuia, psihicul uman este 

determinat în structura şi conţinutul său în mod preponderent de factorii socio-culturali 

şi istorico-culturali. Aceştia se concretizează, pe de o parte, în produsele obiectivate ale 

activităţii de cunoaştere, de creaţie şi practice a generaţiilor anterioare (tezaurul 

spiritual şi material), iar, pe de altă parte, în acţiunea educaţională specială, care se 

exercită asupra individului, încă de la naştere, de către societate (familie, şcoala 

instituţii profesionale, mass-media, opinia publică). Este de domeniul evidenţei faptul 

că o organizare psihocomportamentală specific umană se poate asigura numai în 

măsura în care individul comunică şi interacţionează cu mediul socio-cultural 

apropiindu-şi şi asimilând treptat ceea ce este esenţial din experienţa elaborata 

44 

istoriceşte. Dependenţa dezvoltării psihice a individului de contactul şi interacţiunea cu 

mediul socio-cultural se va accentua continuu, cu fiecare nouă perioadă istorică, 

ajungând ca pentru dezvoltarea psihocomportamentală optimă (normală) a omului 

contemporan această dependenţă să devină absolută. Dacă, să spunem, în epoca 

preistorică, izolarea individului de mediul social şi inserarea lui numai în mediul 

natural nu ar fi avut consecinţe deosebit de păgubitoare, iremediabile pentru 

dezvoltarea lui psihocomportamentală generală, datorită nivelului foarte scăzut al 

experienţei sociale tezaurizate, astăzi, a izola de la o vârstă fragedă individul de mediul 

său socio-cultural înseamnă a-l condamna implacabil la subdezvoltare 

psihocomportamentală profundă (raportat la etaloanele actuale). 

In ceea ce priveşte ansamblul condiţiilor interne, acesta este determinat de 

complexitatea organizării structural-funcţionale a creierului uman, care permite 

realizarea unei procesări calitativ superioare a fluxurilor informaţionale externe şi de 

superioritatea structurilor psihice elaborate, care se implică în recepţionarea, 

prelucrarea şi integrarea noilor informaţii. Variabilele intermediare de natură psihică se 

constituie şi se amplifică treptat pe parcursul ontogenezei, astfel că ponderea şi rolul lor 

în determinismul actual sunt mult mai mari la adultul de 30 de ani decât la copilul de 

3 ani, de pildă. Aşa se ajunge să trecem, în plan comportamental, de la determinismul 

extern la cel intern, de la determinare la autodeterminare. Dar nu trebuie să pierdem din 

vedere faptul că aceasta este o ipostază secundară şi derivată; ipostaza primordială şi 

esenţială din punct de vedere metodologic este cea a determinismului extern, şi ea 

trebuie să fie pusă la baza abordării psihicului. 

3.2. PRINCIPIUL RELAŢIONĂRII NEUROPSIHICE 

Acest principiu a fost introdus în psihologie începând cu cea de a doua decadă a 

secolului XX, după generalizarea de către I.P. Pavlov a noţiunii de reflex asupra 

modului de funcţionare a scoarţei cerebrale. (Până atunci, această noţiune se aplica 

doar în explicarea funcţionării segmentelor inferioare ale sistemului nervos central). 

Adoptarea noţiunii de reflex a însemnat un mare pas înainte în abordarea şi 

interpretarea ştiinţifică a psihicului, în general, a celui uman, în special. 

Fireşte, ideea legăturii dintre psihic şi creier nu este exprimată pentru prima dată 

de acest principiu. Ea a început să prindă contur încă în antichitate, fiind într-o formă 

sau alta prezentă în lucrările celebrilor medici Hipocrate, Galenus ş.a. La sfârşitul sec. 

XIX şi începutul sec. XX, probabil că nu numai oamenii instruiţi, dar şi cei ce nu ştiau 

sa citească şi să scrie nu se mai îndoiau de existenţa unei legături între viaţa psihică şi 

creier. Problema nu se punea, aşadar, de a afirma existenţa unei asemenea legături, ci 

de a evidenţia natura şi caracterul ei real. Ori tocmai aici au apărut marile divergenţe şi 

confruntări. In formă tranşantă, problema raportului dintre suflet şi corp, dintre 

"Ştiinţă (gândire) şi materie a fost formulată de către Descartes (principiul cartezian 

al bifurcării naturii). De atunci, ea a devenit o dominantă pentru gândirea filosofică, 

precum şi pentru cea ştiinţifică. 

După cum se ştie, Descartes a soluţionat-o în manieră dualistă, postulând 

existenţa a două începuturi - spiritul (în accepţiunea lui - gândirea) şi substanţa, care 

coexistă în timp şi spaţiu ca două linii paralele care nu se influenţează şi nu se 

45

46 

intersectează niciodată. Modelul dualist avea să se concretizeze în cazul relaţiei psihic 

creier în modelul paralelismului psihofizic şi psihofiziologic, în două variante: 

paralelismul absolut, care excludea cu desăvârşire orice coincidenţe şi influenţe între 

seria fenomenelor fiziologice şi cea a fenomenelor psihice (Fechner, Paulsen) şi 

paralelismul relativ, care admitea posibilitatea unor asemenea coincidenţe şi influenţe, 

dar fără a determina modificări de natură calitativă (Sherrington). 

Incercându-se ieşirea din criza epistemologică creată de dualism, în sec. XIX s-a 

ajuns la formularea modelului monist reducţionist al materialismului vulgar (Buchner, 

Vogt şi Moleschott), în cadrul căruia fenomenele psihice se reduceau şi se identificau 

cu stările şi procesele biofizice şi biochimice ale creierului. A devenit faimoasă 

analogia asociată acestui model, anume „creierul secretă gândirea la fel cum bila 

secretă fierea". Cu alte cuvinte, psihicul era considerat o secreţie a creierului şi pus pe 

acelaşi plan cu celelalte procese fiziologice din organism. 

O variantă mai rafinată a monismului materialist a fost propusă de Mario Bunge 

(1978). In lumina acestui model, creierul reprezintă în sine un biosistem complex dotat 

cu proprietăţi energetice, orice stare mintală fiind una din stările funcţionale în care se 

poate afla creierul. In cadrul creierului se diferenţiază mai multe niveluri integrative - 

de la cele care asigură realizarea actelor reflexe simple, până la cele care stau la baza 

proceselor elaborate ale gândirii. 

Procesele psihice superioare, de tip conştient, sunt expresia finală sau vârful unei 

piramide funcţionale a creierului. 

Intre aceleaşi coordonate se înscrie şi monismul psihoneural realizat de 

Jean-Pierre Changeux (1983). Acest autor introduce noţiunea de „obiecte mintale" 

pentru desemnarea entităţilor psihice. „Obiectele mintale" sunt considerate a fi 

materiale. Creierul operează cu imaginile, cu ideile întocmai cum mâna operează cu 

obiectele materiale externe. Materialitatea „obiectelor mintale" este asigurată de 

suportul stărilor bioelectrice şi biochimice ale creierului. 

Identificarea „obiectelor mintale" cu stările funcţionale interne ale creierului duce 

la concluzia că ele ar putea exista şi înaintea interacţiunii noastre cu lumea externă. Or, 

aceasta ar însemna să admitem că universul imaginilor şi ideilor este înnăscut şi se află 

ascuns în dinamica funcţională a creierului. Pentru a căpăta o oarecare credibilitate, acest 

model ar fi trebuit să includă o distincţie de ordin calitativ între două tipuri de stări 

funcţionale ale creierului: nespecifice, spontane, care se produc în absenţa receptării unor 

fluxuri informaţionale din mediul intern sau extern, şi specifice, provocate, care se 

produc în timpul şi pe fondul receptării unor asemenea fluxuri. 

Este adevărat că mentalul (psihologicul) şi fiziologicul sunt două laturi ale uneia 

şi aceleiaşi realităţi - activitatea reflexă -, dar aceasta nu înseamnă că ele sunt şi 

calitativ identice şi că prima poate fi redusă fără nici o rezervă la cea de a doua. 

Pornind de la psihologia cognitivă, K. Pribram (1986) elaborează modelul 

monismului neutral. Esenţa acestui model rezidă în admiterea faptului că procesele 

mintale şi procesele fiziologice cerebrale au în comun structura informatică de bază. Ca 

urmare, fiziologicul şi mintalul apar ca două moduri distincte de realizare a unei 

structuri informatice (logice) bazale (profunde) care nu este nici fiziologică, nici 

psihică (mintală), ci neutră. 

Cunoscutul filosof-epistemolog Karl R. Popper a elaborat modelul celor trei lumi 

(pluralist): 1) lumea I, materială; 2) lumea a II-a, a trăirilor şi experienţelor noastre 

interioare şi 3) lumea a III-a, a produselor minţii noastre, în centrul ei situându-se 

limbajul verbal cu propoziţiile sale care pot fi adevărate sau false. 

Intre cele trei lumi se stabileşte o puternică legătură şi interacţiune: lumea a treia 

nu este o simplă expresie a celei de a doua, iar lumea a doua nu este o simplă reflectare 

a lumii întâi. Lumea a doua (a minţii - noosfera) reprezintă, la nivelul omului, legătura 

dintre lumea întâi şi lumea a treia. 

Lumea a doua interacţionează nu numai cu lumea întâi, ci şi cu lumea a treia 

( "obiectele" aparţinând acesteia din urmă pot acţiona asupra lumii întâi, numai prin 

intermediul lumii a doua, care îndeplineşte funcţia de mijlocitor) (Popper, 1997). 

După cum se poate constata, modelul pluralist al lui Popper este, în esenţă, o 

multiplicare a modelului dualist, în loc de delimitarea a două realităţi - spiritul şi materia 

- el delimitând trei, cea de a treia fiind reprezentată de produsele spiritului. 

Spre deosebire însă de dualismul paralelist, modelul pluralist al lui Popper 

recunoaşte şi accentuează legătura şi interacţiunea strânsă între entităţile postulate. 

R.W. Sperry, laureatul premiului Nobel pentru demonstrarea experimentală a 

specializării funcţionale diferite a emisferelor cerebrale, a produs, la rându-i, un alt 

model explicativ al relaţiei psihic-creier, pe care 1-a denumit interacţionist-emergentist. 

Meritul principal al acestui model rezidă în sublinierea ireductibilităţii proceselor 

conştiinţei la fenomenele neurofiziologice, pe care se bazează şi de care se leagă în 

mod intim. 

Conştiinţa apare, în acest caz, ca o proprietate emergentă a excitaţiei cerebrale, a 

funcţionabilităţii ierarhic-integrative a circuitelor neuronale. 

„Conştiinţa, afirmă Sperry, este în mod riguros o proprietate a circuitelor 

cerebrale specifice, menite să producă efecte conştiente particulare, obţinute în 

diferitele regiuni cerebrale" (Sperry, 1976, p. 207). 

Derivând din funcţionalitatea cerebrală, fenomenele conştiente exercită, la rândul 

lor, o influenţă determinantă asupra acesteia. „Fenomenele subiective de factură 

mintală cognitivă deţin un rol cauzal, funcţional sau interacţionist în cadrul proceselor 

cerebrale. Din acest motiv, ele posedă o nouă legitimitate în ştiinţă, reprezentând 

constructe explicative autonome, ce nu pot fi eliminate" (Sperry, 1987, p. 42). 

Se poate aprecia că modelul lui Sperry reuşeşte să evite atât paralelismul absolut, 

cat şi reducţionismul monist, dar nu dezvăluie în măsură suficientă natura şi specificul 

legăturii psihic-creier. 

Principiul relaţionării neuro-psihice în accepţiunea sa actuală vizează depăşirea 

limitelor atât ale paralelismului psihofiziologic, cât şi ale monismului reducţionistfizicalist 

sau fiziologizant -, postulând următoarele: 

a. Psihicul apare şi se realizează permanent ca funcţie specifică a sistemului 

nervos; nu se poate concepe existenţa şi manifestarea nici unei stări şi nici unui proces 

Psihic concret, de la senzaţie la gândire, în afara unui mecanism neurofiziologic. 

Argumente în sprijinul afirmaţiei de mai sus: 1. modificarea chimismului 

cerebral dincolo de anumite limite - hipoxie, hipoglicemie, intoxicaţie alcoolică, 

intoxicaţie cauzată de alte diferite droguri, fenomene farmaco-dinamice etc. -

49 

determină modificări semnificative în tabloul psihocomportamental general, de la 

manifestări delirante, halucinatorii la stări de comă; 2. orice proces patologic de ordin 

organic sau funcţional la nivelul creierului are ca efect o tulburare mai mult sau mai 

puţin semnificativă, de o modalitate sau alta - în sfera cogniţiei, afectivităţii, motivaţiei 

limbajului, praxiei etc. -, corespunzător amplitudinii, naturii şi localizării focarului 

respectiv (clinica neurologică, neurochirurgicală şi psihiatrică oferă zi de zi material 

faptic, relevant în acest sens); 3. deosebirile calitative existente între nivelul de 

organizare-funcţionare a psihicului uman şi animal se datoreşte nu numai deosebirilor 

din mediul lor de viaţă, ci şi deosebirilor existente în nivelul de organizare structuralfuncţională 

a creierului uman, pe de o parte, şi animal, pe de altă parte. Faptul că nu 

putem, oricât ne-am strădui, să „implantăm" un psihic uman (o gândire umană, o 

afectivitate umană, o voinţă umană) unui animal, fie el şi superior, cum este 

cimpanzeul, se datoreşte pur şi simplu limitelor funciare ale organizării creierului său, 

limite ce nu pot fi depăşite; 

4. deosebirile existente în nivelul de organizare a psihicului unui copil şi al unui 

adult se explică nu numai prin diferenţa de experienţă acumulată, ci, în primul rând, 

prin diferenţa semnificativă existentă în nivelul de organizare funcţională a creierului 

celor doi (maturizarea funcţională a creierului uman se încheie foarte târziu - în jurul 

vârstei de 18-20 de ani -, iar perfecţionarea funcţională se întinde până la 30 de ani); 

5. paralelismul legic între dezvoltarea creierului şi dezvoltarea psihicului de-a lungul 

evoluţiei (în filogeneză). 

b. Creierul este organul psihicului, dar nu şi izvorul sau sursa lui; sursa psihicului 

se află în afara creierului, în influenţele mediului extern, în primul rând, ale mediului 

intern al organismului, în al doilea rând. Izolat de comunicarea cu mediul extern şi cu 

cel intern, creierul nu va putea niciodată să genereze psihic, în virtutea simplei sale 

structuri celulare interne. Psihicul nu este, deci, pre-existent şi pre-format în structura 

celulară internă a creierului; creierul va începe să „producă" funcţii psihice specifice 

după intrarea sa în comunicare cu sursele de informaţie din mediul extern; neuronii, ca 

elemente structurale bazale ale creierului, se „încarcă" de funcţionalitate psihică, adică 

devin „neuropsihoni" numai în măsura în care au recepţionat (sau recepţionează), au 

procesat (sau procesează) şi au stocat (sau stochează) informaţii extrase din sursele 

externe (din afara lor). 

c. Fiind funcţie a creierului şi având la bază procese de natură neurofiziologica, 

psihicul nu poate fi redus sau identificat cu acestea: senzaţia, percepţia, gândirea, 

sentimentele etc. sunt calitativ cu totul altceva decât procesele nervoase fundamentale, 

excitaţia şi inhibiţia, cu proprietăţile lor naturale - intensitatea (forţa), echilibrul şi 

mobilitatea -, cu toate că interacţiunea acestor procese este indispensabilă pentru 

realizarea oricărei entităţi psihice. 

Ireductibilitatea psihologicului la fiziologic se concretizează şi în relativa 

autonomie pe care o dobândesc structurile psihice pe măsura consolidării lor. Având şi 

un rol reglator, funcţiile psihice, îndeosebi gândirea şi voinţa, prin intermediul 

limbajului (al cuvântului), pot exercita, la rândul lor, o influenţă asupra dinamicii 

proceselor nervoase şi biologice. Astfel că, pe lângă relaţia primară somato-psihica. în 

cadrul căreia se evidenţiază dependenţa stării şi dinamicii structurilor psihice interne de 

modificările biofiziologice ale creierului şi ale organismului în ansamblu, se constituie 

si relaţia secundară psihosomatica, extrem de importantă la om, în cadrul căreia se 

evidenţiază dependenţa inversă a stărilor bio-fiziologice ale organismului (somei) de 

starea sistemului psihic. 

Stările emoţionale au o influenţă directă şi necondiţionată asupra echilibrului 

fiziologic al organismului, influenţă care poate fi pozitiva, optimizatoare, sporind 

rezistenţa şi capacitatea de mobilizare energetică (emoţiile zise stenice), sau negativă, 

perturbatoare, favorizând apariţia chiar a unor tulburări patologice - tulburări 

psihosomatice (emoţiile zise astenice, stările anxios-depresive). 

Admiterea relaţiei psiho-somatice, respectiv a posibilităţii exercitării de către 

psihic a unei influenţe asupra propriului organ - creierul -, nu înseamnă o separare a 

lui de creier sau o absolutizare a autonomiei pe care o dobândeşte în cursul dezvoltării 

ontogenice. Această relaţie concordă şi se integrează pe deplin în principiul biologic 

general al unităţii contradictorii dintre structură şi funcţie. Potrivit acestui principiu, nu 

există structuri inerte, imobile, predeterminate, lipsite de o disponibilitate funcţională 

intrinsecă, după cum nu există nici funcţii pre-formate, în sine, care să se ataşeze din 

afară unor structuri; structura este chemată la viaţă de o anumită necesitate adaptativă, a 

cărei satisfacere reclamă exercitarea unei funcţii specifice; funcţia respectivă, apărută 

iniţial în stare embrionară, se va dezvolta şi perfecţiona treptat şi permanent pe măsură 

ce-şi va crea şi perfecţiona structura proprie, care s-o realizeze. In ultimă instanţă, din 

perspectivă evolutivă, filogenetică, relaţia ce se impune ca premisă obiectivă a analizei 

psihologice este următoarea: creşterea complexităţii modului de viaţă (existenţă) —• 

dezvoltarea funcţiilor psihocomportamentale ca necesitate a unei echilibrări optime cu 

mediul extern de diversitate şi complexitate crescânde —» diferenţierea, specializarea 

şi perfecţionarea sistemului nervos, a creierului, ca organ al psihismului. In ordine 

inversă şi secundă, putem afirma: cu cât organizarea neuronală este mai evoluată, mai 

diferenţiată în structura sa internă şi mai perfecţionată, cu atât devine capabilă de 

realizarea unor funcţii psihice de rang mai înalt, în contextul modului de existenţă 

definitoriu pentru o specie de animale sau alta. 

Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul altor vieţuitoare 

este dată nu numai de complexitatea incomparabil mai mare a modului uman de 

existenţă (care este social şi cultural), ci şi de superioritatea organizării structurale a 

creierului uman, superioritate constituită evolutiv-istoric. 

Din punct de vedere anatomo-histologic, această superioritate se evidenţiază în: 

a) numărul semnificativ mai mare al neuronilor şi al volumului de substanţă cenuşie; 

b) nivelul mult mai înalt de dezvoltare şi de pondere al scoarţei cerebrale, formaţiunea 

cea mai nouă din punct de vedere filogenetic şi ai cărei neuroni posedă o capacitate 

combinatorie şi rezolutivă mult mai mare decât neuronii segmentelor inferioare; 

c) gradul mai înalt de dezvoltare a lobilor frontali, îndeosebi a porţiunii lor anterioare 

(la om se vorbeşte de „frontalizare cerebrală"; la celelalte animale, porţiunea frontală 

anterioară este slab dezvoltată, fiind teşită, adică aplatizată); d) creşterea considerabilă 

a ponderii zonelor asociativ-integrative, de ordinul II, III, IV -, cărora le revin 2/3 din 

masa de substanţă nervoasă a scoarţei cerebrale; la cimpanzeu, de pildă, aceste zone 

reprezintă doar 25-30%); e) disponibilitatea intrinsecă a creierului uman individual de a

achiziţiona din afară un sistem perfecţionat de codificare a informaţiei - atât pentru 

procesare-vehiculare internă, cât şi pentru exteriorizare-obiectivare, şi anume limbajul, 

care se suprapune peste modalităţile primare înnăscute de codificare - codificarea 

bioelectrică şi codificarea biochimică. 

3.3. PRINCIPIUL REFLECTĂRII ŞI MODELĂRII INFORMAŢIONALE 

Dacă primele două principii pe care le-am analizat mai sus ghidează demersul 

ştiinţific în direcţia găsirii răspunsului adecvat la întrebările „de ce?" şi „cum?" 

principiul reflectării şi modelării informaţionale vine să ne călăuzească în căutare 

răspunsului la întrebarea „ce?": ce reprezintă psihicul din punct de vedere ontologic, c 

entitate reală specifică şi ireductibilă?" Intrebarea respectivă este cea mai grea şi ea 

interesat şi interesează nu numai psihologia. Cu mult înaintea constituirii psihologiei, ea a 

reprezentat o adevărată piatră de încercare pentru gândirea filosofică şi pentru religie. 

Tocmai modul în care s-a răspuns la ea a separat şi opus ireconciliabil idealismu 

fideismul, spiritualismul, pe de o parte, şi materialismul, naturalismul, pe de altă parte. 

Situându-se iniţial pe poziţiile unui tip de răspuns sau altuia, psihologia 

dobândit şi ea, volens-nolens, atributul de idealistă, spiritualistă, subiectivistă sau d 

materialistă, naturalistă, obiectivă. A trebuit să treacă mai bine de o jumătate de secol de 

momentul constituirii ei ca ştiinţă pentru a se detaşa de corsetul filosofic şi a se 

dezideologiza, purcezând, „pe cont propriu" şi pe bază de cercetări concrete sistematice; 

la găsirea răspunsului la întrebarea „ce este şi ce reprezintă în sine psihicul?" 

Pentru prima dată, un răspuns fundamentat ştiinţific îl găsim în cadrul 

psihofiziologiei clasice a organelor de simţ din secolul XIX. Este vorba de teorie 

hieroglifelor, formulată de H. Helmholtz şi de teoria energiilor specifice ale organelor 

de simţ a lui J. Muller. In lumina primei teorii, senzaţiile şi percepţiile sunt simple 

semne ale obiectelor şi fenomenelor externe, pe care creierul le realizează prin 

intermediul unor procese interne proprii, care nu ne sunt accesibile. In lumina celei de 

doua teorii, senzaţiile şi percepţiile sunt stări ale energiilor specifice proprii fiecărui 

organ de simţ, activate de stimularea externă (Muller utilizând drept stimuli curentul 

electric şi şocul mecanic, care sunt consideraţi stimuli universali şi nespecifici). 

Trebuie spus că ambele teorii, prin faptul că resping relaţia de asemănare dintre 

senzaţii/percepţii şi obiectele externe, au fost invocate drept argument ştiinţific forte în 

sprijinul agnosticismului. 

Un pas înainte în apropierea de răspunsul contemporan la întrebarea privi 

natura psihicului l-a constituit introducerea noţiunilor de reflectare şi de imagine 

pornindu-se de la fizică. La aceasta au contribuit îndeosebi cercetările efectuate 

laboratorul lui W. Wundt, între anii 1900-1910. Aceste noţiuni au meritul de a fi p 

problema definirii ontologice a psihicului pe baza unei relaţii de „corespondenţă", de 

„asemănare" cu universul obiectelor şi fenomenelor externe, deşi, iniţial, doar cu 

referire la procesele senzoriale. De altfel, accepţiunea îngustă care se dădea noţiunii de 

reflectare - de imprimare mecanică, directă şi pasivă, a formei unui obiect pe suprafata, 

altui obiect, pe o hârtie fotografică, într-o oglindă (aceasta din urmă o formă ma 

complexă) - nu permitea extinderea ei şi la interpretarea proceselor gândirii sau 

voinţei şi afectivităţii. 

A trebuit să mai treacă încă o bună perioadă de timp pentru ca noţiunea de 

reflectare să fie regândită, revizuită, aprofundată. 

La acest proces nu poate fi ignorată contribuţia gnoseologiei marxiste. Admiţând 

ca noţiunea de reflectare este premisa fundamentală a explicării ştiinţifice a naturii 

psihicului, marxismul a demonstrat că, pentru a deveni cu adevărat operantă pe terenul 

psihologiei umane, proprietatea reflectării trebuie abordată nu static (doar la nivel fizic 

elementar), ci dinamic-evolutiv, punându-se în evidenţă existenţa mai multor forme de 

reflectare, corespunzătoare diferitelor nivele de organizare-dezvoltare a sistemelor 

reale: a) reflectarea mecano-fizică şi chimică, proprie sistemelor nevii; b) reflectarea 

biofiziologică, bazată pe excitabilitate, proprie sistemelor vii vegetale (plantele); 

c) reflectarea psihică, bazată pe sensibilitate şi sistemul nervos, proprie sistemelor 

animale, inclusiv omului. Spre deosebire de primele două forme de reflectare, care, 

fiecare din ele se prezintă la fel la toate clasele de corpuri (sisteme) de la nivelul dat, 

reflectarea psihică va înregistra în cursul evoluţiei filogenetice modificări şi deosebiri 

semnificative de la o clasă de animale la alta, saltul calitativ major producându-se la 

om. In lumina celor de mai sus, psihicul uman poate fi definit ca o formă specifică de 

reflectare în plan individual intern a realităţii externe obiective. Specificul reflectării 

rezidă în atributele de subiectiv, pe care trebuie să-l luăm aici în sens de activ (selectiv, 

transformator, constructivist), şi de ideal, luat aici ca distinct calitativ şi ireductibil la 

material, la substanţial-energetic (respingerea reducţionismului materialist-vulgar). 

In această definiţie, noţiunea de reflectare nu se circumscrie exclusiv relaţiei de 

asemănare finalizate printr-o imagine, ci include şi relaţia de designare-simbolizare 

care duce şi la alt gen de „produse psihice", cum sunt, de pildă, noţiunile, emoţiile, 

sentimentele, motivele. 

Relaţia de asemănare şi imaginea reprezintă nivelul primar, necesar şi inevitabil 

(de neocolit) al elaborării edificiului vieţii psihice. Constituirea conţinuturilor şi 

schemelor gândirii nu este posibilă înainte şi fără formarea schemelor şi operaţiilor 

perceptive. Componentele nonimagistice ale structurii psihice a omului sunt mediate de 

imagine, atât în cursul elaborării, cât şi în procesul aplicării lor la realitatea obiectivă. 

Reflectarea prin designare-reprezentare şi constructivism permite trecerea de la 

aspectele de suprafaţă, situaţional-accidentale ale lucrurilor, la dezvăluirea 

determinaţiilor şi relaţiilor lor necesare şi esenţiale, de la individual, particular la 

general, universal. 

Ceea ce rămâne mai slab explicat în cadrul teoriei reflectării, chiar în varianta sa 

Perfecţionată, este atributul de ideal. Acesta va dobândi o bază riguros obiectivă de 

interpretare prin preluarea şi adoptarea noţiunii de informaţie, aşa cum a fost ea 

elaborată în cadrul ciberneticii generale (N. Wiener, 1948). Fiind o dimensiune 

obiectivă a universului, ireductibilă la substanţă şi energie, informaţia permite să se 

inteleaga natura calitativă a idealului ca determinaţie a psihicului. Mai mult decât atât, 

ideal devine sinonim cu informaţional. Astfel, principiul reflectării subiective se 

completează, devenind principiul reflectării şi modelării informaţionale. Aceasta va 

inseamna ca psihicul în ansamblul său şi diferitele sale componente particulare sunt 

reflectari intruchipate in modele informaţionale interne ale lumii externe. Modelarea 

informaţională o înţelegem ca o succesiune ordonată de transformări şi operaţii de

extragere, codificare, transmisie, recodificare şi decodificare a semnalelor ce 

desemnează însuşiri, stări, relaţii etc. ale obiectelor externe, considerate în acest caz 

surse (surse de informaţie). 

Modelarea informaţională este de două tipuri: izomorfică şi homomorfică (fig. 1) 

Prin modelare izomorfică se realizează o corespondenţă biunivocă între 

„elementele mulţimii externe" (obiectul-sursă) şi „elementele mulţimii interne" 

(imaginea psihică), ceea ce permite în plan comportamental obţinerea unei identificări 

individuale (desprinderea şi recunoaşterea unui obiect în contextul altora din aceeaşi 

clasă). Prin modelare homomorfică se realizează o corespondenţă selectiv-comprimata 

a „elementelor mulţimii externe" (obiectul-sursă) şi „elementele mulţimii interne" 

(constructul psihic), astfel că mai multor elemente din prima mulţime le va corespunde 

un singur element în cea de a doua mulţime. Modelul homomorfic permite trecerea de 

la identificarea individuală, singulară la identificarea de clasă, generalizată. Prin 

intermediul său se trece de la reflectarea senzorială la cea generalizat-abstracta 

(gândire). 

In plan metodologic general, principiul reflectării şi modelării informaţionale ne 

obligă ca, în abordarea psihicului, să evidenţiem relaţia conţinuturi lor diferitelor funcţii 

şi procese particulare cu obiectele şi fenomenele externe. A analiza un proces psihic 

înseamnă a-1 raporta la sursa sa externă (un stimul simplu, un obiect concret, o situaţie, 

o problemă, un context relaţional, socio-cultural etc). 

Cunoaşterea şi analiza sursei externe permit să înţelegem şi să interpretăm corect 

adevărata natură şi adevăratul rost al percepţiei, reprezentării, gândirii, memoriei etc. 

Considerate în sine, în afara relaţiei reflectării şi modelării informaţionale, aceste 

procese psihice devin enigmatice şi de neînţeles. 

52 

Fig. 1. Modelarea informaţională: 1a - de tip izomorfic; 

1 b - de tip homomorfic 

3.4. PRINCIPIUL ACŢIUNII ŞI AL UNITĂŢII 

CONŞTIINŢĂ-ACTIVITATE 

Acest principiu are, de asemenea, o importanţă metodologică esenţială pentru 

psihologia ştiinţifică. El contribuie la scoaterea psihicului uman din sfera speculaţiilor 

abstracte şi sterile şi la includerea lui în aria cercetării concrete autentice, postulând 

două teze principale: prima - forma primordială de existenţă şi manifestare a psihicului 

este acţiunea în plan extern a copilului cu obiectele concrete din jur; dezvoltarea 

structurilor psihice specifice se desfăşoară dinspre exterior spre interior; a doua - între 

conştiinţă, ca organizare subiectivă internă, şi activitate, ca manifestare obiectivă 

externă, există o relaţie de dependenţă şi condiţionare reciprocă permanentă. 

Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate a fost introdus într-o primă 

formulare de P. Janet. Conţinutul lui a fost apoi îmbogăţit şi dezvoltat de mari figuri ale 

psihologiei contemporane, precum H. Wallon, J. Piaget, L. S. Vâgotski, A.N. Leontiev, 

K. Pribram, J. Bruner, pe baza unor cercetări concrete, atât pe copii, cât şi pe adulţi. 

Din punct de vedere genetic, formarea unei structuri psihice noi, chiar dacă este vorba 

de adult, procesul decurge mai rapid şi incomparabil mai eficient, dacă se 

integrează în cadrul acţiunii externe cu obiecte, scheme sau imagini. (Aici, 

dinamica internă a conştiinţei se subordonează schemei şi dinamicii acţiunii 

materiale externe; acţiunea precede conştiinţa, ea având un caracter imediat, reactiv 

şi mai mult sau mai puţin impulsiv). Pe măsură ce schemele de bază ale conştiinţei 

se constituie, ele încep să preceadă, să pregătească şi să planifice acţiunea, care 

devine mediată, intenţionată, deliberată, anticipat orientată spre scop. In ordine 

inversă, traiectoria activităţii, rezultatele ei, consecinţele posibile (pozitive sau 

negative) influenţează corector şi restructurant asupra conţinutului şi funcţionării 

ulterioare a structurilor conştiinţei. Conştiinţa nu numai se naşte, dar se şi dezvoltă 

în şi prin activitate - activitatea de joc (specifică perioadei copilăriei preşcolare), 

activitatea de învăţare (caracteristică vârstei şcolare), activitatea profesională, de 

muncă fizică şi intelectuală (dominantă la vârsta adultă). 

De la un punct încolo, conştiinţa va subordona activitatea, imprimându-i schema 

sa logică de organizare şi desfăşurare. Tocmai graţie funcţiilor conştiinţei - cognitive, 

proiective şi de reglare - în cadrul structurii activităţii se va produce delimitarea între 

cele trei verigi principale - motivul, scopul şi mijlocul - şi, apoi, articularea lor 

criterial-condiţionată, pe baza analizei şi evaluării prealabile a fiecăreia din ele. Cu cât 

o activitate este mai complexă, cu un grad mai ridicat de problematizare şi dificultate, 

cu atât performarea ei reclamă o implicare mai mare a conştiinţei şi un nivel mai înalt 

de dezvoltare a structurilor şi funcţiilor ei. 

Principiul unităţii conştiinţă-activitate este singurul care permite depăşirea 

robelor, atât ale psihologiei introspecţioniste clasice, care considera conştiinţa ca unic 

obiect de studiu al psihologiei, cât şi ale behaviorismului watsonian, care nega 

realitatea de fapt a conştiinţei, declarând drept obiect unic de studiu al psihologiei 

comportamentul extern. In locul acestor paradigme unilateral absolutizante, care 

reclamau ruperea şi opunerea antagonică a planului subiectiv intern şi a celui obiectiv 

(comportamental) extern este avansată paradigma interacţionistă (relaţional-circulară), 

care afirmă complementaritatea şi convertibilitatea reciprocă în succesiunea 

53

secvenţelor temporare, a subiectivului şi a obiectivului, reciprocitatea proceselor de 

interiorizare şi de exteriorizare (obiectivare). 

3.5. PRINCIPIUL GENETIC ŞI AL ISTORISMULUI 

In istoria psihologiei, în interpretarea originii psihicului s-au delimitat şi 

confruntat două concepţii: concepţia ineistă, care-şi are rădăcinile în filosofia lui 

Platon, apoi în cea a lui Descartes şi Kant, fiind sistematic dezvoltată de savantul 

englez Fr. Galton (teoria capacităţilor înnăscute) încercându-se argumentarea ei 

experimentală din partea şcolii gestaltiste, şi concepţia genetistă care-şi trage obârşia 

din filosofia senzualist-pozitivistă a lui J.Locke şi din gândirea materialiştilor francezi 

din sec. XVIII - Diderot, La Mettrie, Helvetius - şi dezvoltată prin analiză psihologică 

sistematică de către H. Spencer. In prima sa variantă însă, această concepţie era grevată 

de două principale limite, care-i diminuau considerabil valoarea explicativă. Prima 

limită consta în ignorarea sau negarea totală a înnăscutului, ereditarului în constituirea 

vieţii psihice a individului şi în absolutizarea dobânditului, a rolului determinant al 

mediului extern, al educaţiei. Astfel, se considera că, la naştere, individul uman este o 

tabula rasa, total lipsit de orice zestre comportamentală înnăscută; tot ce va deveni el 

mai târziu sub aspectul funcţiilor şi capacităţilor psihice, se datoreşte exclusiv 

influenţelor mediului extern (atotputernicia educaţiei: din oricine se poate face orice 

printr-o manevrare adecvată a acţiunii factorilor externi). 

Cea de-a doua limită consta în absolutizarea continuităţii şi ignorarea 

discontinuităţii în traiectoria generală a procesului genetic. Dezvoltarea psihocomportamentală 

dobândea, în acest caz, caracterul unor simple acumulări de ordin cantitativ 

de acelaşi ordin şi rang, fără a se marca diferenţe calitative între etape, stadii şi niveluri 

(evoluţie plată, liniară). Astfel interpretată, dezvoltarea îşi pierdea, practic, sensul ei 

real - de generare a unor forme şi structuri noi, de trecere ascendentă de la inferior la 

superior, de la simplu la complex. 

Revizuirea noţiunii de dezvoltare şi formularea în accepţiunea sa actuală a 

principiului genetic şi al istorismului o datorăm lui J. Piaget, H. Wallon, L.S. Vâgotski 

şi A.N. Leontiev. 

In noua sa variantă, acest principiu impune următoarele exigenţe de ordin 

metodologic: a) pentru a realiza o înţelegere şi explicare veridică a modului de 

organizare şi funcţionare a vieţii psihice la un moment dat, este necesar să luăm în 

considerare dimensiunea sa genetică şi să supunem cercetării etapele evoluţiei sale 

anterioare; b) cu cât o funcţie psihică este mai complexă şi se situează la un nivel 

evolutiv mai înalt, cu atât înţelegerea şi explicarea ei reclamă dezvăluirea şi 

cunoaşterea devenirii şi genezei ei, a stadiilor pe care le-a parcurs până la forma actuală 

(astfel, de pildă, Piaget a demonstrat că înţelegerea şi explicarea adevăratei naturi a 

operaţiilor formale ale gândirii nu sunt posibile fără cunoaşterea stadiilor pe care le 

parcurge dezvoltarea inteligenţei - stadiul senzorio-motor, stadiul operaţiilor concrete 

obiectuale, stadiul operaţiilor în plănui limbajului extern); c) interpretarea dezvoltării ca 

rezultat al interacţiunii complexe, contradictorii dintre influenţele mediului extern şi 

ansamblul condiţiilor interne, dintre înnăscut şi dobândit, dintre stabil, invariant şi 

modificabil, variabil (în cazul omului, esenţială devine interacţiunea dintre factorii 

54 

biologici şi cei culturali); d) admiterea momentului de discontinuitate pe traiectoria 

generală a dezvoltării psihocomportamentale şi, implicit, a deosebirilor de ordin 

calitativ atât între indivizii situaţi pe trepte evolutive diferite (între om şi animal, între 

diferitele clase de animale, între copil şi adult), cât şi individuale (mai ales la om: 

orocese inferioare, de ex. senzaţiile, şi procese superioare, de ex. gândirea logicosimbolică, 

abstractă); e) corelarea în cursul analizei şi al elaborării teoriei psihologice 

generalizate a planului orizontal (sincronic) cu cel longitudinal (diacronic), a planului 

ontogenetic (dezvoltarea psihică la nivel individual) cu cel filogenetic şi istoric 

(dezvoltarea psihică pe scară animală, până la om, iar la om, dezvoltarea psihică în plan 

istoric-cultural, în succesiunea epocilor şi a generaţiilor); această exigenţă duce în sfera 

cercetării concrete la individualizarea strategiilor genetic-comparative, de tip orizontal 

şi longitudinal sau mixt. 

3.6. PRINCIPIUL SISTEMICITĂŢII 

Acest principiu a fost cel mai târziu introdus în psihologie, în a doua jumătate a 

sec. XX, după afirmarea pe scară largă a metodologiei sistemice şi cibernetice. El 

defineşte modul general de abordare a psihicului, ca realitate specifică, din perspectiva 

raportului parte-întreg şi „obiect"-„mediu". In istoria psihologiei, aşa cum am mai 

menţionat, s-au afirmat două astfel de moduri: unul, bazat pe absolutizarea 

primordialităţii părţii şi negarea existenţei de sine a întregului, care abordează psihicul 

ca o simplă sumă de senzaţii, constituită pe baza legilor asociaţiei (psihologia 

asociaţionistă); celălalt, întemeiat pe operaţia opusă de absolutizare a primordialităţii 

întregului şi negarea consistenţei de sine a părţii, care abordează psihicul ca un întreg 

organizat indisociabil şi ireductibil la suma elementelor care-1 compun (psihologia 

gestaltistă). Ambele aceste moduri de abordare s-au dovedit nesatisfăcătoare din punct 

de vedere metodologic, pentru că, mai întâi, fiecare s-a constituit pe absolutizarea a 

ceea ce respingea sau nega celălalt - opusul său; apoi, fiecare promova ideea studiului 

psihicului în sine, izolat de mediul extern. Principiul sistemicităţii se întemeiază pe o 

rezolvare diferită a problemei raportului parte-întreg, nu prin negare şi absolutizare 

unilaterală, ci prin relativizare şi complementaritate, în cadrul noţiunii generice de sistem. 

Aplicarea lui vine să înlocuiască cele două moduri de abordare menţionate mai 

sus cu unul nou denumit sistemic. Acesta presupune că psihicul, în ansamblul său, 

precum şi diferitele sale componente desprinse ca obiect al cercetării concrete trebuie 

considerate sisteme; sistem însemnând o „mulţime de elemente aflate într-o relaţie 

nonintâmplătoare", de unde rezultă o emergenţă (determinaţie calitativă supraordonată) 

specifică şi ireductibilă; ca urmare, centrul de greutate al analizei trebuie deplasat de la 

elemente (analiză anatomistă, dominantă în ştiinţa clasică) la relaţia dintre acestea 

(analiza funcţional-dinamica prioritară în ştiinţa contemporană). Intrucât orice sistem 

delimitează în raport cu un anumit mediu, studiul său trebuie să se facă în relaţia lui 

cu acest mediu: S ->

3. încadrarea sistemului astfel delimitat într-una din clasele posibile de sisteme (staticdinamic, 

închis-semideschis-deschis, simplu-complex-foarte complex, determinist, 

probabilist); 4. alegerea în funcţie de clasa de apartenenţă a metodelor adecvate de 

investigaţie/cercetare şi de analiză/interpretare a datelor; 5. alcătuirea profilului de stare 

şi, eventual, a portretului fazic; 6. formularea legilor de organizare şi funcţionare ale 

sistemului; 7. stabilirea locului şi rolului sistemului dat în cadrul sistemului înglobam 

supraordonat. 

Corelând şi sintetizând conţinutul celor şase principii pe care le-am expus mai 

sus, obţinem următoarea paradigmă, pe care trebuie să se întemeieze orice demers 

ştiinţific în domeniul psihologiei: 

1. psihicul este un fenomen natural care trebuie abordat prin prisma unui 

determinism extern obiectiv; 

2. psihicul trebuie analizat în orice moment ca funcţie a sistemului nervos, a 

creierului; problema mecanismelor neuronale ale diferitelor funcţii psihice particulare 

nu trebuie considerată facultativă, ci o dominantă a cercetărilor psihologice 

contemporane; 

3. psihicul are un caracter reflectoriu şi se constituie ca model informaţional 

intern al lumii externe; analiza şi interpretarea naturii lui trebuie să se realizeze prin 

raportare la obiectele şi sursele informaţionale externe; conţinutul reflectoriuinformaţional 

al fiecărui proces psihic se elaborează activ şi selectiv, prin raportarea 

obiectelor şi situaţiilor externe la stările interne de necesitate ale subiectului, la 

motivele şi scopurile activităţii sale; analiza psihicului nu poate fi completă fără 

evidenţierea rolului său instrumental-adaptativ în raporturile individului cu lumea; 

însăşi apariţia sa a fost determinată de necesitatea obiectivă a adaptării la mediu a 

organismului animal în condiţiile unui mod de viaţă mobil, care reclamă prezenţa 

funcţiilor de explorare, orientare şi semnalizare, funcţii reflectoriu-informaţionale 

proprii psihicului; 

4. psihicul se constituie în şi prin activitatea individului orientată spre şi asupra 

obiectelor şi fenomenelor externe; forma primordială de manifestare a psihicului uman 

este acţiunea externă a copilului cu obiectele din jur; schemele operatorii ale conştiinţei 

sunt rezultatul interiorizării schemelor de organizare-desfăşurare a acţiunii; pe măsura 

constituirii şi consolidării, structurile şi conţinuturile informaţionale ale conştiinţei vor 

precede şi vor pregăti acţiunea, amplificându-i considerabil finalitatea şi eficienţa; 

astfel, analiza psihicului uman, a conştiinţei trebuie să se efectueze prin raportare 

permanentă la activitate, în contextul activităţii; 

5. psihicul nu este un dat imuabil, pre-format, ci un „produs" al unui proces 

evolutiv - filo şi ontogenetic -, circumscris interacţiunii adaptative a organismelor 

animale cu mediul; abordarea şi analiza lui trebuie să releve dimensiunea genetică şi sa 

evidenţieze deosebirile de ordin cantitativ şi calitativ dintre diferitele forme evolutive 

ale vieţii psihice şi între diferitele stadii ale ontogenezei; 

6. psihicul întruneşte toate atributele cerute de noţiunea de sistem; el trebuie 

aşadar, abordat, analizat şi interpretat pe baza metodologiei sistemice, cu respectarea 

exigenţelor ce derivă din specificul său calitativ. 

Capitolul IV 

LEGILE ŞI TEORIILE EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE 

4.1. PROBLEMA DEFINIRII LEGII IN PSIHOLOGIE 

Admiţând ca obligatorie cerinţa metodologică generală că o ştiinţă poate aspira la 

acest statut sa-şi poată dovedi raţiunea de a fi numai în măsura în care, dezvoltându-şi 

programul cercetărilor specifice, ajunge la descoperirea şi formularea legilor 

domeniului său, rămâne deschisă chestiunea referitoare la natura şi caracterul legilor 

însele: ce fel de legi? Ce definiţie trebuie să primească noţiunea de lege pentru a deveni 

aplicabilă în toate domeniile cunoaşterii? 

In mod tradiţional, sub influenţa paradigmei mecanicii şi fizicii clasice, definirea 

conceptului de lege a fost circumscrisă exclusiv relaţiei cauzale univoce. Ca urmare, 

legea era interpretată ca legătură necesară, repetabilă, invariantă între condiţia C şi 

efectul E (C->E), aplicabilă atât ansamblului sau clasei date de cazuri, cât şi fiecărui 

caz individual luat separat, ea trebuind să permită formularea unei predicţii exacte 

asupra stării ulterioare a fenomenelor. 

Acţiunea legii trebuia să fie de o asemenea natură, încât oriunde este dată 

condiţia Ci, ea va fi urmată de efectul Ej [ex. „Bara de fier A este supusă acţiunii unei 

flăcări de 1.000°C, timp de 30 minute" (condiţia Ci) -> „Se produce dilatarea ei" 

(efectul Ej)]. Mecanica şi fizica clasice au admis şi s-au întemeiat numai pe legi de 

acest tip, atribuindu-li-se calificativul de ştiinţe exacte. In contrast cu ele, disciplinele în 

cadrul cărora nu se poate pune în evidenţă existenţa unor astfel de legi, fie erau 

etichetate ca relativ inexacte, fie că erau lăsate cu totul în afara sferei ştiinţificului. De 

un asemenea tratament s-au bucurat mai ales ştiinţele sociale şi psihologia. 

Această optică se întâlneşte frecvent şi în zilele noastre, în pofida faptului că s-au 

produs mutaţii majore în structura tradiţională a paradigmei cunoaşterii. 

Aceste mutaţii au vizat atât modelul determinismului, care a fost revizuit şi 

completat cu elemente noi (precum „dependenţe tari-dependenţe slabe", 

"Circularitatea", „stabilitatea la nivelul ansamblului pe fondul variabilităţii sau 

instabilităţii elementelor sau microelementelor", „condiţionare", „reprezentativitate", 

tendintă centrală" etc), cât şi cadrul referenţial al legii, care a devenit raportul dintre 

"organizarea absolută" şi „dezordinea absolută" (sau aleatorul absolut). 

"Organizarea" exprimă o relaţie de dependenţă între două mărimi A şi B, prin 

intermediul unei a treia mărimi C. Cele două mărimi A şi B pot fi mulţimi de elemente 

in cadrul unui sistem unitar sau sisteme distincte. Mărimea C reprezintă un ansamblu 

de conditii logice care definesc corespondenţele şi funcţiile mulţimilor considerate. 

Daca la o variere a starii mulţimii A, in mulţimea B nu se produce nici o variaţie sau se 

poate produce orice fel de variaţie, total aleator atunci nu avem organizare; dacă se

produc permanent doar o anume sau anumite variaţii, avem organizarea absolută 

Observăm, aşadar, că organizarea exprimă o relaţie de dependenţă, în cadrul căreia se 

introduc anumite îngrădiri în spaţiul iniţial abstract al posibilităţilor variaţionale; in 

mod similar, „dezordinea" exprimă o relaţie de independenţă, în cadrul căreia variaţiile 

în spaţiul abstract se produc independent una de alta (ex., mişcarea moleculelor de gaz 

într-un recipient, mişcarea browniană). Putem acum schiţa o nouă definiţie a legi: 

legea este o relaţie de dependenţă variabilă între elementele unui sistem sau între 

mărimile de intrare şi mărimile de ieşire ale aceluiaşi sistem (ultima având loc atunci 

când un sistem se raportează la mediu S -->lim. —>0 (când timpul atinge limita critică, sistemul îşi încetează existenţa). 

Pe lângă intensitatea dependenţei, clasificarea legilor se poate efectua şi după alte 

criterii: sfera de aplicabilitate - legi generale şi legi particulare; natura relaţiei de 

dependenţă: legi ale organizării structurale (de compoziţie) şi legi ale organizării 

funcţionale (de subordonare, de coordonare, de transformare, de generare, de 

optimizare, de dezvoltare etc); natura fenomenelor asupra cărora poartă acţiunea 

legii - legi mecano-fizice, legi biologice, legi sociale, legi psihologice etc. 

Având acest fond teoretico-metodologic general, putem acum să abordăm 

problema legilor în psihologie. Prima precizare pe care trebuie s-o facem este că 

specificul lor este dat de natura domeniului pe care-1 guvernează şi, ca atare, sunt 

considerate legi psihologice. Ele nu pot fi confundate sau reduse nici la legile fizice, 

nici la cele biologice, nici la cele sociale. A doua precizare care se impune se referă la 

modul de circumscriere a acţiunii legii: se circumscrie la nivelul interacţiunii sistemului 

psihic cu lumea externă sau cu organismul (legi psiho-fizice, legi psiho-fiziologice) sau 

la nivelul sistemului psihic însuşi? Evident, legea psihologică propriu-zisă îşi 

circumscrie acţiunea la nivelul sistemului psihic, ea trebuind să guverneze organizarea 

internă şi dinamica lui funcţională. 

întrebarea care se pune este: „se poate vorbi de existenţa unor legi ale sistemului 

psihic, în afara celor date de relaţia sa cu lumea fizică şi cu organismul?". In măsura în 

care se recunoaşte realitatea de sine a psihicului şi caracterul său organizat, devine 

obligatorie şi recunoaşterea unor legi proprii. Aşa cum am văzut, oriunde avem de-a 

face cu o realitate organizată, există şi legi care nu o definesc şi guvernează. Legile 

psihologice îmbracă o altă formă decât cele fizice, fiind structurate mai mult pe 

determinismul de tip statistic decât pe cel de tip dinamic. In cea mai mare parte, ele 

sunt deci legi statistice, care nu se afirmă şi nu se dezvăluie ca atare prin măsurători şi 

determinări singulare, ci printr-un număr relativ mare de măsurători şi determinări; de 

asemenea, ele nu se verifică la nivel individual, ci la nivel de grup, populaţie (eşantion). 

Din punct de vedere matematic, legea statistică se exprimă prin indicatorii tendinţelor 

centrale, cel mai semnificativ dintre ei fiind media aritmetică. Ca expresie a tendinţei 

centrale, media aritmetică nu înseamnă că fiecare subiect va înregistra la testul 

respectiv aceeaşi valoare (performanţă), ci că performanţele individuale vor gravita în 

mod legic în jurul ei, situându-se cu o probabilitate de p=0,98 între xi ± 3(7 

( , unde 

x~ media aritmetică pe eşantion la proba x, iar a x 

= abaterea standard a deviaţiilor 

performantelor individuale în raport cu media. Să exemplificăm. Dorind să determinăm 

volumul memoriei unei populaţii în raport cu cuvintele izolate, administrăm o singură 

data o listă cu 15 cuvinte unui eşantion statistic reprezentativ, format din 500 subiecţi 

59

extraşi aleator din populaţia considerată (să spunem, elevi din ciclul primar) 

Inregistrând performanţele individuale, determinăm, pe baza lor, media aritmetică (a 

cărei valoare va fi, să zicem, 8) şi abaterea standard (care va avea, să zicem, valoarea 

2). Pe baza celor doi indicatori putem afirma apoi că, luând la întâmplare un subiect din 

populaţia iniţială, el va avea un volum al memoriei verbale simple, egal cu o valoare ce 

se va situa cu o probabilitate de p=0,98 în interiorul fâşiei delimitate de ±3 0 

Observăm, aşadar, că deşi atunci când la intrarea sistemului (+-3dx) avem o anumită mărime 

(xi), la ieşirea lui putem înregistra nu o mărime anume, ci una din n mărimi posibile 

(Yj). Dar spaţiul de variaţie nu este nelimitat, încât să se producă orice fel de variaţii 

posibile, ci, în interiorul lui, există anumite îngrădiri, care fac ca variaţiile individuale 

să se înscrie între anumite valori, ce se grupează în jurul unei tendinţe centrale. Cu alte 

cuvinte, avem de a face cu un anumit grad de organizare, care presupune existenţa unei 

relaţii legice între variabile. 

In cadrul oricărui proces psihic, oricât ar fi de complex, pe lângă latura variabilă 

şi individualizată, există şi o latură comună, mai puţin variabilă, care se prezintă 

aproximativ la fel la toţi indivizii sau cel puţin la un anumit grup de indivizi. In funcţie 

de gradul de comunalitate al aspectelor şi caracteristicilor relevate, legea psihologică 

poate fi generală sau particulară. Relaţia dintre general şi particular are aici un caracter 

dinamic şi circumstanţial, ea putând opera atât la nivel sistemic global, supraordonat, 

unde vom distinge legile generale ale psihicului (apariţiei, organizării şi funcţionării 

lui) şi legile particulare ale subsistemelor componente (subsistemul cognitiv, 

subsistemul afectiv, subsistemul motivaţional, subsistemul de reglaj etc), cât şi la nivel 

segmentar, al unui subsistem oarecare, unde de asemenea, se vor delimita legi generale, 

aplicabile întregului subsistem (ex., legile generale ale gândirii), şi legi particulare, 

aplicabile diferitelor componente ale subsistemului (ex.: legile gândirii convergente şi 

legile gândirii divergente sau legile gândirii algoritmice şi legile gândirii euristice). 

Legea generală exprimă şi în psihologie o dependenţă necesară, de maximă 

intensitate între variabile, acţiunea ei determinând natura calitativă şi esenţa psihicului 

uman. Deşi aspectul exterior al traiectoriei acţiunii ei poate diferi de la un individ la 

altul, semnificaţia acestei acţiuni este aceeaşi la toţi indivizii. Ce astfel de legi generale 

poate invoca psihologia? Cel puţin următoarele: 1. legea dezvoltării stadiale 

ascendente, care postulează caracterul dinamic, devenit al organizării psihice interne, 

trecerea ei necesară de la un stadiu inferior la altul superior, de la omogen la eterogen, 

de la nediferenţiat la diferenţiat, de la simplu la complex, de la preconştient la 

conştient, precum şi dependenţa necesară a acestei dezvoltări de ansamblul factorilor 

externi şi interni ai organismului; 2. legea comunicării şi schimbului energeticoinformaţional, 

potrivit căreia, la toţi indivizii, formarea şi dezvoltarea psihicului in 

ansamblu, precum şi a diferitelor structuri şi procese psihologice particulare se înscriu 

obligatoriu , (legătură necesară repetabilă) în contextul procesului obiectiv al 

comunicării, al schimbului energetico-informaţional cu lumea externă: informaţia ca 

„material" concret şi specific pentru „construcţia" sistemului psihic, iar energia - ca 

suport fizic al informaţiei; 3. legea organizării sistemice, potrivit căreia procesul 

diferenţierii şi diversificării conţinuturilor şi componentelor vieţii psihice este intim 

corelat cu procesul articulării şi integrării, care asigură constituirea conexiunilor 

interactiunilor reciproce intre aceste componente, ceea ce are ca efect organizarea 

sistemică- Legea organizării sistemice este cea care conferă psihicului consistenţă de 

sine şi-l delimitează de mediu şi de alte sisteme reale; 4. legea interiorizării şi 

exteriorizării - este o expresie a principiului unităţii dialectice între conştiinţă şi 

acttivitate; ea postulează că geneza vieţii psihice se derulează orientat, dinspre exterior 

re interior: forma iniţială de existenţă şi manifestare a psihicului o reprezintă acţiunea 

- olan extern cu obiectele şi fenomenele din jur; pe măsura constituirii şi consolidării 

sale organizarea psihică internă tinde irezistibil să se exteriorizeze într-o formă de 

activitate sau alta, în elaborarea şi finalizarea unui proiect sau altuia. Aceasta înseamnă 

că apariţia şi existenţa psihicului nu sunt un scop în sine ci se subordonează necesităţii 

obiective de adaptare a individului la mediu, de reglare a comportamentelor adaptative; 

5 legea motivaţiei - exprimă legătura necesară a psihicului cu sarcinile de reglare ale 

organismului şi trecerea cauzalităţii externe în cauzalitate internă. Potrivit legii 

motivaţiei, psihicul evoluează de la determinare la autodeterminare, de la predominarea 

în comportament a determinismului extern la predominarea determinismului intern. 

Motivaţia este o lege esenţială a organizării şi integrării sistemului psihic, ea fiind 

aceea care conferă fiecărui proces psihic particular rol instrumental şi finalitate 

adaptativă specifică. 

Legile particulare în psihologie le regăsim la nivelul diferitelor procese şi 

componente: legile senzaţiilor (legea intensităţii, legea contrastului, legea adaptării, 

legea exerciţiului); legile percepţiei (legea integralităţii şi structuralităţii, legea 

selectivităţii, legea semnificaţiei, legea constanţei, legile configuraţiei); legile memoriei 

(legea efectului de listă, legea urmelor, legea inducţiei etc); legile gândirii (legea 

generalizării, legea integrării conceptuale ierarhice, legea convergenţei-divergenţei), 

legile învăţării (legea exerciţiului, exemplificării-concretizării, legea întăririi, legea 

eşalonării optime a repetiţiilor etc). 

In încheierea acestui subcapitol trebuie să subliniem că problema legilor în 

psihologie rămâne încă deschisă şi actuală şi, dată fiind complexitatea extraordinară a 

domeniului, este prematur să pretindem o elucidare definitivă a ei şi un tablou complet 

al legilor generale şi particulare. 

4.2. RELAŢIA DINTRE DESCRIERE, EXPLICAŢIE ŞI INTERPRETARE 

Poate că cea mai lapidară definiţie a cunoaşterii ştiinţifice este aceea de activitate 

mentală de luare în stăpânire conceptual-teoretică a Universului, în întreaga sa 

diversitate si complexitate, de la microcosmos la macrocosmos, de la piatră la plantă, 

de la amoebă la om, de la indivizi la societate, în desfăşurarea lui istorică. Indiferent de 

specificul substanţial-calitativ al domeniilor, procesul se structurează şi se derulează 

după aceeaşi schemă: 

descriere —> explicaţie —> interpretare. 

Descrierea este un nivel primar de valorificare a datelor observaţiei şi 

experimentului, realizat pe baza si sub controlul direct al schemelor perceptive. Ea 

antreneaza operaţiile de comparaţie, seriere şi clasificare, prin intermediul cărora se 

evidentiază asemănări şi deosebiri, individualizări şi incluziuni (în clase). Obiectivul 

caruia i se subordonează este acela de a găsi răspunsuri adecvate la două întrebări:

63 

„ce?" şi „cum?". Ce este fenomenul din punct de vedere structural-static şi funcţional 

dinamic, care sunt proprietăţile pe care le dezvăluie, cum se delimitează şi se 

individualizează el în raport cu altele? In vederea realizării unei descrieri riguroase este 

necesară o ordonare şi sistematizare prealabilă a datelor, precum şi stabilirea unor 

criterii de relevare-grupare a însuşirilor (descriptori). 

Să luăm ca exemplu cunoaşterea ştiinţifică a senzaţiei. Un model descriptiv ar 

avea următoarea formulare: 

1. Informaţie internă despre o însuşire singulară a obiectului-stimul; 

2. Se produce prin acţiunea actuală, prin contact sau de la distanţă, a stimulilor 

modali specifici asupra organului de simţ; 

3. Se diferenţiază în plan subiectiv după modalitate (vizuale - de luminăîntuneric, 

de culoare -, auditive - de tărie, de înălţime, de timbru -, tactile - de 

atingere, de apăsare sau presiune, de gâdilare etc); 

4. Diferenţe individuale după valorile pragurilor absolute şi diferenţiale, dupa 

durata perioadei de latenţă; 

5. Orientează şi reglează reacţiile motorii sau verbale de răspuns ale subiectului 

la însuşiri concrete, singulare ale obiectelor şi fenomenelor externe. 

Toate aceste aserţiuni sunt rezultatul sistematizării şi concentrării faptelor 

empirice furnizate de măsurători şi observaţii. 

Explicaţia reprezintă un nivel superior, comparativ cu descrierea, de prelucrareînţelegere 

informaţională a faptelor de observaţie şi experimentale. Superioritatea ei 

rezidă în stabilirea unor dependenţe şi relaţii esenţiale, legice între variabile. 

De la simple comparaţii exterioare se trece la analiza cauzală, la formularea 

succesivă a întrebării „de ce?" şi la elaborarea unor răspunsuri adecvate. 

Fenomenul studiat se pune în relaţie cu altele, stabilindu-i-se locul şi rolul 

specific în cadrul ansamblului psihic. 

In construcţia sa logică internă, explicaţia include descrierea şi se bazează pe ea. 

Rezultatele descrierilor secvenţiale se codifică în concepte de un grad mai înalt de 

generalitate şi operaţionalitate, exprimându-se în limbaj natural sau simbolic. Prin 

intermediul operaţiilor de selecţie, analiză criterială şi abstractizare, explicaţia tinde sa 

sporească nivelul de inteligibilitate al discursului şi să apropie gândirea utilizatorului de 

esenţa fenomenului cercetat. 

Spre deosebire de descriere, care induce la nivelul subiectului-receptor o 

atitudine situaţional-circumstanţială, fenomenul fiind considerat ca dat individual in 

sine, explicaţia induce o atitudine generalizatoare, fenomenul individual fiind privit 

categorial ca reprezentant al unei clase şi ca expresie a unei legi pe care descrierea nu a 

putut-o releva. 

In exemplul nostru cu senzaţia, modelul explicativ va include aserţiuni de genul 

următor: 

1. Senzaţia este un proces cognitiv inferior care realizează coduri informaţionale 

secvenţiale, desemnând însuşiri singulare ale obiectului extern; 

2. Producerea ei reclamă interacţiunea directă a subiectului cu obiectul 

depinzând de raportul de intensitate-pregnanţă între însuşirile fizice ale stimulului şi de 

variabilele intermediare - stările psihofiziologice interne ale subiectului; 

3. Calităţile senzaţiilor sunt rezultatul unor transformări energetice 

informationale complexe la nivelul creierului şi exprimă o relaţie de designarereprezentare 

cu proprietăţile fizice obiective, iar nu una de identitate; 

4. Senzaţia în formă pură nu se întâlneşte decât la copilul mic, în primele 

saptămâni de viaţă, în condiţii speciale de laborator sau în cazuri patologice clinice. In 

mod normal, la adult, senzaţia se relevă şi fiinţează în cadrul percepţiei; 

5. Dinamica senzaţiei se subordonează şi este guvernată de legi psihofizice şi 

psihofiziologice. 

Interpretarea exprimă gradul de libertate al cercetătorului în raport cu 

fenomenul şi faptele empirice primare. 

Din punct de vedere operaţional, ea presupune punerea în corespondenţă, în mod 

succesiv şi cumulativ, a discursului empiric descriptiv cu cel teoretic. Cu alte cuvinte, 

interpretarea, ca activitate mentală, constă din două verigi principale: prima - de 

convertire, prin reformulare-reorganizare, a discursului empiric iniţial într-un discurs 

nou în concordanţă cu anumite criterii de ordin logico-semantic; cea de-a doua - de 

analiză a conţinutului noului discurs şi de valorificare în plan formal abstract (teoretic) 

sau pragmatic (aplicativ) a semnificaţiilor dezvăluite. 

Sub un alt aspect, interpretarea este o preluare a informaţiei despre fenomenul 

studiat din perspectiva interesului cercetătorului pentru el. Are ca finalitate stabilirea 

valenţelor instrumentale ale teoriei, a gradului şi sferei de aplicabilitate. Ca exemple de 

teorii interpretative în psihologie, putem indica teoria rezolvării problemelor a lui Newell şi 

Simon (1972) şi teoria freudiană a libidoului. 

In primul caz, găsirea soluţiei la orice problemă reclamă parcurgerea unei faze 

specifice de interpretare; aceasta constă în convertirea (transformarea) discursului 

descriptiv (formularea iniţială) într-o structură sintactico-semantică nouă, în care se 

relevă relaţiile logice dintre date şi ordinea operaţiilor ce urmează a fi efectuate. 

Problema reformulată interpretativ va începe nu cu prezentarea datelor, ci cu 

întrebarea finală „ce se cere?". Organizarea ulterioară a datelor se va face în jurul 

acestei întrebări, cu precizarea semnificaţiei lor instrumentale (a locului şi rolului pe 

care-1 au în cadrul schemei rezolutive generale). 

In cazul al doilea, interpretarea urmăreşte să determine natura şi specificul 

dinamicii interne a libidoului pornind de la manifestările lui simbolice externe, cum ar 

visele, lapsusurile, inversiunile, actele ratate etc. Pentru aceasta, se procedează la 

efectuarea a două lecturi succesive: prima lectură înregistrează datele şi faptele, aşa 

cum apar şi se prezintă ele, mai mult sau mai puţin disparate, mai mult sau mai puţin 

transparente şi inteligibile. Cea de-a doua lectură presupune transformarea tabloului 

lecturii anterioare, ceea ce are ca rezultat obţinerea unui text (discurs) nou, în care 

simbolurile apar aranjate într-o schemă logic coerentă şi decodificate din punctul de 

vedere al semnificaţiei. Ceea ce iniţial părea fără legătură şi lipsit de sens devine, graţie 

interpretării, închegat, coerent şi inteligibil. 

Explicaţia şi interpretarea sunt funcţiuni epistemice corelative, intersectabile, nici 

disjuncte, incat sa nu prezinte nici un fel de asemănări, nici superpozabile, încât să nu 

evidentieze nici un fel de deosebiri. Dacă explicaţia este o modalitate de sporire a 

inteligibilităţii termenilor conceptual-descriptivi, interpretarea este o modalitate care

conferă aplicabilitate extrasituatională teoriei explicative. Atât explicaţia, cat si 

interpretarea se sprijină pe o colecţie de discursuri apropiate de fapte, fiind mijlocite de 

modele intuitive. Dar, în timp ce teoriile explicative folosesc definiţiile operaţionale si 

sunt limitative, teoriile interpretative au o sferă largă de acţiune, punând în 

corespondenţă conceptele cu fapte concrete noi, din ce în ce mai eterogene. O 

deosebire ce nu poate fi subestimată ţine de gradul de verificabilitate. Discursul explicativ 

are un grad de verificabilitate mai mare decât cel interpretativ, acesta din urma 

admiţând existenţa unor stări subiective de relativă incertitudine de genul „aşteptării" si 

„posibilităţii". In schimb, modul de realizare a verificării este acelaşi pentru ambeleexperimentele 

critice cruciale (Fodor, 1972, Reuchlin, 1987, M. Zlate, 1994). 

4. 3. PROBLEMA ELABORĂRII TEORIEI PSIHOLOGICE 

Modul de abordare şi interpretare a raportului dintre teorie şi faptul empiric 

(observaţional sau experimental) a variat foarte mult în istoria gândirii psihologice. 

In perioada când psihologia era încorporată filosofiei, în analiza fenomenelor 

psihice se proceda pur speculativ, metafizic, negându-se valoarea faptului concret şi 

absolutizându-se posibilitatea existenţei şi funcţionării teoriei extra- sau supraempirice. 

(In cel mai bun caz, se mai lua uneori în consideraţie experienţa trăită sau aşa-numita 

fenomenologie comună). 

Când psihologia s-a desprins de filosofie, devenind o ştiinţă eminamente 

experimentală, a apărut tendinţa de minimalizare a valorii teoriei şi de exacerbare şi 

chiar absolutizare a datului empiric; faptul concret este edificator şi relevant prin sine 

însuşi, ne spuneau adesea reprezentanţii behaviorismului clasic, în frunte cu fondatorul 

acestei şcoli, J.Watson. Această tendinţă aprecia că psihologia trebuie să fie preocupata 

mai mult de recoltarea şi sistematizarea faptelor, decât de teoretizare. Cum nici prima 

tendinţă nu a rămas pe terenul filosofiei, unde s-a născut, ci a continuat să se manifeste 

şi în interiorul psihologiei, după constituirea sa ca ştiinţă independentă, vom asista la o 

împărţire a psihologilor în două tabere: tabăra experimentaliştilor faptologi şi tabăra 

teoreticienilor speculativi. Cei din prima tabără se vor înclina exclusiv în faţa faptelor, 

dispreţuind teoretizarea; cei din a doua tabără se vor înclina în faţa abstracţiunilor şi 

speculaţiilor logice, dispreţuind experimentul şi faptul concret. Aşa se face că, în 

literatura psihologică, întâlnim lucrări care, de la un cap la altul, nu fac decât sa 

prezinte tabele şi grafice cu date concrete, rezultate din experienţe meticuloase si 

riguroase, după cum găsim şi lucrări pur teoretice, în care nu se face nici un fel de 

trimiteri la experimente şi date faptice. 

O asemenea situaţie a constituit o piedică în plus în calea unităţii metodologice a 

psihologiei. Depăşirea ei este o condiţie esenţială a progresului ulterior în domeniul 

cunoaşterii realităţii psihice, mai ales aşa cum se prezintă ea la nivelul omului. 

In lumina epistemologiei contemporane, cunoaşterea ştiinţifică a unui domeniu 

real nu poate fi decât o îmbinare de tip constructiv-logic, pe baza unor criterii si 

principii de ordin cantitativ şi calitativ, între latura faptică şi cea teoretică. Faptele in 

sine nu au nici o valoare epistemologică; ele dobândesc o asemenea valoare numai 

integrate într-o evaluare-interpretare teoretică, descriptiv-relaţional-generalizatoare; 

rândul ei, o teorie apriorică sau pur speculativă nu poate fi decât sterilă, neputand 

64 

contribui, nici la aprofundarea înţelegerii domeniului dat al realităţii, nici la controlul 

fenomenelor din interiorul lui. 

Teoria este rezultatul unei serii succesive de transformări de ordin semantic cu 

- finalitate pragmatică aplicată datelor primare ale observaţiei şi experimentului, în 

vederea satisfacerii celor trei trebuinţe principale ale unei ştiinţe: sistematizarea şi 

condensarea informaţiei, prevederea viitorului curs al fenomenelor şi explicarea prin 

legi si principii a naturii şi esenţei acestora. Principalele operaţii logice la care este 

supus materialul psihologic empiric în procesul teoretizării sunt: ordonarea şi 

sistematizarea criterială (serii crescătoare sau descrescătoare, grupe modale cu 

ridicarea frecvenţei fiecărei variante, grupări calitative - corect-eronat, superiorinferior 

etc); analiză statistică descriptivă (determinarea registrului de variabilitate, 

determinarea tendinţei centrale, determinarea indicelui de abatere - ex., abaterea 

standard, comparaţii între valorile tendinţei centrale pe eşantioane şi probe, evaluarea 

semnificaţiei diferenţei constatate prin aplicarea testelor specifice de semnificaţie); 

analiză statistică funcţională (evidenţierea dependenţei dintre variabile prin calculul 

corelaţiilor, determinarea efectelor de interacţiune prin procedeele corelaţiei multiple, 

evaluarea semnificaţiei diferenţelor intragrupale şi intergrupale prin intermediul 

procedeelor de analiză de variantă simplă - ANOVA -, în cazul unui număr mic de 

variabile, sau multidimensională - MANOVA -, în cazul unui număr mai mare de 

variabile etc); analiză informatizată, (analize multifuncţionale, analize relaţionale 

dinamice, testarea semnificaţiilor dependenţelor probabiliste, integrări plurimodale 

etc); simulare computerizată (elaborarea unor programe logice pentru reproducerea pe 

calculator a unor aspecte particulare sau a fenomenului în ansamblu); generalizarea 

concluziilor de confirmare-infirmare a ipotezei de la care s-a pornit, dezvăluirea şi 

formularea legilor; articularea într-un ansamblu logic coerent a propoziţiilor 

descriptive, interpretative şi explicative); transferul (stabilirea sferei de aplicabilitate a 

constructului cognitiv final); verificarea teoriei (verificarea empirică sau logică). 

Teoria poate fi definită ca instrumentul prin care o ştiinţă îşi legitimează statutul 

si-şi îndeplineşte funcţiile specifice de cunoaştere. După H. Simon (1974), teoria ni se 

înfăţişează în primul rând ca un limbaj, ea putând fi verbală, matematică sau analogică. 

In al doilea rând, ea pune în evidenţă o dimensiune referenţială: referă ceva despre 

altceva. In fine, în al treilea rând, teoria implică şi o dimensiune de veridicitate: „ea 

trebuie să exprime adevărul, tot adevărul şi numai adevărul". Din acest punct de 

vedere, nici o teorie nu poate fi considerată perfectă. Unele spun mai puţin decât sunt 

ucrurile în realitate; ele conţin erori prin omisiune (teorii de tip 1); altele spun ceea ce 

lucrurile nu sunt sau nu posedă; conţin mai mult decât au lucrurile însele - erori prin 

comitere (teorii de tip 2). 

Tipologia teoriilor este generată şi de specificul cercetării, respectiv al schemei 

logice a traiectoriei ei. Se delimitează astfel teorii inductive-intuitive şi teorii deductiveformale. 

Primele vor păstra permanent legătura cu faptele din care îşi trag originea şi 

tind sa se subordoneze logicii lor interne. De aceea li se mai spune pozitive sau 

obiective. In psihologie, un prototip al unei astfel de teorii este teoria S-R a 

comportamentului, elaborată de J. Watson. Modalitatea principală de verificare a

teoriilor inductive este cea empirică: refacerea şi repetarea experimentelor care le-au 

generat. 

Teoriile deductive se elaborează în afara faptelor, care sunt doar presupuse 

pornindu-se de la premise şi convenţii abstracte. Faptele empirice sunt înlocuite cu 

variabile ideale (simboluri), iar experimentul empiric cu un set de operaţiuni şi conditii 

logice ce se aplică variabilelor, potrivit unui algoritm, care face ca o transformare 

actuală să decurgă în mod necesar din transformările anterioare. Teoria deductivă se 

proiectează asupra faptelor şi tinde să le asimileze (integreze). 

In principiu, ea are un grad de generalitate mai ridicat decât cea inductivă 

exprimă conexiunile „tari" între „operatori" şi „operanzi", adică între variabile 

independente şi cele dependente. In psihologie, despre posibilitatea elaborării şi utilizării 

teoriei deductive s-a început să se discute la modul serios de-abia după anii '60, o 

dată cu apariţia şi afirmarea psihologiei matematice şi cu introducerea simulării 

computerizate a diferitelor funcţii psihice ale omului. 

Deocamdată însă, dominante continuă să rămână teoriile inductive. In acest caz, 

chestiunea principală devine cea a sferei de aplicabilitate şi a gradului de adevăr 

(concordanţa lor cu faptele). In ceea ce priveşte primul aspect, se poate spune că 

majoritatea teoriilor psihologice existente la ora actuală au o sferă de aplicabilitate 

limitată, în cel mai bun caz ele referindu-se la procese psihice particulare - percepţie, 

memorie, gândire, afectivitate, motivaţie, învăţare etc. 

Generalitatea cea mai mare ar părea s-o aibă teoriile personalităţii. Lucrurile ar fi 

aşa, dacă ar exista o înţelegere unitară a noţiunii. Din păcate însă, aici întâlnim o mare 

diversitate de accepţiuni şi definiţii. Astfel, autorul american Mc Clelland inventaria în 

1965, nu mai puţin de 50 de definiţii. Majoritatea lor reduc personalitatea la o 

componentă particulară sau alta, îndeosebi de ordin dispoziţional, ca de pildă, 

temperamentul, structura motivaţională, sfera afectivă, structura atitudinală, trăsături 

caracteriale etc. De-abia în prezent, sub influenţa metodologiei sistemice, asistăm la 

efortul de a se elabora un model generalizat al personalităţii. Un punct de plecare în 

acest demers îl constituie definiţia sintetică formulată de G.W. Allport (1982), potrivit 

căreia personalitatea este unitatea biopsihosocială, structurată în procesul adaptării la 

mediu. Dacă admitem principiul elaborării stadiale şi al integrării ierarhice a teoriile 

psihologice, atunci, în mod logic, în vârful piramidei, după gradul de generalitate 

trebuie să se situeze teoria personalităţii. Evident, este vorba de teoria psihologică a 

personalităţii, centrată pe descrierea şi explicarea componentei psihice în toata 

complexitatea ei şi în relaţia dinamică, de intercondiţionare cu celelalte doua 

componente ale sistemului integral - componenta biologică şi cea sociala 

(socioculturală). Prin corelarea în plan teoretic a celor trei componente menţionate in 

definiţia sintetică a lui G.W. Allport vom obţine teoria generală a omului. In cadrul 

discuţiei la nivel filosofic, epistemologic sau axiologic, se poate, desigur, pune 

problema: care din cele trei componente poartă în sine acele elemente distinctive 

esenţiale, în măsură să permită delimitarea şi identificarea calitativă a omului 

Univers. 

Fig. 3. Schema teoriilor psihologice 

O a treia sursă care a generat diversificarea 

tipologică a teoriilor psihologice a 

constituit-o modul de înţelegere şi definire a 

domeniului de studiu din punct de vedere 

ontologic (natura lui), structural, dinamic. 

Aşa cum am arătat în capitolele anterioare, 

această sursă a dus la serioase divergenţe şi 

opoziţii, ce s-au concretizat în constituirea 

unor şcoli şi curente antagonice, ale căror 

teorii tindeau să se excludă reciproc, fiecare 

din ele pretinzând să deţină supremaţia 

explicativă absolută. Să exemplificăm cu 

opoziţia dintre: a) teoriile introspecţionistsubiective 

şi teoriile behavioriste; b) teoriile 

conştiinţei şi teoriile inconştientului; c) teoriile 

asociaţioniste şi teoriile gestaltiste; 

teoriile nativiste şi teoriile genetiste; d) teoriile 

biologiste şi teoriile culturologice. 

Sub influenţa epistemologiei, în evaluarea şi clasificarea teoriilor sale, psihologia 

a adoptat în ultima vreme criteriul legat de specificul activităţii explicative a 

cercetătorului. Pe baza lui se delimitează teoriile reale şi teoriile despre teorii sau 

metateoriile. Primele au ca punct de plecare şi ca finalitate explicativă datele concrete 

ale observaţiilor, constatărilor şi experimentelor. Modul însă în care se constituie ele 

ţine nu atât de specificul calitativ al faptelor, cât mai ales de stilul de gândire pe care-l 

adoptă autorul. In funcţie de aceasta, Ernest Nagel (1961) identifica patru categorii de 

teorii: a) analogice, bazate îndeosebi pe relaţia de similitudine între două obiecte sau 

două „modele" (ex., „inteligenţa naturală" - „inteligenţa artificială"); b) descriptive, al 

căror cadru de inferenţă şi generalizare nu depăşeşte limitele impuse de termenii 

datelor empirice concrete (ex., teoria calităţilor senzoriale, circumscrisă conţinutului 

relatărilor verbale ale subiecţilor sau reacţiilor motorii la proprietăţile perceptibile ale 

stimulilor modali specifici; c) teorii instrumentaliste, bazate pe realizarea şi utilizarea 

unor concepte formal-abstracte şi relativ fictive, dar care dobândesc funcţia de unelte 

de lucru, orientând şi raţionalizând activitatea de cunoaştere (ex., conceptul de „subiect 

ideal' şi „teoria subiectului ideal" sau teoriile binare ale comportamentului, bazate pe 

aparatul logicii booleene); d) realiste, bazate pe generalizări de rang superior, termenii 

conceptele) lor exprimând determinaţii esenţiale şi necesare ale fenomenului, nu 

Parat relevate pe cale senzorială la nivelul datelor primare, ci deduse pe cale logică 

prin medieri şi relaţionări succesive (teoria recunoaşterii formelor, teoria generală a 

ezolvării problemelor - General Problem Solver - a lui Newell, Shaw şi Simon (1971). 

Metateoriile au ca obiect de referinţă teoriile dintr-un domeniu sau altul al 

cunoasterii, in cazul nostru, teoriile psihologice. Metateoria psihologică urmăreşte să 

stabileasca si să explice modul de elaborare şi natura teoriilor psihologice reale. 

Analiza poartă asupra a trei elemente principale: a) consistenţa şi coerenţa logică 

67

68 

69 

internă (absenţa sau prezenţa contradicţiilor: între aserţiuni, între condiţii, premise 

concluzii, între date şi generalizări); b) funcţia de adevăr, (gradul de verificabilitate; 

diferitelor secvenţe ale teoriei şi ale teoriei în ansamblu; compatibilitatea dintre ceea ce 

afirmă teoria şi ceea ce este realitatea însăşi; gradul de confirmabilitate a predicţiilor 

c) gradul de formalizare sau nivelul de maturitate al teoriei (la acest punct, se poate 

constata că majoritatea teoriilor psihologice reale sunt exprimate în limbajul natural 

deci sunt verbale, astfel încât, comparativ cu teoriile fizice, de pildă, nivelul lor de 

maturitate este semnificativ mai scăzut). Metateoria prezintă o dublă importanţă: a) 

stimulează activitatea propriu-zisă de teoretizare şi fixează repere pentru desfăşurarea 

ei; b) favorizează şi mediază comparaţia teoriilor psihologice cu teoriile din alte 

domenii, devenind un instrument al transferurilor şi integrărilor interdisciplinare. 

Poate că cea mai urgentă optimizare pe care trebuie s-o impună metateoria în 

domeniul psihologiei, până când formalizarea va putea fi practicată la toate nivelurile 

cercetării, este creşterea preciziei conceptual-lingvistice. Această exigenţă devine cu 

atât mai imperioasă cu cât, aşa cum remarca M.R. Rosenzweig (1992), psihologia 

suferă cel mai mult, în plan teoretic, de polisemantism terminologic, care este o barieră 

serioasă în cale comunicării şi a unificării conceptuale. Poate că nicăieri ca în 

psihologie nu s-a manifestat atât de puternic tendinţa de afirmare a originalităţii prin 

creearea de semnificaţii noi ale noţiunilor elaborate anterior. Polisemantismul scade 

precizia conceptual-lingvistică a teoriilor psihologice şi, implicit, forţa lor explicativă. 

Intre cele două variabile - precizia conceptual-lingvistică şi forţa explicativă a teoriei - 

există o relaţie de proporţionalitate directă: cu cât prima este mai ridicată, cu atât cea de 

a doua are o valoare mai mare. De altfel, se poate afirma că o teorie devine cu adevărat 

explicativă numai pe fondul unei precizii conceptual-lingvistice ridicate. Scăderea 

acesteia din urmă reduce succesiv statutul epistemologic al teoriei: descriptiv, 

declarativ-programatic, exprimare uzuală (limbaj obişnuit). 

Fireşte, dată fiind complexitatea deosebită a obiectului de studiu şi ţinând seama 

de faptul că psihologia este o ştiinţă încă tânără, nu putem pretinde ca teoriile sale să fie 

definitive şi infailibile. Ele reprezintă momente relative pe traiectoria unui proces 

evolutiv continuu, subordonat unei finalităţi în trepte, corespunzător nivelurilor 

activităţii de cunoaştere: identificare, descriere, explicare, interpretare, predicţie. De 

aici rezultă că există grade diferite de elaborare a unei teorii. Aceasta poate fi completă, 

încorporând toate stadiile menţionate, sau fragmentară, incompletă, încorporând doar 

unele din ele. 

Pentru teoriile reale inductive, cum sunt cele psihologice, succesiunea stadiilor 

este logic obligatorie şi nemodificabilă, trecerea la stadiul următor fiind condiţionată de 

realizarea stadiului anterior: nu se poate trece la descriere până nu se realizează 

identificarea (fenomenului); nu se poate trece la explicaţie până nu se realizează 

descrierea; nu se poate trece la predicţie, fără a realiza în prealabil explicaţia si 

interpretarea. Mai mult, putem afirma că valoarea cognitivă generală a teoriei este 

determinată de adâncimea şi completitudinea fiecărui stadiu pe care trebuie sa-l 

parcurgă până la forma sa finală. (Finală, dar nu şi definitivă). 

O problemă importantă în ştiinţele experimentale în legătură cu elaborarea teoriei 

este cea a distanţei dintre baza faptică şi generalizare. In psihologie, se întâlnesc doua 

modalităti de a accede la explicarea fenomenelor: a) modalitatea reductivă, în cadrul 

careia generalizarea şi, implicit, teoretizarea merg în jos, de la fapte de calitate şi 

complexitate superioare, spre fapte de calitate şi complexitate inferioare; explicarea 

superiorului prin reducerea la inferior; reducţionismul fiziologic, reducţionismul 

biofizic, reducţionismul cibernetic. Toate teoriile reducţioniste conţin erori prin 

omisiune: ele spun mai puţin despre fapte decât sunt acestea în realitate; b) modalitatea 

constructivist-proiectivistă, în cadrul căreia generalizarea şi implicit teoretizarea merg 

in sus, faptele fiind procesate şi codificate în constructe conceptuale din ce în ce mai 

abstracte şi plasate în sisteme de relaţii din ce în ce mai sofisticate atingând nivelul 

enigmaticului, supranaturalului. Exemplu tipic al acestui gen de demers îl constituie 

oriile subiectivist-spiritualiste, care explică şi interpretează conştiinţa prin referire la 

divinitate, la determinaţii spirituale supranaturale. Teoriile constructivist-proiecţioniste 

unt grevate, cu precădere, de erori prin comitere, ele tinzând să atribuie faptelor 

determinaţii pe care acestea nu le posedă în realitate. Intre aceste două extreme am 

putea însera cea de a treia modalitate, constructivist-congruentă, pentru care este 

caracteristică generalizarea autorestrictivă. Prin aceasta din urmă, înţelegem tipul de 

activitate epistemică ale cărei constructe conceptuale sunt congruente sau consonante 

cu faptele. Teoriile constructivist-congruente pot fi considerate cele mai adecvate, ele 

fiind singurele care asigură înţelegerea fenomenelor psihice în specificitatea lor reală, 

în contextul celorlalte fenomene ale Universului: psihicul ca psihic el nefiind nici 

substanţă (structură neuronală), nici energie (mecanică, fizică, biologică) (fig. 3). 

Ca şi în alte ştiinţe, în psihologie, teoria se prezintă în două ipostaze: a) de 

instrument, orientând cercetarea şi organizând datele empirice; b) de scop, încununând 

cercetarea şi proiectând o lumină nouă asupra faptelor din domeniul dat.

Capitolul V 

PSIHICUL UMAN. CARACTERIZARE GENERALĂ 

5.1. CĂTRE O DEFINIŢIE MODERNĂ A NOŢIUNII DE PSIHIC 

Puţine sunt noţiunile în definirea cărora să se manifeste atâtea dispute, divergente 

şi confruntări ca în definirea noţiunii de psihic. Preocupări în această direcţie pot fi 

consemnate din cele mai vechi timpuri, de când omul a dobândit conştiinţă de sine si a 

devenit subiect epistemic şi interogativ, încercând să înţeleagă atât ce se petrece în jurul 

său, cât şi ce se întâmplă în sine însuşi. Aşa cum ne spun filosofii greci ai antichităţii 

omul primitiv era cel mai mult impresionat şi copleşit de fenomenul mişcării, al 

transformării, care se observa la tot pasul şi la orice nivel, de la piatră (mişcarea de 

rostogolire, fenomenul de eroziune) până la om. Nu putea să se găsească o altă 

explicaţie decât cea bazată pe admiterea existenţei în fiecare lucru a unui principiu 

activ, a unei forţe interne animatoare. De aici, concepţia animistă - însufleţirea întregii 

naturi (panpsihism). Psihicul uman se includea astfel în categoria forţelor interne 

active ale omului - anima - şi se înţelegea a fi ca o substanţă ascunsă, un 

minihomunculus, care se evidenţiază, se întreţine prin actul respiraţiei. La moarte, el se 

separă de corp, volatilizându-se în eter în forma unui abur, a unui duh. 

Chiar în concepţiile filosofice elaborate ale unui Democrit, Heraclit şi Epicur, 

psihicul va continua să fie interpretat ca „substanţa activă" a corpului, care-l pune pe 

acesta în mişcare şi-l ghidează în lume. La baza lui erau puşi cei mai fini atomi, atomi 

focului, închipuiţi a fi de talie mică, formă rotundă şi rapizi, care şi ei intră şi iesdin 

organism prin mecanismul „respiraţiei". Această linie, căreia i s-a zis materialistă, va fi 

perpetuată şi dezvoltată ulterior în modelele materialist-moniste, caracterizate prin 

reducţionism regresiv - reducerea realităţii psihice calitativ superioare la procese şi 

fenomene materiale, substanţial-energetice - biofizice, biochimice, fiziologice, de 

ordin calitativ inferior. 

O a doua linie, care îşi are punctul de plecare tot în animismul primitiv, se 

caracterizează prin stabilirea principiului activ, nu în interiorul lucrurilor, ci în afara lor 

hipostaziindu-se în forma unui sau unor Spirite supranaturale (zeităţi). 

Pe lângă religie, care va fi principala susţinătoare a caracterului atemporal 

imaterial şi supranatural-creaţionist al psihicului, această linie a fost îmbrăţişată in 

filosofie, începând cu Platon, în forma monismului idealist (punctul culminant fiind 

atins în sistemul hegelian), care se întemeiază pe un reducţionism proiectiv sau 

ascendent, fenomenele şi procesele materiale fiind interpretate ca proiecţii, obiectivari. 

ale spiritului divin. Dar nici în interiorul celor două modele moniste definitiile 

psihicului nu erau omogene. Aşa, de pildă, în cadrul monismului materialist, găsim 

două definiţii: a) definiţia oferită de materialismul vulgar, potrivit căreia psihicul este 

integral material, substanţial, el identificându-se cu procesele biofizice şi biochimic 

ale creierului, neavând, chipurile, nici o determinaţie calitativă care să nu se regăsească 

si să nu poată fi explicată prin proprietăţile proceselor respective; b) definiţia susţinută 

de materialismul dialectic, potrivit căreia psihicul nu este materie propriu-zisă, ci o 

insuşire a materiei superior organizate (creierul), anume o însuşire reflectorie, de natură 

ideala. In cazul monismului idealist, întâlnim, de asemenea, două definiţii: a) una 

oferită de idealismul absolut sau obiectiv, potrivit căreia psihicul individual este o 

formă specifică de manifestare a spiritului universal, a ideii absolute, care precede orice 

• divid concret; b) cealaltă, susţinută de idealismul subiectiv, care afirmă că psihicul 

te un dat imanent al individului concret şi se proiectează din interior asupra lumii 

externe în forma complexelor de senzaţii. Obiectele externe apar în acest caz doar în 

postura de factori declanşatori ai mecanismului de exteriorizare a stărilor psihice 

individuale (Avenarius, Hume, Mach). 

Constatăm, aşadar, că în înţelegerea şi definirea psihicului, în genere, a celui 

uman, în special, s-a creat o opoziţie categorică şi tranşantă între punctul de vedere 

materialist şi cel idealist spiritualist, opoziţie care s-a menţinut până în zilele noastre. 

Aşa cum am văzut, o încercare de depăşire a reducţionismului monist pe care se 

întemeia opoziţia celor două orientări a încercat-o modelul dualist, potrivit căruia 

sufletul şi corpul trebuie admise şi analizate ca entităţi distincte, ireductibile şi 

neintersectabile. Repudiat în plan ontologic, modelul dualist se susţine astăzi în plan 

epistemologic (Eccles, 1980). Se afirmă astfel că, cel puţin în scop epistemologic, 

psihicul trebuie considerat şi analizat în sine, iar corpul (fizicul), respectiv creierul, de 

asemenea trebuie studiat şi explicat în sine. 

Principiul complementarităţii interdisciplinare, apreciat ca esenţial în paradigma 

cunoaşterii ştiinţifice contemporane, a dat naştere unei alte viziuni. Potrivit acesteia, 

una şi aceeaşi realitate poate fi abordată la niveluri şi din unghiuri diferite; cu cât 

realitatea dată este mai complexă, cu atât creşte numărul acestor niveluri şi unghiuri 

particulare de abordare. 

Se recunoaşte că psihicul uman este realitatea cea mai complexă din universul 

cunoscut nouă până în prezent. Atunci, devine logic să admitem că înţelegerea şi 

explicarea lui reclamă o multitudine de niveluri şi unghiuri de abordare: biomecanic, 

biofizic, biochimic, fiziologic, psihologic, sociocultural. Ca urmare, psihicul trebuie să 

fie obiect de studiu pentru mai multe ştiinţe, fiecare urmând a releva un aspect 

particular sau altul. In acest caz, psihologia nu este decât un mod posibil de abordare, 

neputându-şi aroga un rol exclusiv. 

Această perspectivă metodologică, în loc să simplifice, complică şi mai mult 

sarcina definirii psihicului: el încetează astfel să fie ceea ce ne spun separat ştiinţele 

implicate în abordarea lui, devenind o realitate multiplă, o stare integrată sui generis a 

creierului. 

Totuşi, această paradigmă are şi un avantaj; ea relevă inconsistenţa atât a 

reducţionismului monist, cât şi a dualismului. Şi oricât de radicală ar deveni paradigma 

complementarităţii interdisciplinare, psihologia nu poate fi eliminată din procesul 

cunoaşterii vietii psihice. Vocea ei va continua să se audă puternic şi distinct în cadrul 

celorlalte discipline care pot emite pretenţii de a se ocupa, din unghiul lor de vedere, de 

studiul acestei realităţi. 

7 0 1

In acest caz, psihologia trebuie să realizeze două lucruri: a) să demonstreze ca 

ceea ce înţelege ea prin psihic este altceva sau ceva diferit de ceea ce înţeleg celelalte 

ştiinţe (biofizica, biochimia, fiziologia, sociologia); b) să nu hipostazieze şi să nu 

absolutizeze „imaginea" sa despre psihic, adică să nu izoleze fenomenele psihice de 

cele biofizice, biochimice şi fiziologice ale creierului sau de sursele externe de 

informaţie. 

După părerea noastră, psihologia nu poate satisface cerinţa de mai sus decât dacă 

părăseşte paradigma tradiţională, structurată pe opoziţia spirit (conştiinţă)-materie, si 

adoptă paradigma elaborată în cadrul metodologiei cibernetico-sistemice. Esenţială 

pentru această paradigmă este exigenţa de relaţionare, în cursul abordării oricărui 

sistem real, a trei dimensiuni: dimensiunea substanţială (materială (M), dimensiunea 

energetică (E) şi dimensiunea informaţională (I): S=f (M, E, I) sau S = {M n E n I} 

sau S = |M -> E -> I|. 

In care din cele trei dimensiuni poate fi încadrat psihicul? Răspunsul corect nu 

este decât unul singur, şi anume: psihicul se circumscrie dimensiunii informaţionale. 

N.Wiener (1948) a demonstrat că informaţia este o determinaţie obiectivă şi intrinsecă 

a Universului, distinctă de substanţă şi de energie. „Informaţia este informaţie; ea nu 

este nici materie, nici energie", accentua N.Wiener. Ca determinaţie obiectivă a 

Universului, informaţia îşi dezvăluie caracterul ei absolut. Nefiind nici materie, nici 

energie, ea pune în evidenţă independenţa sa faţă de cele două dimensiuni. Ca fenomen 

real, ea nu se poate însă realiza şi manifesta decât în cadrul comunicării sistemului dat 

cu mediul ambiant (S->0). 

Pe acest temei, s-a convenit ca măsurarea cantităţii de informaţie, în plan 

statistico-matematic, să se realizeze ca funcţie logaritmică (monoton crescătoare) de 

numărul evenimentelor elementare independente şi de probabilităţile lor. Cl. Shannon 

(1948) a dat, în acest sens următoarea formulă devenită clasică: 

n 

unde H = simbolul entropiei, pi = probabilităţile individuale ale evenimentelor ce 

compun situaţia dată, log2 = logaritmul în baza 2, care impune drept unitate de măsură 

bitul (binary digit), semnul „ - " în faţa însumării (sigma) compenseze faptul că 

valorile logaritmice ale (pi) sunt negative, informaţia ca măsură neputând fi decât 

pozitivă. 

Comentând conţinutul formulei de mai sus, N. Wiener afirma că „informaţia este 

egală cu entropia luată cu semn schimbat". Aceasta se corelează cu definirea anterioară 

a informaţiei, ca măsură a gradului de organizare, şi a entropiei, ca măsură a gradului 

de dezorganizare. Din aserţiunea de mai sus, deducem că unei creşteri a cantităţii de 

informaţie într-un sistem îi va corespunde o descreştere a cantităţii iniţiale de entropie. 

Analiza dinamicii cantităţii de informaţie a condus la formularea următoarelor legi 

generale, extrem de importante pentru aplicarea teoriei informaţiei la studiul sistemelor 

reale: 

a. Când numărul evenimentelor într-un câmp de evenimente este egal cu 1, 

cantitatea statistico-matematică de informaţie va fi egală cu 0, l= log 2 

= 0; 

b. Cantitatea maximă de informaţie furnizată la o alegere binară se realizează în 

cazul unui experiment cu două rezultate egal posibile (ex., experimentul de aruncare a 

monedei; căderea unei feţe sau a celeilalte este echiprobabilă: p = 1/2 ), I = log 2 

2 = 1 bit; 

c. Cantitatea cea mai mare de informaţie se încorporează în situaţiile cu 

evenimente (sau stări) echiprobabile şi independente; 

d. Pe masura ce, într-un câmp de evenimente, probabilitatea unui eveniment 

tinde sa domine asupra probabilităţilor celorlalte evenimente, cantitatea de informaţie 

tinde să descrească; 

73

e. Într-un câmp de evenimente dependente, cu probabilităţi condiţionate, 

cantitatea de informaţie este mai mică decât într-un câmp cu acelaşi număr de 

evenimente, dar independente unele de altele; 

ţ 

/. într-un câmp de N evenimente, dacă probabilitatea unuia din ele este egală cu] 

1, cantitatea de informaţie va fi egală cu 0. 

latura calitativă 

pragmatică 

latura cantitativă 

(statistică) 

latura calitativă 

semantică 

Fig. 4. Schema relaţiei dintre laturile informaţiei 

Dimensiunea calitativă 

informaţiei se relevă prin rapor-i 

tarea semnelor sau a mesajului! 

la organizarea internă şi stările! 

de necesitate (sarcinile de reglare) 

ale sistemului destinatar, înl 

cazul nostru, acesta fiind su-f 

biectul uman. Ea se concreti-l 

Zează în latura semantică şij 

latura pragmatică (fig. 4). 

Latura semantică rezidă în relevarea şi corecta descifrare (înţelegere) al 

conţinutului mesajului. Semnificaţia este o determinaţie calitativă care rezultă dini 

stabilirea, în procesul comunicării, a unei legături funcţionale de designare-l 

reprezentare între semn (construct simbolic) şi obiect (realitate extralingvistică). Ea nul 

există în sine, ca dat obiectiv independent, ci se elaborează exclusiv în procesul! 

comunicării în plan istoric sau actual-ontogenetic, circumscris unei situaţii semiotice| 

bine determinate, care presupune articularea următoarelor elemente: obiect (sursa) -»| 

mesajul (informaţia = imagine, idee) -> semnul (ex., cuvântul, un simbol sau o relaţie | 

matematică) —> sistem destinatar (receptor) (fig. 5). 

74 

obiect 

imagine 

cuvânt 

Fig. 5. Schema situaţiei semiotice 

In cazul comunicării umane, semnificaţia se defineşte în mai multe feluri: 

a. ca lucru a cărui denumire (designare) este semnalul; 

b. ca însuşire sau proprietate a lucrurilor; 

c. ca imagine, concept, idee; , / , . . 

d. ca relaţie: .• , 

• între semne; 

• între semn şi obiect; 

• între semn şi ideea despre obiect; 

• între semn şi acţiunile subiectului cu obiectele; 

• între oameni care comunică între ei cu ajutorul semnelor (A. Schaff, 1966). 

Semnul este purtătorul fizic al semnificaţiei. în calitate de semne, pot apărea 

literele alfabetului limbii naturale ( ex., A= „obiect rotund", B = „obiect cubic", 

r = obiect roşu", D = „obiect galben" -> AC1C = „clasa obiectelor rotunde de culoare 

osie", BflD = „clasa obiectelor de culoare galbenă", cuvintele limbajului natural, cifre, 

gesturi, figuri geometrice, sunete, lumini etc). Studiul apariţiei, evoluţiei şi „vieţii" 

semnelor în cadrul comunicării umane face obiectul unei ştiinţe speciale denumită 

semiotică. 

Semnele se leagă întotdeauna de un anumit conţinut al gândirii şi activităţii 

omului, având aceeaşi semnificaţie pentru toţi indivizii angajaţi în procesul 

comunicării. Ele fiinţează şi se definesc în cadrul comunicării; în afara comunicării, 

semnele devin simple obiecte sau fenomene naturale. 

Pentru a avea un control mai riguros asupra încărcăturii de semnificaţie, s-a 

introdus şi noţiunea de cantitate semantică de informaţie (I s 

). 

Aceasta se defineşte ca măsură a transformării tezaurului intern(9) al receptorului 

(R) sub acţiunea mesajului recepţionat (T). 

Cu alte cuvinte, fiecărui text (T) admisibil la intrare i se asociază un operator (P) 

care acţionează asupra tezaurului (0). Există mesaje decodificabile, a căror receptare 

determină o transformare orientată şi selectivă a tezaurului (9), destinatarul extrăgând 

astfel o cantitate reală de informaţie (din punct de vedere semantic) şi mesaje 

nedecodificabile, a căror recepţie nu provoacă nici o modificare cu adresă „a 

tezaurului" (9), destinatarul neputând extrage nici o cantitate semantică de informaţie. 

Este deci posibil ca, în plan obiectiv, statistico-matematic, să existe o cantitate mare de 

informaţie, iar în plan semantic, datorită inexistenţei tezaurului adecvat, să nu se 

extragă nici o cantitate de informaţie. 

Datorită dependenţei sale de tezaurul intern al destinatarului, cantitatea semantică 

de informaţie a unuia şi aceluiaşi mesaj nu este invariantă, ci creşte sau descreşte în 

funcţie de „capacitatea" de decodificare-integrare a acestuia. 

Cu cât tezaurul respectiv este mai bogat şi mai bine structurat, cu atât cantitatea 

semantică de informaţie pe care o va extrage din mesajul dat va fi mai mare, şi invers. De 

exemplu, un destinatar avizat, posedând o pregătire prealabilă într-un anumit domeniu, va 

rage dintr-un discurs referitor la acel domeniu o cantitate semantică de informaţie 

onsiderabil mai mare decât unul novice. Este posibil ca, în raport cu un anumit 

estinatar, mesajul considerat să atingă limita superioară a decodificării lui şi ca 

zentarea lui ulterioară să nu mai furnizeze nimic în plus, tezaurul asimilându-1 

condiţionat fără a-şi mai pune în funcţiune operatorii de testare-identificare. Putem, 

ar 

, formula următoarea schemă de principiu: un tezaur primitiv nu extrage aproape 

lc 

(nici o semnificaţie) din mesajul primit; un tezaur bine elaborat decodifică mai 

P'et mesajul şi extrage din el maximum de cantitate semantică de informaţie. 

Ti

Latura pragmatică a informaţiei se evidenţiază ca urmare a interpret, 

mesajului prin prisma „interesului" sistemului destinatar. Prezentă la toate sistemei* 

biologice, latura pragmatică atinge adevărata sa relevanţă la nivelul omului. p en 

. 

subiectul uman se afirmă în toată amploarea sa dublul caracter al procesării inform a 

ţj 

externe: a) procesare obiectivă, prin intermediul căreia se realizează o cunoaştere 

lumii externe aşa cum este ea, independent de stările interne de necesitate (motivaţi 

ale subiectului; b) o procesare condiţionată de subiect, impusă de satisfacerea stăriL 

proprii de necesitate (motivaţie). Aceasta din urmă determină utilitatea mesajului 

(informaţiei) pentru satisfacerea stărilor proprii de necesitate ale subiectului. (V 

utilitatea se poate dovedi a fi mai mare sau mai mică, s-a introdus noţiunea de cantitQ 

pragmatică de informaţie (Ie). Determinarea ei se face prin relaţionarea a două 

probabilităţi: probabilitatea atingerii obiectivului (scopului) înaintea primirii mesajului 

(pa) şi probabilitatea de atingere a scopului după primirea mesajului (pu). Astfel, se 

poate afirma că mesajul conţine o cantitate pragmatică de informaţie dacă cea de a 

doua probabilitate devine mai mare decât prima, adică dacă el permite subiectului sase 

apropie de obiectul propus sau să-şi diminueze starea actuală de necesitate: (pu>pa). 

Funcţia de utilitate a informaţiei se situează pe continuumul valoric cuprins între 0 şi 1, 

Sunt posibile câteva variante: 

a. dacă pa este 0, iar după primirea mesajului Ti ea rămâne neschimbată, pu=pa, 

atunci cantitatea pragmatică de informaţie extrasă va fi egală cu zero; 

b. dacă pa era pozitivă (să zicem, pa=0,50), iar mesajul primit, Ti, o diminuează, 

pu devenind, să spunem, 0,20, acest mesaj nu numai că va fi lipsit de utilitate, dar 

devine pur şi simplu entropie, amplificând starea iniţială de tensiune şi dezordinea din 

sistemul destinatar (ex.: fiind însetat şi aflându-te într-o zonă necunoscută, decizi s-o 

apuci într-o anumită direcţie pentru a găsi o sursă de apă şi te apropii la 500 m de ea; în 

acest punct întâlneşti o persoană care, rău intenţionată, îţi indică o altă direcţie, unde nu 

există nici o sursă de apă; mesajul transmis, în loc de utilitate, poartă în sine entropie); 

c. dacă pa este foarte mică (ex., 0,10), iar după primirea mesajului pu creşte 

semnificativ (ex., ajunge la 0,70), cantitatea pragmatică de informaţie este mare; 

d. dacă pa este foarte mică, iar după primirea mesajului sistemul îşi satisface 

integral starea de necesitate, cantitatea pragmatică de informaţie va fi maximă (Ie=l)- 

Relaţia dintre cele trei laturi ale informaţiei - cantitativă (statistico-matematică), 

semantică şi pragmatică - este de concentricitate. Cum ne arată figura 4, sfera cea mai 

largă o are latura cantitativ-externă, punerea ei în evidenţă reclamând cel mai nii £ 

număr de condiţii; în ordine, urmează sfera laturii semantice, a cărei realiza 

presupune existenţa unui număr mai mare de condiţii; sfera cea mai restrânsă o $ 

latura pragmatică, a cărei realizare reclamă un număr şi mai mare de condiţii. 

Datorită capacităţii sale proiectiv-anticipative, omul tinde să lărgească * 

permanenţă sfera celor două laturi calitative ale informaţiei - semantică şi pragmatica' 

găsind şi atribuind sensuri şi utilităţi oricăror fenomene şi evenimente din lumea extern 3 - 

Prezentarea mai pe larg a conceptului de informaţie a urmărit să ofere puncţ e 

de sprijin şi argumentele de bază în favoarea definirii naturii ontologice a psihicului 

realitate eminamente informaţională. 

7fi 1 

Vom afirma, aşadar, că psihicul apare, există şi se manifestă ca o modalitate 

• formaţională specifică, legată de un mecanism specializat în recepţionarea şi 

' ncesarea semnalelor despre stările mediului extern şi intern al organismului, sistemul 

rvos, creierul. Principala funcţie a sistemului nervos este cea de semnalizare, 

A «ignare, simbolizare, prin intermediul căreia se stabilesc legături de ordin semantic şi 

„ |lia 

tic între evenimente, între sarcinile curente de reglare ale organismului şi 

roprietâţile diverşilor stimuli din mediul extern. Or, psihicul este expresia cea mai pură a 

stei f unc 

ţii. Esenţa lui rezidă tocmai în relevarea conţinuturilor informaţionale şi 

seninificaţiilor semnalelor procesate la nivelul creierului. 

Fig. 6. Schema principalelor niveluri evolutive ale psihicului 

Criteriul obiectiv esenţial pe baza căruia putem delimita evolutiv apariţia 

formaţiei de tip psihic este prezenţa funcţiei de semnalizare şi a activităţii de 

x 

Pl°rare-investigare a mediului. Prin semnaliZare vom înţelege stabilirea de către 

ganism a unei legături cu sens şi cu valoare adaptativă între stimulii primari, 

°g'ceşte esenţiali - alimentari, nocivi, cei legaţi de reproducere etc. - şi stimulii 

I ""dări, în sine neutri (sonori, luminoşi, mecanici etc). Stabilirea unei asemenea 

& tun devine imperios necesară o dată cu trecerea de la modul de existenţă static, 

priu regnului vegetal (planta îşi duce existenţa într-un loc fix, ea nedispunând de 

^Pacitatea şi libertatea de a şi-1 schimba), la modul de existenţă mobil, propriu 

uliu animal. Pentru un asemenea mod de existenţă este caracteristic faptul că 

er 

>tele necesare supravieţuirii - în speţă, hrana şi apa - nu sunt date de-a gata 

77 

OM

într-un loc fix, ci sunt dispersate în spaţiu, animalul trebuind să le depisteze şi să | e 

identifice singur, deplasându-se într-o direcţie sau alta şi explorând permanent medim 

ambiant. Rezolvarea acestei sarcini ar fi imposibilă fără existenţa şi dezvoltarea funcţiej 

de semnalizare. Se constată că apariţia acestei funcţii însoţeşte procesul desprinderii 

regnului animal de cel vegetal şi ea îşi va crea mecanismul capabil s-o realizeze la u n 

nivel de performanţă din ce în ce mai ridicat. Mecanismul respectiv va fi reprezentat de 

sistemul nervos, de a cărui dezvoltare ulterioară va depinde în mod direct dezvoltarea 

psihicului în plan filogenetic. 

Iar dezvoltarea psihicului va consta, în esenţă, în diversificarea, perfecţionarea şi 

specializarea continuă a funcţiei de semnalizare, designare, simbolizare, proces ce va 

atinge cotele valorice cele mai ridicate la nivelul fiinţei umane (fig. 6). 

Definirea psihicului ca o modalitate specifică de informaţie este justificată şi de 

faptul că el, ca şi informaţia, se manifestă pretutindeni ca factor de reglare, de 

optimizare a relaţiei organismului cu lumea externă. Pe scară filogenetică se pune 

pregnant în evidenţă dependenţa nivelului de organizare şi performanţă a 

comportamentelor adaptative de gradul de dezvoltare psihică. 

Apoi ca şi informaţia, psihicul este lipsit de proprietăţi sensibile, prezenţa lui 

înregistrându-se nu direct, ci prin intermediul modificărilor pe care le produce în starea 

tabloului comportamental al organismului: 

• ca şi informaţia, psihicul, fiind ireductibil la materie şi la energie, este 

dependent de acestea: realizarea oricărui proces psihic reclamă un mecanism 

neurofiziologic specific şi producerea unor transformări energetice congruente; în 

anumite procese psihice, ca de pildă în gândire, autonomia informaţiei în raport cu 

energia iese mai puternic în evidenţă; în altele, de exemplu, în stările emoţionale şi 

motivaţionale, autonomia informaţiei în raport cu energia este mai puţin evidenţiată, 

tensiunile energetice tinzând să domine; 

• ca şi informaţia, psihicul nu se constituie şi nu se poate exprima ca atare decât 

în cadrul comunicării individului cu lumea externă: comunicarea reprezintă laboratorul 

în care se plămădeşte întreaga viaţă psihică în ipostaza sa de structură informaţională 

supraordonată în sistemul organismului; 

• ca şi informaţia, psihicul nu se uzează şi nu se epuizează prin comunicare 

(desfăşurare), ci, dimpotrivă, se conservă şi se consolidează (scriitorul nu-şi „goleşte 

sufletul" prin cărţile pe care le scrie, ci, dimpotrivă, şi-l îmbogăţeşte); 

• informaţia procesată şi fixată pe un suport fizic poate fi conservată la infinit, 

dacă suportul respectiv, în sine perisabil, este regenerat sau înlocuit cu altul, pe măsura 

uzării lui; aceeaşi proprietate o posedă şi structura psihică. Ea ar putea fi perpetuată la 

infinit, dacă suportul său normal ar fi regenerabil sau înlocuibil din mers. 

Considerarea psihicului ca fenomen informaţional permite să se dea consistenţă Ş> 

sens operaţional şi definiţiei derivate din teoria reflectării, potrivit căreia „psihicul este 

reflectarea ideal-subiectivă a lumii obiective". A interpreta ontologic psihicul, & 

reflectare stricto sensu, înseamnă a limita posibilitatea de explicare a structurile 

superioare ale conştiinţei, respectiv, a gândirii formal-abstracte, unde nu mai operea» 

principiul asemănării, al reprezentării imagistice. Numai definiţia informaţională oft 1 " 3 

premisele logice necesare pentru depăşirea acestei limite impuse de imagistica reflectorii 

întrucât numai ea rezonează cu constructivismul, simbolizarea şi formalizai" 63 

abstractizantă care devin determinaţii esenţiale ale organizării psihicului uman. 

78 

5.2. CARACTERISTICILE PSIHICULUI UMAN 

Ca modalitate informaţională specifică şi, implicit, ca o nouă formă a vieţii de 

latie la nivelul regnului animal, psihicul ne apare ca un continuum pe care se 

, ijniitează şi se individualizează un număr imens de gradaţii şi trepte evolutive. 

Psihicul uman reprezintă segmentul superior al acestui continuum. Sub el se întinde 

universul" psihicului animal. Raportul dintre cele două segmente a constituit obiect de 

"inse dispute în psihologie şi nici în prezent nu se poate spune că s-a ajuns la un 

unct de vedere unanim împărtăşit. Ca şi în alte probleme, nu s-a putut evita ciocnirea 

tendinţelor opuse, unilateral absolutizante: o primă tendinţă inspirată din filosofia 

idealistă şi din teologie absolutizează într-atât deosebirile dintre psihicul uman şi cel 

animal, încât se consideră două realităţi distincte şi neraportabile; cea de a doua 

tendinţă, opusă primei, îşi trage originea din biologia evoluţionistă a lui Darwin şi va 

absolutiza asemănările, deosebirile fiind declarate pur cantitative, neesenţiale. In plan 

metodologic, prima tendinţă excludea orice transfer de date sau explicaţii de la psihicul 

animal la cel uman sau de la cel uman la cel animal. în schimb cea de a doua permite 

un astfel de transfer în ambele sensuri şi într-o asemenea măsură, încât în explicarea 

comportamentului animal se invocă fără rezerve voinţa, intenţia, iubirea sau ura, iar în 

explicarea comportamentului uman se invocă la fel de direct şi categoric instinctul, 

iraţionalul, impulsivitatea, inconştientul. 

Cum se întâmplă mai întotdeauna în asemenea probleme, adevărul ştiinţific se află 

undeva la mijloc. Prin urmare, psihicul uman trebuie considerat şi ca făcând parte din 

continuumul general al psihicului, dar şi ca reprezentând un moment de discontinuitate 

evolutivă. Lui îi vor fi proprii toate trăsăturile şi determinaţiile psihicului în general, dar va 

dobândi şi trăsături şi determinaţii specifice, calitativ noi, superioare. Trăsăturile şi 

determinaţiile generale le putem rezuma în următoarele: natura informaţională, funcţie a 

sistemului nervos, constituirea în procesul comunicării organismului în mediul extern, 

funcţie de semnalizare-designare, cu rol de reglare în dinamica relaţiei organismului cu 

mediul. Pe baza lor, în mod logic se pot stabili asemănări între psihicul uman şi cel animal. 

Intre anumite limite, studiul comportamentului animal poate oferi date importante pentru 

înţelegerea unor aspecte ale comportamentului uman. Admiterea asemănărilor nu trebuie să 

conducă la reducerea comportamentului uman la cel animal sau la ridicarea 

comportamentului animal la nivelul celui uman. 

In cursul comparaţiei, nu trebuie să se piardă din vedere faptul că înseşi 

rasaturile şi determinaţiile generale ale continuumului psihic au înregistrat modificări 

mnificative, în ceea ce priveşte valorile şi modalitatea concretă de realizare, ele 

ne 

"ind, aşadar, identice pe toate treptele evoluţiei. 

Cu cât două trepte sunt mai îndepărtate una de alta, cu atât diferenţele dintre ele 

mai mari, şi invers, cu cât ele sunt mai apropiate, cu atât aceste diferenţe vor fi mai 

lar 

' asemănările mai mari. Treapta animală cea mai apropiată de treapta umană 

• 

ea a 

c 

maimuţelor antropoide şi, în primul rând, a cimpanzeului. Diferenţele dintre 

dec'" ° U^ t r e P t e sunt 

incomparabil mai mari şi din punct de vedere cantitativ şi calitativ 

e 

mai 

n 

t e ' e 

dintre treapta maimuţelor antropoide şi treapta imediat de sub ea a 

/»«— inferioare sau a delfinilor. Putem afirma că apariţia omului reprezintă un 

°e discontinuitate, de salt calitativ pe traiectoria evoluţiei. 

79

80 

Şi cum apariţia psihicului o punem pe seama constituirii unui nou mod d„ 

existenţă, prin desprinderea regnului animal din regnul vegetal, şi apariţia psihi CU 

| u 

uman se leagă de desprinderea din seria animală a unei noi ramuri evolutive, ramura | u 

homo sapiens sapiens şi de constituirea unui nou mod de existenţă - cel socioculti lra 

i 

: 

Evoluţia naturală, biologică a creat ceea ce, în termenii informaticii, am putea denui n 

/zardwwe-ul capabil să ridice la un nivel superior relaţionarea organismului cu mediul 

(şi procesarea informaţiei). Principalele elemente de hardware, care asigură premisei» 

indispensabile ale realizării noii forme a psihismului - psihismul uman - sunt creierul 

(creierul uman, a cărui superioritate în organizarea structural funcţională am 

demonstrat-o mai sus) şi poziţia bipedă, care a permis lărgirea orizontului vizual «i 

folosirea membrelor superioare exclusiv pentru funcţii instrumental-obiectuale, d e 

creare şi utilizare a uneltelor. 

Mediul sociocultural este cel care determină elaborarea sojiware-u\ui, adică a programelor 

logice interne de procesare integrare şi interpretare a conţinuturilor informaţionale. 

Organizarea psihică de tip uman nu s-a constituit în forma ei completă şi 

definitivă o dată cu apariţia primilor reprezentanţi ai speciei hotno sapiens sapiens şi a 

primelor structuri ale mediului sociocultural, astfel încât, ulterior, să nu mai fi avut loc 

decât un simplu proces de reiterare şi transmitere a ei de la o generaţie la alta 

Dimpotrivă, constituirea ei are un caracter evolutiv-istoric, multistadial. Forma iniţială 

a acestei organizări este embrionară, ea fiind mai apropiată de cea a cimpanzeului decât 

de cea a omului adult din epoca modernă. Spre deosebire de seria animală, unde 

patternul de bază al organizării psihocomportamentale rămâne relativ acelaşi de la o 

generaţie la alta în cadrul aceleiaşi specii, în seria evolutivă umană acesta va suferi 

modificări semnificative de la o etapă istorică la alta. Sursa principală a unei atare 

variabilităţi o constituie însăşi dinamica mediului sociocultural. Ritmul şi amplitudinea 

schimburilor în configuraţia mediului sociocultural au sporit aproape în progresie 

geometrică, impunând restructurări tot mai profunde în sfera vieţii psihice a noilor 

generaţii. în epoca actuală, aceste schimbări au devenit atât de rapide (volumul 

informaţiei se dublează la fiecare 10 ani), încât chiar una şi aceeaşi generaţie este 

obligată să-şi restructureze de mai multe ori în timpul vieţii sistemele de cunoştinţe, de 

atitudini şi mentalităţi elaborate în cursul anilor de şcoală şi al adolescenţei. 

Putem, aşadar, afirma că prima caracteristică definitorie a psihicului uman o 

constituie pregnantul său dinamism evolutiv. 

Dacă, în plan biologic, evoluţia omului se consideră demult încheiată, nemaifiiw 

înregistrate modificări semnificative nici în constituţia fizică, nici în anatomia 

creierului de când a apărut homo sapiens sapiens, în plan psihic, evoluţia a rămas 

permanent deschisă, amplificându-şi tot mai mult spaţiul de variabilitate intergeneraţn 

şi interindividuală. 

O a doua caracteristică a psihicului uman, care-1 deosebeşte fundamental * 

psihicul animal o constituie extraordinara lui complexitate. Este unanim admisă teza $ 

psihicul uman reprezintă cel mai complex sistem dintre toate sistemele reale cunoscut* 

nouă până la ora actuală. 

j 

Această complexitate se realizează atât în plan structural-arhitectonic, cât şi "| 

plan funcţional. 

I 

pin punct de vedere structural, sistemul psihic uman (SPU) posedă cea mai mare 

rogenitate modală şi cea mai întinsă plajă de variabilitate valorică a componentelor 

e 

, ă în plan interindividual. 

baZ 

Pe lângă componentele primare, care sunt, într-o formă sau alta, prezente şi la 

'ale, psihicul uman are în alcătuirea sa, în cea mai mare parte, componente proprii 

3 

mai Iui, de genul proceselor secundare superioare: gândirea logică, bazată pe 

11 

ncipiul generalizării, abstractizării şi formalizării, imaginaţia creatoare, memoria 

dorică, limbajul articulat, funcţia decizională, voinţa deliberativă, motivaţia 

ocioculturală, funcţia de valorizare (axiologică), emoţiile şi sentimentele superioare de 

rdin estetic şi sociomoral, trăsături caracteriale, complexe structuri aptitudinale de 

xecutie şi creaţie. Acestea vor genera şi vor susţine din interior o gamă aproape 

infinită de comportamente şi activităţi, după care se obiectivează în ultimă instanţă 

superioritatea omului în raport cu animalul. 

Complexitatea structurală a sistemului psihic uman iese şi mai pregnant în relief dacă 

prezentăm schema logică de organizare internă a lui. Aceasta se dispune atât pe verticală 

(ierarhic), cât şi pe orizontală (fig. 7). Dimensiunea verticală ne dezvăluie caracterul 

plurinivelar al organizării interne, delimitarea principalelor subsisteme după criteriul 

inferior-superior, primar-secundar. Sintetizând datele şi punctele de vedere produse de 

evoluţia anterioară a psihologiei, vom identifica trei niveluri esenţiale ale organizării 

sistemului psihic uman: nivelul inconştient, nivelul subconştient şi nivelul conştient. 

MAXIMA OBSCURITATE 

A INCONŞTIENTULUI 

MAXIMA CLARITATE 

A CONŞTIINŢEI 

--CONŞTIENTUL 

SUBCONŞTIENTUL 

INCONŞTIENTUL 

Fig. 7. Schema-bloc a celor trei sfere care compun psihicul uman

Trebuie să subliniem aici că, în forma ei elaborată, ideea organizării ierarhi Ce 

multinivelare a vieţii psihice a omului aparţine şcolii psihanalitice şi, în primul rând 

creatorului acestei şcoli - S. Freud, prin introducerea celor trei instanţe, dispuse p e 

' 

verticală: Sinele (id-ul), Supra-eul (super ego) şi Eul (Ego). 

Astăzi, noţiunea de „organizare multinivelară" se aplică nu numai sistemului 

psihic în ansamblu, ci şi funcţiilor şi proceselor particulare, începând cu senzaţia si 

terminând cu procesele superioare ale gândirii. 

Nivelul inconştient. Referiri la existenţa unor fenomene psihice inconştiente 

găsim încă în sec. XVII, la LeibniZ, care vorbea despre existenţa „percepţiilor mici" 

care se produc sub pragul de conştientizare şi pot influenţa mersul percepţiei şi gândirii 

conştiente. Mai târziu, Mâine de Biran (1766-1824) transformă noţiunea de „percepţii 

mici" în cea de „percepţii obscure", întrucât despre conţinutul lor subiectul nu poate sâ 

relateze nimic în mod direct. La rândul său, G. Fechner (1801-1887), studiind relaţia 

dintre intensitatea stimulului şi intensitatea sau claritatea senzaţiei, introduce termenul 

de „senzaţii subliminale", care ca atare nu reuşesc să se individualizeze în câmpul 

conştiinţei, dar influenţează prin potenţare sau diminuare (inducţia negativă) pe cele 

conştientizabile în momentul dat. 

Helmholtz (1897) va merge şi mai departe, susţinând existenţa unor raţionamente 

inconştiente şi explicând cu ajutorul lor fenomenul insight - găsirea instantanee a 

soluţiei la o problemă. 

în filosofie, ideea existenţei unei vieţi psihice inconştiente sau iraţionale a fost şi mai 

amplu susţinută şi dezvoltată în lucrările unor mari gânditori ai sec. XIX, precum Schelling, 

Schopenhauer, Nietzsche, Hartman. In interpretarea omului, sec. XIX a dus deja la 

formularea opoziţiei dramatice între raţional-iraţional, între omul-uman şi omul-bestie. Cele 

două entităţi sunt prezente în structura fiecărei persoane individuale concrete, dar 

raportul de forţă dintre ele este variabil şi de aceea controversabil. în interpretarea 

acestui raport, din nou vom asista la confruntarea a două tendinţe unilateralabsolutizante 

şi, implicit, reciproc-exclusive: tendinţa raţionalistă, care va afirma 

predominarea absolută a forţei raţionalului asupra iraţionalului, a conştientului asupra 

inconştientului, şi tendinţa iraţionalistă, care susţinea predominarea absolută a 

iraţionalului, a instinctului, a „bestiei" asupra raţionalului, a conştientului, a umanului. 

Pe fondul acestei confruntări filosofice, S. Freud se va apleca în mod sistematic, 

de pe poziţiile omului de ştiinţă, asupra fenomenelor psihice inconştiente, realizând 

pentru prima dată o analiză, descriere şi interpretare închegate, coerente ale acestei 

realităţi. Meritul principal al lui Freud rezidă în aceea că a reuşit să spargă tiparele f 

zidul prejudecăţilor în interiorul căruia se cantonase psihologia vremii, demonstram! 

necesitatea includerii în psihicul uman a inconştientului ca o componentă bazalâ ? 

esenţială pentru dinamica personalităţii şi comportamentului cotidian. 

în evaluarea şi stabilirea rolului inconştientului în determinarea comportamentu" 11 

şi activităţii personalităţii umane, Freud a îmbrăţişat linia filosofică a iraţionalismulu'^ 

Astfel, el va conferi inconştientului rolul esenţial în structura „aparatului psihic ?j 

pe seama elementelor şi forţelor lui fiind pusă întreaga gamă a manifestărilor 

activităţilor omului, inclusiv a celor de creaţie. fl 

82 

Şi dacă, până atunci, psihologia păcătuia prin faptul că-şi limita domeniul 

lusiv la studiul fenomenelor psihice conştiente, concepţia lui Freud avea să-şi 

e 

edească vulnerabilitatea şi slăbiciunea printr-o limitare inversă, afirmând că 

, vg r 

atul obiect de studiu al psihologiei îl reprezintă inconştientul. 

a 

}n contextul dat, pe noi ne interesează contribuţia concretă a lui S. Freud la 

ofundarea studiului şi analizei structurii şi conţinutului inconştientului, ca prim nivel 

i sistemului psihic uman. Şi nu este nici o exagerare dacă afirmăm că ceea ce se 

noaste la ora actuală, în această problemă, se datoreşte aportului şcolii psihanalitice. 

Astfel, sintetizând datele reprezentanţilor acestei şcoli, obţinem un tablou extrem 

Ae complex al inconştientului uman. în cadrul acestui tablou, se delimitează, din punct 

. 

vec 

|ere modal, două forme: inconştientul colectiv şi inconştientul individual. Pentru 

Freud, importa"^ cea ma ' m a r e ° are inconştientul individual, cel colectiv constituind 

o platformă mai mult sau mai puţin neutră; în schimb, pentru C. Jung, rolul activ şi 

determinant în dinamica personalităţii îl joacă inconştientul colectiv, la a cărui analiză 

de structură şi conţinut el şi-a adus o contribuţie decisivă. 

Inconştientul colectiv este alcătuit din elemente de ordin afectiv, motivaţional, 

cognitiv şi executiv-instrumental (acestea din urmă în forma unor scheme interne de 

răspuns şi comportament), constituite în cursul evoluţiei istorice a speciei umane şi 

conservate în straturile profunde ale memoriei. în pofida discontinuităţii marcate de 

indivizii concreţi în succesiunea generaţiilor (timpului), umanitatea prezintă în sine şi o 

anumită unitate şi continuitate, care se vor manifesta legic şi irezistibil în tendinţa 

indivizilor de a se căuta veşnic, de a se recunoaşte şi de a realiza o existenţă de grup, 

comunitară. La nivelul fiecărui om, se pune în evidenţă o memorie a speciei, înnăscută, 

şi o memorie individuală, structurată în timpul ontogenezei. 

După Jung, elementele vieţii psihice ancestrale se articulează în veritabile matrici 

sau tipare, denumite de el arhetipuri, care vor ghida din interior, într-un sens imperativ, 

procesul plămădirii personalităţii de suprafaţă a individului. Ca întregul edificiu al 

vieţii psihice, arhetipul este alcătuit pe principiul interacţiunii antagonice între forţele 

constructive (ale vieţii) şi cele distructive (ale morţii), între forţele binelui şi cele ale 

râului, între iubire şi ură. în arhetip, ca expresie structurată a inconştientului colectiv, se 

a 

«lă practic ceea ce în mod curent se numeşte destin. 

Inconştientul individual, aşa cum a fost el analizat de S. Freud, se compune din 

oua segmente, cu conţinut şi rol diferit în dinamica sistemului personalităţii, şi anume: 

c 

°nştientulprimar, înnăscut, şi inconştientul secundar, dobândit. 

Primul este legat şi exprimă natura biologică a omului. El include tendinţele, 

siunile, şi instinctele primare, legate de asigurarea supravieţuirii şi echilibrului 

°g'c al organismului. Este structurat după principiul plăcerii şi al reducerii 

uiţionate a stărilor interne de tensiune şi fmstraţie. în centrul tuturor elementelor 

Ivlnt• , nente ' Freud a aşezat instinctul erotico-sexual sau complexul libidoului. 

atl) 

. an du-şi opţiunea, Freud afirmă: „dacă acest instinct nu ar fi cel mai important, 

m a 

: I actu ' Procreării nu ar începe cu el". Freud conferă noţiunii de libidou un sens 

o rga 

• ^' ê 

energie vitală nobilă, care stă la baza tuturor proceselor de dezvoltare şi 

şi 5 

j 

r p a 

personalităţii. Componenta sexual-genitală nu are decât un rol particular 

pllc 

't, limitat.

Pe lângă elementele structurale de fond, pe care am putea să le numim hard\ VQrt 

în sfera inconştientului primar se mai includ: stările onirice (visele care acompania^ 

somnul), lapsusurile, inversiunile şi aglutinările verbale, actele ratate. Acesta 

reprezintă latura funcţională cotidiană a inconştientului, care se manifestă în cadrul 

raportării subiectului la situaţiile prezente sau anterioare, şi am putea să le numin, 

software. în accepţiunea lui Freud, ele sunt modalităţi simbolice, deghizate,

ti 

colective, rasiale); f) asigură continuitatea noastră psihică în timpul somnului, i a 

hipnozei şi al transelor, când controlul conştiinţei este obolit. 

Rolul negativ al inconştientului se evidenţiază în: a) generează stările de afe^ 

care împing la acţiuni şi comportamente cu caracter destructiv; b) este sedi u 

i 

instinctului agresivităţii pe care-1 poate exacerba şi transforma într-o trăsătură stabilă d e 

personalitate; c) se implică adesea în mod perturbator în fluxul gândirii şi al activităţii 

predispunându-ne la erori. 

Subconştientul. Pe scurt, subconştientul ar putea fi definit prin conţinutul 

memoriei de lungă durată, care nu se află antrenat în momentul dat în fluxul operativ al 

conştiinţei, dar care poate fi conştientizat în situaţii adecvate. El cuprinde, aşadar 

informaţii, amintiri, automatisme, deprinderi, ticuri, stări de set (montaj) perceptiv $| 

intelectual, tonusul emoţional (fondul dispoziţional), motive. Ca sferă, subconştientul 

este incomparabil mai întins şi mai bogat atât decât inconştientul, cât şi decât 

conştientul. Dar cea mai mare parte a „elementelor" componente ale sale se află în 

stare latentă, alcătuind rezervorul activităţii conştiente curente. Active şi realizabile în 

comportament în afara câmpului conştiinţei sunt doar automatismele, deprinderile 

obişnuinţele. Dar chiar conţinutul latent al subconştientului intră în structura stării de 

pregătire psihică generală a subiectului, influenţând pozitiv sau negativ desfăşurarea 

proceselor psihice conştiente, de la percepţie până la gândire. 

Ar fi incorect însă să reducem conţinutul subconştientului exclusiv la 

informaţiile, experienţele şi actele care provin din conştiinţă; el, în mod firesc, 

comunică şi cu inconştientul, încorporând, deci, şi o serie de elemente ale acestuia. 

Argumentul principal în sprijinul acestei afirmaţii îl constituie comportamentele 

„finaliste", al căror motiv rămâne neconştientizat. De asemenea, automatismele se 

declanşează şi se susţin prin acţiunea pulsiunilor şi tendinţelor inconştientului. 

Principiul activismului şi dinamicităţii se aplică şi organizării subconştientului. 

Astfel, el nu trebuie văzut ca o entitate statică şi pietrificată, lipsit de mişcare interioară, 

ci, dimpotrivă, ca o organizare dinamică, în cadrul căreia, se produc reaşezări, 

rearticulări şi reevaluări ale elementelor componente şi chiar programe pentru 

activităţile conştiente viitoare. O latură concretă a dinamismului intern a| 

subconştientului o constituie fenomenele de reminiscenţă, de reproducere selectivă şi 

de reproducere fabulatorie a unor informaţii, evenimente sau experienţe anterioare. 

în lumina celor de mai sus, trebuie să admitem faptul că subconştientul posedă" 

anumită autonomie funcţională, el dispunând de mecanisme proprii de autoîntreţin elt 

şi autoconservare. Aceste mecanisme sunt stimulate de sus - prin fluxurile conştiifîf 1 ' 

în stare de veghe şi de activitate orientată spre scop, şi de jos, prin fluxuri» 

inconştientului, în stare de somn sau de conştiinţă confuză, ce caracterizează stările & 

ebrietate şi cele provocate de narcotice. 

Visele, deşi îşi au punctul de pornire în inconştient, ele se finalizează Ş' 

„depozitează" în sfera subconştientului, şi anume, în etajul superior al acestuia, ceea 

face posibilă conştientizarea şi reia;are 1 conţinutului lor imediat după trezire. ^ 

Importanţa subconştientului nu o patern nicicum subestima, fiind gr eU 

imaginat existenţa psihică normală a omului fără prezenţa şi funcţionalitatea lui. 

în primul rând, el asigură continuitatea în timp a Eului şi permite conştiinţei să 

Hzeze integrarea sub semnul identităţii de sine a trecutului, prezentului şi viitorului. 

c m că în cazurile amneziilor totale - anterograde sau retrograde -, identitatea de sine 

puternic alterată, relaţionarea subiectului cu lumea fiind profund perturbată. în al 

t 

j lea rând, subconştientul dă sens adaptativ învăţării, permiţând stocarea informaţiei şi 

erienţei pentru uzul ulterior. în desfăşurarea oricărui proces conştient, chiar dacă el 

6 

te provocat" şi se raportează la un obiect sau la o situaţie externă concretă, 

bconştientul se conectează în mod necondiţionat la experienţa anterioară, atât în 

f rina operaţiilor (sau transformărilor), cât şi în cea a modelelor informaţionale- 

• ma 

gistice sau conceptuale. în fine, în al treilea rând, subconştientul asigură consistenţa 

nternă a conştiinţei, durabilitatea ei în timp; în afara aportului său, conştiinţa s-ar 

reduce la o simplă succesiune a clipelor, a conţinuturilor senzaţiilor şi percepţiilor 

imediate, devenind imposibile funcţiile ei de planificare şi proiectivă. Deşi, fireşte, 

menţinerea în stare optimă a cadrelor de referinţă ale conştiinţei reclamă permanenta 

comunicare senzorială (izolarea senzorială pe o durată mai mare de 5-6 zile produce 

perturbări serioase în dinamica internă a conştiinţei), subconştientul este indispensabil 

pentru desfăşurarea unei activităţi mintale conştiente „independente", adică în absenţa 

influenţei directe a obiectelor sau fenomenelor externe. 

Conştientul. în capitolul consacrat obiectului psihologiei am trecut în revistă 

controversele purtate şi exagerările făcute în definirea locului şi rolului conştiinţei, 

exagerări care au mers de la absolutizarea ei, considerându-se că atributul psihicului 

trebuie să-1 posede numai stările şi faptele de conştiinţă (psihologia introspecţionistă a 

conştiinţei), până la negarea şi aruncarea peste bord a ei, considerându-se că ea este un 

simplu epifenomen, iluzie, o invenţie metafizică (în psihologia behavioristă clasică, 

varianta watsoniană). 

Din fericire, psihologia contemporană a reuşit să depăşească în plan metodologic 

aceste opoziţii şi absolutizări unilateral-exclusiviste şi să găsească modalitatea unei 

abordări mai mult sau mai puţin congruente şi unitare a conştientului. Fireşte, aceasta 

n 

u înseamnă că în toate lucrările consacrate problemei conştiinţei şi conştientului 

găsim aceleaşi idei şi aceleaşi aspecte. Complexitatea extremă a fenomenului impune 

delimitări şi centrări pe o latură sau alta, pe o trăsătură sau alta. Dar nimeni nu-şi mai 

jnsoţeşte demersul său de pretenţia că acesta este singurul posibil, singurul adevărat şi, 

ln 

acelaşi timp, exhaustiv. 

Important este faptul că, astăzi, nimeni nu mai reduce viaţa psihică a omului doar 

°nştiinţă şi nimeni nu mai neagă realitatea conştiinţei şi necesitatea de a fi cercetată 

x 

Pucată ca atare. Toată lumea este de acord că ea, conştiinţa, reprezintă o 

ponentă, o formă sau un nivel al organizării psihice generale. De asemenea, toată 

a e 

fii ste de acord că aceasta este componenta cea mai nouă din punct de vedere 

de? ? et ' C ' cea ma ' com P' ex ă ' n 

ordine structurală şi funcţională şi cel mai puternic 

ta 

(j re 

Ş' afirmată la om. în fine, întâlnim un acord cvasiunanim în a considera 

d e 

|j . Carac teristici esenţiale ale conştiinţei discriminarea, disocierea, medierea, 

P°?it"| area ' °P oz iţ' a Eu-lume, subiectiv-obiectiv, decentrarea (raportarea la sine de pe 

e 

altuia), evaluarea-autoevaluarea, orientarea spre scop stabilit anticipat,

atribuirea şi crearea de semnificaţii, realizarea şi afirmarea entităţii şi identităţii Eui r 

prin crearea şi menţinerea controlului asupra coordonatelor orizontului temporar. ' 

Sigur, în abordările concrete, apar deosebiri de vederi şi elemente de controv ers5 

Astfel, în abordarea determinaţiei structurale (arhitectonice), unii definesc conştjj nt 

sumativ (ansamblul funcţiilor şi proceselor psihice particulare, cognitive, afective '• 

motivaţionale), alţii rezumativ-selectiv, acordând ponderea principală, de exemnl 

proceselor superioare ale gândirii sau structurilor şi funcţiilor axiologice sa 

structurilor şi funcţiilor morale (vezi, în acest sens, dictonul frecvent invocat în epoca 

revoluţiei tehnico-ştiinţifice: „ştiinţă fără conştiinţă nu înseamnă nimic" sau „ştjj m 

fără conştiinţă devine antiumană"). 

A admite, tară rezerve, prima definiţie înseamnă a condiţiona atributul 

conştientului de prezenţa întregii „sume" a proceselor psihice particulare, ceea ce 

evident, contravine realităţii, care ne arată că aceste procese sunt conştiente nu numai 

atunci când sunt luate toate împreună, ci şi când se manifestă fiecare separat - ca 

senzaţie, ca percepţie, ca gândire, ca memorie, ca trăire emoţională etc. 

A admite, de asemenea, necritic cea de a doua definiţie înseamnă a explica 

întregul printr-una din părţile sale componente, ceea ce, evident, ar duce nu la 

rezolvarea problemei, ci la estomparea ei. 

In faţa unei asemenea situaţii, cea mai bună soluţie este de a defini structural 

conştiinţa ca un nivel specific, calitativ superior al organizării psihice, caracterizat 

printr-o emergenţă integrativă ireductibilă şi atingând coeficientul de complexitate cel 

mai înalt la om. Din punct de vedere genetic, structura conştientă are un caracter 

dobândit, evoluează istoric, pe măsura dezvoltării funcţiilor rezolutiv-integrative ale 

creierului şi a diversificării, sub aspect cantitativ şi calitativ, a mediului sociocultural şi 

se elaborează, individual, în ontogeneză. Este subsistemul cel mai deschis la schimbare 

şi evoluţie al psihicului uman. Formarea şi integrarea în plan psihologic sunt mijlocite 

şi susţinute de principiul verbalizării, care postulează rolul de factor potenţator, 

reglator şi optimizator al limbajului articulat în dezvoltarea psihică generală a omului 

Dezvoltarea structurală a conştiinţei a avut şi are un caracter sinuos, inegal şi 

contradictoriu atât la nivel de grup, cât şi la nivel individual, diferitele componente 

luând valori semnificativ diferite atât pe coordonata diacronică (deosebiri înW 

generaţii), cât şi pe cea sincronică (deosebiri interindividuale în cadrul aceW 

generaţii). La omul contemporan aparţinând culturii occidentale, se apreciază ca, |B 

structura conştiinţei, au devenit precumpănitoare componentele cognitiv-instrunient* 

cele de ordin afectiv-moral rămânând relativ în urmă şi ocupând un loc secund 

subordonat; la omul contemporan aparţinând culturii orientale, ponderea princip^' 3 

deţin componentele afectiv-morale şi axiologice, cele cognitiv-instrumentale având un 

subordonat (mai ales la reprezentanţii religiilor fundamentaliste). Aceasta ne ai' ata , 

deşi legile psihologice generale care guvernează procesul concret de elaborare a stru c 

interne a conştiinţei individuale sunt comune tuturor indivizilor umani, conţinu 1 

asupra cărora acţionează şi efectele (rezultatele) lor diferă în limite foarte largi de 

cadru sociocultural la altul şi de la un individ la altul.

WţP' ' 

scurgerii ireversibile a timpului, impunând şi o „scurgere" înapoi a acestuia, fi e 

~j. 

mod relativ. Orizontul temporar propriu conştiinţei şi în interiorul căruia ne mişcăm n • 

în plan subiectiv, ideal, nu posedă doar sensul direct: trecut —• prezent —• viitor, 

c ; 

sensul indirect: viitor —• prezent —* trecut. 

Pe continuumul torentului conştiinţei, W. James a delimitat două tipuri de stă 

substantive şi tranzitive". Stările substantive exprimă „opririle", iar cele tranzitive 

zborurile conştiinţei. Specific pentru conştiinţa înţeleasă ca „torent" este trecea 

neîntreruptă de la o stare substantivă la alta tot substantivă. Stările tranzitive su 

suportul transformărilor „insesizabile" care împing înainte fluxul spre o noua stan, 

substantivă. Cum între starea substantivă actuală şi cea următoare există o relaţie H 

succesiune logică, curmarea stării tranzitive, intermediare, atrage după sine alterare 

cursivităţii şi coerenţei actului psihic dat (percepţie, reprezentare, gândire). 

H. Wallon se numără şi el printre partizanii abordării dinamice. Referindu-se 

expres la această problemă, el afirmă: „O stare de conştiinţă nu are o existenţă absolută, 

definitivă, imuabilă; ea rezultă dintr-un concurs situaţional de factori, unii din ei mai 

mult sau mai puţin trecători, alţii mai durabili, datorită anumitor condiţii, chiar dacă a 

încercat să mai fie actuală, ea continuă să fie posibilă (Wallon, 1924, p. 487) Adept şi 

al principiului evoluţiei (genetic), Wallon vede dinamica conştiinţei şi ca mişcare 

ascendentă de la haotic la organizat, de la amorf la diferenţiat, individualizat. Acest 

aspect al dinamicii în şi prin organizare a fost dezvoltat mai ales de L.S. Vâgotski. 

Acest autor consideră că mişcarea conştiinţei este subordonată fie unui obiectiv 

evolutiv, atingerea unei trepte superioare de organizare, fie unuia finalist (instinctualadaptativ) 

- satisfacerea unei stări de necesitate a subiectului. 

Din punct de vedere structural, torentul conştiinţei, spre deosebire de fluxurile 

subconştientului, se desfăşoară printr-un factor mediator, denumit semn, şi se 

concretizează în „construcţia" unor sisteme de semnificaţii. La baza construcţiei acestor 

sisteme stau conexiunile, interacţiunile şi interdependenţele dintre procesele psihice 

particulare. Un asemenea punct de vedere îl putem denumi dinamic-constructivist. 

Prezentarea de mai sus ne conduce la următoarea concluzie: latura structurala Şi 

cea funcţională ale conştiinţei sunt indisociabile şi interdependente; structura pune m 

evidenţă coordonatele de definiţie ale conştiinţei ca organizare reală, ontologic 

ireductibilă; latura funcţională evidenţiază rolul adaptativ al conştiinţei, esenţa ei«" 

formă supremă a vieţii de relaţie. în abordarea laturii structurale, trebuie să se pună' 

evidenţă, pe de o parte, diversitatea şi eterogenitatea modală a componentelor 

conţinuturi şi procese informaţional-cognitive şi afectiv-motivaţionale, iar pe de a 

parte, schema logică de articulare şi interacţiune a acestor componente. La rândul 

latura funcţională trebuie interpretată ca unitate dialectică între Stare şi transform® 1 ' 

între statica funcţionala şi dinamica funcţională (fig. 8). 

' Aceşti termeni au fost preluaţi şi utilizaţi de M. Ralea pentru explicarea siste 

personalităţii. 

llUî 

Trezire 

H u o 

/N 

V 

moarte 

conştiinfă 

- activitate psihică structurată şi orientată 

spre scop 

(percepţie, învăţare, 

rezolvare de probleme etc.) 

stare de veghe 

- conştientă 

- prezenţă de sine 

- disponibilitate de acţiune 

- prezenţa activităţii psihice inconştiente 

integrale 

coma gr. I 

- funcţii psihice inconştiente relativ structurate 

- funcţii vegetative normale 

coma gr. II 

- funcţii psihice inconştiente difuze 

- funcţii vegetative moderat perturbate 

coma gr. III 

- funcţii psihice abolite 

- funcţii vegetative perturbate 

coma gr. IV 

- absenţa vieţii psihice 

- funcţii vegetative la limita supravieţuirii 

coma gr. V 

- absenţa psihismului 

- funcţii vegetative întreţinute artificial 

Fig. 8. Continuumul activismului cerebral şi dinamica vieţii psihice 

o t o d a t 

er 

"ietiza 

j ^ ţn definirea şi interpretarea de ansamblu a conştiinţei, trebuie să evităm 

^Plica^63 Şl i z o l a r e a ei de activitate 

Şi comportament. Nici descrierea şi nici 

rea Cl nu s u n t c o 

evid enţ 

mP l e t e Ş' cu atât mai puţin convingătoare, fără invocarea 

Con 

îtiinfâ COniPOrtarnentale F ă f ă c o n t r o l u l 

' 

realităţii comportamentelor, discuţia despre 

Steril 

-fant P ° ate ' eŞi f ° arte UŞ ° r di " d o n i e n i u l Ş tiin tei, trecând în cel al speculaţiilor 

p teziste, cum s-a întâmplat de altfel în istoria psihologiei. 

dac nd Un cont 

â-l d e 

'nuum structural-funcţional atât de întins, trebuie să specificăm 

ciem prin minimum, prin medium sau prin maximum. Cu alte cuvinte, vom

defini conştiinţa pe baza valorilor inferioare, a valorilor medii sau a valorilor superio^ 

ale descriptorilor? Probabil că răspunsul cel mai adecvat ar fi: descrierea de tj D 

eşantioane corelate. Aceasta înseamnă că abordarea psihologică se deosebeşte de c^ 

filosofică prin cuplarea ei la realitatea concretă. (Modul filosofic devine din acest motiv 

total inoperant în analiza individual-concretă a conştiinţei). Dacă aplicăm însă metoda 

deductivă, dar circumscrisă criteriilor de ordin comportamental-performanţial, atunci 

putem elabora un model-etalon ideal a ceea ce trebuie să însemne conştiinţa la limita^ 

superioară, posibil de atins teoretic, dar greu sau imposibil de atins practic, la nivel U 

| 

individului concret, aici şi acum. Un asemenea model va avea o valoare operaţională 

reală, permiţând o analiză diagnostică mult mai relevantă şi obiectivă a organizării 

conştiente în plan individual. 

Indicatori comportamentali pentru evaluarea existenţei şi funcţionalităţii 

conştientului la om. Oricât de riguroasă ar fi o definiţie, ea nu va putea exprima 

niciodată întreaga bogăţie de aspecte, trăsături şi funcţii particulare pe care le 

presupune nivelul conştient al sistemului psihic uman. De aceea, în practica 

psihologică, devine indispensabil recursul la indicatorii comportamentali, la conţinutul 

şi formele principale de activitate care caracterizează omul ca subiect, ca personalitate. 

Astfel, la întrebarea cheie „ce înseamnă a fi conştient, în ce se concretizează acest 

atribut?", cel mai adecvat este să identificăm, la nivelul comportamentului şi activităţii, 

un minimum de indicatori şi trăsături obiective şi comparabile. Valorile acestora, 

exprimate cantitativ sau calitativ, ne permit să facem inferenţe despre gradul de 

organizare şi funcţionare a conştientului. 

Vom prezenta, cu titlu exemplificator, câţiva asemenea indicatori, lista rămânând 

deschisă. 

a. Starea de veghe (vigilenţa). Opusă stării de somn, starea de veghe este prima 

condiţie şi, în acelaşi timp, primul indicator comportamental al punerii în priză a 

mecanismelor şi structurilor conştiente. Starea de veghe se exteriorizează în două 

forme: pasivă (subiectul în stare de repaus static, neefectuând nici o activitate externă 

observabilă; de obicei, privirea fie se menţine fixă, fie se plimbă absentă peste obiectele 

din jur) şi activă (subiectul pune în evidenţă componente ale reflexului de orientareinvestigare, 

explorarea câmpului vizual, desprinderea şi fixarea unor obiecte. 

schimbarea poziţiei spaţiale etc). Din punct de vedere comportamental, forma pas' va 

poate avea două semnificaţii: absenţa unui flux concret al conştiinţei, realizându-se 

doar starea de conştienta, sau prezenţa unui proces mental reflexiv sau a unei stan 

meditaţie, fără exteriorizări motorii. Prin recurgerea la înregistrări bioelectrice, se P° 

uşor diferenţia cele două forme ale stării de veghe: pentru forma pasivă, EEG va rele y 

dominanţa ritmului alfa (a), în timp ce pentru forma activă, va pune în eviderf 

predominarea ritmului beta (p). în afara stării de veghe, conştientul nu se P° 

manifesta; în somn, subiectul trece în stare latentă, putând fi trezit cu stimulări exte 

şi putându-şi relua activitatea conştientă; în coma profundă, conştientul este P 1^ 

abolit, subiectul neputând fi trezit cu stimuli externi, nici măcar cu cei nocivi. Aşa^ 

observând un om în stare de somn sau de comă, acest indicator comportamental " v 

interpreta ca absenţă, în momentul respectiv, a psihicului conştient. 

b prezenţa de sine. După cum am văzut, simpla prezenţă a stării de veghe nu 

fi interpretată întotdeauna ca argument al existenţei conştientului în acţiune. 

te 

P° înlăturarea acestei îndoieli, apelăm la un alt indicator pe care noi îl numim 

trlI 

ţa de sine". Acesta este un indicator complex, incluzând, din punct de vedere 

zen 

•'" rj 1Tie 

ntal, mai multe „elemente" şi „verigi": 

S 

• identitatea Eului, concretizată în răspunsuri corecte la următoarele întrebări: „cum 

cheamă?"; „ce vârstă ai?"; „ce sex eşti?"; „anul, luna şi ziua naşterii?"; „ce profesie ai?"; 

tj câsătorit?"; „ai făcut antiata?"; „când ai terminat şcoala, facultatea?" 

• orientarea în propria persoană, care se apreciază după corectitudinea 

răspunsurilor la întrebări şi solicitări de genul: „ce culoare au ochii tăi?"; „ce culoare 

are 

pârul tău?"; „ce formă are faţa ta?"; „ce înălţime ai?"; „care este mâna, piciorul, 

ochiul drept respectiv, stâng?"; „încrucişează mâinile!"; „pune degetul arătător al 

mâinii drepte pe lobul urechii stângi!" etc; 

• orientarea în timp, pe care o evaluăm prin întrebări de genul: „ce zi a 

săptămânii este astăzi, dar ieri, dar mâine?", „în ce lună suntem?"; „în ce dată 

suntem?"; „în ce anotimp?"; „ce vine după iarnă?", etc. 

• orientarea în spaţiu, testabilă prin întrebări de tipul: „unde este Apusul?"; 

„unde este Miază-Noapte?", „unde este Sudul?", „cum ajungi de acasă la serviciu, la 

şcoală etc.?", „ce înseamnă la stânga, la dreapta, înapoi, înainte?", „în ce localitate ai 

domiciliul?" etc; 

• pregnanţa traiectoriei biografice; poate fi evaluată după capacitatea de 

reamintire a cât mai multor evenimente din viaţă. 

c. Orientarea relaţională interpersonală este un indicator comportamental 

esenţial al prezenţei şi funcţionării normale a conştientului. îl putem determina şi 

evalua după răspunsurile pe care subiectul le dă la întrebări de genul: „cine sunt părinţii 

tăi?", „ai fraţi, surori - câţi, câte?", „al câtelea copil eşti la părinţi?", „ce este pentru tine 

[ratele mamei tale?", „dar sora tatălui tău?", „ce eşti cu copiii sorei mamei tale?", „ce 

înseamnă să fii prieten cu cineva?", „ce înseamnă să doreşti binele cuiva?", „ce 

înseamnă să fii în relaţie de duşmănie cu cineva?", „ce părere are persoana x despre 

'"kV " CreZ că ai 

' P rieteni la Şcoală, la locul de muncă?", „cum te comporţi cu 

subalternii sau cum te porţi cu şeful?" etc. 

^ d- Orizontul informaţional este un indicator care defineşte statutul de model 

gmtiv intern al lumii externe. A fi conştient înseamnă a şti ceva despre altceva. 

nştlm 

c 

- a mai Poate fi definită, din acest punct de vedere, ca un sistem închegat de 

^ oşţinţe elaborate şi asimilate în cursul dezvoltării ontogenetice, prin intermediul 

U 

feno ' ^cuvantulu ')- Astfel, volumul cunoştinţelor active despre obiectele şi 

nivelul 6 mturi> şi s 

- °cietătii condiţionează gradul de organizare, în plan cognitiv, a 

manjf U ' Con S uent al sistemului psihic uman. (Am arătat mai sus că, în psihologie, s-a 

s 

at putemi c 

tendinţa de a reduce conştiinţa la activitatea de cunoaştere). 

êstear' 11 

' ntre ' 5ăr ' adecvate şi metodic înlănţuite, de tipul „ce este acesta, ce sunt 

^ sau Y V" Ce Şt despre Clltare lucru sau 

" eveniment?", „ce proprietăţi posedă obiectul 

ori 20n 

'. ' „cum se poate defini obiectul, evenimentul, fenomenul X?", explorarea 

c 

Un 0 

ştiriM ' nforma t' onal tr ebuie să permită stabilirea volumului general al 

• e °r unui subiect despre lumea fizică şi societate (latura cantitativă) şi

corectitudinea lor, adică determinaţia lor semantică şi pragmatică (evocarea selecta 

corectă a răspunsurilor la întrebări de genul celor prezentate mai sus). 

e. Capacitatea rezolutivă este un indicator esenţial pentru evaluarea nivelul 

funcţional al structurilor cognitive ale conştiinţei. Ea se manifestă într-o gamă f 0a 

J 

întinsă de situaţii care reclamă stabilirea unor relaţii logice între elemente, între dafeu 

experienţei anterioare, precum şi efectuarea unor operaţii (transformări) asutw 

informaţiei în vederea obţinerii unei soluţii, a unui rezultat, conform cu anumite crite 

şi cerinţe date. Ca principale modalităţi de evidenţiere a capacităţii rezolutiv 

menţionăm: 

• dezvăluirea sau stabilirea legăturilor cauzale sau de condiţionare î 

succesiunea evenimentelor (formularea unor răspunsuri corecte sau plauzibile I 

întrebările „de ce?", „din ce cauză"? (a fi conştient înseamnă a reflecta obiectele si 

fenomenele externe prin prisma principiului şi legii determinismului, a W 

cauzalităţii); 

• analiza criterială a unor mulţimi de obiecte concrete şi extragerea însuşirilor 

lor comune şi esenţiale, pentru elaborarea unor modele informaţionale conceptuale 

supraordonate (clase, categorii) - (a fi conştient înseamnă a fi capabil să realizezi 

generalizări şi să operezi cu concepte); 

• dezvăluirea şi formularea caracteristicilor şi legilor generale ale obiectelor şi 

fenomenelor date în experienţa senzorială; 

• rezolvarea problemelor, adică găsirea unor răspunsuri adecvate la situaţii 

lacunare, ambigui, slab definite: această activitate mentală îmbracă o forma 

standardizată sau algoritmică şi alta euristică, ambele obligatorii şi necesare pentru 

atestarea unei funcţionări normale a conştientului; 

• realizarea de conexiuni corecte din punct de vedere logico-gramatical între 

noţiuni (judecată) şi între judecăţi (raţionament), în vederea obţinerii unor date sat 

adevăruri noi, pornind de la date şi adevăruri cunoscute; 

• înţelegerea - decodificarea corectă, din punct de vedere semantic, a noilor 

informaţii, cunoştinţe sau evenimente experienţiale, testabilă după gradul de adecvatei 

raportării subiectului la realitatea desemnată (extralingvistică); în sfera structurile 

verbale (lingvistice), înţelegerea rezidă în stabilirea de corespondenţe semantic* 

definite între cuvinte şi propoziţii (sinonimii) şi în elaborarea unor definiţii corecte^ 

noţiunilor prezentate izolat, una câte una; 

• interpretarea - stabilirea, pe baza decodificării semantice prealabile, a ""r 

legături adaptative între cunoştinţe, noţiuni, mesaje şi stările de motivaţie ale subiectuW 

aceasta se poate evalua, fie observând comportamentul instrumental al subiectului 

prezentarea unor mesaje, fie adresându-i întrebări de genul: „la ce foloseşte obiectul *• 

„ce se poate face cu obiectul Y?", „cum se foloseşte obiectul Z?" etc; 

t 

• previziunea - elaborarea şi formularea unor judecăţi privind deznodâma 11 

unor evenimente sau starea viitoare a unui sistem, pornind de la datele despre stare 3 

anterioară şi actuală; o putem evalua punând în faţa subiectului o listă de situai 1 

cerându-i să se pronunţe asupra a ceea ce crede că se va întâmpla sau va urma; 

• constructivitatea proiectivă (generativă) - crearea de modele şi P r0 I 

' • 

mintale pentru transformarea unui obiect real existent sau pentru obţinerea unui o 

94 

inexistent ca atare în realitate; această latură a capacităţii rezolutive reflectă în 

II 

Hui cel mai pregnant rolul activ-transformator al conştiinţei, datorită căruia, omul nu 

III 

adaptează pasiv Ia o realitate dată, ci tinde să modifice şi să transforme această 

SC 

litate în concordanţă cu nevoile şi scopurile sale sau să creeze o realitate nou. 

^ f Orizontul motivaţional - raportul dintre forţa motivelor primare, care-şi au 

sa în natura biologică a omului, şi forţa celor secundare, care-şi au originea în modul 

!f existenţă sociocultural al său. în plan comportamental, acest raport va determina 

mj n 

antele în sfera preocupărilor şi activităţilor cotidiene şi, corespunzător, tipul 

iologic de personalitate - egoist-mercantil, pentru care sensul vieţii va consta în 

igurarea confortului material, a bunului trai ca scop în sine, sau altruist-spiritual, 

nentru care sensul existenţei constă în punerea propriilor capacităţi în slujba aşteptărilor 

i nevoilor celorlalţi şi în satisfacerea nevoilor spirituale - de cunoaştere, estetice, 

etice, religioase etc. 

Pe de altă parte, orizontul motivaţional cuprinde şi proiectarea personalităţii în 

viitor, prin intermediul unor structuri psihice specifice, constituite la nivelul 

conştientului, ca de pildă: dorinţele, aspiraţiile şi idealurile. 

Din acest punct de vedere, putem spune că organizarea conştientă va fi cu atât mai 

bine elaborată şi mai eficientă, cu cât ea va realiza structuri proiective mai puternice, mai 

bine circumscrise şi mai direct întemeiate pe principiul posibilităţii şi realităţii (stabilirea 

unei corelaţii adaptative între dorinţe, aspiraţii şi idealuri, pe de o parte, şi capacităţile 

proprii, pe de altă parte). Pentru explorarea şi evaluarea orizontului motivaţional, pe lângă 

metoda analizei biografice, avem la dispoziţie diferite chestionare, scale, probe proiective 

şi teste obiective de personalitate. Toate celelalte condiţii fiind egale, în principiu, putem 

lua ca reper, următoarea aserţiune: organizarea conştientă se situează la un nivel cu atât 

mai înalt, cu cât este mai dezvoltat subsistemul motivaţiei secundare, de sorginte 

socioculturală, şi cu cât acesta subordonează mai deplin, din punct de vedere funcţional, 

subsistemul motivaţiei primare, de natură biologică. 

g. Autoguvernarea-autoorganizarea exprimă una dintre cele mai importante 

funcţii ale conştiinţei, funcţia de comandă-control asupra întregii dinamici a relaţiei 

omului cu lumea externă şi cu sine însuşi (autoraportarea sau autorelaţionarea). Aşa 

c 

um am arătat, însăşi apariţia conştiinţei ca un nou nivel al organizării psihice a fost 

^terminată şi subordonată realizării unei echilibrări optime a individului cu un mediu 

X| 

stenţial de complexitate crescândă şi cu o saturaţie tot mai mare în situaţii 

Problematice. Or, în asigurarea unei asemenea echilibrări, un rol esenţial îl joacă 

. 

c 

(ia de reglare (comandă-control) a conştiinţei, căreia i se subordonează funcţia 

roiaţional-cognitivă şi cea de proiecţie-creaţie (generativă). 

stahT re deosebire de autoreglarea de tip inconştient, care este eminamente de 

de f Zare ' h°meostatică, şi se realizează pe baza feed-back-ului negativ, autoreglarea 

Psih COn^' ent se realizează prin acumularea schimbărilor sau variaţiilor în sistemul 

(con ° m P orta mental, pe baza feed-back-ului pozitiv antientropic, a feed-through-ului 

Pro« ' Uni ' 

re §' ato are de mediere) şi a feed-before-ului (conexiunii reglatoare de 

'P^tare, anticipare). 

vai 0r 

-~ ores Punzător, conştiinţa va realiza forme superioare de autoreglare, în care se 

Ca se 

lectiv şi specific potenţialităţile instrumentale ale tuturor componentelor

sale particulare - cognitive, afective, motivaţionale, volitive etc. Astfel, la nivelul ei 

pun în evidenţă: autoreglarea dinamică, de urmărire, care stă la baza finalits«- 

eficiente a acţiunilor al căror obiect îşi modifică succesiv şi aleator poziţiile şi directiiu 

în spaţiu; autoreglarea de transformare prin intermediul căreia se realizează acţiuni 

externe directe, de modificare a formei şi volumului obiectelor materiale din ju r 

* 

concordanţă cu anumiţi parametri şi etaloane (activitatea de producere a uneltelor 

bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor) sau acţiunile mentale interne, efectua) 

asupra imaginilor, reprezentărilor, conceptelor, schemelor, proiectelor şi planurilor, j» 

vederea obţinerii unor rezultate concrete la problemele abordate; autoregl are 

proiectivă sau de creaţie, care rezidă în unirea, într-o schemă funcţională unitară, 

verigii mentale interne de elaborare a proiectului unui obiect şi a verigii senzorio. 

motorii externe de realizare a schemei (schiţei) lui şi apoi de transpunere a acestei 

scheme în realitate; (când avem de a face cu creaţia de tip spiritual - elaborarea de 

teorii de sisteme formale, de opere literare etc. -, nematerializabilă obiectual, 

autoreglarea proiectivă constă în asigurarea ordinii şi coerenţei interne, potrivit 

exigenţelor logico-gramaticale, sintactico-semantice, astfel încât „produsul" obţinut să 

posede individualitate emergentă şi să aibă o semnificaţie); autoreglarea de optimizare, 

care stă la baza procesului de perfecţionare-completare. exersare, consolidare - a 

schemelor şi procedeelor de acţiune dobândite anterior; autoreglarea de dezvoltare, 

care derivă din caracterul dinamic-evolutiv al psihicului uman şi asigură, prin feeiback-u\ 

pozitiv antientropic, trecerea succesivă a conştiinţei, de la organizări 

elementare, slabe, la organizări mai complexe şi bune. în mod concret, autoreglarea de 

dezvoltare presupune realizarea unor procese specifice de organizare - formarea unot 

comportamente noi, a unor conţinuturi noi, a unor conexiuni funcţionale noi, care vor 

determina în timp subiectul să se raporteze la lumea externă de pe poziţiile unei 

organizări interne noi a vieţii sale psihice conştiente; autoreglarea de interacţiune 

interpersonală, în cele două forme principale ale sale - cooperarea şi competiţia - 

asigură controlul şi modelarea comportamentului propriu, în funcţie de natura sarcinii 

sau situaţiei sociale şi de obiectivele activităţii în care este angajat subiectul: 

autoreglarea de anticipare, care constă în analiza mentală a rezultatului sa» 

obiectivului acţiunii înainte de efectuarea practică a acesteia şi în introducereaunof 

eventuale corecţii; ea are la bază mecanismul feed-before, adică de alimenta 

informaţională proiectivă - de la ce se cere, de la etalon la rezultat (acesta # 

deosebeşte defeed-back, care înseamnă alimentare informaţională înapoi, post facti^ 

de la rezultat la etalon, de la ceea ce s-a obţinut, la ceea ce trebuie obţinut). 

h. Planificarea acţiunii şi stabilitatea scopului reprezintă un indicator exO* 

de important pentru analiza stării şi funcţionării nivelului conştient. 

în primul rând, aşa cum am arătat, activitatea în plan extern constituie P re ®.,. 

obiectivă indispensabilă a genezei şi dezvoltării conştiinţei, atât în plan istoric, cat? 

plan ontogenetic. în al doilea rând, pe măsura formării şi consolidării conţinuturi' 

structurilor sale interne, conştiinţa devine principalul factor mediator şi organizai 

activităţii. Specificul integrării la nivel conştient a activităţii constă în delimitai 

individualizarea, ca entităţi psihologiceşte distincte, a verigilor componente de baZ • 

motivul, b. scopul, c. mijlocul. Aceasta creează posibilitatea analizei genetic-evolu ' | 

fecărei verigi, prin raportarea la anumite criterii şi condiţii (restrictive, permisive, 

l' vor 

izante, axiologice etc), ceea ce sporeşte considerabil calitatea fazei pregătitoare a 

«unii şi a procesului decizional, de alegere a variantei optime din cele posibile la 

Momentul dat. 

planificarea este una din funcţiile adaptativ-instrumentale esenţiale ale 

fiinţei, ea constând în: a. înregistrarea şi analiza stării de necesitate sau a motivului 

• stabilirea gradului său de importanţă şi urgenţă; (în funcţie de rezultatul acestei 

ceraţii, motivul este acceptat şi menţinut sau respins - amânat sau pur şi simplu 

eprjmat); b. elaborarea şi formularea scopului, ce anume trebuie făcut, întreprins 

pentru satisfacerea motivului - dobândirea obiectului şi efectuarea aşa-numitului 

comportament de finalizare a satisfacerii motivului dat; c. căutarea, identificarea şi 

adoptarea mijloacelor (instrumentaţiei) corespunzătoare dobândirii şi luării în stăpânire 

a obiectului de satisfacere a stării de necesitate şi atingerii scopului; d. prevederea şi 

evaluarea consecinţelor posibile ale acţiunii, atât pentru subiect, cât şi pentru alţii 

(nerealiZarea acestei verigi favorizează adesea efectuarea unor acţiuni cu consecinţe 

negative ce vor fi ulterior regretate); e. analiza şi evaluarea critică finală a rezultatelor şi 

efectelor acţiunii şi desprinderea, pe această bază, a ceea ce, în limbaj cotidian, numim 

învăţăminte sau informaţie inversă corectoare. 

Putem spune că funcţia de planificare a conştiinţei este cu atât mai dezvoltată, cu 

cât fiecare din verigile sau fazele constitutive ale activităţii se realizează la valori mai 

ridicate. Analizele comparative au condus la concluzia că, dintre cele cinci verigi (faze) 

enumerate mai sus, cel mai puţin elaborate sunt ultimele două şi, îndeosebi, penultima - 

prevederea şi evaluarea consecinţelor posibile ale acţiunii. Se pare că această 

dimensiune a conştiinţei a rămas în urma celorlalte, fiind mai puţin dezvoltată. Din 

păcate, o insuficientă dezvoltare a predictibilităţii consecinţelor caracteriZează 

planificarea şi adoptarea deciziilor nu numai la nivelul comportamentelor individuale, ci 

Şi la nivelul acţiunilor sociale şi evenimentelor istorice. Istoria este plină de exempledecizii 

şi acţiuni ce au avut consecinţe nefaste, neprevăzute asupra vieţii comunităţilor 

sociale. 

Şi cu toate că se repetă mereu „să învăţăm din lecţiile istoriei", „să nu mai 

repetăm erorile trecutului" etc, în fiecare nouă perioadă istorică constatăm repetarea 

oraşi greşeli, adoptarea unor proiecte şi decizii, întreprinderea unor măsuri şi 

c 

t'uni fără o prevedere şi evaluare corespunzătoare a consecinţelor posibile. De aici, 

putem trage decât o singură concluzie: evoluţia conştiinţei, ca formă superioară a 

ori / ClllU ''- " U P ° ate fi considerată 

' 

încheiată, ea continuând atâta timp cât va exista 

nec" ° a ^'"^ Ş' cate § orie istorică. Una din direcţiile în care se impune în mod evident 

s,tate 

Cu 

a continuării acestei evoluţii priveşte funcţia anticipativ-predictivă, în raport 

coni° nSeC ' n ' e ' e P osirjile a,e comportamentelor la nivel individual şi social, în situaţii şi 

«exte diferite. 

r» 1 

h,^. I- Modul de interacţiune şi coordonare a conştiinţei de sine şi a conştiinţei 

indiv'H CCt * Ve este un '"""'câtor al organizării şi integrării generale a conştientului 

pr 0pr 

- " ' O trăsătură distinctivă a conştiinţei constă în disocierea şi opunerea activă a 

rnod e 

i | U - Û 

' Um " e x t e m e ?' ' n structurarea schemei comportamentului pe corelarea 

u ui 

informaţional al propriului Eu („conştiinţa de sine"), cu modelul

! 

informaţional al lumii externe („conştiinţa lumii obiective"). Primul include într- u 

sistem unitar datele, cunoştinţele pe care subiectul le dobândeşte despre sine - destw 

componenta bioconstituţională şi despre cea psihică (ansamblul capacităţi^ 

aptitudinilor, vrerilor, aspiraţiilor şi idealurilor), precum şi autoestimarea (care poate f 

realistă, exagerată în hiper- supraestimare, sau în hipo - subestimare). 

Procesul de constituire a modelului informaţional al propriei realităţi psihofe 

are un caracter etapizat şi multinivelar, fiecare etapă şi fiecare nivel evolutiv superi 

introducând determinaţii noi, specifice, în organizarea de ansamblu a sisteniulu' 

personalităţii. 

Datele cercetărilor antropologice, etnografice şi sociologice comparativ 

demonstrează în mod convingător că formaţiunea pe care o numim conştiinţă de sin 

se delimitează şi se impune cu pregnanţă (ca factor mediator activ al raporturilor 

individului cu lumea) la un stadiu relativ târziu al evoluţiei istorice a omului. î n 

societatea primitivă, trăsăturile dominante sunt omogenitatea şi conformismul, formele 

vieţii spirituale apărând îndeobşte ca emanaţie colectivă. în comunitatea primitivă, 

compresia socială este atât de mare încât realitatea individului devine nulă, strivită de 

apăsarea exterioară. Individul este exclusiv pe post de simplu receptacul, el preluându-si 

judecăţile de-a gata, din mediul social, conştiinţa lui fiind dominată de sentimentul 

fuziunii cu tribul, ginta sau clanul, şi de sentimentul participaţiunii. Nu există nici 

individualizarea formală prin nume, fiecare membru purtând numele clanului sau al 

totemului comun tuturor. Nu se poate vorbi nici de individualizarea răspunderii şi nici a 

vinovăţiei pentru diferite acte, pedeapsa care emană de la clanul întreg putând fi 

suportată de oricare dintre membrii grupului şi nu neapărat de insul vinovat. Se pot 

condamna morţii, animalele, copiii sau alţi agenţi care nu pot avea intenţie, deci 

responsabilitate individuală. Or, într-un stadiu evolutiv în care actul şi agentul nu 

corespund, nu se poate vorbi de o conştiinţă de sine a Eului. 

Individualitatea biologică nu poate dobândi semnificaţia ireductibilităţii decât 

prin intermediul unor integrări şi evaluări psihologice. 

Evoluţia conştiinţei de sine - poate cea mai importantă în seria devenim 

personalităţii umane - o putem aşeza pe temelia a două surse principale: realitatea 

bioconstituţională, cu fluxurile informaţionale viscerale, proprioceptive, vestibulare, 

chinestezice, tactile şi vizuale, prin care se formează imaginea integrată a Eului fizic,? 1 

cea externă, fluxurile informaţionale generate de compararea subiectului cu cei dinj" r 

şi de aşa-numita imitaţie a modelelor (o persoană reală sau un model ideal pe cai* 

individul încearcă să-l ajungă şi să-l asimileze în propria-i structură de personalitate) 

Din punct de vedere genetic, prima etapă a structurării conştiinţei de sine £ 

cenestezia, adică ansamblul informaţiilor despre mediul intern al organismului (în ^ 

includem starea funcţională a principalelor organe interne, legate de realiz^ 

funcţiilor biologice de bază - alimentare, circulatorii, respiratorii, excretorii, 

perpetuare a speciei (sexuale). Integrarea acestor fluxuri informaţionale duce . 

elaborarea conştiinţei de sine primare, care se traduce ca simţire şi trăire a un 

L 

organice, biologice, funcţie care se realizează şi la animale, evident, însă, în g 1^ 

diferite de pregnanţă şi relevanţă. La om, integrarea cenestezică reprezintă doar e 13 

incipientă, oarecum dată (impusă de procesele biologice specifice omului). Ea M c 

de la naştere (dacă nu chiar din perioada embriogenezei) şi devine fondul funcţie" 13 

se „grefează", etapele următoare, care vor determina constituirea structurilor 

care 

nuare, superioare ale conştiinţei de sine. 

86 

Etapele următoare pot fi denumite etape de interacţiune, care presupun comunicarea 

• H'vidului cu lumea externă. Ele sunt: individualizarea perceptivă, autoportretizarea, sinin 

i n 

terioară, raţionalitatea, emergenţa tensională, autocontrolul (sau voinţa reflectată). 

ie 

" individualizarea perceptivă este o succesiune ordonată de operaţii de 

. i cr minare, combinare, identificare (secvenţială şi permanentă), prin care individulubiect 

tinde să se delimiteze de ceilalţi semeni şi de obiectele din jur. Percepând pe 

lalti percepându-se pe sine şi comparându-se după o serie de indicatori sau însuşiri 

re-l apropie sau îl îndepărtează de alţii, individul ajunge să-şi formeze imaginea 

propriei individualităţi. 

Autoportretizarea reprezintă un stadiu evolutiv mai înalt care se întemeiază pe 

formarea credinţei în propriul Eu şi constă într-un proces analitic de detaşare din grup sau 

din mulţime ca entitate distinctă (ireductibilă): Eu sunt Eu, nu sunt nici Tu, nici El, deşi, 

poate, în anumite privinţe, ne apropiem şi ne asemănăm, dar oricum: Eu nu pot fi Tu, Tu nu 

poţi fi Eu, Eu nu pot fi El, EI nu poate fi Tu, El nu poate fi Eu. (Triada Eu-Tu-El devine un 

cadru general de relaţionare, care presupune deschidere, comunicare, transfer, imitare, dar 

şi închidere, delimitare, individualizare, originalitate. Ca să-ţi menţii identitatea, trebuie 

să-ţi afirmi o anumită originalitate, într-o formă sau alta; această motivaţie, fiind atât de 

profundă şi consubstanţială Eului, poate să se concretizeze în manifestări 

comportamentale, care, în plan social, par indezirabile şi condamnabile, dar, în plan 

psihologic-individual, sunt legice şi întemeiate; mai ales, dacă privim lucrurile 

existenţial, atât de sugestiv exprimate în manieră poetică: „Din codru rupi o rămurea, 

Ce-i pasă codrului de ea, Ce-i pasă unei lumi întregi de moartea mea?". într-adevăr, 

oricât ar încerca individul să se integreze şi, într-un fel, să se dizolve în lumea celor din 

jur, psihologic, el este „condamnat", în virtutea conştiinţei de sine, să rămână singur şi 

să poarte integral, pe umeri şi în suflet, povara întregii vieţi, care, de cele mai multe ori, 

nu este numai cum şi-o doreşte şi cum tinde să şi-o facă el, ci şi cum i-o fac 

împrejurările şi contextul social dat. 

Autoportretizarea, ca structură funcţională activă, dobândeşte o funcţie 

proiectivă , ea generând la fiecare tendinţa de a se „transforma" sau identifica, evident 

ln 

planul reprezentării şi trăirii, cu altcineva, cu un model. Din multitudinea portretelor 

Pf care le realizăm în relaţionarea cotidiană cu semenii noştri concreţi (vii) sau cu 

,0 

grafîile lor (inclusiv ale celor demult dispăruţi, dar rămaşi în conştiinţa epocii ca 

ma 

n personalităţi) alegem unul, în care ne proiectăm şi ne transformăm atitudinal şi 

^Portamental („Vreau să fiu asemenea cutăruia" sau „Eu sunt/voi fi cutare"). Cel 

"7 1 a ctiv, procesul de autoportretizare se desfăşoară în perioada adolescenţei, când se 

c 

turează idealul de viaţă şi funcţia proiectivă a conştiinţei. 

, Sinteza interioară reprezintă stadiul de articulare şi integrare sistemică, 

/donată şi emergentă a funcţiilor şi proceselor psihice-cognitive, afective, 

Mionale şi volitive, legate de propria persoană (autocunoaşterea, autotrăirea ca 

apâ ln r 

acest context, proiecţia nu o luăm în accepţiune psihanalitică - de mecanism de 

a 

uto re 

- a 

Eului, ci în accepţiunea psihologiei funcţional-dinamice, ca modalitate de 

e 

>Ql 0f 

,, are ~autoorganizare evolutiv-antientropică, de atingere deliberată, voluntară, a unui 

statut social). 

99

ini 

iubire de sine, satisfacţie de sine, motivele Eului), într-o formaţiune psiholog, 

superioară - Eul subiect, care se va opune formaţiunii integrative anterioare re| at 

- 

inferioare - Eul obiect. în sprijinul legitimităţii delimitării acestor două formaţiu n 

j • 

„arhitectura" conştiinţei de Sine putem aduce cazurile de personalităţi alternam 

descrise în psihiatrie (M.Ralea, 1926). 

Constituirea Eului-subiect este secondată de apariţia sentimentului de identitat 

Pentru a putea avea ideea de Eu propriu, este necesar ca, în pofida variaţiilor impuse H« 

interacţiunea factorilor externi cu stările interne, autocunoaşterea şi trăirea cotidiană să n» 

releve continuitatea, identitatea cu noi înşine. Funcţie indispensabilă, dar nu sufici en 

« 

pentru asigurarea continuităţii vieţii sufleteşti este memoria, {memoria de noi înşine). 

Orice Eu are o dimensiune istorică (omul este un sistem istoricizat), el fiy 

expresia experienţelor trăite şi acumulate până la momentul prezent. 

A doua funcţie necesară pentru asigurarea şi păstrarea identităţii trebuie 

considerat raţionamentul - raţionamentul despre noi înşine. De aceea, raţionalitatea 

este desprinsă ca etapă şi nivel integrativ specific al devenirii conştiinţei de sine, 

Unitatea Eului nu poate fi oferită decât de o judecată de identitate care să demonstreze 

că atât schimbările, cât şi constantele aparţin aceleaşi individualităţi. 

Emergenţa tensională este o etapă esenţială a devenirii conştiinţei de sine, al cărei 

rost este de a asigura activarea şi punerea în priză a conţinuturilor şi structurilor psihice 

specializate pentru a face individul apt de a trece la executarea şi finalizarea acţiunii 

îndreptate spre scop. Tensiunea interioară este forţa care permite subiectului uman sâ 

surmonteze diversele obstacole şi dificultăţi în tendinţa de a-şi făuri un destin propriu, de 

a-şi realiza scopurile. Ea transformă edificiul conştiinţei de sine în forţă motrice internă, 

conferind personalităţii atributul activismului teleonomic: a exista pentru a acţiona. 

Absenţa sau slaba ei dezvoltare se manifestă prin depresie, pasivism, abulie. 

Stadiul integrării tensionale se corelează cu stadiul integrării voliţionale, care 

rezidă în reorganizarea conţinuturilor conştiinţei de Sine după principiul intenţionalităţii 

deliberative şi al autocontrolului. „Voinţa de sine", ca dimensiune inalienabilă a 

conştiinţei de sine, este mecanism specific de gestionare a întregului potenţial atitudinalaptitudinal 

al personalităţii, imprimându-i, în raporturile cu lumea, caracteristicile foit 1 

sau slăbiciunii, independenţei sau dependenţei, eroismului sau laşităţii. 

Aşadar, conştiinţa de Sine ne apare - şi ea trebuie efectiv considerată - ca» 

complexă formaţiune psihologică, prin intermediul căreia, în plan relaţionacomportamental 

ne delimităm de cei din jur şi ne manifestăm ca Euri individualii $ 

personalizate ireductibile. , 

Conştiinţa lumii obiective are în principiu aceeaşi alcătuire ca şi conştiinţa 

sine: o componentă cognitivă, ce constă din date, informaţii, cunoştinţe, structurat 

imagistic, figurai sau conceptual-abstract despre însuşirile şi relaţiile obiectelor) 

fenomenelor externe-naturale şi socioculturale, aşa cum sunt ele, independent de st» 

interne de motivaţie ale subiectului şi, care, în plan comportamental se concretizează 

indicatori cantitativi şi calitativi ai capacităţii de discriminare, identificare, clasif' 0 

generalizare, înţelegere, explicaţie şi interpretare; o componentă axiologică, strU '\ )< 

operatorie, prin intermediul căreia subiectul stabileşte şi atribuie semnificaţie şi va .^ 

lucrurilor din afară, prin raportarea la stările sale interne de motivaţie şi la scop 

. -ţgtii; o componentă motivaţională, care cuprinde ansamblul nevoilor, trebuinţelor 

aC 

• tereselor, a căror satisfacere depinde de obiecte şi surse externe (în plan 

?' „ortamental, această componentă se evidenţiază în reacţii şi acţiuni de explorare- 

C 

°- tare şi identificare-dobândire a obiectului sau sursei specifice de satisfacere a nevoii 

08 

trebuinţei specifice; o componentă afectivă, alcătuită din emoţii, dispoziţii şi 

^ timente de sens pozitiv sau negativ, corespunzător semnificaţiei prezenţei şi acţiunii 

Sectelor şi fenomenelor externe; o componentă volitivă, ca mecanism specific de 

° t'vare, mobilizare şi coordonare a potenţialităţi lor de rezistenţă şi de acţiune ale 

3 

biectului în raport cu obiectele şi situaţiile externe. 

Conştiinţa lumii obiective are şi ea un caracter individualizat şi personalizat, 

narţine deci aceluiaşi subiect ca şi conştiinţa de sine, cu care interacţionează în 

vederea unei integrări optime a omului în mediul său existenţial specific. 

Modul de corelare a celor două instanţe - conştiinţa de Sine şi conştiinţa lumii 

obiective - este fără îndoială una din cele mai consistente evidenţe comportamentale 

pentru caracterizarea subsistemului conştient al SPU. Din punct de vedere genetic, 

dezvoltarea conştiinţei lumii obiective precede şi devansează ca ritm şi amplitudine 

apariţia şi dezvoltarea conştiinţei de sine. 

Astfel, dacă schemele psihologice ale celei dintâi încep să se manifeste şi să 

funcţioneze deja după luna a 6-a de viaţă, la 1 an copilul realizând o bună diferenţiere 

şi identificare a obiectelor familiare din ambianţa lui imediată, schemele celor din urmă 

intră în funcţiune către vârsta de 2-6 ani, când se închide mecanismul psihologic al 

autoraportării, al relaţionării cu sine însuşi, copilul trecând de pe poziţia de alter (Ionel, 

Georgică, Sandei etc.) pe poziţia de ego (Eu); formula „Georgică vrea", „Georgică a 

făcut..." va fi înlocuită cu „Eu vreau", „Eu am făcut...". 

Transformarea este atât de importantă şi de radicală pe planul organizării psihice 

interne, încât ea va determina o modificare profundă a modului anterior de relaţionare: 

centrarea pe propriul Eu şi închiderea faţă de lumea externă - perioada egocentrismului 

(întoarcerea spre sine şi cu „spatele la lume"), solipsismului (punerea existenţei lucrurilor 

exterioare în dependenţă de propriul Eu, înlocuirea determinismului obiectiv extern cu 

determinismul subiectiv intern) şi negativismului („reacţii pe dos", în discordanţă cu 

sensul solicitărilor sau comenzilor adultului). De-abia după vârsta de trei ani şi jumătate- 

Patru ani, această perioadă ia sfârşit, cedând iarăşi locul afirmării preponderente a 

iŞtunţei obiective, fapt concretizat în amplificarea curiozităţii şi interesului pentru ce 

" u*- Ce Se ' ntam P'ă înjur şi în apariţia atitudinii activ-interogative (necontenita suită a 

^rebarilor " ce este acesta ? de ce 

" §' » ?")• în jurul vârstei de 7 ani, 7 ani şi jumătate, 

mită şi vârsta micii pubertăţi, asistăm la un nou puseu în afirmarea conştiinţei de 

este -° U î 6 "^11 * 3 de intrare pe propriul Eu şi de închidere faţă de lumea externă. Aceasta 

nu hi' ê 

' ntens ' tate ma ' m ' c ă Ş' conştiinţa lumii obiective nu este decât îngrădită, dar 

stab'l 003^' êr ' oa d a m 

care, pe de o parte, se încheie formarea schemelor operatorii 

altă ^' lnter ' or ' zate a ' e celor două componente ale subsistemului conştient, iar, pe de 

Se 

adole ' ncnea S a 

?' formula personală de interacţiune reglatorie a lor, este 

(, ţCe 

^t 3 (16-18 ani). Adolescentul întră în dialog critic-evaluativ atât cu sine însuşi 

nt 

cu | u 

?'> "Cine sunt ?, „ce vreau ?", „ce doresc ?" sau „ce trebuie să devin ?"), cât şi 

ea 

din jur („de ce stau lucrurile aşa ?", „ce guvernează universul ?", „ce e binele

şi ce e răul ?", „ce este adevăr şi ce este minciună ?", „în ce merită şi în ce nu meriu 

crezi ?" etc), definitivându-şi opţiunile şi fixându-şi criteriile şi etaloanele 1 

autoapreciere şi, corespunzător, de apreciere a ceea ce se află în afara sa. * 

Conştiinţa de sine se va aşeza astfel pe o autoevaluare realistă, p» 

supraestimare sau pe o subestimare. în funcţie de aceasta, individul va aborda | Urt 

° 

externă în trei maniere diferite: a) în mod realist şi adecvat, acordând, pe de o pa» 

importanţa cuvenită „glasului" conştiinţei lumii obiective, iar pe de altă na?' 

echilibrând dorinţele cu posibilităţile, aspiraţiile cu capacităţile; b) în mod subestimat 

minimalizând sau ignorând „glasul" conştiinţei lumii obiective, cerând mai mult decât' 

se cuvine sau decât merită şi propunându-şi obiective şi scopuri pentru a căror realii 

nu dispune de capacităţile şi mijloacele necesare; c) în mod supraestimativ, exageram 

şi absolutizând rolul conţinutului actual al conştiinţei lumii obiective şi minimalizând 

forţa propriului Eu, a potenţialului atitudinal-aptitudinal (comportament defensiv 

panicard, de renunţare, de retragere în sine etc). 

Se poate, deci, afirma că optimă este acea formulă de organizare a conştientului 

care asigură o interacţiune de adaptare şi corectare reciprocă a conştiinţei de sine şi 

conştiinţei lumii obiective. 

Organizarea pe orizontală a sistemului psihic uman. Dacă organizarea i 

verticală ne pune în evidenţă multinivelaritatea sistemului psihic uman, după criteriul 

inferior-superior, primar-secundar, organizarea pe orizontală ne dezvăluie 

eterogenitatea modală şi intramodală a componentelor sale după conţinut, rol 

instrumental-adaptativ şi mecanism, completând astfel tabloul complexităţii lui. Au 

arătat deja că fiecare dintre cele trei principale etape (niveluri) ale edificării vieţii 

psihice a omului nu are un caracter omogen, monobloc, ci, dimpotrivă, prezintă o 

pregnantă diferenţiere structurală, fiind alcătuite din elemente calitativ distincte \ 

ireductibile - informaţional-cognitive, motivaţional-energetice, afective, pattern-uri 

instrumental-executive, unele înnăscute, altele integral dobândite. 

Intre aceste elemente se stabilesc şi se realizează în mod necesar conexiuni 

funcţionale bazate pe criterii logice şi subordonate unei emergente funcţionale 

supraordonate, care conferă nivelului respectiv - inconştient, subconştient sau conştient 

- un rol adaptativ specific şi o anumită autonomie funcţională. Gradul de diversitate» 

elementelor componente şi coeficientul de saturaţie în legături interne (între elemente!' 

componente respective) şi externe (între nivelul ierarhic dat şi mediul său ambiant) * 

amplifică în sens evolutiv-ascendent, pe măsură ce trecem de la nivelul inconştient I» 

cel conştient. Tocmai această trăsătură conferă nivelului ierarhic superior o capacn* 

instrumental-adaptativă mai mare decât cea pe care o posedă nivelul inferior. As# 

nivelul conştient se va caracteriza prin cea mai mare diversitate structurală internă, W 

cea mai înaltă saturaţie în conexiuni interne şi externe şi, implicit, prin cea mai m* 1 

capacitate adaptativă-rezolutivă şi reglatoare. 

Interacţiunea conştient-inconştient. Modelul sistemic al organizăm r 

verticală a psihicului uman se deosebeşte esenţial de modelul psihanalitic freu" 1 

(primul, de altfel, care a dat imaginea ierarhizării). Deosebirea fundamentală e s ţ e 

care există în mod normal între sistem şi agregat. în accepţiunea freudiană, orgar> |Z * 

pe verticală a vieţii psihice este concepută şi interpretată prin prisma princip 1 

im 

I 

râtului. Adică, fiecare nivel constituie o entitate finită, de sine stătătoare, cu 

&f : alitate şi finalitate proprii. Comunicarea, în acest caz, nu presupune 

t 0I1 

* U condiţionare, co-adaptare şi complementaritate, ci ciocnire, confruntare, 

' n 

ngere şi închidere reciprocă. între conştient şi inconştient s-a instituit o barieră de 

cut, o opoziţie ireconciliabilă. întrucât o astfel de relaţie nu oferă posibilitatea de a 

1,6 

• fluenţa şi modula unul pe celălalt, în vederea explicării caracterului adaptativ al 

se 

oortamentului, s-a simţit nevoia introducerii unui mecanism-tampon, cu rol de 

C 

°h'tru între cele două niveluri ostile, denumit Ego (Eu). Neadmiţând caracterul 

3 

lutiv şi reorganizabil al inconştientului, Freud considera conştiinţa ca rezultat al 

\ vierii de la legitatea naturală şi de la esenţa biologică a omului şi, deci, ca un adaus 

artificialii] 

abordarea sistemică, organizarea psihică pe verticală apare ca relaţie de 

•oniunicare şi interacţiune în ambele sensuri între cele trei niveluri, care, în sens 

ascendent, derivă unul din altul, iar în sens descendent se modelează şi se 

restructurează evolutiv şi optimizant unul pe altul. Potrivit principiului ierarhizării, un 

nivel inferior se integrează funcţional şi se subordonează nivelului superior; pe măsura 

trecerii de la nivelul inferior la cel superior, nivelul inferior îşi îngustează sfera acţiunii 

reglatorii, funcţia de reglare globală, supraordonată, care constă în relaţionarea 

adaptativă eficientă a sistemului ca tot cu mediul extern, fiind preluată de nivelul 

superior. în cazul nostru, nivelul inconştient, precedând genetic nivelul conştient, 

reprezintă premisa şi platforma necesare constituirii lui; la vârsta mică, până la un an, 

un an şi jumătate, inconştientul este mecanismul dominant al organizării şi reglării 

comportamentului; funcţia sa reglatorie are un caracter global şi supraordonat, mediind 

modul general de relaţionare a copilului cu lumea. Pe măsura elaborării şi dezvoltării 

sale, nivelul conştient, ierarhic superior, se va impune însă, constant şi tot mai pregnant 

ca factor reglator supraordonat, preluând asupra sa şi relaţionarea individului cu lumea; 

inconştientului i se rezervă un rol funcţional subordonat şi efectuarea unei „reglări 

locale", subsistemice (ex.: reglarea ciclicităţii activării-satisfacerii trebuinţelor 

biologice primare; trebuie spus, însă, că aceasta se realizează în virtutea reorganizării 

funcţionării nivelurilor inferioare de către cele superioare, iar ciclicitatea se va modula 

s 

ub influenţa mecanismelor reglatorii ale conştiinţei). 

Intr-o organizare sistemică, spre deosebire de organizarea agregat, nici unul din 

•velurile ierarhice nu este de prisos, fiecare avându-şi rolul său, ireductibil în 

'gurarea şi menţinerea emergenţei şi unităţii structural-funcţionale a sistemului. 

erarea unui nivel va duce inevitabil la alterarea sistemului în ansamblu sub aspectul 

'dentităţii sale. 

. Dar sistemul nu se poate reduce la simpla juxtapunere a nivelurilor ierarhice 

I, . 1Ve care-1 compun; el va dobândi caracteristici calitative noi, de integralitate, pe 

nteracţiunii nivelurilor particulare constitutive. 

n 

Con 

P' a n psihologic subiectiv, existenţa inconştientului, cel puţin pentru individul 

c 

°nst" 

SC Pêază Ş' se atestă prin intermediul conştientului, adică prin procesul de 

c Zare 

°nst' ?' de verbalizare. în stare de somn profund sau de comă, nefiind 

e s 

un 0L ' n e, subiectul nu-şi dă seama nici de existenţa inconştientului său. Pentru 

•"vator extern, prezenţa inconştientului poate fi relevată şi atestată la subiectul

observat şi pe baza manifestărilor şi reacţiilor comportamentale inconştiente (y 

reacţii vegetative, deliruri, automatisme motorii etc). 

Dacă procesul evolutiv-integrator se desfăşoară în mod obişnuit de la inf eri 

spre superior, în cazul nostru, de la inconştient la conştient, procesul involu? 

(regresia) are un sens invers: de la nivelul superior spre cel inferior; în cazul regresitransformările 

entropic-involutive vor afecta mai întâi structurile şi conţinuţii *\ 

e 

nivelului conştient şi abia ulterior pe cele ale nivelului inconştient. 

în structura schemelor integrative ale comportamentelor şi acţiunilor ce stau k 

baza vieţii de relaţie a omului, vom găsi, selectate şi ordonate după o anumită logică. - 

mare măsură dobândită prin condiţionare şi învăţare, elemente aparţinând tuturor cel 

trei niveluri ierarhice ale SPU: inconştientul, subconştientul şi conştientul. 

Ceea ce se impune să subliniem este faptul că locul şi ponderea acestor element 

nu sunt fixe, stabilite o dată pentru totdeauna, ci variază în funcţie de timp (inclusiv 

vârsta), de situaţie (împrejurări) şi frecvenţă (cât de rar sau de des este solicitat actul 

comportamental dat). 

O importanţă teoretică deosebită o capătă, în contextul dat, întrebarea: se poate 

admite (sau presupune) structurarea unei tipologii comportamentale pe baza raportului 

conştient-inconştient, respectiv, există posibilitatea unei anumite dominanţe funcţionale 

a unui nivel asupra celuilalt ? Răspunsul nu este simplu de dat. 

Dacă se are în vedere structura integrală a comportamentului, probabil că o 

asemenea tipologie nu este viabilă. Dacă ne referim la o componentă sau alta a acestei 

structuri, atunci ipoteza unei atare tipologii devine plauzibilă. Dintre toate 

componentele de ordin psihic, cea comună, generic vorbind, atât conştientului cât şi 

inconştientului, este componenta motivaţională. Ambele niveluri se organizează şi se 

structurează în jurul unei coloane motivaţionale: inconştientul în jurul motivaţiei de 

sorginte biologică, primară; conştientul în jurul motivaţiei secundare (spirituale, socialculturale). 

între cele două tipuri de motivaţie există o relaţie oarecum antagonică, de 

exclusivitate în planul activării şi al satisfacerii. Se poate astfel întâmpla ca în 

organizarea de ansamblu a comportamentului să devină dominantă motivaţia primară 

(având în ac< •* caz un tip comportamental primar) sau motivaţia dobândiţi 

socio-culturală (având de a face cu un tip comportamental secundar). 

De asemenea, se poate vorbi şi de posibilitatea unei diferenţieri tipologice m 

sfera comportamentului, după raporturile: mediat (determinaţie aparţinâiw 

conştientului) şi imediat (determinaţie aparţinând inconştientului); autocort* 6 

(caracteristică a conştientului) şi impulsivitate (trăsătură definitorie a inconştientul; 

reflexivitate (caracteristică a conştientului) şi afect (particularitate a dinam 10 

inconştientului). O asemenea diferenţiere tipologică nu este rodul unei simp 

speculaţii, ci are o bază comportamentală reală. Pe plan funcţional, se stabileşte o & 

integrativă bipolară, cu un pol plasat la limita superioară a conştientului, celălalt fi* 3 

limita inferioară a inconştientului, pe care se vor evidenţia diferite moduri 

interacţiune şi articulare între cele două sfere ale vieţii psihice: cu cât ne apropie 11 

unul din poli, cu atât, în plan comportamental, se impune cu mai multă pf . 

dominanţa funcţională a comportamentelor proprii nivelului corespunzător - conŞ" ^ 

respectiv inconştient. Datorită caracterului mobil, glisant al articularii dif erl | 

te în structura unui act comportamental concret, chiar în interiorul matricei 

C nen 

° laice cu dominanta conştientului sau cea a inconştientului se pot produce oscilaţii 

t'P° p s tipului respectiv (manifestări impulsive la un tip reflexiv, autocontrolat, 

CU 

s 0 U 

manifestări de echilibru-autocontrol la un tip impulsiv). Tocmai acest caracter 

^ mic adesea contradictoriu şi imprevizibil, face să crească extraordinar nu numai 

complexităţii comportamentului uman, dar şi dramatismul său. 

C 

° Sintetizând, putem identifica şi defini următoarele genuri de relaţii între conştient 

ci inconştient: 

* 

a 

Relaţii circulare, în cadrul cărora, conţinuturile conştientului trec în 

• onştient, ca apoi, printr-un proces germinativ, să revină, nu neapărat integral, înapoi; 

' laşi ' ucru este va ' a^'' Ş' P en tru conţinuturile inconştientului, graţie mai ales 

anismului 

rep r 

jmării şi celui al amânării. O activitate mintală începută la nivel 

onştient şi nefinalizată poate fi transferată şi continuată într-o formă specifică la nivel 

nconştient, unde este posibilă găsirea soluţiei, revenind ca terminată în conştiinţă. 

Exemple de acest gen sunt numeroase şi ele au fost analizate în literatura psihologică. 

Aproape fiecare dintre noi am trăit experienţa când, nereuşind să rezolvăm o problemă 

la matematică sau la fizică, o lăsam şi treceam la altceva; după un timp, revenind, am 

avut surprinderea să constatăm că rezolvarea a mers şnur, fără nici o poticnire. Se 

citează cazuri de mari descoperiri în ştiinţă ale căror elemente constitutive s-au zămislit 

latent în inconştient şi s-au actualizat în vise. 

b. Relaţii de subordonare, care constau în dominanţa funcţională a unui nivel 

integrativ asupra celuilalt, respectiv, a conştientului asupra inconştientului sau a 

inconştientului asupra conştientului. 

în mod normal, într-un sistem unitar, multinivelar, subordonarea se exercită de 

jos în sus, nivelurile inferioare supunându-se celor superioare. în cazul de faţă, legea de 

bază este cea a controlului inconştientului de către conştient, chiar atunci când matricea 

comportamentală se structurează în jurul unei componente motivaţionale sau afective 

de origine inconştientă. Tocmai în virtutea acestei legi, noi definim omul ca fiinţă 

conştientă, al cărei comportament principal (de relaţionare cu lumea externă) eSte 

conştient. De o subordonare în sens invers nu se poate vorbi decât în situaţii speciale, 

episodice şi improprii modului de a fi al omului. Atunci când se afirmă dominanţa 

absolută a inconştientului, conştientul este temporar abolit, aşa cum se întâmplă în 

starea de somn (visele, comportamentele somnambulice), în starea de ebrietate 

v 

ansată sau în starea de afect, de explozie afectivă negativă - furie, demenţă. 

c 

- Relaţii de coordonare sau de echilibru, în care cele două niveluri se 

re 

lează şi se balansează reciproc sub aspectul forţei funcţionale. într-o astfel de 

rrnulâ relaţională, de exemplu, componentele motivaţionale aparţinând structurii 

Ş "entului şi cele aparţinând structurii inconştientului posedă o semnificaţie egală 

P r opiată, subiectul acordându-le aceeaşi recunoaştere şi preţuire. 

,. êz 

a 

ultatul este o formulă comportamentală echilibrată, ambivertă, pentru care se 

principiul „nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin", 

rjj „ ^$ a 

cum am subliniat mai sus, conştiinţa este formaţiunea a cărei dezvoltare 

asun e ln continuare deschisă şi putem presupune că influenţa sa modelator-reglatoare 

'"conştientului se va amplifica şi intensifica, în pofida unor descărcări şi 

105

106 

1D7 

1 

răbufniri periodice, în comportamentele individuale şi sociale, a unor tendiriHl 

instincte ancestrale (agresivitate, fanatism, sexualitate). 

^P 

5.3. MODIFICĂRI ALE CONŞTIINŢEI 

Importanţa excepţională a nivelului conştient în relaţionarea omului cu lumea 

externă şi cu sine însuşi poate fi demonstrată şi indirect, prin analiza modificările 

dinamicii lui funcţionale. 

După caracterul lor, aceste modificări se împart în două categorii: normale (sa 

fiziologice) şi anormale (sau patologice). 

Modificări normale. Am văzut că funcţionarea normală a nivelului conştient 

presupune existenţa şi menţinerea stării de veghe, pe de o parte, şi o mobilizate 

orientată a efortului mintal în raport cu conţinutul şi scopul sarcinilor de îndeplinit, n? 

de altă parte. Cum aceasta se face cu un consum energetic important, este evident că 

nici starea de veghe şi nici activitatea mintală internă nu pot fi menţinute la nesfârşit 

fără a se instala efectul negativ al oboselii şi epuizării. în mod firesc, pentru a se 

autoproteja şi a-şi asigura integritatea funcţională internă, sistemul psihic, ca ansamblu 

unitar, şi-a dezvoltat mecanisme speciale de ciclizare şi alternanţă a stărilor de 

activitate şi de repaus (odihnă). 

Astfel, ca răspuns compensator (reglator) la starea de veghe orientată şi de 

conştiinţă focalizată, s-a dezvoltat mecanismul stării de somn, constituindu-se astfel un 

ciclu funcţional închis şi echilibrat, care, din punct de vedere temporar, este structurat 

pe succesiunea zi-noapte (ciclu circadean). 

Intre punctul corespunzător celei mai înalte activităţi a conştiinţei şi punctul 

corespunzător somnului cel mai profund se delimitează un întreg continuum pe care se 

poate identifica un vast registru al gradelor de activare şi, respectiv, al stărilor 

intermediare. 

Astfel, o primă categorie a modificărilor normale funcţional-reversibile ale 

conştiinţei o constituie cele care se leagă de instalarea şi dinamica somnului. 

Trecerea de la starea conştientă la cea de somn se produce gradat, prin scăderea 

treptată a gradului de activare. Tradusă în dinamica activismului bioelectric cortical 

(EEG), această trecere va fi marcată de înlocuirea succesivă a ritmurilor de înaltă 

frecvenţă şi mică amplitudine (ex.: ritmul p rapid de 20 c/s), cu ritmuri de frecvenţă din 

ce în ce mai joasă şi amplitudine din ce în ce mai mare: p (lent (10-12 c/s), a - ritm de 

repaus (cu frecvenţe între 8-10 c/s), ritmul 0 (teta) (cu frecvenţa 4-7 c/s), corespunzător 

stării de somnolenţă, şi, în fine, ritmul A (delta) (1-4 c/s), corespunzător somnului. 

In plan comportamental, trecerea de la activitatea mintală conştientă la somn se 

va manifesta prin apariţia unor efecte de natură inhibitorie, precum: întreruperi şi 

oscilaţii ale cursului gândirii, care devine din ce în ce mai vagă, mai difuză, m» 1 

incoerentă; creşterea treptată a pragurilor senzoriale şi scăderea activităţii percepti^ 

(contururile obiectelor devin din ce în ce mai estompate şi mai fluctuante - j 0 0 " 

umbrelor); senzaţii de greutate în corp, alternativ cu senzaţii de pierdere a greutăţii şi * 

„dispariţie de sine"; vorbirea devine din ce în ce mai lentă, mai sacadată şi mai stins 3 - 

cuvintele se actualizează şi se înşiruie tot mai aleator şi haotic. 

Somnul se instalează ca o stare generalizată nu numai a creierului, ci şi a 

ismului i tem supraordonat integral. Ritmurile funcţionale interne se 

ca s s 

- tinesc, arderile din organism scad în intensitate; comunicarea cu lumea externă este 

'"ruptă, stimulii sonori, luminoşi sau olfactivi rămânând fără efect în planul 

'- nunsurilor motorii sau verbale adecvate (se presupune că o recepţie a lor s-ar realiza, 

ûsj dar nu una psihică, ci una pur fiziologică). Prin intermediul verigii sale 

t0 

etative, creierul asigură unitatea funcţională a mediului intern şi a corpului; oricât 

r profund am dormi, continuăm să respirăm, inima continuă să lucreze, chiar dacă şi 

I o capacitate mult redusă, aparatele digestiv şi urinar îşi derulează transformările 

etabolice şi de acumulare a reziduurilor, tonusul muscular asigură realizarea 

eflexelor posturale şi stato-kinetice, devenind posibile mişcările de re-poziţionare a 

corpului (întoarcerea de pe o parte pe alta). 

Mecanismul de producere a somnului poate să se conecteze, în mod natural, în 

cadrul ciclului funcţional elaborat anterior, sau artificial, prin izolare senzorială, prin 

stimulări şi ambianţă monotone, prin administrarea unor somnifere sau a unor 

substanţe cu efect inhibitor. 

Necesitatea somnului este semnalizată cu anticipaţie şi conştientizată prin 

cenestezie: senzaţia de îngreunare a pleoapelor şi de închidere a ochilor, starea de 

disconfort fiziologic (tensiune neurovegetativă; efortul de a ne opune este însoţit de o 

trăire negativă, care acţionează ca semnal de a nu-l mai continua), reacţia de întindere a 

membrelor, căscatul. 

Toate acestea se sintetizează într-o trăire globală pe care conştiinţa ne-o dă în 

expresia „simt nevoia să dorm!". Nesatisfacerea acestei nevoi nu poate fi prelungită fără a 

se provoca grave tulburări, atât ale dinamicii psihice, cât şi ale dinamicii fiziologice. 

Asemenea tulburări afectează funcţiile cognitive - identificarea perceptivă, 

coerenţa şi claritatea reprezentărilor, luciditatea şi coerenţa gândirii; în sfera fiziologică 

se produc dereglări ale tensiunii arteriale, ale tonusului muscular şi ale tonusului nervos 

(fenomenul de epuizare nervoasă care poate deveni fatal, provocând moartea). Privarea 

absolută de somn nu poate fi suportată, fără riscuri majore, mai mult de 80-90 de ore. 

Somnul nu este nici el o stare omogenă, unidimensională. Ca variabilă de tip 

continuu, el va pune în evidenţă existenţa unor stadii. Astfel, se delimitează două forme 

principale sub care se realizează: somnul profund sau ortodox, în care inhibiţia internă 

atinge cea mai mare intensitate, orice activitate psihică fiind suspendată, şi somnul 

su 

Perficial sau paradoxal, care se desfăşoară pe fondul unei stări de relativă activare, 

care favorizează producerea activităţii onirice (visele). La subiectul normal, cele două 

wme se succed cu o anumită periodicitate: un episod de somn profund (90-120 minute) 

^st 

e urmat de altul scurt (5-20 minute) de somn superficial. Deci, pe durata totală de 8 ore, 

a 

cat este aproximat somnul normal (fiziologic), se diferenţiază cam 4-4,1/2 segmente 

lc 

uce (episod somn profund + episod somn superficial). Perturbarea acestei ciclităţi 

Ce 

la alterarea funcţiilor somnului de recuperare energetică nervoasă şi de 

tensionare (relaxare) psihică, la trezire subiectul neobţinând senzaţia şi trăirea de 

li' 

tnnit", „revigorat", „confort interior", ci, dimpotrivă, rămâne cu starea de „obosit", 

ns, 

°nat". Dereglarea somnului poate fi cauzată de suprasolicitări fizice şi 

e,e 

ctuale repetate, care duc la oboseală cumulată, sau de „şocuri emoţionale"

(producerea unor evenimente dramatice în viaţa personală). Efectul ei imedi at 

constituie scăderea drastică a capacităţii de lucru, a bunei dispoziţii, subiectul fa c 

s 

tot mai greu faţă de sarcinilor ce îi revin la locul de muncă sau la şcoală. 

^ 

în interiorul somnului profund se înregistrează alternanţa a trei stări, denum- 

C (de profunzime medie), D şi E (de maximă profunzime: 1 -2 c/s). 

Caracterul eterogen al stării de somn se relevă apoi şi în diferenţa de intensit» 

cu care ea se distribuie pe suprafaţa scoarţei cerebrale. Experimental, s-a demonstrat - 

prin instructaj prealabil, se pot crea zone de veghe selectivă, care se activează i 

a 

influenţa unui anumit stimul. 

Se invocă frecvent exemple intrate în uzul cotidian: mama care, dormind, rămân 

indiferentă la Zgomote puternice, dar se trezeşte la cel mai slab scâncet al copilului" 

leagăn sau chiar la o simplă „foiala" a lui; morarul care poate dormi buştean pe fon

totuşi, o anumită culpabilitate - aşteptarea anxioasă a unei ameninţări, a unui perj 

oarecare. Coşmarul traduce în modul cel mai profund gradul de cenzură: dorinţa 6°°' 

atât de condamnată, atât de culpabilă, încât este depăşită înainte chiar de a f Se 

manifestat. 

fi 

înţelegem astfel cum poate fi justificată afirmaţia lui Freud că visul 

realizarea unei dorinţe. Această dorinţă nu este forţamente conştientă: ea poate să f 

inconştientă şi în contradicţie cu ideea pe care ne-o facem despre noi înşine; acea * 

poate fi chiar o dorinţă autopunitivă, care ne-ar putea elibera de angoasă, accentuând 

ne culpabilitatea. 

Cum se poate constata din cele de mai sus, dorinţa apare rar într-o formă clară 

manifestarea sa traversând tot felul de deformări care imprimă visului un caract 

străin şi adesea incoerent. 

In fapt, visele sunt şi mai incoerente decât ne apar, căci, pentru a trece de la vis 

(adesea inefabil) la relatarea pe care o face subiectul la trezire, se produce o deformare 

suplimentară denumită „elaborare secundară", care „se însărcinează să transforme întrun 

tot cât de cât coerent datele cele mai imediate ale visului, dar aranjând evenimentele 

într-o ordine absolut incomprehensibilă şi completându-le acolo unde aceasta părea 

necesar" (Freud, 1915, p. 200). 

Analiza visului va reclama, prin urmare, o operaţie inversă, care constă în a 

regăsi, în spatele relatării pe care o face subiectul, sensul real, profund, al acelui vis. 

Altfel spus, interpretarea visului va permite analistului să descopere în dosul 

conţinutului manifest al visului conţinutul său latent. Pentru aceasta, după ce este 

ascultată atent relatarea, notând în minte termenii exacţi folosiţi, intenţia, debitul verbal 

şi alte detalii revelatoare, analistul va căuta să replaseze visul în contextul său, pe de o 

parte, interogând subiectul asupra circumstanţelor care au acompaniat visul, iar pe de 

altă parte , cerându-i să-i furnizeze asociaţii libere. în acest moment, analistul dispune 

de materialul visului, dar rămâne ca el să-1 pună în ordine şi să regăsească geneza lui 

iniţială, folosindu-se de cunoştinţele pe care le are despre deformările visului. 

Aceste cunoştinţe fac astăzi parte integrantă din pregătirea fiecărui psihanalist şi 

au fost puse la punct de către Freud, printr-o muncă asiduă de descifrare, asemănătoare 

celei a primilor egiptologi. Aceasta este, poate, partea cea mai vie şi interesantă a 

psihanalizei, care, până în prezent, nu a fost egalată de nici o altă orientare psihologică. 

Pentru ilustrare, redăm mai jos câteva exemple. 

a. Un vis destul de curios prin faptul că este extrem de condensat: relatarea lui # 

epuizează într-o singură frază: „Iau în posesie insula Teneriffe" şi nu conţine decât" 

singură „imagine": „ O hartă este întinsă pe pământ şi eu pun piciorul pe locul marcat 

Teneriffe". O singură asociaţie: cea a unei lecturi făcute în ajun şi care nu părea săţj 

reţinut în mod deosebit atenţia subiectului. Dar această asociaţie conţine implic 3 » 1 

foarte bogate în raport cu subiectul: în lectură era vorba de un savant german, c 2^ 

surprins în august 1914, la Teneriffe, n-a mai putut să se reîntoarcă în patrie decât dur 

sfârşitul războiului; a trebuit să-şi abandoneze cercetările şi, din lipsă de altceva iţ 1 

bun, a început să se intereseze de maimuţele din grădina zoologică; dar, la sfîrş 1 

războiului, şi-a publicat observaţiile făcute şi lucrarea respectivă i-a adus ata 

notorietate câtă nu i-ar fi adus toate celelalte lucrări la un loc. 

110 .'.. lî 

Subiectul respectiv se găsea exact în aceiaşi situaţie: era împiedicat din cauza 

. j 0 ului (1939) să-şi continue cercetările sale obişnuite şi visul exprima dorinţa lui ca 

^ activităţi noi să-i permită cât de cât să se realizeze. 

£. Al doilea vis, de o absurditate aparentă, exprimă întoarcerea progresivă la real, 

năsură ce se apropie trezirea: „Trec prin faţa unui mare magazin de încălţăminte. 

V 6 . x mă invită să dejunez cu dânsul. Eu accept şi ştiu că aceasta mă va duce la o 

re în căsătorie. Ni se serveşte o budincă. Trecătorii ne privesc cu un aer răuvoitor şi 

° e otesc pe seama noastră. Soseşte un rabin care-l interpelează violent pe dl. X, care 

- earcă să-l îmbuneze, oferindu-i o budincă; rabinul refuză cu indignare. Soseşte o 

' g mn cu 

copilul: este doamna X. Atunci mă trezesc şi-mi amintesc că X este 

"sătorit"- Explicaţii: în vise se întâlnesc adesea magazine de încălţăminte, un 

mbolism matrimonial (a găsi un pantof potrivit pe picior). Budinca este un meniu din 

tara de origine a doamnei cu visul şi a lui X, ambii fiind din aceeaşi zonă. Trecătorii 

critică totuşi această întâlnire, iar rabinul vede cu ochi răi presupusa lor căsătorie. 

ml X este evreu, iar partenera aparţine altei religii). în fine, X este căsătorit şi este tatăl 

unui copil. Căsătoria este imposibilă şi trezirea se produce brusc. Dorinţa celei care a 

avut visul nu se poate realiza. 

c. Iată acum un alt vis, al cărui simbolism este foarte simplu; aparţine unei 

paciente aflate în cură psihanalitică: „Am un mare abces; cineva (care, în cursul 

asociaţiilor libere, s-a revelat a fi psihanalistul) îmi spune că trebuie să vină şi să-l 

preseze pentru a-i elimina întregul conţinut, dar îmi este frică de durere şi-i răspund că 

nu există nici un mijloc cu care ar putea veni". Aceasta trece drept explicaţie. 

d. Visul următor se bazează pe un calambur (lucru frecvent în structurarea 

activităţii onirice) şi ne arată cum visele se folosesc mai curând de imagini vizuale 

decât de limbaj. „Sora mea îmi aduce un pachet cu cărţi şi mă întreabă unde poate să le 

ascundă. Desprindem o scândură din podea şi ascundem cărţile sub ea. Mama intră 

furioasă, se duce direct la scândură, o ridică şi bagă mâinile după cărţi; când Ie scoate, 

mâinile ei erau murdărite de excremente; şi le şterge de hainele noastre". Explicaţii: 

visul datează din 1940. Ce cărţi încerca pacienta să ascundă de mama sa ? Asociaţie 

imediată: „cărţi sterlingV\ Şi ea povesteşte că un cuplu englez, decizând să plece în 

Anglia, le-a încredinţat un important depozit de cărţi (sterling), pe care ele încercau să 

le ascundă de mama lor. Afacerea era dificilă, căci mama gestiona finanţele familiale. 

'ată, deci, prima parte a visului clarificată. Urmarea era foarte simplă: imaginile ce au 

a 

Parut semnificau: „Cu mania sa de a-şi vârî nasul pe de-a rândul, ea ne caută şi-n c...", 

«•vântul fiind rostit fără ocol. 

e 

- In sfârşit, mai redăm un vis care pune în joc procedee de deformare mai 

„ m P' e xe: „R. visează că se prezintă la examenul de bacalaureat; examinatorul se 

Ve 

rşunează să-l chestioneze la engleză şi la geografie. Decorul se schimbă: R. este 

.. 

sa 

se scufunde într-un bazin rece şi neospitalier; el imploră trecătorii care se 

bau printre copacii însoriţi şi încearcă să înoate cum poate. Recunoştea printre 

at 

°ri pe unii din colegii săi, care cad la rândul lor în bazin, ţipând după ajutor. 

ba 

re uşeşte atunci să înoate şi să iasă la mal. Se trezeşte puţin anxios. Asociaţii: la 

, aureat R. eşuase la oral la engleză şi geografie; eşecul era grav pentru el deoarece 

a 

să-şi continue studiile, iar tatăl său îl avertizase că în caz de eşec trebuia să renunţe 

li 

UI

şi să intre în comerţ. Totuşi, eşecul producându-se numai la oral, a obţinut o amânare şj 

a 

reuşit la sesiunea următoare, ceea ce i-a permis să-şi continue studiile cu succes. | n 

momentul în care a avut acel vis, situaţia era foarte compromisă: o schimbare politică 

făcut să-şi piardă postul şi a fost primul pus pe liber. „Dar eu nu eram singur în bazin 

adăugase el, toţi colegii mei erau ameninţaţi". Acest vis condensa, deci, două perioaH 

dramatice din viaţă, în care viitorul subiectului nostru fusese ameninţat. El realiza în fe| u 

i 

acesta o dorinţă de resecurizare: reuşind să-şi atingă scopul anterior, în pofida eşecului 1» 

bacalaureat, el va putea ieşi la liman şi în actuala situaţie dificilă. 

Toate visele prezentate aici sunt relativ simple, dar nu sunt la fel de elementarenumeroase 

deformări se pot suprapune. 

Ele pot fi, de asemenea, „supradeterminate", adică pot prezenţa sensuri 

suprapuse. De aceea, principala cerinţă a psihanalistului este de a redescoperi aceste 

sensuri diverse; cheia de bază pentru o interpretare corectă se află în contextul visului şi 

în asociaţiile subiectului. 

Acesta este şi motivul pentru care nu am adus ca exemple vise complexe; ele ar 

fi necesitat explicaţii prea lungi. Analistul nu trebuie să uite nici o clipă că o 

interpretare trebuie să fie foarte prudentă şi să urmeze foarte de aproape indicaţiile date 

de subiect; altminteri, el va cădea cu uşurinţă în arbitrar şi în eroare. 

Teoria psihologică a viselor a fost îmbogăţită în ultimele decenii cu datele 

cercetărilor de neurofiziologie asupra somnului. Acestea au demonstrat că producerea 

unui vis este legată de trecerea de la faza somnului profund (lent) la cea a somnului 

superficial (rapid), deci de la un nivel de activare corticală scăzut la unul mai ridicat. în 

al doilea rând, aceste cercetări au evidenţiat faptul că activitatea onirică antrenează o 

serie de reacţii neurovegetative - concretizate în pusee respiratorii, circulatorii şi de 

tensiune arterială - (mai ales în cazul viselor cu angoasă şi coşmaruri), care pot deveni 

fatale pentru viaţa subiectului (accidentele cardiovasculare şi cerebrale care apar în 

timpul somnului se datorează tocmai „furtunii" neurovegetative declanşate de 

coşmaruri). în fine, s-a demonstrat că, indiferent de conţinutul şi semnificaţia lor, visele 

antrenează aproape întotdeauna mişcări ale globulilor oculari (rapide - REM -, de 

urmărire, şi lente -NREM -, de fixare), a căror înregistrare şi analiză permite stabilirea 

caracteristicilor de formă şi mărime ale imaginilor onirice. Reacţiile verbale apar mai 

rar şi ele au caracter fragmentar şi neintiligibil. 

Revenind la cele trei chestiuni formulate asupra cauzelor structurii viselor şi a 

semnificaţiei lor, putem aproxima următoarele răspunsuri: 

a. în ceea ce priveşte cauzalitatea viselor, aceasta se află în trei surse principatdinamica 

inconştientului (dorinţe neîmplinite); întâmplările din timpul zilei; stimul 

din ambianţa imediată (temperatura din cameră, eventuale sunete, zgomote, mirosu' 1 

etc.) şi influenţele de tip para (telepatie, premoniţie). 

b. Conţinutul şi structura visului se realizează în forma înlănţuirii mai mult sau m a 

puţin aleatorii de imagini, aflate într-o relaţie de designare indirectă sau transformai 

realitatea, dobândind astfel un caracter simbolic. Universul oniric devine astfel 

reflectare deformată, alegoric-simbolică a lumii externe şi a biografiei propriei persoa _ 

Conţinutul fiecărui vis este unic şi, de regulă, irepetabil, diversitatea elementelor pe c 

le poate vehicula activitatea onirică fiind practic infinită. Vivacitatea, pregnanţa 

coerenţa conţinutului depind de nivelul de activare al scoarţei cerebrale (cu cât este 

apropiat de pragul de trezire, cu atât aceste trăsături sunt mai bine exprimate). 

112 

/ 

c. Semnificaţia viselor în viaţa omului este foarte mare, în jurul ei dezvoltându-se 

decursul evoluţiei istorico-culturale a societăţii o întreagă panoplie de răstălmăciri şi 

111 

etici rituale, orientate îndeosebi spre descifrarea viitorului, a ceea ce se va putea 

P j^pla persoanei în cauză sau comunităţii. 

O serie de vise de valoare profetică supraindividuală, cosmică sau universală, 

sunt cele prezentate de Biblie, au intrat în patrimoniul cultural al omenirii, 

C 

tistituind puncte de reper în interpretarea evenimentelor ce au urmat revelării lor. 

Se dovedeşte că, în general, conţinutul viselor se instituie ca variabilă 

• termediară suplimentară şi adesea ca o forţă dinamogenă deosebită, influenţând 

oitiportamentul în zj ua sau 

^\ n z 

j| e 

|e următoare. în practica de toate zilele, 

• nterpretarea semnificaţiei viselor se face prin procedeul legăturii designative directe 

dintre imaginea onirică şi realitate, trecându-se peste aspectul simbolic şi peste 

^formările de sens. 

Raportate la criteriile psihofiziologice ştiinţifice, visele pot fi împărţite în trei 

categorii principale: 

• vise cu semnificaţie detensionantă, catartică, prin care se descarcă, într-o formă 

deghizată, transformată, tensiunile generate de refularea/reprimarea dorinţelor respinse 

de Supra Eu şi de conflictele avute anterior; 

• viSe cu semnificaţie proiectivă şi premoniţială, legată de propria persoană 

(întâmplări, evenimente cu implicaţii asupra statutului familial, socio-profesional) sau 

de lumea externă (prevestirea unor fenomene sociale, naturale, cosmice); 

• vise neutre, al căror conţinut este determinat fie de acţiunea stimulilor din 

ambianţa încăperii în care dormim, fie de reactualizarea spontană a unor fragmente din 

experienţa anterioară, fără o conotaţie afectiv-motivaţională deosebită. Legat de acest 

din urmă aspect, se presupune că în timpul somnului ar avea loc un proces de 

reordonare a tezaurului informaţional-experienţial stocat anterior şi „răvăşit" în cursul 

activităţii Zilnice, astfel că unele secvenţe ale acestui proces s-ar transpune în episoade 

onirice (vise reproductiv-iterative: repetarea şi retrăirea unor situaţii şi întâmplări din 

trecutul imediat sau mai îndepărtat). 

Delimitarea acestei ultime categorii de vise deosebeşte concepţia ştiinţifică 

modernă de cea freudiană care, aşa cum am văzut, susţinea că nici un vis nu are un 

conţinut întâmplător şi că nici un vis nu este lipsit de o funcţie simbolică. 

Oricât de mult am admite şi aprecia semnificaţia viselor în viaţa omului, nu 

Putem merge atât de departe încât să le supraordonăm rolului conştiinţei, funcţiilor ei 

glator-proiectiv-creatoare. în ultimă instanţă, episoadele onirice se includ ca elemente 

cundare în programele comportamentale majore elaborate şi gestionate la nivel 

conştient. 

Cea de a doua grupă a modificărilor ce aparţin dinamicii normale a 

n 

•lona ''tăţii conştiinţei sunt cele zise spontane sau episodice. Acestea includ: transa 

hal " lC^' 

t r a m a 

exsomatică, transa orgasmică şi stările induse - hipnotice, 

'ucinogerie şi mistice. 

v e 

„i ţonsa neotenică este o stare ce acompaniază dinamica funcţională a stării de 

r 

eînt ' n P r ' me ' e ' um după naştere. Ea constă în tendinţa noului născut de a se 

• cum ar ° e ' a nefiinţă, experienţa fiind echivalentă cu aceea a „pragului morţii". Aşa 

vi SU 

| . Ur '°undul cade într-un soi de transă, în care oscilează între realitate şi lumea 

sta re 

• Ca ?i când s-ar pregăti pentru moarte, la fel, cel care se naşte se fixează într-o 

filară pentru a se pregăti pentru viaţă. Această stare de transă este însoţită de o 

i n

fragilitate fizică care nu este lipsită de risc, întrucât insuficienta consolida^ 

funcţionării creierului face ca graniţa dintre viată şi moarte să devină foarte fină (Gerrt! 

Boyesen, 1987). / * 

Nu este o stare sesizabilă direct prin introspecţie ca alte stări spontane: analo e 

cu o stare care se situează de cealaltă parte a vieţii este făcută pentru a f ac 

|! a 

imaginarea intrării în viaţă şi naşterea conştiinţei. 

In transa sa, noul născut, care este mai mult o fiinţă eterică decât una fizi Ca 

întoarce atât de departe la origine. încât funcţiunile fizice sunt pe punctul de a 

întrerupe. în primele săptămâni şi în primele luni, această puternică tendinţă sn 

celălalt tărâm este necesar să fie contrabalansată prin îngrijiri speciale şi printr-n 

maternaj activ de natură a fortifica organismul şi „voinţa" lui de a trăi. Dacă aceasta n 

se realizează, devine posibil ca revenirea copilului din călătoria sa la frontierele morţi 

să nu se mai producă. Aşa se explică moartea în somn. fără un motiv aparent, a unor 

nou născuţi (G. Lapassade, 1987). 

Transa neotenică va fi prima formă, pe drumul vieţii, a stărilor modificate ale 

conştiinţei, în care „unirea sufletului cu corpul" apare ca o contingenţă, precară şi 

totdeauna ameninţată. 

Transa exsomatică sau experienţa „în afara propriului corp" (Out-of-the-B

poate fi produsă nu numai la isterici, ci şi la oamenii normali, cu deosebirea că la 

Ce j 

dintâi ea poate fi provocată mai uşor. / 

Acesta este punctul de vedere care domină în prezent şi el permite lega rea 

hipnozei de ritualul posesiunii, dar procedeele de inducere a stării de transă sunt mult 

diferite. 

Transa halucinogenă. Aceasta este o stare modificată a/conştiinţei indusă de 

administrarea substanţelor psihedelice şi, în scopuri ştiinţifice, a fost studiată î n 

laborator, pionierul unor astfel de cercetări fiind Timothy Leary (1979). Se disting două 

elemente cheie: „dispoziţia" şi „dispozitivul". 

„Dispoziţia" se referă la starea persoanei aflate în curs de a trăi experienţa - 

dispoziţia sa, speranţele sale, temerile sale, dorinţele sale; „dispozitivul" se referă | a 

condiţiile exterioare ale experienţei - atmosfera fizică şi emoţională a încăperii, 

raporturile „voiajorului" cu alte persoane prezente, şi, fireşte, atitudinea celui care 

administrează drogul şi conduce experimentul. 

La aceasta se adaugă noţiunea de „programare a experienţei psihedelice" - care 

se opune utilizării sălbatice a drogurilor: ca urmare, cei doi „actori" instituie experienţa 

şi dispozitivul ei ca un ritual inspirat efectiv din etnometodele amerindiene pentru 

transa peiotică provocată de mescalină. 

Programarea vine să asigure evitarea transei psihedelice brutale. Din punct de 

vedere fiziologic, partea cea mai intensă a şedinţei experimentale o constituie 

momentul în care produsul chimic începe să acţioneze. Dacă subiectul nu este pregătit 

pentru această „decolare", o mare parte a impulsiunii iniţiale va fi disipată în efortul de 

a se elibera de sub presiunea (condiţionarea) lucrurilor exterioare. 

Mijloace de pregătire pot fi numeroase, ca de pildă: o lectură liniştită, ascultarea 

muzicii, meditaţia, plimbarea, înotul etc. Toate acestea pot contribui în mod eficient la 

crearea stării de serenitate şi de pregătire. 

Contextul cultural trebuie considerat ca un element esenţial al dispozitivului de 

producere a stărilor de transă. Wallace (1959) a făcut dovada acestui fapt când a 

comparat efectele consumului de mescalină la albi şi la indienii americani. Aceştia din 

urmă consumă peyolt într-un cadru ritual instituţionalizat, pe când americanii albi fac 

aceasta în cursul unei experienţe de laborator. 

Indienii realizează sentimente de tip extatic şi, adesea, de suprimare a suferinţelor 

fizice, în timp ce americanii albi care se află într-o situaţie experimentală profană, fira 

o pregătire culturală care să le furnizeze reprezentări speciale, resimt o mare 

instabilitate a dispoziţiei şi oscilează între euforie şi depresie. 

Se constată la albi o înlăturare a inhibiţiilor sociale, care le permite 

comportamente în mod obişnuit interzise, în vreme ce la indieni, în cursul transei 

psihedelice, se continuă respectarea regulilor vieţii sociale. Schimbările stârn 

conştiinţă în ceea ce priveşte percepţia de sine şi percepţia celorlalţi devine sursa o 

teamă şi de angoasă pentru indieni. 

în concluzie, experienţele halucinogene sunt pozitive pentru indieni şi negativ , 

cu mici diferenţe individuale, pentru albi, al căror context cultural repudiază consum 

de substanţe psihedelice (marijuana, LSD etc). » 

Substanţele cu acţiune farmacodinamică sunt numeroase, o grupare a lor, dur 

natura efectelor constituind o preocupare importantă a cercetătorilor. O clasificare 

referinţă a realizat Ludwig Lewin, în 1924, stabilind următoarele grupe mari: 

- „euforicele" - opiumul şi derivaţii săi, respectiv, morfina, heroina, cocaina: 

. „fantasticele" - agenţi halucinogeni generatori ai unei furii interioare fantastice 

_ rnariju ana ' haşişul, mescalină, ciupercile halucinogene etc. (aceste substanţe au fost 

^botezate de H. Osmond, după anii '60 ai secolului trecut, cu denumirea de 

psihedelice); 

- „inebriantele" - alcoolul, cloroformul, eterul etc; 

- „hipnoticile" cloralul, veronalul, bromurile, kawa-kawa; 

- „excitantele" - cafeaua, cofeina, ceaiul, cola, amfetaminele. 

Acţiunea LSD este urmată de o serie de tulburări funcţionale, care, după J.P. Volta 

(1983) se pot grupa astfel: tulburări vizuale (modificări ale culorilor şi ale proprietăţilor 

obiectelor, ondularea pereţilor, grimase ale feţelor umane); motorii (alternări între 

excitaţie şi paralizie); vegetative (senzaţii de sufocare, de uscăciune şi de constricţie a 

laringelui); sinestezii audio-vizuale (se „aud" culorile şi se „văd" sunetele); „ieşirea în 

afara propriului corp". 

Transa mistică. Este acea stare care se induce printr-o puternică credinţă şi 

dorinţă de contopire sau comuniune cu divinitatea. W. James (1908) a evidenţiat patru 

trăsături esenţiale ale acesteia. 

Prima este caracterul inefabil: subiectul care încearcă o asemenea stare spune că 

nu poate găsi cuvintele pentru a o exprima, ea fiind deci trăibilă nemijlocit şi 

incomunicabilă. 

Cea de a doua trăsătură este intuiţia: dacă stările mistice sunt sentimente, ele apar 

de asemenea subiectului ca o formă de cunoaştere. 

Cea de a treia trăsătură este instabilitatea: stările mistice nu pot dura mult timp; 

în afara unor excepţii, la capătul unei jumătăţi de oră, cel mult al unei ore sau două, ele 

se disipează „la lumina conştiinţei normale". 

Cea de a patra şi ultima trăsătură este pasivitatea: există activitate numai în faza 

iniţială de inducţie: ca urmare, se poate favoriza producerea de stări mistice prin 

anumite acte voluntare, cum ar fi fixarea atenţiei, executarea anumitor mişcări ritmice 

sau alte procedee. Dar o dată trecerea făcută, se instalează pasivitatea. Când starea de 

conştiinţă a luat forma sa caracteristică, subiectul îşi simte voinţa paralizată, iar adesea 

el se simte ca subjugat de o forţă superioară. Această ultimă trăsătură apropie stările 

rmsţice de fenomenele ce caracterizează dedublarea personalităţii. Pentru provocarea 

stărilor mistice se apelează uneori la inductori externi de genul substanţelor psihedelice 

(Protoxidul de azot, eterul, psilocibinul ş.a.). 

In concluzie, conştiinţa noastră normală trebuie considerată un tip particular, 

^parată ca printr-o membrană fină de alte numeroase stări care nu aşteaptă decât 

momentul favorabil pentru a intra în scenă. 

Modificări de ordin patologic ale conştiinţei. Acestea se caracterizează prin 

cea 

ca apar pe fondul unei maladii psihice de tip psihiatric sau al unor focare 

reiat"' 0 - 6 ^ creierului ( tumo, i hemoragii, traumatisme, ramolismente), au o durată 

Pacie V ln , delun S ată ( unele fiind 'reversibile şi agravabile), perturbă profund relaţionarea 

en 

îy ui . cu ,umea externă, compromiţând caracterul adaptativ al comportamentelor, 

'"dud ? di f lcâri încorporate bolilor psihice. Cele mai importante boli psihice care 

sc n 

j In 2 f 

. teb'oul lor simptomatologie modificări severe ale conştiinţei sunt 

c e ap 

° fe " ,a ' Psihozele (maniaco-depresivă şi maniaco-exaltată) şi isteria. Tulburările 

sau m a,tere ază atât conştiinţa de sine (în direcţia autodeprecierii, autosupraestimării 

hal Uc 

j etarnor fozării), cât şi conştiinţa lumii obiective (denaturări ale percepţiei - 

na 

t" Şi pseudohalucinaţii, alterări ale discernământului, ale capacităţii de judecată

şi raţionament - incoerenţă, paralogisme, confabulaţii, deliruri, fixitatea ideji 

limitarea sau întreruperea comunicării cu exteriorul şi închiderea ermetică în sine). 

r ' 

Modificări determinate de focare organice ale creierului. Acestea au un caract 

foarte variat şi specificul lor depinde de localizarea topografică a focarului şi & 

întinderea lui. Ele pot afecta orice componentă psihică, de la senzorialitate la gândi C 

de la dispoziţia afectivă la personalitate. 

Printre cele mai bine demarcate şi studiate, menţionăm: halucinaţiile, agnoziii 

(pierderea capacităţii de recunoaştere a obiectelor şi persoanelor), amneziile (pierdere, 

parţială sau totală a memoriei şi dispariţia prin aceasta a conştiinţei trecutului 

pierderea capacităţii de orientare în spaţiu şi timp, destructurări ale gândirii (alogisnJ 

agramatisme, acalculii, pierderea capacităţii de conceptual izare-abstractizare) 

pierderea capacităţii de planificare a activităţii şi de urmărire a scopului, estomparea 

discernământului şi a spiritului critic, modificări în hipo sau hiper ale sferei emoţionalafective, 

aplatizarea interesului pentru lumea externă, pentru comunicare şi contacte 

sociale. 

Cea mai severă modificare patologică a conştiinţei se produce pe fondul 

proceselor degenerativ-involutive la nivelul creierului, de genul celor înregistrate în 

boala Alzheimer. în stadiile avansate, procesele degenerative ale creierului duc la o 

destructurare cvasitotală atât a conştiinţei de sine, cât şi a conştiinţei lumii externe, 

pacientul ajunând un fel de legumă. 

SECŢIUNEA alia

COMPONENTELE MODALE ALE VIEŢII PSIHICE 

CONŞTIENTE A OMULUI 

CONSIDERAŢII PRELIMINARE 

în Secţiunea anterioară am prezentat problemele fundamentale de ordin 

metodologic ale delimitării obiectului de studiu al psihologiei, ale modului de abordare 

• definire a psihicului, în general, a psihicului uman, în special, ale cunoaşterii 

psihologice şi ale poziţiei psihologiei în sistemul contemporan al ştiinţelor. 

Am urmărit principalele aspecte ale evoluţiei istorice a ştiinţei psihologice, 

evidenţiind cele mai semnificative orientări şi şcoli, cu elementele de asemănare sau 

divergenţă dintre ele, degajând în final concluZia că modul de înţelegere şi definire a 

naturii psihicului a variat permanent, în funcţie de poziţia metodologică pe care se 

situau reprezentanţii diferitelor şcoli psihologice. Noţiunile pe care le-am introdus în 

această primă secţiune a lucrării, anume cele de „psihic", „conştiinţă", „inconştient", 

„entitate psihocomportamentală", „sistem", „sistem psihic uman", „reflectare", 

„informaţie", „reglare-autoreglare, „comunicare", „interacţiune", „structură", „statică 

fijncţională-dinamică funcţională" ş.a., alături de principiile metodologice, constituie 

cadrul general de referinţă în abordarea oricărui fenomen psihic concret. Trecerea de la 

abordarea iniţial globală a psihicului la analiza componentelor particulare care 

formează structura lui arhitectonică este un pas necesar în demersul de a evidenţia 

determinaţii le sale specifice - pe linie de conţinut, formă, mecanism şi rol adaptativ. 

Analiza fiecărui proces concret proiectează o lumină nouă asupra conţinutului 

noţiunilor de „psihic", de „conştiinţă" sau de „personalitate", conferindu-le valoare 

operaţională specifică. Se va constata astfel că psihicul nu este ceva amorf, difuz sau 

ceva punctiform, unidimensional, ci o organizare sistemică, structural eterogenă şi 

complexă, cu consistenţă ontologică (existenţială) ireductibilă. în acelaşi timp, analiza 

P r >n raportare la conceptele şi principiile psihologice generale ne va arăta că funcţiile şi 

procesele psihice particulare nu sunt entităţi izolate, cu fiinţare independentă, ci 

m 

Ponente relaţionate şi integrate într-o organizare supraordonată. Ca urmare, analiza 

cărui proces psihic particular trebuie să-i determine locul în cadrul organizării 

rojce de ansamblu şi interacţiunile sale cu celelalte procese. 

• ,n identificarea şi delimitarea componentelor modale şi intramodale ale 

niului psihic, în subsistemul său conştient, aplicăm următoarele criterii: 

inf ' Stenâ 

conţinutului informaţional (reflectoriu) propriu; 2) natura conţinutului 

est 

a^10na ' ( ce şi despre ce furnizează informaţii?); 3) rolul reglator-adaptativ (de ce 

CQţ- eces arâ şi la ce foloseşte în relaţionarea noastră cu lumea şi în activitatea noastră 

na 

; 4) locul în cadrul sistemului; 5) gradul de complexitate. 

d e 

jj . P'icarea acestor criterii se poate efectua în două faze. în prima fază, vom 

a 

componentele modale propriu-zise: componenta cognitivă, componenta

comunicaţională, componenta mnezică, componenta afectivă (subsistemul afecta 

componenta motivaţională, componenta volitivă, componenta prosexică fatenti Q 

! 

componenta instrumental-acţională. 

în cea de-a doua fază, în interiorul componentelor modale mai sus enumerate 

delimitează componentele intramodale: senzaţia, percepţia, reprezentarea, gândirea -* 

cadrul componentei cognitive; emoţiile primare, emoţiile secundare, emoţiile simnl 

emoţiile complexe - sentimentele - în cadrul componentei afective; trebuind 

biologice, trebuinţe fiziologice, trebuinţe materiale, trebuinţe de securitate, trebuinţe d 

comunicare şi integrare socială, trebuinţe de autorealizare, interese, idealuri etc. ~ ţ n 

cadrul componentei motivaţionale ş.a.m.d. 

Analiza pe componente a vieţii psihice este instructivă şi necesară şi pentru căe a 

demonstrează că gradul şi nivelul de elaborare, organizare şi funcţionare a psihicului 

nostru în ansamblu depinde de gradul şi nivelul de elaborare, organizare şi funcţionare 

a componentelor de bază care-1 alcătuiesc. Nu se poate vorbi de o organizare psihică 

optimă şi eficientă din punct de vedere adaptativ, dacă una din aceste componente 

rămâne la un nivel inferior de dezvoltare-integrare (vezi cazurile de debilitate mintală) 

sau dacă este atinsă de o tulburare patologică (vezi cazurile de boli psihice). 

în fine, studiul şi cunoaşterea în profunzime a componentelor particulare ale 

vieţii psihice prezintă o importanţă practică deosebită, furnizându-ne datele necesare 

pentru fundamentarea şi coordonarea intervenţiilor de stimulare, optimizare sau 

corecţie (terapie). 

Potrivit logicii interne a dezvoltării şi organizării psihice, analiza fiecărei 

componente modale va urma cursul de la simplu la complex, de la inferior la superior 

Totodată, nici la acest nivel al analizei (pe componente), nu trebuie să pierdem 

din vedere experienţele paradigmei interacţionist-dinamice, de relevare a interdependenţelor 

şi intercondiţionărilor reciproce dintre diferitele funcţii, procese şi stări 

psihice particulare. 

i-n 

••".«• 

:Ai: 

up; 

Capitolul VI 

PROCESELE SENZORIALE 

Recepţia senzorială este prima formă specifică de realizare a comunicării noastre 

lumea externă, a cărei funcţionare începe chiar înainte de naştere, în timpul vieţii 

intrauterine, când devine posibilă formarea unor reflexe condiţionate la agenţi mecanoacustici 

şi termici din mediul extern. 

Imediat după naştere, ea va înregistra un ritm rapid de dezvoltare, prin 

diferenţieri şi specializări funcţionale din ce în ce mai fine, prin elaborarea unor scheme 

logice de prelucrare a informaţiei primare din ce în ce mai complexe şi mai precise, 

prin amplificarea dimensiunii conştiente. Pe lângă acţiunea propriu-zisă a obiectelor şi 

fenomenelor externe sau a stimulilor din mediul intern al organismului, dezvoltarea 

recepţiei senzoriale va fi stimulată şi mijlocită de dezvoltarea celorlalte funcţii psihice - 

memoriei, atenţiei, motivaţiei, voinţei şi mai ales a limbajului, cuvântul devenind 

principalul instrument de reglare, fixare şi integrare a conţinutului informaţional în 

imagine subiectivă internă. La capătul acestor profunde transformări evolutive, se 

ajunge la extraordinar de complexa organizare psihosenzorială pe care o întâlnim la 

omul adult. 

In principiu, se poate afirma că dezvoltarea psihică a omului începe cu 

dezvoltarea componentei senzoriale, care devine premisa şi temelia pe care se ridică 

celelalte componente, nu numai cognitive (reprezentarea şi gândirea), ci şi afectivmotivaţionale. 

De aceea, este corectă aprecierea potrivit căreia studiul organizării 

senzoriale ne permite să explicăm şi să găsim răspunsuri plauzibile la multe chestiuni 

referitoare la organizarea psihică a omului în general. Tocmai datorită importanţei şi 

omniprezenţei sale în relaţionarea cotidiană cu lumea, senzorialitatea a constituit obiect 

e analiză şi explicaţie încă din antichitate, de când se poate vorbi de primele descrieri 

Psihologice. 

Debutul psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare se face prin demonstrarea 

I Slbn| tăţii utilizării metodei experimentale în studiul proceselor senzoriale. Apoi, de-a 

§ u ' evoluţiei sale ulterioare, psihologia n-a încetat nici o clipă să considere 

nai itatea ca domeniu major de cercetare. Şi în prezent, în pofida acumulării unui 

sg n 

1 la * en ' a ' faptic-experimental şi a unei vaste literaturi monografice, componenta 

ale •** a ^^ cor| t' n uă să rămână în centrul interesului şi al preocupărilor, nu numai 

erg '°8'' or > c < Ş' ale reprezentanţilor altor domenii - filosofiei, ştiinţelor cognitive 

80n 

orniei inteligenţei artificiale. 

re 

r ea 

|j t 

Ptat, s-a constatat că ceea ce părea iniţial simplu şi de la sine înţeles este, în 

contp C ' COm P' ex Ş' § reu 

de explicat. Acest aspect va avea drept consecinţă apariţia 

di er Sp 

selor şi divergenţelor teoretico-metodologice. Aşa se face că nici astăzi nu 

ei 

n de o teorie unitară şi unanim acceptată despre senzorialitate.

Pe lângă multe puncte de acord şi convergenţă, există încă numeroase 

a i 

elemente de dezacord şi divergenţă. De asemenea, dacă la anumite întrebări referit 0 

la procesele senzoriale răspunsurile sunt mai riguroase şi mai veridice, la altele acest 

sunt relative sau ipotetice, comportând încă cercetări şi validări ulterioare. Din punct} 

vedere structural, senzorialitatea pune în evidenţă două componente mari: SENZAŢ? 

şi PERCEPŢIA. Deşi delimitarea acestor două componente ca entităţi psihice 

existenţă distinctă a fost obiect de controversă între asociaţionism (care recunoştea d 

individualitatea existenţială a senzaţiei) şi gestaltism (care admitea doar existe 

percepţiei - ca primă formă specifică de manifestare a organizării psihice), în prezent 

ea este larg acceptată. 

Delimitarea nu înseamnă însă admiterea existenţei şi funcţionării lor separate c 

doar o operaţie necesară din punct de vedere ştiinţific şi didactic, pentru a pătrunde ma' 

adânc în analiza problematicii senzorialităţii. 

6.1. SENZAŢIA 

Senzaţia este primul nivel psihic de prelucrare, interpretare şi utilizare a 

informaţiei despre însuşirile obiectelor şi fenomenelor lumii externe şi despre stările 

mediului intern. Ea este sursa primară a cunoştinţelor. Altfel decât prin intermediul 

senzaţiilor nu putem dobândi nici un fel de date despre lucrurile şi fenomenele 

materiale din jur. în disputa lor cu raţionaliştii, care postulau existenţa ideilor înnăscute, 

înaintea oricărei experienţe, senzualiştii au demonstrat că „nu există nimic în intelect, 

care mai înainte să nu fi existat în simţuri" (MM est în întelectum quo prior nonfuerit 

in sensum - J. Locke). 

Pentru curentul asociaţionist, care a dominat psihologia până în a doua decadă a 

secolului XX, senzaţia era cărămida din care se clădeşte întregul edificiu al vieţii psihice 

pe baza acţiunii legilor asociaţiei-similitudinii, contrastului, contiguităţii spatiotemporare. 

Ea constituie atât punctul de pornire, cât şi cel de sosire în întregul demers al 

cunoaşterii psihologice, procesele psihice zise superioare trebuind a fi studiate şi 

explicate prin descompunere şi reducere la senzaţii. în calitate de parte, senzaţia era 

absolutizată, iar existenţa integralităţii vieţii psihice anulată, aceasta fiind interpretată ca 

un simplu conglomerat. Până şi marele psiholog francez H. Taine era atât de convins de 

veridicitatea teoriei asociaţioniste, încât afirma că viaţa psihică este „un polipii de 

senzaţii". La rândul său, cunoscutul psiholog american Ed. Titchner, într-un ultim efort 

de a salva corabia asociaţionismului ameninţată tot mai mult de naufragiu, a elaboi® 

aşa-numita teorie a „nucleu-contextului" {core-context theory), în care încearcă 

demonstreze că asociaţiile dintre senzaţii nu trebuie privite în manieră plată, rectil" 1 ; 

aidoma înşirării mărgelelor pe o aţă. Mecanismul asociaţiei funcţionează, credea el, * 

după criterii de selectivitate, operând în masa iniţială a senzaţiilor o anumită i erarn ' zar ,J 

senzaţii principale, care formează nucleul, şi senzaţii secundare, care formează coiM^ 

Poziţiile celor doi termeni sunt interşanjabile în funcţie de situaţia externă şi d e ^ 

dispoziţionale (afectiv motivaţionale) ale subiectului. . -^ 

Orientarea configuraţionist-structuralistă (gestaltistă), opunându-se 

ascC \-'^f 

nismului, declară artificială şi nefirească existenţa senzaţiei ca entitate cu individ ua 

proprie, susţinând că prima structură psihică este percepţia. 

Dispute aprinse s-au purtat şi în jurul naturii şi funcţiei de cunoaştere a senzaţiei. 

rfpl în plan filosofic, s-au înfruntat empirismul pozitivist, care vedea în senzaţie 

^S 

li'a întregii cunoaşteri, iar în datele oferite de ea - adevăruri incontestabile, şi 

naliamul apriorist, care minimaliza până la anulare valoarea cognitivă a senzaţiei, 

^"'are o considera o barieră între noi şi lume. Introducând noţiunea de „lucru în sine", 

f* |ânt 

accentua ideea că simţurile nu ne oferă decât aspecte fenomenale şi aparente 

i biectelor din jur şi nicidecum date care să ne apropie de esenţa lor. Se lăsa astfel să 

3 

"nteleagă că, în conţinutul lor, senzaţiile sunt mai mult expresia unor experienţe 

S 

biective pure decât reflectarea însuşirilor şi proprietăţilor reale ale obiectelor externe. 

. ţ n 

trucât omul este prizonierul absolut al universului său senzorial, „lucrul în sine", 

-mâne de neatins, incognoscibil. în psihologie, controversa în jurul naturii şi 

ontinutului senzaţiei şi-a găsit concretizarea în două tipuri de teorii: a) teorii de factură 

anostică şi b) teorii de factură gnostică. Teoriile din prima categorie neagă sau 

desconsideră posibilitatea ca senzaţia să furnizeze informaţii despre proprietăţile 

obiective ale stimulilof externi, susţinând fie că ne informează despre stările interne ale 

propriilor noastre organe de simţ şi ale propriilor noştri nervi (teoria energiilor specifice 

ale organelor de simţ), fie că este un semn local sau central (hieroglifă) al acţiunii 

stimulului, fără nici o asemănare cu acesta. 

Teoria energiilor specifice ale organelor de simţ a fost formulată de Johanes Miiller 

(1840) pe baza următorului experiment: a) aplicând un curent electric şi un excitant 

mecanic unui singur organ de simţ (vizual sau auditiv) , el a obţinut nu două senzaţii 

diferite, ci o singură senzaţie - senzaţie de iluminare (fosfen), în cazul văzului, şi senzaţia 

de ţiuit (acufen), în cazul auzului; b) aplicând un singur stimul - curentul electric - mai 

multor organe de simţ - vizual, auditiv, gustativ, Miiller a obţinut nu o singură senzaţie, ci 

trei senzaţii diferite - luminoasă, acustică, gustativă. 

Interpretarea dată de J. Miiller acestor fapte vine în sprijinul agnosticismului. 

Dacă ar fi adevărată afirmaţia că senzaţia reflectă proprietăţile stimulului, atunci ar fi 

trebuit ca în prima parte a experimentului să fi obţinut nu o singură şi calitativ aceeaşi 

senzaţie, ci două senzaţii diferite, una corespunzătoare stimulului electric, iar cealaltă 

corespunzătoare stimulului mecanic; dacă ar fi adevărată afirmaţia că senzaţia reflectă 

însuşirile reale ale stimulului, atunci ar fi trebuit ca în cea de a doua parte a 

experimentului să fi obţinut o singură şi calitativ aceeaşi senzaţie - corespunzătoare 

curentului electric, iar nu trei senzaţii calitativ diferite - luminoasă, acustică, gustativă. 

ncluzia ce derivă din acest experiment i se pare lui Miiller mai mult decât evidentă: 

" e nzaţia informează conştiinţa despre calităţile energiei specifice proprii fiecărui 

& n de simţ, stimulul având doar rolul de activare-declanşare". J. Miiller a comis însă 

'oasă eroare metodologică. Astfel, el a considerat organele de simţ ale omului ca 

Uri 

date, de sorginte imanentă, în timp ce ele sunt structuri dinamice, care s-au 

jjp ' u 't în cursul evoluţiei filogenetice a întregului regn animal, pe baza principiului 

de st' n '' ^ sP ec ' anzarM treptate în raport cu acţiunea anumitor categorii (modalităţi) 

Pem 

ex terni. Acţiunea permanentă a acestor stimuli şi necesitatea recepţionării lor 

c 0n 

.. ° ne ntarea şi adaptarea organismelor animale la mediu au determinat 

Ulrea 

A 

u 

Sem 

nor mecanisme structural-funcţionale tot mai diferenţiate şi specializate. 

ea 

mecanisme vor fi reprezentate de organele de simţ (verigi receptoare 

125

periferice) şi structurile neuronale corespunzătoare, care, la mamifere şi off, 

situate la nivel subcortical şi cortical, împreună formând sistemele analizatori 11 ' 

Structura fiecărui analiZator s-a elaborat în aşa fel, încât, în plan funcţional, să asi&° r ' 

realizarea optimă a operaţiilor de prelucrare a informaţiilor conţinute de însus •"* 

stimulului modal specific în raport cu care s-au format în cursul evoluţiei. 

Din acest punct de vedere, se impune ca stimulii externi să-i împărţim în H 

categorii: stimuli universali sau nespecifici, cum este curentul electric şi parţial â 

mecanic, la acţiunea cărora fiecare analiZator răspunde prin reacţii proprii nespecjf 

ca în experimentul lui J. Muller, şi stimuli modali sau specifici, cum sunt lurnin 

sunetul, stimulii chimici (olfactivi şi gustativi), termici, a căror acţiune nu este receptat" 

decât de către „analizatorul specializat". Senzaţia specifică ne informează 

proprietăţile stimulului modal specific. 

Teoria „semnelor locale" a fost dezvoltată şi susţinută de fiziologul german Heriiw 

în esenţă, ea este asemănătoare celei a lui Muller, cu deosebirea că activarea energiei 

specifice este înlocuită cu o operaţie, mai sofisticată, de transformare a unei stări interne 

a organului de simţ într-un semn, în sine fără semnificaţie, acesta din urmă fiind rezultatul 

funcţiei interpretative a creierului. La rândul său, teoria hieroglifelor, formulată de 

Helmholtz, leagă senzaţia de activitatea formaţiunilor nervoase superioare şi o consideră 

ca fiind un simbol convenţional pentru desemnarea acţiunii unui stimul. Cum între o 

„hieroglifa" şi obiectul desemnat de ea nu există nici o asemănare, tot astfel între senzaţie 

şi stimul nu se poate stabili o relaţie de similitudine. 

Trebuie spus că proliferarea teoriilor de tip agnostic a fost favorizată şi de 

clasificarea însuşirilor obiectelor perceptibile în primare (volumul, greutatea, 

consistenţa) şi secundare ( culoarea, mirosul şi gustul), clasificare făcută pentru prima 

dată de Aristotel şi reluată de unii empiriocritici, îndeosebi de D. Hume. 

Teoriile gnostice au la bază noţiunile de reflectare şi de imagine. Ele au evoluat 

pe două direcţii: mecanicist-pasivistă şi designativ-activă. Prima direcţie a fost proprie 

asociaţionismului inspirat din materialismul francez din sec. XVIII (La Mettrie. 

Helvetius, Holbach) şi din concepţia reflexologică dezvoltată în a doua jumătate a sec 

XIX (Secenov, Behterev Pfliiger, Sherrington). Potrivit acesteia, senzaţia reprezintă o 

„urmă", o „pecete" sau o „fotografie" a stimulului extern. Organele de simţ pose" a 

funcţia reflectorie, de întipărire şi redare mecanică a însuşurilor stimulilor speciW 

Imaginea astfel formată - senzaţia - este asemănătoare până la identificare cu obiect 

Contribuţia activismului intern al subiectului la elaborarea ei este considerată cu W 

insignifiantă; „reflectarea psihică" este astfel redusă la reflectarea mecano-n z 

(întipărirea sau proiecţia obiectului reflectat în obiectul reflectant). 

Cea de a doua direcţie are la bază ideea despre om ca subiect •ttirtiv activ, teleono" 

ci 

care nu se adaptează în mod pasiv (reactiv) la influenţele mediului extern ' 

e 

transformând condiţiile externe în concordanţă cu motivele şi scopurile sale »n 

Funcţia reflectării, proprie mecanismelor senzoriale şi creierului uman în ansa . 

dobândeşte şi ea un caracter activ, selectiv şi orientat. Ca urmare, senzaţia nu es - t 

o simplă întipărire mecanică a obiectului în structura organului de simţ şi nici o 

fotografică a lui; ea devine o imagine subiectivă ideală, a cărei coresponc* ^ 

obiectul are un caracter designativ, mediat de operaţii logice de prelucf 

•nretare. Conţinutul şi calităţile actuale ale senzaţiei vor fi funcţie atât de însuşirile 

int* j t ve ale stimulului, cât şi de stările interne ale subiectului. Influenţa acestora din 

ujgC 

0 

nu este întotdeauna de acelaşi semn: uneori, ea facilitează şi amplifică 

siunea veridicităţii şi obiectivitătii, alteori o diminuează, producând alterări şi 

x naturân in hipo sau in hiper. 

Dar indiferent dacă în conţinutul său este veridică sau denaturată, senzaţia 

, D|jneşte un rol cognitiv, de semnificant şi noi o raportăm nu la stările interne ale 

'" anelor de simţ sau ale nervilor, ci la un anumit stimul obiectiv extern - lumină, 

° net temperatură, substanţă sau obiect mirositor, substanţă sau obiect sipid (cu gust). 

Teoria reflectării subiective active asupra senzaţiei s-a impus mai ales în psihologia 

.fopeană, începând cu a treia decadă a secolului nostru, fiind dezvoltată în lucrările unor 

mari savanţi, precum J. Piaget, H. Pieron, H. Wallon, P. Oleron, A.N. Leontiev, A.R. Luria. 

5 L Rubinstein. 

Ea s-a dovedit a fi cea mai concordantă cu metodologia experimentală modernă 

si cu criteriile aplicabilităţii practice, cuplând foarte bine cu teoria comunicării şi a 

informaţiei. Aceasta din urmă permite o înţelegere mai adecvată şi mai profundă a 

senzaţiei. în lumina ei, analizatorii sunt canale specializate de comunicare, care 

efectuează o serie de operaţii legate într-o schemă logică unitară. în raport cu obiectul, 

analizatorul realizează operaţiile de explorare-detecţie-extragere, prin intermediul 

cărora se asigură „centrarea" acţiunii lui în zona receptivităţii optime; la „intrare", 

acţiunea obiectului este supusă operaţiei de codare, graţie căreia o anumită însuşire 

particulară a lui este „transpusă" într-o anumită „literă" (configuraţie) a codului propriu 

fiecărui analizator; în această „stare", informaţia poate fi transmisă către „centrele 

rezolutive", de la nivel subcortical; acestea efectuează operaţii intermediare de 

prelucrare-integrare, rezultatul lor fiind un cod de rang superior, comparativ cu cel de 

la nivelul receptorului; operaţiile implicate în realizarea lui se numesc recodări. 

„Codul" subcortical este transmis apoi centrului rezolutiv cortical, care este veriga 

terminală a analizatorului. Acesta desăvârşeşte procesul de prelucrare-integrare, dând 

produsul final - „codul-imagine" (adică, ceea ce numim senzaţie). Operaţiile implicate 

m 

realizarea lui poartă numele de decodare, deoarece sensul lor este de a restabili 

entitatea mesajului", adică relaţia de asemănare-designare dintre senzaţie, ca 

'"formaţie psihică, şi obiect, ca sursă externă. 

In lumina celor de mai sus, se desprinde următoarea definiţie generală a 

zaţiei: Senzaţia este reflectarea activ-selectivă şi ideal-subiectivă a însuşirilor 

culare şi singulare ale stimulilor modali specifici în forma unui cod-imagine. 

ţ '' nutu e 

' ' furnizează o informaţie secvenţială, fragmentară despre obiectele şi 

doa ene ' e P erce P t ' m 'e. Ea nu permite identificarea acestor obiecte şi fenomene, ci 

iscriminarea lor în interiorul uneia şi aceleiaşi însuşiri - intensitate, durată, 

te 

' temperatură etc. 

ce| 0 

n^'iza senzaţiei trebuie să ia în consideraţie interacţiunea factorilor externi şi a 

^ t'n de organizarea şi „funcţionarea" subiectului, 

carg 

ar, abilele ce derivă din factorii externi sunt: modalitatea stimulilor (în raport cu 

olf a 

. a, ' e renţiază principalele tipuri de senzaţii - vizuale, auditive, tactile, gustative, 

' Proprioceptiv-chinestezice); intensitatea stimulilor - proprietatea bazală care

face posibilă acţiunea oricărui stimul asupra receptorilor; indiferent de modala 

pentru a produce excitaţia aparatului receptor, orice stimul trebuie să posede 

minimum necesar de intensitate (cantitate de energie); durata, reprezentând timnni 

acţiune efectivă a stimulului modal asupra receptorului corespunzător; rata stimula 

numărul sau frecvenţa apariţiei stimulului modal specific în interiorul unui interval J" 

de timp; proprietăţile particulare intramodale, cum ar fi, de pildă, lungimea de u^ 

în cazul stimulilor luminoşi, frecvenţa şi forma, în cazul stimulilor acustici, stru c 

t 

moleculară, în cazul stimulilor chimici - gustativi şi olfactivi. Fiecare din variabil i 

menţionate prezintă un registru valoric perceptibil mai mult sau mai puţin întin* 

favorizând astfel producerea unei mari game de senzaţii particulare. 

O a doua mulţime de variabile externe sunt generate de contextul în care este dat 

stimulul de bază: iluminatul, nivelul zgomotului, temperatura, umiditatea etc. Acesta 

acţionează ca elemente favorizante sau perturbatoare asupra desfăşurării procesului de 

recepţie senzorială. 

Factorii subiectivi care-şi pun amprenta pe modul de realizare a senzaţiei sunt, i 

primul rând, nivelul sensibilităţii analizatorului şi starea lui funcţională actuală. Lorii 

se adaugă, apoi, stările qfectiv-motivaţionale actuale, experienţa perceptivă anteriorii 

şi scopul sau obiectivul activităţii. 

în forma sa conştientizată, orice senzaţie pune în evidenţă câteva calităţi 

definitorii, pe baza cărora se poate identifica şi compara cu alta. Acestea sunt: 

a. modalitatea - orice senzaţie specifică este produsă de un anumit stimul şi se 

încadrează într-o anumită categorie: vizuală, auditivă etc; 

b. specificitatea reflectorie designativă - orice senzaţie are un conţinut reflectorii! 

specific şi desemnează informaţional o anumită însuşire (dimensiune) a stimulului extern; 

c. referenţialitatea - orice senzaţie ne relaţionează şi ne raportează la lumea 

externă, îndeplinind o funcţie de cunoaştere; 

d. instrumentalitatea-reglarea - orice senzaţie poate comanda şi regla reacţii 

comportamentale adaptative ale subiectului la o însuşire sau alta a diverşilor stimuli 

modali din afară; 

e. intensitatea - orice senzaţie are o forţă mai mare sau mai mică, generând din 

partea subiectului răspunsuri corespunzătoare: f. puternic, puternic, moderat, slab, f. sla 

/. durata - orice senzaţie are o anumită persistenţă în timp, corespunzător 

duratei de acţiune a stimulului; 

. u 

g. diversitatea intramodală - în interiorul fiecărei modalităţi sau clase rnan 

senzaţii se diferenţiază calităţi specifice (exemplu: nuanţa, în senzaţiile de culo 

înălţimea şi timbrul, în senzaţiile auditive); 

| e 

h. culturalitatea - proprietatea oricărei senzaţii umane, de la cele gustative la 

vizuale, de a se modela şi de a-şi integra, în conţinut şi semnificaţie, influe. 

factorilor socioculturali. 

6.1.1. Sensibilitatea şi legile ei 

cenzai"' 

Sensibilitatea reprezintă premisa biofiziologică a capacităţii de a avea ^ 

Ea este o proprietate funcţională care permite înregistrarea, receptarea şi i nter Pj I1 

't 

atât a stimulilor biologiceşte necesari, care prin natura însuşirilor l° r 

w 

spondenţă directă cu stările de necesitate (trebuinţele alimentare, sexuale, de 

C 

°"rare) a ' e 

organismului animal, cât şi a stimulilor în sine indiferenţi sau neutri, care, 

a 

P tare- nu pot satisface o trebuinţă biologică, dar care, în anumite situaţii, pot deveni 

Ca 

nale ajutătoare, permiţând o mai bună orientare în raport cu stimulii biologiceşte 

S£ 

esari- în această formă, sensibilitatea este caracteristică numai regnului animal şi ea 

" dezvoltă din proprietatea primară a excitabilităţii, legată de înregistrarea doar a 

S 

u niulil°r biologiceşte necesari. 

S 

Apariţia sensibilităţii introduce în relaţia organism-mediu o funcţie nouă, cea a 

mnalizării, care constă în stabilirea unei legături şi a unui transfer de semnificaţie de 

, 

stjmiilul biologiceşte necesar (necondiţionat) la stimulul neutru (condiţionat), acesta 

din urmă devenind semnul celui dintâi. Şi tocmai această nouă funcţie, a semnalizării, 

va marca şi începutul psihicului, ca mod mijlocit de relaţionare cu mediul extern, bazat 

pe constituirea unor legături de semnificare în plan intern între stimulii şi evenimentele 

din plan extern. 

Realizarea funcţiei sensibilităţii şi a semnalizării au reclamat şi formarea unor 

mecanisme adecvate. Aşa s-au desprins şi s-au diferenţiat, treptat, în cursul evoluţiei 

filogenetice, structurile receptoare şi cele neuronale. Pe măsura dezvoltării, 

perfecţionării şi creşterii gradului lor de complexitate, se va produce şi dezvoltarea 

capacităţii organismelor animale de prelucrare-interpretare-integrare a fluxurilor 

informaţionale senzoriale; în mod corespunzător, se vor înregistra şi o diversificare şi 

complexitate a structurilor psihocomportamentale. 

O dată cu apariţia omului, în organizarea şi funcţionarea sensibilităţii şi a 

structurilor senzoriale, se va impune un principiu nou, pe care nu-l găsim la celelalte 

animale. Este vorba de principiul aferentaţiei dominante individuale, potrivit căruia, la 

fiecare individ, în funcţie de particularităţile organizării sale interne şi ale contextului 

socio-cultural în care trăieşte, din mulţimea iniţială a modalităţilor senzoriale se va 

desprinde şi se va impune ca dominantă una anume - vizuală, auditivă, tactilă, 

chinestezică. 

La animale, aferentaţia dominantă este o caracteristică a speciei, fiind 

detemiinată prin programul genetic şi manifestându-se la fel la toţi indivizii. 

Pe de altă parte, deosebirea între sensibilitatea omului şi a celorlalte animale va 

c 

°nsta şi în direcţiile de perfecţionare: în timp ce la animale perfecţionarea se va realiza 

Wemiune şi unidimensional, ducând la creşterea deosebită a acuităţii în raport cu 

urnite proprietăţi particulare ale stimulilor - forma, mişcarea, culoarea, mirosul etc, 

rn, aceasta se va realiza în extensiune şi global, permiţând obţinerea unor informaţii 

cel'i i 

d e 

' 

P r e m a i m u l t e proprietăţi ale obiectului şi despre raporturile lui cu 

a t e 

p orj u ţ â 

i ec te. Deşi ochiul vulturului depăşeşte cu mult pe cel al omului în acuitate, 

urm 11 " n § e de la o mare înălţime un şoarece aflat pe pământ, el rămâne cu mult în 

unui • 

U ' u u m a n 

' ' n c e e a ce P r ' ve Ş te volumul şi calitatea informaţiilor extrase despre 

U| 

Şţ acelaşi obiect. 

obiect-"/"" 6 ' deosebirea între 

sensibilitatea omului şi cea a altor animale rezidă în baza 

Va de 

nj ncţ 

.' condiţionare: în timp ce sensibilitatea celorlalte animale s-a dezvoltat şi 

anj^' , neaza 

doar în raport cu influenţele şi stimulii mediului natural (excepţie făcând 

e,e 

domestice), sensibilitatea omului se diferenţiază şi se perfecţionează şi în 

ii 

no

aport cu influenţele şi stimulii mediului socio-cultural, incomparabil mai booaf 

informaţie şi semnificaţie. La om, dezvoltarea funcţiilor senzoriale se desfăşo ară 

î" 

contextul activităţii sistematice de învăţare şi al activităţii profesionale, îmbogăţit '" 

schemele operaţionale primare (naturale) cu scheme secundare (dobândite) bazat * 

criterii şi reguli legate de analiză, comparaţie, clasificare etc. Graţie ace ^ 

instrumentări socio-culturale, se amplifică atât rezolutivitatea mecanismelor 

prelucrare-integrare a informaţiei extrase, cât şi caracterul activ şi mediat al senzaţie 

Aşadar, la nivelul omului, sensibilitatea este diferenţiată, înalt specializată 

distribuită pe modalităţi în cadrul diverşilor analizatori. Toate aceste modalităţi '' 

lângă particularităţile proprii, pun în evidenţă existenţa unor trăsături şi legi gener i 

comune: a) toate se prezintă în forma unor continuumuri, delimitate la extremităţi d 

pragul absolut superior (intensitatea maximă a stimulului care continuă încă «s 

determine o senzaţie specifică; dincolo de această valoare, senzaţia specifică este 

înlocuită de senzaţia nespecifică de durere) şi de pragul absolut inferior (intensitatea 

minimă a stimulului necesară pentru a determina o senzaţie abia conştientizabilă); b)în 

interiorul continuumului, între cele două praguri absolute, fiecare modalitate pune în 

evidenţă un anumit număr de trepte discriminabile, separate prin pragurile diferenţiale 

(AS), acele câtimi ce trebuie adăugate la intensitatea iniţială a stimulului pentru a 

determina o variaţie (creştere abia sesizabilă în intensitatea senzaţiei); rezultă, deci, că 

în cadrul fiecărei forme modale de sensibilitate se delimitează două tipuri de 

sensibilitate: sensibilitatea absolută şi sensibilitatea diferenţială; c) dinamica şi 

funcţionarea tuturor formelor modale de sensibilitate, se subordonează acţiunii a trei 

categorii de legi: A. psihofizice; B. psihofiziologice; C. socioculturale. 

A. Legile psihofizice ale sensibilităţii se referă la raportul dintre intensitatea 

fizică a stimulului şi nivelul sensibilităţii, respectiv al senzaţiei. Ele au fost descoperite 

şi studiate în cadrul psihofizicii clasice de către francezul Bouguer şi germanii Weber şi 

Fechner, numele cărora îl şi poartă: legea Bouguer-Weber şi legea Weber-Fechner. 

Prima lege se aplică pragurilor absolute şi postulează că valoarea pragului 

absolut se află în raport invers proporţional cu nivelul sensibilităţii (E): E = —, unde 

E = nivelul sensibilităţii, iar S = valoarea pragului exprimată în intensitatea stimulului- 

Cea de a doua reglementează pragurile şi sensibilitatea diferenţială, respectiv, raport" 

dintre intensitatea iniţială a stimulului (S) şi câtimea ce trebuie adăugată (AS), pe ntru . 

determina o creştere sesizabilă în intensitatea senzaţiei iniţiale. Weber a presupus 

această relaţie este invariantă pe toată întinderea continuumului sensibil' • 

diferenţiale: — = K, unde K = constantă. El a şi aproximat valoarea acestui rap" 

1 tactil 

pentru diferite modalităţi ale sensibilităţii: —g, pentru sensibilitatea cutano-w 

1 1 . vizual 

— db, pentru sensibilitatea auditivă, lucşi, pentru sensibilitatea 

10 100 

>a 

luminoasă. Pornind de la datele lui Weber, Fechner a considerat că diferenţei 

 

eptibile între senzaţii pot fi luate ca egale între ele, întrucât sunt valori extrem de 

P 6 . • i deci, pot fi folosite ca unitate de măsură, cu ajutorul căreia să se exprime 

s 

1111 

eric intensitatea senzaţiilor, ca sumă (sau integral) a unor câtimi abia perceptibile 

nU 

fnit de mici), socotind de la pragul inferior al sensibilităţii absolute. în final, el 

( in j i gea potrivit căreia intensitatea senzaţiilor creşte în progresie aritmetică, în 

u a e 

n ce intensitatea stimulilor creşte în progresie geometrică. Această relaţie este 

rimată printr-o formulă logaritmică: E = k log. S + C, unde E = sensibilitatea 

xf rentială, k şi C = nişte constante ce ţin de receptor, S = intensitatea stimulului. 

Reducerea tuturor diferenţelor dintre senzaţii la unitate (1) este arbitrară. 

rcetările ulterioare au dus la constatarea unor fapte care ies în afara limitelor acţiunii 

i aii lui Weber-Fechner. în primul rând, s-a stabilit că sfera de acţiune a legii amintite 

e 

situează doar în registrul intensităţilor medii ale stimulilor specifici; în cazul 

timulilor de intensitate mare şi slabă (segmentele extreme ale continuumului 

sensibilităţii), legea lui Weber-Fechner devine inaplicabilă. De asemenea, legea 

respectivă nu se aplică nici sensibilităţii protopatice (sensibilitatea primară difuză, cea 

mai veche din punct de vedere filogenetic), unde fenomenele de excitaţie-reacţie se 

produc după legea „tot sau nimic" a lui Bodwitch. 

Mai târziu, Helmholtz (1896) şi Lazarev (1923) au încercat înlocuirea formulei 

lui Weber-Fechner cu unele mai complicate, care să exprime principiul general ce stă 

la baza fenomenelor excitaţiei. Dar nici aceste formule n-au reuşit să surprindă întreaga 

diversitate a fenomenelor ce caracterizează trecerea de la excitaţie la senzaţie. 

S. Stevens (1951, 1961), reluând problema, a ajuns la concluzia că legea de tip 

logaritmic a lui Fechner, rămânând valabilă pentru segmentul intensităţilor medii, nu se 

aplică segmentelor intensităţilor extreme (f. mari şi f. mici), pentru care există o lege de 

tip exponenţial, potrivit căreia, cu cât ne apropiem de limita superioară şi inferioară a 

continuumului sensibilităţii, cu atât valoarea pragurilor diferenţiale devine mai mare. 

Cercetările efectuate în cadrul psihologiei inginereşti şi ergonomiei au impus, 

alături de noţiunea de prag diferenţial, şi pe cea de prag operativ (Mc.Gill, 1961). 

Aceasta se referă la valoarea pe care trebuie s-o aibă un stimul pentru a fi optim 

discriminabil. Astfel, pragul operativ se defineşte ca mărime minimă a divergenţei 

(intervalului de diferenţiere), care, atunci când este atinsă, viteza şi precizia 

wferenţierii (reacţiei) devin maxime. 

Sub influenţa teoriei informaţiei, psihofizica modernă şi-a reconsiderat poziţia 

a 

tă de analiza şi evaluarea stimulului la „intrare". Astfel, în locul detalierii şi evaluării 

nei 

configuraţii energetice luate izolat, se operează detalierea şi analiza întregului 

m 

Plex de evenimente care acţionează la un moment dat asupra organismului. în 

ctura acestui complex intră nu numai intensitatea stimulului specific adresat 

e 

ptorului corespunzător, ci şi o serie de excitanţi suplimentari, întâmplători, care se 

Su 

prapune acţiunii stimulului de bază. 

dif ^' a P°t influenţa pozitiv sau negativ rapiditatea şi precizia înregistrării şi 

tahl en f ler '' stimulului principal. Rezultă, aşadar, că relaţiile psihofizice prezintă 

Ur 

' diferite în condiţiile percepţiei de laborator, când stimulul se aplică izolat, şi în 

acti Percepţiei cotidiene, când acţiunea stimulului specific se interferează cu 

Un 

ea stimulilor contextuali. 

m

B. Legile psihofiziologice ale sensibilităţii exprimă dependenţa nivelu| u 

dinamicii acesteia de fenomenele care au loc în organizarea internă a subiectm *' 

înainte şi în timpul recepţionării stimulului modal specific. Esenţiale sunt: \ e 

U'' 

adaptării, legea contrastului, legea sensibilizării şi depresiei, legea sinesteziei, // e

Aşa, de pildă, stimularea sistemului auditiv cu sunete cuprinse între anuny 

frecvenţe (1.000-3.000 Hz) determină o creştere notabilă a sensibilităţii bastonaşei" 6 

din retină, în timp ce excitarea aceluiaşi receptor cu sunete de altă frecvenţă prov 0 

°! 

un efect contrar. Corespunzător, stimularea aparatului vizual cu o lumină de intensa 

submedie determină sensibilizarea analizatorului auditiv. Excitarea cu rece a pielii f ,e 

sau a porţiunii occipitale determină creşterea rapidă a sensibilităţii vizuale şi auditi 

excitarea între anumite limite şi în anumite condiţii a receptorilor tactili şi kineste?^ 

duce la creşterea sensibilităţii vizuale şi auditive, iar între alte limite şi în alte condir 

asemenea excitare duce la apariţia fenomenului de depresie. 

Legea sinesteziei exprimă acea interacţiune între analizatori, în cadrul care' 

calităţile senzaţiilor de o anumită modalitate(de ex., vizuală) sunt transferate senzaţii^ 

de o altă modalitate (de ex., auditivă). Se întâlnesc, astfel, situaţii când un stimul aplicat 

unui analizator produce efecte subiective proprii altui analizator, fără ca acesta să fie 

stimulat. Stimulii acustici, îndeosebi cei muzicali, produc efecte (senzaţii) cromatice 

aşa-numitul auz colorat. Acest fenomen este foarte pregnant la unele persoane. Se 

citează cazurile unor mari compozitori, precum Schubert, Ceaikovski, Berlioz ş.a., care 

dispuneau de un auz colorat extrem de dezvoltat, ceea ce îi ajuta chiar în procesul 

creaţiei. Sinestezia a fost pusă în evidenţă şi în interacţiunea altor analizatori: vizual şi 

gustativ, auditiv şi gustativ (senzaţiile de culoare se asociază prin activare cu senzaţii 

gustative, la fel şi cele auditive) sau între analizatorii vizual şi auditiv, pe de o parte, şi 

cel tactil, pe de alta (vorbim de „culori moi" şi „sunete dulci"). Toţi ceilalţi stimuli 

produc efecte kinestezice. 

Se consideră că sinestezia este o componentă a aptitudinilor artistice. 

Legea compensaţiei. Această lege are un caracter general şi acţiunea ei se poate 

constata în cadrul întregului regn animal. Esenţa ei rezidă din următoarele: absenţa sau 

slaba dezvoltare a unui organ şi a funcţiei legate de el tind să fie suplinite sau preluate 

de un alt organ. în cadrul organismului uman, compensaţia se realizează pe scară largă: 

la nivelul creierului, la nivelul motricitatii, la nivelul sensibilităţii. 

In acest din urmă caz, absenţa sau slaba funcţionare a unui organ de simţ pot fi 

suplinite prin dezvoltarea la parametri superiori (de ordin cantitativ şi calitativ) a unui 

alt sau altor simţuri. Astfel, absenţa văzului poate fi compensată prin dezvoltarea 

superioară a sensibilităţii tactile, proprioceptiv-kinestezice şi vibratorii; absenţa auzului 

poate fi compensată prin dezvoltarea superioară a acuităţii vizuale, care face posibila 

perceperea limbajului celor din jur după mişcările buzelor (labiolalia) şi a sensibiW 

tactil-proprioceptiv-vibratorii care face posibilă perceperea muzicii ţinând mâna |* 

corpul pianului sau al instrumentelor cu coarde (L. Beethoven, după ce şi-a pi er(lu 

auzul, îşi asculta propriile lucrări în acest mod - ţinând mâna pe pian). 

Exemplul cel mai edificator al acţiunii legii compensaţiei în sfera sensibil'^, 

este cel oferit de Olga Skorohodova - oarbă şi surdă din naştere, care în urma u 

proces sistematic de educare, a reuşit să-şi dezvolte la un înalt nivel de ' in . 

sensibilitatea tactilă şi vibratorie şi să reuşească să se relaţioneze în mod optim cu 

din jur. Lucrarea ei „Cum percep eu lumea exterioară", devenită clasică în 1 ite ratuî uS 

specialitate, oferă date concrete preţioase care ilustrează modul în care s-a P 

procesul compensaţiei. 

Legea exerciţiului. Această lege reflectă punctul de vedere evolutiv în psihologie, 

î lurnin a ei, sensibilitatea nu este o funcţie statică, integral elaborată la naştere, ci ea 

caracter dinamic-evolutiv, perfecţionându-se în ontogeneză prin activitate şi 

e un 

ar 

iţj . Solicitarea sistematică a unei modalităţi sau alteia de sensibilitate, în 

C 

erc u 

ntextul unor sarcini perceptive cu grad tot mai ridicat de dificultate şi complexitate, 

°, 

ce 

treptat la perfecţionarea ei, la scăderea valorii pragului absolut inferior şi a celui 

H'ferenţial, la creşterea capacităţii discriminativ-rezolutive a mecanismelor neuronale 

ale analizatorului respectiv. 

Acţiunea legii exerciţiului este în mod convingător ilustrată de dezvoltarea 

erioară mediei a unor modalităţi de sensibilitate cromatică, muzicală, tactilă, 

olfactivă, gustativă - la persoanele a căror activitate profesională presupune solicitarea 

permanentă şi la un grad ridicat de fineţe a lor. Astfel, legea exerciţiului se 

particularizează la om în legea profesionalizării sensibilităţii. 

Legea oboselii exprimă faptul că analizatorii, fiind sisteme care funcţionează pe 

bază de consum de energie stocată în structura lor, iar această energie fiind cantitativ 

limitată, sunt supuşi fenomenului de oboseală. Aceasta se concretizează, pe de o parte, 

în scăderea considerabilă a nivelului sensibilităţii şi a capacităţii rezolutive a 

analizatorului, iar pe de altă parte, în apariţia unor senzaţii de disconfort şi instabilitate. 

Nu în toţi analizatorii oboseala se manifestă la fel de pregnant: cei mai fatigabili sunt 

analizatorii vizual, chinestezic şi auditiv; cel mai puţin fatigabil este analizatorul 

gustativ. 

După sursa care o generează, oboseala senzorială este de trei tipuri: 

suprasolicitare, ca urmare a funcţionării îndelungate a analizatorilor în condiţiile 

acţionării unor stimuli de intensitate superioară mediei; de subsolicitare, care se 

produce ca rezultat secundar al scăderii tonusului general de excitabilitate al scoarţei 

cerebrale, din lipsă de stimulare externă; (foarte pregnant acest gen de oboseală se 

înregistrează în cazul experimentelor cu privare senzorială - izolarea pe timp mai 

îndelungat, cel puţin 24 de ore, în cabine speciale); de aşteptare, care apare la 

operatorii care supraveghează tablourile de comandă în sistemele tehnice automatizate; 

fiind vorba de o atenţie concentrată pe termen lung, pentru a nu se omite semnalele 

utile (de avertizare sau de avarie) şi care pot nici să nu apară, ca urmare a încordării 

neuropsihice, în cadrul analizatorilor implicaţi, de regulă, cel vizual şi cel auditiv, 

inevitabil se instalează oboseala. 

Efectul oboselii este în toate cazurile negativ, ducând atât la scăderea 

Performanţelor la sarcinile perceptive, cât şi la o stare generală dezagreabilă. 

C. Legile socioculturale ale sensibilităţii exprimă dependenţa organizării şi 

^"cţionării mecanismelor senzoriale ale omului de particularităţile stimulilor, sarcinilor, 

0r 

melor de activitate şi etaloanelor pe care le generează mediul sociocultural. Dacă legile 

PS'hofizice şi cele psihofiziologice sunt generale, acţionând pe scara întregului regn 

•mal, legi| e 

socioculturale sunt proprii numai sensibilităţii omului. 

ţ La om, devine obligatoriu ca, în analiza sensibilităţii, pe lângă componentele şi 

rrtl 

ele primare, determinate pe cale biologică naturală, să adăugăm componente şi 

ê secundare, ce se structurează numai în contextul mediului sociocultural. Aşa 

rn 

' de pildă, sensibilitatea muzicală (auzul muzical), sensibilitatea fonematică (auzul 

I 

ns

fonematic sau verbal), sensibilitatea culinară (imensa gamă a senzaţiilor gustative 

s 

olfactive legate de diversitatea produselor alimentare create istoriceşte), sensibilitate 

cromatică diferenţială, a cărei condiţionare istorico-culturală este convingâtj 1 

demonstrată de cercetările antropologice. 

Putem indica cel puţin patru legi de sorginte socioculturală care se includ î 

evoluţia şi structurarea sensibilităţii umane, şi anume: legea conştientizării; kg e 

exerciţiului selectiv (profesionalizării); legea estetizării şi semănUzării; l e 

„ e 

verbalizării. 

Legea conştientizării postulează faptul că delimitarea şi definirea continuurnului 

sensibilităţii se realizează prin raportarea la starea vigilă a subiectului şi la capacitatea 

lui de a avea o senzaţie specifică de care să-şi dea seama. însuşi termenul „a simţi" are 

o asemenea conotaţie psihologică, interpretându-1 ca fiind echivalent cu „a fj 

conştient". Iniţial, conştiinţa se bazează numai pe sensibilitate şi pe experienţa 

senzorială; pe măsura elaborării şi a altor structuri psihice mai complexe 

reprezentările, imaginaţia, gândirea -, ea dobândeşte o anumită autonomie funcţională 

şi impune criterii şi etaloane noi sferei senzoriale. Acuitatea oricărei sensibilităţi 

modale va depinde direct de claritatea şi gradul de focalizare a conştiinţei: pragul de 

detecţie va fi mai scăzut în raport cu un stimul aşteptat („montajul conştient de 

întâmpinare" sau „setul"), decât în raport cu un stimul pe care nu-l aşteptăm (pentru 

care nu avem pregătită conştiinţa). Legea conştientizării conferă fluxului informaţional 

senzorial obiectualitate şi adresabilitate: delimitarea dintre senzaţie, ca dat subiectiv, şi 

proprietatea stimulului extern (care a provocat-o) ca dat obiectiv; orientarea reacţiei de 

răspuns spre „în afară", în direcţia stimulului extern, iar nu spre „înăuntru", către 

senzaţia din creierul nostru. In fine, legea conştientizării face ca senzaţia (conţinutul ei) 

să devină obiect de analiză critică şi de evaluare prin prisma unor criterii de 

obiectivitate, relevanţă şi veridicitate: datele simţurilor nu rămân în forma lor iniţială, 

ci sunt supuse unor operaţii supraordonate de verificare-corecţie. 

Legea exerciţiului selectiv sau a „profesionalizării" exprimă dependenţa 

nivelului de dezvoltare şi eficienţă a diferitelor forme modale ale sensibilităţii de 

procesul gen^ I al învăţării pe care-1 parcurge individul uman de la creştere la 

maturitate şi de specificul activităţii dominante, respectiv al profesiei pe care o 

desfăşoară când devine subiect adult. Prin învăţarea senzorială sau perceptivă 

organizată, copilul îşi dezvoltă componentele secundare ale mecanismelor şi schemelor 

de explorare, detecţie, comparaţie, evaluare etc. a diferitelor însuşiri concrete ale 

obiectelor din jur (forma, mărimea, culoarea, gustul, mirosul, înălţimea, timbrul etc.) Ş 1 

îşi adaptează experienţa senzorială la categoriile stimulilor de sorginte socioculturală 

(figurile geometrice, literele alfabetului, cifrele sistemului de nurneraţie, notele 

muzicale, semnele de circulaţie rutieră, diverse alte sisteme de semne şi simboluri)- 

Ulterior, pe măsura însuşirii unei profesiuni, o anumită formă particulară * 

sensibilitate fiind solicitată preponderent în rezolvarea sarcinilor ce formează 

conţinutul profesiei date, ea va dobândi o dezvoltare preferenţială, atingând un nive 

superior de fineţe şi eficienţă discriminativă: a se vedea în acest sens dezvoltat 

sensibilităţii cromatice la pictori, dezvoltarea sensibilităţii muzicale la muzicie 111- 

i 

. ltarea sensibilităţii tactile la specialiştii din industria textilă şi din arta 

zv0 

odelajului, dezvoltarea sensibilităţii gustative la degustători etc. 

în structura multor aptitudini speciale, sensibilitatea intră ca o componentă 

entială, atât prin latura sa înnăscută, cât şi prin cea dobândită. Profesia devine un 

f ctor care accentuează şi amplifică determinismul sociocultural al sensibilităţii umane. 

Legea estetizării şi semantizării exprimă modelarea sensibilităţii umane în 

oort cu desprinderea şi acţiunea a doi factori culturali: frumosul şi semnificaţia. 

p. ||1cţionarea mecanismelor senzoriale va fi modelată şi reglată prin intermediul 

nrincipiilor şi codurilor culturale (estetice şi semantice) în direcţia evaluării calităţilor 

senzaţiilor prin prisma unor criterii speciale de frumos-urât, agreabil-dezagreabil, 

precum şi a unor criterii de semnificaţie (ce desemnează, ce sens are). Sensibilitatea 

vizuală şi cea auditivă se structurează direct pe etaloane estetice - ale formelor, ale 

culorilor, ale structurilor muzicale etc; sensibilitatea gustativă şi cea olfactivă se leagă cu 

precădere de criteriile piăcut-neplăcut şi se nuanţează o dată cu diversificarea produselor 

alimentare şi cosmetice. Această estetizare a sensibilităţii nu se realizează în mod 

standardizat, la fel la toţi indivizii; dimpotrivă, legea estetizării generează diferenţieri şi 

particularizări, astfel că, în faţa aceloraşi stimuli obiectivi, latura estetică a senzaţiei poate 

fi de semn opus la doi subiecţi diferiţi: frumos pentru unul, urât pentru altul. 

Semantizarea exprimă o direcţie specifică şi necesară de evoluţie istorică şi 

ontogenetică a sensibilităţii umane, anume stabilirea de legături de designarereprezentare 

între însuşirile a două obiecte - stimul: obiectul-stimul semnificat (sau 

designat) şi obiectul-stimul semnificant (designant) sau între însuşirile unui stimul şi 

anumite acţiuni sau comportamente. Exemple sunt numeroase: relaţia dintre nota de pe 

portativ şi înălţimea şi durata sunetului muzical, legătura dintre grafemă (literă) şi sunetul 

verbal, legătura dintre semnele de circulaţie şi comportamentele ce trebuie urmate de 

pietoni şi automobilişti. Mecanismele sensibilităţii vor încorpora, în schemele lor 

operatorii, criterii de ordin semantic, graţie cărora conţinutul senzaţiilor este interpretat 

din punct de vedere al sensului, ce anume semnifică el nu numai în raport cu stimulul 

original, ci şi în raport cu alt stimul sau cu ce anume trebuie să facă subiectul. 

Legea verbalizării exprimă o caracteristică generală a organizării psihocomportamentale 

a omului, anume aceea a edificării şi reglării verbale. Sensibilitatea 

se subordonează şi ea acestei legi, cuvântul exercitând o acţiune reglatoare directă 

asupra ei. Prin instructaj şi comenzi verbale pot fi modificate pragurile senzoriale, 

poate fi optimizat actul recepţiei senzoriale în întregul lui. Legea verbalizării 

Postulează, de asemenea, fixarea în cuvânt a conţinutului informaţional al senzaţiilor, 

devenind posibilă atât stabilitatea lor în sfera conştiinţei, cât şi o mai bună fixare în 

Memorie a experienţei senzoriale. 

Experimental, s-a demonstrat că acţiunea legii verbalizării este atât de puternică 

?' generalizată, încât ea poate modifica în sens amplificator sau reductor şi efectele 

e 

gilor primare - psihofizice şi psihofiziologice - prezentate mai sus. 

Cuvântul dirijează întreaga dinamică a recepţiei senzoriale în câmpul stimulator 

exte 

m; acesta din urmă este supus unei permanente reorganizări, fiind scoase în prim 

P' a n şi accentuate elementele care corespund stărilor actuale de motivaţie şi scopurilor 

act 

'vităţii curente şi trecute în plan secundar elementele (însuşirile) care în momentul 

ifck 137

dat nu au pentru subiect o semnificaţie deosebită. Astfel, graţie reglajului verb i 

funcţia sensibilităţii se logicizează, organizându-se pe programe specifice, bazate ni 

condiţii logice şi criterii de relevanţă, reprezentativitate şi semnificaţie. 

6.1.2. Clasificarea senzaţiilor 

Aşa cum am văzut mai sus, senzaţiile nu constituie o masă omogenă şi amorfa d 

fenomene, ci un sistem informaţional înalt diferenţiat, punând în evidenţă entitâY 

distincte, cu determinaţii şi mecanisme proprii. De aceea, este logic şi necesar ca de I 

caracterizarea senzaţiei în general să trecem la prezentarea şi analiza principalelor tin Ur 

- 

sau modalităţi de senzaţii. Pentru determinarea acestora, vom recurge la două criterii 

esenţiale, şi anume: a) natura conţinutului reflectoriu (informaţional) şi b) identitatea 

analizatorului în cadrul cărora se realizează. 

Aplicând primul criteriu, vom delimita trei clase mari de senzaţii: 

• senzaţii care ne furnizează informaţii despre însuşirile stimulilor modali 

specifici (exterocepţia); 

•senzaţii care ne furnizează informaţii despre stările şi poziţiile postural-spaţiale 

ale segmentelor osteomusculare ale corpului (membrelor, trunchiului şi capului) - 

propriocepţia; 

• senzaţii care ne informează despre variaţiile mediului intern {interocepţia). 

Aplicând cel de-al doilea criteriu, vom delimita: senzaţiile cutano-tactile, 

senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile vibratorii, senzaţiile olfactive, senzaţiile 

gustative, senzaţiile proprioceptiv-kinestezice, senzaţiile vestibulare (de echilibru) şi 

senzaţiile organice (viscerale). Criteriile menţionate fiind complementare, analiza 

oricărei senzaţii se va face prin raportarea la ambele. 

A. Senzaţiile extero-informative 

Prin termenul de extero-informativ, denumim senzaţiile care conţin şi furnizează 

informaţii despre diferite însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor din lumea externă. In 

această categorie intră: senzaţiile cutano-tactile, senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, 

senzaţiile vibratorii, senzaţiile olfactive şi senzaţiile gustative. 

A.l. Senzaţiile cutanate 

In ordine filogenetică, sensibilitatea cutanată este prima care se constituie şi ea 

stă la baza începutului comunicării informaţionale a organismelor animale cu lumea 

externă. Din senzoriumul comun de natură cutanată, se vor desprinde, treptat, F 

parcursul evoluţiei, toate celelalte forme ale exterocepţiei. Iar, pe măsura desprindem Ş 

individualizării acestora, se vor produce individualizarea şi specializarea în interioru 

sensibilităţii cutanate însăşi. Procesul respectiv se va desfăşura pe două pl anU 

corelate: formarea structurilor specifice ale analizatorului cutano-tactil, începând 

veriga periferică receptoare şi terminând cu reprezentanţa corticală integraţi vă, pe d e 

parte, şi diversificarea/perfecţionarea rezolutivă (lărgirea registrului însuşii" 1 

obiective perceptibile şi creşterea valorii informaţionale a senzaţiei), pe de altă parte- 

Datele comparative arată însă că la om sensibilitatea cutanată atinge un nivel 

dezvoltare net superior faţă de nivelul atins la celelalte animale. Aceasta se explică P 

138 

tul funcţional-instrumental pe care ea îl joacă în activitatea de muncă şi în cea de 

Tunoaştere. 

Stimulii specifici sub a căror acţiune s-au structurat funcţiile sensibilităţii 

tanate sunt cei mecano-fizici. Corespunzător, senzaţiile cutanate reflectă proprietăţi 

c 

de materialitatea şi substanţialitatea obiectelor externe: consistenţa (solid- 

A ate 

cos- lichid), duritatea (în cazul corpurilor solide), substanţialitatea (lemn, metal, 

atră etc), rugozitatea (aspru-neted), greutatea (intensitatea apăsării) şi temperatura. 

în interiorul complexului cutanat se diferenţiază trei grupe principale de senzaţii: 

ctile, termice şi de durere (algice). Senzaţiile tactile se produc prin simpla atingere 

prin presiune (apăsare) cu un stimul substanţial oarecare pe o anumită zonă sau 

net a| pielii; cele termice însoţesc, de regulă, pe cele tactile şi ele reflectă diferenţa 

dintre temperatura pielii şi temperatura obiectului-stimul (cald-rece); cele de durere 

apar în urma depăşirii pragurilor sensibilităţii tactile şi termice de către intensitatea 

stimulilor mecanofizici corespunzători. 

Celor trei grupe de senzaţii le corespund structuri receptoare diferite, cu 

distribuţie şi densitate diferite la nivelul învelişului cutanat. 

Aci ne vom referi Ia cele tactile şi termice, cele de durere fiind tratate separat, 

sensibilitatea algică fiind proprie nu numai pielii, ci şi altor organe. 

Sensibilitatea tactilă este legată de diferenţierea unor structuri receptoare 

specifice, cunoscute sub denumirile de: corpusculii lui Meissner, discurile lui Merkel, 

corpusculii lui Paccini, unele terminaţii nervoase libere. Pe baza cercetărilor cu metoda 

stimulării punctiforme, s-a emis ipoteza că receptorii de tip Meissner, situaţi în 

structurile superioare ale pielii, răspund la atingerea uşoară a zonelor lipsite de păr, cei 

de tip Merkel, situaţi mai în profunzime, răspund la excitarea prin apăsare (presiune), 

iar cei de tip Paccini şi terminaţiile libere, dispuse în jurul bulbilor pilorici, răspund la 

atingerea firelor de păr de pe suprafaţa pielii. 

Densitatea receptorilor tactili variază foarte mult între diferitele segmente ale 

învelişului cutanat, ceea ce are drept consecinţă o variaţie la fel de mare în nivelul 

sensibilităţii tactile. Astfel, potrivit datelor lui Frey, confirmate de cercetările ulterioare, 

valorile pragurilor absolute inferioare, exprimate în grame-milimetri, variază după cum 

urmează: vârful limbii - 2; vârful degetelor de la mână - 3; segmentele posterioare ale 

degetelor mâinii - 5; porţiunea internă a antebraţului - 8; dosul palmei - 12; gamba 

Piciorului - 15; zona abdominală - 26; porţiunea externă a antebraţului -35; linia 

Mediană a pielii spatelui - 48; zona plantară a călcâiului - 250. 

Aceeaşi variaţie se constată şi în valorile pragurilor diferenţiale (determinate cu 

- ziometrul compas şi exprimate în mm): vârful limbii - 1; vârful degetelor mâinii - 

; buz ele - 4; palma şi dosul degetelor - 6; frunte, dosul palmei, gâtul - între 22-36; 

i .~ 45; ceafă - 54; spate şi umăr - 67,7 mm. Aici trebuie făcută precizarea că 

orile respective au fost obţinute prin metoda pasivă, în care este exclusă posibilitatea 

eni 

'Şcare-palp are a subiectului. 

p 

folosirea metodei active (tactul activ) a dus la scăderea semnificativă a 

gurilor diferenţiale, mai ales în zonele palmare (la vârful degetelor acestea coborând 

a la câteva zecimi de milimetru). 

i 139

Sensibilitatea tactilă se caracterizează, de altfel, printr-o dinamică f 0a 

accentuată, ea variind funcţie de o multitudine de factori: vârstă, sex, profesie, durata * 

intensitatea stimulării anterioare, temperatura corpului propriu şi a obiectelor-stim ^ 

nivelul activismului cortical (sensibilitatea creşte pe fondul atenţiei concentrate şi 

Sc *!' 

considerabil pe fondul stării de somnolenţă), diverse tulburări psihoneurologice (j ste 

• e 

epilepsie, tumori cerebrale, leziuni sau focare infecţioase la nivelul măduvei spjrf e ' 

etc). în urma experimentului lui Head, cu secţionarea nervului cubital, s-a intror/" 

delimitarea a două forme de sensibilitate tactilă - protopatică şi epicritică. Prima ^ 

un caracter difuz, vag şi se află la graniţa cu sensibilitatea dureroasă; cea de a doua est 

înalt specializată şi discriminativă, ea jucând rolul principal în recepţia tactilă normală 

Variaţiile sensibilităţii tactile sub influenţa factorilor menţionaţi mai sus 

produc în ambele sensuri: în hipo, scăderea până la abolirea completă (anestezie) şi Î 

hiper, creştere până la dispariţia senzaţiei specifice la intensităţi moderate ale stimulării 

(hiperestezie). Trebuie subliniat faptul că o creştere de lungă durată a sensibilităţii 

tactile poate fi obţinută prin exerciţiu, prin folosirea sistematică a tactului în sarcini de 

discriminare fină a grosimilor şi suprafeţelor. Aceasta o dovedeşte fineţea 

discriminativă deosebită pe care sensibilitatea respectivă o atinge la nevăzători şi | a 

reprezentanţii unor profesii în care ea este puternic solicitată - industria textilă, arta 

modelajului, chirurgie, medicina internă etc. 

Organizarea structural-funcţională a analizatorului tactil 

Veriga periferică este alcătuită din: celule sensibile situate în epidermă 

(corpusculii Messner, discurile Merkel, bastonaşele Paccini), care captează energia 

mecanică (de atingere sau presiune) a stimulului şi o transformă în excitaţie specifică; 

neuronii periferici, situaţi în ganglionii spinali, care realizează codificarea primară a 

impulsurilor, şi neuronii medulari (deuteroneuroni), situaţi în coarnele posterioare şi 

laterale ale măduvei spinării; axonii acestor neuroni formează fasciculele ascendente 

spinotalamice, prin care informaţia tactilă este condusă spre veriga secundă, 

intermediară, a analizatorului. 

Veriga intermediară (subcorticală) se situează la nivelul nucleilor talamici. In 

cadrul acestei verigi, se realizează operaţii de analiză preliminară a semnalelor şi o 

recodare a lor, potrivit principiului proiecţiei topice şi simetriei. Axonii neuronilor 

talamici, alcătuind panglica Reyl, transmit fluxul informaţional către veriga centrală a 

analizatorului. 

Veriga centrală, situată la nivelul scoarţei cerebrale, în circumvoluţiunea 

postcentrală (înapoia scizurii Rolando), este alcătuită din trei arii citoarhitectonitf 

principale (3, 1,2 Brodmann) şi organizată pe trei niveluri funcţionale: secvenţial-®®' 

litic (realizarea senzaţiilor tactile simple), integrativ-monomodal (realizarea unini întt 

structură informaţională unitară (imagine perceptivă) a senzaţiilor singulare prima 1 *' 1 

integrativ-plurimodal (realizarea structurii informaţionale plurimodale - tactilo-km e 

tezico-vizuale - cu dominata semantică a informaţiei tactile). Zona de proiecţie top 1 

este organizată în concordanţă cu rolul diferitelor segmente ale corpului în receptactilă, 

la nivelul ei realizându-se imaginea răsturnată şi disproporţionată a corp 11 

(homunculusul senzitiv, după Penfield) (fig. 10). 

140 

^-medTus anteDrat -""^ ' 

/A. index _, i.w 

degetul mare deg. grosjW> 

m 

"och 

-nas 

-obraz 

'~buză superioară 

—buza 

f""buză interioară 

'«.t —dinti-gingii-maxilar 

ii \~" limba 

^ţ-faringe 

•intraabdominal, 

organele 

genitale 

Fig. 10. Homunculusul senzitiv somatic 

Veriga conexiunii inverse, alcătuită din căile corticale descendente, prin care 

blocul integrativ cortical reglează starea funcţională a verigilor ierarhic inferioare, 

inclusiv a celei receptoare. 

Rolul senzaţiilor tactile. Informaţia pe care ne-o furnizează senzaţiile tactile este 

fundamentală atât pentru cunoaşterea obiectelor materiale din jur, cât şi pentru 

constituirea şi desfăşurarea acţiunilor noastre în raport cu acestea. Din punct de vedere 

cognitiv, senzaţiile tactile permit surprinderea şi evaluarea acelor proprietăţi zise 

primare, pe baza cărora se formează conştiinţa materialităţii lumii externe şi a graniţei 

obiective dintre propriul corp şi restul lucrurilor şi fiinţelor cu care intrăm în 

interacţiune. Ele devin baza elaborării schemelor şi experienţei spaţiale şi a unei 

importante părţi din sistemul noţiunilor de fizică şi ale ştiinţelor naturii. 

Datele pe care ni le oferă senzaţiile tactile întrec cu mult în obiectivitate şi 

veridicitate pe cele furnizate de celelalte modalităţi. De aceea, în cadrul experienţei 

senzoriale globale, ele constituie etalon şi cadru de referinţă. Valoarea cognitivă a 

senzaţiilor tactile este amplificată şi întărită de conectarea componentei motorii 

(chinestezice) la schemele şi mecanismul actului de recepţie. în mod obişnuit, perceperea 

obiectelor pe cale tactilă se realizează prin mijlocirea mişcării. încă în ontogeneza 

lm 

Purie se formează complexul tactilo-kinestezic (unitatea funcţională dintre somestezie 

?' mot ricitate), în care, pentru percepţie şi acţiune, rolul principal îl vor lua membrele şi, 

n 

Pnmul rând, cele superioare. Mâna devine la om principalul instrument al recepţiei 

" e Şi al vehiculării obiectelor materiale cu care venim în contact. 

Cercetări speciale de laborator au pus în evidenţă o diferenţă semnificativă în 

^ 

Ce 

a 

Priveşte calitatea informaţiei între cele două forme ale tactului - cel pasiv şi cel 

j 

lv - Primul, realizat fără o mişcare proprie a subiectului în raport cu obiectul, oferă o 

de 0 ? 113 *' 6 re ' at ' v va g a 

Ş' 

s ' aD 

diferenţiată, care nu permite identificarea corectă; cel 

al 

doilea, tactul activ se dovedeşte a fi extrem de eficient şi precis, furnizând 

141

142 

143 

informaţii înalt diferenţiate şi relevante asupra proprietăţilor de formă, mărim e 

substanţialitate. (Katz, 1925, Revesz, 1934, 1938; Shifman, 1940, Vekker igc §i 

Popescu-Neveanu, M.Golu, 1970). 

' 

3 ; 

In cursul recepţiei, cele două mâini îşi împart rolurile şi-şi coordonează miş c 

« •• 

după o schemă logică bine stabilită. 

' e 

Astfel, mâna dominantă îndeplineşte mişcările active de percepere propriu-a - 

obiectului, iar cealaltă, subdominantă, efectuează mişcările de fixare şi susţinâ 

Mişcările active de recepţie sunt de o mare complexitate şi diversitate, f 0 

^ 

asemănătoare ca schemă de organizare şi traiectorie de desfăşurare cu miş c 

s -i* 

oculare. Ele au fost împărţite în trei tipuri: mişcări de căutare, destinate detecta * 

(descoperirii) obiectului (într-o mulţime), mişcări de montare-fixare, de apucare ' 

stabilire a obiectului în poziţie adecvată şi mişcări de urmărire-identificare H 

extragere propriu-zisă a informaţiei despre însuşirile obiectului. 

Departajarea rolurilor între cele două mâini duce la constituirea asimetriei funcţionale 

a lor în sensibilitatea tactilă şi în kinestezie: sensibilitatea tactilă va fi mai dezvoltată la 

mâna (subdominantă), care susţine obiectul, iar kinestezia va fi mai diferenţiată, mai precisa 

şi mai fină la mâna dominantă, care inspectează (palpează) obiectul. 

Dacă în realizarea senzaţiilor tactile este direct implicată veriga kinestezică, ele 

se includ în mecanismul de producere şi reglare atât a mişcărilor involuntare (reflexele 

somatice), cât şi a celor voluntare (de operare-manipulare a obiectelor, uneltelor). 

Cazurile clinice pun în evidenţă faptul că eliminarea aferentaţiei somestezice (tactile) 

face imposibilă atât producerea răspunsurilor motorii la stimulii mecanici (chiar la cei 

cu acţiune nocivă) aplicaţi zonelor receptoare de la nivelul pielii, cât şi desfăşurarea 

acţiunilor specifice cu obiecte. în primul caz, senzaţia tactilă îndeplineşte rolul de semnal 

declanşator al răspunsului motor (prin stimularea centrilor motori de la nivelul mâduvei 

şi al trunchiului cerebral); în cazul al doilea, ea îndeplineşte rolul de feed-back, de 

informaţie reglatoare a mişcărilor comandate de centrii corticali superiori. 

Realizarea normală a tuturor comportamentelor motorii, de la cele simple, 

înnăscute sau dobândite şi automatizate, cum este mersul, până la cele complexe, cum 

sunt sistemele acţiunilor şi deprinderilor motorii implicate în diferite tipuri de activităţi 

profesionale, reclamă cu necesitate includerea şi participarea informaţiei tactile 

împreună cu cea proprioceptiv-kinestezică, această informaţie face posibilă constituirea 

şi menţinerea în stare funcţională a schemei corporale (Eul fizic), asigurând totodată 

conştiinţa prezenţei de sine ca entitate fizică inconfundabilă şi ireductibilă. Abolirea 

sensibilităţii tactile, parţială (doar la nivelul unui segment al corpului) sau generala. 

afectează profund schema corporală şi funcţia ei reglatorie în plan comportanienta 

extern. 

Senzaţiile termice reflectă şi ne edifică asupra diferenţei dintre temper^11 , 

propriului corp (care este un fel de constantă biologică) şi temperatura mediul 

ambiant, inclusiv a obiectelor concrete care vin în contact direct cu o zonă sau alt 3 

pielii. Diferenţa de temperatură care nu generează nici o senzaţie clară de rece, nici u 

clară de cald se situează în zona Zeroului fiziologic. Acesta nu este un punct val° 

absolut, ci o „fâşie" cuprinsă între limitele 20°C şi 36 () C, fiind echivalentă cu reg' s 

ariaţie a temperaturii pe suprafaţa corpului (20°C-25°C la suprafaţa obrajilor, 

te ,o c 

.37°C la subţiori). 

Vom spune, aşadar, că temperatura mediului ambiant sau a obiectelor, care 

• nează direct asupra diferitelor zone ale învelişului nostru cutanat, devine stimulul 

aCt 

' ne al întregii game de senzaţii de rece, iar temperatura ce depăşeşte valoarea de 

!^%>37 0 C devine stimulul generic al întregii game de senzaţii de cald. 

în interiorul ambelor continuumuri - atât al celui de „rece", cât şi al celui de „cald" - 

are individ poate diferenţia un număr mai mare sau mai mic de trepte sau intensităţi. 

Receptorii celor două submodalităţi ale sensibilităţii termice nu sunt egali nici ca 

maY nici ca repartiţie zonală pe suprafaţa pielii. Potrivit determinărilor psihofizice şi 

""hofiziologice, la om, există în jur de 280 mii de „puncte termice"; dintre acestea 

j ar 30 de mii sunt sensibile la căldură, celelalte 250 de mii fiind sensibile la rece. 

Zonele pielii diferă foarte mult după nivelul sensibilităţii termice: cele mai sensibile se 

dovedesc a fi zonele din porţiunile ventrale interioare şi extremităţi. 

Pragurile absolute inferioare pentru sensibilitatea la cald sunt semnificativ mai 

scăzute decât cele pentru sensibilitatea la rece: 0,2°C deviaţie de la Zeroul fiziologic în 

primul caz şi 0,4°C în al doilea (Wash, 1949). 

Raportul se inversează la pragurile diferenţiale, unde cele pentru „rece" sunt mai 

mici decât cele pentru „cald". Explicaţia rezidă în diferenţa de iradiere-concentrare a 

excitaţiei la stimulii reci (iradiere mai slabă, concentrare mai bună) şi calzi (iradiere 

mai mare, concentrare mai slabă). Fenomenul se leagă şi de efectele vasomotorii 

diferite pe care le induc cele două categorii de stimuli: stimulii reci determină 

vasoconstricţie şi menţinerea circulaţiei sangvine (şi, implicit, a influxului nervos), cei 

calzi provoacă vasodilataţie şi accelerarea circulaţiei sangvine (şi, implicit, creşterea 

vitezei de transmisie a influxului nervos). 

în sfera sensibilităţii termice, apar fenomene de contrast şi paradoxale. în primul 

caz, acţiunea prealabilă cu un stimul de un anumit gen (să spunem cald) face ca 

intensitatea stimulului de celălalt gen (în cazul nostru, rece) să fie supraestimată, şi 

invers. în cazul al doilea, avem de-a face cu inversarea semnelor: atingerea cu un 

stimul rece (ex. - 50°C) provoacă iniţial o senzaţie de arsură, după cum contactul cu un 

stimul foarte fierbinte (pesfe 100°C) determină iniţial o senzaţie de rece. 

Adaptarea în sfera sensibilităţii termice se realizează cu o amplitudine relativ 

mar 

e, dar numai în raport cu intensităţile slabe şi medii ale stimulilor; în registrul 

"itensităţilor mari, efectul adaptării este scăzut, ceea ce are un sens adaptativ: 

0r 

ganismul uman neprotejat nu poate tolera variaţiile prea mari de temperatură ale 

aiului ambiant şi implicit ale obiectelor care ar veni în atingere directă cu învelişul 

^cutanat. 

. Senzaţiile termice au primordial un rol adaptativ-reglator, ele subordonându-se 

lr| 

ţei organismului de menţinere în limite biologice normale a temperaturii. 

u Can 'smul tetmoreglării se află la nivelul hipotalamusului şi este alcătuit din două 

Uri 

funcţionale antagonice: blocul termogenezei, care se activează pe măsură ce 

te 

rea P - ratUra 

"aiului ambiant scade sub valoarea temperaturii corpului, generând 

cî," ?' procese biomecanice şi biochimice care se opun şi limitează pierderea de 

ra 

(vasoconstrucţie periferică, piloerecţie, tremuratul, reducerea ritmului respirator

144 

w 

şi cardiac, încetinirea arderilor metabolice etc.) şi blocul termolizei, care se activează 

măsură ce temperatura mediului depăşeşte temperatura corpului, generând reacti' 

procese biomecanice şi biochimice de natură să sporească pierderea de că|H !î 

(vasodilataţie, transpiraţie, accelerarea ritmului respirator şi cardiac, acce| era 

^ 

arderilor metabolice etc). 

^ 

In acest mecanism, senzaţiile termice îndeplinesc un triplu rol: de avertizare w 

comandă-declanşare şi de feed-back (informarea asupra efectului termoreglat 0r 

răspunsurilor anterioare ale organismului). 

Cum orice abatere a temperaturii mediului ambiant de la temperatura constantă 

corpului nostru supune organismul la un puternic stres fiziologic, rezultă că onti 

pentru activitate este doar un mediu cu temperatură puţin variabilă şi care, valoric să 

nu iasă prea mult din limitele continuumului termic al organismului (20°C-36°C). 

Compensând vitregiile mediului cu mijloace de protecţie create de el 

(îmbrăcăminte, surse de încălzire, adăposturi, ventilaţii etc), omul se poate însă adaptaşi 

face faţă unor variaţii de temperatură foarte mari, care au loc pe Terra. Totuşi, se 

dovedeşte că această adaptare se realizează pe un registru valoric mult mai întins în 

raport cu frigul decât cu căldura (între -l 5°C şi -75°C, în primul caz, şi doar între 30 (I C 

şi 48°C, în cel de-al doilea). 

A.2. Senzaţiile vizuale 

a. Caracteristicile stimulului specific. Văzul este unul dintre cele mai complexe 

şi mai importante aparate senzoriale, el având un rol esenţial în orientarea şi deplasarea 

în spaţiu şi în perceperea de la distanţă a obiectelor. Constituirea lui pe scară 

filogenetică începe încă la anelide, prin diferenţierea în porţiunile laterale ale 

segmentului cefalic a două plăci fotosensibile. în continuare, va avea loc un proces 

intens de dezvoltare a sensibilităţii vizuale, constând în formarea unor structuri cu un 

grad de diferenţiere-specializare din ce în ce mai înalt, atât în cadrul verigii periferice 

(receptorul), cât şi în cel al verigilor neuronale centrale. 

Stimulul specific, în raport cu acţiunea căruia s-a desfăşurat acest proces, a fost 

lumina, ca segment al spectrului electromagnetic, cuprins între lungimile de undă 380 

(390) m ii şi 780 (790) mji. 

Fireşte, lumina este un fenomen fizic şi cu studiul ei ca atare se ocupă optica. 

ramură specială a fizicii. Dar, în delimitarea ei se ia ca reper percepţia umani 

respectiv, senzaţia subiectivă de lumină. Aceasta a creat accepţiunea psihofizica Ş 

psihofiziologică a termenului de lumină, el desemnând acea porţiune a raze' 

spectrale care este efectiv receptată de organul vizual al omului şi a cărei acţw 

determină senzaţii specifice. Senzaţia pură de lumină poate fi obţinută numai în caz 

în care fasciculul luminos cuprinde toate lungimile de undă perceptibile. (în aceste 

avem de a face cu lumina albă, care, ca stimul, poate fi realizată doar în con • 

speciale de laborator). în condiţiile percepţiei naturale, cotidiene, lumina emanata 

surse naturale (Soarele) sau artificiale (iluminatul electric) traversează diferite m 

fizice, suferind transformări mai mult sau mai puţin însemnate, în funcţie de raP° 

dintre coeficientul de absorbţie şi cel de reflecţie ce caracterizează aceste ,îie 

^ 

aparatul nostru receptor ajunge acea porţiune a fasciculului emis iniţial de sursa, 

sează sau este reflectată de mediile interpuse. Astfel, fasciculul iniţial fiind supus 

r Ifa 

'rii Ş' segmentării, în condiţii naturale senzaţia de lumină nu este pură. 

pentru a se produce o senzaţie de lumină conştientizabilă, este necesar ca fiecare 

nonentă a energiei radiante, care are o anumită configuraţie spaţio-temporală, să 

C 

°' rte până la receptor o încărcătură minimă de energie electromagnetică. De aceea, 

P°- i| parametru după care trebuie analizat stimulul vizual specific este cel cantitativ. 

P rl . 

tea 

etalon în care se exprimă în valori cantitative specifice orice torent (flux) 

nos (P) este lumenul. Fluxul luminos emis de o sursă iradiază în toate părţile şi el 

eterizează forţa sursei date. Unitatea de măsură a distribuţiei iradiaţiei pe diferite 

Erecţii a ' e 

spaţiului este intensitatea luminii (1). Ea se determină raportând fluxul de 

mină ce se propagă într-o anumită direcţie la aşa-numitul unghi corporal co. Astfel, 

P 

j =— . Rezultă de aici că intensitatea luminii este direct proporţională cu fluxul 

CO 

luminos (P) şi invers-proporţională cu mărimea unghiului corporal (co). Cu cât fluxul 

luminos va fi mai mare, iar deschiderea prin care trece el mai îngustă, cu atât 

intensitatea luminii va fi mai puternică, şi invers. Dacă luăm valoarea lui P=l şi a lui 

o)=l, decurge că 1=1 (o lumină). Aşadar, intensitatea de I lumină o posedă acea sursă 

care în unghiul corporal de 1 steradian emană un fascicul de I lumen. 

Cum foarte puţine corpuri posedă lumină proprie, perceperea lor devine posibilă 

graţie iluminatului, adică luminii ce cade pe suprafaţa lor de la alte surse. (în întuneric, 

iluminatul fiind infim sau total absent, diferenţierea obiectelor din jur devine 

imposibilă, contururile lor dizolvându-se în spaţiul înglobant). 

Iluminatul devine o unitate de măsură a clarităţii spaţiului (obiectelor) şi îl notăm 

cu E. El este determinat de cantitatea fluxului luminos ce cade pe unitatea de suprafaţă 

P 

dată (cm" sau m~): E = — .în fotometrie se utilizează două unităţi pentru exprimarea 

intensităţii iluminatului, şi anume fotul (exprimă iluminatul în care un flux de I lumen 

revine la 1 cm de suprafaţă) şi luxul (desemnează iluminatul în care 1 lumen revine la 

1 m de suprafaţă). Relaţia dintre cele două unităţi este: 

I fot = 10.000 lucşi). 

Intensitatea iluminatului este condiţionată şi de distanţa dintre sursă şi obiect: 

^ —y, unde I - intensitatea luminii la origine, iar L - distanţa („Legea 

ratelor distanţelor" pentru iluminat). (Dacă L este dat în centimetri, atunci E va fi 

• nut în foţi, j a r 

d ac 

ă L este dat în metri, E va fi în lucşi). Formula de mai sus 

în - 6az^ P ent ru cazurile în care razele fasciculului cad normal (perpendicular). Dacă 

astf , acestea ca d cu 

o înclinare de un anumit unghi I, formula respectivă se modifică 

Ei = E cos.I = — cos. I. 

e 

% P 11116 "! atunci: iluminatul Ej al unei suprafeţe de către un fascicul de raze paralele 

°P°rţional cu cosinusul unghiului i al căderii razelor pe suprafaţa dată.

Un corp poate primi lumină de la mai multe surse, concomitent. In acest ca^ 

realizează un iluminat de tip sumativ, egal cu suma simplă a iluminărilor de la fi^ 

sursă E = E, + E 2 

+ En. (Legea adiţiunii iluminatului). 

Având aceeaşi intensitate a luminii, dar corpuri cu coeficienţi de absorbţie 

s 

reflexie diferiţi, vom obţine senzaţii luminoase de intensităţi diferite. Pentru expri ma 

' 

acestor caracteristici ale stimulilor luminoşi se folosesc noţiunile de luminozitate „ 

vi 

claritate. 

Luminozitatea caracterizează fluxul emanat de o sursă în toate părţile, fo ră a 

considera poziţia observatorului; claritatea se referă la acel fascicul de raze orientat î n 

direcţia observatorului. (Putem avea clarităţi diferite, deşi luminozitatea surselor 

est e 

aceeaşi). 

Intensitatea clarităţii este determinată de numărul (cantitatea) de lumeni generat 

de 1 cm 2 

de suprafaţă (caz în care unitatea de măsură este stilbut) sau de 1 

2 

m 

,j e 

suprafaţă (situaţie în care unitatea de măsură devine nitul) (1 stilb = 10.000 niţi). 

Pe lângă absorbţie şi reflexie, razele luminoase pot fi supuse şi fenomenului 

refracţiei, care are un efect special (deformant) asupra percepţiei formei şi culorii 

obiectelor. (Exemplu: un obiect aflat parţial în mediu gazos (aer) şi parţial în mediu 

lichid va fi perceput ca fiind frânt, pornind de la punctul de contact al celor doua 

medii). Aceasta a dat naştere la dispute filosofice aprinse asupra veridicităţii datelor 

senzoriale. (Vezi faimoasa îndoială a lui Berkeley în legătură cu forma creionului: este 

acesta drept sau curbat sau frânt ?). 

După gradul de penetrabilitate de către fasciculul luminos, obiectele se împart în 

transparente, semitransparente şi opace. Primele sunt traversate de aproape întregul 

flux ce cade pe suprafaţa lor; cele din a doua grupă sunt traversate de aproximativ 

jumătate din fasciculul iniţial; cele din grupa a treia sunt traversate doar de o infima 

parte a fascicolului luminos sau nu sunt deloc traversate. 

Opacele le putem împărţi în 2 grupe: albe (reflectă întregul sau aproape întregul 

fascicul luminos) şi negre (absorb întregul sau aproape întregul fascicul luminos). 

Toate cele cinci dimensiuni ce definesc din punct de vedere cantitativ stimuiu 

luminos - fasciculul luminos, intensitatea, iluminatul, luminozitatea şi claritatea - * 

află într-o relaţie de interdependenţă şi toate influenţează într-un sens sau a 

dinamica sensibilităţii şi recepţiei vizuale. . . c, 

Trebuie însă să precizăm că ochiul nostru percepe în mod nemijlocit şi

\AQ 

stimulul luminos se mai caracterizează prin două dimensiuni (parametri) imp 0 

~ 

din punct de vedere psihologic - amplitudinea şi forma undei electromagw te 

Amplitudinea exprimă încărcătura energetică pe care o poartă unda de lungime j ( ată .Ce 

determină claritatea culorii. Forma reflectă aspectul general al oscilaţiilor undelor ^ 

compun fasciculul-stimul şi ea rezultă din interacţiunea de fază dintre mai multe n * 

de lungimi diferite. In plan psihologic, forma determină calitatea de saturaţi 

a 

senzaţiei specifice de culoare. 

' 

b. Particularităţile sensibilităţii vizuale. Sensibilitatea vizuală este modalitat 

care s-a diferenţiat şi specializat în detecţia, recepţia şi prelucrarea (procesar * 

semnalelor luminoase. 

Dinamica este guvernată de acţiunea celor trei categorii mari de legj 

psihofizice, psihofiziologice şi socioculturale. în virtutea legilor psihofizice, ea va n Un 

în evidenţă un continuum funcţional specific, delimitat de pragurile absolute - inferj 0r 

şi superior, iar în interiorul acestui continuum - un anumit număr de trepte valorice 

delimitate de pragurile diferenţiale. 

Determinarea nivelului maxim al sensibilităţii vizuale (respectiv, a pragului 

absolut inferior) se efectuează în condiţii de întuneric (şi după aproximativ o jumătate 

de oră de adaptare la întuneric). 

Respectând această cerinţă metodologică, se poate constata că pentru a determina 

o senzaţie luminoasă sunt suficiente doar 1-2 cuante la o lungime de undă X =510 mu 

(Welden H.A. von der, 1946). Intensitatea liminală poate lua însă şi valori mai mari, în 

funcţie de nivelul anterior al sensibilităţii şi de timp: cu cât nivelul anterior al 

sensibilităţii este mai scăzut, iar timpul de prezentare a stimulului mai scurt, cu atât 

cantitatea de energie aptă a determina o senzaţie trebuie să crească. 

Pragul absolut superior exprimă intensitatea maximă a stimulului luminos, care 

continuă încă să producă o senzaţie specifică (de lumină); depăşirea acestor limite se 

transformă în stimulare nocivă (senzaţie de orbire şi de durere). Valoarea concretă a 

pragului superior variază funcţie de nivelul anterior al sensibilităţii: la un nivel foarte 

ridicat al sensibilităţii, după o perioadă mai lungă (1-3 ore de stat în întuneric), aceasta 

valoare este relativ scăzută (100 waţi), în vreme ce la un nivel scăzut al sensibilităţii; 

după o expunere mai îndelungată la lumină, această valoare devine corespunzător n» 

mare, putând ajunge până la 500 waţi. . 

Sensibilitatea diferenţială permite discriminarea stimulilor luminoşi W 

intensitate. Văzul este considerat ca având cea mai ridicată capacitate discriminaţii 

registrul intensităţilor medii, valoarea pragurilor diferenţiale fiind de Ţ^X v 

Weber - Fechner); în segmentele intensităţilor externe - slabe şi puternice -, P 18 » 

diferenţiale cresc exponenţial (legea lui Stevens). 

.^pi 

Legile psihofiziologice cele mai importante care acţionează în sfera sensi 

vizuale sunt: legea adaptării, legea contrastului şi legea sensibilizării. , $ 

Adaptarea este un proces cu două verigi, antagonice după efectul pe ^ . ţ % 

asupra nivelului sensibilităţii: adaptarea la lumină, care înseamnă scăderea m ^ 

sensibilităţii faţă de nivelul iniţial, şi adaptarea la întuneric, care duce în timp ' a c 

W • 

•hilitâţi' în raport cu valoarea iniţială. Deşi văzul face parte din categoria 

&, iuţilor senzoriale mediu adaptabile, între adaptarea la întunericul cel mai profund 

• mina cea mai puternică tolerabilă, nivelul sensibilităţii se modifică de un milion de 

Ş 1 . Adaptarea duce în planul percepţiei la un fenomen paradoxal: în întuneric, deşi 

° n Iul sensibilităţii poate atinge maximum posibil, noi nu reuşim să distingem nimic sau 

"'liape nimic; Ia lumină, deşi nivelul sensibilităţii poate scădea până la minimum 

*P .. :| reuşim să distingem, mai mult sau mai puţin clar, forme şi culori. 

P° Contrastul se exprimă atât în raport cu intensităţile stimulului luminos, cât şi în 

rt cU 

culorile şi mărimile formelor. 

Pentru primul caz, cel mai puternic este contrastul provocat de trecerea bruscă de 

I lumină la întuneric (acesta din urmă se accentuează) sau de la întuneric la lumina 

•i e 

i (aceasta din urmă părând mult mai puternică decât este ea în realitate); celelalte 

două situaţii în care se manifestă legea contrastului vor fi analizate în cadrul percepţiei. 

Sensibilizarea este efectul pozitiv pe care îl poate avea stimularea altui 

analizator: cel mai puternic efect stimulativ îl are excitarea analizatorului tactil cu rece 

«i a celui auditiv cu sunete de frecvenţă medie şi intensitate submedie. 

Legile socio-culturale au acţionat în direcţia asimilării şi integrării în 

mecanismele recepţiei vizuale a codurilor estetice şi semantice în evaluarea culorilor şi 

formelor: în orice percepţie a culorilor sau a formelor se relevă atât atributele „frumosurât", 

cât şi dimensiunea semantică (semnificaţie stabilită prin cod). Tocmai datorită 

acestui fapt, sensibilitatea vizuală devine premisa celor mai bogate şi puternice emoţii 

estetice şi simboluri. 

Deoarece, pe pământ, viaţa se desfăşoară pe fondul alternării zilei cu noaptea, în 

cursul evoluţiei filogenetice s-au diferenţiat două forme ale vederii: vederea diurnă sau 

fotopică, pentru intensităţi luminoase ridicate şi vederea nocturnă sau scotopică, pentru 

intensităţi scăzute de iluminat. După cum o să arătăm mai jos, celor două forme de 

sensibilitate le corespund şi unităţi receptoare distincte. Aici vom menţiona doar că ele 

sunt reprezentate în mod diferit la diferite animale: la câine şi pisică, de pildă, ambele 

"Puri sunt dezvoltate aproape în mod egal; la bufniţă este reprezentată sensibilitatea 

nocturnă şi este aproape absentă cea diurnă; la alte păsări, dimpotrivă, este bine 

Prezentată sensibilitatea diurnă şi aproape absentă cea nocturnă. Omul este şi el o 

n 

îa eminamente diurnă, dar, totuşi, posedă şi o sensibilitate nocturnă, dar relativ puţin 

olţată. La unii subiecţi aceasta este foarte slab exprimată şi fenomenul este 

tm 

*i&hemeralopie (orbul găinilor). 

se 

>n fine, în sfera sensibilităţii vizuale se mai introduce o delimitare, identificândufilo 

. a t e a luminoasă, considerată primară, cea mai veche din punct de vedere 

. 

etl 

c? 0 

^' Proprie tuturor animalelor ce posedă simţul văzului, şi sensibilitatea 

d e2v 

. lCa j c °nsiderată secundară, mai nouă din punct de vedere filogenetic şi inegal 

nu) i diferite clase de animale (de exemplu, albinele disting culorile, dar câinii 

cu| 0 

0IT1' dezvoltarea cea mai mare a cunoscut-o sensibilitatea cromatică, astfel încât 

ton Us 

. 

ev ' ne un factor existenţial fundamental pentru el, influenţându-i considerabil 

activităţii şi dispoziţiile sufleteşti. 

*° n atn 

elo P u l vizual Datorită caracterului localizat şi strict circumscris anatomic al 

rec 

eptoare, sensibilitatea vizuală are o arie de cuprindere spaţială limitată.

Această particularitate îşi găseşte expresia în noţiunea de câmp vizual, delim 'tat 

c 

dimensiunile între care se întinde vederea în plan Orizontal şi vertical în c ondi 

menţinerii în poziţie fixă a corpului şi privirii. Aceste dimensiuni se determin* 

ţii 

. . . . . . . . . —"""na 

0 

ajutorul unui aparat special numit campimetru sau perimetru optic şi se exnrW 

grade (fig. 11). Configuraţia câmpului vizual prezintă următoarele caracteri • 

întinderea vederii este mai mare în plan orizontal decât în plan vertical; partea exT'^' 

a câmpului vizual este mai întinsă decât partea internă (nazală); aria câmpului vizu i 

sesizare (sau detecţie) a stimulului este mai întinsă decât aria câmpului vizual 

identificare; pentru diferite culori întinderea câmpului vizual este diferită (câm C 

pentru verde şi roşu este mai mic decât cel pentru galben şi indigo); câmpul monocul 

are o arie mai restrânsă decât cel binocular; întinderea câmpului vizual prezinr 

deosebiri individuale semnificative determinate de sex, profesie, vârstă şi 

t 

temperamental (mai ales cel determinat după dimensiunea introversie-extraversie). 

d. Mecanismul neurqflziologic al senzaţiilor vizuale. Producerea senzaţiei 

vizuale în urma administrării stimulului specific are la bază activitatea întregului 

analizator. Acesta are o organizare structural-funcţională de o mare complexitate 

fiecare verigă avându-şi particularităţile sale distincte. 

Veriga periferică este formată din două categorii de elemente: auxiliare şi

Axonii celulelor ganglionare se unesc în mănunchi, formând nervii optici (*» 

şi drept), care ies din retină prin porţiunea posterioară, îndreptându-se spre i nsta 

l 

neuronale superioare. Locul respectiv poartă denumirea depapilă optică (pata oarf/ 

este lipsit de elemente receptoare fotosensibile. Fiecare nerv optic conţine aproxim . 

„„..w .. K^. t 

v.^ v.viiivmv iww^Lvjaic HJLU3CIIS1UMC. r iccare nerv optic conţine aproxim • 

800 mii de fibre. Existenţa petei oarbe nu este sesizată în cursul percepţiei obisn^ 

Pentru a o evidenţia trebuie să recurgem la un experiment special. Luăm o fo a 

' 

hârtie şi desenăm în partea stângă o cruce (+) iar în partea dreaptă, la o distant- 

8 cm, desenăm un cerc. închidem ochiul stâng, iar cu cel drept fixăm semnul +• 

constata că instantaneu cercul dispare din câmpul nostru vizual - stimul ^ 

determinată de el cade în acest caz tocmai pe pata oarbă, lipsită de sensibilitate. 

Din prezentarea de mai sus se desprinde constatarea ce trebuie reţinută: retina 

o structură dublă - una receptoare şi alta nervoasă, de tip cerebral (nu întâmplâto 

fost denumită „creier periferic" sau „segment cerebral împins la periferie"). Acest fa 

poate fi folosit ca argument în demonstrarea rolului extraordinar pe care-1 dobândest 

sistemul vizual în extragerea şi procesarea informaţiei despre lumea externă. 

Cum se produce procesul de excitaţie la nivelul retinean ? FascicoL. Fascicolul luminos , U1I1I 

ajuns la stratul celulelor fotosensibile este captat (absorbit) de pigmenţi absorbanţi absorb; 

aflaţi în segmentul periferic (anterior) al acestora. Bastonaşele au ca substanţă cu 

proprietăţi fotochimice rodopsina, iar conurile-iodOpSina. 

Sub acţiunea luminii cele două substanţe sunt supuse unui proces de 

descompunere, culminând cu transformarea lor în elemente degenerate, ceea ce atrage 

după sine scăderea corespunzătoare a sensibilităţii. Regenerarea se face la întuneric 

(mai ales a rodopsinei), printr-un proces relativ lent, pornind de la vitamina A şi 

folosind direct retinolul (denumit anterior retinen). 

Funcţionarea văzului în condiţiile unui iluminat continuu duce la instalarea unei 

„stări tbtostaţionare". datorită echilibrului ce se stabileşte între procesele de descompunere 

şi cele de regenerare, după un program ciclic. Aşa cum a demonstrat Wald (1968), schema 

de bază a ciclului fotochimic cuprinde următoarele secvenţe: descompunerea pigmentulu 

fotosensibil (S) de către lumină în produşii P+A, viteza derulării fiind proporţională < 

intensitatea stimulării •—> regenerarea de către produşii rezultaţi a pigmentului S, proces 

cărui viteză nu mai depinde de intensitatea luminii, ci de masa pigmentului descompus. 

Mai departe, în corpul celulei fotosensibile, codul fotochimic este transformat 

cod fotoelectric, preluat de straturile celulelor nervoase (bipolare şi ganglionaiw 

Expresia globală a activişinului bioelectric al retinei a fost determinată încă în Io'" 

către Holmgren, care a denumit-o electroretinogramă (ERG). Aceasta a dev _ 

ulterior o metodă importantă în studiul sensibilităţii şi recepţiei vizuale. Cel care a 

contribuţii capitale la perfecţionarea înregistrărilor şi la analiza curbei ERG a 

neurofiziologul suedez R.Granit (1933, 1947). Astfel, el a stabilit că sub acţ^ 

luminii asupra retinei apar următoarele tipuri de unde bioelectrice: undele negaţi 

d, undele pozitive b şi c (b rapidă şi amplă, cea mai importantă, c - lentă), ^ 

acestea, unda se diferenţiază, fiind rezultatul unui proces electrotonic determ' - c 

dispariţia luminii; celelalte însă, a, b, şi c, apar ca expresie a unui fenomen bio* 

care se produce ca efect al fotorecepţiei. 

[ n 

situaţia in care stimulul luminos acţionează asupra retinei adaptate la întuneric 

m obţine o ERG cu componentă fotopică (activarea conurilor), în care atât unda a cât şi 

v0 

nt de ampl.tud.ne redusă; componenta scotopică (activarea bastonaşelor) prezintă o 

b sU 

dâ a mai rapida şio undă b de amplitudine mare. în principiu, atât în condiţiile ochiului 

un 

""""tat ptat la lumină, lumina, cât cat şi ale celui adaptat la întuneric, unda a fotopică şi şi scotopică < este de 

ada 

l'tudine relativ redusă, iar unda b este variabilă. Pe această bază, s-a formulat i| 

« da b este indicatorul cu precădere al vederii scotopice, reflectând intensitatea luminii 

a 

Hente şi rămânând independentă de lungimea de undă. 

'" La rândul său, caracterul lent al undei c este pus pe seama activismului primului 

pigmentar a' retinei. De altfel, R. Granit considera că ERG reflectă esentialmente 

t'visiTiul bioelectric al straturilor superioare, mai puţin activismul stratului ganglionar. 

3 

Pe lângu ERG, a mai fost pus în evidenţă un potenţial comeo-retinal constant, care 

deplasează ori de câte ori globul ocular îşi modifică axul vizual. Acesta a fost denumit 

lectroociilogramă (EOG) şi reflectă cu fidelitate dinamica mişcărilor globilor oculari. 

Veriga intermediară. Aşa cum am menţionat, unda de excitaţie purtătoare a 

informaţiei vizuale este transportată de cei doi nervi optici spre cea de a doua verigă a 

analizatorului, formată din centrii nervoşi subcorticali şi către căile de conducere 

ascendente. înainte, însă de a ajunge la centrii subcorticali corespunzători, o parte a 

fibrelor nervilor optici se încrucişează trecând de partea opusă (fig 12). 

Locul încrucişării poartă denumirea de chiasmă optică (pe faţa inferioară s 

emisferelor cerebrale). Fascicolele rezultate după încrucişare se numesc bandelete 

optice. Fiecare bandeletă va cuprinde fibrele nervoase, care poarta informaţii de la 

jumătatea externă (laterală) a câmpului vizual al ochiului ipsolateral, şi fibrele 

nervoase, care poartă informaţia de la jumătatea internă (nazală) a câmpului vizual ai 

ochiului contralateral. 

Formaţiunile nervoase din alcătuirea verigii intermediare a analizatorului vizual 

sunt tuberculii cvadrigemeni superiori (dispuşi în segmentul superior al trunchiului 

cerebral), corpii geniculaţi externi, situaţi în talamus, şi căile de conducere 

talamocorticale. 

O parte (mai mică) a fibrelor optice merg la triberculii cvadrigemeni superiori, 

mtrand în mecanismul reflexului de orientare Ia stimulii luminoşi (întoarcerea automată 

a capului şi privirii în direcţia luminii, deschiderea largă a ochilor şi dilatarea pupilei), 

rosul fibrelor bandeletelor optice merg însă la corpii geniculaţi externi,' centri 

"corticali vizuali senzoriali. La nivelul acestora, au loc complexe operaţii logice de 

• Ucra re şi recodificare a semnalelor optice, nu numai după parametrii intensităţii şi 

girnn de undă, ci şi după coordonatele spaţio-temporare (serialitate-simultaneitate). 

iele animale, cum este de pildă câinele, centrii subcorticali realizează integrări 

. ""laţionale mai complexe, care fac posibile chiar diferenţieri grosiere ale formelor, 

leza "' actlv ' tatea ' or nu duce la obţinerea unei senzaţii vizuale specifice. (în cazul 

z 

°nelor corticale de proiecţie, funcţia vizuală este complet abolită). 

152 

ist

cortex 

occipital 

Câmpul vizual stâng 

Câmpul vizual drept 

cortex 

occipital 

drept 

Fig. 12. Analizatorul vizual: căile de conducere şi structurile specifice 

La nivel subcortical, din bandeletele optice se desprind colaterale, care * 

sinapsă cu nucleii formaţiunii reticulate, dând astfel naştere celei de a doua cai 

transmisie a excitaţiei - calea nespecifică. Aceasta va conduce excitaţia către sco . 

cerebrală, unde se distribuie în mod difuz, determinându-se o creştere generali» 

tonusului cortical. Activarea căii nespecifice este o condiţie obligatorie a desfaşu 

procesului de recepţie conştientă. , 

Numeroase cercetări experimentale şi clinice (Jasper, 1956, 1958, M orU J, 

Magoun, 1949, 1960, Albe-Fessard et al., 1960, Nonkaşvili, 1963, Sager et al-,' .. 

au demonstrat că lezarea sau deconectarea locală a formaţiunii reticulate (rimposibilă 

recepţia senzorială. 

. ^„. 

Căile de conducere specifice care pornesc de Ia corpii geniculaţi externi ş 1 V ^ 

din zona pulvinară formează aşa-numita radiaţie optică (fasciculul lui Gratio |e 

proiectează în Zona occipitală a scoarţei. 

jid r 

Veriga centrală este situată în lobii occipitali, fiind alcătuită din două cat e - 

zone: zone-nucleu (aria 17 Brodmann) şi zone de asociaţie (ariile 18 şi 19 Bro,• 

1 

w 

Aria 17 este răspunzătoare de integrarea semnalelor senzoriale primare, 

• tatea ei făcând posibilă producerea senzaţiilor simple de lumină şi culoare 

» ctl citate). Lezarea bilaterală a ei determină pierderea vederii (cecitatea centrală). 

aU 

( cf0 j| citoarhitectonice au stabilit caracterul complex, stratificat al acestei arii: pe 

tar e 

rafaţa relativ limitată- o mare densitate de elemente celulare de dimensiuni mici, 

° i bă delimitare între straturile II şi III, o puternică reprezentare a stratului IV şi o 

0 S 

- delimitare a lui de straturile învecinate, o rarefiere a stratului V şi o riguroasă 

rmitare a substanţei cenuşii de substanţa albă. Stratul IV se subdivide în trei 

h traturi separate printr-o fâşie albă (a lui Genari), zona căpătând un aspect striat 

tarea striata). 

S-a stabilit, de asemenea, cu precizie, existenţa unei diferenţieri şi specializări 

fi ncţionale a diferitelor puncte ale ariei 17 în raport cu tonurile cromatice. 

Câmpurile 18 şi 19 sunt mai extinse şi celulele care intră în alcătuirea lor sunt de 

dimensiuni mai mari, iar între cele două arii există zone de acoperire reciprocă. O 

pondere semnificativă o capătă celulele stratului III, stratul IV fiind mai puţin compact 

decât în aria 17 (Penfield şi Jasper, 1958, Sarkisov, 1964, Poliakov 1964, 1965). 

Activitatea acestor arii asigură formarea imaginilor perceptive multidimensionale - 

configuraţii cromatice, forme, raporturi spaţiale. Excitarea lor directă provoacă 

fenomene de halucinaţii, iar în unele cazuri - iluzii optice. 

Veriga corticală a analizatorului vizual interacţionează strâns cu alte zone, în 

primul rând cu cele din lobii parietal (analizatorul cutano-tactil) şi temporal (Mering, 

1954, Pribram, 1956). 

Veriga conexiunii inverse îşi are originea în zona corticală şi asigură autoreglarea 

fiincţională a analizatorului în raport cu caracteristicile stimulilor luminoşi şi ale 

contextului în care are loc procesul recepţiei. Scoarţa cerebrală, în funcţie de rezultatul 

propriei activităţi integrative anterioare, expediază comenzi de corecţie şi optimizare a 

verigilor subordonate - subcorticale şi periferice (receptoare). Astfel, dinamica 

sensibilităţii, creşterea sau scăderea ei, este dependentă nu numai de modificările şi 

procesele primare, care au loc în veriga receptoare sub acţiunea imediată a stimulului 

wminos, ci şi de influenţa scoarţei cerebrale. 

e. Proprietăţile senzaţiilor vizuale. Aşa cum am menţionat mai sus, senzaţiile 

izuale specifice sunt rezultatul acţiunii fasciculului de lumină integral sau fragmentat 

ni 

) asupra ochiului şi ele reflectă însuşirile primare ale acestuia: intensitate, 

ctură spectrală, lungime de undă, frecvenţă, formă. în funcţie de conţinutul 

ct 

oriu, delimităm două submodalităţi: senzaţii de lumină şi senzaţii de culoare. 

Za 

ele tr W e 

de lumină reflectă structura integrală, nefiltrată a fasciculului undelor 

ornagnetice. în forma pură, ele se obţin doar atunci când fasciculul respectiv 

eaZ 

refl ^ Un m e c u u 

absolut transparent, nesuferind nici un proces de absorbţie sau de 

• e ' cee a ce, în condiţiile vieţii cotidiene, nu se întâmplă. 

n 

şjj,. P' ar i subiectiv, aceste senzaţii pun în evidenţă proprietăţile intensităţii, duratei 

„f , y?j r "- Intensitatea este conştientizată în forma unei scale delimitată de punctele 

dif ett 

. ' «abia sesizabil", şi „f. puternic", „orbitor". De-a lungul ei, valorilor 

su 

^ginetî b'ective egale, le vor corespunde valori diferenţiale fizice, egale numai în 

lentul 

intensităţilor medii; în interiorul acestui segment, valorile pragurilor

diferenţiale se subordonează legii lui Weber, crescând de fiecare dată cu o rati e 

1 - ' 6^ 

cu din intensitatea stimulului-etalon (de referinţă). în schimb, în segm e 

intensităţilor slabe şi puternice, unor trepte egale în senzaţie le vor corespunde v 

inegale (în sens ascendent sau descendent) în continuumul stimulării fizice. Senzat ^ 

durată a stimulului luminos presupune capacitatea analizatorului vizual ca şi 

a 

, 

analizatori de a contabiliza şi evalua timpul. Această capacitate la nivelul apăraţii' 

vizual, deşi este mai puţin dezvoltată, ea este totuşi bine reprezentată, mecanismul!' 

realizare fiind interacţiunea celor trei grupe de neuroni: on, care înregistrează şi •* 

începutul acţiunii stimulului, off, care semnalizează şi reţin încetarea actii " 

stimulului, şi on-off, care sunt activaţi pe întreaga durată a acţiunii stimulului. 

Senzaţia de strălucire reflectă gradul de concentrare sau difuzie (rarefiere!. 

fasciculului luminos: una şi aceeaşi lumină propagată printr-o atmosferă transparentă 

va avea o strălucire (luminozitate) mai mare, iar propagată prin ceaţă, va avea o 

strălucire considerabil mai mică (ştearsă). 

în cazul unei stimulări intermitente (flash), în senzaţie apare o nouă proprietate - 

cea de succesiune (frecventă temporară). 

Numărul de stimulări distincte succesive în unitatea de timp (secundă) perceput 

depinde de pragul de disparitate (cu cât este mai mic, cu atât subiectul va conştientiza 

mai multe stimulări (licăriri) distincte, şi invers). 

în medie, valoarea acestui prag este cuprinsă între —,— sec. La — sec. 

14 16 16 

licăririle tind să fuzioneze, fiind atins pragul de fuziune, şi, în locul senzaţiei de 

intermitenţă sau disparitate, avem senzaţia de continuitate. 

Acest fapt a oferit posibilitatea lui M. Wertheimer să pună în evidenţă faimosul 

fenomen q> (fi) al mişcării aparente. Două beculeţe montate la capetele unui dispozitiv. 

la o distanţă de 30 cm unul de altul, aprinse succesiv la intervale mai mari de 1/16 sec 

generează două senzaţii luminoase distincte localizate una în dreapta, alta în stângi 

alternând între ele. 

Aprinderea celor două becuri la un interval sub 1/16 sec. duce la fuziune 

stimulărilor care generează senzaţia unei lumini continue în mişcare, de la stânga 

dreapta şi de la dreapta la stânga. Cum, în realitate, sursele de stimulare nu semişc&> 

rămân în poziţiile iniţiale, senzaţia ne oferă o mişcare aparentă. (De la nivelul simp 

senzaţii luminoase, fenomenul fuziunii temporale şi al mişcării aparente se transie ^ 

în sfera percepţiei succesiunii formelor, imaginilor, găsindu-şi valorificarea pra c 

arta cinematografiei). ^j r 

Senzaţiile de culoare sunt rezultatul acţiunii asupra analizatorului vizual 

fascicul luminos parţial sau filtrat. în funcţie de raportul dintre coeficienţii de at> s 

^ 

de refracţie şi de reflexie, culorile obţinute se împart în două grupe -, acromatic .^ 

negrul şi toate nuanţele de gri situate între alb şi negru) şi cromatice, (în care 

una din principalele lungimi de undă ale spectrului perceptibil). -^ 

Se delimitează culori cromatice de undă lungă (roşu, oranj), culori crom 

undă medie (galben, verde) şi culori cromatice de undă scurtă (indigo, violet). 

principalele proprietăţi ale unei senzaţii cromatice sunt: tonul cromatic, saturaţia 

• ,0iwozitatea. 

Ş 1 

Ţ 0 

nul cromatic este acea calitate după care o culoare spectrală de bază, de pildă 

t r 

u se deosebeşte de oricare altă culoare spectrală de bază - verde, galben, roşu 

de aceeaşi saturaţie şi luminozitate. El se determină de către lungimea undei 

et< 

trornagnetice şi se modifică o dată cu modificarea, în sens ascendent sau 

endent, a acesteia, dincolo de limitele fâşiei date (vezi tabelul I). 

Diferenţierea tonurilor cromatice are un caracter dinamic, descriind o curbă cu 

"rful orientat în jos spre axa abciselor: cu cât sensibilitatea pentru o culoare este mai 

V 

«cută, cu atât vârful curbei respective va fi mai apropiat de abcisă, şi invers. 

C 

în general, capacitatea de diferenţiere şi identificare a tonului cromatic depinde 

J nivelul sensibilităţii: creşte după o adaptare prelungită la întuneric şi scade după o 

daptare la lumină puternică. Contează, de asemenea, mărimea unghiului vizual: cu cât 

acesta este mai mare, eu atât diferenţierea culorilor este mai bună (ca perioadă de 

latenţă şi ca fineţe). 

Saturaţia este gradul de deosebire al culorii cromatice date faţă de culoarea albă de 

aceeaşi claritate. în limbaj obişnuit, această proprietate se descrie prin cuvintele „şters", 

„palid", asociate cu denumirea tonului cromatic. Ea depinde de forma undelor 

electromagnetice, care rezultă din raportul dintre cantitatea razelor ce caracterizează 

culoarea suprafeţei date şi fasciculul luminos general reflectat. Sensibilitatea faţă de 

saturaţie în diferitele segmente ale spectrului se exprimă în numărul de trepte abia perceptibile 

situate între culoarea spectrală pură, pe de o parte, şi culoarea albă, pe de altă parte. 

Sistematizarea datelor cercetărilor experimentale a dus la stabilirea următoarelor 

caracteristici: 1) partea spectrului de undă scurtă posedă saturaţia cea mai mare; 

2) saturaţia este relativ ridicată şi în porţiunea undelor lungi; 3) porţiunea situată între 

extremele spectrului este slab saturată, minimul înregistrându-se în fâşia galbenului 

(570 mp.); 4) unii subiecţi posedă o sensibilitate scăzută pentru diferenţierea saturaţiei 

m 

segmentul cuprins între 470 şi 530 mp:. Pe baza saturaţiei, culorile cromatice se 

clasifică în două grupe principale: pure şi impure sau de amestec. 

Pură este culoarea determinată de o singură lungime de undă. Asemenea sunt 

considerate cele 7 culori fundamentale ale spectrului. 

m percepţia cotidiană, noi avem de a face cu culori de amestec, rezultate din 

,. Unea asupra aparatului vizual a două sau mai multor lungimi de undă, situate la 

d,st 

anţe diferite în spectru, 

x 

cro P er ' 1T iental s-a reuşit să se determine câteva legităţi importante ale amestecului 

Un 

. * amestecul a două radiaţii arbitrar alese şi plasate în spectru la distanţă mai mică 

°W ^ ° cu ' oare cromatică intermediară, care se localizează în spectru între cele 

alu 

ngimideundă. 

cm 0 

Amestecul a două radiaţii situate la distanţă mai mare una de alta în spectru dă 

şi | e §n sau alb; în acest caz, culorile cromatice de bază se numesc complementare 

în raporturi de reciprocitate. Complementare sunt următoarele perechi: 

Ver 

de, portocaliu albastru, galben (verzui)

• Oricare din culorile cunoscute, cu excepţia celor încadrate în zona purpurj u 

i 

poate fi obţinută din amestecul luminii albe cu lumina de lungimea de !' u 

a 

corespunzătoare. 

• Toate culorile care nu pot fi reproduse prin amestecul culorii albe cu culoa 

monocromatică (adică cele din tonalitatea purpuriu) pot fi transformate în culoare alk^ 

prin adăugarea la ele a uneia din culorile aparţinând fâşiei verzi a spectrului. 

• Două perechi de culori care sunt percepute la fel dau prin amestec o culoa 

identică din punct de vedere subiectiv, indiferent de deosebirile care există * 

compoziţia fizică a culorilor amestecate. (în percepţie, griul obţinut din amestecul 

două perechi complementare diferite este identic). (Popescu-Neveanu, M. Golu, \9~iţ\\ 

Dinamica amestecului cromatic se poate urmări foarte bine pe discul lui Newto 

(fig.13). " 

Fig. 13. Discul culorilor 

Amestecul culorilor poate fi monocular (fiecare ochi primeşte aceleaşi fascicule), 

şi binocular (un ochi este stimulat cu o singură culoare a perechii de amestec), 

temporal (concomitenta în timp a acţiunii celor două culori de amestec) şi spaţial^ 

contiguitate: privind de la o anumită distanţă o mulţime de puncte colorate pe o 

suprafaţă, vom obţine în percepţie o singură culoare, rezultantă a amestecului culorilor 

punctiforme - efect speculat în pictura pointelistă). 

Luminozitatea exprimă gradul de deosebire a culorii spectrale date faţă " e 

culoarea neagră. Ea este determinată de coeficientul de reflexie (So ). Luat în valo 

absolute, acesta este egal cu 1 minus coeficientul de absorbţie (Soc). Dacă acesta 

urmă = 1, primul devine zero şi avem culoarea neagră absolută. Prototipul ei este iu 

catifeaua (neagră), care absoarbe 0,98 din fasciculul razelor luminoase ce cadp 

suprafaţa ei şi reflectă doar 0,02. Cu cât coeficientul de absorbţie al unei suprafeţe e 

mai mare, cu atât luminozitatea culorii date este mai scăzută, tinzând să se aprop 1 '' . 

negru, şi, invers, cu cât coeficientul de absorbţie este mai mic (şi cel de reflexie 

mare) cu atât luminozitatea culorii percepute va fi mai mare, tinzând să se aprop 1 , 

alb. întrucât, în contextul dat, coeficientul de reflexie are un caracter relativ, den 

un obiect în comparaţie cu altul şi depinzând de poziţia subiectului, pentru a 

eventuale confuzii, unii autori propun utilizarea unei noţiuni suplimentare - >- cla 

n; 

• ibi'ă' • Aceasta desemnează coeficientul aparent de reflexie al suprafeţei - stimul în 

V 

ditii'e date ale desfăşurării procesului percepţiei. 

C 

După această calitate, subiectiv noi împărţim culorile în luminoase şi întunecate. 

Contrastul culorilor. în condiţiile percepţiei naturale, cotidiene, culorile intră în 

• teracţiune spaţio-temporală, fenomen care generează în percepţie efectul de contrast: 

' Hifi carea luminozităţii şi clarităţii unei culori sub influenţa celeilalte. Există două 

• uri de contrast: succesiv şi simultan. în primul caz, expresivitatea şi prezenţa culorii 

tuale se modifică sub influenţa acţiunii anterioare a altei culori. 

Din punct de vedere calitativ, contrastul succesiv este o imagine consecutivă. în 

azul al doilea, este vorba de modificarea calităţilor percepţiei unei culori ca urmare a 

învecinării ei cu altă culoare (fenomenul inducţiei). în percepţia câmpurilor juxtapuse, 

aparatul nostru vizual are tendinţa de a scădea o culoare din alta şi de a accentua 

deosebirea dintre ele (H. Jacobson, 1951, R. Granit, 1955), RJung, 1961). 

Amplitudinea contrastului simultan depinde de ansamblul condiţiilor fizice ale 

percepţiei (intensitatea iluminatului ce cade pe suprafaţa-stimul, distanţa dintre subiect 

şi câmpurile pe care cad culorile de contrast, poziţia celor două culori de contrast în 

câmpul vizual al subiectului) şi de factori psihofiziologici (capacitatea rezolutivă a 

analizatorului, mobilitatea funcţională a retinei, vârstă). Cel mai puternic, contrastul 

cromatic simultan se manifestă în condiţiile stimulilor în mişcare (M.Golu, Gh.Zapan, 

1966). Spre deosebire de culorile complementare, culorile de contrast nu sunt 

reciproce. De exemplu, culoarea de contrast pentru galben este violetul, dar culoarea de 

contrast pentru violet nu este galbenul ci galben-verzui. 

Contrastul nu trebuie considerat un fenomen episodic, întâmplător, ci o 

modalitate specifică de realizare a procesului general de percepţie a culorilor. Acesta 

nu se realizează decât prin intermediul amestecului şi contrastului. 

Efectul psihofiziologic al culorilor. încă Gothe evidenţia influenţa culorilor 

asupra dispoziţiei sufleteşti a omului, împărţindu-le, din acest punct de vedere, în două 

grupe: a) excitatoare, stimulatoare, tonifiante şi b) deprimante, inhibitoare. 

In prima grupă, el includea culorile din spectrul galben-roşu, iar în grupa a doua, 

pe cele din spectrul albastru-violet. Un loc aparte îl acorda verdelui, care determină o 

stare de relaxare. La studiul acestei probleme, o contribuţie universal recunoscută a 

us 

"° psihologul român FI.Ştefănescu-Goangă (1923). Pe bază de determinări şi 

icatori obiectivi, el a stabilit că acţiunea culorilor roşu, portocaliu, galben determină 

ccelerarea şi amplificarea respiraţiei şi a pulsului, iar acţiunea culorilor verde, bleu, 

oastru Şi violet are efect opus. 

. '"Prezent, se acordă o importanţă deosebită valorificării în practică a efectului 

°iiziologic nu numai în arta plastică şi arhitectură, ci şi în industrie, în reclamă, în 

C0,T1 

erţ, în clinică etc. 

e u n a n 

im 

' m 

recunoscut rolul excepţional al culorii în viaţa noastră de zi cu zi, 

ctu 

' stimulator, echilibrant sau depresor al diferitelor tonuri şi nuanţe cromatice 

activităţii creatoare şi de muncă, asupra dispoziţiei psihice generale. 

(Pp 

eua rn mai jos un tablou sintetic al stărilor pe care le pot produce diferite culori 

' ^scu-Neveanu, M.Golu, 1970, M.Golu, 1974): />

161 

Roşu —* excitare, aprindere, însufleţire, activism, mobilizare, aere 

Ul 

vivacitate asociativă, căldură, apropiere; 

Portocaliu —* optimism, veselie, apropiere; 

Galben —>• intimitate, tandreţe, satisfacţie, admiraţie; 

Verde —> linişte, împăcare, relaxare plăcută, echilibru, inspiraţie; 

Albastru —* seriozitate, sentimentalism, dor, nostalgie, tendinţă evocat 

are 

spaţialitate, pace; 

Violet —• (atracţie-îndepărtare, optimism-nostalgie), senzualitate; 

Negru —• reţinere, nelinişte, depresie, introversiune, compasiune; 

Alb —> expansiune, suavitate, puritate, robusteţe, răceală. 

Teoriile vederii cromatice. Complexitatea excepţională a percepţiei cromati 

făcut ca în explicarea ei să se manifeste serioase dispute şi divergenţe, nici până ast"' 

neexistând un acord unanim, continuând coexistenţa mai multor teorii. La sfârs't 

secolului trecut, înregistrăm declanşarea unei polemici ascuţite între reprezentant 

teoriei tricromatice (Jung, HelmhoitZ) şi cei ai teoriei tetracromatice (Hering) p e 

fondul disputei dintre cele două tabere, se pun bazele unei a treia teorii, denumite 

policrornatice (Wundt). Nici una din cele trei teorii nu este suficient de „tare", pentru a 

înlătura şi face inutile pe celelalte, aşa încât trebuie ţinut seama de toate. 

Teoria tricromatică susţine că senzaţia de culoare are la bază existenţa şi 

descompunerea, în timpul acţiunii luminii, a trei substanţe fotosensibile ipotetice. 

fiecare având un spectru de absorbţie specific. 

Helmholtz presupunea existenţa în aparatul vizual a trei tipuri de fibre nervoase. 

Stimularea separată a lor provoacă, după el, senzaţii maximal saturate de roşu, verde şi 

violet. In mod obişnuit, lumina nu impresionează un singur tip de fibre, ci pe toate trei. 

dar în proporţii diferite. 

Astfel noi nu avem senzaţii pure, ci impure, rezultate din interacţiunea celor trei 

canale de bază. Fiecare modificare a raporturilor de intensitate în excitarea substanţelor 

croinatofotosensibite determină o calitate nouă a senzaţiei, putându-se obţine ogamă 

largă de tonalităţi şi nuanţe discriminabile (12-15mii). 

Teoriei tricromatice i se reproşează incapacitatea de a explica satisfăcător 

amestecul culorilor, dinamica diferenţierii tonurilor cromatice şi a saturaţiei, efectu 

direcţional al retinei şi constanţa culorii albe, pe fondul modificării iluminatului sa" 

unghiului vizual. 

Teoria tetracromatică pune la baza mecanismului vederii cromatice existen. 

patru substanţe fotosensibile, corespunzătoare a patru culori principale - roşu, g al 

' 

verde, albastru. Jung susţinea că fiecare tip de vectori funcţionează separat; Hei"" 1 ? 

corectat afirmând că receptorii funcţionează în perechi: receptorii de roşu se g ru P*L 

cu cei pentru verde, iar receptorii pentru galben se asociază cu cei pentru alo 

Rezultă că fiecare receptor este complementar faţă de perechea sa. 

..^ 

Un prim câştig de cauză această teorie îl dobândeşte prin explicarea m 

.' ^l. 

senzaţiei de culoare sub influenţa varierii intensităţii iluminatului şi a unghiulu 1 .j 

Se demonstrează astfel că, în condiţiile unor intensităţi medii ale ilumi" a 

^j 

unghiului vizual, se activează ambele perechi de receptori; o dată cu reducerea ^ 

uneia din cele două variabile, scade treptat rolul perechii galben-albastf 

sjfică activitatea perechii „roşu-verde", până când se atinge stadiul 

inte 

oinatisrnului purpur-verde. 

^Cf 

Ca o consecinţă a deconectării perechi „galben-albăstrui" are loc reducerea 

• n7itătii fâşiilor galbenă şi albastră ale spectrului (Sloan şi Wright, 1951, 

SSOD, 1960). 

Cea de a doua pereche („roşu-verde"), rămânând activată, poate funcţiona sub 

ta gmentului de undă lungă al spectrului, iar la un nivel mai scăzut, şi sub 

se 

•"fi enta fâşiei ultraviolete. Excitaţia fiind determinată de culori complementare şi 

n 

bele acoperindu-se reciproc, rezultă că în spectru trebuie să existe două puncte 

8 

tre" unul situat undeva între roşu şi albastru-verzui, iar altul între albastru-verzui şi 

vSetiwilmerşi Wright, 1946). 

Teoria tetracromatică explică satisfăcător şi modificările senzaţiei de culoare în 

ul eşterii intensităţii iluminatului sau al deplasării imaginii de la centrul retinei 

cr 

ore zonele ei periferice. De data aceasta, raporturile funcţionale dintre cele două 

oerechi de receptori se inversează: mecanismul „roşu-verde" îşi reduce treptat 

activitatea până la completa deconectare, în schimb, mecanismul „galben-albastru" îşi 

intensifică activitatea până la punctul dicromatismului corespunzător galben-albastru. 

Ca urmare, în senzaţie se înregistrează creşterea saturaţiei şi luminozităţii culorilor din 

banda galbenului şi albastrului. Culoarea roşie este percepută cu o notă mai pregnantă 

de portocaliu, iar cea violetă, cu o tentă mai puternică de albastru, decât de obicei. 

Stiles şi Crawford 1947) au adus dovezi experimentale in sprijinul existenţei unui 

mecanism receptor special pentru fâşia galbenului, dovezi care pot fi contabilizate în 

contul teoriei celor patru componente. 

Totuşi, nici aceasta nu acoperă întreaga gamă a fenomenelor pe care le conţine 

recepţia cromatică. Fenomenul major pe care teoria respectivă nu-l poate explica este 

tulburarea vederii. Aproape toate probele pentru diagnosticarea ei au fost elaborate pe 

baza teoriei tricromatice a lui Helmholtz. Teoria tetracromatică a lui Hering nu poate 

oferi o explicaţie plauzibilă a variantelor de dicromazie, îndeosebi pentru protanopie şi 

deuteranopie. La acestea se adaugă apoi modificarea tonului cromatic sub influenţa 

varierii influenţei generate de efectul direcţional al retinei. Faptele menţionate sunt 

suficiente pentru a conchide că teoria tetracromatică are şi ea un caracter particular şi 

nu 

Poate fi admisă ca exhaustivă şi infailibilă. 

Teoria policromatică a fost schimbată, într-o primă formă, încă de Wundt. 

Satisfăcut de teoria lui Jung, Wundt delimitează mai întâi cele două mecanisme ale 

abilităţii vizuale: unul pentru perceperea luminii, iar celălalt pentru perceperea 

°nlor. In cazul acestuia din urmă, preconiza existenţa mai multor tipuri de receptori, 

c 

'alizaţi pentru perceperea unor fâşii relativ înguste ale spectrului. Ulterior, ipoteza 

lcr 

ej 

°matismului a fost preluată de Edrige-Green (1920) şi de Granit (1933). în forma 

e 

°" tefT1 porană, teoria policromatică se leagă de numele lui Hartridge (1947). în 

2> ^ această teorie postulează existenţa a şapte (7) receptori: 1) pentru roşu, 

( c 

J/ ntru portocaliu, 3) pentru galben, 4) pentru verde, 5) pentru albastru-verzui 

entar 

Salbe ' â 

$ ê 

P r ' mn )' 6) pentru albastru (complementar faţă de receptorii de 

n 

' §' 7) pentru albastru-violet.

162 

163 

Teoria policromatică explică satisfăcător următoarele fenomene ale recen 

1947); b) existenţa unui număr relativ mare de senzaţii specifice, puse în evide r'^ 

metoda microstimulaţiei; c) modificările aspectului curbelor de diferenţiere a t ^ 

cromatice ca urmare a efectului direcţional al retinei; d) tulburarea discri ""^'^ 

culorilor sub influenţa modificării unghiului vizual, iluminatului şi adaptării. "^ 

Pe lângă cele trei teorii considerate anatomiste, au fost formulate şi aşa- n 

teorii interacţioniste. Ideea principală a acestora rezidă în aceea că esenţial e 

numărul absolut al receptorilor distincţi, ci posibilităţile funcţionale de interacti e nU 

1 

conjugare dintre ei. Astfel, dacă am admite existenţa doar a trei receptori, interact" 6 § ' 

lor ar putea asigura formarea a două variante de combinaţii. Prima variantă poate H 

la crearea a încă trei tipuri suplimentare de receptori: de galben, prin asoc' ** 

elementelor de roşu cu cele de albastru; de albastru-verzui, prin conjugarea element 1^ 

de verde cu cele de albastru şi, în sfârşit, de mov, prin unirea elementelor de roşu 

cele de albastru. 

Varianta a doua preconizează obţinerea a patru tipuri suplimentare de receptori 

de purpuriu, de galben, de albastru-verzui şi de indigo (Kravkov, 1951). 

R.Granit a imaginat alt mod de interacţiune a receptorilor, şi anume: modulatorii 

pentru oranj şi galben formează laolaltă mecanismul de undă lungă (corespunzând 

receptorilor de roşu în teoria lui Jung); trei modulatori pentru verde (maximul excitaţiei 

în punctele 540, 520 şi 500 m\i) constituie mecanismul pentru verde din teoria 

tricromatică; cei doi modulatori de albastru alcătuiesc mecanismul pentru recepţia 

culorii albastre. Aşa stând lucrurile, ar însemna că, deşi în retină se pot distinge şapte 

tipuri de receptori, în urma interacţiunii lor rezultă doar trei mecanisme de excitaţie. 

Aceasta înseamnă că, în timp ce retina este construită după principiile 

policromatismului, procesul recepţiei se desfăşoară după principii tricromatice. Deşi 

teoriile interacţiunii par a explica mai adecvat diversitatea fenomenelor care se 

întâlnesc în sfera vederii cromatice, lasă şi ele neelucidate alte aspecte (efectele 

microstimulaţiei, efectul direcţional al retinei). 

Limita tuturor teoriilor analizate mai sus rezidă în absolutizarea verigii periferice 

(receptoare) în mecanismul senzaţiilor de culoare, lăsând în afara analizei rolul ce 

revine verigilor superioare - subcorticală şi corticală. 

A.3. Senzaţiile auditive 

Natura şi caracteristicile specifice. Apariţia şi evoluţia funcţiei auditive s-a 

produs sub acţiunea permanentă asupra organismelor animale a energiei acusti 

generate de mişcările vibratorii ale corpurilor prin atingere sau lovire. Ace 

formează domeniul sunetului. < 

In accepţiunea psihofiziologică, noţiunea de sunet desemnează acel regis"" 

vibraţiilor (oscilaţiilor) mecanice care, propagate printr-un mediu elastic oi 

^ 

(solid, lichid sau gazos) şi acţionând asupra aparatului auditiv al omului, pr° v 

reacţii şi senzaţii specifice. 

. ^ 

Parametrul fizic în raport de valorile căruia se determină domeniul sunetul^ ^ 

frecvenţa. în medie, auzul uman percepe registrul acustic cuprins între 16 (' ' 

i/sec) Şi 18.000 (20.000) c/s. Sub 16 c/s se situează registrul infrasunetelor, iar 

t c ' C ' 20.000 c/s - registrul ultrasunetelor (pe care unele animale le percep - ex.: 

f sW 1 câinele). Orientativ, dăm mai jos frecvenţele diferitelor sunete produse de 

''''tnirnente muzicale şi voci umane: 

i" s £ ea mai joasă notă la pian ... 27,5 c/s 

Cea mai joasă notă a unui cântăreţ-bas ... 100 c/s 

Cea mai joasă notă a unui clarinet... 104,8 c/s 

Un si mediu la pian... 261,6 c/s 

Frecvenţa standard a camertonului... 440 c/s 

Registrul superior al sopranei... 1.000 c/s 

Cea mai înaltă notă la pian ... 4.180 c/s 

Armonicele instrumentelor muzicale ... 10.000 c/s 

Limita superioară a audibilităţii la vârstnici... 12.000 c/s 

Unda sonoră are o anumită particularitate de desfăşurare şi organizare într-un 

interval de timp dat. Din acest punct de vedere, vibraţiile sonore se împart în două 

grupe principale: periodice şi aperiodice. Etalonul unei oscilaţii periodice este aşa 

numita vibraţie armonică simplă, care dă sunetul pur. Asemenea sunete ni le putem 

reprezenta numai teoretic, pentru că, în realitate, aproape fiecare sunet este rezultatul 

combinării mai multor vibraţii. Peste frecvenţa de bază se adaugă un număr mai mare 

sau mai mic de frecvenţe suplimentare (mai înalte), care conferă sunetului respectiv o 

trăsătură specială - timbrul. Dacă vibraţiile suplimentare nu depăşesc un anumit nivel 

ca număr şi tărie, sunetul rezultat poate fi încă denumit „simplu". Un sunet se consideră 

încă „pur" dacă sunetele suplimentare (aşa-numitul clear-factor) nu absorb mai mult de 

10% din energia acustică (Hirsh, 1952). Compus vom numi acel sunet care, pe lângă 

frecvenţa de bază, conţine un număr de consonante (armonici). Sunetele în care nu 

poate fi „diferenţiat" tonul de bază sunt denumite zgomote. în planul reflectării psihice, 

frecvenţa determină senzaţia de înălţime a sunetelor. 

Pe lângă frecvenţă, unda sonoră posedă alţi doi parametri importanţi: 

amplitudinea (A) şi faza ((p). 

Amplitudinea este dată de distanţa dintre vârful unei oscilaţii şi linia de repaus 

(undă). Ea exprimă forţa oscilaţiei şi, în planul reflectării psihice, determină senzaţia de 

'arie a sunetelor. Unitatea de măsură a intensităţii sunetelor este de tip logaritmic şi se 

nu 

meşte decibel (dB); 

dB. este a 10-a parte dintr-un bel, unitatea logaritmică propriu-zisă. Decibelul se 

e 

teră ca atare la relaţia dintre două intensităţi; o intensitate concretă ce urmează a fi 

ev 

aluată - I, - şi o intensitate de bază (etalon) - 1 0 

. Numărul de decibeli se determină 

u 

Pă formula: N(dB) = 101g—. Ea ne arată, că dacă intensitatea I h 

măsurată în 

im • C ' e P utere s a u d e ener gi e (dyne/cm 2 ), este de 10 ori mai mare decât o altă 

d 

îtate IQ, măsurată în aceleaşi unităţi de energie, atunci I, va fi mai mare cu 10 dB 

• at jo. Trebuie reţinut însă faptul că mărimea „10 dB" reprezintă în sine un raport de 

ns 

'tăţi, iar nu intensitatea absolută a sunetului. Pentru a obţine intensitatea absolută

a sunetului în expresie decibelică trebuie să ne amintim că intensitatea sunetului | 

reprezintă în sine N decibeli deasupra sau sub nivelul intensităţii iniţiale I 0 

. '' 

întrucât decibelii se referă la raţia a două intensităţi, a spune că un sunet 

a 

40 dB este complet lipsit de sens, atâta timp cât nu ne este cunoscut sunetul d 

comparaţie. Dacă două sunete sunt despărţite prin lOn dB, raţia de intensitate a lor vaf 

lOn. De exemplu, o diferenţă de 60 dB între intensităţile a două sunete înseamnă că n' 

sunet este de IO 6 (1 milion) ori mai puternic decât celălalt. Scalele decibelice elaborat 

în scopuri practice şi experimentale sunt cuprinse între 0-120 dB şi 0-140 dB. 

Ca şi în cazul intensităţii luminii, diferenţa dintre cel mai slab sunet, care abia 

poate fi auzit, şi sunetul care produce durere fizică este enormă. De exemplu | a 

frecvenţa de 2.000 Hz, sunetul cel mai puternic care poate fi tolerat de aparatul auditiv 

este aproape de o mie de miliarde ori mai puternic decât sunetul cel mai slab abia 

perceptibil (Lindsay şi Norman, 1972). 

între frecvenţă şi intensitate există un raport invers proporţional: creşterea 

amplitudinii este însoţită de scăderea frecvenţei şi invers. 

Faza reprezintă momentul la care unda sonoră a avansat de la punctul de pornire 

(repaus). Pentru a o determina, se recurge la împărţirea întregului ciclu de oscilaţii în 

360° (27tR) pornind din jumătatea superioară a liniei nule (de echilibru). Când timpul 

de referinţă (t) cade la începutul ciclului (0°), avem de a face cu unda sinusoidala; 

dacă t

16(S 

167 

Registrul intensităţilor optime, bine tolerate de auz şi care nu prodn 

oboseală accentuată, se situează între 0 şi 60 dB. 

"'ci 

Pragul diferenţial pentru intensitate exprimă câtimea ce trebuie adâu a 

intensitatea sunetului iniţial pentru a determina o creştere abia conştientizah> ' a 

senzaţiei de tărie. După legea lui Weber-Fechner, această câtime este constantă ' * a 

registrul audibil (între pragul absolut inferior şi pragul absolut superior) P f- t ° t 

aproximată la valoarea 1/10 dB. Aşa cum am arătat deja, legea respectivă este v' a 

| îî^ 

pentru segmentul intensităţilor medii, pentru segmentele extreme acţionând \ ''* 

exponenţială a lui S.Stevens. între cele două praguri absolute, auzul uman este ca 8 |? 

să diferenţieze aproximativ 320 trepte ale intensităţii, ceea ce înseamnă că, în m A•'' 

Ie 

valoarea pragului diferenţial este mai mică de 1 dB. 

Senzaţia de tărie este influenţată şi de alte variabile şi, în primul rând, de frecve 

sunetului. Este un fapt bine stabilit experimental (Kingsborn, 1927; Fletcher, \yn. 

Rjevkin, 1934) că în segmentele frecvenţelor joase şi înalte, tăria sunetelor crest 

subiectiv mai repede decât în segmentul frecvenţelor medii. Evaluarea intensităţi 

sunetelor nu se bazează pe operaţii precise de adiţiune şi multiplicare de genul: sunetul 

A este cu n dB mai puternic/mai slab decât sunetul B sau sunetul A este de atâtea ori 

mai puternic/mai slab decât sunetul B, ci pe o comparaţie globală relativă. Astfel, dacă 

reducem intensitatea sunetului de la 100 la 80 dB, nivelul tăriei în plan subiectiv seva 

diminua de peste două ori (Pollack, 1948). 

Ca şi în cazul văzului, sensibilitatea în raport cu intensitatea sunetelor este o funcţie 

binaurală, nivelul ei fiind condiţionat de interacţiunea celor două verigi receptoare - 

urechea stângă şi urechea dreaptă - şi a celor două emisfere cerebrale. S-a demonstrat că 

nivelul sensibilităţii monaurale (stimularea unei singure urechi) este inferior nivelului 

sensibilităţi binaurale. Potrivit legii lateralizării, sensibilitatea la cele două urechi este 

inegală, fiind mai crescută la urechea dominantă din punct de vedere funcţional. 

Frecvenţa este proprietatea fundamentală sub a cărei acţiune s-a produs 

diferenţierea şi specializarea analizatorului auditiv. Determinarea sensibilităţii faţade 

această proprietate presupune măsurarea celor trei praguri: absolut inferior, absolut 

superior şi diferenţial. 

Primul este definit prin frecvenţa minimă a unui sunet la intensitatea etalon de 

40 dB, pe care analizatorul auditiv o poate recepta şi transforma în senzaţie de înălţime 

joasă abia conştientizabilă. 

în medie, valoarea acestui prag se situează între 16-18 c/s. Diferente 

interindividuale se întind pe un registru de 46 c/s, respectiv, între 14-60 c/s. 

Cel de-al doilea exprimă frecvenţa maximă a sunetului la intensitatea etalon 

40 dB, care poate fi încă percepută de subiectul uman cu auz normal. Valoarea 

medie este de 18.000 c/s, cu variaţii individuale între 14.000 şi 20.000 c/s. în entă a înălţimii. Alţi autori, printre care merită a fi menţionat Keler (1939), au 

a P°n 'nai • ' ntr "° a 'tâ optică problema dublei componenţe a înălţimii. S-au delimitat astfel 

"nea propriu-zisă şi dimensiunea timbrală a ei. Soluţia este valabilă numai în plan

Vi ftS 

fenomenologic: uneia şi aceleiaşi proprietăţi obiective (frecvenţa) i se 

pu 

corespondenţă două calităţi subiective diferite - înălţimea şi coloratura timbrală ^ 

De aceea, trebuie să subliniem că diferenţierea coloraturii timbrale a sunetel 

frecvenţă diferită se realizează, practic, numai în cazul sunetelor complexe; î n 

sunetelor simple, fenomenul, dacă se produce, nu poate fi decât rezultatul transferul • 

Cel mai corect, din punct de vedere ştiinţific, este ca dimensiunea timbralsenzaţiei 

auditive s-O interpretăm ca entitate specifică dependentă esenţialrnent V 

forma undelor sonore şi nu de frecvenţa luată în sine. 

S-a demonstrat experimental, folosindu-se instrumente muzicale, că fiecare s 

individual este însoţit de o consonanţă slabă a mai multor octave mai înalte şi de alte ton 

„armonice" („obertonuri"). Astfel, timbrul apare ca o însuşire diferenţiatoare a sunetelor d 

aceeaşi frecvenţă, produse de surse diferite (instrumente muzicale, voci umane). 

Dinamica sensibilităţii auditive. Nivelul sensibilităţii în cadrul analizatorulu 

auditiv nu se menţine permanent într-un punct fix, ci variază mai mult sau mai puţin 

semnificativ, potrivit legilor psihofizilogice şi socio-culturale. 

Astfel, se manifestă fenomenele adaptării, sensibilizării, contrastului 

selectivităţii şi estetizării-seinantizării. 

In ceea ce priveşte adaptarea, auzul ocupă în clasificarea Iui Adrian (1947, 195n 

o poziţie de mijloc, modificările în hipo sau în hiper având valori medii. Se poate 

constata că, în timpul şi imediat după acţiunea mai îndelungată (3-5 minute) a unui 

sunet de o intensitate mai mare (40-60 dB), se produce scăderea acuităţii sensibilităţii 

absolute şi diferenţiale (creşterea pragurilor) pentru sunetele de intensitate mai mică 

decât a celui de adaptare. Dimpotrivă, în cazul trecerii dintr-un mediu Zgomotos în unul 

liniştit se va produce creşterea treptată a sensibilităţii şi scăderea valorii pragurilor 

absolute şi diferenţiale. 

Un fenomen foarte strâns legat de adaptare este mascarea. Aceasta constă în 

„acoperirea" acţiunii unui stimul mai slab şi de frecvenţă mai înaltă de către acţiunea 

simultană a altui sunet de intensitate mai mare şi de frecvenţă mai joasă. S-a stabilit 

experimental că sunetele din banda de frecvenţe cuprinsă între 200 şi 400 HZ şi având o 

intensitate sufi'' ;ntă pot masca total sau parţial aproape întreaga fâşie a frecvenţelor 

superioare. De altminteri, de acest lucru ne putem da uşor seama ascultând o orchestra 

simfonică: sonorităţile instrumentelor joase - orga, contrabasul, tuba etc. - se disting 

foarte clar pe fondul melodiei integrate, în timp ce instrumentele cu frecvenţă ina' 

precum vioara, flautul ş.a., pentru a putea fi evidenţiate perceptiv, trebuie să scoa 

sunete mult mai puternice. Au fost găsite deosebiri de grad în realizarea mascării, 

funcţie de raporturile temporare dintre sunetul mascat şi cel mascator. Astfel, 

vorbeşte de o mascare anterioară (sunetul mascator precede cu 1 -2 mjimi de secu 

sunetul mascat) şi de una posterioară (sunetul mascator succede după câteva m" m . 

secundă sunetul mascat). Mascarea posterioară este mai puternică decât cea anten 

Acest fapt poate fi valorificat în practică, atunci când se doreşte atenuarea sau bloc 

efectelor psihofiziologice negative ale unor sunete sau zgomote în diferite me° 

muncă. 

. ^ 

Sensibilizarea în sfera auzului este pregnant realizabilă, folosindu-se ştim ^ 

adecvată a analizatorilor: vizual, tactil şi olfactiv. Condiţia principală pentru oW 

ii acuităţii sensibilităţii auditive este ca intensităţile stimulilor luminoşi, tactili, 

ter 

^Jviici, olfactivi să fie de nivel mediu. Alegerea moderată a acestor intensităţi, în loc să 

' e t'miz eze 

sensibilitatea, o inhibă (efectul depresiei senzoriale). 

°P Contrastul în sfera sensibilităţii auditive este mai puţin pregnant decât în cadrul 

modalităţi. Totuşi, el se manifestă şi poate fi evidenţiat cel mai uşor prin trecerea 

j- tr-un mediu puternic zgomotos într-unui mai liniştit, şi invers. 

O caracteristică a lui rezidă în faptul că se produce numai în condiţiile prezentării 

cesive a sunetelor; prezentarea lor simultană determină alte fenomene - mascarea 

âlternanţa. 

Estetizarea şi semantizarea reprezintă caracteristici legice esenţiale ale auzului 

man, care se constituie şi se dezvoltă atât istoric cât şi ontogenetic în cadrul activităţii 

muzicale - de creaţie şi percepţie a structurilor melodice - şi al comunicării verbale. 

Pe fondul sensibilităţii primare se formează şi se individualizează două 

submodalităţi specifice - auzul muzical şi auzul verbal (fonematic). Funcţionarea lor se 

subordonează principiilor estetice şi schemelor logico-gramaticale. Graţie funcţiei sale 

semantico-verbale, analizatorul auditiv va juca un rol major în dezvoltarea psihointelectuală, 

surditatea având cele mai grave consecinţe asupra procesului de 

socializare şi enculturare al individului. 

Sensibilitatea muzicală şi sensibilitatea fonetnatică. Spre deosebire de 

sensibilitatea auditivă generală, comună omului şi animalelor, care s-a dezvoltat în 

raport cu acţiunea stimulilor acustici naturali, aceste două submodalităţi speciale, 

proprii cu precădere omului, s-au diferenţiat şi au evoluat în raport cu două categorii 

socioculturale de surse sonore - muzica şi limbajul articulat. 

Datele experimentale şi clinice au arătat nu numai că aceste două subsisteme 

auditive există, dar şi că fiecare îşi are o organizare funcţională proprie, ceea ce face ca 

raporturile dintre ele să devină extrem de complexe şi adesea antagonice. 

Aceasta depinde de gradul de acoperire sau distanţare între structurile muzicale şi 

structurile lingvistice: cu cât între cele două tipuri de structuri există o apropiere mai 

mare (cum este cazul aşa-numitelor limbi intonaţionale - japoneza, chineza etc), cu 

a 

tat funcţionarea subsistemelor muzical şi fonematic devine mai puţin contradictorie; 

invers, cu cât distanţa dintre structurile muzicale şi cele lingvistice este mai mare (cazul 

•mbilor fonematice indoeuropene) cu atât raporturile între cele două subsisteme 

aditive vor fi mai contradictorii. în primul caz, tulburările apărute în cadrul unui 

stern (de exemplu, amuziile sau afaziile expresive) se vor răsfrânge şi asupra celuilalt; 

cazul al doilea, tulburările respective vor afecta preponderent doar un singur 

sistem, existând posibilitatea compensării parţiale a funcţiilor subsistemului afectat 

n s 

°licitarea subsistemului integru. 

Personal, am studiat şi descris cazul unui pacient (cântăreţ de operă) cu afazie 

orie (1958, 1960). în mod obişnuit, încercările subiectului de a-şi exprima prin 

""e răspunsurile la întrebările adresate sau propriile gânduri erau sortite eşecului; 

j. dată însă ce i se cerea să se exprime pe cale a intonării melodice, aceste dificultăţi 

par 

eau şi el se putea face înţeles. 

e 

A Ni 

re ' evante ' n legătură cu această problemă au adus şi experimentele lui 

e 

° n tiev (1950-1954). Autorul şi-a propus să studieze dependenţa memoriei

verbale de natura limbii materne (tonală şi netonală) şi de modul de prezenta 

cuvinteior-stimul. în acest scop, au fost alese loturi de studenţi străini: unul format H- 9 

subiecţi a căror limbă maternă făcea parte din familia limbilor indoeuropene netonal "î 

altul care cuprindea subiecţi a căror limbă maternă făcea parte din familia limb'^' 

orientale tonale (vietnameză, chineză). Pentru ambele loturi cuvintele-stimul u 

e 

memorat) erau alese din limba rusă (limba în care studiau toţi). Fiecărui lot j 

s 

prezentat două liste conţinând acelaşi număr de cuvinte: o listă a fost prezentată •" 

pronunţare obişnuită; cealaltă prin intonare melodică. Rezultatele s-au dovedit m n 

mult decât edificatoare: pentru lotul vorbitorilor de limbă tonală, rapiditatea ' 

fidelitatea memorării au fost net superioare în cazul prezentării listei de cuvinte nr 

procedeul intonării melodice, în vreme ce, pentru lotul vorbitorilor de limbă netonal 

performanţele au fost semnificativ mai bune în cazul prezentării listei-stimul prin 

procedeul pronunţiei obişnuite. 

Concluzia ce se degajă din aceste date este următoarea: delimitarea funcţionala 

între subsistemul auzului muzical şi cel verbal este cu atât mai pregnantă, cu cât între 

structura fonetică a limbii materne şi structurile muzicii există o deosebire mai mare. 

Cu alte cuvinte, la subiecţii a căror limbă maternă este tonală (intonaţia devine 

generatoare de foneme), auzul verbal chiar dacă nu este identic cu cel muzical se 

intersectează foarte mult cu acesta, în timp ce la subiecţii a căror limbă maternă este 

netonală, auzul verbal se delimitează pregnant de cel muzical. 

Auzul muzical se formează ca mecanism specializat de recepţie-evaluare-diferenţiere 

a raporturilor de înălţime, temporare (ritmice) şi de periodicitate dintre 

sunetele generate de instrumente muzicale şi de vocea umană. El cuprinde două 

componente: auzul melodic şi auzul armonic. Primul se exprimă în capacitatea unui 

subiect de a diferenţia, recunoaşte, trăi şi reproduce o structură muzicală simplă, 

monofonică. El se manifestă însă şi în cadrul procesului complex de percepţie a 

muzicii, făcând posibil ca melodia să nu fie conştientizată şi trăită ca o serie de sunete 

disparate, ci ca o structură unitară de înălţimi şi intervale, care generează o stare 

emoţională de natură estetică („plăcut", „frumos", „sublim"). 

O caracteristică esenţială a auzului melodic o constituie gradul de exactitate in 

aprecierea intonaţiei percepute şi în reproducerea de către subiectul însuşi a unei 

anumite tonalităţi. „Trăirea" intervalului de înălţime este o trăsătură specifica a 

persoanelor muzicale. 

Cercetările experimentale au stabilit că în dezvoltarea auzului melodic, s^ 

parcurg două stadii principale: a) învăţarea recunoaşterii şi reproducerii doar a „li nie 

melodice" (succesiunea „urcuşurilor" şi „coborâşurilor") şi 2) învăţarea recunoaşterii Ş 

reproducerea intervalelor (a raporturilor de înălţime) (Stern, 1927; Teplov, 1" ' 

Licklider, 1951; Cherry, 1961). 

Primul stadiu ne arată că în percepţie predomină componenta timbrala 

sunetelor, care maschează înălţimea muzicală propriu-zisă. Cel de-al doilea presup 

structurarea funcţiei de detectare-diferenţiere, însoţită de trăirea emoţională estetic 

intervalului. Numai din acest moment se poate vorbi de formarea auzului melod 1 

adevăratul înţeles al cuvântului. Dacă primul stadiu poate fi parcurs şi împlinit re 

i £ ătre toţi indivizii, cel de-al doilea este mult mai complex, mai pretenţios şi, în 

ll c 

'°- tfg erea 

k"' deosebirile individuale devin marcante. 

ţ^ gimţul intervalelor nu rezidă doar în formarea capacităţii de apreciere a distanţei 

sunete. Orice interval este în fond o structură complexă, cu calităţi sonore 

( 

'" 1 fice, determinată de corelaţiile cantitative dintre diferitele vibraţii componente. 

s^ pe aceea, trăsătura distinctivă a unui auz melodic veritabil o constituie relevarea 

calităţii" intervalului. 

Din simţul intervalului, se dezvoltă funcţia de sesizare-evaluare a raporturilor 

• tramelodice, o altă componentă importantă a auzului melodic. Această funcţie 

' eură perceperea unei melodii în ondulaţiile ei interne specifice, care o 

• Hividualizează între altele asemănătoare. „Funcţia raporturilor intramelodice" se 

xorimă, pe de o parte, în tendinţa de a determina melodia pe tonică, iar pe de altă 

narte, în aprecierea ca neterminată a unei melodii care se încheie cu sunete instabile 

(deschise). 

Ea este posibilă fără dezvoltarea prealabilă a senzaţiei înălţimii sunetelor 

muzicale şi a simţului intervalelor, prin ascultarea sistematică şi descifrarea melodiilor 

de diferite genuri. în acest proces se structurează o componentă emoţională specifică 

(trăirea pozitivă a raporturilor dintre sunete), care se va include în mecanismul de 

apreciere a caracterului „închis" („terminat") sau „deschis" („neterminat") al melodiei: 

La rândul ei, pe măsură ce se elaborează şi se permanentizează, această 

componentă emoţional-afectivă facilitează muzicalizarea ulterioară a individului: 

formarea structurilor muzicale de tip semantic, intelectualizate, începe aproape 

întotdeauna prin sensibilizarea şi crearea fondului aperceptiv de natură emoţională. 

In plan funcţional-comportamental, auzul melodic se exprimă şi se validează în 

două moduri: a) prin capacitatea subiectului de a identifica melodiile prezentate şi de a 

deosebi una corect executată de una executată fals şi b) prin capacitatea subiectului de 

a reproduce corect, cu propria-i voce, o melodie receptată anterior. 

Aceste două laturi nu se află obligatoriu într-o corelaţie pozitivă înalt 

semnificativă: întâlnim destul de frecvent persoane care realizează o bună performanţă 

ln 

identificarea şi diferenţierea melodiilor corecte de cele false, dar care au dificultăţi 

serioase în reproducere. Aceasta înseamnă că cele două „capacităţi" au structuri şi 

ecanisme diferite şi, ca atare, în procesul educaţiei muzicale, fiecare trebuie formată 

111 

mod special. 

Auzul armonic constă în capacitatea de integrare într-o configuraţie unitară a unei 

r 

" de acorduri, a raporturilor de înălţime pe verticală dintre sunetele unei bucăţi 

zicale complexe, polifonice, fără însă ca sunetele respective să fuzioneze în mod 

Solut 

unele cu altele (fuziunea fiind parţială). 

su ^dul de fuziune depinde de raportul de frecvenţă dintre vibraţii: fuzionarea 

r octave are 

int 

' ' oc ' a un n ' ve ' diferit de cea a sunetelor quintei sau terţei; 

Mcvr ' e cons °nante favorizează o fuziune mai mare decât cele disonante. 

Plin 

ea de ordin cantitativ în gradul de fuziune a sunetelor produce, la un anumit 

'oc i 

Utl Sa^ cautat i y _ trecerea de la perceperea timbrului la perceperea armoniei; în 

%o Un^' s ' n § ur sune t, conştientizăm un întreg complex sonor organizat după anumite 

Ur| 

: de octavă, de quintă, de terţă etc.

La diferiţi indivizi, această trecere se produce în puncte diferite ale modifj - 

gradului de fuziune. Acordurile - componentele de bază ale armoniei - se per Ce r " 

„mulţime" şi ca „unitate", în acelaşi timp. Aşadar, trăsătura distinctivă a auzului arm ^ 

constă în aceea că, în planul intern al conştiinţei, avem concomitent o imagine unita *' C 

întregului complex sonor şi senzaţii individuale, corespunzătoare sunetelor compon e 

* 

Percepţia armonică este altceva decât relevarea unităţii în diversitate. Stumpf, unul di C 

clasicii psihofiziologiei auzului, considera că, atributul distinctiv al recepţiei armonic 

reprezintă corectitudinea în determinarea următorului sunet (octava se percepe ca 

sunet, quinta ca două sunete, terţa ca trei, secunda mare ca patru etc). Ulterior 

constatat că acest criteriu singur este, totuşi, insuficient, el fiind completat cu un altul 

corectitudinea relevării şi recunoaşterii înălţimii muzicale a sunetelor. 

Auzul armonic reprezintă un nivel mai complex de integrare a sensibilităţi 

muzicale şi formarea lui este mai dificilă decât formarea auzului melodic. De aceea, si 

diferenţele interindividuale în nivelul pe care îl poate atinge el sunt mult mai mari decât 

cele existente în sfera auzului melodic. Dacă putem afirma că majoritatea absolută a 

oamenilor dispun de un auz melodic satisfăcător dezvoltat, fiind capabili să realizeze 

integrarea melodiilor simple, nu acelaşi lucru se poate spune despre auzul armonic, pe 

care mai puţini îl au dezvoltat la nivel optim. Percepţia muzicii polifonice - baza 

obiectivă a formării auzului armonic - se structurează mai târziu, în ontogeneză şi ea 

include următoarele componente principale: a) acuitatea faţă de înălţime şi intervale 

(acorduri); b) reprezentări auditive clare despre structura operei muzicale în ansamblu; 

c) funcţia discriminativă în „câmpul" melodic; d) corelarea într-o trăire estetică 

pozitivă a consonanţei şi disonanţei (muzicale). 

Auzul verbal este subsistemul specializat în percepţia şi decodificarea sunetelor şi 

cuvintelor limbajului oral (articulat). El se compune din două verigi funcţionale strâns 

corelate: a) detectarea, diferenţierea şi identificarea caracteristicilor fizice (fonetice), de 

înălţime, tărie şi timbru, ale sunetelor produse de diferiţi emiţători (voci) şi b) relevarea 

şi identificarea semnificaţiei şi sensului cuvintelor prezentate separat şi a seriilor de 

cuvinte organizate în propoziţii. 

Cât priveşte prima verigă, cercetările efectuate de numeroşi autori (Lickleider. 

1944; Baranek, 1947; Lickleider şi Miller, 1951; Miller, 1961) au stabilit că principalele 

variabile pe baza cărora se structurează ea sunt tăria, structura spectrala şi 

nivelul descifrabilităţii. Valoarea medie a tăriei sunetelor verbale în cursul u nel 

conversaţii obişnuite, incluzând şi pauzele dintre cuvinte, oscilează între limitele 

10-20 microvolţi. Dacă se exclud pauzele, valoarea respectivă creşte cu 50%; da< j 

sunetele se emit cu intensitatea maximă a vocii, tăria lor poate ajunge 

100 microvolţi; vorbirea cu voce slabă (dar nu în şoaptă) atinge o tărie 

0,1 microvolţi. între vorbirea cea mai înceată (şoapta) şi cea mai puternică (striga 

avem o diferenţă de 60 dB. Tăria unui cuvânt este determinată de intensitatea sunete 

componente (diferită pentru vocale şi consoane) şi de poziţiile lor seriale. Vocale' e 

întotdeauna o intensitate mai mare decât consoanele: (intensitatea cea mai mai 

posedă vocala o = 47 microvolţi, iar cea mai slabă consoana ş = 0,02 microv . 

Pentru ca recepţia limbajului să se poată desfăşura în mod optim, este necesar ca 

• 

sunetelor vorbirii să depăşească aşa-numitul/?rag inerţiala] auzului fonematic, a' 

179 

r vel variază semnificativ de la un individ la altul. Perceptibilitatea cuvintelor depinde 

^jj de zgomotul de fond din mediul de transmisie, de distanţa dintre emiţător şi 

!l e 

ptor, de poziţia celor doi interlocutori (faţă în faţă, cu spatele unul la celălalt, pe 

j mediană sau lateral). 

)jn a 

Compoziţia spectrală este dată de raportul dintre frecvenţele care intră în 

Icătuirea fiecărui sunet verbal. După acest indicator, cel mai uşor discriminabile sunt 

desigur vocalele, îndeosebi a, e şi i, ele fiind alcătuite din vibraţii regulate, periodice. 

Consoanele, cuprinzând vibraţiile aperiodice (neregulate) sunt mai greu descifrabile, 

existând posibilitatea mascării reciproce (între b şi p, /şi v, t şi d). Incluse în cuvinte, 

sunetele îşi vor modifica spectrogramele. Cel mai mult se modifică spectrogramele 

consoanelor sub influenţa vocalelor care le preced sau le succed. 

Nivelul descifrabilităţii desemnează rezistenţa recepţiei fonematice la acţiunea 

factorilor perturbatori din jur; el este luat ca indicator al eficienţei comunicării verbale 

(timpul necesar pentru transmiterea şi decodificarea semnelor). Cu cât numărul de 

repetări necesar, pentru identificarea unui cuvânt sau mesaj va fi mai mic, cu atât 

nivelul descifrabilităţii va fi mai ridicat şi eficienţa comunicării mai mare. Cantitativ, 

nivelul descifrabilităţii se poate determina făcând raportul dintre numărul de silabe, 

cuvinte şi propoziţii corect reproduse de subiectul receptor şi numărul total de semnale 

n 

verbale emise de „dictor": k, = —, unde kg = coeficientul de descifrabilitate; 

N 

n = numărul semnalelor corect reproduse de subiect, N = numărul total de semnale 

emise. Valoarea maximă a Iui kg = 1 (comunicare perfectă); dacă ke < 0,50, 

comunicarea devine alterată. 

Determinarea nivelului de descifrabilitate a semnalelor verbale este necesară 

pentru compararea fiabilităţii diferitelor mijloace de comunicaţie, pentru evaluarea 

influenţei zgomotului asupra perceptibilităţii diferitelor cuvinte, precum şi pentru 

optimizarea procesului de învăţare în telefonie. Nivelul descifrabilităţii verbale este 

condiţionat de o serie de alte variabile, precum: „caracteristicile" dictorului (timbrul şi 

forţa vocii, dicţia), particularităţile mesajului transmis (componenţa fonetică, lungimea 

cuvintelor sau a propoziţiilor, gradul de familiaritate sau de noutate fonetică şi 

semantică pentru receptor etc), calitatea canalului de legătură (sensibilitate, fidelitate, 

fiabilitate), „caracteristicile" receptorului (starea generală a auzului, nivel de instruire, 

gradul de elaborare a tezaurului fonetico-semantic în limba în care se face transmisia 

"tesajelor). 

O variabilă importantă este şi intensitatea cu care se emit semnalele de către 

pictor": creşterea intensităţii peste pragul de discriminabilitate (minimum 

lScr 

iminabilae) duce la acel punct de optimum funcţional, unde toate semnalele 

Cuvintele) devin bine auzibile. Acest optim se menţine pe întreaga fâşie a intensităţilor 

P e noare până la atingerea pragului de durere, dincolo de care percepţia verbală va 

Suf 

eri alterări serioase (Miller, 1961; M.Golu, 1975). 

Dată fiind implicarea atâtor variabile, devine utilă folosirea termenului de 

atentă comunicaţională verbală, prin care desemnăm gradul de stabilitate şi 

r 

tonalitate a sistemului „Emiţător-Receptor", în varii condiţii. Testarea acestor 

s'stre o putem face prin câteva procedee, şi anume: a) declanşarea unor zgomote de

intensităţi diferite, dar controlabile, concomitent cu emiterea furnalelor verbale; bw 

trarea amplitudinilor, trecând vocea emiţătorului printr-in sistem de filtre 

„retează" sau diminuează vârfurile; c) selecţia frecvenţelor- eliminarea unora di 

frecvenţele componente secundare ale sunetelor verbale)" d) denaturări de f 

(reţinerea în timp a unor frecvenţe în raport cu altele - defa; Qrea). Dintre toate ac 

procedee, efectul perturbator cel mai puternic îl are selecţii nfrecvenţelor, elimin» 

treptată a unor frecvenţe componente putând duce la im osibilitatea absolută H 

e 

discriminare şi recunoaştere a sunetelor verbale. 

Pe lângă latura fonetică, auzul verbal include şi latura s imantică. Aceasta consr 

în formarea legăturii designative între imaginea auditivă a c ţintelor şi conţinutul I 

reflectoriu-obiectual, precum şi a legăturii de conţinut (senin între cuvinte în cadm 

unui flux verbal sau al unui discurs. Baza semantică se forr rează mai târziu în ontn. 

geneză decât cea fonetică şi procesul consolidării ei se întind* ipână la vârsta de 14 : an 

Ea este premisa esenţială a trecerii de la primul sistem de s tmnalizare - organizarea 

comportamentului doar pe baza semnificaţiei şi legăturilor Idaptative dintre stimuli 

fizici ce acţionează direct asupra individului - la cel de h\ doilea - organizarea 

comportamentului pe baza acţiunii şi semnificaţiei stimulilor ^rbali. 

In fine, subsistemul auzului verbal, pentru a-şi pute 1 îndeplini rolul său de 

mecanism comunicaţional, trebuie să includă şi o a treia v ( 

"igă funcţională, numită 

logico-sintactică. Ea constă dintr-un set de reguli şi opeîtori de recunoaştere şi 

decodificare semantică a cuvintelor după poziţia pe care o(t>cupă în propoziţie sau 

frază. Existenţa verigii logico-sintactice în mecanismele n ibepţiei auditive impune 

exigenţa ca subiectul emiţător să nu dea drumul semnalelor vj rbale la întâmplare, cum 

îi vin lui pe buze, ci într-o ordine bine determinată, corespui datoare logicii sintactice 

proprii limbii în care se desfăşoară comunicarea. 

ps 

Calităţile şi importanţa senzaţiilor auditive. Aşa cum mm arătat deja, senzaţiile 

auditive reprezintă o formă de comunicare directă cu lichea externă, bazata pe 

codificarea-decodificarea semnalelor sonore. Calităţile lor mr dale sunt determinate şi 

corespund diferitelor proprietăţi ale vibraţiilor acustice: ar) olitudinea, frecvenţa şi 

forma. Astfel, orice senzaţie auditivă va pune în evidenţă tiiAi calităţi fundamentale: 

tăria, înălţimea şi timbrul. Fiecare dintre acestea poate lua ur "registru întins de valon, 

funcţie de variaţia proprietăţilor fizice care le determină. Va; aţiile fizice din câmpu 

stimulator extern nu se află în corespondenţă absolută (de 1:1 a'cu variaţiile din câmp u 

senzorial intern (subiectiv). Nu orice variaţie a amplitudinii (fîtermină o modificar e 

tăriei, a senzaţiei; nu orice modificare a frecvenţei va produce o schimbare a senzaţi 

înălţimii; nu orice modificare a formei undei sonore se va traa ice printr-o schimbar 

senzaţiei timbrului. \ 

Regula generală este că pentru a se reflecta şi în cab'ăţile senzaţiei aud» ^ 

variaţiile proprietăţilor fizice ale stimulului sonor trebuie să a< ngă o anumită valo 

prag. Aceasta înseamnă că senzaţia auditivă nu este o copie ac solut fidelă a sunet 

ci o modelare activ-selectivă a lor. \ ,., or 

Din punct de vedere comunicaţional şi cognitiv, fiecif-e calitate a sen zaţ 

auditive devine purtătoare de informaţie, care capacitează : ibiectul să dife rent . j 

sunetele şi să identifice indirect, prin intermediul datelor rVnizate de alte sil» 

| te e-sursă. De asemenea, informaţia inclusă în calităţile tăriei, înălţimii şi 

hrulu' f ac 

P os ' rj i'ă elaborarea unor comportamente, atitudini şi trăiri emoţionale 

tllT1 

vate > n ra ort cu 

P universul sonor. Fiind semnale de distanţă, stimulii sonori permit 

• tarea ş' deplasarea în spaţiu pe traiectorii întinse, detectarea şi localizarea 

° rl . | te or 

care prezintă importanţă pentru activitatea cotidiană. 

Pe de altă parte, în funcţie de natura şi însuşirile structurale ale undelor sonore, 

„ţjile auditive au un efect tonic-energizant asupra nivelului de vigilenţă şi a 

^hilibrului funcţional al personalităţii. 

S-a demonstrat că izolarea fonică absolută este mai greu de suportat şi produce 

fecte bulversante mai puternice decât izolarea vizuală. Fiind legate de diferenţierea şi 

aluarea duratelor şi intervalelor, senzaţiile auditive se includ ca verigă esenţială în 

mecanismul de percepţie a timpului şi de structurare în plan intern a orizontului temporal. 

Mecanismul senzaţiilor auditive: organizarea structural-funcţională a 

analizatorului auditiv. Analizatorul auditiv a parcurs un drum evolutiv îndelungat, 

desprinzându-se din simţul vibrator şi specializându-se în prelucrarea fină a însuşirilor 

undelor sonore. Auzul uman a evoluat nu atât pe linia lărgirii sferei de cuprindere a 

registrului frecvenţelor, cât mai ales pe liniile diversificării şi aprofundării operaţiilor 

de procesare a semnalelor sonore. De aceea, chiar dacă omul nu poate percepe 

frecvenţele înalte (peste 18.000 Hz) şi intensităţile foarte slabe, aşa cum o face câinele, 

de exemplu, el nu are rival printre celelalte animale în ceea ce priveşte complexitatea şi 

calitatea senzaţiilor şi percepţiilor auditive. Putem astfel afirma că analizatorul auditiv 

atinge nivelul său cel mai înalt de organizare structural-funcţională la om. Ca şi ceilalţi 

analizatori, el este format din cele trei verigi de bază - periferică, intermediară şi 

centrală- şi din veriga conexiunii inverse (de autoreglare). 

Veriga periferică. Aceasta se compune din trei segmente anatomice distincte: 

a) urechea externă; b) urechea medie şi c) urechea internă (fig. 14). 

perilimfâ 

aparalu I 

vestibular 

membrana bazilară 

Fig. 14. Schema verigii periferice 

a analizatorului auditiv

a) Urechea externă este alcătuită, la rândul ei, din pavilion şi canalul 

extern. Pavilionul este situat în zonele latero-temporale ale capului, prezentând 

externă, una internă şi o circumferinţă. Faţa externă pune în evidenţă o se ' 

proeminenţe (helix, autohelix, tragus, antitragus) şi adâncituri (jgheabul hei - 6 

^ 

foseta triunghiulară şi cancha), care, se presupune, că facilitează captarea \^1 

sonore şi direcţionarea lor spre canalul auditiv extern. De asemenea, se presupun - 

atare configuraţie anatomică a pavilonului este legată şi de funcţia localizării sp a 

f?° 

sunetelor. (Fixarea de pereţii laterali ai capului a celor două pavilioane dete *•* 

slăbirea acestei capacităţi, subiectul întâmpinând serioase dificultăţi în stab'i'^ 

a 

direcţiei sunetului în plan ventro-dorsal şi dorso-central). 

Canalul auditiv extern are o lungime de 2-3 cm, este curbat antero-posterio 

are rolul de a conduce vibraţiile acustice la urechea medie. El se termină la graniţa 

membrana timpanică. Interiorul său este un spaţiu complet liber, ceea ce previn 

formarea undelor staţionare. 

Astuparea canalului extern cu tampoane de vată fonoizolantă va determina sau 

anula complet recepţia sunetelor. 

Urechea medie este formată din cavitatea timpanului, lanţul celor trei oscioare - 

ciocanul, nicovala şi scăriţa -, cavităţile mastoidiene şi tuba auditivă sau trompa lui 

Eustaţiu (Eustache). 

In cavitatea timpanică (cu un volum de I -2 cm 3 ), pe peretele extern este fixat 

timpanul. Acesta este o membrană circulară cu consistenţă fibroasă, având o bună 

elasticitate şi rezistenţă. 

Suprafaţa timpanului se curbează spre cavitatea timpanică luând aspectul unui 

con cu vârful în porţiunea centrală, numită umbo, reprezentând locul de inserţie 

(articulare) a ciocanului. Acţiunea sunetului antrenează membrana timpanică într-o 

vibraţie, a cărei frecvenţă se situează sub pragul audibilităţii. Importantă pentru 

producerea excitaţiei auditive este cavitatea timpanică. Aerul din interiorul ei se află 

sub aceeaşi presiune ca şi aerul atmosferic, datorită comunicării care se face cu 

faringele prin trompa lui Eustaţiu. 

Distribuţia egală a presiunii pe ambele feţe ale timpanului este absolut necesara 

atât pentru reproducerea fidelă a vibraţiilor acustice, cât şi pentru prevenirea sparger" 

lui din cauza unei eventuale presiuni exagerate doar dintr-o singură parte. 

Apariţia unei diferenţe de presiune între cele două feţe duce la bombai* 8 

membranei timpanice spre faţa unde presiunea este mai mică. Aceasta determin 3 

scădere serioasă a acuităţii auditive, însoţită de vâjiituri în ureche (aşa cum se întâmp 

de pildă, în cazul aterizării cu avionul sau cu paraşuta). 

In interiorul cavităţii timpanului se află şi lanţul celor trei oscioare. 

Ciocanul (maleus) - cel mai lung (7-9 mm) - se compune din trei segflien 

capul, gâtul şi coada - aceasta din urmă fixându-se de timpan. Nicovala (incw 

compune din corp şi două apofize de lungimi diferite. De ea se prinde capul cioca' 111 

Î7A 

V 

- m (stapes) se articulează de capătul terminal al apofizei lungi a nicovalei. Ea ne 

a un cap, un arc osos şi o placă bazală care se inserează pe membrana ferestrei 

«stibulare sau ovale. 

V 

Articulându-se între ele, cele trei oscioare formează o pârghie de gradul I care 

• 

ură transmiterea vibraţiilor la fereastra ovală. în acelaşi timp, prin mişcările sale 

aS 

, u 

| a 

torii, lanţul de oscioare ale urechii medii contribuie şi la reglarea intensităţii 

° telor. amplificând pe cele slabe (prin contracţia muşchiului scăriţei) şi atenuând pe 

• prea puternice (prin contracţia muşchiului ciocanului). 

Urechea internă se compune din cele două labirinte - osos şi metnbranos. 

labirintul osos este format din vestibul, canalele semicirculare şi melc. 

Vestibulul este cavitatea centrală a labirintului osos şi comunică spre exterior cu 

rechea medie prin fereastra ovală şi fereastra rotundă (cochleară), iar spre interior cu 

cavitatea craniană prin canalul auditiv intern. 

Canalele semicirculare intră în componenţa mecanismelor echilibrului. 

Melcul osos este un tub spiralat răsucit de 2,5 ori în jurul unui ax central denumit 

columelă sau modiol. Peretele opus columelei poartă denumirea de lamă de contur. De 

la columelă porneşte spre această lamă de contur, fără să ajungă până la ea, o lamă 

osoasă subţire (lamă spirală osoasă), care se întinde pe tot traseul cavităţii melcului în 

două compartimente - unul superior, spre fereastra ovală, numit rampă vestibulară, şi 

altul inferior spre fereastra rotundă, numit rampă timpanică. 

Labirintul membranos se află în interiorul labirintului osos, fiind separat de 

pereţii acestuia printr-un spaţiu umplut cu un lichid -perilimfa -, care-l protejează de 

influenţele mecanice şi termice externe. In interiorul labirintului membranos se găseşte 

un alt lichid - endolimja. 

De funcţia sensibilităţii auditive nemijlocit se leagă melcul. Peretele melcului 

membranos, care vine în continuarea lamei spirale, formează membrana bazilară (fig. 15). 

Peretele melcului membranos dinspre rampa vestibulară formează membrana lui 

Reissner. De pe creasta spirală internă porneşte către interiorul canalului cochlear o 

la 

mă articulară denumită membrana tectorială sau a lui Corti. 

Veriga receptoare propriu-zisă a sistemului auditiv se află în aşa-numitul organ al 

Ul 

Corti, situat pe membrana bazilară. în structura acestui organ intră mai multe tipuri 

e 

celule epiteliale. Unele din ele, denumite piliere (stâlpi), sunt dispuse pe două şiruri 

e 

" a 'migul membranei bazilare. în partea superioară, cele două şiruri se sprijină unul 

e 

altul formând un tunel - tunelul lui Corti. Pe feţele interioare ale tunelului se găsesc 

e 

uleie epiteliale de susţinere. între ele se inserează celulele senzoriale auditive (celule 

. late ), un şir intern şi trei şiruri externe. Segmentele anterioare ale celulelor ies prin 

'cule membranei reticulate (rezultate prin anastomozarea celulelor piliere interne) şi 

. 

ln 

^ntele contact cu membrana tectorială. în jurul segmentului lor bazai se ramifică 

neuronilor din ganglionul spiral. Axonii acestor neuroni formează ramura 

c 

j " le ară a nervului acustico-vestibular, care conduce informaţia către veriga 

nTle 

j diară a analizatorului. Cilii celulelor senzitive sunt de lungimi şi grosimi diferite 

s 

tre1 ordonaţi încât să preia vibraţiile membranei tectoriale, care codifică frecvenţa,

amplitudinea şi forma undei sonore şi le transformă în impuls nervos specific 

nervos periferic al semnalului). 

ganglion 

spiral 

Fig. 15. Secţiune prin canalul cochlear 

epiteliu secreior 

ligamentul 

spiral 

Veriga intermediară. Aceasta este alcătuită în întregime din elemente nervoase: 

fibre de conducere şi centre. Un prim segment al căilor de conducere este format de 

ramura cochleară a nervului acustico-vestibular. O primă instanţă integrativă a acestor căi 

se află la nivelul bulbului rahidian: nucleul cochlear posterior şi nucleul cochlear 

anterior. în aceşti nuclei se află cel de-al doilea neuron al traseului recepţiei auditive. De 

aici îşi ia originea cel de al doilea segment al căilor de conducere. Fibrele care pornesc 

din nucleul cochlear anterior ajung la oliva protuberanţială de partea opusă, după ce se 

încrucişează pe linia mediană, formând lemniscul lateral (panglica laterală Reil). Ele intră 

în alcătuirea mecanismului reflexelor acustico-cefalogire şi acustico-oculogire. 

în nucleul cochlear posterior îşi are originea cea de-a doua grupă de fibre 

ascendente. O parte a lor intră în alcătuirea lemniscului lateral, iar o alta trece pe faţa 

posterioară a punţii, formând striile (radiaţiile) acustice, care, după ce se încrucişează 

pe linia mediană, se ataşează lemniscului lateral, purtând informaţie auditivă specifică. 

Lemniscul lateral, situat în partea centrală a trunchiului cerebral, se 

exteriorizează ieşind pe partea laterală, de unde o mică parte a fibrelor componente se 

opresc în tuberculul cvadrigemen inferior (centru de reglare a mişcărilor de orientare 

capului la acţiunea sunetelor), iar cea mai mare parte a lor fac sinapsă în corpu 

geniculat intern din metatalamus. Corpul geniculat intern reprezintă cel mai importa 

centru subcortical de integrare a funcţiei auditive. Axonii neuronilor de ordinul W 

corpul geniculat intern formează cel de al treilea şi ultimul segment al căilor 

conducere a sunetelor auditive spre instanţa corticală superioară. „ , 

Veriga centrală. Aceasta este formată din reprezentanţa corticală localiza 

nivelul lobilor temporali, în ariile 41, 42 şi 22 Brodmann. încrucişarea part 13 

fibrelor ascendente specifice face posibilă comunicarea directă a fiecărui reC 7 $ 

auditiv (a fiecărei urechi) cu fiecare emisferă cerebrală. Veriga corticală este orga nl 

în concordanţă cu principiul proiecţiei topice şi cu cel al integrării succesiv 

. ontală. Astfel, aria 41 este cea a proiecţiei topice, la nivelul ei aria receptoare 

0 

iferică având o reprezentare izomorfică, în raport de 1:1. Ariile 42 şi 22 sunt de tip 

r j at 

jv, ele realizând integrări succesive pe orizontală, de la simplu la complex ,de la 

la întreg. 

narte 

" La nivelul primei zone, se realizează analiza şi sinteza fină, specific-modală. a 

orietăţilor sunetului, obţinându-se în final senzaţia auditivă propriu-zisă. Lezarea sau 

P fjrparea bilaterală a acestei zone provoacă o tulburare bazală a funcţiei auditive - 

6 

rditatea centrală. în cadrul zonei asociative, are loc corelarea şi sintetizarea global-siste- 

S 

că a seriilor de sunete individuale în structuri acustice unitare verbale, muzicale, 

zgoniote. 

Cercetările lui Woolsey şi Walzl (1960,1961) au permis detalierea şi precizarea 

datelor noastre anterioare despre organizarea citoarhitectonică a verigii corticale a 

analizatorului auditiv. Astfel, au fost identificate trei arii auditive distincte: A 1, A II şi Ep. 

Al este aria auditivă primară, la nivelul căreia frecvenţele înalte sunt reprezentate 

în porţiunea anterioară (rostrală), iar cele joase - în porţiunea posterioară (caudală); iar 

AII este o arie auditivă secundară şi se caracterizează printr-o reprezentare tonotopică 

inversă celei din A I. Ep ocupă cele două treimi inferioare ale circumvoluţiunii 

ectosilviene posterioare; ea realizează integrarea frecvenţelor înalte în zona superioară, 

iar a celor joase - în zona inferioară. 

Au mai fost identificate şi alte arii auditive: o arie terţiară AIII, situată la capătul 

subdiviziunii ariei somestezice II (Tunturi, 1945), o arie marginală suprasilviană (Rose, 

1949) şi o arie insulo-temporală (Gacer, 1972). O asemenea organizare este 

determinată de complexitatea funcţiilor de diferenţiere şi integrare a frecvenţei, 

amplitudinii, formei, dispoziţiei spaţiale şi duratei undelor sonore, pentru a se realiza 

fixarea lor într-o imagine auditivă cu identitate şi semnificaţie precise. 

Teoriile privind codificarea şi integrarea semnalelor sonore. Problema 

privind modul specific în care se realizează procesarea semnalelor sonore, din 

momentul declarării lor de către sursă şi până în cel al apariţiei senzaţiei auditive 

Propriu-zise, a constituit preocuparea centrală a psihofizicii şi psihofiziologiei 

or 

ganelor de simţ. Această problemă s-a dovedit însă a fi şi cea mai dificilă, nici până 

^stazi nereuşindu-se o rezolvare completă a ei. Pentru prima dată, o teorie relativ 

lnc 

"egată a mecanismului senzaţiei auditive a fost formulată de H.Helmholtz (1877), 

j* baza principiului rezonanţei împrumutat din fizică. Trebuie să recunoaştem că ea s-a 

Uc 

urat de mai mare succes, încetăţenindu-se cel mai puternic în psihologie. Potrivit 

^nei rezonanţei, membrana bazilară, neavând aceeaşi lăţime pe toată întinderea (la 

^ melcului lăţimea ei este cuprinsă între 0,05 şi 0,1 mm, iar la vârf, de aproximativ 

f 

0r 

i mai mare, atingând 0,5mm) şi, în plus, prezentând şi o striaţie transversală, în 

""ta unor fibre elastice independente („strune"), ea rezonează şi reproduce vibraţiile 

0r 

e de la nivelul lichidului din urechea internă. 

Prin analogie cu construcţia instrumentelor muzicale (harpă, orgă, pian etc), 

e 

Pentru sunetele de frecvenţă înaltă există corzi subţiri şi puternic întinse sau tuburi 

diametru m ' c ' ' ar P en tru sunetele de frecvenţă joasă - corzi groase şi mai slab 

to CU 

s 

Se Sau tuburi lungi şi cu diametru mare, teoria rezonanţei susţine că sunetele înalte 

c 

°difîcate, în cea mai mare parte, la baza melcului, iar cele joase - la vârful lui.

Sunetul complex, alcătuit din mai multe tonuri simple, în momentul acţiun 

II c 

asupra aparatului auditiv se descompune, la nivelul melcului, în elemente compon 

fiecare din aceste componente determină covibraţii ale fibrei corespunzătoar ^' 

membrana bazilară. Codificate în această formă, ele se transmit centrilor corticali 

e 

are lor integrarea lor într-o imagine auditivă unitară. 

Ipoteza rezonanţei este confirmată de o serie de fapte experimentale şi c]; 

pierderea sensibilităţii pentru anumite fâşii de frecvenţe, în urma lezării unor port' ^ 

ale membranei bazilare, fenomenul Wever şi Bray etc. 

' n ' 

Cu toate acestea, ei i se aduc şi obiecţii serioase, care îndreaptă ate r 

cercetătorilor şi într-o altă direcţie. în primul rând, cercetările histologice de mai târ/ 9 

au arătat că „strunele" care formează striaţia transversală nu sunt independente el 

fiind întotdeauna legate şi acoperite de ţesut conjunctiv. De aceea, este greu de adm' 

că ele ar putea rezona separat la acţiunea sunetelor de diferite frecvenţe. în al doilea 

rând, ipoteza rezonanţei vine în contradicţie cu fenomenul de mascare a sunetelor 

(acest fenomen n-ar trebui să se producă dacă fiecare fibră transversală ar vibra separat 

la diferite frecvenţe ale undelor sonore). Alţi autori (Roaf şi Fletcher, 1930) au încercat 

o nouă variantă a teoriei rezonanţei, care să înlăture obiecţiile aduse celei expuse mai 

sus. S-a pornit de la supoziţia că, în momentul acţiunii sunetului asupra aparatului 

auditiv, membrana bazilară intră în vibraţie nu prin fibre izolate sau prin segmente 

înguste, ci pe întreaga sa lungime. Amplitudinea vibraţiilor nu este însă egală, ci, întrun 

anumit punct al lungimii membranei bazilare, prezintă un maximum. Acesta va 

constitui numărul de cod al frecvenţei care acţionează în momentul dat. O atenţie 

specială se acordă inerţiei lichidului labirintic (aceasta fiind cu atât mai mare, cu cât 

frecvenţa este mai înaltă) şi direcţiei de mişcare a lui (în cazul frecvenţelor înalte, de la 

fereastra ovală către fereastra rotundă, în cazul frecvenţelor joase, conectarea coloanei 

lichidului cu membrana bazilară se realizează în apropierea helicotremei). 

Deşi explică mai bine recepţia frecvenţelor simple şi producerea fenomenului de 

mişcare reciprocă a sunetelor, această variantă lasă oarecum în suspensie codificarea 

sunetelor complexe. 

O depăşire a limitelor teoriilor rezonanţei a încercat-o unul dintre cei maiman 

specialişti în psihofiziologia auzului - Georg von Bekesy (1929, 1938, 1945, 195 )• 

autor al ipotezei undei mobile (travalling wave). Se consideră că, datorită structuri 

dense, gelatinoase a endolimfei de pe traseul cochlear, mişcările vibratorii ale aces 

lichid au un caracter aperiodic. Acţiunea sunetului va determina două miş 

ondulatorii ale lichidului (două unde), de o parte şi de alta a canalului cocn 

Formarea celor două unde se desfăşoară cu viteza unei perioade şi ele se sting rep e . 

Amplitudinea maximă a impulsului de undă corespunde unui anumit p utl 

membranei bazilare. 

poi 

Undele mobile din rampa vestibulară mai întâi cresc în dimensiuni. ra f 

^ 

descresc, pe măsura apropierii de cupula cochleii datorită amortizării exerci 

canalul cochlear. Un vertex care „închide" amplitudinile cele mai mari marchează ^ 

în care membrana bazilară a fost deviată maximal. Această zonă este diferit» " 

fiecare frecvenţă. 

P 

în acest caz, cerinţa principală a perceperii înălţimii sunetelor va fi recunoaşterea 

către mecanismele perife^'ce de detecţie a zonelor deplasării (oscilaţiei) maxime a 

^-mbranei bazilare (ca şi îi e teoria rezonanţei). Spre deosebire de teoria rezonanţei 

!'\x teoria undei mobile su; cine că este necesară o anumită perioadă de timp pentru 

"Emisia undei prin cochlee s 

Teoria lui Bekesy e: ie susţinută de date experimentale privind dinamica 

tivităţii bioelectrice de-a I >ngul verigilor componente ale analizatorului auditiv - 

nucleul cochlear, cortevbl central sub acţiunea sunetelor de diferite frecvenţe. Cu 

ate acestea, se apreciază i fă ea este tributară, ca şi cele două variante ale teoriei 

zonanţei, concepţiei periferjite, care a dominat psihofiziologia clasică. 

Dintre teoriile zise „cef crale", de o audienţă mai mare s-au bucurat două variante: 

teoria telefonică (Rutherford 1886) şi teoria microfonică (Undite, 1938; Davis, 1942). 

j n 

lumina celei dintâi, princa)alul factor care asigură transmisia vibraţiilor periferice 

este planşeul lui Corti, ce fun iţionează după principiul membranei telefonice. Vibraţiile 

din scala vestibulei se transn :t prin intermediul membranei lui Reissner la planşeul lui 

Corti, iar acesta, prin presiun ia pe care o exercitată asupra celulelor ciliate, transformă 

vibraţiile mecanice în semnai: nervoase izomorfe după frecvenţă, care sunt conduse la 

creier, unde se realizează sen iaţia auditivă (se ignoră complet importanţa funcţională a 

structurii transversale şi longôidinale a membranei bazilare). 

Teoria microfonică îşj;;are punctul de plecare în fenomenul Wever-Bray. Ea 

postulează că principalul mecanism de reproducere a frecvenţei undelor acustice îl 

constituie potenţialele bioeleţitrice ale nervului auditiv. Verificarea experimentală nu a 

confirmat o asemenea teză, a. jfel încât teoria respectivă apare ca lipsită de consistenţă. 

Psihofiziologia contemporană a aprofundat mult studiul procesului de codareintegrare 

a informaţiei auditine, apelând în acest scop la metodologia cibernetică. S-a 

stabilit astfel că în procesuii de codare-integrare participă într-un mod specific şi 

diferenţiat toate verigile com]j anente ale sistemului auditiv. 

Tehnica microelectrozsor a permis să se evidenţieze că fibrele care formează 

nervul auditiv posedă un attivism intrinsec exprimat în impulsuri spontane cu o 

frecvenţă de până la 150 c/s. '\stfel, acţiunea sunetului are loc pe un fond de activare. 

Codificarea presupune o variaţie (modulare) a acestui activism spontan. S-a demonstrat 

Ca 

sensibilitatea neuronilor a^căror axoni alcătuiesc nervul auditiv este diferită pentru 

"netele de frecvenţă diferităfjn neuron sau un grup restrâns de neuroni răspund numai 

0 

anumită frecvenţă sau, îre orice caz, la un număr foarte mic de frecvenţe. Frecvenţa 

re 

determină nivelul cele nai ridicat al activităţii bioelectrice a fost denumită 

Ve 

"?a critică. Rezultă că forma generală a răspunsului neuronului la un stimul 

°r este o curbă apropiată ti e cea gaussiană: vârful corespunde frecvenţei critice, iar 

. Ur| le - frecvenţelor ne'decvate. Nivelul activismului neural, determinat de 

îtie U L area aL| ditivă, reproduci (codifică) nivelul activismului care are loc de-a lungul 

frec fane ' bazilare • P e 

'£l igă numărul impulsurilor bioelectrice corespunzătoare 

ren 6ri ' e ' sune tului-stimul, if.i indicator important al activităţii neuronului auditiv îl 

2| 

ntăpatte m 

_urile tempcf ale. 

W 

Pildă, dacă luăm ui/ neuron a cărui frecventă critică este de 500 Hz, această 

't a 

va parcurge un c| :lu complet al presiunilor acustice în două miiini de 

«•

secundă. Impulsurile neuronului vor reflecta aceste caracteristici temporale i a 

semnalului, intervalul dintre ele fiind aproximativ două milisecunde. 

Se poate conchide, aşadar, că celula neuronală descarcă sincron cu semnalul ei 

în cazul în care neuronul nu poate produce un număr de impulsuri egal 

frecvenţa semnalului, el va descărca un număr care este un divizor raţional al frecvent 

acelui semnal. Se presupune că o asemenea tendinţă de sincronizare este imprimată d 

pattern-u\ activismului membranei bazilare. 

Potrivit datelor existente, nervul auditiv poate să reproducă frecventei 

semnalelor până la 3.000-4.000 Hz, ceea ce, evident, nu poate realiza nici un neuror 

sau fibră nervoasă singulară (Cherry, 1971, Gacek, 1972; Lindsay şi Norman, 1972). 

La nivelul corpilor geniculaţi externi din metatalamus, unde se află cel de a 

treilea neuron al traseului auditiv, stimulii sonori au o codificare tonotopici 

(reprezentare pe frecvenţe) (Rose et al., 1963). 

Aceasta permite realizarea unei diferenţieri de tip grosier, care la om se poate 

constata în pattern-ur\\e activităţii bioelectrice, iar la animal - în răspunsuri 

comportamentale motorii şi locomotorii, care se pot produce chiar în cazul lezării zonei 

corticale. 

La nivelul zonelor auditive ale scoarţei, a fost pusă în evidenţă o configuraţie 

specifică a activităţii bioelectrice la acţiunea stimulilor sonori. Astfel, în stare de 

anestezie profundă, răspunsurile bioelectrice la excitarea sonoră se produc numai în 

aria de proiecţie primară; în stare de anestezie uşoară, asemenea răspunsuri pot fi 

înregistrate şi în celelalte arii auditive, inclusiv în cele sensorimotoare. 

După extirparea verigii corticale a analizatorului auditiv, stimulii sonori încetează 

să mai provoace răspunsuri bioelectrice în vreo arie corticală. 

Responsivitatea bioelectrică a neuronilor corticali auditivi este selectivă şi 

variabilă în raport cu însuşirile temporo-spaţiale şi spectrale ale sunetelor. 

Experimental, s-au identificat: a) neuroni care răspund numai la declanşarea 

sunetului; b) neuroni care răspund pe toată durata de acţiune a sunetului; c) neuroni 

care răspund atât la începerea, cât şi la încetarea acţiunii sunetului; d) neuroni care 

răspund la stimulare prin blocarea activităţii bioelectrice spontane; e) neuroni care-şi 

modifică pattern-u\ activităţii bioelectrice ca urmare a modificării frecvenţei stimulilor, 

f) neuroni care-şi modifică pattern-u\ activităţii bioelectrice ca urmare a schimbării 

intensităţii sunetului (Etholm, 1969; Gulick, 1971; Lindsay şi Norman, 1972). 

Alte cercetări (Whitfield şi Evans, 1965) au pus în evidenţă încă două categor» 

de neuroni: una care nu răspunde la tonuri continui, dar manifestă o sensibili 

pronunţată pentru tonurile cu frecvenţă modulată şi alta care rămâne relativ pasiva 

sunetele de frecvenţă şi intensitate constantă, dar se activează rapid la sune 

fluctuante sau pulsatorii. 

-si 

Din cele de mai sus se desprinde clar existenţa unei înalte diferenţieri » 

specializări în interiorul verigii corticale a analizatorului auditiv în proce 

serial-secventială a stimulilor sonor, şi T n organizarea senzaţiilor auditive. 

& 

Fiecare din cele -'- trei - : -proprietăţi - — •>- de •----* bază ale ~

discriminarea înălţimii corespunzătoare frecvenţei de bază (100 HZ) şi a tirnk 

determinat de diferenţa dintre componente (care este egală tot cu 100 Hz). 

u ' 

Rezultă, aşadar, că pentru a desprinde timbrul ca o calitate senzorială disf 

este necesar ca diferenţa dintre frecvenţele secundare să nu fie egală cu val ^ 

area 

frecvenţei de bază, ci obligatoriu mai mare sau mai mică. 

Pe lângă intensitate, înălţime şi timbru, o importanţă deosebită o prezintă d 

sunetelor. Aceasta apare ca purtătoare de informaţie esenţială în percepţia auditiv^ 

ln 

general, în percepţia muzicii, în special. 

Cercetările psihofizice comparative (Homskaia, 1957; Nebâliţin, 1957 IQ< 

M.Golu, 1958, 1959) au stabilit că, dintre toate sistemele senzoriale ale omului 

auditiv posedă cea mai ridicată capacitate de analiză şi evaluare a duratelor 

intervalelor temporale. Aceasta se bazează pe labilitatea funcţională superioară 

reprezentanţei corticale a analizatorului, graţie căreia se reduce la minimum perioad 

refractară (de iresponsivitate bioelectrică între două stimulări succesive). 

Codificarea duratei sunetelor se realizează prin interacţiunea dintre cele trei tipuri 

de neuroni: „on", ,,off' şi „on-off", prezenţi atât în veriga subcorticală, cât şi în cea 

corticală. 

Operatorii logici care primesc semnale despre începutul, întinderea şi 

sfârşitul acţiunii sunetului integrează informaţia corespunzătoare în scara-standard 

de cantificare a timpului, facilitând astfel diferenţierea fină a duratei lui. Intervalul 

vid dintre două sunete care poate fi perceput distinct nu depăşeşte 2 milisecunde. 

Aceasta înseamnă că şi durata minimă a unui sunet, pentru a fi perceput ca atare, se 

va situa în jurul aceleiaşi valori. Capacitatea de evaluare se menţine la nivel ridicat 

de performanţă până la o durată a sunetului de până la 1-1,5 minute. Prelungirea 

sunetului dincolo de această limită duce la scăderea preciziei în discriminarea 

duratelor ca urmare a dezvoltării fenomenelor de sumaţie temporală şi adaptare. 

Pe fondul acţiunii prelungite a unui sunet apare şi fenomenul de pulsaţie in 

senzaţia de tărie şi de înălţime. 

Pe lângă simpla discriminare a duratelor şi intervalelor temporale, analizatorul 

auditiv posedă şi capacitatea de coordonare şi organizare a acestora în structuri 

(pattem-uri) cu valoare informaţional-semantică distinctă (de exemplu, ritmurile sa 

semnalele acustice în alfabetul Morse). 

Localizarea spaţială a sunetelor. Una din funcţiile importante ale auzului e 

aceea de a permite orientarea şi reglarea comportamentului motor în raport cu direşi 

locul surselor sonore. Astfel că, pe lângă mecanismele de codificare a intensi . 

frecvenţei şi formei undelor sonore, trebuie să existe şi mecanisme specializa 

evaluarea coordonatelor spaţiale ale sursei generatoare: direcţie, distanţă, p "• • 

Acestea din urmă au la bază interacţiunea dintre cele două verigi - urechea sta F 

urechea dreaptă -, fiind prin excelenţă un mecanism binaural. 

... jj r 

Operaţiile principale pe care le efectuează el sunt cele de calcul al corela, 

heterocorelaţiilor între timpii de sosire a sunetului la cei doi receptori. „ $ 

Orice deviaţie a poziţiei sursei generatoare în raport cu linia media 11 , 0 

împarte în două segmente perfect egale distanţa dintre cele două urechi, f^^ 

diferenţă în timpii de sosire a sunetului la fiecare din cei doi receptori- 

' n 

• rentă se interpretează ca semnal pentru poziţionarea sunetului de partea stângă sau 

„artea dreaptă. Pe lângă diferenţa de timp, ca semnal principal, se ia şi diferenţa de 

nsitate ca semnal secundar (intensitatea cea mai mare este asociată cu sunetul care 

primul la destinaţie (receptor). După estimările făcute, este suficientă o diferenţă 

*•! . 

in 

e 

pjj de sosire de doar 0,0003 sec. pentru ca localizarea sunetului să fie lateralizată. 

jn cazul existenţei unei ambiguităţi, subiectul recurge imediat la mişcările de 

• ntare a capului, întorcându-l când spre stânga, când spre dreapta până ce direcţia 

° r J e 

precizată cu certitudine. 

eS 

Distanţa de la care vine sunetul este evaluată după intensitate şi claritate: cu cât 

stea au valori mai ridicate, cu atât distanţa de la care porneşte sunetul este mai mică, 

invers, cu cât distanţa este mai mare, cu atât intensitatea devine mai slabă, iar 

claritatea-mai difuză. 

După unele cercetări, precizia localizării spaţiale a sunetelor depinde şi de 

fecvenţa joasă, ponderea principală în localizarea spaţială revine informaţiei furnizate de 

diferenţa în timpii de sosire la cele două urechi, iar în cazul sunetelor de frecvenţă înaltă, 

rolul principal revine informaţiei furnizate de diferenţa în intensitate. De aici se deduce 

existenţa a două mecanisme de codificare - unul pentru frecvenţele joase şi aitul pentru cele 

înalte. Zona de interferenţă a celor două mecanisme se situează între 1.000 şi 5.000 Hz, şi 

în interiorul ei se înregistrează procentul cel mai ridicat de erori în localizare. 

Precizia cea mai mare în localizare se realizează in plan orizontal: deviaţia în 

stânga sau în dreapta în raport cu linia mediană faţă-spate, spate-faţă; în plan vertical, 

localizarea devine mult mai dificilă. 

în mod obişnuit, percepţia auditivă se însoţeşte de vizualizarea sursei sonore. Intre 

auz şi văz se stabileşte astfel o complexă interacţiune, care îniluenţează localizarea 

spaţială a sunetelor. încă în 1910, Klemm descria tendinţa de a lega sunetele de surse 

vizuale, care, se presupune, le-ar putea produce. Foarte puternic, fenomenul de inducţie 

vizuală a localizării spaţiale a sunetului se pune în evidenţă într-o sală cu amplificare. 

Fixându-ne privirea asupra oratorului de la tribună, avem convingerea că receptăm 

cuvintele direct de pe buzele lui, fără nici o verigă intermediară: de îndată ce ne 

întoarcem privirea asupra unui difuzor lateral sau în spate, localizarea sursei se schimbă 

imediat, plasându-se în difuzor. Şi mai uimitor este faptul că iluzia de localizare se 

m 

anifestă şi în cazul când difuzorul considerat nu funcţionează. 

Efectele psihofiziologice ale acţiunii sunetelor. Pe lângă latura informaţională, 

. 

mu 

ltiplele sale implicaţii analizate mai sus, acţiunea sunetelor determină o gamă 

'isa de efecte psihofiziologice acompaniatoare, cu consecinţe deosebite asupra 

P°ziţiei afective, echilibrului funcţional intern şi capacităţii de lucru. După natura 

' ceste efecte le putem împărţi în trei grupe: vegetative, bioelectrice şi psihice. 

dia Prima grupă fac parte: modificări ale pulsului, ale sistemului respirator, ale 

^trului vaselor sangvine, ritmului arderilor în organism, modificări ale 

j n 

Graţiei sucurilor gastrice, variaţii ale ritmului de activitate a glandelor endocrine: 

eu .P a a doua includem modificări ale tonusului muscular, variaţii ale rezistenţei 

fac ° e a P' e "', modificări ale ritmurilor bioelectrice ale creierului; din grupa a treia 

co„ 

e 

variaţii ale ritmului de desfăşurare a proceselor mentale, ale nivelului de 

tr 

are a atenţiei, reacţii şi trăiri emoţionale. 

II 

'«-S

18A 

Dimensiunile nemijlocit implicate în generarea unor astfel de efecte 

intensitatea, înălţimea, durata, periodicitatea - aperiodicitatea (sunete propriu-^ " l 

zgomote), variaţia ritmică (sunete egale şi monotone — sunete ritmate). ^" 

După semn, efectele menţionate sunt pozitive, contribuind la faciljt 

potenţarea şi optimizarea desfăşurării proceselor fiziologice în organism, la menţin ^ 

şi îmbogăţirea tonusului şi echilibrului psihic, la relaxarea şi atenuarea unor fty 

tensionale (stări de supărare, de depresie), la stimularea asociaţiei de idei, a fl Ux 

, e 

imaginativ, a capacităţii generale de lucru, la înlăturarea insomniilor şi la facilita ' 

instalării somnului după oboseală cumulată, sau negative, generând dereglări în Di 

fiziologic şi neuropsihic, care pot depăşi pragurile de toleranţă ale organismul 

(vertije, greţuri, dureri de cap, neurastenie, scăderea libidoului, scăderea nivelul • 

sensibilităţii), stimulii auditivi devenind, în anumite situaţii, unii dintre cei m a 

puternici stresori fizici. 

Dacă ne referim la sfera afectivă, se poate observa că registrul reacţiilor §j 

trăirilor determinate de acţiunea sunetelor este incomparabil mai bogat şi mai întins 

decât cel determinat de acţiunea stimulilor luminoşi, fie ei şi cromatici. 

Un Zgomot puternic sau ţipătul agresiv provoacă stare de spaimă, de încremenire; 

o muzică ritmată determină exaltare, euforie; o muzică simfonică într-o gamă minoră 

induce trăiri pesimiste; o muzică simfonică într-o gamă majoră induce trăiri vesele, 

optimiste; o muzică funebră provoacă trăiri dure, de durere, tristeţe sau disperare; 

zgomotul naturii (foşnetul copacilor, susurul izvoarelor, ciripitul păsărelelor, zumzetul 

albinelor etc.) are întotdeauna un efect relaxant, liniştitor, predispunând la contemplare 

şi visare, în timp ce zgomotul străzii sau al unei hale industriale generează întotdeauna 

efecte stresante, senzaţii şi trăiri dezagreabile. 

Poluarea sonoră, în marile oraşe, tinde să devină la fel de gravă sub aspectul 

consecinţelor patologice ca şi cea chimică. 

Extrem de nocive pentru homeostezia Organismului sunt sunetele de frecvenţe 

joase, care pot intra în rezonanţă cu ritmurile funcţionale ale unor aparate şi subsisteme 

provocând „explozia" lor. 

S-a demonstrat experimental că infrasunetele cu o structură spectralămai 

complexă, produse de tuburi de diametre şi lungimi diferite, tot din cauza rezonanţei, 

dobândesc o forţă de distrugere extraordinară, capabilă, în câteva secunde, 

transforme într-o grămadă de moloz un bloc cu 10 etaje. Se ştie, de asemenea, 

zgomotul de joasă frecvenţă al motoarelor autovehiculelor grele poate spas 

geamurile clădirilor din apropiere şi vibraţiile lor provoacă în timp crăparea ziduri o -^ 

Ca stimul, sunetul posedă forţa declanşatoare cea mai mare, studiile compa 

(Luria, 1957; M. Golu, 1958, 1960) stabilind că la acţiunea lui răspunsurile ^^ 

perioada de latenţă cea mai scurtă (125-150 milisecunde, faţă de 250-300 mil' seC 

la stitnuli luminoşi). 

A.4. Senzaţiile olfactive 

Olfacţia este una dintre cele mai vechi forme ale sensibilităţii, la unele a 

j(| 

(insecte, peşti, câini etc.) instituindu-se ca funcţie de semnalizare d 01111 

^r 

orientarea în mediu şi în detecţia factorilor necesari existenţei individuale şi P° 

j i. Diferenţierea şi dezvoltarea scoarţei cerebrale s-au produs primordial în 

c e 

aâturâ u procesarea informaţiei olfactive (la reptile). 

C 

" La om, rolul mirosului pentru desfăşurarea comportamentului cotidian s-a 

Viriinuat considerabil. Totuşi, excluderea semnalizării olfactive ar genera serioase 

, ere 

g|ări ale interacţiunii noastre cu mediul extern şi ale dinamicii proceselor 

hochimi ce şi fiziologice din organism. 

Particularităţile sensibilităţii şi senzaţiilor olfactive. Sensibilitatea olfactivă s-a 

diferenţiat şi individualizat în raport cu acţiunea substanţelor chimice cu o anumită 

structură moleculară şi cu proprietatea volatilizării (evaporării şi răspândirii în aer). 

Asemenea substanţe poartă numele de odorante (mirositoare). Cercetările efectuate până 

în prezent nu au reuşit încă să stabilească în toate cazurile particulare o corespondenţă 

definită între calitatea senzaţiei olfactive şi structura chimică a substanţei-stimul. 

Dificultatea principală este legată de faptul că substanţe cu structură chimică diferită 

determină senzaţii asemănătoare, iar substanţe cu structură chimică asemănătoare 

determină senzaţii diferite. Totuşi, structura chimică este considerată principalul factor de 

care depinde tipul sau submodalitatea senzaţiilor de miros. 

Substanţele odorante pot fi împărţite în trei grupe: 

a) grupa substanţelor cu structură chimică asemănătoare şi miros asemănător 

(exemple: a-naftaldehida şi P-naftaldehida, y-lactona şi p-lactona, y-valerolactona şi 

8 valerolactona); 

b) grupa substanţelor cu structură chimică asemănătoare şi miros diferit (exemple: 

dl-dimetilactanolul şi d-dimetiloctanolul, o-oxibenzaldehida, p-oxibenz-aldehida, 

vanilia, izovanilia ş.a.); 

c) grupa substanţelor cu structură chimică diferită şi miros diferit (exemple: 

citratul şi spirtul deltafenil-n-amilic, acidul selinic, benzaldehida, nitrobenzolul şi 

benzonitrilul). 

Majoritatea substanţelor mirositoare fac parte din categoria combinaţiilor 

organice şi constau, în esenţă, din oxigen, hidrogen, carbon şi azot. Uneori, în 

compoziţia lor intră şi elemente aparţinând grupei a 5-a din tabloul lui Mendeleev 

("As şi Bi), grupei a 6-a (S, Se, Te) şi grupei a 7-a (F, CI, Br şi J). Din punct de 

ve 

dere al sarcinilor electrice, se poate spune că elementele care alcătuiesc substanţele 

Cositoare sunt electronegative; cele electropozitive dau combinaţii inodore. 

O sinteză cuprinzătoare a cercetărilor privind raportul dintre structura chimică şi 

grosul diferitelor substanţe a fost realizată de Moncrieff (1946). Din tabloul alcătuit 

Vorn 

desprinde câteva relaţii mai importante: 

durai * Sul:)stan e cu structură 

t chimică diferită posedă miros asemănător (camforul şi 

izov * • Substanţe cu 

structură chimică asemănătoare posedă miros diferit (vanilia şi 

io 

aflate în 

dul f ^lemente,e 

natură în stare liberă sunt lipsite de miros: fiorul, clorul, 

' ° s forul, şoricioaica, oxigenul (în forma ozonului); 

i?o| * ^°limerizarea micşorează sau aboleşte cu totul mirosul atât al elementelor 

' c ât şi al combinaţiilor;

• Elementele care intră în compoziţia substanţelor mirositoare fac paite, A 

regulă, din grupa metaloizilor (poartă sarcină negativă); 

• Gradul de saturaţie influenţează asupra intensităţii senzaţiei olfactive, dar n 

determină senzaţia ca atare; 

• în seriile homoloage intensitatea mirosului combinaţiilor creşte pe măsur 

creşterii greutăţii lor moleculare; intensitatea atinge un anumit maximum, apoi înce D 

să scadă (fenomenul adaptării); 

• Factorul principal care determină mirosul este tipul arhitectural al moleculeigrupele 

osmoforice joacă un rol subordonat în raport cu structura generală a moleculeiinfluenţa 

osmoforilor în moleculele mici este mai puternică decât în cele mari; 

• Câteva substanţe îşi schimbă mirosul când sunt dizolvate în apă ) indolul 

aminele şi o serie de uleiuri eterice); 

• Mirosul combinaţiilor ciclice este condiţionat de numărul elementelor în inel: 

5-6 elemente determină un miros de migdale amare, 6-9 elemente determină un miros 

tranzitoriu (spre camfor); 9-12 elemente determină un miros de camfor, 13 elemente 

dau un miros de smoală sau de cedru, 14-16 elemente dau un miros de mosc sau de 

piersică; 17-18 elemente determină un miros de ceapă; combinaţiile în care intră peste 

18 elemente dau un miros slab sau devin inodore; 

• Poziţia lanţului lateral influenţează mirosul: lanţul lateral cel mai apropiat de 

grupa polară accentuează senzaţia Olfactivă corespunzătoare. 

Producerea excitaţiei olfactive. Pentru a excita receptorii Olfactivi este necesar 

actul inspirării sau inhalării aerului încărcat cu moleculele substanţei-stimul. Am 

menţionat deja că prima condiţie pentru ca O substanţă să determine o senzaţie olfactivă 

este aceea a volatilizării (a emanării de particule în aer). în afară de aceasta, mai 

intervin şi alte proprietăţi, precum: punctul de fierbere (Elsberg a stabilit că între 

temperatura de fierbere a substanţelor Odorante şi coeficienţii care caracterizează 

sensibilitatea olfactivă există un raport direct proporţional); presiunea locală a 

vaporilor (între ea şi intensitatea mirosului există, în principiu, un raport direct: de 

pildă, eterul, cloroformul şi cherasina, exercitând o presiune puternică, se 

caracterizează printr-un miros mai intens, iar uleiul de parafină şi glicerina, având o 

presiune mai slabă, se caracterizează printr-un miros mai slab); solubilitatea (pentru a 

se produce excitarea receptorilor, este necesar ca particulele substanţei Odorante sa se 

dizolve în lichidul care scaldă epiteliul olfactiv şi în lipidele care intră în compozit'» 

protoplasmei celulelor (metanolul şi etanolul, care au o solubilitate scăzută, se asociat 

cu mirosuri foarte şterse); viteza difuziei (întrucât vaporii substanţei mirositoare pâtm 11 

în zona receptoare a cavităţii nazale în mare parte datorită difuziei, viteza aces 

proces joacă un rol important în mecanismul producerii excitaţiei olfactiv ' 

absorbabilitatea (datorită ei, se produce creşterea concentraţiei substanţei mirositoa^ 

ai cărei vapori adesea se găsesc în aer, în cantităţi insuficiente; în general, substan. 

odorante se absorb uşor de către învelişul epitelial olfactiv). 

r 

în cursul unei inspiraţii, în cavitatea nazală pătrunde o cantitate de ^ 

aproximată la 25-30 cm 3 . Din aceasta, doar o mică parte ajunge în canalul sup e 

^ 

Astfel, iese şi mai pregnant în evidenţă rolul proprietăţilor prezentate mai sil 

ecanisniul excitaţiei olfactive periferice. Receptorii pot ti apoi stimulaţi şi de vaporii 

' "mpinŞ'" ê actu ' expiraţiei P r in glota faringiană din cavitatea bucală. 

Datorită cililor care se găsesc din abundenţă pe nodurile terminaţiilor periferice, 

lylele olfactive posedă o mare capacitate colectoare, care le permite să adune 

Entităţile necesare de particule ale substanţei odorante. De aceea, sunt suficiente 

•antităţi infime de substanţă odorantă pentru a provoca o excitaţie Olfactivă specifică. 

Mucoasa nazală este inervată şi de fibre care intră în componenţa nervului 

trieemen. Stimularea lor provoacă senzaţii de căldură, de frig, de durere, în funcţie de 

caracteristicile de presiune, de temperatură şi de concentraţie ale stimulilor odorifici. 

De regulă, senzaţiile Olfactive se însoţesc şi de senzaţii de fond aparţinând sensibilităţii 

cutanate. 

Dinamica sensibilităţii olfactive. Chiar dacă, la om, nu are rolul şi importanta 

pe care le are la animale, sensibilitatea olfactivă prezintă un nivel relativ înalt de 

dezvoltare. în termenii teoriei concentraţiei moleculare, se apreciază că mirosul este de 

10.000 de ori mai sensibil decât gustul. 

Pragurile absolute. Pentru determinarea intensităţilor comparabile ale stimulilor 

olfactivi, a deosebirilor interindividuale şi a curbei adaptării, se recurge la procedeul 

măsurătorilor relative. El se bazează pe folosirea unor instrumente calibrate în 

concordanţă cu un anumit standard, care nu mai necesită calcularea concentraţiilor 

minimale ale substanţelor. Cel mai cunoscut este olfactometrul lui Zwaardemaker. 

Simplificat, acesta se compune dintr-un tub de sticlă sau metal introdus în interiorul 

altui tub dintr-o materie absorbantă şi în care se pune o anumită doză de substanţă 

mirositoare. Capătul anterior al tubului de sticlă se introduce într-o nară a subiectului, 

iar capătul posterior (deschis) se poate deplasa, la o distanţă mai mare sau mai mică, în 

interiorul tubului îmbibat cu substanţă odorantă. Cu cât tubul de sticlă este deplasat mai 

spre exterior, cu atât prin el pătrunde o cantitate mai mare de aer încărcat cu vapori 

mirositori şi, deci, cu atât mai mare va fi concentraţia substanţei respective. Unitatea de 

măsură - olfaclia - se determină în funcţie de distanţa (în centimetri sau milimetri) 

dintre capătul posterior al tubului de sticlă şi capătul posterior (închis) al tubului 

exterior (absorbant) necesară pentru pătrunderea unei cantităţi de aer suficiente pentru a 

provoca o senzaţie abia conştientizată (de intensitate minimală). Mărimea acestei 

'stanţe variază de la o substanţă la alta, astfel că prima concluzie care se impune este 

Ca va 

'°at"ea pragului absolut inferior este diferită pentru diferite substanţe odorante. 

E- von Skramlik (1948) a reuşit să întocmească un „tabel-etalon" al 

ncentraţiilor liminale pentru substanţele odorante pure. El ia ca unitate de măsură 

ncentraţia moleculară", pe care o raportează la greutatea moleculară a substanţei. 

v 

Păt ' 1 

măsurătorilor efectuate de el, cantitatea de substanţă odorantă care 

ain '" cav ' tatea naza 'ă este totuşi destul de mare, chiar dacă în canalul superior 

con ^ ^0ar a ° suta sau a ° a P^ 6 

^m ea ' Energia moleculelor la nivelul 

Ce 

rg2 

" tra tiei liminale a substanţelor odorante oscilează între 10 4 şi 10" 1 erg/sec. De aici 

aiiriv 3 Ca nivelul sensibilităţii absolute este ceva mai scăzut decât al celei vizuale, 

d,tlv 

e şi tactile. 

p r 

. Zgurile diferenţia/e. Evaluarea funcţiei discriminative a sensibilităţii olfactive 

^ mari dificultăţi. La ora actuală, cunoaştem foarte puţine date precise despre

pragurile diferenţiale. Două aspecte merită a fi reţinute în mod special: a) a| V 

pragurilor diferenţiale depind de gradul de concentraţie a substanţei odorante ( Sllm 

lativ mai mici pentru concentraţiile slabe decât pentru concentraţiile puternice)- u\^ 

namica lor se încadrează mult mai bine în limitele acţiunii legii lui Weber-Fechner 

In sfera sensibilităţii olfactive nu dispunem de o scală a „tăriilor" 

intensităţilor (aşa cum avem în cazul sensibilităţii auditive). Totuşi, putem vorbi«' • 

de „mirosuri puternice" şi de „mirosuri slabe", fiind operantă judecata compar t'^' 

„mai puternic" sau „mai slab". Astfel, mirosurile de ulei de lămâie sau de camfor " i 

aerul este saturat cu vaporii lor, pot fi socotite puternice; în aceleaşi condiţii, miro SU 

| H 

e 

vanilie se caracterizează ca slab. 

Adaptarea. Sensibilitatea olfactivă face parte din categoria modalităţilor rapid 

puternic adaptabile. Din experienţa cotidiană ştim cât de repede ne adaptăm l 

mirosurile ambientale, chiar şi cu unele neplăcute sau repulsive. Se disting două form 

ale adaptării: omogena şi eterogenă. 

Adaptarea omogenă rezidă în scăderea sensibilităţii iniţiale faţă de substantastimul 

de bază. Pentru a o determina, subiectul este ţinut timp de câteva minute (5-]0) 

într-o încăpere în care s-au evaporat în prealabil 5-20 cm din substanţa dată. După 

aceea, subiectul este pus să miroase pe rând flaconaşe conţinând aceeaşi substanţă 

odorantă în concentraţii diferite şi se consemnează aprecierile lui privind scăderea 

sensibilităţii. Amplitudinea şi viteza adaptării omogene depind de natura substanţei. 

Iată duratele în minute ale adaptării pentru câteva substanţe de bază: sulfoamoniacul: 

4-5; cifratul: 7-106; benzaldehida: 4-

S-a stabilit că există o temperatură optimă a ambianţei care favorizează cea 

bună (fidelă) percepţie (diferentiere-identificare) a mirosurilor şi aceasta este cim-- 9l 

între 35-38°C. 

Pr ' ns ă 

In fine, prezenţa umidităţii aerului este un factor optimizant al recepţiei olf act 

e 

iar absenţa ei (respectiv uscăciunea aerului) acţionează ca factor frenator. 

Dintre factorii legaţi de subiect, primul care trebuie luat în considerare 

vârsta. Potrivit datelor comparative existente, sensibilitatea olfactivă creşte pute •* 

între 6 şi 18/20 de ani, iar după 65/70 de ani se produce o scădere treptat 

ireversibilă, dar fără a atinge amplitudinea pe care o înregistrează scăderea sensibilitâv' 

vizuale şi auditive (Morgan, 1965). 

Un al doilea factor important este sexul: la femei pragurile absolute şi diferenţial 

ale sensibilităţii olfactive sunt în medie cu 15-25% mai scăzute decât la bărbat 

(Beidler, 1968). Apoi, tabagismul este un factor care toceşte semnificativ sensibilitatea 

olfactivă, mirosul de tutun îmbibând în permanenţă epiteliul nazal. 

în fine, o influenţă semnificativă o exercită volumul substanţelor nutritive din 

organism; scăderea acestuia duce la o hiposmie accentuată (Hilov, 1944); dacă 

flămânzirea este cronică şi se însoţeşte de fenomene distrofice, scăderea sensibilităţii 

olfactive devine stabilă. 

Diferentele interindividuale în nivelul de dezvoltare a funcţiei olfactive iau valori 

considerabile, astfel încât oamenii pot fi fără nici un risc împărţiţi în trei grupe: a) cu 

sensibilitate în general scăzută (hiposmie), b) cu sensibilitate olfactivă medie 

(normosmie) şi c) cu sensibilitate olfactivă foarte fină (hipersmie). 

Senzaţiile olfactive pot fi comparate şi analizate după următoarele însuşiri: 

tonalitatea sau modalitatea, intensitatea, durata şi semnificaţia emoţională. 

Tonalitatea (modalitatea) este acea calitate prin care o senzaţie olfactivă (de un 

anumit gen) se deosebeşte de o altă senzaţie olfactivă (de un alt gen); de exemplu, 

senzaţia florală se deosebeşte de senzaţia caprilică, putridică sau torefactă, şi invers, 

fiecare din aceste senzaţii se deosebesc între ele, fiind determinate de stimuli de o altă 

categorie (structură chimică). Aceasta este dimensiunea esenţială care se pune la baza 

categorializării senzaţiilor olfactive şi a clasificării mirosurilor. 

Intensitatea, exprimată subiectiv în judecăţi „puternic", „moderat", „slab" etc, este 

determinată preponderent de concentraţia aerului inhalat în particule ale substanţei odorante 

şi, suplimentar, de presiunea locală a curentului de aer asupra epiteliului olfactiv şi * 

solubilitatea substanţei odorante în lichidul care irigă epiteliul olfactiv. Sub aspectu 

efectelor psihofiziologice pozitive, cele mai adecvate sunt mirosurile de intensitate medie- 

Durata este însuşirea unei senzaţii de a se menţine în sfera conştiinţei pe 

timpul acţiunii stimulului, la nivelul iniţial de tărie. Senzaţiile olfactive se manifesta* 

ele sub forma unei întinderi temporare, dar, datorită rapidei adaptări a sensibilii 3 - • 

intensitatea lor tinde să slăbească pe măsura prelungirii acţiunii stimulului. 

Semnificaţia emoţională este calitatea funciară a oricărei senzaţii olfactive de 

asocia cu o trăire de semn pozitiv sau negativ, care se conştientizează simulta 

tonalitatea sau modalitatea mirosului. Ea stă la baza clasificării substanţelor-st» 1111 

„plăcute", „agreabile" şi „neplăcute", „dezagreabile". în această clasificare 

unt s 

State 

puternic implicaţi factorii individuali, împrejurările specifice de viaţă şi de act> v 

1Q9 

tfel, von1 

g^si m ' rosur i pe care un subiect le include în clasa „plăcute", iar altul în 

SLa „neplăcute". 

Senzaţiile olfactive îşi afirmă rolul lor primordial cognitiv (obiectivf- 

forinaţ' ona ') P r ' n aceea că datele oferite de ele sunt incluse mai departe în 

-esualitatea mentală, mijlocind identificarea şi clasificarea substanţelor şi obiectelor 

J- natură după însuşiri, numite odorifice, pe care nici o altă modalitate senzorială nu le 

poate furniza. 

Se ştie că, în chimie şi în industria farmaceutică, în descrierea şi definirea 

bstanţelor şi amestecurilor lor se introduc obligatoriu însuşirile odorifice, care nu 

nt accidentale, secundare, ci, dimpotrivă, devin esenţiale şi fundamentale. 

întotdeauna senzaţiile olfactive includ în ele şi o dimensiune afectivă, ele 

asociindu-se cu trăiri pozitive (plăcut, tonifiant, agreabil) sau negative (neplăcut, 

dezagreabil, rejectiv, depresiv). 

Spre deosebire de senzaţiile tactile, vizuale şi auditive, senzaţiile olfactive se 

pretează mai puţin Ia evaluare cantitativă, ceea ce face dificilă şi relativă clasificarea 

mirosurilor. Este însă de necontestat marea diversitate a tonurilor şi nuanţelor odorifice, 

fiecare din ele prilejuindu-ne experienţe şi trăiri specifice, ireductibile. 

în structurarea experienţei olfactive, un rol important îl au factorii socio-culturali. 

în primul rând, ei acţionează în direcţia stabilirii selective a criteriilor şi semnificaţiilor 

diferitelor mirosuri; în al doilea rând, ei contribuie la elaborarea unor scale şi etaloane 

mai mult sau mai puţin standardizate de ordonare şi clasificare a experienţelor olfactive 

individuale; în fine, în al treilea rând, condiţionarea socio-culturală a senzaţiilor olfactive 

se concretizează în verbalizare - stabilirea unor denumiri mai mult sau mai puţin 

adecvate pentru mirosuri şi semantizarea corespunzătoare a conţinutului informaţional. 

Pe lângă funcţia cognitivă de bază, senzaţiile olfactive exercită o influenţă 

importantă asupra stării psihofiziologice generale a organismului, asupra dinamicii 

proceselor metabolice şi tonusului neuropsihic. Această influenţă se concretizează în 

două tipuri de efecte: pozitive (creşterea bunei dispoziţii, creşterea tonusului cortical, 

înviorare, creşterea sensibilităţii în cadrul altor analizatori - vizual, auditiv, gustativ, 

optimizarea proceselor metabolice şi a desfăşurării actului hrănirii etc.) şi negative 

(depresie şi indispoziţie afectivă, scăderea tonusului cortical şi somnolenţă, încetinirea 

fluxurilor ideatice, disconfort fiziologic, frânarea desfăşurării actului alimentar etc). 

Efectele din prima categorie se asociază cu mirosurile agreabile, plăcute, refrigirente, 

"ubietoare; cele din categoria a doua se leagă de acţiunea mirosurilor neplăcute, 

dezagreabile, repulsive. 

Determinarea şi cunoaşterea acestor efecte constituie preocupări de seamă ale 

"idustriei cosmetice, farmaceutice şi alimentare, unde se urmăreşte creşterea ponderii 

eior pozitive şi diminuare a ponderii celor negative. 

Clasificarea mirosurilor. Cu toate că este aproape indispensabilă pentru 

e a 

°°rarea unei teorii psihofiziologice generalizate despre funcţia olfactivă, clasificarea 

•rosurilor s-a dovedit a fi extrem de dificilă. încercările repetate ale diverşilor 

erc 

etători nu au dus la rezultatele scontate. Ca urmare, şi astăzi continuăm să operăm 

A 

c 

riterii de ordin eminamente psihologic. Una din schemele cele mai larg acceptate 

Ce 

a propusă de neurofiziologul german Henning (1924), care a studiat peste 400 de 

193

Ff 

substanţe odorante. In unele experimente, subiecţii aveau sarcina de a recunoaşte 

descrie mirosul; în altele, ei trebuiau să serieze mirosurile după asemănare. P e 

u 

datelor obţinute, Henning stabileşte şase mirosuri: de fructe, de flori, de smoh 

preanice (migdale, citrice), cadaverice şi torefacte (cafea arsă etc). Acestea au f °' 

fixate ca vârfuri ale unei prisme triunghiulare (prisma mirosurilor a lui Henning), [^ St 

laturi (muchii), au fost consemnate mirosurile ce iau naştere prin interacţiunea 

amestecul mirosurilor considerate de bază. 

*' 

De o reputaţie mare se bucură şi schema elaborată de neurofiziologul g errn 

Zwaardemaker (1914). Schema respectivă conţine un număr de 9 clase de mirosu 

principale: 1) eteruri (eter amil-acetic, eteruri etilice şi metilice, eteruri capronice 

caprilice, benzil-acetat, acetona, cloroformul etc); 2) aromatice (camforate, preanice 

anasonice, citrice, migdalate etc); 3) balsamice (florale, vanilice); 4) moscoambroziac 

(ambră, mosc); 5) usturoiate (ceapă, acetilenă, mercaptan, ihtiol, şoricioaică, haloideV 

6) torefacte (cafea arsă, pâine arsă, crezol, benzol, toluol, xilol, fenol, naftalină); 7) 

ca_ 

prilice (acidul caprilic şi omologii săi, mirosuri de brânză etc); 8) neplăcute 

(narcoticele); 9) cadaverice (cadavru, indol, scatol). Trebuie să observăm, însă, că 

schema lui Zwaardemarer are un caracter şi mai arbitrar decât cea a lui Henning. Unele 

clase - cum este clasa moscoambroziacelor - nu-şi justifică existenţa de sine stătătoare. 

Apoi, este insuficient întemeiată includerea unor substanţe particulare într-o clasă sau 

alta. Criteriul subiectiv după care s-a călăuzit autorul prezintă variaţii individuale atât 

de mari, încât nu asigură nici o garanţie pentru stabilirea sferei de cuprindere a claselor. 

Conchidem astfel că problema clasificării mirosurilor rămâne deschisă cercetărilor şi 

verificărilor ulterioare. 

Structura şi funcţionarea analizatorului olfactiv. Veriga periferică. 

Elementele receptoare olfactive sunt dispuse pe o mică porţiune (240 mm") a mucoasei 

nazale, în segmentul care căptuşeşte canalele superioare şi peretele lateral al lamei 

despărţitoare. Privită la microscop, zona sensibilă a epiteliului olfactiv dezvăluie o 

structură eterogenă, alcătuită din două tipuri de celule; celule bazale de susţinere şi 

celule neurosenzoriale propriu-zise, intercalate printre cele de susţinere şi care 

îndeplinesc funcţia de recepţie - captarea acţiunii substanţei odorante şi codificarea ei 

în influx nervos specific (excitaţia olfactivă). în fiecare nară, omul posedă aproximativ 

30 milioane celule receptoare. Acestea au o formă alungită, de fus, sau dilatată, de 

cupă, şi sunt prevăzute cu prelungiri dendritice şi axonale. Prelungirile dendntice 

înaintează până la membrana mucoasei şi se termină prin nişte îngroşări (vezicule 

olfactive) în care se inserează mici cili, a căror vibraţie favorizează absorţia 

moleculelor odorifice. Terminaţiile axonale se îndepărtează de corpul celulelor în sen 

opus (centripet), se unesc în mănunchiuri de 20-30 şi trec prin lama perforată; e 

formează nervul olfactiv. Se consideră că celula senzitivă constituie primul neuron 

căilor aferente. Aşadar, pe lângă funcţia de recepţie, ea îndeplineşte şi pe aceea 

transmisie (conducere) (fig. 16). 

Pătrunzând în cutia craniană, fibrele nervului olfactiv se unesc pe faţa baza 

lobului frontal, formând bulbii olfactivi. Mai departe, fibrele nervoase asceno e 

continuă în tractul olfactiv, care pătrunde în masa creierului prin trei mănunchi 

transmiţând informaţia zonei corticale terminale. 

194 

Fig. 16. Structura analizatorului olfactiv 

Veriga intermediară. Analizatorul olfactiv este singurul care nu posedă centri 

subcorticali de sinapsă, căile sale de transmisie ocolind formaţiunile talamice şi 

P r oiectându-se în bulbii olfactivi de pe faţa orbitală a emisferelor cerebrale. Acolo se 

cel de al doilea neuron în celulele mitrale. Zona de sinapsă constituie glomerulul 

Wctiv. Fiecare glomerul corespunde unui număr de aproximativ 24 celule mitrale şi 

nui ni 

"năr de circa 68 celule olfactive (receptoare). Axonii celulelor mitrale formează 

ac 

turile olfactive. Modul de aranjare a celulelor şi axonilor în bulbii olfactivi asigură 

facţiunea căilor de conducere şi are o serie de colaterale, orientate înapoi spre 

heruli, eea ce creează un circuit reverberativ al impulsurilor. O asemenea 

C 

'' 

n exiune inversă" intrasistemică optimizează capacitatea de discriminare a 

"Paratului olfactiv. 

i 

195

Veriga centrală. Localizarea reprezentanţei corticale a analizatorului a con • 

o problemă mult controversată, ea nefiind nici astăzi pe deplin elucidată. Initj i' tlJ 

presupus că centrii corticali ai mirosului s-ar afla în regiunea hipocampul - Sa 

circumvoluţiunii cingulare. Cercetările ulterioare (Brodai, 1947; Mozell, 195g x. ' ?i 

1965) au arătat însă că aceste formaţiuni nu se leagă în mod direct de funcţia olfa 00^ 

S-a emis, apoi, ipoteza că o legătură mult mai directă cu această funcţie o au ? '^ 

periamigdaloidă şi prepiriformă, respectiv ariile citoarhitectonice 51 ( la mamif "^ 

inferioare) şi 31 (la om). întrucât leziunile practicate la nivelul acestor Zone, ca ^ 

porţiunile anterioare ale lobilor temporali, deşi au provocat tulburări, nu a u 

d 

n 

abolirea completă a funcţiei olfactive, s-a conchis că aceasta are o dublă reprezent 

una la nivelul rinencefalului (bulbii olfactivi) şi alta la nivelul neocortexului, între ? 

două niveluri existând un circuit funcţional de tip ascendent-descendent. S-a stabilit

Devin explicabile astfel divergenţele între diverşi autori în ceea ce • D 

mediile valorilor pragurilor absolute inferioare, determinate în condiţii de laborat'^ 

Dăm mai jos, cu titlu informativ, trei tablouri cu asemenea valori: ° r ' 

• Tabloul stabilit de Schreiber (1887): 

• 0,1 %, pentru soluţia de zahăr, la temperatura de 30°C; 

• 0,05%, pentru soluţia de sare de bucătărie; 

• 0,0025%, pentru soluţia de acid citric; 

• 0,0001 %, pentru soluţia de chinină. 

• Tabloul stabilit de Lazarev (1935): 

• 2,80%, pentru zahăr; 

• 0,50%, pentru sarea de bucătărie; 

• 0,12%, pentru acidul clorhidric; 

• 0,0002%, pentru chinină. 

După cum se poate observa, diferenţele între datele oferite de cei doi autori 

mai mult decât semnificative nu numai din punct de vedere psihofiziologic ci"' 

statistic. ' ^ 

• Tabloul lui Skramlik (1948) a adus corecţii serioase datelor existente î n 

literatura de specialitate la acel moment, el indicând următoarele valori: 

• 0,135%, pentru glucoza; 0,00005, pentru zaharină; 

• 0,005%, pentru sarea de bucătărie; 

• 0,00026%, pentru acidul clorhidric; 

• 0,000035%, pentru chinină. 

Datele de mai sus arată cât se poate de clar dificultatea determinării cu precizie. 

fără echivoc, a unor valori medii-etalon ale pragurilor absolute inferioare în sfera 

sensibilităţii gustative. 

In determinarea pragurilor pentru diferitele grupe de substanţe sipide, trebuie să 

ţinem seama de nivelul diferit al sensibilităţii receptorilor de pe suprafaţa mucoasei 

linguale: zona de la baza limbii prezintă nivelul cel mai ridicat pentru substanţele 

amare, zona de la vârful limbii este maximal sensibilă la acţiunea substanţelor dulci şi 

sărate, iar zonele laterale şi mediană sunt cel mai sensibile la acţiunea substanţelor cu 

gust acru. 

b) Pragurile diferenţiale. Determinarea capacităţii de evaluare a diferenţelor 

cantitative (de intensitate) între senzaţiile gustative este şi mai dificilă decât 

determinarea intensităţii lor minimale. Experimental, este foarte greu să acţionam 

simultan cu două soluţii cu concentraţie diferită sau de natură diferită. Desigur, s-a r 

putea administra două picături de soluţie-stimul pe două porţiuni distincte ale limbudar 

procedeul rămâne slab eficient, datorită diferenţelor de sensibilitate între z° n 

alăturate sau simetrice. 

Singura metodă mai sigură rămâne cea a stimulării succesive. Problema care 

ridică aici este găsirea pentru fiecare subiect în parte a intervalelor optime la care sa 

succeadă stimulii supuşi evaluării comparative. Analizatorul gustativ se caracteriz 6 

în general printr-o mare inerţie funcţională, excitaţia prelungindu-se destul de 

după încetarea acţiunii substanţei-stimul. 

198 

pentru o aproximare cât de cât corectă a valorii pragurilor diferenţiale, este 

car ca stimulările următoare să fie administrate după ştergerea urmei stimulărilor 

terioare. 

în pofida dificultăţilor menţionate, cercetările efectuate până în prezent permit, 

: ă ne formăm o părere relativ adecvată despre dinamica sensibilităţii gustative. 

s 

10 

'o primă relaţie având caracter de generalitate rezidă în aceea că, o dată cu 

rea de la soluţii slab concentrate la soluţii mai concentrate, pragurile diferenţiale 

ffe 

, gie ating valorile cele mai scăzute în registrul concentraţiilor medii. în raport cu 

bC 

centraţiile foarte ridicate, pragurile diferenţiale cresc, sensibilitatea scade (Lewis, 

ţi; Bee'be-Center şi Waddel, 1948; McLead, 1950). 

Această dinamică are şi importante implicaţii practice în dozarea 

reSpunzătoare a concentraţiei substanţelor sipide, pentru a asigura producerea unor 

senzaţii gustative agreabile, cu nuanţă afectivă plăcută. S-a stabilit, de pildă, că pentru a 

determina senzaţii gustative nu numai puternice, dar şi agreabile, concentraţiile nu 

trebuie să depăşească: 20% pentru zahăr, 10% pentru sarea de bucătărie, 0,2% pentru 

acidul clorhidric şi 0,1% pentru chinină. 

O a doua relaţie cu valoare generală ce s-a impus pe baza cercetărilor de până 

acum constă în aceea că dinamica creşterii sau descreşterii pragurilor diferenţiale 

depinde de ordinea în care se administrează soluţiile-stimul (având concentraţii 

diferite) şi de mărimea intervalelor dintre stimulări. Cele două soluţii-stimul supuse 

comparării se pot da în concentraţie crescândă sau descrescândă. Dacă cea de a doua 

soluţie este mai concentrată decât prima, pragul diferenţial este mai mic decât în cazul 

prezentării în ordinea inversă a soluţiilor (Milner, 1970). 

Adaptarea. Simţul gustativ face parte din categoria celor rapid şi puternic 

adaptabile. La foarte scurt timp de la declanşarea acţiunii substanţei-stimul nivelul 

sensibilităţii faţă de aceasta începe deja să scadă în ritm accelerat. în funcţie de 

intensitatea şi durata acţiunii substanţei sipide folosite, scăderea sensibilităţii gustative 

ca efect al procesului adaptării poate fi parţială sau totală (Krakauer şi Dallenbach, 

!937; Bronstein, 1950). 

Folosind metoda gustometrică, adaptarea se poate stabili, selectiv, pentru diferite 

P°tiuni ale suprafeţei receptoare sau pentru întreaga suprafaţă. 

Cercetările întreprinse au condus la formularea a trei caracteristici principale: 

a) Adaptarea sensibilităţii gustative este proporţională cu intensitatea stimulului; 

orr 

na curbei adaptării nu este întotdeauna aceeaşi; 

b) Viteza procesului adaptării este diferită pentru cele patru submodalităţi de 

^: 

dulce, sărat, acru şi amar. Cel mai rapid adaptarea se produce în sfera 

sub 

modalităţilor dulce şi sărat; 

c 

(, ) Efectul adaptării gustative nu se generalizează sau se generalizează foarte slab. 

abilitatea scade numai în raport cu substanţa-stimul de bază, menţinându-se la 

e| 

ul iniţial sau chiar crescând pentru substanţele din celelalte categorii. Selectivitatea 

Ptarii se manifestă şi în interiorul aceleiaşi submodalităţi gustative, cu excepţia celei 

âcru. 

Mecanismul adaptării gustative, deşi include şi o verigă centrală (corticală), în 

•"ai mare parte constă în procesele biochimice care au loc la periferie, în receptori. 

\\ 199

Potrivit ipotezei formulate de Backman, adaptarea se produce datorită eg a 

r 

concentraţiei substanţei-stimul din interiorul celulei senzitive şi din mediul lichid 

înconjoară. Această egalizare întrerupe procesul difuziei şi, implicit, ada 

gustativă de inhibiţia locală care se dezvoltă pe baza sumaţiei excitaţiei şi - 

a 

s 

capacităţii discriminative a verigii receptoare sau a analizatorului în ansamblu. 

er '' 

Restabilirea sensibilităţii după adaptare se produce foarte rapid: p r 

j m 

restabileşte sensibilitatea pentru sărat (după 14-16 sec), iar ultima sensibilitatea tJ * 

peiu 

amar (după 47-50 sec). 

"' 

Sensibilizarea. Şi în cadrul analizatorului gustativ se manifestă pe scară I 

interacţiunea proceselor excitatorii, pe seama căreia se realizează sensibilizarea. ^ 

Aceasta constă în creşterea sensibilităţii unor zone receptoare ca urmar 

stimulării cu anumite intensităţi a altor Zone apropiate în interiorul acelei 

submodalităţi. Zonele sensibilizate vor recepţiona (reacţiona) substanţa-stimul " 

concentraţii mai mici decât atunci când ele sunt stimulate fără excitarea anterioară 

zonelor învecinate. 

Contrastul. Fenomenul de contrast este deosebit de pregnant şi activ în sfera 

sensibilităţii gustative, datorită raporturilor „antagonice" dintre cele patru gusturi de bază 

Dacă acţionăm asupra unei jumătăţi a limbii cu o substanţă amară (o soluţie de 

chinină, de pildă), apare alternanţa senzaţiilor gustative amar-acru, asemănător cu lupta 

câmpurilor vizuale. 

Allen şi Weinberg (1940) au demonstrat că badijonarea jumătăţii stângi a limbii 

cu 1,5% soluţie de acid acetic face ca sensibilitatea jumătăţii drepte să crească în raport 

cu toate celelalte substanţe sipide. 

Intensitatea contrastului gustativ depinde de diferenţa de concentraţie dintre cele 

două substanţe - inductoare şi indusă. Contrastul cel mai puternic apare atunci când 

substanţele-stimul se aleg din registrul concentraţiilor medii, iar concentraţia substanţei 

inductoare este mai puternică decât cea a substanţei induse. 

Alte modificări ale sensibilităţii gustative. Ca şi sensibilitatea olfactivă, cea 

gustativă este influenţată şi-şi modifică nivelul său iniţial şi în funcţie de o serie de 

factori obiecti- ' şi subiectivi. 

Dintre factorii obiectivi, pe primul loc trebuie să punem temperatura mediului 

înconjurător şi a substanţei-stimul. Krol-Lifschitz (1933) a stabilit că temperatura 

mediului ambiant influenţează starea funcţională a analizatorului gustativ. Creşter 

acestei temperaturi dincolo de o anumită limită (30°C) determină scăderea sensibili 

pentru sărat, acru şi amar. Dacă temperatura ridicată se menţine mai mult • v 

scăderea sensibilităţii se cronicizează. Temperatura substanţelor-stimul are o întiu . 

şi mai puternică asupra sensibilităţii gustative. Astfel, potrivit datelor expenme 

influenţa temperaturii asupra senzaţiilor specifice are efecte diferite în sfera celor P ^ 

gusturi de bază. Sensibilitatea faţă de anumite substanţe dulci poate creşte o d 

creşterea temperaturii acestora, dar începe să scadă de îndată ce temperatura dep 

limita de 37°C. La 50°C senzaţia de dulce dispare cu totul Pentru sărat, temP^^ 

optimă este mai joasă (18°C), iar substanţele amare dau efect maxim la temp era i: 

aproximativ 10°C. La 0°C, toate senzaţiile gustative slăbesc considerabil sau di V ^ 

totul. Rezultă, aşadar, că există o temperatură optimă, la care efectul SUD' 

200 

mii substanţelor sipide este maxim, după cum există şi temperaturi extreme (0°C şi 

9C 

i>n ' a care 

§ ustu ' oricărei substanţe tinde să se atenueze sau se anulează complet. 

5V n ş 

i Gunther, 1932). 

( ţjn alt factor obiectiv care poate influenţa starea sensibilităţii gustative este 

wj. Menţinerea subiectului timp îndelungat (20-24 ore) în întuneric va duce la 

'""fierea sensibilităţii gustative; lumina diurnă optimă (când este soare) determină o 

^ râ scădere a pragurilor absolute şi diferenţiale respectiv, creşterea sensibilităţii 

Seeva, 1946; Bronstein, 1950). 

Dintre factorii subiectivi, influenţa cea mai puternică asupra dinamicii 

«ibilităţii gustative o exercită intensitatea trebuinţei alimentare a subiectului şi 

rarhia preferinţelor sale pentru diferite substanţe alimentare. 

Iniţial, apariţia senzaţiei de foame determină o creştere generală a acuităţii 

ustative. Dacă trebuinţa alimentară nu este satisfăcută, o dată cu slăbirea senzaţiei de 

foame se produce o modificare divergentă în sfera sensibilităţii gustative: scade 

sensibilitatea pentru dulce şi sărat şi creşte sensibilitatea pentru amar (se instalează o 

senzaţie de fond amăruie). S-a constatat o creştere a sensibilităţii faţă de alimentele de 

care organismul are nevoie mai mare sau faţă de care subiectul şi-a format un set 

pozitiv. Dimpotrivă, ingerarea unor substanţe de care organismul este saturat sau în 

raport cu care subiectul are un set negativ par neplăcute, respingătoare, producând 

scăderea nivelului iniţial al sensibilităţii. 

Alt factor psihofiziologic cu influenţă notabilă asupra sensibilităţii gustative îl 

constituie modificările care au loc în compoziţia chimică a sângelui şi în alte medii 

lichide ale organismului. Astfel, Hartridge (1945) a stabilit că injectarea intravenoasă a 

unor narcotice, după o anumită perioadă de latenţă, provoacă o sensibilizare gustativă 

generală. Reducerea procentului diferitelor substanţe din organism (de pildă, a clorurii 

de sodiu) determină scăderea pragurilor senzoriale în raport cu ele. S-a putut demonstra 

experimental (Mayer-Gross şi Walker, 1946) că hipoglicemia cauzată de injectarea 

unei doze de insulina determină o scădere semnificativă a sensibilităţii pentru zahăr. în 

s 

ţare de hipoglicemie, subiecţii preferă soluţia de zaharoză în concentraţie de 30%, în 

"mp ce în stare normală, ei o resping, părându-li-se excesiv de dulce. 

„Învăţarea" este un al treilea factor subiectiv ce poate influenţa dinamica 

sensibilităţii gustative. 

Spunem adesea că sensibilitatea gustativă este puternic modelată de activitatea 

P r °tesională. Observaţiile arată că cei ce lucrează în diferite sectoare ale industriei 

. ' mer itare şi gastronomiei (aşa-numiţii degustători) posedă o sensibilitate gustativă 

^mparabil mai fină şi mai diferenţiată decât restul persoanelor. Experienţa şi cultura 

m 

ară constituite istoriceşte modelează structural şi calitativ sensibilitatea gustativă, 

^ninând pattern-uri sensorio-afective cu un înalt grad de specificitate, care diferă 

a 

o comunitate istorică la alta, de la o zonă geografică la alta. Aceasta îşi găseşte 

P f esia î n 

diversitatea combinaţiilor celor patru gusturi de bază, în structura 

lu 

rilor şi ingredienţilor alimentari. Se constată adesea că o anumită formulă 

2 0 

.° n0| Tiică apreciată şi preferată gustativ de o anumită comunitate sau într-o anumită 

8eo êo 8 ra fi ca sa f |e 

subestimată sau respinsă de o altă comunitate sau într-o altă zonă 

grafica. Aşadar, prin formarea şi structurarea preferinţelor şi gusturilor alimentare, 

201

sensibilitatea gustativă primară este supusă unei puternice influenţe socio-cultur i 

senzaţiile specifice sunt conectate la dinamica trebuinţelor alimentare şi corelate * ' ar 

Ire 

cu senzaţiile organice de foame şi sete. 

ci 

în sfârşit, trebuie să arătăm că nivelul sensibilităţii gustative generale înregjot 

modificări importante provocate de diferite maladii ale organismului. Potrivit d 

r 

clinice, influenţa cea mai puternică o exercită procesele tuberculoase. Astfel, Ţ n 

P 

pulmonar, al căilor respiratorii superioare şi al limbii duce în toate cazurile, tanj ex 

'^ 

la tulburarea sensibilităţii gustative: în fazele incipiente ale bolii se produce o erect 

cre 

apoi au loc alterări de diferite tipuri, după care curba coboară considerabil. 

Şter t 

Diabetul provoacă scăderea sensibilităţii pentru dulce; procesele infecţioase t 

stările gripale) alterează în mod global calităţile senzaţiilor. Se tinde la stere *" 

graniţelor dintre gusturile de bază, toate mâncărurile au acelaşi gust - sălciu - lesiat') 

o serie de afecţiuni ale creierului (traumatisme, tumori, focare epileptice, paralj 

progresivă, isterie, neuroastenie) provoacă scăderea sensibilităţii gustative sau duc I 

apariţia în sfera ei a unor fenomene paradoxale (Bronstein, 1950; Stevens, 1951. 

Milner, 1970; Arseni, Golu, Dănăilă, 1983). Se poate afirma, aşadar, că dinamica 

sensibilităţii gustative devine un barometru fidel al stării funcţionale generale a 

organismului, o componentă importantă în mecanismele homeostaziei psihofiziologice 

Calităţile senzaţiilor gustative. Ca reflectare subiectivă a însuşirilor substanţelor 

chimice, senzaţiile gustative pun în evidenţă calităţi specifice, cele mai importante 

fiind: a) modalitatea; b) intensitatea; c) durata; d) semnul trăirii însoţitoare. 

a. Modalitatea o definim ca acea calitate prin care o senzaţie gustativă de bazase 

deosebeşte de celelalte. Se disting astfel patru modalităţi principale de senzaţii 

gustative: de dulce, de sărat, de acru şi de amar. Pentru fiecare din cele patru 

modalităţi s-a identificat substanţa-stimul a cărei acţiune le determină în formă „pură". 

Astfel senzaţia „pură" de dulce are ca stimul specific zaharina; senzaţia de sărat - 

clorura de sodiu, senzaţia de acru - acidul clorhidric, iar senzaţia de amar-chinina. 

Din interacţiunea şi amestecul celor patru senzaţii modale „pure" rezultă o gamă 

întinsă de senzaţii gustative complexe intermediare, în care raporturile dintre dulce, 

sărat, acru şi amar pot varia în limite valorice foarte întinse. 

b. Intensitatea este efectul subiectiv al gradului de concentraţie a substanţeistimul. 

între anumite limite, senzaţia gustativă se supune acţiunii legii forţei şi acţiun" 

legilor psihofiziologice —Weber-Fechner şi Stevens. Cu alte cuvinte, tăria senzaţie 1 

concordă cu intensitatea acţiunii (concentraţiei) stimulului, subiectul putând 

aprecieze senzaţiile sale gustative în ordine crescătoare - de la slab la puternic - sa u 

ordine descrescătoare - de la puternic Ia slab. în plan verbal, se exprimă prin referire 

calitatea modală (modalitate); ex.: „foarte puţin dulce", „dulceag", „destul de duic • 

„dulce", „prea dulce", „foarte dulce", „excesiv de dulce", „insuportabil de dulce (' a 

se procedează şi în cazul celorlalte modalităţi). 

. y 

c. Durata este calitatea senzaţiei gustative de a reflecta şi evalua durata aC -' 

stimulului asupra receptorilor specifici. în comparaţie cu senzaţiile de alte modali 

ex., auditive, tactile -, senzaţiile gustative au un grad de precizie mai scaz 

aprecierea duratei stimulului. Aceasta se datoreşte inerţiei mai ridicate a analii 0 

^ 

gustativ: pe de o parte, latenţa răspunsului este relativ mare (înjur de 1 sec), ' ar P^ 

202 

arte, excitaţia continuă o perioadă de timp, de asemenea mai mare, după încetarea 

il 

" a 

nii stimulului (efectul de urmă prelungindu-se până la 5-10 sec). 

^ între durată şi intensitate se stabileşte o interacţiune nonliniară: concentraţii slabe 

ulirninale) ajung să determine o senzaţie identificabilă dacă acţiunea lor se menţine 

l 5 ". fnai îndelungat (fenomenul sumaţiei temporale a excitaţiei); concentraţii relativ 

p 

Ul1 

mice dau senzaţii a căror intensitate tinde să scadă pe măsura prelungirii 

P u fâCtului lor cu zonele receptoare (fenomenul adaptării). 

C 

° d. Semnul trăirii însoţitoare exprimă proprietatea oricărei senzaţii gustative de a 

asocia cu o trăire afectivă pozitivă (plăcut, agreabil) sau negativă (neplăcut, 

agreabil, respingător). Aceasta este o calitate cu rol adaptativ-reglator deosebit al 

nzatiilor gustative, ea asigurând selecţia optimă a substanţelor alimentare şi 

declanşarea reacţiilor vegetative corespunzătoare de acceptare sau respingere. Prin 

ntermediul acestor calităţi, senzaţiile gustative îşi îndeplinesc cele două funcţii 

orincipale: funcţia de cunoaştere, informaţia furnizată de ele făcând parte integrantă din 

descrierea şi clasificarea senzorială a obiectelor şi substanţelor nemijlocit perceptibile, 

şi funcţia de reglare, ele orientând şi coordonând comportamentul alimentar. 

Mecanismul neurofiziologic al senzaţiilor gustative. Din punct de vedere 

neurofiziologic, senzaţiile gustative trebuie înţelese ca rezultat al activităţii unui 

analizator specializat (analizatorul gustativ) de procesare informaţională a însuşirilor 

substanţelor chimice solubile, cu structură moleculară diferită. 

a. Veriga periferică (receptoare). Receptorii gustativi sunt reprezentaţi de 

celule chemosensibile, grupate în aşa-numiţii muguri gustativi. Aceştia se află în 

epiteliul mucoasei limbii şi a vălului palatin. într-un număr mult mai redus, ei se găsesc 

şi la nivelul faringelui, epiglotei şi cartilagiilor aritenoide ale laringelui. Mugurii 

gustativi, la rândul lor, se grupează câte 8-10 la un loc, formând papilele gustative. 

Se estimează că veriga periferică a analizatorului gustativ al omului conţine în jur de 

2.000 de papile. 

Papilele sunt de trei tipuri (după formă): fungiforme, de dimensiuni mai mari, 

care se localizează în porţiunile anterioare şi laterale ale limbii; filiforme, cu aspect 

conic sau piramidal, ordonate în şiruri paralele cu V-ul lingual, care se situează pe 

Porţiunea dorsală a vârfului limbii; circumvualate, de formă tronconică, aflate 

Preponderent în regiunea posterioară a limbii. 

Celulele senzitive posedă proprietatea absorbţiei şi difuziei, esenţială pentru 

Producerea excitaţiei. Substanţele sipide pot acţiona asupra terminaţiilor nervoase în 

0n 

na soluţiilor ionizate (cum este cazul soluţiilor slabe de săruri şi acizi) sau 

ionizate (cum este cazul soluţiilor de substanţe organice - zahărul). Un rol important 

mecanismul periferic al producerii excitaţiei revine factorilor auxiliari - salivei şi 

'Scărilor limbii. Saliva îndeplineşte rolul de solvent în raport cu substanţele solide, de 

Ua 

nt, în raport cu soluţiile prea concentrate, şi de curăţitor, spălând mucoasa bucală 

fosturile substanţei care a acţionat anterior, pregătind astfel aparatul receptor pentru 

.'Unea unui nou stimul. Glandele salivare influenţează asupra nivelului şi dinamicii 

abilităţii gustative prin modificarea debitului şi compoziţiei salivei, în corcondanţă 

"ansformările şi procesele neurovegetative din mediul intern al organismului. 

203

Stimulii algici, şocurile sau stările emoţionale puternice - de frică, de furie etc 

nează sau opresc cu totul secreţia salivei. 

^ 

Mişcările limbii imprimă recepţiei periferice un caracter activ, contribui A 

reducerea timpului de producere a excitaţiei şi la creşterea capacităţii de diferent' 

substanţelor. Excitaţia ia naştere pe măsură ce moleculele sunt captate şi absoriyt 

celulele senzitive. O dată generat, influxul nervos specific (codul periferic) C 

transmis terminaţiilor nervoase din apropiere. O fibră nervoasă colectează excitat' 6^ 

la mai multe celule senzitive şi poate reacţiona la excitanţi cu proprietăţi dif • 

(Pfaffmann, 1941, 1959). Potenţialele bioelectrice generate în interiorul fibrei nerv "^ 

reflectă prin amplitudine, formă şi periodicitate natura şi concentraţia soluţiilor-sti i 

mul 

(Beidler, 1961). 

' 

b. Veriga intermediară (subcorticală). Aceasta este alcătuită din căi d 

conducere ascendente şi centri nervoşi. 

Excitaţia de la nivelul celulelor senzitive este preluată de fibrele nervilor 

senzitivi. Unele din aceste fibre pătrund chiar în interiorul papilelor, ramificându-se la 

suprafaţa receptorilor; altele se termină la nivelul ţesutului care înconjoară receptorii 

Fibrele aferente ale analizatorului gustativ intră în componenţa câtorva nervi cranieni 

după cum urmează: cele care culeg excitaţia din porţiunea anterioară a limbii intră îr 

componenţa nervului lingual (ramură a trigemenului), nerv mixt, care pe lângă semnak 

gustative conduce, de asemenea, semnale tactile, termice şi algice; fibrele cart 

recoltează semnalele din zona posterioară a limbii intră în componenţa nervulu 

glosofaringian; fibrele care colectează semnalele din porţiunea faringelui şi cartilagiiloi 

aritenoide merg în componenţa nervului vag. 

Spre deosebire de cazul căilor optice şi auditive, rezecţia nervilor gustativi nu 

provoacă întotdeauna abolirea sensibilităţii la om; dispariţia sensibilităţii are loc numai 

de acea parte a limbii care este enervată de fibra secţionată. 

In unele situaţii, nici nu se produce pierderea sensibilităţii, ci pervertirea ei 

(Bronstein, 1950; Milner, 1970). La papilele gustative ajung şi terminaţii fine 

aparţinând lanţului simpatic, care îndeplinesc o importantă funcţie trofică. 

Centrii nervoşi se situează la nivelul etajelor subcorticale: bulbul rahidian 

(nucleul solitar) şi talamusul (nucleul arcuat, unde se află cel de al treilea neuron) 

Aceştia realizează o analiză a parametrilor cantitativi ai excitaţiei specifice, favonzan 

producerea unor răspunsuri reflexe neurovegetative (înghiţire, masticaţie). 

c. Veriga centrală. Ca şi în cazul mirosului, localizarea corticală a funcţie 

gustative nu este suficient de certă. Pe baza analizei datelor clinice asupra leziuni 

localizate în diferitele zone ale creierului, precum şi în lumina cercetări 

electrofiziologice, s-a formulat ipoteza potrivit căreia reprezentanţa corticală 

analizatorului gustativ s-ar afla în lobul frontal, în regiunea de deasupra scizuru 

Sylvius (aria 43 Brodmann), cam în acelaşi loc unde se găsesc centrii senzoria 

motori ai limbii, musculaturii masticatorii şi actului deglutiţiei (fig. 17). . -„ 

Veriga corticală realizează transformarea excitaţiei ca fenomen fiziolog 

proces psihic conştient. 

' • % ' 

•IU 

-.31 

h 

a ir 

•VP 

facial 

n trigemen 

talamus 

"X\j» y f o 

n. glosofaringian 

nucleul ventral 

posteromedial 

mezencefal 

Fig. 17. Analizatorul gustativ 

lemniscul 

medial 

lemniscul 

lateral 

scizura 

silvianâ 

f -j 

204 

205

A.6. Senzaţiile vestibulare (de echilibru) 

Acţiunea permanentă a forţei gravitaţionale a impus necesitatea np 

n 

organismele animale a dezvoltării unor mecanisme de stabilire şi menţinere 

centru de greutate şi, respectiv, a unui echilibru static şi dinamic al corpul ^ 

ansamblu, al diferitelor segmente, unele în raport cu altele. Pe această bază ohie" 1 ' '"' 

CtlVa 

se va diferenţia şi specializa sensibilitatea vestibulară. 

- 

Cu toate că unii autori (Wendt, 1951) contestă desprinderea şi tratarea aceste' 

modalitate senzorială distinctă, opinia generală este favorabilă ipotezei autono' 303 

relative a ei, întrucât dispune de Zone receptoare, de căi distincte de conducere ^!f 

Zone neuronale centrale de procesare a semnalelor şi căi eferente de comandă. 

Particularităţile sensibilităţii vestibulare. Aceasta trebuie considerată o f 0 

specifică de reglare a poziţiilor şi traiectoriilor comportamentului locomotor în câm \ 

gravitaţional. După criteriul de conştientizare, informaţia vestibulară se situează la 

nivel mai scăzut decât informaţia furnizată de exteroceptori. Mai mult decât atât 

semnalizarea care se realizează în condiţiile echilibrului statochinetic al corpului se 

integrează la nivel subconştient. Din punct de vedere semantic, semnalele vestibulare 

au un caracter unidimensional, ele neducând la constituirea unor imagini senzoriale 

complexe. Ca urmare, în studierea la om a acestei forme de sensibilitate, este 

considerabil redusă folosirea răspunsurilor verbale. Indicatorii cei mai relevanţi rămân. 

în acest caz, înregistrările electrofiziologice, cinematice şi datele suplimentare oferite 

de clinica de neurologie şi neurochirurgie. 

Ca modalităţi de stimulare a receptorilor pot fi considerate mişcările de poziţie, 

de relaţie şi rectilinii (în plan orizontal: înainte-înapoi sau în plan vertical: sus-jos). 

Dacă este să vorbim de pragurile absolute şi diferenţiale, atunci acestea se pot defini ca 

abateri minime ale corpului de la poziţia iniţială de echilibru, care se conştientizează de 

către subiect sau care provoacă activarea reflexă a mecanismelor efectorii de redresare. 

Ca atare, aceste praguri se pot exprima fie ca raţie minimă a accelerării, necesară 

pentru a provoca o reacţie, fie ca viteză minimă a mişcării care provoacă o reacţie la 

fiecare raţie de accelerare (Greenfield, 1972). 

Semnalizarea vestibulară stă la baza unui complex sistem de reflexe ortostaticeşi 

de redresare (labirintice, cervicale, corporale, oculare), prin care se asigură poziţia de 

echilibru şi se previn poziţiile incomode, de disconfort postural sau kinetic. Ea menţine 

permanent sub control aparatul oculomotor, capul, trunchiul, membrele şi repartiţia 

tonusului muscular. 

Mişcările globilor oculari şi ale capului determinate de stimularea vestibulară.au 

un rol important nu numai în asigurarea echilibrului, ci şi în percepţia vizuală. Can 

capul se „roteşte" dintr-o parte în alta sau când se înclină pe spate, dator 1 . 

compensaţiei optice, obiectul percepţiei continuă să rămână fixat în centrul câmp u u 

vizual. Mişcările globilor oculari sunt de două tipuri: compensatorii de coordona - 

care se produc ca răspuns la întoarcerea capului într-o parte sau în alta, şi sac 0 " 0, e 

care apar ca răspuns la deplasarea punctului de fixare în alt obiect, efectuând 11 ', 

simultan cu mişcările capului în direcţia obiectului ce urmează a fi fixat^& 

„mişcându-se" mai repede, ating punctul de fixare înaintea capului; 

206 desăvârşeşte mişcarea capului ei rămân fixaţi asupra obiectului, datorită m'Ş 03 

dar 

f?^ 

pensatorii de coordonare (Mowre, 1932). Ambele tipuri de mişcări se produc şi 

m 

"° ci când pleoapele sunt închise (Wendt, 1936). Este evident că, în acest caz, semnalele 

ltU n 

libulare îndeplinesc rolul reglator principal. Mişcările oculare se produc şi sub 

aţinea unor excitanţi nespecifici asupra aparatului vestibular (introducerea de apă rece 

at 

caldă în conductul auditiv, lovirea urechii, administrarea de curent electric). 

5311 

Semnalele vestibulare joacă un rol esenţial în reglarea tonusului muscular: 

ârtirea în poziţie verticală fixă provoacă la oprire mişcarea compensatorie a capului; 

"\carea liniară provoacă reacţia de susţinere din partea membrelor şi a muşchilor 

nchiului. Magnus Klein şi Bord (1937) au descris aşa-numita reacţie vestibulară a 

! ului: dacă lăsăm o pisică în jos, brusc, ea îşi desface automat labele şi-şi scoate 

hearele; dacă o ridicăm în sus, îşi îndoaie uşor labele. 

Aceeaşi reacţie a fost studiată şi la om de către Fischer (1942), cu ajutorul unei 

maşini speciale de ridicat; în timpul ridicării apare reacţia de îndoire (uşoară) a 

genunchilor, iar în timpul coborârii se produce reacţia de întindere rigidă a picioarelor. 

(De altfel, acest fenomen îl putem sesiza singuri, în lift: la pornirea liftului în sus, se 

produce reacţia de îndoire a genunchilor; pornirea liftului în jos determină reacţia de 

extensie a membrelor inferioare). 

Reflexele labirintice se produc la o deviaţie de 25-30° de la poziţia normală a 

corpului şi devin maxime când deviaţia atinge 90 (Fulton, 1950). 

Sensibilitatea vestibulară prezintă şi ea deosebiri interindividuale apreciabile. 

Acestea se determină după rezistenţa la „şocul" deviaţiilor bruşte şi de lungă durată de la 

poziţia normală de echilibru. Unele persoane dovedesc o foarte bună rezistenţă 

vestibulară, suportând bine, fără dereglări funcţionale, atât mişcările de rotire, cât şi pe 

cele liniare; altele, dimpotrivă, au o rezistenţă atât de scăzută încât cele mai mici deviaţii 

de la poziţia normală le cauzează dereglări neurovegetative serioase. Din punct de vedere 

psihofiziologic, optim este un nivel mediu al sensibilităţii vestibulare; un nivel foarte 

ridicat predispune la stări de disconfort (ameţeli, senzaţii de greaţă); un nivel foarte scăzut 

predispune la dereglări frecvente ale echilibrului ortostatic şi locomotor al organismului 

(cazul stării de ebrietate şi de leziuni ale centrilor nervoşi vestibulari). 

Ca şi celelalte modalităţi, sensibilitatea vestibulară se subordonează legii 

exerciţiului: prin exerciţiu treptat şi îndelungat, intensitatea impulsurilor vestibulare 

P°ate fi modelată şi adusă între limitele toleranţei funcţionale (ele încetând să mai 

antreneze reacţii neurovegetative dezagreabile); legăturile condiţionate care se stabilesc 

'ntre centrii corticali şi cei vestibulari din trunchiul cerebral acţionează ca un fel de 

barieră de tip homeostatic, blocând efectele vegetative perturbatoare care însoţeau 

lni 

t'al stimularea receptorilor vestibulari. 

Structura şi funcţionarea analizatorului vestibular. a. Veriga periferică. Zonele 

receptoare se află în canalele semicirculare (în crestele ampulare), în utriculă şi 

SQ 

culă (toate componente ale aparatului vestibular din urechea internă). Celulele 

Se 

JiZitive (receptoare) existente în aceste formaţiuni sunt stimulate (excitate) de către 

•Scările active sau pasive ale capului. Aceste stimulări de natură mecanică sunt 

. ari sfbrmate în influx nervos specific, ale cărui caracteristici de amplitudine, frecvenţă 

Periodicitate devin semnale ce informează centrii nervoşi despre poziţia noastră 

°statică şi statochinetică. în crestele auditive, otolitele, sub acţiunea gravitaţiei, 

ii 207

exercită în permanenţă o presiune asupra cililor celulelor senzoriale. Schimba 

poziţiei capului sau şi a capului şi a corpului în acelaşi timp determină schimba 

poziţiei otolitelor, care intră astfel în atingere cu cilii celulelor receptoare, excitându 1^ 

Acelaşi fenomen are loc şi în crestele auditive, numai că excitarea receptoril 0 

va produce mişcarea într-un sens sau altul a endolimfei. Există o specializare -° 

semnalizarea celor două planuri ale mişcării capului şi corpului - orizontal şi vertical ^ 

Astfel, mişcarea capului sau, simultan, a capului şi corpului în plan orizontal e 

semnalizată de receptorii din partea auditivă din utriculă, iar mişcarea în linie vertic l- 

este semnalizată de receptorii din partea auditivă din saculă; mişcările circulare şi H 

rotire a capului sau corpului sunt indicate de receptorii din crestele ampulare (a] 

canalelor semicirculare). 

b.Veriga intermediară. Calea nervoasă de transmisie a excitaţiei începe la 

nivelul Zonelor labirintice, în care se găsesc celulele senzitive, alcătuite din dendritele 

neuronilor ganglionilor scarpa. Axonii acestor neuroni (protoneuroni) formează nervul 

vestibular, care părăseşte urechea internă prin canalul auditiv intern, alături de nervul 

acustic, şi pătrunde în bulbul rahidian (fig. 18). 

posterior 

sac 

endolimfic 

utriculă 

sacula 

direcţia privirii 

Fig. 18. Aparatul vestibular 

ganglioni scarpa 

n vestibular 

n. facial 

n. cochlear 

La acest nivel, fibrele sale se împart în două romburi: ramura ascendenta ? 

ramura descendentă. 

Fibrele ramurii ascendente se termină în nucleii vestibulari Am punte (n.Deiţ e 

' 

n.Schwalbe, n.Bechterev) şi în nucleul vestibular bulbar, unde se află neuronii 

208 

dinul a' doilea (deuteroneuronii). De la aceşti nudei, fibrele sensibilităţii vestibulare 

°L direcţii diferite: 

• spre cerebel (vestibulocerebeloase), unde se termină în nucleul fastigial. De aici 

mese în sens invers fibre cerebelovestibulare, conducând comenzi de la cerebel la 

cleii vestibulari (circuit feed-back vestibulo-cerebelo-vestibular, prin care se asigură 

„ordonarea reflexelor vestibulare de echilibru); 

• spre măduva spinării - fasciculul vestibulospinal, care conduce comenzile 

reglatorii ale nucleilor vestibulari către centrii motori spinali din coloanele anterioare, 

reându-se astfel calea reflexă pentru efectuarea automată a mişcărilor corpului, 

necesare restabilirii şi menţinerii echilibrului; 

• spre fasciculul longitudinal medial, terminându-se în nucleii motori ai nervilor 

globilor oculari - nervul oculotnotor comun (III), nervul trohlear (IV), nervul 

oculomotor extern(Vl) şi nervul accesor(XI) şi realizând mişcările oculare de redresare 

si coordonare a privirii, în funcţie de poziţia capului şi trunchiului; 

• spre scoarţa cerebrală, unde se află centrii integrării superioare a informaţiei 

vestibulare şi de realizare a senzaţiilor corespunzătoare. 

Ramura descendentă (calea eferentă) intră în componenţa fasciculului 

vestibulospinal şi se termină în neuronii somatomotori din segmentul cervical al 

măduvei. 

Prin intermediul ei se realizează coordonarea reflexă a mişcării capului. 

c) Veriga centrală a analizatorului vestibular se află în scoarţa cerebrală. Nu s-a 

reuşit încă să se identifice cu precizie zonele topografice corespunzătoare. Dată fiind 

structura mixtă a informaţiei implicate în menţinerea echilibrului - pe de o parte, 

informaţia vestibulară propriu-zisă, pe de alta, informaţia proprioreceptiv-kinestezică -, 

trebuie să existe două zone corticale integratoare: una în lobul temporal şi alta în lobul 

frontal, în apropierea ariilor motorii 4 şi 6. Este logic să presupunem că între cele două 

zone se realizează o comunicare informaţională bilaterală, ele constituindu-se ca verigi 

complementare ale unui mecanism unitar de realizare şi menţinere a echilibrului 

ortostatic şi statokinetic al organismului în câmpul gravitaţional. 

Informaţia procesată şi integrată la nivelul acestor zone intră apoi. ca o 

componentă esenţială, în imaginea Eului fizic, contribuind la menţinerea unităţii 

funcţionale a schemei corporale. 

Veriga corticală controlează activitatea centrilor subcorticali ai echilibrului şi 

asigură reglajul voluntar-conştient al mişcărilor de schimbare a poziţiilor corpului în 

tlm 

pul activităţilor fizice. 

B. Senzaţiile proprioceptiv-kinestezice 

Desfăşurarea normală a activităţii în raport cu sarcinile şi solicitările externe 

c| 

aniă controlul şi reglarea permanentă atât a poziţiilor membrelor şi trunchiului, cât 

l a mişcărilor (obiectual-instrumentale), care formează praxia. Informaţia necesară este 

•""•zată în acest caz de sensibilitatea proprioceptiv-kinestezică. Identificarea ei s-a 

Cl| 

t mult mai târziu decât a celorlalte modalităţi. Prima relatare despre existenţa celui 

e 

~ al şaselea simţ, simţul muscular, ne parvine de la Ch.Bell (1826). în 1885, Bastian 

v 

a firma existenţa unei categorii speciale de senzaţii implicate în coordonarea 

i

210 

mişcărilor, introducând termenul de kinestezie; câţiva ani mai târziu, în jeg. 

Ch.Sherrington reuşeşte să demonstreze experimental prezenţa fibrelor senzitive * 

componenţa nervilor motori şi a unor elemente receptoare la nivelul muşchilor "• 

tendoanelor, propunând pentru denumirea lor termenul de proprioreceptori. Uitoi ? " 

I.P.Pavlov, extinzând principiul semnalizării şi al analizei/sintezei asupra activitir' 

întregii scoarţe cerebrale, conchide asupra existenţei unui analizator spec'î' 

analizatorul motor, care integrează semnalele declanşate de stările posturale şi H 

mişcările corpului. Cercetările efectuate pe baza metodei condiţionării au confirm 

această concluzie, impunând definitiv recunoaşterea sensibilităţii şi senzatiil 

proprioceptiv-kinestezice. 

Particularităţile sensibilităţii şi senzaţiilor proprioceptiv-kinestezice. Asa 

cum dovedesc datele experimentale, sensibilitatea proprioceptiv-kinestezică are un 

nivel relativ ridicat, valorile pragurilor absolute şi diferenţiale fiind în general scăzute 

Este suficientă o mişcare uşoară, o infimă modificare a unghiului unui segment la 

nivelul articulaţiei, o presiune de numai 2-3 g pentru a declanşa procese active de 

excitaţie (Mattheus, 1931). Fireşte, nu toate articulaţiile sunt la fel de sensibile la 

mişcare. De exemplu, glezna piciorului este mult mai puţin sensibilă decât articulaţia 

umărului; articulaţia şoldului este mai sensibilă decât a umărului, iar articulaţia 

principală a degetului mare de la picior este cea mai sensibilă dintre toate. 

Spre deosebire de alte modalităţi, sensibilitatea proprioceptiv-kinestezică este 

greu adaptabilă, senzaţia nemodificându-şi intensitatea oricât de mult s-ar prelungi 

acţiunea stimulului. 

Aceasta îşi are cauza în necesitatea menţinerii permanente a controlului central 

asupra tonusului muscular, a poziţiilor segmentelor corporale şi a mişcărilor. Slăbirea 

sau blocarea fie şi temporară a semnalelor proprioceptiv-kinestezice ar avea serioase 

consecinţe asupra stabilităţii corpului în spaţiu şi asupra unităţii Eului fizic (Cazurile de 

pierdere subită a cunoştinţei dovedesc acest lucru). 

Fineţea discriminatorie a sensibilităţii în raport cu poziţiile şi mişcările corporale 

poate fi sporită prin exerciţiu şi antrenament. 

Recepţia proprioceptivă se află în stare funcţională continuă, chiar în timpul 

somnului profund, chiar dacă semnalele emise nu se transformă în senzaţii; cea 

kinestezică se activează numai în timpul mişcărilor. 

în cadrul activităţii, între cele două se stabilesc raporturi de subordonare 

dinamică (alternativă). în sarcinile care presupun păstrarea îndelungată a unei poziţ' 1 

fixe - verticale, orizontale, înclinate sau în şezut - dominante devin semnale 

proprioceptive (de la fusurile musculare); în sarcinile care cer efectuarea unor mişc 

fine, bine coordonate şi integrate, dominantă devine semnalizarea kinestezică (de 

receptorii tendoanelor şi articulaţiilor). 

Este posibilă şi o departajare simultană a dominanţelor între cele două categ 

de semnale: la nivelul grupelor de muşchi care trebuie menţinuţi într-o poziţie 

(statică) se emit cu precădere semnale proprioceptive; în acelaşi timp, g rU 

musculare angajate în executarea unor mişcări emit preponderent semnale kinestez" • 

în reglarea nivelului sensibilităţii proprioceptiv-kinestezice un rol iMP° , £ 

revine reflexelor de „explorare" şi „ţintire-fixare" (Konorski, 1967). Reflex u 

„plorare" este destinat găsirii unor poziţii adecvate ale corpului şi membrelor în 

*" J er 

ea efectuării unor mişcări obiectual-instrumentale; reflexul de „ţintire", care se 

• | nşează prin activarea locală a motoneuronilor ce trimit impulsuri la muşchi 

c a 

găteşte ganisinuI pentru efectuarea mişcărilor adaptative specifice. De aceea, 

or 

romptitudinea şi corectitudinea răspunsurilor motorii în diferite situaţii constituie 

. dicatori aj capacităţii discriminative a analizatorului proprioceptiv-kinestezic. 

Reglarea nivelului de sensibilitate al receptorilor kinestezici se realizează prin 

ntermediul motoneuronilor (y); la rândul lor, aceştia se află sub controlul formaţiunii 

reticulate a trunchiului cerebral (Granit, 1955). 

Pentru evaluarea experimentală a stării sensibilităţii proprioceptiv-kinestezice se 

folosesc procedee distincte. 

Sensibilitatea proprioceptivă se testează prin procedeul poziţionării şi mişcării 

pasive. Subiectul, ţinând ochii închişi şi având o stare de relaxare neuronuisculară cât 

mai bună, trebuie să lase în voia experimentatorului diferite segmente ale corpului; 

experimentatorul le imprimă mici deviaţii de la poziţia iniţială sau efectuează cu ele 

mişcări cu diferite traiectorii. După fiecare asemenea procedură, subiectul trebuie să 

relateze cât mai exact despre modificările posturale produse. Promptitudinea şi 

corectitudinea răspunsurilor se iau ca indicatori ai funcţiei discriminative a 

mecanismelor proprioceptive. 

în investigarea sensibilităţii kinestezice se recurge în special la metoda praxiei. 

Ea constă în verificarea capacităţii subiectului de efectuare a diferitelor tipuri de 

mişcări (obiectuale, instrumentale, convenţionale etc), cu sau fără control vizual, pe 

baza unor comenzi şi instructaje verbale date de experimentator. Corectitudinea 

traiectoriei, a succesiunii secvenţelor, a amplitudii şi formei se ia ca indicator al 

gradului de eficienţă şi precizie a semnalizării kinestezice (Luria, 1958, M.Golu. 1978). 

Se dovedeşte că relatările subiectului sunt mai exacte şi mai complete în cazul 

posturilor şi mişcărilor active decât în cel al posturilor şi mişcărilor pasive. Se poate 

astfel presupune că pragul de conştientizare a celor două categorii de semnale - 

proprioceptive şi kinestezice - este diferit: mai ridicat pentru cele dintâi şi mai scăzut 

pentru cele din urmă. Aceasta înseamnă că se acordă întotdeauna o atenţie mai mare 

variaţiilor posturale şi traiectoriilor mişcărilor, decât poziţiilor statice, de repaus, 

"osturile de repaus confortabile generează semnale de intensitate slabă, care incită mai 

Puţin atenţia şi ocupă un timp mai scurt câmpul conştiinţei; dimpotrivă, variaţiile 

frecvente ale poziţiilor şi stărilor posturale incomode, nefireşti, generează semnale de 

densitate mai mare, care vor incita mai puternic atenţia şi vor ocupa timp mai 

ln 

delungat în câmpul conştiinţei. 

Organizarea structural-funcţională a analizatorului proprioceptiv-kinesea 

c. a. Veriga periferică. Astăzi este ferm stabilit că există mai multe tipuri de 

ec 

eptori, distribuiţi diferit în aparatul osteomuscular. Se disting astfel: fusurile 

eur 

omusculare, localizate la nivelul muşchilor; corpusculii Golgi, repartizaţi în 

&unea tendoanelor; corpusculii Vater-Pacini - în articulaţii şi tendoane; terminaţiile 

ôase libere - în muşchi, tendoane, articulaţii, periost. Stimulii specifici care ne 

e 

_ v ă sensibilitatea proprioceptiv-kinestezică sunt de natură mecanică: presiunea 

Pasarea), extensia, răsucirea, contracţia, lovirea etc. Apoi, excitarea poate fi

provocată de contactul cu obiectele din jur, de modificări în repartiţia tonu 

muscular între diferite grupe de muşchi, de forţa gravitaţiei sau de simpla efectu 

e a 

mişcărilor fără un scop anume. 

b. Veriga intermediară. Primul neuron al verigii intermediare se localizea - 

ganglionii spinali. Dendritele acestui neuron se prelungesc până la nivelul recepta 'i'" 

preluând excitaţia; axonii pătrund în porţiunea posterioară a substanţei cenu ° r 

măduvei. Acolo se află cel de-al doilea neuron. După o procesare primară în e ' - 

C 

medulari, informaţia este expediată mai departe, către instanţele superioare. O n ar 

t^ 

impulsurilor generatoare ale senzaţiilor proprioceptive şi kinestezice conştiente * 

transmite prin fasciculele Goli şi Burdach la nucleii omonimi din bulb, de unde fibr i 

alcătuiesc lemniscul medial, care merge la talamus, în nucleul lateral. 

Impulsurile aparţinând aşa-zisei sensibilităţi proprioceptive profunde (inconştie 

te) şi care stau la baza reglării tonusului muscular şi a realizării unor reflex 

necondiţionate miostatice şi de redresare sunt transmise prin fasciculele 

spinocerebeloase - indirect, al lui Gowers, şi direct, al lui Flechsig - la centrii 

cerebeloşi, care desăvârşesc procesarea şi integrarea lor. 

c. Veriga centrală. Reprezentanţa corticală a analizatorului se situează în 

porţiunea superioară a circumvoluţiunii postcentrale din lobul parietal. Zona respectivă 

comunică direct cu aria motorie (câmpul 4) din circumvoluţiunea centrală ascendentă, 

precum şi cu ariile premotorii (câmpurile 6 şi 8) din lobul frontal. Se constituie astfel 

un sistem aferent-eferent unitar, care asigură, pe de o parte, premisele psihofiziologice 

ale comportamentului somatomotor, iar pe de altă parte, adecvarea schemelor şi actelor 

motrice la specificul situaţiilor externe şi la conţinutul sarcinilor pe care le îndeplinim. 

Analizatorul posedă şi conexiune inversă, care permite folosirea informaţiei 

despre caracteristicile şi rezultatul mişcărilor actuale pentru corectarea sau optimizarea 

mişcărilor următoare. în componenţa fasciculelor senzoriale ascendente au fost 

identificate şi fibre motorii descendente, după cum, în componenţa căilor piramidale, 

care pornesc din ariile corticale motorii, au fost descoperite şi fibre senzitive. 

Renumitul neuropsiholog canadian W.Penfield a demonstrat că stimularea 

directă a unor puncte din ariile corticale motorii şi premotorii determină apariţia unor 

senzaţii miotatice şi mioarticulare, iar stimularea unor puncte din circumvoluţiun ea 

postcentrală provoacă răspunsuri motorii. 

Rezultă, aşadar, că ceea ce se considera până acum ca fiind structuri cu r 

funcţional distinct, reprezintă în realitate un mecanism mixt integrat sensorio-tnotor- 

Corelarea la nivel cortical a semnalizării proprioceptive şi kinestezice cu 

cutanată şi vestibulară constituie condiţia neurofiziologică fundamentală a integ 

schemei corporale, a elaborării modelului informaţional al Eului fizic, comp 0 

indispensabilă a conştiinţei de sine. 

-j| e 

Calităţile şi importanţa senzaţiilor proprioceptiv-kinestezice. Sen • ^ 

proprioceptiv-kinestezice posedă aceleaşi calităţi (trăsături) generale pe care le g 

orice senzaţie: modalitate informaţională, intensitate, durată şi sernnj • | 

Modalitatea informaţională rezidă în specificitatea conţinutului informaţional. j 

de faţă, acesta este constituit din semnale despre poziţia actuală în spat lU 

. . ^ 

segment particular anume sau a corpului în ansamblu, despre direcţia şi ra " 

scărilor, despre configuraţia şi organizarea spaţio-temporală a reacţiilor motorii 

'' 

venţiale într-o acţiune obiectual-instrumentală unitară, orientată finalist. 

5 

cjficitatea conţinutului informaţional rezidă şi în aceea că, în conştiinţa noastră, nu 

£ 0M fundă nici o dată o poziţie ortostatică (posturală) cu una dinamică (în mişcare). 

5 

Intensitatea reflectă, pe de o parte, forţa sau bruscheţea cu care se produce 

jaţia segmentului corporal sau a corpului în întregul său de la poziţia iniţială de 

v 

hjlibru, iar pe de altă parte, amplitudinea acestei deviaţii; astfel, intensitatea liminală 

corespunde celei mai slabe forţe şi celei mai mici amplitudini ale deviaţiei, care abia 

fi nştientizabile; la rândul ei, intensitatea maximă va corespunde forţei celei mai 

t co 

uternice, la pragul durerii, în care se produce deviaţia, şi celei mai mari amplitudini a 

deviaţiei care poate fi suportată în cadrul poziţiei date de echilibru. Durata este 

apreciată în două ipostaze: a) ca timpul scurs între momentul modificării poziţiei 

iniţiale de echilibru şi momentul revenirii la aceeaşi poziţie sau al găsirii unei poziţii 

convenabile, confortabile, care să ducă la situarea semnalelor sub pragul conştiinţei şi 

b) ca timp al unei singure mişcări. 

Trebuie menţionat în acest context că analizatorul proprioceptiv-kinestezic ocupă 

un loc preferenţial în mecanismul general al percepţiei timpului. Informaţia furnizată 

de el despre intervale şi durate are gradul cel mai ridicat de obiectivitate şi precizie. 

Aceasta se explică prin importanţa deosebită pe care o are organizarea temporară a 

posturilor şi mişcărilor în cadrul activităţii de muncă, în sport (mai ales gimnastică), în 

balet, în comunicarea nonverbală (gestuală). 

Semnificaţia reflectă rolul senzaţiilor şi informaţiei proprioceptiv-kinestezică în 

general în atingerea diferitelor scopuri şi satisfacerea diferitelor stări de necesitate. Şi 

cum nu există nici o formă de activitate care să poată fi efectuată în afara sau fără 

participarea Eului fizic, a organismului, nevoia de informaţie proprioceptiv-kinestezică 

este permanentă şi orice asemenea informaţie va avea o semnificaţie. 

Datele clinice arată că perturbarea procesului de integrare corticală a semnalizării 

proprioceptiv-kinestezice, ca urmare a unor leziuni la nivelul circumvoluţiunii 

postcentrale, atrage după sine dezorganizarea schemelor kinetice şi alterarea profundă a 

praxiei (apar: slăbirea forţei mişcărilor, destrămarea ritmicităţii, perseveraţii, 

d| 

scoordonări, pierderea selectivităţii mişcărilor şi a adecvării la forma şi mărimea 

obiectelor). Fenomenele respective au fost grupate în două sindroame: „ataxie 

Kln 

estezică", cele cu caracter grosier, şi „apraxie kinestezică sau aferentă", cele cu 

car 

acter mai fin şi mai complex. 

Fenomenele de apraxie kinestezică în cadrul mişcărilor obiectuale şi al celor de 

•flunicare se accentuează şi mai mult în cazul în care se înlătură controlul vizual. 

Devin aproape irealizabile mişcările obiectual-instrumentale de simulare: 

le 

ntul nu reuşeşte să reproducă la cerere mişcări relativ simple, ca, de exemplu, 

Ponderea chibritului", „prinderea mingii", „turnarea apei în pahar" etc. 

Este posibil ca alterarea analizei şi sintezei informaţiei kinestezice să nu aibă un 

in P ter 8 ener alizat, ci să se manifeste, cu precădere, în sfera unui singur sistem. Astfel, 

ai 

j "ă de apraxia manuală există şi apraxie orală, cu structură analoagă, în care este 

p r r 

§ a nizată baza kinestezică a mişcărilor aparatului fonator. Ea se evidenţiază foarte 

«"ant în probele de reproducere prin imitare a mişcărilor buzelor şi limbii (ex.,

„umflarea unui obraz", „fixarea limbii între dinţi", „deschiderea gurii în formă de 

sau de cerc", „mişcarea proprie râsului" etc). 

Va ' 

Se întâmpină dificultăţi foarte mari în găsirea şi alegerea inervaţiilor adecvat 

trecerea lină, armonioasă de la o fază a mişcării la alta, de la o schemă articulato 4 " 1 

alta. Feed-back-ul auditiv fiind conservat, bolnavul este perfect conştient de tulbu -• 

sale de pronunţie a sunetelor şi cuvintelor şi suferă profund din această cauză. 

Putem, aşadar, conchide că recepţia proprioceptiv-kinestezică este o comp on 

fundamentală a organizării şi reglării schemelor logice ale praxiei corporale, mcm ;° 

şi orale, prin care se exteriorizează şi se finalizează cea mai importantă parte a act l* 

noastre comportamentale (A.R.Luria, 1962; Pribram, 1971; M.Golu, 1978). 

Recepţia proprioceptivă şi kinestezică îndeplineşte şi o funcţie coeniti •- 

specifică. Intrând în contact şi vehiculând obiectele concrete din jur, concomitent c 

informaţiile despre poziţia posturală şi mişcările care se impun în vederea manevrăr" 

lor adecvate, se extrag şi informaţii despre anumite proprietăţi esenţiale ale acestor 

obiecte, precum greutatea, volumul şi mărimea. în ceea ce priveşte greutatea 

analizatorul proprioceptiv-kinestezic poate fi considerat ca singurul aparat specializat 

în perceperea şi estimarea ei directă, cel tactil acupând o poziţie subordonată. încâ 

Weber demonstrase că sensibilitatea proprioceptiv-kinestezică posedă un grad ridicat 

de fineţe în discriminarea greutăţilor, valoarea pragului diferenţial fiind aproximată la 

1/33 g. Ulterior, s-a stabilit însă că valoarea acestui prag variază în funcţie de greutateastimul 

iniţială (de referinţă). Potrivit datelor obţinute de Biedermann (1911), pragurile 

diferenţiale de percepţia greutăţii, în funcţie de diferitele greutăţi-stimul iau 

următoarele valori: 1/21 g la greutatea-stimul de 250 g, 1/114 g la greutatea-stimul de 

2500 g şi 1/119 g la greutatea-stimul de 2.750 g. S-a formulat astfel ipoteza unui 

optimum discriminabilae situat între 2.000 şi 2.500 g, unde pragurile diferenţiale iau 

valoarea cea mai mică. Cu cât ne îndepărtăm spre stânga sau spre dreapta de acest 

optimum, cu atât valorile pragurilor diferenţiale tind să crească (Bartley, 1969). 

La baza percepţiei greutăţii stă gradul de tensiune sau contracţie al muşchilor 

angajaţi în ridicarea şi susţinerea obiectului. Datorită legăturilor condiţionate care se 

formează în cursul ontogenezei între văz şi kinestezie, în aprecierea pe cale kinestezică 

a greutăţilor apar frecvent fenomene de iluzii. întrucât văzul estimează greutatea 

obiectelor în mod indirect, în funcţie de mărimea lor, el induce în sfera kinestezie 

montaje (seturi) care determină subestimarea sau supraestimarea, atunci când obiec 

este apucat în mână şi ridicat: de regulă, obiectele mari tind să fie subestimate, ia fC 

mici supraestimate, greutatea lor reală fiind egală. înlăturarea informaţiei vizuale (. 

de obicei, precede pe cea kinestezică) duce la scăderea erorilor şi la creşterea pre 

estimării kinestezice. 

j c 

în percepţia volumului, informaţia kinestezică deţine rolul principal. Chiar 

când el este apreciat pe cale vizuală, rolul decisiv îl are kinestezia oculară, reg , 

baza semnalizării kinestezice a mişcărilor de fixare şi centrare a obiectului m 

binocular. Akinezia oculară face in.po 'bilă sesizarea celei de a treia dimensiuni- ^ 

Percepţia kinestezică a formei se realLjază cu precădere pentru obiectele 

pot fi cuprinse cu o mână sau cu ambele mâini. Ea are la bază diferenţa de m 

ir 

. HQ semnalele kinestezice provocate prin mişcările haptice (de apucare) şi diferenţa de 

us dintre muşchii tensori şi extensori ai falangelor şi ai suprafeţei palmare. 

Informaţia proprioceptiv-kinestezică are un rol important şi în elaborarea 

hel 

S 

nelor mentale de orientare în spaţiu. Palma şi pasul sunt instrumente primare şi 

dan 1611 * 3 ' 6 m măsurarea lungimilor şi distanţelor, în formarea reprezentărilor şi 

riunilor cu conţinut metric. Imaginea proprioceptiv-kinestezică a corpului devine 

dru de referinţă în raport cu diferitele obiecte din spaţiul extern şi din această 

lationare se desprind schemele şi traiectoriile comportamentelor motorii. 

Datele clinice ne arată că, în cazul tulburării sensibilităţii proprioceptivkinestezice, 

este afectată nu numai funcţia ei reglatoare, ci şi cea cognitivă. Se produc 

-ndeosebi dezorganizări la nivelul schemei corporale (alterări ale autoperceperii fizice) 

; în sfera percepţiei greutăţii, volumului şi formei obiectelor (fenomene de 

astereognozie, amorfognozie etc). 

Pe lângă funcţiile specifice descrise mai sus, semnalizarea proprioceptivkinestezică 

are şi o funcţie nespecifică de mare importanţă psihofiziologică. Aceasta 

constă, pe de o parte, în activarea scoarţei cerebrale şi menţinerea la nivel optim a stării 

de veghe iar, pe de altă parte, în asigurarea creării stării de pregătire (montare) 

fiziologică generală, a stărilor motorii - setul de aşteptare relaxată (calmă), setul de 

aşteptare încordată (orientat-concentrată), setul de start, setul de ochire-ţintire etc, 

absolut necesare pentru organizarea şi desfăşurarea optimă a diferitelor activităţi. 

C. Senzaţiile organice (interocepţia) 

Este mai mult decât evident faptul că realizarea unui model informaţional 

complet şi unitar despre Eul nostru fizic, precum şi coordonarea relaţiei noastre cu 

lumea externă reclamă prezenţa şi procesarea permanentă a informaţiei despre toate 

organele interne şi despre stările aşa-numitului mediu intern. în pofida acestei evidenţe, 

problema existenţei unei forme specifice de recepţie la nivelul viscerelor a constituit 

multă vreme obiect de controversă. 

Datele unor cercetări mai vechi (Harvey, 1628; Galler, 1765; Bichat, 1800) au 

condus la părerea că viscerele ar fi lipsite de sensibilitate relevantă la stimuli de diferite 

modalităţi - mecanici, fizico-chimici, termici - aplicaţi direct pe suprafaţa lor. Mai clar 

^limitată apărea sensibilitatea la atingere a tubului digestiv şi sensibilitatea algică a 

Va 

selor sanguine. Claude Bernard (1871), generalizând rezultatele obţinute până atunci, 

°nchide că, în stare normală, organele interne sunt lipsite de sensibilitate; ele devin 

isibile numai în stări patologice. 

, 

j 0 

Pornind de la o concepţie funcţional-dinamică asupra organismului, I.M.Secenov 

06) a emis ipoteza caracterului general al principiului semnalizării (informării), 

""land necesitatea semnalizării nu numai din mediul extern, ci şi din mediul intern. 

e 

' introduce pentru prima dată o diferenţiere în cadrul sensibilităţii viscerale, 

'tând semnalizarea cu caracter local, legată de modificări la nivelul unei anumite 

Vls 

cerale, şi semnalizarea cu caracter de sistem, în care se includ semnale de la 

0r 

ganele interne şi care asigură reglarea stării fiziologice de fond a organismului. 

m 

9, Un moment crucial în demonstrarea existenţei sensibilităţii viscerale l-au marcat: 

Sc 

operirea de către K.Ludwig (1866) a nervului depresor, care inervează cârja 

II

aortică şi exercită o acţiune reflexă asupra inimii; b) evidenţierea de către Goltzno 

a influenţei reciproce între inimă şi stomac, completată în 1872, de Mayer şi p r 

ji J 

cu demonstrarea influenţei reciproce (stimulatoare sau depresoare) între major't ^ 

celorlalte organe interne; c) introducerea, în 1906, a noţiunii de interocepţie de -^ 

Ch.Sherrington; d) experimentele lui Katz şi Meltzer (1907) care au dovedit că or ^ 

interne socotite înainte ca fiind complet lipsite de sensibilitate, precum intest ^ 

ficatul, rinichii, splina etc. reacţionează prin contracţii sau modificări reflexe de alt 

r 

la stimulări mecanice şi electrice (Bîkov, 1952; Patton, 1963). 

Confirmarea definitivă a ipotezei privind existenţa sensibilităţii viscerale a f 

adusă de cercetările lui I.P.Pavlov asupra reflexelor condiţionate. Se introduce notiun 

de analizator al mediului intern, care astăzi ar putea fi înlocuită cu cea de „procesor sa 

monitor al mediului" intern. 

în lumina teoriei condiţionării, activitatea nervoasă inferioară, prin care se 

realizează reglarea şi menţinerea echilibrului mediului intern, are ca punct de plecare 

semnalele senzoriale expediate la centrii integrării reflexe de către elementele 

receptoare de la nivelul viscerelor. 

Formulând în 1929 noţiunea de homeostazie, Cannon dă o nouă perspectivă în 

abordarea sensibilităţii organelor interne. Aceasta va fi definită ca un complex 

plurimodal, care include mai multe tipuri de receptori şi modalităţi de semnalizare. 

Particularităţile sensibilităţii şi ale senzaţiilor organice. în prezent, nimeni nu 

mai contestă existenţa recepţiei viscerale, discuţiile şi deosebirile de păreri privind doar 

un aspect sau altul al mecanismelor, tipurilor şi nivelurilor de integrare a informaţiei 

corespunzătoare. 

Au fost identificate următoarele modalităţi ale sensibilităţii organice: 

sensibilitatea la atingere şi presiune (visceroestezia); sensibilitatea termică (la rece şi 

la cald); sensibilitatea chimică (chemorecepţia) exprimată prin reacţii reflexe la 

acţiunea diferitelor substanţe chimice sau la modificările de ordin chimic care se 

produc la nivelul ţesuturilor, îndeosebi al glandelor şi vaselor sanguine; sensibilitatea 

algică, la acţiunea stimulilor nocivi (înţepături, comprimări puternice etc.) sau sub 

influenţa proceselor patologice (toxicoinfecţioase, inflamatorii etc). 

Fiecare organ sau viscer posedă în măsură diferită aceste forme de sensibilita • 

in mod normal, stimulării externe directe nu sunt supuse decât aparatul digestiv, 

timpul actului alimentar, bolul alimentar determinând pe parcursul traseului 

senzaţii de atingere şi termice, şi aparatul respirator, în timpul respiraţiei, mna 

aerului şi eliminarea lui din plămâni determinând excitări mecanice care uneo 

transformă în senzaţii. j. t 

Funcţionarea majorităţii organelor interne este astfel programată din p" 

vedere biologic, încât, în stare de normal itate, să nu genereze semnale conştien • 

ci numai pentru realizarea reglării reflexe inconştiente. 

^ 

in 

Semnalele conştientizabile vor fi generate doar atunci când, j 

funcţionării, se produc alterări şi oscilaţii semnificative de la homeostazie O 11 

de echilibru daţi). 

_ j ve 

|ui 

Aşadar, în dinamica sensibilităţii viscerale se delimitează doua 

funcţionale: un nivel inconştient specific şi un nivel conştient nespecific. 

Primul nivel se caracterizează prin predominarea semnalizării de atestare a 

ţjnerii organului intern dat în limitele homeostaziei date; cel de-al doilea nivel se 

n 

r setează în cazul ieşirii funcţionării organului intern dat din zona de echilibru 

êostazie) şi în cadrul lui se generează semnale de alarmă; acestea trec pragul 

stiinţei şi determină senzaţii care incită subiectul la acţiuni şi comportamente de 

n 

* lâturare a oscilaţiilor şi perturbaţii lor apărute. 

Prin metoda răspunsurilor verbale subiective (exteriorizarea a ceea ce simte sau 

nştjentizează subiectul), aşa cum procedăm de regulă în studiul sensibilităţii, se 

| eV 

ă caracteristicile nivelului nespecific conştient. Pentru investigarea stării şi 

„articularităţilor nivelului specific, inconştient, se aplică metoda măsurătorilor şi 

înregistrărilor biofizice şi electrofiziologice, mult mai complicată şi mai pretenţioasă. 

Aplicarea acestei metode a dus în ultimele decenii la obţinerea unor indicatori 

mai obiectivi şi mai relevanţi asupra activităţii interoceptorilorîn condiţiile funcţionării 

normale a organelor corespunzătoare. 

S-a stabilit astfel că dinamica biopotenţialelor la nivelul ganglionilor spinali şi 

bulbari, ca şi la nivelul nucleilor hipotalamici, constituie o oglindă fidelă a stării 

sensibilităţii viscerale (Greenfield, 1972). Semnalizarea de la aparatul respirator şi 

circulator are un caracter continuu şi, deşi nu o conştientizăm, este reprodusă cu 

maximă exactitate de ritmul descărcărilor bioelectrice ale ganglionilor simpatici. 

Ritmul şi periodicitatea acestei semnalizări consonează aproape perfect cu ritmul şi 

periodicitatea fazelor actelor respiraţiei şi circulaţiei. 

Excitarea organelor interne determină o intensificare şi o accelerare semnificativă 

a impulsurilor aferente, acestea trecând de la nivelul integrării inconştiente la cel al 

integrării conştiente. 

Aplicând stimulări mecanice slabe mezenterului, Gernandt şi Zotterman (1946) 

au înregistrat în nervul splahnic «nde vârf de mare amplitudine, cu viteza ce 

caracterizează fibrele din grupa A-beta. Iar datele altor cercetări au stabilit că numai 

fibrele din grupa A-beta şi A-delta dau proiecţii în scoarţa cerebrală. Aşadar, fibrele de 

acest gen trebuie considerate ca cea de-a doua verigă (de conducere) a analizatorului 

visceral. S-a pus în evidenţă, pe cale experimentală, faptul că excitarea nervului 

whnic determină apariţia unor potenţiale pozitive tipice de suprafaţă în girusul 

P°stcentral contralateral şi că excitarea capătului central al nervului pelvic provoacă 

Punsuri bioelectrice de mică amplitudine în porţiunea mediană a cortexului 

^matosenzorial, acolo unde sunt proiectate impulsurile tactile din segmentele sacrate. 

Presupune, de asemenea, că ariile premotorii ale scoarţei cerebrale sunt angajate în 

c 

t'a de discriminare a stimulilor mecanici de intensitate redusă, care acţionează 

u 

P r a stomacului şi intestinelor (Kossil, 1960). 

Identitatea structural-anatomică a analizatorului visceral. Pe baza datelor de mai 

' * desprinde următoarea schemă de organizare structurală a analizatorului visceral: 

l a 

_ a ) Veriga periferică este formată din celule receptoare de diferite tipuri, situate 

* Ve 'ul învelişului şi inserţiilor tuturor organelor interne. Receptorii respectivi 

a 

tent 

se ' ect ' v: unn ' a stimulări mecanice (presoreceptori, tangoreceptori), alţii la 

"i ll termici (termoreceptori). a treia grupă la modificări ale chimismului intern 

«receptori) şi, în fine, o a patra categorie - la agenţi nocivi (algoreceptori). 

ii ?17

219 

Densitatea celor patru grupe este diferită de la un viscer la altul, ceea ce fa Ce 

sensibilitatea acestora (viscerelor) să difere semnificativ în raport cu tipurile de st' ^ 

specificaţi mai sus. 

u ' 

b) Veriga intermediară este formată de căile de conducere ascendente şi 

c 

nervoşi subcorticali de la nivelul bulbului. 

r ' 

c) Veriga centrală sau terminală include două niveluri integrativesubcortical 

- hipotalamusul şi anumite structuri ale sistemului limbic, leg at 

C 

monitorizarea dinamicii trebuinţelor biologice şi activarea senzaţiilor corespunzăt 

acestora - şi altul cortical - girusul postcentral, somatosenzorial, leg a 

t / 

conştientizarea semnalelor care ies din zona homeostaziei, generând senzaţiile specif 

de dezechilibru şi disconfort, care stau la baza proceselor şi comportamentelor A 

redresare-apărare. 

Reiese clar că sensibilitatea viscerală se realizează în cadrul unui sistem aferent 

eferent cu specific funcţional propriu, chiar dacă în structura acestui sistem intră entităţi 

anatomice mai vechi din punct de vedere filogenetic. 

întrucât activitatea organelor interne şi mediul umoral se caracterizează printr-un 

echilibru dinamic, se impune distingerea a două modalităţi de integrare a semnalelor 

interoceptive: una tonică globală şi alta discriminativ-incitatoare. 

Prima modalitate se realizează pe fondul stării de sănătate şi al echilibrului 

fiziologic optim. în planul reflectării psihice conştiente, aceasta se exprimă într-o stare 

senzorio-afectivă de bine fiziologic general. In acest caz, nu se desprinde un flux 

anume de semnale, emise de un grup specific de receptori. Ceea ce se „simte" şi se 

„trăieşte" (afectiv) este un efect global realizat la nivel subcortical pe baza interacţiunii 

şi corelării semnalelor „O.K." emise de toţi interoceptorii (Greenfield, 1972). Cu cât 

ponderea semnalelor „O.K." în fluxul interoceptiv este mai mare, cu atât procesele 

reflexe particulare legate de funcţionarea unui viscer sau altuia au mai puţin acces la 

nivel conştient, rămânând sub pragul conştientizării. 

Cea de-a doua modalitate - discriminativ-incitatoare - se realizează în raport cu 

aşa-zisele semnale S.O.S. Ele sunt de două tipuri: local-nespecifice şi sistemice-specifice. 

Cele din prima categorie iau naştere ca urmare a dereglării funcţionale sau a 

acţiunii unui stimul nociv (focar patologic) la nivelul unui anumit viscer. 

Intensitatea lor depăşeşte limitele zonei de echilibru homeostatic genera a 

organismului, trecând astfel pragul conştientizării şi transformându-se în senzaţii 

disconfort, rău fiziologic şi durere. Acestea constituie declanşatori ai unor pr 

interne şi ai unor comportamente externe cu rol redresor-compensator. R ea ' . 

redresării necesare determină în mod reflex scăderea intensităţii semnalelor ini. 

readucerea lor în semnalizarea de fond homeostatică, de nivel inconştient. . ^ 

Semnalele S.O.S. din cea de-a doua categorie apar pe fondul din 

funcţionale normale a organismului, pe măsura acumulării unor modificări ^ 

biofizic sau fiziologic, care activează anumite trebuinţe biologice specifice: e 

semnalizate în plan conştient prin senzaţii de asemenea specifice. 

, n ca 

Potrivit modelului interacţionist-sistemic pe care l-am adoptat, indif^V,.; an c 

anume trebuinţă biologică se leagă ele direct, aceste semnale reflectă trans*° . • 

au o semnificaţie supraordonată pentru întregul sistem al organism 

^portamentul pe care-1 declanşează vizează Obţinerea unui efect adaptativ cu 

icter general. 

Cum, de regulă, motivaţia biologică este structurată după principiul tensiuniii 

uC 

ţiei (Berlyne, 1960), semnalizarea aferentă şi activitatea centrelor nervoase 

„ ra 

tive presupun existenţa şi corelarea fazică a două verigi: una incitator- 

' J a 

nşatoare, corespunzătoare stării actuale de necesitate, şi alta de frânare-stopare, 

spunzătoare stării de satisfacere. 

Prima verigă stă la baza conştientizării trebuinţei date şi declanşează 

jjjportamentul de explorare —> căutare —» identificare —> obţinere -> utilizare 

(consum) a obiectului corespunzător satisfacerii; cea de-a doua verigă stă la baza 

realizării procesului de conştientizare a trebuinţei iniţiale şi în comanda de sistare a 

ornportamentului declanşat de ea. 

Disocierea funcţională a celor două verigi şi înlocuirea raporturilor fazice cu un 

raport de subordonare rigidă a uneia faţă de cealaltă se repercutează negativ asupra 

echilibrului biologic al organismului. Clinica a demonstrat existenţa unor cazuri 

patologice de acest gen: blocarea verigii de conştientizare a trebuinţei biologice şi 

permanentizarea stării subiective de saturaţie sau, invers, permanentizarea verigii de 

conştientizare a stării obiective de necesitate şi stoparea funcţionării verigii de comandă 

a instalării stării subiective de saţietate pe măsura desfăşurării comportamentului de 

satisfacere. In ambele situaţii, echilibrul biologic normal al Organismului va fi grav 

afectat, individul manifestând comportamente aberante, exagerate în hiper sau în hipo, 

care fac necesară intervenţia medicală. 

Principalele tipuri de senzaţii organice. Aşa cum am văzut, semnalele generate 

de modificarea valorilor „homeostazice" ale coordonatelor mediului intern, depăşind 

un anumit prag, se conştientizează în forma aşa-numitelor senzaţii organice. 

Delimitarea şi individualizarea lor o facem după natura trebuinţei biologice pe care o 

semnalizează. Distingem astfel: senzaţia de foame, senzaţia de sete, senzaţia de 

descărcare, senzaţia de oboseală şi de somn. La acestea, denumite specifice, reflectând 

0 

stare naturală şi o trebuinţă reală a organismului, se pot asocia şi senzaţiile 

^specifice, de durere (algice). 

Senzaţia de foame. Din punct de vedere biologic, obiectiv, este o stare de 

Echilibru produsă de diminuarea şi dispariţia substanţelor necesare desfăşurării 

Ptirne a activităţii celulelor, ţesuturilor şi Organelor. Ea are un caracter generalizat, 

r 

f 

angându-se asupra tuturor componentelor organismului. Ca atare, senzaţia 

uitată va avea o bază de semnalizare complexă şi eterogenă, fiind acompaniată de o 

e 

emoţională inconfundabilă, al cărei semn şi intensitate se modifică în timp, pe 

Ur 

a adâncirii şi prelungirii stării de necesitate a organismului. 

sem Dacă 

nu poate fi contestat faptul că fiecare organ şi ţesut trebuie să-şi 

b u 

all2eze „nevoia" proprie de substanţe alimentare şi de energie specifică necesară 

' sale funcţionări, şi acest lucru să se realizeze efectiv, este de discutat dacă 

'uV 0l -'' cores P unzător '' a ' e c ă ror semnale duc la producerea senzaţiei de foame, se 

Pu s 

< n tlec are din aceste organe sau numai în aparatul digestiv. Cercetările efectuate au 

evidenţă prezenţa acestor receptori numai în cadrul aparatului digestiv, cel care. 

n 

eti c 

. 

este destinat prelucrării şi distribuirii substanţei alimentare tuturor celorlalte

219 

Densitatea celor patru grupe este diferită de la un viscer la altul, ceea ce fa Ce 

sensibilitatea acestora (viscerelor) să difere semnificativ în raport cu tipurile de st' ' 

specificaţi mai sus. 

ll ' 

b) Veriga intermediară este formată de căile de conducere ascendente şj 

c 

nervoşi subcorticali de la nivelul bulbului. 

' 

c) Veriga centrală sau terminală include două niveluri integrativesubcortical 

- hipotalamusul şi anumite structuri ale sistemului limbic, leg at 

C 

monitorizarea dinamicii trebuinţelor biologice şi activarea senzaţiilor corespunzăt 

acestora - şi altul cortical - girusul postcentral, somatosenzorial, legat J 

conştientizarea semnalelor care ies din zona homeostaziei, generând senzaţiile specif 

de dezechilibru şi disconfort, care stau la baza proceselor şi comportamentelor H 

redresare-apărare. 

Reiese clar că sensibilitatea viscerală se realizează în cadrul unui sistem afereni 

eferent cu specific funcţional propriu, chiar dacă în structura acestui sistem intră entităţi 

anatomice mai vechi din punct de vedere filogenetic. 

întrucât activitatea organelor interne şi mediul umoral se caracterizează printr-un 

echilibru dinamic, se impune distingerea a două modalităţi de integrare a semnalelor 

interoceptive: una tonică globală şi alta discriminativ-incitatoare. 

Prima modalitate se realizează pe fondul stării de sănătate şi al echilibrului 

fiziologic optim. în planul reflectării psihice conştiente, aceasta se exprimă într-o stare 

senzorio-afectivă de bine fiziologic general. In acest caz, nu se desprinde un flux 

anume de semnale, emise de un grup specific de receptori. Ceea ce se „simte" şi se 

„trăieşte" (afectiv) este un efect global realizat la nivel subcortical pe baza interacţiunii 

şi corelării semnalelor „O.K." emise de toţi interoceptorii (Greenfield, 1972). Cu cât 

ponderea semnalelor „O.K." în fluxul interoceptiv este mai mare, cu atât procesele 

reflexe particulare legate de funcţionarea unui viscer sau altuia au mai puţin acces la 

nivel conştient, rămânând sub pragul conştientizării. 

Cea de-a doua modalitate - discriminativ-incitatoare - se realizează în raport cu 

aşa-zisele semnale S.O.S. Ele sunt de două tipuri: local-nespecifice şi sistemice-specifice. 

Cele din prima categorie iau naştere ca urmare a dereglării funcţionale sau a 

acţiunii unui stimul nociv (focar patologic) la nivelul unui anumit viscer. 

Intensitatea lor depăşeşte limitele zonei de echilibru homeostatic general a 

organismului, trecând astfel pragul conştientizării şi transformându-se în senzaţii 

disconfort, rău fiziologic şi durere. Acestea constituie declanşatori ai unor pr 

interne şi ai unor comportamente externe cu rol redresor-compensator. R ea ' . 

redresării necesare determină în mod reflex scăderea intensităţii semnalelor mi. 

readucerea lor în semnalizarea de fond homeostatică, de nivel inconştient. .^ 

Semnalele S.O.S. din cea de-a doua categorie apar pe fondul din 

funcţionale normale a organismului, pe măsura acumulării unor modificări a 

biofizic sau fiziologic, care activează anumite trebuinţe biologice specifice: e 

semnalizate în plan conştient prin senzaţii de asemenea specifice. 

, p c8 

Potrivit modelului interacţionist-sistemic pe care l-am adoptat, indiferen ^ 

anume trebuinţă biologică se leagă ele direct, aceste semnale reflectă trans*° . • ia 

au o semnificaţie supraordonată pentru întregul sistem al organism 

, ^portamentul pe care-l declanşează vizează obţinerea unui efect adaptativ cu 

âcter general. 

Cum, de regulă, motivaţia biologică este structurată după principiul tensiunii- 

. llC 

ţjei (Berlyne, 1960), semnalizarea aferentă şi activitatea centrelor nervoase 

. „ ative presupun existenţa şi corelarea fazică a două verigi: una incitatorte 

r 

', j a 

nşatoare, corespunzătoare stării actuale de necesitate, şi alta de frânare-stopare, 

reSpunzătoare stării de satisfacere. 

Prima verigă stă la baza conştientizării trebuinţei date şi declanşează 

^mportamentul de explorare —> căutare —> identificare —> obţinere -> utilizare 

(consum) a obiectului corespunzător satisfacerii; cea de-a doua verigă stă la baza 

realizării procesului de conştientizare a trebuinţei iniţiale şi în comanda de sistare a 

c0Iîlportamentului declanşat de ea. 

Disocierea funcţională a celor două verigi şi înlocuirea raporturilor fazice cu un 

raport de subordonare rigidă a uneia faţă de cealaltă se repercutează negativ asupra 

echilibrului biologic al organismului. Clinica a demonstrat existenţa unor cazuri 

patologice de acest gen: blocarea verigii de conştientizare a trebuinţei biologice şi 

permanentizarea stării subiective de saturaţie sau, invers, permanentizarea verigii de 

conştientizare a stării obiective de necesitate şi stoparea funcţionării verigii de comandă 

a instalării stării subiective de saţietate pe măsura desfăşurării comportamentului de 

satisfacere. In ambele situaţii, echilibrul biologic normal al organismului va fi grav 

afectat, individul manifestând comportamente aberante, exagerate în hiper sau în hipo, 

care fac necesară intervenţia medicală. 

Principalele tipuri de senzaţii organice. Aşa cum am văzut, semnalele generate 

de modificarea valorilor „homeostazice" ale coordonatelor mediului intern, depăşind 

un anumit prag, se conştientizează în forma aşa-numitelor senzaţii organice. 

Delimitarea şi individualizarea lor o facem după natura trebuinţei biologice pe care o 

semnalizează. Distingem astfel: senzaţia de foame, senzaţia de sete, senzaţia de 

descărcare, senzaţia de oboseală şi de somn. La acestea, denumite specifice, reflectând 

0 

stare naturală şi o trebuinţă reală a organismului, se pot asocia şi senzaţiile 

Specifice, de durere (algice). 

Senzaţia de foame. Din punct de vedere biologic, obiectiv, este o stare de 

êchilibru produsă de diminuarea şi dispariţia substanţelor necesare desfăşurării 

Ptime a activităţii celulelor, ţesuturilor şi organelor. Ea are un caracter generalizat, 

ra 

f 

ngându-se asupra tuturor componentelor organismului. Ca atare, senzaţia 

u 

'tată va avea o bază de semnalizare complexă şi eterogenă, fiind acompaniată Je o 

' re eiT >oţională inconfundabilă, al cărei semn şi intensitate se modifică în timp, pe 

Ur 

a adâncirii şi prelungirii stării de necesitate a organismului. 

nu poate 

^ . 

A contestat 

faptul că fiecare organ şi ţesut trebuie să-şi 

b u 

allzeze „nevoia" proprie de substanţe alimentare şi de energie specifică necesară 

,. ' s ale funcţionări, şi acest lucru să se realizeze efectiv, este de discutat dacă 

afiV °-"' cores P unză tori, ale căror semnale duc la producerea senzaţiei de foame, se 

py s 

, n ne care din aceste organe sau numai în aparatul digestiv. Cercetările efectuate au 

e 

videnţă prezenţa acestor receptori numai în cadrul aparatului digestiv, cel care, 

h 

eti c 

. 

este destinat prelucrării şi distribuirii substanţei alimentare tuturor celorlalte

Ton 

221 

organe. Prin retroproiecţie corticofugă, senzaţia de foame se simte, într-adev* 

Cl 

stomacul şi nu cu plămânii, cu inima sau rinichii. Deşi se realizează în creier, res 

în scoarţa cerebrală, ea are ca referenţial topografic stomacul şi, în general, între i^ 

digestiv, incluzând şi cavitatea bucală (excitarea din „interior" a receptorilor g tli Ust 

' 

Cum se produc semnalele foamei? Iniţial, se considera că ele sunt generate de s' '^ 

golire a stomacului. Această ipoteză se întemeia cu precădere pe datele obse 

P ' a 

cotidiene : slăbirea senzaţiei de foame prin comprimarea stomacului, prin strân ' C ' 

cingătorii etc. Cercetările experimentale riguroase efectuate ulterior (Connon fo^8 

Orbeli, 1925-1928; Rosenblueth şi Cannon,1934; Bîkov, 1944, Wiegers 1944 Lx 

stabilit însă că semnalizarea foamei nu poate fi pusă pe seama golirii stomaci I 

deoarece senzaţia apare cu mult mai târziu după ce s-a epuizat conţinutul stomacul •' 

Pe de altă parte, senzaţia poate să se manifeste şi în cazul când stomacul este încă n|' 

dacă se injectează peptone direct în sânge. 

Aceste date au dus la emiterea unei noi teorii, centriste, opuse primei, periferist 

(Schiflf, 1921, Penfield şi Erikson, 1942; Pottenger, 1944; Nello, 1956 ş.a.). în lumina 

acestei teorii, semnalele care determină apariţia senzaţiei de foame sunt generate de 

modificarea compoziţiei chimice a sângelui, în urma epuizării elementelor nutritive la 

nivelul întregului organism (în toate ţesuturile şi organele). 

Prin sistemul căilor aferente corespunzătoare, ele acţionează direct asupra 

creierului, producând astfel senzaţia de foame care, numai după aceea, se proiectează la 

nivelul stomacului. 

Această ipoteză este susţinută, printre altele, şi de faptul că golirea stomacului, în 

sine, nu poate duce la apariţia senzaţiei de foame, în mecanismul acesteia rolul 

important avându-1 chimismul sângelui. Totuşi, dată fiind funcţia specifică a aparatului 

digestiv în realizarea schimburilor metabolice, nu se poate exclude participarea şi a 

semnalelor aferente de la nivelul său în componenţa torentului senzorial general care 

determină, finalmente, senzaţia propriu-zisă de foame. Nu poate fi ignorat sau 

minimalizat rolul receptorilor care se găsesc în mucoasa gastrică şi la nivelul 

musculaturii netezi din pereţii stomacului. Ei semnalizează în permanenţă, centrilor 

nervoşi ierarhici, nivelul şi conţinutul actual al stomacului. 

înregistrând, cu ajutorul unei sonde (balon) introduse în cavitatea stomacal 

contracţiile pereţilor stomacului, Cannon şi Washburn (1943) au demonstrat ca 

mecanismul de producere a senzaţiei de foame un rol important îl joacă mişc 

peristaltice. Nu este însă stabilit cu precizie ce anume provoacă aceste mişca 1 " 1 - 

Cannon a emis ipoteza potrivit căreia ele ar putea fi generate de un automatism 

Miiller consideră, dimpotrivă, că ele ar fi declanşate de impulsuri expediate de 

sub influenţa modificării chimismului sanguin. Ar rezulta astfel că senzaţia de 

reflectă şi semnalizează modificarea stării generale a organismului prin inte 

contracţiilor locale ale stomacului. 

• ^ 

în fine, menţionăm şi teoriile glucostazice şi termostazice, care pu ^ 

impulsurilor declanşatoare ale stării de foame pe seama scăderii P r -^ 

componentelor glucidice sau a ajungerii proceselor de ardere la un anumit p u 

^p 

Aceste teorii se întemeiază pe experimente fiziologice (administrarea unor 

chimice care modifică aceşti doi parametri) şi pe observaţii clinice. 

Pin punct de vedere psihologic, în structura senzaţiei de foame se disting două 

j şi anume: apetitul şi impulsul spre acţiune. Apetitul este o stare subiectivă 

înlexă în care se îngemănează într-un mod sui generis elemente de ordin 

Ci 

tivaţional (trebuinţa alimentară), afectiv (trăirea pozitivă, tonică a trebuinţei 

'imentare) şi informaţional-cognitiv (activarea selectivă a imaginilor unor produse 

Vmentare). Conţinutul psihologic al apetitului este puternic influenţat de experienţa 

a 

. , en 

tară anterioară a subiectului, în cursul căreia se stabilesc legături stabile şi 

8 

f e 

renţiale între diferitele alimente şi tonusul afectiv asociat asimilării lor, legături 

morii mecanismului intern, subiectiv, de selecţie (acceptare-respingere). Cum sublinia 

L Cannon, apetitul se naşte întotdeauna din trăirea (retrăirea) unor plăceri prealabile. 

Aceasta face ca el să aibă o puternică bază de reflexe condiţionate, gastro-intestinale 

asociate. Ca urmare, elementele subiective ale apetitului sunt stimulate nu numai de 

eerarea directă a hranei, ci şi de o serie de semnale de altă natură: vizuale, olfactive, 

auditive. în urma unui proces îndelungat de diferenţiere şi evaluare, semnalele 

respective dobândesc un caracter selectiv. Apetitul va fi stimulat numai de acele 

semnale care indică prezenţa unui aliment plăcut sau preferat. Ştim, de pildă, că 

vederea sau mirosul unui aliment neplăcut sau nepreferat în momentul dat, în loc de 

apetit, stârneşte o reacţie de repulsie. 

Din punct de vedere psihodinamic, putem vorbi de un apetit global, difuz, 

nediferenţiat şi de unul structurat, obiectual-orientat. 

Primul reflectă o predispoziţie favorabilă, pozitivă a organismului pentru 

mâncare în general. El este cel mai frecvent şi stă la baza reglării metabolismului 

global. Cel de-al doilea, dimpotrivă, exprimă montarea selectivă şi focalizată a 

organismului pentru obţinerea şi consumarea unui anumit aliment, în vederea 

procurării unei anumite plăceri. Relaţia dintre apetitul global şi cel diferenţial este 

condiţionată de doi factori principali: starea „sensibilităţii alimentare" generale a 

organismului (gradul de flămânzire) şi caracterul regimului alimentar (diversitatea şi 

completitudinea). 

Creşterea nivelului „sensibilităţii alimentare" generale şi accentuarea gradului de 

flămânzire a organismului favorizează, cu precădere, instalarea apetitului global; gradul 

f 

edus de flămânzire şi monotipia regimului alimentar favorizează manifestarea 

a 

Petitului structurat, obiectual-orientat. 

Senzaţia de foame prezintă o dinamică specifică sub aspectul intensităţii şi 

'' °'oritului emoţional" acompaniator: din momentul apariţiei, ea creşte treptat în 

e 

nsitate, atingând un maximum în decurs de aproximativ 45-60 minute; „coloritul 

°ţional" este de semn pozitiv până la faza maximumului de intensitate, după care 

"ie ambivalenţă (îmbinarea semnelor + şi - ), iar mai departe capătă semn negativ, 

ea 

, fiind însoţită de tensiune, nelinişte, indispoziţie, insatisfacţie. După menţinerea 

Ve 

l maxim, pe o durată de 20-30 minute, intensitatea senzaţiei specifice de foame 

lrr 

I nnuează, putând ajunge la situarea sub pragul de conştientizare. Locul ei va fi 

e 

, senzaţia de sete şi de senzaţii gustative rebele - de amar, de dulce etc. 

auv'r 

c " nam i ca sa ' senzaţia propriu-zisă de foame este acompaniată de senzaţii 

lare 

sţ 0 

- senzaţia de gol în stomac, senzaţia de iritare şi de arsură a mucoasei 

Ca 

'e, senzaţii gustative fluctuante. Trebuinţa alimentară se caracterizează printr-o

periodicitate relativ bine structurată, potrivit programului alimentar. Acest p ro 

incluzând, de obicei, trei mese pe zi: micul dejun (dimineaţa), dejunul (la amia - 

cina (seara), trebuinţa alimentară se va structura şi ea pe acelaşi algoritm, avânH ^ 

„momente" de activare cu intervalele corespunzătoare de „depresie". Ca n 

senzaţia de foame ca semnalizare conştientă a trebuinţei alimentare, va avea o din ^ 

similară. Ea se va manifesta periodic, la anumite intervale monitorizate de „ceaso '^ 

biologic" al organismului şi va fi inclusă în structura apetitului sau „pofte'" 

mâncare. Importanţa adaptativă specifică a apetitului constă în medierea procesulu' A 

asimilare a hranei, a ciclului alimentar şi a cantităţii de hrană solicitată de organism ? 

Cea de-a doua latură a senzaţiei de foame - impulsul spre acţiune - reprezintă 

fel de barometru al ciclului metabolic. In plan subiectiv, el ne avertizează şi ne incită - 

satisfacem trebuinţa alimentară care a atins în momentul respectiv maximumul său d 

acţiune. El va pune în stare de pregătire, pe de o parte, aparatul digestiv pentru primire 

alimentelor în condiţii fiziologice optime, iar pe de altă parte, sistemele 

comportamentale ale organismului adecvate obţinerii produselor necesare satisfacerii 

trebuinţei alimentare. Dacă ar rămâne ca stare subiectivă pasivă, neraportată la acte 

comportamentale specifice şi nu ar fi conectată la o verigă executivă - senzaţia de 

foame şi-ar diminua valoarea sa adaptativă. 

Senzaţia de sete. în schimburile metabolice ale Organismului uman cu mediul 

ambiant, un loc important îl ocupă lichidele şi mai cu seamă apa. Aceasta intră ca parte 

principală a compoziţiei chimice a majorităţii ţesuturilor din organism, în ţesutul 

nervos ajungând până la 80% (în emisferele cerebrale). Diminuarea nivelului hidrolitic 

sub limita homeostaziei se traduce în plan motivaţional în forma trebuinţei de apă 

(nevoia de a bea), distinctă de trebuinţa de hrană (nevoia de a mânca). 

Senzaţia de sete este tocmai reflectarea conştientă a trebuinţei de apă, 

determinată de scăderea generală a acesteia în organism. Ca şi cea de foame, ea are o 

structură psihologică eterogenă, complexă şi este asociată cu o multitudine de reacţii 

reflexe şi trăiri emoţionale. 

în ceea ce priveşte veriga declanşatoare, lucrurile nu sunt pe deplin lămurite, 

existând ipoteze diferite. Una dintre acestea leagă procesul de emitere a semnalelor 

specifice de deshidratare a mucoasei laringeale şi bucale. Ea se întemeiază pe 

argumentul că umezirea buzelor sau stimularea pe cale chimică a secreţiei saliva 

duce la atenuarea sau dispariţia pe moment a senzaţiei de sete. Această ipoteza are 

prezent puţini susţinători. Ei îi este opusă o alta, potrivit căreia senzaţia de sete 

condiţionată, ca şi cea de foame, de starea generală a organismului, d a J\ 

conştientizarea ei, rolul principal revine semnalelor emise de la nivelul fannge , 

cavităţii bucale. Ca şi cea de foame, senzaţia de sete se manifestă periodic, ret 

dinamica nevoii obiective de apă a Organismului. Intensitatea ei creşte treptat i 

până la un punct maxim, când se amplifică, se fac simţite senzaţiile acompania o ^ 

uscăciune a gurii, de contracţie la nivelul laringelui, de iritare a mucoasei storna 

„aprindere" în cavitatea toracică, frecvente reacţii de înghiţire etc. 

^t 

Persistenţa în planul trăirii subiective a senzaţiei de sete este mult mai ma ^. 

a celei de foame. Ea practic nu dispare, ceea ce arată că satisfacerea trebuinţe ^ 

este mai urgentă şi mai imperioasă decât a celei alimentare. (Durata de supra 

222 

jsinului fără apă este de aproximativ şase ori mai mică decât cea a supravieţuirii 

raI1 

-râ alimente). Senzaţiile auxiliare îndeplinesc, pe de o parte, rol de apărare, iar, pe de 

i a parte, acţionează ca semnale de alarmă care împing mai puternic subiectul la 

" j facerea trebuinţei. 

t S 

Senzaţia de descărcare. Aceasta este o componentă esenţială a mecanismului 

.^fiziologic general al metabolismului, a raportului dintre procesele de asimilaţie şi 

^ i e 

de dezasimilaţie. Semnalele care duc la apariţia ei în câmpul activ al conştiinţei 

C 

nt 

generate de acumularea la nivelul aparatului excretor şi urinar a reziduurilor 

etabolice. Senzaţia de descărcare se manifestă sub două forme - senzaţia de defecaţie 

\ s 

enzaţia de urinare, fiecare din ele având două verigi asociate cu trăiri subiective şi 

L semn diferit: o verigă tensional-incitatoare şi alta de destensie-relaxare fiziologică. 

Veriga tensional-incitatoare este caracterizată prin reacţii de jenă, de iritare şi de 

disconfort fiziologic localizate în cavitatea abdominală şi printr-o trăire de insatisfacţie; 

aceasta acţionează asupra centrilor corticali de comandă, care ţin sub control activitatea 

centrilor reflecşi subcorticali, ce comanda direct muşchii sfincterelor. 

Circuitul subcortico-cortico-subcortical se constituie şi se consolidează, din punct 

de vedere funcţional, în primii trei ani de viaţă. La copilul mic - între 0 şi 1 an - semnalele 

de descărcare^sunt integrate şi valorificate doar la nivel subcortical, deschiderea 

sfincterelor şi eliminarea fecalelor producându-se automat. După vârsta de 1 an - 1 an 

şi jumătate, copilul începe să-şi controleze şi să-şi stăpânească impulsurile de 

descărcare, funcţionarea sfincterelor trecând sub control cortical. Ca urmare, comenzile 

de producere a reflexelor de defecaţie şi micţiune vor fi emise numai cu „acordul" 

centrilor corticali. 

Cea de-a doua verigă se caracterizează din punct de vedere psihofiziologic prin 

emiterea şi transmiterea către scoarţa cerebrală a impulsurilor de semnalizare a 

satisfacerii trebuinţei de descărcare, blocând astfel emiterea impulsurilor de incitaredeclanşare. 

Acest fapt este urmat de instalarea senzaţiei organice de uşurare şi a trăirii 

Moţionale de satisfacţie şi detensionare. 

Senzaţia de oboseală. Aceasta reflectă nivelul critic al transformărilor 

["oenergetice de tip entropie care se acumulează în organism, în întregul său sau în 

Numite subsisteme particulare ale sale - muscular, motor, senzorial (îndeosebi ocular), 

tronai -, în urma desfăşurării unei activităţi mai îndelungate sau a uneia de mai 

^rtâ durată, dar foarte solicitante. 

, Conţinutul informaţional al senzaţiei de oboseală este atât de pregnant delimitat 

'"dividualizat, încât el nu poate fi confundat cu nici o altă senzaţie organică. în plan 

lectiv intern, el este trăit ca stare de epuizare energetică, de slăbiciune şi vlăguire, de 

l e 

^fe a capacităţii de concentrare şi de mobilizare, iar în plan comportamental, se 

& a de producerea unor reacţii de apărare, a comenzilor de întrerupere a activităţii 

^toare de oboseală şi de trecere în repaus (odihnă) sau de comutare la o altă 

1Vl 

tate cu rol compensator. 

c ar 

^Pusă prin tonalitatea afectivă senzaţiei de oboseală este senzaţia de odihnit, 

difK er ' zat ă printr-o trăire de vigoare, de forţă, de claritate senzorială şi de 

>nibif k\\ ^lllta te de concentrare şi efort, care se contopesc în ceea ce numim „apetit 

i dorinţa de a începe activitatea. 

II 223

224 

225 

în cazul alternării anormale a perioadelor de muncă cu cele de odih 

favoarea celor dintâi, în timp se produce o stare de oboseală cumulată, care f ^ 

& C 

senzaţia de fatigabilitate să se permanentizeze şi să devină un factor perturb. 

oricărei activităţi şi îndeosebi a celei de bază, profesionale (cazul sin 

ator 

° r MI 

neuroastemc sau al nevrozei de suprasolicitare). 

•'ndrorniii"' U| 

Hi 

Senzaţia de somn marchează în plan subiectiv necesitatea fiziologică a alt 

stării de veghe cu cea de somn. Ca urmare, ea se integrează ca moment esent' T'' 

mecanismului de reglare/monitorizare a ciclului circadian (ciclul celor 24 d 

a 

e 

' 

Astfel, când mecanismul respectiv, care cuantifică timpul, marchează sfâ • 

perioadei stării de veghe stabilită anterior prin condiţionare, este activată semnali? 

care reclamă trecerea la perioada de somn. Aceasta se conştientizează sub forma 

senzaţii specifice, sintetizată în expresia „mi-e somn", şi declanşarea actului culcăr'-' 

Psihologic, senzaţia de somn îşi face simţită prezenţa prin astfel de simptome, precumîngreunarea 

pleoapelor („pleoape de plumb"), înceţoşarea privirii, slăbirea tonusuln' 

muscular, mai ales în segmentul cervical şi la nivelul membrelor, toropeală etc. 

Atunci când încercăm să i ne opunem, printr-un efort voluntar de a ne menţine 

treji, apare o stare tensională neplăcută. Dacă semnalelor care o susţin nu li se permite 

să-şi atingă efectul la momentul „programat", treptat, senzaţia de somn dispare şi o 

dată cu ea şi trăirea nevoii de a mai dormi. Aceasta, însă, nu poate fi prelungită mult 

timp, privarea absolută de somn neputând fi suportată fără efecte dramatice ireversibile 

asupra creierului mai mult de 72 de ore, excepţie făcând cazurile foarte rare de 

anomalie cerebrală. în care veriga somnogenă, antagonică celei vigilogene este blocată 

printr-un accident patologic sau absenţă de la naştere. 

D. Senzaţiile de durere (algice) 

Senzaţia algică (dureroasă) este cea mai veche din punct de vedere filogenetic, ea 

fiind legată obiectiv de acea intensitate a unui stimul, indiferent de modalitate, care 

depăşeşte pragul superior de toleranţă al organismului animal. Prezenţa ei se testează 

pe baza reacţiilor necondiţionate de apărare. Aceasta înseamnă că nu poate fi atribuita 

doar omului, aşa cum proceda R.Descartes, când afirma că răgetul unui animal, ori 

schelălăitul unui câine atunci când este lovit, nu exprimă nicidecum o durere, ci es 

pur şi simplu o reacţie mecanică. Dacă este să admitem la animale existenţa un 

manifestări rudimentare de conştiinţă (raportată la propriul lor organism), a 

acestea se exprimă în forma simţirii trebuinţelor organice, în plăcerea procura 

satisfacerea lor, dar şi a durerii provocate de agenţi nocivi interni sau externi. 

La om, sensibilitatea dureroasă s-a perfecţionat şi diferenţiat graţie 

analitice şi interpretative pe care o posedă creierul său. _ 0 

Continuând să rămână şi la om o formă de sensibilitate nespecifica ' 

neîncapsulată într-o structură anatomică strict individualizată, cum sunt moda i • ^ 

care le numim specifice (tactilă, vizuală, auditivă etc.) şi nelegată de natura su ^ 

energetică a stimulilor, ci de intensitatea şi durata lor de acţiune - ea 

j|or tor 

modificări importante, am putea spune chiar de ordin calitativ, sub influenţa ^ 

socioculturali. în primul rând, pragurile ei absolute şi diferenţiale a .gj C 

J 

considerabil pe măsura evoluţiei istorice, ceea ce atestă fragilizarea fizica ş' 

• 

r fiinţ e ' 

umane - Concomitent, s-a produs dezvoltarea şi perfecţionarea comporta- 

' nta'ă de prevenire şi apărare. Apoi, graţie amplificării rolului scoarţei cerebrale în 

1,1 

area şi integrarea tuturor categoriilor aferente (senzoriale), semnalizarea algică 

eS 

P J 0 

pândi tot mai mult atributele conştientizării şi subiectivităţii. Astfel, senzaţia de 

* rere umană se va defini ca reflectare în forma unei trăiri subiective negative a 

(rtelor acţiunii oricărui stimul a cărui intensitate depăşeşte pragul superior de 

l 

-y ra 

nţă. Perpetuarea în timp a ei se transformă într-o stare psihologică nouă şi 

D| e 

xă pe care o numim suferinţă fizică. 

Putem, deci, spune că senzaţia exprimă o durere de scurtă durată, în vreme ce 

ferinţa exprimă o durere cronică. 

Spre deosebire de senzaţiile modale specifice, al căror conţinut informaţional ne 

leagă de stimul, de lumea externă, senzaţia de durere ne leagă de propriul organism, de 

j; u 

| fizic: doare nu acul care înţeapă, ci locul de pe corpul nostru pe care respectivul 

stimul îl vătămează. Dacă excitaţia se produce relativ treptat, senzaţia algică permite, în 

anumite cazuri, diferenţierea şi identificarea categorială a stimulului (un ac, un cui, un 

cUţit, o lamă etc); dacă acţiunea stimulului nociv este bruscă, instantanee, senzaţia de 

durere devine exclusiv egoreferenţială - trăirea subiectivă doar a zonei din corpul 

nostru care a fost lezata. 

Receptorii sensibilităţii algice se găsesc distribuiţi la nivelul aproape al tuturor 

ţesuturilor şi organelor - învelişul cutanat, ţesutul muscular, pereţii vaselor sanguine, 

mucoasele şi muşchii organelor interne. 

Ei sunt reprezentaţi de formaţiuni nervoase libere amielinice. 

Căile de conducere merg în componenţa nervilor senzitivi specifici, care conduc 

impulsuri cutano-tactile, proprioceptive sau viscerale, fiind reprezentate de fibre de 

toate cele trei tipuri A, B şi C, dominante fiind cele de tip C (amielinice). O instanţă de 

integrare subcorticală, îndeosebi pentru durerile difuze, nelocalizate, o constituie 

talamusul. Reprezentanţa corticală se situează în circumvolunţiunile pre- şi 

postcentrală, pentru impulsurile cutanate şi propriceptive (leziunea lor ducând la 

parestezii şi anestezii), şi în rinencefal pentru impulsurile de provenienţă viscerală. 

Senzaţia de durere se caracterizează prin intensitate, durată, calitate (subm 

odalitate) şi localizabilitate. 

Intensitatea depinde de forţa acţiunii agentului nociv, obiectivată în gradul de 

Samare, lezare a ţesutului sau organului respectiv. Putem astfel vorbi de dureri slabe, 

re 

n moderate şi dureri puternice, insuportabile. Pragurile de durere variază în limite 

s 

«il de mari de la un individ la altul: unii sunt /lipoalgici, suportând excitaţii 

er 

°ase puternice, alţii sunt «iperalgici, suportând foarte greu excitaţii dureroase 

e 

slabe. în semnul trăirii emoţionale a durerii se poate produce o inversiune: 

j n 

îţa durerii se trăieşte ca sursă de plăcere, de satisfacţie, iar absenţa ei ca sursă de 

"sfacţie (sadomasochism). 

iw. ® Ur ata, de asemenea, este relativ proporţională cu durata de acţiune a agentului 

stj 

' dar senzaţia de durere persistă considerabil mai mult după încetarea acţiunii 

lu 

'ui decât oricare altă senzaţie modală specifică. 

Pr 0 

.| nter valul dintre ele se poate calcula făcând diferenţa dintre vitezele de conducere 

r 

" fibrelor A şi fibrelor C. Lewis şi Pochin (1957) au stabilit că diferenţa

99A 

227 

respectivă este de 1,9 sec. în cazul aplicării excitaţiei nocive în zona 

piciorului, de 1,3 sec. când se stimulează zona genunchiului, şi numai 0,9 „ ^'i 

excitantul acţionează asupra zonei superioare a coapsei. 

'' ^n 

Calitatea rezidă în proprietatea unei senzaţii de durere de a se deosebi de 

de durere de o altă factură (submodalitate). Se pot astfel delimita patru subrnod T^' 

senzaţii dolorifice: • superficiale (cutanate); • profunde (musculo-artic^'. 11 

• vis-cerale şi • centrale (cauzate de leziuni situate în măduva spinării tn 3 ' 0^ 

cerebral sau chiar în emisferele cerebrale). Fiecare din aceste patru categorii de ^ 

dureroase posedă o textură psihofiziologică specifică, graţie căreia sunt t "^ 

identificate ca atare în conştiinţă. Am putea spune că ele reflectă modul c l^ 

inconfundabil în care suferă fiecare organ intern şi segment somatic: o dur 

stomac se deosebeşte pregnant în experienţa subiectivă de o durere de cap, nu n 

m< 

după localizare, ci şi după „substanţa" conţinutului lor reflectoriu. 

Localizabilitatea este calitatea senzaţiei de durere de a ne informa despre no 

şi încadrarea spaţială a zonei de origine a impulsurilor provocate de agentul nociv F 

derivă din funcţia de semnal izare-designare obiectivare a creierului, care face 

imaginea senzorială să nu se interpreteze ca entitate subiectivă pură, în sine, ci să fi 

tratată ca model informaţional designativ al unui stimul sau obiect situat undeva î 

afara minţii noastre. 

„Dimensiunea spaţială" a senzaţiilor dureroase are un caracter variabil. 

distingându-se dureri precis localizabile (punctiforme şi Zonale) şi dureri vai; 

localizabile (difuze şi iradiante). Din prima grupă fac parte, cu precădere, durerii 

viscerale, iar din cea de a doua - senzaţiile cutano-somatice. O durere iniţial preci 

circumscrisă, parţial, poate deveni iradiantă, proiectându-se şi în alte zone, pe măsur 

prelungirii acţiunii stimulului nociv. De obicei, focarele infecţioase, oriunde ar l 

localizate în organism, generează dureri iradiante, având punctul de plecare d 

intensitate maximă în interiorul focarului. 

Diferenţierea în sfera durerii o realizăm şi în funcţie de natura acţiunii care o 

provoacă senzaţia de înţepare, arsură, zgâriere, tăietură, lovire, apăsare etc. In cazul 

sensibilităţii viscerale, stimulii algici sunt: distensia bruscă, spasmele, contracţia şi 

dilatarea pereţilor vaselor sanguine (arterelor), inflamaţia, iritaţiile chimice, presiunea 

mecanică etc. 

Nivelul sensibilităţii dureroase variază în dependenţă de prezenţa şi influen 

unor factori externi şi interni. Astfel, căldura, frigul şi umezeala accentuează dureri • 

stimularea cu intensităţi moderate a receptorilor tactili, vizuali şi auditivi o diminuează 

Stările emoţionale puternice - bucurie, tristeţe, furie etc. - au un 

. j 

algotranchilizant; aşteptarea, frica, precum şi oboseala şi insomnia amp' 1 ' ^ 

intensitatea durerilor; somnul şi oboseala profundă le atenuează; alcoolul acţione ^ 

direcţia scăderii sensibilităţii algice. Intensitatea durerilor este influenţată ? 

momentele temporare în alternanţa zilei cu noaptea. Potrivit observaţiil° r 

durerile provocate de contracţiile musculaturii netezi a organelor interne ( s 

^ 

intestin, vezică urinară, rinichi) sunt mai puternice în timpul nopţii; cefalonev 

durerile legate de inflamarea sau traumatizarea cronică a articulaţiilor au w 

maximă dimineaţa, slăbind către amiază. 

guportabilitatea durerii este mai mare ziua, datorită influenţei unor stimuli care 

„ atenţia, şi scade considerabil noaptea, când focarul algic rămâne singur dominant. 

'întrucât senzaţiile de durere includ o componentă afectivă puternică, ele se 

izează prin intermediul unei game întinse de reacţii somatice şi vegetative. 

or 

.^" pjntre acestea menţionăm: • modificări de mimică prin contracţia muşchilor feţei 

sev • reacţii verbale (vocalizări, gemete, ţipete); • contracţii musculare de 

i?" 1 

/ s 

trângerea maxilarelor, strângerea pumnilor, strângerea unui obiect în mână), 

iâvând jarul de a creşte pragul durerii şi de a-i diminua intensitatea. Modificările 

108 

tative sunt şi mai ample, ele făcând obiectul unor studii speciale. Unele dintre 

veg 

studii s-au concentrat asupra determinării variaţiilor componentelor morfologice 

**. sllşirilor fizico-chimice ale sângelui, pe fondul durerii de lungă durată, cronice 

fannon şi Mendenhall, 1914; Nice, Irwin şi Kraft, 1931; Levitşi Pavlic, 1951; Heteny 

Varga, 1954). S-a constatat creşterea vitezei de sedimentare a elementelor figurate 

'le sângelui (VSH) şi a coagulabilităţii sângelui. 

Alte studii au vizat surprinderea efectelor durerii asupra sistemului cardiovascular 

(Pressman, 1939; Pavule, 1950; Elenco, 1955). S-a stabilit astfel că excitaţii 

dureroase scurte determină modificări semnificative ale activităţii cardio-vasculare 

(modificări ale EKG, ale pulsului-accelerare, ale tensiunii arteriale, reducţia circulaţiei 

sangvine în organele interne, creşterea sensibilităţii la hemoragie etc). Durerea 

prelungită slăbeşte capacitatea de travaliu a inimii şi dezorganizează întreaga 

homeostazie a mediului intern al organismului. 

Influenţa durerii se manifestă şi la nivelul activităţii aparatului respirator (Meyer, 

1914; Golwitzer-Meyer, 1930; Smirenskaia, 1954). în durerea prelungită se 

accentuează faza inspiraţiei profunde; în durerea de scurtă durată se accelerează ritmul 

respiraţiei (hiperpnee). Pe fondul unei suferinţe profunde de lungă durată în dinamica 

actului respirator alternează momente de hiperpnee cu cele de hipomnee şi cu 

dificultăţi de respiraţie. 

Nici activitatea aparatului digestiv nu rămâne insensibilă la influenţa durerii. încă 

Darwin făcea observaţia că durerea exercită un efect depresiv asupra proceselor 

digestive, iar, aproape cu un secol mai târziu, ilustrul fîziolog francez Claude Bernard 

"°56) demonstra experimental modificarea secreţiei gastrice sub acţiunea durerii. 

avlov (1890) a arătat, de asemenea, în experimentele sale pe animale, că excitarea 

8'că intensifică secreţia salivară. 

Robertson şi Grossman (1950) au demonstrat că excitaţiile dureroase inhibă 

Sc 

efectul secretar gastro-intestinal provocat artificial; cele puternice micşorează 

re 

tiile stomacului, determinând totodată modificări în compoziţia chimică a acestor 

re 

t'i- Excitaţia dureroasă provoacă şi inhibarea secreţiei biliare şi creşterea 

Ce 

%aţiei zahărului în sânge (Kolentey şi Adler-Hradecky, 1957). 

^ Intr-o serie de experimente pe animale, s-a demonstrat că durerea provoacă 

•cari ale metabolismului cerebral. 

activitatea aparatului urinar este influenţată în sens depresiv de influenţa durerii 

" me nul anuriei).

228 ??9 

Sistemul glandelor cu secreţie internă suferă, la rândul său, 

0 ac 

perturbatoare din partea excitaţiei dureroase, constând în creşterea unor tiu n 

secr eţl 

diminuarea altora. 

O expresie frecventă a senzaţiilor de durere este plânsul 

un 

c °m P 

| 

comportamental care include în sine componente somato-motorii, secretorii da"'"^" ( 

( 

verbomotorii (urlete, vaiete) şi emoţionale (trăirea emoţională ca suferinţă). 

Durerile puternice, de la care cu greu poate fi distrasă atenţia, determină s V H 

capacităţii intelectuale, a performanţelor în activitatea fizică, prin reducerea vit ^ 

reacţie, a intensităţii şi duratei efortului. 

' ^ 

Din cele de mai sus, rezultă că senzaţiile de durere reprezintă cel mai imn 

sistem de alarmă şi de „avarie" al organismului, care declanşează procesele, reacţii "• 

comportamentele de apărare necesare, ori de câte ori este pusă în pericol integritate r 

fizică. Absenţa lor ar face imposibilă apărarea organismului împotriva vătămări ' 

IOT 

externe şi focarelor patologice interne. Totuşi, prelungirea şi permanentizarea durer" 

duc inevitabil la acumularea unor efecte negative fără nici o valoare adaptativă De 

aceea, controlul ei se impune cu necesitate, pentru a fi adusă cel puţin în limitele 

toleranţei subiective. în acest sens, pe lângă trăsăturile care vizează înlăturarea 

cauzelor, se recurge şi la procedee medicamentoase sau psihoterapeutice, pentru 

atenuarea intensităţii trăirii subiective a senzaţiei actuale. 

6.2. PERCEPŢIA 

6.2.1. Caracterizare generală 

Fiind unanim admisă ideea că percepţia este un proces psihic cognitiv, în istoria 

filosofiei şi psihologiei au avut loc dispute aprinse în legătură cu locul şi importanţa ei în 

continuumul activităţii de cunoaştere, precum şi cu modul ei de organizare şi realizare. 

Disputele în jurul senzaţiei, amintite mai sus, au fost transferate şi asupra percepţiei. 

Astfel, în plan filosofic, modul de abordare a acestei probleme a opus senzualismul 

(empirismul) raţionalismului. Primul acorda percepţiei locul central în cunoaşterea 

realităţii externe, în vreme ce ultimul o socotea ca având o importanţă minoră, datee 

furnizate de ea fiind exclusiv de domeniul fenomenului şi nicidecum al esenţei. 

în psihologie, avem celebra dispută dintre asociaţionism şi gestaltism. a P° 

opoziţia pasivism-activism în interpretarea producerii imaginii şi Opoziţia externai 

internalism în interpretarea determinismului experienţei perceptive. 

în viziunea modelului asociaţionist, percepţia este o continuare în linie are y 

senzaţiei, ea nefiind nimic mai mult, din punct de vedere calitativ, decât o su ^ 

senzaţii constituită în virtutea acţiunii mecanice a legilor asociaţiei- Ca 

percepţia nu ar avea nici trăsături noi, care să nu se regăsească la nivelul se ^ 

individuale care o compun, nici legi interne proprii. De aceea, analiza ei j (e e 

subordonată principiului dividio et compositio: descompunerii succsesive în e e nt 

componente (senzaţiile) şi recompunerii prin asocierea exterioară a acestor f£ 

(senzaţii) după criteriile asemănării, contrastului sau contiguităţii spatio- e . 

a gjriea 

Importantă era considerată sublinierea că, intrând în asociaţie şi forrnan ^t. 

sumativă a percepţiei, senzaţiile nu-şi pierd individualitatea şi autonomia' a 

potrivit căreia, partea este primordială şi determinantă în raport cu întregul să 

a iC -şi altereze valabilitatea. 

" Cum, pe plan experimental, se acumulau tot mai multe fapte care nu puteau fi 

.„licate cu ajutorul acestei scheme, W.Wundt şi Ed.Titchner au fost nevoiţi să 

^troducă, primul, principiul sintezei creatoare (bazat pe apercepţie şi pe legile 

' milaţiei şi dezasimilaţiei), iar cel de-al doilea, ideea ierarhizării după criteriul 

rincipal-secundar" (relaţia „nucleu-context"), care, după părerea lor, ar întregi legile 

ociaţiei şi ar conferi un grad mai ridicat de generalitate modelului asociaţionist. 

Gestaltismul şi-a făcut un titlu de glorie din studiul percepţiei, contribuţia sa în 

ceSt domeniu fiind greu de minimalizat. 

însăşi apariţia lui, din punct de vedere istoric, se leagă de experimente şi de interpretarea 

faptelor privind percepţia stimulilor auditivi (serii muzicale) şi vizuali (forme). 

Primele observaţii cu semnificaţie gestaltistă apar la sfârşitul secolului 19 (în 

1896) şi ele se datoresc Iui Franz Brentano şi Cr.von Ehrenfels. Efectuând experimente 

cu serii muzicale, aceşti cercetători au constatat că în percepţie diferitele sunete 

individuale îşi pierd identitatea lor iniţială, contopindu-se într-o imagine auditivă nouă, 

cu 

o calitate experienţială şi afectivă inconfundabilă şi ireductibilă. Această constatare 

venea în contradicţie-flagrantă cu teoria asociaţionistă, dominantă în acel moment. 

Faptele respective au constituit punctul de plecare al noului curent psihologic, 

ce-şi va elabora sistemul său teoretic în cadrul a două mari şcoli: şcoala de la Graz, sub 

coordonarea lui Meinong şi Benussi, şi şcoala de la Berlin, având ca lideri pe 

W.Kohler, M.Wertheimer şi K.Koffka. 

în faţa problemei raportului parte-întreg, orientarea gestaltistă va proceda, din 

păcate, tot în mod exclusivist, după principiul „ori-ori", „sau-sau", optând în favoarea 

afirmării primordialităţii întregului şi a caracterului derivat şi subordonat al părţii. 

Dacă reprezentanţii şcolii de la Graz mai continuau încă să creadă în senzaţii ca 

elemente primordiale, interpretând integritatea ca un produs al unei activităţi speciale de 

sinteză, grupul psihologilor de Ia Berlin inversează radical raporturile: pentru ei, 

senzaţiile încetează a mai exista ca elemente anterioare percepţiei, independente de ea, iar 

»rorma totală", a cărei sferă este generalizată la întreaga activitate psihică, nu se mai 

începe ca rezultat al unei sinteze, ci ca un fapt primar de esenţă inconştientă şi de natură 

biologică şi psihologică. Asemenea forme se întâlnesc la toate nivelurile ierarhice 

antale. De aceea, orice manifestare psihică actuală trebuie considerată ca „unitate 

0r 

ganizată" sau ca o „formă" cu un anumit grad de pregnanţă (W.Kohler, 1929). 

Nici o entitate nu poate fi surprinsă şi analizată prin procedeul reducţiei atomare, 

P f econizat de şcoala asociaţionistă, ci prin raportarea ei la principiul „emergenţei", care 

c| 

amă admiterea ireductibilităţii caracteristicilor calitative ale ansamblului la suma 

Su 

Şirilor părţilor componente. 

Percepţia este definită astfel ca un prim nivel la care se realizează şi se manifestă 

îa 

fed, adică „forma organizată" sau integrală. La baza ei, sunt puse o serie de legi 

h. 0r ganizării care, ca atare, se dovedesc a fi veridice, şi verificabile experimental. 

"" e acestea, se cuvine a fi reţinute următoarele: «legea bunei forme; • legea 

.^"'orului; • legea structuralităţii; • legea bunei continuităţi; legea destinului comun; 

& e a proximităţii; • legea unum-duo.

Legea bunei forme este o consecinţă particulară a legii universale a organ - 

potrivit căreia, „nu există materie fără formă, neorganizată în structuri". Ea postul r " 

astfel, că elementele câmpului stimulator extern vor tinde să se unească in Percepţie 

într-o „bună formă", echilibrată şi consistentă (pregnantă), în care pe primul n] a 

evidenţiază „întregul". Bunăoară, în percepţia muzicii, sunetele se contopesc înt** 

structură melodică ireductibilă, iar în percepţia vizuală petele cromatice se contonp ° 

c 

într-o structură cromatică nouă, cu o tonalitate şi o nuanţă ireductibile. 

Legea echilibrului arată că percepţia este un rezultat al unei conerue 

izomorfice între punctele de tensiune (ingredientele) ale câmpului fizic extern şi 

cej 

ale câmpului biofizic intern (cerebral), astfel că orice percept se caracterizează printromogenitate 

internă inestricabilă. 

Legea structuralităţii exprimă supremaţia întregului asupra părţii, care face ca 

invarianţii de structură să acţioneze în sens compensator şi întregitor în raport cu 

eventualele lacune, omisiuni sau inversiuni (cazul figurilor lacunare, al cuvintelor în 

care sunt omise, inversate sau dublate anumite litere). Percepţia posedă astfel o schemă 

internă structurată, care face ca ea să-şi păstreze individualitatea în pofida unor 

transformări perturbatoare ale câmpului stimulator extern (fig. 19). 

-m 

Fig, 20. Legea bunei continuităţi 

MRÎ 

L r 1- 

PSIHLOGIE 

PSIHHOLOGIE 

Fig. 19. Legea structuralităţii în percepţie 

Fig. 21 

Legea bunei continuităţi exprimă faptul că o configuraţie externă deschisa tin 

în perceţie să fie continuată în acelaşi sens şi să se închidă, devenind astfel in 

echilibrată. în orice câmp fizic extern dezorganizat, percepţia introduce vectori 

structurare, de la deschis către închis, de la neechilibrat la echilibrat, de la eteroge 

omogen etc. (fig. 20). 

. . 

all 

Legea destinului comun postulează că un element scos în afara configurat' 6 

a structurii, în percepţie, tinde să fie reintegrat şi relaţionat cu celelalte elem 

într-un ansamblu, toate elementele sunt legate printr-un destin comun (fig. 21)- ^ 

Legea proximităţii arată că, într-un câmp eterogen, dispersat, percepţia tin 

organizeze elementele şi să Ie grupeze din aproape în aproape, pe verticala 

orizontală. Astfel, elementele învecinate tind să fie percepute împreuna, 

configuraţie echilibrată (fig. 22). 

Fig. 22. Legea proximităţii

IM 

Legea unum-duo exprimă faptul că într-un câmp extern ambigen, pg. 

procedează fie asimilativ, realizând o singură formă (figură), fie disociativ, div' ^ 

câmpul în două figuri cu individualitate distinctă. 

' 

Toate aceste legi sunt în fond complementare, se bazează pe date experim 

obiective şi uşor verificabile, fiind astăzi recunoscute ca parte integrantă a unei vi't 

teorii generale a percepţiei. Deşi modelul gestaltist ca atare nu a reuşit să se i mpu 

^ 

singurul valabil şi dominant, fiind considerat astăzi depăşit din punct de \ A^ 

metodologic, totuşi are meritul esenţial de a fi demonstrat statutul percepţiei Ca ^ 

calitativ superior de organizare psihică în raport cu senzaţia şi de a fi f 0rrn 

, 

necesitatea studierii ei prin prisma trăsăturilor şi legităţilor sale proprii, ireductibil f 

a 

cele ale senzaţiei. 

Orientarea pasivistă interpretează percepţia ca simplă urmă sau efect al actiu 

obiectului extern asupra organelor de simţ, fără nici o contribuţie a factorilor subiecţi 

interni; activismul, dimpotrivă, afirma că percepţia este exclusiv o manifestare 

energiilor şi a factorilor psihici interni ai subiectului, obiectul nefiind decât un simn| u 

declanşator al acestora. 

Extemalismul (în speţă behaviorismul) focaliza întreaga problematică a 

percepţiei în studiul reacţiilor externe de răspuns la complexe de stimuli cu semnificaţii 

adaptative diferite; dimpotrivă, internalismul (în speţă, introspecţionismul) accentua 

asupra caracterului subiectiv intern al percepţiei, ca formă de manifestare a unei 

conştiinţe pure, ermetice, total ruptă de expresiile comportamentale obiective. 

In contextul sau pe lângă aceste orientări mari, au apărut în timp diverse teorii 

particulare ale percepţiei, fiecare din ele centrându-se pe un aspect sau altul, pe care l-a 

transformat mai mult sau mai puţin în absolut. 

Cu toate că asupra ei au fost efectuate numeroase cercetări, poate mai multe şi mai 

riguroase decât asupra oricărui alt proces psihic, percepţia continuă să rămână un domeniu 

deschis, pentru care nu dispunem încă de o teorie explicativă generală unanim acceptată. 

Merită a fi consemnat, însă, efortul pentru depăşirea opoziţiilor antagonice, 

exclusiviste, care au caracterizat perioada psihologiei tradiţionale, şi admiterea unei 

platforme mc Jologice cât de cât comune, bazată pe principiul complementarităţii 

epistemologice şi pe paradigmele oferite de teoria generală a sistemelor, cibernetica şi 

teoria informaţiei. 

în lumina acestor noi orientări metodologice, abordarea percepţiei se circumsc 

principiilor: a) interacţiunii; b) comunicării informaţionale; c) sistemicităţii şi integra 

d) dezvoltării; e) instrumentalităţii şi f) organizării-reglării. 

Principiul interacţiunii reclamă, în primul rând, definirea şi interpre 

imaginii perceptive ca rezultat specific al interacţiunii complexe, dinami 

contradictorii dintre caracteristicile obiective ale câmpului fizic extern (obiectul- ^ 

şi contextul concret în care este dat sau prezentat el) şi subiect, ca entitate acti 

ansamblul structurilor, stărilor şi condiţiilor lui interne, fiziologice şi P s,n ° 

precum şi ca rezultat al interacţiunii dintre ereditar, înnăscut şi dobândit. , t 

j e 

j 

Pe de altă parte, principiul interacţiunii implică şi luarea în considerare a \ fr 

percepţiei cu celelalte procese psihice - senzaţie, reprezentare, gândire, rn 

tof 

limbaj, motivaţie, afectivitate etc, a influenţei pe care ea o suferă din partea 

•ese ş

^ lua ca obiect de studiu şi indiferent ce aspect concret se urmăreşte a fi evidenţiat 

m 

ftr-o cercetare anume, demersul cognitiv trebuie subordonat relaţiei: 

'" p = f (SnO) ti, unde P y 

= percepţia, S = mulţimea variabilelor-subiect, 

mulţimea variabilelor-stimul sau obiect, iart; = momentul dat de timp. 

Pornind de la această formulă şi menţinând-o drept cadru permanent de referinţă, 

tem studia, pe de o parte, dependenţa percepţiei de caracteristicile şi natura 

bstanţial-calitativă a stimulilor (P y 

= f (O)), iar pe de alta - dependenţa percepţiei de 

urniţi factori de ordin subiectiv intern-motivaţie, afectivitate, atenţie etc. (P y 

= f (S)). 

Relaţiile de mai sus, impuse de principiul interacţiunii, ne vor feri de absolutizări 

nilaterale şi de eroarea de a interpreta percepţia ca funcţie univocă fie doar de obiect, 

g e 

doar de subiect. 

Principiul comunicării informaţionale reclamă mai întâi circumscrierea abordării 

percepţiei unei scheme logice de comunicare a subiectului, în calitate de receptor şi 

destinatar, cu lumea obiectelor şi fenomenelor externe, în calitate de surse de semnale 

purtătoare de informaţie, iar apoi, interpretarea modului de realizare a percepţiei ca o 

succesiune ordonată de transformări informaţionale de tipul codării-recodării-decodării. 

Perceptul, produsul final al acestor transformări, devine în esenţa sa un model 

informaţional intern, de tip izomorfic-homomorfic, al obiectului extern. In această 

calitate, el dobândeşte o funcţie designativă şi referenţială, orientând subiectul în mod 

selectiv şi determinat în raport cu obiectul ca întreg, în ansamblul însuşirilor, 

dimensiunilor şi semnificaţiilor sale hic et nune. 

Principiul comunicării informaţionale ne instrumentează în analiza de detaliu a 

dinamicii procesului percepţiei, începând cu identificarea operaţiilor ce au loc la 

„intrare" - detecţia semnalelor, compararea şi evaluarea lor, selecţia (criteriile 

dominante în efectuarea lor), ordonarea lor - configuraţională sau serială -, formarea 

codurilor primare la nivelul receptorului, culminând cu radiografia verigii terminale (de 

ieşire), unde au loc operaţiile logico-semantice de elaborare aperceptului. 

Acelaşi principiu permite aplicarea în studiul percepţiei a aparatului teoriei 

informaţiei şi a modelării computerizate. Programele de recunoaştere a formelor, 

elaborate şi validate până în prezent, ne arată foarte clar că percepţia umană, mai ales 

°ea mediată verbal, poate fi „descrisă" ca un sistem ordonat de operatori şi condiţii 

°§ice, aplicat succesiv fluxului de semnale de la „intrarea" analizatorului până la 

"ieşirea" lui. Gradul de fidelitate şi completitudine al imaginii perceptive va depinde de 

^'itatea procesului comunicaţional, de raportul dintre semnal şi zgomot (S/Z) de-a 

lun 

§ul „canalului" senzorial. 

Principiul sistemicităţii şi integrării reclamă tratarea percepţiei ca mulţime de 

en 

iente de esenţă informaţională, aflate într-o relaţie nonîntâmplătoare (mai mult sau 

ai 

Puţin legică), ce se realizează printr-o integrare pe verticală şi pe orizontală, intra- 

Şl 

"Wermodală. 

Sistemicitatea fiind o determinaţie fundamentală a psihicului uman în ansamblul 

u> percepţia apare ca un nivel particular al realizării acestei determinaţii şi ca un 

sistem în cadrul sistemului înglobant, supraordonat. Ca urmare, abordarea 

Ce 

Pţiei trebuie să satisfacă cele patru condiţii logice ale metodologiei sistemice:

aportarea la factorul timp şi exprimarea ei ca funcţie de timp : P y 

= f (t) = dinami 

raportarea la mediu (sursele externe de informaţie) şi definirea percepţiei ca «• °' e ' 

semi-deschis", realizând cu mediul schimburi energetico-informaţionale; raporta ^ 

criteriul complexităţii şi definirea percepţiei ca sistem cu un înalt grad de complex' 3 ^ 

(surprinderea ca atare a acestei complexităţi, fără a recurge la reducţionism); raport 

la caracterul relaţiei dintre „intrări" şi „ieşiri" şi încadrarea percepţiei într-o sch ^ 

nia 

funcţională de tip determinist sau probabilist. 

Principiul dezvoltării postulează că percepţia este un proces psihic evolutiv 

& 

cărui scheme funcţionale interne şi mecanisme se elaborează, se perfecţionează s' 

consolidează treptat în ontogeneză, prin învăţare spontană sau organizată. Ac C 

principiu se opune tezei despre caracterul imanent al structurilor perceptive susţinute d 

reprezentanţii gestaltismului. 

Aşa cum sublinia J.Piaget, gestaltismul are meritul de a fi demonstrat caracterul 

de structură al percepţiei, dar comitea o eroare metodologică serioasă, prezentându-ne 

structuri perceptive lipsite de geneză, ca datum-uri imanente. Piaget a introdus criteriul 

genetic-evolutiv în abordarea şi interpretarea percepţiei, dovedind pe cale experimentală 

stadialitatea devenirii structurilor perceptive. Acestea evoluează de la stări 

globale, difuze, de nedeterminare, la stări diferenţiate, echilibrate, de la sincretism la 

scheme logico-operaţionale generalizate mediate verbal, care permit nu numai detectarea 

şi identificarea obiectului în momentul actual, ci şi anticiparea transformărilor lui în 

cursul acţiunii, aici aflându-se baza genetică a „preimplicaţiilor" şi „inferenţelor". 

Principiul instrumentalităţii impune tratarea percepţiei din perspectiva adaptării 

subiectului la mediul extern şi al legăturii ei cu motivele şi scopurile activităţii umane. 

Ca model informaţional intern al lumii externe, perceptul devine „instrument" de 

relaţionare directă cu mediul, de orientare activă în el, de detectare şi identificare a 

obiectelor necesare satisfacerii trebuinţelor şi atingerii scopurilor. Intre percepţie şi 

acţiune (activitate) există o legătură organică, intimă. Aceasta reclamă ca activitatea să 

devină contextul real în care să fie studiată percepţia; diferitele scheme interne de 

organizare a experienţei şi a diferitelor forme particulare ale percepţiei vor fi 

dependente de conţinutul şi sarcinile specifice principalelor forme de activitate a 

omului, influenţa modelatoare cea mai mare revenind în fiecare perioadă de vârsta 

cronologică activităţii dominante. 

Principiul reglării-organizârii ne arată că percepţia nu poate fi surprinsa şi 

studiată în mod nemijlocit, ca proces subiectiv pur, chiar dacă ea se produce în urm 

acţiunii directe a obiectelor externe asupra aparatelor noastre senzoriale. Ca şi celela 

procese psihice, percepţia are un caracter ideal, fiind lipsită de proprietăţi sensit» 

posibil de observat şi înregistrat ca atare. , 

Prezenţa şi desfăşurarea ei le constatăm în mod indirect, prin intenţie 

răspunsurilor verbale sau motorii ale subiectului. După caracteristicile cantita 

(perioadă de latenţă, amplitutidine, ritm etc.) şi calitative (corectitudine, adecv > 

eficienţă etc.) ale acestor răspunsuri, putem stabili gradul de realizare a unui P roce 

. • 

percepţie oarecare. Reglarea şi organizarea în sfera activităţii şi comportamen 

constituie principalele coordonate după care se poate evalua nivelul de corectitu 

completitudine şi eficienţă al percepţiei. ,..., „,JV >,.. 

Definiţia percepţiei. Astăzi, în definirea percepţiei se porneşte fie de la teoria 

flectării, fie de la teoria informaţiei. în tratatele şi manualele de psihologie generală 

ûtohtone (AI.Roşca, 1968, 1974; P.Popescu-Neveanu, 1976; Mielu Zlate, 1995) 

^jjnează abordarea şi interpretarea reflectorie. Astfel, percepţia este definită ca 

eflectare subiectivă nemijlocită, în formă de imagine, a obiectelor şi fenomenelor 

eterne ce acţionează în momentul dat asupra noastră prin ansamblul însuşirilor şi 

omponentelor | or 

§ e 

observă imediat deosebirea ei de senzaţie, definită ca reflectare 

j e 

tip secvenţial-unidimensional, a unor însuşiri singulare izolate ale obiectului. Se 

sUbliniază, de asemenea, condiţia obiectivă obligatorie a percepţiei: prezenţa şi 

acţiunea directă a stimulului complex asupra organului sau organelor de simţ 

corespunzătoare. Reflectând obiectul în unitatea însuşirilor şi părţilor sale componente, 

percepţia constituie un nivel calitativ superior de realizare a cunoaşterii senzoriale, care 

permite nu numai simple discriminări, ci şi operaţii mai complexe de identificare şi 

clasificare. Pe baza conţinutului reflectoriu al imaginii perceptive, putem răspunde 

adecvat la întrebarea „ce este acest obiect?" şi putem, corespunzător, să-l 

individualizăm printre altele sau sâ-l raportăm la o clasă supraordonată. 

Din perspectiva teoriei informaţiei, percepţia se defineşte ca proces de 

comunicare directă între subiect şi lumea externă, mediat de un ansamblu de operaţii şi 

transformări logico-gramaticale, de ordin sintactic, semantic şi pragmatic, de punere în 

relaţie de designare-reprezentare a elementelor alfabetului bioelectric al creierului, cu 

stările (însuşirile) sursei externe (stimulului), astfel încât primele să desemneze şi să 

refere despre cele din urmă. Imaginea perceptivă se interpretează ca model 

informaţional intern, de tip izomorfic sau homomorfic, al obiectului ce acţionează în 

momentul dat la „intrarea" sistemului receptor (subiectul). Fiind o entitate 

informaţională, perceptul poate fi obiectiv evaluat prin cele trei dimensiuni ale 

informaţiei: dimensiunea statistico-matematică, dimensiunea semantică şi dimensiunea 

pragmatică. Prima ne permite să determinăm volumul sau cantitatea de informaţie 

obiectiv extrasă şi înglobată în imaginea actuală a obiectului perceput. Aceasta va fi 

proporţională cu numărul total al dimensiunilor şi însuşirilor obiectului: Ij = log 2 

N x 

, 

unde I; - cantitatea de informaţie proprie imaginii perceptive considerate, N x 

- numărul 

total al însuşirilor obiectului. Cu cât un obiect este mai complex cu atât cantitatea de 

"iformaţie pe care o va conţine imaginea sa perceptivă va fi mai mare, şi invers. 

In context, se pune întrebarea: câte însuşiri şi, respectiv, ce cantitate minimă de 

"iformaţie este necesară pentru o discriminare şi identificare corectă a obiectului dat? 

ê 

va putea constata cu acest prilej că, în cazul obiectelor familiare, pe care le-am 

Perceput sau le percepem în mod curent, este nevoie de extragerea unei cantităţi mai 

^'ci de informaţie pentru a fi discriminate sau identificate, decât în cazul obiectelor de 

ac 

eeaşi complexitate, dar pe care le percepem prima dată. 

Dimensiunea semantică ne permite să evaluăm fidelitatea, relevanţa şi 

re 

Ptezentativitatea informaţiilor pe care le integrează imaginea perceptivă. Ea ne arată 

Ca 

imaginile perceptive se pot realiza la niveluri calitative diferite, unele fiind mai 

Su 

Perficiale şi mai puţin relevante, altele mai bogate şi mai consistente. 

Pe măsura repetării contactului senzorial cu unul şi acelaşi obiect, se va înregistra 

"fibogăţirea Ş' adâncirea cunoaşterii lui, trecându-se treptat la ierarhizarea informaţiilor 

015

236 

extrase după criterii de relevanţă şi reprezentativitate. Nerealizarea la parametri non* 

a dimensiunii semantice a procesării informaţiei perceptive duce la întârzieri şj ., er 

ln 

discriminarea şi identificarea obiectelor. 

Dimensiunea pragmatică rezidă în legătura pe care informaţia pe rce 

*• 

(respectiv, percepţia) o are cu stările de motivaţie ale subiectului, cu scopurile activVlui. 

Prin latura semantică a informaţiei, obiectul este „cunoscut" aşa cum este el -" 

realitate, adică independent de stările noastre de necesitate; prin cea prasrnat' *~ 

obiectul este cunoscut din perspectiva importanţei şi valorii lui pentru noi. Amhef' 

e 

aspecte sunt esenţiale pentru adaptarea la mediu şi ele se produc împreună. 

Cele două moduri de definire a percepţiei - pe baza teoriei reflectării şi pe 

ce 

teoriei informaţiei - nu se exclud, ci pot fi considerate complementare, cu specifi car 

că definiţia informaţională are un grad mai ridicat de generalitate şi rigoare 

Accentuând asupra relaţiei de asemănare dintre imagine şi obiect, definiţia impusă de 

teoria reflectării devine destul de şubredă şi neconvingătoare în cazul percepţiei 

auditive, olfactive şi gustative, unde imaginea nu satisface condiţia asemănării, ci doar 

pe cea a corespondenţei designative. 

Noţiunea de imagine a fost elaborată pe baza percepţiei vizuale şi tactile şi ea 

este legată de spaţialitate, de contur şi formă, de unde şi tendinţa frecvent întâlnită la 

mulţi autori de a o considera sinonimă cu fotografia sau copia. De aceea, considerăm 

că termenii de model informaţional sau cel de cod perceptiv sunt mai adecvaţi pentru 

definirea percepţiei decât cel de imagine. Indiferent că o abordăm de pe poziţiile teoriei 

reflectării sau de pe poziţiile teoriei informaţiei, percepţia ne dezvăluie două laturi - 

latura procesuală, dinamică, şi latura rezultativă - produsul final. 

în condiţii normale, la omul adult, percepţia pare a fi un act instantaneu, care se 

produce în mod automat, de la sine. In realitate, ea are o desfăşurare procesuală, chiar 

dacă se întinde pe o durată foarte scurtă, de la 0,5 la 1,5-2 sec. Această procesualitate 

devine evidentă şi uşor conştientizabilă când sarcina perceptivă este mai complexă şi 

mai dificilă, timpul necesar ajungerii la obţinerea produsului final (modelul 

informaţional) putând creşte până la câteva zeci de minute. Şi este posibil, complicând 

şi mai mult sarcina perceptivă, ca în pofida creşterii timpului, procesul să rămana 

nefinalizat, subiectul fie eşuând, fie dând un răspuns eronat. 

Trebuie să admitem, aşadar, că. percepţia are un caracter fazic. Cercetările de 

laborator au dus la evidenţierea următoarelor faze: a) orientarea; b) explorarea, 

c) detecţia; d) discriminarea; e) identificare; f) interpretarea. 

a. Orientarea. Aceasta constă în direcţionarea şi „acordarea" aparatului 

recepţie în raport cu „locul" şi specificul sursei externe de stimulare. Prima reacţie pe 

care o dăm la orice stimul din afară este cea de orientare. . , v 

Aceasta acţionează, în primul rând, ca un inhibitor al activităţii curente, preg a 

condiţiile psihofiziologice interne pentru desfăşurarea ulterioară optimă a recep. 

noului stimul. în forma sa generalizată, reacţia de orientare acţionează ca ' 

facilitator al transmisiei input-u\\\\ senzorial nou apărut; în forma „focaliza fâ 

manifestă numai în cadrul aparatului senzorial actual stimulat), acţionează ca un 

comutator: facilitează transmisia pe canalul solicitat şi o blochează sau o r 

«tor P e celelalte canale. în cazul percepţiei active, deliberate, la acţiunea reacţiei de 

'! e)1 

tare se adaugă factorii dispoziţionali, îndeosebi stările de set şi de motivaţie. 

b. Explorarea. Pe fondul stării de „vigilenţă orientată" creată de faza anterioară, 

loc explorarea. Ea constă dintr-o succesiune de operaţii sensori-motorii de parcurgere 

pului stimulator extern, în vederea stabilirii coordonatelor principale în interiorul 

^ se situează stimulul propriu-zis şi a precizării schemelor optime de captare a 

unii acestuia. Schema funcţională a tuturor analizatorilor noştri include şi o verigă 

otorie al cărei rol este tocmai acela de a asigura inspecţia întregii arii a câmpului 

simulator şi de a menţine poziţia cea mai adecvată a receptorului în raport cu el. 

în funcţie de gradul de dezvoltare şi implicare a mecanismelor reglatorii 

uoerioare, explorarea se realizează în două forme: spontan-haotică şi selectiv-dirijată. 

Prima se desfăşoară fără un program precis elaborat; traiectoriile ei se intersectează şi 

direcţionează la întâmplare. La subiecţii adulţi, ea se întâlneşte rar, numai în cazul 

unor obiecte-stimul cu totul noi. Cea de a doua are la bază un program, algoritmic sau 

•mistic, prin care se stabileşte o proporţie optimă între duratele de fixare şi frecvenţa 

inspecţiei diferitelor puncte. Această formă de explorare devine o componentă 

dominantă în activitatea de supraveghere (observaţie), cum este cea a operatorilor de la 

tablourile de comandă. 

în raport cu particularităţile funcţionale ale diferiţilor analizatori, distingem o 

plorare de tip spaţial, proprie sistemelor vizual şi tactil, caracterizată prin 

posibilitatea inspecţiei sau supravegherii simultane a mai multor elemente, şi o 

explorare temporală, proprie analizatorului auditiv, în primul rând, şi, apoi, celui 

gustativ şi olfactiv, caracterizată prin urmărirea unui câmp stimulator organizat serial. 

c. Detecţia. Dacă esenţa explorării constă în căutarea stimulului, detecţia 

mtiseamnă surprinderea existenţei lui şi „extragerea" din contextul elementelor de fond. 

Ja fixează şi conturează aparatul de recepţie pe stimul. Realizarea detecţiei se 

pfinalizează la „ieşire" cu răspunsul „semnal" sau „stimul", care semnifică: „este un 

semnal", „este un stimul (obiect)". Dinamica şi nivelul de claritate al detecţiei sunt 

dependente de raportul semnal/zgomot (Swets, 1964; Simon, 1984). Dacă valoarea 

destui raport este mai mică de 1, atunci semnalul va fi acoperit de zgomot şi va 

foniâne nedetectat; dacă este egală cu 1, probabilitatea semnalului va fi egală cu 

probabilitatea zgomotului p(s) = p(z), ceea ce creează o situaţie de maximă 

Certitudine: în 50% din cazuri zgomotul poate fi detectat ca semnal, iar în 50% - 

analul poate fi omis, considerându-se zgomot. O detecţie poate fi apreciată 

pisfacătoare, când probabilitatea de relevare a prezenţei(absenţei) semnalului pe 

'°idul zgomotului este cel puţin p=0,55-0,60. 

Când însă percepţia este implicată în rezolvarea unei sarcini importante, detecţia 

Ce 

tează să mai fie satisfăcătoare la p=0,60, reclamând o corectitudine mult mai 

'•'cată p=0,85-0,90—»p=l. Precizia detecţiei este influenţată nu numai de valoarea 

s 

°lută a semnalului şi de cea a raportului s/z, ci şi de alţi factori, ca de pildă: timpul 

. Opunere a stimulului, prezenţa sau absenţa altor semnale concurente, care şi ele 

/iriează obiectul detecţiei, starea funcţională a aparatului de recepţie, starea de 

tlv 

aţie actuală a subiectului etc.

Intre momentul apariţiei reale a semnalului şi cel al înregistrării prezent • 

către „destinatar" se scurge un anumit interval de timp, căruia i s-a dat nutnel H ' U '' 

de detecţie. în principiu, putem spune că abordarea unei sarcini de percepţie *'" 

atât mai bună cu cât acest timp este mai scurt. Se dovedeşte însă că el este ' f Ste ( 

Q 

complexă, dependentă de mai multe variabile: T de 

,=f(N, pa, F p 

), unde N _° ^ 

elementelor-stimul din câmpul supus explorării, pa - probabilitatea apriorică ^^ 

la primul pas al căutării, ea fiind egală cu valoarea raportului dintre ^^ 

elementelor explorate care posedă însuşirea dată (M) şi numărul total de elern Umăl111 

care le cuprinde câmpul perceptiv extern (N), iar F p 

- ansamblul f^*-** 

psihofiziologici, care ţin de subiect. 

0r^°r 

Semnalul înregistrat la „intrare", în urma operaţiilor de explorare-detectie 

supus la nivelul primei verigi a analizatorului - receptorul - unei transformă -^ 

ue 

codificare. 

Potrivit datelor neurociberneticii, pentru descrierea operaţiilor de codificar - 

interiorul analizatorilor pot fi folosite două tipuri de „funcţii de transfer": funcţii ] 

transfer reversibile sau izomorfice, care constau în aplicarea unor operatori de calculai 

a corespondenţelor dintre „codurile" de la diferite niveluri ierarhice, şi calculul 

corelaţiilor designative (compatibilităţi semantice) dintre codurile particulare (modale) 

de la acelaşi nivel integrativ. 

In cadrul acestor funcţii, trecerile între coduri sunt reversibile, ceea ce permite 

corectarea mai eficientă a erorilor posibile şi, în acelaşi timp, optimizarea decodificării. 

Putem presupune existenţa pe traseele senzoriale a unor operatori de scanare, care 

verifică (testează) corespondenţa de 1:1 dintre elementele codurilor, semnalizând 

unităţilor integrative centrale eventualele perturbaţii. Funcţiile de cel de-al doilea tip 

sunt în întregime anizomorfice şi arbitrare, transformările realizate de ele fiind 

ireversibile atât timp cât nu se cunoaşte cheia codului produs în acest mod. 

Asemenea transformări se întâlnesc în procesul de extragere a însuşirilor, a căror 

codificare se face în contexte şi combinaţii aleatoare, astfel încât refacerea în sens 

invers a operaţiilor reclamă cunoaşterea criteriilor iniţiale. 

Din punctul de vedere al distribuţiei în timp, sistemele aferente operează cu două 

tipuri de coduri: discrete, care se obţin prin îmbinarea caracteristicilor de impuls ale 

descărcărilor neuronale şi analogice, care se obţin prin varierea în amplitudine şi 

frecvenţă a unei microstructuri de stare stabilă, generată la nivelul joncţiunilor 

neuronale (M.Golu, 1975; M.Golu, 1981; F.Varela, 1989). 

Diferite însuşiri (dimensiuni) ale stimulilor sunt codificate prin modulări diferi 

ale influxului nervos. Intensitatea este codificată prin modularea în frecvenţă, după 

funcţie logaritmică: F=log.[l+(I/I D 

)]; frecvenţa vibraţiilor acustice se codifică pe b 

^ 

procedeelor „rezonanţei locale" (regula locului) şi „organizării în salve" ( re 8 

frecvenţei); mişcarea este codificată prin vectorizarea direcţiei de proie c " . 

impulsurilor în veriga centrală a analizatorului; dimensiunile spaţiale se codifi ca P 

organizarea lineară şi segmentară a impulsurilor; duratele se codifică prin C ° {C e ar 

activărilor selective şi succesive ale neuronilor ON, OFF şi ON-OF^ 

semnalizează, respectiv, începutul, întinderea şi sfârşitul acţiunii stimulilor; c' 

caracteristicilor cromatice se leagă de schimbările selective de stare ale rece P 

j a 

|izaţi în raport cu diferite lungimi de undă ale spectrului electromagnetic 

ţpavis, 1962; E.Nicolau, C.Bălăceanu, 1967; K.Pribram, 1971; M.Golu, 1975). 

' Corectitudinea operaţiilor de codificare a semnalelor de la „intrare" 

jiţjonează calitatea procesului ulterior de prelucrare propriu-zisă a informaţiei, care 

C 

° 

va obiectiva în discriminare, identificare şi interpretare. 

* d. Discriminarea. în percepţie, avem de a face cu grade diferite de prelucrare a 

f rrnaţiei, determinate, aşa cum am văzut, atât de factori obiectivi externi, cât şi de 

Lori psihofiziologici interni. 

Discriminarea marchează acel stadiu (grad) de prelucrare, în care informaţia 

uitată la „ieşire" este suficientă pentru a detaşa obiectul de fond şi pentru a nu-1 

^nfunda cu altele, date simultan sau succesiv. Ea se bazează pe o operaţie de 

centuare a contrastelor sau de înregistrare a discrepanţelor parametrice (formă, 

mărime, intensitate, culoare etc). 

Principalul obiectiv constă, deci, în stabilirea unor inegalităţi A#B sau A>B, 

R

siluetă, nu putem decât să spunem că este o fiinţă umană (un om). Identifi 

realizează în forma ei cea mai extinsă şi vagă, categorială. Pe măsură ce di t^8 Se 

reduce, percepţia se completează succesiv cu date noi, trecând, corespun v "^ Se 

identificări din ce în ce mai înguste: identificarea sexului (masculin sau f^'. ' a 

estimarea vârstei (copil, tânăr, bătrân); identificarea nominală („este persoana ^^ 

Anumite lacune sau impreciziuni în extragerea şi prelucrarea informaţiei^6 

' 

identificări eronate sau false. 

• Cl auc la 

In identificarea individuală, pe primul plan, în conştiinţă, trec însuşirile n e 

posedă numai obiectul dat, iar însuşirile comune sunt transformate în informat"^ ^ 

fond; în identificarea categorială, raporturile se inversează: determinante în consT ^ 

devin însuşirile clasei, iar cele individualizatoare se estompează. 

""^ 

Un caz particular al identificării individuale prin „extragere din clasă" este 

numitul fenomen al „întipăririi" (imprinting). 

^' 

In raport cu anumite obiecte aflate permanent în jurul nostru, se elaborea - 

asemenea modele informaţionale, încât ele sunt pregnant desprinse din contextul 

celorlalte cu maximum de siguranţă şi precizie, deşi indicii care stau la baza acestei 

operaţii nu sunt întotdeauna conştientizaţi şi verbalizaţi. Exemplul cel mai spectaculos 

îl constituie ciobanul care-şi recunoaşte fiecare oaie din turmă, chiar dacă oile seamănă 

foarte mult între ele. O primă explicaţie ar fi aceea că, prin percepere repetată, 

modelele individuale stocate se completează treptat până la automorfism. 

Ca urmare, obiectul respectiv ajunge în percepţie la o asemenea „bună formă", 

încât, chiar dacă în realitate nu prezintă deosebiri, pregnante, în subconştientul 

subiectului ele tind să iasă în evidenţă şi să-şi afirme individualitatea. O a doua 

explicaţie, oarecum complementară ar fi că integrarea modelului informaţional 

corespunzător se realizează nu numai la nivel cognitiv, ci şi la nivel motivaţional. 

Aceasta îi conferă un fel de „pecete" sau de „halou", pe care nu le posedă modelele 

informaţionale ale celorlalte obiecte percepute anterior. 

Când schemele funcţionale ale percepţiei ating un nivel optim de dezvoltareconsolidare, 

identificarea, fie ea de tip individual sau categorial, se produce aproape 

automat, pe loc. Modelele informaţionale stocate în memorie, o dată actualizate, 

îndeplinesc o funcţie de compensare, reconstituind în plan intern însuşirile omise sau 

corectând pe cele eronat reprezentate. Aceasta face ca identificarea să devină posibilă şi 

în situaţiile când „input-u\" conţine o informaţie minimală (ex. figuri lacunare, obiecte 

mascate de context sau fond, iluminat slab etc). 

Modelele perceptive tezaurizate, având o stabilitate semantică atât de mare* ra c 

posibil convenţionalul: la „solicitarea" gândirii, percepţia integrează categorial, ' 

scopuri instrumentale, „obiecte" ale căror caracteristici se abat semnificativ de la eta o 

(ex. un pătrat sau un cerc pe care le desenăm cu mâna liberă pe tablă, în vederea un 

demonstraţii sau exemplificări, nici pe departe nu au forma perfectă; cu toate aces 

se admite convenţional că ele sunt reprezentante ale clasei pătratelor şi- XQ^ 

cercurilor). 

/ Interpretarea. Cum percepţia nu este un proces în sine, iar noi nu pe rC r, 

obiectele şi fenomenele lumii externe în sine, ci pentru a le include în ca ° 

tivităţii noastre, apare logic ca veriga finală a procesualităţii perceptive s-o constituie 

iC 

terpretarea conţinutului informaţional obţinut în fazele anterioare. 

'"' Aceasta constă în evaluarea importanţei şi utilităţii obiectului perceput şi are la 

ză ha un S ru P de °P era t'' de relaţionare şi comparare a proprietăţilor obiectului cu stările 

. 

tenie de motivaţie şi cu scopurile activităţii noastre. 

111 

Ca urmare, rezultatul interpretării se va concretiza într-o judecată valorizatoare: 

biectul X este lipsit de semnificaţie (indiferent)" sau „obiectul X are semnificaţia Y 

" ntru mine". în primul caz, continuarea percepţiei devine inutilă, atenţia trebuind 

oinutată la alt obiect. în cazul al doilea, sunt posibile două variante: a) semnificaţia 

hiectului este negativă şi, în raport cu el, se adoptă un comportament de respingere 

û 

de apărare; b) semnificaţia obiectului este pozitivă, el urmând a fi acceptat ca 

obiect de consum", servind direct la satisfacerea unei stări de motivaţie (interes, 

trebuinţă primară sau trebuinţă secundară) sau ca „mijloc" pentru atingerea scopului 

unei anumite activităţi. 

Interpretarea presupune atât stabilirea unei legături instrumentale directe între 

stările de motivaţie şi valenţele primare ale obiectului, cât şi a unei legături indirecte 

sau convenţionale, obiectul putând fi utilizat ca substitut şi în alte scopuri decât cele 

pentru care este el „destinat". 

în cadrul activităţilor umane se stabilesc, prin consemne şi programe, legături 

funcţionale precise între anumite semnale şi comportamentele pe care subiectul trebuie 

să le efectueze la apariţia lor (semnale de circulaţie rutieră, indicatoarele şi semnalele 

acustico-luminoase la tablourile de comandă ale instalaţiilor automatizate etc). 

Produsul final al procesual ităţii perceptive este perceptul. Acesta este un model 

informaţional de tip imagistic sau figural-designativ, structurat spaţio-temporal 

(configuraţional sau serial) şi logico-semantic, care permite subiectului diferenţierea şi 

identificarea obiectelor ce acţionează în momentul dat asupra unuia sau a mai multor 

organe de simţ (intrări). 

Din punct de vedere psihologic, perceptul se distinge prin câteva trăsături 

esenţiale, şi anume: stabilitate/dinamicitate, completitudine, relevanţă, reprezentativitate 

şi referenţialitate sau obiectualitate. 

Stabilitatea/dinamicitatea se exprimă în durata menţinerii în câmpul central al 

conştiinţei a aceluiaşi conţinut informaţional. Variaţiile care inevitabil se produc nu 

at 

'ng pragul de separabilitate/discriminabilitate. Se constată că, la unii subiecţi, 

c 

°nţinutul informaţional al perceptului se menţine în limitele lui „acelaşi" un interval 

relativ mare de timp, uneori pe toată durata expunerii obiectului, iar la altele, el se află 

lntr 

-o fluctuaţie accentuată. Aceasta depinde de apartenenţa tipologică a indivizilor, pe 

dimensiunea stabil-instabil sau mobil-inert. Ca atare, trăsătura respectivă devine un 

ln 

dicator important în analiza componenţei dinamico-energetice a personalităţii. 

Ex 

Perimental, putem s-o evaluăm în două moduri: fie prezentând subiectului un singur 

î^'ect timp de 5 minute, înregistrând toate variaţiile (completările) care apar după 

' de ntificare, fie prezentând o „mulţime" de 5-7 obiecte, dintre care 3-5 identice şi 

diferite după 1 -2 însuşiri (elemente) mărunte, marcând timpul necesar fiecărui subiect 

kitru detecţia celor două obiecte uşor diferite de celelalte. Un subiect cu o bună 

0rj 

i|it a 

t e 

perceptivă ar trebui să obţină performanţe mai bune decât unul inert. Nici

stabilitatea, nici dinamicitatea nu ating limitele absolutului, aceasta însemnă A 

alterare patologică gravă a percepţiei. ° 

Completitudinea este dată de raportul dintre volumul însuşirilor şi trăsăturii 

care le conţine perceptul (V yj) şi volumul însuşirilor şi trăsăturilor pe care le nn 

obiectul (Txi) : Ce = ^^- , 1 < Ce > 0 . 

Când Ce = 1, avem de-a face cu un percept absolut complet, care epuize - 

practic, obiectul, acesta nemaiavând nici o însuşire care să nu fie reprezentată" 

percept, ceea ce, în realitate, este imposibil; când Ce = 0, înseamnă că în percent l 

obţinut nu se regăseşte nici o însuşire a obiectului-stimul, fapt de asemenea imposib'l 

în condiţii normale. Rezultă, astfel, că orice percept este o reflectare selectivă s 

schematică a obiectului: cel mai banal şi simplu obiect este mai bogat decât cel mai 

complet percept al său. 

Dacă atributul completitudinii ar atinge valoarea maximă (Ce = 1), atunci atributele 

relevanţei şi reprezentaţivităţii nu s-ar menţiona în mod special, ele fiind implicite. 

Relevanţa defineşte calitatea informaţiei extrase, ea răspunzând la întrebarea: cât 

de importante sunt însuşirile pe care un subiect le poate selecta şi reţine în percept, 

pentru identificarea şi definirea obiectului după o singură prezentare (durata prezentării 

depinzând de modalitatea şi complexitatea stimulului). Din acest punct de vedere, 

perceptele diferă foarte mult unele de altele, atât la unul şi acelaşi subiect, în raport cu 

diferite obiecte ca datum-uri individuale sau categoriale, cât şi la diferiţi subiecţi, în raport 

cu acelaşi obiect. Astfel, un percept poate avea un grad ridicat de relevanţă, el cuprinzând 

informaţii despre însuşiri importante pentru identificarea obiectului; altul, dimpotrivă, 

poate avea o relevanţă scăzută, informaţia înglobată referindu-se la însuşiri cu totul 

accidentale şi întâmplătoare, a căror înlăturare nu afectează identitatea obiectului. 

Rezultă, aşadar, că relevanţa perceptului este o funcţie variabilă, dependentă, pe 

de o parte, de complexitatea câmpului fizic extern, pe de alta, de particularităţile 

psihologice ale subiectului, de experienţa sa senzorială anterioară, de nivelul de 

dezvoltare a componentelor secundare, logico-operaţionale ale mecanismelor 

perceptive. Se poate vorbi de un caracter evolutiv al relevantei perceptului, de o 

creştere semnificativă a ei prin învăţare, prin perfecţionarea strategiilor de explorareinvestigare 

a obiectului, şi prin conectarea unor operaţii ale gândirii la procesare 

informaţiei senzoriale actuale. 

Reprezentativitatea ne indică în ce măsură perceptul acoperă întreaga sfera s 

întindere a obiectului, respectiv, dacă însuşirile pe care le conţine aparţin tutu 

componentelor importante ale obiectului perceput sau doar unei singure sau ca 

componente particulare. Ea depinde de durata expunerii obiectului, de etici . 

operaţiilor şi schemelor de explorare şi inspecţie şi de întinderea volumului percep, 

care, potrivit numărului magic al lui G.Miller, se situează între 1+2. . ^ 

Ca urmare, reprezentativitatea perceptului va înregistra mari variaţii valoric , 

de la un subiect la altul, cât şi de la un obiect-stimul la altul, pentru acelaşi subiec • 

Cercetările experimentale comparative au stabilit că la copil (până la 10-j 

datorită prevalării efectelor de câmp şi operaţiilor de centrare, repreze nta 

r 

eptului este semnificativ mai redusă decât la adult, la care sunt optim dezvoltate 

efC 

Mecanismele compensatorii - de corecţie a efectelor de câmp şi de decentrare, ce 

„ermit explorarea multidirecţională a obiectului stimul (J.Piaget, 1961; M.Golu, 1971; 

p Lindsay, D.Norman, 1972). în ceea ce priveşte diferenţele condiţionate de obiecteletjiTiuK 

trebuie precizat mai întâi că reprezentativitatea este cu atât mai importantă şi, în 

ce|aşi timp, cu atât mai dificil de realizat, cu cât obiectul este mai complex şi mai 

eterogen ca alcătuire. 

Apoi, reprezentativitatea este cu atât mai importantă pentru o corectă identificare 

cu cât obiectul este mai puţin familiar, mai nou. Aceasta şi face ca în raport cu obiectele 

n0i, explorarea să se realizeze radiar sau zigzagoform (divergent), extrăgând informaţii 

jin puncte şi părţi diferite ale câmpului perceptiv; dimpotrivă, în raport cu obiectele 

obişnuite, familiare, explorarea devine convergentă, desprinderea doar a câtorva însuşiri 

(uneori, şi una singură) fiind suficientă pentru identificare, graţie rolului asimilativintegrativ 

al modelului informaţional elaborat anterior şi păstrat în memorie. 

Referenţialitatea {obiectualitatea) este acea însuşire a perceptului, introdusă de 

funcţia disociativă a conştiinţei, de a fi raportat şi interpretat subiectiv ca designant 

(semn) al obiectului extern. 

în acest caz, perceptul devine un mesaj pe care obiectul (emiţător) aflat în 

momentul dat în câmpul conştient al percepţiei îl trimite creierului, care-1 descifrează în 

forma următoarelor variante posibile de semanteme (răspunsuri designativ-semantice): 

„este obiectul X"; „pare a fi obiectul X"; „seamănă cu obiectul X"; „este ceva având 

forma X, culoarea Y, mărimea Z etc"; „nu-mi dau seama, nu ştiu, e ceva total 

necunoscut". 

Referenţialitatea implică permanenta păstrare în conştiinţă a distincţiei dintre 

percept, ca produs (entitate) subiectiv intern (informaţie), şi obiect, ca entitate materială 

externă {sursă de semnale), astfel încât, subiectul uman normal nu confundă şi nu 

identifică cele două planuri: nu ia perceptul ca fiind obiectul însuşi şi nici obiectul ca 

fiind perceptul însuşi sau ca proiecţie a perceptului. în patologie, aceste raporturi se pot 

altera: în halucinaţii, imaginile actualizate din interior se proiectează în afară, în forma 

unor obiecte sau situaţii reale, de a căror prezenţă subiectul este ferm convins; în 

pseudohalucinaţii, lucrurile se petrec la fel, cu deosebirea că subiectul îşi dă seama că 

Ce 

ea ce exprimă ele nu există în câmpul său perceptiv actual; în agnozii, este 

compromisă legătura funcţional-designativă dintre percept şi obiect, cele două 

ne 

'egându-se semantic în conştiinţă, rămânând entităţi în sine, disparate. 

Observăm, aşadar, că realizarea referenţialităţii este o condiţie sine qua non a 

"ideplinirii de către percept a rolului său cognitiv şi instrumental-reglator în cadrul 

ac 

tivităţii, al interacţiunii noastre cu lumea externă. 

Tipologiaperceptelor. Ca modele informaţionale interne ale obiectelor şi situaţiilor 

Eterne, perceptele se realizează într-o mare diversitate. în clasificarea lor, noi adoptăm 

° u ă criterii principale: a) criteriul diversităţii modale şi b) criteriul diversităţii 

ltl 

formaţionale. 

Primul criteriu constă în diferenţierea şi delimitarea perceptelor după 

lnd 

'vidualitatea sistemelor aferente (analizatorilor), în cadrul cărora se realizează procesul 

êpţiei. Distingem astfel: 1) clasa perceptelor cutano-kinestezice-tactile; ele reţin şi

integrează, după scheme, algoritmi şi coduri specifice, informaţiile despre determi 

substanţiale şi mecanico-termice ale obiectelor fizice, precum: temperatura, sta 

agregare, forma, mărimea, volumul, greutatea, după care deosebim şi identf - 

lucrurile din jur, fără participarea văzului. Aportul acestor percepte la edif ^ 

experienţei senzoriale a lumii externe şi la formarea conceptelor de substanţial" "^ 

dimensionalitate motrică, spaţialitate etc. este esenţial. Pe baza informaţiei furnizat 

ele, se structurează şi conştiinţa separabilităţii şi opoziţiei fizice a propriului organism (ţ? 

U 

fizic) de restul lucrurilor şi fiinţelor din jurul nostru; 2) clasa perceptelor vizual 

chinestezico-vizuale, care reţin şi integrează informaţii despre determinaţiile de culo 

spaţiale (formă, mărime, volum, distanţă, poziţie) şi de mişcare. în elaborarea sistemul ' 

de orientare la distanţă şi reglare a praxiei obiectuale şi a comportamentului locomoto 

perceptele din această categorie deţin locul primordial; 3) clasa perceptelor auditive î 

care se reţine şi se integrează informaţia despre caracteristicile fizice - intensitate (tărie) 

frecvenţă (înălţime), formă (timbru) şi periodicitate/aperiodicitate - a trei mulţimi 

principale de surse sonore: naturale-fizice, muzicale şi verbale (fono-articulatorii). Aceste 

percepte joacă un rol important în orientarea generală în mediu, în reglarea activităţii şi în 

dezvoltarea psihică a individului (dezvoltarea şi funcţionarea limbajului, dezvoltarea 

structurilor superioare ale gândirii care sunt mediate şi susţinute de limbaj, dezvoltarea 

trebuinţelor şi emoţiilor estetice legate de muZică); 4) clasa perceptelor gustative, care 

reţin şi integrează informaţii despre proprietăţile chimice ale substanţelor complexe 

solubile în salivă. Ca şi senzaţiile gustative determinate de substanţe sipide simple sau 

pure, perceptele aparţinând acestei clase îndeplinesc un rol cognitiv, permiţând 

diferenţieri şi identificări specifice, şi unul reglator în raport cu comportamentul alimentar 

şi cu experienţa culinară (structurarea selectiv-preferenţială a apetitului şi trebuinţelor 

alimentare); 5) clasa perceptelor olfactive, care integrează informaţii despre calităţile 

odorifice ale substanţelor volatile cu structuri moleculare diferite. Ele permit cunoaşterea 

senzorială a caracteristicilor chimice ale substanţelor şi stau la baza activităţii practice de 

producere şi utilizare a acestora (industria chimică, industria farmaceutică, industria 

cosmetică). 

Toate cele cinci clase menţionate de percepte ne furnizează informaţii structurate, 

mai mult sau mai puţin relevante şi reprezentative despre lumea externă, cu ale care 

entităţi intrăm în comunicare directă, hic et nune. , „ 

Pentru obţinerea tabloului complet al organizării senzoriale a omului , trebuie 

mai adăugăm clasa perceptelor de sine sau a autoperceptelor, care se realizează pn 

interacţiune convergentă a exteroceptorilor, proprioceptorilor şi interoceptorilor şi ca 

integrează de către mecanismele corticale ale Eului. Aceste percepte sunt indispen 

pentru realizarea autodiferenţiehi, autodelimitării, autoidentificării, autodefini > 

scurt, pentru structurarea şi buna funcţionare a conştiinţei de sine cure 

situaţionale. p te 

: 

Cel de-al doilea criteriu permite identificarea a două clase mari de p 

\) monomodale ş\ 2) plurimodale. . ûi 

Perceptele monomodale sunt omogene din punct de vedere a ' °° ' 

informaţional, ele realizându-se prin integrarea la nivelul zonelor asociative (se 

ale analizatorilor. 

}n raport cu obiectele reale, perceptele monomodale sunt modele informaţionale 

\a\e, conţinând date doar despre acele însuşiri care pot fi detectate şi receptate de 

"ijzatorul dat. Fiecare analizator nu ne oferă decât o imagine fragmentară a realităţii 

*" rnc- De aceea, cum pe bună dreptate sublinia Condillac, diversificarea simţurilor 

eX 

impus ca o necesitate imperioasă pentru lărgirea sferei experienţei senzoriale în 

5 

i 

rea 

unei bune adaptări la mediu. 

V 

Dacă însă perceptele monomodale, oricât de variate, ar rămâne izolate unele de 

, te 

| e 

cunoaşterea senzorială a lumii ar rămâne tot fragmentată, fiecare simţ 

8 

formându-ne despre o realitate, care nu ar avea nimic comun cu realităţile despre care 

informează celelalte simţuri. 

Dar aşa ceva nu se întâmplă. Perceptele monomodale sunt supuse unei operaţii de 

• nte 

grare de un grad superior de către zonele asociative corticale de ordinul III, situate 

între zonele asociative secundare, modificându-se informaţional în percepte plurimodale. 

Perceptele plurimodale sunt singurele care satisfac deplin definiţia pe care o dăm 

de obicei percepţiei: „reflectarea subiectivă în formă de imagine a obiectului, în 

totalitatea însuşirilor şi componentelor sale constitutive". Informaţiile pe care le 

structurează în sine perceptul plurimodal se obţin fie pe cale directă, percepând acelaşi 

obiect prin mai multe organe de simţ, fie pe cale indirectă, reactualizând din memorie, 

în momentul perceperii actuale a obiectului printr-un anumit analizator, însuşirile 

percepute anterior prin alţi analizatori. Aici intră în funcţiune atât legile asociaţiei, cât şi 

legea structuralităţii. Ca urmare, se constituie un nivel superior nou al procesării 

informaţiei senzoriale - procesarea plurimodală -, care subordonează nivelul procesării 

monomodale, făcând ca perceptele realizate în cadrul analizatorilor individuali să fie 

raportate la acelaşi obiect, ca reflectări ale unor laturi sau grupe de însuşiri aparţinând 

aceluiaşi obiect, iar nu ca desemnând obiecte diferite. 

Perceptele plurimodale depăşesc prin completitudine, relevanţă şi reprezentativitate 

pe cele monomodale, în elaborarea lor fiind mai pregnant implicate scheme şi criterii de 

°rdin logico-semantic, graţie cărora informaţia dobândeşte valenţe cognitive şi 

mstrumentale calitativ superioare. Când spunem că, la limita superioară, perceptul se 

dropie de concept, avem în vedere tocmai clasa perceptelor plurimodale supraordonate. 

Dependenţa percepţiei de interacţiunea dintre mulţimea variabilelor externe şi 

"Wţimea variabilelor interne. Percepţia umană nu este nici un efect (rezultat) mecanic 

»' Pasiv al acţiunii stimulului extern asupra subiectului, nici un act subiectiv intern 

"dependent de ce se întâmplă la „intrarea" sistemului. 

Orice tendinţă de a absolutiza rolul factorilor obiectivi externi sau rolul factorilor 

'ectivi interni este eronată din punct de vedere metodologic şi duce la impas 

^•ania elaborării unei teorii generalizate valide a percepţiei. Astfel, singura 

"Şutate care permite evitarea acestei erori este aceea de a admite de la început, ca 

• u 'at metodologic, teza că percepţia este rezultatul unei complexe şi contradictorii 

I acţiuni a două mulţimi de variabile: mulţimea variabilelor externe (stimuli) -{XJ- 

"Îţimea variabilelor interne" (subiect)- {Z k 

}, adică: P^ f(XiflZ k 

). 

Di a 

dependenţa percepţiei de mulţimea variabilelor externe. Momentul care 

I 

a„ n ează începutul procesului perceptiv îl constituie acţiunea unui obiect-stimul 

â Unuia sau mai multor analizatori ai subiectului.

Traiectoria desfăşurării ulterioare a procesului va fi parţial depend 

caracteristicile obiective (fizice, chimice, electromagnetice) ale stimulului, de c 

spaţio-temporar în care este dat el. Principalele caracteristici care-şi pun aninr 

de o parte, pe calitatea conţinutului informaţional (reflectoriu), iar pe de altă n 

aspectele cantitativ-dinamice sunt: specificitatea sau modalitatea, intensitatea d^^ 

frecvenţa apariţiei, contextul (fondul), gradul de determinare, respectiv, ned ^ 

nare şi semnificaţia. 

'" 

Specificitatea sau modalitatea exprimă natura substanţial-calitativă a obiect 

stimul; aceasta face ca respectivul obiect să impresioneze doar un anumit analizat U - 

anume pe acela care, în cursul evoluţiei filogenetice, s-a diferenţiat şi specializat n ^ 

captarea şi procesarea informaţiei pe care o poartă forma de energie degajată de ci " 

respectivă de stimuli. Specificitatea stimulului determină specificitatea ontolosi ' 

modală, a percepţiei ca proces, acesta desfăşurându-se în cadrul unui anumit siste 

aferent (analizator), şi a perceptului ca produs, acesta reflectând sau desemnând un 

anumit aspect al obiectului: cromatic, acustic, configuraţional, metric-dimensional 

odorific, gustativ etc. 

Caracteristica specificităţii este esenţială pentru înţelegerea şi explicarea obiectivcauzală 

atât a producerii percepţiei la un anumit nivel evolutiv al psihismului (în cazul 

nostru, la nivelul psihismului uman), cât şi a genezei şi dezvoltării ei filogenetice şi 

istorice. Pentru a produce o percepţie de o anumită modalitate, trebuie să existe un 

stimul specific: o percepţie vizuală nu se poate obţine decât luând ca stimul de bază 

lumina (care va favoriza apoi perceperea culorilor, formelor, mărimilor şi a altor 

determinaţii ale obiectelor vizualizabile); o percepţie auditivă nu o vom putea produce 

decât pe baza acţiunii stimulilor acustici ş.a.m.d. Specificitatea este univocă şi 

exclusivă, ceea ce înseamnă că stimulii modali sunt reciproc nesubstituibili: un stimul 

acustic nu poate fi substituit printr-unul luminos pentru a produce o percepţie muzicală. 

după cum culorile spectrale nu pot fi substituite de stimuli sonori pentru a determina o 

percepţie cromatică. 

Intensitatea este, de asemenea, o caracteristică esenţială a stimulilor specifici, de 

care depinde atât posibilitatea producerii unui proces perceptiv, cât şi gradul 

claritate, acurateţe şi pregnanţă al operaţiilor de procesare a informaţiei şi al rezultatu 

final al procesării - perceptul. O acţiune de intensitate slabă, liminală, va produc 

imagine perceptivă vagă, estompată, fluctuantă, subiectul având serioase dificul 

discriminarea şi identificarea corectă a stimulului. El va fi obligat la o conce 

deosebită a atenţiei, la o mobilizare, maximă a încordării voinţei. Dimpotrivă, o a 

de intensitate optimă (de regulă, nici foarte slabă, nici foarte puternică) va dete 

percepţie clară, precis delimitată şi consistentă, care va asigura diferen' ^ 

identificarea sigură, fără echivoc, a obiectului-stitnul. Intensitatea trebuie consi ^ 

raport cu pragurile absolute şi diferenţiale ale sensibilităţii, cu variabile c . 

subiect. De aceea, vom distinge intensitatea reală sau obiectiv dată şi in . şj 

operaţională, cea care produce cfec'iv stimularea analizatorului considera- ,^ 

aceeaşi valoare a intensităţii reale poate lur., in raport cu subiecţi diferiţi sau 

acelaşi subiect, în situaţii şi momente temporare diferite, valori semnific atl 

Prin varierea controlată a intensităţii stimulilor modali specifici, se o 

CXtUl 

..^jţe. 

^ţe 

, j eC 

tive deosebite în plan perceptiv (contraste, iluzii, supra- sau subestimări ale unor 

s 

i: e 

cW în raport cu altele). 

0 

Durata este o caracteristică definitorie a oricărui stimul senzorial. Acţiunea 

arui stimul specific asupra aparatului receptor corespunzător are un moment de 

J -lansare (*') ?' un moment de încetare (stopare). Intervalul dintre ele are o durată mai 

re sau mai mică. în condiţiile percepţiei cotidiene, avem de a face cu un registru 

.ţcein de întins al variabilităţii valorilor duratelor de acţiune ale obiectelor cu care 

'-nim î n 

contact, între câteva zecimi de secundă (aşa-numita percepţie rapidă sau 

• stantanee), până la câteva ore (percepţia ca activitate de supraveghere şi observaţie). 

Raportată la subiect, durata se operaţionalizează. Se delimitează, astfel, o durată 

animă, specific necesară pentru a se putea produce stimularea senzorială, şi o durată 

maximă, dincolo de care acţiunea stimulului, în loc să optimizeze şi să îmbogăţească 

percepţia, o deteriorează, ducând la instalarea fenomenelor negative de saturaţie, de 

„bişnuire (habituare) şi de oboseală. 

în cercetările experimentale de laborator, durata stimulilor se ia ca variabilă 

independentă de bază pentru evidenţierea aspectelor dinamice ale percepţiei. în raport 

cu ea se determină trăsăturile tipologice ale percepţiei - mobilitatea şi, respectiv, inerţia 

(„tip perceptiv mobil", „tip perceptiv inert"). 

Frecvenţa apariţiei este acea caracteristică temporară a stimulilor, care le 

determină gradul de noutate (raritate) şi, respectiv, de familiaritate. Ea se poate evalua 

prin determinarea numărului total de apariţii ale unui stimul (obiect) în cursul întregii 

experienţe perceptive anterioare a subiectului sau prin determinarea acestui indicator în 

interiorul unui interval de timp mai scurt (1 an, o lună, o săptămână, o zi etc). 

în principiu, se poate afirma că optimalitatea realizării unui proces concret de 

percepţie creşte proporţional cu frecvenţa de apariţie a stimulului, celelalte condiţii 

fiind egale. Astfel, percepţia stimulilor familiari se realizează mai rapid şi mai eficient 

decât cea a stimulilor noi (în condiţiile aceleiaşi intensităţi şi durate de acţiune). 

Rezultă, de aici, că un procedeu practic de perfecţionare şi îmbogăţire 

'rformaţională a percepţiei în raport cu un anumit obiect îl constituie creşterea 

Secvenţei de apariţie a obiectului respectiv în câmpul senzorial al subiectului. 

Contextul (fondul) este o caracteristică esenţială a oricărui câmp perceptiv extern. 

, ln punct de vedere obiectiv, luat în sine, acest câmp este o mulţime de evenimente 

"dependente {Q i}, în care fiecărui eveniment îi este ataşată o anumită valoare de 

labilitate p(coi)= — unde p(coi) - probabilitatea evenimentului elementar 

N 

s 

ţderat, n - frecvenţa absolută a evenimentului dat (coi), N - numărul total al 

^mentelor elementare în câmpul fizic extern. 

. Pus în „contact" cu subiectul, acest câmp, iniţial neutru, va suferi o serie de 

K formări, ca urmare a acţiunilor subiectului de orientare-explorare-detecţie. 

Ponderea şi fixarea elementului ce va constitui obiectul activităţii ulterioare de 

i Pţie vor depinde, pe de o parte, de raportul de intensitate şi pregnanţă cu celelalte 

e 

e| ente e 

(obiecte), iar pe de alta, de nivelul de competenţă al subiectului. Cu cât 

e 

ntul respectiv este mai slab conturat, mai mascat sau mai bruiat de elementele din

jur, cu atât perceperea lui va fi mai dificilă şi mai anevoioasă, şi invers. Apar 

relaţia figură-fond, în care se dezvăluie cu pregnanţă caracterul dinamic şi • e ' 

a 

lectiv al percepţiei. 

v ' Se - 

Gradul de determinare/nedeterminare se referă la caracteristicile statist' 

câmpului stimulator extern, adică la dispunerea în spaţiu şi timp a obiectelor-stim \ ^ 

Pe baza lui, putem delimita două categorii de câmpuri perceptive: organizat 

determinate şi aleatorii sau nedeterminate. 

^ 

Cele organizate se caracterizează prin aranjarea spaţio-temporală a ştim li 

după criterii şi reguli precise şi constante, astfel încât în fiecare moment şi în fi ° r 

punct al traiectoriei perceptive, subiectul va întâlni un anumit stimul şi 

nu 

„i t 

expectaţia sa, formată în secvenţele anterioare, va fi confirmată şi întărită. Câmnu 'l 

aleatorii se disting prin absenţa unor criterii şi reguli specifice, precis definite H 

poziţionarea şi succesiunea stimulilor, subiectul aflându-se astfel într-o stare H 

incertitudine permanentă în ceea ce priveşte stimulul următor. Acesta face să apară 

frecvent discrepanţe sau conflicte între expectaţie şi realitate, cu efecte perturbatoare 

asupra corectitudinii identificărilor. 

Este evident că sarcina perceptivă va fi mult mai dificilă în cazul câmpurilor 

aleatorii, decât în cazul celor organizate (M.Golu, 1968,1972). 

Semnificaţia reprezintă calitatea unui obiect de a corespunde, graţie însuşirilor 

sale intrinseci, anumitor expectaţii, stări de motivaţie sau scopuri ale subiectului 

receptor. Ea influenţează la fel de mult dinamica percepţiei ca şi celelalte caracteristici 

obiective ale câmpului stimulator extern. 

Nu numai experimente speciale de laborator, dar şi experienţa cotidiană ne oferă 

fapte concludente care atestă că percepţia stimulilor semnificativi se realizează, din 

toate punctele de vedere, la nivel superior faţă de percepţia stimulilor indiferenţi. De 

aici decurge o concluzie de mare valoare practică: pentru a asigura o mai puternică 

implicare a subiectului în relaţia perceptivă este necesar a se conferi obiectului-stimul o 

anumită semnificaţie, imediată sau de perspectivă. 

Semnificaţia trebuie considerată sub două aspecte: aspectul obiectiv-potenţial şi 

aspectul relativ-real. Primul este dat de faptul că Obiectul respectiv posedă acea 

însuşire sau set de însuşiri care vin în întâmpinarea unor stări de necesitate sau a u 

scopuri ale subiectului; cel de al doilea rezidă din relaţionarea directă a obiectului cu 

subiect concret, cu stări de motivaţie şi scopuri specifice. Această relaţionare va p 

determina trei efecte posibile: a) semnificaţia potenţială concordă şi se echilibre 

cea reală; b) semnificaţia potenţială este subestimată, cea reală fiind inieno ^ 

c) semnificaţia potenţială este supraestimată, cea reală fiind superioară (mai mar /, a 

ţj e 

simplu exemplu va lămuri cele de mai sus. De pildă, o pâine are o seni ^ 

potenţială evidentă: ea posedă proprietatea de a satisface trebuinţa de nra _• ^ 

percepţia semnificaţiei ei potenţiale (obiective), respectiv, valoarea semnifica, ^ 

va diferi in funcţie de starea de necesitate a subiectului. Astfel, un subiec î 

subestima semnificaţia potenţială, pâinea părându-i-se ceva banal; un subiect ^ 

flămând va percepe pâinea la nivelul valorii sale obiective (potenţiale), - tot^' 

cU 

puternic înfometat va percepe aceeaşi pâine ca având o semnificaţie vitala, 

excepţională. 

Dependenţa percepţiei de mulţimea variabilelor-subiect. Subiectul intră în relaţie 

comunicare informaţională cu lumea externă nu ca o simplă placă fotografică şi nici 

tabula rasa, lipsit de orice organizare internă specifică şi de orice activism, mereu 

0 

C 

laşi, permanent identic cu sine însuşi. De asemenea, subiecţii luaţi individual nu 

8 

nt nici pe departe aceiaşi, între ei existând deosebiri semnificative, peste care nu se 

5 

ate trece, atunci când este vorba de studierea şi explicarea relaţionării lor psihice cu 

Enea externă. 

Astfel, şi în studiul percepţiei, ca formă directă şi universal umană de comunicare 

relaţionare cu lumea externă, luarea în considerare a mulţimii variabilelor-subiect 

L. j este o cerinţă metodologică esenţială pentru a ajunge la o analiză ştiinţifică 

eridică. Sfera acestei mulţimi este extrem de întinsă şi eterogenă, făcând dificile 

desprinderea şi prezentarea tuturor variabilelor individuale pe care le cuprinde ea. 

pentru aproximarea gradului de complexitate al realizării percepţiei este necesară 

luarea în considerare cel puţin a următoarelor asemenea variabile: vârsta, sexul, tipul 

jn personalitate, stările motivaţionale, stările afective, starea atenţiei, starea 

memoriei, experienţa perceptivă anterioară, starea psihofiziologică generală, starea 

structiiral-funcţională a analizatorilor, starea de set şi expectaţie. 

Aici vom avea de-a face cu două tipuri de influenţe: a) influenţele individuale, 

exercitate de fiecare variabilă luată separat şi b) influenţele de interacţiune, care apar 

atunci când se conjugă acţiunea a două sau mai multor variabile individuale. Ambele 

tipuri de influenţe sunt la fel de frecvente şi la fel de importante în determinarea 

dinamicii percepţiei. 

Vârsta este o variabilă obiectivă, în afara căreia nu se poate aborda în mod 

concret problema percepţiei. Exprimând dimensiunea temporară a organizării şi 

integrării psihice, ea îşi particularizează efectele pe cele trei segmente principale ale 

curbei evolutive a sistemului personalităţii: segmentul ascendent, în interiorul căruia se 

realizează transformările evolutive, antientropice, care, la nivelul percepţiei, se vor 

concretiza în elaborarea mecanismelor secundare, de natură logico-operaţională, şi a 

schemelor specifice de extragere şi prelucrare a informaţiei; segmentul de stabilitate 

(echilibru) optimă, în interiorul căruia se consolidează achiziţiile anterioare şi se 

^gură cel mai bun nivel de funcţionare a sistemelor perceptive, la individul dat; 

Se 

gmentul descendent, în cadrul căruia se acumulează treptat transformările involutive, 

^tropice, care, în sfera percepţiei, se vor concretiza în slăbirea capacităţii rezolutive a 

âhzatorilor (creşterea pragurilor senzoriale, creşterea timpilor de extragere-procesare 

"formaţiei, reducerea fidelităţii transmisiei informaţionale etc.) şi, implicit, scăderea 

Estică a performanţelor la sarcinile perceptive. 

. De aici, rezultă că dinamica percepţiei (AP) este esenţialmente funcţie de vârstă 

)' trebuind să scriem AP= f(V). Astfel, luând trei subiecţi, unul (S,) cu vârsta 

Pfinsă în segmentul ascendent al curbei evolutive generale, altul (S 2 

) cu vârsta 

Prinsă î, în segmentul de echilibru optim şi un al treilea (S 3 

) cu vârsta cuprinsă în 

d e 

descendent, celelalte condiţii rămânând egale, vom avea trei niveluri diferite 

j 

r 

ganizare perceptivă: organizare în devenire-dezvoltare la S,; organizare optimă la 

! Şl 0r 

ganizare în involuţie la S> 

•*>-.

Cum cele trei segmente cuprind fiecare un număr mare de perioade de * 

(luând ca unitate de măsură anul), vom găsi diferenţe semnificative între subiecţi' ^ 

în interiorul fiecăreia din ele. Ca regulă generală, amplitutudinea acestor diferent • 

să crească pe măsură ce distanţa cronologică dintre subiecţi se măreşte (să comn '^ 

de pildă, diferenţele dintre copilul de 1 an şi cel de 7 ani, diferenţele dintre vârstni i 

CU| de 

70 de ani şi cel de 80 de ani etc). 

Sexul este, de asemenea, o variabilă obiectivă de care nu se poate face abstr 

în analiza determinismului percepţiei. Deşi influenţa lui este mai puţin relevantă d - 

cea a vârstei, ea se manifestă totuşi cu destulă pregnanţă. Datele comparative furni 

de diverşi autori relevă existenţa unor deosebiri legice, ireductibile, între subiecţii I 

sex feminin şi cei de sex masculin. Femeile sunt mai rapide în identificări şi reacti' l 

stimuli sonori şi cromatici; bărbaţii rezolvă mai eficient problemele de percent' 

spaţială şi de evaluare a dimensiunilor metrice. 

Tipul de personalitate este o variabilă complexă, multidimensională, putând 

interveni sub diferite aspecte şi la diferite niveluri. Aici noi îl vom considera sub două 

aspecte: cel al stilulului cognitiv şi cel al deschiderii-închiderii comimicaţionale. 

Primul aspect se referă la modul în care se realizează procesările şi integrările 

informaţiei în cadrul proceselor de cunoaştere, începând cu percepţia şi terminând cu 

gândirea. Se structurează astfel două stiluri cognitive (tipuri de personalitate): analitic 

şi sintetic. Acestea îşi vor pune amprenta pe direcţionarea mecanismelor percepţiei şi 

pe modul de organizare a informaţiei în cadrul perceptului. 

Tipul analitic este orientat şi centrat pe detalii, ceea ce face ca, în cadrul 

perceptului, subiectul să realizeze cu uşurinţă desprinderea şi fixarea în câmpul 

conştiinţei a unor însuşiri, caracteristici etc. singulare. în sarcinile de identificare, 

subiecţilor aparţinând acestui tip le este necesar un volum mai mare de informaţie şi, 

respectiv, un timp mai lung pentru elaborarea răspunsului. 

Tipul sintetic este orientat şi centrat pe relevarea şi integrarea trăsăturilor şi 

însuşirilor cu caracter global-configuraţional, lăsând pe plan secundar detaliile. 

Subiecţii care aparţin acestui tip dau performanţe mai bune decât cei aparţinând tipului 

analitic la probele slab structurate, lacunare şi cu figuri mascate. 

Cel de-al doilea aspect, închiderea-deschiderea comunicaţională, P erm ' te 

delimitarea a două tipuri perceptive: tipul deschis (sensation seeker) şi tipul inc ' 

(sensation avoiders). Primul este dependent de câmp, percepţia sa fiind din) 

preponderent de jocul intensităţilor, formelor, contrastelor etc. Pentru subiecţii 

aparţin acestui tip, percepţia, respectiv, legătura informaţională directă cu 

externă constituie suportul şi argumentul principal al existenţei de sine al probam 

(„a percepe înseamnă a exista"). 

• 

nt 

Cel de-al doilea este independent de câmp, percepţia sa fiind dirijată predo 

de mecanismele intenţional-voluntare interne. Subiecţii aparţinând acestui V 

autoconsistenţi, manifestarea Eului lor bazându-se pe reflecţii interne, pe a 

^ 

intelectuală autonomă. (Witkin, 1972; Strelau, 1982); în probele de P er 

răspunsurile lor sunt mai precise, obiectul fiind recepţionat cu detaşare. odifi^ 

Stările motivaţionale le putem defini ca variabile situaţionale care-şi 

structura şi gradul de implicare în percepţie, în succesiunea momentelor ternp 

Actualizarea unei trebuinţe, a unei nevoi sau a unui interes creează în subiect o 

jspoziţie selectivă către un anumit obiect. Aceasta fie că declanşează direct 

^portamentul perceptiv de căutare şi identificare a lui, fie că ghidează mecanismele 

ptive într-un câmp stimulator dat. 

e 

Cercetările care au impus în prim plan rolul motivaţiei în percepţie se datoresc lui 

.nruner şi Cecyle Postman (1958), care au pus bazele aşa-numitei New-look, orientare 

litativistă ce integrează percepţia în ansamblul sistemului personalităţii, opusă 

ecanismului schemei behavioriste S-R şi fizicalismului gestalist. 

Experimentul princeps în acest domeniu a constat din prezentarea tahistoscopică 

-imaginii unor monede (de 10 şi 25 cenţi) la două grupuri de copii: unul format din 

copii provenind din familii bogate şi altul alcătuit din copii provenind din familii 

sărace. 

Pentru primii, semnificaţia monezilor respective era insignifiantă, pentru ceilalţi 

aceasta era notabilă. 

Rezultatele experimentului au evidenţiat tendinţa de subestimare a mărimii 

jonezilor la subiecţii din primul grup şi de supraestimare la subiecţii din cel de-al 

)ilea grup. 

Cercetări ulterioare au confirmat această relaţie şi au permis formularea regulii 

jnerale, potrivit căreia prezenţa unei stări de necesitate în raport cu obiectul perceput 

jtermină o supraestimare a unor calităţi sau însuşiri ale lui; dimpotrivă, absenţa unei 

jemenea stări determină o închidere a subiectului faţă de obiectul respectiv şi, 

pplicit, tendinţa de subestimare a unor însuşiri şi dimensiuni ale lui. 

Motivaţia acţionează în direcţia creării stării de deschidere selectivă şi de 

rientare preferenţială în raport cu obiectele şi persoanele din jur. Apoi, în cursul 

ircepţiei propriu-zise a obiectului căutat sau aşteptat, ea îndeplineşte un rol de 

cilitare-potenţare, asigurând astfel accentuarea însuşirilor semnificative care pot 

feface nevoia sau trebuinţa dată şi de estompare-subestimare a celor lipsite, în 

lomentul dat, de importanţă. 

Acesta este, în fond, sensul afirmaţiei că, graţie motivaţiei, noi percepem obiectul 

'numai aşa cum există el în realitate, ci şi aşa cum există el pentru noi. Prin urmare, 

mei când în imaginea perceptivă apar anumite distorsiuni, anumite accente şi umbre 

1 

care, în realitate, obiectul nu le are, putem presupune că acestea se datoresc 

tfluenţei variabilelor motivaţionale. 

Stările afective sunt un acompaniament permanent al stărilor motivaţionale şi, 

^ definiţie, ele se opun stărilor de indiferenţă şi placiditate. Trăirea, o dată 

«nşată, îşi pune amprenta pe întreaga dinamică a activităţii, inclusiv asupra 

°dului în care percepem lumea din jurul nostru. Până să avem de-a face cu influenţa 

n 

°ţiilor propriu-zise, se face simţită influenţa dispoziţiei afective de fond, care ne 

aterizează structural, tipologic. 

Nu este câtuşi de puţin un nonsens când afirmăm despre cineva că „vede totul în 

Şi despre altcineva că „vede totul în negru sau în gri". Dispoziţia afectivă devine o 

st 

antă a personalităţii, pe baza căreia se pot delimita cele 

^Portamentale: tipul realist (echilibrat), tipul optimist şi tipul pesimist. 

trei tipuri

9ST 

V 

în percepţie, fiecăruia îi va corespunde un anumit raport dintre semnul rv> • • 

cel negativ, dintre operaţiile de evaluare şi accentuare în hipo şi în hiper H' V ^' 

semnificaţia obiectivă şi cea subiectivă, filtrată motivaţional şi afectiv. în 

Dr- • ^ 

putem presupune că subiecţii cu o dispoziţie de tip realist se vor caracteriza nrin '^ 

de Obiectivitate cel mai ridicat al conţinutului informaţional al percepţiei; subie t 

dispoziţie de tip pesimist şi cu tendinţe depresive vor realiza o percepţie cu acce t CU ° 

însuşirilor de semn negativ şi o evaluare generală în hipo a oricărui obiect; subie r^3 

o dispoziţie de tip optimist şi cu tendinţe spre exaltare, euforie vor realiza o per ' °- U 

exagerată în hiper, cu supraestimarea însuşirilor de semn pozitiv. 

Trăirea emoţională puternică poate modifica radical conţinutul \m* • •• 

perceptive, metamorfozând în chipuri aproape incredibile formele obiectelor, ajuns* H 

ca subiectul să relateze cu totul alte entităţi decât cele care acţionează în momentul d 

ca stimul. 

Pentru a argumenta acest lucru vom face doar o referire la o experienţă pe care 

fiecare dintre noi a avut-o cel puţin o dată. Este vorba de percepţia desfăşurată pe timp 

de noapte, când ne aflăm pe câmp sau în pădure. Sub influenţa emoţiei de teamă, frică 

sau spaimă, tufele şi arbuştii iau în percepţie forme fantasmagorice - de animale, de 

monştri sau chiar de persoane umane ameninţătoare. Adesea, aceste alterări ale 

percepţiei vizuale se însoţesc şi de alterări ale percepţiei auditive, „auzindu-se" ţipete, 

răgete şi voci. 

Fenomenul se poate întâmpla şi când intrăm noaptea pe întuneric într-o încăpere 

necunoscută: lucrurile din interior se vor metamorfoza şi vor lua forme concordante cu 

structura montajului afectiv indus de aceleaşi emoţii care ne pot copleşi - teama, frica, 

spaima. 

Starea atenţiei este o variabilă de tip continuu, cu valori şi gradaţii diferite, în 

funcţie de care activitatea noastră îşi modifică semnificativ traiectoria şi eficienţa. 

Percepţia reclamă în mod necesar o anumită stare de atenţie, fie şi în forma ei 

primară-involuntară. Apariţia oricărui obiect nou în câmpul perceptiv determină acea 

reacţie generalizată de orientare („ce se întâmplă") ce dirijează aparatele de simţ in 

direcţia noului stimul, care astfel va fi reperat, centrat şi explorat. Aceasta şi reprezintă 

atenţia involuntară, provocată de acţiunea oricărui lucru sau fenomen nou, de orice 

schimbare mai neaşteptată în ambianţa noastră imediată. Ea asigură desfăşurarea răpi 

a operaţiilor care preced şi pregătesc formarea imaginii perceptive şi identific 

obiectului. în raport cu obiectele obişnuite şi lipsite de elemente şi însuşiri in 

interesante, incitante, şocante, pentru ca percepţia să devină eficientă este a 

necesară atenţia voluntară (intenţionată). Ea asigură, pe de o parte, ni\ ivelul adecvat de 

activare şi sensibilizare a mecanismelor perceptive, iar pe de altă parte, mei ntinerea 

luilegăturii 

informaţionale cu obiectul, cât timp este necesar pentru cunoaşte'' 

Slăbirea participării atenţiei sau eliminarea ei determină grave tulburări ale

Ambele exercită o influenţă covârşitoare asupra procesului percepţiei act 

Schemele logico-operaţionale se constituie şi se consolidează treptat în ontogene? w 

exemplu, schema obiectului permanent începe să funcţioneze către sfârşitul cele' } 

8-a luni de la naştere, iar complexele sensori-motorii se articulează de-abia la f C 

a 

vârstei de 3 ani). Ca urmare, apare relaţia de dependenţă directă între nivel l 

dezvoltare-consolidare a acestor scheme şi performanţa la sarcinile perceptive 

Cea de a doua latură se află, de asemenea, în raport direct proporţional cu ni 

realizării percepţiei. Celelalte condiţii rămânând egale, cu cât volumul şi diversitat 

modelelor informaţionale constituite anterior au valori mari ridicate, cu atât perce t" 

actuală se desfăşoară mai eficient, respectiv, cu mai mare promptitudine, acuratei ^ 

fidelitate şi relevanţă. 

în raport cu diferitele clase de obiecte, fenomene şi situaţii, nivelul experient ' 

anterioare este diferit, ceea ce a dus în psihologie la împărţirea acestora în familiare cu 

frecvenţă moderată şi nefamiliare (noi). 

Performanţele cele mai bune se obţin în perceperea obiectelor familiare şi cele 

mai scăzute în perceperea obiectelor nefamiliare, care apar sau se întâlnesc foarte rar 

Influenţa gradului de familiaritate este cu atât mai importantă, cu cât obiectul-stimul 

este mai complex. 

Starea psihologică generală a subiectului este o variabilă de fond, care-şi 

imprimă influenţa asupra oricărui comportament. Ea poate fi bună sau optimă, şi atunci 

influenţa pe care o exercită asupra dinamicii percepţiei este pozitivă, sau poate fi 

proastă (oboseală, anxietate exagerată, boală etc), şi atunci influenţa sa va fi negativă, 

perturbatoare. Ca atare, în interpretarea rezultatelor la sarcinile şi probele senzoriale, 

trebuie să ţinem neapărat cont de starea acestei variabile. Pe fondul unor boii psihice, 

ca, de pildă, schizofrenia sau isteria, apar frecvent percepţiile fictive, de tipul 

halucinaţiilor şi pseudohalucinaţiilor. De asemenea, în stările de ebrietate şi cele induse 

de consumul de droguri, percepţia obiectelor este puternic afectată, subiecţii respectivi 

devenind incapabili să facă faţă la probele de discriminare, identificare şi recunoaştere. 

Starea structural-funcţională a analizatorului este nemijlocit implicata m 

desfăşurarea actului percepţiei. în ultimă instanţă, percepţia este funcţia şi rezultatul 

activităţii reflexe a unuia sau a mai multor analizatori. Este de la sine înţeles atunci ca 

orice dereglare şi perturbare în funcţionarea analizatorilor, orice alterare a integrităţi 

lor structural-anatomice se repercutează negativ asupra calităţii percepţiei. 

Un singur exemplu. Percepţia volumului sau a celei de a treia dimensiuni pe c 

vizuală este posibilă graţie corelării imaginilor retiniene luate de cei doi ochi (e e 

binocu|ar). Lezarea nervului optic la un singur ochi duce la o serioasă perturba 

aprecierea adâncimii, a celei de a treia dimensiuni, în pofida influenţei compensatorii 

experienţei anterioare exercitate de la nivel cortical. _ ^ 

Starea de set şi de expectaţie este variabila intermediară a cărei influenţa 

percepţiei a fost cel mai mult studiată, manifestându-se chiar tendinţa de a o co 

determinantul principal al conţinutului actual al imaginii perceptive. . „ i ma 

Elaborată între anii 1945-1960, prin contribuţia experimentală şi teoreti ^^. 

multor autori (Boring, 1946; FI. Allport, 1952; Gibson, 1955; Carmichael, ^^ 

Uznadze, 1957; Fraisse, 1961), teoria setului a avut un profund ecou 

1S.A 

jhologilor, bucurându-se de o largă recunoaştere. Ideea centrală în jurul căreia 

vitează conţinutul acestei teorii rezidă în afirmarea caracterului activ şi anticipativ al 

ra 

^ flportamentului uman şi a interpunerii între stimul şi răspuns a unei stări de pregătire 

^labilă exprimată fenomenologic în expectaţie. 

V pe baza experimentelor lui Boring, FI. Allport a stabilit 6 clase de fapte în care 

nt incluse diverse seturi particulare. Dintre acestea redăm, în continuare, următoarele: 

1. Fenomenul setului implică bazai următoarele aspecte: 

a. existenţa unei condiţii facilitatoare sau pregătitoare a organismului, care 

recede, acompaniază sau Se prelungeşte chiar mai mult decât comportamentul extern 

complet şi decât actul percepţiei; 

b. deşi condiţia facilitatoare nu poate de obicei să fie explicit delimitată de 

oerformanţa externă ca atare sau de conţinutul perceptului, din punct de vedere 

operaţional, ea are ca efect desfăşurarea proceselor subiacente cu o promptitudine, 

viteză de execuţie şi amplitudine (energie) mai mari. 

2. în anumite situaţii, condiţia sus-menţionată pare doar să pregătească şi să 

aducă în stare de declanşare actul comportamental în ansamblu. în alte cazuri, ea 

susţine şi prelungeşte durata procesului. Ea rămâne chiar după terminarea procesului 

sau între diferitele episoade care îl alcătuiesc. 

Persistenţa sau nonpersistenţa setului depind de încărcătura motivaţional-afectivă 

a conţinutului percepţiei şi de semnificaţia lui. 

în unele cazuri, toate aceste raporturi spaţiale sunt evidente. Atunci când setul 

este mai mult pregătitor decât susţinător, adică atunci când el apare înainte de apariţia 

stimulului, se constată o mare diferenţă între el şi caracteristicile comportamentului 

ulterior. 

De exemplu, una este setul de a privi un tablou, dar tabloul nu există în faţa 

noastră, şi cu totul altceva este percepţia însăşi a tabloului, care începe numai după ce 

acesta ajunge în câmpul nostru vizual. 

Deşi setul a existat aici de mai înainte şi a facilitat detecţia tabloului, a fost 

necesar să se introducă un factor extern-obiectul-stimul - pentru a completa 

«agregatul" percepţiei corespunzătoare. 

In cazul setului susţinător, obiectul este prezent încă de la început şi setul 

facilitează elaborarea seriilor de răspunsuri. 

Aceasta duce la fenomenul de perseveraţie, care în percepţie constă în a continua 

^ Percepem acelaşi stimul ca în secvenţele anterioare, deşi stimulul este altul, iar în 

Cor 

nportamentul motor continuarea aceloraşi răspunsuri, deşi datele situaţiei iniţiale 

s 

' a u schimbat (stereotip). 

Datorită timpului scurt de realizare, actul perceptiv pare să aparţină clasei acelor 

n 

°mene pentru care setul este mai mult pregătitor decât susţinător. Fireşte, nu este 

c 

' u să posibilitatea şi a unor seturi susţinătoare, în anumite tipuri de sarcini, ca, de 

^ perceperea unor serii de obiecte asemănătoare. 

ţ 3. Răspunsul reprezintă întotdeauna acel comportament pentru care organismul a 

° sl Pregătit de set. 

de s ; 

chis 

Când avem un set, îl avem pentru un percept particular sau pentru un anumit act 

şi atât timp cât nu intervin anumite circumstanţe neprevăzute, acest agregat 

755

comportamental are loc sau este susţinut dacă el deja se declanşase. Se n 0a 

t 

chiar că „expansiunea" sau „intensificarea" setului este actul însuşi şi p 0a 

t e 

f f' )Ul1e 

drept cheie pentru explicarea lui. 

°'°sit 

4. Din cele de mai sus, rezultă că setul va apărea întotdeauna ca pr 0ce 

Actul implicat în set va determina o performanţă completă, celelalte j , * ^ ' 

C Sau 

circumstanţe perturbatoare ce ar putea determina o schimbare sunt excluse. 

5. Seturile se află în raporturi antagonice unul faţă de altul, prezenţa unui 

incompatabilă cu prezenţa altuia. Niciun set nu poate fi însă inhibitor " nd 

comportamentul propriu pe care singur şi-1 selectează. Nu se poate spune că Q 

pregăteşte organismul pentru nonrăspuns. Fiziologiceşte, suntem întotdeauna pree^ 

pentru ceva. A fi pregătit pentru nimic înseamnă a nu fi pregătit. De aceea, seturile '*' 

inhibitorii numai în raport cu alte acte şi cu seturile corespunzătoare acestora. 

într-un experiment al lui L.Freeman (1948) a fost indus un set prin instructajul 

„Să nu ridicaţi mâna de pe plăcuţă, atunci când se va produce şocul electric!". în ace t 

caz, ceea ce se petrece este o pregătire ascunsă, care are ca verigă activă „presarea 

plăcuţei" la apariţia şocului. In mod asemănător, setul pozitiv de întoarcere a capului si 

privirii de la locul unde urmează să apară un anumit obiect ar putea echivala cu setul 

„nu percepe acest obiect". în sine, seturile sunt întotdeauna pozitive, niciodată 

negative. Se poate considera că setul inhibitor poate fi uneori un „set de ocolire sau de 

evitare" a ceva şi acest set a fost condiţionat ca o replică la obiect, seturile de 

manipulare ulterioară a obiectului respectiv vor fi astfel inhibate de setul de ocolire. 

Dar setul de ocolire şi reacţia de ocolire sunt în sine pozitive şi nu negative. 

Seturile de ocolire devin importante în interpretarea unor experimente pe care se 

bazează unele teorii ale percepţiei. Este logic să presupunem că un set va tinde să 

inhibe pe altul în măsura în care cel de al doilea implică o coordonare comportamentală 

ce nu va fi realizată simultan de către sistemul efector. 

lată un exemplu: în comportamentul de conducere auto, setul de a apăsa pe 

pedala de acceleraţie când se aşteaptă lumina verde, în plan muscular, este direct opus 

setului de a lua piciorul de pe respectiva pedală şi care se instalează când se anticipează 

o schimbare de la verde la roşu. Inhibarea unuia din aceste seturi de către celălalt va fi, 

prin urmare, o consecinţă a caracterului antagonic-alternativ al comportamentului. 

întrucât toate seturile pentru diferitele acte comportamentale ca şi actee 

.comportamentale însele sunt unice, ele, toate, tind probabil să se inhibe unul pe cela a 

şi să se extindă. Fireşte, excepţie vor face actele integrate într-un agregat unitar m 

mare, ca, de exemplu, actele comportamentului coordonat (ex., comportanie 

locomotor sau o anumită deprindere sensori-motorie). 

I 

6. în seturile pregătitoare şi de susţinere există atât un aspect periferic senz 

cât şi unul periferic motor. Acest aspect este probabil generat de elementele m 

implicate în acomodarea şi menţinerea acomodării aparatului receptor (converg • ^ 

focalizarea în percepţia vizuală). Asemenea activităţi-set sunt o parte mteg 

procesului „a fi atent". 

. „ J n u 

7. Din cele expuse mai sus decurge că ceilalţi factori fiind egali, atunci ^ 

anumit set pregătitor este în stare operaţională şi stimulul anticipat apare, ^^ 

perceptivă corespunzătoare acestui set se va produce mai prompt decât reacţia 

'KA 

l oarecare, prezentat simultan, 4ar pentru care subiectului nu i s-a creat un set 

oU 

8. întrucât setul este mai curând o proprietate a subiectului decât a obiectului, 

posibil să stabilim pentru aceleaşi serii de stimuli, la intervale de timp diferite, 

ine 

* V rj pentru tipuri cu totul diferite de comportament care se inhibă reciproc. Două 

^ j diferite care se manifestă în momente diferite de timp pot facilita două percepte 

/ferite ale aceluiaşi model-stimul. 

9. Experimental, au fost identificate două clase generale ale setului pregătitor. 

tea 

sunt 

cunoscute uneori în termenii fenomenologici de expectaţie (aşteptare) şi 

gentil- 

' Primul set vădeşte un caracter senzorial: subiectul aşteaptă să apară un anumit 

timul şi se pregăteşte pentru aceasta; pregătirea sa pentru răspuns nu este atât de 

uternică şi de exact definită. Timpul de reacţie măsurat în aceste condiţii se cheamă 

0pul reacţiei senzoriale. 

Cel de al doilea tip de set se caracterizează prin crearea unei stări de pregătire 

puternice a subiectului pentru răspuns, iar aspectul senzorial, adică faptul că stimulul va 

fi văzut sau auzit într-un anumit mod, este neglijat. Timpul ce revine reacţiei în acest 

caz se va numi timpul reacţiei motorii. 

„Timpul motor" este de obicei mai scurt decât „timpul senzorial". în situaţia 

intenţională (motorie) putem avea, de asemenea, de a face cu starturi false: „ţâşnirea" 

prematură a alergătorilor în probele de viteză, ofsaidul de la fotbal, dezinhibarea 

diferenţierii - răspuns greşit la stimulul dat etc. 

Putem presupune că, în percepţie, prevalează aspectul de aşteptare senzorială. 

Avem seturi pentru „a privi", „a auzi", „a pipăi", „a mirosi". Totuşi, şi în percepţie 

există elemente intenţionale definite, de un tip generalizat. 

Anumite seturi sunt raportate la natura diferitelor clase de obiecte şi la ceea ce se 

face sau trebuie să se spună despre ele. Teoria câmpului tonico-senzoriai a demonstrat 

dar asemenea elemente în percepţia poziţiei undiţei. Observarea poziţiei în apă a 

undiţei de către pescar are loc sub egida setului motor, de a trage cât mai repede de 

îndată ce pluta este trasă la fund. Pregătirea pentru acţiune este o trăsătură 

semnificativă a multor percepţii. 

Considerarea împreună a ambelor aspecte, atât a celui senzorial, cât şi a celui 

motor, este reclamată nu numai de fapte, ci se impune ca o condiţie esenţială pentru 

îstrucţia unei teorii generale a percepţiei. 

10. Seturile pregătitoare pot fi de lungă sau de scurtă durată. Astfel, în 

ex 

Perirnentele cu timpul de reacţie sau cu alte operaţii de rutină în care există o pregătire 

Serală pentru activitate, uneori este necesar de creat un set de o secundă sau şi mai 

Hn pentru a obţine acţiunea dorită. în acest caz, semnalul de atenţionare se dă la un 

krval foarte mic, de obicei, 1-2 sec, înainte de prezentarea stimulului de bază. 

Pentru orice reacţie sau acţiune, există probabil un timp optim de pregătire şi 

r 

' c e neregularitate tinde să lungească perioada de latenţă a reacţiei. Pot exista seturi de 

Hmere pentru activităţi prelungite sau repetate. 

?S7

?S8 

Nu este deloc aberant să considerăm că asemenea dimensiuni ale pers 

care pot fi dobândite în timpul vieţii, sunt forme de comportament în care suni 

l ' 

„set" pentru un anumit curs individualizat al percepţiei, gândirii sau acţiunii exw este 

1 

Atât setul cât şi învăţarea, orientate spre exterior, pot fi 

e «ern e 

numai di men 

""- 

temporare ale probabilităţii producerii agregatului comportamental în cond't' 

variază în afara situaţiei şi prezentării stimulului. 

'' 

Car e 

11. Setul pentru o activitate sau alta poate fi voluntar sau involuntar, în fii • 

,le( 

circumstanţe. 

' l« 

12. Deşi seturile sunt specifice în raportul lor cu activităţile pentru care nr - 

subiectul sau pe care le susţin şi, deşi ele sunt unice, pot fi, în acelaşi timp, generaT 0 

dacă activităţile considerate aparţin aceleiaşi clase. Putem stabili un set de a reaction 

C 

listă de cuvinte, făcând asociaţii libere sau asociaţii opuse din punct de vedere sem ° 

Primul set este mai general decât cel de al doilea, iar cel de al doilea ar fi mai een i 

decât cel din situaţia când subiectul a fost instruit să răspundă cu un cuvânt concret 

Perceperea înălţimii de către dirijorul unui cor apare ca un set general al 

tonalităţii melodiilor. Astfel, setul este încorporat în fenomenul raporturilor, fapt care 

de asemenea, poate juca un rol în transferul exerciţiului. 

13. Deşi un set poate fi elaborat şi se poate manifesta şi conştient, conţinutul lui 

fenomenologic este mai sărac. De obicei, nu ne conştientizăm seturile şi nu ni le 

interpretăm. 

14. Setul poate fi elaborat şi poate deveni efectiv în moduri variate. De exemplu, 

o cale foarte eficientă este cea a instruirii verbale a subiectului în legătură cu sarcina de 

rezolvat. Seturile imediate în experimentele cu timpul de reacţie urmează după 

prezentarea semnalului de avertizare. 

Pe de altă parte, ele pot apărea în timpul rezolvării sarcinii datorită regularităţii şi 

repetabilităţii condiţiilor în care se prezintă materialul - efectele ordinii spaţiotemporare 

(space and time order effects) a stimulilor prezentaţi (nivelul adaptativ al lui 

Helson). Seturile pot afecta curbele activităţii. Un set pentru o activitate monotonă 

îndelungată, după un nivel iniţial ridicat, tinde cu timpul să producă un declin al curbei. 

Scăderile de performanţă în anumite activităţi, care se puneau cândva pe seama 

oboselii, în realitate, se datoresc influenţei „inhibitorii" a setului. 

în sfârşit, seturile pot fi determinate de nevoile organismului sau de emoţii, sa 

de anumite trăsături consolidate ale personalităţii. 

15. In mod asemănător, toate reacţiile a căror pregătire sau susţinere au 

asigurate de set, dar care, pentru moment, sunt inactive sau neconectate la ten^ . 

evenimentelor, pot fi evocate de condiţiile apropiate de stimul. Un mare nurn 

circumstanţe „înnăscute" sau „dobândite" pot servi drept condiţii de evocare. 

situaţii, de „trăsături", „reticenţe" sau „achiziţii-obişnuite", seturile pot fi stocate P 

uzul ulterior, când nu sunt potrivite pentru circumstanţele momentului. ^ 

trăsătură este importantă pentru teoria ipotezei despre set: Hypothesis-Theory 

Revival of set. . |â. ona 

Deşi, în diferite momente, seturile ar trebui să exercite o influenţa m otl 

pjc? to 

se impune, totuşi, o distincţie: conceptul de set nu acoperă în mod adecv 

motivaţională. 

Stimulii zişi coercitivi, care traduc o nevoie fiziologică acută, duc la activarea 

atâ a comportamentului de satisfacere, fără o pregătire prealabilă specială a 

|T) 

|llt 

j rnului. Vorbim în acest caz de seturi persistente, structurate genetic. Motivaţia 

n s 

' ine astfel un factor care stă în spatele setului. 

' }n percepţie, de asemenea, setul şi motivaţia nu se confundă: setul poate exista 

,j poate exercita influenţa asupra procesului de extragere a informaţiei fără a fi 

, eS 

arâ prezenţa unei motivaţii determinate. în cazul când percepţia este motivată, 

.pgctiv, când obiectul-stimul răspunde unei stări de necesitate a subiectului, atunci 

', 5 se conjugă într-un agregat comportamental unitar, motivaţia acţionând prin 

' tern 

iediul setului pe care şi-1 formează singură, pe măsura activării ei. Dacă într-o 

.jyjtate practică dezechilibrul apărut între subiect şi mediu poate fi corectat şi prin 

, nS 

formarea mediului în concordanţă cu nevoile şi interesele proprii ale subiectului, 

percepţie, acest dezechilibru nu poate fi înlăturat decât prin adaptarea conţinutului 

găinii la obiect: o falsă identificare iniţială indusă de un set anterior nu poate fi 

corectată decât prin conştientizarea diferenţei dintre modul în care se prezintă obiectul 

£a atare şi modul în care apare el în percepţia noastră. Sesizarea acestei discrepanţe se 

iransformă în semnal reglator intern care blochează setul vechi neadecvat şi face loc 

pentru elaborarea unui set nou, potrivit situaţiei reale. 

S-a pus întrebarea dacă setul este un fenomen periferic, central sau şi periferic şi 

central? în jurul acestei chestiuni au avut loc dispute aprinse. S-au înfruntat două teorii: 

«riferistă şi centristă. Potrivit primei teorii, setul este doar un stadiu implicit sau 

anticipativ al răspunsului în ansamblu. Această stare de pregătire are numai un caracter 

periferic. Potrivit teoriei centriste, setul se structurează în întregime şi exclusiv la nivel 

cortical, aducându-se drept argument faptul că în orice experiment de tip senzori-motor 

io reacţie motorie la stimul) se creează o stare de expectaţie sau de aşteptare a 

stimulului (Mowrer, Rayman şi Bliss, 1940). 

Freeman (1948) critică această interpretare, arătând că în asemenea tipuri de 

sarcini senzori-motorii trebuie să se realizeze neapărat un proces de acomodare motorie 

'receptorului. El elaborează propria sa teorie pe care o intitulează dinamomotorie 

^ynamomotor theory), care include în ecuaţie ambii factori - şi periferic şi central. 

Ori de câte ori într-un muşchi senzori-acomodator apare o tensiune, se creează o 

"fluenţă inversă de la muşchiul respectiv la s.n.c, care elaborează o stare specială - cu 

r 

°' facilitator în raport cu semnalele motorii declanşatoare ale răspunsului. 

Acomodarea realizată pe cale reflexă circulară persistă ca ajustare posturală, 

aţinând receptorul în aceeaşi poziţie şi prelungind ansamblul operaţiilor perceptive. 

^bele verigi - periferică şi centrală - sunt reprezentate în acelaşi ciclu de 

er 

"rnente. Setul devine astfel un fel de structură autoînchisă, percepţia şi reacţia 

°torie de răspuns apărând ca un agregat de părţi interdependente. 

Se poate presupune că în mecanismul neuro-senzori-motor există două sisteme 

11 

rutine fazic(ă) şi tonic(ă). Sistemul fazic trebuie să ni-1 reprezentăm ca fiind 

. ^Pus din contracţii musculare mai intense, mai extinse, mai rapide şi de scurtă 

rat 

ă- El oferă o bază pentru aspectul cinetic al comportamentului. 

Fibrele sale nervoase sunt reunite în masivele căi piramidale care pornesc din scoarţa 

• erjr ală către aparatele musculare ale trunchiului, o parte din ele încrucişându-se la nivelul

ulbului. Acest sistem este conectat prin intermediul centrilor corticali aii 

fibrele aferente de la exteroceptori - ochi, ureche, piele etc, care, de asem °^ Cu 

încrucişează în drumul lor spre cortex. Printr-un astfel de circuit se asigură coo H ^ * 

activităţii voluntare de „ajustare" a mişcării la situaţiile externe. 

nar ea 

Sistemul tonic este un aranjament în care un continuu flux de imnul 

CSte 

expediat spre muşchi, producând tensiunea incipientă sau contracţiile tonice El 

muşchii în starea „gata de răspuns", indispensabilă pentru buna funcţionare a n 

n '' ne 

sistem; asigură postura, poziţia, contactul. Elementele nervoase aferente acestui si 

includ în traiectele extrapiramidale şi se conectează cu centrii din cerebel. Bineîntel * 

sistemul tonic există şi fibre aferente - fibrele care urcă de la proprioceptori la cerehp'i '" 

cele care coboară, în cea mai mare parte neîncrucişate. în cerebel există, de asem 

? ' 

conexiuni ale sistemului tonic cu fibrele care merg la scoarţă. 

Potrivit părerilor unor fiziologi, în cele două sisteme există două tipuri de fih 

„fibrele roşii" în sistemul tonic, care dispun de o mare cantitate de „energie d 

susţinere" şi sunt implicate în producerea reacţiilor posturale, şi „fibrele albe" \ n 

sistemul fazic, mai sărac în resurse metabolice. 

Când obiectul rămâne mai mult timp în contact cu receptorii, de ia aceştia trebuie 

să vină un flux stabil de impulsuri, care prelungesc în timp rezervele energetice ale 

contracţiei. Când acţionează un alt stimul, are loc o redistribuire în timp şi spaţiu a 

excitaţiei, creşterea ei într-o grupă de muşchi şi diminuarea în alta, ceea ce duce la 

mişcare fazică. 

Setul devine, aşadar, un factor esenţial al reglării comportamentului senzorimotor 

şi al selectării şi procesării informaţiei în cadrul relaţiei perceptive cu obiectul. 

Rolul său ca şi al celorlalte variabile intermediare menţionate mai sus vine să 

relativizeze foarte mult sensul definiţiei care se dă de obicei percepţiei, adică de 

reflectare directă, nemijlocită a obiectului-stimul. în realitate, prezenţa şi implicarea 

activă a acestor variabile, împreună cu schemele logice de extragere-prelucrare a 

informaţiei, conferă percepţiei, în ansamblul ei, un caracter mediat, condiţionat. Acest 

caracter se accentuează şi mai mult în cadrul percepţiei sistematice, observaţionale, 

ghidată de intenţii, scopuri şi subordonată gândirii. 

6.2.2. Legile percepţiei 

Uriaşul material faptic acumulat pe baza cercetărilor experimentale efectua e 

cadrul diferitelor orientări şi şcoli psihologice - asociaţionistă, gestaltistă, behavio j 

funcţional istă, structural ist-genetică etc. - a permis desprinderea şi formularea de s 

unele cu sferă de acţiune limitată la o singură modalitate senzorială, iar a e .^ 

caracter general, care generează desfăşurarea percepţiei în cadrul oricărei moa 

Vom prezenta pe scurt această categorie de legi (generale). 

a. Un prim grup de legi generale îl constituie legile asociaţiei. Deşi percep^ este 

stenţa Ş 1 

ceva mai mult decât o simplă asociere a elementelor senzoriale primare, exis ^ 

acţiunea relaţiei asociative nu pot fi ignorate. înainte de a se ajunge la 

e 

reprezentanţii gestaltismului numeau structură sau configuraţie emergentă, se p ^£ 

stadiul tranzitoriu de grupare sau dispoziţie asociativă a secvenţelor sing 

0 

informaţie. în orice percepţie intervin asociaţiile prin similitudine (o config ur 

• 

9Afl 

ctură se obţine mai rapid şi mai direct pe baza unor elemente asemănătoare), prin 

rost (elementele contrastante tind întotdeauna să fie cuprinse în aceeaşi structură, 

presupunându-se reciproc) şi prin contiguitate spaţio-temporară (elementele aflate 

contiguitate spaţială sau temporară tind, în percepţie, să se grupeze împreună, într-o 

ctură comună). 

De altfel, nici psihologii gestaltişti, respingând paradigma asociaţionistă, nu au 

-udiat şi legile asociaţiei. 

W. Kohler le considera premise ale organizării sau verigi intermediare pe 

tinuumul legii universale a organizării. 

b. Al doilea grup de legi generale este reprezentat de legile gestaltului sau ale 

-.„figuraţiei, desprinse şi formulate de şcoala gestaltistă. Acestea au fost deja 

zentate într-un paragraf anterior. Aici se impune să relevăm legile genezei 

•jeturilor dezvăluite şi formulate de J.Piaget, fondatorul structuralismului genetic, opus 

cturalismului imanentist promovat de şcoala gestaltistă clasică. Este vorba, îndeosebi, 

legea diferenţierii si individualizării stadiale a structurilor, legea centrăriicentrării, 

legea acomodării-asimilării şi legea coordonării transformărilor. 

Potrivit primei legi, structurile perceptive se formează treptat, trecând de la stări 

iţiale amorfe, difuze, slab diferenţiate, la stări din ce în ce mai diferenţiate, mai bine 

nturate şi individualizate, de la scheme deschise, instabile la scheme închise, stabile, 

ceasta stabilitate se evidenţiază cu pregnanţă în primii 2-3 ani de viaţă ai copilului şi 

atestă pe baza performanţelor comportamentului perceptiv în situaţii de complexitate 

"scândă. 

Un prim semn al constituirii structurii este schema obiectului permanent, care 

rmite copilului să caute un obiect care este ascuns. 

Legea centrării-decentrării exprimă dinamica evolutivă a mecanismelor per- 

"ptive sub aspectul explorării şi inspectării câmpului stimulator extern. Astfel, într-o 

mă fază (stadiu), aceste mecanisme funcţionează pe baza unui algoritm limitativ; el 

• să fie fixat şi desprins, preponderent şi preferenţial, un anumit element, o anumită 

dimensiune sau însuşire, care se supraestimează; corespunzător, elementele rămase la 

jfcriferie vor fi subestimate. Ca urmare, se generează aşa-numitele efecte de câmp, care 

alterează imaginea perceptivă finală. într-un stadiu evolutiv ulterior, graţie procesului 

* flexibilizare şi îmbogăţire operaţională a mecanismelor perceptive, centrarea va fi 

Wocuită prin decentrare. Aceasta constă în extinderea sferei de explorare asupra 

'Wuror elementelor câmpului stimulator şi în compararea lor criterială succesivă. O 

^tel de strategie duce la corectarea efectelor de câmp şi la creşterea gradului de 

activitate şi veridicitate al perceptului. în cazul obiectelor noi, nefamiliare, până a se 

J, Un ge la o reflectare adecvată, veridică a lor, se parcurge din nou faza centrării, cu 

Qe 

ctele de câmp acompaniatoare. 

Capacitatea de estimare a mecanismelor perceptive poate atinge pe baza 

intrării, un asemenea grad de specializare şi precizie, încât rezultatele măsurătorilor 

P'ective tind să coincidă cu rezultatele măsurătorilor fizice. Prin aceasta se dovedeşte 

'"consistenţa tezei fenomenologice, potrivit căreia „percepţia" răspunde la întrebarea 

111 

ne apare lumea", iar nu la întrebarea „cum este ea în realitate?". 

961

Analiza mecanismelor de producere şi corectare a deformărilor în percepţie 

că, nu orice fel de acţiuni ale subiectului, ci numai acelea ce se coordonează în stn ^ 

tot mai echilibrate, care reduc prin conexiune inversă negativă abaterile de un Ur ' 

ge 

altul de la medie, constituie mijlocul de obţinere a unei informaţii veridice despre oh' ^ 

Legea acomodării-asimilării exprimă raportul dintre transformabiljtat 

conservabilitate, dintre variantă şi invariantă în schemele perceptive în dec ^ 

ontogenezei. Nefiind însă înnăscute, imanente, ci esenţialmente dobândite, schem i 

perceptive se caracterizează printr-un raport dinamic între cele două laturi. î n Dr 

- - 

3-5 ani ai evoluţiei ontogenetice, se constată o predominare a laturii acomodării n '' 

modificare, a schemelor perceptive actuale în funcţie de caracteristicile structurale U 

spaţio-temporare ale obiectului-stimul. Această adecvare se desfăşoară întotdeauna 

direcţia atingerii unei concordanţe reflectorii-designative, din ce în ce mai complet 

între imagine şi obiect şi a elaborării, în schema perceptivă, a acelor invarianţi d 

structură meniţi să permită identificarea obiectului între anumite limite, indiferent de 

poziţiile şi contextul în care este prezentat sau de schimbările de detaliu pe care le 

poate suferi. 

Pe măsură ce o asemenea schemă se elaborează, ea va deveni din ce în ce mai 

rezistentă la variaţiile accidentale ale obiectului şi va dobândi proprietatea de a asimila 

nu numai obiectul individual dat, ci şi alte obiecte asemănătoare cu acesta. Astfel, în 

cadrul ei, raportul se va inversa în favoarea asimilării, acomodarea devenind 

subordonată. Perceptul capătă, la rândul său, o dimensiune cognitivă nouă - aceea a 

categorialităţii, graţie căreia obiectul nou apărut în câmpul nostru senzorial va putea fi 

identificat printr-o operaţie logică de incluziune în clasă. Uneori, forţa de asimilare a 

unei structuri perceptive ajunse la un grad înalt de consolidare şi automatizare este atât 

de puternică, încât se ajunge la identificări eronate („false identificări"). 

Când însă diferenţa dintre modelul de referinţă şi obiectul-stimul se conştientizează 

şi se recunoaşte ca fiind ireductibilă, obiectul-stimul neputând fi inclus în clasa pe care o 

reprezintă modelul, atunci, în prim plan, este împinsă din nou acomodarea, ceea ce duce 

fie la completarea şi, eventual, modificarea schemei integrative anterioare, fie la 

elaborarea unei scheme noi, cu operatori şi condiţii logice care să corespundă 

specificităţii obiectului-stimul, atât ca dat individual, cât şi ca reprezentant al unei noi 

clase posibile de obiecte. Din punct de vedere sistemic, percepţia ne apare ca un 

ansamblu de structuri şi scheme integrative aflate într-o relaţie determinată, în cadrul 

cărora avem de a face cu ponderi diferite ale acomodării şi asimilării: coexista şi 

interacţionează structuri şi scheme în care predominantă este acomodarea (situaţii ş 

sarcini perceptive noi) cu structuri şi scheme în care predominantă este asimilare 

(situaţii şi sarcini perceptive rutiniere, repetitive, înalt familiare). , 

Legea coordonării transformărilor exprimă caracterul selectiv şi convergen 

modificărilor şi achiziţiilor ce definesc formarea unor structuri şi scheme P erc^f „ . 

noi. Coordonarea grupurilor de transformări - codificări, recodificări, decodi ' 

descompuneri-recompuneri, analize-asamblări etc. - se realizează, pe de o P a .' | 

plan orizontal, în interiorul aceluiaşi nivel integrativ, iar pe de alta, în plan ve 

Q 

ierarhic, între nivelurile zise primare sau inferioare şi cele secundare sau supen° • . 

altă modalitate de realizare a coordonării o reprezintă stabilirea de comp° n 

9^9 

nexiuni integrative între elemente sau evenimente prezentate serial (cum este cazul 

c0 

perceperii limbajului şi muzicii) sau simultan, configuraţional (cum este cazul 

percepţiei însuşirilor spaţiale pe cale kinestezico-tactilă şi vizuală). 

Schema perceptivă este construcţia mintală în care se sedimentează rezultatul 

integrat al coordonării prin transporturi temporale ale unei mulţimi de imagini 

secvenţiale, centrate pe diferite „elemente" ale obiectului. Pe măsură ce se elaborează 

sj se echivalează, ea va exercita tot mai eficient o funcţie de decentrare în raport cu 

efectele de câmp. 

întradevăr, în lumina acestei legi, se poate vorbi de constituirea unei geometrii a 

dinamicii procesului percepţiei şi a structurilor perceptive. în cadrul ei, se relevă două 

categorii de „elemente": 

a. procesele comportamentale - activităţile de recepţie, de explorare, transporturile 

temporale şi spaţio-temporale, coordonările - impulsurile nervoase şi 

operaţiile de prelucrare a informaţiei, contracţiile musculare etc, şi 

b. evenimentele sau punctele de referinţă. Legea integralităţii postulează că atât 

percepţia, ca proces, cât şi imaginea perceptivă, ca produs, reprezintă un nivel calitativ 

superior ireductibil de dezvoltare şi organizare a vieţii psihice. în desfăşurarea sa 

procesuală, percepţia cuprinde un număr mare de faze, transformări şi operaţii. Dar 

acestea nu sunt izolate, independente una de cealaltă, şi nici nu se află într-o relaţie de 

simplă juxtapunere sau adiţiune. Fiecare din ele devine parte a unui angrenaj funcţional 

integral, supraordonat, cu valenţe şi finalităţi specifice. Graţie schemei logice 

integrative care stă la baza procesului, secvenţele şi verigile individuale ce intră în 

alcătuirea sa se condiţionează reciproc, se coadaptează şi se coordonează în plan spaţiotemporal, 

pierzându-şi autonomia de sine. Fenomenul diferenţierii şi diversificării ce 

caracterizează evoluţia percepţiei în ontogeneză va fi secondat de fenomenul de sens 

contrar - cel al integrării. Astfel, pe măsură ce apar şi se afirmă faze, operaţii şi 

transformări noi, acestea vor fi supuse în mod necesar acţiunii legii integrării, percepţia 

devenind un proces sau o activitate integrală. 

La rândul său, imaginea perceptivă (perceptul), având un caracter complex şi o 

alcătuire informaţională eterogenă (presupunând existenţa mai multor senzaţii simple 

sau individuale), se afirmă nu ca un simplu conglomerat, ci ca un întreg unitar 

indisociabil, cu trăsături şi calităţi noi, ireductibile la suma aritmetică a însuşirilor 

senzaţiilor primare, pe baza cărora s-a format. 

Mecanismul logic intern care asigură obţinerea integralităţii perceptului constă în 

relaţia de Interacţiune şi articulare sinergetică a părţilor (senzaţiilor). 

Aşadar, spre deosebire de asociaţionism şi gestaltism, care au tratat problema 

•"aportului parte-întreg într-o manieră unilateral-absolutizantă, ori partea 

(asociaţionismul), ori întregul (gestatismul), psihologia contemporană ia în considerare 

at 

ât partea, cât şi întregul, în relaţie de condiţionare şi determinare reciprocă: nu există 

întreg care să nu fie alcătuit din părţi şi care să poată fi atins altfel decât prin 

intermediul unei părţi (punct), după cum nu există parte care să nu adere la un 

an 

satnblu (întreg), dar fiecare reprezintă niveluri de organizare calitativ ireductibile. 

if.i

Legea coordonării transformărilor în sfera senzorială se impune şi se amnlf 

treptat în cursul ontogenezei, ceea ce face ca formarea oricărei structuri perceptiv "^ 

posede un caracter stadial, procesual. 

^ 

Pe măsura lărgirii sferei activităţilor perceptive, a extinderii efectulu' 

transformator asupra unui registru cât mai variat de stimuli, se produc restructi -°^ 

calitative în fondul general al experienţei senzoriale. 

' 

Astfel, percepţia devine un moment şi o componentă fundamentali a structuri 

inteligenţei generale. Schemele senzori-motorii pe care le implică ea reprezintă A-1 

punct de vedere genetic-evolutiv, şi primele construcţii semnificative de tip intel" 

în cadrul lor realizându-se un ansamblu de coordonări ale evenimentelor senzori T^' 

motorii, care permit trecerea subiectului de la o dependenţă actuală de obiectY § " 

dependenţă proiectată în timp. Obiectul dobândind statut de permanenţă, subiectul 

câştigă libertatea de a-şi pregăti şi organiza acţiunile sale în raport cu el. Ca urmare 

unghiurile din care va putea fi abordat obiectul se diversifică şi, corespunzător 

informaţia extrasă devine mai completă. 

Cel de al treilea grup de legi se referă la percepţia ajunsă la nivelul său optim de 

elaborare şi funcţionare. Aici intră: legea integralităţii; legea selectivităţii; legea 

semnificaţiei; legea constantei şi legea obiectualităţii sau & proiecţiei obiectuale. 

Integrarea este principiul care face posibilă trecerea în cursul dezvoltării 

ontogenetice de la un nivel inferior la altul superior, precum şi apariţia diferenţelor şi 

delimitărilor calitative dintre niveluri. 

în sfera percepţiei, integrarea se realizează în două planuri: intramodal şi 

intermodal. 

Integrarea modală se realizează în cadrul fiecărui analizator şi ea are ca rezultat 

percepţiile modale - vizuale, auditive, tactile, gustative, olfactive - ca modele 

informaţionale complexe ale unui ansamblu de însuşiri şi caracteristici particulare ale 

stimulilor specifici. Percepţia modală este rezultatul funcţiei integrative a zonelor 

asociative (secundare) ale reprezentanţei corticale a analizatorilor. Senzaţiile, ca 

modele informaţionale unidimensionale ale unor însuşiri separate, sunt transferate la 

zonele asocia* i secundare, unde se elaborează imaginea perceptivă, ca un produs 

complex integral (unitar) de rang superior; acestea nu sunt continue în timp şi spaţiu, ci 

leagă între ele un proces comportamental cu altul, constituind, totodată, punce 

temporale care separă ceea ce este acum de ceea ce vine după (F.Allport,l 955, M.Ooiu, 

1971). între două procese comportamentale se interpune un eveniment tempora. 

felul acesta, se elaborează o structură dinamică a actelor comportamentale (activi , 

perceptive) şi a evenimentelor (coordonările şi integrările spaţio-tempora 

informaţiei extrase din obiect). La nivelul structurii date, acţionează două tipuri de 

legi generale cantitative, care exprimă dimensiunile şi raporturile lor recip r 

evenimentul considerat, şi legi care exprimă caracteristicile structurale propn ^ 

Aspectul structural nu poate fi măsurat sau cântărit, ci doar se poate spune dac 

produce sau nu. . - * jre a 

suŞ 

Nu numai fenomenologic, dar şi obiectiv, diferenţa între o singura m ^ 

culorii - de exemplu, tonul cromatic - pe care ne-o redă senzaţia, ş> a 

acteristicilor cromatice - ton cromatic, saturaţie, luminozitate -, pe care ni le relevă 

ar 

j n 

formă unitară percepţia, este calitativă şi ireductibilă. 

Integrarea intermodală evidenţiază şi mai pregnant caracterul sistemic al 

perienţei senzoriale, ea realizând modele informaţionale de un nivel de complexitate 

x 

i înalt, pe baza modelelor informaţionale modale. Asemenea modele (percepte) 

ma 

• termodale sau plurimodale devin posibile datorită interacţiunii şi raporturilor de 

ornp|ementaritate funcţională dintre analizatori, atât la nivel subcortical, cât şi cortical. 

ia nivel cortical, această interacţiune se realizează prin intermediul zonelor asociativintegrative 

terţiare (de ordinul III), care colectează informaţia modală de la zonele 

secundare ale fiecărui analizator. 

Din punct de vedere operaţional, integrarea plurimodală implică două tipuri de 

transformări: 

a. comprimarea după principiul homomorfismului a informaţiei conţinute de 

codurile de ordinul II (modale) şi desemnarea rezultatului astfel obţinut printr-un nou 

cod, cu rang de generalitate superior, faţă de codurile modale; 

b. relaţionarea dinamică, „discursivă", potrivit logicii structurii înglobante 

(supraordonate) într-o entitate informaţional-semantică nouă, care să determine o 

schimbare esenţială de stare a conştiinţei subiectului despre obiectul perceput. Această 

schimbare se traduce, în termeni comportamentali, în credinţa subiectului că un percept 

plurimodal îi oferă o mai amplă cunoaştere a obiectului şi posibilităţi mai mari de 

utilizare a lui în activitate (universalizarea practicabilităţii perceptului: legarea acţiunii 

nu doar de un obiect individual, ci de o întreagă clasă de obiecte asemănătoare). 

Cum între integrările pe verticală şi cele pe orizontală există legături bilaterale şi 

transferuri informaţionale reciproce, în funcţie de natura şi obiectivele sarcinii 

perceptive, putem afirma că legea integralităţii duce la organizarea percepţiei ca 

structură închisă, autoreglabilă. 

Legea selectivităţii subliniază caracterul activ al procesului perceptiv, implicarea 

în orientarea şi reglarea lui a unor determinaţii specifice ale subiectului, precum: 

voinţa, stările de motivaţie, dispoziţiile afective, scopurile. 

în fiecare moment, analizatorii noştri sunt supuşi unor multiple şi variate fluxuri 

de semnale şi de solicitări. Capacitatea lor de admisie este însă limitată, neputând 

prelua pentru procesarea ulterioară decât o foarte mică parte (de exemplu, cel vizual, 

doar a milioana parte din volumul informaţiei actual existent la intrare). Astfel, o 

selecţie-filtrare este impusă obiectiv de însăşi organizarea funcţională a analizatorilor. 

Ce anume se selectează şi ce este lăsat în afară depinde, pe de o parte, de 

caracteristicile câmpului stimulator extern (gradul de noutate şi inedit al unor elemente 

û însuşiri, raporturile de intensitate dintre ele, poziţiile spaţio-temporale etc), iar pe 

" e altă parte, de factorii de personalitate. Putem, deci, formula relaţia: 

^ = 

f{(x z> X| Rx 2 

Rx 3 

, ....Rx n 

) cpi}, unde E - selectivitatea, X - câmpul stimulator extern, 

*i~*n - elemente şi însuşiri ce alcătuiesc câmpul stimulator, R - relaţia între elementele şi 

"îsuşirile câmpului stimulator extern, (pj - mulţimea variabilelor ce ţin de subiect. 

întrucât, atât câmpurile stimulatoare externe, cât şi configuraţia factorilor de 

fasonai itate au un caracter dinamic, fluctuant, conţinutul selecţiei perceptive se va 

modifica permanent în succesiunea momentelor temporale. Aceasta determină 

265

dinamica specifică a raportului figură-fond, ce se poate uşor demonstra cu aiut 

figurilor duble (fig. 23). 

0ru l 

Fig. 23. Selectivitatea şi mobilitatea în percepţie 

Atunci când în faţa unui câmp stimulator, subiectul nu evidenţiază nici un înţeles 

şi nu vizează nici un scop special, poziţiile de figură (obiect) şi âe fond sunt impuse 

preponderent de Jocul" elementelor şi însuşirilor obiective (în general, în prim plan se 

vor impune elementele şi însuşirile mai puternice, mai neobişnuite); dimpotrivă, atunci 

când subiectul este motivat şi se orientează anticipat (pe baza unui set pregătitor) spre 

ceva anume, selecţia va fi influenţată preponderent de factori psihologici. 

Când într-o mulţime căutăm o persoană anume, detectarea şi identificarea ei o 

propulsează în prim-planul percepţiei, devenind figură, iar restul indivizilor trece pe 

plan secund, contopindu-se în fond. In mod similar, când într-o orchestră ne fixăm 

atenţia auditivă asupra unui anumit instrument, acesta iese în prim plan şi ocupă zona 

centrală a conştiinţei, în timp ce restul instrumentelor trec la periferia câmpului 

conştiinţei, formând fondul percepţiei. 

Legea semnificaţiei exprimă în mod direct legătura percepţiei cu sarcinile 

activităţii şi cu satisfacerea stărilor noastre de necesitate. Pe lângă reflectarea obiectului 

aşa cum este el, în detenninaţiile lui reale, percepţia reflectă acelaşi obiect şi din 

perspectiva utilităţii lui pentru noi. Cu alte cuvinte, ea include în sine operatori distincţi 

de diferenţiere-identificare obiectivă a stimulilor modali specifici şi de relevare a 

semnificaţiei lor pentru subiect, prin raportarea informaţiei despre ei la stările 

motivaţie şi Ia scopurile activităţii acestuia. Aşa ajungem să clasificăm obiectele ce 

sunt date în experienţa senzorială curentă în semnificative şi indiferente sau neutre. 

Departajarea nu este absolută şi invariantă, unul şi acelaşi obiect putând 

parte, în momente diferite de timp, şi dintr-o clasă şi din cealaltă. 

r 

Cel mai gustos produs alimentar, pe fondul unei stări de saţietate, P 0^ 

perceput ca indiferent, în vreme ce o coajă de pâine uscată, pe fondul unei s 

flămânzire îndelungată, poate fi percepută ca având o semnificaţie deosebită. 

Legea semnificaţiei conferă percepţiei vv un caracter pronunţat activ şi dinam 

'J'V" un vmuvivi lyi \jl iui Iltll «*îi » y — . 

r t 

ea 

Legea constanţei decurge din caracterul intrinsec sistemic al percepţiei Ş" ^ 

postulează tendinţa spre echilibru şi stabilitate (invariantă) a imaginii unui ov 

266 

„ofida varierii între anumite limite a unor însuşiri secundare sau a contextului în care 

prezentat. Până să dobândească stabilitate şi constanţă, percepţia trebuie să 

ste 

parcurgă în ontogeneză o traiectorie evolutivă destul de îndelungată. 

Aşa cum au demonstrat cercetările genetice efectuate de J.Piaget (1961), constanţa 

"ncepe să se manifeste de abia în jurul vârstei de 2 ani şi 6 luni; până la consolidarea 

deplină mai este însă nevoie de încă pe atât. Elaborarea ei presupune, în plan obiectiv, 

orezentarea aceluiaşi stimul în variante şi ipostaze cât mai diferite, iar, în plan psihologic, 

oerfecţionarea şi maturizarea funcţională a mecanismelor perceptive, cu formarea 

operatorilor centrali de corecţie şi coordonare a transformărilor, având ca rezultat 

atenuarea sau eliminarea efectelor de câmp (de supra- şi subestimare a unor dimensiuni 

sau elemente în raport cu altele). 

Se poate presupune că mecanismele perceptive ajung să se comporte ca nişte 

minicomputere, care controlează evenimente stohastice (aleatoare). 

Ele analizează, compară şi prelucrează situaţiile individuale de la „intrare", 

extrăgând anumiţi invarianţi şi calculând tendinţa centrală care se ia ca etalon de 

referinţă în recunoaşterea şi identificarea obiectului. „Imaginea-etalon" va reţine 

însuşirile definitorii ale obiectului ca dat individual sau ca reprezentant al clasei, care se 

dovedesc a fi cele mai rezistente la fluctuaţiile contextuale. Funcţia acestei „imaginietalon" 

este eminamente corectoare în raport cu „input-xA" actual. Constanta se impune 

ca o cerinţă obiectivă a unei echilibrări optime cu lumea lucrurilor din jur. Dacă 

identitatea imaginii perceptive s-ar modifica la orice variaţie a input-u\u'i informaţional, 

diferenţierea şi identificarea ar fi considerabil îngreunate şi acţiunea cu obiectele de 

care avem nevoie s-ar poticni la fiecare pas: în permanenţă percepţia ne-ar înfăţişa alte 

date şi alte entităţi reale, pe care, ar trebui să le analizăm şi a căror semnificaţie ar 

trebui să o stabilim de fiecare dată. 

Tocmai datorită importanţei pe care o prezintă pentru optimizarea activităţii, 

fenomenul constantei se realizează în cadrul tuturor modalităţilor percepţiei lumii 

externe, şi el poate cuprinde toate însuşirile stimulilor specifici. 

Cel mai pregnant, însă, se manifestă, în sfera percepţiei vizuale, constantele de 

mărime, de formă şi de culoare, iar în cea auditivă - constantele structurilor melodice, 

constantele de recunoaştere a timbrului vocilor persoanelor apropiate. 

Constanta mărimii conţine în sine şi o doză de paradoxal, ea impunându-se 

împotriva evidenţei retiniene periferice. Se ştie că mărimea imaginii retiniene (primare) 

a 

unui obiect este invers proporţională cu distanţa la care se află el de observator: 

respectiv, creşterea distanţei peste 2 m va determina micşorarea progresivă a imaginii 

retiniene a obiectului perceput. 

Dacă această imagine ar fi determinantă pentru aprecierea şi identificarea 

°°iectului, atunci ar însemna ca noi să vedem obiectul dat micşorându-se cu fiecare 

m 

etru de îndepărtare de noi. Or, în realitate, lucrurile nu se întâmplă astfel, 

•ndepărtându-se de noi, până la o anumită limită (între 50 m şi 100 m, în funcţie de 

context), obiectul continuă să fie perceput în aceeaşi mărime, constant. Aici se 

c 

°ndiţionează foarte clar influenţa corectoare a „imaginii-etaion" constituite anterior 

asu 

Pra fluctuaţiilor „in/?ut-ului", respectiv, asupra fluctuaţiilor imaginii retiniene. 

267

în percepţia muzicii, de asemenea, avem de a face cu existenţa unor etaloane al 

structurilor melodice, graţie cărora reuşim să diferenţiem şi să recunoaştem o lucra 

muzicală indiferent dacă este interpretată vocal sau la diferite instrumente, dacă e 

transmisă într-un registru de înălţime sau în altul. 

Legea constantei este sinergică şi consubstanţială eu legile integralităţii • 

structuralităţii, împreună ele formând suportul autoreglabilităţii schemelor şi rnecani 

melor perceptive. 

Legea proiecţiei obiectuale exprimă proprietatea fundamentală a percepţiei de 

se proiecta asupra obiectului pe care-l desemnează şi de a ne deschide conştiinţa spre f 

afară, către lumea externă ca existenţă în sine. Prin funcţia sa reflectorie-designativă 

imaginea perceptivă ne permite să facem distincţie şi să păstrăm opoziţia între 

subiectivitatea noastră interioară şi ceea ce se află în afară. Informaţia pe care ne-o 

furnizează ea ne raportează şi ne orientează nu spre ceea ce se întâmplă în mintea 

noastră, ci spre lucrurile din jur, permiţându-ne să răspundem la întrebările „ce este?" 

„ce reprezintă?", „cum este (format)?", „la ce foloseşte?" un obiect sau altul. 

„Proiecţia obiectuală" înseamnă şi faptul că, reflectând şi desemnând obiectul (ca 

dat extern), imaginea perceptivă nu se identifică şi nu se confundă cu el. înainte de a 

exista o imagine perceptivă, trebuie să existe mai înainte obiectul care s-o determine. 

Fiind determinată de obiect hic et nune, ea rămâne orientată în permanenţă spre acest 

obiect, dispărând atunci când el încetează să mai acţioneze asupra organului de simţ 

corespunzător. 

în fine, legea obiectualităţii exprimă şi tendinţa percepţiei de a se adapta în 

funcţie de particularităţile obiectului-stimul şi de a-l reflecta cât mai complet şi veridic. 

Ca urmare, cu cât atributul obiectual ităţii este mai bine realizat, cu atât valoarea 

informaţional-cognitivă şi instrumental-pragmatică a perceptului va fi mai ridicată. 

Conştientizând această relaţie, noi nu lăsăm ca precepţia să se desfăşoare Ia voia 

întâmplării, pasiv sau haotic, ci ne-o organizăm şi planificăm în aşa fel, încât să ne 

asigure o cunoaştere cât mai completă şi veridică a lucrurilor şi fenomenelor din jur 

Sub acţiunea legii obiectualităţii, percepţia umană se dezvoltă într-o activitate 

intenţională şi sistematică de relevare, analiză şi interpretare a informaţiei despre stările 

şi însuşirile lumii externe, integrându-se ca verigă esenţială în activităţi practice sau de 

cercetare ştiinţifică supraordonate. Criteriul fundamental de apreciere a obiectualităţii ii 

constituie tocmai gradul de reuşită şi eficienţă al acţiunilor noastre cu obiectele 

percepute: un percept adecvat, veridic, se asociază cu un comportament adecvat, corect 

în raport cu obiectul considerat; şi invers, un percept incomplet sau eronat se asociază 

cu un comportament inadecvat, care, în loc să conducă la realizarea scopului propus, ne 

abate sau ne îndepărtează de el. 

6.2.3. Formele percepţiei 

în delimitarea formelor percepţiei ne orientăm după două criterii princip • 

a) natura şi provenienţa surselor de informaţie; b) componenţa mecanismelor care 

la baza elaborării imaginii perceptive. 

- t a 

Potrivit primului criteriu, distingem două forme generice ale percepţiei: P erC ?f'- il} 

lumii externe şi percepţia propriului Eu (autopercepţia). După cel de al doilea c 

se desprind percepţii monomodale şi percepţii intermodale. 

268 

V Percepţia lumii externe. Toţi stimulii modali specifici sunt mai mult sau mai 

ţin complecşi, relevând existenţa unui anumit număr de însuşiri şi dimensiuni 

u 

articulare. Astfel, în raport cu fiecare din ei, cunoaşterea senzorială reclamă în mod 

firesc trecerea de la senzaţii singulare, izolate, care reflectă o însuşire sau alta desprinsă 

j e 

restul, la percepte, imagini mai complexe, care să asigure reflectarea stimulului dat 

:„ totalitatea şi unitatea însuşirilor şi părţilor sale componente. Devine astfel legitim să 

vorbim nu numai de modalităţi ale senzaţiilor, ci şi de modalităţi ale percepţiilor - al 

căror obiect este atât lumea externă, cât şi propriul nostru eu (fizic). Fiecare astfel de 

modalitate se concretizează prin: 

a. procesarea informaţiei despre o anumită grupă de proprietăţi - mecano-fizice, 

chimice, termice, cromatice, acustice, metrice etc; 

b. anumite procedee de codificare şi structurare a imaginii; 

c. mecanisme diferenţiate şi specializate pentru detecţie, discriminare, 

identificare, interpretare. Prin urmare, percepţiile modale - cutano-tactile, vizuale, 

auditive, olfactive, gustative, proprioceptiv-kinestezice - sunt neechivalente şi 

nonsubstituibile, dar complementare, în plan cognitiv, informaţia furnizată de fiecare 

modalitate despre unul şi acelaşi obiect contribuind la întregirea şi adâncirea 

cunoaşterii acestuia. 

Rolul motricitatii în mecanismele percepţiei modale. Datorită diversităţii 

determinaţiilor spaţiale ale stimulilor (unghiuri, poziţii, distanţe, configuraţii etc), în 

mecanismele tuturor modalităţilor perceptive se include ca verigă obligatorie 

motricitatea, kinestezia. Aceasta îndeplineşte un dublu rol: de reglare şi orientare a 

organului de simţ periferic în direcţia stimulului cu stabilirea contactului de receptare, 

de facilitare a extragerii informaţiei şi organizare serial-dinamică a influxului nervos. 

Graţie verigii motorii proprii, analizatorii devin aparate active, capabile să exploreze 

câmpul extern şi să „iasă" în întâmpinarea surselor de stimulare. Cel mai evident, 

constatăm rolul motricitatii în percepţia cutano-tactilă şi în cea vizuală. 

Percepţia cutano-tactilă constă în integrarea într-o imagine unitară a senzaţiilor 

despre duritate, substanţialitate, asperitate-rugozitate, unghiularitate-curbiliniaritate, 

greutate, temperatură, făcând astfel posibilă recunoaşterea sau identificarea obiectelor 

fora participarea văzului. Experimental, s-a demonstrat însă că formarea imaginii 

decurge diferit în cazul în care perceperea obiectului se face în mod pasiv, fără 

conectarea mişcărilor de pipăire-inspecţie-apucare, şi, în cazul perceperii active, 

subiectul recurgând la mişcările corespunzătoare. 

Percepţia pasivă reclamă, adeseori, un timp incomparabil mai lung pentru 

e 

xtragerea informaţiei necesare; apoi, imaginea ce se obţine este de cele mai multe ori 

"icompletă, lacunară, ceea ce duce la frecvente erori de recunoaştere-identificare chiar 

a 

obiectelor familiare. Dimpotrivă, percepţia activă, mediată şi susţinută de motricitate 

Se 

S| 

realizează în timp relativ scurt şi asigură formarea unei imagini mult mai complexe 

rnai veridice, favorizând producerea recunoaşterilor şi identificărilor corecte. 

Mişcările implicate în mecanismul percepţiei tactile sunt de două tipuri: de 

a 

Pucare-susţinere şi de inspecţie-captare informaţională. Cu ajutorul celor dintâi, 

e 

*ecutate, de obicei, de mâna subdominantă (stânga la dreptaci, dreapta la stângaci), se 

'Xează şi se menţine obiectul în poziţie adecvată pentru a fi perceput tactil. în mod 

/.'" 269

furnizează i„W? 17 descn,d e r '< degetelor, prin forţa contracţiilor, ace^ ^K Trebuie subliniat faptul că schemele motorii ale tactului (pipăitului) nu sunt date 

Mişcării .7 ,^nt f re des P remărim ea şi greutatea obiectului 

mi 

*%i W\» naştere, ci ele se formează treptat în cursul ontogenezei, concomitent cu 

ş , arue ae cei de al doilea tip se exeCută execută în interiorul sunrafi^; suprafeţei „K:_ obiect . i .• 

ţ, s 

tituirea asimetrie! funcţionale a celor două mâini. 

jurul centrului său. Ele se organizează după o anumită schemă logică şi VJ7 

Ş 

'' n 

O serie de cercetări (Praver, Buhler, Gesell ş.a.) au demonstrat că, aproape de-a 

intai, determinarea şi fixarea punctelor nodale, care poartă informaţia cea m a 

^ mai 

ncnil întregului prim an de viaţă, copilul foloseşte în mod egal ambele mâini în 

pentru construirea imaginii globale a obiectului, iar, apoi, stabilirea leJJ ? Vantă 

i"carea şi manipularea obiectelor. Mişcările de explorare-palpare au un caracter 

de 

articulare a acestor puncte, care vor reprezenta scheletul formei şi mărim 1 hoţie* fără a evidenţia vreo logică mai mult sau mai puţin clară. Schemele mişcărilor 

- - - i — ~ ~ 

Dunctelor nodale mana iw^ntnatv» 7ohA\;aofA „ : ..u _; _i_ , - .11. 

* **SU l 

m 

punctelor nodale, mâna receptoare zăboveşte mai mult şi ele sunt supuse unor mi Pra - ig diferenţiere şi identificare a formelor sunt primele care se formează în ontogeneză. 

! 

de inspecţie circulară şi radiară, determinându-Ii-se poziţia structurantă î 

Astfel, se elaborează scheme cu caracter categorial: pentru circularitate, pentru 

--- -- •• — K""'V" ^"uîuiaiua in contextul 

liniaritate şi pentru proporţionalitatea laturilor. Acestea se fixează în memoria 

celorlalte; părţile secundare sunt traversate mai rapid şi ele se iau în considerat' 

Ca 

distanţe între punctele nodale. 

' 

Mnestezică de lungă durată şi vor forma pattem-urile interne ce vor regla mişcările 

Pentru percepţia formei cele mai relevante, purtând încărcătura information I" 

ulterioare antrenate în percepţia tactilă. 

cea mai mare, sunt colţurile şi curburile şi poziţiile lor faţă de centru; pentru aprecier 

Pe măsura accentuării şi consolidării asimetricei funcţionale între cele două 

mărimii obiectului, esenţiale devin distanţele (lungimile) dintre marginile conturilor 

mâini, se va produce şi o redistribuire a dominanţelor sensibilităţii tactile şi ale celei 

Se consideră că mişcările receptoare, adică cele executate de către mâna 

Sinestezice: sensibilitatea tactilă va fi mai dezvoltată la mâna subdominantă (de 

dominantă (activă), îndeplinesc trei funcţii principale: de construcţie; de măsurare- evaluare 

şi de control-corectare (Zincenko şi Lomov, 1959; Popescu-Neveanu, 1976) care execută mişcările propriu-zise de palpare. 

susţinere), iar sensibilitatea kinestezică va deveni dominantă la mâna conducătoare, 

„Mişcările constructive" vizează surprinderea şi identificarea proprietăţilor spaţiale ale în percepţia vizuală, veriga motorie joacă un rol aproape la fel de important ca şi 

obiectului. Totuşi, traiectoriile lor nu sunt perfect izomorfe obiectului. în afara în cea tactilă, reflectarea mai ales a caracteristicilor spaţiale nefiind posibilă tară 

urmăririi suprafeţei şi conturului obiectului, au loc frecvente detaşări de obiect, devieri participarea ei. Fie că avem de a face cu obiecte statice, fie cu obiecte în mişcare, 

de la contur, pauze, salturi de la un punct la altul în partea opusă, mişcări inverse şi de pentru a putea fi identificate după formă, mărime, volum sau poziţie, devin obligatorii 

revenire etc. Dacă degetele ar urma riguros conturul obiectului, elaborarea imaginii mişcările globilor oculari pentru centrarea lor în zona vizibilităţii optime. Un ochi 

formei ar fi îngreunată, datorită acţiunii inducţiei negative, care uniformizează imobil ar fi aproape un ochi orb, afirma A.Leontiev (1961). Schemele logice ale 

segmentele fluxului excitaţiei, aplatizând punctele nodale. Percepţia tactilă se mişcărilor oculare se formează pe baza şi după modelul celor ale mâinii implicate în 

desfăşoară după legile sale proprii, care sunt de esenţă geometrică. 

percepţia tactilă a obiectelor. La elaborarea lor participă masiv instanţele centrale, care 

Mişcările de măsurare sunt organizate secvenţial şi recursiv, ele segmentând vor subordona centrii reflecşi de la nivelul trunchiului cerebral. 

lungimile şi suprafeţele în unităţi discrete ce pot fi comparate şi însumate, obţinându-se Mişcările oculare se realizează într-o gamă întinsă şi variată, fiind nu doar 

în final dimensionalitatea globală a obiectului. Aici devine indinspensabilă memoria efectorii, ci şi perceptorii, legate direct de extragerea şi codificarea informaţiei despre 

kinestezică de scurtă durată, care asigură păstrarea în reprezentare a segmentelor direcţii, poziţii, dimensiuni metrice şi configuraţii. Traiectoriile lor sunt atât pe 

parcurse şi adăugarea lor la cele percepute în momentul actual. 

verticală, cât şi pe orizontală, primele având un registru mai întins. Ca formă, mişcările 

Valoarea dimensionalităţii obiectului se obţine pe baza tensiunii bioelectnce °culare pot fi de rotaţie, saltatorii, sacadate sau vibrative, frecvenţa fiecărei forme 

convertite în scheme spaţiale de tip topologic la nivelul ariilor corticale somestezice 

(3,1 şi 2) şi motorii (4 şi 6) ale scoarţei cerebrale. 

Mişcările de control şi corecţie se efectuează în mod repetat şi pe traiecto 

inverse, verificând (reinspectând) puncte şi suprafeţe deja parcurse, în interiorul car 

depinzând de modul de prezentare a obiectului - static sau în mişcare, izolat sau în 

furajul altor obiecte etc. 

înregistrările efectuate (Iarbus, 1948, Preda, 1988) arată că, în desfăşurarea lor, 

^Scările oculare se organizează după o anumită logică: la primul contact cu obiectul 

au 

se fac retuşuri şi precizări ale informaţiilor anterioare prin raportarea şi comparare 

loc mişcările rapide de „captare" şi centrare; ele sunt urmate de mişcările 

informaţiile recoltate din alte puncte şi alte zone. Ele intervin de fiecare dată can 

suntem încă siguri de caracteristicile unei laturi, ale unei feţe sau când aflăm (tie 

ex ploratorii, de amplitudine mai redusă şi cu direcţii divergent-convergente în 

'Priorul conturului şi suprafeţei obiectului; apoi acestea sunt urmate de mişcările fine 

e 

fixare-măsurare, care au rolul de a scoate în evidenţă punctele şi zonele nodale cu 

dăm singuri seama, fie că ne spune cineva) că răspunsul formulat în legătură cu 

mărimea sau identitatea categorială a obiectului perceput este eronat. 

în cursul procesului de receptare, între veriga periferică şi cea cent 

analizatorului tactil-kinestezic se realizează un dublu şi permanent 

informaţional, care asigură organizarea şi reglarea tuturor tipurilor de mişcări i V 

în identificarea, pe calea tactului, a obiectului. 

2270 

| e 

âximă 

încărcătură informaţională (unghiuri, înclinaţii, curburi, simetrii-asimetrii, 

e|| 

efuri etc); în fine, când aceste elemente au fost reperate, intervin mişcările de 

°° r donare-unificare, care asigură, pe de o parte, elaborarea adecvată a fiecărei imagini 

tmiere, iar pe de altă parte, stabilirea disparităţii unghiulare optime dintre cele două 

latini 

271

imagini, pentru a se realiza unificarea lor la nivel central într-o singură im a 

„- 

e 

tridimensională (efectul binocular sau stroboscopic). 

In cadrul percepţiei auditive, veriga motorie este prezentă în operaţia de 

cam 

a sunetului (prin mişcările de întoarcere a capului şi de poziţionare a pavilionul *• 

urechii pe direcţie perpendiculară şi pe cât posibil frontală cu sursa sonoră) si *' 

facilitarea ajungerii undelor vibratorii la receptor (prin mişcările ondulatorii ale lanţul • 

de asociere din urechea medie). 

In percepţia gustativă, producerea excitaţiei este mijlocită în mod esenţial d 

mişcările limbii şi masticatorii, care asigură atât dizolvarea rapidă a substanţelor sipid 

în salivă, cât şi dizolvarea moleculelor rezultate pe suprafaţa receptoare. 

în fine, şi percepţia olfactivă cuprinde în mecanismul său o componentă motorie 

reprezentată de aşa-numitele mişcări de adulmecare, ale capului şi nărilor şi de 

mişcările de inspirare, în care sunt antrenaţi muşchii intercostali şi ai diafragmei. 

Cu cât aceste mişcări sunt mai ample şi mai rapide, cu atât excitaţia odorifică se 

produce mai prompt şi cu o intensitate mai mare. 

Aşadar, în lumina celor arătate mai sus, noţiunea de percepţie monomodală 

capătă un înţeles relativ, în cadrul fiecărui analizator fiind inclusă o verigă motorie care 

mediază sau participă direct la desfăşurarea proceselor specifice de elaborare a imaginii 

globale a stimulului. 

Percepţia intermodală (plurimodală). Aşa cum arătam într-unui din paragrafele 

anterioare, analizatorii, deşi s-au diferenţiat din punct de vedere structural şi s-au 

specializat din punct de vedere funcţional, ei nu sunt izolaţi unul de celălalt, ci 

interacţionează în permanenţă, influenţându-şi reciproc dinamica activităţii. 

Expresia cea mai concludentă a acestei interacţiuni o reprezintă integrarea într-o 

imagine unitară supraordonată a imaginilor particulare (monomodale) ale aceluiaşi 

obiect, perceput simultan sau succesiv prin intermediul mai multor analizatori. Se 

întâmplă în mod curent ca, în cadrul activităţii practice sau de cunoaştere, unul şi 

acelaşi obiect să-1 abordăm pe calea mai multor simţuri: tactil, vizual, auditiv, gustativ, 

olfactiv. Probabil că nici nu există în realitate obiecte materiale care să posede însuşiri 

de o singură modalitate şi care să se adreseze unui singur analizator. Mai mult chiar, 

am putea enumera o serie lungă de obiecte care posedă însuşiri atât de variate din 

punct de vedere modal, încât perceperea lor completă reclamă participarea tuturor 

analizatorilor. Devine evident, în acest caz, că imaginile realizate de către fiecare 

analizator, reflectând grupe de însuşiri aparţinând aceluiaşi obiect, trebuie sintetizate şi 

integrate într-un model informaţional unitar, supraordonat (fig. 24). Aşa cum am arătat, 

baza neurofiziologică a constituirii perceptelor plurimodale o reprezintă zone 

asociativ-integrative terţiare şi cuaternare ale scoarţei cerebrale, care, topografic, 

dispun între zonele senzoriale modale (respectiv, verigile centrale ale analizatorilor)- 

Percepţia plurimodală ne apare astfel ca un nivel calitativ superior în evoluţi 

organizarea cunoaşterii senzoriale a obiectelor şi fenomenelor lumii externe. 

Judecând după aspectele fenomenologice subiective, se pare că structu 

informaţiilor particulare în cadrul imaginii plurimodale se realizează în jurul 

nucleu reprezentat de informaţia furnizată de o anumită modalitate, care se imp u 

^ 

aferentaţie dominantă. Datele observaţiei sugerează că, cel mai frecvent, aces 

272 

îndeplineşte analizatorul vizual: întreaga experienţă senzorială dobândeşte atributul 

vizualizării. Dar nu este exclus ca în acest rol să apară, la un individ sau altul, şi alţi 

analizatori-auditiv, tactil, kinestezic. 

PERCEPŢII 

INTERMODALE 

PERCEPŢII MONOMODALE 

PERCEPŢII 

Fig. 24. Niveluri ale integrării perceptive 

III 

PLURIMODALE 

Pe lângă proprietăţile „pur modale", care se pot percepe numai printr-un anumit 

analizator, realitatea externă posedă însuşiri care nu pot fi percepute în mod adecvat decât 

prin intermediul a doi sau a mai multor analizatori. Acestea sunt spaţiul, timpul şi mişcarea. 

Percepţia spaţiului. Spaţiul este o determinaţie fundamentală şi generală a tuturor 

entităţilor materiale, indiferent de forma lor de agregare-gazoasă, lichidă, vâscoasă sau 

solidă. El defineşte şi propria noastră existenţă, ca organizare primordial substanţială, 

biologică. Modul de dispunere şi conectare a celulelor în ţesuturi şi a ţesuturilor în 

organe sau aparate se subordonează legilor geometriei. Relaţionarea cu mediul extern 

şi o reglare optimă a activităţilor şi comportamentelor sunt imposibile fără o orientare 

adecvată în coordonatele spaţiale. Ca urmare, cunoaşterea şi valorificarea informaţiei 

despre caracteristicile spaţiale ale lucrurilor din jur se impun ca cerinţe obligatorii ale 

oricărei activităţi de adaptare. Această cunoaştere începe chiar de la nivel senzorial, 

Percepţia fiind prima verigă într-un astfel de proces. 

Deşi, în plan filosofic, spaţiul este definit ca o categorie abstractă ce nu poate 

constitui obiect al simţurilor (Kant o considera ca având un caracter aprioric, în afara şi 

•naintea oricărei experienţe), în plan psihologic şi practic, el se particularizează şi se 

concretizează prin intermediul unor proprietăţi în sine sensibile, sesizabile prin 

273

simţurile noastre, precum forma, mărimea, volumul, întinderea etc. Tocmai acestea f 

obiectul percepţiei. 

H.Poincare (1903) insista asupra necesităţii de a delimita spaţiul repreZent 

(sau geometric), de cel obiectiv (perceput); primul este omogen şi izotrop, posedând 

trei dimensiuni, cel din urmă este ca un dat relativ, care poate fi mai complex dec't 

cel reprezentat. 

Percepţia spaţiului se realizează în două variante: cea a spaţiului bidimensionalşi 

cea a spaţiului tridimensional. 

Spaţiul bidimensional se defineşte prin lungime (orizontală) şi înălţime (verti 

cală) sub aspectul întinderii, şi prin perimetru, sub aspectul închiderii. în cadrul lui se 

delimitează raporturile poziţionale binare: sus-jos, stânga-dreapta, faţă-spate (schema 

simetriei bilaterale). 

în percepţie, elementele structurante ale spaţiului bidimensional sunt 

orizontalitatea, verticalitatea, oblicitatea (înclinaţia), curbiliniaritatea şi unghiularitatea, 

ale căror conexiuni şi raporturi generează formele geometrice plane. 

Potrivit teoriei gestaliste, forma este un invariant determinat de raporturile şi proporţiile 

interne ale unei figuri şi ea nu este influenţată de modificările dimensiunilor 

metrice în sine. De aceea, ea este primordială în percepţie, mărimea ocupând un loc secund 

şi fiind un atribut al formei (pătrat mare -pătrat mic; triunghi mare-triunghi mic etc). 

Atât în percepţia formei, cât şi în cea a mărimii, se manifestă fenomenul 

constantei. în primul caz, legea constantei face ca, indiferent de poziţia în care ni se 

prezintă în câmpul vizual, un obiect familiar să fie perceput în forma lui reală (rotundă, 

pătrată, triunghiulară, dreptunghiulară etc); în cazul al doilea, această lege face ca un 

obiect familiar să continue a fi perceput în mărimea lui reală, în pofida îndepărtării de 

noi (până la o anumită limită) şi a micşorării imaginii lui retiniene. 

în percepţia vizual-kinestezică a mărimii acţionează şi legea perspectivei, 

furnizând informaţii corectoare privind raportul dintre distanţa obiectului de observator 

şi mărimea aparentă a acestuia în percepţie. Informaţia generată de legea perspectivei 

influenţează şi asupra aprecierii distanţelor. Rezultă astfel următoarea interdependenţă: 

perceperea unui obiect familiar în mărime mai mică decât este în realitate se 

interpretează că el se află la distanţă mare de noi; şi invers, aprecierea unei distanţe ca 

fiind mare devine premisă pentru „explicarea" faptului că un obiect familiar apare in 

percepţie mai mic decât este în realitate. 

în cazul perspectivei liniare, aplicabilă dimensiunilor longitudinale, imaginea 

retiniana a lungimilor se află în raport invers proporţional cu pătratul distanţei 

„punctelor observate" (de reper) de subiectul observator, apărând astfel cunoscu 

iluzie a perspectivei: privind în depărtare liniile de cale ferată, constatăm că ele 

apropie treptat, până când se întâlnesc într-un punct. .. 

Percepţia formei se realizează pe baza interacţiunii mecanismelor tac 

kinestezice cu cele vizual-kinestezice. Cele două fluxuri informaţionale se corele 

se integrează reciproc într-un pattern unitar, actualizabil în integralitatea sa cni 

cazul perceperii obiectului doar prin intermediul unuia din cele două mecanism • 

cum am subliniat mai înainte, liantul şi suportul comun al informaţiei tactile şi a - 

vizuale despre formă ca determinaţie spaţială primordială a obiectelor îl re P 

274 

schemele motorii - de explorare-inspectare, fixare şi cuprindere-măsurare a 

dimensiunilor liniare, a raporturilor poziţionale dintre ele. 

Punctele nodale care determină invariantul intern al unei forme le constituie 

unghiurile, marginile şi proporţiile. Tocmai relevarea şi identificarea lor reprezintă 

obiectivul principal al acţiunilor şi operaţiilor perceptive, atât tactil-kinestezice, cât şi 

vizual-kinestezice. în cazul percepţiei vizuale, atât a formei, cât şi a mărimii, esenţial 

este mecanismul optic de refracţie a fasciculului razelor luminoase de-alungul verigilor 

globului ocular şi mecanismul motor de acomodare. 

La nivelul globului ocular, fasciculul luminos se refractă de trei ori: o dată la 

nivelul corneei şi de două ori la nivelul cristalinului, întâi la nivelul feţei lui anterioare 

şi apoi la nivelul feţei lui posterioare (faţa anterioară se comportă ca o oglindă convexă, 

iar cea posterioară - ca o oglindă concavă). în sistemul dioptic al globului ocular, rolul 

principal în formarea imaginii îl joacă cristalinul, care, în ansamblu, funcţionează ca o 

lentilă biconvexă. După cum se ştie din optică, la astfel de lentile există un anumit 

raport între distanţa obiectului faţă de lentilă şi distanţa imaginii faţă de aceasta. 

Apropierea obiectului de lentilă determină îndepărtarea imaginii de lentilă, şi 

invers. în globul ocular, distanţa dintre retină - care, din punct de vedere optic, 

îndeplineşte rolul de ecran - şi cristalin rămânând aceeaşi, ar însemna că, pentru a fi 

văzute clar, obiectele trebuie să se situeze la o anumită distanţă. în realitate însă, noi 

vedem clar obiecte prezentate la distanţe diferite. Acest lucru devine posibil datorită 

mişcărilor de acomodare pe care le efectuează cristalinul. 

Când razele reflectate de obiectul perceput vin paralel cu axa ochiului - ceea ce 

se întâmplă când obiectul se situează pe distanţa între 6 m de observator şi infinit - 

imaginea pe retină se formează corect fără medierea acomodării. 

Dar pentru perceperea clară a formei şi mărimii obiectului situat pe distanţe sub 

6 m faţă de observator, razele nemaifiind paralele cu axul ochiului, se declanşează 

mecanismul de acomodare: cristalinul îşi măreşte convexitatea feţei anterioare 

proporţional cu apropierea obiectului de ochi. Creşterea convexităţii cristalinului are o 

anumită limită, ceea ce înseamnă că apropierea obiectului de ochi nu trebuie să 

depăşească un anumit punct pentru ca imaginea pe retină să se formeze în mod 

adecvat. Aşadar, în acomodarea vizuală pentru distanţă, există două valori critice: 

punctul de depărtare maximă (punctum remotum) aproximat la 6 m (depăşirea acestuia 

duce la întreruperea procesului de acomodare) şi punctul apropierii minime {punctum 

proximum), a cărui valoare variază cu vârsta, pentru o persoană adultă cu globii oculari 

normali, această valoare se situează între 12-15 cm. 

Funcţia de acomodare pentru distanţă scade pe măsura înaintării în vârstă, astfel 

c 

ă la 65-70 de ani ea dispare aproape cu desăvârşire, datorită scăderii elasticităţii 

cristalinului. Ca urmare, se instalează fenomenul de presbitism sau de presbiotie (grec. 

Pfesbis = bătrân; opsis = vedere), care constă în incapacitatea de a vedea clar obiectele 

a 

Propiate. Acest defect se corectează prin ochelari. 

Pe lângă acomodarea pentru distanţă, ochiul realizează şi o acomodare la inten- 

S| 

tatea luminii (respectiv, a iluminatului). în acest proces, este implicată pupila, care se 

P°ate mări sau micşora cu ajutorul muşchilor dilatatori (muşchii radiari ai irisului) sau 

.Muşchilor sfincteri (muşchii circulari ai irisului), în funcţie de variaţiile intensităţii luminii.

După cum se ştie, pe retină se formează o imagine răsturnată a obiecti 1 • 

perceput, a cărei mărime este invers proporţională cu pătratul distanţei dintre obiect • 

observator. Percepţia formei şi a mărimii se desăvârşeşte la nivel cortical n 

interacţiunea dintre zonele de proiecţie topică (primare) şi cele asociativ-inteerati 

(secundare) pe baza unor complexe operaţii de „calcul": comparaţie-evaluare, stabilir 

de corespondenţe designative, coordonări ale transformărilor intermediare, stabilirea H 

proporţii şi corelaţii etc. Imaginea retiniana se ia, deci, ca mulţime de date primare ca 

vor fi procesate după criterii de tip logico-semantic de ordin superior. Ea va fi î 

primul rând, supusă unui proces de rotaţie, astfel încât imaginea corticală rezultată să 

reflecte obiectul în poziţia sa reală (nu răsturnată). 

Mecanismele implicate în realizarea acestui proces nu sunt înnăscute 

predeterminate, ci se elaborează în ontogeneză, prin învăţare şi condiţionare. Acest fant 

a fost demonstrat de cercetătorul austriac Kohler, printr-un experiment bazat pe 

folosirea ochelarilor lui Stratton (prin care obiectele se percep inversat, cu susul în jos) 

Subiecţii experienţei au fost puşi să poarte aceşti ochelari încontinuu, timp de 

30 de zile. în paralel, experimentatorul urmărea modificările produse în percepţia 

formei şi poziţiei obiectelor din jur, pe baza relatărilor detaliate ale subiecţilor. 

Rezultatul: în prima săptămână, subiecţii relatau serioase dificultăţi de 

identificare a obiectelor şi de orientare în spaţiu; se manifesta puternic conflictul între 

schemele perceptive elaborate anterior şi imaginea actuală obţinută prin ochelari; în a 

doua săptămână, s-a produs o slăbire a conflictului iniţial şi ameliorarea orientării 

spaţiale; în a treia săptămână, conflictul a dispărut şi subiecţii nu mai întâmpinau 

dificultăţi semnificative în identificarea formei şi poziţiei obiectelor şi în orientarea în 

spaţiu. în săptămâna a patra, comportamentul respectiv se realiza normal, subiectul 

nemanifestând nici o stângăcie în deplasarea în spaţiu şi în operarea cu obiectele. 

După luarea ochelarilor, din nou subiecţii au fost „aruncaţi" în situaţia critică de 

la începutul experimentului: obişnuiţi în timpul purtării ochelarilor să perceapă 

lucrurile inversat, înlăturarea acestora nu a dus şi la abolirea noilor scheme perceptive 

elaborate, ei continuând să perceapă totul inversat. Din nou, a fost necesar un timp de 

aproximativ 10 zile pentru reactivarea şi instalarea schemelor perceptive elaborate 

anterior. 

Aşadar, mecanismele percepţiei formei şi mărimii obiectelor trebuie considerate 

ca rezultat al unui proces evolutiv ontogenetic. 

O premisă neurofiziologică esenţială a percepţiei vizuale a formei o constituie 

specializarea diferitelor grupe de neuroni care formează zona proiecţiei topice i 

codificarea distinctă a orizontalităţii, verticalităţii, oblicităţii şi curbiliniarita.il- 

Informaţiile despre aceste dimensiuni liniare se integrează în configuraţia structurata 

către zonele asociative ale analizatorului. . 

Percepţia spaţiului tridimensional este mai complexă decât a c 

bidimensional. Relevarea şi reflectarea adâncimii (a celei de a treia dimensiun; 

trecerea de la „forma plană" la „forma în volum" reclamă interacţiunea coordona 

ambilor ochi, aşa-numitul mecanism binocular. La baza acestui mecanism, 

mişcările de convergenţă-divergenţă ale globilor oculari. Convergenţa con 

apropierea privirii celor doi ochi pentru a asigura cuprinderea obiectului in 

maximei sensibilităţi (foveea centrală) a fiecărei retine; divergenţa, dimpotrivă, constă 

ţ n 

îndepărtarea privirii celor doi ochi pentru a se putea realiza centrarea optimă a 

obiectului în perimetrul câmpului vizual binocular. Variabila, în funcţie de care se 

efectuează convergenţa sau divergenţa, este distanţa dintre noi şi obiect: la distanţe 

mici, se produce convergenţa, la distanţe mari - divergenţa. 

Percepţia binoculară constă în realizarea de către fiecare ochi a unei imagini distincte 

a 

obiectului, potrivit unghiului din care îl surprindem. între cele două imagini trebuie să 

existe o diferenţă optimă (disparitate retineană optimă): nici foarte mică, deoarece 

periclitează relevarea celei de a treia dimensiuni, nici foarte mare, deoarece împiedică 

fuzionarea stroboscopică şi duce la diplopie - dublarea obiectului (imagine dublă). 

Rezultă, aşadar, că obţinerea în percepţia vizuală a celei de a treia dimensiuni se 

datoreşte integrării celor două imagini retiniene primare parţial discrepante. Această 

integrare se realizează la nivel cortical, rolul preponderent avându-1 emisfera dreaptă. 

Un rol important în mecanismul general al percepţiei spaţiului tridimensional îl 

joacă schema koropterului: pentru o poziţie dată a ochilor, se numeşte koropter locul 

punctelor-obiecte ale căror imagini se formează pe coordonate retinale corespondente 

(parţial). Koropterul longitudinal teoretic sau cercul lui Vieth-Miiller este circumferinţa 

ce trece prin punctul de fixare şi centrele pupilare. 

După Boring (1947), percepţia în volum se realizează pe baza interacţiunii a 

două feluri de cue : un cue primar şi altul secundar. Cel dintâi se referă la direcţie şi 

perceperea obiectelor apropiate; cel de al doilea se referă la perceperea desenelor, a 

graficii şi a obiectelor îndepărtate. Disparitatea binoculară este un cue al profunzimii 

sau distanţei subiective. Asimetria dintre cele două retine creşte o dată cu descreşterea 

distanţei dintre noi şi obiect. Tendinţa spre contopire a acţiunii celor două retine creşte 

pe măsura creşterii distanţei dintre ochi şi obiect, ceea ce face să nu mai poată 

funcţiona cue-ul profunzimii, obiectul fiind perceput bidimensional. 

Chiar în cazul în care, datorită distanţei prea mari, adâncimea nu este clar relevată 

de percepţie, recunoaşterea obiectului (după formă) o completează (efect compensator). 

în percepţia spaţiului, o importanţă adaptativă deosebită o are discriminarea şi 

evaluarea raporturilor şi poziţiilor: un obiect nu numai se identifică sau se recunoaşte, 

ci se şi încadrează, stabilindu-i-se locul şi poziţia în raport cu alte obiecte, care se iau 

drept repere. Astfel, spaţiul înconjurător, în care ne aflăm într-un moment sau altul, este 

supus în percepţia vizual-kinestezică unei complexe procesări informaţionale, care 

duce în final la constituirea „hărţilor topografice mentale" şi a orizontului spaţial, care 

Jiclude raporturile: aici-acolo, aproape-departe, stânga-dreapta faţă-spate, jos-sus, 

măuntru-afară, alături-suprapus, grupat-distanţat - toate subordonate punctelor 

cardinale, abstracţiune elaborată în funcţie de poziţia Soarelui pe bolta cerească şi care 

Joacă un rol esenţial în organizarea în plan mental (în memorie şi reprezentare) a 

ex 

Perienţei spaţiale. 

Percepţia spaţiului nu poate fi înţeleasă în afara operaţiilor de măsurarec 

°iriparare-evaluare metrică. Susţinute iniţial de instrumente improvizate, aceste 

°Peraţii se vor integra treptat în sistemul standardizat al unităţilor de măsură - metrul 

Cue = o mulţime de indici de recunoaştere, ce se obţin, în cursul experienţei şi care 

'nează în percepţie sau în gândire ca schemă integrativă. 

977

279 

sau submultiplii săi. Fixarea în memorie a corespondenţelor obiectuale ale acest 

unităţi permite actualizarea şi folosirea lor în evaluările perceptive. Astfel, percent^ 

spaţiului se perfecţionează permanent în cursul evoluţiei ontogenetice, dobândind u 

caracter tot mai mediat şi mai intelectualizat. 

Percepţia timpului. Timpul este o determinaţie la fel de necesară şi absolută 

oricărei existenţe ca şi spaţiul: nu există nimic în afara timpului, nici măcar veşni c 

j a 

Chiar fenomenele psihice, lipsite de dimensiuni sensibile legate de materialitate 

posedă dimensiunea temporalităţii, au durată, pe care le-o recunoştea şi Im. Kant. Spre 

deosebire de spaţiu, care posedă proprietăţi intrinsec sensibile, fiind asociate 

corporalităţii, timpul are un caracter mai abstract, perceperea lui devenind posibilă 

numai în mod indirect, prin intermediul stărilor şi transformărilor obiectelor şi 

fenomenelor concrete din jur. Particularitatea principală a temporalităţii este scurgerea 

orientată şi ireversibilă. Această scurgere este prima care se impune, în manieră 

generală, experienţei şi trăirii noastre cotidiene. Ea se asociază întotdeauna cu 

succesiunea evenimentelor, întâmplărilor, stărilor, lucrurilor etc. Succesiunea, la rândul 

ei, se caracterizează prin rapiditate (viteză), ritmicitate, periodicitate, care, în percepţie, 

se iau ca principale puncte de sprijin în evaluarea şi trăirea timpului. Atât în filosofie, 

cât şi în psihologie, s-a impus o delimitare între timpul obiectiv, aşa cum există el în 

afara experienţei noastre imediate, şi timpul subiectiv, aşa cum ne este dat în percepţia 

şi în trăirea imediată. Deşi delimitarea pare justificată, ea nu trebuie exagerată într-atât 

încât între cele două forme de manifestare a timpului să se creeze o incompatibilitate 

absolută. în realitate, timpul subiectiv se structurează şi se manifestă numai pe fondul 

timpului obiectiv. Din punct de vedere valoric (cantitativ), timpul subiectiv se abate 

mai mult sau mai puţin semnificativ de la cel obiectiv. Această abatere este determinată 

nu atât de imperfecţiunea mecanismelor perceptive, cât mai ales de influenţa factorilor 

dispoziţionali ai personalităţii (motivaţional-afectivi). 

Percepţia timpului şi orientarea în timp sunt indispensabile pentru buna 

organizare şi desfăşurare a oricărei activităţi, a existenţei cotidiene în general. însuşi 

sistemul personalităţii se integrează şi funcţionează pe schema orizontului temporal, cu 

cele trei coordonate de bază ale sale: trecut - prezent - viitor. Din corelarea lor rezulta 

conştiinţa propriei istoricităţi (biografii) şi a inserării în timp a propriei existenţe. 

Aşadar, ca şi în cazul spaţialităţii, temporalitatea o raportăm, atât la lucrurile şi 

evenimentele lumii externe, cât şi la noi înşine, la Eul nostru fizic şi psihic (procese ş 

stări fizice, biologice, procese şi trăiri psihice). Corespunzător, s-au diferenţia Ş 

structurat şi două tipuri de mecanisme de percepere şi evaluare: unul pentru timp 

fizic (obiectiv), care ţine de succesiunea transformărilor şi fenomenelor in sp . 

extern, şi altul pentru succesiunea stărilor şi proceselor din spaţiul nostru intern, 

aceste două mecanisme primare, naturale, proprii şi animalelor, la om se instituie 

al treilea - de sorginte culturală, legat de sistemul instrumentelor şi unita.» 

măsură. între cele trei mecanisme se s'abileşte o relaţie funcţională de subor 

mecanismul de natură culturală reg' în I şi controlând datele mecanismelor prin» 

Percepţia timpului cuprinde trei aspec' principale: 

a) percepţia succesiunii - (de stări, evenimente, fenomene); 

b) percepţia duratei (timpul în care are loc desfăşurarea compactă a unui proces, 

eveniment etc); 

c) percepţia intervalelor (distanţa temporară dintre două evenimente, două stări, 

două procese etc, într-o anumită succesiune sau serie). 

Trebuie să facem distincţie între percepţia şi evaluarea sau aprecierea timpului. 

Ca obiect al percepţiei poate fi numai timpul prezent, iar acesta redus la valori relativ 

mici, doar de câteva secunde (maximum 5 secunde; peste această valoare avem de a 

face cu reprezentarea timpului). Obiect al evaluării-aprecierii poate fi orice segment al 

orizontului temporal - trecut, prezent, viitor -, decupat din continuumul general pe 

baza unor evenimente punctuale. 

Studii experimentale sistematice (P. Fraisse, 1956; Veker, 1960; M.Golu, 1980) 

au demonstrat că percepţia este supusă unei influenţe perturbatoare mai puternice din 

partea motivaţiei şi afectivităţii decât evaluarea. Sub influenţa factorilor motivaţionalafectivi, 

în percepţia timpului se produc două genuri de erori: supraestimarea, în care 

timpul subiectiv (reflectat de percepţie) devine mai lung (dilatat) faţă de timpul 

obiectiv, şi subestimarea, în care timpul subiectiv devine mai scurt (comprimat) decât 

cel obiectiv. Experimental, s-a demonstrat că durata evenimentelor plăcute tinde să fie 

subestimată, iar cea a evenimentelor neplăcute -supraestimată. în cazul intervalelor 

vide, se constată un raport invers: aşteptarea evenimentelor plăcute este supraestimată 

(timpul subiectiv devine mai lung decât cel obiectiv), iar aşteptarea evenimentelor 

neplăcute este subestimată (subiectiv, timpul trece mai repede decât se scurge el în 

realitate). In ceea ce priveşte precizia, pe primul loc se situează percepţia succesiunii, 

unde menţinerea unor intervale peste pragul diferenţial între evenimente sau secvenţe 

permite determinarea obiectivă a ceea ce a fost şi a ceea ce se întâmplă în clipa dată. Pe 

locul doi se situează percepţia duratelor, cu abaterile în plus sau în minus, condiţionate 

de semnificaţia conţinutului lor. Precizia cea mai scăzută o înregistrăm în percepţia 

intervalelor: cu cât acestea sunt obiectiv mai mari, trecând peste 5 sec, cu atât 

percepţia lor va fi mai imprecisă. 

Tot pe cale experimentală s-a demonstrat că există diferenţe interindividuale 

semnificative în percepţia şi aprecierea timpului, determinate de sex, vârstă şi tip de 

Personalitate (introvertit-extravertit, analitic-sintetic, emoţional-raţional etc). 

Din punct de vedere neuropsihologic, percepţia timpului este mai complexă şi 

•nai dificilă decât cea a spaţiului. 

Dacă pentru reflectarea proprietăţilor spaţiale putem vorbi de existenţa unor 

an 

alizatori specializaţi (tactil-kinestezic şi vizual-kinestezic), pentru procesarea 

'"npului fizic nu putem indica un asemenea analizator. Este logic atunci să 

P re supunem că aceasta se realizează pe baza interacţiunii tuturor analizatorilor, 

"icepând cu cei externi şi terminând cu cei interni. Totuşi, judecând după datele 

ex 

Perimentelor de laborator, privind perceperea duratelor diferiţilor stimuli modali, 

° ll| l principal în integrarea informaţiei şi experienţei temporale revine analizatorilor 

1'nestezic şi auditiv, pentru care serialitatea şi succesiunea devin elemente esenţiale de 

ana 

liză-interpretare. 

Dacă timpul ar fi un continuum absolut omogen şi „compact", percepţia lui ar fi 

Posibilă, ca de altfel şi orientarea concretă în el. Dar, datorită faptului că nu avem de

a face cu un timp absolut pur, ci cu un timp al lucrurilor, al evenimentelor 

transformărilor, al stărilor etc, pe continuumul lui se produc fragmentări, discont" 

nuităţi, care se constituie în stimuli ai percepţiei. 

Formarea mecanismelor conştientizării semnificaţiei temporale a acestor ştim I - 

parcurge un proces îndelungat şi anevoios. Mai întâi, în primii doi ani de viată, 

constituie schemele de diferenţiere şi conştientizare a succesiunii zilelor şi noptilo 

care asigură vectorizarea procesării duratelor şi intervalelor dinspre trecut spre viito 

Apoi, se structurează schemele de discriminare şi evaluare în succesiunea propriilo 

stări şi acţiuni, precum şi în succesiunea acţiunilor persoanelor din jur: înţelegerea 

faptului că între începutul şi sfârşitul unei acţiuni se interpune o anumită durată, 

aşteptarea rezultatului fiind astfel supusă unui operator de condiţionare. în al treilea 

rând, se formează schemele de evaluare a succesiunii stărilor naturii în funcţie de 

anotimp, precum şi schemele de monitorizare-interpretare a succesiunii zilelor în cadrul 

săptămânii şi a lunilor în cadrul anului. Abia după 5-6 ani, copilul începe să se încadreze 

în mod adecvat în timp, fără însă a fi stăpân pe toate elementele referenţiale. Elaborarea 

diferenţierilor la durata de acţiune a stimulilor, de pildă, se realizează cu mari dificultăţi 

şi acestea rămân încă multă vreme fragile, instabile (M.Golu, 1958, 1960). 

Calitatea percepţiei timpului este şi mai dependentă de formarea sistemului 

conceptual de evaluare decât percepţia spaţiului. Iar sistemul de evaluare a timpului 

începe să se elaboreze abia după intrarea copilului în şcoală. Cunoaşterea şi exersarea 

unităţilor standardizate de măsură - ora, minutul, secunda - şi a instrumentelor 

specifice de cuantificare a lor - cronometrai, ceasornicul etc. duc la formarea punctelor 

mentale de sprijin pentru organizarea experienţei perceptive directe a timpului. Chiar 

dacă semnificaţia valorică a reperelor nu este exact înţeleasă ele permit realizarea unei 

cuantificări seriale orientate: de la puţin la mult, de la „acum" la „mai târziu". Chiar 

dacă, subiectiv, valorile unei secunde, unui minut sau unei ore nu coincid întocmai cu 

cele obiective indicate de ceasornic, în evaluare, ele se organizează în serie crescătoare 

(secunda < minutul < ora) sau descrescătoare (ora > minutul > secunda), aceasta 

însemnând că unităţile de măsură respective se asociază clar cu durate de valori diferite. 

Noţiunile de astronomie, de istorie, de geologie etc. aduc dimensiuni noi în evaluarea 

timpului: ziua (24 ore), săptămâna (7 zile x 24 ore), luna (4 săptămâni x 7 zile x 24 ore), 

anul (12 luni x 4 săptămâni x 7 zile x 24 ore), deceniul (10 ani), secolul (100 ani), mileniu 

(1000 de ani). Acestea creează percepţiei cadre de referinţă supraordonate, circumscrie 

informaţiei temporale succesive dobândind mai multă precizie şi obiectivitate. 

Deşi percepţia şi trăirea nemijlocită a timpului se referă exclusiv la segm 

prezentului psihologic (adică foarte scurt - câteva secunde), ele joacă un rol esenl 

a 

structurarea mentală generală a informaţiei temporale. întotdeauna repreze 

duratelor evenimentelor înscrise în orizontul nostru temporar se raportează şi se P ^ 

pe percepţie şi pe trăirea prezentului: ceea ce există acum devine punct de p 

reconstituirea a ceea ce a fost şi de predicţie a ceea ce va fi. jj t 

- 

Percepţia mişcării. Faimosul „Panta rei" („totul curge") - al lui . 

a 

reprezintă prima generalizare filosofică a experienţei cotidiene a se i 

ca 

transformării a tot ce există în jurul omului. S-a ajuns astfel la categoria ţn * 

că a 

proprietate fundamentală a materiei, a cărei esenţă constă în tendinţa i 

oricărui lucru sau fiinţe, a oricărei forme de energie de a trece dintr-o stare în alta. 

Astăzi, în cadrul teoriei sistemelor, proprietatea mişcării este redată prin atributul de 

dinamic" şi se determină prin raportarea oricărei entităţi reale la factorul timp, mai 

precis la acţiunea legii timpului. 

Se conchide astfel că toate sistemele reale sunt dinamice, în decursul timpului ele 

rnodificându-şi starea iniţială, trecând în alte stări. 

Pentru percepţie se impune delimitarea între mişcarea internă (care se realizează 

sUb forma unor transformări structural-energetice ce-şi pun amprenta pe individualitatea 

sistemului) şi mişcarea externă, mecanică (ce se realizează prin modificarea poziţiilor 

spaţiale ale sistemului şi deplasarea lui dintr-un punct în altul). Psihologia s-a ocupat şi 

continuă să se ocupe numai de studiul percepţiei mişcării externe, ea putând fi supusă 

experimentului de laborator riguros. Mişcarea internă ca atare nu poate fi percepută în 

mod direct datorită raţiilor mici în care se produce (mult sub valorile pragurilor 

diferenţiale); perceperea ei se realizează indirect, prin rezultatele transformărilor, când 

acestea ating anumite valori. De exemplu, mişcarea de creştere a unei plante sau a unui 

copil nu poate fi urmărită pe cale senzorială, dar efectele ei, după ce depăşesc valorile de 

prag, devin observabile (la intervale mai mari sau mai mici de timp). 

Percepţia mişcării externe - în spaţiu - o realizăm în mod curent şi la variaţii 

relativ mici ale poziţiei obiectelor în raport cu noi şi cu reperele statice de comparaţie. 

în legătură cu mişcarea, în psihologie s-au confruntat două puncte de vedere: 

realist şi fenomenologic. Primul a fost formulat şi susţinut de şcoala asociaţionistă, iar 

cel de al doilea de cea gestalistă. Potrivit punctului de vedere realist, mişcarea este un 

atribut al obiectului şi ea se produce efectiv, percepţia noastră reflectând-o ca atare. 

Punctul de vedere fenomenologic susţine, că mişcarea ar fi doar un atribut al 

experienţei noastre perceptive, ea neavând un caracter real, ci unul aparent. 

M. Wertheimer unul din principalii reprezentanţi ai gestaltismului, a reuşit să 

demonstreze experimental existenţa mişcării aparente - fenomenul (p(fi). Experimentul 

a constat în aprinderea alternativă, într-o cameră obscură, la intervale variabile, a două 

beculeţe la capetele unei bare. Când intervalele dintre aprinderi erau micşorate sub o 

anumită valoare (1/20 sau 1/16 sec), subiectul înceta să mai perceapă două lumini 

distincte localizabile în cele două puncte fixe şi vedea o bandă luminoasă compactă în 

mişcare, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, în funcţie de becul care intra 

Pnmul în funcţiune. întrebarea: există în realitate această mişcare ? Răspunsul: evident, 

"u! Cele două becuri se aprindeau ca şi înainte în aceleaşi poziţii fixe. Atunci, mişcarea 

es 

te un fapt fenomenologic, dat numai în percepţia noastră. 

In fond, nu se poate considera că acest experiment epuizează întreaga problemă a 

Percepţiei mişcării externe, ci el relevă doar un aspect particular al ei, anume existenţa 

Ş" în cazul său a fenomenului de iluzie, generat de condiţii speciale, de context, în 

ûl dat, de frecvenţa mare a alternărilor. 

In percepţia mişcării externe a obiectelor, acest fenomen este destul de frecvent, 

dorită raporturilor de inducţie care se creează între obiect şi fond (iluzia punerii în 

^'Şcare a trenului în care ne aflăm pe fondul privirii trenului de vizavi efectiv pornit; 

~ia mişcării lunii pe cer noros, deşi în realitate se mişcă norii; iluzia mişcării în sens

OS3 

invers a stâlpilor de telegraf şi a copacilor pe lângă care trecem cu trenul, când " 

n 

realitate ei stau pe loc, spirala autokinetică etc). 

Aşadar, disputa dintre realism şi fenomenalism nu se rezolvă prin absolutizar • 

exclusivism, ci prin relativizare şi complementaritate: în percepţie avem de a face r 

cu mişcarea reală, cât şi cu cea aparentă, ambele dobândind pentru om valo 

instrumental-adaptativă (pe baza mişcării aparente a devenit posibilă crear 

cinematografului). 

M. Forgus (1966) a demonstrat că, din punct de vedere psihofîziologic î 

percepţia mişcării fizice (reale) şi a celei aparente participă aceleaşi mecanisme. Se ştie 

de pildă, că perimetrul vizual este segmentat după gradiente de luminozitate şi criterii 

configuraţionale (de bună formă). Determinanţii permanenţi ai percepţiei mişcării îi 

putem împărţi în două grupe: a) factorii spaţio-temporali şi b) legile configuraţiei. 

Stimulii specifici implicaţi în percepţia mişcării sunt: variaţiile de luminozitate 

variaţiile poziţiilor în spaţiu ale obiectului, reperele, caracteristicile contextului 

(fondului). între aceştia există relaţii de condiţionare reciprocă, astfel că modificarea 

unei variabile atrage după sine şi modificarea celorlalte, într-un sens sau în altul. Cea 

mai importantă se dovedeşte a fi relaţia între stimulul proxim (reper) şi cel periferic 

(care se mişcă). Stimulul proxim este stabil. în esenţă, mişcarea este o relaţie între 

stabil şi instabil din punct de vedere spaţial (poziţional). Mecanismele perceptive - 

vizual - kinestezice şi vestibulare - efectuează complexe operaţii de ordonare serială, 

de incluziune şi de ierarhizare a elementelor în cadrul unei mulţimi de bază. După 

Gibson, avem de a face cu un proces de ierarhizare dinamică a formelor în Formă, a 

secvenţelor mai mici în secvenţe mai mari. 

în percepţie, mişcarea se analizează după următorii parametri principali: direcţia 

(circulară, pe orizontală sau pe verticală, de la stânga la dreapta sau de la dreapta la 

stânga), forma traiectoriei (liniar-unifonnă, ondulatorie, zigzagoformă etc), viteză 

(uni-formă-neuniformă, lentă-accelerată etc), durată şi întindere (distanţa dintre 

punctul iniţial şi cel final). Fiecare din aceşti parametri solicită în mod diferit funcţia 

rezolutiv-discriminativă a mecanismelor perceptive şi, în raport cu fiecare, 

promptitudinea şi corectitudinea răspunsurilor comportamentale vor fi diferite. 

Situaţiile obiective în care se poate realiza percepţia mişcării sunt variate. 

• observatorul în poziţie fixă - obiectul în mişcare; • observatorul în mişcare pasiv 

(într-un vehicul) sau în mişcare activă (mersul sau alergatul) - obiectul în poziţie i > 

• observatorul în mişcare - obiectul în mişcare (în acelaşi sens, în sens opus etc). 

Situaţia-etalon este considerată aceea când subiectul în poziţie stabilă este p 

observe un obiect care se deplasează pe orizontală sau pe verticală, pe o a 

întindere spaţială, în faţa sa. Se pot varia succesiv şi controla distanţa şi . 

înregistrarea grafică sau cinematografică a mişcărilor capului şi ale globilor ^ 

permite relevarea caracteristicilor schemelor perceptive implicate în rezolvarea ^^ 

sarcini. Se pot face constatări diferite: • obiectul urmărit se menţine tot timpu j aZ 

centrală a câmpului vizual; ieşirea obiectului din zona vizibilităţii optime a . ^ 

ca semnal declanşator al mişcărilor globilor oculari şi ale capului menite a 

capta 

jj tatea 

nou obiectul în zona centrală a câmpului vizual; • frecvenţa recentrăriloi" Ş' K {eza 

de 

succedării seriilor mişcărilor capului şi globilor oculari sunt proporţionale c 

îscare pe orizontală sau pe verticală a obiectului; • îndepărtarea treptată a obiectului 

,j e 

observator duce la slăbirea corespunzătoare a acuităţii vizuale în evaluarea 

parametrilor menţionaţi ai mişcării. 

în alte situaţii, interacţiunea dintre variabile poate fi mai complexă, iar eficienţa 

percepţiei scade mai mult sau mai puţin semnificativ. 

Forme specific umane, de natură socioculturală, ale percepţiei. La nivelul 

fiinţei umane, în contextul şi sub influenţa factorilor sociali, se constituie forme 

specifice ale percepţiei, cu rezonanţă deosebită în planul organizării vieţii şi activităţii 

psihice. Este vorba de percepţia culorilor, percepţia muzicii, percepţia limbajului, 

percepţia interpersonală şi percepţia de sine (autopercepţia). 

Percepţia culorilor. Deşi socotită o însuşire secundară, în sensul că ea, ca atare, 

nu apare decât ca rezultat al interacţiunii luminii reflectate de suprafeţele obiectelor şi 

de analizatorul nostru vizual, culoarea este obiectualizată, raportându-se întotdeauna la 

realitatea externă şi nu la stările interne ale retinei sau ale creierului. Cu alte cuvinte, 

noi conştientizăm faptul că stimulul generator al percepţiei culorii se află în afara 

noastră şi are un caracter obiectiv. Percepţia culorilor se situează deasupra simplelor 

senzaţii de culoare, ea presupunând capacitatea de a realiza transformări şi combinări 

complexe, pe baza unor tonuri sau nuanţe date separat. în plan obiectiv, trecerea de la 

simpla senzaţie la percepţia culorilor este impusă de faptul că, în activitatea cotidiană, 

nu avem aproape niciodată de a face cu culori simple, unidimensionale, ci întotdeauna 

cu culori complexe, posedând însuşiri şi structuri variate, multiple. 

La nivelul percepţiei, realizăm distincţia între ipostazele şi modalităţile posibile 

ale culorilor: culoarea în sine, dată independent de un suport obiectual, de o formă, 

culoarea ca determinaţie a obiectelor concrete ( „obiectul X are culoarea Y"), culoarea 

fondului pe care este prezentat obiectul percepţiei, culoarea în natură (a mediului 

anorganic şi a celui biotic), culoarea artificială produsă de om etc. 

Percepţia se orientează, cu precădere, asupra suportului şi contextului obiectual al 

culorii; ea se desfăşoară în aşa fel, încât să integreze culoarea în context obiectual. 

Când studiem sensibilitatea şi senzaţia de culoare, operăm cu culoarea „în sine" 

(fasciculul luminos fiind administrat direct aparatului vizual - metoda fotometriei), iar 

când studiem percepţia operăm cu culoarea ca determinaţie a obiectelor. întrebarea pe 

c 

are o punem de obicei subiectului în acest din urmă caz este: „ce culoare are obiectul 

X? La rândul său, în relatarea verbală subiectul se referă la obiectul care are culoarea 

r 

°Şie, albastră, verde etc, iar nu la „roşu", „albastru", „verde" etc. în abstract. 

Aceasta presupune un nivel de analiză-integrare-interpretare superior, la care 

culoarea dobândeşte o valoare informaţională pregnantă, devenind un criteriu subiectiv 

de diferenţiere, identificare, clasificare a obiectelor din jur. 

Dacă admitem sensul lărgit al noţiunii de culoare - incluzând în ea nu numai 

to 

nurile şi nuanţele cromatice, ci şi pe cele acromatice, - atunci putem afirma că toate 

°biectele din jur ni se înfăţişează într-o anumită culoare şi ele constituie principalele 

Sporturi pe baza cărora ne formăm cea mai mare parte a experienţei noastre subiective 

de 

spre culoare. 

Ne întrebăm dacă obiectul dat îşi păstrează constantă culoarea de bază sau 

Ce 

asta fluctuează în funcţie de modificarea contextului în care este prezentat sau a

iluminatului ? Răspunsul nu este simplu de dat. Oricum, el nu trebuie plasat nici la 

extremă, nici la cealaltă, ci undeva pe la mijloc. 

Trebuie să menţionăm că tonalitatea şi luminozitatea sunt funcţie de distribuf 

iluminatului ambianţei şi al suprafeţei obiectelor pe care le percepem. 

Ca urmare, modificarea în limite semnificative a acestor doi parametri atrae 

după sine modificarea caracteristicilor culorii de bază a obiectului. Creşterea intensităţi' 

iluminatului până la nivelul optimumului fiziologic facilitează relevarea cromaticitâti' 

şi accentuează luminozitatea; astfel, toate culorile cromatice vor părea mai luminoase 

Creşterea peste acest optimum duce la apariţia fenomenului Bezold-Briicke, în careculoarea 

roşie trece în portocaliu şi apoi în galben; portocaliul se deplasează în direcţia 

galbenului; galbenul se menţine până îşi pierd cromaticitatea toate sau aproape toate 

celelalte culori, iar apoi trece şi el în alb; albastrul-verzui devine albastru-alburiualbastrul 

îşi păstrează cromaticitatea aproape în aceeaşi măsură ca şi galbenul. în aceste 

condiţii, se poate emite ipoteza că intensitatea prea mare a iluminatului produce 

debranşarea mecanismului vederii centrale, rămânând în funcţie numai mecanismul 

vederii cromatice periferice şi al celei acromatice. 

Scăderea intensităţii iluminatului duce la slăbirea cromaticităţii (tonului 

cromatic) şi a luminozităţii: culorile obiectelor vor părea mai şterse şi mai întunecate; 

în condiţii de întuneric, cromaticitatea este abolită. In general, pe fondul întunericului 

are loc o scurtare a spectrului cromatic de ambele părţi, iar galbenului i se substituie 

culoarea albă. Fâşia portocaliului şi roşului se deplasează în direcţia purpur-vişiniului, 

iar cea a verdelui se deplasează în direcţia albastru-verzuiului. Observăm, aşadar, că 

modificările determinate de scăderea iluminatului sunt de semn contrar celor 

determinate de creşterea lui. 

Relaţia dintre percepţia diurnă şi cea nocturnă a culorilor este reflectată în modul 

cel mai pregnant de fenomenul Purkinje (fig. 25). în figura dată, cele două flori - una 

roşie şi cealaltă albastră - sunt egal vizibile, cu o strălucire mai mare a celei roşii. 

Ambele sunt percepute cu aparatul conurilor. După 5 minute de privire a imaginii 

într-un iluminat semiobscur, floarea roşie va înceta să mai fie percepută; va continua să 

se perceapă numai cea albastră. Dacă iluminatul va fi slab, se va activa numai aparatul 

bastonaşelor. Dacă luăm ca factor de referinţă iluminatul diurn, care variază mult in 

decursul ciclului de 24 de ore, atunci trebuie să admitem variaţia continuă a 

caracteristicilor cromatice ale obiectelor: cromaticitatea şi luminozitatea cele mai 

pregnante vor fi înregistrate la amiază; lăsarea treptată a serii împinge tot mai mu 

culoarea spre nuanţele întunecate şi acromatice. 

Fig. 25. Fenomenul Purkinje (vezi explicaţia în text) 

Cum, în general, lumina solară cade dintr-o singură parte, înseamnă că iluminatul 

nu se va distribui în mod uniform pe toate feţele corpurilor; implicit, apar diferenţe 

privind culoarea lor: culoarea feţei expuse la lumină se va percepe într-o nuanţă mai 

luminoasă, mai vie; culoarea feţelor umbrite va fi percepută într-o nuanţă mai întunecată. 

în acelaşi timp, diferenţele de luminozitate creează contraste la nivelul muchiilor, 

care segmentează şi mai mult unitatea cromatică a obiectului. 

în condiţiile percepţiei cotidiene, culoarea obiectelor se desprinde pe fondul 

culorii ambianţei generale. în acest caz, în mod inevitabil, se produce o interacţiune 

între culoarea obiectului percepţiei şi culoarea fondului, ceea ce duce la anumite 

modificări ale culorii percepute a obiectului. Astfel, un obiect gri pe fond roşu va 

căpăta tente verzui, iar pe fond albastru - tente oranj. Un obiect având o anumită 

culoare cromatică perceput pe fondul altei culori cromatice va primi din caracteristicile 

acesteia. Se poate formula un principiu general, potrivit căruia orice obiect împrumută 

în parte culoarea fondului pe care este dat, iar culoarea în care îl percepem noi este o 

rezultantă a interacţiunii sale specifice cu cea a fondului. 

Pe de altă parte, trebuie să luăm în consideraţie şi faptul că „întrucât culoarea 

celor mai multe obiecte din natură este dată de pigmenţi, ca urmare a proceselor fizicochimice 

au loc sub acţiunea luminii, ea se modifică semnificativ de-a lungul timpului. 

La majoritatea organismelor vii (plante şi animale), coloritul extern suferă variaţii 

permanente nu numai sub aspectul luminozităţii şi saturaţiei, ci şi sub cel al 

cromaticităţii. Faţă de toate aceste schimbări devine legitimă întrebarea: care este 

culoarea „reală" a obiectului X sau Y? Răspunsul nu ni-1 putem întemeia decât pe 

experienţa fenomenologică, care, în condiţiile aceluiaşi mod de viaţă, ale aceluiaşi ciclu 

sezonier sau circadean capătă anumite conotaţii şi sensuri comune. Cum culoarea este 

funcţie de lumină, întreaga noastră experienţă în materie de culoare se structurează pe 

datele percepţiei diurne. Ca urmare, acceptăm drept culoare reală a obiectului pe aceea 

pe care ne-o relevă percepţia în condiţiile diurne cu iluminat optim. Pe de altă parte, 

experienţa generală - de cunoaştere şi practică - în legătură cu un anumit obiect se 

constituie nu doar pe baza unui singur contact perceptiv cu el, ci în urma mai multor 

asemenea contacte. Se ajunge astfel la o valoare medie a culorii, care acţionează ca un 

invariant, corectând, între anumite limite, deviaţiile într-o direcţie sau alta. 

în cursul dezvoltării ontogenetice, se ajunge şi în percepţia culorilor la anumite 

constante, ca şi în raport cu caracteristicile spaţiale (forma şi mărimea). 

H. Jacobsen (1951) şi F.H.George (1961) au emis ipoteza, potrivit căreia în 

mecanismele vizuale se elaborează anumiţi „operatori" speciali care separă iluminatul 

de culoare şi relevă tonalitatea şi luminozitatea culorii, oarecum purificate de 

"ifluenţele denaturate ale iluminatului. 

Nu trebuie ignorat nici rolul integrator-categorial al verbalizării, diversitatea 

nuanţelor şi tentelor culorilor fiind subordonate unei denumiri unificatoare. 

în plan individual, percepţia culorilor este influenţată şi de factorii afectivd'spoZiţjonali. 

Aceştia acţionează îndeosebi asupra saturaţiei şi luminozităţii. Ca regulă 

§ en erală, se poate afirma că semnul pozitiv al variabilelor dispoziţionale favorizează

deplasarea judecăţilor evaluative în direcţia accentuării, culorile fiind percepute rna' 

pure şi mai luminoase; dimpotrivă, semnul negativ al acestora favorizează judecăţile H 

subestimare: culorile vor părea în percepţie mai sumbre, mai şterse. 

O influenţă semnificativă o exercită şi starea de expectaţie sau de set formată sau 

indusă anterior. Cercetări speciale de laborator (B.Judd, 1940; D.Wright, 1958) au 

stabilit că trăsăturile de cromaticitate şi luminozitate ale culorii-stimul tind să se 

modifice în direcţia impusă de specificul culorii faţă de care s-a creat starea de 

aşteptare a subiectului. Dacă expectaţia creată favorizează concentrarea, cu precădere 

asupra obiectelor, subiectul va percepe culoarea acestora într-un fel; dacă aceasta 

favorizează concentrarea asupra culorii ambianţei, percepţia culorii obiectelor se va 

produce într-altfel. 

Expectaţia sau setul se instalează şi sub influenţa stărilor de motivaţie, astfel încât 

perceperea culorii obiectelor va fi aproape permanent influenţată de respectivele stări. 

La baza percepţiei culorilor stau două fenomene importante: amestecul şi contrastul. 

Amestecul (optic) constă în fuziunea şi transformarea în cadrul percepţiei a două 

sau mai multor culori într-una singură cu caracteristici de tonalitate, saturaţii şi 

luminozitate specifice, diferite de aceleaşi caracteristici ale culorilor iniţiale (primare). 

Se consideră că întreaga gamă a amestecurilor cromatice perceptibile se distribuie 

în trei grupe mari: a) grupa amestecurilor dintre roşu şi albastru; b) grupa amestecurilor 

dintre albastru şi galben şi c) grupa amestecurilor dintre galben şi roşu (Arnheim, 1971). 

în sensul cel mai strict, amestecurile sunt nuanţe omogene în care fundamentalele 

fuzionează complet. 

Realizarea amestecului optic al culorilor se subordonează acţiunii unor legi: 

legea transformărilor intermediare, legea transformărilor complementare, legea transformărilor 

identice. 

Prima lege postulează că două lungimi de undă arbitrar alese în amestec produc o 

culoare intermediară, care, după caracteristicile de tonalitate, saturaţie şi luminozitate, 

se localizează între ele; potrivit celei de a doua legi, în continuumul spectral se pot găsi 

perechi de culori care, prin amestec, produc culoarea gri (sau alb), ele fiind reciproc 

complementare (ex. verde + roşu); în lumina celei de a treia legi, două perechi de culori 

care sunt percepute la fel dau prin amestec o culoare identică din punct de vedere 

subiectiv, indiferent de deosebirile existente în compoziţia fizică a lor. 

Pe lângă trăsăturile de ordin cromatic specific, amestecurile se caracterizează şi 

prin anumite obertonuri de ordin subiectiv, care modulează aprecierea şi trăirea lor. 

în funcţie de poziţia de dominantă sau subdominantă a componentelor, între doua 

perechi de culori se stabilesc raporturi rejective (în percepţie ele se resping) Ş' 

congruente (în percepţie se apropie, armonizându-se). 

La amestecul obişnuit, care se produce prin stimularea ambilor ochi cu aceleaş 

culori, se adaugă aşa-numitul amestec binocular. El constă în obţinerea unei oarecare 

treia culori prin stimularea separată a fiecărui ochi cu o altă culoare. De exemplu, o 

privim o suprafaţă albă prin ochelari cu lentile colorate diferit - una în roşu, iar cea a 

în albastru - vom percepe o culoare mixtă albastru-roşie; când culorile lentilelor ^ 

foarte apropiate între ele, atunci amestecul nu se produce şi percepem alternativ, ca 

culoare, când cealaltă (lupta câmpurilor vizuale). 

-| e 

După modul de prezentare a culorilor, se distinge un contrast spaţial (cu 

sunt prezentate în raporturi de vecinătate spaţială ca în pictura poantelistă - 

realizate din puncte cromatice diferite, care privite de la distanţă par compacte în 

nuanţe de amestec) şi unul temporal (simultan sau succesiv). Amestecul spaţial este 

mai uşor realizabil decât cel temporal şi are o stabilitate mai mare. Contrastul constă în 

interacţiunea culorilor date simultan sau succesiv, astfel încât una este accentuată 

(amplificată), iar cealaltă atenuată, discrepanţa lor în percepţie devenind mai mare 

decât este în realitate. Contrastul spaţial (simultan) se realizează prin alăturarea 

(juxtapunerea) suprafeţelor colorate sau prin suprapunerea unei suprafeţe mai mici 

(culoarea-obiect) peste o suprafaţă mai mare (în acest al doilea caz, intensitatea lui fiind 

semnificativ mai mare). 

Cel mai puternic este contrastul dat de culoarea neagră pe fond alb, urmând apoi, 

în ordine: albastru pe fond alb, negru pe fond galben, roşu pe fond alb, galben pe fond 

violet, roşu pe fond negru. Cel mai slab este contrastul între culorile apropiate cromatic 

pe scara spectrală: indigou-violet, portocaliu-roşu etc. 

Intensitatea contrastului diferă dacă suprafeţele-stimul sunt prezentate static sau în 

mişcare, în acest din urmă caz contrastul fiind semnificativ mai puternic (M. Golu, 

Gh. Zapan, 1966). 

Culorile de contrast sunt apropiate de cele complementare, cu deosebirea că ele 

nu sunt reciproce: de exemplu, culoarea de contrast pentru galben este violetul, dar 

culoarea de contrast pentru violet nu este galbenul, ci galben-verzui. 

Contrastul nu este un fenomen episodic, întâmplător, ci o modalitate specifică de 

realizare a percepţiei culorilor, ceea ce a făcut ca el să fie valorificat pe scară largă în pictură 

şi grafică, în sistemele de semnalizare, în arhitectură şi în industria textilă şi de confecţii etc. 

Percepţia muzicii. Apărută ca un acompaniament şi potenţator al activităţii umane, 

muzica s-a desprins şi s-a constituit treptat într-o formă specifică de creaţie artistică şi s-a 

obiectivat într-un tip aparte de stimuli ai percepţiei auditive şi îhtr-o sursă de trăiri şi 

satisfacţii estetice. Elementele sale constitutive de bază sunt sunetele cu vibraţii periodice 

produse fie de vocea umană, fie de instrumente special concepute şi construite. Acţiunea 

acestor sunete va reprezenta premisa obiectivă a diferenţierii şi specializării funcţionale, 

în cadrul analizatorului auditiv, a subsistemului auzului muzical, care este specific uman, 

modulându-se după evoluţia istorică a structurilor muzicale. 

Muzica implică trei genuri de activităţi: de creaţie, de execuţie (interpretare) şi 

de percepţie. 

Dacă primele două sunt apanajul unui număr restrâns de persoane, dotate cu 

talent componistic sau interpretativ deosebit, percepţia este comună tuturor indivizilor, 

fiind greu de găsit cineva care să nu manifeste un gust cât de cât cristalizat pentru o 

muzică sau alta. Când acest gust atinge un nivel mai înalt de structurare şi dezvoltare, 

a 

pare motivaţia intrinsecă a percepţiei muzicale, concretizată în trebuinţa şi plăcerea de 

a 

asculta muzică. Astfel, percepţia ia forma unei activităţi psihice mai complexe, cea de 

a 

*cultare, în care, pe lângă imaginile auditive propriu-zise, se include o gamă întinsă 

de trăiri emoţionale şi de asociaţii ideative, potrivit atât conţinutului mesajului muzical, 

c 

at şi particularităţilor psihoindividuale ale subiectului. 

Percepţia muzicii include trei faze care, în ordinea complexităţii, sunt: 

diferenţierea şi identificarea ritmului, diferenţierea şi identificarea liniei melodice (şi a

caracteristicilor melodice de ansamblu ale bucăţii muzicale date) şi diferenţiere 

identificarea structurii armonice. 

Ritmul este primul care se sesizează într-o bucată muzicală şi care se impune ne 

cepţiei noastre. El rezultă din modul de ordonare a duratelor sunetelor muzicale şi j t a n 

valelor dintre acestea. Astfel, se disting: ritmuri alerte, ritmuri moderate şi ritmuri lente 

Din punct de vedere psihofiziologic, ritmurile alerte au un efect activat 

ergotrop, antrenând mişcări reflexe ale membrelor şi corpului (ex., ritmul de dan 

ritmul de marş etc), iar ritmurile lente au efect liniştitor, hipnogen (ex., ritmul 

cântecelor de leagăn). 

Linia melodică este o componentă a cărei desprindere şi evaluare se realizează 

treptat, pe măsura desfăşurării seriale a bucăţii muzicale. Pentru aceasta, este solicitată 

activitatea rezolutivă complexă a analizatorului auditiv în raport cu structura spectrală, 

de frecvenţă, a sunetelor muzicale şi cu raporturile de înălţime (diferenţele de 

frecvenţă) dintre ele. După structura spectrală - numărul frecvenţelor auxiliare şi 

periodicitatea oscilaţiei lor-, gradul de melodicitate al sunetelor care alcătuiesc o operă 

muzicală este diferit. Acesta este un prim factor obiectiv care influenţează şi determină 

linia melodică şi, implicit, aprecierea în percepţie a individualităţii melodiei. Cel de-al 

doilea factor important în percepţia melodiei este raportul de înălţime dintre sunetele 

constituente ale bucăţii muzicale. Acest raport poate fi: ascendent (de la sunete joase 

spre sunete înalte), descendent (de la sunete înalte spre sunete joase), ascendentdescendent 

(de la sunete joase spre sunete înalte şi de la sunete înalte, înapoi, spre 

sunete joase), descendent-ascendent ( de la sunete înalte spre sunete joase şi de la 

sunete joase, înapoi, spre sunete înalte), uniform sau lin (diferenţele de înălţime dintre 

sunetele vecine menţinându-se relativ constante) şi neuniform sau accidentat 

(diferenţele dintre sunetele vecine modificându-se în raţii inegale şi aleator). 

A percepe muzica înseamnă a realiza evaluarea dimensiunii ei melodice şi a 

ierarhiza după acest criteriu multitudinea entităţilor muzicale pe care subiectul le întâlneşte. 

Şi în mod curent, noi operăm o asemenea ierarhizare, afirmând despre o lucrare 

muzicală că este foarte melodioasă, melodioasă, puţin melodioasă sau, pur şi simplu, 

nemelodioasă. Slaba melodicitate a unei muzici poate fi compensată prin ritm; în acest 

caz, orientarea dominantă în percepţie va fi spre ritm, melodia trecând pe plan secundar. 

Percepţia melodiei, spre deosebire de cea a ritmului, devine puternic dependenta 

de experienţa anterioară şi de cultura muzicală generală a subiectului. Se creează as e 

o sensibilizare selectivă şi preferenţială pentru anumite melodii şi o rezistenţa 

barieră psihologică (afectivă) în raport cu altele. 

_ • 

Percepţia structurii armonice se manifestă în raport cu muzica mai complexa, 

regulă cultă, de natură polifonică şi simfonică. în sens general, armonia se defineş 

fiind calitatea unui ansamblu care rezultă din integrarea părţilor sau elementelor s 

din adaptarea lor la un ,,destin""(obiectiv) comun. Cele dintâi manifestări ale arrrii ^ 

au constat într-o succesiune de intervale simple - octave sau quinte. Treptat, m ^ 

au început să utilizeze şi alte intervale (septimă, terţă). La sfârşitul sec. al XV- e ^ 

noţiunea de acord. Dar adevăratele principii ale armoniei moderne au fost desp ^ 

formulate abia în sec. al XVIII-lea şi au servit drept bază de orientare p^ ^ 

muzicienii-compozitori până la sfârşitul sec. XIX. Legile scrierii armonice se ^ 

legile rezonanţei naturale a corpurilor sonore. Armonia rezidă, deci, m 

raporturile dintre acorduri pe verticală. Aceste acorduri pot fi consonante sau disonante, 

înlănţuirea acordurilor este determinată de tipul gamei în care se plasează. 

A percepe structura armonică a muzicii înseamnă a diferenţia şi identifica 

acordurile şi calitatea lor sonoră - consonantă sau disonantă. O asemenea sarcină este 

mult mai complexă decât cea a diferenţierii şi identificării liniei melodice. Ea 

presupune corelarea analizei şi integrării nu numai pe orizontală (de tip serial), ci şi pe 

verticală (de tip simultan). Mecanismele psihofiziologice capabile de o asemenea 

performanţă se formează treptat, pe măsura ascultării şi evaluării muzicii simfonice sau 

polifonice. De aceea, nivelul de realizare şi „eficienţa" percepţiei actuale a structurii 

armonice depind esenţialmente de cultura muzicală a subiectului. în general, o 

structură armonică se relevă mai uşor în muzica vocală (corală) decât în cea 

instrumentală. Vocea umană intră mai direct în rezonanţă cu aparatul fonator al 

ascultătorului, facilitându-se astfel procesarea şi integrareapattera-urilor auditive. 

Percepţia muzicii este o activitate subordonată legilor gestaltului: părţile 

componente ale bucăţilor muzicale-stimul fuzionează într-un întreg auditiv, ale cărui 

calităţi experienţiale sunt ireductibile la simpla sumă a însuşirilor pe care le posedă 

fiecare din ele luate separat. Individualitatea unui gestalt muzical este dată nu de 

valorile absolute ale notelor care compun o melodie, ci de raporturile dintre ele. Astfel, 

aşa cum au demonstrat experimentele lui Von Brentano şi Benussi, o melodie îşi 

păstrează integritatea, în pofida transpunerii ei într-o altă gamă sau a varierii unor note 

individuale oarecare. (De obicei, recunoaştem o melodie familiară chiar atunci când ea 

este interpretată fals). 

Studiul percepţiei muzicii oferă date preţioase pentru demonstrarea caracterului 

devenit şi condiţionat al schemelor funcţional-operaţionale ale analizatorilor şi a 

implicării grupurilor de transformări intermediare între stimul şi imaginea lui 

subiectivă finală. 

Percepţia limbajului este, de asemenea, o formă de percepţie condiţionată şi 

determinată istorico-social şi este proprie omului socializat, care trăieşte într-un mediu 

sociocultural dat. 

Stimulii pe baza cărora s-au diferenţiat şi dezvoltat istoriceşte mecanismele şi 

schemele perceptive sunt sunetele articulate, care compun limbajul oral, şi semnele 

grafice corespunzătoare lor (literele sau grafemle) şi care reprezintă suportul obiectiv al 

limbajului scris. 

în timp, atât în plan istoric cât şi în plan ontogenetic, limbajul oral precede pe cel 

scris iar, în cadrul celui oral, primele care se constituie sunt mecanismele perceptive 

auditive. Aşa cum am arătat în capitolul despre senzaţii, la om, în cadrul sistemului 

auditiv general, se delimitează, din punct de vedere funcţional, subsistemul auzului 

v 

erbal sau fonematic. Acesta este specializat în receptarea, diferenţierea şi identificarea 

elementelor şi structurii limbajului oral (sonor). Funcţionarea lui este organizată pe 

oaza a trei principii esenţiale: a) principiul proiecţiei şi reprezentării topice; b) 

Principiul ordonării seriale şi c) principiul designării informaţionale. 

Potrivit primului principiu, în cadrul auzului fonematic, se realizează treptat, în 

c 

w*sul comunicării individului cu semenii (a copilului cu adulţii), modelele foneticeet 

alon ale fiecărui sunet al limbii date, modele care se stochează şi se păstrează în

memoria auditivă de lungă durată. Acestea devin etalon de referinţă pentru 

pronunţiile individuale ale unuia şi aceluiaşi sunet, făcând posibilă recunoaşte °^ 

pofida unor variaţii şi alterări situaţionale. Astfel, se elaborează şi primul nivel int -* 1 

al percepţiei limbajului - nivelul fonetic-secvenţial. Pe baza lui, se structurează ' V 

organizarea fonetică configuraţională - silaba şi cuvântul. Constituirea modelului ' t*** 

al silabelor şi cuvintelor şi păstrarea lor în memoria de lungă durată reprezintă o a d ^ 

a 

etapă esenţială în dezvoltarea percepţiei limbajului oral. 

Cuvintele devin structuri fonetice închise, stabile, şi, pentru a putea fi co 

identificate şi recunoscute, este necesar ca în memorie să existe modelele lor inte 

care să se actualizeze în cursul percepţiei curente. în afazia senzorială (Wernick { 

imposibilitatea pacientului de a percepe mesajele codificate sonor (prin limbajul orari 

se datoreşte afectării acestui nivel de integrare fonetică - nivelul cuvintelor. 

Potrivit celui de-al doilea principiu, mecanismele auzului fonematic trebuie să-si 

organizeze modul de funcţionare impus de caracterul serial al fluxului verbal la 

„intrare" şi de schemele logico-gramaticale de selecţie şi ordonare a sunetelor în 

cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii. Astfel, procesarea fluxului verbal se va realiza 

simultan pe două coordonate: cea a serialităţii, prin segmentare succesivă, 

corespunzător conturului fonetic al cuvintelor, şi cea a compatibilităţii cu schemele 

logico-gramaticale specifice limbii date. Orice abatere de la una din aceste două 

coordonate îngreunează percepţia corectă a mesajelor verbale. 

Se pare că schemele gramaticale de ordonare a cuvintelor în propoziţie se 

imprimă auzului verbal încă din primii 2 ani de viaţă, înainte, deci, de acumularea de 

către copil a unui vocabular bogat. Este uimitor faptul că deja la vârsta de 3 ani copilul 

nu numai că percepe corect propoziţiile, dar îşi organizează şi propria sa vorbire după 

reguli gramaticale, pe care, ca atare, nu le-a învăţat în mod special. Tocmai în faţa unui 

asemenea „fenomen", cunoscutul psiholog german W.Stern (fondatorul 

personalismului) a concluzionat că „simţul limbii" este înnăscut. într-o variantă mai 

sofisticată, opinia respectivă a fost reiterată în zilele noastre de către N. Chomsky, care 

susţine caracterul predeterminat, imanent, al structurilor de adâncime ale limbii (care, 

în fond, se reduc la schemele gramaticale de bază). 

Potrivit celui de-al treilea principiu, limbajul este un cod în care se obiectivează 

mesaje informaţionale. Aceasta presupune ca percepţia şi utilizarea lui, în procesul 

comunicării, să realizeze o relaţionare determinată a cuvintelor şi propoziţiilor cu 

imaginile mentale ale obiectelor şi fenomenelor concrete, cu conţinuturile noţionale 

(conceptuale) ale gândirii sau cu stări motivaţionale (dorinţe, trebuinţe, aspiraţii etc.) şi 

afective (trăiri pozitive sau negative). Mecanismele şi schemele percepţiei auditive 

trebuie astfel, în mod necesar, să interacţioneze cu celelalte sisteme funcţionale - 

cognitive, afective, motivaţionale etc. - şi să efectueze o operaţie de " e f'^n\ 

(transfer), care constă în atribuirea unui conţinut informaţional fiecărui cuvant-c 

(nomen). Aceasta înseamnă ca organizarea funcţională a auzului verbal să se rea iz 

şi în concordanţă cu criteriile logico-semantice: desprinderea în cadrul fiecărui cu ^ 

3 

a fiecărei sintagme receptate, a semnificaţiei (adică a legăturii designative: ia t 

referă). De aici rezultă că percepţia limbajului nu se reduce la detecţia, discnmin 

identificarea cuvintelor, ci ea presupune şi relevarea sensului lor, a legăturii lor 

designative cu realitatea. 

Datele clinice au pus în evidenţă posibilitatea afectării acestei legături, ceea ce 

duce la pierderea capacităţii pacientului de a decela semnificaţia cuvintelor (tulburare 

cunoscută sub denumirea de afazie transcorticală sau semantică). 

Percepţia are ca obiect şi limbajul scris. Limbajul scris este o proiecţie, în scopul 

conservării în timp a conţinuturilor informaţionale, a limbajului oral într-un cod grafic 

- litere şi serii organizate de litere (cuvinte). în mod normal, codificarea grafică se 

realizează în forme plane, adresându-se analizatorului vizual, sau în volum (la 

nevăzători), adresându-se analizatorului tactil. Percepţia limbajului scris îmbracă forma 

actului cititului. Deprinderea lui reclamă un proces special de învăţare, care, în epoca 

noastră, se desfăşoară într-un cadru organizat în şcoală. Cititul include următoarele 

secvenţe principale: a) discriminarea şi identificarea literelor; b) legarea literelor date 

serial într-o configuraţie integrală (unitară); c) relaţionarea imaginii grafice cu o 

imagine obiectuală sau cu un conţinut informaţional specific. 

Prima secvenţă reclamă formarea modelului-etalon al fiecărei litere a alfabetului 

şi stocarea lui în memoria de lungă durată. Aceasta este premisa psihofiziologică de 

bază a formării capacităţii de recunoaştere a literelor în contexte situaţionale diferite şi 

în pofida unor alterări ale formei lor ideale. Având o formă mai simplă din punct de 

vedere grafic, literele de tipar se învaţă şi se recunosc mai uşor decât cele de mână, iar, 

în cadrul lor, cele majuscule se recunosc şi se învaţă mai uşor decât cele mici. Cu cât 

modelele-etalon sunt mai bine integrate şi consolidate, cu atât recunoaşterea lor devine 

mai rapidă şi mai corectă, şi invers. 

Cea de-a doua secvenţă presupune trecerea de la percepţia de tip secvenţial, a 

formelor elementare (literale) la percepţia globală (configuraţională) complexă 

(cuvintele), în care imaginile individuale fuzionează într-o imagine supraordonată cu 

identitate proprie. Aceasta se bazează pe activitatea unor mecanisme integrative de 

rang superior, care includ zonele asociative secundare ale analizatorului vizual. 

Percepţia cuvintelor este o sarcină mai complexă decât percepţia literelor şi dezvoltarea 

ei până la automatizarea schemelor integrative reclamă un contact permanent cu 

limbajul scris. Spre deosebire de percepţia cuvintelor codificate sonor, solicitată 

cotidian la fiecare individ, percepţia cuvintelor codificate grafic (limbajul scris) este 

condiţionată de nivelul de instruire, de contactul cu cartea. 

Leziuni la nivelul zonelor asociative ale lobilor occipitali determină pierderea 

capacităţii de recunoaştere a cuvintelor scrise şi deci a cititului (alexia). 

Cea de a treia secvenţă - relaţionarea imaginii grafice cu imaginea obiectuală sau 

cu conţinutul informaţional de tip noţional - duce la realizarea semnificaţiei, adică a înţelesului 

cuvintelor. Ea are la bază interacţiunea analizatorului vizual cu cel auditiv, cu cel 

tactil şi cu zonele asociative plurimodale de ordinul 111 şi IV, din lobii parietali şi frontali. 

întreruperea acestor circuite funcţionale determină pierderea capacităţii 

subiectului de realizare a sensului mesajelor scrise. 

Percepţia interpersonală. Ca fiinţă socială, care trăieşte permanent într-un 

context relaţional, omul îşi va cultiva în mod deosebit percepţia semenilor. Se 

constituie astfel percepţia interpersonală, care deţine un loc esenţial în viaţa cotidiană.

In cea mai mare parte, această formă a percepţiei se realizează pe cale vizuală - f 

realitatea fizică a altei persoane, - şi auditivă - vocea (mai ales timbrul acest *' 

indice individualizator). Imaginea perceptivă a unei persoane se întregeşte cu H ^ 

criterii şi etaloane din experienţa socială anterioară şi ea este supusă unor corn I ^ 

operaţii de comparaţie şi interpretare, în urma cărora ne formăm o anumită onjri ^ 

caracter axiologic şi ne stabilim o anumită atitudine faţă de persoana în cauză Asa ° U 

în percepţia obiectuală tindem să relevăm proprietăţile care au o anumită importa t~ 

pentru noi, tot astfel, în percepţia interpersonală, trecem dincolo de aspectul f ' 

exterior, tinzând să surprindem trăsături de caracter, calităţi intelectuale şi morale 

Percepţia persoanelor din jur este condiţionată şi de filtrele impuse sociocultural 

care creează stări de set „categoriale", prin prisma cărora imaginii actuale i se imprimă 

interpretări prestabilite. 

Sub raport calitativ, percepţia interpersonală se realizează pe baza următorilor 

integratori: • integratorul atractivităţii-îndepărtării; • integratorul de rol-status (al nivelului 

de realizare) • integratorul estetic şi • integratorul etico-axiologic. 

Integratorul atractivităţii reţine şi operează la nivelul haloului fenomenologic pe 

care-l emană configuraţia fizionomică globală a persoanei percepute. El acţionează 

asupra sferei emoţionale inconştiente, de esenţă simpatetică, determinând, în plan 

comportamental, ceea ce în mod obişnuit numim reacţia de atracţie sau de îndepărtare. 

Astfel, într-o relaţie interpersonală, ne simţim fie atraşi, fie respinşi, iar uneori, într-o 

stare de indiferenţă sau de ambivalenţă. Dacă ni se cere să ne motivăm o astfel de 

selectivitate empatetică, vom constata că ne este greu sau imposibil să formulăm un 

răspuns închegat şi riguros argumentat. Integratorul respectiv creează o stare internă de 

set, cu rezonanţă afectivă, care ne face să ne simţim bine în compania unei persoane şi 

incomod, tensionaţi - în compania alteia. 

Integratorul de rol-status este de esenţă socio-culturală, el formându-se în cursul 

ontogenezei, pe măsura interiorizării semnificaţiei diferitelor roluri şi status-uri, aşa 

cum o impune familia sau categoria socială din care facem parte. Cum rolul şi status-ul 

se valorizează, dobândind caracter pozitiv sau negativ (de superioritate sau de 

inferioritate), imaginea perceptivă a celuilalt îşi va modifica şi ea semnificaţia, 

imprimând relaţiei o valenţă pozitivă sau negativă: acceptare, preţuire, admiraţie, 

veneraţie versus respingere, invidie, dispreţ, ură. 

Integratorul estetic operează la nivelul însuşirilor şi trăsăturilor aspectului fizic 

exterior: talie, faţă, culoarea tenului, a ochilor, a părului, gradul de proporţionalitate etc. 

El este specific fiecărui individ. Atributul, „frumos" sau „urât", care se ataşează de 

către diferiţi subiecţi imaginii „fizice" a aceleiaşi persoane nu coincide, iar uneori poate 

fi diametral opus: unii observatori apreciază persoana respectivă ca frumoasă, alţn f" a 

puţin frumoasă sau chiar urâtă. Integratorul estetic face ca percepţia interpersonală 

fie acoperită de trăiri emoţionale pozitive (agreabil, plăcut, încântător etc.) şi nega ' 

(dezagreabil, neplăcut, hidos, respingător etc). Această selectivitate dobândeşte 

valoare instrumentală deosebită în relaţiile intersexe: fiecare va tinde să-şi ale ° 

partenerul şi după criteriul frumos-urât, iar unii - exclusiv după acest criteriu. 

In fine, integratorul etico-axiologic ocupă o poziţie de supraordonare în rapo 

ceilalţi şi el aduce în conţinutul percepţiei persoanelor din jur criterii de ordin ca i 

valoric: potenţialul creativ şi stilul de conduită. Criteriile respective pot modifica 

influenţa şi efectul celorlalţi integratori, diminuând semnificaţia însuşirilor şi 

trăsăturilor asupra cărora operează ei. Astfel, devine posibil ca, în structurarea imaginii 

finale despre o persoană sau alta, dominantă să fie frumuseţea sufletească şi nu cea 

fizică (exterioară), capacitatea de a face ceva, iar nu apartenenţa la o categorie socială 

cu statut material ridicat etc. 

Intrând ultimul în funcţiune, pe măsura cunoaşterii în profunzime a profilului 

psihologic al persoanei date, integratorul etico-axiologic poate modifica radical 

schemele percepţiei anterioare, structurate pe baza celorlalţi integratori. 

în cazul percepţiei persoanelor apropiate, preferate, se dezvoltă mecanisme 

speciale de augmentare-întărire a calităţilor şi de diminuare-minimalizare a lipsurilor 

sau defectelor. 

Ca şi în câmpul altor valori, în percepţia socială, interpersonală, factorii 

subiectivi tind să domine asupra celor obiectivi. Poate că şi aici se potriveşte dictonul: 

de gustibus non disputandum. 

Efectele de câmp şi iluziile în percepţie. Fiind un proces complex, multifazic, 

cu numeroase interacţiuni şi intercondiţionări între elementele câmpului obiectiv extern 

şi stările interne ale subiectului, percepţia nu realizează o modelare şi o evaluare 

informaţională absolut veridice şi exacte ale obiectelor şi fenomenelor externe. 

în cadrul ei, se manifestă cu o frecvenţă destul de mare abateri mai mult sau mai 

puţin semnificative de la realitate, cunoscute sub denumirile de efecte de câmp şi iluzii 

(perceptive). 

Efectele de câmp sunt rezultatul unor raporturi de inducţie negativă şi de contrast 

care apar între diferitele elemente sau însuşiri ale obiectelor-stimul. In urma unor astfel 

de influenţe reciproce, în imaginea perceptivă unele elemente sau însuşiri vor fi 

supraestimate ( apreciate ca fiind mai mari, mai puternice sau mai pregnante decât sunt 

ele efectiv în realitate), iar altele vor fi subestimate (apreciate ca fiind mai mici, mai 

slabe sau mai şterse decât sunt ele în realitate). De pildă, în cadrul percepţiei vizuale a 

formelor complexe (fig.26), segmentele care se deschid în unghi spre exterior exercită 

o influenţă „dilatantă" asupra dreptei pe care o delimitează la cele două extreme; 

invers, unghiurile care se deschid spre interior exercită o acţiune „comprimantă" asupra 

dreptei pe care o delimitează. Apare astfel efectul de câmp global, graţie căruia, 

percepând întreaga configuraţie, vom supraestima dreapta A şi vom subestima dreapta 

B, deşi, obiectiv, ele sunt egale. 

i 

Fig. 26. Iluzii optico-geometrice: I. Iluzia Muller - Layer; II. Iluzia perspectivei 

n

Asemenea efecte pot fi puse în evidenţă şi în cadrul altor modalităţi senzorial - 

percepţia auditivă - fenomenele de contrast în raport de înălţimea şi intens't ^ 

sunetelor şi fenomenele de mascare; în percepţia kinestezico-tactilă - suprastimar ^ 

subestimarea lungimilor, în funcţie de perceperea lor activă sau pasivă; în pere /' 

gustativă - accentuarea senzaţiei de acru după cea de dulce sau a celei de sărat d - 

pa 

cea de dulce şi amar. 

Efectele de câmp au la bază, preponderent, legea raporturilor de intensitate si el 

caracterizează etapele ontogenetice timpurii ale percepţiei, când nu s-au încheiat în • 

elaborarea şi consolidarea schemelor şi operatorilor logico-semantici de procesare 

informaţiei. Cum a demonstrat J.Piaget (1962), în intervalul de vârstă între 2 ani s' 

şase luni-3 ani, desfăşurarea percepţiei stă sub semnul centrărilor unilaterale care 

favorizează manifestarea efectelor de câmp: supraestimarea elementului „centrat" si 

subestimarea celor rămase la periferie. De-abia după vârsta de 3 ani, percepţia se aşază 

pe mecanisme organizate logic, cu coordonarea transformărilor secvenţiale 

(poziţionale) şi explorarea echilibrată a elementelor „obiectului-stimul", compensându-se 

erorile generate de efectele de câmp (decentrarea). 

Iluziile sunt, în cea mai mare parte, rezultatul în plan subiectiv al efectelor de 

câmp din plan periferic extern. Ele se pot defini ca reflectări relativ modificate şi 

denaturate ale obiectului-stimul, în care răspunsurile şi evaluările subiectului se 

îndepărtează mai mult sau mai puţin de datele măsurătorilor obiective. Spre deosebire 

de halucinaţii şi agnozii - fenomene patologice -, iluziile nu duc la confundarea sau 

falsa recunoaştere a obiectului, ci numai la modificarea în hiper sau în hipo a unor părţi 

sau însuşiri ale lui. Ele se supun influenţei corectoare a măsurătorilor practice sau a 

proceselor de gândire. Aşa se face că, o dată cu vârsta, intensitatea şi frecvenţa iluziilor 

primare (legate direct de efectele de câmp) se diminuează considerabil. Cel mai 

pregnant, ele se evidenţiază în sfera percepţiei vizuale - a formei, a mărimii şi a 

mişcării. In raport cu forma, se disting două tipuri de iluzii: de dedublare (ex., iluzia 

mirajului constând în apariţia a două imagini, una corespunzând obiectului şi alta ireală 

- miraj; în funcţie de modul de refracţie a razelor de lumină ce ajung la observator, 

imaginea poate fi localizată sub cea reală, (caz în care apare răsturnată - miraj inferior, 

sau deasupra celei reale - miraj superior) sau modificată (deformată) (ex. o baghetă 

introdusă într-un vas cu apă se va deforma, apărându-ne în percepţie ca frântă de la 

nivelul contactului cu suprafaţa apei). în percepţia mărimilor, iluzia se manifestă prin 

augmentarea elementelor sau obiectelor mai mari şi diminuarea celor de dimensiuni 

mai mici, când ele sunt percepute simultan (un om înalt în compania unuia scund va n 

perceput şi mai înalt, iar cel scund va părea şi mai scund decât în realitate). 

Pentru demonstraţii experimentale, cele mai edificatoare sunt iluziile opticogeometrice: 

iluzia Muller-Layer, iluzia Poggendorf, iluzia cubului lui Necker, iluzia 

deformării pătratului circumscris în cerc, iluzia perspectivei, iluzia lui Zollne 

(deformarea liniilor curbe), obiectele imposibile, spirala lui Platon (autocinetică) etc 

Pe lângă condiţiile şi factorii fizici obiectivi, intensitatea şi pregnanţa iluzii 

optico-geometrice depind şi de particularităţile psihoindividuale ale subiectului, 

tipul de personalitate - analitic sau sintetic, realist sau sugestionabil etc. Impu c 

factorilor de personalitate în mecanismul psihologic al percepţiei duce la apariţia 

iluziilor secundare, care nu diminuează cu vârstă. Studiul iluziilor în percepţie poate 

furniza informaţii semnificative pentru determinarea emergenţei structurii de 

personalitate, exprimată în stilul cognitiv, în specificul dominantelor motivaţionale, în 

raportul dintre raţionalitate şi emoţionalitate. 

6.2.4. Percepţia ca formă specifică de activitate şi factor bazai 

de reglare a activităţii 

Aşa cum am menţionat în capitolul I, funcţiile şi procesele psihice nu sunt 

simple epifenomene, lipsite de consistenţă proprie şi de valoare instrumentală, ci 

modusuri esenţiale de organizare şi reglare a actelor comportamentale în orice gen de 

situaţii şi de relaţionare adaptativă a subiectului cu lumea externă. Nici un proces psihic 

particular nu există şi nu se manifestă în sine, ci în contextul comunicării şi interacţiunii 

omului cu mediul ambiant, în vederea satisfacerii unor stări interne de motivaţie, 

atingerii unor scopuri. De aceea, a înţelege natura şi semnificaţia unui proces psihic sau 

a altuia înseamnă a-i stabili şi rolul său în viaţa omului şi în tabloul de ansamblu al 

comportamentului şi activităţii. 

Percepţia este primul nivel la care se produce fuziunea sau co-integrarea 

dinamică şi finalistă între psihic şi comportament, rezultând sistemul psihocom-portamental, 

cu o latură subiectivă internă şi una obiectivă externă (instrumental-acţională). 

Ca atare, percepţia trebuie considerată în două ipostaze: ca formă specifică de 

activitate şi ca verigă reglatoare bazală în structura oricărui alt act comportamental 

orientat spre lumea externă. 

în prima ipostază, percepţia devine ea însăşi o activitate, fiind organizată după 

schema motiv-mijloc-scop şi subordonată unor sarcini profesionale specifice. 

O asemenea activitate poartă numele de observaţie şi se realizează în diferite variante: 

urmărire (când obiectul este în permanentă mişcare, pe traiectorii date sau aleatorii; 

exemplu, urmărirea mişcării astrelor în cadrul observatoarelor astronomice, urmărirea 

pe radar a obiectelor zburătoare etc); inspecţie (analiza vizuală a obiectului în detaliu - 

pe elemente şi însuşiri, cum este cazul în anatomie, biologie, geologie etc); 

supraveghere (menţinerea în câmpul percepţiei optime - vizuale sau auditive - a unui 

obiect, a unei persoane sau a unei situaţii, fie pentru a preveni apariţia unor variaţii 

nedorite - cum este cazul la tablourile de comandă în întreprinderile automatizate -, fie 

pentru a înregistra asemenea variaţii, ele prezentând o semnificaţie deosebită pentru 

formularea unei anumite concluzii sau pentru adoptarea unei anumite decizii, cum se 

întâmplă în activităţile informative). Desfăşurată ca activitate de sine stătătoare, 

percepţia observaţională presupune scheme de organizare mai complexe decât 

percepţia subordonată unei alte activităţi. Ea pune în evidenţă atribute de ordin 

aptitudinal - acuitate, spirit de observaţie, operaţii de analiză-comparare-evaluare etc - 

şi diferenţieri performanţiale interindividuale semnificative. 

în cea de a doua ipostază, percepţia alimentează cu informaţie adecvată acţiunea, 

ceea ce reclamă, fie utilizarea unor unelte şi obiecte anume, fie modificarea-transformarea 

unor obiecte externe în concordanţă cu anumite proiecte sau trebuinţe actuale. 

Orientarea şi deplasarea în ambianţa imediată, raportarea diferenţiat-selectivă şi 

adecvată la situaţiile concrete nu pot fi concepute în afara datelor imediate ale percepţiei.

Funcţia reglatoare a oricărui semnal constă în influenţa sa organizatoare asupra 

laborării reacţiilor de răspuns efectuate de aparatele executive. Aceasta asigură 

oncordanţa dintre răspunsuri şi caracteristicile substanţial-calitative ale sursei de 

nformaţie, care este, în acelaşi timp, şi „obiectul" sau „domeniul" acţiunii. 

Sistemele cinematice formate în primul rând din muşchii scheletici solicită 

(rocesele senzorial-perceptive, atât pentru constituirea pattern-ului intern (mental) al 

icţiunilor obiectuale, instrumentale şi simbolic-convenţionale, cât şi pentru realizarea 

or corectă pe plan extern. 

Fiecare pattern reprezintă în sine un set de instrucţiuni privind modul de 

irticulare-organizare a reacţiilor sau mişcărilor secvenţiale ale diferitelor segmente 

)steo-musculare într-o acţiune închegată, orientată finalist: locomoţie (apropiere sau 

ndepărtare de obiect), apucare, prindere, manipulare, descompunere-asamblare, seriere 

îtc. Orice acţiune motorie trebuie să se adreseze formei, mărimii şi greutăţii obiectelor 

}\ locului pe care acestea îl ocupă în structura activităţii: de mijloace, de repere sau de 

scopuri (în cazul activităţilor zise constructive). 

O trăsătură esenţială a aparatelor executive motorii, mai ales a schemelor 

voluntare, este înalta plasticitate funcţională, ceea ce se exprimă într-un număr mare de 

p-ade de libertate (care, la om, este de ordinul sutelor). 

Cu cât există un număr mai mare de grade de libertate (care diversifică la infinit 

traiectoriile mişcărilor singulare), cu atât sarcina reglării devine mai complexă. în acest 

:az, organul cel mai dificil de reglat este mâna, ea fiind principalul instrument de 

realizare a praxiei. Segmentul palmar al mâinii posedă 7 grade de libertate în raport cu 

umărul; vârful degetului arătător, în raport cu cutia toracică, posedă 16 grade de 

libertate, iar în raport cu punctul de sprijin al talpei piciorului - 30. 

în limitele hemicâmpului de lucru descris de mână cu raza din centrul articulaţiei 

scapulare, nu există nici un punct care să nu poată fi atins de vârful liber al degetului 

mâinii întinse. Această construcţie liberă, luată în sine, în afara raportului cu principiul 

reglării senzoriale, condamnă reacţia (mişcarea) la haos, întrucât deschide calea unor 

mişcări întâmplătoare, nelegate de programul actului voluntar dat. Construcţia 

aparatului executiv în sine nu poartă nici un program. 

în cazul existenţei unui număr mare de grade de libertate, aceasta dă posibilitatea 

elaborării unei mulţimi de programe diferite cu aceleaşi elemente motorii de baza. 

Elaborarea unor asemenea programe este însă imposibilă fără medierea perceptiva, 

respectiv, fără informaţia despre forma, dimensiunile şi raporturile spaţiale ale 

obiectelor. Constituirea unui program înseamnă reducerea gradelor de libertate de 

prisos ale segmentului implicat în efectuarea mişcării date. 

Imaginea perceptivă a unui obiect poate fi pusă în legătură cu orice schema 

motorie, pe baza ei putându-se forma mai multe programe de acţiune instrumentală, in 

funcţie de motivele şi scopurile activităţii. 

Rolul organizator al percepţiei se concretizează în două funcţii principale, ş 

anume: funcţia de informare (extragerea şi integrarea informaţiei necesare despr 

obiectul-stimul, obiectul-mijloc sau obiectul-scop) şi funcţia de corecţie-optimizare, 

prin conexiune inversă, a acţiunii instrumental-obiectuale aflate în desfăşurare. 

în cunoscuta lor lucrare Plans and Structure of Behavior (1960), G. Mi > 

E. Galanter şi K. Pribam demonstrează că nici un comportament specific, cu 

adaptativ nu se poate realiza fără un model informaţional intern al situaţiei în care 

aflăm în momentul dat şi al obiectului sau obiectelor asupra cărora este îndreptat p 

de acţiune. Asemenea mediere informaţională internă începe cu imaginea perceptivă. 

Tot percepţia este cea care furnizează datele ce se constituie în experienţa cognitivă 

anterioară despre ambianţă şi despre noi înşine. Astfel, în contextul comportamentului 

şi activităţii, imaginea, schema sau modelul informaţional intern dobândesc un sens 

mai larg, desemnând ansamblul cunoştinţelor despre realitatea externă şi despre 

propriul organism, sistematizate după criterii de ordin logic şi instrumental. 

între plan şi imagine legătura este de întrepătrundere şi condiţionare reciprocă: 

planul poate fi analizat, studiat, devenind prin aceasta parte a imaginii; formularea 

planurilor trebuie să includă, la om, elemente ale imaginii despre sine. Informaţia 

urmează să fie inclusă obligatoriu în plan, altminteri planul nu poate servi drept ghid al 

conduitei. Aşadar, imaginile pot constitui părţi componente ale planului. Discrepanţa 

sau necorelarea imaginii cu planul determină dezorganizarea comportamentului. Putem 

introduce modificări în „imagine" numai pe măsura desfăşurării „planului", a obţinerii 

şi prelucrării informaţiei despre realizabilitatea obiectivelor sau scopurilor; se pot 

introduce modificări în „plan" numai pe baza datelor extrase din „imagine". 

Transformarea descrierilor în instrucţiuni este pentru om o simplă procedură verbală. 

Din medierea informaţional-perceptivă, acţiunea dobândeşte o serie de 

caracteristici specifice, precum: • obiectualitatea - adecvarea schemelor executive la 

forma, mărimea şi poziţia spaţială a obiectului la care se raportează; • coerenţaintegralitatea 

- inexistenţa unei corespondenţe fixe, pe elemente, între semnalul 

informaţional de edificare, imaginea senzorială şi semnalul informaţional de comandă; 

celui dintâi îi pot fi puse în corespondenţă diferite reacţii motorii, determinate nu de un 

element luat izolat al imaginii perceptive, ci de structura integrală a obiectului; în 

cursul desenului, de exemplu, putem desprinde cu uşurinţă creionul de foaie şi putem 

începe sau continua din orice punct; mişcarea respectivă, deci, nu este determinată de 

un anumit element al obiectului desenat, ci de integralitatea lui; • variabilitatea - 

schimbarea liberă reciprocă a poziţiilor şi traiectoriilor diferitelor componente motorii 

individuale în schema instrumentală globală; în acţiunile cu o natură obiectuală mai 

complexă, cum sunt operaţiile de muncă, variază într-un registru larg nu numai 

poziţiile şi traiectoriile mişcării, dar şi procedeele acţiunii - structura, ordinea şi 

numărul lor; • generalitatea - psihologia experimentală descrie două forme principale 

de generalitate a conduitei motorii: generalitatea răspunsurilor (respons 

generalisation) şi generalitatea acţiunii în cadrul trecerii de la o situaţie la alta (stimuli 

generalisation) (R. Wodworth, H. Schlosberg, 1954); în primul caz, una şi aceeaşi 

sarcină motorie, structura generală a situaţiei obiectuale, rămânând neschimbată, se 

rezolvă pe calea celor mai variate răspunsuri motorii cu folosirea diferitelor itinerarii 

ale mişcării şi a diferitelor procedee; în cazul al doilea, din punctul de vedere al 

construirii şi reglării mişcărilor, este principial important ca transferul să se realizeze nu 

după generalitatea componenţei acţiunii, ci după comunalitatea sau generalitatea 

semnalelor informaţionale de comandă; • comutativitatea organelor executive face 

posibil transferul acţiunii de la mână la picior, de la mâna dreaptă la mâna stângă etc. 

„... imaginea geometrică sau a formei obiectului îşi croieşte drum prin orice sisteme 

musculare, prin orice inervaţii şi în orice proporţii" ( N. Bernstein, 1947, p. 91); 

• universalitatea reglajului - reglarea are loc la diferite niveluri ale actelor 

comportamentale, începând cu reacţia de orientare-semnalizare de gr. I şi cu acţiunea 

de manipulare şi terminând cu funcţiile subiectului-operator în sistemul „om-maşină-sarcină 

de muncă"; această universalitate se exprimă în larga variabilitate a 

007

funcţiilor motorii şi în capacitatea omului antrenat corespunzător de a rezolva o clasă 

practic infinită de sarcini motorii; în interiorul acestei sfere a activităţii obiectuale 

limitată cantitativ de caracteristicile spaţio-temporare şi de intensitate ale primirii si 

prelucrării informaţiei (praguri senzoriale, capacitate de admisie, viteză de reacţie etc) 

şi energiei (volumul câmpului motor, limitele efortului muscular); nu pot fi întâlnite 

nici un fel de limitări calitative ale universalităţii acţiunii din partea construcţiei stricte 

a sistemului nervos şi a aparatului scheleto-muscular; • eficienţa şi stabilitatea fată de 

perturbaţii - variabilitatea şi universalitatea reglării psihice, asigurând posibilitatea de a 

realiza o multitudine de variante ale soluţiei motorii şi de a înlocui liber o variantă a 

acţiunii, din anumite cauze nerealizabilă, cu altele, ridică în mod considerabil 

probabilitatea îndeplinirii de către sistem a funcţiilor sale în timp util, adică sporesc 

fiabilitatea şi rezistenţa la perturbaţii; aceasta are la bază redundanţa structurală şi 

funcţională a creierului şi capacitatea lui de procesare şi organizare multicriterială a 

semnalelor senzoriale; • precizia reglării - universalitatea acţiunii, variabilitatea 

caracteristicilor şi plasticitatea intrării senzoriale permit să se răspundă la un registru 

foarte larg de influenţe externe şi constituie, totodată, o sursă de erori posibile la 

nivelul diferitelor componente ale acţiunii întreprinse de om; nu este vorba de o 

precizie locală (ca la automate), ci de una integrală, globală, care-i asigură un caracter 

final labil; dacă omul nu doar primeşte pur şi simplu infonnaţia sosită la intrarea sa 

senzorială, dar o şi foloseşte pentru comandă, atunci, trecând prin veriga umană a 

sistemului „om-maşină", asemenea semnal poate apărea în calitate de reglator al acţiunii; 

în cursul efectuării unei acţiuni, mai ales într-o situaţie nouă, unele mişcări sau operaţii 

singulare pot fi greşite, dar ele vor fi corectate, înlocuite cu altele, astfel că precizia 

globală nu va fi afectată. 

în concluzie, percepţia este o formă fundamentală şi cotidiană de relaţionare 

adaptativă cu lumea, neexistând o altă cale de a lua act de ceea ce se află în afara 

noastră. Din acest punct de vedere, atât afirmaţia lui J.Locke, potrivit căreia nihil est in 

intelectum quo prior non fuerit in sensum, cât şi cea a lui Berkeley, esse is percipi 

capătă semnificaţii reale. într-adevăr, percepţia furnizează primele date care stau la 

baza formării reprezentării şi gândirii; noi existăm în măsura în care percepem şi 

acţionăm, iar, în raport cu noi, lumea există numai în măsura în care o putem percepe, 

altminteri ea existând doar in sine.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

GOLU, MIHAI 

Fundamentele psihologiei. / Mihai Golu. - Bucureşti, Editura Fundaţiei 

România de Mâine, 2004 

Voi I şi II 604 p; 24 cm 

ISBN GENERAL 973-725-111-3 

Voi. 1 - 2004 - ISBN 973-725-112-1 

Voi. 2 - 2004 - ISBN 973-725- 113-X 

UNIVERSITATEA SPIRU HARET 

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSfflOLOGIE 

Ui 

Prof.univ.dr. MIHAI GOLU 

j 

159.9(075.8) 

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004 

FUNDAMENTELE 

PSIHOLOGIEI 

Vol.1 

Ediţia a Dl-a 

Redactor: 

Tehnoredactor: 

Coperta: 

MĂRIA CERNEA 

OCTAVIAN CHEŢAN 

MARCELA OLARU 

STAN BARON 

Bun de tipar: 1.11.2004; Coli tipar: 37,75 

Format: 16/70x100 

Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83 

Tel./Fax.: 410 43 80; www.spiruharet.ro 

e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro 

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE 

Bucureşti, 2004

volumul 1 - Lucian Trasa

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?